Coperta: Cătălin Dumitrescu Editor: Gabriel Stănescu Tehnoredactare computerizată: Cristian Negoi Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GOMA, PAUL Jurnal / Paul Goma. - Bucureşti : Nemira, 1997-2004 8 voi. ISBN 973-9177-69-7 Voi. 8. - Bucureşti : Criterion Publishing, 2004. -ISBN 973-86850-8-7 821.135.1-94 E-mail: origini@gis.net Adresa WEB: www.origini.go.ro © Toate drepturile aparţin autorului Bîjlţi de tipar: V 25 ttîjiembrie 2004 Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor din România Paul Goma ❖ JURNAL VIII 2001 - 2003 cri teri on É publishing M 2004 1/ £765220 1 JURNAL 2001 6 Paul Goma IANUARIE (...) Joi 11 ianuarie 2001 (...) Am răspuns Doinei Comea: Paris li ianuarie 2001 Stimată Doamnă Doina Comea, In 11 decembrie 2000 v-am trimis şi Dvs. - întru informare - o copie a textului “Să fie interzis electoratul !” Neavînd obiceiul să vorbesc pe dindos, spun ce am de spus pe faţă, negru pe alb - să rămână. Desigur, nu mă aşteptam să-l primiţi cu satisfacţie, nici să mă felicitaţi pentru el; bănuiam că vă veţi simţi atinsă de pasajele critice în care vă pomenesc numele. Mă aşteptam să-mi răspundeţi la obiecţiile formulate - fie explicîndu-mi că nu înţelesesem cutare bună-intenţie a Domniei Voastre, fie explicîndu-vă erorile comise din 1990. Spre neplăcerea mea, scrisoarea prin care aţi răspuns mi s-a arătat a fi gândită şi aşternută pe hârtie într-un moment de absenţă, de netrezie a spiritului. De aici, inexactităţile de informaţie şi strâmbătăţile de logică. O reproduc, fără permisiune: sânteţi persoană publică, reacţia Dvs. la un text publicistic trebuie să fie public(at)ă: “Stimate Domnule Paul Goma, “V-am recunoscut întotdeauna meritele. Am recunoscut şifaptul că actele Dumneavoastră de rezistenţă m-au instruit. Dar aţi părăsit România când represaliile s-au abătut şi asupra familiei Dumneavoastră. “Securitatatea mi-a dat şi mie un paşaport pentru a scăpa de mine. Eu m-am întors şi mi-am continuat lupta, sprijinită de fiul meu, de neclintirea lui sub ameninţări. Am fost amândoi arestaţi săptămâni în şir, daţi afară din servici (el, cu doi copii mici), umiliţi, bătuţi, scuipaţi, rezistînd, totuşi aici, în Româniac până la capăt. A-ţi vedea propriul fiu în închisoare e mai cumplit decât moartea, vă asigur. “Fie şi numai din aceste motive, nu permit nimănui să mă ia peste picior. “(...) Poate o mică lectură din Mgr. Vladimir Ghika: Pensées pour la suite des jours (Editions Beauchêne) nu ne-ar strica niçi unuia dintre noi, acum, în prag de mileniu. “Cu cordialitate, “Doina Comea" 7 Jurnal 2001-2003 Mulţumindu-vă pentru recomandarea bibliografică (deşi mai în stil ar fi fost: “o mica lecturică”), observ: nu era necesar să-mi recunoaşteţi meri-tele; nici actele de rezistenţă [care] v-ar fi instruit. Elementar-necesar ar fi fost să respectaţi adevărul, să nu inventaţi,' să nu vehiculaţi èlemente extrase din scurta-mi biografie, autori: versificatorul cincisutist Ion Brad - bolşevicul de ieri, misticul de azi -în colaborare cu legionarul-securist ceauşisto-iliist I.C. Drăgan, ambii sccretariâţi de cunoscutul izvor manolescian M. Pelin (cea potrivit căreia fn-ar chema Efremovici, aş fi ovreu rus, în 1956 aş fi fost arestat pentru furt şi viol...). Altfel de unde aţi scos “informaţia” că aş fi părăsit România abia când represaliile s-au abătut şi asupra familiei mele? Dar de'ştiţi Dvs. despre familia mea? Nimic, în ciuda repetatelor declaraţii că îmi cunoaşteţi faptele de viaţă şi de scris. Şi: de unde până unde pretenţia de unicitate a întoarcerii Dvs. dintr-o călătorie în Occident şi “a continuării luptei”? Şi eu fusesem în Occident, în 1972, mă întorsesem, dar nu mă lăudasem, deşi în 1977 am fost re-re-re-arestat. In mai multe rânduri, în presă, în volume de interviuri aţi afirmat, imprudenta că ştiţi cine sânt şi ce am făcut - o declaraţi în volumul Faţa nevăzută a lucrurilor, Dacia, 1999, o repetaţi şi în primele două ,. propbziţiuni ale scrisorii citate mai sus. Numai că prin treia (cea începînd, .■ riemtamplător, cu adversativul “dar”), porniţi la contratacuri fără obiect, : încercaţi diversiuni, continuaţi cu debitare de neadevăruri manifeste, scărpinaţi coarda sentimentală a nefericirilor familiei Dvs. (aşezîndu-le în opoziţie cu “fericirile” familiei mele), pentru a încheia “ideea” cu asigurarea - adresată mie: “a-ţi vedea propriul fiu în închisoare e mai cumplit decât moartea” - ceea ce, veţi conveni, este o formulare de o perfectă improprie-tate (şi de un răsunător hodoronc-tronc). A Fiecare dă seama de ale sale, deci şi Dvs., Doina Comea veţi da seama de fiecare cuvânt rostit, scris. După ce aţi povestit, fără necesitate, tragedia familiei Dvs., după ce aţi comparat-o abuziv cu a familiei mele, aţi tras o concluzie fără legătură cu premisele (vă reamintesc: “dialogul” pornise de la textul meu “Să fie interzis electoratul!”, nu de la alt text ori pretext)- astfel: “Fie şi numai din aceste motive, nù permit nimănui să mă ia peste picior". Foarte bine că nu permiteţi (unde am ajunge?). Dar cui vă adresaţi, Doamnă, când îmi scrieţi asta ? Cine v-a luat peste picior ? Eu, unul, nu. Eu v-am luat... în serios, totdeauna. în bună limbă românească a lua peste picior pe cineva înseamnă a-ţi bate joc de acela, a-1 ironiza. Or eu am făcut altceva - cu seriozitate, cu gravitate (recunosc: şi cu patetism): v-am criticat, Stimată Doamnă. Am afirmat că unele din actele Dvs. de după 1990, au fost mult păgubitoare comunităţii româneşti, prin confuzia ce aţi semănat - conştient sau ba Paul Goma 8 - în spiritele şi aşa dezorientate ale compatrioţilor noştri. Iată-le pe cele mai evidente: - Să admitem că intrarea Dvs. în FSN nu a fost o eroare: ca mulţi alţii aţi fost înşelată, abuzată. Aţi demisionat după patru săptămâni (nu după câteva zile cum greşit scrisesem în textul “Să fie interzis electoratul!” - O gafă (devenită eroare) a Dvs., Doamnă a fost, în 1990, participarea la o masă rotundă, în sediul proaspătului GDS, în jurul unui personaj tul- bure (eufemism): Măgureanu. Că un vânjos combatant al comunismului şi al securismului încă din neagra ilegalitate precum filosoful-la-român Liiceanu (iniţiatorul întâlnirii) avea interesul să se pună bine cu noul mânuitor al Vechiului Ciomag -de înţeles; că “moderator” a fost un băiat speriat de avioane (Kleininger, cel convins că moartea se alungă: atingînd-o), de înţeles; că a participat şi tovarăşul Pavel Cîmpeanu - de înţeles, doar se puneau bazele reconcilierii naţionale (pupături Piaţa Endependenţi între victime şi călăi) teoretizată de vânzători de frate şi de naţie: Pleşu, Buzura - cu puţin efort (şi multă greaţă) iarăşi era de aşteptat. Dar că se aflau de faţă victime ale securităţii: Gabriel Andreescu, Radu Filipescu şi Doina Comea - este greu de realizat. Toţi locuitorii Lagărului Comunist ştiu: cu securitatea nu se dialoghează: ea te anchetează, te terorizează, dar tu nu angajezi de bună-voie “discuţii civilizate” cu monştrii care ne-au chinuit patru decenii încheiate! Să admitem că aţi fost - ca şi în FSN - atrasă într-o capcană. De ce nu aţi protestat public atunci când v-aţi dat seama că aţi fost folosită (de Liiceanu, de Măgureanu)? Cum v-aţi simţit în-conversaţie, mă rog frumos, cu astaloşul participant la “procesul” lui Ceauşescu? înseamnă că v-aţi lăudat când aţi afirmat că fuseseţi arestată - câte săptămâni? câte luni? câţi ani?- pentru a vă îngădui să dialogaţi, picior peste picior, la o cafeluţă, cu Organul care patruzeci de ani a monologat, martirizînd milioane de români, cu ciomagul? în numele cui aţi dat mâna de ajutor la spoirea faţadei mâncată de lepră a Organului?, la cârpocirea imaginii roasă de sfrenţie a noului bulibaşă al securităţii, a complotistului kaghebist purtînd numele conspirativ: Măgureanu ? Aţi aflat, desigur: după Marea întâlnire de la Iazul-GDS, urdoarea măguristă declara: securitatea s-a schimbat, iată dovada: el însuşi “dialogase” cu însuşea Doina Comea ! (presupusul călău cu o adevărată victimă); şi că el îi spusese: “Doamnă” şi că Doina Comea, în loc să-i întoarcă spatele (mai creştineşte ar fi fost dacă i-ar fi ars o pereche de palme, fie acelea şi simbolice), îi răspunsese cu “Domnule Măgureanu” - culmea fiind că el, javra imundă, nu minţea: relatarea din revista 22 a confirmat acest... rău-mirositor adevăr. Dacă îmi veţi replica: “M-am purtat civilizat cu un om..vă voi răspunde: 9 Jurnal 2001-2003 Nu aveaţi decât să vă purtaţi “civilizat, cu un om”, între patru ochi ori între patru pereţi, în casa Dvs. - nu în public. în numele cui v-; aţi purtat civilizat cu un criminal reprezentant de vârf al unei instituţii criminale ? în numele sutelor de mii de nevinovaţi chinuiţi de Organ ? Să zicem că de la cei asasinaţi de Securitate nu aţi putut cere permisiunea - dar de la cei în viaţă ? Cu cine, dintre adevăratele victime v-aţi consultat, înainte de a dialoga cu bestiile securiste ?, înainte de a-i domni pe tovarăşii eterni ? Cu C. Coposu ? - Am ajuns şi aici. Aţi avut nevoie de un deceniu încheiat până să vă hotărîţi să deschideţi gura, să spuneţi doar o părticică din adevărul despre C. Coposu. Este adevărat: nu toţi Românii ştiau - ca mine, de pildă, încă din 1977 - că C. Coposu (şi Noica şi Stăniloaie şi Carandino şi Ţuţea şi Emest Bemea şi Quintus) nu făceau un pas fără să-l raporteze la Securitate, fără să ceară bilet de voie pentru următorul. însă Dumneavoastră, Doamnă, aţi colaborat cu el, aţi fost în apropierea lui începînd din 13 martie 1990. Aţi remarcat - contrariul ar fi fost de mirare - că C. Coposu nu voia ca partidul său să câştige alegerile -nu v-aţi întrebat: de ce ? ; aţi băgat de seama că în jurul lui C. Coposu mişunau tot felul de mocofani securişti, cel mai apropiat fiindu-i chiar Astaloş - nu v-aţi întrebat: în virtutea cărui legământ? Să fi fost numai conjudeţenitatea? Au să fi fost înrudirea cu odiosul personaj? Iar dacă aţi constatat că C. Coposu nu este cel din icoana de almanah (“Seniorul”, “Tatăl Naţiei” ), ci un biet om, victimă tragică a Securităţii, jucînd cum îi cânta Fanfara MAI (deschiderea porţilor PNŢ-ului pentru toţi bandiţii: miliţieni, activişti, securişti - dar împiedecînd intrarea tinerilor; desemnarea drept candidat la prezidenţialele din 1996 a unui om al securităţii: Emil Constantinescu) de ce nu v-aţi dezangajat ? De ce nu aţi făcut ceea ce trebuiau să facă victimele comuniştilor, şi nu tot comuniştii-securiştii prin uneltele lor docile Coposu, Quintus, Cîmpeanu, Diaconescu, Constantinescu - şi altele? Să nu fi ştiut cine este şi ce hram poartă Constantinescu în 1995, când, dimpreună cu activista de partid, tovarăşa noastră a tutulor Zoe Petre confecţionase pe măsură şi la comandă la Universitatea din Bucureşti o catedră de sociologie pentru uzul exclusiv al reputatului sociolog, conjudeţean al lui Coposu, aşa-zisul Măgureanu? într-atât să o fi lucrat pe bine-educata Doina Comea respectul faţă de mai-vârstnici, încât să rămână credincioasă trădării de frate şi minciunii întrupată de C. Coposu, persoană rău-voitoare, fiinţă rău-fâcătoare (cum, de ce? - dar e limpede: pentru că lucra pentru Securitate! -rezultatele lucrării s-au văzut la alegerile recente), decât să treacă apa, pe malul opus, cel al adevărului ? 10 PauI Goma Ceea ce s-ă petrecut cu Dvs., Doamnă, după alegerea lui Constantinescu nu a fost decât un neîntrerupt şi lamentabil coborîş de pe urma căruia veţi rămâne în istoria gân-dirii politico-morale româneşti, nu ca inventatoare, ci ca utilizatoare până la urzeală a profundei cugetări (sub formă interogativă): «Avem altul mai bun ?» - pur produs al gândirii de beton armat, exprimată printr-o limbă de salcâm veritabil. Buna-creştere-din-familie a Doinei Comea s-a dovedit a fi nocivă fidelitate faţă de feloni care au înşelat-o - n-ar fi fost o catastrofa, dacă aceiaşi n-ar fi au înşelat întreaga ţara: Coposu, Constantinescu. (N-am să mă ostenesc să pun pe două coloane promisiunile candidatului Constantinescu şi materializarea lor de către preşedintele ales). Fidelitatea faţă de rău nu este decât complicitate la răul făcut. Paranteză basarabeană: în 1995, pe patul de moarte fiind, C. Coposu a dat cuvânt de ordine ţărăniştilor - şi celor din exil - de a nu permite sub nici o formă, în organizaţiile PNŢ, discutarea, în timpul campaniei electorale, a problemei Basarabiei. Aşa stînd lucrurile, nu am văzut vreo abatere de la “doctrina Coposu” în încheierea Tratatului cu Ucraina, susţinut voios de GDS (deci şi de Doina Comea, nu doar de Gabriel Andreescu şi de Zoe Pétre), semnat de Constantinescu. Nu doar ca basarabean, consider faptul: idioţie fără seamăn; actul: trădare naţională. De aici până la Chestia din 30 noiembrie 2000 - prezentată drept: “Apelul GDS - Votaţi împotriva dictaturii !” care a cerat românilor să-1 voteze pe... Iliescu nu a mai fost decât un pas. Pe care Doina Comea, sprintenă, dezinvoltă, l-a făcut. Şi se miră de mirarea mea... Paul Goma (...) Joi 18 ianuarie 2001 Am scris vreo 20 pagini din Infarct: Nu pot povesti cum am scris, fiindcă nu am ce. Nu se poate povesti. Lucrez la cartea asta ca Ia o. Ca la un. Şi nu găsesc comparaţie. Mai aproape ar fi: ca la montajul unui film (habar n-am cum se montează un film, dar am căutat ceva cât mai prozaic: şi mai meşteşugăresc). (...) Vineri 26 ianuarie 2000 Jurnal 2001-2003 11 Ieri, la îndemnul Ştefanei Bianu şi al lui Culică, am redactat şi eu un protest - iatâ-l: Paul Goma, 27-29 rue Bisson 75020 Paris Paris, 25 ianuarie 2001 Către Părintele Vicar Petre Popescu, Preoţii slujitori ai Bisericii Sfinţii Arhangheli precum şi către Consilierii APCOR şi AEORHFR Contestaţie: Subsemnatul Paul Goma, membru al APCOR şi AEORHFR contest rezultatele anunţate ca urmare a alegerilor din 14 ianuarie 2001. Cer grabnica re-vèrificare a documentelor de votare, inclusiv a listei de prezenţi şi reprezentanţi electori pe baza dosarelor conţinînd cererile de înscriere. Această re-veri-ficare va fi operată în prezenţa unui huissier de justiţie (plătit de contestatari). P.S. Spectacolele asigurate, atât în reuniunea premergătoare alegerilor, precum şi în decursul galei alegerilor propriu zise mi-au provocat (din păcate, nu doar mie) teama că ceea ce s-a întâmplat în ţară, în noiembrie-decembrie 2000 nu este un accident. Re-înscăunarea unui criminal cu mâinile pline de sânge, doar la un deceniu de la comiterea abominabilelor fapte se arată a fi consecinţa tragică a unui proces de analfabetizare, de cretinizare, de des-umanizare a românilor - şi a cărui urmare va fi descurajarea totală a celor care crezuseră, militaseră, îşi sacrificaseră sănătate-libertate - pentru o identitate românească. Degradarea, decăderea prea-multor compatrioţi - din ţară, din exil - începînd de la “revoluţia” din 1989 este, vai, evidentă pentru cei care au mai rămas lucizi. Biserica românească din Paris (am pus-o la singular, fiindcă până azi, 25 ianuarie 2001, la singular supravieţuieşte) a fost, pe timpul lui Dej şi al lui Ceauşescu ţinta privilegiată a Securităţii precum şi a auxiliarilor ei, fie exilaţi, fie comisvoiajori culturali. Pentru păstrarea ei, ca unic loc de adunare a românilor anticomunişti, s-au dus lupte de stradă, prieteni, camarazi de decenii s-au sfâşiat şi s-au despărţit. Ultima tentativă vizibilă a fost “vizita” criminalului Iliescu însoţit de auxiliarii securişti Hăulică şi Virgil Tănase, la invitaţia de taină a tovarăşilor popi cu epoleţi de atunci şi a unor foşti anti-comunişti, ca soţii Stolojan, deveniţi, după 89 navetişti ai Ambasadei RSR. 72 Paul Goma Credeam, speram că intimidaţi de scandalul “vizitei”, exilaţii credincioşi frecventatori ai bisericii nu vor mai da ajutor colonizatorilor comunisto-securişti ai credinţei. Prestaţia - publică - a domnilor Perifan, Caracota şi a Doamnei Predelean a dovedit că mă înşelasem. Ce anume îi mână pe cei pomeniţi mai sus să se comporte astfel încât să încalce simultan Codul Moral Religios al unui lăcaş al Domnului, Codul Laic al unor persoane presupus civilizate, europene - dar statutele?, dar Preambului Regulamentului Eparhiei, unde scrie limpede: ne vom întoarce la Biserica Mamă atunci când va dispărea comunismul şi comuniştii din România (cu tot cu popii, mitropoliţii, patriarhii cu epoleţi) - nu mai devreme? Altfel cum poate fi explicată excluderea, în secret (!) a unui secretar: D-l George Culică, om care, vreme de decenii, a fost prezent, a lucrat şi a apărat puritatea necomunistă a bisericii de năvălitorii securişti ai Patriarhiei (în fine: ai Secţiei Culte a C.C. al PCR)? Cum poate fi judecat altfel decât cu oroare şi cu greaţă “tratamentul” la care au fost supuşi din partea triumviratului trivialo-agresiv Perifan-Caracota-Predeleanu. persoane întru totul respectabile ca D-na Ştefana Bianu ?; oameni care au suferit închisorile comuniste ca Dl. Remus Radina (câte minute de închisoare au făcut D-nii Perifan şi Caracota ?, dar Dna Predeleanu [să zicem în 1956, în timpul Revoluţiei Maghiare]?- ardem de curiozitate să le aflăm faptele de arme anticomuniste) - urmez, deci: Ce îi va fi mânînd pe aceşti ambiţioşi pe centimetru pătrat, agitaţii într-un borcan, pe aceşti înalt- calificaţi “lucrători” pe la spate, să dea din mâini şi din picioare, să falsifice documente în cel mai pur stil comunist, să-i insulte, să-i terorizeze verbal pe cei care nu sunt de acord cu ei - şi să aştepte ca “adversarul” (noi ? să se privească în oglindă !) să cadă în capcana provocărilor puse la cale după o strategie curat-bolşevică ? Este momentul ca aceşti “cruciaţi” (altfel născuţi ortodocşi...) să-şi facă publice şi publicate convingerile lor religioase şi politice. Care va fi “câştigul” obţinut cu preţul acestor manevre nedemne? Cucerirea puterii ? Care putere omenească - în Casa Domnului ? II rog pe Părintele Vicar Popescu sif explice, pentru inocenţi ca alde mine, în ce constă realitatea “puterii” exercitată de Perifan-Caracota-Predeleanu la biserica română de la Paris ? în numele cui o pun în aplicare - şi în ce scop?- n-or să pretindă că întru re-creştinarea descreştinaţilor noştri compatrioţi de ambe sexe! Eu văd, nu un “fruct” al acestei terori dublată de provocare (încă odată: de sorginte bolşevică), ci, vai, un rezultat - în doi timpi: 1. Dezgustaţi de manevrele mizerabile, de minciunile sfruntate, de tentativele de manipulare de cea mai joasă extracţie, la care s-au Jurnal 2001-2003 13 dedat Perifan, Caracota, Predeleanu; îngreţoşaţi de comportamentul obraznic, isteric, de insultele mitocane proferate de Perifan şi de Predeleanu la adresa unor colegi de-ai lor din consilii - între zidurile unei biserici - mulţi dintre credincioşi vor prefera să rămână a se ruga în casele lor, din moment ce Casa Domnului din rue St. Jean de Beauvais a fost transformată în sediul unei oarecari chestii comerciale, proprietari: Perifan&Caracota - clan respins şi de aromâni; - 2. Pe terenul şubrezit, Iliescu şi ai săi tovarăşi de là Patriarhia bucureşteană, precum şi securimea thracoloră cantonată în bunkerul de pe rue de l’Exposition, nu vor avea decât să culeagă ce au semănat “anticomuniştii” Perifan, Caracota, Predeleanu şi alţi aburiţi, obosiţi de cât au tot rezistat ei comunismului - prin absenţă de pe lumeaasta... Şi tot două sunt criteriile după care poate fi judecat un frecventator al Bisericii, fie membru simplu, fie consilier APCOR, AEORHFR: a. Are el, nu doar convingeri intime, ci comportament creştinesc? b. Are el, nu doar în vorbe, ci în fapte, o atitudine anticomunistă, antise-curistâ, întru păstrarea libertăţii Bisericii române de la Paris ? Sunt convins: complotiştii, colonizatorii - îi mai numesc o dată: Perifan, Caracota, Predeleanu - nu îndeplinesc aceste necesare condiţii. Atrag atenţia: tot ce am “profeţit” în rău - după un an, după cinci, după două decenii, s-a adeverit. Deie Domnul să mă înşel de astă dată. Ar fi timpul. Paul Goma P.P.S. 30 ianuarie 2001: Profitînd de tăcerea publică a contestatarilor, contestaţii Perifan, Caracota, Predeleanu au redactat un fel de proces-verbal în care este tăcut (deci: contestat) conflictul în general, iar în special nu sunt pomenite contestaţiile Ştefanei Bianu, a lui George Culică, a lui Remus Radina, a mea - şi a altora. Ce spuneam - când spuneam despre “anticomuniştii” numiţi mai sus: au o mentalitate primitivă, magică (crezînd că, dacă ei nu consemnează un fapt, acela nici nu există), un comportament iresponsabil, asocial, o atitudine necivică; iar metodele lor sunt, fireşte, totalitare (citeşte: bolşevice). în mărginirea lor au scontat, ca şi Securitatea, pe tăcerea victimelor. Ei bine, să nu mai sconteze. P.G. Marţi 30 ianuarie 2001 Am mai scris câte ceva la Infarct, dar nesemnificativ. Am trecut la partea a Il-a (prima = cca 30 pagini). 14 Pau! Goma Seara: telefonează Caracota. Mă ia de la început foarte tare: că el (corect ar fi fost: Perifan şi el) m-a ajutat la mutare, în 1996, dar eu am “dat cu căcat în ei”... Extrem de sigur pe sine şi pe tactica de intimidare (loveşti tu primul, iute şi tare, să-l năuceşti pe adversar...), în continuare, reproşuri: că de ce am scris “aia” (contestaţia) ?; că, dac-am scris-o, de ce am difuzat-o ?; de ce n-am vorbit cu el întâi, să-mi explice ceea ce nu pricepusem - dar acuzasem ! Când am prins o pauză de respiraţia a lui, am spus: este adevărat, Perifan şi cu el m-au ajutat într-un moment greu. Pentru asta le-am mulţumit direct şi am recunoscut în scris (în Alte jurnale), însă o facere-de-bine nu îl cumpără pe celălalt, obligîndu-1 să tacă din gură atunci când binefăcătorul face un act reprobabil. La asta a mormăit, m-a întrebat unde am scris eu aia, i-am repetat, el a zis că nu a citit, eu am zis că ceea ce nu a citit el există, totuşi... Apoi el a ridicat iar glasul, în chestiunea difuzării contestaţiei (trebuia să-i dau lui un telefon, să lămurim lucrurile între noi...) I-am atras atenţia că înregistrez convorbirea telefonică. A început prin a zice că lui nu-i pasă - dar a tras-o pe: «Dar de ce înregistraţi ?» (era prima oară când mă dumneavoastreâ, până atunci folosea: “dumneata”-ul neaoş, cel descalificativ). I-am explicat: ca să rămână o probă că X a zis aşa, în ziua cutare şi nu altfel, cum pretinde după un timp... M-a întrebat, după o pauză, ce fac cu înregistrările. I-am răspuns că Ie transcriu şi le public - în articole, în cărţi... A scăzut cu două tonuri. Chiar dacă se arăta în continuare agresiv, o dădea acum mai degrabă pe coarda reproşului îndurerat decât pe a ameninţărilor. în final i-am spus: dacă se va dovedi că i-am calomniat pe cei despre care afirmasem ceea ce se afla în Contestaţie, voi fi bucuros să-mi fac mea culpa, să-mi cer scuze - şi să public scuzele. Aşa s-a încheiat. FEBRUARIE Miercuri 7 februarie-2001 Seara: a telefonat Laszlo de la Cluj. Grigurcu era la el. Am vorbit cu el (cu Grişa) la telefon. Pentru prima oară în vieţile noastre reunite. Grigurcu-Miraculatul - să-l ţină Domnul tot aşa ! Cică scoate o revistă, la Tg. Jiu. Mi-a cerut permisiunea să publice “un text despre literatura erotică” - un dialog avut cu Pecican. îl uitasem. Am zis da, da, însă cu gândindul cel gând la înviatul Grigurcu. 15 Jurnal 2001-2003 Sâmbătă 10 februarie 2001 Ieri am primi Vatra număr dublu 10/11 2001. Cu studiul Tatianei Slama-Cazacu; “Viaţă, personalitate şi limbaj: Paul Goma”. La prima lectură pare a fi foarte bun... -, 12 pagini îndesate, pe două coloane. I-am scris, azi, D-nei Slama-Cazacu, alăturînd şi un exemplar din “Răul absolut”: Paris, 11 februarie 2001 Răul Absolut - Securitatea La vârsta de 13 ani şi jumătate (în ianuarie 1949) am cunoscut pe pielea mea de copil Securitatea proaspăt înfiinţată; dar mai înainte, la 9 ani (după 12 septembrie 1944), mă frecasem de jandarmeria... burghezo-regalistă, iar şi mai înainte, prin tata (există o memorie a genelor), la vârsta de 5 ani (în ianuarie 1940) făcusem cunoştinţă, în Basarabia cedată, cu Mama Securităţii româneşti: NKVD. Ceea ce înseamnă că din cei 65 câţi am, de la naştere, în restul de 60 ani am avut vreme să mă “documentez”- de-a lungul, de-a latul, de-a adâncul Spurcatei Organe. Deşi avusesem de a face cu ea de atâtea ori, fusesem, fie prea tânăr - drept care Dumnezeu şi data naşterii (1935) mă scutiseră de Reeducarea din 1949-52, fie prea mărunt, pentru a intra în “vederile” Reeducării a doua (1961-64). Dealtfel nici nu mă mai aflam în închisoare, ci în domiciliu obliga-toriu, din 1958. Iar în 1977 Maşina MAI nu m-a definitiv zdrobit pentru că, profitînd de nesfârşita ei putere şi inerţie (deci: slăbiciune), apucasem să mă fac cunoscut şi în Occident - aceasta a fost “umbrela”; platoşă mi-am făcut din netăcere: am zbierat, am ameninţat că, de mă voi scula, pre mulţi am să scriu eu, negru pe alb - şi nu am avut soarta lui Gheorghe Ursu. Repetiţia: mama inutilităţii Ei, da: am împuiat capul eventualului cititor cu atâtea biografisme, atâtea amănunte, atâtea fleacuri “care, acum, în noul deceniu, în noul secol, în noul mileniu şi-au pierdut importanţa” (“.. .dacă au avut-o şi pe aceea”, ar fi comentat tovarăşul Sorin Toma); Ei, da: îi comunic prin scris lucruri străine lui, ba chiar dăunător-cauzatoare, fiindcă el nu-vrea-sâ-ştie-nimic, fiindcă lui i-i frică, de moare, el vrea să trăiască, nu să piară dacă, doamne-fereşte deschide gura (după modelul Gabrielei Adameşteanu, până la 22 decembrie 89 fix), vrea să-şi re-facă viaţa, să şi-o facă altfel decât îi fusese sub comunişti. Or asta nu se poate realiza fără a şterge din memorie tot-tot- Paul Goma 16 tot, şi ultimii din cei câţiva stropi strecuraţi prin frunzişul monstruos de compact al arborilor din Pădurea Fricii; fără a accepta că am fost cu toţii (“mai mult sau mai puţin vinovaţi” - varianta Breban), “deci nevinovaţi sântem cu toţii” (după cum bine ne-a învăţat domnul Pleşu, strălucit şi reprezentativ premiant la român) - şi fără a ne reconcilia -naţional, cum altfel! - cu cine se întâmplă să ne iasă în cale... Ei, dă: (pe) acestea toate le-am spus, le-am re-spus, re-re-re-respus (în scris). Ei şi ? Tot n-au fost înregistrate de compatriotul meu, şi el vorbitor-cititor de limbă română - mă gândesc la cel care a citit o jumătate de pagină din scrisurile mele în sfârşit publicate după douăzeci de ani de interdicţie. Ultima probă (m-aş fi lipsit'cu dragă inimă de ea) mi-a venit dinspre - cine ar fi crezut ?, eu nu - Doina Comea: răşpunzînd textului “Să fie interzis elec-toratul!”, mi-a reproşat... citez şi aici, să rămână: “Dar aţi părăsit România când represaliile s-au abătut şi asupra familiei Dumneavoastră”- şi: “Securitatea ini-a dat şi mie un paşaport pentru a scăpa de mine. Eu m-am întors şi mi-am continuat lupta...”- si dă-i, si luptă-i. Surpriză cu atât mai violentă, cu cât Doina Comea afirmase, în multe prilejuri că chiar înainte de a-şi manifesta disidenţa (adică înainte de 1983), la Universitatea Cluj, unde era lector, propunea studenţilor fragmente din cărţile, mele traduse în franceză. Iată însă că nici chiar cei care citiseră nu mai ţineau minte ce vor fi citit. Acesta fiind motivul pentru care îmi iau dreptul de a repeta, de a repeta, dé a repeta (vai, doar pe hârtie, multiplicată în 20 exemplare, trimise prin poştă, or este ştiut faptul că hârtia, chiar tipărită este acceptată numai dacă omul consimte la actul lecturii, şi nu dă peste el, nu îl agresează, nu îl violează ca radioul, ca televiziunea). Căci Românul, aşa-i el: nu are ţinere de minte - vorbesc de cel care a ştiut cândva, ceva, cumva (şi nu mai ştie). Capul lui nu suportă atâtea infonnaţii fără interes imediat şi încă privindu-l pe altul... Şi ce dacă acela a făcut şi a dres, cândva ? Să fie sănătos, să mai facă dacă-l ţin curelele, pe el să-l lase cu treburile, cu problemele, cu necazurile lui, cu (ne)ţinerea de minte a lui. Odiosul Orjfân Acestea toate, ca să pot (re)zice: Securitatea este Răul Absolut. Nu fac decât să repet titlul unui text scris în vara lui 1995, când Securitatea, încercînd să-mi torpileze candidatura (dealtfel, provocatoare) la alegerile preziden-ţiale din noiembrie 1996, publicase în Adevărul-Scînteii, sub iscălitura unui căprar (de atunci a fost înaintat în grad, azi e sublocotenent plin şi prieten la cataramă cu N. Manolescu şi cu Dorin Tudoran) răşpunzînd la apelativul: <prefăcut în fond de 60 PauI Goma comerţ suferinţa, moartea semenilor lor. Şi “unii (cam mulţişori) români”, după decembrie 89, au stors bani, burse, călătorii, reputaţii, au inventat catedre universitare de gulagologie, au explicat studenţilor setoşi de istoria-patriei, de la înălţimea incompetenţei crase şi a neruşinării civice, cum stă treaba cu “gulagul românesc”; au conferenţiat -desigur, numai în ţări occidentale, despre... “gulagul românesc”; au scos opuri peste opuri despre acelaşi “gulag românesc”. Nenorocirea: spre deosebire de evrei care îşi cunosc foarte bine istoria contemporană, gulag-businessmanii tricolori, ei înşişi, profund analfabeţi, au ocultat adevărata istorie, înlocuind-o cu... Addende tip Humanitas. Trebuie să se ştie că “Gulagul românesc” este o sintagmă greşită din punctul de vedere al limbii române şi falsă din al adevărului istoric. Alexandr Soljeniţîn şi-a intitulat mărturia despre universul penitenciar din URSS: Arhipelagul Gulag, iar Gulag a devenit, numai pentru occidentali, nume comun; Gulagologii români, cei care privesc numai spre Apus (“sărind” peste ţări-surori întru nefericire comunistă, ca Ungaria) nu ştiu - de unde, dacă nu au vrut să afle ? - că, nici în Polonia, nici în Cehoslovacia, nici în Ungaria, nici în Bulgaria, nici în Albania (cu Germania de Răsărit situaţia rămâne de psihanalizat), adică în ţările ocupate şi comunizate - şi modelate - de ruşi, nu se foloseşte gulag decât atunci când se vorbeşte despre realitatea penitenciară rusească: Gulag este o prescurtare a: Glavnoe Gpravlenie Lagerez - în traducere: “Direcţia Generală a Lagărelor”, în fapt: D.P.L.C.M. - de la: D(irecţia) Ÿ(enitenciare) L(Lagăre) şi C(olonii) de M(uncă). Cum s-a ajuns ca românii să vorbească/scrie, în româneşte, pentru români, folosind un calc rusesc ? De astă dată nu din servilism, nici din frică - ci din ignoranţa crasă a propriei istorii (care, orice ar crede ei, nu este doar o disciplină-de-studiat, ci viaţa noastră cea de toate zilele). înainte de decembrie 1989 românii care vorbeau-scriau: “gulagul românesc” (fireşte, numai cei exilaţi...) se adresau în exclusivitate neromânilor. însă chiar în texte în limba franceză, Virgil Ierunca nu a folosit sintagma (a se vedea postfeţele la variantele franceze ale cărţilor mele Gherla, Gallimard, 1976 şi Patimile după Piteşti, Hachette, 1981). Singura excepţie: o hartă a închisorilor, lagărelor şi locurilor de domiciliu obligatoriu, imprimată pe un format de carte poştală şi destinată a fi distribuită francezilor. Gulagologii români de toate sexele posibile nu iau în seamă ceea ce spun, ce scriu foştii deţinuţi politici români în închisorile-lagărele din România: atâta vreme cât erau “înăuntru”, nu auziseră cuvântul “gulag”. Primele zvonuri au ajuns la urechile românilor care ascultau Jurnal 2001-2003 61 Europa liberă, după 1973„ când a fost publicată în Occident mărturia lui Soljeniţîn Arhipelagul Gulag. Mai mult: nici românii care au făcut cunoştinţă cu autenticul “gulag”: Aurel State, Gheorghe Mircescu, Vasile Baghiu (tatăl), Johann Urwich nu vorbesc în mărturiile lor despre “gulag” - aceasta fiind o invenţie (fericită) de, scriitor. Am avut o discuţie cu o persoană specializată în gulagologie: i-,am atras atenţia că termenul este greşit şi abuziv. Mi-a răspuns: “a intrat în uz, toată lumea îl foloseşte”. Am explicat: “toată lumea” este jalcătuită din inocenţii de până la 22 decembrie 1989 fix, care primind autorizaţie de la Brucan, au ales ca temă (de extemporal, de doctorat, de volum, de... catedră universitară) lumea închisorilor din România -lume care, până la “revoluţie” (cum ar veni: Anul Zero al Memoriei la Români), le era necunoscută-prin-refuzul-de-a-afla ce se întâmplase cu unchiul cutare, cu bunicul cutare - ba chiar cu tata. Persoana în chestiune mi-a venit cu argumentul: există şi mărturii ale unor deţinuţi care folosesc “gulag”. I-am răspuns că aceia probabil îşi scriseseră mărturia după decembrie 1989 şi, cert: un redactor ignorant le introdu-sese în titlu emblema ignoranţei româneşti: cuvântul “gulag”. Dovada: Cartea neagră a comunismului, traducerea românească, editată de Humanitas în 1998, cu a sa Addenda de tristă amintire. Se va observa: Romulus Rusan (faimos rezistent împotriva comunismului - după decembrie 1989...), câ un analfabet ce se respectă foloseşte în “contribuţia” sa termenul “gulag” (pag. 729); Gheorghe Onişoru - istoric, dragâ-doamne - în tradiţia specialiştilor-ignoranţi-şi-necinstiţi, întrebuinţează şi el “gulag” (p. 735). Dennis Deletant - singurul la obiect în adunătura de troglodiţi numită pompos “Academia Civică” este victima lui Onişqru, coordonatorul Addendei - el îi introduce, atât în titlu (p. 757), cât şi în text, între paranteze editoriale (p. 760) termenul atât de drag “istoricilor” noştri minunaţi... Dacă oameni de meserie comit asemenea erori dez-informatoare, să nu ne mirăm că ne-istorici. dar “directori de conştiinţă” ca Liiceanu, Blandiana, Adameşteanu - şi alţi hoitari - cuminţi, supuşi, colaboraţionişti-cinstiţi “sub dictatură” - după, s-au năpustit, înşfăcînd edituri, ordinatoare, medicamente, îmbrăcăminte (din ajutoare internaţionale), reviste, fundaţii, burse, subvenţii, case, călătorii (unde mai pui “prestigiu] de intelectual rezistent prin arpagicultură”) - iar rezultatul este vizibil, pipăibil, citibil: lălăieli nocive ca Addenda pomenită; capitolul despre Caraion şi “Lexiconul” recent apăiut, operă a iscălitoresei calomniatoare de la Humanitas, altfel încurajată de Monica Lovinescu; porcăria de la Vremea (Memorialul Ororii), urmată de măgăria intitulată Reeducarea de la Aiud, etalare neruşinată a izmenelor maculate de sudoarea şi de sângele nefericitului tată Petre Pandrea... 62 Pau/ Goma Acestea - şi încă cine ştie câte altele, pe care nu le cunosc - au pus o temeliinică piatră la edificarea “Adevăratei Românii”, cea născută în noiembrie-decembrie 2000, prin luminata “alegere” a lui Iliescu. Pentru această Românie au militat Doina Comea, Blandiana, Adameşteanu, Manolescu, Doinaş, Pleşu, Patapievici, Paler, Magda Cârneci, Dimisianu, Smaranda Vultur (cu domnul...), Adrian Niculescu, Mihăieş, Sorin Mărculescu, Nora Iuga, Petre Stoica şi... .. .nemaivînd loc, aici, mă opresc - mi-ar fi trebuit încă trei pagini bune ca să-i înşir pe toţi semnatarii Apelului “Votaţi împotriva dictaturii !” iniţiat de GDS - am s-o fac în curând. Vorba unui evreu: «Decât aşa o ţară, mai bine alta mai bună !» Paul Goma Marţi 20 martie 2001 Azi - spre seară mi-a telefonat Victor Lupan: Editions dès Syrtes mi-a acceptat Profil. El ar vrea să scoată cartea în' toamnă. Numai că există obstacolul: traducătorul. De unde, traducător ? Am mai avut - mai devreme - o bucurie: am aflat din Lumea Liberă (Cangeopol) că “Cronicar” de la România literară (Dimisianu? Ştefanescu ? Bittel ? Ioana Pârvulescu ?) ameninţă Vatra cu un proces (pentru că îmi publicase “Să fie interzis electoratul !”)... Mai adaugă o cugetare potrivit căreia ' cenzura comunistă nu ar fi pennis o asemenea înjurătură la adresa cremei naţiei... - aştept textul integral, ca să pot da replica. Sâmbătă 24 martie 2001 O săptămână plină de evenimente - în sfârşit, plăcute: Deci, marţi 20, Victor Lupan m-a anunţat de acceptare - bună, vestea, dar incompletă, fiindcă nu aveam traducător. (...) Ca în fiecare joi îmi telefonează de la Strasbourg Luca Piţu. Din vorbă în vorbă îi spun că mi s-a acceptat o carte, dar n-am traducător -ce-ar fi dacă ar încerca el...? Luca Piţu zice, din primul foc: Da, din al doilea: Dar... - şi mi-1 propune pe Jean-Paul Goujon. Promiţind că vor lucra în trei (şi soţia lui J.P.); ■ 1 ■ Avînd această formidabilă veste, îl anunţ că îi voi trimite prin poştă două exemplare din Profil; (...) - Vineri, 23 martie: de dimineaţă m-a căutat Lupan: i-am spus că am găsit traducător (Goujon), urmează să aflu coordonatele şi să i le comunic, pentru ca să-l poată contacta el, direct. Jurnal 2001-2003 63 Imediat după telefonul lui Lupan telefonează Luca Piţu. întâi n-am înţeles de ce telefona - doar vorbisem ieri, joi. îmi spune: primise Profil ! - primul miracol; - al doilea miracol: nu apucase să vorbească cu Goujon (aflat la Sevilla !), că se oferise să încerce şefa catedrei de românistică, Hélène Lenz ! Că ea are nevoie de o asemenea activitate şi nu cere să fie plătită... (...) Asta este. De unde până la telefonul de joi al lui Luca Piţu nu aveam la cine să mă gândesc pentru traducere, acum am... trei - ba chiar patru, fiindcă Luca a promis că va colabora-superviza... Stare violentă - şi placidă - de incredulitate. Au trecut unsprezece ani şi ceva de când n-am mai publicat în ne-româneşte; de când mă... obişnuisem cu nepublicarea în ne-româneşte, fiind cu totul şi cu totul absorbit de publicare în româneşte. în acest deceniu pierdusem contactul - nu doar cu traducătorul (cu care o rupsesem, în 1989, după masacrarea Artei refugii), ci şi cu editorii, cu gazetarii - ce să editeze, despre ce să scrie, dacă nu mai prezentasem nimic ? Şi iată că, după atâta amar de timp, revin la suprafaţă. Nu ca dintr-o apă stătătoare, din care ieşi cam tot pe-acolo unde te scufundaseşi, ci ca din una curgătoare, care te purtase, hăt, departe de locul unde s-a întâmplat ceva... Ruptura, cu mine, la mine, s-a produs, nu odată cu “revoluţiunea”, ci cu şase luni mai devreme, în vară, în miez de Căldurâ-Mare: atunci au început, pe de o parte, nedumeririle (folosese un eufemism) pricinuite de comportarea unor oameni pe care îi credeam prieteni - Monica Lovinescu şi Alain Păruit - iar în toamnă căpătarea certitudinii că, într-adevăr, fusesem trădat (de Monica Lovinescu), batjocorit de Păruit - prin suprimarea finalului din Arta Refugii, fără a mă anunţa. A trebuit să primesc şpalturile finale, ca să constat trebuşoara.; Pe de altă parte, îmbolnăvirea. Adevărat, nu am avut un infarct cinstit (iată, am întrempt Infarct de aproape două luni...), dar “accidentul” mi-a schimbat viaţa. Din septembrie 1989 a început Golgotha mea, cea a... nefumatului. Vreme de peste cinci ani m-am bătut cu nevoia de a fuma şi refuzul de a o face - ce eram eu dezgreabil înainte, dar fară-tutun (iată o sugestie pentru căutătorii de “motive” ale răutăţilor mele...) devenisem o fiară - biata Ana Mana, cât a suferit şi din cauza asta... Probabil şocul de la 23 august 1995 (expulzarea) a avut (chiar şi el !) o părticică bună: m-a făcut să uit că nefericirea venea de la lipsa nicotinei... Ziceam: mă obişnuisem cu soarta; mă chiar resemnasem. Că începusem a trăi în postumitate, stă dovadă “ediţia de autor” confecţionată anul trecut - dar nedusă până la capăt. Ştiam, deci -învăţasem în cei 11 ani - că îmi va fi greu al dracului, dacă nu imposibil 64 Paul Goma să revin în circuitul ne-românesc (tentativa cu Claire fusese cu Jurnalul I-II-III, abia publicat la Nemira: refuzul ei de a traduce, pentru că îl “înjurasem” pe Breban, pe prima pagină - nu ştia ce ascunde următoarele...- făcuse valuri, mult dincolo de hotarele unei umori muiereşti). Iar în ultimii doi ani îmi luasem gândul şi de la România: intruziunea lui Dan Petrescu în subsolurile Scrisuri-lor probabil fusese şi cu ideea că am să mă supăr - astfel ruptura se va consuma doar datorită mie...; oprirea Daciei, prin Radu Mareş, de a publica Jurnal ‘999 şi Butelii aruncate în mare...; adevărat, în 1999 mi s-a publicat Roman intim la ALL, dar Frăţilă, în ciuda repetatelor promisiuni scrise, nu a scos şi Sabina - a înţeles, în sfârşit, că el nu poate fi şi în căruţa Buzura-Breban-Ţoiu şi în teleguţa Goma... Şi iată că am fost contrazis. Să fie într-un ceas bun contrazicerea! De când n-am mai scris atât de mult ? Sâmbătă 31 martie 2001 (...) Am primit de la Valerian Stan un fax reproducînd un articol din Evenimentul zilei: noul şef al Securităţii anunţă că “manuscrisele lui Petre Ţuţea şi ale lui Paul Goma vor fi restituite”. Am răspuns: Paul Goma către Valerian Stan, APADOR, Bucureşti Paris 31 martie 2001 Stimate Domnule Valerian Stan, Am primis extrasul de presă - vă mulţumesc. Totodată vă rog - dacă puteţi - să anunţaţi presei din ţară următoarele: Dacă Securitatea are de gând să-mi restituie manuscrisele confiscate la ultima arestare, cea de la 1 aprilie 1977, furate anterior din casă (ar fi pleonastic să adaug: “în absenţa mea ”), “interceptate ” (şi confiscate) de la terţe persoane - foarte bine, să o facă, era şi timpul: au trecut unsprezece ani şi un trimestru de când a declarat prin gura lui Buzura (“Fără violenţă !") că şi-a schimbat părul. Insă dacă îmi pretinde mie, păgubit, victimă, săfac... cerere (că aşa-i obiceiul în ne-Europa, faci cerere timbrată şi pentru a fi onorat cu o ciomăgeală securistâ), nu are decât să le ţină tot în pivniţele-i, în custodia lui Mihai Pelin, fabricantul de îngheţată fiartă: Cartea albă... Jurnal 2001-2003 65 De ce nu fac “cerere ” ? Pentru că nu făcusem nici pentru a fi arestat de Odiosul Organ; nici pentru confis-carea manuscriselor -nici chiar pentru a fi bătut, ca-la-Rahova, de analfabetul-general Pleşiţă, prietenul lui Breban şi al lui Caramitru). Să fie predate împuternicitului meu, DI. Niculiţă Damaschin, domiciliat Cu inventar. Nu cer despăgubiri: nici scuze (la ce ar sluji: la Pupat Piaţa Endependenţi ? - să i se lase această lucrativă activitate, în continuare, lui Pleşu). Securitatea nu cere iertare pentru crimele de sânge comise, darmite pentru “nişte hârtii...” - iertarea are o încărcătură morală, valoare cu totul şi cu totul străină Fiicei NKVD, altfel spus: Securitatea Poporului. Sânt curios: şi lui Ţuţea îi va pretinde Neruşinătatea să facă “o mică cerere, de formă”? Ar fi în stare. Vă mulţumesc, Domnule Valerian Stan, pentru intervenţia pe lângă presa românească de & mi se publica această modestă ne-cerere. Al Dvs., Paul Goma APRILIE Duminică 1 aprilie 2001 Ce afi'ont: Milosevici a fost arestat azi, în zori ! Ca şi mine - în 1977 - tot la 1 aprilie, măgarul! Marţi 3 aprilie 2001 (...)Am răsfoit voi 2 din Apa Vavilonului. Monica: neschimbată. Zice (în scris): “Ţin jurnal...” şi scrie data - însă când scrie ce anume s-a întâmplat la acea dată - jale mare. Hai să zicem că nu are mare importanţă (pentru ea, nu pentru mine) că în 1977 eu fusesem arestat la 1 aprilie (ea scrie: “7 aprilie”) - însă când ajunge la re-povestea cu atentatul împotriva ei, repetă ce spusese iscălitoreasa (de fapt, cronologic, ea va fi spus întâi, dar cum nu a consemnat în vreo carte, rămâne că ea este...imitatoarea propriilor zăpăceli timpuale), anume: “Goma a sosit la Paris în 19 noiembrie” (1977). De aici reiese (se confirmă, în fapt) că... nu a citit măcar Jurnal-ul I-II-III imprimat: pretinde că i-a parvenit un exemplar din cele “vreo zece - în samizdat, culese la ordinator”... - să mă poticnesc în ordinator ?, când era vorba de strămoaşa noastră, maşina de scris... Nu ţine minte nici ce spusesem eu, repetat, nici ceea ce scrisesem - în Culoarea curcubeului, în Soldatul câinelui... Nu, doamnă, data venirii noastre are o mare importanţă şi este: 20 noiembrie (1977). 66 Paul Goma Avusesem de gând să-i răspund - erorile sunt mult mai numeroase şi mai gogonate - ca de pildă emisiunea “Droit de réponse” a lui Michel Polac... - dar m-am potolit: ei şi ce are să fie dacă nu-i dau replică - de astă dată - Monicăi Lovinescu ? O (pardon !) las moartă... Sâmbătă 7 aprilie Alaltăieri am cumpărat “maşina de făcut muzică”: Aiwa. Ieri am primit Steaua nr. 1/2001. Ruxandra Cesereanu mă anunţase că scrie despre mine “altcineva, mai tânără decât mine”; şi că scrie “de-bine, nu ca mine”... Chiar avertizat, surpriza a fost mare. Şi tare. Se numeşte Anca Haţieganu şi are 22 ani (muuult mai tânără chiar şi decât Filip). Surprinzător: nu atât faptul că, într-adevăr, “scrie de-bine”(de mine...), (fireşte, asta mi-a făcut o imensă plăcere - atât de rar se întâmplă...), ci acela că a înţeles ceea ce “maturii” refuzaseră să înţeleagă (ba o făcuseră pe dos): că în Jurnal I-II-III scriu despre Monica Lovinescu, nu doar cu deferenţă, dar cu dragoste... Cum se explică ? Se explică: Anca Haţieganu, la vârsta pe care (nu) o are, încă nu a intrat în angrenajul social - de aici inocenţa cu care rosteşte adevăruri-adevărate, dar ne-recunoscute, ne-acceptate de “confraţii/ consacraţii”. Am să încerc să-i scriu - întreprindere pe care o simt ca extrem de dificilă. Duminică 15 aprilie 2001 Paştele şi la catolici şi la ortodocşi. Timp foarte urât: ploaie, frig-■•(•■•) Am scris la Infarct până la pagina 59. Luni 30 aprilie Am aproape-terminat Infarct. L-am dus până la poartă, dar nu am cheia, ca să intru. M-am oprit la pagina 97 şi fac o pauză. O să văd. Nici o veste de la Hélène Lenz. Lupan mi-a zis că a vorbit cu ea la telefon (în urmă cu o săptămână) şi atunci spusese că a terminat “primul jet”. Ard de nerăbdare să-l văd măcar pe al treilea... Şi tot nu se mai arată primăvara ceea. îmi bolesc florile. Jurnal 2001-2003 67 MAI Vineri 3 mai 2001 Azi am terminat (cred) Infarct. E aproape de ceea ce voisem. 107 pagini. Voi mai introduce un cuvânt, o frază, o pagină (două-trei...), însă finalul acesta este: “Un infarct se merită - domnule !” Duminică 6 mai 2001 Mă simt bine aşa, în cură de tăcere. Era şi timpul. Ieri am terminat o variantă a Infarct-ului. Azi m-am apucat de alta - muuult mai bună... Luni 7 mai 2001 M-am întâlnit azi cu Lupan la editura lor. Mi-a dat un catalog. Am văzut coperta: îmi place. Am dejunat, am pălăvrăgit. Miercuri 16 mai 2001 Sâmbăta trecută am vorbit la telefon cu Hélène Lenz. Am rezolvat toate nedumeririle sale de până pe la pagina 60. Sâmbăta viitoare vom recidiva. A spus că va termina la 25 mai. Am bună nădejde în colaborare (am folosit o expresie a tatei). (...) Joi 31 mai 2001 Ieri: - am terminat a n-a variantă din Infarct; - am vorbit la telefon cu Hélène Lenz: a tenninat traducerea şi mi-a trimis un exemplar; - seara am primit traducerea. Care mi s-a părut a fi bună. Curge bine. Obiecţiile pe care le voi face vor fi neînsemnate. - Lupan m-a “convocat” pentru marţea viitoare la editură, pentru o şedinţă de fotografiat. Atât pentru această prea-frumoasă lună mai. 68 Paul Goma IUNIE Luni 4 iunie 2001 Azi am trimis o a doua parte a listei cu obiecţiile la traducere. Care - a citit şi Ana - e foarte bună. (...) Luni 11 iunie 2001 Am terminat a şaptea - sper: ultima - variantă din Infarct. Am isprăvit şi copia pentru Hélène Lenz - urmează s-o trimit atunci când mă voi duce la editură. Iar am intrat în panică: ce fac, începînd de mâine dimineaţă (de la orele cinci) ?(...) De acum am să mă întorc la jurnal. Mi-am făcut porţia de tăcere. Şi nu am nici un chef să mă dedau iar la... ficţiune. Cine o va fi inventat ? - sigur un român, din cei rezistenţi prin cultură. Cel mai comod (unde pui: estetic !) mod de a-ţi ascunde neputinţa, nevoinţa, neştiinţa, nefiinţa: ţi-o ficţionariseşti, ca să mă exprim vulgar. Sâmbătă 16 iunie 2001 (...) Ieri am început o altă carte (titlu de lucru: Afgania). Luni 18 iunie 2001 Azi mi-a spus Lupan că l-a contactat pe V., în vederea... stării de vorbă şi a unei eventuale cărţi. Să-mi fie ruşine, dar asta-i: nu mi-a părut bine că l-a găsit şi că este de acord cu propunerea lui Lupan. Fiindcă eu, din 15 iunie am început să scriu cartea. Concepută... fără el. El fiind doar detonatorul. Aproape sigur că din această pricină, a “regăsirii”, azi nu am scris decât un rând - nesemnificativ. Mai am în faţă o săptămână. Marţi 19 iunie 2001 Am mai scris ceva. Aşa am să fac: spusul lui are să fie linear, fără pauze. Inserturile, cu alte caractere. Jurnal 2001-2003 69 Vineri 22 iunie 2001 De trei zile am iar ameţeli. Abia dacă îndrăznesc să cobor scara până la etajul inferior, la bucătărie. Alaltăieri au fost mai severe, azi mai puţin. Totul e să nu mă ridic brusc de pe scaun - mai ales din pat, după ce am stat culcat. Este nevoie de o perioadă de adaptaţiune. E-he, bătrâneţea ! Au început a se manifesta, pentru cartea ce va apărea, fotografii: doi până acum, o să-i primesc săptămâna viitoare; şi o persoană belgă care organizează manifestări de carte. Ar fi programată în 17 octombrie. Dacă am să merg, am să mă duc împreună cu Ana Maria. Astă noapte a fost mare zgomot: La Fête de la Musique, în principiu, altfel urlete, răgete. Afgania - merge... S-au adunat vreo zece pagini noi, dimpreună cu cele vreo treizeci din fostele articole (dar lipsea cel cu Rakovski -fiindcă nu era ordinatorizat - l-am rezumat...) fac vreo patruzeci. Mă gândesc: partea mea se poate exprima în cincizeci de pagini - din totalul de o sută cincizeci. Rămâne de văzut cum se prezintă interlocutorul - din acest punct de vedere. Mai mărturisesc o dată: dorinţa mea, din ce în ce mai rotunjită este ca V. să nu apară concret, prezenţa lui să simtă indirect - prin narator. Numai că în această chestiune cartea trece pe plan secundar, pe primul fiind existenţa reală a lui L.V., situaţia lui aici, în Franţa - şi nevoia de bani. Victor Lupan ar putea rezolva problema dîndu-i o sumă de bani, ca avans. însă nu o să vorbesc cu V(ictor) L(upan) despre asta decât după ce îl voi fi cunoscut pe L.V. Fireşte, aşa cum mi-am “stricat” Calidor-ul, împănîndu-1 cu... “prea multă istorie, coane”, cum zicea repauzatul Vlad Georgescu, risc să stric şi această carte, ca să “bag” istoria cea atât de ignorată detestată nu doar de cei mai viteji dintre traci... Rămâne să găsesc modalitatea de a o introduce, fără a recurge la subsoluri, nici la rupturi de discurs. La un moment dat mă gândisem să scriu aceste părţi cu alte caractere - dar nu e bine: psihologic, e rău. Se va percepe ca alt discurs, despre altă realitate. Mai degrabă zisele lui le voi pune între ghilimele ascuţite. în care caz şi întrebările, replicele mele, directe. Nu am reportofon. Şi, instinctiv, nu sânt foarte cald pentru înregistrare-transcriere. Numai că, din moment ce îi voi pune cuvintele între ghilimelele citării, va trebui să respect exactitatea rostirii lui. O să mă mai gândesc. Am înţeles că marţi va fi o primă luare de contact. După această întâlnire voi şti ce şi cum e de făcut. 70 PauI Goma Luni 25 iunie 2001 Sâmbătă am primit de la Laszlo două plicuri cu o carte (Vlasie şi Oprea), o cronică a lui Popovici la Monica Lovinescu (în Orizont) şi câteva scrisori ale sale, scrise de la spital... A fost foarte bolnav, am înţeles că era vorba de circulaţia sângelui la un picior. I-am scris (...) Mi-a trecut un gând, aşa: se va fi luat boala de la Grigurcu la el - ce contează că nu e aceeaşi...(...) La Afgania nu am mai lucrat. Nu mai am ce spune, s-au adunat peste 40 pagini. Aştept să văd cum va arăta întâlnirea de mâine. Laszlo mi-a trimis şi o broşură scoasă la Tel Aviv de un evreu ungur, care mă acuză de fascism! Nici nu i-am reţinut numele, dealtfel şi-l schimbă chiar în broşură. Laszlo zice că individul a fost activist de partid din cei răi. O fi fost. Oricum, nu buna credinţă şi onestitatea citatelor îl dau afară din kibuţ. Aceeaşi rezumare abuzivă, aceeaşi amalgamare de adevăr şi de minciună - ca şi la Ed. Reichmann (pe care-1 apără), ca şi la A. Spire. Sâmbătă 30 iunie 2001 Am lucrat două zile cu Victor Lupan şi cu Aurélie, asistenta sa la verificarea-confmntarea traducerii. Ei au continuat şi joi, fără mine. Am înţeles că ieri, vineri, au trimis textul la tipografie. întâlnirea cu Afganeţul nu a avut rezultate: urma să-i telefonez joi ca să fixăm o întâlnire pentru vineri. Am telefonat, am telefonat -n-a răspuns nimeni. Am comis textul de mai jos: Paris, 28 iunie 2001 “Despre Pleşiţă” “Despre Pleşiţă” am scris, primul, în februarie-martie 1978 - şi a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii Culoarea curcube-ului (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 şi, imediat după scoatèrea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit - prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu). Am publicat încă în martie 1977 - deci pe când eram liber-şi-încercuit în Dramul Taberii şi adunam semnături pe Apelul nostru cerind respectarea drepturilor omului; revista germană Der Spiegel, italiana Europeo au publicat fragmente din “Jurnal de iarnă” - pe care l-am inclus în volumul de mărturii Cutremurul oamenilor, ‘77 -Culoarea curcubeului. Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-l cunoşteam pe Pleşiţă. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtînd numele: Pleşiţă... Jurnal 2001-2003 71 Ei bine, un astfel de om - în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele - exista! Ba chiar era general şi comandant-şef, ministru al Securităţii. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact - direct şi contondent - a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălînd limba română chiar mai cizmăreşte decât Ceauşescu. Timp de o lună de zile n-am ştiut cum îl cheamă, deşi îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai (1977), de la colonelul Vasile Gheorghe că civilul poartă numele: Pleşiţă Nicolae, că e general, că e şeful Securităţii şi că “e un tovarăş foarte bun la suflet, un om care-ţi vrea numai binele...” Constatasem, încă înainte de a şti ce hram poartă şi al cui tată este şi cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înţelegea el prin “a vrea binele cuiva...” După liberare, după exilare, “impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu...- apoi de minerii din Valea Jiului, din august ‘77 cum şi cât şi pe unde le vroise şi lor numai binele - printre câte mii, alţii? -generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă. Mai ştiusem - de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. şi de la poliţiştii francezi: acest Pleşiţă era comanditarul (româneşte: năimitorul) arabilor care atentaseră la viaţa Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie - la Bucureşti - eram convocat la ei, la Ministerul Securităţii aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviţei: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soţia şi copilul, în Franţa, cu o viză turistică... Printre alte avertismente («că cum se te comporţi, c-adica să nu scrii, domle, că ce şi cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru şi partidului nostru...»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumeşte: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am “un mic semn” de la ei, că Mâna Securităţii e lungă şi că ne ajunge oriunde ne-am ascunde... “Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, “alaltăieri” (deci vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de “necunoscuţi”; : scăpase cu viaţă doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poştaşul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferinţa de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât “opera” Securităţii. Am reprodus avertismentul lui Pleşiţă din seara zilei de 19 noiembrie, la Bucureşti (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu “Mâna Securităţii care este lungă”. y 72 Paul Goma în afară de responsabilitatea în atentatul la viaţa Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lauda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pace pa...), Pleşiţă Nicolae este vinovat de: - înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă; - Explozia clădirii Europei libere de la München (soldată cu victime); - Tentativele: a) de otrăvire a copilului meu, Filip, prin “o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) de răpire (de două ori) a copilulului de la grădinţa de pe rue Manin, de către “une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea - care damă-în-roşu se prezentase ca o prietenă a casei, explicînd că noi, părinţii suntem reţinuţi la un congres (!), deci să-i încredinţeze ei copilul...; - Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferinţa de presă cu drepturile omului în România; - “Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid şi care i-au rănit pe Nicolae Penescu şi pe Şerban Orăscu - însă pe mine “Hruşciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea - însă l-a rănit pe şeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti; - Tentativa de otrăvire (a mea) şi de “lichidare - oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 - prin securistul de mulţi ani stabilit în Franţa, pseudonimatul Haiducu; - Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliţiei germane... Legăturile lui Pleşiţă cu “Carlos” nu mai constituie un secret, însă înainte de decembrie 89 noi bănuiam, printre executanţii “Salutărilor de la Bucureşti” pe membrii “echipei Carlos-Şacalul”. Numai pentru cele înşirate mai sus Pleşiţă Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii; acolo să-şi scrie memoriile de “patriot” (corectez: să le dicteze altui patriot, “Profesorului Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, generalul nu este în stare să deseneze pe hârtie şi alte “semne”). Acum câţiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această creatură seacă unor publicaţii sece-acoperite (ca Adevâml-Sdnteia, Lumea şi derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleşiţă nu se deosebea, în esenţă, de ceea ce scotea pe urechi sergentul Pelin -subordonatul lui I.C. Drăgan, la “antena” de la Milano - prin Cărţile Albe. Tristeţea: nu ceea ce minţea Securitatea (a cărei vocaţie, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, să 73 Jurnal 2001-2003 dezinformeze - nu are ea o secţie de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul - corectez: oiul /masculul oii/ - de cititor român. Acela care, chiar dacă ştia - cum să nu ştie, doar trecuse şi el, sau măcar ta-stţ; prin labele Spurcatului Organ !- de frică, nu numai că repeta cu glas, înjur, ‘‘varianta!’ Securităţii (uneori despre sine însuşi) - dar cu timpula ajunsese să creadă în Adevărul Scînteii; în Adevărul Editurii Vremea (prin Memorialul Ororii); în Adevărul Cărţii Negre a comunismului, cu Addenda, falsificatoare a istoriei contemporane, varianta: aranjată de cvadriga Blandiana-Liiceanu-Onişor-Rusan; în ; Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat; la Humanitas; în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleşiţă - şi, încheind cercul: în Adevărul Cărţilor Albe ale Securităţii... Am citit şi eu “cartea lui Pleşiţă”- mi-a împrumutat-o Cicerone Ioniţoiu. Remus Radina, aflat de faţă, s-a arătat indignat de faptul că Pleşiţă se laudă, în carte că mi-a dat un pumn, de mi-a strâmbat gâtul... Acum citesc în Lumea Liberă un text în care Cristian Ioanide îl ironizează pe Nicolae Pleşiţă care zice că îmi împrumutase o carte de Breban - pe care nu i-o mai restituisem... Iată cum doi oameni de bună credinţă, avizaţi şi care îmi citiseră mărturiile în care desenam “relaţiile” mele cu Pleşiţă, iau de bune anume afirmaţii (adevărat: de mică importanţă) ale Securistului Suprem relative la deceniile 70 şi 80, arătîndu-se indignaţi doar de neruşinarea de a se lăuda cu... pumnii pe care-i dăduse; amuzaţi de “întâmplarea” cu cartea lui Breban - împrumutată mie şi nerestituită. Nu aveam de gând ,să scriu despre “cartea lui Pleşiţă” - ce să-i răspund: că ba a mă-si? Să mă apuc să puric textul ei? - ar fi fost necesar să subliniez cu roşu absolut toate zisele generalului - fiindcă întreaga “carte” este o impostură, o minciună: o operaţie de intoxicare (am măi spus: o Carte Albă a Securităţii). Pentru că mi s-a ivit prilejul, aşa, ca să ne distrăm (vorbă să fie!), iată adevărul meu în legătură cu “fleacurile”: - “Pleşiţă se laudă că mi-a dat un pumn (subi, mea), de mi-a...” Aici Pleşiţă minte... cantitativ: nu “un pumn” mi-a dat, ci... “mulţi, domnule” - nu i-am numărat;'şi palme - nici lor nu le-am ţinut socoteala; şi lovituri de picior (pe când eu mă aflam pe jos, răsturnat de câte o lovitură de pumn sau îmbrâncit); mi-a zmuls barba, în mai multe rânduri; mi-a făcut figura cu “frânge-gât” şi “rupe glezne” - le cunosc preâ bine cei care au trecut prin labele securiştilor... - tăvăleală care a durat cam un ceas; - Pleşiţă se laudă că mi-ar fi împrumutat (subi, mea) cartea lui Breban îngerul de ghips - pe care... nu i-aş fi restituit-o. Aici Pleşiţă nu se laudă, ci vorbeşte în dodii (bine reglate/ ca la Securitate). Am ajuns să cunosc “stilul de lucriff al textelor securiste 74 Paul Goma menite să semene confuzie, să provoace discordie: îl ştiu din cele semnate de Eugen Barbu, V.G. Tudor, Dan Ciachir în Săptămîna dinainte de decembrie 89; din textele publicate în presa din exil de René Théo în BIRE, de Emilian, Ion Pantazi, Vladimir Boutmy, Ovidiu Vuia (nu Octavian!), Lozovan, la Stindardul (Românilor), de Buri acu, de Manolii - pe unde apucau, mai des prin foi volante... [acum, după 23 ani, aflu cine răspândea “informaţia” că am fost secretar de partid la Uniunea Scriitorilor, că îi conduceam pe editorii şi pe jurnaliştii occidentali prin ţară, că mi-aş fi ratat cariera doar pentru că, la un chef la Athénée Palace /!/, aş fi zis ceva de rău de Zaharia Stancu: “un român din Germania” care vrea să publice în presa din România aceste “dezvăluiri” sub numele acoperit (nu: sic! sic!', ci: sec! sec!) de “Viorel Ionescu” - Trăiască Viorelii din Germania, fie ei şi Romani: tot “în slujba Securităţii” lucrează]; din proza lui I.C. Drăgan, din “studiile” lui N. Baciu, din “opiniile” lui Paul Dimitriu, din interviurile lui Virgil C. Gheorghiu, din “analizele” lui Govora; din derapările semnate: D. Bacu, Halmaghi, Creţu şi alţi legionari care ascultau glasul lui Anania şi al lui Plămădeală, cama- razi de-ai lor (credeau ei), pe mine tratîndu-mă de bolşevic şi de jidan (în perfectă sincronie cu unii domiciliaţi în Tel Avivul - aceia mă făceau anti-semit, chiar “legionăroi”); în chestiunea “bărbii zmulse”, parcă s-ar fi înţeles între ei: “I-a zmuls şi lui câteva fire din barbă - dar nouă nu numai barba ne-o zmulseseră...”, fără a gândi ce rosteau: eu depuneam mărturie despre ce mi se întâmplase, nu în anii 50 - despre acel timp scrisesem câteva cărţi, printre care Gherla, iar ei ce scriseseră ?: cereri plecăciuniste, începînd cu “iubite Tovarăşe Ceauşescu”?, note informative pentru uzul a ceea ce, azi, ei îi spun cu seninătate: “fosta Securitate”? - ci despre anul 1977, atunci când “martirii neamului”, cunoscători ai închisorilor de sub Gheorghiu-Dej suflau şi în iaurt, colaborînd de zor cu “Securitatea naţională”, ce să mai vorbim de patriotică, a lui Ceauşescu, a lui Pleoşniţă, fie în ţară, fie în exil... “Omul” (cu o mare?, unde eşti, Manolescule, să-1 omèzi şi pe generalul-sec, nu doar pe secretarul-general) şi care numai bine mi-a vrut... - pretinde că mi-a împrumutat o carte a lui Breban pe care nu i-am restituit-o. Afirmaţia conţine un neadevăr (vedeţi: nu am spus: minciună neruşinată); şi o diversiune. Neadevărul: îngerul de ghips (titlu indicat de ştiutorul de carte, de iubitorul de literatură, securistul Pleşiţă) a apărut în 1973 - am fost prezent, cu soţia, la lansarea sabotată de Partidul cu pricina, drept care nu-i veniseră prietenii apropiaţi: îvasiuc, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Baltag, ci doar “mărunţei” ca mine, Mazilespu, Mălăncioiu, Turcea, Robescu... Desigur, dacă spun că în 1973 nici nu auzisem de 75 Jurnal 2001-2003 Pleşiţă, aş rosti o prostie, pentru că, la urma urmei, este vorba de carte, care durează, deci Pleşiţă mi-ar fi putut împrumuta îngerul... cu patru 'ani.mai târziu, când am făcut cunoştinţă... Or: ca în bancurile de la radio Erevan cartea în chestiune era, nu îngerul..., ci Bunavestire - la care am să mă întorc, după ce voi arăta: Diversiunea: Pleşiţă foloseşte: “i-am împrumutat”... Or, pentru ca X să împrumute lui Y o carte este neapărat necesar ca X şi Y să se ■afle pe poziţii de egalitate - dacă nu... socială, nici intelectuală, atunci ^sigur: carcerală. Un caraliu (unde mai pui: Şeful Suprem al lor) nu poate “împrumuta” o carte unui deţinut, unui'reţinut, unui “bandit” pe care-l rupe în bătăi, la anchetă, în Abatorul MAI de pe Calea Rahovei. Adevărul este “niţel altul”: după cum poate verifica oricine în volumul meu Culoarea curcubeului, Cutremurul oamenilor în capitolul XIII intitulat “MINISTRUL” - citez: “între timp ministrul venise [în biroul de anchetă, nota mea din iunie 2001] cu un exemplar din Balzac tradus de Ana apăruse [în primele zile ale lunii mai 1977 - nota mea]. Apoi cu un exemplar din «Bunavestire» a lui Breban - apăruse şi acesta. /I-am cerut-o, s-o văd, s-io pipăi, s-o miros. Pe prima pagină Breban scrisese o lungă dedicaţie Tovarăşului Ministru Nicolae Pleşiţă şi Doamnei Sale Ioana (sau Ileana? Maria?) şi încă multe alte cuvinte./ Târziu, târziu am fost coborît la celulă. Ministrul mi-a dat voie să iau cu mine cartea tradusă de Ana” - am încheiat citatul. Povestea cu Bunavestire - iat-o: editarea cărţii era mereu amânată. în februarie (1977) când îi propusesem autorului să facem ceva împreună (nu un copil - ei un protest - de pildă împotriva tergiversărilor în legătură cu o carte a sa), Breban mi-a cerut un răgaz-de-gândire - vezi primele capitole ale aceluiaşi volum: Culoarea... Nu am făcut nimic împreună, el nu a semnat Apelul nostru, însă... (am aflat abia după 1900, dintr-un interviu dat de Cornel Burtică) Breban a umblat pe la mai-marii partidului (şi, desigur, ai Securităţii - altfel de ce i-ar fi dat o carte cu dedicaţie lui Pleşiţă?), formulînd ameninţarea: Dacă nu i se publică Bunavestire, el semnează Apelul lui Goma ! Se vede că acest şantaj (deloc imoral, ba chiar... curat-cultural) a avut efectul dorit. Bunavestire a, în sfârşit, apărut ! Ca să rezum în maniera Radio-ului Erevan: Nu a fost vorba de îngerul de ghips, ci de Bunavestire; nu mi-a împrumutat-o - ci mi-a arătat-o; nu putea fi vorba de “nerestituire” a unei cărţi împrumutate,'eu fiind un arestat-anchetat(-încarcerat), nu prieten cu Securitatea ca Dan Zamfirescu, Daicovici, Coposu, Breban. Concluzie ? Niciuna - privind “cartea lui Pleşiţă”. Aş zice: o asemenea “carte” n-avea decât să apară - cu condiţia... să nu fi fost scrisă (de către persoana alfabetizată - dar analfabetă moral: Viorel 76 PauI Goma Patrichi). Nu exista vreo contrazicere în ceea ce am spus - fiindcă: Nu-l blamez pe un M. Pelin că a fabricat Cărţile Albe: putoarea de securist a făcut ceearce fac putorile securiste: după ce ne-au chinuit patru decenii, încearcă să ne îmbrobodească, să ne mintă, să ne dezorienteze, să ne învrăjbească. ...dar îl acuz pe un Nicolae Manolescu, cel care l-a crezut pe Iliescu “om cu o mare” şi după Mineriada Sângeroasă (13-15 iunie 1990), i-a luat un interviu legitimator, spălător de păcate; cel care a publicat “dosarul de Securitate” al supraşefului Securităţii din acel moment, Clytorindicul Gelu Voican-Sturdza, sub forma unei “Scrisori către Paul Goma” - în ultimele , trei: numere ale României literare, decembrie 1990; cel care, în campania declanşată de Monica Lovinescu împotriva lui Ion Caraion, a luat drept adevărate aiurelile unei ţaţoape isterice (cea care a iscălit volumul Această dragoste care ne leagă), rezemate “documentar” pe... un,interviu al lui Pelin; apoi în campania iniţiată doar de el singur, Manolescu, prezentîrid Dosarul Caraion, l-a luat alături, nu doar tipografic, în revistă, ci şi în inima sa (ce mai conta un Pelin, acolo unde se culcuşise deja o creatură imundă ca C.T. Popescu de la Scînteia-Adevărului!) pe acelaşi securist dezinformator Pelin - însă de acea dată l-a bătut Dumnezeu: a atribuit o scrisoare a lui Caraion adresată lui Ierunca, or ea fusese adresată lui Virgil Vasilescu... Nu-l mai blamez nici pe Dan Zamfirescu (individul pe care îl încondeiasem în cartea pomenită, Culoarea..., scrisă în 1978, dar consemnînd “istorii” din 1968, 1975...- şi unde îl arătam, nu ca pe un turnător ordinar, ci ca pe un... securiitor) - fiindcă a prefaţat “cartea lui Pleşiţă”. Dar pe realul autor al opului: Viorel Patrichi, da. El merită, nu doar dezaprobarea, ci dezgustul, scârba tuturor celor care au cunoscut “binele”, Securităţii... în capul Fiilor Mioriţei dăinuie o asemenea ceaţă, încât, doar la cinci luni de la. “revoluţie”, Mieii Patriei Române l-au votat pe bolşevicul Iliescu (la 20 mai 1900); un deceniu mai târziu, deşi Iliescu avea sânge pe mâini, l-au re-votat! La îndemnul isteric, inconştient, cretin - al deştepţilor naţiei: Doina Comea, Doinaş, Blandiana, Adameşteanca, Manolescu, Patapievici, Pleşu, A. Comea, Oişteanu, Pruteanu şi alte creaturi. : Fii Oii (în zilele cu soţ: ai Vacii Tricolore), altfel zis: Românii din moşi-strămoaşe sunt ferm convinşi că ei sunt cei mai deştepţi şi mai şmecheri dintre Thraci:; L-au re-ales pe bolşevicul Iliescu (în Anul Dracului, 2000), doar ca să-i dea timp să se compromită definitiv... 77 Jurnal 2001-2003 ...Gândire de-slănină cunoscută de acum treizeci de ani, când Fănuş Neagu (de necrezut: trăia şi pe timpurile acelea !) era de părere că trebuie ales Eugen Barbu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor... «Ca să-i dăm timp să se compromită - după care cade singur...» “Tactică” de o nesfârşită subtilitate - care mă trimite la anecdota arhicunoscută, pe care o repet: Un explorator european în Africa este capturat de canibali: înainte de..., i se anunţă “programul”: după ce va fi omorît, fript, mâncat, i se vor curăţa oasele, din care vor face fluere; din ţeastă vor confecţiona o cupă - iar din piele, o bărcuţă cu care se vor plimba, seara, pe apele fluviului alăturat... Albul, resemnat, cere să i se îndeplinească ultima dorinţă: să i se dea o furculiţă'... Canibalii aveau, de la precedenţii mâncaţi, lucruri rămase, printre ele şi o furculiţă. Când cel condamnat la frigare se vede cu arma în mână - ce face ? îşi găureşte burta cu lovituri rapide, puternice (cu efecte... cvadruple) de furculiţă, strigînd, victorios: «Uite ce fac eu cu barca voastră împuţită: o scufund de pe-acum!» Gândirea şmecherească a Românului îl consolează de ne-primirea în Comunitatea Europeană şi în NATO. Nu doar Ilieştii, Constantineştii, Re-Ilieştii îşi zic: «Până la urmă tot îi tragem în piept pe boii de occidentali; să vedem dacă mai anei tăria aceea să ne refuze încă o dată !» Iar asta face< trimitere Ta altă anecdotă, privind concepţia Ţiganului despre bătaie şi viaţă: după fiecare palmă primită zice: «Ai tu inima aia să-mi mai dai o palmă?» - şi o ţine aşa, cale de multe...; şi-ndesate. Concluzia mea: Nu iese România din groapă, nici chiar cu ajutorul Regelui Mihai, anexat lui Iliescu, lui Teoctist; nu intră România în NATO, câtă vreme Caraman, Măgureanu, Pleşiţă - şi tot neamul lor - se află, nu doar în libertate, ci la afacerile ţării. Nişte românaşi fără memorie, fără inteligenţă normală, fără conştiinţă îşi imaginează că dacă scriu, în România literară, în Literatorul, în 22, în Contemporanul: “fosta Securitate”, Spurcata Organă încetează fulgerător de a exista (asta fiind o gândire magică, primitivă), însă Occidentalii nu l-au uitat pe Caraman; nici pe Pleşiţă... Oricât am zice, câ proasta: «Dumnezeu e cu noi...», nici El nu poate face mare brânză din nişte creaturi care găuresc barca duşmanului - ciuruindu-şi burta. Concluzia concluziei: Noi, Românii l-am meritat pe Ceauşescu -altfel l-am fi suportat ? L-am fi lăudat ? L-am fi regretat ? Şi i-am meritat pe Iliescu, pe Constantinescu, pe Văcăroiu, pe Ciorbea, pe Diaconescu, pe V.C. Tudor, pe Quintus, pe C.T.yPopescu, pe Coposu; 78 Paul Goma îi merităm din plin pe Brucan şi pe Măgureanu. Dar mai vârtos, îl merităm pe Pleşiţă. Paul Goma IULIE Vineri 6 iulie 2001 Am absentat atâta timp pentru că, spre bucuria mea, miercuri Lupan m-a anunţat că au venit şpalturile - mi le-a trimis imediat, le-am corectat din partea mea miercuri şi ieri, joi, iar azi le-am dus. Acum chiar s-a încheiat cartea. De-acum nu-mi mai aparţine, nu-i mai pot face nimic - ba da: să-i mai ard o variantă, în româneşte, se înţelege. Drumul mi-a fost greu: marţi am avut ameţeli severe şi n-am ieşit din casă până azi. Au mai diminuat, dar n-au dispărut. Trebuie să fiu atent când mă ridic din pat; când mă ridic de pe scaun; când răsucesc ori înalţ capul - toate aceste mişcări trebuiesc .făcute cu dulceaţă, fără bruscheaţă... l-am restituit lui Lupan magnetofonul împrumutat în vederea afganeţului. l-am spus: omul nu prea vrea, de aceea nici eu nu am de gând să insist. Am să scriu cartea mea, Afgania, afganeţul fiind eu. Rămâne de văzut cum o s-o duc de-acum încolo - câtă vreme se arăta probabilă, chiar sigură participarea lui, eu mă independentizasem de el şi o luasem înainte, cu cartea. Acum că el nu mai există - pentru carte - sunt dezorientat. Duminică 15 iulie 2001 Am trimis o mulţime de scrisori. Am trimis, la New York şi textele lui Laszlo. Lui Grigurcu i-am pus la poştă un pacheţel cu medicamente zise “de confort” (antinevralgice de două feluri: “de cap” şi “de oase”). Sper să-i fie de folos. , Azi am avut senzaţia că am găsit “crăpătura” prin care să pătrund în Afgania. O să vedem dacă am chiar intrat sau mi-am făcut iluzii. Necazul fiind că nu mai pot rămâne la ordinator peste o oră. Trebuie să mă ridic, să fac altceva - şi să fiu foarte-foarte obosit. Da, domnule: sânt bătrân. , Luni 16 iulie 2001 Am visat că eram la 1 octombrie, iar eu îmi ziceam: «Numai azi nu-i mâine: mâine împlinesc,..» Jurnal 2001-2003 79 Dar nu mai ştiam câţi ani împlinesc, oricum, mulţi, domnule. Astăzi am să verific dacă am pomit-o bine cu Afgania. Joi 26 iulie 2001 între timp am primit o misivă de la Laszlo: Grigurcu nu se poartă bine cu el - cu Laszlo, dar nici cu sine: avînd revistă, a descoperit “tactica” (şi strategia”), drept care nu va publica textul lui Laszlo (despre La apa Vavilonului 2 de Monica Lovinescu), decât prevăzut cu “O precizare” - redacţională - şi va apărea imediat după textul lui Laszlo... Iar am avut dreptate - până şi cu Grigurcu. Şi acum ce fac ? îmi cer iertare - că avusesem dreptate? înaintez greu cu Afgania - până azi: 70 pagini. Chiar dacă n-am s-o fac mai lungă de 100 pagini, tot mai am vreo treizeci... Marţi 31 iulie 2001 Mâine termin cartea. Bineînţeles, o termin-deocamdată... O să mai am de pigulit. Am primit o invitaţie la Neptun de la U.S. de la Bucureşti, din partea noului preşedinte, Uricaru. încă nu m-am hotărît dacă să-i răspund şi cum. Mi-a scris Grigurcu. A primit medicamentele^ trimise, mulţumeşte pentru ele, însă nu de aşa ceva are el nevoie. în rest îmi explică ce înseamnă să conduci o revistă. Ce bine că sânt ocupat: scriu-o-carte... AUGUST Miercuri 15 august 2001 Abia azi notez: Am schimbat titlul, acum îi spun: Basarabia. Sunt foarte aproape de încheiere. Şi după ce termin, ce Dumnezeu fac ? Joi 16 august 2001 Am deschis jurnalul, cu nobila intenţie să notez: ce am făcut, ce mi s-a făcut, ce am zis, ce au zis ei...Dar nu-mi vine să scriu nimic. Am mai “răsfoit” o dată Basarabia. Bunicică. 80 Paul Goma Luni 20 august 2001 Vinerea trecută - deci în 17 august, pe la ora zece şi jumătate mi-a telefonat Victor Lupan. Fiindcă ştiam că fusese în India, cu fiica mare, l-am întrebat cum fusese călătoria iniţiatică (a fetei, nu a lui). A răspuns că Bine, îţi povestesc eu şi a continuat, anunţîndu-mă că are în faţă cartea mea, Profil (bas). Aşa că am luat degrab’ metrovul, am sărbătorit apariţiunea, am luat 15 exemplare (atât am putut căra) şi m-am întors - vesel, nevoie mare. Ca un debutant ce sânt, de fiecare dată. Acum este oră nouă şi aproape jumătate; în curând plec spre editură, să fac primele “semnături”. Ca de obicei, o muncă grea - şi plăcută (după ce o termin. Iar poimâne - în 22 august, mergem toţi trei la Prefectură să ne prelungim paşapoartele. Miercuri 29 august 2001 N-am notat atâta vreme - din motive, vorba cuiva. Aşadar, a apărut Profil. Alaltăieri am primit semne că a ajuns la destinatari: Niculiţă Damaschin, de la Bucureşti - primul. Apoi Cristovici - de aici. Apoi ieri: Cazaban. Am lucrat ca o vită zilele din urmă la prepararea jurnalelor pe anii 1997, 1998, 1999 şi 2000 în vederea lansării lor pe internet. Acum sunt istovit şi mulţumit. Joi 30 august 2001 Aseară am trăit o întâmplare minunată: Mă culcasem devreme - pe la 9 seara. Un zgomot pe stradă m-a trezit - la 10 şi jumătate. Atunci m-am ridicat, m-am dus drept la agenda mare, am căutat vechiul număr de telefon (de 20 ani) al lui Weverbergh de la Anvers şi am format numărul (doar prefixul l-am schimbat). Nu mă aşteptam să-mi răspundă ei; iar când a răspuns Petrina, desigur, m-am bucurat, dar nu am ştiut cum s-o întreb de Julien: mai era cu el ? mai trăia? - trecuseră zece ani de când nu mai aveam contact. Spre bucuria mea, a venit şi el la telefon. Ca să motivez telefonul, i-am spus de colocviul de la Bruxelles din 17 octombrie. Pe dată a formulat invitaţia să fim invitaţii lor, la Anvers. Am trimis azi-dimineaţă un exemplar din Profil. Urmează să vedem cum şi când ne întâlnim. Jurnal 2001-2003 81 SEPTEMBRIE Miercuri 5 septembrie 2001 Ieri am primit telefon de la Mariana Sipoş. Confirmă primirea cărţii. Promite tăieturi de presă. Au mai confirmat-mulţumit - pe adresa editurii: Patrick Wajsmann de la Politique Internationale (că oferă o pagină de publicitate gratuită) şi Jack Lang. A mai telefonat în absenţa mea Kiropol. Mi-a scris o ilustrată Sami Damian - mulţumind pentru carte. Cred că am terminat-o. Mai potrivit aici ar fi ardeleneşte: “am cam terminat-o”. Mai am trei luni din acest an. Cu ce Dumnezeu o să le ocup ? Nu am nici o idee de carte. Sâmbătă 8 septembrie 2001 Am avut un vis plictisitor (ca să evit cuvântul “terifiant”): Trebuia (aveam de gând, eram obligat) să mă îmbrac în costumul-de-înmormântare - cel pe care... nu-l am cu adevărat, fiindcă ceea ce a rămas nu mă mai cuprinde... Şi nu-l găseam. Intrebînd în jur - ciudat: Ana lipsea din cadru... Aşadar am aflat: fusese dat (în româneşte) cuiva, probabil unuia şi mai sărac. Dar orişicâtuşi... - raţionam eu din fundul visului plictisitor. Să n-ai nici costum-de-înmormântare... Ei, uite, că să-n-ai ! Miercuri 12 septembrie 2001 Teribila tragedie de ieri, 11 septembrie (!), în America. După primul moment de stupoare, de incredulitate (iată, din nou: realitatea depăşeşte ficţiunea) a venit constatarea - pe care o făcusem în seara de 4 martie 1977, după cutremur: «Porcii ! Tot ei profită de catastrofa !» - porcii fiind: israelienii şi ruşii... Altfel mă străduiesc să termin corectura (a câta?) a Basarabiei. Sunt spre sfârşit, dar mă tem să nu mă înec la mal. Luni 17 septembrie 2001 Azi chiar am terminat Basarabia. în fine: deocamdată, azi... Am luat-o la re-corectat mai degrabă din spaima de vid (pe mă fac, dacă nu mai fac?) decât din necesităţi scripturale. 82 Paul Goma între timp am primit scrisori de confirmare a primirii Profil-ului: Valentina Caraion, Culcer şi Mme Chirac. Am mai primit scrisoare de la Radu Mareş. Vorba lui Sorescu: încurcată... Cică noua conducere a editurii are să-mi scrie, solicitîn-du-mi prezentarea pentru mărturia lui Davidescu. Aştept cu nerăbdare. Nu văd la orizont nimic care să semene cu o nouă carte. Aştept să treacă 2 octombrie: poate că, după ce voi împlini 66 ani (Dumnezeule ! 66 de ani !), îmi va veni mintea la cap. Vreau să spun: o carte - una mică, uite-atâtică... Ca să am cu ce mă ocupa în anotimpul ne-vegetativalnic. Iarăşi am avut dreptate, când am, prezis că Sharon va profita de Catastrofa Americană ca să-i strivească pe Palestinieni. Unii gazetari au observat această profitare de situaţie, dar Israelienii pretind că... aşa luptă ei împotriva terorismului. Că aşa au aţâţat terorismul - da. O să vedem dacă Americanii, după ce au să-şi plângă morţii au să devină ceva mai deştepţi în politica internaţională. Nu e sigur. Marţi 18 septembrie 2001 Am scris lui Radu Mareş: Paris 18 septembrie 2001 Stimate Domnule Radu Mareş, Am primit, în sfârşit, scrisoarea promisă de luni de zile, de semestre - nu de ani ? Nu? Bine: nu de ani. Am înţeles - şi m-am bucurat: de acum aveţi timp să vă scrieţi cărţile, în special “Istoria Tribunei ’ - pentru fragmentele deja publicate v-am felicitat, vă re-felicit. Am înţeles - şi nu m-am bucurat: povestea mărturiei lui Ştefan Davidescu tot nerezolvată rămâne. Oricâtă bunăvoinţă aveţi - şi aveţi -acum, că aţi plecat de la Dacia, nu puteţi da asigurarea că chiar va fi publicată. O dată pentru ca vorbiţi de “un prim volum de cca 250 pagini”: a doua pentru că îl trimiteţi pe autor şi pe mine, prezentator, în “colecţia” D-nei Cesereanu. Or - v-am atras atenţia cu un an urmă, însă nu aţi dat semne că mesajul meu a fost corect receptat: o colecţie care conţine în denumire sintagma: “Gulagul românesc” dovedeşte, din partea gulagoloagei de serviciu un analfabetism violent şi încăpăţânat, iar din partea editorului (Radu Mareş) o... delăsare (din plictiseală) adânc vinovată. Că eu mă simt culpabil faţă de Davidescu - fiindcă l-am îndemnat, în mod repetat, să-şi scormonească cicatricele memoriei şi Jurnal 2001-2003 83 să pună mâna, să-şi scrie durerile atroce - asta rămâne o chestiune între noi, foştii deţinuţi politici - în niciun caz deţiniiţi în... “gulagul românesc”, cum pretinde şefa catedrei de gulagologie a Universităţii din Cluj (şi nu se despică Feleacul în două, să vă înghită pe toţi culturalizaţii ardeleni?). însă există un “sector” în care nu port vreo vina: cel editorial - pe care va trebui să-l purtaţi în cârcă. Şi nu cel strict material - ci moral: că aţi consimţit la falsificarea istoriei şi a bunului simţ prin acceptarea unei colecţii în care să existe oroarea: “gulagul românesc”. Nu mai zic nimic de cărţile mele: Butelii... - care, aşteptînd atâta, a devenit inutilizabilă şi Jurnal 999. Eu am cu ce mă consola (de disperare): cu postumitatea, însă bietul Davidescu ba. Rămân cu tristeţea că “linia de comunicare” între noi s-a dovedit, după trei ani, inutilizabilă. Să fie trei-ani termenul de rezistenţă al materialului ? Vă urez succes la scris. Paul Goma Şi lui Davidescu: Paris, 18 septembrie 2001 Dragă Fănel, Nu ţi-am scris atâta amar de timp, pentru că veştile-de-transmis nu erau bune şi am aşteptat o dregere a situaţiei. Adică o scrisoare de la Radu Mareş. Mi-a venit, azi. Scrie aşa: . ..“un prim volum de circa 250 pagini cu o prefaţă a Dvs...” Or editorii noi (Mareş a plecat şi ne-a lăsat în cururile goale) nu s-au manifestat - tot el mi-a scris că ei mă vor solicita în scris; Ţin însă să ştii: în cazul în care şi cei-noi menţin în titlul colecţiei sintagma: “Gulagul românesc” (propus de idioata de Cesereancă - şi ne-contrazisă de Mareş - eu voi scrie prezentarea, însă din textul ei o vor trata pe “directoarea colecţiei” de analfabetă, de imbecilă, de profitoare (i s-a creat, la Universitatea Cluj catedră de... gulagologie !). Sper că ăştia noi vor fi mai puţin inerţi ca Mareş şi vor schimba titlul colecţiei, eliminînd cretinăria: “gulagul românesc” - spune, dragă Fănel, care âi făcut atâta puşcărie pe şi sub meleagurile noastre, tricolore: ai auzit tu vreodată ca “universul penitenciar românesc” să se cheme... gulag ? Te asigur că nici tata, care a făcut lagăr la ruşi nu auzise de aşa ceva - termenul a fost inventat de Soljenîţîn şi l-am auzit pentru întâia oară după 1972, la Europa liberă când a început a se difuza Arhipelagul Gulag... Am impresia că ţi-am trimis un text: “Lexiconul Humanitas”; acolo vorbeam şi de această falsificare de termeni - deci de adevăr istoric... 84 Paul Goma Asta este, dragă Fănel. Să sperăm că acel “prim volum” al tău va apărea în curând. îţi dau adresa lui Radu Mares - dacă nu o aveai: Str. Viilor nr. 11, apt. 17, 3400 Cluj. Te îmbrăţişez, Paul. Duminică 30 septembrie Ieri am mai terminat... o variantă a Basarabiei. Am încuiat-o, trăgînd 3 exemplare. Revin, ca să. reproduc un text scris-imprimat-expediat de o săptămână (à propos: de o săptămână nu mai primim poştă - din cauza unei nenorocite de chei de la poartă, a poştaşului, care nu mai descuie... - nu ne simţim depeizaţi, nu). Aşadar, iată ce am comis: Paris, 23 septembrie 2001 De ce nu are Românul tichie de mărgăritar (cu coadă) în primele săptămâni de după “Revoluţie”, invitat să facă “o mică comparaţie” între opoziţia anticomunistă din România şi cea din Cehoslovacia, poetul intelectual Mircea Dinescu, după obiceiul său care mi-a furnizat termenul de autocronte - s-a aşternut pe povestit: că ce viaţă grea avusese el, că cum fusese dat afară de la România literară, el, “cu doi copii mici”... Invitat să revină la chestiune poetul Mircea Dinescu, proaspăt preşedinte al Uniunii Scriitorilor (Români), a rezolvat-o fulgerător: după inevi-tabila luare de la cap cu viaţa-i grea, sub Tiranie: “eram arestat la domiciliu (ca şi Ana Ipătescu-Blandiana, «păzită» de miliţianul lui Gogu Rădulescu, la Comana - adausul meu -P.G.), cu doi copii, cu socrii, într-un subsol”, după care: “în acest timp ce făceau Cehoslovacii, cu care mereu ni Se dă în cap, nouă, Românilor ?”, a pus Dinescu, retoric şi ritos, chestiunea încuietoare. Jurnalistul l-a ajutat astfel: «Ce să facă: închisoare...» Mircea Dinescu s-a mâniat. A explicat el, cu gura lui, “ce fel de închisoare au făcut «Cehoslovacii»”: Păi să vă spun eu ce fel de închisoare a făcui Havel: avea, în celulă computer personal / Cu asta a închis gura bietului jurnalist: păi-dacă Havel avea în celulă - auzi: computer personal! - înseamnă că păi-dacă nu era adevărată rezistenţa lui anticomunistă, nu era adevărată nici închisoarea ! Nici Havel! Jurnal 2001-2003 85 Au trecut unsprezece ani, până când găselniţa lui M. Dinescu să capete ecou în spiritul lui N. Manolescu (Dinescu e regăţean iute, Manolescu: ardelean zăbavnic): într-un interviu (Observator cultural, 3-5 ianuarie 2001), la întrebarea: “Cum vă explicaţi mult comentata rezervă şi lipsă de contact a intelectualităţii române de dinainte şi de după 1989 cu restul societăţii, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat de pilda în Polonia şi Cehia ?” (corect: Cehoslovacia, n.m.), N. Manolescu răspunde aşa: 'Te de o parte este o diferenţă majoră între evoluţia regimului comunist în România şi în majoritatea ţărilor din estul şi centrul Europei. în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria a existat posibilitatea, în ultimii 10-15 ani de regim comunist, creării unei societăţi civile. Cu alte cuvinte, unii intelectu-ali, cum au fost cei din jurul Solidarităţii sau cei din jurul lui Havel şi a Chartei 77 au putut să spună ce aveau de spus şi să se facă auziţi de cine trebuia. Chiar dacă au fost arestaţi, ei au continuat să o facă: Havel avea maşină de scris în închisoare şi o folosea pentru a compune scrisori adresate nu numai soţiei sale, Olga, ci şi autorităţilor comuniste. Aceste scrisori au ajuns, prin samizdat, Ia cunoştinţa populaţiei. în România aşa ceva nu a existat” (subi, mele, P.G.)... Rezumat parţial: în ianuarie 1990 M. Dinescu vorbea de computer personal, în ianuarie 2001 N. Manolescu de maşină descris; S-au scurs doar 7 /şapte/ luni de Ia varianta N. Manolescu (trecem peste episodul Bătăliei împotriva Tezelor din iulie 71 povestită nepoţilor în pantaloni scurţi, în editorialul intitulat curat-grăitor: “Scriitorul român faţă cu reacţiunea”) şi iată: Mircea Martin publică în 22 /14-20 august 2001 un studiu: “Rezistenţa prin cultură”. Din acesta înţelegem, în primul moment, că Regăţeanul (Dinescu) îl devansase cu 11 ani pe Ardeleanul Manolescu - care, la rându-i îl întrecuse pe Bănăţeanul M. Martin cu 7 luni. Să cităm din studiu informaţiile inedite, cugetările martiniene: “Nu trebuie să uităm însă că atât opresiunea, cât şi rezistenţa n-au fost aceleaşi peste tot şi că există un anumit raport între opresiune şi rezistenţă. Obişnuiţi, din păcate, cu atrocităţile autohtone, nici nu ne imaginăm că, în alte părţi, nu foarte îndepărtate, au existat praguri peste care nu s-a trecut. Că Nelson Mandela şi-a făcut studiile în închisoare (...) s-ar putea să nu ne surprindă prea tare; dar trebuie să ştim că, în vreme ce la Aiud, la Sighet sau la Piteşti prizonierilor politici - dintre care cei mai mulţi erau intelectuali - le era cu desăvârşire interzis să citească sau să scrie - literele scrijelite pe o bucată de săpun constituind un delict grav, cu asprime pedepsit -, în închisorile - tot comuniste - din Ungaria, revoluţionarii închişi după 1956 se bucurau de astfel de drepturi, iar un important scriitor ca 86 Paul Goma Déry Tibor a putut redacta acolo texte pe care ulterior le-a şi publicat. La fel s-a întâmplat şi în Polonia şi în Cehoslovacia. Dizidentul Havel avea posibilitatea, închis fiind, să poarte corespondenţă şi să-şi continue proiectele literare? în acelaşi timp, la noi, inginerul Gheorghe Ursu era ucis cu bestialitate în închisoare pentru «vina» de a fl ţinut un jurnal...” (subi, mea, P.G.) Dacă “opiniile” lui Mircea Dinescu, exprimate în primele zile ale lui 1990 nu m-au mirat (îl ştiam de prin 1975 ca ucenic al lui Băieşu şi al lui Fănuş Neagu, citînd respectuos din Eugen Barbu - aşa a rămas), deci nu mi-am schimbat părerea proastă nici în primăvara lui 1989, când, de la Paris, contribuisem hotărîtor la cooptarea lui ca membru al PEN Clubului Francez - o făcusem înainte pentru Nedelcovici, pentru Dorin Tudoran; dacă intervenţia lui N, Manolescu din ianuarie 2001 nu m-a mai mirat (în cei 11 ani avusese timp, nu doar de prostioare şi prostii - ci de mari-porcării: interviul cu Iliescu, campania anti-Caraion), “studiul” lui Mircea Martin m-a surprins. Trebuia să fiu avertizat de un text mai vechi, publicat în trei numere, 45, 46 şi 47 ale aceluiaşi săptămînal, 22, în noiembrie 1999, intitulat “Jurnalul de exil al lui Paul Goma”, primul volet: “I. Un atentat la ordinea simbolică a literaturii române contemporane”, “II. Anomia”, “III. Cazul Goma ?”- Răspunsul mi-a fost, fireşte, refuzat de paznicii de zi şi de noapte ai oficiosului Dialogului Social: Gabriela Adameşteanu, Gabriel Andreescu, Rodica Palade, Monica Lovinescu, Doinaş - ca şi în cazul Barbăneagrălui: oricine mă ataca (chiar şi Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă) era binevenit în pagi-nile organului - însă atacatul nu putea să se apere în revista... dialogului de dintre Pavel Cîmpeanu, Brucan, Paul Comea şi alţi liiceni. A fost găzduită de Jurnalul literar 1-2/200. Ce se întâmplase cu... Mircea Martin ? - m-am întrebat în noiembrie 1999 - după cum mă întrebasem, cu stupoare, cu durere, cu mânie, din ianuarie 1990 în legătură cu Valeriu Cristea; cu N. Manolescu; cu Pleşu; cu Liiceanu; cu Adameşteanu; cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca; cu Marian Papahagi; cu Dorin Tudoran; cu... Să se observe: nici pentru o secundă nu mă întrebasem ce se petrecuse cu Eugen Simion - nu mă interesa; nici cu Marin Sorescu (deşi topise zaţurile romanului meu Gardă inversă) - îl ştiam lepră şi ştiam: aşa are să moară. Dar cu primii ce Se petrecuse?- cu unii eram prieten,,, cu alţii mă aflam “de aceeaşi parte a baricadei”, ce li se întâmplase, de se răstumaseră ? A, da: îi atacasem în presă, în cărţi - cu argumente (unele puteau fi, accept: excesive - însă nici unul neadevărat)... Numai că pe Mircea Martin nu-l. atinsesem nici cu o floare - de ; unde încrâncenarea atacului din 1999? Am înţeles, din text: îndemnul Jurnal 2001-2003 87 venea dinspre Monica Lovinescu, Liiceanu, Adameşteanu, Manolescu, Pleşu (pe care îi înţepasem). Nu-l bănuiam pe Mircea Martin o oarecare cătană, ascultînd de oricare ordin al chiar oricărui majur... Aşa credeam. Mă înşelam. Mircea Martin s-a dovedit a fi (faţă^de mine) altul decât cel ştiut - din cele scrise, din cele vorbite-trăite. îl cunoscusem în vara anului 1965, în casa colegei de Institut “Eminescu” Geta Săvescu-Zednik, care se nimerise a fi mătuşa (sau verişoara ?) sa. Prima impresie: excelentă; şi a doua şi a treia... Ne-am revăzut cu bucurie după 1990. Ca director al editurii Univers, Mircea Martin a inaugurat colecţia “Ithaca: Scriitori români din exil” prin romanul meu Ostinato, în 1991, premiat de Uniunea Scriitorilor în 1992 - apoi, în 1997, după multe peripeţii, mi-a editat Gardă inversă. Că nu a acceptat şi Sabina - tristeţea mea, nu vina editorului... Oricum, a participat la un număr din revista Vatra, cu un text... normal, adică: ne-critic... A venit şi acela: “Despre Jurnalul de exil” (sic) al meu. Spusele lui Mircea Dinescu: m-am rostit în mai multe rânduri; le-am calificat, după spuitor: golăneşti. Dar cele ale lui N. Manolescu (încă o dată: 11 ani mai târziu !), cum or fi ? Cum să fie: penibile; scremute; Ale lui Mircea Martin - negreşit: inutile. Vasăzică N. Manolescu a avut nevoie de 11 (unsprezece) ani pentru a găsi un răspuns câtdecâtuşi acuzaţiilor formulate mai ales de mine (Monica Lovinescu gândea la fel, însă niciodată “nu era momentul” să se pronunţe): de a fi fost, până la 22 decembrie 1989, un adevărat-scriitor-român “pe linie”, realist-socialist prin Literatura română de azi. 1944-1964, laş, colaboraţionist, dezertor. Explicaţia consimţită abia acum: împleticită, jalnică, nedemnă de cel care purtase, înainte de: decembrie 89, coroniţa premiantului. După îndelung (un deceniu bun) rumegata lor părere: dacă ÿ scriitorul român s-a comportat sub Ceauşescu ne-demn, ne-vertical, ne-onorîndu-şi “meseria”- se datorează... condiţiilor care nu-i erau create de regimul penitenciar din România: nu avea în celulă computer personal - ca Havel (după M. Dinescu); nici măcar “maşină de scris”, tot ca Havel !, cum nuanţa N. Manolescu. M. Martin, intrat în vorbă unsprezece ani şi şapte luni mai târziu rezumă (sic) aceeaşi situaţie-vitregă prin “Teroarea comunistă mai intensă în România decât în alte ţări”... Chiar dacă şi acest subtitlu a fost dat de redacţie, cum sântem avertizaţi, se ştie, de aproape doisprezece ani: acesta este discursul analfabeţilor cinstiţi de tip Blandiana şi Adameşteanu (cei care nu ştiu nimica, dar vorbesc tare - despre ceea ce nu ştiu),«ca şi al analfabeţilor necinstiţi - ca Liiceanu, Pleşu, Ornea, Manolescu, M. Martin, 88 Paul Goma Alexandru George, Onişor, Buzura, Patapievici..inşi prefacîndu-se a nu fi ştiut, pentru a nu-şi mărturisi laşitatea de a fi tăcut înţelept înainte de decembrie 1989. Dacă ar fi să iau, cinstit, în serios funciara neseriozitate necinstită a acestor falsificatori ai adevărului, deci ai istoriei, le-aş atrage atenţia că ei, vorbind despre “prizonierii politici” - cum se fasoleşte M. Martin, în loc să le spună cum le spun Românii trecuţi prin închisori: “deţinuţi politici”- compară situaţii recente (din punctul de vedere al lungii istorii a terorismului comunist): mereu-citatul Havel a cunoscut închisoarea (din Cehoslovacia) deceniilor 70 şi 80, înşă este pus lângă cea românească dintre 1948-1964. Fiindcă el (M. Martin) foloseşte - în studiu - tonul nesuferit al profesorului (care explică lucruri arhicunoscute de întreaga clasă de loaze - ah, Caragiale, cum prinsese el, încă din 1884, dăscălimea), mă simt şi eu tentat să-i explic explicatorului martin că nicăiri în lume - cu excepţia cenaclurilor literare de la Universitatea Bucureşti conduse de rătăcitorii de spirite Manolescu, Crohmălniceanu şi Martin - “pepiniere” în care s-a cultivat zelos abstragerea de la realitate, laşitatea, estetismul, ne-politica, textualismul, rezistenţa- prin-cultură, nesimţitorismul etic - nu se adună, nu se compară merele cu cartoafele. M-aş pierde în amănunte; aş consimţi la tactica de hărţuială şi diversiune în vederea negării unui adevăr - istoric - prin impunerea unei minciuni, şi ea, istorică: împingerea în prima linie a frontului rezistenţei pe un Cosaşu, pe alde Ursu, ca să nu mai rămână spaţiu tipografic pentru Caraion, Negoi-ţescu, Ţepeneag, Tudoran, Dinescu -tactică pe care până şi gentil-mălăieţul M. Martin o stăpâneşte (după cum cunoscusem în luna mai 1991, la Roma, strategia dialecticii tancului sovietic perfect asimilată, întocmai aplicată de persoane delicate ca Doinaş, timide ca Ulici, binecrescute ca Papahagi, precum şi de graţioasele dame Blandiana, Adameşteanu, Mălăncioiu). Totuşi, strângînd din dinţi, am să mă amestec şi de data asta, tiscînd să fiu iarăşi grohăit şi îmbălegat: neiuşinarea neruşinaţilor îmi provoacă urticarie. Porcăriile - în accepţia proprie - ale foştilor scriitori, actuali autori-de-cărţi mă obligă să cobor iar în cocină. încep prin a pune o întrebare - retorică: N-ar fi mai onest din partea scriitomicilor dacă, în loc să scrie ce-au mai scris: “opera”, se dau de ceasul morţii să re-scrie traficata istorie ' a “vieţii” lor mizerabile, căcacioase, pretinzînd că “atunci” rezistaseră... culturali-ceşte? N-ar fi mai simplu, mai ne-obositor să, recunoască adevărul? - aşa cum făcuse Gabriela Adameşteanu pentru prima şi pentru ultima oară în viaţa ei, însă cum i-am consemnat răspunsul în Jurnal (I-II-III, de la Nemira) - rămâne: 89 Jurnal 2001-2003 «Mi-a fost frică !» Ei, da, îi fhsese frică - dar numai ei ? Lui Caraion nu-i fusese frică ? - ba chiar foarte, fiindcă abia ieşise din puşcărie, dar aşa, cu-frică, a scris şi a trimis prietenului său Ierunca, la Paris poeme anticomuniste şi informaţii despre universul penitenciar românesc; a fost re-arestat şi condamnat la moarte, iar după dispariţia sa, un tremurici numit Manolescu a prelungit (în 1999, rezemîndu-se pe dezinformaţia şecuristului Pelin) campania de calomnii iniţiată de Eugen Barbu în 1982, continuată de Monica Lovinescu-Liiceanu (-Manolescu) în 1998; Lui Ţepeneag nu-i fusese frică atunci când îşi publicase textele în Occident ?, când pledase pentru traducerea romanului meu Ostinato ?, când îi recomandase pe Sorin Titel, pe Sorin Mărculescu, pe Turcea, pe Dimov şi pe atâţia alţi compatrioţi?, când scosese revista Les Cahiers de L’Est?; Lui Virgil Tănase nu i-a fost frică atunci când şi-a trimis romanul de debut în Occident (cum a involuat... - dar aceeaşi de-cădere a fost înregistrată şi de Buzura şi de Sorescu şi de Manolescu şi de Pleşu...); Lui Breban nu i-a fost frică atunci când a protestat împotriva Tezelor din iulie ? - ba i-a fost, dar a făcut-o - şi a tras-o. Acum, Manolescu îi găseşte pricină: că Breban a fost membru al C.C. - dar membru al C.C. era şi Titus Popovici - a protestat vreodată, public, Titulică (în presa din Occident)?; că a fost ştab-mare ?- şi Paler a fost mare-ştab (ba mai mult decât atâta, când făcea, acoperit, la Roma, pe “corespondentul special”) - ei şi? A protestat Paler (de la Roma), cum a protestat Breban de la Paris ? Popovici, Paler, Brad, Ghişe, Vasile Nicolescu, D.R. Popescu, Bălăiţă, Săraru - iată-i pe cei care protestau... energic şi disciplinat, în gând, între patru-pereţii şedinţelor-închise - astfel repurtau ei epocalele “succese culturale”...; Lui Negoiţescu să nu-i fi fost frică atunci când a aderat la Mişcarea pentru Drepturile Omului din primăvara lui 1977, printr-un text - cunoscut foarte bine de Doinaş, de Gelu Ionescu, de Manolescu, de Nina Cassian, doar, înainte de a mi-1 aduce, pentru a-1 trimite la Europa liberă, îl citiseră şi ei, ba chiar primii doi pretinseseră, apoi, că erau... coautori ? Ba da: lui Negoiţescu îi fusese foarte-frică - dar aşa, dârdâind de frica-foarte, a făcut ce a făcut - ca un scriitor normal, nu ca un oarecare autor de cărţi; Lui Nedelcovici să nu-i fi fost frică atunci când îşi publicase în Franţa romanul respins în România ? - dar, aşa, cu-frică, a făcut ce trebuia să facă un scriitor - deşi român...; Dar Dorin Tudoran ? Să nu-i fi fost lui nici un moment frică ? Ba da, ba da, însă tocmai frica dă măsura curajului - altfel vorbim de inconştienţă... 90 Paul Goma Pe mine nu m-am mai pomenit. Deşi parcă, în toamna anului 1971, publicarea romanului Ostinato - la Gallimard, la Suhrkamp (ar fi fost şi la Rizolli, dacă Zoe Buşulenga nu ar fi cumpărat, pentru Ceauşescu, tirajul imprimat - în traducerea lui Marco Cugno) - ar fi semnificat un protest măcar cât al lui Manolescu (cel care se numărase printre cei 60 de participanţi la o şedinţă - provocată de Ceauşescu, nu de rezistenţii prin aipagic). Se vede că, la Români, nu e onest să-ţi recunoşti, dacă nu laşitatea, măcar omeneasca frică. Dâr pentru că prostul n-ar fi ce este de n-ar fi şi fudul, după ce s-au scremut peste un deceniu, Profesorii Manolescu şi M. Martin au găsit “explicaţia” inacţiunii scriitorilor înainte de decembrie 89: Deţinuţii politici români nu avuseseră - ca deţinuţii din Cehoslovacia, din Ungaria - dreptul să scrie, în timpul detenţiei ! Debilitatea cogitaţiunii nu mai are nevoie de indicarea paternităţii: într-adevăr, este produsul gândirii unor dăscăloşnici conducători de cena-cluri universitare bucureştene (Crohmălniceanu, chiar de ar mai fi fost în viaţă, nu s-ar fi aventurat: el era ticălos - dar măcar inteligent). însă chiar de am lua în seamă “situaţia”, se iscă întrebări de bun simţ la adresa Corifeilor rezistenţei-prin-cultură, folosind propriile lor argumente întrebuinţate -. de ei - până aseară (şi re-începînd de mâine dimineaţă): 1) Dacă este adevărat că toţi “alţii”, din Lagăr “aveau condiţii” (deşi cei din Bulgaria: ba; cei din URSS: ba; cei din Albania, nici atâta), de când verticalitatea unei comunităţi s-a manifestat numai prin scrierile din detenţie ale unor membri ai ei ? Este adevărat ce explică, acum, cei doi absenţi (întreaga lor viaţă de români în România): regimul penitenciar carpatin nu permitea deţinuţilor hârtia şi creionul, ‘fracţiunea-de-deţinere, cum se ‘sprimau caraliii - era feroce pedepsită. Privaţiune resimţită dureros de toţi cei care au cunoscut închisoarea tricoloră - dar tot nu se înţelege: ce are închisoarea (ca suferinţă atroce, adesea mutilantă) cu prefectura demnităţii scriitoriceşti? îşi imaginează Dăscăloşimea Mioritică, prin reprezentanţii ei de vârf-inversat Manolescu şi M. Martin, că cei care au cunoscut închisoarea (“cu computer, cu maşină de scris”) au comis texte mai bune decât cei cărora le era interzis să scrie până şi pe perete, cu unghia?; că aceiaşi, în celulă, au dat texte mai bune decât cele scrise în libertate (relativă - oricum, în ne-închisoare)? Nimeni nu a avansat idioţenia că textele lui Havel din celulă (“la maşina de scris”) sunt superioare (sau inferioare) celor scrise în libertate. Pentru un motiv simplu, de mirare că le-a scăpat unor, nu doar specialişti, dar explicători ai literaturii: un scriitor (mijlociu) este liber şi în Jurnal 2001-2003 91 închisoare; şi fără unelte de scris. Nu computerul, nu maşina de scris, nu creionul şi hârtia - permise de administraţia penitenciară! - pot face dintr-un autor de cărţi un scriitor. Ci spiritul. Or spiritul unui poet, în închisorile noastre a căutat, a găsit cum să suplinească scrisul. Cel pe care Manolescu I-a împroşcat cu noroi şi cu venin, Caraion, a fost şi un foarte mare poet de închisoare, pe linia inaugurată de Gyr, continuată de Crainic (prelungită de Măndinescu, de Ion Omescu). Versurile şi ale lui, intrate în folclorului penitenciar erau purtate, prin alfabetul Morse, din celulă în celulă, de la om Ia om, de la gură la ureche ori scrijelite pe fundul gamelei albită cu praf de DDT - şi, fatal, modificate... Desigur, Românii scriitori au suferit de lipsa suportului material al scrisului - dar nu din această pricină au murit ei (trupeşte, sufleteşte...). A avea - sau a nu avea - hârtie şi creion în. celulă nu a constituit elementul determinant al calităţii literaturii literaţilor deţinuţi; nici al literaturii române, în general. Că Déry Tibor a scris, în închisoare, în Ungaria, părţi dintr-o . carte - adevărat - erau părţi dintr-un întreg care nu a rămas cea mai bună carte a sa. Că actualul preşedinte, Gôncz a făcut traduceri în celulă - ei, da a făcut. însă Gôncz ar fi rămas Gôncz, chiar fără acele traduceri din închisoare. 2) Manolescu şi M. Martin, acum, după 12 ani de la biletul de voie dat de Brucan formulează (nu timid, ci încâlţoşat) teza, tot atât de falsă ca şi cea dimpotrivă, apărată de ei până deunăzi: toţi scriitorii români care au cunoscut închisoarea (fără computer şi fără maşină de scris !) ar fi, nu doar minunaţi moraliceşte şi esteticeşte, dar mai buni decât ne-românii ! Să-i luăm pe ai noştri, alfabetic, după Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români, Albastros, 2000: Anania: Catastrofa Naţională, în tandem cu alt fost deţinut: Plămădeală: aceste două boaite nu au fost doar nişte oameni frânţi -ca Paleologu, Marino, Noica, Papu, H.Y. Stahl - dar au devenit securişti cu epoleţii pe sub sutană; Balotă: - îi va fi folosit la ceva puşcăria, dacă, de cum ni s-a dat voie să publicăm, după iunie 1965, el s-a repezit să lingă tot, scriind laude partidului, laude Ceauşescului, laude lui Aragon şi Elsei cu pricina - ca recompensă a fost autorizat să “iasă” în Occident, să predea la universităţile de la München, Tours, Paris, ca un vulgar dimpotrivnic: Dodu-Bălan ?...; Crainic: că a cedat încă din primele momente ale detenţiei, nu a mai contat; în final a eşuat, tragic - ca şi... ...Gyr, la Glasul Patriei, muroarul intelectualilor români, păzit de tumătorul-şef Ivaşcu; Tot alfabetic, puşcăriaşi care nu suferiseră mai puţin (ce o fi: “a suferi, în detenţie, mai puţin” ?), dai' au ieşit pe d^uă picioare - iar ca 92 Paul, Goma scriitori, pe ele au rămas: Caraion, Ovidiu Cotruş, Dimov, Fulga, Mihadaş, Negoiţescu, Ion Omescu, Dinu Pillât, I.D. Sîrbu, Steinhardt, Ursachi, Voiculeşcu... 3) Manolescu şi M. Martin se întâlnesc în cuget şi-n simţiri cu alt culturaloş, analfabetul activist de partid Borbély (nu doar cu el, din păcate). Deşi universitari, deşi dascăli (şi dacă: tocmai din acest motiv ?!), au o imagine confuză despre literatură, falsă despre istorie, mincinoasă despre propria-le viaţă în slujba literaturii. Şi ei - dar şi Eugen Simion, Z. Omea, Alexandru George, Dan Stanca - au primit cu mefienţă, cu neînţelegere, cu duşmănie “fenomene” cunoscute de multă vreme în Lagărul comunist (chiar dacă nu active şi în România): disidenţă, literatură de sertar, samizdat, mărturie... Incapacitatea de a le cuprinde (chiar dacă nu le şi împărtăşeau) se trage din structura lor conservatoare, din concepţia totalitaristă (cea nazistă: Reichul va dura o mie de ani; cea bolşevică: comunismul este etern). La urma urmelor aceşti autori de cărţi nici nu-şi dau silinţa să pătrundă mecanismul şi natura “fenomenelor” poi doar pentru ei, fiind terifiaţi de ameninţarea dispariţiei ordinei stabilite, a.ierarhiilor (în viaţă, mai.ales în literatură). Cine a urmărit zbaterile, la propriu, ale lui Manolescu, după “Revoluţia română” a constatat: omul era traumatizat de evenimentele ce păreau a fi răsturnat vechile “valori” - la a căror diligentă confecţionare contribuise şi el, ca ierarhizator principal-adjunct al literaturii (curate, cu voie de la miliţie). în timp ce un Eugen Simion avea neruşinarea (şi flerul) de a se declara, în continuare, marxist, ne-marxistul Manolescu se grăbea să-l legitimeze pe bolşevicul Iliescu, cel cu mâinile pline de sângele victimelor “minerilor”. Rezumînd: E. Simion avea un comportament de ticălos - Manolescu, unul de prostănac. De mirare: doar amândoi sunt profund pietrificaţi; conservatori. 4. Lipsa “condiţiilor favorabile scrisului în închisoare” a început a-i preocupa pe acei autori de cărţi care, abia după un deceniu de evaluare a “activităţii” lor strict-estetice, au constatat (în fine: li s-a părut că, la rigoare, s-ar.putea constata...) că ei: Manolescu, M. Martin, Adameşteanu, Blandiana, Doinaş, Liiceanu, Pleşu... etc; nu făcuseră şi “altceva” decât, cultură-cultură-cultură, anume: rezistenţă împotriva totalitarismului, cel şi anti-cultural. Din, această auto...-evaluare a ieşit îngheţata fiartă numită “rezistenţă prin cultură”. Gând Plămădeală, prietenul lui Liiceanu şi al lui, Pleşu (şi al lui.Noica şi al lui Nicu Ceauşescu), întrebat, de revista 22, în primul său număr, ce' făcuse Clerul până în decembrie 1989, cum' se opusese comunismului ateu şi destructor,, Spurcăciunea Sa răspunsese, smerit: “Am rezistat - prin rugăciune...” - iar cititorii care-avuseseră disponi-bilitatea să ia aminte la acest... bilanţ îl înjuraseră pe mitropolitul securist şi se gândiseră la altceva... ; Jurnal 2001-2003 93 ...însă faţă cu afirmaţiile scriitorimii române colaboraţioniste, dezertoare, laşe: “Am rezistat - prin cultură”, chiar nescriitorii sunt înclinaţi să ofteze, apoi să completeze: «Au rezistat şi ei prin ce au putut, săracii - ca noi toţi...» Perfect adevărat: aşa cum au “rezistat” comunismului Românii de toată mâna, de toate profesiile, din toate provinciile - aşa au rezistat şi scriitorii lor. Turcul şi pistolul; sacul şi peticul; capul şi căciula. Că, în adânc, se simt vinovaţi inginerii sufleticoli români fiindcă, în loc să fie în frunte, să formuleze coerent, sonor, alb-pe-negm . durerile şi doleanţele concetăţenilor, ei au făcut “facerea” popimii: au rezistat prin... cultura cea în patru labe, se observă după strădaniile de mistificare a vieţii lor (căci, nu-i aşa, “opera” le este demult turnată în bronz. :.), de falsificare a adevărului, de împopoţonare cu merite ce nu merită a fi luate în seamă. Legată tot de... “condiţiile de scris în detenţie” pe care Românii, “cei mai persecutaţi din întreg Lagărul” nu le-au avut, semnalez o manevră (subtilă, recunosc) în privinţa momentului şi locului scrierii mărturiilor. Un confuz isteric precum Borbély, scriind despre literatura mea “penitenciară” (Gherla), pretindea, de la mărturisitor, să-şi fi scris mărturia la-faţa-locului, în-momentul-supliciului, altfel, nu e autentică... După un deceniu a primit răspunsul, involuntar, de la Manolescu şi Martin: “în închisorile româneşti deţinuţii nu avea voie la hârtie şi creion...”; O realitate ca literatura de sertar a fost, consecvent negată, bruiată, nu doar de komisarul Z. Omea, nu doar misticul-rănit Dan Stanca (cel care declara că momentul decembrie 89 îl prinsese cu sertarul plin de manuscrise, deci şi el posedă literatură de sertar...), dar şi de Monica Lovinescu ! încă o dată: noroc cu explicatorii Manolescu şi Martin, ei au anulat teza colegului lor, Borbély; dar nu şi cea - nu mai puţin falsă -susţinută de Omea, Dan Stanca, M. Lovinescu. încercasem, în mai multe rânduri, să spun: mărturia este o datorie a fiecărui supravieţuitor al Universului penitenciar. Dacă martirizatul a aştemut-o pe hârtie abia după ce a ajuns la adăpost, în Occident: foarte bine pentru mărturie; dacă a scris-o în ţară, pe ascuns, asumîndu-şi riscuri cumplite, cunoscute (mai trecuse “pe-acolo”), foarte bine pentru mărturisitor. Voi face o separare a mărturisitorilor după criterii crono-topografice: cei care au scris, înainte de 22 decembrie 89 şi în România de cei ce au scris după 22 decembrie în România, unii dintre ei, în Occident, la dublu-adăpost. 94 Paul Goma După opinia mea: primii au avut literatură de sertar (am numărat cinci scriitori în anul 1990, cinci au rămas şi azi): Blaga, Mihadăş, Noica, I.D. Sîrbu, Steinhardt; scrisurile care nu prezentau pericol de arestare a autorului în cazul unei percheziţii a Securităţii, chiar dacă se aflau în sertare, nu intră în... sertarul literaturii de sertar; Mărturiile scrise înainte de decembrie 89, în România, de Aurel State, de Gheorghe Mircescu, de Mihadaş, de Sîrbu, de Steinhardt, de Chioreanu, de Aniţa Nandriş, de Baghiu senior, de Sciastlivîi sunt tot atât de valoroase (ca document) ca şi amintirile scrise abia după decembrie 89 - de Ogoranu, de Pica, de Petrişor, de Ciuceanu, de Mărgineanu ş.a.; însă dacă autorii primelor au dreptul la cinstire, semnatarii celorlalte să se consoleze spunîndu-şi că - într-un târziu - îşi făcuseră, totuşi, datoria. Cât despre cei care, după decembrie 89, în Occident, şi-au aşternut amintirile - ca Lena Constante, ca Balotă..., Dumnezeu cu ei şi cu Ion Ioanid, cel care îşi scrisese, de prin 1980, dacă nu mai devreme, la München, memoriile, însă nu le-a publicat, nu le-a scos la lumină din depozitul Bibliotecii din Freiburg decât binişor după decembrie 89. De ce ? De frica lui Brucan! Cum să închei acest text: spunînd că, în sfârşit, am aflat de ce n-are ursul coadă, ştiu ce-i lipseşte chelului român: un Havel în celulă, cu un computer, măcar cu o maşină de scris ? Sau printr-o constatare terifiantă: majoritatea - dacă nu cvasitotalitatea foştilor mei colegi, a foştilor mei prieteni de scris a mai suferit o mutaţie (despre întâia, cea din jurul anului 1984, am mai scris); N-ar fi foarte grav dacă i-aş afla mai obosiţi; mai îmbătrâniţi; mai bolnavi; mai înăcriţi - necazurile, durata lor, desiluziile ne-au îmbătrânit, îmbolnăvit, înăcrit pe toţi, oriunde am domicilia; poate nu aş suferi dacă i-aş găsi pe scriitorii români mai-meschini; mai-egoişti; mai-feloni, mai-răi... însă de vreun an îi constat pur şi simplu: cutremurător de prostiţi. Jurnal 2001-2003 95 OCTOMBRIE Luni 1 octombrie 2001 Am ajuns şi în ziua de azi - ca să mă exprim... Ieri mi-a telefonat Laszlo de la Cluj. Ca să confirme primirea Profîl-ului în franceză şi ca să mă felicite de ziua aniversară (de mâine,..). El se simte ceva mai bine, am înţeles însă.că nu bine de tot. Grigurcu: a primit marele premiu pentru Opera Omnia - dar nu a reuşit .să scoată revista, iar “autorităţile locale” îi fac o mie de şicane - ca ultima, pentru care a fost amendat (!), în legătură cu un câine plimbat într-b zonă interzisă (?), într-un moment ne-permis... Ei, da: nu-i va fi uşor lui Grişa să se bată cu cine ştie care troglodit “local” - după ce s-a obişnuit să dueleze cu Eugen Simion, cu Pleşu, cu Omea... Eu mă simt... orfan. Suspendat. Inutil. Dacă am terminat cartea din urmă... Nu o voi fi perfectat eu, sigur o să revin asupră-i - cu adausuri - dar se cheamă că acum are un final. Or, finalul pus unei cărţi înseamnă pensionarea înainte de vreme a unui activ: îl lasă pe marginea drumului, dezorientat: încotro să apuce ? Speranţa mea: să-mi vină o idee (fie şi sub formă de pretext) pentru o altă carte; pentru altceva; pentru mai-departe. Aici pot să consemnez - în Basarabia nu se putea, fiind alcătuită din însemnări datate (şi care se opresc la 29 iunie 2001): ■ Acest criminal bolşevic numit Sharon (se va fi născut el în Palestina, dar l-am auzit adresîndu-se în ruseşte “tavarişcilor” din “Krasnaia Armiia”, acum cetăţeni israelieni, domiciliaţi la Tel Aviv) a profitat de tragedia americană, ca să intre şi mai brutal în livezile Palestinienilor, să tragă cu tunul, să bombardeze din helicoptere corturile lagărelor de refugiaţi palestinieni (în proprie ţară !), iar la mai puţin de Un kilometru, sus, pe o colină, fiind în construcţie o nouă “implantare”... Până acum am auzit pe câţiva jurnalişti francezi - dar numai francezi, doamne fereşte, nu şi germani, englezi, americani - care, cu jumătate de gură formulau ipoteza: dacă Israel nu i-ar fi adus la disperare pe Palestinieni, nu ar fi avut loc atentatele de la 11 septembrie. Eu cred că motivul nu se reduce numai la chestiunea Palestiniană - deşi o bună partea, ce mai mare parte ei se datorează. Americanii se întreabă, cu lacrimi (de mânie): De ce ?; de ce li s-a făcut, lor, una ca asta?; de ce îi urăsc pe ei anume popoare, anume pături (cele sărace, ‘neinstruite, adaugă ei) din unele comunităţi ? Analiza mea este simplistă, recunosc: America este detestată, urâtă, de trei categorii de popoare: i). Cele care. au fost învinse, mai ales de contribuţia masivă, determinantă a Americii în al Doilea Război Mondial: Japonia şi 96 PauI Goma Germania (Italia nu contează, România nici atâta). în 50 ani a fost vreme să se decanteze ura, să se mascheze (mai ales la Germani, care azi sunt aliaţii fără condiţii ai Americanilor pentru că le este frică de ei - iar în secret speră că vor potoli, în interior, integrismul islamic adus de “noii cetăţeni germani”); 2) Cele care nu uită (să te ferească Dumnezeu de ura celui îndatorat ţie) că, în secolul XX, America le-a scos de două ori din înfrângere, din robie - cu preţul sângelui Americanilor - aici exemplul cel mai săritor în ochi fiind Franţa. 3) Cele care au fost - după al Doilea Război - în conflict armat cu America: China (războiul din Coreea), Vietnamul, Cambodgia (care nu a fost în război cu USA, dar într-un prim moment a fost folosită împotriva comunismului, apoi a fost abandonat khmerilor (care fuseseră ajutaţi, întâi...); apoi Iranul - cu el nu a fost în război deschis, dar tensiunea durează de peste 20 ani - şi, în fine: Irakul. M-am grăbit să afirm că doar trei categorii, în fapt sunt cel puţin: 4) Ţările, în general musulmane, care nu pot înţelege ca o Campioană a Democraţiei, a Drepturilor Omului, să ajute - activ: cu bani, cu armament, cu ajutor diplomatic - o ţară teroristă ca Israelul să oprime comunitatea Palestinienilor localnici şi ei în Ţara Sfântă. Marţi 2 octombrie 2001 Am facut-o şi pe asta (şi pe asta am mai spus-o - dar pe cine să plagiez, dacă nu pe mine ?): am 66 ani. Din câte mi s-a spus, m-am născut - am fost născut ? - pe la orele 2 noaptea. Adică în primele ceasuri ale lui 2 octombrie (1935). Ieri am fost întrerupt din discursul despre Palestina şi Tragedia Americană de o veste infinit mai de mică însemnătate pentru planetă, foarte importantă pentru mine: după o săptămână (numai) de blocadă PTT a venit, în sfârşit, corespondenţa ! Erau şi felicitări printre scrisori, aşa că ieri am pregătit răspunsuri: Davidescu, Silvia Bogdan, Margareta Geantă, Marinoiu, Mares, Anca Haţieganu - voi fi uitat pe cineva ? în ultimele tri nopţi am donnit foarte prost, mai ales din pricina transpiraţiei - nu cred că e reacţia vaccinului antigripal, încasat alaltăieri, voi fi avînd ceva pe la plămâni - o să văz azi, la doctorul meu preferat - altfel cardiolog - Schaan. M-am trezit devreme - pe la cinci - plin de cele mai bune intenţii diamice: îmi ziceam că voi continua ce întrerupsesem ieri. Nu merge. Mie nu-mi merg reluările. Fiecare pauză, chiar plăcută, mă taie, mă fragmentează, mă salamează - mai poţi face câmaţ întreg din feliile adineauri tăiate ? Mie nu-mi reuşesc lipiturile de acest gen. Aştept: Jurnal 2001-2003 97 peste cinci zile, peste cinci săptămâni o să pot da impresia de continuare - şi atunci o dau; sau nu se va mai arăta o astfel de ocazie -şi atunci o las baltă şi o încep ca în prima zi. Miercuri 3 octombrie 2001 Am vorbit de şacalului Sharon (azi-noapte a intrat în Gaza, a bombardât cu helicopterele), dar nu am apucat să pomenesc de hiena Puţin - aceeaşi poveste: Occidentalii sunt, nu doar “onoraţi”, dar de-a dreptul exultă de veselie că Rusia acceptă să li se alăture în lupta împotriva terorismului! Rusia ! Un stat terorist prin excelenţă ! Sâmbătă 6 octombrie 2001 Am primit Vatra 6/7 2001. Publică începutul din Profil. Parcă s-ar fi înţeles cu Steaua: nici o explicaţie, dacă e fragment sau asta-i tot; dacă mai urmează (cum îmi scrisese Nicoleta Sălcudeanu) ori ba...) M-a amărît. Oricum: plăcere nu mi-a făcut. Deloc. Luni 15 octombrie 2001 Am terminat textul următor: Paris, 11 octombrie 2001 Mea culpa... La 23 septembrie 2001 scrisesem textul: “De ce nu are Românul tichie de mărgăritar (cu coadă) în el am comis o seamă de exagerări, chiar de inexactităţi şi am dat calificative infamante unor persoane-personalităţi, socotite piscuri ale Istoriei Literaturii Române Contemporane. Revin, corectînd afirmaţiile grăbite din 23 septembrie: 1. Am greşit, introducînd-o într-o paranteză pe Ana Blandiana -în legătură cu “arestul la domiciliu” pe care îl reclama şi Mircea Dinescu. Ar fi trebuit să-i dedic măcar un paragraf în care să observ -în foarte treacăt - Contradicţia Monicăi Lovinescu: Domnia Sa (Monica Lovinescu) veştejeşte, în general, “rezistenţa prin cultură” dar - în special - o introduce prin efracţie pe Blandiana în categoria culturrezistenţilor, cei care aveau, la 22 decembrie 1989, “literatură de sertar (nu în)”- (pesemne s-a produs o contaminare de la titlul operei în chestiune: Sertarul cu aplauze); Trebuia să insist şi asupra lui Gogu Rădulescu, figură emblematică a Rezistculturaliceştilor români; aï fi fost necesar să re- 98 PauI Goma amintesc numele Scriitorilor Români Cotidieni în pelerinaj la Mecca de Dâmboviţa a bolşevicului toxic: vânjoşii* serioşii, curaţii scriitori ardeleni: Blandiana, Buzura, Manolescu, Zaciu - abia apoi neserioşii regăţeni Dineşti şi Dimiseni (adevărat: Geta singură acopere trei categorii de colaboraţioniştii). Iar pentru că iar a venit vorba de Gogu, ar fi trebuit să las modestia la o parte şi să mă laud: în romanul Bonifacia (scris la Paris în 1985, dar povestind perioada 1965-1967), îl zugrăveam pe “Gogu BuldoGogu” şi Curtea-i de Şatră de la restaurantul Casei Scriitorilor alcătuită din fericiţii admişi la Troaca PorcGogului: Ivasiuc, Buzura, Blandiana, Dimisiana...; 2. M-am grăbit scriind: “Au trecut unsprezece ani, până când găselniţa lui M. Dinescu [cea cu computeriil personal al lui Havel, în celulă] să capete ecou în spiritul lui N. Manolescu (Dinescu e regăţean iute, Manolescu: ardelean zăbavnic)”. Ar fi trebuit să re-amintesc istorica-i afirmaţie (în recenzia la cartea lui Ion Negoiţescu în cunoştinţă de cauză în România literară din 1991): “Noi nu am avut samizdat şi nici n-am avut nevoie - la noi s-au publicat toate cărţile de vâloare”- apoi la vreo 4-6 ani de la Povestea cu Samizdatul Ne-avut (şi Inutil, din moment ce “la ei” se publicaseră toate cărţile de valoare) a venit cu: “Noi n-am avut disidenţi - cu excepţia lui Ceauşescu” - ceea ce ar fi putut să fie o bună glumă, de n-ar fi fost atât de foarte-proastă. In rezumat, trebuia să-i atrag atenţia lui N. Manolescu: în interviul citat (Observator cultural, 3-5 ianuarie 2001 ) s-a contrazis pe sine, cel cu ne-samizdatul, cu ne-disidenţii: ce rost să deplore, în 2001, regimul celular neprielnic scrisului; dintre 1948-64, din România şi să-1 compare cu cel din Cehoslovacia dintre 1968-89? - din moment ce în unnă cu zece ani negase existenţa unor disidenţi aborigeni ca şi produsul puşcăriei lor ? Invocînd o circumstanţă atenuantă, îmi zisesem: N. Manolescu este scriitor român; scriitorul român este acela care spune /scrie, azi, una, mâine contrariul, fără ruşine, fără teamă că va fi tras la răspundere, măcar că i se va atrage atenţia asupra inconsecvenţei; va fi ştiind că nu e frumos să minţi, însă fiind ucenic al lui Ivaşcu şi prieten al lui Ivasiuc, a învăţat pe de rost înţelepciunea: “Numai imbecilii nu-şi schimbă opiniile”. în virtutea “imbecilităţii” interlocutorului-cititor strălucitul neimbecil N. Manolescu face mari porcării (chiar hiperimbecilităţi) -însă nu-şi recunoaşte erorile; nu am citit sub semnătura sa o singură propoziţie de regret că, imediat după Mineriada Sângeroasă (13-15 iunie 1990) a luat un interviu legitimator ilegitimului criminal Iliescu; Jurnal 2001-2003 99 nu am dat de vreo incidenţă din care să rezulte că regretă calomniile la adresa lui Caraion rezemate pe “probele” furnizate de Securitate, prin Pelin, autor de Cărţi Albe; nu am întâlnit vreo mea culpa pentru distrugerea Alianţei Civile, pentru îndemnul imbecil de a-1 vota pe Iliescu în noiembrie 2000, pentru comportamentul isterico-infantil din timpul alegerilor preşedintelui Uniunii Scriitorilor, în acest an. Dacă nu am a corectat calificativele: “scremute”, “penibile” date explicaţiilor mano Ieşti... maşinii de scris a lui Havel, regret că, în comparaţia cu Eugen Simion, am folosit termenul “prostănac”. îl retrag, rezervînd-mi plăcerea de a căuta un sinonim, mai puţin eufemizant... 3. Regret că am scris despre Mircea Martin: “este altul decât îl ştiam”. Ca de obicei, când încerc să găsesc circumstanţe atenuante unui félon, mă înşel. Va fi fost băiat-bun - doar în ochii mei. Nu-i voi fi cunoscut eu toate cedările, trădările, vânzările, înrolările, decât cea din Fundaţia Buzuristă. Nici după execuţia cu care m-a tratat, în tripticul din revista 22 (noiembrie 1999) nu mi-a venit să cred ceea ce citeam, sub semnătura: Mircea Martin... în textul anterior îi dădeam un bobâmac şi îl tratam de “gentil-mălăieţ”. Gentil eram eu cu el, fiindcă el nu este nici gentil, nici mălăieţ. Asemeni lui Manolescu: când atacă, atent doar la păstrarea “buneicuviinţe”, uită să respecte adevărul. Or, în cazul lui - ca şi în al lui Manolescu - rezultatul este nu doar minciuna (de la sine înţeleasă) 'Vei lipsa normalei inteligenţe... ...Şi de informare. Auto-vicepreşedintele PEN Clubului Român Mircea Martin, adjunct al auto-preşedintelui auto-PEN Clubului (tot român), Ana Blandiana, rămâne tot atât de inocent în materie de istorie contemporană ca şi preşedintă-sa: drept exemplu de... cum să-i spun: altă-naţiune-favorizată în materie de severitatea a regimului penitenciar ! - âduce “argumentul”: ; “în Ungaria revoluţionarii închişi după 1956 se bucurau de astfel de drepturi” (hârtie, creion, n. m. P.G.). Iată la ce slujeşte cronologia: nu doar în istorie, dar şi în proza cea de toate zilele - ba chiar şi în studiile literare: ca să ştii tu, director-conştiinţial pe ce lume trăieşti, unde, când (cum-ul se deduce). Un Român, născut ortodox ca Nae şi etern ca Laia-Bucălaia sare peste contradicţii, peste etape, peste trepte ale informaţiei necesare -scontînd pe ignoranţa cititorului (care poate fi reală, iar în acest caz -grav - autorul se face vinovat de înşelăciune); sau habar n-are el însuşi, ceea ce îl face să intre în categorie deja amintită, a “analfabeţilor cinstiţi”, de tipul Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana - iar atunci este şi mai grav: vorbeşte despre ce nu ştie fiindcă nu a vrut să afle. Să admitem: în timpul Revoluţiei Maghiare din 1956 Mircea 100 Paul Goma Martin nu se afla Ia Bucureşti (avea să vină la Universitate abia în anul următor, 1957). Presupun că la Reşiţa, în vârstă de 16 ani şi jumătate avea ochi şi urechi, ca toţi copiii de pe întinsul Republicii Populare Române - deci ştia ce se întâmplase în Ungaria şi, prin contaminare, la Timişoara, la Cluj, la Bucureşti. în 1957, când a intrat la Facultatea de Filologie din Bucureşti a intrat direct în “subiect”: dacă arestările de studenţi se răriseră, demascările publice şi exmatriculările operate de Echipa Morţii condusă de Trofin, Petre Gheorghe şi liescu erau în toi (şi aveau să continuie şi în 1958). Să fi .fost Mircea Martin într-atât de speriat de avioane, din familie, atât de- traumatizat de ceea ce se petrecea în mediul universitar bucureştean încât, nu numai că nu “s-a băgat în politică”, dar nici nu a vrut să ştie de acea “politică", citeşte: re-arestările, re-colectivizarea ? Dar, Dumnezeule, Teroarea începuse la 23 august 1944 - ce importanţă că el avea doar patru ani şi jumătate ?, aveam aceeaşi vârstă în 26 iunie 1940, dar ţin minte Cedarea Basarabiei! Părinţii mei, modeşti învăţători de ţară, mi-au instilat, cultivat, întreţinut, mi-au transmis memoria. Să fi trăit Mircea Martin întreaga viaţă a sa, într-o dulce amnezie?; asemeni lui N. Manolescu, deşi avea puşcăriaşi în familie, să fi refuzat să ţină minte (şi seamă de) ce povesteau supravieţuitorii Iadului prin care trecuseră? Amândoi profesorii erau mărişori în Momentul 1956 - la ce le-a folosit? N. Manolescu, într-un dialog cu Mircea Mihăieş, pretindea că ecouri ale Revoluţiei Maghiare în România s-au înregistrat “numai la Timişoara”... De ce “numai” acolo? Fiindcă el era atunci student la... Bucureşti şi imediat după izbucnirea “evenimentelor din Ungaria”, speriat de arestările studenţilor (din Bucureşti), ca tot Românul Verde, a rupt-o la fugă şi “s-a retras în codri şi în munţi” (la Râmnicu Vâlcea, la bunici). într-un alt dialog: Balul mascat, între V. Tismăneanu şi inevitabilul Mihăieş “convorbitorii”se întreceau în a spune cât mai multe neadevăruri. De pildă Tismăneanu evita să vorbească despre mişcările studenţeşti din 1956 la Universitatea din Bucureşti, din pricină că tatăl său era atunci arhitemutul şef al catedrei de marxism-stalinism şi un adevărat securist în civil. îi atacasem, în presă, în 1996, pe amântrei. Rezultatul? în Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (Albatros, 2000), la pag. 488, nota biografică a fost scurtată-recusută aşa: “MANOLESCU Nicolae, n. 27 nov. 1939 la Râmnicu Vâlcea (...) Studii gimnaziale şi liceale la Sibiu şi Râmnicu Vâlcea. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Univ. Bucureşti, în 1962.” Manolescu este singurul scriitor român contemporan cu studii universitare la care nu se menţionează anul începerii lor... Interesatul 101 Jurnal 2001-2003 are o concepţie magică primitivo-comunistă despre cuvânt: dacă nu există cuvântul - nu există nici realitatea! Care fiind realitatea de care fuge, prin omiterea cuvântului?: Anul 1956, Revoluţia Maghiară, ecourile ei în România şi la Universitatea de la Bucureşti - unde era student Manolescu Nicolae ! Nu este condamnabil ca în momente de pericol să te adăposteşti. Ţi-a fost frică de arestare, de distrugerea carierei, de stricarea vieţii -atâta vreme cât propria-ţi libertate nu a fost plătită prin provocarea ne-libertăţii unui semen, nu ţi se poate reproşa egoismul. Este adevărat că lui N. Manolescu nu i-a servit la nimic pitularea: după ce s-a întors la Facultate, a fost - şi el, vai - exmatriculat. A pierdut doar un an: unchiu-său, A. Oţetea a intervenit pe lângă Cornel Burtică (atunci unul din şefii UTM-ului) - şi, cu mâna de ajutor a lui Ion Iliescu, N. Manolescu a fost reînmatriculat. Citind nota biografică din DESR, te întrebi: ce boală ruşinoasă ascunde Manolescu, de nu vrea să vorbească despre Momentul 1956? O boală închipuită?, are el altele, acelea adevărate, grave. Nostimada se arată abia după ce aflăm cine este autorul prezentării: “Mircea Martin” ! Ne-am întors tot la... Ungaria 1956. Mircea Martin, în “studiul” său, face comparaţii pe orizontală -în spaţiu - Ungaria-România, dar nu şi pe verticală, în timp: Ungaria (înainte) - Ungaria după Revoluţie. Dacă, vorba lui, “revoluţionarii închişi după 1956 se bucurau de astfel de drepturi” (creion şi hârtie, în celule), trebuia să ştie că şi în Ungaria, înainte de 1956, deţinuţii politici aveau acelaşi “regim” ca şi cei din România - ba unul şi mai feroce, comparabil doar cu cel din Bulgaria. Cauza schimbării “regimul penitenciar” a fost chiar Revoluţia (am subliniat şi am majusculat cuvântul, fiindcă am vorbit de cea maghiară) anticomunistă şi antirusească. Distrugerile materiale fuseseră imense, pierderile omeneşti pe măsura înfrun-tării cu Armata Roşie, mii şi mii şi mii de Unguri îşi părăsiseră ţara, cei rămaşi cunoscuseră o “pedepsire generală”, o teroare generalizată. Mircea Martin şi biografiatu-său, Manolescu au auzit, la timpul potrivit, deci au ştiut. însă, de frică, au uitat un adevăr general şi particular - anume: - orice “cucerire”, după cum îi spune şi numele, se obţine prin luptă, cu sacrificii - nu se capătă; nu “se dă...”, cum au ajuns Românii să şi gândească, nu doar să vorbească; - nu numai supravieţuitorii dintre securiştii unguri (masacaraţi, spânzuraţi de felinare, decapitaţi, spintecaţi în timpul Revoluţiei - să nu mi se ceară să le plâng de milă bestiilor din AVO în numele vreunei “reconcilieri naţio- nale” dragi colaboraţioniştilor carpatodanubieni 102 Pau! Goma adunaţi în jurul Dilemei Fundaţiei Buzurale şi a GDS), dar şi Ruşii (re)ocupanţi au avut faţă de inamicul înfrânt în luptă un strop de respect - amestecat şi cu ceva teamă de viitor: îşi vor fi zis, în capul lor de beton armat: «Dacă au riscat să facă ce au făcut, în octombrie 56, ştiind bine cât suntem noi de tari şi mari, înseamnă că supravieţuitorii şi urmaşii lor o vor mai face şi mai şi, la prima ocazie...» Fireşte, revoluţionarii au fost întemniţaţi. Condamnaţi. Atât că, în închisoare, au avut dreptul la creion şi hârtie, la pachet, scrisoare, vorbitor. [A propos: cum de au uitat comparativiştii noştri dragi şi nesfârşit de ne-imbecili să producă un alt “argument” în sprijinul tezei că în România teroarea comunistă a fost cea mai cumplită din întreg Lagărul Comunist - anume: faptul că deţinuţii români nu aveau dreptul să se fotografieze în închisorile româneşti, să trimită fotografii 'familiei, să păstreze fotografii ale familiei - în timp ce Ruşii...? Să fi făcut trimitere la Gulag (am spus: Gulag şi nu “Gulagul sovietic” - un pleonasm - după cum “Gulagul românesc” este o idioţenie). Să-şi aducă aminte de fotografiile lui Soljenîţîn, ale lui Şalamov, ale lui Bukovski, din lagăr (chiar din “psihuşka”, mai secretă decât închisoarea), cu numerele de ZEK cusute pe piept, pe căciuli. Să răsfoiască cele trei volume de mărturii ale lui Johann Urwich - reşiţean de-al Iui Mircea Martin - Fără paşaport prin URSS, carte ignorată cu sistem în România Sighetului confiscat de Blandiana şi de Rusan, nici măcar amintită de Falsificatoarea de istorie de la Humanitas, cea care a alcătuit al w-lea volum al Cărţii Albe a Securităţii, sub titlul Lexiconul negru: vor vedea acolo, reproduse, foto- grafii - nu una, ci zeci - din Iadul de la Vorkuta, unde Ferry Urwich a fost unul din organizatorii celebrei greve din vara anului 1953.] Ce să însemne asta: că deţinuţii politici din URSS se bucurau de un tratament “mai civilizat” decât cei din RPR ? Să fi fost oare Ungurii “mai civilizaţi” decât Românii - pentru că permiseseră hârtie şi creion în închisori? Or fi, dar nu despre asta este vorba - mai ales că nu Ungurii dictau în Ungaria de după 1956, ci Ruşii. Explicaţia am dat-o mai sus^ acum o completez şi ea se află în chiar termenul “prizonier” pe care Mircea Martin îl foloseşte, nu doar aiurea, ci răsturnat: - Ungurii - după 1956 - fuseseră capturaţi cu arma în mână - deci întemniţaţii aveau statut (nedeclarat) de prizonieri de război; - Românii - care nu s-ar răseulat-revoltat-ridicat niciodată împotriva Terorii (Valea Jiului din 1977, Braşovul din 1987 au fost răbufniri de mânie, “programul” fiind unul strict economic - nu politic, nu naţional, ca al Ungurilor) - au avut un statut mai degrabă de ostatici; de„. deţinuţi. Jurnal 2001-2003 103 Ce spuneam: că regret termenul “prostănac” dat lui Manolescu? Bine, îl regret... şi îl menţin (şi încă.sunt indulgent, fiindcă o astfel de manevră: de a şterge din propria-i biografie date importante, istorice, de . teamă că i se va reproşa dezertarea .de atunci, are dreptul la un calificativ şi mai dur). Toate aceste strădanii,, zvârcoliri, manipulări grosolane - pentru a face exact ce făceau comuniştii: rescrigrea istoriei, după necesităţile momentului. N. Manolescu şi Mircea Martin - doar de ei mă ocup, aici - au descoperit adineauri istoria propriu-zisă, ,într-un unic scop: acela de a căpăta “baza” re-scrierii istoriei literaturii române. Nu de a propune o nouă ierarhizare, ci de a re-instala vechea ierarhie literară, cea dinainte de decembrie 1989 - “cu valori sigure, de neclintit: D. R. Popescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, loan Alexandru, Păunescu, Sorescu, Blandiana, Buzura, M.H. Simionescu, Alexandru George, Ţoiu. Şi Eugen Simion. Şi Z. Ornea,..” Abia acum “traduc” o mai veche tentativă de a drege busuiocul rezistenţei cu pricina, constînd în exagerarea până la grotesc, până la descalifi-care a atitudinii scriitorilor sub comunism: astfel, despre mine, Mircea Martin a fost primul (urmat.de G. Adameşteanu, Liiceanu, A. Ştefănescu, Dimisianu) care a pretins că aş fi fost un “erou” - or ei, ceilalţi, sunt oameni normali; nu li se poate pretinde o .atitudine “eroică”... încercare ticăloasă de a-i scoate basma-curată pe “ceilalţi”. Le-am răspuns: . «Nu am fost deloc “erou”, ci ca un scriitor, am încercat să am un comportament normal. Voi aţi fost - nu a-nonnali, ci: sub-normali»... Se dau de ceasul morţii brigadierii socotitori ai scaunelor din Ţarcul Literaturii Române Contemporane, deocamdată în vederea recuperării terenului pierdut de la 1990, datorită “demolatorilor” Xiţescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca,, Grigurcu... Dealtfel obştea întreagă (scriitori-cească) participă la această Restauraţie - prin ieşirea în faţă şi arătarea pieptului gol cu care fiecare breslaş înfruntase Fiara Totalitaristă, combătuse Hidra Oenzuristă, în Campania (victorioasă !) a Rezistenţei prin Cultură. (însă nici o silabă despre Autocenzură şi, vai, despre întrecenzură). încă nu cunoaştem ce se va mai publica, avem ştire doar de un viitor număr special al revistei Vatra de la Târgu Mureş - probabil va fi fabricată istoria care va intra în manualele şcolare, cea care va explica cititorului tânăr că noi, fiii Romei şi ai Mioriţei nu am stat cu condeiul în sân “pe timpul dictaturii”; că noi ne-am'duptat cu Partidul 104 Paul Goma Comunist, noi am combătut Securitatea, noi ne-am bătut cu Cenzura ! Că noi am rezistat prin cultură cu ajutorul structuralismului, al textualismului, al semiotici(smulu)i ! Din întâmplare şi în limba română <2 rezista are un dublu înţeles: a. a rezista activ, adică a răspunde măcar cu o lovitură la zece primite; măcar protestînd cu glas tare împotriva agresiunii; b. a rezista pasiv, altfel spus: a îndura - fără crâcnire, fără măcar un strigăt de durere; A rezista româneşte: a îndura toate loviturile, toate abuzurile, fără altă “reacţie” decât mormăind câteva înjurături şi hăhăind bancuri cu/despre Bulă - rostite chiar în timpul “adunărilor festive” în care, altfel, victimele îl proslăvesc pe Călău. Şi îi mulţumesc din inimă. După un deceniu (şi ceva) de libertate de expresie, liberaţii noştri literaţioţi ridică glasul şi încep a....explica: - că ei nu au fost (“cum pretind radicalii exilului”) nişte oarecari activişti de partid în domeniul culturii, cel mult autori de cărţi - ci scriitori!; - că ei nu au fost nişte obedienţi, nişte (“mai mult sau mai puţin...”) colaboraţionişti ai Puterii teroriste; - că ei s-au opus “măsurilor”, că ei s-au (z)bătut cu Cenzura - ba chiar cu Securitatea; - ei au rezistat - prin cultură, parol! Să se observe: cei mai vânjoşi apărători ai rezistenţei-prin-cultură nu sunt creatorii (poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti), ci “comentatorii” primilor, recenzenţii produselor, etichetatorii şi aranjatorii pe rafturi - fireşte, potrivit “valorii” decretată de partid, prin ei - pe scurt: ierarhizatorii. Pe un poet, romancier, eseist, un cutremur ca cel din decembrie 1989 poate să-l zdruncine, să-l dezorienteze o vreme (vorbesc de creatorii recunoscuţi oficial, publicaţi, comentaţi, premiaţi, clasicizaţi) - dar nu-l neagă, nu-l anulează ca pe un istoric literar a cărui ierarhi(zar)e a fost consfinţită prin-,.. adoptarea şi de manualele şcolare. Spre exemplu: un răs-porc precum Adrian Păunescu, trecut prin scuipaţii oamenilor la grilajul ambasadei SUA din Bucureşti, autor a nenumărate limbi destinate Cururilor Supreme - în teorie, poate scrie alte poeme, adunate în alte volume care, fără a uita păcatele autorului, vor avea dreptul să fie cântărite pe balanţa estetică; la fel cu un romancier ca pe-drept-detestatul (altfel prieten bun al lui N. Manolescu) D. R. Popescu, dar şi ca ştergătoarea de picioare a sa: C. Ţoiu. Sau - dacă ar mai.fi trăit - Titus Popovici, Marin Preda (mai ales acesta din urmă dovedise că poate scrie o carte pe-linie, o carte pe ne-linie - şi iar: una pe linie, alta ceva mai puţin pe linie). Aceştia ar putea Jurnal 2001-2003 105 supravieţui, ba, ar putea trage un profit literar din “tragedia Revoluţiei” (care pe ei îi dăduse jos de pe scăunelele botezate: tronuri). Fiindcă ei surit creatori şi, chiar dacă, în fapt, scriu una şi aceeaşi carte, fiecare volum - sau poem sau nuvelă - poate fi altceva decât fuseseră ceva-urile de ruşine ale lor; Or un Eugen Simion - de pildă - nu poate scrie, acum, o altă istorie a literaturii române decât cea scrisă înainte de decembrie 89; nici N. Manolescu - el avea deja o piatră de moară: Literatura română de azi. 1944-1964, “operă” şi privire curat realist-socialistă. în alte literaturi trecute prin aceleaşi evenimente destabilizatoare lucrurile s-au petrecut diferit de cele din România contemporană. Şi la noi, înainte de venirea comuniştilor - să nu fi auzit Eugen Simion, lovinescofil emerit, de revizuirii Este în natura omului să se înşele, uneori, chiar şi infailibilii recenzenţi şi istoriografii literari cotidieni. Grav nu este că s-au înşelat o dată, de trei ori, grav este că refuză să se revizuiască - pe motiv că ei nu greşesc... Nu va fi de mirare că N. Manolescu, cel care, după Ivasiuc, proclamă: “Numai imbecilii nu-şi schimbă opiniile”, nu admite că a mai şi greşit (pe ici pe colo...) în opera-i de ierarhizare ? Deci... nu-şi schimbă opiniile ? întristător la început, sâcâitor apoi, în fine, de-a dreptul enervant: intelectuali de frunte, directori de opinie emit - chiar la colocvii internaţionale - sentinţe de tipul (le numerotez, pentru o mai uşoară combatere): 1. - “Noi, Românii, am fost cei mai loviţi de înţelegerea de la Yalta”; 2. - “Noi, Românii am fost cei mai persecutaţi de Ruşii ocupanţi”; 3. - “Noi, Românii, am cunoscut cel mai dur regim comunist” (şi carcéral, după cum reiese din presa bucureşteană) - dovadă: “numai la noi în România - la Piteşti - Ruşii au aplicat invenţia lor, «reeducarea»” 4. - “Rezistenţa românească, în munţi, a fost cea mai dârză, din întregul Lagăr Comunist”... - etc. etc., nu mai lipseşte decât, în fruntea superlativelor, citatul din Herodot, cel cu Dacii, cei-mai... dintre Thraci. Afirmaţii sonorizate, scrise, nu de vreun troglodit ca V.C. Tudor ori I.C. Drăgan, ci de luminaţii Liiceanu, Blandiana (Monica Lovinescu: în loc să le fi atras atenţia că o iau razna, le-a confortât bazaconiile, vorbind însăşi despre rezistenţa-în-munţi, “cea mai, din Lagăr”...); despre Yalta...- toate aceste expectoraţii sunt, nu doar false din punct de vedere al adevărului istoric - pe care spuitorii, dacă ar fi fost, cum pretind: europeni, l-ar fi ştiut, chiar^înainte de decembrie 1989 - dar şi ofensatoare la adresa vecinilor noştri: 106 Paul Goma 1. - Numai un protocronist analfabet poate afirma că Românii au fost cei mai nedreptăţiţi de Yalta - când, pe de o parte, în textul înţelegerii, România nici nu este pomenită - în schimb Polonia are un întreg capitol; pe de alta: în acel moment (februarie 1945) Polonia nu mai exista ca stat, încă din septembrie 39 fiisese sfâşiată între Hitler şi Stalin, iar Polonezii luptaseră pe rând, simultan, împotriva a doi monştri (nu ca Românii, alături de cel-mai-tare: până la Stalingrad, lângă Neamţ; până în Tatra, alături de Rus); când Polonezii au avut cel puţin 3 milioane de oameni ucişi de nazişti şi încă vreo şase milioane asasinaţi de bolşevici; când Polonezii din Occident s-au înrolat voluntari cu miile, au luptat contra Germanilor, întâi în Bătălia (Aeriană) pentru Anglia din august-octombrie 1940, în Africa de Nord, în Italia (la Monte Cassino), în Franţa... Cu toate acestea, cu toate promisiunile scrise, Polonia nu a avut o soartă mai bună decât România. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Cehoslovacia. La extrema celaltă, Ungaria: a participat la Războiul în Est cu mult mai puţin oameni şi nu a schimbat alianţa ca noi, la 23 august 1944, ci a capitulat odată cu Germania, după ce întreaga ţară fusese invadată de trupele sovieto-române. Şi care a fost “diferenţa de tratament” aplicat de Sovietici? Niciuna! Nu a fost “mai pedepsită” decât Polonia - aflată de partea Aliaţilor, din... 1 septembrie 1939 (când Stalin şi Hitler erau prieteni ca porcii) - şi nici decât România care, când se conturase înfrângerea, “întorsese armele”...; 2. Numai un ignorant poate afirma că am fost “cei mai persecutaţi de Ruşii ocupanţi”-s-o luăm din Nordul Europei: mai persecutaţi decât Estonienii, Letonii, Lituanienii, ale căror ţări au fost, nu doar ocupate-temporar, dar “înglobate” în URSS? Decât, mai cine? - dar s-a dovedit că dătătorii cu părerea carpato-dunăreţi habar n-au de istoria contemporană a Polonezilor; nici de a Cehilor, Slovacilor; nici de a Nemţilor de Est; nici de a Ungurilor, a Bulgarilor? Decât mai cine: decât Ucrainenii? Tătarii, Cecenii? - dacă habar nu au (şi se chiar mândresc cu asta) ce s-a întâmplat cu fraţii lor, Românii din Basarabia, din Bucovina de Nord, din Ţinutul Herţa...; 3. Plângerea că în România a existat “cel mai dur regim comunist” - o altă afirmaţie dobitoacă, iresponsabilă. în primii ani de ocupaţie rusească toate ţările au fost egal de nefericite - atâta timp cât Aparatul Represiv era alcătuit din Ruşi, din slugile lor, avînd (şi) cetăţenia sovietică; pe măsură ce ocupaţii învăţau metodele ocupanţilor, Ruşii s-au dezangajat, lăsîndu-i pe băştinaşi să se belească, să se ucidă între ei (la Români cu atât mai lesne, cu cât ei se laudă cu Mioriţa - elogiu al vinderii şi âl uciderii de frate). Şi cum există deosebiri etnice în materie de făcut rău, răul rezultat nu a fost exact acelaşi la unguri şi la români; la polonezi şi la bulgari... Jurnal 2001-2003 107 în 1958 trupele sovietice au părăsit România - de ce? Fiindcă Hruşciov înţelesese că Românii îi detestă (“în cel mai înalt grad”) pe Ruşi ? Da de unde! Din cauză că se convinsese: Românii se ocupă foarte bine şi singuri - când am făcut această afirmaţie în 1977, în Scrisoarea către Pavel Kohout şi Charta de la Praga, mi-a sărit în cap toată românimea oarbo-surdo-cretină. în această plângere-laudă se înscrie şi: “România a avut cel mai mic procent de comunişti”. Adevărat, însă aşa cum nu se vede legătura de la cauză la efect între “lipsa unei mişcări de stânga, înainte de război şi xenofobia de azi (!?)” - teorie avansată de Tamas - nu se observă nici între numărul mic de comunişti autohtoni şi ferocitatea represiunii comuniste în România. Iar dacă afirmaţia putea fi luată în seamă până la 1956, după “purificarea” Securităţii de evrei şi de unguri, Organul nu a devenit nici mai blând, nici mai patriot, nici mai deştept. Atrag atenţia asupra unui alt adevăr istoric: după “românizarea” Securităţii, Teroarea nu a slăbit, din contra: mari valuri de arestări ca cel din 1958; a doua campanie de colectivizare; a doua Reeducare (“de la Aiud”, 1960-1964), cu efecte devastatoare pentru integritatea morală a supravieţuitorilor închisorii staliniste - iar urmările le-am trăit pe pielea noastră, “după revoluţie” datorită, nu atât unor bolşevici ca Iliescu, Petre Roman, Brucan, Măgureanu, Caraman - ci a unor “martiri de puşcărie”: Radu Cîmpeanu, Ciuceanu, Quintus, Diaconescu - şi mai ales Coposu. Cât despre “Fenomenul Piteşti”, despre care Românii băgau mâna-n foc că tot de la Răsărit ne-a venit, nici până azi nu i s-a găsit izvorul rusesc - în afară de “reeducarea de tip Makarenko”. Dacă se poate vorbi de un precedent, acesta să fie căutat în lagărul nemţesc de la Buchenwald, în “relaţiile” dintre deţinuţii români - legionari...; 4. Despre “partizanii” români am scris primul în cărţi apărute în germană, franceză, neerlandeză, italiană, suedeză, încă din 1971, (Ostinato, Uşa noastră cea de toate zilele, Gherla, în Cerc), eu aflîndu-mă în ţară. însă nicăiri nu am afirmat, că ai noştri au fost mai-viteji, mai-drepţi, mai-cu-moţ decât cei din ţările vecine. în primul moment (când am scris Ostinato şi Uşa...) - fiindcă nu cunoşteam adevărul, iar despre ce nu cunoşti - nu vorbeşti; apoi fiindcă am aflat din cărţile aduse din Franţa de Ţepeneag, adevărul: mişcări de “partizani” fuseseră, nu doar în România, ci şi în Polonia (despre care Românii fuseseră informaţi din filmul Cenuşă şi diamant...); şi în Ucraina; şi în Bulgaria - nu doar mai importante numeric, dar mai organizate militar-ofensiv: partizanii ne-români atacau convoaie, formaţiuni ruseşti, Românii au stat mai mult ascunşi, sperînd să treacă în Occident - să fie recitit Ogoranu. 108 Paul Goma Pe când eram şi eu militant-cultural în grupul din jurul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, spuneam-scriam şi oarecari... neadevăruri-necesare. Pentru binele cauzei, se înţelege. Printre acestea era şi “teza” unităţii, a unicităţii - peste frontiere - a literaturii române. Cum nu puteam fi de acord cu excluderea din Istoria literaturii oficiale a unor scriitori cu care s-ar fi mândrit oricare altă cultură europeană - pentm că erau “fugiţi”, vorba lui Zaciu: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Stamatu..., pledam pentru integrarea în literatura naţională şi a exilaţilor. Atitudine cu două... ţevi: una viză trogloditismul comunist de la Bucureşti, cealaltă era îndreptată spre peştericolii din “diasporă”, cum se răsfaţau sfertodocşii din Spania, din America, adepţi ai camarazilor Anania-Plămădeală - şi care pretindeau: «Tot ce se scrie în România comunistă este comunist !». Atunci (înainte de decembrie 89) credeam că facem bine; credeam că apărăm un principiu curat, chiar dacă nu era întru totul şi adevărat - anume: Literatura română este una - fie ea scrisă în România, fie în “R.S.S. Mol- dovenească”, fie în America, Franţa, Australia, Germania, Israel; fie în limba română (ca Eliade, proza), fie în alte limbi (ca Eugène Ionesco, Vintilă Horia, Cioran...). Despărţindu-mă de Monici de prin 1993, nu am mai avut prilejul de a reevalua, de a ne, eventual, revizui părerile “dinainte de revoluţie”. Ei, prin Europa liberă, în româneşte, se aflaseră în dialog permanent cu cei de-acasă, eu mă exprimasem doar în articole, dialoguri, colocvii, discuţii cu ne-ro-mâni, în presa occidentală, dar susţinînd acelaşi lucru: unitatea- unicitatea literaturii române. Nu regret minciuna necesară de atunci. Eram confortaţi în această opinie şi de colegii, confraţii, prietenii (fără ghilimele) veniţi în vizită - printre ei Manolescu, Mircea Martin, Adameşteanu, Liiceanu, Pleşu... Ce vor fi gândit ei, cu adevărat - atunci ? Probabil ei credeau chiar mai vârtos decât noi, exilaţii, în acest adevăr-de-front. Fiindcă ei, acolo, în România, la cheremul comuniştilor care-i loveau peste condei şi le explicau cum să scrie şi despre ce, se simţeau, nu doar năpăstuiţi de congeneri - în fine, tot români ca Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Eugen Florescu, D. R. Popescu, Dulea, Gâdea şi alţi caralii - dar uitaţi-abandonaţi-de-Occident (Yalta, Yalta...). Şi le făcea bine să afle că nu fuseseră excluşi din Lume. Le-a făcut mai puţin bine, sau deloc, după decembrie 1989, când scriitorii exilaţi - mulţi dintre ei care nu publicaseră nimic în România, ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, ori nu existau editorial, ca mine, au început să fie, în sfârşit editaţi “acasă”. După o vreme s-au simţit, nu doar “invadaţi”(de noi, străinii...), dar chiar... dislocuiţi ! Cum Jurnal 2001-2003 109 câţiva dintre exilaţi au primit “posturi” în diplomaţie (Virgil Tănase, Mihai Botez, E. Mihăiescu), colegii noştri (încetasem de a mai fi prieteni) au umplut presa de... : “Toţi exilaţii sunt vânduţi!”, însă aveau grijă să nu vorbească de ne-exilaţii Hăulică, Paleologu, A. D. Munteanu, Ion Pop, Papahagi, Vasile Igna, Uricaru, Mihai Sin, Ioana Ieronim, Gabriel Gafiţa, Theodor Bakonsky, Grete Tartler...Cu o lipsă de fantezie întristătoare la nişte scriitori deveniţi editori, apelau la argumentul comunist (ultrarăsuflat): “lipsa de hârtie”, pentru a nu edita cărţile exilaţilor.' Apoi au descoperit o virtute capitalista: “rentabilitatea”, deci filosoful Liiceanu (îi spun aşa, citîndu-1 pe Ierunca, altfel nu ştiu să fi publicat după 89 vreun op justificînd calificativul) hotărăşte că, de pildă, Goma nu se vinde - în schimb se vinde o putoare “euro-comunistă” ca Lilly Marcou (în realitate: stalinistă, după titlul cărţii sale de “amintiri din România”: O copilărie stalinistă). Soarta mea a fost... meritată: neîntorcîndu-mă în România, neparticipînd la zbaterile, la dezbaterile - şi la răzbaterile - obşteşti, “colegii” au putut să mă înmormânteze în linişte ca scriitor - să nu se uite: cu ajutorul, mai direct, mai indirect al exilaţilor foşti prieteni ai mei: Ţepeneag şi Monica Lovinescu (autoarea sentinţei: “Goma e contestat...”). Chiar dacă Dumnezeu nu bate cu băţul: şi ei, care s-au amestecat în toate fainile, chiar şi în tărâţele băştinoşilor noştri “colegi de breaslă”, au fost, încet-încetişor, împinşi spre uşa de ieşire, ca nişte intruşi, ca nişte milogi: Ţepeneag a fost silit să ducă bătălii de ani de zile, pentru a i se recunoaşte (cu un sfert de gură) întâietatea în materie de textualism românesc: şi Monica Lovinescu a fost abandonată - ca ne-utilă impostorilor şi hoitarilor ca Blandiana, Liiceanu, Adameşteanu, Manolescu, Martin (să nu uit: mălăieţul gentil, altfel autor de studii, nici nu aminteşte de Europa liberă şi de emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca...- dacă momentul cere ca nici acelea să nu fi existat...). Acum, la 12 ani după “rivuluţie”, mărturisesc: mă simt din ce în ce mai puţin “aparţinând” literaturii din ţara şi a mea, nu doar a lui Fănuş Neagu, Săraru, Păunescu - şi desigur, a lui Nicolae Manolescu, E. Simion, Omea... O vreme am suferit: după ce că n-am ţară (sunt, după 23 ani de şedere în Franţa, tot refugiat politic), să nu am, acolo, o mică-literatură căreia să-i aparţin (şi eu)? M-am consolat: aşa cum nu m-am simţit niciodată des-ţărat -dacă patria mea este limba română -, tot aşa limba română să-mi fie “organizaţia”, “uniunea”, “societatea” scriitoricească, în care să fiu unicul membru. & 110 Paul Goma Am 66 de ani şi 57 de cărţi - scrise în limba mea. La această vârstă şi la acest bilanţ (cantitativ, e drept) să am nevoie de un Eugen Simion ? De alde N. Manolescu? De unul ca M. Martin ? Ca să fac, ce - cu ei? (Şi) să-mi fac, eu mea culpa ? Paul Goma Joi 25 octombrie 2001 Ar fi trebuit să plecăm cu trenul în 17 octombrie, dar din pricina grevei, ne-au căruţat Belgii cu un minibuz. Se pregătise Ana de drum-cu-maşina, însă rău mi-a fost mie. Sosiţi, în sfârşit la Bruxelles, a trebuit să stau vreo trei ore în pat, la hotel, până să-mi vin în fire. După care totul a intrat în normal. Belgii gazde au fost foarte calzi, am avut un dialog cu un prezentator de televiziune, după amiaza, iar seara, la un teatru, o “prezentare” - în fapt o autojustifîcare a funcţionarilor culturali în vederea unei cereri de mărire a bugetului... Nu a fost nici o desiluzie, am luat totul aşa cum venea, cu “înţelepciune”. Mai ales că venise, de la Anvers, Weverbergh, iar Ana era fericită: îi plăcea Bruxellesul, oamenii, cafenelele, restau- rantele, strada. A doua zi am luat trenul (ce fericire ! ce desfătare un tren belg -după un minibuz, tot belg !) până la Anvers. Ne-am hăhăit cu Petrina şi cu Julien Weverbergh, am asistat la două concerte ale lui Vlad (ce clarinetist!), iar în 22 octombrie ne-am întors la Paris. Foarte mulţumiţi de (aproape) săptămâna de vacanţă şi foarte cu gândul rămas în urmă, la pacea şi curăţenia şi civilizaţia şi muzica de la Anvers. Odată ajuns acasă, i-am confecţionat lui Julien (care traduce Jurnalul lui Sébastian în neerlandeză) un supliment la Indicele de nume. Şase pagini îndesate pe care le-am trimis ieri prin poştă. Am de gând să mai scriu o pagină, cel mult două despre Seabastian şi despre destinul său nefericit - şi o altă pagină despre destinul .Jurnal-ului, manipulat, folosit de nişte profitori şi falsificatori ca Volovici, Omea. Jurnal 2001-2003 111 NOIEMBRIE Luni 5 noiembrie 2001 Ieri a venit Luca Piţu: face un popas la noi, venind de la Focşani, ducîndu-se la Strasbourg. L-am revăzut cu plăcere. Neschimbat. Cu toate acestea am dormit foarte prost, m-am trezit nemulţumit. Deşi măcar satisfacţia de à fi scos la capăt ultima variantă din Basarabia mi-ar fi fost de-ajuns... Ei bine, nu. De daţa asta fac şi eu ca struţul: nici nu vreau să.. . văd. Asupra Basarabiei pluteşte incertitudinea: până acum nu m-am confruntat cu nimeni, ca să ştiu măcar ce spun alţii în a căror opinie înclin să cred - asta fiind de-fond; de-formă: nu găsesc traducător, deşi acest text este explicit destinat cititorilor francezi. S-a instalat toamna. Peste toate - iată, nu mai aniversez nici o zi din cele vreo zece din noiembrie pe care le tot aminteam până mai anţărţ. încerc să mă consolez, spunîndu-mi că starea de mortăciunitate actuâlă se datorează terminării Basarabiei si nevederii altui text. (...) Marţi 5 noiembrie 2001 A plecat Luca Piţu. A lăsat în răspăr de Dan Petrescu. Are să-mi folosească la textulëtele pe care o să-l scriu despre Jurnalul lui Sébastian pentru Weverbergh. Astă seară, pe Paris Première am văzut-o, în sfârşit, pe Esther Benbassa. Era însoţită de coautorul ei favorit, Attias. Foarte buni, amândoi. Ea, sefaradă din Turcia Şi din Bulgaria, dar avînd multe rude în Salonic - deci nu era adevărată acuzaţia Ashkenazilor că ea nu poate cunoaşte durerea Şoah-ului (?), ca sefaradă, dacă se ţine seamă că Evreii din Thesalia au fost exterminaţi într-o proporţie înfricoşătoare. Doamne, ce o urăsc pe Benbassa Evreii proşti şi fanatici ! Miercuri 7 noiembrie 2001 l-am trimis lui Weverbergh două pagini de detalii în privinţa Jurnalului lui Sébastian. Nu ca pë un text al meu, ci ca pe un ajutor informativ al meu (anonim) în vederea scrierii - de către el, Weverbergh - a prezentării. I-am trimis lui Dan Petrescu o scrisoare în care îi cer consimţământul de a-1 cita - în legătură cu Sébastian. Totoţdată, un exemplar din Basarabia. Aşa, ca să-l pedepsesc... 112 Paul Goma Sâmbătă 10 noiembrie 2001 Ieri mi-a telefonat luca Piţu de la Strasbourg. A găsit traducător pentru Basarabia ! Se numeşte François Bocholier. Urmează să echivaleze două-trei pagini, de probă. Sper că de data asta găselniţa lui Piţu are să fie fericită. . Mi s-a luminat inima. Duminică 11 noiembrie 2001 Mă tot foiesc, mă coiësc, mă moşmondesc, nu-mi găsesc nici locul, nici treaba - deci: rostul, E cumplit să termini o carte (cţiiar de nu e terminată-terminată) şi să nu ai o alta de început. Atunci chiar te întrebi la ce mai trăieşti. De aceea truda prozatorului intră în categorie meseriilor făcute cu disciplină, cu program - cu aplicăţiune. Şi cu ceva sudoare. Iar “expulzarea”, dacă nu este semnalizată, rămâne post-expulzarea: vidul, golirea, tristeţea sfâşietoare, aproape moartea - ca după dragoste trupaică; ca după trupeasca naştere, cunoscută doar de femei (şi de mine, care m-am uitat printr-o gaură din gard şi de-atunci mă laud că şi eu “am făcut”...) Luni 19 noiembrie 2001 N-am primit nici o veste dinspre Luca Piţu; nici de la Bocholier. In schimb (!) am trimis la Dacia un fax prin care declar că nu mai vreau să fiu editat de ei: îmi trimiseseră un contract pe care îl păstrez: are aspectul unui bon de mână mâzgălit cu pixul pe un colţ de masă. Sânt convins că ei au primit refuzul meu cu satisfacţie. Nici nu se aşteptau să iasă atât de ieftin din s’tuaţie .. Paul Goma către Editura Dacia, Cluj Paris 9 noiembrie 2001 Oameni buni, Am primit azi, 9 noiembrie 2001 un plic expediat din Cluj la 18 octombrie, conţinînd nişte foi de hârtie purtînd la sfârşit o stampilă şi trei semnături, consfinţind ceva ‘■''încheiat azi, 15. 08. 200T (citeşte: 15 august 2001). Pentru că nu înţeleg cronologia folosită, nici termenii “contractului” mâzgălit cu pixul pe un colţ de masă, va .anunţ cu tot Jurnal 2001-2003 113 respectul pe care îl meritaţi că nu mai simt deloc - dar deloc - nevoia de a fi editat în presti- gioasa Editură Dacia. Vă salut, urîndu-vă sănătate fără cronologie şi contracte pixice (asta venind de la numele instrumentului folosit de Domniile Voastre la scris). Paul Goma À venit toamna. Cu ceaţă. îmi aminteşte de noiembrie 1956 de la Bucureşti. Probabil numai mie. Toţi ceilalţi au uitat cu grăbire momentul arestării lor. Ori se străduiesc a fi uitat... Ce, e de mirare ? Doar eu mă încăpăţânez, persist într-o eroare. Adineauri am primit o scrisoare de la Radu Mareş datată 7.11. E lungă şi unsuroasă. îmi cere să renunţ la postfaţa trimisă pentru mărturia lui Davidescu - pe care el o găsise foarte bună (“textul este excelent, însă lezează persoane care sunt colaboratori ai Editurii Dacia [şi nu vrea să-i piardă] sau, în perspectivă, vor fi, se doreşte o colaborare cu ei, într-o formă sau aîta”) - deci să scriu altceva. M-am înfuriat cumplit. Primul impuls: ca şi în legătură cu Jurnalul 999 să-i trimit la plimbare cu tot cu editura lor de căcat. Da, dar acum nu mai este vorba de o cartea a mea, cu care să fac ce vreau - chiar să o îngrop. ,. Am strâns din dinţi şi din buci şi, suprimînd de cinci ori mai mult decât am lăsat, am ouat următorul: Către editura Dacia, Cluj Paris, 19 noiembrie 2001 Vă trimit ceea ce mi-a cerut Radu Mareş pentru volumul lui Ştefan Davidescu. Paul Goma In loc de postfaţă Cititorul a citit bine: acest text înlocuieşte - la cererea editurii -postfaţa destinată iniţial a aduce câteva lămuriri despre mărturie în general, în special despre mărturisitorul Ştefan Davidescu. Vremurilé schimbîndu-se (de ieri), condensez pe o jumătate de pagină ceea ce ce scrisesem pe 20 pagini în proiectata postfaţă “Lexiconul Humanitas”: - Ştefan Davidescu a fost cel care mi-a povestit, în celula 36 de pe'Reduitul Jilavei, în vara anului 1957, patimile studenţilor la Piteşti, începînd din 1949; 114 Paul Goma - Ştefan Davidescu a fost cel care mi-a re-povestit, în satul-nou Lăteşti, în domiciliu obligatoriu, în 1961, pătimirile studenţilor trecuţi prin Reeducare. Ascultîndu-1, re-ascultîndu-1, mi-am promis să scriu despre ceea ce pătimiseră studenţii români din generaţia precedentă. Nici chiar eu, neimplicatul, nu am reuşit să o fac de la întâia încercare (în Ostinato, scris începînd din 1966, prin narator declaram că “despre Piteşti se tace...”), însă am facut-o de la a doua: în Patimile după Piteşti - scris între 1979-80, apărută în franceză în 1981 - în personajul David Ştefanescu se poate recunoaşte... Ştefan Davidescu. După 1990, l-am încurajat pe iniţiatorul meu întru Piteşti să-şi povestească, de astă dată pe hârtie, amintirile. Ceea .ce el a şi făcut, după lungi şi dureroase (şi de înţeles) ezitări. Cum importantă este editarea mărturiei lui Davidescu, nu postfaţa... prefaţatorului - aşa să fie. Paul Goma Paris 19 noiembrie 2001 Bolnav de supărare. Şi de neputinţa de a înţelege astfel relaţiile sociale. Altfel numitele compromisuri; Miercuri 21 noiembrie 2001 Ieri a telefonat Luca Piţu de la Strasbourg. I-a dat lui Bocholier exemplarul lui din Basarabia, probabil acela îl citeşte pe îndelete. Atât de pe îndelete, încât până acum nu mi-a dat un semn de viaţă. El zicea că Adevărul a publicat o prezentare a Columnei lui Grigurcu şi că nu este deloc de acord cu “replica” redacţională. Semnează. .. C. Stănescu ! Vorba celuia: să te laude C. Stănescu şi să te pupe Popa Iapă ! Nu se urneşte ce am început deunăzi. Nu mi se dă pe mână. Am să mai încerc, nu am încotro. In Lumea liberă din 17 nov. Liviu Cangeopol scrie în comentariul să săptămânal: “Cenzură ? Care cenzură ? Ea nu mai există, după cum singuri susţin directorii de publicaţii. Dimpotrivă, unii chiar o cer îndărăt, de n-ar fi să ne oprim asupra lamentaţiilor tânguite de Alex Ştefanescu (cronicar al României literare) care cerea interzicerea textelor lui Paul Goma din toată presa valahă (că din revista sa fuseseră excluse demult)!” Să fie ceva proaspăt - sub semnătură ? Acum câteva luni, sub umbrela “Cronicar” aceeaşi Românie literară acuza Vatra de a fi Jurnal 2001-2003 115 publicat textul “Să fie interzis electoratul !” şi o ameninţa cu... un proces. Probabil. Ultimele două texte - din care primul a fost publicat de Breban, în Contemporanul, nu va fi rămas fără ecou... Ce-au ajuns colegii mei (la figurat şi la propriu): să ceară interzicerea unui... confrate ! Vineri 23 noiembrie 2001 Ieri, surpriză poştală: îmi scrie Mihai Cimpoi de la Chişinău, poftindu-mă să colaborez la noua serie a revistei Viaţa Basarabiei. Am pregătit o copie după Basarabia şi azi i-am trimis-o - însoţită de scrisoarea: Paris, 23 noiembrie 2001 Stimate Domnule Mihai Cimpoi, Am primit amabila Dvs. invitaţie da a colabora la Viaţa Basarabiei - serie nouă - şi răspund cu bucurie, expediindu-vă ultimul meu delict literar, intitulat - cum altfel ? - Basarabia... După cum veţi constata, “romanul” este scris pentru ne-români, mai precis: pentru francezi (traducerea se află în curs). însă cum Românii noştri sunt şi mai nemformaţi în materie de Basarabia - şi nu doar... - poate nu le va strica un scurt curs de alfabetizare, în fine, asta este speranţa mea. Mă veţi informa la timp dacă textul intră în vederile revistei şi dacă da, atunci în câte “porţii” va fi editat. Un amănunt - foarte important: vă rog să nu-mi mai scrieţi prin poştă recomandat: o scrisoare simplă ajunge în acelaşi interval de timp - uneori chiar mai repede - şi mă scuteşte de a mă duce la oficiul poştal (ceea ce pentru mine, cu dificultăţi la mers, reprezintă o tortură, totuşi, nemeritată...). Vă mulţumesc anticipat. Acum despre Viaţa Basarabiei: ştiam că Pantelimon Halippa îi fusese iniţiatorul, cam. pe când mă năşteam eu (în 1935), însă nu am avut niciodată bucuria de a ţine în mână vreun exemplar. întrebări: în afară de acea serie iniţială a mai existat vreuna “intermediară” ? Sau acesta va fi a doua ? Nu cumva Basarabia (în care am publicat câte ceva) a dispărut şi s-a prefăcut în Viaţa Basarabiei ? Cum va arăta ? Tip carte ? De (cam) câte pagini ? Şi cu ce frecvenţă este programată apariţia ? Pun şi eu întrebări - în lipsa unor materializări a visului fiecărui scriitor de a scoate un periodic... Aşadar, aştept răspunsul Dvs. Cu prietenie, Paul Goma 116 Paul Goma Astă noapte am făcut un coşmar cumplit: o femeie (necunoscută şi în vis) m-a rugat să o ajut să moară. Cum ? Dîndu-i două lovituri de cuţit deasupra fiecărui sân. Nu am ezitat: i-am îndeplinit dorinţa... Dar când să plec (îmi terminasem treaba, nu ?), ea m-a reţinut cu forţa - şi ce forţă avea ! - zicînd că trebuie să aştept până moare. Eu nu voiam, dar nu aveam puterea să mă desprind din braţele ei - care voia să se acupleze cu mine... Pentru prima oară în visele mele nu voiam deloc, deloc s-o pătrund cum se pătrunde (nu cu cuţitul...). M-am zbătut, m-am răsucit cu mare greu, în cele din urmă... m-a deşteptat. Şi am rămas cu apăsarea visului. Nu interesează că acel cuţit era - potrivit traducerii - un falus, eu nu voiam să-l folosesc pe cel declarat. Probabil din pricina umărului drept pe care adormisem; probabil din pricină că aseară, luîndu-mi glicemia cu aparatul Anei, am constatat că e foarte mare şi că, intr-adevăr, mă paşte diabetul. Drept care adineauri mi-am luat oră la laborator şi la Dr. Schaan ). Şi când văd pe fereastră ce lumină e afară... Mă întreb ce îl va fi apucat pe M.Cimpoi să mă invite să colaborez la Viaţa Basarabiei... El este unul dintre cei mai informaţi basarabeni cu ceea ce se întâmplă la Bucureşti. Să nu ştie el de cuvântul de ordine al Monicăi Lovinescu: “Goma e contestat”? Să nu citească el România literară unde Alex Ştefănescu a cerut ca Goma să fie interzis de a publica în presa românească ? Om trăi şi-om vedea. La prânz: telefon de la Luca Piţu care mi l-a pasat pe Bocholier. Zice că a citit tot textul, că i se pare mai uşor de tradus decât Profil, că va fi nevoie de multe note de subsol; în fine, că va traduce -de probă - primul capitol şi mi-l va trimite în curând. Când are să vină cu treabă la Paris, are să treacă şi pe aici, ca să ia exemplarul de traducător, pregătit pentru el. Veste foarte bună. Duminică 25 noiembrie 2001 Ieri am făcut notele subsolice pentru Basarabia. Şase pagini.(...) Ieri am mai primit un număr din Contemporanul - fireşte, Breban nu publică şi “Mea culpa... ” - fiindcă acolo nu-l mai laud... însă cum revista şi-a sărbătorit nu ştiu câţi ani'peste o sută, există două pagini cu fotografii de la eveniment. Cam jumătate din nemuriţi îmi sunt necunoscuţi (unora, scriitori, le cunosc numele, dar mai există tot felul de “secretari la Ministerul Culturii” - Contemporanul fiind proprietatea tovarăşilor), însă dintre cei bine-cunoscuţi.,. Mai întâi Geta Dimisianu - prezentată în legendă ca “mare editoare” - ceea ce nimeni nu contestă. Dar mai era - ocupînd, nu doar fotografia cu-el. ci întreg fotomontajul - Adrian Păunescu. Cum nu cunosc dedesubturile Jurnal 2001-2003 117 relaţionale Breban-Păunescu mă abţin de la comentarii. Dar o întrebare din sală pot să pun ? Bine, n-o mai;pun. Atunci una mică: de ce lipseşte de la ‘veniment Ţepeneag, cel pe care-l recenzează cu drag şi cu aplecaţiune slugărească săptămânistuMe-nâdejde-etern H. Zalis ? Vezi, vezi, că era mai igienic dacă nu puneam nici ô întrebare ? Luni 26 noiembrie 2001 Plouă, plouă, plouă. Mă tot gândesc (şi chitesc...) cum să adăpostesc florile de să nu îngheţe. DECEMBRIE Miercuri 5 decembrie 2001 > între timp am trimis la Chişinău, lui Mihai Cimpoi, un exemplar din Basarabia. Alt exemplar i l-am încredinţat lui Nicolae Florescu, trecut pe aici. Cum se întâmplă în viaţă: aruncîndu-mi ochii peste ispravă, am observat o mulţime de greşeli şi am trimis amândurora prin poştă lista modificărilor-coreCturilor. Sper să fie ultima în acest an. (•■•) ' Sâmbătă 8 decembrie 2001 Nu, nu i-i bine. Ba i-i rău. Aşa, la peste-tot. Nu mai pot scrie, nu mai am ce scrie, nu am să mai scriu. . 