L.
(l V    (P   
PURGATORIU   
         Cine ştie, poate copiii încă nenăscuţilor de azi să facă ceva-ceva în această naţie de căcat.
         Lucrarea a fost tipărită cu sprijinul Fundaţiei SOROS pentru o Societate Deschisă
  Paul Goma JURNAL
DE NOAPTE LUNGA
NE/MIM
1997

                 Coperta colecţiei: DAN ALEXANDRU IONESCU
                     © Editura NEMIRA & Co, 1996 PAUL GOMA JURNAL
             Toate drepturile aparţin S.C. NEMIRA & Co S.R.L. Reproducerea integrală sau parţială a textului este interzisă şi va fi pedepsită conform legii.
                                Difuzare:
           Editura NEMIRA & Co, str. Crinului nr. 19, sector 1, Bucureşti
                   Telefon: 668.54.10 Telefax: 668.70.51 Clubul cărţii: C.P. 26-38, Bucureşti
                                »            7       5
P
s                                             
1                                             
i VOLUMUL m                                   
J ISBN 973-9177-69-7                          
! ISBN 973-9177-72-7                          
i TipÂRÎT Ia iNfopRESS S.A. OdOR^EÎU SeCUÎESC 
                  III
         JURNAL DE NOAPTE LUNGĂ
       (23 septembrie - 31 decembrie 1993)
                  *
         UNDE AM GREŞIT ?
                        f
     Joi, 23 septembrie 1993
     Am trecut de echinocţiu, am trecut şi de „aniversarea" lăsării de tutun şi de toate ; încă n-am ajuns la 2 octombrie.
     Întîi are să fie 2 octombrie: împlinirea a cincizeci şi opt de ani; apoi numărînd : zece plus încă zece - plus vreo trei-patru, ajungem la 14-le februarie 1967. Atingem sorocul. Ne facem timpul. Ne socotim cu noi şi cu ceilalţi - definitiv. Şi dacă tata a murit în 14 februarie, la 25 de zile după ce împlinise 58 de ani - de ce n-aş muri şi eu ? Nu sunt şi eu om ? Nu fac şi eu 58 de ani în 2 octombrie, iar şi 25 zile cad(e) în 27 octombrie ?
     Tot nu mai am ce face pe lumea asta - dacă, îngăduitori fiind, zicem că pînă acum am avut; că am făcut mare - şi lată - brînză.
     La urma urmei, mi-am încheiat socotelile cu mine şi cu ceilalţi în august-septembrie 1989. Am câteva fotografii din acea perioadă -mai exact: din luna mai 1989: buhăit peste poate, cu pungi agresive sub ochi (le zic agresive, fiindcă sunt reliefate, ţîţoase, nu atîrnînde), cu nasul-cartofasul şi mai cartof... De atunci eram atins şi rău atins
-  dar nu ştiam... Lucrasem cu plăcere la Roman-intim, îl pornisem prin februarie, iar în iunie îl aveam „gata" - ba unele părţi de două şi de trei ori scrise. Apoi eram prinşi cu „evenimentele" ; cele din primăvara lui '89, Răscoala Scriitorilor Români...
     Aşa că episodul Ţepeneag-Breban, cu uniunea lor indefectibilă
-  aşternută pe hîrtie în Jurnabd de căldură mare - a coincis cu sfîrşitul nu doar de capitol, ci de carte - dar eu nu ştiam...
     Multe nu ştiam atunci, la timpul lor, şi nu văd la ce mi-ar fi folosit să le ştiu, atunci. Referitor la viaţa mea şi la neviaţa mea sunt fatalist - pe urmele lui Noica, dar uşor invers, zic : aşa a fost să fie.
     De unde să-mi vină „înţelepciunea" asta ? Nu ştiu de unde, însă e o înţelepciune tare înţeleaptă. Fiindcă mă scuteşte de regrete -astea mi-ar mai lipsi, după atîtea toate ! De aceea nu voi fi suferind întrebarea idioată (ca toate întrebările idioate...): „Ce (te-)ai fi făcut, dacă ai lua viaţa de la început ?" Nici nu merită să răspunzi, agasat: „Acelaşi lucru."
     Refuzul de a răspunde ar putea fi înţeles ca o deplină mulţumire de sine : „Ceea ce am făcut a fost făcut atît de bine, încît... " Da de unde ! Singura „chestie" altfelă pe care aş reface-o (dacă aş lua viaţa de la început): fetele-femeile : nu le-aş mai lăsa pe data viitoare, ori altora, le-aş ridica eu.
     (Ei, da : iar acum, la bilanţ, să găsesc că nu le-am ridicatără îndestul...)
7
      Multe lucruri (definitive) nu ştiam atunci în primăvara-vara-toamna-iarna lui '89.
      Acum, în aceste pagini de jurnal mă ocup numai de cele ale mele - nu de ale omenirii...
      Nu ştiam, nu simţeam, nu bănuiam că, terminînd în iunie Ro-man-intim, terminasem, în fapt şi cu scrisul „romanelor". Dovada : numaidecît după - în chiar timpul zbaterilor pricinuite de „complotul" împotriva Monicilor - m-am apucat de... următorul. Aşa făcusem totdeauna - pînă atunci. Din avînt, din inerţie, terminînd ceva începeam pe dată altceva - chit că, istovit, ori doar plictisit, lăsam pentru altădată pornirea acelei alte cărţi. începusem, deci, Aăam şi Eva - în viziunea mea... Atunci, în iunie ; apoi reîncepusem prin octombrie. în fine, ultima tentativă datează din anul trecut, 1992 - şi acolo am rămas : la intenţie.
      Adevărat : în aceşti patru ani (patru ani !) am pigulit textele scrise înainte şi nu doar Roman-intim (de două ori, de la cap Ia coadă), ci şi Sabina; şi Din Calidor; şi Bonifacia - pe acestea le-am rescris, în cea mai bună tradiţie (a mea, fireşte). Tot adevărat: am comis şi texte noi, dar nu „romane" : articole, postfeţe, cronologii, bibliografii, dialoguri - unele reale, altele mimate - însă nu romane... Roman-intim a fost ultimul...
      Nu poate fi vorba de a fi mulţumit cu cît am scris, vorba fiind că nu sunt ne-mulţumit (cu cit am scris); despre cum nici nu aduc vorba : nu e treaba mea (a mea este de a-mi spune că nu pot fi mulţumit de cum).
      Şi pentru că suntem la bilanţ : am scris - în sensul că am scrise - douăzeci şi două de titluri - sa le număr :
      1. Camera de alături.
      2. Ostinato.
      3. Uşa noastră cea de toate zilele.
      4. în Cerc.
      5. Gherla.
      6. Lăteşti ~ singurul text neterminat, nefinisat, dar inclus.
      7. Gardă inversă.
      8. Culoarea curcubeului - 77.
      9. Patimile după Piteşti
      10. Soldatul cîinelni.
      11. Bonifacia.
      12. Din Calidor.
      13. Arta refugii
      14. Astra.
      15. Sabina - în două părţi, care ar putea fi luate separat.
                                             8
     16.  Roman-intim - de asemeni în două, însă avînd un singur
titlu.
     17.  Jurnal de căldură mare.
     18.       Patru dialoguri (cu Ruxandra Cesereanu, cu Florin Ardelean, apoi: cu Al. Cistelecan şi cu Maria-Cornelia Oros).
     19.  Dialog cu I.I.I.
     20.  Scrisori
     21.  Articole.
     22.  Alfabecedar.
     Aşadar, mă opresc la 22, cifră... rotundă. Acestea sunt cărţile terminate, la care nu mai am de pus derît o virgulă - în fapt, am vrut să spun : la care nu mai am de suprimat decît mulţimea de virgule (păcatul casei).
     Ar mai fi: Justa - terminată, dar nepublicabilă ; Venina - neterminată, rămasă aşa (şi bine rămasă).
     Ar mai fi Dialogul cu Mariana Marin : separîndu-ne, fiecare a spus că îşi va lua partea de contribuţie. Deocamdată nu am „cîntărit" partea mea (de contribuţiune).
     Mai există vreo sută de pagini de Monolog.
     în fine, „interviurile". Cum însă în asemenea cazuri munca nu a fost în totalitate a mea, le las deoparte. Bineînţeles, sunt spusele mele - dar spuse provocate. Unul dintre ele - cel cu Liviu Antonesei
-  a şi apărut în volum...
     Cam acesta este bilanţul. Nici „globalmente pozitiv", nici catastrofic. Bilanţ, atîta tot. N-am să spun : „E-hei, ce-aş mai fi făcut şi dres şi cît şi cum aş fi scris - dacă..." Nu exista nici un dacă. Am impresia - uneori, certitudinea : un dacă nu a existat nici în ceea ce-1 priveşte pe Labiş.
     Să zicem că acesta este „avantajul" meu : necrezînd într-o alta viaţa (în care să fac ceea ce n-am făcut în asta), m-am străduit să fac ceea ce se putea face - aici, acum. Nu am amînat nimic, fiindcă nu mi-am propus să realizez irealizabilul. Eu, domnilor - vorba lui Ion Condiescu - visez în cadru real! Ceea ce, în absenţa altor (binemeritate, se-nţelege !) „beneficii" măcar nu mi-a produs mari deziluzii
-  vreau să spun : deziluzii legate de rezultatul faptelor mele.
     Nu ştiu dacă a fost bine ori rău - ori nicicum, cum spun basa-rabenii la : nici lae, nici bălae. Ca scriitor n-am avut prilejul să mă umflu (în pene, în piele, precum broasca): debutul absolut mi-a fost la vîrsta de 31 de ani (şi două luni); debutul editorial la 33 de ani, iar „ecourile", cîte au fost, puţine, s-au oprit pe dată. Cum era normal, interdicţia de a publica şi de a mi se scrie negru pe alb numele m-a gîdilat pe la subţioara martirajului - în fine, a celui mereu şi
                                            9
mereu per-se-cu-tat: o vreme- Apoi nu mi-a mai ajuns - desigur, era mult orgoliu de autor, însă pe atunci - aveam numai 33 de anişori! un copilaş ! - credeam în rostul şi în rolul şi în datoria scriitorului, eram un adolescent întîrziat de puşcărie, nutrit cu decabrişti şi cu Dostoievski şi cu Stere şi orirît de antirus eram (şi eram !), ca şi Stere (dar comparaţia se opreşte aici), eram pătruns, modelat, făcut... ruseşte, nu româneşte (mărturisesc, ruşinat: pe atunci - în anii 1968-1970 - nu acceptam ceea ce citisem, mai cu seamă la Sterescu, despre incapacitatea scriitorilor români de a fi scriitori, în sensul de slujitori ai cuvîntului).
     Prietenii, şi ei scriitori, din perioada 1965-1971 mă sfătuiau -sau îmi ziceau, aşa, în treacăt - să iau în seamă „compensaţia" (nu cred că foloseau acest termen), adică : să nu-mi pese că nu sunt publicat în româneşte, în România - voi fi publicat în Occident, în franţuzeşte, în nemţeşte, în italieneşte, în...
     Vineri, 24 septembrie 1993
     Si s-a făcut ziua a doua (numarînd de ieri, 23 septembrie).
     Miceam că m-aş fi putut consola cu această compensaţie : nu public la Marin Preda - public la Claude Gallimard (l-am citat pe Mazilescu)!
     Mda, da ; era o consolare, o compensaţie... Dar nu mult timp. N-a durat nici măcar pînă în toamna lui 71, cînd au apărut cele două traduceri din Ostinato. Ar fi fost nu doar indecent, dar de-a dreptul insultător să mă plîng, faţă de prieteni, că... sufăr de nepublicare în limba în care scrisesem textele. Aşa că am pus pavăză gurii mele şi n-am oftat dedt rar.
     La urma urmei, acest fenomen al „compensaţiei" ar putea explica atît absenţa solidarităţii celorlalţi cu mine (în 1969, cu scriitorul interzis; în 1977, cu scriitorul-cetăţean), cît şi „analiza" pe care o fac ai noştri colegi de breaslă (!) de la '89 încoace, cînd ne cîntăresc pe noi, exilaţii : ei cred (în acest caz, nu doar scriitorii) că, prin faptul de a fi plecat din România, dacă nu am rezolvat totalitatea problemelor pe care le-am avut ori le-am fi avut în ţărişoară - oricum, sa nu carecumva să aducem vorba despre „suferinţele" noastre. Pentru că, nu-i aşa, oricît de acute ar fi, sunt... compensate prin faptul că... la urma urmei : nu pentru că am fi trecut în Occident, ci pentru că... nu mai suntem în România !
     Contorsiuni de psihologie a peştelui ; de înţeles, la urma urmei ; cînd eşti nefericit eşti şi bou, judeci cu curul. Atunci cînd Bre-ban şi, în jurul lui, apărătorii - de la Groşan la Damian Necula, de la Buduca Ia Reichmann (iar recent, Mariana Codruţ, la Dilema lui
10
Pleşu), ne acuzau pe noi, exilaţii, că suntem resentimentari, în fapt se lăsau resentimentului lor, de „rămaşi'', de nefericiţi care nu pricep cu nici un chip de ce „ieşiţii", „liberaţii", nu se mulţumesc cu ce au căpătat (!}, cu acea... compensaţie. Ei nu înţeleg - şi nici nu există speranţe că au să ajungă vreodată să pătrundă acest „secret" : omenirea nu se împarte neapărat între stăpîni de-o parte şi stăpîniţi de alta ; omenirea nu funcţionează neapărat pe baza „serviciilor" reciproce ; şi că „balanţa" ziselor Mariei-Antoaneta : „Dacă n-au pîine să mănînce cozonac !" este o falsă balanţă - măcar pentru că poţi mînca şi una şi alta (ori nici una !). Pe scurt: eu ar fi trebuit să fiu mulţumit că public în Occident şi să nu mai cer sa fiu publicat în România, ţară şi a mea ; în româneşte, limba, maternă şi a mea !
      Această opinie nu era doar a oficialilor-umani, a ştabîlor-de-omenie de tipul iui Ghişe ori, vai, Fulga : ei aveau sarcinile lor, trebuiau să le îndeplinească, chit că se prefăceau a fi complici cu noi, interzişii (de ce voi fi vorbind la plural ? - doar eram singurul -începînd din 1969, cînd nu s-a mai scris despre mine, mai simţit din martie 1970, cînd mi s-a interzis să mai public). Aşadar, nu gîndeau astfel doar „ceilalţi", ci şi prieteni ai mei : Mazilescu, Sorin Titel, Dana Dumitriu...
      Tot tăcînd - ca să nu-i amărăsc (eu pe ei î - ca şi cum ei ar fi fost interzişi să publice în limba în care scriau !) - încercam sa înţeleg dacă ei chiar cred în adevărul spuselor lor (compensaţia...), ori erau doar aşa, vorbe de consolare... N-am aflat. Deşi m-am străduit.
      Mai tîrziu am înţeles altceva, legat de „compensaţie" : în acel timp -1966, '67, "68 - s-a petrecut ruperea de prietenii de pînă atunci (studenţii din '56), dar ne-lipirea de scriitorii tineri. Fie vorba între noi : nici unul dintre colegii de închisoare şi d.o. - Horia Popescu, Radu Surdulescu, Mircea Stancu, C. Iliescu - nu avea încredere în „valabilitatea" a ceea ce scriam eu. Abia după ajungerea (noastră, aproape in corpore) la Bucureşti, după septembrie 1965, cînd am început să scriu la Ostinato, Horia şi Radu, chiar dacă găseau oarecari virtuţi textelor mele (în sensul că ar avea ceva-ceva... literar), în acelaşi timp vor fi găsit că erau... neserioase prin imprudenţă dacă nu prin curaj... Atunci şi aşa a început înstrăinarea : în ochii unora făceam lucruri de ne-făcut pentru un om normal, cu „experienţă" (a puşcăriei); pentru ceilalţi, scriitorii de meserie, şi din breaslă, scriam lucruri de ne-scris pentru un român normal şi scriitor (devenisem membru al Uniunii în 1968, ca urmare a publicării volumului Camera de alături).
      Azi şi ieri şi alaltăieri timpul a fost urît, însă înainte, ca de obicei şi la Paris, toamna s-a arătat în toata arama ei superbă ; şi uşor
11
neplăcută aducerilor aminte ale mele : de cum am avut cei patru metri pătraţi ai mei, în cămăruţa de la Sterescu, cum am putut să mă dedau viriului-solitar : scrisul... Scriam, vorba chiaburilor lui Ba-consky, o noapte şi înc-o zi, iar dnd, pentru treburi pur... alimentare, ieşeam din casă, eram fericit dacă timpul era posomorit, oricum, nepotrivit plimbatului; însă, dnd - de-atîtea ori! - dădeam piept în piept cu toamna de Bucureşti... De atunci (din toamna lui 1966, fiindcă cea din '65 o petrecusem la cămine studenţeşti, deci neputînd scrie cît şi cum aş fi dorit, nici piept-în-piept-ul nu era evident), mi-am înregistrat, ca să zic aşa, placa, cea care, are, n-are treabă, zice prin glasul meu:
      „Idiotule ! Cretinule ! Uite ce toamnă a lui Dumnezeu e pe stradă şi tu stai închis în casă - dar ieşi, domnule, cu o fata şi primbla-ţi-va de nună la Suşă !"
      îmi răspundeam tot eu, de pe cealaltă faţă a lunii:
      „Numai toamna asta - şi gata ! Promit că, din toamna care vine../''
      Promis şi făcut! în toamna care venea, eu tot idiot, tot cretin şi tot promiţător.
      Răs-alaltăieri a avut loc ultima... promisiune. Ia să văd, a cîta, anual ? Din 1966, a 28-a...
      Ştiu-ştiu că suntem făcuţi şi din amînări, din promisiuni. Şi aşa, din promisiune în promisiune, din toamnă-n toamnă, au rămas cel puţin 28 de fete neplimbate (de mînă, la Şuşâ), în schimb nu ştiu dacă acea compensaţie, scrisul, a compensat ceva. Si chiar dacă adeseori în acele momente găseam că, scriind, nu făcusem mare brînză, nu spusesem niciodată : „Mai bine făceam şi eu ce fac oamenii, în loc să..." Aşa, pentru că nici în acest caz nu funcţionează o balanţă : dacă nu aş fi scris (în acele toamne, la urma urmelor, în toate) nu înseamnă deloc că „în schimb" aş fi plimbat fete de mînă (ba chiar : de braţetă !); după cum faptul că scriam ca un idiot cretin şi tolomac nu ma împiedica în nici un fel de a nu doar plimba acele fete. Se înţelege, nu pretind că aceste două trebi s-ar fi petrecut simultan, deşi, dacă mă gîndesc...
      De o singură fiinţă m-am apropiat, atunci şi, iată, acum două luni am sărbătorit nunta de argint (căsătoria legală a avut loc „abia" în 1968, după doi ani de paşnică convieţuire...).
      Dar vorbeam de scris :
      Am mai spus cu prilejul unor dialoguri de după '89 : pe atunci ('65''71) credeam că majoritatea scriitorilor gîndeşte ca mine, anume, dacă textele tale nu sunt publicate aici, Ie trimiţi dincolo. Aflîndu-ma în preajma lui Tepeneag, eram tentat sa cred că aşa (ca, adică, Tepe-
                                            12
neag) gîndesc toţi oniricii... Ei bine,, aşa au gîndit numai doi făcători de texte : un asimilat oniric, Virgil Tanase, şi un membru-tolerant al onirismului cotidian : eu. Ei, da : nici chiar Tepeneag, animatorul, îndemnătorul, agitatorul nu făcea ce zicea altora să facă, adică să dea spre publicare, în Occident, texte ne-publicate în România, texte refuzate ; tot ce a publicat el, pînă în 1975, cînd, vrînd-nevrînd, s-a văzut silit să... rămînă acolo unde-î prinsese decretul lui Ceauşescu, la Paris - Tepeneag a publicat numai din acelea deja publicate în România. De ce ?
     Azi nu mă mai întreb de ce, însă pînă anul trecut mă întrebam, ca proasta ; deşi răspunsul era aici, în faţa mea, de aceea nici nu-l vedeam...
     Sîmbătă, 25 septembrie 1993
     Mai departe (uneori nu apuc să sfîrşesc o frază, că a şi venit mîine-le);
     Vorbeam de scrisul meu. Nu ştiu de la cine am învăţat „meto-da" asta (am să revin îndată la ea), dar ştiu cine m-a dezvăţat de cealaltă...
     Ca tot răsfoitorul de cărţi şi de reviste, văzusem şi eu reproduse pagini de manuscris ale marilor noştri scriitori: împestriţate de corecturi - suprimări, adaosuri, în lungiş, în curmeziş, pe foi adăugate, ba dtisem despre Camil Petrescu : intervenea substanţial şi în şpalturi şi nu doar ca să corecteze inerentele scăpări tipografice, ci să adauge, sa adauge. La început de tot, îmi aşterneam compunerile aşa cum se cuvine să facă un elev silitor (pardon : diliginte) şi sărac (avea şi certificat de paupertate, avusese la Şcoala Normală...) : într-un caiet. Fain, caietul. Oricît de pauper diligintele, ţinea să aibă pentru jurnal şi pentru compuneri caiete bune, „de pe timpuri", legate, cu hîrtie civilizată... Iar acum, gîndindu-mă la timpurile acelea, îmi dau seama că chiar de aş fi ştiut că scriitorii îşi scriu scrierile pe foi volante, eu unul n-aş fi putut deveni scriitor astfel. Foaia-vo-lantă avea pentru mine un statut de ne-hîrtie ; alţii foloseau foile nelegate, văzusem şi la cenaclul Astra, dar oricîtă sete de maeştri (chiar de idoli) aveam, tentaţia de a-i imita nu mergea pînă la a scrie pe foi volante. Neîncrederea în hîrtia care nu ţine de nici un caiet, pe care, chiar numerotată, o poţi încurca (dacă n-are locul ei, fix, în legătura caietului!) era mai degrabă superstiţioasă, dar pe atund nu mă gîndeam cum este.
     Aşadar, nu scriam pe foi volante, ci în caiete. Şi nu scriam după „metoda" văzută la toţi scriitorii daţi exemplu prin reproducerile fotografice : adică pe una şi aceeaşi foaie, corectată, răscorectată, cu
                                         13
cît mai abia-lizibila, cu-atît-mai-de-valoare. îmi scriam scrierile ca tot elevul în caiete - fireşte : scrisul din caiete era corectat, ca la tot omul, dar nu reprezenta singurul - sau ultimul - efort ; după ce corectam bine bine „bucata" întreagă, luam alt caiet şi copiam. Mai corect ar fi fost cu ghilimele : „copiam", fiindcă daca este adevărat că trăgeam mereu cu ochiul la dreapta, la caietul prim, în caietul secund scriam altceva - sau, mai adevărat : altfel. După o vreme corectam a doua variantă din caietul II şi mă întorceam la caietul I, în care „copiam" din II o altă variantă. Şi încă, şi încă, pînă se umplea un caiet. „Copiam" pe un al treilea sau, dacă mai avea file, pe al doilea ultima versiune, iar caietul plin îl aruncam. Oricum, nu-l păstram.
     N-aş fi putut explica de ce făceam aşa ; pentru ce adoptasem o astfel de „metodă de creaţie". Poate fiindcă în jurul meu se făcea altfel (în fapt, eu mă altfelizam - în raport cu ei). La urma urmei, nici azi, la sfîrşit, n-aş putea da o explicaţie cît de cît convenabilă (şi convingătoare) - poate pentru că aşa am făcut tot timpul. în mare.
     La Şcoala de literatură scrisesem şi eu pe foi volante - dar arun-cabile, imediat ce îşi isprăviseră misia de... variantă. în domiciliu obligatoriu, în prunele săptămâni, luni, scrisesem în nişte registre aduse de tata ; apoi, cînd începuseră securiştii să facă percheziţii -tocmai în căutare de „fiţuici", cum le spuneau ei, de la căprar la general, tuturor textelor redactate fără voie de la comenduire - am rupt filele scrise din registru(e), pentru ca astfel să le pot vîrî în sticle, sticlele să le îngrop. Apoi mă obişnuisem : în vederea scrisului, mai întîi rupeam din registru o filă, trei, abia apoi (le) scriam...
     Desigur, pe atunci scriam de mînă, cu stiloul. Ca toată lumea. Chiar scriitori consacraţi înainte de intrarea în închisoare (ca Marino) tot de mînă scriau-scriseseră, presupun că textele prezentate spre tipărire erau dactilografiate de o dactilografă de profesie...
     Eu nici nu m-am gîndit la aşa ceva (la dactilografă), nici după ieşirea la suprafaţă (1965). Manuscrisele mele prezentate redacţiilor - şi la ESPLA - erau chiar manuscrise. La reviste nu mi s-a cerut să revin cu textele dactilografiate, însă la editură nici nu au vrut să înregistreze dosarul: să-l prezint bătut la maşină şi încă în trei exemplare !
     Atunci am descoperit maşina de tocat (dactilografiat) banii şi aşa puţini ai scriitorului postulant la debut.
     Pînă în 1968 (septembrie) nu aveam venituri, supravieţuiam din ce publicam la Cravata roşie, la Arici Pogonici şi la Scmteia pionierului (am mai spus, repet : mă ajutaseră să pătrund foştii mei colegi de „Eminescu", Drina Sârbu şi Petre Ghelmez - iar şefa lor, Lucia Ol-
14
teanu, m-a acceptat): reportaje „istorice" (despre Mărăşeşti, despre Călugăreni), povestioare... poetice (o bună parte din ele a intrat în prima parte a volumului de debut, Camera de alături) ; din ce-mi rămînea... plăteam dactilografa - prin Tita Chiper ajunsesem la celebra Geta Gheorghiu de la Gazeta literară... Din septembrie 1968 am devenit redactor (cu jumătate de normă) la nou-înfiinţata Românie literară, eram şi căsătorit, iar banii nu-mi ajungeau... pentru dactilografă... Dădeam aproape jumătate din jumătatea de normă, pe lună...
      Ce era de făcut ? Să învăţ să scriu la maşină, dar mai întîi să o am. Prin vara anului 1969 am făcut la Fondul Literar o cerere... mai trăsnită : solicitam suma de 1 625 de lei (nu sunt sigur de ultimele două cifre), pentru a-mi cumpăra o maşină de scris - tocmai fuseseră importate din Cehoslovacia maşini Consul portative. Poetul Pituţ, coleg de redacţie, a pus o vorbă bună hotărîtoare (el era un fel de băgător de seamă la Fond, atunci) şi iată-mă cu banii în mînă - suma exactă ! - însoţit de Costi Stoiciu, la un magazin de pe Calea Victoriei (aproape vis-â-vis de Prefectură). Mi-am cumpărat maşina şi, de cum am ajuns acasă, m-am apucat să învăţ. Am copiat (de acea dată, chiar copiat, adică fidel) capitole întregi din Ostinato. Apoi... am dat Getei Gheorghiu să-mi facă ea o variantă frumos dactilografiată (eram tentat să zic : bine scrisă), iar eu am trecut la copiat alte texte. Apoi cele trei degete bătătoare - arătătorul stîngii, arătătorul şi mijlociul dreptei - devenind mai alerte, au prins a se îndepărta de original: o jumătate de pas, un pas întreg; un cuvînt, o propoziţiu-ne, un paragraf, o pagină...
      Cartea în Cerc am început-o direct, la maşină... Dar n-am scris-o la maşină, toată. Unele părţi, capitole, le-am rescris... de mînă ; pe altele le-am corectat pe dactilograma mea, apoi le-am dat la dactilografiat.
      Cu Gherla, din acest punct de vedere, lucrurile s-au petrecut astfel:
      în iunie (1972) plecasem singur în Occident. Cum bani aveam, în timpul Olimpiadei ratate de la Miinchen îmi comandasem o maşină de scris cu caractere româneşti, ultimul răcnet în materie, atunci: Report electric Olympia (o am şi acum, numai că în urmă cu zece ani, schimbînd tija literei A, ruptă, cea nouă... s-a lungit, litera nu se mai imprimă, şi cum o asemenea reparaţie costă...). Am comandat-o, mi s-a promis „peste 6 săptămîni"; am lăsat hîrtiile la Ute Gabany şi m-am întors la Paris. Arlette Dave, jurnalistă la France Culture, îmi cedase, pentru şase luni (aşa zisese ea, dar am stat vreo nouă), un mic apartament aflat în Cachan, suburbie în sudul Parisu-
                                          15
iui (la două staţii cu RER de Cite Universitaire) şi, în aşteptarea Anei, m-am apucat de scris. Am povestit cum anume am scris Gherla, dar nu şi... cu ce. Bineînţeles, nu-mi adusesem maşina de scris de la Bucureşti - pe iubita mea cehoaică Consuela - aşa că am comis primul jet cu stiloul. A doua variantă a Gherlei am scris-o la maşina Olympia, adusă de Ana, interceptată de Ute Gabany în gara Miin-chen...
      Atît de... frumoasă, de deşteaptă era (este, încă - deşi pe moment imobilizată la pat), încît în primul an calendaristic n-am folosit-o la treburi domestice, adică la scris-direct...
      Abia reîntors la Bucureşti, după ce mai întâi - ca să-mi fac mina - am copiat ce scrisesem pînă atunci din cartea care va deveni Gardă inversă - am trecut „mai departe, direct".
      Era şi timpul, atunci, în toamna anului 1973.
      Fiindcă, chiar de-aş fi vrut să am dactilograme frumos (şi profesionist) executate, n-aş mai fi putut. în anul petrecut la Paris făcusem declaraţii deschis anticomuniste, antisecuriste, anticeauşiste (şi antiromâniste ! - au completat băieţii-trupeţii : Eugen Barbu, Dra-goş, Zamfirescu, Dan Ciachir, Titus Popovici) ; ultima-mi comitere era Gherla, scriere „antisocialistă", cum eufemistic a caracterizat-o fostul poet şi fostul suprarealist Virgil Teodorescu ; apoi ce anume să dau la dactilografiat ? - Gherla era în curs de a fi tradusă, de Şerban Cristovici, pentru Gailimard...
      Ei, Garda inversă... Cu ea a început o nouă perioadă din viaţa mea de scriitor român, fază pe care pînă atunci, cale de patru cărţi nepublicate - şi nepublicabile - o evitasem : cu mici şiretlicuri, cu mari naivităţi (asta este : pe mine naivitatea m-a servit ; spunerea adevărului, ca să fie auzit la Secu, mi-a fost globalmente pozitivă), adică de scriitor nu doar interzis, ci şi periculos, cel căruia i se face percheziţie şi i se confiscă hîrtiile. Pînă atunci, deşi nepublicat, deşi vizitat şi în apartamentul din Drumul Taberei, în lipsa noastră de acasă, deşi băieţii îmi, ca să zic aşa, sustrăgeau hîrtii - nici un pericol : nu numai că mai aveam copii în alte părţi, dar deţinerea acelora era perfect legală : tocmai pentru că se aflau la editură (cum ar veni: la Marin Preda). Şi Ostinato, şi Uşa... şi în Cerc fuseseră predate - şi nu conta soarta lor... apariţională (care era sublimă dar, ca tot sublimul, lipsea desăvîrşit), cît aceea de... justificativitoare (voi fi spus bine ce-am spus ?); dulapurile Cărţii Româneşti îmi adăposteau trei cărţi şi - ei, da ! - mi le onorabilizau (în faţa Securităţii).
      Ceea ce nu era cazul cu Gherla - adevărat, nu mi-o proteja Preda, ci Gailimard - însă cu Garda inversă pe care tocmai o scriam... Ana îmi spunea : faptul că nu mai dau la dactilografiat ceea ce scriu,
                                              16
deci securiştii nu mai ştiu ce anume scriu eu, îi mai degrabă întărită : la urma urmei, Garda... nu era mai „anti-socialistă", vorba lui Virgil Teodorescu-Suprarealescu, decît Ostinato ori decît Uşa (mai ales că aceasta atingea musca-pe-căciulă a ambilor Ceauşeşti : colectivizarea) ; ca să nu mai vorbim de în Cerc - un fel de Piteşti-după-Piteşti...
     Aşa era, aşa va fi fost, dar n-aveam bani de dat pe dactilografă numai pentru liniştirea neliniştilor metafizice la securistul român.
     Ca să scurtez : Garda inversă a fost prima carte pe care o trimiteam în Occident pe măsură ce o scriam... Cînd am ajuns eu însumi, la sfîrşitul lui 1977, în Franţa, Garda... era deja tradusă, aştepta să se „stingă7' efectul în Cerc (apărut în decembrie '77), ca să fie tipărită... In fine : era prea tîrziu ca să mai „repar" ce era de reparat, cînd constaţi crăpături, ne-lipituri (vreau să spun inaderenţe) între parte şi parte - fiind ele din diferite loturi expediate... în 1990, cînd am pregătit o dactilogramă pentru editura lui Marin Sorescu, am lucrat numai prin suprimări, tăieturi, eliminări. Oricum, pe urmele Anei, şi eu găsesc în fiecare din încercările prin care am trecut că... la urma urmei, ne-am amuzat... Cu Garda... nu m-am, cinstit, amuzat, dar scrierea cărţii a constituit o experienţă unică (măcar pentru faptul că omul, dacă poate, la o adică, aven mai mulţi taţi, are numai o mamă) - aspect asupra căruia voi reveni, dacă voi voi să revin. în afară de asta : e un exerciţiu dificil şi excitant acela de a te apuca în fiecare dimineaţă să continui a scrie la o carte - în fapt să începi (fiindcă nu mai ai paginile dinainte : le-ai trimis...).
     Duminica, 26 septembrie 1993
     Am trecut nu numai în altă zi, ci şi în altă oră. Az7 noapte cu luna şi popii (detei or tu7 popii, vorba olteanului), la fix, s-a schimbat ora : am avansat cu un ceas, am retrogradat, dracu7 ştie şi ştia el ce ştia profesorul meu de matematice de la Sibiu cînd zicea că el, timpul, este cam foarte relativ...
     Pornisem să spun ceva, am trecut la alt-altceva...
     Bine, zic - în legătură cu manuscrisul scriitorului român cel împestriţat de corecturi (încă o dată : vorbesc de manuscris, nu de manuscriitor) - că m-a lecuit de „metodă77 (pe-atunci, cum am mai spus : copil fiind, păduri cutreieram - în căutare de modele) o lansare de carte (probabil altfel îi spunea atunci) întovărăşită (sic !) de prezentarea, în vitrină, nu doar a portretului autorelui, de felul lui inginer al sufletului tractorizat ; nu numai de exemplare din carte-cărţi, dar şi, în reproducere fotografică, pagini de manuscript. Unul dintre ingineri - proaspăta glorie a Ardealului: Titus Popovici.
                                          17
      îl ştiam şi eu pe „titoistul de serviciu", cum îi ziceam noi, studenţii la ~ de astă dată : Secţia Eminescu Ca Facultăţii de Filologie), însă mai mult şi mai... amănunte ştiam de la Aurel Covaci şi de la Labiş ; aceştia doi din urmă stăteau împreună, undeva, în Vitan, unde zilnic îi vizita „sectoristul titoist", aşa îi spunea doar Labiş lui Titulică (chestia cu titoismul lui Titus era, pe atunci, prin 1955-56, tot atît de „curată" precum a fost mai apoi ceauşismul aceluiaşi Titus : venea şi pe la cursuri, deşi el nu mai era student, mereu cu o carte-două sub braţ: erau „opere" de-ale lui Tito, în traducere franceză, engleză, în care Călăul cu Securea zicea de foarte rău de Tatăl Popoarelor - iar anticomunistul Titus putea umbla liber cu „materialul" demascator, la trei ani după moartea tiranului suprem)...
      Aşadar, în vitrina librăriei de la parterul blocului Carpaţi de lîngă Universitate, ne era prezentat, printre alţi tovarăşi constructori ai comunismului, şi Titus Popovici cu a sa metodă de creaţie.
      Văzînd poza expusă (a operei, nu a autorului), mi-am adus aminte ce spunea, la un moment dat, Labiş despre „romancierul de la Oradea" ; că, văzîndu-1 pe scriitorul Titus scriind, avusese impresia că vede un pictor pictând - oricum, făcînd ceva de privit ca atare, nu de citit, după ce va fi trecut prin tipografie.
      Poate influenţat de ceea ce auzisem, poate gelos (sigur, resenti-mentar, vorba fratelui-inamic al orădeanului Titus Popovici, băimă-reanul Breban), mi-am zis că Labiş avea dreptate : autorul confecţionase acest tablou în vederea expunerii privirilor : era frumos şi făcut; chiar prin sticla vitrinei se observau cîteva „scăpări" : un cuvînt şters (dar descifrabil, sub liniile orizontale), iar deasupra adăugat-corectat... acelaşi cuvînt. Se mai întîmplă, ştergi un cuvînt, dar nu găseşti înlocuitor, îl rescrii... Dar nu de trei ori pe aceeaşi pagina !
      Eram doar un postulant la debut, nu publicasem nici o păginuţă (de-a mea, nu de revistă), dar atîta meserie apucasem să învăţ încît să simt : ceea ce prezenta Titus Popovici drept manuscris (în fapt, dactilogramă corectată şi de mînă) era un fals, o minciună. Una în plus - pe lîngă întregul roman Străinul (din el era pagina cu pricina), care era mincinos ca literatură, ceastălaltă era mincinoasă ca... meserie. Se vede treaba că atunci cînd ai acceptat să minţi „în anumite privinţe", nu te mai poţi opri, minţi în „şi alte" (privinţe).
      N-aş spune că atunci, în faţa vitrinei librăriei, faţă cu minciuna - şi grafică - a lui Titus Popovici, m-am jurat (pe ce am mai scump) că eu nu voi face ca Titoistul-Orădeanovici ; s-ar prea putea ca atunci, pe loc, să nu fi putut prinde în cuvinte falsul, însă nasul meu simţea putoare de căcat - aşa, chiar prin sticla vitrinei - or, a căcat
                                          18
puţea şi Sadoveanu, cînd se alimenta cu lopata ; şi Petru Dumitriu, cînd îl mînca din lingură de argint (cu iniţialele naţionalizatului), dar şi Titus Popovici, chiar dacă pe atunci el încă nu avea un instrument, un tadm (să zicem tiriplicul...), el se slujea de deget - şi nu de arătător, d de cel-mic, ca să se vadă în jur ca el, ca titoist-cu-voie-de-la-Dej, serveşte numai aşa, de formă... Luat pe un vîrf de deget ori introdus cu lopata, gura aceea tot a căcat pute. Este foarte adevărat: nu Titus Popovici a teoretizat necesitatea (sau : fatalitatea !) mînca-tului „şocolatei" - dar „cu linguriţă de argint" - cum ar veni : cu distincţie, îndelicat, cu degetul mic îndepărtat ca pe la ei, la Ploieşti, ne-vorbind la masă şi în nici un caz rîgîind ! - am tradus în proză vulgară poetica lui Nichita...
      Am simţit, deci, că „asta" pute ; că „aşa" nu e în regulă. Mi-am zis că, dacă vreodată mi se va publica o carte şi mi se va face „vitrină", eu nu voi da, spre etalare în văzul lumii, hîrtiile mele - mai ales că erau din cale-afară de „curate", adică nelucrate...
      Nu m-am ţinut de cuvînt, pentru că nu m-am putut: în 1971, Siegfried Unseld, directorul Editurii Suhrkamp, împreună cu traducătoarea (Marie-Therese Kerschbaumer) şi cu prietenul Dieter Schle-sak, au hotărît să reproducă pe pliantul de prezentare a romanului Ostimto în germană şi o scrisoare - manuscrisă, se înţelege, cu toate că atunci eram posesor de Consulă - (şi de ce : „se înţelege" ? cînd nu se înţelege deloc !) a mea adresată traducătoarei. Or, ei nu au abuzat de mine : Marie-Therese mi-a cerut încuviinţarea să reproducă „ultima scrisoare", iar eu, flatat, am fost de acord.
      Bine-bine, „doar" scrisoare, nu... scris - au oare scrisoarea nu-i tot scris, măcar pentru că de la Râm se trage şi ea, cum bine spuneau strămoşii noştri văicăreţi şi adesea cronicari ?
      Aşa-i omul - cum zicea un om - neom. Vede paiul din ochiul altuia, dar nu vede curul în care-i paiul. Ba nu, altfel... Rîd hîrb de oală-minune - în fine, o să-mi aduc eu aminte proverbul plin de tot felul de înţelepciuni.
      Acum pot vorbi la trecut de scrisul meu.
      Am mai spus, repet: şi eu aveam nevoie de modele, de idoli şi nu doar în adolescenţă. Am căutat, m-am lipit cu sufletul de dte cineva - nu, nu era cel pe care-1 voiam. în asta ucenicul îşi alege maestrul, nu invers, acesta poate zice ba ori da, însă numai după ce ucenicul l-a desemnat pe el.
      N-am găsit, n-am avut maeştri în carne şi oase. Profesorii mei de română, cu toţii (excepţie, domnişoara Pădureanu de la Şeica Mare) erau nu doar mediocri, ci nişte tolomaci: nici carte nu ştiau, nici „atitudinea" nu-i dădea afară din clasă. Cvasiignoranţi în mate-
                                           19
rie (!), patrupezi, tîrîtori. Am scris despre ei, lung, în Sabina, tn Ro-man-intim - s-ar înţelege ca de-bine, cînd eu îi vorbeam de rău pe cei de ştiinţe... Aş vrea şi eu să spun : ce bun profesor de română am avut la Normala...; şi ce minunat profesor de română, la Gheorghe Lazar... Ce să mai vorbim de facultate, acolo erau numai modele de urmat, imitat... Şi nu pot. Pentru că n-am întîlnit asemenea profesori.
      Zilele trecute am văzut la televizor un film mai vechi: „Cercul poeţilor dispăruţi". îl gustam, ne bucuram de el, din mers - de foarte multă vreme nu mai văzusem un film bun la televizor - iar din timp în timp, ne întrebam simultan, Ana şi cu mine ; „Oare sa existe în vreo şcoală din lume un asemenea profesor ?" Ne răspundeam, of-tînd : „Oricum, eu n-am avut..."
      Tot ceea ce am învăţat - pozitiv - nu am învăţat din exemple, ci din contraexemple. Asta este valabil mai ales în privinţa scrisului. Fireşte, în adolescenţă voiam să scriu „ca Rebreanu", „ ca Balzac", ba chiar „ca Cezar Petrescu" (Cezar, nu Camil !), apoi ca Tolstoi, ca Dostoievski - ultimul „ca": Faulkner... Da, dar în sufletul meu scriitorilor în viaţă trebuie să li se ia în seamă nu doar opera, ci şi... viaţa. Cum acest lucru nu mai putea fi valabil cu Rebreanu, de cine să mă lipesc (cu dorinţa-ventuză) ? De Camil Petrescu ? Dar, pentru Dumnezeu, eu chiar citeam ceea ce scria Camil Petrescu prin 1949, '50, '51, '52... De Sadoveanu nu putea fi vorba, dintr-un motiv... neliterar : prea scria moldoveneşte, iar eu, moldovean, nu-i găseam nici un farmec local (îl auzeam frecvent şi la radio : acolo devenea de-a dreptul nesuferit !). De care alt scriitor (prozator) să mă apropii ? Doar nu de Eusebiu Camilar ; nici de Ion Pas ; nici de Dumitru Mircea - atunci de Petru Dumitriu... încă înainte de a-1 vedea îl detestam din toată inima - mai vîrtos decît pe un Sadoveanu : bătrî-na canalie şoldovenească făcuse elogiul colhozului, dar nu şi al... consecinţei refuzului ţăranilor de a intra la colhoz : Canalul. Cum aş fi putut eu, basarabean, cu un tată fost deportat în Siberia, apoi cu amîndoi părinţii „inaugurînd" Securitatea de la Mediaş, în ianuarie 1949, fiu de învăţători de ţară, cum l-aş fi putut accepta măcar în tăcere, în ne-protest, pe un scriitor care face elogiul abatorului la care erau trimişi în majoritate ţăranii, „vinovaţi" ca nu acceptau ealea-fe-ricirii-sovietice: colhozul ? Apoi: basarabean prin naştere, dar ardelean prin adopţie, trăitor în judeţele Sibiu, Tîrnava Mare şi Făgăraş, aş fi putut accepta în tăcere, în pasivitate înţeleaptă o carte despre partizani, dar scrisă de' cineva din cealaltă parte ? - desigur, vorbesc de Petru Dumitriu.
      Hai să fac o paranteză :
20
     Octavian Paler mi-a fost străin totdeauna - este adevărat, pe cînd eram în România, drumurile noastre nu se întîlneau, oricum, el nici nu va fi ştiut cum arat (eu, în schimb, da); cînd am aflat că este persecutat în România, că este „judecat" de masele-largi, desigur, m-am alăturat pe dată Monicilor întru apărare, însă o făceam din... datorie, nu din convingere. Cu Monica şi cu Virgil avusesem discuţii destul de... animate despre Paler - evident că punctul meu de vedere nu a avut cîştig de cauză (nici în cazul unui Hăulică, nici în al lui Sorescu, nici în al lui Iorguîescu) - şi, la urma urmelor, găsesc (acum) că - atunci - a fost mai bine aşa, adică triumfînd opinia Monicilor... Acum, pentru că nu mai suntem - de patru ani ! o eternitate ! - pe asta, zi-i pe nume : baricadă, am tot dreptul să repun întrebarea retorică pe care o pusesem de atîtea ori în faţa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca :
     „Este oare scriitor acel autor de cărţi care, în iarna 1952-53, la Făgăraş, unde în fiecare seară securiştii descărcau în faţa sediului Securităţii (aflat lîngă liceul de fete Doamna Stanca), descărcau, zic, din camioane, în mod pedagogic - adică în văzul lumii terorizate -trupuri de partizani împuşcaţi în munţii din apropiere, aşadar, cînd Tara Făgăraşului era în cvasitotalitate în luptă - un făgărăşean din Lisa, pe numele sau : Tăvi Paler, era... «ăl de la utemeu, la Bucureşti» ? Este scriitor acel ins care ştia ce fac comuniştii - şi utemiştii!
-  cu «teroriştii» (bestiile din '89 n-au inventat nimic), cu verii, unchii, poate fraţii lui ? Cînd unchi şi vecini şi şogori de-ai lui săpau la Canal şi la minele de plumb ? La urma urmei, în termeni de scriitor, care-i deosebirea dintre Petru Dumitriu şi Octavian Paler ? Una singură : Dumitriu a scris cărţi despre rău, elogiindu-1; Paler nu a scris asemenea cărţi, dar oare este mai puţin de-al lor ? Nu, pentru că deşi ştia, cunoştea răul, l-a tăcut, or, un martor care nu spune ce ştie (şi ştia, ştia, Tăvi al lui Paler din Lisa - într-un interviu de după '89, spăşit nevoie-mare, recunoştea nu doar că «atunci» el era un fel de mic-ştab - mai apoi a fost destul de mare-ştab: în diplomaţie, apoi şefind Televiziunea, România liberă - dar şi că atunci, zic, tatăl său se afla... la Canal!), ies din paranteză, continui: un martor care nu spune ce ştie este un martor mincinos, iar un martor mincinos poate fi jurnalist la Scînteia, hai şi la România libera, dar nu scriitor..."
     în fapt, eu formulam mai scurt - elementele erau cunoscute de Monici, nu mai era nevoie să le repet (deşi...), terminînd pe întrebare
-  în sensul dacă „aşa ceva este posibil"...
     Se ştie ce răspundea Teodor Mazilu - ce să fac, sunt silit să-l citez mereu.
21
     în continuarea parantezei: şi iată-1 pe O. Paler în această a doua jumătate a anului 1993, atacîndu-i şi el pe exilaţi. A rezistat el cît a rezistat (patru ani aproape !), dar cum şi el e om, cum pînă şi Paler îmbătrîneşte... Şi dacă persoane fără „antecedente" grele, ca el (sa zicem : Eugen Simion, Pleşu, Buzura, Sorescu, ultimul fiind Doinaş), s-au prăbuşit în ei înşişi, ca nişte căcaţi îngheţaţi ieşiţi la primăvară, cum să reziste Paler, cel care era faimos în întreg ţinutul Făgăraşului în anii Canalului şi ai „vînătorii de lupi" din munţii aflaţi în spatele grădinii părinteşti, prin faptul că... tată-sau era, ca tot făgărăşeanul, „dacă nu la munte, atunci la Canal", iar el : „la Bucureşti, la UTE-MEU" - nici nu mă întreb dacă nu cumva a fost tovarăş de fapte cu Iliescu, Trofin, Petre Gheorghe, avînd cam aceeaşi vîrstă.
     Luni, 27 septembrie 1993
     După cum lesne se poate observa, acesta nu este un jurnal. Să nuanţez : un adevărat jurnal (dar ce va fi ; adevăratul ?). Oricum, data anunţată, ca de-o pildă : 27 septembrie 1993 - nu indică ce anume s-a întâmplat în 27 septembrie 1993, ci observă, discret, că atunci a fost pusă pe hrrtie însemnarea în chestiune. Să însemne asta că al meu nu e un adevărat-jurnal ? Nici măcar un jurnal şi el, acolo ?
     Eu nu scriu jurnale-adevărate, nici romane-adevărate, nici ficţiuni- a de văr a te, eu scriu. Că îi zic eu însumi „roman", „jurnal", „mărturie", asta-i aşa, ca să mă aflu în treabă; vreau să spun: să dau impresia ca şi eu fac parte din breaslă; că şi eu sunt scriitor, dacă nu român, atunci născut în Regatul României, folosind limba română -şi lăsîndu-se folosit de dînsa (cum ar spune fostul meu coleg de facultate, bucovineanul - din Solea - George Muntean, nu George Munteanu, basarabean de-al meu, de la Bravicea, de peste deal). Aşadar, ca să dau dovadă !
     în fapt, jurnalul de faţă este un fals-jurnal-de-vînătoare. Nu ştiu de ce : de-vînătoare - aşa i-am zis, zis rămîne. Odobescu mi-a plăcut la şcoală. Şi nu mi-a des-plăcut, după. Chiar dacă între Bărăganul lui şi al meu era o distanţă mărişoară : cam de două zile de mers, cu bicicleta.
     La urma urmei, jurnalul de faţă este - oricât aş încerca eu să ocolesc, ba chiar să ascund evidenţa : o manieră „mascată" de a continua să scriu. L-am început prin a spune că, gata, s-a terminat cu mine, cu scrisul meu, nu mai am de unde scoate şi pune pe hîrtie - nu chiar aşa, dar cam aşa - însă toate aceste văicăreli le comunic prin cuvinte scrise. Iar cine cu vîntează în scris, carevasăzică el scrie ! Asta o ştiu încă de la Fabrica de Scriitori, cea la care cu drag mă duc mereu cu gîndul. Cum ar veni, atîta timp cît mişc - trăiesc ; atîta
                                          22
timp dt scriu... ei, uite, nu ştiu ce fac, ce sunt, dacă scriu. Bine-bine, visul meu cel mai dat în clocote e să fiu scriitor, dar nu e după vis, fiindcă, aşa, am visat să devin cel mai mare trompetist din sudul Ardealului - şi n-am devenit cel-mai nici din Făgăraş ; am visat să fiu cel mai bun portar de fotbal din sud-estul Europei - am înghiţit, la Mediaş, în deplasare, un gol din acela care omoară un portar (de aceea zic : atunci a murit un mare talent fotbalistic)... Şi ce-am mai visat: am visat, ca tot pământeanul, să zbor, n-am putut să mă duc la şcoala de planorism de la Sălişte (ori Poplaca ?), nu mi-au dat încuviinţare scrisă bătrînii, cică (mama): să mai cad, naibii, de-acolo de sus şi să-mi rup bunătate de pantaloni ? Am mai visat să am, la lăţimea-mi caracteristica, măcar zece centimetri în plus, pe verticală - ba, ca să fie cifră rotundă : ce, mi-ar fi stricat să am şi eu, ca românimea medie (la sexul tare), un metru şi optzeci de centimetri ? Cum să-mi strice ? Sunt convins, dacă eram mai 'nălticel - şi chiar mai frumuşal - n-aş fi devenit omul-dracului, ăla care mereu cîrîie, bîrîie, hîrîie, nemulţumit de sine (ceea ce l-ar privi), de ce se petrece în jur şi mai ales nemulţumit de prieteni, de foşti prieteni, de duşmani - că cică de ce nu suntem şi noi, românii, ca polonezii ? Ori ca ruşii ? Ca (blasfemie 0 ungurii - ori, insultă : bulgarii ? Domnule ! Dacă eu eram mai puţin ne-frumos, mai puţin ne-înalt, altfel aş fi văzut lumea celor văzute ! Şi aş fi văzut că e bine aşa, ce să mai... ? De unde concluzia că românii constituie un popor de frumoşi-coz ; şi o comunitate de brazi - cu un cuvînt, o pădure; de deştepţi, ce să mai vorbim, că am to-ot vorbit! De aici concluzia concluziei: eu nu sunt român.
      Chiar aşa : de ce nu voi fi scriind eu, cinstit, jurnal; un jurnal adevărat, din care eventualul dtitor să afle, la zi, la ceas, la minută, ce anume am mîncat la prînz, cum anume mă doare pe mine degetul mijlociu de la mîna dreaptă (ce noroc: bat maşina cu arătătorul!), ce a mai zis fiu-meu, ce n-a mai zis nevasta... ba chiar să consemnez şi timpul-cel-foarte-probabil... ?
      Păi, ce să răspund ? Ce am mai răspuns, nu mai ştiu pe unde (ba ştiu, dar mă mai răsfăţ şi eu) ;
      Am încercat. în mai multe rînduri - am şi păţit-o, într-un rînd : arestarea din 1952 şi, urmarea : eliminarea din toate şcolile din ţară a fost pricinuită de jurnal; Jurnal-intim, cum îi ziceam ironic şi drăgăstos, în gînd, fiindcă pe coperta caietului, conspirativ-foc, nu scrisesem nimic, nici măcar numele meu ! Acolo aşternusem cugetările mele adinei despre lume şi viaţă. într-o recreaţie, o putoare de coleg extern (la mine, asta fiind circumstanţă agravantă) mi-a umblat în
23
1
servietă, a dat de jurnal, a citit ce a citit - şi m-a turnat! Aşa am ajuns la Securitate, unde timp de o săptâmină secii m-au secat în bătaie.
      Un an de zile - la Făgăraş, unde mă, totuşi, mutasem după Sibiu - n-am ţinut jurnal. Corect ar ti : n-am ţinut jurnal scris cu adevărat - fiindcă îmi cumpărasem cinci caiete faine : pentru jurnal. Nu îndrăzneam să scriu în ele - parte din frică, parte din... sentimentul că sunt atît de frumoase caietele, încît ar fi mare păcat să le „stric" pe un vulgar jurnal - e-he, dnd e să pornim noi în căutare de alibiuri „artistice" (sau doar culturale) nimeni nu ne-ntrece ! La Fabrica de Poeţi reîncepusem a ţine jurnal. După o amuşinare de trei-patru săptămîni, am înţeles ceea ce colegii mai vechi şti au fără să fi înţeles (se poate şi astfel, n-am timp să explic); ceea ce foşti colegi de-ai mei de liceu, acum studenţi la facultăţi normale, refuzau să înţeleagă, anume că la noi, la Institutul de Literatură şi Critică literară „Mihai Eminescu" - un fel de şcoala de partid care fabrica ingineri ai sufletului - paradoxal: era infinit mai multă libertate decît la oricare altă facultate (nepolitică) de pe întinsul RPR. Pe atunci constatam, fără a găsi o explicaţie - de ce aşa ? Mai tîrziu (în închisoare) am avansat o ipoteză : la „Eminescu", atît profesorii, cît şi studenţii (cu cîteva excepţii - dar numai din seria noastră, cea pornită în 1954, ca Institut) nu aveau motive să le fie frică dacă vorbeau mai liber, ba chiar spuneau bancuri cu Hruşciov-şi-Bulganin (erau la modă, atunci), ba chiar dacă citeau, pe ascuns (mai degrabă ca să-l „respecte" pe celălalt, care nu citea, decît să-l teamă de turnătorie) cărţi interzise -reamintesc pentru cititorii mai tineri: atunci erau interzişi Maiores-cu, Iorga, Lovinescu, Calinescu (deşi el dăduse din gură şi din aripi, „teoretizînd" epurările monstruoase operate de partid), Rebreanu -parţial; tot aşa Eminescu ; apoi Arghezi, Barbu, Blaga... Erau interzişi, dar noi îi citeam î
      tn această performanţă rolul jucat de „anticarul clandestin" Radu Sterescu - locuind alături de sediul Institutului, pe strada Pe-tofi - a fost extraordinar. Fiindcă Sterescu nu era doar un anticar, care vindea cărţi vechi - ci şi un „bibliotecar" : anumite cărţi considerate foarte-foarte-periculoase (de-o pildă articolele politice ale lui Eminescu, ale lui Goga, scrierile „antiruseşti" ale lui Iorga, apoi Nae Ionescu) erau încredinţate spre lectură, pe Ioc. în pod, în odaia care, mai apoi, va fi împărţită, iar într-o jumătate aveam să locuiesc eu, între decembrie 1965 şi august 1968, cînd m-am căsătorit, Sterescu primea pe sprinceană ; tineri şi mai puţin tineri despre care ştia el că... n-au să-I denunţe ; tot acolo îi primea, ba le dădea şi cîte o cană de ceai şi o felie de pîine cu marmeladă, pentru a citi cărţi mai puţin periculoase (ori deloc), dar pe care vizitatorul nu le putea cumpăra.
                                           24
     Ziceam că, la Fabrica de Ingineri Sufîeticoli, profesorii, cu excepţia lui Vianu (cu care însă nu aveam deloc, dar deloc contact de la om la om : el ne preda cursul de istorie a literaturii universale şi pleca, nu aveam cum să dialogăm cu el - dacă la materia lui nu aveam nici măcar un seminar...), erau fie tovarăşi-activişti (ca Hoajă, ca Novicov), fie tovarăşi-comunişti (nu ştiu cît „din ilegalitate" era Ioan Oană, însă Henri Wald, de logică şi Petre losif, directorul, trebuie sa fi fost). Asta, ca să spun : oricît de „juşti" erau (şi erau !) semi-proletari ca Hoaja, ca Novicov ; oricît de pus pe carieră-politică era un George Toma Maiorescu, june lup (şi tot lup-june şi acum, după patruzeci de ani), fireşte : dacă ar fi auzit ori ar fi aflat de vreo zicere ori faptă foarte-duşmănoasa, n-ar fi ezitat să-şi facă datoria ; să dea dovada ; să fie vigilenţi, aşa cum îi învăţase partidul lor. Deosebirea dintre aceştia şi profesorii de la facultăţile „normale" : tovarăşilor nu le era frică pînă şi de umbra lor - un reputat mărginit şi fanatic precum Misa Novicov suporta întrebări dintre cele mai... arzătoare ; dacă pricepea, rîdea şi el de bancurile noastre (foarte) politice - dar nu ne... demasca, însă profesorii de-modă-veche de la facultăţile normale, tremurînd de spaima de a nu fi daţi afară din învăţămînt ori arestaţi, nu le îngăduiau studenţilor asemenea „libertăţi", iar dacă li se părea doar că un student ori un coleg profesor a zis ori a făcut ori a gîndit ceva ne-pe-linie, denunţa pe dată, ca să nu fie el denunţat că n-a... denunţat. La studenţi, acelaşi lucru : a fi student, pe timpurile acelea, era considerat o imensă favoare, acordată de partid şi de clasa muncitoare - ţie, burghezului, chiaburului - ba chiar duşmanului de clasă. Cu cît studentul „provenea" dintr-un dosar mai prost, cu atît era mai cuminte, mai prudent, mai număbăgaci. Ba dintre aceştia, „fiii de năpîrci", se recrutau cei mai mulţi vigilenţi voluntari, după sănătosul principiu al întîietaţii: să-torni tu, înainte de a te turna cel de alături (de aici a venit teoria cu moartea caprei vecinului, de asemeni deviza ticăloşilor care făceau rău cu parul - vorbesc mai cu seamă de securiştii de rang inferior şi de caralii: „Decît să pîîngă mama, mai bin' să plîngă mă-ta !").
      Foşti colegi de liceu (în fapt, licee : de la Sibiu şi de la Făgăraş) întâlniţi la Bucureşti, „la facultate" - pe unii dintre ei, mai ales pe fete, le invitam la ceaiurile noastre de sîmbata seara, unde, culmea-culmilor, exista şi bufet, gratuit! - veneau, dansau, mîncau (mai ales !), mai şi rîdeau, dar nu din inimă. Aveau certitudinea ca nimeriseră într-o lume străină lor. în primul rînd, pentru că era o facultate „ideologică" - inutil să le spun foştilor colegi de liceu că noi, cei din seria admisă în 1954, nu fuseserăm selectaţi pe baza de dosare (dovada, eu însumi: aveam un dosar mai negru decît ei toţi,
                                            25
aflaţi acum la facultăţi-neideologice); bine-bine, aşa o fi, dar avem noi „sediul", sălile de curs, cantina, dormitoarele în una din cele mai frumoase clădiri din Bucureşti : Muzeul Toma Stelian ? îi avem noi „profesori" pe „monumente" ca Sadoveanu, Petru Dumitriu, Beniuc, Vianu ? Apoi, în timp ce toată ţara face foame - studenţii : la cub, daca nu la pătrat - noi avem nu cantină, ci restaurant! Nouă nu ni se dă cu porţia, ci cu... burta ; să zicem că mîncarea gătită nu era cu mult mai bună decît la cantinele studenţeşti, dar pîinea - la discreţie ! Să ai pîine cît doreşti, dar te hrăneşti numai cu pline !
     Nu cred că pe atunci tovarăşii-de-sus-de-tot, cei care se ocupau cu ideologia (şi cu psihologia maselor), erau atît de subtili, încît în mod deliberat sa fi acordat celor apropiaţi lor mai multe libertăţi decît „duşmanilor" de rînd. Vreau să spun : libertate de expresie în sensul prim al cuvîntului, cel oral; sau bucal...
     Marti, 28 septembrie 1993
     S-a dus şi Nina Berberova. Ce femeie ! Ce scriitor - adevărat, pe linia Dostoievski-Soljenitin. Avea 92 de ani, însă „debutase" la vîrsta de 85. Nu mai am nici una din cărţile ei în franceză, le-am dat - după ce mai întîi le-am recomandat românilor aflaţi în-trecere-prin-Paris. Oameni-scriitori ca Berberova nu sunt mulţi, dar iată, am putut desena o „linie" : la noi nici urmă de aşa ceva, nici speranţa că are să apară vreodată pe plaiurile carpateşti vreun pui de dac (fie şi numit Gyula), care să spele păcatul lenei, al puturoşeniei, al comodităţii în băltoacă - al consîngenilor noştri dragi şi iubiţi, ba chiar şeriţi...
     S-a răcit vremea (mare noutate, la Paris ! - ei bine, la Paris e mare-noutate, pentru mine !) şi, de la echinocţiu, se tot strîmtează timpul; vreau să spun : ziua, deşi n-am făcut decît să nuanţez un adevăr. Mi-e frig - şi mi-e jele.
     în legătură cu frigul : o foarte bună prietenă, mare scriitoare, venise în vizită la Paris prin octombrie-noiembrie 1988. Desigur, nu putusem ocoli calamitatea : frigul.
     „Ce ştiţi voi, care staţi aici, la lumină, la căldură, ce-i frigul, la noi...", şi-a început scriitoarea rechizitoriul. „Voi credeţi că acela-i frig cînd îţi îngheaţă puţin nasul şi mîinile cînd ieşi la cumpărături, la curse, cum zice Monica..."
     După ce şi-a zis plîngerea, dar mereu, mereu pe acelaşi ton : al comparaţiei alb-negru, de balanţă, cu noi (exilaţii), cu mine (fatal, exilat), iubita prietenă şi-a adus aminte :
     „Tu trebuie să ştii cîte ceva din suferinţa provocată de frig, doar ai făcut puşcărie..." - dar nu şi-a dat răgaz, i-a ars iar o coloană întru comparaţie diferenţiatoare pînă la antipoditate : „Dar măcar voi,
26
acolo, la puşcărie, eraţi mulţi prin celule - tu mi-ai povestit că, la un moment dat, la Gherla, eraţi peste două sute într-o celulă - or, unde-s mulţi, căldura creşte..," - şi a izbucnit în ris, ne-am luat şi noi cu hohotele după ale ei, din prietenie, din, mai ales, compasiune.
      Atunci, în 1988, nu vedeam - la prietena noastră şi formidabil romancier - semne, altele... Iar dacă nu le vedeam, nici nu putea fi vorba de aîtfelitate ; n-am văzut nici în vara lui 1989, din eseul unui alt romancier român emigrat în Israel semnele (acum spun : mai evidente, pentru că acela plecase, ieşise din România, însă... prea tîrziu); nu le-am putut prinde în cuvinte nici în primele săptămîni după evenimentele din '89 ; nici în cursul anului '90, abia în luna mai 1991, la Roma, la întîlnirea cu scriitorii-rezistenţi (împotriva comunismului, se înţelege) din ţară - ca Doinaş, ca Ulici, ca Uricariu (se putea să lipsească Blandiana de la microfon ?), am ştiut despre ce este vorba. Anul 1992 a fost de decantare (şi de încasare de lovituri) a „înţelegerii fenomenului". In acest an, 1993, l-am şi prins în cuvinte, fenomenul. Aşa că mi-am terminat misia.
      Ieri, la televizor, Hubert Nyssen, editorul Berberovei (la Arles, la Actes Sud, unde, în toamna lui '90, fusesem, de la Aix, împreună cu colegii-scriitori din România - atunci aşa eram - şi căruia - acum vorbesc de Nyssen - i-o recomandasem spre editare pe Gabriela Adameşteanu, însă am fost întrerupţi de Blandiana, care, tot dînd din gene, s-a propus pre sine...), aşadar, Nyssen despre moartea Berberovei a afirmat că, desigur, în urma unui accident (a căzut pe o scară ?), care accident a provocat cauza principală a morţii, însă Nina fusese extrem de afectată, chiar rănită (de moarte) în urma vizitei pe care a făcut-o în (încă) URSS. Spunea Nyssen, în continuare : pe Nina a îndurerat-o sărăcia şi paragina şi distrugerile din ţara ei (şi cum, a ei!), dar mai cu seamă a atins-o „sărăcia intelectuală a intelectualilor ruşi".
      Fireşte, este greu să spui că o persoană avînd vîrsta de 92 de ani (şi prin dte a trecut, de la 16 ani !) a fost „ucisă" de constatarea sărădei-intelectuale-a-intelectualului-rus(ovietic), dar, cum zicea tata : chiar dacă Nyssen a exagerat, a exagerat un adevăr. Iar eu cred în adevărul morţii Berberovei - din pricina halului în care i-a aflat pe consîrigenii ei - la care s-a gîndit zi şi noapte, vreme de şaptezeci de ani (de exil).
      Straniu : eu, care mă laud cu o bună memorie, sunt incapabil să spun cînd mi-am dat seama de... sărăcia intelectuală a intelectualului român. Urcând în acelaşi tren cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca (dar în altă staţie...), mi-a fost şi mie greu sa împac adevărul (adică ceea ce credeam eu adevăr) cu... propaganda. Am mai spus-o, repet:
                                             27
noi, aici, în Occident, am făcut propagandă pentru cultura română din România ; iar dacă înde noi mai discutam, mai constatam că X nu merită atîtea elogii; că Y nu este el chiar atît de curat - la microfon la Europa liberă ziceam că X merită, că Y e ca lacrima... „Norocul" meu a fost că n-am avut „microfon" decît accidental, de la moartea lui Bernard (în 1981 ?) extrem de rar, „trecînd" la Deutsche Welle, la amicul Focke - oricum, nu aveam „obligaţia morală" de a-î apăra pînâ-n pînzele albe pe Manolescu, fiindcă „acolo" era atacat de „cei răi" ; de a face din Paler marele gînditor (mai exact, moralist) al literaturii contemporane, doar pentru că Tăvi era persecutat acolo şi funcţiona pompa Geta Drmisianu - Marie-France lonesco. De altfel exact acest lucru, apărarea partizană (dar va fi existînd o alta ?), a constituit „nepotrivirea" dintre noi - ei, Monicii, aflaţi în tranşee, în prima linie şi eu, cel din linia a şaişpea, care-şi permitea să mîrîie împotriva portretelor numai din lumini zugrăvite ale lui Sorescu, Blandianei, Hăulică, Doinaş, Iorgulescu, Paler, Manolescu şi altor bravi rezistenţi-culturalicenţi.
      Pe căldura-mare a verii lui 1989, cînd cu Uniunea dintre Tepe-neag şi Breban, începusem a ne întreba (mai ales după ce şi Monica citise eseul scriitorului proaspăt israelian) ce se întîmplă cu ei ? - dar daca se întâmplă ceva cu noi, cei care ne întrebăm ce s-a petrecut cu ceilalţi ? încă de pe atunci căutam un cuvînt care să prindă această stare (după ce fusese devenire) a scriitorului român - „cam de pe la 1984 încoace", încercam noi să situăm şi în timp schimbarea. N-am găsit. I-am zis, pe rînd, fenomen, mutaţie (de la mutant, nu de la... mut)... Cum a explodat mămăliga românească, în decembrie '89 (îmi aduc aminte ce furios şi nefericit şi îngrijorat fusese Petru Creţia că Europa liberă nu-i difuzase scrisoarea decît cu o zi-două înainte de Timişoara, sau poate chiar în timpul acela, deşi el o trimisese, hăt, demult, de pe la sfârşitul lunii noiembrie '89, desigur, daca nu chiar şi mai încolo, în timp, de pe la mijlocul noiembrie-lui!...) - cum au apărut noi - elemente : la televiziune aproape toţi 'telectualii români declarau cu mina pe inimă că ei rezistaseră totdeauna; că ei luptaseră prin cultură împotriva comunismului; că ei fuseseră crunt cenzuraţi (şi au început să fie publicate în periodice textele acelea „cenzurate"
-  a, nu doar poeziile... „alese de cenzură" ale lui Marin Sorescu - de Păunescu încă nu putea fi vorba, prea proaspăt era scuipatul la-gard
-  dar şi texte interzise de O. Paler ; ce să mai spunem de extrem de curajoasa scrisoare a Iui Pleşu adresată tovarăşului Croitoru - şi de care m-am legat în prima mea „ieşire publicistică" în scrisoarea către Gabriela Adameşteanu din 1 aprilie 1990, publicată în 22)... Aşadar, faţă cu valul de dezvăluiri - ce mare e Caragiale : ca niciodată n-am
                                              28
rostit de mai multe ori: „Şi noi dormeam, soro !", auzindu-i pe oameni altfel onorabili (atunci, în ianuarie-februarie-martie '90) povestind cum rezistaseră, cum se opuseseră comunismului, cenzurii, lui Ceauşescu ; ce frumoşi erau, atunci, Eugen Simion şi Buzura, Doinaş şi Vulpescu, Sorescu şi Sorin Mărculescu şi Hăulică şi Blandiana şi Pippidi şi... - ce să mai spunem de Dinescu : la conferinţa de presă de la FNAC-ul parizian, Mircea al nostru, vorbind despre opoziţie, despre disidenţă, a luat-o, hăt, din ianuarie 1989, cînd se trezise el...
      Şerban Cristovici a propus atunci un termen pentru „cuvîntul" căutat: autocronism. Intelectualul român, cu scriitorul în frunte (s-ar putea altfel ?), el este autocron : istoria literaturii române de la origini la prezent, chiar şi istoria mondială, încep cu... nu neapărat data naşterii lui Mircea Dinescu, dar, cinstit, cu momentul în care - în sfîrşit ! - la vîrsta de aproape patruzeci de ani, s-a hotărît el să se manifeste normal... Adevărat: scriitorul român, unul dintre cei mai analfabeţi „intelectuali" - mai ales în materie de istorie (pe care el o consideră „un domeniu în care te documentezi, numai dacă vrei să scrii romane istorice") - este şi amnezic - calitate naţională - dar nu oricum, ci după modelul propus de Cristovici: autoamnezic.
      Nu ne-a satisfăcut termenul, era neîncăpător (precum...), dar nici n-am mai căutat altul. Eu unul puteam vorbi (scrie) despre „fenomen", fără sa-i dau un nume. ■
      Iată însă că Berberova - prin Nyssen - a spus, cînd a dat faţă către faţă cu ai săi (care, orişicîtuşi, barbari, barbari, dar barbari ruşi!) :
      „Sărăcia intelectuală a intelectualilor..."
      Am subliniat şi eu, ca omagiu.
      Mi-am adus aminte termenul exact folosit de Nyssen în legătură cu Berberova în URSS : atinsă. Atinsă de constatare ca de o boală incurabilă ; atinsă ca de aripa morţii.
      Mă întreb ca proasta (şi ca veninosul) : oare va fi fost „atins" vreun interior, afiînd că exteriorii (fugiţii, deh) sunt cu toţii... sărad-săraci ? Sau altfel: „atins", constatînd cît şi cum Suferă exilul ?
      Da de unde ! în capul tuturor interiorilor rolul - unic - al exteriorilor este de a-i ajuta pe ei, interiorii, mîncătorii de salam cu soia, de a publica în Ocddent; de a obţine bursuliţe ; de a Ie procura călătorii - şi, desigur, ceva cadouri, ca din partea „parizianului" de prieten al bucureşteanului.
      Şi încă o dată - cu şi mai crincenă suferinţă: avusesem dreptate cînd, într-un moment de mînie (iată că mînia nu orbeşte totdeauna !), spusesem de nezisa : „Ce nu s-a obţinut la Piteşti, între 1949 şi
                                            29
1952, s-a obţinut, la scara naţiei, pînă în '89 : omul-care-nu-există ; oul-cubic ; omul-nou, mutantul, autocronul."
      Iar pentru că Berberova mi-a dat curaj (şi prilej), să merg ceva mai departe. Să mă întreb, în şoaptă, în gînd, ca să nu audă compatrioţii, prietenii, colegii, la urma urmei, ai mei:
      Să fie oare o condiţie sine qua non exilul - pentru a-ţi prezerva sufletul (sau : a ţi-1 cîştiga, cu sudoarea trupului) ?
      Mă întreb şi eu, aşa, pentru ca am exemple în sprijinul nu al teoriei, ci al... posibilităţii (ca teoria aceea să fie şi adevărată): rămî-nînd numai la literaţi: oameni cam de aceeaşi vîrstă, care s-au exilat ; şi care s-au realizat, fie trecînd la altă limbă (de regulă, franceza), fie continuînd să-şi scrie „ficţiunile" în româneşte - pe urmele lui Eliade. Oameni care au dus-o extrem de greu materialiceşte - şi unii continuă s-o ducă ; oameni care au îmbătrînit şi ei (ca tot... omul), dar nu au îmbătrînit rău, ca „interiorii" din contingentul nostru. în fine, oameni cu care, cînd te întîlneşti - din an în paşte -poţi dialoga, chiar dacă nu aveţi aceeaşi opinie despre problema în chestiune - dar asta este nu doar normal, ci şi de dorit, nu ?
      Or, întîlnirile cu prietenii de care te-ai despărţit demultişor - tu plecînd, ei ramînînd - nu prilejuiesc dialog ; tu spui una, celălalt îţi „răspunde" spunînd cu totul altceva. Sau vorbeşti tu despre ceva care ştii că îl interesează şi pe el; el te ascultă - nu cu aprobare, nu cu dezaprobare - că, adică, el are o altă opinie despre problemă, nu! El are o opinie proastă nu despre o problemă anume, ci despre tine : care vorbeşti şi vorbeşti despre chestii „care nu interesează pe nimeni" ; despre chestii de care el nu a auzit şi nici nu simte nevoia să auză, fiindcă el are alte pro-ble-me de boală şi de sărăcie, de viaţă şi de moarte, de publicare în Occident şi de ratare - şi tu... Ei, da,- tu o ţii pe-a ta, ca şi cum ai fi sigur că interesează pe cineva ce crezi tu şi ce gîndeşti şi ce scrii tu - nu, domnule ! Pe noi ne interesează ce facem noi, fiecare, în următoarea jumătate de ceas, în ziua de mîine. Şi ce te miri că... nu ştiu aia, n-am citit cartea cutare, nid n-am auzit de cutare nume ? De unde vrei tu sa ştiu eu ?
      Am subliniat „întrebarea" fiindcă interiorul îţi răspunde (la un eventual reproş) cu o acuzaţie ; cu o punere la punct.
      Din 1984 încoace (am început să-mi consolidez cronologia faptelor inexplicate pînă acum), n-am stat de vorbă cu un singur scriitor român - în trecere ori venit-şi-rămas - fără ca, fie că mă miram deschis că nu ştia cutare lucru ştiut, fie că el se simţea umilit pentru că vorbeam de ceva necunoscut lui - să nu-mi azvîrle cu iritare :
      „De unde vrei tu sa ştiu eu... ?"
                                              30
     Acest răspuns-întrebare-Iuare-de-guler se întinde pe o largă paletă - de la cunoscuta de mine, încă din România :
     „Ce ştii tu..."
     pînă la aiuritorul (pentru mine, naivul) „răspuns" dat de Ion Pop, în iarna 1990-91.
     Se organizase întîia expoziţie de carte din Est aici, la Paris, veniseră editori (Sorin Mărculescu, Geta Dimisianu, Negriei), „delegaţie" condusă de Ion Vartic. Eram încă în cochetărie cu ţara, ca să zic aşa : miniştrii nu mă ocoleau, reprezentanţii oficiali nu mă ignorau, pe scurt; la un moment dat, Ion Pop, în prezenţa lui Vartic, m-a întrebat de ce nu dau pe la Centrul Cultural al Ambasadei... I-am răspuns : clădirea Ambasadei RSR, pentru mine - ca şi pentru mulţi alţii - este acel ceva în faţa căruia manifestăm, strigăm : „Jos comunismul !", „Jos Ceauşescu !" - însă dacă Centrul Cultural ar avea sediul în altă parte, la altă adresă... - mărturisesc: atunci eram sincer cînd spuneam că, avînd o altă adresă, aş fi frecventat Centrul... La care Ion Pop, nu un oarecare şofer de ambasadă - pe care, întâmplător, l-ar chema tot Pop ; şi nu „consilier" (în nu ştiu ce), de fapt primul-securist al ambasadei (tot Pop); şi nu ambasadorul însuşi -să zicem... Ciceo-Pop - ci Ion Pop, poet şi critic literar şi specialist în suprarealismul românesc, băiat nu doar umblat - mai fusese lector în Franţa, cu vreo 20 de ani în urmă, dar se ţinuse deoparte, nu se atinsese nici din greşeală de Monica şi de Virgil ; într-un cuvînt : unul dintre bunii intelectuali care ţinuseră aprinsă flacăra culturii şi a speranţei (sper să nu fi fost din cale-afară de patetic), împreună cu Vartic, Papahagi, Zadu - la Echinox - zice :
     „îmi daţi Dvs. bani (şi a spus suma, în franci francezi), ca sa cumpărăm un local pentru Centru ?"
     Am rămas interzis. Dar pe-atunci eram încă băiat bun, nu i-am întors-o - nu ştiu cum, dar să-i dau înapoi emisiunea sonoră :
     Aşadar nu numai: „De unde vrei tu să ştiu eu ?", ci mai departe, mai împins în trogloditism, în duşmănie faţă de cel din „exterior" care întreabă şi el, acolo, mai degrabă din simpatie, dedt din curiozitate - iată, cuvîntul : în sărăcia intelectuală a intelectualului (român).
     Miercuri, 29 septembrie 1993
     Simt ce a aflat Berberova în 1989 în ţara şi a ei, după o absenţă de aproape şaptezeci de ani. Am avut nevoie de patru ani (socotind timpul din vara aceluiaşi an, '89, de la „Uniune" şi de la „eseu"), dar, pînă la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi, iată, al Ninei Berberova...
                                           31
1952, s-a obţinut, la scara naţiei, pînă în '89 : omul-care-nu-există ; oul-cubic ; omul-nou, mutantul, autocronul."
      Iar pentru că Berberova mi-a dat curaj (şi prilej), să merg ceva mai departe. Să mă întreb, în şoaptă, în gînd, ca să nu audă compatrioţii, prietenii, colegii, la urma urmei, ai mei:
      Să fie oare o condiţie sine qua non exilul - pentru a-ţi prezerva sufletul (sau : a ţi-1 cîştiga, cu sudoarea trupului) ?
      Mă întreb şi eu, aşa, pentru că am exemple în sprijinul nu al teoriei, ci al... posibilităţii (ca teoria aceea să fie şi adevărată) : rămî-nînd numai la literaţi: oameni cam de aceeaşi vîrstă, care s-au exilat ; şi care s-au realizat, fie trednd la altă limbă (de regulă, franceza), fie continuînd să-şi scrie „ficţiunile" în româneşte - pe urmele lui Eliade. Oameni care au dus-o extrem de greu materialiceşte - şi unii continuă s-o ducă ; oameni care au îmbătrînit şi ei (ca tot... omul), dar nu au îmbătrînit rău, ca „interiorii" din contingentul nostru. în fine, oameni cu care, cînd te întîlneşti - din an în paşte -poţi dialoga, chiar dacă nu aveţi aceeaşi opinie despre problema în chestiune - dar asta este nu doar normal, ci şi de dorit, nu ?
      Or, întîlnirile cu prietenii de care te-ai despărţit demultişor - tu plecînd, ei rămînînd - nu prilejuiesc dialog ; tu spui una, celălalt îţi „răspunde" spunînd cu totul altceva. Sau vorbeşti tu despre ceva care ştii că îl interesează şi pe el; el te ascultă - nu cu aprobare, nu cu dezaprobare - ca, adică, el are o altă opinie despre problemă, nu ! El are o opinie proastă nu despre o problemă anume, ci despre tine : care vorbeşti şi vorbeşti despre chestii „care nu interesează pe nimeni" ; despre chestii de care el nu a auzit şi nici nu simte nevoia să auză, fiindcă el are alte pro-ble-me de boală şi de sărăcie, de viaţă şi de moarte, de publicare în Occident şi de ratare - şi tu... Ei, da, tu o ţii pe-a ta, ca şi cum ai fi sigur că interesează pe cineva ce crezi tu şi ce gîndeşti şi ce scrii tu - nu, domnule ! Pe noi ne interesează ce facem noi, fiecare, în următoarea jumătate de ceas, în ziua de mîine. Si ce te miri că... nu ştiu aia, n-am citit cartea cutare, nici n-am auzit de cutare nume ? De unde vrei tu să ştiu eu ?
      Am subliniat „întrebarea" fiindcă interiorul îţi răspunde (la un eventual reproş) cu o acuzaţie ; cu o punere la punct.
      Din 1984 încoace (am început să-mi consolidez cronologia faptelor inexplicate pînă acum), n-am stat de vorbă cu un singur scriitor român - în trecere ori venit-şi-rămas - fără ca, fie că mă miram deschis că nu ştia cutare lucru ştiut, fie că el se simţea umilit pentru că vorbeam de ceva necunoscut lui - să nu-mi azvîrle cu iritare :
      „De unde vrei tu să ştiu eu... ?"
                                              30
     Acest răspuns-întrebare-luare-de-guler se întinde pe o largă paletă - de la cunoscuta de mine, încă din România :
     „Ce ştii tu...",
     pînă la aiuritorul (pentru mine, naivul) „răspuns" dat de Ion Pop, în iarna 1990-91.
     Se organizase întîia expoziţie de carte din Est aici, la Paris, veniseră editori (Sorin Mărculescu, Geta Dimisianu, Negriei), „delegaţie" condusă de Ion Vartic. Eram încă în cochetărie cu ţara, ca să zic aşa : miniştrii nu mă ocoleau, reprezentanţii oficiali nu mă ignorau, pe scurt: la un moment dat, Ion Pop, în prezenţa lui Vartic, m-a întrebat de ce nu dau pe la Centrul Cultural al Ambasadei... I-am răspuns : clădirea Ambasadei RSR, pentru mine - ca şi pentru mulţi alţii - este acel ceva în faţa căruia manifestăm, strigăm : „Jos comunismul !", „Jos Ceauşescu !" - însă dacă Centrul Cultural ar avea sediul în altă parte, la altă adresă... - mărturisesc: atunci eram sincer cînd spuneam că, avînd o altă adresă, aş fi frecventat Centrul... La care Ion Pop, nu un oarecare şofer de ambasadă - pe care, întâmplător, l-ar chema tot Pop ; şi nu „consilier" (în nu ştiu ce), de fapt primul-securist al ambasadei (tot Pop); şi nu ambasadorul însuşi -să zicem... Ciceo-Pop - ci Ion Pop, poet şi critic literar şi specialist în suprarealismul românesc, băiat nu doar umblat - mai fusese lector în Franţa, cu vreo 20 de ani în urmă, dar se ţinuse deoparte, nu se atinsese nici din greşeală de Monica şi de Virgil ; într-un cuvînt: unul dintre bunii intelectuali care ţinuseră aprinsă flacăra culturii şi a speranţei (sper să nu fi fost din cale-afară de patetic), împreună cu Vartic, Papahagi, Zadu - la Echinox - zice ;
     „îmi daţi Dvs. bani (şi a spus suma, în franci francezi), ca să cumpărăm un local pentru Centru ?"
     Am rămas interzis. Dar pe-atunci eram încă băiat bun, nu i-am întors-o - nu ştiu cum, dar să-i dau înapoi emisiunea sonoră :
     Aşadar nu numai: „De unde vrei tu să ştiu eu ?", d mai departe, mai împins în trogloditism, în duşmănie faţă de cel din „exterior" care întreabă şi el, acolo, mai degrabă din simpatie, dedt din curiozitate - iată, cuvîntul : în sărăcia intelectuală a intelectualului (român).
     Miercuri, 29 septembrie 1993
     Simt ce a aflat Berberova în 1989 în ţara şi a ei, după o absenţă de aproape şaptezeci de ani. Am avut nevoie de patru ani (socotind timpul din vara aceluiaşi an, '89, de la „Uniune" şi de la „eseu"), dar, pînă la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi, iată, al Ninei Berberova...
                                           31
     Hai să fiu o dată-n viaţă rtemodest şi şă spun : ştiam asta, dar n-o rosteam : de spaimă ; chiar dacă asta nu mă privea şi pe mine (altfel, cum aş fi observat-o ?), mă simţeam solidar cu ceilalţi : prietenii, colegii scriitori, cum să le spun verde-n faţa adevărul ? Asta ?
     Să spunem : asta îi diferenţiază pe copii, pe adolescenţi în toate şcolile, liceele din lume ; apoi pe studenţi; în fine, pe deţinuţi (aş fi putut spune : soldaţi în termen, dar eu n-am cunoscut cazarma, ci puşcăria), Bineînţeles, în fiecare comunitate exista gongari, apucaţi, scandalagii şi cum li se va mai fi spunînd celor care vor să se evidenţieze arătându-se obraznici, agresivi, nesupuşi - profesorului, şefului, gardianului. Privită de sus (obiectiv...), comunitatea întreagă nu are obligaţia de a fi „solidară" cu năucul, cu nebunul, cu trăsnitul: ea, comunitatea, nu simte deloc nevoia de a se... evidenţia, de a se-da-mare - asta fiind explicaţia şi nu, Doamne-fereşte, faptul că i-ar fi... oarecum să se solidarizeze cu acela (chiar dacă el spune adevărul, chiar dacă el cere şi pentru noi, sau numai pentru noi) -doar oaia este, ca să zicem aşa, solidară cu ciobanul, nu cu oaia de alături - uite-aşa s-a născut, din spuma zerului, Mioritza...
     Pe unde am fost, am fost unul dintre gongari ; apucaţi; obraznici, întrebători-de-meserie ; pomeniţi (de la : a se pomeni vorbind) şi, fireşte, pedepsiţi.
     Las deoparte trăsnăile din liceu, deloc mai năuce decît ale altor elevi. însă la facultate - şi nu la orice facultate, la una ideologică : „Mihai Eminescu" ! - devenisem cu adevărat „întrebător-de-servi-ciu" (mai ales la seminariile de marxism).
     Lucrurile stăteau astfel: la un seminar de marxism, eu puneam o întrebare foarte... dureroasă (pentru curul meu, care ce-avea el să pată, după ce „întrebarea" avea să-şi facă efectul...); să zicem... despre Basarabia (să fixăm şi timpul: primăvara lui 1956 - am spus : primăvara, nu vara, nu toamna). Asistentul, după bunul lui obicei, răspunde cam aşa :
     „Eu notez întrebarea - la care nu pot da răspuns pe loc - mă consult la catedră cu tovarăşii şi data viitoare ai răspunsul."
     Cei care sunt de (aproape) vîrsta mea ştiu ce putea însemna, în primăvara lui 1956, un asemenea răspuns din partea asistentului de marxism : 75 % „răspuns" nu „data viitoare", ci în ceasurile următoare : fie umflament pur şi simplu, fie „doar" exmatriculare - ceea ce însemna şi un fel de „umflament" : nemaifiind student, te lua numaidecît la armată ; adică la Lopată - iar acolo era un fel de puşcărie, „atît că, în loc de zeghe, robii purtau uniformă militară, cu epoleţi".
32
      în acele momente - de întrebare - brusc,, nu mai aveam prieteni. Şi aveam, slavă Domnului şi nu puţini (şi nu de-formă) : Mircea Bradu de la Oradea, Dorel Boian de la Sighişoara, George Mihăescu de la Constanţa - aceştia fiindu-mi şi colegi de camera la cămin, din prima zi a anului întîi... însă cum „mă trezeam" punînd la marxism „întrebări tâmpite" (aşa le spunea Mihăescu), cum se făcea un gol -ce : istoric, concret! - în jurul meu.
      Dar dacă prietenii adevăraţi mă lăsau cu Dumnezeu, unii colegi se manifestau pe dată.
      Să rezum ; în prima oră de seminar, pusesem întrebarea cu Basarabia. în pauză, Aurel Covaci mă caută, îmi arată un petic de hîrtie şi zice :
      „Că tot ai început, continuă şi cu întrebările astea, dar copiază-le, nu-ţi las scrisul meu..."
      Mă uit pe hîrtie, observ că sunt întrebări... întrebate tot de mine la alte seminarii: cotele, colectivizarea, sovromurile... îi spun lui Covaci :
      „Ştii ca le-am mai pus..."
      „Le-ai pus, dar nu ţi-a răspuns satisfăcător."
      „Ridică-te şi spune asta : că mie nu mi-a răspuns satisfăcător, aşa că le mai pui tu o dată."
      „Nu, nu e bine să pun eu întrebări, repime-le tu, că eşti obişnuit cu..."
      Nu copiez întrebările - doar le ţin minte ! - în a doua oră de seminar le pun din nou, Hoajă îmi răspunde că... are să-mi răspundă la ele „data viitoare"...
      N-aş fi luat în seamă aceste fleacuri, dacă mult mai tîrziu, prin anii '70, cînd Covaci, căsătorit cu colega noastră Stela Pogorilovschi, ţinea casă deschisă pe strada Grigore Alexandrescu, n-ar fi povestit, faţă de mine, cum, „la Eminescu", el era un fel de guru, ba chiar, pentru Grigurcu, un adevărat protector; iar despre mine zicea că el, Covaci, împreună cu Titus (Popovici), pregătea „întrebările la marxism", mi le dădea, eu le... învăţam pe de rost, apoi, la seminarul de marxism, le... declamam, Iată-mă purtător de cuvînt, nu numai al lui Titus Popovici, ci şi al lui Covaci (în acelaşi preţ)...
      Cînd a spus prima oară această „variantă", n-am apucat să-i dau răspunsul întreg, m-a oprit Nichita Stănescu (el locuia cu Ga-briela Melinescu în altă clădire, în aceeaşi curte), cu un : „Lasă, bă-trîne..." A doua oară însă am putut să-i spun :
      „Dacă tu şi cu Titus sunteţi autori ai întrebărilor, la procesul de la Decanat, de ce am răspuns numai eu de ele ?"
33
      „Fiindcă tu ne-ai închiriat numele !", a rîs, altfel plin de bonomie, bonomul Covaci,
      Pe atunci (prin 1970), desigur, nu aveam cum să cunosc soarta altui,.. închirietor de nume : „sărmanul Nego", cum l-a sărmănit tovarăşul Breban, în Contemporanul din 1991... Şi „sărmanul Nego" în 1977 „declamase" în public scrisoarea de adeziune la mişcarea pentru drepturile omului, o semnase - cu numele lui, de închirietor-de-nume - şi-o asumase, o plătise cu vîrf şi îndesat - pentru ca, mulţi ani mai tîrziu, să umble zvonul la Bucureşti şi la Munchen că „autorul adevărat" al scrisorii nu este „sărmanul Nego" - sau nu în întregime, fiindcă fusese scrisă şi de Gelu Ionescu ; ba chiar că „numai Doinaş şi Irinel au redactat-o, Nego fiind doar curierul..." Sărman curier...