1 Dealtfel aceste gânduri vesele m-au bântuit întrega săptămână. Aseară m-am uitat - cu o jumătate dintr-un ochi la un film “despre Thomas Mann” (văzusem, tot pe foarte sărite, fragmente din primele două volete şi îl găsisem, nu doar prost, ci trivial) şi am aflat din gura lui Thomas Mann că şi el (incorect prin prisma cronologiei, dar corect din cea a subiectului care eu sânt) a ştiut că n-are să mai scrie, după operaţie şi după sinuciderea fiului '‘său1 Klaus. A mai scris - până la următoarea “constatare”... Desigur, în fiecare astfel de constatare (de deces) există o puternică dorinţă, chiar de rugă- adresată DoamneDoamnelui de a face să nu fie adevărat. Nu sânt o excepţie, deci şi eu... în favoarea optimismului ; la viitoarea vizită Dr. Schaan are să-mi prescrie un medicament mai puternic decât acesta, deci are să-mi scadă glicemia... Dar oare!are să-mi scadă şi oboseala asta cumplită, paralizantă, împiedecătoare de a lucra, fie şi trei-patru sferturi de oră 118 Paul Goma pe zi ? Poate, că da, Iar dacă poate-că-da - cum am să profit de suplimentul de viaţă acordat de industria farmaceutică ? Ce am să mai scriu? , , • Şi aşa am comis prea .multe cărţi. Unele mai aşa, altele mai aşa -nu toate bune, măcar acceptabile. Dar se întâmplă şi la case mari... Dar, aşa. Singurul lucru pe care ştiu să-l fac: să scriu cărţi. Bune, proaste, publicabile, publicate, :ori clădite în stivele “ediţiei de autor” (citeşte: postume), dar să pot înnegri hârtia. Această obişnuinţă'de .meseriaş...Fiindcă prozatorul este un truditor, un muncitor, un lucrător. Şi el se trezeşte fără-rost, dezorientat, inutil - când nu mai are ce lucra; şi el sufere de “inactivitate” - obişnuinţa, inerţia. Iată, eu îmi mai dau iluzia că lucrez, scriind o jumătate de pagină din acest jurnal. Dealtfel nu este pentru întâia oară când jurnalul mă salvează. Inutil să regret că nu am ţinut jurnal înainte de exil - am povestit în câteva rânduri tentativele, renunţările, promisiuniile (că nu voi ţine jurnal), chiar jurămintele. Or, dacă mai pot scrie câte ceva în jurnal, nu e totul pierdut. Contează actul scrisului, nu rezultatul. Rezultatul n-are decât să fie prost (ca literatură), contează colacul de,salvare (sub formă de pai...). Eu - vorba mea - trebuia să fiu mort demult. Şi pentru că părinţii au murit devreme (mama la 65 ani, dar după 13 de agonie, tata Ia 58 ani), dar şi pentru că “prilejurile” nu mi-au lipsit. Iar dacă se ia în seamă că nu cred într-o viaţă dincolo de moarte... Joi 13 decembrie 2001 Imediat după însemnarea plângădoasă de mai sus, m-am apucat de trecut în alt, “calibru” jurnalele pe 1999, pe 2000 - şi chiar acesta, pe 2001, azi-mâine încheiat. Si dă-i, si luptă, neicusorule, dintr-odată m-am simţit la mine, în mine. Dovada: aseară, luîndu-mi glicemia am găsit-o sensibil scăzută... Nu a fost o surpriză: o simţeam; după mine... Că adică: dacă am ce lucra, mi se ameliorează şi sănătatea (de parc-aş fi neamţ,..). (...) Ieri şi azi: ceaţă, mohorală - de parcă ar fi iama-pe uliţă, la Belleville. Sâmbătă 15 decembrie 2001 Să rezum ce nu am notat la timpul potrivit: Duminică 9 dec. mi-a telefonat Bocholier: că a terminat primul capitol din B. şi că mi l-a pus la poştă; că nu ştie când va veni încoace, probabil încolo, după Anul Nou. Jurnal 2001-2003 119 Drept care a doua zi, luni, i-am pus la poştă exemplarul pregătit pentru traducător. Eu am primit capitolul tradus de el ieri. Sper să fi ajuns şi exemplarul întreg în sens invers. După o primă lectură mi s-a părut a fi bun traducător (nu doar pentru că vorbeşte şi scrie româneşte). Câteva scăpări tară importanţă, uşor de corectat. Rămâne de văzut dacă va accepta să facă traducerea înainte de a avea contract. Ger. Astă noapte, pe balcon: minus 4 grade. A îngheţat apa din găleata de plastic. Au îngheţat şi dragele de măzărichi urcăcioase -“recolta a doua...”, ieşită din boabele căzute ale primei şi din lăstarii târzii ai tulpinilor epuizate. Sper ca florile-arbust şi levănţica (şi leuşteanul !) să nu fi suferit: le-am pus la adăpost, învelite... Aflu, din Contemporanul că Virgil Tănase a fost (re)numit director al Centrului Cultural de la Paris. A cam aşteptat, Ţonţu: un an ! îmi imaginez luptele-seculare duse în ţărişoară, dările din coate şi ghiontii colegiali întru facere-loc... Şi uite că a învins tot “porcul de Tănase” ! El este “porc”, nu pentru că este porc, ci pentru că nu i-a oferit postul amicului Ţepeneag - să mai fie şi el director, că Tănase a fost în cealaltă “legislatură”... Duminică 16 decembrie 2001 într-un număr din 22 (probabil de prin august) Gelu Ionescu scrie un lung studiu despre Monici. Mi-a atras atenţia următoarea convingere geluionească: Dacă n-ar fi existat Monicii, nu ar fi fost cunoscuţi (în Occident?) nici Paul Goma, nici Ion Caraion... Am să caut numărul şi am să transcriu exact citatul. Oricum, sensul este acesta. Hai să admit (fiind eu băiat bun) că pe mine “m-au făcut” Monicii (deşi intră în concurenţă aspră cu Ţepeneag... Dar pe Caraion? Ce-o fi fost în capul Ionescului, altfel: Gel’ ? Cum anume, când l-au făcut ei cunoscut (celebru ?) pe Caraion ? Acum să fiu rău, să-l las pe Gelu de-o parte şi să răspund la chestiune: Monicii l-au făcut cunoscut/celebru pe Caraion: a) atunci când, la rugămintea lui Caraion de a-i trimite de la Paris un medicament, Virgil Ierunca i-a cerut - tot prin poştă: “Trimite-mi ordonanţa...” ?, iar securiştii noştri cei culţi l-au luat la bătaie pe Caraion, cerîndu-i să spună... “care ordonanţă”? - crezînd că ordonanţa în chestie este strâns legată de... ordin (de acţiunea subversivă, anticomunistă...) şi înseamnează pur şi simplu “reţetă”, - numai că Virgil Ierunca, bietul de el, uitase limba română în mai puţin de 20 ani (povestea s-a petrecut prin 1964)...; 120 Paul Goma b) sau poate îl vor fi făcut cunoscut/ celebru pe Caraion în 1997-98, când au declanşat campania împotriva lui, asmuţindu-i şi pe căţeii patriei literaturioase: Liiceanu, Manolescu, Matei Călinescu, Grigurcu, Buduca...? Luni 17 decembrie 2001 Am găsit revista (22, 7-13 august 2001) cu studiul lui Gelu lonescu despre Monici. Citez - deci (numai pasaje subliniate de Rădudă, expeditorul): “Virgil Ierunca vrea să-şi construiască posteritatea (falsă, de fapt) a unuia care nu s-a înşelat, aruncînd în foc dovezile contrare.” “E perfect adevărat că fără Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, nici Caraion, nici Goma nu s-ar fi bucurat de succesul şi prestigiul ce le-au avut. Dar în cazul primului decepţia a fost pentru noi toţi enormă, începînd cu momentul în care au apărut oribilele texte din Săptămîna şi sfârşind cu alte revelaţii ulterioare; în cazul celui de al doilea Virgil Ierunca - şi oricine altcineva - nu putea anticipa proporţiile apetenţei pentru o viziune latrinară asupra lumii şi a oamenilor, viziune extinsă în chip delirant de la comuniştii şi colaboraţioniştii din ţară la prietenii şi binefăcătorii de la Paris” Vorbind despre momentul 1977, Gelu lonescu scrie: ..acţiunea lui Paul Goma (...) este cel care contrazice, cel puţin pentru un timp, regula generală, rostită cu amărăciune: scriitorii români văzuţi ca nişte «orfani ai curajului»: exemplul lui Goma va fi exploatat până la saţiu - spun asta în calitate de ascultător”. Reiese (nu am citit volumul lui Ierunca TVecut-au anii... că diaristul a aruncat (sau/şi a ars) caiete în care notase “încrederea în cei doi-trei oameni” care ulterior l-au dezamăgit (Caraion, Goma, Ţepeneag). Va fi adevărat, nu va fi adevărat - Dumnezeu să ştie. Oricum: dacă ar fi publicat şi acele “caiete”, orgoliosul Ierunca, Omul care nu s-a înşelat niciodată ar fi produs un Vavilon bis: adică o realitate, nu doar subiectivă (ca oricare consemnare în jurnal), ci una falsificată - ca a Monicăi Lovinescu despre emisiunea lui Polac, ori expediată cu greaţă, ca... vorba lui Gelu lonescu: “latrinară”. Or lumea - şi literatura - este făcută şi din căcat, oricât şi-ar astupa nasul cu batista parfumată persoane bine-crescute ca Gelu, ca Virgil, ca Monica. Joi 20 decembrie 2001 După Anul Nou am să trimit înregistrările pe CD. JURNAL 2 0 0 2 722 Paul Goma IANUARIE Joi 3 ianuarie 2002 Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie... Voi fi pierdut... hârtia... (...) Ger. Am impresia că mi-a îngheţat - ca să spun aşa - leusteanul... (...) Duminică 20 ianuarie 2002 Azi tata ar fi împlinit 93 de ani - dacă n-ar fi murit la 58... A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că... nici el nu a câştigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu...). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor... ...Dacă am să mă prezint cu Basarabia... înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte ?; b) este. Basarabia o carte bună ? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă... Culcer mi-a telefonat că l-a contactat pe internet Andrei Vartic -vrea coordonatele mele... Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacţia revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo... Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusâ, ori dată în mână destinatarului, nu ? Ei bine, şi basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drôme) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Pâun). N-a(u) venit - atunci am înţeles că Buzura îşi băgase coada lui de Fărăviolenţist purtător de cuvânt al Securităţii, îi va fi şantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu şi pe Goma, nu le mai dă fond’... Iar ei au ascultat... Ce nu face basarabeanul ştiutor de carte pentru un fond, acolo - ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort - şi argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-l rog să-i transmită el pe internet adresa mea. (...) Marţi 22 ianuarie 2002 Am terminat pregătirea textului Gherla/ Lăteşti: 240 pagini. Iarăşi sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul. Jurnal 2001-2003 123 Sâmbătă 26 ianuarie 2002 Am ajuns şi azi... între timp am pregătit Bonifacia - să fie. Aceeaşi senzaţie plăcută-neplăcută, înălţătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare-de greaţă: .muzica. Eram, gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aş fi eu compo-zitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aş simţi mai bine. Am încercat să desluşesc această stare în Sabina. Nu cred că am reuşit să mă fac înţeles - de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unej vrăjitoare: substanţă, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică - dar brusc nefericit - ca după dragoste trupală - când mă trezesc (din muzică) şi constat că pierd timpul, că pierd ascuţişul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică - ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea... Dar o fac. Nu pentru că mi-ar .plă.cea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărţiri. De privări. De lipsări. Jumătate din viaţă mi-a . fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiţie de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viaţă m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, inţerzicîndu-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în faţa .Balaurului politico-poliţist: Securitatea. Din acest motiv nu am avut maşină (automobil) - sărac, eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea maşină? Ei bine, eu m-am... abţinut (şi nu a fost din cale-afară de greu): o maşină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a... avea o întâlnire (cu totul şi cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor; Din acest motiv m-am abţinut de la băutură. încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau - aş fi făcut ca ceilalţi: aş fi luat bani de la Fondul Literar şi i-aş fi pişat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. însă n-am vrut să ofer Securităţii şi acest ciomag cu care să mă altoiască: ştiam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, şantaj abil - eu îmi închipuiam că, am alte, “chestii” de făcut în viaţă, deci trebuia să renunţ la plăcerile obşteşti. Nu eram. un abstinent, la o lună oriJa un trimestru mi se întâmpla,să fac un chef straşnic. Atunci - într-un timp dat - beam cantităţi .infinit mai importante decât colegii.de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beţie simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) şi, din câte .aflam după aceea, nescandalagie; nici mă dedam, nici la vitejii-alcoologii de-ale lui Ţepeneag, nici la... ofense (şcelea erau rezervate stării de trezie...);... U4 Paul Goma Din acest motiv m-am dat mereu cu mâna stângă peste cea dreaptă (şi invers) de fiecare dată când îmi pleca ochiul (sic) după mersul unei femei. 1. Este adevărat, în această materie (re-sic) mă litera şi teama de gagici de-ale Securităţii... Pe scurt: tot interzicîndu-mi de-fruptul, m-am trezit... postnic de profesie. Asta trebuie să fie şi în privinţa fruptului numit: muzică.- Sau poate mă laud eu, ca să par interesant. Duminică 27 ianuarie 2002 M-am sculat din pat degrabă, să notez visul avut - unul grozav, un vis extraordinar de... productiv (literar, se înţelege). Fatalitate! Nü mi l-am mai adus aminte. Ce păcat: un vis aşa de buuun... Şi dacă in-aş apuca 'să' scriu despre cum Autorul nu-şi mai aminteşte visul (bun) şi,;cum, tot cautînd, scrie cartea...? Repet ce am mai zis-scris: muzica - cea bună, cea frumoasă, tea înălţătoare, cea consolatoare...- mă anesteziază, mă bruiază, mă înceţoşează, îmi provoacă diversiuni, mă împiedecă să mă gândesc la. cuvinte. Mhzica divină mă sâcâie, mă perturbă, mă opreşte din mers, îmi retează cursul cuvintelor. La urma urmelor, muzica mă'oboseşte. Mă stoarce de vlagă. Mă lichefiază. Intre noi ar domni oarecare pace; dacă in-aş rezuma la o asculta - la radio, pe discuri. înregistrarea (pe casete, pe minidiscuri) mă istoveşte. Cu atât mai: definitiv, :cu cât îmi place ceea ce fac (la plăcerea ascultării se adaugă şi aceea, nu'mai puţin... artistică, a tezaurizării; a opririi-clipei). Luni 28 ianuarie 2002 Alt vis, şi mai năuc: visasem - în vis - că visasem, iar visul acela promitea să fie bun, productiv... Numai că nu miJl aminteam. Atunci mi-am zis: «Dacă ies din vis - mi-1 aduc aminte!» - am ieşit din vis, din visul din vis - nimic: nici măcar o umbră din ceea ce ar fi trebuit să fie. C-aşa-i viaţa: vis (trecător)... Se poate explica frecvenţa' - şi eontorsionamentuf - viselor din ultima vreme: nu mai am ce scrie. Tot visînd - acum vorbesc de visul cu ochii deschişi - la o revistă, m-am trezit... speriat: cum să fac, eu, o revistă? Mai întâi: nu mă pricep la meseria asta (ca Dimisianu, de pildă, el ştid cum, toată viaţa a făcut c um îi porunceau alţii - şefii); apoi: cât de “obiectivă” ar fi ? Dacă ar fi (obiectivă) nu ar mai fi revista mea, ar fi a maselor largi populare, ar semăna cu celelalte, în rău; dacă ar fi... subiectivă, atunci aş putea foarte bine să mi-o fac acasă, eu, eu s-o distribui în familie, eu Jurnal 2001-2003 _______________________________________125 s-o citesc - cu glas tare, la prânz (nu: mult rriai bine: la cină). Pentru că, la urma uimei, totul se reduce la bani - dacă aş avea bani, i-aş încredinţa cuiva priceput şi i-aş propune: «Fă, domnule o revistă bună - dacă se poate, foarte bună!» Dar cui să mă adresez? Marţi 29 ianuarie 2002 : M-am trezit cu cele mai bune intenţii - nimic. Nu e suficient să vrei, mai trebuie să şi poţi. Şi iarăşi m-am lăsat purtat de iluzii (de publicare). Fiind solicitat să dau “ceva”, mi-a scăpat mâna inimii şi am încredinţat Basarabia şi pentru a fi publicată fragmentar, fie... separat, în volum. în oricare alte “condiţii”, cu oricare alt autor - aşa s-ar fi întâmplat, aşa ar fi fost normal să se petreacă lucrurile. Nu cu mine. Mai deunăzi, Luca Piţu, constatînd că sânt mortăcios, a încercat să mă consoleze: Nu trebuie să iau în seamă piedecile actuale, fiindcă, oricum, am o operă... Chiar dacă ar fi adevărat - că am “o”; chiar dacă unii se consolează cu gloria postumă, eu nu sânt dintre aceia. Nu cred în viaţa de apoi, nu mă satisface “gloria” - fie ea şi antumă. Dorinţa mea este pedestră, terestră, mijlocie, modestă: să mă pot exprima - în timpul vieţii şi activităţii inele. Or asta nu se poate. Pe timpul comunismului nu am avut voie să mă exprim în limba în care scriu din motivul simplu: scrierile mele erau împotriva comunismului, iar la Poarta Publicării vegheau căcănişti comunişti ca Gafiţa, Ghişe, V. Nicolescu, Dodu Bălan, D. Popescu-Dumnezeu; Pe timpul “anticomunismului”, după un(e) valse-hésitation de 2-3 ani, scrierile mele - în continuare: anticomuniste, dar şi anti... “anticomuniste” nu au mai fost acceptate, fiindcă la Poarta Publicării vegheau căcănişti colaboraţionişti ca Manolescu, Liiceanu, Adameşteanu, Sorescu, Papahagi, Blandiana, Zaciu, Al. Ştefanescu, Eugen Simion...- şi încă alţii, mai mărunţi, dar fie zeloşi, fie interesaţi, dirijaţi nu chiar din umbră de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. y 126 Paul Goma FEBRUARIE Miercuri 13 februarie 2002 Nu am mai notat, fiindcă m-am ţinut - şi mă ţin, pentru încă vreo săptămână - de un text ceva mai lunguţ, cca 50 pagini. Noutăţi: mi-a scris Breban. Laszlo mi-a trimis o carte semnată: Eva Behring, Scriitori români din exil 1945-1989» (Am fost surprins să găsesc luna februarie ne-începută). Joi 14 februarie 2002 i Ieri am terminat Basarabia şi “Problema”:' 60 pagini. Urmează corectarea. Cică aş fi fost şi,eu (pe lângă Ştefana Bianu, Ioniţoiu, Radina) dat afară din comitetul bisericii. Iată,1 în sfârşit, o veste bună! Duceam dorul unei excluderi... ' (■•■) Marţi 19 februarie 2002 Ştefana, ieri: că a vorbit (în fine !) cu Davidescu la telefon. Veşti proaste: Dacia publică doar un volum din două. De ce? a întrebat bietul autor, care aşteaptă de trei luni apariţia mărturiei integrale. «Fiindcă aşa a zis doamna Cesereanu». Ştefana a telefonat la editură. Acolo nu l-a mai găsit pe cel cu care vorbise în decembrie - şi care se ocupa de Davidescu - era altul. Care a mai adăugat: “Volumului II e la doamna Cesereanu şi dânsa nu ni l-a dat încă şi nu ştim unde este...» Asta este. Guloagoloaga Cesereanu* neîndrăznind să răspundă în presă la atacurile mele (dealtfel piezişe, nu cred că i-am scris numele) se răzbună, alături, pe bietul Davidescu. întâi Ştefana, apoi Ana - care aveau o bună opinie despre ea - au recunoscut că aveam dreptate când o “vorbeam de rău” de vreo doi ani. Aş fi preferat să nu am prilejul să mi se dea dreptate. Luni 25 februarie 2002 Astă-noapte, pe la orele 1 Anei i s-a făcut rău. Se sufoca (de două zile o chinuia o bronşită pe care o trata cu tutun...). Filip a telefonat la Pompieri (ei, fiind militari, sunt mai rapizi decât ţivilii), în 5 minute au venit şi au transportat-o la spitalul Tenon, din Place Gambetta. La 3 mi-a telefonat Filip: că Ana a fost admisă. Azi am fost amândoi în vizită. Mergea mai bine. Mâine mă duc iară. Şi poimâne. Şi cât o fi. Jurnal 2001-2003 127 Joi 28 februarie 2002 Veşti bune, veşti proaste. Se pare că Ana are să mai fie reţinută. Cu o “corectare” - depinde ce vor da examenele de mâine.ţ...) MARTIE Luni 4 martie 2002 Deci: duminică 25 februarie Ana a fost internată la Tenon, la cardiologie. Sâmbătă 2 martie a fost liberată. De atunci şade numai în casă, doarme mult - şi e fericită că a scăpat de spital. : Ieri ne-a vizitat doamna Slama-Cazacu - ne-a dăruit un volum de proză, “Meşterii”, editat de Polirom. Vineri l martie a telefonat de la Strasbourg Luca Piţu. S-a întors. Mi-a promis, două reviste în care aveam şi eu câte ceva - minune: a doua zi erau în .cutia mea poştală. Hyperion şi Antiteze, numerele recente. Prima publică întâiul capitol din Basarabia; a doua reproduce o scrisoare a mea din 1996 către Luca Piţu - despre Mazilescu. Azi, iar o primă-zi-de-primăvară: soare -. .dar rece, abia 2°. Am semănat zorele, vâzdogi, viole. Am impresia că am încheiat Basarabia şi “Problema”. Ieri i-am dat ultima (sic) perie... Faţă de varianta trimisă acum vreo zece zile, este mai “bogată cu un subcapitol la cel dedicat lui Oişteanu. Sentimente împărţite: sânt mulţumit,, ştiu că am scris un text bun - în acelaşi timp am impresia că l-am scris degeaba: nimeni nu are să-l ia în seamă - de frică, se înţelege. (...) Joi 7 martie 2002 Am primit invitaţie la o serată de literatură maghiară - pentru azi, 7 - din păcate la patru merg cu Ana la doctor şi nu se ştie cât aşteptăm - iar de acolo să merg la unguri - peste puteri. v Aseară la televizor, ultimul volet .din emisiunea lui Patrick Rotman despre Algeria. O tragedie - nu doar.pentru bieţii ocupaţi, dar, cine ar.,fi crezut: pentru... bestiile de ocupanţi! Ascultînd mărturisi-rile - după 40 ani...- ajungi să îi compătimeşti pe torţionari: sărmanii, ce ■ puteau face, erau prinşi în angrenaj, disciplina militară, teama de a fi judecaţi ei înşişi pentru trădare... Un profesor de clasice, chiar de nu torturase cu mâna lui, a recunoscut că era şi el fascinat de şedinţele de tortură şi că, dacă i s-ar fi dat ordin, "sub constrângere”, ar fi torturat, y 128 Paul Goma “dintr-un sentiment de milă faţă de muribunzi...” Acelaşi spunea că, “în asemenea împrejurări” (război, ordin de represiune), nu mai contează cultura individului prins în angrenaj. Cultura nu este o frână, un filtru, o cenzură a pornirilor bestiale. Mai toţi - ofiţeri, ofiţeri superiori, dar şi ostaşi în termen - regretau, acum, că. făcuseră ce făcuseră, dar spuneau că nu exista ieşire. Ce să fi făcut: soldaţii simpli erau legaţi prin legea-tinerilor: cine nu face ea toată lumea este “dégonflé” (dezumflat), deci este supus persecuţiilor de grup. Totuşi, au fost trei persoane, doi militari de rang superior care şi-au dat demisia şi au vorbit despre tortura în Algeria (şi au fost judecaţi, condamnaţi) şi un civil cu nume germanic, păcat că nu l-am notat. [...] Vineri 8 martie 2002 ...Am întrerupt, ieri, fiindcă a trebuit să o însoţesc pe Ana la doctor. După ce ne-am întors, eram atât de obosit, încât nu am mai continuat. Deci o las moartă cu Algeria. Dar ţin să notez aici impresia făcută de ultimul volet al documentarului Sviatoslav Richter, vânat tot de Bruno Monsaingeon: Desigur îl ascultam pe Richter în România - numai la radio şi pe discuri. Aveam, înregistrate la Casa de discuri Melodia, printre altele Clavecinul bine temperat şi Arta fugii: pe acestea le-am lăsat Bibliotecii Centrale când am plecat, însă Radu Stan mi-a spus că Biblioteca le-a refuzat şi că i le-a trimis Iui socru-meu - eu nu am avut ştire despre aşa ceva. Aici, la Paris, când a venit la un moment dat Marius Robescu pe la noi, l-am invitat (la sugestia sa...) la o cafea la Deux Magots... Ne-am aşezat pe terasă, la soare... (dar am mai scris scena, în Jurnal I-IIl). ;La un moment dat, Marius m-a întrebat dacă persoana care trecea prin faţa noastră, pe trotuar, era Beckett. I-am răspuns afirmativ. Robescu m-a întrebat dacă trece frecvent pe-aici -am spus că da, locuieşti prin preajmă. Marius s-a uitat în urma lui Beckett cât s-a uitat (până a dispărut), după care şi-a întors privirea spre mine: uimirea, admiraţie, un strop de gelozie.. ; Eu însă i-am atras atenţia la “altcineva”, la masa din stânga noastră. Marius a răsucit privirea încotro îi indicam, apoi a întors spre mine ochii cât cepele; fără cuvinte m-a întrebat dacă e chiar “el” - am încuviinţat, adăugînd că, dacă se vorbeşte ruseşte, acolo (deşi nu era deloc un argument hotă-rîtor)... Ştiam că şi Marius era “musikalisch”, deci înţelesese cine era acela şi ce reprezenta... Richter. Când s-au mai aşezat apele i-am spus lui Robescu: să nu-şi imagineze că eu, măcar săptămânal, mă aşez la o cafea, la Deux Magots - şi că, deci, săptămânal îl văd pe Beckett...; nici că măcar anual la masa de alături se află - în carne şi oase - însuşi Richter.. .Nu ştiu de ce, dar âm avut convingerea că Marius a luatmăr- Jurnal 2001-2003 129 turisirea mea, fie exagerat de modestă, fie de de-a drepul mincinoasă. Bineînţeles, de atunci nu l-am mai văzut, pe viu, pe Richter. Dar l-am ascultat - la radio, pe înregistrări. Eram şi eu amuzat-înciudat de faptul că nu-i place Mozart şi că “îl preferă pe Haydn” - ca şi cum o absenţă trebuii compensată prin o prezenţă; ca şi cum nu ar fi încăput amândoi în inima şi sub degeţele lui... Mi-am adus aminte că citeam’undeva: Richer - atât de foarte-■ inteligent (am reţinut această precizare) - era incapabil să interpreteze măcar corect 16 măsuri din Mozart - “în schimb” (mi-a rămas şi acest “schimb”) Horowitz, legendar de prost (“con”), după doar 8 măsuri din Mozart îţi stoarce lacrimi... Această comparaţie... coană, ca să mă fasolesc şi eu pe fran’zeşte, m-a amuzat, dar esenţa ei mi-a rămas: Richter nu are cârlige cu Mozart - nu are şi gata! în schimb... Nu-i nici un “în schimb”. în fine, filmul se încheie cu imagini ale lui Richter spre sfârşitul Concertului Imperial. Mărturiseşte: «Nu mă mai aud, deci nu mă mai recunosc. M-am dezacordat. Aud - şi interpretez cu un ton întreg mai jos. Nu mai am auz absolut. De aceea,nu mai concertez...» Cuvintele explicau imaginea: un om, nu atât îmbătrânit (îşi pierduse şi genele...), cât dezacordat; golit. încă o dată: rămăsese numai craniu! şi ochii fără gene - învelişul.nu mai închidea, nu mai conţinea nimic. Era .timpul să plece. Mi-a rămas imaginea - ca un piron bătut cu nădejde în frunte. De a mea vorbesc. Duminică 10 martie 2002 Mi-a telefonat Laszlo: că se lansează în aventură editorială. Se va numi - firesc: Amici. Mi-a ceruf şi mie câteva titluri - pentru pomire-sponzorizare, am înţeles. I-am trimis Săptămâna Roşie, ultima variantă, precum şi alte patru-cinci propuneri de editare. (...) Joi 14 martie 2002 Ieri am primit vizita unui tânăr istoric ardelean (din Cluj). Când mă contactase telefonic îl avertizasem: vine la mine ca să discutăm -nu ca să-i povestesc. .. A zis: Da, da. I-am spus: să citească întâi, apoi discutăm - a zis da, da. A venit cu un casetofon: i-am spus că nu dau interviuri. De acord - discuţie. Numai că, în curând mi-am dat seama că istoricul care venise la Paris pentru un doctorat nu ştia mare lucra despre... materie. La dreptul vorbind, nu ştia nimic... A rămas trei ore -i-am povestit câte ceva (nu-l puteam lăsa să plece cu mâinile goale). M-am hoţărît (pentru a câta oară ?): nu mai accept “dialoguri” de acest gen. Nu mai am energie, nu mai am chef, numai am nimic.(...) 130 Paul Goma Sâmbătă 16 martie 2002 Ieri am început să dactilografiez Culoarea... pentru internet; Chinuitor: mă străduiesc să copiez întocmai, să nu adaug, Să respect textul scris în ianuarie-martie 1978 (e foarte-foarte greu: nu sânt dactilograf, ci, vai de capul meu, scriitor); >trăgînd în jugul corectitudinii (sic) dactilografierii, mă simt mândru că pot face aşa ceva; spre deosebire de Ţepeneag, de Zaciu şi de încă alţii, care şi-au ajustat scrisul datat la actualitatea lor - distanţa în timp fiind de 10-20 ani. Cine va preţui această onestitate scriptică? în primul rând eu; în al doilea: Ana-Maria. îmi ajunge. APRILIE Luni 1 aprilie 2002 Ora 10,45: Ştefana îmi telefonează, plângînd: A murit Fânel Davidescu. Am înţeles: când Rodica Pop telefonase (sâmbăta trecută, adică în 30 martie) nu a dat de el la Constanţa. Telefonase la Ploieşti, la frate-său George: aşa a aflat că Fănel fusese... îngropat de o săptămână! - adică din preajma Bunevestiri... Dumnezeu să-l ierte. Ştefana mă asigură că apucase să aibă în mâini primul volum. Măcar de-ar fi adevărat. Ce viaţă de câine a avut şi omul ăsta. Luni 15 aprilie 2002 Acum - la orele 19 - am terminat de copiat Culoarea curcubeului. Face vreo 200 pagini. Am început copierea exact în urmă cu o lună, în 15 martie. Vineri 19 aprilie 2002 N-am. nici un chef să scriu în jurnal - dar deloc-deloc! Duminică 21 aprilie 2002 M-anrapucat de continuarea dactilografierii... Ostinato-ului! Să fie semn-rău? Jurnal 2001-2003 131 Miercuri 23 aprilie 2002 Nu a fost semn rău, nici foarte bun: ro-am oprit după 2 pagini. Nu merge copiatul unei ficţiuni - fiindcă îmi pleacă mâna întru rescriere şi nu-mi pot pune frâne eficace, ca la mărturie. Va trebui să mă odihnesc o zi-trei-unsprezece. Vineri 26 aprilie 2002 Obosit de moarte şi sătul de ordinator, după cele patru săptămâni-şi de trudă zilnică Ia Culoarea..., nu am avut puterea să notez o altă curiozitate franceză - în comparaţie cu mereele curiozităţi româneşti: duminca trecută în 21, a avut loc primul tur al alegerilor prezidenţiale. Eterni favoriţi (şi interlocutori): Chirac şi Jospin; “dreapta” şi “stânga”. Al treilea om se (aut)dese(m)na a fi Chevenement. Despre Le Pen nu se vorbea, era deja clasat. Or, duminică seara, când s-au dat rezultatele primului tur: “tremblement de terre”!, vorba tuturor comentatorilor: pe locul doi, cu 17%: Le Pen! Eu aveam o temere: că Chirac va fi eliminat din cursă - ei bine, a fost scos din joc (vreau şă spun: din piesa Tragodia Socialistă) Jospin. Până aici o surpriză ca atâtea altele, peste tot, în toate timpurile. Numai că în Franţa e ca şi în România (dacă la Paris până şi birjarii vorbeau franţuzeşte...) - însă decalat; întâi România, abia apoi Franţa. Primul caz de frăţietate peste frontiere între cele două mari popoare - vorbesc, desigur de marele popor român şi chiar de poporaşul (bine: poporelul) francez - l-am semnalat acum doi ani, în 2000, când, aici, a izbucnit “scandalul jurnalului lui Michel Polac” -atunci România o luase înaintea Franţei cu 3 ani buni (“scandalul jurnalului lui Goma” avusese loc în primul trimestru al anului 1997); de astă dată întârziata Franţă a mai redus din handicapul faţă de România: au trecut doar doi ani - şi ceva - de la faimoasele alegeri din 2000, când faţă cu “duelul” Iliescu-V.C. Tudor, marile conştiinţe naţionale, anticomuniste, cu certificat (Doina Comea, Blandiana, Adameşteanca, Manolescu, Liiceanu, Patapievici, Pleşu) trâmbiţaseră alarma, zbierînd: «Să facem baraj fascismului!, Să votăm cu Iliescu!!» (care mi-a prilejuit articolul “Să fie interzis electoratul!”) Comparaţia se opreşte aici. Nu am de gând să-mi provoc un atac inimal doar amintindu-mi de imensa idioţenie - exprimată! - din 2000, în România, aşa că semnalez doar deosebirile - cu un termen la modă: “l’exceptiunea” franceză. Politica franceză se afla, în momentul alegerilor din acest an, într-un hal fără hal: stânga, din nou la putere, în 5 ani reuşise 132 PauI Goma performanţa (!) de a copiia toate marile greşeli ale dreptei, provocînd câteva cârteli în sânul coaliţiei (din partea comuniştilor şi a ' ecologiştilor), dar doamne-feteşte vreo critică, măcar o... mică-autocritică din partea Vreunui guvernant, privind politica socială a socialiştilor - ca să nu mai vorbim de cea securitară.. Or nemulţumirile populaţiei nu fuseseră ascultate, ba chiar respinse ca “răbufniri de dreapta” de înfumuraţii obraznici din guvern care nu-şi imaginau inimaginabilul: “populaţia paşnică” poale fi “electoratul răzbunător”. Ca peste tot în lume, stânga cea generoasă a suferit de orbire... ideologică. în Franţa, în acest context, în două chestiuni: a) socială: ei credeau că esté suficient să fii de stânga pentru a avea dreptate în toate “disputele” - şi în toate domeniile de guvernare, drept care au procedat la privatizări (dezetatizări) mult mai întinse şi mult mai costisitoare decât făcuseră “reacţionarii de dreapta”; au introdus idioţenia numită “35 ore” cu care au mulţumit câţiva lideri sindicali, dar nemulţumit pe toţi sindicalizaţii - şi mai ales pe agricultori pe care i-aii obligat să lucreze... doar 35 ore pe săptămână!, în fine, regimul pensiilor a avut de suferit incompetenţa stângii - şi în fine: securitatea cetăţeanului. în timpul campaniei electorale, stânga îl acuza pe Chirac de a “copia” programul îui Le Pen atunci când vorbea de securitate. în dezbaterile dintre dreapta şi stânga, cretinii lui Chirac nu puneau întrebarea esenţială atunci când unul de stânga nega existenţa insecurităţii grave - aceasta: «Unde locuiţi, în Paris? în ce cartier? Nu în banlieurile-fierbinţi?» :i v S-a adeverit (şi de astă dată) porecla: “la gauche caviar”. Ei chiar credeau ceea ce tot ziseseră ei înşişi (după broşurile de marxism vulgarizat) că totul merge bine în Franţa socialistă, iar cine afirmă contrariul - este un fascist fioros; Când s-a dat rezultatul primul tur de scrutin şi socialiştii au aflat că Jospin fusese, nu doar bătut, ci eliminat au început reacţiile infantile, infantilizate, ale unei stângi care se credea proprietara Franţei: urlete, plânsete, bocete, apoi injurii la adresa,.. celor rămaşi în competiţie - în primele ore egal împărţite între Le Pen şi Chirac... însă cum trecea timpul - folosit pentru dezbateri televizuale pe viu - s-a operat o mutaţie ai-., acuzaţiilor (...) Duminică 28 aprilie 2002 Nu mai povestesc, reproduc scrisoarea: Jurnal 2001-2003 133 Paul Goma, 27-29 rué Bisson, 75020 Paris, France - ■ Paris, 28 aprilie 2002 Către editura Dacia, Cluj, în “convorbirea” telefonică de acum o săptămână, o persoană de sex gingaş, prezentîndu-se ca vorbind în numele editurii Dacia (fără a cunoaşte “dosarul” autorului nici pe al faptelor sale - vorba este de celelalte volume care; zac de ani, printre ele şi Butelii aruncate în mare), m-a anunţat că editura are intenţia de a publica Jurnal 1999, deci să-i comunic, citez - nu doar din memorie, ci şi din înregistrare: «Ce pretenţii aveţi?» I-am comunicat persoanei - gingaşe: 1. în urmă cu jumătate de an (prin octombrie 2001) refuzasem “contractul” trimis de editura Dacia, judecîndu-1 capodoperă de incompetenţă în general, de lipsă de elementar respect faţă de cealaltă parte contractantă: autorul. Nu am primit vreun răspuns - în sensul corectării indelicateţei, cu atât mai puţin scuzele datorate’, 2. în momentul convorbirii telefonice persoana gingaşă era, nu doar picată din lună în privinţa “dosarului” meu de la Dacia, dar nu cunoştea semnificaţia întrebării pe care însăşi o punea («Ce pretenţii aveţi?») - fiindcă, în limba română: : a) relaţiile dintre editor şi autor au fosf şi sunt (în ciuda unor acci-dente), de colaborare, nu de competiţie, nu de adversitate, nu de care-pe-care-înşeală-primul; , b) un autor nu poate “avea... pretenţii” (faţă de editor), pentru că el este genitoml şi proprietarul textului propus, deci se află în poziţie de perfectă legitimitate (“pretenţii” pot avea impostorii, escrocii, hoţii, cei care se prezintă drept ceea ce nu sunt), deci el, autorul, nu “are pretenţii”, el pune condiţii, legale, potrivit unei... legi numită a drepturilor de autor. în încheiere, excedat de “pretenţiile” pe care le avea persoana gingaşă ca eu, autor, să-i comunic “ce pretenţii am”, i-am declarat că astfel prezentîndu-se situaţia, nu vreau să mai am a face cu o editură ca Dacia. 3. Cu toate acestea, sâmbătă 27 aprilie primesc de la Dacia un colei cuprinzînd o scrisoare semnată Radu Mareş, un'contract, şpaltul-prim al Jurnalului 1999. Spre durerea mea, prietenul (epistolar, dar prieten) nu are un compor-tament prietenesc, fiindcă şi în acestă scrisoare trece sub tăcere două “litigii”- legate de: a. 'Soarta manuscriselor mele predate lui pe când era director al editurii: d-sa plecînd, le-a lăsat de izbelişte, nu îji-a informat că, dată 134 Paul Goma fiind situaţia, le încredinţează cuiva de încredere - manuscrise cărora eu, autor, le găsisem alt editor; b; Soarta cărţii de mărturii a lui Ştefan Davidescu: în toamna anului 2001 d-sa îmi sugerase să scriu o prezentare - m-am conformat pe dată. D-sa a găsit textul acceptabil, însă la scurt timp mi-a scris, în panică, să dau alt text (fiindcă celălalt ar putea ofensa persoane onorabile, colaboratoare cu editura). Fiind vorba despre mărturia scrisă cu sânge a prietenului; meu, Davidescu - pe care eu îl împinsesem la această autotortură -,am cedat, am trimis un “înlocuitor” de o pagină. Rezultatul? Nici Dl. Mareş, nici Dacia nu s-au ostenit să confirme primirea textului de prezentare; n-am fost anunţat dacă volumul va apărea cu sau fără “contribuţia” mea; în fine, editura Dacia - care, se pare că ar fi tipărit o parte din mărturia, lui Davidescu - nu a găsit de cuviinţă să mă anunţe că, în sfârşit, a apărut {ceva, ceva...)\ cu sau fără textul meu, solicitat de ea, de editură. Şi nu mi-a .trimis şi, mie un exemplar - ca "instigator” al scrierii mărturiei, ca agent benevol al dirijării manu- scrisului spre Dacia, nu spre altă editură. c. Soarta manuscrisului meu Jurnal 1999: , - cules - deşi anunţasem că nu mai vreau să public Ia Dacia; - cules - dar nu şi corectat, cum pretinde Dl. Mareş (de ce mi-a trimis mie,;, autor, şpaltul abia ieşit de.la,cules?: să fac eu şi treaba de corector?- adevărat, Patimile după Piteşti, volum pentru care D-na Bianu a plătit nişte dolari a fost scos aşa, necorectat, într-un hal de neîntâlnit nicăiri în lume). d. Soarta (viitoare) a mea, ca parte contractantă a Jurnalului 1999: Dl. Mareş mă grăbeşte să dau “OK”-ul - ca cică să fie lansat la nu ştiu care Târg de carte: - mă îndeamnă să semnez “contractul” trimis, act fantezist, ilegal, fiind redactat de persoane de rea-credinţă, altfel de ce lipseşte menţiunea: “tiraj” (atâtea mii - sau: “un exemplar - simbolic”)?; - dl. R. Mareş nu citeşte hârtiile pe care le garantează, altfel cum de a putut scrie:.“drepturile de autor sunt 10%, mai mult de atât nefiind posibil”, fără a observa: contractul [pe care am să-l prezint întru documentare. “Uniunii Scritorilor Francezi”, Société des Gens des Lettres de France, ai cărei membru sânt], necomunicînd ‘‘tirajul primei ediţii”, cade în ilegalitate şi în ridicol?; - de ce lipseşte menţiunea: avans, la încheierea contractului (atâtea milioane - sau: “un leu - simbolic”)? . - de ce prisoseşte (art, 1, pçt. 2) citez: “dreptul se cedează pentru toate tirajele şi ediţiile ce se vor scoate”? în cazul în care editura Dacia doreşte “normalizarea” relaţiilor cu autorul, degradate,până la ruptură datorită exclusiv editurii Dacia, iată “pretenţiile” mele: Jurnal 2001-2003 135 - Editura Dacia să-şi ceară scuze - mie - pentru tratamentul la care l-a supus pe Ştefan Davidescu, colegul meu de celulă, “consăteanul” de domiciliu obligatoriu - a cărui moarte a fost grăbită şi dé nepăsarea editorilor, de ostilitatea colaboi'atoarei Dvs., lumina lumii, inventatoare a “gulagului românesc”, cea care, neputînd lovi în mine, curajoasă-foc, a aruncat cu pietre, de după garduri, într-un nevinovat. Şi iată condiţiile (normale, doar eu sânt autorul, nu numai... benefi- darul): - Editura Dacia să trimită alt contract, corect, din care să reiasă şi drepturile autorului (o singură ediţie, drepturile numai pentru limba fomănă, tirajul, avansul), nu doar supradrepturile editorului garantate prin... omisiuni; - Editura Dacia să facă necesarele corecturi ale şpaltului - aşa cum le-a făcut la cele trei jurnale - dar nu cum nu le-a făcut la Patimile... Dacă editura Dacia este de acord cu aceste condiţii, să anunţe printr-un fax - tot prin fax îmi voi da încuviinţarea - urmînd ca prin poştă să-mi trimită contractele. Desigur toate aceste demersuri se vor face bilateral: editură-■ autor, nu îl mai accept pe Dl. Radu Mareş ca reparator de serviciu al gafelor editorilor. însă dacă Dacia nu este de acord - Dacia să nu fie de acord. în aşteptarea răspunsului - da sau ba - vă salută autoiul fără “pretenţii”- însă cu depline drepturi. Paul Goma M A I Vineri 3 mai 2002 Azi am fost cu Ana Maria şi cu Filip la cimitirul Père-Lachaise, la incinerarea lui Ion Omescu. Câte zbateri, câte demersuri, câte cheltuieli pentru deshumare, transport - până la urmă prietenul său, Philippe şi cu Alain Păruit i-au făcut o plecare demnă. M-a impresionat preotul catolic (Fournier) care a slujit - deşi Ion se sinucisese; deşi era homosexual. Papistaşii au mai evoluat, s-au mai deschis, spre deosebire de musulmani, de evrei - pe ultimul loc rămânînd ortodocşii noştri dragi... 136 Paul Goma Duminică 5 mai 2002 Nu mai ştiu când am re-re-ré-început să copiez Ostinato. Oricum, cu ceea ce era, a făcut o primă parte de 63 pagini. A doua a ajuns, azi, la 17 - ceea ce dă 100 pagini noi pentru 110 vechi. Azi, alegeri. Acum câteva zile mi-a telefonat Blandiana. A doua zi am primit o scrisoare de la lliescu. Luni 6 mai 2002 Acum 25 ani eram liberat de la Rahova - Ana şi Peter veniseră la Ministerul de Interne, ca să-şi ia marfa-n primire... Am mai copiat - am ajuns la pag. 125. Luni 13 mai 2002 M-am oprit din copiat. Am făcut cca 120 pagini din prima parte. Croşetată bine. Nu mai pot continua. Şi cred că nici rost nu are. Mă întreb dacă aceste pagini o să le dau pe internet. Poate. Azi s-au împlinit nişte decenii şi ceva anişori de când ne cunoaştem - Ana şi cu mine. I-am scris un bileţel, ca de obicei. *■ Să văd: mă odihnesc, acum, că nu mai copiez? , , Niculiţă a trimis un mesaj la Bibliotecă, Anei:. că; Rusan l-a anunţat: în 29 mai are să aibe loc colocviul cu pricina şi îl invită şi pe el să participe. Marţi 14 mai 2002 Am scris un textulete de o pagină şi i l-am trimis Aurei şi lui Niculiţă, rugîndu-i să-l difuzeze la colocviul cu pricina: Paris, 15 mai 2002 Către participanţii la colocviul “Mişcarea Goma”1: - Ştiaţi ce a fost “Mişcarea Goma” din februarie-aprilie 1977 şi cu ce a fost ea mâncată, în sânge, de Securitatea condusă de generalul ştiind să se iscălească, Pleşiţă? • , , Fireşte, nu, doar nu era să vă încărcaţi memoria cu amănunte preistorice; - Ştiaţi cine a fost Paul Goma şi cu ce a fost el mâncat de Securitate şi de membrii eminenţi ai Uniunii Scriitorilor Români în deceniile de interdicţie de a publica: Jurnal 2001-2003 137 I. 20 ani: din martie 1970 până în ianuarie 1990 (din care 7: 1970-77, în România, ca unicul “pământean” interzis); II. din iunie 1990, când Liiceanu a retras apoi a distrus cartea de mărturii Culoarea curcubeului - nu întâmplător, cea despre... “mişcarea Goma”; după ukazul Monicăi Lovinescu din ] 997: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma» şi definitiv de la editorialul lui Manolescu (România literară, 2 dec. 1998) intitulat “Adio, domnule Goma”? Fireşte, nu: v-aţi ferit ca dracu’ de tămâie: să se ştie că ştiţi?, doamne fereşte!, să aveţi probleme cu Serviciul de Cadre condus de Liiceanu, Pleşu, Adameşteanu, Manolescu, Zoe Petre, Băcanu, Geta Dimisianu, Pelin. - supervizat de Biroul Politic al GDS, alcătuit din tovarăşii de nădejde: Brucan, Cîmpeanu, Tismăneanu, Antohi, S. Tănase...? Pentru cei care folosesc termeni din limba rusă, fără a cunoaşte semnificaţia lor originală: gulag, glasnosti, refuznik, explic: saniizdat se traduce prin: autoeditare. Sunt, de decenii, un scriitor cvasi-interzis în limba şi în ţara mea, România, silit să recurg la samizdat (autoeditare). Scopul anunţului de faţă chiar acesta este: de a indica eventualilor doritori modul în care pot “răsfoi” cărţile distruse de Liiceanu, de Sorescu, blocate de Viorica Oancea, de Papahagi, “deconsiliate” de Manolescu, Liiceanu, Pleşu, “contestate” de Monica Lovinescu: Pe internet - la: paulgoma.cjb.net şi la: biblioteca.paulgoma.net Salutare! Ne întâlnim pe lumea cealaltă! Paul Goma Miercuri 15 mai 2002 Mi s-a luat un pietroi de pe inimă: nu numai că am terminat (de rasolit) Ostinato, dar sânt hotărît: nu mă mai apuc în veac de o asemenea treabă. Să rămână neinternetizate celelalte texte! Aceste luni de zile în care am copiat Culoarea şi Ostinato au fost nu numai nişte încercări penibile, extrem de obositoare - fizic - ci şi răzuitoare-pe-ereier, vorba cuiva. Făcînd ce făceam nu mai eram capabil de nimic altceva, abia mai încropeam câte o scrisoare-urgentă. Aşadar: puţinul timp Oât mi-a mai rămas mai bine îl folosesc plimbîndu-mă prin cartierul nostru drag, Belleville, ori facînd floricelicultură pe balconu-ne suspendat - precum grădiniţa Semiramidelei - decât dactilografiind operele mele nemuritoare. Fiindcă: am scurtat dpmersul ultim şi din 138 Paul Goma pricina întrebării: «Dar oare merită acest text să fie transmis pe internet?», răspunsul venind, ghilotină: «Ba!» Am dedus din scrisoarea lui Laszlo (după ce,: în sfârşit, primise cele două plicuri), în afara enervării - din cauza opririi la cenzura poştală a României-cea-care-vrea-să-intre-în-NATQ.: conţinutul lor nu i-a provocat entuziasm debordant. “Săptămâna Roşie” nu a întrunit sufragiile, iar răspunsul-explicaţie în legătură cu natura editurii sale este ca un răspuns la poşta redacţiei: “deocamdată, nu”. Mare suferinţă nu mi-a provocat, prima variantă fusese trimisă aşa, din... inerţie amicalnică, a doua în urma cererii lui de a-i da “ceva” pentru editură. Ii cunosc opţiunile - mai ;degrabă: temerile - încă de pe când “dialogam” despre Eliade şi mai ales în legătură cu Manea... Şi de pe când bănuiam că prietena lui de atunci îl influenţează - şi mă înşelam, după cum mi-a spus mai târziu, el, supărat. Nu doar Laszlo a fost... contrariat de Săptămâna Roşie. Ci şi Mariana Sipoş - judecînd după tăcerea-i înţeleaptă care durează de trei luni, de la călătoria la Paris dimpreună cu Beligan şi cu Săraru... Din spusele lui Niculiţă, pe Rusan ea îl condusese la el, “pentru fotografii” - ceea ce n-ar fi un păcat, dacă “înainte”, în vederea unui astfel de demers (la urma urmei, fotografiile ce urmau a fi expuse îmi aparţin, în toate sensurile, Niculiţă fiind păstrătorul), sau după vizită mi-ar fi telefonat să mă anunţe de ispravă. Nu a facut-o şi aştept poşta încă vreo săptămână: mai ştii, îmi va fi scris, dar cum PTT-urile sunt lente... Altfel, nici o veste de la Grigurcu - şi lui i-am trimis textul; nici de la Florescu (dar el nu scrie din principiu). Nici de la Cimpoi... în schimb - dacă se poate spune aşa - am primit mesaje de la nescriitori. Vorba scriitorilor români: «Ei (nescriitorii) îşi permit să spună că le-a plăcut, dar noi (scriitorii) nu ne permitem...» După surpriza plăcută pricinuită de Anca Haţiegan cu articolul din Memoria I/2002, iată o altă ardeleancă tânără - şi după nume şi după revista în care publică (Steaua, 12/2001): Daniela Moisa care publică “Goma - gama refugiatului basarabean”. Mi-a trimis revista Ruxandra C'esereanu. Zice că mi-a mai trimis-o, dar neprimind confirmare, mi-o retrimite. Mâine am să le scriu acestora două din urmă. Seara: am primit o carte din America, de George Băjenaru, “Cititor în exilul creator” - în care există un text şi despre mine. Adineauri a telefonat de la Bucureşti Flori Stănescu: dactilografiază... Ostinato! A trebuit să mă contorsionez, să găsesc o explicaţie a refuzului. Oricum, s-a întâmplat o pană de comunicare între noi. Pe ea, într-o scrisoare - de acum vreo lună - o întrebam dacă ar putea să-mi culeagă Ostinato sau Din Caiidor sau Arta refugii, sau Uşa... Ea a vorbii (la telefon) cu Mircea, el va fi zis să chiar înceapă Jurnal 2001-2003 139 şi... Se vedea că de sâmbăta trecută, când el a fost la noi, nu a mai vorbit cu Flori, sau vor fi avut alte lucruri mai importante de comunicat, că nu i-a spus că eu... mă oprisem din dactilografiat Ostinato! Joi 16 mai 2002 Am scris Ruxandrei Cesereanu - antedatînd: Paris 17 mai 2002 Stimată Doamnă Ruxandra Cesereanu, Am primit revista Steaua din ianuarie 2002 cu textul semnat: Daniela Moisa. Vă mulţumesc pentru expediere - autoarei îi voi scrie câteva cuvinte atunci când voi avea adresa d-sale. Până atunci o salut. în scrisoare mă avertizaţi de o viitoare surpriză din partea Ancăi Haţiegan. Dacă este vorba de “Memoria Memorialului” din Memoria nr. 1/2002, atunci vă asigur: am primit revista eu câteva zile înainte -şi răspunsesem, mulţumind. Scrieţi că mi-aţi trimis eseul Danielei Moisa. “la vremea apariţiei”. Regret, nu l-am primit. Este adevărat, în ultima jumătate de an poşta română s-a întors la obiceiurile de pe timpul Ceauşescului -se vede că aşa, cu securitatea şi cu cenzura pe după cap vrea Iliescu să intre în Europa. - Aşa stînd. lucrurile, presupun că în plicul acela aţi pus şi o scrisoare; că în ea îmi vorbiseţi şi despre Ştefan Davidescu. Cum însă aceea nu mi-a parvenit, vă rog să repetaţi ceea ce îmi comunicaseţi în scrisoarea-pierdută. Dacă moartea lui Davidescu a fost o surpriză dureroasă pentru familie şi pentru prieteni, volumul de mărturii de la Dacia a constituit o surpriză revoltătătoare - în sensul propriu al cuvântului. ■ 1 - Ultima (cronologic) scrisoare din partea editurii Dacia vorbind de cartea lui Davidescu poartă data: 7.11. 2002 şi este semnată: Radu Mareş. După multe contorsiuni, îmi cerea să trimit - de urgenţă - un alt text care să figureze ca postfaţă. Nemaifiind vorba de mine. ci de cineva neiniţial în tainele nepătrunse ale editorilor români (Davidescu), nu am cârtit, nu am tărăgănat, am scris trei-sferturi de pagină - am trimis. La sfârşitul scrisorii sale Radu Mareş scria - citez: “De altfel, textul integral al cărţii (subi, mea) cules pè dischetă există în editură şi se tehnoredactează în viteză. Au sosit şi banii de sponsorizare (subi, mea) prin ANCD, cum a hotărît D-na Bianu”. Aşadar, sub garanţia ştampilei editurii. Radu ţtfareş mă înştiinţa: 140 Paul Goma a) textul (cules pe dischetă) va fi editat în integralitate; b) acoperirea financiară era realizată (prin D-na Bianu). II. Ultima scrisoare primită.de la Davidescu: “Constanţa 05.12. 2001 ” - din care citez ce ne interesează: “[un mesaj telefonic era de la] Vasile Dâncu, prin care mă anunţa că mi-a intrat cartea (subi, mea) în lucru”; “Astăzi [5 decembrie 2001], după ce domnul Dâncu mi-a confirmat că a primit o a doua postfaţă (subi, mea) de la tine...” în timpul redactării scrisorii, Davidescu primise un telefon de la Vasile Dâncu - “care m-a anunţat că azi [5 decembrie 2001] va expedia prin «Poşta Rapidă» contractul şi un exemplar al cărţii”. Rezum: la 15 decembrie 2001, Ştefan Davidescu ştia: cartea sa de mărturii va apărea în curând. Uşurat, ştiindu-1 pe mâini bune, profesional şi... inimal (Radu Mareş, Ruxandra Cesereanu, coordonatoarea colecţiei), am aşteptat ca Davidescu să-mi anunţe fericitul eveniment (fie şi cu o întârziere de 12 zile, cât face poşta de la Constanţa la Paris): apariţia cărţii, iar după un timp să primesc un exemplar - ca prieten al autorului. Nu am avut nici o ştire. Din relatările D-nei Bianu, care, periodic, îl contacta telefonic pe Davidescu - nici o veste bună de la Cluj, ba la un moment dat una rea: că i s-ar fi spus “de către cineva din editură” că “mărturia nu se va publica în un (singur) volum - pentru că Doamna Cesereanu a luat la dânsa partea a doua şi nu este de găsit” (partea a doua? Doamna Cesereanu?). Fireşte, nu am crezut în adevărul ziselor. Cum ar fi putut face Doamna Cesereanu aşa ceva? Şi, iată, în loc să primesc o scrisoare sau, direct, un exemplar din cartea lui Davidescu, am primit vestea morţii autorului. Prietenii noştri de închisoare, de d.o., de parcă s-ar fi înţeles între ei, vorbesc de “cei de la editură - ei i-au scurtat viaţa. M-am abţinut de la judecăţi abrupte. Nu ştiu ce s-a petrecut cu Davidescu - o să aflu, în curând - însă ştiu ce s-a petrecut cu cartea (abia în urmă cu o săptămână am primit un exemplar din partea D-nei Bianu) - şi ea stă dovadă materială: Volumul de mărturii - despre care şi Mareş şi Dâncu vorbeau ca fiind “cartea” - a apărut... parţial. De ce, partial? Cine a propus, cine a decis, cine a impus ciopârţirea unui volum scos pe cheltuiala autorului? - bănuiesc: bietul Ştefan Davidescu nu a avut mijloacele să se opună, măcar să protesteze împotriva acestui act de agresiune: Dacă ceea ce a apărut reprezintă doar o parte din text - de ce nicăiri nu se face menţiune: “prima parte” ? Pagina - de gardă este mincinoasă: dacă nimeni nu contestă oportunitatea prezenţei “Cuvântului înainte”, cine a fost lumina lumii avînd ideea de a imprima şi menţiunea: “Postfaţă de...”, când ultimul Jurnal 2001-2003 141 ştiutor de carte (şi needitor!) ştie că o postfaţă este acea chestie care se aşează la sfârşitul unui text. Or cei de la editura Dacia - ca şi coordonatoarea colecţiei (doar ea coordonează, nu?)- au abuzat de mine: au publicat postfaţa la finele... unei părţi a textului şi nu la al întregului. Acestea - dacă nu mi le-aţi scris în scrisoarea-pierdută - vă rog să mi le explicaţi de astă dată. Nu din ait motiv, dar şi această faptă înalt-culturală, specific naţională - întâmplată în capitala Ardealului, nu în cine ştie ce târg regâţenesc - trebuie consemnată; scrisă. «Las-că vă scriu eu!», ca s-o citesc je Anca Haţiegan - care, întâmplător, mă cita. în aşteptare, rămân al Dvs., Paul Goma (...) Duminică 19 mai 2002 Am scris şi lui Sabin Ivan, la Constanţa, rugîndu-1 să-mi spună ce ştie el despre ultima perioadă a lui Davidescu. Mi se publică, în continuare, “Săptămâna Roşie” în Romanian Times din Portland, Oregon. Au ajuns la a treia parte (publicaţia fiind bilunară). Luni 20 mai 2002 Am dormit zilele astea. Şi încă nu destul. Am dormit, deci - toată noaptea. Apoi de la 11 la 13; de la 14 la 15. Acum (ora 16, 40), după ce închid ordinatorul, mă culc la loc. Măcar de m-as trezi odihnit. (...) (...) Joi 23 mai 2002 Am primit azi o scrisoare de la Dan-Claudiu Dragoş, semn pe hârtie care mi-a făcut plăcere - atât de rară o asemenea senzaţie. După ce comunică: s-a născut după plecare mea din România; nu ştia nimic despre mine şi despre ale mele, fiindcă... nu figurez în manualele şcolare; şi pentru că educaţia primită a fost “realistă”... -zice că viaţa descrisă în Culoarea... “este foarte apropiată: de momentul prezent, de luna mai a anului 2002”; şi “contextul general nu s-a schimbat prea mult”; şi: “După ce v-am citit am înţeles de ce dl Liiceanu a timiş la topit întreg tirajul; lumea înfăţişată acolo încă există, încă face victime, iar o astfel de lume nu suportă (încă) o demascarea atât de (...) şocantă şi violentă”. “Cândva mă întrebam dacă tot ce scrieţi dvs. este ficţiune (“halucinaţii”) sau realitate (...);.. .m-am îngrozit in monjentul în care mi-am 142 Paul Goma pus problema că s-ar putea să aveţi dreptate, deşi mai grav decât realitatea în sirie este faptul că generaţia nouă se ridică într-o ignoranţă totală”. Corespondentul încheie cu o: propoziţiune de elogii.Reconfortant. Vineri 24 mai 2002 Observ că am anunţat ieri starea mea: “reconfortant(ă)” Aseară mi-a telefonat un român - numele nu i l-am reţinut: aud din ce în ce mai prost - indignat foarte de articolul lui Ştefanescu. I-am răspuns că fiecare are dreptul la opinie. Zicea că a citit Jurnal I-II-III; Şi, recent, Astra. Şi că, da, aşa e - cum scriu eu. Timişorean. Eu am cunoscut numai “superioritatea” Ardeleanului. Separe că a Bănăţeanului este şi mai nesuferită. în virtutea unor fapte - reale, de cinste: 1956, ] 989, lăudate şi gelozite şi de mine -Bănăţenii în general, timişorenii mai cu seamă se cred “fruncea” - a ce? A tot ce suflă în ţara asta, vorba poetului: râul, ramul... Am avut de totdeauna reticenţe (am nimerit eufemismul potrivit!) faţă de asemenea judecăţi regionaliste - şi iar am recurs la édulcorant, în locul: “provincialismului”. “Superioritatea” Ardeleanului - cea mai cunoscută, vreau să spun: mai frecvent băgată în sufletul “celorlaţi”, ca şi mai modesta bănăţeană nu sunt decât expresii fragmentarea ale întregului: “superioritatea Românului” faţă de ne-români, oficializată sub Ceauşescu prin protocronism. “Superioritate” vădind, în realitate, o cruntă inferioritate - manifestată primitiv, prin: «Ba eu sânt mai cu moţ!». Ardelenii îşi justifică superioritatea prin istorie (suferinţa-de-veacuri) şi prin faptele-unor-corifei. Adevărat - şi neadevărat: suferinţa (fie ea şi de-veacuri) nu poate conferi' aură de martir, deţinător al adevărului, măcar pentru că există suferinţe şi suferinţe: provocate de însuşi subiectul - şi îndurate numai de el - iar “corifeii” ar fi putut să fie şi ne-localnici... Bănăţenii se reazemă pe geografie - ca şi cum simplul fapt de a te fi născut “în Occidentul Orientului” ar fi un merit câştigat - dar pierd din vedere(a geografică): şi mai la vest de est se află Sârbii - ei şi? Nu tot barbari slavi de teapa Ruşilor sunt? Că mi-e mai lesne să vorbesc de 1956... Am cunoscut, la Gherla, un singur student timişorean care să fie şi... bănăţean: Caius Muţiu. Prietenii mei buni, Păcuraru, Păuna erau: primul din Agnita, al doilea de pe la Muscel; cei despre care auzisem - numai de bine - Vulpe: oltean, Baghiu: ardelean. Atunci care să fi fost... bănăţenitatea C incizecişişaselui? Sau timişoritatea Opzecişinouălui? Tôkes? Sau “premergătorii”: Totok, Hertha Miiller? Cu aceştia se mândresc ei? Jurnal2001-2003 143 Cunosc doi timişoreni, Sorin Titel şi Livius Ciocârlie, născuţi în acelaşi an cu mine (1935) şi care, ca şi mine, în 1956, erau studenţi la... Bucureşti. Cât de... occidentală a fost atitudinea lor de fruncişti bănăţeni? Exact atâta câtă a fost cea a ardeleanului Nicolae Manolescu: de frică, au şters-o... acasă - cu totul întâmplător, la vest-de-est, Bucureştiul aflîndu-se prea în calea... Ruşilor! Pe măsură ce trece timpul - de la 1989 - devin tot mai sceptic, mai amar în privinţa neamului nostru. Acum câteva zile, ca s-o înseninez pe Ana cu un banc-prost, i-am lansat primul venit pe limbă: «Dă-mi şi mie un pantof - că tu ai doi...» Tonalitatea rămâne copilăresc-cerşetorească (prin inconfun-dabilul românism-ţigănism: «şi mie...»). De aici am trecut uşor la delir: «Dă-mi şi mie un ochi, că tu ai doi...»; v La care Ana mi-a propus să cer astfel: «Dă-mi şi mie o palmă - că tu ai două...» - şi, jap!, ceruta. Azi, aducînd-mi aminte de «dă-mi şi mie...», am zis că, oricât de nostime vor fi fost (sic), spuse, scrise - de pildă aici. în Jurnal - îşi pierd sarea, nu mai au haz. Zice Ana: - Du-te şi le scrie - să vedem: mai au ori ba? Ceea ce am şi făcut. Convins fiind că bancurile noastre sunt strict-intime, pentru uz familiar, nu pot fi scoase în târg. Luni 27 mai 2002 Azi am primit de la Adrian Niculescu, postat la Paris, un plic conţinînd fotocopia articolului său din Obs. Cult. Am să-i scriu, mâine. Tot azi: a telefonat Larisa Turea, venită, ca de obicei, la Cannes. Printre altele mi-a spus că prietenul meu Dinu Mihail de la Chişinău foloseşte în articolele sale antiromâneşti citate din Calidor... Vestea m-a întristat de moarte. Ce poate face cineva în situaţia mea: dă desminţiri?, polemizează cu abuznikul? Poate că în urmă cu patru-• cinci ani aş fi facut-o. Acum însă, nici vorbă de aşa ceva, sunt inert, anesteziat de imbecilitatea ambiantă - fără reacţie.. Din această pricină m-a apucat o jale... generală-totală. Constat deşertăciunea deşertăciunilor. Fac bilanţul inutilităţilor încercate sau chiar făptuite. E omeneşte ea, în momente de descurajare, de disperare, să te întrebi: La ce bun, toate câte au fost făcute - fapte, scrisuri? Starea s-a extins şi asupra verificării dactilogramelor cărţilor pe care am de gând să le trimit în România, în vederea culegerii la ordinator: Uşa..., Din Calidor, Arta Refugii... La ce bun să mă străduise - şi mai ales să 144 Paul Goma sper că voi umple golul prin internet? Un gol ca cel pricinuit de Liiceanu, Pleşu, Monica . Lovinescu, Manolescu, Adameşteanu, Ţepeneag şi auxiliarii lor: Iorgulescu, Buduca, Ştefanescu, C.A Mihăilescu, Alexandru George - nu mai poate fi umplut - fiindcă, vorba ceea: un covrig cu gaura umplută nu-i covrig, ci eventual, turta. Cât are să mă ţină depresiunea asta? Cât m-o ţine. Cât m-au ţinut şi celelalte, nu puţine, nu mai uşor de suportat. Şi chiar dacă aş încerca o ameliorare a stării mele prin cărţi de hârtie tipărită - nu aş avea mai mare spor: există un timp pentru toate, deci există un timp şi pentru... reparare. Dacă a trecut acela, nimica nu se mai poate face, decât, poate în postumitate. Vineri 31 mai 2002 A chiar avut loc colocviul cu pricina. Veştile ajunse până la mine sunt fragmentare. Niculiţă a trimis Anei, la Bibliotecă, un mesaj - deci nu-l cunosc, fiindcă ea se află în concediu (şi i-a avertizat pe expeditor); al doilea a fost trimis aici, mi l-a dat Filip - dar Filip va pleca sâmbătă şi va lipsi până pe marţi, pe miercuri. Dar nu mă grăbesc. Tot Niculiţă a transmis un articol semnat de Marius Oprea, apărut în IntervaI (2000?). Nu pot urca până la “arfivă”, ca să verific: acelaşi îl primisem la timpul potrivit (?) şi tot aşa, fusesem contrariat de data procesului verbal de anchetă din 1956: “24 iunie 1956”, când este vădit că era vorba de... 24 noiembrie (tot 1956). Am să-l rog pe Mircea Stănescu să se intereseze pe lângă autor: a greşit el, transcriptorul, data, sau era... gata-greşită? Oricum ar fi: cercetătorul nu simte nici el afurisita de cronologie: nu puteam Vorbi - în “24 iunie 56” despre... evenimentele din Ungaria, care au avut loc începînd de la sfârşitul lunii octombrie acelaşi an... IUNIE Marţi 5 iunie 2002 Ieri am primit de la Laszlo un plic conţinînd cele două numere din România literară în care mă rade Ştefanescu; o pagină din Calavencu - în care mă “laudă” curajosul IŢMorar Farfuridar, semnînd cu un pseudonim de genul: “Armata Apărării” - aşa ceva... Jurnal 2001-2003 145 Miercuri 12 iunie 2002 Ieri mi-a telefonat Nicolae Florescu: primise întâia scrisoare a mea. Cică plicul iniţial făcuse pe drum două luni. I-am spus: după scrisoarea aceea primisem J.L., îi trimisesem modificările. El mi-a sugerat să scriu două rânduri despre cenzura poştală - ceea ce am şi făcut, atât că au ieşit, nu 2 rânduri, ci 4 pagini: Paris 11 iunie 2002 Am mai spus-scris - şi bine am făcut: - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, neprietenul meu, analfabetul, Ceauşescu a dat ordin, în 1970, ca volumul Camera de alături să fie retras din librării şi din biblioteci, depozitat undeva - dar nu distrus; - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, prietenul meu Liiceanu, directorul editurii Humanitas, în luna iunie 1990, a retras din librării volumul de mărturii de el (abia): editat, Culoarea Curcubeului, Cutremurul Oamenilor, ‘77, iar în 1992 a trimis la topit întregul tiraj. “Operă” în care a fost susţinut până în pânzele albe de culţuralizatorii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, de proaspăt-culturalizata Gabriela Adameşteanu şi de subordonaţii săi de la revista 22; - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, Marin Sorescu, director al editurii Scrisul Românesc din Craiova, în schimbul portofoliulului Culturii, în 1993-94, a distrus plumburile unor cărţi, printre care şi ale romanului meu Gardă inversă; - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, sora lui Mihai Botez: Viorica Oancea, directoare a editurii Litera, în colaborare cu Ioana Pârvulescu, a masacrat volumul de texte publicistice, selectînd fantezist şi scoţînd, în 1993 şi 1995 două broşurele, ambele intitulate cu infinită fantezie: Amnezia la români - dealtfel nedifuzate...; - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, cărturarul Marian Papahagi, director al editurii Echihbx, a solicitat şi a obţinut băni de la Soros apoi... nu a publicat volumul Patru dialoguri, dar l-a anunţat (în revista 22) ca... editat; Patru editori-prieteni - toţi patrù, nu doar alfabetizaţi, ci reprezentînd piscuri ale culturii române cotidiene - care, cu toţii, îmi solicitaseră volumele în chestiune... Şi pe acestea le-am mai spus-scris - le scriu-spun a n-a oară: - Pentru a-mi închide gura-de-hârtie, în 1997 Monica Lovinescu a dat semnalul campaniei de presă împotriva Jurnal-ului prin: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma!»; la ea a participat cu nesfârşit curaj scriito- ricimea cu ale sale parti sedentare: Geta Dimisianu-Bianca Balotă; Paul Goma 146 - Pentru a-mi - totuşi - închide gura-de-hârtie, Monica Lovinescu a emis, în 1998, ukazul: «Goma e contestat» - şi... n-am mai fost editat!; - Pentru a-mi închide, odată, gura-de-hârtie, Nicolae Manolescu a anunţat în 1999 că nu-l va mai publica în veac pe Paul Goma în România literară - şi aşa a fost. Pe cestelalte nu le-am mai spus-scris - le scriu-spun azi: întors la stadiul de scriitor samizdatizat - prin grija colegială a scriitorilor români cotidieni - am încercat să-mi fac auzit glasul-de-hârtie multiplicînd textele publicistice în câte 15-20 exemplare şi trimiţîndu-le prin poştă. Iată că în această iarnă-primăvară cineva a ţinut să împiedece “difuzarea prin poştă a materialelor duşmănoase-calomnioase”: în ultimele săptămâni am primit de la corespondenţii mei vestea că, oriunde ar fi fost domiciliaţi (Piatra Neamţ, Constanţa, Cluj, Fălticeni, Bucureşti), plicurile conţinînd textul eseului “Basarabia şi «Problema»” au ajuns la destinaţie după... două luni de zile - însă mai există zece destinatari care încă nu mi-au confirmat până azi, 11 iunie 2002, primirea a ceea ce fusese trimis de la Paris în 21 februarie -adevărat, tot 2002). Nu voi pierde timpul întrebînd: «Oare cine mi-a oprit-citit textele? Securitatea ca instituţie? Un răcan cu oarecare putere de a face rău? Şi - oare - se va fi ştiind acolo-sus ce se petrece aici-jos?» Nici înainte de 1989 (şi nici înainte de noiembrie 1977 când am plecat în exil) nu judecam: “Dac-ar şti Tovarăşul ce fac ăştia mici, în numele lui, le-ar rupe urechile!” La sfârşitul lunii aprilie mi-a telefonat de la Bucureşti Ana Blandiana, anunţînd că în, 29 mai va avea loc un colocviu în care.se va vorbi şi despre “Mişcarea Goma”; a doua zi am primit o scrisoare de două pagini în care expeditorul îmi zugrăvea în termeni elogioşi “Mişcarea Goma” şi îmi explica semnificaţia ei pentru istoria României...-încheind: “Ştiţi că, după Revoluţie, lupta dumneavoastră şi, în general, atitudinea fermă pe, care aţi avut-o nu au fost preţuite la justa lor valoare, nici în mediile politice, nici în cele scriitoriceşti, nici chiar în cele ale societăţii civile. Ele nu şi-au primit cuvenita, recunoaştere (şubl. în text).,în virtutea a ceea ce reprezentaţi, aţi aşteptat, cum era şi firesc, să fiţi -invitât în România şi.nu aţi fost. Este, poate, şi vina mea. A sosit, cred, timpul - să trecem peste toate divergenţele şi incomp.rehenşiunile trecutului, să vedem ceea ce ne uneşte. Invitîndu-vă acum, oficial, aş dori să îndrept această greşeală, în numele unei ţări Jurnal 2001-2003 147 care, de fapt, nu v-a uitat. Vă aştept în România. “Preşedintele României “Ion Ilicscu” Am răspuns pe dată: “Paris, 1 mai 2002 “Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României (,) Ion Iliescu». “Paul Goma” Nu mă mai mir că faptele mele de scris, gura-mare a mea deranjează pre mulţi; nu plâng de mila acelor scriitori români care îi reproşează lui Vasile Gheorghe că nu mă ucisese în 1956, lui Pleşiţă că nu mă lichidase în 1977 - fie şi în 1981,• în exil, pentru ca acum breslimea de expresie română să se simtă ca-n sânul lui Avram! Nu m-am considerat, în 25 decembrie 1989 (teledifuzarea execuţiei Ceauşeştilor) peste măsură de inteligent ca să înţeleg - şi să accept: “revoluţia” era curat-Caragiale: cu voie de la poliţiune; nu m-am crezut futurolog (ca Tismăneanu, cel care prevede trecutul, doar prezentîndu-ni-1 pe Mizil), pentru a-i răspunde, în 1992 (ia te uită: a trecut un deceniu!), lui Mircea Snegur care mă poftea “acasă la noi, în Basarabia”: «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate în continuare, de KGB - la Chişinău -, de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti». Din păcate, Răul Absolut nu a dispărut de pe nici un mal al Prutului, ba aş zice: prezenţa lui s-a întărit. Securiştii care apără şi acum, ca şi pe timpul Ceauşescului, onoarea Damei România spun - şi cine îndrăzneşte să mişte-n front şi să-i contrazică atunci când declară: «Am tremurat de spaima morţii zece zile - până când Buzura a scris în România literară editorialul: “Fără violenţă!”- după care neam reluat locurile şi activităţile. în 12 ani s-au perindat doi preşedinţi şi jumătate, noi: mereu la datorie! Aşa cum am repopulat ministerele (la Externe nu mai găseşti picior.de ne-securist!) - aşa o să mergem mai departe, în Comunitatea Europeană; în NATO - cu Securitatea intactă. Ce contează micile-restricţii puse presei?, ce contează micile-restricţii poştale, ca... întârzierea unor scrisori? Conteâză că noi, Securitatea suntem România, că noi îi garantăm stabilitatea... - asta cer Occidentalii». Eu cunoşteam, în linii mari, discursul Securităţii, de pe când trăgea ea să moară (cum se spune, cum se spune?: fc‘Pe cine nu laşi să 148 Paul Goma crape nu te lasă să trăieşti”?), adică din 25 decembrie 1989. Şi nu mă credeam deosebit de perspicace, doar un om normal, raţio'nînd normal; Cunosc - în amănunt - ce se va întâmpla în curând: România nu va intra nici în Europa, nici în NATO, cu taraful securiştilor intact. De ce? Ei, de ce: De-aia! Paul Goma P.S. Securitatea României nu mă poate interzice şi pe internet: paulgoma.cjb.net şi biblioteca.paulgoma.net Joi 13 iunie 2002 La telefon, Florescu mi-a spus că în curând îmi va trimite şpalturile la “Basarabia”. De abia (le) aştept. Acum vreo săptămână am primit volumul lui Dan Petrescu Deconstrucţii populare. Ne potrivim în majoritatea idiosincraziilor. Unde însă mă larg-depăşeşte: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. 1-am scris lui D.P. o scrisoarea în care îndreptez anume afirmaţii ale sale, completez altele (Caraion). însă de tratamentul aplicat Monicilor nu am amintit - că nu sânt de acord, mai ales în finalul fragmentului dedicat Vavilonului 2. O s-o fac cândva, şi aşa îmi ieşise prea lungă scrisoarea. Dar de ce explic, în loc să ilustrez? Nu am reprodus-o? O fac aici: Paris, 10 iunie 2002 Dan Petrescu, Găci de ce nu mi-ai spus, domnule!? Căci îmi erai redactor - şi oarecum prieten? Căci, uite: mie nu-mi dăduse prin cap, atunci, să indic izvoarele informaţiilor din textele mele publicistice... Căci, de ce? Căci nu ştiu. O explicaţie (dar nu scuză) trebuie să fie - aceasta: şi eu^ca mulţi alţi explicători, credeam că ceea ce explic nu are nevoie de încă explicaţii, cu atât mai puţin de note subsolice, doar comunicăm între noi informaţii, nu? “Bibliografia” pe care mă rezem în continuare este alcătuită din vţeo 200 volume editate mai cu seamă, la Chişinău, după 1900 (dar şi lucrări netipărite încă, după 10 ani de la terminarea lor (mai ales despre foametea din 1946-1947) - unele de comentarii mai mult sau mai puţin stângace, altele din colecţii de documente din arhivele NK VD. Deasemeni, volume publicate la Bucureşti, nu puţine avîndu-i “coordonatori” pe foştii-şi-actualii-tovarăşi-istorici-de-stat- Jurnal 2001-2003 149 şi-derpartid... Pe lângă acestea, mai am, din 1978, “regis-trele” în care am ordonat, cronologic, informaţii culese din cărţi, dar fără a indica sursa - dacă nu aveam această obişnuinţă; dacă aşteptam ca istoria să fie scrisă de prietenii mei, istorici de meserie: Matei Oazacu, Berindei (Mihnea, nu vaca de ta-su, Cacademicianu’). Se vede că trebuia, de la început, să mă iau în serios la modul românesc, adică să cred că eu, întâiul şi Unicul am coborît pe Pământ cu misia de a comite Opera Naţională - fără să ţin seamă că nu mă pricep la aşa ceva, că o viaţă a unui singur om este, fatal, scurtă - lungă fiind cealaltă... Oricum, această “atitudine” a mea (nesănătoasă), dincolo de toate determinările, este una de ne-profesionist. Recunosc, umil(it): abia de prin 1997 (apariţia Jurnalului I-II-III) am început a fi de acord cu mine şi cu primele impresii de după 89 - anume: Prea mulţi dintre colegii noştri - oameni de carte şi de cuvânt (în toate accepţiile) - nu prea, vorba Ardeleanului, citesc ceea ce comentează; nu prea,'chiar de loc - consecinţă: - Se exprimă despre toate şi despre orice în perfectă necunoştinţă de cauză - de aici: scriitorul'la român nu citeşte cărţile (sau textele) confraţilor comentaţi, el le ghiceşte - fireşte, în... cărţi (hai să fim... poetici: citeşte cărţile în stele...). Observ că şi Dan Petrescu a ajuns la această concluziune destul de târziu, chiar dacă bănuia şi el ce cobreslaşi are. Da, domnule. Am primit Deconstrucţii populare. Âm citit volumul pe nerăsuflate şi cu creionul în mână. Urmează să-l re-recitesc. Vorba nevesti-mi: «Ştii că nu e rău?...» ■ Până atunci câteva băgări de seamă - în dezordine: - Pag. 71:. despre Iliescu şi'Echipa Morţii: informaţiile mi-au venit de Ia foştii colegi de facultate (din 1956) care, fie nu fuseseră nici exmatriculaţi (dar asistaseră da sacrificiul ritual zis: “demascare”), fie foşti exmatriculaţi (ca Sorin Titel). Şi unii şi alţii îl aşezau pe Iliescu pe un plan secundar - dar şi aşa, important - şeful lor fiind Trofin. Informaţie despre Iliescu ar putea da şi Nicolae ManolescU, doar şi el fusese exmatriculat (de aceeaşi echipă, de care alta?) însă la Niki totul devine extrem de înnodurat: unchiul său, academicianul Oţetea a intervenit pe lângă Cornel Burtică, component al Echipei... Or'însuşi Manolescu povesteşte (abia acum) că Iliescu ar fi avut atunci (în 1957, pentru anul universitar 1958-59) un cuvânt în favoarea reînmatriculării studentului Manolescu Nicolae (pe caredot el - sau şi el - îl alungase din Universitate la începutul anului 1957). Un argument valabil numai pentru noi, foştii puşcăriaşi, care neavînd dovezi, “docomente” (de unde, înainte de 89?), trăgeam concluzii din premisele aflate la îndemâna tuturor (de pildă: Marino al 150 Pau! Goma nostru se pare că nu mai este al nostru, de când călătoreşte în Occident - chiar şi în Spania, pe timpul lui Franco; Ivasiuc al nostru nu mai este de-al nostru de când lucrează la Ambasada USA - etc). în cazul de faţă: Edgar. Reichmann mi se păruse déjà-vu, încă din octombrie-noiembrie 1956, ca unul dintre urechiştii care bântuiau coridoarele Filologiei, fără a se ascunde, ba chiar în văzul tuturor, scriind ceva în nişte carneţele negre... Fireşte, după atâţia ani, chiar decenii, există riscul de a bănui un nevinovat. Da, dar mai există (pentru noi, foştii deţinuţi), o metodă de a se apropia de adevăr: îi spui verde-n faţă bănuitului că îl bănuieşti de cutare măgărie-porcărie. în aces caz bănuitul poate să nege - depinde însă cum anume o face (la latitudinea bănuitorului)... însă, dacă tace - atunci şansele bănuitorului de a avea dreptate cu bănuiala devine cvasicertitudine, fiindcă cine nu răspunde la'atacuri, la acuzaţii? în lumea noastră (pardon: a voastră) un Manolescu, o Monica Lovinescu - cei care mai şi teoretizează ne-replicarea, or ei dovedesc prin asta, dacă nu vinovăţie (deşi...), atunci slăbiciune, nesiguranţă. Am judecat în cazul lui Ed. Reichmann astfel: eu l-ani atacat (pe chestia participării lui la campania de exmatriculări consecutivă Revoluţiei Maghiare) cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, în scris, începînd de prin 1980 - el nu a răspuns niciodată, deci nu a negat... Deci... Cam târziu, însă am făcut progrese - după cum se poate constata din ultima comitere __ a mea; Basarabia şi “Problema” devenită Săptămâna Roşie... îl citez - cu trimiteri... - până şi pe Oişteanu. - N-ar fi stricat dacă, vorbind despre “Cazul Caraion”, aţi fi amintit şi de articolele mele (şase: sau şapte); primul, sub formă de scrisoare deschisă, a fost provocat de articolul lui Grigurcu care înclina spre teza Jelitei (deci a lui Barbu-Pelin - dar încă nu şi a lui Manolescu...) - exact, primul dintre textele neincluse de Dan Petrescu în volumul meu, Scrisuri... Până la proba contrarie, cronologic, am fost primul care a fluierat în Biserica Unanimităţii Scriitoriceşti (popesă - din umbră - fiind Monica Lovinescu): Ştefanescu, Pruteanu, D.C. Mihâilescu, Buduca, Matei Călinescu, Manolescu, Cistelecan, Alexandru Niculescu, Geta Dimisianu, Gabriel Dimisianu, Al. George şi alţii şi alţii s-au întrecut în a-1 condamna la o moarte postumă (!) pe Caraion, fiindcă... în schimbul paşapoartelor pentru Occident ar fi scris pentru uzul Securităţii paginile de ruşine... Pe atunci publicam în periodice, Scrisoarea către Grigurcu (prima, fiindcă au fost două) a apărut în România literară, apoi aveam ciosvârtele de rubrică de la Cotidianul lui L.I. Stoiciu... - deci, cum zice la Evanghelie: aţi ştiut..; Vorbiţi doar de Dosarul Caraion, volum semnat de Pelin (cel apărut în 2001), or eu mă luasem de Jelelelea în toamna lui 1998, de Pelin (izvorul doar al ei) în iama 1998, în 1999 am avut conflictul cu Jurnal 2001-2003 151 Manolescu (primul care a publicat - în România literară - un “Dosar Caraion”- şi el adăpat la acelaşi Pelin)... - Ion Frunzetti: sunt în măsură să nuanţez nota de la pag. 97: “fost legionar convertit le comunism” (sânt convins: am mai scris asta, dar nu mai ştiu unde...): în vara anului 1955, ca student la “Eminescu”, am făcut practica de vară în redacţia revistei Viaţa Românească - unde director (redactor-şef?) era Petru Dumitriu. Primisem un colţ din masa lui Remus Luca, iar colega mea Gloria Barna (Alexandra Indrieş -Justa...) fusese găzduită de B. Elvin. Printre solicitanţi (nu colaboratori!) a fost şi un domn îmbrăcat extrem de ponosit (dar îngrijit), famelic şi cu o privire de fiinţă hăituită: adusese nişte traduceri din spaniolă. Remus Luca, altfel un just tovarăş, s-a ridicat de pe scaun şi a stat de vorba politicos cu necunoscutul (doar pentru mine). Tot el a luat traducerile, a ciocănit la uşa lui Petru Dumitriu şi a intrat... Foarte curând am auzit urlete Canaliului - zbiera la Remus Luca. înainte ca uşa să se fi deschis, necunoscutul a dispărut. A ieşit întâi Remus Luca, Petru Dumitriu după el, urlînd că, dacă-1 mai prinde pe “fascistul de Frunzetti” în redacţia revistei, îl ia de guler şi-l duce la Securitate... Remus Luca încerca să protesteze: că traducerile sunt bune, că, dacă Frunzetti ar ii “fascist”, de multă vreme ar fi fost la închisoare... - “Conu Petrache”, cum i se gudura la ghetre Radu Cosaşu, l-a neutralizat pe Luca întrebîndu-1 dacă ştie spanioleşte, astfel închizîndu-i gura... Ierunca va fi deţinînd adevărate informaţii despre Frunzetti pe care nu le aveam atunci şi nu le-am căpătat mai apoi dar cred că: “fost legionar convertii la comunism” este impropriu. Legionar “convertit” la comunism a fost, de pildă, Costin Murgescu; dar un Flerseni, un Frunzetti, nu. Chiar dacă a mâncat rahat la Scînteia, Ia vreo aniversare, în vreo prefaţă la Cervantes, supravegheat de un Zigu Ornea (zic aşa). Eu cred că Frunzetti era doar un fost legionar băgat în boale de comunişti şi care nu se mai putea opri din tremurat -cum fusese şi bietul Edgar Papu (nelegionar: devenit protocronist-fară-voie) care îmi fusese profesor, în 1955, după Vianu... - Explicaţia de la pag. 99: “erau beurs, adică arabi” este incompletă. Les beurs sunt cetăţeni francezi de origine maghrebină (adică provenind din Maroc şi din Algeria), dar nu neapărat arabi -kabylii nu sunt arabi, ci băştinaşi arabizaţi - născuţi în Franţa (adeseori chiar şi părinţii acestora). Deşi la origine termenul vine de la arab, (pronunţat: ‘reub) el a fost... verlanizat (i-au fost intervertite jumătăţile, aici rosti-citit de-a-ndăratelea: beur. Nici francezii cultivaţi nu cunosc istoria termenului, ei cred, că beur (şi beurette, pentru fete) vine - poetic - de la beurre, unt care, in tigaie, capătă o culoare... pâinie... « 152 Paul Goma - s - Steinhardt (nota de la pag. 100): Şi în asta am fost un amărât de înaintemergător (am scris despre asta în Căldură Marè, când am adus vorba de Virgil Duda): în noiembrie-decembrie 1972, aflat la Paris, am dactilografiat la cererea lui ioan Cuşa pentru revista. Ethos un “manuscris clandestin”, pus la dispoziţie de Monici, semnat: “Nicolae Niculescu”. Mai întâi i-am împărtăşit, lui Cuşa impresia că “manuscrisul clandestin” era ,o prostioară, o compunere penibilă, el însă a argumentat: “Monica şi Virgil îl1 găsesc genial”. Am repetat opinia în faţa Monicilon nu numai că nu au fost de acorda dar s-au supărat pe mine: cum puteam, spune una ca asta - mai ales că autorul era un “clandestin”? Dactilograma mea (sic) a apărut în nr. 2 al revistei Ethos (1975) sub titlul: “Secretul Scrisorii Pierdute”, sub semnătura clandestinului Niculescu... ; : . Prin 1975, la Bucureşti, dimpreună cu Virgil Tănase am depus la cutia poştală un alt “manuscris'clandestin” - de astă dată ştiind cine-i autorul... Jurnalului fericirii: Nicu Steinhardt. Abia când a murit (începutul anului 1989?) Monicif mi-au deconspirat identitatea lui “Niculescu”: Steinhardt. '.. .Astea, deocamdat’. Peal’dat’.: Saltare! Paul Goma Ce ziceam: că nu i-am comunicat lui Dan Petrescu opinia despre ce scrisese el în- legătură cu Monieii? Aşa e. Dar n-am scris nici despre prietenul său, vecinul de bloc, Adrian Niculescu. I-am citit eseul despre “Mişcarea Goma”;-la câteva zile mi-a venit scrisoarea de la Uiescu. Atunci mi s-a arătat o legătură între cele două texte. întâi am crezut că cineva din secretariatul lui I. cunoştea de undeva textul lui N. însă observînd că Niculescu, în textul său “civil” din Observator cultural, în ciuda informării sale,. omitea episodul Ungaria din biografia mea (scria că am început a face închisoare din... 1958, şi nu din 1956), am dedus că asta este şi dorinţa nemărturisită a lui Iliescu: să nu fie pomenită Ungaria. Concluzie abuzivă? Mai degrabă una la mintea cocoşului. Să se observe: încă nu am afirmat că Niculescu Fiul este unul dintre autorii scrisorii lui Iliescu < trimisă mie, ci am semnalat doar (!) strania apropiere dintre cele două texte...(...) i Duminică 16 iunie 2002 . Mi-a trimis Flori Stănescu, pe lângă câteva pagini din jurnalul pe care-1 ţine (bine!), un volum de Breban, intitulat: Stricte amintiri literare (Dacia, 2001). A apărut, deci, de o bună-vreme, a fost citit, 153 Jurnal 2001-2003 crezut, citat ça document de primă mână... Un progres considerabil de la precedentele “violente”- i-am uitat titlul exact, uita-l-ar gafele legendare de autor-îndrăgit şi preferat - ba nu: Confesiuni, violente, dealtfel acum un deceniu l-am şi tachinat niţel pe la gleznele neadevărului - inutil: Breban o ţine drept înainte, scriindu-şi Amintirile (stricte), Cpn-fesiunile curat violente de parcă şi-ar confecţiona proza de ficţiune... Nu din întâmplare şi ceea ce istoriseşte-literar Alex. Ştefanescu în România literară numerele 19 şi 21 şi ceea ce îşi strict-aminteşte N. , Breban nu îmi provoacă frisoane de plăcere - din contra; nici nu-mi tulbură somnul: judecăţile defavorabile (un eufemism) ale celor doi literaţi români - atât de deosebiţi şi chiar duşmani, însă atât de asemenea, încât recunoşti pe dată matricea .scriitorului român, încât îţi vine să-l parafrazezi pe Marx şi să vorbeşti de lumpenliteratoriat; îmi sunt cunoscute secreţiile lor încă din primele zile ale anului 1990, când primind ei bilet de voie de la Brucan, cel care le-a îngăduit să se exprime şi la gazeta de stradă, nu doar la cea de perete, familială... Şi nu din întâmplare şi aceşti doi, literatori români scriu texte publicistice, ca şi cum ar comite compuneri “artistice” (de ficţiune). Precedentul volum de neficţiune ale lui N. Breban se chema Confesiuni violente. De ce nu?, vorba Barbăneagrălui. Titlurile...- pot fi neîncăpătoare, teme, inducătoare în eroare, şocante, fericit alese... -fiecare scriitor cu titlul lui, vorba unui miliţian în post fix truditor la România literară între 1968-1995... Că nu am găsit violenţa promisă în Confesiunile de acum un deceniu; că nu este observabilă stricteţea Amintirilor literare adunate între copertele volumului de faţă - nici o surpriză: se ştie că Breban se află la locul său în ficţiune dar străin, rătăcit în, respins de publicistică-amintiristieă - a spus-o Ion Negoiţescu, primul. Printre băgările de seamă ale mele (publicate în volumul.Scrisuri, Nemira 1999) era şi aceasta: romancierul N. Breban îşi scrie articolele, amintirile, polemicile exact cum îşi scrie romanele, nerealizînd că există două planuri distincte: cel al invenţiei (artistice) şi cel al adevărului (publicistic). în a sa opera omnia confuzia produce efecte de un comic nesfârşit... Corectez: confuzia ar trebui să provoace hohote de râs - dacă cei din jur: colegi, prieteni, parteneri, adversari - cu toţii oameni de literă şi de cuvânt - ar percepe inadec-varea, rătăcirea condeiului brebanesc. însă în spaţiul carpatodanubian nimeni nu observă fundamentala eroare; iar dacă da, fiecare îşi aduce aminte că şi el poartă acest păcat, apoi în zilele noastre există erori mult mai... fundamentale (vorba lui Săraru) decât aceasta, pe care compatrioţii noştri nici nu le iau în serios. De ce nimeni nu-l trage de mânecă pe N. Breban? De frică? A fost o vreme când multor scriitori le era frică de 154 Pau! Goma Breban - iată mie îmi era frică, nu de el ca om (îl cunoşteam, îmi era indiferent), ci ca ceea ce devenise, peste noapte, în 1970, când Ilie Rădulescu, “de sus de tot” ni-1 impusese redactor-şef al României literare - iar prietenii săi de ieri, Iulian Neacşu, D. Ţepeneag, azi trebuiau să ceară audienţă la secretara Tovarăşului - şi să aştepte rezolvarea cererii... Dintr-un scriitor ca atâţia alţii - aici nefiind vorba de talent, nici de geniu, acestea nefiind scrise pe frunte - ieşise la vedere o creatură cu solzi, sânge rece, privire de iguană, altfel un perfect tiran care, ca orice caltaboş ajuns împărat (dealtfel a şi fost poreclit: “Tovarăşul Nicolae Doi”, “Brebenescu”, “Ceauşan”), pierduse fulgerător şi simţul ridicolului, nu doar al realităţii. S-a amestecat şi în ideologie, oricât ar pretinde, azi, că el era anticomunist din moşi-strămoşi, că “atunci” facèa, nu doar... disidenţă, ci de-a dreptul opoziţie! - pentru-autenticitate, se aşează faţă-n faţă cu Ţepeneag şi se laudă reciproc, fără nuanţe în minciună... Dar nu indica el linia-de-partid-intelectuală din România literară prin hectarele de lălăială comunistă, proceauşistă la care participa cu avânt (de geniu să nu mai vorbim: era foarte blond), nu Păunescu - ci Nichita Stănescu?; nu Eugen Barbu, ci Ivasiuc (cel mai inteligent decât Camil Petrescu)?, nu Crânguleanu şi Beniuc şi Andriţoiu, ci Matei Călinescu şi Cezar Baltag?); nu declara el în gura mare că Treimea pe care jură este: Mama-Opera-Tovarăşul {Ceauşescu, se înţelege)? Şi în cinematografie s-a autoinvitat şi a pătruns cu bocancii: a turnat un film după propriu-i roman - adevărat, nu a şi interpretat rolulprincipâl - şi s-a autoselecţionat pentru Festivalul de la Cannes, în 1971... Mă întrebam de ce apropiaţii nu-i atrag atenţia că este ridicul şi periculos prin minciunile pe Care le propagă? Din... fidelitate a prieteniei? Dar în vara anului 1973, la lansarea romanului îngerul de Gips, autorul avea să constate pe proprie piele cât valora prietenia prietenului Nichita (Stănescu), fidelitatea lui Alee (Ivasiuc), iubirea lui Cezar (Baltag), preţuirea; intelectuală a lui Matei (Călinescu) -adevărat: acesta plecase între' timp în America, deci fusese scutit de punere la încercare. Aşadar, Stricte amintiri literare - un nou volum, acelaşi “stil”. Fireşte vorbesc de obiceiul de a polemiza (!) cu X, Y, Z, fără a da citate din cei atacaţi. Căci Breban, toată lumea o ştie, azi: el citează din un singur autor, cel descoperit de el însuşi (cum a afirmat într-o emisi-une a lui I. Sava, despre care am scris în lung şi mai ales în lat): Nietzsche (iertare, în acest volum mai există un autor citat şi tot un membru al Grupului Breban: Goethe), însă puţini îşi mai aduc aminte că, înainte de vara anului 1971 - poate şi după, nu J-am mai putut urmări - el cita smerit din produsul gândirii altui coleg de generaţie (şi de grup): tizul său, Ceauşescu. Jurnal 2001-2003 155 Am vorbit numai de operaţiunea numită citare - nu şi de aceea, obligatorie (pe alte meleaguri) şi neapărat (sic!) anterioară: citire. De când mă încaier cu ai mei cobreslaşi, am observat (în scris), cu uluire, cu stupoare: aceşti scriitori români, aceşti treziţi-peste-noaptegazetari nu citeau ceea ce.., vitejeşte combateau! Probabil primul, cronologic, “ne-cititor” pe care îl denunţam (în iunie 1991, în “Capra şi Căprarul”) cu citate din propriile-i texte - era chiar N. Breban. Apoi mi-au căzut sub ochi probe ale necitirii la Manolescu, la Iorgulescu, la Buduca, la Ştefănescu, la Mihăilescu, la Al. George, la Pruteanu, la Adameşteanu. întâi m-am mirat - apoi le-am... “veştejit”. Naiv de nevindecat, credeam (speram) că, dacă autorii unor astfel de “polemici” nu vor trece, pe loc, la autocritică (doamne fereşte: ei, anticomunişti din tată-n fiu, rezistenţi prin cultură, posesori de certificat?), măcar îşi vor lua, în gând, “angajamentul” că pe viitor nu vor mai comite asemenea gafe, cretinării, porcării, dovedind ignoranţă, nepăsare, irespect faţă de scris, cu un cuvânt: neprofesionalism; cu încă un cuvânt: analfabetism... Ei bine, dacă nu s-a întâmplat aşa cum îmi imaginam eu atunci, că ar fi normal, apoi nu din pricină că adevărul ar fi fost de partea lor şi nu de a mea - ci pentru că ei, consecvenţi, nu citiseră nici “polemica” mea! - cel mult înregistraseră ce-i comunicase un binevoitor: «Goma iar te-njură...» Ce-i de făcut într-o situaţiune ca cea de faţă? Cum poţi să comunici cu semeni care nu receptează semnalele tale (nu doar ale tale, ci în general, cele exterioare lor)? Răspuns: Nu comunici. în psihiatrie situaţiunea poartă un nume: schizofrenie. în continuare, naiv, credeam că doar din cauza “evenimentelor recente” (cum ar veni: rivuluţia de la 89) colegii mei, scriitori, ziarişti, politicieni se arătau incapabili de a purta un dialog ci doar bănănăiau, îngânau acelaşi, mereu acelaşi monolog - din două părţi alcătuit şi existînd simultan, nu succesiv: a) cât de persecutaţi au fost ei - şi doar ei - de către comunişti şi: b) cât de valorişti, chiar genialişti sunt ei - dar ce să facă dacă nu sunt înţeleşi de semeni: «Nu ştii tu, dar eu...». Bag de seamă că şi pe Dan Petrescu l-a “enervat” monologul permanent al confârtaţilor, manifestat în faza lui nesonoră prin necitirea căiţilor despre care se rostesc (vezi volumul Deconstrucţii populare, Polirom, 2002). De acest păcat (necunoştinţa de cauză, dar opinii ferme despre...) nu sunt scutiţi nici “occidentalizaţii” Ţepeneag, şi Monica Lovinescu. în cea mai curată tradiţie balcanodacă, ei atacă fără argumente (care, într-o dispută de cuvinte sunt, fatal, cuvintele celuilalt: citatele), folosesc rezumatele fanteziste şi, nu răspund la 156 Paul Goma contraargumente. Ţepeneag a rămas surd în acest deceniu la invitaţiile-somaţiile mele de a răspunde dacă da sau ba i-a spus poetului canadian Marteau că Goma (aflat, în acel moment, nu doar în România, la cheremul lui Ceauşescu, dar în închisoare, în labele generalului Pleşiţă), de cum o să vină în Occident, cum o să-i... răpească revista Les Cahiers de l’Estl; şi/sau dacă da sau'ba, în primăvara anului 1989, când, la Paris, adunam semnături pe o petiţie de protest (şi de solidarizare cu colegii scriitori din România), el a refuzat, pretextînd că “dăduse destul până atunci, pentru scriitorii români”- ceea ce nu 1-a împiedecat, două luni mai târziu să confecţio-neze, dimpreună cu Breban şi cu securistul notoriu Brie o “Uniune a Scriitorilor Români” - din care să fie omişi Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Lucian Raicu, Parait, Goma...; la fel Monica Lovinescu nu a răspuns niciodată la acuzaţia mea că a fost constant de acord cu Liiceanu şi cu operaţia curat-culturală: distrugerea cărţii de mărturii Culoarea curcubeului. Luni 17 iunie 2002 ...Desigur, nu e uşor pentru un cronicar de serviciu să ia cunoştinţă de câte 4-5 cărţi pe săptămână şi să le recenzeze. Unii sunt oneşti în neonestitate: copiază o frază de pe coperta a patra... - deşi mai sănătos ar fi dacă citatul ar fi pus între ghilimele. Dar alţii - atâţia alţii nu se mulţumesc doar să prezinte cărţi (fără a le fi citit), ci să le combată! Puternic! Am fost contrariat, acum vreo lună de zile, când discutînd cu istoricul Mircea Stănescu despre acest păcat capital al “unora” (acela de a se pronunţa - în scris - în necunoştinţă de cauză), el mi-a spus: «Dar toată lumea face aşa, la noi. Nimeni nu citeşte, în schimb toată lumea scrie - despre ce nu a citit...» Surprinzător, afirmaţia m-a... surprins: o făcusem şi eu, demult... Războindu-mă cu “partenerii mei”, eram convins că doar aceştia constituie excepţii - iar la ei, la fiecare, necitirea cutărei cărţi era o excepţie (altfel, mamă-mamâ, cum mai citeau, cu creionul în mână!/ şi cu ochelara-n gură: Manolescu; şi scotînd notiţe!). Adevărat: nici înainte de 1977 - mai exact: înainte de iunie 1972, când, plecînd în Occident, plecasem şi de la România literară - nu ma aflam eu chiar în bucătăria criticilor literari - acele persoane care scriau despre scrierile altor persoane... - dar sunt convins: cei pe care îi cunoşteam. îi frecventam, îi citeam (le dădeam să citească- ce comiteam eu): Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Sami Damiain Dana Dumitriu, critici atitraţi, dar şi ocazionali ca prozatorul Sorin Titel, ca poeţii Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Marcel Mihalaş Jurnal 2001-2003 157 - nu şi-ar fi îngăduit să scrie un rând despre o carte necitită. Nici măcar nu le-ar fi trecut prin cap o asemenea “idee”. Iată, risc să bag mâna în foc, acum, după treizeci de ani, fiind sigur că nu mă înşel: “pe atunci” oamenii citeau întâi - abia după aceea scriau despre cartea citită. Ce să se fi petrecut “de atunci”? Nefiind de meserie (critic), să nu fi fost eu informat despre cum-cât citesc criticii care scriu despre cărţi? Bine-bine: nu priveam peste umărul lor atunci când îşi făceau lecţiile pentru a doua zi, nici nu verificam dacă citiseră cartea despre care scriseseră - pentru că nici prin gând nu-mi trecea că acei oameni (mai buni, mai mediocri, mai foarte buni; mai harnici, mai leneşi; dînd 4-5 cronici - sau recenzii, sau note de lectură - pe săptămână sau doar un singur text pe trimestru) ar fi putut face în deplină necunoştinţă de cauză - cum se făceau alte trebi în România comunistă: agricultura şi industria; învăţământul şi prestaţiile de servicii. Dar eram sigur că -indiferent de calitatea cronicii - cartea cronicată fusese citită. Mutaţia să se fi produs “după revoluţie” - ca atâtea alte mutaţii nenorocite? Sau începuse a-şi arăta colţii dinainte - să zicem, aşa, cam de prin 1984 (!), prag psihologic pe care îl vedeam eu şi chiar îl comentam (cu spaimă, cu compasiune pentru colegii, pentru prietenii rămaşi acolo, în gura lupului)? Presupun că nu mă aflu departe de adevăr: constasem la scriitorii-prieteni re-veniţi în câte o călătorie în'Franţa o schimbare “la cap” - şi la-oral... - nu aveam cum constata că erau în curs de a se schimba şi la-scris - în primul rând prin necitirea cărţilor despre care se exprimau. îşi vor fi zis - în jurul fatalului an 1984 - ca în Ecleziast, că lectura cărţilor scrise de alţii este curată deşertăciune, pierdere de timp, cheltuială de energie - aşa că: jos cititul! Moarte lecturii - în vederea scrierii despre...! Asta trebuie să se fi petrecut cu colegii mei din România. Iar accelerarea istoriei după decembrie 89 nu a aranjat deloc lucrurile: scriitorul, ca să-şi câştige pâinea, a trebuit să facă gazetărie. Or gazetăria Ia român a devenit şcoala exprimării plenare a ignoranţei, expresia analfabetismului agresiv ieşit în piaţa mare pentru a fi promovat - pe hârtie. Măcar Adameşteana ştie să scrie proza - deci puţin i-a păsat (ei, în primul rând, apoi cititorului revistei 22) că nu avea ce comunica, “analizele” ei fiind monumental de năuce - dar ceilalţi? Ce se va fi petrecut cu prietenii mei buni din exil: Monica Lovinescu, Ţepeneag? Şi ei să fi fost “atinşi” de cauze-directe atunci, în jurul blestematului an 1984, sau după 1989, doar în contact cu... contaminaţii? Dar bineînţeles că prostia propriu-zisă nu se ia (chiar atât de uşor), dar prostirea? Şi în sensul de cedare morală? Pot Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ţepeneag sa pretindă că (re-)contactul cu mocirla în care se complăcea lumpenscriito- 158 Paul Goma riatul din-România nu i-a mânjit-contaminat şi pe ei? Că nu i-a tras în jos? Lăsîndu-se pipăiţi, pupaţi pe gură, îmbăloşaţi, pot ei jura că au rămas imaculaţi? Să nu jure. Marţi 18 iunie 2002 Noapte bucureşteană. Au fost multe grade peste 30 şi nici o adiere de vânt. Francezii sunt mândri că ştiu de unde le vine lor căldura: «Din Maroc!», decretează şi se simt mai înrăcoriţi... Şi iată de ce sunt Românii noştri nefericiţi: păi dacă ei - spre deosebire de occidentali - nu ştiu de unde le vine căldura, frigul, foamea, setea (dorul de codru-verdea...). Pentru azi pronosticul e mai dulce: “valul din Maroc” slăbeşte şi se deplasează mai la est (...de vest, cum ar zice nemuritorul Săraru -dar nu din pricina asta îl iubesc eu, cu foc, de să tot fie 55 ani...). Am primit scrisoare de la Vasile Baghiu: are o bursă Boli şi se află pentru patru luni la Kreuzau, în casa însuşiului. Mă bucur pentru el şi să-i fie cu folos. Am fost exagerat de sever cu simpatrioţii-care-nu-citesc-dar-combat-necunoscutul: ca de obicei, am caricaturizat - vor fi existînd două cazuri, hai cinci (sau chiar cincisprezece), însă “în general” oamenii de litere români din România au rămas aceiaşi setoşi de carte pe care i-am cunoscut. In fine, nu chiar toţi, dar o bună parte - partea bună. I-am grav calomniat când am vorbit de lumpenscriitoriat... Numai că iar am luat-o razna - de astă dată în ceastălaltă parte, a apărării (cu ghiarii şi cu dinţile, cum zicea pe cale bucală un tovarăş minoritarăş - altfel romancier foarte realistsocialist): îi denunţam ca ne-cititori pe “profesioniştii” citit-scrisului, pe criticii literari ca Alex Ştefanescu, gazetari ca Adameşteanca şi cei-cele ca ea. Neprofesioniştii (încă mai) citesc, săracii, încă mai citesc cu sete, dar cum se vor profesionaliza şi ei... Vorba Românului prins cu ocaua mică, dar pe care ţi-o întoarce peste gură: «Oi fi pretinzînd să-ţi citesc toate cărţile despre care scriu?!» - ţiul fiind suplimentul din partea casii... Iar acum (ora 8 dimineaţa) mă iau de mână - şi de curaj - ca să mă duc în piaţă, la cumpărătunle-de-marţi. Ora 9: am fost, m-am întors degrab’, şi scuturat de euri - căci care-i pluralul românesc al singularului - şi el românesc: euro? Am să întreb în jur, poate mai aflu o găselniţă limbuistică de tipul vechilor: ghitdri, bloace, caucioace - cucuioace... Şi: scriitoace. Jurnal 2001-2003 159 Miercuri 19 iunie 2002 (...)Ieri am fost prea indulgent cu ai mei confârtaţi. Zicînd că există (că ar exista) pe pământul tricoloretic şi persoane cititoare (şi încă multe; şi care citesc mult - şi bine), am dat de înţeles că în această categorie (pozitivă - citat din Monica Lovinescu) intră atât profesioniştii ne~cititului, dar şi profesioniştii scrisului pe né-vé, pe pipăite, pe deduse, pe părute. Ei bine, nu! In ea nu au loc indivizi ca Ştefanescu, C.A. Mihăilescu, Buduca, Borbély (lista este, fatal, restrânsă, dar suficientă, ca s-o cuprindă şi pe Microfonica Lovinescu). Fireşte, fireşte, pe cei mai sus pomeniţi i-am introdus, fiindcă astfel - în necunoştinţă de cauză - au scris despre mine. Şi nu pentru că au scris defavorabil despre mine, după ce au luat cunoştinţă de textul cronicarisit. Mai grav - la Ştefanescu: el a reprodus întocmai în cele 2 numere din România literară - din 2002 - ceea ce scrisese în 1997, despre Jurnal I-1I-III în campania cu pricina. N-ar fi grav că omul se repetă - fiind el consecvent în opinii, după cum toată lumea ştie - ci pentru că: - deşi a citit replica mea tot din primăvara anului 1997 - publicată chiar în România'literară - prin care arătam că nu citise ceea ce pretindea (de pildă: nu eu eram persoana agitată, împanicată de aşteptare, ci... din contra: Monica Lovinescu), el nu a ţinut seama de această elementară obiecţie iar acum reproduce articolul de atunci; - deşi a citit (în Jurnalul unui jurnal) relatarea discuţiei telefonice avută de mine. cu şeful său, Manolescu, despre campania împotrivă-mi organizată de România literară, la care participaseră oameni care nu citiseră ceea ce recenzau - ca Ştefanescu - Manolescu nu numai că a fost de acord (cu mine) că Ştefanescu nu citise Jurnalul meu, dar îmi comunicase că îl şi “certase”, fiindcă “nu era pentru prima oară când'făcea una ca asta”... Rezultatul “certei”? Nul. Bănuiesc: nu pentru că Manolescu - atunci, în 1997 - nu i-ar fi zis nimic subalternului Ştefanescu; ba îi va fi zis, ăla se va fi înroşit, se va fi scurs pe jos peste pantofii manoleşti, va fi promis, scheunînd-“miorlăind că “asta” nu se va mai întâmpla (fusese cam bolnav, avusese, ca de obicei, o foarte-mică-gravă-indigestie), însă... Acum, că i-a venit bine, sub pretextul “panoramei literaturii cotidiene” a copiat întocmai textul din 1997! Chiar dacă Manolescu şi-ar fi aruncat ochii peste el ‘(acum, în 2002), ce-ar fi zis: «Bine i-a făcut Ştefanescu-Morman, scriitor maşinist emerit, ticălosului de Goma - fiindcă mă acuzase de conivenţă cu Iliescu, de ucenicie obedientă sub Ivaşcu, de co-autorat al unui volum realist-socialist (Literatura română, azi - cel scris în colaborare cu D. Micu, 160 Paul Goma al cărui nume nici măcar nu-l mai pomenesc...), de cronici favorabile la Popescu-Dumnezeu, Vasile Nicolescu, Săraru, de frăţie de arme cu Voican, de adăpare la izvorul Pelin în “lupta” împotriva monstrului Caraion - şi de atâtea alte păcate cu totul, dar cu totul inventate...» La un moment dat Dan Petrescu avansa: la ritmul cronicilor, e greu de admis că titularul Manolescu, citise chiar toate cărţile recenzate. .. Păcat frecvent şi la case mari (mai ales franţuzeşti). Numai că şi ici şi colo există o oarecare deosebire între operaţia de lectură-rapidă şi cea de recenzare-promptă. Desigur, fiinţează persoane, fie dotate, fie antrenate pentru lectură-rapidă, de regulă gazetari, mai puţin frecvent: scriitori. Aceşti înalt-profesionişti ai lecturii sunt capabili, nu doar să parcurgă un volum de 300 pagini în jumătate de oră (de ce nu: în 10 minute), dar chiar să reţină ceea ce citiseră. Există cititul-în-diagonală, dar eu nici măcar nu mi l-am dorit, necum să-l învăţ şi să-l practic. Nefîind obligat, prin profesie, să citesc mult, mă simţeam foarte bine în ritmul meu - şi al cărţii. însă când mi s-a întâmplat să şi scriu despre anume cărţi (numai după ce am venit în exil, pentru Deutsche Welle, frecvent, accidental pentru Europa liberă), atunci citeam conştiincios-şcolăreşte, cum doar un neprofesionist al recenziatului o face. Iar “interpretarea”... Puteam fi în dezacord cu autorul ori cu alţi comentatori ai cărţii - era dreptul meu - însă niciodată nu mi-am luat permisiunea de a mă rosti în necunoştinţă de cauză despre un text - ca, în ceea ce mă priveşte: Ştefanescu, Mihăi-lescu, Pruteanu, Buduca, Borbély, M.. Lovinescu. Este adevărat că unul dintre aceştia (Mihăilescu) a recunoscut, faţă de Dan Petrescu (iar acesta l-a “turnat” în Timpul de la laşi) că, totuşi, Jurnalul lui Goma (I-II-III) era adevărat în proporţie de 80% - sau 90% - însă nici el, măgarul, care scrisese contrariul, în 22, nu recunoscuse, în scris, pe undeva, această mea culpa; nici Dan Petrescu nu-l luase de guler să-l întrebe: Bine, CAM-ule, dacă Jurnalul lui Goma era aproape-adevărat, de ce-ai scris, măgarule, negru pe alb, sub semnătură - că este total mincinos, iar pe autor l-ai tratat de... denunţător? De ce... Fiindcă, în România, chiar dacă nu toţi scriitorii-recenzenţi de cărţi fac aşa (fiindcă nu toţi scriitorii recenzează-comentează cărţi), fiecare are un mic-interes: acela de “a nu se supăra” când i se face o măgărie (încă o dată: nu rostirea-scrierea unei judecăţi de valoare, ci exprimarea în necunoştinţă de cauză, una care neagă, care inversează adevărul); fiindcă cel care i-a facut-o, azi, “poate că mâine” are să scrie favorabil, chiar ditirambic despre o carte a lui, mai slăbuţă... «Şi atunci, unde e păcatul?» Am mai spus-o? - ei şi, tot n-au înregistrat-o: astfel de directori-de-opinie-lipsiţi-de-opinie (de unde - dacă nu citiseră ceea ce Jurnal 2001-2003 161 comentează de mama focului?) mă fac să-i compar cu deţinuţii. Au aceeaşi gândire, aceleaşi reflexe, ascultă de aceleaşi sfaturi şi de aceeaşi pornire (să-i zic: instinct de supravieţuire): Oriunde, oricând, nu doar în timpul comunismului şi nu numai în România - la întrebarea căprarului, sergentului, plutonierului intrat în celulă cu o hârtie şi cu un creion: «Care te pricepi la...? (tâmplărie, lăcătuşerie, zidărie, ceasornicărie) etc., foarte mulţi dintre deţinuţi (elevi, popi, miniştri, poliţai, generali, scriitori) ridicau mâna: «Io, dom1...» Rai- de tot era unul care să aibă măcar idee de “meseria” cerută -însă cu toţii voiau să supmvieţuiască. Nu o cunoşteau - dar, dacă erau selecţionaţi, aveau prilejul să o înveţe... Apoi, la-lucru - cu excepţia Canalului Dunăre-Marea Neagră, însă acolo se aflau numai cei “aleşi” să lucreze, nu existau celulare cu nescoşi-la-lucru - în principiu, era aer; era soare (când era), te mai batea vântul (chiar şi ploaia...), oricum, nu mai zăceai în celule supraaglomerate, fără aer, fără lumină; fiindcă lucrai, primeai o porţie mai mare, mai consistentă; existau închisori, şantiere, fabrici în care “lucrătorii” căpătau (ce cuvânt potrivit!) uneori dreptul la pachet, la corespondenţă .- ba chiar (excepţie) şi la vorbitor! Şi, la urma urmei, ce ţi se putea întâmpla dacă erai prins cu minciuna (că nu eşti tâmplar-zidar-electrician)? Cel mult două palme şi-un picior în cur pentru “inducere-n eroare”. Asemenea abateri nu se treceau în dosar, nu se ţineau minte, aşa că la următoarea scoatere postulai din nou... Da, dar acolo era vorba de' viaţă şi de moarte; de supravieţuire. Nici un alt tâmplar, electrician, zugrav adevărat nu suferea din pricină că şi tu te prezentaşi drept calificat în meserie. Nici unuia dintre aceia nu-i mâneai pâinea-albă - în schimb tu căpătai un coltuc de pâine neagră. Şi nici meseria nu avea de suferit din pricina “imposturii” tale, piramidele egiptene nu s-au prăbuşit doar pentru că fuseseră înălţate cu sclavi (în fapt: ţărani care, în pauzele agriculturii, câştigau un ban - sau cereale - ţucrînd “în construcţii”). ■ Pe când ştefaneştii, mihăileştii, prutenii, buducii şi alţi borbély... sunt structural necinstiţi într-un context general de necinste. Mă întreb, naiv: ce vor spune, cum vor reacţiona tinerii-din-ziua -de-azi când vor afla, în sfârşit, că modelele lor culturale, idolii lor literari, cei al căror scris tipărit îl aşteptau săptămână de săptămână, ale căror cărţi le cumpărau din puţinii lor bani şi le mâncau (fără pâine) -ce vor spune după ce vor accepta ceea ce vor afla: că monumentele sunt, nu din bronz, nu din piatră, nici măcar din sfântul lemn - ci din plastic sclipicios, umflat cu aer, ca baloanele avînd forme animale, sau florale; că învăţătorii lor întru ale literaturii, pe lâţţgă faptul că în viaţa 162 Paul Goma de toate zilele erau/sunt nişte fiinţe meschine, laşe, invidioase, fricoase, puturoase - şi, vorba ardeleanului, cam turnătoare - nişte... necititori ai căiţilor despre care scriau - favorabil, defavorabil - şi că, la o adică, strânşi cu uşa: «Domnule, dar nu ai citit cartea recenzată - şi combătută!», vor răspunde: «E drept, pe asta n-am (prea - de unde concluzia: în fiecare dintre cei prinşi cu fofârlica zace un ardelean relativizatornic) citit-o, dar numai pe asta - îmi era bolnavă nevasta, trebuia să predau cronica...» (Adameşteanu, Monica Lovinescu, Andreescu, Breban, Andrei Comea, Pruteanu - “n-am citit - dar... şi combat necitita). Şi iarăşi mă întorc şi zic: «Nu este de conceput ca chiar “toţi” dătătorii-cu-părerea să o facă în pur habamamism». Caut, caut - semnul contrar... Nu-l găsesc. Fiecare dintre literatorii de expresie română atunci când vorbesc (mai cu seamă de rău) pe un alt literator, despre o carte sau un articol al altcuiva nu îl/o discută - ceea ce presupune un dialog mimat - ci monologhează în draci, până la delir, ghilimelele fiind folosite, nu pentru a indica un citât ce unnează a fi combătut sau altfel interpretat, ci aiurea, de pildă pentru a rezuma ceea ce a înţeles el (mai ales ce nu a vrut să accepte) din textul celuilat. Degeaba se supără canonizatornicii literaturii române: E. Simion, Manolescu, Iorgulescu, Ştefanescu şi alţi confecţionatori de momâi de paie (altfel, de bună calitate, paiele: ar putea alcătui un bun aşternut pentru vacile gestante) când se simt atacaţi la esenţa operei lor de o viaţă: ierarhizarea. Perioada cuprinsă între momentul în care s-a instaurat cenzura-de-stat-şi-de-partid (prin ] 948) şi “revoluţia” de la 89 nu a cunoscut “opere” în proză, în eseu (las-că nici în istorie literară), cele câteva chicoteli - sau din contra: văicăreli - versificate nu pot fi luate în seamă, pentru că poezia singură nu poate fi reprezentativă pentru o comunitate (nici chiar doar muzica...). în momentul de faţă mai sunt în viaţă profesorii care au învăţat literatură de la E. Simion şi de la Manolescu, de la Mirceâ Martin şi de la Crohmălniceanu, deci foştii studenţi ascultători (mai vârtos studentele) sunt incapabili de a gândi singuri, nesprijinindu-se pe “legea” programei şcolare - dar peste zece ani? în 2012 va mai exista Marin Preda altfel decât ca un Lascarov-MoIdovanu Doi? Sau Radu Petrescu? Sau Mircea Horia Simionescu? Sau Petru Dumitriu şi pahdantul său: Radu Cosaşu promovaţii de Apostroful napocaniot? îşi vor pierde “cota”, nu pentru că produsul lor literar va deveni neintérèsant - era de multă vreme, de la începuturi - însă vor dispărea agenţii, agrocultivatorii, promotorii acestor activişti de partid pe Jurnal 2001-2003 163 ogorul literaturii noastre socialiste (în drum spre comunism) - şi a acestui mod de a concepe literatura - care era bună, nu pentru că ar fi fost... morală, doamne-fereşte; .doar nu amestecăm merele cu cartoafclc, dar era bună pentru că autorii ei rezistau prin cultură... Cu un Cuvânt - tot din Caragiale luat: dăscălimea. Această categorie, această, pătură, în principiu, binecuvântată, dar care în condiţiile de dictatură a devenit cea mai eficace armată de analfabetizare şi de piteştizare a populaţiei, tocmai, pentru că “ostaşii” ei nu purtau în frunte eticheta: “activist” ori “miliţian” - ci... “tovarăş profesor”. Duminică 23 iunie 2002 în.20 iunie m-am apucat să scriu un text alcătuit din însemnările zilelor.predente. Am trudit la el trei zile - şi m-am oprit, descurajat. Ieri am primit de la Valerian Stan tăieturi de presă cu “contribuţiile” lui Ţepeneag şi ale lui Breban la istoria disidenţei. Supăraţi, ambii, mai puţin pe istoricii din România care traficaseră totul, cât pe Blandiana, pentru că organizase colocviul în care se vorbea de “mişcarea Goma”, bravii Pastor şi Collux ai literelor româneşti au reluat atacurile împotriva impostorului Goma, care, auzi, neruşinare, le luase caimacul ! întru contracare, se propun pe ei înşişi, dar generoşi nevoie-mare, îi bagă în faţă, ca “primi disidenţi”, ba pe Petru Dumitriu (Ţepeneag), ba pe Baconsky, despre care Breban, egal cu sine, mitoman impénitent, pretinde (în Cotidianul, 6 iunie 2002) că “şi-a petrecut vreo două decenii din viaţă într-un perfect surghiun intern, din toate punctele de vedere” - motiv pentru care, completez eu, “în ultimele decenii de viaţă” Baconsky, cu soţia, era mai mult în Germania şi în Austria decât în surghiunul intern! - dar cine să-l corecteze: cei care nu mai ştiu nimic din ţrecutul apropiat?; sau cei care nu au interes .să scormonească mai adânc în “dosarul” lui Baconsky, să ne comunice prin ce minune poetul-surghiunit era sub Ceauşescu un itine-rant mai harnic decâţ Sorescu, Blandiana, Marino luaţi împreună.... Ţepeneag se arată a fi un adevărat ticălos, când scrie (Cotidianul 8 iunie 0.2): “Paraschiv a fost singurul din această «mişcare» care s-a întors în ţară ca să continue lupta. Goma e şi acum la Paris”... Se observă punerea în pagină: deci Paraschiv e bun, nu pentru că e bun, ci pentru că s-a întors în ţară, să continue lupta; Goma nu e bun: păi dacă nu s-a întors în ţară (să continue lupta...). Dar de ce.nu se va fi întors în ţară - să continue lupta luptătorul Ţepeneag? A-ha: nu mai avea cetăţenia română - i-o luase Ceauşescu prin decret? Dar nici Goma nu mai avea cetăţenie română: cu totul şi cu totul întâmplător, de cum ajunsese la Paris în noiembrie 1977, ceruse şzil poliţie. Deci... 7 64 Paul Goma Dupa ce el însuşi se împăunase cu eticheta: “dispecer al «Mişcării Goma»”, Oniristul Naţional se supără foc pe jurnalista de la România liberă care îl... citează, numindu-1 taman aşa cum se autonumise: “dispecer al «Mişcării1 Goma»”. în cel mai troglodist-noroist stil de şedinţă comunistă anticomunistul Ţepeneag se indignează: “Poate îmi explică ziarista de ce au ajuns tocmai la mine toate aceste scrisori de adeziune scoase din ţară de un diplomat belgian înverşunat anti-comunist...” Din acest pasaj (antologic) rezultă: nu doar Popescu-Dumnezeu, Burtică, Pleşiţă, Pleşu, Voican, Titus Popovici, Aurel Covaci, Păunescu, Băran şi tot neamul lor - au profitat de “lucrarea” lui Liiceanu (cu încuviinţarea Monicilor şi a Adameştencelor): distrugerea cărţii de mărturii Culoarea curcubeului, Cutremurul oamenilor -1977; şi nu doar Breban, destul de zgâriat în carte, ci chiar şi Ţepeneag, cel care - după dreptate - acolo apărea ca un “pozitiv”, vorba Monicăi Lovinescu. Scontînd pe faptul că nimeni nu-şi mâi aduce aminte cum se petrecuseră treburile - de unde, dacă mărturia a fost distrusă de Liiceanu-Lovinescu?- “dispecerul” cu pricina (după ce niai zice: “am făcut efortul să rămân oarecum retras (!), deşi eu am fost cel mai aproape de centrul mişcării şi, oarecum, am preconizat-o...”) povarneşte fapte reale pe o pantă mincinoasă - fiindcă, iată: “De ce au ajuns tocmai (!) la mine aceste scrisori de adeziune”? Răspuns: Fiindcă i le trimisesem eu, Goma! Şi: ' “...scoase din ţară de un diplomat belgian”... Altă1 căCăcioasă diversiune dispecereagă: “un diplomat belgian, înverşunat anti-comunist” - dar oare cine înmânase - la Bucureşti -“acele scrisori” înverşunatului? Nu Goma? Şi cine îl “pescuise” pe “înverşunat”, folosindu-1 primul? Nu Virgil Tânase? (el trimisese prin valiza diplomatică manuscrisul romanului la a cărui traducere-editare a avut un rol hotărîtor chiar Ţepeneag!),PlecîndTănase în Occident (la 1 ianuarie 1977), rămăsesem singurul “abonat” - am profitat, cu oarecari riscuri, până la cutremur (4 martie 1977. când şi clădirea ambasadei Belgiei şi imobilul în care locuia “înverşunatul” Etienne Dussart au fost afectate, accesul interzis, iar la scurt timp a fost expulzat - tocmai pentru legăturile sale... cu Goma, nu cu Ţepeneag). Cei care au citit Culoarea curcubeului... ştiu şi ştiu şi sub ce nume apare diplomatul belgian în carte: “Louis”... J Nenorocirea face că hu am unde să-i dau replica. Dar1 oare merită Dispecereag să fie luat în seamă? Joi 27 iunie 2002 N-am mai notat de o veşnicie. Nici n-am avut ce. ’ Jurnal 2001-2003 165 Am primit scrisoarea de răspuns de la Victor Frunză. Nostimă. I-am răspuns (.... nostim) şi i-am propus Sabina. Mi-a trimis Valerian Stan încă o tăietură de ziar: “Disidenţi şi opozanţi” (3) (Cotid. din 20 iunie). Breban se plânge de Tudoran. Zice că el ne sfătuise - pe fiecare în parte, se înţelege, fiindcă atâta timp cât eram în România eu nu aveam comerciu cu Dorin - să atacăm sistemul, nu persoana dictatorului! Iar noi nu l-am ascultat! - ca să vezi ce orbire din partea noastră... De unde va fi scoţînd Breban panglica? Din... nara stângă. Dar el îl lingea pe dictator, totodată simţindu-se ca puiu-n budă (vorba ardeleanului) în “sistemul” pricinatic (oare cine se plângea că, după excluderea din C.C., “i-au luat vila”?). în continuare, descopere un alt disident: Paler! îi sugerează tovarăşului Tăvi să continue discuţia despre rezistenţa prin cultură... Schiţînd scurta-biografie a nou-nouţului disident, Breban scrie: “După ce a îndeplinit «sarcini» majore politice - televiziune şi ziarul România liberă, se radicalizează treptat şi ferm în sânul Consiliului Uniunii Scriitorilor”... Răutăcios, bag de seamă: “sarcinile majore politice” duse în spinare de bietul Paler fuseseră mai întâi - cronologic, vreau să spun: Agerpresist acoperit la Roma - de unde a fost expulzat pentru spionaj în folosul URSS: agerpresist des/coperit, trimis la “Procesul Beldeanu” - grupul românilor care atacaseră cuibul de spionaj securisto-nkvedist de la Berna...; agerpresist şi la Budapesta, în noiembrie 1956 - s-o fi dus în acelaşi avion cu Valter Roman şi cu Ardeleanu-Adler? Nu ştiu care eveniment a fost simultan cu deţinerea, la Canal, a lui tată-său - dar tot nu are mare importanţă. Importantă este mărturia mea - cu totul şi cu totul... subiectivă: în anul şcolar 1953-54, la Făgăraş, superba colegă Neli Paler de la Liceul de Fete era... evitată de băieţi, pe Corso, fiind verişoara (sau nepoata) “ăluia de la Utemeu, de la Bucureşti” - adică a lui Octavian Paler din Lisa. Da, domnule. De-abia aştept următorul episod, serialul lui Breban devine pasionant. Şi mă întreb, tropotind de nerăbdare: pe cine va descoperi Romancierul Nr. 1 - ca disident, fireşte !- în săptămâna care va veni? Nu care cumva pe marele Eugen Simion - cu care împarte interesele eacademice? Nu cumva pe marele (!) Adrian Păunescu, cel cu care împarte interesele cotrocenice? Sau poate chiar pe un nepot de verişoară a lui Năstase? Sâmbătă 29 iunie 2002 Am facut-o şi pe asta, deşi e zi onomastică, nu aniversară. Pe la ora 4 noaptea m-a trezit un răget de bărbat, jos, în stradă. Nu de durere... trupească (să zici că l-a înjughiat careva), ci de durere 166 Paul Goma inimească (de să zici că i-a futut careva nevasta, alături, în patul pe care el zăcea beat-mort). într-atât m-a (şi) impresionat, încât ri-am mai putut dormi; de atunci sânt treaz şi morocănos - şi îl aud pe nefericitul acela răcnind de durere bărbătuală. Şi ca şi cum atâta nu ar fi fost de ajuns, deschizînd televizorul, am căzut pe sfârşitul unui reportaj al lui Fred Mitterrand în Rusia de azi, la o staţie de metro moscovită unde îşi au sediul junii orfani care se prostituează. Flăcăiaşi între 12 şi 15 ani. Destul de spălăţei. Şi care, de cufti au simţit că sunt filmaţi, au început să... transmită mesaje: «Mamă! Mamă! Pe unde-oi fi, să ştii: te bag în pizda mă-ti de curvă, care m-ai lepădat când aveam doi ani!» «Mamă, mamă!» (Apelativul era cu glas tandru, mângâios, aşa cum chemi după mamă). «Caută-mă la metroul Kitai Gorodok (?) Mămicuţo, vino iute-aici, să-mi bag pula-n gura ta de scroafa, care fiai pus palma-n cur, ai fugit de-acasăşi ne-ai lăsat ai nimănui!” Am echivalat în româneşte sărind peste franţuzeşte, unde nu există astfel de anatomice înjurături. Cum să mai poţi dormi? Duminică 30 iunie 2002 Cu însemnarea de azi închei prima parte a Jurnalului 2002, ianuarie-iunie. Ieri am primit prin poştă o scrisoare de la un recent corespondent din Craiova, M. D. îmi transmite un mesaj electronic difuzat de un tânăr, C.J. Scrie M.D. : "> “Astăzi, 19 iunie 2002 pe seară a sosit la toţi cei înscrişi pe lista «Goma-readers» administrată de Oleg Brega, acest mesaj care, deşi poate că statistic nu e de luat în seamă (...) e un semnal pozitiv.(...) ceea ce spune tânărul acesta se leagă de ceea ce am presupus şi eu: tinerii nu vă cunosc, pentru că maturii au încercat mereu să vă dea uitării. Dar prezenţa cărţilor Dvs., reale ori virtuale duce lucrarea mai departe. Cărţile vorbesc singure şi este cu adevărat emoţionantă o astfel de percepţie precum cea mărturisită în cazul de faţă” (...) Iată şi mesajul (de la C. J., ): “Salutare tuturor de la Cluj, “Până nu de mult nici nu mă interesa opera lui Goma. Auzisem ceva de el, dar credeam şi eu că e un nume aşa un pic mai răsărit din Basarabia şi hai toţi să-l ridice în slăvi. Cu atât mai mult cu faza din Franţa. Asta până când mi-a nimerit într-un anticariat în mână o carte 167 Jurnal 2001-2003 de-a sa, «Arta refugii». Am citit-o într-o răsuflare. Consecinţă: am mai trecut prin anticariat o dată şi am luat deodată toate cărţile care erau acolo de-ale lui Goma. Erau 5, câte 25000, gratis pot să zic. Acum găsesc multe asemănări din atitudinile ardelenilor faţă de basarabeni încă cu 50 ani în urmă. Asta este. Pe lângă faptul că a scris practic istoria Basarabiei într-un stil nou, extraordinar, a scris în paralel şi o istorie a Ardealului şi a României: Aşa că nici nu mă mă interesează ce spune Manolescu sau alţii. Ce publică România Literară sau mai ştiu eu care. Important e că citind P.G. mă simt bine. Asta cred că e cel mai bun şi mai frumos lucm posibil. NU?????” Nota: semnele diacritice îmi aparţin - dealtfel nici nu pot scrie fără. Desigur, mesajul Trubeinegre m-a bucurat. Şi simultan m-a întristat. Moţivul este la îndemână: Iată, deci, că a reuşit acţiunea de îngropare a mea cu tot cu cărţile mele - fie acelea chiar tipărite - de către iubiţii şi nepreţuiţii mei colegi şi prieteni, scriitori români contemporani - hai să-i mai înşir o dată, ca să nu-şi imagineze că scapă ieftin: Monica Lovinescu, Ierunca, Liiceanu, Pleşu, Ţepeneag, Breban, Blandiana, Mălăncioiu, Adameşteanu, Dimisianu, Patapievici, Eugen Simion, Iorgulescu, A. Cornea, Pruteanu, Mircea Martin, Buduca, Simuţ, Buzura, A. Cornea, Rodica Palade, Ioana Pârvulescu, Paler, L. Pintilie... S-a remarcat: nu i-am pus pe.Ştefanescu, Borbély, Ţârlea, Balotă, Buciu, Mariana Codruţ, Cosaşu... - ei tot nu contează: au mărşăluit în coloană, bătînd pasul de front pe arătură. Când mă plângeam că nu-mi sunt editate cărţile, iar atunci când apar, fie sunt imediat retrase şi distruse - vezi Liiceanu, Culoarea curcubeului; fie sunt nedistribuite - ca Viorica Oancea, eu Amnezia Ia români - fie pur şi simplu neacceptate: Mircea Martin, deşi îmi publicase două cărţi, a refuzat Sabina, minţind că... fusese editată!; Frăţilă de la ALL, bine şi insistent consiliat de ardelenii săi: Breban şi Buzura, deşi apucase să publice Roman intim, nu a mai vrut să scoată şi Sabina (acceptată); Radu Mareş, deşi editase trei volume de jurnal, nu a mai acceptat al doilea volum de publicistică (Butelii aruncate în mare), nici Jurnal 1999, nici Jurnal 2000, predate (başca porcăria faţă de Davidescu la care a fost complice pe după cap cu R. Cesereanu) - aşadar, când mă plângeam că ai mei colegi “mă cam” (relativism moştenit de la partea-mi ardeleană, cea de autoadopţie...) persecută, cei care mă auzeau, fie mă contraziceau cu vehemenţă, fie mă tratau de suferitor de complex de pdrsecuţie. între noi fie vorba: chiar şi eu, dintr-un reflex de apărare, cu toate că aveam în faţa ochilor şi între mâini probele acţiunilor extrem de culturale ale rezistenţilor prin cultură, îmi şopteam că... exagerez, că n-or fi colegii mei chiara aşa de... - ca să mă poţ alinta un pic. 168 Pau! Goma însă realitatea era cu totul alta... Ei bine: realitatea era, în ceea ce mă priveşte, nu “alta”, ci “dimpotrivă”! Iat-o, realitatea aceea: în Anul Domnului 2002, avînd eu vârsta de 67 ani, în jur de 55 titluri scrise, vreo 40 editate (întâi în franceză, germană, neerlandeză, italiană, suedeză, engleză, apoi în limba mamei mele, Maria) din care 30 în româneşte, în România: sunt un necunoscut - tinerii au auzit doar numele meu (dacă...), fiindcă, vorba Iui M.D., maturii au încercat (şi au reuşit!) să mă dea uitării - ce eufemism mioratic!, ce cataplasmâ pe sufletul obidit al valahului de triple sexe, predominant: neutrul! Campaniile împotriva mea şi a cărţilor mele - împotriva Scrisorilor întredeschise din 1995, la Biblioteca Familia, apoi împotriva Jurnalui I-II-III de la Nemira (1997) au fost judecate de lichidatorii mei insuficiente pentru a-mi închide gura. Sub stindardul Monicăi Lovinescu căprarul Liiceanu, plutonierul Manolesçu, sergenta (majoră - hait, am... acordat-o!) Adameşteanu - la care s-a asociat, spre suprinderça numai a mea, limbricul veninos Mircea Martin - au organizat tăcerea în ceea ce mă priveşte. Dacă Monica Lovinescu decretase în 1997: «îmi pare rău că l-am cunoscut pe. Paul Goma», un an mai târziu rectificase tirul - după ce s-a sfătuit şi cu Pleşu (pe care pretinde că îl detestă!) şi deciseseră in plénum să nu se mai -scrie-vorbească despre Goma - nici în bine, dar nici în rău! De aici a ieşit cuvântul de ordine monicesc: «Goma e contestat» - pus în practică întâi şi-ntâi de plăvanii din Moldova de Sus (altfel prieteni ai lui Luca Piţu...), din.Moldova “centrală” (Convorbiri literare, Timpul), trustul Polirom... - cei pe care-i denunţa - dar fără a le da numele... - Vasile Baghiu, în Vatra... Asta este s’tuaţiunea la mijlocul anului calendaristic 2002 - la 12 ani şi jumătate de Ia “-revoluţia” care băgase spaima-n scriitori clasicizaţi ca Manolescii, Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Eugen Simion M.H. Simionescu, Fănuş Neagu,... Ce mai tremuraseră rezistenţii prin cultură - o săptămână, hai două, până când Stăpâna lor, Securitatea Poporul ‘Ncitor pusese iar laba pe putere... Iar eu mă consolez cu... postumitatea. Şi cu intemetul... Jurnal 2001-2003 169 IULIE Luni 1 iulie 2002 (...) Ieri am căzut pe sfârşitul emisiunii religioase (protestante) în care erau prezentate câteva cărţi (şi autori). Un june teolog protestant (Abe! şi încă un prenume curent) vorbea despre cartea sa - titlul nu l-am reţinut, era ceva mălăieţ (şi înşelător), de genul: “Să-ţi iubeşti duşmanii”. însă la un moment mi-a atras atenţia ce a spus, răspunzînd unei întrebări contrariate: “Da, am afirmat că la 11 septembrie (2001) s-au înfmntat două anticulturi: cea americană cu cea care se revendică de la islam, dar este împotriva Coranului”. Da, domnule! Şi eu spusesem asta, unele îmi stăteau pe limbă -dar câte altele îmi stăteau pe hârtie, dar nu le publicasem - unde? (...) Miercuri 3 iulie 2002 Din însemnările precedente am făcut un textulete: “Şocul de la 11 septembrie”. Am trimis prin fax un exemplar lui Valerian Stan, să încerce el să-l plaseze, fie la Cotidianul, fie la România liberă (sugestia mea). Paris 1 iulie 2002 Şociil de la 11 septembrie 2001 Dacă aş spune tare ceea ce se doar şopteşte: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană şi jihadă - cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?, aş fi tratat de antiamerican, de antiarab - ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit şi jidovit, antirus şi rusofil, anti-român şi basarabean xenofob, în fine, “antiamerican”... Am auzit şi dinspre Bucureşti ecouri provenind din Franţa, din Germania, din Anglia (însă nu şi din Italia, Spania, Portugalia - oare de ce?) sub forma unui indecent răcnet de “solidaritate”: «De la 11 septembrie sântem cu toţii americani!» Secreţie de turmă, servilism dezgustător. Necunoscători ai istoriei în general, analfabeţi în politică (sau de-a dreptul rău-voitori), străluciţii politologi: Mihăieş, Dan Pavel, Antohi, S.Tănase, Oişteanu, Shafir, Adameşteanu, Ioana Ieronim, Alina yMungitt, A. Comea, 170 Paul Goma Volovici, lefegiii Europei Libere sub bagheta lui Ratesh: Hurezeanu, N.C. Munteanu, Iorgulescu, Ashkenazy, I.B. Lefter şi alţi luminaţi, precum şi cohortele de profitori-Soros au răspuns: «Prezent!» la o chemare nerostită, la o invitaţie neformulată. Un isteric domiciliat în Occident parafrazase celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [şi eu] un berlinez!» (el îşi exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai ruşilor, parte robi ai ruşilor). Pe urmele aceluia s-au grăbit să zbiere în cor frustraţii ai căror părinţi trăiau cu nostalgia... inversă, a luptei-pentru-pace-în-Vietnam. După ei, laie (că tot deveniserăm fulgerător, nu doar europeni, dar şi mondialiştr cu diplomă de revoluţionar şi, fireşte: ‘‘aliaţi ai americanilor din negura veacurilor”), recent-culturaleţii dâmboviţelini, autodeclaraţi politologi, futurologi, astrologi, americanologi, altfel ordinari bursofagi, postulanţi la cârmăcirea (hait!, am nimerit cuvântul care spune adevărul) nefericitei Românii cea ajunsă proprietate a Securităţii eterne, după id/ologia lui Brucan. Poţi să-ţi exprimi compasiunea - sinceră, nu interesată, ca americanolatrii çarpatodanubieni - faţă de cineva care a suferit o grea pierdere, de obicei legată de moarte-în-familie, în nici un caz nu poţi pretinde că “eşti şL tu”, fie mort, fie fratele-mama-cumnatul-fiul-vecinul mortului. Pentru că nu e logic, nici corect. Şi nici decent. Data de 11 septembrie constituie, vai, o piatră de hotar, în timp -însă nu fiindcă “de la. 11 septembrie” noi, ne-americanii am fi devenit fulgerător americani; ci fiindcă atunci, ei, prietenii noştri, americanii, au primit o lovitură pe cât de cumplită, pe atât de neaşteptată. Pentru întâia oară în scurta lor istorie americanii au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul naţional (memorie? istorie? -amnezia/ nu bântuie doar România - Pearl Harbour: se află undeva, pe o insulă, departe, în spaţiu - şi în timp...). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepţi; cei mai cinstiţi, cei mai harnici; cei mai inteligenţi, cei mai generoşi; cei mai păziţi de cel rău; cei mai morali - cei mai iubiţi dintre pământenii de pe.întreaga planetă. Şi, dintr-odată... Până atunci ei, atacaseră din cer:-în Franţa, în Italia, în Belgia, în Olanda - ţări ocupate, inamicele fiind Germania şi Japonia; apoi în Vietnam, în Oambodgea. Apoi în Irak; în Iugoslavia; în Afganistan... Sunt terifianţi americanii când atacă din cer - să ne amintim doar “colateralele” din România primăverii-verii anului 1944, mai ales cea din 4 aprilie, când au fost ucişi 5.000?, 20.000? de civili numai la Bucureşti, din care cel puţin o treime basarabeni şi bucovineni refugiaţi, aflaţi în vagoane, ori aşteptînd în Gara de Nord garniturile de tren ce urmau săd ducă spre Vestul ţării, “în dispersie... ”. Cu acest “prilej” a dispărut-neidentifîcat şi Ignat Goma, fratele.mai mic al Jurnal 2001-2003 171 tatei, violonist (abia acum aflu că atunci ar fi fost inaugurat - şi repede închis - un cimitir-nou, între Pantelimon şi Brăneşti, aproape de linia ferată, unde ar fi fost îngropate victimele bombardamentului orb, american); nu altfel au dispărut-(mulţi)neidentificaţi la Dresda şi Leipzig peste 600.000 de civili şi de refugiaţi (tot din Est!- şi tot de ruşi fugind!)-, cum au dispărut-neidentificaţi, după o jumătate de secol, mulţi dintre civilii americani de la 11 septembrie 2001. Mai puţin veşnic-biruitori sunt americanii când ating cu tălpile lor pământul. Nu au fost capabili să-l alunge pe Castro cel care de patru decenii le stă în coastă şi le dă cu tifla, singura lor “victorie” a fost repurtată în Grenada - ştie careva din sală pe 'unde este, ce suprafaţă, câţi locuitori are Grenada cu pricina? ...Şi dintr-odată, din senin, fulgerător, fară-avertisment... Neadevărat: atât informaţiile (proprii - mai ales cele obţinute prin spiûni-oameni, fiindcă supratehnologia a rămas oarbă), cât şi avertismentele partenerilor nu lipsiseră: totul gravita în jurul politicii externe a USA, în special în Orientul Mijlociu - însă americanii se cred, nu doar cei mai puternici, dar şi unici deţinători ai adevărului absolut: «Noi ştim ce e Bine şi ce e Rău, nu avem nevoie să ni se şi deseneze...» răspundeau - atunci când catadicseau să răspundă. Şi, dintr-odată, din senin, fără avertisment... Neadevărat: americanii nu au ştiut" - fiindcă au refuzat să decodifice “mesajul”; nu au acceptat adevărul, anume că data de 11 septembrie avea o semnificaţie precisă - tot în legătură cu politica externă a USA în Palestina. în loc să caute eventualele motive ale atacului, ei s-au grăbit să fabrice pretexte, să acuze “lumea arabă” în totalitate şi s-o trimită în categoria Răului” (vezi primele discursuri ale preşedintelui Bush jr.). în ceea ce-i priveşte pe americanii de rând întrebările-imprecaţie rostite în direcţia Divinităţii au fost: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie ;asta?» - ceea ce se traduce prin: Dumnezeu m-a bătut doar pe mine, american, numai mie mi-a făcut “asta” - după care au amănunţit: «De ce ne-au făcut [ei, ne-americanii] asta, nouă, care îi ajutăm şi-i iubim? De ce au început [ei, ne-americanii] să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit (peste noapte!) ingraţi? Noi ne-am vărsat de două ori sângele pentru europeni, în secolul trecut, ca să-şi recâştige libertatea, le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut...» - impersonalul viză ne-ajutorul faţă de comunităţi şi ele, nefericite, dar aflate sub controlul URSS, de la împărţirea ca un harbuz a globului pământesc, în zone de influenţă. Apoi, arătînd înspre Africa, Asia, America de Sud: «De ce ne urăsc, acum? Fiindcă avem ce mânca şi dăruim şi altora? Fiindcă suntem democraţi - ei nu?» 172 PauI Goma Durerea poate orbi judecata - pentru o vreme. însă judecata americanilor era oarbă dinainte. în deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acţiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roşii în Italia, Armata Roşie în Gennania, Acţiunea Directă în Franţa), americanii se indignau că autorităţile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromiteau vacanţele culturale ale turiştilor de peste Ocean; când terorismul: islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franţa, americanii - şi nu doar turiştii, ci şi gazetarii şi oamenii de afaceri - nu au încetat de a trata statul şi poliţia franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriştii, ameninţînd cu denunţarea unor contracte comerciale - ceea ce dealtfel au şi făcut, ocazia le era oferită pe tavă... Fiindcă erau siguri: la ei, în America, aşa ceva este de neconceput - ţara lor: fortăreaţă inexpug-nabilă, păzită zi şi noapte de annata cea mai puternică - ce să mai vorbim de atotştiitorismul, de eficacitatea poliţiilor FBI şi CIA.r Şi a venit 11 septembrie. în loc şă caute motivele agresiunii suferite de ei în propriul comportament de politică exterioară (printre ele: Palestina) americanii au acuzat Cerul de nedreptate. Şi pe arabi -de... jihad (război sfânt al musulmanilor). Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizaţoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultură, barbaricultura dimpotrivă: cea vehiculată de câţiva arabi supra-bogaţi, supra-occidentalizaţi, supraamericanizaţi - creaţie a cui? a americanilor! Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulţi gândiseră şi impuseseră teroarea Revoluţiei Franceze şi a celei Bolşevice. :STa spus mereu că secreţia “gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia “maselor largi de musulmani umiliţi de creştini, colonizaţi de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Este şi aceasta - dar nu numai asta. Fiindcă “masele largi de musulmani” indicau locul-dureros arătînd,. nu America - ci Palestina. Astfel, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor - cu încurajarea pe faţă, suţinerea, complicitatea americanilor - poate fi considerată, dacă nu cauza (deşi, de la venirea lui Sharon la afaceri...), atunci pretextul; mai corect: alibiul jihadiştilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraţilor palestinieni»... Bineînţeles, nu soarta palestinienilor (din 1948!) umiliţi, spoliaţi, alungaţi de pe pământul lor, băgaţi în sârme, masacraţi de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare israeliene le stă la inimă Jurnal 2001-2003 173 benladeniştilor - dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene - ci americane... în ochii acestora, americanii sunt inamici, nu pentru că susţin Israelul în toate acţiunile sale teroriste împotriva băştinaşilor palestinieni, ci pentru că le-au invadat Locurile Sfinte (din Arabia Saudită), pentru că le pompează sângele (petrolul - ceea ce nu-i împiedecă să se scalde în petrpdolari), şi le sunt rivali pe terenul anticulturii. Dar mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar susţinătorii lor (Saddam, Ben Laden, talibanii care au terorizat Afganistanul atâţia ani); nu doar “alfabetizatorii” lor, individual - ci fabricanţii terorismului antioccidental, sub forma lui cea mai virulentă: antiamericanişmul. în secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia fusese puterea cea mai nocivă, cea mai destructivă. America, în ochii noştri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator: în ultimul război mondiaîi-a salvat de Hitler pe francezi, italieni, belgieni, olandezi, englezi - dar nu şi pe polonezi şi pe cehi (care luptaseră în unităţile britanice împotriva germanilor) - de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise - trăiască Stalin!, partenerul lor, “Oncle Jo” cum îl dezmierda Roosevelt, Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel “decât” bombardîndu-ne, mai ales în 4 aprilie 1944, nici nu ne-au ajutat când aveam nevoie de ei şi îi aşteptam să-şi onoreze promisiunile. îi aşteptasem pe americani ca pe Mesia. Şi n-au venit. Ba, în cazul Lingurilor, în 1956, neintervenţia lor a avut valoare de complicitate manifestă cu Sovieticii la strivirea insurecţiei -anticomuniste. Promiseseră ruşilor că nu vor .interveni în “treburile interne ale URSS” - dar noi nu ştiam; şi îi aşteptam... [O altă dovadă de complicitate a americanilor cu sovieticii în martiri-zarea românilor: în hărţile lor de până în 1989, dacă Ţările Baltice, toate trei, purtau inscripţia, în roşu: “USA nu recunoaşte anexarea lor, în 1940, de către URSS”, nici partea de răsărit a Poloniei, nici a Cehoslovaciei (cu aceste două ţări România avea hotar comun în 1938), şi nici Bucovina de Nord şi nici Basarabia care tot atunci au avut aceeaşi soarta nu,poartă... nerecunoaşterea USA. Ni s-a explicat: n-am fi avut parte de acest “tratament cartografic” dacă România nu ar fi declarat război SUA (în 12 decembrie 1941). Este adevărat: Polonia şi Cehoslovacia nu le declaraseră război... pentru că nu mai existau ca state; iar Ţările Baltice, după ocupaţia rusească trecuseră sub control german. Să nu se uite: cu o săptămână mai devreme, în 6 decembrie 1941, Anglia declarase război României...: 174 Paul Goma [în 1940, când Rusia ne răpise Basarabia şi Bucovina de Nord aceeaşi Anglie declarase că... nu are obiecţii (faţă de un abuz grosolan), însă după 1941, când România pornise la recuperarea teritoriilor în chestiune, Churchill ne calificase de... “şacali care se năpustiseră asupra Rusiei - aflată la pământ” - minciună: biata Rusie fusese,'până în ajun, aliata lui Hitler (deci duşmana Angliei), iar România o atacase în 22 iunie 1941 simultan cu Germania...] Câtă vreme URSS reprezentase celălalt talger al politicii planetare, se instalase pentru decenii un echilibru (al terorii nucleare). De când URSS a implodat şi nu mai este luată în seamă când zice, din inerţie: “Nietl”, Statele Unite cunosc beţia puterii cu tot ce implică o beţie: comportament nerezonabil, judecată alterată, pierdere a simţului realităţii, al echilibrului, al moralei - toate aceste simptome ducînd la acte criminale. După războiul din Coreea (în fapt prelungirea celui de al II-lea război mondial), americanii, oriunde au intervenit pe glob, au început prin gafe (răsunătoare - dar costisitoare, în sânge), au continuat prin... înfrângeri, de pe urma cărora ei şi-au luat bagajele şi s-au întors acasă, lăsînd în urmă, nu doar “câmpuri de luptă” devas-tate, ci ţări întregi ruinate, mai grav: recăzute în sclavia-barbaria comunistă: Vietnamul de Sud, Laosul şi mai ales nefericita-Cambodgea. înapoi la terorismul impropriu numit: “arab”, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă - doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creştinilor, ci a unei ţări împotriva altei ţări (America) - care dădea ajutor duşmanului ei de moarte: Irakul. Fundamen-talismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre şiiţi şi sunniţi, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani şi creştini - dar nu a fost decât unul economic, în care “găina” a fost (şi este, în continuare): petrolul. Are să mi se reproşeze iar obsesia petrolului: am vorbit repetat de petrol ca armă de şantaj pe care trebuia să o folosească’România întru apărarea fiinţei naţionale şi a unităţii teritoriale, în 1939-40, faţă cu înţelegerea dintre Hitler şi Stalin, pentru împărţirea Europei. După mai bine de şase decenii, care a rămas cauza convulsiilor, chiar a războaielor din Kuweit, Irak, Afganistan, implicarea Pakistanului, a Turciei, intereselè-vitale în Caucaz în Asia Centrală? Petrolul! Pentru petrol, Americanii fac orice - şi contrariul. [Petrolul se află la originea conflictului irano-american: Mossadegh, primul ministru al ţării, cel care pusese bazele democraţiei şi ale europenismului în Iran, decretînd naţionalizarea companiilor petroliere (americane!) a fost răsturnat, în 1953 de către omul americanilor. Mohammad Reza, devenit şahul; se cunoaşte urmarea!..] Jurnal 2001-2003 175 Numai nişte comentatori, chiar istorici fără memorie (fraţi cu balerinii fără picioare) nu ştiu de unde să-i ia pe Diavolii, pe reprezentanţii Imperiului Răului (cum le zice cultivatul preşedinte actual, Bush junior) ca Homeyni, Saddam, Ben Laden. Cum, de unde?-dar toţi aceşti duşmani-de-moarte ai “civilizaţiei albe ”, ai americanilor, au fost fabricaţi de... americani, au fost inventaţi de americani. în anume împrejurări... Numai că în... alte împreju-rări ei, “ingraţii” se întorseseră împotriva Pygmalionului şi Stăpânului lor! CIA îl susţinuse şi îl ajutase pe Saddam în războiul cu Iranul; şi pe Massud, în Afganistan r dar numai atâta vreme cât acesta din urmă lupta împotriva Ruşilor (cu care Americanii erau - atunci - în conflict). De cum a început Marea Fraternitate Americano-Rusească iar Massud a devenit incomod, la cererea lui Puţin pe lângă Bush, Americanii l-au lăsat din braţe pe eroul luptei antiruseşti şi se poate spune că CIA l-a dat pe mâna talibanilor (pe care tot americanii îi fabricaseră - cu puţin înainte de a-i declara “Diavoli!”) - iar aceştia l-au asasinat în linişte. Americanii nu încetează de a arăta Irakul ca deţinător de arme de distrugere în masă însă până în momentul de faţă nu au produs dovezi de existenţă a lor - oare de ce? - pentru că, tehnologia de fabricare a gazelor, a substanţelor mortale, printre ele... antrax-ul, fusese graţios furnizată de americani, iar produsul a fost folosite de irakieni atât împotriva kurzilor, cât şi împotriva acelor irakieni care se răsculaseră în 1991 împotriva lui Saddam - însă Bush senior îi ordonase lui Schwartzkopf să sisteze operaţiile militare şi să nu intre în Bagdad, în schimb'... Estimp Coreea de Nord se laudă pe faţă, într-o conferinţă de presă! că deţine arma atomică - o şi arată! - iar Americanii, chestionaţi în privinţa pericolului planetar reprezentat, răspund că... să vedeţi, copiii coreeni (de nord) şi aşa sunt subalimentaţi - să sufere din pricina unei campanii militare americane...? De ce acest tratament de favoare? Ce întrebare! Coreea (de Nord) nu arepetroll Desigur, toate aceste discursuri (unul pe faţă, unul pe dos) sunt rostite cu o seninătate terifiantă: iată pe mâna cui a trecut soarta planetei noastre... De pe a Rusului I pe a Rusului II. Terorism... Cine vorbeşte de terorism: teroriştii! în Franţa ocupată autorităţile de la Vichy, colaboraţioniste, îi numeau “terorişti” pe acei francezi patrioţi care se manifestau împotriva ocupantului german; în România ocupată de ruşi, în 1944, autorităţile colaboraţioniste îi numeau “terorişti” pe acei patrioţi români care luptau împotriva ocupantului sovietic şi a slugilor lor băştinaşe; erau oare numiţi altfel decât “terorişti” -ancepînd din acelaşi 176 PauI Goma nenorocit an 1944 - balticii, polonézii, ucrainenii care luptau împotriva ocupantului rus?; nu èraü tot “terorişti”, în gura rusului ocupant, basarabenii şi bucovinenii, acuzaţi şi de “naţionalism românesc”? Dar acum - adică în ultimul deceniu - cum le-a spus “moldovenilor”, în 1992, Elţin, în timpul Războiului de pe Nistru; nu “terorişti”? cum i-au tratat pe ceceni Elţîn, Puţin - nu de “terorişti”? Nu le spun chinezii tibetanilor - de, iată, 50 ani: “terorişti”? Nu le spuneau sârbii lui Miloşevici albanezilor din Kosovo - care luptau pentru recăpătarea drepturilor legitime, furate în 1989 - nu tot “terorişti”? în Palestina înainte de 1948 cine erau “teroriştii”? Evreii care luptau împotriva englezilor pentru a avea un loc sub soare, printre ei viitori prim-miniştri ai statului Israel: Menahem Beghin, Itzak Shamir... însă de cum Evreii au devenit stăpâni ai Palestinei, cum “terorişti” au devenit... alţii, ceilalţi, băştinaşii, luptătorii pentru pământul natal, casele, livezile, demnitatea: Palestinienii (care, din punctul de vedere al dreptului-pământului au cel puţin tot atâtea temeiuri ca şi recenţii-evrei, până mai ieri “revoluţionari internaţionalişti”, altfel credincioşi cetăţeni sovietici, devotaţi comunismului, deveniţi fulgerător şi naţionalişti şi mistici şi xenofobi şi partizani ai apartheid-ului şi constructori emeriţi ai Zidului (Ruşinii) Ierusajimului. într-adevăr: este vorba de înfruntarea a două anticulturi; de lupta între două barbarii; de ciocnirea între= două variante ale terorismului:. cea de-stat a imperialismului americano-ruso-chinezo-israelian care, nu-i aşa, “face baraj extremismului” şi varianta geamănă, benladenistă. Nu este lipsit de interes să recapitulăm punînd o întrebare (dealtfel retorică): Care state şi-au dat mâna pentru a lupta, pe după cap, împotriva “terorismului”? (s-a uitat întâlnirea de la Pekin în care trei siniştri clowni- dictatori-terorişti: american, rus, chinez jurau că ei vor combate... terorismul - până... la ultimul tibetan, uigur, cecen, antiamerican?) - însă, în “probleme secundare” se opun cu o îndârjire demnă de o cauză cu adevărat bună - iată “secundarele”: 1. în chestiunea interzicerii emisiunilor de oxid de carbon care atacă pătura protectoare de ozon, astfel modificînd climatul planetei, generînd deja catastrofe “naturale” (inundaţii, secete) - cine s-a opus şi se opune tentativei de salvare a pământului nostru? Statul aflat în fruntea campaniei... antiteroriste şi campionul poluator: USA!; 2. în chestiunea interzicerii fabricării şi vinderii minelor antipersonal (cele care au schilodit şi continuă să rupă picioarele a milioane de fiinţe oameneşti - cu precădere copii - în Afganistan şi în Kosovo, în Cambodgia, în Angola, în Liberia) cine se opune suprimării Jurnal 2001-2003 _______________________________________ 177 cumplitului instrument de teroare exercitat asupra nevinovaţilor, a civililor? Exact statele aflate în Concordia Mondială împotriva .Terorismului: USA, Rusia, China, Israel - şi Coreea de Nord; 3. în legătură cu înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale (după aceleaşi principii ca şi Tribunalul de la Niimberg), care să-i judece pe cei vinovaţi de crime de război, crime împotriva omenirii, genocid, sclavaj, deportare, viol... - cine i se opune? Bineînţeles: USA, Rusia, China, Israelul! La ce ne-am fi aşteptat: să fie de acord călăii cu propria-le pedepsire? 4. în legătură cu liberalizarea producerii şi comercializării medicamentelor “generice”: pentru combaterea unei pandemii: sida, tuberculoză, malarie, guvernele ţărilor atinse de aceste plăgi ale Egiptului, să poată produce şi vinde la preţuri accesibile remediile -fără a plăti brevetele... - cine se opune, invocînd “proprietatea intelectuală”, dacă nu intelectuala, generoasa, umanitara Americă de Nord? A murit URSS? Trăiască USA! Avea dreptate tata când spunea: «Americanii se deosebesc de ruşi doar prin numărul stelelor de pe drapel». Vreme de decenii, sub ocupaţie sovietică, apoi securistă, mioritistă autohtonă, Românii, tot aşteptîndu-i pe “Americani” să vină, să ne libereze de Cel Rău, deplorau ignoranţa Occidentalilor în privinţa României şi a românilor. Şi aveau dreptate - e-he, dac-ar fi ştiut cine suntem noi, nu ne-ar fi abandonat Rusului! De când ne-au “liberat”. alde Brucan, Iliescu, Petre Roman, Stănculescu, Militaru şi alţi... bravi români, antiruşi, am uitat fulgerător că Americanii (aici fără ghilimele) au fost, sunt, vor fi partenerii Ruşilor, că pe ei nu-i vor trăda (pe noi: da, în continuare). Că dacă românii (în fine: reprezentanţii de nădejde ai intereselor strict personale, altfel securiste) se zbat să intre în NATO, chiar cu epoleţii albaştri la vedere, Americanii vor privi cu un sfert de ochi la harta ţării noastre, căutînd niscai terenuri de aviaţie (americană) şi de trecere a unor conducte de petrol (pentru americani) - atât. Că vor pica şi ceva dolari pe lângă “baze” - negreşit: securiştilor eterni, nu doar gumă de mestecat, ci şi burse pentru doctorii-în-burse-americane, cei care se cred datori să apere “valorile americane”, “etica americană”, zbierînd isteric, acuzîndu-i pe sceptici, pe ne-amnezici că, fiind... antiameri-cani, sunt, necesarmente, antiromâni (vezi la Mihăieş, Antohi. I.B. Lefter, Adameşteanu, Ieronim. A. Cornea, Shafir, Oişteanu, G. Andreescu. lorgulescu, Dinu C. Giurescu... ), lista este greţos de lungă. Ce-ar fî să-i întreb pe românii care se tânguiau mai deunăzi că america-nii nu ştiu nimic despre români, de aceea nu se interesează de soarta noastră: »• 178 Paul Goma «Dar voi, buni români - şi bravi creştini - ce ştiţi despre albanezi (cu care am fi veri de-ai treilea)?; despre palestinieni - dar despre ceceni? - sau vă pasă de ei aşa cum bănuiaţi (pe bună dreptate) că le păsa “americanilor” de români? «Şi ce ştiţi voi, americanofili din moşi strămoşi, despre rudele sărace de-alături: basarabenii şi bucovinenii? «Nimic-nimic-nimic. Dar, spre deosebire de americani, care nu-ştiau pur şi simplu (pentru că nu ajunseseră până la pagina cu pricina), voi nu-vreţi-să-ştiţi. Fiindcă vă imaginaţi: conţinutul Cornului Abundenţei American abia va ajunge pentru românii-din-România, nu şi pentru... minoritari, cum le zicea seniorul vostru, Coposu, basarabenilor şi bucovinenilor». Mulţi sunt cei care contestă termenul de. anticultură aplicat americanilor, iar pentru că tot sântem noi literaţi, explică: «O comunitate care a dat scriitori ca Poe, Pound, Hemingway, Faulkner nu poate fi anticulturală». La care orice alfabetizat poate replica: «O comunitate care a dat scriitori ca Goethe, Schiller, Heine, a putut foarte bine să-i alunge din ţară pe mulţi scriitori, să le ardă cărţile, să ardă oameni; o comunitatea care a dat scriitori ca Puşkin, Gogol, Tolstoï, Dostoievski, a putut foarte bine să ardă cărţi, să-i împuşte pe scriitori, să-i trimită la moarte sigură în gheţurile Siberiei. Fiindcă - din păcate - nu există legătură între literatură şi cultură. Literatură - bună - au şi românii... Cât despre cultură... Paul Goma A trecut pe aici Gabriel Pleşea, Mi-a dat ultima lui carte publicată (în fapt, trei romane între copertele unui singur volum). Am discutat despre starea lumii.’ Mi-a povestit câte céva din România (de acolo venea). Ne-am înţeles bine. Mi-a scris Dan Petrescu. Că a primit mesajul trimis după primirea cărţii lui “Deconstrucţii poporane”. (...) Joi 4 iulie 2002 Mi-a mai spus Pleşea: la Bucureşti fiind, nimerise într-o “dispută” dintre Everac şi Breban - despre Goma... Nu contează ce delira Everac, însă Breban pretindea că excluderea, mea din Uniunea Scrii-torilor, din aprilie 1977, ar fi avut loc înainte de arestare... Pleşea a intervenit, afirmînd că există scris, negru pe alb, că după două săptămâni de la arestare - în biroul de anchetă de la Securitatea din Rahova Jurnal 2001-2003 179 - i se adusese la cunoştinţă lui Goma excluderea. Breban i-a spus că nu ştie despre ce vorbeşte! - că el, Breban ştie precis (despre ce vorbeşte), că i-a spus lui cineva de încredere... I-a spus lui cineva (de încredere)... ™sta-i Breban: nu citeşte decât un singur autor: Breban (dacă...); nu citează decât din Nietzsche - dar are opinii ferme despre (mai ales) ceea ce nu ştie... Acum - zicea Pleşea - pregăteşte o scrisoare către mine, în care sânt... reprimit în Uniune. Ca să vezi cu ce-şi pierde Breban timpul cel preţios... Sâmbătă 6 iulie 2002 Azi am terminat ultima variantă a Săptămânii Roşii - am lucrat la ea trei zile. Cronologie: - Azi dimineaţă, pe la ora 9 telefonează Ştefana Bianu, ca să-mi spună că “vuieşte lumea din cauza Scrisorii lui Iliescu” (adresată mie), publicată de Ziua. Am crezut că textul trimis prin fax lui Valerian Stan va fi fost publicat, deci şi fragmentul (din scrisoarea lui Iliescu) citat de mine. Ştefana, care nu ştia decât telefonic despre “afacere”, a rămas pe varianta mea; - La prânz îmi telefonează cineva de la BBC, biroul bucureştean: să-i dau prin telefon o “părere” despre scrisoarea lui Iliescu... Explic ceea ce explicasem Ştefanei. Dar el susţine că nu este un fragment, ci integrală (mi-a trimis apoi un fax: aşa era). I-am spus că nu comentez; - La 17,30 îmi telefonează... Dorin Tudoran - cerîndu-mi să nu-i închid telefonul. în nas. îi amintesc că nu am făcut niciodată aşa ceva... După ce mi-a comunicat că el ştia de vreo lună de zile că Iliescu îmi scrisese («Se ştiu toate la Bucureşti, bătrâne...»), m-a sfătuit să... dau curs scrisorii - cam în termenii următori: «Ca, de acolo, de la Bucureşti, să spui ce ai de spus - nu de la Paris...» M-am străduit să-l trag de limbă să aflu mai multe amănunte despre... informaţiile lui. Nu am reuşit, ba chiar sânt convins: el a dat înapoi şi nu mi-a mai comunicat ceea ce intenţionase... I-am spus: mă contrariază sfatul lui. Din nou, întrebarea: «Cine dintre noi e nebun?» M-a tulburat peste poate Tudoran. Duminică 7 iulie 2002 Silit să mă repet: m-a tulburat rău Tudoran. Am avut o noapte èxtrem de agitată - şi din pricina asta. 180 Paul Goma Spunîndu-mi ce mi-a spus, a dovedit că: - nu “binele meu” îl vrea el; - dacă nu “binele său” - deşi... - atunci: răul meu; a încercat să mă împingă într-un şanţ, cum o mai făcuse când m-a îndemnase să-i vorbesc de rău pe Brezianu, pe Gelu Ionescu (las-că numiţii meritau din plin să fie urechiaţi - dar nu la instigaţia lui Tudoran); - dacă mi-a dat sfatul în totală bună credinţă, atunci s-a prostit rău - dovadă: când l-am întrebat cum anume va arăta - practic, cronologic, fază cu fază - “ducerea la Bucureşti a mea” (la care mă împingea), el s-a dezangajat, nu a mai continuat discuţia pe tema asta; iar mormăiturile cu care a refuzat să răspundă politicos la întrebările politicoase ale mele' (ce-i mai face soţia, ce-i mai face fata) au mărturisit că nu-i plăcuse deloc turnura convorbirii şi, cum nu mai voia s-o-ntoarcă (unde?), tentativă s-o reteze grabnic. Ce cred eu, în continuare: Că Iliescu, scriindu-mi, a dat curs “consiliului” unui consilier rial lui, dîn popor. El singur, cu instinctul lui de vulpoi fost-tânăr şi cu inteligenţa-vicleană mult deasupra mediei “intelectualilor” români va fi simţit, ştiut că un asemenea demers pe lângă mine va avea aceeaşi “audienţă” ca, de pildă o invitaţie la o partidă de vânătoare (de partid şi de stat...) - şi că mai înţelept ar fi să nici nu încerce. Se vede însă că a cedat “interesului de stat” prezentat pe tavă de cine şti.e ce pipiţă cretină (absolventă de “limbi străine”, la Craiova), ori de vreun tânăr “inteléctual” - la cei 30 ani ai săi se deosebeşte de tată-său, prim-secretar de regiune ori şef al Securităţii din Suceava, doar prin numărul cărţilor citite. Acesta fiind “materialul” din care a fost clădită (!) echipa de consilieri prezidenţiali. Măcar în economie, armată, poliţie, diplomaţie - chiar şi învăţământ şi cultură - sunt aceiaşi vechi tovarăşi (sau odraslele lor). Insă consilierii prezidenţiali - posedînd şi un “bun dosar de cadre” -sunt total incapabili să dea un... consiliu şefului, fiindcă în capetele lor vâjâie vântul mioritic. Au învăţat, stăpânesc doar micile şmecherii, măruntele găinării, “amănuntele nesemnificatie” (ca de pildă neamănuntul existent şi în eseul lui Adrian Niculescu şi în scrisoarea lui Iliescu, a cela că aş fi începui a face închisoare... “în 1958” - a, nu e o “scăpare românească”, nici o amnezie tricoloretică - ci o pură şi simplă evitare de a pomeni de funie în casa spânzuratului: adică de 1956 şi de Ungaria, în “contextul Iliescu” - cel cu musca pe căciula Echipei Morţii...). [Consilierii intelectuali... Nu mă întreb la ce slujesc ei, ci de-a dreptul răspund: la nimica (din contra, vorba lui Săram); la ce au folosii “consiliile” lui Sorin Alexandrescu pe lângă preşul Constantinescu? Măcar Praloanga cu acelaşi nume a fost o impostoare, Jurnal 2001-2003 181 o escroacă (nu minţea ea fără să clipească, pretinzîrid că fusese în... Amnesty International şi militase puternic pentru deţinuţii politici? - o fi fost: ca membrană anonimă prin cine ştie ce localitate de mărimea a şaişpea) - dar Sorin, nepotul statuii lui Eliade? în ce “domeniu”, vorba lui Brucan, îl sfătuia pe preşedintele Ţucu? Sorin se pricepe la structuralism şi la oniricistul Ţepeneag, colegul lui de primară - atât, dar temeinic. In materie de Istorie a literaturii române contemporane ajunsese, hăt, până la Titus Popovici - o notasem pe viu, în Jurnal II (Căldură Mare) - şi, e drept: la Nedelciu. Adevărat că până în 1996 trecuseră şapte ani îndesaţi şi ce nu învaţă omul în şapte anii de-Amsterdam? De acord: nimica, dar pentru consiiîatu-său şi-atâta era prea-destul. Presu-pun că mineralogul pietros Constantinescu nu-şi va fi manifestat do-rinţa de a fi iniţiat în structuralism de însuşi tatăl schemelor, săgeţilor indicînd (cu, o uluitoare precizie) mersul geniului la Faulkner.] : Întoarcere la scrisoare: ciudat: în această împrejurare nu simt nici ostilitate, nici dispreţ, cu atât mai puţin dorinţă de a da o palmă peste gură obraznicului din faţă - acestea s-au manifestat în cursul,celor 12 ani (aproape 13!), câţi au trecut din decembrie 89, mai cu seamă în Scrisoarea deschisă adresată lui în 21 aprilie 1994, apoi în Programul pentru candidatură din 21 martie 1965 - ultimul fiind deja-diminuatul text: “Să fie interzis electoratul!” din decembrie 2000. Scrisoarea lui Iliescu din 24 aprilie acest an, chiar dacă m-a surprins, nu m-a... tulburat. Am înţeles că el, patriot din moşi-strămoşi încearcă, şi imposibilul, “pentru interesul ţărişoarei”... Abia “evenimentele” de ieri, 6 iulie m-au descumpănit. s, în primul moment: cum va fi ajuns scrisoarea lui Iliescu în mâna celor de la Ziua? Nu-mi închipui că ajungerea s-a făcut cu consimţământul lui. Dacă ar fi avut vreun interes (care?) să o' facă publică, ar fi ales alt ziar, alt canal de informaţie, nu-Zzwa; - . în al doilea moment: în ce scop a fost divulgată scrisoarea? Pentru compromiterea lui - care uite cui se adresează cu propuneri de împăcare: lui Goma! - în asta interesaţi ar fi securiştii şi acoliştii (rămaşii acolo), când Iliescu vrea să bage (sic) România în NATO...; în al treilea: cine ştie ce trepăduşi(e), din cei apropiaţi Cotroce-niului, ba chiar co-autori ai capodoperei epistolare iscălită: “I. Iliescu” va fi avut “un mic interes”: un post pentru o cumnată, un apartament pentru părinţi, o autorizaţie pentru o afacere...- şi astfel îşi închipuie că obţin mai iute ceea ce le şade a(zi) la inimă. Sau cum a presupus P!c>ca: o tovarăşă dactilografă de la Cotroceni, una care păstrează copii după orice, căci nu se ştie când vine ceasul şi ora, vorba éi - a socotii că poate face un ban: a scos copia şi a vândut-o “presei”! 182 Paul Goma Sânt conştient că “motivaţia” bănuită de mine e subţirichetă. Dar tocmai pentru că am ajuns să-i cunosc pe compatrioţi, susţin că pentru fleacuri, sunt în stare de orice balcano-carpatènie; cu vârf şi indesatnicăj. Seara: pe la ora 19 a telefonat de la Bucureşti cineva, de la un canal de TV (care?) propunîndu-mi să particip la un talk-show (!!) în legătură cu scrisoarea lui Iliescu. Am spus că nu am nimic de comentat în legătură cu o corespondenţă privată (sic) şi... veche. Ciudat: persoana în chestie, deşi român(ă), deşi “animator de talk-show” nu a insistat. Păcat că nu i-am reţinut numele. Era o excepţie a excepţiilor. Luni 8 iulie 2002 Am primit Vatra. Surpriză: publică o primă parte din “Basarabia şi «Problema»”! înţeleg că ei au vrut să-mi facă plăcere, însă eu, om obidit, vorba Camilului Petresc, aş fi vrut să mă anunţe - ca să-i... anunţ că a început să mi-o publice Jurnalul Literar... Şi că eu, orişicâtuşi, autor, âm ajuns lâa treia variantă. Şi-acum ce fac? Valerian Stan mi-a telefonat: nu, încă nu a început demersurile pentru a găsi un loc sub soare p'entru textele trimise. Totodată mi-a faxat două apariţii: Una din România liberă (8.7.02), despre Memorialul Sighet - din păcate l-a transmis parţial (doar partea stângă) şi n-am putut vedea nici coloana din dreapta nici cine semnează. Cică dosarul meii de la Securitate ar avea 24'volume (eu aveam ştire doar de 7...); şi că în 1972-73 aş fi fost urmărit de 40 de securişti; şi că numele de cod dat mie era: “Bărbosul...” Poveşti-secureşti. Se exagerează, pentru simetrie, în sens invers... ' A doua - un text de Ioan Groşan, din Ziua (tot 8 iulie), cu titlu curat-ardelenesc - acesta: “Va vëni Paul Goma în ţâră? Nu prea”... Dacă răspunsul ar fi fost afirmativ, ar fi beneficiat de alt relativism transilvan: “cam” (“Ar cam veni...). Altfel I. G. pune accentele unde trebuie - cu excepţia finalului, în care mă imaginează redactînd scrisoarea de refuz... Să o (acea scrisoare) aştepte. Marţi 9 iulie 2002 (.. .)Aseara am avut (iar) o ameţeală severă.. , Miercuri î 0 iulie 2002 Azi am avut multe .“vârtejuri”. Are să trebuiască s-o las mai moale cu ordinatorul. Jurnal 2001-2003 183 M-a mai încercat - cerîndu-mi “ajutor” - şi cineva de la Evenimentul zilei. Am declinat. Joi 11 iulie 2002 (...) Mi-a telefonat Pleşea: Culian vrea şi el să publice S.R. în New York Magazine. Am să-i trimit un LD şi un set pe hârtie. Ameţeli, ameţeli. Vineri 12 iulie 2002 Zi grea: am avut în mai multe rânduri ameţeli, unele severe - pe stradă, la poştă, în baie - chiar şi în pat, întins. încerc să nu fac mişcări bruşte, poate că aici şade unul din... secrete. Pe la prânz mi-a telefonat L.I. Stoiciu: că în numărul acesta (care?) din Viaţa româneasca îmi apar primele capitole din Săptămâna... Bucuros. A venit a doua veste bună: îmi propune o rubrică. Am primit cu bucurie - am ce trimite, deocamdată... După amiază telefon de la Solacolu: a citit de pe internet Infarct, a găsit cartea bună. A cerut permisiunea de a reproduce în viitorul său studiu fragmentele privitoare la Caraion. Nici nu-mi aduceam aminte, le confundam cu articolele. Dacă n-am mai recitit cartea... Provocat, am luat-o la citit - i-am găsit o sumă de greşeli, aşa că, ce face, el, Goma? îi mai arde o variantă! Păi, ce?! Marţi 16 iulie 2002 Duminică a fost pe aici Délia Radu de la BBC. Iar eu am to-ot vorbit. Şi nu-mi era nici pe dracu atâta vreme cât vorbeam; de cum mă opream, cum mi se făcea rău. Taman ca bicicleta, boala mea: te opreşti - cazi! Azi am terminat... ultima variantă (în fapt, doar “o mică corec-turică”) a Infarct-ului. Miercuri 17 iulie 2002 Azi am primit un articol din Adevărul semnat: Oana Iuraşcu şi încă cineva, nu am hârtia la îndemână, mi-e greu să mă ridic de pe scaun (ameţelile)... îmi telefonase ieri, dar nu mă lăsasem convins, însă textul ei mi se pare onest - deşi apare în Scînteia zilelor noastre. Mi-a telefonat, de Iz.Jurnalul Literar. Mihaela Constanlinescu. Să-mi anunţe vestea bună: apare în curând Basarabia. îmi cere o fotografie. Mă întreabă cum să fie coperta... 184 Paul Goma Niculiţă a transmis Aneira fost la Frunză la editură, l-a dus textul - hârtie şi înregistrare. A sugerat ca Filip să facă coperta. Joi 18 iulie 2002 Dimineaţa: în aşteptarea nepoţilor din Ciocâlteni, Orhei, stabiliţi în Anglia: Ionel Goma, fiul lui Ştefan Goma (vărul meu drept); Andrei Dulgher, fiul Ninei, verişoara mea, soră cu Ştefan. Cu soţia Nadia şi cu cei doi băieţi Dan şi Adrian. Am emoţii. Mari. N-am dormit astă noapte. De grijă - care, în Basarabia, nu înseamnă neapărat nelinişte, ameninţare. O să-mi văd singurele neamuri care mi-aü mai rămas (mai există la Orhei Angela Goma, sora lui Ionel - din partea tatii). Apoi vreo patra veri (-drepţi, în Basarabia) Popeşti, dinspre mama - dar cu aceştia am doar corespondat, sporadic şi încă doi (de-ai doilea, la Piatra Neamţ). L-am uitat pe Cuza de la Bucureşti, vărul mamei, uita-l-ar necazurile şi pe Olguţa şi pe Gil... Am trimis lui Niculiţă fotografii - pentru coperta Basarabiei (la Jurnalul Literar) şi pentru Sabina, la Frunză. Vineri 19 iulie 2002 Au fost cinci: Ionel Goma, Andrei Dulgher, soţia lui, Nadia şi cei doi băieţi, Adrian şi Dan. Ce plăcere să-i priveşti, să-i auzi, să-i pipăi. A fost o senzaţie necunoscută mie: să fiu aproape - fizic - de neamuri de-ale mele, unde mai pui că de singurul (celălalt) Goma din familie (deci, cu Filip, în total, trei). Am să notez mai pe îndelete, când se vor fi aşezat impresiile. Am început scurtarea severă a unei variante din Alfabecedar, pentru eventualul tipar. (...) Dorin Tudoran rămâne, pentru mine, pe veci imprevizibil: Acum vreo săptămână când m-a surprins cu un telefon şi m-a îndemnat să... nu pierd ocazia (oferită de Iliescu), adică “să dau urmare invitaţiei” de a merge în ţara mea... Or în articolul din 18 iulie spune în scris, nu doar altceva, ci inversul. Fireşte, printr-o metodă, nu mai subtilă, ci doar (mai) diversionistă - dealtfel articolul are ca titlu: “Obstacolul Breban”. Aşadar, motivul pentru care Goma nu trebuie să dea curs invitaţiei Iui Iliescu este alcătuit din două (dar două, vorba Clasicului) “obstacole”: 1.Breban, 2. Pleşiţă... Citez: “Dacă dl. Iliescu vrea să existe o şansă ca dl. Goma să vină la Bucureşti [deci, Tudoran se aşează-situează-postează în România, de acolo, tipo-topografic vorbind, vorbeşte el...- nota mea], fie măcar şi Jurnal 2001-2003 185 pentru o oră, îmi permit să-i sugerez emiterea unui decret prezidenţial ■ prin care li se asigură dlor Breban şi Pleşiţă aceeaşi oră la televiziunea naţională, de unde sa-şi ceară scuze poporului român, pentru crasa dezinformare,, şi iertare (?) d-lui Goma, pentru tot ce au, întreprins împotriva sa; împreună sau pe cont propriu - nu ştiu. li priveşte. Altfel dl. Goma s-ar putea trezi întâmpinat la aeroport cu pâine si sare chiar de dnii Pleşiţă şi Breban, îmbrăcaţi în costume naţionale.” în acest text (doar în acesta), prietenul meu Dorin Tudoran comite două mari măgării - nu atât faţă de mine, (fostul) camarad de baricade câtă vreme fusesem amândoi, exilaţi - care, în fapt, sunt cele două feţe ale Măgăriei: - pe de o parte îi indică pe Breban şi pe Pleşiţă ca singurele “obstacole în calea... venirii (sublinierea îmi aparţine, P.G.) la Bucureşti (a dlui Goma)”; , - pe de altă parte - ce bine spus... - nu indică ce anume, nici persoanele constituind adevăratele obstacole în calea întoarcerii mele - nu la Bucureşti, ci în România: a) securismul atotputernic, atotprezent; b) persoane ca... Iliescu însuşi, continuând cu “echipa din decembrie 89”, cu cea a lui Constantinescu (aceeaşi), cu cea de după re-alegerea Iliescului (întărită cu securişti) - adică “aparatul politico-poliţist; ’ d) persoane, în principiu, opuse (“opozante”) lui Iliescu, însă în realitatea care mă priveşte - eu fiind subiectul logic în articolul tudoranic - care au constituit adevăratele obstacole:, Monica Lovinescu-Virgil Ierunca şi echipa lor alcătuită din L'iiceanu, Adameşteanu, Pleşu, Manolescu, Ştefanescu, Pîryylescu, Pruteanu, Buduca, Bianca Marcu-Dumitraşcu-Baloţă, Borbély, Andrei Comea, Patapievici, Mircea Martin, Barbăneagră - precum “independenţi”: Buzura, I.B. Lefter, Cosaşu, Simuţ... . Aceste (adevărate) obstacole nu au constituit secrete pe care abia acum - aici, în jurnal - le dezvălui: le-am scris; au fost difuzate, vorba lui, de acum 12 ani, iar cine caută puţin găseşte (destul de mult), cum s-a întâmplat cu Oana Iuraşcu de la Adevărul (ce ruşine pentru “anticomuniştii” de carton veritabil!), în Scrisoarea mea din 1994 către Iliescu prin care îi interziceam,:lui şi alor lui să mă “reabiliteze” juridic - să aştepte să-i reabilitez eu, , , Iar Tudoran îl arată cu degetul pe Breban... Nu mor de dragoste pentru “Nicolae”, dar în scris am încercat să-l “cuprind cu umbrele şi cu, luminile” (că Breban însuşi nu ştie, fiindcă nu citeşte nici măcar ce scrie el, asta-i altă pereche de mâneci, vorba cuiva). Pe de o parte este abuzivă punerea lui în aceeaşi oală cu Pleşiţă. Şj^ amândoi desemnaţi 186 Pau! Goma ca “obstacol” aşezat în calea mea... Pe de alta - nu fac decât să repet -este o curat-murdară măturare sub preş a gunoiului din partea Tudoranului Dorin; el trage cu toate tunurile în ambulanţe ca Pleşiţă (între noi: aş trage şi eu - pentru activitatea lui de securist emerit, însă nu pentru “relaţiile” generalului sec cu Breban, cu Dan Zâmfireseu1, cu Caramitru), în acelaşi timp menajîndu-i, atât pe îliescU-Geoană-Severin-Năstase-Voican-Roman, cât şi pe Monica Lovinescu, Liiceanu, Eugen Simion, Manolescu şi ceilalţi prieteni ai lui. Fiindcă aceştia, foştii-buni (saU: actUalii-răi) au fost - şi sunt - obstacolul în calea exprimării mele ca om de literă şi de cuvânt... Fiindcă, nu Iliescu, nici chiar Geoană au dat cuvânt de ordine - întâi să fiu atacat în haită, apoi să nu mai fiu publicat în periodice, apoi nici în edituri, în fine, să nü mai fiu comentat, nici în bine nici în rău - ci prietenii, în continuare, ai săi: Monica LovineScu, Liiceanu, Pleşu, Manolescu... Mă opresc. Nu tară a băga de seamă: Încercînd să fac ceva (dez) ordine, am dat peste una din cutiile de carton cU înregistrările convorbirilor telefonice. încă de la primele ameninţări cu moartea în metrou - din primăvara 1978 - DST-ul m-a sfătuit să înregistrez conversaţiile telefonice... Nu m-am. lăsat convins Uşor, aveam scrupule (!): cum să înregistrez discuţii cu prietenii, cu tovarăşii mei do idei, de lupte, de baricade? însă poliţaii au insistat, eu am... ascultat; am înregistrat pe casete. Totul - fiindcă nu ştiam dacă glasul necunoscut care începe să vorbească îmi va fi ostil sau favorabil... S-au adunat sute (numai?) de casete în 24 ani..; Mă amuz de'pe acum, la> gândul că, transcriind înregistrarea cutare, o să-l pot contra-zice pe Ierunca, cel care zicea-scria (adevărat, à propos de Jurnal): «La Goma numai “Alo!”-urile sunt adevărate!» Şi mă mai âmüz oleacă la gândul că am să reproduc conversaţia dé aeüm vreo săptămână cu Tudoran... Nu vor fi mulţi amatori de comparaţii - dar îmi ajung eu, mie. Să rămână (tran)scris, negru pe alb, ceea ce “prietenii” (mai ales sfătuitorii de bine, ca Tudoran) ziceau când ziceau pe gură şi ce zic pe hârtie când scriu la Cotidianul... Sâmbătă 20 iulie 2002 Am lucrat la scurtarea Âlfabecedar-ului. Aveam-de gând -alaltăieri, când am început - să-l reduc de la 349 pagini; (pe două coloafte), la vreo 200... Iluzie. Deşi am tăiat fără milă zeci, sute, mii de cuvinte, ajungînd la pagina (nouă) 225, am scăzut doar până la 303 pagini. Presupun că atunci când voi fi la sfârşit, mă voi afla între 275-'290 pagini. încă o dată constat dimensiunea uriaşă, monstruoasă a Alfabecedar-ului. Jurnal 2001-2003 187 Duminică 21 iulie 2002 ; . (...) Am răspuns la scrisori: Ancăi Haţiegan, lui Vasile Baghiuşi lui Marius Dobrin. Mâine va trebui să caut altceva de... scurtat. Să nu-mi fie de deochi: nu am mai fost hăituit de ameţeli. Adevărat, mi-am antrenat trupul să nu facă rotiri, mişcări, ridicări bruşte.. . Luni 22 iulie 2002 S-a întors căldura. Ca şi acum trei (sau doi?) ani, ameţelile m-au ţinut între 10 zile şi 2 săptămâni. Mă întreb dacă nu cumva or fi încetat odată cu vizita nepoţilor - şi a strănepoţilor mei cei arâtoşi (dintre care cel mic e roşcovan, pistruiat, ca un viitor poliţist newyorkez, de origine irlandeză...), deşteptoşi, cumintoşi... - ce să mai vorbim, plini de toate calităţile pământului şi încă de ceva pe deasupra. Marţi 23 iulie 2002 Nu au încetat ameţelile. Ieri mi-a venit Viaţa românească 5/6, cu primele capitole din Săptămâna Roşie. Curat corectată (ca pe timpuri...), dar în câteva locuri greşit spaţiate (adică nespaţiate) blocurile de text şi cum notele sunt culese cu aceeaşi mărime de caractere, nu mai ştii care e textul, care e, vorba ceea, valea... în rest mulţumit - azi am să-i scriu lui LIS, de mulţumire. Miercuri 24 iulie 2002 (.. .)Răsfoind numărul recent din Viaţa Românească, oprindu-mă la textele de proză-, de critică, literară, de atitudine (chestiunea Caragiale) m-am găsit defazat, înstrăinat, depăşit - ori lăsat să merg înainte când regimentul s-a oprit... Şi nici. măcar nu m-am întrebat dacă eu sânt beat - deci să mă duc să mă culc, dracului - ori ei sunt, ca de obicei, bine ciupiţi. Şi din această pricină ieri am declinat două propuneri de “interviu”- una venea dinspre Evenimentul nistoresc... După un sfert de veac de înslrăinizare, va fi venit momentul să mă dezancorez de la malul “acestui ev aprins”, vorba lui... Labiş? Beniuc? (...'; Vineri 26 iulie 2002 Vis rău: Mă aflam undevar cu cineva, iar pe coama zidului de alături şedea tolănit pe un pat de crengi şi buruieni Horia Florian Popescu. Eu glumeam cu Horia şi, “în glumă”, am împins buruieni le-crengile - 188 Paul Goma Horia s-a răsturnat de partea cealaltă a zidului. M-am apropiat de zid şi am privit dincolo: Horia zăcea nemişcat, pe burtă, însă la o adâncime considerabilă, neimaginată de pe partea ceastălaltă a zidului. Trupul lui Horia s-a mişcat - în fapt a săltat în aer - şi s-a reaşezat, de data asta pe spate, cu braţele în cruce, într-un lăcaş scobit pe măsură, în cruce, cu braţele (ale lăcaşului) rotunjite; au apărut alte două sau trei lăcaşuri. Trupul lui Horia a început să dispară - să se topească - într-un lăcaş, ca să apară în altul; şi încă şi încă. ri M-am trezit terorizat: îl omorîsem eu pe Horia. Am primit de la Vasile Paraschiv o lungă scrisoare, ca de obicei însoţită de listă călăilor săi (puţin îmbogăţită faţă de cea cunoscută de mine, din 1977 încoace). Am să-i scriu chiar azi, propunîndu-i să i-o transcriu şi să o transmitem prin internet. Şi el este de modă veche, crede numai în hârtia tipărită, deci în ziar, eventual în televiziune - dar dacă nu avem altă cale... Printre altele îmi scrie să iau legătura cu Mihnea Berindei, să-i transmit salutări din partea lui... Desigur, Paraschiv nu ştie că nu mai sânt în relaţii cu Berindei din 1990 - dar Berindei (din 1990!) a petrecut mai mult timp în România decât în Franţa, facînd politichie din umbră - nu-l va fi căutat şi pe protejatul său, Paraschiv? N-am să-i spun astea lui Paraschiv, ca să nu-l mai amărăsc şi eu. Duminică 28 iulie 2002 Am copiat scrisorile lui Paraschiv, iar rezultatul a fost tras de Filip pe internet. Sâmbătă am primit de la Valerian Stan prin fax două articole din Cotidianul (27:07): Al lui Ţepeneag, în continuare, mâzgălituri de puţoi senil; Al lui Marin Mincu (27-28 iulie) care porneşte bine din titlul: “De ce nu se întoarce Paul Goma”. Citez din M. Mincu: “De curând, în presă, este agitată din nou stafia lui Paul Goma, ca urmare a invitaţiei recente a lui Ion Iliescu de a reveni în ţară. După 13 ani de la revoluţie şi după 25 ani de la declararea publică a statututului de disident de către Goma, iată că preşedintele Iliescu îşi aminteşte că este şi «vina mea» (sa) pentru că marele scriitor se află încă ostracizat, trimiţîndu-i o scrisoare de «reconci-liere» prin care «ar dori să-şi îndrepte greşeala»” (...) “Pentru a evalua dacă această întârziată «reparaţie» mai serveşte la ceva, e necesar să reactualizăm (...) lucrurile. Se cunoaşte că după ce i se difuzează la Europa liberă scrisoarea de Jurnal 2001-2003 189 aderare j la Charta 77, Paul Goma devine unicul disident român omologat la nivel, european. (...) refuzul de a i se publica la Bucureşti Ostinato, în 1971, roman ce va apărea în acelaşi an în Germania şi Franţa, bucurîndu-se de o foarte bună receptare de presă ce-1 va transforma pe autor într-un «Soljeniţîn român» Exclus abuziv din . Uniunea Scriitorilor; abandonat perfid de scriitori şi hărţuit eficient de securitate, Paul Goma este obligat să părăsească România în decembrie [în 22 noiembrie] 1977 şi să ceară azil politic în Franţa. Omologarea sa de către Occident drept unicul scriitor disident român îi va atrage invidia şi ura confraţilor car.e-1 dezavuează ca fiind «lipsit de valoare». Este grav că acest diagnostic depreciativ îi este aplicat de către romancierul Nicolae Breban, ceea ce^provoacă disensiuni în sânul “Uniunii” scriito-rilor români refugiaţi la Paris;” (...) “După 1989 aproape toţi cei care gestionează efectele schimbării, politicieni sau scriitori se fac că uită de Paul Goma. E curios să aflăm de ce dl Ion Iliescu. nu l-a chemat din primele zile pentru a-1 invita să fie preşedinte al României, cum s-a întâmplat cu Havel în Cehoslovacia [să nu exagerăm: în Cehoslovacia vieţuiau cehi şi slovaci - nu români]. De,aceeaşi amnezie programată au dat dovadă şi Dinescu şi Ulici care, în calitatea lor de preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, nu s-au grăbit să-l reintegreze nominal în rândurile breslei, continuînd să-i aplice eticheta de scriitor «minor». L-am întâlnit pe Paul Goma la un fel de colocviu românesc organizat la Rbrha în 1990 [în mai 1991], când nii era încă atât de mânios pe confraţii ■ săi, adunaţi acolo oarecum strategic; cu acea ocazie nici Blandiana; nici Doinaş şi nici Ulici nu i-au adresat decât invitaţii retorice de a se întoarce în ţară, ba chiar i-au dat demţeles că ar fi mai bine pentru toţi dacă nu s-ar întoarce. Apelurile mele pe această!temă la Ulici s-au soldat totdeauna cu răspunsuri evazive: dincolo de faptul că prezenţa lui Goma i-ar fi încurcat sociotelile Anei Blandiana (în preocuparea «justiţiară» de a numi pe toţi preşedinţii actuali ai României!), nu se piitea să-l inviţi pe Paul Goma în ţară fără să-i propui să fie măcar preşedintele Uniunii Scriitorilor) iar criticul Laurenţiu Ulici nu avea de gând să cedeze' funcţia de preşedinte la care abia se câţărase. într-un cuvânt, Paul Goma devenise atât de incomod, încât i s-a transmis în diferite moduri să rămână cuminte la Paris, iar după ce s-au dezis de el Monica LoVinesCu şi Virgil Ierunca, s-a grăbit şi criticul Nicolae Manolescu să-i trimită o depeşă de despărţire pe prima pagină din România literară intitulată «Adio, domnule Goma!». Acest «adio» amoros se dorea probabil un refuz definitiv 190 Pau! Goma din partea noii nomenclaturi a înrăitului disident care nu acceptase să se amestece în nici un- fel în cloacă maximă. (•••) ■ ' ' ^ ' • ' “După ce Opoziţia a câştigat glorios alegerile din 1996 şi după ce Ana Blandiana l-a uns preşedinte pe Emil Cosntântinescu, ne-am fi aşteptat ca Paul Goma să fie recunoscut în Sfârşit şi cionstit în mod firesc, proporţional cu meritele sale. Ar fi putut fi numit ministru al Culturii,' director al faimoasei Academia din Roma sau al Institutului român' de cultură din Paris. Dacă e adevărat ce se spune despre contribuţia consilierului Radu Varia pe lângă Ion Iliescu în elaborarea şi trimiterea acestei provocatoare scrisori, se pune întrebarea de ce Sorin Alexandrescu, fost prim-consilier cultural âl lui Emil Cosntântinescu, nu a reuşit să-l persuadeze pe acesta să comită mai devreme gestul de reconciliere? Poate atunci acest act ar fi fost mai firesc şi poate că Paul Goma ar fi acceptat mai uşor. .. Mai departe Marin Mincu se întreabă care vor fi fost motivele lui Iliescu “să recurgă la această «scrisoare istorică»”: -, “Luînd în consideraţie intervalul atât de lung de gestaţie a iniţiativei (13 ani!) este1 ?clar că nu se poate vorbi- decât de o stratagemă pentru a se obţine - în cazul că Paul Goma va accepta cu naivitate invitaţia - o deplină absolvire morală a preşedinţiei iliesciene. După ce l-a readus pe rege în ţară şi după ce i-a medaliat pe clănţăii de la Europa liberă care iniţial'şi-au arătat neîncrederea în el, de ce nu ar încerca să-i închidă gura şi lui Paul Gonia printr-o invitaţie siman-dicoasă să vină acasă? Oare nu cumva la mijloc e doar o simplă figură retorică pentru a se îmbunătăţi biografia preşedintelui? Ţinînd cont că disidentului Virgil Tănase i-a oferit anterior conducerea institutului român de la Paris, ce i-ar mai putea oferi acum Ion Iliescu lui Paul Goma pentru a-1 seduce?” Să vedem ce: “Nu cred că Răzvan Theodorescu va renunţa să mai fie ministru al Culturii în favoarea lui Goma. nici că Daniela Crăsnaru va fi retrasă de la Aecademia di Romania din Roma (unde, deşi fruntaşă liberală [însă-una dintre primele, cronologic, FSN-iste -nota mea, P.G.] alături de Valeriu Stoica şi nicidecum pentru valoarea ei de italienistă!), nici că Eugen Uricaru îi va lăsă locul de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România! Nu rămâne decât să-i confere un Ordin de merit al disidenţei sau o decoraţie înaltă 191 Jurnal 2001-2003 pentru contribuţie la “Revoluţie” sau - de ce nu - să-i ofere o pensie viageră ceva mai mărişoară! Nu e deloc sigur, pe de altă parte că dacă Pâul Goma ar reveni în ţara, ar fi tratat măcar cu minimă 'decenţă din partea confraţilor literari. Ar fi extraordinar chiar să acdepte invitaţia şi să vedem cu toţii dacă nu cumva toată tărăşenia aceasta nu sé va transforma într-o cacialma prezidenţială”. Si acum concluzia lui Marin Mincu: “După: toate probabilităţile - în condiţiile actuale - dacă Paul Goma nu îşi va încălca principiile morale pe care şi le-a autoimpus, nu cred că se va întoarce, fiindu-i sortit să ne pedepsească prin rămânerea permanentă în exil, nu altfel decât i-a fost sortit marelui revoluţionar Nicolae Bălccscu.” Bineînţeles, Marin Mincu exagerează çomparînd situaţia mea cu al lui Bălcescu - onorantă, însă neadevărată. In rest, el este -până acum - cel mai aproape de adevăruţul meu). Ieri a fost foarte cald la Paris: 34° C. Azi ne ameninţă aceeaşi .“valoare”, numai, că pe mine mă istoveşte, nu valoarea ceea, ci repetarea ei (astă noapte nu am putut dormi - de căldură - dar ce va -fi în.Bucureşti...). Marţi 30 iulie 2002 Ieri am primit Romanian Times cu finalul Basarabiei... La care au adăugat fragmentul despre lăutarul evreu. Articolul lui Cangeopol mi-a făcut mare plăcere - dar de la el mă aşteptam. Insă înainte mă întorc la articolul lui Gabriel Pleşea cu titlul: «O scrisoare re-găsită a lui Ion Iliescu” din New York Magazine din 24 iulie, sosit tot sâmbătă: “(...) Invitaţia oficială rămâne vagă în privinţa caracterului, duratei-şi finalităţi] vizitei. Se întrevăd doar posibilele avantaje propagandistice pentru Iliescu, angajat în (...) reconciliere naţională (...) vizînd personalităţi-simbdluri (...) Regele Mihai laolaltă cu comentatorii de la Europa Liberă au marşat în mod neaşteptat şi nedemn la avansurile lui. “Revenind la scrisoarea: adresată lui P.G. aceasta apare ca o scrisoare pierdută apoi regăsită la momentul oportun. Publicarea scrisorii în presa din ţară şi reacţiile prompte ale unor comentatori printre care loan Groşan (Ziua, 8 iulie; L.I.Sloiciu (Cotidianul 12 iulie) şi Dorin Tudoran (Cotidianul 18 iulie) lasă impresia că 192 PauI Goma scrisoarea a fost adresată recent şi că Paul Goma nu a răspuns invitaţiei. Ziarul Ziua a publicat chiar un sondaj potrivit căruia 33% din cei întrebaţi cred că P.G. va reveni în ţară, iar 60% sunt convinşi că scriitorul disident nu va pune piciorul în România, în realitate, potrivit unui material publicat în ediţia New York Magazinului din 17 iulie a.c. sub semnătura lui Paul Goma şi datat 11 iunie ia Paris, rezultă că scrisoarea lui Ion Iliescu a fost scrisă la 24 aprilie şi a fost primită câteva zile mai târziu, întrucât acesta a răspuns pe dată scurt şi cuprinzător: «Paris, 1 mai 2002. Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: Preşedintele României(,j Ion Iliescu. Paul Goma». “Acest «schimb de scrisori», oricât de inegal (...) s-a încheiat la 1 mai 2002. De subliniat este faptul că nici preşedintele/preşedinţia Iliescu, nici Paul Goma nu au dat publicităţii corespondenţa. De unde aşadar această reactualizare a scrisorii lui Ion Iliescu către P.G.? Dată publicităţii abia acum, fără a menţiona răspunsul prompt al lui P.G de la 1 mai? Dealtfel, în reacţiile la scrisoarea lui Iliescu, comentatorii dau să se înţeleagă că P.G. «lucrează», ori «meditează» încă lă răspuns. “Un motiv plauzibil ar fi că Ion Iliescu, prin nepublicarea din 24 aprilie a vrut să tatoneze mai întâi terenul, evitînd un refuz public şi brutal din partea lui P.G. în fond, după decembrie 1989 P.G. i-a scris «Tovarăşului Ion Iliescu, Prim-secretar-general-şef al PCR, la Palatul Cotroceni, Bucureşti» (din Paris, 21 aprilie 1994) la care tovul Iliescu nu a catadicsit să răspundă. Aşa încât «recenta» scrisoare a lui Ion Iliescu cât şi confirmarea primirii”.’ în continuare Gabriel Pleşea aminteşte de “înalta preţuire” dată de Iliescu “Mişcării Goma”, drept care se ţinuse şi un colocviu la Bucureşti, sub conducerea Anei Blandiana,. în 29 mai. Deasemeni de faptul că, lăudîndu-1 pe Goma, Iliescu nu aminteşte de păcatele sale - dealtfel denunţate de acelaşi Goma în scrisoarea deschisă din 21 aprilie 1994. . “Ce valoare poate ayea «invitaţia» lui Iliescu? «A sosit, cred, timpul să trecem, peste toate divergenţele şi incomprehensiunile trecutului» Nu ştiu dacă se poate trece peste (...). Mai ales că.până în prezent Iliescu nu şi-a asumat nici o vină din cele care i se aduc. Cât despre «ceea ce ne uneşte»,, vorba cronicarului,. <<şe sparie gândul!» Mintea refuză,să conceapă,măcar o apropiere, darmite o «unire» între Ion Jlici Iliescu şi Paul Goma”. Liviu Cangeopol, în Romanian Times ce. apare pe ■ malul Pacificului, în Oregon - nr. 61/2002 scrie, sub, titlul. “Sărutul Jurnal 2001-2003 193 Ciumatului” - după ce rezumă “povestirea despre un străin care vizitează o leprozerie”, scrisă “de un scriitor francez...”: “(...) în rolul străinului milostiv, Ion Iliescu şi tot ce reprezintă el; în rolul leproşilor, cei ce i-au rezistat de-a lungul timpului şi care au cedat ispitei de a crede în el. în vârful muntelui, Paul Goma, ultima insulă de rezistenţă anti-comunistă. “(...) A urmat episodul Nicolae Manolescu. După ce a acaparat cea mai mare manifestaţie de stradă de după căderea vechii gărzi comuniste la care a alipit ceva din floarea intelectualităţii noastre artistice şi literare, strălucitul critic a reuşit, ca un alchimist pe dos, să transforme în praf şi pulbere preţioasa materie cenuşie avută la dispoziţie. în scurtă vreme i-a dispărut oricărui intelectual român cheful de a se mai face de râs în politică. “(...) [cu Emil Constantinescu] O seamă de intelectuali care până atunci stătuseră în turnul lor de chirpici [!] nepăsători şi reci [subi mea, P.G.](...) au venit cu căciula în mână să-şi prezinte omagiile noului boier. Boierul însă era un biet securist de trei parale (...) “(...) Când sondajele de opinie îl desemnau pe C.V. Tudor drept posibil ocupant al celei de a doua poziţii (...) E. Constantinescu s-a retras (...) şi a sugerat că, dintre două rele, e mai bun tovarăşul Iliescu (...) De la apriga Doina Comea până la subtilul Tismăneanu n-a fost geniu naţional care să nu se alarmeze de ascensiunea lui CV Tudor şi să nu se. gudure înţelept la picioarele celui ce avea să mai salveze o dată România din ghearele răului; Ion Iliescu. N-a mai rămas de îmbrobodit decât Regele (...) “A, da, mai e unul la Paris, pe care oricum nu-l publică nimeni (de unde o fi auzit Ion Iliescu de dânsul?), uitat, sărac, bolnav şi fără nici un prieten care, când are ocazia mai trage câte un urlet la adresa lor, a criminalilor din condu-cere. Să fie sănătoos. Nu se împiedecă neo-banditismul de un ciot.. Şi totuşi... Totuşi e o insulă de rezistenţă. Pe lângă ce-a fost nu e mare lucru. Mai ales că au avut grijă confraţii să rezolve problema. Paul Goma reprezintă ambiţia lui Ion Iliescu, a Securităţii de a spune: «In sfârşit, lupta s-a terminat. Asta a fost tot» (subi. în text). “în ziua de 5 iulie [corect: în 24 aprilie, nota mea, P.G.] Ion Iliescu i-a adresat lui Paul Goma o scrisoare plină de elogii. Unde scuipaseră zeci de boieri literari şi politici, domnitorul îşi depunea sărutul nobil, justiţiar şi purificator. Preşedintele statului îl invită pe Paul Goma în ţara care nu l-a uitat. Dreptatea a fost făcută. Ion Iliescu va rămâne în istorie, nu ca instigatorul la violenţă, complicele la devalizarea generalizată, perpetbatorul de aberaţii 194 Paul Goma politice, distrugătorul de cultură şi trădătorul de idealuri naţionale, ci ca omul blând şi înţelept, ale cărui calităţi au fost până la urmă apreciate şi de duşmani - care, când şi-au dat seama, i-au devenit prieteni, şi aliaţi... “(v.) Ion Iliescu şi-a asumat un anume risc scriindu-i lui Paul Goma. în urmă cu câţiva ani, când puterea de la Bucureşti a decis amnistierea faptelor pentru care Goma a fost târît în puşcărie, acesta a scris un text fulminant la adresa guvernanţilor, în frunte cu mult iubitul şi stimatul Ion Iliescu. Dacă şi de această dată prilejul nu va fi ratat? Mare scofală: nu va publica nimeni textul nebunului de la Paris. Vor afla câţiva, se vor amuza unii, caravana va merge mai departe. Paul Goma nu există. Ţara l-a uitat. Iliescu nu se împiedecă de-un moşneag. “(...) prin această scrisoare (şi prin refuzul pe care-1 va isca) statura lui Paul Goma a căpătat o nouă dimensiune. Lupta lui de unul singur n-a fost în zadar. Celor de la Bucureşti, uite că le-a păsat. L-au ignorat colegii de breaslă, l-au înjurat căţeii, l-au nedreptăţit politicienii, l-au izolat ca pe un lepros cu toţii, dar atitudinea lui a contat. Pentru puţinii care încă n-au cedat, Paul Goma este ade-văratul conducător al României. Al unei Românii care nu există, dar ce importanţă mai are? Cum spunea un învăţat: Voi închinaţi-vă la porcii voştri care există, eu voi continua să mă închin la zeii mei care nu există (subi, mea, P.G.) “Spre deosebire de cel al străinului din povestirea francezului, sărutul de ciumat al lui Ion Iliescu nu ucide, ci doar degradează şi subjugă. Ciuma roşie este mai nocivă decât cea neagră. Iar Ion Iliescu, tiran pios şi sofisticat este de fapt mai rău decât Nicolae Ceauşescu, tiran sângeros şi primitiv. în fond, iluştri reprezentaţi ai două şcoli diferite de a face tiranie.” Valerian Stan mi-a trimis un articol din Ziua şi un interviu din Cotidianul, luat lui Ion Iliescu. Mi-a mărturisit că jurnaliştii din România nu au “prea înţeles” dacă i-am răspuns sau ba lui Iliescu. Drept care i-am transmis Precizarea de mai jos, rugîndu-1 să o dea în dreapta şi în stânga. Iată textul ei: Paris, 30 iulie 2002 PRECIZARE Subsemnatul Paul Goma, scriitor de limbă română, apatrid, refugiat politic în Franţa din noiembrie 1977, precizez: - la 24 aprilie 2002 mi-a fost expediată, de la Bucureşti, prin poştă o scrisoare - primită în 30 aprilie; Jurnal 2001-2003 195 - la l mai (2002) am expediat, de la Paris, prin poştă o scrisoare în care stătea scris negru pe alb: “Paris, 1 mai 2002. Confirm primirea scrisorii din 24 aprilie 2002, semnată: «Preşedintele României(,) Ion Iliescu»” - în luna iulie (6 sau 7?) presa din România şi din exilul românesc a început a publica scrisoarea adresată mie - fără ştirea mea, adresant şi, desigur, fără încuviinţarea mea. Ştiu că România este ţara tuturor posibilităţilor şi ţara scrisorilor pierdute - deci nu mă întreb cine a divulgat scrisoarea destinată mie şi în ce scop - nu mă interesează. Constatînd însă că s-au creat confuzii (din pricina stilului meu de a scrie? nu cumva din pricina stilului compatrioţilor mei de a... nu citi ce au sub ochi?), m-am crezut obligat (tot eu!) la această precizare. Paul Goma Miercuri 31 iulie 2002 Astă noapte am dormit ceva mai puţin foarte rău: a plouat. Şi s-a răcoricit. Până când? Om muri ş-om vidè.(...) Aşadar ieri Valerian Stan mi-a transmis un fragment din interviul lui Iliescu dat la Cotidianul din 27 iulie (însă fiind fragmentar, nu are nici cap nici coadă, deci nu ştiu cine l-a luat - pe lângă asta persistă blestemata de “brazdă” a faxului, lată de cea un centimetru şi care şterge scrisul): [întrebare] “I-aţi scris de curând lui Paul Goma. Ce v-a determinat să o faceţi?” [Răspuns] “Am facut-o cu toată sinceritatea şi de bună credinţă. într-un fel, am considerat că am şi greşit de-a lungul vremii faţă de [cuvânt lipsă] oameni şi am ţinut să exprim acest lucru. Am receptat şi unele critici. Cineva spunea: da, în definitiv, de ce trebuia invitat? Au fost şi alţii în emigraţie şi n-a fost nevoie să primească invitaţie de la cineva, pentru a reveni în ţară. Am simţit [cuvânt lipsă] că, probabil există o anumită amărăciune acumulată şi am simţit ca o datorie morală să dau un semnal. Cum va răspunde dl. Goma este, de bună seamă, opţiunea domniei sale” [Întrebare]: “Nu v-a răspuns încă?” [Răspuns]: “Am auzit că mi-ar fi dat un răspuns [cuvânt lipsă] n-am primit nimic scris”. Nu am ce comenta - decât, citînd din gândirea tovarăşului Ion - oricum dânsul este cu totul, dai cu totul de altă calitate (intelectuală!) decât răposatul tovarăş Nicu cel 'Bătrân: 196 Paul Goma “Am auzit că mi-ar fi răspuns”.,. Unde a auzit: la cafenea? în tramvai?, pe stradă?; “n-am primit nimic scris”.... Neadevărat: a primit ceva scris (confirmarea de primire a scrisorii sale), dar cum scrisul acela nu era ceea ce aştepta el... : lliescu este şi el un cubic, ca tovărăşezii din desenele lui Viaceslav Sîsoiev: comunist, rob al magiei realităţii negate... Ziceam că ieri 30 iulie în Ziua a apărut articolul “Vorba lui Goma: «De-aia!»”, semnat: Victor Roncea. Se vede că, în ceea ce mă priveşte, autorul este mult mai informat decât alţi jurnalişti din România. E limpede: a consultat intemetul şi de acolo a scos câteva citate (din Săptămâna Roşie), începe astfel: ’ “Paul Goma. Un român basarabean. Despre care, după cum consemna un tânăr, nu se poate afla nimic din cărţile «postrevoluţionare» de istorie a României. Explicaţia este simplă: «emanaţii” şi re-scriitorii istoriei sunt mai infiltraţi ca oricând în structurile de stat (ajuns partid-stat) care comandă, prin intermediul eternei Securităţi [Uf, în sfârşit un condeier român care nu foloseşte marca securizatului: ‘fosta Securitate’- ca Manolescu, Adameşteanu, Blandiana, Breban, Pleşu, Ştefanescu, Dimisianu, Palade,.A. Cornea, St. Tănase, Antohi... - nota mea, P.G.] tot ce mişcă-n ţara asta. (...) Un militant anticomunist de talia lui Goma a ajuns deja în România «post-revoluţionară» să fie pus la index. De către cine? «Nu am ce căuta în ţări comuniste, controlate, în continuare de KGB - la Chişinău - de fiica ei, Securitatea, la Bucureşti», a sintetizat Paul Goma refuzul de a pune piciorul în capitala Teritoriilor Ocupate, după exprimarea sa. Refuz la adresa invitaţiei lui lliescu, consemnat discret în Jurnalul său publicat pe Internet (...) [Intemetul] a ajuns pentru Paul Goma să fie singura formă prin care mai poate să se adreseze românilor. “Interzis înainte de. 1989, topit după. Nimeni din România nu are dreptul moral să-i pună pună pumnul în gură lui Paul Goma. Nici măcar în cazurile deşe în care acesta e nedrept. Pe lângă curaj, Goma are şi viziunea unui intelectual autentic, echivalentul românesc al lui Vaclav Havel. “Pentru că istoria ne-scrisă nu se ştie ce va putea consemna, Goma spune totul, pe şleau, cu ajutorul armei şale de partizan al rezistenţei adevărului: cuvântul, [cuvânt ilizibil] Internet. «Am făcut bătături de pe urma învinovăţirile de antisemitism venite din stânga, de la fosta-actuală-Securitate; ca şi de jidovism dinspre dreapta, de Ia actuala-fosta-Securitate», scrie Goma în preambulul 197 Jurnal2001-2003 lucrării Săptămâna Roşie,: 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Lucrare definitivată recent şi ajunsă în mâinile prietenilor săi din ţară după două luni de la expediere! Timp în care Noua Securitate a [cuvânt ilizibil], disperată, metoda de acţiune. Pentru că, vezi Doamne!, suntem pe drumul spre NATO şi nu trebuie să ne supărăm prietenii evrei. «Din păcate, constată Goma cu tristeţe maximă - Răul Absolut nu a dispărut de pe nici un mal al Prutului, ba aş zice: prezenţa lui s-a înrăit [corect: întărit]. “(••■) una din primele măsuri ale «emanaţilor revoluţiei», Brucan, lliescu, Roman, Năstase, ocultul şi uitatul Voican, ca să numim doar câţiva - a fost desfiinţarea unităţii DSS 00110, care se ocupa tocmai cu urmărirea activităţilor KGB în România. “(...) lucrarea Basarabia şi Evreii... O variantă [autorul a vrut să spună: o ipoteză]: şeful statului a încercat să oprească publicarea volumului [corect: difuzarea prin poştă, a 15-20 exemplare dactilografiate - nota mea, P.G:] prin cumpărarea autorului. Revenirea lui Goma în ţară şi primirea lui cu onoruri trebuia să fie o momeală suficient de puternică pentru un om orgolios care trăieşte în condiţii precare în exil. ■ “Dar nu oricine poate fi cumpărat. Vorba lui Goma: «De-aia!»” AUGUST Joi 1 august 2002 încep luna oarecum frustrat: am certitudinea că nu am spus totul-totul în jurnalul pe iulie... Fireşte, certitudine este iluzie. Mai corect ar fi: frustrat pentru că ceea ce am re-spus şi în iulie, nu a ajuns la cititor - asta nu e greşeală, chiar dacă şi de pe internet se citeşte... La ora 10 fără câteva minute a telefonat Paraschiv de la Ploieşti! Era emoţionat - şi eu. A fost cu totul de acord sâ-i dau drumul textului pe internet. Are s-o facă mâine, Filip. La 10 a venit un cuplu de istorici, Cristina şi Dragoş Petrescu. Foarte bună impresie - ştiau multe, l-am reţinui până la orele 3. Eu însă am rămas cu un gust de cenuşă: Ia nici una din întrebările esenţiale puse de ei nu am fost în stare de un câţdecâtuşi răspuns. Peste jumătate de oră, la 8,30 (seara) îmi va telefona de la Chişinău Oleg Brega. Mă anunţase de aseară că vom dialoga pentru un post de radio (Antena?), legat de BBC.. . Pentru Brega, fac şi asta, deşi îmi, vine tare, tare greu. Aproape de imposibil. Nu,,mai am ce spune... 198 PauI Goma A fost. Eu - măgar-şi-violent. L-am băgat în mă-sa pe V.C. Tudor, eroul lor - “cel care ni I-a scos pe Ilaşcu din închisoare”... Vineri 2 august 2002 Nu, nu am făcut bine acceptînd dialogul cu Chişinăul. Fiindcă eram ascultat (şi nu: “mă adresam...”) de oameni “nepregătiţi pentru aşa ceva”, cum spunea Oleg Brega, teză cu care, fireşte, nu pot fi de acord. Soluţia ar fi fost de găsit în tactica anglezului albionid: fugi -sănătos - ca să eviţi a te afla pus în situaţia de a da răspunsuri; care sunt adevărate, în general, dar în special, nu sunt “bune” pentru sufletele unor amărâţi dezorientaţi ca basarabenii mei. îi voi fi speriat cu părerile defavorabile despre V.C. Tudor, despre americani - cu părerea favorabilă despre Druţă cel de acum 20 ani... învăţătură de minte care nu mă poate învăţa minte. Am mai spus: am acceptat dialogul numai pentru că mi-l ceruse Brega. Şi Valerian Stan în scrisoarea de alaltăieri şi Dragoş Petrescu ieri şi Brega aseară îmi sugerau să dau... sugestii, dacă nu soluţii (cu ajutorul cărora oamenii să iasă din mizeria în care au ajuns). Or, pe de o parte, eu nu am a da soluţii. “Soluţiile” de care sânt capabil: cele din “problemele de hârtie” ale ficţiunilor mele - de acord, şi Programul din 1995, care şi acela era un program-de-hârtie, utopic, moral-insuprortabil de moralizator, nu unul de-aplicat (“de tradus în viaţă”...); Pe de alta mă simt agresat de cererile-somaţiile de genul: “Veniţi aici, suflecaţi-vă mâinile şi lucraţi cu noi - nu staţi acolo, în emigraţie, ca să ne daţi sfaturi şi să ne criticaţi că nu am făcut bine” - Brega mi-a pus această... problemă... La care eu, destul de brutal, am răspuns cam aşa (“cam”, fiindcă pe măsură ce aştern pe hârtie, o completez, o rotunjesc): «Dar ce făceau, atunci, când noi zbieram, ne zbăteam în gura lupului, făceam închisoare, eram alungaţi din casa şi din ţara noastră -cei care, acum, ne cheamă să ne suflecăm mânecile? Atunci ei, partizani ai mânecilor-suflecate rămaşi pe loc, “la baştină” tăceau chitic în cel mai fericit caz, se adaptau la teren, se aranjau cu viaţa - şi cu Securitatea, ce să mai ocolim! - iar după ce au constatat - în fine, şi ei! - că ţara e la pământ din pricina inacţiunii lor, din pricina laşităţii lor, a trădării lor, a colaborării lor, din pricina complicităţii lor cu tirania - ofensaţi, mă rog frumos, de criticele din afară, răniţi în adâncul sufletului lor tricolor, nu doar cheamă în ajutor (întru reparaţie), pe alţii, dar îi învinuiesc pe aceia că... stau în emigraţie şi critică şi dau sfaturi...» Valerian Stan mi-a trimis prin fax că Precizarea a fost găsită de Adevărul şi de Cotidianul inutilă (deci nepublicabilă), “fiindcă Seri- Jurnal 2001-2003 199 soarea deschisă din iunie era un refuz al invitaţiei” - aşa că ce să se mai încurce cu... desminţiri ale propriilor grăbite - şi false - concluziuni? Mi-a telefonat L.I.Stoiciu: a primit ultimul plic: publică în celălalt număr “Lista lui Paraschiv”, în acesta (care va apărea... după cel cu “Basarabia”...) va exista şi “Şocul de la Îl septembrie”. Acest şoc - al meu, ca articol publicat în Cotidianul - l-a scos din fire pe Gabriel Andreescu, drept care a şi a scris un articol împotri- vămi - m-a mai anunţat Stoiciu. Filip a dat drumul pe internet la Jumal-iulie, Lista lui Paraschiv, Scrisoare deschisă. El pleacă mâine în vacanţă. Seara: a telefonat Gabriel Pleşeâ. A primit plicul trimis luni. Luni 5 august 2002 I-am scris lui Laszlo, mulţum'indu-i pentru cărţile trimise. Am scris lui N. Florescu şi lui V. Frunză (adresa de la Bucureşti), trimiţindu-le nota bio-biblio. Să fie. Valerian Stan mi-a trimis un articol din Cotidianul, semnat: Alexandru Ciocâlteu. Binë-bine, am înţeles că nu-i plac iscălitorului, dar nu şi pentru de ce... Ei, ba nu, sare în ochi motivaţiunea: fiindcă am scris că... Securitatea n-are să intre, intactă, în NATO... Drept care m-am si făcut vinovat - că Securitatea nu are să intre, în NATO... . (••-) Miercuri 7 august 2002 Azi se vor împlini 34 (treizeci, am zis? şi-patru? de ce nu şi-patruzeci?) de la căsătoria civilă. E-he, ce timpuri - îţi dai seama: să te iei cu acte la primărie...? Dan Petrescu mi-a trimis mai multe mesaje pe care mi le-a povestit Filip din prag, la plecare... Nu, nu e de mine mesageria-elctronică. Ieri am primit - în sfârşit! - Jurnalul Literar promis de multe săptămâni; în New York Magazin - continuarea S.R. şi un text de Pleşea, vorbind despre adevăratele obstacole - însă fără a-l numi pe Tudoran, lansatorul “Obstacolului Breban”... Şi scrisori - de la Anca Haţiegan - a primit Gherla; de la Paraschiv (dublul celei primite anterior); de la E. lliescu. Joi 8 august 2002 Azi am primit de la LIS tăieturi de presă, printre ele şi faimosul articol al lui Gabriel Andreescu. Nici gând să polemizez cu el. Mă “combate” cu argumente debile. Mă compară cu Paler (prin 200 Paul Goma antiamericanismu-mi furibundic). Altfel, filosoful disidenţei (la româfi) este, nici! măcar un bou - ci o gâscă oarecare. i Mi-a trimis Andrei Dulgher de la Londra fotografiile făcute aici, la Paris. Fireşte, cu excepţia mea, toţi ai mei sunt frumoşi, arătoşi. Mai mare plăcerea să-i priveşti. (...) ' Sâmbătă 10 august 2002 A venit Columna lui Grigurcu nr. 2/2002. Am şi eu trei pagini -de revistă - din Infarct. A telefonat Niculiţă de la Bucureşti: că s-a transmis pe BBC prima parte a dialogului cu Délia Radu (veste pe care ne-o... emailase Brega, care lucrează la Chişinău pentru o ramură a BBC, Antena). Luni 12 august 2002 Mi-a scris Dan Petrescu: Adrian Niculescu îi arătase o dactilogra-mă a articolului din Observator, el (D.P.) îi făcuse câteva observaţii-completaţii, îi pusese hârtiile în cutia poştală, după înţelegere...Fără efect. Mai zice că i-a dat lui Andreescu fotocopii după alte articole, ale mele, ca să vază că nu sunt chiar atât de... antiamerican... Simpatic din partea Danpetrescului, dar nu înţeleg: de ce va fi ţinînd să-î con-vingă pe Andreescu de “nevinovăţia” mea? Să fie complicele Adameş-teancăi vreme de aproape un deceniu, la GDS, la 22 (deci, complicele şi la campania de presă din 1997 încoace împotriva mea) o instanţă morală? Dacă da,care morală? A...filozofiei disidenţei (tot lâ români)? Vineri 16 august 2002 Ieri am primit de la V. Stan prin fax un text al lui Grigurcu “Un gest al depinităţii” (bănuiesc: titlul de o luminoasă banalitate a fost dat de redacţie) apărut în România liberă din 15 august. (...) Urmăresc cu inima strânsă inundaţiile din Europa Centrală şi de Est. Ca ştire prima a venit din Rusia, de pe malul estic al Mării Negre. Tot ca ştire evenimentul s-a mutat pe cursul superior al Dunării, în Bavaria; apoi s-a vorbit de Austria: Salzburg. Apoi ştirile s-au înteţit în provenienţă din Cehia. Praghezii au ridicat baraje din saci, să apere patrimoniul - nu cu eficacitate, din păcate. Chiar dacă începînd de astă noapte nivelul apei a pornit să descrească, urmările au prins a se arăta: case vechi, cu temelii şubrede, se prăbuşesc. Focalizate pe Praga, ştirile şopteau ceva şi de Dresda: apa a intrat în,Operă... Se spune că în Saxonia erau înregistraţi până ieri cca 4 milioane de sinistraţi. Jurnal 2001-2003 201 A început a se vorbi, de ieri, de Bratislava - au existat şi imagini de ostaşi, pompieri, voluntari, facînd diguri... Despre Ungaria, despre Iugoslavia, despre România nu s-a mai suflat o vorbă - acum patru zile o hartă arăta inundaţii în sudul Olteniei şi în sudvestul Munteniei. Presupun că acelea erau provocate de ploile locale - a plouat mult şi în Carpaţii noştri. O bună bucată de vreme (vreo trei zile) reporterii francezi în Cehia vorbeau de Vltava şi de Moldau (ei pronunţau: Moldo) - când este vorba de una şi aceeaşi, prima fiind denumirea în slavă, cealaltă (se pare, cronologic, prima) germană, însă fără a preciza că între Vltava-Moldau şi Elba - pe care se află Dresda - există o... strânsă legătură, anume de subordonare, Moldau fiind afluent al Elbei, care izvorăşte din Cehia şi poartă numele slav: Labe. Asta fiind una - a doua: reporterii francezi comentau cam aşa: când apele Vltavei care au făcut atâtea stricăciuni la Praga vor ajunge în Dunăre, atunci... Or adevărul... orografic este că Vltava nu se scurge în Dunăre, spre sud, ci spre nord (la Melnik) în Elba care, la rându-i se varsă în Marea Nordului, la Cuxhaven-Hamburg. Dealtfel cumpăna apelor separă net Cehia de Slovacia, Jihlava, Svitava, Morava vărsîndu-se în Dunăre. Şi cumpăna istoriei i-a separat pe cehi de slovaci: primii au gravitat-aparţinut de gennani, slovacii de austrieci şi unguri. De unde şi deosebirile confesionale. Se pare că şi psihologic deosebirile sunt evidente. Lipsa de ştiri despre starea (sau ameninţarea) inundaţiilor în Ungaria, Iugoslavia, în România se va fi explicînd prin: a. dezinteresul jurnaliştilor; b. judecarea efectelor numai după pagubele pricinuite marilor oraşe: Praga, Dresda, Regensburg, Passau, Linz, Bratislava...; c. Vor fi mai bine protejate (natural) Budapesta (care, după cum. tot omul ştie este alcătuită din două unităţi, una pe înălţime, cealaltă, peste apă, mai la... nivelul Dunării)? Belgradul - aflat la punctul de adunarea al Tisei şi al Savei - cu Dunărea? Adevărat. Bucureştiul nu poate fi ameninţat de creşterea Dunării (singura calitate) - dar... Cunosc Dunărea românească, nu doar de pe “teren”, ci şi de pe hartă (cunoaşterea locului unde trăieşti este cel puţin tot atât de necesară ca şi cunoaşterea timpului - mai ales la români). Aşadar observaţiile mele nu sunt inedite, le-am mai scris, în Jurnale, în Altina, în Lethina, apoi în Programul pentru alegerile prezidenţiale din 1996... - şi nu erau defel originale, nefiind eu primul nici ultimul care să le formuleze. Desigur, amenajarea teritoriului - nu doar naţional, ci zonal - presupune cheltuieli colosale, însă cei care fac calculele să pună în balanţă investiţiile cu nepierderile, mai ales în vieţi omeneşti pricinu-ite dg ^ţ^^pi.^atastrofey- imprevizibile, în ....... T: 'T-njir « p. rvvp —, •. 202 Paul Goma timp, dar evitabile, prin lucrări de sistematizare a cursurilor de apă, prin re-darea a ceea ce i s-a luat naturii în mod imbecil şi lacom - mă gândesc doar la şiragul de bălţi de pe malul stâng al Dunării, apoi la Marile Bălţi: Ialomiţa şi Brăila care jucau rolul unor rezervoare de prea-plin şi pe care agricui-toralizatorii socialişti le-au desecat (las-că nici capitaliştii de aiurea nu au procedat mai inteligent); mai ales chestiunea Deltei Dunării. Nu, dragi copii din lumea asta: nu am fost, nu sânt “profet” -acela anunţă întâmplări imprevizibile şi greu evitabile (decât prin schimbarea comportamentului - hotărîrea de a nu mai păcătui), or ceea ce spuneam eu erau lucruri la îndemâna oricui - din premise normale trăgeam concluzii; elementare. încă o dată: nu sânt eu deşteptul clasei - dar sigur: ceilalţi sunt reprezentanţii de nădejde ai maselor largi de proşti - altfel, români. După amiază: Am primit de la Valeriu Stan un plic cu: - L.I. Stoiciu, “Paul Goma, inamicul numărul unu” (Cotidianul din 9 aug.) - o replică dată lui G. Andreescu autor al articolului “Cum se autodiscreditează Paul Goma”, din Observator...', - răspunsul lui G. Andreescu (Col. 12 aug) la atacul lui LIS; - editorialul (Cot. 10 aug) semnat de Valeriu Stan “O ipoteză” în care pentru întâia oară numeşte “demnitari securişti”: Năstase, Băsescu, VCT - şi afirmă că ambii preşedinţi, toţi prim-miniştrii, miniştrii importanţi din toate guvernele erau la cizma securităţii; - 2 pagini din Adevărul literar (6 aug.) textul Iui Dorin Tudoran intitulat: “Haiducul de salon - un megaloman la porţile disidenţei”, despre Breban; - în Adev. din 10 aug. textul “Nicolae Breban - o larvă care nu va deveni fluture”, semnat de Alex. Pantazi, un cititor care furnizează şi o copertă interioară a Buneivestiri dedicată de autor lui Ceauşescu...; - în fine, în acelaşi număr un articol (semnat Liviu Avram) despre angajamentul revistei Contemporanul de a publica articole despre integrarea europeană (şi remunerarea). Sâmbătă 17 august 2002 Mă bate gândul să scriu o a doua parte a “Şocului de la 11 septembrie” - mai ales că în curând va avea loc trista aniversare. Dar încă nu sânt pe deplin convins că am să spun lucruri cât de cât demne de interes. Mai am timp.(...) Observ/ la “confraţi” o omenească înclinare la... intrarea în încăierare, sub pretextul că sar în apărarea lui X, în fapt, pentru a plăti poliţele faţă de Y, Z... Iată-1 de pildă pe Dorin Tudoran: citindu-i cele două pagini mari şi mai ales late publicate în Adevărul (am zis: Jurnal 2001-2003 203 Adevărul?, aşa am zis), găseşti argumentarea strânsă, europeană, rezemată pe citate, presărată cu găselniţe stilistice de bună calitate... Dar ceva tot nu e în regulă. Autorul sărise în apărarea prietenului său Goma încă de acum două-trei săptămâni, cu articolul “Obstacolul Breban” -care jalona deja diversiunea tudorană. Or nu Breban (cu atât mai puţin în asociaţie cu Pleşiţă) constituia “obstacolul” în calea mea, ci foştii mei prieteni: Liiceanu, Pleşu, Adameşteanu, Monica Lovinescu, Ierunca, Manolescu - chiar şi el, Tudoran... In acest pogon de pe ogoml tară haturi al Scînteii pe stil nou, “apărătorul” meu îşi continuă - mai dezvoltată - operaţiunea de demolare a bietului Nicolae... Luni 19 august 2002 Ieri - ba chiar şi alaltăieri am vrut să consemnez o mostră de “conversaţie” între negri, însă nu am avut putere - din pricina căldurii. Acum, că tot m-am trezit în zori, o iau, pe răcoare. Aşadar, doi negri (sau două negrese), dar africani, nu antilezi, discută. Este necesar să fie numai doi - ca să zicem că este un dialog -şi participanţii să fie negri care vorbesc şi în limbile lor, în niciun caz foşti sclavi care cunosc numai limba stăpânilor (cu variantele creole). Pentru convenţie, voi încerca să notez proposta (sau întrebarea) prin: “ba-na-na-na”; iar riposta (eventualul răspuns) prin: “Na-ba-ba-ba”. O primă observaţie: niciodată, dar niciodată un răspuns sau o replică nu va veni imediat după întrebare, totdeauna - dar totdeauna -va fi precedat de... cererea dé a i se repeta întrebarea - prin ceva care, în româneşte ar putea fi echivalat cu: “Hă?”, tradus şi prin: “Ce?” sau: “Cum?”, iar în franceză s-ar grafia: “Hein?”. Exemplu: A: “Ba-na-na-na-ha-na”. B: (rosteşte acel sunet monosilabic - adeseori înainte ca celălalt să-şi sfârşească întrebarea sau replica): “Hein?” A: (repetă întocmai): “Ba-na-na-na-na-na”. Pauză - apoi: B: “Na-ba-ba-ba-ba-ba” A: (rândul lui să ceară repetarea): “Hein?” B: (repetă): “Na-ba-ba-ba-ba-ba”. Ascultînd (fără voie) asemenea conversaţiuni, am observai că acel convenţional: “Hein?” sau “Hă?”-ul nostru românesc nu are totdeauna o intonare interogativă, deci nu totdeauna Ascultătorul chiar nu înţe-lege ca a spus Spuitorul - şi-i cere să repete. Emisia aceea sonoră are altă funcţie - aceea de a nu avea niciuna. Ba nu. Funcţia de a-şi dovedi prezenţa (şi atenţia) în timpul discursului celuilalt Şi în româneşte Ascultătorul punctează cu cât un “Aşa!” sau: ‘ A-ha...” povestitura celuilalt, dar Spuitorul nu repetă întocmai fraza sau 204 Paul Goma propoziţiunea. în africaneză Spuitorul însuşi se oprise la un moment dat (la un anume moment dat), aşteptînd ca interlocutorul să-i semnifice sonor că este ascultat, că este aprobat - dar să repete “întrebarea” (sau răspuţisul la întrebare). O astfel de “conversaţie” nu este comunicare - ci comuniune. Nu interesează informaţiile cuprinse în cuvintele rostite, ci ritualul. Nu e muzica, mai degrabă dramaturgia. Fireşte, fraţii noştri negri, cum bine spunea un clasic alb, comunică (n-o să credem, dar aşa-i) chiar şi informaţii. Dealtfel, în acest scop fusese deschisă vorba - însă africanii la Paris (în cartierul Belle-ville), fie că se exprimă în bambara, în sarakolé, în soussou, în dialoula, în haoussa - o fac după... ritul african: teatralizat, ceremonializat. încerc să imaginez o “discuţie”: tradusă în româneşte: A: “De unde vii, de arăţi atât de mulţumit?” B: “Ha?” A (nici o umbră de iritare că este pus să repete întocmai ceea ce se înţelesese foarte biiie): “De unde vii, de arăţi atât de mulţumit?” B: “De la vărul meu Bulumba din Tulumba”. A: “Ha?” B: “De la vărul meu Bulumba din Tulumba”. A: “Şi altfel ce .mai face vărul tău Bulumba din Tulumba?” B: “Ha?” A: “Şi altfel ce mai face vărul tău Bulumba din Tulumba?” B: “Bine. A primit apartament aici, în imobilul ăsta”. A: “Ha?” B: “Bine. A primit apartament aici, în imobilul ăsta”. A: “S-a mutat aici, în apartamentul ăsta, în imobilul ăsta, cu toate trei nevestele sau numai cu două - care dintre ele?” B: “Ha?” A: “S-a mutat aici, în apartamentul ăsta, în imobilul ăsta, cu toate trei nevestele sau numai cu două - care dintre ele?” B: “Ai să râzi, dar vărul meu Bulumba din Tulumba s-a mutat aici. în apartamentul ăsta, în imobilul ăsta cu patru neveste - şi-a adus acum două săptămâni una tânără de tot, doisprezece ani, dacă nu zece”. A: “Ha?” B: “Ai să râzi, dar vămi meu Bulumba din Tulumba..- etc, etc. Dacă aş avea umor negru, aş zice că astfel de “dialog” are ceva din “dialogul de anchetă” - ceva, dar nu mult; Dacă aş avea umor (roşu), aş zice: negrii mei ocupă cam tot atâta “timp de antenă” ca şi prietenii mei de veacuri, ruşii disidenţi,. Negrii, prin repetări (la care se adaugă “punctările”) se întind pe circa 220% din timpul necesar unui european: ungur, polonez, ceh, bulgar, român, Jurnal 2001-2003 205 locuind în Franţa şi participînd la o comunicare radiotelevizată. Dacă ţinem seama de faptul că europenii în chestiune, nu numai că stăpânesc mulţumitor limba franceză (limbă de comunicare), dar privesc în dreapta, în stânga şi ştiu: mai există şi alţii care au ceva de comunicat, drept care îşi pregătiseră discursul ca să intre, încapă în “timpul de antenă”, înseamnă că (vorbesc din experienţele - la plural - mele) un rus ocupă într-o astfel de comunicare timpul folosit de ceh+poloncz+bulgar+ungur+român - pentru că: 1. rusul este conştient că el, ca rus, poate ocupa cât timp doreşte - fiindcă este rus, puţin îi pasă de neruşi; 2. rus fiind, chiar dacă ştie Limba ţării în care se află, vorbeşte în ruseşte (Rusul, la Paris: «Eu să învăţ franţuzeşte? Franţujii să înveţe ruseşte!») - deci timpul se cel puţin dublează - cu traducerea; 3. rus fiind, ciolovecul nu este presat de timp (ai zice un român -mai măricel...), deci nu îşi concentrează discursul, în vederea comunicării unor informaţii, ci potrivit tradiţiei, el îşi povesteşte viaţa lui cea grea, hopuroasă, far-de noroc - şi a lui tată-său şi a mătuşii - dar a bunicului dinspre mamă, ce viaţă-a-unui-om-rusl; 4. rusul nu vine singur în sala acea, în studio, ci însoţit; după ce-şi zice gavareala, cheamă din public pe cineva de-al lui, să întărească spusele-i lungi şi late; pe nevastă-sa, pe cumnată-sa, deşi cel mai mare succes la publicul francez îl au mamele ruse, ele întăresc adevărul spus adineauri de fiul iubit... Asta vine că un rus ocupă cel puţin de 6 ori mai mult “timp de antenă” decât un nerus. Şi nu are nici pe departe farmecul bănănăitor al vărului meu afrikèn (să nu se uite: e plin Continentul Negru de Goma - şi ca nume de persoane şi de munţi şi de localităţi...) Duminică 25 august 2002 Am uitat să povestesc defilarea de 23 August... în schimb n-am uitat următoarea convorbire telefonică: El: - Allô, monsieur Goma? Eu (simţind accentul românesc): - Puteţi vorbi în româneşte. El (bucuros): Domnu Goma? Domnul Paul Goma, scriitorul? Eu: El. El: Vorbiţi româneşte? Eu (nu mai am replică - deci tac). El: Dacă sunteţi Paul Goma, scriitoml, vă rog să-mi spuneţi şi mie unde găsesc mormântul domnului Cioran. l-am spus: “La Cimitirul Montparnasse - salut!” şi am pus receptorul în furcă - îmi terminasem treaba mea de scriitor-român-la-Paris, aceea de a da informaţii în legătură cp mormintele altor .scriitori... 206 Paul Goma Multe “dialoguri” telefonice năuce purtasem la viaţa mea, dar aşa ceva... M-arn consolat (sic) spunîndu-mi că aşa vor fi gândind şi vorbind iubiţii mei compatrioţi: aiurea; de-a-n curuiea. Azi am terminat o altă variantă a Săptămânii Roşii. Miercuri 28 august 2002 Ieri am primit de la Anca Haţiegan un plic conţinînd şi o cronică semnată Sanda Cordoş, apărută în Echinox (dar când? Româncuţa-Ardelenuţa-Ancuţa nu menţionează - o S-o întreb la prima ocazie). Din scrisoare am dedus că nu avea ştire de plicul cu Gherla-Lăteşti trimis în 25 iulie, returat pentru că nu fusese - zice PTT-ul clùjic: “solicitat”. I l-am retrimis. Rămâne de văzut dacă de data asta are să fie, ca să ne exprimăm şi noi: “solicitat”. Textul Sandei Cordoş mi-a făcut o mare plăcere. De înţeles: este al doilea (din 1992, când, în sfârşit romanul a fost publicat în româneşte); primul a fost al Ruxandrei Cesereanu care era lung (articolul), dar cartea i se arăta aşa-şi-aşa-şi-aşa, nu ciné ştie ce. Iată că după (să număr pe degete, începînd din 1965) 37 de ani de la scriere şi 31 (din 1971- dată pe care ea o omite) de la publicarea1 în franceză, germană - şi italiană, chiar dacă nu a fost distribuită, se găseşte cineva să-l ia în serios pe autore, ca ceea ce este. Dealtfel - la rubrica “re-lecturi” - titlul sună: ”GOMA - După treizeci de ani şi o Revoluţie” -eu majusculă, se înţelege... După ce îmi schiţează-punctează “viaţa” cu mici şi inerente scăpări şi inexactitudini (Neue Literatur avea intenţia să publice un fragment din Ostinato în traducerea lui Dieter Schlesak şi a Anemonei Latzina, dar... n-a facut-o: şi la nemţi funcţiona cenzura tricoloră a genosse-ului Stoffel, altfel Emmèrich; dacă a apărut ceva în germană apoi a fost în Neuer Weg, în traducerea Elisabetei Axman-Mocanu), Sanda Cordoş trece la “operă” - eu am pus-o între ghilimelele derizivalnice, însă ea foloseşte cu seriozitate academică (este lector de Teoria literaturii, la Cluj, mi-o divulgă Anca termenul ne-drag mie). Istoric (vorbesc de istoria literaturii) mă plasează corect, după cum declarasem de atâtea ori în jurnale şi mai cu seamă în dialogul din Vatra: un tânăr-june-vârstnic, proaspăt debutant, dorind să se afle în sistemul mişcării literare din acel moment, 1965. Ca vârstă eram (aproape) de a lui D.R. Popescu, Breban, Buzura, lyasiuc, Titel - ca şi citaţii în motto-uri Nichita Stănescu şi Ion Alexandru. însă ca ieşire în arenă... ei erau deja consacraţi, cu mai multe volume apărute, pe când eu nu,fusesem consacrat nici ca... debutant. Deasemeni ca “afinităţi” mă trimite la onirici - ceea ce este exact, însă dacă Ţepeneag va citi această cronică, nu va fi mulţumit de afirmaţia: 207 Jurnal 2001-2003 “O a doua alianţă care îl preocupă pe Ilarie Langa (şi care dovedeşte o dată în plus că, în epocă P. Goma a fost un apropiat al grupării onirice) este cea dintre proză şi vis, cu precizarea - novatoare - că proza nu trebuie să treacă visul printr-o operaţie de «epicizare» (...), ci să-l redea în «forma iniţială», adică «simultaneizat». Pe mai multe pagini (între care se detaşează integral cartea a doua, Rotund, ce este o transcriere a vieţii de somn a lui Ilarie) se exploatează tocmai aspectul oniric, reflectînd dezordinea psihică, suprapunerea de imagini, dar şi unele abisalităţi care apar în timpul visului, în special al celui nocturn, fără a ocoli însă nici visul de zi, nici reveria”. Mai înainte, în text, S. C. remarcase, contrazicîndu-l pe Cornel Ungureanu (care scrisese că P.G. “nu aparţine generaţiei sale”): . .cred că Paul Goma este, până la plecarea din ţară un membru , activ al generaţiei sale, iar Ostinatp este una dintre cele mai complexe şi mai reprezentative expresii ale voinţei de schimbare care anima la acea daţă (.,.) literele româneşti şi în special generaţia tânără din care Goma făcea parte (...). Intenţia reformatoare, modelînd cu pregnanţă atât aspectul compoziţional, cât şi cel tematic al romanului este evidentă. Sub aspect compoziţional, scriitorul duce dorinţa de înnoire a formei romaneşti până la a-şi plasa cartea (...) într-o zonă a experimentului. Convins (după cum arată amplele pagini de poetică pe care romanul le : cuprinde, motivîndu-şi din interior ofensiva experimentală) că «sântem încă robii succesiunii», P. Goma îşi propune, asemeni personajului său Ilarie Langa să iasă de sub stăpânirea tempo-ralităţii -şi a logicii printr-o. construcţie a simultaneităţii («să prefacem succesiunea în simultaneitate»)” Presupun: dacă S.C. ar fi avut... curaj muzical, ar fi reprodus şi ceea ce scria autorul în continuarea discursului - citez din memorie: “Să prefacem melodia în acord”. =■: Ceea ce aduce inedit S.C. - “după treizeci de ani şi o Revoluţie” - anume faptul că,.. . “Dacă de obicei asemenea tentative experimentale sini aşezate în slujba rafinamentului şi pledează pentru autonomia, ba chiar exclusivismul estettic, în cazul de faţă el slujesc valorile morale pentru că «arta nu se poate sustrage moralei». Asta înseamnă că cea de a doua rădăcină a poeticii lui Goma (ea însăşi tematizatâ) se împlîntă în adevăr (artistul -trebuie «să spună adevărul, ca un om liber, fiindcă adevărul face ca spiritul să fie liber»), curaj, lupta în contra răului şi refuzul de a batjocori, prin minciună, cuvântul gare este socotit de 208 Paul Goma esenţă metafizică; «La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul, aşa scrie la Evanghelia de la Ioan, aşa începe. Mare păcat să batjocoreşti Cuvântul». Pentru ca arta să exprime în mod reala aceste valori; ea trebuie; însă, să evite poziţia de supusă: «Cine aşteaptă să i se dea voie nu-i scriitor!» apreciază ca unul din personajele lui Soljeniţîn (...), Catinca, iubita lui Ilarie. Numai în lipsa oricărei constrângeri arta va căpăta un veritabil rol militant într-un sens etic, iar nu politic şi se va putea defini ca «singurul continent unde poţi face câte revoluţii doreşti, fără a pricinui oamenilor răul»”. Aici pune pe două coloane două atitudini scriitoriceşti: “Departe de a fi singular în aceste propoziţii de poetică (cei mai mulţi scrii- fori din generaţia sa - de lâ D.R. Popescu la A. Buzura -pun explicit arta în slujba adevărului şi recomandă atitudinea de curaj) care vin să dubleze liberalizarea compoziţională ca liberalizare tematică, Goma este unic prin faptul de a fi ignorai că această liberalizare are bariere şi praguri, impuse şi controlate de putere”... ...Nu doar de puterea, abstractă, ei dë concreta complicitate a scriitorilor editori şi consilieri editoriali - şi nu în ultimul rând de scriitorii înşişi care-şi exprimau mirarea-indignarea-neaprobarea faţă de... libertăţile pe care unii şi le permiteau” (dintre aceştia din urmă: Ivasiuc, Marin Preda, Breban, Buzura, D.R. Popescu, Fănuş Neagu)... “Unul din aceste praguri este cel a! celulei (...) (viaţa carcerală constituind, în regimul totalitar, un asemenea secret)”... :..Nu doar al celulei - regimul carcéral, colectivizarea forţată (care rrtai fuseseră atinse şi de alţi prozatori, printre ei Fănuş Neagu, Băieşu, D.R. Popescu, Ivasiuc - de acèsta “în mod vicevérsic”) - ci şi prin alte tabu-uri, cu adevărat pentru prima oară încălcate: soarta refugiaţilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, precum şi soarta saşilor şi a şvabilor deportaţi în Rusia. Trecînd peste acestea (să nü le fi găsit adevărate tabu-uri?) Sanda Cordoş continuă astfel: “Acest bogat material epic (amplificat încă de multele poveşti ale deţinuţilor de drept comun) se structurează în jurul câtorva teme. Prima dintre ele - marea constantă a întregii opere a lui Paul Goma -este memoria (...) O altă temă struc-turantă - lucrată cu-variaţiuni şi laitmotive - este iubirea (...) Dar, după cum deţinuţii, în general, «nu- Jurnal 2001-2003 209 şi doresc libovnicele, ci mamele», Ilarie Langa consacră cele mai multe aduceri aminte, cele mai complexe reverii dar şi cele mai cumplite coşmaruri mamei sale. Tema mamei constituie, dealtfel, tema cea mai îndrăzneaţă a romanului şi doar concurenţa pe care i-o fac dezvăluirile politice poate explica insuficienta atenţie care i-a fost acordată...” ...Nu doar “dezvăluirile politice” din roman explică... totala lipsă de atenţie... Sanda Cordoş urmează: “Ilarie nu este doar o victimă a închisorii, ci şi un înrobit al mamei sale, de care este legat nu numai printr-o mare iubire, ci şi prin actul cumplit de a o fi ucis. Obiect al veneraţiei fililale (care merge până la fetişizarea veşmintelor) figura maternă este tratată aici cu multă complexitate, registrul apariţiei sale oscilînd între avatar al Fecioarei Născătoare şi - la antipod, în termeni freudieni - ca marea femeie dorită (pe care, în unul din cumplitele sale coşmaruri; acolo unde bariera interdicţiei incestuoase se ridică, fiul o posedă)”. După atâtea cuvinte bune, câteva piezişe, bine plasate: “La prima dintre ele" (întrebare - n.m.) - dacă scriitorul are talent sau curaj, ca şi cum cele două s-ar afla în relaţie de excluziune -consider că că se poate răspunde că Paul Goma Ie are pe amândouă şi chiar - spre neajunsul său - că scriitorul posedă un exces devaient (...). P. Goma a vrut să scrie în acest prim roman al său totul, încărcîndu-l cu prolixităţi şi lungimi nepermise. Nu talentul ci o anume disciplină a compoziţiei lipseşte acestei cărţi pentru a fi marea carte care ar fi putut :şi care ar fi meritat să fie; aşa ea rămâne doar o carte interesantă, foarte curajoasă, a unui tânăr prozator înzestrat şi promiţător într-un regim totalitar”. Are perfectă dreptate: Ostinato este o carte, dacă nu ratată, atunci ne-reuşită (prin exces de “materie”). Ce rost să explic: spre deosebire de toţi colegii de generaţie - şi nu doar -) eu nu am beneficiat de serviciile salutare ale unui redactor de carte? “înainte”, fiind doar cu un manuscris predat - dar nu şi acceptat - nici nu era nevoie de un redactor. Iar după (după 1989), am fost “victima”, atât a “notorietăţii internaţionale” - care m-ar fi scutit de asemenea ajutoare, cât şi a faptului că nu am avut deloc contact fertil cu editorii, să mă consult cu ei, în vederea, dacă nu a ameliorării, atunci a ajustărilor necesare. Şi acum “comparaţia” - fatală: s 210 Paul Goma “La a doua întrebare: dacă esté Paul'Goma un Soljeniţîn român, cred că răspunsul este, din păcate - negativ. Ştiind - la fel cu autorul Arhipelagului Gulag că literatura se face cu multă îndrăzneală şi că fragilul cuvânt posedă' o forţă explosivă, fiind o armă de temut în contra puterii comuniste, armă pe care nu a pregetat să o folosească neîncetat, lui Paul Goma i-a lipsit puterea de a ieşi din cercul (fie el de fier al) biografiei salé, din zona resentimentelor şi a conflictelor prea personale, pentru a âtiiige universalitatea artei. "încheind, aş spune că din pricina unui exces de talent şi al unui surplus de personalitate Paul Goma n-a reuşit să devină un Soljeniţîn al românilor, capabilă să ofere o operă literară de mare soliditate, iradiantă prin virtuţile sale artistice”. La acestea - ce să răspund? Dar să fiu oare obligat là răspuns? Că eu (“personal”) nu am avut ambiţia de a mă compara cu Soljeniţîn, chiar dacă mi l-am luat ca exemplu de comportament? Ori să spun că Sanda Cordoş nu a citit alte cărţi, ca să poată vorbi de “operă” cum îi spune ea, nu doar de Ostinato? Oricum, i-am scris Ancăi Haţiegan (cu toată modestia de care sânt în stare...) că Sanda Cordoş a inversat problemul: Soljeniţîn mai are până să ajungă un Goma rus... Vineri 30 august 2002 Alte nopţi nedonnite din cauza sudorilor abundente. Tibirculos nu sânt, poate îmi va fi lipsind zahărul (din organismus). M-am hotărît - în urma articolului Sandei Cordoş: am să copiez la ordinator mai departe din Ostinato. Cât voi putea. Dar mai înainte trebuie să-i scriu Magdei Ursache, ca să-i spun cât mi-a plăcut cartea ei Conversaţii pe Titanic. Aproape tot atât de foarte-mult ca şi precedenta citită de mine: tot de ea... SEP TEM BRIE Miercuri 4 septembrie 2002 Am primit o scrisoare de la Elvira lliescu - vorbeşte de bine Gherla-Lăteşti trimisă în dactilogramă. Totodată îmi trimite o tăietură din Adevărul (!) - însă nu a scris când a apărut - în care, la Revista Jurnal 2001-2003 211 revistelor C. Stănescu recenzează ne-defavorabil de astă dată “Basarabia şi «Problema»” apărută în Vatra.5/6. Să vezi şi să nu crezi! i Nu mai rămâne decât ca şi CT Popescu prietenul lui Judoran şi al lui Manolescu să scrie despre mine, ţară a mă zugrăvi ca un emerit lingător al gumarilor ceauşeşti... Joi 5 septembrie 2002 Mare bucurie (şi la voi să fie!): mi-au venit prin poştă, azi, două exemplare din Basarabia, scoase de N. Florescu la Jurnalul Literar. Arată bine - pe dinafară (fotografia lui Andrei Doicescu, capturată la TV, în 25 decembrie 1989, pe Canalul 5), pe dinăuntru doar vreo trei greşeli - o perfonnanţă, pe timpurile astea; în România. Numai că, tragedie! Obiectul carte sosit azi (un singur exemplar) nu încape pe raftul pricinatic! Ştiam că sânt un grafoman, dar nici chiar în halul ăsta... (...) Duminică 15 septembrie 2002 Magda Ursache mi-a trimis şi volumul care nu ajunsese la mine, în urmă cu doi ani: Strigă acum... I-am scris: Paris 15 septembrie 2002 Dragă Magda Ursache După obiceiu-mi, vă scriu înainte de a fi citit cartea primită, însă imediat ce mi-a ajuns strigătul - ca să cităm din clasici. Singura , obiecţie: nu, aţi datat scrisoarea, am fost silit să recuperez plicul ca să văz ce zice poşta română despre chestia ce se cheamă - plictisitor -timp... Oricum, răsfoind-o, am înţeles: pot fi - liniştit - gelos pe Magda Ursache: ea scrie proză cum eu n-am scris şi nici nu voiu scrie, în veac. Dacă sânt somat să răspund iute-iute: da’ de ce (o gelozesc pre dânsa)?, zic, în două puncte: 1. aceasta este maniera mea (dealtfel, comodă...) de a decerna, magnanim înalte-preţuiri... - confraternele; 2. deşi sunt o persoană scriitoare care a comis nepennis de multe pagini - unde mai pui: repetitiv, vorba lui Paif (Paraschiv?, în Revista presei din Oglinda pe august) - duc dorul unei scriituri pe îndelete, à la russe, romănoaie în şase volumoaie (şi cu al şaptelea: zece), ce vor fi răsfoite de membrii familie de-a lungul veacurilor. Pen’ că aşa ne scriem noi pe noi - şi pe “încondeiaţi”: lung - în schimb repetitiv... Intorcîndu-mă la punctul 1: Am înţeles gelozia ca semn de preţuire. Dar atât. Sânt gelos în felul meu: că nu ani fost în stare - şi eu 272 Paul Goma - să scriu astfel. Dar rămân aici. Fiindcă, dacă în texte ficţiiste, neexistînd plagiat - căci el, plagiatul nu este posibel - nu poate fi nici gelozie, cea care vine, cred, din sentimentul, certitudinea că celălalt mi-a luat, furat, răpit ceva care-mi aparţinea: iubită, catedră, chiar un premiu pentru un roman de-al meu - dar romanul însuşi? Cum să-mi fure ceea ce nu poate fi furat? Filozofardez puternic şi spectaculos numai pentru că o răceală sănătoasă m-a pus la pământ de vreo trii dzâli şi capu-mi este numai povidlă - dar Magda Ursache va trece peste slăbiciunea-mi (aproape) omenească. Căci toţi am avut la viaţa noastră măcar una răceală sănătoasă, una. Mulţumiri pentru propunerea de a mă vedea în Oglinda, în foileton. Numai că în America - în româneşte - m-au publicat două periodice, iar în România: Vatra, Jurnalul Literar şi Viaţa românească. Visez la editarea Săptămânii Roşii în volum - cu atât mai vârtos, cu cât i-am mai ars o variantă, cea septembrică - însă numai întâia chenzină... Rămâne de văzut la a câta variantă voi ajunge în momentul în care un editor mă va anunţa că se hotărăşte să se sinucidă... Acum o săptămână am primit prin poştă de la Bucureşti Basarabia, roman, scos de N. Florescu la Biblioteca Jurnalului Literar. O consolare după excluderile şi din edituri: Dacia, care-mi publicase trei fiicţii şi trei jurnale m-a dat afară cu, în braţe, alte trei jurnale (1999, 2000, 2001) şi cu un volum de publicistică Butelii aruncate în mare de cca 800 pagini (ar fi constituit volumul doi din Scrisuri de la Nemira) gata-cules. ALL, care îmi scosese, în condiţii civilizate Roman intim şi care “tocmai lucra” la Sabina (varianta integrală, Biblioteca Apostrof îmi publicase, în 1991, “jumătate”), a ales metoda românească: tace brusc, tace asurzitor, nu răspunde la întrebări de parc-ar fi mort... Deci, dacă în 2000 şi în 2001 a funcţionat excluderea rostită de Monica Lovinescu, în 2002 m-am strecurat cu Basarabia prin Jurnalul Literar... Mai există o promisiune pentru 2003: Sabina (săraca, rămasă fată bătrână din pricină de Marta Petreu...), la Victor Frunză... Aşadar, aştept... Şi, în aşteptare, ce fac? Ce să fac - fac ce-am mai făcut, sânt ce am fost: repetitivantic, ca să-l mai citez o dată pe luminatul Paif. Până atunci, sal’tare şi felicitare - şi repeţi ţi onare! Prietenia şi preţuirea lui Paul Goma Luni 16 septembrie 2002 în continuare bolnavi (pluralul o vizează mai ales pe Ana, biata). Deci fără chef de vieaţă. Nu ne înseninează - cât ar trebui - nici veştile Jurnal 2001-2003 213 bune, cum este, în 22 din 3-9 sept 2002 “Portretul scriitorului în secol: Eugène Ionesco” semnat de Marie-France Ionesco (foarte-foarte bun şi mă tot întreb cine-i va fi temperat mânia (de-ahilă peleiană) împotriva celor două fandosite: Marta Petreu şi Lavastina: probabil Mona Ţepeneag, care nu se va fi mărginit doar la traducerea textului. Cert, nu Monica Lovinescu, ea nu (mai) apare în viaţa lui Ionescu nici atunci când era imperios necesar: în “La Cantatrice.. într-un alt număr din 22 (M. Răducă mi-a trimis trei), o bună “cronică de radere” semnată de Iorgulescu (ce foarte-bun este acest rău şi măgar, atunci când... e bun.,.) protiv’javra de Mihăieş, abuznikul nostru naţionale. După Iorgulescu: căcăciosul de Mihăieş a comis un volum, abuzînd de numele unui autor, Tony Judt şi de titlul acestuia: “România la fundul grămezii”. Iorgulescu ne povesteşte că din cele 200 pagini câte are volumul (poliromizat! - unde alt’ putea apărea o asemenea porcărie?), doar 33 pagini sunt ale autorelui, ale lui Judt, restul... mihăieşisme, pe care nu Ie mai înşir. Bineînţeles, lorgulache nu pomeneşte de faptul că pe acest Mihăieş l-am urechiat şi eu - ba, am impresia că am fost întâiul, cronologic - în legătură cu de-nepreţuitul Tismăneanu (articolul a fost publicat în Scrisuri, la Nemira); că îi mai administrasem o ştearsă şi în legătură cu plecăciunile preşuale (de la “preş”) pe la pantofii romarţi (sic) ai Manolescului. în ultimii ani, faţă de Cornel Dumitrescu, îmi exprimasem nedumerirea că acceptă colaborarea la Lumea Liberă a unor unsuroşi filoamericani homologi (filoromâni ai lui Păunescu, Dan Zamfirescu, VC Tudor) - ca Mihăieş, curajoşi tufişişti, pseudonimişti ca I.T. Morar recenzorul-lăudătorul şef al... Dilemei în revistă... La care el ridica din umeri (la telefon): că Dan Costescu îi adusese, recomandaţi călduros de Paler... Ultima “contribuţiune” mihăieş(t)iană - în formula T. Ursu a Lumii Libere - o şarjă vitejească la adresa celor care nu “au fost americani la Îl septembrie” şi el, ca tot pupătorul în cur al celui care i-a dat niscai dolari de-o bursă, de cinci burse, papagal imitator al propagandei americane: cică atacul (criminal) de la 11 septembrie ar fi fost determinat numai şi numai de “ura islamiştilor”! Dar nu a suflat un cuvinţel despre cauza atacului: politica idioată, criminală, pro-israeliană a americanilor, în special a lui Bush jr. Textul mihăieşez parcă ar fi fost semnat de Voiovici ori de Ashkenazy! Nici un cuvânt despre suferinţa - de o jumătate de secol - a indigenilor Palestinei, “aşa-zişii-palestinieni”, alungaţi din case, de pe pământurile lor iar cei “rămaşi” băgaţi în sârme (anul acesta lumina-lumii Sharon, un demn discipol al lui Trotski a avut ideea creaţă de a înălţa Noul Zid al Berlinului: Zidul Ierusalimului) şi de doi ani încheiaţi, ţinuţi la respect cu tunurile, tancurile, helicopterele!, conduşi de un criminal ca Sharon şi de alţi rasişti, anti-goi, anticreştini, apartheid-işti! Şi păs de a mă numi pe mine care comisesem un articolaş cş/e demistifica teoria 214 Paul Goma “Răului” combătut de americani prin ceea ce toată lumea (şi) românească vede, însă nu îndrăzneşte să o spună: a) Palestina şi b) petrolul; Va fi învăţat (căcâcea de Mihăieş de la alt limbric: Manolescu: «Nu e bine să te pui cu nebunul de Goma..sau poate de la bunul său prieten şi tovarăş de idei filoamericane, S. Borbély: “Nu e bine să polemizezi cu Goma...» - nu de alta, dar eşti obligat să repeţi idioţeniile... Ziceam că Iorgulache îl rade bine pe americanolatrul bănăţan. Dar, vorba românului: «Ei şi? Ne dă Iorgulescu (sic) paşapoarte pentru America”? - întrebare de bun simţ, ştiut fiind faptul că, în realitate, Mihăieş, fiul Tismăneanului le dă - paşapoarte - căcălău, de ele vorbesc... Vineri 20 septembrie 2002 Gata, nu mai copiez din Ostinato. I-am pus punct (după multe puncte-puncte şi croşete). I l-am încredinţat lui Filip să-l dea la internet (dimpreună cu Jurnalul pe august şi cu Săptămâna Roşie, varianta... 20 septembrie (tot-mereu-într-una am câte ceva de corectat...). (...) Miercuri 25 septembrie 2002 Niculiţă a transmis: a luat de la N. Florescu 50 (sau 60?) exemplare din Basarabia - “restul urmînd să mi-i trimită mie”. Presupune că sunt plătit în exemplare. Bine şi aşa... Tot el: că au cumpărat un teren pe malul lacului Paltinu... Mă bucur pentru ei. Vineri 27 septembrie 2002 Azi - mai multe evenimente: - mi-am luat noii ochelari (nu văz mai bine cu ei!); - am primit de la Gabriel Pleşea, pe lângă urările de aniversare, şi macheta Săptămânii Roşii! - ceva mititel şi drăgălel... l-am scris; -, Contemporanul din 19 septembrie publică pe o pagină la “Arhivele cenzurii câteva “opinii” ale tovarăşilor mei dragi Gafiţa, Măciucă, I. D. Bălan, Leu, Cursaru (dar nesemnate, fireşte). Eu nu le cunoşteam pe acestea - firesc: nu erau destinate autorului... Am vrut în primul moment să copiez în jurnal câteva fraze. Am renunţat: nu merită - poate şi din pricină că rapoartele acelea sunt, toate, anonimizate. . Deci, n-am cu cine mă bate, pe cine pizdi. Jurnal 2001-2003 215 Luni 30 septembrie 2002 închei aici, azi, jurnalul pe septembrie. Cam subţirel, dar aparenţa să nu înşele: nici chiar eu nu pun în jurnal chiar totul-totul... OCTOMBRIE Marţi 1 octombrie 2002 Ascult Variaţiunile Goldberg - cu Glenn Gould. Nu e bine spus: ascult. Niciodată nu am putut asculta muzică în timp ce (încerc să) scriu. Doar când corectez dactilograme, cu creionul în mână, atunci - şi nici atunci. Nu pentru că muzica m-ar perturba -termenul ar fi insultant - ci pentru că nu pot face două lucruri în acelaşi timp. Se înţelege: lucruri serioase... Deci: suport (sic) muzica (Variaţiunile Goldberg ale lui Bach) în timp ce mă străduiesc să scriu în jurnal. în luna care începe azi vor fi câteva emisiuni radio dedicate lui Glenn Gould, ca şi un documentar semnat de realizatorul canadian Roman Kroitor (mare lucru dacă nu se numea, iniţial, ca pe la noi, prin Basarabia: Portnoi...), filmat acum vreo 30 ani (da de unde! din 1959 sunt 43 ani!; iar de la înregistrarea pe care o ascult /sic/ acum: 47! - am găsit cu cine să fiu leat, zic eu, lipsit de modestie). A trebuit să întrerup, ca să (mai şi) ascult, nu doar să suport... Bernstein zicea că Gould este “cel mai mare pianist al secolului XX”, iar Menuhin: “cel mai inspirat..Vorbe-vorbe. Ce-i aceea “cel-mai” în artă? Cu ce a fost măsurat celmai-ul? Numai sfertodocţii şi leneşii folosesc superlativul absolut. Gould este... Este ceea ce este. Şi pianist de excepţie (na, că am găsit o banalitate!) - şi nu doar din Bach, ci şi din Beethoven, din Schônberg, din Richard Strauss, din Haydn (?), din Mozart (??) - dar din Wagner?: din Siegfried şi din Maeştrii Cântăreţi... a dat chiar adaptări pentru pian; şi persoană care gândeşte la ceea ce face (nu ca Horowitz); şi (mai ales) persoană care ironizează ceea ce face, se ia peste picior şi îl ia peste ambele picioare pe cel din faţă, “intervievatorul”... Acest canadian solitar şi ţăcănit-foc (dar cu ce artă îşi punea în scenă - fulgerător - ţăcăneala) avea un umor turbat; şi o “nebuneală” dintre cele mai pline de miezul înţelepciunii. Nu, Gould nu a fost “cel mai mare pianist” citeşte: “cel mai mare” executant, ci un creator - întâmplător, lay pian - de muzică 216 Paul Goma sublimă, pe teme... de ici, de colo luate şi re-create... Şi, Doamne (vorba lui Creangă), cum mai simţea el contrapunctul! Nu învăţat după ani, decenii de exerciţii, de eforturi, de sudori, ci ca pe ceva natural -potrivit ar fi: prin o a doua natură (simultană cu prima). îmi place foarte să-l ascult pe Gould - ciocănind (aici ar fi mai potrivit franţuzismul: martelînd) la pian: cioca-boca-cioca-boca şi mormăind: mor-mâr-hâr-mor. Omul este, nu doar de ascultat, ci şi de privit, însă cum nu am “tehnica” adecvată, mă mulţumesc cu ce dă televizorul din an în paşte - în fapt: din cinci în cinci ani. Miercuri 2 octombrie 2002 Am făcut 67 ani. Mulţi înainte! De ziua mea, Ana mi-a cumpărat două perechi de izmene - dar ce izmene! - flanelate, mai mare dragul să-ţi învestmântezi (nu: înizmenezi?) partea parterială a trupului, inclusiv inclusa. Fiind zi de concediu (sic), mă muzichez far-de ruşine. Tot Gould, de astă dată cu Clavecinul... Arta (re)Fugii fiind cunoscută pe de rost, ar putea fi mormăită în timp ce scriu. Nu, nu se poate scrie - nici chiar jurnal - în timp ce se aude muzică... Totdeauna am fost plin de admiraţie (şi de dispreţ, recunosc), citind de sub peana romancierilor noştri cotidieni (români, se înţelege) mărturisiri-culturale: cum scriu ei pe muzică clasică... Depinde ce fel de “clasică”, fiindcă de calitatea prozei lor nu mai depinde nici atâtica, din motive de inexistenţă, nu de nulitate. Să ai 67 ani... Şi să nu ai ţu măcar 67 titluri... Ce ruşine! Ia să le mai înşir o dată: 1. Camera de alături - proză scurtă - română: E(S)PL(A), 1968 2. Ostinato - roman - franceză: La Cellule des libérables, Gallimard, 1971 - germană: Ostinato, Suhrkamp, (ed. II: 1972) 1971 -neerlandeză: Ostinato, Bruna, Utrecht, 1974 - română:Ostinato,Univers, 1992 3. Uşa noastră cea de toate zilele. . - roman - germană: Die Tiir, Suhrkamp, 1972 - franceză: Elles étaient quatre, Gallimard, 1974 - română: Uşa noastră cea de toate zilele. Cartea rom., 1992 4. în cerc - roman Jurnal 2001-2003 217 - franceză^Dans le Cercle, Gallimard, 1977 - română: în Cerc, Emineseu, 1994 5. Gherla - monolog dialogat - franceză: Gherla, Gallimard, 1976 - suedeză: Gherla, Coeckelberghs. Vôrlag, 1978 - română: Gherla, Humanitas-Bucureşti, 1990 [5 bis. Şapte fără unu - roman confiscat de securitate în aprilie 1977, considerat pierdut] 6. Lăţeşti - (continuarea Gherlei) .- nepublicat 7. Gardă inversă - roman - franceză: Garde inverse, Gallimard, 1979 - română: Gardă inversă, Univers, 1997 8. Culoarea curcubeului - Cutremurul oamenilor,’77 - mărturie - franceză: Le Tremblement des hommes, Seuil, 1979 - neerlandeză: Met het. woord tegen de muur, Elsevier, Anvers, 1980 - română: Culoarea curcubeului 1. Humanitas-Bucureşti, 1992 2. Biblioteca Familia, Oradea, 1993 9. Patimile după Piteşti - roman - franceză: Les Chiens de mort, Hachette, 1981 - germană: Die rote Messe, Thule, 1984 - neerlandeză: Hèt vierkante ei, Elsevier, Anvers, 1985 - română: Patimile după Piteşti 1. Dialog-Dietzenbach, ediţie confidenţială, “în dactilografierea autolui”, în 100 exemplare 1990 2. Cartea românească, 1990 3. Dacia (ed. II), 1999 10. Soldatul câinelui - mărturie - franceză: Chassé-croisé, Hachette. 1983 - română: Soldatul câinelui, Humanitas-Bucureşti, 1991 [10 bis. Petru şi Pavel - roman] , 11. Bonifacia - roman - franceză: Bonifacia, Albin Michel, 1986 - română: Bonifacia, Omega, Bucureşti, 19,91 218 Pau! Gorila 12. Justa - roman - română: Justa, Nemira, ] 995 13. Castelana - (continuarea Justei) - nepublicat 14. Ela - roman - neterminat, nepublicat 15. Noaptea din Decembrie - povestire [15 bis. Din gară - roman] ■ 16. Din calidor - o copilărie basarabeană - franceză: Le Calidor, Albin Michel, 1987 - engleză: My Childhood at the Gate of Unrest, Reader International, London 1990 - română: Din calidor 1. Dialog-Dietzenbach, ed. confidenţială, “autodactilo”1989 2. Albatros, Bucureşti, 1990 ‘ 3. Biblioteca Basarabia, Chişinău, 1993 17. Arta refugii - o copilărie trariSilvană - franceză: U Art de la fugue, Julliard, 1990 - română: 1. Dacia, Cluj, 1991 2. Biblioteca Basarabia, Chişinău, 1993 18. Asfra - roman - română: Astra, Dacia, Cluj, 1992 19. Sabina I (Olmul Sabinei) - roman - română (doar jumătate din carte): Apostrof, Cluj, 1991 20. Sabina II (în aşteptarea Sabinei)1 roman - nepublicat 21. Roman intim - română: ALLFA, 1999 22 . Patru dialoguri (devenit Trei dialoguri) în volumul Scrisuri, Nemira, 1999 23. Cutie de rezonanţă - dialoguri, nepublicat 24. I. Jurnal pe Sărite 25. II. Jurnal de Căldură mare 26. III. Jurnal de Noapte lungă i - trei volume, la Nemira, 1997 Jurnal 2001-2003 219 27. IV. Jurnal de Ziuă scurtă (1994) 28. V. Jurnal de Aşteptare 29. VI. Jurnal de Expulzat (l 995) 30. VII. Jurnal de Casă-Nouă (1996) - în un singur volum întitulat: Alte jurnale, Dacia, 1998 31. VIII. Jurnalul unui Jurnal (1997) - un volum, la Dacia, 1998 32. IX. Jurnal de apocrif (1998) - un volum, la Dacia, 1999 33. X. Jurnal ‘999 - un volum, la Dacia - nepublicat 34. XI. Jurnal 2000 - un volum, la Dacia - nepublicat 35. XII. Jurnal 2001 - nepublicat 36. Scrisori întredeschise I - Biblioteca Familia, 1995 37. Scrisori întredeschise II - nepublicat - 38. Amnezia la Români I - Litera, Bucureşti, 1993 39. Amnezia Ia Români II - Litera, Bucureşti, 1995 40. Scrisuri 1972-1998 (publicistică) - Nemira, 1999 4L Butelii aruncate în mare 1971-2001 (publicistică) - la Dacia, needitat 42: Alfabecedar - roman-dicţionar - 33.000 cuvinte-noi, din cca 900 cuvinte-vechi - needitat 43. Adameva - roman-jumal - Loreley, laşi, 1995 44. Evadam - jumal-roman - needitat y 220 Paul Goma 45. Cartea despre carte - jumal-roman - needitat 46. Şi dacă...? - jumal-roman-jumal - needitat 47. Unde am greşit ? - eseu (1995) - inclus în Jurnal I-II-III, în 1997, Nemira 48. Altina - grădina scufundată (1997) - Cartier, Chişinău, 1998 49. Lethina - grădina plutitoare (1997) - nepublicat 50. Epistoliar (1997) - needitat 51. Profil - (2000) - franceză - Profil bas, Ed. des Syrtes, 2001 52. Infarct(us) (2001) - franceză - Infarctus, Ed. des Syrtes, 2002 53..Basarabia (2001) - română: editura Jurnalul Literar, 2002 54. Săptămâna Roşie, eseu (2002) - needitat 55. [Fata şi Bătrânul, roman-jurnal, octombrie 2002] Paris, octombrie 2002 Nu am adăugat cărţile care, fie mi-au fost confiscate de Securitate, fie am renunţat eu la a le mai continua (sau: rescrie). Trist bilanţ. Vreau să spun: subţirel - numai 55 titluri într-o viaţă de om... Si când te gândeşti că mă gândesc să nu mai comiţ nimic... Jurnal 2001-2003 221 Vineri 4 octombrie 2002 Ieri nu am notat nimica, am fost colonizat de noua carte pe care am început-o - titlu provizoriu, de lucru: Bătrânul şi Fata. Ce-o să iasă? Ce a, ieşit din celelalte: unele da, altele ba. Marea noutate: are să fie o ficţie-ficţie - jur! Şi fără “injurătur’”! Duminică 6 octombrie 2002 Mi-au trimis felicitări de ziua onomastică: Laszlo, Pleşea, Andrei Dulgher, nepotul de la Londra, Oleg Brega de la Chişinău, Flori şi Mircea Stănescu,, Valentina Caraion din Elveţia, Trufaşiu... Bătrânul şi fata - deocamdată şăd... Spate-n spate. Am scris o singură pagină. O să vedem dacă mă opresc aici, la atâta ori... Tare aş mai continua. Ar fi, cu adevărat ultima - şi cea mai bună, evident! Joi 24 octombrie 2002 Ieri: am récupérât, în sfârşit, im colet cu 33 exemplare din Basarabia, trimis de jurnalul Literar din Bucureşti. Deasemeni - coincidenţă! - tot ieri âm primit vizita lui Nicolae Florescu şi a soţiei sale. Ne-am hăhăit, am bârfit cu sadism chiar şi cu răutate Istoria Literaturii Române Cotidiene de la Originile din Negura Veacurilor până Poimâne Dimineaţă. I-am încredinţat Jurnalele: 1999, 2000, 2001, precum şi Săptămâna Roşie, ultima variantă (13 oct). N-am mai notat - scriu, mai puţin la Bătrân, mai mult la Fată. Azi depun la poştă 25 exemplare (dedicate) din Basarabia. Deasemeni: într-un plic i-ani trimis lui Niculiţă câteva etichete cu dedicaţii, să le lipească pe exemplare destinate Stăneştilor, Marianei Sipoş, lui Mihai Creangă şi Dan Stanca, lui N. Baltă...Ce treabă ■istovitoare (a trebuit să combin timbrele...), dar ce plăcută! Vineri 25 octombrie 2002 La Moscova; de alaltăieri seara, cecenii au luat ostateci. Bineînţeles: lipsiţi de indicaţiile mele preţioase, au făcut şi mai fac prostii - cea mai mare: că se laudă cu jihadul, războiul lor sfânt. ■ Când doar cauza naţională - şi umanitară - ar fi fost suficientă. Aşa, i- • au dat putinoarei de Puţin prilejul să eplice el lumii că cecenii sunt • manevraţi de teroriştii arabi, iar pe boul de “specialist” numit Jacquard să-l facă să-i cânte în strună - de la Geneva, unde este mare-consilier -vorbind numai de,implicaţii afgano-iraniene-saudiene... Sper ca deznodământul să. nu fie..rusesc, adică scăldat în sânge. oricum, au aflat (!) şi Occidentalii - printre ei vitale Blair (care ieri se 222 Paul Goma oferise să trimită el o echipă de intervenţii, ruşii nu au decât comandouri de luptă, din cele care ucid, nu din cele care menajează vieţile ostatecilor) cine-i este prietenul de Ia Răsărit. Duminică 27 octombrie 2002 Gură spurcată! Ruşii au acţionat ruseşte - eu mă gândeam la intrarea în forţă, cu tancurile, cu artileria - nu: ei au folosit un gaz de luptă. Până acum (duminică seara) înjur 120 de ostateci au sucombat. Evident, Puţin a cerut iertare, explicînd ca- Rusia nu va fi îngenuncheată... Sharon a fost printre primii care să-l felicite pe Rus, iar Bush al doilea. Atnericanii judecă'ruseşte - bietul tata, ce dreptate avea... - au zis cam aşa: Erau ameninţaţi toţi cei cinci sute de ostateci - dar, în urma intervenţiei Alfiior, n-au murit chiar toţi... Din păcate nu a pierdut timpul nici Chirac. Ruşii au atacat înainte ca cecenii să fi tras un foc de arma - dar au pretins că djn-contra; lui Movsar Baraiev, şeful cecenilor, împuşcat, ruşii i-au plasat lângă mâna stângă o butelie de... coniac! jurnaliştii franci au observat doar “la mise en scène, macabre”, dar nu şi faptul că cecenii, musulmani - mai ales fundamentalişti - nu beau alcool!; femeile au murit pe fotolii, tara a se fi atins de centurile explosive - şi dacă erau factice? Sper din suflet: după ce va trece prima emoţie, să se trezească ruşii din somnul monstrului - am prins câteva semne,încurajatoare din vorbele unor rude ale victimelor.. . Că nu a venit vorba: am terminat azi textul Fata şi Bătrânul - 50 pagini. Cam, vorba ardelelanului, neterminat... Luni 28 octombrie 2002 Astă-noapte nu am dormit bine - dealtfel nici noaptea precedentă (ieri-noapte m-am luptat cu nişte- • - limacşi), cât starea de nemulţumire adâncă din timpul treziei. întâi: masacrul de Ia Moscova. Nu atât faptul că s-au înregistrat atâtea victime cât modul în care au fost ucise: aceeaşi nesimţire rusească, acelaşi dispreţ faţă de om: s-au hotărît “să dea cu gaz” - ceea ce este o decizie de extremă gravitate, ştiind că legile internaţionale interzic asta: întâi... “dublînd-triplînd doza - ca să fim siguri...”; în al doilea: tară a fi asiguraţi că există antidot: doar printre victimele gazului urmau să fie şi nevinovaţii ruşi ai lor! Ce să mai vorbesc de grosolana (nu doar macabra!) punere în scenă a “câmpului de luptă” -, în realitate: groapă comună în care fuseseră executaţi, de-a valma, duşmani şi năşi ' - de-ai noştri. Al doilea motiv de nemulţumire: textul pe care pretind'că l-am terminat. Nu, nu este nici terminat, nici acceptabil. E o ciornă, acolo. Jurnal 2001-2003 223 Marţi 29 octombrie 2002 Incapabil să scriu două cuvinte - din pricina ruşilor - ce creaturi! Jumătate barbari-călăi, jumătate oi-victime. Numai ei îl puteau da pe Dostoievski. Nu consemnasem duminică: la telefon, Solacolu - printre altele: prietenul meu Laszlo întreţine cu el (Solacolu) un “dialog epistolar” în legătură cu... “antisemitismul lui Goma”. Acelaşi amic Laszlo îl rugase (pe Solacolu) să nu-mi spună nimic mie nimic... Cine a înţeles ceva este rugat să-mi comunice şi mie. Tot Solacolu mi-a dat vestea: Mirodan: “Goma a devenit în ultima vreme foarte antisemit - deşi nevastă-sa-i evreică...” Cui nu-i place “deşi”-ul din gândirea de piatră al Mirodanului - să nu calce în Israel. Se vede că s-au prostit nu doar. unii evrei, dar şi dintre acei goi care încearcă să justifice injustificabilul lor. Mirodan m-a lăsat rece, l-am aşezat pe acelaşi raft cu Petran, cu Reichmann - dar Laszlo? înseamnă că aveam dreptate, în I998 - în legătură cu Eliade... Seara: bolnav de neputinţă: nu pot scrie nimic despre ceceni- ruşi. Am to-ot ascultat Gould cântînd (ce bine se spune în româneşte şi despre un instrument: a cânta la... şi nu a juca] la pian transcripţia semnată: Liszt) a Simfoniei a Vl-a de Beethoven. In buclă, cum se mai spune. Până când m-a... hipnotizat - ei da: muzica hipnotizează, literatura niciodată - ba chiar din contra, te face mai treaz (tu parii!, vorba franţuzului carpatin). Joi 31 octombrie 2002 în principiu, am terminat.Fata şi Moartea (în fine, Moşul...). Tot în principiu: m-am apucat sà-i mai ard o variantă - dar ultima! N O I Fi M BRIE Vineri 1 noiembrie 2002 Am trecut în plina de aniversări - care de care mai tristă - lună noiembrie. Ca de obicei, sânt-neliniştit: nu mai am ce sene, am terminat (zic eu, lăudăros) tot ce am avut de... repetat. O să-mi găsesc mai-ce - numai de aş găsi mai repede, cât nu am intrat în panică. Am mai scris, după 1989 despre expresia basarabeană: “a ie duce (a veni) în ospeţie”. M-a şocat când am auzit-o -de pe hârtie, scrisă de 224 Paul Goma nepoata mea, Angela Goma. însă nu am cerut amănunte, cu atât mai puţin să o mustru pentru că mă invita pe mine, basarabean - şi unchi al ei! - să merg “în ospeţie” la ei, adică la mine acasă în Basarabia. Intuiam că nu se înţelege doar “vizita în casa invitatorului”, dar încă nu acceptam cu totul. Când Mircea Snegur m-a poftit în Basarabia (1992) a formulat: «Veniţi la noi, în ospeţie...» Deşi eram gata pus pe harţă, nu am sărit în sus la un asemenea... afront. în DEX nu există vreo explicaţie (nu e Singura gaură a dicţionarului), însă m-am agitat (în sensul chimic) şi am găsit că, într-adevăr, nu e nimic ofensator în formularea Basarabeanului care te pofteşte pe tine,, de-al lui, chiar neam, să-i vii “în ospeţie”. Fiindcă sensurile cuvântului (latin: hospes, -itis), cuprind, desigur şi oaspete, adică străin de familie, de clan, poftit (şi ospeţit) “la noi”; dar şi acela de ospeţie ca petrecere, ca prilej de îmbucurare, cu mâncare, băutură, cântece, joc. Deci “a merge în ospeţie” nu semnifică în Basarabia doar ducerea unui străin de familie - într-o familie, grup, clan, sat - Ci mai cu seamă această coloratura festivă, de petrecere, de sărbătorire a evenimentului. M-a convins definitiv N. Costenco, în revista Viaţa Basarabiei: amintindu-şi copilăria, adolescenţa, el scrie: “în vacanţe mergeam în ospeţie, acasă...” Deci “ospeţie”, ca prilej de petrecere, de bucurie, de ghiftuială, nu doar de... vizitare... (...) ; Joi 7 noiembrie 2002 Iar am terminat ultima variantă din Bătrânul şi Fata! Că aşa sunt eu: perfecţionist, mie-mi spui? Mi-a scris Anca Haţiegan. I s-a reproşat (“în public”, dar nu spune dacă publicul acela era un cenaclu ori: un grup de amici) că în două texte dintre care şi o proză, “se simte Goma”... Oricare alt scriitor ar fi flatat de... contaminare. Pe mine însă m-a întristat-îngrijorat: “marca Goma” în România de azi nu poate fi decât una degradantă, descalificântă - cu urmări dintre cele mai murdare - scriitoriceşte - pentru cel arătat a fi grav-bolnav... Ironie: în urmă cu peste 30 ani (era în 1970) Nora Iuga mi-a vorbit de o colegă de'a sa, de la editura Enciclopedică şi care... “scrie ca tine...”. Am cunoscut-o; împreună cu Nora i-am zmuls “imitatoarei” (da de unde!, scria ca ea - de aceea scria bine) nişte foi de hârtie, am citit... - şi mi-a plăcut foarte. Tot în tandem am împins-o pe colegă să ordoneze cât de cât un text-două, să le dea la dactilografiat... Cu ele pe-curat m-am prezentat victorios la Sami Damian, şeful meu, la proză, la România literară. Sami s-a. sperit îngrozitor de... “conţinutul reacţionar”, a declarat că nu publică aşa ceva motivînd: 225 Jurnal 2001-2003 «Prea scrie ca tine...» - ceea ce putea să însemneze orice. Şi a însemnat: ne-publicarea. Scos din fire (avusesem o altercaţie şi cu Breban, şeful cel mare, rostitor al legendarelor cuvinte-potrivite: «Eu nu debutez necunoscuţi!»), am dus manuscrisul la Luceafărul, unde Sânziana Pop (cea care mă debutase şi pe mine în 1966) a publicat-o imediat! Aşa a debutat Gabriela Adameşteanu: la Luceafărul, nu la România literară, cum povestea autoarea, la televiziune, după 1990. Şi chiar dacă nu-mi fac un titlu de glorie din faptul că dădusem şi eu o mână de ajutor la debutul cuiva, este greu de suportat să o auzi pe autoare în aceeaşi emisiune: «Sami Damian m-a debutat şi m-a ajutat şi m-a sfătuit...» Fiindcă adevărul nu este doar altul - ci contrarul: Samidamianul cu acelaşi pseudonume fusese împotriva debutului ei (în bună companie: Breban), acuzînd-o că... “Prea scrie ca [Goma]” ; Şi acum povestea se repetă cu Anca Haţiegan... Din scrisoare ar reieşi că fetei puţin îi pasă de judecata colegilor (a redactorilor?) -vorba purtată de mine, re-purtată de ea: vom muri si vom vedea... : (...) Miercuri 13 noiembrie 2002 Azi am primit trei veşti proaste: - O convocare (încă una!) la tribunal la Bucureşti, acuzat (de Drăgan/V.C. Tu'dor) că i-am calomniat - calomnia-i-aş!; - Mi-a telefonat doctorul Gheorghe Olteanu de la Baden-Baden. Ca de obicei, m-am enervat - şi rău am făcut; - Mi-a trimis Magda Ursache revista loi; Oglinda literară de la Focşani în care Virgil Panait îi adresează lui Marin Mincu o scrisoare (“pierdută”!) în care îi reproşează un articol din Luceafărul. în acela M. M. scrisese despre “invitaţia” lui Iliescu adresată mie. M-a enervat, nu faptul că Panait Virgil mă atacă şi pe mine, ci pe M.M. fiindcă amintise fapte-reale: candidatura mea din 1995! Ce îl va fi deranjat în asta pe “secretarul de redacţie”? Mister focşănean. Vineri 15 noiembrie 2002 Ieri am pus la poştă - pentru Courbevoie, lui Sergiu Grosu - un exemplar din Săptămâna Roşie. Mi-a promis că va încerca la editorul său din Chişinâu, Iurie Colesnic, o publicare în volum. El se duce în Basarabia luna cealaltă. Tot ieri am făcut o altă variantă a B.&F. Nu sunt mari micile-modificări - dar... importante, chiar constînd doar într-o virgulă deplasată ori suprimată. Din această pricină luarea-la-mână a textului, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, o lună, un trimestru după terminarea (sic) a lui îmi pricinuieşte plăceri... erotice, mereu noi. 226 Paul Goma Nu ştiu cum să fac, cum să mă exprim... Dar bineînţeles că actuala mea relaţie epistolară, Anca Haţiegan este o fiinţă de excepţie - din punct de vedere intelectual-general, dar mai ales'din acela al exprimării în scris. Am fost fulgerat de aceste calităţi (şi de multe, multe altele) de când, anul trecut, în aprilie, am primit de la Ruxandra Cesereanu numărul 1/2001 din Steaua cu textul semnat: Anca Haţiegan. Am ezitat multă vreme până să-i scriu - ce?, că îi mulţumesc pentru că scrisese de-bine despre mine? în cele din urmă am încropit o scrisoare în care mă uimeam că scrisese ceea ce scrisese...Bineînţeles că mesajul meu era incomplet, rămânea la suprafaţă prin trucuri ieftine. Dar puteam, atunci (aprilie 2001) spune... adevărul-integral? Prudenţa-laşitatea mă împinge să pretind că nu; să amân, să ocolesc, să umblu cu aluzii (care de care mai subtilă şi mai inutilă). Anca Haţiegan se prezintă dintru început: “am douăzeci şi doi de ani...” - însă textul - intitulat: “Paul Goma - grav şi ludic” este al unei persoane, nu doar bine-adulte, clar şi bine-europene şi bine-cunoscăţoare, riu doar, de literatură ca viaţă, dar şi de viaţă ca literatură - ca să mă exprim aşa.Nu mai întâlnisem astfel de texte (unde mai pui: “pozitive”, favorabile mie, cam 2% din total...).Cine era autorul? De bunăseamă o studentă, o protejată a Ruxandrei Cesereanu, dar... Nu puteam evita întrebarea: «Ce făceam eu la vârsta ei?,» Cum, ce? Puşcărie! Dar, înainte de puşcărie? “Scriam ca Joyce, ca Thomas Mann”- aşa pretindea Gafiţa, el îi citise, eu nu. însă eu eram... băiat şi dacă fiziologic băieţii sunt mult întârziaţi în comparaţie cu fetele, din celălalt punct de vedere, zi-i pe nume... scriptologic, băieţii sunt mai... Mai, cum? Prostii! Voi fi comis eu proză à la manière de M. Jourdain, “ca Joyce, ca Thomas Mann”, dar nu se pot face comparaţii între realităţi in-comparabile: Anca Haţiegan şi mine. (Oare?) Certitudinea - iat-o: lăsînd Ia o parte subiectivitatea mea (doar despre mine şi încă favorabil scria), nu se poate să nu constaţi: Anca Haţiegan, la vârsta de 22 de ani, scria aşa cum ceilalţi-celelalte nu vor scrie nici la 32, nici la 62 ani - fiindcă nu este vorba de experienţă de viaţă (şi de scris), ci de har. “Experienţă”? - ea nu are nevoie de cea câştigată pas cu pas, bob cu bob - ei i s-a dat. Aceste băgări de seamă - pe care nu le reneg - nu i le puteam aduce la cunoştinţă, atunci. Ar fi sunat fals, interesat, linguşitor - şi caraghios, dată fiind blestemata de diferenţă de vârstă! în niciun caz să nu înţeleagă că îi fac curte! De ce să nu înţeleagă că îi fac curte? Fiindcă nu-se-cade? Nu, nu se cade, însă nusecădenia mă menajează pe minei, prin nespunerea adevărului, anume că mă interesează această fată, că mă interesează chiar foarte, că normal ar fi ca ea să primească ceea ce merită: flori şi Jurnal 2001-2003 227 cuvinte - bune, de laudă, de preţuire, de, de ce nu: de dragoste, fireşte, nu pentru eventualele sale calităţi de persoană vie * pe care nu o cunosc - ci pentru harul (pe care i-l cunosc) şi care răzbate din fiecare rând scris pe hârtie, de condeiul ei. Acum, că a'intervenit şi povestea urâtă cu acuzaţia (bine: doar reproşul) că, în proza cutare “se simte Goma”, primul impuls a fost să-i spun ce cred eu despre vitorul ei - de prozatoare - anume că ea scrie, acum, atât de foarte-bine, încât... mă îngrijorează. Să o fi consolat de vorbele rele şi s-o fi încurajat să persevereze, fiindcă se află pe calea cea bună? Dar aş fi minţit. Este adevărat că scrie foarte-bine proză (judecind după “Baia” publicată în Vatra din ultimul număr), însă -avînd vârsta pe care o am sânt bine plasat ca să ştiu, cu probe: Şi Gabriela Adameşteanu scria foarte-bine atunci când am ajutat-o să debuteze (în 1970); însă citindu-i (aici, în exil) Dimineaţă pierdută, foarte-bucurîndu-mă pentru carte (recomandîndu-i-o imediat şi Monicăi Lovinescu, ea însă avea atunci altă treabă, drept care ce i-am spus nu fusese înregistrat, iar peste un an-doi-trei avea să-mi recomande, ea, “o carte co-lo-sa-lă, scrisă de una cu un nume de nepronunţat...”), am înţeles fatalitatea care planează asupra sexului gingaş care scrie proză: este (va fi) autor - excepţional - al unei singure cărţi. Dealtel, în fotocopiile trimise chiar de ea, de Anca Haţiegan din Dicţionarul lui Ion Pop despre Calidor, cealaltă prietenă-mare şi mentor al ei, Sanda Cordoş scria exact acelaşi lucru despre G. Adameşteanu (finalul articolului aflîndu-se pe pagina “mea”). Or: Gabriela Adameşteanu, atunci şi de atunci încoace nu avea/ nu a avut alternativă a prozei sale: ea nu cânta, nu dansa, nu picta, nu broda, nu teatrâ... Ea a făcut - foarte-bine proză (un roman) - gata. Ana Haţiegan însă... Şi nu doar pentru că ştiu, fiindcă rrr-a informat ea, direct, prin scrisori, indirect, prin notiţa din Memoria: o interesează (foarte-foarte) teatrul; o interesează şi o trăieşte, fiindcă nici ea nu are nevoie de “experienţă”, pentru a vorbi în cunoştinţă de cauză - dacă are har...; desigur, va scrie în continuare proză (şi versuri, de ce nu...), însă nu din aceste motive m-am abţinut de a-i da sfaturi-preţioase: ce să facă, la ce să renunţe... Ci pentru că ea nu are nevoie de sfaturi. Are “pif’, cum spune franţuzul... In alegerea şi în urmarea drumului, capul ei, altfel foarte bine mobilat, va rămâne cu un pas în urma inimii: inima are s-o călăuzească, ea are să-i spună unde să pună piciorul şi unde nu. Aşa că nu am să-i dau sfaturi (de greşit, poate greşi singură), doar am să-mi prezint... portretul ei: Are să se manifeste prin teatrul ei; are să scrie şi proză - mai scurtă, mai lungă; are să scrie şi teatru (fatal, nu?), are să scrie şi despre teatru - normal... însă marea reuşită a ei are să fie scriitura hibridă, şi atotcuprinzătoare - îi va găsi singură un nume - unde să se adune, într- 228 Paul Goma un haos aparent: ficţiune, eseu, cugetări, istorie, poezie, jurnal, texte publicistice... - bineînţeles, mă gândesc la “exemplul” meu cu jumâl-roman-total, însă eu am recurs la o astfel de formulă din necesităţi-nevoinice, nu fiindcă aşa mi-arfi dictat natura-structura-mi. O simt pe Ana Haţiegan cea de peste cel mult trei ani (când eu voi împlini 70 de primăveri...); va fi rotundă, coaptă, desăvârşită. Dacă mai trăiesc până atunci şi realitatea mă va contrazice, voi fi foarte, foarte trist. (...)Abia de curând am aflat că bunicul lui Gogol, ofiţer şi poet (în ce limbă? în rusă, în poloneză?) era boer moldovean (valah, boloh, vloh, bolohovean?) şi că fusese şi el deportat în Siberia, în secolul al XVIJI-lea- pe timpul Ecaterinei a Il-a. [Deţin această informaţie de la M. Cimpoi, Critice 2, Scrisul Românesc, 2002. Tot de acolo - citez: “Unii oameni de cultură români cunosc dublul exil (Serghei Rahmaninov, descendent din Muşatini, emigrează din Rusia în SUA)”. Şi eu care credeam că numele, Rohm cin, dacă sigur nu e rusesc, ci sigur: rusificat, atunci “vine”, fie de la o rădăcină gennanică (Rachmann?), fie de la una sud-orientală: persană-indiană, unde există şi azi frecventul Rahman. însă nu... muşatină. Decât dacă un strămoş de-al său (fără nume - oricum: ne-pomenit) a urmat “linia genealogică” pe care o urmaseră cei ai fostului meu prieten abia în exil, fiindcă “acolo” nu ne cunoscusem, deşi îl făcusem erou de carte - în Gherla îl transcrisesem fonetic: Butrny, cel care-1 înfruntă pe Goiciu... Numele originar era: Boutnxy şi era purtat de un franco-irlandez (sau scoţian?) împământenit de austrieci în Bucovina, înnobilat pentru merite deosebite în apărarea Imperiului... Or proprietatea dăruită, de la care avea drept să-şi ia particula se afla în localitatea... Katzmann - mai mult ca sigur o traducere în nemţeşte a vreunui băştinaş “Pisiceşti” (improvizez). Deci bunicul “eroului” meu din Gherla se numea, în Imperiul kesaro-crăiesc: Boutmy de (von) Katzmann şi a fost cunoscut în istoria României de Nord prin nenorocitul fapt că, imediat după izbucnirea revoluţiei bolşevice, în 1917, bandele de soldaţi ruşi, beţi, devastînd tot ce întâlneau în cale, violînd, mai şi ucideau - din nebăgare de seamă... Ceea ce s-a întâmplat şi cu bunicul lui Vladimir, proprietarul unei moşii: a fost omorîţ de “rivaliuţionien” Observaţie: indigenii adaptaseră urgent denumirea nemţească la limba lor românească: localitatea numită oficial Katzmann va fi devenit: Caţmani (era;necesară piuralizarea...)',’apoi Chiţmani, sub care va fi existat până la ocupaţia din ] 940, când probabil a fost re-schimbată în, de pildă, Kiţmanovka... Tot de numele amicului legat: după 1984, când s-a produs prima fractură a exilului românesc - şi nu doar în Franţa, însă exlusiv din pricina lui Le Pen, care a luat minţile multor bravi patrioţi-tricoloroţi - Jurnal 2001-2003 229 Vladimir al nostru altfel răspunzînd la apelativul amical: “Mache” (şi cumnat al lui Cicerone Poghirc) a trecut în tabăra lui Ion Pantazi, recent recuperat din România (exact: fiul generalului Pantazi, el însuşi erou de front, erou de puşcărie şi vizitator ffecvent-insistent al meu, la Bucureşti, taman în timpul vânzolelilor cu drepturile omului din febru-arie-martie 1977 - dar nesemnatar...) şi, preluînd foaia Stindardul a lui Emilian (tot fost brav ofiţer şi tot colaborator al Securităţii de la Bucureşti prin filiera Eugen Barbu), a pornit la lupta cea mare împotriva... “jidoviţilor” Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Sanda Stolojan, Maria Brătianu, Paul Goma. Caraghioslîcul era (dar interesatul nu-şi dădea seama - eh, prea multă puşcărie nu e bună la capul românului, fie acela şi ffanco-irlandez) că marele luptător împotriva (jidovimii mondiale” semna: Vladimir Boutmy de Katzmann... Intorcîndu-mă la Rahmaninov: dacă este adevărat că are “origine muşatină”, strămoşii săi fie vor fi purtat cine ştie ce alt nume, Rahman îi va fi venit de la vreo moşie din Bucovina dăruită de austrieci şi numită... (ipoteză) Răhmanv, fie “muşatinul” era neamţ de origine şi se va fi chemat Rachmann sau Reichmann, iar trecerea pe sub pana botezătorilor ruşi îl va fi -ov-it (şi Katzmann, dacă ar fi ajuns sub ocupaţie rusească ar fi devenit... Kaţmaninov)] Gogol (=“Hoholul”=“Ucraineanul”) mi-a fost aproape de totdeauna - dar, uite, nu simţeam şi vreo înrudire... (ar fi şi greu cu cele vreo 60 milioane de... simpatrioţi). Dar ce va fi oare “înrudirea de sânge”? O altă variantă a originei numelui Goma pare a fi: ucraineană - am mai povestit discuţia telefonică avută aici, la Paris, cu un omonim de la Kiiv; Oleg Brega îmi spune că în cartea de telefon a Chişinăului mai sunt doi Gomma (cu doi w), însă ucraineni, şi care nu vorbesc boabă “moldovenească”. Şi tata, care credea că dublarea m-ului este semn de italienitatel, fiindcă aşa îi explicase enkavedistul Goldenberg de la Orhei, la arestare... Să mă ierte Dumnezeu, dar nu mă simt deloc, dar deloc atras de ucraineni. Ba chiar /cam/dimpotrivă, am o părere foarte proastă despre ei ca alcătuitori ai comunităţii care a suferit cumplit - ca etnje - de la etnia rusă, dar simultan a participat cu avânt, cot la cot cu ruşii, de regulă făcînd exces de zel la asuprirea altor etnii: balticii, polonezii, caucazienii, tătarii, şi mai cu seamă a românilor din Basarabia şi din Bucovina (vezi la Soljeniţîn: zek-\x\ cutare era chinuit zilnic doar pentru faptul că era “rumân”, deci “naţionalist”): iar acum, că s-au liberat (s-au, pe pizdele mamelor lor: şi ei au fost sloboziţi, prin mila Stăpânului de la Moskoval), înţeleg libertatea lor ca liber-tatea-de-a-i-beli-pe-minoritarii lor: polonezi, lituanieni, cehi, unguri, tătari, români... La fel, dacă este adevărat că Goma ar fi macedonean, nu simt vreo atracţie spre macedoneni - ba chiar am amintiri neplăcute 230 Paul Goma pricinuite de mulţi dintre ei (Bacu, Derdena, Perifan...). Probabil nici Gogol, chiar de va fi ştiut că. bunicu-său era moldovean, nu va fi simţit... moldo-veneşte, el a fost hohol (nu doar prin nume) şi rus-rus prin limba pe care a folosit-o şi care l-a folosit. Oricare ar fi sângele unui scriitor (sau combinaţia de sânge, din ce in ce mai frecventă-accentuată) marca i-o da limba. Din literatura română: un Caragiale, incontestabil grec, este de neimaginat exprimîndu-se pe hârtie în limba greacă. Leonid Dimov: rus-rus, însă nu îi “văd” poezia în ruseşte, ci numai în româneşte. Nu îi pomenesc pe scriitorii români de origine evreiască, fiindcă rari au fost cei care să fi cunoscut, practicat limba comunităţii lor (idiş) înainte de a adopta româna ca limbă de exprimare literară. Astfel, Lucian Raicu, oricât de Leibovici s-ar chema el de-acasă, oricât de evreu ar fi, ca fizionomie, comportament, etc, din punct de vedere al prozei sale (şi el: un prozator care se preface a scrie despre cărţi şi despre scriitori...) este scriitor român - şi încă unul foarte bun. Limba - Cuvântul - este definitorie, nu originea, nu sângele. Sâmbătă 16 noiembrie 2002 M-am întors la jurnal. Pe lângă garduri, pieziş, ascunziş -vinoviş: după un ocol pe la libovnică, mă întorc în zori, istovit, tăvălit, la-acasă; la-nevasta legitimă, la tovarăşa-de-viaţă cea care suferă, se supără, mă bodogăneşte, dar mă reprimeşte: jumala mea cea iertătorie... Pentru a câta oară re-re-scriu: jurnalul m-a salvat - de când îl ţin cu oarecare regularitate (şi păstrez ceea ce am notat), adică de la venirea în exil, acum - azi-mâine!- exact 25 ani. Recurgerea la jurnal de fiecare dată (aproximativ tot timpul...) când îmi era lacrima, când îmi era durerea, când îmi era buba, m-a ţinut la suprafaţă să nu mă-nec - de tot, de tot. Tot apelînd la el - de nevoie - am văzut că era... bine; era consolant; era balsamic. Apoi - pentru că mă încăpăţânasem să scriu numai şi numai în româneşte, dar neavînd unde să (mă) public în limba în care scriam - în ciuda promisiunilor ferme venite de la Ioan Cuşa, de la Aui'elio Răuţă - în nesfârşita-mi întristare-abandonare mă voi fi gândit la legendarul tovarăş Nicolae Moraru, cel de după mazilire (făcuse suficient rău, din ordin, două decenii, deci se putea hodini), când locuia în Drumul Taberii lângă noi, înlr-un bloc “scund”, cu patru nivele, în care apartamentele erau de semi-lux... în fine, subiectul este Nikalai Mararu (nu apartamentele de semi-lux din “scund”): îl ştiam, porcul, de pe când eram student la Eminescu, chiar dacă nu ne era “cadru”. în blocul de semi-lux locuia şi Lăncrănjan (l-am vizitat o dată, i-am povestii adevărul despre Jurnal 2001-2003 231 Piteşti, nu ceea ce scrisese el - a acceptat; şi i-a fost /cam/ ruşâne de ceea ce scrisese, cu materialul Pelinilor din acea perioadă...); locuiau acolo şi Lena Constante cu Harry Brauner - pe ei îi vizitasem cu oarecare asiduitate o vreme... până când a apărut în presă un text semnat de Harry, în care acest om minunat şi care suferise atâta, pe nimica, îi mulţumea lui Ceau'şescu pentru că acordase Lenei o facilitate... - o expoziţie? o “ieşire în Occident?, nu mai ţin minte -precum şi o “dovadă de colegialitate-recunoscătoare” lui Adrian Păuriescu... Nu, nu era vorba nici de Brauner (nici chiar - cine ar crede-o? de Păunescu), ci de Moraru: acest bandit, acest tâlhar de komisar sovietic (şi căcănarul, javra era basarabean, ca şi criminalii Pauker, Râutu, Kişinevski, Nikolski) se considera nedreptăţit de punerea pe linie moartă (şi) a lui - ultima lui “activitate: dirijarea revistelor pentru străinătate... - şi se zicea (gura lui Hany sonoriza, dar să nu audă Lena: îl certa): că...în fine, ajung la Moraru, altfel probabil-sigur era: Melnik toată ziua - şi zic ce zisese Hany Brauner despre tovarăşul lui de bloc: Că acest troglodit “ţinea” gazetă-de-perete, în apartament, în sânul familiei... Şi, fiind de-acasă: Melnik îi spunea pa niski: “stengazieta”. Cum va fi arătat “grafica” stengazietei personale, Hany nu mi-a povestit, dar în ea colabora exlusiv titularul apartamentului, prinzînd- cu lipici foi de hârtie pe care se aflau caligrafiate (în ruseşte?, Brauner nu a predizat sau nu mai ţin eu minte, “dezvăluirea” avînd loc în mod foarte conspirativ, în bucătărie, simultan cu “sustragerea” unui dublu-gât de whisky, strict-interzis bietului Hany, diabetic - în timp ce Ana rămânea cu Lena Constante în atelier) articole de laudă, articole de analiză a activităţii, articole de înfierare a “anumitor elemente-duşmănoase”, în fine, şi neşte strofe din care se deducea că bou) de Melnik-Marar’ se încerca şi în sectorul: umor-sovietic, comitea şi epigrame (nu ca la Urzica, ci ca la KrokodW., el fiind tovarăşul al cărui ceas - de mână, elveţian - arăta Ora Moscovei). Am mai aflat că bietul tavarişci’ Mararu se plângea (cui: lui Brauner?) că familia sa nu ari sovisti (nu are înţelepciune, înţelegere), nu-i divatatî (citeşte: devotată), deci nici nevasta, a doua, nici fata (de unde voi fi ştiind că fiica era o persoană, nu doar normală, ci simpatică?) nu cantribui’ (nu contribuie) la campania de combatere a duşmanului de clasă, la stengazetă? Am zăbovit atâta la koropişniţa de Melnik-Moraru din pricini strict subiective: oricât l-aş fi detestat, ceva tot ne unea: nevoia de exprimare pe hârtie. însă pentru că nu aveam unde - din motive nu chiar identice... - recurgeam la un mijloc să-i zic: intim: de familie. F într-un jurnal (gazetă) de perete, personal (!); eu într-un jumal-intim şi el personal foarte... y 232 Paul Goma Jurnalul - acesta! - m-a apărat (activ), salvat nu doar de necazurile vieţii, dar şi de necazurile... creaţiei: când nu mai mergea scrisul, ori când constatam drumul greşit, eroarea, eşecul (literar), mă adăposteam la sânul cel dulce şi cald al jurnalului. Nu povestesc acestea pentru că m-aş considera unicul practicant diarist - nu doar scriitorii recurg la jurnal. Da, dar faza următoare a fost cunoscută de foarte puţini scriitori - eu am ştire de un singur exemplar: eu. Fază evidentă mai cu seamă după 1989 - şi mai vârtos după 1993, când ai mei colegi-confraţi (staţi-mereu-şi-nu-mai-daţi!) au pus mână de la mână şi m-au executat în public pentru gura-mare cu care îi spurcasem. După faptă - răsplată! Acum nu vorbesc despre dreptatea eventual avută de mine - să-i beştelesc (şi să mă, mai jos, iscălesc), nici, consecinţă, dacă ei au avut - eventual - dreptate să mă dea afar’-din literatura română cotidiană -ci de s’tuaţie: nu (mai) aveam unde să mă exprim - nici în periodice (cu două-trei excepţii: Jurnalul Literar, Vatra), nici editorial - deasemeni cu excepţii care nu au mai ţinut de edituri ca instituţie, ci de umoarea redactorului (Dan Petrescu-Nemira). în 1997 am profitat de LlS(toiciu) care m-a băgat pe blat la Cotidianul, unde am colaborat cu câte un sfert, optime de articol (e-he, salamizarea - ce metodă!) însă adunarea în volum a textelor de după iulie 1998 nu a mai fost posibilă. Cu jumătate de gură (suflet) am acceptat internetizarea unora dintre “produse” cum li se spune de curând fostelor “producţii” (literare). Nu-mi dau seama dacă eu (cu ale mele) am ceea ce se numeşte: audienţă (mai corect.ar fi: video’-enţă), fiindcă acel contor al site-ului nu are clecât să arate 9.000 vizitatori (la Brega) şi vreo 7.000 la al meu - nu am încredere în numărătoare. Sunt înregistrate intrările, nu... zăbovirile. Or eu nu produc imagini care să fie receptate în trei-cinci secunde, ci amărâte de texte care neţpsitează batăr 35 secunde pentru o pagină. O “vizită” înregistrată semnifică: un călător-pe-intemet a deschis uşa, a dat bună-ziua, a văzut ce e înăuntru, a constatai că ceea ce caută el nu se află acolo - şi a plecat. Bine-bine, cunosc avantajele (tehnice, de rapiditatea ale comunicării aduse de internet), însă, vai, vrînd-nevrînd, eu rămân un ’ om al cărţii (ca obiect), al cititului-prin-răsfoire-a-cărţii-de-hârtie. Am primit câteva scrisori (prin poştă) de la persoane care, fie aflaseră de existenţa mea pe internet, fie avuseseră cunoştinţă de un anumfe text al meu. Satisfacţii?Da, dar... incomplete - din cauza aceluiaşi complex al generaţiei mele, de a citi un text. Adică pe hârtie. Adică pe îndelete, cu zăboviri, reveniri... Or, dacă într-o fază intermediară Românul nu citea, ci... lectură, acum nici de lecturare nu-i mai arde, el vizionează - imagini, , textele nu contează, pentru capul lui, nici măcar pătrat, ci în formă de mămăligă, este “acelaşi lucru”. Jurnal 2001-2003 233 Duminică 17 noiembrie 2002 Cât timp îi va fi trebuind omului ca să uite evenimente, date care i-au marcat, chiar fasonat viaţa? Depinde de om, am pus o întrebare -retorică - la oglindă. Şi nu ştiu cum să iau răspunsul venit singur la “cauze ale uitării”: bătrâneţea?, saturaţia - altfel zisa lehamitea? Ia să văd dacă mai ţin minte - şi cu întârziere - pietrele-negre care îmi marchează luna noiembrie: -4 noiembrie (1956): data la care ar fi trebuit să se desfăşoare la Bucureşti manifestaţia studenţească pro-Ungaria, anti-URSS; această “piatră” nu este legată de mine, direct: eu nu ştiam de manifestaţia programată; dacă aş fi ştiut, deşi eram adept al altor “metode de protest”, m-aş fi dus; m-ar fi arestat şi pe mine - dacă nu pe loc, în Piaţa Universităţii,, atunci la cămin, la cursuri, o zi-două mai târziu. Prin urmare: dacă aş fi ştiut (de manifestaţie), aş fi fost umflat de-atunci, afiliat (sau vărsat) în “lotul manifestaţiei” - nu aş mai fi avut timpul să scriu acel capitol (!) din romanul (!!!) Durerile facerii şi să-l citesc în seminarul lui Gafiţa în ziua de 15 noiembrie. Mă întreb şi nu găsesc răspuns (şi nu sufăr): dacă aş fi fost arestat în 4-5 noiembrie şi nu aş fi avut răgazul să comit textul acela (ce bine că s-a pierdut, trebuie să fi fost penibil de patetic), viaţa mea ar fi luat altă cale? Mă îndoiesc. Pe altă cale - aş fi ajuns în aceeaşi... râpă în care mă complac şi acum - după... 46 ani (voi fi socotit bine?); - 15 noiembrie 1956: era într-o joi - atunci am citit la seminarul lui Gafiţa capitolul din romanul Durerile facerii; eram sigur că voi fi arestat pe loc - sau la ieşirea de la'cursuri, sau seara, la cămin... Ei bine, am aşteptat o săptămână încheiată. Şi, ciudăţenie: nu eram înfricoşat, nu mă temeam de arestare, nu dârdâiam: ca un inconştient ce eram, îmi frecam mental palmele de satisfacţie: în sfârşit, o să fiu arestat “ca lumea” (ce voi fi înţeles prin “ca lumea...”, Dumnezeu ştie); -19 noiembrie 1958: bătaia încasată de la: 1. Tudoran, 2. Goiciu, 3. Istrate, 4. Şomlea cel Bătrân, 5. Şomlea cel Tânăr (Câinele Roşu), în urma turnătoriei “pictorului de biserici” din Segarcea şi “copil al lui Goiciu”: Barbu-Panaghia - vezi cartea Gherla; - 20 noiembrie 1977: plecarea în exil; - 21 noiembrie 1958: liberarea de la Gherla după doi ani de închisoare; - 22 noiembrie 1956: arestarea (în sfârşit!) - 24 noiembrie 1958: ajungerea în domiciliu obligatoriu, la Lăteşti. Singura piatră albă: 2 noiembrie 1975 atunci s-a născut Filip. 234 PauI Goma Luni 18 noiembrie 2002 (...) Adineauri, pe Paris-Première, un prezentator de cărţi a vorbit despre “scandalul Kundera”. Astfel am aflat ce presupunea prezentatorul: Kundera a publicat în acest an o carte (nu i-am reţinut titlul) tradusă în engleză, în spaniolă, în italiană - dar nu în franceză; cică Gallimard nu i-a dat banii pe care-i cerea Kundera... Perfect posibil. Şi perfect îndreptăţit, Kundera. Ca autor de succes, avea şi el dreptul la o felie mai măricică din cozonacul editorial - pe care Gallimard i-a refuzat-o. Prezentatorul (nu i-am reţinut numele) avansa o altă ipoteză: din pricină că ultima carte a lui Kundera, apărută în 1998 (nu i-a spus titlul) a fost “doborîtă în flăcări” (expresie din aviaţie - mai aproape: din artileria antiaeriană) de critica franceză, autorul, rănit şi supărat nu a mai vrut să publice această carte în Franţa... Va fi şi din asta ceva adevăr. Oricât de antipatic îmi este Kundera, oricât l-am considerat (şi este, în continuare) félon, unsuros, număbăgaci, deci nu-de-al- nostru, nu pot trece peste ceea ce ştiu şi eu foarte bine - deşi acum nu mai este şef Claude Gallimard (cu care am rupt-o imediat ce am ajuns în exil, în 1977, fiindcă nu se ţinuse de cuvânt, nu do ai' financiar, dar mai ales “umbrelar”: când a fost în România, în 1975-76, deşi Fulga îl rugase să rostească, faţă de politruci, numele meu, ca să ştie aceia, că sunt protejat, doar îi eram autor a 5 cărţi predate, din care 3 apărute, el a răspuns, tremurînd, că nu face politică)^- dar nici Antoine, unul dintre fii, ci o “colegială” de tip consorţiu. însă oricâte dificultăţi ar avea editura, autorul Kundera face de multă vreme parte din patrimoniul ei şi rămâne o porcărie culturală (Gallimard!) înregistrarea de “economii” pe spinarea lui - dacă este adevărat că motivul a fost financiar; Dacă însă a fost tot financiar, dar deturnat astfel: «Nu-ţi mai dăm bani, fiindcă ultima d-tale carte a fost atacată de critică - şi nu s-a vândut... » - tot porcărie din partea gâllimardioţilor rămâne. Cum să-l penalizezi - băneşte - pe un autor de mare succes (şi comercial), fiindcă o carte de-a lui nu a plăcut criticii pariziene? Ori critica aceea e o proastă (probabil-sigur) şi nu a înţeles, azi, ce va înţelege poimâne, ori bietul autor a avut şi el la viaţa lui un rateu - la 10-15 titluri care au mers, de ce să nu admiţi şi o nereuşită (provizorie)? Mai rămâne un amănunt - nesemnificativ: de la o vreme Kundera scrie numai în franţuzeşte - după această “variantă” va fi fost tradus în engleză, spaniolă, italiană? Probabil. Un amănunt al amănuntului: dacă editorul, rezemîndu-se pe nereuşita precedentului volum a refuzat publicarea acestuia, autorul rămâne curat, cu statut de victimă inocentă (a capitalismului sălbatic); Jurnal 2001-2003 235 însă dacă autorul, supărat pe critica franceză, a refuzat să publice - în franceză, limba lui recentă - această carte... Atunci Kundera Milan rămâne un autor celebru, şi un om slab, mic, un om de nimica; aşa cum îl intuisem de când îl cunoscusem, în 1972. Probabil şi în cehă există expresia: “A te supăra ca văcarul pe sat”. Toate aceste “consideraţii” se reazemă pe puţinele informaţii despre “scandal”. Sper că am înţeles eu aiurea. Ceaţă /înecăcioaţă. întuneric - la ora zece dimineaţa stau cu amândouă lămpile aprinse - e-he, ce-o fi la Stockholm, la Gabriela Melinescu! Sau poate Gabriela nu rămâne iarna în Suedia? Gabriela Melinescu... Una dintre poetele tinere-frumoase-talentuoase care mi-au încântat ochiul şi sufletul la ieşirea din groapă, în toamna lui 1965 - printre ele şi Blandiana... Ne cunoşteam, ne salutam, dar nu ne frecventam - de ce? Nu vom fi simţit nevoia. Când Aurel Covaci cu Stela Pogorilovschi au început a ţine casă-deschisă pe strada Grigore Alexandrescu (în interiorul curbei tramvaiului), ducîndu-ne în câteva rânduri pe-acolo, s-a întâmplat să dăm ochii şi cu Gabriela - locuia la aceeaşi adresă, însă în alt corp de clădire, aflat în fundul curţii. Ştiam - de la Covaci (la plural) - că bine-trâieşte cu Nichita Stănescu. Peste câţiva ani Gabriela şi-a mutat domiciliul în Drumul Taberei (să fl fost Aleea Romancierilor - fiindcă noi locuiam pe a Compozitorilor?), împreună cu Nichita - i-am vizitat o dată sau de două ori, numai cu treabă). O admiram de departe - eram un incon-diţional al Bobinocarilor ei, contemporan(i) cu Milorad de Bouteille şi cu Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponge de lvănceanu - çe timpuri!, ce poeme - ce poeţi minuneţi! Apoi nu am mai văzut-o, am înţeles că plecase în Suedia cu un prieten al lui Nichita, René Coeckelberghs, editor la Stockholm. După liberarea de la Rahova (6 mai 1977) am aflat - de la Europa liberă, fireşte - că soţul Gabrielei, nu numai că avea în lucru traducerea în suedeză a Gherlei, dar scrisese -şi publicase - un poem dedicat... mie; deasemeni, semnase un apel pentru liberarea mea, iniţiat la Paris, la care se asociaseră şi scriitori americani, englezi, germani, belgieni, olandezi... în discuţiile cu Ana Maria, bănuiam... mâna Gabrielei în atitudinea şi în acţiunile lui Coeckelberghs - pe care nu-l cunoşteam! în mai 1978 Pen Clubul (care mă cooptase în aprilie 1977, după arestare, întru protecţie) şi-a ţinut congresul anual la Stockholm. Am fost şi eu - pe lângă Eliade. Prilej de mari bucurii, de calde noi-prie-tenii (acolo î-am cunoscut pe Llosa), de întâlniri plăcute (traducătoarea mea: Barbro Anderson), dar şi dătătoare de greaţă ca cea cu monştri de talia lui Lundkvist, ultrastalinistul laureat al premiului Lenin (cel pe care Breban avea să-l desemneze: “domnul care cjă premiul Nobel”)... 236 Paul Goma Cu prilejul unei mese organizate în casa lor (fireşte: centrul atenţiei fiind Eliade, Lundkvist vădit năpădit de ură de clasă, a şi plecat, demonstrativ), eu, prefacîndu-mă că o ajut pe Gabriela la bucătărie -totdeauna mi-a plăcut să mă amestec în blidele şi în fustele femeilor -am întrebat-o dacă este adevărat că ea îl determinase pe René să facă ce făcuse pentru mine (atitudine care provocase stricarea definitivă a relaţiilor sale de editor cu oficialităţile de la Bucureşti şi chiar cu buni prieteni ai săi: Nichita, Breban, Ivasiuc, Fănuş Neagu, Sorescu, Ţoiu). Iată, nu-mi aduc aminte răspunsul ei, prin cuvinte, ci doar zâmbetul cu ochii mâţaţi (de la mâţă); din el am înţeles că... da. La plecare mi-a dăruit o “icoană pe sticlă”, în: realitate un autotablou: ea, Gabriela, îmbrăţişată de un René cu aureolă de sfânt - tablou pe care îl am şi acum, sub ochi. Ne-am mai întâlnit la un târg de carte la Frankfurt (îmi apăruse Patimile... în nemţeşte), unde ea şi René se aflau cu editura lor de albume de artă. Apoi... apoi am aflat - nu de la ea - că René murise. I-am scris în Suedia; în Elveţia (unde avea sediul editura de artă), se vede însă că nu a primit mesajele mele, de aceea nu va fi răspuns. O fi avînd şi ea înjur de 60 ani; o fi o bătrânică-frumuşică. Marţi 19 noiembrie 2002 Ieri am primit scrisoare de la Nicoleta Sălcudeanu. -Confirma primirea Basarabiei. Atât. încă nu şi-a veni) în fire după avalanşa de porţi din vara trecută: mama, un văr, un nepot. I-am scris câteva cuvinte de... Nu de îmbărbătare (ce să-i spun: să fie tare? să nu se lase pradă, etc?), ci de prezenţă. Nu, nu pot “împărtăşi" durerea altuia, dar să ştie el/ea că îi sânt alături: dacă are nevoie de o batistă, de un pahar cu apă, de o ţigară, de un umăr pe care să plângă - mă aflu aproape. Ciudat: în timp ce scriam Bătrânul şi Fata mă gândeam şi la ea (desigur: nu doar la ea). Nu ca la o iubită (deşi, de ce nu?), cât ca la o prezenţă care mi-a făcut mult bine acum trei ani (sau cinci?), când eu, în scris, o duceam rău-rău-râu, nu mă mai puteam opri din inerţia imprecaţiilor, invectivelor “la adresa”, vorba Gabrielei Adameşteanu. Atunci ea (Nicoleta) m-a ciocănit, m-a bătut la cap, îndemnîndu-mă să mă întorc la ficţiune. Rezultatul a fost că am scris iar ficţiune, nu ştiu dacă şi bine (Altina, Lethina), însă ceva bine tot a fost la sufletul meu. M-am înţeles bine cu ea - prin scrisori. Şi ea cu mine, dealtfel a scris câteva cronici - în Vatra, în Discobol, în volum - care m-au uns la inimă, nu doar pentru că erau favorabile autorului, dar fiindcă vorbea cu el, cu autorul, ca de la. . . femeie la femeie - ceea ce, zic eu este supremul compliment, mai ales când-este vorba de Sabina. Jurnal 2001-2003 237 Pornisem să spun că femeile (din Ardeal) mi-au fost faste. Chiar dacă după o vreme s-au supărat (ca Marta Petreu - însă numai după ce m-am supărat eu pe ea şi pe O. Pecican pentru textul idiot de pe ultima copertă a Sabinei), Ruxandra Cesereanu - chiar de nu i-a plăcut Ostinato -, Sanda Cordoş (căreia i-a plăcut Ostinato - ce să-i faci: gusturi şi gusturi... - dar şi Din Calidor), în fine, Anca Haţiegan. De ce voi fi comunicînd bine cu fetele-ardelene? Aş vrea eu să le plac şi ca un ficior-fain, însă bănuiesc: ele mă percep ca pe una de a lor; ca pe (unul) care s-a mutat în una (nu mult, dar mult mai mult decât alţi bărbaţi) şi a scris despre ele, dinlăuntru. Miercuri 20 noiembrie 2002 S-au făcut 25 ani de când am plecat încoace, în exil. (.. .)Un sfert de secol de exil. Despre ziua de 20 noiembrie 1977 am mai scris şi, desigur, am să mai scriu. Douzeci şi cinci de ani. Nu e puţin - dar nici mult. Nu mă compar cu alţi exilaţi - doar dintre români: Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Baciu (nu i-am pomenit pe Monica Lovinescu şi pe Ierunca: ei şi-au întrerupt-anulat exilul în 1990, ducîndu-se în România). Exilul ori este pe-viaţă; sau: până-la-moarte, ori nu este deloc. Recent a fost sărbătorit Victor Hugo şi s-a vorbit mereu-mereu-mereu de “cei aproape /s.m./ 20 ani de exil”, ceea ce a fost mult pentru el... Dante contează ca un simbol a) exil(atului), Ea cunoscut vreme de 18 ani (da, dar el nu s-a întors, a murit în exil). In privinţa mea: dacă socotesc ieşirea din ţara mea în martie 1944, am adunat, iată: 58 ani. Deci peste o jumătate de secol de... exilitate; de exilitu-dine. Din acest punct de vedere (cantitativ), al meu s-a pornit simultan cu al lui Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Baciu), însă dacă îl socotesc şi pe cel de-pe-loc (de subocupaţia rusească, din iunie 1940), atunci sânt mai... bătrân şi decât ei. Poate că următoarea carte are să fie “despre exil”. Deşi nu are să fie prima. Dar sigur: ultima. Am vorbit aseară la telefon cu Solacolu, întors din România -numai veşti proaste: - a murit mama Marianei Sipoş - am să-i scriu chiar azi câteva rânduri; - prietenul Laszlo: e în curs de a prepara un text despre “antisemitismul lui Goma” pe care vrea să-l publice în Columna lui Grigurcu. Speram că are să-şi revină după...“legionaroidismul Jurnalului Literar' şi al Iui Florescu. Să mă fi înşelat? Să nu fi fost accident episodul din 1998, când am avut prima încontrare cu el în chestiunea Eliade-Manea? Deocamdată nu cred nimic - dar sufăr; - Ileana Vrancea - cu care Solacolu pregăteşte un volum de corespondenţă (între ea şi Negoiţescu): a afirmat că, spre deosebire de 238 Paul Goma Negoiţescu, eu n-aş fi recunoscut că am dat declaraţia de “iubire” faţă de Ceauşescu... M-a supărat, nu faptul că Ileana Vrancea, persoană care nu a citit nimic-nimic din ceea ce am scris eu, dar se rosteşte! şi cu ce vehemenţă!! - ci Solacolu: Prietenul, editorul meu nu mai ţinea minte ce scrisesem în Culoarea curcubeului (are ambele ediţii în româneşte!), în penultimul capitol, al XXVI-lea intitulat “Vineri, 5 mai” - şi a fost publicat, în 1979, în traducerea franceză de la Seuil, în neerlandeză, la Elsevier, în 1980, în 1990 în româneşte la Humanitas, în 1993, tot în româneşte la Familia... Am strâns din dinţi şi i-am furnizat bibliografia. Asta este cu ziua de azi: 20 noiembrie 2002. (...) Mâine. Mâine are să fie altă zi, cu altă semnificaţie: în 21 noiembrie 1958 m-am liberat de la Gherla şi am fost (con)dus la Lăteşti. Joi 21 noiembrie 2002 încă o aniversare - am pomenit-o mai sus, dar îmi face plăcere să o repet: 44 ani de la Ieşirea din Gherla. Aseară, pe Arte, o foarte bună emisune despre Afganistan, semnată de Atiq Rahimi care se manifestase printr-un roman - tradus şi publicat la POL acum doi ani. Mărturie sfâşietoare a unui exilat în Franţa după invazia sovietică despre istoria acestui popor locuitor al «‘fganistan»-ului = “pământ de plâns şi ţipăt”. Rahimi trece în revistă (ce rece, ce neutru! am spus) evenimentele din ultimul secol. Confirmă opiniile străinile despre oamenii pământului: “cavaleri războinici care niciodată nu au acceptat ocupaţiile străine”. Asta este adevărat, confirmă Atiq Rahimi, dar nu doar asta. Tragedia fiind nu faptul că afganii nu se pot opri din luptă - când nu au duşmani (termen persan - farsi - adus de turci şi în ţările române), se bat între ei - ci: atunci când cunosc şi pauze (li se întâmplă chiar şi lor), dintr-un fel de inerţie malefică, comploteâza, urzesc, răspândesc zvonuri despre cel de alături, despre cel din faţă - văr, frate, sau doar tovarăş de lupte, împotriva duşmanului adevărat - şi iată că se luptă de-a binelea clan cu clan, şef (senior) de război cu senior de război, alianţă - temporară - cu alianţă temporară. Nu este adevărat că afganul de rând a visat - şi a militat cu armele - pentru valori occidentale ca democraţia, libertatea presei, emanciparea fémeii, instrucţia publică, relaţii cu puterile occidentale - toate acestea, deşi reale (sub Zaher Chah dar şi, paradoxal: sub sovietici!) au fost doar “replieri de moment”, tactică de luptă: te prefaci că depui armele, că eşti de acord cu adversarul, pentru a căpăta un răgaz - de odihnă, de refacere a trupului şi de găsire a unei “soluţii” de a-1 răpune... 239 Jurnal 2001-2003 Constatînd eşecul “democratizării” recente, de după alungarea talibanilor (coincidenţă; chiar azi dimineaţă la radio s-a anunţat publicarea unui document-bombă: masacrarea câtorva mii de talibani care se predaseră - nu doar celor din Alianţa de Nord, dar şi Americanilor), . Rahimi trage o concluzie amară, sfâşietoare: conaţionalii săi sunt incapabili structural, mental de a avea o altă atitudine, viziune despre lume şi viaţă - decât una barbară, sinucigaşă. Că ai săi nu sunt “cavaleri ai artei războiului”, cum îi descria Joseph Kessel, ci fiinţe primitive, care nu văd “altceva” şi nici nu vor să vadă. Mitologia română face şi din ai noştri ca brazii “luptători neînfricaţi” (am contribuit şi eu, după ale mele puteri la legendă, vorbind .despre “Cavalerii de la Nistru”), însă în comparaţia pe care am de gând să o fac nu intră “talentele” războinice ale cutăruia spre deosebire de cutare. Ci despre incapacitate structurală, genetică (?) şi a românului de a se “descurca” în perioade de acalmie, de a înţelege, de a accepta, de a pune umărul la înjghebarea a ceea ce se cheamă democraţie, libertate, demnitate, egalitate în faţa legilor. Nici afganii, nici românii nu posedă în traista lor aceste noţiuni - decât ca nişte conglomerate de sunete, ca nişte litere desenate pe un suport oarecare - fără semnificaţie, fără miez. Când românul aude termenul democraţie, el se gân-deşte numai la... prosperitatea occidentalului-, când aude termenul libertate, înţelege faptul de a avea, el, “libertatea” de a se duce unde vrea, de a face, el, ce vrea, de a-i da cu bâta-n cap vecinului sau fratelui (nu ieşim din Mioriţa!), în fine demnitate: este ceea ce invocă el, despre sine, în momentul în caré-i arătat cu degetul şi acuzat de lingu-şeală, de minciună, hoţie, trădare - atunci i se scoală “demnitatea”! Ce să facă românul cu libertatea? El o înţelege primitiv, în sens unic, o aplică numai în folosul lui şi al neamurilor lui (ciudat, dar adevărat: deşi are o mentalitate clanică, nu cunoaşte clanul). Pentru el libertatea este o ceva care-ţi cade în guiă (pară mălăiaţă), o ceva care “se dă” (ca uleiul, ca benzina, ca pâinea - pe timpul comuniştilor), în nici un caz libertatea aceea nu este ceva pentru care te baţi, te zbaţi, te sacrifici - şi o meriţi. Şi la care are dreptul şi altul, deşi nu ţi-e cumnat. ■ Scriitorii români nu se deosebesc de compatrioţii nescriitori. Vineri 22 noiembrie 2002 încă o aniversare: 46 ani de la arestarea din,1956. , , Greu, greu, trist de moarte când aştepţi para mălăiaţă - şi para nu mai vine, vorba, lui Coşbuc (sau Alecsandri?), vorbind de un naţional Gheorghe. Are să-mi fie aşa până voi începe altă carte. ; ; Prin asta 'prozatorul se apropie de lucrătorul manual: să scrii proză. înseamnă să lucrezi la edificarea unei casefîn fiecare zi, mai 240 Paul Goma multe ore, la sfârşitul porţiei zilnice să evaluezi rezultatul: zece pagini sau doar jumătate; să fii mulţumit de muncă, de efort, nu de rezultat -acela se va vedea mai încolo, la încheierea acoperişului. A două zi să fii nerăbdător să te re-apuci de lucru - şi aşa, 6 sută de zile, o mie... Dar să suferi atunci când casă, terminată, de mai multe ori ameliorată, răs-corectată, este gata: nu mai este nimic de făcut, te muţi cu gândul şi cu truda la alta! Cu excepţia mea (şi a poeţilor, însă pentru alt motiv: ei nu lucrează în fiecare zi, ei răstoarnă, grămadă, purcoi, pe hârtie ceea ce au adunat în o săptămână sau în un an - după care mai’văd ei...): eu, după ce termin o carte, nu o consider încheiată, încheiată fiind varianta precedentă. Apucătură care mi se trage - întâmplător - nu de la faptul că am fost mereu-mereu respins de edituri, de multe ori rn-am întors acasă cu manuscrisul în braţe şi, fie doritor să-l ameliorez, fie doritor să nu mă las, în general, m-am apucat să-l... rescriu... Şi asta şi asta, dacă mă gândesc la anii de... mucenicie cu Ostinato. Acum însă, că tot arăt spre Ostinato: de ce, în momentul îh care am fost înştiinţat că mi s-au editat traducerile în franceză, germană, iţaliană (cu întâmplarea culturală foarte ceauşo-buşuleangă) - în octombrie 1971 -de bucurie, în loc să... dargş'i eu o masă prietenilor, m-am aşezat la masa cu pricina şi m-am apucat să scriu din nou recent-apăruta, carte? Doar pentru că ea apăruse - însă în ne-româneşte? Aşa s-ar fi explicat atâta vreme - 20 ani încheiaţi (ba chiar 22, numărînd de la prima şi ultima editare: Camera de alături, în 1968) - cât nu am putut publica în româneşte decât în... dactilografierea mea şi fotocopierea lui Solacolu. însă năravul a persistat şi după 1990 când, în sfârşit, mi s-au editat anume cărţi - în româneşte, cu excepţia mărturiilor, începînd cu martirizata de către bunii mei prieteni Liiceanu şi Monica Lovinescu Culoarea curcubeului: sfârşind cu Patimile... Deşi am pregătit alte ediţii, nu m-am atins de textul, scris,.a! primei, în primăvara anului 1978, la paris, şi care a slujit de plecare pentru traduceri, dar şi pentru tipărirea în româneşte, în 1990, la Humanitas, începînd din toamna 1978 pentru a doua. Insa de cele de ficţiune: da. Pe cele de ficţiune le-am re-scris chiar de mai multe ori - nu începînd din ziua apariţiei lor în vestmânt tipografi..:, dar după o săptămână, după un an, după zece... Mai cu seamă dm 1995 de când am ordinator şi, constatînd că editorii din România ori nu-mi acceptă cărţile, ori nu se ţin de cuvânt să le publice (dar niciodată explicind motivul: Liiceanu, Viorica Oancea, Papahagi, Frăţilâ, Radu Mareş.am încercat să le samizdatizez, să le multiplic eu în cân-exemplare voi putea: 3-4-5.. Aş,, au fost re-luate, re-scrise (sper: ne-stricate de tot!): Din Calidor, Astra, Arta Refugii, Sabina, Roman-Intim, Bonifacia, Jurnal 2001-2003 241 Justa, Gherla (la care am lipit cât scrisesem din Lăteşti), Adameva... De Gardă inversă nu m-am atins, decât prin suprimări. Nu mai amintesc galopul (avînd drept scop punerea-la-zi) pe urma periodicelor care publicau în foileton Basarabia şi Săptămâna Roşie - ceea ce era, desigur, sâcâitor, enervant pentru bieţii directori şi redactori care-şi asumau deja nu puţine riscuri publicînd “aşa ceva” -dar ce^ puteam face, dacă nu-mi puteam stăpâni ţopăiala degetelor...? încă o data: cum se va fi explicînd re-venirea asupra textelor deja editate, re-scrierea lor? Dorinţa de perfecţiune? - dar asta o au toţi scriitorii! La mine trebuie să mai fie ceva, presupun legată de frustrarea de a nu fi publicat în româneşte la timpul meu, în generaţia mea, în limba mea, româna. Cred că am mai scris pe undeva asta şi tot sub forma interogativă: Dacă aş fi publicat în 1968, de pildă romanul Ostinato atunci când era cu totul posibil (vreau să spun: era şi gata-scris şi gata- predat, din 1966)? în ce companie m-aş fi găsit- - vorbind numai de proză? - îi iau după “Literatura română - dicţionar cronologic”, 1979: - Alice Botez, Iarna Fimbul - Nicolae Breban, Animale bolnave - Radu Cosaşu, Maimuţele personale - Maria Luiza Cristescu, Capriciu la plecarea fratelui iubit - Dumitru Dinulescu, Robert, Calul - Paul Georgescu, Coborînd - Alexandru Ivasiuc, Interval - Constantin Mateescu, Zborul de probă -Aurel Dragoş Munteanu, Singuri - Iulian Neacşu, Insul - Fânuş Neagu, îngerul a strigat - Titus Popovici, Columna - Marin Preda, Intrusul - Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit - Constantin Stoiciu, Peştele de fontă - Sorin Titel, Dejunul pe iarbă - Nicolae Velea, Zbor jos... Lipsesc nume de... “fugari”, vorba lui Breban şi a lui Zaciu: Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Petru Popescu, Matei Călinescu, “şterşi din istoria literaturii române” în 1979, an al alcătuirii dicţio-narului... 1968 a fost un an foarte bun şi pentru proză (poezia începuse din 1964, dacă nu din 1963). Dar chiar aşa fiind, nu şi-ar fi găsit locul şi Ostinato printre titlurile pomenite? Nu chiar “înaintea” lui Ivasiuc, Breban, Fănuş, dar măcar pe lângă Constantin Stoiciu, M. L. Cristescu (de Cosaşu nici în vis nu îndrăznesc să mă alătur, m-ar alunga de-acolo cu sfântă indignare estetică Gelu^ lonescu, Vartic, Maria Petreu, clanurile de la Dilema şi de la 22)1 în toată modestia: da. 242 Paul Goma Nu spun că Ostinato este un roman “mai bun” decât cutare al lui Cutare - ci comparabil - prin ce are bun şi ce are mai puţin bun, ca proză, cu Animale bolnave, cu Interval, cu Intrusul, cu Coborînd, cu îngerul a strigat... Poate sta alături de acestea - în anul 1968, dar şi în următorii, până... în zilele noastre? Cred că da. Dar, uite, nu stă. Şi nu doar din pricina comuniştilor care mi-au interzis cărţile, m-au interzis pe mine, autor, m-au “şters şi pe mine din scripte” - din martie 1970 până în decembrie 1989; ci graţie prietenilor şi colegilor mei, anticomunişti-din-moşi-strămoşi care, după “revoluţie”, dacă mi-au editat câteva cărţi, fie mi le-au tăcut; fie, după o vreme, le-au dat la o parte, le-au mutat în pivniţe, ba le-au trimis la topit - ca să facă loc, pe rafturi, pentru ei şi numai pentru ei şi ai lor cumnaţi - responsabili şefi ai rafturilor cu pricina: Manolescu, Eugen Simion şi adjuncţii Ştefănescu la Romlit, M. Martin înDouăşdoi... Sâmbătă 23 noiembrie 2002 Azi nici o aniversare. Mai bine, fiindcă obosisem de-atâta aniversaritate... Am recitit scrisele adunate în volume ale unor istorici literari care s-au exprimat în legătură cu mine. Şi nu înţeleg cum şi la oameni favorabili mie (Ion Simuţ, “Incursiuni în literatura actuală”, 1994, Cornel Ungureanu: “Mircea Eliade şi literatura exilului”, “La vest de Eden”, ambele în 1995) - oricum: ne-nefavorabili, ceea ce e mult...-apar destule, prea multe rateuri ale adevărului. Fie din necunoaşterea situaţiei generale în care trebuie înscrisă ideea, scena, evenimentul pomenit; fie dintr-o jenă... socială, de a arăta cine este atacatul - deci nu este numit; fie sunt numiţi “protagoniştii”, însă “un mic detaliu” este schimbat - şi, gata: este schimbat, este falsificat în întregime şi adevărul. Din prima categorie face parte - de pildă - Mihai Cimpoi atunci când scrie (Critice 2, Scrisul Românesc, 2002, p. 17): “Suspiciunile din ambele părţi prejudiciază criteriul valoric, unicul aplicabil. Unde mai pui că vine cu efectele sale nocive entuziasmul necenzurat al întoarcerilor valorilor acasă şi îmbrăţişările lor afective (cărţile lui Goma, bunăoară, erau considerate de către critici ca Alex. Ştefănescu sau Marta Petreu adevărate capodopere, ca după aceea (subi, mea) entuziasmul laudativ să se tempereze considerabil)”. Aici, autorul explicaţiei neexplicînd ce înţelege prin “după aceea” (totuşi, se va fi întâmplat ceva între momentul laudelor şi cel al negărilor, nu?) - adevărul este falsificat. într-adevăr: “înainte de după-aceea” Al Ş., M. P. scriseseră favorabil despre două-trei cărţi ale mele. Jurnal 2001-2003 243 Cronologic, Marta Petreu şi-a schimbat opinia (şi atitudinea) despre mine şi despre cărţile mele - după-aceea... adică în iulie 1991, după supărarea mea (justificată, cred) pricinuită de... înjumătăţirea romanului Sabina ca deschizător al Bibliotecii Apostrof şi de lipsa menţiunii, pe prima copertă, că este vorba de o primă parte a cărţii, nu de integralitatea ei; al doilea motiv de supărare: textul idiot de pe coperta a IV-a - îl reproduc, întru neuitare: “SABINA “Seducţie “Sexualitate “Securitate “Poveste de dragoste de o irezistibilă senzualitatet proiectată pe fundalul epocii staliniste. Sabina este o carte tragică, în care mântuirea vine numai din umorul plin de vervă al naratorului. “Sabina este primul roman al disidentului Paul Goma (sublinierea mea, apăsată) care apare mai întâi în româneşte şi abia apoi în franceză, la editura Julliard din Paris ”. Mă supărase, deci, faptul că, în ciuda declaraţiilor sub semnătură, frecvente în acea perioadă (1990, 1991), existente şi în revista nou-nouţă Apostrof condusă de Marta Petreu (anume că nu mă consider, deci nu sânt disident, ci simplu... scriitor) - Marta Petreu îmi impunea, pe coperta romanului (“SABINA - Seducţie-Sexualitate-Securitate”, “poveste de dragoste de irezistibilă senzualitate”, “carte tragică în care mântuirea vine numai din umorul plin de vervă al autorului” etc etc) judecata: acea carte aparţinea, nu doamne-fereşte, vreunui scriitor - ci unui... “disident”. Ţâfnă - a mea? Orgoliu nemăsurat? Acuzaţii neîntemeiate din parte-mi, aruncate la mânie? Aşa ar fi fost, dacă nu m-aş fi trezit între două focuri - provenite din aceeaşi armă (cu două ţevi) aparţinînd Martei Petreu: laudă şi denigrare - în aceeaşi publicaţie, a sa: Apostrof. Intr-un text îmi găsea oarecari virtuţi scriitoriceşti, însă pe coperta Sabinei eram, sub condeiul său, un “disident” (ceea ce în concepţia sa, declarată, excludea posibilitatea valorii literare); cu jumătate de gură (pe hârtie) îmi era aprobată atitudinea moral-moralizatoare - însă în alt text fulmina împotriva “blindatelor exilului” (fără nume, căci aşa sân tem noi: discreţi, binecrescuţi...), cele care călcaseră cu nemilo-zjtate, în mod bestialôs, îngeraşi neprihăniţi ca Petru Dumitrii) şi mai ales N. Breban. în fine, M. P., a publicat in Apostrof \xn interviu luat de Melancu Iui Grigurcu (ei, da!) în care acesta mă urechea foarte oportun pentru “acuzaţii nedrepte, nedovedite la adresa lui N. Breban”... După-aceea - vorba lui M. Cimpoi, urmată de vorba mea: “după iulie 1991 ” - Apostrof în general. Marta Petreu în special m-a(u) atacat constant, iar în pauze îl punea(u) pe Ştefan Borbély să scrie răutăţi 246 Pau! Goma în continuare) nu am devenit nici mai-cu-succes, şi, sigur: nici mai-cu-eşecuri... Şi iar nu se potriveşte blestemata de cronologie: cu excepţia Sabinei (prima jumătate) apărută în 1991, toate celelalte au apărut după 1995, ba chiar în 1999, în plină campanie împotriva mea. Iar “eşecul” de care vorbeşte G.G., echivalîndu-I cu tăcerea se datorează în exclusivitate ukazului Monicăi Lovinescu din 1998 (de după “scandalul Caraion”, în care mă amestecasem cu 5 sau 6 articole, arătînd că acea campanie “moralizatoare” era în fapt atacare în haită a unui mort care nu se mai putea apăra), când a dat cuvânt de ordine sub forma: «Goma e contestat», iar trupeţii s-au executat ciocnind călcâiele. O ultimă băgare de seamă: iată ce scrie Gh. Glodeanu în încheierea celui de al doilea capitol dedicat mie: “Jurnalul invectivă”, din volumul indicat (p. 299) - despre motivul rupturii cu Manolescu: “Culpa supremă a acestuia [a lui N. Manolescu] este aceea că a îndrăznit să scrie în mod favorabil despre un scriitor precum Popescu-Dumnezeu”. Nu am subliniat nimic - totul fiind subliniabil. Gh. Glodeanu se înşeală şi îi înşeală pe cititori: 1. în ochii mei “culpa supremă” a lui Manolescu (dintre cele, multe, reproşate de mine, în presă, după comitere) a fost interviul luat lui I. Iliescu imediat după Mineriada Sângeroasă (publicat în România literară din 6 iulie 1990), “dialog” în care Marele Manolescu i se adresa Micului Impostor (dar Marelui Vinovat) cu... “Om cu o mare”. Dar putea oare G. Glodeanu să citeze, să reproducă această acuzaţie? Cum să aducă vorba, el cu gura lui, despre Ion Iliescu, “preşedintele ţării acesteia”? S-ar fi făcut vinovat de lese-Tovarăş; 2. Nu pentru că “a îndrăznit (?) să scrie în mod favorabil”, ci... “să scrie”, punct. Cum adică: instanţa profesională, morală, Manolescu să legitimeze existenţa de scriitor a unor, nu doar nulităţi (ca Săram, D. Popescu), dar a unor activişti de partid care făcuseră culturii numai rău, numai rău, numai rău: Vasile Nicolescu, Popescu-Dumnezeu?; 3. Chestia cu “un scriitor precum Popescu-Dumnezeu” îi aparţine lui Gh. Glodeanu şi numai d-sale, eu nu am aşezat nicicând “scriitor” alături de numele martirizatorului culturii române Popescu-Dumnezeu. întrebare inevitabilă: «De ce mă supăr pe oameni care, în general, nu-mi sunt defavorabili, ba Mihai Cimpoi a scris totdeauna bine despre mine? Că li s-a întâmplat să se mai înşele, pe ici, pe colo, cu... cronologia... Nimeni nu e la adăpost de mici-erori, de accidente-accidentale...» La care răspund: «Tocmai de aceea mă supăr pe aceştia, fiindcă ei sunt istorici literari, aceia care consemnează istoria literaturii cu-cărţile-islorisite- Jurnal 2001-2003 247 pe-masă, le au sub ochi - ei însă, fie că nu le citesc (nu au timp); fie că le “parcurg” în diagonala-românească (filarea cărţii) - dar scriu despre ele, în necunoştinţă de cauză...». Există o deosebire esenţială, calitativă dintre cronicar, recenzent, critic literar, comentator de literatură (şi de literatori) şi istoric literar. Dacă primul are dreptul să-şi exprime plăcerea, neplăcerea provocată de un autor, de o carte, potrivit principiului libertăţii de opinie, cel de al doilea (istoricul literar) nu are dreptul să se abată de la adevăr. îi interzice principiul libertăţii de informare. Dacă. atacurile, negările, reaua-credinţă din câte o cronică', din câte un text publicistic, de umoare, impresionist, păreristic, din vreun pamflet, nu-mi provoacă nici mie nebănuite satisfacţii (nu sânt masochist), nici nu mă supăr .astfel, ca pe istoricii literari, aceia care, ca să pleonastizăm, fac istorie (a literaturii) prin ceea ce scriu. Nu contează “opiniile estetice” ale istoricului, literar (precum ale lui Marian Popa, Băiatul de prăvălie al lui Eugen Barbu, cel care justifica, negru pe alb, plagiatul jupanului de la Bariera Săplămînii - ba vor fi contînd, însă nu “impresiile” sale estetice mă împiedecă să dorm când îl constat intrat în transa faţă cu farta prozatorului român” la Virgil C. Gheorghiu, la I. Lăncrănjan) - ci adevărul vehiculat, cel alcătuit din abhoratele pe plaiuri mioritice date cronologice şi din citate corecte (tautologie - dar nu la români), care, nerespectate, falsifică, nu doar adevărul în general, ci şi “impresia” de valoare comunicată de astfel de istorici. Duminică 24 noiembrie 2002 Am primit aseară o veste bună - de la Niculiţă: Victor Frunză, pe care l-a vizitat la editură, să-l ajute la “descuierea” Sabinei, a fost impresionat de Alfabecedar şi a promis că îl editează - «după Sabina». Aş fi preferat Bonifacia, Din Calidor sau Butelii aruncate în mare... însă am înţeles: Frunză nu editează cărţi... polemice. Luni 25 noiembrie 2002 (.,.)Niculiţă ne scrisese despre peripeţiile lui cu noua conducere a Nemirei. Editura care îmi datorează banii pentru Scrisuri (apărată în 1999!). Actualul şef, unul Viad Popescu, îi zice lui Niculiţă la telefon: «Da, da, vă plătim numaidecât, veniţi...», însă când el se duce la editură, ia-l pe Vlad de unde nu-i Popescu! Furios, Niculiţă i-a scris individului “o scrisoare de somaţie” - însă redactată în termeni atât de politicoşi, încât Popescul, român d-al nostru din moşi-strămoşi nu a înţeles ce vrea ăsta, cu ţinutul-cuvântului (mai ales că era vorba de bani daţi, nu luaţi)... - deci tot nu i-a dat (banii). Niculiţă ne-a întrebat dacă 248 Pau! Goma n-ar frbine să plătească un taxi cu o pancartă (prin care să fie cerute drepturile cuvenite) şi care,să.circule prin faţa editurii... A renunţat la ideea asta, ne-a propus o alta: un anunţ în România liberă... - în privinţa textului mi-a propus să-l redactez eu, că mă pricep la astfel de interpelări. în timp ce eu,.. mă gândeam la textul de redactat, Ana i-a trimis lui Niculiţă o iectronică conţinînd o chestie fulminantă - i se adresa lui Valentin Nicolau, măgarul (geolog şi el), care acum e şef pe Ia televiziune ori la radio; sfetnic al lui Iliescu sau Năstase (nu lire, ăla-i simpatic...) în care-i cerea banii! Să ne dai, banii, hoţule! - nu voi fi citînd exact din scrisoarea ei, dar aceasta este - de decenii - esenţa. M-am amestecat în ciorbă şi i-am trimis Niculiţului varianta mea - în care, băiat-mare şi deştept-foc, o întorceam din condei, aducîndu-i aminte Hoţului Nicolau Valentin că a avut cu mine un comportament inadmisibil, prin minciună repetată şi hoţie pură şi simplă - “probabil din pricina acestor calităţi ai ajuns şef al Radiodifuziunii şi consilier al lui Iliescu”, înfigeam eu - cu subtilitatea-mi legendară - pironul. Niculiţă a răspuns: Nicolau nu este şef al Radioului, ci al Televiziunii; nu este sfetnic al lui Iliescu ci al lui Năstase - taman ca la Radio Erevan... Şi că aşteaptă un text... corect... Pe aici pe undeva s-a petrecut petrecătura. Ana s-a supărat că am intervenit şi amendat textul - ce, nu era bun al ei cu: «Hoţule! Care mi-ai furat banii!»? De ce îl edulcorasem? - pe porci îi tratezi cu parul peste râturi, nu cu vorba bună - doar eu spusesem asta, de atâtea ori... N-o mai văzusem de mult atât de pornită. Nu plângea - dar numai lacrimile lipseau. Şi, brusc, am (re-între-)văzut-o - când avea 5-6 ani şi un măgar de băiat mai mare îi luase o jucărie şi refuza să i-o restituie şi ea nu avea pe nimeni care s-o apere, să-l ia de urechi pe măgar şi să-1 oblige să-i dea înapoi jucăria - aşa că nu-i mai rămânea decât să strige după el, cu neputinţă, cu disperare: «Hoţule! Care mi-ai luat. ..» - ce-i va fi luat. Prima oară când avusesem “viziunea” eram la Breaza, unde aprovizionarea era dificila şi nu (prea) aveam bani să ne cumpărăm de mâncare din localitate (climaterică, deci extrem de scumpă), stăteam în nădejdea bătrânilor ei care veneau săptămânal de la Bucureşti, încărcaţi. Se întâmplase o nepotrivire de program, şi nu veniseră când promiseseră - iar noi rămăsesem, nu neapărat fără alimente, dar cu puţine, pe care le economiseam la sânge - printre ele o bucată de caşcaval de vreo jumătate de kilogram, cu care spurcam mămăligile... Şi iată că Gică, un câinişorel vagabond căruia şi noi îi dădeam de mâncare, constatînd că de acea dată ne prefăceam a nu înţelege semnificaţia vizitei sale de curtoazie, a căutat singur prin casă, a daţ de caşcaval, l-a şterpelit - şi a tulit-o! Ana l-a văzut şi a început să alerge Jurnal 2001-2003 249 după el, prin grădină (gardurile - făcute de mine! - erau de nepătruns...), strigînd: «Gică! Dă caşcavalul! Gică, dă caşcavalul, că n-avem altul!» Dar Gică - Gică şi pace! - în cele din urmă a fugit pe unde intrase: : pe portiţa întredeschisă. Ana rămăsese - neputincioasă, nefericită. Nu plângea, dar glasul ei era ciorchine de lacrimi când îl interpela - în absenţă: «Hoţule! Care ne-ai furat caşcavalul! Hoţule!» Credeam că o îmbunez, dînd-o pe glumă copilărească: «“Hoţule, măgarule,/ Ghiţă Bucătarule...”» S-a mâniat pe mine - mânia a ţinut cât am numărat până la cinci. La şase a izbucnit în râs - nu va fi fost el din toată inima, dar nu mai era plâns. Aşa am re-văzut-o cu textul ce unita să fie adresat măgarului Valentin Nicolau. în ochii şi mai ales în glasul ei se adunaseră toate nedreptăţile, toate jafurile, toate ticăloşiile pe care le cunoscuse şi ea, şi ea le fusese victimă de când ne luasem - mai degrabă la rău decât la bine, în urmă cu aproape patru decenii. Acest Valentin Nicolau era doar unul dintre porcii-hoţii-ticăloşii din pricina cărora suferise şi ea -iar dacă rămânem doar la editori, să-i mai înşir o dată pe sânnă: Liiceanu, Sorescu, Papahagi, Viorica Oancea. .. Tot unul şi unul, nu tâlhari din tată-n fiu, ci colegi-prieteni care, fără de ruşine, mă minţiseră, mă înşelaseră, mă furaseră - îmi făcuseră rău. «Hoţule! Hoţule, care mi-ai furat banii!» Nu ni-i furase - Valentin Nicolau, etern geolog, fost editor, actual consilier al lui Năstase, viitor ministru al culturii sub acelaşi (are toate calităţile unui ministru al lui Năstase!) - adică băgînd mâna în buzu-narul nostru. Ne minţise. Promisese, promisese, promisese - şi nu se ţinuse de cuvânt, să-mi plăteascu drepturile. «Hoţule! Care, deşi au trecut trei ani, nu mi-ai plătit drepturile pentru Scrisuri!» Miercuri 27 noiembrie 2002 Citesc în Le Nouvel Observateur o prezentare a cărţii “Journal d’une crise - Correspondance de concert” tradusă de fidelul Bruno Monsaingeon (dealtfel, violonist într-un cvartet cu care Glenn Gould făcuse o sumă de înregistrări), adunînd o parte din însemnările făcute de pianist în timpul crizei traversate în 1977, la vârsta de 45 ani. Nu a fost vorba de o “criză de creaţie” - sau nu în primul rând -ci de una... pământească, a păcătosului de trup, acela carele, nu doar găzduieşte spiritul, dar îl şi întreţine. Interesatul (Gould) o semnalează ca “lipsă de coordonare” - acesta fiind efectul pentru pianistul de el, 250 Paul Goma cauzele: durerile ascuţite, invalidante la încheieturile mâinilor, degete, coate, umeri... şi în alte părţi. Recenzentul cărţii, Jacques Drillon este un comentator extrem de avizat şi nu doar de muzică. Se ocupă, nu numai de răceala, detaşarea, înstrăinarea cu care Gould vorbeşte (în însemnările luate zi de zi, oră de oră) despre corpul său, astfel: “mâna”; “articulaţia”; “inelarul” - şi nu, ca tot muritorul (suferitorul): “mâna med\ “degetul meu \ etc. De unde concluzia lui (a lui Drillon): Glenn Gould îşi considera(se) corpul ca pe un instrument, nu doar de-muzică, ci, simplu: de-lucru: ca pianul, ca scaunul său legendar, scund, desfundat, rămas doar cu rama. Observă că, trecînd timpul şi facînd o mie de exerciţii de recuperare, de reeducare a “mâinii”, a “articulaţiei”- şi notînd meticulos “mersul terapiei”, genialul pianist se apropie de sine, de corpul (totuşi, al) său. Nu recunoaşte “descoperirea”, fiind el, nu doar insuportabil de orgolios, ci de-a dreptul infantil - însă începe să răzbată din scrisul său, cel materializat pe hârtie prin cuvinte, câte un “meu” zmuls din rărunchi. îl las pe Gould, mă (re)întorc la Eliade - dealtfel, am mai scris despre asta şi nu o singură dată: el suferea de o artroză a mâinilor care îi provoca dureri atroce şi îi interzicea să scrie. încă de la penultima sa călătorie la Paris (în 1984?), vorbea de un tratament cu aur (instilaţii), mâna dreaptă fiindu-i protejată de un fel de mănuşă-bandaj de culoarea pielei. Se plângea de faptul că durerile îl împiedecă, nu doar să scrie -adică să aştearnă pe hârtie rezultatul - ci nu îi mai mergea nici capul (nu citez, dau seama de mai degrabă un gest arătînd capul în pauza puncte-punctelor cuvintelor). Nu eram doar eu prezent; pentru a doua (sau a treia?) oară l-am întrebat dacă a încercat să scrie la o maşină (de scris), «chiar cu un singur deget; sau fără nici un deget, cu un creion ţinut în pumn... Ori să dictaţi...» El, ca de obicei, s-a arătat interesat de ceea ce spuneau ceilalţi, dar în curând s-a stins în: «E prea târziu pentru mine, scriitor cu stiloul...» Nu am împărtăşii nimănui teama că Eliade, nemaiputînd scrie (“operaţie” ne-mecanică, şi nu doar una dintre fazele scrisului, ci facînd parte din scris), are să moară. Şi cum boala se ia, prin simpatie, cum şi eu aveam un început de atroză (o puneam pe seama loviturilor primite peste dosurile mâinilor la anchetă, la Bucureşti, în 1956-57, ultima oară la Zarea Gherlei, în 19 noiembrie 1958), am început a face exerciţii de... digitaţie, ea la pian, pe dunga mesei şi de... suplizare (?) a încheieturilor mâinilor... Şi, desigur, exerciţii de scriere - la maşina de scris - cu un creion ţinut în pumn. Deasemeni repetam în introducerea hârtiei (întoarcerea carului nu-mi făcea dificultăţi: aveam deja “tractorul”, maşina mecanică de birou Olympia, ea are un braţ de retur şi sensibil şi “generos”, îl poţi pune în mişcare chiar cu cotul). Cu Jurnal 2001-2003 251 inima strânsă mă gândeam la Eliade - intuiam, ştiam: atroza nu se vindecă; cu bucurie vinovata mă gândeam la mine: pe mine invaliditatea mâinilor, a degetelor nu avea să mă prindă nepregătit: eu nu mai eram un scriitor (exlusiv) al stiloului: trecusem (cu dureri), printr-o lungă perioadă de... ambidextritate scriitorală, şi la maşina de scris încă din 1970; toate cărţile din exil fuseseră “maşinâte”... Iar când am aflat cumplita veste: că arhiva lui Eliade arsese, m-am gândit mai puţin la mâna criminală care făcuse să dispară probele în apărarea sa (antieliadismul nu începuse a se manifesta cu atâta virulenţă, nesfârşiţii curajoşi N. Manea şi A. Berger, au aşteptat să i se răcească bine cenuşa), ci am exclamat, în prezenţa Anei: «Moare!» Şi a murit. Cum să mai trăieşti când nu mai poţi scrie - tu, scriitor cu stiloul - după ce hârtiile tale au dispărut, însă nu într-o împrejurare “eroică” (o percheziţie, o distrugere de mâna securităţii), ci în urma unui... neutru (!) incendiu? Am mai scris: trecusem la maşina de scris, nu din dorinţa de a fî la modă - la modă, în 1970, în România, unde puţini prozatori o foloseau, eu cunoşteam doi: Titus Popovici şi Ivasiuc? - ci din motive de...securitate-împotriva-securităţii. Un manuscris pierdut în tramvai, ori furat, ori confiscat de securitate era definitiv pierdut (chiar dacă încercasem să scriu cu plombagină, nu continuasem), pe când la maşina de scris “produceam” 2-3 exemplare simultan - pe care le puneam la adăpost în diferite locuri, iar unui (de obicei, primul, ca ei să creadă că e unicul) îl lăsam de sacrificiu...- de unde voi fi învăţat acestă şmecherie de trei lulele, care însă mă pusese la adăpost de pierderea manuscriselor? Probabil de la vreun rus (Soljeniţîn?), în nici un caz de la români: cine să fi făcut astfel: Titus Popovici? Ivasiuc?- ca să pună la adăpost, ce: copii după rapoartele lor la Securitate? Şi mai ales: să fi sfătuit şi pe altul să facă? Ei cu gura lor personală? Din nou la Glenn Gould. Drillon scrie că, din însemnările pianistului din timpul crizei reiese că Genialul descoperise - către sfârşit! - că instrumentul-corp nu era chiar străin de sine şi că îi oarecum aparţinea, măcar pentru că începuse (el!) a vorbi de mână ca: “mâna mea”... Numai că de cum durerile au diminuat, apoi au încetat, lăsîndu-1 să pianeze (am evitat: “pianoteze” - care e altceva), cum a uitat! A uitat, Gould, nu doar faptul că mâinile, degetele, coatele, umerii aceia erau ai/ale lui, dar uitase şi că uitase ceva. Nu trag nici o concluzie. Vineri 29 noiembrie 2002 Două scurte informaţii - dar ce informaţii! 252 Paul Goma - Din volumul co-tradus în româneşte din nemţeşte de Dr. Gheorghe Olteanu (cel care mi-1 trimite): “Imaginea germanului în literatura maghiară” de Johann Weidlein, reiese că... Ilia Ehrenburg nu era el chiar original în îndemnul adresat soldaţilor sovietici de a-1 urî pe neamţ şi de a o viola pe nemţoaiacă... Un citat ceva mai lung merită spaţiul hârtiic - de la pag. 90: “La 31 iulie 1949, când Petôfï a fost omagiat la Budapesta drept cel mai mare bolşevic al vremurilor sale, elogiatorul, Horvath Marton a citat ultima strofa a acestei poezii [“Ujév napian” = “în ziua de Anul Nou”] afirmînd că poetul a dat expresia (...) urii sale împotriva imperialiştilor străini. Deoarece ştim că pe atunci el lupta în armata ungurească din Transilvania a generalului polonez Bem împotriva românilor băştinaşi şi a saşilor transilvăneni, răspunsul n-ar fi neapărat în favoarea lui Petôfï şi a maghiarilor. Horvath a relatat în continuare că poeziile lui Petôfï duşmănoase la adresa germanilor ar fi fost vârîte, în traducere rusească, în mâna ostaşilor sovietici, pentru a-i învăţa ura contra nemţilor. Că soldaţii sovietici s-au dovedit dornici de învăţătură o va recunoaşte oricine, chiar şi cel care nu cunoaşte «cele mai frumoase poezii» de Petôfï”. Câteva consideraţii (despre Petôfï) ale autorului: “(...) poezia «Hai la războiul sfânt!», violent antiiusească, scrisă între 20 şi 30 iunie 1849, la aflarea ştirii că împăratul Francise Iosif se aliase cu ruşii împotriva armatei de «revoluţionari» maghiari îl are ca autor tot pe Petôfï, aşa cum îl au şi frumoasele versuri nepolitice, precum şi cele de o cu totul altă factură, în care insultă regii, preoţii, popoarele, cerîndu-le moartea, în acelaşi timp se străduieşte el să-şi dovedească maghiaritatea” [el fiind rajk, sârb, pe adevăratul nume: Petrovici - n.m.]. (...) “lipsă de stăpânire şi de generozitate prin incapacitatea alţfel decât gâlcevitor (?) pe adversar, prin pofta primitivă de a ucide şi nedreptate provincială. Printre apostolii urii, Petôfï, unul din cei mai periculoşi agitatori ai istoriei, merită cea mai mare atenţie, căci sămânţa răspândită de el într-un popor uşor de instigat a rodit în lucruri rele, în cele din urmă, oribile”. Fireşte, germanul Weidlein s-a ocupat de - după cum arată titlul volumului - de “imaginea germanului în literatura maghiară” şi nu de “colaterale”. Astfel se tânguie că ungurii, feroci xenofobi îi urau de moarte (doar) pe nemţi - în general colonişti - şi trece în revistă literatura lor anti-germană (printre mâncătorii de nemţi aflîndu-se şi marele prozator maghiar Ferencz Herczeg, şvab, purtînd Ia naştere numele Franz Josef Herzog). Dar mai ales se plânge că la 22 decembrie 1945 (una mie nouă sute patruzeci şi cinci! - deci la şase luni după încheierea războiului), a fost şi el “deportat”... în Germania, ca toţi nemţii din Ungaria comunistă. Nu ştiu dacă autorul însuşi Jurnal 2001-2003 253 foloseşte termenul “deportare” - de aceea m-a făcut să mă gândesc la soarta nemţilor din România, deportaţi întâi în Donbas, apoi, împreună cu “titoiştii” în Bărăgan. In scurta prezentare, Gheorghe Olteanu vorbeşte, corect, de expulzare. Nemţii din Ungaria fuseseră alungaţi în ţara lor de origine, expulzaţi, nu deportaţi (în româneşte apropierea nu este abuzivă: deportat-/în/depărtat... - am facut-o în Arta refugii). Fatal, fac apropiere de o altă carte, recent apărută: “Imaginea evreului în cultura română” de Andrei Oişteanu. Cele două “imagini” sunt tulburător de asemenea. Dintr-un motiv pe care îl văd a fi acesta: şi nemţii din Ungaria [nu i-am uitat pe cei din Basarabia, despre care am scris în Săptămâna Roşie] şi evreii din România erau veniţi; erau venetici. Ca orice străin de loc - în ciuda rămânerii, uneori secole de rândul, veneticul (aici nepejorativ, ci în sensul de origine, din greacă: străinul) rămâne de un egoism sălbatic, nu-l interesează soarta altora, deci nu vede, nu aude, nu compătimeşte cu băştinaşii sau cu alte etnii persecutate. Bl nu cunoaşte sentimentul patriotism în sensul bun al cuvântului, acela de a-ţi iubi ţara. Fiindcă el, fie nu are ţară concretă, pipăibilă - ca evreul, până în 1948 - fie consideră, ca gennanul, că Faterland este Germania. Am mai atins chestiunea insensibilităţii evreilor din România faţă de suferinţele ţiganilor - şi ei deportaţi în Transnistria, şi ei martirizaţi; a tăcerii îndârjite păstrată despre anul primei ocupaţii bolşevice a Basarabiei şi a Bucovinei - apoi. după august 1944, ocuparea întregei ţări şi instaurarea dictaturii bolşevice cu aportul decisiv al evreilor... Impunerea unicităţii suferinţei lor, deci monopolizarea atenţiei (asupra lor). [în 1971, când eram mereu convocat de Zaharia Stancu, la Uniunea Scriitorilor pentru a accepta să scriu în Occident, editorilor mei că... nu mai vreau să-mi fie publicat Ostinato la ei, am asistat, martor tăcut - dar cu urechile ciulite - la frânturi de propoziţiuni, mormăituri, bodogăneli la telefon, din care înţelesesem: mulţi dintre scriitorii evrei erau supăraţi-foc pe Zaharia Stancu fiindcă “îndrăznise” să scrie şi să editeze o carte precum Şatra (şi despre ţiganii trimişi la moarte în Transnistria - dealtfel prefaţată de un evreu, S. Damian!). Cel mai gălăgios şi mai vehement era Baranga. el umbla pe la Răutu, pc ia Crohmălniceanu, pe la Paul Cornea, pe la Nina Cassian cu “demascări”, cu pâre şi cu cereri de a fi “oprită” cartea lui Stancu, pe motiv că... s-a scris totul despre lagărele din Transnistria - şi dădea titlul căiţii sale Ninge peste Ucraina...] Am mai vorbit de insensibilitatea nemţilor (colonizaţi la începutul secolului al XlX-lea în sudul Basarabiei şi repatriaţi în vara-toamna anului 1940), faţă de băştinaşii români persecutaţi, deportaţi -cu adevărat, adică expediaţi în Siberia - împuşcaţii, fapte la care ei 254 Paul Goma asistaseră - cu nesimţire - vreme de două luni de zile: iulie-august. înţeleg că şi nemţii colonizaţi în Ungaria au avut/ au, dacă mai trăiesc/ aceeaşi privire monooculară (1). Vasăzică intelectualul maghiar de origine germană Johann Weidlein trăieşte bine-mulţumesc în Ungaria lui Horthy, apoi în Ungaria lui Szalosy; este martor, începînd din septembrie 1940, a ocupării Transilvaniei de Nord - şi nu se lasă impresionat de atrocităţile ungurilor faţă de români; nici de ale aceloraşi unguri faţă de slovaci, faţă de sârbi... Ajungem în aprilie 1944 şi nu întâlnim în scrisul său măcar o tresărire de oroare, de simpatie pentru evreii a căror deportare începe atunci, în aprilie 1944. Tragedia începe - ca pentru toţi coloniştii, pentru toţi străinii de ţară - abia când el şi comunitatea sa (dar numai a sa) începe a fi persecutată... Ce să fac dacă mie îmi plac oamenii care au ochi de văzut, urechi de auzit - şi nu doar ceea ce se petrece în familia lor, în clanul său, ci şi primprejur?... - A doua informaţie: în Le Nouvel Observateur (28 nov-4 dec. 2002) este publicată o contra-anchetă a evenimentelor din 23 octombrie de la Moscova (luarea de ostatici - gazarea lor de către eternii securişti ruşi). Uite, eu, rusofob declarat, nu mersesem până la a bănui “mâna Moscovei” (bietul tata!) până şi în acţiunile comandoului cecen de la teatrul Dubrovka. Deşi îmi era la îndemână precedentul “atac cecen contra paşnicilor moscoviţi ruşi” de acum câţiva ani. Doar şi aceea se dovedise a fi o punere în scenă a KGB-ului, şi aceea tot sub conducerea Puţinului cu ochi de peşte fiert (cel iubit peste poate de dobitocul de Bush junior, cel care, senin declarase că şi tată-său “fusese în informaţii” - nu doar atâta, ci condusese CIA!) - altfel îi spune acum, KGB-ului - să-i spună, eu tot la esenţă rămân. Şi iată, au trebuit să vină nişte franţuji fîloruşi (de la Marea Papară de la 1812), să explice că... prea fuseseră faptele neverosimile, ca să fi fost şi adevărate - începînd cu şeful comandoului, Baraiev, nu doar un tâlhar de drumul mare, criminal sângeros, dar cunoscut ca agent provocator al KGB! Nu mai înşir argumentele autorului anchetei (Jean-Baptiste Naudet), doar această amară concluzie: Oricât de “vaccinat” mă credeam, ca basarabean, ca fiu al tatei, cel care vedea în toate evenimentele tulburi “mâna Moscovei”, nu am mers cu bănuiala până... la a vedea şi în asta mâna bestiei. De ce? Mi-a trecut prin faţa ochilor un început de răspuns coherent - dar l-am uitat. De două zile nu mă simt bine. Nu este vorba doar de oboseala cumplită - asta ne-a invadat pe toţi ai casei, Ana spune că şi colegele ei de la Bibliothèque Nationale sunt bolnave de oboseală. Jurnal 2001-2003 255 Sâmbătă 30 noiembrie 2002 Acest Nouvel’ Obs’! Gauchist, antioccidental(ist), fîlosemit(ist), altfel tiermondist - până mai alaltăieri, nu ştiu până când, nu l-am mai răsfoit de mulţi ani. Pentru că Ana a fost momită cu nişte suplimente interesante, a făcut abonament - îl avem de vreo lună... Deşi acelaşi Jean Daniel este redactor şef, publicaţia s-a... réorientât... Eu am amintiri amestecate: despre Ostinato, despre Uşa... (Elles étaient quatre), despre Gherla - la rubrica literară apăruseră cronici favorabile în 1971, în 1974, în 1976 iar în 1977, pe când eu eram arestat, N(ouvel).0(bservateur). a publicat un reportaj semnat de Bernard Guetta, intitulat (aproximativ): “La Roumanie a connu deux tremblements: de terre, en 4 mars, et un tremblement des hommes: le mouvement pour les droits de l’homme initié par Paul Goma”. Aşa se face că titlul nr franceză al volumului de mărturii scris imediat după sosirea în Franţa a fost: Le Tremblement des hommes şi a apărut la Seuil în 1979. Relaţiile cu N.O. au fost schimbàcioase - Bernard Guetta a ple-cat, a ajuns redactor şef la Le Monde - le mai păstram datorită unui excelent prieten Philippe Ganier-Raymond [autor al volumului “L’Affiche Rouge”, despre căderea - şi executarea, de către nemţi, a grupului de rezistenţi “Manouchian”: datorită conivenţei între comunişti - de obedienţă rusească - şi Gestapo: Jacques Duclos, secretarul PCF şi “Le Camarade Roger”, zis “Holban” - pe adevăratul nume Buchalter sau aşa ceva, evreu din Basarabia, kominternist şi NKVD-ist - şi care trăia încă acum 3-4 ani, la Paris şi dădea interviuri alături de Lilly Marcou - lungă paranteza, dar merită - cui nu-i place: să nu-i placă!] - ziceam de Duclos şi de “Holban” care i-au “dat”, i-au livrat pe cei din grupul Manouchian... nemţilor - iar Holban-Buchalter l-a împuşcat cu mâna lui pe Davidovitz, un combatant evreu din aceeaşi formaţie, fiindcă acesta înţelesese care era “mişcarea” conducerii partidului comunist francez: colabora cu nemţii ocupanţi, iar prin emisarul Moscovei (Buchalter-Holban) cu... Gestapo-ul! Ziceam că la un moment dat, din pricina unui “reportaj” greţos de prosovietic semnat de K.S. Karoll, m-am dus la redacţie cu Mihnea Berindei, ca să avem o explicaţie cu autorul... L-am cunoscut pe individ, nu ne-am înţeles deloc, deloc, el o ţinea pe-a lui, într-un discurs de activist de pe la Simbirsk-pe-Amur. Spre marea surpriză a mea, peste decenii, acelaşi K.S. Karoll a semnat recent (numărul din 31 oct. 2002) un reportaj din Cecenia - imediat după evenimentele din 23 octombrie de la Moscova. Măgarul: scria... ca noi! Doamne, că multe minuni se petrec pe lume - una dintre ele fiind aceasta: pe K ,S. Karol l-am cunoscut prin anii 'HO, când el pretindea că era matur în anii ocupaţiei germane a Franţei, deci,atunci avea cel puţin 60 ani - ceea ce înseamnă că acum are peste 80! 256 Paul Goma înapoi Ia cealaltă surpriză intitulată “Contre-enquête sur une agression antisémite” şi semnată: Sophie des Déserts. Despre ce este vorba? Pornind de la informaţia difuzată şi reluată în presă: “Elèves juifs molestés dans le 13e a'rrondisment de Paris”, această publicaţie (fost) filosemită ajunge la concluzia demnă de cel mai vestit banc de la Radio Erevan: Nu elevii evrei fuseseră molestaţi de evrei maghrebini - ci... din contra: arabii au fost agresaţi şi bătuţi (mai ales zgâriaţi!) de evrei; nu elevii de la şcoala de meserii - frecventată şi de câţiva maghrebini - au dat alarma şi au chemat poliţia, ci, tot din-contra: elevii şi profesorii evrei - înainte de a avea loc “încăierarea”; nu elevii evrei au fost interpelaţi de poliţie ca agresori - ci elevii arabi (au fost reţinuţi câteva zile, puşi sub acuzaţie, în curând va avea loc procesul); poliţia şi justiţia nu a ţinut seama de declaraţiile arestaţilor (arabi), anume că ei fuseseră victime, nu agresori; că nici nu ştiau că “ceilalţi” sunt evrei - nu purtau kipa; “agresaţii” evrei au refuzat să facă declaraţii individuale, doar direcţia şcolii lor a făcut o plângere “pentru act rasist, antisemit”. O asemenea anchetă nici chiar Le Figaro nu ar fi îndrăznit să iniţieze, să publice rezultatele. Ce să se fi întâmplat cu Jean Daniel şi cu ai săi? A îmbătrânit? Sau, îmbătrânind, s-a apropiat de moarte şi încearcă să-şi facă iertate multele şi grelele sale păcate? Acum se plânge că el (tocmai el!) este tratat de... antisemit, fiindcă a permis publicarea unor reportaje despre suferinţele palestinienilor băgaţi în sârme de israelieni...- el care, de la patuzopt, neicusorule... Ei, da: însă când erau tratataţi de antisemiţi Raymond Aron, Alain Besançon, Esther Benbassa, Charles Enderlin nu numai că nu intervenea, să-i pună la locul lor pe “Studenţii Evrei”, dar punea gaz peste foc, el cu pana lui, pretinzînd că “acuzaţii” sunt vinovaţi că nu păstraseră... un “echilibru-al-adevărului” în lucrările lor, văzuseră “numai petele, nu şi luminile...”