      Întorcîndu-mă la Covaci - am arătat prima variantă a lui (despre întrebările-de-Ia-seminarul-de-marxism), cea asumată, fiindcă în 1981, aici, la Paris, am aflat şi varianta a doua (niţel contrarie primei), nesemnată - dar uşor decelabilă : în cartea lui Michael C. Titus (fost exilat, racolat de Drăgan şi de Securitate), România sub presiune sunt reproduse „mărturiile" unui „coleg de facultate" al meu - nu i se da numele ; „a făcut închisoare" - Covaci a făcut un fel de închisoare ; „este, în prezent, un strălucit traducător din mai multe limbi" - este ; „membru al numeroaselor comitete şi comiţii"
-  este - sau era, a murit în primăvara acestui an, am citit în ziare. Oricum, Covaci dădea, aici (aveam să aflu că şi în „articolul" lui Dimos Rendis, publicat în Grecia - în fapt, redactat de Ion Brad, pe atunci ambasador la Atena) varianta următoare : „în 1956 Goma pusese la seminarii (nu spunea că erau de marxism acele seminarii
-  nota mea) întrebări ciudate, care păreau a fi curajoase, în fapt, îi erau sugerate, dacă nu dictate de KGB - ca să pună în dificultate autorităţile române."
      Am zăbovit atîta la Covaci - fiindcă a venit vorba. Ajuns la Covaci, găsisem prilej să mă opresc la Grigurcu - am făcut-o, în dialogul cu Mariana Marin, dar cum am renunţat să-I public...
      Uite cum facem : termin „ideea" începută ieri, în legătură cu Berberova - „sărăcia intelectuală a intelectualilor sovietici" - mai adaug ce am de adăugat - şi revin la Grigurcu - bine ?
      Să zic, deci : pe la sfîrşitul verii, începutul toamnei anului trecut, 1992, Mircea Iorgulescu, la telefon, mi-a zis - printre altele - că în vremea din urmă recitise ori răsfoise esenţialul a ceea ce conta de valoare în literatura noastră contemporană, publicată în România, şi constatase cu spaimă (groază ?) că nici o „lucrare" nu poate sta în picioare, după deschiderea din '89... Fireşte, l-am contrazis pe loc :
                                            34
dar cutare roman, dar cutare romancier, cutare poet, cutare critic, eseist... ? Iorgulescu chicotea galben la telefon la fiecare nume ori titlu : „Lasă-mă, monşer, cu..." Eu nu-l lăsam - mai ales că se inversaseră rolurile şi iată-mă pe mine apărător - cu ghearele şi cu dinţii
-  al Blandianei, al lui Sorescu, al lui Breban, al lui Buzura... La două nume Iorgulescu nu m-a poftit să-l las (monşer) : al Ilenei Mălăn-cioiu şi al Gabrielei Adameşteanu, însă la al bunului sau prieten-şi-tovarăş-de-ucenicie-la-Ivaşcu a chiuit de-a binelea în hohote : „Lasă-mă, monşer, cu..." (Manolescu). în cele din urmă, ca să-i închid gura total-denigratoare, am recurs la un „artificiu" - jur că l-aş fi produs-propus mai lesne în discuţia cu alţii : „Dar eseul despre Istrati ? Dar cel despre Caragiale ? Nu stau astea în picioare, cum zici ?" La care Iorgulescu, modest, nevoie-mare : „Lasa-mă, monşer cu Istrati, cu Caragiale..."
                       Atunci iar mi-a părut rău că îl ţinusem pe Iorgulescu la distanţă
-  mă lucra chestia veche, măgăria făcută lui Breban, în 1971 - eram pe punctul de a zice, în sfîrşit, ceea ce aştepta el de cînd venise în exil, să treacă într-o zi pe la noi, cu soţia (foarte simpatică şi, am dedus : bravă). Dar... nu mi s-au descleştat fălcile. Nu avem nici un motiv, atunci (ba unul mic-mic tot aveam : în timpul unei manifestaţii în faţa ambasadei - comemoram un an de la Mineriada Prima -ajungînd la locul... crimei, am dat de prietenul nostru Iorgulescu stînd de vorbă, la o cafea, cu consulul Bar. Cînd m-a văzut că-1 văd s-a ridicat să-mi explice - eu nu-i cerusem explicaţii - că... se interesase de nu ştiu ce condiţii pentru un act... Iar în timpul manifestaţiei, cînd pentru întîia oară un ambasador - „cobora" să stea de vorbă cu manifestanţii - Dijmărescu, Argăţescu, Slugărescu, aşa ceva - prietenul şi colegul nostru întru exil „demn", Mircea Iorgulescu, intră în vorbă cu ambasadorul! Nu ca să-i ceară socoteală, să-i ceară explicaţii - în legătură cu mineriada - ci... ca să-l întrebe cum ar face ca să obţină o viză pentru un frate...)... La scurt timp mi-am dat seama că afurisitul meu de fler mă păzise şi de astă dată de „împăciuitoris-me" : abia intrat în pîine la Europa liberă, Iorgulescu şi-a dat cu presupusul despre „polemica în jurul lui Eliade" şi, vorbind de Norman Manea, a afirmat... negru pe alb - pentru că noi primim şi buletinele emisiunilor - că... cei care-1 atacaseră pe Norman Manea o făcuseră cu... nu mai ţin minte cuvîntul: am impresia că este vorba de ceva „abject" - or, pînă în acel moment, numai Monica Lovinescu îl pusese la punct pe Norman Manea (să fi fost cuvîntul: „murdar" - cu-rat-murdar ?). Oricum, Monica îl întrebase la telefon pe Iorgulescu : cine anume îl atacase pe Manea „în mod..." aşa mai departe (termenul acela). Iorgulescu a negat că ar fi zis ceva de eventualii critici ai
lui Manea - cu atît mai puţin cu acel cuvînt. Monica i-a spus că a citit buletinul Europei libere (în fapt : fotocopii ale textelor zise la microfon). S-ar zice că Iorgulescu nu ştia (încă) acest... amănunt: că există probe negru-pe-alb... A dres-o, zicînd că da, a scris ce a scris, dar cînd să zică la microfon, a zis altceva... Monica nu i-a spus că ar putea cere de la Miinchen înregistrarea - eu aş fi făcut-o fără să clipesc.
      în fine. Ce n-a zis Iorgulescu în discuţia telefonică avută cu mine înainte : că, dacă „lucrările" de care vorbea .el n-ar sta în picioare, apoi asta din pricina... sărăciei intelectuale a intelectualului român (cum spusese Berberova - dar noi nu ştiam); sau/şi din pricina nelibertăţii, nu în, ci cu care scriseseră autorii „lucrările" în chestiune.
      Mi se pare că, la urma urmei, asta este... asta : libertatea.
      Cînd eram încă în România foloseam şi eu : „libertate interioară" Simţeam, ştiam că e impropriu, dar din deferenţă faţă de prieteni, colegi, ziceam şi eu că ar exista un fel de libertate interioară -ca de-o pildă atunci cînd scrii tu versuri de dragoste, nu de partid, ci de-Maria (sau chiar Ileana) ; ca atuncea cînd scrii (şi chiar ţi se publică) proză în care nu se întâmplă nimic „descifrabil" - undeva, cândva...
      Cînd, în fapt, ca şi adevărul, libertatea este sau nu este, nuanţări de genul ; „interioară", „de a trage cu puşca", „de creaţie" pot, la urma urmei, amănunţi, dar nu diferenţia. Mai cu seamă în secolul nostru - şi în roman - libertatea (una, indivizibilă) este condiţia fără de care mai bine te apuci de arhitectură sau de sericicultură - şi aceea fiind o cultură...
      Dezolat, dar n-am alt exemplu : este foarte adevărat că scrisesem trei cărţi care n-au fost acceptate : Ostinato, Uşa, în Cerc. Chiar dacă în sinea mea, în timp ce le scriam, eram convins că n-au să vadă lumina tiparului... în acelaşi timp speram într-o minune : fie ea cerească, fie ideologicească : n-ar fi fost prima oară cînd partidul o coteşte la dreapta şi-i tratează pe boii care o ţin tot înainte de „de-viaţionişti"... Or, atît timp cît exista acel strop de speranţă (în publicare), exista şi... nelibertatea din mine : aceea nu-mi îngăduia să fiu liber (am fost tentat să spun : „cu totul liber"...). Desigur, eram un individ turbulent, insolent, apucat, sinucigaş - am înşirat doar o parte din drăgălăşeniile cu care mă tratau prietenii, nu duşmanii ; adevărat : eram un individ care pierduse totul (prin faptul că era basarabean, refugiat, apoi pentru că părinţii lui fuseseră amîndoi arestaţi, apoi el însuşi) : nu aveam bunuri materiale, din ceea ce se
                                               36
cheamă familie mai rămăsese, mama, agonizînd într-un spital (dar şi acolo o „căutau" securiştii).
     Asta era situaţia în iunie 1972, cînd am ieşit pentru întâia oară din iubita-mi patrie, republica popularo-socialistă-sovietică română.
     Au observat cîtiva comentatori ai cărţilor mele : desigur, scrisesem Ostinato, Uşa (în Cerc n-a apărut în româneşte nici în momentul în care scriu aceste rînduri, deci n-au putut să o ia în seamă), cărţi libere - ded nepublicabile (deci: nepublicate în România). Dar abia cu Gherla, scrisă la Paris, în noiembrie '72, m-am liberat... „cu totul" era să zic (iată că am şi zis).
     Conduzie (provizorie) : trebuie să te scalzi o vreme în marea liberă a unui continent liber, ca să poţi deveni (dacă vrei, dacă aveai pornirea spre) liber. Degeaba eşti „liber în interior" : nu poţi pluti, nu poţi înota în „ape" de melasă, de nisip, de plumb.
     Joi, 30 septembrie 1993
     Ieri a dat telefon de la Chişinău Andrei Vartic. Sunetul era cu ecou, mai degrabă am dedus decît am înţeles : voiau să mă felicite de ziua mea, 2 octombrie, la televiziune. Le-am mulţumit. Am înţeles, încă o dată, în ce mizerie materială se află bieţii basarabeni : curent electric mai au ei, probabil de la hidrocentrale, dar n-au petrol. Şi cine n-are petrol, azi, nu se poate mişca, este obligat să se retragă în peşteră şi să aştepte primăvara - cînd, dacă nu-i petrol, măcar e cald... Nu, cărţile sunt în acelaşi stadiu : culese la tipografie. Nu le pot trage, le lipseşte o peliculă (cred că am înţeles bine) care se găseşte numai la Moscova... Asta este. Cine apucă primăvara, acela om !
     Rămăsesem la sărăda intelectuală deplorată de Berberova la ruşii ei. La ai mei români am băgat de seamă altceva, sau şi altceva.
     Berberova constata o stare : sărăcia. Numai că sărac este, de pildă, şi cel care a ieşit ieri din închisoare - unde nu avea nimic, nimic, era ţinut izolat, iar acum, la ieşire n-a găsit nici urmă de casă, de familie, de prieteni... ; sărac şi... autosăracul ; sărăcitul-pe-sine ; cel care a vrut - sau n-a avut tăria să se opună valului de sărăcire generală...
     în lunile, anii care s-au scurs de la evenimentele din /89, m-am tot mirat; m-am indignat fără încetare de neinteresul, de dezinteresul românilor din România - vorbesc de scriitorii care se azvârliseră în gazetărie - pentru „celelalte" publicaţii, pentru „ceilalţi" autori de texte; puneam pe seama precipitării asupra cărţilor esenţiale (care le lipsiseră), asupra informaţiilor de căpătîi, din afara ţării, această in-
                                           37
disponibilitate pentru producţiile colegilor, prietenilor, adeseori pu-blicînd în aceeaşi revistă.
      Textul meu Capra şi Căprarul publicat în iulie '91 n-a fost deloc un trăsnet din senin ; o bombă. De mai bine de un an de zile îi întrebam pe scriitorii întîlniţi aici, la Paris - şi erau foarte mulţi călători! - cum de nu reacţionează la atacurile ticăloase, rezemate pe neadevăruri, ale lui Breban ? Cei mai mulţi ridicau din umeri, puteai înţelege ce doreai: că nu le pasă ; că nu erau în cunoştinţă de cauză ; că ei nu le iau în seamă, deci să nu le luăm nici noi, exilaţii... La întîlnirea de la Roma, din mai 1991, am întrebat-o pe Gabriela Ada-meşteanu cum de ea, conducînd o publicaţie ca 22, nu ia apărarea Monicăi, a lui Virgil Ierunca, a lui Negoiţescu - în fine, a mea, şi mie mi-ar face plăcere să fiu apărat de o Gabrielă, nu ? - ea a răspuns :
      „Dacă tu crezi că eu citesc Contemporanul lui Breban..."
      Iar Ileana Mălăncioiu a adăugat:
      „Nimeni nu-l ia în seamă pe Breban - apoi Contemporanul lui nu se vinde, are un tiraj simbolic..."
      Pe atunci mă mai miram ; şi eram capabil de indignări... Aşadar, scriitorul român trecuse rapid la jurnalism şi scria şi scria şi scria
-  la gazetă - dar Doamne-fereşte să fi citit ce scriau colegii lui în alte gazete (sau cum am mai spus-o, după ce am verificat-o pe chiar Contemporanul: nu citeau ce scrie un coleg sau un prieten pe aceeaşi pagină de revistă : O. Pecican, G. Grigurcu).
      Asta nu este doar sărăcie (intelectuală). Se înţelege că sărăcia fiind o stare (momentană) de lipsă, poate fi remediată, umplută, „recuperată" - măcar prin strădanie, prin bunăvoinţă, dacă nu şi prin rezultate. Ei bine, nu : scriitorul român din România a ajuns într-un stadiu în care face oarecari bulbuci la suprafaţa apei, înainte de a se definitiv îneca - atît. Nu mai are salvare, fiindcă nu mai are curiozitate, Nu-l interesează cu nici un chip ce se petrece în jur, cu alţii
-  egoismul i-a fost nu cultivat (ceea ce ar însemna o împingere), ci tras, extras ca un nap şi lăsat aşa, la aer, Ia soare şi la vînt.
      Nici înainte (adică înainte de decembrie '89) scriitorul român nu se dădea în vînt să afle ce se petrece în literaturile din jurul nostru geografic. Pe el îl interesa - mai corect: l-ar fi interesat, dacă... - ce se întîmpla la francezi, la englezi-americani, eventual la nemţi... restul, pentru specialişti! în fapt, simţea el ce simţea cînd „nu putea" să se informeze : că, dacă ar afla ce se întîmplă alături, la polonezi, la ruşi, la unguri, el nu ar mai avea motiv de a exista pe faţa pămîn-tului...
      în primăvara acestui an, '93, am cunoscut un tînăr literat ardelean de bună calitate. îl ştiam din corespondenţă, scrisese vreo trei
38
cronici despre cărţi de-ale mele - bune, nu pentru că erau elogioase, ci pentru că erau... bune ! Venise cu o bursă la Paris, stătea la Cite Universitaire şi îşi propusese să scrie un studiu despre... disidenţă.
     Foarte bine. I-am dat şi eu ceva cărţi, i-a dat şi Monica... I-a dat şi Monicăi, mi-a dat şi mie produsul muncii lui.
     Consternare ! Omul nu pricepuse mare lucru din „fenomen", iar cu informaţiile culese nu ştiuse ce să facă ; nici cum. După trei ani şi jumătate de, totuşi, libertate de informare, după şase luni la Paris, băiatul - zic eu aşa, persoana avînd binişor peste treizeci de ani - era ca la începuturi: netocmit şi gol.
     Mă aflam în impas : să-i spun ce cred cu adevărat de „lucrare", ori să bălmăjesc cîteva generalităţi amabile şi să-l las să se întoarcă fericit, în Ardealu-i plin de dealuri ? Nu eram hotărît.
     Pînă la urmă el m-a provocat.
     Stăteam la masă, mîncam o zeamă de legume - înalt-apreciata de bursierii care se alimentează din jurnal săptămîni, luni - cînd el a băgat de seamă, lîngă picioarele unei biblioteci, un vraf de cărţi cu titluri... cunoscute şi autori necesari: Robert Conquest, Fejto, Djilas, Nadejda Mandelstam, Evghenia Ghinţburg, Şalamov, Amalrik...
     Prietenul-drag s-a ridicat de la masă :
     „îi aveţi pe ăştia ? Conquest, Fejto ? Şi Nadejda Mandelstam ? Si cutare şi cutare, de ce nu mi-aţi spus că-i aveţi ? De ce nu mi i-aţi dat să-i citesc ?"
     Am rămas fără glas. Apoi am bîiguit:
     „Alaltăieri mi le-a adus cineva, o cunoaşteţi: cutare... S-a întors din România şi mi le-a adus - au fost mai bine de un an la..." - şi am rostit alt nume, al unei bune prietene a lui, din Cluj.
     „Aaaa !", a făcut amicul. „Chiar mă întrebam unde le-am văzut, acum ştiu : de fiecare dată cînd mă duceam la..., le vedeam..."
     „Şi de ce nu le-aţi citit, acolo, la Cluj ?"
     Prietenul m-a privit nedumerit, parcă m-ar fi întrebat: ce fel de întrebare-i asta : de ce nu le-a citit ? In cele din urmă a dat o explicaţie :
     „Nu mi-a dat prin cap..."
     Nu-i dăduse prin cap ! Avusese cărţile acolo, la ei, la Cluj, le văzuse la prietena lui de fiecare data cînd o vizitase - dar nu-i dăduse prin cap să le măcar răsfoiască ! El, care încă de pe-atunci voia să scrie o lucrare despre disidenţă...
     în timpul vizitei anterioare, excedat de... necunoştinţele lui -totuşi, literat; şi istoric - am zis că... nu înţeleg ce s-a petrecut cu ei, în anii '80, fiindcă iată, în anii '60, cînd existau mult mai puţine cărţi de informaţie în România, dacă auzeam de o carte care ma interesa,
                                           39
într-o săptămîna, în trei luni,, dar tot o aveam şi o citeam. Iar ei... La care junele prieten, specialist în disidenţă :
      - Daca Dvs. vă închipuiţi că erau în fondul public, în biblioteci, cărţile astea...
      Ce să-i mai spun ? El, intelectual şi scriitor (şi istoric !), citea o carte numai daca se afla în fondul public al bibliotecilor, altfel nu ; iar de la prieteni... văzuse cărţile, le revăzuse, erau totuşi cărţi esenţiale pentru analfabetismul în care fuseseră ţinuţi - dar el nu întindea mîna, să ia o carte ; să o ceară de la prietena lui, iar dacă aceea ar fi zis că nu le împrumută, fiindcă nu sunt ale ei, să fi stat acolo, într-un colţ şi să fi citit!
      Da, dar lui nu-i trecuse prin cap...
      (Ne-au tăiat lumina. Culmea : cînd mă întorc de la poşta, unde plătisem şi factura în chestie, găsesc un aviz de tăiere ! îl caut pe tăietor - au ăştia o dexteritate în a tăia şi a se ascunde... nu dau de el. A trebuit să mă duc pîna la sediul lor, Ia mama dracului. Norocul meu : cucoana, simpatică, mi-a făcut o mare favoare : a dat telefon nu ştiu unde : ne-o deschide pe la orele 16.)
      Ce ziceam, ce ziceam, în afară de tăiatul luminii ?
      Ziceam de Grigurcu. Am mai spus-o, scris-o în dialogul cu Mariana Marin, dar cum am pus bine hîrtiile care nu mai slujesc...
      Voiam deci să-l plasez pe Grigurcu în acel context istoric (1954, toamna) : bîne-bine, destindere-destindere, dar mai există inerţii ale... contracţiei, ca să nu zic : constrîngerii. De fapt cred că era o prostie din partea mea să vreau neapărat sa pun pe două coloane „libertatea" de care ne bucuram noi, la o şcoală ideologică, faţă de nelibertatea tuturor celorlalte facultăţi. Fiindcă „libertatea" noastră -de a spune bancuri politice, de a face haz în public de Hruşciov (şi unde, în-public : la restaurantul Kiseleff, unde trei sferturi din consumatori erau ofiţeri ruşi cu tovarăşele lor de viaţă şi de luptă), de a citi cărţi interzise - dar fără a da prilej turnătorilor să toarne (mai exact ar fi: de a nu-l pune pe un băiat-bun în penibila situaţie dea ne denunţa...) - da, însă în acelaşi timp exista... acelaşi timp pentru toţi, mai ales pentru căcăcioasa de Românie : abia (!) trecuse un an de la moartea lui Stalin...
      Vreau să spun : păţania lui Grigurcu nu a fost prima „demascare" : cu o lună înainte, pe cînd nici prin gînd nu ne trecea că avea să-i vină rîndul lui Grigurcu („element" mai degrabă „pe linie", ca nepot al „luptătoarei comuniste, eroina clasei muncitoare Elena Pa-vel" - în primul rînd ; în al doilea : deşi în acelaşi cămin, avînd aceeaşi cantină, prietenii mei şi cu mine nu aveam deloc de-a face cu Grigurcu : nu juca fotbal, nu bea, nu fuma, nu umbla după femei...),
40
a... căzut trăsnetul în capul nostru de, la urma urmei, puţoi: într-o seară, în timpul cinei, la cantină, am fost anunţaţi să ne grăbim, să urcăm pe dată în sala-mare, unde are loc o şedinţă foarte-foarte importantă.
     Am mai povestit-o : a fost întîia „demascare" la care am asistat în viaţa mea, iar demascaţii erau pe măsura evenimentului : doi „studenţi" din anul II al Şcolii în lichidare (care avea, cu totul, doi ani - noi, cei intraţi în 1954, urmînd să facem cinci, de Institut...), care însă erau şi... ofiţeri de Securitate : desigur, nu lucrau ei la „operativ", doar la revistele MAI, însă veneau frecvent la cursuri în uniforme cu epoleţi albaştri. Cei doi se numeau - se numesc - Popa şi Florea, oameni mult mai în vîrstă decît noi, probabil aveau peste treizeci de ani...
     (întrerup aici : povestea cu tăierea curentului electric m-a obosit. Am să reiau mîine - mai ales că e 1 octombrie - de unde am rămas azi.)
     Vineri, 1 octombrie 1993
     Cutremur devastator în India, re-inundaţii în Franţa, la Moscova semne de re-înţelegere între unii şi alţii - mediator fiind tot de-al lor ; Biserica, iar pe mine mă convoacă comisarul de cartier pentru 7 octombrie să-i explic - cu acte - de ce nu plătesc chiria şi cînd am de gînd să plătesc, altfel mă chiar expulzează din casă.
     Acesta fiind mersul lumii - era să spun : văzute.
     Astă-noapte am fost bolnav-bolnav : reacţia la vaccinul antigri-pal, venită cu întîrziere de 24 de ore, şi-a recuperat şovăiala : febră, greţuri, vomă, pe scurt: raiul pe pămînt.
     Şi eu vreau să-l povestesc pe Grigurcu ! în asemenea „context"!
     Ei bine, în asemenea, îl povestesc pe Grigurcu :
     Deci, la cîteva săptămîni după năucitoarea demascare a celor doi colegi din anul II, Popa şi Florea (pe care noi, cei din primul an, îi ştiam doar din vedere, chiar în pauze nu aveam cum să ne amestecăm cu ei - şi mai bătrîni, şi în uniforme de Secu), tot aşa : în timpul cinei suntem anunţaţi să urcăm numaidecît în sala-mare.
     Nimeni dintre cei din grupul meu de prieteni nu ştia despre ce poate fi vorba. Traumatizaţi de demascarea securiştilor (pe care n-o pricepeam), ne-am gîndit că o fi vreun anunţ important, în legătură cu ţinerea cursurilor, ori poate ne vesteşte excursia pe Valea Prahovei, mereu promisă - ori poate că aflaseră de sinistra farsă „cu cutremurul" pusă la cale de Covaci pe seama protejatului său, orădeanul Grigurcu (el fiind orădean din Soroca, aşa cum şi eu eram sibian din Orhei...) şi vor să ne atragă atenţia că gluma fusese cam crudă...
                                        41
      Ajunşi în sala-mare (sala principală de cursuri a noastră, cei din anul I), ne-am aşezat pe locurile noastre, adică cele din fund. Cum sala avea două uşi de acces, noi intrasem pe cea dinspre... locurile noastre, nu băgasem de seama că la „prezidiu'' se aflau deja, cu faciesuri proletarizate, cei din „conducerea operativă" a Institutului, îi zic eu aşa. Erau Misa Novicov, Hoajă de marxism, secretarul de partid pe Şcoală, unul Apostol (şi el aflat în anul II, deci cvasinecu-noscut noua, bobocilor) şi, fireşte, Petre Iosif, directorul Institutului.
      Noi cei din fund discutam în şoaptă, chicoteam, ne vedeam de treburile noastre, destul de tîrziu am înţeles că se petrece ceva neobişnuit. A trebuit să ne ridicăm în picioare, ca să vedem ce se întîm-plă acolo, în faţă, sala nefiind... amfiteatrizată. L-am văzut pe colegul nostru Grigurcu - dar parcă se afla şi la cantină la o masa vecină î -acum cu spatele spre uşa de sticlă, avînd în stînga prezidiul, în dreapta sala şi... răspunzînd în felul lui, inaudibil, gutural, uşor orăcăit unor întrebări puse de la prezidiu, întrebări pe care, dacă le auzeam limpede, nu le pătrundeam.
      Nu ştiu dacă noi, cei din fundul sălii, „băieţii veseli" ai anului I, ne-am întrebat ce se întîmplă - nu doar cu colegul (dar nu şi prietenul nostru) Grigurcu, ci şi cu noi, „asistenţii". însă am fi putut sau ; ar fi trebuit să ne întrebăm.
      Dacă se poate spune aşa : nu-înţelegeam şi mai puţin decît în timpul demascării lui Popa şi a lui Florea. Eram dintr-o dată mutaţi - fără să fi înregistrat drumul - într-o stare de vis greu, nu neapărat de coşmar (fiindcă nu se întîmpla nimic rău, în sensul... fizic), dar tot atît de „nedrept" : nu înţelegeam nimic. nimic, nimic.
      Ca de obicei, eram în fundul sălii cu prietenii mei buni: Tudor Boian, Mircea Bradu, George Mihăescu şi Horia Toma - celălalt prie-ten-bun dintre colegi, Victor Zednic, se afla la locul lui, în primul rînd, împreună cu soţia, Geta Săvescu. Cu Grigurcu noi nu eram prieteni, dar nici nu participam la băşcălia generală pusă la cale de Covaci şi la care se raliaseră mai cu seamă colegi de dormitor ai... demascatului din astă-seară. Cu toate că şi noi eram glumeţi-foc (mie-mi spui ?), oricum, aveam infinit mai mult umor decît tăpălă-gosul de Covaci (nici el nu intra în vederile, aşadar nici în cercul nostru). Pe scurt: ştiam de „cutremur", dar nu aveam nici cea mai mică idee despre natura relaţiilor (oradene) dintre Covaci şi protejatul său.
      Aflam acum, cu spaimă - aveam şi noi muşte pe căciulă ! - ba mai multe şi mai... tăunoase decît „nepotul clasei 'ncitoare" - care erau crimele colegului (şi noi dormeam, soro !) :
                                            42
     „Deţinea" un volum de Arghezi ! Să vezi şi să nu crezi : un viitor inginer al sufletului „deţinînd"! - şi nu chiar orice, de oricine - ci aşa-zise poezii de putredul-poporului Arghezi !
     Acest secret era cunoscut de toată lumea - după cum, de toată lumea era cunoscut secretul că şi eu „deţineam"; şi Horia Toma ; şi Covaci. Care putea fi diferenţa între obiectul-carte deţinut de Grigurcu şi cartea-obiect a mea ? A lui Covaci ? Trebuia sa fie una, desigur : „deţinătorul" nu se afla (încă) la zid, la uşa de sticla, în picioare, la judecată ; la demascare.
     Bineînţeles, ştiam că Grigurcu „deţinea"; şi mai ştiam că îl căutase pe poetul proscris în mahalaua Mărţişor - şi eu m-aş fi dus în Mărţişor, la Arghezi, dacă aş fi avut acest curaj: de a bate la poarta unui monument (nu mă dusesem în nici un caz de frică).
     Aşadar, acesta era unul din marile-păcate ale lui Grigurcu : „deţinea" Arghezi, putrefactul cu pricina...
     Dar Grigurcu mai comisese o crimă - pe care n-o ştiam : trimisese, la Paris, Monicăi Lovinescu, fiica „duşmanului poporului" Eugen Lovinescu, o scrisoare. Care „conţinea" un poem închinat criticului burghezo-moşieresc (nu-mi aduc aminte dacă era şi calificativul „fascist", dar n-ar fi fost de mirare) - însă nu oricum : ci cu cerneală simpatică, printre rîndurUe scrisorii propriu-zise.
     Petre losif, directorul, tot arăta, de la prezidiu, ceva alb - n-am desluşit: era foaie-de-scrisoare, ori carte-poştală ? Şi mai dădea următoarele amănunte :
     Că, fiind timp urît afară, Grigurcu îl rugase pe un coleg să-i pună la cutie scrisoarea aceea.
     Atunci un glas din sală - aflat în primele rînduri - a corectat:
     „S-a oferit - să i-o pună la cutie !"
     N-am înţeles de ce Petre losif n-a vrut să accepte această variantă. A dat din mînă şi a continuat acuzaţiile. Boian de alături a şoptit:
     „Voi ştiţi cine-i... oferitorul ? Covaci!"
     „T în cur pă mă-sa dă nespălat !" l-a executat, în lipsă, Mi-hăescu.
     L-a înjurat şi Horia Toma - pe Covaci. Mircea Bradu îşi luase capul în mîini - şi el era din Oradea, şi pe el îl „ocrotea" bătrînul nespălat care făcea servicii, ca să spunem aşa, poştale ocrotiţilor, astfel încît scrisorile pierdute să se afle, găsite, în mâinile unuia ca Petre losif...
     Pentru fapte ca acelea oricare alt student ar fi intrat în puşcărie în pas alergător - mai ales pentru „legături cu duşmanii ţării aflaţi în Occident". Grigurcu a fost doar exmatriculat - va fi amortizat pedeapsa capitală mătuşa-eroină a clasei, Elena Pavel...
43
     Grigurcu nu fusese un coleg simpatia ba din contra, aş zice. însă „motivele" pentru care fusese pedepsit... ne-au făcut mult mai prudenţi în vizitele noastre aproape pe faţă la Sterescu, în plimbatul la lumina zilei al volumelor interzise... Cît despre Covaci... Din fericire, şi acolo, pe Şoseaua Kiseleff, stătea într-un dormitor cu „cei mari" - absolvenţi ai Scolii si care nu aveau locuinţă : Ştefan Luca, Andriţoiu (uneori), Labiş, Carabăţ, ungurul beţiv pe care l-am scos eu din laţul spânzurătorii, am uitat cum îl cheamă - eu, să uit ? eu, sâ uit ! (Portik Imre); apoi, cînd noi ne-am mutat la căminul Matei Voievod, Covaci şi-a luat o cameră împreună cu Labiş pe strada Rodiei, cred (n-am fost niciodată la ei, dar acolo locuia Dina Vasi-liu...).
     Nostimada - zic şi eu aşa... - fiind următoarea : prin 1971-72, Virgii Mazilescu îmi povesteşte, furios, cum „aseară, la Madam Can-drea", stătuse la masă cu Grigurcu - beat-pulbere, ca de obicei ; venind vorba despre mine, Grigurcu a zis :
     „Goma a fost principalul acuzator al meu la Institutul de literatură !"
     Mazilescu, ştiind adevărul, nu numai de la mine, ci şi de la Covaci (măcar în sensul că eu nu mă manifestasem în nici un fel -ar fi putut să mă acuze că nu l-am apărat), a sărit la el, să-l bată... Dar nu a avut pe cine : Grigurcu se afla deja mutat sub masă.
     Dacă e adevărat, şi n-am nici un motiv să nu-l cred pe Mazilescu, atunci găsesc că, în afară de... suferinţa injustiţiei (mă acuză că am fost „principalul acuzator"), Grigurcu a încrucişat elementele : pe Covaci - cel care, vădit, chiar şi pentru ochii infantili ai lui - l-a turnat (nu e deloc sigur că nu i-a sugerat povestea cu cerneala simpatică, ba chiar epistola întreagă), Grigurcu nu-l bănuieşte... nici cu o floare, povîrnind acuzaţia spre cineva care îi era doar... antipatic... Aşa se vor fi explicînd şi spusele lui dintr-un interviu în Apostrof, în legătură cu „polemica" - cică Goma nu a adus probe în ceea ce avansase... Probele, din păcate pentru Grigurcu, nu trebuia să le mai aducă Goma, se aflau, negru-pe-alb, în Contemporanul, sub semnătura lui Breban, doar acesta era obiectul litigiului: atacurile împotriva exilului - a Monicăi, a lui Virgii, a lui Nego, a mea... Or, Grigurcu n-a vrut să le vadă - şi nu pentru că nu ştia să citească, ci... fiind el slujbaş la acelaşi Contemporan... i-a fost oarecum să spună adevărul...
     îmi pare foarte rău pentru Grigurcu - de altfel, aceasta fiind singura lui şchiopătare, altfel se ţine drept, deşi are şi el aproape şaizeci de ani...
44
      Asta-i cu Grigurcu, basarabean de-al meu şi persoană verticală în acel peisaj cosit, romlitesc.
      Cu mine treburile stau mai altfel - şi mai prost: scriu acum de parcă aş scrie pentru ultima oară ; ca şi cum : pagina asta şi gata ! S-ar putea ca, tot zicînd, tot menind - să se chiar întâmple chestia. Să chiar mor, oameni buni!
      Mă tot cercetez, ma iscodesc : nu, nu mă impresionează perspectiva. Am obosit. Mi-am pierdut curiozitatea. Iată, nu mai pot citi presa din România. Ba 22, singura publicaţie care-mi mai parvine, îmi face, fizic, rău. Nu ştiu - dar ştiu. Şi nici nu-mi pasă că ştiu şi puţin îmi pasă de ceea ce ştiu.
      Am să mă tîrăsc aşa, bătînd apa-n piuă, pînă va fi sa nu mai fiu. Ciudat este (uite că încă n-am murit : găsesc ciudat...) că nu mă întreb dacă are să mă doară, atunci... Ca toţi bărbaţii, simt durerea fizica, ba mi-e şi frică de ea - de astă dată mi se fîlfxie ; mi se rupe. Ma doare-n şaişpe.
      Sîmbătă, 2 octombrie 1993
      Aşadar, în astă-noapte, pe la orele două, m-am născut. Am vrut să spun : am împlinit nişte ani de dnd m-am născut. Cînd mă gândesc, găsesc că bine mi-a „scăpat" întîia oară : deie Domnul să menesc ; s-o mai trrîi un deceniu-două (?!), fiindcă am treabă ; nu (dar deloc) personală, ci generală ; naţională - mai corect : basara-bea(l)nă. Pînă nu punct la pun (aceasta este o inversiune „mancată") ţara ceea (fireşte, cu Bucovina de Nord), nu mă las. Diferenţa dintre mine şi alt basarabean, Rugină (după nume, basarabean, dar mai ştii ?), făuritor al unei teorii geniale de redresare economică prin... nu ştiu prin ce, dar, de cum aplici teoria lui Rugină, cum ţara ceea se re-dre-sea-ză ! Aşadar deosebirea dintre noi ar fi aceea că Anghel (aşa-1 mai cheamă pe redresor) dezvăluie secretul teoriei în dreapta şi stingă, dar nimeni nu-l pricepe, în timp ce eu tac - şi bine fac : o teorie păstrată pentru tine e mult mai... asta, zi-i pe nume, valabilă, domnule ! Şi aplicabilă ! Şi aşa mai demult - ca să nu părăsim pă-mîntul Basarabiei adevărate, istorice, cu tot cu Ismailu-i.
      Da, domnule ! Dacă eu aş fi rege (în fine, mai-mare, cum ar veni un secretar-general) (şi, bineînţeles, aş avea mulţi-mulţi bani), aş face în Basarabia-Bucovina (pentru simplificare, să-i zicem Nistria), mai întîi şi mai înth un studiu geologic.
      Apoi s-ar stabili lucrările-mari, chiar foarte-mari, de sistematizare a apelor de suprafaţă - o dată pentru a evita, anula pînă aproape de zero pericolele de inundaţii ; în al doilea : pentru amenajare
                                         45
                                                               p
de rezerve de apă dulce (Basarabia a suferit totdeauna de sete); în al treilea, în sfîrşit : tăierea unor canale cu, şi ele, triplu, dacă nu multiplu scop : sistematizarea apelor curgătoare ; navigaţie ; alimentare cu apă dulce ; facilitarea pisciculturii; temperarea climei - în fine, introducerea unei culturi a căii de apă (aici am o întreagă jerbă de teorii!).
      Artera principală ar fi de-a lungul Prutului, pe malul stîng al lui, de la Giurgiuleşti pe Dunăre pînă la Cernăuţi : circa 500 km. Săparea ei să se facă simultan cu amenajarea apelor curgătoare pe care le traversează ; cu o cale ferată (rapidă) şi cu o autostradă -lucrările-de-artă executîndu-se simultan şi, mai cu seamă, în armonie cu „celălalt". Acesta - canalul - ar avea 111 m lăţime, 5 adîncime. Ar fi accesibil navelor fluviale pînă la Ungheni (230 km). într-o primă fază, de la Cantemir şi de la Ungheni ar pleca racorduri spre interior şi spre Nistru. Oricum, să se ţină seama ca în Masivul Cor-neşti se va amenaja un „castel de apă" (apa tratată din mare şi din Dunăre, trimisă întru... îndestulare).
      A doua mare lucrare, pe lîngă sistemul de ameliorări hidrologice ; măsurile (potrivit unor legi) pentru prevenirea catastrofelor naturale. Cele hidrologice (lucrările) vor feri localităţile şi amenajările de inundaţii : vor fi interzise locuinţele în bazinele cunoscute ca inundabile ale nurilor, pîraielor, torentelor ; se vor construi diguri -chiar dacă îşi vor dovedi utilitatea o dată Ia douăzeci de ani, tot va fi ceva. Localităţile vor fi re-ordonate potrivit acestui plan.
      Iar acum, clădirile vor fi construite respectînd normele antiseismice - fireşte, şi la sate. Nu se vor mai permite case fără stîlpi de susţinere în beton, fără centură de beton armat Umplutura - de zid : cărămidă, cochileţi de pămînt, de ciment, piatră fasonată - va fi „dublată" de plasă de sîrmă, care, în caz de cutremur, să nu permită cărămizilor, cochileţilor să cadă.
      Simultan - cu amenajarea hidrologiei, cu noile norme antiseismice - se va dicta : împădurirea tuturor coamelor dealurilor (care erau împădurite înainte de ocupaţia rusească); de asemeni, versan-ţii nordici (umbriţi) ai dealurilor ; interzicerea orientării în sensul scurgerii apei de ploaie (sus-jos) a culturilor - a brazdelor, a rîndu-rilor de pomi, de butuci de vie ; pe pantele accentuate sau deja degradate, construirea de terase, de ziduri din piatră ne-legată ; în aceiaşi timp, plantarea unor fîşii de baraj în calea scurgerii (şi a spălării pămîntului).
      în continuare, să se aibă în vedere o altă distribuire a pămîntu-rilor :
46
     -      păduri şi crînguri (şi asimilate) să ajungă pînă la 15-17 % (ideal ar fi: 22 % din suprafaţa totală);
     -  livezi şi vii: 20-30 % ;
     -  arabilul să nu depăşească 30 % ;
     -  cultura legumelor (inclusiv serele) - suprafaţa la sol: 5 % ;
     -      circa 15% : construcţii, căi de comunicaţii, suprafeţe industriale, sportive etc.
     Am să vorbesc altă dată de latura ne-materială. Bani să fie !
     Mi-a venit aşa, deodată (ca la nebuni: ca la aniversaţi).
     Vorbind despre libertatea pe care o cîştigă românii numai după ce au ieşit din România - de o bună bucată de vreme şi nu chiar cu toţii - iată :
     De ce Breban nu era (nu este) exilat, aşa cum înţelegem noi, exilaţii exilul : fiindcă nu e liber, nu e în stare să fie liber. Încercînd să navigheze „inteligent", să-şi păstreze „echilibrul", a navigat prosteşte, dez-echilibrat - deci: neliber.
     Era cît pe ce să spun : îl plîng pe Ţepeneag, pentru... Mă corectez pe dată : nu-l (mai) plîng pe Ţepeneag pentru că a devenit rob al familiei socrului său, popa lonescu, cel din C.C.; fiecare are nu numai nevasta, dar şi... socrul pe care-1 merită (iată, în curînd au să se facă cinci ani de la moartea lui Petre Năvodaru, acel socru care nu mi-a cerut niciodată să... nu mai fac ceea ce făceam ; şi care a murit în izolare completă, la Bucureşti, fără să-şi vadă nepotul).
     Duminică, 3 octombrie 1993
     Aseară, la Catherine Durandin şi la Pedro, portughezu-său; de asemeni, Şişmanianii, Foarte drăguţă Catherine : comandase un tort cu : „Bon anniversaire, Paul 1". Ana s-a simţit şi ea bine.
     Azi, soare de vară. S-a întors (în 1 octombrie) Monica din România. Atît de obosită, încît îmi zice : „Gabriel". Eu, după a treia oară : „Orişicîtuşi, nu mă cheamă Gabriel." Monica : „A, da ! Iartă-mă, cei doi sunt legaţi, Gabriel şi cu Mihael, de asta..." Aştept să-şi mai vină în fire. Am dedus că s-au simţit foarte bine în România : toată lumea îi iubeşte, toata lumea îi elogiază (chiar şi un Dan Zamfirescu : „Fără dumneavoastră n-am fi fost nimica, doamnă !"), toată lumea îi pupă. Monica crede că „a intervenit o schimbare": de ce ? Iată de ce : Blandiana dădea pe-afară de iubire faţă de ei, Mano-lescu, în intervenţia de la Muzeul Ţăranului, ditirambic. Ii doresc din toată inima să nu se înşele, ca de obicei.
                                          47
          Luni, 4 octombrie 1993
          Bum-Bum ! la Moscova. Trag ruşii cu tunul. Trag cu tunul exact aşa cum povestea (înflorit) tata ; drept în faţa ochilor : o zi şi o noapte şi încă o zi. Aşa cum - bestiile ruseşti - trăgeau anul trecut, în Transnistria : cu tunul împotriva bietelor căsuţe moldoveneşti - zi-cînd că ei se duc la Ţarigrad şi moldovenii le stau în cale. Futu-le mama lor de luminaţi!
          Marti, 5 octombrie 1993
              t '
          Elţîn i-a bum-bum-it pe Hazbulatov şi pe Ruţkoi, marele erou de la Cocieri (şi chiar de la Varniţa !). Boris vrea să reinstaureze democraţia, dar habar n-are ce-i aceea. îl bag şi pe el şi nu-l mai scot de rusnac bou şi beţivan.
          Monica povesteşte că la înhlnirea de la Muzeul Literaturii Române de la Bucureşti a vorbit şi Grişa Grigurcu. Şi că a vorbit -printre altele - de povestea cu scrisoarea pentru care fusese exmatriculat, în urma turnătoriei lui Covaci. Monica zice că Grigurcu l-a „demascat" numai pe Covaci (eu, fulgerător : „Pentru că-i mort!"), dar nu „şi pe celălalt - a spus că mai este un turnător, dar nu i-a dat numele" (eu, prompt: „George Muntean cel din Suceava, nu Mun-teanu din Orhei - pentru că-i viu...").
          Căcăciosul de Grişa ! A aşteptat patruzeci de ani (povestea s-a întâmplat în 1954), pînă să spună adevărul - dar numai jumătate, ca sa spun aşa : jumătatea cea moarta. Iar acum, ce facem : aşteptăm sa moară şi George Muntean, ca abia atunci să spunem adevărul complet.
          Monica a venit cu alte-păreri-ferme : că acum Blandiana e foar-te-bună (pentru că a pupat-o) ; Doinaş, acum, e iarăşi foarte-bun (pentru că a vorbit bine la Muzeu) ; Manolescu - de asemeni: el a vorbit ditirambic la Bernea ; în schimb, Dimisianca... acum nu mai e aşa de foarte-bună : „A stat lîngă Sălcudeanu"... Fireşte, Al. George e nebun-de-legat-acum, fiindcă nu mai îngrijeşte ediţia Lovinescu. Ileana Mălăncioiu fiind ea o mare egoistă, la televiziune, unde a invitat-o (dimpreună cu Patapievici), s-a lăudat numai pre sine...
          Nu-l mai comod să fii ca mine ? - atenţie, nu am zis : „mai bine". „înjuri pe toată lumea" - am citat-o pe Monica, ea fiind la originea... descoperirii. „Altfel, băiat bun - dar apucaaaat" - aşa m-a zugrăvit, întâi Iui Noel Bernard (şi Bernard i-a spus apoi lui Vlad Georgescu - şi Vlad mi-a spus); ultima oară i-a spus asta lui Ratesh, cînd era el cît pe ce să fie director (în vara lui '89, taman în timpul „complotului": eu mă dădeam de ceasul morţii, s-o apăr pe Monica de cei răi, iar Monica mă încondeia lui Ratesh, cel care avea de gînd
                                        48
     să-mi dea o rubrică săptămmală). Ratesh mi-a spus-o de la prima întâlnire... - de aceea m-a luat „de încercare"... - din nefericire, s-a răzgândit cu directoratul, m-a lăsat pe mîna Marelui Stroescu (mare şi ca român şi ca 'telectual - are un doctorat la Miinchen ! - şi ca gazetar).
          Asta fiind viaţa, Monica încearcă să mă convingă să ne ducem la ei, să ne mai vedem, să mai discutăm. Mereu invoc cîte ceva, ca să am motive să nu merg. Fiindcă nu mai am ce face la ei. Repet: nu mai am... Am avut, dar... s-a terminat. în primul rînd nu mai am energia şi... înţelegerea creştinească de a repeta (pentru a mia oara !) cîte o chestie : Monica nu ţine minte ceea ce n-o interesează direct -ba nici unele chestii care ar interesa-o : exact povestea cu Grigurcu şi cu scrisoarea lui către ea, în 1954 (urmată de demascare şi de exmatriculare): am povestit-o, pentru întâia oară în 1972; într-un an de zile am mai povestit-o de cel puţin cinci ori - fiindcă uitase. Apoi, din 1977... Doamne, de cîte ori... Asta-i una. Legată de „uitare", schimbarea, uneori de la o zi la alta, a opiniilor despre cîte cineva -dar fără să ţină minte că avusese altă părere.
          Am obosit, nu mai poci pentru ca să...
          Miercuri, 6 octombrie 1993
          Să-mi continui dictatura - nedureroasă, nesimţibilă :
          Spuneam, deci (de ziua mea) că apa introdusă în ţara, sub formă de canal navigabil, va avea acelaşi efect benefic, chiar cultural, pe care l-a provocat introducerea în casă a apei curente. Ca băiat de la ţară, care am trăit atîta timp cu-căldarea şi cu latrina în fundul curţii (şi cu îmbăierea, lăutul în lighean), ştiu despre ce vorbesc.
          Tăierea unui canal prin apropierea satului semnifică, mai întîi, deschiderea spre lume, ca şi în cazul celorlalte căi de comunicaţie : şosea, cale ferată, te transporţi pe tine, transporţi încolo, încoace, marfă : produse ale tale, ale altora de care ai tu nevoie.
          Mai cu seamă în Basarabia cea însetată, prezenţa apei aduce la propriu : răcoare, răcoreală ; apoi : sursă de alimentare cu apă -pentru animale, pentru vegetale.
          Localităţile (rurale) - dar cum Basarabia întreagă e un sat - se vor... reorienta, sistematiza (urbaniza !), aşa cum, mai deunăzi -acum cîteva bune decenii, se întorseseră cu faţa către şosea, către „tren". Numai că deosebirea dintre aceste căi-de-comunicaţie şi de orientare este de altă natură :
          Canalul - cu apa lui - va introduce în ritmul din ce în ce mai accelerat al vieţii (sau măcar: al tendinţei, dacă nu există putinţă) un „amortizor" ; un temperator (al ritmului). Apa în sine este un ele-
                                         49
     ment calmant - mai ales and circulă într-un peisaj puţin frămîntat, ca al Basarabiei, şi urmăreşte cursul unui rîu predominant „de luncă" : Prutul, Rău tul, Bîcul, Botna etc. Iar pentru că, prin forţa lucrurilor circulaţia pe canal va fi lentă, chiar foarte, în comparaţie cu şoseaua, calea ferată - se va „frîna", tempera şi comunitatea de pe malul lui - şi omul.
          Economic, fireşte, avantajele vor fi enorme : în faza construirii va furniza locuri de muncă din cele bine plătite. Chiar dacă un „rural" va lucra pe un traseu scurt: comuna lui şi cele din dreapta şi din stînga (ceea ce e puţin probabil), în acest răgaz - de un an-doi -va învăţa, temeinic, o meserie; sau se va „recicla", dacă era „şafior", „tractarist", ca mai toţi inginerii de tip sovietic. Pentru că marile-lu-crări; canale-şosele-căi ferate se vor întinde pe circa 15 ani, va avea unde să lucreze în meseria de şantier.
          Simultan, sau cu un decalaj în timp de un an-doi, se va recruta personalul de serviciu al canalului: începînd de la „cantonieri" (oricum, oameni cărora să li se asigure o casă şi o suprafaţă de pămînt, „pe traseu") pentru supraveghere şi întreţinere ; apoi supraveghetori de ecluze, baraje, sub-traversări (nu ştiu cum le spune, aşa le zic eu pasajelor - pîraielor, torentelor, drumurilor, căilor ferate - sub canal); apoi „porturile" (de ce voi fi ghilimelizat ?); în fine, echipe-de-intervenţie, un fel de... pompieri ai canalului, gata să intervină în caz de accidente - în albia canalului, la nave - rupturi, debordări, etc. Aceştia vor fi oamenii „pe lîngă" - dar trebuie şi piloţi; şi piloţi-mecanici-electricieni. Aşa cum am imaginat eu navele de transport, cu eoliene la un element de 50 m pe 7, cu trei duble generatoare eoliene, echipajul trebuie să fie compus din cel puţin trei oameni -egal de calificaţi în navigaţie, electricitate, aer comprimat, mecanică. Din „personalul la sol" : „căpitanii de porturi", de ecluze, de „noduri" - şi, fireşte, personalul obişnuit al porturilor de mărfuri - docherii, cum li se spune acum.
          Recrutarea şi permanentizarea - unora : selecţia trebuie să fie riguroasă („ca la Chefere !") : văz, auz bun, sănătate generală bună - şi să nu fie alcoolic (ceea ce, presupun, va fi greu, în Basarabia - „dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Luceafărului..."), va favoriza apariţia unei caste - repet : ca cea de la Căile Ferate în timpurile bune - ce va avea o sumă de avantaje, însă în acelaşi timp va influenţa mersul „societăţii" (al satului, al tîrgului) - prin : seriozitate, punctualitate, sobrietate - dar şi prin ritmul temperat al „pendulului" canalului.
          Dar canalul - cu portul său (eventual cu ecluza, un pod, o sub-traversare) - va influenţa împrejurimea şi din punct de vedere al,
                                            50
     cum am mai spus, orientării localităţii: nu va avea doar un pol de .atracţie : gara, şoseaua, bufetul, căminul cultural - ci şi portul.
          In port, în zilele de sărbătoare, oamenii se vor putea plimba (dacă se va amenaja un parc, pe mal), în port vor exista cafenea, restaurant, ofidu PTT, eventual han-hotel (să i se găsească un nume adaptat, după modelul: tnotel).
          Dar portul şi lucrările de artă : poduri, ecluze, turnuri de supraveghere, baraje, subtraversări etc., de asemeni locuinţele „cantonierilor" vor da (sau sugera) un anume tip de arhitectură. La urma urmei, este datoria... canalului de a redresa, de a repara, de a recrea o arhitectură a Basarabiei. Fireşte, nu una otova de la Cernăuţi la Ismail - ci avînd un stil (mai degrabă: un ceva) comun. Detaliile vor fi localizate, materialul de construcţie, de asemeni, ca, privind un port, o locuinţă de cantonier, să se poată spune : face parte din...
          Joi, 7 octombrie 1993
          Am dat, prin nişte dicţionare, de cîteva foi de hîrtie pe care făcusem calculele mele...
          Dintre cei care mă interesează pe mine, cel mai mult a trăit Stere : 71 de ani (1865-1936) ; apoi Hasdeu : 69 de ani (1838-1907), Camil Petrescu : 63 de ani (a murit în 1957, pe cînd eu eram la „oaste" - şi nu mai veneam...); Lovinescu : 62 de ani (1881-1943 - a fost comemorat în septembrie la Bucureşti, în prezenţa Monicăi), apoi: Rebreanu : 59 de ani (1895-1944) şi Marin Preda, tot 59, dacă socotim intervalul dintre 1922 şi 1981.
          Acum tata, fiindcă el mi-e reperul : s-a născut în 20 ianuarie 1909 şi a murit la mijlocul lui februarie 1967 - ceea ce dă 58 de ani şi trei săptămîni; eu, născut la 2 octombrie 1935, trebuie să mor în jurul datei de 20 octombrie 1993 (care dată, fie vorba între noi, nu-mi spune nimic, eh, dac-ar fi fost 22 noiembrie...).
          Acestea fiind spuse, ne întoarcem la... apele noastre.
          Aşadar, dădusem dispoziţii... Recomandasem... Sunt bun, sunt binişor dictator, am dovedit-o rn romanul „aruncat" în care făceam şi eu o dată-n viaţă anticipaţiune - şi tot cu Basarabia (am scris la el pînă am ajuns la 700 de pagini (o variantă), prin 1984-85).
          Bun. Adică, rău : pâmîntul din Basarabia şi Bucovina de Nord a fost, este în continuare, într-o proporţie înfiorătoare, stricat, degradat, spurcat.
          Fie stricat pe-loc : prin cultivare intensivă, prin „îngrăşare" mult peste admisibil, prin monocultură (de pildă, tutun) ; a devenit o chestie şi el, acolo, ca şi oamenii : o masă amorfă, seamănă cu pă-
                                          51
      mîntul - dar e steril; fie stricat prin... dislocare : spălare, chiar deplasare în masă (cum ar veni: deportare), adică alunecare (de teren).
          Ziceam că sunt bani destui, aşa că se va profita de marile-lu-crări-de-şantier : canale, şosele, căi ferate, cu lucrările de artă ale lor, pentru a se începe - desigur, studiul geologic general a fost făcut -în cadrul sistematizării teritoriului, re-ordonarea localităţilor - în funcţie de legea constructibilităţii (în afara ariilor inundabile - fie şi o dată la 20 de ani); a vegetaţiei.
          Din momentul începerii marilor lucrări (geografic : la Giurgiu-leşti, pe Prut-Dunăre) va începe şi construirea primei staţii de purificare a apei - din Dunăre. Vorbesc în termeni de şantier comunist: prima tranşă (fiindcă la Giurgiuleşti are să fie un „complex" de purificare a apei, în vederea „trimiterii" în Masivul Corneşti, „Castel de Apă" care va alimenta cu apă potabilă Bălţi-oraş şi sudul judeţului; judeţul Orhei şi judeţul Lăpuşna cu Chişinău cu tot, care se alimentează cu apă din Nistru).
          Simultan va începe „revoluţia verde" (era cît pe ce să-i zic culturală !) prin;
          a.       sistarea, pe timp de 2 ani, a cultivării, pe terenurile deja degradate, a cerealelor, cartofilor, sfeclei şi tutunului;
          b.  amenajarea de pepiniere (pomi fructiferi, arbori, arbuşti);
          c.       amenajarea de terase consolidate, parapeţi de oprire şi de protejare a căilor de comunicaţii şi pregătirea lor în vederea plantării ;
          d.       fireşte, se va fi făcut harta precisă a suprafeţelor ce vor fi : 1) împădurite masiv; 2) în benzi protectoare; 3) plantate întru fixarea terenului; 4) destinaţia viitoare de plantare-cultivare, precum şi desemnarea vegetalului şi modul de plasare - vorba fiind de orientarea de baraj, atît a teraselor, cît şi a rîndurilor, brazdelor, parcelelor...
          Fireşte, pînă să crească puieţii din serele proprii - 2-3 ani - se vor cumpăra din împrejurimi specii (controlate) şi se vor planta imediat ce va fi definitivat planul pe fiecare comună, sat, parcelă ; şi va fi amenajat terenul, dacă este nevoie de lucrări preliminarii. Chiar de va fi material (săditor) suficient, nu se va planta (pădure, livadă, crîng) masiv, în sensul pătratului. Totdeauna - chiar de vor exista riscuri de pierderi, să se planteze în benzi, în fîşii, în „baraje", preponderent pe versanţii nordici şi degradaţi; de asemenea, perpendicular pe sensul scurgerii. Suprafeţele plantate trebuie îngrădite, chiar „pădurea", şi semănate, de mînă, cu lucemă, trifoi, parîng. In primul an de vegetaţie se va degaja pămîntul în jurul puieţilor, dar nu se va cosi ori secera ; nici în al doilea an, doar se vor lărgi şi
                                              52
„deschide pîlniile" puieţilor. Se vor completa puieţii morţi, ori se vor ' îndesi.
     Presupun, o asemenea bandă (aproximativ de 50/300 m), îngră-dită, ar fi bine sa fie plantată, în primul rînd - în timp - cu : aluni, cu zmeură (chiar dacă nu se va putea culege toată : ţine terenul, iar în alternanţă cu, de pildă, dudul - frunză pentru viermi de mătase !
- face un baraj sau „burete" de zăpadă) ; de dud, am mai spus ; eu n-aş ezita deloc să plantez şi măceş ; şi porumbele (cum se va fi numind arbustul spinos : porumbar ?) ; corn ; aş amesteca şi cireşi amari; şi peri-pădureţi. Dintre aceştia nici unul nu va pieri, umbrit de alţii. Din anul II aş planta (cu tutore şi cu „ţarc") puieţi de stejar, ulm, arţar, paltin, jugastru... (DEX zice că se spune porumbar, că se mai spune scorombar, iar în latineşte : prunus spinosa, iar la scoruş : sorbus aucuparia ; de asemeni, prunus padus).
     Rîpile „pornite" şi care anunţă că vor continua trebuie tratate radical : se va remodela panta, se va descoperi stratul ferm şi pe el se vor face consolidările.
     Agricultorii din Basarabia, mai ales, trebuie convinşi că s-a terminat atît cu „ţărănia" dinainte de 1944, cît şi cu colhozul; că agricultura din B. are rolul nu doar de a produce cu orice preţ orice, ci şi de a... exista. „Totul pentru cereale" (tutun, vie etc.) este un program (şi o „economie") care duce la dezastru, şi economic, fireşte. „Ţăranul" trebuie să accepte (din moment ce primii 3-4-5 ani va fi asistat) că el poate deveni cultivator de... ceva, cu două condiţii:
     a)  personală : ceea ce produce să devină cît mai curînd rentabil;
     b)       generală : ceea ce cultivă, produce, să nu vină în contradicţie cu echilibrul economico-ecologic al ţinutului.
     Exemple : n-are decît să producă grîu pe cele... 5 hectare ale sale (sau porumb !), dar să nu ceară ajutoare, nid facilităţi de vînzare -ca să nu mai vorbim de lucrarea propriu-zisă. Insă dacă, de pildă, pe cele 5 hectare cultivă grîu de un anume soi (să zicem : grîu-pentru-colivă...), atunci să tragă - dar, ca proprietar, sau arendaş, trebuie mai întîi să execute (ori să consimtă la executarea lor) acele lucrări generale : parcelare, căi de acces, perdele forestiere, lucrări de ameliorare a solului etc. De asemeni, dacă terenul este în pantă, sensul brazdelor, al rîndurilor, să fie numai perpendicular pe sensul scurgerii apei de ploaie; de asemeni, să consimtă (dacă e proprietar) să dea din terenul său jumătatea necesară hotarului plantat (de minimum 2 m lăţime).
     Agricultorul basarabean să fie convins că nu se pierde pămînt prin micşorarea suprafeţelor arabile (în „detrimentul" pădurilor, al barajelor-verzi, al canalelor, luncilor, hotarelor plantate): în cel mai
                                            53
     rău caz, suprafaţa cultivată (micşorată) va produce tot atîta, cantitativ, cît producea înainte lanul-eolhozului-fără-haturi, ba chiar mai mult, ţinînd cont de ameliorarea ambientului.
          De asemeni, sa accepte că, dacă din „arabilul" comunei, ocupat, vorbă să fie, cu tutun şi cu porumb dînd 500 kg la hectar, se va lăsa (mai cu seamă în văile inundabile) „în pîrloagă", ca fîneaţă, păşune, bine are să Ie prindă amîndurora, omului şi pămîntului, ba amîn-treiora, daca ne gîndim şi la cai şi vaci.
          Daca se rezolvă chestiunea apei aduse din Dunăre (nu poate fi interceptată la Ungheni; nici la Leova, nici chiar la Cahul; Prutul trebuie să rămînă nu doar neştirbit ca debit, ci chiar augmentat în perioadele de secetă - fireşte, şi curăţat pe ambele maluri, prin instalarea a două staţii de depoluare : pe Jijia şi la Fălciu, plus Huşi), atunci se rezolvă principiul reorientării agriculturii din Basarabia : provincia (ţara) nu are resurse subpămîntice, aşa că totul îi va veni din ceea ce creşte la suprafaţă : vegetal şi animal, de asemeni din normalitatea Ia care va trebui să acceadă omul, pentru a uita o dată pentru totdeauna concepţia cantitativă - şi uniformizatoare - impusă de ruşi. Cei din Centru să gîndească astfel: cereale cresc mai bine în Sud - cumpărăm din Sud cereale ; cartofi cresc mai bine în Nord - deci vom cumpăra cartofi din Nord. Noi vom produce legume şi fructe, struguri şi vin, iar cereale doar pentru nevoile locale şi, eventual, pentru produse prelucrate cu valoare adăugată ridicată ; vom creşte vite albe, de lapte şi de carne, nu atîtea cîte se cresc în Nord ; şi cai, nu atîţia cît în Sud. Dar gîşte şi raţe : da ; găini şi curci: da ; şi iepuri şi fazani şi potîmichi: da. Dar porci: nu ! Vom cumpăra din Polonia, din Cehia, din Germania, din Danemarca, dar nu vom instala pe teritoriul nostru un poluator atît de cumplit precum porcul. Pentru necesităţile lui şi ale familiei, un proprietar agricol poate creşte, dar nu mai mulţi de zece (porci maturi), iar atunci sub control sanitar strict: dejecţiile să fie depozitate şi arse, în nici un caz lăsate sa se răspîndească „în natură", nici „scurse" în pîrîu (sau în Canal).
          Se vor încuraja însă crescătoriile de vite. Dar, pentru a avea cornute - lapte şi carne - este nevoie de păşuni şi de fineţe. Or, în Basarabia : păşunile în văi, pe malul apelor, fîneţele sus, pe deal -dimpreună cu suprafeţele împădurite, de predilecţie pe pantele lor nordice. Restul tainului: cereale de pe loc - ajung, ajung ! - trifoi, lucernă, porumb furaj, sfeclă furajeră de pe... suprafeţele cultivate (în locul tutunului, al păpuşoiului-cît-vezi-cu-ochii).
          Şi acum problema nerezolvată în ţări mai dezvoltate : mecanizarea. Fireşte, fără un tractor universal o exploatare agricolă nu poate fi... exploatată. Date fiind însă suprafeţele arabile restrînse în
54
Centru, ca şi în Nord, alte maşini-grele nu pot fi cumpărate - de pildă „combina"' de cereale. Sunt convins ca mai cîstigaţi ar fi şi proprietarul de pămînt şi proprietarul de maşini agricole dacă s-ar practica înţelegeri, pe bază de contracte anuale, de „prestări de servicii" : cositul, treieratul griului, compactarea paielor, eventual transportul, să fie făcute de un... profesionist. în care caz, poate cădea întrebarea : dacă altcineva îi recoltează grîul, iar el, proprietarul, plăteşte - la ce mai slujeşte să fie proprietar ? Uite, că slujeşte : mai întîi... că-i al lui (cumpărat), apoi terenul, de cu toamnă - sau primăvară - el, proprietarul, cu tractorul lui îl pregăteşte : îl ară, îl grăpea-ză, apoi îl seamănă - fie cu semănătoarea lui, fie cu una închiriată ; apoi întreţinerea : plivitul, prăşitul, tratatul (vom reveni la insecticide), stropitul etc., sunt lucrări ale lui. însă chiar un exploatant a 100 hectare cu grîu nu va suporta costul unei combine care lucrează o săptămînă pe an. Dar unul mijlociu, cu 5-10 hectare...
      Oricum, de la început trebuie să li se explice oamenilor - şi ajutaţi să facă : nu trebuie să cultive ceea ce cultivă majoritatea în sat; să nu facă neapărat ce face vecinul. Tot agricultură face şi pepi-nieristul şi cel ce şi-a amenajat o ciupercărie, ca să nu mai vorbim de sere în care se poate lucra tot anul. După exemplul occidental - al Franţei, nu întreaga familie este obligată să lucreze ca să facă grîu -unul „face", de pilda, andive, pe care nevasta-sa, funcţionară la port (iată-ne în plin... canal !), le vinde la domiciliu... Evident, cu toate autorizaţiile în mînă, cutare, producător de salată şi morcovi, are nu doar sere, ci şi un bazin-două în care creşte peşti; sau, fiind pe malul unui iaz, gîşte, raţe pentru carne, pentru ficaţi...
      Fiindcă vorbeam de maşini. Desigur, un tractor la casa omului nu strică. De asemeni, alte maşini absolut necesare - pentru stropit de pildă. Dar trebuie neapărat reabilitat calul. Nu există nici o balanţă, dar porcul va fi primit în Basarabia, numai... tăiat, iar calul trebuie să se întoarcă la locul de cinste. în agricultură, indiferent de Tamură, subramură : cereale, legume, fructe, pepiniere, crescătorii de animale, calul este şi de ajutor ; mai ales în transporturi uşoare, dar frecvente, însă şi în lucrări propriu-zise, la prăşit via, livada, la cosit finul.
      Mîine - despre eoliene.
      Vineri, 8 octombrie 1993
      „Mîine" văzut din ieri, 7 octombrie, era cît pe ce să fie niciodată.
55
          Sîmbâtâ, 9 octombrie 1993
          Ieri mi-a fost foarte-foarte rău ; azi doar foarte. Pe Ia şapte jumătate, la toaletă, citind, m-a cuprins ameţeala. Numai că nu era o ameţeală obişnuită (vreau să spun, obişnuita altora, eu nu am aşa ceva), ci moarte curată. M-am ridicat, cît să-mi trag la loc pantalonii de pijama - şi am căzut grămadă. Transpirând. Am încercat să vomit - îmi era vag, greaţă - n-am dat afară nimic. Am chemat-o pe Ana. Timp de vreo jumătate de ceas am rămas acolo cu o pernă la spate ; beam apă, în speranţa că împreună cu ea voi expulza... răul. Dar nu eliminam decît apă, Ana mi-a întins o saltea în odaia lui Filip (plecat la şcoală). Am zăcut acolo vreo două ore. Culcat îmi era aproape bine, dar dacă încercam să mă ridic, nu aveam putere să o fac; dacă o făceam, nu mă puteam ţine pe picioare - şi ameţeală, ameţeală. Întîi m-am gîndit că ar fi o indigestie - mîncasem cu o zi înainte nişte felii (în fapt una singură, deşi preparasem două) de somon cu mult usturoi şi cu pastă de roşii. îmi ziceam că, probabil, de la usturoi -cunoscut ca extrem de indigest. Dar, mi-am mai zis, dacă ar fi fost vorba de o indigestie, s-ar fi manifestat aseară (la prînz mîncasem peştele usturoic); sau astă-noapte - mi se mai întâmplase în ultima vreme, după mîncări cu sos. Şi aş fi avut ce da afară, nu ?
          Atunci, bineînţeles, mi-am adus aminte că de vreo doi-trei ani mă pregătesc. Pentru acest moment. Si, tot pregătindu-mă, iată că i-am pregătit calea ; şi l-am chemat. t)eci, ca şi taică-meu exact la aceeaşi virstă, în februarie 1967, eu am, acum, congestie cerebrală. Nu ştiu cum e „cînd ai" congestia cu acelaşi nume - bietul tata nu mai vorbea, cred că nici nu mă mai auzea, cînd am venit eu de la Bucureşti, chemat prin telegramă de mama, dar aveam eu pişcături uşoare - şi acide - în tîmpla stingă ? Aveam. Eram eu ceea ce se cheamă : cardiac ? Eram. Mai precis, hipertensiv care se ţine de regimul prescris numai în ziua consultaţiei, de a doua zi uită şi bea cafea, bea ceai, mănîncă gras-animal, sosuri... - adevărat, sare nu prea : mănîncă total nesărat (a se vedea rezultatul în ce am scris după septembrie '89...). Şi, cum am ştiut ce am, cum m-am liniştit. Pe la prînz, m-am mutat la mine în pat. Am discutat cu Ana, cum discutăm noi, în momente grele : deschis, direct, fără lamentări, fără proteste. Evident, ea nu accepta diagnosticul autopus, era convinsă ca am făcut indigestie. Dar dacă, Doamne fereşte, este ce spun eu, am zis, atunci, în cazul în care în urma unui atac din acesta nu mor pe loc - sau : în următoarele trei-patru zile - şi rămîn paralizat (şi mai ales nu pot vorbi), ea ştie ce are de făcut : în primul rînd mă scuteşte pe mine de o suferinţă pe care nici măcar nu o voi putea exprima; în al doilea rînd devin povară pentru ei, Ana şi Filip. După ce ea a negat iarăşi „diagnosticul", am amănunţit bilanţul. I-am spus
                                          56
     ce scriam la începutul acestor însemnări : am scris cît am scris, şi cum, şi nu am regrete că n-am scris destul, mai-mult şi mai-bine. Ceea ce nu înseamnă că sunt mulţumit de ce am făcut - ci că nu sunt nemulţumit. Douăzeci şi două de titluri (dacă număr Lăteşti-ul împreună cu Gherla şi nu separat, în locul lui sosind, acuma, acest furnal) : nu e mult, dar nici puţin. Apoi, atît cît las, las mulţumitor de... revizuit. Numai în Cerc n-am reuşit să (o) mai umblu - nu am, aici, la Paris, nici o copie, cea dată să circule este, la rîndu-i, o copie lăsată-uitată la Doina Martescu-Sofonea, la Făgăraş. Dar nu e mare pagubă : nu mai sufăr de halul în care se află acele cărţi acoperite de celelalte.
          Am vrut să mă duc la spital, alături - dar nu mă puteam ţine pe picioare. Să chemăm Samu - ne-ar fi costat... Aşa că s-a dus Ana, la Urgenţe, pentru un consult-prin-nevastă... I-am scris pe o hîrtie datele, tensiunea, medicamentele pe care le iau, precum şi răul pe care-1 simţeam. Asta în vederea unei eventuale deplasări personale, cum s-ar spune, dar în căruciorul lor (ideea a fost a Anei: să împrumute un cărucior de paralitic...). Doctorul de gardă, după ce a ascultat-o, i-a pus întrebarea ;
          „A făcut vaccin antigripal, cînd ?"
          Nu a fost el categoric-categoric, de altfel, i-a recomandat corespondentei să mă prezant azi la spital, la un internist. Dar uite : este ora 9 dimineaţa, iar eu nici gînd n-am să mă duc.
          Drept pentru care n-am sa mă aplec (în fapt, ridic...) azi, spre eoliene, ci voiu pentru ca să amănunţesc trei „mici-idei".
          STICLA : e derizoriu - dar tragic ; în Basarabia nu se fabrică butelii, borcane, geamuri. Aşa a fost politica Kremlinului: Basarabia produce, în cel mai fericit caz, semifabricate, dar şi atunci ambalajul se face „la Centru7'. Aşa am aflat de la basarabeni că vinul este trimis cu cisternele ; acolo, la destinaţie, este îmbuteliat, etichetat... Basara-benii nu au sticle de vin, dar nu au nici butoaie de stejar - „fac" vinul în cuve de ciment. De ce nu fabrică basarabenii pe loc sticla ? „N-avem sodă", mi-a spus prin telefon Vartic de la Chişinău. Basarabenii mei, mînca-i-ar norocul - daca n-au sodă... „Ne venea de la Moscova" ; „şi dopurile de plută tot de la ei." „Dar pluta vine din Portugalia", zic eu, priceput nevoie-mare. „Da, dar ruşii o plăteau în dolari."
          Asta este. Să vedem ce va fi.
          Că tot ziceam că am amenajat zona Giurgiuleşti (am să revin în amănunt), ziceam că, printre alte mari-industrii - din moment ce e port... la Marea Neagră, să se amenajeze (pe „insulă") o staţie (uzină) de... sticlă... se va vedea ce fel de uzină :
57
          Fiind uşor de aprovizionat cu materii prime - cu transportoare fluviale - avînd şi suprafaţă de desfăşurare a lor, de asemeni, combustibilul necesar ; Giurgiuleştiul va produce şi sticlă în blocuri (lingouri) şi bile... Este mult mai uşor de transportat la faţa locului -acolo unde sunt fabricile de conserve, podgoriile etc. - sticla în lingouri şi în bile, decît buteliile, borcanele, recipientele gata făcute. Iată cum :
          La Giurgiuleşti există spaţiu suficient de depozitare a calcarului, calcinului (şi a sodei, cea pe care n-o au ai-noştri-ca-bourii). Co-teaua... nisip ? Ei, bine, nisipul va veni, gata spălat, din Dunăre ; mai întîi, provenit de la dragarea pentru amenajarea portului Giurgiuleşti (cantităţi nonneglijabile); iar după terminarea portului, drăgile vor curăţa Dunărea navigabilă, iar „produsul", în loc să-l deverse pe maluri, îl spală pe loc, îl încarcă pe transportoare special construite pentru recuperarea nisipului, scurgerea lui (de apă) (cum spuneam : le-am şi desenat!). Fireşte, drăgile şi transportoarele nu vor alimenta în nisip doar staţia producătoare de sticla - ci şi ceramică, materiale de construcţie (arse ori nu), piese mici (!) de beton (arcade, scări, stîlpi-vie, stîlpi-garduri) etc.
          Aşadar, staţia de sticlă produce sticlă-brută (!), în vederea fiecărei întrebuinţări : sticle pentru vin (în mai multe culori), şampanie, bere, apă minerală (sau : mineralizată), coca, pepsi, sucuri de fructe (şi de legume) - acestea fiind buteliile ; apoi, sticlă brută (lingouri, bile) pentru flacoane : pentru uz farmaceutic, alimentar etc. ; borcane - cu filet şi capac reîntrebuinţabil (de plastic, de metal), borcane cu filet şi capac nerefolosibil ; borcane cu capac metalic vid ; de asemeni, borcane cu capac de sticlă, garnitură de cauciuc (Weck ? - aşa se va fi scriind), precum şi borcane mari (pentru murături), cărora li se va imagina ceva mai bun şi mai uşor de folosit, ca acoperire; apoi, damigene şi „butoiaşe" din sticlă, fie prevăzute cu armătură interioară, fie nu, pentru vinuri dulci, pentru rachiuri din fructe parfumate ; în fine, sticlă pentru pahare, carafe, vaze, căni. Să mai pun aici sticla trasă, pentru geamuri, oglinzi şi sticla de placaj, în construcţii.
          Mie mi se pare simplu : staţia de la Giurgiuleşti pregăteşte o şarjă dozată pentru, să zicem : butelii de şampanie. în loc să o sufle pe loc, apoi să trimită buteliile goale spre, de pildă, Mana (unde ziceam că exista o asemenea fabrică), toarnă în forme paralelipipedice (avînd fiecare 50-75 de kg) lingouri (prevăzute atît cu „urechi" în masă, de apucat cu mîinile, cît şi cu cîte o „ureche" de metal, o buclă introdusă în masa caldă încă, pentru a putea fi agăţată şi transportată - cîrlige care se recuperează şi se reîntrebuinţeazăî; sau/şi sti-clă-sub-formă-de-granule (bile) : acestea pot fi încărcate mai lesne,
                                            58
     cu benzile descărcate cu tuburi ~ presupun că este relativ facilă fabricarea lor : se împroaşcă stropi de pasta în bazine de apă - nu ? Deci lingouri (sau/şi granule din sticlă pentru butelii de şampanie) sunt transportate - cu transportoarele fluviale pînă la... Mana. în portul (fluvial ? canalicol ?) Mana, transportorul trage la cheiul fabricii de butelii a fabricii de şampanie. Conţinutul este descărcat direct în depozitul fabricii (de butelii), aflat la, să zicem, o sută de metri de chei. La acelaşi chei - sau, în caz de încă un transportor de lingouri, cincizeci de metri mai încolo, la cheiul de încărcare: lăzi cu sticle de şampanie ; sau vin ; sau bere ; sau dulceţuri, conserve etc.
         Mai departe (îmi place la nebunie să-mi povestesc poveşti din astea - cui nu i-ar ?): staţia Giurgiuleşti face o şarjă de sticlă pentru borcane ce au să fie supuse fierberii (Weck) : o toarnă în lingouri, o face... grăunţe şi o trimite cu un transportor (am să revin, dar de pe acum spun : acesta, în principal destinat mărfurilor grele şi... neperisabile - dat fiind ritmul lent de deplasare : în medie, pe Canalul Prut: 15 km/oră, pe canalele interioare între 10 şi 15 km/oră - are capacitatea de circa 50 de vagoane - ca volum, greutatea necontînd, fiind aşezat pe flotoare), aşadar un transportor la Ciocîlteni - acolo este o importantă fabrică de conserve de legume şi carne în borcane ce vor fi supuse Bain-Mariei, hai să-i zicem : Scalda-Mariţei... Ca în ţările civilizate, fabricile de dulceţuri, conserve au, fie alături, fie chiar ale lor, ateliere sau fabrici de ambalaje; aici, din sticlă.
         Din nefericire, calitatea vinului, fără butoaie de stejar, nu se poate ameliora substanţial. Ceva-ceva se va cîştiga (aici în sensul că nu se va pierde), dacă vinul, fermentat în cuve de inox, va fi mutat în recipiente de sticlă (şi nu în cuve de ciment!); măcar pentru că sticla se poate uşor curăţa, spăla, după întrebuinţare, iar cimentul păstrează toate duhorile. Nu am idee dacă se poate confecţiona, din sticlă, un recipient de 100 de litri, dar cred că da. în formă de dami-geană ori de borcan (gavanos), adică cilindric şi gura avînd-o largă ce va fi astupată de un dop avînd la rîndu-i vrană; cu un robinet în partea de jos, la vreo trei degete de nivelul fundului... Recipientele s-ar păstra pe rafturi solide, oricum, în pivniţă fiind întuneric, nu este atacat vinul (în care caz, sticla damigenei va fi colorată în sumbru, nu ?). Mă întreb dacă „butoiaşul" din sticlă nu va căpăta mai multă rezistenţă dacă pereţii vor fi canelaţi pe orizontală - voi fi spus bine ? - în felul cartonului gofrat, al tablei ondulate, mai aproape : ca purificatoarele de apă ce se văd în filmele americane - deşi acelea nu par a fi mai capacitative (!) de 10 litri...
         Fiindcă am adus vorba de ambalaje : trebuie rezolvată această chestiune, profitînd de faptul că în Basarabia pămîntul e netocmit şi
                                           59
     gol. Fiindcă vorbeam de sticlă - buteliile/ borcanele pot fi refolosite ca atare ; şi ca cioburi (în care scop, se vor introduce pubelele numai pentru sticlă - li se va explica de o mie de ori oamenilor să nu arunce cioburi de faianţă în pubela cu cioburi de sticlă !) ; cele din plastic : numai din plastic biodegradabil ; pentru lichide (lapte, sucuri de fructe, apă gazeificată, sucuri de legume) se va folosi Tetra : carton cu interior de plastic biodegradabil. Pentru transport, în mare, a fost inventată minunata paletă cu învelitoare de plastic - parodiindu-1 pe John Vinocour („Din România manuscrisele clandestine vin valuri-valuri'0/ am să zic şi eu, mult mai modest: în Basarabia mărfurile se transportă cuburi-cuburi...
          Apoi, ambalajul fără etichetă e ca nunta fără lăutari. Se vor dezvolta, multiplica imprimeriile de etichete : colabile, imprimabile - iar pe cele din sticla, devenite familiare (borcane Weck), în masă (în massă ?).
          O întoarcere : la Ciocîlteni să fie crescătorii de raţe şi de gîşte, că tot aveau ei baltă... Desigur, îndopate. Din ficaţi se face pateul (aşa se va fi scriind în româneşte, ca şi cel de la cofetărie, sau mă înşel eu ? - şi dacă... foagra' ?), iar din rest... restul, mai cu seamă magret-\Â. Astea se prepară şi se bagă frumos la borcane.
          (La prînz am vorbit la telefon cu Monica. I-am avertizat şi pe ei în privinţa reacţiei violente a vaccinului. în timp ce vorbeam, am primit de la ei trei cărţi : un număr din Transilvania (cel cu sacrificiul), volumul lui Virgil: Subiect şi Predicat, precum şi un exemplar din E. Lovinescu, primul volum : 1923-26 din Sburătorul ~ agende literare. M-am năpustit, fireşte, asupra tatălui, lăsîndu-1 pe ginere pe mai tîrziu : extraordinar ! Acest munte de ci vili ta te, primind în casa lui şapte zile din săptămînă pe toţi neajutoraţii şi pe toate nefututele (ba, pardon !), ascultîndu-le plîngerile, bîrfele, productele cu stoicism... de mucenic - le-o făcea ! Ii încondeia în agende ! Şi foarte bine le făcea, chiar dacă nu avea totdeauna dreptate 0
          Acum mă întorc în Basarabia ideală. Am vorbit de port ca nou pol al atenţiei locuitorilor. Acesta însă numai pe acolo pe unde trec canalele. Insă iată un alt nou-pol al vieţii sociale :
          BAIA COMUNALĂ, l-am zis astfel, din comoditate. în fapt, va fi un conglomerat de servicii de un anume fel. Aşadar, BAIA va include : 1. piscină - cu bazin mare (olimpic), bazin mic şi trambulină cu bazinul ei ; 2. cabine cu duş ori cu cadă (cu sau fără jet) ; 3. sauna propriu-zisă ; 4, hamam (baie turcească, pentru bărbaţi şi pentru femei); 5. gimnaziu (exerciţii cu aparate, musculaţie); 6. saloane de coafură-frizerie; 7. saloane (cabine) de masaj; 8. spălătorie-uscătorie (eventual, călcătorie) ; 9. patinoar ; 10. sală-mare,
                                             60
polivalentă : sport, recepţii, reuniuni; 11. bowling ; 12. cafenea-cofe-tărie ; 13. restaurant; 14. oficiu poştă-telefon-telecomunicaţii-banca - automate toate serviciile, în fine, 15. un salon-club, iar pentru cei ce pot, 16. studiouri, camere de închiriat.
     Nu mai este nevoie să explic avantajele materiale, ca spălătoria, dar şi rolul social al adunării - şi tolerării - mai cu seamă la baia turcească, amenajată cit se poate de atrăgător. Pentru femei ar putea funcţiona şi un „punct medical", nu atît pentru sfaturi strict medicale, dt de igienă-generală, iar începutul cursurilor de informare sexuală a copiilor, mai cu seamă a fetelor, să se plaseze aici.
     Mîine despre un alt aşezământ necesar : mînăstirea.
     Duminică, 10 octombrie 1993
     Elţîn a dizolvat sovietele - cel puţin aşa ne-a explicat corespondenta lor şi prietena noastră, Annie Daubenton. Fie. N-am nici o încredere în Borea, dar cum nu avusesem nid în Misa..., însă ce treabă bună, împotriva voinţei lui, a făcut...
     în discuţia de ieri cu Monica, despre Dorin Tudoran, am zis cam aşa : respect fidelitatea prietenilor mei faţă de prietenii lor (Tudoran faţă de Manolescu, de Papilian, Paler...); dar dnd prietenii prietenului devin, vădit, răi, în primul rînd, nu mai pricep: faţă de ce rămîne fidel prietenul ? Faţă de om, ori faţă de fapte ? Dar omul s-a schimbat -* în rău - după cum dovedesc faptele ; în al doilea rînd, mă întreb : pot eu să mai rămîn prieten cu un prieten fidel al lui Manolescu cel de azi ? Eu sunt în relaţii cu... faptele, deci cu gîndurile, nu cu omul schimbat în rău. Nu uit, nu ascund, nu neg că am fost prieten cu Ivasiuc, Tanase, Ţepeneag - ba încă bun ! - dar m-am despărţit de ei, din pricina faptelor lor, rele. Şi, am mai adăugat pentru cei ce au urechi (?) că eu, de pildă, am rupt-o cu Tanase nu pentru măgăriile pe care mi le-ar fi făcut mie, personal, ci pentru măgăriile făcute prietenilor mei de atunci : Ţepeneag, Alain, Monica, Virgil... N-am mai apucat să spun că Manolescu nu-mi făcuse mie nimic rău - ba din contra : îmi publicase, în foileton, Patimile, însă eu l-am atacat pentru tăcerea impusă în jurul lor, al Monicilor...
     Iar acum, despre mînăstiri.
     De fapt, le zic astfel tot din comoditate şi din neputinţa de a le numi, în realitate, mă gîndeam la altceva. Cînd zici : mînăstiri, în Basarabia mai ales, zici, fireşte, mînastire ortodoxă ; şi, spre deosebire de restul ţării, mai zici: acele mînăstiri lăsate în părăsire, ba ajutate de ruşi să se ruineze - în Basarabia nu au păstrat bolşevicii nici măcar „aşezăminte" destinate turiştilor străini (fiindcă în Basarabia
                                         61
    - prea aproape de Occident - nu veneau turişti !), controlate de securişti - ca în România şi ca în Rusia din jurul Moscoviei. Apoi mă gîndeam că, din punct de vedere al confesiunii religioase, aşezămin-tele la care mă gîndesc să nu fie doar ortodoxe - ci şi catolice (gre-co-romano-). Aşadar, să le zic, neutru : AŞEZĂMINTE RELIGIOASE.
         Dinspre partea ortodoxiei, dacă se vor reabilita, reconstrui, restaura (?) cele vechi, celebre, foarte bine : să fie rezemate pe monahism, dacă tot sunt mînăstiri. Vor fi ajutate, în afară de piatră-pe-piatră, să-şi amenajeze ateliere, spaţii acoperite (sere, subterane pentru ciuperci), „laboratoare" (în fapt, bucătării : acolo se vor fierbe-coace conservele), pivniţe pentru vinuri, altele pentru brînzeturi etc., dar şi botniţe, în cea mai bună tradiţie medievală ; şi azile - pentru batrîni, pentru alienaţi; şi orfelinate şi, mai ales, centre de dezalcoolizare. Nu ştiu cum funcţionează maşina prostituţiei, dar aşa, la prima ochire, n-aş înfiinţa centre speciale - „de reeducare". Fiindcă mă înspăimîntă termenul. Dacă o persoană ca aceea cade bolnavă (de o boală vindecabilă), de alcoolism, de drog, după ce urmează ea cura, i se propune să lucreze acolo, ca infirmieră, ca asistentă, ca ce-o fi, pe lîngă.
         Or, pe-lîngă se văd multe şi bune :
         în afară de instituţiile medicale şi caritative - care ar fi a doua vocaţie a aşezămintelor (iată, n-am spus : întîia), a treia vocaţie a „călugărilor" ar fi să fie cartea.
         Nimic nou sub soare, peste tot în lume - la noi mai vîrtos -cartea a fost o „obsesie" dulce : copişti, miniaturişti, tipografi - dacă a rămas ceva din religiozitatea ortodoxiei moldo-valahe, apoi a rămas cartea.
         Sunt convins : un asemenea aşezămînt (religios) ar putea obţine o treime - dacă nu chiar jumătate - din venituri din imprimerie. Muncă cinstită, nu foarte grea - şi recompensatoare. Desigur, în primul rînd cărţi de cult (şi mai cu seamă, Biblia), dar nu numai acestea. Aşezămîntul s-ar specializa în tiraje mici, dar de-artă - şi pe care le-ar şi imprima în atelierele proprii; dar ar putea lucra şi pentru cărţi de mare tiraj: manuale şcolare, biblioteci de buzunar, executînd doar culesul.
         Legat de carte, se va amenaja un atelier de restaurare - de cărţi, de icoane, de obiecte de cult şi artistice.
         Un astfel de aşezămînt va avea, se înţelege, o bibliotecă pe măsură. Dumnezeu să ştie din ce se va alcătui, dacă vor mai fi rămas ceva cărţi vechi care să intre în fondul lor - oricum, o „specializare" este necesară : te duci la biblioteca mînăstirii cutare pentru că te interesează cutare problemă, cutare epocă, cutare tipăritură.
                                           62
         în legătură cu biblioteca, să existe, ca pe timpuri, un spaţiu de găzduire. Să fie primiţi aceia care frecventează biblioteca, ori vor să se odihnească (după cercetarea unor biblioteci). In asta nu e nimic de „inventat", doar de adus aminte.
         Firesc, i se vor încredinţa aşezămîntului o sută sau două sau trei - de hectare de pămînt. Dacă este din-nou, atunci să i se ofere o suprafaţă... netocmită şi goală : el, aşezămîntul, cu oamenii lui să o tocmească : amenajare a terenului, împădurire, plantare de pomi fructiferi, săpare de iazuri, amenajare de bazine, ridicare de sere... Bineînţeles, partea de lucrări-grele, materialele, maşinile - vor fi oferite ; de asemeni, dotarea cu instrumente, unelte, „mijloace" de lucru. Vor primi necesarul - fără pretenţie de rambursare, însă membrii comunităţii vor lucra fiecare după puteri, fără retribuţie personală, în primul rînd în bolniţă, în azil, în orfelinat, în centrul de „curăţire", apoi în atelierele de care am mai amintit.
         Activităţile „în aer liber" vor fi cele tradiţionale : fructe şi legume „speciale" (nu în sensul soiului, ci al cultivării - de pildă, fără îngrăşăminte chimice); flori, brînzeturi, dulceţuri, conserve de legume, miere, peşte, păsări (şi ele, mai „speciale" : potîrnichi, fazani), apoi : ciuperci, lichioruri, rachiuri, vinuri; apoi plante medicinale, plante aromatice (uscate)...
         „Călugări" specializaţi în cîte ceva mai aparte îşi vor oferi serviciile ~ plătite - în împrejurimi...
         Oricum : nimeni să nu aibă senzaţia că „fraţii" sunt obligaţi să lucreze - iar câştigurile ajung în alte buzunare; în acelaşi timp, să nu existe părerea că „fraţii" sunt întreţinuţi. Ei vor lucra cît şi ce se vor pricepe - şi numai după ce-şi vor îndeplini propria-le misie, vocaţie: rugăciunea, reculegerea.
         Mă gândeam însă că aceste aşezăminte (monahale sau doar comunitare) să joace aproximativ rolul din Evul Mediu : exemplu de comportament şi de muncă, de devotament şi de competenţă.
         Nu ştiu cît de exemplar ar putea fi un asemenea... exemplu, dar merită să se încerce. Culmea ar fi ca monahismul astfel văzut - cu totul superficial, numai în îaturea lui vizibilă şi... economică - să aibă căutare...
         Monica mi-a telefonat azi, ca să afle ce cred despre cărţile trimise. I-am spus. M-a întrebat - de formă, desigur, dacă va fi făcut bine dînd publicităţii „intimitatea" lui E. Lovinescu. I-am răspuns că un scriitor este un om public, deci nu are intimitate... pe hîrtie. Dacă ţine şi ţine să nu se ştie în tîrg despre cutare lucru, atunci nu-l consemnează. Si iarăşi:
            f      *
63
          - Nu-i mai simplu ce fac eu ? De acum, din timpul prezent, zic-scriu (şi, din 1990, public) ceea ce cred eu despre semeni. De ce să aşteptăm şaptezeci de ani, ca să aflăm că Lovinescu.îl considera pe Fundoianu : „javră", pe Cioculescu: „fecioară vicioasă", pe Camil Petrescu un laş, un megaloman, iar pe Rebreanu un bombănitor plicticos şi stricător de reuniuni... ? Desigur, pentru mine, cititor, este o mare surpriză să aflu aceste lucruri despre scriitori pe care-i preţuiesc - dar :
          1)      aflînd de la E. Lovinescu anume cum îi vedea el, nu-mi schimb părerea despre „opera" lor, ci, niţel, despre „viaţă" ;
          2)      E. Lovinescu însuşi nu-mi mai apare inuman de tolerant cu toţi nefericiţii României de atunci, ci un om şi el - plin de civilitate, dar care îi încondeia în agende !
          Monica era, în acelaşi timp, încîntată (de calităţile lui E.L.) şi orifiată de „scandalul" pe care au să-l provoace dezvăluirile - deocamdată omeneşti; apoi evreeşti - culmea ! Se teme că E.L. are să fie acuzat de... antisemitism, pentru că a observat, în agendă, acele trăsături diferenţiatoare ale evreilor !
          In continuare, despre cal şi căruţă - să se observe delicateţea trecerii...
          CALUL. Nu se poate concepe viitor al Basarabiei fără cal. Mă gîndesc că pentru noi mai puţin bourul, cît calul ne este emblemă.