- păi să nu auzi glasul prietenului Sami Damian, profesor de reaiism-socialist şi apărător al victimelor (doar evrei) în România cea antisemită de călăii: Eminescu, Haşdeu, Mircea Eliade, Marin Preda, Ţoiu, Alexandru George...? DECEMBRIE Duminică 1 decembrie 2002 Nu-i o zi de început de lună, fie aceea şi ultima din an. Cum nu pot schimba calendarul, mă supun lui. Jurnal 2001-2003 257 în ciuda lipsei de informaţii - şi scrise şi orale - îi simt pe ai mei confârtaţi scriitori şi jurnalişti într-o situaţie oarecum inconfortabilă, din care însă vor ieşi cu,brio şi cu nesimţire, mai ales că au ei alte griji, alte preocupări, mult mai culturale - infinit mai morale. Vorbesc de cartea mea, Basarabia. Au trecut două luni de la apariţie, unii dintre adrisanţii volumelor cu dedicaţie mi-au confirmat primirea, dar, vorba ceea: voi fi scris eu cartea în mult-timp, însă dac-aş şti cât de foarte-mult are să le ia lor ca să o răsfoiască: o dată, de două ori, apoi să o pună bine, în vederea cititului; dar să răspundă? să scrie la vreo revistă, profesionalniciştii noştri cei dragi...? Şi mai mulţi - mai ales: multe - s-au ascuns după degetul împrumutului: «Un prieten mi-a zmuls cartea din mână şi a dat-o în jur - a auzit de ea şi e foarte interesat...» - ceea ce ar trebui să mă bucure, dacă nu m-ar întrista: eu visam un răspuns de la adrisant, nu de la prietenul prietenului adrisantului... Cu atât mai vârtos cu cât mai târziu s-a adeverit temeiul dorinţei mele: persoana în chestie â acceptat să scrie despre cineva care... îi era necunoscut, nu mai auzise de acela (de unde să ştie ce-a făcut, ce-a dres - mai ales ce-â turnat?) - dacă ar fi citit dincolo de pagina 12 din Basarabia, ar fi ştiut; iar dacă tot ar fi scris despre Ed. Reichmann - la sugestia extrem de creieratnicâ a Martei Petreu - măcar ar fi facut-o în deplină cunoştinţă de cauză. Ah, ciinoştinţa-de-cauză la Român! Cea reactivată acum 11 ani de Negoiţescu prin cartea sa - şi moartă pe loc... Negoiţescu, alt păgubos ilustru! Nici o publicaţie nu a dat seamă de apariţia ei în vreo notă de lectură. Nici măcar în vreun anunţ: “A apărut...cutare carte”. Spre. surprinderea mea singurul periodic càre a semnalat (prin “Interimar”) - negativ - publicarea, (în Viaţa Basarabiei), a fost... Adevărul. Ceva mai târziu acelaşi organ, prin peana tovarăşului C. Stănescu (doar pasajul cu Wiesel, însă bănuiesc motivul curajului scînteist: avea, în text, acoperirea unei personalităţi: Eugen Ionescu) a pomenit - nenegativ - Săptămâna Roşie - cea din Vatra, dar nu şi cele din Jurnalul ■Literar şi cea din Viaţa Românească. . - Biriè spunea Ana Maria - care va fi ştiind ea ce spune: «Pentru cele din urmă delicte literare: Basarabia şi Săptămâna Roşie - şi mai deranjante, fiindcă scot la lumină adevăruri istorice, documentate, pe care înainte de tine nimeni nu a îndrăznit să le pună pe hârtie - nu evreii au să te mănânce, pentru “antisemitismu-ţi fioros”, ci antievreii care pozează în nesfârşiţi iubitori de evrei: «Mânca-i-ar mama să-i mănânce!»... (nu totdeauna ca să-i flateze direct pe Fiii lui Abraham, ci ca să bata şaua, să înţeleagă iapa americană şi să le dea în continuare călătorii, burse, dolari) - de tipul Liiceanu: “Sébastian, mon frère...”, Manolescu: “Eu, antisemit? - din contra! . Adameşteanca, Pleşu, Antohi, Mircea Martin, Ştefanescu, Mihăieş„Dimisenii... 258 Paul Goma «Pretinzi că fraţii mei goi au să mă atace? Ei cu gura lor?» întreb. «Nu. Pretind că fraţii tăi goi n-au să se atingă de tine. Situaţia le convine din două motive: ei pot continua să te tacă, aşa cum începuseră a te tăcea după ce Monica lansase"' cuvântul de ordine: «Goma e contestat»...; apoi le convine pleaşca: să facă evreii treaba asta - în locul lor! La o adică ei vor pretinde că nici usturoi n-au mâncat, nici n-au auzit de întâmplare... Ba chiar că ei nu sunt de acord cu pedepsirea ta... Apoi evreii au experienţă, antrenament în lichi-darea antisemiţilor ca tine...». Aşa o fi - vorbesc de analiză... Numai ca eu nu sânt Isaac să mă las înjunghiat de Avraam ca un berbec, fără împotrivire. Ii simt pe “colegii” de la Bucureşti tremurînd de excitaţiune: «Acum să vedeţi, fraţilor, cum or să-l execute ovreii pe Goma! Or să-i taie capul pentru ce le-a aruncat în faţă - auzi, la el: “Voi, evreii aţi fost, înaintea noastră, persecutori! Voi aţi belit români, începînd din 28 iunie 40 - noi v-aîn belit abia după un an..Sigur, ăsta-i ad'evărul, dar ăsta-i adevăr de spus în faţă, ca un bou?; cum a făcut tot el în 1997 când a publicat Jurnal I-1I-III? Şi cum Sa te legi de ovrei, chiar slujindu-te de adevăruri orbitoare?, nu ştii că ei dictează, nu numai finanţele, presa, cinematograful - dar şi adevărul? E-he, Orwell, ştia el ce ştia..., la ovrei se gândea când a imaginat 1984. Ovreii îi manipulează pe americani, în toate... Or să-l decapiteze pe Goma, nu cu toporul, ci cu lama de ras, ca să dureze plăcerea... Ştie careva când o să aibă Joc execuţia, că nu mai am răbdare: mâine?; poimâine? Ei, da, ovreii nu se grăbesc, întâi se pregătesc bine-bine, ca pentru un spectacol, pentru o piesă de teatru, mai degrabă ca pentru un război-fulger: fiecare ostaş învaţă rolul, partitura scrisă la Centrala de la Tel-Aviv, urmînd a fi recitată după scenariu, la semnalul convenit, de la Bucureşti, de la Paris, de la Praga, de la, ba de la New York, de la Cluj, prin Poeta Apostrufică, nepoata lui lanoşi, mătuşa lui Manea, verişoara lui Reichmann, cumătră lui Cosaşu... - întru eficace hărţuială,., Simultaneitate în atacuri şi nelăsare să deschidă gura a celuilalt - aşa au făcut ei totdeauna: au atacat în haită, concertat şi concentrat, focalizat pe ţintă, q secundă, un minut, hai o săptămână,nu ca noi: un cioban, cu bâta, azi, altul peste cinci ani, că şi-aşa suntem noi eterni...»; şi: «Jar s-a băgat Goma ăsta în faţă, în loc să aştepte să pornească acţiunea un scriitor adevărat, unul de valoare, cu adevărat reprezentativ pentru breaslă - ce eu n-aş fi putut scrie un pamflet pe tema asta?, e-he, mult mai virulent!, mai ales că aveam acces Ia arhive, ştiam totul-totul despre evrei încă de pe când scriam romanul despre Ip... după reproşul lui că nu am scris încă “cealaltă faţă a Străinului”, adică ce ne făcuseră ungurii nouă, măcar de la ocupaţia din septembrie Jurnal 2001-2003 259 ‘40... - vreau să spun: pe când lucram la... scenariul pentru filmul care a devenit povestirea Moartea lui Ipu...» (nemuritor citat din rostirea, în 1973, a nemuritorului decedat Titus Popovici); şi: «Aşa a făcut şi în 1968-69 când şi-a trimis în Occident pişăcioasele lui scrieri, ca alde Ostinato» (citat din încă-nemortul C. Ţoiu, în 1999, în Cotidianul)-, şi: < 314 Paul Goma fiind dacă aceasta poate deveni un instrument al păcii - răspunde, în franceză: “La musique n’est l’instrument de rien”. Şi alta, care ar putea provoca alte - interminabile - discuţii: «Eu nu cred în responsabilitatea colectivă». Asta à propos de Germania şi evreii... Sâmbătă 25 ianuarie 2003 Alaltăieri (îri 23 ianuarie) mi-a parvenit de la Stăneşti Din Calidor cules Ia ordinator de Flori. Două zile în care am corectat, calibrat. Plăcută treabă. De-aş mai avea prilejuri din astea. Duminică 26 ianuarie 2003 în continuare despre euthanasie: Ieri la TV o dezbatere, în fapt: critici violente la adresa canalului de televiziune A2 care difuzase un reportaj din Elveţia unde există stabilimente în care bolnavii incurabili se pot sinucide - dacă mai au putere şi mai ales dacă au bani, ca să plătească séjour-ul. Mulţi francezi au fost indignaţi de difuzarea acestui film, iar o persoană din Belgia - care a participat de la Bruxelles la emisiune - a ocupat timpul şi răbdarea (mea) cu .lălăieli perifrastice din care se înţelegea că dânsa este împotriva euthanasiei, fără a spune motivul - şi nu !-a spus, animatorul emisiunii a avansat: “probabil din motive religioase” (creştinii, mai ales catolicii, sunt împotriva sinuciderii). A participat şi “un pus-la-zid”: François des Closets. Acesta, într-o emisiune anterioară, pe alta canal, în care îşi prezenta o carte despre euthanasie, afirmase că trebuie legiferată şi în Franţa, printre altele pentru că... “aici se practică o medicină cu două viteze: cine are bani şi relaţii poate beneficia de «asistenţă», ceilalţi, nu...” - şi a dat ca exemplu soţul Françoisei Giroud; după chiar mărturia celebrei soţii, în ultima ei carte, bolnavul incurabil a fost “ajutat, la domiciliu”. Răcnetele (deduse de mine, fiindcă erau doar mesaje care defilau, scrise) pricinuite de acest “afront făcut ordinului medical francez” mi-au adus în urechi - şi în burtă - răcnetele indignarisite protestînd împotriva “afrontului făcut breslei (scriitoriceşti) române” de către semnatarul acestui jurnal. Ca şi breslaşii carpatnici, ordiniştii galici nu “combateau” afirmaţia - formulată cu argumente, cu exemple - a lui F. des C., ci protestau în general, ca “membri ai corpului medical” (al breslei, ce spuneam?) şi îmi deveneau vizibili în atitudinea lor corporatistă şi... corporală - mai ales al guşii umflată de indignare... Jurnal 2001-2003 315 încă o dată: nu e mare deosebirea dintre franţuji şi români în privinţa euthanasiei: Francezii o vorbesc în-necunoştinţă-de-cauză, Românii ,nu o vorbesc deloc - dacă n-au auzit de ea.... Repetat fiind reportajul incriminat, I-am văzut şi eu. Mi s-a părut decent, discret, respectuos faţă de intimitatea pregătirii de plecare. Femeia - era o femeie - avusese un cancer la sân, racul îi cuprinsese plămânul stâng, se întinsese în tot toracele, mai avea de trăit “o lună, cel mult două”; bolnava făcuse o primă călătorie în Elveţia - din Franţa - aflase condiţiile (şi preţul...) - revenise, semnase sub ochiul camerei de luat vederi nişte hârtii, luase din mâna infirmierei-asistente paharul în care era pregătită “doza”, îl dusese la gură... Imaginea următoare: infirmiera telefonînd la poliţie şi anunţînd decesul. Indignaţii nu se arătaseră indignaţi pentru că acest document atroce în... delicateţea lui fusese difuzat - nu! Ci pentru că “fusese difuzat în jurnalul de la orele 20”! Cum ar veni: pentru că telespectatorii nu erau pregătiţi, nu erau avertizaţi, mai erau şi copiii care priveau, şi bunicii lor. Sinuciderea... Şviţerienii, oameni practici, inventaseră şi această pompă-de-bani cu firmă umanitară (că tot găzduiesc ei şi Crucea Roşie). Dacă priveşti (reportajul) şi îl judeci fără a te gândi la... cât îi costase pe sinucigaş sinuciderea-asistată medical, găseşti că metoda nu esté rea: îl ajută pe condamnat să o sfârşească odată cu viaţa care nu mai esté viaţă, să scâpe de suferinţă, de umilinţă. Sinuciderea - este adevărat că Biserica dezaprobă sinuciderea, refuză să-l îngroape - creştineşte - pe sinucigaş... însă, iată: ortodocşii noştri neaoşi de la bisericile de la Paris (şi de la cea liberă, şi de la cea a Ambasadei RSR, unde oficiază un june şi cultivat teolog, parcă şi el din clanul ardeleriilor: Pop - nu o fi prieten cu Bâdiliţă?, nici chiar cu Barbăneagră?) au refuzat categoric să-i facă slujbă lui Ion Omescu, “sinucis, în plus, homosexual”! - dar un popă catolic a acceptat - am consemnat în Jurnalul 2002, în luna mai... Sinuciderea... Sar la altfel de sinucidere: ; Nu mai ţin minte anul în care Ungaria ajunsese în finala campionatului (mondial?, european?) de footbal - presupun că a jucat cu Anglia... Să fi fost în 1952? în 1953? - oricum, eu eram la liceu, unde mi am urmărit meciul la radio - mi-a povestit tata: Se întâmplase ca el, atunci, să se afle la Rupea, la o şedinţă a învăţătorilor - când, afară s-au auzit întâi urlete de durere, de groază apoi împuşcături. Cei din sală au presupus că - “după meci”, la radio, se transmitea vreo piesă la “Teatru la microfon”. însă a intrat val-vârtej un funcţionar al secţiei de învăţământ şi a anunţat: 316 Paul Goma «Se-mpuşcă ungurii!» O vreme nu s-a înţeles: de ce “să se-mpuşte ungurii”? între ei? Vor fi avînd ceva de împărţit? Dar ce? A venit o primă lămurire: «Se-mpuşcă ei pe ei» (tata a ţinut minte precizarea: «ei pe ei», mi-a repetat-o ani de zile, în toate împrejurările...). Tot nu s-a înţeles; lămuritorul a lămurit: «Au pierdut la fotbal şi e jale mare. Cântă Tristă Duminică... şi după aceea se omoară. Unii s-au spânzurat, dar ăştia nu se-aud... Se aud numai cei care-şi trag un glonte în cap...» Tata era de zece ani în Ardeal, trăia şi printre unguri, avea prieteni unguri - dar tot nu cunoştea sufletul ungurului... A trebuit să i-l explice un coleg ardelean: «Aşa fac ei când pierd o luptă: se sinucid». «Dar n-a fost luptă - doar un meci de fotbal...», a încercat tata. «Fotbal, fotbal, dar cine era “celălalt”? Un ne-ungur, deci ei consideră că au pierdut o luptă, ruşinea înfrângerii trebuie plătită...» Tata nu a înţeles “mecanismul”: să te sinucizi (de-adevărat!), pentru că ai pierdut un meci de fotbal? Nu înţelesese nici “chichirezul” - i l-a dezvăluit după o vreme un învăţător basarabean care funcţiona în Rupea: «Să râzi, să plângi?», îi spusese acela. «Ştiam că ungurii sunt foarte mândri şi că atunci când pierd o înfruntare, beau palincă, plâng, înjură, cântă romanţa lor Tristă Duminică...- dar nu-şi iau viaţa... Chichirezul însă e acesta: pe noi, în sală, ne-au speriat împuşcăturile de afară, însă nu ne-am întrebat: cine are arme de foc, în ziua de azi, când pentru o bănuială, pentru o pâră că te-ai întors de pe front cu un pistol, capeţi 5-6-7 ani de puşcărie?» «Da, bre», va fi încuviinţat tata cu mintea basarabeanului de pe urmă. «Chiar aşa: cine are arme de foc pe timpurile astea...?» Răspuns: - arme de foc - pe timpurile astea - au: securiştii, miliţienii, activiştii de partid, şefii diferitelor instituţii, direcţii, organizaţii, fie ele doar “economice” - şi numai ei, adică “măitovarăşii”- elftarăşii. întrebare: - care dintre elft’arăşi, avînd arme, şi-a(u) tras un glonte în cap, după înfrângerea - la fotbal - a echipei Ungariei? Răspuns: “elftarăşii noştri maghiari”- şi numai ei, fiindcă românii, chiar pasionaţi de fotbal, nu merg până Ia a se sinucide. Un alt coleg învăţător - un ardelean - zisese: «Da-mpuşte-se toţi, că şi-aşa-s prea mulţi la comunişti! în Securi-tate cel puţin jumătate-s unguri, în Miliţie la fel, la fel în activul de partid; şefi de câte ceva: preşedinţi, directori, responsabili - ăştia ajung spre 80%, deşi nu-s mai alfabetizaţi decât analfabeţii rumâni ai Jurnal 2001-2003 317 noştri. Asta numai aici, la noi, la Rupea, unde ungurii sunt puţini, cel mult 10%, dar ce-o fi la Braşov?, la Târgu Murăş?, la Cluj? Dar la Bucureştri, care-i al doilea oraş unguresc din lume?» «Dar în Ungaria?» continua tata, povestind zicerea colegului «câţi unguri cu drept la arme se vor fi împuşcat, din pricina înfrângerii la fotbal?» Mulţi, domnule. Câţi anume - nu se ştie: sinuciderea, în comunism, era şi mai... secretă/interzisă decât în Biserica Catolică. Luni 27 ianuarie 2003 Am uitat să amintesc (uita-m-ar boala!) că acum trei ani, când mă simţeam foarte-foarte rău, l-am contactat cu un pretext oarecare pe un fost coleg de celulă de la Gherla, acum medic celebru la Paris (persoană importantă, nu-i spun numele...) şi l-am rugat ca, în caz că eu sau soţia mea îi dă “un anume semnal”, el să vină fuga-fuga cu stricnina, căci eu mă voiu sinucide... Eu eram tragic de serios, amicul era nesuferit de hilar, m-a luat peste picior, m-a asigurat că n-am nici pe dracu (când eu mă simţeam cu trei picioare în groapă) - şi nu a promis că vine cu stricnina aceea. Dar eu tot nu-i pun numele aici - nu merită! îşi zice prieten al meu şi nu-mi^dă o mână de-agiutoriu... încă nu am primit vreun semn de viaţă de la Chişinău dinspre lurie Roşea şi-a lui ceată. Şi nu-mi vine să le telefonez. Colesnic va fi lucrînd la corectare-imprimare, aşa că îl las în pace. Sergiu Grosu nu răspunde la telefonul de la Paris - o fi plecat. Mai aştept două săptămâni - nu: până la mijlocul lui februarie: trei. Marţi 28 ianuarie 2003 Am ajuns până la partea a treia din Calidor. M-am oprit, istovit. Am să continuu mâine. Dealtfel, când corectez, în pauze nu pot face altceva. Miercuri 29 ianuarie 2003 Am terminat corectarea Calidorului. Slavă Domnului, m-am liberat. Mi-a spus Doicescu: a trimis, printr-un tânăr istoric, la Bucureşti, un set de fotografii cu Monumentul Reîntregirii de la Chişinău (cel dinamitat de ruşi,.în 1944), Ca să le dea la jurnale. Cea răspuns Prelipeeanu - prietenul meu - de la România liberă: «Nu e momentul...» y 318 Paul Goma Cum să fie “momentul” publicării unei fotografii cu Reîntregirea? Iar la Adevărul-Scînteii: «Nu intră în profilul nostru...» Şi asta este adevărat: cum să intre în profilul lor, de bolşevici? Doicescu se mira, înfuriat. Eu nu m-am mirat - doar înfuriat. Joi 30 ianuarie 2003 M-am trezit de pe la patru şi ceva. Mi-a venit Columna 3-4/2002 a lui Grigurcu. îmi publică alt fragment din Infarct(us) - 3 pagini. De mirare: Laszlo publică o traducere din Papini, un comentariu cu citate din Caraion, dar nimic despre antisemitismul meu cel fioros... Probabil în numărul viitor. încă un semn de antisemitism din partea ultra-filosemitului hebdomadar Le Nouvel Observateur. De astă dată mult mai anti’-decât contraancheta care dădea un rezultat ca la radio Erevan: “nu elevii arabi îi agresaseră pe elevii evrei - ci invers: evreii pe arabi - şi anunţaseră poliţia înainte de... declanşarea atacului”... în numărul său din 30 ian.- 5 febr. 2003 N.O. (cu precauţia de a nu semnala textul şi în sumar...) publică sub: “Exlusif’, “Rabbin Farhi: les pièces du dossier”, explicînd în introducere: “Le Nouvel Observateur a avut acces la trei rapoarte medicale descriind rănile sale [ale rabinului Farhi]. Anchetă asupra unui zvon...” : ' “Istoria”: la 3 ianuarie acest an rabinul Gabriel Farhi este agresat în sinagoga pariziană unde oficiază, de către un individ îmbrăcat în negru şi cu, pe cap, cască integrală de motociclist, care strigă, în arabo-franceză: «Allahou Akbar, on aura ta peau!» - după cum relatează victima anchetatorilor de poliţie şi pompierilor (ca de obicei, sosiţi primii la locul crimei) şi îl înjunghie; din fericire, nu mortal. Actul provoacă indignarea generală (Chirac scrie victimei: “acest act de violenţă intolerabilă care a vizat un militant pentru pace şi al dialogului între religii” - rabinul fiind membru eminent al MJLF, Mişcarea evreilor liberali din Franţa fondată de Daniel Farhi, tatăl lui Gabriel), mobilizează presa, care vorbeşte de... antisemitismul francezilor, de Vichy, de simpatia Franţei pentru palestinieni, etc. După ce la 6 ianuarie automobilul rabinului este incendiat, în 8 ianuarie este organizată o “mărturie de solidaritate” Ia sediul MJLF, “curent progresist şi minoritar în sânului iudaismului francez”, là care participă Sarkozy, actualul ministru de interne, Juppé, Balladur, Jospin... Marie-France Etchegoin - autoarea anchetei - scrie: Jurnal 2001-2003 319 “Totuşi, în chiar ziua atentatului [3 ian.] se nasc întrebări asupra autenticităţii cazului (Nicolas Sarkozy [ministru de interne] este, evident, informat pe dată, ceea ce nu-l împiedecă să-l primească pe Gabriel Farhi şi pe tatăl, său şi nici se fie prezent el însuşi la ceremonia organizată la sediul MJLF). Circulă un zvon... răuvoitor, antisemit -acesta: şi dacă individul în negru,-,cu cască, cuţit marca Laguiole, strigînd «Allahou Akbar, on aura ta peau!» nu existase? Dacă Gabriel Farhi îşi zgâriase singur abdomenul? “Atât înalţii responsabili ai ppliţiei, sindicaliştii poliţişti, jură că au văzut un ‘dosar acuzator’ al rabinului; desemëni membri, ai stat-majorului pompierilor vorbesc de un raport medica] dijjjă care victima se automutilase... Numai că judecătorul care instruieşte cazul tot nu-l are în mâini [dosarul]”. ' “Zvonul se răspândeşte, creşte; la 20 ianuarie Marianne [săptămânal fondat şi condus de Jean-François Kahn, “liberal de dreapta”] publică un articol nesemnat intitulat: ‘Atentat împotriva unui rabin; poliţia îl consideră suspect”’ [atentatul]: în sprijinul afirmaţiilor, săptămânalul citează faimosul raport al medicului pompier care a notat pe foaia de observaţii: ‘Plagă ezitantă [hésitante] putînd corespunde unei automutilări’. “Această frază lipseşte din raportul consultat de noi”, scrie Marie-France Etchegoin. “în schimb există restul fişei, în care este menţionat: ‘plagă de aparenţă foarte superficială (puţin compatibilă cu spusele sale’ - ‘puţin compatibilă’ cu spusele rabinului”, explică jurnalista de la N.O. care încheie: “Şi în momentul de faţă expertizele (ale rănii, automobilului incendiat, a cuţitului, a cămăşii victimei) continuă”. încă o tentativă de a-i impresiona-culpabiliza pe goi din partea evreilor. Iată însă că o publicaţie filosemită ca Le Nouvel Observateur şi-a luat - pentru a doua oară ştiută de mine - sarcina de a demistifica aceste manevre care nu aduc nici un surplus de simpatie, nici, de culpabilitate din partea goi-lor. Din contra. Vineri 31 ianuarie 2003 Am ajuns la sfârşitul lunii şi l-am marcat printr-un geruleţ şi o ninsoare... ; ,, 320 Paul Goma FEBRUARIE Sâmbătă 1 februarie 2003 Am trecut în februarie cu al doilea val de iarnă. Duminică 2 februarie 2003 Am terminat de corectat-scurtat Infarct. Aşa arată ceva mai puţin ne-bine. Să văd ce impresie o să am peste o vreme... Ieri: Catastrofa Columbia. Luni 3 februarie 2003 Din nou fără-treabă. Altfel spus: şomer. Marţi 4 februarie 2003 în continuare fără-treabă. Ieri m-am uitat încă o dată peste Profil. Nu e o carte rea, săraca -dar nici biină. împiedecată. înnodurată. Nu curge. Miercuri 5 februarie 2003 Nimic. Măcar dacă aş visa, noaptea. Dar nu mai visez de vreo doi ani - uite, nici nu-mi dădusem seama. Probabil din pricina unui medicament - dar care? Nu e plăcut să nu mai visezi. Ba chiar e ne-plăcut să nu mai visezi. E ca şi cum ţi-ar fi amputat un membru al trupului sufletesc. Joi 6 februarie 2003 Ieri am petrecut - la televizor - momente deja-memorizate (nu neapărat: memorabile...): aşa cum, în România, eram, cred, singurul reacţionar care stătea şi se holba la prestaţiile televizuale Ceauşeşti, cam ca viţelul la... (de aici se va fi trăgînd “tembelizor”, termen la care voi fi pus şi eu umărul, dacă nu cumva îl inventasem) şi-i asculta toate prăpăstiile, toate ceauşismele, aşa am stat aseară şi l-am ascultat cuminte pe Colin Powell, la Consiliul de Securitate al ONU, citindu-şi extemporalul de elev puturos. O diferenţă tot există: pe Powell nu l-am putut auzi în limba lui: traducerea franceză (defectuoasă) acoperea engleza-i americană - în Jurnal 2001-2003 _____________________________________________321 schimb Nea Nicu... E-hei, ce creator de limbă românească, Farul Nostru, Fiul cel mai iubit al pământenilor carpatnici! Când citea el - tot de Ceauşescu vorbesc r. şi, reuşea; să rostească textul (ce tortură pe capul' lui!); nu mă bucuram decât de pronunţia scornieească: “Vienam”, “Secoritate”,-riomnai”,, “legili”, “fimeili”..., însă când se libera el de jugul textului şi începea să dea din mână... Doamne-Doamne, ce logică specială avea mâna lui, cu care nega ceea ce afirma calea, bucală, ce gândire (şi ea special de specială); - încât :adeseori mă credeam în miezul Caragialelui, Nemuritorul... r Pe când Powell... Cu gândirea lui americană,.de tanc sovietic -nici un pericol de a derapa în... poezie. Nici măcar de râs nu a fost. Singurul simţământ încercat; o mare, o imensă, o nesfârşită tristeţe. ? Ca oricărui biet european, lucrărjca lui Powell mi s-a părut; penibilă. El promisese probe a adus o fiolă cu ceva alburiu, i-a zis; ..“antrax”, . a tot arătat-O: şi . a împachetat .totul în: “avem informaţii”; “avem probe;irefutabile”; .“avem mărturia unui transfug...” - vorbe, vorbe, vorbe. Aseară, la ONU a fost vorba, nu de ticăloşia lui Saddam, de crimele, lui treeme şi de ceic viitoare (prin ameninţare) - pe astea le ştia toată Ipmea - ei de gândirea americană, cea ca tancsovieticul... Vineri 7 februarie 2003 Ce spuneam de gândirea americană! Ga şi cum Powell ar fi fost strălucit de convingător în lecţia lui de învăţător de ţară (suplinitor) -cu “exemple”: «Iată,,copii, acesta este antraxul; o linguriţă din acest produs...» - Bush junior^.Copilul-MinUne (măcar ălăîalt ştie să cânte...) a declarat că gala. “partida /the game/s-a terminat!'" i. Necazul este acesta- în două părţi: . ,a) Amerieaniii trecînd, fulgerător eu blestemele.de la.Satan-Ben-Laticn la Sman-Saddani. au creat o asemenea confuzie chiar în spiritul europenilor, încât mulţi dintre aceştia nu mai ştiu cum îi cheamă şi au început a judeca astfel: «Dacă Americanii insistă, înseamnă că vor fi ştind ei ceva ce noi nm ştim - deci să mergem c.u ei...»; b) Americanii făcînd ceea ce tot fac, îi întăresc pe ruşi: Ivanii nu au nevoie să mişte un deget, “beneficiile” cad singure în cuşmă lor ca perele răscoapte: alaltăieri înşişi irakienii i-au căutat la Moscova; ieri pakistanezii, altfel proamericani din negura... deceniilor. Statele care au mari dificultăţi cu propriii lor integri şti musulmani - deveniţi feroci antiamericani - se adresează Salvatoarei Rusii... Estimp Marii Terorişti continuă liniştiţi “lupta împotriva terorismului”,la,ei în Rusia (Cecenii), în China (Tibetanii, Uigurii), în Israel (Palestinienii).,.. .. . 322 Paul Goma Ştiu că au existat mari-scriitori (vorbesc numai de scriitori, în speciai prozatori - nu de “artişti”: muzicieni, plasticieni) care nu s-au interesat de “politică”, nu au suferit din această pricină, ba au trăit foarte bine şi mult - ca Simenon. Acest foarte mare scriitor, un “Balzac al secolului 20 - dar mai mare decât Balzac” (citat bine adus din condei) a prins în opera sa colosală - ca întindere şi calitate - lumea franceză... de până la al doilea război mondial. Chiar dacă a scris mult şi după, chiar dacă autorul dă indicaţii cronologice, lumea din cărţile lui rămâne încremenită atunci, în anii 20, 30. Doamne fereşte, nu este un reproş, acesta va fi semn de atingere a eternităţii^ nu? Eu gândesc altfel - ceea ce nu înseamnă că am dreptate: Un scriitor - mai cu seamă prozator - care, ca Simenon, nu a făcut “politică” (şi alţii, şi alţii, cu toţii mari), mărturiseşte o certă lipsă de compasiune faţă de... persoanele devenite personaje. El i-a privit pe oameni (persoanele...) cu ochi curios şi rece de entomolog. Bine-bine, azi nu mai suportăm “umanismul de tip rusesc”; exacerbat la Dostoievski, după ce trecuse printre pietrele de moară ale lui Tolstoi -dar nu strică la casa prozatorului un strop de înţelegere, în sensul de împărtăşire, fie şi preţ de câteva pagini, a destinului - nefericit - al unui nefericit personaj. Şi la aceasta mă gândeam atunci când vorbeam de “transpunere”, nu!doar de coborîre-urcare la nivelul persoanei devenită personaj; şi o zăbovire - o pauză de respiraţie - în timpul căreia autorul să-i simtă persoanei-personaj căldura corpului cu căldura corpului, blana cu blana... Dacă tot nu poţi fi generos cu semenii aflaţi în mare dificultate (tu însuţi eşti sărac, eşti invalid, nu te poţi deplasa), fii măcar cu personajele tale, pe hârtie - că tot nu te costă “gestul”! Iar Doamne-Doâmne, la Judecata de Apoi, deşi cunoaşte înşelătoria’ la care te-ai dedat, va zice: «Treacă de la mine minciuna asta, măcar te-ai gândit că ai putea'face bine:..» Sâmbătă 8 februarie 2003 Tot fără vise. începe a deveni enervantă situaţiunea - dar ce să fac: să-mi provoc eu vise? - cum? Cu ce să mă gâdil pe la glanda visuală? u . , Am citit undeva zilele trecute: un ziarist american l-a întrebat pe Schônberg dacă un creator exilat îşi pierde o parte din forţa creaţiei... întrebare triplu-prostească: - a). Schônberg, compozitor, folosea un limbaj artistic (muzical) insensibil la exil - doar dacă ducea dorul pianului cu care se obişnuise la el acasă, la el în ţară; dacă în timp ce crea el creaţii nemuritoare, nu Jurnal 2001-2003 323 se auzeau, pe fereastra deschisă, privighetorile patriei, ci corbii surghiunului; b) . Schônberg era evreu, deci mult mai puţin sensibil la pierderea unei patrii - decât dacă se răsfăţa (ceea ce nu era cazul, măcar pentru că nu cunosc răspunsul la întrebare), cum făcuse Norman Manea, prin 1992, la Madrid: Normânul nostru naţionale tratatase cu mult curaj tema “Exilul” şi ne povestise cu lacrămi în glas tragedia vieţii sale: “exilul de la Berlin”! Nu i-ar fi fost ruşine, lui, care copil fiind, cunoscuse deportarea în Ucraina! Minţea fără să clipească, fiindcă “la Berlin” el stătuse cât stătuse cu o bursă şi cu statut de cetăţean al RSR, nu ca exilat (acela carele a cerut azil politic) în aşteptarea emigrării în America, unde, în sfârşit să poată deschide gura, ca să spună adevărul despre ţara şi a lui, România, sub comunişti şi sub Ceauşescu: adevărul despre România în suferinţă a lui NorManea a fost acesta: pe când el nici nu se născuse, Eliade scrisese articole legionare.,.; c) . Chiar de-ar fi fost un creator sensibil la desţărare, prin limbă, adică: scriitor, tot nu ar fi fost vorba de “diminuare a forţelor de creaţie”, fiindcă nu există vreo legătură între durerea de a fi pierdut ţara şi pierderea capacităţii de a “crea”. Nu mai ştiu dacă Schônberg a răspuns jurnalistului - probabil nu, din moment ce era scoasă în faţă doar întrebarea lui - dar ştiu, fiind oarecum în materie... : altele sunt “diminuările”. Duminică 9 februarie 2003 Mi-a venit Vatra 11-12/2002, unde citesc noutatea: aş fi “tăticul” lui Alexandru Vakulovski. Cum nu am avut la îndemână decât atâta, am dreptul să mă întreb dacă această “laudă” de sine, a “băieţelului” meu este ironie, de-a dreptul băşcălie, ori serie. Ştiu de la Anca Haţiegan că “fiul” îşi manifestase dorinţa de a intra în comunicare cu mine (tăticul său). Nu a făcut-o. probabil din lipsă de timbre poştale -cunosc foarte bine această blestemată împiedecătoare a comunicării între oameni... Oricum, ştiam că neştiutul fiu al meu este autorul romanului Pizdeţ - titlu care nu m-a făcut să tresar şi să-mi acopăr obrazul de ruşinare, ba mărturisesc: pe undeva am fost chiar gelos pentru asemenea găselniţă (mi-a trecut când Ana mi-a atras atenţia că eu o “găsisem” de vreo 30 ani, dar a rămas necunoscută, fiind îngropată în Alfabecedar...). Ce am simţit însă - încă o dată: nu am putut citi măcar o pagină din proza-i: că Vakulovski în chestie a făcut saltul (mortal?), nu doar peste propria-i condiţie de student-basarabean-la-Cluj, nu doar peste “nivelul” prozei din Basarabia, dar şi binişor peste cel din restul României sclifosite,.jre-loc-tropotite, “în 324 Paul Goma căutarea romanului pierdut”, ca să fac o referinţă cultă la Breban. Pizdeţ, în ochii mei - care nu au citit proza astfel botezată - este: nu un titlu vulgar-provocator, ci un ţăruş înfipt până-n miezul... titlului, la adâncimea la care nu pot pătrunde prozatorii de pe malul drept al Prutului; un geamăt-răcnet de mare suferinţă, de nesfârşită disperare şi de adâncă sensibilitate - în general (cea care îi lipsea lui Simenon, de pildă) şi artistică, ex-trasă din cea mai autentică şi fertilă sursă: cea rusească. Luni 10 februarie 2003 Mare tărăboi; mare: Nemţii şi Franţujii nu se lasă traşi în război, Rusia... profită (proastă ar fi dacă nu ar face-o), Belgia a ameninţat cu veto-ul în NATO “împotriva” ajutorului miltar dat Turciei, Anglia se află într-o situaţie dintre cele mai jenante, America, după ce, prin glasul autorizat al lui Rumsfeld, tratase ţările care nu băteau pas de front pe arătură drept reprezentante ale... “vechii Europe” (cult e desculţul Rum’!) - prin contrast cu “noua Europă” (Polonia, Cehia, Ungaria - o să revin), se dezlănţuie împotriva Franţei: Chirac este “codoşul lui Saddam”, francezii sunt “laşi, antisemiţi” (cum altfel?)... Mi s-a strâns inima'când am aflat, în urmă cu vreo săptămână: cu excepţia Germaniei şi a Franţei toate membrele NATO au semnat o declaraţie de credinţă Americii şi războiului petrolului. Nu am văzut numele României (dacă nu am citit lista...), deşi parcă fusese şi ea primită... Sau nu “de tot”? Oricum, în realitatea adevărului-istoric: ţările adunate de alfabetizatul Rumsfeld sub firma comună: “Noua Europa” - încă o dată: Polonia, Cehia, Ungaria - fac parte din “Europa Vândută” de ei, de Americani, Ruşilor; din Europa Amnezică - din acelaşi motiv; au uitat că ele însele: Polonia, Cehoslovacia fuseseră şterse de pe hartă, prima prinvoinţa lui Stalin şi a lui Hitler, a doua prin doar a lui Hitler; că Polonezii şi Cehii în exil se înrolaseră pe dată în armatele aliate îşi vărsaseră sângele luptînd împotriva armatei lui Hitler, însă la “scadenţă” Americanii nu ţinuseră seama nici de sacrificiile consimţite, voluntare, nici de imoralitatea actului lor, al americanilor, de a lăsa victima tot pe mâna călăului; Ungaria nu luptase împotriva Germaniei - din contra, însă laşitatea Americanilor în 1956 anulează “păcatul” vechi... Şi totuşi, aceste ţări - libere, azi - au semnat actul de alegenţă. Este adevărat: în conducerea lor sunt comunişti, chiar securişti - mai tineri, mai... mascaţi, deci fără simţul demnităţii naţionale. Dar dacă ar fi fost conduse de “reacţionari” ca omologii lui Coposu, Raţiu, Cîmpeanu, Constantinescu, Zoe Petre? Nu, ar fi fost tot orbi Jurnal 2001-2003 325 americanofifi?/Ba,:cum:nu? Dintr-un motiv care adună toate motivele: gândul la profil: americanul îi va plaţi pe cei fideli,.de orice culoare ar -eij!: ■■ • > . 0 - :.. ■ - •■■■■■■■ a : , “Luciditatea” politică a lor:: nulă, Chiar de vor fi ştiind ceva ustorie, .vorba ardeleanului-despre mintea lui Iorga: nu o ştiu pe cea bună. ; ' . ■..■Mv - c Cehia: este cultural filogermană, politic: filoengleză; Ungaria (cam) la fel . Polonia, deşi America i-a fost pământ de emigraţie, sufletul i-atras întotdeauna spre Franţa. Or: ce au ţinut ei/ele minte din istoria secolului trecut? Că Germania: le-a oprimat, că Franţa (“Marea Curca’’) lc-a trădat, că nu le-a apărat când aveau ele mare nevoie de ajutor (Ungaria este un caz aparte, ea âcţionînd-gândind numai în funcţie deTriano», unde Franţa a fost favorabilă României). ! : Polonia actuală-a dat o primă dovadă de măgărie politică încă înainte .de “declaraţia comună”, pro-amerieană: imediat ce a fost primită în Comunitatea Europeană - cu substanţiale “suplimente” cerşite cu înjositoare insistenţă (am-subliniat: Europeană, ca să nu fie trecută cu vederea), Polonia a' dehunţât contractul de cumpărare a unor avioane;Dassault (Mirage) - cu care va fi dotătă aviaţia Comunităţii Europene;;!- şi s-a adresaţi (în fapt, a acceptat oferta americanilor de a cumpăra de. la ei avioane - “mai ieftin?)-.: f‘Mâi ieftin” - de acord, dar cu ice bani?;Ge întrebare! Cu banif primiţi de la7Comunitatea Europeană! Sânt convins că Românii, aflînd de şmecheria de trei lulele a polonezilor, au fost geloşi: ah, de ce n-au fost şi ei primiţi în C.E., ca, întâi-să-i tragămapiepEpe europeni, să-ie ia banii - apoi să se închine Porţii Americane! Lucru curat, românesc! Pe solul Ungarrei funcţionează încă din timpul războaielor din 'Balcani, o. baza americană care â fost modernizată în vederea campaniei din Irak. în România, membrană a NATO de abia sunt aşteptaţi Americanii: să instaleze o bază mică, mică, uite-atâtică, o băzuţă, o bazică - dar americanică,. din aia cu dolari pentru Gică Mână- V! ică.. Marţi 11 februarie 2003 Despre termenul: “antisemit” şi derivatele. Ca tot creştinul' (!) am folosit şi eu “antisemit” în vorbă şi în scris. Chiar în Basarabia - scrisă în 2001. Dar nü şi în Săptămână Roşie, din 2002. Fiindcă... între una şi âltaÿprobabil prin decembrie 2001, s-a întâmplat ceva, mi-a- căzut în cap- o... revelaţie: Un jurnalist de la Antenne 2 - care a prezentat o vreme jurnalul ele la prânz, Rachid Arhab are şi în momentul de faţă un serial de interviuri -:“pe stradă”, mai ales cu populaţia arabă din Franţa. Una 326 PauI Goma dintre emisiuni a avut loc în cartierul nostru, în. capătul străzii noastre, pe Boulevard de Belleville. Era atunci vorba de Intifada. Au vorbit la microfon şi evrei şi arabi, fiecare spunîndu-şi oful şi susţinîndu-şi opiniile. Pe atunci mai exista dialogul - nu doar în cartierul nostru: când vorbea un evreu, arabii nu-l întrerupeau, nu-l contraziceau, nu-l bruiau, îl lăsau să vorbească; când vorbea un arab, evreii nu-i strigau că minte, nu îl agresau (la propriu), nici nu părăseau locul eu pricina. : într-un asemenea - totuşi, dialog - un arab destul de tânăr, dar vădit, neintelectual (i se vedeau mâinile: sigur lucra cu lopata, probabil la construcţii), când i-a venit rândul a spus cam aşa: «Nu înţeleg de ce Evreii ne tratează pe noi, Arabii, de “antisemiţi” - când şi noi, Arabii, suntem semiţi”»... Mi-a căzut para mălăiaţă, Mărul lui Newton, mintea de pe urmă: Dar bine-nţeles! Şi doar ştiam ceva istorie şi ceva lingvistică - cum de suportasem - ba chiar scrisesem cu mâna mea o asemenea aberaţie ca “antisemitism”? Ei, uite, o scrisesem; adevărat, simţeam că ceva nu este în regulă, dar a trebuit să vină un arab din Belleville, ca să mi-o... explice. Pornind de la clasarea (artificială) pentru nevoile sistematizării cunoştinţelor, mai ales în lingvistică: “limbi semite”: araba, ebraica, arameeana, malteza... - termenul “Antisemitismus” fusese formulat pentru întâia oară de germanul Wilhelm Marr în 1879, în contextul epocii - care cunoştea un nou val de antiudaism, mai cu seamă... în Franţa, prin Ch. Drumont. Se ştie la ce crime s-a ajuns prin antiudaism în secolul al XX-lea, dar acum este vorba de termenul “antisemit”. Or, în marcarea infamantă, ca a vitelor cu fierul roşu, în Germania nazistă Evreii erau numiţi Jude - pe zidurile proprietăţilor, pe vitrinele prăvăliile, pe actele de identitate, pe steaua galbenă purtată, iar în Franţa ocupată, colaboraţionistă: Juif. în româneşte Evreul era numit, curent, popular -neinsultant jidan, în ruseşte: jâd, în ungureşte: jidov. Chiar după ce în româneşte, jidan a devenit termen injurios, evreul era apostrofat prin «Jidane!» şi nu... «Semitule!» însă Evreul nu replică la «Jidane!», prin «Antijidane!», ci prin: «Antisemitule!» Jude, Juif, jidan (derivate de la Iudeu) - şi nu... “Semit”. Atunci de unde a ieşit... inversul, “antisemitul”? Până la proba contrarie, văd traiectoria cuvântului “antisemit”, folosit în toată lumea de sorginte europeană aproape similară cu, mai târziu, a sintagmei “gulagul românesc”: a pornit de la un adevăr specific (chiar dacă e o invenţie, un artificiu), dar a. fost deturnat de victime şi pus la treabă în serviciul răzbunării lor (primul); folosit greşit, însă pentru că analfabeţii au fabricat istoria în România ultimilor 13 ani, termenul a fost “adoptat” şi de foştii deţinuţi - încă Jurnal 2001-2003 327 odată: ei auziseră de “gulag” abia în 1972, de la radio Europa liberă, când s-a transmis în foileton Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn. Termenul “antisemit” - prea larg, prea cuprinzător, în varianta sa iniţială - a fost într-atâta ciocănit, repetat-repetat-repetat de evrei, până ce a fost... acceptat aşa, fals, falsificat. De ce vor fi făcut Evreii asta? Se vor fi gândit că un termen (corect, adevărat) ca antiiudaism sau antievreism nu le este convenabil, pentru că vizează un număr restrâns de componenţi ai comunităţii lor: doar câteva milioane (de evrei), pe când “antisemitism” acopere, include, sensibilizează sute de milioane - chiar dacă doar o mică parte evrei. Astfel s-a ajuns la tragice absurdităţi: mulţi, prea mulţi evrei îi tratează pe Palestinieni de... “antisemiţi”, ceea ce ar semnifica: se înjură în faţa oglinzii. Cu atât mai vârtos, cu cât prea mulţi dintre israelienii de azi nu au deloc sânge iudeu - fie sunt incaşi curaţi, fie sovietici... necuraţi, care, pentru a ieşi din gulag, se căsătoriseră cu o presupusă evreică - şi iată-1 pe David biruitorul filisteanului (palestinianului!) Goliath... “Antisemitism” - cuvânt din categoria binecunoscută în România comunistă, “element”, “individ”, “duşman”, colportat(e) mai ales de securişti semianalfabeţi. Am auzit şi eu beţivi “tratîndu-se” (înainte de a se înjura de mamă şi de a se lua la bătaie - cu servietele cu pâine): «Individule!»; am auzit ţaţe spurcîndu-se: «Eşti o elementă, scroafa ordinară!»; “Antisemitule!” este insulta rapidă, la îndemâna oricărui negânditor - altfel cum de semiţi-semiţi (evrei din Israel) l-au tratat de antisemit pe semitul Daniel Barenboim, născut în Argentina, dar (şi) cetăţean, prin opţiune, israelian?; “Antisemitule!” este răspunsul evreului idiot - când tu îi spui că este idiot (nu evreu); al evreului necinstit când tu îi spui că e necinstit (nu evreu); când tu îl acuzi de colaborare cu Securitatea - cazul lui Ed. Reichmann - (nu de colaborare cu... CIA...);: “Antisemitism” este un supra-cuvânt: nu-l poţi “combate” - ce să-i răspunzi agresorului, că ba nu eşti antisemit, din contra: filosemit din moşi-strămoşi?; este un cuvânt-căluş, folosit de mulţi evrei atunci când nu mai au, ei, argumente - din familia «tuberculoaso!» pe care generaţia mea de studenţi o ştiau din gura lui Tudor Vianu, care îl dădea drept exemplu de confuzie a punctelor de vedere. Un alt termen frate: sionism. A fost şi el inventat la sfârşitul secolului al XIX-lea, tot în limba germană, de astă dată de un evreu, N. Bimbaum, în 1880, sub forma: “Zionismus”. Birnbaum facea apropierea de biblicul munte Sion şi botezase Palestina contemporană (lui): “Noul Sion”. Tereticianul sionismului, în 1897 a fost Théodore Herzl. în perioada marilor persecuţii ale evreilor din Rusia (pogrdinurile, fabricarea 328 PauI Goma “Protocoalelor înţelepţilor Sionului”, la Paris, de către unul Golovinsky, pentru uzul Ohranei), s-a cristalizat visul întoarcerii, printr-o doctrină dinanaică, militantă, exclusivistă, xenofobă, anti-goi, antiarabă. Cum o primă variantă a stabilirii unui stat evreiesc fusese imaginată în Basarabia ocupată de ruşi, în Bucovina - ocupată de Austrieci - şi în Transnistria (între Nistru şi Bug, teritoriu locuit atunci, majoritar de moldoveni), Evreii sionişti au pus texte în idiş pe melodii curat-basarabene (Imnul de stat al Israelului este,muzical “Cucuruz cu frunza-n sus” - am scris un capitol întreg despre muzica la evrei, în Săptămâna Roşie, pornind de la studiul lui A. Oişteanu Imaginea Evreului în cultura română). Oricum, sionismul ca doctrină este una... reacţionară, exclusivistă, agresivă, rasistă - ea se află la baza statului Israel, din 1948. : Evreii de azi se străduiesc să facă o diferenţă “esenţială” între rădăcinile: “semit” şi “sion”, ba provoacă scandaluri în presă, pentru a avea ocazii de “demarcare” - ca cel recent (februarie 2003): La o dezbatere televizată preşedintele Crif, Roger Cukierman, l-a taxat pe Olivier Besancenot (un comunist-revoluţionar, în fapt: trotskist-fară-mască-şi-fărâ-pseudonime) de “antisemit”, fiindcă acela se declarase în dezacord cu comportamentul “sionist” al israelienilor faţă de palestinieni. Tovarăşii de Crif, nu numai că l-au criticat pe preşedintele lor, dar au facut-o în presă, acuzîndu-1 că prin acel “amalgam” (antisemitism=antisionism) ar fi riscat să provoace “ruperea comunităţii evreieşti de opinia publică” (franceză) şi să dea (comunităţii evreieşti - în exterior) o falsă imagine, de “extremistă”. Roger Cukierman a fost, în acea emisiune, nu un gafeur, ci un... deviaţionist, în sensul cunoscut de noi, cei din Est: adică “acel tovarăş care o ţine drept înainte, când partidul (unic) o eoteşte”. Cred că “semit”-”sion”, cu inevitabilele din-contre: “anti”, sunt capul şi pajura aceleiaşi monede: sionismul este constanta activă, combatantă, agresivă, colonizatoare a doctrinei aplicate, iar -semitismul (exclusivist) este varianta aparent pasivă, “intelectuală”, setoasă de “dezbateri” - în fond extrem de agresivă şi ea, pentru că în fapt, refuză dialogul: aruncîndu-i celui din faţă, de la bun început, calificativul: “antisemit”, evreul provoacă, nu un schimb de idei, nu o discuţie, nici vorbă de o dezbatere,: ci pronunţă un act de acuzare, pretinzînd că el fusese agresatul - “ca evreu” (nu ca hoţ, ca mincinos, ca necinstit, ca lipsit de inteligenţă) - declanşînd conflicte fără de obiect - dar ce prilej mai favorabil de a-i culpabiliza pe goi!, de a le închide gura înainte de a fi rostit o silabă! în închisorile comuniste şi nu doar în România - exemplul-modelul venindu-ne de la Răsărit - se petreceau lucruri stranii cu Evreul: Jurnal 2001-2003 329 Foarte mulţi dintre anchetatori, directori, miniştri (vorbesc acum numai de Aparatul Represiv) erau evrei. Aceştia acţionau în numele “adevărului bolşevic”, al “clasei muncitoare” (româneşti, se înţelege), în realitate erau mânaţi mai ales de răzbunare, de Lega Talionului (de Ochi pentru Ochi, Dinte pentru Dinte), împotriva goi-lor, consideraţi cu toţii - global - vinovaţi de a-i fi persecutat de-a lungul veacurilor-mileniilor; aceştia (securiştii evrei) erau tot timpul cu acuzaţia de “antisemitism” în gură - şi în ciomag. Nu am cunoscut puşcăriaşi sionişti, dar ştiu că între securistul evreu (anti-antisemitul) şi deţinutul sionist nu exista complicitate... de rasă. Sioniştii care au supravieţuit detenţiei au ajuns în cele din urmă în Israel; securiştii evrei - tot acolo, ba chiar mai devreme şi mai lesne decât sioniştii... Cum se vor fi descurcînd împreună pe acelaşi petic de pământ - Dumnezeu să ştie... înapoi la indignarea Crif-ului: Cukierman a reacţionat ca un om normal atunci când s-a supărat pe interlocutor şi l-a tratat de. “antisemit”, fiindcă acela îi acuza pe. israelieni că îi persecută pe palestinieni în virtutea doctrinei sioniste (cea xenofobă, anti-goi, segregaţionistă - calificativele lămuritoare au fost adăugate de mine). Ei bine, tovarăşul nostru Cukierman trebuia să fie atent la cuvinte! Deja “antisemit” este un termen fabricat, de care se uzează şi se abuzează - acum să-l bage în aceeaşi ciorbă cu “antisionismul”? - asta este o greşeală semantică, o eroare tactică dăunătoare-cauzatoare comunităţii evreieşti... Pupături, îmbrăţişări Chirac-Putin. Putinoarea! E flatat(ă) să se vadă curtat(ă) de Franţa, dar el/ea tot cu gândul la dolarii Americii - mai exact: ai “prietenului meu, Bush”, cum a declarat Sfântul Vladimir de Kaghebégorod. O să vază el, Chirac: nici n-o să plece bine “cinstitul oaspete” din Franţa, că Rusia se va pupa, ruseşte, pe gură cii America, Puţin întrebăgîndu-şi limba cu Bush, după metoda Brejnev - fiindcă America este adevăratul interlocutor al Veşnicei Asiate Rusii. în acest imn de slavă ridicat Rusiei o notă distonantă: cei din jurul lui André Glucksmann care au manifestat, aducînd aminte francezilor că Puţin îi masacrează, în continuare, pe ceceni... Şi Ana şi eu regretăm Că, dată fiind sănătatea noastră, nu am putut participa măcar de pe margine... Ciudată apariţie - la ţanc! - a unei casete (audio) cu care Ben Laden intervine... în favoarea Americanilor, comentez eu, cunoscut rău (negru) de cer al gurului. Orice-aş face nu scap de determinarea de a fi fiul tatălui meu - cel care vedea în toate relele “Mâna Rusului, ascultă-mă pe mine!”. Eu văd - de când URSS a devenit Rusia - în toate cele rele... Mâna Americanului... - “ascultăTmă pe mine!” 330 Paul Goma Miercuri 12 februarie 2003 M-am plâns că nu am vise... Ei bine, astă noapte am primit ceea ce tot râvneam! Cu vârf şi îndesat! Un vis sănătos, măi tovarăşe, ca o povestire re'alist-socialistă inspirată din marea literatură sovietică - din păcate, m-am trezit înainte de a-1 fi “parcurs” până la final. Deci: eram undeva. La ţară. Pe noroi. Fulguia rar. Un număr de vaci mâncau din un fel de iesle-balansoar, care pe timp de ploaie, ca să nu fie udat fânul dinlăuntru, se înclinau pe lung, iar o rogojină acoperea partea de sus a lor, cea expusă ‘temperiilor... Numai că n-am văzut cum mâncau vacile dintr-o iesle... acoperită. Poate/ sigur fiindcă problema visului era alta: Unele vaci se bălegau de 5 ori pe... (nu am reţinut “pe” ce: pe zi, pe metru pătrat, pe cap de văcar?); Pe când altele, vorba lui Săraru: se “din contra”, bălegau de 6 ori! Ei bine, acestă enigmă trebuia s-o rezolv: ce era de făcut cu acest criteriu de diferenţiere dintre clasele vacilor bălegătoare?! Atâta m-am supărat pe “problemă”, încât am făcut un efort şi... m-am trezit. Uf! Mai bine lipsă decât realism-socialist bălegos! Am primit scrisoare de la Oleg Brega de la Chişinău şi ultimul volum scos de Luca Piţu: “Temele deocheate ale timpului nostru”. Am să-i scriu Piţului de cum voi citi cartea. Azi s-au tot adunat “zvonuri” privitoare la tentativa de intoxicare din partea Americanilor, cu banda - sonoră - pe care Powell s-a grăbit să o... autentifice şi pe loc să o combată - cu câteva ore înainte de a fi difuzată de postul de TV Al Qaida din Quatar (când, pentru mesajele anterioare ale lui Ben Laden aveau nevoie de câteva zile - iar rezultatele ultimului, din decembrie 2002, nici azi nu au fost comunicate)... Jurnaliştii sunt convinşi că Americanii nu mai ştiu ce “dovezi” de culpabilitatea a lui Saddam să inventeze, ca să înceapă războiul... Ca şi cum Americanii s-ar jena de propriile făcături grosolane şi de minciuni. Au să facă război împotriva opiniei Francezilor, Germanilor, împotriva deciziilor Consiliului de Securitate, împotriva adevărului, împotriva bunului-simţ... Păi nu sunt ei cei mai mari şi mai tari? Joi 13 februarie 2003 Americanii au declarat că nu au nevoie de aprobarea Consiliului de Securitate ca să pornească la război. Şi noi care credeam că au... Belgia a acceptat să primească plângerea supravieţuitorilor victimelor lagărelor de palestinieni din Liban, Sabra şi Şatila, în timpul Jurnal 2001-2003 331 ocupaţiei Israelului, iniţial respinsă. Acum Curtea de Casaţie a revenit, cererea a fost acceptată. Sharon era atunci (în 1982) ministru'de Război - cel care pregătise terenul lichidării palestinienilor, iar când falangele libaneze trecuseră la uciderea lor (cca 3.000 victime au fost recenzate), se întorsese cu spatele - şi aşteptase. Drept care va fi inculpat de crime de război de cum nu va mai fi prim-ministru... Ilustrativă este, nu hotărârea ministerului de Externe israelian de a-lrecherha pe’ ambasadorul la Bruxelles, de a-1 convoca pe ambasadorul belgian1 la Ierusalim - ci declaraţia unui membru al guvernului israelian (nu i s-a dat numele, a fost desemnat ca “un oficial”) care a spus: «Punerea sub acuzare a unui israelian - oricine ar fi el - de către justiţia belgiană este problematică» - nu în sensul că ar putea fi interpretată ca imposibilă, ci în sensul că va crea grave-probleme celor care au avut această idee. Cum Să nu fie (problematică) inculparea unui israelian - de către justiţia: belgiană? A, dacă'pe israelianul acela, “oricare ar fi”, l-ar pune sub abuzare justiţia israeliană... Să tot aşteptăm... Oricum, supravieţuitorii s-au adresat, nu unui tribunal libanez - locul faptei - ci unui tribunal neutru şi care să accepte plângerea.. ’ De peste o jumătate de secol posesorul de paşaport israelian -oricare ar fi el - se bucura de imunitate totală. Cum îndrăznesc nişte goi să profere ameninţări cu judecarea pentru crime de război la adresa eroului naţional israelian Sharon, cel pe care, pentru a doua oară opinia publică l-a ales, ca să o conducă pe culmi... - în ciuda dezvălu-irii unor scandaluri financiare? Nu va fi acuzată Belgia de antisemitism? Măcar de antisionism? • De ce nu?, vorba lui Barbăneagră. Ca să vezi! Sharon - cu trupele sale, israeliene - acţionînd pe sol libanez, nu poate fi pus sub acuzare de... Belgia! Să fie judecate faptele sale de arme la... Ierusalim, nu? în yirţutea “democraţiei” care domneşte în ţara în care făptaşul - deja pus în urmărire de Tribunalul Penal Internaţional - are dreptul să se prezinte la alegeri, are dreptul să fie ales, are.dreptul să se re-prezinte, să fie re-aleş... Israelul este singurul stat din lume (curat democratic!) care nu acordă azil politic goi-lor, de orice natură ar fi persecuţiile la care fuseseră' supuşi în ţările lor. Vorbesc în cunoştinţă de cauză: în toamna .anului 1977, după liberarea din ultima detenţie, când ne hotărîsem să părăsim România, m-am informat şi la ambasada lor de la Bucureşti şi, surpriză; am provocat panică, nu doar la ambasadă, ci şi la Centrală, la Tel-Aviv -au plouat declaraţiile de dragoste eternă de la te miri. cine, împerechiate cu ameninţări (că, dacă îi provoc, b sa fiu pedepsit), mi-au promis 332 Paul Goma marea cu sarea, numai să nu cer azil politic Israelului “care, ştiţi, se află într-o situaţie cu totul specială, deci nu obişnuieşte”... Ei bine, eu nu cunoşteam... specificul Israelului: ne-obişnuirea de a acord azil politic. îar Ana, care nu cunoştea “demersul” meu, aflînd, m-a certat şi mi-a adus aminte de modul în care eram eu perceput - oficial - în Israel: ca acela.care strică bunele relaţii ceauşo-israeliene (după ce le compromisese pe cele ceauşesco-americaneze), ca.singurul scriitor de origine română, ale cărui -cărţi (traduse. în limbi,occidentale) erau... “reţinute” la bordul,avioanelor Elal cu, destinaţia Bucureşti., Dacă erau pennise cărţile lui S.oljeniţîn (dealtfel vândute în librăriile israeliene, ca şi Ostinato al meu), anunţul stewardese suna: «Călătorii care posedă Cărţi de Paul Goma sunt rugaţi insistent, să le predea perso-nalului de bord,. înaipte de .aterizarea la Bucureşti». Simpatic, nu? Numai cărţile lui Goma, “jidoyitul”, nu şi ale “fascistului Cioran”, nu şi ale “legionarului antisemit Eliade”... ‘ , Dacă un “disident” ca. Gqma nu era dorit în Ţara Sfântă (ce să facă el,, anticomunist, printre milioanele de comunişti care, după ce puseseră umărul - şi ciomagul - la instaurarea “celei mai drepte orânduiri”, în URSS, în Polonia, în Ţările Baltice, în “RSS. Moldovenească”, în RSR. în Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în... se prelinseseră în;Israel - statul care ăcordă azil'criminalilor de război, vinovaţilor de crime împotriva omenirii, criminalilor penal, escrocilor internaţionali, urmăriţilor pentru tot felul de delicte şi de crime - cu condiţia să fie evrei. Pe aceştia nu-i extrădează, acestora nu li se comunică dosarele financiare, nici conturile în băncile israeliene.:. Aceştia au dreptul la “azil” Dar numai aceştia. îmi rămăseseră ochii lipiţi de un plic prins în pioneze deasupra ordinatorului. în el se află şi o cartolină ceîebră, prezentînd “carcera studenţilor din Heidelberg” trimisă de Sami Damian în 17 decembrie 2001 în care prietenul meu scria: “Mărturisesc că unele accente [din textele mele, ri.m., P.G.] îmi stârnesc nedumerire (mai vechi: tonul de minimalizare a unor colegi [colegii fiind Ana Blandiana, n.m.], chiar dacă în esenţă ai dreptate; mai noi: pornirea unilaterală împotriva evreilor)” (subi: mea, P.G.). Această băgare de.seamă a provocat “Scrisoarea deschisă” a mea. Dar bineînţeles că avea dreptate Sami Damian: eu sânt un vechi pomit-unilateral împotriva evreilor, chiar dacă el drege busuiocul afirmîrtd că pornirea este mai-nouă... Dacă ar citi ce am scris şi aici, ar ridica din umeri a neputinţă: ce să facă el, dacă eu m-am dovedit a fi unilateral pornit împotriva evreilor... /. Mă întreb - pe bună dreptate în campania de pedepsire a antisemitului de mine care se pregăteşte, mai ales pentru Săptămâna Roşie, va participa şi dragul de Sami Damian? Jurnal 2001-2003 333 Păcat că a murit Crohmălniceanu (“în surghiun, la Berlin”, cum ne informează acelaşi S. Damian), el ar fi fost un adevărat stâlp al campaniei anti-Goma. Ciudat: Croh îmi dăduse un referat (favorabil, zicea el, eu nu l-am citit) pentru Ostinato, însă mai apoi, după tratamentul aplicat autorului, se va fi revizuit şi referâtorul... După ce la Aix-en-Provence, în octombrie 1991 am părăsit tribuna, ca să nu stau alături de el, proaspătul Rabin Croh mi-a aplicat... reţeta Iorgulescu (lui Breban): brusc, mi-am pierdut şi talentul, nu mai eram scriitor, cărţile mele - printre ele chiar Ostinato pe care îl lăudase şi îl recomandase spre editare - deveniseră “operele” - ghilimelate... înapoi la Sami Damian: Dacă va participa la campania anti-antisemită (ţintă: eu), sânt sigur că nu mă va acuza “total” (pardon: “unilateral”), va aminti că, în fond, am fost băiat bun până de curând, însă nu se înţelege ce mi s-a întâmplat de am devenit ce sânt... Iar eu mă voi gândi că n-ar fi rău dacă s-ar consulta cu Alain Păruit, cu Geta Dimisianu, ca să afle motivul: sânt nebun-nebun! Cum altfel? Numai un nebun s-ar fi “dat la Tovarăşa”, cum atât de plastic se exprimase Marin Preda; numai un nebun “s-a pus” cu Securitatea, după cum se mirau/mă dezaprobau colonelul Gheorghe Vasile şi generalul Pleşiţă, la ei, la Rahova, între două şedinţe de îndeaproapică lămurire ideologică; numai un nebun l-a putut acuza pe Liiceanu, că i-a topit o carte nedistribuită - fiind acela editor, filosof...; şi numai un nebun a riscat să se certe cu Monica Lovinescu, acuzînd-o pe papesa noastră naţională de intrigă, trădare, pactizare cu călăul... Şi în loc ca “bolnavul” să se interneze la psihiatrie, să se caute, el se lasă pradă unei porniri unilaterale împotriva evreilor, cum atât de cu delicateţe se exprimă Sami Damian... Ei, da, am comis culmea... nebuniei - încât voi fi stârnit compasiunea sinceră până şi a lui Ţepeneag - va fi zis, în numele unei prietenii defuncte: Ce i-a trebuit lui Goma să-i atace şi pe evrei, doar ştie că nu te poţi atinge de ei nici cu o floare - ce, eu mor de dragoste pentru un bou şi-un analfabet ca Ed. Reichmann?, dar nu mă leg de el, din contra, îi cânt în struna-i destrunată; tac şi-not... ‘Noată, Ţepe, ‘noată. Vineri 14 februarie 2003 în ultimele două nopţi: ger, înjur de -2°. Iar m-ara speriat că-mi’ îngheaţă leuşteanu’, dar în ultimul moment mi-am adus aminte că rădăcina care a puit şi mi-a parfumit fadele mele supe a fost adusă de Mircea (şi Flori?) Stănescu, din Bucureşti - or Capitalia iubită ea cunoaşte geruri straşnice, iar leuşteanul tricolora supravieţuiaşte în 334 Paul Goma grădină - sub o tulchină - şi nu în niscai sere bine încălzite la pieptul Patriei. Are să întârzie - ca anul trecut, vreo cinci săptămâni, dar şi când are să deie frunză... ' Citesc1 “Temele...” piţuliene cu mare delectare, eu destulă gelozare (cusur vechi faţă cu productele-i) pe ici, pe colo cu iritare. Pentru nu foarte exacta informaţie... Dar toţi care comitem comiteri pe hârtie cădem şi la păcatul... inexactităţilor (o-ho, câte am şi eu pe suflet, mai ales în Jurnal I-II-III...). Am să le semnalez autorului după ce voi fi terminat cartea, însă am dat peste una care nu mă priveşte pe mine decât pentru că i-am mai semnalat-o. Nu mai ştiu dacă era apărută într-un periodic ori volum, dar ştiu că i-am mai scris, comunicîndu-i opinia mea, pe puncte, se vede însă că poşta... Este vorba de o afirmaţie de la pag. 89: “...marele comparatist [atât de elogiat azi, de fiul lui Petru Andrei, în seria nouă a Opiniei Studenţeşti27)]” Trimite la Nota indicată (27) aflată la pag. 219 şi care glăsuieşte: “27. Vezi Opinia studenţească, nr 21/1999, p. 6: «P.A.: Mamă dragă, Adrian este un om extrem de cult, este unul dintre scriitorii noştri care, şi ca estetician şi filosof, lasă ceva după el. Dar Adrian Marino este unul dintre cei mai lipsiţi oameni de caracter pe care i-am văzut în viaţa mea. Adrian Marino m-a băgat la puşcărie. Nu numai pe mine, peste 300 oameni. Din ei vreo 60 au murit. Când am ieşit din închisoare, eu nu aveam unde să lucrez, a trebuit să descarc vagoane cu grâu în gară. Când a ieşit din închisoare s-a căsătorit cu o fată cu origine sănătoasă, fiică de ceferist, ilegalist. Apoi Adrian Marino a luat Premiul Naţional şi a început să se plimbe prin străinătate. Adrian Marino a băgat intelectuali din Iaşi la închisoare. Pe Nicu Botez, Traian Gheorghiu, Titus Hotnog, Gheorghe Chiper şi alţii». «OPINIA: L-aţi mai întâlnit pe Adrian Marino în ultima perioadă?» «P. Andrei: N-are ce căuta la mine. Nu-i spun nimica, nu-l ocărăsc, dar la mine în casă n-are ce căuta. El fuma împreună cu maiorii aceia care mă băteau, firma ţigări Kent şi-mi spuneau: ‘Haide, mă, spune, mă, că cu cât sântem mai mulţi, cu atât mai bine’. El a trăit bine, scrie şi acum, iar eu am ajuns la 45 kilograme»” Mai există un adaus al lui Luca Piţu, dar acela nu prezintă interes pentru ce vreau să spun. Iată ce: Când minţi (doar dacă nu-ţi dai seama că minţi, ceea ce ţine de alte instanţe) este recomandabil să cauţi ca “elementele” din care-ţi construieşti minciuna să fie credibile - în asta (mai ales că sunt amintiri datînd de decenii bune) Un rol esenţial jucîndu-1 cronologia, aşezarea Jurnal 2001-2003 335 în timp a evenimentelor, a “elementelor”. Apoi să păstrezi măsura, mai ales cea “cantitativă”: nu e defel inteligent să arunci afirmaţii ca: «A băgat în puşcărie peste 3Q0 oameni»,, «din care vreo 60 au murit», altfel apari ca un mincinos ordinar şi toate afirmaţiile tale - chiar şi cele adevărate - devin suspect(abil)e. Este adevărat: eu l-am cunoscut pe Adrian Marino abia în 1958, la începutului lunii decembrie, în Bărăgan, în satul-nou Lăteşti, unde fusesem trimis în domiciliu obligatoriu după liberarea de la Gherla. Câţiva ani am fost în bune relaţii (dar nu de prietenie), apoi, după ce el a fost re-arestat şi condamnat la drept-comun pentru “părăsire de domiciliu” (prin 1961), a venit o perioadă tulbure - oricum, eu nu înţelegeam ce se petrecuse cu el în lagăr, iar ceea ce înţelegeam refuzam să accept. După plecarea mea din Lăteşti, el a mai rămas. Nu ne-am mai văzut decât după “Decretul Ceauşescu”,: cel din iunie 1965, probabil prin 1966, când eu încercam să debutez la Gazeta Literară, susţinut de Tita Chiper, iar el, deja re-introdus în viaţa literară: (îi apărase Viaţa lui Macedonski) “ar fi putut” pune o vorbă bună pe lângă Eugen Simion, factotum al revistei (el îmi îngropase manuscrisele predate - dealtfel aveam să debutez la concurenţă, în Luceafărul lui Eugen Barbu). Deci Marino, solicitat de Tita Chiper să intervină în favoarea “fostului coleg.şi prieten de puşcărie şi Bărăgan”), a refuzat -probabil-sigur din: acest, motiv l-am şi încondeiat, în Bonifacia, povestind pe larg scena... Insă ne-ajutbrul lui nu a fost determinant, fusese doar un episod al îndepărtării de el, o chestie personală, deşi nu existase .vreodată ceva de împărţit între el şi mine. ■ Cronologic, fazele despărţirii noastre au fost: - întâlnindu-mă pe stradă, în Bucureşti, cu Alexandru Bratu -soţul-profesoarei mele de pian şi compoziţie, Emilia Constantinescu-Vaida-Bratu, de la Lăteşti şi prieten şi coleg de ţărănism militant al lui Marino dinainte de închisoare, el mi-a spus, de astă dată limpede, ceea ce în Bărăgan încerca să dea de înţeles: «prietenul nostru Adrian nu mai este de-al.nostru; după liberarea de la drept-comun, pentru părăsire de domiciliu, prietenul Adrian a devenit prieten,cu duşmanii noştri».:, însă Alecu Bratu nu-mi argumentase afirmaţia-bănuială; - prin 1969, când Marino a participat la campania politică, dusă de Ivaşcu (colegul său la catedra lui Călinescu, la laşi, înainte de arestarea în, 1949) şi director al Contemporanului, pusă là cale dé D. Popeseu-Dumnezeu împotriva “evazionismului” în general, cu arătări spre “onirism”. îl interpelasem pe Marino în legătură cu articolul său, vădit facînd parte din campanie, în care-1 ataca pe Ţepeneag, arătîn-durtnă, nu doar uimit, ci indignat că el, Marino participă la arderi pe rug. în piaţa publică cerate de C.C. La puţin timp,, pe culoarul României literare l-am pus în faţa lui Ţepeneag - care i-a coşnunicat tot răul pe 336 Paul Goma care-I gândea despre el, ca “lătrător de serviciu în haita lui Ivaşcu”. Spre surprinderea noastră, Marino, chiar de nu şi-a cerut iertare pentru măgărie, senin, s-a oferit pe loc să scrie “ceva pozitiv” - despre acelaşi Ţepeneag - în viitorul număr din Viaţa Românească. Nici această probă nu m-a convins că Marino este “prieten cu duşmanii noştri”, doar că are oarecari slăbiciuni de caracter... -Abia când ăm aflat că Marino, fostul deţinut politic, purtător în spinare a 14 ani de- suferinţe cumplite pricinuite de Securitate face parte din redacţia revistei securiste Cahiers roumaines d’études littéraires (cu Zoe Buşulenga,'Mihnea Gheorghiu, Al. Bălăci - şi Popescu-Dumnezeu supra-şef) ba, din 1973 o şi-dirijează (vezi Dicţionarul Esenţial... p. 497), publicaţie pentru export (ca şi Glasul Patriei, apoi Tribuna României periodice de propagandă peste hotare în scopul de intoxicare a exilaţilor şi conduse de bunul său prieten Ivaşcu); după altă vreme am aflat că el, puşcăriaş politic anticomunist călătoreşte în Occident ca Vodă prin lobodă, la colocvii, congrese internaţionale, chiar şi la odioasa întru toate “Fête de l’Humanité”, un fel de Cântare a Păuniei de pe malurile Senei, organizată de comuniştii galici - dar şi “în documentaţie” (în Spania!, pe când mai trăia Franco! - vezi: Olé, Espana!, Bucureşti 1974); decisiv, după ce mă exilasem: vizitîndu-1, la München, pe Vlad Georgescu, directorul Europei libere, am dat, la el în casă,: de Marino - ca o floare!, fără fereală, de parcă şi el ar fi fost refugiat politic şi slujbaş la americani, ;ar fi locuit peste drum şi ar fi venit doar aşa, să vadă ce mai face şeful său Vlad... -atunci am acceptat că Alecu Bratu “cam” avusese dreptate, cum relativizează ardelenii chiar şi atunci când vorbesc de.:, cam-fnorţi. Ca şi în cazul lui Ivasiuc, nu am avansat decât prin “bănuieli” interogative de genul: «Cum este posibil, ca...?»,■ provocate de “ciudăţenii soeial-politice” pe care mai lesne le descifram noi, foştii deţinuţi politici totdeauna punînd pe două coloane - de pildă: «Cum este posibil ca Ivasiuc să devină funcţionar la Ambasada Americană - în timp ce aproape toţi foştii deţinuţi politici nu aveau dreptul decât la muncă-manuală?»; «Cum este posibil ca Marino să aibă paşaport de serviciu cu.care bântuie Occidentul ca o Blandiană ori/şi ca un Sorescu, în timp ce alţi scriitori, chiar fără închisoare politică, nu primeau aprobare nici pentru Bulgaria: Mazilescu, Grigurcu, Turcea, Dimov?» însă - la Ivasiuc - nu am deschis gura ca să-l acuz de “conivenţă cu Securitatea” (eufemism) decât după ce am avut sub ochi dovada-scrisă: în a n-a detenţie, în luna mai 1977, când, în dosarul meu, am citit rapoartele lui Ivasiuc; la Marino: prin 1982, când l-am întâlnit în apartamentul lui Vlad Georgescu de la München. Abia aceste probe m-au îndreptăţit să afirm - cu durere^ cu mânie - că prieteni ai mei, colegi Jurnal 2001-2003 337 de puşcărie, de d.o. deveniseră (Dumnezeu ştie în urma căror presiuni, urmare a cine ştie ce torturi) auxiliari ai Securităţii. însă P. Andrei nu se sprijină pe nici un argument (iar Luca Piţu greşeşte când ia simple-afirmaţii drept adevăruri şi le difuzează prin volumul său) atunci când pretinde că... 1. Marino ar fi vinovat de arestarea a 300 de persoane - din care 60 au murit. Chiar 300 persoane au fost arestate ?- din pricina lui Adrian Marino? Chiar 60 dintre ele au murit?; 2. Că acuzaţiile lui P. Andrei sunt tragic de incoerente reiese din paralèlele operate - citez: “Când am ieşit din închisoare, eu nu aveam unde să lucrez, a trebuit să mă duc să descarc vagoane cu grâu., Acesta a fost primul termen, Dar P.A. ştie foarte bine: toţi foştii deţinuţi politici găseau de lucru numai la “munca de jos” - şi eu am descărcat vagoane cu grâu în gara Şercaia - ei şi? Le-am descărcat! Nu le-am lăsat încărcate! Şi nu mi-a căzut coroana. Cu ce compară P. Andrei propria-i soartă (de descărcător de vagoane): cu a lui Marino, să zicem: şef de gară? El delirează astfel - şi la ne-obiect şi mincinos: “Când a ieşit el din închisoare s-a căsătorit cu o fată cu origine sănătoasă, fiică de ceferist, ilegalist...” Da de unde! Când a ieşit din închisoare, Marino s-a logodit cu Lidia Bote, asistent sau conferenţiar la Universitatea Cluj, iar părinţii Lidiei nu erau “ceferişti ilegalişti” ci... ba chiar din contra, iar tatălui său, tocmai i se comutase pedeapsa cu moartea la muncă silnică pe viaţă - pentru motive... anticomuniste, se înţelege. înapoi la “comparaţie”: deci P. Andrei a trebuit să descarce vagoane - în timp ce Marino... Marino găsise de lucru în altă parte? Undeva, cu un statut privilegiat - ca de pildă al lui Ivasiuc (la ambasada americană) ? Ca al lui Alexandru (nu Gheorghe!) Calciu, la ambasada cubaneză? Ca al lui Aurel Covaci, la ONT, secţia călătorii în Occident? Nu. Dar unde? Nicâiri - fiindcă nu căutase, nu ceruse. Nici la Lăteşti, în şase ani, nu lucrase - trăia din ceea ce îi trimitea-aducea soţia sa, Lidia Bote; nici la Cluj, în “libertate” nu lucrase - decât pentru sine şi pentru cărţile sale (dealtfel Marino era o persoană “economică”: nu bea, nu fuma, nu avea alte nevoi..'.); 3. Nu ştiu cum să iau acuzaţiile cu... ţigările Kent. în 1949, când a fost arestat Marino (deci şi el, P. Andrei) nu existau ţigări Kent în România; vor fi ajuns a fi cunoscute prin 1965, însă atunci nici acuzatorul nici acuzatul nu mai erau în anchetă,-nici în închisoarea golită din la decretul din 1964. Că este vorba de “ţigări fine”... : nu ştiu ce fumau securiştii între 1949-1955. dar sigur este că în 1956 cele mai fine-ţigări fumate de anchetatori erau autohtonele, însă extrem de scumpele pentru fumătorii de rând: Virginia (roşii), Victoria 338 Paul Goma (parfumate) - Carpaţi fără apendicul încă necunoscut: filtrul. Iată cum un neadevăr “neesenţial” (ca ţigările Kent) pune la îndoială adevăruri - esenţiale. Ca supliment: când l-am cunoscut pe Marino - el nu fuma. Şi nu cred că fumase înainte de arestare - cu atât mai puţin ‘■‘ţigări Kent”. .4. Culmea paralelismului, al comparativismului (sic) din gândirea lui P. Andrei reiese din ultima frază citată de Luca Piţu: “El [Marino] a trăit bine, scrie şi acum (?), iar eu (subi, mea, PG.) am ajuns la 45 kilograme”. * Deşi am dedus situaţia foarte grea în care se află P. Andrei, mi-am amintit o “apreciere” auzită în studenţie din gura cuiva care voia să-şi amintească titlul unui film - astfel: ■■■. «™la cu când ea era blondă, în schimb el purta pălărie...»? Am înţeles: P. Andrei este un fost puşcăriaş otrăvit de suferinţă şi care caută vinovaţi de viaţa lui pierdută, otrăvită. Nu am citit întregul dialog din Opinia studenţească, deci nu pot afirma că fostul deţinut politic nu ar fi arătat cu degetul înspre Adevăratul Vinovat: Comunismul rusesc şi Securismul autohton terorist - poate că a facut-o, însă atunci când îl acuză pe A. Marino, foloseşte argumente alături, “balanţe” care nu... balanţează nimic - care poate fi contrapunerea: “El a trăit bine, scrie şi acum/ iar eu am ajuns la 45 kilograme”? Nu astea sunt păcatele - grele - ale lui Adrian Marino. Sâmbătă 15 februarie 2003 Ieri după amiază s-a transmis reuniunea Consiliului de Securitate “decisivă” în legătură cu Irakul. Dominique de Villepin a fost foarte-bun - dovadă: a fost aplaudat. Powell a fost foarte-foarte slab, penibil - şi, pedeapsă: nu a fost aplaudat... Numai că - până şi eu am aflat: politica nu se face cu/pe baza... aplauzelor la scena deschisă, ci în culise, cumpărînd voturi, şantajînd, ameninţînd, promiţind. Ceea ce şi fac americanii care, siguri de “dreptul” lor au repetat planul de a impune Irakului un guvern militar american (ca în Japonia, în 1945). Au mai anunţat: după guvernul militar (american) va veni un guvern civil - american... Au constatat (Americanii): exilaţii irakieni nu sunt buni de nimica;, “nu cunosc terenul” (dacă nu au sateliţi, nici drom-uri...) şi “nu sunt fiabili” - în traducere: rămân, totuşi, irakieni, nu au devenit peste noapte militari americani, susceptibili dé a forma un guvern... american. După aceste luminoase informaţii, Powell ne-a alfabetizat în continuare: societatea irakiană posedă o structură sănătoasă; o birocraţie funcţionînd bine. o clasă medie cultivată... Nu a adăugat că este suficient să-l iei pe Saddam de urechi şi să-l duci în Africa de Sud - gata amnistiat -;ce, te 339 Jurnal 2001-2003 pui cu justiţia americană? - şi în locul lui să pui un Mac Arthur contemporan - “societatea irakiană, fiind sănătoasă, va funcţiona, în continuare perfect...” (nici nu va băga de seamă că Timonierul a fost înlocuit...). Noile membrane ale NATO au cântat în cor Imnul American. Conducătorii actuali ai Ungariei, Cehiei (vai, vai, vai, • inclusiv Havel), Poloniei - care sunt, în fapt, vechi comunişti-securişti, orice-ar zice ei, în lipsă (“momentană”) a Kremlinului, s-au răsucit spre Casa Albă. Aici îi includ şi pe români, fără îndoială. Şi nu doar pe “reprezentanţi” - asta a fost voinţa poporului întreg (pardon: “voinţa popoarelor frăţeşti”), a populâţiunilor din Estul Europei care, după cum se ştie, cu toate sunt grav ameninţate de... Irak! întortocheatele, căcăcioasele calcule ale nenorociţilor noştri de concetăţeni şi eon;..-lăgărişti nu sunt semne de funcţionare a unor creiere, totuşi, umane, ci semnale odorifere, sudorifere, băşinifere ale sclavului de ieri, de azi, de mâine. “Masili” - Nea Nicu chiar dacă nu ştia ce vorbea, le ‘nnemerea - masili/turmoasili, iele mărşăluieşte cu drag pe culmi, bătînd copită de front pe 'arătură. Unde eşti, Verdi, să dai o nouă variantă a lui “Nabuco”, una în care sclavii mp lanţurile de la mâini şi de la picioare - nu şi pe cele de la cap şi de la inimă. Duminică 16 februarie 2003 . Marii cititori în bobi de la Washington nu au ghicit nici asta. Să zicem că atentatul de la 11 septembrie era greu de prevăzut (deşi, cu mai puţină aroganţă, cu mai puţină încredere oarbă în tehnica spionajului şi eu mai multă în om, în informaţiile provenite de la oameni...) - dar asta era de aşteptat. Asta, adică manifestaţiile monstre, din lumea întreagă -antiamericane - de ieri (şi abia au început). Bineînţeles, nu scontez pe “înţelepciunea” lui Bush junior, adică pe o repoziţionare în vederea unui altfel de atac. El şi ai săi au gândit în termeni de fapt-împlinit (şi care nu mai poate fi dez-împlinit). Cei mai bătrâni ■ şi mai cultivaţi dintre consilierii săi îi vor fi povestit “tactica” lui Stalin în al doilea război: întâi ocupi - apoi "negociezi” (ocupaţia),: terenul cucerit e bun cucerit şi doar ca să bem o cafea, să ■ fumăm o ţigară ne întâlnim... Ca la Yalta: în februarie 1945, când se ţinea confefinţa-mit, Ruşii ocupaseră deja, din nord în sud: Karelia, Ţările Baltice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria; parţial Austria, România, Bulgaria şi pătrunseseră adânc în Germania - deci nu mai era nimic de negociat. Că au trebuit să “restituie” nişte hectare deja ocupate - da, dar... au fost schimbate cu altele (tot germane). Numai că nu e rus cine vrèa - asta fiind una; a doua: America este, totuşi, fiica Europei, nu a Asiei, iar cronologic ea a fost prima 340 Paul Goma naţiune care a proclamat şi instituit democraţia. Ceea ce se petrece acum sunt derapări,. excese, accidente, nu constante; nu există în natura însăşi a societăţii lor americane, liberal-sălbatice. Să mă înşel? încă o dată: pe Americani i-a dezechilibrat (până la demenţă) prăbuşirea/URSS. în focul luptei, să constaţi, brusc, dispariţia adversarului - e o grea încercare... Să dai pumni în aer, în vânt..,, Se . ştie că în box o lovitură dată-şi-ratată, are un efectmai devastator decât o cumplită lovitură primită - pentru că “boxatul aerului” te dezechilibrează, nu doar fizic, ci mai ales mental: înţelegi că ai ratat o mare ocazie; poate unica... De atunci - 1989-1991 - Americanii, nepricepînd că prăbuşirea-dispariţia adversarului din ring a fost o consecinţă şi a acţiunilor lor, nu doar ale... divinităţii, „nemaiavînd frâne,-au început a face mimai prostii, numai prostii, numai prostii. întâia cronologic: Războiul din Golf, în 1991 - pornit aiurea, aiurea ţintit (şi atunci buba era Palestina), avînd “rezultate” aiurea. Apoi “războaiele din Balcani”, Jumaloinici de tipul Cristoiu şi Paler (şi alţii, mulţi, atât din Şcoala Scînteia, cât şi din Şcoala Flacăra) au lătrat la americani - tratîndu-i de agresori. Dar bineînţeles, că Americanii îi agresau pe... agresori: Sârbii miloşevicioşi - însă aceiaşi nu au suflat un cuvinţel despre lunga, prea lunga perioadă de neintervenţie a americanilor (traumatizaţi dez Vietnam). Finalul, cu victimele “colaterale”, cu explodarea moşiei sârbeşti numită Iugoslavia, rezultatul a fost catastrofic - doar pentru morţii care nu mai pot fi înviaţi. / înapoi, la Irak: un an întreg după tragedia de la 11 septembrie Americanii s-a tânguit, au arătat cu degetul şi cu pumnul spre un singur Demon: Ben Laden cu Al Qaida sa. Sub acest semn a fost dusă şi campania din Afganistan. Aceea încheiată fiind, opinia publică a reînceput a vorbi despre bubă: Palestina - drept care guvernul american care plăteşte sume colosale unor agenţii de dezinformare, hai să mai facă o diversiune (şi strategică şi mediatică): Irakul - mai ales că locul conţine petrolul cel de aur.. Astfel, Americanii demonizîndu-1 pe Saddam “complice al lui Ben Laden”, au ocultat (iar!) Palestina şi au reuşit să facă din dictatorul sângeros, criminal, un personaj demn de compasiune şi de... solidarizare cu el. Am mai spus asta, o să mai spun: America nu se pregătea de un război împotriva lui Saddam,, ca martirizator al propriului popor, .- ci împotriva .lui, Saddam, “complicele lui Ben Laden”. Or în “rezultatele” văzute ieri la televiziune, dacă este mai puţin sigur că America , a pierdut teren. în campania ei gesticulatorie, belicoasă, este sigur: a câştigat Saddam, el a .devenit “simbolul” .pacifiştilor din toată lumea: din Noua Zeelandă, din Italia, din Jurnal 2001-2003 341 Australia, din Portugalia, din Tailanda, Indonezia, Japonia, Spania, Anglia; din Germania şi din Franţa; şi din SUA... Au defilat pe străzile Londrei, ale Berlinului, ale Madridului, ale Romei, ale New-Yorkului, nu arabi isterizaţi, purtînd portretul lui Saddam, ci europeni, albi... Ce pagube - nu doar “colaterale”!, ce porcărie au reuşit să facă petroliştii texani şi gaşca lor de analfabeţi obraznici ! Am văzut la televizor şi o manifestaţie antiamericană de la Moscova: “o mână de nostalgici ai comunismului şi câţiva juni ultranaţionalişti”, cum fonnulau jurnaliştii francezi - nu pe nedrept. Nu am dreptul să spun că în ţările noastre - cele din fostul Bloc Sovietic - nu au avut loc asemenea manifestaţii, ci: nu am văzut eu, la televiziunea franceză. Şi nu (prea) cred că au existat: ca să manifestezi; este absolut necesar să ai măcar o vagă idee despre ce manifestezi - pentru sau contra. Trebuie să gândeşti cu capul tău, nu cu al -mereu, mereu - partidului unic, cel mereu-viu încă o generaţie-două. Chiar de nu vor fi avut loc... .. .Ştiu ce cred românii - şi ungurii şi cehii şi polonezii şi bulgarii (intraţi în Europa, în NATO - sah ba) despre “lupta pentru pace”: că este o invenţie sovietică în lupta împotriva Occidentului - deci neadevărata; deci ne-bună, dacă este... antiamericană... Pacifismul: o diversiune goşistă - ştiu foarte bine, doar în această “atmosfera’ mentală mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă. Da, bre, ar fi zis tata: fiecare cu robia lui... Numai că eu am mai învăţat câte ceva între timp: că, de pildă, a fi împotriva securiştilor care, de la ‘89 fac pe legionarii, pe misticii, pe patrioţii - nu înseamnă a fi,., anticreştin, antiromân; că a fi împotriva israelienilor xenofobi, anti-goi, care practică terorismul-de-stat împotriva a tot ce nu este de-al lor, program înscris în doctrina sionistă - acela nu este deloc... “antisemitism”;, că a deplânge suferinţele cecenilor nu semnifică neapărat “antirusism”; că a fi împotriva aroganţei, suficienţei, analfabetismului, minciunilor, a falselor informaţii răspândite de americani, dînd drept motive morale motivele curat-economice (petrolul-petrolul-petrolul!) nu înseamnă , că eşti (bine: nu înseamnă că sânt, eu) antiamerican. Şi nici că, fiind împotriva războiului în Irak, eşti... pro-Saddam. Numai “boile, vacii şi viţeile” (bietele bovine, cu cine le compar eu...) [după modelul: “papagalele şi maimuţii”, cum rostea un coleg de liceu, stăpânitor aproximativ, altfel poetizator, al limbii române - “tot aşa“ stăpânea şi materna-i limbă: aproximativ-maghiara], care gândesc rezumativ, pe-scurtătură şi trag concluzii din premise... fixate de ei şi de fantasmele lor de complexaţi - de pildă: Tu îi spui: «Bşti mincinos, ai afirmat cutare, cutare - neadevăruri patente...», 342 Paul Goma El (idiot din tată-n fiu, iar de nu, învăţat să facă pe idiotul când îl aranjează): «Te legi de mine şi de familia mea, o insulţi pe mama care m-a făcut?» Sau, tu: «Eşti necinstit: citeşti. - dacă citeşti - dar produci citate inexistente, inventate deţine...», El (de-o pildă Ed, Reichmann sau Alain Păruit sau Volovici sau Z. Omca): «Eşti un antisemit! Mi-ai zis: ‘Jidan împuţit’ - antisemitule, legionăroiule, fascistule, tu, care m-ai trimis la Auschwitz!» Cu astfel de interlocutori un al doilea prilej de “dialog” nu va exista. La cea de a doua întâlnire îi voi băga în pizdele mamelor lor de cretini! Luni 17 februarie 2003 Frig, frig: -4° pe balcon. O să trebuiască să dezgheţ apa pentru păsărele (cine le-o fi dezgheţînd-o la Bucureşti? Dar la Chişinău?). Iar am visat. Realistic iară: Trebuia să duc undeva un ceva, un fel de pachet cu alimente, întreg visul a fost cu umblarea de colo-colo, pentru adunarea în aceeaşi sacoşă a productelor. La toate punctele: femei în vârstă. La ultima etapă dau de... Françoise Giroud! Care în primul moment mă ajută să completez sacoşa, dar când s-o pornesc spre destinaţie, zice - în româneşte - zmulgîndu-mi sacoşa din mână: «Mai dă-o dracului pe Maria, aiurita - hai să stăm de vorbă...» Eu nu mâ las convins, iau sacoşa din mâinile ei, promit că, de cum mă întorc de la Maria (?), o caut pe ea, pe Françoise, să stăm de vorbă. Şi plec... Şi ca în filme, pe plecare se încheie... piesa... Vise am vrut? Vise am! O întâlnire cu Françoise Giroud nu e o perspectivă înveselitoare. Deloc. Ieri am primit scrisoare de la Niculiţă. Cuprinde şi emailuri îngropate la Biblioteca Anei. Printre ele un mesaj în care îmi sugera să propun lui Frunză “ediţia din 1994 a Alfabecedanilui”, cea cu prefaţă... Cu ocazia căutării acelei “ediţii” m-am uitat prin alta: şi n-am găsit cuvântul pizdeţ, pe care pretindeam că îl aveam, când vorbisem de “fiul meu A. Vaculovski”. Se vede că îl considerasem atât de la... îndemână, că nu-l consemnasem. Foarte bine,T-a lansat Vaculovski. Marţi 18 februarie 2003 Aseară s-a ţinut la Bruxelles reuniunea “plenară” europeană. A avut câştig de cauză - numai de astă dată! - raţiunea, bunul-simţ. Jurnal 2001-2003 343 Dezechilibraţi de-manifestaţiile de sârţibătă-duminică, războinicii au lăsat-o mai moale - dar nu şi în vorbe...- că aşa-i viaţa: ţi-e greu să recunoşti că luaseşi o hotărîre nu foarte înţeleaptă. Cuplul Germania-Franţa-Belgia-Luxemburg şi-a impus şi consolidat punctul de vedere. Chirac a rostit o cuvântare de care îşi vor aduce aminte fraţii noştri din Polonia, Ungaria, Cehia... I-a acuzat de “iresponsabilitate”, de lipsă de “buna-cuviinţă”, a rostit chiar: “comportamentul lor a fost lipsit de bună-creştere” şi a încheiat:“Au pierdut ocazia de a tăcea...” Bineînţeles, Chirac are dreptate. Bineînţeles, înaintea lui, am avut eu dreptate - aici, în jurnalul meu intim-pe-intemet! - să scriu ce am scris despre nesimţirea Poloniei (cu avioanele), despre proaspăta scrisoare de alegenţă la Tronul Americii semnată şi de cele trei ţări din Est şi despre incapacitatea lor de a merge pe propriile picioare. Şi, vai, vai, de trei ori vai: are dreptate Izvestia de azi - citată la revista presei - să găsească circumstanţe atenuante fostelor ţări comuniste: “încă nu au căpătat obiceiul să gândească singure”... Iţi dai seama: să te laude Izvestia... - şi să te pupe tovu’ Brucă! Spirit de turmă. «Hai, măi, şi noi, că acum nu mai mergem cu Ruşii, acum mergem cu Americanii - care or să ne aibă în vedere, ba or să ne deie dolari... Hai, mă, că se dă dolari!» Nu e mai puţin adevărat: vreme de cinci decenii ţările de sub călcâiul rusesc au visat la venirea americanilor - nu a franţujilor - ei reprezentau în mitologia noastră Arhanghelul apărător al nostm, pedepsitor al Diavolului Roşu. Şi nu mai puţin adevărat: după 1989 în toate ţările din Estul Europei americanii au dat în mod public, spectaculos: burse, invitaţii, subvenţii culturale, etc - Europenii “doar” investiţii pentru spitale, orfelinate, şcoli, drumuri, purificare a apei... La o comparaţie onestă, în dolgri, contribuţia americanilor nu ar fi superioară - însă oamenii judecă după ceea ce e la-vedere şi mai ales după ceea ce primesc ei, individual - or în asta americanii au luat-o înainte. în ceea ce-i priveşte pe români... Ei sunt supăraţi pe francezi pentru că, după ce fuseseră primii entuziaşti susţinători ai “revoluţiei române” - iar de ajutoarele franţuzeşti de atunci, din chiar decembrie 1989, ai noştri ca brazii nu-şi mai aduc aminte. Supăraţi pe francezii cei... supăraţi pe români că îi minţiseră: cu “revoluţia” în general (o vulgară lovitură de staţ,; securistă) şi mai ales cu “Genocidul de la Timişoara”, la care o contribuţie deloc neglijabilă - şi încă neclarificată - a avut W. Totok. Pariez că..., “ofensate” de cuvintele lui Chirac, fostele victime ale comunismului, îi vor replică Franţei şi Europei că o jumătate de veac ne lăsaseră pe mâna Rusului şi nu mişcaseră un deget. Dacă o vor face (şi nu se vor priva...) vor dovedi aceeaşi “mândrie” a celui care 344 Paul Goma va fi avînd el o muscă pe căciulă, dar nu acceptă că are aşa ceva; vrea să intre în Europa, însă la primul semnal de adunare alături, unde se zice că s-ar dâ ceva, se solidarizează cu americanii - că vorba ceea, sunt mai departe şi mai bogaţi (deci: dau dolari); vor dovedi acelaşi noroios,'clisos, puturos analfabetism istoric ca şi Românii noştri dragi, mioriţoşi - fiindcă adevărul este, nu doar altul, ci dimpotrivă: ^ Dacă este exact că Europa poartă vina declanşării războiului (din pricina lui Hitler şi a Iui Stalin), nu Europa - cu atât mai puţin franţa (ocupată din 10 mai 1940!), nici Anglia, în derută - poartă vina încheierii păcii aşa cum a. fost încheiată şi a aranjamentelor criminale ce au urmat şi care ne-au robit atâta timp, atâta timp, atâta timp. Ci America: ea a înlocuit Germania - învinsă la “masa tratativelor” de împărţire a lumii - cu Uniunea Sovietică. Iar dintre victime, cele mai bătute de Dumnezeu au fost Polonia şi Cehoslovacia, martirizate (şi) de sinucisul Hitler, , deşi ambele participaseră, prin exilaţi, la Coaliţia Antigermană. Cu toate acestea, fuseseră abandonate fără ezitare, fără strângere de inimă Călăului supravieţuitor: lui Stalin (nu la Yalta: Ia Potsdam). Dar îi poţi cere unui flămând să şi judece? Am uitat că, de foame, creierul omenesc descreşte, se zbârceşte, nu mai funcţionează? Şi nu pot uita: să ajungem să fim scuzaţj-explicaţi de ruşii de la Izvestia? Ora 13,30: Pentru prima oară, atât în comentariile despre scrisoarea prin care 15 state aderau la America cea belicoasă, cât şi în discursul lui Chirac de la Bruxelles apar numele “România şi Bulgaria”... Sincer: nu am văzut lista semnatarelor şi nu m-a interesat cine semnase. Credeam că România nu are ce căuta în discuţie - mai ales după primele relatări ale discursului lui Chirac în care nu pomenea nume dar reproşa acelor ţări foste comuniste că vor să intre în Comunitatea Europeana - şi se închină la America. De vină sânt numai eu şi ignoranţa mea. Aşadar, acum înţeleg: România; primită în NATO, a răspuns (şi semnat) un apel pe care ea l-a crezut (sau chiar va fi fost astfel anunţat) din partea unor ţări europene membre ale NATO. în acest caz vina ei nu este... integrală, nici catastrofală, deşi graba cu care s-a precipitat să intre în unanimitatea turmei merită “condescendenţa” Izvestiei. Dar ne-vina ei nu va rămâne fără urmări dezagreabile pentru eventuala primire în C.E. - dealtfel Chirac a spus, numind România, ceva în genul: De-ar fi vrut să nu fie primită - nu altfel ar fi acţionat... Chiar cu aceste “nuanţe”, vai, explicaţia Izvestiei rămâne valabilă. Ruşii de acolo au văzut foarte bine - la victimele lor - ceea ce nu văd la ei înşişi... Aceasta va fi o altă taină a comunismului mental. Jurnal 2001-2003 345 Taină... Doar pentru robi. în afară de halul-farâ-hal al gândirii maselor (populare) de vină este trecutul - şi prezentul şi viitorul... actualilor şefi ai ţărilor din Est, în cel mai fericit caz doar de aparat-ciki, atunci când nu e de kaghebist, ca al lui Iliescu, ca al premierului ungur Peter Medgyessy, husarul grozav de ofensat de cuvintele lui Chirac (mai ales l-a atins pe el, securist bine-crescut, observaţia că acţiunea lor a fost un semn de proastă-creştere...), ca al lui Leszek Miller (ministrul polonez al... avioanelor americane...), cel care a dat o replică de o strălucire securistă - aceasta: «Să nu turnăm gaz peste foc» - în traducere românească şi pe limba lui Sorescu: «S-o lăsăm moartă» - să se observe pluralul implicaţiv..., nu mai breaz decât trecutul de luptă al preşedintele lor, bolşevicul-tânăr Kwasniewski. Din păcate realismul politic al esticilor nu s-a manifestat doar la comuniştii din tată-n fiu numiţi mai sus, ci şi la “disidenţi” ca Havel -semnatar al Scrisorii celor opt (e-hei, acum treizeci de ani Havel semna scrisori de cu totul altă natură, acelea demne...), la Michnik, cavaler apărător, în presa poloneză, a atlantismului... O mare parte de vină o poartă Europa Occidentală: comodă, leneşă, mefientă, a avut nevoie de peste un deceniu ca să înceapă cooptarea atâta dorită de ţările noastre, pe drept cuvânt considerată: întoarcere-acasă - din închisoare, din captivitate - şi nu invitaţie într-o casă străină: Europa. Dintre ţările cele mai reticente noilor cooptări: Germania (din motive... financiare, pentru că nu avea chef să plătească ea, în continuare, cea mai mare parte din ajutoarele date noilor membre); Franţa - din nesimţire tradiţională, din puseurile ei de egoism (ce tragedie a provocat) “reglementînd” vizele!) - şi Grecia: ca toţi recent-cooptaţii se teme că va avea de împărţit turtoiul cu noii flămânzi... Deci America se sprijină în campania ei de “recrutare” pe doi stâlpi: 1) pe eternul, atotoputemicul dolar, cel care face ca minciuna să se prefacă în adevăr, indiferenţa (ori chiar ranchiuna) în iubire fără mărginişi: 2) pe amnezia nefericiţilor din Europa de Est - dacă au ajuns imbecilii conducători ai ţărilor noastre să mulţumească (“din inimă!”) americanilor “pentru că ne-au salvat de fascism şi de comunism...”!-(probabil s-au gândit la rolul considerabil jucat, timp de decenii, de radio Europa liberă, post pe care, dacă nu ei înşişi, ca prea-tineri, atunci părinţii lor, mari-ştabi, înainte de 1989, nu-l credeau, ba cei mai bătrâiori, ca Iliescu, îi hăituiau-persecutau pe cei care-1 ascultau) -pentru aşa ceva îţi trebuie şi o nesfârşită nesimţire, nu doar obşteasca ignoranţă a istoriei elementare... 346 PauI Goma Am răspuns şi pus la poştă scrisori pentru Niculiţă, pentru C.Dumitrescu-Cunctator (mi-a trimis un volum) şi pentru Christian Reinerth din Heilbronn. Reinerth îmi.scrisese ca să mă anunţe de jubileul seriei noastre de la Gheorghe Lazăr, Sibiu. Nici nu mă gândeam că au trecut 50 ani (!) de la absolvirea liceului. Numai că există un “mic amănunt”: arestat în iunie 1952, la Sibiu, după absolvirea clasei a X-a (atunci penultima), eliminat în timpul verii, după lungi peripeţii,.bătăi în porţi; la liceele de la Sighişoara, de la Braşov, am aterizat la Făgăraş - acolo am absolvit liceul Radu Negru, în 1953. Neîntâlnindu-xnă şi nici corespondînd cu vreunul din colegi, nu am înţeles de ce ei - cei de la Sibiu - mă consideră, nu doar coleg de liceu (ceea ce era adevărat - parţial), dar şi de absolvenţă. Să nu mai ţină minte că fusesem arestat-eliminat-plecat? Sau din prietenie, colegial, mă invită la aniversări, acum la jubileu? Cu Reinerth nu am fost prieten (era şi greu de imaginat, atunci, între 1949-1952, chiar imposibilă prietenia dintre elevi interni români şi externi saşi - din pricina fricii lor, dealtfel justificate: eu„ca hăituit mai vechi, ştiam ce-i aceea: autoizolarea, pentru prevenirea suferinţei provocată de izolarea la care te supun ceilalţi), însă ne înţelegeam foarte bine cât eram Ia şcoală. De Reinerth eram şi mai apropiat din motive de fanfară - ei, uite, nu mai ţin minte la ce instrument cânta: la clarinet? Apoi, tot în legătură cu muzica: el asculta jazz la postul de radio Rias Berlin şi ni-1 împărtăşea, în pauze, mai mult prin onomatopee şi prin... solo-uri de baterie răpăite cu degetele lui osoase şi abile pe orice suprafaţă se nimerea. Dintre colegii de la Sibiu de “al doilea plan” (de “primul”, Silviu Jecu şi Virgil Beu, “Septimiu şi Octavian” din romane) Reinerth mi-a rămas ca cel mai viu - deşi nu I-am mai văzut de, iată, 50 ani.:. Şi vizual: înalt, slab, scofălcit, dar şi auditiv: îi aud jazzul cu care ne hrănea în recreaţii... Ce m-a mirat-uluit: Reinerth, scriindu-mi, a făcut-o într-o limbă românească, nu doar corectă, ci îngrijită.. Nu ştiu ce meseria va fi avînd - doar n-o fi... profesor de română la Heilbronn! Comparîndu-1, din acest punct de vedere cu Dieter Scblesak, cel care doar după doi ani de la plecarea din România vorbea şi scria o românească dintre cele mai stricate, înclin spre Christian Reinerth... Miercuri 19 februarie 2003 Să auzi/vezi şi să nu crezi! Eu luasem, aseară, ca pe o glumă de-a Guignolilor de pe Canal+, însă azi dimineaţă la telejurnal: Chirac.a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Pace! Chirac! La urma urmei, după cât s-a agitat...; şi chiar dacă americanii tot au să facă război... Jurnal 2001-2003 347 Acum, dimineaţa, urmează să dialoghez telefonic cu Ionuţ... de la BBC în legătură cu plecarea lui Havel de la afaceri. Am monologat. Mai bine să nu-mi aduc aminte. Să te ferească Dumnezeu de “ziaristul’’ român Ionuţ - chiar ajuns la BBC. Joi 20 februarie 2003 A început să se încălzească -r deşi nu e bine să te bucuri de trecerea .lunii februarie, înainte de a fi trecut şi martie.' Americanii nu au aşteptat încuviinţarea ONU, nici acceptarea oficială a turcilor de a se instala - se instalează! Şi-or fi zicînd că “până la urmă” are-să vină şi... invitaţia de a intra în casă, de a urca în pat, ca un adevărat Ivan. Deocamdată ei nu au timp de pierdut. Şi nu-l pierd. :• Ieri am primit ultima carte a lui Sami Damian. El - ca o floare. De parcă nu i-aş fi trimis scrisoarea de ruptură în 25 decembrie 2001. în primul moment mi-am zis că am să-i trimit şi eu un exemplar din Basarabia - “pentru informare”. De la acel prim-momenf mi-am schimbat părerea. Am să-i scriu că am primit cartea trimisă şi că îi mulţumesc - atât. Am întrevăzut la un buletin de ştiri curtea. cocoşească a lui Powelî în jurul preşedintelui Lituaniei, o femeie. Americanii folosesc “argumente” răsverificate: dolarii! Presupun că Lituanianca va fi extrem de sensibilă la o asemenea curte, evaluată la câteva milioane (hai, miliarde de dolari). Şi îşi va da votul “în deplină conştiinţă” în favoarea americanilor - orice ar cere aceia. M-am întors de la poartă: îmi venise corectura a doua de la Săptămâna Roşie. M-am întors, am verificat-o, am pus-o în plic - am expediat-o. Vreo 10 zile drumul, alte 10 tipărirea - cam peste o lună o să primesc un exemplar - sau chiar două... Vineri 2] februarie 2003 S-a încălzit sensibil - la ei, la televiziune, când anunţă buletinul meteorologic, fiindcă termometrul meu de pe balcon zice cu încăpăţînare altă chestie, iar cele două adevăruri mă sfâşie, mă sfârtecă precum cămilele pre loan Vodă. : Câteva informaţii:. - Un aerodrom “din sudul Constanţei” a fost pus la dispoziţia americanilor şi “a devenit operativ; în cazul în care turcii refuză în continuare, să se înţeleagă la preţ, el va juca rolul celui de la Incirlik”; 348 Paul Goma - Americanii au “oferit” turcilor 24 miliarde de dolari pentru “eventualele dezagremente produse de un eVentual război” - or turcii au cerut “de trei ori mai mult”... Asta îmi aduce aminte de târgul încheiat de polonezi cu americanii imediat după ce paleacji mei iubiţi au intrat (era să zic: cu forcepsul - de ce nu ar exista un forceps şi pentru o operaţiune inversă?) în C.E., drept care bolşevicul Kwasniewski şi cu securistul Miller au anulat contractul cu Dassault şi au acceptat să se doteze cu avioane americane (plătite cu bani... europeni) - “contra unei subvenţii de 10 miliarde dolari”. După ce âu făcut trebuşoara, deci au rupt contractul pentru Mirage, polonezii au aflat că americanii... au scăzut subvenţia la jumătate... Uite-aşa, dintr-un condei (fuseseră semnate contractele.de cumpărare a avioanelor americane, dar nu exista vreun “contract de ajutor-împrumut”... Avînd deja experienţa cerşitului, că doar la Bruxelles unde, tot milogindu-se, tot insistînd, obţinuseră o ralonjă substanţială (“pentru agricultură - jurat!”), Polonezii s-au aşternut pe navetă transatlantică, la Washington, cerînd “măcar... 6 mili-arde“; măcar 5 - dar plătibile pe loc... Bine, “măcar 2”... Până în momentul de faţă nu au primit nici (“măcar”) un cent... Navetistul-milog fusese acelaşi securist Miller, ministrul de război al Poloniei, “pacifistul”, (omolog al lui Babiuc) şi care, după izbucnirea lui Chirac, propusese... ne-punerea de gaz peste foc. înţelepţii noştri vor spune şi de astă dată şi în aceste nenorocite împrejurări: ■ • >■ «Pe ăştia îi avem - cu ăştia defilăm...» N-aveţi decât să defilaţi voi - cu ai-voştri! Eu nu am acceptat “să defilez” cu Virgil Tănase, după ce s-a dovedit a fi porc de câine; nici cu Hăulică, Paler, Nicodim, deşi mă îndemnau să o fac Monicii şi Barbăneagră; n-am mai “defilat’’ nici cu Liiceanu, nici cu Adameşteanu - nici chiar cu Monicii, când ei se luaseră pe după cap cu defilatorii; nici cu Tudoran, nici cu Mircea Martin - atunci când mi s-a părut mie că ei calcă alături (şi a trecut destul timp ca să verific: greşiseră ei, nu eu). Cum “să defilez” cu unul ca Iliescu? Pe el l-am atacat de la început - dar “începutul” nu a fost doar în decembrie 1989, ca pentru autocronieii noştri din tată-m fiu; şi nu pentru că mi-ar fi displăcut mutra lui (întâmplător, da!), ci trecutul lui murdar, încărcat, de cu două decenii. înainte, când scrisesem negru-pe-alb despre Echipa Morţii a UTM-ului, acţionînd după Revoluţia Maghiară, între 1957rl958, “demascînd în public” şi exmatriculînd studenţii, nu pentru fapte, ci pentru... potenţialitate (“ar fi putut comite acte duşmănoase dacă organele'noastre vigilente nu ar fi pus capăt!i.” - intenţiei) - cea condusă de Trofin, dar din care făceau parte Petre Gheorghe, Ion Jurnal 2001-2003 349 Iîiescu - iar ca auxiliar (să zic: securistde bază): Edgar Reichmann. Faţă de Iliescu, tovarăş cu sânge pe mâini, încă din 1957-58 - eu nu sânt şi nu pot fi un Breban (care, împreună cu Virgil Tănase îl vedeau ca înlocuitor al lui Ceauşescu încă din 1981); nici un “fost disident” ca Pleşu (vizitat de Iliescu la Tescani, în vara anului 1989), apoi numit ministru; nici ca Manolescu, încronicatorul Iliescului, imediat după Mineriada Sângeroasa din 13-15 iunie 1900, prin legendara limbă: [sunteţi] “omul cu o mare”; nici măcar ca Ţepeneag, care i-a cerut, el, lui Iliescu, cetăţenia retrasă de Ceauşescu! Nu, dragi tovarăşi “anticomunişti”: cu “noii-anticomunişti” daţi la întors, altfel spus: retroverastilii, eu na vreau să am de a face, nu angajez “dialoguri”. Eu nu dialoghez cu Măgurenii eterni, nici la sediul GDS, ca Liiceanu, Andreescu, Doina Cornea, nici altunde; nu am “comunicaţie” cu C.C.-işti eterni ca Paler. Scrisorii lui Iliescu, din aprilie (?) 2002, i-am răspuns expeditorului... că am primit-o - atât. Eu - domnilor - dialoghez numai cu mine, în acest jurnal. Aseară, în timpul unei dezbateri (despre Irak, fireşte) am auzit pentru întâia oară sintagma folosită de mine, de ani: “terorism de stat” - o folosea un kurd, despre Israel. Ceea ce nu înseamnă că nu mai fusese întrebuinţată, însă am spus: eu am auzit-o pentru prima oară din gura altora (dar de citit n-am citit-o). Tot aseară participanţii la dezbatere (cu o excepţie, erau ne-europeni, arabi sau musulmani: kurdul) au discutat despre planul american in regiunea Golfului: Unii susţineau că petrolul irakian în primul rând este ţinta americanilor; Alţii: că petrolul irakian - în al doilea rând, fiindcă ei vizează Arabia Saudită, ca „generatoare a fanatismului islamic cel care a dat 11 septembrie şi Al Qaida, Irakul fiind doar o treaptă, un vestibul: americanii vor să se asigure de un pământ sub picioare (pentru baze militare) şi de petrol - abia apoi să atace Arabia Saudită, ca să distrugă wahabismul, acea ramură extremistă a islamului din care face parte Ben Laden. Cum ar spune francezul: le doresc (multă) plăcere! însă nu cred în “ordinea nouă” gândită de americani. Din mai multe motive generale - şi din unul particular, personal: lj Pentru că americanii se pupă în bot cu ruşii, iar Putinoarea îi masacrează în pace (cică în “lupta împotriva terorismului”) pe ceceni; 2) Pentru că americanii îi protejează pe israelieni şi îi ajută să-i belească pe palestinieni. Nu e suficient? 350 Paul Goma Sâmbătă 22 februarie 2003 Nimic nou în Irak. Decât că americanii depozitează soldaţi peste blindate, portavioane peste baterii de misile... Redactez note pentru o ediţie neromânească a Săptămânii Roşii. O fac - ce să (-i) fac...? Marţi 25 februarie 2003 Zile de lucru intens pentru... 11 pagini de note suplimentare. Nu ştiu dacă voi avea şansa de a le folosi - dar le-am făcut. Cu plăcere. în rest: Americanii tot mai incoerenţi, mai violenţi, mai neinteligenţi - mai periculoşi. Ai impresia că “dialoghezi” cu o locomotivă - fie ea şi în repaos. Se spune despre Bush junior că ar fi mistic (şi ăsta l-a găsit pe Dumnezeu Ia un colţ de cotitură) - nu e decât un juncan pişcat de streche. Powell, în patru săptămâni s-a consumat, a scăzut, a căzut în sine, acum dă impresia că a devenit o cârpă de şters mâinile murdare (vedeţi, domnilor, că am folosit un eufemism anatomic?). Mi-au scris Magda Ursache de la Iaşi, Cristian Ioanide de la Gresham. Le-am răspuns. Am primit un email de la O. Brega: va încerca să transporte ceva exemplare din Săptămâna Roşie la Bucureşti. Un alt email (pentru informare) de la Laszlo - care i se adresează lui Antonesei: îi propusese textul de la colcviu, Timpul i-1 amânase 3 luni, iar când a apărut - catastrofa: fusese cosmetizat: unde zicea de bine de mine (care, orişicâtuşi, eram “tema” dezbaterii), dispărea fraza, cu tot cu “adjective”; unde scria: “Manolescu”, i se introducea “domnul”... Bietul Laszlo: numai necazuri are din pricina mea... - Miercuri 26 februarie 2003 Un prieten epistolar îmi scrie că re-citind Gherla a citit o carte nouă care l-a decepţionat: ţinea minte un text aspru, serios, în care suferinţa era suferinţă - ca în închisoare... Şi când colo... o carte veselă, plină de comicării, de poante (termenii îmi aparţin)... Am înţeles: în final nu mai era decepţie, ci acceptare a noii cărţi. Textul Gherlei publicat la Humanitas în 1990 nu se deosebeşte de acesta (transcriere pe hârtie a celui de pe internet - inaccesibil persoanei în chestie). Dactilografiind la ordinator, voi fi făcut mici modificări, niciuna esenţială. Atunci de ce impresia (certitudinea) că citise o altă carte? Ba chiar una... contrară celei pe care o ţinea minte (şi despre care scrisese)? Jurnal 2001-2003 _________________________ 351 Un răspuns rapid: cartea o va fi citit la o altă vârstă, într-o altă stare de spirit (şi de informare). Atunci va fi fost şocată de violenţa faptelor narate - şi numai de oroarea închisorii - riu putuse fi atentă şi ia alte, cum le zice: “aspecte”, Ca de pildă autoderiziunea în naraţiune - mai corect: în timpul naraţionării. Am scris de multe ori despre această atitudine, metodă, tactică - de protejare a naraţionatorului când rememorează evenimente, fapte, trăiri cumplite. Nu eu o descoperisem, nu eu o folosisem primul - şi chiar scrisesem despre asta, nu neapărat autocritic, dar onest (deci, ca de obicei: făţarnic,..). Cum ar trebui să mă simt faţă de prietenul (epistolar) re-cititor? Să-mi cer scuze - pentru dezamăgirea pricinuită? Va fi fost mai degrabă descumpănire, ca atunci când, neatent, deschizi o uşă care dă în'altă casă, în altă lume, în altă carte. Să mă bucur, răsfăţ că dădusem (impresia) unei alte cărţi? Nu am nici un merit şi nici o vină. Cartea a fost scrisă în 1972, cu peste 30 ani în urmă şi chiar dacă un an mai târziu făcusem schimbări importante - şi... formale - avea să apară în cea'“veche” în franceză, în suedeză,-şi abia după 18 ani (în 1990) ajungea să vadă lumina tiparului în româneşte. Oricât de obişnuit de a fi tăvălit, îmbrâncit înapoi, ţinut pe loc -in timp - sufăr de fiecare dată când înşir în scris deceniile (şi nu trei-lunile ca Blandiana) de întârziere prin interzicere. Până în decembrie 89 era “normal”: mă interziceau comuniştii. Dar acum - mai aies după i 994 (când am fost exclus de Monica Lovinescu şi din exil), apoi după 1997, când cu Jurnalul înjurător, în fine, după 1999, când “confraţii”, cu Manolescu în frunte - dar tot de Monica Lovinescu conduşi - au hotărît că cea mai eficace metodă de a-mi închide gura este tot metoda comunistă: înmormântarea prin tăcere. Acum - în mod excepţional! - nu mă plâng de tratamentul extrem de colegial, nesfârşit de corect... Acum vorbesc de timpul meu, altul decât al lor; măsurat cu alte unităţi de măsură. Cine va avea dreptate, cine va câştiga - până la urmă? întrebări proaste, nefiind vorba de vreo întrecere, de vreo alegere între A sau B. ' îmi aduc aminte şi nu uit. Nu vreau să uit: Cam după 1984, când situaţia în România së înrăutăţise, devenind insuportabilă (în acest sens ceea ce povestea Raicu despre frigul din ţară era coşmardesc). prieteni veniţi în vizită şi la Paris - vorbesc numai de scriitori - erau sfârtecaţi între dorinţa de a rămâne în Occident şi de a se întoarce. în discuţii dramatice (în fapt: mono-Ioguri ale lor, fiindcă niciodată nu am încurajat pe cineva să aleagă calea exilului - o cunoşteam...- doar să lase, ori să trimită manuscrise, de tradus şi de publicat, cum îi propusesem lui 1. D>. Sîrbu), motivele 352 Paul Goma nerămânerii erau omeneştile: familia, casa, cărţile - acestea alcătuiau ţara. Definiţia copilărească a ţării ar fi: «Ţara este atuncea-când ne este nouă bine». Faptul că ei, acolo, în atuncea-când le era foarte frig, le era adesea foame, le era insuportabil cu mijloacele de transport, le era greu ştiind că nevasta nu-şi va putea cumpăra pantofii doriţi, nici copilul bocancii necesari - că el, scriitor, nu avea de unde să împrumute o carte nouă, necesară scrierii cărţii lui - acestea şi încă alte, multe, măcinătoare mizerii, ca să nu mai vorbim de umilinţele la care era supus, nici de cele la care se supunea singur în speranţa unei măcar menţineri în slujbă - acestea nu îl determinau pe scriitor să “opteze”; să aleagă libertatea... Mărturisit sau nu, fiecare dintre ei îşi zicea: «Poate că are să vină o schimbare, la noi, cum a fost în ‘64-‘65 -ce, ar fi imposibil? Atunci de ce să nu rămân pe loc - la casa mea, în familia mea, cu cărţile mele, cu redacţia mea, cu studenţii mei...?» Raţionament şi sănătos şi perfect adevărat. Mai ales că prietenul-în-vizită constatase cum trăia prietenul lui aici, în-libertate: prost, material, declasat social, marginalizat... naţional (chiar dacă unii căpătaseră cetăţenia franceză, germană, americană...). A, că aceştia puteau scrie ce voiau, cum voiau, Iară cenzura de la noi? Da, puteau scrie price, oricum - dar la ce le slujea libertatea de a scrie? Unii dintre desţăraţi - majoritatea - scriau, mai departe, în româneşte, deci aveau nevoie să fie traduşi întâi, abia apoi prezentaţi unui editor - occidental, se înţelege, fiindcă editori români de literatură nu existau şi nu vor exista vreodată în Occident, Alţii, cu eroism, se străduiau să treacă la altă limbă - ce eforturi, câte suferinţe, cât timp cheltuit, fără a fi siguri de rezultate... Toate aceste - doar acestea - şi îl descurajau pe prietenul-vizitator de a... alege libertatea. Virgil Mazilescu mi-a,, comunicat, spre sfârşitul singurei sale călătorii la Paris: «în Bucureşti, când treceam pe stradă, oamenii.mă cunoşteau, chiar de nu mă şi salutau, dar ştiau: trece Poetul Mazilescu. Aici -nimic. Trecătorii trec, privesc prin mine, nimeni nu mă ştie...» Desigur, nu era doar orgoliu de poet - la urma urmei chiar la Bucureşti Mazilescu era departe de a fi fost cunoscut de la lansări de carte, festivaluri, emisiuni de televiziune - ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Dumitru M. Ion, Mara Nicoară... Dar şi el gândea în termeni de acasă. Libertatea? Dar el o avea libertatea aceea, în fine, lui îi ajungea atâta câtă era, câtă şi-o amenaja. Cei plecaţi, (nu l-am auzit pe Mazilescu vorbind despre “fugiţi” - ca Breban, ça Zaciu) plecaseră Jurnal 2001-2003 353 fiindcă se încontraseră cu puterea, ori aveau rude în Occident şi, profitînd de o vizită, rămăseseră, cerînd azil politic - deci nu se mai puteau întoarce în ţară, dacă nu voiau să intre în puşcărie... însă pe el - vorbesc, nu doar de Mazilescu, ci de aproape-toţi scriitorii - nu îl dăduseră afar’ din România, nu simţise nevoia să rămână în Occident. Că nu era bine în ţară? - nu era bine, dar ce putea face un poet faţă cu Monstrul? Să se ia la trântă cu Comunismul - şi să i se ia apartamentul, slujba?, să ajungă în puşcărie, fără cărţi, fără gagici, fără un strop de tărie?, în azil - sau în cimitir? El făcea mai mult decât mulţi alţii: îl înjura pe Ceauşescu în gura mare - nu era destul? Lui îi era: îşi săra inima. Apoi el este poet - poetul face poezie - dacă se poate: foarte bună - şi nu politică... Bine-bine: prietenii noştri erau nefericiţi că li se apropie viza de expirare şi cine ştie peste câţi ani au să mai capete alta; nefericiţi că nu aveau suficienţi bani să cumpere lucruri de strictă necesitate pentru nevastă, pentru copii, pentru ei înşişi, nu neapărat cadouri (deşi cadourile..., cum mai încălzesc inima românilor, mai ale a româncelor...). Regretau că nu au avut timp (şi bani) să facă măcar o zi castelele de pe Loara, că, uite, s-a întâmplat de n-au intrat la Luvru, Notre-Dame au văzut-o doar pe dinafară...- dar nu-i nimic: data viitoare... - fiindcă pentru ei, vizitatori, exista o dată-viitoare - acum se întorc acasă, între cărţile lor şi la cărţile lor, la nevastă, la copii, la părinţi, la bunici... Cum să “rămână” în Occident? Ca să facă, ce - în Occident - un scriitor de limbă română? Mă opresc aici, într-un picior. M-am văicărit destul, măcar azi să mă arăt... demn şi curajos...- şi c-on pai în cur... ...Iată că nu m-am putut stăpâni de al cita pe Marin Cocioran, acest om extraordinar, cu un umor dintre cele mai colorat-devasta-toare (la adresa interlocutorului - în al doilea rând; în primul, la adresa lui însuşi), de parcă nici n-ar fi fost legionar. Altfel băiat dintr-o mahala cunoscută (Străuleşti?), după nume (Cocioran) oarecum budaidelean, după înfăţişare: tătar-tătar. Mort şi el în puşcărie, după multele şi îngrozitoarele chinuri la care îl supuseseră securiştii, mai ales căpitanul Gheorghe Enoiu, la Interne... II cunoscusem pe Cocioran întâi indirect, la Cosciuge, prin noul meu coleg, avocatul ţărănist Marinache (nepotul lui Mihalache, zicea), el fusese la Garsoniere, o vreme, cu... «Domnule, n-am mai văzut om ca el”, făcea Marinache speriat de moarte. “Ziua era scos la bătaie de două, de trei ori, noaptea de două, de trei ori, de fiecare dată îl aduceau caraliii pe braţe, îl aruncau în celulă - îl credeam mort, fiindcă nu mai mişca şi nu-i vedeam ochii de-atâta came vie şi de-atâta sânge - plângeam, mă văietam, îl spălam de sânge şi de căcat, săracul Marinică,- şi... după, o jumătate de oră se 354 Paul Goma ridica în cur şi începea să povestească...- şi să râdă, încât se opreau să ascuite şi gardienii care patrulau la vitrina Garsonierei...» - avocatului Marinache îi tremurau bărbiile ca la un curcan - de admiraţie şi de teroare: Asta-i! - nu cu paranteza-n paranteză, ci cu luatul razna. Prefer să o iau aşa... ...Acum îmi vine: tot la Jilava - şi în aceeiaşi celulă: 34 de pe Réduit - îl cunoscusem şi pe Gulinescu, modelul declarat al personajului Guliman din Ostinato. După atâţia ani - câţi, domnule?, să socotim, nene: - din 1957 s-au adunat... 45 ani! Trebuie să recunosc: Guliman al meu a ciordit câte ceva şi de la Marin Cocioran. Şi, uite, mă bucur, de parcă cine ştie ce ispravă aş fi făcut... Dumnezu să-l ierte pe Cocioran; şi pe Gulinescu - şi el o fi murit demult, probabil tot în închisoare... Joi 27 februarie 2003 Am ajuns spre sfârşitul-cel-grăbit al lunii februarie. Mâine - şi gata!, trecem în primăvară... Toată noaptea - printre picăturile somnului - am “construit” un... o prelungire a balustradei balconului - cu cca 15 cm, lăţimea unui bac - tot după principiul: “nici un cui bătut în ziduri, în «piatră», totul să se rezeme pe stâlpii balconului”. Aşa am să fac. Acum aflu că americanii elaboraseră prin 1988-89 un plan de “redesenare a Orientului Apropiat” - taman cel pe care îl pune în practică Bush-fiul. Autorii, trei, ea din întâmplare, sunt: Rumsfeld, Pearl şi Wolfowitz... Abia acum îmi cade fisa: Autorii planului urmăresc: expulzarea totală a palestinienilor din Palestina, colonizarea lor “undeva, în unul din deşerturi, că slavă Domnului, Arabii au nisip..pentru a lăsa locul curat pentru marii evrei de la Temopôl, de la Vinniţa, de la Simferopol, chiar de la Chiş’nău... Intenţia - sub o formă învăluită, dupăpiersicată am auzit-o din gura lui Finkielkraut -el vorbea de “problema demografiei” care ar putea fi rezolvată printr-o “redistribuire a populaţiei”... A-ha, asta era “redistribuirea”: expulzarea băştinaşilor din baştina lor... Vineri 28 februarie 2003 A plouat azi-noapte. Primăvara a venit, iar eu, ieri, mi-am făcut de lucru prin “grădină” cu metrul, cu creionul, cu fierăstrăul. Azi, dacă nu plouă, am să dau găuri pentru “platforma” imaginată, destinată, să lărgească (!) balustrada cu cca 10 centimetri, cu adică un rând de Jurnal2001-2003 _________________________________________355 bacuri. O să mă rog sa nu cadă în capul trecătorilor (în revărsatul zorilor), drept care o să leg “farfuriile”, bacurilor de poliţă... Sânt de o ingeniozitate nesfârşită, nu? Ba da, ba da!, Ana mă asigură că de asta m-a luat de bărbat - iar eu o cred, n-am încotro... La revista presei: Independent comentînd formarea noului guvern Sharon (din care nu lipseşte Şaranski!), deplorînd faptul că problema palestiniană tot “nu este o prioritate”, observă că... actuala politică anti-teroristă a americanilor este calchiată după a işraelienilor... Iar eu nu mă mir, doar i-am înşirat în însemnarea de ieri pe “teoreticienii remodelării Orientului Mijlociu”, cei care, sub pretext că vor să facă să “iradieze” democraţia printre nedemocraţii musulmani (aici intrînd şi ne-arabii kurzi şi iranienii) caută un loc - în vreun pustiu, că sunt destule... - pentru nefericiţii palestinieni... Ieri au fost pe aici Marie-Cristine Lacaze cu soţul, în prima parte a dupăamiezii Ana i-a luat de la hotel şi i-a plimbat prin Paris, apoi au venit la noi. Ne-am bucurat să ne vedem. Această Marie-Cristine! E bunică - înaintată era să zic, ţinînd seama de vârsta nepoţilor, în jur de 10 ani - dar din ce în ce mai luminoasă, mai frumoasă, mai iradiantă de fericire, de bunătate şi de amoriu, trupesc, presupun, fiindcă pe celălalt, spiritualicescul îl rezervă papei de la Roma, ea fiind şi o papistaşă; şi tot înfocată. MARTIE Sâmbătă 1 Martie 2003 Am ajuns la Mărţişor. A plouat ieri, azi-noapte - acum nu: acum cerul e înnorat, a ploaie. Să fie, eu am făcut cam jumătate din munca mea agronomicală. Am tâmplărit poliţele, am zmuls uscăturile, lucrarea următoare: pregătirea răsadniţelor. Astea fiind toate noutăţile pacinice, că de cele răzbelnice mi s-a aplecat şi nu mai am, vorba cuiva: calificative... Duminică 2 martie 2003 Parlamentul Turciei a votat contra prezenţei americane pe sol naţional... Americanii nu se aşteptau la una ca asta (nici eu...). însă nici turcii nici americanii nu şi-au spus ultimul cuvânt: cele 30 miliarde (dolari) consimţite reprezintă prea-puţin pentru turci, prea-mult pentru americani - vor cere iar “fondului special” să mai dea nişte miliarde, ca să-i mulţumească pe turci. Nici vorbă ca din această 356_________________________________________________ Paul Goma târguiala să iasă-ceva mai mult pentru România: e prea departe şi, orice ar fi pretins Ilièscu (atunci când à semnat scrisoarea celor şapte), România (tot) nu are frontieră Cu Irakul. Pe de altă parte Liga Arabă i-a cerut lui Saddam să părăsească Irakul şi să lase ţara să fie guvemată-protejată de Ligă şi de ONU... Bănuiesc furia americanilor auzind una ca asta.. : După ce au făcut atâtea eforturi (şi atâtea cheltuieli), după ce şi-au ridicat în cap întreaga omenire, acum să piardă ocazia de a “remodela Orientul Apropiat” în vederea “mutării palestinienilor într-un deşert, undeva”, potrivit doctrinei sioniste a echipei Bush-Wolfowitz? Singura “ieşire” pentru americani: să-pornească războiul începînd de azi; sau de mâine; că tot é într-o luni... Ce tristeţe: am citit în N.O. că şi amicul meu Glucksmann este pentru războiul americanilor în Irak... Din acest motiv striga el la toate răspântiile împotrivă lui Puţin care-i masacrează pe Ceceni - ceea ce era cu totul spre cinstea lui, fiindcă era adevărul, însă nu spre cinstea lui tăcerea despre Sharon - cel care-i masacrează pe palestinieni... De’ Finkelkraut am mai spus că este pentru război; şi de Kouchnër - încă nu am aflat “opţiunea” lui B.H. Lévy - deşi de la el te poţi aştepta la surprize ca de la un Virgil Tănase. Că tot vorbim de dilema în care se află evreii: adevăr ori interes de etnie? - dacă ar mai fi trăit Raymond Aron, ar fi fost şi el pentru? - nu ca evreu, nici ca proamerican, ci fiindcă înţelepciunea-i milenară îi dicta să fie... contra celor care “se agită într-un borcan” (aici intrînd în primul rând fratele-duşman Sartre, dar şi “strada” faţă de care avea o oroare... monarhică). Luni 3 martie 2003 Revista britanică The Observer dezvăluie: din ordinul special al Condoleezzei cu pricina (ce femeie, oameni buni! - şi când te gândeşti că ea nu ştie chiar şapte limbi, ca Mihaipizdiuc, în schimb ştie ruseşte!), serviciile americane de ascultare au spionat comunicaţiile delegaţilor la ONU - ale Mexicului, Camerunul, Guineei, Pakistanului ş.a.... - ca să afle care le sunt intenţiile de vot. Tăcere asurzitoare. Ca şi ruşii, americanii nu dau “dezminţiri”: aşa ceva să dea cei mici, fără putere. Deşi, cu un minim efort, ar găsi: ascultările fac parte din lupta împotriva terorismului, nu? Marţi 4 martie 2003 Altă mirare (a mea): după “defectarea” Turciei, America nu a trecut la “Varianta B” pe care a(r fi) învăţat-o la West Point. Această zăpăceală planetară, această nici măcar improvizaţie dovedeşte că într- Jurnal 2001-2003 357 o ţară din fruntea tehnologiei în asemenea împrejurări tehnica nu joacă rolul cuvenit - decât... cantitativ; în ţara care adunase cele mai luminate minţi din toată lumea (“ce capete, ce capete!”, vorba nu ştiu cărui personaj din “Douăsprezece scaune” de Ilf şi Petrov), decizionatorii nu ţin seama de opinia “capetelor”. Aşa cum a fost în tragedia de la 11 septembrie: CIA şi FBI informaseră despre iminenţa unor atacuri, dar decizionatorii (Rumsfeld şi-a făcut... CIA lui, personală, care fabrică informaţiile de care are nevoie, ca să-l înnebunească /?/ pe Bush) nu au crezut - fiindcă acele ştiri veneau din sursă... umană, nesigură, iar tehnica lor încă nu spusese nimic... - aşa şi acum: ai certitudinea că America a pornit de-a-mboulea (mai corect: de-a-nta-urulea) drept în zid; nu ţine seama de alte opinii (ce tărăboi a făcut pe chestia Franţei, care şi-a exprimat o altă părere decât a plutonierului planetar!), se duce cu arme şi bagaje în teren necunoscut (se asigurase, în prealabil, de acordul Turciei?; dar de atitudinea kurzilor?), gata să execute o unică opţiune, fără B, C, D de schimb... Singura explicaţie a acestui spectacol dezolant (şi tragic, dacă va fi război): America este... decizionată de un găgăuţă care cu ocazia unei cure de dezalcoolizare a aflat de existenţa lui Dumnezeu, a început a citi Biblia, dar de când e preşedinte (să nu uităm cum a fost ales!), le cere consilierilor să-i facă rezumate din Scriptură. Şi cel mai grav: este manipulat (nici măcar în secret!) de foşti extremişti de stânga de pe Coasta de Est (Harvard, Yale), deveniţi extremişti de dreapta, sioniştii isterici-criminali Wolfowitz, Rumsfeld, Kristoll, Kogan, Perle (aşa se grafiază corect, nu Pearle, cum scrisesem), să “remodeleze harta Orientului Apropiat” - după necesităţile Israelului. Că a venit vorba: Sharon şi-a prezentat noul guvern - “cel mai la dreapta din toată istoria Israelului”, comentează presa. S-a aliat cu un tovarăş tipic din nomenclatura bolşevică (rusă?, poloneza?, română?), cu un nume recent-ebraizat precum şi cu... prietenul meu Şaranski. Cu toţii pozau triumfalnic, cu gurile de la ureche la ureche (şi, cu excepţia lui Nathaniaou, banditul-june-prim, toţi bărbaţii cu nădragii în vine -dar nu pentru asta îi iubim noi, de nu mai putem...): erau atât de veseli şi hilari, fiind ei siguri că America are să-i ajute, sprijine în continuare la “remodelarea hărţii Orientului Apropiat”... . ... Iar plăcile indicatoare din localităţi nu vor mai fi şi-în-arabă ca până acum, ci în ebraică şi-în-rusă, cum au început a năpădi “vizualul” mai cu seamă în locurile sfinte ale creştinismului: Betleem, Nazaret, Hebron... Ei, da: bolşevicii care luptaseră împotriva “misticismului” , în URSS s-au mutat în masă în Israel, nu au fost alfabetizaţi, aşa au -rămas: boi şi... ruşi până-n măduva oaselor - fiindcă ce fel de evrei or fi aceşti tovarăşi, dacă nu au învăţat scrierea ebraică, pentru a citi numele unei străzi şi au neapărată nevoie de “traducerea” în ruseşte? 358 Paul Goma S-au mutat, cu căţel, cu purcel, toate neamurile-proaste, cu tot cu proastele obiceiuri şi apucăturile de komisari narodnici. Miercuri 5 martie 2003 Azi a murit Stalin. Vreau să spun: în urmă cu 50 ani a crăpat Tătucul mă-sii. Nu ştiu ce să cred: cică 60% din cetăţenii foşti sovietici “apreciază” că Stalin a fost pozitiv, că a făcut din Rusia o mare putere militară. Nu mă miră numărul mare de ffanţuji stalinişti. Un căcănar: «Stalin le-a făcut muncitorilor apartamente - că înainte de Marea Revoluţie din Octombrie n-aveau; şi drumuri - că pe timpul burgheziei ţariste nu aveau...» Adevărat, pe timpul burgheziei-ţariste nu existau drumuri-drumuri în Rusia, se mergea drept înaintea nasului, pe arătură, ca pişatul-boului - din pricină de samogon... Noroc cu Stalin, el a dat norodului o “direcţie”... Am trimis fragmente din Jurnalul pe 2002 (octombrie, noiembrie, decembrie) şi 2003 - ianuarie, februarie lui Mihai Creangă la Aldine şi la Vatra. Şi lui Cristian Ioanide, la Romanian Times. Poate-poate. După amiază: Genialul Rumsfeld (e un fm intelectual: poartă ochilariî, ca Popescu-Dumnezeu) anunţă: Americanii vor muta trupele lor din Germania în Polonia - ca recompensă pentru proamericanismul polac; Mai mult decât în visul meu, Stăpâne!, vorba clasicului cu acelaşi nume. - prima mişcare: din aceşti trei jucători doi câştigă: Neamţul -care nu va mai plăti staţionarea pe solul lui al trupelor americane, întâi de-ocupaţie, apoi de-NATO; Polacul: va percepe chirie de la americani, başca alte chicuşuri, cum le zice în Basarabia firimiturilor picate (chicate) de la o masă; Americanul vor pierde ceva-ceva, dar vorba ceea: la punga lui nu se cunoaşte; - a două mişcare - vorbeşte tot brucanul-cu-mai-multe-stele-pe-nădragi, Rumsfeld: îl vor pune secretar general al NATO pe... Kwasniewski! Păi, ce: nu-i bun Kwasu’? - după Rumsfeld citire? Păi tovarăşu’ nostru Kwas’ are pregătire: dânsu a făcut, nu doar şcoli de partid, dar şi şcoli de securitate (a lor, tot după modelul sovietic). Se ştie: americanii nu caută la dosare; din moment ce individul se angajează că lucrează pentru ei, n-are decât să-i şi... trădeze - până atunci, să ia de-aici nişte dolari... N-au făcut aşa cu Europa liberă, unde angajau tovarăşi care lucraseră cu devotament la Scînteia, la procuratură, în securitate? Fiindcă ziceau: «Ei sunt deţinători de informaţii, ori pentru noi informaţiile contează, nu trecutul de securist»... Bun pentru Jurnal 2001-2003 359 americani ar fi fost şi Iliescu al vostru, naţional (deşi cel mai bun ar fi fost tovarăşul Caraman, specializatul în materie de NATO) - dar să nu zicem hop până n-am sărit, fiindcă baza aeriană de la Constanţa duduie de activitate... însă cel mai bun şi mai bun: tata. Care zicea... Şi ce dacă am mai spus de o sută de ori ce zicea? Păi el e tatăl meu, domnilor! Şi era un tip - he-he, ce tip! - foarte înţelept! Şi profet în familia compusă -cu el - din trei persoane! O spun a sută una oară - zicea, deci: «Americanii sunt nişte ruşi cu mai multe stele pe drapel...» Iar dacă ar mai fi trăit şi ar fi aflat de mutarea trupelor NATO din “vechea Europă” în cea “nou-nouţă”: «Da, bre - cum de nu mi-a venit mie ideea: comandamentul NATO se mută în clădirea Pactului şi îşi continuă activitatea - cu vechea denumire uşor modificată: “Pactul de Ia NATO - Varşovia”...» Iar eu ce fac? Râd? Nu-mi vine, e tatăl meu (în plus, decedat), nu se face să nu dau o înaltă preţuire glurhelor proaste ale părintelui. Joi 6 martie 2003 Ieri am grădinărit - mai mare dragul. La exiguitatea, la sărăcia şi promiscuitatea blocului nostru (las-că nici cartierul: Groapa lui Bellevilleatu’..,), acest balcon de zidărie de 6 metri lungime şi de 92 centimetri lăţime - dar âvînd bordura de 40 centimetri...- este o adevărată binecuvântare. Pentru noi, fiindcă mai există 5 apartamente asemenea iar un al 6-lea, un duplex special, are şi prelungirea balconului - la ei se curbează - şi, la etaj, o terasă, tot curbă, de 180°. Numai că, nici arabii nici negrii nu au “mână verde”: explicaţia prin recenta lor extracţie rurală (care i-ar fi lehămetit de sânul-naturii) nu poate fi luată în seamă: recent-urbanii din România, mutaţi la bloc, nu numai că îşi băgau porcul în baie şi capra în bucătărie (exagerări frecvente la mine - dar adeverosimile), însă pe balcon îşi puneau floricele şi legumèle: pătrunjel, mărar, ceapă - am văzut chiar pătlăgele... Motivul neiubirii florilor la colocatarii mei trebuie să fie altundeva. Doar o arăboaică, acum doi ani, împrietenindu-se cu Ana Maria, apus şi ea două fire de muşcată într-un bac, dar atât: un singur bac (de 60 cm) Ia şase metri de balustradă... Şi pe acela l-a lăsat în paragină, ca să mă exprim agricultural. Pe când la noi - e-he, la noi... Cele mai multe bacuri şi ghivece şi căldări (de plastic) cu flori sunt aşezate pe bordură (am spus: pe o porţiune de 3 metri am prelungit-o spre stradă, pentru un supliment de 3 bacuri lungi) mai avem 6 “atâmele” suspendate de sfori prinse de grinduleţele tot de mine puse, iar pe jos: un ghiveci mai mare decât o căldare cu o tufa de sulfină care, din aprilie până în noiembrie îmi 360 Paul Goma luminează geamul din dreptul ordinatorului şi sufletul din dreptul trupului (acum suntem abia la începutul lui martie);^ apoi un bac cu mentă şi, într-o găleată, leuşteanul meu cel drag... în ghivece mari, ancorate (ca să nu le ia vântul, cum mi s-a întâmplat acum doi ani), sublima lavandă şi rosmarinul, şi el împarfumat... Anii trecuţi am cumpărat flori în ghivece şi seminţe. Anul acesta sunt asigurat de seminţe - le-am cules, le-am pus în plicuri... Am încă de aşteptat până să semăn. înapoi, la enigma... rasială: de ce negrii şi arabii din blocul nostru nu pun flori în balcoane? Doar albii: în corpul , B, privind la ferestre, la balcoane, ştii ce culoare au locatarii - de ce? Fiindcă africanii sunt săraci şi n-au bani? Să mă ierte Dumnezeu, dar ultimul gunoier negru primeşte de cinci-şase ori mai mulţi bani decât noi -adevărat, are cinci copii, dar pentru fiecare copil capătă o sumă care echivalează cu o jumătate din salariul unui bibliotecar care lucrează la Bibliothèque Nationale de France (Ana Maria). Ce fac cu banii? Să admitem: îi trimit în Africa, la ai lor, însă judecînd după muntele de ambalaje de carton care şe formează în localul pubelelor, fraţii noştri africani nu se sfiesc să cumpere tot felul de aparate casnice, televizoare, cuptoare cu microunde, dintre cele mai scumpe. Las enigma nedezenigmatizată. Va fi doar o întâmplare că noi, albii din acesţ imobil iubim floricelele, în timp ce negrilor şi arabilor le sunt indiferente - probabil fiindcă la ei acasă clima face ca florile să crească-înflorească singure, fără efort omenesc... Războiul - nu mai poate fi oprit. Americanii: dacă ar fi fost mai puţin aroganţi, mai puţin Rambo, mai civilizaţi evropeneşte, cei din faţă nu ar fi răspuns cu un... refuz la agresiune. Nimeni dintre europeni nu negase, cu atât mai puţin respinsese adevărul - în mai multe puncte: - Saddam este un criminal, poporul irakian merită o soartă de oameni, nu de robi; - lupta împotriva terorismului este o necesitate şi o urgenţă. “Dreptul de intervenţie”: un câştig în dreptul internaţional, fiindcă până la el orice tiran - şi Geauşescu, desigur - putea invoca “neamestecul în treburile interne” (susţinut de Păuneşţi, Cristoi, Paleologi, Paleri şi alţi tovarăşi), dar să ne amintim (şi mai ce? nu şi cheia de la cassa cu bani?) că întâia oară când a fost aplicat a fost în 1998^99, în Iugoslavia: atunci, într-adevăr Europa neputincioasă a făcut apel la americani. Şi americanii au to-ot refuzat, invocînd exact principiul “neamestecului” - se amestecaseră în Vietnam şi fuseseră bătuţfşi umiliţi... însă încă o dată; dacă americanii au dreptul să lupte împotriva terorismului, nu au dreptul să folosească două măsuri: să ia ca ţintă Jurnal 2001-2003 361 principală Irakul (încă nedovedit că ar fi în legătura cu EI Quaida) şi să nu sufle o vorbă despre adevărata bubă de fixaţie a terorismului islamic: Palestina - unde ei, americanii încurajează şi înannează Israelul în “lupta” pentru... lichidarea palestinienilor. Până prin 1988 Păleşti- nienii se lăudau că au să-i arunce pe evrei în mare; atunci însă au recunoscut oficial statul Israel - şi n-au mai scos o vorbă despre aruncatul-în-mare; dar Statul Israel nu a recunoscut nici până în ziua de azi Statul Palestinian şi asudă din greu, dînd din mâini şi din tancuri, buldozere, elicoptere, avioane F-16, ca să-i azvârle pe palestinieni în... nisipurile deşerturilor din Iordania, din Egipt - de ce nu, din Arabia Saudită, că slavă Domnului aşa ceva (şi petrol) există acolo... Americanii, chiar dacă vor “câştiga” războiul Irakului, după ce au pierdut războiul comunicării, sunt în curs de a pierde stima, iubirea, prietenia celor din “Vechea Europă” (pe a celor din lumea a treia, America Latină, Orientul îndepărtat n-o mai aveau de mult), “în schimb” (!) capătă “prietenia-de-veacuri” a ţărilor vândute, abandonate, trădate de ei, de americani, monstrului rusesc: Polonia, Cehoslovacia, Ţările Baltice, Ungaria, România, Bulgaria - chiar şi Iugoslavia, fiindcă nu Stalin i-a ajutat pe partizanii lui Tito ci anglo-americanii - să-l invingă şi să-l lichideze pe Mihailovici. Desigur, politica subţire este arta de a minţi cu neruşinare, privindu-1 pe celălalt drept în ochi, însă tovarăşii noştri, abia ieşiţi din şcolile-de-partid - dar mai ales de-securitate - bădărani au fost, tolomaci rămân, chiar dacă au devenit ardenţi partizani ai capitalismului, aşa că declaraţiile lor de iubire (“şi de recunoştinţă că ne-au salvat [americanii] de fascism şi de comunism” - încă nu am aflat care activist de partid de pe la Gheboaia est-europeană a ouat această imbecilitate, deşi nu contează; oricare dintre actualii secretari-generali din fruntea nefericitelor noastre ţări ar fi putut-o gândi/rosti) sunt doar expresia interesului imediat: dolarul. Dolarul le ţine loc şi de demnitate şi de adevăr şi de iubire. Nici măcar de formă Americanii nu se mai interesează de vechi-europenisme. Ei fac politica lor, tot atât de egoistă ca a ruşilor, când aveau ei putere - doar cu mult mai puţină subtilitate în... minciună. Ca să-l pomenesc iar pe tata - el ar fi zis, ardeleneşte: «Or fi avînd ei, americanii, mai multe stele pe drapel decât ruşii - dar nu-s tăte bune...» Vineri 7 martie 2003 Le-a luat Dumnezeu minţile răzbelnicilor, nu mai gândesc omeneşte - iată cu ce argument vine Blair: «Nu mai putem da înapoi - ostaşii noştri sunt pe poziţii de multă vreme, nu mai pot aştepta...» y 362 Paul Goma Ei, dacă ostaşii nu mai pot aştepta - este neapărat necesar să-i folosim Ia ceva, acolo, pe loc - la război! Iar Bush - mereu genial - la întrebarea: «Ce facem noi, americanii, dacă celelalte naţiuni nu ni se aliază?», răspunde astfel: «Noi, americanii, apărăm America şi pe cetăţenii americani!» Te înţelegi cu el ca Tanda şi cu Manda: ca americanul cu pistolul. Am ales să reproduc (din N.O. 6-12 mart. 2003) câteva exemple de “umor englez” la adresa Franţei şi a francezilor. Daily Mail începe grav: “Monstmous Ingratitude”. I se reproşează Franţei şi franţujilor că nu au rămas etern îndatoraţi pentru intervenţia Americii în cele două războie mondiale - de fiecare dată Franţa fiind salvată de înfrângere. Numai că aici (nu doar aici) se amalgamează adevărul - istoric - şi cu, cum i se zice în româneşte, “pretenţia”, adică invocarea unei legi (de alegenţâ eternă) nescrisă. Este foarte adevărat că americanii au salvat Franţa de la catastrofa în două rânduri; însă Franţa nu este - prin asta - obligată să urmeze America în toate acţiunile ei, unele (ca “războiul împotriva Irakului”) ne(bine)gândită. în asta spiritul britanic are aceeaşi bătaie, subtilitate, coerenţă ca cel balcănoromânesc: “recunoştinţa” înţeleasă în termeni primitivi; de clan, potrivit cărora: dacă A a făcut cândva un “serviciu” lui B, atunci B este obligat să rămână pe vecie recunoscător lui A, orice şi oricâte porcării ar face acesta, după serviciul făcut lui A. Gândire primitivă, imorală, de care nu a scăpat nici Doamna Monica Lovinescu: Deşi am scris de zeci de ori, re-scriu: sunt recunoscător unui om (bine: şi unei femei) pentru ceea ce a făcut, bine, pentru mine, pentru alţii. Recunosc, în scris, fapta bună de care ani beneficiat (cum am făcut în cazul lui Eugen Barbu, care mă debutase în Luceafărul, când prietenii şi colegii de facultate Eugen Simion, Dimisianu îmi opreau manuscrisele, blocîndu-le în sertarele redacţionale; fâţă de Lăncrănjan, care într-un moment de jenă îmi împrumutase bani. Dar, în virtutea recunoştinţei (gratitudine îi zicea Grigurcu, pentru a-i da certificat de neologitate) faţă de Monica Lovinescu, ar fi trebuit să fiu astfel recunoscător, adică să tac, să nu mişc, să nu scriu-împotrivă, să nu protestez împotriva lui E. Barbu (doar mă debutase!) - când el o bălăcărea, chiar pe Monica Lovinescu; nici împotriva lui Lăncrănjan atunci când o trata (tot pe Monica Lovinescu) de “Căţea” şi cerea partidului şi securităţii să-i închidă definitiv gura, umplîndu-i-o cu ţărână - cum altfel, doar Bădia Lăncrănjan îmi împrumutase câteva sute de lei şi nu se făcea ca eu să-i răspund prin... ingratitudine... Ziarul britanic The Sun titrează pe prima pagină - în franceză, mă rog frumos: “Chirac est un ver” (“Chirac este o râmă”), produs gazetă- Jurnal 2001-2003 363 resc'al noii directoare, Rebekah Wade. Le Nouvel Observateur nu se poate stăpâni de a comenta: “Rebekah este: creatura* (nu: creaţia! -n.m.) lui Robert Murdoch, (magnat de presă de sinistră reputaţie n.m.) şi pa-tron al grupului News Corp. O. iubeşte, fiindcă are vulgaritatea unei bad girl din Liverpool şi distincţia naturală a unei lady”. Un alt număr (plin cu acuzaţii de antisemitism - fost, prezent, viitor - al Franţei întregi) reproduce o celebră-sinistră fotografie: Hitler contemplînd Tumul Eiffel, alături un fotomontaj: Saddam în aceeaşi postură cuceritoare... Nici alte periodice nu se lasă mai prejos: Times-ul (aparţine tot lui Murdoch) publică o serie de bancuri despre francezi, care de care mai subtil şi mai înveselitor - de/pildă: “Cum i se spune unui francez care mărşăluieşte ' spre Bagdad? Răspuns: Un reprezentant comercial...” Altfel se insistă asupra laşităţii, a spiritului mercantil, a extracţiei recent: rurale,, a “epicureismuluî ţărănoiului” - şi, lovitură fatală, dacă ne gândim.că vine de là un englez: “Francezii chicotesc ca nişte feme-iuşte, sunt grosolani, întrerup pe alţii când vorbesc, dau din ■şolduri,,bărbaţii nu se despart niciodată de poşete”- .în fine: “Ceea ce este/reprezintă ceaşca de ceai pentru englez, pentru • francez este supozitorul...” Nu vreau cu nici un chip să dau de înţeles că şi englezul este bou, însă, după o viaţă întreagă în care am lovit în compatrioţii mei cei dragi, parcă nu e rău să constaţi că mai sunt şi alţi tolomaci pe lumea asta de tolomaci - începînd cu englezii, continuînd cu americanii, fiii lor spirituali- vezi-l pe Bush junior. Cu ce mă ocup eu! Cu ce îmi consum ultimele clipe de viaţă şi puţinii stropi de energie rămaşi: cu cretinătatea omenească. în loc să mă retrag în solitudinea-mi (din.care n-am mai ieşit de 14 ani...) şi să cuget la artă, la nemurire, la ieşirea din timp, Ia, dimpreună cu Breban - la roman... Căci el, romanul, e-he... Şi mai vârtos, ca ciobanul nostru naţional: la ninica... Sâmbătă 8 martie 2003 Ieri a avut loc raportul inspectorilor la ONU. Mă păzesc în continuare da a judeca rezultatul “pe teren” după cel de pe terenul... discursurilor, fiindcă ştiu că nu merge după cât de logic, de strâns, de frumos; se vorbeşte la ONU. Acolo, atât americanul, cât şi englezul şi spaniolesa au vorbit prost, penibil,* împleticit; francezul, ca de obicei, strălucitor - dar... Dar soldaţii americani erau deja în Irak. înainte, “pe vreme războiului rece” exista un singur mergător împotriva bunului simţ, împotriva adevărului. împotriva dreptului: URSS; e deconcertant, acum - chiar dacă sunt,fiul tatălui meu - să 364 Paul Goma constaţi cu durere, cu mânie că Americanul a luat locul Rusului. Măcar (!) Ivan era brutal - dar nu şi-prost; Rüsul îşi învelea ticăloşia, planurile banditeşti în viclenia-i unsuroasă, în cumsecădenia-i greţoasă - însă Americanul este atât'de sigur de forţa lui de dominare,; încât nu mai face efortul de a-i da măcar o aparenţă de logică, de justificare. Vorbesc de Americanul contemporan Bush junior şi de “echipa” lui de analfabeţi ticăloşi,, urmărind fără fereală cu totul alte scopuri decât “apărarea naţiunii americane”. Duminică 9 martie 2003 ; Aseară, telefonînd lui Niculiţă,. am aflat: ■ - Crupenschi este de acord să publice Bonifacia - dar nu s-a hotărît când... Are să-mi scrie; Frunză lucrează la Sabina. Mâine sau poimâine Niculiţă are să meargă la el să-l ajute la reproducerea caracterelor-speciale, Nici o noutate de pe. frontul..: frontului: ostaşii americani şi englezi se odihnesc la umbra blindatelor şi a tunurilor (în floare...) /după o săptămână de exerciţii istovitoare... în Palestina: jale mare, de arabe părţi. Sânge, ură,, juruinţe de răzbunare. Şi când te gândeşti că doar în urmă cu doi ani, în ajunul vizitei lui Sharon la. locul sfânt al musulmanilor, din Ierusalim - cea care a provocat Intifada - evreii şi arabii din Palestina, chiar de nu se topeau de iubire reciprocă şi nu se pupau pe gură - totuşi, se tolerau; nu băgau cuţitul în: celălalt; nu trăgeau cu tunul în “interlocutor”... Iar acum, că Bush a înţeles ceva-ceva - nu chiar tot ce trebuia, dar primprejur - a început să vorbească (un fel de a fi amabil cu el, în fapt, ba scăpat o coadă întrm frază despre altceva) asupra... necesităţii de a stabili o pace în Palestina... Bineînţeles! Şi bineînţeles că e prea târziu! Sângele curs-de o parte şi de alta nu poate fi şters cu o mână de dolari. Nici chiar cu o mie (de mâini). Luni 10 martie 2003 Resemnat - în privinţa războiului: Resemnare generală. Se mai agită unii: oamenii politici din axa Paris:Berlin (nu toţi), câţiva oameni politici din Anglia - prea puţini... Şi strada. Numai că “strada” nu a abătut, oprit vreodată deciziile politice - în bine, în rău. în mişcarea pacifistă există “curente”, iar în curente indivizi (chiar şi individe) care profită de ocazie pentru a-şi arăta cum 1, ori: să strige că stârpirea şoarecilor este o faptă rea, necreştină. Iar “pacifismul” occidental este “cunoscut” la, noi, în veşnicul Orient, ca înainte de 1989, expresie a Jurnal 2001-2003 365 unei diversiuni comuniste. Capetele noastre... cubizate (avea caricaturistul sovietic disident Sâsoiev o sublimare a rezultatului terorii comuniste: toate fiinţele vii - victime şi călăi, deţinuţi şi caralii căpătaseră capete cubice) nu pot concepe că evenimentele, oamenii trebuiesc judecaţi după criterii... eterne, extrase din cele Zece Porunci, nu după reflexe de câine al lui Pavlov; că preceptele marxiste care ne-au otrăvit viaţa nu erau cu toate false - dar că falsă, abuzivă era interpretarea dată de bolşevicii ocupanţi şi ai României. Că, de pildă, noţiunea (şi realitatea - relativă, adevărat) de pace este fundamentală pentru viaţa omului şi că persoanele care îşi exprimă părerea că războiul este o opţiune rea, că pacea este o opţiune mai puţin rea decât un război nu sunt nici idioate, nici duşmane. Mai didactic: ca să-şi justifice (?) războiul din Irak, americanii au pornit prin a pretinde că: a) ei vor face război împotriva terorismului; - apoi: b) ei vor să pună mâna pe Ben Laden - care este susţinut şi adăpostit de Irak; - apoi: c) ei vor să instaureze democraţia în Irak - de acolo democraţia cu pricina va “iradia” în toată zona; - apoi: d) ei vor să remodeleze Orientul Mijlociu - după ce vor fi ocupat Irakul; Desigur, toate aceste argumente nu au fost produse-propuse simultan, atât opiniei publice americane, cât şi internaţionale ci... pe rând, câte una. Âuzindu-le, numărîndu-le pe degete, ai, nu impresia, ci convingerea că te afli în faţa unui găinar, a unui hoţ de buzunare pe care l-ai prins cu mâna în... buzunarul tău - şi care “explică”, întâi că el nici nu te-a atins, dannite să te buzunărească; apoi că el nu are nici o vină dacă buzunarul tău nu are fermoar şi rămâne deschis şi tentant pentru oricare trecător; apoi că da, a vrut să-ţi ia banii, dar numai pentru că are copii flămânzi şi nevastă bolnavă; că a vrut să facă danii unei biserici. Ultima bâlbâială a americanilor; că ei vor să facă, nu un război adevărat, nu, doamne-fereşte, ci un război preventiv... încearcă să înţelegi ce înţelege americanul prin “război preventiv” (teorie aparţinînd lui Wolfowitz) şi'încearcă să înţelegi ce înţelege (dacă înţelege) oaia americană care se ia după berbecele capiu: ce poate fi “războiul preventiv”? Un nonsens: ori e război - în care caz termenul “preventiv” nu are ce căuta, ori nu e război, iar “preventiv” poate fi înlocuit cu: “avertisment oral”, “somaţie”, “ameninţare"... “Război preventiv”, Păstrînd proporţiile: Papagalul care repetă după Berbecul american această idioţenie a auzit în viaţa lui de o... “mamă de bătaie preventivă?” - nu, pentru că nu există, “preventiva” ar fi fost o palmă, nu o bătaie. Dar de: «Te omor! - preventiv...?» 366 Paul Goma Atunci la ce slujeşte limba omului - fie ea în engleza americană, fie în franceză, fie în română? Ca să-l îmbrobodească pe adversar, de acord, dar cine-i adversarul, aici? Cine-i “duşmanul” americanului? După Bush, cel cu lecturi biblice: “Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”? Această “înţelepciune” trebuie re-pusă în contextul în care a fost rostită de Isus - în primul rând; în al doilea: orice copil, orice primitiv, oricare tolomac, i se poate adresa ultimativ celui de alături: «Dacă nu eşti de părerea mea - eşti duşmanul meu» - dar acel copil, acel tolomac este un ins, un prost şi un exclusivist în bătătura lui, nu decide soarta lumii - ca Bush. înapoi la “război preventiv”. Să explice Bush cât de... preventiv poate fi un război pentru care a mobilizat bombardiere, rachete, blindate? “Un mic bombardament” face parte din “războiul preventiv?” Dar “opţiunea nucleară” pe care a dezvăluit-o Rumsfeld zilele trecute? Tot din... râzboiul-preventiv face ea parte? îţi vine să urli - nu de neputinţă în faţa barbariei, ci în faţa mamei-barbariei: prostia. Libération de azi vorbeşte despre “frontul refuzuluf’din America. în primul rând Norman Mailer, monument al literaturii americane care s-a exprimat printr-un lung articol din New York Review of Books. Acelaşi săptămânal a comentat în câteva numere “opera” lui Paul Wolfowitz intitulată “Defence Planning Guidance” din 1992, în care e propusă crearea unui imperiu.american... - cu toate pericolele care decurg din acest delir. In al doilea rând două dintre marile cotidiene americane au optat pentru poziţii neasemenea (nu am zis: opuse): Washington Post este pentru intervenţie armată; New York Times: împotriva războiului. Ceea ce începe să fie bine: consensualii americani au descoperit europeana (vechea...) dezbatere - semn că s-au mai trezit. Ştire: La Sofia, în faţa ambasadei USA, Sofia Karabelova, “Miss Bulgaria 2001” a demonstrat, în ‘uţa-goală, cu lozinca: “Peace”. La Bucureşti nu este de conceput aşa ceva - cum să speri că “Miss Romania 1999”, Zoe Petre s-ar arăta - fie şi cu blana pre dânsa - în public, cerînd, ea, cu de la sine putere, fără aprobarea Virgilului copos (Măgureanu), “Peace”? Marţi 11 martie 2003 Am primit în plic postai de la Niculiţi seminţe de leuştean -nemţeşti, că, dè, în România leuşteanul este o buruiană exotică. Jurnal 2001-2003 367 Am semănat pe dată, în două ghivece mari. Să fie. Mai întâi, pe A2 şi TF l a avut loc cuvântul lui Chirac: a repetat decizia de a se opune în cazul. .în care americanii decid să facă război. După care pe Antenne 2 magazinul “Hyperpuissance américaine”, condus de vechiul meu prieten Mazerolle. Pentru mine a fost o nesfârşită* decepţie şi atroce , durere “nivelul” americanilor. Au participat, în duplex, mulţi: Kissinger, Robert Kagan, David Frum, Masey (?), fost. consilier al lui Bill Clinton; Ana Palacio ministru de .externe spaniol; şi fostul... Geremek. La sfârşit am rămas stors., contrariat. I-am spus Anei: «Dacă lucrurile continuă, risc să devin.un francez patriot!» Ceea ce, pentru mine este o perspectivă dublu-inacceptabilă. Fiindcă.... Fiindcă, aşa. Aveam impresia că mă aflu într-un vis râu - dar nu chiar rău, din mroment ce, de astă dată, eram cu cei care-aveau-dreptate, însă această “apartenenţă” îmi provoca nemulţumirea: eu nu voiam ca lumea să fie împărţită în alb şi în negru, în bine şi în rău - voiam şi eu, ca tot românul: să prosperăm şi să ne-avem ca fraţii... încerc să glumesc - de disperare. Spectacolul de aseară - de la televiziune doar, admit; pfintrmn eşantion din fiecare categorie, admit - a aruncat o umbră nelinişitoare asupra viitorului şi a omului. Să pun scaunele pe scenă: conducea Olivier Mazerolle; dintre jurnaliştii francezi: Alain. Duhamel, Tuillier şi cineva da la Paris-Soir. invitat central: fostul ministru socialist Hubert Vedrine. Prezenţi, prin miracolul televiziunii, americanii pe care i-am numit şi cei doi europeni. ■ Toţi - dar toţi americanii - deşi cunoscuţi ca persoane inteligente (chiar foarte), cu experienţă în materie de politică externă s-au exprimat cu gâfâieli, cu dificultăţi şi; conştienţi de poziţia lor falsă, încercau să abată discuţia - mereu; mereu, mereu la “ingratitudinea •francezilor care, în: loc să fie cu :noi, se află eu duşmanii noştri”, devenind de-a dreptul penibili - ca David Frum, autor al discursurilor mistice, fanatice ale lui Bush şi dâre. avea lacrimi în ochi când încerca ■să explice, el, evreu, fervoarea religiozităţii (creştine) lui Bush... Kissinger nu a fost mai breaz. Acest alt criminal de război, avînd pe-conştiinţă (?) tragedia Vietnamului şi a Cambodgei, eliminarea lui Allende în favoarea lui Pinochet..1. Bătrâna canalie.a ciocnit călcâiele şi a intrat în rândul funţionărimii disciplinate. Am greşit când ăm zis că toţi americanii participanţi la dezbatere fuseseră penibili - ei, bine, nurMasey (?), fostul consilier al lui Clinton. (care, dealtfel - vorbea franţuzeşte); el s-a declarat în dezacord cu motivaţia lui Bush a războiului şi-a făcut “autocritica”: pentru că 368 Paul Goma Clinton nu fusese mai hotărît, mai brutal (altul a-fost termenul) ca să impună israelienilor şi palestinienilor pacea - şi a spus - dealtfel a fost singurul american care a amintit de Palestina - că, de fapt, Bush ar fi trebuit să înceapă prin a rezolva “problema palestiniană”. însă şocul a venit'de la nişte imagini proiectate în timpul dezbaterii, când s-a ajuns la “religiozitatea” lui Bush: Am văzut ceea ce ştiam: G. W. Bush vorbea despre sine: până pe la 40 ani fusese uns desmăţat şi un alcoolic. Şi că în timpul dezintoxicării a avut revelaţia lui Dumnezeu. Am aflat că grapul care l-a adoptat: evangheliştii. Foarte bine - dacă exercită o influenţă benefică. Numai că, din câte am înţeles evangheliştii din America susţin fără condiţii Israelul şi politica lui, nu dbar antiarabă, ci şi anticreştină, ba la un moment dat l-am văzut pe Sharon, zicînd de trei ori (grafiez cum am auzit): «Ia!, Ia!, Ia!» - ca răspuns la anume întrebări (de pildă: «Te lepezi-de Satana?» - însă nu am înţeles dacă acea reuniune cu foarte mulţi participanţi activi se petrecea în Israel (dar ce să caute asemenea manifestaţii creştine în Israel?) sau în America. Rămâne să citesc ziarele şi să mă interesez: ce-i. cu evangheliştii şi ce-i cu Sharon-la-evanghelişti? Miercuri 12 martie 2003 Ce şansă pe mine cu zăngănitul armelor: înainte de a se produce ireparabilul, îmi completez cultura generală, mai aflu câte ceva. Adevărat: toţi compatrioţii mei cunoşteau, în amănunt, ceea ce eU de-abia azi descopăr... Nu-i nimic: recuperez. Urmează a fi confirmată ştirea: Anglia nu mai participă alături de America la război - ceea ce nu înseamnă că nu participă şi la dezbaterile (cu votul) din Consiliul de Securitate. După spusele lui Rumsfeld - foarte calm, ai fi zis: cald, dacă n-ai şti ce viperă e [l-am văzut “defilînd” la o ceremonie militară, alături de Bush: îmbrăcat în pardesiu - el nefiind militar de meserie, ci militar-pe-hârtie a ajunsTa Pentagon numai prin pilele date de Wolfowitz - avea aerul, nu doar... teutonic, ci de-a dreptul gestapist, dintr-un film sovietic...] ^ America poate merge la război şi singură, nici o supărare... (citeşte: «Nici nu e nevoie de alţii, ca să ne spioneze, încurce, întârzie»). Aseară la televiziune: câteva emisiuni pe Arte - am sa revin la ele. Deocamdată o ştire - în fapt, o confirmare: Jack Lang, invitat pe Canal 4 să amănunţească propunerea din ajun, a făcut-o. Atunci propusese ca toţi “capii bisericilor” să facă... “bouclier humain” în Irak... Simpatic, Jack; veşnic-tânâr şi mai ales de-al nostru, numai că... necatolicii nu au conducători unici; nici musulmanii: - cât despre un apel adresat rabinilor de pretutindeni să ia o'atitudine. .', antievreiască, Jurnal 2001-2003 369 antisionistă - pierdere de vreme (dacă nu va fi considerat ca un act “antisemit”). Papa s-a zbătut de la începutul campaniei, a trimis un emisar la Bagdad; a difuzat un mesaj, încă unul; a trimis un alt emisar la Washington - l-am văzut pe Bush strângîndu-i mâna cardinalului trimis, cu zâmbetul lui despre care niciodată nu ştii ce ascunde: aprobare? absenţă? batjocură (doar el e evanghelist, iar evangheliştii, deveniţi aliaţi a sioniştilor, sunt adversari hotărîţi ai creştinismului în general - cu excepţia evangheliştilor! - mai ales ai catolicilor). Şi care a fost rezultatul? Nul. A fost ca şi cum Papa s-ar fi adresat lui Puţin. Ori lui Jemin’... - şi nu mai ştiu cum, cel care a fost înlocuit zilele astea din fruntea Chinei... Rămâne însă gestul lui Jack Lang. Reconfortant. Tot alinător: Emmanuel Todd, fiul prietenului meu Olivier Todd, cu care făcusem chiar şi o revistă (împreună cu Revel - dar sabotată de... Volodea Bukovski, care pusese condiţia ca periodicul să aibă şi o ediţie în ruseşte, altfel el le spune americanilor să nu ne dea bani...- ce timpuri... timpurile când Bukovski, martirul gulagului, dormea, beat-mort, la prezidiile cu pricina şi când se mai şi trezea, bătea cu pumnul în masă rostind şarmant-slavul: «Net!» - pe banii america-nilor, se înţelege). Fiul Todd - o fi avînd acum vreo 35 ani - a publicat şi o carte despre “subiect” în care gândeşte... ca noi, vorba Anei. Şi iarăşi mă întreb: ce atitudine va fi luat Raymond Aron? Se va fi lipit de Finkielkraut, Glucksmann, Kouchner - şi celorlalţi, maselor din ce în ce mai largi de sionişti treziţi alaltăseară, sau ar fi rămas lângă oameni ca Em. Todd, Lang? Va fi ales o a treia cale? Joi 13 martie 2003 Ieri, la Belgrad, a fost asasinat Zoran Djindjic (grafie nesigură). Se vorbeşte de banda unui securist miloşevicist, mafiot (pleonasm). împotriva războiului s-au rostit şi Daniel Kohn-Bendit şi Art Spiegelmann, desenatorul - rămas singur-singurel în gura compatrioţilor săi americanici, mari patrioţi, lată, există şi evrei drepţi. Ieri, de dimineaţă s-a anunţat că Anglia nu mai merge cu America. La prânz: Rumsfeld declara că USA poate merge şi singură, nici o supărare - pentru ca după amiază Blair să... desmintă afirmaţia lui Rumsfeld că Anglia nu mai vrea - ba mai vrea! Această javră de Rumsfeld, aşa a făcut şi cu intrarea trupelor americane în Turcia: fără încuviinţarea gazdei, (ne)invitatul a deschis uşa cu piciorul, a intrat, a pornit spre... nordul Irakului. întrebat fiind ce face, unde se duce - fără voia gazdei - Americanul explică: nu sunt soldaţi, doar “câţiva” specialişti în repararea şi amenajarea aerodromurilor... 370 PauI Goma Ce nesimţire de văcari! Am început să scurtez sever Bonifacia. Vineri 14 martie 2003 Am terminat Bonifacia. Pe frontul frontului' - mă repet, mă repet - diplomaţia a plecat în uichend, însă melitarii îşi văd de treaba. Ora 16: Abia terminasem de notat că nu se petrece nimiea pe lume, că a apărat Bush în direct. A vorbit patru minute şi a plecat. Nici un cuvânt despre Irak. Ci despre Palestina! Da, domnule: Bush a descoperit, în sfârşit, Palestina, buba, cauza, cauza-cauzelor: azi, 14 martie 2003, la ora 10 a Washingtonului. ^ Ce se va fi întâmplat? îşi va fi făcut o altă echipă de consilieri din care lipsesc evreii? - greu de crezut. îi va fi şoptit cineva un “truc” prin care să iasă basma curată din Golf? Bine-ar fi. Până la următorul buletin de ştiri, aşteptăm. La un sfert de oră după Bush, cine vorbeşte în direct - de la Londra? Blair. Acelaşi limbaj - am înţeles că planului pentru Palestina i se spune: “foaie de drum” - îl folosise şi Bush. La un moment dat un jurnalist arab a întrebat: unde crede el, Blair că va primi azil Saddam? Blair i-a tăiat vorba: «Acum vorbim despre Palestina!» Doamne, ce neruşinaţi! Nu lé pute gura de minciunile, prostiile debitate până aseară - 13 martie! încă o diversiune grosolană. în “discursul” său Bush a spus cam aşa (citat din memorie): «Israel se va retrage din teritoriile ocupate şi nu va mai implanta alte colonii - cu condiţia ca palestinienii să înceteze actele de violenţă (s. m.)>>. , Nimic,nou, nimic încurajator. Aşadar: Israelul, care este cauza violenţei palestinienilor (am mai spus, repet: amărâţii care dau cu pietre în tancuri, fiindcă helicopterele se află prea sus...) nu se va retrage, nu va înceta implantarea de noi colonii - deci... va provoca, în continuare, “violenţa” palestinienilor. Sâmbătă 15 martie 2003 Am dormit prost, mi-a fost frig. Jurnal 2001-2003 371 Mi-a fost frig din cauza americanilor. Chestia cu “foaia de drum” este o noutate de patru ani... Nu auzisem de ea, ceea ce nu e grav, dar nu va fi auzit de ea - până ieri - nici Bush, nici Blair... Am citit, am ascultat, am privit în aceste zile analize ale situaţiei în care ne aflăm. Analiştii, comentatorii găsesc şi ei: cauza luării razna (a americanilor): dispariţia adversarului: URSS, înseamnă că imaginea propusă de mine a boxeurului zăpăcit, dezorientat, înnebunit fiindcă nu-şi mai vede adversarul şi boxează aerul este şi adevărată, nu doar... plastică. Ceea ce rămâne enervant - cum ar zice Dan Petrescu: “analiza istorică” a conflictului America-Europa. Mai întâi: conflictul are cauze... artificiale, măcar pentru că nu americanii sunt supăraţi pe europeni (“cei vechi”, citat din Donald Rum’ der Weise), ci actuala echipă care conduce destinele Americii, rău, chiar criminal consiliată de fanatici şi de cinici (pleonasm? - fie), acuză pe oricine nu este cu ei, fatal, este împotrivă-le.:. De acord, asta vine din capul bine cubizat al găsitorului de Dumnezeu Bush junior, cel marionetat de “sioniştii protestanto-catolici fundamentalişti” - cum Ie zice, nu altul decât evreul şi omul de stânga Jean Daniel de la Le Nouveau Observateur. Pe aceştia îi laşi în plata Domnului (deşi dorinţa mea fierbinte ar fi să le lungesc urechile şi să-i pun pe coji de nucă...). Arăt spre ai noştri, românii - printre ei şi un sas, Berger (însă la un neamţ se explică: a fost... reeducat la Piteşti-fără-Piteşti). Aceştia, după ce au formulat ca la o “adunare populară” mulţumirea-din-inimă-a-populaţiei, au şi explicat motivul: «America ne-a salvat de fascism şi de comunism!» Supăraţi-foc pe “atitudinea” Franţei şi a lui Chirac (dreptul lor, nici eu nu-l iubesc pe Chirac - însă eu îl neiubesc cu argumente!), se simt datori să-şi sprijine antipatiile, în fapt: ranchiunele cu totul personale (burse neacordate, vize neaprobate, franţuzoaice neregulate), ale fiecăruia - cu “argumente” istorice de genul: a) Franţa ne-a dispreţuit totdeauna - America nu ne-a dispreţuit; b) Franţa nu ne-a.ajutat vreodată - în decursul istoriei... -America ne-a ajutat totdeauna şi diplomatic şi armatic...; în fine, un adevăr: c) Franţa e mică (şi săracă) - America e chiabură şi mare... Am mai scris, am re-scris (pentru uzul mêù şi al familiei mele 372 Paul Goma personale...), chiar în acest jurnal - nu-i nimic, pe mine mă repet, pe mine mă plagiez... : - în privinţa “dispreţului” cum îi spun iubiţii noştri compatrioţi, acesta este rezultatul ingurgitării cocktailului alcătuit din: ignoranţă+egoism+nepăsare. Plângîndu-se de dispreţul presupus al francezilor, nu-şi dau seama că este exact acelaşi “tratament” pe care li-1 aplicăm noi, românii, albanezilor, de pildă: nu le cunoaştem istoria, din literatură doar alibiul Kadare, am auzit că ar fi mafioţi, că ne fură şi ne vând fetele - cam atâta. Iar cam-atâta e destul ca să ne dăm dreptul să-i şi dispreţuim! Fiindcă de cel necunoscut, dacă e... mare-tare, ţi-e frică (Pericolul Galben, Pericolul Roşu, Pericolul Verde/islamismul...); însă dacă necunoscutul e mai mititel, atunci îl tratezi cu...dispreţ: cu predilecţie: pe basarabean... ...Aşa cum ne tratează pe noi franţuzul, neamţul - dar, Doamne fereşte, nu şi americanul ! . - Cât despre “ajutor”... în ultimele secole, în Europa, puterile care s-âu bătut şi pe spinarea noastră au fost: Turcia, Rusia, Anglia, Austria (mai încoace: Germania) şi Franţa. Şi Turcia şi Rusia şi Austria şi Germania au fost, faţă de statele noastre feudale, apoi faţă de principatele noastre, faţă de România în configuraţia de după Unirea de la 1859, în fine, faţă de România Mare de după 1918 - şi faţă de populaţia noastră - direct ostile; Anglia ne-a fost (indirect) ostilă: ca susţinătoare a Turciei. Singura putere constant favorabilă şi diplomatic (privind emanciparea de Turcia, apoi independenţa, apoi România Mare) dar şi cu ajutor armat - nu cu trupe, dar cu armament, cu medici şi personal medical militar, cu instructori - deveniţi prieteni ai noştri ca Berthelot (vezi în Primul Război Mondial, cine nu crede să facă un drum la Cimitirul Militar din Iaşi..,) a fost Franţa. Pe talgerul celălalt se află America. Foarte bine - să numărăm “ajutoarele americane”, Coane Fănică! Puterea ,de peste Ocean s-a manifestat spre sfârşitul Primului Război numai în Europa Occidentală - “cea veche”, vorba gânditorului şi teoreticianului brucanisferic: Rumsfeld. în cel de al Doilea Război Mondial (început la 3 septembrie 1939) Puterea de peste Ocean a intrat abia în 7 decembrie 1941, nu din motive morale, nu cu gândul de a libera Europa de nazişti - Franţa fusese ocupată la 10 mai 1940, dar America nu mişcase un deget - ci pentru că Japonia o atacase - pe ea! - la Pearl-Harbour; Pentru prima oară, cronologic, faţă de România, Puterea de peste Ocean s-a manifestat, direct, în primăvara anului 1944, prin i Jurnal 2001-2003 373 bombardamente masive ţintind obiective militaro-strategice ca zona petroli(f)eră Ploieşti. Am trăit episodul, în martie 1944, când trenul nostru de refugiaţi din Basarabia a avut norocul să treacă neatins (spre Ardeal) prin Ploieştiul în flăcări, ceea ee, vai, nu se întâmplase cu trenurile precedente şi nici cu următoarele (în unul din ele se afla ; tata: a supravieţuit). Dacă distrugerile şi răniţii şi morţii din zona “strategică” ar putea figura la rubrica “pierderilor colaterale”, bombardarea Bucureştiului la 4 aprilie (1944) a fost, este, va rămâne crimă-rde-război caracterizată. Gara de Nord nu constituia obiectiv militar; nici “strategic” - ca Ploieştiul. Cartierele din jur (Griviţa, Grant) erau locuite de lucrători la căile ferate şi de oameni cu venituri modeste (un eufemism) - dar casele şi grădinile şi oamenii - civili - au fost prefăcute în mormane de moloz însângerat; Insă în Gara de Nord, în acel 4 aprilie 1944, era şi o altfel de concentrare umană - tot de civili: refugiaţii din Est: Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa. Acolo se formau trenurile ce urmau să-i ducă pe refugiaţi “în dispersare”, aşa suna termenul, în Vestul ţării, cât mai departe de Armata Roşie liberatoare, vorba celor de teapa eurobolşevicei Lilly Marcou. [Abia peste o jumătate de secol am avut ştire despre soarta altor civili: germanii refugiaţi, în acelaşi moment, şi tot din calea ruşilor: în jur de 630.000 de oameni concentraţi în Lepzig şi în Dresda au fost ucişi de aviaţia aliată]. Nu mai există documente despre tragedia de la Bucureşti: după ocuparea României, o echipă de evrei români sub comanda generalului NKVD Grişa Nahum şi el evreu, dar ucrainean - a extras (citeşte: furat) din arhivele noastre cca 200.000 dosare privitoare la... Basarabia şi evreii şi le-a transportat în URSS. Potrivit mărturiilor supravieţuitorilor: - ar fi fost ucise, atunci, în bombardamentul american din 4 aprilie 1944, “între 10.000 şi 25.000 persoane”; - dintre acestea “între 5.000 şi 15.000” erau refugiaţi îbasarabeni şi bucovineni, în majoritate femei şi copii. Resturile Umane recuperate (în mare parte neidentificate) au fost îngropate în şanţuri săpate într-un câmp aflat lângă calea ferată spre Constanţa, pe lângă Lehliu. Autorităţile de atunci au pus sub semnul secretului de stat, atât numărul victimelor, “originea” lor, cât şi locul unde fuseseră îngropate (încă din aprilie 1944 poliţaii români pregăteau intrarea în... NATO a fiilor, nepoţilor, securişti, deci.ţineau să nu fie pomenite crimele americanilor...); autorităţile comuniste au prelungit secretul-de-stat privindu-i pe refugiaţi, “trădătorii care fugiseră de raiul omenirii: URSS’ . iar actualele - ce 374 Paul Goma interes să aibă secretarii-generali ai partidului de după 1989 să dezgroape nişte morţi-încurcă-Iume, necunoscuţi pe deasupra? Eu, ca... neautoritate, am interesul: - în primul rând pentru a afla adevărul despre întâmplarea din 4 aprilie 1944, când, pentru întâia oară Americanii ne-au venit; - în al doilea rând, pentru că atunci-acolo a dispărut şi unchiul meu, Ignat Goma, fratele mic al tatei. Să fi fost ucis ca domiciliat pe Calea Griviţei?; ca dispersat, în vreun tren aşteptînd plecarea?; ca însoţitor la gară al cuiva: logodnică, soţie, prieten? Nu am aflat, deşi tata l-a căutat până la moartea sa, în 1967, prin Crucea Roşie. Un al doilea episod (mai corect: o epocă) legat de “venirea Americanilor” l-am trăit în toate împrejurările nenorocite: - începînd din octombrie 1944, când ne ascundeam în păduri, ■ de frica Ruşilor care voiau să ne “repatrieze în Siberia”; - între decembrie 1944 şi sfârşitul lunii mai 1945 (deci după încheierea păcii!), în lagărul (“Centrul de repatriere”) de la Sighişoara - astfel de “aşezăminte” funcţionînd în fiecare capitală de judeţ; - între 1945 şi 1953 (moartea lui Stalin), ani de hăituială a basarabenilor şi a bucovinenilor refugiaţi; - între 1953 şi 1956, când, împreună cu nerefugiaţii, îi aşteptam pe americani să vină să ne libereze de ruşi - şi de slugile autohtone ale lor; - între 1956 şi 1958, la închisoare (am povestit în volumul Gherla, cum, împreună cu toţi deţinuţii de la Zarea, pândeam debarcarea Flotei a Vl-a urcată pe Someş, până sub ferestrele noastre oblonite); - între 1958 şi 1963, în domiciliu obligatoriu, unde aveam radio, ascultam Vocea Americii - şi îi aşteptam pe americani; - între 1963 şi 1969 - în libertatea de după închisoare i-am tot aşteptat... : -... până în 2 august 1969 când - după 25 ani de aşteptare -preşedintele Americii Nixon, ajuns, în sfârşit, în România, s-a îmbrăţişat cu Ceauşescu, unul dintre călăii noştri, nu cu noi, dintre care nu puţini făcuseră închisoare pentru crima de a fi ascultat Vocea Americii ori/şi de a fi spus că lasă, lasă, vin ei americanii... Toate aceste “amănunte” istorice sunt trecute cu vederea, ori/şi uitate de către acei români care, acum, se arată filoamericani fără condiţii, nu neapărat pentru că americanii sunt băieţi buni, ci pentru că americanii au intrat într-un conflict minor cu “europenii bătrâni” - ca francezii, germanii, belgienii. Românii (şi ceilalţi estici - prin gura guvernanţilor, cu toţii legaţi de poliţia politică local-naţională ca “fiice ale NKVD devenit KGB”) - ei se declară Jurnal 2001-2003 375 “de partea americanilor”, nu pentru că aceştia ar avea dreptate, ci pentru că au dolari. E vădită judecata morală a securistului etern conducînd mase largi de înfometaţi şi animalizaţi vreme de şase decenii de comunism - care nu s-a sfârşit nici azi... N-am terminat reproşurile la adresa americanilor: - După 1965, reîntors la... suprafaţă, fiind încă prieten cu fostul coleg de închisoare Ivasiuc, acesta “lucrînd” la Ambasada USA, am aflat,că elita intelectuală românească frecventa de zor cocktail-urile ambasadorului de atunci, James Bames jr. şi că “americanii” erau extrem de mulţumiţi, ba chiar... recunoscători vizitatorilor care, discret instructaţi de Ivasiuc, atunci când vorbeau despre situaţia din România se rosteau cam aşa: «Este adevărat că .Ceauşescu este un ignar, un bădăran, înfometează populaţia, tratează femeile ca pe vaci, scroafe gestante - dar a golit închisorile şi mai ales este foarte antirus...». Marii intelectuali şi artişti români (Ivasiuc, Breban, Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Pintilie, Horia Bemea, Ion Vianu, Vlad Georgescu, D.C. Giurescu), îi... informau, ei, pe americani de propria-le teorie fabricată la Washington şi băgată cu de-a sila în gura românilor care încercau să obiecteze: închisorile se vor fi golit, dar s-au umplut azilele psihiatrice; “antirusismul” lui Ceauşescu să fie judecat după Securitatea rămas în strânsă legătură cu NKVD (devenit KGB) şi mai ales după “cazul Caraman”, securistul care făcuse ravagii în NATO, apoi, expulzat, pe aeroportul Băneasa, schimbase avionul de la Paris cu cel spre... Moscova... Aceste observaţii mi-au adus acuzaţiile de... bolşevic, de agent rus - că tot erani eu basarabean, nu ca Iliescu... (din partea setoşilor de legături extrem de culturale cu americanii) şi m-au determinat în cele din urmă să declar în gura mare, în plină stradă, că... cei care frecventează Ambasada Americană se deosebesc de frecventatorii Ambasadei Sovietice doar prin vârstă şi prin instrucţie, altfel exact aceeaşi trădare de patrie comit... Din acest motiv, în aprilie 1977, când Securitatea a pus iar laba pe mine, am fost acuzat (însă numai pe-calea-bucală a generalului Pleşiţă, nu a apărut în nici o hârtie din dosar) că... îmi trădez patria, răspândind “zvonuri duşmănoase” care compromit “relaţiile de veacuri americano-române...”; • - După 1971, când am publicat în franceză, germană, italiană Ostinato, avînd bani, mi-am cumpărat (printr-un prieten, diplomat - belgian, nu american; nici sovietic...) un foarte bun Atlas mondial. Am primit un pumn în obraz când am văzut că pe hărţile dedicate. Ţărilor Baltice era imprimat, cu caractere roşii, 376 Paul Goma avertismentul: Statele Unite ale Americii nu recunosc anexarea lor de către URSS. Nici o notaţie pe hărţile Basarabiei şi Bucovinei de Nord; - în 1972, la întâia mea ieşire din ţară, când Noël Bernard, directorul postului Europa liberă de la München mi-a spus - şi mie - că Americanii nu permit să se vorbească “duşmănos” faţă de URSS, plecînd de la Basarabia şi Bucovina, răpite; - în 1978 când, ajuns la New York şi la Washington, după ce am fost bine primit de senatorii Jackson, Robert Dole, Dante Fascell, de preşedintele sindicatelor George Meany, de cei de la Amnesty Internaţional, am fost în schimb, foarte rău primit, pot zice: duşmănos .la Departamentul de Stat. Mai târziu am aflat - tot de la americani - că eram un... tulburător al relaţiilor americano-române, fiindcă îl insultam în presa occidentală pe Ceauşescu, “cuiul în coasta ruşilor”! Acesta nu este un act de acuzare.