          Istoric, din două părţi;
          1)      ca strajeri la Nistru, oamenii erau călări; călări au rămas pînă la... 1812, cînd au devenit călăriţi... ;
          2)       ne place, nu ne place, aici între Nistru şi Prut au poposit întîi ungurii (de la ei ne-au rămas numeroase toponime, în frunte cu Orhei, poate şi Chişinău, poate chiar Chiştelniţa mamei); apoi tătarii (aici, după cum sună : Ciocîlteni, Cio-Altan ? - dar în onomastică : Murafa, Ciachir, Celac, Temircan). Adică, şi noi, băştinaşii (?), şi primii trecători şi următorii fiind călăreţi. Dacă am intra în amănuntele istoriei adevărate, am băga de seamă că relaţiile cu tătarii nu erau chiar tot timpul conflictuale - şi în nici un caz unilateral conflictuale, adică bestiile de tătari năvăleau în satele noastre, îi tăiau pe bieţii bărbaţi, le robeau pe bietele sabine moldave. Din dte scrie George Madan, „Ion Creangă" basarabean, din cînd în cînd şi „creştinii" o porneau la furat, la jăcuit. Am reţinut expediţia unui sat de pe lingă Hînceşti în jos, în tătărime : flăcăii s-au întors cu vite, cai, odoare „şi ceva tătarce, de să aibă cine Ie spăla izmenele"... Şi uite-aşa, din năvală-n fugă-n codri, din jac în... spălat izmenele, a rezultat poporul basarabean...
64
         Aşa că există destule „justificări" istorice în favoarea calului. Nu mai ştiu ce s-a petrecut sub ocupaţie, se pare însă că în Basarabia nu a fost aplicată politica dejistă de distrugere a calului - însă nici bine nu i-a mers : „mecanizarea" colhozul...
         Mă opresc aici - obosit, transpirat de moarte (se spune : sudoarea morţii, nu transpiraţia).
         Continuăm mîine - calul.
         Luni, 11 octombrie 1993
         încă n-am terminat de gustat, degustat, primul volum al Agende- lor lui Lovinescu, dar, o dată trecută surpriza („Şi ăsta ? Chiar aşa ?"), înaintez mai liniştit. La un moment dat mă întrebasem: „Dar cînd mai citea şi mai ales mai scria scriitorul E. Lovinescu ? - fiindcă, probabil, dimineaţa era la liceu, unde preda latina, iar de pe la orele două după-amiază, la el acasă, începea pelerinajul; în fiecare zi, nu doar în cele de cenaclu («şezătoare», preciza el, ca să se ştie că este o perioadă fără-revistă)..." Cu toate acestea, defilarea oamenilor, mai puţin prieteni, mai degrabă, dacă nu adversari, atunci: parteneri de luptă (faţă-n faţă), spectacolul uman concret: Camil Petrescu, Barbu, Rebreanu, H.P.-B., Aderca, Balthazar, Vianu - ca să-i pomenesc doar pe cei mari - constituia, în fond, un,., fond, un fundal, un decor, cer stimulent, dar nu determinant. Important, pentru Lovinescu, era nu „şezătoarea" săptămînală, nici „ghişeul" unde zilnic oficia cu o răbdare nu îngerească, ci; neomenească; nici măcar cenaclul - deci nici revista; fireşte, aveau importanţă glasurile din jur (dar mai ales cele de vis-â-vis, ale adversarilor), dar nu cea-mai; cea-mai o aveau cărţile - pe care Dumnezeu ştie cînd le scria în vînzoleala de gara a micului, totuşi, apartament al său (Monica, venită cu veşti de la Bucureşti, îmi spune că în apartamentul lor, cel din faţa Facultăţii de Drept, locuieşte un securist, Bistran - aici, discuţie : o fi „Bistran al lui Goma" ? - cel cu prenumele Sever ? ; să fie „Bistran al lui Ierunca", cel trimis să-l lichideze, dar predat în Germania ? Monica crede că ar putea fi vorba de un „pseudonim colectiv", eu, al dracului, spun că este vorba de unul dintre clanurile ardeleneşti intrate cu strungari - de la strungă, nu de la strung - cu măgari şi cu samari, cu cîini - şi, fireşte, cu şogorii de pe celălalt munte)...
         în fond, surpriza pricinuită de Agende - autentică, în primul moment - la mine nu se preface (ori dăinuie) în incredulitate (că aşa au fost marii noştri scriitori, cînd nu scriau...), ba, într-un fel, îmi convine aşa - ca să nu spun că mă bucur, fiindcă nu e motiv de bucurie să afli că Fundoianu era, în ochii lui Lovinescu, „o javră", Barbu un nebun, Camil un laş egoist, egotist etc. însă o dată trecut
                                          65
    (mai exact : o dată eu trecut...) peste acestea, mă neliniştesc : scriitorul român contemporan, mare maestru al combinaţiilor alibioide (totul este bun, daca justifică propria-i slăbiciune - chiar decădere : „Uite, p'ina şi Ha vel a căzut !", „Uite, pînă şi în Polonia comuniştii au revenit la putere..." iar acum : „Uite : aşa era scriitorul şi pe timpul iui Lovinescu, timp de pace...").
         Monica se teme de acuzaţiile de... antisemitism (la adresa însemnărilor din Agende). I-am spus ca este posibil - din partea unui Popper, protejat al Iui Manolescu, din partea urdorii de Reichmann deşi sa se aştepte la o „floare" dinspre Norman Manea - de ce nu, susţinut de Iorgulescu - şi am mai zis :
         -  Ei şi ?
         Monica a luat acest „ei şi ?" drept o insolenţă.
         Ca şi Eîiade, Monica tremură la gîndul că ar putea fi atacată pe chestia „antisemitismului". Hai să spunem că Eliade avea oareşicari motive de temere - dar Lovineştii ? „Jidoviţii" - cum li se spunea ?
         Iar acum să revenim la... calele noastre dragi (şi emblematice).
         Aşadar : calul este un luau foarte mare i - cum bine spunea binespună torul.
         Reabilitarea calului în Basarabia se poate face, într-o primă etapă (5-7 ani), numai prin herghelii.
         O herghelie are nevoie de... păşune (o alta cugetare a cugetător-nicuîui mai sus-citat). Iar păşunile unde pot fi „găsite", dacă nu pe malul apelor ? Mai exact: pe terenurile inundabile...
         Aşadar, construcţiile (grajduri, magazii, locuinţe ale personalului etc.) vor fi înălţate pe teren protejat, iar păşunea pe cel inundabil (mai ales că în anume momente va fi nevoie să fie... stropită).
         Să avem încredere în specialişti, dar ei să ştie : scopul şi menirea hergheliei :
         1, selecţionare, creştere (şi vindere) de cai de diferite rase şi destinaţii deosebite :
         -  cai de alergări : plat, obstacole, atelaj;
         -  cai pentru atelaje cu patru roţi (sport);
         -  cai pentru şcoli şi centre de echitaţie ;
         -  cai pentru agrement (amatori, copii, handicapaţi);
         -       cai pentru înaltă-şcoală-de-echitaţie (aici intrînd şi cei pentru paradă) ;
         -  cai pentru poliţia-călare ;
         -  cai pentru trăsuri - mai cu seama : birje ;
         -  cai de tracţiune (de diferite... forţe, deci destinaţii) ;
66
        2. închirierea cailor (a atelajelor) pentru transport şi lucrări agricole.
        Povestea asta cu „închirierea" sade astfel : după cum spunea gînditorul, calul nu-i tractor şi nu-i cositoare. Există cai şi nu puţini ce nu ascultă de orice om. Iar omul închirietor nu are timp, nici chef să se împrietenească întâi cu calul, abia apoi să-l roage să-i facă un serviciu : sunt mulţi oameni care nu ştiu (şi dac-ar şti ?) că, la începutul lumii, calul a fost şi el om, însă, potrivit teoriei lui Darwin, a evoluat şi s-a făcut cal. Omul cu pricina (ignorant şi nepăsător) ştie o treabă : el are nevoie să i se cosească, întoarcă, strîngă fînul; să i se prăşească via - şi fîneaţa şi via fiind mititele, nerentînd să-şi cumpere tractor(aş) ori un cal adevărat, ce face el ? Ce să facă : închiriază calul cu tot cu ăsta, zi-i pe nume, cel care a rămas jos, la picioarele scării lui Darwin... Omul, bre ! Adică, în termeni de românească recentă : calul şi deservitorul sau, nu ? Ba da. Numai ca la sfîrşitul lucrării trebuie să-i dea şi omului ceva...
        încă exploatanţii agricoli (şi nu doar ei), care au nevoie tot timpul de asistenţă cabalină, îşi vor lua (cumpăra, închiria pe mai mult timp) un cal, doi cai. Ceea ce înseamnă să-şi construiască grajd -cum ar veni: garaj propriu. Dar cum există garaje, parkinguri plătite, de ce n-ar exista şi grajduri - care n-ar fi acelaşi lucru cu hergheliile ? Aşa cum vor exista împrumutători de maşini agricole - fără conducător - aşa să existe şi grajduri, care să împrumute cai şi utilaje, dar, spre deosebire de maşini, caii să fie aduşi seara la grajd, pentru odihnă la adăpost, pentru curăţat-ţesălat şi hrănit (desigur, şi pentru control medical)...
        Foarte frumos din partea acelor exploatanţi (agricoli sau ne-) ce vor avea propriii lor cai, în propriile lor grajduri. Dar oricare ar fi natura relaţiilor omului cu calul (stapîn, îngrijitor, închirietor temporar), o lege - simplă, precisă şi severă - va interzice şi va pedepsi relele-tratamente aplicate de om în general animalelor, în special cailor. în rele-tratamente vor intra : nehrănirea şi mai ales neadăpa-rea la timp (se cunoaşte); lăsarea, cu zăbala-n gură, ne-adăpostit (de soare, de ploaie, de ninsoare) ori ne-acoperit, cînd e transpirat; continuarea solicitării calului rănit, rău potcovit (ori despotcovit) - acestea ar fi rele-tratamente pasive (deşi obligarea lui să tragă, chiar rănit, ar putea constitui o categorie intermediară)în fine, răul-tra-tament activ : biciuirea, lovirea cu alte obiecte (ca în literatura noastră cea neaoşă : cu parul), în scopul de a-i provoca dureri şi prin strîngerea zăbalei, a piedicilor - acestea fără a lăsa urme - cele mai grave fiind relele tratamente care rănesc, schilodesc - omoară.
                                           67
                                       r
      Pentru rănire,, mutilare, omorire, auxiliarul calului trebuie să fie pedepsit cu închisoarea (fermă), chiar dacă va fi „numai" de o lună - dar cu interdicţia de a se mai „însoţi" cu un cal.
      (Puţintică răbdare, să se vază mai încolo ce le rezervă legislatorul de mine celor ce se ating de copii, de femei, de handicapaţi ; violatorilor, incendiatorilor, otrăvitorilor - şi cum „starea de ebrietate" va constitui circumstanţă agravantă ! Uite-aşa ! să se înveţe minte...) (iar la vară cald - pentru cine o mai apucă.)
      I-am scris lui Ică, la Sibiu. în legătură cu Transilvania 1-2/93, dat de Ierunca, după întoarcerea de la Bucureşti. Le-am scris că îmi datorează un răspuns ; că tăcerea nu este cea mai bună cale. I-am şi şantajat puţin - am spus : dacă nu primesc răspuns într-o lună de zile, am să cred că i-au urecheat părinţii lor (popi ortodocşi) pentru că s-au jucat cu un „păgîn" ca mine.
      Rămîne de văzut dacă vor „auzi" de astă dată...
      Marti, 12 octombrie 1993
      Porcul de Elţîn, în vizită în Japonia, refuză să discute chestiunea Kurilelor. Cică actuala Rusie îşi va respecta toate angajamentele fostei URSS, dar „acum" să nu discutăm de Kurile...
      Ca să nu mă otrăvesc de tot, să intru în Kurilele mele şi să văd cum facem cu calul...
      Pînă să ajungem la căruţa calului, o paranteză restrictivă, punitivă, de-a dreptul inchizitorială : legile care vor preveni, judeca şi pedepsi straşnic (iată-mă în plină Basarabie !) atingerile omului - de către fratele său, omul.
      Legile acelea vor fi deosebit de severe dacă va fi vorba de atentate, agresiuni, nu mai vorbesc de crime, asupra copiilor şi asupra femeii (am mai amintit de handicapaţi, ei formează o categorie aparte... Ba nu formează deloc o categorie aparte : handicapatul, ca şi copilul, ca şi femeia, e lipsit de putere ; depinde întru totul de sănătoşii din familie). Aşadar : copii, femei, bătrîni, handicapaţi.
      Aşadar : vor fi (straşnic) pedepsiţi cei ce se vor deda la rele-tra-tamente (lipsire de hrană, de îmbrăcăminte, de igienă, de un loc-în-spaţiu omenesc, de medicaţie - dacă i s-a prescris), cei ce vor trece la, fie închidere în spaţii nelocuibile : cămară, pivniţă, grajd, magazie, sub-scară ; fără lumină, fără posibilităţi de a-şi întreţine igiena -asta se va combina cu sechestrarea ; cei ce vor lovi, răni persoane neputincioase şi aflate în grija lor - asta se va combina cu tortură; cei ce vor ucide asemenea persoane - fără apărare, aflate în sarcina aceluia - aici nu se poate face deosebire de sex : nu doar bărbaţii adulţi fac astfel de lucruri.
68
     Asta în general. Acum în amănunt:
     Va fi pedepsit bărbatul care-şi bate nevasta fără motiv şi în mod repetat (de trei ori/ ajunge). Fireşte, există şi muieri care-şi bat bărbatul...
     Pentru aşa ceva nu există circumstanţe atenuante : „A spart un pahar", ori „Ciorba era rece" „Mă înşeală cu cutare", constituie motive de divorţ, nu de bătaie. Starea de ebrietate - ca în toate celelalte delicte şi crime, va constitui circumstanţă agravantă. De asemeni, dacă a lovit-o cu intenţie, cu sistem, în burtă - chiar de nu-i însărcinată.
     Vor fi (straşnic) pedepsiţi părinţii, rudele, tutorii care aplică rele-tratamente copiilor încredinţaţi lor. Chiar dacă violenţele asupra copiilor nu s-au soldat cu moarte, fapta va fi tratată de crimă. A nu-i da de mîncare (deşi ai!) unui copil, pentru că şi-a murdărit hainele, a luat o notă proastă la şcoală ori a răspuns obraznic părinţilor - este o crimă ; a-1 sechestra (cum se face, din păcate), închizîndu-1 în pivniţă, pod, cămară, dulap - este o crimă ; cu circumstanţe şi mai agravante, dacă se poate spune aşa în cazul în care copilul a fost legat, înlănţuit, i s-a pus căluş, botniţă, i s-au imobilizat mîinile. Nici vorbă : pentru uciderea unui copil, în cazul în care nu există pedeapsa cu moartea (şi e bine să nu existe), să fie, oricum i-ar spune, dar efectiv, pe-vfaţă şi nereductibilă.
     Acum două crime extrem de frecvente - şi secrete : violul şi incestul. în legătură cu acestea două din urmă trebuie organizată şi dusă cu toate mijloacele o campanie de informare : radio, tele, broşuri distribuite - ciclic - afişe. Să se explice de ce e rău să fii violat(ă), măcar pentru că prin urmări (condamnare grea, într-un mediu ostil - şi violator), eşti... descurajat sa violezi. Bărbaţii trebuie să ştie, să li se amintească, să fie bătuţi la cap cu pedeapsa : nu se (mai) poate face rău cuiva, fără să se dea seama, fără să se primească măcar o parte din răsplată - fiindcă în totalitate nu poate fi „răsplătit" un viol.
     Aceste două crime, explicate, dezvăluite, arătate cu degetul vor contribui în bună măsură la minarea, poate chiar distrugerea falsului matriarhat (tot atît de adevărat : a falsului patriarhat) instituit de comunişti întîi în Rusia, apoi întins şi la noi - las' că terenul era bine preparat, n-avem decît să-l citim pe Sadoveanu...
     Nu voi fi fost primul, dar ce contează : încă de acum peste zece ani scriam - pentru Deutsche Welle - (nu mai ţin minte în legătură cu ce) că femeia a devenit, în societatea sovietică, stîlpul casei, adevăratul cap al familiei - dar numai cu truda, cu munca de vită de povară, fiindcă adevărata putere, chiar în absenţă, o deţine bărbatul, purtătorul de servietă, preşedintele de colhoz, socotitorul, secretarul de
69
    partid, miliţianul, magazionerul - care-şi exercită puterea şi ca mascur : regulînd subalternele (la propriu !) şi solicitantele a cine ştie ce „serviciu" (care, în fapt, intra în obligaţiile lui). Aşadar, femeia a devenit cea care lucrează şi cea care poate fi regulată oricînd, oricum
    - de aici pînă la viol nu mai este decît o jumătate, ba un sfert de pas : din moment ce femeia, la noi, este ceea ce este : are numai obligaţii, însă nici un drept, de ce n-ar fi tratată, după cum şi este : ca o sclavă ? Or, o roabă poate fi regulată, chiar dacă ea nu vrea să se reguleze ; chiar dacă protestează, se zbate, ţipă...
        Din punct de vedere juridic violul poate fi combinat cu incestul
    - dar nu totdeauna incestul (act, în sine, grav) se produce prin viol
    -  ceea ce nu-i scade cu nimic gravitatea : noţiunea de „consimţă-mînt" trebuie (ca şi starea de ebrietate) întoarsă împotriva făptaşului, fiindcă un „consimţămînt" în stare de... inocenţă, de dependenţă afectivă, de teroare („Să nu cumva sa spui cuiva ce facem noi...") este, în fapt, abuz (şi ce-ar fi să se adauge şi asta: abuz-de-încred ere, înşelătorie ?).
        Violul, oricît de „jenant" (pentru victimă), este mai „simplu" decît incestul. Deşi vor fi total schimba te atît legile, cît şi obişnuinţele nescrise. Pentru că nu la toate posturile de jandarmi din sate poate fi afectată o femeie - avînd şi bune noţiuni de medicină, de psihologie, de sociologie - ar putea fi transferată o parte din obligaţiile de primire, asistenţă, consiliu, unui medic, de preferinţă, femeie.
        Ideal ar fi să existe un serviciu aparte, însărcinat cu protecţia socială a acestor prăzi uşoare : copilul, femeia, handicapatul, bătrî-nul. Să aibă personalul cunoştinţe medicale, juridice, psihologice, sociologice şi puteri juridice. Să fie un fel de asistent de procuror (dar nu substitut, fiindcă nu substituie nimic şi pe nimeni, are atribuţii numai ale lui). Acest comis (nu e bună denumirea, fiindcă nu face bine femininul: comisă ?) va avea puteri de poliţie : va putea emite convocări, mandate de aducere, va ancheta, va recomanda -atît serviciilor medicale, cît şi tribunalului - calea de urmat. Va asista la proces, dacă va avea loc. Va fi, totdeauna, de partea victimei - există destui avocaţi ca să ne explice cît de îngeraş este bietul violator...
        Campania de informare va începe în şcoala, prin cursuri de educaţie sexuală. Atunci şi acolo pot fi luminaţi atît (eventual) viitorii agresori cît şi viitoarele victime. De „lecţiile" de la şcoală depind foarte multe : cunoştinţele despre propriul corp şi despre al celuilalt, ca şi răul pe care-1 putem face, în parte din ignoranţă, şi care ni se poate face - iar pentru făcător, pedeapsa. Ei, da : sunt pentru sperie-rea cu pedeapsa ; pentru terorizarea virtualului terorist. Cei care pretind că tocmai perspectiva pedepsei îi tentează pe unii să încerce
                                          70
-  au dreptate, însă au dreptate numai pentru excepţii : (din acest punct de vedere) sadomasochiştii, cei care trec în categoria bolnavilor - şi cărora li se va aplica tratament, nu... avertisment.
      Ca în tot ce ţine de om şi de relaţiile dintre „tare"-„slab", fireşte, vor fi, în continuare, abuzuri: cutare fată va pretinde că a fost violată - ca să obţină un avantaj material (despăgubiri ?) ori un măritiş, altfel de nesperat ; cutare copil, ca să se „răzbune" pe părinţi, va pretinde că a fost rău tratat, ba chiar violat (imediat ce va fi aflat la şcoală, de la domnişoara, ce-i acela un viol şi pe unde se practică el). Asta va fi treaba - grea, complicată - a celor din serviciul de protecţie a familiei (i-am găsit denumirea organismului, dar tot nu ştiu cum se vor numi oficianţii) ; într-o atmosferă de încredere, de confidenţă - stabilită cu victimele indubitabile - se va putea totuşi separa adevărul de fantasme ori de răzbunare (ori de prostie). Cred că, în cazurile dubioase (absenţa de urme vizibile, redamaţie tîrzie) este bine ca, fără a-1 descuraja pe reclamant, ca o formalitate cunoscută, obişnuită, să citească, să ia cunoştinţă de o declaraţie că, în cazul de depoziţie (sau mărturie) mincinoasă, va suferi o pedeapsă juridică -la minori: lucrări de interes obştesc, efectuate exact în timpul unor spectacole, întâlniri sportive, sîmbătă-seara...
      în continuarea ideii: să se aibă grijă : reabilitarea condiţiei-de-om-a-femeii, a copilului - adică a celui slab - să nu aibă efect de balanţă ; să se explice că nu este vorba de „coborîrea" bărbatului, ci de ridicarea la acelaşi nivel a femeii. Aşadar, femeia - prin această acţiune - nu va căpăta supradrepturi, ci îşi va recăpăta drepturile naturale.
      în toate delictele - şi crimele - înşirate mai sus, în afara de complicitate - uşor de dovedit - se va pedepsi neasistenţa (persoanelor aflate în pericol de moarte). Vor fi instruiţi şi implicaţi, de pildă, vecinii care ştiau că vecinul lor îşi bate nevasta cu regularitate ; care ştiau că vecinul îşi martirizează copilul handicapat ori soacra neputincioasă. Va fi considerată foarte gravă neasistenţa în caz de viol -ca şi la omor. Mai greu, sau imposibil ca vecinul să aibă ştire de incest. Vor încerca să afle dacă ceva nu este în regulă învăţătoarele, profesoarele, personalul medical, sportiv, atît prin examene corporale, cît şi prin dialog (în caz de „ceva" - atît Ia fetiţe, cît şi la băieţei) (mi-a ieşit diminutivul fără voie, probabil prin contaminare).
      în cazurile certe de incest: înainte de a pedepsi - ceea ce trebuie pedepsit - este absolut necesar să se înţeleagă, adică să înţeleagă şi cel ce întreabă, să înţeleagă şi cel ce caută răspuns (agresor şi agresat
-  dar şi, de obicei, mama, dacă există) de ce ; şi cum. Atracţia tatălui spre fiică nu se datoreşte totdeauna doar... atracţiei, ci şi unor cauze
                                            71
     concrete : boala, îmbătrînirea, sau chiar refuzul de a avea relaţii sexuale, al consoartei. Comisul, desigur, nu are cum să o dezîmbolnă-vească pe femeie, să o întinerească ori să o oblige a avea plăceri cu cineva cu care nu mai are (sau n-a avut niciodată, copiii fiind concepuţi în momente de cvasiviol) ; dar s-ar putea găsi „artificii" : îndepărtarea copilului de la... îndemîna tatălui, plasarea lui, dacă este elev, la internat sau la cămine (care să nu aibă aerul de orfelinate) -ba să fie acuzată acea mamă care a consimţit la relaţiile bărbatului său cu fiica.
          Cred ca am spus cam tot ce am avut de spus în privinţa protecţiei femeii, copilului, handicapatului, bătrînului. Ar trebui să mă opresc la etilism, dar ce pot spune mai mult decît se spune deja ? Doar atît: etilismul trebuie considerat boală şi tratat ca atare (gratuit, dar obligatoriu), prin internare în centre de dezintoxicare, însă în cazul comiterii de delicte ori crime, starea de ebrietate (care nu se confundă cu etilismul) să fie considerată circumstanţă agravantă. Măsurile represive (şi curative...) trebuie acompaniate de tentative de modificări ale obişnuinţelor alimentare - asta numai într-o societate în care se găsesc de toate. Sunt convins : dacă ar exista lapte, iaurt, sucuri de fructe, băuturi mineralizate - consumul de rachiu ar scădea - nu spectaculos şi nu de la o zi la alta ; de asemeni, dacă vinul ar fi mai bun - şi mai ieftin - s-ar diminua cantitatea înfricoşătoare de rachiuri băute toată ziua de basarabenii noştri şi de şi mai ale noastre basarabence, pînă la patrupezie. Şi încă : ameliorarea rachiurilor : nu va scădea, la consum, cantitatea, dar măcar acea cantitate ar provoca mai puţine ravagii sănătăţii. Iar ca măsură represivă : interzicerea fabricării de rachiuri fără autorizaţie - şi fără control strict al produsului. Pentru a evita orice „autonomizare" - de producţie, deci şi de vînzare - se vor amenaja centre de distilare (cazane) : producătorii vor veni ca la moară, cu recolta lor şi vor pleca cu produsul finit (dar înregistrat); şi aprobat pentru distribuire. Persoana producătoare va putea veni la „cazan" cu fructele ei, cu stadiul (de fermentare) al ei, cu, în fine, metoda ei: la cazan va cere să i se distileze cum îi conving ei (şi este posibil): lent, de mai multe ori etc, Nici această măsura-filtru nu va putea diminua cantitatea băută, însă aceeaşi cantitate va fi garantată cel puţin din punctul de vedere al distilării.
          Etilismul poate fi „demn", poate fi „violent". Cel demn îl poate scuti pe om de eventuale necazuri juridice - însă îi interzice anume munci şi anume posturi de muncă - cele care cer atenţie, adresă, exactitate. Aşadar, „demnul" va putea lucra numai ceea ce nu poate
                                           72
     deveni periculos pentru el şi pentru alţii, ceea ce înseamnă foarte puţin şi în domenii „devalorizate".
         Nu cred că adulţii vor putea să se „vindece" cu totul. Vor face naveta între casă şi spital, din ce în ce mai slăbiţi, mai handicapaţi, mai descurajaţi. Ceea ce nu înseamnă deloc că trebuie abandonată această latură a medianei, care, ca şi psihiatria, umblă şi pe la suflet, nu doar pe la trup. In „pauze" se vor crea şi la noi, după exemplul occidental, amicale, societăţi (mai degrabă discrete decît secrete) ale alcoolicilor (anonimi), vor fi încurajate acţiunile de utilitarizare (am vrut să derivez de la a fi util, pentru că asta este buba şi la ei : sentimentul că nu mai pot fi utili altora), fie ele productive (rezultînd ceva din activitatea lor), fie recreative (excursii, turnee).
         Acum mă gîndesc : dată fiind starea... alcoolizată a basarabeni-lor, de unde dracul se vor putea recruta piloţi de nave, supraveghetori de ecluze, de baraje, manipulatori de utilaje ?
         Sper că se vor găsi, totuşi, atîţia cîţi trebuie.
         Cam aceeaşi chestiune se va pune (cu trei grade mai jos) în legătura cu tabagismul.
         Miercuri, 13 octombrie 1993
         Toată noaptea m-am perpelit : amintisem de etilism, de taba-gism, dar nu sudasem un cuvînt despre toxicomanie - de ce ?
         Simplu, zic, acum : eu sunt un om în vîrstă care, în România, nu apucasem aşa-ceva, iar în Franţa, aşa-ceva-ul se întîmplă la alţii... Dar bineînţeles că ne vom ocupa şi de toxicomani!
         Vor fi mulţi bieţii oameni de care va trebui ca cineva să se ocupe. Se vorbeşte că există numeroşi copii intoxicaţi cu nitriţi - de la apa în care au ajuns îngrăşămintele. De asemeni, iradiaţii de la Cernobîl - s-ar fi semnalat naşteri de monştri.
         Pe măsură ce înaintez în trebile-interne ale Basarabiei, chiar de la depărtare, înţeleg că acolo totul trebuie luat de la început ; că nimic nu se poate repara, cîrpi, restaura. încă o dată : tăvălugul comunist a trecut peste trupuri - asta o ştiam cu toţii, dar ne era greu să admitem că şi sufletele au fost atinse; ba chiar rănite; unele ucise. Mă repet, mă repet: ceva-ceva intuisem, scriind Patimile după Piteşti, însă âtît cît mi se arătase nu putusem să pun pe hîrtie, în totalitate : eram un exilat solidar cu toţi exilaţii (deci şi cu legionarii) şi nu se putea să le fac eu una ca asta... Una ca asta mi-au făcut-o ei, în frunte cu - cine-ar fi crezut ? - D. Bacu, cel care m-a încondeiat insistent pe lîngă Cuşa, iar Cuşa nu m-a publicat, cum tot promisese. Aşadar, nu mă lăsase inima mea (de exilat-solidar !) să aştern pe hîrtie adevă-rul-adevărat - cel care mi se arătase, mai puţin luînd (sau aducîndu-
73
     mi aminte) faptele, ci, tocmai, pentru ca în ultima tentativă scriam roman, mişcările sufleteşti ale... personajelor devenite persoane. Omisesem, deci, din delicateţe, să formulez hotărît cele două păreri ale mele : că „fenomenul Piteşti" a fost un tragic „dialog" între fra-ţii-duşmani comuniştii-legionarii ; şi că „rezultatul" (omul-nou) nu a fost cules de comunişti pe loc, atunci (1952), ci, fără a folosi violenţa oarbă, în timp, a fost obţinut în întreaga ţară (ca o totală închisoare) ; douăzeci şi ceva de milioane de „oameni noi", de „reeducaţi".
         Este drept: atunci cînd scriam cartea (am terminat-o în 1980) nu eram sigur-sigur de „păreri" ; şi mai drept: nici în primăvara-vara lui 1989 (cînd cu „Uniunea Scriitorilor", însă revelaţie-inversă fiind eseul romancierului emigrat în Israel) n-am vrut să accept evidenţa ; nici chiar după 20 mai 1990 (primele alegeri) nu m-am lăsat... dus. Abia anul trecut, 1992, de prin martie-aprilie (cînd scriam de zor la „scrisoarea către Gabriela Adameşteanu" - în chestiunea lui Mano-lescu - dar pe care n-am mai trimis-o, la rugămintea Monicăi Lovi-nescu („Calcă-ţi pe inimă măcar o dată-n viaţă"...); mi-am călcat şi bine am făcut; Manolescu nu a fost desemnat candidat la prezidenţiale - ăsta era obiectul textului) - şi pînă la alegerile din toamnă, cînd am înţeles, în sfîrşit, că, în faţa lor, comuniştii şi securiştii au vidul... presărat (!) de turnători de voie, de nevoie...
         Iar dacă aşa stau trebile în RomâniaMare (aşa mi-a ieşit din maşină), ce pretenţii să avem de la Basarabia, săraca ? Primele semne de piteştizare şi dincolo de Prut au venit din partea unor „directori de conştiinţă" : Vieru, Lari... Iar cum eu îmi aduc aminte : l-am cunoscut pe Druţa, clasicul loc în viaţă, aici, prin 1988 (şi încă Druţa e bun, are bun-simţ); pe Dabija (a murit cică - fie-i ţărîna uşoară, că bou şi stricat mai era !)...
         Să ne ţinem de gîndul că Moise a „inventat" o dată pentru totdeauna „metoda" : aştepţi sa piară robii, abia după aceea intri în ţară-nouă cu oameni noi (şi liberi).
         Pînă atunci, să-i dăm calului, pe lingă ovăz, o căruţă :
         La mintea... calului : o parte din caii ieşiţi din spuma codrului (o dată cu el plantat de copii) vor fi înhămaţi.
         Nu ne ocupăm deocamdată de atelajele sportive, dar să le amintim pe cele de agrement: birjele, în tîrguri în oraşe, pentru plimbări, pentru deplasări neurgente - ce alt mijloc de locomoţie (ce cuvînt!), mijloc hipo (ăsta, da : suntem în plin suprarealism românesc) - decît birja ? Pentru plăcerea ochiului şi a sufletului, nu doar caii şi hamurile lor vor bucura inima, ci şi vizitiul - cu uniforma lui.
                                         74
     Tot în tîrguri şi oraşe, tradiţionalul transport al berii - ah, azi butoiaşele sunt din aluminiu urît ! - dar şi livrarea altor mărfuri, începînd cu băuturile (la restaurante, cantine) : platforma, ori hara-baua, ori camionul: tras de doi măreţi cai (de camion...), umblînd cel mult la trap uşor, în rest, la pas : de ce ne-am grăbi ? Camionul hipo este, fireşte, tras de cai (am mai spus : falnici), însă descărcatul-încăr-catul ar putea fi motorizat: un motoraş de sub 50 cm cubi ar pune în mişcare o „discretă" macara ; macaraua va pune marfa pe un cărucior-elevator şi uite treaba ! Vad acest echipaj nu doar avînd un rol utilitar ; mai întîi caii : nu e de colea să vezi trecînd doi munţi frumos sculptaţi, cu hamuri frumoase, ţintate, cu canafuri, cu bibi-luri negreşit, cu clopoţei; unii ai cailor, ai fiecăruia (dar deosebit de clopoţeii altor cai), şi clopotul omului, prin care îşi anunţă venirea, deci aprovizionarea... Desigur, camionul va fi prevăzut cu un sistem eficace şi sigur de frînare. Mi se pare că am văzut la Bruges - dacă nu, inventez cu aerul că povestesc : în oprire, pe capătul oiştei se înalţă în faţa ochilor calului un semn că orice s-ar întîmpla, el nu mişcă - dedt atunci cînd dispare semnul -- ce, nu e bună găselniţa ? Bine, o să caut (şi o să găsesc) alta.
       în continuare, să înşir îrăsurelele cu două roţi: şareta, cabrioleta, bihunca, docarul (nu ştiu dacă nu suprapun, iar acesta din urma putînd avea şi patru roţi). Acestea, în domeniul utilitar, ar putea avea rolul unei motorete.
       Hai să luăm docarul, să-l punem deoparte, ca să vedem ce fac eu din dog-cart...
       Ajungem la... - să aşezăm, „între", trăsura ? De ce nu : trăsura va fi, la ţară, ceea ce e, la oraş, birja, e bine aşa ? Destinată, în principal, transportării oamenilor ?
       Iar acum, căruţa. Mă întreb : dacă boii nu mai sunt puşi la jug, înseamnă că a dispărut şi carul; deci car va fi... cea mai grea dintre căruţe şi va servi la transport. Numai că de multă vreme descurcăreţii din Bst şi-au prefăcut căruţele, telegile, în „camioane" cu roţi de tractor ~ exact pentru transporturi grele (nu ne căra, la Breaza, pe panta aceea înfiorătoare, un om cu doi cai bolovani de rîu, din albia Prahovei ?).
        Nu ar fi rezonabil să multiplicăm variantele, mai ales că, în ultima instanţă, pentru transporturi grele oricine poate apela la tractor sau camion.
        Mă interesează însă altceva ; carul, căruţa (încă nu m-am hotărît cum să-i zic... personajului) cel cu multiple întrebuinţări:
        a) ca vehicul de transport, cu 2, cu 4 roţi;
                                      75
      b) ca vehicul antrenmd mecanic utilaje : cositoare, stropitoare -de vie, de pomi - culegătoare - de ce ? vom vedea - prăsitoare etc.
      Pentru aceste trăsuri-căruţe lucrătoare trebuie găsită o anume formă şi dimensiune de roată. Presupun că, cu cît va fi mai mare, cu atît mai uşor de tras va fi. Presupun apoi că roata avînd cameră cu aer este bună, dar nepractică în caz că se sparge. Mă întreb dacă o structură alveolată a roţii n-ar fi mai potrivită. Probabil mai grea, însă pe teren aproximativ plat, roata, fiind mare în diametru, va fi relativ uşor de tras.
      Acum cuplarea : o roată din faţă (sau, pentru siguranţă, două) va fi prevăzută cu un sistem de cuplaj prin ax cardanic al accesoriilor de lucru : cositoare-pieptene, cositoare rotativă (cu coardă), pompă (pentru stropit lichide); de asemeni, un dispozitiv de săpare de gropi pentru puteţi:
      1)      între gropi, prin roată, se „acumulează" aer comprimat, care este slobozit în momentul bortilirii;
      2)      pe car-căruţă se instalează balonul de aer Comprimat, încărcat fie în drum spre locul de plantare, fie... printr-o eoliană montată şi ea pe car;
      3)      sau ; o eoliană adusă la începutul lucrărilor, montată pe piciorul fix (ori demontabil) produce curent electric (înmagazinat în acumulatori, vedem noi la ce-i folosim) şi aer comprimat ; fie se folosesc două „butelii" (una lucrează în timp ce se încarcă cealaltă), fie o butelie „fixă" din care se alimentează cea tractată (încărcătură moderată, doar pînă la egalizarea presiunii, dar tot e ceva, nu ?).
      în acest caz, nu se mai foloseşte cuplajul mecanic pe roată.
      De cercetat: în ce măsură se poate produce şi folosi aerul comprimat în lucrări agricole uşoare.
      Carul : să poată fi micşorat-mărit, lungit-scurtat (pe lăţime numai dacă există o osie pentru fiecare roată).
      foi 14 octombrie 1993
      Mare tragodie mare, în Franţia : albaştrii proprii au mîncat papară, pe teren propriu, de la o „echipă simbolică" : Israel. Planificarea zicea „cinci la zero" şi toată lumea credea în bătaie, probabil şi israelienii înşişi. De altfel, ei au deschis „hora" : 1-0. Stupoare, apoi egalare. „Ei, acum o să vedem ce-o să vedem", ne asigurau „jucătorii" de la televiziune. Am văzut: încă un gol francez - extraordinar! - marcat de Ginola. Ei bine, 2-1 după pauză, cum, necum, a devenit... 2-3 ! Doamne, că rotundă mai e mingea de fotbal (zise Gută Guţândău) !
76
     Aseară convorbire (la telefon, se înţelege) neplăcută, cu Monica. După vreun sfert de oră de discuţie în jurul Agende-lor, în încheiere, dnd „rezumam" ştirile, zic :
     -       Aţi auzit ultima bombă ? Ultima cădere ? Pintilie face film după Cronică de familie a lui Petru Dumitriu !
     Aş fi jurat că Monica are să-mi împărtăşească mirarea-indigna-rea. Ea însă, aflată de multă vreme într-o fază împăciuitoristă :
     -       Ştiam, dar Pintilie ia totdeauna texte „mici" din care face filme mari...
     -  ... de pildă un „mic text" din Caragiale, zic.
     -       A, nu ! Am vrut să spun că el nu prea (!) ţine seama de calităţile morale ale autorului textului - a făcut Balanţa după Băieşu, a făcut Reconstituirea după...
     -       Pătraşcu îl cheamă, dar nu văd care ar fi legătura între Petru Dumitriu şi Pătraşcu. Nici chiar între Dumitriu şi Băieşu. Şi mai ales nu văd legătura dintre Pintilie şi Petru Dumitriu !
     La care Monica zice că Pintilie, în timpul unei conferinţe ori întruniri, s-a scuzat că face film după un text care prezintă aristocraţia noastră Intr-o lumină nefavorabilă, însă din sală luatorii de cuvînt au protestat, asigurîndu-1 că bine face, de ce n-ar face-o...
     Eu am mormăit că nu văd legătura între... aristocraţie şi „cererile din sînul maselor"; din cîte ştiu, Pintilie nu a satisfăcut niciodată „comenzi sociale", n-a ţinut seama de opiniile maselor largi de consumatori. Chestiunea era, rămîne : cum de poate Pintilie să facă fUm după un text de Petru Dumitriu ; asta, nu alta. Nu e vorba care text; dacă textul e slab (şi îl face el film-mare), dacă textul e pretext -vorba este că Petru Dumitriu, ca făcător de texte este simbolul - şi cununa - ticăloşiei scriitorului român de la origini în prezent, iar gestul lui Pintilie - cel mai mare regizor român - de a face film după Petru Dumitriu are şi o altă semnificaţie : aceea de a-1 legitima cui-turaliceşte pe ciocoiul-roşu P. Dumitriu - aşa cum Manolescu luîndu-i interviu, a doua zi după Mineriadă, l-a legitimat moraliceşte pe criminalul Iliescu.
     Monica a avut un (bun) prilej să se derobeze, cum ar fi spus bătrînul Lovinescu - mai ales ca adusesem vorba despre Manolescu, slăbiciunea lor - spunînd că ea a obosit; că are altă treabă ; nu mai are microfonul Europei libere de la care sa împartă dreptatea şi notele bune...
     îmi stătea pe limbă să spun că absenţa unui microfon nu poate împiedica rostirea unor judecăţi morale - fiindcă asta era, la urma urmei, chestia : mai poate fi considerat Pintilie un om moral după alegerea unui text (adevărat: nu Drum fără pulbere, nici Vînătoare de
                                          77
lupi, nici chiar Pasărea furtunii, dar un text meşterit după reţeta partidului) de cel mai ticălos dintre toţi scriitorii ticăloşiţi - şi nu puţini!
-  sub comunişti ? îmi mai venea să continui : atîta timp cit Pintilie era cunoscut ca unul care a făcut pactul-cu-diavoiul (aici întîlnindu-se cu Petru Dumitriu, înaintemergătorul în materie...), nu era foarte grav într-o ţară în care (o bună parte din) „conştiinţele naţiei" fuseseră constrînse să devină informatori ai Securităţii. Sigur, nu este deplină plăcerea-aprecierii (uite, şi soarele are pete), însă astfel gîndim doi-trei-patru inşi, masele largi se bucură, iar reprezentanţii lor, scriitorii şi artiştii alimentaţi cu soia, teoretizează această... „umanitate" a idolului. De aici însă la... opţiune, acţiune deliberată
-  fiindcă Pintilie a ales textul după care să facă filmul, drumul e lung ; iar Pintilie l-a făcut.
      în rezumat, aceeaşi opinie a avut Virgil (după ce i-am vorbit despre volumul lui, Subiect şi Predicat): că Pintilie a făcut filme mari din texte... indiferente.
      Sunt foarte-foarte obosiţi, Monicii noştri. Şi, după călătoria în România, puternic contaminaţi de românism. Adică foarte-foarte-foarte relativizatori: „Nu e chiar aşa" ; „Să ţinem seama că ei, acolo..." ; „Da, dar X a fost foarte bun, în cutare împrejurare..,"
      Acum, după ce am citit Agende-le Iui E. Lovinescu, mi-e... oarecum pentru Monica, fiica lui. Fiindcă ştiu : ce a făcut tatăl ei (chiar în Agende, ne-recomandate a fi publicate - dar nici distruse, şi nici recomandate a nu fi editate) nu a făcut şi nu va face fiica. Bineînţeles, nu ştiu ce anume scrie Monica în jurnalul ei, dar ştiu : ea este un produs al cărţii; a crescut printre scriitori, dar mai ales printre cărţi. Iar din cărţi, din ceea ce spuneau (cu glas tare) scriitorii, Monica ştie că nu se aştern pe hîrtie chiar toate dte se află ; chiar toate adevărurile. Monica este un om eminamente social, fireşte, cu un catehism moral pe care-1 respectă. Respectă cu sfinţenie cele zece porunci, dar cînd observă că cineva de alături nu le respectă, ea consideră că nu este „convenabil" să-i atragă atenţia - tocmai pentru că trăieşte într-o ţesătură socială. Pentru ea, dar nu numai, pentru toţi oamenii adevăraţi, adică sociali, adevărul este o categorie, iar adevărul-spus este o alta.
      Ştiu, fireşte, că nu pot cere de la alţii să facă ceea ce fac eu, Eu nu sunt om, nu sunt membru al societăţii, eu nu respect convenienţele, nu respect fidelitatea-în-prietenie, sunt brutal, sunt nedrept, sunt imposibil - deci îmi merit locul „la colţ" - în care singur m-am postat - sau : încolţat... (şi de acolo, împroşc venin şi înjurături).
      Chiar aşa : ce-oi fi vrînd de la ceilalţi (fireşte, vorbesc numai de scriitori şi numai de oamenii buni) ? Să facă ceea ce fac eu, adică sa
78
trântească în faţa „adevăruri" de care nimeni n-are nevoie, ba dimpotrivă : sunt jenante, dacă nu de-a dreptul rău-făcătoare ? Bine-bi-ne, dar un asemenea om („ideal", pentru mine) ar fi trebuit să treacă prin vămile prin care am trecut eu ; hai sa le mai enumăr o dată : năvala ruşilor în Basarabia ; ridicarea tatei; războiul peste noi; refugiul, primirea... frăţească ; fuga prin păduri ; prinderea ; lagărul de la Sighişoara ; libertatea provizorie dintre aprilie 1945 şi martie 1953 (moartea lui Stalin), cînd am fost... aproape-siguri ca nu ne mai „repatriază"; apoi arestarea ; apoi domiciliul obligatoriu ; apoi agonia mamei, moartea tatei; apoi. sărăcia cumplită materială; apoi „în-contrarea" pe faţă cu sistemul (nu cu cenzura, nu cu partidul, nici doar cu Securitatea, ci cu sistemul); tratamentul aplicat de „colegi" pe cînd eram izolat şi interzis ; pe cînd eram asaltat de ceilalţi, dar evitat ca ciuma de scriitori; în fine, exilul; în fine, exilul total; acesta : exilul total nu este acela în care nu mai ai nici măcar speranţa că vei „reintra" vreodată - în ţară ; exilul total este acesta : cînd rămîi fără nici un prieten (adevărat).
     Iar pentru că tot am rămas fără ţară, să văd de cîte ori:
     1.      După 28 iunie 1940, cînd, stând pe loc, am pierdut-o : a devenit a altuia. 2. în martie 1944, cînd ne-am refugiat. 3. în decembrie 1944, cînd, în pădure, ne-au prins nu ruşii, nu jandarmii, ci localnicii, romârd-de-ai-noştri. 4. în martie 1970, cînd am fost interzis - scos nu numai din publicaţii, dar şi din biblioteci, din viaţă, ded din ţară. 5. în 20 noiembrie 1977, cînd m-am exilat. 6. în februarie-martie 1990, cînd aflîndu-mă şi eu în entuziasmul „revoluţiei române", credeam că mă pot întoarce acasă, iar răspunsul (adevărat, pieziş) mi-a venit nu de la duşmani, ci de la prieteni. 7. în fine, în 1992 şi 1993, cînd am aflat că doi prieteni (oricum, Sorescu nu-mi era duşman), doi scriitori buni, două „conştiinţe" mi-au trimis la topit, adică la distrus, două cărţi: Culorile curcubeului, cea nedistribuită de Huma-nitas în vara-toamna Iui 1990 (dar depozitată, daca ar fi să-i cred pe tovarăşii de la centralele presei judeţene, întrebaţi de Florin Ardelean) şi Gardă inversă, la Scrisul Românesc, ale cărei şpalturi le-am avut încă în august-septembrie 1990, aici la Paris, aduse de „adjunctul" lui Sorescu, C. Barbu.
     Or, cum să te duci (iată, n-am spus : întorci) într-o ţară în care prietenii, nu duşmanii, îţi distrug cărţile ?
     Ce noroc, ce noroc am eu cu Basarabia mea ; cu Basarabia 11. Sau, cum i-am mai spus, fiindcă va fi inclusă şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei; Nistria.
79
     Am, nu doar un loc unde să mă retrag - trăgînd rare. focuri de armă - ci şi un loc unde pot face ceva. Vrasăzîcă, cum zîce basarabeanul : tătul.
     Cel mai bine pe lume e cînd nu te scufunzi; deci nu te îneci. Iar ca să nu te scufunzi, te înarmezi cu flotoare.
     Ambarcaţiunile care vor circula pe Prutul navigabil (pe o hartă oficială văd o ancoră în dreptul Cahulului), pe canale, ca sa nu se... îngroape excesiv în apă - pe măsura încărcăturii vor avea FLOTOARE. Flotoarele fiind acel(e) ceva care menţin(e) încărcătura utilă deasupra nivelului apei, deci ambarcaţiunea opune mult mai puţina rezistenţă la înaintare ; deci mai puţină energie va fi necesară pentru propulsie.
     în mare, ambarcaţia va avea două flotoare, depăşind în lungime atît prora (?) cît şi pupa (!). Vor fi alcătuite din ţevi de oţel pentru transportorul de 55 m lungime (cel mai lung - lat de 7 m), flotoruî va avea diametrul de 1 000 mm sau de 1 250. Flotoruî propriu-zis va fi mai scurt cu 2 m în faţă, 2 m în spate ; acolo vor fi „prore" pe care în timpul îngheţului vor fi montate pluguri-de-gheaţă.
     La T 55 fiecare flotor (fiecare parte : dreapta, stînga) va fi compartimentată : 4 camere etanşe, cu valvă de intrare-ieşire, în vederea „umflării" şi cu manometru-control în postul de pilota).
     (De ce flotoarele trebuie să fie cilindrice şi nu pătrate, trapezoi-dale etc.
     1. Forma rotunjită este mai alunecabilă pe apă.
     2.      în timpul îngheţului-total (cînd circulaţia pe canal se opreşte), transportoarele sa poată „aştepta" pe apa canalului şi nu în rezervaţii, în cale-seci; gheaţa formată va împinge în sus, fără pagubă, flotoruî, datorită formei sale... expulzabile ; oricît de încărcat va fi T-ul, nu va fi strivit din părţi, ca în cazul formelor poligonale.
     3.      Lipsa de derivă pe flotoare va fi suplinită de derive - două -pe corpul de propulsare, jucînd rol şi de directoare.)
     Ziceam deci că T-55 are 7 m lăţime ; (flotoarele vor fi plasate la extremităţi, linia cu plumb a corpului să cadă tangent cu cilindrul. Dacă are diametrul de 1,250 m, platforma va avea 25 cm, deci, pînă acum, un total de 1,500. Primul etaj: 2,500 - total : 4 m ; al doilea : 2,5 = 6,5 m. Al treilea : 2,5 m, total: 9 m. încă 1,5 m : axul eolienei, antenele, încă 0,5 de siguranţă.
     Ceea ce dă un total de 11 m înălţime. Chiar dacă T-ul nu va pluti total - adică va fi doar în contact cu apa - trebuie să se ţină seama de această înălţime de siguranţă : podurile nu vor avea o înălţime mai mică - socotind de la nivelul canalului, în principiu, constant.
                                          80
     Flotoarele descrise mai sus permit încărcăturii să se afle puţin îngropate în apă ~ ceea ce va pune oarecari probleme în caz de vînt din faţă sau lateral - mai cu seamă dacă T-ul va „înălţa" cele şase eoliene - trei perechi. în caz de vînt contrar, energia acumulată va fi cheltuită pentru... rămînerea pe loc. De aceea eolienele sunt telescopice, avînd două mecanisme :
     1.      automat, mecanic, de coborâre a eolienei, cu cît forţa vîntului e mai mare (reglabil) ;
     2.      pneumatic, comandabil de la postul de pilotaj: eolienele sunt coborîte (şi ascunse...) în caz de vînt puternic din faţă şi la trecerile pe sub poduri - chiar dacă sunt toate deasupra lui 11 m.
     Dat fiind faptul că transportoarele nu au doar misiunea de a transporta, ci şi de a acumula energie (electrică, pneumatică) ; dat fiind faptul că manevrele de întoarcere, de dare - înapoi pe anume porţiuni (în cazuri de incident-accident) vor fi destul de laborioase, vad T-55 perfect simetric - ca o ramă de metrou, putând fi pilotat atît dintr-un cap(ăt) cît şi din altul.
     Aşadar, un transportor avînd lungimea de 55 m (şi, repet, lăţimea de 7), va avea la stînga (nu „în faţă", nici „în spate") o „cabină" de 7 m; la dreapta o altă cabină (identică), iar exact la mijloc o „felie" de 3 m lăţime, fireşte, pe toată înălţimea.
     Am mai spus : întregul T are 3 nivele - deci şi cabinele - şi felia. La cabine, jos : rezerva de aer comprimat (intr-un recipient ori mai multe), un propulsor de rezervă şi (în lăcaşul lui) propulsorul activ - montajul, demontajul este, în fapt, simpla ridicare a unuia cu braţul lui şi coborîrea celuilalt, operaţiune care nu ia mai mult de un minut. Tot aici, la primul nivel trebuie să existe un post de pilotaj (secundar), cuplat cu cel de la nivelul III.
     La etajul II vor fi: acumulatorii electrici - în „paletele" lor (deci uşor descărcabili) şi baie, bucătărie, cămară de alimente.
     La etajul superior: postul de pilotaj, cuşete (pentru 4 persoane), masă-scaune şi closet.
     Rezerva de apă potabilă va fi la III, iar apele uzate (closet, bucătărie. baie) vor fi adunate la I; în porturi, la borne speciale, vor fi evacuate (în timp ce se va completa rezerva de apă).
     Partea din spate (dinspre interior) a fiecărui etaj III va fi ocupată de casa eolienelor. La cabine doar 3 m din 7; la felie, întregul etaj III.
     Circulaţia între o cabină şi alta se va face atât prin fiecare etaj -cînd mărfurile sunt containerizate şi lasă un culoar interior ~ fie pe „acoperişul" ultimului etaj, cale cu balustrade, trecînd printre eolie-neîe perechi, fără pericol.
     Să rezum rostul transportorului:
                                           SI
      a. fireşte, transportă mărfuri neperisabile, grele şi foarte grele :
lingouri de sticlă, conserve în containere, în borcane, în cutii ; vin, rachiuri, sucuri de fructe, ape minerale, ape de masă ; materiale de construcţie (cărămizi, calupi, cochileţi, blocuri, subansamble de beton armat, ţigle, stâlpi etc.), şine, ţevi, profilate, sîrmă, lemn, hîrtie ; ce nu transportă : petrol şi derivate, îngrăşăminte chimice, ierbicide, j pesticide, produse toxice, poluante etc.;                                   1
      b.      se va mişca prin propriile-i... mijloace : electricitate şi aer j comprimat - produse la bord, de cele 6 eoliene. Cum însă eolienele j funcţionează şi în timp ce T staţionează ; cum se poate întîmpla ca
în timpul transportului să nu bată vîntul... T este prevăzut cu mijloace de înmagazinare a energiei: energia mecanică produsă de eoliene este transformată în electricitate şi în aer comprimat; aerul comprimat serveşte la propulsie, electricitatea se acumulează în... acumulatori ; cînd nu mai este suficient aer comprimat, îl fabrică pe loc... acumulatorii, în porturi, în puncte de oprire obligatorie (ecluze, elevatoare), în cazul în care un T. are „surplus" de energie, îl descarcă j
-  fie o dată cu acumulatorii şi baloanele de aer comprimat, fie prin... transvazare.
      (Ana, care a citit ce am scris pîna azi, bagă de seamă că „metodele sunt de secolul XIX: canalele, cositul, plantatul, caii, trăsurile..."
      Mie nu-mi dăduse prin cap asta - adică o întoarcere în timp, eu j urmărisem o încetinire a ritmului de viaţă (şi de progres). Dacă tot îi ard o Cetate Ideală, atunci am dreptul să mă întreb: progres al cui
-  şi pentru cine ? Ca să producă omul mai multe cuie şi mai mulţi litri de lapte şi mai multe sticle cu vin ? în ce scop ? Şi : cui serveşte cantitatea, chiar calitatea, dar mai ales viteza ?)
      Am încercat să propun o frînă-dulce, un... temperator de pofte de a se năpusti. De aceea am vorbit de canal: nu doar un drum-fără-pulbere, cale de transport, ci, după foloasele concrete : transport, apă, să introducă o lentoare, un ritm mai puţin feroce (da, feroce); dacă am recomandat ne-folosirea îngrăşămintelor chimice, a ierbici-delor, a pesticidelor, n-am făcut-o numai din raţiuni strict ecologiste, ci şi pentru a încetini galopul productivităţii pe care ni l-au inculcat comuniştii, nu alţii, prin îndepliniri-depăşiri, prin stahanovism şi alte idioţenii şi inumanităţi. Căci, dacă tot suntem în Cetatea Ideală, atunci ideal este să nu lucrăm ca vitele, pentru a produce - şi doar pentru a produce, ci şi pentru a ne putea bucura de bunătatea produselor noastre - mai ales că vor fi preponderent alimentare. Sistematizarea teritoriului, pentru a evita prăpădul inundaţiilor, a avut şi un scop (secundar) ascuns : acela de a diminua terenul strict arabil, de a-1 destina păşunilor, fîneţelor, pe care să pască vaci, dar mai cu
                                    82
seamă cai ! Dacă am vorbit de „introducerea" calului în anume lucrări agricole, am făcut-o nu pentru „mărirea productivităţii agricole", ci din contra, pentru micşorarea acelei împuţite de productivităţi, dar umanizarea ei (am mai spus-o, prin... cabaliniza-re). De ce să producă omul din Cetatea mea (Ideală) grîu şi orz şi porumb şi tutun şi cartofi şi vin (prost) şi struguri (bunişori), dacă produsul muncii sale se duce la Rus, ca bestie ocupantă şi colonizatoare, ori la scandinavi, bogătaşii ceia care trag ei vinul şi rachiul în sticle - că au sodă ; şi au etichete... ?
     Ceea ce nu înseamnă deloc că Basarabia (Ideală) nu va produce şi exporta alimente - ba da ! însă nu întreaga ţară va fi înhămată la această treabă ; şi nu cvasitotalitatea suprafeţelor agricole vor fi închinate produselor de export - nu : pentru aşa ceva vor lucra „uzinele de produse agricole" : sere, ferme, crescătorii, abatoare, fabrici - dar numai acelea. Nu se poate „mobiliza" o ţară întreagă, cu căţel şi purcel, ca să-i asigure Rusului papirosul de tras în piept ; nici carnea afumată şi nici chiar castraveciorii muraţi. Sunt convins : „la noi" (în Basarabia ideală), doar a suta parte din oameni şi din mijloacele puse la dispoziţia exportului, în Sovietia, vor produce chiar mai mult (ce să vorbim de mai-bine !) decît pînă acum.
     Persoanele - de ambe sexe care vor găsi mai plăcut să lucreze în uzinele de gogoşari, în fabricile de castraveţi muraţi, să o facă, vor exista şi asemenea prilejuri. Vorba este despre posibilitatea dată oamenilor de a alege ; de a, sigur, greşi de prima oară, de a căuta altceva, altfel - dar aşa se învaţă libertatea : practicînd-o (şi frigîndu-te cu ea !). Oamenii să ştie : învăţămîntul (preşcolar, elementar, secundar) este gratuit - şi obligatoriu ; asistenţa medicală este pentru toţi, gratuită ; bătrînii, invalizii, handicapaţii vor fi integral în grija statului; femeile, în general, vor beneficia de program redus, vor fi încurajate a lucra acasă (pe bani, fireşte), iar concediile de maternitate vor fi cît mai generoase - ca timp şi ca subvenţii materiale - posibil. Cei ce vor (şi au capadtatea) de a urma studii universitare vor beneficia de burse - dar dştigate, pentru cei sănătoşi ; burse speciale pentru handicapaţi motorii, pentru fete-mame. Cei ce vor sa încerce o „afacere" : după examinarea dosarului (garanţii în caz de nereuşită), vor primi de la o bancă a statului împrumuturi fără dobînda. Cei ce vor să-şi cumpere casa de locuit, să-si construiască, să cumpere pămînt, iazuri, crescătorii etc., de asemeni vor primi împrumuturi fără dobîndă. Apoi, la un interval de 5 ani să zicem, cei ce au contractat împrumuturi pentru locuinţă, pentru studii, pentru o „afacere" modestă, vor fi „amnistiaţi", nu vor mai datora nimic.
83
        Vineri, 15 octombrie 1993
        Plouă, plouă, plouă şi la Paris, de trei zile. Catastrofală s-a dovedit ploaia în sudul Franţei, în Elveţia (Tessin) şi în Anglia. După cum tot arată fotografia din satelit a Europei, un „dop" s-a stabilizat în zona Europei Centrale şi de Sud - centru, în sfîrşit: România - ce nu îngăduie scurgerea curenţilor încărcaţi spre Nord şi spre Est. Păi, dac-aş fi eu rege în România, aş extrage pe dată dopul ! Chiar cu dinţii ! Ca să eliberez curenţii atlantici, încolo, în sus şi la dreapta (cum priveşti harta), să nu se învîrtească pe loc, pe loc, pe loc şi să devasteze pămînturi atît de frumoase ! Păi, eu, dac-aş fi secretar-ge-neral al Basarabiei, aş convoca urgent Comitetul Central şi am decide, organizat, în unanimitate, nu scoaterea dopului, ci împingerea Iui în sus, - ca dovadă că noi suntem cu masele, cu cei de jos ! Şi, dac-am fi şi noi mai disciplinaţi, în timpul doi (după destupare) am capta noi ploaia ce va trece peste capetele noastre, fără să se sloboază pe pămîntul însetat al Basarabiei. Cum ? încă nu ştiu exact, n-am avut timp să pun la punct teh-no-lo-gia ceea, iar cît am pus-o - am uitat-o. Nu mai ţin minte decît „metoda ecologică" : împădurirea puternică a dealurilor din zona Vădeni (la nord de Floreşti); a celor din Cotiugeni-Răspopeni ; Chiperceni-Pohrebeni (din nordul Or-heiului), apoi Măgura (de la Măgurele, deasupra Ungheniului) ; Ghiliceşti-Budăi; Bravicea ; Mana ; Masivul Corneşti, apoi dealurile de lîngă Varzăreşti şi Căpriana ; şi încă : Lărguţa, Cahul, Etulia...
        Bariere-verzi ar constitui - în afară de barierele propriu-zise -înseşi livezile ; chiar pepinierele : acestea să fie multiplicate, modernizate (ele să devină „fabrici de arbori şi pomi"); ele să fie amplasate pe terenurile inundabile - lor, o inundaţie chiar severă nu le face atîta rău cît poate provoca altor culturi sau altor „stabilimente" (sere, crescătorii de păsări, de animale).
        Fiindcă tot am ajuns la pepiniere :
        Cele silvice vor produce puieţi, desigur, de-pădure, începînd de „sus" : stejar, cu variantele lui locale şi importate, ulm, paltin, jugas-tru, carpen, arţar - dar şi castan (necomestibiî) ; şi tei; şi desigur, salcîm.
        In etajul următor ; alun, corn, porumbel, călin etc.
        La margine (de codru des...): cireş amar, vişin, măr, păr (pădureţ), corcoduş, mirabel (?).
        Şi zmeura şi mure şi măceş.
        Urzicile nu trebuie cultivate, apoi nu sunt „crescute" în pepiniere...
84
     Să revenim : dealurile de (re)împădurit trebuie uşor „fasonate'' : pantele abrupte, lunecă tur ile trebuie „tratate" - cu parapeţi, plase ; de asemeni, cu terase ; masiv se va planta versantul nordic, iar cel sudic „vrîstat" de bariere-plantate în terase.
     Revin la altceva : spaţiile împădurite să fie total îngrădite. Şi interzise omului. Aşadar : a) se îngrădeşte cu plasă de sîrmă ; b) se plantează puieţii; c) se „seamănă" (de mînă) trifoi, lucernă, parîng, chiar buruieni (dacă dealul era chel).
     Nu se coseşte ; se degajează uşor pămîntul în jurul puieţiior, eventual se udă... - se replantează, se îndesesc - dar nu se coseşte ! Ei, ce-o să fie dacă n-o să se strîngă fînul din viitoarea pădure ? Putrezind pe loc, în timp, face mai mult bine decît „nutreţul" adunat dintre puieţi.
     S-a făcut şi frig - poate numai pentru oasele mele. Oricum, dacă acum ar da să plouă, s-ar preface în ninsoare. Noroc că au dat căldură, anii trecuţi aşteptau nu ştiu ce dată (poate chiar 15 octombrie !) ca să deschidă încălzirea centrală.
     Nu mai am chef să scriu. Dar scriu. Fiindcă ştiu : atîta timp dt scriu, mai respir, mai trăiesc. La urma urmei, scrisul meu, acesta, rezultatul, nu are rost pentru alţii, eventualii cititori (sau nu în primul rînd); scrisul acesta este răsuflarea, încă bătaia inimii - după ce sufletul a murit.
     L-am văzut pe tata, în februarie 1967 : cînd am ajuns eu acasă la Vad, el era mort şi respira (mai corect, horcăia); era iremediabil plecat şz răsuflînd încă. Am mai scris în Gardă inversă : mai văzusem oameni murind, însă aceia nu-mi erau de sînge ca să simt cu sîngele că sufletul, ca un abur, ca un norişor, se află deasupra trupului, lipit de tavan. Şi nu se risipeşte norişorul sufletului mortului: mai dăinuie trei zile, trei săptămîni, trei luni - în toată casa, dar mai ales deasupra patului, lipit de plafon : âr putea să iasă prin el, în sus, dar mai rămîne, încă nu s-a terminat despărţirea de trup.
     Iar asta se face cu durere, cu sfîşiere - cu jupuire : trupul şi sufletul fac partea dreaptă şi partea stingă a omului - de aceea suferinţa cumplită a trupului rămas, ezitarea de a pleca a sufletului, nu ? Nu ? Cam aşa cumva trebuie să fie.
     Ziceam că, dacă nu scriu, înseamnă că nu mai sunt viu. Ca să (mai) fiu viu o zi, îmi fac toaleta de dimineaţă lung, meticulos, cu grijă - şi total: nu există părţi ale corpului care nu se murdăresc în cursul nopţii, toate trebuie curăţate ; cuviincioşite (sau -sate ?). Aşadar, toaleta şi scrisul. Nu mai simt nevoia (nu nevoia, ci: datoria) de a mă plimba o jumătate de ceas cel puţin, cum mi-a recomandat şi
                                           85
   doctorul, cum mi-am recomandat şi eu. înainte, da : după două-trei* patru ceasuri de scris, oboseam ; şi oboseala cerea un repaus plimba tiv. Acum nu : cînd obosesc - după două ceasuri de scris, îmi fac de lucru prin casă, cel inai odihnitor : să gătesc, după care sunt atît de istovit, încît mă culc şi dorm adînc - şi mult.
        Motivul pentru care niciodată nu m-am întors ; nu am revenit în locurile de care mă legasem, aveam amintiri şi plăcute ?
        Scriam în alt loc : probabil cele neplăcute (amintirile) erau mai numeroase, de aceea. Mai presupuneam ca nu mă întorceam în locurile în care fusesem mai degrabă fericit (în copilărie, în toate, dar şi în adolescenţă) şi din pricină că voiam să mi le păstrez aşa cum le văzusem atunci, nu micşorate, nu urîţite, cum Ie vezi, după un timp în care te adultizezi.
        S-ar putea să fie şi acestea. Adaug încă un motiv : sentimentul dublu, frică-de-oameni - culpabilitate (faţă de ei).
        De ce frică ? Aşa. A început să-mi fie aici, la Paris, prin 1986-87, cînd întâlneam în metrou, pe stradă, români „recenţi" ; mi s-a părut că, deşi ei vorbeau între ei foarte liniştit, limba pe care o sonorizau era de o agresivitate şi de o trivialitate nemaipomenite - şi eu n-am avut urechile scutite de aşa ceva... îmi ziceam ca, dacă ar şti că sunt român, chiar dacă ar încerca să fie drăguţi cu mine, băieţi-buni, n-ar izbuti, ar fi grosolani, brutali, agresivi. De altfel mi-a rămas o scenă prin 1983, într-o duminică mă duceam la o întîlnire într-un loc aflat pe lîngă Place de la Republique. Pe trotuarul - degajat - pe care mergeam se aflau mai multe cafenele cu mese-scaune scoase afară. Am văzut, am simţit de departe : la o masă (din cele vreo trei ocupate) erau români. Liniştiţi, beau şi ei o bere, după o săptămînă de lucru de robi, la negru... La un moment dat, unul aflat cu faţa spre mine care mă apropiam - a tresărit, a dat un cot în stînga, altul în dreapta şi a zis, încît am auzit şi eu, ceva din care se înţelegea că ştie cine sunt şi cum mă cheamă. Toţi - erau vreo cinci - au răsucit capul spre mine ; în aşteptare ; toţi cu zîmbete înmieroşate... Cel care mă recunoscuse a zis, cînd am fost pe la vreo zece metri :
        - Domnu' Goma...
        Insă eu n-am clipit, mi-am văzut de drum, fără să dau vreun semn că auzisem, că îmi recunoscusem numele rostit.
        Imediat în spatele meu am auzit glasuri ; unul zicea că nu-i Goma, o fi unul care-i seamănă. Altul (probabil cel de la început) zicea că-i Goma, doar şi ei, ceilalţi, îl văzuseră de curînd la televizor. Altul a presupus că voi fi fiind, dar n-am auzit că ei m-au chemat pe nume...
86
       După o pauză, un glas :
       -  Hai să-l batem ! 'tu-1 în cur pa mă-sa !
       -  Dar dacă nu-i Goma ? a făcut careva.
       -       Şi ce dacă ? Dacă-i Goma, îl batem pe Goma, dacă nu-i Goma, îl batem pe-al de seamănă cu Goma...
       Mă aşteptam să vina după mine - şi sa mă bată. Aveam cuţitul în geantă, ar fi fost pentru întîia oară cînd l-aş fi folosit... ca să mă apăr de concetăţeni de-ai mei...
       Măcar de l-ar fi bătut pe cel care făcea la Bucureşti pe Goma II, începînd din vara lui 1976, pentru ca în 1977 să lucreze din greu la rolul distribuit de Securitate.
       Sîmbată, 16 octombrie 1993
       Cum sunt adormit, ajuns la an, eram gata-gata să scriu 1977. „Nu întâmplător..." ar zice tovarăşii. Obsesie, desigur. Acest an - atît de uşor memorizabil, cînd îl vezi scris - a fost memorizat cu adevărat de cîteva sute de inşi (îi socotesc numai pe cei ce au suferit, nu pe cei ce ne-au făcut să suferim). Or, securiştii, activiştii - şi beliştii - au, cinstit, motiv necinstit să nu mai ţină minte anul acela : au hăituit bărbaţi, femei, adolescenţi, i-au „speriat", i-au băgat în boale, iar cînd aceia n-au înţeles-de-bună-voie, i-au bătut, ca să, totuşi, înţeleagă; i-au umflat, pe bază de constituţie, vorba lui Caragiale, pe unii i-ai băgat la murat, în azile psihiatrice, pe alţii la presat, în aresturile lor, iar după aceea, cînd, la presiunile din exterior, li s-a dat drumul, tot ei, băieţii-secureţii, au trudit la „convingerea" nelămuriţilor că nu mai are rost să rămînă în România - că aid nu mai putem trage nici băşini - cum îmi explica, îndelicat, generalul Gheorghe Vasile-Grenadă - aşa că sa ne ducem, dom'ne, dracului, dîn ţărişoară, ca să poaţă ei, securiştii să zidească România Mare ! Ne-am cărat, fireşte, de bună-voia-noastră, cu paşapoarte de turişti, alţii cu hîrtii de emigranţi. Ne-am cărat, hlizindu-ne (galben), unii dintre noi zicîndu-Ie-o verde-n faţă, alţii doar gîndind-o : cum aceşti criminali nu se mulţumesc cu doar stîrpirea duşmanului de clasă, cu dis-tru-ge-rea, cum ar fi silabisit răposatul Ivasiuc (imitat în ecou de Breban, de Tepeneag, de fiecare dată cînd voiau ei să structureze mai degrabă viaţa decît opera scriitorilor), iată-i şi „constructivi"! Pe ei, pe distrugătorii, mongoloizii plaiurilor carpate, îi arde la ficaţi soarta României! Mari!
       Ei bine, după decembrie '89 ne-am înghiţit rîsul cu tot cu dispreţul adunat în decenii de contact direct cu organul... Băşinoşii, idioşii, porcoroşii - securoşi! - ei aveau dreptate ; ei ştiau-ce-ştiau,
                                         87
   noi victimele, eram şi eterni ignoranţi. Au reuşit, e drept; cît s-au străduit, cîte sacrificii au făcut... ca să ouă România Mare a lor şi numai a lor ; în care nu au loc cei ce nu gîndesc ca ei - şi mai ales : care nu urlă cu ei, şi nu numai în cadrul organizat al minerilor generalului Cozma, dar şi în spontanele acţiuni (individuale, mie-mi spui ?) ale fesenistelor împotriva ălor cu ochelari ; împotriva opoziţiei care mereu-întruna tot vinde ţara.
         ...Iar opoziţia ce-mi făcea ? vorba refrenului lui Cioacă Fio rea (ba nu, Pucă Florea), lăutar bătrîn şi ţigan din Traian şi Decebal... Păi ce să-mi facă : belea prazul !
        Degeaba. Degeaba nu mă gîndesc - mă gîndesc. Degeaba am încercat să nu scriu, iată scriu : condamnaţii la moarte de la Tiraspol. Şi nu putem mişca nici un deget.
        Nimic nu mai merge, totul se face marmeladă; melasă grea. Se apropie 25 octombrie - sau 24 sau 23 sau 22 - sau 21. Atunci nimic n-are să se mai apropie, nici îndepărteze. Are să fie, aşa, ca o cumplită sfîşiere - ce ni se tot spune că moartea nu doare (ca şi inima) ? - doare-doare-doare. Al dracului ce doare. Sunt convins : cînd mori e ca atunci cînd eşti bătut Ia tălpi, încălţat: ieşi din tine (şi te doare ieşitul, ca şi născutul); atît că, atunci cînd mori, te naşti - pe tine-te. Sau mai degrabă : cînd ajungi şi tu să te naşti pe tine însuţi - mori; şi nu mai apuci să-ţi vezi isprava.
        Francezul spune : eu mă mor, tu te mori, Regele se moare. Si; eu piş, tu pişi - noi pişăm etc.
        Românul spune : eu mă piş, dar : tu mori, fiindcă el pune suflet numai cînd (se) pisă, dar nici o fărîmă cînd moare. Românul se duce, dar de murit, moare degajat, neimplicat, el nu ştie nimic (că-i mic), la urma urmelor, capra vecinului crapă, de ce s-ar amesteca el în trebile interne veciniene ?
        Acum, afară - e ora şase şi un sfert - e ca într-un noiembrie în Bucureşti: posomorit, umed, frig. Şi miros de fum de lemne... - de la vechile ateliere de pictor de alături, ei-ele au şi sobe în care pun lemne - si miroase - frumos şi sfîşietor, îmi aduce aminte de Lăteşti ; deşi toată viaţa mea de la ţară a fost încălzită cu lemne ; deşi la lăteşti oamenii făceau foc cu paie, coceni, beţe de floarea-soarelui, rar de tot cu lemne (erau scumpe) ~ mie aşa îmi mirosea tristeţea de acolo.
        Eram nefericit, ca toţi ceilalţi.. Ba nu ; eu eram, probabil, cel mai puţin nefericit. Ba, de-a dreptul fericit. Comparat la grămadă, eu nu fusesem căsătorit - deci nu mă divorţase Secu ; prin urmare, nu avusesem copii, care acum să-mi reproşeze arestarea ori nici să nu
                                           88
   vrea să ştie de mine. Apoi eu eram tînăr printre cei mai tineri : în 1958, cînd am aterizat în Bărăgan, aveam 23 de ani (împliniţi). Aşadar, am fost liberat de la Gherla în 21 noiembrie, am mai stat două zile, pînă s-a completat convoiul, aşa ca abia prin 25-26 am ajuns la Lăteşti, în continuare, eram tînăr - ca alţi studenţi şi elevi, însă dintre toţi (şi nu doar cei nimeriţi la Lăteşti) eu eram cel mai... puţin nefericit tînăr. Din... nefericire, vreau să spun, nefericirea de a fi basarabean, refugiat, hăituit, mutat atîţia ani, nu îngăduise familiei mele să prindă rădăcini într-un loc, aşa că mutatul, dusul dintr-un loc în altul (ruperea rădăcinilor) nu mai provoca dureri. Şi tot legat de asta : eram, dintre deoişti (cu excepţia lui Mircea Holban, care primea pachete şi bani de la mama sa din Elveţia ; şi cu a lui Marino, pe care Lidia Bote l-a întreţinut - în sensul nerău al cuvântului -astfel încît să nu fie silit să lucreze nici măcar o zi), printre „bogaţi" : părinţii îmi trimiteau lunar bani, pachete, iar în vacanţe (unele) veneau la mine...
        Ceea ce nu mă împiedica să am şi eu momente de Schmerz. Ba dintre cele mai devastatoare. însă nu ţineau mult: cît timp voiam eu sa rămîn singur, mă duceam la Horia, la Radu, la Gică Păcuraru, la Costică Iliescu, la Mircea Stancu... Din atîţia găseam măcar doi liberi şi dispuşi să stea de vorbă cu mine. Şi trecea durerea... O dată cu fumul de foc de lemne (părerea mea).
        Pentru noi - băieţi-tineri-veseli-cu-oarecare-stare (cu toţii aveam biciclete ! - îţi dai seama ?) - era relativ uşor să ne înecăm tristeţea nu doar în băutură, ci şi în cîte-o fată-de-Feteşti (care putea să fie de-Borduşani toată ziua, ori de-Baracă). Fie îl trimiteam pe Gigi Jipescu, fie dădeam sfoară-n sat prin Jana Curdafer ori, la sărbători, prin Lala Iu" Generalu' (nu era fata-de, ci gata-gata sa devină Madam General Iliescu) şi se făcea adunarea veselă la unul din noi. Şi era bine. Nu aveam nici regrete a doua zi dimineaţa, nici surprize (în rău).
        E-he ! Cînd eram noi tineri (şi la cur curaţi, cum zice o genială poezie a lui Cezar Ivănescu). în fapt, acolo, în d.o., am învăţat eu să fiu al dracului, nu în închisoare. în închisoare se găseau totdeauna cîţiva colegi de celulă să se solidarizeze cu tine (chiar cînd făceai o tîmpenie), dar în d.o., ba. Măcar pentru că avea fiecare casa lui; şi bicicleta lui şi familia lui, desigur... Iar eu, boul, voiam solidaritate şi în noile condiţii ! Mă umflase întâmplarea cu Horia Popescu, procesul public de la Feteşti (pentru „părăsire de domiciliu"), în care, în cel mai firesc mod cu putinţă, l-am apărat noi, prietenii lui: Silviu Constantinescu, Radu Surdulescu, chiar mai mult : atacîndu-1 pe ofiţerul securist Livescu, am dat vina pe el... Succesul ne-a sucit
                                            89
capul, credeam că toată ziua-i ziuă, cum ar spune un găgăuz. Hi bine, nu a fost aşa. Nu, nu.
      Atunci nu eram supărat că oamenii sunt normali. După o pauză de treizeci de ani, cred şi acum. Ei sunt normalii, eu ba.
      Duminică, 17 octombrie 1993
      Ne apropiem, ne apropiem - ca şi băieţii ceia de la Tiraspol. Ne apropiem, ori ne depărtăm ? Oricum am zice, orice am zice - tot moartea aia,
      Oricine - în frunte cu mine - ar putea să mă întrebe : băieţii aceia au fost condamnaţi la moarte şi tu te ţii de flo-toa-re ? De dimensiunea roţii la căruţa cu cai ? De e-o-li-e-ne, omule ?
      Ce ar fi de răspuns ? Ce a răspuns Tepeneag în martie '89 : că el a dat destul, că nu mai dă nimic pentru români ? Nu, pentru că eu n-am dat destul. Atunci ?
      Atunci, aşa : fiecare cu moartea lui. Poţi face, împreună cu altcineva, o Uniune a Scriitorilor, un Front Popular, o echipă de rugby, chiar şi un copil; de murit mori singur. Singurel. Iar cînd mori tu, te agăţi de ceva încă viu, nu de un alt muribund - egoism mortuar, dar asta-i.
      Regret că ieri, vorbind cu Monica la telefon, (iar) am fost dezagreabil, Dar şi ea (atenţie, acum vine justificarea, ba chiar acuzarea ! - căci şi eu sunt român, măcar prin asta...) : a zis că „totuşi, Petru Dumitriu e mai puţin rău ca alţii..." - la care eu am spus că nu mă ocup de determinarea diferitelor grade de mai-puţin-răutate la scriitori - şi am mai zis ce mai zisesem : că P.D. e singurul scriitor care a făcut elogiul Katjin-ului românesc: Canalul - aici m-am avîntat prea mult şi am zis că nu se găsesc echivalenţi în lagărul comunist... Cînd eram gata să nuanţez, Monica mi-a luat-o înainte, cu Gorki şi cu „delegaţia" care a vizitat Insulele Solovki. Asta-i adevărat, am zis, cu gura pe jumătate astupată, dar ce a făcut (prin scris) Ciocoiul Bolşe-viu n-a făcut-scris nici chiar curva de Gorki: a făcut elogiul Abatorului, a Auschwitz-ului românesc, apoi a înălţat un imn de slavă bravilor securişti care îi vînau pe... lupii de partizani români - pe lîngă astea două crime a treia chiar că nu atîrnă greu : Pasărea furtunii...
      Aşa cum ma trompasem eu cu „singurul din tot lagărul", aşa s-a trompat şi Monica atunci cînd a zis :
      „De altfel e singurul care şi-a făcut mea culpa..."
      Am fost atît de şocat de apărarea lui P.D., încît am atacat în direcţia asta, lăsînd deoparte adevărul : P.D. nu este singurul care şi-a făcut mea culpa (dintre români) - mai există un anume : Dan
90
Deşliu. Cît despre „calitatea" căinţei, ca sa nu mai vorbim de sinceritate şi de... riscurile luate...
     Sigur, nu trebuia să-i spun că ei (şi Virgil mai ales) îl „explică" pe P.D.; fiindcă l-au cunoscut, fiindcă „s-au certat cu el"... Şi iar nu sunt de acord cu „teoria lui Virgil", cea cu Drumul Damascului... Nu orice ticălos care se adaptează la situaţie şi rosteşte pe un platou de televiziune : „Am greşit, m-am înşelat, mi-am vîndut talentul, am făcut pactul cu diavolul, dar acum l-am găsit pe Dumnezeu" (acesta fiind, în esenţă, discursul lui Petru Canaliu), merită crezare - ba chiar iertare. Pentru ca un astfel de discurs este (se aştepta cineva la altceva ?) un discurs feroce egoist al unui ins care abia aşteaptă „iertarea" (dar rapidă, căci opera nu aşteaptă !), „bmecuvîntarea" victimelor, ca el să continue aceeaşi operă, de semn schimbat. Am avut în mai multe rînduri discuţii aprinse cu Virgil pe chestia „Damascului" - n-am căpătat nici azi răspunsul: de ce, în ochii lui, un Petru Dumitriu are dreptul la... absolvire, dar un Ion Negoiţescu, ba ? Virgil nu mi-a răspuns la întrebările mele directe de ce pe Nego -avînd slăbiciunile lui, dar de ale noastre, omeneşti - îl ţine mereu la colţ, de la articolul din România literara din aprilie 1977 (cel pentru care a fost liberat), iar pe un criminal caracterizat ca Petru Dumitriu îl înţelege ; îl acceptă pe Drumul Damascului...
     La un moment dat, m-a întrebat de ce sunt aht de pornit în chestiunea Dumitriu.
     I-am re-re-re-povestit scena cu Frunzetti : în vara lui 1955 făceam practică la Viaţa Românească (şef, Petru Dumitriu) ; venise un domn slab-slab, într-un costum (devenit) prea larg, ponosit, numai urzeală, venise cu un text, probabil despre Shakespeare ; Remus Luca şi B. Elvin cu care eram în birou - acesta fiind antecamera directorului - ştiau cine e omul, ştiau că va veni cu acest text: s-au ridicat, au dat mîna cu el, au început sa discute, au luat hîrtiile... S-a deschis uşa, a apărut directorul. Cînd l-a văzut pe vizitator-colabo-rator a început să urle - la el: să plece imediat de-acolo, „fascistule !", i-a strigat (iar fascistul a dispărut pe loc); a urlat şi la cei doi redactori, ameninţîndu-i că-i dă afară dacă-1 mai „tolerează" pe fascist, fie şi pe coridor...
     I-am re-re-re-povestit scena cu Vocea Americii; eram în Lăteşti, trăgeam puternic la d.o., cînd aflăm - de la Marino - că Petru Dumitriu, după ce-şi pusese palma-n cur şi fugise de... o destalinizare care nu mai venea..., ajuns la capitalişti, ne explica nouă, boilor din România (tot în România aceea fiind şi noi, boii boilor : foştii puşcăriaşi, unii trecători-supravieţuitori ai Canalului-Drum-Pulberiu, alţii - doar vreo doi în sat - supravieţuitori ai... Vînatorii de lupi), aşadar,
                                            91
vechilul comuniştilor vreme de 12 ani - activi - devenise, la microfonul Vocii Americii propagandist al americanilor, propovăduind (să auzi şi să nu-ţi vină să-ţi crezi urechilor !)... justeţea teoretică a marxismului - însă aplicarea Iui strîmbă era de deplorat... Ca să vezi ! Din cauza justeţii marxismului, însă aplicat strîmb, cu puşca şi cu ciomagul, mai supravieţuiam noi, în Anul Domnului 1961 ! Şi noi dormeam, soro, neştiind ca marxismul era just, săracul, dar „anumiţi inşi, cei care nu cunoşteau adevăratul marxism"...
     Virgil a rîs, a rîs şi Monica, zicînd că am umor...
     Vorba mea : asta ar mai lipsi: să n-am.
     Şi fiindcă am adus vorba de Marino : am citit într-un buletin al E.l. că ar fi publicat un volum de impresii de călătorie la Institutul European de la Iaşi. Citit româneşte, asta vine : editată cartea la Drăgan. Iată că faţada Luca Piţu şi Dorin Spineanu lucrează puternic : hîrtie de muşte. De-acum, chiar că nu am să mă mai mir de nimica.
     Uite, promit i de azi, 17 octombrie, pînă... cît oi mai ţine, n-am să mai deschid gura faţă de Monici, ca să Ie reproşez că îi îngăduie pe toţi beliţii: Hăulică, Pintilie, Blandiana, Doina - în fine, s-au „cam supărat pe Pleşu" - era şi timpul, nu ? De atîţia ani de cînd Pleşu dă-dovadă ! Ziceam că am să-mi ţin fleanca, măcar atîta timp cît mi-am ţinut-o în toamna lui '92, cînd Monica mi-a făcut pustiul de bine să-i spună iute-iute lui Marie-France Ionesco ce spusesem de (de rău, fireşte !) despre Pintilie. Nu era un secret, nici faţă de Marie-France, ce anume credeam eu despre Pintilie - dar, în ultima vreme (vreun an şi ceva), de faţă cu ea nu scoteam o vorbă - nici bună, deci nici rea - despre P. îmi spusese ea, în urmă cu anul-şi-ceva că... îi face rău să-i audă numele, aşa că nu l-a mai auzit de la mine. Şi uite-o pe Monica, dînd fuga cu telefonul : „Uite, Marie-France, ce zice Goma despre Pintilie !" - fireşte, n-am auzit-o, dar nu-i greu să ştiu, doar o cunosc. Atunci cînd a înţeles că... făcuse ceva ce nu se face, n-a înţeles ce am spus cînd am zis :
     „Ce-ar fi dacă m-aş apuca acum să-i spun lui Marie-France tot ce aţi spus, de rău, Dumneavoastră, Doamnă Lovinescu şi Virgil Ierunca, despre tatăl ei, Eugen Ionescu ? Şi ce-ar fi dacă i-aş spune ce anume a zis Liiceanu despre întreaga familie Ionescu, a doua zi după ce-1 dădusem jos pe Mihnea Berindei din conducerea Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului - anume : nişte oameni iresponsabili, care nu trăiesc pe lumea asta, deci nu cunosc marile merite ale Iui Mihnea.., ?"
     Am apucat să promit că nu mai scot o silabă de reproş. La urma urmei, nu că n-aş avea dreptul (ce-i aceea ; a avea dreptul ?), dar
                                          92
n-aş fi la obiect. Eu îi judec pe Monici după canoanele mele - ceea ce este profund fals, chiar nedrept. Eu sunt singur-singur (eu pretind că asta ar fi libertatea), deci nu sunt ţinut de obligaţia de a menaja, de a nu spune verde-n faţă ceea ce cred despre cel... din faţă ; iar în cazul în care un porc de cîine notoriu îmi face mie un bine, eu să-l apăr, să nuanţez, să relativizez (răutatea), să-l explic (cum l-au tot explicat ei, atîţia ani, pe Sorescu; pe Manolescu; pe Blandiana, ce să mai vorbesc de Hăulică...).
     Mă duc să întind rufele spălate la uscat. Azi fiind o zi cu soare, voi putea deschide geamul. Dar tot degeaba : aceea.
     Iar pentru că tot e degeaba, hai să-i tragem noi o... Fabrică de Apă ; o instalaţie de distilare a apei de mare.
     La această daravelă am mai lucrat, aşa că nu mi-e foarte greu să o prezint doar cu ajutorul cuvintelor.
     Am convenit, deci, că Basarabia are o foarte mare, o imensă nevoie de APĂ. Oricît de bine gospodărită ar fi cea izvorîtă de pe solul ei; oricît ar fi trasă din Dunăre, tratată şi trimisă în Nord, tot nu va acoperi nevoile normale. De aceea o treime din apă va proveni din mare - desalinizată şi demineralizată.
     Pentru a distila apa marină, fireşte, este nevoie de căldură.
     Vom folosi două surse naturale, inepuizabile, nonpoluabile : solara şi eoliană.
     Energia SOLARĂ, pentru distilarea apei, se va folosi ca atare -în două instalaţii:
     a)  saline cu recuperator de vapori (acoperiş);
     b)  cuptor de aer încălzit.
     în SALINE :
     Acestea vor fi bazine din beton, fragmentate, în fapt: marcate de acoperişuri de plastic rigid şi transparent, cu ape inegale (cea mai lungă, spre sud), prevăzute, în plastic, cu rigole de recuperare a vaporilor condensaţi şi dirijarea lor, prin tuburi, spre rezervor. Apa „brută", sărată, va veni de la sine, prin gravitaţie, pe rigole. O dată, de două ori pe zi se va racla sarea, ca să se cureţe „plitele" : din ciment boselat, colorat în negru (ca să acumuleze cît mai multă căldură).
     Din saline (care, desigur, vor funcţiona doar cînd e soare, chiar şi toamna) se va obţine :
     -  sare ;
     -  apă distilată (desalinizată).
     în CUPTOR:
     Sub această denumire am adunat:
93
      Captorul (de la a capta, nu de la a coace...) de căldură :
      Acestea vor fi „panouri" cu dubli pereţi, cu interiorul gol. Partea lor dinspre înăuntruO instalaţiei) va fi izolată, ca să nu aibă pierderi ; cea din exterior va fi din tablă boselata (cu relief în „băşici"), ca să prindă cît mai mult razele solare - şi vopsită în negru, pentru acumulare, pentru „înghiţire". Panourile de circa 3 m pe 3 m vor avea o „grosime" de circa 50 cm şi în interior vor fi compartimentate astfel, încît să alcătuiască „coridoare" prin care sa circule aerul (din ce în ce mai) încălzit, întîi pe orizontală (3 m, lăţimea panoului), pînă la marginea cealaltă a panoului. Astfel, aerul rece din partea de jos, pe măsură ce va urca, „făcând" de zece-cindsprezece ori lăţimea panoului - se va încălzi - de Ia tabla „băşicată" din exterior, bătută de soare.
      înainte de a spune unde se va duce aerul încălzit de soare : Panourile (3/3 m) vor fi aşezate pe un cadru avînd o înclinaţie de 45 de grade, fireşte, cu „faţa" spre plin Sud. Tocmai pentru ca panourile captoare sunt fixe, folosim tabla băşicată : cam 150 de grade - din deschidere (mişcarea soarelui pe cer) - fiind asigurată : razele nu vor fi, în cvasitotalitate, reflectate de suprafaţa netedă a captorului, ci, datorită reliefului, o bună parte din ele reţinute.
      Panourile captoare vor constitui deci faţada (oarba) a unei construcţii pe care eu o văd, în dur, pe patru etaje (20 m înălţime), deci, „lungimea" secţiunii cu panouri, 28,5 m.
      Triunghiul isoscel (20/20/28,5) va constitui nu doar faţada, ci faţa întregii instalaţii. în interiorul lui se vor afla, pe cele patru nivele : conductele de colectare a aerului cald provenit de la captoare ; bazinele de pre-încălzire a apei sărate (la etajele mediane); la parter: „plitele": aerul fierbinte dirijat va încălzi, fierbe, clocoti (deci preface în abur) apa pre-încălzită. Aburul trece în compartimentul de condensare, aflat pe toată înălţimea (20 m).
      încă o dată : în triunghi se va înscrie întreaga operaţie de captare a căldurii, încălzire a apei, condensare a vaporilor - acestea la suprafaţă, vreau să spun : la nivelul pământului, pentru că în subsol se află „acumulatoarele de căldură", ceea ce înseamnă nu doar căl-dură-pentru-distilat-apa, ci şi energie electrică, obţinută cu o turbină de aburi.