în atâtea puncte - cum se vor grăbi Antohi, A. Comea, Oişteanu, Volovici, Reichman, G. Andreescu să-I considere, iar GDS-uI să dea din cap c-aşa-i! Ci o. înşiruire - incompleta, vai - de fapte istorice, verificabile. Dar cu cine să “dialoghezi”, când şi ai noştri ca brazii s-au luat după Bush junior şi au citat falsificator din Isus: «Cine nu-i cu mine e împotriva mea».:.? Duminică 16 martie 2003 în Azore, azi: Prânzul de Taină. Ieri, surpriză: noul prim ministru turc, confirmat, Erdôgan, întrebat de jurnalişti când va discuta Parlamentul despre permisiunea dată trupelor americane de a intra în ţară (trupe care de vreo săptămână bună tot intră, fără.,, permisiune), a răspuns, senin - şi ocupat - cam aşa:. «Deocamdată, pe agenda mea nu figurează acest punct...» Un nou motiv de exasperare a bieţilor americani - care nu pricep; trupele lor. au intrat demult, continuă să intre, dar gazda încă nu a formulat: «Poftiţi, intraţi...» Pesemne de aceea preşedintele Parlamentului, comentînd intrarea (cu cizmele) în Turcia a zis: «Americani sunt nişte parveniţi” - şi a repetat: «Parveniţi!» Aşa o fi la ei, la turci..., vor fi gândind “protestanto-sioniştii” de la Washington (s-a observat: am citat din Evanghelistul de stânga, antiimperialistul şi evreul Jean Daniel). Altfel gazdele nu spun nici: «Poftiţi, intraţi», dar nici:. «Ieşiţi afară, neruşinaţilor, nepoftiţilor!» - ceea ce în limbaj diplomatic sionisto-otoman însèamnà încuviinţare fără cuvinte - dar cu un făcut eu ochiul de Jurnal 2001-2003 377 încuviin-ţare... Iar americanii urcă preţul... Ceea ce îi aranjează pe turci (30 miliarde de dolari!) - mai ales că ei adaugă o condiţie care probabil va fi aşternută pe hârtie abia când va fi aşternută pe hârtie şi încuviinţarea de intrare-trecere pe solul turc a americanilor: dreptul de... imixtiune în treburile Irakului învins, pentru rezolvarea problemei kurde. Ai dracu’, turcii! Nu-s boi, ca ulacii dacoromi. Ei ştiu să se târguiască, iar de când nu mai constituie o mare putere au învăţat să folosească tertipurile unei ţări-mici. Dacă aţnericanii vor intra în război cu Irakul, să intre! ei, turcii nu vor “contribui” decât prin... pacificarea kurdistanului irakian şi, de ce nu, “împrumutarea” petrolului din zona Kirkuk. Numai că americanul, n-o fi ştiind el multe despre lume şi viaţă, însă când vine vorba de petrol... De urmărit.., . Luni 17 martie 2003 Şi astă-noapte a fost frig - nu sub-zero, dar aproape. Aseară, în Azore, cei trei (, Doamne şi toţi clei, cum parodiam noi în prima clasă de liceu coşbuciana capodoperă) au hotărît ce au hotărît, nici ei nu ştiau ce, dar din moment ce tot se întâlniseră ca să discute soarta lumii... Bush: mai incohérent ca de obicei (dacă e posibil), Blair şi mai zăpăcit, mai înfricoşate de avioane (!), întru salvarea-şi, pârînd : Franţa, ca fiind capul relelor. Eu unul nu am înţeles nimic - dar poate că ceea, ce au anunţat ei că ar fi făcut era exprimat în limbaj codat... Am înţeles însă ceva din tragedia de astă noapte: undeva, în Palestina, Ţahalul a distrus, după bunul obicei, ce mai rămăsese din casele palestinienilor cu buldozerul (după ce le dinamitase). Numai că o pacifistă - şi încă americană! - nu s-a dat la o parte din calea buldozerului şi a fost ucisă. Americanii au protestat pe loc (cum altfel: era vorba de un cetăţean american!), cerînd o anchetă. O să vedem cum or să procedeze evreii: ca şi cu băieţaşul Mohamed din Neţarim, Gaza, cel împuşcat în braţele tatălui său, despre care, după o “anchetă” de trei luni, armata a anunţat că 1) glontele nu era israelian (dacă n-a fost dovedit!); 2) «Ce căuta un copil de 12 ani “pe stradă, la ora aceea”»'? Cine ştie: poate că acest incident-accident implicînd un cetăţean american va descuia încuiata chestiune palestiniană. 378 PauI Goma Marţi 18 martie 2003 I-am trimis şi lui Dan Petrescu extrase din jurnal - până duminică, inclusiv. Abia apoi mi-am aruncat ochii peste text -fiindcă text este jurnalul trimis altora: plin de greşeli, de confuzii, de idei neterminate... Deşi am recitit în fiecare zi ce scrisesem în ajun, nu e suficient; trebuie re-re-citit, re-re-corectat. Fireşte, nu “ideile” nici informaţiile; de acestea, după obicei, nu mă ating, le las aşa, chiar dacă după o zi sau un an se dovedesc false ori doar oarecum-altfel. Nu am cum dovedi, scrierea jurnalului petrecîndu-se în strictă singurătate, dar să fiu crezuf pe cuvânt: în corpul jurnalului nu intervin decât pentru corectarea grafiei unui nume propriu, pentru adăugarea unei indicaţii bibliografice - în nici un caz ca să... ajustez opiniilor mele trecute în funcţie de prezentul cel mişcătoriu - cum au făcut, metodic, Ţepeneag şi Zaciu Deşi era anunţat discursul lui Bush pentru ora 20, ora Washingtonului (2 ora Parisului), m-am culcat de pe la 21, ora noastră, cea veche-europeană şi m-am trezit la 6 - tot ora Parisului. N-am pierdut nimica: Bush îi dă 48 ore lui Saddam să părăsească Irakul... Nimic de făcut în lumea asta de cretini şi de nebuni. Azi trimit CD-ul cu Bonifacia, ultima variantă. Cu toate că încă nu am primit vreun semn'scris de la Crupenschi. De câteva zile: soare mare - dar frig; florile stau zgribulite -cele răsărite - şi nu îndrăznesc să scoată capul sub vânt. Balconul nostru e vântuitpexistînd o mare diferenţă de temperatură - şi de vegetaţie - între balconul de dedesubt (al Anei Maria) şi acesta din dreptul odăii mele. Nu doar cu efecte în timp : florile de jos sunt mult mai timpurii - dar şi de culoare a lor şi mai ales de mărime: de pildă capucinele ajung la 2-3 metri (vrejul, nu florile!) şi se prefac în căţărătoare, faţă de cele de la mine: 30-40 centimetri. Ehe, tainele naturii! Ele sunt tainice foarte. Presimt: de cum va începe războiul, interesul meu pentru el va diminua. Nu pentru că nu m-ar interesa - din contra, dar evenimentele vor deveni insuportabile; ca orice război. Aseară s-a găsit Puţin să-i îndemne pe “concetăţenii” săi, ceceni, să voteze la 23 martie... - după ce, în prezenţa unor cuşme caucaziene plantate la masa lui, ca decor şi ca argument că există şi ceceni fericiţi, declarase Că Rusia nu este pentru războiul în Irak, nu, Doamne-fereşte, fiindcă războiul nu e bun, războiul e tare rău... Cuşmele cu apendicele lor: colaboraţioniştii, nu mişcaseră. Nu vor Jurnal 2001-2003 ___________________________________________379 fi înţeles ruseasca lui Puţin; nu vor fi înţeles nici o limbă - nu ziceam că erau nişte cuşme, acolo, altfel brumării? Ah, că nu am eu raza-morţii! Mai bine că n-o am: aş raz’-muri prea mulţi tirani şi aş provoca răsărirea altora, mult mai mulţi. Fiindcă tiranul nu apare neapărat în comunităţile primitive, care nu cunosc decât mâna de fier a câte unuia - dovadă, acum o jumătate de secol: Hitler în Germania, Mussolini în Italia... Miercuri 19 martie 2003 Azi, nu, mâine nu, poate că poimâine. Nu mai notez nimic despre război. Până când am să tac - nu ştiu, dar jur că dacă aflu - azi, mâine - că americanii renunţă la război, pe dată scriu! Şi îi laud că au dat dovadă de înţelepciune. Nu mă pot stăpâni: aseară Powell se lăuda că “frontul anti-Saddam” numără peste patruzeci de state. De unde atâtea, când se vorbea doar de Anglia şi de Spania? - m-am revoltat... Ei bine, când a fost arătată harta Europei, cu, în roşu, ţările favorabile războiului... Toate ţările ocupate de ruşi după al doilea război mondial (în traducere: cele abandonate de americani ruşilor) erau în roşu. Iar pentru ca paradoxul să fie rotund: “ţările ruseşti” (Rusia, Ucraina, Bielorusia) se arătau în albastru, ca potrivnice războiului. Era îndreptăţit brucanul ‘mericgn, Rumsfeld să pretindă că există o “nouă Europă”: asta! Să-i fie de cap! Gata, nu mai pot da înapoi: ţin cu Francezii! Bineînţeles, întâi fiindcă mi se pare că au dreptate: ei cred în puterea dreptului - nu în dreptul puterii, ca americanii. Mai ales urmărind dezbaterile din Camera Comunelor şi văzînd cu câtă încrâncenare prostească Blair şi Straw, ministrul de externe dădeau întreaga vină a “soluţiei războiului” pe veto-ul Franţei. Ca şi cum Franţa singură ar fi ameninţat cu veto-ul, nu şi Rusia şi China, dar ţi-ai găsit să atace nominal curajosul Blair, Rusia şi China... Desigur, mă aşez lângă cel care mi se pare că are mai multă dreptate. însă ţin cu Franţa mai cu seamă pentru că se află în inferioritate - şi cantitativă şi propagandistică. Cetăţeanul american de rând: un român domiciliat în America: ignar, neam-prost, prost-crescut, necioplit, gregar: merge încotro îi arată “alesul poporului” şi în loc să pună în cumpănă, timp de două secunde, cele două opţiuni, după care să aleagă el singur (cu capul lui), o “alege” pe cea gata-rumegată de către “ales”; e mai comod, ce să-şi bată el capul! Terifiant efectul propagandei mincinoase, grosolane, simpliste: “X este rău, fiindcă nu este cu noi” (în traducere: “fiindcă nu este ca noi”). în faţa 380 Paul Goma microfonului jurnaliştilor, americanul este un bou de român care a auzit el la televizor ce va fi ascultat soacră-sa - şi crede!, cum să nu creadă, când s-a dat la televizor? în cazul în care acceptă să explice, boul mugeşte astfel: cum să nu fiu împotriva Francezilor, dacă ei sunt cu Saddam - care mănâncă copiii cruzi şi femeile doar perpelite...? Ora 16: ştiu că n-am să pot sta treaz până la ora 1,25 după miezul nopţii, ca să văd documentarul lui Christopher Oligiati (1999), dar cred că ştiu despre ce este vorba - din textul de prezentare: în 1995 a fost publicată în Anglia o mărturie zguduitoare a unui copil, Benjamin Wilkomirski, supravieţuitor al lagărelor Majdanek şi Auschwitz. Cartea a fost tradusă în 12 limbi, a primit sumedenie de premii, autorul a devenit purtător de cuvânt al copiilor evrei deportaţi. Până când un scriitor elveţian a descoperit - şi probat - că totul era o invenţie: copilul nu este evreu, şi-a petrecut toată copilăria în Elveţia, nu se numeşte Benjamin Wilkomirski, ci Bruno Dôsseker... Dar “Wilkomirski” nu se lasă, pretinde în continuare că este evreu, că a fost deportat la Auschwitz - pe de o parte; pe de alta s-a format un cerc de solidaritate a copiilor evrei'deportaţi, care acuză pe oricine se atinge de mărturia lui Wilkomirski de... revizionism... Chiar şi pe realizatorul documentarului... Am spus: se difuzează prea târziu (oare de ce?), pentru mine care la orele 21 sânt gata-stins. Poate din acest motiv nu mă arăt interesat de cazul de impostură. Ci de altceva: de însuşirea (nu am spus: furarea) unei memorii care nu-mi aparţine. Pe urinele Holocaustului mulţi au profitat, câştigînd şi notorietate şi lauri şi bani, povestind propriile suferinţe - în cel mai fericit caz mult exagerate, dacă nu inventate pe de-a-ntregul. Numai că aceşti impostori erau - cei de care am auzit eu - cu toţii evrei, printre ei Jerzy Kosinski, protejatul lui Wiesel, apoi Marek Halter, care povestea cu lux de amănunte viaţa sa de copil în ghettoul din Varşovia şi cum ieşea prin canale şi introducea arme şi grenade...- când el era refugiat, din vara anului 1941, în Kazahstan. Or în cazul de faţă nu poate fi vorba de o memorie evreiască “împrumutată” tot de un evreu - însă nu ca autor de naraţiune, naraţionator al propriilor întâmplări - ci de către un neevreu care a făcut un transfer (explicabil prin cantitatea mărturiilor despre Holocaust citite şi prin intensitatea “trăirii” lecturii). Nu cunosc documentarul, deci nu ştiu dacă “Wilkomirski” o ţine pe-a lui, nu doar pentru că, recunoscînd impostura, va pierde totul - ci pentru că Dôsseker a chiar devenit Wilkomirski, deci rămâne de resortul Jurnal 2001-2003 381 psihiatriei explicarea cazului său, Mai gravă - tot din punct de vedere psihiatric - mi se pare încăpăţânarea evreilor de a nu admite impostura unui goi, pentru a nu favoriza... revizionismul. Joi 20 martie 2003 Ora 8,30: am dormit adânc până la ora 7 - când am aflat că războiul începuse de pe la 3. Ce să mai spui? Taci şi priveşti alături, ca să nu mori de inimă. Ora 17,45: foarte obosit, extrem de amărît. Şi fără chef de a nota în jurnal. Aş tot dormi. Vineri 21 martie 2003 Echinoxul de primăvară... Bagdadul bombardat, nu se ştie dacă Saddam a fost atins -informaţia meritînd a fi menţionată: printre ţările în care au fost manifestaţii ant'i-război/antiamericane: Cehia! Bravo, cehilor! Şi “un mot” rostit de un comentator, Dominique Moisi: «Americanii sunt nişte zapeuri politici» - în sensul în care, imediat ce dau o lovitură (războinică), zapează ca la televizor, se cară grabnic pe alt canal, în altă parte, incapabili de a rămâne şi a continua treaba - prin reconstrucţie. Excelentă definiţie. Alături de cea a Turcului: «Sunt nişte parveniţi». în această lume de brute, o glumă (subtilă!) de-a mea: Rachetele irakiene care au provocat atâtea discuţii sunt de origine sovietică şi poartă numele (generic): Skud. Se pronunţă şi în româneşte ca în ruseşte, cu accentul pe u. Or comentatorii francezii rostesc, fie à la française: sküd, fie, dacă au făcut ceva engleză, aproximativ: skad. îi las pe anglezişti, mă întorc la indigenezii franci şi le-o zic (de Ia obraz): «Dacă pronunţaţi franţuzeşte skud: sküd, fiţi consecvenţi, nu-l mai grafiaţi pe Puţin: Poutine, ci Puţin şi pronunţaţi-1: Pütèn - care se scrie: putain (curvă)!» Nu râde nimeni? înseamnă că nu a fost înţeleasă subtilitatea - s-o mai spun o dată? Numai o dată, jurat! Ora 11:'că tot nu mă pot concentra asupra războiului, mă întreb: de ce evreii din România nu au dat opozanţi în sensul abuzivului termen: “disidenţi”, ca evreii de pretudindeni din lumea comunistă? La noi au existat evrei opozanţi, fie ca sionişti (din care eu nu am întâlnit, doar mi s-a vorbit)f fie convertiţi la 382 Paul Goma creştinism: Wurmbrandt, Steinhardt - cu toate că acesta din urmă se creştinase în închisoare,, el fiind arestat, ca mii şi mii alţii pentru că... nu gândise pe-linie şi nu pentru că s-ar fi opus liniei), fie cosaşişti - pe urmele lui Gelu Ionescu şi ale lui I. Vartic, cronicarii (în DSR) marelui anticomunist-supra-vieţuitist Radu Cosaşu, autor al capodopului “Slăvim Republica Populară Română” sau aşa ceva - dar sincer... Vorbeam de “disidenţi”, acei opozanţi care s-au manifestat pe faţă, prin atitudine, prin texte scrise, trimise în Occident - şi după 1964 (pentru români o bornă de hotar). Atâţia câţi au fost, fiecare exprimîndu-se cum credea el de cuviinţă şi suportînd consecinţele - însă nu cunosc printre contestatari nici un evreu. Nici realist-socialişti fioroşi, foşti jurnalişti de front din echipa lui Ehrenburg, membri ai colectivului de evrei care au redactat Cartea Neagră din 1945, după o vreme (când: după moartea lui Stalin?) căindu-se şi scrind în secret adevărată literatură de sertar, din cea ne-înţeleasă şi ne-acceptată de Omea - ca Vassili Grossman (cine: Baranga?, Breslaşu?, Eugen Frunză? Cassian, Banuş, Crohmălniceanu?); sau “tineri”, ca Iosif Brodski (cine, de la noi: Florin Mugur?, Norman Manea?, Radu F. Alexandru?). Nici fii de ştabi comunişti, deveniţi, dacă nu direct anticomunişti, atunci măcar ne-comunişti - dar manifestîndu-se public şi facînd puşcărie pentru asta - ca Michnik (cine: Andrei Comea, fiul lui Paul Comea?, A. Oişteanu, nepotul lui Răutu?, Radu F. Alexandru, fiul tatălui său?)... Privesc în jur,printre cunoscuţi şi prieteni şi nu găsesc (îmi iau precauţia de a spune: nu găsesc eu, acum, când scriu) vreun evreu român care să se fi “încontrat” cu puterea, fie prin vreo luare de atitudine risca(n)tă, fie prin vreun act scriitoricesc: trimiterea în Occident, în vederea publicării “ilegale” a unui text (cine: Manea, L. Raicu?, fratele său, Virgil Duda?, S. Damian?) - măcar cât şi cum au făcut neevreii Baconski, Ţepeneag, Virgil Tănase, Nedelcovici, Luca Piţu, Dan Petrescu, Cangeopol. Dacă nu găsesc vreunul direcţ opus comunismului - fie şi prin... drepturile omului - au fost destui care, în jurul meu, dacă nu m-au “lăudat” pentru ceea ce făceam, nici nu m-au condamnat, nu m-au sfătuit să fiu mai... ponderat. Ba unii, multişori, m-au ajutat: din priviri (ceea ce contează enorm), făcînd pe curierii înăuntru şi afară, ba chiar riscîndu-şi libertatea atunci când îmi xeroxau texte interzise, când îmi aduceau de peste hotare cărţile publicate în alte limbi decât româna - chiar şi din Israel, în ciuda avertismentului stewardesselor de la Elal de “a preda la bord cărţile lui Paul Goma”... Jurnal 2001-2003 383 Şi astfel am ajuns la cei din imediata apropiere a mea -Ana-Maria, tatăl ei, mătuşa ei - care, în momente grele, decisive, mai mult chiar: când partidul şi securitatea îi soma să mă abandoneze (divorţeze), nu au făcu t-o. La urma urmei aceste trei “persoane” s-au comportat - în raport cu mine, desigur - ca nişte opozanţi ai comunismului, deşi Peter şi Luiza Năvodaru erau membri din ilegalitate ai PCR, din anul în care eu mă năşteam... Iar Ana-Maria a fost întâia persoană care s-a lipit de mine şi de ale mele şi a rămas, nesmintit, atâta timp, atâta timp. în măsura în care intru în categoria “disidenţilor”, intrăm împreună: ne cunoaştem din octombrie 1965 şi cam de atunci a început “disidenţa” mea. Ea singură face cât toţi ceilalţi - absenţii. Ora 16: am impresia că americatiii au căzut în capcana turcilor: aceştia au întârziat discutaiea apoi aprobarea intrării americanilor pe solul lor, iar acum permit survolarea teritoriului, dar nu aterizarea, nu aprovizionarea - “în schimb”, ei intră în nordul Irakului! Degeaba protestează americanii, indignarisindu-se că nu aşa fusese vorba - au fost plătiţi cu aceeaşi monedă: nici ei nu fuseseră poftiţi să intre pe solul turc - şi intraseră, încât fuseseră calificaţi de... parveniţi. Sper că, până la urmă, turcii nu vor intra, altfel kurzii se vor opune cu armele şi atunci va fi un război-în-război. Sâmbătă 22 martie 2003 Nu mai sper: turcii au şi intrat în Kurdistan, deşi Powell fusese trimis de urgenţă la Ankara, să-i convingă să stea cuminţi... Greu să-i ceri turcului aşa ceva. El are interesele pe care şi le apără chiar împotriva intereselor americane. Nu este vorba de justeţea acestor interese, ci de convingerea turcească: °aşa este bine pentru Turcia, ţara lor. Ce va ieşi din asta - vom vedea. Oricum “lezatul” va fi americanul. Probabil în negocierile de astă noapte, Turcii vor fi prezentat americanilor nota de plată în care intră: pagubele pricinuite economiei lor de războiul din 1991; sumele neîncasate de pe petrolul din zona Kirkuk, pagubă pricinuită de aliatul actual, Anglia, când a hăcuit, după Primul Război Mondial, Imperiul Otoman şi nu a inclus actuala zonă petroliferă în teritoriul stabilit noii Turcii -deşi, fie vorba între noi zăcămintele acelea au fost descoperite abia după 1927...; în fine pagubele pricinuite statului tun 384 Paul Goma extindere a autonomiei şi forţei de contaminare a Kurdistanului irakian şi în Kurdistanul turcesc. Rămâne ca înlocuitorul turcului, americanul, să plătească! O paranteză: la începutul evenimentelor am scris tot răul despre Powell. Fiindcă prestaţiile lui publice erau, neîndoielnic, de foarte proastă calitate şi de o rea credinţă vădită. între timp am aflat că Powell este... cel mai puţin rău dintre răi, ba, din punctul de vedere al unora, “cel mai bun” - asta o spun mai ales militarii în rezervă, generalii care făcuseră războiul Golfului din 1991. Sânt gata să accept această teză (se observă generozitatea mea cea fără de margini...). Cu amendamentul valabil numai pentru civili: când nu-ţi place stăpânul - pleci! Cu orice risc! Or Powell nu a dat semne că se opune “tacticii echipei infer-nale”: Rumsfeld, Wolfovitz, Cheney, Bill Kristoll, Kagan, Ari Fleischer (nu doar purtător de cuvânt al preşedintelui Statelor Unite, ci coautor - nu de puţine ori: abuziv al spuselor lui Bush). Ca om, pot să-l compătimesc: bietul de el, ce sufere, ce îndură, el, nepot de sclav, militar strălucit, de la nişte ţivili isterici care sunt convinşi că Clausewitz a fost un rabin din Cemowitz şi apără cu ghearii şi cu dinţile interesele Israelului, nu ale Ame-ricii (l-am citat liber, cu drag pe evreul Jean Daniel, directorul publicaţiei de stânga Le Nouvel Observateur), dar n-am să-i plâng de milă că a ajuns, din şef al diplomaţiei americane cea agresivă, violent mincinoasă, de rea credinţa, un biet cârpitor -adevărat, tot şef... - al gafelor celorlalţi din echipă, reparator al greşelilor acelora. Dacă paharul i-a fi fost plin, să fi dat cu el de pământ, chiar dacă este militar - fiindcă militar, general era şi francezul (numele îmi scapă acum) care, în plin război al Algeriei, fiindcă raportul în care denunţa folosirea torturii pentru obţinerea informaţiilor, înaintat guvernului, nu-i fusese luat în seamă, el a demisionat - nu “între patru pereţi”, ca un etern protestatar scriitor român, ci prin scandal: declaraţii în presă, drept care a fost condamnat “pentru trădare” - şi a făcut închisoare... « Duminică 23 martie 2003 Ora 6: şi astă-noapte “campanie de bombardament”. Poeţii pentagogonici, în frunte cu prietenul meu Rumsfeld, au botezat-o (traduc după traducerea franceză: “Şoc şi spaimă” -“spaimă” putînd fi înlocuit cu: “groază”, “oroare” - “teroare”. Aici am vrut să ajung. Americanii zbiară pe toate drumurile că ei luptă împotriva “terorismului” (citeşte: numai acela Jurnal 2001-2003 385 exercitat asupra lor - vezi şi gândirea, de piatră a ruşilor, a chinezilor, a israelienilor), însă când ei o exercită asupra altora, umblă pe după piersicul, producător de sinonime. Am mai scris de atâtea ori despre “strategia terorii” folosită de toţi... teroriştii: comandanţi de oşti, comandanţi de revoluţii - ce făcea Lemn când “recomanda” cu gura şi cu pana sa: «Teroare, teroare, teroare!»?, dar Trotski, drăgălaşul-copilaşul, cel care era muuult mai intelectual decât Stalin (chiar şi decât Nikolski, însă nu văd “superioritatea”),, Am mai scris -presupun: pe urmele altora, însă foarte puţini se manifestau în momentul în care scriam, eu, în urmă cu 25 ani: Pe atunci, nu doar nemţii (şi foştii lor aliaţi; ungurii, românii) erau...' terorizaţi de culpabilizarea generală (nu duseseră ei războiul anticomunist, antisovietic?), dar şi istoricii neutri. Abia în ultimul an; 2002, au început a apărea lucrări rezemate pe documente în care se poate citi negru pe alb ceea ce până atunci se doar ..şoptea, între prieteni verificaţi, altfel riscai să te vezi acuzat de - de ce, dacă nu de “antisemitism şi de revizionism”? - că bombardamentele americano-engleze în Germania şi în România - dar şi în Franţa şi Belgia, ocupate -vizînd populaţia civilă, fuseseră crime de război indubitabile. In ce scop şocau-terorizau americanii şi englezii populaţiile civile din tabăra adversă (nu am zis: duşmană)? Dar o scriam încă în romane ca Arta Refugii: ei raţionau cu picioarele când trăgeau concluzia falsă din premisă false: urmăreau terorizarea; populaţiei, crezînd că o împinge la răsturnarea tiranului: Pétain, Hitler, Antoneseu! Faptul că rezultatul strategi ei-terorii nu a fost cel scontat - ba chiar din contra!, spun, împreună cu tovarăşul vostru Nişteţăranul Săraru - nu i-a impresionat pe strategii militari americani şi britanici, fiindcă, iată, la distanţă de şaizeci de ani exact aceeaşi gândire îi conduce: “Şoc şi teroare”.,; Ora 8: într-o tabără din Kuwait un ostaş american “de confesiune musulmană” i-a atacat cu grenade pe camarazii săi: un mort şi vreo 15 răniţi: , Fac o pauză ca să citez din presa, din cărţile americanilor Opiniile despre Franţa şi francezi: ' Aşadar, francezii sunt: aroganţi, colaboraţionişti, fricoşi, antisemiţi (mai ales!), militarrnente inutili (!), diplomaticeşte dăunători (nuisibles...), toleranţi cu dictatorii şi cu dictaturile, ingraţi faţă de aliaţii lor, trăncănitori, pretenţioşi, nostalgici după gloria trecută, neguţători manipulatori, asistaţi (adică incapabili 386 Paul Goma să se descurce singuri în viaţă), leneşi şi... grevişti (sic!). Şi încă: murdari, mâncători de brânză împuţită, desfrânaţi, libertini, decadenţi, peşti (maqueraux=codoşi) ai lui Saddam, râme, târîtoare, duplicitari, maimuţe capitularde.., Philippe Roger a făcut deosebirea între antiamericanismul francezilor - de natură populară, tradiţională, deci provenind din straturile mai puţin instruite - şi francofobia americanilor venind din locuri, de la instituţii precise, de la persoane identificate: din mediile care fac-desfac opinia: Pentagon, Casa Albă, jurnalişti, politicieni, universitari. Justin Vaise (probabil: Weiss), rezumă astfel: “Francofobia este politică înainte de a fi naţională, istorică mai degrabă decât esenţială - şi este washingtoniană înainte de a fi americană” - la care eu, abuzînd, adăug: “antipapistă - fiind ea evanghelico-sionistă” (se poate explica: quakerii erau crescuţi în ura neîmpăcată faţă de monarhia franceză şi catolică...) Steven Kaplan explică - curat-plastic - imaginea fiecăruia în privirea celuilalt; “Pentru 90% din americani, Franţa nu există - decât eventual între fesele Brigittei Bardot”. . Philippe Roger: “Francezii sunt vinovaţi în ochii americanilor de complezenţa intelectualilor francezi faţă de stalinism, ca şi... pentru dărâmarea Zidului Berlinului!” (?) Justin Vaise: ‘‘Imaginea dominantă rămâne cea a unei Franţe care neagă trecutul ei colaboraţionist” - imagine zugrăvită de comunitatea eyreiască americană, în scopul de a discredita politica Franţei faţă de Israel; “vârfurile” manifestaţiilor francofobe, cu toate au fost, de la Războiul de Şase Zile (1967), motivate de acest contencios: politica arabă a lui De Gaulle, declaraţiile sale privind “ambiţiile expansioniste ale Israelului”, “acest popor de elită, sigur de sine şi dominator”, embargoul decretat contra Israelului după bombardamentul aeroportului Beyrut; Georges Pompidou, huiduit la Chicago în 1970 de manifestanţi proisraelieni. (J. Vaise): “Acuzaţia de antisemitism este preponderent condusă de American Israel Public Affairs Comitte, princi-palul lobby pro-israelian la Washington”. Până la a atinge proporţii delirante în primăvara 2002, prin Washington Post, care a pretins că în Franţa avusese loc “O noapte de cristal” care va fi urmată, sigur, de “o a doua soluţie finală”. Mărturisesc: locuiesc în Paris de peste 25 ani, de 8 ani în Belleville, cartier (şi evreiesc), în imediata apropiere se află o sinagogă, o şcoală talmudică, o şcoală elementară, un centru Jurnal 2001-2003 387 social, o librărie ebraică - nu mai vorbesc de cafenelele, prăvăliile alimentare casher: nu am văzut, nici măcar auzit prin vecini de vreo “agresiune antisemită”. Despre “noaptea de cristal”: da, însă nu sub această denumire: vitrinele magazinului de sub noi, ale farmaciei din colţul străzii, intrările din stradă în imobile (la noi există două grile) au fost, sunt atacate cu pietre şi cu bare de fier de către derbedei adolescenţi negri, arabi, cvasianalfabeţi, care nici nu ştiu cum îi cheamă. Cât despre “o a doua soluţie finală” pe care o vestesc în Franţa cea antisemită agitaţii din borcanul Washingtonului... - poate doar Germania culpabilizată să mobilizeze atâtea mijloace materiale şi poliţieneşti pentru apărarea locurilor de cult, a instituţiilor asociative, a şcolilor evreieşti; oricum, există o lege, după numele deputatului comunist Gayssot, care pedepseşte actele - şi cele Vorbite-scrise - numite pleonastic “rasiste şi antisemite”. Iar culmea: săptămâna trecută Consiliul Rabinilor din America de Nord a acuzat oficial Franţa de a fi o ţară antisemită şi trădătoare a Americii (citeşte: a Israelului), obrăznicie condamnată până şi de Jean Daniel, care o consideră “o prostie”, iar pe rabini: “nişte proşti” - condescendent, de data asta, J.D. O înşiruire de inepţii şi de insulte; toate în sos “filosofic” produce vechea cunoştinţă Robert Kagan, unul dintre “capetele” politicii washingtoniene. Trăind foarte bine-comod la Bruxelles, ultra-americanul (şi sionistul ruşinos) Kagan nu se duce în Israel, să lupte acolo împotriva palestinienilor - şi nu se jenează să repete şabloane răsuflate: “slăbiciunea întru totul feminină a francezului”, “Europenii vin cu toţii, de pe planeta Venus...” Altfel din tot ce spune “filosoful Kagan” (aşa se prezintă el însuşi, cu o insistenţă suspectă) reiese că “incompatibilitatea” franco-americană îşi are izvorul în... “antisemitismul galic...”. Ora 16: multe s-au petrecut în Irak, dar eu nu sânt jurnalist de front, doar cârtitor: - în urma unui zvon, doi aviatori britanici sărind cu paraşuta deasupra Bagdadului, au căzut în apele Tigrului. Imediat a început vânătoarea lor: pe apă cu ambarcaţiuni rapide, pe maluri - poliţişti, militari - şi gură-cască. Izbitoare mi s-a părut gesticulaţia irakienilor în momente de excitaţie: nu chiar simiescă, precum a negrilor africani, dar tot cu amândouă mâinile mult ridicate, ca să exprime, ce: bucuria că i-au găsit pe aviatori în, stufăriş?, că i-au împuşcat cei care trăgeau cu pistoalele mitralieră în... (tot) stufăriş?, că li se strânge inima de mila lor? - sau doar ca să semnaleze unui eventual ochi care-i 388 PauI Goma filmează pentru televiziune şi să-i vază şi mămica şi tătica şi nevestica (sau, dacă nu aveau conştiinţa că sunt filmaţi, exteriorizarea unei emoţii...) Leit români! Mai ales bucureşteni de viţă veche. Luni 24 martie 2003 1 Ora 6: aseară, aflînd - în direct, în timpul unui interviu - că soldaţi americani au fost făcuţi prizonieri, Lumina Lumii Rumsfeld a hoţărît... pe loc să nu se mai difuzeze aceste imagini! Parcă mai auzisem de spargerea oglinzii, pentru a nega realitatea. La puţin timp, întorcîndu-se el din uichend, Lunaticul (aşa îi spun, de la o vreme, manifestanţii americani) Bush a anunţat, solemn că “asta” contravine Convenţiei de la Géneva, privind prizonierii americani, iar cei care îi maltratează şi îi umilesc pe prizonieri vor fi judecaţi ca criminali de război... Ca să vezi! Atât timp cât Ia televiziunea americană erau arătaţi - în ultimii doi ani - ostateci palestinieni arestaţi de israélieni: legaţi la ochi, încătuşaţi, obligaţi să se aşeze în genunchi - nu a fost .invocată Convenţia aceea; nici când erau căraţi, înlănţuiţi şi legaţi la ochi talibanii, la Guantanamo; când erau arătaţi prizonieri irakieni, somaţi să se aşeze pe burtă în praf ori ’în noroi (în scopul creştinesc de percheziţionare); atâta vreme cât irakienii erau arătaţi cu mâinile legate la spate, umflate-învineţite, nici Rumsfeld, nesfârşitul strateg de trei lulele, nici Bush, imensul decizionator (de azi. una. mâine, de alta) nu s-au, vorba strămoşilor noştri: “sesizat”; acele imagini nu-i şocau, nu-i făceau sa ameninţe cu... Convenţia de la Geneva... Dar bineînţeles că până la urmă, “Coaliţia” are să învingă Irakul, Sfântul Gheorghe cel Bush, zis: “Binele” are să răpună Balaurul saddamesc zis: “Râul , dar victorioşii nu vor mârşălui ca la paradă sau la antrenamentele lor populate sonor de răcnetele sergenţilor instructori, ci, vai, vor fi adunat şi ceva cucuie. Privindu-i pe bieţii prizonieri americani, mi se rupea mima de mila lor. Spre deosebire de aceştia prizonierii irakieni filmaţi fără cenzura Rumsfeld, arătau oameni maturi, oricum, ne-tineri, scofâlciţi la obraz, de trai-prost, îmbrăcaţi în civil (vor fi fost dezbrăcaţi de uniformele lor'.’, se vor fi debarasat ei înşişi? - ceea ce înseamnă că nu erau capturaţi, ci se predaseră singuri), iar în privirile lor: tristeţea fără margini, a învinsului. Prizonierii americani (au arătat patru; din care o femeie - “afroaînerieană”, a precizat precizentatorul) erau foarte tineri, arătau bine hrăniţi (dar'nu obezi ca trei sferturi din populaţia lor, paşnică) şi Jurnal 2001-2003 389 îngrozitor de speriaţi. Nu.se ştie dacă după capturare fuseseră bruta-lizaţi - probabil da, dată fiind pornirea antiamericană a popu-laţiei bombardate (dar a militarilor asupra cărora aceşti tineri veniţi de peste mări şi ţări, trăseseră!), însă nu aveau aerul unor... torturaţi înainte de “prezentare” ci, tragic revers: terorizaţi ei înşişi, terorizatorii terorişti. Terorizaţi, nu pentru că moartea îi atinsese cu aripa - colegii lor, vreo 5, fuseseră ucişi; nu la perspectiva unor torturi viitoare ori a unei morţi în Chinuri... Ci arătau terorizaţi de... surpriză. Fiindcă nu aşa li se explicase că va fi în Irak; nu aşa fuseseră asiguraţi că se vor petrece lucrurile. Cu certitudine li se spusese că va fi “ceva mai greu decât la antrenament - mai ales din pricina căldurii şi a prafului-riisipului”, dar atât: de cum vor ajunge într-o localitate vor fi primiţi cu urale (li s-a explicat: localnicii sunt săraci, nu au flori), iar ei vor trata populaţia civilă cu şocolată (nu, nu cu rtigări, musulmanii^nu fumează...). Şi nu a fost aşa. S-a trezit şi Geneva (Comisia aceea), să interzică imaginile arătînd prizonieri de război. Dar tăcuse - fiind uichend...- când irakienii erau arătaţi învinşi, umiliţi. Cum tăcuse Guantanamo. Nu-mi iese din suflet imaginea unui prizonier american, cel rănit Ia obraz, la începutul “spectacolului” aflat culcat pe spate -dar pe care mâna “reporterului” (poliţai curat, i se.vedea mâneca de uniformă), întâi i-a înălţat capul, apoi l-a obligat să se ridice • în capul oaselor,... Abia atunci - doar două secunde, nu mai mult - .s-a observat că prizonierul era rănit' şi în partea dreaptă a abdomenului şfla piciorul drept şi la mâna dreaptă pe care o mişca cu greu. Porcul de securist baasist! Uite, nu mă întreb cum se vor fi purtat cu prizonierii de război “jurnaliştii” de tipul Ilia Bhrenburg. .mă opresc cu gândul la o emisiune franţuzească din .19.79, în care vedeta era Christine Ockrent, actuala nevastă a lui Kouchner în Iran avusese loc o primă răsturnare, Şahul fusese alungat, fusese arestat - şi, condamnat Ia moarte - primul .ministru al şahului (i-am uitat numele). In aşteptarea executării sentinţei iat-o pe jurnalista franceză de origine olandezo-americană Ockrent, pentru FR3, că obţine un interviu - în celula condamnatului la moarte.... Ei, ■ da, acela nu fusese uşă de biserică, avea pe conştiinţă multe crime, însă fusese închis, judecat - sumar - şi condamnat la.moarte. Or Ockrenta cu acelaşi nume nu l-a intervievat pe condamnat - ci în cel mai pur stil vâşinskian (de unde îl va fi învăţat?), l-a mai judecat o dată pe acela şi i-a explicat că îşi merită moartea... Pe Ockrentul irakian nu l-am văzut la obraz - ca tot secu.ristul care se respectă, a rămas.. . anonim - dar. chiar dacă din experienţa mea nu pot extrage “elemente” cu care să lucrez, m-am.,simţit solidar cu 390 Paul Goma prizonierul silit să ridice capul, să se ridice în şezut, ca să poată fi filmat mai eficace. Numai că nu această tortură din partea irakienilor l-a supărat pe Rumsfeld - nici nu a vorbit de ea - ci faptul că... telespectatorii au putut vedea că chiar şi ostaşii americani pot cădea prizonieri la nişte amărâţi de arabi - cei pe mâha cărora nu e consult să le lăşi petrolul, vorba lui Dear Henry... Re-revin: că americanii sunt analfabeţi în general, în special în materie de război-pe-solul-lor - să admitem. Dar englezii? Este drept, în ultimul secol duşmanii lor nu ocupaseră Insulele Britanice - dar suferiseră “prin procură”, fie îţi Asia, din partea Japonezilor, fie în Africa din partea germanilor. Şi? Şi - nimic. Au până acum (englezii) aproape 20 de victime - toate din pricina... “amicilor”, nu a inamicilor, Ne-au arătat (americanii) un tank irakian distrus: turela zmulsă, “şenilele topite, deformate”... Ce fel de armă şi/sau muniţie poate provoca asemenea pagube unui tanc indestructibil (fiind vădit sovietic)? Dar, bineînţeles, proiectilele cu uraniu, folosite şi în Primul război al Golfului şi în Kosovo... Şi? Şi - nimic.. Ora 14,30: De ce scriitorii abia când ajung la bătrâneţe se apucă de scris memoriile? Ce întrebare! Pentru cü simt apropierea sfârşitului, iar ei încă nu nu aşternut pe hârtie “adevărul-adevărat”. Şi mai cine dintre scriitori practică mărturisirile, amintirile, jurnalul? întrebare grea pentru alţii, nu pentru mine, răspunsul: eu. Am început a mă deda la confesiune de pe când eram relativ tânăr. Şi într-un moment în care nu mă puteam plânge că ficţiunile mele nu au succes: în 1978, la vârsta de 43 ani când am început a scrie jurnal eram în plină... înflorire editorială în limbi occidentale; şi în plină... productivitate: în 12 ani am scris vreo 15 cărţi: O jumătate de motiv (bine: un sfert) al tragerii spre 'jurnal ar putea fi: nepublicarea (ficţiunilor) în limba în care scriu: româna. Voi fi simţit1 eu că măcar o umbră de “adevăr-adevărat” se va afla în jurnal, nu în ficţiuni. Restul (motivelor) - pe altădată. Marţi 25 martie 2003 Acei trei cititori şi un-sfert ăi mei care au citit textele despre “revoluţia sârbă” îşi aduc aminte că împărţeam şi omenirea sud-slavă tot după... clase sociale, deci după 391 Jurnal 2001-2003 cantitatea şi calitatea de hrană ingurgitată; ziceam, deci, că toţi civilii falcoşi, cefoşi, bucoşi erau, cert, securişti de-ai lor, UDB-işti. Astfel, când în urmă cu câteva luni, s-a arătat la televiziune ministrul lor (democrat!) de Interne, am zis:«Dar ăsta-i mustăciosul fălcos care ieşise primul pe balconul Parlamentului, cu drapelul!» Aceleaşi criterii simpliste, simplificatoare - dar precise -aplic acum securiştilor irakieni, cei cunoscuţi din ultimele zile sub denumirea generică de “miliţieni”, uneori în uniforme negre, de obicei în civil. îi deosebeşti de ne-miliţieni prin starea-falcilor (dacă ai ocazia să le vezi şi curul, ţi se confirmă primul diagnostic). Fălcoşii sunt profitorii, asupritorii - îndopaţii; scofâlciţii: nefericiţii asupriţi, flămânziţi, terorizaţi - printre aceştia din urmă fiind militarii de rând, în uniforme kaki. Fălco-gtişile-bucile nu se însoţesc chiar totdeauna de aroganţă, de curajul-special-al-securistului, cel care ştie că nu va păţi nimic de’la şef dacă te va strivi pe tine; uneori fălcoşii-buco-cefoşii încep degrab’ a tremura, piftios, atârnos şi bălăbănitoriu, gata să se piardă, scurgă, pice în ţărână ca nişte muci rămaşi agăţaţi de reverul unei tunici (civile...). Nici securiştii sârbi, nici securiştii irakieni (nici baasiştii: activiştii partidului unic, înarmaţi, facînd şi poliţie politică), nici securiştii români nu aveau o marcă deosebită - decât (poate) limba. Cine spunea, cine spunea că (aceeaşi) funcţie creează exact acelaşi... organ? Fiindcă toţi - şi ceilalţi câţi or mai fi -' se trag de la Stalin şi de la NKVD-ul lui. Războiul: îşi vede de “funcţia” lui: îl striveşte şi pe atacant şi pe atacat, nu-l face mai bun pe cel rău, dar pe cel bun îl poate face rău. Americanii: de când nu mai înaintează (corectez: de înaintat, înaintează ei, dar nu în direcţia bună), analiştii îşi dau cu părerea că eşecurile de până acum - şi care vor continua - se datorează exclusiv “civililor” de la Washington, adică mafieisionisto-evanghelice, fiindcă dacă războiul ar fi fost lăsat pe'mâna mafiei militarilor de culoare (ca petrolul pe mâna arabilor), e-he-he, până acum “Aliaţii” (îşi spun ei înşişi, mai vârtos englezii, toîeraţi) ar fi încheiat campania/ ar fi băut şampania... - a, nu, fiindcă e produs de francezi, puah! Pe dracu’! Şi civilii şi militarii: tot americani. Miercuri 26 martie 2003 Ieri - de Bunavestire - am aflat că Iurie Colesnic a terminat imprimarea Săptămânii Roşii, ba îmi trimisese (când? “acum câteva zile...”), la Paris, 8 exemplare... Să fie'într-un ceas'.bun! 392 Paul Goma Aliaţii repurtează succese militare şi se miră, în continuare, că “populaţia” nu le iese înainte cu flori, aşa cum i-a asigurat Rumsfeld... E-he, multe nu ştie Rumsfeld (dar să-I vezi pe Bush, doctor în neştiinţe!): - Mai1 întâi ce este aceea teroare (geografic) interioară, adică un regim dictatorial feroce care, după ce lichidează un mare număr de cârtitori, domină (tot prin teroare) cam trei sferturi din populaţie cu ajutorul neprecupeţit al sfertului alcătuit din miliţieni, securişti, politruci, militari-politici - aceştia acţionînd mult mai puţin din convingere, aproape numai pentru profit (doar am vorbit de fălcozitatea fidelilor); - In al doilea rând ce feste poate juca agresorilor acel ceva pe care americanii îl preţuiesc - dar numai la ei, americanii, sub formă exacerbată de şovinism, xenofobie (şi nu doar în sport) -anume patriotismul. Ei, da, dispreţuitul patriotism, consideratul “sentiment primitiv de apartenenţă la un clan”... în toate dictaturile patriotismul a fost, pe timp de pace, nu doar ignorat, dispreţuit, ci combătut, în regimurile curat-comuniste era numit: “naţionalism”, iar vinovaţii aspra pedepsiţi, mai ales când, etnic, făceau parte din alte comunităţi decât dominanta, ca în Lagărul Comunist (singura împrejurare în care basarabenii erau numiţi: “români”), unde cei mai feroci anti-naţionalişti şi anti-mistici erau evreii, cei fulgerător deveniţi, odată în Israel, ultranaţionalişti şi habotnici, adevărat, de astă dată numai în folosul lor. Dar în momente de pericol, Tiranii scoteau din... închisori patriotismul (ca, dealtfel, şi religia) şi le puneau la treabă - în serviciul dictaturii învestmântată în mantia religios-patrioată... Patriotismul;.. Fără a-i spune pe nume, te laşi dominat, mânat, purtat de el şi, uneori, în numele lui îţi trădezi convingerile pentru care ai suferit tu şi tot neamul tău, de când te ştii. Americano-englezii se miră că există în momentul de faţă irakieni antisaddamişti şi care luptă împotriva anglo-america-nilor - «Cum se explică această enigmă?» Cum să se explice - această enigmă - altfel decât prin hulitul patriotism? Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză: eu, basarabean, cu tată deportat în Siberia, apoi refugiat şi hăituit de ruşi, persecutat de comunişti, arestat, închis, trimis cu domiciliu obligatorie, declasat social - la vârsta de 33 ani, în 22 august 1968, cer să intru în... partidul comunist! De ce?, se întrebau colegii de închisoare, de D.O., de ce? se întrebau tovarăşii scriitori activişti cărora mă adresasem cu cererea mea năucă? Au trecut de-atunci Jurnal 2001-2003 393 35 ani şi nu mi-am schimbat părerea: atunci, în 22 august 1968, cerînd să intru în PCR, făcusem ceea ce trebuia să fac, indiferent de părerea prietenilor (care îmi voiau doar binele...) şi cu asentimentul unei singure persoane: Ana Maria, de două săptămâni soţia mea. De ce eu, victimă şi opozant intrasem în partidul lor? Desigur, răspunsul cel mai la îndemână ar fi fost: ca să primesc o armă cu care sa trag în ruşi - dar supramotivaţia era: Fiindcă aşa înţelegeam eu ataşamentul, sâ-i zicem: iubirea faţă de clanul meu, faţă de comunitatea mea, românească, ameninţată de cea oprimantă, rusească. Atunci - în 1968 - Americanii, salvatorii omenirii au strălucit, prin absenţă; după cum, în 1956 n-au răspuns strigătelor cerînd ajutor ale ungurilor - după cum muţi şi inactivi fuseseră în 1953, faţă cu răscoala germanilor de sub cizma aliaţilor lor, ruşii cărora le cedaseră fără tresărire jumătatea orientală a Europei (exact: cea care, după aproape şase decenii se declară - prin călăii, prin martirizatorii'rămaşi tot în fruntea bucatelor), recunoscătoare americanilor că... o salvase de “fasbism şi de comunism” şf pornind Ia război “preventiv” alături de ei, spre satisfacţia zăbălosului Rumsfeld şi a lunaticului Bush. ’ In inconştienţa mea, atunci - în august 1968 - nu mă gândeam la eventualul “ajutor american” (mi se tocise aşteptarea, cât tot pândisem la obloanele Zărcii din Gherla apariţia, pe Someş, a Flotei a Vl-a); nu-mi făceam iluzii că îi vom bate pe ruşii năvălitori - dar eram convins: dacă vom rezista 12, 24 ore, vom spăla o părticică din ruşinea capitulărilor începute la 26 iunie 1940. Dar asta, la americani, este departe de puterea înţelegerii, când este vorba de alţii, fiindcă ei nu au fost agresaţi pe solul lor; - “Amănunte” de istorie: sudul Irakul este locuit de şiiţi. Or şiiţii au proaste amintiri despre englezi: cât timp au administrat ei zona, nu numai că i-au persecutat (în favoarea sunniţilor), dar i-au negat, au refuzat sâ-i înregistreze ca atare, deci i-au scos în afara legilor (asta până în 1932, când britanicii au plecat, lăsînd, nu numai în India o bombă urmînd a-exploda peste decenii (actualul conflict indo-pakistanez îşi are originea tot în “frontiera” perfid trasată de Albionul în chestie); Americanii au uitat ce s-a petrecut în 1991, în timpul Războiului Golfului: la îndemnul lor (al americanilor) comunităţile cumplit oprimate, chiar martirizate de regimul sălbatic al lui Saddam: kurzii în nord, şiiţii în âud s-ar răzvrătit, 394 Paul Goma profitînd şi de loviturile militare ale “aliaţilor” de-atunci; or Bush tatăl, nemaivoind suprimarea lui Saddam, ci menţinerea statuquo-ului (!), şi-a oprit trupele, apoi le-a retras: Saddam, avînd mâinile libere jra. masacrat pe rebeli - oricum, şiiţii despre care este vorba au înregistrat atunci înjur de 200.000 victime. Iată de ce “populaţia” liberată, cu rare excepţii, nu numai că nu iese cu flori (mai ieşiseră, în 1991 - şi fusese trădată, abandonată - ca şi polonezii, ca şi cehii, în 1944-45, vorbesc doar de cei care luptaseră în tabăra Aliaţilor), ba unii dintre ei cedează... local-patriotismului şi trag cu puşca în elicopterele americane... Să mai aştepte; puţin liberatorii, că au aşteptat destul irakienii: cu trista lor experienţă, vor întâi să se convingă, să se răs-convingă că Saddam e chiar mort şi îngropat pentru a schiţa un prim gest de recunoştinţă. Românii ar trebui să înţeleagă bine acest lucru, doar şi ei au aşteptat moartea Tiranului Scornicesc, ba au dorit-o, chiar au justificat execuţia sumară a lui - pentru, în fine, a-şi manifeşţa,. / anticomunismul post-festumic.Măcar pe ei, pe irakieni americanii îi vor fi chiar liberat, nu ca pe noi, cei vânduţi ruşilor - în ciuda a ce tot . pretind securiştii eterni, aflaţi în fruntea bucatelor în ţările vândute, anume că americanii ne-ar fi liberat “şi de fascism şi de comunism”... Ora 10: mi-au venit de la Chişinău 8 exemplare din Săptămâna Roşie. O broşurică, aşa cum am vrut-o. Bucurie mare, pentru o cărticică (atât de mititică). Aliaţilor nu le merge prea bine. Au pierderi., Pe lângă asta populaţia din sud este flămândă şi nu mai are apă de 4 zile. “Ajutorul umanitar” nu funcţionează - pentru că aliaţii nu au cucerit un port, unde să descarce. Azi dimineaţă americanii au cerut... ONU-lui şi Europei să asigure ajutorul umanitar. Kofi Annan a răspuns: Coaliţia trebuie să-l asigure,,iar Rusia a spus de-a dreptul: America a început războiul - ilegal - America să,dea şi de mâncare... Ai dracului, ruşii... Tot americani şi ei... Se vorbeşte tot mai frecvent de luptele de stradă care vor avea Ioc, referinţă: Ştalingrad şi Berlin. Şi Groznîi. Şi Beyrut. Primele două mari bătălii urbane (trecute) nu au lăsat piatră pe piatra, s-au dus între două dictaturi, care de care mai feroce. Şi la Stalingrad şi la Berlin nemţii au pierdut - să însemne că ruşii le erau superiori (din punct de vedere moral)? Nu înseamnă nimic. La Groznîi însă... Jurnal 2001-2003 395 La Stalingrad ruşii nu au cedat - dar cu ce preţ? se vorbeşte de un milion de morţi ruşi (militari)? Dar civili?; La Berlin nemţii au cedat - cu ce preţ! La Bagdad se va repeta scenariul care spune doar atât: cel care se apără cu îndârjire - şi cu sacrificii mergînd până la auto sacri fi care - nu este neapărat cel-bun (ca la Stalingrad ruşii, ca la Berlin nemţii - ca la Groznîi, cecenii). Chestiunea trebuie pusă altfel (într-un mod care nu lasă nici o şansă unui răspuns): Merită oare o liberare de un jug teribil, greu suportabil, ca cel din Irak, cu preţul vieţii multor civili, femei şi copii? Americanii se grăbesc să răspundă afirmativ. Deocamdată, cât timp ei înşişi nu au înregistrat pierderi umane greu suportabile. După care vor face ce au făcut în Vietnam: îşi vor pune palma-n cur şi se vor căra la ei acasă, unde e pace, unde nimeni, niciodată nu i-a invadat... în fine: aproape niciodată. Joi 27 martie 2003 Ieri americanii, supăraţi pe televiziune în general (care difuzase capturarea unui elicopter Apache), au bombardat televizi-unea irakiană. Numai că după trei ore irakienii au început iar să transmită. Nu ştiu dacă există vreo legătură de la cauză la efect, dar “după aceea” două rachete au căzut într-un cartier popular, mic-comercial, făcînd o mulţime de victime, întâi, americanii au spus că nu erau ale lor - cum să fie ale lor, care duc un război-curat?, chirurgical? - şi extrem-de-preventiv, ca să nu fie uitat Rumsfeld; apoi că probabil a fost o explozie -cauzată de o butelie de aragaz... - ehei, aragazul, ce spinare solidă are el, să ducă toate prostiile tuturor proştilor lumii!; apoi că dâ, a cam-fost una, da, cam-americană, cum ar spune N. Manolescu, dar cam-probabil “rătăcită”, fiindcă iniţial ţintea un obiectiv (cam) militar... Culmea neruşinării a atins-o în acesta dimineaţă (de transmisie) o “purtătoare de cuvânt a Pentagonului”, o tovarăşă cu nimic mai prejos decât o activistă de pe la noi. După ce un general, vădit încurcat-ruşinat a bălmăjit că va fi fost o'rachetă rătăcită, fiindcă nici un obiectiv militar nu se află prin preajma pieţei cu pricina, a intervenit tovarăşa noastră, ea a pus lucrurile la punct astfel: «Fiecare rănit, fiecare mort în Irak este imputabil politicii lui Saddam!» - Ce noroc pe noi, altfel n-am fi cunoscut adevărul orbitor! Nu, nu e bine ce se petrece în Irak. Saddamiştii se opun cu 396 PauI Goma disperare, folosind toate mijloacele, inclusiv cele numite “scut uman”: gardiştii, în civil, se strecoară în populaţie, pe de o parte ca să nu fie observaţi “din afară”, pe de alta să-i terorizeze pe bieţii oameni, să nu-i lase să se revolte ori să se predea. în faţa acestei situaţii de război - murdar ca orice război - americanii vorbesc, cu indignare, de... “nerespectarea regulilor războiului”... Ia auzi! Care o fi Codul de Circulaţie - al războiului, după americani? Care or fi acele “reguli ale războiului” pe care, ei, americanii le respectă scrupulos - spre deosebire de irakieni? Care? în “răspunsul” tovarăşei pentagoneze nu mai lipsea decât “analiza” de sorginte israeliană - totdeauna interogativă: «Ce căutau civilii, pe stradă?» (în calea rachetelor noastre, trase la întâmplare), astfel replicau-explicau purtătorii de cuvânt ai armatei israeliene uciderea de copii şi de femei în Palestina. Am mâi pomenit ieri de soarta prizonierilor de război - dar numai americani, nu şi irakieni - care l-a scos ^din fire pe Rumsfeld şi l-a făcut să spargă oglinda televiziunii. însă, dacă în America nu se mai difuzează astfel de imagini (repet: doar ale prizonierilor americani “umiliţi de irakieni”), sunt difuzate, în continuare, imagini cu prizonieri irakieni - tot cu mâinile legate, pe burtă, în noroi. Âceşti americani: află mereu câte ceva din tainele lumii. Iar când acéle “taine” aflate nu le convin (Cum să le convină, când sunt în contradicţie cu extrem de puţinul învăţat la ei acasă, apoi la şcoala abia începută - toţi comentatorii au explicat: atât ostaşii americani, cât şi cei englezi, fiind... de meserie militari, recrutaţi de armată tocmai pentru că fuseseră incapabili să înveţe o altă meserie, au “un nivel de instrucţie” extrem de scăzut, nu sunt în stare să arate pe o hartă şcolară unde este Irakul cel pe care-1 liberează...) le neagă, în cele din urmă le acceptă existenţa, însă le pun pe seama... celuilalt. Ca nişte copii pârâcioşi. Surpriză! în Contemporanul nr 3 (Martie) 2003, la rubrica “Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama dată de aventurile Uşii... în intioducere MRM scrie: “Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ‘Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc - ‘Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori; “Continuînd şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă Jurnal 2001-2003 397 (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou - şi respinge iarăşi manuscrisul. (M.R.M.)” Chestiunea cu acest “document”- găsit de MRM în “Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul - şade astfel: Paris, 25 martie (!) 2003 Un fals pentru... eternitate La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd “dosarul de securitate”? - răspundeam, repetînd: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela - cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducînd/ zmulgînd documente - acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează “operele literare” ale lui Pelin, JeLa, C.T. Popeşcu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă’(în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), “fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după “imperativele momentului”» De aceea am respins ca falsificate toate “documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de “colegi”, “confraţi”: Pleşu, Dinescu,, Patapievici. Insă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la... ...La surpriza pricinuită de publicarea unui “document” care mă priveşte: Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica “Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: “Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ‘Ostinato’, Paul Goma revine 398 Paul Goma în bătaia puştii cu un alt opus romanesc - ‘Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori. “Continuîndi şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou - şi respinge iarăşi manuscrisul. (M.R.M.)” Am trimis la Contemporanul următorul text: Paris, 25 martie (!) 2003 Un fals pentru... eternitate La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd “dosarul de securitate”? - răspundeam, repetînd: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela - cu modificări de la o zi la alta, de la o‘oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducînd/ zmulgînd documente - acela (în 5 volume)1 era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează “operele literare” ale lui Pelin, Jela, C.T. Popescu şi alţi căprari truditbri-în-câmpul. Ceea ce se dă (îh sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), “fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-re-scrie'rea istoriei, după “imperativele momentului”» De aceea am respins ca falsificate toate “documentele” distribu-ite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de “colegi”, “confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici. însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la... ...La surpriza pricinuită de publicarea unui “document” care mă priveşte: Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La lubrica “Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de tcţate zilele. în introducere MRM scrie: Jurnal 2001-2003 399 “Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ‘Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc - ‘Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori. “Continuînd şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou - şi respinge iarăşi manuscrisul. (M.R.M.)” Chestiunea cu acest “document” - găsit de MRM în “Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul - şade astfel: “Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea - nici numele “autorului”) textul “Notei”, atât. înainte de a argumenta, o scurtă istorie a “cazului”: La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafiţa, Alexandru Ivasiuc. Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea...» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu. După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luîndu-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu - pe cine ştie ce “temă”- începuse a zbiera: Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort - şi pe care La... înviat - o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte! “Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafiţa, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgenţă cartea, pentru a lua împreună o hotarîre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru “judecarea” unei cărţi pe care nu o citise - nu exista nici o “scenă” cu mortul pălmuit... 400 PauI Goma Cu toate acestea, Preda a hotărît să... nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci... să nu mi-o respingă - ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justi- fice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s.-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa...» în traducere: din mpment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să... accept “vinovăţia” - şi consecinţele ei. - Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de Ia ei şi să le propun o altă carte - asta se petrecea în aprilie 1970; - Fără să fi fost anunţat, fără nici un “document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica - în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători; - Am rămas ca... «cel care s-a dat la Tovarăşa...» - citat din Marin Preda: - Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al C.C. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărîre (nu spunea care “tovarăşi”, nici care “hotărîre” - doar nu era să rostească: “interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o». Iată motivele pentru care “documentul” este un fals: 1) Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu “Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ; 2) Dactilograma nu a ieşit din editură, nu a fost trimisă la; cenzură (şi încă de două ori!), nici la “tipar” cum avansează MRM, deci “Nota” nu a existat, atunci; “discuţia” s-a desfăşurat între patrupereţii editurii Cartea Românească şi i-a avut ca marţori-actori pe scriitorii-éditori înşiraţi mai sus, 3) “Decodificarea” lui Ivasiuc apare în amintirile lui N. Breban: deşi îi spune Uşii...: Ostinato, el vorbeşte de Cartea Românească, unde, după cum îi povestise Ivasiuc, “Goma o pusese într-o carte pe Madam Ceauşescu”... - “punere” care nu apare în Nota cu pricina. în asta văd eu intenţia (şi reuşita, după cum se observă) de a trafica adevărul: Bineînţeles, nu era adevărat ceea ce “s-a lansat”, despre... “darea mea la Tovarăşa”, vorba lui Preda. 401 Jurnal2001-2003 Da, însă colegul de celulă de la Gherla şi prietenul meu Ivasiuc se, trezindu-se acuzîndu-mă de. lâse-Tovarăşa, mă plasase într-o situaţie fără ieşire: eu, calomniatul - şi pedepsitul prin interdicţia de a publica (care avea să dureze... 20 ani) nu mă puteam apăra, altfel decât invitîndu-i pe “martori” să (re)citească manuscrisul. O făcusem. Martorii - cu toţii! - nu numai că îmi dăduseră dreptate, dar în şedinţa de redacţie rostiseră cu glas tare ceea ce constataseră. Numai că, în România anului 1970 nu era nimic de făcut cu nevinovăţia, cu adevărul - Preda avea dreptate: «din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa...» Astfel am fost îngropat ca scriitor. în aprilie 1970. Atât că fusesem executat... ”fară hârtii”... După “Nota” găsită de MRM în “Arhivele Cenzurii”, deduc: Securitatea Poporului a fost grijulie, nu doar cu prezentul, ci şi cu viitorul, drept care a fabricat un “document” din cai'e să reiasă că respingerea cărţii Uşa noastră cea de toate zilele şi interzicerea autorului - din aprilie 1970 - nu s-a datorat, Doamne fereşte, calomniei lui Ivasiuc, informator emerit al ei, al Organei, pecumcă Goma ar fi pus-o pe Ceauşeasca într-o carte, ci pentru că... textul “conţinea numeroase expresii şi situaţii triviale” - vezi justificările din “Nota”. Că puţin îi păsa de adevăr: nu numai că inventează o Notă de lectură care nu a existat, dar pretinzând că “revenise(m) peste un an cu altă variantă”.,.. Or “peste un an” (în 1971), autorul era (de un an !) interzis în România şi... tradus în franceză, germană, italiană şi editat în Germania şi în Franţa! , Ce folos: Marin Radu Mocanu a găsit “în Arhivele Cenzurii” acea hârtie. O ia ca atare, o publică - deci o legitimează. Legitimează un fals - pentru eternitate. Oameni ca el fac istoria în România, deci Români:I îl crede pe el - nu pe mine... Paul Goma Războiul... Nu e bine ce se petrece. Oricine va fi “învingător”, amândouă taberele vor pierde, iar noi pe lângă ele. Nu contează că au început a fi criticaţi “strategii” de la Washington chiar de către generali americani aflaţi pe front, Vineri 28 martie 2003 402 Paul Goma Rumsfeld rămâne un nesimţit increvabil. El şi întreaga lui echipa. Azi, faţă de criticele generalilor, purtătorul de cuvânt al lui Bush, numitul Ari Fleisher (înlocuitorul lui Frum) a calificat spusele militarilor drept “idioţii”. El, ştie, doar e civil! Sâmbătă 29 martie 2003 Astă-noapte: bombardament ucigaş în Bagdad - şi iar îmi vine în minte Sarajevo: tot un cartier popular, tot o piaţă sau un suk. Se vorbeşte de foarte-foarte mulţi morţi, răniţi printre care femei şi copii («Ce căutau copiii în piaţă, în calea rachetei?», vorba purtătorului de cuvânt al Ţahalului). N-am înţeles bine,, dar am înţeles: tovarăşul Perle, unul din conceptorii Imperiului American şi stâlp al teoriei războiului în Irak a fost silit să demisioneze din echipa Pentagonului. Credeam, speram că din pricini politice (mai exact: strategice), ei bine, nu; din pricini eeonomico-juridice... O să aflu până la urmă. Fără iluzii că are să fie curăţat Pentagonul de isterici criminali care “remodelează” Orientul Apropiat, ca să facă loc Israelului, prin alungarea Palestinienilor de pe pământul lor. Fără iluzii, pentru că nici nu au început bine războiul, că americanii au şi trecut la împărţirea prăzii - fireşte, mai întâi şi mai întâi lor înşile, iar cronologic, prima firmă beneficiară a fost (şi rămâne) cea de lucrări publice - va avea de lucru: au grijă militarii să distrugă! - Halliburton, pe care o condusese nu altul decât vicepreşedintele actual, Diclc Cheney. Răsplata vine, normal dinspre clanul Bush: pentru alegerea lui firma a plătit sume, cum se spune: în consecinţă... Ce nesimţiţi! Un hoţ neamerican ar mai fi aşteptat, oricum, nu ar fi dat publicităţii, acum, “contractele de reconstruire a Irakului” - cu aceleaşi rezultate (de rapt), însă văcarul tot văcar (sunt obligat să-l compara cu tâlharul rus...). Ora 7: Americanii au decretat o pauză “de 4-6 zile”? însă nu au spus dacă în “pauză”, vor continua bombardamentele. Ar fi de mirare să le întrerupă. Duminică 30 martie 2003 Americanii s-au grăbit să corecteze ştirea de ieri: nu va fi nici o pauză în bombardamente, atât că “trupa” nu mai înaintează, se odihneşte şi aşteaptă să i se aducă de mâncare, carburant, muniţii... Au bombardat cumplit şi astă-noapte. Chalvron, jurnalist pentru A 2 la Bagdad a relatat: la un moment dat a avut loc un Jurnal 2001-2003 403 cutremur de pământ care a zguduit hotelul - însă o singură scuturătură (teribilă). Deducţia lui: va fi fost o bombă anti-bunker, din cea care pătrunde la mare adâncime şi explodează acolo, jos. îl caută pe Saddam. îl caută. însă nu sânt sigur că dacă Saddam va fi ucis puterea actuală baasistă va capitula. Probabil va ascunde moartea raisului cine ştie câtă vreme... Bandiţilor de la putere puţin le pasă de soarta oamenilor, iar americanii, deşi au înregistrat atâtea colaterale (şi ele “preventive”, cum altfel?) nu vor trece la çovor-de-bombe, ca să nu-şi ridice în cap propria opinie publică - deocamdată favorabilă. Altă gafa a strategilor sionişti de la Washington: l-au împins pe Bush să impună o rugăciune zilnică, pentru protejarea solda-ţilor americani creştini, nu şi a civililor irakieni, musulmani... .La ora 12 o veste neaşteptată: şi polonezii au manifestat împotriva războiului (şi nu “pentru Saddam”, cum deformează deformaţioniştii din România adevărul - oricât de tineri ar fi, educaţia bolşevică li s-a transmis prin gene). Ieri s-a semnalat în Irak primul kamikaze: şoferul unui taxi a cerut, la un baraj, ajutor mecanic. Patru soldaţi americani ucişi - împreună cu irakianul. Replică fulgerătoare a unui general pentagonez: şi asta este împotriva legilor războiului!, şi asta contravine Convenţiei de la Geneva! în ciuda tragismului împrejurării nu se poate să nu observi comicul gândirii americane: Este “conform legilor războiului şi a Convenţiei de la Geneva” şi legitim (!) să invadezi o ţară şi un popor fără declaraţie de război?; fără încuviinţarea ONU?; fără aprobarea Consiliului de Securitate?; este... liberator, chiar democratic să bombardezi sălbatic civili, să schilodeşti, să omori femei, copii?; este “uman”, vorba lui Rumsfeld (cel cu «Noi ducem un război uman») să întrerupi brutal, de la declanşarea războiului, la 20 martie distribuirea aimenteler, medicamentelor prin contractul “petrol contra hrană”? - o mai spun o dată: ceea ce primeau irakienii potrivit acestui târg de învinşi nu era pomană, nu era ajutor (cu atât mai puţin american), ci puţinul, insuficientul plătit de irakieni, cu petrolul lor; iar tu, liberator, distrugi prin bombar-dare reţeaua electrică din sudul ţării, încât nu mai funcţionează pompele de apă - aceste crime împotriva omènirii comise de americani-englezi sunt... conform “regulilor războiului”?; ÿ 404 Paul Goma Când însă irakienii aruncă uniforma şi, în civil, lupta împotriva invadatorului cu mijloacele care le-au rămas - atunci “nu respectă legile războiului!”; când folosese arma disperării absolute: sinuciderea de tip kamikaze - la fel: “încalcă regulile” - cele stabilite de americani în apărarea propriului pământ, când ei, americanii nu au suferit nicicând încălcarea teritoriului naţional! Sunt nişte idioţi ticăloşi! în legătură cu kamikaze: am mai spus: Bush pornise la război împotriva lui Ben Laden - l-a căutat în Afganistan, nu l-a găsit; a căutat legături între Ben Laden şi cineva care îl susţinea - nu a găsit - fiindcă nu a căutat în... Pakistanul (aliat)!; s-a întors către Irak: avea petrol - deci (concluzie americană): posedă arme de distrugere în masă (inspectorii nu au găsit, dar te pui cu Pentagonul?, l-a pus pe Powell să ne arate o fiolă cu un praf alb, apoi ne-a asigurat că au ei infonnaţii despre gaze de luptă, despre chestii atomice...). Că exista un motiv - real, dar care nu putea fi mărturisit în public - de a acuza Irakul, fiindcă în acest câz nu America era lezată, ci Israelul: faptul' că familiile kamikaze palestiniene primeau bani pentru fapta “martirului”... Asta era! Israelul, înarmat până-n dinţi (de americani), susţinut financiar de americani (2 miliarde de dolari pe an), cu o armată invincibilă, tremură de spaima “martirilor” palestinieni. Fiindcă pe aceştia nici tancurile, nici elicopterele, nici avioanele nu-i pot opri - cum să învingi un sinucigaş? Israelienii au fost primii care i-au tratat pe kamikaze de a acte de... “laşitate”, de “neloialitate” - şi de “terorism”! Acum iată-i şi pe anglo-americani confruntaţi eu aceeaşi armă “laşă, neloială”: sinuciderea-kamikaze.. Drept care au preluat şi “vocabularul” prin Wolfowitz, Fleischer, Kagan, Perle... Luni 31 martie 2003 Ieri, la o dezbatere televizuală mi-a re-sărat inima surprinzătorul Dominique Moisi, pe care îl bănuiesc, în continuarea a fi evreu - dar dintre cei cu-minte (ca Pierre Hassner, compatriotul nostru) - şi care, calm, fără să ridice glasul, mereu zâmbind, i-a calificat pe “ideologii Pentagonului: Wolfowitz, Perle, Rumsfeld” de... “bolşevici”! Fiindcă “vor să transforme lumea pentru binele omului, cu ajutorul şi cu sângele omului -împotriva omului”. Âm aplaudat mental formularea. Atacurile împotriva lui Rumsfeld se înteţesc în America. Dar aici nu mai merg în sensul dorit de mine, adică să-l trimită 405 Jurnal 2001-2003 pe el şi pe ai, lui la plimbare şi să găsească o altă cale de a-l rezplva pe Saddam - fără a-i martiriza pe irakienii şi aşa martirizaţi de propriul... Saddamescu. Da de unde! Militarii critică “doctrina Rumsfeld”, tocmai pentru că... este prea moale! Şi-a imaginat că, fără suficiente trupe la sol, doar cu teroare aeriană, va rezolva problemul! Ei bine, nu!, bat ghinărarii cu pumnul în masă. La război - ca la război, sunt necesare trupe, multe trupe! Drept care vor mai veni încă vreo două sute de mii de oameni... Ne-am pricopsit! Powell are activităţuri. Prima, după o tăcere de... un război întreg, a fost, participînd la Comisia Israelo-Americană să-i asigure pe israelieni că “USA va dezarma în curând pe Saddam” şi astfel pacea va pogorî peste Orientul Apropiat... Ca să profite şi el de reieşirea din tufiş,, a repetat acuzaţia-neputinciosului la adresa Siriei (că furnizează Irakului nu ştiu ce tehnologie militară), cum făcuseră, acum câteva zile - şi tot (exact) într-un moment în care întâmpinau, pe front, “mari dificultăţi trecătoare”, acuzîndu-i pe ruşi - cam .pentru acelaşi lucru. Doamne fereşte, nu mă aventurez până la a zice că Rusia şi Siria, aceşti alţi monştri totalitari şi ei înşişi ocupaţionişti (n-am uitat deloc tragedia Libanului), însă pârele (de la: pâră) americanilor prea aduc a pâre de adolescenţi, chiar de copii... Tot ieri am avut o altă surpriză plăcută - din păcate incompletă, fiindcă tot zapînd (ca americanul...), am nimerit pe un sfârşit de intervenţie a israelianului Michel Warschawski (sper că i-am scris corect numele), unul dintre acei evrei - mai ales israelieni! - care nu se dă în lături de a-i critica pe consângeni, pe concetăţeni, acuzîndu-i (în ultima lui carte - ?) de rasism, de terorism, de politică de apartheid... Şi eu care mă dădeam mare, fiindcă formulasem aceleaşi... reproşuri (şi încă altele), însă mie-mi dă mâna: nu sânt evreu, nu locuiesc în Israel, deci nu mă aflu la îndemâna scuipaţilor, huiduielilor, ameninţărilor (anonime, cu moartea) - ca el. Iată că există şi evrei neisterici, avînd curajul de a rosti-scrie adevărul. Slabă nădejde să ia o asemenea hotărîre eroică ai noştri: Volovici, Shafir, Oişteanu, Comea (tatăl .şi fiul), Radu F. Alexandru, S. Damian, Norman Manea, Codrescu, Corbea... Fiindcă ei sunt mai asimilaţi decât pretind: laşitatea românească i-a românizat..,. înapoi la kamikaze: apariţia acestui “fenomen” i-a speriat pe americani şi presupun că şi el a contribuit la “pauza pedestraşilor”. Şi doar ei - de americani, în continuare, vorbesc - eunt singurii din lume care au avut de înfruntat “bombele 406 PauI Goma zburătoare sinucigaşe” în Războiul Pacificului. Dar cum americanii nu sunt doar ruşi ci şi.., români, au uitat! Că aşa-i omu’: uitătoriu. Dar americanii, ca singurii şi cei mai îndârjiţi susţinători ai Isfaelülüi, ar ii trebuit să fie măcar atenţi la ceea ee se întâmplă de doi ani în Israel: disperaţi, Palestinienii se sinucid, ucigînd. Desigur, marii curajoşi israelieni care au luptat totdeauna, fie din interiorul undi tanc, fie de sus, din avion, i-au calificat pe aceşti tineri (numai tinëfi) drept: “terorişti” - cum altfel, evreul, om al Cărţii, deci mânuitor abil al cuvântului^ în momente de panică (sau doar de contrariere), uită “Cuvintele”, rămânînd doàr cu cele elementare - printre acestea: antisemit, fascist, terorist.” Americanii, faţă cu tragedia de la 11 septeinbrie, au avut un comportament imatur, ilogic, amnezic. După stupoarea pricinuită de distrugerea unor simboluri ale naţiunii lor şi după moartea atâtor inocenţi, reflexele lor mentale au fost - rezum: - «Doamne, de ee m-ai pedepsit chiar jpe mine, câre sânt atât de bun, frumos, drept, harnic, generos - şi n-am făcut nimănui, vreodată, rău?» - «Teroriştii arabi ne-au atacat, în mod laş - trebuie să-i atacăm şi să-i distrugem pe arabi!» - să fie re-citit primul discurs al preşedintelui Bush, acela care ă dat semnalul unei contemporane cruciade (atunci doar creştine - cu timpul a devenit doar-evanghelico-sionisto-americane). Este adevărat, există adânc înrădăcinată în mentalitatea şi în vocabularul anglosaxonilor (mai vârtos în a/1/ americanilor) credinţa că o nenorocire, fie ea şi “naturală”, l-a lovit numai pe el, american pios şi generos. Nici după un an de doliu americanii nu au fost în stare să se întrebe: «Care vor fi fost motivele - sau măcar pretextele - pentru care “arabii” ne-au atacat, la 11 septembrie?» Dacă ar fi fost de bună credinţă - n-au fost - şi-ar fi adus-âminte (dar nu şi-au adus: ei sunt structurali amnezici privind răul pricinuit de ei înşişi), ar fi înşirat câteva “pretexte” 1 numai cele în care lezaţi fuseseră arabii şi musulmanii: - Războiul Golfului (1991): atacarea unui stat arab (Irakul), multă vrente susţinut de ei împotriva Iranului, înarmat, dotat cu... arme de distrugere în masă (antraxul); îndemnul la răsturnarea regimului adresat şiiţilor din sud, kurzilor din nord -apoi, când aceştia se revoltaseră: abandonul fără scrupule mâniei criminale a lui Saddam; - Afganistan: americanii i-au susţinut, înarmat pe talibani, însă când au apărut antitalibanii lui Massud, nu şi-au schimbat Jurnal 2001-2003 ____________________________________407 opţiunile, i-au lăsat pe fanatici să distrugă ţara, să o retrogradeze în cel mai îndepărtat ev mediu; şi-au schimbat... părerile abia după asasinaréa lui Massud (se vorbeşte: cu, măcar, consimţământul CIA); - Palestina - în care americanii poartă vinovăţia complicelui: din motive egoiste, de “strategie”, dar şi în permanenţă duşi de căpăstru de lobby-ul evreiesc, au fost totdeauna de partea Israelului - stat rasist, terorist, exclusivist, expansionist (vezi Libanul, vezi Siria), anti-arab, anti-goi, anticreştin, posesor de arme de distrugere în masă, printre ele, cea nucleară. Iar acum s-au speriat (corectez: a intrat în panică Atotputernica Americă), fiindcă un irakian - deci un membru al comunităţii agresate, invadate de ei, de americani - a recurs la arma săracului şi a disperatului: sinuciderea-uciderea (kamikaze). Aşa cum, protestase, invocînd “demnitatea prizonierului de război” şi Convenţia de. la Geneva, când irakienii arătaseră chipurile soldaţilor americani captivi . - dar înainte, când ei făcuseră exact acelaşi lucru, nu exista nici “demnitatea prizonierului”, nici Genéva - acum zbiară ca din gură de şarpe, acuzînd Irakul de... terorism! Până una-alta, America a invadat Irakul şi nu invers; până una-alta, Irakul este distrus de bombardamentele americane - nu invers. , Dacă este vorba de “terorism”, apoi Saddam îşi terorizează, de decenii, propriul popor, însă până în 1990 (invazia Kuwaitului - deci, mereu, mereu: petrolul...) Americanilor puţin le păsa de poporul irakian, îi interesa “contragreutatea” Iranului; dacă este vorba de terorism, americanii trebuiau să belească ochii la protejatul lor, Israelul, care, din 1948 exercită un terorism de stat împotriva băştinaşilor. De cernu s-au aplecat mai întâi asupra adevăratei probleme a contraterorismului islamic - cea care a provocat tragedia de la 11 septembrie? De ce i-a lăsat - ba chiar a încurajat (nemaivorbind de finanţat şi de înarmat)- pe teroriştii aflaţi deja în vizorul Tribunalului Internaţional, ca Sharon, să “rezolve” el cu tancurile, cu rachetele, cu înçhiderea-în-sârmà, iar de la o vreme, fără nici o ruşine, să ridice Zidul Ruşinii Ierusalimului -de ce? Fiindcă americanii şi israelienii faC schimb-de-experienţă: israelienii au învăţat dë la americani cum se tratează “indienii” localnici: îi masacrezi, pe1 supravieţuitori îi bagi în rezerve; americanii au învăţat de la israelieni cum anume se tratează arabul: cu “umorul” rasist al lui Kissinger, cu nesimţirea Albrightei - după doctrina “gânditorilor” Rumsfeld, Perle, Wolfowitz, Kagan, Frum, Fleischer... 408 Paul Goma Terorismului american militar, obraznic, terifiant (nu a fost botezată, campania şi “Libertate,, pentru/în Irak”, dar şi: “Şoc şi teroare”?), i s-a răspuns cu mijloace “locale”: kamikaze. N-ar fi mai înţelept ca americanii şi auxiliarii englezi (ce au devenit strămoşii: argaţi, băieţi de alergătură...) să-şi ia jucăriile ucigaşe, să se întoarcă la casele lor, ca să nu le mai plângă mamele, nevestele, surorile, logodnicele? Nu au ce căuta Americanii ăcolo, pe pământurile Mesopotamiei, leagăn al civilizaţiei veche de 6.000 ani, unde s-a inventat scrisul şi de unde a pornit revoluţia culturală de... domesticire şi cultivare a grâului, loc de naştere,al lui Avram/Ibrahim..., stră-strămoş nu doar al lui Wolfowitz, dar chiar şi al lui Saddam... în legătură cu asta: UNESCO a trimis încă înainte de război la Washington lista şi harta siturilor arheologice (sute!) de valoare care nu trebuiesc bombardate. Americanii au răspuns, abia acum, mulţumind pentru indicaţiile-preţioase, ei rieavînd “asemenea informaţii”; totodată au cerut lista-harta muzeelor din Irak ce trebuiesc “evitate”... Din păcate, penţru unele (din Bagdad, Bassra, Kirkuk) e prea târziu. Dar au mai rămas Uruk, Nimrud, Ur, Umma, Addabad, Nineveh, Babylon... Ce-ar fi să se întoarcă soldaţii americani la ei acasă (în fine, pe pământul triburilor “indiene” masacrate)?, acolo să pună mâna pe carte, să se instruiască măcar cât un “vechi-éuropean” de 10 ani? Şi să se prezinte la anul - cu lecţiile făcute. Fiindcă, orice ar zice ei despre ei înşişi: în ultima jumătate de secol nu au câştigat nici un . război: ba da: cel împotriva formidabilei, terifiantei Grenade.,., a fost umilită în.Cuba (dacă tot erau ei în căutarea unui dictator de răsturnat, a unei ţări de democratizat, să fi început cu Fidel Castro!), în Vietnam... - să nu invoce Iugoslavia, nici Afganistanul, acolo nu ău luptat, doar au dat cu boămba. “în mod uniaţi”.'Şi nesfârşit de “preventiv”. Ar fi ultima zi de război: a 12-a. Iar'mâine (1 aprilie! bancul-prost al Securităţii: ultima arestare a mea datează de atunci - în 1977), aş începe, nu doar o nouă lună de jumal-foarte-intim, dar şi o nouă viaţă. Jurnal 2001-2003 409 APRILIE Marţi 1 aprilie 2003 Ieri am primit Jurnalul Literar, ian.-febr.-mart. Azi trimit multe (14) plicuri cu Juma! Martie 2003 şi “Un fals.. Sânt obosit (de război), nu mai notez nimic despre el. în fine: aproape nimic. Miercuri 2 aprilie 2003 Mă doare capul, mă doare sufletul. în Irak e ceea ce se cheamă: război - lacrimi, suferinţă, sudoare, sânge, pişat. Susţinătorii francezi ai războiului (puţini) ar fi trebuit sâ-1 re-citească pe Céline. Ai noştri ca brazii să-i citească pe Cezar şi Camil Petrescu, pe Rebreanu. între două rele (închisoare comunistă, război) nu ştiu ce aş “alege”. Fiindcă eu nu aleg între două rele, nu cunosc adversativul sau (pe care îl stăpânesc ai mei compatrioţi cei care, în 2000 şi-au pus hamletiana întrebare: «Iliescu sau V.C. Tudor?»). Eu le bag în pizda mamelor lor pe ambele-două (alternativele) - şi iar am citat din nemuritorul Săraru! Bine bine, insistă prietenii (puţini, dar care-mi vor numai binele), ce vrei tu? Dacă nu vrei război înseamnă că-I vrei pe Saddam! înseamnă-că eşti un bou, tu! Ce-am ajuns! Gândirea de beton (nearmat) comunistă se transmite urmaşilor, urmaşilor, urmaşilor... Ce faci, ca s-o... extirpezi? Extirpezi prin sugrimaţiune urmaşii? Am obosit să-i critic pe americani. Ii descopăr din ce în ce mai troglodiţi: din informaţiile despre război, reiese,că ei, de la Bush până la ultimul soldat sunt nişte bieţi juncani şi că nici măcar război nu ştiu să facă, se cred, în continuare, în plin joc video. Trei sferturi din “colateralele-amice” (americanii îi omoară pe... englezi) se datorează analfabetismului ostaşilor (nu doar infanterişti, ci şi piloţi de elicoptere Cobra) americani, care n-au fost capabili să recunoască profilul unui tanc englez, pentru a-1 deosebi de unul irakian - şi trag! Şi-i omoară pe aliaţi! Au fost trimişi ca să,,, libereze o populaţie, dar ei nu au nici o idee despre acea populaţie: percheziţionează (corporal) femeile, când nici în închisoare o deţinută nu e percheziţionată de un bărbat! Apoi: ş-au speriat atât de tare de kamikaze, încât mitraliază tot ce mişcă, vorba clasicului: râul, ramul - aşa au făcut cu un microbuz plin de femei şi copii, iar un general, după ce a minţit că americanii “trăseseră mai multe salve de avertisment”, a motivat astfel: «Băieţii noştri au fost derutaţi de faptul că maşina era condusă de o femeie - nu erau obişnuiţi cu aşa ceva...» - idioţenie (cu grad de general) care nici nu merită discutată. 410 Paul Gdma Tragedia (una dintre ele): criticarea lui Rumsfeld şi a “doctrinei” sale nu înseamnă înlocuirea ei cu una... civilizată, ne-oarbă, ne-troglodită (era să spun: ne-americană), ci din contra: înăsprirea atacurilor - mai ales a borribardamentelor-la-întâmplare. De ieri, de când Saddam nu a apărut la conferinţa de presă anunţată, tot sper că a fost ucis, dracului, ca să se oprească măcelul. Fiindcă eu altă soluţie nu am. Eu nu dau soluţii cu sau. “Soluţiile” mele-sunt negative, eu îmi dau cu părerea despre ce nu trebuie să se facă, despre ce nu e frumos, bine, sănătos - să se facă, eu sânt un negaţionist, un destructiv, constructivii să ridice mâna şi să-şi susţină “soluţiile”. Joi 3 aprilie 2003 Altă zi - friguroasă: de dimineaţă: 3 grade. Am de gând să mai scriu câte ceva despre război, dar după ce voi termina de verificat Jurnal ian-mart. Am terminat. Sânt însă atât de obosit, încât las pe mâine. Cine ştie, poate până atunci se termină războiul! Aveam de gând să scriu despre războiul din Vietnam şi despre armele de distrugere în masă folosite de americani - cei care îi acuză pe alţii de deţinere, ei însă le-au chiar folosit, cum fac în clipa de faţă, în Irak, cu bombele-cu-fragmentaţie (traduc după franceză, neştiind cum li se zice în româneşte). Ieri au nimerit într-o breşă, într-un târg internaţional. La reproşul unei organizaţii umanitare, americanii -oneşti, nevoie mare - au răspuns că da, ieri au folosit arma “pentru întâia oară - dar numai împotriva militarilor” (or chiar ei se plângeau că militarii irakieni s-au amestecat cu populaţia!). Avearii de gând... Numai că m-a fulgerat durerea în mâna dreaptă. S-a umflat, mă ustură-mănâncă între inelar şi mic; am dat cu alifie chinezească, din cea cu eucalipt - probabil e nevoie de timp ca să pătrundă în adânc. Scriu cu mare dificultate, dar pot scrie, clapèz cu arătătorul mâinii drepte. Şi iar mă gândesc la Eliade. El, scriitor cu stiloul... Vineri 4 aprilie 2003 Că tot nu pot folosi mâna la gândit, o pun la copiat - întregul număr din Le Nouvel Observateur este copiabil-citabil, în frunte cu editorialul lui Jean Daniel, acest fioros evreu antisemit şi antisionist -din care extrag doar... : “Consilierii radicali ai preşedintelui american nu au înţeles (şi, din cauza ideologiei lor nu puteau înţelege) că un război împotriva lui Saddam, dacă ar fi trebuit angajat, nu putea fi [realizat] înainte de a fi impusă pacea în Orientul Apropiat” (s.m.). Jurnal 2001-2003 411 “Sântem obligaţi să constatăm că tragedia poporului palestinian cristalizează, federează şi islamizează toate furiile, toate mâniile, toate tentaţiile vindicative. încetul cu încetul solidaritatea cu palestinienii a fost însoţită de ură împotriva tuturor aliaţilor Israelului şi adeseori contra evreilor şi contra americanilor”. “Omul care poartă responsabilitatea libertăţii date lui Sharon de a nu negocia, de a nu aplica plan(urile) Mitchell-Tenet, de a nu fi cerut retragerea coloniilor [noi] şi de a nu fi făcut propuneri politice, este George Bush (s.m.). în ziua în care Bush şi Sharon nici măcar nu s-au ostenit să examineze o propunere de pace globală făcută în numele arabilor de către prinţul saudian Abdallah, lumea a înţeles că nu mai există speranţă: cei doi împărtăşeau o nouă definiţie dată terorismului şi o viziunea tot atât de nouă a unei reconfiguraţii a Orientului Apropiat (s.m.). în clipa în care Ben Laden, Arafat şi Saddam au fost puşi în aceeaşi oală de către guvernul american, a fost uşor să se prevadă că [americanii şi israelienii] vor face să dispară moderaţii din ambele tabere şi deasemeni că dimensiunea religioasă a războiului american în Irak va ieşi în prim-plan”. Acestea au fost rostite - pe hârtie - de Jean Daniel care, până acum o jumătate de an rostea, dacă nu contrariul, atunci... numai jumătatea de adevăr convenabil evreilor. Eu mă pot lăuda că aştemusem pe hârtie aceste adevăruri cu mult înainte, însă adevărul: scrisele mele au fost publicate în revista de la Chişinău, Basarabia, au apărut în volum, în editura Jurnalului literar (octombrie 2002), după ce, fragmentar, Săptămâna Roşie a apărut în Vatra şi în Viaţa românească, dacă vor fi fost citite de mulţi purtători de pene (vorbesc de cele de-scris, nu de cele de-nfipt-în-cur), niciun mândru-român, altfel patriot-foc, nu a semnalat măcar apariţia acestora (de România literară nu mă mir, ce să te aştepţi de la patrupedeştri ca Manolescu, Ştefănescu, Dimisianu?- şi nu mă mai mir nici de Convorbiri literare). Fiindcă şi cu asta se măsoară curajul la român; şi asta spune dacă a existat - dacă este verosimil să fi existat - o... rezistenţă-prin-cultură la scriitorul român: Când face publicistică (adică “politică”, pe care el declară că o detestă), condeierul este obligat să spună adevărul. Nu doar despre cenzura fioroasă care îl chinuise pe el (personal...), autor de scrieri geniale, nepublicate, nu doar despre unii-comunişti care nu avuseseră norocul să cadă tot în picioare după “revoluţie”, deci nu sunt protejaţi de tinerii-comunişti, ci şi adevărul istoric, dovedibil cu documente, atunci când îţi dai silinţa să le citeşti - fiindcă ele există - atât despre americani, cât şi despre evrei. însă românul, el “iubeşte adevărul” numai dacă lui (“personal”, re-vorba poetului Plau ou Boii) nu-i cauzează (cum le-a cauzat lui Manolescu, lui Liiceanu, lui Tudoran 4/2 Paul Goma care, intrînd în vorbă nepoftiţi, s-au speriat de replicile evreilor şi au tăcut - şi tot tac, de să tot fie vreo trei ani de-atunci - şi dacă cinci?)... Ca, de pilda, “adevărul” despre comunişti răzbătut din bancurile lui Mircea Crişan, spuse, anual, la Europa liberă... Ca, de pildă adevărul rostit de jurnaliştii tot de la Europa liberă - adevăr adevărat, însă... fără (nesfârşite) primejdii - ca să fac o trimitere... literaro-morală şi la M.H. Simionescu. ' Dacă masele largi de cetăţeni se mulţumesc cu asemenea “adevăruri” - să le fie de bine meselor, să continue a-şi creşte odraslele în cultul aceloraşi valori: ale eternului rob; dar că scriitorii -încă o dată: cei care au ieşit în piaţa-rftare a publicisticii - nu arată, minciuna, răul cu vârful peniţei, ci, din contra: nu-arată (răul, minciuna) - asta este cu adevărat grav. Pentru că, chiar după 14 ani de la 89, românii se află, mental, cu alţi 14 (total: 28) ani în urmă. S-a înţeles: nu am pledat pentru cărţile, pentru textele mele, cerîiid, cerşind să fie luate în seamă, ci am arătat încă o dată (mai era nevoie?), nu cât de cultivaţi - nu sunt! - nici informaţi, nici ţiutori de minte sunt condeierii români, ci cât de “curajoşi”: atât de tremurici, încât nici să mă atace (fie şi fără argumente, m-am obişnuit) nu îndrăznesc: ei, da şi “să se spună” că au luat în seamă antisemi- tismele lui Goma? Le Nouvel Observateur nu se rezumă la editorialul lui Jean Daniel. Săptămânalul - filosemit! - publică încă 42 pagini adunînd 20 alte articole: analize, comentarii despre Irak. Unul dintre ele (semnat: Philippe Boulet-Gercourt) se ocupă de prietenul-omului Donald Rumsfeld şi începe astfel: “Ca toţi «şoimii» [opuşi «porumbeilor»], şeful Pentagonului a luat dorinţa drept realitate: «regimul Iui Saddam trebuia să se prăbuşească fără întârziere!» (...) Nu a fost aşa, iar generalii îl acuză pe ministru că a vrut să ducă un război cu preţ-redus”. “în vacarmul războiului, căderea lui Richard Perle, «Prinţul Tenebrelor» a trecut abia observată, oricum, nu a făcut pagina întâia a jurnalelor. A căzut nu din cauza ideologiei, ci din a necinstei: continuînd a-1 consilia pe Rumsfeld, Perle câştiga bani... consiliind şi o întreprindere de telecom” [se face trimitere la alt articol din revistă]. Deci Rumsfeld impusese (şi promisese) “un război scurt, fiindcă regimul Saddam se va prăbuşi ca un castel de nisip”; Vicepreşedintele Dick Cheney - altă lumină a moralităţii - şi el, prevedea: “soldaţii irakieni nu se vor bate”; Generalul Myers, şeful statului Major: “un război scurt, scurt”... După trei săptămâni militarii au ridicat capul şi l-au arătat cu degetul pe Rumsfeld - ca “inventator al războiului cu preţ redus” şi mai ales al neinformării lui Bush de avertismentele CIA (sic!). Pe mine mă interesează mai puţin, aici - chiar deloc - cearta lor, Jurnal 2001-2003 413 ci cauza lui (a războiului). Să zicem că pe Ben Laden, Răul Răilor, l-au pierdut pe drum - dar “armele de distrugere în masă”? (nu sună bine în româneşte, nu am la îndemână traducerea în dâmboviţească). Că acum apare la lumina zilei ura pe care militarii i-o poartă lui Rumsfeld şeful răzbelului - sa i-o poarte sănătoşi, mănânce-se între ei până vor da de măduva oaselor. El însă rămâne vinovat că, dimpreună cu Perle, Kagan, Wolfowitz, Kristoll, Feitli, l-au isterizat pe Bush, l-au condiţionat, împingîndu-l să pornească un război din care America ar câştiga faima de Imperiu Mondial, iar Israelul ar câştiga teren liber pentru bravii declaraţi-evrei din Simbirsk, ba chiar şi de la Simferopol - în unna alungării tuturor palestinienilor din Palestina lor. Cu această ocazie aflu şi cine (şi cum) a avut iniţiativa “Scrisorii de la Vilnius” - cea pentru care România, vai, are să mai aştepte la poarta Europei: preşedintele “Comitetului pentru Liberarea Irakului” -ce denumire generos-pompieroasă!: Bruce Jackson fost vicepreşedinte al concernului aeronautic militar Lockheed... Nostim, nu? Toţi cei numiţi până acum - în frunte cu Bush - au fost, sunt, vor fi extrem de strâns legaţi de intreprinderi care fac bani - de obicei direct, indirect, dacă ne gândim la petrolistul Bush - pe seama înarmării şi pe a folosirii armelor. Cât despre interesul acestui porc de câine (Bruce Jackson), atât în “liberarea Irakului”, cât şi în câştigarea de partea campaniei pentru un război în Irak a ţărilor...nu-i aşa, strict învecinate cu Irakul, ameninţate de Saddam - le înşir, ca să nu se uite: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria (au ieşit numai 9, deşi se zicea “Scrisoarea celor Zece”- o fi fost şi Macedonia?) nu mai este nevoie de demonstraţii la tablă. Fiindcă, în ciuda declaraţiilor tovarăşilor activişti-kaghebişti că ei iubesc America, “motorul” a fost/este numai şi numai spaima, intrată în oase, de Rusia. Sâmbătă 5 aprilie 2003 Nu-mi era destul cu mâna bolnavă, de ieri m-au apucat iar ameţelile care m-au chinuit măcar o dată pe an, de când locuim aici (din 1995). Dar nu din cauza acestor hibe nu am notat că ieri, 4 aprilie, s-au împlinit 59 ani de la Marele Bombardament American al Bucureştiului. întrebare prostească: «Cum se vor fi simţind muzicienii invitaţi să participe la Festivalul (anual) de la Ierusalim - ştiind că jumătate din populaţie “locuieşte” în lagăre?» 414 Paul Goma Prostească, rnai întâi, pentru că locul festivalului sau concertului ar fi putut fi: Moscova (după 1920), Berlin, după 1933, Bucureşti, Praga, Budapesta, Varşovia - după 1944, adică: toată lumea - cu excepţia muzicienilor - ştiind bine că populaţia, deci auditorii trăiesc în robie...; Prostească (întrebarea) fiindcă, în al doilea rând - dacă nu în primul - muzicienii pot răspunde, şi nu se sfiesc să o facă în două puncte, astfel: «Eu fac artă - nu politică; apoi: concertînd în aceste “locuri”, le aduc oamenilor un strop de lumină, de culoare, de frumos, de consolare - să fie oare puţin lucru?» Cum să fie - oare - puţin lucru? Ba chiar mult, mare, nemăsurabil - lucru. Cum să nu fi adus (lumină, consolare) un Yehudi Menuhin - la Bucureşti - de pildă? însă dacă un Menuhin venea la Bucureştiul ocupat de ruşi, de rusificatorii locali, în teren familiar lui - în sensul legăturilor sufleteşti, ca elev şi ca protejat al lui Enescu - aducînd o rază de lumină în România strivită de bolşevism, şi nu doar fericiţilor care aveau bilete la Atheneu, dar şi celor care-1 ascultau la radio ori citeau despre concert şi se consolau: «Nu ne-au uitat Americanii...»; apoi cu legături făcute de el însuşi, prin frecventarea lăutarilor, întru iniţierea în cincimi de ton... şi a luthiştilor cărora le comanda o vioară-două, mă întreb, în continuare, dacă un personaj de o asemenea dimensiune... umană (cunoscute fiind generozitatea lui, disponibilitatea - şi materială - pentru uşurarea dificultăţilor-trecătoare în care se aflau prieteni sau doar colegi de muzică), avea măcar un strop de disponibilitate pentru o întrebare - prostească, conced - ca aceea cu care am început. Cu toată dragostea de muzică, cu toată admiraţia pentru cei care o materializează (desigur, vorbesc numai de interpreţi, preponderent instrumentişti), îmi răspun în locul lor: nu. Probabil pentru că... Să încep cu de-ce-nu: Fiindcă “meseria” lor de violonist, pianist, violoncelist, flautist... i-a acaparat viaţa întreagă: în copilărie nu s-au jucat, în adolescenţă nu au făcut prostioare, în tinereţe nu au cunoscut ceea ce cunoşteau congenerii. Exerciţii, exerciţii, exerciţii, nu mai aveau timp de citit - decât ziarul, la closet - fiindcă muzica era Stăpâna,lor. Şi a rămas. Deci, ei nu pot avea un asemenea gând a-muzicâl, contra-cultural, anti-artistic, precum: «Ştie el/ea că jumătate din populaţia Israelului, unde concertează, trăieşte - în acest mileniu 111 - între sârme?» Pentru că... ei nu gândesc. Nu, nu: muzicienii nu gândesc; ei nu obişnuise... Gândirea, la un muzician, este adânc nocivă: îl tulbură, îl Jurnal 2001-2003 415 scoate din muzică - îl strică. Muzicienii sunt buni, sunt mari, sunt inegalabili, tocmai pentru că sunt educaţi, crescuţi, învăţaţi să nu care cumva să gândească! Căci gândirea, la un muzician, cauzează! Şi de data asta eram gata să abandonez povestea, s-o las neterminată. Poate că nici nu merită să fie continuată - de aceea o rezum: Să admitem că artiştii - în fruntea lor muzicienii - au circumstanţe atenuante (ca la tribunal) când vine vorba de insensibilitatea, de nesimţirea lor faţă de durerile trăitorilor din jur. La urma urmei să acceptăm că “materia” lor nu este cuvântul - cel care spune adevărul - şi că arta lor, sublimă, nu are a face cu adevărul, cu binele, doar cu frumosul; Dar mânuitorii cuvântului? Atunci când un Thomas Mann a avut slăbiciunea să cedeze iubirii pentru propriile cărţi traduse în ungureşte, în Ungaria comunistă, a provocat un scandal monstru; când acelaşi monument al literaturii - şi al moralei - s-a lăsat ameţit de dragostea pentru frate-său, Heinrich şi a acceptat un premiu al RDG - la fel. Pe când un “artist”. De asta spun că scriitorul (nu autorul de cărţi!) este orice - dar nu “artist” - la artist simţul moral este - normal - absent. Or morala se exprimă numai prin cuvânt, cel de origine sacră. Dintre scriitorii de limbă română evrei şi care măcar au călătorit în Israel, dacă nu au chiar locuit, să existe măcar doi inşi care să fi acceptat ceea cé sigur au văzut: mizeria materială, umilinţa în care trăiesc palestinienii, din 1948? într-atât să fi suferit ei înşişi, ca evrei în România (vorbesc numai de cei din România), încât nu mai rămâne loc în conştiinţa lor, dacă nu pentru compasiune, atunci pentru acceptarea adevărului, anume că băştinaşii au fost alungaţi de pe pământul lor, iar cei care au rămas locului sunt robi în propria ţară? Să accepte ei, evrei, adevărul: evreii au faţă de palestinieni un comportament inadmisibil, inuman - criminal, bestial - ca faţă de ceilalţi goi, începînd de la Marea lor Revoluţie din Octombrie - în Rusia, după 17 septembrie 1939 în ţările ocupate şi bolşevizate - mai corect: enkavedizate...? Doctrina sionistă i-a învăţat pe evrei că “Palestina” este un loc gol, pustiu, netocmit (ca în Geneză) şi că rolul şi rostul lor: să facă-din-nimic un pământ roditor; pentru ei înşişi - dar numai pentru ei. Chiar după ce au dat cu ochii de “pustiul” Palestinei, evreii nu au acceptat ce yedeau: că acel pământ era locuit de oameni, întâmplător veri ai lor, după Sem (deci şi ei semiţi!), că existau livezi, lanuri, izvoare, flori. Ei însă au negat mental realitatea, iar material au distrus-o - pentru a nu-şi contraria utopia: “Palestina este un loc pustiu, necultivat şi care ne-a aştdptat două mii de ani pe noi, să venim, să-l fa8em din-nou” 416 Paul Goma Cum se va fi numind boala sufletului care neagă realitatea din afara individului (şi a comunităţii)? Mi-am dat răspuns la această întrebare atunci când l-am văzut-auzit pe filosoful Finkielkraut (pe care îl cunoşteam de decenii şi îl preţuiam pentru fineţea analizelor, dar şi pentru “toleranţa” sa, de pildă: «Să recunoaştem: chiar şi neevreii pot lucra la France Culture...» - era în legătură cu “scandalul Renaud Camus) vorbind despre “problema demografică a Israelului”: deşi tremura din toată fiinţa, gata-gata să facă o criză de epilepsie, se simţea (asta era neliniştitor): omul vorbea despre un eveniment din trecut, despre ceva ce se desăvârşise demult, el îl doar rememora... Evenimentul, “istoria” aceea era, prin transformarea viitorului dorit în trecut... rezolvarea demografiei la israelieni, adică “curăţirea, /-enia etnică” (termen folosit de prietenul şi tovarăşul său de idei, Kouchner - pentru alţii, de pildă pentru bosnieci, pentru kosovari, însă lui, filosof de meserie, nici prin gând nu-i trecea să aplice aceeaşi sintagmă palestinienilor de sub ocupaţia israeliană). Cunosc un singur evreu care a locuit o vreme în Israel: Mihai Shafir. Până acum vreo zece ani eram în relaţii bune; înţelesesem că nu se simţise “acasă” în rsrael, “din pricina ideilor mai degrabă de stânga”. Or, “ideile de stânga” la noi, europenii, sunt ideile generoase, de dreptate, de egalitate, de libertate (mai greu: de fraternitate). Pentru că Shafir vorbise la un moment dat şi de “pacifismul” său, am dedus că, din moment ce se declară împotriva războiului în general, este şi împotriva^războiului permanent pe care-1 duce statul Israel împotriva palestinienilor. Va fi fost - cândva. Eu însă nu am citit nimic în acest sens semnat de el - dar nu tot ce nu am citit eu nu a fost scris. Mă supăra însă militantismul lui din ultimii zece ani. S-a prefăcut (peste noapte?) în “vânător de fascişti” (români, se înţelege, cu tot ce presupune termenul “fascist român” ca incorectitudine lingvistică şi rătăcire logică). Am fost mirat, apoi indignat că el fusese printre primii care, în presa din ţară, la microfon, pe internet a dat semnalul istericei campanii din 2000 “împotriva fascismului şi antisemitismului care ameninţă România”- şi care prea îl viza doar pe V.C.Tudor, ca să nu fie o grosolană manevră securistă profitabilă lui Uiescu. Fireşte, Corul Armatei Roşii de la Bucureşti a cântat pe.şaişpe voci, iar entuziasmul revoluţionar a contribuit la victoria Binelui: Iliescu. Tare aş vrea să citesc, sub semnătura lui M. Shafir (şi a lui Volovici, Oişteanu, A. Comea, S. Damian, Cosaşu, lanoşi,) măcar un text în care să fie luată, “poziţie” împotriva.., (dacă tot nu au suficiente cuvinte, să le folosească pe cele la îndemână)... “fascismului” statului Israel în chestiunea palestinienilor. Şi, pentru că ,tot au adus vorba, să atingă şi arzător-actuala problemă a terorismului în general, în special a terorismului de stat exercitat de . Israel împotriva Jurnal 2001-2003 417 autohtonilor ne-evrei ajunşi a fi băgaţi în sârme în propria-le ţară. Şi pentru că o dată şi-o dată tot vor trebui evreii noştri să vorbească şi de Basarabia şi de Săptămâna Roşie (de ce voi fi atât de optimist?; şi atât de generos?; îi cred chiar atât de inteligenţi? atât de... creştini?), să abordeze şi “fascismul” exercitat de evrei în Basarabia şi în Bucovina de Nord, ocupate începînd din 28 iunie 1940 - apoi în restul României după 23 august 1944. O stare de nemulţumire m-a stăpânit astă-noapte: m-am visat, ca de obicei, în România, dar ca de neobicei, am constatat: «Mi-a devenit, nu doar străină - ci ostilă...» Nu ţin minte de unde scosesem asta, fiindcă nu era vis cinstit, cu personaje, cu întâmplări - ci o stare. Starea. Mă doare mâna, mă doare sufletul - mă doare starea. Şi-apoi, român fiind: de ce să scriu azi ce pot să nu scriu mâine?; săptămâna viitoare, după ce se va pune pace (între două dobitoace)? Duminică 6 aprilie 2003 “Tristă Duminică...”, vorba cântată a prietenului nostru, de veacuri, ungurirl de serviciu. Nimic notabil. în afară de mâna dreaptă dureroasă şi de ameţeli tot mai severe. Sper că de mâine, luni, să am o altă viaţă mai puţin foarte-grea. Luni 7 aprilie 2003 Se pare că americanii au intrat în Bagdad - chiar în palatul saddamenţial. Iar eu - înainte de atacul americanilor - am căzut în groapa îndoielii privitor la jurnal. E bine ce fac? E rău? E, cum? E - nu ştiu. Marţi 8 aprilie 2003 Sfârşitul războiului este aproape. Am dedus asta din “atitudinea” lui Bush sosit la reşedinţa ospeţială din Irlanda de Nord. Cu mâna stângă adânc vârîtă în buzunarul - totuşi, stâng...- al pardesiului (să-şi fi muşcat degetul pe care şi-l suge încă?), cu dreapta împărţind bătăi amical-protectoare pe umerii englezilor - chiar şi pe ai englezoaicelor. Asta vrea să spună - în tradu-cerea mea: oricâte eforturi ar depune Blair şi ai săi “vechi europeni” de a face ca ONIJ să reintre în... the game (apud Bush), nici 418 Paul Goma el (Blair) nu mai face parte din Club (iar dincoace l-am citat pe perla de Perle, vizîn- du-l pe Chirac). Pe româneşte: «Noi am pornit războiul, noi l-am dus, noi l-am câştigat, prada e a noastră! - voi reparaţi stricăciunile». Dealtfel a şi fost prezentat generalul Jay Gamer, guvernatorul Irakului (nu “viitorul”, ci actualul!, - acţual de un an de zile): un reprezentant - şi el - al concernului armamentului şi în acelaşi timp (contrariul ar fi fost de mirare) “foarte legat de Israel”., în acelaşi timp Condolezza-feblezza noastră a dat o fugă până la Puţin să-l asigure de prietenia indefectibilă a lui Bush, în ciuda vânătorelii la care s-au dedat ai ei la adresa (ca să zic aşa) ambasadorului sovietic (aşa!) în Irak. Iar Puţin a primit eu drag cuvintele transmise (vorbesc la trecutul-anticipat.,.), deci vor putea, de astă dată numai ei, doi-tâlharii,, chinezul fiind lăsat de-o parte, pentru zile negre, să ducă dimpreună “lupta împotriva terorismului”. ,A propos de terorism: vecinul lui Bush, Castro a profitat (ca, dealtfel, Sharon) de războiul din Irak, pentru a duce război cu “teroriştii” săi: contestatarii; a arestat o mulţime, pe vreo 25 i-a condamnat greu, până la 25 ani “pentru complot” - acum aşteaptă liniştit protestele internaţionale - ca să Ie negocieze... Mâna mă doare mşi puţin foarte tare, dar ameţişul mă ţine, în continuare, în casă - n-am ieşit de câteva zile nici măcar până la pâine. Surpriză plăcută: Romanian Times esţe citit şi în România. Primul care mi I-a semnalat - însă- ca pe ceva obişnuit... : Valerian Stan; acum aflu şi de la un timişorean că R. T. circulă... Foarte bine: să circule! Ora ll: primesc - prin Ştefana - un mesaj din partea lui Iurie Roşea ;(îmi scrie Liliana Armaşu, redactor la Flux) care zice: - “Basarabia va fi scoasă până la sfârşitul acestei luni în 5.000 exemplare”; - până la 15 aprilie va fi gata pentru tipar Culoarea curcubeului, “având speranţa că vom găsi fonduri”...; - “în paralel se lucrează şi la cele 3 volume ale Jurnalului”; - “Soldatul câinelui este scanată de Angela Ivanesi...”; - ar vrea să includă în programul editorial şi Săptămâna Roşie (scoasă de Colesnic în tiraj mic - 500 exemplare). . Am citit în numărul pe 25-31 martie 2003 al revistei 22 o imensă porcărie, o nesfârşită jăyrie: , Ideologul revistei şi al grupului (pentru Dialog Social), Andrei Comea, comite încă o ticăloşie pe hârtie - a, nu, el nu dă cu bâta-n baltă ca Shafir (nici ca Liiceanu, filosoful-tânăr-la-român, fiîosemitul până Jurnal 2001-2003 419 la greaţă, care însă nu cunoaşte gramatica elementară a iudaismului), el; Andrei Comea lucrează subtil... Subtil! pentru cititorii pe jumătate neinformaţi, pe ţrei-sferturi terorizaţi ja gândul, că acu-acu au să fie acuzaţi de... antisemitism. El, A.C. nu apără, de-a dreptul, cu argumente, America şi,ideologia-politica ei agresiv-imperialistă, ca să folosesc limbajul de lemn al tatălui său, stalinistul (deci: antiimperialistul, deci: antiamericanistul Paul Comea, nu doar pe hârtie, ci mai ales ca “tovarăş de sus, de la conducerea superioară”). A, nu: fiul Comea, dacă nu l-a găsit pe Dumnezeu; ca Bush, într-o înţărcătoare a alcoolicilor, i-a găsit , pe cruciato-macabeii . washingtonieni, deci îi atacă pe... pacifişti - titlul editorialului zbârnâie de o ironie iară frontiere: “Pacifiştii noştri dragi”. Filoamerieanul fără condiţii A.C., pentru a arunca o mână de praf în ochii cititorilor cu “obiectivitatea”-i legendară, îl ironizează-atacă şi pe evreul Joschka Fischer, ca ultrastângist în juneţe... Nu rezist: “în ,, juneţe”, - şi a rămas în senecteţe - şi tatăl său, tovarăşul Paul Comea al Culturii realjst-şocialiste a fost bolşevic, atât în, stalinismul anilor ‘50 (dimpreună cu Radu Florian, cu Pavel Cîmpeanu, cu Tismăneanu, Perahim, Socor, Feldman şi, mulţi alţii, căpitan fiindu-le Răutu, iar , general Chişinevski) - şi în iliismul anilor ‘90. Aşchia nu sare departe . de sângele-apă-nu-se-face. N-am chef să-l apăr pe Joschka Fischer, dar o bună parte din , păcatele-i de tinereţe au fost plătite prin europenismul său declarat şi asumat. Din contra: Andrei, Comea, cel mult ascultat (şi mult temut de masele largi de “potenţiali antisemiţi”) se preface că apără interesele americane, pentru % nu i se vedea israelienele; are viclenia , de a nu apăra pe faţă opţiunile pro-ameri,cane în chestiunea războiului din Irak (fiindcă ar trebui să înşire “argumentele”, în ordine cronologică: 1) “Lupta împotriva terorismului care a pricinuit tragedia de la 11 : septembrie”; 2) “Căutarea lui Ben Laden în Afganistan”; 3) “Ben Laden trebuie să fi avut legături cu Irakul - deci trebuie să găsim probe’ ; 4) “Irakul posedă arme de distrugere în masă” - doar ni l-a arătat Powell într-o fiolă cu un fals ,antrax - pe cel adevărat Americanii .Lau-învăţat să-l producă; 5) “Bine,uităm terorismul, uităm Axa Răului .(care porneşte din vecinătate, din Cuba, continuă în Israel), ziceam că aduceam democraţia acestor arabi înapoiaţi” cărora, vorba Papei Henry I, zis Kissinger nu le putem lăsa pe mână petrolul - care este “un lucru prea serios”. Iar după modelul gânditorilor de Washington, nu discută-combate ideile preopinentului, ci îl tratează pe cel din faţă de /inamic -.fiindcă are îndrăzneala să nu fie de acord cu sine! Pe lângă aceste derapaje, am constatat cu neplăcere că A. Comea judecă trivial, dâmboviţelin - înainte de 89 când orice ne-aprobare era socotită “ca la Săptămâna”, iar după: “ca la Rom;ânia Mare”. Astfel îi Paul Goma 420 copleşeşte sub şenilele ironiei sale tăpălăgoase pe europenii (mai ales pe francezi'şi' pe germani) care exprimaseră o altă opinie decât a strategilor de la Washington, acuzîndu-i că;.. se află în aceeaşi tabără cu China şi cu Rusia! Ceea ce dovedeşte că cititorii revistei 22 nu mai ţin minte cine cu cine se pupa, mai deunăzi, Ia Pekin, fain încostumaţi în straie de clown; cine Cui jura credinţă veşnică în lupta-le comună împotriva terorismului? Să fi fost oare Joschka Fischer? An Chirac? Sau detestatul de la Washington până» la Tel-Aviv, trecînd pe la 22: Dominique de Villepin? Nu cumva cel care i-a băgat limba-n gură putinoarei de Pùtin a fost taman Cavalerul Fără Prihană: Bush, Cruciatul dus de căpăstru de Wolfowitz, Fleisher, Rumsfeld, Kagan, Perle: Bush?; Arhanghelul Binelui, Bush, de mână cu îngeraşul: Sharon, posesor al diplomei de criminal de război?; Strălucitul sfertodôct Bush care gândeşte-vorbeşte în “americană” chiar mâi rău decât Ceauşescu în scomiceână? Nu cumva chiar Bush, costumat în clown (ca şi Rusul, ca şi Chinezul), a jurat - la Pekin - că ei trei vor lupta împotriva Terorismului Mondial până la ultimul... cecen, , Eu, nefiind om politic, judec ne-practic: Franţa a făcut foarte bine că a făcut ceea,,ce a făcut. Mai puţin bine vor face cei ce vor... “repara” o bună, o justă, o dreaptă - dar ne-productivă - hotărîre. , Am fost mereu, sânt alături do păgubaşi. Duminică 13 aprilie 2003 în aşteptarea exemplarelor din Săptămâna..., aduse la Paris de familia Comei şi în continuare de familia Tărâţă, pe care o aştept în jurul prânzului. Sfâşietoare scenele cu femeile irakiene, în curţile închisorilor sparte, strigîndu-şh clicmîndu-şi pe guri .de puţ, do canal, oamenii -soţi, fii, fraţi - arestaţi,; înzidiţi de ani şi ani,,Ca toate jfenţeile lumii strigînduTşi pp nume bărbaţii, în speranţa nebună - dar de ce nu,s-ar adeveri? - că vor răspunde, din fundul pământului. Slabă consolare: jurnaliştii francezi, vorbind de palatele lui Saddam, de bogăţiile adunate într-o tară în care oamenii, mureau de foame, nesmintit făceau comparaţia cu Ceauşescu. în continuare, îndoit în privinţa “utilităţii” jurnalului. De parcă ar fi avut vreo utilitaţe romanele, eseurile, mărturiile. Niçiuna! Probabil numai scrierile mele au această soartă: să,nu .fie, primite, iar,cele întrezărite - imediat uitate. Au atâtea altele pe cap bieţii mei concetăţeni! Numai eu credeam - înainte de 1989 - că, de cum voi putea să mă editez şi în româneşte, românii mei au să mă citească,.. Sânt ingrat, ca de obicei, faţă de cititori - uite, până acum s-au adunat vreo zece - chiar douăzeci - de oameni care mi-aii scris, după ce m-au; “vizitat” pe internet. Numai douăzeci r,de inşi, faţă, de milioanele de, cititori ai lui Buzura? Ei, da, “numai”. Nuchiar oriçine dintre scriitorii români - undş mai pui: maramureşeni, (de-ai lui Ivasiuc!) - au făcut pactul cu Securitaţea. . .. , înapoi la propriul ombilic: jurnalul. M-am restrâns, doar la jurnal, din nevoie: nu mai aveam de multă vreme ceva de spus( prin ficţie; prin mărturie declarată. Sigur: jurnalul este, în primul rând: mărturie, dar Jurnal 2001-2003 425 una, cum sà-i zic: mai “personală” decât personalele celelalte. în fine, una mai liberă, măcar pentru, că scrii la ea nerespectînd vreo formulă arhitectonică - ăsta-i şarmul jurnalului: are formă de jurnal... - zi după zi, pagină după pagină... Jurnalul adevărat (dar nu şi interesant, lizibil) este produsul unui robinet uitat deschis, ori detracat: curge din el apa-qhioară a confesiunii-foarte-intime (cu gândul permanent la cititor...) şi nu se opreşte, ea (vorbesc de apa-pe-hârtie) decât atunci când jurnalierul se opreşte din vieţât; decedează. Fiindcă înainte - nici o speranţă: scrisul-jumalului este “ultima activitate” a scriutorului, ultimele răsuflări - ale ră/sufletului care părăseşte trupul. Veşti proaste - dar cât de semnificative: - singurele centre culturale vandalizate la Bagdad: ale Franţei şi ale Germaniei; de adăugat şi o ambasadă: a Chinei - pe când şi a Rusiei, ca să cunoaştem subtilitatea “plăţii” lui Wolfowitz?; - singurul minister care nu a fost vandalizat şi a fost de la început ultrapăzit: Ministerul Petrolului; : - Muzeul de arheologie de la Bagdad, cel mai bogat (preţios) din lume, nu a fost doar jefuit şi vandalizat, dar pe arcada intrării sale, mult retrasă de la stradă, este vizibilă o gaură de obuz. în ce vor fi tras americanii, cu tunul? în Babilonul detestat de , Wolfowitz?; - Biblioteca Naţională din Bagdad a fost jefuită - apoi incendiată. Altă coincidenţă-neîntâmplătoare: clădirea Bibliotecii (construită în 1961, deci înainte de Epoca de Aur Saddamească) se află vis-à-vis de Ministerul Apărării: acesta, ca şi Ministerul Petrolului, nu a fost atins nici cu o floare, nici vandalizat, nici... incendiat... Trăiască interesele .americanilor!; - suspecte sunt incendiile - ulterioare jefuirii ministerelor, şcoa-lelor, universităţilor, chiar spitalelor; toată lumea ştie - numai americanii se prefac a n-avea habar: hoţii, jefuitorii se gândesc să fure cât mai mult, în cât mai puţin timp - şi să fugă! Jefuitorii nu au nici timpul nici obiceiul să pună foc localurilor jefuite - puitorii de foc sunt, mai mult ca sigur, comandaţi de ocupanţi. Americanii sunt, nu doar nişte văcari inculţi, grosolani, neamuri-,proaste - ci şi nişte fiinţe rele, făcători de rău, njşte barbari-vandali, după chipul şi asemănarea comandanţilor pentagonici... Ce zicea tata? Că americanii sunt nişte ruşi - cu mai multe stele pe drapel? - s-au trezit în al 24-Iea ceas să.,, impună ordinea în Irak - prin cine, dintre localnici? Prin... miliţienii irakieni! Au făcut apel la ei, i- ,.au chemat pe ei - pe miliţienii saddamici. Adevărat, nu miliţienii ( făceau poliţia-politică, dar şi poliţia-“civilă”, într-un stat stalinist, era poliţie politică... ceva mai puţin represivă. Cică pe ei - pe americanii ocupanţi, se înţelege, nu-i interesează trecutul irakienilor! Măi, să fie! 426 Paul Goma Dar ce-i interesează pe americani? Bineînţeles: nu cultura - ci vorba unui tovarăş: natura! - citeşte: petrolul. Ce să facă americanii cu cultura irakienilon'să şi-o pună sub cur? Nu, domnule! Americanii vor, nu “coaja”, cum se exprima un general (la ei, ca şi la nişi, toată lumea bună-i general), ci sucul, re-citeşte: petrolul. Deci, în recrutarea colaboratorilor/ colaboraţioniştilor irakieni americanilor nu le pasă de “trecutul” celor care .îşi oferă serviciile ca să scape de răzbunarea familiilor celor arestaţi, torturaţi, spânzuraţi şi azvârliţi la groapa comună de ei - mereu “gata să se pună în serviciul statului”, cum explica o bestie de fost/actual general de poliţie! Cine se îndoieşte de asta, să întrebe pe părinţii săi ce cred despre tovarăşii miliţieni doar din vremea lui Ceausescu - dar de cei de pe timpul lui Dej, deci şi a lui Stalin! Americanii nu s-au sfiit vreodată să folosească serviciile oamenilor din aparatele represive poliţieneşti din ţările altora -începînd cu naziştii. De aceea nu au pus condiţia intrării în NATO de nepăstrarea (necum pedepsirea) securiştilor comunişti - precum Caraman. în virtutea aceleiaşi “filosofii de recrutare” ca şi la Europa liberă: să cunoască “meserie” şi să execute fără crâcnire ordinele noilor stăpâni aşa cum le executaseră pe ale celor vechi. în Bagdad; în ciuda protestelor oamenilor care recunosc în “noii miliţieni” pe vechii criminali, au recrutat cca 4.000 - în fruntea lor l-au pus pe fostul şef al poliţiei sub Saddam! Luni 14 aprilie 2003 Ieri am primit - în principiu - 100 exemplare din Săptămâna Roşie. De la Chişinău le-a adus familia Comei - Ştefana a plătit vama - iar acasă familia Tărâţă, tatăl şi fiul, pe care i-am reţinut la prânz... Aseară şi în astă dimineaţă am făcut plicurile, am scris dedicaţiile - peste o oră (e abia 7), merg la poştă cu cele 30 de exemplare de trimis. A fost o ocupaţie extrem de plăcută inimii - de-aş mai avea ocazii din astea... Mircea Stănescu a trimis prin Ştefana un text cu aventurile CNSAS-ului şi analiza “presei” româneşti faţă cu războiul din Irak. A scris ceva foarte bun - şi mai ales: just - în acelaşi sens gândeam şi eu. Un amănunt aflat de la el şi care m-a pus pe gânduri: singurii gazetari care exprimă îndoieli privitoare la temeinicia argumentelor (sic) americanilor în atacarea războiului sunt Paler, C.T. Popescu şi Florin Constantiniu. Nu promit că chiar în aceasta după amiază fac un chef cu ei pe după cap, însă pot spune că cei numiţi - în ciuda antipatiei statornice pe care le-o nutresc (cu excepţia lui F. Constantiniu, probabil fiindcă riu-i cunosc prestaţiile televizuale...) - m-au bucurat: 427 Jurnal 2001-2003 există pe-meleaguri-strămoşeşti şi alte opinii decât ale turmei luată după ciobani guşaţi. Le doresc să o ţină tot aşa. America gesticulează zgomotos, ameninţă Siria. Aşa cum a fabricat dovezi împotriva Irakului, aşa,fabrică acum împotriva Siriei. Din păcate imaginaţia lui Bush Copilul Minune este redusă la minimumul... vital şi sună exact ca cealaltă ţintă: Siria posedă... arme chimice - şi, element nou-nouţ: găzduieşte demnitari saddamişti, fugiţi. Măcar de-ar fi zis că Siria este, de 30 ani, o dictatură feroce pe care fiul Dictatorului nu a atins-o din temelii, doar a dat-o cu var - ar fi fost de discutat - fiindcă este adevărul. Să discuţi - ci cine: cu Bush? Şi mai ce - pe lângă o discuţie? Iar pentru ca nunta să fie şi cu lăutari, iată-l şi pe Sharon, bunicului Ari, cel iubitor de copilaşi (evrei) şi de fumicuţe (israeliene), că apare bonom, zâmbitor (şi cu nădragii în vine:, israelienii burtoşi nu vor fi cunoscînd bretelele?) şi anunţă “cadoul”: Israelul va démantela trei (trei!, - din peşte 200), colonii - nu întâmplător, toate trei istoric-creştine...- pentru că... Ei care a fost motivul invocat de simpaticul Sharon? Cumva faptul că nu mai rămăsese aproape nimic din Palestina cea garantată de Naţiunile Unite? Că suferinţele oamenilor băgaţi în sârme şi vânaţi cu elicopterele şi cu tancurile au sfârşit prin a-l înduioşa? Da de unde! Ci pentru că... (ziçe bunicuţuţ Ari) a dispărut Saddam, deci nu mai,există nici pericolul terorismului... palestinian. Sharon este şi ticălos, dar nu prost (are el alte defecte-capitale, dar nu pe ăsta): “robinetul” terorismului palestinian nu s-a aflat vreodată în mâinile lui Saddam (chiar dacă Irakul dădea sume de bani, familiilor kamikaze), ci, în continuare, în mâna lui Sharon! El este fabricantul terorismul palestinian, el l-a stârnit, ca să aibă pretextul de a-i distrage pe palestinieni, el are puterea (dar nu şi interesul) de a-i diminua debitul, chiar de a-I opri. La această promisiune-fermă (dacă Sharon a vorbit, vorbă să fie!), palestinienii, mortăcioşi, nu au reacţionat,, se vede că n-au mai băut ceai de. izmă de două săptămâni, sunt anesteziaţi de atâtea lovituri primite din partea israelienilor şi mai ales desnădăjduiţi constatînd, în continuare, sprijinul fără condiţii acordat de americani. în schimb (!) a protestat purtătorul de cuvânt al coloniştilor evrei,, care a invocat “morala”... (am să re-ascult emisiunea, ca să transcriu exact “morala” pe care ar fi încălcat-o Sharon, aruncînd două vorbe - vorbe-vorbe care nu valorează nimic...) despre trei colonii. Desigur, nu vorbim aceeaşi •limbă, ca să pătrund “morala” israelienilor în relaţiile cu goi-ii, iar ca basarabean sânt bine plasat ca să ştiu că dânsele (aşa se vorbeşte, respectuos despre dame: Limba, Morala), sublime fiind, nu există. A venit primăvara - totuşi! - dovadă că leuşteanul meu cel adus rncum doi ani de Stăneşti/ de la Bucureşti (rimează!) a scos capetele! Şi 428 Paul Goma pentru azi se anunţă zi caldă, aşa că vegetăm, vegetăm - în sensul că dăm frunze chiar şi noi, desfruriziţii... ’ Marţi 15 aprilie 2003 Războiul pare ă'se fi sfârşit. începe greul: pacea. în nr. 1/2003 din Vatra Sanda Cordoş dialoghează cu Sanda Golopenţia şi cu Constantin Eretescu - la Cluj, în iulie 2002. C. Eretescu este (după ştirea mea) primul student din perioada Ungariei care să povestească - fie şi cuiva care transcrie - câte ceva din vremea excluderilor. Numai că de atunci (1958-59) au1 trecut aproape 45 ani, iar memoria (şi dacă informaţia?) îi joacă feste. Am să citez un pasaj mai lung, tocmai pentru că el vorbeşte despre ceea ce nu s-a mai vorbit-scris în România (din nou: după câte ştiu eu): “Eram deja în anul IV, spre sfârşitul facultăţii. Revoluţia din Ungaria, avusese loc în 1956, lucrurile se muşamalizaseră oarecum, se trecuseră sub tăcerC, dar prin ‘58-’59. a fost resuscitat spiritul vindicativ. S-a sporit brusc vigilenţa, fuseseră verificate dosarele tuturor studenţilor şi au început imediat interminabile şedinţe de excludere din facultate (...) la [Căminul] Grozăveşti. Au durat o ■săptămână. Se intra încolonaţi pe facultăţi, pè ani, pe grupe, în aşa fel încât fiecare să-şi. spioneze colegii şi să nu fie posibilă nici un fel de solidarizare într-uh grup de oameni care aveau între ei ceva comun ideologic. (...) Sala de şedinţe se numea 303, era o fostă sală de manej a cailor regali, devenită sală de sport a Politehnicii. Intrau acolo două, poate trei mii de studenţi. La prezidiu (...) ministrul învăţământului, Tlie Murgulescu Florian Dănălache, primarul oraşului Bucureşti şi secretar în CC, Athanase Joja, preşedintele Academiei. Se înţelege că era de asemeni domnul Ion Iliescu (sublinierea şi nedumerirea mea: ironie la adresa'unui trecut-de-luptă al tovarăşului cu acelaşi titlu sau plecăciune... actuală? P.G.) (...) dar şi mulţi oameni delà Securitate, de Ta Procuratură, de Ia comisariate, pentru că cei care erau exmatriculaţi erau imediat băgaţi în armată (...). Au fost exmatriculaţi atunci circa 20% [din studenţi]. Şedinţa a débutât cu chemarea la tribună a.circa 15-20 studenţi de la Drept care îndată după declanşarea Revoluţiei din Ungaria au organizat sau au vrut să organizeze o demonstraţie în Piaţa Victoriei din Bucureşti (s.m.). S-au temut însă să nu fie prinşi şi atunci toţi Cei care au luat parte la demonstraţie (s.m.) şi-au chemat iubitele şi se plimbau de jur împrejurul pieţei, aşteptînd un semnal de unire ca să manifesteze. Securitatea a fost înştiinţată, a venit, a filmat întreaga bpérafie, iar trei ani mai târziu a venit să-i demaşte, să-i dea afară din facultate, şi aresteze. (...) Dar în februarie Jurnal 2001-2003 429 ‘59 (...) primii care au fost chemaţi la tribună au fost aceşti douăzeci de studenţi de la Drept.” G. Eretescu, deşi basarabean, nu şade bine cu memoria, ignoră şi el cronologia, ca un mioritic ce (nu) este. Din această pricină (nu unica...) amestecă, interverteşte evenimente, dînd mai apoi (după peste 40 ani) o imagine falsificată a lor: - locul unde era programată manifestaţia - în 4 sau 5 noiembrie 1956 (sau-ul pentru că dubiul a persistat şi în timpul anchetelor) - nu era “Piaţa Victoriei” - cu totul periferică şi nefrecventată, atunci - ci Piaţa Universităţii, în plin centru; - “studenţii de la Drept” “chemaţi la tribună” “în februarie ‘59” nu putea fi “toţi care au luat parte la demonstraţie”, pentru sfântul motiv că... toţi care au luat parte la manifestaţie fuseseră arestaţi încă din... 4-5 noiembrie 1956, din Piaţa Universităţii, i-am cunoscut, orbeşte (strigîndu-ne), în celularul zis “La Cosciuge” de la Interne -printre “cei de la Drept” şi pe Gina Florescu, la “Garsoniere” (am “încondeiat-o” cu drag, se înţelege, în Ostinato), iar direct, faţă către faţă în celulele de la Jilava, de la Gherla, apoi din domiciliu obligatoriu; - prin urmare: spunînd ce şi cum a . spus, dă de înţeles că participanţii la manfestaţia din 4-5 noiembrie 1956 au fost pedepsiţi, nu imediat, prin arestare-condamnare, ci. abia în februarie 1959 prin... exmatriculare... Dealtfel nu răzbate de nicăiri că C. Eretescu ar fi ştiut că în noiembrie 1956 au fost arestaţi studenţi - printre care şi colegi ai săi, de la Filosofie - nici că măcar în treacăt, după aceea, s-a întrebat ce soartă vor fi avut aceia... Corect - din partea lui C. Eretescu ar fi fost să spună, de pildă: “supravieţuitorii” sau: “scăpaţii prin ochiurile plasei”, de la 4-5 noiembrie 1956, după trei ani au fost chemaţi la tribună... etc... etc... Incorect a mai fost din partea lui C. Eretescu să dea impresia că acea convocare de la Grozăveşti din februarie 1959 ar fi fost singura. Da’ de unde! Echipele Morţii conduse de Trofin, Petre Gheorghe, Iliescu şi Edgar Reichmann au început “curăţarea universităţilor de elemente” încă din ianuarie 1957 - individual, pe facultăţi,, pe grupe, pe...cămine studenţeşti. Printre exmatriculaţi au fost atunci N. Mano-lescu, am impresia că şi Livius Ciocârlie, cu certitudine Sorin Titel. Nu ştiu dacă C. Eretescu va fi scris în vreo carte semnată cu numele său cele prin care trecuse - ca basarabean refugiat, ca student tolerat, ca exmatriculat reînmatriculat. Sper din toată inima să fi scris ceea ce eu încă nu am citit. Dar zic, sub rezerva de mai sus: când nu vrei să ţii minte ceva...- dacă perseverezi, chiar reuşeşti! Despre Sanda Golopenţia... Ea face parte din categoria (masele-largi-de...) a celor care, deşi au suferit cumplit, nu au sonorizat nici un “au!” - necum să protesteze. Ştiam, cu mult înainte ca C. Eretescu să 430 Paul Goma spună că, în 1977, ea l-a împiedecat pe soţ să semneze apelul nostru -care apel, dacă pe drum căpătase caracterul unui fel de “bon pentru primire de paşaport”, era, totuşi un text care vorbea şi despre dreptul de a avea paşapoarte . Nu doar atât, dovadă că un bun cunoscut al lor, poate chiar prieten, dar pe care ei nu-l pomenesc cu o grijă demnă de o cauză cu adevărat bună - era: Ion Negoiţescu, autor al unei declaraţii care vorbea şi despre “drepturile scriitorilor” (a fost inclusă în volumul său în cunoştinţă de cauză, Dacia, 1990). Desigur, fiecare îşi face viaţa cum înţelege, îşi apără interesele cu mijloacele aflate la îndemână. însă una este... neaderenţa - la un program, la un text, la o idee, la un om - cu totul altceva explicarea, în jur, în termenii de atunci: “lămurirea” oamenilor de a nu-face cutare, cutare, fiindcă riscă să... iasă din categoria lor, a “duşmanilor poporului”, a persecutaţilor crâncen şi să treacă dincolo de sârma ghimpată, în tabăra “persoanelor de sprijin”, a “auxiliarilor” Securităţii. De când ne cunoscusem în casa lui Ţepeneag, i-am sijnţit ostilitatea - vorbesc de Sanda Golopenţia, fiindcă simpatia fulgerătoare dintre Eretescu şi mine a fost pe loc stinsă-stopată-amendată cu încruntaturi, cu bodogăneli în colţul gurii, de soaţă: amestec de frică, gelozie, ură - cunoşteam cocktailul din închisoare, de la colegi de celulă, în anume împrejurări (iar fac autotrimiteri auto.. .-bibliografice, là Gherla); îl cunoşteam şi din libertate, de la unii membri ai unor familii de persecutaţi: suferinţa, frustrările sociale nu bonifică pe nimeni, însă efectul invers este catastrofal: frica acumulată în ani de hăituială se manifestă prin ură, nu faţă de Stăpânul-călău, ci faţă de robul de alături - mai ales faţă de robul care a îndrăznit să ridice capul, “obrăznicie” inadmisibilă în ochii colegului de lanţ. Am simţit acea ură cleioasă, grea, cavemicolă dinspre Sanda Golopenţia din primele clipe ale întâlnirii, când pur şi simplu i-a interzis soţului său contactul care promitea a fi normal; iar în 1977 intuiţia căpătînd şi probe, a devenit certitudine: nu doar pe Eretescu îl “sfătuia” Sanda Golopenţia să nu semneze-la-Goma (?) ci şi pe mulţi alţii; or acelor alţii ea le vorbea nu doar de consecinţele unui asemenea “act” (persecuţii, poate arestare), ci zugrăvea persoana mea şi a soţiei mele ca a unor inşi suspecţi politic, etnic (!?) şi moral... “Portretul” meu zugrăvit de ea era copia celor alcătuite - tot din cuvinte înţelepţeşti, fie ele < sfaturi, fie ameninţări - de Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Emest Bemea, Coposu - cu toţii, dacă nu prieteni de-ai părinţilor săi, atunci contemporani... Nu era singura: şi Gelu lonescu se dădea de ceasul morţii să-i descurajeze pe scriitori de a adera, mergînd până la a încercat să o mintă şi pe Marie-Frânce Ionesco, venită de la Paris, informînd-o că eu nu mai sânt în Bucureşti, deci să nu mă mai caute! Vorbesc de Gelu lonescu, alt favorit al Apostrofalilor clujici, alături de Canalia Anală, zisă Jurnal 2001-2003 431 Reichmann, şi de Canalia Canală, alias Petru Dumitriu (aceasta fiind o copită trimisă prietenilor-apostrofi: viteazului Manea, Iui Cosaşu, distractivul ostaş slăvitor aj RPR, lui Ianoşi care ne învaţă, din 1991, cum stăm cu gulagul - şi nu în ultimul rând etem-tovarăşului Paul Comea)... Dumnezeu cu ea (vorbesc, în continuare, de Sanda Golopenţia). Desigur, nu am suflat un cuvânt despre asta în 1978, în America, Ia Ithaca, faţă de fratele său, Daţi Golopenţia - am petrecut două zile împreună cu el, cu Mihai. Spăriosu şi cu alţi comellioţi - vezi Alte jurnale, Dacia, 1998, p. 30. . Ceea ce nu m-a împiedecat să profit de rodul muncii sale: în urmă cu vreo 15 ani, scosese într-o broşură o parte din truda mamei sale, Ştefania Cristescu: folclor adunat Ia Comova, un sat aflat ‘'pişti deal” de satul meu natal, Mana, Orhei: am copiat de mână (la Monica Lovinescu? la Marie-France Ionesco?) câteva bocete, descântece, şi le-am introdus în Din Calidor - ediţia de la Chişinău, 1993. Miercuri 16 aprilie 2003 Şi azi va fi o zi caldă, plină,de lumină. I-am scris Sandei Cordoş, transmiţîndu-i însemnarea de ieri despre Sanda Golopenţia şi C. Eretescu. A avut loc ceremonia primirii în C.E. a 10 state - din care 8 din fostul Bloc Sovietic. Din păcate (ce păcat!), România mai are de aşteptat, mai are. Ce să mai spun - am spus tot răul (şi nu destul) despre cei care s-au proţăpit-cocoţat în fruntea României: Iliescu I (cu Roman al lui), Constantinescu, Iliescu II (cel ales de Doina Comea, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu şi alte fuste directoare de inconştiinţe). Acum se vor fi plîngînd că n-au fost primiţi, dar niciunul nu recunoaşte partea lui de vină. Or cea mai grea este ne-curăţarea aparatului de... organa. Ştia el ce ştia, Buzura, romancierul maramureşean, când guiţa pe hârtie, cerînd în prima săptămână a lui 1900: eFără violenţă!». Dacă ar fi avut loc - măcar atâtica - violenţa aceea, nu am fi rămas "tot în comunism, rusesc, n-am fi dat înapoi, în şanţul dâmboviţesc, securesc. în perpetuarea Securităţii certă este intervenţia nefastă a americanilor: ei au fost primii occidentali care nu au pus vreo condiţie de curăţenie morală a “vechii” poliţii (cine nu crede să privească la Irak)- îi vor fi asigurat pe româpi că. pentru a intra în NATO nu e necesar să-l trimită la plimbare nici măcar pe Caraman, cel care . distrusese NATO-ul anilor .‘70, ce să mai spun de Măgureanu, pentru care - la cererea Seniorului vostru, Coposu anticomunistul Mihai: Botez urma să pună o vorbă bună la americani.» Iar românii vor fi 432 Paul Goma gândit că... ce mi-i NATO, ce mi-i Europa! După ce-au intrat în NATO, îşi vor fi zis că au să intre şî în Europa... - declârîndu-se de acord cu un război împotriva Irakului... Păi dacă Naşu’ Gion Ie ceruse un mic servi ci’... în ghinionul dracului s-au amestecat analfabetismul românilor -care îşi zic francofili, dar'trag spre anglosaxonie: au uitat puţinul ştiut despre Franţa şi despre “bătrâna Europă”, vorba brucânului de serviciu, Rumsfeld şi n-au’ învăţât nimic din istoria, din psihologia americanilor, doar din exemplul rău, din şmecheria găinărească a polone- zilor - care tocmai îi trăseseră în piept pe europeni, le luaseră banii, după care dăduseră fuga la Americani să-şi cumpere bomboane, pardon: avioane - şi s-au gândit că şi ior le merge. Numai că s-au “întâlnit” cu ţâfna lui Chirac (cu care, de astă dată, sânt de acord, chiar dacă i-a ofensat, mă rog frumos, pe kaghebiştii noştri cei estnici...). Joi 17 aprilie 2003 Ce bine că s-a oprit războiul în Irak. Ce bine că s-a “lărgit” Europa; ce rău că s-a - fără România. Aseară a telefonat Flori ' Stănescu; le-a parvenit cartea (Săptămâna Roşie)! Record absolut: am trimis-o luni 14, a ajuns la Niculiţă miercuri 16! înseamnă că şi celelalte cărţi trimise la Bucureşti au sosit - provincia mai are încă o zi-două-trei de vacanţă... Aseară pe Arte: “CIA: războaie secrete” de William Karel. Ei bine: tot ce spusesèm eu, rău (şi foarte rău) despre 'politica americanilor, cu precădere despre Bush tatăl şi fiul... - floare la ureche faţă de ceea ce au declarat la începutul acestui an, 2003, până în pragul războiului, şefi şi subşefi ai CIA, ai FBI, foşti secretari de Stat (Haig), foşti consilieri ai celor trei preşedinţi (inclusiv Clinton), agenţi, diplomaţi, jurnalişti - şi un reprezentat al unui serviciu secret neamerican: DST. ' Săgeţile... ce spun eu: lănci, ciomege, toroipane - administrate ciobăneşte (mai potrivit: văcăreşte) de aceşti oameni de meserie ar ii p.us la pământ, lichidat pe oricine (ca pe Nixon, în afacerea Watergate i, ar fi distrus “cariera” prezentă, viitoare a oricărui preşedinte. C u excepţia ultimilor trei: motivul: Petrolul. Informaţia mea era (foarte) lacunară: ştiam doar că membrii familiei Bush sunt petrolioşi - ca şi Cheney, ca şi Condolezza. ca şi Powell (toţi trei “lucraseră” în benzinăria paternă). Dar habar n-aveam că Bill era legat, nu doar prin saxofon, de Monica Sky ci şi de petrol. Adevărat, nù prin acelaşi instrument muzical, ci prin mână: tu ea iei cc ţi se dă - într-o valiză!, ca în filmele de serie C! Deci Marele 433 Jurnal 2001-2003 Gagicar Clinton a fost un gigolo, plătit, stipendiat de cas(t)a domnitoare saudită (dimpreună cu legitimă-sa, scorpioana de Hillary). înţelegerea mea a suferit o modificare severă în arătarea cu degetul doar a incapacităţii echipelor prezidenţiale succesive de a trata chestiunea terorismului. Ei bine, această neputinciozitate a serviciilor secrete americane avea o supracauză: petrolul saudian, petrodolarii. Legaţi de sutele de miliarde de dolari pompaţi (!) de saudieni candidaţilor la alegerile prezidenţiale (saxofonistul nostru preferat a fost plătit cash de un intermediar cunoscut, un escroc libanez, în chiar locuinţa sa, în prezenţa - hilarioasă - a Hillary-ei, pe când Bill se manifesta “doar” prin crize de... hilari...-tate, ca cea de mai târziu, antologica, provocată de celebrul comic Elţîn), apoi preşedinţii în exerciţiu au fost întreţinuţi de Marea Curvă: Arabia Saudită. Astfel condu-cătorii Americii - şi ai lumii! - au sabotat-stopat toate investigaţiile ambelor servicii asupra terorismului, fiindcă toate drumurile duceau la... Riad. în ciuda faptului că pretindeau: “terorismul nu ne-a atacat pe sol naţional”, pe timpul lui Clinton a avut loc atentatul din subsolul imobilului... Trade Center, soldat cu morţi şi răniţi, însă Bill a găsit că acesta “e nesemnificativ”. De ce? Tot petrolul saudian. Când, în sfârşit s-a hotărît să-l lichideze pe Ben Laden - până atunci prieten la toartă cu familia Bush, ba chiar salvator al juniorului prin cumpărarea unei societăţi falimentare - era prea târziu: bărbosul, avertizat, se cărase din Somalia în Afganistan. Halucinante acuzaţiile la adresa ultimilor trei preşedinţi: - din cauza intereselor lor în petrolul saudian, toţi trei, nu numai că au ignorat informaţiile propriilor servicii (CIA, FBI), dar au... stricat înseşi serviciile, până la a le face nefolosibile: le-au obligat să “colaboreze” între ele - imposibilitate de fond, ducînd la întreucidere -nu doar cele americane se concurează, se ceartă, îşi fac reciproc o mie de porcării. Începînd cu Bush senior (fost şef al CIA!) au fost neutralizate, cvasilichidate. Şeful CIA sub Clinton povestea, resemnat (şi copleşit de acuzaţiile celorlalţi) că sub mandatul lui Bill el a fost primit doar de două ori la Casa Albă... ; - în noua lor “configuraţie” hu.se putea face nimic: un agent important al CIA, Bauer a fost ignorat sistematic cu tot cu infonnaţiile despre terorismul ameninţător - şi pentru că... anchetă asupra preşedintelui însuşi, Clinton, adunînd probe că este plătit de... plătitorii terorismului: casa regală saudiană. A ajuns în faţa comisiei senatului -dar procurorul, de fiecare dată când voia să vorbească despre Clinton, îi tăia cuvântul; la o întrerupere, l-a ameninţat: dacă la reluare încearcă să-l “ponegrească” pe inefabilul Bill, îl bagă în închisoare! Bauer a fost silit să demisioneze şi să ancheteze pe cont4* propriu. Zadarnic: 434 Paul Goma informaţiile sale de primă mână (infiltrase mediul terorist din Liban), nu au fost luate în seamă; - CIA primise de la francezi informaţii precise privitoare la Zacharias Massaoui (?), marocanul-francez care domicilia în USA. Informaţii, nu doar ignorate, dar respinse de anturajul lui Bush jr. prin: «Ce ştiu francezii!» Despre “personalitatea” odraslei care ne-a procopsit cu un război: aproape toţi participanţii la dezbatere l-au zugrăvit ca pe un handi-capat mental, student mediocru, incapabil, ins care îşi schimbă de la o zi la alta discursul - deci opiniile - manevrabil, dus de nas de “mafia” de la Washington (Rumsfeld, Wolfowitz, Perle, Kagan...), care i-a băgat în cap că el este viitorul împărat al Lumii. Păcat că nimeni nu a amintit de angajamentul evanghelic; nici de cel pro-sionist, pe după cap cu animalul de Sharon. Oricum, acuzaţiile mele sunt modeste şi sentimentale izbucniri faţă de canonada CIA. S-ar zice că sânt gelos... Vineri 18 aprilie 2003 Vinerea Mare la catolici. Deşi Ia radio, la TV se anunţă; deşi termometrul de pe balcon arată înjur de 22°, şi alaltăieri şi ieri nu a fost chiar atât de cald. Să fie nuchiaratâtdecaldul bătrâneţei?, al refrigereţei? Sâmbătă 19 aprilie 2003 Nesfârşită oboseală. Aş zice că e semn de sfârşit, dacă n-aş fi supersitiţios şi nu m-aş teme de cuvinte - care cheamă realitatea... Mi-a venit iar Liber, revistă a Fundaţiei Horia Rusu. Trec peste numele fondatorului, el fiind, alături de Coposu, cel care m-a atacat primul - înaintea lui C.T. Popescu, Verona (tovarăşa Lucia) şi Ţinu, în Adevărul-Scînteii - în 1995, din pricina... candidaturii. Deci Fundaţia cu pricina a organizat o dezbatere “România şi testul irakian”, în 24 martie 2003. încep cu vicepreşedintele Fundaţiei şi conducătorul dezbaterilor,. fostul meu prieten devenit trădătorul meu personal (din 1988!) Dinu Zamfirescu - şi arăt către perlele sale: “Ca popor care a avut de îndurat patru dictaturi succesive”... -care vor fi fost “cele patru”: trei-le lui Pătrăşcanu, plus comunista?; “... ne este greu să-i înţelegem pe cei care, în numele drepturilor omului, se manifestă pentru un soi de pacifism al cărui rezultat ar fi menţinerea unui regim care încalcă cele mai elementare drepturi ale omului...” - confuzie frecventă la zamfireştii de toate sexele, cărora le este greu să înţeleagă chiar şi “mecanismul” măturării străzilor; Jurnal 2001-2003 435 “...între statele democratice occidentale s-a rupt un anumit consens în prezervarea valorilor democratice, fapt care (...) încurajează dictatura...” - idem. Dan Pavel: celebrul analist care analistizează tot felul de chestii care de care mai neinteresantă comite o altă confuzie răuvoitoare, aceea de a asocia Franţa şi Germania cu Puţin - fără a pomeni: Bush se pupase cu Kaghebutin şi cu macacul chinez - nu Schrôder, nu Chirac. Dorel Şandor: “Saddam este ultimul şi cel mai important lider autoritar al unei societăţi profund antidemocratice...” - vorbe în vânt, iresponsabile - cum aşa: “ultimul”? Dar cine fusese... penultimul? Cumva Castro? Au coreeanul de Nord, fiul Iu’ ta-su, ăla de bronzu’? Dinu Patriciu: pe acelaşi calapod, se trezeşte şi el afirmînd fără a clipi - cine să-l contrazică?: “Am fost [noi, românii] cei care am aprovizionat una din părţile beligerante ale celui de al doilea război mondial [cu petrol]” - adică pe nemţi, că, oportun, pe ruşi i-a uitat, începînd de la 23 august... şi încă vreo câteva decenii, prin Sovrompetrol. Individul este reprezentativ pentru istoria din capul românilor. Emil Hurezeanu: fidel' nepot al Măgurenităţii, ■filoamerican unsuros, îi atacă şi el pe “pacifişti”, altfel opac, neinteresant, un autentic consilier - ai zice: Sorin Alexandrescu. Ghiorghi Prisăcaru (surpriză); spre deosebire de ceilalţi “reacţionari”, PSD-istul aminteşte că USA a refuzat să semneze protocolul de la Kioto, aderarea la TPI... - şi rezumă corect episodul Poloniei cu avioanele... americane, plătite din banii europenilor - şi suplimentele cerşite “pentru agricultură”... Valentin Stan: - acest “Lector. Dr. univ” mi s-a părut cel mai dezorientat dintre orientatorii “analişti”. Doru Braia: foarte bun: în câteva cuvinte a exprimat singura opinie rezonabilă - care nu este nici antiamericanâ, nici prosaddam... Zoe Petre: - de o rea-credinţă perfectă ; când afirmă: “Sunt sufocată de capacitatea de mobilizare a Occidentului democratic în favoarea lui Saddam (subi, m.), o capacitate pe care nu am văzut-o niciodată acţionînd în defavoarea lui Ceauşescu” - iar viermele Zamfirescu tace, nu o contrazice - te pomeneşti că l-a pălit din senin senilitatea amnezioasă şi va fi uitat că împreună manifestasem, ani în şir, la Paris “în defavoarea lui Ceauşescu”, cum se exprimă zoepetroaica, verişoara Securităţii măgurene. Două surprize plăcute - prin excepţional.itatea normalităţii -venite de la dpi militari: Petru Liţiu şi Mircea Chelaru. Să se fi schimbat într-atât lucrurile în România, încât trebuie să fii militar, ca să judeci corect? . Si un ţivil: Victor Săvulescu, fost primar al Ploieştiului - care .critică atitudinea guvernului (în general) faţă deyBasarabia, dar, în 436 Paul Goma particular nu arată înspre Petrezoaia, “animatoare” petrezeloasă a Tratatului cu Ucraina. în rest - neantul mioritic. Nici un cuvânt despre terorismul de stat exercitat de Israel; nici despre Palestina - cauza conflictelor. Contrariul ar fi fost de mirare la analfabeţii noştri consângenoromani - în plus terorizaţi de frica de a fi acuzaţi de... “antisemitism”, deci de antiamericanism - păi dacă nu mai capătă cei 2 dolari de căciulă - pentru ei, şi pentru neveste? Nici un cuvânt despre război: să fie el absolut necesar? Este el legitim? Dar moral? Românii noştri vorbesc despre petrol, despre NATO,, despre Chirac, despre pacifişti - dar nu despre război. Oare de ce nu despre război? Limpede: războiul este subiectul logic..Pentru alţii, nu pentru români. Pentru ei altele sunt “subiectele”, alta logica. Războiul: răul absolut. Păcatul de moarte. Iar dobitocul de Bush are neobrăzarea să invoce numele lui Dumnezeu în această... antrepriză americană! De ce nu-i va fi dînd Papa cu cmcea-n cap? Probabil ştie: s-ar face ţăndări (crucea, nu capul de piatră americanică). Dinu Zamfirescu: mortâcios. Şi monumental de insignifiant. Duminică 20 aprilie 2003 Paştele catolic, Floriile noastre. Mi-a telefonat Franz, al doilea fiu al lui Romul Pop-Bimbo, născut şi el în Bărăgan, la Lăţeşti. Vine mâine pe aici. Marţi 22 aprilie 2003 Ieri am fost prea obosit-tulburat ca să notez vizita lui Franz. A venit cu un prieten, medic din Cluj, care lucrează (descalificat), aici, la Paris, ca infirmier. • Aşadar: l-am re-cunoscut pe Frantz de la balcon: leit tată-său. Am trăncănit de toate - şi câte am uitat fiecare să întrebăm... Deci Romul Pop, căruia i se zicea Bimbo - era mare şi bun...- în 1964, la ridicarea restricţiei s-a întors în Clujul natal - avea deja trei copii, avea să mai facă doi. Franz mi-a spus că clujenii şi-au primit rău concetăţeanul, “nimeni nu-l mai cunoştea”... M-a mirat: în primul rând pentru că îl ştiam pe Bimbo extrem de amabil, sociabil - de ce ai lui îl ocoleau? Deşi eu nu eram legat de “localităţi” ardeleneşti cât era el, cu câte o excepţie-două, colegii mei de liceu s-au purtat cald, prieteneşte cu mine, m-au acceptat, m-au ajutat cu ce au putut: Silviu Jecu de la Sibiu, Calameţ, Cegherganian, Bărcuţean, Strâmbu de la Jurnal 2001-2003 437 Făgăraş... în al doilea: medicina nu a mai putut-o continua, întreruperea era prea importantă. A lucrat cu ziua şi la munci necalificate. Eu credeam că a făcut studii de teologie şi s-a făcut preot (catolic): nici asta. Purta Cuvântul Domnului prin case, unde se adunau câteva persoane - chiar şi după 1989, când li s-a permis să oficieze. Am vorbit despre sat - după indicaţiile mamei sale, Tereza, Franz desenase un plan al Lăteştiului. Ne-am confruntat variantele, i-am dat schiţa mea - şi ea, incompletă (au trecut 40 ani de-atunci!), oricum, eu îmi aduceam aminte de amănunte care ei (Terezei) îi scăpaseră. Impresionantă a fost “vizita” pe care o făcuse Bimbo la Lăteşti -n-am aflat când anume. Doar atât - rezum, după relatarea lui Franz: Tata era ca nebun: o lua încolo, o cotea la dreapta, la stânga, revenea la noi care ne oprisem. Şi iar pornea în căutare de ceva. Nu întreba nimic, nu spunea ce caută, dar căuta... După această călătorie mult timp nu a vorbit. S-a schimbat mult, a început să scadă. Uite, de asta nu am căutat niciodată locurile unde m-am simţit bine în situaţii rele: n-am fost nici la Buia, nici măcar la Sibiu. La Făgăraş am fost, dar numai silit, acolo găsisem ceva de lucru... Cât despre Bărăgan - nici vorbă! Mi-a făcut ca]d la inimă când Franz a spus că tată-sâu vorbea despre Lăteşti ca despre locul unde se simţise cel mai liber... Eu credeam a fi singurul care vorbea astfel, numai fiindcă eram basarabean, etern refugiat - uite că şi un clujean get-beget, cu rădăcini, neamuri, cu o acasă - gândea şi el astfel (însă numai după ce ardelenii-ctujenii lui îl respinseseră...). Atât că el se va fi gândit mai degrabă la oamenii din sat - cu oricare dintre ei putea sta de vorbă despre literatură şi religie, despre politică şi medicină, despre poezia romantică germană şi despre nemurirea sufletului... Or foştii lui colegi de liceu apoi de facultate de la Cluj, regăsiţi după 20 ani, erau, departe - intelectualiceşte şi disponibilitate - de “lăteştenii” noştri... în 2000 a murit. După un atac îi fusese tulburată locuţia. Suferea cumplit pentru că nu se putea exprima. Dumnezeu să-l ierte şi pe el. Fănel Davidescu s-a dus, Mircea Şoltuz a plecat şi el - aceştia fiind “piteştenii” prieteni ai mei, cunoscuţi în închisoare şi în Lăteşti. Toţi trei au devenit, din 1978, personaje în Patimile după Piteşti. Miercuri 23 aprilie 2003 Dacă într-adevăr este 23 aprilie (cum nu sunt sigur...), atunci e Sfântul Gheorghe. Iar dacă nu e 23 şi nu e aprilie - atunci nu e nici Gheorghe... Deloc. Am dat gata o nouă variantă a Săptămânii... 438 Paul Goma Joi 24 aprilie 2003 Sânt copleşit, strivit, aplatizat de ironia ucigătoare a marilor conştiinţe româneşti în chestia războiului. Doar în ultimul număr din Romanian Times m-arn ciocnit ca de un Zid al Berlinului Mental de produsele cogitaţiunii-asupra - ale lui Manolescu şi Pleşu. Aceşti intelectuali dintre cei mai fini - aşa credeam eu, chiar dacă le contestam, cu argumente, caracterul - judecă (?) nu “în fruntea” maselor-largi.de cititori, ci în coada lor. Ca şi filosoful Andrei Comea atacă... pacifismul - şi pe pacifişti. Ironia lor este tot atât de ascuţită cam ca un stâlp de telegraf (de lemn, nu de beton). Citindu-i te apucă jalea: ori aceşti 14 ani de libertate i-au prostit di tăt, ori asta era scrisă în cartea destinului lor: involuţia. Am încercat să-i urmăresc, să le cântăresc argumentele.^ Nu am găsit nici unul în favoarea războiului - deci în a americanilor. întreaga “demonstraţie” a lor se rezumă la o luare peste picior a pacifiştilor (fireşte, calul de bătaie fiind baba-Joschka), a Franţei în general, a lui Chirac mai cu seamă. Dumnezeu - şi scrisurile mele stau probă: nici mie nu mi-au fost simpatici pacifiştii occidentali, care clamau o cauză bună (încetarea unui război) dar mărşăluiau sub steagul ruşilor. însă eu, mărturisesc modest nevoie mare: m-arri informat, am citit despre locul acelui conflict, am privit hărţi şi, ca un elev silitor (lipsit de cărţi şi de hărţi), am luat notiţe - amănuntiţe, ca să-i ard o rimă tot atât de distractivă ca proza Marelui Pleşu. Şi, în România fiind (deci, tot în budă, cum ar zice un ardelean), am înţeles că, de pildă în Vietnam, americanii erau agresorii - care, în prostia lor legendară, voiseră să-i alunge pe francezi din Indochina, pretinzînd că ei luptă împotriva colonialismului... îi înlocuiseră pe francezi în 1965, iar după 10 ani, în 1975 - în direct, la televiziune - fugiseră cu coada între picioare. Plecaseră acasă la ei, în America - bătuţi-măr. 'Un gânditor cu cum’ - cum au ajuns A. Comea, Manolescu, Pleşu - mi-ar da “replica”: Americanii erau de partea Binelui, ei voiau Liberarea poporului vietnamez de sub cizma Vietcongului şi de sub tutela Rusiei. Argumente adevărate - dar nu despre asta era vorba., Anume că “modelul Europei din al doilea război mondial” (când America a contribuit hotărîtor la liberarea jumătăţii occidentale a Europei de Hitler - însă a abandonat ţările noastre pentm jumătate de secol lui Stalin) nu era aplicabil în Indochina. Măcar pentm faptul că în Vietnam “de partea cealaltă” nu era armata sovietică, ci doar câteva mii de “consilieri” (şi armamentul). Dar bineînţeles că ‘‘doctrina comunistă” reprezenta Răul - dar ce îi opuneau americanii? Care era libertatea pe care o aduceau ei? Chiar dacă totalitatea populaţiei din Nord era la cheremul comuniştilor, chiar dacă o bună parte a celei din Sud era ostatecă a Vietcongului, aportul Jurnal 2001-2003 439 Americii în Vietnam era unul inapropriat, agresiv, de război, purtat şi în Sudul ţării (în principiu controlat de ei prin colaboraţioniştii sudici care nu avea nimic de invidiat bestiilor comuniste din nord) - şi în Laos şi în Kambodgea, ţări pe care ei, americanii le-au distrus, favorizînd prin imbecilitate emergenţa monstruozităţii khmerilor roşii. în continuare - de fapt: concluzia mea: în Vietnam, după alungarea colonizatorilor francezi (la care un ajutor substanţial l-au dat americanii, întrecîndu-se cu sovieticii în dotarea comuniştilor cu armament şi consilieri), situaţia nu s-a schimbat - doar agresorul. Ce au lăsat americanii în Vietnam, după 10 ani de teroare înalt-tehnologică: bombardamente, napalm, “agent orange”, mine antipersonal? Pământ şi apă - şi aer - otrăvite. O ţară total minată de război, total comunizată, lăsată la cheremul komisarilor din Nord care nu s-au lăsat rugaţi ca să arate ce învăţaseră, atât în URSS, în China cât şi în Nordul lor: arestări, execuţii, internări în lagăre de “reeducare”, mizerie, foame - disperare. De cum am venit, în noiembrie 1977 în exil, am cunoscut un cuplu de vietnamezi şi ei fugiţi de comunişti. Am devenit prieteni, ne vizitam... El, profesor de franceză, fusese.,, instructor vietcong, deci luptase împotriva francezilor; luptase şi împotriva americanilor - nu din motive ideologice, ci din “patriotism”; după înfrângerea americanilor, s-au strecurat în Occident - în Franţa. Zicea: «Toţi colonialiştii sunt răi - dar cei mai răi sunt colonialiştii ignari care nu ştiu nimic despre ţara colonizată, despre oamenii acelei ţări - şi nici nu vor să afle. Francezii sunt aroganţi, distanţi - dar au făcut în Indochina, chiar în timpul războiului, şcoli şi spitale şi laboratoare şi centre de cercetare, ei au deschis situri arheologice, ei au inventariat patrimoniul nostru... Bineînţeles, îi uram - însă am început a-i regreta după venirea americanilor: aceşti erau băieţi buni, dădeau copiilor ciocolată, femeilor lenjerie de nylon, însă n-am auzit ca vreun american să fi dăruit unui vietnamez o carte...» Fireşte, americanii nu sunt răi pentru că nu dau cărţi celor ocupaţi de ei. Ci: se poartă rău, fiindcă şefii lor nu i-au învăţat să se poarte convenabil. Iar şefii lor nu i-au învăţat (ca în Irak: să nu percheziţioneze corporal femeile musulmane; să nu intre cu tancurile în incintele sacre ale islamului - şi să nu tragă cu tunul în.Muzeul arheologic din Bagdad...), pentru că nici şefii şefilor nu ştiu nimic despre “oamenii de pe teren”; la ei, la West Point - dar mai ales la Harvard şi la Yale, pe unde a bântuit haita de foşti extremişti de stânga fulgerător deveniţi extremişti de foarte dreapta - se fac exerciţii pe hărţi, pe machete, atât. Nu li se vorbeşte despre oamenii p'e care îi vor întâlni - şi, vai, ucide -ci numai despre propriul armament, extrem de performant, cel-mai din lume! Să-l tot foloseşti - fără economie de muniţii! 440 Paul Goma Criticii pacifiştilor seamănă cu acei şmecheri din comunităţile rurale, abia urbanizate de la noi, < care, ,1a cârciumă, ori în faţa televizorului, în vederea unui meci de fotbal, cu lada de bere alături (“la picior”), îşi exercită “superioritatea intelectuală” asupra câte unuia mai moale, mai puţin agresiv, mai îndurător - pe acesta îl. iau. peste picior, îl batjocoresc, îl umilesc - ei, cei tari şi dăştepţi - ca Manolescu, Pleşu, Comea. Ca amatorii de fotbal şi. de bere, mânuitorii de condei din spaţiul carpato-bărăgănean îşi încearcă “puterea” pe spinarea pacifiştilor. Ca şi cum ei ar fi vinovaţii principali în această împrejurare. Nu, dragă, nu domnule: vinovaţii-principali în această împrejurare au fost/sunt americanii: fiindcă ei s-au năpustit asupra Irakului, minţind că acolo se ascunde Ben Laden; minţind că odiosul Saddam ascunde arme de distrugere în masă - în fine, lăudîndu-se pe toate drumurile că ei vor să impună democraţia occidentală în lumea orientală. • Aşadar: când băieţi şcoliţi /prin Occident călătoriţi, ca Pleşu -care o iau pe scurtătura logicii discursului astfel: «Cine se opune războiului - este cu Saddam!» - vezi şi la A. Comea şi la Zoe Petre şi la Manolescu - ei au o gândire, nu de piatră, ci de bostan fiert. Nu, domnule! Dacă eu, de-o pildă, scriu aici, în jurnalul meu cel intim că mă declar împotriva războiului, nu înseamnă că sânt... pro-Saddam; nici că aş fi antiamerican. Pro-bou eşti tu care “gândeşti” de-a-n-boulea! Sânt împotriva războiului pentru un motiv simplu: eu cunosc războiul (tu, chiar de l-ai cunoscut, l-ai uitat! - eu: ba) pe care l-am trăit în Basarabia, în vara anului 1941; ; Sânt împotriva bombardamentelor americane fiindcă eu cunosc bombardamentele americane (cele asupra Ploieştiului şi cel asupra Bucureştiului de la 4 aprilie 1944). La Ploieşti ne-au bombardat pe mama şi pe mine; tot la Ploieşti, după o săptămână, au bombardat trenul în care călătorea tata - am fost bucuroşi că a scăpat numai cu sufletul pe el. Iar la Bucureşti americanii au ucis - printre miile de oameni (cel puţin o treime din morţii din Gara de Nord.erau refugiaţi din Basarabia şi Bucovina, adunaţi în vederea “dispersării”) - şi pe unchiul Ignat Goma, fratele mai mic al tatei. -De asta vorbesc despre război şi despre bombardamentele americane asupra României, nu pentru că aş fi foarte-foarte bătrân. Şi resentimentar. Sânt, dar nu aceasta este cauza memoriei mele (pe care voi, foştii mei prieteni şi colegi dinainte de decembrie 1989 tare aţi mai vrea-o suprimată - cu tot cu cap!). Eu nu sânt ca voi: mioritic, adică amnezic-cu-program-de-la-stăpânire. Jurnal 2001-2003 441 Sântem în a n-a zi de pace şi americanii tot n-au găsit “armele” pentru care au pornit războiul împotriva Irakului. Nu contează: Copilul Bush continuă să bănănăiască: “Irakul nu mai ameninţă America prin... armele ei de distrugere în masă!” Cine să-I contrazică? Doar nu Andrei Comea! Nici Pleşu, nici tovarăşa Zoe, adunătoarea de cotizaţii de partid de la Universitatea Bucureşti. S-a observat, am folosit: “(americanii) au pornit războiul...” - şi nu “au declarat războiul” - fiindcă ultima oară când au declarat război a fost în... 1941 - Japoniei. în rest... - au făcut războiul din Coreea - fără declaraţie de război Vietnam -- - - ” - Agfanistan - - - - ” - Irak - tot far-de. Că aşa-s ei. Dau cu boamba - fără declaraţie-de-dat-cu-boamba. Ei n-au nevoie de chitanţe, de ţâdule, de ceva-la-mână. Ei sunt mari. Cei mai mari - din lume. Şi cei mai văcari. Vineri 25 aprilie 2003 Am ajuns în Vinerea Mare ortodoxă. Sâmbătă 26 aprilie 2003 ...Şi în Sâmbăta Patimilor. Mi-au venit câteva ziare din România - toate “intelectuale”. Nici măcar nu mă mai revoltă,, nu-mi provoacă revulsie belicismul intelectualilor români - vorbesc de cei care se exprimă pe calea presei scrise. Doar aşa, în treacăt, mă întreb - cu veninozitatea-mi legendară: «De când au devenit atât de combativi, atât de războinici indivizi legendar de fricoşi ca Manolescu, Pleşu, A. Comea, Zoe Petre? De unde fibra agresivă, a lor, a mormolocilor din tată-n fiu - până la "89? De unde până... când iluştri analfabeţi cu diplomă în materie de istorie a României (şi de... geografie a Europei), celebrissimi dezer-tori morali, colaboraţionişti sub mantila “rezistenţei prin cultură”, faimoşi îndrumători-spre-îndărăt, consilieri imbecilo-veninoşi ai secretarilor-generali de partid şi dezinformatori şefi ai amărâtei noastre naţii (biata, nu merita şi o asemenea “pătură” de intelectuali feloni pe lângă diviziile de activişti-miliţienişti-securişti-grănicierişti-gurişti-păunişti ale comunismului permanent)?» în niciun caz nu voi ceda tentaţiei de a expedia răspunsul explicându-li-l prin convingerile lor.intime - drepte, false, dar convingeri... 442 Paul Goma Indivizi ca cei numiţi - şi lista poate fi lungită cu încă două pagini, fiecare pe două coloane: “toată floarea cea vestită a luminătorilor poporului” (doar copiind listă intelectualilor, a scriitorilor Susţinători ai lui Iliescu îri 2000, reprodusă în revista 22 şi lăsată deschisă... - nu i-am mai urmărit gura faliei geologice...) - nu au dovedit în aceşti 14 ani (paisprezece!) de libertate de expresie, opinii -ci interese meschine, găinăreşti; şi murdare. Dacă de pildă Pleşu va pretinde că el are - totuşi! - opinii, nu interese, voi aduce aminte că “Andrei” al lui Noica şi al lui Plămădeală - şi al lui Nicu Ceauşescu şi al lui Iliescu (din adâncă... ilegalitate, la Tescani) - a fost alături de acelaşi Iliescu, ca ministru; şi de Roman şi de Brucan şi de Voican şi de haita în civil a securiştilor, cei care, după ce ne-au încălecat 40 ani (socotind doar din 1949:..), când au pretins că ne liberează de comunişti şi de terorişti, au tras tot în noi, eternele victime; că, alungat împreună cu Petru-său Roman, nu a “ales libertatea” (ca şi Păunescu, Pleşu e porc, dar nu prost), nu a suferit o degradare-socială - s-a aşternut pe construirea după toate regulile artei a organului pentru dezinformarea-cu-fineţe a “intelectualităţii” româneşti, prin Dilema (că de ameţirea “societăţii civile” se ocupa cu drag şi devotament Pollux al Castorului: Gabriel Liiceanu, inventatorul “dialogului social cu securitatea”- şi tot ucenic al Noicii, al Plămădelii, al Nicului Ceauşesc’, moştenitor al Editurii Politice, înconjurat de fideli, vajnici opozanţi ai comunismului, precum Adameşteanu, Palade, AndrefComea de la 22); Care să fie, “după Revoluţie”, opiniile strălucitului critic literar N. Manolescu, devenit şef de revistă? în disputa (amicală...) ce l-a opus lui Paler pentru România literară, în primăvara anului 1990, care au fost opiniile sale? Le amintesc, fiindcă românul citeşte-şi-lasă, vorba cântecului de jale al Măriei Tănase: “Noi, scriitorii, trebuie să facem literatură - nu politică”! Ce fel de “literatură” voia Manolescu s-' a văzut imediat, când şi-a publicat extemporalele despre Galan şi Petru Canaliu; când şi-a alcătuit echipa din miliţieni ca Băran, securişti ca Silvestru, turnători şi hoţi de manuscrise (ale lui Caraion, care îl... găzduise în locuinţa sa din Elveţia) ca Pardău - împotriva lui Paler, a lui Valeriu Cristea şi a lui Dimisianu - care pledau pentru scriitorul cetăţean. Paler a pierdut în faţa maşinii de vot a celuilalt ardelean, Manolescu. Valeriu Cristea, însoţit de Dimisianu, a plecat, scârbit, deprimat - în sensul medical al termenului - protestînd împotriva “programului”, dar mai ales a'“echipei”- pe care o cunoştea de peste 20 ani... , trădat imediat şi de bunul său prieten (de 30 ani), Dimisianu, întors, spăşit, ca să nu i se răcească scaunul de etem-adjunct. Valeriu Cristea, om drept dar fragil, des-orientat, zăpăcit de atâtea minciuni-trădări din partea unor oameni de la care nu se aştepta (Manolescu, Jurnal 2001-2003 443 Dimisianu), dintr-un reflex blamabil, însă perfect explicabil, a trecut cu arme şi bagaje la inamic: Iliescu, Fănuş Neagu, Sorescu... Liberat de încurcă-lumii (sic) potrivnici programului său curat literar, nu .politic, Doamne-fereşte!; Manolescu, trezit de capul lui în piaţa mare (pe care niciodată în viaţa lui nu o traversase, necum să se amestece printre oameni), şi-a inaugurat activitatea-i “ne-politică” prin interviul 1 luat lui Iliescu, cel cu mâinile pline de sângele românilor din Piaţa Univer-sităţii. După ce l-a spălat pe criminal de sânge şi legitimat pe impostor, Manolescu l-a însoţit pe “şeful statului” în călătorii extrem de cultu-rale. Devenind din ce în ce mai ne-inteligent - chiar nimeni nu a observat cât de prost, de idiot, de imbecil a devenit în aceşti 14 ani, deşteptul Nicolae Manolescu, “mândria noastră”? - Niki al Monicilor s-a azvârlit în ceea ce credea el că ar fi... politica (idolul său: Tătărescu) - şi a stricat totul pe unde a trecut. Nu voi spune că Alianţa Civică a fost distrusă de doar Manolescu -, se găsiseră destui, alţi ardeleni să o facă, temeinic: Blandiana, Rusan, Doina Comea şi, din umbra Măgurenităţii: Seniorul Coposu - după care s-a întors la uneltele sale... Ei, asta-i, uneltele erau pentru o alta vârstă biologică, pentru o altă perioadă istorică. Tot ce a produs N. Manolescu în editorialele din România literară alcătuiesc trepte ale coborîşului tragic şi care ar fi trebuit să-l determine să se oprească - dacă lingăii din jur: Ştefanescu, Dimisiartu, Bittel, Ioana Popescu nu l-ar fi asigurat pe Dom’ Profesor că, din contra!, să continue Lista cu acelaşi nume, ba să ne trăiască-n veac cârmaciul nostru Nicolae...- zi-i pe nume; -Eseu!; Andrei Comea şi opiniile! Toată lumea le ştie (dar nu spune!) “dedesubtul”: Israelul, deci America; nu adevărul, deci nu România; Iar Zoe Petre... Nu merită să zăboveşti asupra “opiniilor” ei -sublimo-inexistente. Zoe Petre: un morman de confuzii, de trădări, de erori - printre ele: confecţionarea unei catedre de sociologie pe măsură, lui Măgureanu - şi mai ales Tratatul cu Ucraina. Zoe Petre: un purcoi de gunoi; o movilă de interese joase. De ce urlă în cor urlătorii treziţi'peste noapte patrioţi, viteji războinici, vajnici apărători ai României de Răul Irakului - alături de ■> America cea Bună? Nici în acest caz nu este adevărată explicaţia cu “spiritul de v turmă”, fiindcă nu a existat im cioban (deşi un văcar, sigur: Bush) - sau un “berbec” să pornească încotrova, iar oile - după el, buluc... Nu. Mai potrivit, aici ar fi: din solidaritatea de haită. A, haita! Ce lucru minunat o haită, iubiţi colegi şi prieteni! Ce realitate protectoare, matemală din sânul ei poţi face cele mai scâmave fapte, ai să fii des-înmierdat, absolvit (!), pentru că nu ai ' acţionat singur, căcîndu-te doar pre tine (te) - ci **în grup”. 444 Paul Goma Haita se cristalizează-realizează întâi în cap - orice-ar .zice cappătraţii noştri cei dragi. Să evoc haita-demascatoare - în şedinţele dinainte de decembrie 89?, în care ritualul funcţiona uns: un “vinovat” era pus la stâlp (sau: la perete) şi executat după tipic? Culmea neobrăzării câte unui component al haitei: după ani, decenii, dîné nas cu victima, îi explica: în fapt, cel care suferise cumplit fusese, nu cel alungat din facultate, din slujbă, cel arestat, etcaeterat - ci cestălalt, păi ştie el ce-i aceea o suferinţa morală? Ce blestem să fie torturat o viaţă întreagă de “o micuţă greşeală”? (iar victima, tot român, nu-l întreabă - cu dulceaţă: «Dacă ai suferit moral, dacă ai fost torturat de amintirea micuţei-greşeli - de ce pizda mă-ti nu te-ai sinucis, porcule?» - asta-i, că încă nu s-a văzut porc sinucis... ) Haita - bineînţeles că există un fluierător, un dătător de semnal. Dar nu şi,obligator de execuţie a... semnalului de atac. La Piteşti era altceva: acolo fiecare era torturat întâi - o zi, o săptămână, O lună -pentru ca, de frica torturii, să se năpustească şi să tortureze el pe altul. Haita - “membrii” ei nu sunt obligaţi să facă ceea ce fac; “acumulatorul” lor nu este încărcat cu chinurile la care fuseseră ei înşişi supuşi, iar acum, ca să evite reluarea-repetarea, la semnal, chinuie pe altul; ci ,din, vorba Martei Petreu: “resentiment” (bineînţeles, nu ea, vajnica profesoară de marxism, plecată uceniţă a lui Paul Comea şi a lui Ianoşi, preţuitoare fără frontiere a lui Petru Dumitriu, a lui Norman Manea, a lui Ed. Reichmann.a inventat această altă gaură a covrigului, ea doar a lipit termenul pe fruntea lui Goma). Haita: fiecare din potenţialii agresori are câte-ceva eu câte-cineva şi ce mai interesează că, de pildă viitoarea victimă a haitei nu este cel care a furat nevasta lui X, nu a sabotat o carte lui Y, nu l-a turnat pe Z lui... Y - contează că X nu se poate răzbuna pe adevăratul seducător al soţiei sale, că Y nu îndrăzneşte să-i arunce în faţă turnătorului că îl turnase -ce contează, contează că se descarcă pe acela care-i desemnat ca Vinovat! Să admitem: eu sânt . o persoană insuportabilă, ba chiar de-a dreptul detestabilă, careva care merită să fie exilat şi din exil! - drept care haita m-a şi pedepsit în 1997, cu pretextul Jurnalului 1-I1-III. Nu contează nici amănuntul-grăitor că fiecare dintre participanţii la execuţia publică avea un motiv numai al său să mi-o plătească - dar nu îndrăznea să mărturisească în public “pricina” (că eu îi atacasem pe X, Y, Z pentru cedări patente, dovedite prin citate), în haită, se ascundea sub stindardul pretextual al apărării Monicăi Lovinescu, pe care, blasfemie!, o tratasem de lipsită de memorie, de intrigantă, de trădătoare. Dar mă întreb: ce poliţe va fi avut de plătit (şi cui şi pentru ce) Matei Călinescu, cel care, în “executarea-în-haită” a lui Caraion, în Jurnal 2001-2003 445 1998-99, îl descrisese ca pe “un monstru” - să fi avut în vedere propria-i participare (cu Breban-Nichita-Ivasiuc-Baltag) la “dezba-terile” cultufalist-ceauşiste din România literară a anului 1970? Dar lingvistul Alexandru Niculescu ce proprii-păcate ispăşea dânsia-sa atunci când scria despre Caraion că “plătise” paşaportul cu un denunţ - “denunţ” în accepţia sa fiind acele file - de jurnal sau de declaraţi i-în-anchetă aranjate de Securitate şi publicate de Eugen Barbu în Săptămîna? E-he, haita-la-români! n Iată că acum slujeşte şi la ceva “pozitiv”, haita; la ridicarea în slăvi a dreptului-puterii care a triumfat asupra puterii-dreptului; la proslăvirea războiului - un război despre care comentatorii da-da-işti români (de là «Da! Da!»} ştiu tot atâta cât soldaţii ameri- câni (cei care gândesc cu mitraliera) despre Irak - adică: nimic; Ia ironizarea pacifiştilor, la criticarea la sânge a Franţei, a Germanici - cum ar veni a “Vechii Europe”- în opoziţie cu “Noua”, alcătuită din state din-nou-comuniste, din-nou-securiste - şi care se tnai şi mândresc că astfel au fost botezate de un criminal de război ca Rumsfeld - cel cu gândul numai'la Israel, chiar când supune Irakul'în numele Americii. Duminică 27 aprilie 2003 Paştele. Zi ploioasă. Chiar de am fi în ţară ortodoxă, oamenii s-ar bucura: ameninţă seceta, în zonele cerealiere va trebui reînsămânţat grâul. Şi eu mă bucur: grădina mea (suspendată) a fost stropită fără vreun efort din partea mea - şi bine stropită. Leuşteanul bătrân: ca un mănunchi de steaguri - la vedere, pentru că sub nivelul pământului (din ' găleată) bănuiesc nemulţumiri, răzvrătiri, din pricina lipsei de spaţiu vital... Adevărul fiind că am tot vrut să împart rădăcina, însă cum o credeam moartă de îngheţ, am tot lăsat-o, să văd: se petrece şi în anul acesta minunea? dă frunze? Iar când a dat, am fost atât de fericit (unde şâde fericirea'omului: în Foaie verde leuştean). încât nu m-am îndurat să-i întrerup vegetaţiunea cu operaţiile mele nemiloase. Nu-i nimic: mai am vreo zece fire ieşite din sămânţa-memţească, trimisă de la... Bucureşti de Niculiţi (pluralul de la Damaschin); seminţele Nr. 2 - “De la o Babă din Obor (nu: din Popor...)” - încă nu au încolţit, deşi ar fi timpul... De când a încetat războiul în Irak -‘ce am spus: că s-a pus pace?, nu observasem - priVesC la ştirile di'ntr-acolo cu jumătate, cu un. sfert de ochii Sunt prea proaste. Preâ se adeveresc ‘•‘profeţiile’’ mele - dar Oare numai ale mele? Şi nu este deloc bine când te trezeşti profet-nemincinos în preziceri rele. Mă consolez: nu euysânt dc-plâns, ci nefericiţii de acolo: au scăpat de o tiranie cumplită, sălbatică, lungă şi 446 Paul Goma au căzut în..., să spun: “robie”?, uite, nu spun, deşi americanii sunt experţi în materie, doar prosperitatea ţării lor s-a făcut din sudoarea şi din lacrimile sclavilor africani, pe pământurile smulse prin violenţă de la băştinaşii “indieni” (cu aceleaşi metode folosite de Israel în Palestina), şi cu ocuparea, în dauna Mexicului, a întregul sud actual şi aproape întregului Vest: California, fie “cumpărarea”, de la ruşi, a Alaskăi, a. Louisianei de la Francezi. ' ■ Pe irakieni... îi las să mai răsufle un pic. mă întorc la âmericani: Când refuzau să semneze anume pacte internaţionale - în legătură cu Tribunalul Internaţional Penal, în legătură cu poluarea, în legătură cu producerea de arme ucigaşe - “sărac-nucleare”, chimice, biologice, deja folosite în Vietnam, în Iugoslavia, în Afganistan - şi în Irak (nu voi aştepta rezultatul vreunei expertize, mi-a fost destul să văd tancul irakian avînd şenilele şi roţile topite, ca să înţeleg că fusese lovit de arme c.u muniţie radioactivă), se pregăteau de noi. agresiuni şi evitau eventualele pedepse. în timpul războiului rece, Răul Absolut era Rusia, însă chiar şi ea semna tot felul de pacte - pe care nu le respecta... Americanii însă nu se încurcă în forme de când au rămas fără adversar. Apărătorii războiului americanilor în Irak - din România: Pleşu, Zoe Petre, Manolescu, Gabriel Andreeseu, A- Comea - şi alţi bursieri -trebuie să ştie ca, declarîndu-se de acord cu un astfel de act (războiul), se fac complici (doar “cuvântul e faptă”, ne spun evangheliile) la crimele de război comise de americani - cele evidente şi descoperite până acum: , - pornirea agresiunii fără declaraţie de război şi împotriva opiniei ONU ; - motivaţii mincinoase, schimbătoare - oricum, “principala” (Irakul deţine arme de distrugere în masă) nu a fost probată - nu-i nimic:, americanii au să facă să fie găsit antrax - de fabricaţie americană, ca cel arătat de Powell în fiola legendară; - atacarea obiectivelor civile, în ciuda ( asigurărilor că ei nu folosesc decât “proiectile inteligente”: şcoli, moschei, muzee (Muzeul de arheologie din Bagdad poartă pe fronton gaura unui obuz american), spitale, grădinţe de copii - dar nu Ministerul Petrolului ! vizarea deliberată, ch-iarrr: recomandată de Comandament a civililor protejaţi, identificaţi, acreditaţi - cei din organismele umanitare şi mai ales jurnaliştii: au fost publicate interviuri cu tanchiştii c.are au tras direct, conştient, din ordin, în jurnaliştii ne-americani; - împiedecarea intrării în Irak a organizaţiilor umanitare -pregătite de acţiune cu o lună înainte de declanşarea războiului: stocuri de alimente, medicamente, - aparatură de purificare a apei, etc, depozitate, în Turcia, în Iordania, în Siria,. în Kuwait - dar nu şi în Israel! - sub pretextul că ;de “asta” se ocupă americanii liberatori -irakienii spun altceva: americanii ocupanţi.,.; 447 Jurnal 2001-2003 - spolierea unei ţări - invadate fără declaraţie de război şi fără mandat internaţional - de principala bogăţie a sa: petrolul; Dealtfel, petrolul a fost cauza nemărturisită, dar evidentă (pentru bibliografie să fie citit Goma de acum 2 ani, 6 ani, 25 ani...) a războiului şi nu soarta tragică a irakienilor striviţi de saddamism, nu “democraţia occidentală de instaurat în Orient” -. dovadă: nici până azi nu a fost restabilită electricitatea şi apa curentă în Bagdad, însă exploatarea petrolului în folosul americanilor (şi numai al lor) a început de mult. Să: continuu? La ce bun? Căcăcioşii războinici de la Dilema, de la 22, de la România literară (numai pe semnatarii “de vârf’ i-am luat în seamă) cafe, de fiică nici nu respirau în faţa ultimului miliţian ceauşiu - dar care, după ce haita kaghebiştilor locali l-a înlocuit pe tovarăşul Ceauşescu'prin tovarăşul Iliescu - au ieşit în piaţa mare să se laude cu “rezistenţa-prin-cultură” şi au profitat fără ruşine de scaunele oferite cu proletară generozitate. Creaturi fără coloană vertebrală (Pleşu, Zbe Petre? - şi coloana?, a cui coloană: a bucilor?), fără conştiinţă, fără morală, fără onoare, cu un cuvânt cuprinzător în româneşte: nesimţiţi. Cu nesimţire au-profitai de putere, cu nesimţire au făcut “opoziţie” (în cadru-organizat...), cu nesimţire au tăcut, pe'burtă, înainte de decembrie 1989, cu nesimţire şi-au apărat - în scris - ciolanul (à propos de ciolanul securesc: îl pândesc la cotitură pe Fărăviolentul Buzură: va scrie şi el împotriva pacifiştilor?; judecînd după interesul doar material al securiştilor, partizani ai Rumsfeldistanului - citeşte: “Noua Europă”: da); cu nesimţire ar fi apărat “lupta pentru pace” - dacă cerea partidul comunist; cu nesimţire fiilminează împotriva “pacifiştilor”, a Franţei, a Germaniei - fiindcă astfel se câştigă un dolar: unii cu sudoarea frunţii, alţii - condeierii intelectuali de frunte ai României cea din coada cozilor: cu sudoarea gurii (iată, nu am zic; cu sudoarea... limbii). Acea sudoare-de-veşnic-rob. Amin. Luni 28 aprilie 2003 De parcă aş fi slujbaş, lunea mi-e zi grea, neplăcuţă. Nu am vreun motiv precis de mohorală sufletală, dar nu trăim noi doar cu motive... Rumsfeld s-a mai des-analfabetizat: a repetat azi, la Doha, în Quatar, cu ocazia ceremoniei de... felicitări a militarilor pentru ducerea-la-bun-sfârşit a campaniei agricole în Irak: «Această fapte de arme va intra în carţea de istoria ca dărâmarea Zidului Berlinului” - ceea ce e cu totul, dar cu totul altceva decât zisa de acum câteva săptămâni,: «Această faptă de arme se poate compara cu dărâmarea Zidului Berlinului!» «> 448 ç_ Paul Goma După* ce-o să moara - de durere de cap, cauzată de citirea unei pagini întregi (în fine: aproape..; - ca Reichmann)- Rumy are să afle că există şi alte comparaţii. Tot azi, la o dezbatere, o comentatoare (Bachara) a spus un lucru foarte simţit à propos de atitudinea pe care ar trebui să o adopte guvernul francez faţă cu refuzul americanilor de a admite Franţa la “împărţela prăzii”: «Să nu rtlai vorbească despre asta - necum să solicite fparte”» Dar bineînţeles! Dacă francezii mai au demnitate -. să şi-o arate! Americanii îşi revizuiesc mereu planurile in chestiunea Irakului, deci se confirmă opinia mea, de: ageamiu emerit: porniseră Ia război ca la “bal la Feteşti”, cum ziceam noi, în d.o. Adică neştiind nici dacă e vreun bal pe-acolo, pe undeva, nici dacă or să ne lase să intrăm, nici dacă fetele or şă accepte să danseze cu noi etc... - dar ştiind un singur Jucru: Noi.vrembal! Aşa şi americanii: nu era delpc, dar deloc pregătiţi - în nicţ un .domeniu. Excepţie:, datul-cu-boamba. ... , Eu, locuind de peste un sfert de. secol în Franţa şi mai ştiind câte ceva despre colonialismul francez (planetar, în vigoare şi azi sub eufemismul “Teritoriile, de peste Mari”), desigur, am detestat colonialismul ca... mijloc de expresie, pe colonist ca persoană desumanizată, am cunoscut şi resentimentul foştilor colonizaţi (negri, arabi, kanaki) - care nu s-a stins nici, la a doua generaţie - deci oarecum ştiu despre ce vorbesc: “Vechii colonialişti” (cei din “vechea Europă”: francezi, englezi, portughezi, spanioli...) credeau că dacă declară că nu au în vedere decât “culturalizarea” unor comunităţi, catehizarea altora, nu se va observa interesul material, sălbatică poftă de profit - başca beţia provocată de exersarea puterii asupra unuia mai slab. Acum americanii, răcnind’ pe toate drumurile desprë, “democratizarea Orientului Mijlociu” pé care o vor instaura, copii neevoluaţi fiind, nu-şi dau seama că li se vede jucăria ascunsă la spate: profiml material (aici: petrolul) - şi fireşte, aceeaşi beţie a puterii... de colonialişti autentici. Şi când te gândeşti că atâţia evrei marxişti până în măduva oaselor îi susţin pe américain - pentru că americanii îi susţin pe israelieni...