      însă cum în „acumulatoare" va intra nu doar excesul de căldură solară captată, ci şi electricitatea (transformată în căldură, pentru a putea fi stocată), iar electricitatea este o altă mîncare de peşte... Energia EOLIANĂ produce direct electricitate. Folosită :
      - la distilarea apei de mare, mai cu seamă în anotimpul neînso-rit şi noaptea;
94
     -   la instalaţiile frigorifice aflate în subsolurile „anexei" ;
     -        la fierberea, coacerea, uscarea legumelor, conservelor, fabricate în „anexă";
     -   la alimentarea utilajelor fabricilor de conserve ;
     -   la stocarea ei, prin faza : căldură - în subsol;
     -   la stocarea ei, în acumulatoare propriu-zise.
     „Anexa" (în fapt, partea principală a complexului) va avea de jos în sus :
     -   în subsoluri (3, 4 nivele) :
     1.  camere frigorifice;
     2.  spaţii de depozitare ;
     3.  „pivniţe" pentru ciupercării;
     4.  „pivniţe" pentru cultivarea andivelor ;
     5.  culoar pentru bandă transportoare.
     -   Primul şi al doilea nivel:
     1.       fierbătoare deschise, închise, uscătoarele fabricilor de conserve, dulceţuri, sucuri de fructe (astfel înât aburul rezultat să fie captat şi dirijat spre condensor);
     2.       benzile de îmbuteliere (butelii, dar şi borcane, cutii metalice sudate);
     3.  instalaţiile de etichetare, ambalare a :
     a.  conservelor, buteliilor;
     b.  legumelor şi fructelor proaspete (coborîte din... ser'...).
     -   Al treilea nivel:
     1.       activităţi anexe fabricării conservelor : imprimare de etichete, confecţionare de ambalaje din carton etc.;
     2.       activităţi anexe serelor : laboratoare, spaţii de preparare a plantelor in vitro, de „pepinieră" a serei;
     3.       spaţii de odihnă şi confort: duşuri, cabinete, un salon, cîteva camere cu paturi.
     -   Nivelul patru (şi cinci): seră propriu-zisă.
     Probabil s-a înţeles : complexul - îi spunem aşa - are : lăţimea (adîncimea), la sol, de 20+20/30 m, să zicem, 50 m; de aceea lungimea unui „bloc" va avea circa 100 m. Din necesităţi de „prindere" a vîntului, nu va avea mai mult de atît, însă nu vor fi (blocurile) izolate, ci decalate : „mai în faţă" ori „mai în spate" cu 20 m.
     De asemeni, s-a înţeles : complexul - compus din 10-29 de „linii" a cîte 5, 6 „blocuri" - este o investiţie grea. Nu-şi va dovedi utilitatea şi nu va avea nicicînd rentabilitate, dacă va lucra pentru producerea doar a apei; doar a energiei electrice de sursă eoliană ; ci, rezum iarăşi:
     a) apă distilată care
95
      1.      va fi pompată ca atare în interiorul ţării şi acolo remineraliza-tă, înainte de a fi distribuită ;
      2. mineralizată pe loc, folosită la
      - fierberea legumelor, fructelor ;
      - spălarea lor prealabilă ;
      -      prepararea băuturilor : apă „plată", mineralizată, gazeificată, sucuri de fructe, de legume etc ;
      3.     mineralizată pe loc şi folosită la alimentarea plantelor din sere;
      b)      energie calorică (directă, solară), folosită la distilarea apei de mare;
      c) energie electrică directă (eoliană);
      d) energie electrică indirectă (din căldura stocată);
      e) sare de bucate - din salina-recuperatoare de apă ;
      f) legume, fructe - din sere ;
      g)      spaţii industriale pentru fabricile de transformare a fructelor, legumelor, a plantelor medicinale etc.;
      h) spaţii frigorifice;
      i) „sere" pentru ciuperci şi andive ;
      j)      culturi în aer liber - legume, fructe - în spaţiile dintre „linii" (care trebuie să păstreze o distanţă de cel puţin 70 m între un corp de eoliene şi „următorul" - de sub vînt).
      Un asemenea complex va fi amplasat la malul mării, dar la distanţă de 500-700-1 000 m de mal, Prea aproape de mare : strică fasonul, apoi e zgomotos (eolienele); prea departe : nu va mai avea atîta vînt şi nu va beneficia de regimul de brize : orientarea liniilor de eoliene este pe Sud şi pe Nord.
      Dezavantajul ar fi: ulfraconcentrarea, mai ales industrială - dar avantajul ar veni din, exact, dezavantaj. în localităţile din (marele) jur se vor culege fructele, se vor prepara pentru fiert şi abia după aceea vor fi aduse la complex, ca la „cazan". Fie că alimentatorii de materie primă lucrează pentru o firmă-generală şi atunci, după predare, îşi văd de treabă ; fie închiriază „coacerea" şi atunci plătesc o chirie, eventual plătesc borcanele, etichetele - personalizate - şi îşi iau acasă produsul finit.
      Depinzînd de soare şi de vînt, „cuptoarele" fabricilor de conserve vor funcţiona... atunci cînd există energie. De pildă, vara, vor „merge" ziua - cînd e soare ~ şi noaptea (cînd e vînt); toamna-iarna, toată energia va veni doar de la vînt, aşa că acest complex va avea o antenă meteorologică, abonată Ia observatoarele învecinate, pentru a putea prognoza, mai cu seamă, perioadele vîntoase.
96
     Oricîtă apă se va „produce" ori conduce spre Nord - niciodată nu va fi de prisos. în momentele de satisfacere a nevoilor „de suprafaţa", se va injecta apa în profunzime, în depozitele freatice ; dacă şi acestea vor fi pline, se va da drumul apei... „pe vale la vale" - în cazul în care apele de suprafaţă nu sunt umflate, ca să accentueze prea-plinul. Nu se va scurge degeaba : va spăla pămîntul (şi aerul) de azotaţi, fosfaţi, insecticide, ierbicide. Şi de căcaţi...
     Cît despre energia înmagazinată în perioade de belşug de soare şi de vînt - ea va fi folosită oricînd ; am mai spus cum, nu are rost să repet - deşi...
     Luni, 18 octombrie 1993
     M-am sculat dis-de-dimineaţă (şi dis-de-luni); am treabă ; care nu îngăduie amînare. Dacă n-o fac azi, mă invadează Tiraspolul lor şi Tiraspolul meu.
     Bine am făcut, promiţînd că nu mai zic nimic de rău de oameni buni : de schimbat în bine nici nu poate fi vorba, doar de făcut, lor, rau : prin arătarea faptelor lor, nu neapărat bune, deşi grozav de culturale.
     Uite, sunt grozav de mîndru de mine : de ieri, cînd am luat hotărîrea, m-am ţinut de ea cu dinţii: nici un cuvinţel nu mi-a scăpat de pe limba-mi încărcată de veninul resentimentar... E drept, ieri n-am vorbit cu Monica, nici cu Virgil, iar alţi oameni nu mai există pe pămînt în afară de cei din familia mea.
     Se pare că ieri am prezentat complexele : simpatice, nu ? Cam mari, cam corpolente, însă asta este situaţiunea : cum Basarabia este lipsită de surse energetice de apă, de sare, iată : am îmbinat satisfacerea interioară cu vînzarea în exterior (potrivit concepţiei inculcate în o jumătate de veac : divizionometrica) şi am tras şi un zavod-de... Apoi cum locul unde poate fi plantat un asemenea complex, prin forţa... topografiei, este înscris doar între lacul Budachi şi lacul (laguna) Burnas : 20 km ; cum această zonă trebuie lăsată malului-mă-rii... dacă se face un singur complex, apoi în mod obligatoriu va fi (foarte) mare : într-un patrulater de 4/5 km se vor înscrie toate activităţile (la care se vor adăuga : gară şi port - canalier, ca să zic aşa), iar apa de mare, am mai zis, dar îmi place să repet, va ajunge în interior printr-un canal ce nu va tulbura cu nimic litoralul, ba va introduce un element nou, măcar de verdeaţă a malurilor.
     Dacă se amenajează Prutul, nu se poate să se facă lucrări - cu excepţia canalului-mare - doar pe malul basarabean şi să se lase
                                         97
„aşa" malul drept, moldovean. Chiar dacă sunt mai puţini la număr afluenţii moldoveni, au mari debite în timpul ploilor.
     De aceea trebuie încheiate contracte de lucrări în comun - de interes comun - astfel:
     -       Basarabia se însărcinează cu acoperirea cheltuielilor de pro-spectare şi proiectare a întregului teritoriu al Moldovei ţinînd de Bazinul Prutului;
     -       Basarabia acoperă cheltuielile necesare tuturor lucrărilor din Lunca Prutului : baraje, îndiguiri, construcţii de traversări de canal, poduri - în cadrul planului global de sistematizare a Luncii Prutului ;
     -       Basarabia va acoperi cheltuielile a două mari staţii de epurare a apelor uzate - la laşi şi la Galaţi ;
     -       Basarabia va acoperi cheltuielile a mai multor staţii de decantare şi de control pe afluenţii Prutului : Başeu, Jijia (la Goîăieşti), Bahlui (la Ţuţora), Elan (Murgeni). Aceste staţiuni vor avea rol de control permanent şi de alerta în caz de poluare accidentală ;
     -       Basarabia va construi pe cheltuiala ei ramificaţia Iaşi a canalului, pe o lungime de 15 km (gabarit mediu);
     -       Basarabia va construi pe cheltuiala ei portul fluvial-maritim Galaţi II, precum şi canalul navigabil formînd „Delta Prutului".
     De partea ei, Moldova (în fapt, judeţele Botoşani, Iaşi, Huşi, Galaţi) se obligă :
     -       să respecte planul de sistematizare a apelor din Bazinul Prutului :
     a)       să suprime sursele de poluare severă chimică sau organică (crescătoriile de porci) ori să instaleze staţii de epurare eficace ;
     b)       să accepte controlul Basarabiei asupra staţiilor de epurare şi alertă ; măsurătorile şi măsurile în caz de depăşire a cotei ori de accident;
     -       se obligă sa rezolve chestiunea constructibilităţii în zona inundabilă a Prutului - malul drept: deplasarea, replasarea în perimetre protejate. In cazul imposibilităţii deplasării, partea moldovenească îşi asumă întreaga responsabilitate în caz de catastrofă ; de asemeni cad în sarcina Moldovei lucrările de îndiguire-pe-loc a unor localităţi (Basarabia acoperind numai lucrările executate în cadrul prevederilor generale, nu şi în al excepţiilor) ;
     -       se obligă să acopere în întregime cheltuielile de întreţinere şi reparaţii curente ale lucrărilor de pe malul drept al Prutului, sub controlul Comisiei Generale a Prutului.
98
*
     Bine ar fi de m-aş ocupa numai de latura economică şi nu m-aş băga în socială : pe loc se trezeşte dictatorul din mine, cedez tentaţiei totalitare.
     Am aruncat romanul cu „anticiparea" nu numai pentru că era foarte prost, dar şi pentru că, pe măsură ce scriam la el, deveneam... din ce în ce mai dictatorial, mai totalitar, mai terorist. Ceea ce, fie vorba între noi, nu-mi era din cale-afară de greu...
     Să fie pentru ultima oară cînd mă mai bag : deşi e dulce...
     Am mai amintit, apăs acum : în societatea basarabeană ar trebui modificat raportul barbat-femeie. N-am sa merg pînă la a propovădui matriarhatul - deşi, în fapt, asta era intenţia mea - ci la a invita femeile să conducă nu doar o grădiniţă ori un spital de copii, ci un minister, o direcţie, un sector. Sunt convins : o femeie-ministru al Justiţiei ar fi mai... justă decît un bărbat; nu mai vorbim de Sănătate, de Ocrotiri Sociale, de Apărare a Familiei... O femeie sănătoasă, pricepută, fără obligaţii (imediate) de maternitate, ar fi mai potrivită în aceste noduri sociale decît un bărbat. Mai dedicată - ca femeie, cea născătoare de viaţă ; mai tenace (ea, la urma urmei, a dus pînă acum „societatea" în spinare), mai... incoruptibilă - decît bărbatul. Desigur, ar exista femei pricepute şi în industrie, în comerţ, în cutare ramură a ştiinţei, însă locul ei se află acolo unde este vorba de om, de viaţă, de păstrare a tradiţiei, de protejare a copilului, de un mediu ambiant propice, deci şi în ecologie vor fi foarte bune.
     Am fost să cumpăr cartofi. Fiind mare-ocazie-mare (5 franci un săculeţ de 5 kg) era coadă. M-am aşezat, m-am gîndit la ale mele. Cînd mă trezesc întrebat de vînzător - un arab, probabil alger ian după fizionomie :
     -  Monsieur ?
     -  Un sac de cartofi, s'il vous plaît, zic eu.
     Abia după ce am plătit şi am plecat, mi-am dat seama : cerusem în româneşte ; nu arătasem nici din cap, nici cu degetul marfa şi atunci ? Bine-bine : sacu-i sac şi în franceză, dar cartofii ?
     Să fi ştiut arabul româneşte ? Prea tînăr, dacă ar fi făcut studii în România, ar fi fost director de ceva la ei, nu vînzător de legume-fructe-pe-trotuar, în Franţa. Atunci ?
     Nu ştiu cum se explică. Probabil cuvîntul sac a spus totul.
     Şi cînd te gîndeşti că oamenii se înţeleg uşor, cu puţine cuvinte.
     Şi cînd te gîndeşti că nu ne înţelegem înde noi, scriitorii de română, oricîte cuvinte am folosi...
99
     EOLIANA mea este, vras'dzîcă, şilindrirî.
     Aşa stînd lucrurile, nu are nevoie să fie orientată după vînt: din oricare parte ar bate - o... bate. Axul poate fi telescopic (înălţabil-co-borîbil), ca cele de pe transportoare fluviale, ori fix, cînd e plantat în locuri degajate. Are o înălţime standard : 2,50 m, însă diametrul poate varia de Ia 2 la 5 m. Toate eolienele pot fi dotate cu dispozitiv de regularizare a rotaţiei (în caz de vînt puternic, în rafale, eoliana nu va... urma capriciile vîntului). La cele îmbarcate, aripioare fac să coboare întreaga E în „cuşcă" ; în cele de la sol viteza de rotaţie crescîndă face să descrească suprafaţa activă.
     Eolienele solitare (aici intrînd şi cele îmbarcate) au fiecare un dinam ; telescopicele urcă şi coboară împreună cu el. Cele fixe, în baterie, pot fi cuplate mai multe la acelaşi dinam - fie ele aşezate „în turn", fie „în horă" (vertical, orizontal). Există hora fixă şi horă-horă, sau „vîrtelniţă". Eolienele se învîrtesc în jurul propriului ax, dar şi în jurul unui ax central, el centralizînd energia mecanică. Acestea se află şi Ia diferite înălţimi pe axul lor - ca, atunci cînd se află „în rîndul doi", să aibă, totuşi, vînt.
     Bateriile de pe complexe - fiindcă se află deasupra serelor - vor avea partea activă în plastic transparent; vor fi amplasate în turnuri, de 3-4-5 unităţi, folosind un singur ax colector, cu diferenţial. Bateriile în turn de la sol (deci, care nu se tem că vor umbri) sunt, pe toată înălţimea (50 m), un colector de vînt, iar sus de tot o turbină culege roadele... în cazul în care se pot realiza „aripi colectoare" transparente, astfel de turnuri pot fi montate şi deasupra serelor.
     Nu ştiu dacă am mai spus : toate eolienele vor fi tratate şi ca obiecte de privit - obiecte în rotaţie.
     Marţi, 19 octombrie 1993
     Am primit ieri două exemplare din ultimul număr al Agorei S-a sfîrşit şi cu Agora. Americanii nu mai dau bani contra-puterii : s-a văzut cu Europa liberă şi cu trimiterea la plimbare a Monicilor, se stră-vede acum.
     I-am scris pe dată lui Tudoran (azi pun scrisoarea Ia poştă). M-am alăturat şi eu corului care cîntă prohodul. Dar n-am spus nimic de sumar. Probabil, crispat - că e ultimul - a ieşit slăbuţ. Mă aşteptam ca Tudoran însuşi să reediteze performanţa cu Roman şi cu Breban, din 22. Textul despre Botez este despre Botez, doar pentru că lui îi este (ironic) dedicat. Îmi pare rău pentru Dorin, dar asta-i: nu e liber. Nu are libertatea de a spune adevărul pînă la capăt - or, „capătul", de multă vreme, îl cuprinde şi pe Manolescu, şi pe Paler,
                                          100
şi pe Doinaş... Dar Dorin „nu poate". Păcat. Este un gazetar extrem de dotat - dar dacă nu poate folosi dota aceea în întregime...
      Mi s-a părut am mai zis, un număr slab. Alcătuit din gemete-uîtime, din „Ce să mai..."-uri lehămetite (şi profund româneşti). Cu două excepţii : Ileana Vrancea - ea una ştie, una zice şi bine mai zice, domnule ! Şi amicul Shafir : jurnalul lui este mai viu, mai mişcat în cimitirul-scris care-i ultimul număr din Agora.
      Despre EOLIENE n-am spus chiar totul ; am păstrat şi ceva „secrete" (nu multe, dar mari !).
      Pentru peisajul basarabean, înainte de 1940, emblematică era şi moara de vînt. Ar putea fi re-pusă pe vîrf de deal, dar numai ca decor. Randamentul elicei este derizoriu în comparaţie cu cilindrul : are nevoie de o suprafaţă de vînt de cel puţin douăzeci de ori mai mare, apoi elicea are nevoie de orientator fie de-faţă, ca „moriştile" clasice, fie de-spate, ca eolienele cu care olandezii şi japonezii au colonizat... California. Nimic de zis : „decorul" poate fi interesant, mai ales cînd mişca... Şi pentru experiment. Altfel tot cilindrul meu e mai bun ! Cum altfel, dacă nimeni nu s-a gîndit la acest ou al lui Columb ?
      Să respun ; eolienele pot fi folosite în următoarele scopuri, împrejurări :
      a* ca „uzină electrică" - deci principiul: o plantaţie de colectoare (de vînt) (în acest caz nu mai este necesar ca pereţii să fie transparenţi) - avînd sus, „în creştet", turbine - ceea ce le face silenţioase, zgomotul se pierde la 50 m înălţime ;
      b.      ca parte dintr-un complex - am vorbit de el: la parter, distilerie de apă de mare, la etaj, sere, iar „pe turnuri", eoliene ;
      c.      în locuri fără reţea electrică, pentru nevoi modeste; ca „supliment" în gospodărie - o eoliană (sau două...) : pentru încărcat acumulatoare, alimentat frigidere - ba, prin filiera „acumulator de căldură", încălzirea unei sere mici.
      Pentru încălzirea unei sere (mijlocii) şi a unei gospodării (şi ea, mijlocie) se poate amenaja :
      1. un spaţiu în subsol - de circa 5/5 m - cuprinzînd :
      -      un rezervor din metal, din ciment, dar bine izolat, avînd capacitatea de circa 5 000 1;
      -      instalaţia de „ventilare" a conţinutului, precum şi „încălzitorul electric" (pe tub);
      - schimbătorul de căldură - partea A.
      2.     tot în subsol, dar total izolat de primul compartiment : în fiecare din ele se intră pe uşi separate, zidul despărţitor aflîndu-se la
                                          101
înălţimea necesară pentru a opri eventuala (s)curgere a rezervorului ;
     -       schimbătorul de căldură apă-apă - contact pe la înălţimea plafonului cu rezervorul de alături ;
     -       instalaţie principală (ori secundară) de încălzire : electricitate de la reţea, gaz, petrol, încălzire prin : apă, abur, aer cald...
     3.      la sol: magazie, depozit de... acumulatoare ; în momentele în care sera şi casa nu au nevoie de încălzire, electricitatea produsă de eoliene trece în acumulatoare.
     Serele mici, semicilindrice, acoperite cu folie de plastic, pot primi un al doilea acoperiş, tot de plastic, întins pe un cadru de ţeava ori de cabluri. Fiindcă iarna... mai şi ninge, al doilea acoperiş va fi în formă de cort, ca să se scurgă zăpada.
     Mai rentabile, ă la longue, devin serele din sticlă ; profil inegal, cel mai abrupt spre nord, cel mai dulce spre sud, prevăzute la „buza" dinspre nord cu eoliene ; ax vertical, pe 2-3 înălţimi, pe 2-3 admcimi (în evantaiul de 1,5 m) şi cu cilindrice cu ax orizontal. Deasupra apei lungi - şi dulci, dinspre sud - se montează o plasă de plastic, cu ochiuri de 1 cm : a) împotriva grindine!; b) iarna, cînd ninge, zăpada se opreşte în plasă, între ea şi acoperiş un strat de aer, izolator. Apa de nord partea superioară (înclinată 3 m) din geam dublu : ea încasează vîntul de nord.
     In exploatare medie : 4 sere (lăţime 15 m, înălţime 3+2,5 ; lungime 50 m), în mijloc staţia de încălzire.
     Am primit scrisoare de la Cistelecan. I-am răspuns.
     Miercuri, 20 octombrie 1993
     Sunt extrem de obosit. Am făcut iar un drum pînă la magazinul cu cartofi de ocazie şi noaptea am suferit de... febră musculară. Bi-ne-bine, sedentar, dar chiar aşa ? Ei, uite, nu chiar aşa ! Am luat harta Parisului, o riglă şi am măsurat : de la moară pîn-la gară : 1 500 m - am făcut un ocol pe Friand, să cumpăr pîine bună dar, vorba lui Bulă ; omul nu rămîne la moară, se întoarce acasă Ia el, în gară... (că tot e basarabean) - ceea ce mai dă 1 300 m. Care face, în total, 2 800 ~ vezi, nu rotunjesc, nu ciupesc, să zic 3 km în cap, pentru nişte picioare de sedentar...
     In rest, deprimat. Deşi ieri am primit scrisoare de la Cistelecan, în general, cu veşti ne-rele (ceea ce e o performanţă). Cred că mai degrabă întîlnirea cu cuplul de români (la cartofi !) m-a, nu atît indispus, dt consumat. Iar m-am apucat să dau din valţurile fleancăi - de ce, domnule, de ce doamnă ? De bou.
102
     Afară, vreme de... noiembrie : închis, umed, rece. De la hornurile atelierelor (vechi) ale pictorilor nu iese nici o aţă de fum ; nu vor fi avînd lemne sau se vor fi încălzind cu 'lectrică. De la geamul meu văd, printre copaci, faţadele din sticlă ale celor orientate încoace ; văd şi ocupanţi. Nu ştiu cum se face, dar numai femei şi încă bătrîne. Şi nu se vede (ceea ce nu înseamnă că n-ar exista) vreun şevalet, vreun tablou în curs de a fi creator creat. Locuitoarele vor fi văduve ale geniilor locale ; sau matuşi - dacă nu fără nici o legătură cu pictura, persoane care au avut destui bani ca să cumpere „un adevărat atelier de artist în cartierul Montparnasse !", iar acum îl... îuicuia-ză. Se vede că şi-au cheltuit toţi banii cumpărînd atelierul, fiindcă nu arată a o duce pe roze. Deşi nu poţi judeca de departe, şi din afară.
     Că tot mă aflu la pămînt cu moralul, ce-ar fi să vorbim noi despre morile de vînt, pardon, despre Moara de Vînt!
     Aşa îi ziceam noi locului-în-spaţiu (că de timp...) unde facem noi o universitate - loc superb : aflat între lacurile Cahul şi Ialpug, pe linia (orizontală) Etulia-Buloboaca, avînd, drept spre sud, Dunărea, iar de cealaltă parte a ei, Isaccea (acum se vede topografia ?). Aflat pe înălţime : acolo, dealul de 102 m pare un Ceahlău ! Cuprinde, în faţa-dreapta, peste lacul Cahul, Reniul, apoi mai departe, Ga-laţiul şi Brăila - dacă-i vreme neceţoasă ; în faţă-stînga, peste lacul Ialpug, Ismailul; peste Dunăre, Tulcea.
     Nu sunt decis, îi spunem Moara de Vînt sau Trei Mori ? - drept care facem trei mori: una, două, trei - se înţelege, toate trei decorative, pamplezirul jucînd un mare rol în viaţa naţiei noastre.
     Deşi aş trage cu morile la Orhei. Pe dealurile de la nord, cam în stînga Step-Soci-ului. Pe hartă se arată un deal care depăşeşte 300 m (de la nivelul mării cele mării). Acolo aşezăm Trei-Mori(le). După aceea le înconjurăm bine, cu dragoste, de pădure. Mai jos, între Step-Soci şi Bolohani, punem Universitatea Orhei. Preponderent umanistică, dar avînd şi facultăţi bine structurate de biologie, de mecanică, de geografie-geologie (-meteorologie). Biologia va avea laboratoarele ei, însă „cîmpul" va fi cel al Şcolii de Agricultură de la Cucuru-zeni, unde a învăţat şi fratele mamei, Niculae Popescu. La fel mecanica : laboratoarele ei, dar sufleria va fi a uzinei EOL de la Mitoc.
     Prin ce se va deosebi Universitatea de la Orhei de cea de la Chişinău ? Uite că nu ştiu - mai ales în privinţa umanioarelor. Să zicem : la Orhei istoria va fi mai „serioasă" ; de asemeni, sociologia, psihologia, filozofia. Tot la Orhei, pe lîngă Universitate, am putea organiza un Institut de Studii Slave.
                                         103
     Negreşit, Ia Orhei vor exista antene ale Institutului Francez, Institutului Goethe, Bibliotecii italiene, engleze, americane. Şi, desigur, Institutul Spaniol. Şi Casa Araba. Şi...
     Avînd un centru de imprimerie, se vor putea tipări toate comunicările.
     La Orhei aş implanta, de pildă, un Institut Biblic (ecumenic, cel care ar tipări, îndestulător, Biblia).
     La Orhei aş implanta o editură ce va scoate cărţi-de-buzunar ieftine, serios prezentate (din punct de vedere ştiinţific-literar) şi frumos : copertă, legătură, hîrtie, tipar... Ar prelua o bună parte din fondul BPT.
     Orheiul (şi împrejurimile) nu va avea industrie poluantă : doar mecanică, mecanică de precizie, industria imprimeriei şi a maşinilor de imprimat... (Şi) la Orhei se vor construi pentru transportoare : motoare electrice (eoliene), acumulatori, compresoare, propulsoare, tablouri de bord etc. Canalele Răut, Orhei-Ungheni, vor cere implantarea unui şantier naval prin apropiere.
     Joi, 21 octombrie 1993 Vineri, 22 octombrie 1993
     Ieri n-am scris : n-am avut chef, n-am avut putere. Cu toate că am făcut vaccin antigripal, m-am simţit atins de răceală. Fireşte, nu există legătură între gripă şi răceală, dar eu nădăjduiam că, în preţul acela, vaccinul ar trebui să ma apere şi de sărăcie şi de bătrîneţe, iar în timpul liber, de gutunari.
     Scrofii de rusnaci : ucrainienii au hotărît - în Parlament ! - să nu oprescă activitatea centralei de la Cernobîl, cum promiseseră, s-o continue „din raţiuni economice"... Dacă au văzut că le merge şantajul lor băşinoso-asiat: occidentalii plătesc oridt, numai să (creadă ei ca) nu fie... năvăliţi. Asta-i spaima lor : să nu-i năvălească hoardele dinspre Răsărit (printre ele şi românii). Nu ştiu cine a avut primul această idee creaţă (va fi fost a Bizanţului ? a Romei ?), dar în zilele noastre a pus-o în circulaţie „avocatul internaţional" şi sfetnic al lui Giscard d'Estaing, Samuel Pisar, ordinar agent de influenţă sovietic. Acesta făcuse să triumfe ideea : „Să îndestulăm lupul, trimiţîndu-i hrană, ca să nu dea iama în oile noastre..." - şi a avut audienţă, bestia. Pînă cînd a prins... păr de lup Reagan. Uită cu voioşie analiştii, kremlinologii - şi doar ei sunt specialişti în prevederea... trecutului ; pe lîngă Soljeniţîn şi Papa loan Paul II, Reagan, prin „Războiul stelelor", a avut un rol determinant în prăbuşirea Imperiului Sovietic. Antrenîndu-1 într-o cursă care cerea cheltuieli astronomice (chiar
104
pentru un regim care ia de la gura populaţiei ca să construiască..! juguri pentru boii ce vor trage, ca să deplaseze rachetele interstelare), America l-a sufocat pe Rus. în fapt, i-a dat lovitura de graţie, „pe dinafară", pe acolo comunismul nu era deloc puternic, aşa că americanul capitalist, după ce i-a dat palme-pumni-picioare-Dumnezei-paşti, n-a avut de făcut decît - ca în filmele lor - să sufle înspre adversar, iar acesta să cadă... A mai venit (din cer) şi o nenorocire : cutremurul din Armenia. Pentru întîia oară în istoria (prea lungă) a comunismului, regimul a îngăduit organizaţiilor umanitare (occidentale) ajutorarea supravieţuitorilor. Or, ajungînd acolo, şi mai ales filmînd, occidentalii au avut „revelaţia" - mai bine mai tîrziu decît niciodată - a inimaginabilei sărăcii materiale a omului sovietic ; a cumplitei nepăsări guvernamentale cu care sunt construite casele oamenilor - şi, bineînţeles, legat de asta : astronomica proastă calitate a tot ce produce comunismul.
     Bun : comunismul... exterior a căzut, o dată cu Zidul Berlinului, dar cel dinăuntru...
     Dovadă : ruşii cer ajutor de la occidentali - în fapt: îi invită să facă ei toată treaba - în materie de „dezarmare nucleară", de „însănătoşire" a sistemului lor nenorocit de a construi centrale nucleare.
     Şi uite-i şi pe ucraineni; ca fraţi ai ruşilor, cum să gîndească ei altfel decît prin eterna cerşetorie sub formă de şantaj ? „Mesajul" lor e clar : dacă nu oprim centralele de tip Cernobîl, fireşte, noi, ai noştri vom fi contaminaţi - dar, vorba ceea : suntem deja... însă voi, cei din Europa, vă temeţi de contaminare - dacă vă temeţi, atunci puneţi mîna : umpleţi traista nevoilor noastre „economice", ca să oprim Cernobîlul ! Iar occidentalii, ce să facă ? Ce nu face un „spirit burghez" - de ce am pus ghilimele ? ar fi fost pentru întîia oară făr-de !
-  pentru a avea pace : e în stare să bage mîna-n buzunar, să plătească
-  pacea fiind, nu-i aşa, de nepreţuit...
     Sîmbătâ, 23 octombrie 1993
     S-a împlinit luna de cînd am început această „săritură" de jurnal ; s-a împlinit şi sorocul - şi, uite, tot n-am murit. Dar să nu zic : hop, pînă n-am... murit: este abia ora nouă dimineaţa - pînă la nouă seara, mai e timp, e...; şi pînă la nouă noaptea...
     Monica nu mai telefonează. Alaltăieri (după două-trei zile de tăcere a ei), i-am telefonat, pe la orele 15,30 ; am rămas mult în faţa reponâeu r-ului, iar în cele din urmă a răspuns Virgil, zicînd că Monica e în baie... Nu era în baie, ci în supărare - pe mine. Că am zis ce am zis de Pintilie, de Petru Dumitriu, dar mai ales de ea (ei), cei care-I mereu „explică", ba pe unul, ba pe altul, de te-ai crede în
                                         105
Postul Iertărilor (nu ştiu daca există aşa ceva, dar pentru dragii de Monici este un permanent Post...).
     Ieri mi-a telefonat Mihai Shafir de la Miinchen. Nu, nu plecase anul trecut, cum îmi spusese ; îi mersese rău, iar cînd a ieşit din rău, i-a fost ruşine că n-a dat semn de viaţă şi... n-a dat în continuare... L-am asigurat că exact aşa facem şi noi : cînd ne e greu, rău, ne retragem în noi, nu mai comunicăm cu cei din jur - ce să le mai dăm şi lor o parte din povară... ? Printre altele, Shafir a zis de rău despre Ţepeneag (ca mine) ; despre Blandiana (ca şi mine); despre Liiceanu (să-l ştie Monica...) ; şi despre Paleologu - nu ca mine, eu m-am abţinut să zic de rău despre Conu-le Alecu, cel ce nu fu te oaia, da-i berbec(u'), deşi ar merita - şi cum. Paleontologu este acum ceea ce s-ar numi o hahaleră, n-are prinţipuri (mamiţo) - nu ştiu dacă va fi avut vreodată, îmi aduc aminte două poveşti:
     a)       în timp ce el era ambasador (dar nu al-golanilor, ci al proletarilor), Vlad C. Drăgoescu mi-a scris din Elveţia, indignat la culme de „tratamentul regesc'" pe care i-1 aplicam noi, cei de la Paris, lui Paleologu : „Turnător, reeducat în seria a doua, un om de nimic care ne explica nouă, colegilor de celulă, cît de just este marxismul..." L-am răspuns pe dată, apărîndu-1 pe „reeducat" - dar fără să-i spun că eu nu mă aflam deloc în grupul adulatorilor şi frecventatorilor ambasadei (printre ei : Monicii, Berindei, Marie-France, Barbănea-gră, Sanda Stolojan, Ricci, Varlam...);
     b)       în vara lui '90 - cam prin august - el tocmai ceruse... protecţie franceză... - fiind la o cafine pe lîngă birourile Europei libere, discutam despre Gelu Voican. Penultima frază a mea fusese :
     „E un criminal, un terchea-berchea periculos, un..." - am mai adăugat vrei cinci-şapte cuvinte ţapene, cînd Nea Alecu :
     -       Da, dragă, o fi cum zici (?), dar Gelu, după mamă, e un Sturdza - am cunoscut-o bine pe mama lui (a spus un nume), am dansat cu ea la balul de la..." şi a spus iar un nume.
     -       Eu aş fi spus altfel -- a fost ultima mea frază adresată lui Paleologu. Nu „dar", ci „deşi" - deşi un Sturdza, e un măcelar secu-rist de tipul lui Enoiu ori Brânzan, de la Interne...
     Conu(-le) Alecu a fost atît de... orifiat de spusele mele, încît n-a mai zis nimic - oricum, nu l-am mai auzit eu, m-am mutat, ostentativ, la altă masă.
     Aşa stînd lucrurile, nu înseamnă că sunt (acum !) de acord cu ce scria Ţepeneag în Contrapunct, prin vara lui 1990, despre Paleologu, anume că, mărturisind ca a „colaborat" cu Securitatea (eu n-am citit această declaraţie, deşi cică ar fi fost larg difuzată), a făcut ceva asemănător descheierii la prohab, în public, arătîndu-şi... nu ştiu ce
                                            106
zicea Ţepeneag că îşi arăta fostul lui coleg de editură, nici daca zicea vreun cuvînt-urît... Eu cred, dimpotrivă, că făcînd asta, Paleologu a făptuit un act de mare curaj (deşi impulsul a fost; frica, presupun ; frica de a nu i se lua înainte, cu divulgarea dosarelor de Secu); de puritate - deşi motorul a fost mai puţin imaculat... Apoi: nu înţeleg de ce Ţepeneag s-a arătat atît de „sever" faţă de Paleologu şi nu a zis nimic despre exact acelaşi gest, aceeaşi mărturisire (că „colaborase" cu Securitatea) a prietenului nostru comun, Virgil Tănase - declaraţie apărută în presă cam tot atunci. Să fi ştiut Ţepeneag că Tanase „colaborează", de aceea nu s-a mirat ? (Eu, mărturisesc, nu ştiam.) Să fi fost declaraţia lui Paleologu o mare surpriză ? - posibil, Ţepeneag nemaifiind cu noi, nu avea de unde şti că Paleologu, de vreo 12 ani (pînă în '89) nu mai venea în Occident, iar Monicăi, care insista prin intermediari, îi răspunsese că nu vrea el să vină, pentru că e „prins" si nu are chef să raporteze, la întoarcere, toate fleacurile...
      Aşadar, noi ştiam - şi îl „cinsteam" pentru sinceritate, pentru curajul de a fi spus ce fel de „obligaţii" are el.
      Pe de altă parte... Nu doar cei „prinşi" - ca Paleologu - erau invitaţi să-şi depună icrele, ca să folosesc o expresie de puşcărie şi d.o. Cu o excepţie - Ţepeneag însuşi (pe care l-am urmat, în timp), care declara, cu scandal, vorbind în gura mare, la Uniune, că el refuză să dea „rapoarte de călătorie" - toţi ceilalţi, chiar ne-prinşi de mai demult, dădeau... Numai în redacţia României literare, cîţi dintre buni făceau „asta" (ceea ce înseamnă că nu-i mai pun la socoteală pe Silvestru, pe Băran, pe Horea, pe Balş - nici pe Nichita Stănescu, fiindcă el făcea „altfel", ca şi Pintilie...)..,
      Pornisem de la părerile lui Shafir despre prietenii noştri...
      Trebuie să conced : cea mai... frumoasă universitate are să fie, nu la Orhei, ci la Cetatea Albă.
      Cetatea Albă este şi cel mai răsăritean oraş european - pe aceeaşi longitudine se mai află, din Asia occidentală (spre nord) : Uman, Kiev, Moghilev, Vitebsk, Leningradul lui Petru I. Această pro-montorizare îi va da aerul unei peninsule, însă...
      Duminică, 24 octombrie 1993 ...însă explic eu mai încolo ce-i cu însă.
      Aşadar, am ajuns în 24 (octombrie 1993) şi eu, nimic ! Domnule, cum e omul pe lumea asta, mai cu seamă românul nostru : nu s-ar ţine de cuvînt, să-l omori de viu !
                                            107
     Aflu, cu mare întîrziere, fiindcă Monicii nu mi-au suflat un cu-vinţel, că România literară a început să apară în alt „context" : o editează Fundaţia România Literară şi Ion Raţiu. Sper pentru romlitezi să nu pată ce-a păţit Focke, cu Contrapunctul lui. Oricum, Manolescu îl va fi făcut să semneze un contract care stipulează unde (şi dt) se poate amesteca Urlaţiu (devenit, iată : Literaţiu !) şi unde ba.
     Dacă s-a realizat această înţelegere, ce face „omul politic" Manolescu ? îl văd de aici, cu ochii legaţi : „trece" la ţărănişti - „cu o condiţie" (iar I. Ţăraţiu nu pierde nimic dacă i-o acceptă : nu el e şeful suprem al partidului). Aşa ca azi-mîine vom citi de sub pana lui Niki mărturisirea că el a fost ţărănist de dnd se ştie, părinţii lui au intrat în închisoare pentru... ţărănism (ce importanţă că acum un an-doi mărturisea, la fel de sincer, că bătrînii Iui erau liberali guţişti ? - parcă mai există vreun român cu ţinere de minte ?), deci, „în mod firesc"... „luarea în mîini a conducerii celui mai vechi partid din ţară" (sic !),
     Tot într-un buletin al E.l. citesc un text al Pleşului - colaborează cu regularitate, băiatul : îl difuzează Iorgulescu, iar el îl publică pe lorgulescu la Dilema - şi amîndoi pe/de Ştefoi - de straşnică apărare a lui Dinescu. Dacă s-ar fi mărginit la apărare, ar fi fost în regulă; şi adevărat şi bine. însă el, ca tot românul brebano-manolesc, a învăţat de undeva (de pe munte - dar Manolescu de unde, că Ivaşcu suferea de acrofobie ?) că nu-l poţi apăra pe X, dacă nu dai în Y. Aşa că Pleşu loveşte în Blandiana, Liiceanu, Mălăncioiu, Gabriel Andreescu şi Eugen Simion, care „sunt de acord că Dilema e suspectă". t
     Un text de o mare puturozitate, cumplit de băşinosnic şi, ceea ce e mai grav : deloc, dar deloc abil, Pleşu dilema tic dă cu Tîrnăcopul (poate ne aude veşnicul Artur de Silvestri) de cum polemizează.
     Uite, de asta eu nu mă mai întorc acasă, chiar dacă to-ot mor şi tot nimica.
     Aşa că mă întorc la Cetatea Albă. Ai cărei locuitori au să se numească, nu cetăţeni, ci albeni. Sau cetalbeni, deşi e prea lung (însă există precedentul sătmăreni; şi tîrgnemţeni).
     Pînă atunci, să sfîrşim fraza începută, luînd-o de la cap : „Această promontorizare (a Cetăţii Albe) îi va da aerul unei peninsule" - însă, tocmai datorită elementului apa : Limanul Nistrului (avînd acolo, între Cetatea Albă şi Ovidiopol, 5 km lăţime, altfel, între 10 şi 15, iar lungimea de 45 km) va face să se... piardă caracterul de izolare : Asia nu începe de la zidul acesta (frontieră naturală, un rîu, un fluviu, ori artificială), ci... de undeva, de dincolo...
108
     Nu am nici un ghid, atlas amănunţit, monografie - şi nici măcar Un port la Răsărit al lui Radu Tudoran (se pare : cea mai bună carte
a sa), aşa că nu ştiu „cum e acolo", dar deduc :
     VînturUe trebuie să fie permanente. Oraşul se află la 20 km de mare, deci se va fi simţind ceva şi din briza marină ; dar fiind şi pe malul (promontorizat) al unei lagune (repet dimensiunile : lăţime medie : 10 km, lungime : 45 km - nu ştiu ce adîncime poate avea), va fi fiind supus şi vînturilor locale. Din acest punct de vedere, este bine - mai cu seamă vara, cînd briza suflă, ziua, dinspre apă către uscat - şi nu doar răcoreşte, dar mai şi umidifică pămmtul. Dar iarna ? Iarna Crivăţul bate din nord şi numai din nord, iar oraşul are „în faţa Crivăţului" circa 50 km de neted : apă şi luncă, nici măcar o movilă nu îndulceşte vîntul.
     Ceea ce înseamnă că ianuarie şi februarie sunt luni de stat în casă, la adăpost... Am văzut o fotografie - veche - a Cetăţii Albe, dinspre Liman : se distingeau limpede sloiurile de gheaţă sudate între ele...
     Două luni pe an : Sciţie curată, dar restul (de zece) ?
     Ziceam de Universitate - nici nu se poate loc mai potrivit pentru o universitate umanistică, de contact şi întrepătrundere între Răsărit şi Apus. Aici şi-ar avea locul un Institut de Studii Slave, cu departamente pentru fiecare ramura mare : rusă, poloneză, ucraineană, cehă, slovacă, sîrbo-croată, bulgară, fiecare cu subdiviziunile ei. Tot aici şi-ar avea locul - în afară de facultăţi de limbi străine — filologia „grea" ; un Institut de istorie a religiilor ; o mare unitate de istorie (cu : arheologie, etnografie, sociologie, psihologie), avînd rolul de... ştergere a petelor albe din cronica acestor lăcuitori.
     Neîndoielnic : BIBLIOTECA va fi promontoriul pe verticală : un turn - care în nici un caz nu va sluji la... depozitarea cărţilor, nici nu va găzdui săli de lectură propriu-zise, ci va constitui o... inutilitate frumoasă ; şi memorizabila - văzută de departe, departea văzută din turn... Turnul Bibliotecii va marca buricul nu doar al Universităţii Cetatea-Albă (Tyras ?), ci şi al oraşului, al împrejurimilor, al Basarabiei de Sud-Est.
     Luni, 25 octombrie 1993
     Ieri a telefonat Monica. După obicei, ca o floare. Ca să nu aibă a explica tăcerea, „atacă" prima, cu chestiuni lipsite de interes, de parcă acum o oră aţi fi întrerupt discuţiunea...
     întrebarea fiind : ştiu eu cumva cine-i Victor Neumann ? Am răspuns că nu, nu ştiu, parcă i-am văzut numele prin publicaţiile româneşti, dar atît. De ce o interesează Neumann ? Fiindcă l-a atacat
                                         109
pe Eliade. Cam mulţi îl atacă pe Eliade, în ultima vreme, am zis şi am mai zis ; poate fiindcă a murit, nu se mai poate apăra.
     Numaidecît mi-a părut rău că am zis asta, însă am înţeles că rău făcusem după tăcerea Monicăi (interpretarea mea): Eliade nu s-ar fi apărat nici dacă ar mai fi trăit. Ar fi ridicat din umeri şi ar fi dat din mînă cu lehamite, de parcă ar fi zis : „Nu am ce răspunde unor asemenea invenţii../' Aşa îmi „răspunsese" şi mie pe cînd pregăteam colecţia EST/OUEST la Hachette - după ce Culianu redactase trei sferturi din volumul de convorbiri cu el, Eliade. Mai rămăsese „sfertul" cel jenant - şi care n-a fost lămurit, Eliade nu s-a lăsat tras în „dialog" despre asta... Din acest punct de vedere, Eliade era profund român ; n-ar fi acceptat că, la un moment dat în viaţă, s-a înşelat -pentru nimic în lume. Sau poate nu era deloc convins că se înşelase ? Atunci...
     îl las pe Eliade - dacă-1 atacă Victor Neumann... Monica a zis că asta face şi Tismăneanu, în ultimul număr din Agora - am primit revista, dar cum nu l-am citit pe Tismăneanu...
     Chestiunea de amănunt fiind : Gabriela Adameşteanu a scris în 22 (o notiţă) în care ar fi afirmat ca destul s-a scris despre „fascismul" lui Eliade - la care Neumann ar fi zis că Gabriela şi 22-ul este/sunt... fireşte : fasciste... Şi că să o apărăm pe biata Gabriela - fireşte, dînd în Neumann.
     Am repetat; nu ştiu cine e Neumann, n-am citit notiţa Gabrielei (oricum, n-o mai ţin minte), n-am citit atacul lui Neumann, deci sunt în afara jocului.
     Am avut impresia că Monica a fost dezamăgită : nu atît pentru că nu-l cunoşteam pe individul atacator, ci pentru că nu m-am oferit să sar pe loc în apărarea atacatei, aşa cum făcusem de fiecare dată cînd fuseseră atacaţi ei, Monicii; el, Nego ; aşa cum nu făcuseră ei (acum, după 1989), cînd fusesem atacat eu, s-au manifestat abia atunci cînd Ţepeneag, năucit de copita-replică a... Caprei, a interpelat-o pe ea, pe Monica ; atunci, în sfîrşit (prin septembrie-octombrie '91), a deschis gura.
     Şi nu mi-a plăcut cum l-a apărat ea pe Eliade (de Manea), adică zicînd că... nu e momentul să răscolim trecutul de dreapta, ci este momentul sa răscolim trecutul-apropiat comunist. Nu voi fi citat exact-exact, dar spiritul acesta este. Şi mai ales : „nu e momentul". I-am spus atunci (a uitat, pe loc) că totdeauna e momentul de adevăr - sau formularea va fi fost prea sforăitoare ? Dar adevărul însuşi e... bombastic, nu ?
     Am trecut apoi la Pleşu, cel care, într-un text pentru Europa liberă (Monica spune că cel pe care l-a şi publicat în Dilema) îi atacă
                                          110
pe detractorii lui Mircea Dinescu. Am zis că acest băiat deştept, bun mînuitor de condei (Pleşu), de cum începe să polemizeze, devine fulgerător prost; şi trivial. Mi-a dat dreptate (mai vîrtos Virgil). Atît că, ajungând la persoanele pe care P. le „veştejeşte"', deci la Blandiana (acuzată că a sabotat candidatura lui Manolescu la prezidenţiale), Monica a aprobat pe dată : „Aşa a şi fost!" Acum o săptămână... nu era asa, dar cum draga de Monica uită tot ce n-o interesează direct...
      îndepărtarea lor de la Europa liberă a constituit condamnarea lor la... Intuisem eu ceva-ceva, în vara lui '89, cînd o agresa Breban cu Ţepeneagul de serviciu. Atunci ziceam că miroase a sfârşit de domnie - bănuind o înlocuire a Monicilor de la E.l. Iată însă că a fost nu înlocuire, ci îndepărtare, eliminare. Or, pentru ei microfonul a fost nu doar stiloul, ci însuşi scrisul, viaţa însăşi. De aceea le-a venit atît de greu să re-redacteze pentru tipar emisiunile radiofonice : ei erau modelaţi pentru a fi receptaţi cu urechea, nu cu ochiul.
      Iar cum nenorocirile se ţin de mînă... După ce au fost daţi afară de la E.L, beneficiarii emisiunilor lor au încetat, fulgerător, de a-i mai vizita. Or, casa lor, cea prin care, în ultimele două-trei decenii, a trecut tot ce avea mai ales (!) intelighenţia românească (!!), după ce gazdele n-au mai avut posibilitatea să-i laude la microfon - n-au mai avut nevoie să fie găzduiţi - o oră, cinci ore, două zile, două săptă-mîni... Iar ei, Monicii, percep casa lor, goală, golită, ca o casă în care a murit cineva şi a fost înmormântat - e prea mult aer, prea multă linişte, telefonul acela nu sună decît rar de tot (de aceea, chiar dacă îţi răspunde „maşina", după ce tu spui cine eşti, Monica ridică receptorul numaidecît - ceea ce „înainte" de 1989 nu mi s-a întîmplat
-  mie, accentuez - niciodată).
      Ei au căzut de sus - şi materialiceşte. îmi aduc aminte ce tragedie a fost (şi a fost tragedie) atunci cînd boii de americani le-au cerut să restituie maşina de scris, magnetofonul, casetofoanele, chiar mobila maşinii (n-am întrebat dacă şi scaunul). Această „cerere" era o ofensă, o umilire, o injurie : cum să-i iei (chiar dacă îţi aparţine, „legal") maşina de scris unui scriitor ? Unui scriitor cu... microfonul
-  magnetofonul la care a scris o viaţă de om ? Ei bine, americanii, nesimţiţi, au trimis o camionetă şi un încărcător şi le-au încărcat maşina de scris, cu măsuţa, magnetofonul cel mare, casetofonul... Cum sa nu rămînă casa şi mai goală ?
      A treia lovitură a fost... indirectă (ca şi Jurnalul...): nu Ii s-a luat, ca în cazul maşinii de scris, al magnetofonului, ceva, direct (cu camionetă şi încărcător), ci nu li s-au mai acoperit aniyne investiţii : adică nu li s-au mai rambursat cheltuielile, în primul rînd, de telefon. „înainte" telefonul lor era ocupat nu doar pentru că erau mulţi
111
cei care chemau ei primii, ci pentru că (mai ales Monica) vorbeau jumătăţi de ore cu Miinchenul (în principal), cu Washingtonul (Tu-doran), cu Chicago : Eliade, apoi numai Doamna Eliade, iar din '90 cu Bucureştiul ; ore şi ore, cu Gabriela, cu Liiceanu, cu Pleşu, cu Hăulică (atunci cînd se afla la Bucureşti), cu Doinaş, cu Ornea... Aseară i-am dat o „sugestie" : să-i telefoneze Iui Iorgulescu, în chestiunea Neumann : cum el a venit încoace abia în '89, trebuie să ştie. Monica mi-a răspuns că nu mai telefonează la Munchen - costă... Ce sa-i fi spus : că acesta este motivul pentru care eu nu am telefonat niciodată în străinătate : costă ? Pentru mine a costat totdeauna... însă n-am spus nimic, tot nu şi-ar fi adus aminte acest „amănunt" -de fiecare data cînd venea vorba (că nu telefonez în străinătate), Monica se mira, se indigna (pe mine, nu pe situaţie), apoi uita ; aşa că următoarea discuţie despre asta nu era o repetare, ci o premieră... Şi aceea uitată.
     Aş fi vrut sa discutăm mai mult despre textul lui Ionesco, apărut în Le Figaro de acum vreo două săptămîni, pe care eu l-am citit în buletinul E.L, în traducerea lui Gelu lonescu (băiatul ăsta chiar nu ştie cum se scrie Cîntăreaţa cheală — el o grafiază consecvent : chia-lă,..). Dar nu s-a putut.'Monica era colonizată de Eliade, de Gabriela, de Neumann şi de... „ăştia cu grevele lor" (personalul de la sol al aeroporturilor franceze), „care se plîng că venitul lor minim e de şapte mii de franci..." Am tăcut. Am dedus că ei, acum, primesc, fiecare, mai puţin de şapte mii - dar nu mai puţin de şase - n-au copii, nu plătesc chirie... Mi-e tare trist pentru ei, dragii de Monici... Şi pentru că, de la o vreme (de cînd sunt şi ei ca noi - dar nu atît-de-ca-noî : săraci), au început să... numere banii din buzunarul altuia... în urmă cu vreo două luni, venind vorba de Virgil Tanase, eu, lipsit de imaginaţie (de putere de creaţie...), am repetat că e un porc de cîine. Monica însă :
     - Ştii ce salariu are, la ambasadă, Tanase al dumitale ? Cin'şpe
mii !
     Eu încercasem să spun că aritmetica mea se opreşte Ia două cifre - degeaba : în cea mai pură tradiţie Ion Condiescu, Monica (şi ea olteancă, dar nu de aceea o iubim noi) se proptise în buzunarul disidentului Tonţu şi nu se mai lăsa clintită de-acolo. Am încercat eu să spun că cin'şpe, o sută de mii, cinci franci, acelaşi lucru : Tanase rămîne acelaşi porc de cîine ; fusese, înainte de a primi cin'şpemiile (de franci noi i preciza Monica), are să rămînă, chiar după ce n-are să mai primească decît pensie de la MAI...
112
      Da, domnule. 25 octombrie şi n-am mai murit. Am visat eu ceva-ceva az' noapte, dar cum, în ultima vreme, nu mai visez-vis, am fost (în vis) atît de uluit: că visez, încît l-am uitat...
      Sa mă întorc la Cetatea mea cea Albă. Am şi desenat ieri „frontul mării" (în fapt, al limanului...), cu semnul, înfipt la vreo 900 m de mal, spre - direct - est: o piramidă atît de elansată (baza : 66/66 m, înălţimea : 333 m), încît devine stelă ; placată cu sticlă neagră.
      La 220 m spre nord, la circa 600 m de mal: sfera-plutind-pe-ape
-  avînd diametrul de 111 m (11,1 m, scufundată).
      Sfera argintie, fleşa neagră (neagră ? - să ne mai gîndim) : semnul Basarabiei, al Cetăţii Albe, cel mai oriental punct al Europei.
      Am citit articolul lui Tismăneanu (şi P. Dan) din Agora. Dacă nu este un text foarte-foarte bun, nu este nici rău, adică nu este neadevărat (despre Eliade), cum mi-a spus Monica. Nu i se poate reproşa nimic. Că vorbeşte despre legionarismul lui Eliade ? Ei, da, vorbeşte
-  ei, da : este un neadevăr ? Eventual îi s-ar putea obiecta autorilor că „prea insistă asupra unor păcate de dreapta de acum cincizeci de ani, cînd alaltăieri am ieşit din comunism". Dar se poate formula o astfel de obiecţie ? Mai cu seamă în cazul lui Tismăneanu, care pînă acum s-a ocupat numai de comunism ? Şi chiar de nu ar fi avînd „dreptul" (prin faptul că ţine „echilibrul"), ca de pildă Norman Manea. Intr-adevăr, i-a promis Monicăi că nu va scrie despre Eliade, dar a scris... I se poate reproşa ca a promis şi nu s-a ţinut de cuvînt, asta fiind o slăbiciune de caracter a lui Manea, dar neafectînd întru nimic adevărul vehiculat.
      Foarte bună, ca de obicei, Ileana Vrancea. „Tovarăşa de la Lupta de clasă" combate foarte puternic. Mult mai puţin cunoscută decît un Dan Deşliu, Tovarăşa Ileana este... al doilea om de condei român care a recunoscut în scris că perioada comunistă a fost o tragică eroare... Gest (necesar) pe care nu l-a mai făcut (în afară de ei doi: Ileana Vrancea şi Dan Deşliu) nici Jebeleanu, nici Mirodan, nici Marin Preda, nici Maria Banuş (ca să facem parte dreaptă).
      Ziceam de textul Ilenei V. că este, şi de astă dată, just. Nu mă tem de noroiul comunist care a maculat cuvîntul. Se ocupă, aici, de mistificarea istoriei de către istorici evrei (deveniţi israelierd) într-o chestiune foarte gravă, la urma urmei inadmisibilă : masacrarea evreilor sub Antonescu. Printre falsificatori - Jean Ancei, Guttmann şi prietenul lui Raicu, Leon Volovici - ei acreditează teze... neantise1 mite ale Românului, taman ca Steinhardt; taman ca Virgil Duda, în eseul cu pricina, cel din 1989...
113
     Cum se întâlnesc marile spirite...
     De pe mal accesul ; pe o rampă descrescîndă (ca lăţime : porneşte cu 44 m, continuă cu 33, apoi cu 22) şi crescîndă - ca înălţime : de la 3,3 m pe mal, la 33 m pe axul piramidei.
     Avînd o bază de 66 m, cale de cîteva bune etaje piramida va fi ocupată de săli de lectură. Străinii care vor să vadă lumea de sus vor fi duşi pîna la 250 m {cu ascensorul, desigur). Acolo vor fi două-trei etaje de privit-,
     Mă întreb dacă sticla va fi potrivită ca placaj. Poate că faianţa ar fi mai bună - oricum, mai uşoară, mai lipibilă. Sau combinaţie : sticlă, faianţă, keramika.
     Insula Bibliotecii : circa 600/1 100. Va avea o promenadă pe nord-sud. Grădina spre sud ; în terase, cu trepte care se pierd în apă.
     Nimic mai firesc, atunci cînd eşti bolnav, cu ambele picioare în groapă, cînd şi nevastă-ta-i Ia capătul puterilor, cînd vă ajung banii să mîncaţi numai 15 zile din 30, decît să fad ţări şi mări; şi biblioteci în formă de piramidă. Cum s-ar zice : piramidale, bibliotecile.
     Marti, 26 octombrie 1993
     Mi se termină (sunt optimist: în realitate s-a terminat) panglica de la maşină (a maşinii), însă înainte de poimîine nu poci să-mi cumpăr alta (40 frand); aşa că nu poci.
     Aseară, la telefon, Monica. Discutăm d-ale noastre. Cu insistenţă despre textul lui Tismăneanu. Ii spun că nu-l găsesc neadevărat. La care Monica zice că n-a zis niciodată că-i neadevărat textul... numai că... Ajunsă aici, sare la Cioran şi zice că el (C.) „a delirat, ca jurnalist la Berlin" - a scris o carte întreagă cu Hitler... Eu îi atrag atenţia, respectuos, că era vorba de Eliade (nu de Cioran), omul minunat pe care l-am cunoscut şi eu, era cît pe ce să colaborăm (adică în colecţia mea de la Hachette), iar atunci cînd a refuzat să mai continue cartea cu I.P. Culianu, mi-a răspuns (la întrebarea mea dacă este adevărat ce se scrie în America : anume că ar fi scris articole antisemite) că nu, da de unde ! Monica zice că şi ei tot aşa i-a spus dt timp a trăit - şi ea l-a crezut, cum să nu-l creadă pe Eliade, cînd afirmă ceva ? „Micul secret", crede Monica, este acesta : Eliade apucase să spună faţă de Christinel că n-a scris aşa ceva - cum să mai dea înapoi ? Ca să iasă... mincinos ? (Ei, da !)
     „în realitate, a scris şi el..." (inaudibil).
     O rog să repete, că nu receptasem numărul. Monica repetă, dar cînd ajunge Ia „cifră", iar nu s-aude. Vrea sa treacă mai departe, eu rămîn, Şi o întreb, o rog să rostească limpede : cîte ?
114
     „Douăsprezece", zice Monica.
     „Douăsprezece ?" fac. „De asta mi l-aţi contrapus pe Cioran ? Ca să aflu că «numai» douăsprezece ? Şi eu care credeam că, dacă un articol poate fi considerat accident, începînd de la... hai, nu de la al doilea, dar de la al treilea, articlierul să şi-l poarte în spinare ; să şi-l asume..."
     Monica răspunde ceva despre carieră, dar un anume cuvînt sau grup nu-l desluşesc. Mi-1 spune încă o dată şi încă o dată - sunt uluit:
     „Cum adică ? Ce vorbă-i asta, în gura dumneavoastră, doamnă Lovinescu : ioc ?!"
     „Da, ioc ! Un cuvînt unguresc..."
     „Nu-i unguresc, e mihneabrebenesc toată ziua..."
     „Iar te legi de Mihnea..."
     „Iar mă leg de Manolescu. Şi de Blandiana. Şi de Sorescu. Şi de Sălcudeanu. Şi de Hăulică..."
     N-o mai lungesc. O rog să repete povestea cu Eliade.
     „Dacă ar fi recunoscut ca a scris articolele acelea, ioc, carieră, aici, în Occident!"
     „Asta era...", zic.
     Da, domnule. Si ne mai întrebăm de unde, de la cine au învătat intelectualii contemporani, scriitorii de azi - să mintă. Cum, de unde : de la înaintaşi! Si nu de la oarecari - ci de la marile noastre
                    f   /
figuri cultural-morale !
     Monica îmi mai spune (se vede că azi are un dinte împotriva lui Cioran) că acesta, în urmă cu vreo 20-30 de ani, a publicat în presa franceză un articol delirant, deşănţat, cu poalele-n-cap... filosemit. Dîndu-le telefon ca să afle părerile amicilor, Virgil i-a spus :
     „Nu ştiam că eşti atît de antisemit, dar acum, după ce am citit articolul cu pricina..."
     Cioran n-a gustat ironia, a zis :
     „Toţi intelectualii francezi cărora le-am telefonat m-au asigurat că am fost foarte bine..."
     Da, domnule şi noi dormeam...
     Sunt convins, ai noştri-ca-brazii-contemporani : Manolescu, Blandiana, Doinaş, Pleşu, Liiceanu - iată, i-am pus doar pe cei buni! - nu mint aşa cum respiră, fiindcă ştiu ei bine că marii-înaintaşi erau şi ei, ca tot Românul: mincinoşi, duplicitari, laşi, vînzători de sine şi de celălalt - nu ! Dacă nu ştiau ei lucruri la îndemînă, însă aceste intimităţi... Nu, domnule : Manolescu, Blandiana, Doinaş, Liiceanu, Pleşu mint (au minţit, vor minţi), fiindcă asta este starea lor; una de
                                         115
frică, deci de ascundere a adevărului (cît va fi fost), pîna la a nu-l mai găsi, pînă la a nu-l mai distinge de minciună. Am aflat în aceşti patru ani : Ia orice întrebare (oricît de nevinovată, chiar indiferentă) pusă, scriitorul român îţi răspunde cu un neadevăr. Dacă îi atragi atenţia, el, firesc, fără nici o jenă, îţi dă alt răspuns, şi acesta neadevărat. Dacă un omul dracului (ca subsemnatul) nu-l lasă, îl hărţuieş-te, îl „strînge", în cele din urmă (cît efort pentru un rahat !), el îţi spune adevărul, dar ţi-1 scuipă, de parcă el ar fi bietul anchetat la Securitate, iar tu bestia de anchetator de Secu - n-a mai putut rezista torturilor şi a.., lăsat sa-i scape, dar să ştii tu că, la proces, el are să spună în gura mare cum i-ai obligat sa recunoască neadevăruri ! Fireşte, nu zice, dar de gîndit gîndeşte : că tu l-ai silit să facă ceva de nefăcut, domnule ! L-ai obligat să spună adevărul - repet, într-o chestie cu totul neînsemnată - dar dacă aşa a fost învăţat; mai corect, aşa a fost el structurat, pe neadevăr...
      De aceea dialogul cu un confrate din ţară nu poate porni cu adevărat (şi atunci, cîte opriri, cîte întoarceri...), decît după ce se epuizează faza... prima, a „regulamentului de funcţionare" ; sau a stabilirii... limbii de comunicare, a codului...
      Iar la „epuizarea" preambulului eşti şi tu epuizat: nu vorbeai aceeaşi limbă cu interlocutorul, n-ai învăţat paralogica lui.
      Am dat mai înainte o mostră de „răspuns" al unui scriitor, la o chestiune înalt culturală (vorbesc de Ion Pop, fostul director al Centrului Culturii Ambasadice), dar nu-mi ies din minte şi din viscere acele răspunsuri aiurea, la o întrebare a mea, recunosc prostească, dar deloc jignitoare, de pildă :
      „Nu ne-am mai văzut de atîţia ani..." - zic eu, pot fi trei ani de la ultima lui/ei călătorie la Paris, dar poate cinci.
      „Da' ce, mi-ai plătit tu biletul de avion, ca să vin ? Măcar mi-ai trimis o invitaţie ?" - e gata să-mi dea un cap în gură.
      „Nu, nu ţi-am plătit - avionul. Nici măcar trenul..."
      „Păi vezi ? Şi-atunci ce întrebare-i asta, că de ce nu ne-am văzut atîţia ani ?! Uite de ce ! Fiindcă tu nu te-ai gîndit la mine - la alţii da, la mine ba !"
      „Nu era întrebare, ci o vorbă acolo... Şi nu era vorba despre motivul nevenirii tale, ci doar constatare. Şi, în fine : chiar de aş fi avut bani să-ţi cumpăr un bilet de avion, l-ai fi acceptat ? Ai uitat ce mi-ai transmis prin cutare, să nu-ţi leg numele de al meu ?"
      „Ei! Şi tu ! Oi fi zis - cîte nu zice omul la supărare... Dar să ştii: dacă-mi tr im iţeai bilet de avion, nu ţi î-aş fi refuzat. Aş fi zis ca mi
                                             116
l-a trimis nevastă-mea, ştii că ea a rămas aici acum vreo şapte ani, are naturalizarea, i-a schimbat numele fetiţei..."
     „Din Niculescu în... ? Cumva : Niculesco ?" - Nu ziceam că-s omul dracului ?
     Ba da. Fiindcă eu n-am mîncat, ca ei, salam de căcat.
     27  octombrie
     28  octombrie
     29  octombrie 1993
     Alaltăieri, ieri, azi dimineaţă am fost prins cu citirea scrisorilor (de la Viorel Ilişoi, două), a revistelor (Timpul, Vatra, Euphorion, Cu-vîntul) şi cu scrisorile de răspuns.
     Aşadar, Timpul, sub direcţia lui Liviu Antonesei, a devenit un lunar cultural. A fost publicată (fără să fiu întrebat) o scrisoare adresată lui Antonesei, despre topirea cărţilor.
     Totodată publică popasul Monicilor la Piatra Neamţ, pe două pagini faine, cu fotografii inedite ale lor.
     Viorel Ilişoi - impresionant. O viaţă de cîine şi un condei alert, nervos şi plin de har.
     încă din 26 Lulu, la telefon, îi spunea Anei că Gabriela e foarte supărată pe mine din pricina unei scrisori apărute în Timpul... încă nu-mi parvenise revista, am citit o copie a scrisorii: nici Ana şi nici eu n-am găsit nimic inexact.
     Sunt extrem de obosit. Am să mă culc devreme şi astă-seară. Sîmbătă, 30 octombrie 1993
     Iată, îmi reiau „postul" de, ăsta, cum îi spune ? Jurnalist ? Jurnalier ? Jurnic ? Jurnalic ?
     Ce simplu, pentru mine, să „ţin" jurnal : mă ţin numai de el, altceva nu mai fac - zile şi zile, ca acestea din urmă, cînd n-am primit scrisori, nici reviste, ca să mă dedic cititului şi răspunsurilor episto-lariceşti.
     Am încercat să povestesc aventura mea jurnalieră într-o carte întreagă (ba, în două volume !) : Roman-intim, parafrază la „Jurnal intim", desigur. Primele însemnări (de jurnal-jurnal) trebuie să fi fost prin clasa a doua de gimnaziu (de Normală), adică prin 1948. Ce se va fi întîmplat cu caietul (-de-jurnal) nu ştiu, se va fi rătăcit-pierdut şi el cu ocazia (?) multelor mutări din casă-n casă, din sat în sat, din judeţ în judeţ, apoi raion, regiune, provincie... Aşa s-au pierdut şi întîiele mele „încercări" literare - pe întîia o ţin minte : eram în prima
                                         117
clasă de Normală, la Sibiu în toamna lui 1946, chiar de pe atunci începusem să mă satur de bătăile zilnic luate de la bestia de profesor de română, Nică Munteanu, încercasem să... scap, prefărîndu-mă că leşin (nu mi-a mers, mă bătea şi aşa, întins pe jos) şi atunci mi-am zis eu, de pe vremea aceea încrezător în... forţa cuvîntului poeticesc : hai să-i trag o poezea ! Profesor de română fiind, vaca de Nică n-are să bată un... poet ! Şi am ars, la repezeală, o poezie de vreo cinci strofe ţapene ; un pastel ; după, desigur, Alecsandri, „ceva cu/de toamnă". Avînd ritmul bine ciocănit, rimele perfecte, ai fi zis : Alecsandri ! Am citit-o în clasă, a citit-o şi Nică-Boxeru', a zis că-i bună şi, ca preţuire, m-a luat iar la bătaie. Se vede că în capul meu cel de zece ani s-a făcut legătura (indestructibilă) : poezie-bătaie, aşa că n-am mai gîdilat muza.
      „Jurnalul" (tot de la Normală) va fi ţinut loc, mai corect, va fi fost prelungirea scrisorilor de elev intern către, mai ales, mama lui dragă şi îndepărtată... Va fi fost plin de lamentaţii, de văicăreli, cine ştie, pe anume pagini scrisul va fi fost năclăit de lăcrămioarele care-mi pic-pic-picau din ochi în timp ce aşterneam pe hîrtie dorul de casă, de mîncare, de iubire de mamă...
      Trebuie să fi recidivat în 1949, la Şeica Mare. Din septembrie '48 pînă în ianuarie 1949 - cu certitudine. Din acel moment (cînd au fost arestaţi părinţii) presupun că n-am mai scris de frică, să nu-mi fie găsit de Secu - oricum, nu l-am distrus.
      La liceu, la Sibiu - da, am ţinut jurnal (am povestit, în Roman-intim ce s-a întâmplat cu el - şi cu mine...), dar între 1952 şi 1953, la Făgăraş, aproape sigur : nu (era prea proaspătă păţania de la Sibiu).
      La Institutul Eminescu, sigur n-am ţinut jurnal: oricîtă încredere aş fi avut în colegii de cameră Mircea Bradu, Dorel Boian, apoi în Mihăescu şi Toma, printre noi existau destui băieţi nesiguri : Aurel Covaci, George Muntean, Vasile Albu... Bănuiala de la început a devenit certitudine (în privinţa răilor), dar eu evitasem măcar această viitoare-acuzaţie : jurnalul-intim...
      A venit închisoarea, apoi domiciliul obligatoriu... La Lăteşti am ţinut, cu intermitenţă. în momentele de panică (se zvonea că ni se face percheziţie, ori că ne pur şi simplu umflă - expresia consacrată : „ne bagă în sîrmă", fiindcă, de obicei, din d.o., oamenii erau trimişi în lagăre, nu în închisori...), băgăm foile scrise în sticle smolite şi le îngropam în grădină. Dracu' ştie cum, dar de fiecare dată cînd prindeam curaj şi căutam sticlele să le dezgrop, nu le mai găseam. Acolo au rămas ; le va fi spart lama unui buldozer, fierul de plug al unui tractor, cînd MAI-ul a ras de pe faţa pământului uriaşul sat-nou Lăteşti, l-a arat, a plantat vie...
118
     Dacă mă încearcă vreun regret : că nu am recuperat (neîngro-pîndu-le ori dezgropîndu-Ie) însemnările de atunci. însă pentru că mi-am făcut regulă din a nu regreta ceea ce n-am făcut cînd va, uite, nu mă mai gîndesc la pierdere...
     în anii „liberi" de după d.o., deşi am fost aproape tot timpul pe drumuri : Buhuşi, Braşov, Făgăraş (domiciliul-fix fiind la Vad, Poiana Narciselor), am comis ceea ce se cheamă însemnări de jurnal. S-au dus dracului şi ele, împreună cu puţinele cărţi, cînd, după ce am reuşit, în sfârşit, sa o internez pe mama la Domneşti, lingă Bucureşti (cămin-spital), am lichidat „gospodăria" de la Vad şi nici n-am mai dat pe-acolo - ce să văd ?
     O dată re-student, din septembrie 1965, chiar dacă duceam o viaţă de căminist (şi ce cămin: Regnault, dar eu veneam de la Jilava, Gherla, Lăteşti, Vad...), aş fi putut ţine jurnal (şi, pentru siguranţă, să-l port cu mine, să nu-l las „singur"). Dar n-am făcut, decît cu totul sporadic ; de-acum - deşi student bursier - aveam timp (îmi făceam) să scriu - un jurnal ar fi făcut double emploi.
     Fireşte, nu m-am gîndit la asta, de la început, însă, mai cu seamă de la 1 ianuarie 1966, cînd m-am mutat de la cămin la anticarul Sterescu, în cămăruţa ocupată pînă atunci de Ion Alexandru şi de frumoasa lui soţie Ulwine (ei se mutau într-un apartament mare, într-o vilă de pe o strada cu nume de capitală), deci, am avut un loc al meu - chiar de nu aveam masa de scris, „cream" (creaţiile proprii) pe un taburet - devenisem un om bogat: aveam unde petrece timpul meu. Atunci, da, m-am gîndit.
     Acum gîndesc asemănător : ori scrii jurnal, ori scrii... cărţi. Ştiu că e fals, atâţia scriitori, şi încă dintre cei... în multe volume de proză (Tolstoi, Mann), scriau şi, şi...
     Foarte frumos din partea lor. Mie îmi vine la îndemînă altfel. Poate pentru ca eu, cu excepţia primelor cărţi ; Ostinato, Uşa..., în Cerc, am mai scris... necodat, personajele purtând numele persoanelor, mai cu seamă. De aceea nu simţeam nevoie să... ofer o cheie, în jurnal... Poate...
     Am mai spus de ce, acum, scriu numai jurnal: am terminat de scris ne-jurnal - şi de-aceea. Am făcut inventarul, am tras linie, am făcut adunarea şi, în aşteptare, scriu-jurnal, simplu.
     O alta (variantă) : cei care scriau jurnal concomitent cu scrisul cărţilor se simţeau nemulţumiţi, frustraţi că nu putuseră să scrie adevărul în romane, aşa că îl „treceau" în jurnal. Asta ar fi o explicaţie complementară primei.
     Pentru ca un scriitor să scrie mereu adevărul - chiar şi în ficţiuni - trebuie să fie singur, izolat; fără legături sociale ; sa nu fie nici
119
măcar colaborator regulat la vreun periodic, nici profesor, nici slujbaş, nici sinecurist, dar oare este posibil aşa ceva ? Uitîndu-mă în oglindă, răspund afirmativ, dar cîţi oameni sănătoşi-normali ar accepta să duca viaţa pe care o duc ? Cîţi bărbaţi de pe lumea asta mare au neveste ca Ana a mea ? Care, în 25 de ani de căsnicie (am „sărbătorit" argintul în 7 august) şi în 27 de convieţuire, nu mi-a reproşat măcar o dată că, „din pricina mea", ea nu are cu ce se îmbrăca ; nici că, „din cauza modului în care văd eu viaţa", ea nu şi-a trăit viaţa ; că, dat fiind „caracterul meu insuportabil", ne-am pierdut prietenii pe rînd (Tanase, Tepeneag, Alain Păruit...) ? S-o văd eu pe aceea şi o-nghit - un fel de a zice, în fapt, aş saluta-o pînă la pămînt.
     Duminica, 31 octombrie 1993
     Azi e azi, dar poimîine, 2 noiembrie, Filip împlineşte 18 ani. A cumpărat Ana un fel de turtă de supermarche, năclăită cu sirop de zahăr, ceva lumânărele găsim noi, rămase de la pomul de Crăciun de acum doi-patru-şapte ani, mai avem o sticlă de şampanie trimisă de Mme Lacase, şi uite aniversarea ! Nu i-ar fi stricat băiatului măcar o pereche de bocanci noi, că vine udeala şi ăştia-s găuriţi. Chiar şi nişte slipuri. Iar un pulover numai al lui - şi nou - nu i-ar face deloc, dar deloc rău (ba, ca să mă exprim aşa, doar bine). Dar vorba Monicăi, iniţiată recent în tainele maghiarei, în fapt, ale turcei : ioc ! Iar cînd e ioc, e ioc ! Şi nu de puţine ori : ioc-ioc.
     Teri - după cele patru pagini de jurnal - m-am dedat la o plăcută operaţiune : citind Euphorion trimisă de D. Chioaru de la Sibiu, m-a apucat istericaua : Doinaş, supravieţuitor, îşi imaginează că a supravieţuit şi adevărului, deci scoate la iveală un fel de jurnal al lui din care reiese rolul minor jucat de Nego în chestiunea Cercului, a Manifestului...
     Am căutat în dosarele de scrisori, am ales opt de ale lui Nego către mine şi (încă) cinci ale mele către Nego, pe lîngă cele incluse deja în volumul de la Familia. Florin Ardelean îmi ceruse „şi alte scrisori", eu (după o verificare superficială, recunosc), i-am răspuns că nu găsesc „şi altele" demne de a fi publicate. Da, dar eu vorbeam de scrisorile trimise de mine lui Nego, nu de cele primite...
     M-am hotărît să fac o excepţie : să prezint publicului scrisori care nu-mi aparţin, decît prin faptul că mi-au fost adresate. Fiind însă vorba de I. Negoiţescu ; şi de anume adevăruri...
     Am fotocopiat o parte, iar mîine, la poştă, fotocopiez restul - şi trimit
120
     Mi-a scris Tudoran. Mihnit-foc pe scrisoarea mea penultimă la care nu-mi răspunsese, cea în care îi reproşasem că se leagă (pe bună dreptate !) de Buzura, de Ioana Ieronim, dar conversează pacinic cu. alde Eugen Simion... Nu răspunde nici acum la reproş. Ma anunţă că se duce la Chişinău, pe un an. Ii scriu chiar acum.
     I-am scris. Numai că am impresia că mîine, luni, e tot sărbătoare, aşa că n-am să pot pune scrisoarea la poştă.
     Tot azi după-a miază am scris şi 3/4 pagină de prezentare a scrisorilor lui Nego.
     E ora 19 şi eu casc, de-mi descracăn fălcile. Aşa mă apucă uneori căscatul, cam la această oră. Sunt un iremediabil diurn.
     Asta este situaţiunea. Cred că am să mă culc, tot nu mai am ce face pe lumea asta.
     Luni, 1 noiembrie 1993
     Aseară, beat de oboseală, m-am culcat la ora nouă (21). Speram că nu mă mai trezesc niciodată - dar m-am trezit - şi încă la ora 5 ! Deci opt ore tot am soilit-o.
     Deci.
     îmi pare tare rău că am băgat-o pe Gabriela Adameşteanu în ciorba liiceană. îmi pare - ca totdeauna - rău, îmi promit că, gata, nu mai fac ! - şi fac... Sunt rău. Veninos. Gelos pe toată lumea, altfel-spus (cum nu mă pot eu lipsi de citate din Marele Dimisică, Eternul-Adjunct - era cît pe ce să adaug : nu doar la România literară, ci şi la Geta Naidin - dar, uite, o dată-n viaţă, m-am stăpînit şi n-am zis...), altfel spus - cum altfel-spuneam : resentimentar ! Aşa mi-a zis Bre-ban, după el s-au luat Marta Petreu, Buduca, Ciachir, Ţepeneag... Are ucenici, Breban - cred şi eu : dacă-i bun... Că, dac-ar fi rău, ca mine (şi negru-n cerul curului), n-ar mai avea el elevi ascultători, ca Nedelcovici...
     'Ma mă-sii de treabă, am dat şi-n dulcea Gabrielă. Şi măcar de-aş fi vrut să dau, de unde, m-a luat mîna pe dinainte, cam cum o luase şi pe ea (şi tot mîna - cu pixul), în toamna lui 1988 aici, la Paris, cînd i-am dat să citească dactilograma Artei refugii (pe atunci se chema : Din gară...), n-a terminat-o, a plecat la Bucureşti înainte, abia după ducerea ei, răsfoind Gara..., am simţit că îmi cad (mie) în bocanci : draga de Gabi, de meserie redactor la Cartea Românească, tratase cartea mea ca la ei, la editură, unde, din 1977, redactorul făcea şi pe cenzorul: „obiecţii", „sugestii", semne ale mirării (multe, multe), ale exclamării, apoi o mulţime de comentarii de genul: „Ce vorbeşti !"; „Nu insista, am înţeles !" sau „Nu !", şi numai â propos de... anticomunismele „directe". Ana şi cu mine ţineam la Gabi, nu
                                         121
doar ca la foarte bunul romancier ce este, ci şi aşa, ca om, chiar dacă, după 1973, cînd ne-am întors noi din Franţa, nu ne-am mai frecventat ca înainte, cînd tot într-o „vizită" o ţineam... Cum însă nu era singurul prieten-bun care se... desprietenise - Ioana Crăciunescu la fel „procedase" (adevărat, de ea ne despărţisem violent: îi reproşasem frecventarea „cenaclului Păunescu" şi zicerea, de pe scena - o văzusem la tembelizor ! - a unor poeme-închinate lui Nea Nicu -taman celui pe care-1 imitau atît de bine, de la balconul casei noastre de la Breaza, bărbatul ei de atunci, Colceag şi cu amicul lencec...). Cînd i-am arătat Anei „comentariile" Gabrielei pe manuscris, ea a oftat, a ridicat din umeri, că adică îi pare rău pentru Gabriela Ada-meşteanu (care ce bun prozator este !), dar nu are ce face. A doua zi sau după o săptămînă, Ana a zis despre Gabriela :
     „Aşa a supravieţuit. Chiar gîndind ceea ce a scris pe marginea manuscrisului tău, aici, la Paris. Dacă nu gîndea aşa, aici la Paris, unde nimeni n-o vedea ce... gîndeşte, n-ar fi scris. Aşa supravieţuieşte, aşa trăieşte, aşa este un scriitor preţuit de cititori, de spectatori -i se joacă, la teatru, Dimineaţa... Aşa a obţinut paşaport. Te miri ?"
     „Bineînţeles că mă mir ! Şi nu pot crede că-i adevărat - Gabriela Adameşteanu, prietena noastră... ?"
     N-am putut crede o vreme. Apoi, tot răsfoind manuscrisul meu cu comentariile şi interdicţiile (şi chiar ironiile, sictirelile ei), am început să accept evidenţa : un (fost) prieten care, în casa ta, cînd „discuţia" începe să devină mai normală, pentru noi, ea, rîzînd, dă din mîini si din cap :
     „Eu nu vreau să ştiu nimic - din astea, ale voastre ! Eu nu ştiu nimic din politică, nici nu vreau să ştiu !"
     Ba, în cîteva rînduri, rîzînd mai puţin ori deloc :
     „Pe mine să mă lăsaţi în pace cu ale voastre ! Nu mă pricep la politica voastră şi nu vreau să mă pricep ! Am eu necazurile mele, ce să-mi complic viaţa cu ale voastre !"
     Iar o dată :
     „Ce vreţi, mi-e frică, na ! Mi-e frică, de fac pe mine..."
     Impresionantă sinceritatea. Cu atît mai... credibilă, cu cît era prietena noastră, şi scriitor foarte-foarte bun.
     Eu însă, nesimţitoriu (şi nesimţit), îi dădeam înainte cu... „politica". Ziceam, de pildă ;
     „De ce nu protestaţi, voi, scriitorii, împotriva dărîmării satelor, a bisericilor ?..."
     „Lasă-mă-n pace", zicea Gabi, „eu nu ştiu ce tot zici tu şi nici nu vreau să ştiu, am eu necazurile mele..."
122
     „Dar eşti scriitor, nu inginer", ziceam eu (poate cam prea răstit, un prost obicei), „eşti dator să vorbeşti în numele celor care nu pot vorbi..."
     „Lasă-mă domnule-n pace ! Sunt scriitor, am să rămîn scriitor, tocmai pentru că nu mă trezesc vorbind... Ca tine..." - fulgerător, Gabriela noastră, autentic româncă, trecea la atac : „Vrei să ajung ca tine ? Să mă dea afar' din ţară ?"
     „Nu ne-au dat afară", zicea Ana. „Am plecat noi, de bunăvoie, cu paşapoarte de turişti..."
     „Bine, aşa-i, dar vrei s-ajung şi eu ca tine, să lucrez ca zugrav, să urc pe schele, eu... ?"
     „Te îmbraci cu pantaloni şi urci", zîmbea Ana. „Aşa procedează colegele de echipă ale lui Paul: Cristina Anastasiu, Manola Rosetti, aşa aş fi făcut şi eu, dar sunt prea grasă, nu m-ar fi ţinut schelele..."
     Ajunşi aici, rîdeam - cu voie bună : ce umor aveam noi!
     îmi vine în minte Marius Robescu, că tot pacinic-convieţuise el, o vreme, cu Gabriela :
     Venind a doua oară - de cînd ne aflam noi în exil - Marius s-a uitat la mine, s-a uitat... îl întâmpinasem la metrou, venisem înspre casă, agale - observasem că bietul Marius nu arăta deloc bine (nu aveam de unde şti că, peste mai puţin de un an, avea să se prăpădească şi el) - sau poate mă înşelam eu : obrazul, dar şi fruntea, îi erau boţite, şifonate, mi-am zis în gînd că astea vin de la pernă : a dormit cu obrazul în pernă (adineauri se va fi trezit...). Am ajuns acasă la noi, ne-am aşezat pe fotolii faţă-n faţă... Marius se uita la mine, se uita... Eu nu mă mai uitam, îmi făceam de lucru cu... privirea în alte părţi, cînd el:
     „Ce-ai îmbătrînit, bă bătrîne..." - şi a rîs - a prietenie.
     Am rîs şi eu, am zis că are dreptate : îmbătrînisem rău de tot, nu mai puteam lucra, sus, pe schele... Naiv, mă aşteptam ca Marius să adauge ceva în genul: „Ce să-i faci, toţi îmbătrânim..." sau, de ce nu: „Şi eu am îmbătrînit, uită-te la mine..." iar normalitatea ar fi fost restabilită între noi (nu fusesem prieteni, nu fusesem nidodată în casa lui, el fusese de câteva ori la noi, în treacăt, fie cu Mazilescu, fie cu Vera Lungu, însă dnd ne întâlneam - rar, la Madam Candrea - ne făcea plăcere să schimbăm o vorbă-două...). Şi nu. Am rămas aşa, pe bătrâneţea mea - bă bătrîne - constatată de mereu-junele Marius Robescu...
     Si mi-a rămas (se vede, nu ?) senzaţia de rău, de malaise - nu pentru că eu îmbătrînisem (cu toate că şi această observaţie are partea ei de vină), ci, cum să zic... Zic printr-o întrebare - retorică : „Ce Dumnezeu, dar el nu se uitase într-o oglindă ?"
                                           123
     Asta este : nu ne place - dar deloc-deloc - sa... arătăm-rău, singuri; numai-noi (eu). Vrem ca şi celălalt să arate rău (ca mine); să îmbătrînească şi el sau, de ce nu : doar el !
     De aici ni se va fi trăgînd emblematica noastră capră-crăpată.
     Prin capra cu pricina - în urma unui proces mai complicat (în fond atît de simplu !) - se ajunge direct la idoli-pe-potrivă ! Păcat că acea poruncă : „Să nu-ţi faci chip cioplit (corect : să nu-ţi torni/din metal/alţi/zei) V nu s-a combinat cu Facerea (lui Adam) încît să sune : „Să nu-ţi faci idoli după chipul şi asemănarea ta !"... - măcar s-ar şti că iubiţii noştri compatrioţi (de ambe sexe) comit un păcat...
     S-a văzut după 22 decembrie '89 (cînd „s-a dat voie"): 'telectua-lii noştri, cu flerul lor infailibil, s-au îndreptat cu admiraţia spre Cioran, nu spre lonesco; s-au lipsit (erau ei, mai de mult) de Eliade (nu de lonesco). Din cei plecaţi dintre noi, clasicizaţi, fireşte, le este mai pe plac un Călinescu decît posomoritul, lipsitul-de-umor Lovi-nescu... în continuare, dintre neromăni, mai degrabă Zinoviev (autorul „pamfletelor", nu al întîielor sale romane) şi nu Soljeniţîn ; Sartre, nu Camus ; Kundera, nu Havel (decît pentru a se plînge că ei n-au aşa ceva - de parcă Havel n-ar fi, mai întîi, autor de texte). Şi pentru că tot n-aveam noi sfinţi (cu excepţia înveselitorului Sisoe, de care nimeni n-are nevoie...), setea Românului a început a se adăpare la izvorul lui Noica; al lui Ţuţea; l-a descoperit pe Nae Ionescu şi, desigur, pe Sfîntul Niculae Steinhardt... Cît despre mari-artişti, marii-culturali bucureşteni aplică, să-i zic aşa : „balanţa Manolescu" - acesta a folosit-o, cronologic, primul: ca să nu fie silit (ca şi cum îl silise cineva, cu pistolul în ceafă, să scrie despre Săraru ; şi mai ales despre Popescu-Dumnezeu) să scrie despre Virgil Ierunca - el „balansa" : V. Em. Galan ; ca să nu scrie despre Monica Lovinescu, el apăsa pe... Petru Dumitriu; ca să nu fie obligat (?) să scrie un cuvînt despre Eugene lonesco, Manolescu se... ocupa cu J. Popper ! Iar pentru că la restaurantul Casei Scriitorilor venea şi Pintilie - uite-1 pe regizorul Pintilie „inspirîndu-se" nu din Steinhardt, nu din Ioanid, ci din Guţă Băieşu, cel care, deşi a mîncat vagoane de căcat, tot pitic rămăsese... ; şi nu ia drept „pretext" cinematografic nici mărturia Aniţei Nandriş (zic şi eu, aşa), nici extraordinarul roman al lui I.D. Sîrbu, Adio, Europa (de mine nu mai vorbesc : din 1982, cînd, înainte de spectacolul său cu Azilul de noapte, la Chatelet, îmi „povestea" filmul lui după romanul meu Patimile după Piteşti ; însă cum i-am spus că Azilul lui nu mi-a plăcut, ca alte puneri-în-scenă, şi nu băgasem de seamă „tineta de la Piteşti", pe scenă - o tavă în care săreau, nu se ştia de ce, actorii - poate fiindcă aveau picioarele murdare -, s-a terminat şi cu „amorul cultural" dintre noi), ci Petru Dumitriu !
124
     De ce aşa ? Dar e limpede: ne alegem idoli dintre cei asemănători nouă : şi ei păcătoşi (ca noi), şi ei făcînd o concesie-două conce-dări, ca noi ; şi ei fiind (ca noi) oarecum-slabi-la-anchetă, ba chiar turnători cu condicuţă... De ce să ne luăm drept idoli inşi... atît de cu nasul pe sus, încît nici nu eşti sigur că au aşa ceva (mucosul apen-dix); persoane care te strivesc cu „intransigenţa" lor - ia să-i fi văzut pe ei în situaţia tragică de a fi ameninţaţi că pierd vila de la Şosea, cronica săptămînală de la România literară, paşaportul permanent... Aşa că facem chip cioplit lui Noica - d-al nostru, verde-roşu ; lui Petru Dumitriu - ce carieră, domnule ! Si ce maşină americană ! Si ce cîini şi ce discobolă - prin procură aveam şi noi din acelea ; ce vin ăştia de-acum, cu lupta-de-clasă a lor (adevărată) împotriva unui mare scriitor ca Petru Dumitriu, a cărui capodoperă (în fine, nu toată : primul volum şi jumătate dintr-al doilea) merită pe deplin să fie ecranizată de celălalt mare artist al nostru : Tiriac... ? Nu, nici îlie Tăna'... în fine, Pintilie, domnule !
     Marti, 2 noiembrie 1993
     E ora zece şi jumătate (dimineaţa) şi Filip mai are încă... jumătate de ceas pînă să... împlinească 18 ani.
     Optsprezece ani. Nici nu încerc să-mi aduc aminte „ce făceam, cum eram eu la optsprezece ani", fiindcă asemenea „paralele" sunt şi false şi jignitoare. „E-he, eu, la vîrsta ta..." - zic toţi adulţii imbecili, cei care-şi imaginează că, dacă sunt în vîrstă, aceasta este un merit al lor, personal... De cincizeci de ani (poate că mai corect ar fi: în cincizeci de ani...), comunismul ne-a distrus şi cultul bătrînilor; şi cu vorba („Copiii - viitorul ţării! Tineretul: schimbul de mîine !") şi cu fapta : făcîndu-i, o.bligîndu-i pe adulţi să se curvăsarească, apoi, cînd aceştia intrau în puşcărie, copiii fiind obligaţi să se lepede de părinţii lor. Rezultatul, ca în deşertul Sinai: nici unul din comunitate nu este „curat", în sensul că nu ştie să folosească libertatea ; cu toţii, stră-bătrîni, bătrîni, maturi, tineri, adolescenţi, copii (chiar încă nenăscuţi). Cine ştie, poate copiii încă nenăscuţilor de azi să facă ceva-ceva în această naţie de căcat.
     Am tras un somn, iar acum, cu forţe... diminuate, ma reapuc de giornal. Vreau să zic, mă apuc, mă agăţ, mă atîrn de el, poate-poate n-oi da portul opii, cum atît de plastic spuneam eu ; pe cînd mai spuneam cîte ceva.
     Aşadar, am uitat esenţialul : azi-dimineaţă am pus la poştă, pentru Tudoran, o scrisoare lungă (să-i agiungă); pentru Florin Ardelean, 9 scrisori ale lui Nego către mine - fotocopii după originale şî transcrierea mea - precum şi 5 scrisori ale mele către Nego ; lui Al.