- fiindcă şi ei au sânge de colonialişti feroci. Un amănunt - îl ştiam, dar nu-l puneam în contextul cerut: Francezii construiseră centrala atomică în Irak - cea pe care o bombardaseră, distrugînd-o, israelienii. Dar nu ţinusem seama că tot francezii construiseră şi centrala nucleară israeliană - ba'dăduseră o mână substanţială de ajutor şi la bomba atomică a lor. Marţi 29 aprilie 2003 Cred ca azi am dat gata ultima (ultima-...) formă a Săptămânii Roşii. Aceasta va fi - dacă va fi să fie - o adevărată “ediţie a-Tl-a, Jurnal 2001-2003 449 revizuită, adăugită”. Am trudit la ea - sper să fie şi cu folos. Despre întâia ediţie n-ani primit semne că ar fi ajuns şi în Ardeal - deşi tot în 14 aprilie expediasem exemplarele dedicate. Din provincie doar Piţu a scris - în 23, cu sosirea azi. El zice că Antiteze 12/2002, de la Piatra Neamţ îmi pregăteşte o surpriză. Bine face, o aştept. Ia auzi: americanii trimiseseră în Irak câteva echipe de informatori încă de acum opt’ luni. Cât de informatoare au fost informaţiile lor s-a dovedit în timpul războiului: nu ştiau absolut nimic despre teren, nici despre oameni, iar bombele lor inteligente omorau civili şi aliaţi. In Afganistan, după liberarea adusă de americani, Karzai nu este preşedinte decât pe un cartier din Kabul, şefii de război şi-au reluat puterile, opiul distrus prin decret o vreme a început iar să fie cultivat... Miercuri 30 aprilie 2003 Am început o nouă variantă a ediţiei a Il-a a S.R. Spor la variantă! Mulţumiri. MAI Joi 1 Mai 2003 Nici azi nu mergem la defilarea de 1 Mai. Vineri 2 mai 2003 - Zi mohorîtă, friguroasă. Aseară m-am hotărît să pun punct (şi virgulă...) Săptămânii... Nu pentru că aş fi atins perfecţiunea (sic), ci pentru că am simţit: ajunsesem acolo unde, dacă nu mă opresc pentru măcar o pauză de respiraţie, risc să stric totul. Cred că am făcut o treabă destul de bună cu această “ediţie a II-a, revizuită, adăugită”. Am corectat o serie de date şi cifre greşit scrise în prima, am adăugat noi informaţii (“citate”) şi, cu excepţia tocmai, a citatelor, comentariul meu a fost rescris de la cap la coadă. Desigur, textul s-a umflat sensibil. Acum, în noul format numără 106 paginii, “mărite” ceea ce în vechiul ar fi dat 120-125. M-am concentrai asupra acestei a doua ediţii (editoriale). Dacă voi găsi editor... Aş colabora, în continuare, cu lyrie Colesnic: toţi cei 450 Paul Goma care mi-au scris că au primit cartea, l-au lăudat pentru calitate: a literei, a hârtie, a graficei - a tot. Eu însă am o (singură) nemulţumire: micimea caracterelor. Cunosc motivul: economia - de spaţiu tipografic, de hârţie... Insă eu, care judec lumea cu ochii mei, spun că am avut mari dificultăţi la citirea şpalturilor, nu doar la note, ci chiar la textul propriu zis. Dacă vom păstra acelaşi format, o să cer să mărească litera textului cu (cel puţin) un punct, iar a notelor cu două - ca să poată fi citite fără dureri (de cap) şi de către persoane în vârstă, fiindcă mai ales acelea sunt interesate de ceea ce stă scris. După aceste însemnări mi-a venit, în sfârşit, răspuns de la Colesnic - acesta: “O carte de 300 pagini, în 1.000 exemplare = 3.000 dolari”. Eu îi pusesem o întrebare... generală cu gândul la Bonifacia... Altă veste, tot de la Colesnic: “Celelăte exemplare pentru Bucureşti au fost transmise lui O. Brega”. A treia veste bună, prin Colesnic: s-a găsit cineva care să dea lămuriri despre Monumentul Reîntregirii de la Chişinău - i-am faxat pe dată cele şase pagini lui Doicescu. Tare bucuros. Are şi motive. Doicescu mi-a spus despre un articol al lui Mirel Bran în Le Monde: ar fi fost “câteva sute” de tineri care să manifesteze împotriva războiului din Irak - nu împotriva americanilor... îmi place precauţia, deşi detest fofilarea. Asta vine aşa: “Sântem împotriva războiului dus în Irak - de alţii decât americanii!” Dar mai vârtos mă tem că în Chişinăul, în continuare (în fapt: din ce în ce mai) rusificat, cei care vor fi îndrăznit să se declare împo- triva războiului nu sunt pacifişti cinstiţi, ci belicoşi de tip rusesc, ultranalionalişti, trogloditişti, anticapitalistă dintre cei care îi tratează pe români, cum altfel? - de... faşişti - deci, printre altele, duhnesc a bere-votcă şi-i admiră (în secret) pe americani... Cum să iasă în stradă oamenii noştri, basarabeni? Chiar dacă admitem că ei nu sunt români - deci gândesc cu capul lor? Duminică 4 mai 2003 M-am ocupat ieri cu Jurnalul. Şi a2i va fi zi luminoasă - şi rece. 1 In Timpul (aprilie 2003) două texte bune: al lui Emmanuel Todd, despre “descompunerea sistemului american”... - simpatică, teoria, i-o cunosc de demult - şi sânt (aproape) în întregime de acord cu ea, mai ales în refuzuri, în .idiosincrazii; şi unul de excepţie al lui Mircea Stănescu, lucrat cit materialul unui precedent mult întărit (şi completat) De la el aflu numele americanului în chestie - din, hăt, septembrie 2000! - să fie greşeală de imprimare? da: corect: 2002...: Jurnal 2001-2003 451 Randy Scheuman, din Comitetul USA pentru NATO. Acesta a cuvântat limpede pentru cei care îşi mai fac iluzii: securiştii din serviciile secrete şi din alte instituţii ale statului nu reprezintă nici un pericol, ci doar cei care se află “în interiorul structurilor controlate de autorităţi”. După ce spune o serie de lucruri pertinente - pentru noi doi, nu pentru restul românimii care judecă adversativist, sau-ist.(în sensul că bieţii de ei, nu aveau decât de ales între A sau B, taman ca în 2000 la re-alegerea Iliescului, deşi puteau să opteze pentru o a treia cale sau pentru nici una!)... - despre concepţia americanilor despre “morala” care trebuie ne-impusă în ţăriie comuniste, Mircea Stănescu alunecă şi afirmă că declaraţia este “o prostie fără margini” pentru că... “decidenţii sînt sub influenţa serviciilor române de informaţii”... Nu, dragă Mircea: nu românii i-au prostit pe americani, ci americanii au făcut eforturi şi au reuşit să rămână prostiţi de ei înşişi. Ai văzut “concepţia”-le pe teren, în Irak: au pus ca şef al poliţiştilor din Bagdad pe generalui care fusese, sub Saddam şef al... miliţiei. Şi mai înapoi, în timp: care erau “criteriile” de recrutare la Europa liberă? (pe cele de la CIA nu le cunosc... - le deduc): cu cât postulantul venea mai “direct din aparat” - din procuratură, din activul de partid (de înalt nivel), din securitate - cu atât mai bun era pentru americani! Ei pretindeau că aceia... deţin informaţii de la izvor, în fapt era altceva (ce informaţii deţinea, de pildă Hurezeanu? ori N.C. Munteanu?): cuminţi, ascultători, executau, nu discutau directivele americanilor -aşa cum le executaseră pe ale românilor şefi ai lor, la Bucureşti. Americanii, băieţi realişti, practici, eficienţi, nu aveau nevoie de turbulenţi, de atinşi de “crize de «adevăr»”, ca Ţepeneag, Virgil Tănase, Goma - aceştia dovediseră, în primul rând faţă de autorităţile româneşti, că sunt nedisciplinaţi, că gândesc de/cu capul lor, că nu respectă directivele... Luni 5 mai 2003 Ieri au fost la noi soţii Baltă. Au adus de la :Niculiţă ceva hârtii dintre cele uitate, ori doar crezut pierdute. Precum şi volumele III şi IV din Viaţa în roşu de puplan şi Giret (traducerea lui, N. Baltă). Apariţia acestor ultime două volume a fost o surpriză chiar pentru traducător, a dat peste ele la un târg de carte (el însă nu ştia că au apărut...). Mi-a făcut plăcere să le răsfoiesc, am făcut ceva provizii de curaj pentru viitor... Printre hârtiile aduse de N. Baltă: una necunoscută (şi neştiută). Va fi ajuns la Lulu în timp ce ea era foarte bolnavă - din care pricină nu mi-a transmis-o la Paris - fie după moartea ei, la vechea adresă. Nu 452 Paul Goma se ştie când s-a întâmplat asta, fiindcă scrisoarea nu este datată, iar plicul lipseşte... - o copiez aici: Domnule Preşedinte, Apelez la amabilitatea dvs., să-mi înlesniţi a lua legătura cu dl. Paul Goma în ţară, cu care ocazie aş dori să-i dau 2 manuscrise ale cărţilor sale câre au fost transmise în timpul dictaturii prin Europa liberă, scrise de mînă de mine şi care au “circulat” / au fost citite: pînă la Revoluţie de peste 30 oameni, bineînţeles toţi prieteni ai mei. Cred că este singura persoană care merită să păstreze aceste înscrisuri. Cu aceiaşi ocazie aş dori să-i transmit mulţumirile celor ce l-au citit în acele condiţii vitrege. Eu aş putea să le trimit şi pe adresa Uniunii Scriitorilor în aşa fel (c)a Dvs. să i le daţi cînd dl. Goma va veni prin ţară. In speranţa că rugămintea noastră se va bucura de înţelegerea şi bunăvoinţa dvs. vă mulţumesc anticipat şi vă rog să primiţi toată stima şi consideraţia mea. Bosoancă Cezar 1785 Moldova Veche, Bl. 15, Sc. 2, Ap. 9, Jud. Caras Severin. Mi-a făcut plăcere să aflu că am / am avut “încă 30 cititori de manuscrise” - s-a înţeles: fragmente din cărţile mele, transcrise - de mână - de Bosoancă Cezar şi date înjur, la Moldova Veche... Deşi nu mai are vreo importanţă, mă întreb: cărui “Preşedinte” se va fi adresat transcriptorul? Al Uniunii Scriitorilor? - exclus, doar scrie că ar putea să le trimită - dar nu o face... Sa fie... Cine ştie... Marţi 6 mai 2003 Azi se împlinesc nişte ani de la ultima liberare, cea de la Rahova. în 1977. Câţi ani: 26? în 5 sau în 6 mai? Plouă de rupe pământul. Am vorbit la telefon cu Nicolae Florescu: va publica “Falsul...’ şi ceva din jurnal, dar... încă nu a plătit numărul precedent al Jurnalului Literar... Cât despre Săptămâna Roşie... - la toamnă.... Jurnalele (1999,2000, 2001) aşteaptă să fie sponzorizatede Ministerul Culturii... Vineri 9 mai 2003 Am expediat ceea ce adunasem în ultima vreme (S.R., scrisori). Mă simt ceva mai uşurat - mai ales că ieri am dat gata ultima (sic ) variantă a S.R. Jurnal 2001-2003 453 Am primit de la Niculiţă două exemplare din Faulkner, Pe patul de moarte, în traducerea lui Horia Florian Popescu şi a mea. Mereu, mereu: cea mai bună carte a lui Faulkner, poate din toată proza. M-a marcat profund, pot spune că l-am imitat - începînd din în Cerc, Gardă Inversă. în apărarea mea, spun că e greu să-i rezişti şi să nu-l maimuţăreşti. Nu mai găsesc unicul exemplar din prima ediţie, dar recitind am avut impresia că Horia a... oltenizat textul. Când lucram împreună (în 1970, 1971...) am avut discuţii lungi, aspre, dar amicale, în legătură cu limba românească în care îl traduceam. El trăgea puternic spre neaoşisme olteneşti - am căzut de acord că nu “olteneasca” ne va ajuta să-l împământenim în româneşte pe Faulkner (ca prea marcat regională), nici moldoveneasca, nici ardeleneasca, din aceleaşi motive - ci regăţeneasca de câmpie, “marinpredeasca” lui Moromete. Luni 12 mai 2003 Am mai tras o variantă din S.R. M-am hotărît să nu mai scriu despre Irak. Nici despre Palestina. Să văd cât m~o ţine. E greu. Mi-a slăbit rău vederea. Am început a avea dificultăţi în faţa ecranului, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat. Poate şi din cauză că în ultimele trei zile am citit texte (Scrisuri) cu literă măruntă. Sper. Miercuri 14 mai 2003 Am primit ieri scrisori de la Radu Negrescu-Soutzo împreună cu tăieturi de presă pe care nu le aveam; de la Culcer, fotocopii după paginile care mă privesc Enciclopedia... lui Florin Manolescu; de la Răducă, pe lângă scrisoare, un volum, “Pătrăşcanu” al lui Florin Constantiniu, cu dedicaţie. Florin Manolescu: în aşteptarea fotocopiilor promise - întâi de Kiropol - am răsfoit volumul Litere în tranziţie, 1998, în care sunt şi trei articole despre mine: “Teme inconfortabile” (din 22, 7/1992), “Alte amintiri din copilărie” (despre Din Calidor, Luceafărul, 15/1991) şi “Patimile după Jilava” (despre Ostinato - Luceafărul, 4/1992). însă F. M. a publicat şi alte cronici - despre Bonifacia, despre Arta refugii, despre Soldatul câinelui, despre Patimile după Piteşti... tot în Luceafărul - dar mi-c greu să urc până la clasoarele în chestie...). Toată această... autobibliografie, ca să spun două lucruri: - în volum şi în cronicile din reviste.F. M. îmi dăduse impresia unui critic literar care, în ciuda a ceea ce se vorbea scria în jur despre mine şi despre cărţile mele (de-o pildă în Rofoânia literară, în 454 Paul Goma Cuvîntul, în Contemporanul...), se exprima cu ceea ce s-ar numi o vădită simpatie... obiectivă; - în volum şi în cronici informaţia de care se slujea - şi pe care o răspândea - era exactă (nu o luasem în seamă, tocmai, pentru că mi se părea naturală o asemenea “calitate”. Or în Enciclopedie... Desigur, eu, ca autor, nu am dreptul să contest gustul dubios - şi nociv, pentru spiritele neinformate - de a da, de pildă, citate substanţiale din zdreanţă BIRE; de a oferi un citat de peste o coloană din Stindardul, foaie securistă dovedită de decenii (articol nesemnatl), facînd “dezvăluiri” despre... socrii mei; însă ca cititor avizat şi neimplicat, găsesc , metoda nu doar incorectă, dar de-a dreptul puturoasă: ţinînd seama de înclinarea românului spre neconcludent, superfluu, spre bârfă, spre amănunte picante - mai ales spre acuzaţii nedovedite - o “operă” ca cea a lui Florin Manolescu (în ceea ce mă priveşte, nu am văzut decât foile despre mine) este chiar mai detestabilă decât cea a unui ca unui Marian Popa: măcar acela scrie sub semnătură proprie ce crede el despre un scriitor (V.Ç. Gheorghiu, Lăncrănjan, Goma...), fiind dreptul lui cel mai sfânt de a aprecia sau/şi de a de-precia cutare carte, cutare scriitor. Or Florin Manolescu uzează de un procedeu aparent obiectiv - însă curat-laş: citatele anonime (da’ de unde: oricare exilat ştie că aparţin lui... uite, îmi scapă numele -Emilian?), a fost ofiţer regal, iar la Fürstènfeldbruck, lângă München unde a scos Stindardul, a fost recuperat de Securitate cu tot cu publicaţiune şi pus la treabă: calomnierea în vederea compromiterii exilaţilor activi împotriva Bucureştiului; tot anonim se exprima şi faimosul lingvist Lozovan, autor al miiltor... troglodite demascări din tufişurile de după casă, printre acestea şi câteva ţintindu-1 pe “Eliade, tremuriciul de la Chicago”...) - continuu opinia despre citatele folosite de F. M.: astfel “dozate”, încât balanţa să se încline... cantitativ şi să se transforme calitativ - în zvon răuvoitor, bârfa, calomnie: psihologia maselor populare zice: cuvintele-multele, prin copleşirea receptorului, dau impresia de adevăr... însă inadmisibil - profesional: “amănunte importante” (ca de pildă limba scriitorului) sunt ignorate de Cioclopedist - vreau să-spun: de alcătuitorul unui volum prezentat ca “Enciclopedie.,.”. Nu o singură dată, ca să spunem că a fost o scăpare, i se indică cititorului, eventual cercetătorului informaţii false: Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună Florin Manolescu scrie la Bibliografie, în dreptul cărţilor mele, mai întâi publicate în occident, în traducere (franceză, germană,, neerlandeză, suedeză, engleză, italiană), enormitatea: “tradus în limba română” îmi aduc aminte cu neplăcere şocul produs mie de Andrei Pleşu care, într-un text-program publicat în ianuarie 1990, vorbind de Jurnal 2001-2003 455 “recuperarea” scriitorilor din exil, explica cititorilor când anume se va întâmpla operaţiunea: “după ce vor fi traduşi în româneşte...”- şi ne pomenea pe Eliade (cu proza!) şi pe mine... După el s-au luat şi alţii -însă numai gazetari, nu şi scriitori, cu atât mai puţin critici şi istorici literari, obligîndu-mă să explic, repetat, că toate cărţile mele au fost scrise în româneşte, că totdeauna am scris numai în româneşte... Se vede că gândirea pleaşă (produsă de Pleşu) răsare când şi de unde te aştepţi mai puţin. Deci, după Florin Manolescu, toate cărţile mele (14 titluri?) apărute mai întâi în Occident (în limbile cutare, cutare, cutare, fuseseră, nu traduse din română - altfel de ce ar fi fost menţionat traducătorul?, ci, printr-un miracol inexplicat de Enciclopedist direct în franceză, germană, engleză, suedeză, engleză, neerlandeză...). Ce se va fi întâmplat cu Florin Manolescu - în Enciclopedie, fiindcă în cronicile din periodice, în articolele din volum nu apărea măcar ca “greşeală de tipografie” povestea cu... “tradus în limba română”? Bănuiala mea: autorul - sau editorul: Romoşanu - a apelat la serviciile unui/unei asistente, ea/el a redactat Bibliografia. Ceea ce rămâne grav: autorul nu a citit “contribuţia”, deci nu a corectat. în Romanian Times din 15 mai 2003, Cangeopol, în una din cele mai severe corecţii administrate compatrioţilor - de astă dată: gazetarilor - citează din România literară (nu indică data apariţiei, presupun recentă) în care Cronicar-ul - el îl bănuieşte pe Ştefanescu -cere ca... “lui Paul Goma să-i fie interzisă apariţia în gazetele patriei”. Ca “interzicere” aduce a Dimisianu, el a mai facut-o, în legătură cu textul meu “Să fie interzis electoratul!” publicat de Vatra - dar maladia cenzurării este endemică la scriiiorul român - cel rezistent prin cultură. Oricum, ideea propunerii nepublicării mele (editorial) vine de la prietenul omului, simpaticul Pleşu, el a lansat această soluţie acum vreo 5-6 ani... Joi 15 inai 2003 Toată ziua am fost torturat de dentist(ă)? de radiolog... Sper să fi căpătat o prelungire... Am mai adăugat ceva la S.R. Vineri 16 mai 2003 Luat cu... dinţii (ca să spun aşa), nu am notat la timp impresia tăcută de un documentar (de acum zece ani) despre/cu Gyôrgy Ligeti. Ascultasem câteva piese aie sale şi, dacă nu căzusem fulgerat de dragoste, sigur este că nu l-am'pus în aceiaşi categorie cu Madema, 456 Paul Goma Kagel, Boulez, Nono - doar alături de Stockhausen. Judecata mea, de ultraamator de/în muzică m-a condus, după “pif’; după impresia-primă - chiar dacă aceasta riscă să înşele. Am fost bucuros că în privinţa lui Ligeti^nu mă înşelasem prea-prea. în discursul său - în fapt: monologul - Ligeti pleacă de la Diciosânmărtin (Tâmăveni?), n. 1923 şi ajunge tot în Ardeal - oricât s-ar părea că de vină este construcţia ciclică a filmului, nu al monologului... - voi reveni. Aşadar: Ligeti se naşte într-o familie de evrei din Ardeal. Nu a fost limpede în privinţa liceului (să-l fi făcut la Cluj?), oricum familia nu îl destinase muzicii, ci ştiinţelor, dar cedează şi îi închiriază un pian. De aici firul se rupe, nu mai urmăreşte... istoria şi biografia, ci sare de la muzica propriu zisă, la “viaţă”, din care o parte este închinată lui Bartok, alta lăutarilor Vine apoi “ruptura” (din punctul meu de vedere): ajuns la vârsta opţiunii studenţeşti - conservatorul de muzică, desigur - Ligeti explică: ar fi putut să meargă la Bucureşti, dar a ales să se ducă la Budapesta... Aici, dincolo de motivele obiective, se insinuează o umbră în istoria... obiectivă (să-i spun: în cronologie): născut fiind în 1923, Ligeti avea, în 30 august 1940, la cedarea Ardealului de Nord (eveniment de care el nu pomeneşte) 17 ani. Nu pomeneşte nici de responsabilitatea Ungariei a arestării şi a deportării familiei sale (mama, tata, fratele mai mare) în lagăre de exterminare, nu vorbeşte nici de modul în care el, aflat la Budapesta (în aprilie 1944), a scăpat de arestare. Povesteşte, în puţine cuvinte, tragedia resimţită când, în 1945, mama sa reapare - însă tatăl şi fratele mai mare - şi el muzician - nu: dispăruseră “acolo”. Ligeti, ca om: structural cinstit, el nu face afirmaţii mincinoase ca Wiesel care dă vina trimiterii evreilor din Ardealul de Nord în lagărele de exterminare - pe jandarmii români. însă întreţinerea unui astfel dé “flou muzical” - mai ales în faţa unor telespectatori care, fie germani, fie francezi, habar nu au de “mersul frontierelor” în perioada războiului al doilea, rămân... ne-informati, dacă nu de-a dreptul dezinformaţi. Aceeaşi “neintrare în amănunte face să nu se ştie ce a făcut Ligeti (mai exact: ce era el, ca naţionalitate: maghiar sau român?): după 30 august 1944; apoi după 1945, când România a recuperat Ardealul de Nord. Se deduce că el călătorea frecvent la... Ţâmăveni (?), la Cluj - dar nu spune cum trecea frontiera, din ce în ce mai închisă. De acord, el în 1993, când a fost filmat-înregistrat, avea în vedere telespectatori de limbă franceză (dealtfel a vorbit în acea franceză simpatică vorbită de unguri - şi finlandezi - cu accentul pe prima silabă...), deci presupus neinteresaţi de... detalii istorico-geografice - însă eu nefiind dintre aceia şi fiindu-mi aproape povestitorul, m-am simţit frustrat, chiar minţit. Vorbeşte exact de perioadele de după instaurarea comunismului: până în 1948 şi în Ungaria exista o relativă libertate de expresie. însă Jurnal 2001-2003 457 după acea dată, totul s-a încuiat. Nu ştiu dacă şi în România fusese ca în Ungaria: Conservatorul (în fapt Academia) Franz Liszt era, după 1948, zice Ligeti, singurul loc din Ungaria în care rămăsese un strop de libertate. Da, aşa va fi fost. în sensul că între zidurile Academiei, oamenii care veneau “de afară” se simţeau la cald, la adăpost. Nu întreb: dar ne-muzicienii? Dar studenţii de la alte facultăţi decât de-muzică? Şi încă: ce făceau muzicienii unguri cu libertatea pe care o resimţeau între zidurile Conservatorului? Fiindcă şi ei duceau lipsă de mijloace de comunicare peste frontiere: cărţi, reviste, discuri, partituri? într-adevăr: puteau discuta, pe culoare - sau chiar la closet - între ei -liber... Dar cât de liber poate concepe libertatea un muzician care, prin structură, prin educaţia de câteVa secole a fost modelat să trăiască numai din şi prin muzică, să îndepărteze, să elimine tot ce ar putea să- 1... fragă în jos - citeşte: în stradă; în cetate? Dovada acestui egoism superior" modul în care povesteşte revoluţia de' la 1956: realizatorul filmului îi prezintă documente din acel moment: lupte de stradă, clădiri mitraliate, tancuri ruseşti, oameni fugind încolo, încoace, unii cu arme... Ligeti încuviinţează: «Aşa arăta strada. Aşa am văzut-o şi eu...» - şi continuă, explicînd că el ieşise în stradă şi cu toate pericolele- alergase la Radio (clădire asediată de securişti)... ca să facă, ce?: să apere şi el instrumentul de expresie a cuvântului? Da de unde! «Tocmai primisem clandestin de la Stockhausen o înregistrare a unei piese a lui - m-am dus să o ascult...» Muzicianul: tot muzician! - exclam eu, nu atât cu dispreţ, cât cu gelozie: fiindcă el .poate ceea ce eu nu voi putea în veac. Şi cunosc şi motivul: el se foloseşte de sunete, eu mă folosesc de cuvinte, care nu pot fi indiferente la adevăr. Am obosit, voi continua altădată despre ceea ce mă apropie de Ligeti: modul în care “vede” el propria-i muzică. Şi o vedea - prin 1980, cum încercasem eu să o prind în cuvinte, în Ostinato, cu 15 ani mai devreme. Datele nu au -importanţă-; eu, scriind în 1965 Ostinato, scriam cuvinte - or el îşi scria muzica. Deci nu poate fi vorba de “întâietate”, ci de ceva care plutea în aer: simultaneizarea succesivului. : Azi am primit de la Anca Haţiegan un text de (aproape) 16 pagini intitulat “Pauî Goma: Gherla şi Patimile după Piteşti - două ‘romane teatrale’ paradigmatice”. Foarte bun. Atât de bun, încât mă întreb ce îi voi scrie în răspuns. Mă aflu în încurcătură: de multă vreme nu am mai citit ceva atât de pertinent şi de bun - dacă-i de.spre mine... Sâmbătă 17 mai 2003 Am scris Ancăi Haţiegan şi lui Ovidiu Creangă. L-am prins la telefon pe Sprgiu Grosu. Voiam să-i mulţumesc şi prin viu grai pentru că a finanţat Săptămâna Roşie - îi trimisesem 458 Paul Goma întâiul exemplar primit însoţit de o scrisoare. Din vorbă în vorbă m-a întrebat ce mai fac. I-am răspuns că tocmai am terminat a doua ediţie. «S-o tipărim!» a zis el. A trebuit sa marchez o pauză ca să realizez..Ce noroc am eu cu Sergiu Grossu! (aşa semnează el cărţile în franceză). Deci: în iunie îi pleacă un nepot în România, apoi în Basarabia - el va'duce manuscrisul. A mai, spus ceva, de o editura a lui Colesnic în România - n-am înţeles bine, dar nu l-am întrebat, prea-bucuros că voi scoate şi a doua ediţie a Săptămânii Roşii. Culcer mi-a trimis o fotocopie după un text, de Sorin Preda: “Cornel Dumitrescu, un Schindler român’’ - aşa.peva. Nu mă miră. Eu ţineam minte din cele ce se povesteau în închisoare de mulţi alţi români care salvaseră de la moarte zeci-sute de evrei, dar, spre deosebire de C. Dumitrescu, aceia fuseseră deportaţi de ruşi, arestaţi de ruşii locali... Ce să mai vorbim de “gratitudinea” celor...- sigur: 3.600, dar dacă şi familiile lor beneficiau de protecţie prin frecventarea Cantinei, atunci numărul celor salvaţi se ridică la 10.000 de suflete. Şi nici unul dintre ele nu a depus mărturie în favoarea lui.... Am trecut episodul în Săptămâna Roşie... Fuga-fuga. Marţi 20 mai 2003 Nimic notabil - decât că am mai umblat prin Săptămâna... Am promis că nu mai' scriu nimic despre Irak. Nici despre americanii noştri dragi şi deştepţi-foc. Nici despre israelieni -slăbiciunea mea cea de toate zilele... Nici despre ruşii care... Imensă, nesfârşită oboseală. Dorm foarte mult - şi foarte din-greu, neodihnitor: la jumătate de ceas după deşteptare, casc şi-mi vine să mă întind la loc, în aşternut. Să fie unul din medicamente? Să fie -oare ?- bătrâneţea coaiecreţea? Vineri 23 mai 2003 Gata! Am terminat' Săptămâna Roşie! De-acum, chiar dacă-mi mai parvin ceva informaţii, le păstrez pentru o problematică ediţie a IlI-a. Mai spun o dată (dar nu va fi ultima!): am scris la acest text - eu îi zic: “hroşură”, mai ales că are coperta roşie...- cu grabă, gâfâind, ca alungat din urmă; ca şi cum âr fi ultima treabă a mea, pe-aici, pe meleagurile pământului. " Incepînd de mâine am să mă ţin numai de jurnal. Mai ales că, vorba lui Bulă: «Jumalu-i numa’ unu...» Am primit o altă fotocopie de la Dan Culcer: un fragment de mărturie publicată îh AIO (Anuarul de Istorie Orală) 1/1998, Cluj, 1999, Universitatea; Institutul de istorie Orală. Jurnal 2001-2003 459 “Şi eu am vrut, ca şi dumneavoastră, şi în ‘89, şi în 88, să înregistrez o casetă, şi în ‘90 şi... după aceea o murit moşu’ şi eu... nu i-am spus nimic că am fost la Piteşti, am fost şi eu la reeducare. Dar el (Paul Goma, n.a.) a avut curajul în ‘88 şi nu o auzit numai fratele şi eu, au auzit şi alţii. Treburile cu reeducarea în ‘88, în ‘89 se cunoaşteau în ţară, se cunoşteau' mai ‘nainte în străinătate. Le cunoştea Paul Goma şi a scris în Camera 4 spital, Piteşti, care trebuie citită. Eu nu ştiu... (cine-i...?!)... Paul Goma, da’ a scris şi eu o ascultam şi poate atunci m-am deslipit de reeducare” (Constantin Munteanu) M-a impresionat. Dan Culcer mărturiseşte că şi pe el l-a mişcat -scrie: “Dacă acest C, Munteanu, auzindu-ţi textul la radio, a putut să se deslipească de reeducare, înseamnă că scrierea dtale e mai mult decât «literatură», sau e chiar literatură”. îmi face plăcere, dar, sincer: nu mă gândeam ca scrisul meu poate avea şi, această “funcţie”. Intenţionam doar să provoc depunerea de mărturie. Se vede însă că la cei care au trecut pe acolo, mărturisirea este o fază ulterioară... cesteilalte:,,“desprinderea de reeducare”, cum îi zice C. Munteanu... Am să-i scriu Ancăi Haţiegan să o rog să-mi dea mai multe amănunte despre această publicaţie la care colaborează şi ea. Sâmbătă 24 mai 2003 Aceeaşi revistă filosemită (N,p.) publică în numărul 22/28 mai o panorama de 5 pagini cu... geografia, dar şi cu istoria “şoimilor” de la Washington. Semnată: Vincent Jaubert. r Spusesem tot răul de care eram în stare despre aceşti, cum se spunea pe timpuri la noi, după limba-sovietică: “aţâţători la război”, rezemîndu-mă pe intervenţiile lor televizuale înainte şi în timpul războiului din Irak, deci pe citate din propria-le gândire - şi, vai, nu mă înşelasem în etichetare. Atât, că nu cunoşteam atâtea amănunte-importante şi încă din sursă americană - fiindcă cele mai multe citate provin de la, fie colegi, prieteni, camarazi, ba chiar ţovarăşi-dragi ai acestor făcători de “lume nouă”, fie de la adversari ai lor, măcar necamarazi, ca Brzezinski. . “Neoconservatorii”, începe Vincent Jaubert “iubesc democraţia, armata şi ordinea. îl detestă pe Kissinger, pe comunişti, şi ONU, îi execră pe pragmatici, pe izolaţionişti, pe diplomaţi. îl adoră pe Reagan, pe Truman, pe Tocqeville. Mai presus de orice pun America, valorile sale şi «misiunea» sa universală”. După care citează un recent editorial din New York Times semnat de Thomas Friedman: “«Dacă 25 persoane pe care le cunosc ar fi fost exilate pe o insulă acum un an şi jumătate, războiul în Irak nu ar fi aW loc»” (s.m.). 460 Paul Goma Pentru început această desminţire a tezei care ne-a torturat o jumătate de seçol, potrivit căreia masele, nu personalităţile ar face istoria... Mai departe - istoria “mişcării”: Maestrul lor de gândire: Léo Strauss: nativ din Germania, dintr-o familie de evrei ortodocşi, fuge în anii ‘30 la Londra, apoi în America. La Chicago, după război, a înfiinţat The Comitee on Social Thought şi a fost profesor universitar. Ideile? Şi le-a expus în volumul Despre Tiranie. Jacob Heilbrunn îl explică: “Strauss credea în imuabilitatea valorilor morale şi respingea relativismul”; spunea că “există un drept natural, adică «un etalon al justului şi al injustului, al Binelui şi al Răului, valabil oriunde şi oricând»; Strauss respingea Ies Lumières şi aspiraţia lor la perfecţiune socială - care, după el “a condus la stalinism şi la nazism” [s-a observat precauţia de a restrânge sfera unui Rău: dacă pentru cel german este folosit tërmenul - generalizator şi exact - “nazism», pentru cel rusesc a fost restrâns la doar “stalinism”, când corect şi adevărat âr fi fost “comunism”] Cum se naşte un neoconservator (în franceza unde prescurtările sunt curente, i se spune: “néocon”, ceea ce se traduce şi prin: “neoprost” sau “neoidiot”)? ”în anii ‘70, luai un democrat nemulţumit, un intelectual de stânga revoltat contra propriului partid - pe care îl judeca pre “moale” faţă de URSS şi prea conciliant faţă de contra-cultură” - reţeta îi aparţine lui Joshua Muravchik, însă e incompletă, fiindcă nu divulgă esenţialul: “un democrat nemulţumit, în anii ‘70” era cu precădere un evreu - brusc “nemulţumit de moliciunea partidului său faţă de URSS...” - dar de ce tocmai în în acel moment? Simplu - în care scop mă autocitez (Săptămâna Roşie, cap. 3) - dar numai cât să-l citez-comentez pe Mihail Bruhis: Atunci (cred că ţar era Brejnev) evreii au fost “declasaţi” din statutul lor obţinut în 1917, de supra- privilegiaţi - în ciuda câtorva accese de antievreism, ultima Procesul Bluzelor Albe - şi, cum spuneam eu, corectîndu-1: în anii ‘70 fuseseră puşi pe picior de egalitate cu ceilalţi cetăţeni sovietici, nu “coborîţi”. Tot atunci a început şi disidenţa de tip “refuznic” (altă deturnare semantică): evreii, “persecutaţi” - fiindcă nu mai erau privilegiaţi, ei înşişi persecutori - au început a se plânge şi au tăcut tentative de a emigra în Israel. Din acest motiv străluciţii intelectuali evrei au devenit nemulţumiţi de “moliciunea” guvernului american faţă de sovietici - de parcă abia atunci descoperiseră ei... războiul rece!: din pricină că evreii din Rusia erau... persecutaţi, săracii, prin... punerea pe picior de egalitate cu ceilalţi trăitori în Raiul Comunist. Sar direct la “fondatori”: Norman Podhoretz, directorul excelentei reviste - fiindcă antisovietice! - Commentary; perechea sa, Irving Kristol (aici o nedumerire: 'Irving să fie tatăl lui Bill? - sau o confuzie de prenume imputabilă lui JaUvert?). Pe ceilalţi, deveniţi Jurnal 2001-2003 461 extrem de activi, îi înşir: Joshua Muravchik, Robert Kagan, Richard Perle, Paul Wolfovitz, Danielle Pletka (o femeie, cică... am văzut-o, arn auzit-o la televizor: era o Wolfowitză cu perucă şi fustă - doar muuult mai urâtă - ceea ce spune multe...), Lawrence Kaplan, Garry Schmitt... Acelaşi Jacob Heilbrunn îi explică: “Aceşti bărbaţi, aceste femei - de obicei evrei - sunt obsedaţi,hăituiţi de amintirea Holocaustului. Podhoretz: “Când citeşti articolele despre noi (neocdnii - n.m.), observi că se bănuieşte o cabală, o conspiraţie a evreilor americani care au deturnat politica externă a Statelor Unite în folosul Israelului. Nu numai că este neadevărat, ci antisemit!” - mărturisesc; nu mă aşteptam la o astfel de luare pe scurtătură din partea lui Podhoretz - o fi îmbătrânit şi el, are 73 ani - explicabil, dar nu justificabil. Joshua Muravchik: “Da, mulţi dintre noi suntem evrei - ei şi? Să însemneze că plasăm interesele Israelului înaintea celor ale Statelor Unite? Evident, nu!” Din nou Jacob HeiUbrun, de la Los Angeles Times: “Este adevărat că pentru ei (neocônii - n.m.) una din raţiunile războiului împotriva Irakului era de a crea un “environnement” favorabil pentru Israel. însă ei nu subordonează interesele Americii celor ale Israelului - sunt patrioţi.” Fiind .un monolog (un articol) nu a existat un interlocutor; eu l-aş fi poftit pe Heilbrunn să precizeze în ce constă “patriotismul” neocônilor? In aceea că ei iubesc America fiindcă/sau America susţine fără condiţii Israelul? Zbigniew Bzrezinski: “Neoconservatorii au avut totdeauna o orientare pro-Likud (partid de dreapta, conservator, azi condus de Sharon - n.m.). Pentru mulţi dintre ei această sensibilitate se manifestă în modul în care abordează problemele Orientului Mijlociu. Dar nu este cazul cu Wolfowitz: el nu a abordat niciodată în prezenţa mea o astfel de poziţie faţă,de Israel ori de Likud”... - fiindcă Wolfowitz.este mai viclean decât ceilalţi, iată de ce... ; Despre ONU, Consiliul de Securitate Bill Kristol: “De ce să dirijeze lumea Consiliul de Securitate? Priviţi cine face .parte: China - o dictatură; Rusia, o ţară, să zicem... problematică; şi Franţa, care poate... să zicem... care poate comite mari erori...” .Kristol uită să amintească şi Statele Unite...- cât despre Rusia şi China - “ţări dictatoriale”, cu ele Bush a încheiat pactul de luptă antiteroristă, la Pekin - nu cu Franţa, nici la Paris. “ONU este un fiasco: a eşuat în Rwanda, ca şi în Balcani” 462 PauI Goma ONU a eşuat în Rwanda tocmai fiindcă USA, la care s-a 'făcut apel a refuzat să intervină (era în faza ei izolaţionista şi o explica prin trauma Vietnamului); în Balcani, dacă a eşuat ONU, a eşuat şi USA -care s-a hotărît să participe - prea târziu, după cinci ani de refuzuri... Atenţie, acum vine poanta autodemascatoare - aşadar, de ce “ONU este un fiasco” - după opinia “patriotului american” Kristol?: “(Pentru că [ONU]) în 1975 a declarat că sionismul este o formă de rasism” - asta era! Doamne-fereşte, cum să încline patrioţii americani mai sus-numiţi - şi care au provocat războiul în Irak) spre Israel şi spre interesele sale, chit că sunt, aşa cum le numise ONU: rasiste - fiindcă sioniste? Am primit scrisori de la F. Buchiu din Chicago şi de la A. Kremer din Holon, Israel. Le-am răspuns azi. Luni 26 mai 2003 Sharon o ţine pe-a lui: “foaia de drum” - da, însă cu... 14 amendamente! Primul dintre ele: Nu refugiaţilor palestinieni! Tu să fii ăla, vorba Iu’ Ion ăl nosfi: ai face altfel, când o viaţă întreagă ai făcut... contrariul? Mă gândesc cu tandreţe la Finkielkraut: bietul de el: să-şi păstreze nitroglicerina la îndemână, să hu-i crape inima, ăpărînd, în continuare “problema demografică (a Israelului)”... Ei, dă: evreii s-au întors, după 2000 ani şi cu sângele mult diluat, amestecat, dacă nu de-a dreptul traficat prin mozaicare: incaşii momiţi să devină israelieni şi începînd a învăţa limba prin à spune, în e(i)vrifc «Arabii în general, palestinienii în special să piară ori să se mute în deşerturile Iordaniei!» Dar palestiniënilof israelienii nu le aCordă “favoarea” dé a se întoarce în ţara lor (atât, nemaifiind vorba de case, de pământuri...). Fiindcă vofba folosofului Finkielkraut: “Se va modifica demografia Israelului...” - ceea ce nü este adevărat: prin întoarcerea palestinienilor din lagărele unde au_supravieţuit 55 ani, “demografia Israelului” va rămâne neschimbată, între graniţele hotarîte de ONU; va suferi “demografia Marelui Israel”, cel care a invadat şi Teritoriile Palestiniene şi s-a grăbit să le colonizeze cu tancurile. ' ■ Autorul moral - şi material - al buboiului de fixaţie numit pudic “Orientul Apropiat”, ca să se evite: “Palestina” - America. Eâ, din interese “strategice” i-a susţinut pe israelieni şi numai pe Ci. Când s-a apucat să redeseneze Orientul Mijlociu, nu a început cu cel... Apropiat: a sărit la Afganistan, a ocolit cu grijă Pakistanul bel cu musca pe turban, apoi s-a oprit la Irak... Jurnal 2001-2003 463 Ciudat: deşi cu acest prilej americanii au arătat lumii întregi că pot declanşa un război oriunde, oricând şi înfrânge pe oricine dînd-cu-boamba, vor fi înţeles că treburile nu se reduc la a da-cu-boamba şi, oricât de american ai fi, este necesar să dai, din când în când şi cu... propriul cap. Numai că impunînd folclorica “foaie de drum”, americanii au pornit la ceva şi contrariul: - apărînd dreptul la întoarcere al palestinienilor, americanii îşi contrazic propria strategie, cea constînd în susţinerea Israelului cu orice preţ - în accepţia proprie a cuvântului, fiindcă ei pompează cel puţin 2 miliarde de dolari în fiecare an, apoi îşi neagă strategia care zice că toate mijloacele sunt bune, dacă sunt bune Americii - minciuna, injustiţia, neadevărul, invadarea fără “hârtii” a unor ţări...; - dacă au făcut asta (în continuare, vorbesc de “foaia de drum”), au pornit la treabă: - fie fără a mai ţine ' seama de consiliile înţelepte ale prea-înţelepţilor consilieri, cei “legaţi de Likud - însă patrioţi...”, ceea ce rămâne de verificat; - fie interesul-strategic al americanilor, odată cu campania din Irak (şi în vederea următoarelor) nu mai este Israelul (după cum nici Turcia nu mai este “portavionul”), deci, fără consimţământul marilor-patrioţi-sionişti-americani, într-un viitor vor abandona Israelul, în sensul că îl vor lăsa să înoate singur în oceanul arab... De aici panica israelienilor în cazul unei astfel de schimbări şi planul de... “refugiere” în alte părţi, printre care şi în România... îmi scrie Magda Ursache “o veste bună, una rea...” Pe bună am uitat-o, cea rea este un citat din Ion Pop, din Contrafort iunie/2002: “Apoi a fost momentul Goma - acum a ieşit din circuit pentru că problematica scrisului său interesează mai puţin - dar a fost un moment important”. Magda are de gând să-i răspundă - chiar aşa mi-a scris: “Am să-i răspund”... - însă nu ştiu dacă răspunsul ei va fi pe cale tipăritală sau pe cale poştalitalâ. M-am hotărît să reintroduc P.S.-ul la Săptămâna... La. care voi pune şi ce am comentat azi, despre “foaia de drum” şi vestea proastă din toate părţile: Iliescu şi Geoanâ vor semna Tratatul cu Moscova. Marţi 27 mai 2003 O oră petrecută pe masa de disecţie a dentistei - cât o eternitate: mi-a bortilit limba, mi-a răzuit gingiile - ce departe această madamă brutală de Moş Tranh, vietnamezul. Sânt sfârşit. Dânsa îmi tot recomanda să mă destind, să nu stau aşa, încordat. Dacă i-aş fi făcut eu ce mi-a facufeea mie nu mai zicea 464 PauI Goma ce a zis. Doamne: Tu ai inventat o mie de invenţii, încă n-ai născocit o aia care să nu te doară în străfundul trupului sufletului când te-ntâlneşti, la un colţ, cu un dentist? Cred că am ajuns la forma (aproape) finală a S.R. Mâine am să perii ce am făcut azi. Miercuri 28 mai 2003 Azi chiar am terminat Săptămâna Roşie. Am umflat-o cu un capitol despre foametea din 1946-47, extras din Basarabia (şi din Larissa Turea, fireşte), precum şi două post-scriptumuri. în total: 111 pagini. Cred că mâine am să imprim un exemplar. Vineri 30 mai 2003 Bineînţeles că terminasem S.R. - dar nu de tot... Uite, azi am refăcut pagina 2 de vreo 5 ori - definitiv! O să văd mâine ce mai refac - probabil pe la P.S.-uri am să umblu -decisiv... Sâmbătă 31 mai 2003 Bineînţeles că iar am terminat S.R. Azi - gata! Nu mai umblu la ea decât la o problematică ediţie a IlI-a. I-am pus punct (şi virgulă, ca să nu fie supărare), pentru că: 1. Sântem în ultima zi a lunii; 2. Mă grăbesc să o dau pe internet. Toate motive serioase. IUNIE Duminică 1 iunie 2003 La Putingrad: Circul de stat al KGB-ului triumfător: şefii de stat s-au dus, pe de o parte ca să capete confirmare (de lealitate, de iertare) de la Bush; pe de alta - în unanimitate - să se arate politicoşi cu gazda şi să-l lase pe Puţin să-i belească în pace pe ceceni. Ruşine lor! Dacă am zis că nu mai umblu pe la S.R....- nu mai umblu! Am stricat-o suficient cu intervenţiile. Jurnal 2001-2003 4651. Ieri a fost pe aici Frantz Pop. A adus un volumaş de, versuri semnat de tată-său. Pe copertă: fotografia “Lăteştiului” văzut dinspre Conac. Bietul Bimbo: nu avea nevoie să intre în vie (pentru că iubitul nostru Lăteşti, sat mare, lat... a fost arat prin 1970, iar când l-a fotografiat Franz arăta ca o... vie) pentru a fi apucat de o criză de... dezorientare. Seeuritiştii aratori - nu chiar aceiaşi care desenaseră satul, prin 1950 - au astupat şi fântânile, criminalii; au încărcat şi au dus cine ştie unde, în care râpă şi crucile de piatră din cimitir - le-am zis la toate “cruci”, deşi unele erau doar lespezi de piatră, cu câte un nume zgâriat cu un cui - mulţi copii... în ultima scrisoare Anca Haţiegan povesteşte vizita ei la Gherla (închisoarea, împreună cu fiica lui N. Mărgineanu,, D-na Ţăranu). Ieşind la lumină din subsolul (“beciul”) Zărcii, inundat - unde petrecuse şi Mărgineanu o săptămână în lanţuri - gardianul însoţitor, auzindu-le rostind numele meu, a intervenit: a povestit că imediat după ‘89 un ziarist le ceruse să viziteze închisoarea, cu cartea mea în mână... Ei, da. Cine îşi aduce aminte de numele meu: un gardian care, în ‘89 îl auzise pentru întâia oară... Cât despre “ziarist” bănuiesc că era Mircea Ţicudean, de prin 1992 tăcut ca pământul, cine ştie pe unde o fi acum - în Occident, se înţelege... Luni 2 iunie 2003 Agitaţie mare, gesticulaţie - la Putingrad, la Evian... nu ştiu ce va ieşi, bun, din G8, dar dacă ceva-ceva s-ar ameliora în Palestina, tot ar fi bine. Om vedea. Marţi 3 iunie 2003 în sfârşit, am dormit ceva mai odihnitor azi-noapte. O să văd cât m-o ţine. La Evian, cei doi crocodili: Chirac şi Bush nu s-au întredevorat în public, ba chiar au dat din cozi, râgâind fotogenic - pentru presă. Americanul s-a grăbit în Egipt, pentru chestiunea palestiniană. Dacă i-ar ieşi “foaia de drum” (ce limbaj americânic, ai zice: al tractoriştilor noştri fruntaşi), l-aş felicita din inimă - şi în gând. Plouă, plouă. Miercuri 4 iunie 2003 Ieri mi-a telefonat doctorul Olteanu din Germania. Printre altele mi-a spus că la televiziune română (care canal?) a fost o dezbatere - 466 Paul Goma despre Basarabia - printre cărţile discutate a fost amintită şi Săptămâna Roşie. El aflase pe fugă “de la cineva”, urmează să capete amănunte -deocamdată atât: toţi participanţii (cu excepţia lui Coja!) au găsit textul meu “răutăcios” (o să aflu termenul exact). Confraţii: vor fi tentaţi (în cazul în care vor deschide gura, ceea ce nu e deloc sigur) să critice cartea - pentru că... o lăudase Coja! Cum ar veni: V.C. Tudor... îi cunosc bine pe “ţărăniştii revărsaţi din negura veacurilor” de tipul Ştefanescu-Morman, ca şi pe creştino-ţărăniştii doar mai ieri adunători de cotizaţii de partid comunist “pe unitate” ca Dimisianu. Ei judecă cu genunchiul (şi acela stâng) al vecinului de palier, acum pensionar MAI. Aceşti, totuşi, literaţi în loc să, nu neapărat evolueze (să deie cu capu-n tavan şi să capete cucuie?), dar măcar să se păstreze cum erau profesional înainte de ‘89, ei involuează, dau îndărăpt, de parcă ar fi uitat fulgerător cartea pe care o ştiau (şi o ştiau), logica formală pe care o stăpâneau (totuşi...) şi o taie peste arătură cu o lehamite de gândire de toată ruşinea: «Cutare (ca persoană sau ca “problemă”) nu poate avea dreptate/ nu poate fi adevărata fiindcă... a fost lăudată de Săptămâna lui Barbu/ de România Mare a lui V.C. Tudor....... Scriitorii români nu ştiu să îmbătrânească, începînd cu Mano-lescu, continuînd cu Eugen Simion, cu Breban... Ajunşi Ia vârsta biologică a academizării, ei s-au scufundat în conţinutul platformei de gunoi a raţiunii degradate. Ce spectacol de barieră de cultură română! Joi 5 iunie 2003 Ieri, la Akaba, s-a semnat înţelegerea dintre Israel şi Palestina. De o parte şi de alta - opoziţie: Hamas-ul: că nu va înceta lupta “până la urmă”; dreapta şi coloniştii din Israel: că “ei, Evreii, nu au dreptul să dea pământul nostru arabilor”. Una din două: fie palestinienii vor accepta constituirea statului lor alături de statul Israel şi Israel va accepta acelaşi lucru - sub “mâna de fier a lui Sharon”; fie israelienii îl vor asasina şi pe Sharon, cum au făcut cu Itzak Rabin -care “înainte” era un dur şi un belicos - şi atunci “foaia de drum” va avea aceeaşi soartă ca şi “înţelegerea de la Oslo”: moartă. Sper, totuşi, în eficacitatea “comisiei de supraveghere americane”. Altfel... - nu 200.000, nu 400.000 - ci 2.000.000 israelieni vor cere azil în România... (restul în Rusia) - ca urmare a “logicii” speciale, exprimată de colonişti: “Nu avem dreptul să dăm pământul nostru arabilor” (sublinierile mele). Să nu uit: la manifestaţiea de ieri de la Ierusalim - împotriva Akabei - am văzut şi pancarte scrise cu caractere ebraice, însă cu latine doar cuvântul: “Auschwitz” grafiat însă aşa: “Ausvits” - pe mai multe, Jurnal 2001-2003 467 de unde concluzia că unul şi acelaşi cărturar, specialist în materie de istorie şi de... grafie corectă (sigur pro/vine din Franţa, aici auzise, dar nu văzuse scris, de aceea scrisese “fasist”) - le zugrăvise. Deci avea dreptate Ana când afirma că “pionierii” (sau “tinerii de pe dealuri” -“coloniştii sălbatici”) s-au recrutat dintre evreii cei mai neinstruiţi, cei mai incapabili de a-şi face o viaţă pe unde erau până adineauri (în Europa, în America) şi nu, cum avansasem eu: dintre fanatizaţii sionişti... (evreii ruşi fac parte din altă categorie mentală: cea a “omului sovietic”, a komisamicilor). Vineri 6 iunie 2003 Mi s-a mai temperat optimismul în privinţa Palestinei. Nu doar pentru că Jean Daniel rămâne “prudent şi vigilent” în privinţa lui Sharon şi a “sincerităţii” sale. Ci pentru că... se apropie alegerile în America. Drept care, oricum ar evolua lucrurile - cum să evolueze, când Sharon vrea să “demanteleze”, nu colonii-localităţi, ci... câteva caravane! - palestinienii nu au cum influenţa în vreun fel treburile. în America contează lobby-ul evreesc, nu ce! arab (care nici nu a dat vreun semn că există ca atare). Deci Bush, ca să fie reales, va cânta în struna evreilor. Chiar în cazul în care Bush va luă calea lui Nixon şi a lui Clinton, adică: “uşa de ieşire - pentru minciună, în chestiunea armelor de distrugere masivă, ale Irakului” - tot în defavoarea palestinienilor va înclina balanţa; un nou preşedinte va presupune o nouă perioadă de adaptare-a-curului-la-scaun, va cere mult răgaz de instalare în Casa Albă- iar cei care nu au deloc o casă, ci doar nişte ruine, eventual câte un cort, cei care nu (mai) au pământ, nu (mai) au ţară (în ţara lor, pe pământul lor), vor continua a se “exprima” ca şi până acum: prin violenţă. Or Sharon ştia el ce ştia (el, născut-crescut în violenţă), când provoca violenţa palestinienilor: căpăta pretext de a trage în ei cu tunul, cu avioanele - e atât de simplu... Azi am trimis lui Niculiţă ediţia a ll-a (hârtie şi LD) a S.R. Poate că se va găsi un editor la Bucureşti. Bumbi: • Wolfowitz a recunoscut (mai demult), în magazinul Vanity Fair că “armele de distrugere în masă” (ale lui Saddam) nu erau “decât un pretext birocratic”; acest catâro-lup impresionează de astă dată prin talentele-i de... eufemizator; • Rumsfeld - ca să zică şi el ceva (că, orice-ar crede răuvoitorii: chiar şi Rumy e om!) deschide gura lui de mort-decedat anul trecut şi zice pe sub ochelarii de pur-intelectual: “poate că Saddam a distrus el însuşi arsenalul în ajunul conflictului” - ipoteză susţinută de altcineva cu două luni în urmă şi pe care Blair o taxase de “absurdă: cine îşi distruge armele în ajunul unui conflict”?; «> 468 Paul Goma • Mereu Wolfowitz: se află abia acum (vreau să spun: află europenii) că individul răufăcăcios (leit categoria lupo-măgarilor lui Chagall) crease un “birou de proiecte speciale”, dirijat de văru-său (sau poate chiar cumnatul - ce: este imposibil ca Wolfowitz să posede un cumnat? - dar ce: era posibil ca Kwasnievski să devină secretarul-general al NATO? - şi este!): Abram Shulsky, cu sarcina de a face... “informaţii fondate pe convingeri” (vezi Washington Post). Acest birou a inventat-informat despre “arsenalul lui Saddam”; despre “filiera nucleară nigeriană folosită de Saddam”, precum şi despre “acţiunea eroică de salvare a Jessicăi Lynch” - chestie total scomicită în vederea filmării: agenţia lui Wolfowitz pretindea că bravii ostaşi americani o smulseseră pe biata soldăţică din ghearele fioroşilor fedaini ai lui Saddam, la Nassiria - când localitatea cu pricina fusese total evacuată cu două zile în urmă... (acelaşi Washington Post). Acesta nu mai este bumb, ci o statistică - o copiez din articolul despre economia Israelului semnat de Victor Cygielman, corespondent de decenii acolo şi publicat de Le Nouvel Observateur 5-11 iunie 2003 - atenţie, Cygielman a extras tabloul de mai jos din Foundation for Middel East Peace: Numărul coloniilor în 2002: Cisiordanial30 Gaza 19 Ierusalim-Est 11 Colonii “sălbatice’T 00 Total: 260 - iar dintre acestea Sharon a promis “demantelarea” a 3 colonii mari şi late - o, paşă, cât de darnic eşti! Numărul coloniştilor, pe ani, pe zone ocupate din Palestina (T.O = Teritorii Ocupate): CisiordaniaGaza Total Ierusalim-Est Total T. O. 1972- - 1.500 6.900 8.400 1983 28.100 900 29. 000 55.000 84.000 1990 78.600 3 .800 82.400 - - 1992 101.100 4.300 105.400 124.000 229.400 1993 116.600 4.800 116.400 1994 122.700 5.100 127.800 1995 129.200 5.000 134.200 140.000 274.200 1996 1997 140.000 5.800 145.800 160.000 305.800 1998 160.000 6.200 166,200 1999 Jurnal 2001-2003 469 2000 191.500 6.700 198.200 2001 206.000 7.000 213.000 170.000 383.000 Urmărind mersul cifrelor, fac apropiere cu mersul cifrelor în Basarabia ocupată de ruşi. Acolo, în o sută de ani se multiplicaseră cu aproape 100; în Palestina, ţară şi a lor, în 30 ani (doar) cu 50... Nu ştiu de unde îmi va fi venind fascinaţia cifrelor - mai degrabă: “valoarea nonvalorică” a lor, dar şi de astă dată mi-a atras atenţia titlul situaţiei statistice din articolul lui V. Cygielman: “Cisiordania - Gaza - Ierusalim-Est: aproape 400.000 colonişti”! Bineînţeles că mi-a sunat un clopoţel: 400.000 - reprezintă: 1) cifra victimelor “Holocaustului românesc’’ scris Ia Coral; 2) cifra viitorilor “refugiaţi în România, dacă în Palestina va avea loc o catastrofa (politică)”. Şi cică să nu crezi în cifre! Contabili să ne facem, tovarăşi! Sâiiibătă 7 iunie 2003 Şi asta noapte am dormit acceptabil - dar... nu destul. Duminică 8 iunie 2003 M-am apucat de o treabă de care nu sânt convins: vreau să scriu un text despre “antiamericanismul” meu, combinînd textul “Şocul de la 11 septembrie" cu pasaje din jurnal - din timpul războiului din Irak. Probă că nu fac bine ce fac; probabil-sigur: iată-mă gata-obosit imediat ce am început operaţiunea. Dar vorba coşbucului: greu de pomit, dar de oprit... Marţi 10 iunie 2003 Ieri mă apucasem de treabă, chiar comisesem câteva paginr... Şi m-am oprit. Şi bine mi-a priit. Ce făceam eu? Repetam ceea ce mai repetasem - dar ce anume şi mai ales cum? Sub formă de disculpare? Mieunînd, implorînd să fiu crezut când declar că nu sânt antiamerican? Fireşte, nu sânt - nici antiamerican, nici antievreu, nici antirus, nici antiturc, nici chiar antiromân - şi c'e-i cu asta? Căzînd în autocritică la sânge nu căzusem în chiar... vina de a fi ceea ce contestam: anti-cutare, -cutare, -cutare?! Drept'care mi-am spus în sinea mea - fiindcă nu aveam “oportunitatea” cum se exprimă filoamericanii care au uitat celălalt neologism: “ocazia”, precum şi neoşul nostru: “prilej’ - să-mi spun în 470 Paul Goma sinea ta - ziceam deci că m-am scuturat precum calul de muşte şi mi-am zis că eu ‘tocritică nu-mi fac aşa. Că, dacă tot e să mi-o fac (nu să ţi-o fac, autocritica aceea), atunci mi-o - astfel: Recunosc, stimaţi tovarăşi: Afirmasem în nenumărate rânduri că americanii, pe noi, cei din Estul Europei, nu numai că nu ne-au. ajutat în timpul războiului, ba chiar ne-au bombardat civilii - şi mi-au bombardat basarabenii şi bucovinenii (refugiaţi, adunaţi în vederea “dispersării), la 4 aprilie 1944, în Gara de Nord din Bucureşti (ucigînd 5.000? 15.000?), iar după război ne-au lăsat pe mâna rusului pentru 44 ani... ...dar mă înşelam amarnic!, dragii de americani, în timpul războiului, nu ne bombardaseră cu bombe, oricum, nu cu din acelea incendiare, care îl prefac pe civil în torţă vie (până când încetează de a mai fi vie/u şi se preface în scrum) - aşa cum veninos, resentimentar, altfel antisemit din tată-n fiu (şi, prin urmare: perfect injust) afirmasem, în scris, începînd din romanul Arta Refugii, scris din 1985 - adevărul fiind acela că ei ne aruncau din avioane bomboane pentru copii, rufarie intimă, de nylon (o-ho, “nailonul” american!) pentru doamnelele noastre românce şi ţigări-americane pentru bărbaţii patriei române - cât despre “colaterala” din 4 aprilie ‘44, adevărul adevărat acesta fiind: atunci ne-au bornbardat nemţii, după care au dat vina pe americani! - aşa aveau să facă şi la Lepzig şi la Dresda!, unde au ucis cu mâna lor, fascisto-hitleristă 630.000 civili, în majoritate refugiaţi din. Est, fugiţi din calea victorioasei voastre Armate Roşii - şi tot pe Aliaţi au aruncat vina!; - mă mai înşelam când scriam negru pe alb, începînd din 1972, în cartea Gherla, cum, prin 1958, de la Zarcă, prin găurile date în obloane, pândeam venirea Flotei a Vl-a urcată pe Dunăre, pe Tisa, pe Someş - aşteptînd să vină americanii şi ne libereze de ruşii ocupanţi şi de ruşiţii miorotici - când ei, săracii americani, porniseră încoace, să ne dezrobească, încă din prea-frumoasa lună mai 1945, imediat după ce semnaseră pacea cu aliaţii lor, ruşii, dar, vorba ceea din popor: drumu-i greu, zăpada-i grea, sărăcuţ de mumă-sa (azi şi mâine), nu,ajunseseră, decât după vreo 35 ani, în august 1979, prin însuşi preşedintele lor Nixon (cel care se îmbrăţişase cu Ceauşescu, călăul-şef al nostru, nu cu noi, victimele); - mă înşelasem când scrisesem, dar mai ales rostisem cu glas tare în direcţia prietenilor mei de atunci: Ivasiuc, Breban, Pintilie, Bernea,’ Matei Călinescu, Ion Vianu că ei, marii-intelectuali care consimt să frecventeze cocktailurile de la Ambasada americane organizate de James Barn.es jr. consimţ - şi participă (prin faptul că repetă papagaliceşte ceea ce le sugeraseră gazdele, pentru a putea raporta Ia Washington că îşi îndepliniseră misia de intoxicare “a poporului român Jurnal 2001-2003 471 - prin reprezentanţii Iui de elită” - anume: «Ceauşescu este un bădăran, un ignar care-şi martirizează poporul - dar este antirus, deci, de-al nostru!») - consimt şi participă la propaganda pro-ceauşistă, pro-comunistă făcută de prietenii noştri, americanii care lucrau mână-n mână cu neprietenii noştri, securiştii - abia după 1989 s-a dovedit că Marele American juca după cum îi cânta Micul Securist Român, care o avea “la mână, cu fotografii, filme” pe doamnă-sa (vorbesc, în continuare de ambasadorul Bames), mare amatoare de came-neagră-şi-veselă dacoromă - eu însă nu înaintasem cu bănuielile mele veninoase până la dedesubturile amănuntelor anatomice, rămăsesem la suprafaţa celor politice.. - minţisem de-a dreptul când afirmasem că americanii fuseseră de acord cu “pierderea teritoriilor” (citeşte: Basarabia, Bucovina, Herţa), în urma diktatului sovietic din 26 iunie 1940, iar că după război, pentru ei nu a existat nicicând vreo “problemă a Basarabiei şi a Bucovinei” - drept care nici nu menţionau, în roşu, pe hărţile lor, curente (ca la Ţările Baltice) că SUA nu recunosc anexarea lor de către URSS - inexistenţă tradusă şi prin absenţa răsunătoare a unei emisiuni specifice la Radio Europa Liberă (dacă nu exista “problema”, ce să caute emisiunea?) - fiindcă: ba da: existau hărţi pe care nu era scrisă citeţ, în roşu, ne-recunoaşterea anexării teritoriilor româneşti de către URSS - dar nu le ştiam eu; şi ba da, exista, la Europa Liberă, o emisiune “specifică”, dar nu o remarcasem eu, atât de bine camuflată era...; Miercuri 11 iunie 2003 Continuu şi azi autocritica severă, ba chiar autodemascarea de tip Piteşti: - ...Recunosc, spăşit că, scriind articolul “Şocul de la 11 septembrie”, nu numai că nu ţineam seama de adevărul adevărat: că de la acea dată-fix/ă/ devenisem cu toţii americani, dar îi insultam pe Tismăneanu, Shafir, Oişteanu, A. Comea şi alţii asemenea, negîndu-le americanitatea din moşi-strămoşi; ce să mai spun de alde D.C. Giurescu, Mihăieş, S. Tănase, Antohi, Mungiu, Pippidi, Adameşteanu, G. Andreescu, Buzura, Firan, Geoană - recent (dar temeinic, aşa cum le fac pe toate, românii) trecuţi la evanghelismul transoceanic... In loc să-i împroşc (în mod mârşav, cum zice Liiceanu) cu noroiul calomniei mele resentimentare (iar aceasta este o trimitere în Marta Petreu), trebuia.să le înalţ imnuri de slavă că avuseseră nemaipomenitul curaj de a se declara “cu-americanii” pe vremurile astea, tulburi, dominate de bolşevici - ba chiar de securişti: în Rusia KGB-istul Puţin; în Polonia securistul tânăr, leat cu Puţin: Kwasnievshi şi cel mai bătrâior: 472 Paul Goma Lezsek Miller; în Ungaria securistul lor, Medgyessi - se pare, după nume, şi el ardelean ca Asztalos-Măgureanu şi, ca să închei cercul: în România eternă: eternul Iliescu... Numai că chiar şi eu am circumstanţe atenuante: cum nu sânt mai deştept decât Deştepţii Patriei Române, dar sigur: sânt (muuult) mai normal constituit decât dânşii, ca să mă exprim pre limba lor, am făcut o firească legătură între anume obişnuinţe americane din trecut (ca modul de recrutare a personalului autohton la ambasadele lor din România; ca modul de recrutare a jurnaliştilor la Europa liberă: să zicem: Popper, Emil Georgescu, Ratesh, Iorgulescu, N.C. Munteanu, Hurezean - şi atâtea altele...), cu actualele obişnuinţe de recrutare a... aliaţilor: au acceptat, mai corect: au-preferat-mai-bine (l-am tradus pe Rumsfeld în rumâneşte) să primească în NATO fostele ţări din blocul sovietic - cu aparatul de securitate şi de partid intact, iar în Irakul recent ocupat (pardon!: liberat...) să facă apel - pentru menţinerea ordinii americane - la foştii miliţieni saddamişti, conduşi de fostul lor şef, un general... Iată cum în clipa de faţă sânt tentat să fac apropiere abuzive, salturi peste contradicţii şi să afirm că.... toţi cei care se declaraseră (şi ei) “americani”, chiar dacă nu ajunseseră chiar-chiar, erau - de multă vreme - un-fel-de, cum ar veni: auxiliari ai lor: cum fuseseră nemţii nazişti trecuţi iute-iute în slujba ocupantului american şi slujindu-1 cu credinţă (în fine: cu frică); cum fuseseră algerienii - “supletivii, harki-ii” - în slujba francezilor; cum fuseseră - tot auxili-ari, dar cât de zeloşi! - ai americanilor, ca vietnamezii din Sud - aşa cum sunt, în momentul de faţă bestiile de miliţieni de sub Saddam deveniţi (nici măcar prin întoarcerea tunicii) bravi “poliţişti” irakieni prin voinţa Dumnezeului American... Cui nu-i place “apropierea” făcută de mine - să fie sănătos - şi... “american”. Se va fi înţeles că autocritica este numaidecât urmată de întoarcerea pe cealaltă parte a afirmaţiei: dacă zisesem până adineauri că-i albă, acum spun că-i albă, daca ieri afirmasem că americanii sunt văcari, azi repar şi spun: «din contra: sunt vaci...» - şi aşa mai demult, vorba profesorului de zoologie al lui Dimov. Nu pot închéia (deocamdată, se înţelege), fără a aduce vorba de “problema Orientului Apropiat”. Am zis ce-am tot zis de americani - şi de atentatul de la 11 septembrie, de acolo pornisem - că, în loc să meargă cu investigaţiile, cu măsurile, cu retorsiunile la locul-cu-pricina: Palestina - uite că şi rimează!-, să nu le mai caute-n coame israelienilor şi să-i poftească să se poarte, dacă nu ca reprezentanţi ai poporului ales, atunci ca reprezentanţi ai unui popor: care vrînd-nevrînd, va trebui să trăiască pe acelaşi pământ cu băştinaşii palestinieni - ei îl lăsaseră pe Sharon să-i masacreze pe “terorişti” -terori-zîndu-i - iar ei umblaseră după... Ben Laden, în Afganistan, în Irak... Jurnal 2001-2003 473 - ...Drept care zic, azi: Foarte bine au făcut americanii că făcuseră ce şi cum făcuseră! Ce aş fi vrut eu de la ei - la o adică? Să aibă bun-simţ? Şi ce să facă americanii singuri-singurei, de capul lor, cu bunul-simţ: să se şteargă la cur? Dar ei au maşini ultraperfecţionate de şters la cur, instalate, nu doar sub scaunul fiecărui aviator, fiecărui tanchist, dar şi în partea posterioară a combinezonului de luptă al fiecărui ostaş american: cum se caca pe el - de surpriză, de frică (singura chestie care-i umanizează pe roboţi), cum se pune în funcţiunea ştergătoarea de... parbriz de dindărăt - ba nu uită să deie şi cu parfum veritabil sintetic, din cel folosit în latrinele publice. Că aşa sunt ei, americanii: igienici - nu ca franţujii, care, în plus, nu i-au aprobat din inimă când inventau “arme de ucidere în masă” - şi ne arătau, prin mâna lui Powell, fiola cu. antrax (alb)? Şi mai în plus: mănâncă brânză împuţită - ce oroare, ce eroare, de logică! Deci, americanii au făcut bine că nu s-au ocupat de chestiunea Palestinei, ca motiv de căpătâi al terorismului islamic! Foarte bine că nu au condiţionat miliardele de dolari dăruite Israelului de un comportament de civilizat, hai să-i zicem: european (mai ales că îi bântuie şi pe ei gândul intrări i-în-Europa - de mână cu Turcia, desigur)! Dar unde ne trezim? în “Vechea Europă”! Nu, nu, de cinci ori nu! Israelienii au dovedit - prin tovarăşul Miller, polonez de viţă veche că ei nu se trag de la Paris, nici de pe la Frankfurt, ci dinspre Wilna şi de pe la Warzsawa. Acolo-i inima “Noii Europe”!, cum a decretat nu mai puţin tovarăşul Rumsfeld. Eu cam atât am avut de spus - dragi tovarăşi. Vineri 13 iunie 2003 Nu am mai notat pentru că: - ceea ce se întâmplă în Palestina nu-i bine - iar Bush s-a dat cu Sharon (prin bivolul Powell); - pentru că am mai făcut niscai “ediţii”: a 111-a, a IV-a, Dumnezeu să mai ştie... Sâmbătă 14 iunie 2003 - Jur! Azi am făcut ultima variantă - a ediţiei a Il-a. Dacă e curată (fără greşeli de dactilografiere, nu de altă natură), mâine imprim un exemplar, iar luni (sau marţi?) îl trimit lui Colesnic. Luni 16 iunie 2003 Azi am trimis şi hârtia şi LD lui Colesnic - i-am explicat în scrisoare că asta e cea bună! Şi Stăneştilor le-am trimis o copie. 474 PauI Goma Caniculă, dar nu din această pricină m-au apucat iar ameţelile. Mă duc să mă întind oleacă. încep s-o înţeleg din ce în ce mai bine pe Addie-Bundren, eroina lui Faulkner din Pe când trăgeam să mor (acesta ar fi titlul, dar nu merge...). Cred că am mai scris asta. Miercuri 18 iunie 2003 în sfârşit, mi-a telefonat (de la Cluj) Bocholier! îl credeam pierdut. Vine la Paris la începutul lui iulie. Aseară apucasem să mă culc şi chiar să trag un prim somn. M-am1 deşteptat din pricina zgomotului de pe stradă şi... pentru că tot eram treaz, m-am apucat de năzbâtii: am extras un alt capitol din Basarabia (cel cu istoria Moldovei...) şi l-am introdus drept capitol al 2-lea al variantei pentru traducători... Dacă Bocholier acceptă treaba, are să fie bine... Această variantă are să facă, în franţuzeşte, cam 200 pagini. Tot ieri - dar înainte de telefonul lui Bocholier - le-am trimis Stăneştilor un exemplar din S.R., rugîndu-i să facă ei microfişe de personaje. Nu ştiu dacă am fost destul de limpede în explicaţii. Vineri 20 iunie 2003 Vorba celuia: nu mai termin odată de terminat S.R.! Ieri am încheiat ediţia a Il-a, azi pornesc ediţia a IlI-a. în Vatra ultimul număr - despre premii literare - G. Adameşteanu scrie că în 1992 “eu [adică ea] şi cu Mircea Martin ne-am luptat împreună pentru Paul Goma şi Ion Negoiţescu. Paul Goma a luat premiul, Negoiţescu nu”. Pentru întâia oară aud această variantă. Adevărat, nu mă aflam acolo-la-faţa-locului, pe baricadele scriitoricimii române, deci nu ştiam că mă aflasem “în concurs” alături - cu atât mai puţin “împotriva lui Negoiţescu” - iar după eveniment nici G. Adameşteanu nici M. Martin nu mi-âu spus nimic. G. Adameşteanu încercă să bage un cui acolo unde nu are ce căuta: Nego şi Goma boxau la categorii diferite, nu la aceeaşi: Negoiţescu “concura” cu Istoria literaturii române de la Minerva, eu cu un roman Ostinato -.carte publicată de Mircea Martin la Univers. Cine concura: cărţile sau autorii? Au poate nu ştiam eu cum stăteau treburile, dealtfel prietena mea Gabriela îmi replica la fiecare luare-la-cuvânt: «Ce ştii tu, bă, de la Paris...» Admit: nu ştiam nimic - de la Paris.,: Numai că nici Negoiţescu nu ştia - de la el, de la München. Sau poate că ştiutul nu era pentru... căţei ca alde noi, ci pentru... Mă opresc. Jurnal 2001-2003 475 Adevărul va fi fost mai simplu - atunci, în 1992. Numai că Adameşteanu tot în aburi înoată şi cum nici ţinere-de-minte n-a avut vreodată... - de asta era bun romancier, de asta e prost publicist; şi catastrofal memorialist. Sâmbătă 21 iunie 2003 Solstiţiul iunie. S-a anunţat mari călduri - la noi: suportabile. Francezii se plâng - iar - de secetă. Popor de agricultori, care judecă timpul prin catastrofe: inundaţii, secete, incendii (de păduri, de păşuni). Şi, în fiecare an precizează: «O asemenea secetă (inundaţie) n-a mai fost de...» - dar nu spun pe loc o cifră: cincisprezece, treizeci de ani - pentru ca în cele din urmă să afli că “o asemenea” fusese acum doi-trei ani... Să fie ei alarmişti?, uşor de băgat în spărieţi? Da de unde! Doar... ţărani. Pentru agricultor - oricât de dotat tehnic-chimic, oricât de garantat de Comisia Europeană - tot meteorolgia, bat-o focul, face şi desface viaţa: când nu e prea-prea, atunci e foarte-foarte; când nu e destul, e prea-puţin. Aşa e în viaţă, când depinzi de “forţe”... -căci ele, forţele, e-he, nit te pui cu ele, băiete... Mi-s apropiaţi, chiar dragi agricultorii, fie ei şi ţărani d-ai noştri, dân popor. Fiindcă “schimbările” îi ating şi pe ei, cum altfel, dar pe dinlăuntru rămân aceiaşi anxioşi, supuşi “forţelor” - adică voinţei lui Dumnezeu. Dacă El dă ploaie - e bine; dacă dă El prea-multă - nu e (prea) bine. E odihnitor să ştii că pe deasupra “foiţelor” există El; un şef: primar, miliţian, prefect, secretar-general, rege. Probabil şi la asta se gândea Blaga când spunea că veşnicia s-a născut la sat. E o veşnicie ne-liniştită, una populată de spaime (grijile constituie fondul): că dacă plouă - că dacă nu plouă?: că dacă dau omizile, lăcustele, grindina? “Relaţiile cu natura” ale francezului: proaste; negândite, negospodăreşti: în legătură eu apa (de care Franţa nu duce lipsă - în prin-cipiu), agricultorul francez, chiar individual - vreau să spun: care exploatează singur, cu familia, o suprafaţă, mai ales de cereale - are un comportament de... american (dinainte de al II-lea război mondial: storcea de vlagă un teren - apoi îl lăsa pe acela şi desţelenea altul -numai că acum nu mai există suprafeţe virgine): de parcă ar muri la anul, deci până atunci trebuie să scoată tot ce e de scos din acesta. Duminică 22 iunie 2003 Ani’vaga presupunere: am aşteptat această dată: 22 iunie (dată sfântă pentru, mai ales basarabeni şi bucovineni), pentru a avea îndrăzneala să notez ceea ce am tot evitat:' Tratatul cu Rusia, deci spulberarea ultimelor speranţe. 476 Paul Goma Nici nu vreau să cunosc “amănunte” ale textului, nici ale condiţiilor în care a fost semnat. Sentiment de nesfârşit abandon. Şi nu mă consolează deloc faptul că îmi cunoşteam compatrioţii: lichele, fără strop de simţ moral, fără coloană vertebrală, putori, laşi, grăbiţi să treacă la altceva - “la treburi mult mai serioase”... Aşa au făcut în iunie 1940 Argetoianu, Ralea, Ţenescu, C. C. Giurescu, Tătărescu; aşa au făcut după 50 şi 60 ani Iliescu, Roman, Constantineşcu, Ciorbea, Geoană, Zoe Petre, Pleşu. Să nu fie uitaţi în veac! Să li se treacă numele în piatra-neagră a trădătorilor neamului românesc, alături de Groza. Luni 23 iunie 2003 Mi-a venit prin poştă nr. 25 al revistei Drepturile omului, trimisă de Mircea Sănescu - el publică articolul integral, cel din Timpul. încă nu primise scrisoarea mea. Mi-a telefonat de la Bucureşti Sergiu Grosu. A ajuns cu bine, cu “plicul” - aşazice el. Mi-a citit un fax de la Golesnic: are să tipărească éd. II-a “dincoace” - în 1.000 exemplare. Tot Sergiu Grosu: că a apărut în Aldine un text de prezentare a Săptămânii... - să fi înţeles greşit, că autor este Mircea Stănescu? Oricum, ziarul anunţă că în numărul viitor va publica cap. 8. Consolant. Chiar că nu mă aşteptam - deşi Mihai Creangă mi-a mai facdt surprize plăcute... Marţi 24 iunie 2003 Bush-preşedintele-minune: «Europa este de vină că africanii mor de foame: fiindcă nu permite cultivarea plantelor genetic modificate!» Şi nu s-a găsit un singur jurnalist să-i atragă atenţia lui Gâgă: a) Europa acordă Africii ajutoare de 7 (şapte) ori mai importante decât bogata şi lăudăroasa Americă; b) în America se cultivă so'ia, porumb gentic modificate(e), însă numai pentru hrana animalelor: deasemeni, bumbac - până la noi informaţii, bumbacul nu este aliment - ca lipsa lui să... provoace foamea. A doua chestie a lui Bush: la Guantanamo - o ruşine a ruşinilor -(iată unul din motivele pentru care s-au blindat cu “legi” care-i scutesc de a fi judecaţi de tribunale internaţionale pentru crime de război) -americanii au de gând să construiască o “sală” pentru.'., procesele talibanilor, precum şi un “local’ pentru execuţii! Jurnal 2001-2003 _____________________ __________________477 Unde sunt neruşinaţii americanofili de teapa unor A. Comea, M. Shafir, Stei ian Tănase, Antohi, Pippidi să explice “necesitatea” unor astfel de “reguli-şi-practici”? Miercuri 25 iunie 2003 Mi-a trimis dr. Olfeanu copia unui mesaj despre cartea topită de care-mi vorbise la telefon. Am înţeles că Ion Coja a publicat un articol în Ziua din 4 iunie privitor la asta; am mai înţeles - cu greu, textul semnat: Teşu Solomovici - este redactat ca dracu’ - citez din el: “în 1994 un grup de istorici militari: Alesandru Duţu, Nicolae Ciobanu, Alexandru Osca, Aurelian Miriţă, Petre Otu şi [civilii] Constantin Botoran, Ion Alexandrescu, Ion Calafeteanu; Maria Covaci, Irina Guţu şi Gheorghe Pintilie a stabilit un cbntract de colaborare cu Fundaţia Culturală Română în vederea editării unui volum de cercetări istorice: Situaţia evreilor din România îd anii celui de al doilea război Mondial - sub egida Tnsf.' de istorie şi Teorie Militară, Arhivelor Statului, Bucureşti, Arhivei Ministerului Apărării Naţionale şi a Centrului de Studii Transilvane”. Ar fi avut 3 volume şi s-ar fi ocupat de perioada 1939-194 (? -aceeaşi blestemată neglijenţă la fotocopiere, care a suprimat, aici, data, în alte părţi cuvinte întregi, absolut necesare corectei înţelegeri). I. Coja a afirmat că lucrarea a fost topită (deci, fusese tipărită!) “în urma presiunii exercitate de Conducerea Federaţiei Evreilor din România asupra academicianului şi scriitomlui Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române. Este o poveste imposibilă, a declarat Dorin Dorian (...) sunt în conducerea Federaţiei, nu e posibil să fi existat vreun (? cuvânt lipsă) împotriva publicării sau difuzării cărţii istoricilor de la Centru de Studii Transilvane fără să fiu înştiinţat (...) m-am interesat şi Ia alţi membri ai conducerii evreieşti, nu a existat un asemenea demers. Ion Coja care s-a decis să republice cartea «topită»” (ghilimelele aparţin lui Teşu Solomovici care semnează mesajul... în sensul că acea carte n-a fost deloc topită!- restul prozei sale nu prezintă interes. ! Faţă cu această “informaţie” sunt Obligat să fac pe detectivul, să lucrez cu deducţii: - Este cu totul verosimil ca F.C:E. să fi făcut demersuri pentm interzicerea unei' astfel de cărţi: făcuse cu Operele lui Eminescu, repurtase un succes epocal, de ce s-ar fi sfiit să ceară interzicerea (în fine, topirea) uhei culegèri de documente9 - este în natura evreilor să protesteze, să nege - ba chiar să ceară pedepsirea “vinovaţilor”; şi sunt îndreptăţiţi să o facă, din moment ce îşi apără “nevoile şi neamul”, vorba poetului naţional-antisemit...; 478 Paul Goma - Cum anume vor fi procedat? Probabil pe mai multe căi, dar prin foc-concentrat: aluzii, mirări, indignări, ameninţări, intimări. Nu cred că în acest caz (încă o dată: fiind vorba de documente publicate, evreii nu vor fi riscat să facă proteste scrise). Prieteneşte, semi-oficial; de la persoane din România, din. Israel, din Occident - la urechea nepoţelului lui Gogu Rădulescu, soţ al soţiei sale, Dorina... Convingerea : mea, rezemată pe o bună cunoaştere a “academicianului şi a scriitorului Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei” - cum ni-î prezintă, lung, Teşu Solomovici - este aceasta: Nu va fi fost nevoie de somaţii, de ameninţări cu distrugerea cărţii, oricare dintre evrei ar fi putut formula faţă de academicianul cu acelaşi titlu, mirarea-îndurerată, îngemănată cu mărturisirea jenată (o copiez după cea a preşedintelui Knesset-ului faţă de prim-ministrul lui Constantinescu: «Chiar mâine depun la Senatul american - spuneţi şi Dvs.: ce voi răspunde când voi fi întrebat cum mai stăm cu antisemitismul în România - ca să ştie dacă o primesc în NATO...?») - pentru ca Buzura, maramureşean curajos-foc, cel care se căca pe el numai la gândul (piei, drace!) că el cu mâna lui ar fi putut aşterne pe hârtie un cuvânt - ba chiar o propoziţiune întreagă! - care nu ar fi. fost “pe linie” - să şe execute fulgerător. Cum să rişte el să-şi puie în cap comunitatea evreiască - atotputernică mai ales în America? Adio călătorii, burse, subvenţii, cadouri! Adio chiar “Fundaţia” cu pricina -ce, te pui cu ei?, se va fi .întrebat în liniştea de mormânt al closetului toaletic cacademieianul Guşti. Mai răzbate o informaţie (despre informaţie): documentele ar fi fost publicate “fără un minimal, aparat critic”. Ceea cc duce la: a) asemenea documente .:- fără aparat critic? înseamnă că şi militarii - fie ei istorici - sunt români, nici nu se vor fi gândit că este de trebuinţă să indici de unde ai luaţ informaţia; b) “aparatul critic” nu va fi mseamnînd, în ochii evreilor, cum am fi înclinaţi să credem: indicarea amănunţită a surselor, ci... respectarea regulei realist-socialiste (unde eşti tu Sami Damian, apostol al portretizării, al “prezentării” unui eveniment... cu umbrele, de acord,' dar nu fără lumini”): «Adevăr integral - de acord, însă nu chiar cu totul integral!»... Cum aşa? Aşa, bine, fiindcă iată ce scrie Teşu: “Transnisţria rămâne marea problemă a istoriei contemporane şi democraţiei [româneşti. Dacă,, într-adevăr, cartea a fost topită, motivele cred că trebuie căutate în lipsa totală a aparatului critic. Documentele există dar [lipsesc cuvinte de la fotocopiere] la aţâţarea populaţiei româneşti, a armatei, române împotriva evreilor basarabeni ah acţionat şi specialişti ai serviciilor secrete româneşti şi germane. Chiar şi mareşalul Antonescu a căzut, în multe cazuri victimă acestor Jurnal 2001-2003 479 operaţiuni de intoxicare şi manipulare. A publica toate documentele, unele insuportabil de antievreieşti, fără a le însoţi de'un minim aparat critic poate implica penalul (subi, mea; P.G.). Vasăzică aşa: - “dacă, într-adevăr cartea a fost topită” - această îndoială exprimă confirmarea: da, cartea a fost topită; - “motivele, cred că trebuie căutate în lipsa totală a aparatului critic” - de unde cunoaşte (sau bănuieşte) Teşu Solomovici motivele topirii, dacă nu cunoaşte cartea? De unde ştie că nu avea aparat critic? înseamnă că Dorel Dorian minţea când afirma că “nu a existat un asemenea demers din partea FCE”!; - “la aţâţarea populaţiei împotriva evreilor basarabeni” (de unde scoate Teşu doar categoria “evreilor basarabeni”? Sorin Toma şi alţi entuziaşti erau “basarabeni”? Dar cei aduşi cu camioanele de peste Nistru - tot “basarabeni” erau?) “au acţionat şi serviciile secrete” - ce nevoie de aţâţare din partea serviciilor secrete, când zeci de mii de militari români în retragere; când zeci de mii de civili basarabeni încercînd să se refugieze fuseseră agresaţi de evrei, unii răpiţi, alţii ucişi? A, Teşu trimite la acuzaţiile de spionaj sovietic formulate de autorităţile româneşti la adresa unora dintre ei? Dar chiar din mărturiile (publicate de M. Carp) reiese că ostaşii nu aveau nevoie să fie “aţâţaţi”, pentru a nu uita umilirile din timpul retragerii; - “A publica toate documentele, unele insuportabil de antievreieşti” (...) “poate implica penalul...” Ca să vezi! “Insuportabilă” ar fi, după Teşu, publicarea documentelor (“documentele există”) - şi nu, doamne-fereşte faptele agresorilor! Deci, adevărul este... insuportabil de antievreiesc! Deci nu erau “insuportabil de antiromâneşti” actele evreilor (adulţi, adolescenţi - şi copii), agresîndu-i pe români fizic şi verbal prin cuvinte, “insulte” învăţate în familie, în mare secret: “Faşist!” “Moşierist!” - şi mai ales: “Ţâgan!” Şi, în bună tradiţie, ameninţă cu... darea în judecată pentru... calomnie..., scontînd pe frica băgată în oasele românilor de peste jumătate de secol de teroarea bolşevică, rusească, exercitată prin mai ales evrei. Ce măgar, Teşu Solomovici! Joi 26 iunie 2003 Căldură, căldură. Ieri, în Irak mai mulţi soldaţi britanici au fost ucişi de irakieni -când obiceiul erâ ca englezii să fie omorîţi de americani... Motivul -de necrezut, la englezi: ca să facă percheziţii în/„căutare de arme 480 Paul Goma (individuale, se înţelege, nu alea pentru care au început războiul), au intrat în casele oamenilor însoţiţi de câini! Şi eu care îi credeam pe englezi elementar-instruiţi... Da’ de unde!, au învăţat de la analfabeţii americani să nu ştie nimic - în afară de dat cu boamba. De când m-am oprit din a strica prin o nouă variantă Săptămâna Roşie, nu-mi găsesc locul, nu-mi aflu rostul. Ficţie nu mai scriu în veac - m-am lecuit de anul trecut când cu Bătrânul şi Fata - jurnal: da, însă cum am promis că nu mai scriu nici despre Irak, nici despre americani, nici despre israelieni... Mă apucă adesori un dor de a scrie... amintiri. Din copilărie, desigur. Numai că le-am cam scris, cum ar relativiza jumătatea apolzană din Manolescu. Atunci: amintiri din adolescenţă - le-am scris şi pe acelea; din tinereţea mea cea fericită - le-am scris, le-am pus pe hârtie şi pe cele din maturitate, şi de la bătrâneţe. Necazul meu: de câţiva ani nu mai am energie - pentru scris; miau diminuat mult, nu “forţele de creaţie”, ci banala putere: de a da cu sapa,/ de a călări iapa - de a scrie. La acest necaz se adaugă acela de a-mi fi pierdut cheful (de a scrie). Va fi un cerc vicios: nu am chef pentru că îmi lipseşte energia; nu am puteri - fiindcă nici chef nu am. Tot ce am făcut de când mă ţin de Săptămâna, ediţia a Il-a (şi pentru că nu am chef nici energie, am trecut grabnic la a IlI-a ediţie...) a fost cârpoceală, cioca-boca pe untext.dat, reparaţie, recalibrare... Sâmbătă 28 iunie 2003 Nu mă înşelase auzul în convorbirea de luni cu Sergiu Grosu: Aldine din 21 iunie (!) a publicat pe ultima pagină un text de Mircea Stănescu: “Goma şi «legea tăcerii»” - foarte bun; este reprodusă coperta, adresa şi telefonul editurii. Bun! Fiindcă - totuşi - lucrurile bune din acest număr nu se rezumă doar la augusta-mi persoană: - Pe prima pagină este publicată o telegramă adresată tovarăşului Geoană de către veteranii de război - în ea se cere să fie publicat textul Tratatului cu Rusia (se vorbeşte la viitor, deci în clipa redactării exista şi responsabiliul şef: Iliescu - de ce nu e adresată şi lui telegrama? nici lui Constantinescu?, nici lui Ciorbea?). Bun!! - în interior, pe două pagini, cu poze, un documentar semnat de Alexandru Mihalcea: “Şaba - limanul făgăduinţei, pământul prăpădului” - despre soarta elveţienilor colonizaţi pe malul Limanului. - Pe pagina a 4-a, sub titlul: “Renaşterea unei cărţi «topite» ' sunt reproduse două pagini de gardă din vol 1. (1931-1941) a cărţii Situaţia evreilor din România despre care emisesem şi eu o ipoteză când comentasem “articolul” lui Teşu Solomovici în care el reproducea Jurnal 2001-2003 481 negaţia lui D. Dorian că Federaţia Evreilor ar fi intervenit pentru nepublicarea cărţii... Ei, bine, se pare - fiindcă nu cunosc, toate amănuntele afacerii -că am avut dreptate: N.u era nevoie ca evreii să treacă la ameninţări pentru ca Buzura să fie băgat în.boale şi. să trimită el la topit cartea. De unde concluzia (care mă priveşte numai pe mine): când .nu ai documente, te adăpi la izvorul... intuiţiei. Iată explicaţia din Aldine: “.. .în preziua lansării ei pe piaţă, cartea a fost interzisă şi dată la topit, din ordinul d-lui Augustin Buzura, directorul Fundaţiei Culturale Române. Motivul: protestul unor âşa-zişi istorici evrei, foşti profesori de marxism la ‘Ştefan Gheorghiu’’? (sub, mea). Fără 1 a se fi arătat în toată... bezna fapta vajnicului maramureşean Buzura, pot aduce alte probe... rezemate pe intuiţie: - momentul “evenimentului cultural” (după numele Fundaţiei Cândia, devenită Fundaţia 'B uzuri a - tot a Securităţii rămânînd, altfel marele anticomunist Buzura nu.ar fi rămas înşurubat acolo, sub trei preşedinţi: Iliescu I, Constantinescu, Iliescu II....), adică distrugerea unei cărţi de foarte mare importanţă pentru comunitatea românească, ţinută în ignoranţă peste jumătate de secol în legătură cu propria istorie: 1994; (încă) nu ştiu numele celorlalţi din “delegaţie”,, dar de unul sânt sigur (chiar de nu va fi fost şi profesor la Ştefan Gheorghiu): Radu Florian: cu prestigiul său de supravieţuitor al Trenului Morţii - dar şi cu aura celui care, înainte de 1989, îl vizitase pe Cioran la Paris - nu este inutilă precizarea: în legendarul apartament de pe rue de I’Odéon), după care a publicat în Luceafărul un “interviu indirect” cu mârele-înrăit - aici deschid o lungă paranteză, dar să se ştie: o închid!... [cel care îmi provocase mie mirarea-obraznică - în prezenţa Monicăi Lovinescu, pe stradă, după ce ieşisem de la biserică română -că'ditamai “reacţionarul” acceptase să stea de vorbă cu o bestie de politruc - despre care.chiar eu îi povestisem, mai ales “procesul din iunie 1956” - iar el încercase sa o dea1 pe glumă: .«Am vrut să văd cum arată un comunist», şi eu, după obicei, dînd cu bâtâ-mbaltă: «Şi ce aţi văzut - în oglindă?»]... - continuu: deci .Radu Florian - cum să lipsească el de Ia o asemenea “âcţiune-de-luptă-împotriva-faşismului românesc”? - va fi constituit un stâlp de nădejde al “opiniei publice indignate”. Nu merg mai departe cu deducţiile - bat pasul pe loc, în spinare cu sacul meu de păţanii. 1 a) carte topită - cam în aceeaşi perioadă - Lÿceanu mi-a distrus Culoarea curcubeului (după ce a fost retrasă de pe piaţă - la cerera 482 Paul Goma cui?), iar Sorescu st distrus plufnburile la Gardă inversă. - inutil să întreb: «la cererea cui?», fiindcă sânt convins: nimeni nu-i ceruse lui Sorescu să facă ceea ce, iată, ştia el, din moşi-strămoşi: să-şi păzească interesul, cu orice preţ; ■ b) carte facutâ-nepublicată: Uşa noastră cea de toate zilele - la Cartea românească a lui Marin Preda: Aşadar,. Ivasiuc, nu doar un “apucat”, ei nebun, periculos (dar, vorba lui Shalom Alehem: unul care sparge numai geamurile caselor altora...), nu doar un turnător - atunci, în 1970, nu ştiam - ci un lansator de calomnii de necombăţut: fără să fi citit cartea, se pomeneşte, zicînd că e una “cu cheie:, sub personajul cutare este Nicolae Geauşescu, sub cutare: Elena Ceauşescu” - iar confraţii - în ordine: Marin Preda, Gafiţa, Ţepeneag, Mircéa' Ciobanu nu au avut îndrăzneala, normală de a contrazice, afirmaţiile iresponsabile v şi mincinoase - ale lui Ivsaiuc (dar,, cine ar fi crezut? -eu, da;' Geta Dimisianu şi 'Al. Paleoiogu, ei'au contestat “prezenţa cheii”). Rezultatul: cartea “nu a fost-aprobată” (dar, nu respinsă!); autorul interzis, nevasta şi socrul autorului şi ■ ei. interzişi ! Aici nu a intervenit Organul: cenzura, securitatea, ci... frica-de- securitate. Tăcînd, au favorizat rostogolirea avalanşei, stârnită de pietricica lui Ivasiuc. ; v, : Fireşte, nu fac parte dintre.“creştinii” (unde mai pui: ortodocşi!) care, în cazuri ca acesta dispensează partidul, sistemul, securitatea de. orice responsabilitate - «E-hei, dac-ar fi ştiut Nea Nicu ce porcării se fac în nUmele lui...»:.- asta este gândirea scurtă, scurtată, de rob din tată-n fiu,>care încearcă să se pună bine cu Stăpânul, dînd întreaga vină, pe vechil; 1 ; . .. • .Fireşte, nu fac parte nici dintre “creştinii” care se arată gata să ierte “micile păcate” ale lui Liiceanu, chiar pe ale lui Sorescu - precum-Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi Gabriela • Adameşteanu - mai ales că nu lor le topiseră cărţile.:.. oltenii - ci unui basarabean ca mine!, consolînd victima: «Lasă, că scrii alte cărţi” - ca şi cum despre asta ar fi vorba, despre eventuala distrugere a unicul exemplar - ci despre, fapta neculturală, anticulturală a oltenilor Liiceanu şi Sorescu, a maramureşeanului Buzura; Ce. fel de “director de opinie” (mai.) poate fi acela care distruge cărţi? La urma urmei, această faptă - este rexuha'.ui direct al “rezistenţei prin cultură”: acest mod egoist, supraindividuaiisbde a... evita Iovi-turile puterii i-a fasonat astfel: pe /marii intelectuali” numiţi, mai sus nu i-a interesat decât propriile cărţi -/‘produsele" altora să fie. apărate de autorii; lor - şi numai de ei. . Şi iarăşi rostesc un cuvânt sforăitor: solidaritate (scriitoricească). Mă tem .că nimeni dintre Ponfraţi nu înţelesese ce scrisesem eu despre Blandiana, cea care declara în Convorbiri literare că:., (nu citez): Jurnal 2001-2003 483 înainte de 1989 nu era posibilă solidaritatea, însă acum, că e posibilă... Veşnica, eterna, nemuritoare voie-de-la-poliţie la român. Duminică 29 iunie 2003 Am lucrat din greu la'Post-Scriptum 3. în cele din urmă l-am făcut, l-am lipit, urmează ca luni să-l trimit lui Colesnic. După amiază: telefoane de felicitare de ziua onomastică: de la Gabriel Pleşea, aflat pe Coasta de Azur," în vacanţă; de la Stăneşti - cu care prilej i-am mulţumit lui Mircea pentru textul-surpriză din Aldine; de la Niculiţi (am aflat că a început “şantierul” la Paltinu); de la Ştefana Bianu (a avut necazuri , cu moartea soacrei) şi de la Anca Haţiegan (în principiu dispusă să dilate textul trimis). Iată, deci că am cel puţin cinci prieteni - or să se manifeste încă vreo trei prin poştă... De ce mă plângeam că sânt singur? De mâine se schimbă vremea - cel puţin aşa ne ameninţă meteorologii. Eu n-am suferit de'caniculă, dar floricelele, bietele... IULIE Marţi, 2 iulie 2003 Nici nu se putea început de lună mai cu-fără-noroc: azi am primit scrisoare de la Victor Frunză: Nu-mi poate publica Sabina: nici unul dintre librarii interogaţi nu a acceptat cartea lui Goma. Au tresărit la auzul numelui autorului, dar răspunsul a vizat cartea... Pretextul, de multă vreme folosit, turuit ca învăţat pe de rost: «A mai fost publicată» Sunt buni compatrioţii mei la învăţare-pe-de-rost a refuzurilor diplomatice: “textul” îmi aduce aminte de ceea ce îmi relatau, în februarie-martie 1977 cei doi-trei foşti puşcăriaşi care, păţiţi, se consultaseră mai întâi cu “înţelepţii noştri”: să sfe ducă la Goma, să semneze apelul acela pentru respectarea drepturile omului? Iar înţelepţii: Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Bemea, Carandino. Goposu (pe ■ care îi vizitaseră pe rând, în morhente diferite, numai între patru ochi), răspunsesem, turuind lecţia învăţată... Ca şi librarii actuali - tot ai noştri-înţelepţi, doar şi ei se ocupă de..: carte”. Tripleta infemalo-culturală Liiceanu-Monica Lovinescu-Adameşteanu a prosperat, a făcut pui în deceniul scurs de la păţania lui Florin Ardelean, editorul celei de a Il-a ediţii,a Culorii curcubeului: n-or fi ei, acurii, exact exact aceiaşi juşti tovarăşi de la difuzarea-cărţii, însă cum difuzarea culturii- 484 Paul Goma rezistente în comunismul post-comunisf nua fost stârpit din România, ba chiar prosperă - ţinîndu-se de degetul mic, ca îndrăgostiţii - cu Securitatea eternă... Cât rău mi-a făcut prietenii-dragi ai mei, altfel şi ei autori de cărţi! Consolare: am întrerupt însemnarea cu Sabina, fiindcă... ...Mi-a telefonat Colesnic de la Chişinău: a primit coletul cu laser-discul, trimis în 17 iunie: două săptămâni pe Drumul Postii! Are să “culeagă” cartea după înregistrarea de pe L.D. L-am anunţat că ieri i-am .trimis un supliment, pe hârtie, acesta, urmînd a fi cules de mână. N-a fost deloc impresionat, fin sensul de: contrariat; nici supărat că îi tulbur procesul de producţie - de parcă nici n-ar; fi român! Mai ştii: voi fi avut dreptate când îi vorbearmde bine pe basarabeţii mei: oricât de arzătoare le-a devenit nevoia de a ajunge-din-urmă Ţara Mumă, de a se adapta (şi în,sensul rău) la “nivelul” românilor de pe malul, drept al Prutului, mai păstrează câte ceva din verticalitatea lor nativă. Se vede că o teribilă oprimare sociaLpolitică,. dacă e însoţită de una naţională, în final e mai puţin devastatatoare decât... reducarea (şi dacă aş zice: auto-reeducarea?) la care au c'onsimţit ceştialalţi - care au crezut că bolşevismul adus de ruşi poate face casă bună cu naţionalismul elaborat sus, la C.C. al P.C.R. - mai scurt: naţional-comunismul. Miercuri 2 iulie 2003 Aseară am avut o convorbire telefonică neplăcută. Neplăcerea s-a făcut simţită abia când am început să i-o povestesc Anei. Nu, nu nu: nu sânt oimsocial. Dacă aş fi fost, aş fi consimţit la “un mic-serviciu”. Dar aşa, am provocat decepţie; la urmă, ca să nu fie dubii, a venit şi recomandarea: Să vă mai gândiţi... Necazul vine şi din ceaţa în care s-a desfăşurat discuţia. Persoana care îmi vorbea fusese “delegată” să-mi vorbească de persoana care nu vorbea.(abia târziu, după convorbire, am dedus motivul...). Apoi: nu mi s-a spus limpede care este “miza” şi cine-ce mizâ pe răspunsul meu favorabil. Pe scurt: atât persoana vorbitoare cât şi persoana ascultătoare ar fi trebuit să cunoască motivul pentru, care propunerea lor nu avea^să^ fie acceptată - doar existau probe scrise şi demult scrise,, re-scri'se, însă eu nu am lungit convorbirea (ei chemaseră), deci nu am explicat ceea cei în subconştient, ştiam bine, eram sigur: că inteflocutorul nu avea.: nevoie de explicaţiile mele, de argumentele mele; şi nici nu mi-am manifestat mirarea (eventual indignarea) că mi se face o astfel de propunere. Am mai spus: pe loc, nu am văzut motivul telefo-nului (mai corect: al apelului la ajutor). Nici acum nu sunt sigur-sigur, însă elementele, alcătuitoare la această concluzie duc. 485 Jurnal 2001-2003 Oamenii aveau nevoie - urgentă, - de ceva; acel ceva li se promisese direct (sau îşi vor fi imaginat ei că îl vor obţine) dacă mă convingeau pe mine şă fac ceea ce eu nu am acceptat (mi s-a părut firesc, normal să refuz). Paranteză: păcătoasa de limbă română (draga'de ea!): cum unii rostesc una, celălalt înţelege alta - o “altă” pe care emiţătoml nu o cunoaşte, chiar dacă a frecventat, lhnba-scrisă a receptorului... Voi fi devenit din cale afară de iritabil, însă iată: nu-mi place să mi se spună.: «M~ai decepţionat» - dintr-un rhotiv al dracului de simplu: chiar dacă în sinea mea (cea rea...) nu pun semnul egalităţii între mine şi ceilalţi, în relaţiile în care cuvântul este vehicul, păstrez egalitatea - sau încerc să o păstrez. Pentru mine “a(-l) decepţiona” pe partenerul de discuţie, de relaţii echivalează cu. o formulare nepoliticoasă, neegalitară, chiar ofensantă - pentru că propune o “etajare" a persoanelor: “decepţionatul” este*•„•fireşte, superior (ca vârstă, ca situaţie socială, ca ascendent psihologic) celui care, cică, l-a decepţionat. Şi, îl urechează - fiindcă l-a decepţionat.,.,,Cum reacţionez în caz de nepotrivire de opiniLIa un moment dat? Simplu: anunţ că nu sânt de acord cu interlocutorul; că ,eu văd altfel lucrurile; că mie mi se pare - dar poate că mă înşel... - că puteam vorbi şi de... Mult mai puţin mă răneşte, ba chiar deloc: «Nu ai dreptate!», «M-ai minţit!» fiindcă lasă deschis dialogul, însă ce poţi răspunde la: «M-ai decepţionat»? Eventualul răspuns: «Nu te-am decepţionat...» sună a disculpare, nu a... replica. Aşa că taci - tu, decepţionantule! Altceva: ca tuturor foştilor puşcăriaşi şi mie îmi sună profund antipatic “promisiunea-ameninţare”:, «Te mai gândeşti...» Fiindcă aşa ne ziceau anchetatorii după câte o interminabilă anchetă-zilnică (care putea dura şi... 18 ore!): tortură morală, trupală - când oboseau ei, bestiile care se schimbau des, de tine nefiind vorba: «Te duci jos - (la celulă) şi te mai gândeşti...» • Bine, dar ce ar fi trebuit să fac - dacă aş fi înţeles pe loc dorinţa interlocutorului? Să fi acceptat ce îmi, propunea, solicita - în ciuda evidenţei?, în ciuda informaţiilor pe care le deţinea şi care toate îi spuneau că eu nu voi fi de acord? Doar... câlcîndu-mi pe inimă -pentru a face unservidu,, a da 0 mână de ajutor («care tot nu te costă nimic...») unui .prieten? împotriva principiilor? De acord, „pentru a face un serviciu unui prieten, unii buni prieteni buni îşi calcă pe inima “principiilor”, ce nu face un prieten care la nevoie se.eunoaşte?- ei, ce se întâmplă, după ce-mi calc? Ei, ce: rămân şi fără “principii” - altceva nemaiposedînd pe lumea asta: nici casă, nici masă; nici ţară, nici nimic-nirnic-nimic. Sper din toată inima că am făcut o deducţie abuzivă. De aici, povestea - lungă, lată. Sper să mă fi înşelat eu. R ■y 486 Paul Goma Joi 3 iulie 2003 - De dimineaţă: severe arrieţeli. Mă străduiesc să mi fac mişcări bruşte ale capului, în niciun caz rotiri... Mă întorc ca lupul (ca ursul?), cu gâtul ţeapăn:.. • 1 A plouat cu găleata azî-noapfè. S-a rupt o “atâmeâ”’ conţinînd nişte flori - atâta pagubă, ăm pus-o pô balustradă. înainte de ploaie am semănat (recolta â Ii-a, ediţia a doua;,.) “mărar galben”, belles de jour şi zorele. Preocupări care m-âu ţinut treaz toată ziuă de ieri - şi seara -oricum,- otrăvit de “incidentul telefonic” de alaltăseară.'Amestec de regrete că nu am ajutat un prieten şi de spaimă că m-arti dès-sobializat într-atâta, încât pun mai presus de “servicii prieteneşti” nişte căcaturi de “principii”.''Chiar dacă se va dovedi că intrasem la idei (şi gata, fandacsia!), tot nu se va schimba situaţia mea: fără ieşire - nu mă mai schimb, la vârsta asta şi la “cimentarea” (şi dacă: împietrârea?) unor oarecari vorbe-vorbe... '■ 1 -a După amiază: a telefonat Niculiţă. A trecut pe acolo Bukiu. A cumpărat câteva cărţi’ce avea prin casă...: Tot el mi-a c’onfînnat temerea; Din păcate. Mi-au mai diminuat ameţelile. Măcar atâta. Vineri 4 iulie 2003 Am primit de la Sergiu Grosu o pagină din Aldine (numărul din 21 iunie - următorul va cuprinde cap: 9 din S.R). Şi copia unüi text de Valerian Stan prin-care se apără de un atac semnat Dan Pavel şi Iulia Huiu. ■ " - [E-am cunoscut pe Dan Pavel în'primele luni ale anului '1990, la o cafenea din apropierea smdioului parizian al Europei libere. Monica Lovinescu mi l-a prezentat în termeni ditirambici.1'Pentru că mi m-am arătat la înălţimea recomandărilor sale - în vreo jumătate de oră, în afară de Bună-ziua iniţială nu i-am adresat alte cuvinté - s-â supărat (Monica, nu Dan Pavel!)- deşi în afară de tăcere, nu zisesem nimic:.. Când m-a. întrebat (mai târziu): în stilul D-sale: «Dar ce ai ca omul, omule?», am ridicat din umeri. Ca să scap de'un'răspuns detailat, am zis că «omul» nu mi se părea a fi de pe la noi... Monica nu a înţeles ec mormăi - şi am rămas la1 asta. Citisem nişte texte de-ale lui D.P. - nu doar din 22, de curând înfiinţată (am impresia- că fosese printre fondatori,' alături de Stelian Tănase) - şi mi se păruseră... “ca la Flacăra”. Or textele lui nu erau “ca la Flacăra”, mai rău: ‘‘ea la “Viaţa studen-ţească” - aflu acum din textul lui Valerian Stan. Fireşte, pe vremea aceea numele “Zoe Petre” nu-mi spunea: nimic. Acum, când ştiu că Dan Pavel şi cu Zoe Petre îl “consiiiau” în tandru duet pe Emil Jurnal2001-2003 487 Ucrainescu, zis şi Ţucu Cocostantinescu, mi se luminează peisajul (corect: mi se întunecă România...). Nici măcar nu rog sa fiu crezut pe cuvânt când spun că îl “mirosisem” (ca individ neffecventabil, unsuros, pânditor) şi că din această pricină nu-l luasem în seamă. Corect ar fi: nu îl mirosisem ca ffecventabil - ceea ce, din partea mea, este o greşeală...]. Din citatele produse de V. S. (din opera lui Dan Pavel) reiese că autorele este un român autentic: când formulează acuzaţii, nu numeşte “izvoarele” pe care s-a rezemat. Obişnuinţă de securist - nu e necesar să fi avut grad, uniformă de Secu - doar să fi lucrat în presa de dezinformare; să fi trudit - ca Dan Pavel - în campanii dé intoxicare naţionalistă-ceauşeză (antiungurească) a boului de român: da. (Nu am ştire dacă va fi participat la campania... prosemită - ca americanolatru şi bursofag impénitent - însă ar fi exact acelaşi lucru, chiar dacă pare contrariul). în ultima vreme îl băgasem în seamă - în foarte treacăt - pe Dan Pavel ca unul dintre americanofili (bântuie tot felul de congrese, colocvii - vorbesc numai de cele interne - l-am remarcat ca pe o străluci- toare nulitate la o chestie a “liberalilor”, unde se discuta despre Irak...); până adineauri îl ştiam doar în ceata bursierilor care îşi plătesc pumnul de dolari lingînd cururi prin cuvinte (obişnuinţă la el, doar fusese lăudător ăl Ceauşescului până în prag de “rivuluţie” - acum aflu că nu doar o bursă l-a răsplătit, tovarăşul nostru de nădejde este... - ce poate fi un obedient lingător al comunismului. în faţa... anticomuniştilor americani? - iată ce: “director al Biroului PER (Project on Ethnie Relations)! Cum altfel, dacă luptase cu dârzenie împotriva ungurilor, sub stindardul lui Ceauşescu? Adevărat, D. Pavel este un fost căcăţiş în comparaţie cu colonelul Secăreş, cel care conduce operaţiile de racolare a “cadrelor” pentru perenizarea Securităţii. Dar orişicâtuşi. Oricum, rămâne purtător de desagi în serviciul Zoei Petre. Sâmbătă 5 iulie 2003 Iată peste ce dau, sub titlul “Mot pour moi” la “Curierul cititorilor” din Télérama (5-11 iulie 2003) - Michèle Mialane din Lardy: “Am citit articolul asupra noului antisemitism” [prost făcut, rău scris, pe de-asupra pârîcios: dădea întreaga vină a “antisemitismului41 în Franţa pe arabi: câteva bune milioane de... alegători... - nota mea], “Să fim serioşi”j continuă M.M. “angelismul islamofil a unei anumite stângi mă irită ca şi confuzia, savant întreţinută, de oameni tot atât de inteligenţi - deci fără scuze, ca Finkielkraut - între evreu, israelian, sionist, deci între antisemit, antiisraelian, antisionist. Sânt antisionistă din 1967. Pentru mine sionismul este un (o formă de) colonialism, deci 488 Paul Goma sânt antisionistă pentru că sânt anticolonialistă. Cum poţi accepta în gura israelienilor înşişi termeiiii «colon» şi «colonii» şi respinge termenul «colonialist» aplicat Statului Israel? Bătrâna lingvistă care sânt ar vrea să afle...” Bătrâna lingvistă este, cert, evreică - nu am auzit de sionişti ne-evrei, fie ei şi foşti .Va fi fost şi israeliană (“pe bază de sionism”, ar fi zis tov Brucan, pe când combatea la Scînteia şi această “plagă a zilelor noastre”), dar de la războiul de Yom-Kipur a încetat de a mai fi... Spuneam-scriam eu, biet goi, altceva? Este adevărat: excesiv cum sânt, am umblat şi pe la alţi termeni pe care i-am lipit pe fruntea imaculată a Statului Israel şi a susţinătorilor principiilor lui, mai ales ale practicilor (de stat şi de partid, adaug, veninos şi antisemit): terorist, rasist - şi consecinţă: segregaţionist - confesionalist... Ce păcat Că evreii-români (adopt acest termen pentru cei născuţi-crescuţi în România, dar emigraţi în alte părţi ca Volovici, Shafir, Socor, Tismăneanu, Oişteanu şi alţi bravi apărători ai americanismului cel care, după ultimele informaţii, este o formă, de acut proisra-elianism) - păcat, ziceam, că nu citesc şi presa franceză, în special cea de stânga, iudee, ca Le Nouvel Observateur - ia să înşir doar nume cunoscute de francezi evrei semnînd acolo: Jean Daniel - directorul, Claude Weill, Bernadette Àtlan, René Backmann, François Schlosser, Robert Schneider, Henri Ghirchoun, Dominique Nora, Victor Cygielmann, K.S. Karol, Claude Askolovici (autor al articolului incriminat de cititoare), Alain Chuffan, Sara Daniel, iar printre colaboratorii permanenţi: Catherine David, Bernard Frank, Didier Jacob, Mona Ozouf... : - ar afla câte ceva pentru cultura lor personală, întristător de unilaterală). Dar cu cine să dialoghezi? Cu monologhişti născuţi-şi-făcuţi? Cum să pot discuta “despre Holocaust” cu fostul meu prieten Mihai Shafir? Cum să am un schimb - amical - de opinii cu fostul meu prieten Vlad Socor (îl pun aici şi pe fostul meu... cvasi-prieten Tismăneanu), când ei au îmbătrânit ca evrei în RPR şi au făcut parte din familii alcătuitoare a castei supra-ultra-privilegiate - şi închise? în anii 1966-1968 când îi cunoscusem (prin Ana Maria, ea mi-i aducea în cămăruţa de pod de la Sterescu, “întru alfabetizare”, termen neinsultant, atunci) pe Vlad Socor, pe Iurie Chişinevschi, pe Costea Vinea, pe fratele Luminiţei Coler, pe Petruţ Manu... - ca să le povestesc “despre Gherla”, “despfe Bărăgan”, “despre Piteşti” - şi, fără vrerea mea, să provoc tragedii în familiile lor... - continuu fraza: când îi cunoscusem, în urmă cu 40 de ani toţi aceştia se arătau receptivi la suferinţele celorlalţi, la persecuţiile la care fuseseră supuşi românii şi de către părinţii lor; receptivi şi doritori să afle cât mai multe despre partea lor de vină (când eşti tânăr, îţi asumi vina părinţilor în mod natural - fiindcă eşti tânăr, deci: drept...). Jurnal 2001-2003 ________________________________________489 [O pauză - de respiraţie: constatând că Ana era prietenă cu toţi aceştia, iar acei-toţi făcuseră liceul “Petru Groza” de pe strada arhitect Mincu... (întâmplător, Fabrica de Poeţi Eminescu era, în 1954, pe Şoseaua Kiseleff, iar drumul spre staţia de tramvai Filantropia trecea prin faţa liceului numit despre care aflasem că era liceul puilor de mari-ştabi), mi-a scăpat o dată în faţa tatălui său această informaţie care, în ochii mei nu contrazicea-ofensa nimic, doar şi Năvodaru fusese mărişor-ştab... Or Năvodaru, persoană extrem de politicoasă, excesiv de bine crescută, a izbucnit: «Ana a făcut liceul la “Caragiale”, nu la ăia!» Am rămas mirat - şi nelămurit. Am întrebat «Care, ăia?» -la care proaspătul meu socru (chiar dacă nu eram căsătorit oficial cu fiica lui), mi-a explicat cu o neobişnuită la el duritate, ba chiar cu o... mânie de luptă de clasă de neînţeles: «™ia de la “Petru Groza”!». Am întrebat-o mai apoi pe Ana ce-i cu «ăia», ea mi-a răspuns că îi cunoaşte dispreţul, dar nu şi motivul - deşi întrebase şi ea. O altă “sucealâ” misterioasă şi pentru mine şi pentru Ana: mătuşa ei, Luiza, comunistă de pe Ia 13 ani (de prin 1936). Când le intrasem în familie era “profesoară de engleză Ia o şcoală militară”, spunea ea - abia în 1990, când ne-a vizitat la Paris mi-a spus că şcoala aceea era una de Securitate şi că ea însăşi avea grad, ceea ce n-o împiedeca să le predea engleza gradaţilor inferiori... - am rămas cu gura căscată - şi nu mi s-a închis mai apoi, când am... constatat că pe ea nu o gândesc ca pe o securistă... - păi dacă îmi era neam! Mă întorc la o izbucnire a ei, la Bucureşti, când a venit vorba de cineva, necunoscut mie: «Jidanu-ăla, păduchios, din Galiţia?» Tot la Ana am cerut lămuriri. Ea mi-a spus că şi evreii se detestă între ei, “pe,bază de origine”: pătura cea mai de sus era alcătuită din “spanioli” (sefarazi), ajunşi în vechiul regat ca “supuşi turci” - ca bunicul său patera (vitreg), Elmann (AlMan?) - pe care l-am cunoscut şi eu; o a doua categorie: “nemţii”: cei veniţi în România în : suita Hohenzollemjlor, ca ramura maternă a sa şi ca bunica sa paternă, Alexandra (cu Elmann se căsătorise după moartea lui Fischer, creştin protestant şi ofiţer, tatăl lui Petru, Năvodaru..,“Cea mai de jos“ categorie (sociajo-naţională) era alcătuită din cei veniţi în mai multe : valuri, în secolul al XlX-lea din Galiţia, fie prin Bucovina ocupată de austrieci, , fie prin Basarabia ocupată de ruşi; aceştia erau “păduchioşii”, ►“habotnicii”, “neeuropenii”, “cei care ne-au făcut de râs”... Ştiam că evreii,spun cele mai multe şi mai pipărate anecdote “cu jidani”; am aflat că şi evreii comunişti pot fi... elitişti (povestea cu “aia” de la liceul Petru Groza); şi de-a dreptul.., “antisemiţi”...] “Şedinţele de îndoctrinare” constau în nu mai mult, nu mai puţin decât din... Amintiri din Casa Morţii. Se întâmpla ca unul dintre ascultători să aducă pe un prieten - să-i povestesc şi aceluia - dar “aducătorul” rămânea şi re-asculta, interesat, deşi, fatal, amintirile 490 Paul Goma mêle penitenciare fiind limitate ca număr, le re-ziceam, le repovesteam. Cel mai mult şi mai mult îi impresionase Piteştiul pe aceşti tineri (evrei cu toţii, chiar dacă unii erau “copii ai secetei din Moldova”, adoptaţi - şi cu toţii fii de foarte-mari “responsabili” comunişti). Probabil - sigur - atunci, povestind, re-povestind, încercînd să răspund întrebărilor lor neliniştite, îngrozite, mi-am făcut mâna pentru cartea pe care aveam s-o scriu abia peste un deceniu: Patimile după Piteşti... Din câte îmi amintesc, printre cei mai curioşi intelectualiceşte (ei, da!) erau Vlad Socor şi Petruţ Manu; cei mai sensibili - şi care nu puneau întrebări, doar ascultau - erau Iurie Chişinevschi, unul din fiii Insuşiului şi Costea Vineâ (fiul adoptiv al Ofeliei Manole). Faţă de aceştia doi din urmă am păstrat o tandreţe respectuoasă, un fel de fraternitate... paternă (eram, nu doar mai în vârstă decât ei, dar şi deţinător al unei uriaşe experienţe-de-viaţă faţă de a lor). Din câtê ştiu şi Iurie şi Costea au rămas în România, nu au emigrat; nu le cunosc “manifestările” post-revoluţionare (Radu F. Alexandru, prozatorul preferat şi cultivat de Sami Damian, cu toate că ştia ce anume le povestesc eu prietenilor şi colegilor lui, nu şi-a arătat vreodată interesuj pentru ^eventualele fapte-rele ale tatălui său, “tovarăşul Alexandru, dé la învăţământ”- prudenţă din care a ieşit cu vehemenţă după rivuluţie, când, curajos, nevoie mare, pentru a putea vâna mai eficace “legio-nari, fascişti, antisemiţi”, şi-a reluat adevăratul nume: Feldmann, păstrîndu-şi pentru orice eventualitate pseudonimul tatălui..!; când ne întâlneam prin redacţiile revistelor literare, sau acasă la Luminiţa Coler, në salutam, atât; pe dinafară era o persoană politicoasă, tăcută, chiar timidă - însă... de la început îi văzusem privirea: chiar prin lentilele groase ale ochelarilor răzbătea adevărul: omul nu era timid, nu era politicos, nici “tăcut”: privea lumea - doar a mea, lume - bănuitor, cu chiar ură; nu făcea parte din regnul nostru, ci din ăl iguanelor). Un altul, de aceiaşi vârstă, care nu m-a frecventat iar când ne întâlneam pe teren neutru, mă ocolea, ba chiar dispărea: fiul (unul dintre ei? sau poate gitlerele) lui Gheorghe Apostol. Despre Petruţ Manu, emigrat la New York nu mai ştiu decât că... de multă vreme nu-l mai'intéresau “poveştile” mele (deşi în România era unul dintre cëi foarte insistenţi în cererile a repeta poveştile cu pricina): Cu Vlad Socor relaţiile au fost foarte bune atâta vreme cât Europa liberă a avut sediul la München. Pe atunci îmi telefona des, îmi trimitea fotocopii după presa din ţară şi din Occident, m-a vizitat la Paris, o dată m-a găzduit la el, la München... Nu uit că în toamna anului 1978, la New York m-a asistat, cu prietenie, răbdare, cu grijă (eram bolnav); mi-a fost traducător atent, rapid, bun, la toate întâlnirile cu presa, la universităţi .. (la Columbia, la Harvard...). însă de cum n-a mai fost europliberist (sic) şi a ajuns să se intereseze de Basarabia, prietenia Jurnal 2001-2003 491 noastră s-a răcit “de la sine”. Pentru ca acum să citesc producţii ale sale greu acceptabile din punctul meu de vedere; adică excesiv de pro-americane, deci pro-israeliene. Vlad Socor a fost - şi a rămas - “în Republica Moldova” propagandistul călăului în ţara victimei (evreul-basarabeanul) şi explicator al Americii, deci un fel de Dorin Tudoran, întâmplător, evreu... După amiază: mi-a sosit prin poştă de la Bucureşti Cartea cărţilor interzise - trimisă de chiar editorul: Victor Frunză. M-a bucurat - deşi... Realitâtea-aşa-cum-fusese-ea îmi era cunoscută - am şi pus-o pe hârtie în Astra - apoi în Sabina, apoi în Roman intim. Şi mă miram (cu ciudă...) că ceilalţi - scriitori, cam de vârsta mea - nu-şi mai aduceau aminte. Ştiu de ce: se străduiseră să nu memorizeze (şi reuşiseră!). Oricum, Victor Frunză se înşeală când scrie în prezentare: “Ne asumăm riscul de a afirma că dispunem de unicul exemplar al cărţii intitulate Publicaţiile interzise.” (“Tâbula rasa”, V). Pe asta nu avea de unde să o ştie: în luna mai 1991, la Roma, Marian Papahagi mi-a arătat... unicul exemplar. Imprudent să afirmi aşa ceva. A doua - pe asta o ştia foarte bine, ca scriitor şi ca editor în România - citez de la pagina VJII; “Anumite cărţi au fost distruse fizic, topite, nu numai între 1944-1948, ci şi după aceea, până în 1989” (subi. mea). Cum aşa? Dar Culoarea curcubeului, distrusă de Liiceanu în 1993, după ce fusese retrasă din vânzare în iunie 1900 şi depozitată? Dar Gardă inversă ale cărei plumburi au fost distruse de Sorescu în vederea pregătirii covorului roşu ce avea să-l ducă la portofoliul culturii? 1 Mi-a transmis Iurie Roşea, prin Ştefana Bianu: “Azi a apărut Basarabia la ed. Flux. Avem primele 200 exemplare. C'elelate volume sunt gata de tipar. Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui îşi aşteaptă rândul (...) Sper ca într-olună celinuli să aibă (Goma, fiindcă se adresa Ştefanei Bianu - n.m.) cele 200 exemplare la Paris. Tot azi, la Flux a apărut recenzia lui Nicolae Dima la Basarabia”. Duminică 6 iulie 2003 Am recitit jurnalele nepublicate. Cel de pe 1999 a primit titlul: Jurnalul unui contestat - are 354 pagini. Cel pe anul 2000: 215 pagini: 2001: 97; 2002: 145. » 492 PauI Gôma Miercuri 9 iulie 2003 între timp (luni, marţi),am,lucrat la Post-Scriptum 4, adăpat de cartea editată de Victor Frunză Cartea cărţilor interzise. Cum ieri am primit de la Colesnic contractul pentru ediţia a Il-a, am profitat de ocazia poştală (am profitat... pe punga mea) şi, odată cu contractul, semnat, i-am.trimis Post-Scriptu.m 3 (topirea volumului de documente despre evrei - autor: Buzura) şi: Post-Scriptum 4 (despre Publicaţiile interzise - acesta este titlul oficial al “broşurii” din 1948); deasemeni, am completat substanţial Bibliografia. Sper să ajungă la timp. Joi 10 iulie 2003 Ieri a trecut pe aici Bocholier. A fost multă vreme la Cluj, pentru teza de doctorat. Sânt liniştit-agitat. Liniştit pentru că mi-am terminat treaba cu ediţia a Il-a, agitat din aceeaşi pricină. Drept care, de ieri m-am apucat de ediţia a 111-a... Vineri 11 iulie 2003 Am mai lucrat la ed. IlI-a, mai cu seamă la primul capitol. De la o vreme mă trezesc/pomenesc mirîndu-mă, amuzîndu-mă: «Ia te uită ce bătrân sunt!» Da, domnule. Pare ceva şi de mirare şi de veselire şi de glumire. Peste trei luni fac 68 ani. “Aproape 70” - ba chiar de-a dreptul 70, cum i-am-spus farmacistei din colţ - dar ea nu m-a crezut, îmi ştie pe de rost viaţa-şi-boala, deci şi vârsta... 68 ani... Nu-mi (mai spune) mare lucru. 50 mi se părea o graniţă de ţinut minte (şi de nedepâşit), 60 a trecut aproape fără să-mi dau seama. Se vede că eram mult mai bolnav în 1995 decât acum - nu spun că acum, aş fi mai-sănătos, doar mă voi fi obişnuit cu boala. 68 ani...încerc să mă conving că, de fapt, vârsta nu mi se măsoară în ani, nu timpul este unitatea de măsură, ci faptele: «Am făcut cutare, cutare, cutare..,; nu am reuşit să realizez cutare, cutare...» Că tot am început a mă lăuda cu ce am făcut: mi se pare, ba în anume momente sânt sigur: Săptămâna Roşie este facerea mea cea mai de seamă. Nu am spus: “mai bună” - fiindcă nu vorbesc de un roman, ci de un gest; de o atitudine; de un anume fel de a sta în faţa Judecăţii de Apoi, când eşti întrebat; «Ce ai făcut tu, ne-rău, în viaţa de pe pământ?». Fiindcă, ce este mai important: să faci ceva care cere curaj, ori sa Jurnal 2001-2003 493 faci ceva după care “bunul-simţ” cere să te sinucizi? Mie însă nici sinuciderea asta nu mi-e dată: tot. mă simţeam sfârşit; la; sfârşit; în curs .de sfârşire. La urma urmei, am profitat de faptul că tot nu mai scriu decât jurnal. (Poate) din acest motiv nu mai sufăr de tăcerea celor cărora le trimisesem câte un exemplar din carte. Nu a tuturor, o persoană mi-a scris prin poştă titlul cărţii (ce curaj nebun!) o alta (Mircea Stănescu) a chiar scris la gazetă - Aldine - despre ea. Sâmbătă 12 iulie 2003 Promisesem să nu mai scriu nimic despre Irak, dar cum şi eu sânt om, îmi calc pe inimă - şi pe cuvânt. Degringolada americană a fost anunţată de gura brucană a Iui Rumsfeld: individul “sugera” ca şi Franţa şi Germania să participe la “pacificarea” Irakului. Deocamdată nu mă opresc asupra răspunsurilor - politicoase şi ferme ale solicitaţilor, zăbovesc- la tonul folosit de americanul Ştrumpsfeld. Eram obişnuiţi ca boy-ii, vorba unui... funcţionar la ambasada americană (Ivasiuc), să aibă şi cu/faţă de ne-americani un comportament şi un “discurs” sportiv, degajat, flăcăiesc, nonconven-ţional. Europenii îi luau cum erau: “băieţi buni”. Nu ştiu cum “se exprimă” (pe cale bucală) soldăţimea din Irak (ba ştiu: necolorat, aseptizat, ca la regulament, după ordinele primite), dar am aflat că limbajul (îi spun aşa, pentru că azi sunt şi eu băiat-bun) folosit de oamenii care fac politica Americă de azi - şi care vor fi planetarii de mâine - este unul, nu doar rudimentar, extrem de sărac, “inspirat” din sport, din jocuri video şi din publicitate, însă faţă de neamericani, de o nesfârşită grosolănie, brutalitate, nesimţire: tonul folosit de la stăpân la slugă, de la dominator la dominat. Or, în ne-America aceste relaţii -feudale (mai potrivit: coloniale) - au fost abolite începînd de la Revoluţia franceză şi treptat (unitatea de măsură fiind, de regulă, jumătatea de secol. Pe de altă parte comunităţile din Europa, oricâte furtuni au trecut peste ele (nazismul, comunismul), nu au putut fi zmulse din glia, din pământul lor: tradiţia. Dacă, din tradiţie, albanezul (de-o pildă) taie capul celui care l-a ofensat, în munţii lui, în Albania lui, dă bună-ziua vecinului, străinului care trece pe uliţă. Când îşi scoate pălăria sau cuşma sau fesul nu o face din supunere, ci din respect - până la proba contrară, când îşi schimbă comportamentul în funcţie de celălalt şi de purtarea aceluia. Emigranţii la America, plecînd - de nevoie - de Ia ei, din Europa, nu şi-au luat cu ei şi “obişnuinţele”, ci doar amintirile.care, la primele generaţii, alimentau nostalgia, mult moderată de libertatea în care trăiau Îîi Lumea Nouă. O 494 PauI Goma libertate neîngrădită decât de legi funcţionînd pentru toţi cetăţenii americani - şi nu de tabu-uri locale, ancestrale, etc... Am subliniat cetăţeni, trebuia să spun: oamenii albi - nu, în primul rând băştinaşii: “roşii”; albii, nu negrii - sclavi aduşi din Africa; nu galbenii, ch'emaţi-lăsaţi să vină în America, pentru a lucra, în principiu, ca persoane libere, în realitate ca sclavi (ei au realizat marile-lucrări: căi ferate, poduri, canale, diguri, desecări, munca în mine metalifere... Albii din America au construit o libertate pentru albi; o democraţie - pentru albi. Demers conform pionierilor, structurii lor de combatanţi - pentru câştigarea şi luarea în stăpânire a noi pământuri, iar pentru asta toate mijloacele au fost bune: impunerea dreptului celui mai putefhic, deci, slabii, ori pleacă de pe pământurile bune, ori riscă să dispară cu totul (sioniştii s-au inspirat puternic din metoda americanizării unui teritoriu ocupat); impunerea dreptului lor, de albi bogaţi - astfel au cumpărat Alaska de la ruşi, Louisiana de Ia francezi - să mai vorbim de jumătate din Mexic, “cucerit”, sudul întreg, de la Florida la Arizona (“de la Atlantic la Pacific”), iar la Vest: California, cu o suprafaţă aproape cât a Franţei şi de două ori cât a României actuale...? In ciuda declaraţiilor şi a demersurilor “anticolonialiste”, America a fost, este structural colonialistă - măcar pentru că strămoşii boy-lor de azi erau coloni/colonişti. Adevărat: la origine, deveniţii americani fuseseră englezi, irlandezi, germani, scandinavi, italieni, greci, evrei din Rusia (ciudat şi explicabil: mult mai puţini francezi, spanioli, portughezi - pe de o parte fiindcă aceste ţări-mamă aveau coloniile lor - explicaţie economică - apoi în “metropole” nu mai existau persecuţii etnice, religioase) - aceştia au făcut America. Mai scurt: omul-american este cel care, la el în ţară, lucrează enorm, şi-a dezvoltat capacitatea de raţionalizarea a muncii, a puterii imaginative (ameliorări, invenţii), prosperă rapid, din acelaşi motiv cunoaşte prăbuşiri tragice - din care mulţi se ridică şi o iau de la capăt cu un curaj cvasi-inexistent în Europa (mai ales în cea latină). Omul-american este mândru de sine şi de patria lui; părăsind-o pe a sa, de origine, se agaţă cu toate puterile şi din tot sufletul de ceastălaltă, nouă (care nu va fi ea chiar raiul-pe-pământ, dar cum nu există întoarcere în măcar purgatoriu...), şi rămâne convins ca America este, nu doar cea mai bogată, cea mai puternică - dar şi cea-mai-morală, cea-mai-generoasă comunitate - cununa lumii. în fond omul-american este un... român protocronist care ignoră până şi propria-i ignoranţă. Şi ce va fi rău în asta? Nu scrie Ia Scriptură: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”? Desigur, peste tot, în toate comunităţile există şi indivizi ignari, grosolani, brutali, la urma urmei: proşti, altfel nu s-ar crede inteligenţi; Jurnal 2001-2003 495 Dar aceştia se numără printre neinstruiţi, defavorizaţi material, ori/şi handicapaţi mental. în America de azi aceste “calităţi umane pe dos” sunt de observat, paradoxal, la... din contra: la persoane instruite, cu studii strălucite la cele mai bune universităţi, favorizaţi material - chiar şi Powell şi Condoleeza Rice, promovaţi îh categoria rasială dominantă. Aceştia din urmă nu s-au ilustrat decât executînd ordine (ca militarul Powell, devenit celebru prin exerciţiul cu fiola de antrax...) şi facînd gafe inerente oamenilor publici. însă cei mai obraznici, mai vehemenţi, mai brutali, mai... neomenoşi (o spune un european) s-au dovedit a fi “ultraconservatorii”, în majoritate zdrobitoare: evrei. în fruntea lor se află, neîndoielnic Wolfowitz. Am scris aici, în jurnal tot răul pe care-l gândesc despre el şi despre aceşti “evrei care fac de râs neamul iudeu” - fără a mă ascunde îndărătul tufişului reprezentat de ziarişi evrei, deveniţi de vreun an “antisemiţi” (Jean Daniel, directorul săptămânalului... de stânga, pro-iudeü, Le Nouvel Observateur). America este ţara bogată, generoasă, care îi primeşte cu braţele deschise pe europenii, asiaticii “promiţători”, avînd perspective de ultraperfecţionare: tehniciştii; ştiinţificii (ba unii sunt “răpiţi” din Europa, din India, din Taiwan); iar pentru că la “ştiinţifici” intră şi economiştii, putem defini prin contrast dezinteresul pentru ramurile umaniste - de aici numărul imens al laureaţilor premiului Nobel - în ştiinţă. Să nu se confunde toleranţa religioasă, fiindcă prin tradiţie primii coloni erau “sectanţi” religioşi, cu favorizarea, încurajarea culturii. Cultura nu este (chiar...) acelaşi lucru cu tehnologia, românii, ca şi americanii cred, în continuare, că un foarte bun inginer este, prin forţa împrejurărilor, un intelectual, deci... cult. Cultivat este cel care s-a interesat, a frecventat, nu doar ştiinţele, ci şi umanioarele; cel care se interesează, nu .doar de aprofundarea unei singure teme ci de lărgirea orizontului uman; şi mai ales crede şi în bine, nu doar în adevăr. Cultura este încurajată în America prin faptul că... nu este împiedecată. Artele - Ia fel: persoane particulare, grupări, asociaţii, fundaţii favorizează exprimarea artelor plastice, teatrale, muzicale -mai ales că Eldorado-ul economic a atras artişti de pretutindeni, în căutare de... cumpărători, de investitori în acest business. Literatura neintrînd în categoria artelor, existenţa unor uriaşi scriitori: poeţi, eseişti, dar mai ales romancieri a fost posibilă în ciuda americanismului; împotriva americanităţii. Tragismul vieţii americane resimţit doar dc scriitor (tiu de pictor, nu de compozitor - cu atât mai puţin de actor, regizor, coregraf), doar el are organ apt a constata şi exprima goana după noi pământuri; goana după bani; goana după locul-întâi - aceasta este substanţa expresiei literare, veninul-prefacut-în-miere. Dacă un număr important de scriitori are pn număr important de cititori, asta se datorează, nu calităţii autorilor - consacraţi întâi în 496 Paul Goma Europa....- ci metodelor economice folosite cu mare ştiinţă în promovarea cărţii şi a autorului. Desigur, de totdeauna, oriunde (mai ales în Europa) “scriitorul a fosjt în conflict cu societatea", însă în America raporturile dintre societate şi scriitor nu sunt conflictuale -ci... indiferente. In general, în America nu se mai consumă prin lectură, nu se mai citesc cărţi scrise - ci se devorează cărţi desenate (B.D.-urile). Probabil tot americanii au inventat cartea-pe-măsura-lor: digest-ul; gândirea lor tehnică-practică îşi va fi zis că, din moment ce au reuşit să propună populaţiei paşnice concentrate ale alimentelor (prefăcute în praf), de ce rnu ar concentra, preface în praf şi “produsele” spiritului, ca de pildă o poveste, o povestire, un roman? Ştiu, de la americani-americani: scriitorul american, trăitor în America, scriind în “americană”, pentru americani - este un om de mare curaj, un erou: el se înfruntă, nu cu un regim politic totalitar, represiv, sufocant (ca noi, cei din Europa de Est,. începînd cu ruşii), ci cu un sistem... indiferent, insensibil la ceea ce se cheamă, curènt: cultură (obţinută prin frecventarea cărţilor scrise); scriitorul american are de înfruntat un imperiu dinamic, performant în toate domeniile - cu excepţia culturii-generale, umaniste. Un scriitor american, în America încearcă să nu se înece în comunitatea ne-culturală, anti-culturală, anti-şpirituală. Revenind, notez: acest măgar, nesimţit, băşinos de Struni feld, după toate insanităţile (în realitate: râgâiturile, băşinăturile) proferate împotriva “vechii Europe”, împotriva Franţei şi a Germaniei; după insolenta, inadmisibila ameninţare cu “pedeapsa”, ca ultimul căprar instructor, după etalarea vastelor şi profundelor sale (ne)cunoştinţe istorico-geografice, după ce i-a atras în groapa cu căcat pe fletii de polonezi, îndemnîndu-i, împingîndu-i să facă măgăria cu banii Europei daţi pe avioane americane; după ce i-a atras în Irak (came de tun mai fuseseră, paleacii, şi tot sub comandă americană în 1944, la Monte Casino), pentru ca, drept “recunoştinţă” - cea pe care o pretindeau de la francezi! - în 1945, la.încheierea războiului, să fie şi ei lepădaţi ca o izmană murdară lui Stalin, deşi textul înţelegerii de la lalta avea un capitol întreg dedicat chestiunii poloneze - continuu: alaltăieri se trezeşte (tot de Strumpf, strategul.-roinune vorbesc) şi, cu o seninătate în nesimţire pe care numai un adevărat american şi-ar putea-o asuma, “propune” Franţei şi Germaniei să.. .participe la reconstrucţia Irakului, începînd cu... asigurarea securităţii trupelor americane de ocupaţie! Azi aflu că, după Blair, chellănit de ai săi, acuzat de a fi minţit în chestiunea... armelor lui Saddam, şi băietu’ Bush este pus infr-o situaţie, să-i spun (neobişnuit la mine):, inconfortabilă. George Tenet, şeful CIA recunoaşte că a greşit eu “cele 16 cuvinţe pe care nu le-a Jurnal 2001-2003 ___________________________________________497 retras/suprimatdm raport”... Bineînţeles: Tenet a fost obligat să-şi asume întreaga vină a declanşării unui război imbecil, criminal - din care America va “ieşi” în aceeaşi mândră-postîiră ca din Somalia (dacă nu ca din Vietnam). Dealtfel, Tenet din acest sfanţ motiv a şi fost numit în postul cu pricina: ca, în .caz de accident, să joace rolul de siguranţă, de fuzibil, pentru a rămâne protejat nu preşedintele, ci grupul adevăraţilor insţigaţori, care nu “greşiseră cu 16 cuvinte”: consilierii criminali, cei care-1 înnebuniseră pe .debilul Bush junior, promiţindu-i domnia lumii - în folosul-Israelului:, Wolfowitz, Perle, Kagan, Rumsfeld, Pletka, Podhoretz, Fleisher şi ceilalţi “néocons”-i. Acum Bush are de a face cu jurnaliştii - care îl numesc: (Mis)Leader, mincinos. Rămâne de văzut dacă minciuna unui preşedinte va avea acelaşi efect ca şi în cazul lui Nixon şi (măcar) al lui Clinton. I.uui 14 iulie 2003 ; Ieri şi azi am pregătit pentru tipar Jurnalele, 1999, 200, 2001, 2002. Urmează să definitivez ediţia a.IIl-a a Săptămânii Roşii., Tristeţe;- cons.tat din,presa din ţară - cea culturală, de sub condeiul unor persoane pe care,le,stimez pentru dreapta ,ţor judecată - că, de pildă: ar fi nedreaptă acuzaţia la adresa polonezilor care au comandat avioane în America - care-r greşeala, doar aparatele americane sunt mult mai performante decât cele franceze? Or “acuzaţia” nu se purta în legătură cu marca, nici cu performanţele avioanelor, ci cu... provenienţa banilor: polonezii, ca ultimii cerşetori, se milogiseră, îndelung, umilitor, la europeni, să le dea un substanţial supliment-la-supliment necesar susţinerij/şpprar ieţuirii agriculturii lor, apoi, ca nişte găinari, cu banii europenilor (destinaţi agriculturii poloneze) au dat fuga la americani şi au comandat avioane! Desigur, li se, poate imputa că, de cum primiseră banu Europei, .polonezii denunţaseră contractul iniţial cu francezii, ceea ce ar da apă, la moară vânjoşilor .antipacifişti, (sic), acuzînd Franţa doar de... interese economice. Adevărat, contractul acela fusese încheiat cu firma franceză Dassault, pentru că... Europa.îşi unifică armamentul...; , Tristeţe să constat că persoane, nu doar cultivate, dar informate în legătură cu războiul în Irak, explică (în fapt repetă gata-rumegatul “argument” american): refuzul,JÇrantei şi al Germaniei de a bate pas de front în armada americană, s-ar explica prin filorusismul “petrolistului Chirac” şi prin spaima de ruşi a neamţului “Schroder, cu tată îngropat în Transilvania” (?). Când filorusismul francez este mai vpclji. decât... statul românesc şi datează de la Marea Papară încasată (le Napoleon, în 1812 498 Paul Goma (care ţiouă ne-a pricinuit - indirect, dar hotărîtor - pierderea, în folosul ruşilor, a jumătăţii orientale a Ţării Moldovei, nou-botezata Basarabie), iar în al doilea război mondial, 'De Gaulle i-a cântat în strună lui Stalin, pentru a-şi apăra Franţa lui împotriva lui Roosevelt -pe care nu-l dădeau afară din casă nici generozitatea, nici cunoştinţele istorico-geografice elementare - tolerat/ă cu jumătate de gură de ChUrchill (pentru a face, dintr-o ţară învinsă şi umilită, a patra putere, partiCipînd la împărţirea( Gèrmaniei). Interesul poartă fesul, zice o vorbă din bătrâni (ca să rimeze?, bătrânii noştri şă fi purtat, nu cuşme, pălării, ci fesuri?...) şi oricât nè-ar durea pe noi urmările “intereselor” altor ţări - adeseori în contradicţie cu cele româneşti - nu le putem reproşa străinilor că nu apără interesele... noastre; Asta a fost'üna - a doua: “petrolistul Chirac” face parte din categoria de invective prosteşti de genul: «Tuberculoaso!» şi vizează, nu proprietatea, posesiunea (petrolului), ci... interesele economice ale Franţei care investise - şi eâ, desigur, mult mai puţin decât America -importante sume de bani în Irak. Şi chiar de n-ar fi insultant, este un fals argument: dacă prietenul meu cel analist-pOlitic a adus vorba de “petrolist” - acum în sensul de a se afla, el şi fâmîlia sa, “în petrol”, apoi trebuia să ştie: clanul Bush a făcut averi colosale (care i-au furnizat fonduri pentru campaniile prezidenţiale, acum un deceniu şi jumătate, lui Büsh-tatal, apoi lui Bush-fiul); ar fi trebuit să ştie că “în petrol” , în relaţii de batere pe burtă, ba chiar şi de “întrajutorare la caz de faliment”, familia Bush a conlucrat şi cu familia lui Ben Laden - şi cu el însuşi - actualul preşedinte; că cei mai de vârf componenţi ai echipei prezidenţiale au lucrat “în petrol” (la găzăria Bush&Sohn) şi Powell; şi Condoleeza; şi Cheriey, actualul Vicepreşedinte - unul dintre cei mai necinstiţi politicieni1 din echipa de necinstiţi “aghiotanţi” prezidenţiali, deocamdată nescos la luminăj ar mai fi trebuit să ştie prietenul că dacă “banul este nervul războiului”, petrolul éste, în epoca noastră, “găina”, motivul conflictelor, «al războaielor.’ Şi că americanii - hü fraheezii, nu nemţii (fie şi cu “taţi îngropaţi în Transilvania” - ce fi asta: o glumă? Un argument?) - s-au pupai pe gură - prin Bush - cu Puţinul Umanist şi cu Chinezul Democratist, promiţind frăţietate în acţiune împotriva,.1, terorismului cecen, tibetan, palestinian - dar nu, doamne, fereşte, israelian! Ei, dar cine ştie pe câţi voi fi întristat eu însumi - prin derapajele mele verbale-scripturâle. Căci, nu-i aşa: toţi muncim... Miercuri 16 iulie 2003 Azi m-am oprit... definitiv din stricarea Săptămânii... Aş mai fi umblat prin ea - cum altfel? - dacă Filip n-ar pleca în vacanţă şi n-aş fi Jurnal 2001-2003 499 grăbit să profit, să-l rog mi-o înregistreze pe LD (eventual înlocuiască pe cealaltă, pe internet). Sunt bune la câte ceva “evenimentele” care-ţi dau bice: (uneori) te... opresc din galop. Am primit de la Magda Ursache o scrisoare însoţită de un articol al lui Petru Ursache (despre Săptămâna... şi despre Basarabia). Mi-a făcut o mare-mare plăcere. Să nu uit: în Săptămâna... am introdus două note de subsol la primul capitol: cel despre Abator 1941 şi cea despre Pogromul de la Iaşi şi Trenurile Morţii - textul celei de a doua note mi-a fost oferit pe tavă de Stăneşti - desigur, am făcut menţiunea lor, ca autori. Vineri 18 iulie 2003 Gata! Filip mi-a înregistrat două exemplare din S.R. - astfel a încremenit ediţia a IlI-a; poate prin a IV-a să mai umblu - oleacă...Ieri am primit scrisori de la Anca Haţiegan, un pachet cu cărţi dedicate, de la “fiul meu, Alexandru Vakulovski” şi de la fratele său - ca să mă exprim aşa. Mari bucurii. O să le scriu - probabil mâine, acum sânt terasat, cum am auzit-o pe o româncuţă alaltăieri venită în Franţa din Atâmaţii-de-Brăcinari - ea rostea: «‘S terasată dă tot». Sâmbătă 19 iulie 2003 Am scris - şi trimis - Ancăi Haţiegan, Magdei Ursache şi lui Petru Ursache. Şi lui Oleg Brega care-i tare amărît. Mâine cred că am să le scriu fraţilor Vakulovski. Şi azi a fost căldură-mare: 33°. Duminică 20 iulie 2003 După canicula din ultimele zile n-ar fi de mirare ca azi, de Sfântu Ilie, să izbucnească o furtună - primele semne există. Să vezi şi să nu crezi: însuşi măgarul carnasier Wolfowitz (extras din tablourile lui Chagall), în “călătorie de inspecţie” la Bagdad a declarat că USA trebuie să se dezangajeze din Irak! Porcul, neruşinatul! Dar cine îl înnebunise pe Bush cu necesitatea absolută a războiului? Cine îi dădea ghes lui Rumsfeld să meargă şi mai departe cu războiul-sfânt din care America va ieşi mărită ca prestigiu, iar ca supliment, Israelul mărit... pe dinlăuntru, planul sionisto-evanghe-liştilor fiind “curăţenia etnică” în Ţara Sfântă, citeşte: alungarea tuturor palestinienilor “afară”. Cum, cine: acelaşi Wolfowitz, susţinut de ai săi. Le şi găsise un “loc” palestinienilor: în Iordania! Ziceau ei, 500 Paul Goma glumind subţire, ca pe la ei: în Iordania este destul pustiu care nu conţine petrol - acolo să se stabilească porcii de arabi! Se îngroaşă treaba în Anglia, odată cu sinuciderea biologului David Kelly. Blair va fi silit să demisioneze - pentru minciună.-Nu mai moale i-i Bush-ului. Degeaba Wolfowitz a anunţat “dezangajarea” din Irak, fiindcă se apropie alegerile, iar cota de simpatie a Copilului Minune s-a prăbuşit, deci trebuie neapărat redresată! Cu orice preţ, chiar cu fabricarea de “evenimente” - la aste se pricep, măgarii. Ce contează că Bush are să piardă alegerile viitoare - “Mi-a spus mie on cumătru”, vorba românului de pretutindeni. Las-că nici opoziţia nu sade mai bine decât dacă - vorba Anei - se prezintă Hillary Clinton... Uite, nu mă gândisem la dânsa (mi-e profund antipatică, Hilarioata, un animal - la masculin - politic, feroce). Hilaritatea Europei (nu a Amerieii, acolo e iubită...) ar fi în stare să-l bată pe Găgăuţă de Bush! Le-am răspuns fraţilor Vakulovski; în două exemplare: unul trimis la părinţii lor, la Antoneşti, Tighina (pentru Alexandru), celălat la Braşov, pentru Mihai. Sper ca măcar un mesaj are să ajungă la destinaţie. Luni 21 iulie 2003 Mai puţin foarte-cald. Zăpuşeală. Abia atunci, pentru mine, viaţa devine irespirabilă. Marţi 22 iulie 2003 Aceeaşi Mărie - cu aceeaşi pălărie: caniculă.. Am ieşit la cumpărături devreme, ca să pot respira. Uite din care motiv am refuzat totdeauna posturile de ambasador în Maroc, în Libia, în Egipt - să nu mai vorbesc de republica imperială bokasească, aia centrafricană... Miercuri 23 iulie 2003 Nici o speranţă de răcorire a timpului. Mă epuizează, stoarce de ce-mi mai rămăsese din vlagă. Zac, cu perdelele triplate la ferestre, încercînd să provoc un fir de curent - ţi-ai găsit ! - şi asudînd. Şi bodogănind. Ştiu, ştiu cum “rezistam” în celulele suprasupraaglomerate de la Gherla, în vara de pomină 1958; ştiu, ştiu cum “rezistam” în Bărăgan - simplu: nu aveam încotro! Şi un amănunt capital: eram tânăr, sănătos. Joi 24 iulie 2003 S-a răcorit puţin. Atât, nici gând să plouă. Jurnal 2001-2003 501 Am dormit rău - zgomote pe stradă - in-am trezit obosit. Aştept: senine editoriale de Ia Chişinău - două; un altul din America. Un altul de aici, de la Paris; sper să fie toate bune. Americanii i-au ucis pe fiii Sadamului. Şi s-au întrefelicitat, au participat la Hora-Mare şi Blair şi Berlusconi şi australienii - doar sunt aliaţi, ce dracu? întrebarea din sală: de ce au avut nevoie de 6 ore ca să-i... omoare? Dacă voiau să-i lichideze, în cel mult zece secunde o făceau. Dar ce voiau americanii?. Nici ei nu ştiu, - întâi au dat'cu boamba (6 ore în,şir), după aceea au cerut un răgaz de o zi; după aceea au anunţat triumfalnic: ÂDN-ul prelevat de la cadavre zice că da, ei erau; al treilea va fi fost un amic, al patrulea, un adolescent, “probabil fiul unui fiu”. La cererile repetate ale jurnaliştilor americani - adresate lui Rumsfeld - de a furniza fotografiile fiilor, Rumy der Weise, după ce a cugetat îndelung, a răspuns că... fotografiile cadavrelor vor fi publicate în curând. La care un jurnalist a întrebat: de ce nu imediat, e nevoie de atât timp pentru a fi traficate? Sau cadavrele nu au fost încă... modelate,i după chipul şi asemănarea Fiilor Infernali? Rums’, după o lungă, bătrânească pauză de gândire, s-a mulţumit să rânjească - şi să părăsească tribuna. încă o dată: de ce americanii au dat cu boamba, ţn loc, să caute să-i captureze vii pe cei doi monştri? Că toţ caută “armele”, să-i fi întrebat pe ei: «Unde le-a ascuns tatăl vostru, măi băieţi?» Vor fi cunoscut răspunsul - de asta i-au şi... bombardat 6 ore. Din puţinul pe care l-am văzut, “atacul” a avut oarecari asemănări cu “asaltul” KGB-iştilor la Teatrul cu pricina din Moscova. Aşa cum ruşii nu aveau nevoie să-i captureze pe ceceni, vii, tot aşa americanii nu avea nici un chef Să pună mâna pe fii.- ca ăia să spună cine ştie ce “prostii”? - mai bine să nu spună nimic, niciodată, că spune Rumsfeld în locul lor... - “în curând”. Tot ieri, coincidenţă: au scos-o la aer pe amărâta de soldăţică Jessica Lynch, “eroina cu care se identifică toţi americanii”. Au plimbat-o pe străzi în automobil deschis, în uralele mulţimii, au urcat-o la o ţribună, i-au vârît un microfon în gură - biata fată: se vedea că era încă nerestabilită - a turuit ceea ce învăţase pe de rost: «Când am fost capturată, am spus: ‘Sunt ostaş al Armatei americane’, acum spun din nou: ‘Sunt ostaş al Armatei americane’»... Bine-bine, fetica nu fusese capturată: camionul în care se afla -într-un convoi - fusese atins de un obuz? rachetă?, camionul se răstumase. ea rămăsese câteva ore lungi (“încarcerată” cum spun francezii vorbind de oamenii rămaşi prizonieri ai vehiculelor accidentate şi deformate); rănită; semnalase prin radio .poziţia, o echipă venise în cele din urmă, o extrăsese din carcasa camionului şi o dusese într-un elicopter. în chiar timpul real un jurnalist - culmea: & —_____~-c 502 Paul Gomă american! (însă “neîmbarcat”) a lăsat să-i scape: în momentul în care şi acel camion (dintr-o coloană) fusese lovit, irakienii părăsiseră terenul de câteva zile... însă Comandamentul a dat “adevărata versiune”: Jessica fusese rănită în luptă cu irakienii. Foarte bine, oferim flori damelor, mai cu seamă unor blonde fetiţe. . . A mai rămas un detaliu: dacă irakienii părăsiseră terenul de atâta amar de timp, cine trăsese în camionul american? Ei, cine: americanii, colateralitorii noşti'i dragi! în fine; formula rostită de Jessica, rănită: «Sunt ostaş al...» este formula obişnuită de recunoaştere (de către ai săi), oricât de rănită era - sărăcuţa - oricât de întuneric, a înţeles Că oamenii care se aflau în jur erau americani, nu irakieni, pentru că, desigur, mai întâi:.. ei înşişi îşi declinaseră identitatea. Eh, ale eroismului fabricat, valuri... Fiindcă totul a fost fabricat-fo.losit (cu folos, tautologizez): Uciderea Fiilor - ai zice că Americanii au aşteptat momentul în care să... anunţe că i-au lichidat: - îi furnizează un balon de oxigen lui Bush, cel care se prăbuşea în sondaje, din pricina minciunii cu “armele de distrugere în masă”; - îl salvează - pentru moment - pe Blair de acuzaţia de minciună în privinţă “armelor” irakiene,1 iar în ultimul timp de a fi pricinuit, prin presiuni, sinuciderea biologului David Kelly; - îl salvează - pentru moment - pe Berlusconi de urmările măgăriei la adresa deputatului, apoi a poporului german, în general; ba chiar invitaţia formulată de Bush lui Berlusconi de a-1 vizita là “ranch-ul personal” (parc-ar fi Dinescu!, şi poetul-naţionale vorbeşte de maşina-p'ersonalâ, de computerul-pêrsonal, de cartea-personala) tocmai pentru ca Berlusconi, atacîndu-1 pe neamţ, făcîndu-1 nazist, a... spart frontul antiamerican, duşmănoasa coaliţie franco-germană! în asta aş fi văzut subtilitatea vicioasă rumsfeldiană, dacă n-ar sări în ochi rudimentarismul pur texan, Bushiot. 1 Azi am trimis ediţia a Ill-a, a Săptămânii Roşii, pe laser-disc, lui Gabriel Stănescu, în America. Spunea că o lucrează în august-septembrie. Să vedem. Vorbea şi de publicarea unui fragment (“De ce atâta'ură?”) în revista lui, Origini. Vineri 25 iulie 2003 Deşi timpul s-a răcorit sensibil, deşi nu a (prea) fost zgomot pe stradă, am dormit prost, am transpirat abundent. 1 Au fost publicate fotografiile. Pentagonicul Strumf pretinde că ei. americanii, au ezitat, pentru că sunt crude - însă... însă tot ei, americanii de la Pentagon sunt sigurii că, văzînd cu ochii lor probele, Jurnal 2001-2003 503 irakienii vor renunţa la a mai ataca - dacă şefii lor nu mai există... Am auzit şi din gura unui italian chestia cu: “proba” fotografică, în legătură cu moartea Iui Mussolini - care i-a bucurat nespus. L-am crezut, fiindcă şi ai noştri, româneţii anticeauşişti-în-gând, de cum s-a difuzat la televiziunea moartea lui Ceauşescu, au explodat în nespusă bucurie. Numai că, dacă “întâmplarea” cu Mussolini poate fi alăturată de cea cu Ceauşescu, nieiuna nu poate fi apropiată de a lui Saddam (în fine, de a fiilor lui). Toţi trei fuseseră tirani sângeroşi, temuţi, desigur dispariţia lor a provocat oftaturi de uşurare, numai că Irakul trăieşte ceea ce nu a trăit, la vremea lor, nici Italia, nici România: ocupaţia. Sânt convins: nici după anunţarea - cu “proba fotografică” - a dispariţiei Tartorului cel Bătrân, Saddam, irakienii nu vor colabora cu americanii (decât dacăsunt miliţieni şi securişti !), fiindcă nu vor uita că americanii îi invadaseră, îi bombardaseră, îi umiliseră - şi nici până azi, 25 iulie nu au restabilit alimentarea cu electricitate, cu apă - şi cu petrol! (în Ţara Petrolului, oamenii fac cozi de ore şi ore pentru benzină). Sâmbătă 26 iulie 2003 Rumsfeld s-a depăşit pe sine întru “spunerea adevărului”: după ce a lăsat să fie publicate fotografiile fiilor lui Sadam, morţi, a expus cadavrele lor - preparate. Doamne. Dumnezeule! Cine şi-ar fi închipuit că nişte fiinţe civilizate pot coborî până la a manipula cadavre! Dacă au vrut să îngrozească lumea (cu excepţia... irakienilor care, în continuare, nu cred, nu acceptă, iar cei care acceptă găsesc că e profanare), au reuşit! Morţii lor (s-a înţeles: morţii irakieni preparaţi de americani) nu mai arătau a morţi • ci a strigoi; a ne-oameni, ne-foşti-vreodată-vii, dar pentru că creştinii americani (joc de cuvinte trivial: cretinii) au profanat cadavre; Specialiştii americani întru ştiinţa prezentării cadavrelor duşmanului au dpvedif că, într-adevăr, nimeni nu-i întrece: “opera” lor arată terifiant de artificială şî tot pe-atâta de păcătoasă (de la păcat) - dacă le-au tencuit feţele (chipurile)... Rezultatul? Azi au fost ucişi trei americani - şi un mare-poliţai irakian, colaboraţionist. . Primul ministru palestinian, după întâlnirea cu Bush, la Washington, a pledat pentru trei puncte din “foaia de drum”; a obţinut încuviinţarea pentru două; suspendarea construcţiei Zidului Ruşinii Ierusalimului şi suspendarea noilor colonii (nu dărâmarea primului, nici a coloniilor) şi nu a fost de acord Bush cu al treilea punct: liberarea celor câteva mii de palestinieni deţinuţi de israelieni. “în schimb” americanii le-au promis “un ajutor”... Azi am primit de la Elvira Iliescu o scrisoare a sa, rătăcită şi neexpediată la timp (în mai 1997), precum şi o cronică a Tiei 504 Paul Goma Şerbănescu la Jurnal, publicată în Cotidianul din 22 aprilie acelaşi an - care ar fi trebuit trimisă împreună cu scrisoarea... O ştiu (cronica), una din cele mai adevărate - şi actuală, după 6 ani! - din câte s-au scris despre Jurnal. Mi-a făcut plăcere să o recitesc, ca şi cum abia acum aş fi citit-o. Duminică 27 iulie 2003 A plouat, în sfârşit. Din păcate numai atât cât să mă scutească de Stropit florile. O surpriză dintre cele mai plăcute: Magdalena Boiangiu. Cum Romanian Times preia articole şi din Dilema, i-am mai întâlnit de două-trei ori semnătura sub texte nesperat de incompatibile foaiei dezinformative a Pleşului, proamericane (şi proguvemamentale, oricare ar fi la putere); dealtfel, singurele. Pe Magdalena Boiangiu o ştiu - ca semnătură - încă de pe când eram în România (la România liberă?, la Scînteia?) şi am impresia că ne chiar cunoscusem - prin Tita Chiper. De astă dată sub titlul “Ubu rege şi Irakul - ‘Noua Europă’ şi vechii europeni” prezintă - cu simpatie (ceea ce e rar în România, rarissim la Dilema) trei puncte de vedere, ale unor europeni în chestiunea Irakului, prin trei personalităţi: Pierre Hassner (de notat: deşi a plecat din România de vreo 40 ani, dacă nu mai mult. vorbeşte româneşte - ezitant, însă corect). Jacques Rupnik, ceh şi Andrzej Stasiuk, polonez - de care aud pentru prima oară. Cu Pierre Hassner şi cu Jacques Rupnik, cunoscuţi din decembrie 1977, imediat după sosirea mea în exil, am fost, de atunci până în 1989, împreună, în toate colocviile,* organizaţiile, congreselé, manifestaţiile anticomunistă, semnă-turije noastre au fost de găsit pe toate petiţiile avînd legătură cu drepturile omului (“şi ale popoarelor”, ca să spun aşa). Din partea lor - nici o surpriză; analizele lor (totdeauna ponderate, nu mai puţin exacte) confirmă ceea ce ştiam de... peste un sfert de veac. Extrem de fericit (ei, da: foarte bucuros, nu gelos) de textuHui Andrzej Stasiuk, rezumat de M. Boiangiu. Nu doar aceleaşi “idei”, dar turnate în aceeaşi formă: pamfletul. De unde confirmarea: un prozator (dar în nici un caz uri poet sau un critic literar - repet: un prozator) este capabil să “opereze” nu doar analize politice - dar şi... profeţii (ale specialiştilor aceste numindu-se “prognoze”) - în plus, “care gâghilă fain urechea”, vorba lui Chicoş Rostogan. Scriu toate astea, fericit să găsesc în polonezul Stasiuk acelaşi demers şi acelaşi rezultat - un text... literar - ca şi... să-mi fie iertată imodestia, dar la aceasta îmi dă dreptul măcar vârsta, el fiind născut abia în 1960... - Fiindcă şi eu am scris oarecum-astfel despre războiul din Irak şi despre “adeziunea” aiurită, năucă a ţărilor noastre îndepărtate 505 Jurnal 2001-2003 geografic (de Irak) şi neavînd nimic de împărţit cu Saddam - decât ura împotriva Tiranului - dar care pleacă orbeşte la război, cu entuziasmul suspect al imbecilului şi al celui traumatizat de ocupaţia rusească (ia urma uimei acesta fiind motorul pro-NATO, deci pro-american la “noii Europeni”, ca să nu rămână necitat luminatul Rumsfeld). Stasiuk lucrează cu ironia “inversării”: vorbind de Polonia lui; o prezintă ca o ţară, “o . comunitate paşnică, una care nu a atacat niciodată, totdeauna alţii au atacat-o” - pretindeau altceva, despre România Liiceanu, Manolescu, Blandiana, Coposu? - doar spre sfârşit îşi deconspiră artificiul: de fapt, ţării,mele puţin îi pasă de război şi de ocupaţie. Puţin îi pagă de Irak. Ar fi putut, cu tot atâta succes să declare război Burkinei Fasso, sa ocupe insulele Capului Verde (...), Naţiunea, cu fatalismul ei slav lasă toate astea să treacă”... Aşadar, Polonia (cu tot cu polonezii ei, personali) este pradă “fatalismului slav” - dar oare noi, Românii? Ce fel de “fatalism” ne împiedecă să stăm ge două picioare, nu pe patru? Mioriticul? In fine, ca să nu mă las nelăudat: şi eu am scris'- în acest jurnal! (în 10-11 iunie) - cu mijloace literare, despre realităţi politice, folosind “inversiunea” sub formă de... autocritică. Are să mi-o publice Cristian Ipanide în Romanian Times 7 vorbesc de autocritică! Atât că pe mine nu m-a luat în seamă Magdalena Boiangiu de la Dilema... Luni 28 iulie 2003 . Prietenul meu intim, Vv'olfowitz... De parcă nu, el ar fi fost cel mai îndrăcit negator al “vechii . Europe”, reprezentată, de cele două ţări vinovate în ochii lui de “antisemitism”: Germania, până în 1945 şi Franţa mereu-mereu (păi dacă franţujii mănânpă numai brânză împuţită!, iată o emisiune pe cale vocacalică a tovarăşului său, filosoful Kagan, cel posedînd un apartament şi la Paris - şi care nu-i pute) - drept care,, fiindcă aceste “vechituri” nu se aliniaseră Invincibilei Armate... (pardon, m-a lua; gura pe dinainte, era să fac o confuzie răuvoitoare, dar adevărată) americane în marşul ei victorios-liberaţor al Irakului, urma să fie drastic “pedepsite”!; de parcă nu . el fusese instigatorul ignorării, negării, şi acuzării 0NU de "antisemitism” - el nu s-a rostit direct, a .explicat un aghiotant al său, Muravchik, cel care deconspjrase ura Americii împotriva acestui organism internaţional, prin faptul că încă de prin 1987 tratase “sionismul drept doctrină rasială” - deci ONU era nu doar “antiisraelian”, ci.mai grav: “antisemit”... iar acum, că se prelungeşte tragedia din Liberia... Liberia fusese inventată de americani, în 184?, pe coasta vestică 506 Paul Goma a Africii, “dăruită” sclavilor (americani) liberaţi. Fireşte, ne-colonialiştii, (recenţii) ne-sclavagiştii americani i-au vărsat/răstumat/azvârlit pe negrii liberaţi la ei, în America, pe litoralul Africii, le-au dat o constituţie (americană) şi i-au lăsat să se descurce singuri, ca nişte băieţi-mari. Nu au observat în un secol şi jumătate “fenomenul”: foştii sclavi i-au luat în sclavie pe (foştii) nesclavi şi au instaurat pe pământul natal un sclavagism pur şi dur, copiat după cel cunoscut de ei: “stăpânii” vorbeau “limba americană”... De câţiva ani, ca şi cum injustiţia... obştească nu ar fi fost suficientă, au răsărit “individualităţi” - ultima fiind Charles Taylor, dintr-o dinastie de negri-ameri-cani. Acesta, nu era doar un sanghinar canibal, ca prietenul poporului român (de veacuri) Bokassa; nici ca Mobutu, nici ca Amin Dada, ci un criminal care, “la armată”, învăţase cum să omori ştiinţific (nu, doamne fereşte, tradiţional). De un cincinal întreg nefericita populaţie a Liberiei (dealtfel, prin contaminarea sălbăticiei şi cea din Sierra Leone) este victima diferitelor bande de ucigaşi întorşi la starea, nu de “bon sauvage”, cea dinainte de a fi fost făcuţi sclavi de către albi - ci la sălbăticia la cub, a celor care cunoscuseră sclavia americană, iar acum instituiau legea fostului sclav devenit stăpân al fraţilor săi, sclavif încă dinainte de declanşarea războiului din Irak opinia publică internaţională - ei, da: detestata de către americanii proisraelieni ONU - ceruse Statelor Unite ale Americii (ca “părinte” a acestei comunităţi) să intervină, să pună capăt masacrului. America însă avea alte urgenţe: Afganistanul, Irakul, Iranul, Siria... Oamenii -supravieţuitori ai măcelurilor de fiecare zi implorau America să le vină întru protecţie - degeaba. Când, în cele din urmă Bush a deschis gura, a spus că, da, America va interveni, dar... mai întâi să plece de la putere Taylor - ceea ce, să recunoaştem, este un răspuns, nu doar creştinesc, dar şi nesfârşit de inteligent. Iar Taylor: bine, pleacă - însă numai după ce o forţă internaţională de intervenţie va... interveni...-în continuare, criminalul îşi vede de crime... Acum câteva zile Bush a anunţat “intervenţia”: câteva nave. de război vor ancora în largul Liberiei! După ce a fost bombardată şi ambasada americană din Monrovia, au debarcat o duzină de ostaşi americani - întru “securizarea” ei, a ambasadei. Şi doar a ambasadei. Iar azi s-a anunţat... luarea la cuvânt a tovarăşului Wolfowitz: care, fără să clipească, a cérut ca... ONU să intervină în Liberia. Cu aceeaşi .neruşinare cu care “invitase” Franţa şi Germania, deunăzi, să participe la... securizarea Invincibilei Armate Americane din Irak. Deci “antisemita” ONU este foarte-folositoare la casă-americană atunci când ne este nouă, americanilor... folositoare - dar nu atunci când ne dă peste'degete şi ne critică în gura mare pentru tot felul de dobitocii, porcării, “preferinţe”, cea mai... foarte-preferată fiind Jurnal 2001-2003 507 ajutorul necondiţionat acordat Israelului şi politicii sale (printre alte calităţi) rasiste...,, , ■ -Ora 11, Sunt foarte, excesiv de enervat. Nu tulburat, nu neliniştit - çi eTnişr-vat!:,Şi nu ştiii de ce. Ei, ba nu! Ştiu,.dar nu vreau, să recunosc. Deloo-deloc. , Marţi 29 iulie 2003 .. f .. Caniculă,-Şi azi. Secetă, incendii pe Coasta,de Azur, în Corsica -morţi. Pagube - mai ales ecologice - colosale. . . Continua stare de iritare, de enervare. M-a chinuit şi în somn. Să fie consecinţă a ceva?.Să anunţe ceva? • Catastrofe, umanitară în Liberia: americanii, nu mişcă, , să mişte ONU!,- sugerează fără să clipească; umanistul neoconservator Wolfowiţz, De-ce. nu intervin americanii într-o ţară,creată de ei? Din acelaşi motiv ; pentru- care nu intervin,în. Cuba, vecină,,în şchimb au . intervenit în Afganistan* în Irak, acolo, da, era “teren” suficient pentru a face demonstraţia; puterii lor, imperiale. Urmează să vedem care vafr, rezultatul vizitei lui Şharon la Washington: dacă va fLunul - în sfârşit! - just pentru ambele părţi, va. fi un semn; b.un, nu doar pentru situaţia din Palestina, ci şi pentru, conştiinţa recâştigată aAmericii. Va însemna că au înţeles - mai bine mai târziu decât rrţai niciodată, vorba cuiva (care ştia el ce mai spunea) - că nu prin război, se rezolvă,problemele planetei;- şi mai ales-, nu- prin război american, fiindcă, iată: de cum americanii au coborîl din cer din avioane, din elicopotcre, din rachete, pe pămânţ, cum ap început a fi (acum sunt băiat drăguţ): împiedecaţi, neputincioşi, ea albatrosul .lui Baudelaire... Infanteriştii americani au fost buni, au câştigat numai atunci când ,a existat un front, ca în Europa, în al doilea, război mondial (oarecum şi în Coreea - în, sensul că au stabilizat.o. situaţie catastrofală).,Dar în Vietnam - au pierdut (pentru acelaşi motiv pentru care au pierdut Ruşii în Afganistan): încă nici o putere armată din lume nu a reuşit să, învingă o gherilă. Or se crista-lizează şi în Irak. un astfel de război, iar americanii nu pot decât să piardă. Congresul american ar face bine, nu doar să-i destituie pe criminalii care au aruncat ţara (şi planeta) într-un război imbecil şi nociv - dar să-i judece şi să-i condamne - ca la Niimberg: pe preşedinte şi pe. “consilierii” care l-au înnebunit şi l-au împins-în catastrofa - nu doar pentru America, ci pentru-toată lumea, prin zâzania dintre ţări proyocată şi întreţinută de iresponsabili, (oare?) ca Rumsfeld, Wolfovitz şi ceilalţi neocôni proisraelieni, - : Ora 18: probabil asta am.presimţiţ: la Washington Bush a fost de acord, cu SharOn: să nu. fie liberaţi arestaţii palestinieni şi să nu se oprească-demonteze Zidul. ; v , 508 Paul Goma Şi dacă aş fi presimţit ceva-bun: asta ar fi fost inversul? Sânt bolnav de supărare - sufăr, de parcă aş avea măcarUn bunic şi două rnătuşi palestiniene. Nu am (nu ştiu Să fi avut) aşa ceva', ei şi? Chiar dacă nu va fi existînd vrèun palestinian care să fi ’ aufiţ de Basarabia şi de tragedia trăită de noi, din iunie 1940 - ei şi? Am “auzit” eu despre tragedia lor, din 1948! Iar dacă nu sânt pro-arab (am prea puţine cunoştinţe despre arabi), sigur sânt alături de toţi cei alungaţi de pe pământul lor, din ţara lor, de la acasa lor - de decenii. Ieri avem de gând să scriu două rânduri despre Avi Pazner (?), purtătorul de cuvânt al guvernului israelian. Fizionomie de pe la noi, din Europa de Răsărit - te pomeneşti că şi el o fi:1. , basarabean, măcar prin părinţi, bravi comisari-procUfori-enkavediştil Acest purtător de cuvânt evreu seamănă câ două picături de apă cu legendarul irakian purtător de cuvânt al lui Sudam (Cel caic informa - printre altele - că' americanii nu ajunseseră pë aeroportul din Bagdad, iar un sfert de oră mai târziù ămericanii se aflau în chiar locul ‘din :cate vorbise “purtătorul”...). Numai că acela, irakianul, avea umor - adevărat, involuntar... Pe când Avi Pazner -‘nici-urmă;’ nici vorbă. El este individul' care, acum un ari a explicat - că gestul uriùi kamikaze palestinian fusese «un atentat laş». Putea spune orice despre actul palestinianului: criminal, sângefos, semănător de moarte... - dar “laş”? Una din două: ori el, Paznei* nu stăpâneşte limba engleză (şi nici rusa, în care, sigur; gândeşte);1 ori'ëste conştient de 'forţa dezinformatoare a 1 cuvântului greşit folosit, dar folosit mëreü'rineréu (precum “antisemitism”, “refuznik?, “faşist”). Deunăzi1 lăudase şi el virtuţile Zidului Ierusâ-limiilui: “îi împiedecă pe teroriştii palestinieni să pătrundă în Israel” - dar rni sufla un cuvânt despre faptul că Zidul a fëst înălţat cu kilo- metri buni în interiorul Cisiordanieivba chiar proprietăţi ' palestiniene fuseseră fie tăiate, fie rase de pe suprafaţa Palestinei, fiind ele “ptea înguste”, deci ocupate acum, în totalitate, de Zid şi de’ anexele lui... Avi Pazner. Tată-său va fi participat ca “expert'politico-tehnic” la ridicarea Zidului Berlinului? ' Nimic nu este imposibil cu dinastia Pozner. 1 Joi 30 iulie 2003 Mă întorc la volumul Cartea Cărţilor'Interzise scos de Victor Frunză în editura care-i poartă numele. •’ i' Chiar dacă afirmă- - néverificaf - că ei deţine unicul exemplar (eu • văzusem altul: mi-1 încredinţase, pentru1 câteva clipe; Marian Papahagi, la Roma, în mai 1991; Dăn Cülcer a chiar pdsêdat un exemplar - i-a fost Subtilizat de un amic, în-România - iată,1 deci, încă două...);• chiar dacă afirmă, neatent şi în acelaşi timp interesat ;că, după 1989 nu s-au Jurnal 2001-2003 509 mai distras cărţi în România - el fiind editor, are de a face cu supra-editorul (în fapt Cenzorul Zilelor Noastre) Lii'ceanu: să fi spus adevărul, anume că filosoful-cel-mai-tânărt al lui Ierunca dăduse la topit o carte de mărturii despre 1977 la români, scrisă de Goma? -acestea trec pe un plan secundar, pe primul rămâne cartea românească. N-am încotro: şi în materie de epurare şi distrugere de carte de către bolşevici, fac apel la propria-mi biografie, de basarabean. Fiindcă Basarabia, începînd din iunie 1940, a avut nefericirea de a fi teren de încercare, de antrenament pentru ce avea să se întâmple cu întreaga Românie după august 1944 (şi cu Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, în acelaşi nenorocit an - vai, Polonia orientală, de la 17 septembrie 1939). Şi. chiar dacă “întâmplarea”: rugul cărţilor în curtea şcolii, la arestarea tatei, în 13 ianuarie 1941, a avut loc pe când, practic, nu aveam memorie, mie, spre deosebire de alţi români (chiar basarabeni), mama, nu s-a mulţumit doar să-mi dea viaţă - ci să-mi dea memorie: atâta mi-a povestit “întâmplările” dinainte de a căpăta eu însumi aducere-aminte, încât mi-am... însuşit memoria mamei, am făcut-o a mea; a noastră; aşa cum, în continuare, aveam să pun stăpânire pe aduce-rile-aminte ale altor oameni - în care aveam încredere că spun adevărul -şi, desigur, îmi făcusem a mea memoria cărţilor citite. Vreau să spun - pentru a câta oară?, pentru, a multa, niciodată nu va fi destulă pentru uitucii, mineralii mei compatrioţi şi mai ales pentru “refuznicii’ (aici în sensul de origine: cei care, ei, refuză, nu cei cărora li se refuză...) memoriei comunităţii noastre, ca “ceva care cauzează” - că distrugerea cărţilor pe pământul României Mari a început în iulie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate de ruşi; ca urmare a acţiunii înalt-culturalizatoare, lat-umaniste, de către komisarii evrei -doar ei singuri, dintre bolşevicii ocupanţi, ştiau limba română şi “literele burgheze, faşiste” cu care fuseseră tipărite. Acela - Rugul Cărţii din curtea şcolii din Mana, Orhei (la 13 ianuarie 1941), cel înjurai căruia dansa, beat, nebun, iară cămaşă, tata, urlînd: «Trăiască Gutenberg!» - chiar dacă episodul mi s-a fixat în fundul ochilor şi în fundul inimei abia prin povestirile mamei - face parte din memoria mea. Şi nimeni pe lumea asta, în atâţia ani de anchete securiste, în ridicare-în-picioare-în-faţa-clasei (cum îmi făcea, la Gheorghe Lazăr din Sibiu profesorul de franceză Gh. Pop, fost mare legionar, devenit mare comunist), de “interpelări” în presă - nu m-a detenninal să-mi... schimb amintirile; să adopt “o atitudine justă”, în privinţa amintirilor. Fiindcă, pe măsură ce trecea timpul, mi se confirma - cu vârf şi îndesat: ceea ce îmi aduceam-amintè era adevărul şi numai adevărul. Aşadar: Cronologic (autobiografic), epurări le-arderea cărţilor: - la 13 ianuarie 1941, în Basarabia ocupată defuşi; 510 Pau! Goma - în toamna-iama anului 1948-49, la Şeica Mare, judeţul Târnava Mare, la Gimnaziul unic, unde eşuasem după reforma învăţământului şi după două clase absolvite la Şcoala Normală “Şaguna” de la Sibiu; - în iama 1949-50, la Sibiu unde, ca elev chiulangiu la “Gheorghe Lazăr” şi frecventator asiduu al bibliotecii Astra, am constatat, nu doar dispariţia din fişier a unor titluri, a unor autori; am asistat nu doar la închiderea Bibliotecii “p. iventr.”, cum scriau pe uşă alfabetizaţii noştri analfabetizatori - dar şi la arderea cărţilor în curtea interioară. Aceste trei momente, arderi-pe-rug, catastrofe nu doar ale cărţii, ci ale vieţilor noastre, abia începute - au fost aşternute pe hârtie mereu, mereu, mai cu seamă în Din.Calidor, în Arta-Refugii, în Astra, în Sabina, în Roman-intim - ciclul autobiografic. „Şi totuşi... Oricât de “iniţiat” în materie de epurare a cărţilor aş fi (şi sânt),, nu-mi pot stăpâni strângerea de inimă - de mirare, de oroare, de neputinţă, de mânie, văzînd - doar o parte - din catalogul condamărilor la moarte ale cărţilor, cele care făcuseră până atunci cultura română. Primul cuvânt care apare în preambulul volumului scos la lumină de Victor Frunză este: lichidare. Nu doar a “regimului fascist”, ci şi a “moştenirii culturale”: cărţile.- “una dintre cele mai grele moşteniri pe care acesta [regimul] le lăsase în urma sa”... Care sunt obiectivele... lichidării? Deşi figurează abia la punctul 4 al Instrucţiunilor, întâiul - nu politic ci... istorico-geografic - este acela care urmăreşte suprimarea oricăror informaţii privitoare la raptul teritorial al Basarabiei şi al Bucovinei de către ruşi; al doilea obiectiv (al epurării cărţilor “fasciste”): “lichidarea” oricăror informaţii privitoare la evrei în general, în special la rolul lor de auxiliari devotaţi ai ruşilor în" ocuparea şi în teroarea exercitată asupra nefericiţilor români. “Publicaţiile fasciste”, pentru tovarăşii de la “Serviciul Edituri şi Control al Direcţiunii Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor” - care au trudit din greu la alcătuirea listei de interdicţii - sunt opere literare, istorice semnate de autori consacraţi - în ordine alfabetică: Agârbiceanu, Alecsandri (8 titluri), Gr. Alexandrescu, Z. Arbore, C. Bacalbaşa (Bucureştii de altădată), Bălcescu (Mişcările revoluţionare; Mişcarea Românilor din Ardeal), Martha Bibescu, Blaga, Brăescu, Brătescu-Voineşti (7 titluri), Gh. Brătianu (22 titluri), D. Cantemir (Hronicul vechimii Moldo-Vlahilor),,Şt. Ciobanu (7 t ), Cioculescu, Cioran, Coşbuc (2 t.), Crainic (13 t.), L. Donici (2 t.), Eftimiu, Eliade, Eminescu (11 titluri), Fildermann, Fi limon (Ciocoii vechi şi noi), Ô. Ghibu (22 titluri), Goga (22 titluri), Iorga (29 titluri), Jurnal 2001-2003 511 Ispirescu (2 t.), Istrati (3 t.), ICogălniceanu (6 titluri), Mateevici, Gib. Mihăiescu, D. Moruzzi (3 t.), Negruzzi (3 titluri), Nistor (28 t.), Odobescu (2 t.),. Cezar Petrescu (2 t.), Pillât (2 t.),: .Rehreanu (3 t.), Relgis (2, t.), Sanielevici (2), M. Sébastian (Cura am devenit huligan), Gh. Şincai (Cronica Românilor şi f(mai multor neamuri), Stahl - H. si H.ll. (6 t.), VI..Streini}-.(2 ),. M-iStreinul (3 t.), Suchianu (2 t.), Gh. Tătărescul - (Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord; Internaţionala a IlI-a şi. Basarabia), Ionel Teodoreanu (2 t.), Radu Tudoran (3 t, printre care: Oraşul cu fete sărace şi Un port la răsărit), Vlahuţă, G.-M. Zamfirescu, Zarifopol (Din registrul ideilor gingaşe)... La acestea se adaugă (mai .corect: ac.estea sunt precedate de) autorii nativi din Basarabia şi din Bucovina de Nord care au scris despre, Basarabia şi Bucovina, de Nord precum şi de nativii din alte provincii - dar care au scris despre Basarabia, Bucovina, despre evrei. Vai, catalogul interdicţiilesr din 1948 nu a fost primul, în timp, nici ultimul. Au fost ,alungaţi din literatura română Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga, Lovjnescu, Maiorescu, Stere - desigur, nu i-am numit pe toţi proscrişii. Iar începînd din anii 60 au fost expulzaţi.din literatură autorii “fugari” care cerus,eră azil politic în Occident, o .parte dintre ei manifestîndu-se împotriva regimului de la Bucureşti - dar şi “plecaţii”: emigraţii legal în RFG şi în Israel - aceştia, cu toţii, rămaşi cu gura cusută. Să nu cedăm tentaţiei de a compara,“epoca Iui Dej”, cu “epoca lui Ceauşescu”, găsind, diferenţe cantitative, (ca număr de scriitori interzişi, ca număr de opere aje unui scriitor, interzise). Din punct de vedere al culturii, al cărţii, dacă unui singur scriitor i se interzice un singur pasaj dintr-o singură carte, tot mutilare semnifică. Soarta rezervată dc comunişti lui Eminescu este exemplară: nici sub Dej, nici sub Ceauşescu nu a fost editat integral - din cauza unor antimsisme, din .pricina,, mai ales, a unor antievreisme; Şi să nu, ne facem iluzii că. “după revoluţie” lucrurile s-au schimbat radical. Desigur, rămân un feroce, egoist când mă dau mereu, mereu exemplu pe mine şţ, sparta unor cărţi ale mele distruse de Sorescu ;şi de Liiceanu (cu încuviinţarea - fiindcă ce fusese necondamnarea din partea Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca? -şi de-a dreptul complicitatea Gabrielei Adameşteanu?) - dar ce se mai poate şpune de volumul de .documente în legătură cu “contribuţia” evreilor la întărirea prieteniei de veacuri dintre cele două neamuri... -dat la topit de Buzura, în 1994, despre care se vorbeşte abia acum, în 2003? Dacă există crime-de-sânge, există şi crime-de-cerneală-tipografică. 512 Pau! Goma Joi 31 iulie 2003 Aşa, băieţi! Nici usturoi n-âţi mâncat, nici gura nu vă pute! După ce un semestru întreg aţi blestemai, aţi ironizat, aţi negat utilitatea ONU; după ce în ultimul trimestru aţi făcut toate diversiunile posibile ca să scindaţi Europa şi să distrugeţi ONU, pretinzînd că, departe de a fi utilă, mai degrabă încurcă 'lucrurile, deci că deciziile planetare trebuie luate de o Singură... putere: a voastră, americana - acum, că tot pleacă Bush în vacanţă pentru patru săptămâni (şi ce facem noi; ne ţinem răsuflarea ' atâta amar de timp?) - aţi “sugerat” ca ONU să numească o “coaliţie” Care să intervină în Liberia.. . Nu trebuie uitată penultima trebuşoară a lui Bush: declaraţia de dragoste “faţă de poporul evreu şi faţă dfe Israel”, înainte ca ShâKOn să declare, hilar (ciné nu ar fi fost, după ce îl întorsese pe dos pe însuşi Bush, cel he-întors?) şi să-'fie de acord eu poziţia Israelului: nu se liberează deţinuţii, : nu se desfiinţează coloniile “sălbatice”, nu se ! distruge Zidul - trebuie reţinut pentru eternitate opinia lui Bush despre Zidul Ierusalimului: «Are să-şi dovedească inutilitatea, în curând - dacă încetează actele de terorism la adresa israelienilor». ; Halal ! Privindu-1 pe Bush rasolind problema nr. I a terorismului mondial: Palestina - şi grăbindu-se să plece/fugă la Sinaia/Mamaia lui, unde^în sfârşit să-şi poată desnoda cravata şi face-comod-în-chiloţi, am avut impresia că am în faţă un român de-al nostru (păstrînd 'proporţiile...) cu “sarcini de răspundere”:-âbia:“se ţine” să nU lase, dracului, trebile cetăţii şi :să se care la gagică; la prieteni, la o bere, la o bârfa - recompensă din plin meritată pentru dezordinea semănată. A lipsit ceva: promisiunea-propunereâ unei mgăciuni lâ ora cutare a întregei naţiuni americane. 