                                        125
Cistelecan i-am trimis numai transcrierea ; dacă ei doresc să publice scrisorile în chestiune şi vor să verifice corecta transcriere a mea, să apeleze la colegii de la Familia.
     Bietul Megoiţescu : parcă şi mai păgubos decît mine.., însă el pre-simţea, simţea asta - în scrisoarea către mine în care se consolează de reaua primire a Istoriei sale cu un citat dintr-o scrisoare a lui Lovinescu după primirea „epistolei" de la Sibiu, cunoscută mai târziu sub denumirea de Manifestul Cercului literar... Măcar Lovinescu - alt păgubos ! - a apucat să-şi rotunjească opera până la cei 62 de ani, cît a avut cînd a murit. Şi, încă un „amănunt" (de neimaginat pe timpul, totuşi, de război-normal al lui) : Lovinescu nu şi-a pierdut biblioteca, aşa cum i s-a distrus, prăpădit, împrăştiat după năvala comuniştilor şi cum avea să şi-o piardă pe a lui, frecvent, iubitorul de carte, bibliofilul Negoiţescu... Ceva-ceva a salvat el de la potop şi şi-a tencuit nu doar „casa" de la Miinchen, ci şi sufletul cu cărţi. Desigur, pe timpul cînd mulţi semianalfabeţi erau profesori universitari, Lovinescu a fost o viaţă profesor de liceu. Umilitoare situaţie pentru cineva care se ştia pe sine, şi ştia că îi ştie pe cei din jur... Oricum (iată : am ajuns să relativizez şi eu !) nu a cunoscut mizeria materială a lui Nego (printre alţii, însă acum doar de el vorbesc), mizeria înjositoare, îndobitocitoare, în România dinainte şi de după prima închisoare, apoi „statutul de cerşetor" din Germania, ca pensionar al Ajutorului Social... Cînd Nego nu cerea de alături, de la Europa liberă, decît o colaborare ritmică care să-i dea nu îndestularea, ci siguranţa că în luna viitoare nu va rămîne fără „acoperire"...
     Zicea, cu puţin înainte de a se interna :
     „înainte de «revoluţie» nu puteam răzbate pentru o bucată de pîine trudită cinstit din pricina lui Gelu Ionescu - acum, după revoluţie, chiar că nu mai am loc de Iorgulescu, de Paler, de Ştefoi, de Doinaş şi de alţi rezistenţi..."
     Nu-l apucase pe colaboratorul permanent Pleşu... Iorgulache, Anonimul Ploieştean, scriind în zilele astea (pentru Europa) despre demisia lui Sălcudeanu din postul de ministru al Culturii, afirmă fără să clipească (Europa liberă, Domestic Bloc A nr. B 633 din 20 octombrie 1993):
     „Şi trebuie, vrînd-nevrînd, să ne amintim că în lumea românească de după decembrie 1989 demisiile, atîtea cîte au fost, au aparţinut unor intelectuali. Cea dintîi demisie răsunătoare din prima instanţă a noii puteri, CNFS, a fost aceea a Doinei Cornea. I-au urmat Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru."
                                           Î26
      „Andrei Pleşu", continuă Mircea Iorgulescu, senin, „cel dintîi ministru al Culturii, a ameninţat şi el cu demisia, în cîteva rînduri, pentru ca, pînă la urmă, exasperat, sa şi-o dea" (subl. mea).
      Ia auzi: „ca pînă la urmă" ! „Exasperat" !
      Şi eu, boul, credeam că „singurul" dintre scriitorii avînd funcţii în guvernul Roman şi care să fi demisionat cum se demisionează a fost Dan Petrescu - şi numai el. Dan Petrescu : da, Andrei Pleşu : ba - el a zburat, dimpreună cu Petre Roman, cînd guvernul acestuia a fost... demisionat de minerii lui Iliescu, nici vorbă să se ţină de cu-vînt în privinţa „ameninţărilor", cum ne povesteşte băiatul mezin al Ivaşcului, Iorgulescu.
      „Intelectuali" (îl citez din nou pe noul sub-secretar al lui Pleşu, Iorgulescu) erau şi Ion Vartic; şi Marian Papahagi (nu ştiu ce funcţie deţinea, în învăţămînt, Sorin Antohi) - şi ? Au demisionat ei, ca protest împotriva primei mineriade ?
      Am impresia că Sora a protestat într-un fel, daca nu chiar prin demisie (după mineriadă). Or, Iorgulică îl linge-n cur pe Pleşu exact aşa cum, între '70 şi '71, îl linsese pe Breban; apoi pe Ivaşcu, din '71 pînă la moarte. îmi exprimasem'faţa de Monica părerea - he-he-he ! de cînd ! de peste un deceniu şi jumătate, ultima oară cînd Iorgu', la Europa liberă, îi dăduse o copită în „campania împotriva lui Norman Manea" (ca să vezi: şi noi care credeam ca acea campanie era împotriva lui Mircea Eliade.,,), anume: oricîte „ocoluri" parfumate ar face Mircea Iorgulescu, tot la umblătoare trage...
      Sunt extrem de obosit (contrariul ar fi fost de mirare : sa ai băiat de 18 ani şi să nu fii obosit-copt ?), aşa că mă opresc aici. Daca nu plec, la noapte, mîine dimineaţă o iau de la capăt cu ziua, scriind.
      Mai voiam să spun ceva în legătură cu Nego. Nu trebuie să zic: „Nego este unul dintre puţinii...", ci :
      „Negoiţescu este singurul scriitor român contemporan care nu a avut un comportament scriitoricesc-românesc - de asta a şi murit ca un cîine, departe de ţara şi a lui, ba mult mai a lui decît a unui Pleşu, cel care-i interzisese să vorbească (şi despre Noica), fiindcă..."
      Miercuri, 3 noiembrie 1993
      Aseară mare chef mare - aniversarea lui Filip ! După ce s-a întors de la cursuri şi după ce şi-a terminat de dat telefoanele şi de răspuns telefoanelor, băiatul mamei şi al tatei în vîrstă de optsprezece ani şi nouă ore (acum fiind ora 8 seara) a primit o supă cu peri-şoare - operă nemuritoare şi comună a părinţilor ambi ai săi -turtă-colac dulce (care purtase luminarea, în oceanul de frişcă-la-bombă), precum şi şampania cea binecuvîntată. El a destupat sticla,
                                          127
el a vărsat-o pe sfert pe masă şi pe nădragi (în încurajările noastre paternoma ternatice), el a turnat pe lîngă pahare - a mai rămas, rămas, cît sa ne bucurăm, cîntînd (Ana pe vocea ei) „Mulţi ani trăiască \“ de unsprezece ori - de ce unsprezece ? Acum - a doua zi - mă întreb de ce. Filip ceruse - ne va fi auzit pe noi că cifra 11 ne este, ca să zicem aşa, constitutivă.
     Asta a fost aseară, pentru ca în dimineaţa asta, trezit de la 6,30, sărbătoritul să plece la cursuri bombănind viaţa asta, care ce cruelă este ea (Mondul...) - cum zisese pe la cinci ani...
     în buletinele de la Europa liberă (din care am extras ieri gîndirea iorgulească filopleaşă) am mai citit cum Gelu Ionescu, comentînd primul număr al noii serii din România literară, nu se sfieşte (repet, ca sa nu fie dubii: nu se sfieşte) să-şi arate dezacordul - oricum, nu întru totul acordul - cu Manolescu, prezentatorul „istoriei R.l". Din citatul - copios - produs de Gelu, Manolescu se arată (ca şi cum n-ar avea destule calităţi : duplicitar, laş, mincinos, imoral) şi... autocro-nic : trece în zbor de avion (această expresie saint-exuperească îmi, întru totul, aparţine) peste perioada Geo Dumitrescu, peste perioada Breban, ca să înceapă... istoria din 1971; cînd a apărut Ivaşcu, salvatorul culturii şi al culturalizatorilor români! Şi, desigur, atunci cînd Manolescu l-a urmat pe „maestru''.
     Gelu are dreptate cînd îi reproşează autocronicului manolesc scrierea istoriei doar de la data care-1 interesează pe el. Are dreptate şi atunci cînd deploră ne-menţionarea celor-morţi, nici a lui Roger Câmpeanu... Dacă am pornit-o aşa, atunci i se mai poate atrage atenţia că, totuşi, mai cu seamă în ultima vreme a directoratului lui Geo, Păunescu făcea revista, şi n-o făcea chiar rău ; apoi Breban, ca om va fi el detestabil, ca şef a fost de-a dreptul odios, dar dincolo de plecăciunile ideologice (în treacăt: celebrele „dialoguri" cu Ivasiuc, Nichi-ta, Matei Călinescu), Breban a făcut altfel de revistă - şi decît Geo şi desigur, decît Ivaşcu. Iar dacă Gelu deplînge absenţa „făcătorului de revistă Roger Câmpeanu", cel puţin tot atît de îndreptăţită ar fi fost pomenirea lui Mircea Grigorescu ; şi a lui Al. Cerna-Rădulescu -Burlacu al lui Breban nelăsîndu-mi o nepieritoare amintire...
     Joi, 4 noiembrie 1993
     încă o zi - şi tot nimic.
     Am profitat de răgaz, ca să „recuperez" file risipite pe ici, pe colo, pentru furnal pe sărite. Or mai fi, dar nu mai caut. în ceea ce a fost cămară nu se mai poate intra de atâtea hîrtii azvârlite una peste alta, iar în odaia în care scriu nu pot căuta ce fotocopiasem mai an', din pricina revistelor în echilibru fragil, aflate deasupra. Las', că-i
                                         128
de-ajuns şi atîta. Din cele vechi : vreo şaizeci de pagini - dacă le socotesc şi pe cele vreo şapte aflate la Oradea, la Familia, pentru volum (eu nu le am aici); apoi, de la sfârşitul Căldurii mari: pe 1989, '90, '91, '92, şi chiar cîteva însemnări pe '93 - din iunie - astea fac vreo şaptezeci - uite 130 de pagini în afară de bucata asta, otova, din 1993, la care am ajuns la pagina 185... Dacă m-aş „opri" aici - şi ar fi destul, prea destul pentru ca cititorul normal să înţeleagă ce şi cum şi cînd - cu mine...
     Răsfoind însemnările vechi - mai ales cele din 1989 - am constatat că mă obseda... autocronismul-la-Român ; sau Sindromul Duda (este pentru prima oară cînd scriu pe hîrtie ce gîndesc de peste patru ani).
     Să încerc să vorbesc despre o „tactică" a colegilor, şi nu numai scriitori, dar eu mai ales dinspre confraţi am simţit-o pe piele pro-prie.
     Nu am găsit nid pentru ea un cuvînt-cuprinzator. Să înşir dte-va ; ded : tactica... puhoiului; a potopirii; a tăbărîrii (pe cineva, acela singur fiind); sau : tactica... majorităţii împotriva, nu a-minorităţii, ci a insului care a îndrăznit să iasă din rîndfurile noastre)...
     în fine, tactica atacării intrusului, a trădătorului, a singularului - în stol, în roi, în furnicar, în haita.
     Atacul concentric, concertat (instinctiv), fiind acompaniat în prima lui faza de diversiune : războinicii care-şi apără... furnicarul şi sărăcia, în faza „confruntării verbale" nu vor accepta motivul actului de... independenţă al solitarului, vor devia (din instinct) „discuţia" spre cu totul altceva.
     Pînă să încerc să povestesc una, chiar două întâmplări, ca să ajung a înţelege eu însumi, trebuie să spun că... îi este foarte greu unui ins să le ţină piept, la urma urmei, tuturor. Iar „dreptatea" - a lui sau a celorlalţi - ajunge să nu mai aibă sens.
     întâmplarea de la Roma (mai 1991) : Universitatea La Sapienza invitase, pe de o parte, pe romaniştii din Italia, Franţa - fie ei itali-eni-italieni, fie italieni de origine română -, pe de alta un număr de scriitori români - din România şi trei din exil; Balotă, Alexandrescu şi eu.
     Roma constituia a doua fază (a retrogradării, acum pot spune -deşi atunci nu realizam ce anume se petrece : a restauraţiei comuniste în cultură) după frumoasa, armonioasa, prietenoasa întâlnire de la Aix-en-Provence, din octombrie 1990, organizată de minunata Annie Terrier... între Aix şi Roma (în timp, desigur) se petrecuseră multe lucruri şi toate întristătoare. Nu atît căderile unora dintre scriitori (Eugen Simion, Valeriu Cristea, Sorescu, Buzura, Sin) ne amărîseră
129
(ba da, ba da !), însă ne otrăvise mai cu seamă lauda prietenilor de o viaţa (pe care îi cunoşteam de o viaţa) cum că ei, o-ho-ho, cum mai rezistaseră comunismului 1 O dată : un accident - însă începînd de la a treia declaraţie publică (povestind cum rezistaseră ei şi se opu-seseră prin cultură) începuse să devină penibilă ; apoi sîcîitoare -apoi de-a dreptul neruşinată.
     De aceea la invitaţia Luizei Valmarin, mai întîi am răspuns negativ ; am explicat de ce şi nu am acceptat decît după ce am fost asigurat că voi putea vorbi despre : „Numai securiştii şi activiştii au confiscat revoluţia română ?" - pentru a putea răspunde : „Nu : şi scriitorii s-au dedat la confiscare..."
     Nu intru aici în amănunte : Solacolu a publicat un număr din Dialog (iulie-august 1992), „Intelectualii în oglinda «revoluţiei»", în care Sorin Alexandrescu şi Gabriela Adameşteanu dau seama cu fidelitate despre „mersul revoluţiei Ia români". Ceea ce nu există în Dialog (am... dialogat cu Solacolu, apoi, cînd el mi-a trimis transcrierea, pentru întîia oară m-am răzgîndit: eram... „prea dur cu ei") am să spun acum - edulcorat:
     Am mai amintit: eram deja pornit împotriva „rezistenţilor" din ţara. Apoi am avut timp, în prima zi, să mă mai încarc ~ fără nici o jena ; Blandiana, Doinaş, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Adameşteanu, Eugen Uricariu (mai puţin Ulici) urcau Ia tribună şi-şi povesteau faptele de arme împotriva bolşevismului!
     Paranteză : cînd eşti singur împotriva tuturor, încearcă să-ţi asiguri, din tabăra opusă, dacă nu un aliat-doi, măcar... pasivitatea dtorva.
     Această înţeleaptă prevedere nu aveam cum să o pun în aplicare : pe atunci nu vedeam lumea împărţită în tabere, încă mai eram una, atît ca „unii dintre noi" erau neobrăzat de lăudăroşi.
     Vreau să spun : nu m-am „pregătit de luptă". Am păşit ca boul în arenă, imaginîndu-mi că eventualele disensiuni sunt accidente (dar pe care eu le semnalam, „doar aşa, ca să nu se mai repete"...).
     O altă prevedere înţeleaptă : înainte de a pomi la drum, asigu-ră-te că tovarăşii-de-drum n-au să te lase... în drum.
     Am zis şi eu ziceri... „Obiectiv de partea mea" ar fi fost Balotă ; şi ar fi fost Sorin Alexandrescu. Cu nici unul nu eram în strînse relaţii, din pricina „trecutului" lor ruşinos : la Balotă, de lingău în România ; la Sorin, de „prudent" domiciliat în străinătate pînă prin 1988. Cu Sorin aveam un diferend recent : „Uniunea Scriitorilor", despre care am discutat în treacăt, el a zis că nu ştia în ce se bagă, că îi pare rău că s-a băgat, nu voia să supere pe nimeni etc. Cu Sorin am mai vorbit (locuiam la acelaşi hotel) şi despre colocviul cu pricina
                                         130
şi căzusem amîndoi de acord că tema mea nu este deloc deplasată -din contra ! Cu Balotă... lui Balotă nu-i spusesem niciodată nimic în faţă (de mirare, Ia mine), însă la fiecare avans al lui, în momentele în care ne întîlneam la cîte o conferinţă, la Sorbona, la Europa liberă, eu răspundeam sec - şi negativ. Nu-l invitasem la mine, deşi el, prin Bianca fostă Marcu, fostă Dumitraşcu, actuala soţie a lui, îmi făcuse cîteva, nu aluzii, ci invitaţii. însă, întîlnindu-ne la Roma, am avut un moment mai „cald" - după ce, în prezenţa lui (a lui Balotă) îl întrebasem pe Papahagi (pe care chiar atunci îl cunoscusem) dacă el, ca ministru al învăţămîntului, se gîndise să-i invite în România pe profesori ca Negoiţescu, Matei Calinescu, Nemoianu, Sorin Alexandrescu - şi Balotă, aici de faţă... N-are importanţă răspunsul lui Papahagi (nu, nu se gîndise), însă Balotă, presupun eu, fusese plăcut impresionat de „intervenţia" mea.
     Atît de... tulburat, încît a început să vorbească prin aluzii (ne plimbam pe strada Universităţii, numai noi doi) despre concesiile pe care le făcuse. Eu îl ascultam şi încuviinţam din cap : da, fusese vertical în închisoare, fusesem colegi de celulă, în Jilava, apoi venise la Lateşti, în d.o., cînd eu plecam... ; da, după aceea, în goana lui după „recuperări" şi...
     Vineri, 5 noiembrie 1993
     Continui, deci:
     ...(în goana lui după „recuperări" şi) după bani, cît mai mulţi bani, Balotă a scris despre orice : despre Partid, despre Ceauşescu, despre Tezele din iulie (în gîndul meu: „Nu chiar despre orice : iată, despre Trădătorul Negoiţescu n-ai scris, în '77...“), despre calitatea şi culturală şi literară a culturnicilor de meserie şi de vocaţie...
     în concluzia plimbării, el singur a spus că aşa nu se mai poate, iată prilejul de a se mărturisi pentru grelele păcate împotriva adevărului, a binelui... Mîine, de cum va interveni, va începe cu asta, cu spovedania...
     M-a tulburat adînc Balotă. Cred că m-am trezit făcînd elogiul acelui Balotă minunat, cunoscut de mine la camera 36 de pe Redui-tul Jilavei, în vara lui 1957; cum ne povestea el, în celulă, Joyce - şi eu dormeam ; cum ne povestea Faulkner, iar eu dormeam ; cum ne-a povestit el, cîteva săptămîni în şir, losif şi fraţii săi de Thomas Mann (pe cînd eu dormeam)...
     Ne-am promis că, întorşi la Paris, vom, în sfîrşit, sta de vorbă în tihnă...
     îi pun deoparte, deocamdată, pe Balotă şi pe Sorin Alexandrescu, atunci nu-i gîndeam ca pe neapărat „aliaţi" : împotriva cui ar fi
                                          131
fost aliaţii mei ? împotriva altor prieteni ai mei, ai noştri, „doar în-tîmplător rămaşi în România" ?
      în prima zi, „peste rînd", am intervenit. în legătură cu „dialogul" la care consimt oamenii de bine, victime (ca Gabriel Andreescu, aflat în sală), cu... Securitatea. Am repetat „teza" mea : nu dialoghezi cu monologatorii şi cu martirizatorii noştri atîtea decenii, chiar dacă te afli intr-un Grup de Dialog Social...
      Pe aceştia - pe setoşii de dialog cu Măgureanu - i-am tratat de... analfabeţi, nu doar politic, ci moral....
      A fost prima „încăierare". Gabriel Andreescu mi-a răspuns, desigur, extrem de ponderat, ba chiar cu durere (ceea ce mi-a rupt inima), că nu e chiar aşa; că trebuie să admit ca şi eu mă pot înşela; că m-am înşelat, fiindcă ei, dialogând cu şeful Securităţii nu au pactizat cu Securitatea, din contra (!), au pus-o într-o situaţie penibilă, fiindcă i-au pus lui Măgureanu întrebări dintre cele mai încuietoare...
      Eu deja intrasem în joc, dat fiind caracterul meu imposibil: întîi sunt măgar şi violent, imediat apoi ma cuprinde ruşinea de mine, mila de cel atacat (pe nedrept!)..., aşa că n-am mai intervenit, discuţiile continuând afară, în pauze...
      Discuţii... Toata lumea era de acord : eu exagerasem, eu sărisem peste cal, eu insultasem oameni de mare calitate - ca Liiceanu, Andreescu, Vieru, Antonesei, Gabriela - tratîndu-i de... analfabeţi moral. Ce ştiu eu ce se petrece în România... ?
      Invariabil, acesta era argumentul ultim: eu (noi cei) din „afară" habar n-aveam ce se întîmplă „înăuntru", „în ţară"...
      Fiind bine culpabilizat de brutalitatea de la început, acum eram mult mai reţinut - fără a ceda, totuşi - însă luînd „argumentele" lor în răspăr cu un singur exemplu :
      „Exact aşa mi-a explicat şi fostul meu prieten Virgil Tanase" -le dădeam eu peste nas (aşa îmi închipuiam). „Acum cîteva zile (în fapt: săptămâni, luni...), la Salonul Cărţii de la Paris, am schimbat cu el cîteva cuvinte : eu i-am reproşat că-1 linge-n cur pe Iliescu, cel plin de sînge pînă-n sprîncerte ; el, Tanase, mi-a reproşat că vorbesc în deplină necunoştinţă de cauză : chestia cu incendierea Bibliotecii Universitare şi a Muzeului de Artă fiind... cu totul altfel decît umblă vorba, iar chestia cu minerii, şi ea - cu totul, dar cu totul altfel... Cum, altfel ? l-am întrebat eu pe fostul prieten, disidentul Tonţu, în prezent valet de treflă la riga Ilie de la Cotroceni: cumva studenţii i-au domăgit pe minerii-patriei ? Bine le-au făcut şi încă nu destul... Nu, zice Tanase, dar varianta cu minerii care ar fi devastat sedii ale opoziţiei, ar fi bătut studenţi, nu-i adevărată - îţi spun eu ! - zice
132
Tonţu, iubitorul de adevăr - tu nu ştii, fiindcă eşti afară - dacă ai veni înăuntru, ai şti..."
     Deşi mă străduiam să pun cît mai mult umor în relatare, impresia asupra celorlalţi era modestă. Ce zic eu : de-a dreptul nulă. în primul rînd, nu era nimic de rîs : acolo a curs sînge, au murit oameni - şi la revoluţie şi la mineriadă... Apoi ei nu înţeleg, dar deloc : ce fel de comparaţie vreau să fac între ei, scriitori rezistenţi prin cultură şi Tanase, un colaboraţionist ?
     Ce-ar fi trebuit să fac : să-l apăr pe Tanase ? Să spun că nu-i adevărat, nu-i colaboraţionist ? Să le spun ce crede Ana : că Tanase, infantil cum este, se laudă (că a fost informator), ca să fie băgat în seamă... - dar nu era momentul, vorba lui Sami Damian, de citate din propriile neveste...
     Să trec la a doua zi. Atunci am vorbit despre... ceea ce anunţasem : i-am acuzat pe intelectuali că nu şi-au făcut datoria, că au dezertat de la misia lor ; am spus că „roadele culturii" pe care ei pretind că o făcuseră s-au văzut la 20 mai (alegerile) şi mai cu seamă la 13-15 mai (1990), la mineriada primă...
     Protestele din sala au început de pe la a treia frază a mea. Cel mai revoltat de spusele mele se arăta a fi Doinaş. Cel mai „protestatar" : eternul utedst Uricarîu ; îndureratul (îl auzeam : „Ce ne fad, Paule ?!"...) era Ulici - cît despre fete (Gabriela, Ileana, Blandiana) ele măcăiau, cotcodăceau fără întrerupere...
     Ei, şi în fine, întrerupt, admonestat, bruiat, am renunţat să continui „rechizitoriul".
     Şi, măi fratele meu (cel cu doi ochi), ce ripostă a urmat ! Ce pedepsire ! Ce corecţie, n-am s-o uit în vecii vecilor !
     Mărturisesc ; m-a luat prin surprindere. Nu-mi închipuiam deloc că eu lovesc, croiesc, dau în ei, iar ei, mieluşeii, nu îndrăznesc nici măcar sa zbiere (după modelul mioriticilor...). însă nu mă aşteptam să mi se „răspundă" alături, şi nu atît de... organizat: în ceată, în echipă, în stol, în haită.
     Doua erau, în mare, „nedumeririle" mele :
     a)       de unde Dumnezeu învăţaseră prietenii mei atacul convergent, în haită - ei, „atomizaţii" (s-o mai crezi pe Hanna Arendt!), ei, individualiştii pînă la schizofrenie ?
     b)       de unde Dumnezeu învăţaseră ai mei - fiindcă erau dintre cei mai buni scriitori şi oameni: Doinaş, Blandiana, Adameşteanca, Mălăncioaica - de unde prinseseră „dialectica diversiunii" ?
     Aşadar, eu formulasem acuzaţii precise :
133
      -      Scriitorii nu „rezistaseră" - aşa cum pretind acum, după război - iar rezultatul : analfabetismul societăţii (votul pentru Iliescu, miner ia da etc.).
      La aceasta Bîandiana îmi „răspunde" cam aşa :
      „Dacă poate fi adevărat că unii dintre noi n-am făcut mare lucru înainte de decembrie '89, de ce, acum, cînd facem, ni se interzice dreptul să facem ?"
      O altă acuzaţie :
      -      Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti - preşedintele de onoare al ei : Doinaş, iar Bîandiana, Ulici, Adameşteanu, Malăncioiu fac parte din comitetul director - a refuzat să trimită, individual, celor peste o sută de scriitori din exil o „hîrtie" prin care, nominal, să fie anunţat scriitorul Cutare că fusese reprimit în Uniunea de la Bucureşti !
      La aceasta, Doinaş :
      „Un scriitor atît de cunoscut nu are nevoie de invitaţie (subl. mea) ca să vină în România."
      Bîandiana (patetic, jucând din gene, din microfon, din voce):
      „Veniţi în ţară, Paul Goma, Piaţa Universităţii vă aşteaptă !"
      Aşa-mi trebuia ! Mă băgasem în... Uniunea Scriitorilor români, acum aveam ce meritam ! Dacă n-aş fi fost violent, vindicativ, resen-timentar (!), acuzator - ba chiar procuroric ! - totul ar fi fost bine : ne-am fi pupat, ne-am fi declarat fraţi (bine, atunci măcar veri...) şi ne-am fi dat întâlnire fie „la noi, la Bucureşti", fie „Ia voi, la Paris" (acesta fiind un banc foarte prizat printre scriitorimea română în turnee de explicare a revoluţiei române pe care ea o făcuse - de la cap la coadă).
      Am înţeles atunci - cam tîrziu, dar vorba ceea : mai bine... - că scriitorul român, cel din ţară, nu va accepta niciodată că el a greşit, nefăcîndu-şi datoria de scriitor; că el n-a făcut „cultură", refuzînd să facă „politică" ; în fine : că pe el n-am să-l pot culpabiliza vreodată - de ce ?
      Iată de ce : el tot trudind la cultura aceea târguită, negociată cu puterea ; neîncepînd nici măcar un articol de o pagină, fără a avea „asigurarea" (din partea tovarăşilor) că acel articol va vedea lumina tiparului ; tot frecîndu-se şi - lovindu-se de pereţii cenzurii, a luat forma, consistenţa... celulei în care a consimţit să rămî-nă... - el a învăţat ceva : chiar de va fi auzit doar de Orwell, chiar de nu va fi auzit de bi-limbă (sau dublu limbaj), el a practicat-o ; a perfecţionat-o. Şi nici un diasporit nu-l va putea înfrînge pe el în lupta... strîmbă.
134
     Copleşit, ruşinat de propria-le neruşinare (dar nu cerusem invitaţie - am şi intervenit, corectând - ci atestat de membru : Doinaş m-a lăsat să termin, apoi a reluat... povestea cu invitaţia ! Apoi cum mă aştepta... Piaţa Universităţii la aproape un an de cînd fusese lichidată ?), ruşinat de mine ; cum de putusem ataca atît de dur, atît de grosolan, nişte fiinţe delicate ca Doinaş ? Ce sa mai spun de Blandia-na (hai să zicem că prietena mea de o viaţă, Gabriela, îmi va trece cu vederea purtarea neconvenabilă, dar Ileana ? Bine, şi ea, că şi ea mi-e prietenă, deşi nu se face să profiţi de prietenia prietenilor, ca să le dai cu ciomagul în cap !)... Mi-am cerut scuze. Sincere scuzele : mă simţeam cu totul şi cu totul vinovat...
     Astfel schimbîndu-se situaţiunea, a fost normal ca „aliaţii" mei (!) Sorin şi Balotă să nu se ţină de... promisiune. Sorin a „început" apoi, de parcă ultimii douăzeci de ani i-ar fi petrecut pe strada Mân-tuleasa, în Bucureşti, nu pe o penişă la Amsterdam, a... lăsat cititorului libertatea de a nu doar decodifica ceea ce a spus el, scriitor, ci de a completa ceea ce autorul lăsase... incomplet. Cu un cuvînt, a zis el ceva că regretă inactivitatea politică din primii săi ani de exil...-dar numaidecît a trecut la activitatea lui intensă de prin 1988...
     Balotă la fel (sau, aproape) : foarte-foarte emoţionat, cu glas tremurat, a început să spună..., dar n-a mai spus. îşi va fi dat seama că nu are în faţa cui să-şi facă el mea culpa - chiar aşa : dinaintea lui Uricariu ? Cît despre Doinaş, Balotă va fi ştiut mai multe (şi mai neplăcute...).
     Asta a fost la Roma. O înfrângere neglorioasa. Cum am mai spus, atund (luna mai 1991) nu puteam formula : „restauraţia culturală", dar asta era. După un an şi aproape jumătate de... entuziasm revoluţionar, scriitorii români din România hotărâseră să se întoarcă la... uneltele lor ; la casa lor ; la literatura lor.
     Aşadar, la Roma, în mai (1991) a avut loc primul şoc (al meu).
     în iulie, al doilea : textul meu Capra şi Căprarul.
     Fiindcă am la îndemînă lista trimiterilor, iată cui şi Ia ce publicaţii am trimis acest text „pentru informare şi, eventual publicare" -atenţie, încep:
     Familia (Simuţ, Ardelean : 3 exemplare ~ fotocopii);
     Vatra (C. Moraru - 1);
     Euphorion (Chioaru - 2);
     Apostrof (Ticudean, Petreu, Pecican, Maliţa - 4 exemplare) ;
     Orizont (Mihăeş - 1);
     Convorbiri literare (Antonesei - 2);
     22 (Adameşteanu - 2 exemplare);
     Contrapunct (I.B. Lefter, Ştefoi, Mariana Marin - 4 exemplare);
                                         135
     Luceafărul (Ulici - 1) ;
     Ministerul Culturii (Ion Vartic - 1);
     Viaţa Românească (Ileana Mălăncioiu - 1);
     Rmnânia literară (Manolescu, Dimisianu - 3 exemplare);
     Cronica (Holban - 1);
     Tribuna (Domiţian Cesereanu - 1) ;
     Steaua (Ruxandra Cesereanu - 2);
     Cuvîntul (Ţeposu - 1);
     Amfiteatru (R.C. Cristea - 1) ;
     România libera (Băcanu - 1);
     Phoenix (Nancu, Gîrbea - 1);
     Interval (Muşina - 1);
     Calende (Oprea - 1);
     Opinia studenţească (Condurache - 1);
     Flacăra (Ar ion - 1) ;
     Expres (Nistorescu - 1);
     şi, fireşte, Contemporanul (Breban - 1).
     Aşadar, dacă-1 mai menţionez pe Mircea Martin - i-am trimis şi lui, la Univers - ajung la 40 de exemplare. Cu excepţia Contemporanului şi a Cuvîntului - care au publicat (am să spun mai încolo cînd şi de ce) - celelalte 38 de exemplare s-au împlîntat în... nămol, fără să facă măcar : fîs.
   1 îmi cercetez agenda pe 1991 - cronologia de mai jos este exactă :
     -  joi, 4 iulie, expediez prin poşta textele ;
     -       luni, 22 iulie, vine Ion Vartic la Paris, ne întîlnim la staţia de metrou Eîcole Militaire, ne îndreptăm împreună spre Ambasada RSR (el, ca ministru, eu ca... manifestant : în acea zi - cu întârziere de o lună şi ceva, noi, „fugiţii", comemoram masacrul inocenţilor din 13-15 iunie 1990 de la Bucureşti) ; cu acest prilej, I. Vartic îmi face o mare bucurie : îmi aduce, de la Cluj, 5 exemplare proaspăt apărute din Arta refugii. în timp ce ne îndreptam spre Ambasadă (eu îi explic ce anume „facem noi": manifestăm împotriva actualului guvern criminal ; el îmi spune că... nu e potrivit să facem ce aveam de gînd să facem ; că nu slujeşte la nimic), îl pun la curent cu... textul meu, Capra şi Căprarul, îi spun că trimisesem (din 4 iulie !) şi la Apostrof şi la Ministerul Culturii cîte o fotocopie... El îmi spune că nu ştie nimic. Ca să afle, scot din geantă un exemplar şi i-1 dau; şi aştept să citească. Vartic citeşte, devine foarte grav ; preocupat. Ne despărţim, el promiţîndu-mi că are să-mi telefoneze ca să-mi spună cînd ne mai întîlnim ;
136
     -       (26, vineri - la Bucureşti, Contemporanul publica C & C — în prezentare, Breban pretinde că i-a parvenit... prin BudapestaO), însă eu nu ştiu că a fost publicat);
     -       duminică, 28 iulie : I. Vartic la noi, la prînz. Ca de obicei îl întîmpin la metrou. El îmi comunică - triumfător ! - că C & C a fost publicat! Eu nu înţeleg aerul... victorios al lui Vartic...
     Ei : de ce arăta ministrul Vartic atît de mulţumit că apăruse, în România, un text de al meu care-1 ataca pe Breban, dar ataca şi Ministerul Culturii ?
     Nu mai zic nici măcar un sfert de răutate. Ba din contra : spun o bunătate : prietenul meu I. Vartic a intervenit în favoarea mea (pe lîngă cine ? ~ habar n-am şi nici nu trebuie să ştiu), pentru ca Breban să publice C & C - e bine aşa ?
     înapoi: vasăzică din cei care primiseră pe numele lor, ba unii mai multe exemplare, ca să dea şi altora (îmi închipuiam eu !), cu următoarele excepţii : Mariana Marin, I.B. Lefter şi Gabriela Ada-meşteanu (aceştia erau în Franţa în acea perioadă), ceilalţi nu numai că nu au publicat textul în revistele pe care unii dintre ei le conduceau, dar nici măcar nu au confirmat primirea (deşi mult mai tîrziu fiecare admitea : da, primiseră ; da, parcă şi citiseră, nu-şi mai aduceau aminte despre ce era vorba acolo; nu, nu se gândiseră să publice textul...).
     Am înţeles mai tîrziu : nu-i interesa ce scriam eu, aşa cum nu-i interesase ce scria Breban, săptămână de săptămână, din aprilie 1990...
     Eu crezusem că „dialoghez" cu Breban ; că pe el îl interpelez : pentru minciunile scrise negru pe alb despre el (exil, cetăţenie germană etc.) si despre exilaţi: Monica, Nego, eu.
     După cum se întâmpla în viaţă, mai ales în viaţa... românească, nu am putut continua „dialogul", pentru că au intervenit lăturalnicii : Ţepeneag, Damian Necula, Reichmann, actorul neamţ care juca numai ofiţeri hitlerişti în filmele de la Buftea, J. Popper, fiecare trăgând în mine din direcţii diferite şi cu... felurite muniţiuni...
     Iar cînd au intervenit şi... „aliaţii" mei, chiar că s-a dus dracului „conversaţia", nimeni nu mai ştia de la ce începuse, fiecare îşi vărsa oful pe... cine nu te aşteptai, pentru motive cu totul alături de discuţie (Ileana Mălăncioiu îl ataca pe Breban nu pentru că acesta ne atacase pe noi, „diasporiţii", d pentru că îl pişcase pe Marin Preda ! Ţepeneag o soma pe Monica Lovinescu să mă someze... şi, în aşteptare, s-a apucat să publice în Contemporanul vechi scrisori ale mele care, în loc să-l servească, îl... din contra - ca epistola din 1975, după ce lui i se luase cetăţenia română : eu îi scrisesem prin poştă, scrisoa-
                                         137
rea fusese publicată în Limite, însă întrebarea mea ; „Breban i-a scris lui Ţepeneag, atunci, măcar un bilet-deschis" ? a rămas suspendată : nimeni n-a înregistrat-o, spre bucuria lui Bre ban).
     (Sîmbătă, 6 noiembrie 1993)
     Continui ce începusem :
     In această împrejurare presupun că reacţia la textul meu fusese instinctiv-gregară, nimeni nu se gîndise la o diversiune, iar toţi cei care interveniseră asta făcuseră : abătuseră cursul discuţiei spre alte chestiuni - cu excepţia Monicai şi a lui Dorin.
     însă în „chestiunea Pintilie"... nici nu fusese vorba de o astfel de chestiune, decît pe plan cu totul secundar, la un sfârşit de exemple...
     Greşeala mea ; nu verificasem că există acest citat, întocmai, înainte de a-1 cita...
     Numai că... Iată, şi acum sunt convins că afirmaţia : „am încheiat pactul cu diavolul" Cel zicea : pactul diabolic...) „ca şi alţii" există. Dacă aş căuta, aş găsi-o.
     însă nu-mi mai vine. Dacă nu mi-a venit atunci... Am preferat să-mi cer scuze („pentru calomnie") şi să tac. De lehamite.
     Pentru că obiectul textului meu din 22 era, totuşi, Breban ! El, afirmînd ; „Am colaborat, dar toţi am colaborat, mai mult sau mai puţin", iar eu arătasem că „nu toţi", numai ei, cei care, înainte de decembrie '89, trăseseră profit din însuşi colaboraţionismul lor, iar după, din... recunoaşterea „cinstită" (!) a... „pactului diabolic", după expresia lui Pintilie.
     Şi cînd colo... încă o dată : eu greşisem, fiindcă neavînd siguranţa absolută ca voi putea indica „bibliografia" în caz de necesitate, am tratat „exemplul Pintilie" rezemîndu-mă pe memorie. Şi am înghiţit-o ! Iar acum spun în toată cunoştinţa-de-cauză : dacă n-ar fi fost povestea cu citatul, ei ar fi scos alta (nu tot Pintilie, se înţelege).
     Concluzia : sunt un mare, un inadmisibil naiv. îmi imaginez că mi se va răspunde la obiect, chiar acelor acuzaţii violente. Fiindcă niciodată (încă o dată : ceea ce pretinde Pintilie că n-a spus, a spus !) n-am formulat acuzaţii neadevărate. De aici inocenţa mea : am fost de fiecare dată convins că mi se va răspunde cu contraargumente şi ele adevărate.
     Or, „interlocutorii" mei nu-mi dau replica prin... neadevăruri, ci prin alte răspunsuri, la întrebări neformulate. Trebuia să ştiu că asta-i tactica vinovatului de totdeauna şi cel puţin să mă aştept la aşa ceva.
     Dar pe mine m-a(u) luat prin surprindere.
     Şi iată, ajung în prezent:
138
     Antonesei a publicat în Timpul o scrisoare de-a mea (fără să-mi ceară consimţămîntul, pentru că nici eu nu-i scrisesem că acea scrisoare nu se publică...) în care formulez acuzaţii la adresa lui Liiceanu şi a lui Sorescu, pentru că fiecare mi-a trimis la topit cîte o carte. Acesta este obiectul: distrugerea cărţilor (şi nu doar ale mele).
     Numai că, fireşte, am şi început să simt... manevrele : Monica nu-mi mai dă telefon de exact o săptămînă : ceea ce înseamnă că a venit la Paris Gabriela Adameşteanu ; Gabriela s-a plîns Momeai că eu am dat în vileag o convorbire telefonică (privată) între ea şi mătuşa Anei, în chestiunea tirajului celei de a doua ediţii a Culorilor... de la Familia... Gabriela va fi venit şi cu ziarul (Timpul): exact acela pe care eu li-1 semnalasem de săptămînă trecută, dar numai în legătură cu paginile dedicate lor în urma călătoriei la Piatra Neamţ. Nu amintisem şi de scrisoarea mea, din... modestie şi din ţinere-de-cu-vînt : convenisem să nu mai vorbim niciodată despre Liiceanu ! Apoi, nu-i trimisesem fotocopiile după Timpul, aşa cum îmi ceruse, pentru că Ana chiar atunci luase un concediu de opt zile şi nu mai mergea la Bibliotecă...
     Ca să scurtez, obiectul scrisorii mele : trimiterea la topit a cărţilor.
     Iar diversiunile abia au început: Gabriela (nu Gabriel!) va pretinde că n-a fost chiar aşa, convorbirea telefonică ; ba a fost cu totul altfel - şi obiectul va începe a nu mai fi distrugerea cărţilor ; apoi Liiceanu cine ştie ce va pretinde : că nu el, ca director de editură, le-a trimis la topit, ci... centrele de librării; sau va afirma categoric că el habar n-are de aşa ceva !
     Oricum, tot eu cad prost.
     Dar pot face altceva ?
     Ar exista două „soluţii";
     a.      cea românească, cea : cu toţii suntem români, dă să te pup, deşi mi-ai băgat cuţitul în spate, adică „nu mă apuc să spăl rufele murdare în văzul lumii" ; adică tac ; adică îl încurajez pe celălalt să-mi mai facă una ca asta şi mîine - ba una şi mai şi - pentru că el este sigur : eu am să tac mîlc;
     b.       cea ne-românească - a mea ; asta. Care-mi aduce numai necazuri, pierderi de prietenii (Gabriela), tensiuni cu singurii prieteni care mi-au mai rămas : Monicii, care, fireşte, vor suferi cumplit că m-am atins - în public i - de intuşabilul lor „protector" : Liiceanu.
     Eu nu am posibilitatea să... optez : îmi continui drumul drept spre gard („cale de mijloc neexistînd").
     Alaltăieri am primit scrisoare de la Cistelecan. Că, pentru a mai scoate (cît timp ?) revista, Cornel Moraru s-a angajat la inspectorat (probabil: pentru-cultură); că, în nr. 10 vor fi două cronici substan-
                                         139
ţiale de Virgil Podoabă şi de Cornel Moraru ; că, începînd din nr. 11 vor publica Post-scriptum...
      Ieri am primit mai multe mesaje :
      Florin Ardelean de la Familia : revista agonizează ; editura nu va putea scoate volumul de Scrisori... Ca... premiu-de-consolare, îmi acordă Premiul „Octav Şuluţiu" pe 1993, pentru, citez : „fervoarea justiţiară a operei şi existenţei dorrmiei-sale" - mi-au trimis, o dată cu Familia, şi diploma.
      MCO îmi trimite Transilvania (1-2) şi îmi scrie (data scrisorii ; 5.09.93 ; data expedierii, pe plic : 25.10.93...) că nu mai „poate".semna cu numele întreg dialogul, să pun doar iniţialele şi să menţionez „dialog imaginar". I-am scris pe dată lui Marian Papahagi, sper (nădăjduiesc contrariul !) să nu fie prea tîrziu. Ei (lor) n-am să le mai scriu, am înţeles : au fost băgaţi în boale, probabil ea la Roma, el la Sibiu, la Mitropolie. Şi li s-a dat să aleagă : cariera (liniştită) ori relaţiile (şi acelea furtunoase, uneori neplăcute) cu alde Goma. Iar ei, oameni cu scaune la capete, au ales.
      Ciudat, tot ieri am mai primit doua numere din Cuvîntul. Acum două săptămâni primisem alte două şi două „suplimente" VIP - cînd le-a văzut, Filip a făcut, orifiat : „Dar ce-i asta ? Nici măcar porno nu-i, mai degrabă porco"... Acelea erau expediate de junele Sebes-tyen. Astea de acum au expeditorul scris chiar de mina lui: Ţeposu. M-am mai... liniştit cînd am aflat de la Victor Lupan că şi el a primit - şi nu ştie de ce...
      Citez din scrisoarea lui Florin Ardelean :
      „Discutând despre d-voastră şi despre faptul că nu ne putem permite să ne'apucăm de volumul d-voastră de scrisori, cu redacto-rul-şef, Ion Moldovan, observam, în ceea ce vă priveşte, un fapt paradoxal doar în aparenţă : în vechiul regim vă urau doar securiştii şi scriitorii de curte ; acum, pentru că «înjuraţi», vă urăsc şi... bunii! Cînd vi se pomeneşte numele - s-a întâmplat asta Ia colocviul despre confuzia valorilor - şi se spune că aţi fost singurul scriitor consecvent în raport cu puterea şi cu răul, cei mai mulţi au o reacţie de... cum să spun, aproape de lehamite, ceva de genul : «Iar veniţi cu Goma ?!» Din acest punct de vedere, orice aţi zice, orice aţi face, sunteţi un caz ! Sunteţi un tip al naibii de inconfortabil pentru literatura română contemporană, sunteţi cumva în plus, un produs lăturalnic, complet atipic. Oricine, în raport cu d-voastră, iasă rău. Or asta, fireşte, nu place"...
      încurajator al naibii. Sosită - scrisoarea - în aceeaşi zi cu a MCO... Un efect (conjugat) distrugător. Noroc că nu mai are ce distruge, Ia mine...
140
     Acum (ora 10/30) mă întorc de la poştă, unde am depus scrisoarea pentru Florin Ardelean. Miroase puternic a iarnă. A Românie...
     Aşadar, povesteam cum ai mei colegi deţin arta înecării adversarului (sau a tovarăşului de lanţ care nu tace) : aşa m-au năpădit, m-au acoperit, m-au tras încolo, încoace, ca să nu se mai ştie (eventual să nu mai ştiu nici chiar eu) ce voiam şi de la cine...
     Numai că e prea tîrziu, pentru mine, să mai devin „om"; să mă corijez, aşa am să mor : strîmb...
     Si cînd mă gîndesc că, în fapt (cu toată modestia), eu sunt cel, dacă nu drept, măcar mai puţin strîmb...
     Duminică, 7 Noiembrie 1993
     Aş avea chef sa felicit pe un tovarăş de muncă, fie şi de luptă, cu ocazia Aniversării Marii Revoluţii - din noiembrie.
     Dar n-am. Iar cînd n-ai (vorba ceea) - n-ai şi pace !
     Nu mai suport tutunul altora : aseară a venit Frederic la Filip, amîndoi trag din papiros ; fumează şi Ana, iar eu, „sensibil", mie-mi spui, a trebuit să plec din salon, toată noaptea am tuşit, tuşesc şi acum, de mama focului.
     Azi începem a doua săptămînă de cînd Monica nu mi-a telefonat. Asta este. Ori va fi încă Gabriela pe-aici prin Paris, ori supărarea e atît de puternică, încît. îmi pare rău pentru supărarea lor şi are să-mi pară, daca se perpetuează, dar n-am spus neadevăruri atunci cînd mi-am spus oful, apărat cauza. Bine-bine, vor spune ei, adevărul, dar există maniere de a-1 spune în care să nu-i ofensezi pe oamenii buni. N-am ajuns pînă la această discuţie, dar dacă vom atinge-o, eu h voi întreba : Cum anume ? într-un singur mod, manieră, vorba domniilor voastre : să tac din gură ! Adică să nu spun că Liiceanu a trimis cărţi la topit, asta fiind găina discuţiei.
     Si acum ia să stăm strîmb şi să judecăm... tot strîmb, ca la noi, în ţărişoară :
     Dacă aş domicilia în România, aş avea slujbă la Bucureşti, aş fi membru al Uniunii Scriitorilor, editor la o editură şi autor-de-cărţi la mai multe edituri - dintre care şi la Humanitas - în cazul în care aş fi aflat şi aş fi avut probe că Liiceanu mi-ar fi trimis la topit o carte insuficient distribuită (mai corect: incomplet, deşi nici aşa nu e bine, fiindcă numărul exemplarelor puse în comerţ a fost mult mai mic dedt cel al confiscatelor), ce aş fi făcut ? Cum aş fi reacţionat ?
     Ca la Bucureşti:
     - fie l-aş fi prins pe Liiceanu între patru ochi, la un colţ de coridor (şi mai bine : la closet) şi i-aş fi zis : „Bine, dragă, dar ce mi-ai făcut tu, mie, prieten al tău ? Mi-ai trimis atîtea exemplare din carte
                                         141
la topit ? Măcar de jugai fi anunţat, aşa fac toate editurile din lume : îl anunţă pie autor că; din; pricina nevînzării cărţii, editura, eşte silită să trimită «la pilon» un număr de exemplare şi aş fi recuperat pentru mine cîteva zeci, chiar cîteva sute...", şi nu contează ce ar fi răspuns - la closet - filozoful Liiceanu ;                             .
      -      fie l-aş fi interpelat în gura mare, pe coridoarele editurii, la Uniunea Scriitorilor, în Piaţa Universităţii (o cunoaşte : a frecventat-o cînd a fost sigur că poliţiunea nu-l umflă) şi i-aş fi zis : „Bine, mă porciile, azi şi mîine şi poimâine de unsuros şi laş şi mincinos, păi de ce mi-ai trimis tu mie cartea la topit ?"..., lâ care nu interesează ce ar fi răspuns Liiceanu - dacă ar fi răspuns...;
      -       fie, în sfîrşit, curat-româneşte aş fi.;: reacţionat: nu i-aş fi spus un cuvinţel directorului de ia .HumanitaS ;.nici prin vreo. aluzie nu i-aş fi dat de ştire că eu..: Ştiu. Dar m-aş fi plîns prietenilor, cunos-cuţilor, însă numai cîte unuia : „Uite, mă, ce mi-a făcut Liiceanu al tău : mi-a trimis cartea la topit - păi dă-o dracului: chiar acum, dnd nevastă-mea se operează, tata a căzut de pe un pod şi ăla mic a căzut la examene 7 + dar te rog, te implor, să nu care cumva să spui cuiva că ţi-am spus ! Mai ales Liiceanu să nu afle, că mai am o carte la el şi n-aş vrea să-i periclitez situaţia...", iar Liiceanu ar fi auzit în următoarea jumătate de oră, tot atunci is-ar fi fîlfîit, iar la cartea următoare a tăcutului, dacă nu s-ar fi vîndut în cel mai scurt timp (ca să nu provoace pierderi întreprinderii iucrînd cu capital privat - Kome şi celălalt - şi cu ajutoare de stat de la Franţa), ar fi făcut la fel: ar fi trimis-o şi pe aceea la topit.
      Cusurul meu : neavînd domiciliul în Bucureşti, neavînd relaţii de muncă, de prietenie, de suflet la Bucureşti, nefăcînd parte din sistemul social românesc şi, mai grav, din cel mental al lor, nu am nici o şansă de a pătrunde, măcar cu un umăr, în vreuna din cele trei categorii-posibilitaţi. De aceea am ales nu „a patra cale", ci calea mea, singura pe care o cunosc : cea bătută în văzul cititorilor Timpului în această toamnă urîtă.
      Iar Monicii n-au să poată spune (ei, ba nu ! - de ce n-ar putea ?) că am tăcut aproape tot atîta timp cît tăcusem în legătură cu Breban, pînă să-i răspund. Am aflat de trimiterea la topit în iunie 1992, pînă în octombrie 1993 fac... tot 16 luni, ce spuneam eu că „mai puţin" ? Ba tot atîta ! Şi nu numai că ştiam eu, dar le-o spusesem şi lor -fireşte, ei au zis că nu trebuie să cred asemenea zvonuri, Liiceanu nu trimite la topit cărţi! Ştiau şi despre implicarea Gabrielei în... ciorbă, am discutat doar de atîtea ori după aceea, compătimind-o pe biata Gabriela căreia i se va fi trăgînd de la accidentul acela nenorocit din
                                           142
Maramureş, de atunci a devenit irascibilă, certăreaţă, uneori de neînţeles...
     Iar dacă Monica va admite că am motive de supărare, dar nu se făcea să fiu atît de lipsit de tact, am să-i răspund pe dată că am apreciat tactul ei, al Monicăi, acum un an, cînd s-a grăbit să-i telefoneze lui Marie-France, ca să-i „comunice" ce anume cred eu şi zic despre Pintilie...
     Şi ia să mă mai slăbească. N-o să-mi petrec existenţa tremurînd. şi aşteptînd - să mă pedepsească ? - să mă laude ? Monica.
     De cînd ne cunoaştem (14 iulie 1972), eu m-am adresat cu Dumneavoastră, doamnă, iar ea cu Dumneata, Paul, ceea ce nu înseamnă că există raport de subordonare. Eu am noroc, pot să-mi permit luxul (cum se elegant formulează în România, la orice) de a întreţine numai relaţii de egalitate. Nici n-am precizat: „perfectă" (egalitate), ar fi un pleonasm.
     Numai că în realitate, intenţiile nu s-au manifestat... egal. Eu, dacă făceam o gafă, o greşeală, o măgărie, dacă mi se semnala, acceptam (că am făcut măgăria, gafa - ca de pildă formularea aceea din dialogul Vatra), îmi ceream, sincer, iertare şi, dacă era scris, recunoşteam că m-am înşelat şi corectam. Desigur, au fost şi obiecţii pe care nu le-am acceptat, toate legate de opiniile mele despre oameni care îi frecventau şi pe ei, fiind cu ei în bune relaţii: Hăulieă, Buzura, Sorescu, Iorgulescu, Manolescu, Blandiana, Pleşu, Doinaş, Paler, Pintilie... N-am pretins niciodată ca „avusesem dreptate", mai degrabă ziceam : „îmi pare rău că s-a adeverit ceea ce spuneam rău despre cutare...", ceea ce, la urma urmei, este cam acelaşi lucru, dar nu acela.
     Ei (mai cu seamă Monicăi) dacă i se întîmplă să greşească, greşeşte, asta este viaţa, făcută din greşeli, însă Doamne-fereşte să accepte că ţi-a făcut ţie un rău prin acea greşeală. Cînd le spunea, întîi Iui Noel Bernard, apoi lui Vlad Georgescu, apoi lui Ratesh, în '89, că „Goma e băiat bun, pîinea lui Dumnezeu, dar apucat-foc şi înjură pe toată lumea" (atunci cînd, ca din întîmplare, eu încercam, dacă nu să fiu angajat la Europa liberă, atunci să obţin o „permanenţă" şi ea ştiind bine acest lucru), în primul moment, nega că ar fi spus aşa ceva ; nu-şi mai aducea aminte; cînd îi comunicam că... îmi spuseseră ei înşişi: Noel, Vlad, Ratesh ce fel de ,^recomandare" îmi dăduseră prietenii mei, Monica făcea, excedată : „Şi ce, nu-i aşa ? Nu eşti băiat bun ? Şi uşor apucat ? Doar ţi-am spus de atîtea ori în faţă, de ce te superi chiar acum ?"... Ultima oară cînd mi-a făcut bucuria cu Marie-France, dacă pînă la urmă a acceptat că „nu se făcea să facă ceea ce făcuse", n-a acceptat nici că ceea ce făcuse ar fi ceva rău...
                                        143
Recurgînd la subterfugii de genul : „De altfel, să ştii, ea însăşi e supărată pe Pintilie !", ceea ce nu avea, riguros, nici o legătură cu chestiunea. Sau (nucă-n perete) : „Dac-ai şti ce i-am zis eu de Pintilie..."
     Cîtă vreme ei se aflau pe baricade, la microfonul Europei libere, oricîte mi-ar fi fost opiniile contrariate, sau doar nuanţate, de ceea ce spuneau ei pe unde-scurte, mîrîiam, cîrîiam de faţă cu ei, între... opt ochi (ei doi, noi doi). Atunci ei făceau - am mai spus-o, o repet şi repet: nu e peiorativ - activism cultural; de utilitatea actului nu mă îndoiam o clipă (şi eu, în măsura în care aveam prilejul, făceam tot activism-cultural). Asta era viaţa lor, existenţa fiindu-le ritmată (şi justificată) de pregătirea emisiunilor, înregistrarea lor - prilej de în-tîlnire a cît mai mulţi scriitori, la studio - primirea acasă a „clandestinilor"... Cînd li s-a luat microfonul din dreptul gurii, gura însăşi şi-a pus întrebarea dacă mai are de ce exista pe această lume. Iar cînd vitele de americani le-au luat şi instrumentele, uneltele-de-lucru : maşina de scris, magnetofonul, casetofonul, măsuţa maşinii..., cum să nu te apuce disperarea ?
     Şi încă, faţă de duritatea şocului, s-au purtat şi se poartă cu multă decenţă, cu stăpînire de sine. Doar pentru ochi (în cazul meu, urechi, „întâlnirile" din ultimul an au avut loc numai la telefon), ziceam că doar pentru ochi-urechi avizate sunt simţibile semnele alături : ca, de pildă, foarte explicabila furie a lor împotriva celor care declanşează greva, la Air France (eu, naiv, întrebasem: „De ce, plecaţi undeva cu avionul ?", iar Monica : „Nu plecăm nicăieri, dar găsesc că e o neruşinare ca ăia să se plîngă că primesc doar şapte mii de franci pe lună...", de unde, fără să mai întreb, am dedus că ei aveau sub şapte mii, însă fiecare, amîndoi dte sub-şase, ce era să fac, să zic : „Lăsaţi, doamnă, că Dvs., cu 13-14 mii în casă, fără grija chiriei, fără grija copiilor, dar noi trei, cu sub cinci mii pe lună..." ?).
     N-am scos un cuvînt.
     Am impresia (în fapt: certitudinea) că abia acum, la vîrsta de şaptezeci de ani (Monica îi va împlini în 19 luna aceasta), se întîlnesc ei, pentru prima oară în viaţă, cu sărăcia.
     Cît au fost în România nici nu putea fi luată în seamă: chiar aşa, după-război, era normalitate (iar foame-foame în timpul Foametei, făceau numai moldovenii, nu şi oltenii lui Virgil Ierunca ; nu şi bucureştenii Monicăi Lovinescu). Apoi, familia lui Virgil: ţărani înstăriţi ; a Monicăi, fără să fie bogată, nu se poate spune că era săracă. Întîiele „experienţe" de sărăcie le-au întâmpinat aici, în exil. Aici se vor fi hrănit cu un sandviş pe zi, numai că... Numai că atunci ei erau tineri (şi foamea şi sărăcia făceau parte din boemă); apoi, pe atunci
144
(1947-1956) fusese epoca eroică a emigraţiei (şi ce emigraţie !) din ţările de Est, iar ei, amîndoi, făceau activism politic.
     Şi Monica şi Virgil vorbesc cu nostalgie despre „camerele de bonă" (sau etajul şapte, fără ascensor...), pe care le-au cunoscut şi ei, încă o dată : în tinereţe. Fiindcă, de cum s-au... maturizat, au devenit redactori, lefegii, întîi la ORTF, apoi la Europa liberă. Desigur, n-au fost angajaţi ca redactori, ci doar colaboratori, însă materialiceşte, chiar dacă nu ştiu dt anume totalizau pe lună, aveau o sumă de înlesniri, ca maşina de scris, materialele de birou, magnetofonul, benzile etc.; presupun că decontau şi anume „cheltuieli de reprezentare", dat fiind numărul impresionant de invitaţii la restaurant, de atîtea ori plătirea hotelului, pentru unii mai apropiaţi, „trataţia" de acasă care nu lipsea, şi dat fiind numărul „clandestinilor" şi setea lor nestinsă...; apoi Monidi cumpărau şi trimiteau medicamente în România ; Monicii cumpărau cărţi şi dădeau vizitatorilor, trimiteau prin călători; Monidi, generoşi, dădeau şi bani (pentru un cadou, pentru o... depanare - şi mie, de atîtea ori...). Iar dacă pun la socoteală şi telefoanele... Dumnezeu să ştie dt îi costau pe lună telefoanele, şi cele de pe-aici, din Paris (ore şi ore), dar şi cu România... Presupun că nu departe de actualele lor pensii, reunite... Ei bine, toate aceste „cheltuieli de reprezentare" le erau, măcar în parte, decontate de E.l. Nu m-am băgat în sufletul şi în buzunarul lor, am aflat abia acum, după ce au fost concediaţi de la E.l., că Monica nu mai cheamă, ea, Miinchenul (cum se întîmpla înainte) ; dacă i se telefonează, bine: profită şi spune şi ea ce are de spus, altfel nu. Mai greu cu România; ea nu are obişnuinţa de a spune, în dteva secunde, fie şi în trei minute, tot ce are de spus, ea conversează cu Gabrie-la, ; cu Gabrid, cu Gabriela II (Omăt, îngrijitoarea ediţiilor Lovinescu)... Apoi, Monicii, oameni normali, francezi, trebuie să se ţină la zi cu moda, măcar la „bunurile" de strictă necesitate : au renunţat demult la telefonul dasic, cel butucănos, cu cadran, cu fir, schimbînd nu ştiu cîte altele, care mai de care mai sofisticat, şi mai... dăunător auzului celuilalt. Monica nu va accepta în ruptul capului că pe tine, cel căruia îi telefonează ea, te deranjează pînă la durere „audiţia" telefonului ei - „Cum zid, Paul, că telefonul meu se aude rău, cînd eu am dat pe el..." - şi îţi comunică preţul; sau noutatea.
     Ei, toate aceste „inerţii" normale pentru oameni normali au dis- ■ părut, brutal, după „separarea" E.l. de ei. Şi, dintr-o dată, sunt siliţi să-şi numere bănuţii, să-i „împartă" ca să le ajungă. Şi, vai, să renunţe la „singurul lux" al lor, cărţile şi discurile.
     Adevărata sărăcie o simţi la bătrîneţe.
                                           145
*
     Că tot nu mai este nimic de făcut cu Basarabia şi cu Bucovina de Nord - universităţi:
     1. Chişinău;
     2.  Cernăuţi;
     3.  Bălţi;
     4.  Orhei;
     5.  Tighina;
     6.  Bolgrad;
     7.  Cahul;
     8.  Ismail;
     9.  Cetatea-Albă ;
     să mai adăugăm două :
     10.  Hotin;
     11.  Soroca.
     în fiecare din aceste localităţi - şi încă în 6-7 - pe Imgă universităţi vor exista şcoli normale şi (sau) institute pedagogice.
     Nu mai insist asupra rolului considerabil jucat de educatori, învăţători, profesori.
     Se va insista asupra educaţiei civice : vor fi reintroduse „drepturile omului şi ale cetăţeanului" de pe timpul copilăriei noastre; să ştie „cetăţenii", de la cea mai fragedă vîrstă, care li-s drepturile şi care îndatoririle.
     în oraşele mari, în care există facultăţi de Drept, să se prevadă un contingent de educatori-sociali - preparaţi în pedagogie, psihologie, drept, (noţiuni de) medicină. Vor aparţine de prefecturi, iar serviciile lor vor asigura o punte (legală) între apărare şi acuzare, între represiune şi protecţie. Aceste servicii despre care am mai vorbit se vor ocupa de familie, în general, de copii în special; apoi, în ordine descrescătoare : femei, invalizi, bătrâni...
     Luni, 8 noiembrie 1993
     Ziua Arhanghelilor Mihail şi Gavril, ziua Regelui şi a lui Botez şi a Adameşteancăi, a lui Liiceanu, ba chiar şi a lui Mihăiţă Popescu, văru-meu de la Buhuşi.
     îmi notasem pe o hîrtie următoarea chestiune :
     Monidi, aşa, cu „greşelile" lor de apreciere (a oamenilor, a faptelor), deşi s-au înşelat adesea - şi se vor mai înşela - se află mai (mult mai) în interiorul României, al literaturii române cotidiene, pe scurt, mai în societatea literatorilor dedt mine.
     Constatarea nu e nouă, nici surprinzătoare. Nu fac dedt s-o reamintesc.
146
      Ce-ar fi de spus în legătură cu ea ? Nu mare lucru sau nu ceva inedit. Că ei se află înăuntru, tocmai pentru că se înşeală frecvent; şi reciproca este valabilă : înşelîndu-se, îşi asigură intrarea...
      Situaţiile noastre nu pot fi puse în aceeaşi oală. Pentru că meritele lor sunt şi în timp şi în volum incomparabil mai mari dedt (eventualele merite) ale mele. Apoi lucrează şi natura lucrării: ei au făcut ce au făcut conştient, tenace, zi de zi, deceniu după deceniu, fără să slăbească, fără să cedeze oboselii, descurajării, ameninţării. Se poate spune că viaţa lor întreagă se află în această activitate altruistă.
      Pe cînd la mine.!. Eu întotdeauna am făcut după capul meu ceea ce am făcut. Toate obiectivele mele erau (sunt, dt vor mai fi) egoiste. Tot ce am făcut, bine ca şi rău, mi-am făcut mie (şi alor mei, din familie). Că s-a întîmplat să >,fac bine" altora ? Întîmplare ! Oricum, nu eram conştient că „fac bine", eu făceam pur şi simplu, fiindcă nu puteam să nu fac ce făceam.
      „Cine munceşte greşeşte", zice maxima populară popularizată de comunişti. Ceea ce ar însemna că cel care nu munceşte (pentru binele obştesc), nid nu greşeşte... Situaţiune care nu-l poate mulţumi pe ne-greşitor.
      Nu, nu mă mulţumeşte. Ştiu şi eu, poate că aş fi vrut să fiu măcar cinci minute cel (cei) aşteptat(-ţi) cu ochii pe ceas, cu mîna pe butonul apăratului de radio, pentru liturghia săptămânală;..
      Aş fi vrut ? Dacă mă gîndesc bine-bine, scotodndu-mi memoria : parcă nu prea ; nu (întru totul). Că-mi va fi trecut prin faţa ochilor această eventualitate, nu zic ba, dar că am chiar dorit-o, ho-tărît, nu. A, nu pentru că aş fi eu un vîrtutos (dacă aş zice virtuos, s-ar confunda cu virtuoz, or, eu nu mâi dnt la vioară), d mai degrabă din comoditate, din lene. Ei, nid chiair aşa, dacă am fost sincer în partea stîngă, de ce n-aş fi şi în dreapta, unde-mi ţin eu inima de rezervă ?
      Uite de ce : în ochii mei, locul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca era acolo unde-1 apucasem pentru întîia oară, ca ascultător anonim, din România : la microfonul Europei libere, şi aşa cum un cetăţean al unei monarhii constituţionale, în visele lui se vede orice: cel mai grozav trompetist, campion mondial de box, căsătorit cu Cita, cea mai frumoasă fată din Sibiu— şi alte imposUrilMţi - dar nidodată nu se visează... rege. Aşa. Pentru că rege e unul singur : acela. Eu mă pot vedea, să spunem, consilier prindpal, ministru al culturii (!) sau şi mai şi, preşedinte al Europei (dacă are să existe un asemenea... post), dar rege ? Eu unul nu mă pot vedea... în locul lui.
'                                147
     Aşa şi cu Monicii: dacă am avut un vis în legătură cu Europa liberă : să am o colaborare permanentă care să-mi asigure plinea. Mă ştiam punctual, măcar aş fi dat la timp articolul...
     Nu mi-a trecut prin cap că aş putea fi „şef de rubrică" - Noel Bernard îmi oferise o emisiune despre Drepturile omului, promisese că-mi trimite la Paris toate scrisorile celor amărîţi, transcrierea convorbirilor telefonice cu „mesageri" ajunşi în Occident... A insistat (au insistat şi Monicii) - am mulţumit, dar n-am putut primi. Hai să spun, rapid (şi neadevărat): din comoditate...
     Iăr acum, atenţie : mă laud : la începutul exilului am colaborat relativ frecvent la emisiunea Monicăi, cu cîte o recenzie. în momentul în care au venit în exil Rodica Iulian şi Oana Orlea, ştiind că ele o duc greu, în ciuda drepturilor de autor ale lui Enescu (unchi al Ioanei Cantacuzino), de fiecare dată cînd Monica mă întreba dacă vreau să fac cutare cronică, o făceam numai după ce mă asiguram că măcar Rodica Iulian are în acea emisiune „porţia" ei. în orice caz, că nu iau plinea de la gură altora, mult mai nevoiaşi dedt mine (pe atunci, fiind ceva mai sănătos, lucram cu Ion Condiescu la zugrăveli). Apoi, după ce a venit Raicu în exil, n-am mai făcut nid un text (cronică, recenzie) pentru emisiunea Monicăi. Fireşte, nu m-am lăudat (pînă acum !), mai ales că nid nu este un motiv de laudă. Nu este, dar zic...
     Ca să revin, chiar dacă adeseori eram nemulţumit de modul în care Monica sau Vîrgil (sau amîndoi) „tratau" o problemă sau un scriitor, aceasta se consuma în discuţii (uneori aprinse) cu ei, în de-dararea dezacordului, dar de aici pînă la a dori, a visa, a lucra pentru detronarea Monicilor de la microfonul Europei libere, iată, totuşi, un păcat pe care (întîmplător) nu l-am comis. De aceea am fost atît de revoltat şi, în felul meu, activ, în momentul Vlad Georgescu (cel care voia să mute buricul României la Washington); şi de aceea am fost revoltat în momentul '89, al Uniunii Scriitorilor, cînd Ţepeneag (cu Breban) visa doborârea Monicilor de la microfon.
     De aceea mă întorc şi zic : Monicii se afla înăuntrul (ţării, vieţii, literaturii, mai ales), pentru că ei au lucrat, pentru ţâră, pentrui cultură, pentrii literatUră ; şi au lucrat dinăuntru (oridt de de-afară vorbeau).
     De asta s-au şi înşelat de atîtea ori : pentru că sunt implicaţi, pentru că ei trăiesc, de peste patru decenii, în... „Drumul Taberei" (cum i-am zis eu cartierului Buttes-Chaumont din arondismentul 19 al Parisului - atund, din pridna „concentrării românilor exilaţi"). Ei erau mai la-zi dedt unii scriitori aflători la Bucureşti.
     Cum este (a fost) mai bine ? Cum, mai rău ?
148
     încă o dată, cele două „vieţi" nu se pot compara. Ei au vieţuit pentru alţii, în dauna lor (fiindcă s-au neglijat pe ei înşişi, vocaţiile lor, cărţile lor); eu, numai şi numai pentru mine. Din acest punct de vedere, suntem la antipozi: altruismul - egoismul.
     Nu e încă ora 9 (dimineaţa), dar eu sunt istovit: m-am trezit la 5 şi jumătate, de pe la 8 scriu... Acum ar fi momentul să trag un pui de somn, nu ?
     Nu.
     Pe măsură ce trece timpul de la moartea lui Nego (ia să văd dacă ştiu : 6 februarie, acest an, acum mă duc să verific; am verificat, aşa e : sîmbătă, 6 februarie 1993), ne găsesc tot mai multe trăsături comune...
     De unde Dumnezeu, fiindcă totul ne despărţea: social, cultural, structural... însă nu acestea ar fi criteriile (sau, nu doar acestea) -uite, iau acum unul, la întîmplare :
     Ca toţi însinguraţii, izolaţii, agresaţii, şi Nego era sensibil la semnele de simpatie, de complicitate, de încurajare - ţin minte cu cîtă satisfacţie a primit modesta mea încurajare în legătură cu reaua primire, în România, a Istoriei literaturii şi ce reconfortat se simţea de fiecare dată cînd, fie oral, fie în scris, vorbind despre articolaşul acela din Roniânia literară, fără a-i nega partea de.. cedare, încercam să o explic dinăuntru (faţă de acuzaţiile „exteriorilor", cei care nu cunoşteau închisoarea : Ţepeneag, Iehrnca), conchizînd că, la urma urmei, actul-ultim nu a fost cedarea (prin articol), d sinudderea...
     Şi totuşi, în legătură cu „conflictul" cu Brebân, motivul - măcar
pretextul - fusese el, Nego („sărmanul Nego"). Ei bine, în nid o
scrisoare (nu ne-am mai văzut faţă către faţă de prin 1988) nu a atins
măcar în treacăt „chestiunea". Si nici eu nu am adus vorba.
                                /
     Pe mine mă intriga, mă chiar nemulţumea această „indiferenţă" şi în acelaşi timp eram bucuros, fiindcă şi eu aş fi fădit la fel.
     La urma urmei, ce să-mi fi comunicat Nego : că îmi... mulţumeşte pentru intervenţie ? Sau, din contra, informîndu-mă că, luîn-du-i apărarea, l-am pus pe el într-o situaţiune inconfortabilă faţă de Breban, faţă de Jepeneag... ?
     Monidi, în ciuda semnelor de prietenie faţă de Nego, nu-l iubeau. N-am aflat motivul (sau; pretextul), deşi îh multe rînduri am întrebat. Pe afară ei au fost nemulţumiţi de Nego - Virgil pentru „cedarea" din aprilie 1977, Monica pentru Istorie..: !nSă trebuie să fie altceva, nu ştiu ce, pe dinlăuntru. Iar atitudinea asta mi-a fost limpede încă înainte de povestea din iunie-iulie '89, cii „uniunea", în care Nego, din naivitate, din prietenie-cu-toată-lumea, a fost la originea temerii de complot a Monicăi.              '          : r
                                           149
     Aşa că, neştiind despre ce poate fi vorba, nu pot nid interveni, cu „explicaţii".
     Am doar bănuieli - şi acelea vagi - aşa că voi rămîne cu păcatele :
     Ar putea fi o chestiune de interpretare a unui fenomen literar (două îmi vin acum : Eminescu şi Eliade — mai degrabă : dreapta culturală). Bine-bine, Negoiţescu este unul dintre cei mai fini emi-nescologi, dar despre gazetarul Eminescu are o părere nu doar proastă, ci în-panică. Şi încă, bine-bine, Negoiţescu este printre cei mai firii lovinescologi - şi lovinescofili - dar Monica, fiica, nu este, orişidtuşi, tatăl. Fiindcă Nego nu este deloc „original" în privinţa lui Eminescu : a spus-o, scris-o E. Lovinescu încă din anii '20 ; de asemeni, I.ovinescu a scris extrem de violent împotriva tradiţionaliştilor şi a naţionaliştilor... în acest caz, Negoiţescu este un perfect ucenic ascultător al lui Lovinescu - Eugen, nu Monica... "
     în sens invers, Moriicn simţ extrem de supăraţi (ăsta o ştiu şi nu am aflat-o o singură dată, ca să cred că le trecuse) pe Nego pentru „tratamentul de favoare" acordat lui Beniuc. Dar, cum să spun : una-i să fii în dezacord cu tratamentul şi alta-i să-i reproşezi lui Nego că i-a acordat acest tratament... Istoria este o carte a lui Negoiţescu şi hi ea autorul are dreptul să scrie chiar şi năzbîtii. Pot fi împotriva nazbîtiilor, dar nu-i pot contesta autorului dreptul de â le face.
     Ce straniu : fiica celui mai antitradiţionalist dintre toţi ai noştri este profund tradiţionalistă, în ciuda ocolurilor avangardiste, absurde, moderniste. Monica este, în fond, un stîlp al... tradiţiilor. Altfel nu ar fi comis (şi, continuă) imprudenţa de a-i certa pe cei din ţară că şi-au făcut prea mulţi idoli - de care nu carecumva să te atingi -şi în acelaşi timp, ea, Monica, îl apără pe Eliade cu motive ca acestea : „Nu este momentul de o asemenea discuţie..." Sunt de acord cu ea că acum ar fi... momentul să lovim în păcătoşii de stingă, pentru că, vorba ei, „din comunism ieşim, nu din vreo guvernare legionară", dar Monica Lovinescu ar fi trebuit să fie atentă la adevăr: există un „moment" pentru a spune adevărul — şi nu este momentul -pentru a-1 spune ? Chestie de formulare.
     Şi de metodă.
     Desigur, Monica are dreptate and spune că injustiţia este imensă,, insuportabilă : Eliade, Cioran, Noica, Năe Ionescu (alt motiv de divergenţă cu Nego), care au fost de dreapta dt au fost - puţin, în raport cu ceilalţi - pe dnd ceştialalţi, cei de stingă, care au făcut atita rău, să fie lăsaţi în pace...
150
      Şi n-are dreptate Monica noastră naţională. Ea a văzut doar campania împotriva lui Eliade (fie vorba între noi: tremuridoasă ; bătrînicioasă - cu un alt cuvînt: băşinoasă), dar neagă că ar exista „măcar un articol împotriva lui Călinescu"... I-am atras atenţia că, în afară de ei, a mai scris „împotriva" lui Călinescu şi prietenul nostru, Grigurcu... „A, da, Grigurcu - dar numai el..." ; Şi Ileana Vrancea : „A, dar Ileana Vrancea de multă vreme l-a atacat..." (ca şi cum despre cînd ar fi fost vorba) ; şi Doru Cosma, în 22-ul atît de bine explicat de Gabriela noastră. „A, da, şi el - dar numai el..."
      Trăind cu şi între scriitorii români din România, Monica are şi ea ticul relativizării - am mai notat cum „numărul" articolelor lui Eliade a fost „numai de douăsprezece" - iar acestea (şi Eliade) „sunt nimica toată pe lîngă cartea întreagă a lui Cioran"...
      Am mai spus ce cred eu despre... numărul greşalelor. Altceva m-a întristat în legătură cu marii noştri scriitori Eliade şi Cioran : că nici unul nid altul nu şi-a asumat fapta (rea sau ne-rea sau bună) ; ei au negat că ar fi făcut, că ar fi scris... Pînă de curînd, şi eu aveam îndoieli că Eliade ar fi scris. Şi Monica. Ea mi-a comunicat mie adevărul (despre Eliade), însă ea, chiar dacă acum crede (că Eliade a chiar scris ceea ce „se pretindea" că ar fi scris), încearcă să abată discuţiile (cele din presă, desigur, nu cele telefonice), relativizează, circumstanţiază, numără steagurile...
      Facem şi noi ce putem, ca s-o dtez pe ea, atund când se află în (mare) încurcătură...
      Mă uit la harta Basarabiei, în fapt, harta Republicii Moldova, ciuntită şi borţoasă, văd şi frontiera de pe Prut care o desparte de fraţii (şi surorile) ei; ca unul (unul din cei mai mulţi) care am trăit cu gîndul numai la revenirea Basarabiei (şi a Bucovinei de Nord) la patria mumă... acum îmi zic : unire (că tot au reînghiţit ruşii Moldova, recent), da - dar cu cine ? Unire, da - dar în ce condiţii ? Dată fiind actuala situaţie (iată : din ce în ce mai puţin... actuală), n-ar fi sănătos, n-ar fi frumos să reintre Basarabia în România, ca o oarecare provinde. Ci - de ce nu : în Regatul României, Basarabia (îi zic aşa, de-acum încolo am să-i zic : Nistria, ca să se ştie că frontiera de Est va fi pe Nistru) va fi o unitate autonomă.
      Că aceasta se va chema : provincie, ţinut, ţară, n-ar avea mare importanţă, ci realitatea conţinută. în comun vom avea : moneda, armata, politica externă (orientarea generală), constituţia. Dar Nistria va aveă bugetul ei, poliţia ei, justiţia ei, administraţia ei. Desigur : Parlamentul ei şi consiliul ei executiv. De asemeni,
151
învăţămîntul din Nistria va avea caracterul său aparte, datorită istoriei „aparte" a locuitorilor.
     Pentru că se află „la hotar" - dincolo de Nistru începînd Asia -Nistria va fi mult dorită.
     în privinţa emigraţiei este necesar ca Nistria să aibă o legislaţie precisă : poate veni oricine, însă de rămas - în condiţiile cerute peste tot: cind ani de aşteptare a naturalizării, după care emigrantul devine localnic ; poate vota, poate fi ales (dacă ştie limba română) ; poate lucra la alţii, însă dacă vrea să devină funcţionar la stat, vrea să deschidă un comerţ - una dintre condiţiile obligatorii : limba română. Cursurile de învăţare a limbii vor fi gratuite şi forţate.
     Pe cît de tolerantă va fi Nistria faţă de străini, faţă de neferidţii veniţi să caute adăpost, pe atît de represivă va fi faţă de încălcătorii legilor, străini sau localnid deopotrivă. O poliţie specială, avînd drepturi speciale, se va ocupa de marele-banditism-organizat (Mafia) şi de ramificaţiile lui: prostituţie, drog, racket, „albire" a banilor murdari.
     Mai întîi : în prostituţie li se va diminua influenţa mafioţilor prin oficializarea „caselor", li se va găsi un nume - japonezii, în timpul ocupaţiei Chinei şi a Coreei, le spuneau „de reconfort". Nu „uzine" ca Eroscenter-urile nemţeşti, d „întreprinderi familiale". în schimb, va fi reprimată prostituţia de stradă, iar codoşii striviţi. în materie de drog, nici o milă faţă de „fufnid" : ele fac posibilă existenţa rechinilor. Aceştia, după ce au fost bine identificaţi şi bine „încadraţi", vor fi daţi pe mîna Căscaţilor (mascaţilor): nu vor red-diva. Tot radical va fi tratată chestiunea banditismului. Există însă un pericol : bandiţii, ştiind că Căscaţii nu iartă, în caz de atac de bănd, vor lua ostated, iar tratativele de eliberare a lor nu vor avea sorţi de izbîndă - bandiţii vor aVea acelaşi comportament ca în documentarul rusesc difuzat anul trecut la televiziune : „Ştim că tot o să ne împuşcaţi, aşa că nu ne predăm şi nu eliberăm ostatedi."
     Şi-atund ce e de făcut ?
     Ştiu ce e : îi iertăm, le zicem : „Mergeţi în pace, fraţilor, cu tot cu bani, cu tot cu ostated, drum bun !"
     Marti, 9 noiembrie 1993
     Mi-am mîncat sufletul, ieri, privind filmul „Orfanii din Liver-pool", producţie anglo-âustraliană, rezemată pe fapte riguros exacte : după al Doilea Război, Coroana Britanică, prin dvilul guvern Churchill, a trimis în Canada, Botswana, Australia în jur de 130 000 de copii din orfelinate - pentru a „popula cu sînge alb acele ţări", în fapt, în condiţii de sdavaj absolut. Se spune că scandalul a fost
                                       152
enorm, atît în Anglia, cât şi în Australia ; în majoritate, aceşti copii şi-au pierdut nu doar copilăria, ci şi identitatea.
     Mama lor de bestii ! Şi eu (noi) care-1 apăram pe Churchill, în chestiunea bileţelului... Una n-o exclude pe cealaltă. Dacă-i adevărat că Churchill mai era atunci la afaceri, înseamnă că era cu totul sclerozat. Său, întrebare prostească, oamenii politici trebuie să fie nesimţitori la interesele individului, altfel nu mai sunt buni să apere eficace interesele naţiunii ?
     Si francezii au o ruşine asemănătoare, în sens invers : câteva sute de copii din Reunion, în urma unei catastrofe naturale, acolo, rămaşi fără subzistenţă (dar nu şi fără familie), au fost trimişi „pentru a fi salvaţi" în Franţa, tot după război. Şi s-au pierdut, copiii ! Li s-au „rătăcit" actele, adevăraţii responsabili, dacă mai trăiesc, nu sunt ţinuţi (obligaţi) să dea seama, iar copiii de atunci, acum unii dintre ei bunici, se întreabă cum îi cheamă cu adevărat şi ai cui sunt ei...
     Iar noi eram indignaţi peste poate că Ceauşescu vindea în Occident copiii orfani, în Franţa prin fostul deţinut politic şi prieten al lui Paleologu (şi al Monicăi Lovinescu) : Paul Dimitriu ; că Ceau-şeasca îi „adoptase" pe alţii şi făcuse din ei securişti fideli...
     Nici vorbă: în Nistria copilul orfan are să se bucure de o atenţie susţinută. Orfanul nu va fi considerat un rebut, un scăpat, un nedorit, d un neferidt : a rămas fără părinţi, ori a fost abandonat, ori părinţii, nepulînd să-l crească (şi pe el), l-au „încredinţat" orfelinatului...
     Regimurile totalitare nazist şi comunist se aplecaseră asupra orfanilor pentru că aceştia puteau fi lesne modelaţi, ca să devină oameni-noi. Sodetăţile democratice se ocupă de orfani (Franţa are o îndelungă experienţă - şi eficadtate - în materie : din 1789 a purtat atâtea războaie şi chiar dacă pe urnele le-a câştigat, cu câte sacrificii umane ?), iar aceştia, deveniţi adulţi, furnizează contingentele de funcţionari mărunţi: poştă, căile ferate, poliţie, jandarmerie... Presupun că este atât de eficace (dar atât de ineficace, la urma urmei), în Franţa, pentru că organismelor de stat (Asistenţa Publică) li se aso-dază strîns Biserica Catolică. O bună parte dintre asistenţi (ambe sexe) este alcătuită din călugări-călugăriţe.
     Când am atins cu vorba aşezămintele religioase din Nistria am vorbit şi de rolul ce va avea de jucat Biserica - care-o fi - pe lîngă spitale, centre de dezintoxicare, azile, orfelinate.
                                           153
     Bănuiesc : un „civil", oricît de dăruit (în sensul de a se dărui, nu de a fi el, dăruit), nu va putea atinge gradul de... dăruire al unui om al lui Dumnezeu (mai ales „logodnicele lui Cristos").
     La urma urmei, dacă tot este să construim totul de la început, vom face astfel: nu, ca pînă la invazia comuniştilor, mînăstirile să aibă şi „anexe" ca bolniţa, orfelinatul etc., ci invers, pe lîngă aşezăminte ale statului: orfelinate, spitale, azile, centre de dezintoxicare, vor funcţiona... filiale ale mînăstirilor (sau mînăstiri întregi).
     Nu-mi închipui că orfanii sunt mai puţin dotaţi dedt neorfanii şi de aceea sunt mai puţini „orfani" care fac studii superioare, „reuşesc în viaţă". Va fi, pe de o parte, traumatismul propriei lor condiţii (de orfan), pe de alta „autolimitarea" : să ajung major, să ştiu o meserie, ca să mă întreţin singur. Traumatismul nu e uşor de învins, dar cred că dacă, încă din ciclurile inferioare de şcolarizare cei mai-dotaţi vor fi îndemnaţi să continue, pentru că „statul" va avea grijă de ei, în continuare la facultate, rezultatele ar fi ameliorate. Pentru asta personalul de toate categoriile şi la toate „etajele" trebuie să fie înalt-calificat, în plus, avînd şi înclinaţia de a se dedica - chiar dintre civili. Educatorii, institutorii, profesorii, psihologii, maeştrii de lucrări etc. vor constitui un corp de elită al Nisbriei, dnd se va spune : „X vine de la şcoala Asistenţei Publice" (zic şi eu aşa, din comoditate), se va înţelege că acel X este foarte-foarte bun. Cum se întâmplă : din înşişi orfanii se va recruta „personal" - dar nu sistematic şi va fi probabil necesar să se opereze, din cînd în cînd, „mutări din interes naţional" - ca să. se rupă cercul-închis al orfanilor.
     De aceea, cu excepţiile necesare, şcolarizarea, la toate nivelurile, să se facă în şcoli „normale", pentru ca orfanii să nu se simtă exduşi, nici de la bine, rud.de la rău. Momentele cele mai dificile pentru orfani: vacanţele, cînd „ceilalţi" sunt în familie, vor trebui neapărat tratate prin invitaţii în familia unui prieten, prin călătorii sau tabere sportive ori de altă natură, pentru ca vacanţa altora să nti fie prilej de deprimare a orfanilor.
     Eu aş vedea orfelinatul că pe un campus universitar cu pavilioane îhloc de „secţii", în funcţie de vîrstă. Pe măsură ce cresc, vor fi din ce în ce mai puţini în dormitor; sau în cameră. De la 12-13 ani vor locui cîte doi într-o cameră. De pe la 16-17 ani, cei care vor presta o munca în orfelinat - de o oră, trei - ca auxiliari (cantină, întreţinere exterior, săli şi terenuri de sport, servicii : poştă, bancă etc.) vor fi remuneraţi; de asemeni cei care vor lucra în ateliere (pentru a produce), în sere, pepiniere. Aceştia îşi vor putea „plăti" o cameră întreagă numai a lor - astfel: vor plăti administraţiei „chiria" pe care ar fi plătit-o vecinul de cameră... (desigur, simbolică, dar să se obiş-
                                          154
nuiască de a plăti ceea ce primesc). De asemeni, în timpul liber al lor elevii vor putea lucra „afară", iar în aceste cazuri, plata se va face după alte criterii, cu contract de muncă temporară. Astfel, elevii vor putea lucra la cules fructe, legume, în ateliere de reparaţii auto, la condus maşini agricole etc. - dar numai în timpul liber al lor - iar banii cîştigaţi vor fi în întregime ai lor, fără reţineri.
      După terminarea ciclului de şcolarizare, pensionarii nu vor fi... îndemnaţi să zboare, să-şi caute norocul în lume — vor părăsi pavilioanele elevilor şi se vor muta în cele ale „adulţilor" : acestea vor fi alcătuite din camere studio sau mici apartamente ; în perimetrul orfelinatului, chiria va fi plătită integral de ocupant (care va lucra undeva, fie în interior, fie afară), desigur, la un preţ foarte favorabil.
      Cei ce vor urma studii superioare, evident, vor primi burse. De asemeni, cei ce, lucrînd o vreme, vor dori să se recalifice ori să se superior-califice, vor primi o bursă de studii pe timp limitat.
      Pensionarii care se vor căsători vor primi o primă de instalare. Dacă amîndoi soţii sunt orfani, se vor instala în pavilioanele familiştilor. Copiii lor vor fi acceptaţi gratuit în toate „treptele" : leagăn, grădiniţă, primar, secundar (profesional). Astfel, „populaţia pensionară" se va primeni, amesteca : va fi compusă nu numai din orfani, ci şi din neorfani (adevărat: copii de orfani...).
      Am primit scrisoare de la Cistelecan. Ei (Vatra) încă nu se plîng că vor dispărea, ca Familia... Să-i ţie Dumnezeu dt mai mult, şi pe ei şi pe cei de la Familia.
      Revin la orfelinate : faima lor să fie atîtde mare (de bună), îndt să trezească... invidie la anumiţi copii ne-orfani. Aşa că atunci dnd vor fi primiţi şi ne-orfani (provenind din familii cu mulţi copii; din familii incapabile să întreţină şi să educe copiii; din părinţi încarceraţi ori „dispăruţi"; din familii de alcoolid şi/sau drogaţi etc.), aceştia să simtă mai degrabă o ameliorare a stării lor.
      Ana a vorbit la telefon cu Lulu : dcă Gabriela mi-a adresat o scrisoare în 22, în care neagă convorbirea pe care ar fi avut-o noap-tea, cu Lulu; am înţeles de la Ana că Lulu are de gînd să-i răspundă. Pe de altă parte : Saka i-a telefonat lui Lulu : că el este gata să vină mîine la Bucureşti, ca să-i aducă banii... Care bani ? a întrebat Lulu. Pe în Cerc, zice Saka. Dar D-ta nu ai contract, ce bani vrei să-mi dăi ?... Te pomeneşti că a şi scos cartea, dar n-a spus nimica...
      De unde conduzia : iată că nu e (foarte) rău să mai dai din dnd în dnd cu pidoru-n furnicar...
155
      Miercuri, 10 noiembrie 1993
      Întîi Monica (pe timpuri, dnd îmi telefona...), apoi Lulu dau seamă de reproşul principal al Gabrielei Adameşteanu: cum de-i fac eu una ca asta lui Liiceanu, cel care mi-a făcut un mare bine... (vorba fiind de intervenţia lui pe lingă directoarea CNL, pentru a-mi da ajutor în chestiunea apartamentului).
      Aici trebuie tratate două aspecte :
      a.      Motivul adevărat al necazului care a dus la intervenţia lui Liiceanu (căruia îi telefonase Marie-France): ameninţarea cu expulzarea din locuinţă pentru neplata chiriei. Aid s-ar putea vorbi - în treacăt, fireşte - de situaţia paradoxală a cuiva care va fi făcut cîte . ceva pentru ţărişoară - iar acum (în iarna lui 1991 !) nu poate veni la o întîlnire cu editorul, pentru că nu are bilet de metrou (pe deasupra este ameninţat de dare afară din casă, pentru că n-a plătit chiria pe multe luni), iar cei care, înainte de decembrie 1989, mîncau soia şi tăceau şi tremurau şi nu voiau să ştie nimic (adevărat: voinţa li s-a îndeplinit!), după „revoluţie", ca recompensă pentru faptele de arme, au fost numiţi directori de edituri, de reviste, profită de burse, nu se mai opresc din călătorii în care le explică ocddentalilor cît de voiniceşte au rezistat ei bolşevismului - prin cultură...
      b.      Deosebirea de mentalitate între noi : eu nu am o gîndire danică, mafiotică. Prin urmare nu cred că cel care, la un moment dat, face altuia „un mare bine" (sau „un mic servidu", cum se zice la poalele Carpatului bine balcanizat), prin acel „bine" îl cumpără pe vede pe beneficiar : nidodată acesta nu va putea să-i facă rău celui care bine i-a făcut! Să deschidă gura şi să spună că Binefăcătorul nu face doar bine, ba, uneori, şi rău; şi, cazul nostru, beneficiarul nu se va plînge nidodată de răul pe care i-1 face... Binefăcătorul.
      Dacă astfel gîndesc şi practică scriitorii din România; foarte rău fac ! Fiindcă ei cumpără şi vînd acel fleac numit: libertate; negociază (şi vînd-cumpără) sufletul - al lor, al celorlalţi.
      Vasăzică nu era destul că îşi vindeau Puterii sufletul (fiindcă Puterea, nu-i aşa, le făcea „un mare bine" : nu-i lichida, la propriu, ca pe alţii), iar în schimbul acestui nemaipomenit favor, scriitorul tăcea - şi, tot prefădndu-se că el nu ştie-nimic, a sfirşit prin a nu şti nimic-nimic : în patru ani a fost sufident timp ca să se constate analfabetismul consecutiv autoamneziei> dar, aşa cum sclavul n-ar mai fi sclav dacă n-ar maimuţări gesturile stăpînului (şi n-ar visa, nu libertatea, ci „postul" de supraveghetor de sclavi), tot aşa şi scriitorul român n-ar mai fi ceea ce s-a făcut-pe-sine-în-reeducarea-ca-la-Pi-teşti, dacă nu ar maimuţări şi pe orizontală ceea ce există, vai, pe verticală, după prindpiul mafiot:
                                        156
     „Ti-am făcut o dată un bine, de-acum încolo n-ai voie să te plîngi de mine, chiar dnd îţi fac rău \"
     Ciudăţenia fiind că abia acum, „după revoluţie", aflu de existenţa acestui „principiu". Să fi apărut, între noi, sclavii - în ultima vreme ? Probabil. Posibil, pentru că pe dnd mă aflam în România (înainte de 20 noiembrie 1977), nu exista, sau nu-l simţisem eu.
     Cînd să fi apărut, la scriitorul român, această... captatb benevo-lentiae (pe care eu o interpretez ca pe o adevărată... castratio benevo-lentiae) ? Să i se tragă de la tăcerea organizată, de la tăcerea asurzitoare în care s-a complăcut faţă cu distrugerile la care s-a dedat Puterea ? Cumva de la frig ? Sau tot de la frică - cea păzitoare a pepenilor ?
     Dacă prietena Gabriela invocă „marele bine" pe care mi l-a făcut Liiceanu (dar îl numeşte sau ba ?) la data de 8 martie 1991 (într-o vineri, am verificat agenda), pe dnd eram la Annette Laborey, atund eu... nu evoc acele fapte ale mele care şi ele ar putea fi considerate, de ei, „faceri de bine". Se pare că şi eu, atît în România, dt şi aid, în exil am... făptuit bine - şi eu, care eram convins: erau fapte normale dintre oameni normali.
     Aşadar : faptul că Liiceanu a vorbit, la un cocktail, cu directoarea CNL să facă în aşa fel îndt să nu fiu alungat din casă (în aceeaşi seară, la Annette Laborey, i-am mulţumit lui Liiceanu; el a răspuns normal: „N-ai de ce-mi mulţumi, era normal să fac asta - de altfel, la sugestia lui Marie-France... ), acum capătă valoare de act-de-cumpă-rare-pe-veci (a mea), iar faptele mele (încă o dată : nu m-am gîndit la ele decît abia acum, dnd Gabriela m-a obligat să o fac) nu sunt ?
     Ca să vezi! Şi eu care credeam că, de pildă, încerdnd să provoc debutul Gabrieiei Adameşteanu (un an încheiat la România literară, însă, opunîndu-se Breban şi Sami Damian, am urcat la Luceafărul, la Sânziana Pop şi la Gica Iuteş) şi izbutind în cele din urmă, n-am făcut dedt ceea ce ar fi făcut oricine : nu „un serviciu", nu „o faptă bună", în nici un caz un act-de-cumpărare ! Dacă aş fi gîndit cum constat că gîndeşte, acum, Gabriela Adameşteanu, apoi, atunci, în virtutea debutului, ar fi trebuit să-i pretind Gabrieiei... recunoştinţă veşnică ? Şi eternă-ascultare ? Să-i interzic (!) legăturile strînse cu un activist de partid ca Bălăiţă ? Şi mai ce : să-i impun vederile mele, în virtutea faptului că eu o debutasem ?
     Dar, pentru Dumnezeu : un scriitor debutează... el însuşi, chiar dacă, adeseori, este „ajutat" (alteori sau simultan : amînat), dar nimeni, nidodată, nu a putut „face" ori „desface" un scriitor (să se observe - n-am spus : autor de cărţi...).
                                         157
       Mai departe : în timpul celor două călătorii la Paris, înainte de '89 am pus şi eu o vorbă bună pe lîngă Annette Laborey, pentru o bursă... Ei şi ce-i cu asta ? Gabriela Adameşteanu nu a fost singurul scriitor român pentru care am pus vorba-bună ; Annette Laborey i-ar fi dat bursa aceea chiar de n-aş fi intervenit eu, poate ceva mai tîrziu, poate nu afit de substanţială, dar i-ar fi dat... Să însemne asta că i-am cumpărat pe toţi cei pentru care am intervenit, la Annette Laborey, la edituri, pentru a li se accepta cărţile; la PEN Club, pentru a fi primiţi membri asociaţi (şi protejaţi), la Amnesty International, la ziare, la radio, la televiziune, la OFPRA, prin recomandări de a primi azil politic, la tribunale, pentru a pleda cauza solicitanţilor de azil ale căror argumente nu fuseseră convingătoare... ? - mi-e ruşine că am ajuns să etalez fapte obişnuite (încă o dată, oricine, în locul meu, ar fi făcut la fel).
       Cum poate cineva să gîndească - şi să trăiască -în acest sistem de gîndire şi de faptă clanic ?                     '   '
       Şi mai ales, cum poate cineva - pe care credeam că-1 cunosc de, iată, uri sfert de veac - formator de conştiinţe (prin faptul că dirijează de atîta vreme revista 22) să se cantoneze la aspectele secundare ale scrisorii mele publicate în Timpul (iertare, dar episodul Gabriela Adameşteanu este unul de al treilea plan), fără să pomenească -măcar aşa, ca scriitor - chestiunea esenţială şi a textului meu şi a existenţei noastre, de scriitori: soarta cărţilor. Chiar dacă am admite că episodul Gabriela Adameşteanu este... neadevărat (să zicem, ca să putem trece mai departe), poate oare un scriitor demn de acest nume rămîne insensibil la... distrugerea cărţilor altui scriitor ? Azi fiind... rău, spun că aşa cum puţin h păsa, înainte de 22 decembrie 1989 (ce dată... perfect-potrivită «efrâmi conştiinţei româneşti), de distrugere a satelor, de distrugere a bisericilor, de frigul şi întunericul impus întregii ţări (fiindcă, dacă i-ar fi păsat Gabrielei Adameşteanu şi lui Gabriel Liiceanu - fireşte, am fi aflat şi noi, cei din diaspora, de „indignarea" lor de conştiinţe ale naţiei), tot aşa : de ce i-ar păsa, acum, că unui scriitor, întîmplător prieten bun, i se trimit la topit cărţi încă nedistribuite ; în cazul Culorii curcubeului, tipărită de Humanitas, parţial nedistribuită (deşi, se pare că, dacă ar fi fost pusă în vînzare, s-ar fi epuizat, totuşi...) ?
       Despre asta, despre trimiterea la topit a unor cărţi nedistribuite, Gabriela Adameşteanu, scriitor, nu vorbeşte în „punerea la punct" a ei. Mă tem că nu va deschide gura să protesteze nid atunci dnd o carte a ei, să zicem Dimineaţa..., ediţia a V-a, va fi trimisă la topit.
                                          158
     De ee ? Pentru că Gabriela Adameşteanu este scriitor, dar mai întîi român.
     Păcat.
     Joi, 11 noiembrie 1993
     (Binefăcător - cuvîntul cheie în discursul lor.)
     Ieri a telefonat o jurnalistă de la Bruxelles: s-o ajut să-şi identifice familia din România...
     La început, am crezut că este vorba de poveştile obişnuite. Ea povestea dte beţe-n roate, ba chiar acte de sabotaj au întreprins autorităţile româneşti; dar şi cele ungureşti... Cum a călătorit de mai multe ori în ultimii patru ani în România, producând fotografii, dar acestea au dispărut, „furate" de Măgureanu şi Ulieru ; cum nici la Budapesta nu este ajutată...
     Apoi lucrurile au devenit ceva mai clare (pentru mine, care ascultam): dosarul tatălui ei a dispărut (de la Bucureşti)! Presupuşi cunoscuţi, prieteni, martori - nu vor să vorbească... La un moment dat, zice :
     „O fi, acum, în Rusia..."
     Ajuns aici, am întrebat:
     „înseamnă că el... De partea cui e tatăl Dvs.: de partea noastră sau de partea lor ?"
     Modul în care pusesem întrebarea era de o idioţenie fără seamăn - mi-am dat seama de asta în chiar timpul punerii - dar era...
     „De partea lor !"
     Aşa că am înţeles... o felie. încetul cu încetul am mai înţeles cîteva : că el (tatăl ei), ofiţer de Securitate (,>probabil colonel", a zis), a dispărut în timpul Revoluţiei Maghiare, în Ungaria pacificată de ruşii ocupanţi şi de românii frăţeşti. I-am spus ce ştiam: „comandantul" securiştilor români (de origine maghiară, toţi - de preferinţă evrei maghiari) era Walter Roman. Ea a confirmat, asta ştia demult, dacă-i pot da şi alte şi alte nume. Nu, nu-i pot da alte nume... Şi zic:
     „Dar cum se numeşte tatăl Dvs. ?" - la care ea răspunde :
     „Nu ştiu."
     Am întrebat-o : cum aşa, nu ştie; mi-a răspuns că aşa : nu ştie -a adăugat:
     „Probabil Dumitru, dar Dumitru fiind unul din numele conspirative:"
     N-am înţeles, nici n-am întrebat-o, ce s-a întâmplat cu mama ei (mi-a spus ea singură că mama e/era evreică); i-am recomandat să se adreseze comunităţilor evreieşti din România, din Budapesta, de la Ierusalim...
159
     „Am făcut-o, de la început", a zis. „Nimeni nu vrea să vorbească despre asta - probabil evreii au fost implicaţi în asta."
     A rămas aşa : ea să-mi trimită, pe hîrtie, mai limpede, ce are pînă acum, ce doreşte să aibă.
     I-am recomandat-o pe Ileana Vrancea - singurul evreu pe care (nu)-l cunosc şi care ar avea curajul să cerceteze şi aspectul acesta.
     Cumplit.
     Am dat, aseară, într-un dicţionar de neologisme, peste un plic vechi pe care notasem o sumă de franco-române (probabil atunci cînd am scris omagiul lui Eliade). Iată dteva dintre cele nefolosite :
     -   o cuşă (couche) dă pentură (peinture) blanş';
     -   o tâşă (tache) dă culor (couleur) ;
     -   plâtru (plâtre);
     -   pieră (pietre) : 1 făcui o cruce dă pieră lu' tanti...;
     (Cum va fi „traducînd" : Crucea de Piatră ? : Croâua dă Pieră ?)
     -        cuivră (cuivre) - acestea - şi încă altele, „nespecifice", auzite în mediul pictorimii (şi sculptorimii) române-la-Paris ;
     -   a criâ, criâţie (vine dă la : crier, că cu el criezi !) ;
     -   a ghiolă, ghiolâre (gueuler);
     -        ghiolă (gueule) : Ce ghiolă moşă ai, mînca-ţi-aş ! Are ghiolă mişto
     -   stilobilu' (stylo-bUle) : Dă şi la mine stilobilu-ăla !
     -   un du (clou) - două clue ?
     -   marto', martou (marteau) : Arde-i una cu martou' !
     -        pensă (pitice) : Ţine-1 cu pensa (penseta fiind pentru alte operaţiuni dedt vulgarul deşte);
     -   fiselă (fîcelle) : Umbla-n bocand rupţi, legaţi cu fiselă ;
     -        hâşă (hache): Dă-mi hâşa, să haşez ! Suceveanul: „Eu tau cu haşa-ntr-însa !"
     -   muru' (le mur) - noroc că e cunoscut - şi de Eminescu ;
     -   eşelă, dubleşela (echelle) : Montează pă dubleşelă !
     -   sac (sac, poşetă) : Şerşează, fă, papieur'li-n sac !
     -   poartă (în loc de uşă): M-a dat afar' pă poartă, dă la birou ;
     -   a frapa, frapare : Frapez io-n poartă, doc-doc...
     (despre Brâncuşi):
     -   „Bezâ, moşu, ca Concordu' ! Nu pardonâ rien-rienicuţa !"
     -   sortire (sortir): „Sortează d-aciia !"
     -        moş, moşă (moche) : Are-un vizaj' -moş dă tot ! Umblă cu moaşa vilajului dupe el... Am fost acas', la noi, la Balş : moşie mare, mesio ! (adică : urîţime, urîciune);
                                           160
     -       arivaj (arriuage): Vezi c-a venit on arivaj dă pome şi dă freze şi dă pomi-dă-teră ! (pomtnes, fraises, pommes de terre...);
     -  serură : Mi se casă serura dă la ială !
     -  tăsă (tasse) : Servii o tasă dă cafea ;
     -       a ferma, fermare (fermer) ; Mi-a fermât becu' ! îi fermă ou' (l'eau - i-a închis apa) ;
     -  col - a. guler : 'Cheie-te.lâ col, să nu te refroadeşti!
■.;*        b. clei : Cumpără-mi o boată dă col, că tre'să colez şe-
zu’ (...să lipesc scaunul...);
               c. (calc după română : I-am pus gagicii un col-, - a vrut să spună : „un clei", dar în franceză iese că i-a. pus... o întrebare încuietoare - bună şi întrebarea) ;
     -       pul, pulă (poale) : Am făcut o supă dă pulă ; Am cumpărat un pul (doi puii) mici; Ia ş-on pul dă găină (pui de găină ^ iată cum ne întoarcem la izvoarele latine.;.);
r - puletă (poulette): Veni şi Gicu, cu puleta d-o are...; Mişto pu-letă ai, Gicule !. Nu-i m6şă ca-a Iu'Gioni!
     -  cremă (creme = smîntînă) : Supa ? Am dat-o cu cremă !
     -  fromaj' ; Grecu ăla are şi fromaj dă Brăila - dîn Bulgaria !
     -  vin dă tablă (vin de masă);
     -       şucrută (choucroutte) : Nevastă-mea-i dîn Ardeal : face-o şu-crută-dă-Cluj... (în care caz te întrebi de ce nu o... kapusta ?);
     •- livră (livre): 'Mi cumpărat şi io o livră dă lecturi particulare...;
     -  con - a. : Eşti con ca noaptea ! Şi tu şi piileta ta i coană ;
                               b. : îl bag în coana mă-sii ! Cbnoasă, gagioala : o are
uite-asa...;
L - mezon, mezonetă (maison) : Am travaiat dîn greu de mi-am aş'tat o mezonetă la campanie. Mişto dă tot: foreu' derier'; devân' on etang cu poasbni babani... , ;
     Gitesc în Liberation de azi ică un scriitor olandez, Adriaan Ve-nema, romancier de felul său, hotărînd, în urmă cu mai puţin de un an, să moară (nu mai avea nimic de adăugat, după propria-i expresie), anunţase că va muri în 31 octombrie acest an. Si s-a sinucis în moinentul prornis. Avea 52 de ani şi înjur de patruzeci de scrieri adunate în 25 de ani de activitate. în afară de mediatizarea peste măsură (pusă la cale de el însuşi), rămîne esenţa :      .
     ■Cu cinci zile înainte de moarte, jurnalul Heet Parool (căruia şi eu i-am dat două-trei interviuri) publica confesiunea lui Adriaan Venema;: „Viaţa mea este în proporţie de 80 % reuşită, nimeni n-a atins 100 %. Am un an mai mult dedt Maria Callas şi nouăsprezece (mai mult) decît Cristos - atund cînd ei au murit. Cred că nu-i
161
rău deloc..." Şi încă : „Am ţinut să păstrez tot timpul cîrma în mînă (să fiu stăpîn pe corabie - nota mea). Ştiu de multă vreme că nu voi putea trece de 50 de ani. Din momentul în care âm.marcat data decesului, viaţa mi-a devenit armonioasă..."
     Numai că Venema nu este un romancier oarecare : din 1986 (!) încetează de a mai scrie cărţi de ficţiune şi se dedică istoriei - „devine un istoric implacabil şi prolix, confundînd uneori rolul său de scriitor (?) cu acela de inchizitor", scrie comentatorul. „Astfel, lucrarea Comerţul cu arta în Ţările de Jos, 1940-1945 şi mai ales cele cinci volume din seria intitulată : Scriitori, Editori, Colaborarea (poate : Scriitorii, Editorii şi Colaborarea) au provocat în Olanda stupefacţie, emoţie, mînie. în aceste cărţi extrem de minuţios documentate, Venema preface în pulbere mitul pe care celebri autori şi artişti neerlandezi şi-l creaseră în legătură cu,pretinsa lor rezistenţă faţă de ocupantul nazist."
     Interesul său obsesiv faţă de al Doilea Război Mondial şi atitudinea nemiloasă pe care o avea faţă de „răi" au făcut să i se spună „psihopatul", „nebunul"...
     Ana, care a citit şi ea articolul, nu a găsit nici o similitudine cu bătrînul său soţ şi domn. în schimb eu - fiind însuşi domnul în chestiune - da, am găsit.
     Din motive diferite si în alte momente - el în 1986, eu în 1989 -am oprit „ficţiunea" şi ne-am apucat de istorie - el de cea de acum cincizeci de ani, eu de cea apropiată - în acelaşi scop, de a demasca pe acei scriitori pretinşi rezistenţi. Si el şi eu ne-am fixat o dată a plecării, el s-a sinucis, eu, pentru că nu mai aveam nevoie de sinucidere ca să fiu mort, am aşteptat să vină ea singură. Şi va veni, din moment ce o aştept...
     M-a cam tulburat acest Venema. Tare aş vrea să ştiu ce gândeşte despre el Weverbergh, dacă are să vrea să spună...
     Acum schimb panglica maşinii de scris : de mîine, 12 noiembrie, voi scrie cu o nouă pamblică.
     Vineri, 12 noiembrie 1993
     Se apropie „aniversările-în-lanţ". Ia să le mai înşir o dată :
     -15 noiembrie (1956) : citirea, la seminarul „de creaţie" al lui Gafiţa, a fragmentului de roman, Durerile facerii;
     -      18 noiembrie (1977) : agresiunea, lâ Paris, a Monicăi Lovines-cu;
     -      19 noiembrie (1958) : bătaia primită, Ia Gherla, de la Tudoran> Goiciu, Şomlea cel Bătrîn, Istrate ;
     -  20 noietnbrie (1977) : ajungerea la Paris, definitiv ;
                                         162
     -  21 noiembrie (1958): liberarea la termen, din Gherla;
     -       22 noiembrie (1956) : arestarea, din holul Facultăţii de Filologie din Bucureşti, în jurul orei 14, fiindcă terminasem cursurile la 13,30.
     înveselitor bilanţ.
     Mă lucrează, mă lucrează (tulbure) cele citite despre Adriaan Venema. Ca persoană care a anunţat dnd anume moare (nu ca mine, cînd începe să moară); ca romancier, renunţînd la un moment dat la ficţiune, ca să se ocupe numai de istorie contemporană. Adevărat, şi în această din urmă asemănare dezasemănările sunt numeroase şi importante, dar nu din această pricină o iubim noi pe Lala lui Lache. Nu, nu.
     Aşadar, şi Venema a fost acuzat că s-a prefăcut în inchizitor... La urma urmei, termen dur, dar drept: Inchizitorul este fără milă, dar (nu) se reazemă pe (ne)adevăruri în demersul său.
     Ţepeneag mi-a mai zis şi procuror. în sensul comunist al termenului, atît că eu i-am cunoscut pe procurori, el nu; el, ca student la Drept, ar fi trebuit să-i cunoască măcar teoretic, dacă practic n-a avut noroc, vorba lui, deşi s-a dat de ceasul morţii, ca să fie şi el arestat în '56 - şi nimic ! Un ghinionist, un om făr' de noroc, Ţepeneag...
     Adevărat, dnd ai de gînd să organizezi, structurezi, pui la cale, dirijezi, atragi masele largi de scriitori, nu le respingi. Păcatele fiecăruia (dar cine dintre noi n-a scris măcar o poezie... ?) se trec sub tăcere - şi mai bine : se trec, astfel îndt să vadă toată lumea cum le „trece" şeful; apoi, după ce criterii i-ar desemna Ţepeneag pe păcătoşi, dnd el nu are (deloc) astfel de criterii (şi nid nu suferă de lipsa lor)?...:                                            \-: i
     O astfel de „atitudine" (de inchizitor) o capătă cei care fie se rup de ai lor (ca Venema), fie îşi consolidează, dacă se poate spune aşa, starea de izolare în care se află la un moment dat. Trebuie să recunosc : dacă m-aş fi aflat în România, mi-ar fi fost greu, dacă nu imposibil să mi-o asum. Dacă aici, în exil, am rămas absolut singur, iată : Monicii au plecat şi ei, de la... 30 octombrie, cum ar veni: data (aproape) exactă a morţii lui Venema - dar acolo ? Deşi, ca şi în celulele-mari, poţi foarte bine convieţui cu cineva pe care nud iubeşti defel...
     Ştiu, ştiu : oamenii au nevoie de relaţii între ei si nu înseamnă că dacă X stă de vorbă cu (ba chiar îl invită acasă pe) Y, persoană detestabilă şi care a făcut mult rău, nu înseamnă, zic, că X îi dă şi iertarea - pentru păcate... Numai că nu i-o dă (iertarea aceea), fie pentru că X nid nu se gîndeşte la iertare, ca o condiţie a re-stabilirii de relaţii între indivizi, fie... va fi avînd şi el niscai păcate, dacă nu de iertat, atund de trecut cu vederea; şi cine poate trece-cu-vederea
                                           163
mai lesne dedt unul „de-al nostru", avînd şi el „micile lui economii..." ?
     Mă întreb din ce mi-a venit mie o asemenea atitudine rigidă în alb-negru ? Din... curăţie morală ? Da de unde ! Nu sunt deloc cu-rat-moral, am făcut destule măgării, chiar şi porcării celor din jurul meu. Nu : poziţia mea s-a... îmbăţoşat în raport cu grija (ori indiferenţa) amicilor faţă de cuvîntul scris.
     Iar cuvîntul scris, pentru mine a însemnat (chiar dacă mai degrabă ca dorinţă dedt putinţă) : memorie; ţinere de minte.
     Toţi cei pe care i-am atacat („inchizitoriat", cum ar zice Ţepe-neag) erau (sunt, în continuare) scriitori; ded persoane obligate măcar prin meserie, dacă nu prin vocaţie, să respecte cuvîntul, să nu-l folosească fără păsare, în spunerea adevărului şi, numaidedt, în rostirea mindunii; oameni care; după 22 decembrie '89, fădnd şi „gazetărie", au crezut că „la ziar" poţi scrie orice (şi contrariul lui), poate fiindcă „ziar" în capul scriitorului român însemna Sdnteia ; sau/şi poate fiindcă scriitorul era convins că „eventualul adevăr" îi este rezervat „operei" sale, jurnalistica fiind o pauză, o vacanţie, o relaxare...
     Oricum ar fi, scriitorul român, în terifiantă majoritate, nu este în (măcar) meserie : dacă nu ştie ce este cuvîntul şi la ce slujeşte el...
     Această constatare m-a iritat - la început - apoi m-a de-ă dreptul înfuriat: nu faptul că X zicea (scria) despre Y (acela putînd fi şi eu...) lucruri dure, dar adevărate ; nici că X îi contesta, „opera" (caz în care contestatul nu are ce spune, decît dacă ţine neapărat să se facă de rîs). Ci pentru că X acela (Breban, Ţepeneag, Manolescu, Pintilie, Pleşu) spunea-scria neadevăruri manifeste, cu aerul că spune/scrie banalităţi; şi mal Cu seamă faptul că X spune/scrie azi exact inversul a Ceea ce spunea/scriă ieri (iar ieri scria contrariul alaltăieriului...).
     Mă uimeam, mă revoltam retoric : „Dar cum este posibil, domnule, ca nimeni să nu-iatragă atenţia că spune idioţenii; ori se contrazice?"
     Deşi îl cunoscusem şi eu pe T. Mazilu, cum nu mă dădeam în vînt după opera-i> nu-l citam ; la îndemnul lui Raicu, am ajuns un „sceptic-mazil" care răspunde la orice întrebare, oricît de fără răspuns ar fi aceea - că, uite, este posibil! Că, iată : se poate !
     Iar pentru că am vrut să aflu de ce este posibil răspunsul lui Mazilu, am citit ziare, am ascultat monologuri - şi pînă la urmă tot am aflat:
     Nimeni nu-l punea la punct pe Breban; nid pe Manolescu, nici pe Pintilie - cînd aceştia scriau, negru-pe-alb neadevăruri - din două motive, ambele decisive :                         v
164
      a)      în România nimeni nu citeşte ce scrie „altul" ; deşi, dedîndu-se la gazetărie, una din obligaţiile „jurnalistului": să ştie ce s-a mai scris, măcar ca să nu descopere el apa caldă;
      b)      în România scriitorul nu se sinchiseşte de adevăr (că doar nu-i popă - catolic !), el cultivă de zor : frumosul..., prin urmare să nu i se ceară lui... imposibilul ;şi, la urma urmei: cui îi pasă de ceea ce scrie X - zice Y - doar toată lumea ştie că acest X e un prost scriitor, în plus, i-a suflat amanta...
      Să facem o pauză şi să vorbim de autostrăzi: ..
      Desigur, Mistria îşi va moderniza, construi căi auto; însă magistralele nu vor fi piste de viteză, ci drumuri sigure. Pentru a ajunge la această performanţă - un singur remediu : reducerea vitezei şi pedepsirea severă a celor care o încalcă. Cea mai ridicată viteză : 120 km/h. Posesorii de automobile puternice, afişînd peste 200 km/h, vor protesta : să fie sănătoşi : să-şi dovedească înaltele calităţi pe circuite sportive, nu pe drumuri publice ; camioanele transportoare : 100 km/h, pentru cele transportând mărfuri neperi-culoase în caz de accident, 80 km/h pentru autocisterne cu produse inflamabile ori nocive în caz de deversare.
      Practic, circulaţia auto în Nistria va fi strict reglementată :
:   a. şoselele vor fi astfel proiectate, construite, întreţinute, încît să
riu constituie, ele, factori de accident;
      b.      conducătorii: vor fi bine pregătiţi, frecvent informaţi şi verificaţi fără contenire ; se vor pedepsi, potrivit regulamentului, la orice abatere, cu : retragerea taloanelor, a permisului, amendă, închisoare ; alcoolul va fi considerat circumstanţă agravantă; conducătorii de camioane nu vor putea conduce - pe teritoriul Nistriei — mai mult de 3 ore fără întrerupere ; în caz de condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie puternică, ninsoare), vor fi obligaţi să oprească la primul popas şi să aştepte permisiunea poliţiei rutiere de a relua drumul ; conducătorii de întreprinderi sau de societăţi de transport nu vor impune şoferilor termene de livrare care ar putea pune în pericol viaţa propriilor şoferi, dt şi a celorlalţi conducători de vehicule ; amenzile vor fi substanţiale şi descurajatoare, iar în caz de accidente corporale, vor fi judecaţi şi comanditarii/ ca responsabili moral ;
      c.      vehiculele vor fi frecvent verificate, garajiştii vor elibera semestrial certificate de garanţie (a funcţionării) şi vor fi responsabili în caz de accident mecanic; în perioadele de îngheţ-zăpadă, poliţia rutieră poate retrage autorizaţia de circulaţie a vehiculelor cu pneuri uzate; ori neavînd pneuri cu cuie; sau lanţuri; de asemeni, cele cu frîne deficiente.
165
     O ameliorare considerabilă a transportului mărfurilor - trenurile transportoare de camioane : camioanele în tranzit pe teritoriul Nistriei, pe Est-Vest: vor fi îmbarcate pe platforme c.f. de la frontieră ; la est, în două puncte : Rezina-Rîbniţa şi Tiraspol-Tighina ; de aici vor fi conduse pe linii scurte spre vest, pînă la Magistrala (şi de cale ferată) de la Prut. Aici vor fi mai multe staţii de debarcare. Pe N-S : se va construi o Magistrală Centrală pe ruta : Cernăuţi-Secu-reni-Bălţi-Orhei-Chişinău-Basarabeasca-Arciz-Chilia; o alta (pe N-S) va urmări cursul Nistrului : (CernăuţO-Hotin-Secureni-Otaci-Soro-ca-Rezina-Criuleni-Tighina-Olăneşti-Cetatea Albă. Pe E-V (dar fără a fi „de tranzit"), linia Cetatea Albâ-Reni, avînd ramificaţii spre : Tuzla, Tatarbunar (Chilia), Ismail, Bolgrad.
     Platformele : patru osii, roţi mai mici în diametru. încărcarea camioanelor se face printr-un capăt, descărcarea prin celălalt: după ce locomotiva se dă Ia d parte ; ceea ce înseamnă că fiecare camion parcurge întreaga lungime a trenului, fie la urcare, fie la coborîre. Liniile transversale: Rezina-Pruteni şi Tlghina-Leova vor fi, desigur, duble, electrice şi de uzaj mixt; navetele purtătoare de camioane vor circula la ore fixe. La „pornire", pe Nistru, vor fi selecţionate : cele care merg numai pînă la Prut; cele care urcă, pe Prut, pînă la Cernăuţi ; cele ce coboară, pe Prut, pînă la Reni.
     încă o dată : căile de comunicaţie din Nistria sunt destinate călătoriei în siguranţă; cine vrea să călătorească repede, să ia avionul, în Nistria vor fi linii de cale ferată : duble, electrice, de perfectă siguranţă (în nici un moment nu se vor intersecta, la acelaşi nivel, cu alte linii ori cu şosele — toate vor fi denivelate), dar nu TGV (Tren de Mare Viteză). Aşa ceVa nu-şi are rostul în Nistria: nu vor fi niciodată atîţia călători care să facă naveta pe mari distanţe la mari Viteze. De la Cetatea Albă la Cernăuţi cei 500 km pot fi parcurşi într-un tren comod, în patru ore ; pentru urgenţe : avionul - o oră de zbor, dar aproape trei de acasă pînă la destinaţie. Apoi un TGV are nevoie de o linie proprie : risipă de teren, cheltuieli enorme, mai cu seamă pentru lucrări-de-artă. în al treilea rînd - şi cel mai important: de ce s-ar grăbi nistrenii ? Fiindcă, vorba italianului: în cele din urmă tot ajungi unde ţi-ai propus...
     încă o recomandare privind transportul - rutier - al substanţelor inflamabile, nocive: desigur, staţiile de benzină vor fi aprovizionate cu autocisternele şi cu cisternele pe calea ferată. însă va fi organizată prelucrarea substanţelor în chestiune astfel îndt să fie trambalate - în stare de periculozitate - cît mai puţin (spaţiu şi timp). Derivatele de petrol să fie transformate pe loc, la gura portului. La urma urmelor, să fie mutate acele industrii ce au nevoie de substanţe
166
(sau materie primă) prezentînd un grad înalt de periculozitate pe malul Dunării sau în imediata apropiere a ei, ca sa se evite transportul produselor mediane : industria chimică, a hîrtiei (mai ales că pasta va veni cu vapoarele, din Finlanda...), să fie grupate în preajma porturilor. Acolo au şi apă suficientă (hîrtia) - desigur, păstrînd cele mai stricte norme de funcţionare, pentru a nu polua aerul, apa, pămîntul. Fiind concentrate - aceste industrii poluante - în jurul portului, se va putea construi un mare şi eficace sistem de purificare a apei, ce va aduna porcăriile de la mai multe surse.
• în ceea ce priveşte petrolul: se va construi o (foarte) mare centrală termică (petrol) electrică - lîngă portul petrolier. Celelalte, din interiorul ţării, vor fi aprovizionate numai prin conducte (dacă există) şi cisterne feroviare, în nici un caz nu se vor folosi cisternele auto.
      Mi-a citit la telefon Shafir scrisoarea Gabrielei Adamesteanu. Vorbeşte despre multe, printre altele, despre „ostilitatea lui RG. şi a D-nei Năvodaru faţă de Editura Humanitas". în schimb, nici o vor-buliţă despre topirea cărţii. Astă fiindcă tot ne aflăm între noi, scriitorii...
      A telefonat Monica Lovinescu. Mi-a comunicat că n-am făcut bine făcînd ce-am făcut. Că ca îmi spune asta, nil pentru că ei sunt prieteni cu Liiceanu. Dar aşa : n-am făcut bine.
      Sîmbătă, 13 noiembrie 1993
      Recunosc: i-am făcut râu Gabrielei, prin scrisoare. N-are rost să invoc publicarea fără permisiune - aşa-i cu ai noştri români: dacă nu le scrii în fiecare scrisoare că scrisoarea de faţă nu-i de publicat (si încă...)... îmi pare rău de ea şi îmi pare rău de mine.
      Ieri, la telefon, Monica începea, după obicei, fiecare frază cu : „N-ai dreptate..." Nu i-am atras atenţia că ticul acesta a devenit de multă vreme ne-distractiv ; nu amuză nici atunci dnd Monica te anunţă : „N-ai dreptate..." şi abia după aceea îţi comunică în legătură cu ce/dne anume n-ai tii dreptatea aceea.
      Aseară am înregistrat, am încasat- şi n-am răspuns. Speram ca, măcar din greşeala, să-i scape vreo vorbă în legătură cu obiectul nedreptăţii mele : Culorile... trimisă la topit de Liiceanu. Dar nimic.
      Presupun că necazul vine din faptul că ei s-au obişnuit să aibă opinii despre tot ce atinge cultura-literatura şi nu se opresc nici a-tunci cînd, vădit, iau partea neadevărului. Ar fi de înţeles, acceptabil, dacă ar spune că n-am dreptate să procedez aşa ; că n-am dreptate să „tratez" astfel litigiul. Monica însă mi-a spus - nu aseară - că n-am dreptate cînd pretind că Liiceanu mi-a trimis o parte din
                                         167
tirajul (nedistribuit) al Culorilor... la topit: că n-am de unde şti, „din moment ce n-ai fost anunţat oficial, de editură"... La întrebarea mea, nu neapărat ticăloasă : „Virgil a fost anunţat oficial ?", Monica a răspuns senină : „Ne-a telefonat Liiceanu..."- atît. Mai departe n-am mers cu „investigaţiile"; m-am făcut că nu bag de seamă diferenţa de tratament: pe Virgil, Liiceanu l-a anunţat prin telefon că îl trimite la topit (şi e mulţumit), eu trebuie să aştept să fiu informat oficial, altfel... „Nu-i adevărat" (mai exact: „N-ai dreptate !<').
     Multe şi amare deziluzii le voi fi pricinuit eu Monicilor. Dar şi ei mie. în fapt, una singură : că acum, când cauza nu mai cere relativizare în judecăţi, ei continuă să cîntărească adevărul şi binele în funcţie de gradul de prietenie său ne-; că fac exact aceeaşi greşeală de evaluare ca Ileana Mălăncioiu (pe care ei o amendau, exact din această pridnă), cînd spunea că D.R. Popescu este „pozitiv", pentru că pe ea a ajutat-o...
     Iată cum anume sunt ei mai „înăuntru" decît mine ; ei sunt legaţi printr-o mulţime de fire de cei de acolo şi nu pot să-i contrarieze (necum să-i atace), chiar dacă faţă de alţii aceia se dovedesc a fi nedemni de încrederea lor ; chiar dacă şi faţă de ei au avut, la un moment dat un comportament reprobabil - Liiceanu însuşi: trimite la topit „supratiraje", ,iar Virgil pretinde că el nu poate ridica mîna împotrivă-i, pentru că şi o carte de-a lui, Fenomenul Piteşti, a avut aceeaşi soartă...; Liiceanu fixează; iniţial, Saisj^^ame-lor Moiţicăi un tiraj de 5 QQO exemplare („N-are hîrtie, săracul Liiceanu", zice Monica ; „Nu se vînd cărţile noastre"..., zice Virgil a cărui primă carte s-a vîndut, a fost reeditată...), dar... în urma discuţiilor cu Gabriela (care aflase că .am 20 000 exemplare la a doua ediţie a Culorilor...), o... augmentează la 7 000, iar Monica jubilează !
     O întreb, recunosc, niţel brutal:
     „Cine a spus că nu se vinde Monica Lovinescu - Liiceanu ?"
     La care Monica îmi dă eternul răspuns :
     „Lasă-1 pe Liiceanu, ştiu că eşti pornit împotriva lui..." Dar bi-ne-nţeles că sunt pornit împotriva acelui Liiceanu mincinos, laş, to-pitor de cărţi! Dar mîhnit sunt din pricina atitudinii Monicilor : am mai spus-o, o re-spun : ei, mai ales ei n-ar trebui să treacă peste (ba chiar să justifice) acest mare păcat al lui Liiceanu împotriva cărţii: oricum ar da-o, nu-l poate justifica - nici el, nici ei; Monica Lovinescu nu poate - uite-aşa, pentru că nu se poate ! - acoperi o faptă ca aceea a lui Liiceanu, doar pe motiv că este prietenul lor ; Virgil Ierunca nu are dreptul - în virtutea faptului că şi o carte a sa a fost trimisă la topit - să treacă peste trimiterea la topit şi a altor cărţi de
                                          168
alţi autori - în virtutea faptului că Liiceanu este editorul şi prietenul lor.
     După întoarcerea lor de la Bucureşti, am întrebat-o pe Monica dacă l-a întrebat pe Liiceanu ce este adevărat din zvonurile potrivit cărora ar fi trimis la topit Culorile... Mi-a răspuns că nu, nu l-a întrebat: „Nu se făcea..."
     Ei da, iată explicaţia foarte terre ă terre : nu se face să o întrebi pe gazda-ţi dacă a trimis la topit cartea unui „prieten", dar se face sări spui prietenului că n-are dreptate atunci dnd susţine că i-a fost trimisă la topit cartea cu pricina...
     Nistria neavînd resurse energetice, nici minerale, se va orienta spre Galaţi, de unde va cumpăra produse mediane din fier, oţel: tablă, şine, ţevi etc. Va cumpăra tablă şi profile de aluminiu, cupru, sîrmă.
     Nistria va încerca să-şi dezvolte industrii mici, dar cu valoare a produsului finit ridicată.
     De pildă, va pune la punct o întreagă industrie a EOLIENELOR.
     Va construi totul: eoliana (maşina), piciorul, dinamul electric, acumulatorii electrici, acumulatorii de căldură (cisternele).
     Va elabora şi construi o variantă montabilă (kit), mai ales pentru a fi exportat sistemul.
     în legătură strînsă cu eolienele :
   ,L SERELE : vor fi elaborate şi construite elemente-de-seră avînd aceleaşi dimensiuni, însă fiind adaptate locului (pe glob) în care vor fi montate : geam simplu, geam simplu şi plasă, geam dublu, chit triplu, pentru regiunile nordice.
.1: Fiindcă Nistria, pe lîngă propriile-i sere (avînd o suprafaţă considerabilă), care-i vor alimenta teritoriul şi vecinătatea (pe o rază de 1 000 km pe est şi vest, circa 500 km pe nord), va implanta sere (cu magazinele aferente) în nordul şi estul rusesc: în apropierea marilor aglomeraţii urbane din Rusia europeană, dar şi din cea siberiană : totdeauna în apropierea unei gări şi a unui aeroport - şi a unei surse de apă. ; Societatea - să-i zicem : Nistru - va închiria terenul (sau îl va cumpăra), va plăti impozitele, taxele şi va încheia contracte pentru : apă, deşi ar putea să o găsească forînd în „curte", spaţii comerciale în oraşe, eventuale contracte cu comercianţi locali.: întregul material; panouri de sere, grinzi de schelet, ţevi, sistem de încălzire, eolienele, cu tot ce presupune producere şi stocare, apoi ciment pentru construirea substructurilor (stocaj legume-fructe, pivniţe pentru cultivarea ciupercilor, andivelor, depozitul de căldură etc.), toate acestea vor fi aduse din Nistria - cu trenul, în containere. Materialul
169
săditor, seminţele, aparatura de laborator—cu avionul. Cu avionul vor fi transportate instalaţiile de condiţionare, de ambalare - ori de prelucrare. Ambalajele propriu-zise (hîrtie, carton, plastic, tablă): cu trenul. Cele din sticlă: vor fi aduse, cu trenul, lingouri de sticlă, vor fi fabricate în complex borcanele, buteliile.
     în Rusia europeană, asemenea complexe vor fi implantate în apropiere de Gomei, Oriol, Kursk, Voronej, Harkov ; apoi mai la nord : Minsk, Smolensk, Vitebsk, Moscova, Vladimir,, Nijni-Novgo-rod, apoi: Pskov, Novgorod, Petersburg, Cerepoveţ, Vologda, Kos-troma ; în fine, în Ural şi în Siberia apropiată....
     în Ţările Baltice şi în Polonia vor putea fi implantate, în preajma marilor aglomeraţii - atîtîn Vest: nu în Cehia, nu în Germania, nici în Austria - produc, apoi terenul e scump. în Finlanda şi în Suedia, de asemeni nu : pe de o parte, ei au sere ; pe de altaAla ei încălzirea nu pune probleme ; în al treilea ; cei mai avuţi preferă legumele şi fructele aduse din Sud.
     Pentru ţările deşertice, dar avînd litoral (mă gîndesc mai cu seamă la Maghreb, apoi la coasta Atlanticului), complexul va fi echilibrat astfel ; eoliană-distilare(remineralizare)-sere, accentul căzînd pe apă, nu pe vegetal(e). Acolo vor fi construite'complexe de tipul Laguna, infrastructura fiind destinată captării căldurii, distilării apei, condensării vaporilor şi remineralizării apei rezultate, în secundar : vor fi serele - „tolerate"
     Vor avea nevoie de apă: nordul Egiptului - de-a dreapta şi de-a stînga Deltei Nilului; nord-estul Libiei (Benghazi); Djefara, dar şi Gabăs din Tunisia (care se prelungeşte spre Tugurt, în Algeria); la Ocean : Marocul nu prea (deşi de apă totdeauna dud lipsă), dar Sahara spaniolă1'; apoi Mauritania. între Senegal şi Angola nu este nevoie^ dar în Namibia, da; apoi pe partea estică : Somalia, Etiopia, Sudan şi din nou Egiptul spre Marea Roşie. Ca să nu mai vorbim de peninsula arabică în întregime...
     în Arabia Saudită şi în Emirate desalinizarea se face pe bază de petrol.
     O altă „industrie", care nu va putea exista decît de-a lungul Dunării şi al mării (este nevoie de energie electrică): CERAMICA ; nu este vorba doar de cea casnică, d şi de cea industrială şi spedală - piese ori ansamble (de mici dimensiuni, dar de mare valoare).
     în legătură cu ea, STICLA. Să se organizeze cursuri, şcoli de sticlari, ceramişti...
     în continuare : să se dezvolte mica industrie metalurgică, cu prelucrare lâ rece, în ateliere care ar putea fi şi... familiale : ustensile de bucătărie, de gospodărie (începînd cu tirbuşonul, continuînd cu
                                           170
instrumentele de desen tehnic, eventual sfîrşind cu instrumente chirurgicale).
     Mai departe : motoarele electrice, acumulatorii; cărucioare de uzină (electrice), mici vehicule electrice, tramvaie.
     Vagoane de călători, de marfă, platforme.
     Vaci nomade şi albine.
     Ciuperci pădureţe şi fazani de crîng.
     Alune şi castraverzi.
     îngheţată şi.
     Şi ceva oameni.
     Duminică, 14 noiembrie 1993
     Mă bîntuie părerea de rău. Mă gîndesc să las aşa cititorii: să creadă că scrisoarea mea publicată de Timpul s-a ocupat numai de Gabriela...
     „Bunătate" din asta am mai dovedit şi faţă de... Gabriel Liicea-nu, a doua zi după ce îl „judecasem" pe Mihnea Berindei (în vara lui 1990) pentru că acaparase Liga şi voia s-o mute la Bucureşti : cu excepţia soţilor Anne şi Franţois Planche şi a lui Alain Păruit, toţi ceilalţi membri ai ligii s-au pronunţat pentru rămînerea Ligii pentru Drepturile Omului la Paris, departe de „mîna Revoluţiei", care se manifestase chiar atunci, prin „mineriadă". Fiindcă era termenul alegerii unui preşedinte în locul Sandei Stolojan, s-a votat şi... numărul vicepreşedinţilor. Diminuîndu-se, iată că Mihnea Berindei a rămas fără:., titlu (de altfel, ca şi aliatul său întru „putsch"-ul din 1988 : Dinu Zamfirescu, acrim inamic din pricina... găinii Ariadna Combes, făta Cornii, care nici ea nu mai era vicepreşe-şi-aşa-mai-departe) ! Numai că, de cum s-a sfîrşit reuniunea, eu mi-am exprimat regretul că Mihnea Berindei a fost trimis la plimbare astfel ; Marie-France Ionesco a mărturisit aceeaşi jenă. Seara, am discutat îndelung la telefon: amîndurora ne era aproape ruşine de tratamentul aplicat lui Mihnea, prietenul nostru - convenind că (prietenul nostru) Berindei nu se purtase deloc, dar deloc prieteneşte cu ai săi prieteni, din vara lui 1988, cînd se dedase el la lovituri de stat, pentru a o impune „în conducere" pe Ariadna. în acel moment Liiceanu era la Paris. El fiind mai prieten cu Berindei dedt cu noi (ea să nu mai vorbim de Paleolbgu, noul preşedinte al Ligii, duşman vechi al lui), desigur, a formulat oarecari regrete în direcţia lui Mihnea. Eram la nune acasă: i-am spus nu numai că eu unul regret ce făcusem la Ligă, ieri, dar chiar îmi e ruşine...
     Auzind asta, Liiceanu a prins avînt : de unde pînă adineauri doar regreta, acum a început să (ne) atace ; cum eu îl aprobam, el a
                                        171
prins şi mai mult curaj şi ne-a tratat (peMarie-France şi pe mine) de ne-prietenie, chiar de trădare de prieten... Fără dne ştie ce convingere, i-am povestit porcăria făcută de Mihnea, cu doi ani în urmă (putsch-ul). Liiceanu însă nu mai putea fi oprit: mi-a spus că Mihnea le-a făcut mari servicii lor, Grupului!
     Ana îmi arunca priviri amuzate, eu îi răspundieam mai puţin vesel: chiar dacă Liiceanu vorbea în perfectă necunoştinţă de cauză (şi în perfectă nedorinţă de a ţine seamă de, totuşi, „petele solare" ale lui Berindei) şi cu un egoism atroce (logica lui ar fi sunat: Mihnea nu ne putea face nouă porcării „din moment" ce lor le făcuse servicii mari), totuşi, rămînea sentimentul jenant al unei pedepse exagerate aplicate unui prieten... .
     Liiceanu perora. Fiindcă eu tot pomenisem de Marie-France (ca să-i comunic : şi ea regreta duritatea tratamentului din timpul reuniunii de ieri), el ne-a povestit scena petrecută tot ieri, la Ioneşti acasă, în preajma plecării Mariei-Franee la reuniunea Ligii. Aşadar, el, martor, povestea şi se indigna... Nu mai amintesc din lunga povestire a lui Liiceanu decît indignarea lui - suna cam aşa : cum este posibil ca sparta unui om care a făcut atitea lucruii bune pentru ţară să fie darea afară din Ligă, deci luarea posibilităţii de a mai face bine (pentru ţară), de...
     Aici>- eu am făcut un pas înainte şi mi-am propus... persoana şi vina (n-aveam deloc de gînd să-mi măsor meritele cu ale lui Mihnea), dar Liiceanu m-a dat> mental, la o parte. Nu era vorba (doar) de mine - ci de Ioneşti! - şi a reînceput să re-explice agitaţia din casa Ioneştilor în preajma plecării fiicei Ia Ligă, unde avea şă-1 dea afară pe Mihnea, cel care, pentru ţară... S-a arătat extrem de indignat de procedeul procfirelor (Roctica şi Eugen Ionescu, suferinzi, nu participau la reuniunea Ligii, dîndu-i procură lui Marie-France pentru toate hotărîrile...).
     Gînd liiceanu a rostit, în legătură cu Eugen Ionescu, calificativul * inconştient, Ana l-a întrerupt pe dată. A spus :
     -  Te întrerup !
     Liiceanu s-a oprit, descumpănit, a vrut să continue - repetînd cuvîntul inconştient - însă Ana a ţipat la el să tacă.
     Dintr-o dată jenat, umilit, vinovat, asudat, Liiceanu a mormăit ceva din care se înţelegea că aşa i s-a părut lui, însă dacă nouă altfel ni se pare...                           ...
     în preajma plecării lui, i-am spus :
     -       M-ai făcut să-mi pară rău că am fost sincer dezolat, sincer vinovat de asprimea cu care l-am judecat, ieri, la Ligă, pe Mihnea. Dacă nu regretam tratamentul aplicat lui Mihnea, nu ţi-aş fi dat
                                          172
ocazia să spui asemenea... lucruri despre Ioneşti în general, despre Eugen Ionescu în special, că ar fi un inconştient...
     Liiceanu s-a grăbit să plece, emiţînd sunete de diversiune.
     Necazul este că Liiceanu i-a povestit scena cu inconştientul Ionescu şi Monicăi. Cum Monica fusese pentru-Berindei-fără-condiţii (din motive de strategie - zicea, de pildă, despre Mihnea: „Da, e rău ce-a făcut, dar e activ, face bine..."), l-au compătimit dimpreună pe Berindei...
     Primul bilanţ parţial: în octombrie acelaşi an, 1990, la Aix-en-Provence a fost organizată, în Palatul de Justiţie, o expoziţie de carte românească şi un stand Ionesco ; simultan, se proiecta filmul lui Liiceanu : Ionesco... Toată lumea putea vedea : Ionesco avea mari dificultăţi... de mecanică fiziologică; dacă se poate spune aşa, de a articula - însă conştiinţa : ca briciul! I-am zis lui Liiceanu :
     -  Aşa arată un om... inconştient ?
     Liiceanu a pălit, a transpirat, apoi, cu privirea în altă parte, a spus că nu înţelege ce spun.
     într-o dimineaţă, pe terasa unei cafenele - fiind şi Ana, am zis, după ce discutasem de... extraordinaritatea lui Ionescu :
     -       în fapt, cînd ai făcut interviul- cu Ionesco : înainte de şedinţa noastră, la Ligă ? După ? Nu cumva Marie-France a plecat la reuniune şi tu ai rămas, ca să înregistrezi monologul unui inconştient ?
     Liiceanu a suferit atroce, pe loc. Ana mi-a făcut semn să-l las în pace, şi l-am lăsat. Pînă în acel moment îmi scosese două cărţi, chiar acolo, la Aix, împreună cu Sorin Mărculescu, găsisem un titlu românesc pentru a treia (Soldatul câinelui), „armonia" dintre exteriori şi interiori trebuia păstrată...
     Al doilea bilanţ (indirect, ca şi Jurnalul Monicăi): în decembrie 1992, Monica a dat fuga (telefonic) la Marie-France ca să-i povestească pe dată ce spusesem eu de rău despre Pintilie.
     Atunci Monica şi-a dat seama că a făcut ceva de nefăcut şi n-a mai telefonat mult timp. Cînd a telefonat, după obiceiul ei, in-a luat la rost... că m-am supărat ! Atunci, printre alte „exemple" (de... exemplu : „Dar dacă eu i-aş fi relatat lui Marie-France ce aţi spus despre tâtă-său, nu despre Pintilie ?"), aceste : „Dar dacă i-aş fi povestit lui Marie-France ce a spus Liiceanu despre ei toţi şi mai ales despre Eugen, că e inconştient..." ? - la care Monica, speriată :
     „Să nu cumva să-i spui asta lui Marie-France !"
     Aste este.
     Oamenii normali, ca să poată vieţui normal, nu spun ce gîndesc, se prefac că nu aud ce se spune despre ei, altfel cum ar păstra „relaţiile sociale" ? ' ^
173
      Sunt invidios pe ei şi, vorba Brebanilor de ambe sexe : resenti-mentar.
      Revin la Nistria şi la căile ferate ale ei:
      Dacă se consideră că Chişinăul este capitala : fireşte, va fi le-gat(ă) cu toate localităţile importante de pe teritoriu, dar nu radial. De pildă : de la Rezina la Tighina se va ajunge fără a trece obligatoriu prin Chişinău ; marile axe vor urmări, prin interior. Prutul şi Nistrul ; un al treilea, median : Chilia-Secureni va trece prin Chişinău, prin Orhei, prin Soroea. Acestea - trei - sunt „meridianele", „paralelele" vor fi : Cetatea Albă-Reni; Tighina-(Căuşeni, Cimişlia, Iarga-ra)-Cantemir ; există : Tighina-Chişinău-Ungheni - va fi modernizat; Criuleni-Qrhei-Teleneşti-Făleşti-Pruteni; Rezina-Bălţi-Glodeni-Costeşti - există> va fi modernizat; celelalte vor fi şi ele : „îndreptate", modernizate (chiar de vor rămîne cu o singură cale).
      Desigur, toate vor fi electrificate. Cele vechi, oricât de ocolitoare, nu vor fi dezafectate, vor rămîne „de rezervă".
      Accesul în marile aglomeraţii: gara-gările de călători vor fi în mijlocul geografic al oraşului; se vor construi viaducte pe mijlocul câte unei căi de acces, iar vechile linii, de la nivelul solului : demontate. Aşadar: peroanele se vor afla... la înălţime. Nu este obligatoriu ca gara, în marile aglomeraţii, să fie „de trecere", ci „terminus".
      încă o dată : în Nistria nu vor circulă‘trenuri de măre viteză ; vor exista trei tipuri de viteză : 1. oprind în fiecare staţie (personal ?); 2. oprind în noduri şi localităţi importante; 3. oprind numai în oraşe mari (tren rapid).
      Vor exista 3 clase ; şi vagoane-cuşetă Ia trenurile pe distanţă lungă.
      Si cîte-o ţuică.
      / '
      Luni, 15 noiembrie 1993
      Sîmbătă mi-a venit scrisoare de la Laszlo : luat de valul carita-sic, a jucat şi el echivalentul a două salarii... Vai, n-a cîştigat...
      Iar noi suntem în 15 noiembrie. Ieri a bîntuit vîntul (a vîntuit bîntul), de aceea azi (e ora 8 dimineaţa) cerul e limpede, luminos, luminiscent.
      Ieri, la emisiunea „Mascarines" (despre şi pentru Teritoriile franceze de Peste Mări), invitat: un scriitor antilez, fidouard şi nu mai ştiu cum. A spus: cam aşa : în această jumătate de secol a fost valul literaturii sud-americane, acum vine cel al literaturii caraibie-ne, creole. Ceea ce ar putea foarte bine să fie adevărat, dacă n-ar
                                          174
ignora „mititelul val" al literaturii est-europene. Oricum, chiar dacă scriitorii creoli se exprimă în trei limbi (franceză, spaniolă, engleză), vorbesc acelaşi limbaj : negru. Anul trecut premiul Goncourt a fost decernat lui Chamoiseau - în America (şi în,nordul Americii de Sud) interesul e crescînd pentru literatura creolă. Ce le este comun (limbajul), în cele trei limbi ? Acumularea, repetiţia incantatorie, proza în versuri (ritmată şi rimată), invenţia verbală...
     Parcă am auzit despre asta şi pe alte meleaguri (am vrut să spun pe meleagurile Senei, înffi în al 19-lea, apoi în al 14-lea arondisment al Parisului). Rămîne de văzut la ce vor sluji şi dacă... - astea... Eu am sentimentul că da; aşa, puţintel.
     S-a făcut ora 9 şi tot n-am ce spune. Am zis tot ce aveam de zis, am scris ce credeam că este de scris, gata.
     Iar dnd nu mai ai ce spune-scrie, scrii-spui Basarabia :
     Ziceam de Ceramică şi Sticlă : Industria... grea (a C & C) va fi aşezată pe malul Dunării şi al mării. în primul rînd, grosul materiei prime va veni din apă : nisipul; apoi: pe apă vor yeni şi celelalte, şi pe apă vor pleca (am zis : pleca, nu duce».,).  .          -
     Mă întreb dacă nu se poate „combina" ceramica şi sticla, astfel încât „cărămida" (elementul de construcţie sau de placaj al clădirii) să fie nu doar acoperită de o glazură (care cere o recoacere), ci să aibă o parte, exterioară, din sticlă. Sticla i-ar da nu doar strălucire, d şi adîncime (a strălucirii).
     Să zicem aşa : se mulează şi se coc „cahle" de argilă avînd dimensiunile: 30/90 cm, alcătuite dintr-o „bară" de trei elemente egale şi combinabile (dnd vor fi montate). Relieful interior, spre perete: accentuat, cu multe goluri şi cu „crampoane" eficace (cahla va fi împlîntată în masa tencuielii crude); relieful exterior : în genul suportului metalic al obiectelor emailate (atît modelul dt şi culorile vor proveni din forma/relieful suportului de argilă). în această formă se va turna/aplica un strat de sticlă. Dacă va fi necesar, vor merge împreună la (re)copt.
     (Pentru pereţi de mari dimensiuni, cu puţine ferestre, se vor folosi panouri de 1/2 m, gata montate de uzină, rămînînd a fi doar aplicate.)
     De încercat, din argilă, o „bază" spumoasă, asemănătoare tufului vulcanic, iar aceasta să fie glazurată.
     Ideal, sticlă poroasă, spumoasă, „plină de bule".
     Şi dacă s-ar face şi „ţigle" din sticlă ? Din stidă armată ?
                                         175
     Şi colorată (sau va fi colorat suportul> dublura). Nu va fi mai grea decît cea din argilă ori ciment, iarna zăpada va aluneca mai lesne pe sticlă, iar vara sticla va reflecta cea mai mare parte a razelor solare. Apoi/ dacă ţiglele sunt transparente, se vor putea amenaja, pentru locuit, şi podurile caselor, nu ? Umbra, cînd e soare : ca în atelierele pictorilor : cortine, perdele, paravane, jaluzele. (Sau îşi amenajează apropitarul o seră !)
     Se vă continua tradiţia panourilor smălţuite. Vor fi asociaţi artişti plastici, mai ales că va fi vorba şi de porţelan. ^
     Căile ferate internaţionale (medii) : '
     Va fi luată Cetatea Albă ca punct de plecare-sosire :
     1. Cetatea Albă - Belgrad :
     C.A. - Chilia (adună de la Tatarbunar şi Ismail) - Reni (de la Cernăuţi, Chişinău); Bucureşti (450), Craiova (650), Tumu Severin (720), Timişoara (960); Belgrad (1 200);
     2. Cetatea Albă — Budapesta :
     CJA. - Chişinău (adună Orhei); Ungheni (adună Reni) - Cernăuţi (500 km); Sighet (640); Satu-Mare (780 - adună Cluj); Oradea (900, adună Arad), Budapesta (1 100 km);
     3. Cetatea Albă - Gdansk :                            ■
     C.A. - Cernăuţi (ca 2); Lvov (800 km): •. ■      . v
     a)  Varşovia (1 100); Gdansk (1 500)
     b)  Cracovia (1 200).
     Acestea vor fi trenuri sezoniere, Cetatea Albă fiind „capitala" litoralului basarabean. în anotimpul rece (15 octombrie - 15 aprilie) vor circula rar, în funcţie de călători: vor pleca cu un vagon de la C.A., se vor „îmbogăţi" la Chişinău, apoi la Ungheni, apoi la Cernăuţi. în sud, la Reni, :s.e; vpr adăuga vagoanele venite, din nord-. Siînc-o ţuică. ......
     Marţi, 16 noiembrie 1993              s
     Jurnalul-zilnic nu e bun, decît dacă nu scrii zilnic. Această adîn-că (şi lată) cugetare este fructul celor aproape două luni de scris (cu două-trei absenţe) în fiecare zi. Dacă m-aş fi mărginit să notez ce mi s-a întîmplat în acea zi, ori în intervalul de la ultima însemnare - ar fi mers. Dar aşa... Uite : m-am sufocat.                   :
     Din vorbele scriitorilor antilezi am mai înţeles chiar dacă ei locuiesc de ani, de decenii în metropolele lor: Paris, Londra, Madrid (sau New York), lor, creolilor, puţin le pasă ce se întâmplă în lume :
                                         176
în jurul lor; în timpul lor. Nu ştiu şi nu manifestă dorinţa de a afla. Le ajunge ce şi cît ştiu ei (despre ei înşişi).
     Discutam aseară cu Ana, amîndoi necunoscători' ai „problemei", dar... doritori să găsim explicaţii.
     Poate că această „marcă" a creolilor a fost dată de natura sclavajului. (Poate) că dacă în timpul celui de al Doilea Război mondial negrii nord-americani nu ar fi fost deplasaţi spre nordul industrial şi urban, ar -fi rămas asemănători antilezilor, doar şi ei (şi ai lor) fuseseră sclavi de plantaţii; sclavi agrari - sau: rurali. însă ei (nord-ame-ricanii) au devenit altceva, iar scriitorii de culoare nord-americani nu au nici în din nid în mînecă cu săritorii antilezi (de expresie engleză) ; sunt negri americani ; revendicările (şi demersurile) lor simt mai degrabă sodale dedt rasiale (oricum, ei sunt convinşi că suferă de un rasism sodal), de aid violenţa, ura împotriva albilor (ca bogaţi). Deşi „căutarea rădăcinilor" cu punct de plecare în America de Nord a avut soarta oricărei alte mode (califomiene) : a ţinut afişul un an-dqi-trei - apoi s-a dezumflat, a fost uitată - alta la rînd !
     De ceastălaltă parte a oceanului Atlantic, în Franţa (şi în Africa) un Leopold Se dar Senghor a definit şi a impus noţiunea de negritu-dine. Or, asta este o stare - pe-loc, aş zice - a africanului ce nu a cunoscut sclavia-în-depărtare, ci „doar" colonialismul, ceea ce echivalează cu o ocupaţie, dar nu cu o deportare.
     Spre deosebire de negrii arriericani şi de cei africani, creolii (an-tilezii) îşi asumă starea de metis. Ei nu-şi caută rădăcinile în Africa strămoşilor, pentru că ei au (cel puţin) două rînduri de strămoşi - în mare : unul alb, altul negru. Ei ştiu că vin din Africa, instrumentul de cunoaştere al lor fiind viscerele.
    /Poate că şi clima îi face mai... dulci ; sau doar metisajul repetat: în alb-negru intră, în proporţii diferite, şi „roşu" şi „galben" ? Vor fi avînd conştiinţa că identitatea lor este... multiplă,; amestecată, la urma urmei o non-identitate. De aici: blajinătatea, omenia... - parcă aud un discurs cunoscut...
     Scriitorul antilez nu are curiozitate; deci nu cunoaşte ce anume se scrie (sau, mai grav : ce s-a scris) în alte limbi dedt cea... metropolitană... Pe undeva este conştient de ignoranţa sa - dar, printr-un mecanism sufletesc (îi zic aşa) cunoscut nouă, carpato-dunărenilor, el îşi spune şi spune în jur că atît dt ştie el— e destul: că îi ajunge şi prea ajunge ; că, la urma urmei, „puţinul" lui este esenţialul, n-are nici un rost să piardă timpul cu fleacuri...
     Si iată complexul de superioritate al inferiorului; al antilezu-lui... ponteuxinic.
177
     Mă întorc de la poştă : o recomandată de la M.C. Oros : explicaţii ale explicaţiilor. Nu le mai scriu sibioţilor.
     La cutie, două scrisori: de la Chantal Maas, belgianca originară din România, cea care îşi caută tatăl, securist trimis în Ungaria în 1956. Apoi... scrisoarea mea (din 29 octombrie) către Chioaru la redacţia revistei E uphorion, returhată : un fel de poştaş a scris : „Deşt mutat de la adresă 4/11", urmează semnătura, înflorată; Un Alt scris, cu altă culoare (roşie): „Se aprobă în-apoierea G. (sau I. ?) Gep (???)" -în-apoierea fiind pe acelaşi rînd, nu „despărţire românească". în capul lui/ei, contează ; apoi, nu înapoi, de aici, desigur : a apoia, iar dnd eşti responsabil la PTT, scrii că un responsabil: în-apoiere...
     Asta fiind partea vizibilă. Pentru că cealaltă... Eu scrisesem adresa astfel: M. Dumitru Chioaru, E U P H O R IO N, str. Lucian Blaga nr. 15,2400 SIBIU, Roumanie.
     Cum ar veni: Deşt n-a putut să se mute de la adresă, pentru că EUPHORION se află... tot acolo. Sau, admiţînd că s-a mutat revista : nu se află în tot PTT-ul sibian o persoană normală care să dirijeze scrisoarea spre noua adresă ? Se vede că nu.
     Decît dacă... Dacă Deşt a primit scrisoarea, a citit-o, nu i-a plăcut ce a citit, iar printre relaţiile sale a găsit un poştaş dispus să scrie că Deşi mutat...
     Hoţul cu un păcat, păgubaşul cu şai'şpe...               -
     în aşteptare:
     De mare importanţă : canalele de mare gabarit : Prut: Reni-Cernăuţi şi Nistru: Cetatea Albă-Hotin. Legate între ele : I Iotin-Mă-măliga ; Verfujeni-Pruteni (prin Bălti) ; Criuleni-Ungheni (prin Orhei, Corneşti); Tighina-Comeşti (prin Chişinău) şi Cetatea Albă-Reni (prin Tatarbunar, Bolgrad, Vulcăneşti); mai sus: Tighina-Leova (prin Căinări, Cimişlia). Verticale - pe Răut, pe Ialpug, pe Cogîlnic, pe I lagider.
     în altă parte am dat alte „trasee", ei şi ? O să mai dau.
     Joi, 18 noiembrie 1993
     Ieri n-am scris, n-am ce; nici azi, dar scriu.
     Ba nu; nu scriu.
     Vineri, 19 noiembrie 1993
     încep, azi, o nouă variantă a Gherlei Ultima.
     După... 21 de ani de Ia prima.
178
     Sîmbătă, 20 noiembrie 1993
     Acum 16 ani era într-o duminică.
     Dormisem puţin, pe sărite. Adormisem adînc pe la 5, dar a venit socru-meu, cu un taxi.
     Ne-am luat bagajele, copilul şi ne-am dus la staţia de autobuz a Taromului. Acolo am găsit-o pe Lulu. Am pornit toţi cinci cu autobuzul spre Otopeni. Era mare aglomeraţie, stăteam în picioare. Nu vorbeam, era zgomot, apoi fiecare îşi zicea că are să vorbească la aeroport, unde-i linişte şi aşteptare lungă. Numai că, în momentul în care să o facem la dreapta, din şosea spre aeroport, autobuzul a oprit şi am fost anunţaţi: însoţitorii coboară, rămîn numai călătorii...
     Ne-am luat rămas bun în grabă şi strîmb (la propriu). Lulu şi Petre au coborît acolo, în şosea, pe noi ne-a dus la aeroport.
   ; Asta era, trebuia să ştiu din ajun (19 noiembrie), cînd, convocat pentru ultima oară la Pleşiţă, m-a făcut să aştept o oră şi jumătate, iar dnd a venit, a bodogănit împotriva arabilor - în acea seară avusese loc primul atentat în Bucureşti: Fatah atacase ambasada Egiptului (din pricina înţelegerii lui Sadat cu Begin). Din această pricină „măsurile de siguranţă"...
     Asta a fost acum exact 16 ani ; atunci am plecat, şi plecaţi am fost; Pentru totdeauna.
     Straniu şi normal; : cît timp exista Ceauşescu- deci întoarcerea noastră era imposibilă - eră posibilă, în dorinţă. Acum, că este posibilă, nu e posibilă : nu există dorinţănu mai există. S-a terminat.
     Am început Gherla, am copiat o pagină şi jumătate şi m-am oprit: la ce bun ? ,
     Ieri i-am dat telefon Monicăi Lovinescu. Am felidtat-o cu ocazia zilei de naştere. Presupun că a fost chiar plăcut impresionată, cu toate că, pentru o femeie, începînd de pe la 20 de ani, începe a fi jenantă adăugarea, la vîrstă, a încă unui an... Gu Monica am scos cămaşa destul de bine (cred eu); am zis că ea (fiindcă mă întrebase de unde-i cunosc - ziua de naştere), aşadar i-am zis că ea nu-şi mai aparţine, că data o ştiu din istoria literaturii române...
     La un moment dat - tocmai vorbeam, foarte animat, despre timp - a zis că interesant dialog mai avem. I-am răspuns că abia a început.
     Ei sunt amărîţi. Caragiale, tradus de ea şi de Eugene Ionesco, nu se mai publică... Cît despre bunele-veşti din România, am cvasi-certitudinea că nici ei nu le au...
     De două zile e geruleţ. (Apropo) ca (la noi) în România... Acesta este motivul pentru care azi dimineaţă am inventat un... spărgător :de gheaţă... Da, domnule, cum îţi spui : spărgător de gheaţă cu
°                               179
plug ; montat în botul fiecărui transportor fluvial; cu aer comprimat, fireşte (doar eu l-am descoperit, nu ?).
     Duminică, 21 noiembrie 1993
     O altă aniversare : în 21 noiembrie 1958 am fost liberat din Gherla. în urmă cu 35 de ani.
     La Gherla, în 19 (nu înţeleg de ce scriu mereu : 19 - corectez : 21), aşadar, în 21 noiembrie 1958, la Gherla, era tot atît de frumos ca şi azi, la Paris. Poate ceva mai cald.
     Am pus pe hîrtie momentul - în Lăteşti. Aveam 23 de ani, o lună şi (aproape) trei săptămîni.
     O viaţă de om, de atunci.
     Cum va'mai fi arătînd locul satului Lăteşti ? Am trăit atâţia ani, am fost şi nefericit, însă mai cu seamă : liber - într-un loc care nu mai există ! Şi, culmea : nu-mai-există de peste douăzeci de ani...
     în schimb... (sau : din contra):
     în Nistria:
     -  liniile electrice de înaltă tensiune vor fi îngropate;
     -      pe „coridoare" (cursuri de rîu, de fluviu) : şoselele şi căile ferate vor fi alăturate. Este adevărat: vor fi prea concentrate căile de comunicaţie, pe alocuri, dar nu vor consuma atîta teren;
     -       terenurile inundabile de pe malul stâng al Dunării (apoi al braţului Chilia): vor fi re-amenajate, pentru a fi din nou inundate, în mare sunt:
     a)  între lacul Cahul şi Cugurlui - lungime circa 15 km;
     b)  între lacul Cugurlui, Dunăre, braţul Chilia şi oraşul Ismail;
     c)  între oraşul Ismail şi tocul Catalpug;
     d)  între lacul Catalpug şi lacul Chitai;
     e)  între lacul Chitai şi laguna Cunduc (în sud, pînă la Vîlcov).
     Pe de o parte; pe de alta : nordul Limanului Nistrului
     Acestea vor fi îndiguite, astfel încât să existe incinte de siguranţă : localităţi, şosele; căi ferate, în rest terenuri inundabile comunicante/ ; ■    ■
     Lacurile dulci: vor primi revărsările Dunării indirect şi vor reţine ; indirect, înseamnă că pînă la „depozit", apa Dunării va face o cale suficient de lungă încât să se decantez®; filtreze, purifice.
     Prin „cozile" tocurilor dulci: Cahul, Ialpug, Catalpug, Chitai, se va ajunge la Marele Canal de Sud care va face legătura între Prut şi Nistru, dar va juca rol şi de rezervor de apă dulce, la distanţa de 30-50 km de Dunăre şi la 20-25 de litoral.              .
     (în fapt, doar la 10-15 km.)                       f».
180
     Luni, 22. noiembrie 1993
     Altă aniversare, ultima din această lună : în 22 noiembrie 1956 am fost arestat.
     Astă-noapte a nins, aici, la Paris. Acolo, la Bucureşti, în 22 noiembrie nu ninsese. Aşa.
     Nu-mi iese din inimă (şi nu din cap) : perioada cea mai plăcut-neplăcută (oricum : plină, maturizatoare) s-a petrecut într-un timp care există, în continuare, aici; şi într-un loc carie nu mai există
-  am mai spus-o, am s-o mai spun.
     Mi-a plăcut, din Jurnalul lui Gide, profesia fiicei „unui om" sfy-lo-dadenophrague (sau: -graphe...). Gide hu încearcă să pătrundă „mecanismul" gîhdirii (şi al vorbirii unui-om-ului), el a rămas la suprafaţa comică şi incultă a exprimării, dnd omul se gîndise astfel:
     „Fiica mea lucrează cu stiloul, deci este stilo-cutare, după care dactenografiază la maşină."
     Aşa şi cu mine : stilul meu este stiloist, vreau să spun: era, dnd scriam cu stiloul, acum, că scriu la maşină, stilul îmi este dactenic. Sau chiar maşinistic. Mai în detaliu: dnd trăiesc cu Olivetta, mă port olivettin; însă cînd trag pe Olympia : olimpiot...
     Si eu dormeam, soro !
     Aşeara ini-a telefonat Doru Cosma - o să ne întîlnim, la sfîrşitul săptămânii care a început.
     Şi... Victor Babiuc. Că e la Paris şi că vrea să ne vedem. L-am întrebat dacă are ceva să-mi comunice. Nimic.
     -  Nid eu, zic.
     -  Te rog să mă ierţi, zice Victor.
     Pentru Nistria :
     în timpul iernii, cînd ninge, cînd e zloată : cum facem, ca eolie-nele să nu se încarce cu zăpadă, cu gheaţă (şi, în final, să se oprească, sloi) ? Stropindu-le cu ulei; ori cu glicerină. Ideal ar fi să fie acoperite cu un strat de ceva care să nu permită aderenţa zăpezii, a apei, deci a gheţii. .
     Marti, 23 noiembrie 1993
          r'
     Diseară are să treacă pe la noi Efros „cu încă doi doctori în ştiinţă"...
     Nu mai ninge (dar pe rîu e numai fum, vorba lui Noivrempă-mînt).
     Ieri am inventat o eoliană nouă : cilindrică, avînd axul orizontal
-  în fapt, neavîndu-1 decît în imaginaţiune, rotaţia petrecîndu-se în-
                                         182
tr-o „cuşcă". Mai mare cuşca dedt axul, aşa că am dezinventat eoliana făr-de.
     Şi am inventat alta : în fapt o dublă, în cruce, pe acelaşi ax (vertical), avînd axe orizontale. Fiind ele două (şi în cruce) nu este nevoie de orientare.
     Iar astă-noapte (pe cînd dulce dormeam, vorba mamei), am inventat încă una: b poartă, o gură, un cadru (nu mă mai uit în hîrtiile de acum zece ani: trebuie să fi inventat invenţia asta de pe atunci); axul suport (şi transmiţător al mişcării) trece taman prin centru -centruţ fiind .un fel de trunchi de piramidă, culcat, cu baza spre vînt; de-o parte şi de(-o) alta - ca doi stîlpi-ai-casei - doi cilindri colectori (încă n-am rezolvat chestiunea benzii-eoliene, dacă aş fi rezolvat-o, aş fi montat-o aici); un colector le uneşte, în diagonală, pe orizontală şi, numaidedt (fiind lipit) trece energia axului vertical. Asta trebuie să aibă coadă de orientare.
     De. spărgătorul de gheaţă am spus cum l-am inventat eu, sin-gm-singurel ? Nu-i nimic, mai spun o dată :
     Întîi m-am gîndit în gîndul meu : cel mai bine şi mai bine pe lumea ăsta mare şi-ngheţată e cînd tai gheaţa din făţâ bamporiului cu fierăstrăul (mecanic, fireşte, doar n-o să mă apuc să trag la firez); aşadar : fierăstrăul o taie fain, plugul o plughează fain de tot - şi bamporiul mereu tot înaintează - pe apele nesfirşite ale canalului.
     După aceea m-am gîndit că nu e sufident : tai, tai, dar mai trebuie şi ruptă gheaţa tăiată, aşa că m-am gîndit la docuri (de la cioc, nu de la ciocan) pneumatice: în urmă şi alături de tăietură cioc-cioc ! - şi rupe gheaţa, domnilor juraţi ! Iar plugul nostru cel drag nu mai are desfăcut decît să răstoarne brazdă groasă, grasă şi devre-me-acasă. Şi oarecum îngheţoasă.
     După ce am dat o tură prin oraş (sau: am dat un tur prin oraşă), mi-am adus aminte ce alte eoliene am scornit eu, pe timpuri.
     Miercuri,: 24 noiembrie 1993
     Nici n-am băgat de seamă dnd s-au făcut două luni de cînd am
început această parte a jurnalului (în 23 septembrie). Tot aniversînd,
tot aniversînd ani, decenii, n-am mai perceput lunile...
     Ieri a telefonat de la Oradea Florin Ardelean : ca să-mi dea o
veste bună... Au să scoată volumul de scrisori: el (FI. A.) culege la
computer, Laszlo face rost de hîrtie... Toate bune şi frumoase, am zis,
sunt impresionat de disponibilitatea lor - dar are să fie posibil ?
Cică : da. Atît că au să fie siliţi să scoată două volume... Si ăsta...
                              ' /
     Aseară au venit doctorii-în-ştiinţă : patru (cu Efros).
                                          182
*
     Pentru transportoare am optat definitiv (!) pentru eoliana cu ax orizontal, dublă, în T. E cea mai simplă, este orientabilă, prin cablu (pe un transportor fiind trei eoliene), comandat din cabina de pilotaj : în funcţie de vînt (cel din faţă este... nociv, cauzabil, deci în cazul acesta eolienele sunt orientate cu axul pe direcţia faţă-spate); dnd bate din spate este cel mai bine : se desfăşoară toate pînzele : se aşează T-ul perpendicular pe vînt; dnd este lateral, atunci în funcţie de direcţie, de forţă, se orientează eolienele : să ia vînt, dar acesta să nu oprească transportorul...
     Să vedem cum sade acum maşina pe covoraşul de la Ceadîr-Lunga. Sade. Nid mai puţin zgomotos, nid mai moale la... pianotare.
     Duminică, 28 noiembrie 1993
     în zilele din urmă (25,26,27 şi 28) n-am scris aid. Am avut alte trebi:
     1.      am trimis replica la scrisoarea Gabrielei Adameşteanu, publicată în 22 (deşi proposta mea apăruse în Timpul din Iaşi);
     2.      am primit ultimul număr (10) din Vatra, cu două (prea) elogioase texte despre Culoarea..., în ediţia de la Familia, semnate de Cornel Moraru şi un altul (doar prima parte, după cum se anunţă), al lui Virgil Podoabă - despre, aşa, în general; i-am trimis şi lui Gistelecan o copie după scrisoare, dacă vor să o publice...;
     3.      i-am scris lui Florin Ardelean, după telefonul lui de acum cîteva zile;
     4.  mi-a scris Angela de la Orhei: numai necazuri.
     „între timp", am corectat cele vreo sută de pagini din jurnalul de faţă, fotocopiate (înainte de 23 septembrie '93, cînd am început această felie).
     Aşa că am fost (bine) prins.
     Tot corectând - ortografia - mi-am dat seama că cel mai bine pe lumea asta (bine, nu neapărat drept, acela decurge...) este ca, atunci cînd faci ca mine, adică te apud să copiezi file de jurnal de acum doi-cinci-zece-douăzeci de ani, să le laşi ca atare, fără să modifici fapte trecute, în funcţie de umori prezente. Aşa am făcut cu Jurnalul de iarba introdus în Culoarea curcubeului (pentru 1977) ; aşa am făcut pentru Jurnalul de căldură mure, din iunie-iulie 1989— fără să aranjez" decât cronologia, nu şi... istoria marilor-lupte-de-la-Iazul-Mic... Aşa fac Şi acum, deşi nu o dată mîna mi-a plecat singură (ca Gabrielei Adameşteanu...) întru corecţiunea „necesară"... Eu, nefiind Ga-briela (se va fi văzînd cu ochiul liber, nu ?) şi nid Ţepeneag - cel
                                         183
care, în multe din fragmentele din furnal publicate în România literară „aducea la zi" mai cu seamă ţepenegismele, adică răfuiala cu Moni-ca-Virgil şi cu mine...
     Nu, domnule. Ca şi cu minciuna, în general, şi aceasta, specială, a jumalului-scris-posf-/esfum : pentru mine e prea obositoare ; dacă am minţit o dată, trebuie să ţin minte minciuna iniţială, ca să pot ajusta posteriorul în funcţie de anteriorul tocmai ajustat. Ţinerea mea de minte dtă este trebuie să-mi slujească la ţinerea-de-minte a adevărurilor, nu a minciunilor.
     Asta, în primul rînd : chestie de comoditate, de fugă-de-efort (efortul de a ţine minte minciuna-primă).
     In al doilea rînd: orirît de straniu ar părea (şi, uneori, este !), de cele mai multe ori prima impresie este cea bună. Mai cu seamă despre oameni, fiindcă acţiunile lor sunt atît de haotice, atît de neraţionale, încît nici ei înşişi (dacă s-âr întreba) n-ar şti răspunde care acţiune (chiar greşită) fusese deliberată şi care faptă bună fusese... inconştientă...
     Dar bineînţeles că „anume chestii" Scrise în urmă cu doi-cind-şapte ani, le-aş scrie, acum, „altfel"; ori deloc. Dar cum eu nu (mai) sunt un membru sodal (al sodetăţii) - era cît pe ce să zic : cum, pentru mine, nu mai există societate... - nu am cu ce, cu cine mă confrunta, verifica, măsura. Ca să nu-i ofensez pe cinstiţii majoritari, accept: eu sunt ne-om, ne-membru. Ei, tocmai din această pricină, „relaţiile sodale" ale mele cu împrejurătorii sunt, în fapt, relaţii jucate, mimate, simulate : sunt singur pe scenă, dar cum mi-e frică de singurătate, dialoghez cu „celălalt" ; tratez cu „altul" - în fapt, cu mine.
     Or - aşa, cred eu - dacă poţi trişa în relaţiile cu altul, nu te poţi înşela pe tine însuţi.
     Fireşte : literatura este un joc, jurnalul o joacă... Da, dar pentru . mine, jociil e de-a serioaselea (ca al actorilor, în româneşte ; ca în franţuzescul jeu, interpretare la un instrument).
     :Iar dacă, singur cum sunt, mă apuc să trişez şi cu mine, la oglindă, chiar că nu mai am nid un reper -nid în timp, nid în spaţiu, nid în viaţă.
     Şi pentru că scotocim în căutare de pretexte de veselie : uneori, rînd dau peste o judecată (despre cineva anume) pe care n-aş mai scrie-o, azi, pe hîrtie, în loc s-o şterg, s-o modific în funcţie de toana mea din acel moment, zic (în timp ce cheltuiesc jumătate din energia-mi vitală, ca să-mi frânez mîna plecă toare întru corectuire):
     „Dom'le, dar orb-naiv-prost-idiot (la alegere) mai eşti!"
                                            184
     Necazul este - fiindcă un necaz tot există - următorul: dacă în fapte (mai limpede : în interpretarea lor) mult mai puţine s-au dovedit ulterior mai rele (dedt crezusem şi scrisesem), în privinţa oamenilor...
     Aici este un adevărat dezastru. Dintre oamenii pe care îi pomenisem, în scris, acum zece-cincisprezece ani (sau doar cu două-trei luni înainte de 22 decembrie '89) şi-i pomenisem de bine - oricum : de; ne-rău - n-a mai rămas, în picioare, practic, nid unul. Sunt silit să ,mă repet, băbeşte, moşnegeşţe, pînă la saţietate, pînă la scoatere din fire:
     „Singurul din generaţia mea care se ţine pe două picioare este Grigurcu !"
     Chiar statistic, Grigurcu se preface în catastrofă - vreau să spun : cazul lui, unu al său. Fiindcă, în cazul unui total de milioane (în al nostru : cu basarabeni şi bucovineni, başca desţăraţi, facem în jur de treizeci de milioane !), unu reprezintă nu „excepţia", d de-a dreptul: nimicul; neantul.
     De toată... poezia (iniţial era dt pe ce să zic: de tot hazul...) este tîrguiala lui Avraam cu Dumnezeu pe chestia distrugerei Sodomei: o ia de la „cincizeci de drepţi" (care, dacă există în cetate, a tund ar proteja-o de mînia Domnului); apoi scade la „cincized din care lip-sesc cinci drepţi"; apoi numai patruzed; treizeci, zece... Numai că, deşi, dacă numărăm pe degete : Lot - unu ; femeia lui (Femeia lui Lot) - doi; patru fete - şase; din acestea două fiind măritate;, iată şi doi gineri - în total opt - opt nit e zece, Sodoma are să fie distrusă ; iar salvaţi n-au să fie dedt Lot, femeia lui şi cele două fete nemăritate... în fapt: trei inşi, fiindcă femeia, uitîndu-se îndărăt, a fost prefăcută în stană de sare...
     Asta vine aşa : vasăzică, dintr-un total de 10 000 de suflete (zic şi eu aşa, o cifră, cît va fi numărat Sodoma la vremea aceea), unu-la-mie ar fi fost suficient ca să salveze de la pieire comunitatea întreagă (că s-au găsit numai opt, apoi numai patru - asta, adică păcatul, să cadă pe Capul lui Dumnezeu); transpunînd : la 30 000 000 (de români) ar fi nevoie de 3 000 (trei mii!) de drepţi - trei mii, dt numără membrii Uniunii Scriitorilor din RSR ! Dar nu sunt - de unde atîta omenire românească, în plus... dreaptă 1? Mai lăsînd din preţ, pînă la „numărul lui Noica" : unu-la-un-milion - adevărat, nu de drepţi, ci de genii... Genii sunt, pe plaiurile carpate, chiar zece-la-un-milion (dacă nu o sută : ce, te pui cu geniul-la-români ?), dar drepţi...
     Aşa că Domnul are să facă aşa cum făcuse cu dreptul de la Sodoma rare să-l scoaţă şi pe Grigurcu din România şi are să dea foc (la puşcărie şi la casa de nebuni). Singura dificultate: Grişa al nostru
                                          185
nu are fete cu care, în Somn, pe neştiute, să-i procreeze pe Moab şi pe Ben-Ammi.
     Marti, 30 noiembrie 1993
     Ieri n-am scris, am avut alte treburi.
     Azi plouă-cu-gheaţă.
     Am construit Un transportor canalier (!) ceva mai mărişor, oricum, va putea naviga pe canalurile de 111 m lăţime; lungime : 77 m, lăţime : 11, înălţime totală (indusiv flotoarele, inclusiv eolienele) : 12 m. Perfect simetric : două cabine de conducere şi odihnă, a cîte 7 m, precum şi „mediana" de 3. Ceea ce va da o lungime de încărcătură de 2 x 30 m. Capacitatea : 60 x 10 (lăţimea utilă) = 600 ; x 2,5 = 1 500 ; x 3 (nivele) = 4 500 metri cubi. Nu se va indica greutatea, am mai spus-o ; flotoarele fac indiferentă greutatea.
     A propos de flotoare : acesţea vor avea, pe laturi, cîte unul -deci două - iar central 3 flotoare a cîte 7 metri lungime amenajate pentru a găzdui „motricea" şi dispozitivul de direcţionare.
     Un asemenea „gigant" (4 500) va putea întoarce şi în-loc, dacă va fi absolut necesar, însă prevăzut fiind cu două-capete...
     Propulsia aflîndu-se pe flotorul central, valurile provocate de jetul de aer în apă se vor amortiza - în flotoarele laterale ; în continuare, pentru a neutraliza valurile şi mai eficace : de-a dreapta şi de-a stînga, în ultima jumătate a transportorului, se vor monta ţur-ţuri-perdele, pînă aproape de nivelul apei. Astfel malurile vor fi mult mai puţin „mîncate".
     Miercuri, 1 decembrie 1993
     Am început să trec pe curat Caietul Verde (jurnalul statornic, chiar dacă uitat cîte un an, doi...).
     Joi, 2 decembrie 1993
     Dactilografiez din Caietul Verde (1978).
     Sîmbătă, 4 decembrie 1993
     Şi ieri am copiat la Caietul Verde.
     Senzaţie stranie : de ameţeală, de pierdere a orientării. Din pricină că în aceeaşi zi scriu timpul din 1978 şi pe cel din 1993.
     Mi-a scris Marian Papahagi : probabil pînă la sfârşitul anului, voi primi exemplarul de semnal de la Patru dialoguri, l-am răspuns, mulţumindu-i.
186
     Am primit scrisoare şi de la Laszlo. Băiatul ăsta, bun al dracului, este al dracului de căscat, de neatent (ai zice : I.I.). îmi pune aceleaşi întrebări, îmi cere să-i răspund la aceleaşi reproşuri de acum şase luni, de acum un an. în primul moment i-am răspuns destul de punător-la-locu-i. Noroc că n-am trimis scrisoarea, nici nu i-o trimit. Are el alte necazuri (dacă şi-a pierdut banii la Caritas...) ; am să-i scriu o jumătate de pagină, fără ţepi şi fără... răspunsuri existenţiale.
     Luni, 6 decembrie 1993
     înainte de prînz am copiat din Caietul Verde. De acolo am aflat că ar exista unul... Violet, în care aş fi făcut însemnări în timpul călătoriei în USA şi Canada. M-am apucat să-l caut şi toată după-amiaza am înotat în hîrtii. Caietul nu l-am găsit, în schimb am dat peste ceva pagini relatatoare ale „invenţiei" - şi de aici, un portret al lui Aurel Păuna.
     Extrem de obositor să copiezi (în fapt: după atîta amar de timp, să dactilografiezi ceea ce ai scris, cald, de mînă). Merge greu al dracului - cînd mă plictisesc, deschid paranteza, pun puncte de suspensie, închid- sănătate bună !
     M-am tot întrebat cum face Virgil Ierunca (jurnalul Iţii, publicat, are să facă pîrtie în literele româneşti): presupun că 2 scrie de mînă, ca tot creştinul, apoi 2 bate la maşină. Nu cred că 2 bate la maşină direct, dintr-un motiv simplu : el face însemnările tîrziu> ribaptea, după terminarea vînzolelii „clandestinităţii intelectuale româneşti", cea care şi acum vine la ei, frecînd pereţii - pleacă pe burtă, prin şanţuri (asta mai zic şi eu verticalitate) ; iar maşina lui (mecanică) face zgomot şi nu se face să-şi deranjeze vecinii... Sau, la ei, se face să-ţi deranjezi vecinii ? La noi, iaţă, nimeni nu mi-a atras atenţia că ţăcănesc, dar în z2e de lucru încep a maşină după ora 8 ; duminica şi sîmbăta şi sărbătorile, după 9. Aşa.
     S-ar putea să dea la dactilografiat - de regulă, Rodica Iulian face treaba asta : ea a dactilografiat toate volumele Monicăi (cu excepţia Undelor scurte prima ediţie), apoi Agende-le lui E. Lovinescu. ,
     Si Monica ţine jurnal, ca un scriitor ce este. Ea însă nu a publicat nici un fragment, ca Vîrg2.
     Cine va muri îl va citi.
     Miercuri, 8 decembrie 1993
     Ieri n-am notat aici. M-am încurcat în propriile-mi picioare : copnhd C.V., m-am întins la nişte fragmente de proză găsite. Pînă la urmă am renunţat: să scot la capăt jurnalul, după aceea vom mai vedea.
187
     Am uitat să notez: vinerea trecută a trecut pe aici Doru Cosma. Ieri mi-a telefonat (de la Paris) un pictor, Dreptu. Are să treacă pe aici într-o zi.                              ’
     Joi, 9 decembrie 1993
     Din ce în ce mai obosit, mai dezorientat de naveta între două timpuri (doi timpi ?), nu doar gramaticali/e. Copiez, în continuare, mai scurtez, mai omit, mai degrabă din lene decît din grijă de ne-re-petiţie.
     Vînt puternic. Toată noaptea au clănţănit obloanele, s-au zbătut uşile în lăcaşuri. De parcă am fi la echinocţiul de primăvară (mai ales că e cald) şi nu la solstiţiul de iarnă.
     Mi-am luat programare la doctor. Pentru 17 decembrie.
     Ieri mi-a telefonat un student în filozofie (aici, „la fără frecvenţă" a zis el...), Cătălin Popa din Oradea; vrea să mă vadă.
     Vineri, 10 decembrie 1993
     Comisarul de cartier mi-a trimis o convocare pentru... 6 decembrie. Am primit-o ieri, 10. Mă somează „pentru ultima oară".
     Ioana Crăciunescu se duce în România. Ne-a povestit (bine !) apariţia pe scena spectacolului cu „filozofia în budoar" a lui Mămăligă. Omul îşi căuta nevasta. N-a părăsit scena pînă la urmă (de altfel era ultima scenă: cea cu mama...). Spectatorii vor fi crezut că e însuşi autorul: Sade...
     Sîmbătă, 11 decembrie 1993
     Continui dactilografierea Caietului Verde. Obositor, respingător, dezorientator. Schizofrenie : scindarea personalităţii, iar ca urmare : doi eu... în ceea ce fac eu, „personalitatea" rămîne întreagă, însă... trasă, sfîrfecată între doi timpi (două timpuri). Am momente de intensă suferinţă.
     Ieri a trecut pe aici pictorul Dreptu. Cică e din Făgăraş: tatăl din Rodbav, mama din Buholţ. O fi.