1 Este foarte frumos să te rogi lui Dumnezeu. Dar această mobilizare naţională creştină - prea seamănă'cu mobilizarea generală islamică. B chiar îngrijorătoaresimetria. - Când, în articolul de acum doi ani dedicat tragediei de la 11 septembrie, vorbeam despre “înfruntarea a două' anticuituri” - mă înşelam? Sau,- ca de obicei - vai - “profeţiile^’ meles-au adeverit? Florescu îmi telefonează de la Bucureşti: nu-mi poate tipări Jurnalul 1999, fiindcă nu a primit bani de la Ministerul Culturii. A trebuit să-l consolez eu; Să-i aduc aminte: în Urmă cu şase luni îi spusesem că ministerul acela nu va da bani pentru Goma. Jurnal 2001-2003 513 AUGUST Vineri 1 august 2003 Ieri Nicolae Florescu m-a anunţat că nu-mi poate edita jurnalele: Ministerul nu a aprobat cererea.de ajutor., Ne-poatere care, ca de obicei, m-a stimulat: am luat Jurnalul unui contestat (1999) şi l-am.., scurtat - ieri şi a;zi. Sâmbătă 2 august 2003 Mi-a telefonat Mircea Stănescu: Printre altele mi-a spus că M. Shafir, G. Andreescu şi R. Ioanid m-am atacat pentru “antisemitism”. Măi comedie! «Tuberculosule!»; «Tu să taci când vorbeşti cu mine!» «Tu vorbeşti? Tu care ai linşat negri?» etc,etc. “Antisemitul” de mine! Să'văd cu ce fel de argumente mă combat combatanţii - M. Stănescu a spus că Andreescu i-a mărturisit,, lui, lui M- Stănescu: nu citise cartea mea. Acest dulce Gabriel nu citise, nici Jurnalul I-II-II1, în 1997 - o spusese, în emisiunea lui I. Sava - ceea ce nu-l împiedecase ,de a-1 critica, în aceeaşi emisiune, chiar fără să-şi tragă răsuflarea, fără să pună şi el o virgulă, două... Ceea ce nud împiedecă, acum, să critice aspru şi Săptămâna Roşie, în dulcele stil românesc,.. Duminică 3 august 2003 Căldură infernală. Aştept “condiţii” mai puţin defavorabile. . Chiar înainte de vestea parvenită prin M. Stănescu mă gândeam: pentru că tot nu am unde să-mi public, pe hârtie, răspunsurile la atacuri, să-l rog pe Filip să nii le pună pe internet la o rubrică anume, să-i zic, simplu: “Ripostă”. Mulţumitor ar fi şi lunar. Desigur, ar fi incluse şi în jurnal, dar potrivit ar fi să le prezint (şi) izolat. Luni 4 august 2003 Ieri după amiază, pe la orele 6, privind la termometrul... uitat în plin soare, mi-am zis că aşa se explică temperatura: 35°. Azi dimineaţă, la buletinul meteorologic s-a spus că “ieri au fost 35 grade” - însă fără a preciza unde, oricum, pentru azi este prevăzută o valoare de 32°. M-am înţolit... în sensul de ţoluri-peste-ţoluri la ferestre, dar uite, acum, la orele 9 şi jumătate, la umbra odăii, transpir. Mă duc să fac un duş. De ce mă plâng: de căldură! Când există pe lume atâtea persoane 514 Paul Goma care se plâng de neînţelegerea, de ingratitudinea europeriilor-vechi în chestiunea războiului şi mai ales a păcii impuse palestinienilor: Shalom! Corectare: seara: cică la Paris au fost: 36°. Mâine însă, mai rău: 38°. O să mă cred la Bucureşti. Marţi 5 august 2003 M-am răzgândit: nu are rost să deschid o rubrică specială pentru riposte. O să le înclud în jurnal, ca până acum. Este adevărat: nu ies în faţă, încadrate, înrubricate - astă este situaţia celor intemetizaţi, ca mine. Apoi, ori în rubrică aparte, ori îngropate în corpul jurnalului, tot o singură dată pe lună vor apărea pe internet (de astă dată cel pe iulie va fi Ia... şase săptămâni, fiindcă abia după 14 august se va întoarce Filip acasă). Sânt mereu handicapat de câte ceva: ba nu mi se publică la timp volumele de publicistică (ba apar însă... rămân pe coridoarele editurii - Litera, ca cele două Amnezii...); ba nu mă pot exprima în periodice - unde:'în România literară, moşia lui Manolescu?; în 22, moşia Adameşteahoăi şi a interesaţilor de banii lui Soros? Au poate în Dilema - faptul că M. Boiangiu scrie drept despre războiul din Irak şi că a devenit redactor-şef nu înseamnă deloc ca ar accepta să mă publice -cu condiţia să încerc... La urma urmei singura publicaţie culturală care mă acceptă este Jurnalul Literar (care apare şi el când poate), Vatra -când vrea ea, fiindcă de la o vreme nu ştiu ce gândesc redactorii: nu mi-au răspuns la scrisori - şi... Contemporanul lui Breban - care, adevărat, mi-a publicat un text “De ce nu are românul tichie de mărgăritar” (în acesta îl lăudam - pe drept - pe Breban) şi precizarea la “documentul” despre Uşa; noastră cea de toate zilele. De acea, constrâns de... situaţiune, ' după ce, sub domnia culturală a lui Liiceanu, Pleşu,’Adameşteanu, Monica Lovinescu (şi atâţia alţii) ăm fost exclus din rândul oamenilor şi a trebuit să fac:apel la o metodă primitivă, “din neagra ilegalitate” a autoeditării: samizdatizarea. După ce am reuşit să fiu editat la Jurnalul Literar (Basarabia) şi la Muséum din Chişinău, în 500 exemplare (Săptămâna Roşie) - în aşteptarea volumelor promise la Flux (tot la Chişinău), rămân samă mulţumesc cu... intemetizarea. Dacă nu voi deschide o rubrică* pe internet, dedicată ripostelor mele, voi. face altceva: începînd cu ediţia a 111-a, a Săptămânii Roşii, cea scoasă de Gabriel Stănescu, voi lipi o. Coda. în ea.voi consemna comentariile defavorabile eseului - prin citate substanţiale. Jurnal 2001-2003 515 Miercuri 6 august 2003 Azi va fi şi mai cald decât ieri, s-au anunţat 40° la Paris. De la ora 7 dimineaţa am început baricadarea cu perdele peste perdele şi constituirea stocului de apă: va trebui să ud mereu perdelele-cearceafuri. Astă-noapte a fost greu: am făcut naveta cam din oră în oră la baie, pentru schimbarea bluzelor, leoarcă, şi pentru un duş. Meteorologii ne ameninţă că va mai dura până la sfârşitul săptămânii... Va trebui să facem pe dracu-n patru şi să supravieţuim -nu de alta, dar. Joi 7 august 2003 Azi se împlinesc 35 ani de la căsătoria noastră, l-am oferit Anei, într-un păhăruţ de ţuică, floricele de flox, fiecare de altă culoare - din grădina noastră cea suspendată. Şi ne-am urat s-o ducem tot aşa. Ieri nu s-au înregistrat decât... 39,5° la Paris - în general, dar la noi a fost cuptor de iad. Nici curent nu s-a făcut, chiar cu ferestrele, toate, deschise. Azi se prevede... ceva-mai-puţin-foarte-foarte-cald. Mi-a telefonat Iurie Roşea: va veni săptămâna viitoare la Paris şi îmi va aduce un exemplar-două din Basarabia, Am vorbit la telefon şi cu Gabriel Stănescu: tocmai ajunsese plicul meu. Nu încercase descifrarea Iui. Are să-mi telefoneze de cum are o veste. Ne ameninţă încă o săptămână de caniculă. Cică până joia viitoare (!) are să dureze. Vineri 8 august 2003 Acum câţiva ani căzusem la patima meteorologiei - pentru că-mi plăcea. Acum sânt silit să notez mersul temperaturii aerului - de nevoie. Sperînd că scăderea zilnică va fi mai importantă de un grad. Cum Parisul, de vreo trei zile, are cerul cenuşiu, de poluare, mi-e foarte greu să ies în oraş decât în primele-ore; la piaţă, la magazine după ora nouă - după care mă găvozdesc în vizuina mea cea dragă -care însă nu mă protejează cine ştie cât, fiindcă s-au încălzit şi pereţii şi tavanul - în principiu izolat, însă.numai împotriva apei de ploaie, nu şi a căldurii (de soare)... Mi-au venit tăieturile de ziar trimise de M. Stănescu. Pe dată mi-a pierit cheful de a polemiza. Cu toţii: R. Ioanid, Shafir, G. Andreescu pretind că... eu contest Holocausul! Shafir şi Andreescu, băieţi culţi, fac apropierea de Soljeniţîn: când eram bun, eram (bun) - pentru că Soljeniţîn era bun; or, de când Soljeniţîn e rău, şi«cu am devenit rău! 516 Paul Goma Nu, nu: nu am cu cine dialoga. Mi-a telefonat Iurie Roşea: are să fie la Paris luni sau marţi. Are să-mi aducă câte 50 exemplare din Basarabia şi din Soldatul câinelui. Deasemeni imprimarea pe dischetă a ultimei. De la Colesnic îmi aduce... şpalturile - deşi eu îl rugasem: din moment ce trimit înregistrarea, să nu-mi mai trimită şpalturile. Tot răul spre bine: mai corectez câte ceva. Sâmbătă 9 august 2003 Deşi pare a fi mai puţin cald decât ieri, aerul era (la ora 10, când am ieşit la cumpărături) irespirabil. Şi îmi făcea rău la inimă - nu ca durere, dar ca... împiedecare a... pulsaţiilor (zic şi eu). Anei, ieşită adineauri (la 12 fix) i s-a făcut rău şi s-a întors. Duminică 10 august 2003 La ora 8 dimineaţa termometrul de pe balcon arăta 25°. Noaptea trecută a fost (oarecum) suportabilă, însă grea-grea ne-a fost ziua. Ana, totdeauna bucuroasă de sfârşitul de săptămână, a constatat că, în zilele de lucru stătea la bibliotecă opt ore cu aer condiţionat - “şocul termic” intervenea abia pe la ora cinci, când pleca spré casă... Greu, greu, mai ales pentru noi, cei netineri, nesănătoşi. Au anunţat că va mai dura chinul până în jur de 15 august... Ceea ce face: 10, 11, 12, 13, 14, 15 - şase zile încheiate, numărate bob cu bob, ca la puşcărie. Şi pe mine prea-căldura (ca şi prea-frigul) mă penalizează. Nu pot lucra, nu pot citi, nu pot nimic. Marţi 12 august 2003 Cea mai cumplită noapte, noaptea de azi-noapte: nu a coborît termometrul sub 35°. Acum, la ora 7,30 (dimineaţa, se înţelege): exact aceeaşi valoare: 35° - se anunţă 37°. Numai în regiunea pariziană muriseră până ieri în jur de 50 persoane - “de caniculă”. Nu ne rămâne decât să strângem din dinţi şi să traversăm şi ziua de azi - pentru mâine ni se promite Canaanul: “doar 35°”. închid degrab’ordinatorul, să nu mai încălzească şi el lumea asta. Joi 14 august 2003 Ziua de naştere a Anei. Nu am mai notat, fiindcă era atât de cald - ziua de 12 august - Jurnal 2001-2003 517 , încât nu voiam să mai adaug şi eu caniculei. Azi-noapte a plouat (în fine, a stropit) şi a dat cu pietre. A fost grindină mult zgomotoasă, însă dormeam atât de normal după două săptămâni de anormalitate, încât nu m-am ridicat din pat, să văz, cu ochii, mei,, minunea. Oricum, aerul s-a răcorit, termometrul zice acum (la ora 6,30): “doar” 20°. . ■ Mă întorc la ceea ce am tot amânat: corectarea şpalturilor. . - ; Observ că nu am notat nici întâmplarea minunată: marţi, 12 august a venit Iurie Roşea, cu fiul său (de 2 metri!) de la Chişinău, încărcat ca o albină: cu câte 50 exemplare din fiecare din cele trei titluri scoase de editura Flux: Culoarea curcubeului, Soldatul câinelui, Basarabia. Totodată mi-a adus de la Iurie Colesnic şpalturile Ia a Il-a ediţie din Săptămâna Roşie a mea dar şi Basarabia necunoscută în 4 volume, o realizarea cu totul deosebită a lui, Colesnic. După ce voi termina cu şpalturile şi cu, dedicaţiile pentru Chişinău, mă voi întoarce la Colesnic - cu creionul în mână, gata să (s)mulg o mie de informaţii... Vineri 15 august 2003 Am pregătit “bagajele” pentru Iurie Roşea (va veni mâine, pentru ultima oară): un laser-disc cu Jurnalele (4), cărţi cu dedicaţie, fotografii. Pentru Iurie Colesnic: şpalturile, o carte cu dedicaţie. Sâmbătă 16 august 2003 A fost pe aici Iurie Roşea. J-am încredinţat cărţile dedicate, şpalturile pentru Colesnic, jurnalele,înregistrate. Extrem de obosit. Seara. Nemulţumit. Neliniştit. De, ce? Duminică 17 august 2003 Deprimat. De parcă aş fi născut., Luni 18 august 2003 :, ■ A plouat azi-noapte. începem o, viaţă nouă. Miercuri 20 august 2003 Se vede că nici eu nu am scăpat de urmările caniculei - cu toate că, spre deosebire de miile de bătrâni morţi (se vorbeşte de 6.000 - 518 Paul Goma “deocamdată, cifra definitivă are să fie disponibilă spre 1 septembrie’’) din pricina deshidratării, am băut apă, multă apă. ' Şi nici nu ştiu dacă am să-mi revin: mă tem că această căldură-mare îmi va da brânciul decisiv. Ieri a fost o zi de sânge: atentatele de la Bagdad, de la Ierusalim. Dacă ultimul e semnat: un profesor de la Hebron, primul...- Filip a reacţionat pe dată: «ONU? Cine, din Irak, este împotriva ONU? Numai americanii!» L-am temperat, propunîndu-i să mai aşteptăm - deşi, mărturisesc, şi pe mine mă încercase această bănuială. Dan Culcer mi-a trimis o dischetă pe care a înregistrat texte despre “antisemitism” de pe o revistă electronică. Sunt şi două care mă privesc - una indirect: Valentin Protopopescu, ocupîndu-se de dreptismul, chiar rasismul lui Cioran, citează şi din Jurnal de Apocrif pasajul în care avansam ipoteza: la Dieppe, în 1943, chiar după eşecul debarcării canadienilor, pe Cioran îl apucase frica, spaima cea mare că, în ciuda primelor succese, nemţii âu să piardă şi-atunci... Mai ales cei care, în ţară de azil, colaboraseră cu ocupantul - ca el... Dialogul Laszlo-Solacolu (din 2002) mi-a reactivat durerea că un băiat atât de deştept (Laszlo) poate sphne-scrie atâtea şi atât de nesfârşite prostii... ■ Joi 21 august 2003 “Castrofâ umanitară” în Franţa: a fost avansată cifra morţilor “de caniculă”: 10.000 persoane. Şi vai, e provizorie. Toţi oamenii politici s-au comportat mizerabil, iresponsabil, de la şeful biroului care trebuia să dea alarma încă de prin 5-6 august, până la ministrul Sănătăţii (un medic, Mattei - un căcănar, ai zice că-i român de origine, dacă n-ar fi italian), până la Raffarin - până la Chirac: prezidentul nu şi-a întrerupt vacanţa în Canada, abia azi a promis că deschide gura lui mare... Bilanţurile macabre cresc - în Bagdad, în Ierusalim. Să fie tot căldura-mare de vină în recrudescenţa violenţelor? N-ar fi de exclus -dar nu explică totul. Ah, americanii, americanii... Nu doar Filip îi suspectează. Sediul ONU la Bagdad nu era păzit - nici picior de american în faţa clădirii, necum o brigadă de tancuri ca la Ministerul Petrolului... Păi dacă ONU le era “ostilă” - americanii gândesc ca evreii: cine nu-i cu ei este musai un fioros “antisemit”! Mai ales că Sergio Vieira de Mello, şeful delegaţiei de la Bagdad declarase în mai multe rânduri că ei, reprezentanţii ONU, nu sunt ocupanţi, că.ONU Jurnal 2001-2003 519 se află în Irak nedorită de ocupanţi, pentru că încearcă să amelioreze starea cumplită a populaţiei... Fiind eu tată de fiu bănuitor - şi fiu de tată care una-două zicea: «E mâna Moscovei, ascultă la mine!», mă gândesc şi eu ca proasta: de ce atentatorii - fie baasişti de-ai lui Saddam, fie benladenişti de recoltă recentă - ar fi atacat ONU, simbol antiamerican pe sol irakian? Şi nu-mi dau răspuns şi nu găsesc verosimilă ipoteza lui Antoine Serfati (dealtfel excelent analist), anume că atentatorii au lovit în... încrederea pé care o aveau irakienii de rând în organisme ca Medicins sans frontière, Amnesty, Unicef, ONU. E cam trasă de păr şi cam... filoamericană teoria lui - din pricina caniculei şi ea... Acum americanii au de gând să “renegocieze” cu ONU situaţia din Irak... Dacă aş fi rege, i-aş obliga să-i desemneze ca negociatori pe Wolfowitz, pe Strumpsfeld (care i-o fi adevăratul nume?), pe Powell, cei care l-au îmbrâncit pe debilul Bush să facă război, nu doar fără avalul ONU -dar împotriva lui. Duminică 24 august 2003 S. R. a căpătat o formă aproape-gata... Dr. Olteanu mi-a promis că îmi va aduce din România primul volum de documente (cel dat la topit de Buzura). Din el voi mai scoate câteva informaţii. Dr. Olteanu l-a întrebat pe Sami Damian dacă a primit volumul Săptămâna Roşie, trimis de autor. întrebatul nu a răspuns la între-bare, a sonorizat aproximativ unnătoarele: a citit în reviste ce s-a publicat şi şi-a dat seama că fac elogiul lui Antonescu... Sincer să fiu: “opinia” lui Sami Damian m-a mirat-întristat. Ca orice "bun-român” (sic) şi el motivează respingerea, negarea unui text (Săptămâna Roşie), nu prin ceea ce are el “arzător” - aici: afirmaţia că evreii poartă o grea vină în conflictul dintre noi şi ei - ci... I ) alunecă la o chestie laterală (nici măcar adevărată; fiindcă nu fac “elogiul” lui Antonescu - încerc să-l explic). Aşa, exact aşa procedaseră confraţii şi în cazul Jurnalului I-II-III: cu excepţia, poate, a lui Ţepeneag, ceilalţi (D. C. Mihăilescu, Alex Ştefanescu, Pruteanu, Bianca Marcu, Adameşteanca, Grigurcu, Dimisianca, Păruit, Mircea Martin, lorgulescu, Pleşu...) nu s-au plâns de “nedreptăţile” (sau de neadevărurile) scrise de mine despre ei înşişi - ci s-au indignat foarte că... o atacam pe însăşi Monica Lovinescu!; b) decretează: “Goma este antisemit!” - iar cu asta îşi imaginează că au închis... şedinţa. Aşa, exact aşa au procedat confraţii în chestiunea Jurnalului I-II-IJI: au hotărît că sânt “ingrat", “nedrept”, “vulgar”, “turnător” (acuzat de două celebre... netumătoare: Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă şi de Geta Dimisianu), ţja chiar “nebun”: Zaciu, Dimisianca, Păruit... 520 Paul Goma Marţi 26 august 2003 Acest guvern şi acest preşedinte al Franţei s-au purtat mizerabil în criza caniculei. Nici unul dintre “responsabili” nu a recunoscut vreo vină - a lui, a “echipei” sale. Răspunsurile lor, la criticile stângii - de unde alt’ să vină criticile? - sunt de un cretinism absolut: «Urmările politicii voastre!» «Nu putea f! prevăzută catastrofa!» - or caniculă a fost, nu doar în Franţa, ci şi în Belgia, unde nu s-a înregistrat nici un mort din această pricină. De ce? Secretul lui Gâgă: fiindcă belgienii au o altă politică de protecţie a “persoanelor în vârstă” (şi nu “a persoanelor aflate la sfârşitul vieţii”, cum denumesc francezii categoria). în regiunea de frontieră (belgo-franceză) aşezămintele belgiene pentru bătrâni sunt ocupate în proporţie de 70% de francezi. Acolo există “complexe” a câte 60-100 apartamente - nu dormitoare comune - avînd baie şi chicinetă; asistenţa medicală, este permanentă, cea-de-ajutor la fel, iar contribuţia fiecărui bătrân nu este mai importantă în Belgia decât în Franţa - cam 3/4 din alocaţie. Secretul belgian (unul dintre ele) stă şi în faptul că personalul - medical, administrativ - este suficient şi este corect remunerat, de unde constatarea unei bătrâne doamne: «Când infirmiera este bine-dispusă şi noi suntem bine-dispuse...». Fireşte,, mă gândesc la mama şi la cele două aşezăminte în care a fost internată, în România: datorită intervenţiei lui Năvodaru, ea avea o situaţie privilegiată - stătea în salon cu doar alte cinci-şase, nu cu alte douăzeci-treizeci - ca la Domneşti... însă personalul... Am pus pe hârtie, în Gardă inversă tpt năduful... Miercuri 27 august 2003 Nici o noutate. Nici un chef de scris - m-a... caniculàt canicùla. Vineri 29 august 2003 Noutate: plouă. Plouă de.rupe pământul. De azi-noapte. Acum, da, am reintrat în normalul parizian. Bineînţeles, cârtitor cum sânt, numi place nici ploaia - dar ce-mi place mie? Mie-mi place - de câte ori să o spun? - timpul-probabil; cu cât mai foarte-probabil, cu atât mai vârtos. Un fel de satisfacţie secretă mă roade: jurnalul pe august nu are să depăşească zece pagini. Am mai pigulit S.R. - să fie, în aşteptarea volumului de documente promis de Dr. Olteanu. Jurnal 2001-2003 521 Sâmbătă 30 august 2003 Plouă, e frig. Mă simt tot mai neputincios. Nu-mi merge mâna, nu-mi merge capul, ţinerea de minte diminuează - noi să fim sănătoşi! Cine spune că moartea “vine” cu-rece? Uite că vine şi cu... caniculă. în Irak haos, violenţă şi incapacitate a americanilor de a se încheia la pantaloni, convenabil. De sus-sus-sus până jos-jos americanii, de la Washington la Bagdad, dovedesc în public (vai de publicul bieţilor soldaţi răniţi sau morţi!) că au fost totdeauna nişte oi căpii, că toată puterea lor se reducea la tehnologie - şi numai la tehnologie. Da, dar vorba Radio Erevanului: “Ei nu ştiau...” Tot, dar tot ce au făcut americanii de la 11 septembrie încoace a fost făcut sub semnul spaimei, al improvizaţiilor, al precipitărilor şi al datului-cu-boamba - totul teore-tizat de nişte şacali-criminali ca “ideologii” din echipa-de-gânditori ai lui Bush. Totul a ieşit aşa cum se vedea cu ochiu liber, de către ultimul dintre ne-americani: distrugeri, moarte, nedreptate, cretinărie uriaşă, la dimensiunile “planetare”, cum se consideră americanii: nerezolvînd problema (care una este ea: Palestina), ba punînd gaz peste foc, prin susţinerea necondiţionată a Israelului. Iar acum, când americanul de rând începe să se trezească din visul-de-mărire şi începe a cârti - acum o săptămână Bush a fost huiduit la,.. Portland, oraş-stat în principiu de partea lui, până la caricatură (să fie citită presa, nu doar pro-israeliană, ci pro-sharoniană)! - acum, zic, de parcă nu ei, şacalii de stânga, marxişti şi filosovietici de la Harvard ar fi alergat deunăzi la Washington, să facă politică de ultradreapta (în acelaşi preţ asigurînd Israelul, nu doar de impunitate, ci şi de... mărire teritorială, după ce l-au isterizat pe debilul Bush şi l-au împins la război cu Saddam (de ce nu cu Fidel, aflat în vecini?), fac : pe mironosiţii (masculinul femini-nului - îl şi vizualizez pe Wolfowitz în această postură cum nu se poate mai potrivită), s-au pornit să zbiere - în presă! - că nu trebuia ca America să pornească războiul în Irak, iar dacă tot l-au început, să-l oprească degrab’, înainte de a se transforma în Vietnam Bis! Ei, “vizionarii” -de teapa lui Kristol, Kagan - tară nici o ruşine (de remuşcare nici vorbă!) “văd” abia acum ceva-ceva - dar nu eşecul Americii ca unitate, popor, comunitate (nemuritorul Chicoş Rostogan ar zice: «Cum ar veni: mulţ’ omeni...»), ci probabilul-sigurul eşec electoral în 2004 al lui Bush! Estimp ce fac vechii tovarăşi Wolfowitz şi Rumsfeld? Se ceartă (pardon: se dispută, căci ei sunt oameni de-idei..,): pe “soluţia”: dezangajare din Irak (şi plecare cu coada între picioare)?; continuare -dar pentru asta trebuie alte, multe trupe, deci ale multe miliarde de dolari? Bineînţeles niciunul dintre aceşti “umanişti” de extracţie bolşevică nu s-a gândit la pagubele omeneşti ale idioţerţjei lor - pe care, la o adică au s-o arunce în cârca lui Bush (cu remarca extrem de 522 Paul Goma inteligentă: «Dacă a fost rea ideea - de ce a pus-o în practică?»): nici de suferinţele palestinienilor de 55 de ani în lagăre-de-refugiaţi în propria ţară - iar aici nu mă pot stăpâni să nu repet titlul cărţii unui scriitor basarabean drag inimii mele, Dumitru C. Moruzi: “Pribeag în ţară răpită” - vină a americanilor (complicitate) care va atârna greu în balanţa Judecăţii de Apoi; la suferinţele irakienilor adăugate celor din prea-lunga şi ferocea dictatură stalinistă a lui Saddam - şi, pentru că tot a venit vorba de sânge şi de moarte: a propriilor soldaţi, neinstruiţi decât în datul-cu-boamba. Singura consolare (un fel de a mă... consola) citesc în ziar că prietenul Pierre Hassner a scos o carte împreună cu Justin Vaisse (probabil Weiss): “Washingtonul şi lumea. Dilemele unei suprapu-teri”. Autorii spun că cele mai virulente critici la adresa “neoeon”-ilor şi ale aventurismului lor militaricesc (de ţinut minte: niciunul dintre ei nu este militar - nici chiar Rumsfeld - ba chiar nu-şi făcuseră serviciul militar, fiind scutiţi: Wolfowitz, Kagan, Perle, Kristol...) vin, nu dinspre adversarii politici (democraţii), ci de la... paleoconservatori, din şcoala izolaţionistă a lui Pat Buchanan. închei cu un citat: “Fiind vorba de hegemonia americană, principalele conflicte: «şoimii» între ei: Wolfowitz, sub-secretar la Apărare, apărător al «imperialismului democraţiei» care vrea să refacă lumea, începînd cu Irakul, după chipul şi asemănarea ţării sale (nici autorii acestei cărţi nu precizează despre care «ţară» vorbesc: despre SUÀ? ori despre Israel?) - contra Rumsfeld, secretar al Apărării, un «naţionalist arogant», care vrea doar să dea o «lecţie» celor care ar ameninţa securitatea americană”. încă o informaţie: în efortul disperat (de astă dată!) de a-şi ralia şi alte naţiuni furnizoare de came de tun în Irak, Bush “a invitat” Bulgaria. Biata Bulgarie (şi ce dacă are ca prim-ministru un rege? tot mizeria comunistă domneşte şi în capetele oamenilor) şi-a adus “contribuţia”, a trimis soldaţi în Irak. “Debarcarea” lor la Bagdad a produs, nu manifestaţii de bun-venit - din partea americanilor, doar nu din a irakienilor - ci... bătaia de joc a presei americane! Se distrau grozav “jurnaliştii” americani vâzînd cum sunt echipaţi bulgarii şi mai ales, mai ales cât de dezorientaţi, de speriaţi erau... Ei, da: când “au debarcat” la Bagdad, americanii nu erau dezorientaţi-speriaţi - au devenit (dezorientaţi-speriaţi) abia după... încheierea războiului. Dar aşa cum râde hârbul de oala spartă; cum râd românii din dreapta Prutului de românii din stânga Prutului (basarabenii), fiindcă, iată, se găsesc oameni şi mai rupţi în cur decât ei - tot aşa, cu exact aceeaşi “concepţie” marii americani şi-au găsit de cine să râdă: de bulgari! Că, de irakieni nici vorbă: le e o frică panică de ei, cei “liberaţi”... Mă opresc aici. Cu greaţă. Jurnal 2001-2003 523 Duminică 31 august 2003 Ieri am primit cu poşta - surpriză! - de la dr. Olteanu cartea promisă: Situaţia evreilor din România 1939-1941 vol. I. M-am apucat pe dată de lucru. Spre desiluzia mea nici una dintre informaţii nu îmi era necunoscută (adevărat, nu în contextul câte unui document întreg). Altfel - merge. Nu înţeleg de ce a fost trimisă la topit această carte: din cauza faptelor? Sau din cauza “tonului”? - a cuvântului “jidan”?, dar aceste era folosit în acea vreme fără intenţie de a jigni, aşa li se spunea. Seara: ieri şi azi am lucrat ca o vită, însă am reuşit să extrag cam tot ce merita din carte. Mâine toaletez varianta definitivă a eseului. SEPTEMBRIE Luni 1 septembrie 2003 Am primit prin poştă: - scrisoare de la Gabriel Stănescu; - şpalturile la S.R. III trimise de la Bucureşti de Cristian Negoi. Iar prin electronica Anei: - Niculiţă a trimis un articol despre “Dosarul de securitate” al meu, redactat de Iuliu Crăcană pentru o publicaţie a Sighetului, aşa ceva (am înţeles că Rusan i-1 transmisese). M-am bucurat de primele două, am corectat şpalturile, le trimit mâine; Nu mi-a făcut nici cald nici rece - mie - însă Ana s-a înfuriat. Are dreptate: Haita securiştilor care s-au ţinut de curul nostru atâta amar de timp, în ciuda “tehnicii ascultărilor” şi a armatei de trăgă-tori cu bleaga, nu ştiau mare lucru despre ceea ce făceam/ făcusem... Cât despre cercetători: ei nu ştiu cum să lege cap Ia cap dosarele cercetate. Iar eu - după ce am citit 17 pagini îndesate - nu am aflat decât că... de mine s-a ocupat la un moment dat şi... caramanosaurul, altfel numitul general Mihai Caraman... Atât. Restul: nu doar aproximări, ci aiureli. Securitatea nu era mai “productivă” decât oricare altă ramură economică: tot la futu-i mă-sa “lucra”. Şi când te gândeşti câţi bani au fost băgaţi în curul diviziilor de boi securoi; Şi când te gândeşti câtă spaimă, cât chin au băgat în noi animalele încizmate, câtă teroare am îndurat, 90% din populaţia ţării vreme de patru decenii - numai până în 1989 - dar de-atunci încoace? 524 Paul Goma Fiindcă numai în capul şi în vorbele îndobitociţilor de frică securitatea s-a prefăcut în “fostă”... Ca şi cum ai putea spune: “fosta Inchiziţie”. Ca şi cum ai putea vorbi despre “fostul Nicolski”; despre “fostul Pleşiţă”, despre “fostul Brucan”... Marţi, 2 septembrie 2003 Gata! Era şi timpul. Am terminat Săptămâna Roşie - de-acum nu mai intervin în ea decât... cu mici corectări. Dacă aş reuşi să mă odihnesc puţin... Joi 4 septembrie 2003 Am fost oprit (nu am zis: m-am oprit...) din continuarea zilnicei ocupaţii doar de faptul că i-am dat lui Filip varianta de ieri să o înregistreze pe disc. A venit răcoarea. Dorm cu o plapumă peste care am pus o pătură. Vineri 5 septembrie 2003 Am primit azi de la Oleg Brega transcrierea câtorva fragmente de pe internet în privinţa “antisemitismului” meu. Cu o excepţie (B. Suceavă şi o fetică, după nume, care în douăzeci de cuvinte spune ceea ce bărbaţii participanţi la discuţie nu au fost în stare după trei-cinci intervenţii - am mai spus: despre “antisemitismul” meu feroce...) citează cu sfinţenie - şi cu deplină încredere analfabetă - din spusele-scriselor tovarăşilor noştri de veacuri ca securistul Radu loanid, “istoricul Holocaustului românesc” şi stau de vorbă - “uite, cum stăm noi acuma...” cu otrava învechită în bolşevism de Felicia Antip! Cu acelaşi interes respectuos - şi béat - cu care, de 14 ani, se uită în gura de canal a unui Brucan. Ai zice (chiar zic, eu): oamenii ăştia - mai tineri, mai în vârstă: nu ştiu nimic, nu au aflat de la alţii nimic despre nimic - unul (întâmplător, nu Gabriel Andreescu...) ia cuvântul şi începe prin a declara că nu a citit cărţile mele - dar le comentează! -după Evanghelia lui R. loanid. în rest, am observat cum stăm cu “politeţea” la român: se adresează cumplitei tovarăşe generale Felicia Antip (cea de care, acum douăzeci de ani, tremura întreaga unitate MAI de jumalişti-cu-misie-peste-hotare), cu: “doamnă”, aşa cum li se adresaseră bolşevicilor, securiştilor din primele ore de “după revoluţie” cu... “domnul Iliescu, “Domnul Brucan”, l-am auzit pe un jurnalist: “domnul Nikoski”, ba chiar o dameză ne fericea - în scris -cu “domnul Gheorghiu-Dej Asta ca să să spun că acest gen miorethic de politeţe este semn indubitabil de sclavaj mental transmis din tată-n fiu: «Căci nu se ştie Jurnal 2001-2003 525 niciodată cum se-ntorc trebile...Căci...»slugărnicie manifestată mai cu seamă prin: “fosta securitate”, de care nu au scăpat nici gazetăriţesele emeritnice Adameşteanu, Rodica Palade, Ioana Ieronim, Mungiu, Ştefoi... Greu, foarte greu îmi vin în fire (dar încă nu îmi dau seama cu câte pierderi), după caniculă. Sper ca în două-trei săptămâni să recapăt chef de viaţă - şi de scris. Atunci am să mă ocup ceva mai pe larg - aici, în Jurnal - de articolul lui luliu Crăcană “Paul Goma - dosarul de securitate”. îl voi pune în relaţie cu descoperirea lui R.M. Mocanu, în Contemporanul despre aventurile editoriale ale Uşii... (textul lămuritor al meu a apărut şi în Contemporanul şi în Romanian Times), în fine, despre ce şi cât înţeleg iubiţii mei compatrioţi din textele citite. Duminică 7 septembrie 2003 Abia azi aflu, dintr-un reportaj britanic: soarta Anei şi a mea se,.. întretăiaseră, în luna mai 1973, cu cea a avionului rus TU Nuştiucât, altfel-numitul “Concordov” (unii îi spun: “Kankardovski”), cel care s-a prăbuşit în timpul meetingului aviatic.de la Bourget... Istoria este asta: englezii, rezemaţi pe cuceririle tehnologice din timpul războiului - al doilea, fireşte - au fost primii constructori ai unui avion supersonic. Au mai scos câteva aparate, experimentale, din ce în ce mai perfecţionate, însă costul dovedindu-se mult peste capacitatea pungii Albionului, Albionul a renunţat să continue programul. ; Americaniij în virtutea rudeniei şi a ajutorului dat în timpul celor două războaie mondiale - şi care nu aveau nici pe departe ceva asemănător - după câteva tentative de a furgăsi “reţeta” englezilor, au ales calea cea mai cinstit-negustorească a cumpărării planurilor - şi a câtorva specialişti insulari ca supliment. Aşa că în scurt timp, americanii au construit avioane capabile de Mach 1, 2. 3... - însă numai aparate de vânătoare, militare, nu şi de-linie. : Or englezii -, care păstraseră propria-le muncă, ştiind că şi francezii sunt avansaţi în materie (mai ales de “celulă”), au încheiat cu ei un acord de cooperare în vederea construirii unui aparat comercial, de pasageri, supersonic - l-au botezat “Concorde”. Americanii - băieţi practici - au încercat să subtilizeze planurile (comune) însă nici de astă dată nu au reuşit. în schimb au fost informaţi că ruşii le furaseră demult şi chiar depăşiseră cuplul Franţa-Anglia, ajungînd cu modelul lor în faza încercărilor. Ştiind că pe ruşi ,n-or; să-i poată fura, Americanii le-au propus dintru început... colaborarea (cu condiţia să..tiu se ştie,în vecini, mai ales în NATO!). Astfel avionul sovietic de pasageri TU(polev) a ieşit în lume, la meetinguri, cu un an-doiînainte de Concorde... V 526 Paul Goma Vine ziua fatală (nu mai ţin minte data exactă, din luna mai 1973): fusesem la un concert de muzică religioasă la Abaţia de la Royaumont împreună eu Rosy şi cu Paul Barbăneagră; ne întorsesem, în Paris, ne oprisem pentru câteva momente la ei acasă - şi nimerisem pe telejurnalul de seară. Care a anunţat, cu imagini terifiante, prăbuşirea TU-ului în locul cutare, la ora cutare...Paul Barbăneagră a pălit apoi ne-a explicat că là ora cutare noi ne aflam pe autostrada din imediata vecinătate a aeroportului, iar locul căderii era foarte aproape de autostradă... După această paranteză autobiografică, mă întorc la istorie: prăbuşirea avionului - sovietic, să nu se uite - a produs consternare (secretă) în URSS, însă (afirmă jurnalistul autor al reportajului), cei mai afectaţi - în mare secret, de astă dată... capitalist - au fost americanii. Au pompat în curul Concordovului alte zeci de milioane de dolari, însă... Şi următorul exemplar s-a prăbuşit; şi al treilea - abia după acesta americanii s-au retras din cursă. între timp ieşise autenticul Concorde, franco-britanicul. Celula -corpul avionului: preponderent francez; motorul: RR... Nu s-a prăbuşit nici un exemplar în timpul încercărilor (la Toulouse, cu legendarul pilot Turcat), ba chiar a început a face zboruri comerciale... Abia atunci (trecuseră câţiva ani buni de la prăbuşirea TU-ului -deci, în 1973, când noi ne întorsesem în România, apoi în 1977 revenisem şi cerusem azil politic - însă binişor după stăbilirea noastră definitivă în Franţa) americanii declanşaseră o cumplită campanie de presă de-ai fi zis că porniseră la război total, împotriva Franţei (însă numai împotriva ei!)- Cu probe fotografice o acuzaseră că... în 1973, pe aeroportul Bourget, sabotaseră zborul demonstrativ al concurentului sovietic, trimiţind (!) un avion uşor, de turism, în calea rüsului -unnarea: rusul încercînd să-l evite, se prăbuşise. .. Or până şi eu ţineam foarte bine minte imaginile filmate în timpul rheetingului şi transmise apoi zile de-a rândul, în care se vedea clar: Concordovul, sub pseudonimul: TU se angajase într-o demonstraţie de acrobaţie aeriană şi, după nu ştiu câte loopinguri, din ce în ce mai aproape de pământ -şi care zmulseseră exclamaţii de admiraţie ale spectatorilor - se prăbuşise. Francezii se disculpaseră: nu intervenise niifieni şi nimic în calea TU-ului, cu certitudine pilotul, ca să impresioneze asistenţa - şi pe virtualii cumpărători - faciise pe viteazul, nerespectînd indicaţiile constructorului. Ani de-a rândul (un deceniu?, două?) americanii au interzis zborul Concbrde-ulur deasupra teritoriului american, pretextînd zgomotul insuportabil al minunatei maşini... După treizeci de ani de exploatare fără nici un accident major, a cunoscut, în urmă cu doi ani, Jurnal 2001-2003 527 catastrofa pricinuită de o lamelă desprinsă dintr-un avion care decolase cu câteva minute înainte şi era... american. Francezii însă nu i-au învinuit pe americani de sabotaj... Concorde a ieşit la pensie, spre regretul multora (şi al meu, deşi nu am cunoscut avionul decât din fotografii şi din imagini filmate: o operă de artă, nu doar de tehnologie). Americanii nici în ziua de azi nu au reuşit să construiască un avion concurent. In timp ce priveam emisiunea, îmi ziceam că nu se poate, nu este posibil ca americanii să fi recurs la atâtea mârşăvii: tentative de furt, asociere cu duşmanul-de-moarte (şi al său, nu doar al Europei Occidentale): Rusul, numai ca să combată un concurent... Dar mi-am adus aminte de Vietnam: Americanii nu intraseră în Vietnam pe uşa din faţă, ca să-i combată pe comunişti - adică: Răul; nici în scopul declarat: abolirea colonialismul (francez) - nu! Ci pentru a-i elimina pe francezi din Indochina şi a se instala ei - introducând în Indochina libertatea, democraţia, prosperitatea...- americană. Se ştie ce şi cum au “instaurat” americanii în Vietnam, în Kambodgea, în Laos: comunismul, moartea, nefericirea - distrugerile, acum vorbim doar de perioada anterioară: pentru a-i alunga pe francezi, americanii nu s-au dat în lături să colaboreze cu Sovieticii, cu Chinezii - declarîndu-se de acord cu ei - iar vietcongului fumizîndu-i arme... Astfel francezii au fost bătuţi şi alungaţi de nordişti, iar în locul ferocilor colonialişti francezi s-au instalat americanii aducători de libertate, de democraţie... Să aduc aminte ce li s-a întâmplat şi lor în 1975, când au fost siliţi să fugă cu coada... elicopterelor între picioare? Nu. Spre deosebire de ei, eu sunt european-cam-vechi, deci băiat bine-cam-crescut (mă ardelenesc şi eu cum pot) ... Luni 8 septembrie 2003 Acum chiar m-am oprit din S.R. I-am zis “ediţie definitivă”, ca să nu-mi mai las mâna să plece de capul ei, pe câlburi. Mă întorc la textul lui luliu Crăcană (destinat vreunei reviste a Sighetului?) trimis de Niculiţă - provenit de la Rusan. Ce lucruri noi aflu despre mine? - “cel mai important (dosar)” [înseamnă că sunt mai multe, la mai multe servicii] “conţine 21 volume, fiecare avînd peste 350 file (şi) cuprinde anii 1970-1978”; - (avusesem) “mai multe nume de cod, cel mai important: «Bărbosul»” - ce imaginaţie debordantă la securişti!; - “pentru anihilare s-au-folosit cunoscutele metode de infiltrare, destrămare a anturajului, avertizare, compromitere]); - “numai în anii 1972-73, când nu era considerat atât de 528 Paul Goma periculos, s-au ocupat de el peste 40 ofiţeri din diverse Direcţii ale Securităţii, s-au folosit peste 50 informatori şi au fost «lucrate» prin D.U.I. [nu ştiu ce semnifică DUl-ul] mai mult de 20 persoane din anturajul său”. - cică aş fi devenit... “«element periculos» încă din 1956”; - la Lăteşti, în domiciliu obligatoriu “Securitatea aflase că Paul Goma se întâlnea cu Adrian Marino şi el «element periculos»” [ei da, era extrem de greu să obţină informaţia: când mă duceam eu la el (la Marino), mergeam pe stradă; când venea el la mine, ziua, tot pe stradă mergea, nu prin porumbişti şi nu conspirativ, prin şanţuri...]; - “mai mult, asculta posturi de radio străine, comentînd apoi duşmănos la adresa regimului” - şi această informaţie a fost obţinută cu multă sudoare-de-său, securistă, mai ales că aveam prostul obicei de a deschide ferestrele şi de a pune radioul la maximum (Vocea Americii, Novisad, Instanbul - ba chiar, în timpul “invadării americanilor” în Cuba - Golful Porcilor - întâmplîndu-se să am acumulatorul proaspăt încărcat, bateriile noi-nouţe, başca antena înaltă de 7 metri şi lungă de vreo 20 - în Bărăgan! - am prins, pe unde scurte... Havana, drept care toată vecinătatea a putut auzi glasul lui Fidel Castro...); - după prelungirea domiciliului obligatoriu, “scrie un memoriu care atrage după sine o anchetă a ministrului adjunct al MAI, general-maior Negrea Vasile...” [ei bine, nu ştiam cum îl cheamă şi ce grad avea securistul care venise în Lăteşti şi mă convocase în localul miliţiei (şi al securităţii), unde, după ce mă ameninţase că o s-o păţesc dacă îi dezinformasem (sic), mă pusese să povestesc “conţinutul memoriului”; îi cerusem să re-scriu plângerea - nu m-a lăsat: a scris-o el, dar am observat: omiţînd toate numele securiştilor pe care eu îi... turnasem pe hârtie că ne terorizau, ne vânau cu IMS-ul, ne băteau: locotenentul Livescu, maiorul?-colonelul?- cutare, comandantul securităţii Feteşti, miliţianul Anghel...]; - o altă confuzie (a lui I. Crăcană?) - care scrie: “Cu toate că a fost cercetat [când: în 1977?] şi pentru «trădare prin transmitere de secrete» ale statului (art. 157 alin. 2 C.P.) care se pedepsea cu închisoarea de la 5 la 15 ani, este condamnat numai la 2 ani închisoare pentru agitaţie publică [când: în 1956?]. Paul Goma se va întoarce însă în libertate, deoarece această pedeapsă [care “pedeapsă”? de când: din 1977?, dar în 1977 nu am fost “pedepsit”-condamnat] i se computâ cu detenţia preventivă de la 22 noiembrie 1956 [care “detenţie preventivă”? cea din 1956? Dar nu a fost deloc preventivă]. Aceasta deşi în mandatul de arestare preventivă figura că nu are antecedente penale”... Doamne Dumnezeule! Nu era destul că securiştii erau, în primul rând, nişte boi, în al doilea şmecheri carpatini obişnuiţi să-şi tragă în Jurnal 2001-2003 529 piept superiorii (iar superiorii îi minţeau pe superiorii lor, până ce “sus de tot” ajungea, fie un complot-intemaţional, fie o... fâsâită) - uite-i şi pe cercetători: nu fac un minim efort de înţelegere-pentru-ei-înşişi, în vederea transmiterii înţelegerii lor maselor largi de cititori. Re-zic: bolşevicii, prin securişti, ne minţeau - din raţiuni politice; cercetătorii ne zăpăceasc atunci când o rasolesc şi o scurtează pe arătură şi ne povestesc ce li s-a părut lor că au aflat în arhivele “fostei securităţi” -din... iraţiune, din ignoranţă perpetuă, fiindcă “istoricii” din noua generaţie nu şi-au dat silinţa să “pătrundă”, nu adevăruri-adânci, ci realităţi-simple despre manipularea adevărului; - la Bucureşti, după 1965: “deoarece povestea colegilor fapte petrecute în închisoare, este luat în atenţie (sic! - contaminare stilistică) de Securitate prin locotenent-major Achim Victor [eu îl credeam... Mircea] şi...” “împreună cu căpitanul Nicolae Mihai [eu îi ziceam Munteanu - aşa mi se prezentase el] propune recrutarea lui, deoarece se afla în legătură cu «elemente duşmănoase» [şi iar îmi aduc aminte de versurile pe-Iinie ale cobasarabeanului A.E. Baconsky: “...Iar chiaburii se vădesc a fi/ Elemente tot mai duşmănoase”]. “Deoarece era prieten cu Marcel Petrişor, care era «lucrat» prin DUI de Serviciul I, cu Radu Michăescu, «lucrat» şi el prin dosar de verificare, cu Doina Sălăjan, cărei în 1957 i se ridicase dreptul de semnătură, cu Ana-Maria Năvodaru şi alţi colegi de la filologie semnalaţi ca avînd manifestări duşmănoase regimului, s-a considerat că posedă calităţile unui agent”; Repet, nu cunosc semnificţia exactă a termenului “lucrat”: să fie: anchetat mereu-mereu-mereu - cum ştiam că era Petrişor?, cum bănuiam că era şi Michăescu? Sau...? înapoi Ia “calităţile de agent” ale mele. Iată varianta securităţii -pe care I. Crăcană o povesteşte, fără a da citate: “Recrutarea avea să se facă în casa de recrutări ‘Libertăţii’. Goma s-a dus la locul fixat impreună cu soţia. Acolo s-a îndreptat cineva spre ei şi când a ajuns în faţa lor, aceasta a început să strige: «Ce ne tot urmăreşti atâta, Să se termine, nu vreau să fiu terorizată». Persoana a dispărut...” Episodul - pe care l-am relatat în două cărţi (Culoarea curcubeului şi Soldatul câinelui, ba chiar în texte publicistice cuprinse în volumul Scrisuri) - a fost mult mai... limpede, totodată mai pipărat decât mălăieţul şi falsificatul raport răcan redactat de vita de Achim. Mai întâi, nu ştiu ce-i aceea “casa de recrutări Libertăţii” - un nume de cod al lor pentru birourile securităţii funcţionînd în toate clădirile facultăţilor? Până la scena de mai sus, fusesem convocat de securistul Achim la Academia Comercială din Piaţa Romană - de mai multe ori - şi la Facultatea de Chimie de pe Chelii Dâmboviţei. La toate acestea mersesem cu Ana-Maria, încă de pe când nu eram 530 Paul Goma căsătoriţi, presupun că din primăvara-vara anului 1966 (fiindcă în “demersurile” lor secureţii îmi promiteau că o vor interna pe mama, bolnavă de scleroză în plăci, la un spital “de-al nostru”, adică MAI, dacă nu, au s-o dea afară din căminul-spital de la Domneşti...)- Acea întâlnire (de la neştiuta de mine “casă de recrutări Libertatea”) a fost neobişnuită: până atunci Achim mă anunţa: la ora cutare, în locul cutare; de acea dată, prin telefon, îmi dăduse întâlnire în faţa magazinului “Eva”, de acolo urmînd “să mergem în altă parte”... Ca de obicei, “programările” mă înfricoşau, aceasta din urmă m-a împanicat - nu am dormit de loc în noaptea aceea. Noroc cu Ana-Maria. Ea a ţinut să vină cu mine - “ca de obicei”. Ori rezumatul lui I. Crăcană este confuz - ori confuz era raportul securist (ori amândouă), “persoana” fiind securistul Achim. Pe el îl interpelase Ana în termeni mult mai puţin... politicoşi - cam aşa: «Nu ţi-e ruşine, măgarule, să te ţii de curu’ oamenilor şi să încerci sa-i faci turnători? Ai făcut Politehnica - de ce mă-ta nu lucrezi într-o fabrică, în loc să terorizezi oamenii, securist nenorocit!” Fiindcă Ana-Maria zbiera în plină stradă, iar “întâlnirea” avea loc - la orele zece dimineaţa - lângă magazinul Eva, într-o staţie de autobuz (37?) Achim, care la început se prefăcuse a nu ne mă cunoaşte, brusc mi s-a adresat, eerîndu-mi să o “potolesc pe doamna...” Or “doamna” era nepotolibilă şi, culmea, o sumă de femei din staţie, după ce aflaseră despre ce era vorba, au început a-1 trimite pe Achim “în producţie”, “la şaibă” - “nu să terorizezi lumea, ca pe timpuri - căci noi muncim...” Sigur este că intervenţia maselor largi de femei l-a determinat pe bravul securist s-o şteargă... Să raporteze adevărul un securist împuţit şi mincinos? Să pună el cu mâna lui, negru pe alb, toate astea? Bineînţeles, nu. Deci ofiţerul de securitate Achim şi-a minţit superiorii, fabricînd o “variantă”... Mă opresc numai la acest episod, deşi în textul lui Iuliu Crăcană există cel puţin zece astfel de “ajustări” ale realităţii. Dar cum să dovedesc, eu, că securitatea a minţit? Eu nu am avut “tehnica” lor, nu am înregistrat pe bandă audio vorbele schimbate, nu am filmat ce se vedea cu ochii că se întâmpla... Nu am decât cărţile mele de mărturii - în care voi fi comis greşeli de amănunt, în nici un caz de esenţă. Marţi 9 septembrie 2003 M-am întrerupt, continuu azi: Dintre gradaţii care s-au ocupat de fericirea mea personală a fost şi generalul-maior Dumitru Borşan. Este pentru prima oară când aflu numele acestui alt securist ardelean (să-mi dovedească, el - sau fiu-său - că nu e). în a doua jumătate a lunii martie 1977 acesta “a ordonat în Jurnal 2001-2003 531 teritoriu (?) ca «întreaga reţea să fie contactată de urgenţă pentru a difuza căzui Goma în ideea de a nu-şi găsi noi aderenţi, prezentîndu-l ca un element descompus care se dă drept scriitor, ca pe un parazit care nu vrea să muncească, fiind beţiv şi joacă rolul mişcării fasciste în slùjba spionajului american»”... Nu ştiu ce borşan (nu e ardelean? dar ce e: oltean? - ar fi: Borşete; muntean: Borşescu; bănăţean: Borşovici...) se ocupase de “imaginea” mea în 1976, în 1975, în 1974, dar “comanda” nu era inedită; nu se schimbase. In acei ani, când eu eram (din 1970) interzis de a publica, Eugen Barbu în Săptămîna Securităţii Poporului ‘Ncitor făcea să apară tot felul de “reportaje”, “analize”, “portrete” ale golanului, beţivului, petrecăreţului, ne-scriitorului Goma - păi dacă n-âvea cărţi! (iar poetul Mircea Dinescu cita cu glas tare din Nen’su de la Barieră, interpelîndu-mă la Casă Scriitorilor, dintre Fănuş Neagu şi Băieşu, maeştrii lui de gândire-spirituală - am citat din spirituala-gândire fănuşistă); cel care se plânge că nu e publicat [eu fiind acela, dar nu-ţi sânt tată eu...], însă posedă vilă cu piscină, maşini-mici americane, fumează numai Kenturi, bea.numai Johny Walker-uri...-texte apărute sub .semnătu-rile unor eterne gloabe ca H. Zalis - după 1989 reprofilat(ă) numai pe cultură subţire, la Contemporanul lui Breban. Insă atunci ( 1971 -1977) era purtător de cuvânt al “israelienilor de origine română atât de roşi de dor-de-ţarişoară, încât nu puteau “trece peste asta” (mamiţulel), deci se arătau extrem de indignarisiţi de comportamentul meu, care le mânjea patria de origine, cea părăsită de ei înşişi - altfel de neuitat...; deasemeni, căcăţeii care, ca să zic aşa, au început a-şi face dinţii pe manşetele nădragilor mei: Dan Ciachir, V.C. Tudor, Ileana Lucaci... “Pe timpul cât a fost arestat, Securitatea a lansat mai multe versiuni de dezinformare: “Paul Goma nu a fost cercetat şi arestat de organele de securitate. “Ar fi. fost cercetat de organele de stat pentru comiterea unor infracţiuni de drept comun. “Ar fi fost victimă a propriei maşinaţiuni: fiind un scriitor mediocru, a încercat să însceneze o acţiune de diversiune politică pentru a-şi face reclamă, iar acum plăteşte acest lucru”... Fireşte, din "sursa Securitatea” (în clar) nu se spune nimic de Goma II, sosia, dublura mea care a bântuit, nu doar Capitalia, ci întreaga ţară, atât înainte de arestarea mea (începînd din 4 martie, şi facîndu-şi apariţiunea taman acolo unde se filmau ruinurile cutremurului), mai vârtos în timpul arestării - după 1 aprilie 1977 -asigurîn-dü-i pe oameni că totul e bine, că tovarăşul Ceauşescu “lucrează” şi la îmbunătăţirea... drepturilor omului - dar, ssst!, să nu facem scandal, ca să nu auză ruşii, că iar ne invadează... 532 Paul Goma - o altă mare-ispravă securistă: [în Franţa] - citată din I.Crăcană: “La 28 ianuarie 1978, într-o adresă a U.M. 0920/F, a cărui şef era celebrul Mihai Caraman [cel care la începtul anilor 70 a produs pagube colosale în NATO - şi a fost expulzat din Paris - din 1989 l-a consiliat pe Petre Roman, iar în 2003 ne-a băgat în... NATO! - fiindcă americanii cei insuportabili de morali - şi moralizatori - nu ţin seama de trecutul noilor slugi, doar de “profesionalismul lor” - vezi practica de la Europa Liberă, vezi recrutarea de poliţişti în Irak...- nota mea, P.G.] - la acea vreme avînd gradul de general-maior - către U.M. 0610 Bucureşti, se comunică adresa exactă şi numărul de telefon la care putea fi găsit emigrantul”... Pentru început: nici eu, nici membrii familiei mele nu am fost “emigranţi” - ci - şi în momentul de faţă: “refugiaţi politic din România, stabiliţi în Franţa”; In al doilea rând: Marele spion sovietic Caraman (pentru ruşi lucrase el pe timpul “antirusului” Ceauşescu şi lucrează, pentru aceiaşi, azi) nu a putut asuda din greu pentru a-mi găsi adresa şi numărul de telefon, pentru limpedele motiv că începînd de la 1 ianuarie 1978 am figurat - în clar - în cartea de telefon a Parisului... Adevărat, i-a venit ideea (lui Cacaraman) de a mi-o căuta (sic!) abia după 3-4 săptămâni... Compromiterea - aceasta, vai, a reuşit, în “emigraţie”, vorba lui I. Crăcană, cu predilecţie printre legionari şi asimilaţi. în această chestiune nu aflu nimic nou - însă este bine că eventualilor cititori ai revistei în care va fi publicat articolul acela (fireşte,- mă gândesc şi la lectorii pe internet ai jurnalului meu) li se explică, în sfârşit, cum devine “cazul Goma”. Fiindcă eu nu sânt crezut nici chiar atunci când cărţile mele, măcar cele de mărturii, au fost răsfoite - ceea ce, judecind după textul de faţă nu a fost deloc cazul lui I. Crăcană, pentru: care scrierile mele alcătuiesc un cbntinent necunoscut - şi în continuare, ingnorabil. La fel pentru majoritatea comentatorilor mei pe internet: potrivit tradiţiei oralo-analfabete româneşti, conţărişorenii mei combat puternic ceea ce nu cunosc: ei, şi ce dacă n-au citit cutare carte sau autor?, sântem în democraţie, fiecare are dreptul să-şi spuie părerea - şi ce dacă n-are păreri?, or să-i vină, părerile acelea, “pe parcurs”... Aşadar, în campania de compromitere a “Bărbosului”: “Securitatea reia mai ofensiv şi sistematic acţiunea de compromitere a acestuia faţă de persoanele care îl susţineau în Occident. Se propune lansarea unor versiuni din care să rezulte că “Bărbosul” a lucrat şi lucrează în folosul unor servicii de informaţii externe, iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de Securitate din România”. E-he, de când “lucram şi ca securist” - başca agent al ruşilor, chinezilor, israelienilor (de aceea bătrâneţii de la Tel-Aviv, în majo- Jurnal 2001-2003 533 ritate băieţi de la Bucureşti - şi viceversa, vorba Clasicului - lucrau atât de mână-n mână: păi dacă le eram agent comun...). “Se avea în vedere dirijarea de surse pe lângă D. Ţepeneag cu scopul de a-i demonstra că, deşi el a iniţiat mişcarea disidenţilor în România, acum Paul Goma profită şi obţine toate avantajele”... Curat profit, curate avantaje... Numai că bunul meu prieten Ţepeneag, hămicuţ, o luase binişor înaintea “surselor”, din proprie iniţiativă: încă din prima jumătate a anului 1977 (când eu eram în România, arestat, şi nu întrevedeam posibilitatea vreunei călătorii în Occident), el îi povestise poetul canadian Marteau că... Goma, de cum va veni în Occident, îl va deposeda de revista Cahiers de L’Est... - iar Marteau îmi reproşase, în toamna anuluil978 “intenţia inamicală”. “Serviciului D”, continuă L Crăcană, “îi revenea curioasa sarcină de a elabora nici mai mult nici mai puţin decât 10 articole demascatoare destinate presei emigraţiei şi străine cu titluri dinainte stabilite: “Spectacol suspect; Purtătorul de cuvânt; Vitejii de după uşă; Ce-i lipseşte chelului - tichia de mărgăritar; Un Soljeniţîn în eprubetă; Există disidenţi în România?; Un glas al urii şi al mâniei; Numai lipsă de consecvenţă? Scrisoare deschisă adresată redacţiilor publicaţiilor Newsweek, Le Monde, Le Figaro, Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung etc. Fără a mă osteni să caut în arhiva mea, recunosc titlurile. Şi pe cei care semnau... munca securităţii (în fruntea lor: I. C. Drăgan, prin secretarii săi: Traian Filip şi Mihai Pelin) la care îşi dădeau contribuţia (voluntară) mai cu seamă colegi de-ai mei, scriitori (din România). “Pentru a-1 discredita pe Goma în rândul emigraţiei politice române, dintr-o notă-raport din 12 iunie 1978 aflăm că Securitatea elaborase, pentru a fi difuzat în străinătate, un manuscris contrafăcut, conţinînd însemnări şi confesiuni ale acestuia cu privire la rolul care i-a fost desemnat să-l ocupe în cadrul ei (subi. în text) (...) Tot de aici aflăm şi de «elaborarea unei scrisori de demascare şi de protest a unor intelectuali şi studenţi către postul de radio Europa Liberă, precum şi către Arthur Goldberg, şeful delegaţiei americane la Conferinţa (...) de la Belgrad». “în urma acestor măsuri, remarca un informator din străinătate, persoana lui Goma a ajuns foarte discutată şi inegal apreciată. Ceea ce i se contesta cel mai mult era buna credinţă. «Legionarii», remarca o altă sursă externă, care la început au avut o atitudine extrem de rezervată, au deschis în publicaţiile lor o campanie anti-Goma, prin Chintescu, Faust Brădescu şi Niţescu, acuzîndu-1 de faptul că e vândut evreilor» (...) Ziare legionare ca Stindardul (München) şi Ţara şi Exilul (Spania) îl atacă pe Goma Ca jidovit, trimis al Securităţii, socrul 534 Paul Goma său fiind comunist din ilegalitate». O altă sursă află că ştirea invitării lui Goma la Montréal de către [preotul] Petre Popescu «a provocat stupoare în rândul simiştilor». Cu aprobarea lui Horia Sima, Faust Brădescu a publicat în revista Opinii un articol în care îi impută influentului emigrant român inconsecvenţa şi compromiterea întregului exil, întmcât Goma este un personaj respins cu dezgust de tot exilul românesc, individ odios, fripturist etc”... “Un alt informator din Occident, I. A. [fatalitate!, nu am putut scăpa de el! - vezi mai departe] comunică Securităţii că «se spune în Israel că Paul Goma ar fi omul acesteia, trimis cu sarcini în Vest. Din această cauză este privit cu multă neîncredere de cei din emigraţie care-1 izolează tot mai mult, căci nu există o explicaţie, după: ei, a faptului că, după ce a vorbit atât cu postul de Radio Europa Liberă, a fost lăsat să plece în străinătate»”... Ştia el ce ştia, I. A.: în primele săptămâni (dacă nu zile) după ce ajunsesem în Franţa, Monica Lovinescu, Ierunca, Maria Brătianum-au condus la Radu Cîmpeanu, explicîndu-mi că “şi el a făcut puşcărie”. Prima întrebare pe care mi-a pus-o gazda a fost chiar asta: «Cum se explică faptul...?» Atunci eram încă netrezit din chimizarea lui Pleşiţă (efectele aveau să mai dureze ani şi ani., .), aşa că nu am reacţionat pe loc, plecînd; ci rămânînd... tot pe loc... Atât am remarcat: că noua lui soaţă, “tovarăşa Dina”, când Radu se oprea să mai respire şi el ca omul (sic), îi lua locul - la microfon - ca nevastă. Şi încă ceva - dar m-am gândit la asta, mult timp după întâmplare. Asta, adică tăcerea (mie mi se păruse aprobatoare) a oamenilor care mă (con)duseseră la Câmpeanu: Monicii, Maria Brătianu, Sanda Stolojan (?). Eu însă, singurel/de capul meu, din acel moment am refuzat să mai am de a face cu “puşcăriaşul Câmpeanu”. Şi nu mi-am schimbat “orientarea”. “Continuarea măsurilor de compromitere - pentru a preveni ca unele elemente pretabile (?) să împărtăşească concepţiile sale şi să acţioneze în acest sens. Se propunea: cu ajutorul informatorilor (Costea, Grigoriu, Sorin, Niki, Şandru) se va întări ideea că obiectivul [eu fiind acela] nu este decât un aventurier care, din dorinţa de a câştiga popularitatea ieftină, cât şi unele avantaje materiale, a devenit instrumentul cercurilor reacţionare care-1 folosesc în realizarea tuturor genurilor de propagandă împotriva ţării noastre, inclusiv cea iredentistă [aşa, băieţi!]. Argumente de folosit: “- afirmaţiile făcute la începutul anului 1977 nu au nimic comun cu acţiunile întreprinse în prezent; “- în afară de elementele [şi ei/ele! - ce ajunseseră...] care pot obţine un profit de pe urma lui, nici în rândul emigraţiei nu se mai află nimeni alături de el; “- lipsa de talent de care a dat dovadă (!) în ţară e confirmată Jurnal 2001-2003 S3S acum, când se află în Occident.: Editura Gallimard a refuzat să-l mai publice, fiind nevoit să încheie contract cu o editură mult mai neînsemnată, unde va scoate în curând tot un jurnal, deoarece altceva nu poate”; Bine întoarsă chestia cu datul-dovezii. Adevărul, fireşte, este cu totul altul: nu Gallimard refuzase să mă mai publice, ci eu o rupsesem cu el - pentru că, venind în România prin 1975, Claude Gallipiard, deşi rugat de Eulga să rostească, întru protecţie, în prezenţa “şefilor”, numele meu, ca autor al său - a refuzat, motivînd că el... nu face politică. în “discuţia” lămuritoare de la Paris, din decembrie 1977 Claude Gallimard a negat că ar fi fost în România. Eu, prost-crescut, am zis: «Ba da!» - şi l-am rugat să arate paşaportul, să constatăm împreună dacă există sau ba ştampilele de intrare în România, în anul indicat; el s-a înroşit, a bălmăjit ceva - eu am plecat - şi plecat am fost. Că lucrurile nu luaseră sfârşit odată cu... închiderea uşii - la iniţiativa mea -: repetatele demersuri prin D-na Ugné Karvelis, redactor pentru literatura străină la Gallimard (în treacăt: cea căreia i-i recomandasem pe Bănulescu, pe Breban şi pe Buzura...) şi prin D-na Colette Duhamel, soţia fostului ministru al Culturii, (la proprietatea sa din Sudul Franţei, Sanary-sur-Mer fusesem invitaţi în februarie 1973, acolo rescrisesem Gherla şi comisesem Lăteşti - adevărat, rămas aşa, netenninat). Apoi “cealaltă editură” la care... nu apelasem, ci ea mă... poftise, prin celebrul Claude Durand era (este) Seuil, deloc mai “neînsemnată”... “în rândul unor cercuri de ziarişti străini, în special francezi se vor transmite, cu ajutorul surselor Florescu, Barbu, Capsa, Stoicescu, Şandru, Sever, Bogdan, Dinu că oamenii de litere români nu acordă nici o atenţie CIEL-ului şi datorită faptului că secţiunea română a fost pusă sub conducerea lui Goma, care este un mediocru.” împotriva CIEL-ului (în primăvara anului 1978) Ceauşescu a tras cu toate: “mijloacele” interne (Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Bălăci, Dodu Bălan, Ghişe, Zoe Buşulenga, Mareea, Ion Constan-tinescu, Cioculescu, Condurachi - până la jăvricăcăţei ca Herivan, Ulieru, Ciachir, Dragoş-Răcănel, V.C. Tudor); şi externe: I.Ç. Drăgan, legionarii din Spania şi din America, Michael Titus, Lozovan. în ceea ce îi priveşte pe francezi trei inşi au scris defavorabil nouă: o târâtură ca Henri Chapier (în România îl chema Shapira), lăudîndu-1 pe Eugen Barbu şi pe Ceauşescu - pentru că de ce?, pentru că uite de ce: “în România domnului Ceauşescu filmele străine nu sunt dublate în româneşte, ci date în versiune originală” - deci: trăiască Ceauşescu,!; Claude Estier, bolşevic travestit în “intelectual de stânga”, precum şi mercenarul de serviciu de la Le Figaro: hagiograful Ceauşescului, Michel-R Hamelet (colaborase cu nemţii în timpul Ocupaţiei; fusese 536 Paul Goma condamnat, în închisoare devenise comunist; apoi, imparţial - de parcă ar fi fost dupe Ialomiţa - se trezise anticomunist de “nuanţă” ceauşistă). Restul - au fost cu noi, nu neapărat cu mine. Aparatul Securităţii ne-a terorizat decenii şi decenii, nu doar prin ceea ce ştia despre noi; ci mai ales a băgat zavistie între noi, prieteni, neamuri, colegi, vecini - prin ceea ce se prefăcea a şti. . Eu eram convins de multă vreme, încă din România, şi am avut când să verific (şi să o spun în guramare, înjur, pe hârtie): Securitatea nu e atât de omniscientă pe cât sè spune că ar fi), însă atât de ticăloasă, încât bagă zâzanie între oameni prin “informaţii codificate” - fie obişnuitele: «Parcă nu ştii d-ta...» până la... numele de cod ale informatorilor. Să nu-şi imagineze Securitatea (care nu moare - să moară Dracu’?) că mă voi frământa, că voi încerca să pătrund “tainele” ei căcăcioase - de pildă: «Oare cine să fie Ruxandra? Dar Dona Alba? Dar Grădinara, Basarabeanu, Podara, Vlad, Fălticeanu, Donici, Neagoe, Cristea, Bărbulescu - în România, iar în afara ei: I. A. -“corespondentul în Israel” (a dracului coincidenţă: expeditorul, în 1982 - de la Madrid! - a pachetului care conţinea o bombă în... Memoriile lui Hruşciov traduse în spanioleză era... “LA.”, vezi Soldatul câinelui!) - episod care nici nu apare în textul rezumativ -dealtfel nici tentativele de răpire a copilului nostru, nici “otrăvirea” la care s-a dedat securistul “Moţu” zis Haiducu, devenit Forrestier, pe adevăratul său nume Hirsch (tatăl său fiind un evreu ungur, general de Securitate). Şi nu voi face nici un efort pentru a decodifica “pseudonimele” informatorilor din Occident: Costea, Grigoriu, Sorin, Niki, Şandra, Florescu, Barbu, Gapşa, Stoicescu, Bogdan, Dinu... Dintr-un motiv simplu: ca să dovedesc - aici,^ în jurnalul meu intim - că Securitatea minţea şi atunci când se prefăcea a spune adevărul, adică în dosarele ei despre mine; că, în continuare (dovadă că Securitatea nu este cu niciun chip “fostă”) - nu se poate Stăpâni de a fabrica alte-alte falsuri, de a meşteri alte-alte-alte Cărţi Albe. Dovada că Şi rapoartele acestea sunt pre limba Securităţii, că ea dă publicităţii numai ceea ce îi convine ei - dar “reţine”, ascunde alte informaţii (pentru a-şi “proteja” informatorii): De-un paregzamplu, nicăiri nu apar numele a trei foşti prieteni ai mei, deveniţi neprieteni: Aurel Covaci şi Alexandru Ivasiuc, Titus Popovici, turnători notorii. Nu apar'nici numele “românilor indignaţi” de teapa lui I.C. Drăgan, cu liota ţambalagiilor-securişti ai lui: Traian Filip, Mihai Pelin şi argatul Michael C. Titus, “autor de cărţi demascatoare’ (România sub presiune). Nu apare nici măcar la un colţ de cotitură securistul ne-raşinos (caz unic), Dan Zamfirescu, autor al Jurnal 2001-2003 537 multora' din textele anonime ale... securităţii. Nici Ulieru; nici Dumitru Mircea (“Pâine albă”); nici “cei şapte preoţi ortodocşi” din Târgu Mureş; nici Ionescu-Quintus, nici Carianopol - ce să mai vorbesc de scriitorii-jurnalişti care m-au terfeli-t-bălăcărit sub semnătură: Eugen Barbu, Titus Popovici, Băran, Al. Dobrescu, Carianopol, Pini, Dragoş-Răcănel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Cândea... Nici “emigranţii”, cum ne zice la toţi, de-a valma, I. Crăcană: René Théo (BIRE), Ovidiu Vuia, Emilian, Ion Pantazi, Manolii, Lozovan, Traian Popescu, Govora, Bacu (ei, da: Bacul), Milhovan, Burlacu... De ce? Ei, de ce! Nu cred că 40 de ofiţeri de secu’ s-au ocupat de mine. Se vor fi ocupat şi de alţii (printre picături). Atunci, câţi: 20? 10? 2? Şi mă rog: de ce se ocupau ei de mine: în nobilul - şi patrioticul - scop de a afla ce crime pun la cale?; ce sabotagii pregătesc? - au poate chiar o loviturică de stat, mai ştii? Dacă erau boi - şi erau, cu vârf şi îndesat - până şi boii de ei ştiau că unul ca mine (iar ca mine erau milioane) nu face spionaj - pentru care putere-străină: pentru America? - dar eu, basarabean, ca fiu al tatălui meu, fost zek, fost încorporat cu forţa în Armata lor (foarte) Roşie, ştiam că americanii sunt nişte ruşi cu mai multe stele pe drapel; pentru Rusia - eu, basarabean?, piei, drace! Şi ce anume să spioneze, nemernicul spion: metoda de non-funcţionare în agricultură, industrie, cultură, învăţământ? Apoi el nu vrea ca Ungurii să ne fure Ardealul; nu vrea nici ca Ruşii să ne răs-ocupe - ce nevoie, ziceam-scriam, taman în 1977, în Scrisoarea către Kohout: doar ne-am ocupat singuri-singurei, ca nişte băieţi mari; şi încă temeinic... Atunci de ce ne urmăreau, de ce ne pândeau fără contenire, de ce îi şantajau, îi obligau pe amărâţii de prieteni, vecini, neamuri să dea informaţii despre amărâţii de noi? Care era crima pe care o faptuisem - ori aveam de gând să o, potrivit legii bolşevice a “prevenţiei”? Una singură: cuvântul. Cuvântul rostit sau scris - iată crima împotriva comunismului. Ău reuşit, prin teroare, cu ajutorul armatei lor de securişti, să zmulgă iarba rea, vorba lui Baranga, a cuvântului? Cam da, cum ar zice un ardelean. Ne-au (cam) închis gura. Cu ajutorul neprecupeţit al celui de alături, prietenul nostru, colegul nostru, vărul, tata, fratele, neamul nostru, nevestele noastre (cu o excepţie: nevastă-mea!). Pe AnajMaria securiştii o urau de moarte, fiindcă nu ştiau de unde să o ia. însă inai vârtos o urau - şi, o-ho, cum o mai urăsc de când, peste noapte, bărba-su a devenit, zi-i pe nume: “antisemit”!- mulţi “israeli-eni din interior”, altfel spus evrei origjjiari din România. Aceştia - cei pe care îi cunoscusem - într-un prim moment (în 538 Paul Goma România) probabil şi pentru că eram căsătorit cu o evreică, însă mai ales din pricina struc-turii-naturii lor de conspiratori-înnăscuţi, clandestinofili - mă simpatizau, de departe, mă aprobau, chiar mă ajutau în treburi periculoase, ca aducerea de cărţi (ale mele, semnate de mine, apărute în Occident) în România, ca scoaterea de scrisori pentru Occident. Manuscrise: nu; nu ştiu de ce, dar evreilor nu le încredinţam manuscrise de scos din ţară - cel care se prezentase, în România, ca “Popeseu sau Popa”, iar peste două decenii, la iarmarocul de la Senatul Franţei, drept... Popov: o excepţie - şi nici de acesta nu sunt sigur că este evreu, sigur fiind doar de faptul că “Popov” e unul din cele vreo zece pseudonume... Şi la ce a slujit Securităţii că a cheltuit atâţia bani, a ostenit atâţia răcani? Ce anume m-a împiedecat Organul să fac - din ceea ce îmi propusesem eu să fac - nu mare lucru, dar ceva-ceva tot era? Nimic. Când am vrut să trimit în Occident manuscrise - am trimis, şi nu doar pe ale mele (ci pe al lui Steinhardt, ‘Jurnalul fericirii’); când am vrut să trimit scrisori - am trimis, chiar dacă uneori nu mergea din prima încercare, însă mergea din a cincea. Deci, vorba lui Gheorghe Vasile, comandantul anchetelor de la Rahova, în aprilie-mai 1977, când “descoperiseră” testamentul meu: «înseamnă că ne putem căca pe toată munculiţă noastră?» înseamnă. Criminalii de securişti care ies în faţă şi se bat în pieptul lor de... patrioţi: că ei au apărat ţărişoara de... străini - au apărat pe pizda mamelor lor, de păduchi, de lindini - şi-au apărat salariile şi avantajele materiale, sociale de securist, pe cele... psihologice: şi-au apărat biletul-de-voie de a teroriza (şi de a ejacula de plăcere) pe câte un “duşman al poporului muncitor”: ministru, senator, profesor universitar, general, diplomat, student - mai- ales studenţii erau “ţintele” lor... în 40 ani de “activitate” marii-poliţaişti nu au fost capabili să prindă un singur adevărat spion, occidental, fireşte. Atunci de ce erau atât de mulţi?, de ce erau atât înarmaţi-dotaţi? - şi de ce erau atât de bine plătiţi? Răspunsul se află în... inversul faptei şi cuvântului lui Goiciu, directorul închisorii Gherla, în toamna anului 1956, când pusese să se schimbe orientarea “doagelor”, consolele care suportau rândurile de sârmă ghimpată de pe coamele zidurilor: de unde până atunci erau încovoiate spre interior (pentru ca cei dinăuntru să nu poată ieşi afară), acum erau îndreptate spre afară... - fiindcă se temeau că văpaia revoluţie maghiare va ajunge şi la Gherla şi oamenii vor ataca închisoarea, ca să-şi libereze prietenii, néamurile, iar ei, securişii-beliştii vor avea soarta securiştilor unguri de la Budapesta, atâmînd niţel de felinare... Bineînţeles Goiciu pretindea: Jurnal 2001-2003 539 «Ca să nu năvălească în unitatea mea masele largi de oameni ai muncii să vă linşeze pe voi, duşmanii poporului!» Aiurea: pentru ca masele acelea să nu-i linşeze pe ei, securiştii! Asta era: rostul securităţii intr-un stat totalitar este, nu de a apăra propria populaţiune de spionarea-sabotarea-agresionarea externă, a duşmanilor românismului, ci de a teroriza populaţia - toată populaţia. Deci rolul securităţii: terorizarea propriei populaţii. Chiar de nu mărturisea cu glas, securitatea ştia: “duşmanii poporului” erau chiar cetăţenii, chiar poporul. Nu mai rămânea decât vorba lui Brecht (?) să desfiinţeze poporul! Miercuri 10 septembrie 2003 Aş mai fi scris despre “dosarul de securitate”, dar am obosit. Şi nici chef nu am. Joi 11 septembrie 2003 Doi. ani de la Tragedia Americană - un comentator susţine că prăbuşirea celor două turnuri “a marcat lumea mai puternic decât căderea Zidului Berlinului’-’... - n-am aflat numele aceluia, nici naţionalitatea, dar sigur: nu era european; în schimb (!) criptobolşevic. Bilanţul celor doi ani scurşi de la 11 septembrie 2001 : deloc încurajator: americanii au intrat în panică, au reacţionat în panică, au raţionat în panică. Adaug şi: cu “isterie”. Au “gerat” catastrofa ca pe un show uriaş, după care s-au comportat ca o turmă de comute. Americanii nu au avut, în această împrejurare, o majoritate parlamentară care să “rezonabilizeze” impulsurile ancestrale de pionier cuceritor al Vestului Sălbatic - din contra: au fost isterizaţi de echipa neocônilor care nu aveau în vedere decât interesele Marelui Israel - şi nici nu făcea un secret din asta - deci reacţia (patriotică) a căpătat aerul - numai aerul - unei răzbunări împotriva celui/celor care îndrăznise/ră să pătrundă în incinta Americii, spaţiu sacru şi să facă ce făcuseră... ! Oricare comunitate, mai mare, mai mică, europeană, ar fi reacţionat altfel. Tocmai pentru că îm Europa istoria a fost tot timpul frământată de conflicte între comunităţi, de agresiuni, de războaie, de distrugeri - de moarte. Or omul trebuie să înveţe şi să piardă un... game, vorba americanului reductor a tot şi a .toate la “universul” lui, primitiv. Omul european a învăţat câte ceva, bietul, în atâtea secole (milenii) de suferinţe - americanul, ba; a rămas tot inocent. După ce a fost uluit - cum să i se întâmple lui, una ca asta? -americanul s-a aşemut pe bocit. Din punct de vedere... sonor (ierte- 540 Paul Goma mi-se coborîrea în proză) femeile europene din nordul Medite-ranei -portughezele, spaniolele, francezele (numai provensalele), italiencele, balcanicele, grecoaicele - şi româncele) bocesc mai... tare, mai sfâşietor - dar cum să spun eu, ca să priceapă chiar şi un etnolog american: o bună partea din durerea bocetului femeilor noastre a trecut în ritual. Americanul, uluit, se lamentează - în stilul său, ultraegoist, cerîndu-i lui Dumnezeu să-i explice - lui, personal: de ce I-a pedepsit chiar pe el? - ceea ce înseamnă: doar pe el... Dar America era lipsită nu doar de un şef al majorităţii (să ne aducem aminte cum a fost “ales” Bush junior: aceea a fost “victorie în alegeri”, vorba plăvanilor noştri?, nu: ţigăniadă), ci demisia opoziţiei. Apropierea de România este inevitabilă. în momentul în care Debilul preşedinte, veninos sfătuit de şacalii evanghelisto-sionişti a desemnat inamicul, rostind cuvântul: “arab” (la sfatul lui Wolfowitz care, în sfârşit, avea ocazia să-şi pună în practică teoria “remodelării Orientului Mijlociu”, pentru a permite crearea Marelui Israel, prin expulzarea tuturor palestinienilor din Palestina), nici unul din membrii opoziţiei nu a ridicat glasul, să explice evidenţa: cauza tragediei de la H septembrie se află în conflictul israelo-palestinian, nu în altă parte... Ce a urmat: o Cascadă de erori. Începînd cu însăşi ideea de Război împotriva Răului. Dobitocii americani şi ticăloşii americanofili au prins a ironiza, ba chiar insulta pe oricine punea sub semnul întrebării războiul (contra Irakului) ca soluţie unică. Să ne amintim campania isterico-idioată din presa românească împotriva... pacifiştilor, susţi-nută de Zoe Petre, Andrei Comea, Pleşu, Manolescu, G. Andreescu, Cosaşu, Shafir, Codrescu... Bineînţeles, era absolut necesară neutralizarea, alungarea, talibanilor din Afganistan (după ce înşişi americanii îi creaseră - şi pe ei şi pe Ban Laden...). Dar nu dai cu boamba - într-o ţară deja ruinată de decenii de război şi de ocupaţii, împunînd “democraţia” ta unei comunităţi care se închină la alte valori; că era o necesitate doborîrea Stalinului Babilonului, Saddam (şi el, susţinut de americani până deunăzi)?, desigur, dar nu dai cu boamba în Mesopotamia - ca aibă motiv de laudă neamurile şi copiii tăi de vitejia ostaşului american; nu impui un “guvern american” unei comunităţi strivite de treizeci de ani de teroarea stalinistă - însă care, acum, la atâta amar de timp după datul cu boamba (liberatoare!), tot nu are electricitate, tot nu are apă curentă - şi tot nu are petrol, în ţara petrolului! Deci americanii, după ce au batjocorit ONU (care nu mai avea nevoie şi de asta, fiind deja destul de fară-putere); după ce au pus la cale campaniile de calomnii la adresa celor care nu erau de acord cu Jurnal 2001-2003 541 “doctrina Rumsfeld-Wolfpwitz”, cea cu “războiul preventiv”, ba chiar acuzînd Germania, Franţa că nu sunt de acord cu ei numai pentru că sunt... aliate cu Rusia şi cu China (vorba lui Bulă:' «Io-te la el! Cine vorbeşte! Bush, Pupătorul maimuţoiului chinez şi a Kaghebistului cu ochi de peşte-fiert, Puţin!»), altfel, le sade gândul numai la... petrolul irakian (re-vorba lui Bulă despre re-petrolul irakian); după ce au băgat zâzanie între statele europene, ameţindu-le, zăpăcindu-le mai ales pe cele abia scăpate de sub jugul rusesc - abandonate lui Stalin, în 1944-45, de americani, nu de... talibani - pornesc la războiţii împotriva... Râului... Ei, campionii Binelui... Să nu uit: 11 septembrie 2001 a abolit drepturile omului de care au făcut atâta caz americanii. Drepturile constituţionale - fiind vorba despre Constituţia Americană! Nu vorbesc doar de “drepturile” pe care le au (!) talibanii deţinuţi la Guantanamo (ce şmecherie - cu “delo-calizarea” - de trei lulele!; şi cu ce efecte!), dar Vorbesc de drepturile americanilor pe sol american). în numele “luptei împotriva terorismului”, oricine, oricând poate fi legitimat, reţinut, perchiziţionat, inculpat - în desăvârşită ilegalitate! Societatea americană s-a întors la epoca de piatră - pardon: epoca de fier a Colt-ului. Cine îl deţine (vorbesc de Colt) acela are 'şi... dreptate. în Palestina: sânge şi lacrimi şi ură. Cum îşi imaginează evreii că vor “supune - până la urmă” pe băştinaşi - doar prin violenţă? Ei, care au reputaţia de a fi inteligenţi, şi în acest caz dovedesc a fi de o orbire... strălucitoare, dacă nu şi-au dat seama de un “amănunt”: “în sârme”, în sensul propriu al cuvântului, adică în zonele destinate a fi lagărele palestinienilor, în aceşti aproape trei ani de Intifada s-a ridicat o nouă generaţie de palestinieni: copii, deveniţi adolescenţi, chiar bărbaţi înainte-de-termen, din pricina persecuţiilor, a frustrărilor de tot felul, a bombardamentelor israeliene’ a morţii semănate prin avioane, elicoptere, nave de război (au tras şi cu tunurile de lungă distanţă în zona Gaza). Or aceştia - care acum au între 10 şi 17 ani - ce anume cunosc din “vărul” lor, evreul? Doar pe israelianul în uniformă, cel care trage cu puşca, dă cu boamba, dărâmă casele cu tancurile, cu buldozerele - ceîcare i-a ucis părintele, fraţii, un unchi, şase vecini... El nu a ieşit din sârme (pentru că nu a avut voie), ca să cunoască şi evrei civili, dintre cei care nu trag cu tunul - ca ei să răspundă cu praştia...; fiindcă israelianul l-a ţinut închis între sânne şi dacă din când în când permitea unor adulţi să iasă ca să lucreze “în Israel”, el, copilul, adolescentul nu avea aceasta perrnisiune. A crescut în închidere, în frustrare - în ură. , Aveau dreptate israelienfi care, gândindu-se la catastrofa ce va avea loc în Palestina, îşi aranjau din timp loc-de-refugiu - printre care România (400.000). Fiindcă, Doamne-fereşte: când va sări capacul de 542 Paul Goma pe cazan, înainte de a fi sfârtecaţi de tancurile israelienilor, supravieţuitorii “copii” palestinieni îi vor mânca de vii pe evrei - fără alegere. Evreii ne reproşează nouă, românilor - în fine, unora dintre noi, mai cu seamă bâsaraberiilor şi bucovinenilor - că nu îl condamnăm pe Antonescu odată-pentru-totdeauna (ca să nu rămână necitat tovarăşul Radu Florian). Să, facă bine să privească în propria-le ogradă, să belească ochii şi să vadă că Sharon va fi ultimùl vinovat de catastrofa evreilor din Israel"(şi nu doar). Fiindcă dacă nu o vor face înainte (de catastrofă), va fi “vai de mama lor, a jidanilor”, ca să-l citez pe soldatul Costică Delea din Teleorman, scriind mamei sale, după retragerea din Săptă.mâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940. Ieri ministrul de externe al Suediei, Anna Lindh a fost înjunghiată în timp ce făcea campanie pentru adoptarea, şi de către vikingi, a euro-ului. Făptaşul nu a fost prins, iar victima se află în stare gravă, la spital, tăiată în mai multe locuri. Comentatorii sunt siguri că a fost agresată datorită... pârtizanatului în favoareea euro-ului... Aşa o fi. Dacă n-o fi altceva: Cum sunt eu bănuici'os, mi-am adus aminte că Anna Lindh, abia acum câteva zile, la întâlnirea; în Italia, a miniştrilor de externe europeni a rostit câteva cuvinte extrem de dure (şi drepte, zice “antisemitul” de mine) la adresa Israelului. Din păcate, nu am reţinut mai ţniilt. Şi, aşa cum planează din ce în ce mai multe bănuieli asupra comanditarului atentatului asupra sediului ONU din Bagdad, din pricină că obuzele cu care era încărcat unul din camioanele destinate să explodeze - erau... obuze americane - tot aşa, în cazul atentatului împotriva suedezei, de ce autorul nu ar fi un “evreu indignat” (de declaraţiile “antisemite” ale sale)? Papa în Slovacia. Mă tem că e ultima lui călătorie pământească. La buletinul de ştiri de la 11,30 s-a anunţat: Anna Lindh a murit. Vineri 12 septembrie 2003 Nu doar Suedia, dar şi Europa: în stare de şoc, în urma asasinării Annei Lindh, într-un magazin unde îşi făcea cumpărăturile. Faptul că în urmă cu 17 ani le firsese asasinat - tot aşa, pe stradă, “de un necundscut” - primul ministru Olof Palme nu îi consolează (prin “obişnu-inţă”), din contra îi sperie: îi fâce să creadă că ei, suedezii sunt blestemaţi... Resemnarea a pus stăpânire pe ei imediat după ce s-a anunţat moartea Annei Lindh: după atâta amar de ani poliţia nu dăduse de asasinul lui Palmă... Probabil de-âCum încolo Suedia nu va mai fi o “insulă” în Europa, în care regele se plimbă pe jos, ori cu bicicleta, Jurnal 2001-2003 543 fără gardă - iar politicienii, deasemeni, merg la cumpărături ca oricare alt cetăţean... într-o astfel de împrejurare a fost atacat Palmë, în astfel de context a fost asasinată Anna (aşa îi spun, cu afecţiune, nu doar suedezii, ci şi toţi cei care au cunoscut-o, Jack Strow, Joschka Fischer, Javier Solana, Dominique de Villepin...). în continuare, israelienii se dovedesc a fi, nu doar nişte-Davizi, (pluralul de la David) mici, dar-însă-totuşi extrem de curajoşi (şi de inteligenţi), ci Goliaţi: mari - şi proşti. Boi, cum numai nişte reputaţi deştepţi poţ fi (mă gândesc la doi dintre foştii mei prieteni: Ivasiuc şi Virgil Tănase): proşti, de rag; de dau în grppi. Criminalul de Sharon, aflat în India, şi-a scurtat vizita şi, odată în Israel a hotărît... expulzarea Iui Arafat! Ceea ce dovedeşte o dată mai mult că cei din fruntea statului Israel sunt nişte persoane de multă vreme ultraobosite, hiper-isterizate şi care, tot mai des suferă de totală cecitate politică (ceea ce duce negreşit la concluzia că isteţii evrei s-au idiotizat de tot, în sensul cel mai... propriu al cuvântului). Avea dreptate Y. Leibowitz când scria că o victorie militară orbeşte într-atâta pe învingător, încât îl face incapabil de a realiza ce se petrece în jurul lui. El vorbea de războiul din 1967. într-adevăr, din acel moment evreii - nu doar israelienii - au devenit atât de aroganţi, atât de umflaţi, atât de plini de sine, încât au început a pluti, în tării, ca nişte baloane - altfel, fain colorate - iar de-acolo, de sus, toţii goi-ii le apar ca nişte furnici, în această categorie intrînd şi verii lor, semiţii palestinieni, cei pe care, au, n-au treabă, ei îi caftesc şi îi acuză de... antisemitism. Dovadă că israelienii nu sunt atât de tari-şi-mari, în ciuda tancurilor în care se ascund, ca să tragă cu tunul în câte o casă (“unde se ascunde un membru al Hamas-ului...” - dar sunt distruse cinci imobile, ucişi cincisprezece nevinovaţi), în ciuda elicopterelor şi avioanelor: de cum Washingtonul a tuşit, ca să dea de înţeles că “expulzarea lui Arafat” nu este o soluţie - cum au schimbat discursul şi...: programul. Comportament - al evreilor - care dovedeşte încă o dată: dacă americanii ar vrea (cât o boabă de muştar) să fie pace în Orientul Apropiat, aceasta s-ar instaura pe dată, fiindcă evreii depind întru totul de americani... Dacă.americanii ar vrea... Dar americanii Wolfowitz, Kagan, Perle, Kxistolî nu vor pacea asta, în Palestina. Ei vor “pacea” lor, cu Israelul în centrul Orientul Apropiat, cu Palestina “curăţată” de palestinieni - dar plină cu mari-eyrei de pe la Bialistok şi de la Tobolsk, cei care, neştiind nici o limbă - în afară de sovietică -vor face în curând din Israel un fel de Vijniţa-pe-Iordan, unde fireşte, se va vorbi (cum: se va vorbi? - dar se vorbeşte!) numai limba lui Lenin şi a lui Trotski... Această “refragere strategică”, cum spuneau ceilalţi maeştri ai lor, ruşii, mai dovedeşte ceva: * 544 Paul Goma în urma dezastrului constatat în Irak, neocônii, altfel numiţi - pe bună dreptate: “Likudnicii”, adică marii patrioţi americani, simpatizanţi-susţinători ai Likud-ului, cei care ziua-noaptea se gândesc numai Ia ţărişoara lor, Statele Unite ale... Israelului - au început a fi... ne-ascultaţi de viţelul de Bush. Deci influenţa teribilă, sufocantă, nefastă a lor scade... Şi iată cum aceşti foşti... (impropriu spus, ca şi în cazul “fosta Securitate”) aceşti eterni bolşevici, filosovietici - câtă vreme erau doar... revoluţionari pe hârtie, la Harvard, însă deveniţi -prin proprie voinţă de putere - antiruşi (în continuare bolşevici, de nuanţă trotskistă - să se observe, nu am spus: “bolşevici şi trotskişti”, pentru simplul motiv că Trotski fusese totdeauna bolşevic pur şi dur), au cunoscut ceasul lor de glorie: găsiseră în debilul Bush “materia” din care şi-au modelat ideea Imperiului (pe care l-au numit “American”, în fapt era pur şi simplu: “Iudeu”). însă după ce au fost “creerul”, nu doar al Americii, ci şi ăl Lumii, de Ia o vreme sunt ameninţaţi de trimitere pe linie moartă...Păcat: am mai spus, repet: păcat că aceşti criminali, aceşti aţâţători-la-război, ca să folosesc terminologia lor, bolşevică, nu vor fi niciodată traşi la răspundere pentru dezastrul pricinuit, atât pe plan diplomatic (discreditînd ONU - pentru că tratase Israelul de stat rasist, reuşind prin antenele lor să arunce oprobriul asupra Germaniei - care se ştie ea ce le făcuse evreilor! - şi Franţei, pentru... antisemitism de stat, fiindcă avînd 5 milioane de cetăţeni francezi de origine maghrebină, îşi apleacă din când în când urechea - măcar din interes electoral - şi la doleanţele lor), dar mai cu seamă concret-material, prin “războiul sfânt împotriva terorismului”, în Irak. Şi prin... “colaterale”. Sâmbătă 13 septembrie 2003 Mi-a telefonat de la Bucureşti Stejărel Olaru. Că a adunat o bună partea din material pentru “Mişcarea Goma”. Că vrea să-mi trimită “dosarul” - ăsta are 21 de volume... Şi că, nu, nu-l cunoaşte pe Iuliu Crăcană. Şi că nu-şi prea aduce aminte că scrisesem, în Culoarea curcubeului şi despre Goran, şi despre Achim, şi despre Gelu Voican-Sturdza şi despre Pleşiţă şi despre Dan Zamfirescu... Infonnaţii: Goran, la televiziune, întrebat dacă îl cunoaşte pe Goma, a pretins că ba. Achim - care şi-a făcut editură, lepra! - pretinde că el s-a purtat “corect” cu mine. Iar oile (pardon: mioarele...) care stau cu gura căscată, ascultîndu-i pe Brucan, pe Pleşiţă, nu-şi dau seama că, prin tăcere, prin încuviinţare din cap îa ce spun securiştii -devin complici ai lor. Psihologie oitică. Jurnal 2001-2003 545 Duminică 14 septembrie 2003 Dormit prost, somn agitat, tocat - obositor. Iar afară: toamnă de aur. Sunt toamnele mele, atât din România, cât şi din Franţa. Toamne de o nesfârşită frumuseţe - afară - dar care mi-au fost inaccesibile, mie, cel dinăuntru. A, nu fiindcă aş fi fost încarcerat, nu, ci doar “consemnat în internat” de timpul care îmi era atât de preţios (credeam eu), încât nu voiam să pierd o secundă cu... ieşitul la o plimbare, cu statul pe o bancă, cu ochii mijiţi în soare... îmi ziceam că trebuie să stau în cur / şi să scriu literaturi. Am stat: ani, decenii, uite, întreaga viaţă. Nu mă întreb ce brânză am făcut, rezistînd tentaţiilor naturii cele naturale - fiindcă nu regret nimic. Am făcut ce şi cum am făcut - pentru că aşa am vrut. Desigur, vorbesc de împrejurările în care putea omul de mine să determine ce-cum face. Cu ce m-am ales? Cu praful de pe tobă, vorba lui Ştefan Baciu, Dumnezeu să-l ierte - şi pe el şi pe Mira, - în pământul Hawai-ului cel de la marginea pământului. în Timpul, ultimul număr, Mircea Stănescu le-o zice în a III-a parte a eseului său. E mereu bun, Stănescu, mereu mai-bun; mereu cel-mai-bun - de aceea are s-o ducă rău în viaţă (spre disperarea familiei). Nu pot nici să-l încurajez pe calea asta, a spunerii cu orice preţ a “adevărului şi numai adevărului”, fiindcă eu cunosc riscurile, enorme, ale unei astfel de opţiuni; nu pot nici să-l temperez, să-i zic s-o lase mai uşor cu... rectitudinea - fiindcă nu cred că e moral să încurajezi călduţitatea comportamentală a singumlui tânăr istoric român care ştie ce este istoria (şi cu ce se mănâncă ea). Or exista mulţi alţi tineri-istorici români care vor fi ştiind mai multe decât Mircea Stănescu, dar vorba ardeleanului la adresa lui lorga: «Mai multe, dar nu tâte bune...». Proba de foc a istoricului-la-român, contemporan este eterna atitudine a lui faţă de produsele Securităţii, faţă “documentele” provenite de la Securitate. Aceasta constituie, nu doar un examen de doctorat (în istorie), ci un certificat de naştere care spune că, da: eşti om, nu component al unei turme; că da, ai o privire normală, de om liber, nu una împâclită, înceţoşată, îmbeţivată, condiţionată de generaţii şi generaţii de robi. Istoria a fost din primul moment atacată şi “lichidată” de bolşevicii ruşi - cu aportul considerabil al evreilor - care ştiau ei ce ştiau despre memorie şi despre scris... Dovadă că “istoria” aceea, oricât de... subiectivă ar fi fost, lucra cu adevărul (subiectiv, fireşte, dar adevăr). Decenii la rând difuzorul - acea prelungire-sonorizare a radioficării patriei noastre dragi, cunoscută de generaţia mea, ca glasul-partidului care nu te lăsa nici la closet să-ţi odihneşti auzul, care îţi ciomăgea timpanele pe stradă, la cantină, în donnitoare şi îţi explica 546 Paul Goma adevărul de clasă - citeşte: minciuna de stat şi de partid. însă dacă nu te opuneau activ (fie şi în... gând), minciuna ţi se insinua, nu doar în carnea auzului, ci şi în spirit. Neavînd acces la cărţi - de unde, dacă fuseseră în cel mai bun caz interzise, adică depozitate în “rezerve secrete”, dacă nu de-a dreptul arse? - nu aveai cum să confrunţi, combaţi minciuna oficială şi, vai, obştească. Iar oamenii - cei de vârsta mea, în adolescenţa apoi în tinereţea lor - deveneau, în “libertate” ceea ce erau tinerii cu studii neterminate, închişi: pradă folclorului de închisoare, (în fapt: al reeducării prin oralizare) - cel care va fi el “poetic” în privinţa poeziilor lui Gyr, Crainic, Caraion, Măndinescu, Omescu - dar mortal în ne-poezie, acolo unde se lucrează cu informaţii. Or, chiar cu prezenţa, în celule, a unor istorici reputaţi, în lipsa cărţilor pe care să te rezemi în argumentaţie era folosită în discuţii/ dispute pe-încrederea: «Ascultă-mă pe mine, că eu ştiu ce spun». Ei, da, oralitatea e bună; dar numai atunci când comunitatea în chestie nu cunoaşte scris-cititul. Am întâlnit în închisoare categoria deţinuţilor: “elevi”, arestaţi, nu doar de la 14 ani, dar şi de la 9; şi de la 12 ani. Dacă aceşti copii avuseseră acasă o bibliotecă, în casă o “atmosferă” intelectuală, rezistau ceva mai bine folcloritei de celulă -dar nu întru totul. Trei dintre aceşti elevi întâlniţi în închisoare - şi care şi-au făcut “clasele” în celulă, liberîndu-se, confruntînd ceea ce ştiau ei - cu urechea şi cu inimă - cu ceea ce se afla în cărţi, nerezistînd, s-au sinucis (unul dintre ei, coleg de celulă de la Gherla, chiar în cămăruţa de la anticarul Sterescu, după ce eu, căstorindu-mă, plecasem). Exista însă o altă categorie - din generaţia mea: cei care, constatînd că le este închisă o uşă, nu re-încercau să o deschidă, să caute o altă intrare, ci înţelepţi (de veacuri) ziceau: «Să dau gaură zidului, cu capul?» - şi îşi vedeau de... vegetativitatea lor. în legătură cu ceea ce numim încă istorie, opinia lor fermă era: «Comuniştii ne interzic adevărul - eu nu mă pot opune lor, îmi văd de meseria mea» -de obicei inginerească, Aceştia (resemnaţii-înţelepţii) au făcut copii, nepoţi - iar unii dintre ei, aflînd că Brucan le dă bilet de voie să să-şi bage nasul acolo unde, “înainte de Revoluţie”, nu era slobod, şi-au zis: că ce-ar fi să se facă istorici...? Şi aşa a apărut categoria de istorici-tineri care fac istorie (cea care nu este doar o ştiinţă; nu doar exactă) în stare de... levitaţie. Ei nu au contact cu pământul - de unde, dacă nici părinţii, nici profesorii nu-i învăţaseră ce-i acela adevăr şi cum se caută el, în istorie? Ei se trezesc în faţa ieslei plină ochi cu “documente”, cu “dosare de securitate” - şi se apucă de treabă, pe loc, fără a se întreba, în prealabil: «De unde provin documentele?» Jurnal 2001-2003 547 Iar dacă nu răspund Ia această fundamentală (şi elementară) întrebare, munca lor - de “cercetare a dosarelor de securitate” - este destinată eşecului, pentru că de la bun început, “istoricul” de el ia drept adevăr-istoric minciuna fabricată pentru ca cei ca el, căscaţii, analfabeţii, să colporteze neadevărurile Securităţii... ..,:Prin legalizarea altor Cărţi Albe care vor fi luate drept adevărate, fiindcă vor fi semnate cu nume inocente (de “tânăr istoric”), nu cu: “Jela”, “Pelin” - marca indubitabilă, incontestabilă a Scâmavului Organ. Luni 15 septembrie 2003 O nouă săptămână. Cu soare nebun, nebun, nebun. Iţi vine să laşi ; dracului treburile interioare (vorbesc de locuinţă) şi să te externezi pe dată, să ieşi în sânul naturii pariziene. De la noi, parcul Buttes Chaumont - lângă care am trăit primii şapte ani de exil, iar Filip întreaga-i copilărie - se află la doi paşi, m-aş putea duce până acolo. Numai că mi-a spus Ana, acum două-trei zile: se fac lucrări peste tot. Nu a văzut ce anume fac lucrătorii cu macarale şi cu “drujbe”, dar mai mult ca sigur: scot copacii care au murit astă vară, în timpul caniculei (şi al secetei). A văzut însă: tot ce era iarbă - nu mai este, s-a ars... Bătrânii, în Franţa,.. Din ţările Europei, Franţa are cei mai mulţi şi mai... bătrâni. Datorită progreselor industriei farmaceutice, oamenii trăiesc mai îndelung. Necazul este că şi în Franţa s-au petrecut importante mutaţii sociale; şi psihologice (în acestea din urmă doar germanii îi depăşeau - cauza: războiul cu sechelele sale autoculpabilizatoare). Fiind eminamente rurală - ca mentalitate -bătrânii ei şi-au pierdut funcţia de “înţelepţi”, de “păstrători ai valorilor tradiţionale”. Dacă s-a observat şi aici un exod către oraş, fenomenul “migraţiei” nu explică imensul număr de bătrâni morţi de-caniculă, adevărat; mai cu seamă în cele două, treimi de Nord. Nici chiar deficienţele politicii sanitare (imense). Nici tradiţia: iulie şi august: luni moarte pentru... toată lumea. Ci .mai degrabă - n-o spun eu primul, dar eu sânt printre extrem de puţinii care s-au exprimat în presă -singurătatea omului combinată cu egoismul celor activi faţă de inactivi, chiar rude, chiar părinţi. ■ Am apucat, în România toate aceste “mişcări”: părăsirea satelor, în acelaşi timp (de cum au început a se construi masiv - prost, dar masiv - blocuri de apartamente) aducerea, de-acasă, a câte unui bătrân, cu precădere femeie, pentru a avea grijă de copii, în absenţa adulţilor aflaţi la lucru. Dar nu pot urmări mai departe paralela: fiindcă actualii bătrâni din Franţa sunt, nu rurali aduşi în mediul uçban pentru ajutor domestic, ci foşti activi, urbani, care primesc o pensie, îndestulătoare 548 Paul Goma (sau aproape) pentru nevoile lor. Adevărat, statul intervine cu gratuitate în chestiunea medicamentelor, a consultaţiilor la domiciliu şi în spitale - dar bătrânii din Franţa nu au murit în luna august 2003 nici de foame nici chiar de sete - cu toate că multe internări prezentau simptome clare de deshidratare. Ci de singurătate. De abandon. Printre victime, la Paris, erau multe persoane - cele mai multe: femei - care erau proprietare ale apartamentului ocupat (ba chiar ale imobilului). Şi au murit. în Săptămâna Infernală din jurul datei de 12 august nu au fost vizitaţi, nici de infirmieri (bieţii de ei: prost plătiţi, lucrînd şi 14-16 ore), nici de rude - nici de vecini... Singurătatea îi ucide pe cei'abandonaţi. Iar dintre cele trei categorii arătate cu degetul în presă: statul, familia, vecinii, eu îi indic (în franceză: îi denunţ, îi tom...) pe cei din familie. Care îşi închipuie că dacă “contribuie” şi ei, fie parţial, fie total la întreţinerea bătrânului falhiliei, gata, şi-au făcut datoria. Doar, înainte de plecarea în vacanţă, CU copiii, trecuseră pe la mamâ-tata, îi umpluseră frigideml, îi făcuseră provizii de apă, de tot ce este necesar unei gospodăriri (nu gospodării) - şi, gata! Să se descurce, că n-o fi un capăt de ţară să deschidă o conservă, să destupe o sticlă cu apă - şi să bea... Aici şade hic-ul. Bătrânii - în perioade de caniculă - nu beau; pentru că nu simt nevoia să bea, uită să bea (ei, da, uită), au greutăţi la înghiţitul lichidelor, chiar dureri; şi mai ales evită să bea pentru că lichidul introdus se cere desintrodus, eliminat, iar ridicatul din pat, mersul la toaletă (sau scoaterea de sub pat şi folosirea ploştii, a raţei) cere un efort peste puterile lor. Mai ales bătrânii neputincioşi sunt profund traumatizaţi de faptul că urinează în pat, iar perspectiva unei asemenea tragedii (ei, da: tragedie: ai ajuns să te pişi pe tine...), îi face prudenţi - deci nu beau; deci se dezhidratează; deci mor. ! Care ar fi soluţia preîntâmpinării unei asemenea catastrofe umanitare? Desigur, ameliorarea sistemului sanitar - care presupune recrutarea unui număr mare, foarte mare de infirmieri şi asimilaţi (cei care vizitează-asistă Ia domiciliu) - ceea ce... costă. Ei, da, costă, totul costă, mai ales pentru un stat care, după ce a desfiinţat serviciul militar obligatori (care era prea costisitor), a înţeles cât de utilă era această tradiţională fonnulă şi încearcă, acum, să compenseze absenţa omului prin tehnologie - care presupune sume imense (şi tot nu funcţionează, ca portavionul de legendă, De Gaulle...). în al doilea rând: cămine, case de bătrâni după modelul belgian: i se ia intema-tului o (bună) parte din pensie, dar nu rămâne singur; Şi chiar dacă familia uită luni la rândul să-l viziteze, are vecini de... suferinţă, colegi de cămin, are cu cine schimba o vorbă, ori cu cine se certa - asta fiind viaţa, zice Bulă... Sari metoda nemţească: bătrânii petrec noaptea acasă, Jurnal 2001-2003 549 dimineaţa sunt aduşi la un “cămin de zi” (am improvizat, neştiind cum îi spune), unde pot sta de vorbă cu alţii - sau tăcea împreună cu ei -unde mănâncă la prânz, îşi fac siesta (au paturi pentru asta) - şi beneficiază de permanentă asistenţă medicală. După care seara sunt conduşi acasă. De două-trei zile linişte radio în Palestina. După ameninţarea lui Sharon (că îl va expulza pe Arafat) au urmat protestele europenilor şi mai ales ale americanilor. Credeam că israelienii vor tăcea o vreme, cât să găsească o altă cale de atac. Da de unde! S-a trezit vicepreşedintele Israelului să ia şi el cuvântul, că tot nu ştia nimeni cine e tovarăşul din fundul sălii şi ce hram poartă dânsul. El a zis că Israelul îi va lichida pe toţi activiştii Hamas-ului terorist şi că Arafat fiind unul dintre aceştia, va avea aceeaşi soartă. Impresie detestabilă. Şi nimeni dintre occidentali nu l-a pus la punct, amintind un adevăr evident: şi şefii lor, Itzak Shamir şi Menahem Begin fuseseră, la vremea lor, terorişti-cinstiţi... Vor fi ştiind că dacă rosteşti un asemenea adevăr, evreii te tratează, pe loc, de “antisemit” - acesta fiind şi el un adevărat act-de-terorism. Şi chiar dacă termenul nu ar fi un fals, dacă adevăratul ar suna, de pildă: “antiiudeu” - tot ar fi adevărat: tratîndu-i de ceea ce simt (terorişti, rasişti, xenofobi etc) - i-ai ofensa, mă rog frumos, chiar răni, chiar nega, fiindcă le-ai zmulge masca şi ei s-ar trezi în văzul lumii ca ceea ce sunt cu adevărat: terorişti, rasişti, xenofobi, traficanţi ai adevărului, negustori de cadavre şi nu ca ceea ce ne-au impus ei nouă să zicem că ar fi (ei). Marţi 16 septembrie 2003 Dormit puţin, prost. Ieri Culcer mi-a adus romanul unui autor al cărui nume - şi faptul că e basarabean... - îmi era cunoscut. Nu mai citisem nimic de el, dar ştiam că această carte vorbeşte şi de refugiul din Săptămâna Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940. M-am năpustit asupra cărţii... Desiluzie. Omul adoptase formula de ficţie pentru evenimente importante - şi necunoscute. Bine-bine, sute, mii de prozatori au folosit această “metodă”, Tolstoi, Stendhal şi... Marin Preda când îl punea el pe Antonescu să discute politică, pe podişcă, sau la fierăria lui Iocan, să dialogheze cu Hitler, să-l înfrunte cu bărbăţie şi să-l înfunde - aşa-i trebuie, hitlerului odios!... La urma unnei ce am eu cu autorul basarabean? Ce avusesem şi cu autorul ardelean Petrişor, când produsese “Fortul 13”... - nu... ficţionarea, ci; vorba lui Crohmălniceanu, deghizarea adevărului-adevărat,s>prin... modificarea numelor eroilor, al localităţilor... Accept: aflat în faza mărturiilor-cu- 550 Paul Goma orice-preţ, nu accept la alţii ficţionarizarea. Este o exagerare - şi o greşeală - dar zic: când ai ocazia să spui ce nu s-a mai spus şi nu se cunoaşte - aici: refugiul din iunie-iulie 1940, cu atacarea coloanelor, nu doar de către ruşi, dar mai cu seamă de către “minorităţi”, este o dezerţiune să o dai pe după piersicul Acţionar. La ONU se pregăteşte o rezoluţie cerînd Israelului să nu-l expulzeze pe Arafat. .. Toată lume ştie că USA va opune veto-ul. Dacă nu va... vetoiză, USA va dovedi că - totuşi - doreşte pacea în Palestina; Dacă va vota contra rezoluţiei, USA va dovedi că - totuşi - în ciuda declaraţiilor cu mâna pe inimă - nu doreşte pacea în Palestina... Ci menţinerea Israelului ca gardian-şef al Lagărului înconjurat de sârma ghimpată a Zidului Ierusalimului. N-ar fi de mirare dacă americanii ar propune o altă rezoluţie, una mult diluată, în care nu va figura nicio aluzie la insolenţa, la nesimţirea israelienilor - şi nici la Arafat - ci una în care pacea în Palestina va fi “de dorit”, dar înecată în “lupta împotriva terorismului”. Vom trăi şi vom vedea. Ne-am obişnuit cu americanii, aceşti ruşi posesori de mai multe stele pe drapel. Tot în legătură cu ei: Au făcut atâta tapaj pe chestia “ingratitudinii” Franţei faţă de ajutorul dat în cele două războaie mondiale. Ajutor: da, ingratitudine: ba - această judecată intrînd în categoria falsificat-evanghelică: “Cine nu-i cu mine e împotriva mea”. Nu va fi oare ciudat că francezii nu le-au adus aminte americanilor de existenţa unui oarecare general La Fayette care cu armata lui a luptat - în două rânduri - alături de insurgenţi, în 1777, în Războiul de Independenţă; contribuind la victoria celor de azi? Nu, nu este deloc ciudat. À propos de actuala fază a războiului în Irak (am zis bine, fiindcă “pacea” există doar în capul lui Bush şi în visul fierbinte al lui Rumsfeld): jurnaliştii francezi au început a deschide gura - şi colecţiile ziarelor din perioada 1944-1947 - concluzia lor - edulcorată: Este foarte adevărat că aliaţii (mai cu seamă americanii) au fost primiţi cu delir, cu bucurie vecină a isteriei, în Franţa, în 1944. O lună, două, trei - nu mai mult - a durat entuziasmul: americanii, în afară de faptul că îi reprezentau pe Liberatori, distribuiau ciocolată, ciorapi de nylon, lengerie intimă - cu care le-a dat gata chiar pe cele mai virtuoase dintre franţuzoaice. Prezenţa pe sol francez a aliaţilor făcuse să dispară, nu doar trupele nemţeşti, dar şi ventuzele celui de al Treilea Reich care supseseră tot ce era aliment - deci populaţia a început a mânca oarecum convenabil, or, se ştie: aderenţa la o “idee” trece prin Jurnal 2001-2003 551 stomah’. Foarte curând au început a se semnala “exacţiunile” asupra populaţiei “liberate” - din partea numai a americanilor, nu şi din a britanicilor, nu şi din a canadienilor... încăierări, împuşcături - cu morţi.dintre nefericiţii care treceau şi ei pe-acolo - violuri, “confiscări” - toate comise la beţie (nu doar rusul fiind om...) în acea vreme comandamentul american îşi cerea scuze pentru... efectele colaterale (pe atunci se numeau “debordări”), explicînd că... à la guerre comme à la guerre (în franceză, în text...). Iar francezii, nici ei tandri cu populaţiile cucerite de ei înşişi, ba chiar reputaţi “neovandali” - mai cu seamă în Italia, în Principatele Germane, în Ţările de Jos - şi chiar barbari-barbari în Spania (vezi Goya) - acceptau explicaţiile. Dealtfel, în acelaşi moment nici armata lor nu avea un comportament mai creştinesc în Germania, ba chiar francezii erau cei mai “severi” ocupanţi dintre occidentali (fiindcă cine se putea compara cu asiaticii ruşi, de partea cealaltă?). Francezii aveau circumstanţe atenuante: fuseseră 5 ani sub ocupaţia nemţească - teribilă, iar acum, că le venise rândul, realizau simetria cea visată: scosului ochiului... Adevărat: cei mai fară-milă faţă de nemţii ocupaţi după mai 1945 erau francezii de origine poloneză - aceştia aveau şi mai multe de plătit decât francezii-francezi, iar în armata americană .şi engleză: evreii. Bine-bine: à la guerre comme à la guerre - dar-însă-totuşj, vorba vorbii... Dacă de-o pildă francezii au avut nevoie de trei-patru decenii pentru a recunoaşte barbariile comise de ei în Indochina, în Algeria, în Africa Neagră - şi nu doar “cazuri izolate”, ci politică-de-stat - nici nu s-au lăudat cu “binefacerile” aduse de ei, cu armele, cu atât mai puţin să reproşeze “liberaţilor” că nu le rămân veşnic recunoscători - deci datori, în sensul cel mai mercantil al cuvântului. Surpriză - dublă - dinspre Vatra 6-7/2003 : Ligia Pamfilie cu articolul “Introducere în proza lui Paul Goma -sau dezvăluire prin demascare”. Eu apucasem să-i răspund autoarei prin vară că sânt încântat: ea mă anunţase că are de gând să scrie teza de licenţă (despre mine), însă ea nu apucase să şi răspundă la răspuns, îi citează copios pe Cornel Ungureanu, Virgil Ierunca, Nicoleta Sălcudeanu, Ion Simuţ, Cistelecan, Podoabă, A. Cosma şi Eva Behring... desigur, am copiat bibliografia-i. Mi-a făcut mare plăcere (mi-a căzut bine...). Mai ales că tot genul gingaş, drăguţul de el, se ocupă de mine (când se ocupă). Din notele articolului aflu că Nicoleta Sălcudeanu a scris: “Paul Goma, între Acţionare şi mărturie, manuscris” (subi, mea) şi că citatul produs e de Ia “pagina 122”..., Drept: nu ştiu dacă titlul acopere un întreg volum - de cel puţin 122 pagini - sau volumul conţine şi altceva, despre altceva/altcineva. ÿ 552 Paul Goma Nicoleta Sălcudeanu: nu ne mâi scrisesem în ultima vreme, ea avusese mari necazuri în familie (cu boli, cu morţi), eu... începusem a uita, puternic, de lamână până la gură (din această pricină mă ţin strâns încleştat de catargul jurnalului, el îmi aduce aminte ce am făcut ieri, ba chiar şi săptămâna trecută...), deci nu ştiam nici că are de gând să scrie aşa ceva, iar ea îşi va fi zis că până nu-şi tipăreşte textul, nu mi-1 arată... Azi a fost o zi cu două fericiri, ambele dinspre fetele ardelene. Bine că nu am închis ordinatorul, să consemnez a treia bucurie: Mi-a telefonat Gabriel Stănescu. Gă primise scrisoarea mea, că pleacă în România, că Săptămâna/ cu Pricina e Ia tipografie, că va apărea pe la mijlocul lui octombrie. Foarte bine. Să mai fie şi bine, că de rău mi s-a ‘răit. Miercuri 17 septembrie 2003 Aşa a şi fost: America şi-a exprimat nu!-ul faţă cu rezoluţia ONU de a condamna Israelul pentru hotărârea de a-1 expulza - ori lichida - pe Arafat. Căci, de ce? Găci pentru că(ci) în rezoluţie nu era menţionată “condamnarea fermă a terorismului palestinian” (căci - de terorismul de stat israelian nici nu putea fi vorba...) Căci. Am văzut ieri utt reportaj la televizor: Americanii din sud-vest care nu au acoperire-asigurare medicală, deci au nevoie de medicamente, trec frontiera în Mexic: orăşelele mexicane de acolo au ajuns să aibe de câteva ori mai multe farmacii decât cafenele şi mai multe cabinete medicale şi clinici decât un întreg comitat american. întrebaţi de ce îşi cumpără medicamentele tocmai din Mexic, doar America produce cantităţi imense şi de cea mai bună calitate, ‘‘turiştii” a răspuns că, în primul rând pentru preţ: în Mexic aceleaşi medicamente costă cu 30-40% mai puţin; însă şi pentru că farmaciştii mexicani “stau de vorbă cu tiné, nu doar despre boli şi medicamente, ci şi despre copii, despre profesie, despre casă...- la noi, în America, farmaciştii sunt doar vânzători de medicamente...” - fie vorba între noi: nu doar în America, ci şi în... antipodul ei economic: România. La clinicele pomenite vin - din toată America, nu doar din vecinătatea frontierei, ca pentru medicamente - bolnavi fără speranţă de însănătoşire, mai ales canceroşi... Ştiu - fiindcă sunt avertizaţi: medicii mexicani nu fac minuni, deci sunt tot medici; însă nu şarlatani: nu promit vindecări spectaculoase, dar asigură... un sfârşit de viaţă demn, nedureros... Li se propun tratamente alternative, cu plante, cu împachetări, însă, ca şi în cazul farmaciştilor, personalul medical mexican (fără îndoială: cei mai buni medici îşi făcuseră studiile în “State” - era să-mi scape: “în Jurnal 2001-2003 553 Uniune”, cum ziceau colegii mei de generaţie despre cei care aveau nemaipomenita favoare de a studia, pe bază de dosar blindat, în URSS - “are un comportament uman, intri tu, om, în clinică, nu automobilul tău, într-un atelier de reparaţii” - e-he, câte aş avea eu de povestit despre comportamentul... foarte-uman al medicilor în România. “Secretul” este Ia îndemâna... înţelegerii oricărui muritor -neamerican. Modul în care un mexican - farmacist, hotelier, director/proprietar de clinică, infirmieră, şofer de taxi... - îşi oferă serviciile. Bineînţeles că nu gratuit, însă un om obosit, bolnav -american - este dispus să plătească, nu doar marfa, ci şi prezentarea ei. Or aceasta din urmă (“prezentarea” mărfii) le lipsea acasă: în America toată lumea este grăbită, fiindcă timpul=bani; în America - şi în Europa anglosaxonă - maşinismul, tehnologismul este pe cale de a înlocui omul. în privinţa grabei, mă gândesc la un serial american, dealtfel extrem de interesant şi care multe inovaţii (de tehnică cinematografică) a adus; este vorba de universul unui spital de urgenţă din Chicago: acolo sunt aduşi oameni răniţi, însângeraţi, acolo aleargă medici şi infirmiere, în scopul de a alina suferinţa accidentaţilor, răniţilor, şi ei, “urgentiştii” avînd suferinţele lor, nu oarecari - deci un univers real, realist, atroce de realist... Una din “inovaţiile” aduse de serial a fost mişcarea permanentă a camerei de luat vederi, mobilitatea ei uluitoare, dînd târcoale personajelor, băgîndu-şi nasul acolo unde era ceva de privit..., conferind - filmului - un ritm nemaicunoscut... Mie însă această agitaţie isterică (din film) a început să mă obosească, să mă enerveze, să mă îndepărteze - de film. Fiindcă nu acceptam acest fragment de viaţă americană: un spital de urgenţă - loc în care totul este... urgent, timpul contează, se numără cu secunda - da, dar în acel spital de urgenţă era aceeaşi “urgenţă” ca într-un spital (sau infirmerie) de campanie, de front; ca pe timp de război. Care spital - civil, oricât de “de-urgenţă” ar fi, nu era ameninţat de a fi bombardat de inamic (sau de amic, “ramură” în care s-au specializat americanii când luptă cot la cot cu englezii, de pildă, comiţind, nu neapărat colaterale, ci strămoşucideri), de ce această agitaţie, această isterie, de întâlnit doar în Palestina, fie în tabăra evreilor, fie în a arabilor, urmare a unei bombe-umane ori a unui tir de artilerie-aviaţie, rezultînd mulţi morţi, dar mai ales răniţi? Şi de ce acest spital - încă o dată: de urgenţe, adevărat - un loc unde se “repară” oameni, este leit oricare alt loc-de-producţie industrială, maşinizată, desumanizată? Şi aici (acolo, la ei...) funcţionează scula, dealtfel de ei, la Ford inventată, numită: banda rulantă? Extrem de eficace, dealtfel... Aşa cum americanii, orbiţi de performanţele lor în materie de maşinism nu au mai folosit (şi mai grav: nu m avut încredere in) oamenii spioni - şi au cules ceea ce nu meritau, deşi cu mâna lor 554 Paul Goma semănaseră: 11 septembrie - aşa au făcut şi în materie de sănătate a omului. Probabil astfel se explică atracţia exercitată de mexicani y comunitate extrem de săracă în comparaţie cu cea americană, dar care şi-a păstrat, nu ştiu dacă mai mult... umanism, dar sigur: mult mai multă inteligenţă în folosirea umanismului elementar (care lipseşte în State) - întru realizare de beneficii pecuniare, desigur. Americanii: au o excepţională inteligenţă practică - cea care preface efortul în... bani; de la europenii care, ei, au făcut America nu au păstrat şi constanta dealtfel câştigată prin educaţie, prin educare: înclinarea către uman(istică) - cea care nu aduce un cent, din contra, îl face pe om să piardă timpul (care bani este el) cu futilităţuri. Să fim drepţi: dacă ar fi ţinut seama de om-uman-umanistică - n-ar exista azi America. Clădită, de la bun început, pe colonizare, pe egoism sălbatic, pe rapt, pe injustiţie, pe crimă - crimă curată a fost ceea ce a alimentat istoria-folclorul americanilor: Cucerirea Vestul Sălbatic. Crimă spolierea, masacrarea băştinaşilor “indieni”, închi-. derea supravieţuitorilor în lagăre - altfel numitele “rezervaţii” - ca cele de bizoni, de vulturi, de coioţi. Crimă a fost folosirea negrilor africani ca sclavi, a asiaticilor ca... nu-chiar,-dar-pe-aproape-sclavi. După cum merg treburile de vreun... cincinal, Imperiul American va avea cea mai scurtă viaţă - adevărat, nu chiar ca a Centrafricanului, sub sceptrul lui Bokassa întâiul şi ultimul, doar între 1976-1979... - însă, din păcate, cel Rusesc, declarat inamic de moarte şi amic până la moarte - are să renască şi are să ne domine pe toţi (graţie “ajutorului american”). Eh, tata: ce tată, domnilor! Cum îi “ştiuse” pe americani, fără să fi văzut vreunul, judecîndu-i doar după “kansiervele” distribuite soldaţilor (tata fiind un fost zek prefăcut în krasnoarmeieţ) cele care-i făcuseră pe ruşi să descopere, în 1942, ceea ce nu mâncaseră niciodată - nici ei, nici părinţii lor: “kapcioancă” - aşa numeau ei carnea de vită în conserve, atât de minunată, încât fusèse urcată la rangul de... şuncă; şi după bocancii cu care încălţaserâ milioanele de desculţi ai bravei Armate Roşii (nu şi pe tata: cizmele lui cazone, cu turetci de pânză şi tălpi de carton presat supravieţuiseră, nu doar “frontului”, nu doar celor nouă luni de lagăr, la... români, ci şi refugiului - copil fiind, le încălţasem şi eu - în joacă); şi după camioanele (Studebaker-ovurile...) trimise - avioane tata nu văzuse, dar auzise de ele: erau din... aluminiu adevărat, nu din placaj, ca ruseştile, apreciate de ruşi nu pentru performanţele lor ca maşini de război. ci ca... furnizoare de materie primă din care se confecţionau nişte piepteni de mai mare dragul...; şi după'armele simple - “balalaicele”, pistoalele-automate cu încărcător rotunt (cele de pe toate monumentele victorioşilor), ei bine, acelea erau americane toată ziua, le folosea Mafia în anii ‘30... Ei, da: i-au înarmat, i-au hrănit americanii pe ruşii gata-gata să crape de foame, i-au pus pe picioare; atât de temeinic, încât după ce Jurnal 2001-2003 555 Ivan a înhăţat-înghiţit jumătatea estică a Europei, s-a întors împotriva aliatului (Stalin învăţase “tactica” de la Hitler...). O tradiţională slăbiciune la americani; îi hrănesc (după ce i-au inventat) pe talibani, pe Ben Laden, pe Saddam, dar reproşează “ingratitudinea” doar francezilor: dacă nu au bătut pas de front pe arătură sub comanda lor... Mi-au venit din America: Romanian Times (Jurnalul pe octombrie-noiembrie 2002) şi revista lui Gabriel Stănescu Origini (fragmentul “De ce atâta ură?”), cu greşeli, unele grave. N-am să mai accept colaborarea la revistă, fiindcă nu voi putea corecta şpalturile. Joi 18 septembrie 2003 Drăgălaşi, prietenii noştri de veacuri, israelienii: au jubilat când au aflat că americanii au opus veto rezoluţiei ONU - ba chiar Sharon, pe care nu-l dă afară din casă bunul-simţ a comentat astfel: «A eşuat o nouă tentativă de amestec în treburile noastre interne!» (iar eu am întreauzit - de dincolo de dincoace - glasul de neuitat al lui Nea Nicu Scomicescu, de pe când dădea el, măreţ, din toati mân’Ii); însă când, ceva mai târziu a picat o depeşă de la Washington în care se spunea că USA s-a opus rezoluţiei ONU “doar pentru că nu făcea referinţă la terorism - ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu suprimarea ori expulzarea lui Arafat”, Sharonienii au picat din pod; şi chiar mai jos de podea când au aflat continuarea depeşei: USA vor bloca ajutorul curent (subi, mea, P.G.) dat Israelului, dacă aceştia nu opresc constru-irea coloniilor sălbatice şi a Zidului..'. Desigur, ameninţarea viză doar “coloniile sălbatice” care se construiesc în prezent şi cele care se vor, în viitor, nu cele de mai demult, însă şi această pălmuţă i-a înfuriat până la isterie pe Sharoni - care s-a esprimatără - cum altfel: Este (hotărîrea, ameninţarea) o imixtiune în treburile interne ale Israelului! Ce, nu e - imixtiune? Dar până când...? Dar cum îşi permit aceşti grosolani-grobieni, aceşti inculţi-desculţi de americani să se imixti-oneze în treburile interne ale unui stat suveran - şi foarte democratic, mie-mi spui! - precum Israelul? Americanii să facă bine să se imixtioneze în Irak,/ fiindcă, uite ce kăkak a ieşit, cu toate că Israelul dăduse o zdravănă mână de ajutor (ca între puteri nucleare): “împrumutase” câteva bune comandouri înalt specializate în tot felul de specialităţi de spionagiu-sabotagiu, de răpiri a faşiştilor-antisemiţilor de pretutindeni, şi mai cu seamă, binişor înainte de război, în rapoarte de stare-generală a Irakului, cuprinzînd informaţii-precise-verificate: Saddam are anne de distrugere în masă!; Saddam este cumnat cu Ben Laden, ba chiar văr primar; deasemeni despre 556 PauI Goma starea de spirit a populaţiei care “îi va întâmpina cu fior’/ pe liberator’!”- başca cele multe sute de tancuri constru-ite la Tel-Aviv, gata-vopsite în culorile Unchiului Sam! Datoria lor, a americanilor este să dea urgent miliardele de dolari şi să zică mersi că tot Israelul le-a făcut bici - din... nimica: o politică externă de mai mare dragul, gândită-concepută-livrată de “cele mai mari-capete din Odessa” [cea de pe Potomac] din cartierul de reputaţie internaţională: Moldovanka, vorba Ilfiilui Petrov în ‘Douăsprezece scaune’! Vineri 19 septembrie 2003 A sărit din baie şi Bush, să spună două cuvinte - dar ce cuvinte! Că palestinenii nu vor putea ajunge la o înţelegere cu israelienii: conducerea lor este una marcată de terorism. Adevărat - dar despre asta era vorba? “Conducerea” israelienilor nu este “marcată de terorism”? - atât. de cel istoric, prin Beghin şi Shamir - înainte de 1948 - dar şi de Statul Israel el însuşi, din 1948 până azi? Iar rezemată pe înţeleptele cuvinte ale Bush-ului, va fi în viitor, cine ştie câtă vreme...? Ieri sau alaltăieri acelaşi Bush a recunoscut... că, “după ultimele informaţii primite de la CIA, Saddam nu ar fi avut legătură cu... evenimentele de la 11 septembrie”... Adevărat. Numai că înainte şi în timpul şi după războiul din Irak nu altcineva decât Bush prelinsese, în mod repetat, că... Saddam este implicat în tragedia de la 11 septembrie. Şi nu doar Bush se exprimase, ci şi Rumsfeld, Pentagonezul Cap de Mort, Marele Strateg al Opţiunii Nucleare “preventive” - cea care nu a fost pusă în practică, suficientă fiind doctrina americană de cea mai pură extracţie rusească: “Şoc şi teroare”. Spre satisfacţia mea - şi regretul - nu am avut ocazia să extrag citate din ultimele două numere ale săptămânalului devenit de-căpătâi de aproape un an, Le Nouvel Observateur, condus de Jean Daniel. Bag doar de seamă că, în ultimul (18-24 septembrie) alături de editorial, este publicat un text de istoricul şi profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Ierusalim, Zeev Sternhell - analiză şi pamflet şi manifest chemînd la “mobilizarea stângii israeliene care de doi ani face pe moarta” (dealtfel, publicat în Haaretz) - care îndeamnă la, pur şi simplu “revoltă civică” împotriva guvernului Sharon... Atât Z. Sternhell, Jean Daniel, cât şi Victor Cygielman (corespondentul L. N. O. la Ierusalim) care dă seama de “tactica” lui Sharon prin declaraţiile publice că vrea lichidarea lui Arafat - toate sunt de acord: actualii conducători ai israelului nu au comis gafe de comunicare, ci urmăresc - ceea ce modestul de mine, printre alţii, o spusese de multă vreme -crearea-provocarea unui pretext/prilej de a-i alunga pe Palestinieni în afara Palestinei. Jurnal 2001-2003 557 Sâmbătă 20 septembrie 2003 O zi normală - pentru oamenii normali, nu pentru noi. Ne-a venit şi nouă rândul (anual). Un an de-acum încolo vom trăi din amintiri. Duminică 21 septembrie 2003 Simţeam că trebuie să se întâmple ceva - de bine, de-echinox - în Palestina. S-a întâmplat: în fine (nu prea-târziu?), s-au trezit israelienii lucizi să ceară - disciplinat, aliniat(ţi), ca nişte nemţi ce sunt (dar nu recunosc...): “Pace - acum”. Ieri au ieşit în stradă, la Tel-Aviv câteva sute de persoane (am suprimat un zero, pentru ca să se adeverească anunţul de la radio că ar fi fost câteva mii - şi să ne bucurarem). Alcătuind ceea ce s-ar chema: “stânga pacifistă”, cea care, de doi ani de zile, de când Sharon a provocat Intifada, a tăcut cu o înţelepciune curat-mioritică, deşi nu toţi membrii ei provin din România. Să-şi fi făcut efect manifestul lui Zeev Sternhell? Probabil, da; însă nu în sensul de a trece la “revoltă civică”, ci de a-şi scutura întâi propriul cap, apoi pe al concetăţenilor - mai puţin, o, mult mai puţin capetele cubice ale transcetăţenilor, fiind mult mai lesne să fii belicos pe cale bucală de la distanţă - de la Paris, de la New York (dar de la Bucureşti!!; o-ho!) - decât să te afli acolo, în Palestina, cu ochii deschişi, cu inima deschisă, chiar dacă nu de-dragoste pentru palestinieni, atunci de teamă pentru copiii tăi, pentru nevastă-ta, pentru prietenii tăi (şi aşa, puţin, pentru tine că te-ai fi putut afla acolo unde n-ar fi trebuit, atunci când n-ar fi trebuit...). Cred mai degrabă că textul lui Sternhell i-a ruşinat pe aceşti bravi - şi ei - rezistenţi-prin-tăcere; încă o dată: pe cei care trăiesc acolo, cu ochii neacoperiţi şi cu urechile neastupate - nu ca Volovici, ca Mirodan, ca Petran, ca Ancei şi ca ceilalţi proveniţi din România. “Evreii noştri” au dovedit, răs-dovedit: sunt incapabili - fiziologic, psihologic, intelectual - de aşa ceva, în Israel, aşa cum fuseseră incapabili să se declare măcar “disidenţi”, dacă nu opozanţi ai comunismului, în România. Fusese pacifist acum treizeci de ani, Shafir, dar de-atunci a trecu mult timp, el a avut răgazul să se întoarcă pe dos. Evreii noştri trăiseră în România fără să vadă, fără să audă gemetele, plânsetele, răcnetele românilor striviţi, vreme de decenii de cizma rusească - potcoavele fiind autentic evreieşti - nu le păsase de suferinţa goi-lor, doar din ea îşi extrăgeau ei mierea cea dulce a buneistări bolşevice, liniştea “sufletească” - de ce ar fi căpătat, la bătrâneţe, trăsături umane, structural străine lor? îi credem atât de inteligenţi-morali? Vorba celuia: ei#şi ce-ar fi dac-ar fi - ce ar câştiga ei din asta? Cât despre “americani” ca Shafir, Tismă- 558 Paul Goma neanu, Socor, Oişteanu, Codrescu, Neumann, Ashkenazy - ei, fiind în contact frecvent cu presa din România - în ea se exprimă fără restricţii, fără oprelişti (vezi neruşinatul, penibilul serial: “dosarul de securitate al lui Oişteanu” /!/, din 22, din vara aceasta), se cred obligaţi a păstra mentalitatea de soldat-în-linia-întâia-luptînd-cu-dârzenie-împotriva-faşiştilor/antisimiţilor/ţâganilor de români! Să nu-şi facă iluzii israelienii scriitori-evrei-de-limbă-română: scriitori submediocri au fost în România, mutarea domiciliului (“din pricina persecuţiilor antisemite şi comuniste”, cum pretind şi clamează cu seninătate cei mai mulţi, de la Nina Cassian la Norman Manea şi la J. Ancei - acesta din urmă avînd marele - şi unicul - avantaj, de a nu fi scriitor, ci altceva) nu le-a conferit nici talent, şi, desigur: nici coloană vertebrală. După ultimele ştiri, Sharon va merge în curând la Washington, să impună Americii vrerea poporului ales - anume: în primul moment: nesistarea ajutorului american - cu care, în loc să-i hrănească pe sărăciţii-flămânziţii cetăţeni israelieni, să-l dea pe vale la vale, pe apa Iordanului, construind Zidul Neruşinării; în al doilea timp: să-i alunge pe toţi palestinienii din Palestina - după ce vor fi “lichidat” pe toţi şefii lor, vinovaţi de terorism - cine Vorbeşte: Sharon! Nu-mi fac iluzii: aşa cum îl îmbobinase pe Bush acum vreo lună, aşa are să-l ameţească şi acum. Se vede că şerifii Americii sunt lipsiţi, nu doar de văz, ci şi de raţiune. Luni 22 septembrie 2003 Al doilea atentat împotriva sediului ONU de la Bagdad. începe să fie cu un atentat mai mult, pentru a respinge definitiv varianta americanilor: că partizanii lui Saddam ar fi autorii. în fapt, ca în orice “anchetă poliţistă”, să se răspundă la întrebarea: «Cui foloseşte crima?» Or crima nu foloseşte irakienilor prosaddamişti, nici irakienilor antisaddamici, nici benladeniştilor - toţi aceştia sunt “antiameri-cani” (ca şi ONU!). Americanii susţin că... din contra: fiindcă americanii doresc o implicare a ONU-ului, din această pricină atentatul... Chirac în primul său discurs în America a dat cea mai exactă definiţie a terorismumlui actual - citez din memorie: Terorismul este expresia - ce mai exacerbată - a suferinţei, a frustrării, a injustiţiei ocupării patriei de către o putere străină...- în concluzie a cerut ca puterea în Irak să fie numaidecît predată irakienilor - în trei, cel mult nouă luni... La acestea Condoleeza Rice - nesfârşită specialistă-în-speciali-tatea “petrol” şi în-specialitatea “Rusia” - şi-a dat cu părerea: puterea nu poate fi predată irakienilor atâta vreme cât nu există o asemenea Jurnal 2001-2003 _________________________________________559 putere - aleasă! - fiindcă irakienii încă nu au o constituţie... A-ha! Şi noi care nu ştiam de ce americanii nu.şe grăbesc, dar deloc, dar deloc să le dea irakienilor o. constituţie (cum ne obligaseră francezii şi englezii - “americanii secolului al XIX-lea” - să o modificăm pe a noastră, a recentei Românii, după pacea de la Berlin din 1878, pentru care vărsasem sânge la 1877) - ceva în.'care de la articolul 2 să fie interzis “rasismul şi anliscmiiismul”- dar nu, doamne-fereşte, antiarabismul, anticreştinismul, antigoismul... . Presupun că vizita lui Sharon va profita de vânzoleala internaţională a ONU, ca să zmulgă de là Bush: bani şi “onorabilitate”. Marţi, 23 septembrie 2003 Ieri am primit vizita unui, româm-. îmi ceruse, prin telefon, o întâlnire, asigurîndu-mă că el mă preţuieşte, că el mă admiră, doar îmi citise toate cărţile - şi cele de pe internet.'A venit, a cerut voie să-şi povestească viaţa. Cam lung, dar o viaţă nu încape într-o singură.,, întâlnire. Numai că în puţinele întreruperi din partea mea, am înţeles că omul minţise: nu cunoştea scrierile mele. Martor mi-e Dumnezeu: oricât aş fi eu un autor frustrat, nu-i judec pe oameni în funcţie de cunoaşterea sau ingnorarea cărţilor mele. Numai că aici era altceva: persoana mă asigurase că citise tot - dacă aş fi ştiut adevărul, poate că nu aş fi acceptat întâlnirea; dar el pretinzînd că este în cunoştinţă de cauză, puteam fi liniştit, nu eram silit să-i povestesc, eu, din faptele şi ale mele... Or el nu cunoştea aproape nimic din textele mele... Altfel venise şi la mine (deci: nu doar la mine), ca să facem ceva pentru România, aflată într-un hal fără hal... Eram deja iritat de faptul că, de la început mă rugase... să nu consemnez în jurnal ce-mi va spune... Şi nici numele să nu i-1 dau. , ■ Am promis - mă ţin de cuvânt. Miercuri 24 septembrie 2003 Ieri nu am notat: Filip este în curs de a-mi schimba ordinatorul, a cumpărat o unitate centrală de ocazie, ceva mai puternică, să-mi pot prelucra scanerizarea promisă de Dan Culcer. Acum mă aflu în provizorat. Va trebui să salvez fişierele pe SyQuest. : , Am primit veşti de la Nicoleta. Sălcudeanu: un număr din Cuvîntul (iulie/2003) în care sub semnătura ei se publică textul “Fără cruzime la ‘masa vinovăţiilor’”: despre Săptămâna Roşie, varianta publicată de ei, Vatra, anul trecut. Pe aceeaşi pagină există şi “Top 560 Paul Goma Cuvîhtul”, în care broşurică mea cea neştiută se află pe primul loc (măi, comédie!). Nicoleta Sălcudeânu îi pofteşte şi ea pe evrei la dialog - mai ştii: poate că pe ea o vor aseulta. în scrisoare îmi comunică ceva tulburător: la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor, Consiliul şi Comitetul Director a fost pe punctul de a emite o circulară prin care să critice Vatra fiindcă îmi publicase Săptămâna Roşie... Hoţul (Uricaru) cu un păcat, păgubaşul de mine... tot cu un păcat, fiindcă îl bănuiesc pe dbâr Uricaru - el a fost de curând în Israel şi, vorba celuilalt-mare prozator român, Buzura: «Ce ştiţi voi, doamnelor, ce-i aceea durere de... presiune concentrată, evreiască...» Bietul Uricaru, în ce “situaţie” l-am pus! Dacă nu mă apucam să fac prostii, adică să scriu Săptămâna Roşie, evreii dinlăuntru şi din afara României dragi nu i-ar fi făcut, lui, nimica... Pe când aşa... Nu, serios: dacă mă mânca spinarea, să mi-o fi scăipinat altfel-altunde, nu aici, în ţara noastră dragă, ridicînd o problemă care nu se ridică, ea se lasă neridicată, în poziţiunea în cate stătuse 60 ani -păi ce, nu trăiam noi bine, aşa, ca autori-cinstiţi ai asasinării a 4G0.G00 de evrei, cum glăsuieşte Biblia Coralului?; ca legionari-faşişti-ântisemiţi?, ca fioroşi bolşevici, persecutori de moarte, între 1944-1974, ai bieţilor intelectuali evrei-comunişti nevinovaţi ca lacrima, încât îi obligasem să ceară azil-politic la americani, la franţuji, la nemţi: Perahim, Nina Gassian, Maria Banuş, Crohmălniceanu, Norman Manea, Mirodan, Tertulian, Oişteanu, Volovici, Codrescu, Shafir?...- başca diviziile de securişti evrei care dăduseră-dovadă în MAI, în Comerţ Exterior, în-peste tot până prin 1970?; ce, nu trăiam noi - inginerii sufletului omenesc, repuşi în drepturi şi în ierarhia realist-socialistă a lui E: Simion şi N. Manolescu? - liniştiţi, înainte de scandal?, nu né făceam : noi, pentru etemitatea-veş-niciei, cultura noastră cea curată şi chiar rezistentă (sau/şi viceversa)? Până mâine am să găsesc o formulă prin care să... Să ce: să cer iertarea Vetrei că mă publicase? I-aş ofensa pe cei care-o fac. Să o felicit? Nici atâta. Voi afla “la mijlocul sau la sfârşitul lui noiembrie”, când va veni (vorbesc iar de Nicoleta Sălcudeânu) cu soţul la Paris. Dar până atunci trebuie să răspund la scrisoare. Şi la articol. Vineri 26 septembrie 2003 Nu am notat nimic ieri: Filip a lucrat în interiorul noii staţii a ordinatorului - nouă pentru mine, şi aceasta datează din 1995... Ieri s-a anunţat că 25 piloţi israelieni au refuzat să mai participe “la bombardarea civililor, în Teritorii” - aşa este formulat protestul: A făcut valuri, mă tem că doar în afara Israelului - Shaul Mofad, ministru! de război a anunţat că protestatarii vor fi aspru pedepsiţi - Jurnal 2001-2003 561 deocamdată “interzişi de a zbura”... Oricum, continuă incursiunile şi asasinatele militanţilor palestinieni. Dacă “în jurul” câte unui hamasnik (aşa le zic israelienii, care s-au rasific'at de tot - acum, în 2003, vorbesc de... “refuzniki”, pentru a-i desemna pe cei care protestaseră împotriva războiului din Liban, acum 20 ani...) mai mor şi alţi 10-15 palestinieni, ce contează din punctul de vedere al statului evreu “cel mai democratic din regiune”! Desigur, israelienii, ca de obicei, profită de faptul că se face zgomot în altă parte - acum la New York, cu ONU - şi se grăbesc să mai facă incursiuni ucigaşe, să mai înalţe doi-trei kilometri din Zidul Ruşinii. Vorba lui Ierunca: «Nimic de făcut cu asemenea fiinţe». Şi numărul recent al NouvelObs’-ului este plin de texte lucide -fără a fi “antiamericane”, cu atât mai puţin “antisemite”. A reizbucnit chestiunea euthanasiei: mama tânărului care îi ceruse lui Chirac permisiunea de a muri nu a mai aşteptat: i-a dat ceva care l-a ajutat să plece definitiv. S-a dat rezultatul “secerişului caniculei”: 15.000 de victime. Sâmbătă 26 septembrie 2003 ONU, în urma celui de al doilea atentat, la Bagdad, şi-a retras o bună parte din personal. Nu văd cine - în afară de americani - are interesul să dispară ONU din Irak. în Palestina: sânge şi moarte. Iar americanii nu dau nici un semn că i-ar interesa pacea în Orientul Apropiat. Pe ei îi interesează cum să facă, să dreagă, să se retragă din Irak - dar fără a da impresia că pleacă aşa cum plecaseră din Vietnam. Şi pe măsură ce Occidentalii se arată tot mai neputincioşi în impunerea unor reguli elementare de convieţuire - în cea mai mare parte din pricina americanilor care au divizat Europa - cine se umflă, creşte, se hrăneşte din nenorocirea generală? Rusia! Pentru a câta oară imbecilitatea americanilor şi complicitatea europenilor occidentali alimentează monstrul rusesc? Puţin - la ranch-ul lui Bush: că el vrea să afle care este partea din Irak atribuită Rusiei (nu am citat litera, doar spiritul). Şi că el - Ivan -vrea să devină primul furnizor de petrol al Americii. Cu ce preţ? - ca să rămânem în “domeniul economiei - nu în al moralei, care nu are ce căuta în politică”? Tăcerea lui Bush în chestiunea cecenă! La mintea cocoşului! Iar Bush a tăcut răsunător. Nici măcar nu-l pot condamna pe Kaghebutin: prost ar fi de n-ar profita de slăbiciunea celorlalţi europeni, de situaţia grea a Americii angajată în Irak. 562 Paul Goma Duminică 28 septembrie 2003 Demonstraţii importante antirăzboinice - în Anglia, în Belgia, în Franţa. Pâine-albă de mâncat, câştigată cu sudoarea condeiului-limbăreţ al bravii noştri anti-pacifişti: Pleşu, Zoe Petre, A. Comea. De al doilea - şi de ai săi israelieni din afara Israelului - nu mă mir: evreii îşi apără interesul şi numai interesul,. principiile fiind rezervate în eclusiyiţate goi-lor; în schimb goi ca Pleşu, ca Zoia Petre funcţionează cu alt carburant: cum tot nu mişcaseră nici din sprinceana stângă pe timpul lui Ceauşescu, ba chiar colaboraseră din plin cu Aparatul (disidenţa lui Pleşu: cu voie de la Iliescu, în vizită la Tescani...) -pentru ca de la venirea la putere a echipei Brucan-Iliescu-Roman să pretindă că rezistaseră comunismului prin... cultură, post-festum nu se mai pot opri din... acte de rezistenţă. Şi cum nu au brăcinar destul de taré ca să reziste eforturilor abdominale cerute de anticomunism, de anti-ili'ism, de anti-constantinism (variantă măgu-reană a iliismului), aceşti directori de conştiinţă a cabinetelor şi a atenanselor - altfel spus: latrinelor - ni şe înfăţoşează acum ca anti.. .-pacifişti! Pe de o parte, ca să-şi ameţească concetăţenii, analfabeţi din negura veacurilor, care apreciază curajul lor, postum - de a fi contra... comunismului cel dinainte de decembrie 89 şi, în acelaşi preţ, de a trage o limbă zdravănă (cum ştim noi, din moşi-strămoşi să ne arătăm recunoştinţa, de multe ori ca arvună în vederea a ceva ce am dori din toată inima) aplicată pe orizontala, pe verticala, pe diagonala curului neosovieticilor: americanii. Şi măcar dacă aceşti curajoşi anti-... şi-ar arăta opoziţia hotărîtă faţă de... laşitatea pacifiştilor, venind cu argumente (nu cu invective) în favoarea tezei lor, ar fi o probă - în sfârşit! - de europenitatela români. însă subtilii mânuitori de condei numiţi mai sus (şi care-or mai fi - că sunt, vai!) se exprimă-comportă ca ultimul găinar care, prins cu... găina-n sac şi acuzat de furt, îi dă acuzatorului replica fatală: «Tu vorbeşti - care... (iar cine caută găseşte:) care umbli cu pantofii nevăxuiţi!? Şi,-n plus, te-nşeală nevasta!» - mai ales ultima băgare de seamă, cea cu,-n plus-nevasta, ea primeşte o înaltă preţuire din partea maselor largi de asistenţi-spectatori (la români, unde alt’?) -care se dedau la aplauze-prelungite şi la scandarea nesfârşit de curajoasă în anticomunismul păunist al ei: «Ceauşescu-Partidul-România!» Cu naivitatea-mi de nelecuit, îmi ziceam dé curând: «Din nefericire Revoluţia (cu majusculă!) nu a adus oamenilor o viaţă mai bună, iar scriitorilor nu le-a dăruit o “mai largă libertate de -creaţie” - ba chiar din contra, vorba eţernului Bulă. Bieţii oameni de Jurnal 2001-2003 563 rând: trăiesc mai prost decât trăitorii-prost dinainte de 89 - obraznic de bine trăiesc securiştii, miliţienii, activiştii de partid - într-un cuvânt, cei care trăiseră bine şi înainte ca Buzura să zbiere, să guiţe de groaza cuţitului, pe hârtia României literare din ianuarie 1990: ‘Fără violenţă!': tâlharii; criminalii. Scriitorii au avut 14 ani mari şi laţi în care ar fi putut afla că “libertatea de creaţie” nu e dată de partidul comunist, nici de Ceauşescu, nici de Coposu (nici chiar de Iliescu, cel întors pe cealaltă parte, însă cum se mai întorsese, acum e tot... roşu), ci de ei înşişi, de fiecare în partes în intimitatea lui, ca să pleonastizez:. individuală. «Să lase să se mai răcorească-aerisească “dezbaterea-epocală” despre roman (“Mai avem, oare, roman? Sau nu mai avem?”); cea tot atât de crucială despre... postmodemism; despre “criza criticii literare” - prilejuri de batere a apei în piuă, de-a-nu-spune-nimic-(dar-însă)-cu-multe-cuvinte; ' «Să amâne - pentru lunea viitoare - lirica şi ficţiunea (personală) şi să se aplece, măcar vreme de o săptămână (de cinci zile...), prin proză, asupra unor fleacuri ca: “Scriitorul (român) este sau ba ţinut să respecte, în creaţia sa (la alegere: “în opera sa”) adevărul adevărat?” Şi/sau: “Să fie o atitudine - şi o doctrină - scriitoricească refuzul românilor de ‘a se amesteca în istorie’, altfel spus în adevărul-istoric?” Şi/sau: “Scriitorul român este destinat a fi pe vecie ‘rapsodul’ robului român? - cel care ‘cântă’ durerea pricinuită de purtarea lanţurilor, dar numai atât, fiindcă un îndemn de a nu le mai suporta, de a le rupe ar deveni ‘act politic’, or scriitorul român nu face politică; doar artă (cu voie de la miliţianul satului, adaug eu, răutăcios)... Este adevărat: istoria este o “materie” ingrată: piëdeca de căpătâi în ochii scriitorului român fiind aceea că “istoria” trebuie învăţată... Cum el are oroare - căpătată în deceniile de comunism, până pe la 1965 de negare a istoriei neamului, apoi de exagerare până la caricatură a “valorilor naţionale” - nu se poate apropia de ea fără greaţă, fără a simţi că i se impune o corvoadă. Apoi, ce: nu poate el trăi şi fără a afla “ade-vărul istoric” despre, de pildă, retragerea din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în iunie-iulie 1940?; “adevărul istoric” despre ocupaţia ungurească dintre 1940-1945 a Ardealului de Nord? - bine, bine, aceste “capitole” merg, fiind vorba de suferinţele noastre, ale românilor - dar adevărul istoric despre ce s-a petrecut în Transnistria cu evreii, cu ţiganii?; despre ce s-a petrecut, după martie 1944, cu refugiaţii din Basarabia şi din Bucovină?, despre ce s-a petrecut în 1944, când americanii ne-au bombardat? Ca ce chestie să răscolim trecutul? Hai să nu-l mai răscolim (‘Hai să reactivăm Piaţa Endependenţi!’): să ne punem şi mai rău cu evreii? Şi cu ungurii? Şi cu americanii, nene? - care ne-au băgat în, asta, zi-i pe nume: NATO? 564 Paul Goma Şi ca ce chestie să-mi ‘asum’ eu, după jumătate de secol, cedarea fără crâcnire a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului de Nord, a Cadrilaterului - toate astea, hăt, în 1940!? Dacă vrei să ştii, pe vreme aia nici nu eram născut, aşa cum bine a argumentat Maşina de Scris marca Alex Ştefanescu! Ce vină port eu - bine: părinţii mei, ei erau născuţi la epoca respectivă - că am cedat pământuri româneşti, başca milioane de români şi că le-am fi Scut nu ştiu ce jidanilor şi ţiganilor? Niciuna! Atunci de ce să pierd timpul - şi seninătatea necesară adevă-ratei creaţii creatoare (/de opere nemuritoare) - cu fleacuri politice? Ei, da: istoria noastră - bună, rea, însă cât mai aproape de adevăr - este, în capul scriitorului român: “fleac politic”... Ne-fleac: opera- i... Motivul - adevărat? Nu inapetenţa pentru istorie, nu perspectiva “timpului pierdut” cu citirea, informarea, cugetarea-asupra - ci frica. Frica animalică a românului de propriu-i trecut care i se arată ca o prăpastie în care ar cădea, ameţit, dacă s-ar uita la/în ea. Mi-a telefonat Stejărel Olani. M-a întrebat dacă primisem dosarul (meu, de Securitate) trimis acum zece zile. Am răspuns că nu primisem nimic, poate mâine... El m-a întrebat ce părere am... Despre ce? Despre, aşa, despre dosar - dar se scuză că, din greşeală îmi trimisese dosarul nr.-3... M-am supărat. I-am spus - de fapt: repetat - să nu aştepte de la mine “comentarii” pe marginea dosarelor, trimise într-o ordine a dezordinei, pe acestea să le facă el, ca istoric, doar are proposta (vocea Securităţii), are şi riposta mea, prin cărţile pe care zice că le-a citit... El nu a (prea) înţeles: cum, aşa, nu-i comunic părerea despre dosar(e)? I-am re-re-repetat: nu mă interesează aceste dosare, le consider fabricate, după reţeta Cărţilor Albe. El m-a întrebat: nu vreau să aflu cine mi-au fost turnători? La rândul meu l-am întrebat: sunt daţi cu numele, adevărat, turnătorii? Nu, a răspuns el, tot cu nume de cod, dar Dvs. o să-mi spuneţi cam cine credeţi că ar putea fi... Am scurtat convorbirea, inyitîndu-1 să nu-mi (mai) trimită nimic. De ce mi-ar mai trimite? Dacă vrea să scrie ceva - fie şi despre mine -să o facă singur, ca un băiat mare, doar are material. Dar să nu conteze pe “comentariile demascatoare”: ale mele, fiindcă, pe de o parte nu am deloc intenţia să-i rumeg posmagii, pe de alta: de ce aş pune nume adevărate pe numele de cod ale unor informatori? Dar ştiu eu ce presiuni vor fi suferit, la ce şantaje vor fi fost supuşi, prietenii, colegii, ca să consimtă să dea “informaţii” despre mine? Şi ce au anume au... turnat? Fleacuri. Rahaturi.!Fiindcă eu nu aveam secrete, tot ce făceam făceam pe faţă. Jurnal 2001-2003 565 Luni 29 septembrie 2003 O nouă săptămână. Din toate punctele de vedere: - mi-au sosit de la Gabriel Stănescu două exemplare din Săptămâna Roşie - coperta ne-acoperită de film (s-au grăbit să-mi facă bucuria de ziua mea...); - mi-a sosit - trimisă în 17 septembrie! - prima parte a dosarului de Securitate, trimis de Stejărel Olaru; - Filip mi-a transferat dosarele electronice pe noua staţie (nouă pentru mine, oricum: mult mai puternică decât cealaltă). Primilor doi corespondenţi le voi scrie mâine. Laura Bush, soţia preşedintelui USA a sosit ieri la Paris, cu prilejul festivităţilor UNESCO (USA re-vine, după 17 ani de supărare). L-am văzut pe Chirac, (i)radios, pupînd repetat mâna distinsei oaspete. Doamna nu părea Surprinsă de gest, se va fi învăţat cu “apucăturile europene” de alaltăieri, de când Puţin (i-)a făcut la fel. Marţi 30 septembrie 2003 Acum deschid pentru prima dată ordinatorul în noua configuraţie. Mai am de învăţat amănunte ale manevrelor. M-am programat la noul dentist (Ayoub?), pentru miercurea din săptămâna viitoare. Am scris şi am pus la cutie: G. Stănescu, St. Olaru, Vancea N. OCTOMBRIE Miercuri 1 octombrie 2003 Iată-ne şi în octombrie. La noapte - în fapt, mâine, în zori - voi face 68 ani. Aştept să se întoarcă Dan Culcer din concediu, să-mi scaneze cărţile ne-culese de mine la ordinator. El are acces la o maşină automată, scanerul nostru, “de mână” fiind cu totul în afară de chestie. Mai sunt, mai sunt - vreo zece cărţi de “capturat” în vederea intemetizării. Aşadar: Culcer le scanează; trimite un LD pe care Filip îl prelucrează - abia după aceea capăt eu o înregistrare... lucrabilă -mai rămâne de corectat - şi nu puţin. Ştiam de aseară, însă nici în această dimineaţă nju am aflat mai mult: Bush se află iar în centrul unui scandal: un consilier apropiat al 566 Paul Goma său (nu i-am reţinut numele, ceva în genul Karl Rove, iar mutra lui de revizor-contabil nu-mi este familiară-, desemnat fiind ca “eminenţa cenuşie”) ar fi divulgat numele unui agéni CIA, o femeie, pentru a se răzbuna pe soţul său, Jo(seph) Wilson, fost ştnbasador în Irak, autor al unui raport în legătura cu... inexistenţa armei atomice a lui Saddam... Ce murdărie, ce fojgăială, ce cuib de viermi-şerpi-şobolani, la Casa Albă - las-că nici în londoneza “10 Downing Street” nu domneşte o mai mare igienă, dacă ne gândim la.bietul David Kelly, împins la sinucidere (?) de miniştrii-consilierii Iuti Blair. Mi-a semnalat Dan Culcer o însemnare a lui Iorga (nu am reţinut titlul volumului, apărut prin 1911, probabil “Oameni care au fost”) despre Jalnica Tragodie a lui Alecu Beldiman. Auzisem despre Tragodie... ca tot studentul la filologie, însă numai atât, nu-mi căzuse în mână textul. Şi nici comentariul lui Iorga. Din ceea ce spuneiCulcer - că scrie Iorga - rezultă ca, nici nu ne-ar fi fost .accesibilă Jalnica..., prin Iorga: o dată pentru că Iorga era total interzis în anii primei mele studenţii (şi parţial 12-15 ani mai târziu, pe tţmpul celei următoare); a doua pentru că Beldiman era, în Tragodie... mai-mult-decât-“antisemit”: povestea, cu mare-răutate, cum; evreii din Iaşi, după ce eteriştii fuseseră înfrânţi de turci şi încercau să fugă, să se ascundă, evreii se răzbunaseră cu o cruzime neobişnuită pe aceste meleaguri, pentru relele pricinuite ceva mai înainte, când încă nu apăruseră turcii... Or era inadmisibil ce scrisese antisemitul (ce şă mai vorbim de vornicul şi oligarhul!) Beldiman! Evreii nu putuseră face una ca asta (cum să facă ei aşa ceva?...) - ce s-a petrecut, după un secol şi ceva în Basarabia şi în Bucovina de Nord, în Săptămâna Roşie (28 iunie-3 iulie 1940) fusese tot o excepţie-excepţională... Aşa că ia să încetăm cu acuzaţiile nefondate! Să nu ne mai dedăm la antisemitism fără frontiere! O să primesc în curând o fotocopie după fragmentul în chestiune. Joi 2 octombrie 2003 Am 68 ani. Seara: m-au felicitat de ziua mea - prin poştă: Anca Haţiegan (i-am scris, trimit mâine); prin fax: Roşea, Adauge, Liliana Armaşu de la Chişinău - cuvinte foarte calde, simţite, neconvenţionale (le-am răspuns tot prin fax); prin telefon: Rodica Vasilcan, de la Bucureşti (m-a anunţat totodată de apariţia unui articol despre dosarul meu de securitate, episodul Goran...); Flori Stănescu: mi-a trimis, ordinato-rizată, Gardă inversă. Inginerul Ungureanu din Canada (cu el am pălăvrăgit... prieteneşte); Dr. Olteanu, de la Baden-Baden. Ileana Mălăncioiu - aflată la Paris, ar fi vrut să ne vadă, i-am explicat Jurnal 2001-2003 567 prieteneşte că nu suntem... privibili; Niculiţă Damaschin; Oleg Brega de la Chişinău, Andrei Dumitriu de la Bucureşti... Sper să nu fi uitat pe nimeni - deşi, cu memoria mea din ultima vreme... Vineri 3 octombrie 2003 Comisarul împuternicit de Washington cu găsirea - neapărată!, ordin de la Casa Albă! - a armelor de distrugere masivă, în Irak şi-a depus, ieri, raportul: comisia (echipa) nu a găsit nimic semnificativ. Deci “războiul preventiv” teroretizat de Wolfowitz, materializat de Rumsfeld a fost o eroare: şi o crimă. La ONU - cine ia cuvântul “în numele guvernului irakian” (ca să-i mulţumească “din inimă” lui Bush)? Shalabi, escrocul, unsurosul, respinsul de toate categoriile de irakieni! Te uitai la el - îl vedeai pe Dăscălescu - adevărat: tovarăşul nostru cel Bulă era doar un dobitoc din moşi-strămoşi, pe când Shalabi un bandit, un mafiot. Şi mai cu seamă (vizual: o paiaţă, o marionetă) de aici, din Belleville sur Seine se vedeau odgoanele de corabie cu care îl manipula, îl sforărea de zor - şi din greu - tovarăşul Bren(n)er, la ordinele Capdemortului Rumsfeld, inventatorul Europei Noi-Nouţe. Sâmbătă 4 octombrie 2003 Am mai primit felicitări scrise de la Elvira Iliescu, de la Sorin Matei, un june-tânăr din Oradea; prin telefon de la Gabriel Pleşea. Sânt agitat: nu am treabă... Ultima “perie” (la S.R) o voi da abia săptămâna viitoare, după ce Culcer îmi va aduce Beldiman. Am primit LD-ul cu Gardă inversă, cules de Flori Stănescu. Lipsind Filip, nu am reuşit să-l fac citibil - deci folosibil. Indispus. Gânduri negre. Duminică 5 octombrie 2003 Tot mortăcios - deşi ne-au dat căldură! Se conturează (o simţisem venind...) în Uniunea Europeană, o coaliţie pro-americană, deci anti (vechi)-europeană... Axa este Varşovia-Madrid. - De Aznar; acest şobolănete, altfel bun-element, vorba învăţătorului de tata, însă minat de o ambiţie patologică - nu mă mir. A avut şi el “ghinionul” lui:,, când cu mareea-neagră provocată de petrolierul cu pricina: Portugalia, Franţa intraseră în alarmă - el ba, avea nu ştiu ce treabă-urgeniă de încurcat, iar litoralul ^paniol a fost 568 Paul Goma murdărit temeinic de gudron rusesc (din cel ca marmelada!) pentru, multă vreme. Compa-trioţii îi poartă o pică tenace, el însă, Aznar, ‘oţ1 (individul face parte din categoria “băieţilor-buni”, mici de statură, care au nesuferitul obicei de a-i bate pe umăr pe cei mult mai înalţi decât ei...), a reuşit să neutralizeze săgeţile spaniole şi să-şi înălbeascâ dosarul de cadre făcînd naveta la Washington, la noua Canossa-Mecca: ranchul petrolistului Bush. Acolo băietul G.W. îl pofteşte şi pe el (ca aliat, deci european de modă nouă) la “grătarul” său, acea chestie mitică la americani. Judecînd după mărturisirile jenate ale mamei sale, Barbara Bush, grătarul cu pricina, altfel numitul: barbecue, ca obiect constitue singurul semn cât de cât cultural, fiind unica “mobilă-nobilă”, cea care în familia Bush ţine loc de bibliotecă (a) fiului preşedinte. Analfabetul legendar G.W. nu face de^ ruşine tagma politicienilor americani, prin tradiţie inculţi-profunzi. în urma (nu: ca urmare?) a invitaţiunii în vederea blagoslovitoare-ungătoare la “un grătărel”, luminatul Bush junior a separat Binele (reprezentat cu strălucire de invitatul Puţin - peştele fiert cu care se pupase pe gură, la Pekin, jurînd că vor lupta împreună până la ultimul ceceno-palestinian) de Rău: neinvitaţii Schrôder, Chirac. Drept care opinia publică americană - cea care nu există, ca şi opinia publică dâmboviţeană, din jurul Dilemei şi a 22-lui, cea care nu va exista în veci - interpretează participarea Spaniei la campania “de pacificare” a Irakului ca tot atât de importantă, dacă nu şi mai! - decât a Angliei. De durere, pe această hartă a trogloditismului apusean, a rapacităţii anglo-saxone, apare prea-catolica Polonie. După cum tot tovarăşul ştie, şi această ţară, cea mai anticomunistă dintre toate cele căzute sub “ocrotire” rusească, se află condusă de bolşevici - mai vechi, de calibrul lui Iliescu, mai noi, ca Năstase - arhetipul răsăritean fiind, totuşi, Puţin. După curat-măgăria cu banii Uniunii Europene, acordaţi ca supliment pentru redresarea agriculturii, daţi imediat pe avioane americane, a venit porcăria “explicării” proamericanismului greţos (din partea unui istoric şi erou al Solidarităţii: Geremek!) justificat, nu cu un adevăr - acesta: “America este simbolul libertăţii”, ci cu o dublă minciună: “America ne-a salvat de fascism (cum, când: la Yalta?) şi de comunism” (cum, când?)? Neruşinarea a fost rostită la televiziunea franceză, şi nimeni dintre animatori ori participanţi nu l-a pus la punct cu argumente de istorie elementară - pe istoricul susnumit... între timp, Polonia, reprezentată de tovarăşul nostru de nădejde Kwasnievski - a devenit şefesa clasei botezată: “Noua Europă”, de Botezătorul şi nesfârşitul cugetătoriu Rumsfeld -“formaţiune” (vorbesc, în continuare, de Noua Europă Rumsfeldioată) pe care s-a rezemat Bush în ofensiva, nu de neutralizare a “terorismului”, ci de demolare a ONU şi a fragilei antante europene. 569 Jurnal 2001-2003 Recompensă: Polonia a căpătat un sector de controlat, în Irak. Vai, Polonezul e şi el un fel de român; neam-prost, nesuferit, lăudăros, mincinos, atât că mai cu ifose decât neamprosticetele nostru carpatinian. Arătîndu-se pe faţă, nu: ca aliat al Americii, ci ca slujniqă-bună-la-toate, acum, în legătură cu noua Constituţie : Europeană, Polonia s-a trezit umăr la umăr cu Spania toi tabăra refuzului, nefiind de acord cu Constituţia elaborată de Giscard d’Estaing, fiindcă acolo nu este menţionat rolul capital al creştinismului în Europa! Măi, drăcie! Chiar aşa? Lăsînd la o parte faptul că textul Constituţiei este larg perfectibil, rolul de căpătâi al creştinismului, în gura bqlşevicilor deghizaţi în tovarăşi-democraţi (Kwas’, Miller...- ce să fac: îmi re-apare stafia lui Petre Roman, fâcîndu-şi cruce cu mâna stângă, dar şi strigoiul Constantinescu, acel fiu a trei mame: Blandiana, Doina Cornea, Zoe Condurache - tată nefiindu-i Coposu, ci Măgureanu...- făcîndu-şi cruce cu piciorul) - acum mă întorc la bolşevicii polonezi, deveniţi peste noapte creştini fervenţi: “creştinismul” trebuie citit: “catolicismul”. Nu mai rămâne decât să fie teoretizată şi această găselniţă de trei lulele (care, :1a urma urmei, astfel rostită, pătează, diminuează şi creştinismul şi catolicismul în general dar şi lucrarea Papei Ioan Paul II, altfel Wojtyla) prin gura de martor-mincinos a lui Geremek, altfel polonez-evreu-ungur... Că Polonia este o ţară creştină şi fervent catolică? Că cei doi stâlpi ai rezistenţei poloneze au fost: Naţia şi Credinţa? - perfect adevărat (iţfr atunci o admiram, o gelozeam). Numai că aici “demersul” miroase, de la o poştie, nu a credincioşie (papistaşă, mie-mi spui?) polaco-spâniolă, ci a boime evanghelisto-sionistă americană, de tip BUsh-Rumsfeld-Wolfowitz-Kristoll-Kagan-Perle-Pletka - i drughie. Nimeni să nu fi băgat de seamă, “amănuntul”: dintre statele făcînd parte din Uniunea Europeană, singurul declarat teocratic (prin constituţia naţională), este, pardon-bonsoar, Grecia; care, ea, este, bonsoar- pardon-vă-rog, ortodoxă... Cu care, picior din cele patru va fi gândit bolşevicul Kwasniewski,! flancat de KGB-istul Miller, consiliaţi de “disidentul” oţetit Geremek (un fel Pleşu paleac, dar mult mai viclean - m-a înşelat şi pe mine...)i - atunci când şi-au>etalat ei cunoştinţele despre Europa în general, în special despre fiecare stat component? Stat creştin - încă o data, citeşte: catolic, ca fervoare actuală este Polonia; bine: şi Lituania. Am subliniat: actuală, , ca să aduc aminte că, după 1989, Gorbaciov le-a dat bilet de voie lai “credinţă”. Iar aliatul de nădejde al Poloniei de azi.(în nioiun caz de alaltăieri!), Spania, desigur, este (şi ea) .o comunitate catolică - însă laică; Italia, la fel (chiar dacă pe solul ei s-a născut “catolicismul”, la 1054. după Marea Schismă - şi găzduieşte Vaticanul), însă Italia este un “loc” unţje, toate cultele sunt, nu doar tolerate, ci binevenite - chiar cele “necreştine”: mozaic, budist, 570 Paul Goma musulman, printre cele importante. Dar Franţa? Să nu ştie polonezii care de peste două veacuri au găsit adăpost în această ţară că Franţa nu este, de la 1789, nici catolică, nici protestantă, nici musulmană - ci republicană, chiar când era... imperială? Dar Germania? Catolică în sud, luterană la nord de sud - în rest: atee? Dar Olanda? Dar Belgia? Bineînţeles, măgăria este cusută cu aţă albă, manevra vizibilă -cu toate acestea tulburarea a fost provocată. Dedesubtul chestiunii este însă mult mai puţin de natură religioasă, cât de reprezentativitate în Consiliul Europei. Spania şi Polonia invocă mereu-mereu Acordul (?) de la Nice, în care anume state “importante” primeau “scaune”, nu în funcţie de populaţia ţării, ci în funcţie de... sprinceană: acolo, la Nice, Spania şi Polonia primiseră (promisiunea) unui număr mare de reprezentanţi - or “Constituţia lui Giscard”^ cum i se spune Proiectului, prevede reprezentarea procentuală. în această chestiune nu mai există adiere de tămâie - ci zornăit de arginţi. Polonezii vor - vorba ceea, franţuzească: şi untul - şi banii destinaţi cumpărării untului. Doar au mai reuşit lovitura cu avioanele-agricole... “Dedesubtul” mai este - la spanioli şi la polonezi - şi de natură istorică (însă, ciudat: deloc invocat): Spaniolii (ibericii) au suportat o jumătate de mileniu ocupaţia arabă, islamică; Polonezii, deşi nu au fost vreodată ocupaţi de turci, s-au aflat secole de-a rândul ameninţaţi şi de ei - şi în permanent conflict cu ei. De aici islamofobia la spanioli, sub forma maurofobiei; la polonezi sub cea a turcofobiei. Sentiment pe care ceilalţi occidentali francezi, belgieni, germani, italieni - nu mai vorbesc de englezi, aliaţi-protectori impenitenţi ai turcilor - nu îl... înţeleg, fiindcă ei nu au cunoscut aceeaşi istorie. I-am auzit pe nişte nemţi (care, de câteva decenii sunt fraţi ca porcii cu turcii, le caută, nu numai în coame, dar şi în fes, militînd cot la cot cu israelienii, asudlnd să-i bage pe aceşti barbari asiaţi (care nu au recunoscut nici până azi masacrarea annenilor, necum martirizarea, o jumătate de mileniu a popoarelor din peninsula balcanică) în Comunitatea Europeană. Li s-au asociat Grecii - dacă Turcii cedează ceva în chestiunea Ciprului. Mă întorc la occidentalii care se miră din rărunchi şi se indignarisesc: cum de Grecii nu acceptă construirea, Ia Atena, a unei mari moschei? Cum-de-ce?, întreabă şi se întreabă ei cu aere de intelectuali obiectivi. Cum-de-aial, răspund eu în locul Grecilor şi îi invit pe nemţi şi pe turistizâţi, să-şi pună o întrebare preliminară - tot “pe bază” de turism: cum-când-de-ce-de-cine fusese transformată biserica Sfânta Sofia din Constantinopol în moscheie, iar atâtea lăcaşuri de rugăciune, creştine fuseseră dărâmate de cuceritorii otomani ai Sudului Europei? După ce vor răspune, vom mai sta de vorbă. Până atunci, un NU!, hotărît candidaturii Turciei la intrarea în Europa! (zic eu, ştiind că Jurnal 2001-2003 571 nimeni nu mă aude), oricât s-ar zbate Americanii şi Israelienii (încă o dată: în ce calitate pledează aceştia cauza Turciei-în-EUropa: ei înşişi ca... europeni? Europeni, Israelienii?; Europeni, Americanii? - vorba Ardeleanului: «Poche numa-n...»). - Ieri, la Haifa, un atentat groaznic: mulţi morţi, mulţi răniţi -provocat de o tânără kamikaze într-un restaurant. Iar Israelienii au repus placa: Arafat este de vină, că nu a împiedecat... N-am murit niciodată de dragoste pentru Arafat (şi din pricina legăturilor strânse cu Ceauşescu), însă adevărul este că “Neîmpiedecă-torul” a fost blocat în bunkerul său imediat după provocarea Intifadei de către tovarăşul (tavarişci) Sharon şi a lui Roşie Armată (folosesc arsenalul lor limbistic de pe vremea invaziei Basarabiei şi a Bucovinei, în iunie-iulie 1940). Adevărul - dar mai are cineva nevoie de “adevăr” în Palestina? - este că “şeful” Arafat nu are o reală putere: nici de a “ordona” comiterea atentatelor, nici de a le interzice. Cum ar putea, practic, “conduce acţiunile” un bătrân bolnav, claustrat în celula sa? Trebuie să fii tovarăşul .Pozner - nume generic pentru toţi israelienii care nu au suficiente cuvinte (decât în ruseşte) - ca să emiţi mereu, mereu aceeaşi lălăialitanie: că Arafat este vinovatul, pentru că... nu le interzice palestinienilor să se sinucidă - de disperare... Vai, vai, vai, nu mai este mult şi va avea loc explozia. La New York, în 11 septembrie a fost ce a fost - din pricina Palestinei - şi în niciun caz a Afganistanului; nici din a Irakului, nici din a Iranului. Va fi ce va fi în Palestina (cauza efectului) - iar vina, grea, de sânge o vor purta israelienii, iar vina de autor moral o vor purta americanii (tocmai pentru că se numesc Wolfowitz şi Perle şi perlele Kagan şi Podhoretz şi Muravchik şi Pletka...) Luni 6 octombrie 2003 Somn agitat. Ieri Israelul a bombardat Siria - “în adâncime”, nu în zona frontalieră. Tovarăşul nostru Pozner ne-a explicat - privind el, atent, concentrat, nicăiri - că Israelul nu a comis nici un act contrar legile internaţionale, nu, boje moi, ci potrivit “luptei împotriva Axei Răului -din care Siria face parte”... Ce mai poţi spune în faţa unei astfel de neruşinări? Ce altceva decât că tot americanii sunt vinovaţi de tot ce se întâmplă în Palestina. À propos de Pasner, citit (de mine): Pozner... ...Erau neşte scriitori sovietici purtînd acest nume - unul, făcea pe dramaturgul, avea prenumele Vladimir, îţi dai seama: ca Sfântul, Botezătorul şi întemeietorul statului rus - dar rfiai degrabă ca 572 Paul Goma întemeietorul statului bolşevic: Ilici Lenin.,.; dar şi mai degrabă ca inventatorul democraţiei-staliniste, contimporanul nostru: Volodea Puţin. Mai mişunau şi nişte diplomaţi sovietici cu acest nume, implicaţi şi în relaţiile cu România - dar mai vârtos cu Franţa; chiar de nu vor fi neamuri, din acelaşi trib fac parte... ...Ara citit undeva că în Anglia (şi în America?) nişte glumeţ’/-cu-orice-preţ’ au meşterit o bandă video cu Mohamed Nuştiucum-Salamalekum, celebrul ministru al Informaţiilor (“Glasul Stăpânului”) pe timpul războiului, legendarul aiurit mesopotamic, cel pe care eu îl apropiasem de Pozner. Şi ziceam că irakianul, în ciuda evidentei slugăreli a monstrului saddamesc, a rolului important de megafon al Satrapului Suprem, avea un umor turbat, nenorocitul (mai ales că era involuntar...). Nu am văzut banda cu pricina, dar sânt sigur: scos din context, Mahomed-Hogea-Informaţionistul şi-a pierdut şi “spiritul” şi şalvarii - dealtfel s-a predat americanilor acum vreo lună... Şi nu văd care ar fi interesul - în Occident - stârnit de un astfel de personaj neexportabil, netransplantabil, avînd echivalent numai în ţările comuniste (dovada: Israelul, populat, condus de comunişti-sovietişti-rusişti, nu-l are decât pe tristul, pe întristătorul Pozner: o insultă, o palmă pe obrazul lui.Shalom Alechem, patriarhul irezistibilului, năprazni-cului umor idiş). Am reuşit (singur!) să fac citibila Garda inversă. Am reuşit să introduc în ■ Săptămâna Roşie strofa din “Jalnica Tragodie” beldimanescă, încadrată de comentariul lui lorga. Acum cred că textul e (aproape) gata. Marţi 7 octombrie 2003 Am corectat 60 pagini din Gardă inversă. Aşa cum bănuisem, Bush a 'fost de acord cu atacul aerian al Israelului asupra Siriei... Ce să aştepţi de la un dobitoc aflat pe aceeaşi lungime de undă cu Puţin, în chestia Ceceniei, de acord, în toate, cu Sharon, Măcelarul? Această Americă vrea să impună lumii “morala” ei? înapoi la Sharon: evreii îl urăsc de moarte pe Ion Antonescu - şi au dreptatea lor; Să nu aibă şi palestinienii dreptatea lor - aceea de a-1 urî de moarte pe Sharon? în care caz cum de evreii vor să ne impună nouă, românilor, nu doar să nu-i mai fim recunoscători lui Antonescu pentru că ne liberase - vai, doar pentru trei ani, de bolşevici - dar să-l condamnăm pentru răul făcut lor şi ţiganilor - în acelaşi timp îl apără de “mânia antisemiţilor” pe un criminal de război ca bolşevicul Sharon, cel Jurnal 2001-2003 573 vinovat de persecutarea, alungarea de pe pământul lor, asasinarea multor, mai multor palestinieni (decât evreii, victime directe ale lui Antonescu)? Joi 9 octombrie 2003 Abia azi am terminat verificarea-corectarea Gărzii inverse. Le-am scris Stăneştilor, i-am mulţumit lui Flori pentru dactilografiere - va trebui să-i re-mulţumesc: ce muncă, ce eforturi ca să scoată la capăt un astfel de text... 5 Marţi 14 octombrie 2003 Sânt derutat: am impresia că între timp notasem, totuşi, câte ceva. Ei bine: nu. Fusesem colonizat de Gardă,.. De câteva zile sânt distrus de oboseală: corectez Arta Refugii scanerizată de Culcer. Am făcut până acum cca 111 pagini (după ediţia Chişinău) mai am de două, ori pe atâta. Miercuri 15 octombrie 2003 M-am oprit din corectarea AR. Sânt epuizat - dealtfel am terminat ce mi-a trimis Culcer. Ar mai fi vreo 140 pagini de scanerizat. .N-am notat nimic din ce se întâmplă în jur - şi nu pentru că aş fi fost atât de istovit - cât scârbit. Am impresia că, dacă am să tac o vreme, dacă n-am să consemnez toate idioţeniile şi crimele din lume, acestea nici n-au să se întâmple... în această privinţă - “concepţia” magică despre lume şi viaţă - aş fi fost un perfect comunist, dealtfel am avut carnet de partid - cel pe care, după lupte seculare de... tentative de recuperare a lui, purtate de dragi-tovarăşii-şi-pretinii mei personali: Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Dimisianu, Toiu, Chiriţă, Ion Horea («Da, dom’le, cametu-ăla, ca sa putem merge să bem o bere...»), mi-a fost confiscat (!) de Securi tare, la arestarea de la 1 aprilie 1977. Sâmbătă 18 Octombrie 2003 Am terminat ce aveam din A.R., scanerizat. Mai sunt vreo sută de pagini. Profit de aceste două zile de pauză forţată ca să mă odihnesc. Duminică 19 octombrie 2003 Ceva mai odihnit, după o jumătate de zi de.. ; necorectură la AR şi după o noapte de somn, revin la jurnal,.ca să consemnez cioburi, 574 Paul Goma zdrenţe, fragmente din ce îmi aduc aminte a se fi petrecut în zilele trecute. în dezordine: - Sharon a declarat că el nu... declarase niciodată că ar fi necesară expulzarea sau suprimarea lui Arafat... Nostimada nu vine dinspre minciuna groasă, bucoasă-fălcoasă a Sharonului, om politic care gândeşte cu motorul tancului, ci minciuna la cub a filosofului Finkielkraut: că nu, da de unde, e un act antisemit să se afirme că Sharon ar fi declarat vreodată necesitatea expulzării-suprimării Arafatului în chestie. Amicul Alain (Finkielkraut) a devenit şi el un oarecare prostalău, un vulgar răcan (neinstruit militar, pentru motive de boală: hysterîca, maică..., ar fi exclamat un personaj din Bogza), voluntar în Armata Roşie a lui Sharon. Ana explică aceste proaspete afirmaţii iresponsabile prin frecvenţa Alzheimer-ului pe Pământul Sfânt. I-am atras atenţia, că Macabeul Finkielkraut trăieşte şi macabează din falcă şi din tremuriciunea cu care-i neutralizează, laminează, ba chiar culpabilizează pe “partenerii de dialog” - aici, pe pământ francez, nu în altă parte - nu a mai călătorit în Israel de vreun deceniu: de frică... - Deunăzi, după moartea agenţilor CIA în Gaza - o bombă sau o rachetă, nu se ştie ce anume fusese, pulverizîndu-le automobilul blindat - în faţa ambasadei USA din Tel-Aviv au apărut lumânările, din nefericire prea-obişnuite în ultimii doi ani în Israel, precum şi câteva pancarte... Am zis la plural, fiind băiat bun, în realitate era una singură; scrisă în... ruseşte. Probabil mărturisea durerea ruşilor domiciliaţi în Palestina, pricinuită de moartea americanilor. Da, domnilor, durere, declaraţii: “Şi eu sunt american!”, ea la 11 septembrie (până şi la Bpcureşti, la revista 22, semnate de Comea, Shafir, Adameşteanu, Aridfeescu, Oişteanu, prin telefon, de Tismăneanu, bravul fiu al vajnicului tată al său) dar scrisă în ruseşte, soro? Ca să-i dea dreptate tatei - Dumnezeu să-l ierte, că a murit în urmă cu aproape 40 ani - care zicea (zicea şi el, ziceri, ca omul năcăjât...) că americanii sunt nişte ruşi cu (doar) mai multe stele pe drapel? Acum mă bag şi eu - ca fiu al omului amărât: ce pizda mamelor lor făcuseră evreii din Rusia până să capete zapiscă de emigrare în Israel (cum ar veni: atâta vreme cât aveau statut de... refuznici, adică de persoane cărora le fusese refuzată - pentru moment - emigrarea în Israel)? Fiindcă ştiu ce făceau congenerii lor din România - de la prieteni de-ai Anei şi de-ai mei, din Bucureştii anilor 1970: postulanţii la “plecare” frecventau cu încrâncenare cursuri accelerate de limbă, de Cărţi Sfinte, de Istorie, luni şi luni şi luni de zile, pentru ca odată ajunşi acolo să poată comunica - în limba lor - cu ai lor, vorbitori de ebraică. De ce evreii ruşi sunt mai mult (o-ho, mult mai mult!) ruşi decât evrei? Doar pentru că - aşa cum afirmasem eu în câteva rânduri - prea-mulţi dintre ei au puţin sau deloc sânge iudaic? Sau pentru că şi-au păstrat Jurnal2001-2003 575 din iudaitate doar coaja, însă pe dinlăuntru sunt rusificaţi în asemenea hal, încât şi-au pierdut şi legendara dexteritate în învăţarea şi practicarea limbilor străine? Tot Ana intervine, îndemnîndu-mă să mi-l aduc aminte pe Vladimir Maximov, scriitorul disident (altfel rus-rus, mujic avtientik!), cel care atunci când îl cunoscusem (1978) se afla de ani de zile la Paris, însă nu folosea metroul, fiindcă nu ştia să citească plăcile indicatoare; Maximov, acela carele, întrebat de ce nu învaţă măcar “alfabetul latin”, ca să se descurce aici, în Franţa, a răspuns - prin traducător fireşte: «Eu să învăţ franţuzeşte? Franţujii să înveţe ruseşte!» - şi arătase, pedagogic şi victorios un bistro, fiind, el partizan, nu doar al consumării nemoderate a alcoolului, ci, surprinzător la “nivelul” lui cultural, echivalent cu al Fănuşului Neag’ - al etimologiei ruseşti (cea care pretinde că francezul bistro vine de la rusescul bîştro!, bîstro! -iute-iute! - cum cereau să fie serviţi “les cosaques” care ocupaseră Parisul la 1814 - dimpreună cu prusacii, fie vorba între noi...). Evident, falsă, fiindcă bistro vine -, hélas! - de la bistrouille, cuvânt numind în fran’zeşte un rachiu de proastă calitate, un, să-i zicem: “trăscău”. Ana, în continuare, profeţeşte: azi-mâine limba oficială în Israel nu are să mai fie nici ebraica, nici engleza - ci rusa. Eu, răutăcios-de-veacuri, zic în sinea mea: las’ să mai asude, învăţînd/ şi evreii ne-ruşi “limba rusă, cântînd”, că noi ne-am săturat de o învăţătură ca aceea, adusă de consângenii lor în ţările din Estul Europei, ocupate... Oare de cine, ocupate? Iată o întrebare - şi un răspuns... Marţi 21 octombrie 2003 Au trecut pe aici Nicolae Florescu şi soţia sa. Ileana Corbea. Iar am bârfit literatura română actualmenţială. I-am încredinţat un LD cu Săptămâna Roşie, ediţia 2 octombrie 2003 - pentru Niculiţă. Foarte obosit - din acelaşi motiv: corectarea A. R. Vineri 24 octombrie 2003 în sfârşit! Am terminat de corectat-montat Arta Refugii. Acum îi fac toaleta finală. Extrem de obosit. Ieri, după ce am telefonat la Chişinău, la Iurie Roşea, am trimis un LD cu înregistrarea Săptămânii Roşii. Sergiu Grosu, rugat de mine să se intereseze de soarta lui Colesnic, mi-a spus că este în Canada. Aşa se explică tăcerea şi inactivitatea sa răsunătoare. 576 PauI Goma Câteva pricini de iritare: - S-ar zice că Monică Lovinescu ar regreta că... regretase, cunoscîndu-mă, deci condamnîndu-mă prin faimosul monicism: “îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”... Am fost, fulgerător, impresionat - că aşa sânt eu: sentimental, uşor de îmbobinat. Mai ales când am auzit că nu se simte bine, că sănătatea nu-i este înfloritoare... M-a pălit dintr-o dată - după şase ani şi jumătate de la ruptura definitivă - dorul de ei amândoi, amestecat cu cu o crâncenă culpabilitate: vasăzică eu o ţin tot într-o supărare, când îmi vine bine, mă plâng de ei, pun-placa-veche, îi acuz de “păcate vechi” (când? unde?: au oare în coloanele României literare?, în coloana Adameşteancăi, numita 22? - vai, doar pe internet...), amintesc mereu-mereu prietenia lor, nocivă, cu Liiceanu (să mă fi vizat doar pe mine complicitatea-le vinovată în chestiunea retragerii de pe piaţă şi trimiterea la topit a Culorii curcubeului?) - pe când ei, bieţii... începusem a mă gândi serios la o modalitate de a repara - tot eu!, cine altul? - măgăria lor: le telefonez, le spun că, iată, se apropie aniversarea Monicăi şi m-am pomit cu felicitările din zori? Sau mai bine le scriu? Intrasem într-o stare de agitaţie fertilă, îmi spuneam că îmi venise ocazia de a-i spune direct Monicăi - şi lui Virgil, se înţelege, dbar una fac ei - că, iată: mie nu-mi pare rău că i-am cunoscut... însă către seară când s-a întors Ana de la lucru şi i-am relatat... relatarea-starea... Ea m-ă întrebat - cu o naturaleţe care m-a azvârlit din şaua cu pricina: «A scris Monica, negru pe alb, ce-mi spui tu că ar fi spus? Unde? Când? Arată-mi ziarul, cartea! Că, acum, îi pare rău că afirmase, în scris, în 1997: “îmi pare rău că 1-âm cunoscut pe P.G.”? - te cred pe cuvânt de onoare, dar ca cineva care am suferit şi eu de trădările ei, de vânzările ei, de anatemele ei, doresc să văz proba-scrisă - unde e?» Am tăcut. Nu găseam răspuns, pentru că nu exista proba. Pierdusem din vedere “amănuntul”: Monica Lovinescu nu aşternuse pe hârtie regretul potrivit căruia, acum, ar regreta... - aşa cum aşternuse pe hârtie regretul-prim: îmi pare rău că l-am cunoscut pe P.G... Doar se zicea că ar fi zis... Adevărat să fie că, acum, Monica Lovinescu regretă vorbele-proaste lansate drept sentinţă - excomunicarea ? Dacă da - nu am nici motive să nu cred într-o asemenea posibilitate, nici mijloace de a verifica informaţia şi, la urma urmei, nici cheful: nu este căderea mea. Ci - ca să spun aşa - este căderea Domniei Sale, Or Domnia Sa nu mi-a trimis, prin poştă să zicem, măcar un bileţel - care “să rămână între noi”...; nu mi-a dat un telefon în care să-mi comunice recentul regret. Şi încă o dată Aria avea dreptate: unde, în care număr din revista 22, în care volum din jurnalul publicat Ia Humanitas scrisese Monica Jurnal 2001-2003 577 Lovinescu negru pe alb - aşa cum negru pe alb scrisese, în martie (sau februarie?) 