     Am ajuns cu copiatul la pagina 70 (din C.V.); mai am vreo sută.
     Duminică, 12 decembrie 1993
     Am terminat anul 1988.1-am dat şi Anei să citească ce am copiat. Impresie puternică şi astipra ei. „Trecutul" nostru : îl... supra-vieţuisem, eu îl consemnasem, apoi îl ascunsesem repede-repede, ca să nu ne facă să suferim.
     Ana : „Cum de-om fi rezistat ?"
                                        188
     Eu mă întreb : om fi rezistat sau doar am îndurat, ca românii ?
     Mai am, mai am de copiat.
     Ana mi-a cerut să suprim aluziile prea „tăioase" la adresa Mo-nicăi. Aşa am să fac.
     Miercuri, 15 decembrie 1993
     Copiez, în continuare. Suferind. Şi nu mă consolează faptul că „şi anul trecut şi acum doi ani şi trei şi de Cînd mă ştiu eram tot aşa: sărac".
     Deloc, deloc.
     Joi, 16 decembrie 1993
     Domnule ! Să vezi ce istorie !
     Adineauri (la orele 21,30) telefonează D-na Florica Niculescu. După ce schimbăm cîteva cuvinte, îmi spune (bucuroasă !) că mi-1 trece la telefon pe un bun prieten de-al meu...
     Mă tot întrebam cine poate fi, ei bine : Fruteanu !
     Care - minţind - pretinde că ne-am fi cunoscut... „acum douăzeci de ani, pe trotuarul de la Ana Ipătescu"...
     Eu tac. El zice :
     „Cînd ne întîlnim ? Că eu nu stau mai mult de..."
     „Niciodată", zic.
     „Cum ?" face Pruteanu grozav de uimit. „Pot să ştiu de ce ?"
     „Pentru că ai scris porcării despre Monica Lovinescu."
     Individul întreabă unde, cînd. îi spun : în România literară din februarie 1991, cronica despre Unde scurte... Şi ce-mi replică javra :
     „Bine, dar Doamna Lovinescu mi-a fixat întîlnire pentru..."
     Am spus că p priveşte pe Doamna Lovinescu, i-am cerut să mi-o dea la telefon pe Doamna Niculescu.
     I-am spus : dacă ştiam cine e „prietenul" nu acceptam să vorbesc. Ea întreabă de ce, îi spun şi ei: Pruteanu a scris porcării, şi-a permis să facă umor â propos de mama Monicăi Lovinescu, moartă în închisoare, aruncată la groapa comună...
     D-na Niculescu a zis că Monica îl primeşte...
     „Doamna Lovinescu e creştină, eu nu sunt!"
    - în viaţa mea nu mi-a părut bine, ca acum, după ce am urlat la careva ! Drept care Ana a încercat să-i telefoneze Monicăi : doar maşina de răspuns...
     Am copiat mult din Caietul Verde, Adineauri (de asta am şi trecut la jurnalul la zi) am ajuns la pagina 139 din C.V., 200 în cap din cele dactilografiate.
189
     Sunt năucit nu doar din pricina... lucrului, ci şi a... schimbării fuselor decenale... (am ajuns la anuale).
     Să nu uit: după ce i-am spus de ce nu-l primesc,■Pruteanu a băgat de seamă:
     „Dar nimeni nu mi-a spus nimic din ce-mi spuneţi..."
     Am subliniat, ca să marchez acest adevăr. Deci: Pruteanu scrie în România literară o cronică de-o pagină de revistă, în care o ia foarte de sus pe Monica Lovinescu şi-şi îngăduie„spirite" pe seama Ecate-rinei Bălăcioiu, dar nimeni din cei ce au citit nu i-a zis nimic semnatarului... De ce ?
     1)  N-au citit decît începutul şi sfîrşitul.
     2)       Au citit, dar nu i-a şocat luarea peste picior a autorului Un- . delor scurte de marele umorist Pruteanu.
     3)  Au băgat de seamă „umorul", dar... le-a convenit (ce, Monica
Lovinescu să fie intuşabilă ?).                ;
     4)      Le-a chiar plăcut comparaţia cu Mario del Monaco, ce, ne interzice să rîdem ? Rîdeţi, tovarăşi! Hă-hă-hă !
     5)      Monica însăşi n-a scos o vorbă, deşi mie mi-a povestit cum îi povestise lui Manolescu, „dat numai ce era în legătură cu mama".
     Iar dacă lucrurile stau aşa, de ce rriă mai indignez eu ?
     Vasăzică zbier la Manolescu, în februarie 1991, în plin Salon al Cărţii, la Le Grand Palais - timp de vreo cincisprezece minute, în prezenţa (jenată, mie-mi spui ?) a Monei Ţepeneag, a Mariei-France Ionesco, a Marianei Vartic, a lui Mircea Martin, Vasile Igna, Eugen Negriei... făcîndu-mă de, cum se spune în Ardeal: minune, dar nu se ţine minte motivul - redus, atunci, la binomul: Manolescu-Lovi-nescu.          ^
     Ce bun eram eu pe vremuri! Ce folositor la casa omului !
     Se burzuluia Ţepeneag împotriva „Ieruncilor" (aşa le zice el) ? - Goma la datorie, să apere el cauza dreaptă : de se supără şi el pe Ţepeneag, Monica însă continuă relaţiile „intelectuale" cu agresorul, ba chiar si tratează (vezi întîlnirea de după „complotul" din vara lui '89).
     Spunea porcării Tanase despre Monid ? Hop şi Goma (din ur-zid) să-l pună la punct pe Ţohţu : provoacă invitarea Monidlor pe platoul de televiziune la emisiunea celebră „Droit de reponse" a lui Polac (prima lor apariţie la televiziune), dar imediat după aceea Monica tratează cU Tănase pentru emisiuni la El, mă „convinge" şi pe mine să particip, „ca să nu afle Eugen Barbu că noi ne certăm".
     Erau ameninţaţi Monicii de noua politică a lui Vlad Georgescu ? Hop şi Goma, periclitîndu-şi propria candidatură la o căcăcioasă de colaborare (ceea ce s-a şi întîmplat), ca să apere „cauza", i
                                           190
     Ţepeneag şi Breban şi Brie vor să constituie o Uniune a Scriitorilor ? Monica strigă : „complot !" şi Goma (printre alţii) sare în ajutor, se ceartă cu Sorin Alexandrescu şi' cu Alain Păruit, dar Monica „tratează" cu „răii"
     Ca să rezum (mînios): de fiecare dată cînd Monicii erau atacaţi şi pretindeau că ei înşişi nu se pot apăra - cine se pomenea sărind din baie ? Goma. Cînd Goma era atacat..., Monicii nu scoteau un cuvînt t- de curînd Monica a spus că... mă apărase şi ea de Breban. I-am răspuns : nu mă apărase de Breban, eu îl apărasem pe Nego, îi apărasem pe ei de atacurile lui Breban şi ale lui Ţepeneag, mă apărasem pe mine; intervenţia ei din România literară, fireşte, vorbea de bine şi de mine, însă era un răspuns la somaţia lui Ţepeneag şi nu iniţiativă întru apărare...
     Aşa cu Manolescu în general, cu Pruteanu în particular. Goma se indignează, Goma gesticulează, Goma scrie în dreapta, în stînga, dă în „răi", în cuplul Manolescu-Pruteanu, indignat de atingerea memoriei mamei Monicăi Lovinescu - iar fiica Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu nu zice nimic : în primul rînd pentru că „nu se face fiind vorba de mama" ; în al doilea, de ce să zică ea, cînd zice (şi încă sonor !) Goma ?
     Iar acum, culmea ! Pruteanu va fi primit de Monica, aşa, să stea de vorbă, ca între literaţi...
     în ziarul Lumea liberă de la New York (ultimul număr sosit), Cornel Dumitrescu mă apără de... Derdena. Mihai Stere (nu ştiam că îl cheamă şi Stere !) Derdena, colegul meu de puşcărie, mă atacă şi pe mine în Cuvîntul românesc din Canada. Ca să vezi! Băiatul Derdena mă face „colaboraţionist", „fricos ca un iepure"...
     Vineri, 17 decembrie 1993
     Azi lă prînz : telefon de la Monica - voia să-i răspundă Anei care i-a lăsat „mesajul" cu Pruteanu.
     Că da, urmează să stea de vorbă. Foarte bine, am spus. Eu nu stau de vorbă cu javre ca Pruteanu.
     Monica a zis că ei stau (de vorbă).
     Fiecare cu statul lui.
   , Sîmbătă, 18 decembrie 1993
     Ca de obicei, Monica îmi telefonează cu un pretext - nu contează pretextul, iată motivul: să-mi spună că, la Piatra Neamţ, ea m-a apărat de atacurile „individului din sală"; „probabil acelaşi cu cel care semnează în Cuvîntul românesc".
191
     I-am spus că... pînă acum nu-mi spusese acest amănunt (cum m-a apărat de cel ce mă ataca, .pe chestia lui socru-meu şi a soţiei -ea, Monica cerîndu-i aceluia să nu mai pună asemenea întrebări, fiindcă nu-i răspunde). Apoi am zis că numele semnatarului articolului mi-e cunoscut: Derdena, coleg de celulă - dar nu cred că e unul şi acelaşi cu cel de la Piatra Neamţ (Monica zisese că acela era „foarte bătrîn", or Derdena este de vîrsta mea).
     Am mai zis: pe linia Derdena (care-i rudă cu Bacu); certamente prin Bacu a ajuns la C.R.
     După obicei, Monica primeşte orice afirmaţie a celuilalt prin : „Nu-i adevărat!" Spunînd de vreo trei ori, am întrebat-o dacă ştie -că nu-i adevărat.
     „Nu, dar nu cred."
     „Dar vă spun eu, care am avut de-a face cu Bacu..."
     „Nu cred ! Nu-i adevărat!"
     „Ce anume nu-i adevărat ?", am întrebat-o.
     „Nu ştiu, oricum nu cred că Bacu..."
     „Eu nu v-am spus ce credeţi dumneavoastră, v-am comunicat ce ştiu eu !"
     „Da, dar eu nu ştiu - adică nu ştiam..."
     Ne-am oprit aici. Trebuia să nici nu fi pornit.
     Duminică, 19 decembrie 1993
     La prînz, la televizor, la „L'heure de verite", invitat a fost Arhiducele Otto de Habsburg.
     Ca de obicei : foarte-foarte buh. Iar despre situaţia actuală a României a vorbit ca unul de-al nostru (ba nu : ca mine, nemaifiind sigur pe-„ai noştri"...).
     Filip urmărise emisiunea de la început, într-un fotoliu.
     La un moment dat, observ că parcă... plînge. îi înalţ capul -plîngea ! Ditamai găliganul de 18 ani şi ceva, de 1,78 înălţime ! Am crezut (deh, părinte...) că-i intrase fumul de la papiros în ochi, da de unde ! Cînd l-am întrebat ce are dragu-tatii; dragu-tatii a răspuns, bocind, ca la cinci-şase ani:
     „Aşa vreau să mă duc şi eu în ţara mea..."
     Pînă şi el are o ţară, undeva, departe ; chiar şi el are nevoie să se ducă acolo unde s-a născut, unde s-au născut părinţii lui şi părinţii părinţilor lui.
     în primul moment, Ana voise să-l bruftuluiască : coşcogea măgarul şi plîngea („ca o Madeleine") ? Şi pentru ce : pentru că nu poate să meargă în România, în Ro-mâ-ni-a ?
                                         192
     I-am făcut semn să nu-i zică nimic. De altfel emisiunea se terminaserăm putut sărne dedăm la tot felul de diversiuni..;
     Ana mi-a cerut să citească partea a" Il-a („parte" numai în măsura în care se află în alt dosar...) din ce copiasem (Caietul Verde). I-am dat. A citit toată după-amiaza (fără ultimele 23 de pagini pe care tocmai le dactilografiam).
     După ce a citit, a spus-întrebat:
     „Chiar aşa am trăit noi ?"
     Ştiam ce zice-întreabă. Eu trecusem prin asta pe dnd copiam
Caietul Verde.
     „Se pare că chiar aşa", am zis.
     Desigur, nu era vorba să fi aflat, acum, în preajma Crăciunului 1993, ănume fapte -pe care ea să nu le fi ştiut; ori să i le fi reamintit. Nu este vorba de „întîmplări", ci de stare ; starea noastră; a fost şi devine din ce în ce mai... aşa.
     Ciudat, am văzut noi lucruri şi mai oribile - la alţii ; în ceea ce ne priveşte^ am trecut prin împrejurări dramatice (dacă nu de-a dreptul tragice). Da, însă una e să înfrunţi un duşman, o ameninţare teribilă (povestea cu bomba, apoi cu otrava...), dar care devine, vrei-nu-vrei: eroică, adică recompensatorie; şi cu totul altceva să te tîrăşti în starea de sărăcie, de mizerie, de lipsuri, de neputinţă dc a facilita măcar copilului strictul necesar (o bluză, o pereche de bocanci, cîţiva franci cu care să iasă la înBlnire cu o fată şi să bea o cafea)..'                                                       :
     Asta e... flşfl-ul. De care nu te poţi plînge : cin, dacă aproape toţi cei din jur sunt ca noi ? Neamurilor din România ? - avem şi noi un neam, mătuşa Anei: Luiza Năvodaru. Dar ea trebuie să ştie că, dacă nu suntem plini de bani, cel puţin avem strictul necesar... ■
     Asta este cu aşa.
     Ei, da : aşa am trăit, aşa o să (mai) trăim, pin' ce-om muri.
     Ora 19,41 ; am terminat de dactilografiat Caietul Verde !
     Cele 170 de pagini ale caietului, scrise de mînă, cu stiloul, s-au prefăcut în 262 de pagini dactilografiate.
     Acestora li se adaugă, în fapt: le „împănează" - cele 107 pagini direct dactilografiate la timpul „prezent" acela, în total : Jurnal pe sărite va avea 369 de pagini.
     Să rezum : Jurnalul va fi alcătuit din :
     1.  jurnalpe sărite (1978-1993, iunie): 370 pagini.
     2.  Jurnal de căldură mare (iunie-iulie 1989): 365 pagini.
     3.  Jurnal de noapte lungă (septembrie 1993, cît o fi).
                                            193
      Primele două sunt complet scrise (rămîne de fotocopiat Caietul Verde); acestea totalizează 735 de pagini. Din al treilea am scris pînă acum 283 (total: 1 018 pagini).                           x
      Sunt şi eu istovit de trecerea prin viaţa-în-exil.
      Taman în ziua de solstiţiu (21 decembrie) sunt convocat la comisarul de poliţie al cartierului, tot pentru neplata chiriei.
      Luni, 20 decembrie 1993 Marţi, 21 decembrie 1993
      Am anunţat data de ieri, dar ieri nu am notat nimic. Obosit şi derutat.
      Copierea Caietului Verde m-a zăpăcit nu numai în privinţa timpului, d Şi a faptelor consemnate : apudndu-mă de Jurnalul de noapte lungă (îl anunţasem mai devreme şi va intra în altă secţiune), povestisem, din trecut, lucruri încă ne-povestite... Aşa credeam atunci, fiindcă uitasem (ei, da !: uitasem) că unele dintre ele fuseseră scrise întru-un „jurnal" (foarte pe sărite) dintr-un caiet cu coperte verzi.
      Şi din acest motiv : reţinerea de ieri (deşi mai mult a fost oboseala;: lehamitea).
      Aşadar, iată-ne - pe toţi! -la solstiţiul iernatic (i-aş zice ^„Cumpăna Luminii", dacă, un scriitor pe care l-am cunoscut, era un om cumsecade, n-ar fi publicat un roman realist-sodalist-şantierist cu acest titlu - vorbesc de Nicolae Jianu).
      Am mai spus, repet: şi pe mine mă marchează fiziologic „cumpăna" de la 21 decembrie. Pentru mine însă, data reprezintă nu o bornă de hotar, ci un munte : un versant de-urcat (de la 2l septembrie pînă la 21 decembrie), celălat... desigur, de cobdrît oricum, de acolo-ncolo nu mai vorbesc...
      Pentru mine acest pisc alb-negru (mai corect negru-alb) este legat şi de Stalin: în 1949 fusese sărbătorit, cu tam-tam mondial (am spus bine mondial: am văzut, reproduse, nti doar numere din VHu-manite, cişi dinLe Figaro, Âurore.;.)...
      Iar dacă zic : „decembrie 1949", zic „Sibiu : Astra : epurarea cărţilor (a rîta ?)".
      Acum privită din unghiul jurnalului propriu-zis : după calculele mele, ar fi trebuit să mor de două luni, ca să împlinesc soarta-vîr-sta tatei. însă, iată : ieri, corectînd paginile din chiar acest jurnal; am observat că scrisesem intr-un loc : 67 vîrsta tatei, cînd a murit. Am vrut să corectez... Am lăsat aşa : te pomeneşti că-mi poartă noroc, deci am să mor „abia" în anul 2005 ! (Iar am greşit, însă cum m-am înşelat „în plus", las aşa...)
194
      Revin la ceea ce scrisesem cu ani în urmă (tot în jurnal): deosebirea dintre jurnal şi roman :
      în jurnal, chiar cînd vorbeşti despre viitor, fad planuri, îţi pro-miţi că vei face una, alta - în fond, rămîi în prezent; viitorul din jurnal este un viitor-prezent: acesta.
      în roman, chiar trecutul „cinstit" (ziceam că scriai roman istoric, fiindcă pornisem de la Thomas Mann, să spunem : losif şi fraţii săi) este... viitor. Autorul (de roman) „trage" spre şine trecutul, apoi îl „împinge" în faţă. Ceea ce „zugrăveşte" el, desigur, este un trecut, însă din moment ce îl învie prin cuvinte; din moment ce îl doreşte (pe hîrtie măcar), înseamnă că acel-trecut-va-fi-acela-atîta-dorit. Trecutul din roman: acela.
      Cam aşa cumva.
      Aseară mi-a telefonat „o fată", mă avertizase Monica: o persoană recomandată de o prietenă a ei (soţia lui Dinu Pillat) are să-mi solidte un interviu pentru Radiodifuziunea de la Bucureşti. Monica ştia că nu dau nid Radioului, nid Televiziunii de stat - o avertizase pe acea persoană...
    ! Care îmi telefonează: spune ce este : „redactor la radio, emisiunea cu temniţele comuniste", dar nu-şi spune numele. Nu i l-am cerut, am crezut că are să mi-1 spună singură, mai târziu.
      Aşadar, mi-a spus ce doreşte, spunînd însă că ştie de la „Doamna Monica" ce răspund la astfel de invitaţii, eu i-am răspuns că, într-adevăr: nu dau interviuri Radioului de sfat... însă, dacă doreşte să stăm de vorbă, fără mregistrare, este binevenită... Persoana a regretat că „nu pot" (cînd eu nu folosisem nidodată acest termen, care presupune o ne-lăsare din partea cuiva...), n-a răspuns la invitaţia mea (de a ne vedea şi trăncăni), a spus bună-seara şi gata.
      Persoana : se simţea : foarte bine crescută şi n-am nid un motiv să cred că nu ar fi şi un bun redactor la radio (mai sunt convins : e deşteaptă, talentată - mai ştii: poate chiar genială).
      Numai că aceste calităţi native au fost (vor fi fost) umbrite de... defectele cîştigate:
      1. Spunerea numelui, prezentarea...
      Românul evită să-şi spună numele (mai bine să nu se ştie, ca să nu se trezească în cine ştie ce încurcătură...); tot evitând să şi-l rostească (numele, de el este vorba, de acel ceva care nu doar numeşte, d face-să-fie), uită... - a, nu l-a spus ? Cine ştie la ce se gîndea, desigur : Cutare !            '
      Chestiunea derivată din caragialiana „a o da anonimă" este perfect adevărată - dar parţială. Desigur, legendară (şi cunoscută şi dincolo de hotare) este frica românească (să fie întrebaţi turcii, ungu-
                                           195
rii, nemţii, bulgarii - nu manualele noastre şcolare, cele pline de „vitejie", de „bravură", de „ca-la-Mărăşeşti"), dar şi sora ei bună -laşitatea. Românul este foarte „curajos" - în familie, întie patru ochi - însă cum iese „afară", cum o dă anonimă ! Fricos, laş, de la ne-asu-marea propriilor fapte (lumea lui Caragiale - ,,Aibi curaj ca mine : o dăm anonimă !"), în ultimii cincizeci de ani Românul a trecut în lumea lui Orwell : denunţ, raport, notă informativă, caracterizare (punere-bine) - evident, sub ţolul anonimatului.
     Dar mai este ceva. O dată cu încheierea „perioadei eroice" în care românii (unii dintre ei) au chiar rezistat comunismului, ocupantului sovietic - şi care, în ochii mei durează pînă în 1964, anul decretului de amnistie - a urmat o etapă euforico-deznădejdică - altfel confuză (în mare 1965-1968 - unii merg pînă în 1971, revoluţia culturală ceauşistă). Oricum, dacă „înainte" era o deosebire netă între buni şi răi, între noi şi ei, încetul cu încetul această „luare-mecanică" (după expresia lor) nu s-a mai., luat. Foste victime şi actuali călăi, fără să se fi înţeles, aplicau aceeaşi lege : a „secretului" —în general, în particular a numelui... Fosta victimă într-atît de traumatizată devenise, îndt nu voia să i se ştie numele adevărat - din pricina lui suferiseră fiii, nepoţii, verii, fraţii, cumnaţii „purtătorului principal". De cealaltă parte a şanţului - tagma călăilor : ei de la început (hai să spunem, cu îngăduinţă : 1949, de la înfiinţarea Securităţii) fuseseră obligaţi, prin regulamentul lor (interior !), de a-şi „feri" numele de urechile duşmanului-de-clasă : unii primiseră chiar alte nume, cei mai mulţi rămăseseră cu ale lor - dar... „să nu se ştie".
     La călăi nu^s-a înregistrat nici o schimbare calitativă în „secret", în schimb, victimele... Dacă „înainte", de-o pildă, unul care se numea Mihalache, de frică să nu creadă tovarăşii de la Cadre că el este nepotul (fie şi de-al cincilea) al lui Ion Mihalache, fruntaşul ţărănist, şi-a schimbat numele - la Sfatul Popular ! - în... (Ion) Băieşu... Erau nume greu de purtat cele princiare, boiereşti, apoi cele cunoscute ale unor oameni politici, scriitori, militari - considerate de comunişti „duşmănoase" : Maiorescu, Lovinescu, Iorga (ei, da !), Alexianu, Goga (cu o excepţie de talie, ca să spunem aşa ; soţia sa, Veturia)... După 1971 (în mare), unele dintre victime (mai exact, urmaşi ai victimelor) au... spălat dosarul, ei ori rudele lor devenind... privilegiaţi. Ştiind ei că a fi privilegiat înseamnă a mînca tu de la gura celuilalt, fireşte, au ţinut să... nu se ştie cum îi cheamă. Dacă, locuind în bloc, numele figura pe uşă, pe cutia de scrisori - mă rog, acolo da - dar să şi-l spună el, din proprie iniţiativă, în lume ? Doamne fereşte ! Numai cînd este obligat!
196
      înainte, în timpuri normale, şi românii se prezentau : lonescu, Popescu, Niculescu... De cînd cu „persecuţiile din pricina numelui" (reale !), oamenii evită dt pot să-şi „dezvăluie" numele - „Da' ce te-nteresează pe dumneata ?" te repede, dacă îl întrebi cum se numeşte, „Ce, eşti de la Miliţie ?" (N-ar zice : „Securitate", să-l pici cu ceară.)
      Fireşte, cu toţii spunem : „Speranţa României: tinerii !"
      Tinerii, da. Fiindcă sunt încă neatinşi...
      Oare aşa să fie ? Cert: prin forţa lucrurilor, tinerii sunt curaţi, în măsura în care nu au avut ocazia (prin vîrstă) să se murdărească... - iar această cugetare nu este chiar a lui Gîgă. însă privind la cele întâmplate în România în aceşti patru ani de la „revoluţie", ne întristăm : tinerii simt fidelii urmaşi ai taţilor şi mamelor lor - de cum au dat de... a-plăti-sau-a-nu-plăti; de : a-fi-drept sau a-fi-piatră-peste-care-apa-trece..., măcar procentual nu sunt mai buni (sau mai puţin răi) dedt înaintaşii.
      Ceea ce înseamnă că inocenţa lor este şi ea atinsă. De... gene, de sfaturile de acasă, de exemplele din familie, de la şcoală, din jur... Sunt curaţi, dar poartă în ei potenţa compromisurilor : „Ce era să fac ?", va răspunde cînd îl vei întreba de ce a făcut asta (cînd ar fi putut să n-o facă !). Asta în cazul că se va găsi cineva să pună întrebarea, dar nu: în România nu se mai bagă de seamă ce porcării face vecinul - de ce ? - pentru ca nici vecinul să nu bage de seamă, dnd va veni ocazia, porcăria noastră.
      în primul an calendaristic (1990), am cunoscut o sumă de români tineri - direct, pe cei ce au venit pe la mine ; epistolar, o bună parte. Nu toţi scriitori. Deziluzii, în privinţa celor cu care am întreţinut relaţii mai susţinute - puţine ca număr, dar multe ca semnificaţie... Am comis şi o greşeală (n-am nici o scuză, dar explicaţii dte vrei!): cu unii-unele relaţiile epistolare au mers atit de departe:, încît prietenia s-a confundat cu iubirea - iar de aid pînă laJ. contrariu n-a mai fost decît o jumătate de pas - şi s-a făcut;..
      Probabil secretul durabilităţii relaţiilor de pretenie sade în... neangajarea totală; în o anume distanţă, chiar „răceală" - deşi ţie îţi arde buza după un strop de căldură...
      Pînă acum am •rămas. în relaţii constant bune cu Al. Cistelecan (şi prin el, cu Cornel Moraru şi cu Virgil Podoabă - eu le-am scris, însă ei riu mi-au răspuns epistolariceşte)' şi cu Florin Ardelean. Mai agitate sunt relaţiile cu Laszlo...; dar încă bune.
      în legătură cu „persoana" de aseară de la telefon. Mai exista un punct:
197
     2. Aşadar am invitat-o la noi> să stăm de vorbă... N-a reacţionat, deşi am repetat.
     Ceea ce înseamnă : dacă, venind, i-aş fi dat interviul) „în acelaşi preţ" ar fi intrat şi conversaţia amicală. Ba ar fi putut veni altă dată (decît interviul); şi nu o singură dată: interviul constituia proba că... eu sunt de-ai lor. însă neviînd să dau interviu, nu sunt de-ai lor .; iar ea, persoana în chestie, nu-şi va risca situaţia vizitîndu-1 pe Goma cel care nu vrea să dea interviuri!
     Asta este „fondul problemei".
     Îmi telefoneză Ana de la ei de la BN : a vorbit cu Lulu de la Bucureşti : 22 a publicat scrisoarea mea, dar... ariergardată de un re-răspuns al Gabrielei şi avangardată de un text liicenic.
     Lulu zice că nu poate înţelege cum de mint oamenii cu atîta seninătate.
     Ei, da. Şi dacă aş zice următoarele : poate că „oamenii" n-ar minţi cu atîta seninătate dacă nu ar fi acoperiţi de Momea Lovinescu. Sunt prea dur ? încă nu destul. Am aflat că răspunsul prim al Gabrielei a fost pregătit aici, la Paris - cu Monica; iar pentru „răspunsul" recent, Liiceanu ş-a consultat telefonic - tot cu Monica.
     . Miercuri, 22 decembrie 1993
     Aseară (de cealaltă parte a muntelui) m-am culcat la ora nouă -m-am trezit, la şase, pe ceastălaltă parte a lui, cea inundată de lumină... crescătoare ; de o zi mărită...
     Bineînţeles că mă simt mai bine (iată, nu am spus : mai puţin rău). Fiindcă ştiu : ziua creşte şi are să crească pînă în 21 iunie '94.
     Ieri am primit două felicitări care nu,conţineau doar textul comun, de urări cu prilejul sărbătorilor de Crăciun. Prima de la Şişma-nian, va trebui să-i telefonez, azi. A doua de la Sami Damian : zice că areşă vină încoace, după Anul Nou şi,atunci p să discutăm despre oameni. Să vină, are să-mi facă, plăcere.
     Nu m-am dus aseară la comisar. Nu m-am dus.
     Joi, 23 decembrie 1993
     Abia acum, azi (23), mi-am dat seama că ieri fusese 22 decembrie ! Iar eu, nesimţitul, nimic nu simţisem !
     Tulburat fiind de transcrierea Caietului Verde nu mai ştiu dacă
                                                          v
scrisesem, aid, în acest jurnal început în 23 septembrie '93 (ia te uită: s-au făcut trei luni !), dacă scrisesem, ziceam, de ce nu mai scriu „ficţiune", din 1989.
198
     Intr-adevăr, boala, dar mai ales „remediile" (între care un rol capital îl deţine lăsarea tutunului) - m-au descumpănit; m-au poticnit. Credeam că este doar o pâuză, un răgaz, o haltă, după ce mă voi fi odihnit, obişnuit-cu-ineddcamentele, voi putea reveni la ale mele.
     "N-a fost aşa. Am re-scris cărţi, unele de la cap la coadă (ţCalido-rul, Boniţacia, Sabina, Roman-intim), însă nimic ,,nou"; repetatele tentative de a începe măcar (a începe : a scrie o primă variantă, nu ?) romanul cu Adam-şi-Eva au eşuat. Iar dacă trece prea mult timp de Ia abandon, imposibilă reluarea ; luarea-de-Ia-început. Aşa că pot spune : după boală n-am mai scris dedt „neficţiune" (mă întreb ce dielfăneală au să-mi administreze băieţii dela Vatra în această „împărţire"...) ; articole, dialoguri, monologuri. O cinstită şi hotărîtă trecere la persoana I.
     . Tolstoi nu-mi este cel-mai-apropiat dintre marii ruşi, dar mă gîndesc adesea la el, în ultima vreme - dne ştie: poate că învierea să fi fost,,prilejul" pentru scriitor de a înţelege că nu-i mai merge condeiul cu atîta poftă, cu atîta vigoare, cu atîta jubilaţie (şi, fireşte : chin); şi că deci nici nu mai are rost să încerce... Tolstoi a început a-1 căuta pe Dumnezeu cel de sus atunci dnd l-a pierdut pe dumnezeu cel de jos : pe sine însuşi, scriitorul; romancierul. Avea şaizeci de ani cînd a scris ultima carte bună: Anna Karenina. Peste zece ani, învierea avea să devină pentru el Punerea în Mormînt - avea şaptezed de ani. A mai trăit încă un buh deceniu - deci Tolstoi trebuie judecat ca un romancier „bătrîn".
     Thomas Mann : şi el romancier „bătrîn" - tot optzed de ani avea dnd ă murit - atît că el, cu 3-4-5 ani înainte dăduse o carte importantă : Doktor Faustus.
     Nu poate fi nici o apropiere între aceşti doi mari şi vreunul dintre romanderii români - ba da : Thomas Mann-Sadoveanu...
     Era cît pe ce să spun că toţi romancierii români au murit prea devreme (Holban, Rebreanu, Preda) or, chiar dacă au mai trăit, comunismul ha împiedicat să scrie cum ar fi scris fără constrîngeri (Camil Petrescu, Hortensia Papadaţ-Bengescu..,).
     Aşadar, era gata să spun că nu poate fi vorba de vreo apropiere între contele Tolstoi, scriitorul care nu a fost obligat nidodată să se întrebe ce va da mîine copiilor de mîncare (sau ce va mînca el) - şi de-o pildă contemporanul său Dostoievski; şi nid între Dostoievski şi de-o pildă Rebreanu (care totdeauna s-a descurcat - şi bine... - la el să se gîndească Buzura ? Nu mai rămîne dedt să scrie şi el ca Rebreanu...).
     Las deoparte comparaţiile : m-am înşelat.
     Mă întorc acolo de unde nu trebuia să plec : şi zic aşa :
199
     Dacă Tolstoi - atît de foarte-mare (rus pe deasupra !), atunci dnd a simţit că nu se mai poate, a renunţat la scris („ficţiune") - dar eu, un riimica-toată (în minus: român): de ce nu m-aş opri la timp ?
    . Cu mine însă situaţiunea şade uşor diferit : sunt eu sigur că „pînă acum" am scris, dacă nu bine, atunci mulţumitor ? - pentru ca, de acum încolo, să spun că nu mai scriu „ficţiune" pentru că, pasămite, mi-ar fi secat vîna...; izvorul; în fine, coiul ?
     Bineînţeles că pot spune, în jurnalul meu.
     Nici Gide (unul dintre scriitorii cei mai lucizi din dţi au fost în acest secol, în Franţa, alături de Camus) nu a mai scris, în ultimul deceniu de viaţă (ba şijumătate), decît jurnal. Iar furnalul lui Cide : cea mai bună scriere a lui...
     Logica (şi farmecul) familiei noastre :
     Ana (mie) i „EiMp‘a fost foarte dezamăgit: a vrut să-ţi cumpere el panglică pentru maşină..."                   ' ;!   :
     Eu : „îmi pare rău, nu ştiam că are de gînd să-mi facă el cadou o panglică... Şi acum ce facem ?"            .
     Ana : „Simplu: îi dai Ini Filip cincizeci derfrahdşi-i mulţumeşti pentru intenţie."                                      .
     SimplU !
     Am schimbat panglica : nu văd mare diferenţa între vechea şi cea nouă. O să mai văd.
     Mi-a trimis Shafir o fotocopie după un număr din februarie acest an din Orizont: interviu al lui Tepeneag. O ţine pe-a lui că el mi-a făcut bine, dar că eu i-am făcut rău. Că îi sunt duşman,
     Mi-a telefonat Monica, să ne felicite de Crăciun şi de Anul Nou. Am întrebat-o d^că pleacă undeva (de telefonează atît de devreme). A zis că nu, dar dacă tot telefonase... De ce telefonase ? Cum, de ce: ca să ne felicite.
     Sîmbătă, 25 decembrie 1993
     Ieri n-am notat: am dat cu aspiratorul, am şters clanţele, uşile, întrerupătoarele electrice. Ana, mai bravă, a curăţat bucătăria. Mare eveniment-mare : vine - de la Tarbes ! - Marie-Laure, prietena lui Filip. Vine mîine dimineaţă, cu trenul de... Perpignan...
     N-am avut noroc cu panglica nouă : e uscată - mama ei!
     A, da : activînd - pe tărîm domestic - am răcit ! Aseară, la luminare, la somon, am dîrdîit de-a binelea. Am luat o aspirină şi m-am culcat (la 10 ; la 6 m-am trezit: ceva mai puţin rău).
     încolo ? încerc să mă odihnesc oleacă. încerc să nu mai fac nimic, tot fădnd la eoliene - le-am schimbat pe cele de pe „nave" : nu mai sunt cilindrice-libere (ax vertical); nici în T> orientabile (şi du-
                                         200
ble): prea complicat. Am optat pentru cilindrice cu ax vertical - în „cuşcă" - în captator de vînt: şade ascunsă, nu doar de priviri, d şi de intemperii : în caz de ploaie îngheţată, riscul este să se încarce cuşca (şi plasele de sîrmă de la guri), dar nu va ajunge pînă la eoliana propriu-zisă.
     Tot pentru navigaţiune interioară : am „făcut" un tunel - în fine : proiect: unicale, dar tot va trebui să aibă 10 m diametru. Navele vor circula alternativ, într-un spaţiu de 12 m, avînd rulouri de ghidaj. Necesar va fi la Conieşti şi la Hînceşti. Poate şi la Vertujeni (Nistru-Răut).
     Apoi am mai „făcut" un pod : pentru nave, desigur ! Acesta cu două căi navigabile (tot între rulouri de ghidaj lateral), cu „trotuare" largi de-o parte şi de alta, cu pasarele traversînd - pentru promenadă... Unul va fi la Ciodltem, la traversarea Răutului (de pe stingă pe dreapta).
     Duminică, 26 decembrie 1993
     Azi-dimineaţă a venit Marie-Laure Lacase. Am fost prinşi cu totul şi o să mai fim'dteva zile bune.           '
     Eu zac. îmi prinde bine, totuşi. Muuultă oboseală am mai adunat (pe mine, ar fi adăugat mama).
     Luni, 27 decembrie 1993
     Aseară m-am culcat pe la orele zece, în dimineaţa asta m-am trezit la opt, şi aş mai fi dormit, însă mi-a intrat obiceiul în oase: am, n-am treabă, dimineaţa mă scol, îmi fac toaleta - cît mai lungă (în jur de jumătate de oră), apoi... n-am dedt să mă culc la loc, din moment ce „datoria" mi-am făcut-o.
     Aseară discuţie neplăcută cu Monica. Iar m-a sunat cu un pretext : că în '89, dnd noi, zece scriitori, i-am apărat la Europe liberă pe cei 13 scriitori din România, eu despre cine vorbisem ? Nu cumva despre Deşliu, fiindcă, uite, sqrie numele meu, dar despre ce anume vorbisem ?... De aidm-am lăsat tras în plasa conjuncturalistă. N-am reuşit dedt să fiu bodogănitor. Mi-e dudă pe mine că m-am lăsat. Aşa-mi trebuie, dnd sunt şi eu o dată-n viaţă politicos...
     De altfel toată ziua de ieri mi-a fost rea, chiar înainte de convorbirea eu Monica. Am bodogănit, am mai dormit, iar am boscorodit... Se vede treaba : n-am devenit doar un moş, ci şi o babă din aceea clănţănitoare.
     Ieri n-am avut pe dne să fut la cap, m-am:> ca să spun aşa, pe-mine-mă. Că ce timpit pot fi: am ţinut-o drept în faţa ochilor, fără
                                        201
o nuanţă, lipsit de supleţe, deci şi de milă, cum zisese Koestler despre Thomas Mann, gîndindu-se la Dostoievski.
   • Nu, n-am avut „milă" faţă de semenii mei cei, dragi (şi miloşi, nevoie mare); am lovit - cu ură ! - (dimpreună cu Morarii noştri iubiţi - pînă la 22 decembrie '89) în Eugen Barbu, în Păunescu, în D.R. Popeseu, în Dan Zamfirescu, în Eugen Florescu, m V.C. Tudor, însă după acea dată ne-am... despărţit: eu am început să lovesc şi în Manolescu, în Pleşu, în Buzura, în Sorescu, în Liiceanu, în Pintţlie, ca să nu mai vorbim de Doinaş> Blandiana, Hăulică, în timp ce ei au dat cu precădere în Eugen Simion, în Valeriu Cristea şi, în cele din urmă, aşa, prieteneşte, în olţenetele lor 'oţ şi soresc.
     Acum e prea tîrziu ca s-o mai dreg, ce să mai dreg, dacă am stricat totul cu „intransigenţa" ? Cu... „morala" ? Şi în cazul Morarilor este valabilă zicerea : „Deviatori de partid sunt cei care o ţin tot înainte, rind partidul (cel drept) o coteşte ba la stînga, ba la dreapta..." Eu fiind boul de „deviator" : cel care nu s-a luat după „rectitudinea" (orizontală) a Morarilor, în întreţinerea-cu-orice-preţ-a-relaţiilor (cu Jepeneag, cu Breban, cu Hăulică, Manolescu, Dan Zamfirescu, Eugen Florescu, Pruteanu, Pleşu, Iorgulescu şi care-or mai fi).
     Nici o veste dinspre Vartic de la Chişinău. Presupun, pe de-o parte, sărăcia ; pe de alta, atacurile mele la adresa lui Saka şi a lui Sorescu (devenit, între timp, ministru !). Efros, Cînd a dat pe la noi, acum vreo lună, zicea că las'că ajunge el lâ Chişinău, să văd eu ce pune el lucrurile pe roate („Qnd un om vrea ceva - face, nu ca Vartic"). -                             -
     Am ce aştepta : volumul de la Papahagi, cine ştie ce surpriză neplăcută mă aşteaptă şi cu acela...
     Am dinaintea ochilor harta Basarabiei. Chiar sub nas: Limanul Nistrului Mai „făcusem" eu o universitate la Cetatea Albă (în sudul oraşului), acum aş muta-o şi mai la sud, la Şaba. De ce atît de departe ? Ca să nu devină o mahala a oraşului, de asta - ci Saba să devină o „anexa" a universităţii...
     Aş transla planul vechi (vechi, al meu) mai spre sud. Cu tot cu pod, insulă şi turn. Aşa. Să fie. Să se vază de departe.
     Marti, 28 decembrie 1993
     (Era dt pe ce să scriu anul: 1989, dacă atunci m-am oprit...)
     Aseară ne-a telefonat Ioana Zlotescu de la Madrid. Necăjită. Singură. Bolnavă şi îmbătrînindă.
   . Ciudat: n-am pomenit-o în nid o „parte" de jurnal. în schimb, într-o carte : Banifacia — fără nume, dar cu indicativul: „asistenta de
                                          202
spaniolă". De dte ori m-am dus la Madrid .„înainte", mi-am exprimat dorinţa de a o vedea. Atît Răuţă cît şi Vintilă Horia mi-au spus că... Ioana Zlotescu nu este... abordabilă. Am încercat să explic : nu aveam de gînd s-o... abordez, doar să-i spun : bună ziua. Răuţă, în maniera lui, m-a sfătuit să... mă gîndesc la altceva. Iar eu m-am gîndit la (cu totul) altceva. Nu mi s-au dat detalii, nu am căutat explicaţii ■<- mai, degrabă îi bănuiam pe ei, Răuţă; şi Vintilă, că o... păstrează, apărînd-o de labe străine...
     în vara anului 1991 mi-a telefonat ea. S-a prezentat, a spus cine este şi a explicat că vrea să facă şi ea ceva pentru românii din România... Eu am răspuns că o cunosc - cine n-o cunoaşte ? - că mi-a fost asistentă de spaniolă (habar n-avea, nu mă ţinea minte).
     S-a dus în România, acolo am îndemnat-o să treacă pe la Lulu, ca să primească o carte-două - printe ele, Bonifach. Cînd s-a întors (în Occident), după un timp a venit la Paris, a stat la noi dteva zile. Aşa ne-am împrietenit...
     Pofta ei de a face ceva pentru românii din România s-a stins în curînd faţă cu... realitatea (şi mai cu seamă: realitatea pe care ea abia acum o afla). Are un fel de prieten, sculptor de meserie, conservator la Centrul Pompidou, Raymond, el o conduce prin Paris. La sfîrşitul anului 1991 ea a provocat invitaţii lin Nedelcovid, lui Manea şi mie la un colocviu ţinut la Madrid.                ,
     Din păcate pentru toată lumea, românii-din-România nu au avut nevoie de ea, cum n-au avut nevoie de ceilalţi „fugiţi". între timp i-au murit părinţii, i-a murit ultimul iubit, a rămas singură şi inutilă.
     Cu Monicii trebuie să mă decid. Nu mai am ce le spune, nu mai am ce afla de la ei, cel mai înţelept lucru ar fi să hu ne mâi telefonăm. Are să-mi vină foarte greu, dacă nu imposibil: ce-i spun Monicăi -să nu-mi mai telefoneze ? Dar pot spune aşa ceva ? Mai bine : dacă îmi telefonează cu pretexte, răspund la pretexte, dar nu mă întind la vorbă. Soluţie de laş, dar nu găsesc alta mai brează.
     Azi e urît, posomorit, frig, umed. Eu nu-mi găsesc rostul şi locul. Copiind Caietul Verde, m-am zăpădt de tot, apoi mi-e teamă să nu repet, aid, ce am mai spus acolo, şi de aceea.
' 1 Aştept anul 1994 cu teamă. Sper să nu fie şi mai rău dedt acesta (i-ar fi şi tare greu...).
  ' E cumplit să nu (mai) ai ce scrie. în fapt: nu resimt golul, nimicul - d greaţa; oboseala; lehamitea.
     Neîndoielnic, asta vine şi din singurătatea pe care mi-am făcut-o cu mîinile mele, de jur împrejur. Refuzîndu-le oamenilor dreptul de a fi oameni: de a se înşela uneori, de a mai greşi, de a
                                          203
spune cîte o mindunică, de a face rîte o măgărioară..., vorba Românului: „Dar tu cine eşti ?"
     Asta-i, că nu fnai ştiu ce să răspund - nid dacă mai are vreun rost să răspund.
     Să fac în aşa fel, de-acum încolo, îndt oamenii care mă mai frecventează (presupun: risdnd) să nu fie... respinşi, alungaţi tot de mine. Mai există Cistelecan, Moraru, Podoabă - la Tîrgu-Mureş.
     Ardelean la Oradea, Laszlo la Cluj, şi atît. Soluţia : simplă -dacă n-ar fi simplistă : să nu mă apropii prea mult de ei, fiindcă atund apare pericolul rupturii.
     Soluţii bătrâneşti.
     Vineri, 31 decembrie 1993
     După cum se observă, în 29 şi în 30 decembrie nu am scris aid, am scris în altă parte...
     Aşadar : în 29 am primit o scrisoare (expediată în 10 decembrie de la Tîrgu-Mureş !) de la Cistelecan; îmi dă o veste foarte bună şi care cade cum nu se poate mai... cataplasmic pe sufletul meu şchiop de ambele mâini: ei - Cistelecan şi Moraru - probabil la un păhărel, l-au încolţit pe Podoabă şi l-au făcut să promită (cică în scris, chiar cu un avans) că are să scrie 6 „monografie critică" despre mine. I-am scris pe dată (în fapt: scrisesem epistola pe jumătate, când a venit scrisoarea) şi în acelaşi plic i-ain trimis şi alte „materiale".
     Ieri, 30 decembrie, după ce am fost la poştă (eveniment!) şi am depus plicurile pentru Cistelecan şi pentru Ardelean (cam aceleaşi materiale - dar nu aceleaşi), am corectat toată ziua la Jurnal pe sărite şi la Jurnal de noapte lungă.
     Abia adineauri (ora zece) am terminat ceea ce aveam fotocopiat, aşa că m-am întors la jurnalul de faţă :
     Tot ieri mi-a venit 22-ul cu cea de a doua scrisoare a mea (din 18 noiembrie a.c.). Surpriză : „răspunsul" Gabrielei - despre care ştiam de la Lulu (mediat, prin Ana) este... exact acelaşi text publicat în nr. 43, din 3-9 noiembrie! Alături, scrisoarea lui Liiceanu adresată tot lui Antonesei (datată : 7 noiembrie).
     Ori sunt eu nebun - că nu înţeleg „rostul" unei asemenea „replici" - ori sunt ei (în frunte cu Gabriela) nişte tolomaci.
     Trebuie să deduc : Gabriela a vrut să deschidă „dosarul polemicii" ; în care caz, de ce nu re-publică textul meu din Timpul, doar acela a provocat-o (polemica) ? Rămîne de văzut ce va publica în numărul următor - deşi Gabriela este campioană absolută la... ne-continuitate în discurs, la neurmare în idei.
204
                                           *
     Azi am primit o felicitare (trei clopote colorate diferit), iar textul merită să-l transcriu aici:
     „Braşov, 20 XII. 1993
     După lungi căutări, am primit săptămîna trecută de la o doamnă amabilă care lucrează la Europa liberă această adresă.
     Sper să primesc răspuns.
     Nu am uitat nimic din tot ce am discutat de cîteva ori.
     Cînd ne-om mai întîlni aş vrea să ştiu dinainte pe cine voi vedea, astfel să nu se creadă că întorc spatele cuiva.
     Nu am reuşit nici pînă acum să vorbesc cu „ea".
     După ce i-am aflat adresa, foarte greu, refuză să vorbească cu mine.
     Mi-e jenă s-o deranjez, dar trebuie să aflu neapărat adevărul din gura ei.
     Mi-ar plăcea s-o îngrijesc, să-i port de grijă. Eu nu am nimic să-i reproşez. Am avea nevoie amîndouă de un intermediar.
     Am citit romanele:
     Ostinato
     Patimile după Piteşti
     Sabina
     Astra
     Bonifacia
     Arta refugii
     Din Calidor.
     Atîta am găsit tradus la noi. Mi-au plăcut nespus de mult toate cărţile. într-o zi am fost la Sibiu, să văd Biblioteca „Astra". Cine este Marta căreia i-ai dedicat Sabina ?
     Aş putea s-o ţin tot aşa cu întrebările. Ce face Filip ?
     Vă doresc la toată familia Sărbători fericite,
     La mulţi ani!
     Cu drag,
     Sofi
     P.S. Nu pune adresa ta, dacă scrii."
     Asta este scrisoarea; pe plic, adresa expeditorului:
     Sofia Popovid, Str. Postăvarului nr. 30,2200 Braşov.
     Mi-am scotodt memoria, n-am dat de cineva care să se numească Sofia (Popovid ar putea fi nume de căsătorie). De altfel, nu cunosc pe nimeni care să poarte acest prenume - dacă n-o pun la socoteală pe Sofia, personajul din Uşa...
205
     Zidnd că a semnat cu un nume de împrumut - din ceea ce îmi scrie nu aflu nimic despre expeditoare. în schimb ea ştie că am un băiat pe care-1 cheamă Filip.                                       '
     Nu ştiu cine poate fi „ea" : care refuză să vorbească cu ea, dar pe care ar îngriji-o.
     Şi totuşi: dacă am uitat eu că există o Sofia ? Doar sunt o persoană înaintată în vîrstă, am aproape şaizeci de ani...
     Pînă una-alta, bănuiesc:
     a.       Sofia Popovici telescopează două persoane : un Paul Goma pe care l-a cunoscut ea (la Braşov există Goma, dinspre Predeal) şi cu ceea ce a aflat despre mine : că scriu cărţi şi că am un fiu Filip.
     b.       Sofia Popovici a fost victima unei „intoxicaţii": careva s-a dat drept Goma - ca în 1977...
     c.       Sofia Popovici a citit o carte de-a mea (ea pretinde că şapte) şi a... intrat în ea/ele ; de la cititor a trecut la personaj (Sofia - din Uşa...), apoi la... intim al autorului...
     Oricum : deocamdată nu-i voi răspunde, aşa cum a cerut, dar fără să insiste, ba chiar zidnd : „dacă scrii"... „nu pune adresa".
     De ce să nu pun adresa (mea, a expeditorului) ? I-e frică ? I-e ruşine - de dne ? Şi pentru ce ?
     Rămîne „ea"-ua : să fie vorba (în cazul în care este vorba de mine, nu de un omonim) de mama ? Bine, dar mama a murit din 1974, în curînd se vor face douăzed de ani. Altcineva care să poată intra în pielea „ei" nu am. Acest detaliu mă face să cred mai degrabă într-o confuzie de persoane decît într-un... transfer...
     Mai las cîteva zile, poate „la anul" am să văd'mai limpede.
     E ora 22,3$ şi mă opresc.
     Pe la anul!
     ADDENDA
              UNDE AM GREŞIT ?
                       /
      întrebare devenită obsesie. Niciodată nu m-a ocolit, însă de prin 1992 nu mai pot face un pas fără a o auzi - rostită de alţii, repetată de mine.
      Există, în mare, două categorii de răspunsuri : cele care, ca la tribunal, răspund, în parte, fiecărei acuzaţii (sau doar interpelări) şi cele care ar putea fi considerate de închidere-a-gurilor - deşi nu răspund clasic, zic (după zisul Anei) :
      „Ce bine le-ar fi fost lor, scriitorilor români din România, dacă tu ai fi murit, în '77, la Rahova - de-o pildă ; sau în '81, cînd ai primit bomba-în-carte; sau în '82, cînd te-au tratat cu... aconitină; sau în '89, de inimă." Şi Ana continuă: „Acum te-arfi lăudat, te-ar fi acoperit de lauri, te-ar fi sărbătorit (dar ce înmormîntare naţională ţi-ar fi făcut, necrofilii noştri tricolori), nu te-ar mai fi scos din mare-scriitor, ce să mai vorbim de om-minunat ce eşti - pardon : ai fost..."
      Desigur, desigur, aş putea folosi una din categorii, ori pe amîndouă
-  ori niciuna (de ce voi fi avînd eu nevoie să-mi fac autocritica ? Sunt masochist ?). însă nu mă simt constrîns la această cercetare de mine, nimeni şi nimic nu m-a obligat să o fac, ci doar nevoia de a afla cît anume din reproşurile ce mi se aduc este justificat şi cît din acuzaţii rămîne fără probe, fără temei.
      Vine un moment în viaţă cînd o reevaluare la oglindă devine indispensabilă. Iar dacă sunt oameni care nu resimt asemenea „necesităţi"
-  ei bine, treaba lor - ei sunt ei, eu sunt eu. Bănuiesc de pe acum, de la prima pagină a spovedaniei: ascunsă îndărătul ei se află tentaţia de a consolida, prin re-judecare (ca la tribunal) unele atitudini ale mele -însă e bine că aştern, aici, pe hîrtie, dedesubtul" fiecărei afaceri. în fond, nimeni nu recunoaşte de bunăvoie - şi cu voie-bună - erorile comise, chiar dacă va începe cu : „Da, într-adevăr, m-arn înşelat, nu trebuia să procedez aşa - dar..." şi, fără greş, urmează justificarea-con-solidatoarea.
      Nu voi face excepţie. Fiindcă nu sunt un profesionist al autocriticii ; nu... extrag satisfacţii (cum atît de potrivit româneşte a spus 1. Vianu, lector atent al 22-ului, înţelegînd că mă împăunez cu faima de „înjurător") din recunoaşterea propriilor mele defecte. Da, bănuiesc :
                                            209
operaţiunea va fi mai degrabă de confortare a raţiunilor ce mă făcuseră să mă port la vremea aceea aşa - nu altfel.
     Comportamentul se poate raporta : la mine însumi ca dirijare a vieţii, a carierei, a familiei - în faţă fiind situaţia", „realitatea" şi (mai ales asta vreau să trec în revistă şi să redntăresc): relaţiile dintre mine şi oameni avînd un nume: Ivasiuc, Ţepeneag, Tănase, Manolescu, Lii-ceanu, Marie-France lonesco, Monica Lovinescu - cu care am fost (foarte) bun prieten şi am sfîrşii prin a nu mai fi...
     Am s-o iau cronologic - cu despărţirile :
                                                            Paris, H6tel Baudelaire, 4 decembrie 1995
                          1.  IVASIUC
     L-am cunoscut pe Saşa în urmă cu aproape 39 ani, exact în 24 decembrie 1956, prin perete, în arestul Ministerului de Interne, pe secţia poreclită: „Cosciuge". ...                         '
     în peste o lună de la arestare avusesem ocaziunea să deduc, să ghicesc, să încep a folosi două alfabete de puşcărie ; A-Z şi (cel mai lung, în timp) AFLR (scurtare, codificare a primului, împărţit în. patru segmente) - şi, prin acesta, să-l învăţ pe al treilea, Morse. f,y Făcusem bătătură la degetul arătător al mîinii drepte - cu „genunchiul" lui băteam în perete - ştiam numele tuturor studenţilor aflaţi pe partea mea a celularului, ba comunicasem cu cineva aflat în cealaltă (zidurile de beton conduc perfect sunetele), cînd exact în spatele meu - vreau să spun : cineva aflat în;celula spate-n spate cu a mea-a intrat în vorbă. Fireşte, am răspuns pe dată, în A-Z, în acela fusesem interpelat. I-am spus cum mă cheamă, la ce facultate sunt, cînd fusesem arestat... Din păcate, interlocutorul nu înţelegea abrevierile pe care un arestat le practică (deci le „dezleagă", dacă nu a doua zi după ajungerea în celulă, cel mai tîrziu după o săptămînă). Am dedus că era un nou... Am bătut cuminte, rar, total, fiindcă şi pe mine mă învăţase un vechi arestat avînd răbdare... în fine, cînd să-şi prezinte numele, pînă la mine (şi nu doar) „mesajul" a ajuns sub forma : IVAIVASIUC. îmi suna straniu acest nume, dar nu l-am rugat pe purtător să-l repete : eram cu toţii ocupaţi cu... colindatul - prin perete.
     Deşi l-am chemat a doua zi (îl auzeam plimbîndu-se), vecinul din spate (Ivaivasiuc) nu mi-a răspuns. Mi-am zis că-1 vor fi mutat, în locul lui adudnd pe altul, el fiind plimbăreţul - peste ani aveam să aflu că rămăsese o vreme tot şcolo„însă nu mai bătea în perete : fusese el bătut...
     Peste câteva luni (în aprilie 1957), cînd am fost transferat la Jilava (de Ia Malmaison), i-am întrebat pe studenţii întîlniţi în camera 35 de pe Reduit dacă îl cunosc pe medicinistul „Ivaivasiuc". Am provocat un rîs homeric : nu-l chema aşa, „bîlbîit", ci: Ivasiuc ! Am dedus că, în Ajunul Crăciunului, el transmisese : TVA-, apoi, crezînd că nu înţelesesem, o luase de la cap : IVASIUC...
                                        211
     La Jilava am stat unsprezece luni - fără ca Ivasiuc (nu Ivaiva-siuc) să apară. Astfel au fost întărite bănuielile colegilor săi (de facultate, de lot) că şeful lor, Saşa, „ciripea" - de aceea rămăsese la Interne, ca „trăgător de limbă". Necunoscîndu-1, nefiind coleg de lot cu ei, „cei cu manifestaţia", nu mă rosteam, însă recunosc : înclinam spre „partida calomniatorilor" (aşa îşi spuneau ei înşişi): Mihai Serdaru, Ion Varlam, Costică Iliescu...
     în 25 martie 1958 am fost mutat disciplinar din Jilava - încă nu ştiam spre care destinaţie, unii vorbeau de Suceava, alţii de Rîmnicu Sărat - şi, spre marea mirare a mea, în carantina de plecare am dat de Mihai Serdaru, care mi l-a prezentat pe colegul şi prietenul Iva-siuc. „Preparat", între alţii chiar de Serdaru, am fost destul de reticent, chiar rece cu „Saşa", însă Mihai a prins un moment şi mi-a şoptit, asigurîndu-mă că Ivasiuc, dacă va fi avut ceva păcate, şi le-a plătit, acum fiind un om minunat...
     Şi a fost - minunat. Am rămas nedespărţiţi din acel moment pînă la scoaterea mea pentru camera de liberare (opt luni de convieţuire) ; a fost minunat după liberarea mea definitivă din Bărăgan, cînd l-am găsit la Bucureşti, apoi când a devenit soţul Tîtei Chiper.
     Lucrurile au început a se degrada după ce mi-a dat să citesc dactilograma romanului său Vestibul : nu eram deloc de acord cu maniera lui de a întoarce pe dos totul - şi contrariul; de a considera albul negru - dacă aşa i se năzărea, dacă aşa îi convenea - am mai spus, am mai scris despre ce era vorba : întîmplări din închisoarea noastră, nouă întîmplate, trecuseră în cartea lui ca evenimente de pe frontul de Est...
     Mai tîrziu, gîndindu-mă la ruptura noastră, am conchis că el îşi schimbase atitudinea faţă de mine; că prietenia noastră încetase de a mai exista din moment ce el nu mai avea respect faţă de, pe de o parte, amintirile noastre comune, pe de alta faţă de mine, ca celălalt - nu doar martor, ca el, ci... participant la acele evenimente... Momentul „crizei" demarează cu Vestibul-ul lui, continuă cu debutul meu în revistă (decembrie 1966). Deşi l-am lăudat pentru următoarele scrieri - foarte adevărat: el provoca, sugera, cerea, impunea discutarea numai despre sine şi numai despre ale sale ; deşi, chiar dacă debutasem, nu aveam cum îi face concurenţă, fiindcă nu jucam în aceeaşi divizie (eu fiind în campionatul raional, de pildă), Saşa a început a fi iritat, sîcâit, enervat, scos din fire de... „încăpăţînarea" mea de a pretinde publicarea romanului Ostâîato, aşa cum fl scrisesem şi predasem. Fireşte, fusese printre primii care primiseră să-l citească. După două-trei-patru săptămîni, m-a rugat să recuperez manuscrisul, ca să nu se piardă pe Ia ei - avea să mi-1 ceară pentru o adevărată lectură la primul concediu...
                               212 *,
      L-am crezut. Prietenul meu era onest, recunoştea că nu citise, îmi restituise manuscrisul, ca să nu se rătăcească... Pe atunci (iar atunci-ul a ţinut pînă în aprilie-mai 1970), eram prieten cu toţi colegii şi prietenii din închisoare, din domiciliu obligatoriu; nu aveam îndoieli, nu mă rodeau dubii în legătură cu ai noştri, nici o vorbuliţă nu-mi putea zdruncina încrederea deplină în prieteni şi în prietenie. Repet: am dedus că a fost nemulţumit de mine din pricina romanului Ostinato (îl citise, oricum, îl frunzărise - în toamna anului 1966) abia în 1970, după întâmplarea cu Uşa noastră cea de toate zilele..., însă pînă atunci nimic nu se clintise în fidelitatea mea, cu toate că măgă-rismele, porcăriismele, într-un cuvînt: ivasiucismele se îndesiseră, se înteţiseră...
      August 1968. Invadarea Cehoslovaciei (vezi Soldatul cîinelui) şi urmarea ei, constituirea în România a Brigăzilor Patriotice - a fost întîia manifestare din partea lui a... nepotrivirii de caracter dintre noi:
      Qnd l-am întrebat, atunci, la telefon, ce face el, că ţara arde, prietenul meu de puşcărie mi-a răspuns, agasat (am pus asta pe seama faptului că îl sunasem la Ambasada Americană), că el... nu-i român, ci american (peste 21 ani, un alt prieten al meu, Tepeneag, avea să răspundă că el nu-i român, d francez - cum se întîlnesc marile spirite !), iar americanii nu se amestecă în treburile noastre interne-româneşti. Apoi a venit minduna - ştiam de cînd îl cunoşteam din spusele altora, apoi, din martie 1958, direct: Saşa era un mincinos de profesie, un mitoman cu condicuţă, însă pentru întîia oară mă mitomănea pe mine ; îl minţea de la obraz pe unul dintre bunii săi prieteni (iar în acel moment, printre ultimii puşcăriaşi care îl mai frecventau) : întîi la telefon, spunîndu-mi că nu-l interesează ce facem noi,; „româmi-interni", pentru ca, la două ceasuri, să-l întâlnesc la sediul Uniunii Scriitorilor, unde... tocmai se înscrisese în Brigăzile Patriotice!
      Toate acestea erau dureroase pentru mine : în prietenia cu Iva-siuc exista din partea mea şi o bună doză de iubire - nu-i uşor să-ţi cadă în moalele capului proba că iubita e o mincinoasă (o femeie care-şi.minte bărbatul cu certitudine; îi pune şi coarne). însă a mers mai"departe, şchiopătînd, dar a mers pînă la întâmplarea cu Uşa,..
      Am mai povestit, în felul său a „luminat" şi Breban cîteva zone de umbră : Ivasiuc aruncase anatema, distrusese - în terminologia lui, a lui Breban; a lui Jepeneag - o carte pe care n-o citisetotodată îl „încondeiase" pe autor, astfel încît să nu mai publice în veac. Cum ? Simplu : în gura, mare,: pe culoarele nou-înfiinţatei edituri Cartea Românească, prietenul Saşa povestise o altă carte (oricum, nu Uşa mea), care ar fi fost cu „cheie" : sub personajul cutare „ascunzîn
                                           213
du-se" (ce limbaj de gazetă de perete O Elena Ceauşescu, iar sub cutare personaj personalitatea lui Nicolae Ceauşescu ! ;   . ^
      Atunci (în aprilie 1970) nu cunoşteam din fapta lui Ivasiuc decât „decodificarea" - destulă şi prea destulă ca să fiu interzis pe viaţă, din chiar clipa aceea (dţiva ani buni şi soţia şi socrul meu, traducători) ; a trecut un sfert de veac pînă să aflu (din cartea Confesiuni violente a. lui Breban) că prietenul meu cel bun Al. Ivasiuc, povestind „ororile politice" din Uşa...- mai spun odată : vorbea despre cartea predată la editura nou înfiinţată, la sugestia (prietenească, se-nţele-ge) a lui, ca despre ceva ce nu avea nici o legătură cu ceea ce propusesem eu (episodul aiuritor cu... mortul pălmuit.de Ceauşeasca; or, cum se întîmplă cu băieţii strălucit de inteligenţi, Ivasiuc a dovedit nesfârşita imbecilitate de a pretinde că... îl auzisem de la Tita Chiper - de la ea îl ciupisem...).                  ^     ,
      îmi vorbiseră despre prăpăstiile lui Ivasiuc şi Geta Dimisianu şi Ţepeneag şi Paleologu şi Mircea Ciobanu ; simţisem efectele denunţului său din-atitudinea (imediată, aş zice : fulgerătoare) a lui Gafiţa> dar mai ales din a lui Marin Preda - însă nu m-am supărat numaidecât: credeam că; şi asta; este una din nenumăratele măgării, gafe de-ale lui Saşa ; în nici un caz nu-mi imaginam rezultatele politice şi editoriale pe care puteau să le aibă cele cîteva cuvinte iresponsabile aruncate de un notoriu iresponsabil. Cînd însă am constatat - pe propria piele - că nu mai am vpie să public şi nu se mai permite să se scrie despre mine (era prea devreme să aflu că erau vizaţi şi membrii familiei mele, cu traduceri), atunci da, m-am supărat. Definitiv.
      Ciudăţenie - gîhdeam eu, din 1970: prietenii mei, dacă fuseseră şi înainte „crifici" faţă de Ivasiuc - ca Ion Omescu, Horia Horian Popescu, Costică lliescu - îmi dădeau dreptate (ba îmi reproşau că n-am deschis ochii mai devreme asupra adevărului: caracter murdar al fostului nostru coleg de puşcărie); ei nu aveau dubii că Saşa fusese capabil şi de asta... însă prietenii, care erau şi prietenii lui Ivasiuc în acel moment - sau doar în relaţii interesate cu el - au reacţionat... exact aşa cum aveau să reacţioneze, la distanţă de 20 ani, cei care ştiind că Liiceanu îmi dăduse la topit o carte nedistribuită, evitau discutarea faptei, ascunzîndu-se îndărătul... umorului nostru naţional, semănînd grabnic sfaturi de genul: „Ei şi ? Las' că anii tu alta !" Prietenii de atunci, Dana Dumitriu, Sorin Tîtel (care niciodată nU strălucise prin curaj - cu atît mai puţin în faţa Securităţii, astfel asigurîndu-şi călătoriile frecvente în Occident), Dimisianu - deşi cunoştea de la soţia sa Geta adevărul - nu se lăsau influenţaţi, ştiau ei ce ştiau : „Lasă, că şi tu...", zicea Dana Dumitriu care tocmai îl cunoscuse pe Manolescu - prin Ivasiuc; „Ce te-apuci tu să scrii roma-
                                          214
ne cu cheie ?!", mă boscorodea Titel, paznicul-cheii mohorît, şucărit, de parcă l-aş fi băgat în lotul meu - asta după ce auzise pentru a zecea oară din gura mea că în Uşa... nu 'era nimic „în cod" ; „Mai scrie şi tu fără aluzii politice" îmi dădea sfaturi-preţioase Dimisianu cel sfetnic. Alţii, ca Lucian Raicu, atunci „nu prea credeau", îmi recomandau să nu mă pripesc, să mai cercetez, ca să nu existe vreun risc de calomnie ; însă după ce au avut şi ei conflicte cu Ivasiuc, se comportau (şi vorbeau) de parcă niciodată n-ar fi fost gîndit altfel, ba îmi explicau, ei mie : de totdeauna ştiuseră că individul este un porc de cîine-şi îl trataseră ca atare...
     Aşadar, relaţiile mele foarte strînse, cu Ivasiuc au luat sfîrşit în vara lui 1970 ; de atunci nu l-am mai remarcat, priveam prin el ca prin sticlă dnd întimplarea ne aduna alături. A încercat în câteva rînduri să se împace cu mine, prin Marcel Petrişor - aş fi consimţit cu bucurie, dacă amicul Saşa n-ar fi înţeles reconcilierea astfel: eu să nu mai fiu supărat pe el pentru „chestia aia - un fleac !" - fără ca el să-şi recunoască vina şi să-şi ceară iertare pentru ceea ce făcuse (chiar aşa : ce anume ? - un fleac...).
     Unde am greşit ? îi voi fi făcut şi eu vreo măgărie - sau mai multe ? Regret (şi că nu i-am făcut!), dar nu-mi aduc aminte măcar să fi luat partea celor care-şi băteau joc de el în celulă, apoi la Casa Scriitorilor (ba i-am luat apărarea, iar faţă cu Tita Chiper, nemiloasă cu el, totdeauna am încercat să pun o pedală atenuatoare).
     Loviturile primite de prietenia noastră au venit numai dinspre el : decodificarea Uşii... ; portretul pe care mi-1 zugrăvea, mai cu seamă în lunarele călătorii ale sale în Occident (nu de puţine ori însoţit, secondat de Breban), pe timpul cărora mă încondeia la Europa liberă şi îi stîrnea pe prietenii din Franţa să se ridice împotrivă-mi (Mihai Serdaru nu s*a lăsat convins, Ion Varlam: da). Ultima, cronologic şi ca greutate : nota informativă dată Securităţii în 1977, cu puţin tirnp înainte de a muri...
     Unde am greşit ?
     Admitem : eu nu-i/făcusem nici un rău, dar, cunoscîndu-1 bine, ar fi trebuit să-mi calc pe inimă, să-i transmit prin Petrişor că sunt dispus să mă împac, măcar pentru a-1 împiedica să-mi facă el. rău în continuare. La asta răspund în două părţi:
     -       tocmai pentru că îl cunoşteam, ştiam : o împăcare n-ar fi constituit pentru el o piedică de a face rău mai departe, ba l-ar fi confor-tat în credinţa că el are totdeauna dreptate să facă ce face, timpul aducîndu-i confirmarea;
     -  şi el mă cunoştea: ştia că suportasem din partea lui prea mul-
te, că ultima ispravă a lui fusese din cale-afară de ticăloasă pentru a o face uitată-iertată. . .
215
      Sau poate am greşit după moartea lui (4 martie 1977) şi după liberarea mea din închisoare (5 mai '77) netădnd existenţa notei informative aflate în dosarul meu, dtite la Rahova, pe o masă de anchetă ? Să fi greşit, scriind, întîi în mărturia Culoarea curcubeului, apoi în Bonifacia ? - în legătură cu aceasta din urmă Breban a sărit ca un leu în apărarea prietenului mort, deci fără posibilitatea de a se apăra, publicîndîn Contemporanul - citez din memorie, nu am tăieturile de ziar cu mine, la hotel - următoarele : „Goma scrie o carte întreagă, ca să acrediteze teza că Ivasiuc a dat Securităţii note informative !"
      Privesc îndărăt, în timp, în spaţiu : îi voi fi făcut ceva-cevă şi eu lui, fie în faţă (sau : pe faţă), fie pe ascuns, fie inconştient - pentru ca el să-mi „răspundă" cum a făcut-o... Nu găsesc o dt de măruntă faptă a mea, sămînţă de supărare (din partea lui). Am mai spus : am fost prieten cu Ivasiuc din 25 martie 1958 pînă în vara lui '70 - cînd n-am mai fost deloc prieten cu Ivasiuc. Nu m-am supărat - definitiv -după întîiul (nici după al şaselea) ivasiudsm ; nu am luat hotărîrea de rupere imediat după izbucnirea scandalului cu Uşa:.., d la o lună-două, cînd am simţit efectele crizei de isterie furioasă a paranoicului de prieten al meu. Chiar după 1968, dnd ivasiudsmele începuseră a se manifesta violent, cu martori, nu am rupt-o „provizoriu": nid în prietenie, nici în ruptură a prieteniei nu ştiu ce înseamnă provizoratul : pentru mine prietenia (ca şi adevărul) este sau nu este, calea de mijloc, compromisul, relativismul neavînd ce căuta. Am rămas fidel prieteniei legate în puşcărie, consolidate în libertate. Rupînd-o cu Ivasiuc, nu am rupt-o şi cu prietenia, aşa cum o înţeleg eu - d cu o persoană care s-a schimbat (în rău). După cum nu cedez regretului purtat la butonieră de unii sub forma : „Cum de-am putut fi prieten cu un ticălos carX... ?" - fiindcă X acela nu era ticălos cînd legasem prietenie cu el, se ticăloşise mai tîrziu... Că era şi recunoştinţă în fidelitate ? Evident. Nu te poţi supăra - definitiv - pe un fost coleg de celulă despre care ştii bine că-i intr-o ureche - „altfel, pîinea lui Dumnezeu !" ; nu te poţi despărţi — pentru totdeauna ! - de cineva cu Care ai trăit opt luni încheiate în Gherla lui Goiciu (aceea din timpul răscoalei frontieriştilor din iulie 1958); de cineva căruia, în închisoare, îi făceai porţie din porţia ta („Nu asimilează, săracul, e hipertiroidian"), iar în libertate găsiseşi tu în casa lui de mîncat, de fumat, chiar de-mbrăcat, başca ceva bani de tramvai... Cert: această înglodare în datorii materiale, din partea mea, a întîrziat mult reacţia de îndepărtare, însă n-a anulat-o. Mai era încă ceva (dacă Mihai Serdaru are să citească vreodată rîndurile de faţă, are să le înţeleagă): ca şi în celulă, la Gherla, Ivasiuc domina - însă (acest „însă" are ceva din gîndirea postului de radio Erevan...) însă noi îl protejam. Cum ? Este adevărat: şi un servitor credincios îşi ocroteşte stăpînul,
                                             216
însă eu nu mă simţeam dominat, nu aveam deloc sentimentul că-1 protejez pe Saşa. între noi era o normală împărţire a sarcinilor într-un grup de trei, el fiind cu... pirotehnia, Mihai şi cu mine avînd grija intendenţei - în sensul de prezenţă fizică alături de el (avea nevoie, avea mare nevoie).
     Trecuse un deceniu de la întîlnirea noastră, în carantina de plecare din Jilava. Pe atunci el era fost student la Medicină (şi fost student la Filozofie), cel care, fără studii, după eventuala liberare nu putea deveni... viitor medic - fiindcă aşa era făcută viaţa; eu eram fost student al Institutului Eminescu : după eventuala liberare, pe mine nimeni şi nimic nu mă putea împiedica să fiu scriitor (cu excepţia talentului, fireşte). Or, între timp se produsese o inversare de situaţii: el, prinzînd gust de literatură (nu voi spune că fusese decisiv contactul cu mine, în cele opt luni de Gherla - dar ceva-ceva a fost), chiar debutase în Gazeta literară cu o schiţă - pe când eu eram încă în domiciliu obligatoriu...
     Cînd ne-am revăzut, în 1964 (atunci încercasem să intru clandestin la „Sorbonica", dădusem nas m nas cu Gafiţa - şi renunţasem...) - Ivasiuc era deja consacrat ca scriitor, dacă nu prin numărul şi prin cantitatea textelor publicate, atunci prin fascinaţia pe care o exercita asupra scriitorilor ce gravitau în jurul Gazetei literare şi al Titei Chiper, prietena apoi soţia lui - în timp ce eu... nici măcar postulant la debut nu eram, într-un fel mă aflam exact în situaţia dinainte de arestare - în minus, ca majoritatea zdrobitoare a foştilor deţinuţi politici, un descalificat social, un paria, un individ fără drepturi...
     1965 : un an fast pentru noi, studenţii-deţinuţi: un decret al lui Ceauşescu ne-a permis, foştilor politici, să ne reluăm, să ne continuăm studiile universitare. Cum-necum, dintre toţi cei aflaţi în situaţia mea, doar mie mi s-a refuzat, consecvent, reînmatricularea (aveam doi ani absolviţi la arestare, în 1956). Toţi ceilalţi studenţi care o luaseră de la capăt cu studiile (adică printr-un nou examen de admitere) fie erau, în momentul arestării, în „ani mici" - primul, al doilea, aceştia nu erau recunoscuţi - fie schimbaseră facultatea, deci nu puteau pretinde la reînmatriculare-echivalare. Demersurile mele au continuat şi în anul I bis (de-aş fi câştigat un singur an, tot ar fi fost ceva), iar Saşa, între timp intrat la Ambasada Americanăi ca nuştiuce, se oferise să mă ajute prin relaţiile lui multe şi de-la-înalt-nivel... Cum abia ieşisem din borţile succesive : Gherla, Jilava, Lăţeşti, Sercaia, nu aveam relaţii normale cu realitatea : îl crezusem pe bunul şi binevoitorul meu prieten Ivasiuc atunci când afirmase că-mi va da o mînă de ajutor la reînmatriculare (de altfel un drept oarecare, nu o favoare); nici măcar nu-l întrebasem pe lîngă dne avea de gînd
                                          217
să intervină - mi se părea normal ca prietenul să-şi ajute prietenul... Cum însă demersurile pentru reînmatriculare au durat pînă în 1967 (atunci mi s-a comunicat respingerea definitivă a cererilor mele, repetate), în acel moment nu mai aveam ce face cu anii dinainte de arestare, mă aflam în anul II (pentru a doua oară), iar inefidenţa lui Saşa în chestiunea reînmatriculării a trecut neobservată.
      Aşadar, în toamna lui 1965 începusem o viaţă nouă... Eram student în anul I la Filologie, română, iar în privinţa literaturii... Depusesem la redacţiile revistelor literare manuscrise - şi aşteptam.
      N-am primit vreun ajutor la debut: la Gazeta literară (unde redactor la proză era Tita Chiper, factotum Eugen Simion, consilier intim : Marino, iar amicul Saşa un fel de super-intendent), îmi zăceau manuscrisele de dnd le depusesem, cu peste un an în urmă şi aveau să mai zacă, în ciuda faptului că în redacţie lucrau foşti colegi de-ai mei (adevărat: dinainte de '56 !) : Dimisianu, Raicu, Baltag... Debutul a fost o întâmplare din cele mai feridte, după atâtea ghinioane... Sânziana Pop nu mă cunoştea, numi devenise prietenă în orele şi orele petrecute pe culoarele Luceafărului; Gica Iuteş, chiar de mă ştia după nume, nu-mi era apropiată. Nu-mi fusese de nid un ajutor - măcar o vorbă de încurajare să-mi fi şoptit — Velea, fost coleg de facultate şi de cămin (şi el redactor la proză, la Luceafărul), în schimb, Sânzienei Pop, citind manuscrisele, îi plăcuseră (şi) ale mele; pledase cauzaşi a lor, mai cu seamă faţă de monştri ca Săraru, Dodu-Bă-lan - aceştia fiind, violent, împotrivă (în special Săraru : ştia că eu ştiu că el fusese hoţ de internat); găsise înţelegere la... Eugen Barbu, şeful revistei, atunci (1966) într-o zodie bună. In această „luptă" - am plasat-o între* ghilimele - Sânziana a avut-o alături şi pe Gica - şi iată că într-o Zi mă anunţă, aşa, în treacăt (ea trecea - eu stăteam... pe coridor) că îmi intră o proză în numărul viitor ! Ei bine, o pagină întreagă am avut! Aşa am debutat, la vîrsta de 31 ani şi două luni, în Luceafărul lui Eugen Barbu ! Eveniment sărbătorit-stropit cu prieteni din închisoare : Horia Popescu, Radu Surdulescu, Gică Păcura-ru şi Costică Iliescu ; apoi cu oniricii; apoi cu Tita Chiper şi cu Saşa Ivasiuc. ■
      M-a bucurat, cum să nu mă bucure ? - bucuria prietenilor mei, iar ca scriitori/ a oniricilor, a Titei, a lui Saşa. Atund n-am luat în seamă nuanţele de participare ale unor prieteni puşcăriaşi - ca Saşa: foarte aferat, m-a felicitat, bătîndu-mă pe umăr, apoi s-a cărat la masa lui Fulga, vicepreşedintele Uniunii; ca Marino: pe timpul cînd frecam parchetul culoarelor redacţiilor, mai ales al Gazetei literare, nu numai că nu mă ajutase, dar pentru că Tita îl îndemnase să intervină pe lîngă Eugen Simion, să-mi deblocheze manuscrisele, el se scuzase că n-are putere, că ce a fost (în Bărăgan) - a fost, acolo, acum suntem
218
altădată şi în altă parte... Asta ar fi fost de înghiţit (mai ales că de dnd ieşisem la suprafaţă aflasem lucruri de necrezut, de neacceptat despre el, cel devenit după arestarea pentru părăsire-de-domid-liu...). însă după scena de pe coridoarele Gazetei..., dacă ne mai întîl-neam pe undeva, Marino nu mă vedea ! De rîteva ori rămăsesem singur (şi stingher) la restaurantul Casei Scriitorilor - fusesem invitat de Ivasiuc, dar Saşa, luat cu alte treburi, plecase fără să plătească, lăsîndu-mă singurel, faţă către faţă cu Madam Candrea, responsabila : ea ştia că nu eu plătesc, dar tare ar fi dorit să-i eliberez masa, avea şi alţi clienţi... Marino se fîţîia prin apropiere, eu schiţam o ridicare de pe scaun, un semn din cap, din priviri - nimic : dacă omul cu privire de vultur nu mă vedea.,'. Şi iată-1 pe acelaşi> imediat după ce debutez, că mă observă -vine spre mine, în „plin restaurant, cu braţele deschise; gata să mă îmbrăţişeze, feHdfîndu-mă :
      „în sfirşit!", zice el, strîngîndu-mi mîna ca nidodată (mîna lui Marino nu e mînă, d mănuşă umflată cu aer- şi jilavă), î N-am rupt relaţiile - nici nu aveam ce rupe - el mi-a dat un referat favorabil la Ostinato, apoi, după ani, m-a căutat la Paris...
      „în sfîrşit !"-ul lui Marino era, omeneşte; oftatul de uşurare că U în sfirşit! - mă descurcasem singur (sau: fără intervenţia lui), fiind şi el dintre cei ce sunt convinşi: puterea de a interveni în favoarea unui prieten este finită, consumabilă, epuizabilă - precum benzina din,rezervorul propriului'automobil: dacă dai altora, rişti, să rămîi tu în pană de... ce-o fi.
      Ştiu că Tita Chiper s-a bucurat sincer pentru debutul meu. Mă feresc însă de a afirma că Saşa nu s-a bucurat - nici vorbă să spun că i-ar fi displăcut intrarea şi a mea în rîndurile oamenilor că, vorba lui Marino: „în sfîrşit!"... O reacţie iritată i-a provocat, am mai spus, răsfoirea (deşi el pretindea că nu-l dtise deloc) manuscrisului Ostinato. Dar chiar şi în acea împrejurare ar fi putut să fie pricinuită (iritarea) de faptul că, omeneşte, nu-i plăcuse textul!
      Ca şi în chestiunea reînmatriculării, Saşa se trezise promiţînd că are să pună el o vorbă bună - la editura unde voi preda Ostinato. Nu-i cerusem şi nu-l întrebasem pe lîngă dne avea să pună vorbea ceea...
      La urma urmei, nidodată n-am discutat cu el vreun text al meu - admiţînd că dtise vreunul. Cu Saşa nu puteam - în sensul că nu aveam posibilitatea şi nici nesimţirea lui să insist, să blochez tot ce împiedica să se vorbească despre altceva decît prozele mele. Nu mă deranja peste poate regula impusă de el : ştiam că mă consideră fădnd parte din altă categorie, din alt regn - nu-l contraziceam (asta îl scotea din fire), i-o şi spuneam - iar în vremea din urmă se temea că aş proveni dintr-o tabără opusă lui... Cum eu nu-mi apăram lite-
                                        219
ratura decît în faţa cenzorilor - şi nu cu argumente literare'- nu sufeream. Iar pe el, după ce l-am lăudat o vreme, fără rezerve (păcatul meu), am început a-i comunica, scurt, dezacordurile - mai ales cu „teoriile" lui neomarxiste - Tita le zicea : marxtineretice...
      Am înţeles măi tîrziu : Saşa Ivasiuc nu intervenise niciodată în favoarea mea - deşi de fiecare dată se propunea, apoi, periodic, întreţinea maioneza, povestind basme cu... stadiul în care se afla intervenţia... - nici în reînmatriculare, nici în debut, nici pe lîngă edituri... După cum, cu excepţia decodificării din aprilie 1970 a Uşii... nu cred că Ivasiuc intervenise vreodată pe lîngă redacţii de periodice ori edituri în defavoarea mea (oricum, Ostinato nu din pricina lui a fost repetat respins). A, că venind vorba despre mine, prietenul Saşa plasa o măgărie de-a lui, un ivasiucism - perfect posibil; că, agăţat de Securitate (acum, după 40 de ani, înclin să cred că, într-adevăr, cedase din primele momente ale anchetei - la începutul lui noiembrie 1956 - că perioada petrecută cu Serdaru şi cu mine, în '58, la Gherla, fusese, intr-adevăr, o încercare de a scăpa de lanţul-laţul Securităţii, însă la Periprava, la lucru, bolnav, a recăzut - şi aşa a rămas), la fiecare convocare ori „întîlnire prietenească", de frica bătăii luate de la căpitanul Enoiu (frică amestecată cu o importantă doză de paranoia), îi mai şi turna pe cei desemnaţi de Organ -printre aceştia şi pe mine...
      Aşa că revin: unde, cu ce am greşit faţă de Ivasiuc ? - pentru a putea spune că el, fădnd ce-a făcut, a dat replica, răspunsul meritat, răsplata pentru.faptă ?
      Nu găsesc. Şi nu pentru că m-aş crede curat ca lacrima, dar în raporturile cu Ivasiuc n-am făcut nimic de natură să provoace revanşă.; 1 *             '
      Unii prieteni au avansat ipoteza „geloziei" scriitoriceşti. N-am crezut atunci, continui să nu cred în aşa ceva : Ivasiuc era atît de pătruns de superioritatea lui asupra tuturor, îndt nu putea fi vorba de invidie ; apoi el scria altfel decît mine, nu avea a se teme de concurenţă.
      în multe din elogii (funebre) s-a afirmat că „în ultima vreme Ivasiuc îşi presimţea sfîrşitul - de aceea se grăbea"... Chiar dacă ar fi presimţit ceva, nu din această pricină se grăbea el - „în ultima vreme". Se grăbise de dnd se ştia, era în permanentă goană - niciodată în linie dreaptă, totdeauna în zigzag, un perpetuu precipitat, mai degrabă fără odihnă decît activ - era un agitat. îi conveneau marile viteze, hocus-pocus-urile, focurile de artificii. Caracterul mi-tralieresc al gîndirii sale îi; zăpăcea, îi îmbăta, îi ameţea pe spectatori-auditori (am fost tentat să spun : interlocutori, m-am retras la timp : Saşa era monologhistul prin excelenţă) - dar mai Cu
                                            220
seamă oferea pe tavă, gata rumegate de maşina lui de rumegat orice : alibiurile teoretizate ale micilor slăbiciuni (şi economii...) ale scriitorului la români - sub vremi...
     Cultura, capacitatea analitică, forţa verbului (deşi, ca mai toţi ardelenii, avea grave neajunsuri de limbă română), o anume zăpăceală simpatică - dar mai ales viteza gîndirii, a vorbirii, a gesticulaţiei etc., au făcut din el un interlocutor căutat (şi invidiat). în închisoare eram constant intrigat dnd Saşa - după cîte o „prelegere" ori o ceartă de celulă - ne întreba, pe Serdaru şi pe mine, dacă se observase „rapiditatea" prelegerii, disputei. Serdaru încuviinţa, beat, eu însă nu înţelegeam : „rapiditatea" cu care se încăierase verbal r era o calitate ? „Dar bine-nţeles!", făcea Saşa, dezamăgit de mine, „faţă de lentoarea celorlalţi..." Fiindcă mă bătea mereu la cap cu rapiditatea lui - pe care nu o preţuiam deloc - la un moment dat, excedat, am zis : „Eu credeam că în gîndire, exprimare, e ca în amorul trupesc : nu trebuie să faci... rapid, ti bine... - după cum nu se cer mari - ci vesele ; nu care să lucreze în mare viteză, ti să fie viteze..." — s-a supărat, a rămas botos vreo săptămînă, iar dnd mi-a adresat ciivîn-tul m-a întrebat de ce am vorbit despre asta : am vrut să-l rănesc ?...
     în libertate era preocupat, chiar dacă nu exclusiv, de... viteză, în mare parte de ea, aşa că, atunci tind îmi venea bine, aduceam vorba de Sipoş (avea nume de ungur, altfel era ţigan d-al nostru, dîn popor), fost coleg de domiciliu obligatoriu... Analfabet, însă deştept-spirt, avea o inteligenţă dintre cele mai colorate şi nu ştiai dnd vorbeşte serios şi dnd glumeşte. De pildă, auzind la radio o „bătută" focoasă, zicea : „A luat-o iute-iute - o termină gramnic..." Tot din muzică (şi din ritm) : „Dom'le ! M-auzit la radiu', un acordionist -rupere ! De cînd mama m-a făcut n-am auzit unu' mai bun ! Ştiţi cum dnta... ?" Da, voiam să aflăm cum anume dnta acordionistuf cel rupos - şi întrebam. „Cum ! cum !"se jignea Sipoş de o întrebare ca aceea. „Ca trenu' - ce spun eu - ca glonţu', dom'le ! Nid n-apud să iei în seamă-nceputul, c-a ajuns la coadă !" „Vrei să spui: repede ? Rapid ?", iţisistam noi. „Ce repede, ce rapid - ca glonţu'! Gramnic! Mare acordionist, dnta c-o viteză ce n-a văzut Parisu'!" Uneori, dnd Saşa se afla în plină perorare, îndrugînd vrute şi nevrute, Tita sugera cîntatul la acordeon - pe dată Alee (nu mai era Saşa) se oprea, descumpănit, rătăcit.
     Oricum, Ivasiuc năvălise în mediul scriitoricesc cu un aer proaspăt, cu argumente, cu „arme" necunoscute : o cultură occidentală, o mare uşurinţă (fireşte, şi mare-viteză) de a exprima oral o întîmplare, o reflecţie ; o imagine, o anecdotă (facilitate căpătată, desigur, în închisoare, acolo ne exersasem cu toţii) ; cu un bagaj impresionant de amintiri de puşcărie (ceilalţi scriitori foşti deţinuţi fiind mult mai
221
rezervaţi - dnd nu de-a dreptul muţi), o remarcabilă capacitate analitică dublată de ţină, aproape insolentă, de sinteză. Fireşte, îi strivise pe foştii scriitori, de multă vreme realistsodalizaţi, ea Jebeleanu, Bogza, Macovescu ; pe „langsami" transilvani ca Breban, Manoles-cu, Ion (nu loan) Alexandru ; îi pusese în vădită inferioritate pe regăţenii ,,'oţi" (şi rapizi - dar nu ca Saşa al nostru care, vorba lui Sipoş, nici n-a-nceput, c-a şi terminat !), precum Marinii de orice culoare: Preda, Sorescu; îl subclasase pînă şi pe un Matei Călinescu, măcar tot atît de dotat - dar dacă nu avea „viteza" lui Saşa...
       Ca ştab mi-a fost de-ajuns contactul cu redactorul-şef adjunct al editurii Cartea Românească, âsa că nu m-a mai interesat carieră lui (cum atît de plastic vorbeşte Breban) de secretar al Uniunii Scriitorilor, de director ;de studio cinematografic... Nu ştiu exim a fost ca şef - şi nu am nici cea mai neînsemnată dorinţă de a afla...
       Ivasiuc a polarizat timp de un deceniu,tot ce era mai de-valoare în literele româneşti din acea vreme. A exercitat o influenţă vădită asupra limbajului rostit şi scris - nu există doar epigoni ai lui, imitatori oneştiy ci şi puternice personalităţi ce austiferit influenţa lui -am remarcat, cu probe, efectul său asupra, în Ordine : a lui Breban, Manolescu, Matei Călinescu,
       Ca observator de pe margine, am dedus motivele afinităţii acestora CU el - în fapt, unul singur : absenţa... sentimentului etic.
       Ivasiuc a fost ascultat, crezut, admirat, imitat (studiat) de mulţi scriitori - cu precădere prozatori şi eseişti - din motive de :
       a. biografie (altfel spus : „viaţă") : din acest punct de vedere, Saşa nu era ca ei (nici unul dintre puşcăriaşii-scriitori nu s-a lipit de el) : făcuse închisoare ; în ciuda acestui teribil ,/iccident de parcurs", Ivasiuc nu era... supărat pe regimul comunist: el nu era vindicativ - ca alţii, nici măcar resentimentar ; el nu cultiva memoria, ci o trafica, „util partidului", aşa cum făcuse de la debutul editorial, în Vestibul: pusese în arca antonesdenilor ceea ce se petrecuse, în fapt, sub comunişti; desigur, nu era rigid ca vechii comunişti, dar nu rămînea mai puţin marxist (dovadă : articolele care umpluseră volumele sale „teoretice"), el fund acela care lansase, cel puţin în mediul scriitoricesc, justificarea : ,jam intrat în partid/ ca să-l subminez pe dinăuntru" -şi, deşi toată lumea ştia cînd intrase el (ca şi mine, la 22 august 1968, după invadarea Cehoslovaciei), lumea aceea fiind românească, deci neiubind adevărul, ci surogatul, falsul adevăr, calpul, înlocuitorul -l-a lăsat nepus la punct. Mai apoi Breban, prost sfătuit de Ţepeneag, încercase să-şiimpună paternitatea „subminării partidului" - ca să-şi confecţioneze o legitimitate de... opozant anticomunist, dar iarăşi: suntem în România, unde toate şopîrlele, chiar avînd dimensiuni crocodiliene, simt înghiţite cu voioşie (şi cu legendara înţelepciune
                                            222
locală), nimeni nu-şi dă osteneala să-l ia de guler pe impostor. în fine, Ivasiuc le era apropiat (mereu : biografic), fiindcă... şi el avea mici-mari-scăderi-de-caracter; şi el se aranja cu orice, cu oricine; era şi el piatră daco-romană peste care n-au derît să treacă toate apele... Oridt de orbi, de surzi, de boi ar fi fost scriitorii prieteni ai lui, nu se putea să nu se fi întrebat măcar o dată pe an (să zicem, de 23 august) : cum se face că un fost deţinut politic, şei al lotului studenţilor de la Medicină din '56, a ajuns, ca prin minune, „funcţionar" la Ambasada Americană ? Cum de el, fost bandit, este promovat secretar al Uniunii Scriitorilor, director de studio cinematografic, bursier Fulbright, asiduu călător în Occident ? Răspunsul la toate acestea -un singur cuvînt: Securitatea.