1997 - că.... regretă că m-a cunoscut...? Măcar asta şi atâta, fiindcă “binele” pe care mi-1 făcuse urcă, în timp fie şi până în vara anului 1989, când, după ce m-a isterizat şi pe mine cu “complotul Ţepeneag-Breban”, după ce m-a împins să sar în apărarea ei, certîn-du-mă cu mulţi din ai mei, m-a vândut, de nu m-am văzut, a încheiat “pacte” căcăcioase cu Ţepeneag, şi-a dat întâlniri “clandestine” cu Breban... Insă Marea Trădare - faţă de mine - a fost după “revoluţie”, când a făcut asociaţii cu Pupăzan, cu Cristovici, cu Berindei, cu Fata Cornii, nu doar “uitîndu-mă” pe mine, dar dînd cuvânt de ordine să nu care cumva să fiu încunoştiinţat. Şi culminînd - vorbesc tot de Marea Trădare - cu întâlnirea de la ei de acasă, din februarie 1990, în vederea alcătuirii portofoliului noii edituri Humanitas. Am crezut multă vreme ca neconvocarea mea - deşi de săptămâni repetată până la saţiu - s-a datorat tot zăpăcelii legendare - uneori simpatice a Domniei Sale Monica întâia (şi ultima) - însă cu timpul am înţeles: persoana mea, “apucată” (calificativul îi aparţine, cu el m-a “ajutat” să... nu obţin o rubrică la Europa liberă şi faţă de Noël Bernard şi faţă de Vlad Georgescu şi faţă de Ratesh...) ar fi constituit o piedecă serioasă în realizarea editurii cu pricina şi chiar dacă şi în absenţa mea au propus spre publicare Coloarea curcubeului şi Gherla, în curând (peste trei luni, în timpul mineriadei) avea să le vină confirmarea strălucită a tezei lor, anume că Goma Ie strică jocurile şi locurile; că este un ceea ce se cheamă: nociv. Iată de ce Monicii nu au scos măcar un mieunat când Liiceanu a trimis la topit cartea de mărturii despre 1977 - tot de Culoarea Curcubeului vorbesc... Concluzie: Monica Lovinescu nu regretă cu adevărat că spusese-scrisese (în februarie 1997): “îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”. Pentru că Mbnica Lovinescu nu şi-a comunicat în scris, tipărit-difuzat regretul al doilea care l-ar anula pe întâiul. Deci: Monica Lovinescu este o adevărată româncă-de-bază. Ca şi cum nu ar fi fata lui E. Lovinescu; de parcă nu ar fi fost o occidentalizată, ba chiar o franţuzită de pe când era în România. Mie nu-mi pare rău că am cunoscut-oMmi pare rău că nici acum nu are bărbăţia (!) să-şi recunoască eroarea. în public. Fiindcă în public m-a anatemizat. Fiindcă tot am atins punctul dureros: Chiar fără acest, zvon (că i-ar părea rău că îi păruse rău...), bănuiala mea din chiar primul moment al citirii condamnării la moarte a mea (am verificat: în 22, numărul din 18-24 februarie 1997), anume că acele cuvinte - le repet: “îmi pare rău că l-am cunoscut pe P.G.” nu îi aparţin; fiindcă, aşa: nu este posibil să aparţină Monicăi Lovinescu. Ea face măgării de intrigantă, de aranjistă, de coiVibina-ţionistă, de 578 Paul Goma amnezistă-zăpăcistă - deci altfel ar fi sunat cuvintele “supărarării” ei. Cuvintele acelea sub care şi-a pus semnătura Doamna Monica Lovinescu (şi nu văd care ar fi eroismul asumării unei asemenea murdării) sunt ale altcuiva, aparţin unei duble-ţoape dupe Dâmboviţă-apă-dulce, alianţă rezultată din încrucişarea porcului cu capra. Fiindcă numai o ţoa’-ţoapă de Bucureşti (dacă nu s-a înţeles, repet: o struţocămilă sub arătare de porcapră: Liiceanu+Adameşteanu) a fost în stare să expectoreze-lătreze-cotcodăceze asemenea oltenism ţigănizat: «îmi pare rău că te-am cunoscut,..», lipsind, pe hârtie, concluziunea: «mânca-ţi-aş...». - Un alt motiv de iritare mi-a pricinuit un text publicat în Observator Cultural din 21.10.03, intitulat “Paul Goma blues”, semnat de Dumitru Ungureanu. Probabil nu mă înşel când spun că semnatarul ar putea fi un prozator care îmi plăcuse mie foarte, acum vreo zece ani. De astă dată nu este vorba de calităţile de prozator ale autorului textului (care pot fi remarcabile), ci despre necalităţile sale de scriitor-publicist. întâmplător, D.U. nu-mi este favorabil, nu-mi este defavorabil. Atât că... persoana mea îi este indiferentă. Este acea indiferenţă, nepăsare, fuţuimăsism(are), rezultate din ignoranţă - şi din mândria românească de a nu şti nimic, din a nu “pătrunde” în inima,fleacurilor - aceasta constituind marca scriitorului român cotidian; a inginerul sufleticol, cel care nu a murit dimpreună cu realismul socialist, trăieşte, scrie în prezent, doar despre prezent, în perfectă neştire, neinteresîndu-1 trecutul - o inutilitate, din punctul său de vedere (fiind şi el un structural autocronic). Ceea ce e mai îngrijorător: ca publicist - chiar dacă o face din an în paşte - D. U. nu lucrează cu instrumentele adecvate unui asemenea demers; cu mijloacele celui care informează, nu doar povesteşte. Am să mă ocup mai pe larg, cândva, de D.U., deocamdată bag de seamă şi la el, cu tristeţe, că “analizînd o temă” (eu fiind acea temă), formulează judecăţi abrupte, categorice, fără apel - de pildă: “Goma este antiamerican”, însă nu pune întrebarea care ar trebui să devină tic mental la un prozator şi publicist: De ce? De unde reiese - că aş fi anti-? De ce, de pildă, eu, D.U., cred că G. este “antiamerican”?; de ce cred eu, D.U. că “nu are nici o importanţă că G. are sau nu are dreptate”? - când interesul este (ar fi, vai, în alt univers decât cel românesc) de a arătaop ce constă “antimericanismul” lui G.; de ce mi se pare mie, D.U., că “nu are nici o importanţă dacă G. (obiectul articolului, nu?) are sau nu are dreptate”...? A, dacă va răspunde Că pe el nu-l interesează asemenea detalii, că nu se simte obligat să cunoască astfel de fleacuri, atunci riscă să Jurnal 2001-2003 579 primească replica: «Dacă nu te interesează, iar ca urmare nici nu cunoşti “fleacurile” - de ce vorbeşti despre acele fleacuri? Doar ca să te bagi în vorbă, să te afli în treabă? Nu ar fi mai înţelept - nuanţînd: mai puţin-idiot - să te abţii de a-ţi da cu părerea despre fleacurile pe care nu ştii de unde să le iei, necum unde să le pui...?» îmi ziceam, citind atacurile calificativalnice venite dinspre creaturi ca R. Ioanid, G. Andreescu, Shafir, Reichmann, D. Pavel, M.D. Gheorghiu - că luînd eu cunoştinţă de prôpostele lor, mă fulgerase ne-dorinţă dè a le da ripostă; fiindcă aceia nu au intenţia de a angaja un dialog, ci doar de a arunca de după garduri; din prin tufişuri pietre, fructe putrede, balegi îngheţate,1 calificative expeditive şi ; idioate ca “antisemit”, “negaţionist”, “postmodemist” (sic-sâc!) - atâta tot, fiindcă suscitaţii nu sunt oameni care să aştepte vreun răspuns, cu atât mai puţin replică, fiind ei structural dintre cei care scuipă de la balcon şi, se ascund; din cei care dau-şi-fug. - . , Şi ce fel de'“dialog” poate fi angajat cu un prozator - altfel foarte bun - ca Dumitru Ungureanu (dacă el este cel bănuit de mine, dar cine nu-i bun prozator în România? chiar şi Iacoban şi Săraru şi V,C. Gheorghiu şi Lăncrănjan - apud Marian Popa, ordonanţa lui E. Barbu). Nici un fel de dialog, fiindcă prozatorul foarte bun Ungureanu, nu a ştiut şi nu ştie (şi se simte: nici nu are dorinţa să afle) ce este acela şi ia,, ce serveşte (dialogul) - el scrie un text publicistic aşa cum şi-a scris proza: în indiferenţa rezultată din ignoranţă cea mai desăvârşită - faţă de... personajul său. Pentru D. Ungureanu, în articolul său, eu nu nu exist ca... persoană, nici ca autor - şi eu, de, totuşi, cărţi - ci ca personaj al prozei sale, despre care autorul poate scrie orice (şi contrariul), fără teamă, fără regrete - fără întrebarea: «Şi dacă Goma a avut - măcar pe sărite -dreptate?» Sâmbătă 25 octombrie 2003 A dat Dumnezeu şi am terminat Arta Refugii. Duminică 26 octombrie 2003 Ieri mi-a venit Jurnalul Literar pe iulie-august. Ciudăţenie: aşadar marţea trecută (în 21 octombrie) am fost vizitat de Nicolae Florescu şi de Ileana-Corbea. Ştiind că revista nu are fonduri, nu i-am întrebat dacă au mai scos vreun număr după cel de acum un trimestru. A adus el vorba (spunînd că a publicat pagini din Jurnal 2003). Totodată s-a Scuzat: nu mi-a trimis şi mie numărul, 58a Paul Goma pentru că nu au bani. Or în materie de neavut bani de-timbre sânt specialist recunoscut, deci n-am scos o vorbă. La plecare a promis că va face în aşa fel încât să-mi parvină un exemplar. Se.vede că este plecat demuitişor de-acas’, fiindcă pe banda de hârtie stampila poştei române zice: “15.10.03”... Deci şeful nu a ştiut că subalternii îmi trimiseseră şi mie. Şi acesta e un foarte bun număr - şi nu doar pentru sfântul motiv că mă publică pe mine (cu Jurnal 2003), nici că există o cronică a Elvirei Iliescu la Basarabia - şi nici pentru că la “Punctul pe i” Titu Popescu, în “Suntem între două scrisori”, după ce vorbeşte de scrisoarea - imens dezamăgită - a lui Eliade ca urmare a, totuşi publicării (evident, trunchiate) a dialogului său cu Păunescu, îh 1971, simetrizează cu scrisoarea lui. Iliescu şi “confirmarea de primire” a mea. Le iau în ordinea paginilor (ah, ce enervante sunt “trimiterile”! -cronica Elvirei Iliescu beneficiază de două - deci de... trei optimi de pagină...): “Uitările Alexandrei Laignel-Lavastine” de Mac Linscott Ricketts; “Silviu Crăeiunaş sau privire retrospectivă” de Nicolae Florescu (spre ruşine mea, în afară de numele Crăeiunaş nu mai ştiam , nimic altceva); “Convenţia de armistiţiu” de Mihai Romniceanu -fragment din cartea ce va apare la editura J.L; texte de şi despre Amăriuţei, O: dezbatere..iniţiată >(sper, pentru că un asemenea “caz” nm a fost “caz”...) pornind de la o scrisoare imaginară a Tiei Peltz adresată tatălui său,.I. Peltz, - mort cu 12 ani în urmă, iarcu şi mai mulţi, prin 1950, arestat şi condamnat pentru “crimă împotriva umanităţii” de Securitate, ca urinare a denunţului lui I. Călugăru şi a declaraţiilor lui Ury Benador, F. Aderca...; alte texte despre Blaga şL Eliade; un dialog cu Annette Wieviorka, despre “Shoah business”, în1 fine un text de Radu Negrescu-Suţu în apărarea Nicoletei Franck, atacată de un Mustaţă - pe motive de bătrâneţe şi de apartenenţă la altă etnie... înapoi la Peltz: i-am citit Calea Văcăreşti şi Foc în Hanul cu tei. târziu, după 1965, volume împrumutate de gazda mea, anticarul Radu Sterescu. întâmplarea a făcut ca tot atunci să dau cu nasul de Faulkner... Ce poate fi comun între Faulkner şi Peltz? Nimic - pentru alţii, pentm mine însă.., Tata: încă nu murise, îmi erau proaspete în urechi şi în măruntaie zicerile lui - devenite tânguieli, oiveieli: «Noi, refugiaţii din Basarabia şi din Bucovina -suntem ovreii zilelor noastre..-.». Deci lumea zugrăvită de Peltz îmi eră, nu doar apropiată -ci ca-şi-a-mea, alcătuiţă din mizerie, nesiguranţă - dar şi din caldă solidaritate («Săţinem legătura..,»); din spaimă de viitor: arestare, deportare; din spaimă de moarte - dar şi.din umor; dar şi din curaj; dar... şi din frum’seţe.. . Mă scufundasem în ea până la sprincene - aşa cum, ; Jurnal 2001-2003 581 tot pe atunci mă scufundasem în Faulkner - şi nu rezultase nici o contradicţie... etnică. Nu ştiam - nici Sterescu, în dubla sa calitate: de anticar şi de fost deţinut politic nu ştia (corect: nu mi-a confiunicat şi mie) - despre pătimirile lui Peltz, “agent al Siguranţei”, cum îl zugrăviseră congenerii I. Călugăru, Ury Benador, concurenţi ai săi, dar şi inevitabilul F. Aderca... Corectez: nu "zugrăviseră” (neiitru), ci denunţaseră. Că am amintit de Păunescu, trecerea se face natural, tot “pe bază de denunţ”: ieri am primit de la Luca Piţu o scrisoare şi o tăietură de ziar (Ziua? - de când?) în care ni se povesteşte, cu chipuri (fotografii), cum i-a demascat Păunescu, de la tribuna Senatului, pe “turnătorii personali” ai săi: Caraion şi Doinaş... Adevărat, Ziua vorbeşte de... “cine vorbeşte!: Păunescu!”, însă tot nu observă: 1) Furnizorul Casei Porcuale, ar zice Luca Piţu, altfel-spus a numitului Păunescu, este nu altul decât tovarăşul plotoner Onişoru, el i-a pus graţios senatorului la dispoziţie “documentele” incriminatoare; 2) Chiar de am admite aiureala de tip Pelin-Jela că cei doi foarte-mari-poeţi l-ar fi tumarisit pe un căcâcea precum Latrinian Hăulescu (cu care, nu-i aşa, ei se aflau în concurenţă feroce pentru laurii Poeziei Române) - întrebarea trebuie să vizeze cu totul altceva, la urma urmelor, dovada că acuzaţia este rezemată pe adevăr: “în ce măsură turnătoria turnătorilor mârşavi i-a cauzat bietului turnat - altfel martir -, neamprostului, Scuipatului-la-Gard-Adrian Porculescu-Cântar (trimitere la masculinul femininului ‘Cântării...’, nu neapărat la ponderalitatea animalei)?”: - a fost el dat afară din casă - “i s-a luat casa” (cea dăruită de Ceauşescu), măcar ca lui Breban în 1971?; - a fost1 interzis de a mai hăuli?, de a mai urla?, de a mai isteriza stadioane întregi de tineri analfabeţi - întru supraanalfabetizarea cea de toate zilele?, de a mai comite vagoanele-cistemele de versuri-publice?, de a publica versurile-intime (în care se plângea, în hexametri, de procesele de divorţ, de condamnările cu... pensia alimentară)?; - a fost trimis la ţară - ca pedeapsă?; - măcar la puşcărie - pentru o oră şi un sfert...? Nu m-aş mira dacă aş auzi azi-mâine că şi ministrul Securităţii Pleşiţă a fost informat de subaltemu-şi Onişoru că fusese - cu răutate şi sadism, din gelozie strict scriitoricească! - turnat de Goma. Orice e posibil la Poarta Orientului Etern. Luni 27 octombrie 2003 Ieri, la Bagdad, un atentat (cu nişte Katiuşe... confidenţiale) împotriva americanilor şi a colaboratorilor: un hotel brhe păzit. Taman 582 Paul Goma acolo fusese găzduit Wolfowitz. El nu a fost atins, s-a ales doar cu-spaima (să fiu psihanalizat: oare de ce, văzîndu-1 pe Wolfovitz tremurînd ca varga, în timp ce povestea atentatul, îl vedeam pe Hitler, după tentativa de suprimare a lui de la... “Wolfschanze”?), însă alţii - da. Sânt convins: curajosul răzbelnic Wolfowitz, principalul “aţîţător la război”, ca să folosesc termenul drag neamurilor lui, nu are să mai calce pe un “teatru de luptă”, de-ar şti că nu va mai rămâne “Numărul 2 al Pentagonului”. Ca toţi ceilalţi belicoşi, în frunte cu Bush - cu excepţia lui Powell - neştiind ce-i aceea armată. Azi un alt atentat, cu automobile kamikaze, împotriva sediului Crucii Roşii. Bilanţ provizoriu: 30 morţi, civili. Teribil. Şi împotriva Crucii Roşii, care funcţionase şi pe timpul lui Saddam... Irakienii înşişi sunt sătui de atentate - de la cel împotriva ONU care a pricinuit moartea lui Viera de Melo. Dar ce pot ei face? Americanii, în inteligenţa lor fără de fruntarii se miră - în stilul lui Pozner de la Tel-Aviv: «De ce, oare, nu iau ei, irakienii, măsuri ca să nu mai existe atentate?» Oare de ce? Uite de (oare) ce: Americanii “Liberatori” după încheierea (oficială) a războiului au fost extrem de ocupaţi cu furgăsirea petrolului, cu împărţirea prăzii viitoarelor comenzi de reconstruire a ţării, nici prin gând nu le-a trecut să repare reţelele de apă şi de canalizare, de electricitate (tot de ei distruse, cu boambele lor), de distribuire a benzinei cea de toate zilele. în această băltoacă a ignoranţei, a nepăsării, a egoismului sălbatic i-au tras şi pe englezi (care, umblau nişte zvonuri, ar fi ştiut câte ceva despre Irak, de pe când îl colonizaseră - da’ de unde!, uitaseră), fiindcă în Sud, la Bassra, în zona britanică nici în ziua de azi nu există apă curentă şi electricitate... Biata populaţie: îi suportă pe miliţienii irakieni americanizaţi; pe saddamiştii reactivaţi, acum şi pe “străini” - neirakieni, ei ar forma echipele de kamikaze - cu aceeaşi resemnare cu care îl suportaseră pe Saddam. Ce soartă şi pe oamenii de acolo... Ai zice că sunt români - doar şi fiii Traianului şi ai Decebalei îl suportaseră pe Ceauşescu, până ce trimişii KGB-ului îl - niţel -împuşcaseră... Abia după ce s-au asigurat că Tiranul era oarecum cam mort şi nu mai (prea - sânt mort după relativismele ardeleneşti, mamiţo!) mişcă, s-au adunat de prin şanţuri şi au început să urle că ei vor Rivuluţie!, că ei vor Capul lui Ceau’! L-au avut - oferit pe tavă de Iliescu-şi-popo’ul. Marţi 28 octombrie 2003 Comentînd tragedia de ieri, de la Bagdad, lumina lumii Bush a pretins că totul este în regulă; că e bine... când e rău. După el s-a luat ( Jurnal 2001-2003 __________________________________________583 - surprinzător - Paul Bren(n)er. Numai Powell s-a arătat îngrijorat, admiţind că, într-adevăr, America nu se aştepta la una ca asta... Una-ca-asta a început a fi sonorizată de Americanii înşişi, atât în manifestaţiile de stradă, cât şi în presă. Una-ca-asta a căpătat un nume - vechi, cu sinistră faimă: Vietnam... Dublă catastrofă ar fi dacă Americanii, speriaţi de propria-le eroare, şi-ar pune, după obiceiu-le strămoşesc, palma-n cur şi ar părăsi Irakul aşa cum abandonaseră Vienamul; în graba mare/ cu coada-ntre-pieioare. Doamne-fereşte, nu ar fi fost “mai bine” să-l fi lăsat pe Saddam să-i saddamească pe irakieni în linişte. “Mai bine” ar fi fost dacă Americanii s-ar fi apucat de treabă altfel. Adevărat: le-ar fi fost nesfârşit de greu să gândească întâi, abia apoi să acţioneze - cel mai uşor fiindu-le să dea cü boamba, de suuuus, din cer şi atât, fără grijă că vor fi siliţi într-o bună zi să coboare pe pământ, “pe teren” întru consolidare, necum pentru a da seama de crimele comise. Distrugerea Irakului, a ţării lor i-a supărat foarte pe irakieni; şi jefuirea ei - cu care liberatorii-ocupanţii şi-au început “opera de reconstruire”, vizînd doar petrolul (în folosul clanului Bush) şi construcţiile încredinţate lui Cheney, altfel vicepreşedinte al acestei mari şi generoase şi dezinteresate (până în pânzele albe) ţări... însă acum, că nu mai poate fi dat înapoi nici timpul, nici faptele, (nici grelele păcate ale negândirismului) catastrofală ar fi hotărîrea americanilor de a se retrage din Irak, lăsînd în urmă ruine şi haos. Nu ştiu cum anume îşi freacă mâinile în aşteptare, Iranul (probabil nu mişcă, ucum, ştiind că para le va cădea drept în gură, singură), dar perspectiva unui stat islamic alături - un alături înghiţibil - este terifiantă. Dacă se va adeveri şi acest “punct”, vina o va purta America. Fiindcă s-a lăsat dusă de nas de banda de neoconservatorii likudnici şi de protejatul-âliat fidel, Israelul. America şi Israelul au agitat ideea “cruciadei”, ele au dezinformat lumea întreagă (nu chiar, însă cei care nu era de acord cu . acest adevăr-bolşevic au fost desemnaţi ca “duşmani-ai-poporului”), în privinţa “armelor de distrugere în masă” deţinute de irakieni; America şi Israelul au minţit cu neruşinare şi fără teamă că vor da seama de înşelătorie, pretinzînd că există o legătură strânsă între odiosul Saddam şi atentatul de la 11 septembrie. Pe scurt: agenţii Mossadului - din echipa de la Casa Albă şi de la Pentagon - ei au dezinformat America, ridiculizînd şi reuşind să facă neluabile în seamă informaţiile din sursă CIA, parvenite cu doi ani înainte de atacul de la 11 septembrie în legătură cu terorismul, însă negate-deformate-transformate de... CIA (personală a) Iţii Rumsfeld. 584 Paul Goma Pentru ca acum, profitînd de zarvă, să legifereze implantarea noilor colonii în Palestina. Iată care era... castravetele: interesul Israelului şi numai al Israelului, nu pacea în lume. Joi 30 octombrie 2003 Ieri nu am notat - am dormit... Eh, somnul, ce medicament, ce balsam, ce consolare pentru bolnavii, neconsolaţii de noi. Eram eu de ani de zile obosit, însă probabil nu prea-prea - a trebuit să corectez textele rezultate din scanerizare, ca să realizez ce este o adevărată oboseală... Vineri 31 octombrie 2003 Numărul din 30 oct.-5 nov 2003 din Le Nouvel Observateur publică fragmente din eseul “La Prison juive” de Jean Daniel -deasemeni replicile date de Alain Finkielkraut (se putea să lipsească tocmai el?), de Théo Klein, de marele-rabin Sirat şi de istoricul israelian Idith Zertal - o femeie, însă cum nu există feminin pentru “istoric”... - cum ar suna de pildă:, “istorica Zoe Petre...”? Bine,ar suna! Iară şi iară: Jean Daniel “perseverează în eroare”, carevasăzică în... antisemitism - am să produc aici câteva citate (să-mi fie iertată traducerea, nu totdeauna respectînd canoanele Bibliei ortodoxe): “Ideea că evreii putuseră să-şi impună un destin carcéral şi că ar fi propus o imposibilă grandoare umanităţii [întregi] mi-a venit într-o zi, la Ierusalim. Discutam cu un dominican, dealtfel sionist [!] şi cu un profesor israelian, pacifist. Eram în anul 2000. Ei se întorseseră din Gaza tulburaţi, răvăşiţi de ceea ce văzuseră din nefericirile palestinienilor, însă adăugau că indignata lor compasiune fusese anihilată, la întoarcere, de un atentat kamikaze [palestinian]: Cum, oare, şi unii şi alţii puteau uita ceea ce îşi făceau [pricinuiau, provocau] unii altora? Profesorul eVreu a citat cuvintele Goldei Meir: “«Noi vă vom ierta poate într-o bună zi de a ne fi ucis copiii, însă nu vă vom ierta niciodată pentru că ne-aţi pus în situaţia de a ucide copiii voştri...» [...]- ce umanistă, parol!, se vede că e născută la Kiev. “Iată-ne, freci, după scandaloasa încercare a Shoah-ului în pateticele convulsiuni israelo-palestiniene. Filosoful evreu Martin Buber amintea că «nu va exista legitimitate pentru Statul evreu [hebreu] decât în măsura în care acesta [statul] va fi acceptat de către toţi vecinii». Iar Simone Weil spunea despre cuceriri [ocupări de teritorii - n.m.]: «Niciuna nu este acceptabilă [admisă] în afara celei care permite colonilor să facă [să fie] una cu indigenii». însă, condamnat la Jurnal 2001-2003 585 agresiune prin ‘refuzul arab’, cum ar fi putut acest mic stat să se facă acceptat fără a se impune prin forţa armelor? Aceasta era capcana. Rămânînd credincioşi Legământului care preconiza întoarcerea în Sion, ei [evreii] deveneau necredincioşi injoncţiunii de a nu fi decât preoţi şi martori. “Aceste contradicţii (...) mi-au inspirat sentimentul, dintrodată limpede, evident: evreii se închiseseră ei înşişi într-o adevărată închisoare - pe care o iubeau cu pasiune. La urma urmelor, vedeau în această închidere a poporului ales servitutea şi grandoarea condiţiei evreului. (...) închisoarea putea avea arhitecturi varii, însă evreii constatau, în disperarea lor jubilatorie, că de fiecare dată când încercau să scape, o forţă îi prindea din urmă, îi întorcea ca să-t pedepsească, să-i rescufunde în mândrie şi în nefericire, la condiţia carcerală. (...) “De ce acest comportament? Cred că am găsit răspuns atunci când m-am izbit de conceptele fondatoarea ale Alegerii şi ale Legământului în primele capitole ale Bibliei ebraice [Vechiul Testament - n.m.]. In această iluminare premonitorie mi-am spus că umanitatea întreagă va fi, într-o bună zi, poftită să se alăture evreilor -în închisoare. Şi că nu vor fi mai fericiţi (...). “Iudaismul a inventat [Dumnejzeul unic. Pornind de la cuvântul său, de la Revelaţiile Sale a fost răspândită învăţătura după care omul se condamnă fugind de [îndeplinirea] poruncilor legate de Alegere, de Legământ şi de înrădăcinarea într-un pământ iudaizat [«...à l’enracinement dans une terre judaisée»]. Nu numai că Dumnezeu dăruieşte evreilor un pământ deja locuit de o seminţie care Lui, în principiu, îi este tot atât de dragă ca toate celelalte, dar El a impus noilor veniţi obligaţia de a lupta împotriva băştinaşilor; şi îi condamnă la un comportament exemplar, adică de a nu se închina : zeilor cananeeni şi de a nu uita Tora şi cele Zece Porunci. (...) Nu este acesta un paradox: să ceri unui popor să fie ‘exemplar’, ştiind că exemplaritatea nu poate fi decât un privilegiu [dumne]zeesc? Pe de altă parte, nu rămâne o contradicţie cruntă între faptul de a dărui lui Israel un pământ confiscat altora [băştinaşilor] şi în acelaşi timp să-i ceri respectarea strictă a unei... sfinţenii naţionale? “O ţară, o naţiune, un popor, un stat -. toate clădite pe o Carte. Şi ce Carte! întâia oară când l-am întâlnit pe Ben Gurion, cum el îmi vorbea de Spinoza, (...) I-am întrebat dacă crede în Dumnezeu, întrebarea nu l-a şocat, ba chiar mi-a răspuns că ea [întrebarea] nu este ‘israeliană’. Pentru el, unul dintre fondatorii Statului evreu, prim-ministru în momentul în care-i puneam întrebarea, era suficient ‘să crezi în Carte’. O avea pe masă, Canea. Spunea că se serveşte de ea în toate împrejurările. Se putea, deci, separa religia de Revelaţie? Cum să acorzi o asemenea importanţă unui text dacă nimic transcendent nu îl 586 Paul Goma justifică? Ben Gurion a răspuns că nu era vorba de a refuza transcendenţa dintr-un text, ci de a evita de a o defini. Oricum, există o Carte eonţinînd principiul de căpătâi al umanului şi al.lumii - asta era suficient pentru a fonda un stat şi Un destin. (...) “Cartea conţine istoria omenească, cu violenţele, cu crimele, cu războaiele ei. Povestiri [istorii] în care poporul ales se vede obligat, pentru a supravieţui ca instrument al voinţei divine, să administreze duşmanilor sai - cu ajutorul lui Dumnezeu -“cele mai crunte pedepse. Cele zece plăgi ale Egiptului să fie opera unor eroi şi sfinţi? Când Israel previne o agresiune, atacînd, câştigînd războiul, ocupînd teritorii, pentru a preveni o altă agresiune apoi refuză restituirea acestora, invocînd Biblia şi faptul că în Carte acele teritorii se numesc: Iudeea şi Samaria - ceea ce este adevărat - însă în acest caz Cum se comportă Statul Evreu? Ca oricare alt stat? [...] Aici se află problema Răului. A Violenţei. Dacă există probleme pe care un popor ales trebuie să le rezolve, nu sunt oare chiar acestea? “Născut în scopul de a o termina odată pentru totdeauna cu antisemitismul creştin, Statul Israel s-a dezvoltat, alimentînd un nou antisemitism: cel arab. Puternice organizaţii evreeşti, intelectuali stimabili s-au grăbit să decreteze că este vorba de resurgenţa aceluiaşi fenomen - pe un teren diferit. Concluzie gravă. Infideli mesajului Auschwitz-ului, ei nu fac distincţie între barbaria căreia i-au fost victime, doar pentru că se născuseră şi existau [ca evrei] şi suferinţele îndurate din pricina a ceea ce fac ei, liberi şi suverani. Pentru prima oară în două mii de ani, israelienii sunt stăpâni pe destinul lor naţional, ei se află acum în a face - şi nu în a fi. Or, iată că mulţi dintre ei, orbiţi pe veci de fatalitatea Răului, se dovedesc neînstare de a face distincţie între dezastrele suferite la Auschwitz şi războaiele pe care le poartă cu înamicii lor, în Israel. [...] “Aproape toate problemele care privesc supravieţuirea Statului Israel se învârtesc în jurul folosirii violenţei, a justificării, a dozajului, a urmărilor sale. Ni se vă atrage atenţia că acestea sunt afacerile fiecărui stat - mai ales tânăr. Adevărat. Se mai poate avansa teza potrivit căreia toate ţările ‘revoluţionare’ trebuie să-şi pună problemele scopului şi ale mijloacelor, ale trădării principiilor de prezervarea a existenţei sau a libertăţii refuzate inamicilor libertăţii. Insă, pe de o parte, ceea ce nu admitem pentru statele care se definesc ‘revoluţionare’ de ce am admite pentru Israel? Pe de alta, în măsura în care acest stat pretinde - în mod discutabil regăsirea patriei pierdute acum două mii de ani, dar şi înrădăcinarea în ţara Bibliei, pentru a continua să poarte mărturia mesajului biblic - în acest caz-suntem în drept de a fi mai exigenţi Cu el [statul] decât pare a fi el, cu el însuşi. După cum spune Pierre Vidal-Naquet: «Paradoxul Israelului: este totodată Jurnal 2001-2003 ___________________________________________587 realizarea visului de normalizare - avînd, în fine, ca alţii: grăniceri, închisori şi judecători care yor umple acele închisori - şi întruparea unui foarte vechi mesianism care tinde să creeze o cetate dreaptă. Eu însumi simt ceva din acest vis şi, pentru a da un exemplu clar: un torţionar israelian [...] mă indignează mult mai mult decât un torţionar francez». ... “(...) Ca să ştim ce .este un stat, să recitim paginile lui Hegel: un stat este un monstru rece care nu aire aliaţi şi are doar interese. Acesta este: un stat ca altele, Israel nu poate, în acelaşi timp, cere să fie tratat, aici, ca toate ţările aflate în război,,(...) iar dincolo, în mod diferit de toate celelalte ţări [...].” “Nu, înţelegem Israelul dacă nu măsurăm în ce măsură victoria din 1967 i-a îmbătat [turmentat, zăpăcit] pe evrei în totalitatea lor. Evreii çei mai laici, mai , puţin tradiţionalişti, cei mai ingnoranţi ai culturii .lor, ‘deiudaizaţii’, cum îi desemna Raymond Aron, au început a fi interesaţi, chiar pasionaţi de/pentru chestiunea evreiască. Victoria israeliană a intensifi,cat legăturile Noului Ierusalim cu diaspora şi a făcut să reînvie iudaismul. în mediile ‘deiudaizate’ - sau ‘asimilate’. Fiecare israelian s-a dovedit a fiţ de atunci, preţios ca soldat, nu doar ca martor; ca un combatant, nu doar ca un mesager. “L’avénement d’Israël (în sensul de venire pe pământ,, coborîre, ca Mesia) a devenit de atunci: (şi a provocat o] ruptură. Fiindcă se substituie lui Mesia însuşi. Nu este recunoscut ca atare: evreii din întreaga lume nu dau fiiga [să fie rpartori la minune]. Dar el (l’avénement] devine scut - atât împotriva ostilităţii seculare, cât şi împotriva agresivităţii înconjurătoare. Face mai puţin vie antica speranţă şi mai puţin necesară aşteptarea. Dacă el împiedecă înrădăcinarea în alte părţi: mai puţin pentru a rămâne disponibil pentru Ierusalimul universal sau ceresc, cât pentru a, apăra acest Ierusalim: pământesc, recucerit şi ameninţat. Evreii nu mai trăiesc în speranţa şi în credinţa învinşilor, ci în teama şi în tremurul de spaimă al învingătorilor. Începînd din momentul în care nu mai există «la anul -la Ierusalim» fiindcă este; «astăzi - ]a Ierusalim», virtutea speranţei trece pe al doilea plan în raport cu virtuţile tradiţionale. Evreii se află în-construcţie - deci în-război. Cu atât mai vârtos, cu cât, după Ben Gurion: «ei (evreii) nu-şi pot permite să piardă un război» “Dar pot ei să poarte orice fel de război, fie acela defensiv - şi pentru cât timp? Dăruit Israelului, pământul rămâne totuşi, proprietatea Iui Dumnezeu şi poporul nu se poate considera la el (acasă), decât dacă îl primeşte în permanenţă ca pe un dar: «Ţara (pământul) este al Meu, voi vă aflaţi la Mine, ca emigraţi (pribegi) şi ca oaspeţi» Dacă darul este definitiv, posesia efectivă a lui este condiţionată: Deuteronomul, în termenii cei mai dhri cu putinţă 588 - _______. ____ ________ , „________ Paul Gôma prézicé poporului lui Israel că vă fi alungat de pe acest pământ, dacă nu respectă Legământul (Alianţa). Aici este de căutat crudul capriciu ăl unui Dumnezeu care încredinţează poporului său uri pământ a cărui apărare implică, fără îndoială, credinţă Alianţei, însă o trădare a Alegerii şi a celor Zece Porunci. [...] “Este insuportabil faptul că nu putem, azi, vorbi de Ierusalim cum vorbim despre Cordova şi despre Amsterdam. Dacă există un oraş în care inspiraţia oamenilor şi mizericordia diviria ar fi putut să se întâlnească, pentru a face să strălucească, fie şi o flăcăruie de speranţă, péntru a a face să domnească asupra cetăţii pacea între cetăţenii de bunăvoinţă, ca să prefacă sabia în plug şi ura în fraternitate), ar fi putut să fie acel loc ales, sfânt, unde toate dovezile Alianţei sunt reunite. Cum să accepţi că Ierusalimul nu este acea Catedrală în care săracii, persecutaţii şi păcătoşii ar găsi adăpost graţie unui drept de azil pe care nimerii nu l-ar putea revoca şi uride nici o armată nu ar avea dreptul’ să pătrundă? Faptul că se pot duce lupte în Ierusalim mi s-a arătat, de cum am învăţat istoria regatului franc şi a cruciadelor, ca o desanclificare, o păgâriizare a unui loc rămas magic în mod miraculos şi care oferea [expunea, arăta] - niciodată cicatrizate - toate rănile lumii. “însă când, în 1967, a avut Ioc reimificarea oraşului, evreii au început să creadă într-o misiune reîncredinţată de Dumriezeu poporului ales pentru a face să (ie respectată pacea, toleranţa şi...'cineştie, chiar dragostea... Pe scurt, să fie uitat Canaanul... [ “Azi ăceastă iluzie apare ca o absurditate nesfârşită. Oricum, dacă aş fi dorit o probă sUplihient'ârâ â capriciului cu care Dumnézeu trata poporul Său (sari popoarele Sale), sau de masochismul cu care înseşi popoarele inventaseră această cetate de trei ori sfântă - este evident: Ierusalimul mi-a fumizat-o. ■'"'I ? :- : “Ne aflăm îri!: mexcrizabil, în ireparabil, şi în impensabil. Inventatorii Dumnezeului unic şi a cererii Lui de dragoste necontrolată, monoteiştii1 cate ari itriăginat sensul Istoriei f.. 1] au prefăcut Oraşul Lumină într-o oarecare cetate grecească unde se desfăşoară lupte între atrizi orbi, pe întuneric. Trebuie să ai sufletul bine ancorat în trup, pentru a rezista acestei ofense la adresa raţiunii şi a compasiunii, j...] r' ; : ‘Tar când âflu]că’fariatici palestiniérii trag asupra evreilor în rugăciune şi că un iâ'raeliari fânâţic ucide palestinieni prosternaţi în faţa mormântului lui Avram, atunci îrili spuiri că închisoarea evreiască a devenit a tuturor.” ' : ; 1 : Nu găsesc necesar să reproduc “replicile”. Sing'ura intervenţie rezonabilă, normală este a istoricului Idith Zertal de la Universitatea de ia Ierusalim - din care extrag doar: Jurnal 2001-2003 589 “Am putea spune că «la prison juive» este doar o metaforă, însă ea încarnează, azi construcţia faimosului Zid [al Ierusalimului] care distruge totul în jur: oamenii, natura, spaţiul, viaţa şi care nu va da securitate Israelului, ci riscă de a-l închide şi mai mult - întoarcere tragică în ghetto”; “Ah, ce fruct otrăvit, aceşti coloni care guvernează, azi, Israelul! Nu noi am cucerit aceste teritorii - teritoriile ne-au ocupat, cucerit”; “Mi-a plăcut paradoxul lui Jean Daniel: «Pentru un necredincios, eu sunt unul foarte religios...»” Vineri 31 octombrie 2003 în această toamnă urâţitoare, deprimantă, duşmănoasă eseul lui Jean Daniel publicat fragmentar în L.N.O. mi-a adus o rază de lumină şi o adiere de consolare: Nu sânt singurul care spune lucruri aspre - şi drepte!, clamez eu, ca să nu rămână vreo îndoială - despre evrei şi despre Israel, ultima oară în Basarabia, în Săptămâna Roşie, în jurnal... Atât că între noi, “spuitorii” există o deosebire de esenţă: Jean Daniel este evreu - eu ba. Iar deosebirea poate fi percepută diferit - şi contradictoriu: eu ca “antisemit”, el ca “trădător” (or, ca şi la bolşevici, trădătorul este mai periculos decât un “duşman” simplu). în acelaşi timp, un evreu are autorizaţie (de la evrei...) să vorbească “şi despre lipsuri”, vorba campionului obiectivismului-socialist S. Damian -fiindcă el se exprimă, nu-i aşa, în cunoştinţă de cauză, dinăuntru; or un goi este, prin natură străin, citeşte: ostil; deci goi-ul urmăreşte, nu îndreptarea evreului, ci moartea lui! Sânt mulţumit de muncă - la starea ochilor mei, descifrarea unui text ca cel al lui Jean Daniel, tipărit cu literă măruntă este o tortură; şi o performanţă, Totodată mă bucur (sic), fiindcă, obosit fiind, temător de lectura unor texte puchinoase, nu am trecut în jurnal un dialog extrem de interesant, publicat de Télérama ultimul număr, dintre scriitorul israelian, romancier, eseist, David Grossmann născut la Ierusalim în 1954 (am mai vorbit despre el, elogios) şi Camille Mansour, politolog palestinian, născut la Haiffa în 1945, crescut în exil în Franţa. “Convorbirea” lor, construită pe falsuri istorice, de o parte şi de alta (dar, vorba unui cuscru: “dusă pe un ton de civilitate şi de perfectă bună-credinţă”...) a devenit inutilă după eseul lui Jean Daniel - acesta interpretînd, alternativ, simultan, ambele tabere - şi, desigur, cu mai multă strălucire. Pentru a multa oară îmi exprim regretul că Raymond Aron nu mai este în viaţă - ar fi fost de cel mai mare interes opinia sa despre situaţia actuală din Palestina. ÿ 590 Paul Goma NOIEMBRIE Sâmbătă 1 noiembrie 2003 încep luna sub cele mai rele auspicii. Iată ce i-am scris Ancăi Haţiegan: Paris, 1 noiembrie 2003 Anca Haţiegan, Bucuria de a fi primit - în sfârşit !- veşti dinspre Cluj a fost, nu întunecată, ci murdărită, năclăită, bulibăşită de “aspectul” (cunoscîndu-1 pe Goiciu, ştiţi că el voia să spună: “halul”) revistei fostă Echinox. Evident, vorbesc de numărul recent, 1,2,3/2003. Accept că, nefiind masochist, nu am găsit motive de jubilaţiune privind (şi nu citind - am să revin) extemporalul despre cartea mea, Basarabia. Deducînd ce anume “conţine” (altă trimitere la clasicul Goiciu), am înţeles scenariul: Dom’ Profesor - cel care aproape vă zmulsese exemplarul Basarabiei din mână - ca să-l citească!; cu ochii săi, personali! - nu a avut timp să o facă (ce ştim noi cât de copleşiţi de treburi înalt-culturale şunt dascălii ghe la Cluj, mai ales când sunt şi scriitori), aşa că a rezolvat problemul româneşte: a încredinţat (nu, ci: pasat...) cartea unui elev - premiant, altfel; dacă nu a citit el însuşi mai mult de două pagini (hai: cinci), va avea ocazia să-i afle “conţinutul” -nu mai scăpăm de bibliografia românului, fie.el şi poet universitariot: Goiciu şi de Brucan - din rezumatul şcolarului diliginte. Şi aşa a fost! Acum ,că am indicat sursa nemulţumirii personale, trec la cea generală - nu întru totul, fiindcă vizează şi textul Ancăi Haţiegan: Pe aici, pe unde mă învârtesc-supravieţuiesc multe (şi urâte) am văzut la viaţa mea. Chiar şi “grafici” de publicaţii confidenţiale (ni se introduc în cutiile poştale). însă o “grafică” mai murdară, mai năclăită, mai proastă, mai respingătoare, mai dezgustătoare, mai sabotoare a textului (revista fiind, vrea, nu vrea genialul “conceptor grafic”, în primul rând destinată textelor-de-citit, abia în al şaişpelea rând “contemplării operei grafice”) - nu am întâlnit! Drept care îi invit pe cei care fac revista Echinox să ia în mână ultima-le ispravă, să o privească (prima pagină, prezentarea, firma: o primă-pagină care nu spune nimic - un record în materie de comunicare!); apoi sigla revistei: păduchioasă, ilizibilă, urâtă; să încerce echinoxilioţii clujeşti să desluşească ce stă scris (totuşi, scris...) la mijlocul coloanei a Il-a din pagina 3; să încerce să pătrundă 591 Jurnal 2001-2003 raţiunea prezenţei balegii grafice de la pagina 7; cât despre paginile 8-9, apoi 10-11, 12-13, dacă ele/ei le găsesc lizibile, ba chiar frumoase ba chiar ultra-modeme (tendance...) - atunci să şi le prindă cu pioneze pe perete, să le aibă în faţă, mereu, ca şă nu mai aibă somn normal măcar un trimestru. După ce am zis toate aceste răutăţi, mă întorc la textul Ancăi Haţiegan: mă întreb - şi cat înjur, poate-poate dau de cineva capabil să formuleze un răspuns câtdecâtuşi: Pe lângă ilizibilitatea pricinuită de capodopera graficianului Casei, rămâne chestiunea corecturii textului: Este acesta un text corectat, mult-stimâtă, ba chiar cam-iubită Anca Haţiegan? Măcar... privit în fuga calului (sic), întru constatarea că are nevoie de a fi prăşit, greblat, măturat - hai să nu pretind: mângâiat? Ce faceţi voi, acolo, la Echinoxul Universităţii din Cluj? -bineînţeles, în-afară-de..;;? Dar 1,2,3/2003 trimis este o insultă aruncată cititorilor care, cu certitudine, aşteptau noul număr! Şi care, în locul unei repetate-reînnoite bucurii culturale, primesc în obraz, peste ochi o balegă “grafică” de neîntâlnit nicăiri pe pământ şi un text ce n-ar fi trebuit tipărit în stadiul în care a şi fost - sau poate tocmai în starëa-brütâ, în necorectarea lui, în şarmul-naturel al lui şade, mă rog frumos, valoarea-i... grafică? Nu există nici o explicaţie, nici o justificaţie pentru făcătorii revistei. Se poate spune despre toţi cei care avea datoria să vegheze la măcar corec-titudinea textelor - că au strălucit prin absenţă, iar când s-au întors (de pe unde fuseseră duşi, întru vacanţe culturalizare...), puţin le-a păsaţ că au găsit ce au găsit: o oroare. Puţin le-a păsat că “artistul grafic” îşi făcuse de cap, considerînd revista, preţ de o vară, jucăria lui - în loc să fie trimis înapoi, la şcoală, să mai înveţe, nu doar să maimuţărească ceea ce e mai urât pe lumea asta urâtă. în fine, să se supună unui cincinal întreg de penitenţă, în care să dialogheze în chilia sa cu gazetş-de-perete concepută de geniul său (creator, mie-mi spui!), iar la vorbitor să-i vină, trimestrial, în ordine: directorul, redactorul-şef, redactorul-şef, adjunct, secretarul de redacţie - să mediteze dimpreună la comunul păcat împotriva culturii scrise şi tipărite. Deocamdată atât, iubită Anca Haţiegan. - Aştept alte prilejuri de dialog Pe curând, Paul Goma 592 Paul Goma Duminică 2 noiembrie 2003 Aniversarea Iui Fjlip. A plecat de ieri la/ cu Marine, felicitările îl vor atinge numai pe cale telefonală. Ei bine, deşi “a trecut o noapte, ba chiar şi o zi” - citat infidel din Baconsky, nu regret tonul scrisorii către Anca Haţiegan. în cazul dé faţă nu poate fi invocată sărăcia-la-români: namavutismul, namştiutismul exagerat evocate-invocate în toate împrejurările nu au ce căuta aţei. Onest ar fi din partea întreagei redacţii, în frunte cu directorul, sfârşind cu secretarul - “graficianul” iese din chestie, el fiind structural inocent - să se adune în jurul unei ceşti 'cu ceai (bine, cine vrea cafea, cafea să-i fie), să răsfoiască numărul ultim din Echinox şi - în sfârşit - să vadă! Iar dacă nu li se Cere prea mult culturalilor clujici, să şi interpreteze normal cele văzute, îh sensul de a accepta că intemetul este un mijloc, nu un scop; “cultura de/prin internet” nu este cultură prin ea însăşi, ci numai ca suport, ca agent al scrisului - fie el materializat pë un ecran de ordinator. Ieri, înainte de a mă pomi să scriu epistola către Anca Haţiegan, fiindcă Filip era încă acasă, i-am arătat exemplarul din Echinox şi l-arii rugat şă spună ce crede el despre “prezentarea produsului”. 1-1 întinsesem închis, vizibilă fiind doar prima pagină, cea de prezentare. însă el şi-a retras şi capul şi mâinile, iar prima întrebare a fost orîfiăta: «Ce-i asta?» Bine, eu sânt o persoană din străvechea generaţie, pe de o parte, a mea “concepţie despre prezentarea grafică” a unei reviste culturale poate fi depăşită, poate fi datată, poate fi considerată tradiţionalistă, chiar reacţionară, de ce nu? Mi s-ar mai reproşa că am rămas cu imaginea publicaţiilor româneşti - deci vechi...- fireşte, un neadevăr, fiindcă chiar de nu aş frecventa presa politică şi culturală şi artistică franceză, tot aş fi agresat prin televiziune de “ultimële cücériri” îh materie... Or Filip, “nu că e fiul meu...”, dar el este, în primul rând francez (de origine română, adevărat), chiar dacă nu are cetăţenia franceză, are educaţie franceză; în al doilea rând, deşi a venit în Franţa la vârsta de doi ani (în exact 20 noiembrie 1977), după o pauză-lingvistică de vreo trei ani, în care el vorbea în casă numai franţuzeşte, noi numai româneşte, rămâne unul dintre puţinii - dacă nu cumva singurul dintre copiii-de-români-în-Franţa care vorbesc-citesc româneşte curent. în fine, în al treilea rând - şi nu cel mai lipsit de importanţă: Filip este de profesie grafician; infografist - a făcut Facultatea de Arte Plastice, a Universităţii Paris VIII, are o licenţă şi o “Maîtrise d’Arts et Technologies de l’Image” - însă înainte şi în timpul şi după studii a lucrat “în domeniu”. Dacă adaug că mediul în care trăieşte este cel Jurnal 2001-2003 593 plastic-informatic (Marine, prietena lui de peste cinci ani, este profesor de arte plastice, ea însăşi pictor şi istoric al artelor plas.tice), am spus, cred, esenţialul despre cunoştinţa-de-cauză în care vorbesc despre Echinox l, 2, 3,/2003. Luni 3 octombrie 2003 Nu am mai notat nimic despre Irak, prea erau multe şi proaste yeştile. După doborîrea unui elicopter de transport (16 morţi, 18 grav-răniţi) şi mai cu seamă după declaraţiile iresponsabile ale lui Rumsfeld, că “aşa e la război: greu - însă noi continuăm...”, a început să se vorbească din ce în ce mai insistent de “irakizare” - contaminare de la “vietnamizarea” de sinistră amintire. Aseară am auzit-o pe Madeleine Albright (?) interogată de un adevărat şi meritat partener de dialog al ei: Karl Zero: turcul şi pistoala! Fără nici o ruşine, cucoana pretindea că Americanii trebuiau să rămână concentraţi pe Afganistan, să nu deschidă frontul în Irak... Dar despre copiii irakieni, supuşi blocusului după războiul din 1991, çei care mureau?, senină, pretinsese că ea nu avea ce să le facă...; dar despre Palestina? - a refuzat să vorbească, oţostroafa, cică să-şi rezolve ei treburile interne... Putoarea! Moartea miilor de copii irakieni -problemă internă? (când era ea la afaceri, sub Clinton); Zidul Ruşinii, alungarea de pe pământurile lor, cu tancurile, cu avioanele, a băştinaşilor, colonizarea sălbatică de tip Sharon, raidurile ucigaşe în lagărele palestinienilor, în care, pentru un “activist” căutat sunt ucişi 20-30 civili şi dinamitate 10-l5,case? - astea sunt “treburi interne”!; pe care ei să şi le rezolve - dar aşa sună discursul Israelului, nu al USA... în fine, ar fi trebuit să,fie,.. Noroc că printre atâţia evrei răi, înrăiţi, imbecili, imbecilizări de eyreitatea neasumată se mai găsesc şi. fiinţe normale - ca Jean Daniel. Excedată de laudele la adresa lui, de citarea cu orice ocazie din textele lui,. Ana mi-a sugerat la un.moment dat, fie să-i scriu, fie să-l vizitez, să-i spun, prin. viu grai ce cred şi eu despre chestiunea Palestinei - «doar vă cunoaşteţi, de pe când vă detestaţi cordial»... I-am răspuns că nu simt deloc - dar deloc - nevoia de a-l vedea, de a-i vorbi, (m-am certat cu el acum douăzeci şi cinci de ani, m-am săturat) mi-e cald să ştiu că există şi evrei rezonabili, neisterici, de bună credinţă (cu atât mai vârtos, cu cât ieri, la o dezbatere televizuală, am picat pe inevitabilul Finkielkraut şi, ca să nu fac şi eu o criză de epilepsisterie, prin contaminare, am trecut repede pe alt canal, fiindcă îi cunpsc până dincolo.de saţ poezeaua). După trei zile de ploaie, vânt, nor, azi: lumină, soare, ai zice că vine primăvara. Da, dai- ea nu vine, Că aşa-i ea:9 ne-vinătoare ,la Paul Goma 594 comandă. Deşi, ca să stau aşa cum stau şi să judec aşişderea, nu mi-aş dori o primăvară; nici o vâră (mi-am adus aminte de cea de... astă-vară); o iarnă ar merge; cu condiţia ca ea să fie plină de zăpezi statice şi de ninsori dinamice (sic) - acolo, la ea, afară; estimp eu să stau în casă la căldură şi să privesc pe geam la statismul-dinamic al iernii. Mi s-au comunicat pe câle orală (mai exact: telefonală) o suma de reproşuri formulate de românii de pretutindeni, intemauţi. Pe lângă acelea de... “antisemitism”, semnate-citeţ-curajos-anonim: “Harry”, “Avy”, “Samy”, “Iony” - ba chiar şi “XYZ”, mi se mai găseau cusururi - acestea dinspre goi-i mei pèntru că.., ‘‘tăcusem”, pentru că “nu scosesem o vorbă despre: nefericirile poporului, în timpul campaniei pentru votarea unei noi constituţii”. : Crunt de adevărat: nu Scosesem o vorbă despre “nefericirile poporului” - nici pe timpul lui Dej, nici pe al lui Ceauşescu, nici pe al lui Iliescu I, nici peal lui Coiistantinescu, nici pe al lui Iliéscu II - exact acela (tot despre popor este Vorba) care votase,' cu drâg, ce i se poruncise să voteze - şi în luna mai 1990 şi în anul 2000 - adevărat, la îndemnul intelectualilor ţării; ' ' A ■ Dar, vorba Anei: De ce aş fi scos o vorbă acum - în 2003 - când niciodată, mă auzi, miţulc, niciodată nu luasem, ca să spun aşa, cuvântul, pentru a vorbi de nefericirile poporului - şi al meu, concedea un vajnic intemaut, sub semnătura: “Jony” - exact ’aşa grafiat, pronunţat, certamente: Neluţii. Da, domnule: de trei decenii stau cu deştu-n cur (şi fac cultur’), spre deosebire de confârtaţii - dar mai ales de corifârţaţele mele Blandiana, Adameşteana, Cassiana şi alte “rezistente” - acelea, da: ele, cu un curaj nebun, cu un admirabil spirit de sacrificiu îşi puseseră pielea pe băţ/în bătaia puştii securităţii de fiecare dată când “poporul nostru” se afla în dificultate. Nu i-am pomenit pe vânjoşii reprezentanţi ai sexului tare: Büzura, Manolescu, E. Simion, M. Martin, Al. George - ce să măi vorbesc de Pippidi, de Pleşu, de Liiceanu, eroi ai postmortemisrnului - şi alţii şi alţii care “după revoluţie” culeseseră exact ce mi semănaseră; şi nu meritaseră. Dar profitaseră din plin - şi de “înainte de rivuluţie” şi de “după...” Ciudată apare această vehemenţă critică la adresa mea (probabil şi la adresa altor bătrâni “disidenţi”) din partea tineretului-din-ziua-de-azi - exact cel care habar nu are de nimic “dinainte de 1989”, Căruia i se fâlfâie de “trecut”, căruia puţin îi pasă dacă X a fost victimă sau călău, dacă făcuse puşcărie sau bagasè pe alţii la puşcărie (ba chiar îi anchetase). Păi, domnule: dacă nu ştii nimic; dacă nu vrei să afli nimic - ca să nu-ţi încarci memoria ta, de “istoric tânăr”; dacă eşti 'susţinător al tezei că trebuie musai să ne reconciliem securişti cu deţinuţi, turnători 595 Jurnal2001-2003 cu turnaţi, bătăuşi cu bătuţi, futători.cu futuţi - pentru ca, nu-i aşa, tot românul să fie bine şi România să prospere - pentru de ce îmi. reproşezi mie că nu am mişcat un deget .când poporul era în pericol mare - pe chestia noii constituţii? . . Să-ţi spun tot eu: Fiindcă tu - şi tot, neamul tău neamprostic - nu ;ai făcut nimic, nicicând peptru ţara, de a cărei soartă ţi şe frânge inima abia acum şi, în sfârşit, constatînd catastrofa, cauţi consolare şi ajutor în. altă parte, la altcineva - care, se zice, îşi mai băgase capul în gardul treburilor de acest gen - numai că şi în asta ai întârziat, iar când ai belit ochii ai văzut că “ţara” se afla în căcaţ până la sprincene. Deci nu?ţi mai rămânea decât să acuzi pe altul că nu făcuse ceea ce trebuia să faci tu, măgarule, dintru începui. . ■ Multe foloase a adus. intcmolul - dacă îl amintesc doar pe cel slujitor mie, nepublicatul pe hârtie. Dau drumul unor texte, pe calea undelor.electromagnetice (?) şi..,, Şi.,,. ce fac eu,: autor-expeditor? Nimic, rolul meu s-a .terminat, eu fiind azyârlitorul de butelii în mare. Este adevărat, când, după o vreme, îmi vin veşti dinspre cunoscuţi ori anonimi că, au “citit” pe internet cutare text - întâi şi-ntâj.mă mir: «Cum, chiar au ajuns la un destinatar - bine: doi?»; apoi mă bucur ca orice autor aflînd că unexemplar din cartea sa a fost răsfoit... Numai că, eu sânt un internaut. atipic. De fapt nici nu sânt : internaut, .fiindcă încredinţez “discursul” meu lui Filip, lui Brega de la Chişinău, lui Culcer, din vecini - ei mi-l ambalează, difuzează, distribuie, amplifică. Din câte am înţeies (“până în cele din urmă”, vorba lui Săraru...) intemauţii dialoghează,, schimbă idei, schimbă cuvinte, scrisori,; corespondează. , ,■ Am văzut ş-i eu câteva .mostre -, trepute pe hârtie, pentru pzul meu personal...Şi nu pm avut în faţa ochilor proba materializată a unei discuţii, a unui schimb ;dş păreri, .de idei - a. unui dialog. Ci a unor monologuri aglutinate, făcute morman, doar .aparent succedate în timp. Se reproduc, pe internet , “discuţiile” pe viu: se „formează o pereche, apoi un grup - în care se vorbeşte;, deşpre ceva. Trece unul pe lângă grup, se opreşte, ascultă,.aşteaptă. puţin, intervine.. Normal ar fi fost (vorbesc de grupurile .reale,; de vorbitori care sonorizezaă cuvintele, undeva, la un colţ de stradă, la o masă de cafenea, pe un coridor) ca noul venit; după ce ascultă despre ce şe vorbeşte şi după ce găseşte că are şi el,... părerea, lui, abia atunci să .intervină. Oricum, .intervenţia lui să fie în legătură cu ceea ce se discuta înainte. „Aşa ar fi-normal. Civilizat, .Binecrescut. Cultural... Insă, după modelul sonorizat, are loc (sic); cel electronizat. Rezultatul - o hărmălaie,.chiar daçl-i lipsită de decibeli, dar sigur: fără sens, ;fără cap şi coadă, te-ai crede în piaţa Bellevilfe, unde fiecare 596 Paul Goma vânzător de leguiUe-fructe îşi laudă marfa (deducţia rnea, constatarea: rdai degrabă îi alungă pe potenţialii cumpărători priit răcnetele lui disperate) Strigînd, zbiérînd -- discursul lui nefiind nici propostă, îndemnînd la participare, nici răspuns la o întrebare. Fiindcă, nu-l aşa?, suntem în democraţie, unde fiecare cetăţean are dreptul inalienabiul la. . . exprimare. Şi, în loc să-şi aducă de acasă un scaun; să urce pe el - ca în I lyde Park - de acolo să-şi recite poezeaua,monologul, opinia sa (personală!, ştiut Fiind că există şi opinii ne-personale, ba curât-impersonale), doritorul nostru de exprimare - personală, cum altfel - se bagă, se vâră, se introduce în vorbă, în suflet - cu problema lui, cudful, eu povestea lui. Pentru căci, dă să ne exprimăm în gramatica lui, s’tem în democraţie, ce ‘zda mă-sii, prin urmare are şi el - ca şi alţii - dreptul de a-şi facă publice opiniile. Fireşte, sunt infinit mai constrângătoare, mai limitatoare a libertăţii (individuale) dezbaterile pe hârtia tipărită. Pentru că în acele cazuri lucrează factorul timp; apoi intervine factorul:. . arbitru; cel care primeşte, selectează, periază, ordonează... mdnologurîle; le montează pentru a da aerul unei dezbateri. Putem deplânge dirijismul, orîèntarismul politic, umoral al selecţionâtorului. Dar rezultatul este mult mai puţin rău decât lălăiala on line. : 1 Ardelenii au o vorbă: «Veriiţ? lâ'noi, să grăim nifiica». Iiitemauţii - nü doar români - Vorghesc mult, ca să comunice ninica. în această privinţă se aseamănă-eu’alţi (său aceiaşi) consumatori ai tehnologiei receîitë: telefonătorii prin aparate portabile. Din mijloace (şi' ce mijloace minunate!)’ sculele-aceStea au devenit scop - pentru necuvântătorii noştri congeneri: Dar şi intemetul şi telefonul portabil: ce libertate! ce posibilitate de comunitare între oameni ! Ce minunat pentrü: tine, solitarul, însinguratul, timidul să iei-legătura cu oricine de pe lumea asta, prin internet! Nimeni nu-ţi cere bilet de intrare, nimeni nü te'întreabă1 «în ce problemă?»-âi venit, iar ţie, odată‘‘intrat”, nimeni nu-ţi dere-să iei cuvântul în această temă, nu în alta, nimeni nu-ţi atrage atenţia că habar ri-ai de tema discutată - dâr ce: discutătorii’ au? - deci intervii. Doar suntem-în democraţie... ! \ Cu telefonul portabil 'mi .mai este vorba despre un “forum”; ceilalţi sunt/este celălalt, Cel de la capătul fară-firului. Şi acestă sculă minunată-este...' minunată: ea nu doar îţi Facilitează, intermediază comunicarea cu celălalt, dar uneori/adeseori telefonul devine u iertaţi di vorbă ră-- femeia gonflabilă. Or numai cu telefonul portabil poţi gonflâ - scuzaţi, pardon - femeia în chestie: fiindcă numai cu portabilul vorbeşti pe stradă - în ăuzul trecătorilor, în al stătătorilor la o coadă de ceva, în al aşteptătorilor într-0 staţie de altceva. Şi nimeni nu pune la îndoială onestitatea ta, nu verifică, autentifică dacă într-adevăr, vorbeşti cu cineva sau ou..: tine însuţi, autogonflatul. Te-ai prefăcut Jurnal 2001-2003 597 că formezi un număr, te prefaci că vorbeşti cu celălalt - nimeni nu te poate controla, fiindcă nu se aude ce spune celălalt al tău. Tragi cu ochiul în jur: necunoscuţii care te aud nu sunt deloc indiferenţi; ba chiar geloşi pe tine, în general (lupta de clasă din negura veacurilor: tu ai ceva ce el nu are - aici: telefon portabil); sunt geloşi pe tine, în special: el nu are o femeie cu care să discute atât de drăgăstos (la telefon), cum discuţi tu... Nu sânt eu acela care: să-i critice pe telefonătorii-portabili (aşa mi-a ieşit din fuga clapelor ordinatorului). Şi eu - ca tot omu’ năcăjât -îmi doresc comunicare cu semenii, mai ales cu semenele; şi eu, în puşcărie, îmi fabricam - nu gonflabila, pe atunci nici nu auzisem de aşa ceva - dar tot un înlocuitor de femeie: de gândit la ea, de vorbit cu ea, de iubit (cu ea/pre ea). Cât despre simulatul comunicării - nu scot o Vorbuliţă; nu numai că am practicat mental acest viciu-solitar, dar chiar pe hârtie, în Gherla. Acolo nu este materializată, audibilă decât vocea mea; cea a interlocutorului - o ea, fireşte - trebuie dedusă. Mi-a venit revista Bucovina Literară (pentru întâia oară o văd), numărul pe septembrie 2003, cu articolul lui Petru Ursache “Oliolio, frate răzleţ”, despre Basarabia şi despre Săptămâna Roşie. Am să le scriu mâine - şi Magdei Ursache, trimiţătoare a câteva cuvinte bune. Un sondaj în Europa - pentru Consiliul european? - în proporţie de 59% - la întrebarea: “Care sunt ţările care prezintă cel mai mare pericol pentru pace?”, Răspunsuri au fost: “1. Israelul; “2. Coreea de Nord; “3. Iranul; . “4. USA”. Prompt Israelul a protestat, acuzînd Europa de... - de ce altceva, dacă nu de antisemitism!? (ah, îl şi aud pe Finkielkraut vociferînd, anatemizînd “Franţa, cea mai antisemită ţară” - deci nu mai e Germania cea-mai?, va fi-încetat şi România de a mai fi cea-mai?, că vorba ceea, tot nu era vorba de Franţa, ci de Europa). Din partea Parlamentului european se exprimă Olivier Duhamel: «“Antisemitism”? - dar cetăţeni ai unor ţări dintre cele mai filosemite, ca Danemarca, au răspuns prin cca 70% de da-uri, desemnînd Israelul ca ţara prezentînd cel mai mare pericol pentru pacea lumii; “antiamericanism”?- dar exact ţările cele mai proamericane: Anglia, Olanda, au dat răspunsuri în jur de 60%... antiamericane.» - 598 Paul Goma De aici, două concluzii (la mintea cocoşului): Ceea ce se numeşte' opinie publică nu coincide cu orientările-măsurile de politică externă guvernamentale. Dar deloc!; Oricât ar vrea isterici ca Finkielkraut să asimileze antisemitismul cu antisionismul, ca să acuze în bloc goimea, nu reuşesc (faţă de goi, fireşte, fiindcă evreii atacatori sunt blindaţi pe la ochi, nu-i triai faci să vadă realitatea în veac). Danezii: intr-adevăr, ei sunt reputaţi filosemiţi, dar, uite: nu sunt deloc de acord cu politica sionistă, deci rasistă, deci segregaţionistă a Israelului. Două nostimade: ; - în protestul său (că ea nu este - deloc, deloc - o ţară care ameninţă pacea lumii), Israelul, ca un şcoler puturos, pârăşte în modul următor: «De ce, în sondaj - şi în clasament - nu a fost luată în seamă Palestina? Ea este cea mai periculoasă ţară pentru pacea lumii!» - asta fiind întâia oară când Palestina este recunoscută ca “ţară” de către evrei (ce va fi păţit după aceea rostitorul din partea Biroului Politic al Comitetului Central Israelian!)... - coincidenţă sau ba: imediat după anunţarea rezultatelor sondajului cu pricina - şi după protestul hotărît israélien (de astă dată nu prin inevitabilul Pozner), Sharon anunţă că el este dispus să dialogheze cu noul prim-ministru palestinian... Măi, drăcie! Să fie pusă această “hotărîre” pe seama Ţării Sfinte unde zilnic se petrece câte o mare-minune? Marţi 4 noiembrie 2003 Continuă scandalul înjurai desemnării Israelului ca ţara cea mai ameninţătoare a păcii lumii: - Unsurosul-uleiosul-măslinosul Berlusconi - el fiind preşedinte al... Europei până la 31 decembrie 2003 - face scandal, protestează energic, se zbate, dă din picioare şi din proteza danturală, pretinde că sondajul este nereprezentativ, deci fals - pentru a trage această strălucită concluzie (a analizei), cum i-ar zice gazetarii italo-francezi: această berlusconadă: «Nu este oportun de a desemna printre ţările care ameninţă pacea lumii Israelul şi USA - înseamnă a arunca discreditul asupra lor...». Cum să fie oportun? Nu este - deloc - oportun! în limba noastră cea dulce - ca un fagure de miere - se mai spune: «Nu-i momentul»... Eh, “momentul” - cel care niciodată nu este el - când nu-ţi convine ţie... Dar exact aşa gândea, vorbea - sincer - şi Monica Lovinescu atunci când eu cârteam împotriva protecţiei exagerate, nemeritate, Jurnal 2001-2003 599 nedrepte de care se bucurau din partea sa Blandiana, Manolescu, Paler cu Dimisianca lui (şi înainte dar şi “după revoluţie” hoitari ca Liiceanu, Adameştenca, Hăulica): «Nu-i momentul»... Contaminat de gândirea-far a Doamnei Monica, s-a exprimatără identic-aşişderi şi Gânditpreşcul D.C. Mihăilescu(l); eu îl încondeiasem în “Unde am greşit?” (fiindcă à propos de cartea lui M. Niţesou,qpinâ că...“pică prost [comentarea ei] chiar acum, când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”- să recunoască: un oportunism de cea mai joasă calitate), el m-a pus bine în “cronica” sa din 22, februarie 1997, la Jurnal I-II-III. Cine îşi imaginează că D.C.M. m-a atacat cu atâta violenţă în minciună doar pentru a o apăra pe Monica Lovinescu, biată victimă inocentă a mea - se înşeală: Cavalerul fără Prihană fusese ulcerat de ceea ce scrisesem despre el însuşi - în Jurnal de Noapte Lungă, la pagina ,324. Aceeaşi - dar aceeaşi motivaţie i-a mânat în război contra mea (sub pretextul apărării Monicăi Lovinescu) - pe Pruteanu, pe Dimisianu, pe Alex. Ştefanescu, pe Ioana Pârvulescu, pe Buduca, pe BiancaMarcu-Dumitraşcu-Balotă, pe Bianca Marcovici... Cât despre Gabriela Adameşteanu şi Gabriel Liiceanu, ei rămăseseră aţâţ,de... tăcuţi, nu participaseră fa campania deschisă împotriva mea, dint simplul motiv că ei îşi făcuseră treaba, vorba lui Ostap Bender - în taină: ei fuseseră cei care îi telefonaseră la Paris Monicăi Lovinescu, aducîndu-i la cunoştinţă că Goma - prin. Jurnalul Iui - o atacase în mod mârşav (termenul aparţine Iui Liiceanu) şi că ea, Monica/ trebuie musai să-i dea replica - dar una după care să nu se mai ridice... - iar addenda cu propunerea aparţine Adameşteanef. Cum Monica Lovinescu va fi zis că mai întâi trebuie să citească ce scrisesem eu, amândoi au convins-o că au citit ei, să aibă încredere în citania lor, acum e urgent ca replica să fie fulgerătoare: o închizătoare de gură fără apel, în legătură cu “ingratitudinea” lui Goma - uite, ei retelefonează peste cinci minute, să le-o dicteze prin telefon, ca să intre în numărul acesta al 22-lui, pe prima pagină! Ceea ce Monica Lovinescu a şi făcut. “Momentul” - pentru a rosti ceva-de-râu de Israel şi de USA? El (de moment vorbesc, în continuare) nu este niciodată. Pentru căci! Căci-pentru: antisemitismul şi antiamericanismul sunt cele două mari plăgi ale Egiptului mondial - două, care a(u) devenit... una. Cine nu crede că aşa stau lucrurile să-i întrebe pe Shafir, A. Comea, Volovici, Oişteanu, D. Pavel, M,D. Gheorghiu, G. Andreescu R. Ioanid şi următorii, printre care Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu de la revista buzuristo-securistă de la Chişinău Contrafort, viteji apărători - printre basarabeni! - a onoarei virginale a evreilpr bolşevici, martirizatorii noştri, din iunie 1940 până în clipa de faţă. 600 Paul Goma Miercuri 5 noiembrie 2003 I-am răspuns lui Gabriel Stănescu la propunerea de a edita Jurnalele VII-XI. Am trimis scrisoarea. S-a trezit - în sfârşit! - stânga israelieană! însuşi Shimon Perez a recunoscut: foarte târziu - dar nu prea târziu. . . Rămâne de văzut ce va face (stânga), nu ce va zice, că de zis. ;. : Scandalul cu Israelul se întinde în alte direcţii: un general german a fost pensionat forţat pentru că a avut nebunia -“deranjamentul”, expresia aparţine ministrului apărării - de a-1 felicita pe cutare, “unul şi mai deranjat”, citat tot din ministrul nederanjat -care declarase că şi evreii alcătuiesc un popor de vinovaţi (ceea ce nu este adevărat, zic eu, aflat în treabă, fiindcă nu accept că ar exista “popor de vinovaţi”, după cum nu accept ca există “popor’ ales”) * pentru că foarte mulţi dintre ei au participat la Revoluţia din Octombrie, “în calitate de komisari”. Asta este... insuficîent-adevărat, bag de seamă euf aflatul în treabă, spre disperarea lui Shafir: nu numai că au participat Ia Catastrofa din Octombrie 1917, ci au pregătit-o (dacă ei înşişi se laudă că au inventat, întâi marxismul, apoi “Marea Revoluţie din Octombrie”...) şi aU participat la ea, nu doar “în calitate de komisari” (adică executanţi), cuib 'zice “antisemitul” neamţ, ci ca “factori de decizie, încă din neagra ilegalitate”. Şi chiar dacă Stalin a căsăpit o bună parte şi dintre ei, în Marile Epurări, foarte mulţi evrei au rămas să-l slujească - şi pe el (precum Kaganovici), şi pe “antistaliniştii” care au unnat. Procentual, dintre etniile din Lagărul Comunist evreii fiind copleşitor de numeroşi. Germanii - ei, da: sunt, de peste jumătate de secol, “poporul vinovat-care-plăteşte-şi-va-mai-plăţi”. Fără termen. Dealtfel singurul. Alţi Mari Vinovaţi - doar în pragul secolului al XX-lea: Austro-Ungurii, Turcii, Ruşii - nu; aceştia au plătit doar prin amputări teritoriale crimele lor, întinse pe secole şi secole. Gât despre americani... “Cine să-i judece pre ei, într-un Nümberg II fascist?” - m-am (auto)citat din Săptămâna Roşie. Intervenţia generalului cu pricina mi se arată cu cea/cele ale lui Liiceanu, Manolescu, Tudoran de acum câţiva ani: acest contemporan Moş Teacă neamţ a ieşit în faţă şi a... raportat - fără a cunoaşte bine-bine, temeinic subiectul discursului. Nu mă pot lăuda că aş fi insul care vorbeşte în perfectă cunoştinţă de cauză despre evrei. însă eu mi-am asumat riscul de a deschide gură despre ceva-despre-care-se-tace (ca în catolicismul Inchiziţiei, ca: în comunismul Marii Terori), ştiind: orice, oricât de adevărat ar fi ce voi spune/scrie, oricât de verificabile mi-ar fi informaţiile pe care mă Jurnal 2001-2003 601 reazem, nu am nici o şansă de a “câştiga” în faţa evreului rezumator, simplificator, falsificator-de-citate, acuzator, terorist care, fără scrupule, mă va întrerupe, va vorbi despre altceva şi va încerca să-mi închidă gura cu: «Eşti antisemit!», exact după tiparul metodei securiste de pretutindeni (oare de ce?, mă întreb eu, retoric, însă nefiind eu chiar atât de “antisemit” cum pretind şi ne-semiţi ca Totok, D. Pavel, G. Andreescu, Laszlo A., nu-mi duc gândul până la capăt - de frică...), care încerca să mă anihileze, nege prin: «Eşti duşman!». Cu atât mai destinat “înfrângerii-prin-închiderea-gurii”, cu cât vor fi destui dintre cei care gândesc ca mine - dar nu vorbesc despre “asta”, nici să-i tai!, după principiul exprimat de altfel simpaticul Alexandru George: «Ce, eram prost să scriu împotriva lui Ceauşescu?» (iată de ce n-are ursul coadă, iată pentru de ce eram eu “prostul-inocent”, după cum mă numise: fiindcă... scrisesem - îţi dai seama ce curaj pe capul meu? - împotriva Ceauşescului!); cu cât vor fi destui dintre cei care gândesc şi ei ca mine (eu pretind: “normal”), dar iau cuvântul şi mă combat, mă înfierează,, mă pun la zidul “antisemitismului” - exact aşa cum mă puseseră la zidul anticomunismului, apoi la cel al antiromânismului; iar eu nu mă voi mira când voi constata, nu doar că metodele şi vocabularul acuzaţiei este identic, dar că persoanele care trec din om în om, dînd indicaţii preţioase (şoptite - şi încărcate de ameninţări în caz că cei lămuriţi nu vor da-dovadă...) sunt aceleaşi. Am spus “evreul”, Ia singular? Trebuia să-1 folosesc la plural, fiindcă nu cred că există comunitate mai fulgerător-total-mobilizabilă la un semnal, întru apărarea unui punct de vedere oricât de absurd, oricât de neadevărat, oricât de imoral ar fi acela. Exemplul cel mai orbitor al unui asemenea punct; de vedere: sionismul, în privinţa mijloacelor şi a “justificării” revenirii evreilor în patria şi a lor. Anexă Ia însemnarea de mai sus: în numărul 30 sept.-6 octombrie 2003 al revistei 22 i se ia un interviu lui Edgar Reichman. Deşi mijloacele sale intelectuale sunt mai mult decât modeste decât pretind Ţepeneag, Breban, Adameşteanu, Marta Petreu, interesaţi pretinzînd contrariul, şi Ed. Reichman are un' talent remarcabil de a-1 îmbobina pe interlocutorul inocent, cel care nu ştie -sau nu îndrăzneşte să pună contra-întrebâri, să corijeze afirmaţiile greşite - în care caz devine complice (aici, semnînd Răzvan Brăileanu, nume sunînd fals, făcut), şi, prin el, pe cititor. Cel care, ori ştie adevarul-adevărat despre “problemă” - dar tace chitic, de ce să-şi aprindă paie-n cap?, fiind el fiul lui tată-său. nepotul bunicului său, urmaşul strămoşilor înţelepţi, care plecau capul ca să nu li-1 taie sabia 602 Paul Goma - ori habar nu are de nimic din “obsedantul deceniu” - în fapt: terifianta jumătate de veac de comunism - şi nu are nici cea mai mică dorinţă de a afla. “Problema” fiind deocamdată asta: Ed. Reichman, ca evreu, în comunism, a dus-o binişor, să nu-l supere pe Dumnezeu - chiar dacă nu dă informaţii despre membrii familiei sale, ca să ştim ce meserie, ce funcţii au avut (aici, în revista 22, însă în Enciclopedia exilului românesc de Florin Manolescu: da, şi voi confrunta alegaţiile sale din 22 - cu informaţiile din E.E.R, aşezate între bare: /-/(precum şi cu opiniile mele - între croşete: înţelegem că, după ce au pus un hotărîtor umăr la bolşevizarea-rusificarea României, părinţii s-au stabilit în Franţa, în iunie 1950. El, în vârstă de 21 ani (e născut în 1929), a rămas în România, nu pentru că nu ar fi putut pleca şi el, ci pentru că - citez: ...“Până la 20-21 ani eram fascinat de aceste aventuri [ale comuniştilor ilegalişti, trimişi în Occident pentru a culege informaţii şi a fi agenţi de influenţă - n.m.], mai ales că şi eu pe vremea aceea aveam angajamente la extrema stângă [care “extremă stângă” în RPR, în anii aceia?], fiind un fost membru al UTC (Uniunea Tineretului Comunist) - [inexact, deşi era aceeaşi marfa, purta altă etichetă: UTM, Uniunea Tineretului Muncitor - n.m.] şi al UTP (Uniunea Tineretului Comunist) [??]. Fariatizat de propaganda mincinoasă a acestor organizaţii”, continuă Ed. Reichman, “în momentul în care părinţii mei au plecat în Franţa - când încă se mai putea încă pleca -, eu aveam vârsta de 20 ani şi am hotărît să rămân în România, ca să construiesc un ‘viitor măreţ’. Bineînţeles că imediat am văzut care este adevărata faţă a acestei minciuni, mai ales.după moartea lui Stalin, după teroare definitivă a ‘obsedantului deceniu’ [sic], lucrurile au început să-mi devină clare în minte, precum şi în mintea lui Saşa [Muşat, personaj la care am să revin - n.m. P.G.], care şi-a dat seama ce tâmpenie a făcut întorcîn- duse în România”. (...) “Începînd din 1957, luna septembrie /după E.E.R: în octombrie, amănunt cronologic avînd mare importanţă atunci/, când am ajuns la Paris...” - sare Ed, Reichman peste ani - şi peste probleme - nu-i nimic, mă întorc eu la datele bibliografice furnizate de el însuşi, figurînd în fruntea interviului - citez: “Născut la 4 august 1929, în Galaţi, judeţului Covurlui, Edgar Reichman se refugiază cu familia la Bucureşti, în iulie 1940, în urma invadării Basarabiei de către URSS” [ce legătură poate fi între un locuitor al Galaţiului - evreu, deci doritor să treacă în Basarabia - şi “invadarea Basarabiei de către URSS”? Galaţiul nu este în Basarabia, pentru ca familia Reichman să se... “refugieze” la Bucureşti; doar dacă membrii familiei sale vor fi luat parte la tulburările sângeroase din acel oraş, din Săptămâna Roşie, 28 iunie-4 iulie 1944, pe de o parte Jurnal 2001-2003 603 atacîndu-i pe adevăraţii , refugiaţi ce reuşiseră să ; treacă Prutul din Basarabia, cedată; pe de alta atacîndu-i pe grănicerii care nu îngădu-iseră,trecerea în forţă - şi în coloană! - pe la Reni, a sutelor (miilor) de evrei çare ţineau morţiş să meargă în Basarabia Qpupată de sovietici, să construiască ei, acolo, cea mai liberă dintre societăţi - cu drapele roşii, cu pancarte ponegrind România şi Armata Română, pe de alta slăvindu-1 pe Stalin şi Armata lui Roşie. Acesta era “refugiul din Galaţi în Bucureşti”... /Varianta din E.E.R. vezi-o maf departe/. Fiindcă tot ne-am oprit la Galaţi: Nu ştiu ce vârstă va fi avut atunci, în timpul “evenimentelor” de la Galaţi Gh. Ursu, cel ucis în anchetă la Rahova, în anii ‘80, însă, după mai multe informaţii, “imediat după 23 august” el, june comunist, ar fi fost un feroce activist la Qalaţi -.chiar bătăuş, din categoria ştrămoşilpr minerilor lui Iliescu din 1990. Dacă este adevărat, am dreptul să mă întreb dacă nu participase şi el la “evenimentele din iunie 1940”, cunoscut fiind faptul că în tulburările de atunci au fost amestecaţi adolescenţi, chiar copii - am vorbit de Gh. Ursu, Mâi adaug: profitorul fără ruşine fiu al nenorocitului tată a acordat premiul “Fundaţiei Gh. Ursu” Ipi... Andrei Comea! Aşa, umblă vorba. Iar dacă nu e doar o vorbă-umblată, ma întreb cu naivitatea-mi de căpătâi: Pentru care mari- merite? Au oare a fost şi A. Comea ucis în bătaie la Securitatea din Calea Rahovei? .Bine, nu. Atunci? A scris şi el un jumal-intim din care securiştii nuînţeleseseră nimic, de aceea îl bătuseră pe diarist: să spună el, să dea el “codul” - care nu exista?. Nu. Să fi trecut şi A-Comea măcar o jumătate fie ceas prin labele securiştilor (“antisemiţi, antisionişti”) - şi nu ai “agenţilor de poliţie”, cum îi alinta chiar el cu limba lui, la o emisiune a lui I.Sava, în care venise vorba şi de Jurnalul meu? v /în E.E.R. - alimentată cu informaţii de însuşi Ed. Reichman - stă scris,-.după “născut la Galaţi în 1929”: “Tatăl: Aron Hermanoff, fiu al urţui viticultor evreu din Cadrilater. Mama: Clara, născută Weinrauch. în 1941 se mută cu familia.în-Bucureşti”/. Deci, ţiu, a fost “refugiu, în iulie 1940,, în . urma invadării Basarabiei” - ci,“mutare, în 1941” (sublinierile mele şi trimtere la-anecdotele cu Radio Erevan). Care va fi interesul lui Ed, Reichman de a minţi astfel? Sau nici nu-şi dă seama că, minte? Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă cu nici atunci când încearcă să spună adevărul nu îl spune - fiindcă nu-şi dă seama ce.este acela adevăr. Mai departe: [Ed. R.] “Se înscrie la Facultatea de Psihologie şi Pedagogie a. Universităţii din capitală [să fie yorba de “Sorbonica” la care mi-am încercat şi eu norocul, în 1964, însă nu mi s-au acceptat, în vederea înscrierii, actele...?], dar este, exmatriculat th 1952, pentru ‘origine socială nesănătoasă’” (subi. în text), [care “origine socială 6Ù4 _________________________ ' Paul Goma nesănătoasă” la "o familie de evrei, în România acelor ani? - care nici măcar nu erau consideraţi sionişti? Deci: în 1952 este exmatriculat şi nici măcar atunci nu realizează!“minciuna” regimului - noi îi spunem: caracterul criminal - dşteaptâ să moară Stalin, în 1953, pentru ca să-şi dea seamă de “eroare”...]. “în 1955 absolvă Institutul Pedagogic Superior, secţia Istorie şi Română, iar în 1957 [septembrie, după cum indică însuşi, îri text] reuşeşte să li se alăture părinţilor săi, stabiliţi la Paris, încă din iunie 1950.” ^ Mai departe nota biografică nu prezintă interes, dă informaţii despre perioada franceză în care nu răzbate nici un cuvânt despre zbaterile sale (vizibile), de evreu comunist, pentru a promova'literatura unui jandarm, notoriu ăecurist ca EugéfrBarbu - de a-i găsi un éditer francez, fiindcă dé “cronicile” ditirambice se ocupa el însuşi. Joi 6 noiembrie 2003 Déprimât; descurajat. Şi obosit. : ; NÎmic'riu se leagă., ’ 1 ’L.N.O. dé azi plin de texte'foarte bune, însă prea obosit ca să le copiez. Poate că mâine ‘Continuu cu Ed. Rciehman din 22 - care urmează astfel:1 “Începîrid din 1957, luna septembrie, când arh ajuns la Paris, am început să scriu zeci şi zeci de pagini'despre experienţa mea concentraţionară (subi, mea) şi despre decepţia pe care am suferit-o din cauza devierii monstruoase'(re-subl. mea) a frumoaselor idealuri de stângă.” [care va fi'fost “experienţa concentraţionară” a Iui şi-a familiei Iui?, care “decepţie”?, care “deviere”?- ale lui Ed. Reichman, tânăr comunist şi informator voluntar al Securităţii?] (...) “Aşa-zisul comunism din România care era un fel de nazism roşu [aşa!], însă cu pretenţii internaţionaliste, a căpătat” imediat o culoare verde, naţionalistă de extremă dreaptă, când s-au împăcat -noii stăpâni, naţional- comuniştii din'România, cu legionarii” [cât de “imediat”, raportat la care dată1 căpătase “nazismul roşu” “culoare verde”? El ă “plecabidin România în modul cel mai legal posibil, datorită unui paşaport cumpărat (.:.) cu vreo 10.000 dolari-(...), în 1957”, deci în plină represiune bolşevică a post-revoluţîei maghiare, de unde scoate “culoarea verde”? - a, da: din burtă], “Această alunecare treptată Către un naţionalism feroce nu are nimic de a face cu patriotismul dumitale, ca român neaoş, cu patriotismul meu ca român francez de origine evreiască”, încearcă - şi reuşeşte! - Ed. Reichman să-l implice' pe interlocutor - ziaristul de la Brăila. -• încă un citat: •- l! Jurnal 2001-2003 605 “Cum am schimbat ţara, mi-am dat seama că adevărata patrie a scriitorului este limba în care scrie [singurul adevăr - dealtfel evident -pe care îl rosteşte Ed. Reichman] şi ca să-mi arăt recunoştinţa faţă de Franţa, această patrie care m-a primit, care mi-a dat o carte de identitate (sic) care mi-a permis să-mi câştig viaţa, am scris în franceză. In România era imposibil [aşa!]. Eram fiu de emigrant, aveam origine socială nesănătoasă, fusesem dat afară din facultate tocmai pentru că părinţii mei plecaseră, fără să se ţină seama că eu rămăsesem tocmai ca să-mi afirm solidaritatea faţă de regim”? Dacă am lua în serios toate minciunelele, minciunile, minciunoaiele lui Ed. Reichman - cum le-au luat cei de la 22 în frunte cu Adameşteanu - ar trebui să acceptăm autoportretul: membru al unei familii şi comunităţi persecutată de regimul Antonescu, dar persecutată cumplit! şi de regimul nazismului-roşu (citeşte: al lui Stalin...); fiindcă, nu-i aşa, în România, bietul Ed. Reichman, făcea partea dintr-o categorie marginalizaţă, oropsită (ca fiind de origine evreiască şi cu vechi convingeri comuniste! - exact aceleaşi persecuţii ca cele suferite de la... comunişti de Nina Cassian) între 1944 şi 1957 de regimul bolşevic rusesc, ba chiar, după cum trafichează adevărul istoric în nota biografică, suferise din pricina “invadării Basarabiei de către URSS”, “în iulie 1940 şi “se refugiase [de la Galaţi] la Bucureşti”. Asta în ciuda faptului că familia sa şi el erau “de extremă stângă” [va fi vrînd să spună: trotskişti?, deci “duşmani ai regimului stalinist”?- ar fi în stare!] deci: persecutaţi. Iar persecutatul (de către regimul comunist!) Reichman milita cu zel pentru acelaşi regim - ca student, ba chiar ca “persoană de sprijin”, cum se spune acum eufemizator provocatorilor-denunţătorilor: în timpul Revoluţiei Maghiare, în luna noiembrie 1956, Ed. Reichman bântuia coridoarele Universităţii bucureştene, trăgea cu urechea la ce vorbeau studenţii şi nota de zor - dar, vai... nu poseda “carte de identitate”, pe româneşte: buletin de identitate! Bietul de el, cetăţean-de-sprijin, însă fără identitate civilă! înainte de a centraliza obiecţiile mele - care nu sunt deloc noi, le-am pus pe hârtie începînd din 1987, când "cronicarul de la Le Monde” mă acuzase de... antisemitism, pentru că scriam în Din Calidor că pe tatăl meu îl arestase un NKVD-ist evreu - să,mă întorc la... motivul-pretextul interviului. “Domnule Reichman, vă aflaţi în România pentru a participa la un film documentar (subi mea). Despre ce este vorba?”, întreabă jurnalistul brăiliot de la 22. “în 1959, un grup de intelectuali evrei, dintre care unii au deţinut funcţii importante în aparatul de represiune comunist [nu-i spune pe nume aparatului: Securitate - ca şi Andrei C'omea care. îi numea pe securişti: “agenţi de poliţie”] au decis să comită o spargere la o bancă, 606 Paul Goma ca să obţină o mare sumă de bani (...) După o anchetă îndelungată care a durat vreun an de zile aceşti atacatori au fost descoperiţi, cu toată apartenenţa lor la Ministerul de Interne [alt eufemism, pentru: Securitate]. Au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi la moarte şi împuşcaţi toţi, în afară de nevasta unui dintre ei care a fost condamnată la închisoare pe viaţă şi recuperată după câţiva ani graţie Ambasadei Israelului, care a reuşit s-o repatrieze” [sic], /E.E.R. aduce o completare de mare importanţă: “Membrii grupului, condus de fostul colonel de securitate loanid (re-subl. mea) au fost prinşi..(pag. 591)/ Cum să merg mai departe pe firul informaţiei din E.E.R.? S-a vorbit, s-a scris, nu doar în presa din exil că numitul Radu loanid, cel care, împreună cu rabinul Rosen şi cu Wiesel au hotărît: numărul evreilor victime ale românilor, în timpul ultimului război au fost de 400.000 - ar fi din familia gangsterului securist loanid, cel cu hold- lipul roşu din 1959. Dealtfel R. loanid, co-inventatoruî “holocaustului românesc” este répertoriât în Enciclopedia Exilului... de Florin Manolescu ca “născut în 1953” “stabilit în SUA în 1988”, “din 1990 director de departament la United States Holocaust Memorial Muséum”. Să fie el fiul “colonelului de securitate loanid, conducătorul grupului” de gangsteri? Dacă da, atunci cum este el (R. loanid) considerat: “fiu de martir comunist - victimă a anticomuniştilor”?; “fiu de martir anticomunist - victimă a fioroşilor comunişti”? La urma urmei nu ar avea importanţă legăturile de sânge între gangsterii aceia şi gangsterul acesta: aceia a furat bani - cestălalt vrea să fure memoria comunităţii noastre, impunîndu-i o falsă memorie: una mincinoasă. “‘Creierul’ acţiunii” continuă Ed. Reichman “era un vechi membru de partid din ilegalitate care fusese infiltrat în Franţa la sfârşitul anilor ‘40 până, în 1953, cu scopul de a lua informaţii despre emigraţia de stânga din România, adică de a infiltra mediile social-democratice ale emigraţiei româneşti din Franţa. Numele lui era Saşa Muşat. Numele adevărat era Abrasha [diminutiv rusesc a lui Abram, n.m.] Glonzstein [?], iar numele conspirativ în Franţa, Serge. Venit înapoi din Franţa [în România] el a descoperit foarte repede derivele partidului comunist şi cum aşa-zisa tentativă de a instaura o democraţie populară s-a soldat cu un regim care nu era nici democrat, nici popular şi care începuse să dea semne de antisemitism inspirat de politica lui Stalin”. “Această afacere”, continuă Ed. Reichman, “a prilejuit realizarea unui film propagandistic pe linie de partid în care se spunea: ‘Jos sioniştii!’, ‘bandiţii evrei au furat munca poporului român!’ şi că moartea era o pedeapsă prea blândă pentru ei, pentru că aşa erau vremurile atunci. Adevărul însă, nu numai după mine, este că ei aveau 607 Jurnal 2001-2003 nevoie de această sumă de: bani sauipentru a corupe,nişte funcţionari de la Interne ca să dea mai multe paşapoarte evreilor care doreau să plece, sau pentru a înlesni propria lor fugă peste graniţă şi să ajungă în Israel [ei, dacă “aveau rteVoie”, să fure, că tot erau ei securişti!]. “Această afacere mi-a inspirat un roman, Le Dénonciateur, apărut în 1,962 la Paris, care-a avut foarte mult succes şi care a fost tradus în româneşte la editura Hasefer. . “Cartea-mea cu interpretarea evenimentului- se datorează faptului că eram un foarte bun prieten al acestui Saşa Muşat. Prietenia mea cu acest agent de influenţă care era Saşa [el să, fi fost “modelul” lui Ed, Reichman?, ar fi vrut el să-devină “agent de influenţă”?, a rămas un informator ordinar] a determinat canalele de, televiziune Arte, BBC şi casa de producţie Les-Films d’ici şi; o altă casă de film românească intitulată.Libra Film să facă un contrafilm faţă de cel de propagandă antisemită făcut de Securitatea lui Gheorghiu-Dej; însă nu un film de ficţiune, ci o anchetă în jurul romanului meu, adică vor fi luate declaraţii ele la oamenii care au participat la evenimente, nu deda ‘briganzi’ - căci ei au fost cu toţii împuşcaţi, ci de la fiul unui dintre ei, de la mine, de la judecătorul care i-a condamnat la moarte, procurorul care i-a acuzat, anchetatorul de la Securitate şi deasemenea, de la o prietenă foarte intimă a lui Saşa, Magda Stroe”. Am citat atât de copios din Ed; Reichman, încercînd - pentru a câta oară! !■ să-l denunţ (ei, da, nu doar pentru că romanul său după care se va realiza un “contrafilm” în România se intitulează Denunţătorul, ci pentru că eu însumi m-am specializat de, să tot fie 40 de ani, în “arta turnării turnătorilor”), pe un prostalău, pe un “cronicar” care nu citeşte cărţile despre care scrie - în România fiind, un profitor-etnic şi, mai grav, un turnător-din-convingere (doar spune singur că era comunist), mai ales,în timpul revoluţiei Maghiare, un bolşevic trotskist, şi care, la Paris, a jucat cum îi dicta Securitatea de la Bucureşti (mai ales în promovarea jandarmului-securist Eugen Barbu), fără pic de ruşine, acum pozează în democrat - însă unul.,. sionist. Mă mânie şi mă doare că o secătură ca acest Ed. Reichman, tovarăş din România cu Ion lliescu - doarîmpreună ap vânat studenţi care se manifestaseră favorabili Revoluţiei din Ungaria, facînd liste şi dîndu-le. Securităţii, apoi ap organizat monstruoasele şedinţe de demascare şi de exmatriculare a lor, acum pozează, bonom, ca prieten al românilor, când el, pe timpul lui Ceauşescu, a fost agent de influenţă în Franţa (ca idolul său, dar de calitate mediocră Abrasha Glontzstein, - se pare că mai purtă un nume:' Glassman, alias Muşat), iar după 1989. a fost şi rămâne prieten-şi-consilier al Iliescului cu acelaşi nume. Recunosc, îmi pun cenuşă în cap: tot ce am zis (ba chiar şi ce voi mai zice!) despre Ed. Reichman se explică numai şi nurpai prin gelozie 608 Paul Goma profesională: el - Reichman - este cultivat la Bucureşti, îl perie Breban, -îi face vânt (cu evantaiiul) Marta Petreu, îi gâdilă Adameş-teana, îl ascultă Uricaru cu sfinţenie, chiar atunci când necuvântătorul tace ' (fiindcă doarme pe .sine), îl laudă cu gura până la urechi Ţepeneag, îl iubeşte Iliescu-şi-poporul... • > Pe când eu,:. Pe,când pe mine nimeni.nu mă flatează:,.. Totul se explică - prin psihanaliză, a spus-o, demult, Freud. sDespre “Saşa .Muşat” am auzit pentru prima oară de la Virgil Ierunca. Am înţeles că se cunoscuseră la Bucureşti, ca... ar fi împărtăşit aceleaşi idei, deşinu prea-prea... Că îl întâlnise la'Paris după ce ei, Ierunca ceruse azil politic în Franţa. Pentru a doua oară am auzit - mai corect:, citit - numele “Muşat” alături de ■ prenuriîele “Carmen” în caseta direcţiei săptămânalului Observatorul Cultural. Nu ştiu dacă: este un adevărat nume sau pseudonim (ca “Saşa Muşat”), ştiu că “muşată” (la feminin) i se spune, în ar(o)mâneşte fetei-frumoase. Şi, să nu uit! Mi-am mai adus aminte de un tovarăş Muşat care acum patruzeci de ani trudea pe ogorul fără haturi al interzicerii presei (şi a tipăriturilor): Mă întreb dacă acest din urmă tovaxăş-drag, “Muşat” (dar dacă şi lui îi era pseudonim literar, ca lui Abraşa, revoluţionarubdezamăgit?), o fi neam cu Observa-toral,.., constatînd că persoana semnînd -‘Carmen Muşat” exercită -deocamdată la.:..,;Culturali--'oami aceeaşi influenţă benefică precum omologul său de la C.C. al PCR. - şi este sigur: aceeaşi - dacă Saşa Muşat ar fi lucrat şi el lâ “Direcţia Presei’’. Că dosar-bun avea. Vineri 7 noiembrie 2003 Sa fie la ei- la Moscova, la Tel-Aviv - Şaptenoiembrie(le)! Uleiosul Berlusconi, primindu-1 pe Puţin-la Roma, i-a pus la punct pe jurnaliştii care îl încolţiseră, pe KGBdstul ţar cu întrebări jenante (!) despre Cecenia’- exact în stilul lui lui V.C. Tudor, exprimîndu-se în Săptămâna lui E. Barbu de prin 1988, în legătură cu “minciunile” noastre, ale trădătorilor de patrie, care pretindeam că Ceauşescu distruge ţara şi prin, buldozerizare. Am să aflu exact formularea berluscoană, dar în esenţă cam asta este: . la să ne lase-n pace jurnaliştii colportori de legende calomnioase, pretinzînd că s-ar întâmpla ceva în Cecenia!. Asta a fost spusă la masa conferinţei de presă, unde Putinoarea se afla în centru, la dreapta sa: Nuştiucine, iar în stânga Putinei cu Ochi de crocodil de Neva, sovietic: Uleiatul; Rânjilă; Berluscă. Jar Berluscoiul cu acelaşi (re)nume, înainte de a rosti ce am rezumat mai sus, l-a apucat pe Puţin de braţul stâng şi, aşa, ţinîndu-1, şi-a zis porcăria; berlusconăria. Mult după ce terminase el de rânjit i-a dat 609 Jurnal 2001-2003 drum de mână - şi din semnul-prieteniei-până-la-moarte, Javrosconi. Necazu.1 este că azi cel-mai-bun-prieten al Berlusconatului, bietul Volodea, calomniatul de legende răutăcioase, puţin (l-am scris din greşeală cu minusculă, îl las aşa, ca pedeapsă!) vine în Franţa. După câte îl cunosc pe Chirac, chiar dacă nu va sări şi el la bătaie pentru a-1 apăra pe cel-mai-bun-prieten al său (şi ăsta!), sigur, va tăcea asurzitor la întrebările despre Cecenia. Dealtfel, Franţa este, în continuare, curvă: nu acceptă .cererile de azil politic ale cecenilor supravieţuitori - există doar vreo cinci, însă obţinute numai cu mari pile politice, A propos de... Puţin: ieri am primit prin poştă, din partea “ambasadorului Rusiei în Franţa, Alexandru Âvdeev”, o invitaţie cu ocazia apariţiei cărţii “Le Monde après le 11 septembrie et la guerre en Irak”, autor: primul ministru Evgheni Primakov - la... Presses de la Renaissance... Bănuiesc un banc-prost, dar nu îl pot arăta cu degetul pe prostul-bancurist Tot deprimat. Tot mai obosit. Mâine mergem la nenea doftoru’ -de la el aşteptăm minuni. Să ne doftoricească el, prin cuvinte. Eh, cuvintele, la inima omului... Sâmbătă 8 noiembrie 2003 Azi dimineaţă am fost la doctor. M-am plâns, curajos, până-n pânzele albe şi cu perseverenţă voinicească, de boli, de dureri, de hibe. El mi-a zis că exagerez ca de obicei şi m-a înzestrat cu un aparat atârnat de gât, care-mi bălăngăne în momentul de faţă, când scriu, între picere, în contact cu vreo cinci-şase ventuze aplicate pe corpul meu de efeb cântărind 90 kilograme. Acesta înregistrează - am crezut ,că înţeleg, fiindcă am vorbit eu tot timpul, i l-am lăudat pe Jean Daniel (!), i-am recomandat eseul recent publicat - el zicea că da, o să-l - şi, la un moment dat mi-a spus că e gaia, pot să mă îmbrac... Abia atunci am realizat că, profitînd deneatenţia mea, îmi pusese un “mouchard”, turnător în neaoşeşte. Va trebui să-l păstrez - şi să dorm cu el! - 24 ore! - apoi să i-1 duc, pentru ca el să ciţeascâ-interpreteze ceea ce s-a înregistrat. Ceva în legătură cu inima. Este ora 4 după amiază, am făcut 5 ore de când mi l-a pus - şi abia acum am dezlegat “taina” lui: întors acasă, eram urmărit ca de o muscă obraznică de un miros neplăcut, mie provocator de greaţă: de femeie bătrână care nu se spală frecvent pe la trup, vorba poporului nostru. Enervarea era alimentată din faptul că nu-mi dădeam seama de unde vine duhnoarea: am ieşit pe balcon, am tras cu nara în stânga la vecinul africand stângesc: de la el venea parfum dumnezeiesc de oaie bătrână (lâtiă-n lână) fiartă în 610 Paul Goma ceaunul tribului; nici de la negrescul vecin dreptaci: dintr-acolo venea adiere de reşou temeinic prăjit. Mi-am zis: hainele mele vqr fi supt, de pe unde umblasem, mirozna - şi rn-ăm primenit. Degeaba. Am schimbat cearcefurile - acelaşi rezultat. La dreptul vorbind, mirosul nu mă agresa dinspre vreo piesă de îmbrăcăminte, nici măcar dinspre pulover - ştiut fiind că lâna păstrează odorile-putorile. în cele din urmă - tot mirosind, tot adulmecînd... - am dat de purtător: însuşi aparatul - mai exact: tocul lui de piele... Se vede că doctorul Schaan, recuperîndu-1 de la pacientul precedent nu l-a dat la... curăţat, iar în pielea tocului s-a păstrat mirosul unei femei mai în vârstă care nu se spăla frecvent pe la loaca pricinatică. Soluţia - de care sunt atât de mândru, de parcă aş fi descoperit aţa de tăiat mămăliga; am băgat aparatul într-o pungă de plastic pe caré am astupat-o, legînd-o la gât - nu total, din pricina firelor care trebuie să iasă, mama lor!, deci nu sunt scutit cu totul, cu totul de putoare. Oricât m-aş spăla de mult, chiar exăgerînd, mai-mult-decât-necesar - oricât mi-aş spăla frecvent rufele, aşternutul de pat - voi fi duhnind şi eu - ca toţi bătrânii. Acesta fiind motivul pentru care, de vreo 15 ani - mai exact, din septembrie 1989, când am avut atacul şi am ştiut: gata cu tinereţea mea sănătoasă, binemirosicioasă, de-acum, âdio, Ardial, că io am intrat în declinul descomputrefacţionării - nu am mai profitat de ocaziile galante şi în nici un caz nu le-am mai provocat; eram convins: o femeie, şi tânără, şi care nu-mi cunoştea intimitatea, avea să fie orifiată de contactul... odorifer cu trupul meu de bolnav, de bătrân. Cam aşa-cumva am devenit eu sfânt. Ieri am primit de la Snagov din partea lui Anatolie Paniş o carte Lagărul e viaţa noastră, cu dedicaţie, însoţită de o scurtă biografie şi de o scrisoare. Cartea mi-a plăcut foarte - şi i-am scris; scrisoarea nu mi-a plăcut - şi i-am scris: Paris, 7 noiembrie (sic) 2003 Stimate Domnule Anatolie Paniş, Iată, eu am îndrăznit să mă adresesez cu “Stimate Domnule”, fără “scriitor” - şi' nu mi-a căzut, ca să spun aşa, coroana. Aşadar, stimate Domnule Anatolie Paniş: Am primit Lâgărul e viaţa noastră - pentru care vă mulţumesc şi vă felicit. Vă cunoşteam scrisul din fragmentele publicate în presa pe care (uneori) o primesc şi mi-am zis şi acum, ceea ce îmi şopteam înainte - nu: “Nasc şi la Moldova oameni” (or fi născînd şi prin alte Jurnal 2001-2003 611 părţi, nu?), ci: “Moldoveanul - mai ales Basarabeanul - are geniul povestitului”. Constatare întărită de citirea volumului trimis cu dedicaţie -mulţumiri, însă, eu aş fi omis “Maestrului”. Nu m-am adresat nimănui, niciodată cu “maestre”, în capul şi în inima mea fiind suficient numele celui căruia mă adresez. O notă falsă în scrisoarea Dvs: aţi trasat pe nisip, între noi, cu o vargă, o linie-frontieră, afirmînd: “Eu am fost arestat de către Dej, Dvs. de către cel mai iubit dintre...” (iar eu trebuie să desleg taina şi să citesc: “Ceauşescu..,”). Mi-a displăcut profund şi m-a amărît: în primul rând fiindcă faceţi astfel de “rubrici” pentru oameni, după criterii fanteziste: “cei arestaţi de către Dej” - spre deosebire - ba chiar în contradicţie cu cei “arestaţi sub...” (Ceauşescu, presupun); în al doilea rând, pentru că acele “criterii” sunt false şi ele provin din totala Dvs. ignoranţă în ceea ce priveşte viaţa mea. Da, dar ignoranţa Dvs. nu vă împiedecă să formulaţi “păreri”. Nu m-aş fi supărat dacă, citind doar ce mi s-a publicat “într-0 revistă din Focşani” - nu o numiţi, nu amintiţi nici titlul textului... - mi-aţi fi adresat o scrisoare (şi o carte), din “simpatie”, fiindcă şi eu “tratez chestiunea Basarabiei natale”. Am fi rămas la asta. Probabil fiindcă nu mi-aţi întâlnit numele pe lista membrilor Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, m-aţi expediat rapid în fundul clasei la “cèi arestaţi sub Ceauşescu”, băncile din faţă fiind ocupate de “adevăraţii anticomunişti (ca Dvs.): cei arestaţi sub Dej”...; se vede că acelaşi motiv de absenţă - dar de pe o altă listă: cea a membrilor Uniunii Scriitorilor v-a determinat să operaţi clasificări-declasificări care nu vă onorează. N-am să mă apuc, aici, într-o scrisoare... amicală, ba chiar complice, ca între basarabeni, să vă prezint, cu tot respectul pe care îl meritaţi, biografia mea; çu atât mai puţin bibliografia-mi. Sunt ceea ce - şi cât - sunt şi nu simt deloc nevoia de a-mi prezenta cartea de vizită: dacă celălalt ştie cu cine stă de vorbă - foarte bine, vorbim de-acolo-încolo; dacă nu ştie cine sunt - foarte bine: aceluia îi explic în trei cuvinte cg-cum-cât. Domnia Voastră, Domnule Paniş, deşi nu ştiaţi nimic despre mine, totuşi, v-aţr rostit: “Eu am fost arestat de către Dej, dumneavoastră de către...” Ei bine, vă informez: eu nu am fost “arestat de către Stalin” în 1944.şi internat.în lagăr la 9 ani; nu am fost “arestat de către Dej” în 1949, în 1952, în 1956; nici “arestat de către Ceauşescu” în 1977 - ci am fost arestat - nu doar eu; şi nu doar tata şi marţia - “de către”, vorba Dvs.., Aparatul Terorist rusesc, cel pe care l-am cunoscut sub denumirea de NKVD, de Securitate. ■ 5 -ii 612 Paul Goma Fiindcă v-aţi exprimat preţuirea pentru un anume text al meu -dar Doamne-fereşte să-i scrieţi titlul!: să afle Uricaru, Buzura, Blandiana, Pleşu, Liiceanu, Manolescu (şi să vă taxeze de “antisemit”-ce v-ar mai lipsi!) - vă anunţ că Săptămâna Roşie, ultima ediţie (cea din 2 oct. 2003) se află pe internet, la siturile biblioteca.paulgoma.net • şi paulgoma.free.fr. Intemetul a devenit singurul mod de exprimare a mea. Daca însă vă interesează şi alte cărţi al mele, vă recomand să vă adresaţi nepotului meu Niculiţă Damaschin (...) telefonîndu-i: 240.80.55. La el există câteva exemplare din ceea ce a mai putut răzbate prin gardul de sârmă ghimpată a Noii Cenzuri instituită de foştii mei prieteni Liiceanu, Adameşteanu, Mircea Martin - şi, vai, de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca... Pe curând, Paul Goma Excepţionalul fotbalist Mihailovici, jucînd la o echipă italiană, a fost sancţionat cu o suspendare pe nu ştiu cât timp (dacă nu şi cu o amendă), fiindcă are obiceiul să-şi înjure adversarii (în sârbeşte), ba chiar să-i scuipe! : Apucătură necunoscută în Occident - în Serbia şi în România, da. Face parte dintre “replicile” neputinciosului, ale fricosului care nu îşi loveşte “corespondentul” (în fotbal sunt pedepsite loviturile), ci îl...; scuipă. ^ Geniul sârbesc Mihailovici: din aceeaşi categorie ca Gică Hagi al nostru: un derbedeu, abia alfabetizat, un golan. Fiindcă pute de talent, îşi imaginează că totul i se iartă, ca unui mare-sportiv. Pe Gică Hagi nu l-am văzut scuipînd un adversar sau un arbitru, doar facînd din mână (scurtă - chiar n-a observat nimeni ce mâini scurte are Maradonul carpac’tin?) gestul care vrea să spună - fără cuvinte: «Ia mai dii-te-n pizda mâ-ti, că eş’ prost!» - l-am întâlnit şi la alt bun fotbalist balcanic, tot sârb, i-am uitat numële. Ba nu: Kovacevici. Abia am terminat de tunat-fulgerat împotriva balcanicilor scuipaci (ce obicei urât; şi neigienic) că aflu din gura componenţilor echipei naţionale de rugby a Franţei: meciurile cu naţionala Angliei au fost totdeauna lupte-pe-viaţă-şi-pe-moarte - aşa le considerau (şi le tratau anglezii). De parcă nu ei ar fi inventat şi jocul şi Spiritul fair-play, toţi jucătorii englezi (în Anglia ei se recrutează dintre studenţi, dintre absolvenţii universităţilor celebre) “abordează” întâlnirile cu francezii (recrutaţi, tradiţional, dintre, dacă nu ţărani, atunci sigur săteni - chiar dacă locuiesc în oraşele din Sud-Vest) ca pe nişte bătălii - care n-au lipsit de-a liingul şi de-a curmezişul veacurilor. De când echipa Franţei a întrat în Cele Cinci Naţiuni, de unde până atunci francezii erau bătuţi cu regularitate, a început să-i învingă Jurnal 2001-2003 613 şi Francia pe anglezi. Presa britanică face pregătirea de artilerie în vederea fiecărui meci după tipicul constatat şi în vederea războiului din Irak: că franţuzul este ţărănoi, bădăran, mănâncă brânză împuţită, este fricos, leneş:., etc. De astă dată atacurile verbale au fost şi mai violente... . Dar Ia urma urmei, aceasta este ceva normal în sport (păi dacă nu mai sunt războaie pe pământ, maică...), însă de mirare a fost ce am aflat din “metoda” engleză folosită pentru a-i intimida pe francezi, dezechilibra, de au face să-şi piardă sărita: din primele secunde se năpustesc, nu la atac, ci la... cotonogeală: folosesc fără fereală cele mai detestate lovituri, la înghesuială - adică la-grămadă (ca să nu fie văzuţi de arbitru): pişcături, degete în ochi, strângere de coaie şi... cea mai eficace: scuipatul! Da, domnilor! Englezii gentlemani ‘cuipă! Ca ţiganii; ca copiii, în loc să spună ca pe timpuri: «Domnilor francezi, poftiţi, trageţi primii!» (cam aşa ceva), englezii educaţi îi scuipează pe ţărănoii galici. Dar, doamne-fereşte, niciodată în poziţiunea pe-picioare (dacă-i vede arbitrul?), ci la-grămadă (unde nu-i vede arbitrul). O dată, de două ori... în cele din urmă franţuzul, ultragiat, scos din fire, se ridică (devenind vizibil pentru arbitru) şi-i arde un pumnoi (de flăcău jucător de rugby) în mutră, scuipăciosului albionic! - şi-l vede arbitrai; şi-l elimină; de pe teren, arbitrai; şi se enervează întreaga: echipă; şi (adeseori) Franţa pierde meciul! Ai dracu’, Perfizii! Dar las Y că şi cutrele de franţuji s-au pregătit anul ăsta - cu o echipă de psihologi, psihiatri: au învăţat, cică,-să nu mai “răspundă!:’ scuipaţilor britanici prin pumni franci, de să vază întreaga omenire, la tembelizor - ci, ochi pentru ochi, dinte pentru... Nu ştiu dacă au fost învăţaţi să dea-înapoi, potrivit devizei: “Scuipat pentru scuipat”, Ori.au aprofundat (!) infailibila metodă a strângerii de coaie - oricum, un măgar de franţuz şi-a dat cu părerea: «Hă, hă, hă, dar englezii n-au coaie - de ce să-i apuci şi strângi?» Duminică 9 noiembrie 2003 Ieri, la Roma, manifestaţie importantă împotriva Zidului Ruşinii din Israel. Avea dreptatea Jean Daniel când scria despre închisoarea pe. care israelienii şi-au construit-o cu mâinile lor, în Palestina; despre ghetoul - individual - pe care evreii întunecaţi şi întunecători sunt în curs de a şi-l confecţiona, până la performanţa: un evreu - un ghetou. Dintr-un sfârc de informaţie am înţeles că Bertrand Delanoe, primarul socialist al Parisului, evreu el însuşi, îl vizitase ieri pe Arafat, în... ghetoul său din Ramallah, impus de israelieni. Şi că “cineva” (oare cine, oare cine să fie indignatul de serviciu fa(ă de actelele de 614 Paul Goma antisemitism caracterizat?) ar fi protestat împotriva acestei vizite... Aştept “supliment de informaţie”, cum se zice. . Mai târziu informaţia (ceva mai rotundă, însă nu lumina chestiunea “protestului”); că Delanoe s-a aflat în Israel cu prilejul, festivităţilor în memoria lui Rabin, asasinat de un colon evreu; că, , aflîndu-se în Israel, l-a vizitat şi pe Arafat - nu de alta, dar Primăria Parisului îi ajută de decenii pe copiii palestinieni - şi că, după aceea a plecat în Iordania. Ce am auzit, azi, că ar fi afirmat baronul Edmond de Rothschild: Am lucrat pentru ca Evreul să nu mai fie rătăcitor - şi nu pentru ca Arabul să devină, rătăcitor. Citatul nu este întocmai, am dat doar spiritul lui, de aceea nu am pus ghilimelele citării. Miercuri 12 noiembrie 2003 M-am mai uitat prin Săptămâna... Am mai stricat-o, după obicei -însă numai pe ici, nu şi p,e colo. Mai ales Bibliografia - am îngrăşat-o după ce am “descoperit” volume pe care le aveam sub nas, de ani de zile... A trecut pe aici Nicoleta Săleudeanu - imensă plăcere, ne vedem pentru întâia oară, dar ne cunoaştem de totdeauna. A venit cu soţul ei, medic, participant la un congres; şi cu fiul - un găligan de 17 ani (ce “mari” sunt copiii noştri!). I-a condus Dan Culcer.. Nenorocire în Irak. Un atac împotriva carabinierilor italieni de la Nassyria (?) a dat foarte-foarte; mulţi morţi şi răniţi. Brenner, guvernatorul, fusese chemat la Washington cu o zi înainte. Bush hotărît să... schimbe tactica. ■■ S-o schimbe, dar să nu se retragă cum este tentat. Abia atunci se , va produce catastrofa, nu doar în Irak, ci în regiune: război religios, război civil... Joi 13 noiembrie 2003 A trecut Paul Cozighian pe aici. Catherine aşteaptă un băiat peste vreo două-trei săptămâni - fata e maaare, mi-a recitat, la telefon “Capra cu trei iezi”... Mi-a recitat. Dar nu ştiece-i aceea “ţâţă”. Deocamdată,; în româneşte... Tată-săn mi-a adus promisa Enciclopedie... a lui Florin Manolescu. Vineri 14 noiembrie 2003 Americanii, speriaţi de atentatul şi împotriva italienilor, improvizează, cârpesc, dau înapoi, tot strigînd că ei înaintează. îşi Jurnal 2001-2003 615 retrag comandamentul din Irak, îl reinstalează în Quatar. îşi imaginează că această “mişcarea de şah” îi va deruta pe antiamericanii irakieni. Franţa a propus să se ralieze americanilor, în acţiunea de cedare a puterii politice băştinaşilor, Powell a găsit că ideea nu e rea... , Din nefericire, Franţa a avut dreptate - ei şi? La ce slujeşte dreptatea avută de cel care nu participă Ia o acţiune urâtă şi care acţiune a dus la eşec? Americanii, plini de sine (şi de aer decomprimat) nu vor recunoaşte vreodată că s-au înşelat, necum să ceară scuze penţru insultele, calomniile, măsurile de retorsiune economică împotriva “aliaţilor lui Saddam” çum le-au spus ei francezilor şi nemţilor. America este caricatura caricaturii a ceea ce se cheamă, în subsol: “politică”. Şi, încă o dată: persoanele care au făcut istorie - în ciuda a ceea ce pronau ele înşele şi părinţii şi bunicii lor, marxişti: Rumsfeld, Wolfowitz, Kagan, Perle şi ceilalţi likudnici cu 50 de stele ale lui David pe drapel, anume că masele fac istoria aceea, nu vor plăti pentru tragica eroare de a fi făcut ei, persoane, politica mondială, îmbrâncind lumea întreagă în haosul stării permanente de război civil. Fiindcă asta au declanşat americanii din echipa lui Bush junior, luînd pretext atentatul de la 11 septembrie, considerîndu-1 motiv al acţiunilor viitoare, nu cauză a acţiunilor lor trecute, permanente, imbecile - dintre care nu ultima: sprijinirea prostească, imorală a,sionismului israelian (fiindcă există un sionism neisraelian...), în ce are el mai agresiv, mai inuman, mai imoral, mai rasisf -.de a-i “desfiinţa” pe palestinieni: un război civil - mondial. Ora 13.00: îmi telefonează de la Chişinău Vlad Cubreacov. E pentru prima oară când comunicăm, nu am timp să-l întreb cum a fost cu “dispariţia” lui - îmi spune: Ieri în şedinţa Parlamentului un tovarăş a făcut o întâmpinare în legătură cu cartea mea Basarabia, editată şi difuzată de prietenii lui Iurie Roşea. Interesantă este acuzaţia, fiindcă apărarea nu apare, fiind mutilată de întreruperile .Preşedintelui şi de neconsemnarea stenografului. Iată pasajul care mă priveşte - copiez întocmai, respectînd vorbirea vorbitorului, cât si punctuaţia stenografului: “Doamna PREŞEDINTE: . “«Microfonul 3” “Domnul VICTOR STEPAMUC: , “«Mulţumesc, doamnă Preşedinte. Stimaţi colegi, deci, noi sîntem probabil că una din puţinele ţări în Europa care avem o lege a 616 Paul Goma securităţii naţionale foarte evazivă şi foarte liberală. Şi eu m-am convins zilele acestea fiind la Comrat, la Chioselia că partidele politice concrete din republica Moldova duc o activitatea subversivă împotriva statuluiŞi o fac aceasta îii ultimul timp o fac prin literatura care o aduc de peste Prut. Mai bine de 200 exemplarea din cartea ‘Basarabia’ semnată de Pavel Goma, deci un disident român; treaba lui. Deci această carte nè-a venit la şcoala respectivă. “«Eu vreau să vă spun că este o cârte încărcată de antisemitism şi cu agitaţie şi propagandă concretă împotriva rădăcinilor’statalităţii Republicii Moldova. Republica' Moldova este numită, deci, o gaură neagră, debi un protectorat al Rusiei. Este numită, deci, o chestiune de, un subiect artificial absolut creat. Şi iată această literatură a fost dusă acolo la Comrat, dar nu numai acolo la Comrat, dar şi în alte locuri în Republica Moldova concret de deputatul Secăreanu. “«Şi eu ştiu. noi cunoaştem că aceasta este o activitate absolut permanentă a acestui partid politic. Eu aş vrea ca ministerul Securităţii Naţionale, deci, această structură, eu aş vrea ca Ministerul învăţământului şi Procuratura Republicii Moldova să analizeze această literatură şi şă ne spună în ce măsură ea coincide cu prevëderile constituţionale şi cu Legea Securităţii Naţionale. “«Fiindcă chestiunea aceasta nu se mai poate nici într-un fel de tolerat. Noi ne luptăm cu morile de vânt, noi înce’fcăm a dezvolta statul acesta. Dai" cineva care face declaraţii la adresa unor vecini că sînt aşa, că sînt pe dincolo. Ei, de fapt, distrug zi de zi acest stat, pacea civică. Deci şi fundamentul, de fapt şi perspectivele acestui stat. Eu sînt absolut convins să cer acestor organe un răspuns clar, probabil cu un raport în faţa Parlamentului la această temă. “«Ce se întâmplă la noi cu literatura adusă de peste hotare care zi cu zi, deci, nimiceşte de fapt psihologic în primul rând tînăra generaţie. închipuiţi-vă dumneavoastră copii care nu au dreptul la vot, care au dreptul la multe alte, dar nu au dreptul la vot. Nu au împlinit 18 ani şi la vârsta de 12,13,14 ani deci, ei citesc această literatură despre ţara lor. Eu nu cred că din aceşti copii se poate de educat mari patrioţi. Pedagogii singuri la şcoala respectivă au spus: cum dumneavoastră ca oameni ai statului, ca oameni ai guvernului permiteţi acest lucru? Vă mulţumesc». “Doamna PREŞEDINTE: “«Microfonul 5»; “Domnul ŞTEFAN SEC™REANU: “«Trebuie să spun că domnul Stepaniuc în afară de jurist mai este şi istoric şi critic literar, de acuma că îl ştie şi Consiliul Europei şi toată Europa. Induce în eroare, nu numai opinia publică de la noi, dar şi de la Consiliul Europei. De acum cred că domnul Şwimmer (?) o să ţină 617 Jurnal 2001-2003 .minte pe de rost citate din ‘Letopiseţul Ţării Moldovei’ pe care îl duce acolo, îi induce în eroare. Aceasta este grav. “Doamna PREŞEDINTE; , \ “«Domnul Secăreanu, vă rog interpelarea». “Domnul Ştefan SEC™REANU: . “«Trebuie să;.vă spun că Paul Goma [probabil o întrerupere şi pierdere a şirului]. Sînt absolut neîntemeiate acuzaţiile pe care le aduceţi. Te-aş ruga mai întâi să citeşti această carte pentru» [întrerupere îndelungată ; “Doamna Preşedinte: “«Domnul Secăreanu,-vă rog interpelarea». “Domnul Ştefan SEÇ™REANÜ:1, ; . “«Interpelarea? Eu trebuie să mai. fac mai întâi o precizare pe marginea celor spuse de domnul Stoicov»”... Mă opresc aici; stenograma devine ininteligibilă pentru mine. La telefon Vlad Cubrcacov spunea că tovarăşul Sţepaniuc “exemplificase” subversivitatea cărţii, .nu -.cu citate, din ea, din cartea opndamnată, cea semnată de autor, nici din gândirea-i betonarmatnică, ci din... articolul lui R. loanid, apărut în Observatoml Cultural de la Bucureşti. Cunosc metoda: în 1987, după ce îmi apăruse Din Calidor în franţuzeşte, la Albin Michel, marele cronicar literar Ed. Reichman îşi dăduse cu părerea - în Lupta lui M. Kome - acuzînd carte şi autor de “antisemitism” (pentru că scriam: tata fusese arestat, în 13 ianuarie 1941 de,un NKVf)-ist evreu). Probabil cineva din preajmă îi atrăsese atenţia că: sărise peste cal; Reichman îmi telefonase - nu ca să-şi exprime regretul pentru ceea ce scrisese, ei pentru a mă anunţa că în cronica din Le Monde, care urma să.apară, va scrie... altfel... într-adevăr, altfel a scris: în acea altfelă nu mai era “antisemit” autorul, ci... sătenii din Mana- cum ar veni: populaţia... . Mă lăsase rişpe. altfelitizarea. Reichmanului cu acelaşi nume -ştiam, de multă vreme, din surse credibile: Monica Lovinescu, Sanda Ştolojan că “cronicarul” nu .citeşte cărţile cronicate, ruga şă i se povestească la telefon “conţinutul”., înţelegea ce nu înţelegea - şi scria! Numai că pe dată îiitr-o chestie de la Tel-Aviv, Revista Mea, a apărut un . articol de,; înfierare, 1de “antisemitizare” a mea (“Cameleonul” - eu. eram acela!), semnai de tovarăşul nostru Iosif Petran. Pe atunci mă mai puteau, uimi obrăzniciile-prostiile - deci am fos.t uimit: Peţran mă acuza de “antisemitism”, rezemîndu-se, cinstit, pe citate; numai că cinstitele, la Tel-Aviv., citate erau, nu din cartea mea, Din Calidor, deci aţribuibile mie, autor, ci din... extemporalul lui Ed. Reichman despre cartea mea, publicat în Lupta luifCome... 618 Paul Goma Observă cineva vreo “deosebire” de onestitate intelectuală *-vorbesc, în continuare, de onestitatea citatului - între Tel-Avivul lui Petran (din 1987) şi Chişinăul lui Stepaniuc - din 2003? încă o dată, fiindcă chiar eu sânt pc cale de a mă încurca: care să fie deosebirea dintre Petran, din Tel-Aviv, care îmi combatea antisemitismul prin citate atribuite cărţii mele Din Calidor, în fapt citatele erau din comentariile cohsângeanului săufEd. Reiehman - şi Stepaniuc de la Chişinău, cèl care mă acuza de antisemitism (şi de antirusism, fără a-1 numi), păcate capitale vădite în cartea mea Basarabia - cu citate din. R. Ioanid despre Basarabia? Tot confuz? Sânt gâta să re-re-îricep... Eu, bănuitor - căci-păţit, din négura-véàcurilor, din pricina manipulării citatelor... - văd drumul “sarcinii de partid” astfel trasat: de la Centrala Industriei Holocaustului, prin R. Ioanid, la Buzura -proaspătul doctor Honoris Causa de la Tel-Aviv; de la Btizura la subalternii săi basarabeni Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ de la Contrapunct; (dovadă: poetul Gârnbţ mă.. . desfiinţase ca scriitor, autor al aceleiaşi Basarabii, tot cu argumente-citâte din. . . R. Ioanid); apoi... Nu mai contează cum a ajuns ordinul ' de execuţie la tovarăşul Stepaniuc - cel care nû a citit nici măcar ce Scrie pe coperta cărţii; altfel ar fi dat corect prenumele autorului: “Paul”, nu “Pavel” (Goma).1 Iată cum agentul rus Stepaniuc se întâlneşte cu securiştii “patrioţi, antiruşi”: I.C.Drăgan, ; V.G. Tudor, E. Barbu... Dar •' vorba ceea: “Sugestia”1 (nu ordinul, doâmne fereşte!) - se execută, nu se discută! ' '-1 ;i<'; : ■'- ■ b: -V ■> Chestia cu necUndâştereâmUmelui autorului unei cărţi condamnate cu vehemenţă mă duce cu gândul Ia păţania‘ tinerei italience de origine egipteană ' Ghazy) acuzată de ’ Fundaţia Wiesenthal de “antisemitism”. Studenţii evrei :dirt Paris manifestaseră zgomotos, blocînd strada editurii (Flammarion?). După care vânjoşii apărători ai onoarei - imaculate - a evreilor protestaseră cu hotărîre împotriva jurnalistului Delfeil de Ton la de la Lé Nouvel Observateur, arătîndu-1 cu degetul câ pe ca un... apărător al fioroasei antisemite, juna romancieră italo-egipţiancă. De'-utide concluzia: relele obiceiuri: ca citate inexacte, ba de-a dreptul inventate (vezi-1 pe Antoine Spire, ibst la cotidianul comunist L’Humanité, din 1981 domnind la France Culture), care poză în ultragiat, după ce inventasë-fabricase citate din Renaud Camus, explicînd: «Dar nu am inventat nimic, doar le-am ajustat un pic...»), necunoaşterea măcar a'numelui autorului cărţii “antisemite” - nu se schimbă (deşi “echipa nu a câştigat”...); au devenit regulă la literaţilor, jurnaliştilor evrei de pretutindeni. Şi când: te gândeşti că li fse mai zice: Oameni ai Cărţii... ; Jurnal 2001-2003 619 Luni 17 noiembrie 2003 Nu am primit continuarea stenogramei. Sâmbătă şi duminică nu am notat nimic, prins fiind cu “ultima corectură” a Săptămânii Roşii, varianta 22 noiembrie. Tot nu ştiu ce voi face cu ea, cui o voi încredinţa - mă mulţumesc deocamdată cu internetul. Duminică a fost o zi scăldată în sânge; în Franţa; la Saint-Nazaire, pe şantierul naval unde se construieşte Queen Mary 2 sra prăbuşit o pasarelă şi au murit mulţi oameni; la Istanbul, două atentate cu bombe în faţa a două sinagogi - 25 morţi; Ia Tikrit, două elicoptere americane au fost doborîte (s-au doborîl reciproc, prin coliziune?); şi funeraliile naţionale ale carabinierilor italieni. Bush -iun dobitoc, a cărui faimă se.confirmă cu fiecare deschidere a gurii [nu este frumos să te legi de “fizicul” omului, dar Bush nu. este om, ci maimuţoi; şi nu arc fizic, ci: facies - însă muuult mai puţin inteligent, nu mai vorbesc de simpatic: privindu-i fruntea,, dar mai ales ochii, eşti convins că ai dinainte caricatura unui urangutanJ. Ultima lui perlă: urmează să facă o vizită în Anglia, ocazie pentru “aliatul” cel mai,fidel (şi totodată strămoş) de a.organiza de pe acum manifestaţii de... antipatie; la acuzaţia de a fi minţit că Irakul posedă arme de distrugere în mâsă, Bush, a răspuns: «Asta nu mă priveşte». , r Oricum am da-o pe după piersicul traducerii din americana lui Bush (am mai, spus, repet: mai rudimentară, mai stricată decât româna lui Ceauşescu); oricât am vrea nor s-o tragem pe terenul misterios-, oracular, nu o scoatem la capăt. Şi cum nu vreau să-mi cheltuiesc tinereţea câtă miră mai, rămas incercînd să dezleg taina bushă (sau: secretul bushesc),, renunţ. Pe de altă parte, fiindcă va face o vizită reginei la Buckingham' Palace, echipa de securitate americană a cerut insistent ca Palatul (!) să fie dotat cu geamuri blindate, chiar şi galeriile pe unde are de gând să se plimbe întru.culturalizare juniorul Bush. Regina a refuzat, şocată, (shockingată, ca să mă exprim), cum îi şade bine, nu doar unei regine,; ci ùrtui om normal. Marţi 18 noiembrie 2003 Mi-a telefonat Sergiu .Grosu de la Bucureşti: Çolesnic mi-a expediat (cum?),200 exemplare din Săptămâna Roşie ed. Il-a. Bucurie. Zice că “a ieşit bine”. Bine să fie. ,'14.000 de poliţişti englezi îl vOr păzi pe Bush la Londra. Başca sutele (nu miile?) de poliţai americani. .... .Bush:, ceruse nü numai montarea de geamuri blindate la.,. Buckingham Palace, dar şi... n-am înţeles, dar era clva cu blindarea 620 Paul Goma zidurilor - care zidurh ale palatului? De ce, doar capul Iui Bush este din beton armat-blindat. în schimb (!) umplut cu aer autentic. Joi 20 noiembrie 2003 ‘ Azi am venit în Frariţa - în 1977: Vreau să spun: acum 26 ani. • Ciudată scrierea Săptămânii ;Roşii: când ziceam - de fiecare dată... - că această carte nu s-a încheiat, că am să tot scriu la ea până la urma-urmci, încă nu spuneam tot adevărul. Fiindcă nu ţineam seama - dacă nu-mi dădeam seama aceea! - de plăcerea de a o rescric de fiecare dată, chiar în fiecare zi. Acum pot spune: să scriu la cârtea asta mă satisface zilnic - pentru o viaţă: ' ■ Tot Umblînd prin ea, tot stricînd-o, era fatal să pierd câte ceva; Aseară am constatat că lipseşte - din varianta la care lucram -jumătatea de pagină cu Alecu Beldiman, “cu versurile ticăite”, cum le zice1 lorga, zugrăvind masacrarea eteriştilor răniţi (după ce fuseseră înfrânţi de turci) de către-evrei idin Iaşi. Am căutat-o, am găsit-o la altă versiune (una încă. .. 'nearuncată); am pus-o la locu-i. î Un alt motiv pentru care am dormit bine azi-noapte: cu toate că îi dădusem lui Filip întru preparare, expediere pc interne - chiar pe e mail -a “ultimei variante” din Săptămâna... şi Jurnalul 2003 iân.-15 nov., el întârziind ultima fază: expedierea, cb mi-am zis eu,- păgubos emerit: nu voi face din spadă p!ug, dar să trag ur. ce profit de pe urma întârzierii, de ce nu: Jurnalul o să-l trimitem după ce se vaîncheia luna decembrie - unde mai pui că am în faţă încă zece zile încheiate în care -mă pot juca după plac'în curticica Săptămânii;.. Busfr la Londra. Primire.'./regală. Regina (în fine: monarhina) a rămas de marmoră (zâmbitoare), constatînd că ilustrul (şi chiar înruditul) oaspete nu învăţase nici măcar “protocolul elementar”: prima întâlnire, întinderea mâinii (să fim fericiţi că Bush nu a .bătut-o pe regină pe umăr, ba chiar pc spate, de cc nu pe cur!; că nu i-a ars un ghiont de prietenie - după cei-a strâns voiniceşte mănuşa - cu ceafa dreaptă: un Bush nu se înclină în faţa unei regine!). Oricum, în momentele solemne, flăcăul din Texas arbora un zâmbet de... nu doar de fericire infantilă (trăgea cu ochiul înjur, să vadă dacă ceilalţi văd cum este el tratat de regină)' darde satisfacţie nemăsurată, oligofrenilă, numai cuvintele lipsindu-i (lipsă cunoscută) prin care el, de acolo, de sus, de pe podiumul (regal), le dă Cu sâc! prietenilor de joacă şi de beţie: căci uite unde a ajuns el!^ şi căci uite unde au rămas ceilalţi!! v Azi se anunţă manifestaţia de cca Ï00.000 de persoane. Numai că obiectul “iubirii” maselor largi de londonezi - şi ei cel puţin tot atât de neamuri cu văcarul petrolist - nu va vedea, nu va auzi ce strigă ăia, strădenii/Câ, vorba lui: Nu-l priveşte! Ce, e atât de deştept (sau măcar normal), să-l privească? - Jurnal 2001-2003 621 Nu mi-au rămas în memorie detalii ale vizitei lui Ceauşescu în Anglia, n-aş putea spune nici măcar anul în care s-a petrecut, dar parcă sc vorbea de caleaşca regală : (nu cumva şi el a fost găzduit la Buckingham Palace?). Cred însă că am dedus după surâsul compasiv al reginei: e-he, câte ţoape, bădărani, neamuri-proaste (mondiale) va fi primit ea şi, în numele interesului de stat al Marii Britanii, le-a zâmbit, le-a .întins mănuşa, le-a urat bun-venit.... Măcar Bush este de-al lor. Apoi regina de multă vreme s-a obişnuit cu năzdrăvăniile, ba chiar cu năzbâtiile fiului, ale nurorilor, ale nepoţilor - ca într-o familie, nu? Ba.da, ba da. Ca într-o familie-unită. . Vineri 21 noiembrie 2003 Reintrat în normalitatea calendarului - nu sânt eu o persoană cu un calendar lâ cap?, ba chiar cu un cap-călindar? - aduc aminte: azi, 21 noiembrie am fost liberat de la Gherla şi dus în Bărăgan, la Lăteşti. Sânge şi moarte în Turcia. Ieri două atentate monstruoase: o bancă (engleză, se zice) şi consulatul britanic. Pe lângă consul şi secretara sa a murit un mare număr de turci. l.a Bagdad: două hoteluri atacate - şi, pentru prima oară: Ministerul Petrolului! Şi cât îl “ocoliseră” americanii în timpul bombardamentelor, cum îl mai, pe dată, înconjuraseră cu ziduri, şicane, sârmă ghimpată - başca b unitate întreagă de militari, ca să apere petrolul-cel-càre-nù-trèbuié-làsat-pe-mâna-arabiior, vorba lui Kissinger. De atâtea ori îmi scăpase întrebarea “fascistă, antisemită”: «De ce aliatul şi îndatoratul Americii, Israelul, nü participă la războiul împotriva Irakului?» Lăsasem întrebare baltă, ca pe una care nu merită atenţie, însă ceea ce se vede - la televizor, se înţelege - spune limpede că Israelul este prezent peste tot în Irak. Pe oarheni nu-i poţi deosebi, care-i american şi care-i israelian: nici sub uniforma armatei americane şi nici în “uniformă civilă”: cutare poate fi portughez, polonez, bulgar, însă privind doar la televizor, nu ai de unde şti care ce e. însă deda televizor, bănu’ieşti, eşti sigur, bagi mâna în foc: tot ce ţine de feprësiürie aminteşte până lâ confuzie de israelieni acţionînd împotriva arabilor in general, a palestinienilor cu predilecţie. Aş pune aici şi bombardamentele.iniţiale (în Afganistan, în Irak). Nu atât caracterul lor prostesc, nediferenţiat, în ciuda perfecţionărilor tehnologice, lovind fără discernământ (?) fără grijă de om mai ales “obiective” civile. Cât ura. Ura sufocantă, ura dînd dureri de burtă (atacatorului), Laş zice: ura neomenească faţă de celălalt, duşmanul, goi-ul. ,Să nu uităm că “numele de cod” al campaniei din Irak era-este: Şoc şi Teroare!; să nu uităm că iniţiatorii,-• botezătorii ei sunt: Rumsfeld, Wolfowitz, B. Kristoll, Perle, Kagan... 622 Paul Goma Oricum, incursiunile de pedepsire (le zic aşa, în lipsa unui termen adecvat) în Irak sunt uluitor de... similare celor din Palestina. Începînd de Ia tratamentul prizonierilor sâu/şi arestaţilor: atât în Afganistan, cât şi în Irak americanii i-âu tratat pe capturaţi, nu doar cu: o sălbăticie, cu o Ură fără seamăn - dar şi cu un'dispreţ total (hai să-i ' zic: rasist, deşi mai' potrivit ar fi: sionist), rtegîndù-lé' duşmanilor învinşi dreptul la demnitatea înfrântului: legarea la-ochi, legarea la spate a'mâinilor - cu cătuşe din plastic şi etichetarea “banditului” punerea în genunchi sau pe burtă - în praf, în noroi - culminînd du scenele (filmate pe furiş, de neamericani) de la Guantanamoj unde talibanii sunt trataţi, nu “după cum merită nişte barbari şi criminali”, ci ca nişte ne-oameni. Cei care au făcut închisoare şi au purtat şi ei, nu doar cătuşe, dar şi lanţuri la picioare - mai ales românii care, ajunşi în America continuă să tacă şi să tremure de’spaima... Securităţii lui Bush, că, vorba înţelepţilor ele ei: «Ce să mai răscolim‘trecutul - şi să' fim expulzaţi?» - să încerce sa: ghicească’: ce fel de lanţuri poartă talibanii de la Güantanamo, încât atunci când Se află pe picioare nu pot înainta decât cu câte 6 optime de pas şi în diagonală? Lanţurile americane nu vor fi alcătuite din verigi? Dar am. văzut, (tot la televizor) condamnaţi 1$ moarte americani mergînd - greu, ca toţi înlănţuiţii lumii, dar mergînd încă o dată: ce au inventat inventivii americani “special pentru talibani”? Lanţuri, nu cu verigi, ci cu tije - de obicei trei, uneori două, acelea, într-adevăr erau greu de suportat, fiindcă înaintai pieziş, totdeauna cu un,picior mai avansat decât celălalt (am purtat şi eu). Dar ale talibanilor nu păreau a fi nici cu-tije. Dar cotiga, roaba, targa-cu-roţi cu ajutorul căreia deplasează pe câte un taliban? Dacă ar căra doar un bolnav, nu ar avea nevoie de şase ostaşi însoţitori, patru cu pistoalele gata să tragă..... Ştiu precis: “sârma ghimpată”, existentă din abundenţă şi la Guantanamo - în fapt o îngusţă panglică de oţel cu spini extrem de lungi şi ascuţiţi-brici care nu doar agaţă hainele, îl încurcă pe ‘fractor, ci pătrunde în carnea lui şi-l ţine locului, ca nişte cârlige de undiţă (însuşi fabricantul accepta că arç dreptate Amnesty International: “produsul” este... inuman) - este Made in Israel şi dotează toate semnele democraţiei celei mai înaintate din Orientul Apropiat, altfel numita Ţara Sfântă: lagăre, baraje, garduri "ziduri”; n-ar fi de mirare ca şi lanţurije-americane să fie inventate ţoi de israélien! (după cum cătuşele-strângătoare cărora noi le spuneam “americane”, erau în realitate... poloneze, imaginate de un evreu.. ). Ce să mai vorbim de întrarea în case ("unde se ascund partizani de-ai lui Saddam”, cum ne explică intrătorii). cu lovituri de picior, sfărîmând uşile, îmbrâncind femeile cu copii m braţe, mai trăgînd câte o rafală din care se aleg câţiva morţi, mulţi răniţi - iar la urmă... Ei, da: Jurnal 2001-2003 623 distrugerea casei - sau a grupului de case sau a cartierului - taman după reţeta Ţahaluluil Concluzie: n-am să mai scot o vorbă despre “neparticiparea Israelului în campania americană contra Irakului”. Sânt destul de “antisemit”. îmi fac autocritica şi-mi iau angajamentul. Se zice: în convorbirile Bush-Blair care au urmat celor protocolare, Bush nu ar fi cedat nici o palmă de teren lui Blair - nici în chestiunea rolului (viitor) al ONU, nici în a “Orientului Apropiat” -deci nici în a Zidului Ierusalimului. Că tot am ajuns aici: care va fi fost evreul care i-a sugerat lui Hruşciov ridicarea Zidului Berlinului? Acelaşi cu. cel care a supravegheat construcţia aceluiaşi Zid, care a pricinuit atâta suferinţă, atâta suferinţă, sub Ulbricht? Am observat că în materie de Ziduri-ale-Ruşinii, evreii nu se ruşinează deloc cu isprava lor “tehnică, ba chiar arhitectonică!” - l-am văzut-auzit pe individul conceptor şi constructor al Zidului Ierusalimului: pe de o parte eternul, nesimţitul inginer, prezent pe toate meridianele lumii, acela care găseşte că edificarea unei biserici şi a unei închisori este “acelaşi lucru” (dar să nu ne fie ruşine nici cu românaşii noştri: S. C., fostul meu coleg de Jilava şi de domiciliu obligatoriu, întâlnit în “libertate” şi spunîndu-mi că el nu avusese “probleme” cu găsirea de lucru - ne aflam înainte de decretul din vara lui 1965: lucrase ca şef de echipă Ia gara nouă din Braşov, atunci lucra la penitenciarul nou de pe Calea Giurgiului - «Dacă sunt plătit bine, de ce să mi lucrez acolo?», ridicase din umeri cu înţelepciunea de veacuri a ţăranului român din judeţul Olt); pe de altă parte nesimţirea sionistului pentru care pe pământul Palestinei nu există decât ei, evreii alaltăieri veniţi de la Vilna, de la Simbirsk, de la Buhuşi (pardon: părinţii lor se născuseră la Buhuşi, dar ei erau/sunt bucureşteni get-beget...). Sâmbătă 22 noiembrie 2003 O aniversare a mea: arestarea din 1956. O aniversare a americanilor: asasinarea lui Kennedy: 1963. Azi după amiază (pe la crele 16 ora Parisului): deschizînd televizorul, am constatat că am pierdut spectacolul Celei de a Doua Revoluţii de Velur, cum zicea jurnaloiul franc. Semăna cu revoluţia sârbă, atât că nu se vedeau odgoanele cu care era cusută (or fi învăţat între timp să fie discreţi, revoluţionarii de pretutindeni). Şevamadze, ca orice dedat la mierea dulce a patriei nu se lăsa desprins - l-au desprins gorilele sale. A făcut apel la colegul - şi subalternul său Puţin (ca de la general la colonel - sau chiar căpitan de KGB), dar asta-i lumea. Vorba Blandianei: nu mai există solidaritatea 624 Paul Goma Putinelov a zis că Armata Roşie dă numai în ceceni, nu în fraţii lor creştini, gruzinii. încă nu am mirosit dacă îndărătul lui Sakaşvili sade pitulat Puţin ori Bush... Ori amândoi, ţinîndu-se pe după fcap. . Gură spurcată! ‘ Duminică 23 noiembrie 2003 Totuşi: Puţin l-a trimis pe Ivanov la Tbilissi. Să vază la faţa locului cum stăm. Cum să stăm: bine: bătrâna Canalie Argintie, ghinăralu’ KGB Şevamadze a fost - deocamdată - pus bine, alături. Acum rămâne să se înţeleagă Rusul cu Americanul pe spinarea petrolului cu pricina: ' Or să se înţeleagă: georgienii tot nu contează. Luni 24 noiembrie 2003 Ce zicea, ce zicea Şevamadze? Că el pleacă - dar numai în mod legal, conform, mai exact: constituţional! Ieri, după ce a asigurat lumea că numai constituţionalmente demisionează (parcă mai era cineva - dar acela a sfârşit-o rău, glonţuit de gloanţele prietenului meu, Gelu Voican-Sturdza), Vulpoiul Argintiu a demisionat. Ne-constitiiţionalnic. Cum aşa, demisonat - şi plecat “undeva”, nu se cunoaşte destinaţia,? Uite-aşa, ce te miri? Ivanov a venit la Tbilisi, Ivanov a zâmbit din gardul din dreapta până în cel din stânga, Ivanov a reasigurat populaţia paşnică (şi Occidentul, prin tilivizia!) că Rusia nu se amestecă ,în treburile interne ale unei ţări suverane (n-a rostit el acest cuvânt, nu face parte din bagajul lui, i l-am împrumutat eu), populaţia paşnică a scandat: «Igor! Igor!»'şi, “lâ un moment dat” - în plin neamestec al ruşilor în treburile gruzinilor t iată că ghiniralul KGB Şevamadze îşi dă demisia! Se vede că nu-i frate cu mine, eu nu mi-aş fi dat-o -,dacă nu le-am dat carnetul de partid prietenilor mei buni Nichita Stănescu, Dimisianu, Ion Horea, Ţoiu care mi-1 tot cereau, să terminăm treaba şi să mergem să bem ceva... Mie nu-mi era sete - şi nu voiam să dau carnetul de partid! Aşa, de-al dracului! Ştiam că n-or să mi-1 poată zmulge - fiindcă îi avertizasem: «Dacă mă atacaţi, eu înghit carnetul! Ca partizanul sovietic!» Numai că am mai spus: Şevamadze nu e neam cu mine, deci nu cunoştea şmecheria, altfel ar fi zis: «Dacă vă apropiaţi, eu mă cac pe preşedinţia voastră - şi o-nghit!» - şi ăia nu s-ar fi atins de el în veac: de putoare... Georgienii sărbătoresc şi în momentul de faţă victoria lor, iar Ivanovul cu pricina a plecat la el, la Moscova, mulţumit că îşi îndeplinise sarcina dată de partidul putinesc: de a nu: se amesteca în treburile interne ale. ;. Jurnal 2001-2003 _______________________________________________625 Păi să nu-l pomenesc iar pe tata (Dumnezeu să-l ierte), cel care una-două bănuia mâna rusului în tot, în toate? Am văzut la televizor oameni fericiţi: georgienii. Cântînd, dansînd pe străzi, sărbătorind fapta lor, acţiunea lor, savurînd (acum, că pomâne are să fie o altă zi) finetul din grădina lor, a fiecăruia. Bineînţeles că “inima” (şi capul...) a fost Sakaşvili, el a dus greul “revoluţiei de catifea” - am început a, suporta eticheta, fiindcă, într-adevăr, nu a curs nici o picătură de sânge. Am văzut georgieni fericiţi şi m-am întristat (oleacă) pentru românii noştri; în decembrie 1989, ei nu numai că nu manifestau, pe stradă, cu lozinci scrise, cu lozinci strigate opoziţia faţă de tiran, dar îl lingeau în cur pe tiranul în chestie - precum literatorul Alex. Ştefanescu-Monnan (altfel Maşină-de-tocat-caltaboşi-de-cartoşi). Chiar dacă georgienii nu vor obţine roadele, nu vor avea soarta pe care o merită - pentru curaj, pentru verticalitate, pentru inteligenţă de comportament - asta se învaţă, ei au învăţat-o de la Sakaşvili, dar Mioriţoşii noştri de la cine să o fi învăţat?: ele la Manolescu, speriatul?, de la Buzura, ascunsul-felegunsul? de la Blandiana-goguleana, cea care aştepta “să se aşeze lucrurile”, pentru ca să-şi manifesteze, nu-i aşa... solidaritatea?, au de la Doinaş? (o pură întâmplare că cei citaţi ca “exemple” sunt cu toţii ardeleni...). Sunt foarte-foarte bucuros pentru iviri; şi pentru lituanieni; şi pentru... Şi foarte-foarte trist pentru urmaşii Romei- Consângenii mei. Am aflat de planul Putin-Kozak. Am scris următorul Protest: Paris, 24 noiembrie 2003 Maijossemnatul Paul Goma, scriitor român cu azil politic în Franţa din 1977, domiciliat în Paris, XX-èmë rue Bisson 27-29 mă declar solidar cu Declaraţia Partidului Pppular Creştin Democrat cu privire la planul Rusiei de lichidare a Republicii Moldova. Aceasta, nu doar pentru că m-am născut în Basarabia; nici doar pentru că între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 am cunoscut şi eu ocupaţia rusească (urmare: tatăl meu a fost deportat în Siberia); pentru că, începînd din august 1944, în refugiu în ceea ce mai rămăsese din România, -am fost şi eu hăituit, arestat, internat într-un lagăr de la Sighişoara botezat: “Centru de repatriere în URSS”; pentru ..pă,, mai apoi, până binişor după moartea lui Ştalin am fost crâncen persecutat, cu întreaga familie, cu întreaga comunitate a refugiaţilor din Teritoriile Ocupate de către regimul comunist impus românilor de ocupanţii ruşi - ca “cetăţean sovietic, trădător al URSS”. ,, Ci şi pentru că, alungat din Basarabia natală deş invadatorii-năvălitorii asiaţi ruşi, vreme de peste jumătate de,veac am citit,'m-am 626 * Paul Goma informât de la martori, am notat - apoi am scris despre Basarabia. Chiar romanele mele, în principiu cărţi de ficţiune, vorbesc despre nédreptatea istorică făcută nouă, românilor, la 1812 de către ruşi, prin răpirea jumătăţii orientale a Ţării Moldovei şi transformarea ei în gubernie rusească, aducerea de colonişti cu sutele de mii şi desnaţionalizarea băştinaşilor; despre'criminala înţelegere (frăţească) dintre Stalin şi Hitler, consfinţită prin Pactul Tâlharilor de la 23 august 1939 - urmarea fiind diktatul din 26 iunie 1940 prin care Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul' Herţa au fost ocupate prin violenţă de sovietici, iar locuitorii ei deposedaţi, arestaţi, deportaţi, asasinaţi. După implodarea monstrului purtînd numele “URSS”, Basarabia, deşi ciuntită, pentru a deveni... RSS Moldovenească, şi-a declarat independenţa. Cum să permită Moscova independenţa unor comunităţi neruseşti (ca Moldova, ca Ţările Baltice, ca Cecehia - recent, ca Georgia) ? - drept care a provocat Războiul de pe Nistru. Iar acum “Planul Kozac” fabricat la Moscova, încearcă să lichideze Republica Moldova tot printr-un diktat. Ei bine; Ruşii să dikteze la ei, în Rusia, ruşilor - nu aici, în Europa, europenilor Moldoveni. Paul Goma Marţi 25 noiembrie 2003 Puţin, democrat până în măduva oaselor, şi-a arătat “nemulţumirea” faţă de modul în care Şevamadze a fost... demisionat. Cică el nu este de acord cu “modul”; căci modul, el, a fost neconstituţional -pe când un curs de drept constituţional la Universitatea bucureşteancă unde există - he-he, de când - o catedră de sociologie încredinţată de Zoaia Petrii şi de Limbric Constaritinescu colegului de arme (al Putinei), Măgureanu...? Măi ştii; supărarea lui Volodea Puputin vine din faptul că “demisionatul” nu a ales ca “pământ de azil” pe cel al Rusiei, ci a preferat să rămână, ‘camdat’, în Georgia. Următoarele 40 de zile - până la alegeri - vor fi grele pentru georgieni. Fiindcă,Rusul nu va lăsa din gură oaia gruzină,'pe jumătate înghiţită; Abhazia, Osetia 'şi încă o regiune autonomă se află demult ieşite de süb controlul Tbilisiului, ba găzduiesc trupe ruseşti; Pe de altă parte nici Americanul nu se va lăsa - dacă este vorba de petrol - se va bate până la ultimul.- , georgian... ! Le ţin pumnii ivirilor. Visul lor - declarat de Sakaşvili şi de preşedintele interimar, dama jună şi bela (ca o gruzină... - mă tem însă căbela are picioarele în X, judecind după ţepenitudinea cefei): intrarea în Europa. Desigur, geografia poate fi împotriva "CaucazulUi în Jurnal 2001-2003 627 Europa” (şi dacă intră georgienii, de ce să nu intre cecenii, verii lor?), dar istoria - da; şi inima mea. Care, dacă ar avea drept de yot - şi n-are - ar vota împotriva candidaturii Turciei şi a Israelului: ce să caute aceste două comunităţi asiate, barbare, -xenofobe, vinovate - în Europa? Trebuie să fii neamţ culpabilizat şi; de umbra ta, ca să-i susţii pe turci ' că de iŞţaelieţji.. nu mai vorbesc,; Şi aş vota pentru iviri, pentru armeni - şi, cum altfel?, pentru “moldoveţii” noştri. Eh, vise. Joi 27 noiembrje 2003 Ieri nu am notat nimic: am terminat- Săptămâna... ultima, jur! Le ţin pumnii georgienilor şi tremur pentru ei. Dar mai vârtos tremur ppntru basarabenii mei. Ei nu au nici măcar un strop de petrol, ca să-i momească pe: americani. Abătut. : , : ■ Aseară am constatat că memoria mi-a slăbit îngrijorător. Discutînd cu Dan Culcer, n-am găsit cuvântul “motto” din fruntea unei cărţi. Trebuie să pun repede pe hârtie ceea ce îmi mai aduc aminte -înainte de a mă scufunda în neagra amnezie. ; Vineri 28 nojembrie 2003 Mare scoop mare!: Bush a dat o fugă până la Bagdad, să le ducă boylor curcanul tradiţional. Cică a fost în mare secret, nici tovarăşa lui de viaţă nu fusese informată - a rămaş două ceasuri. Drăguţ din parfea lui. Păcat că n-a avut timp şi de “liberaţii” irakieni... Măcar aşa, de formă. Aflu însă că şra grăbit ca să o ia înainte concurentei electorale: Hilary Clinton. Sâmbătă 29 noiembrie 2003 Ieri am primit de la Mircea Stănescu.un text - ca de obicei, foarte bun. Demontează “mecanismul” traficării citatelor la R. loanid (în articolul despre mine), dar şi al... citării citatelor “antivorbito-rului” -la Shafir (cel care nu-citise Săptămâna Roşie - dar o combătea! -dealtfel nici R. loanid nu dădea titlul întreg - nici vorbă de subtitlu - al cărţii criticate, amintea doar de: “Săptămîna”... fiind noi, sioniştii-securiştii suntem băieţi deştepţi, de aceea operăm o-mică-di,versionică: facem trimitere Ia revista lui Eugen Barbu; Săptămîna..,): la C>. Andreeseu (nici el nu citise textul meu - în schimb, vorba lui Săram, il 628 Paul Goma cita pe Shafïr, necititorul de profesie, de 'parc-ar fi frate eu Ed. Reichman, ceea ce nu este de loc adevărat!). Din nefericire nu a găsit unde să-l publice. I-am propus să-l prefacă în... postfaţă-'■ la viitoarea ediţie a Săptămânii Roşii - dacă găteesc editor..-. în aceste zile diri urmă am pigulit Săptămâna Roşie. Am mai tuns-o, am mai adăugat o meşă două... nu, de astă dată ml'am sentimentul că aş fi stricat-o - din contra.Ce ne-am face fără consolări. Am s-o mai duc aşa cu plijitul (plivitul) încă o săptămână. Dealtfel, noua ediţie poartă-indicaţia: “varianta 11 decembrie 2003”. Duminică 30 noiembrie‘2003 Am primit O1 grea lovitură din partea recentului meu admirat fără rezerve, Jean Daniel. Săptămânalul său Le Nouvel Observateur din 27 nov. 2003 a publicat o recenzie la o carte despre Eliade. ■ “Un essai de Florin Turcanu: Comment Eliade a effacé son passé” - aşa este anunţată - şi semnată de. : . Pierre Vidal-Naquet. Este vorba de volumul (de 540 pagini!) Mircea Eliade, le prisonnier de l’histoire. Să încep cu începutul: cine este autorul eseului, Florin Ţurcanu? Ni se explică: “născut în 1967, istoric. A fost student la Ehess Paris, conferenţiar là facultateavde .ştiinţe-politice a Universităţii din Bucureşti”. Foarte bine. Faptul că nu am auzit eu de Florin Ţurcanu nu înseamnă cu niciun chip că Ţurcand -Florin nu există. Nici că Ţurcanu în chestie nu ar fi un Florin de valoare - pe deasupra un bun cunoscător al lui Eliade şi al mişcării ideilor dintre cele două-războâie mondiale. Şi totuşi, totuşi: îmi sună bizar, chiar neplăcut - suspect: 1) Vidal-Naquet, ultracunoscutul vânător de nazişti (care s-a rostit cu vehemenţă şi împotriva cărţii lui Norman Finkelstein, dar şi mai supărat fiind el pe... Ronny Braumann, prefaţatorul ei...) îl descrie astfel pe autor: - - “Florin Ţurcanu este un tânăr istoric român care scrie într-o franceză excelentă (subi, mea) şi care â vrut să trateze “à fond” problema dublei figuri a lui Eliade. Chestiune este foarte complexă. Eliade, membru al Gărzii dfe Fier. n”, etc etc (subi. mea). 2) în paragraful imediat anterior Vidal-Naquet scrisese: “Nu ştiam (...) că Eliade fusese în România un actor politic de primă i mportânţă. Două cărţi au contribuit la Imn inarea subiectului, cea a Alexandrei Laignel-Lavastine: Cioran, Eliade, Ionesco. L’Oubli du fascisme (..!) şi Jurnalul lui Mihail Sébastian”. Nu am citit cartea semnată de Florin Ţurcanu-- scrisă într-o Jurnal 2001-2003 629 excelentă limbă franceză - dar mărturisesc: sunt impresionat, nu doar de ceea ce se spune Naquet despre calitatea limbii (franceze) a ei, ci şi de cantitatea de pagini: 540! Nu îl cunosc pe autor - chiar dacă ă scris un eseu direct în franceză, prefaţat de Jacques Julliard, apărut la ed. La Découverte. Deci nu mă pot pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză. Pot însă mărturisi cu ochii închişi, cu mâna pe inimă: “întreprinderea” nu miroase bine. Ba pute de-a dreptul. Simt o. muncă de echipă, colectivistnică. De genul cărţilor semnate: “Jerzy Kosinşki”. Nu-l lasă, nu-l lasă pe Eliade să se odihnească. Mai ales când un Vidal-Naquet vine cu argumente din sursă lavastină... DECEMBRIE Luni 1 decembrie 2003 începem o nouă lună, o nouă săptămână. Speranţă în Palestina: Jimmy Carter supervizează întâlnirea dintre israelieni şi palestinieni (la Geneva)? Deie Domnul să reuşească măcar cât a reuşit cu drepturile-omului în 1977. Mi-a telefonat Niculiţă: în principiu, Vremea este de acord, urmează să “divulg” eu condiţiile. O să le. Marţi 2 decembrie 2003 Dacă nu mă surprindea Filip cu somaţia de a-i da pentru gravare pe LD Săptămâna Roşie, aş mai fi umblat prin ea. Dar aşa... Aşa, sânt silit să mă opresc puţin - până la viitoarea ocazie, probabil mâine, când voi primi o carte mult aşteptată. Tentativa de la Geneva nu e pe placul lui Sharon - de aşteptat. Dai că nu e pe placul americanilor... Amerlocii au avut acelaşi reflex de apărare a bătăturii lor ca acum câteva zile faţă de tentativa Germaniei, Franţei - şi Angliei! - de a constitui un organism european de apărare: atunci şi-au protejat eu! dinţii NATO - “care se află în primejdie de a fi dublat”, au profeţit ei (în sensul românesc, nu în cel francez: de depăşire); apoi, ca nişte români de viţă veche, s-au plâns că “acum cine se află în primejdie de a fi... anulat (ă)? Foaia de drum”! Sunt plictisitori de plicticoşi, americanii. Măcar de ar găsi alte cuvinte pentru a exprima exact acelaşi lucru. Dar de unde cuvinte, la 630 Paul Goma ei? Cuvântul nu este un“produs”, deci nici rezultat - industrial - al unei înalte tehnologii, ci al unei păcătoase gândiri - obşteşti. Şi uite, tot numi aduc aminte cine a spus că América, azi, este ca Europa în Evul Mediu timpuriu: are câteva insule de lumină, de luminăţie - toate numai ■ umaniste: universităţile (cum erau în Europa medievală: mănăstirile); însă cum ieşi din campus-uri, cazi în groapa, în balta, în deşertul, obscurităţii cele mai depline, în obscurantismul cel mai dezesperant, în beznicola epocă de piatră autentică. Bineînţeles că e o exageraţiune dar, ca şi în caricatura, se exagerează adevărul, nu o invenţie. Azi a fost zi de doliu în Spania. Le-au fost ucişi în Irak 7 agenţi de informaţii, mai scurt spus: spioni. Bieţii spioni: mergeau şi ei, ca omul pe şosea, într-o maşină - îmbrăcaţi în haine, nu doar civile, ci cam... irakiene, cum ar spune un ardeleap; o maşină a ajuns în dreptul lor, nişte “terorişti” au tras cu mitraliera în ne-teroriştii ne-irakieni -altfel ocupanţi şi spioni, chiar dacă deghizaţi în irakieni. N-am înţeles de ce autorităţile lor spuneau că “încăierarea” a durat o jumătate de oră. Dacă fuseseră luaţi prin suiprindere şi ucişi 7 din 8, nu putea “dura” mai mult de câteva secunde. însă altceva este surprinzător la spanioli: un guvernamental de-al lor (bag mâna-n foc: un frate, bine, atunci văr al nevesti-si - de-al, lui Aznar, că prea nu-gândea le ce spunea) explică: «Oamenii noştri îşi luaseră toate precauţiunite ca. să nu fie recunoscuţi de populaţie, dar au fost deconspiraţi de cineva...» Ei, da, ce: te joci cu deconspiraţionamentul? Eu ştiam un banc cu un spion paraşutist american de culoare lansat în Rusia: şi ăla fusese “deconspirat” de... ceva: de negreala pielei, dar se mira: de unde ştia Deadea Makar care-1 descurcase din suspante că el e... “amerikanskii spion”? Ei, de unde: învăţase la şcoală, de pe când era pionier... în materie de explicaţii cazono-bovine maeştri absoluţi erau americanii. Uite că nici spaniolii nu stau mai bine cu glava, ca să le-o zic pe slava-veche.., Vasăzică spionii lor se deghizaseră atât de bine, încât ... atrăseseră atenţia populaţiei paşnice - însă de vină este “cineva care-i deconspirase”! - am o amintire cu Dimisianca, cea care mi-a răcnit în plină stradă: «Pauleee! L-ai delaţionat pe Vasileee!» Pentru cei care nu mi-au citit operă-completă (ori au uitat-o) explic: prin 1972-73 trimisesem de la Bucureşti pentru Europa Liberă o scrisoare deschisă (fusese transmisă) în care îi rădeam pe toţi politrucii-cenzorii: Ghişe, Dodu-Bălan, Brad, Popescu-Dumnezeu şi... mai. vârtos pe putoarea de Vasile Nicolescu, ibovnicul din acel semestru al famei fatale Geta! Jurnal 2001-2003 631 , Joi 4 decembrie 2003 Mi-a scris René A. de Fiers. Mi-a parvenit Soljeniţîn. Două secole împreună, două volume. Senzaţie stranie: în ciuda celor aproximativ 1.200 de pagini dense, pline de nume, de citate, nici una dintre, “probleme” nu-mi era necunoscută. Le ştiam şi eu - desigur, nu atât de amănunţit. . , Amărăciune - ne-nouă: o încercasem la Roata Roşie: Basarabia care, vai, 'făcuse parte din Imperiul Rus, nu contează pentru Soljeniţîn; acolo nu se. întâmplaseră-întâmpiări demne de luat în seamă decât în două împrejurări: I) Pogromul ,de la Chişinău din ,1903; 2) Pogromul de la Odessa din 1941. Teza susţinută de Soljeniţîn nu este departe de cea din Cartea Neagră a. lui Ehrenburg, Grossman - ceea ce numai aparent este de mirare. Probabil - sigur! - Sdljeniţin nu a făcut cel mai neînsemnat efoţt şă caute “aîtă” sursă de informaţie şi cum se scuză la tot pasul (pagina) ca el nu este “antiserriit” (nu este!), a citat din de necitabilii pomeniţi. încolo - nimic despre “rivaliuţia” lor pe sol românesc (Moldova dintre Carpaţi şi Prut), despre devastările mult mai importante, mai ucigaşe în Basarabia decâtînrestul Rusiei; nimic dëspre indepëndentizarea Basarabiei - şi nimic despre reocuparea ei. Ba, Ta un mdmenf dat, câ.■'uri rus etern, vorbeşte - în foarte marele treacăt - despre “récuperareà”'Basarabiei (în : 940 ). . azi-mâine o să vorbească ‘ despre “recuperarea Constantinopolului”, că tot nu o cuceriseră vreodată - dar atâta 0 doriseră, încât... 1 Aceeaşi 'stare a cititorului de mine: Rusia, măi băiete, vorba lui Papaşa deTa Şeica Măreţ "este ţară mare, brei Mare-tare fiind, nici nu ia în seamă fleacuri ca cele româneşti. Ba eu cred că Soljeniţîn le-a evitat conştient; ca- să nu fie obligat să vorbească de nedreptatea -istorică - făcută nouă de Ruşi. Am primit volumul Njcoletei Sălcudeanu Patria de hârtie. Am să citesc pe îndelete - cu'lupa. Din răsfoire am înţeles că este vorba de texte publicate în Discobolul Vineri 5 decembrie 2003 * •; Am ciugulit din Soljeniţîn o pagină şi jumătate de “liste” şi le-am pus în continuarea listelor lui Bruhis. Obosit. Amărât. Sâmbătă 6. decembrie 2003 Americanii nu mâi sunt chiar atât de împotriva “Genevei”. întâi Bush ar fi zis ceva (pozitiv...); după care Powell i-a primit pe cei doi iniţiatori ai planului de pace - evident, atrăgîndu-le atenţia că Evanghelie rămâne “foaia-de-drum”. ‘ 632 Paul Gomà ]eri Ana atât a insistat să-mi comande un cartuş pentru imprimantă, încât am cedat... Draga de ea: voia să-mi facă un cadou de Crăciun... Mi-a făcut. Astă-noapte, «în timp ce dormeam, mă gândeam că...», vorba mamei - mă gândeam deci la modul nesimţitoriu, de-a dreptul nesimţit în care he bătearfi noi joc (èh, tinereţea, ce ţoâ^ă'este ea!), dimpreună cu Doina şi cu Virgil 'Ianasc, de uri cuplu de1 bătrânei, unchi-mătuşă ai Doinei. Ea povestea, amuzată, iar noi, după ea, ne veseleam straşnic de “iubirea” lor de amurg, vizibilă-âudibilă prin gesturi şi cuvinte diminutivăie - îmi aduc aminte dpar de “telefoniţul” - care^fie suna, fie trebuia dat cuiva, fie şters de praf. împreună cu Arta, când ne aduceam aminte de “tfelefoniţ”’, rie apuca veselia. în fapt," eram toţi patru nişte iboi-Vaci. Eram - şi nu puteam fi altfel decât vaci-boi. Fiindcă eram tineri (astă şe petrecea prin 1970, deci până,şi eu, cel mai vârstnic, aveam “abia” 35 ani,1..). Şi aşa cunr sătulul nu crede flămândului, nepuşcăriaşul puşcăriaşului, nici tânărul nu-l crede pe bătrân; nu-l înţelege. Fiindcă nu are “instrument”; nici “materie”.. îmbătrânind noi înde noi, Ana şi cu mine, am devenit niai tandri unul cu celălalt. Adevărat, la noi nu se manifestă gfijulicenia faţă de celălalt prin diminutivări (am cădea în telefoniţ’) - ci prin gesturi. Poate (sigur) fiindcă observasem, ne resemnasem: nu mai suntem tineri (şi ferici); ne. pierdusem penetul-ça-sideful, odată cu,care ieşise din funcţie “motorul” reiaţi jlor.,. sociale (/cu dedesubturi sexuale/); nu ne mai rămăsese întru seducţionarea celuilalt decât., cuvântul. ,, Aşa şe va fi explicînd diminutivarea, nu doar a trupului, ci şi a... sufletului (iar cuvântul ce este el, dacă nu.;., răsufletul omului?), la cuplul de,bătrânei ai Doinei Tănaşe, ; .• > în exil am cunoscut trei perechi: 1,oneştii, Eliazii-, Monicii. Nu am ştire de cuvintele lor din momentele fără martori, dar era uşor de înţeles: din iubirea, complicitatea, unirea-n-cuget-şi-n-simţiri a alcătuitorilor acestor perechi rămăsese strugurele necules cu intenţie, ori uitat în vie, chircit, nu frumos de privit, dar cu cât de dulci boabele, de parfumate, de stafidate - de vânturi de toamnă, de brumă, de primele geruri: tandreţea, forma sublimată a iubirii. ' Luni 8 decembrie 2003 Şi când mă gândesc că peste trei săptămâni are!să fie 2004. Ba chiar şi ianuarie... ■ ■ ; Agitat. Fără treabă. Fără rost. în asemenea momente omul face “un gest necugetat”. De ce i s-o fi zicînd sinuciderii “gest necugetat”. 633 Jurnal 2001-2003 când el este cel mai cugetat dintre toate gesturile individului în chestie? Uite, Bush: dacă s-ar sinucide, ar face gestul cel mai cugetat. Alegeri în Rusia. Ca un Mugabe spălăcit Volodea Păstâmacovici Puţin şi-a comandat pe măsură alegerile. A făcut două-trei “formaţiune’ de coaliţie, a închis accesul la televiziune pentru toţi ceilalţi - nu doar pentru comunişti (laminarea ăstora mă lasă nemuritor şi rece), i-a înspăimântat, pe jurnaliştii cu gură mare, unsprezece dintre ei au fost ucişi - chiar “cazurile de drept comun” fiind legate de putere - prin mafia eternă... Jurnalista celebră care de ani de zile se ocupă de Cecenia (i-am uitat numele, scuze), de fiecare dată când călătoreşte în străinătate este sfătuită prieteneşte (kaghebeşte=putineşte) să rămână pe-acolo, de ce să se întoarcă “aici, unde-i mizerie şi lipsă de democraţie” - aşa îi susură la ureche eternii. Mă laud că şi mie îmi dădeau sfaturi preţioase securişteţii noştri băştinoşi - singura diferenţă fiind, nu aceea că pleşiţii tricolori îmi vorbeau.în româneşte (şi încă ce românească!), daf inii făceau pu .ochiul - păi nu eram noi.,, cu toţii români patrioţi, iubitori de ţărişoară?! Miercuri 10 decembrie 2003 Aseară ani primit: o bună-yeste de la Niculiţă. Să mai fie şi bune. ' Duminica 14 decembrie 2003 Dacă voi pretinde că aşteptam ziua de azi ca să-mi reiau jurnalul - aş minţi. La urma urmei, evenimentul s-a produs ieri, însă abia azi fa prânz am fost difuzat:, ^ Saddam a fost capturat. în sfârşit! Nu cred că vor înceta atentatele. Un lucru e sigur: irakienii care, pë lângă ura faţă de ocupanţi;'erau paralizaţi de groază că Satan se va întoarce, acum îşi vor da liber curs bucuriei de a fi scăpat de tiranie. 'Americanii, dacă sunt băieţi deştepţi - ceea ce le doresc din rărunchi, în ciuda a ceea ce cred şi spun despre “anti-” totul dè mine R. Ioanid, Shafir, A. Gomea, Oişteanu i drughie - se vor grăbi să cedeze puterea guvernului provizoriu irakian şi se vor lovi cu mâna stângă peste mâna dreaptă, hoaţă, tentată să se luuuungească întru ciordirea petrolului. Fiindcă chiar şi ei sunt perfectibili - nu? Cu o condiţie: să-i trimită la plimbare pe consilierii neocôni care numai întru gloria - şi profitul -Israelului trudiseră ei. Luni 15 decembrie 2003 Şi iară şi iară mă laud că am pus punct Săptămânii Roşii. Nu de alta, dar am încheiat contract cu Vremea. Cică în două luni. 634 PauI Goma Marţi 16 decembrie 2003 Nu am dormit mai odihnitor, nu sânt mai frumos - nici mai bănos. - Atât că am strâns hârtiile Săptămânii... şi le-am pus într-un dosar. Acolo au să steie până m-o apuca iar modificaturita. Seara: am telefonat la Niculiţă (primise prima scrisoare conţinînd corecturi); recuperase şi 30 exemplare din S.R. publicat(ă) de G. Stănescu. Am telefonat Stăneştilor: i-am mulţumit lüi Flori pentru vol. II Călăuză orin infern de Davidescu. Apoi am vorbit de amănuntele tehnice legate de; Vremea şi de S.R. Pe Mircea Stănescu l-am felicitat (din toată inima) pentru volumul Organismele politice romândşti (1948-1965), documente privind instituţiile şi practicile - scos tbt la Vremea. Cărţile de la Stăneşti mi-a venit prin poşta pariziană de la Ştefana Bianu dimpreună cu un salam “tip Sibiu”, tipărit (ce să fac dacă sunt un rob al hârtiei?) la Tiriiişoara... Tot prin poştă mi-a venit volumul Analele Sighet 10 (anii 1973--1989) în care se află şi textul lui Iuliu Crăcanăi Vorbind cu Mircea Stănescu am aflat că un text al său, în primul moment ciopârţit de Rusan - cărei explicase, răbdător, cum anume trebuie scrisă istoria Patriei, pentru a nu supăra pe nimeni - nici n-a fost inclus în volum! Trăiască Blandienii şi Courtois, istorizatomicii, neorollerienii noştri dragi şi nesupărători! 7 Miercuri 17 decembrie 2003 Azi dau ultima perie la Săptămâna Roşie şi la Jurnal 2003 ian-nov. După care Filip mi le va prepara pentru internet. Azi, în cutia poştală găsesc un plic obişnuit, cu adresa mea scrisă de o mână oarecum cunoscută... Surpriză: în interior o scrisoare de a mea trimisă lui Bujor Nedelcovici. Dar mai bine o trec.aici. Paris, 12 decembrie 2003 . Către Bujor Nedelcovici: Am primit ieri Un tigru de hârtie. Mulţumiri. Felicitări. Am citit cartea. Mă gândeam,să-ţi scriu mai pe larg despre ea, totodată să-ţi trimit un volum al meu purtînd titlul Culoarea Curcubeului, scris :aici, la Paris, în 1978, apărut în franceză în anul următor, la Seuil, sub titlul Le tremblement des Hommes - cel editat la Jurnal 2001-2003 635 Humanitas, de Liiceanu în 1990, retras din librării imediat ce fusese pus în vânzare, depozitat, trimis la topit în 1992 - cu încuviinţarea nesfârşiţilor prieteni ai mei Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriela Adameşteanu - din grijă de cloşcă (şi de leoaică) paznică la paria templului virginităţii permanente a scriitoricimii române. Excelenţii prieteni ai mei constataseră,. în 1990, că “situaţia” (să-i zicem, citînd din clasici: est-ethică) nu era mai brează decât fusese în anul cu “mişcarea”, ca să-l citez pe B. Nedelcovici. Din contra. M-am răzgândit. Nu-ţi mai trimit “cronica anului 1977”. M-am descoperit mult mai puţin negru în cerul curului, deci nu vreau să-ţi pun în faţă imaginea (subiectivă, se înţelege), oglinda anului “mişcării” cu pricina: la ce bun să-ţi amintească ce făceai, ce gândeai, dimpreună cu cine - atunci? Nu de alta, însă am constatat eu însumi, după 26 ani, când amărâţii mei basarabeni mi-au reeditat Culoarea...: nu există nici o deosebire - măcar de nuanţă - între “gândirea” de bostan fiert a scriitorului român din acel an, 1977 - şi cea de mămăligă ne-fiartă a breslimii noastre dragi (şi iubite, vorba lui Săraru) din, de pildă, 1990; şi, vai, a devenit chiar mai sub/terană de când am trecutără în noul mileniu. Or, din Un tigru de hârtie am (re)înţeles: tu nu ai citit nimic, niciodată din comiterile mele - şi nu ai suferit din pricina asta. Prin urmare, nu ai înregistrat nimic din faptele povestite de altul, de alţii, cu un sfert de secol în urmă - şi aşternute pe hârtie. Care fapte sunt întâmplări-dih-realitatea-cea-reală, nu găselniţe ficţionariste. Oricum, cu ceva tot m-am ales: am aflat că se poate dedica o carte trimiţîndu-1 - în scris, se înţelege - pe dedicatar la pagina cutare. Eu, dacă aş fi tu, aş breveta degrab’ invenţia. Nu de alta, însă ţărişoara noastră - aşa cum ne-o vedeţi - ea conţine români isteţi-foc care s-ar putea să-ţi ciupească ideea şi să o prezante drept a lor, din moşi-strămoaşe. Sărbători Naţionale! La Mulţi Ani! Paul Goma Explicaţie: am primit, deci, de la Bujor Nedelcovici ultima carte a sa apărută: Un tigru de hârtie, eu, Nica şi Securitatea. Deşi sântem supăraţi din vara anului 1989 - de la “Marea Uniune a Scriitorilor Români” - dar nu “din exil”, doamne-fereşte, ca să nu se supere Breban şi Ţepeneag (al cărei organizator, cu apucături de ilegalist conspirativ - dimpreună cu Sorin Alexandrescu era el, Nedelcovici) - după ce eu publicasem un text în care îl pomeneam şi pe el, autor al unui act de curaj, acela de a-şi fi trimis o carte refuzată în România spre a fi publicată în Franţa - fără a he^cădea reciproc în braţe, ne-am dat semne de viaţă prin cărţi: el mi-a trimis Jurnal infidel 636 Paul Goma - ieşirea din exil 1992-1997, cu o dedicaţie... normală; eu i-am trimis un exemplar din prima ediţie a Săptămânii Roşii... cu o dedicaţie de asemeni normală stadiului relaţiilor. Or cea recentă, Tigrul de hârtie... poartă scris de mâna lui pe pagina de gardă: “Pentru Paul Goma” - între numele autorului şi titlul cărţii, apoi, după indicaţia “eseu”, mâna autorului scrie: “...dedicaţia.se află la pagina 53. Bujor Nedelcovici”. Foarte bine!, mi-am zis. O glumă - ce: Bujor Nedelcovici nu are voie să glumizeze, ca omul?, şi m-am dus la pagina indicată întru aflarea... dedicaţiei glumeze. Cea mie dedicată - ca să mă exprim. , Or la pagina 53 n-am văzut nimic care să-mi atragă atenţia -vreau să spun: nici un semn, subliniere, săgeată, asterisc... A, da: în text, în coada unei lungi înşiruiri de nume am dat de: “«Mişcarea Goma»”. A, da? Asta era “dedicaţia deda pagina 53”? Bine, soro. Nu mi-a făcut nici cald nici rece. Fiindcă nu atârn eu de; “aprecierile” lui Bujor în această stare de spirit - liniştită, precizez - i-am, scris epistola de mai sus; bineînţeles, după ce îi citisem cartea şi aflasem că nu era nici ficţiune, nici jurnal - ci “eseu” - în care vorbea despre evenimente cunoscute de toată lumea - deci, fatal: şi despre mine... Nu mă aşteptam de la Nedelcovici să fie “obiectiv”, fiindcă obiectiv nici eu nu sânt, dar mă aşteptam la corectitudine în consemnarea faptelor de toţi ştiute. Am fost decepţionat... Accept: scrisoarea mea de răspuns nu e de amor, nici de prietenie indefectibilă, însă nici agresivă (fiindcă la aşa ceva mă pricep, mamă-mamă, aş fi ştiut chiar şi eu dacă ar fi fost aşa)! Ei bine, Bujor Nedelcovici s-a supăratără. Mi-a trimis scrisoarea înapoi! Ce se poate înţelege din gest: că nici n-a citit-o? Ba a citit-o, altfel nu mi-o returâ. Şi-atunci? Uite ce e: nu am chef să-mi storc mintea să: găsesc un răspuns berbecismelor nedelcoviciene. Fiindcă aşa ceva nu e de găsit. Joi 18 decembrie 2003 Prima zi de vacanţă - spun aşa, fiindcă azi n-am mai umblat prin Săptămâna roşie. Ba, după toate semnele, nici mâine. Duminică 21 decembrie 2003 Ciudat: de astă dată nu am mai simţit “urcuşul” spre noaptea-cea-mai-lungă. Probabil pentru că am fost prins cu alte celea. Jurnal 2001-2003 637 Miercuri 24 decembrie 2003 Ajunul Crăciunului. M-aş pomi la colindat/ prin sat. Dar nu poci. Din cauză de ploaie. Crăciun fără zăpada, carevasăzică nici nu este. Am tras ieri o copie după Săptămâna Roşie. Am dat de o greşeală taman în “Explicaţie”. De unde concluzia: nu e bine, în viaţă, să umbli cu explicaţii: comiţi greşeli de dactilografiaţie. Nimic încurajator. Şi plouă. Şi plouă. Luni 29 decembrie 2003 Bolnav de oboseală. Ca să fiu optimist în pesimismul general: Tragedia din Iran - cutremurai de acum câteva zile care a pricinuit moartea a zeci de mii de oameni - s-ar putea să provoace, în timp, un bine: ca şi cutremura! din Armenia (când?, am uitat anul) -care a constituit prima spărtură în Blocul Sovietic - şi mi-au fost confirmate “teoriile” de atunci - de ce nu s-ar întâmpla şi cu Iranul într-un mod asemănător: ca şi Armenia, atunci, Iranul este o ţară închisă; o ţară terorizată de o echipă de fanatici. Cutremurai de pământ a provocat un elan de solidaritate admirabil, iar molahii au acceptat până şi ajutorul american - dar nu şi israelian; întredeschizîndu-se Zidul Iranian, prin crăpătură poate pătrunde... decadenţa occidentală, printre care şi libertatea. Deie Domnul să se adeverească “teorica” mea. Marţi 30 decembrie 2003 Aseară mi-a telefonat Andrei Dulgher de la Londra. Să ne ureze la mulţi ani de sărbători. Totodată mi-a anunţat veşti bune: băieţii - Dan şi Adrian - au primit “hârtiile” de cetăţeni britanici. Ei, părinţii le vor primi în două-trei săptămâni. M-am bucurat pentru ei. Am întrebat de Ionel Goma. Andrei mi-a spus că s-a întors “de la peşte - unde-i cam tare frig”, acum lucrează prin jurul Londrei, tot în construcţii. Am înţeles că a fost (tot de Ionel vorbesc) în Basarabia. Şi-a cumpărat un apartament - “bun” la Chişinău. Când am întrebat de strănepoată, Dana Goma, Andrei mi-a povestit, chicotind, că fata ca bună elevă, a primit, Ia şcoală...“trei cărţi scrise de moşu-său, Paul Goma”. Asta da, bucurie! Pentru mine, fiindcă pentru Dana - şi nu doar ea, sărăcuţa, un moş ca mine nu slujeşte la mare lucra... Am primit Timpul pe decembrie 2003. Multf texte foarte bune (Brumam: “Amintiri indecente”), foarte interesante: Tereza Culianu- 638 Paul Goma Petrescu - despre fratele său şi despre familia Culienilor, însă am impresia că textul a fost... oprit prin tăiere... Mi-a atras atenţia altul: “Cum am descoperit pe cale experimentală că nu există exil”, semnat: Bogdan Suceavă. L-am citit, l-am recitit. Nu, nu spunea - “în realitate” - altceva decât percepusem de cum citisem titlul. Mai încolo, în corpul revistei i se recenzează un volum din care aflu că Bogdan Suceavă este “un nume despre care se pot spune deja foarte multe lucruri. Scriitor şi matematician, poet şi prozator, român şi american (...) consolidat de o impresionantă activitate publicistică (de la distanţă, ce bine că s-a inventat e-mail-ul!) şi de cele şapte volume tipărite până în prezent...” Nu am nici un motiv şi nici un drept să-i contest meritele învolumate, ca să-l maimuţăresc pe Luca Piţu - dacă nu le-am citit. Nici să mă îndoiesc de “impresionanta activitate publicistică prin e mail”: nu i-o cunosc şi nu sunt şanse de a-mi umple cu ea (cu publicistica emailică) găurile din bibliografie. Un semnal de alarmă am primit dinspre titlul textul amintit, iar restul nu a contrazis prima afirmaţie - asta: “Nu există exil” (s.m.) Ei, da, pentru matematicianul Suceavă nu există exil şi cu asta, basta! Pe ce se reazemă r în afară de “calea experimentală”? Pe afirmaţiile lui Bujor Nedelcovici la televizia română, că “el este scriitor român stabilit în Franţa, că nu se simte deloc un scriitor în exil”. Ei şi? Matematicianul emailiot nu ştie (de unde să ştie, dacă el nu citeşte nimic, fiind extrem de ocupat cu producerea propriilor produse emailice!) că Bujor Nedelcovici nu fusese nici înainte de decembrie 1989 exilat - motiv pentru care, în vara aceluiaşi an, dimpreună cu Ţepeneag, Breban încercase să facă - la Paris - o Uniune a Scriitorilor Români, ca s-q concureze-anuleze pe cea de la Bucureşti, însă doamne-fereşte să spună că Uniunea cu pricina e alcătuită din scriitori, dacă nu exilaţi, măcar “domiciliaţi în afara ţării”... Descoperirea (pe cale experimentală) a matematicianului Suceavă că nu există exil nu are importanţă. El se exprima în perfectă necunoştinţă de cauză (altfel spus: româneşte), deci nu-l voi lua în seamă, îl voi lăsa cu “experimentalele”-i care de care mai perfect inutilă. Dar nu pot să nu-mi amintesc de un alt negator al exilului românesc: fostul june şi istoric Adrian Niculescu, altfel activ militant pentru drepturile omului - în exil - înainte de decembrie 89. Prin 1992, când dădea din coate şi din falcă să intre în graţiile (sic) Zoiei Petre (nu a reuşit, în schimb /!/ a izbutit să-l “consilieze” pe Ilieşcu!), s-a pomenit vorbind pe hârtie cam aşa - citatul respectă spiritul, nu fitera: Jurnal 2001-2003 __________________________________________639 “Exilul românesc a luat sfârşit în clipa în care Mihnea Berindei a pus piciorul pe pământ românesc”. Vorba celuia: ca glumă (involuntară) e bună. Legătura dintre piciorul lui Mihnea şi sfârşitul exilului: evidentă! Coincidenţă - ah, ce neîntâmplătoare-s unele întâmplări!: pe pagina a 2-a a Timpului, în dreapta-süs se află textul matematicului Suceavă anunţînd descoperirea epocală: că nu există exil! - vorba lui Barbăneagră: «De ce nu...?»; Din dreapta-jos ne face cu ochiul un textulete intitulat cum nu se poate mai... întâmplător: “Mofturi şi moftangii”. Totul a fost spus. Miercuri 31 decembrie 2003 Ieri, cu o ureche ascultînd France Musique, nu am băgat de seamă că începuse un interviu cu Finkielkraut. Am vrut să închid radioul, dar crainica apucase să-l prezinte pe filosoful de serviciu ca pe “cineva care, de la ô vreme şi-a schimbat opiniile...” Nu puteam pierde un asemenea eveniment, deci am deschis ambele-două urechi. îhtr-adevăr, ceea ce am auzit era... neamaiauzit: Finkielkraut sprijină din toată inima “iniţiativa de la Geneva”! lată că, în cele din urmă, biruie raţiunea! Bucuria nu a durat mai mult de zece secunde. F. cu acelaşi nume din a doua frază a spus că el este de acord cu “Geneva”... “cu condiţia ca palestinienii să declare în scris că renunţă la clauza returului”! Deci F. (de la filosof) a rămas tot apărătorul “demografiei Palestinei” (citeşte: a Israelului) - aceea fiind adevărata, unica problemă! Am verificat jurnalul - din iulie încoace, nu am dat de însemnarea care urmează (o primisem de la Culcer, prin august, însă probabil din pricina caniculei am uitat-o - acum o preiau din Convorbiri literare 10 şi 11/ 2003 în traducerea lui Liviu Papuc): Sub titlul “îl vor interzice pe Eliade şi (pe) Cioran?” Jean-Claude Maurin - în Eléments pour la civilisation européenne nr 109, iulie 2003 - face un istoric al campaniei împotriva “antisemiţilor” Eliade, Cioran, Ionesco - şi, ca supliment: Goma... Cum atacurile împotriva celor trei mari sunt cunoscute, mă opresc la pasajul despre mine: “Personaj cultivat şi slugarnic, Isac Chiva, foarte activ la Casa Ştiinţelor Omului, este un apropiat al Alexandrei Laignel-Lavastine şi Nicolas Weil. El participă ocazional la “cruciada” acestora. Recent a fost organizator al unui colocviu de etnologie (...) ce i-a permis lui Nicolas Weil să facă o dare de seamă în Le Monde (...) Se întâmplă ca Alexandra să-i ţină pana (sic). Citind un articol din Les Temps modernes, descoperi că textul a fost scris de Laigpel-Lavastine. 640 Paul Goma “Printre oile negre ale trioului figurează scriitorul român Paul Goma, căruia adversarii săi nu-i iartă că n-a încetat niciodată să-i critice pe cei care-i consideră vinovaţi de compromisuri cu puterea comunistă sau post-comunistă românească. Edgar Reichman, în Le Monde i-a reproşat că a evocat într-o carte autobiografică un comisar evreu al NKVD care l-ar fi anchetat [nu: “l-ar fi anchetat”; ci “l-a arestat”] pe tatăl său în Basarabia ocupată de sovietici. Isâc Chiva îi atribuie «scrieri negativiste». Opozant de-al lui Ceauşescu, Goma a fost arestat în \911 A emigrat în Franţa (...) Opera i-a adus un renume mondial. în 1999 el a fost (împreună cu poetul suprarealist Gellu Naum şi Mircea Ivănescu) imul din cei trei scriitori propuşi la Premiul Nobel pentru literatură de către Uniunea Scriitorilor din România”. Mă opresc aici cu citatele, fac lista “acuzatorilor” lui Eliade, Cioran, Ionescu (şi ai mei) pomeniţi de Jean-Claude Maurin: Jean-Yves Boissau, Tertulian, Claude Lanzmann, Jean-Paul Enthoven, Bernard-Henri Lévy, Lavastine; Alfonso M. di Nolâ, Furio Jesi; Reichmann, Dubuisson, Norman Manea / Miron Constantinescu, în 1971; Lucien Goldmann/ revista israeliană Toladot; Volovici, Saul Bellow, Adriana Berger, Bertrand Poirot-Delpech, Laurent Lemire, Jacques Moran, Pierre Pachet, Etienne Boisscric, Nicolas Weil, Isac Çhiya, Serge şi Pierre Moscovici, Patrick Kéchichian, Roger-Pol Droit, Maurice Olender, Michel Wieviorka, R. Ioanid...- cum de lipsesc Lilly Marçou, Cristipa Boico, Nina Cassian, Crohmălniceanu, S. Damian, Oişteanu5iShafir...? Acum, când mă aflu pe cale de a încheia jurnalul pe acest an trist, scăldat în sânge, sudoare, moarte, ură, mă consolez şi cu ce pot: S-a anunţat adineauri că Franţa se declară în dezacord çu multiplicarea coloniilor israeliene în zona Golan. Măcar atâta. Că, vorba românului: Franţa “îşi permite” să se opună - îri vorbe - Israelului, că şi-aşa este desemnată ca “antisemită fără frontiere”. Pot eu să nu-mi aduc aminte “permisiunea” de care mă bucurarn eu, în România, în anii 70?: Aşadar, în urmă cu peste 30 ani, la Bucureşti, bunii prieteni ai mei, oniricii, îmi explicau răbdător: «Tu îţi permiţ>.-.şa' jfaci-.; pe ..curajosul, să sfidezi securitatea, trimiţînd manuscris&jüfl- Occident - fiindcă tu tot nu mai ai ce pierde, dar noi...?» . ţ • yvv» -,. Am citit adineauri în programul de TV: un episod dintr-un serial poliţist a fost éliminât,••'■Pu va mai fi difuzat, din cauza protestului evreilor(din... toată lumea (uite, nu ştiam că toată-lumea priveşte tembeliziunea franceză, mai cu seamă acest serial pasabil căcăciosl..). Jurnal 2001-2003 641 Û De ce? Simplu: filmul se rezema pe un fapt real, relatat în presă: o sinagogă din Paris este incendiată, toată lumea politico-culturală intră în agitaţiune efervescenţială, încep protestele evreilor, plouă declaraţiile de solidarizare-condamnare a actului antisemit... - numai că ancheta dovedeşte că incendiul fusese provocat de un elev evreu, sfătuit să facă acest lucru de un rabin - “pentru cauza noastră”. Ei, da: cauza lor este apărată pe două sferturi de minciuni, pe un sfert de provocări - tot în anul acesta un arab a înjunghiat un rabin, în sinagogă - poliţia (antisemită şi rasistă!) a constatat; rabinul se... zgâriase singur pe abdomen, cu coada furculiţei; şi tot pentru cauză. Insă pentru că eu, orice-ar zice Buzura, Blandiana, Liiceanu, Adameşteanca, Zoaia Petrii - chiar şi Doina Comea - că aş fi rău, veninos, mai ales: neiertător, uite, nu mai vorbesc de porcăriile mai sus scrise. Nu pentru că i-aş ierta - să-i ierte Dracu! - dar zic: de Anul Nou am să fiu cuminte, n-am să mai “înjur” pe nimeni dintre cei care, fie vorba între noi, o merită cu vârf şi îndesat!