     A mai fost lăudat, imitat, cultivat Ivasiuc şi pentru :
     b. discursul practicat (cu alte cuvinte pentru „operă") : în asta era prezentat ca un novator, uitîndu-se prea repede (şi interesat) că existase pînă în urmă cu un deceniu, în carne şi oase, un oarecare Camil Petrescu... Oricum, opera (în sensul brebanesc) a lui Ivasiuc a părut contemporanilor şi unora din urmaşi salutară : „Iată cum să scriem, pentru a nu ne trăda talentul! Iată ce să scriem, ca să împăcăm capra cenzurii cu varza geniului nostru literar !"
     Epoca Marilor Colaboraţionişti (Sadoveanu, Călinescu, Arghe-zi, Camil Petrescu) era revolută; de asemeni cea a pseudoscriitorilor de tipul Frunză, Galan, Chiriţă, Lănqrănjan, Pe tava liberalizării-de-sus (cea pe care Breban pretindea că a aruncat-o, astfel dînd o nouă interpretare funcţiei... de purtător de tavă), partidul nostru cel drag şi generos oferea inginerilor sufletului patriotic românesc posibilitatea venirii Momentului atîta aşteptat : cel al Valorii - „Momentul Nichita..."
     La oameni noi - „moment" nou... După domnia produselor proletăroilor, în prima lor parte blagoslovite de Marii Trădători, iată, ieşeau la lumină poezii adevărate, povestiri adevărate... - numai atît, critica şi istoria literară rămînînd, mai departe, sub aripa Gospodăriei de Partid - iar o dată cu Francisca lui Breban chiar şi romane (aproape) adevărate... în cartea de amintiri în dialog cu I. Vianu, Matei Călinescu prezintă cu mult curaj autocritic fascinaţia exercitată asupra junilor (Nichita, Baltag, Velea, Dimisianu, Breban) de îmbă-trînitul în rele, fanaticul procekist Paul Georgescu, reprezentînd simultan glasul partidului şi glasul disidenţei de partid şi de stat... Cînd a apărut printre scriitori Ivasiuc (prin 1963-64), colegii de generaţie şi de arme (de asemeni, ai mei - dar atît) : Breban, Matei, Manolescu, erau gata preparaţi... - n-am să spun: „ca la Piteşti", dar am să atrag atenţia că fiecare dintre ei avea „o bubă la dosar", iar aceasta funcţiona ca butonul de comandă cu care Puterea, apăsînd-
                                          223
lăsînd, îi manipula pe aceşti băieţi speriaţi de avioane - deocamdată utemişti de nădejde, dar viitori străluciţi activişti ideologici pe tărîm literar. Fiecare dintre junii furioşi era şantajabil ori chiar şantajat; se lăsase, din frică, din oboseală, din laşitate, ori îl obligase familia să ajungă la... conştiinţa că trebuie să fi greşit el cu ceva faţă de statul democrat-popular, altfel statul acela nu i-ar... atrage atenţia mereu-mereu... Pentru aceştia, moderaţiunea în vorbă şi chiar în gînd, sau chiar muto-surditatea politică era mama sănătăţii - ei făceau parte dintre supravieţuitorii Ungariei şi, cum se spune : când ai scăpat de arestările din '56, de exmatriculările din '57, mergi pe burtă, îţi ţii fleanca pînă la a uita că eşti fiinţă cuvîntătoare - astfel explicîndu-se, la toţi, amnezia selectivă privind Momentul '56, practicată în amintirile publicate (Matei Călineseu, I. Vianu, N. Breban) cît şi în răspunsurile la interviuri (N. Mănolescu). Nu trecuse nici un deceniu de la traumă, dar colegii lui Nichita se aflau pe calea cea bună : a diversionis-mului etic prin practicarea valorismului estetic. Erau foarte curajoşi cu voie de la Paul Georgescu (disidentul autorizat): cereau să se revizuiască regimul distribuirii... scaunelor, ştiind ei că scaun la cap au mulţi şi nu le slujeşte la nimic, pe când un scaun sub curul omului...
     între acestea, cum se spune, a apărut Ivasiuc. Venise relativ tîrziu (cînd toţi ceilalţi erau afirmaţi), dar nu cu mîinile goale : a dat acestei generaţii şi următoarei (efectele simţindu-se puternic mai ales la optzecişti - vezi Crăciun, Muşina) un suport teoretic : justificarea valorismului.
     Prin viaţa-şi-opera sa, Al. Ivasiuc, cel cu nume rutean, a sintetizat tendinţele (milenare) ale mioritismului daco-roman.
     O măsură discriminatorie în ceea ce mă priveşte - reabilitatea juridică : dacă reînmatricularea nu mi-a provocat întrebări bănuitoare (Saşa nu beneficiase de anii de medicină făcuţi, deşi i se aprobase recuperarea lor şi continuarea facultăţii - eu: ba), povestea cu reabilitarea a fost cît se poate de tulbur(ătbar)e:
     Eram redactor la România literară. într-o zi Leonid Dimov, intrând în biroul nostru şi dînd cu ochii de mine, s-a arătat mirat:
     „Nu eşti la reabilitare ?", m-a întrebat.
     Am picat din lună. Nici nu ştiam că se fac reabilitări - oricum, eram membru de partid; fără reabilitare juridică. Dimov mi-a spus că ştia de cîteva zile de la Caraion, coleg de birou, şi că dintre scriitorii puşcăriaşi politici fuseseră convocaţi : Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Adrian Marino, Aurel Covaci, C. Noica şi Al. Ivasiuc. Dimov ştia şi cine nu fusese chemat (la reabilitare) : Ne-goiţescu, Dinu Pillat, Ovidiu Cotruş, I.D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Omescu - noi doi...
224
      ,,Nu-i nimic, au să ne ia în lotul următor !", a glumit Dimov.. Nu a fost nici un „următor". Cînd i-am întrebat pe Marino, pe Paleologu, pe Caraion cum fuseseră reabilitaţi (fireşte, voisem să aflu cum decursese ceremonialul: fuseseră trecuţi prin faţa unui complet de judecată, ori doar convocaţi la Municipiul de partid şi anunţaţi că, începînd de azi...), fiecare, în felul său s-a arătat ofensat de întrebarea „insinuantă" (Marino m-a întrebat, el, ce insinuez, întrebînd cum fuseseră ei reabilitaţi ?), ba Caraion m-a invitat să-l las dracului, în pace !
      Iată : lui Ivasiuc i se aprobase reînmatricularea la Medicină, fusese şi reabilitat juridic - el, „şef de lot"! Nu întreb : „De ce el da şi eu ba ?", ci: „De ce nu şi eu ?"
      Recunosc : cu acel prilej (reabilitarea) am început a-mi pune întrebări rele despre colegii mei de puşcărie; ba am cedat luptei-de-clasă - pe care nu comuniştii au inventat-o. Am cedat chiar „găsirii unor coincidenţe", a unor „pentru că"-uri - la Doinaş, la Marino, la Noica, la Ivasiuc, la Covaci... Lui Dimov i-am zis, a doua zi, pe coridor, de faţă cu Adi Fianu, că mă piş pe reabilitarea lor - dar tratamentul diferenţiat (mai ales în raport cu Ivasiuc) m-a ulcerat: de ce lui să i se propună, dar nu şi mie ? Prin ce mă deosebeam eu de el ? în momentul în care am început a-mi răspunde, m-a apucat jalea - pentru prietenia dintre noi.
      în acest text neavînd de gînd să povestec întîmplări (am făcut-o şi nu o singură dată), revin la întrebarea :
      Unde am greşit ? Cum şi prin ce - încît să justifice, în ochii lui Ivasiuc, răul pe care mi l-a făcut ?
      N-am să spun că eu nu i-am făcut nici un rău - d : nid atund, nici acum nu găsesc în actele lui Ivasiuc răspunsul la acte ale mele de aceeaşi natură ; ticăloşiile lui să răspundă unor ticăloşii ale mele.
      în conştiinţa scriitorilor români din generaţia noastră şi din cea următoare, „subiectul Ivasiuc" este sub regim de tabu. Am mai spus, acum repet: Ivasiuc constituie alibiul, justificarea celor ce, necolabo-rînd pe faţă cu Puterea, pretind că i s-au opus (prin cultură), că i-au rezistat (prin literatură); şi, din moment ce ei au făcut numai literatură, să fie socotiţi nu doar buni literatori, ci şi vajnici rezistenţi.
      în omul Ivasiuc s-au recunoscut (recunoscători...) toţi scriitorii români ce, ca tot creştinul, au avut şi ei mici-slăbiciuni etice, începînd cu tăcerea în faţa injustiţiei, continuînd cu inerţia în faţa terorii, sfîrşind cu acceptarea (mioritică) a inacceptabilului: analfabetizarea comunităţii româneşti şi dezumanizarea ei - fără a mai vorbi de „micuţa notiţă informativă" dată Securităţii, ca gaj pentru o proble-
                                             225
matică „mică favoare" (apartament/paşaport, volum publicat, rubrică menţinută, slujbă).
     în textele lui Ivasiuc şi le-au (re)cunoscut pe ale lor toţi scriitorii ce s-au minţit singuri la oglindă - pînă au ajuns să chiar creadă în realitatea... cealaltă : „luptele" duse cu cenzura (cînd erau doar tîr-guieli meschine - însă pe picior de inegalitate); ce s-au consolat cu „ecoul în rîndurile cititorilor" pe care ei înşişi îi învăţaseră să decodifice pînă la anulare fiecare poem, roman, pagină, strofă, vers.
               2. ŢEPENEAG
     L-am cunoscut în toamna anului 1965, pe culoarele Luceafărului ; sau poate ale Gazetei literare - oricum, eu eram un postulant la debut, el fiind (de un an, poate de doi) un strălucit tînăr scriitor.
     N-aş spune că între noi a scăpărat prietenia la primă-vedere. Deşi setos de comunicare, nu mă deschideam lesne - nu de frică : din discreţie. A trecut un an întreg de vedere, cel puţin săptămînală (tot pe coridoarele redacţiilor), pînă să ne apropiem. Probabil dacă aş fi frecventat şi eu cafenelele, cârciumile, ne-am fi împrietenit mai devreme.
     Ţepeneag şi cu mine aveam moduri diferite, aş zice : simetrice de a trata binomul sărăcie-băutură. Cînd eram obligat să explic de ce nu intru în „localuri", ziceam :
     „Pentru că n-am bani."
     Ţepeneag dădea exact acelaşi răspuns - însă la b altă întrebare: de ce e toată ziua (mai ales noaptea) prin „localuri" ?...
     într-o Zi, trecînd prin Piaţa Romană, pe Ia ora prînzului, mă opreşte Ţepeneag - nu mai ştia cum mă cheamă, a început cu : „Bă, ăsta...", dar mi-a cerut cu un aer natural nişte bani. Suma era imensă pentru mine (o sută de lei); am răspuns că regret, dar nu am atîţia bani; la care el, cu acelaşi natural, m-a înjurat de mamă şi s-a îndepărtat, oprind pe alt trecător. Nu l-aş fi lăsat să plece, după o asemenea probă de prietenie, fără a-i arde una peste bot, dacă n-aş fi fost paralizat de „aspect". Şi eu eram sărac, rău îmbrăcat, dar măcar, în pantofii scîlciaţi, purtam ciorapi (cîrpiţi regulat de mine, pe un bec ars); pantalonii dăinuiau „dinainte de Revoluţie" (Maghiară), însă aveau toţi nasturii la prohab şi nu erau descusuţi la buzunare... Mă mai impresionase extrem de neplăcut: la acea oră matinală, el era, dacă nu beat, atunci băut - duhnea acru a borhot.
     Pe coridoarele revistelor, spre deosebire de mine care aşteptam un problematic semn din partea redactorilor cărora le încredinţasem manuscrisele, Ţepeneag pătrundea în birouri, totdeauna fără să bată, rămînea cît rămînea, ieşea, intra în altul... Nu-mi făcea nici cald nici rece. Nu-l condamnam şi nu-l apăram. Citisem cîteva texte semnate de el, nu le găsisem pe gustul meu, însă ştiam : lumea nud alcătuită numai din băieţi şi fete pe gustul meu, mai erau şi altfel(e)...
                                        227
Cum el nu cunoştea prozele mele şi nu manifestase interes faţă de ceea ce, eventual, scriam, nici eu nu simţeam nevoia să grăbesc mersul istoriei...
     Atunci, prin noiembrie 1966, mai simpatici, mai abordabili, mai calzi păreau mai-tinerii (şi dedt el) Mazilescu, Turcea, Neacşu, Ştefan Stoian, Vintilă Ivănceanu, papiţoi şi fantast (pe Sorin Utel, deşi făcea parte din grupul oniric, nu-l pun aid: fusesem colegi în prima studenţie, nu fusese arestat, d exmatriculat, ceea ce părea a-1 fi distrus mai eficace dedt o închisoare dnstită : devenise de o prudenţă enervantă, antipatică - chiar dacă în 1958 publica în Steaua...). Aflasem chiar din gura lui Ţepeneag : îşi mutase sediul de la legendara rîrdumă Singapore{nu fusesem niciodată, nu ştiam nid pe unde s-ar fi putut afla) mai în centru, „la Madam Candrea": acolo, în hazardul (?) aşezării la mese, ne-am cunoscut ceva mai bine : aşa am aflat că în '56 el era student la Drept, că în ziua manifestaţiei se afla în Piaţă, dar nu fusese arestat, că asistase la procesul meu din '57... - şi ne-am împrietenit; acolo am luat cunoştinţă de programul oniric, acolo am aflat că eu nu sunt (oniric), însă, ca băiat bun ce eram, fusesem acceptat - ca membru tolerat...
     între 1965 (cînd revenisem la Bucureşti) şi 1968, la întîia neînţelegere cu Ţepeneag (am să revin), m-am învîrtit numai printre scriitori... toleranţi. Nu avea importantă (credeam, atund) că eu scriam realist, că Ivănceanu era suprarealist, că Ţepeneag teoretiza onirismul - mergeam împreună... ; probabil ne apropia satisfacţia că, în sfîrşit, puteam face literatură şi noi, daţii la o parte - după o iarnă atît de geroaşâ şi atît de realistsocialistă.
     Nu-i puteam urmări în toate acţiunile pe noii mei prieteni: pînă la 6 decembrie ('66) - pentru că nu publicasem nimic ; pînă la 22 august '68, fiindcă nu aveam volum; încă vreo saşe-şapte luni pentru că nu eram membru al Uniunii Scriitorilor (regulă funcţionînd, ca un făcut, doar în ceea ce mă privea : Ţepeneag fusese primit după publicarea a două-trei schiţe - în reviste). De aceea am fost spectator la „marile bătălii" (de la Iazul-Mic) ce agitaseră lumea scriitoricească : schimbări în redacţiile revistelor, ale editurilor ; în cenacluri; chiar în ale conducerii Uniunii. Atunci au fost doborîţi monştri îm-bătrîniţi în rele, ca Beniuc, dar şi dintre mai-tineri, precum Eugen Barbu cu întreaga-i echipă : Săraru, Dodu-Bălan, Lăncrănjan, Brad, cei ce, la puţină vreme după alungarea lor de la Luceafărul, aveau să-şi depună ouăle resentimentare în Săptămîna, iar puii trogloditis-mului securist aveau să capete pene abia după decembrie '89, prin România Mare... Neavînd dreptul (statutar) de a participa la evenimente, le trăiam prin procură la Madam Candrea, relatate de Ţepeneag. El se afla atunci în mare formă organizatorică : extrem de activ,
                                          228
reuşise a-şi impune tactica (de şah) chiar mai-vîrstnicilor : Breban, Sami Damian, Bănulescu, Matei Călinescu - într-o oarecare măsură chiar lui Nichita Stănescu - ce naviga de pe atunci în două-trei luntre, printre ele şi cea a lui Eugen Barbu. Venise rîndul noii generaţii să conducă afacerile...
     Ţepeneag primise asigurarea fermă că va scoate o revistă literară la Ploieşti şi mi-a cerut şi mie proză. Am fost încîntat - prima oară cînd eram solicitat să dau texte pentru publicare. Am copiat de mînă vreo douăzeci de pagini... Cînd să i le dau, aflu că „revista de la Ploieşti" urma să fie condusă de Bănulescu, Ţepeneag ocupînd locul doi în ierarhie. L-am anunţat că nu dau „la revista lui Bănulescu". Ţepeneag a crezut că glumesc, iar cînd s-a convins că sunt cît se poate de serios, m-a întrebat de ce refuz, doar Bănulescu este „de-ai noştri" şi un foarte bun scriitor. Am acceptat că e foarte bun scriitor, dar eu refuz să public în revista lui, fiindcă nu-i deloc „de-ai noştri"
-  i-am spus că, în Bărăgan, trăisem într-un sat-nou vecin cu Făcăie-niul, din care preotul Bănulescu fusese alungat de comunişti cu întreaga familie, iar băiatul popii, Fănică, scria la Scînteia tineretului, în tandem cu Ilie Purcaru, purcării despre binefacerile agriculturii socialiste şi ale politicii agrare a partidului nostru, mai cu seamă în Bărăganul de aur... Ţepeneag n-a înţeles ce aveam eu de împărţit cu Bănulescu, ce anume pretindeam de la el, ce aveam cu colectivizarea
-  i-am răspuns că, Doamne fereşte, n-aveam nimic de împărţit cu Bănulescu, dar aveam dreptul să nu public în revista unui purcăriot, colaborator al Scînteii tineretului - taman pe tema agriculturii. Ţepeneag a făcut:
     „Ei şi ?"
     „Cum, ei-şi ?!" am exclamat (aflasem de curînd că şi tatăl lui fusese la Canal).
     La care Ţepeneag mi-a aruncat, senin :
     „Eşti un cretin !"
     Din cauza acestui tratament (în alte împrejurări aş fi rezolvat litigiul cu dteva palme bine simţite, îmi spuneam însă că scriitorii nu se bat între ei, iar pentru că nu ştiam cum se negociază înjurăturile, insultele, mi-am propus să fac trei paşi înapoi, de unde să nu mai avansez - în mijlocul oniricilor români), n-am mai dat manuscrise nici pentru Ramuri de la Craiova (suplimentul Povestea Vorbii îi fusese încredinţat lui Miron Radu Paraschivescu, mentorul oniricilor) • de aceea n-am frecventat cenaclul tinerilor de la Casa Scriitorilor (care-1 înlocuia pe cel al lui Barbu), condus de Vintilă Ivănceanu, sub oblăduirea aceluiaşi MRP - decit într-o singură ocazie asupra căreia am să revin.
229
     Cum devenisem destul de apropiat de Ţepeneag, i-am dat să citească Ostinato. Nu i-a displăcut, ba a început să vorbească în jur despre calităţile cărţii. Chiar dacă editura apucase să mi-o respingă de cîteva ori (ori amînase un răspuns, ori tăcea), aveam predate fragmente din roman la România literară (la care lucram din septembrie '68, însă pentru că şi eu mă ocupam de proză, i le dădusem direct lui Sami Damian), la Luceafărul, la Viata Românească; prezentasem şi la publicaţiile de limbă germană - la Neue Literatur lucra vechiul meu prieten Dieter Sdhlesak (din Sighişoara) şi recenta Anemone Latzina, soţiaiui Szâsz Jânos. După un timp a apărut un fragment (cel cu bivolii întorşi de la păşune în satul săsesc Şercaia) în cotidianul Neuer Weg, în traducerea Elisabethei Axmann-Mocanu.
     Cam pe atunci - primăvara, vara lui '69 - a avut loc „întîmpla-rea" fericită : poposind la redacţia revistei Neue Literatur, Miron Radu Paraschivescu (aflat într-o fază bună, poate cea mai bună din întreaga lui viaţă) a prins a răsfoi o dactilogramă voluminoasă. Anemone şi Dieter i-au vorbit cu căldură despre roman şi despre autor (de care MRP nu auzise), anunţîndu-i intenţia lor de a publica mai multe fragmente în germană, gata traduse. După spusele Anemonei şi ale lui Dieter, Miron Radu Paraschivescu a rămas citind peste o oră - iar la un moment dat a exclamat:
     „Dar băiatul ăsta e un Soljeniţîn român!" - apoi şi-a manifestat dorinţa de a-1 cunoaşte pe.... românul acela.
     Dieter m-a chemat cu telefonul să cobor. în faţa porţii, pe trotuar : Ana, Dieter şi... MRP - îl cunoşteam din vedere şi cum era protectorul oniricilor, într-un anume fel era şi al meu. Cînd m-am apropiat, MRP mi-a întins mîna şi mi-a zis :
     „La prima şedinţă a cenaclului - citeşti!", iar pentru că eu nu înţelesesem care şedinţă, care cenaclu : „Din romanul cu puşcărie ! Citeşti pasajele cele mai tari - le aleg ey.!"
     Am plecat spre Piaţa Victoriei, împreună cu el şi cu Ana (au vorbit o vreme despre tată-său,.Năvodaru, cu care fusese bun prieten). Mi-a comunicat data la care urma să aibă loc cenaclul, mi-a recomandat să iau legătura cu Ivănceanu. Â uitat ori n-a mai avut chef să aleagă el fragmentele „cele mai tari", mi-a zis să citesc ce vreau eu.
     La scurtă vreme Ivănceanu mi-a confirmat programul, adăugind :
     „Miron a spus să nu pierdem ocazia : vine televiziunea austriacă l'\
     în acel moment nu realizam importanţa televiziunii; nu ştiam, nu aveam de unde şti ce rol considerabil joacă şi în privinţa literaturii. Apoi judecam „îngust", cum spuneau tovarăşii noştri de mar-
                                       230
xism : atunci, în primăvara-vara lui '69, un exemplar din Ostinato se afla în Occident, nu vedeam cum ar fi putut să mă ajute „ceva" care lucra cu imaginea, nu ca radioul, cu cuvîntul...
     Acesta era stadiul de informare (şi de dezvoltare...) al meu, atunci. M-am dus la cenaclu numai fiindcă apucasem să promit unui om pe care-1 stimam, pentru că-i proteja pe tineri (tinăr nu mai eram demult - dar eram eu debutant ?). Nu-mi plăceau cenaclurile - după închisoare, fiindcă înainte le frecventam cu delectare - asistasem de două ori la „Cenaclul Barbu" (care-1 precedase pe acesta, „al lui MRP") şi nu mă dştigase; oricum, dacă nu-mi cerea eforturi considerabile prezenţa (în sală), nici vorbă să particip la discuţii, necum să citesc.
     Eram extrem de emoţionat, aveam un trac nebun, ca un copil îmi ziceam : „Eu nu mai citesc, eu mă duc acasă...", dar MRP şi Ivănceanu m-au ţinut pe loc, asigurîndu-mă că totul are să iasă bine... Nu-mi era frică de „consecinţele politice" ale lecturii, îmi era frică de public - foarte numeros, ca de obicei în cenaclurile oficiale ale acelor ani: în sala mare a Casei Scriitorilor nu mai era o palmă de loc pe intervale, persoane de sex gingaş ori doar mai uşoare şedeau pe genunchii ocupanţilor de scaune, uşile erau larg deschise, pentru a auzi şi cei rămaşi pe palier... Şi o căldură de iad...
- în prima parte a programului am stat alături de MRP pe o banchetă lipită de perete în dreapta mesei dindărătul căreia oficia inenarabilul Ivănceanti. Ce mare comediant, „Băiatul-Burşi"! Fireşte, şi-a tăiat partea leului, prezentîndu-se pe sine şi ale sale producte; printre care superbul Vultcaloborg (şi Frumoasa Beleponjă...) Televiziunea austriacă, prezentă, îl excita şi mai vîrtos pe Ivănceanu şi adăuga cîteva bune grade, prin reflectoare, la dogoarea din sală. Succesul lui Burşi a fost delirant : nu ştiu dacă minute, dar mult timp sala a aplaudat, a cerut bis...
     în fine, mi-a venit rîndul. Nu mai ţin minte cum m-a prezentat Ivănceanu (nici dacă cineva m-a prezentat) / fiindcă ezitam să mă ridic de pe banchetă, MRP m-a strîns de cot şi m-a somat în şoaptă :
     „Te ridici şi citeşti!"
     M-am ridicat; am citit.
     Cu certitudine : prost, cu glas sugrumat de emoţie. După primul fragment m-am ridicat de pe scaun, gata să plec. MRP mi-a strigat săcitesc altul; Ivănceanu m-a tras la loc, pe scaun. Parcă şi din sală au fost glasuri care mi-au cerut să continui.
     M-am aşezat, am continuat. în fapt am trecut la un fragment „tare" (nu mai ţin minte care anume, unul din Jilava...). Eram ceva mai destins, la sfîrşit de frază, de paragraf, îmi în'dreptam privirea spre sală... în al doilea rînd de scaune se afla Nicolae Balotă, fost
                                           231
coleg de Jilava (la camera 36). Mai la stânga mea, în prima jumătate a sălii: Puiu Cotruş, Marcel Petrişor...
     De la al doilea fragment (tare), Balotă s-a ridiat de pe scaun şi a început a vîsli spre ieşire - fără a uita să distribuie în dreapta şi în stînga saluturi din cap, cum se face între oamenii bine crescuţi. în timpul celui de al treilea fragment au dispărut şi Marcel Petrişor şi Puiu Cotruş.
     Trei oameni minunaţi. Toţi trei au ţinut neapărat să-mi explice motivul pentru care plecaseră în timpul lecturii de la cenaclu... Cotruş, întâlnit la Paris, în 1972, mi-a promis că, de cum ajungem în ţară, cum mă caută el, să-mi explice ; Petrişor, a doua- sau a treia zi, pe stradă, dîndu-mi o cumplită palmă (de prietenie) pe spate, m-a ameninţat şi el, că las', -că-mi spune el, az'-mîne; două decenii mai tîrziu Balotă a început undei de explicaţie-n-ra.du&d pînă la sfirşit...
     Aplauzele ce au turnat au fost ciudate ţbăteau din palme Ţepe-neag,Ivănceanu, Mazilescu, Turcea, Ştefan Stoian; dintre susţinători, şi Ileana Mălăncioiu dintre „independenţi" - însă n-am putut deduce efectul lecturii asupra foştilor deţinuţi (s^a văzut: fulgerător).
     Pelicula filmată de auşţrieei a fost difuzată, la televiziunea lor, ceea ce a provocat un cert interes pentru literatura, „tânără" din România. Au fost căutaţi traducători; pentru textele lui Ivănceanu a fost găsită Heidi Dumreicher, pentru .mine; Marie-Therese Kersch-baumer. Ele au folosit fradueerile pentru televiziune şi în presa scrisă : revista Literatur und Kritik din Viena a publicat - printre altele -fragmente din .Osfmato precedate de o notă biografică. Nu mai am (din 1977, de la ultima arestare, când mi-a fost confiscat) acel număr din revistă, dar sînt sigur că acolo a apărut pentru întîia oară, scris negru pe alb : ,ţPaul Goma - un Soljeniţîn român" (desigur, în germană), etichetă pe care primul ce mi-o lipise fusese MPR...
     în vară M.-T. Kerschbaumer a venit în România, cu care prilej am cunoscut-o (ca de altfel şi pe Heidi cu care Ivănceanu avea să se căsătorească în,curînd şi să emigreze în Austria). La întoarcerea ei spre Viena i-am încredinţat un alt exemplar din Ostinato ; din nefericire i-a fost confiscat; din fericire exista cel ajuns în Occident.
     în toamna anului 1969 Dieter Schlesak a „rămas" în Germania, îmi mărturisise intenţia („de a trăda patria română") şi îmi promisese că are să se ocupe de cartea mea - începând prin a o traduce, într-adevar, Dieter s-a ţinut de cuvînt - cu o excepţie : traducerea... (acest sas simpatic, sentimental, chiar dacăprea curînd a uitat limba română, era, pînă-n măduva oaselor, românizat : fără a-i fî cerut socoteală, deschidea vorba şi promitea explicaţii în curînd;..) - a căutat editură, pentru cartea mea în Germania, a făcut referate, a scris articole în presă, a publicat dialoguri cu autorul, chiar înainte
                                        232
de apariţia cărţii la Suhrkamp (în traducerea Mariei-Therese Kerschbaumer). în ultima parte a campaniei a lucrat mînă-n mină cu Ţepeneag : acesta din urmă făcuse o nouă călătorie în Franţa (prima : în 1968) şi se cheltuise cu folos, găsind editură (Gallimard) şi traducător: Alain Păruit.
      Un pas înapoi: în 1970, cînd avusese loc decodificarea ivasiuci-că a cărţii mele Uşă..., Ţepeneag era unul dintre redactorii nou-în-fiin ţaţei edituri Cartea Românească. Deşi iniţial el nu Citise textul (volumul fiindu-i repartizat Iui Mircea Ciobanu), după scandal, dnd Preda a hotărît că trebuie citit de toţi redactorii (pentru o respingere... legală), a citit-o şi el. Nu ţin minte să fi spus (faţă de mine, se înţelege, eu neparticipînd la şedinţele lor de lucru) că Uşa... ar fi fost 6 carte cu aluzii; în cod etc. In acelaşi timp nu-mi aduc deloc aminte să se fi pronunţat (în urma lecturii) despre afirinaţiile fanteziste ale lui Ivasiuc.                                   ‘ '
      Cam pe atunci se căsătorise eu Mona Ionescu, hispanistă, redactor la Editura Meridiane; iar în casa socrilor săi de pe strada Cîmpina a început a-şi primi apropiaţiidintre literatori. La„Cenadul Ţepe-neâg" a citit Negoiţescu primele capitole Scandaloase" din ceea ce avea să devină două decenii mai tîrziu Istoria literaturii române, acolo s-au produs cu versuri, proză (balade cîntate) Cezar Ivănescu, Ma-zilescu, Tănase, Turcea - Va fi fost şi Sorin Titel, probabil într-un moment în care lipsearii eu... în toamna aceluiaşi an (1970) a plecat din nou la Paris - am ajuns astfel din nou în 1971, dnd a apărut Ostinato în germană şi în franceză.
      Un alt pas îndărăt la Momentul Cehoslovaciei :
      în 7 august (1968) mă căsătorisem oficial cu Ana după doi ani de convieţuire si numaidecît ne-am dus la mare, la Doi Mai. Acolo ne-a prins Invadarea (am mai povestit în Soldatul cîineluî) : ne-am întors la Bucureşti cu primul treii, a urmat tentativa de a mă înscrie în Brigăzile Patriotice; intrare condiţionată de intrarea în partid. La vestita şedinţă âu fost primiţi şase scriitori - îi mai număr o dată : 1. Mariana CostescU ; 2. A.D. Munteanu ; 3. Păunescu ; 4. Paul Schus-ter ; 5. Al. Ivasiuc şi 6. P.G.
      Ţepeneag era la Bucureşti în momentul invaziei; împreună cu alţi scriitori tineri redactase un text de protest şi adunase semnături -• totul fiind publicat în presă. Cînd am ajuns eu în capitală nu se mai redactau proteste, nu se mai semnau petiţii împotriva invaziei Cehoslovaciei. Mi-am exprimat faţă de prietenul meu regretul că nu fusesem în prima zi la Bucureşti, să particip nu doar prin semnătură, ci direct şi l-am anunţat că, pentru a intra în Brigăzi, intru în partid. Ţepeneag a reacţionat în stilul lui cunoscut, dar cu care eu nu mă puteam obişnui:
233
      „Eşti un cretin !"
      După un timp i-am comunicat că are dreptate :
      „Sînt cretin, pentru că ţi-am spus - chiar aşa: de ce ţi-am spus ? Ca să-ţi dau prilejul să arăţi cît de mîrlan poţi fi ?"
      Ţepeneag s-a prefăcut că nu înţelege. Aşa făcea : pe prieteni îi trata cu : cretinule, idiotule, tîmpitule, iar dacă unul se supăra, el... nu înţelegea de ce acela se supărase. Calificativul mîrlan nu-mi aparţinea, venea dinspre Mazilescu : de fiecare dată rînd Ţepeneag cre-tinea, tîmpea în dreapta şi-n stînga, Mazilescu îi aducea la cunoştinţă : „Ţepeneag, eşti o mîrlă" - însă nici unul nu se supăra, se simţeau bine aşa...
      în numeroasele pauze din şedinţa maraton, coborînd, îl găseam pe Ţepeneag din ce în ce mai beat; şi din ce în ce mai agresiv. Mă mustra, mă certa, mă urechea :
      „De ce nu mi-ai spus şi mie ? De ce ai ascuns chestia asta ?"
      Ridicam din umeri. Inutil să-i vorbesc: omul era beat, nu auzea ce spun, nu înţelegea - o ţinea într-un reproş :.
      „De ce nu m-ai anunţat şi pe mine ? De ce nu mi-ai spus că intri ?", iar pe după miezul nopţii ajunsese la „De ce intri în partid,
tU?"                                 :;.v: .
      Chiar aşa : nu de ce intru în partid, d de ce intru, eu - rînd (se înţelegea) altul merita cu mult mai mult... Spre zori se mai trezise din beţie - mă luase iar cu de ce intru în partid, eu ?... Am zis cam aşa:                      -
      „Dacă ai fi basarabean ca mine şi nu peceneag ca tine, n-ai mai întreba : de ce, de ce ?! Ca să-mi dea Nea Nicu o puşcă, să trag în Ivan - de-aia !"
      Ţepeneag m-a tratat iar de cretin, eu l-am făcut mîrlan - asta fiind o discuţie între scriitori...
      A doua încontrare a noastră a avut loc înainte de plecarea lui din 1970 în Franţa : era programată o şedinţă a Uniunii Scriitorilor în care el şi ,eu Breban urmau să fie „aspru criticaţi". Fiind şahist, făcuse un plan de tablă de şah : cine, rînd dintre noi trei ia cuvîntul, ce anume spune... I-am atras atenţia că planul lui e construit pe nisip : nu ţine seama de modificările survenite în timpul, şedinţei (sau în al luării la cuvînt a unuia de-ai lor). El a ţinut-o pe a lui - mai să ne oblige să facem şi repetiţii. La un moment dat, a dat ordin :
      „Dacă unul dintre noi iese ori e dat afşră din şedinţă, pleacă imediat şi ceilalţi!"
                  , N-am fost de acord : cum să plece „ceilalţi", dacă nu apucaseră să vorbească ? - niciodată nu fusesem partizan al „protestului mut".
      A acceptat. Numaidecît după începerea şedinţei au început atacurile împotriva noastră - prin gura de canal numită Vasile Nico-
                                          234
lescu. A replicat Breban, apoi Ţepeneag - din nou Ţepeneag - care a încheiat astfel:
      „Ca semn de protest, părăsim şedinţa !"
      N-am ieşit la semnalul lui, mi-am luat singur cuvîntul, anun-ţînd că am să ies abia după ce-am să spun ce am de spus - fiindcă nici Breban, nici Ţepeneag nu vorbiseră şi de problemele mele.
      Ţepeneag s-a supărat foc :
      „De ce n-ai ieşit eînd ţi-am spus eu să ieşi ?"
      I-am comunicat că nu sînt subalternul lui, iar de ieşit, ies cînd vreau eu, nu dnd îmi ordonă sergentul-major Ţepeneag - asta în primul rînd; îl al doilea, aşa după cum bine stabilisem - dar el uitase - părăsim sala după ce fiecare a luat cuvîntul - or el, Ţepeneag, vorbise de două ori, eu de niciuna, iar el dă semnalul de ieşire. A răspuns că, da, uitase - şi ce-i cu asta ?
      în atacurile lui de după '89, în presa românească, pomenea mereu de „lipsa de solidaritate" de care dădusem eu dovadă la acea şedinţă, după obicei, măsluind adevărul. Nici atunci, nici mai tîrziu nu i-am replicat că, dacă dintre noi doi cineva a refuzat să se solidarizeze cu celălalt, apoi chiar el fusese acela : cum reacţionase el, prieten al meu şi redactor la Cartea Românească, în 1970, faţă cu minciuna dt casa a lui Ivasiuc ? Deschisese gura măcar dt să spună că în carte nu exista nimic din ceea ce pretindea Sâşa că ar fi fost ? Bineînţeles, nu. Iar dnd Preda şi cu Gafiţa s-au decis să-mi respingă Uşa..., fuseseră consultaţi toţi redactorii: numai Paleologu a declarat că el nu este de acord, fiindcă astfel Ivasiuc are să fie confortat în invenţiile lui - însă Ţepeneag a tăcut mîlc. Bineînţeles, Gafiţa apoi Preda le-au vorbit despre ameninţarea ce plana asupra editurii din pricina scandalului provocat de cartea mea; la urma urmei aş fi fost de acord ca Ţepeneag să raţioneze ca Preda (însă nu ca Paleologu) în legătură cu soarta editurii - în care caz, înainte de a se plînge (abuziv) de lipsa de solidaritate a mea, ar face bine de nu s-ar ascunde îndărătul amneziei atoatesalvatoare...
      Unde am greşit, în această primă acuzaţie a lui Ţepeneag că l-aş fi lăsat singur ? Chiar dacă n-ar fi intervenit modificarea propusă de mine (acceptată de el), ar fi fost semn de trădare faptul că am ţinut să-mi rostesc şi eu cuvîntul, protestînd, mai întîi împotriva tratamentului pe care i-1 aplicaseră lui Ţepeneag, apoi a celui aplicat mie şi romanului Ostinato ?
      Mai departe : s-a plîns în dreapta şi-n stînga - după '89 - că... nu i-am fbst recunoscător pentru ceea ce făcuse în folosul meu şi al cărţii Ostinato.
235
     Fals. Nu are memorie sau scontează pe amnezia celorlalţi: nu am pierdut nici un prilej pentru a arăta aportul lui nu doar la publicarea primei cărţi, dar şi la promovarea altor scriitori români, mai ales prin revista fondată de el, Cahiers de l'Est. înţelege „recunoştinţa" prin întoarcerea binelui făcut ? Dar asta nu e posibil: nu puteam face pentru el exact ce făcuse el pentru mine - Ţepeneag nu avea nevoie de ajutorul meu ca să publice - de aceea ajutorul meu a mers spre alţi scriitori români, aceia avînd, într-adevăr, nevoie de susţinere, de recomandare. Aşa înţelesesem prietenia noastră: fiecare face ce poate, cît poate, cînd se prezintă ocazia - fără a avea sentimentul că face ori i se face „un serviciu" (pentru care aşteaptă tot un serviciu). Ţepeneag a făcut pentru mine; eu, cînd mi-a venit bine, am făcut pentru alţii (aflaţi în situaţia în care mă aflam eu atunci cînd Ţepeneag făcea-bine pentru mine): i-am propus editorilor francezi, olandezi, germani, italieni pe alţi scriitori români. Dacă Buzura, Bănulescu, Breban n-au fost acceptaţi de Gallimard - nu a mai depins de mine ; dacă Seuil nu l-a publicat pe Breban, propus tot de mine, în '78, după stabilirea în Franţa - asta s-a datorat exclusiv românescului obicei al autorului abisal de a colinda editurile franceze, mai puţin pentru a-şi propune „opera" (nici vorbă s-o recomande pe a altuia), mai vîrtos pentru a-şi încondeia compatrioţii (în cazul lui, taman pe cel care-1 recomandase, care dăduse un referat, pe lîngă exemplarul în original al cărţii propuse). Adevărat: acei scriitori propuşi de mine nu erau din... familia mea, nici onirici (ori toleraţi - ca mine), ba în cazul lui Nedelcovid dintr-o categorie de-a dreptul opusă. Dar am făcut-o. Din principiul împărtăşit şi de Ţepeneag : scriitorii provenind dintr-o literatură necunoscută nu se pot face cunoscuţi decît în grup, în buchet - şi în lanţ: Â îl ajută pe B, B îl sprijină pe C, C îi dă o inînă de ajutor lui D - şi aşa mai departe, bilanţul se va face altădată, de către altcineva.
     Cît timp a existat în România mişcarea pentru drepturile omului structurată în jurul meu, toţi ai noştri din exil au fost activi, şi-au fost devotaţi - aşa vedeam eu, de la Bucureşti, lucrurile; după ce am ajuns la Paris, am aflat că nu era chiar aşa, însă nu putuseră să-mi comunice „micile neînţelegeri" dintre ei.
     Printre cele mai grave, petrecute în timpul cît dăinuise mişcarea : dezertarea lui fanase (cam la două luni după ajungerea lui în Franţa, la 1 ianuarie 1977) şi plictiseala lui Ţepeneag - ce l-a făcut să se dezangajeze atunci când era mai presantă nevoie de el. Se pare că nu-i convenise deloc politizarea (anticomunistă) a acţiunii şi nici rolul din ce în ce mâi important căpătat de Mihnea Berindei. Ceea ce nu l-a împiedicat să consimtă la ultimul şi cel mai substanţial efort: volumul Dossier Goma de la Albatros (niciodată nu am aflat cu ce îl
236
ameninţase, şantajase pe Tănase, ca acesta să consimtă să se înhame la o astfel de treabă; şi chiar s-o termine - cartea a apărut în a doua jumătate a lui '77).
     în 1978 a „început" despărţirea de Ţepeneag. Nu s-a făcut de azi pe mîine, a durat ani. Presupun că nici el (oricum, eu nu) nu voia separarea. însă timpul trecînd, s-au acumulat ranchiune, deliruri de persecuţie, planuri de răzbunare - din partea lui: eu, naiv, în primăvara lui '89 încă îl mai aşteptam să iasă „din labirint".
     în primele luni ale anului 1978, la întha reuniune publică a CIEL (Comitetul Intelectualilor pentru o Europă a Libertăţilor), Ţepeneag ne-a anunţat pe cei apropiaţi lui că autorităţile franceze refuză să-i acord’e cetăţenia (franceză), drept care să intervenim pe lîngă personalităţi guvernamentale... Cei contactaţi au fost de acord şi au început demersurile - cu atît mai lesnicioase, cu dt mulţi miniştri participau la congres... Din partea mea am vorbit cu trei : Olivier Guichard, Jean-Franşois Poncet şi Michel Poniatowski. S-a dovedit că răspunsurile primite de mine se asemănau cu cele primite de ceilalţi, anume că Ţepeneag nu are temei legal să obţină cetăţenia „pocnind din degete", să aştepte pînă se va împlini timpul - de cind ani.
     Ţepeneag, furios, ne-a cerut să protestăm public împotriva refuzului - mie mi-a trasat sarcină în aceşti termeni:
     „Să ieşi în stradă, să manifestezi pentru mine, aşa cum am manifestat şi eu, în stradă, pentru tine !"
     La prima vedere Ţepeneag nu confunda punctele de vedere -eu, atund, nu găseam că o face. în ziua următoare Franpois Fejto i-a spus lui Ţepeneag : dacă i s-ar fi refuzat un drept, noi am fi ieşit în stradă, să protestăm - împotriva refuzului unui drept - or, el ceruse o favoare ; pentru aşa ceva intervenim discret, nu manifestăm în stradă... Ţepeneag s-a supărat pe Fejto ; Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au adus acelaşi argument - s-a supărat şi pe ei. Pe mine încă nu - mai aveam un răgaz de cîteva minute :
     „M-am gîndit la ce mi-ai spus ieri", i-am spus. „Să ies în stradă, să manifestez pentru tine, fiindcă şi tu ai manifestat în stradă pentru mine. Ştiam de la Mazilescu dt poţi fi tu de delicat - atund dnd îţi dai silinţa... Pui semnul egalităţii între protestul' tău, de la Paris, împotriva'arestării mele, la Bucureşti..."
     „Am nevoie de cetăţenia franceză - tu nu pricepi ?" m-a întrerupt.
     „Eu pricep că ai nevoie, dar tu nu pricepi că şi eu am nevoie... de azil politic.;."
     „Ţi-am spus să nu-l ceri!"
237
     „Cîte altele nu mi-ai mai spus tu... Ţi-am zis eu vreodată să nu ceri cetăţenia franceză ?"
     „Cum să n-o cer ? Am nevoie de ea, ca să pot călători... Tu nu trebuia să ceri azil ! Nu trebuie să le dăm ăstora satisfacţia că am cerut azil ! Po-li-tic ! Eu nu fac politică, n-am cerut şi n-am să cer azil!"
     „Foarte bine. Aşa cum eu nu mă amestec în cetăţenia ta franceză, nu te amesteca în azilul meu. Auzi: domnul nu face po-li-ti-că -de cînd, mă rog frumos ?"
     „Nu te priveşte ! De totdeauna."
     „De totdeaima... Cum eşti în conflict permanent cu memoria..."
     .„Nu te priveşte memoria mea— refuzi să mă ajuţi ?"
     „Am să fac demersurile pe care le poate face un postulant la azil politic..."        :
     „Dar nu în stradă."
     „Nu în stradă - ar fi şi caraghios : eu, solicitant de azil politic, somez Franţa să-i acorde prietenului meu cetăţenia franceză..."
     „înseamnă că mi eşti prietenul meu !"-s-a supărat şi pe mine.
     Cu toate că a rămas supărat nu doar pe mine : pe toţi ceilalţi, cu excepţia lui Ionesco (chiar dacă şi el spusese că nu va manifesta pentru obţinerea, unui favor), eu m-am ţinut de cuvînt: am obţinut (o primă) audienţă la Poricet, am vorbit de fiecare dată cînd îi vedeam cu Guichard, cu Poniatowski...
     După ce am primit actele de refugiat politic, am cerut o întrevedere cu un comisar de R.G. (Renseignements Generaux - Servidul de Informaţii francez), care de la venirea meâ în Franţa mă mai contactase. Era mult mai înalt în grad (deşi ei au ranguri civile) decît se străduise sş pară. Cînd am spus că ceea ce i se întîmplă lui Ţepe-neag este inadmisibil, a clătinat din cap, a ieşit din birou, după o vreme a revenit cu mai multe dosare. înţepat, mi-a comunicat că inadmisibilul trebuie căutat de partea lui Ţepeneag, nu de a lor -mi-a întins cîteva tăieturi din ziarele franceze. Una era din Le Monde în care, sub semnătură, autorul punea semnul egalităţii între SS şi CRS (Corpul Republican de Securitate - echivalentul trupelor de intervenţie). Am ridicat din umeri, am băgat de seamă că Franţa este ţara libertăţilor. Comisarul a fost de acord - dar, a continuat el: cînd un nefrancez scrie ce a scris Ţepeneag, apoi cere să i se dea cu derogare cetăţenia franceză... Am încercat să mut discuţia : am spus că tatăl lui Ţepeneag fusese în închisoare politică, la Canal, iar el, student, a fost exmatriculat în timpul Revoluţiei Maghiare din 1956. A răspuns că ştie, că ei ştiu multe alte lucruri. Am întrebat: de pildă, ce mai ştiu ? El mi-a răspuns că, de pildă, ştie că socrul lui Ţepeneag, Alexandru Ionescu, vicar, este membru al CC.
238
     Era prea tîrziu, nu puteam retrage întrebarea. Am spus că noi, cei din ţările comuniste, am suferit din 1948 din pricina „dosarului", iar acum aflăm că şi în Franţa funcţionează dosarul. Mi-a răspuns că dosarul există - dar nu funcţionează, voia doar să mă convingă că ei sunt bine informaţi.
     Mi-a arătat alte tăieturi din ziare (declaraţii de-ale lui Ţepeneag deloc măgulitoare la adresa ţării al cărei cetăţean voia cu orice preţ să fie), apoi mi-a citit „caracterizări" ca : stîngist, comunist, troţkist, anarhist, securist. A spus :
     „Cred că ştiu de unde vin: din BIRE, de sub pana lui Rene Theo - acest analfabet a folosit aceiaşi termeni şi în legătură cu Ion Omes-cu şi în legătură cu mine..."
     De astă dată nimerisem bine: comisarul a adunat dosarele şi s-a ridicat. M-a condus o vreme pe coridor. La despărţire m-a întrebat dacă ştiu motivul pentru care Ţepeneag vrea să obţină cetăţenia franceză cu derogare. Am răspuns că, neîndoios, ca să se simtă francez. El a zîmbit, a clătinat din cap, dar n-a spus nimic. Am avut impresia că, în felul său, mă compătimea...
     I-am relatat pe dată lui Ţepeneag întrevederea cu comisarul de R.G. - îl cunoştea, era, cum altfel, „un Cretin !" - i-am spus de tăieturile din ziare... - l-a înjurat pe „cretinul de Theo"; i-am zis că Theo n-avea legătură cu articolele semnate de el, de Ţepeneag - a continuat să bombăne împotriva lui Thăo. La urmă i-am reprodus întrebarea comisarului dacă ştiu motivul grabei lui de a avea cetăţenia franceză - şi răspunsul meu, că nu...
     „Păi nu-l ştii!", a zis Ţepeneag.
     Necazul, pentru el, era că-1 ştiam. înainte de a-i telefona, mă sunase Monica Lovinescu - şi, ajungînd ţa acelaşi episod, intervenise Virgil:
     „A primit bursă Humboldt şi nu poate profita de ea dedt acolo, pe loc, la Berlin - or, cum nu are paşaport să călătorească..."
     Nu i-am atras atenţia lui Ţepeneag că ştiam de la Ierunca motivul. Şi că „păi nu-l ştii!" suna mai degrabă imperativ decîtconsta-tativ, în sensul de : „îţi ţii gura !"
     După un timp, cînd i-am telefonat ca să-l anunţ că a doua zi aveam o altă audienţă la Jean-Franţois Poncet în chestiunea lui, co-municîndu-i argumentele ce avem de gînd să produc, Ţepeneag m-a întrerupt:
     „Laşi povestea cu cetăţenia, de asta se ocupă alţii, mai grei decît tine, tu te dud la Poncet şi-l încondeiezi pe cretinul de Theo !"
     L-am lăsat să-şi verse oful, apoi i-am spus : am cerut audienţă pentru cetăţenia lui; dacă spune că de obţinerea cetăţeniei se ocupă
                                         239
„alţii, mai grei", foarte bine ; telefonez la minister să decomandez audienţa.
     Ţepeneag s-a înfuriat : cum aşa, dau înapoi ? El a dat înapoi cînd a fost să mă apere pe mine, să-mi publice cărţile ? Crezuse că refuzul de a manifesta în stradă împotriva celor care nu-i dădeau cetăţeania era un accident - uite că nu-i, acum refuz să mă duc la Poncet!
     „Refuz să mă duc în audienţă la ministrul de Externe doar ca să-l pîrăsc pe un căcăcios ca Theo !", am zis. ,.
     „Nu-i căcăcios, e cretin! Ai văzut cu ochii ţăi ce mi-a făcut, doar mi-ai văzut dosarul de la R.G."
     Am încercat să corectez : nu-i văzusem „dosarul de la R.G.", ci doar acele tăieturi de presă pe care mi le arătase comisarul - inutil, nu mai putea fi oprit. Am zis de vreo trei ori că mă duc în audienţă la Poncet, dar numai pentru cetăţenie..., pînă să înţeleagă - şi să urle la telefon:
     „Nu ! Tu faci ce-ţi spun eu, nu ce te taie pe tine capul! Te duci la Poncet şi-l aranjezi pe cretinul de Theo !"
     Am respirat de trei ori, am zis :
     „Tu îmi eşti prieten, nu plutonier, aşa că nu-mi poţi da ordine -cu atît mai puţin să mă duc la Poncet ca să-l aranjez pe Theo/ Nu mă mai duc deloc !"         ,'Ţ' ' .
     A coborît tonul, a trecut-o pe reproşuri ; că el a făcut atiţea pentru mine şi eu nu vreau să făc asta pentru el... ? Am zis : vrea sa intervin pentru el, dar cum : fără ca el să-mi dea amănurtte în legătură cu ce s-a mai făcut, ca să nu! insist bâtînd în uşi deschise 7 Şi, mă rog, de ce 'nu mi-a spus şi mie motivul imediat al grabei de a avea paşaport ? După o pauză a făcut:
     „De ce să-ţi spun ? Nu-i treaba pionilor."
     Am marcat şi eu o pauză lungă. Apoi i-am spus : el se supără pe mine pentru că cerusem azil politic, fără a ţine seama de sfaturile lui înţelepte - însă el face totul în secret: fiindcă nu-i treaba pionilor să afle ?                                         r
    ' „Nu rrti-ai spus ca ai bursă Humboldt", am coritinUt,;,din pricina bursei vrei cetăţenia franceză. Teoria ta : nh-i trtaba ptânildr l are să-mi facă încă o surpriză : mîine, ducîndu-mă la Poncet pentru cetăţenia ta, o să aflu că ai cetăţenia aceea, de multă vreme..."
     „Tu eşti cretin ?", m-a cenzurat Ţepeneag. „Nu vorbeşti nimic despre cetăţenia mea, te duci ca să-l aranjezi pe Theo !"
     „Ţepeneag, eşti un porc !" am zis şi am închis telefonul.
     Imediat mi-a părut rău, mi s-a făcut ruşine; Am sunat din nou la el - era ocupat. Am sunat la Monici:! ocupat - da, dar casa lor se afla „în vecini", aşa că m-am dus ia ei. Nu ca să mă plîng de Ţepe-
                                          240
neag, ci să-i rog să mijlocească o împăcare: îl făcusem porc, îi încinsesem telefonul în nas...
      Mă aştepta încă o surpriză : Monicii ştiau de dteva zile că amicul avea paşaport „Nansen" (de apatrid). Dar nu-mi spuseseră (în schimb îmi dăduseră sugestii utile pentru audienţa cu Poncet...). Şi ei vor fi convinşi că pionii execută, nu trebuie să cunoască Marea Tactică şi cu atît mai puţin Nesfîrşita Strategie. Vasăzică Ţepe avea de cîteva zile paşaport, putea să meargă sănătos la Berlin, obţinerea cetăţeniei se afla pe calea cea bună - ştia tot tîrgul, numai eu, tolomacul (care aşteptam audienţa de mîine la ministrul de Externe în chestiunea... cetăţeniei), nu ştiam !
      Mai tîrziu, Monica : „Nu ţi-am spus, fiindcă Ţepeneag ne-a cerut să nu-ţi.spunem- trebuia neapărat neutralizat porcul de Theo..."
      De atunci - vara lui '78 - prietenia noastră a intrat în vacanţă. Aşa înţelesesem din ce-mi spusese Alain Păruit, traducătorul nostru : că Ţepeneag e obosit, îşi ia un scurt concediu. Am aşteptat, calm, să se odihnească, să-şi vină în fire. Şi trecut-au anii... Abia după ce am ştiut că s-a întors din Germania, m-am întrebat de ce nu dă un semn de viaţă. Acum presupun că rău făcusem neadresîndu-mă direct lui (îi ştiam adresa), întrebîndu-1 pe Alain cum o mai duce amicul: Amicul amicului răspunsese în mulţi peri: că face bine, deşi nu chiar bine şi n-ar fi deloc momentul să-l tulbur cu o scrisoare, să-l las în pace, „are să iasă singur din labirint".
      îl credeam pe Alain, aşa că îl lăsam în pace pe Ţepe şi aşteptam să dea el un semn de viaţă — aflînd printre picături că o ducea aşa şi-aşa cu sănătatea, făcuse o depresiune, nu-i mai suporta pe români, iar pe cei veniţi din ţară care îl contactau telefonic îi repezea şi-i trimitea la plimbare... Au mai trecut nişte ani... De prin 1985 am încetat de a-1 mai aştepta (se făcuseră 7 ani), însă n-aş fi refuzat întoarcerea lui...
      în această absenţă - care se va prelungi pentru Monica pînă în '89, iar pentru mine pînă în '90 - nimeni dintre noi nu ne vorbiserăm de rău prietenul „deocamdată absent", ba încercam să ne moderăm compasiunea : ca să nu-l ofensăm nici în lipsă. în schimb el nu se priva - orice prilej : întîlnire faţă către faţă, schimb epistolar cu alţi prieteni ori doar cunoscuţi, era bun ca să ne zugrăvească drept nişte uzurpatori ai lui (conducătorul de drept al exilului), complotişti, uneltitori - care şi izbutiseră să-l alunge, să-l scoată afară şi din literatură şi din istorie... De altfel, propoziţiunea pe care o ciocănea' de cum a ieşit la lumină, în martie '89, a fost:
      „Ieruncii şi Goma m-au scos din literatură şi din istorie !"
      Nu mai era urmarea unei migrene.
                                        241
     Ciudăţenia : a trebuit să-mi pun întrebarea ce se petrecea cu Ţepeneag al nostru, în vara lui '89, pentru a înţelege ceea ce nu înţelesesem deloc în 1978 (dnd mi se relatase mie), dar se petrecuse în aprilie '77, dnd eu eram arestat în România - iată :
     în toamna anului 1978 urma să fac o călătorie de şase săptămîni în America ; Ţepeneag a scris prietenilor săi scriitori de la Montreal să mă invite la congresul lor anual - ceea ce s-a şi făcut. Extrem de amabili, de calzi canadienii, mai cu seamă poetul Robert Marteau, unul dintre importanţii lor oameni de condei. Numai că importantul poet Marteau, între patru ochi, m-a întrebat - cu nesfîrşită durere : „De ce vrei tu să-i iei prietenului nostru Ţepeneag revista ?" în primul moment n-am înţeles. Nici în al doilea - nici în al treilea : m-am scuzat, am urcat în camera mea de hotel. La puţin timp Marteau s-a anunţat prin recepţie, a sunat, a intrat: era dezolat ; era nefericit - ne iubea şi pe Ţepe şi pe mine ; şi pe Cotruş, cunoscut la Paris, şi pe Dimov. El nu ştie care este natura relaţiilor dintre români, dar la ei, la canadieni, nu se face să-ţi „lucrezi" un bun prieten ca să te urci în scaunul lui... însă dacă la noi, în România, aşa se obişnuieşte...
     Mi-a venit nemărginit de greu să înjgheb o apărare - împotriva cui ? A bunului meu prieten şi compatriot Ţepeneag ? Marteau era un om minunat, dar nu era de-al nostru, cum să mă apăr, să-i apăr şi pe români - dar fără să-i fac rău lui Ţepeneag ? Am încercat să aflu dacă nu cumva înţelesese altceva - nu, Marteau înţelesese bine, cu atît mai bine cu dt îl pusese să repete : şi tot nu-i venise a crede - în substanţă, Ţepeneag spusese : „Dacă Goma vine în Ocddent, îmi ia revista Cakiers de l’Est!"
     întordndu-mă la Paris, i-am telefonat lui Ţepeneag, relatîndu-i spusele spuse lui Marteau, A pîrţîit din buze în receptor :
     „Şi ce dac-am zis ? Marteau a fost un cretin că ţi-a spus - doar i-am spus s-o ţie numai pentru el..."
     Ceea ce s-a mai întîmplat începînd din primăvara (pînă-n toamna) lui '89 am scris pe larg în Jurnal de căldură mare, aid punctez : Ţepeneag şi-a făcut „ieşirea din labirint", cum pretindea eî, modest nevoie-mare, la o conferinţă pe altă temă la care a participat şi el. Cînd s-au semnalat în ţară scriitorii români care se agitau - iar noi h susţineam cum puteam de aid, din Ocddent, Ţepeneag a refuzat să semneze petiţia în apărarea lor, explidndu-i lui Alain Păruit: „Nu mai sunt român" şi : „Am dat destul - nu mai dau !" Mult timp după ce noi încheiasem lista şi o dădusem publicării, Ţepeneag a apărut pe o listă a scriitorilor francezi - bine şi aşa. Prin luna mai a început a se vînzoli împreună cu Breban: în iunie a fost la Miinchen, au încercau amîndoi să-l convingă pe Negoiţescu să li se alăture în
                                       242
formarea unei Uniuni a Scriitorilor. Negoiţescu a observat că aceasta nu se numeşte „a scriitorilor din Exil" şi că, din proiectele iniţiatorilor, lipsesc nume ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Lucian Raicu, Paul Goma.,.
     Şi Monica şi eu cunoşteam acest proiect din aceeaşi sursă : Negoiţescu - totuşi, ne-a surprins (şi ne-a binişor isterizat) organizarea, la Paris, a întâlnirii programate (pentru 5 iulie) la Nedelcovid. După cîteva săptămâni de nebunie (în fapt, istoria de care vorbesc fusese provocată de Monica, intrată în panică : avea certitudinea că organizatorii vor să-i dea afară din literatură şi din istorie - pe ea şi pe Virgil), lucrurile s-au potolit - prin plecarea ei în concediu.
     Cînd s-a întors - încă foarte pornită împotriva „strategului" Ţepeneag, a acceptat numaidecât să-l întâlnească pe acelaşi Ţepeneag (ea fiind cea care promisese : nu va accepta decît dacă la acea întâlnire particip şi eu - tocmai de aceea nu a respectat promisiunea) şi nu mi-a spus după aceea, am aflat de la Alain, cu vreo două săptămâni după, iar: cînd am întrebat-o, a răspuns că nu-şi mai aduce aminte...
     Ţepeneag a început să mă atace în presa din România prin aprilie (sau poate martie ?) 1990. Avea o rubrică în Contrapunct („Şotron" - psihologic tot în curtea şcolii rămăsese), publica frecvent în Contemporanul lui Breban, dădea interviuri, participa la mese rotunde, colocvii, conferinţe... Deşi avusese atîţia ani în care să-şi rumege supărarea (de ce ? - cu ce-i greşisem ?), ea îi era proaspătă, în fierbere - şi neexplicată. Vreme de un an şi jumătate am tăcut, n-am răspuns - îh octombrie 1990 ne-am întâlnit la Aix-en-Provence şi am avut impresia, chiar certitudinea, că ne-am împăcat, că se destrăma-seră toate malentendu-xmte acumulate în unsprezece ani. Deloc ! A continuat să mă atace cu şi mai mare violenţă, acum acuzîndu-mă de... trădare ; apoi că fac pe procurorul cu scriitorii români, sfîrşind prin a-mi nega cărţile, mai ales Ostinato, despre care înainte avusese cuvinte bune, pentru care trudise şi el în vederea promovării (dnd nu minţise ?)...
     Pe la sfârşitul lui iunie 1991 m-am hotărît să-i dau replica lui Breban (după şaisprezece luni de tăcere), prin textul Capra şi Căprarul, revoltat mai cu seamă de mojiciile la adresa lui Negoiţescu, cel care nu consimţise la „Uniunea" făcută de el şi de Ţepeneag. în zece pagini făcusem trei aluzii la Ţepeneag - iat-o pe cea care a provocat mare supărare în familie. Aşadar, citam din Breban, care-1 cita pe Negoiţescu :
243
     „«Ideea asta a voastră, cu înfiinţarea unei Uniuni a Scriitorilor în Occident (...), pare mai degrabă de sorginte comunistă, de inspiraţie netă a Securităţii.»"
     Repet: Breban îl citase pe Negoiţescu - apoi comentase astfel:
     „Sărmanul Nego, ca şi Goma, era atins de virusul suspiciunii."
     La acestea, mă adresam lui Breban :
     „Da, tovarăşu' Breban, aşa e ! Uniunea Scriitorilor pusă la cale dimpreună cu scriitorul Brie, cu românul Ţepeneag : comunistă, băi frate ! (...) Securistă mie-n sută, şogore al lui Măgureanu !"
     în momentele de criză, Ţepeneag nu „tratează" direct, lucrează prin intermediari. Aşa am aflat de la Monica, de la Marie-France cît de rănit a fost el, dt a suferit Mona citind acel text al meu „în care-1 făcusem pe Ţepeneag securist"...
     Am întrebat-o pe Marie-France :
     „Tu ai citit Capra şi Căprarul 1 Cînd ?"
     „Eu nu l-am citit, dar l-a citit Mona şi mi l-a povestit în amănunt."
     A doua zi i-am pus la poştă o fotocopie a textului. Au trecut două zile, o săptămînă, două săptămîni - i-am telefonat, întrebînd-o dacă primise fotocopia. Da, o primise. O citise ? Da, o citise. Şi ce crede ea : îl „fac" securist pe Ţepeneag ? Marie-France mi-a răspuns că poate Mona citise alt text, din altă parte - are s-o întrebe, dacă ţin neapărat...
     Am abandonat.
     Cum funţioţiează delirul de persecuţie la Ţepeneag ? - două
exemple :
     înainte de „revoluţie" am primit prin poştă o fotocopie din care n-am înţeles nimic, decît că era o fişă bio-bibliografică - dar de unde, din ce publicaţie ? Nu exista nici o scrisoare însoţitoare, ca să cunosc măcar motivul trimiterii - însă expeditorul era Ţepeneag, îi cunosc scrisul (mai ales stilul adnotărilor...). Am arătat fotocopia în dreapta, în stînga, pînă am dezlegat „misterul" : era o pagină dintr-un „dicţionar al personalităţilor din exilul românesc", editat de Academia Româno-Americană - în care figuram şi eu, printre mulţi alţii, dar fără să mi se fi solicitat date bio-biblio şi fără să mi se fi trimis un exemplar. Mi-au spus cunoscuţi comuni : Ţepeneag umblase prin tîrg, distribuind fotocopia cu pricina - ca probă că Goma îl dăduse afară şi din istorie (cum altfel: dacă Ţepeneag nu figura...)!
     în ianuarie 1990 mi-a apărut la Julliard Arta refugii âl cărei titlu, negăsind o echivalenţă în franceză, fusese tradus‘de Alain Păruit: L'Art de la Fugue. Cînd am făcut*serviciul de presă, ca de obicei, i-am trimis un exemplar şi lui Ţepeneag (obicei pe care el nu-l mai avea).
                                         244
Mare mi-a fost uimirea (şi durerea) cînd am primit de la el o scrisoare în care mă acuza de... plagiat! De acord, plagiasem - dar pe cine ? Cumva pe Bach, bătrînul ? Da de unde, nici nu pomenea de el (de mirare la o persoană ce pretinde a fi cunoscător de muzică); o plagiasem cumva pe Blandiana ce tocmai publicase fragmente dintr-o proză („de sertar") intitulată (atunci, în ianuarie '90) : Arta fugii ? Nici. îl plagiasem pe... Ţepeneag, fiindcă el (şi numai el!) scrisese -iar eu eram obligat să ştiu ! - îmi atrăgea atenţia - o carte intitulată în româneşte : Zadarnică-i arta fugii - care în franţuzeşte devenise : Rien ne sert ă courir...
      I-am răspuns rece, tăios : vasăzică mă acuză, nu numai pentru că l-aş fi scos din istorie - ci şi pentru că-1 plagiasem ! îi furasem un titlu ! Cu atît mai gravă fapta mea, cu dt... titlul nu-i aparţinea, era al lui Bach, pe el îl plagiasem cu toţii; apoi Alain Păruit, traducătorul, toată ziua la el, la Ţepeneag, ca să-i francizeze textele-scrise-di-rect-în-franţuzeşte : nu se putea să nu-i fi spus măcar în treacăt că titlul, în româneşte, al cărţii mele - titlu pe care el, Alain, nu-l putuse traduce - era : Arta refugii.
      Am aflat că în ultima vreme a umblat prin Paris, să pună mîna pe furnal de căldură mare (varianta dactilografiată-fotocopiată în unsprezece exemplare) : auzise că e în curs de apariţie la Nemira şi voia să mai aibă o probă a scoaterii lui din...
      în 1990 n-am înţeles raţiunea atacului împotriva lui Paleologu. Acesta mărturisise în presă (ceea ce noi ştiam demult, din gura lui) că fusese obligat să facă pactul cu Securitatea. Ţepeneag - în Contrapunct - califica gestul (mărturisirea) ca o descheiere la prohab, în public (el scrisese mai trivial). Declaraţia lui Paleologu pre mulţi a supărat atunci. Şi ei, fiecare, încheiaseră „pactul", dar nu mai făcuseră atîta caz - şi ce vrea el acuma : să-i oblige pe toţi să şi-l recunoască.. . ?
      Tocmai pentru Că nu credeam nici o clipă că Ţepeneag ar fi semnat şi el un asemenea pact, m-a mirat violenţa atacului la adresa lui Paleologu. Ce-1 mîna pe el să reacţioneze astfel, iritat, zgîndărit la o rană anume ? Un gest ca al lui Paleologu ar fi meritat atenţia -chiar respectul. Ei bine, Ţepeneag şi-a manifestat intoleranţa nu faţă de colaboraţionişti de profesie ca Breban (despre care nici nu se putea spune că făcuse ceea ce făcuse în urma constrîngerilor, a şantajului, a torturilor - pentru simplul motiv că Breban n-a făcut nici un ceas de închisoare - ca, de altfel, nici Ţepeneag), ci faţă de un fost deţinut politic, fost coleg de editură şi prieten : Paleologu.
      De ce ? Poate că motivul este mai sub ochii noştri decît ne închipuim. Mai ales că în 1994 Ţepeneag a dat publicităţii o penibilă
                                            245
. scrisoare deschisă adresată lui Iliescu, în care invoca activităţile sale nepolitice şi lovea în cei care „înjură pe dolari" - lucru pe care el îl refuzase (Iorgulescu i-a dat replica: nu putuse refuza ceea ce nu i se oferise) ! Atunci am început a înţelege motivul atacului: Iliescu îl „alesese" ca ambasador la Paris pe Paleologu, nu pe cel care ar fi meritat mai mult... îl unsese responsabil cu strîngerea cotizaţiilor la Centrul Cultural (treabă făcută şi de imul dintre „coriferii Clujului": Ion Pop) pe Ţonţu cel Tănase - nu pe cel mai îndreptăţit: pe apoliticul Ţepeneag...
      Analiză abuzivă ? Nu - dacă este luată în seamă grija cu care Ţepeneag a refuzat să atace comunismul din România:
      O lăsase mai moale cu „agitaţia politică" încă din aprilie 1977 (când eu mă aflam în beciul Securităţii, de pe Calea Rahovei) - atunci s-a manifestat „oboseala" lui; în timpul verii nu a rămas inactiv -însă nu el a scris volumul Dossier Goma, ci Tanase; după sosirea mea în Franţa, o vreme a fost prezent la toate reuniunile - după Anul Nou a început să dea iar semne de oboseală... Plasez momentul decisiv în martie-aprilie 1978 (la congresul CIEL) : atunci, punîndu-ne condiţii imposibile, parcă ar fi intenţionat să se debaraseze de cei care-1 ţineau „pstatec politicului".
      Ţepeneag n-a fost ostatec al politicului - ci al familiilor care nu acceptau să li se închidă uşa Occidentului (şi Poarta Orientului), din pricina „activităţii politice" a lui. Nu ştiu şi n-are importanţă dacă familia sa ori a soţiei a exercitat presiuni asupră-i; sau el, ca fiu, ca ginere, a evitat de a. le provoca neplăceri. Nu-i pot reproşa că a dovedit spirit-de familie, altceva îi reproşez : că nu a spus prietenilor săi adevărul, bşt i-a acuzat pe ei de păcate inexistente, inventate de el exact în scopul de a-şi acoperi... fidelitatea faţă de familie. Tactica lui încleioşată de şahist 'naniric l-a ajutat să manevreze înspre ruperea relaţiilor cu prietenii, totodată aruncînd vina pe ei - pentru ca el, supăratul, el, abandonatul, el, trădatul, victima datoriei, să poată, la adăpostul >,retragerii din lume", să-şi aducă în Franţa sora, fiul; să-i poată veni oridnd socrii, cumnaţii; soţia cu fiica să poată merge, anual, pentru vacanţe, în România...
      Despre aceste detalii lui Ţepeneag nu-i place să se aducă vorba, se arată extrem de revoltat, de rănit de cei care i se ating de familie -şi transmite prin Marie-France Ionesco indignarea demnă a lui (a lor).
     Din 1990 m-a acuzat de o mie de păcate, a publicat în Contemporanul lui Breban scrisori de-ale mele adresate lui, imaginîndu-şi că are să mă prindă cu ceva necinstit; a transmis în vremea din urmă alte scrisori în Vatra, cu o „prezentare" pe măsură aparţinînd afrio-
                                       246
Jantei poete mistice Marinescu. în speranţa că... mă voi contrazice singur (?).
     L-am şi întrebat în unul din texte : cînd el era persecutat, proscris, eu i-am trimis o sumă de scrisori-deschise - din România, se-nţelege: expediate lui, la Paris; prietenul şi aliatul său Breban i-a trimis atunci măcar un bileţel-descîus ? M-a acuzat de lipsă de solidaritate cu el în chestiunea obţinerii cetăţeniei franceze - dar el, înainte, se solidarizase cu mine în chestiunea Uşii... ? Iniţiase vreun protest cu adunare de semnături cînd, în '70, fusesem interzis ? îmi trimisese o scrisoare-deschisă (fie şi de la Paris) prin care să-şi facă cunoscută poziţia ?
     Nu. Ţepeneag a rămas totdeauna în umbră - manipulator, ma-rionetist, strateg de şah. El atacă, de predilecţie prin intermediar, sub pretextul că nu vrea să polemizeze...
     Ne-am despărţit în urmă cu 17 ani - desigur, regret că s-a întim-plat aşa, dar nu voi face nici un efort pentru a reînnoda ceea ce rămîne bun des-nodat.
                           3.  TĂNASE
     Mi l-a prezentat, pe stradă, Marcel Petrişor. Am reţinut că e coleg cu el la Franceză (unde şi Petrişor era restudent, din '65). La puţină vreme mi l-a recomandat Ţepeneag, ca oniric de-al lui.
     Nici cu el nu a fost prietenie fulgerătoare. Multă vreme m-am arătat reticent: avea figura şi obiceiurile unui papiţoi. De regulă nu haina face pe om - dar numai de regulă. Colegul lui Petrişor (înţelesesem eu greşit, nu mai era student) era prea bine îmbrăcat, prea avea maşină americană, ca să intre în gusturile mele de... luptător de dasă...
     Plecînd Ţepeneag pentru a doua oară la Paris (1970-71), mi l-a dat în primire - fireşte, în glumă : „Ţi-1 dau în primire, ai grijă de el..." Atunci am început a ne frecventa, ba chiar ne-am împrietenit, deşi diferenţa dintre noi era nu doar de vîrstă. Nu publicase volum, cu toate strădaniile lui Ţepeneag, dar lui nu-i păsa foarte, era ocupat cu teatrul, pusese dteva spectacole în scenă prin provinde.
     După plecarea lui Ţepeneag, cenadul a căpătat numele „Cena-dul Tanase". Veneau cam aceiaşi ca şi la „Cenadul Ţepeneag". Nu, eu n-am citit nimic, cum nici dincolo nu dtisem, mergeam pentru literatura celorlalţi. După ce lui Ţepeneag i s-a luat, prin decret prezidenţial, cetăţenia română, greul mişcării onirice a rămas pe umerii lui Tanase... - am spus şi eu ca să nu tac : onirismul fără Ţepeneag nu mai era onirism, d doar literatură (bună : Mazilescu, Turcea, Di-mov, în fine, Tanase). Ţepeneag trimitea la Bucureşti jurnalişti ocd-dentali, cu precădere pentru uzul oniricilor, însă băieţii lui nu îndrăzneau să facă dedaraţii „politice" - înainte vorbea Ţepeneag, acum erau siliţi să vorbească singuri cu gura lor - trebuia găsit alt-dneva (dar fără să le trădeze programul!). Turcea refuza să trimită versuri la Paris, iar Mazilescu, mai brav, sugera : „Trimiteţi-mi-le voi - dar eu să nu ştiu", în fine, Dimov dispăruse din circuitul vizibil, se pensionase, nu se mai vedea cu ai lui. In această situaţie de paragină a onirismului de după plecarea lui Ţepeneag doar Tănase mai dădea din mîini şi din picioare. Nu cred că agitaţia lui ajuta să supravieţuiască mişcarea onirică, dar el nu se resemna ca ceilalţi.
     Securitatea n-a rămas cu mîinile-n sîn; i-a convocat pe cei mai fragili, i-a ameninţat cu un proces politic „cu trădare de ţară", în
                                         248
jurul lui Goma. Astfel au fost gata băgate în răcori suflete sensibile ca ale lui Sorin Titel, Marius Robescu, Turcea, de asemenea trupuri care nu ţineau să putrezească jos-la-umbră : Cezar Ivănescu.
   . Cenaclul era în curs de disoluţie - dacă nu mai veneau oniricii... I-am spus lui Tanase că ar exista o soluţie : să nu mai apar eu pe-acolo - şi-aşa nu sunt oniric, nu citesc la reuniuni... N-a fost de acord —şi n-a fost sigur că absenţa mea are să le asigure lor pace. Am propus să facem o încercare ; şi încă una... A mers ! N-au mai fost convocaţi, n-au mai fost sîdiţi. Deci nu cenadul oniric îi supăra pe securişti, d prezenţa mea „contaminatoare" printre bravii şi contes-tatarii onirid români.
     Tănase rămînea constant curajos şi activ: găsise alte mijloace de comunicare cu Ocddentul, le foloseam din plin, mai ales pentru scoatere de manuscrise. în acel moment (şi încă un deceniu) el era al treilea (cronologic) scriitor român ce-şi trimisese cartea (cărţile) refu-zată(e) în România - în Occident, spre publicare. Eu fusesem primul, cu Ostinato : îl trimiseseră în 1966, apăruse în 1971 ; al doilea : A.E. Baconsky, cu Biserica Neagră, apărută în Germania prin '75-'76, în fine, Virgil Tănase, care trimisese Portrait d'homme â la faux dans un paysage marin din 1973 şi apăruse în 1977. Pe Ţepeneag nu l-am inclus aici: el nu a publicat în Occident dedt cărţi apărute deja în România - abia după 1975, cînd i s-a luat cetăţenia română, a publicat la Paris o carte refuzată în ţară.
     Multe blestemăţii şi ilegalităţuri sodaliste am comis împreună cu Tănase pînă la 1 ianuarie 1977, cînd l-am condus la trenul de Paris. Printre acestea a fost şi „punerea la poştă", după ce străbătusem o bună parte din Bucureşti cu lăutarii după noi (d, Marie-France Ionesco, venită de curînd la rude, şi cu mine), a variantei manuscrisului Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, ajuns la Virgil Ierunca.
     Ce s-a petrecut cu el o dată ajuns în Franţa - fiindcă schimbarea a fost bruscă - mai degrabă am dedus dedt am aflat:
     Cartea şi autorul au cunoscut un succes notabil în primele luni ale anului 1977 : interviuri în presa scrisă, la radio, la televiziune, invitaţii pentru a pune în scenă spectacole - nu ştiu dacă mai mult decît în visul lui, oricum, foarte mult pentru un român-la-Paris. Zborul lui „spre culmile gloriei pariziene" era însă contrariat de două pietre de moară : prietenia cu mine (aflat în România) şi implicarea lui în chestiunea drepturilor omului - asta fiind una; a doua : legăturile lui - atunci, de prietenie - cu românii de la Paris : Ţepeneag, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Maria Bră-tianu, Mihnea Berindei, precum şi cu francezii ce militau pentru
                                         249
cauza românilor: soţii Planche, Catherine Barthel, Karnoouh, Cathe-rine Durandin, Annie Daubenton - şi alţii.
     Tănase era ghidat atunci în viaţa pariziană de o actriţă franceză (o cunoscusem şi eu cu prilejul unui turneu la Bucureşti). Persoană Sensibil mai în vîrstă chiar şi decît mine. Ca toate actriţele ne-tinere şi speriate : de stânga. De la ea a aflat Tănase că „La Paris, dacă faci jocul dreptei, eşti mort", or el nu avea deloc de gînd să moară, abia se trezise la viaţă. Problemă insolubilă pentru el: ce va fi fost din punctul de vedere al actriţei-ghid Ţepeneag (acuzat de români de „stîngism") : de stînga ? Dar dacă se află în relaţii cu oameni de dreapta : Monica Lovinescu, Eugene lonesco, Cioran, Eliade ?... Aşa că Tănase, băiat deştept-spirt (am mai spus: din categoria lui Ivasiuc şi a lui Manolescu), a aflat soluţia : rupe relaţiile cu toţi românii - în afară de cei care-i pot fi'lui utili (lonesco, Eliade...).
     în privinţa mea (adică a relaţiilor lui cu mine), lucrurile erau altfel aşezate : desigur, aveam în Occident, încă din 1971, de la apariţia şi discutarea primei cărţi, Ostimto, faimă de... reacţionar, de-dreaptâ, anticomunist - toate cărţile publicate pînă atunci demascau, combăteau comunismul - însă cum în ianuarie 1977 mă solidarizasem cu Charta 77 din Cehoslovacia,../ cum cehii şi slovacii voiau „socialism cu faţă umană".,. Tănase nu se putea „delimita" de mine, fără a risca să-şi piardă o bună parte din popularitate (de stînga !), fiindcă el debarcase în Franţa ca „disident", iar la o importantă emisiune de radio declarase solemn :
     „Dacă Goma este arestat, eu mă întorc numaidecît în România !"          s>
     Deci, de mine era legat fără voia mea şi fără voia lui (cît va fi regretat promisiunea făcută în public, altă poveste : a dovedit că poate afirma totul + şi contrariul), iar de ceilalţi atât cît era necesar pentru păstrarea convenienţelor - utile lui...
     Eu, de la Bucureşti (apoi, începînd din 1 aprilie, de swh-Bucu-reşti), nu bănuiam ce se petrece pe Sena. Semnele venite dintr-acolo indicau „numai cînt şi armonie", ca în Alecsandri. „Vedeam" numai partea de sus a icebergului - o deduceam pe cea scufundată : cînd mă chema Parisul la telefon 0 făcea prin glasul lui Ţepeneag, mai frecvent al lui Tănase, dar eu trebuia să ştiu : în jurul telefonului se aflau Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France lonesco, Alain Păruit. Si nu mă înşelam astfel; mă înşelam altfel: nu ştiam ce se petrecea în chiar acel moment cu Tănase ; şi cu Ţepeneag.
     Cu Tănase am avut o convorbire telefonică extrem de importantă (aici Ia hotel nu am „hîrtii", deci nu pot arăta, precis, cînd), în care i-am făcut cunoscut că şi în România se foloseşte psihiatria ca mijloc
                                        250
de represiune politică. El a publicat convorbirea noastră în Le Nouvel Observateur, iar gloria a fost împărţită între el şi...„nebuni".
      Am mai spus : cînd am ajuns în Franţa, în 20 noiembrie 1977, nu cunoşteam „frămîntările interne ale exilului românesc"; nici nu le bănuiam. Cum Ţepeneag a venit să mă întîmpine la aeroport, cum el, Alain Păruit şi Ierunca m-au asigurat că Tănase absentează fiind la un colocviu la Veneţia - i-am crezut. Cum să bănuiesc eu că prietenul meu Tănase - a cărui trudă prietenească o aveam între mîini: Le Dossier Goma - ar fi putut absenta din alte motive decât de forţă majoră ? Cum să-mi treacă prin cap că Tănase ar fi putut să le facă (le şi făcuse) măgării ? Adevărat: la vreo două zile după sosire am început să mă interesez de el - amicii însă făceau baraj eficace în jurul adresei şi a numărului de telefon (pretextau că Tănase se mută frecvent...). Abia după o lună de zile l-am prins la un telefon : a îngăimat ceva din care n-am înţeles decît că lasă, îmi explică el „la anul" - cum ne aflam în ultimele zile ale lui '77, nu m-am neliniştit, însă abia în februarie 1978 mi-a spus Alain - apoi Ţepeneag - ce se întîmplase cu Ţonţu (aşa îl dezmierda mama lui) de cînd pusese piciorul pe pămînt francez :
      Fără nid o „pregătire", Tănase începuse a face măgării prietenilor, iar lui Eugene lonesco o adevărată porcărie - iată reţeta Tănase:
      Momentul unu ; te prezinţi la lonesco, îl linguşeşti bine-bine, apoi începi a i te plînge (de lumea asta, ostilă, de nenorocul ce te urmăreşte ca umbra); ba chiar plîngi! - cu laerămi mari şi fierbinţi - iar cînd lonesco este „preparat", treci la atac: iată, Jean-Louis Bar-rault (actorul celebru şi prieten al lui lonesco) a promis că îi va îngădui să pună în scenă o piesă disidentă (!), la Teatrul Orsay, unde este director - numai că Barrault a pus o mică condiţie : să-şi dea şi lonesco asentimentul - ce-i de făcut... ? Ce să mai fie de făcut - dacă aşa stau treburile, dacă Barrault pune această condiţie, atunci el, lonesco, este de acord...
      Momentul doi: Tănase aleargă la Barrault: iată, Eugene lonesco ţine tare mult să i se pună în scenă o piesă de-a lui, de-a Marelui Eugene (subl. mea), ce bine i-ar sta la teatrul Orsay, sub directoratul lui Barrault şi în regia lui Tănase - da, el vine de la Bucureşti, Marele Eugene îl sprijină să se impună aici... La care Barrault, occidental de nevindecat, nu pune mina pe telefon să verifice spusele necunoscutului ; nici nu se întreabă de ce Eugene nu i s-a adresat lui, direct, cu această nouă piesă... - îi răspunde afirmativ. Iar Tănase - tot Tănase -> după ce i-a îmbobinat pe cei doi mari, trece la...
      Momentul trei ; ...repetiţiile cu o piesă de... D.R. Popescu, membru al C.C. şi scriitor de stat şi de partid.
                                            251
     Cînd au aflat prietenii noştri ce anume pune în scenă Tanase (dar nu şi cum), a izbucnit scandalul; Tanase a recunoscut că e-un ticălos şi s-a aşternut pe plîns (eu nu-i cunoşteam această armă - să fie una pentru export ?), implorîndu-i să nu-l nenorocească, să nu-i „distrugă cariera" (iată cum se mai întîlneşte cu Breban !), să-l lase „numai de data asta - jurat!" Pe un bărbat, porc cinstit, îl pocneşti peste rît şi-l alungi cu lovituri de picior în jamboane. Dar pe un purcel-guzgan plîngăcios ? Nu-ţi vine să-l croieşti peste bot: te nă-clăieşti de bale; nici să-i arzi şuturi în cur - te murdăreşti de balegă.
     L-au iertat pe Ţonţu - probabil în acel moment Tepeneag i-a smuls promisiunea că „în schimb" scrie cartea despre mine. Astea se petreceau în aprilie ('77), pe dnd eu eram arestat, iar prietenii adunau semnături pentru liberarea noastră, făceau manifestaţie peste manifestaţie...
     Am fost liberat în 6 mai, dar nu am putut telefona în Occident. Abia în 9 mai Marie-France lonesco a reuşit să mă contacteze la socru-meu (Ana şi Filip fuseseră expulzaţi în chiar ziua arestării mele, la 1 aprilie, stăteam claie peste grămadă). Mi-a spus că tocmai se întorcea de la o mare manifestaţie pentru liberarea mea - neştiind că mi se dăduse drumul - am aflat după un an ce se mai petrecuse în acea zi:
     Tănase, bine sfătuit de actriţa cea foc de deşteaptă, nu participase la nici o manifestaţie organizată de români - ori: pentru românii arestaţi. Tepeneag o „programase" ca la şah pe cea despre care este vorba (din 9 mai '77). Şi de aceea Tanase promisese, cu lacrimi în ochi, că va participa „pentru prietenul meii Paul", şi de acea dată a fost absent. Mai acceptase ca, după manifestaţie, Tepeneag ori Păruit ori Marie-France să urce pe prosceniumul sălii teatrului unde avea loc premiera (piesei lui... D.R. Popescu) şi să citească un text de protest, cerînd apoi celor doritori să semneze pentru liberarea deţinuţilor de opinie din România.
     După manifestaţia din faţa Ambasadei RSR (neobişnuit de violentă din partea poliţiei franceze : Claude Mauriac, fiul lui Franşois, fusese lovit în plin obraz şi umplut de sînge), aşa cum era înţelegerea, o bună parte din manifestanţi s-a îndreptat spre Teatrul Orsay. Dar acolo - surpriză : uşile de la intrare închise ! Băieţii au făcut scandal, în cele din urmă a venit o femeie din personalul administrativ care a explicat, încurcată : aşa dăduse dispoziţie Monsieur Tanase ! Marie-France, Tepeneag, Păruit de astă dată se înfurie - pe Monsieur Tanase : au dat-o la o parte pe femeia care tot încerca să facă baraj şi au pornit-o pe culoarul care ducea spre cabinele artiştilor, iar de acolo în culise - pe unde urmau să urce pe scenă. De
                                         252
undeva, din urmă, a răsărit Monsieur Tănase : cu inimile împreunate, cu lacrămi în ochi (ah, lacrimile Monsieurului Tănase !), a prins a-i ruga să nu facă „asta". Cei trei au continuat să înainteze. Tanase s-a strecurat înainte-le. Vazînd că nici aşa nu-i poate opri, ce-a făcut Monsieur Tanase ? - sub privirile franţuzoaicei, plasatoare ori femeie de serviciu ce va fi fost: s-a trîntit în genunchi - în genunchi, încercînd să-i intercepteze pe cei trei. Implorînd, bocind, scheunînd, urlînd - să nu-l nenorocească, să nu-i distrugă, ce ? - cariera ! Cei trei n-au ţinut seama de acest şantaj, au, urcat pe scenă, au citit acel text, au coborît, iar în foaier au adunat semnături de solidarizare...
      Asta s-a întâmplat în 9 mai '77 (îmi povestea Tepeneag în mai '78) şi de-atunci relaţiile cu Monsieur Tanase au fost inexistente...
      La vreo patru luni după venirea mea în Franţa am reuşit să-l văd pe Tănase - pînă atunci fusese mereu „ocupat"... Era nefericit şi plîngăreţ (ne aflam pe stradă, chiar şi la Paris trecătorii întorc privirea după un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi); şi pîrîdos —numai alţii erau de vină, doar ceilalţi făcuseră rele. Dacă ticul verbal injurios al lui Ţepeneag era : „cretin", ucenicu-i oniric folosea neaoşul „prost". Drept care Maestrul Ţepeneag era un prost - că se supărase pe el. Monica Lovinescu: o proastă : de ce să se supere pe el ? Ce să mai vorbim de Marie-France : o mare proastă - dt despre Berindei: un prostalău. Am încercat să-l conving să accepte o întâlnire cu ceilalţi - n-a acceptat, a reacţionat isteric, de neînţeles, furnizînd şi un argument: ce să discute cu nişte proşti ?
      Relaţiile noastre nu au fost rupte prin dedaraţie, au putrezit pe pidoare, n-au putut redeveni ceea ce erau înainte, în România. Ne-am făcut două-trei vizite cu copiii, apoi nu ne-am mai făcut: nu mai aveam ce ne spune. Ultima oară dnd ne-am văzut normal : la botezul celui de al doilea băiat al lui - naş : Eliade.
      A venit povestea din 1981, cu coletele explozive, din care unul (Memoriile lui Hruşciov - în spaniolă) m-a vizat pe mine - dar l-a rănit pe Calisti, şeful artificierilor de la Prefectura Paris. Reacţia lui Tănase a fost normală : mi-a telefonat, exprimîndu-şi simpatia pentru mine şi dezgustul (chiar aşa zisese) faţă de „criminalii de seeurişti". (în schimb, Ţepeneag nu s-a manifestat. După un timp, venind vorba despre gestul lui Tănase, Alain Păruit s-a grăbit să spună că şi Ţepeneag îmi transmisese un „mesaj de solidaritate". L-am întrebat, mecanic : cînd, prin cine ? Alain a răspuns prea repede ca să nu fie suspect: „Prin mine - dar eu am uitat, îmi cer iertare". Am dedus că Alain, ca de obicei, îl „acoperea" total pe Ţepeneag.)
      A venit şi povestea din 1982, el cu „dispariţia", eu cu otrava -le-am pus în Soldatul cîinelui, nu mai revin. Despre acest episod M. Zaciu a scris în Jurnalul publicat în Vatra (nr. 8/95) la 12-17.III.'84 :
253
„Cazul Tănase: complet montat, Prejudicii aduse intelectualităţii româneşti" (subl. mea) !
     Care prejudicii ? Care intelectualitate ? Care românească ? - să fi auzit M. Zaciu această „analiză" de la Buzura, deţinută de la un-chiu-său, Gogu Rădulescu ? Ori direct, din chiar gura dăruită a lui Gogu, in casa lui; unde se afla, ca de obicei, alături de Buzura, de Blandiana, de Paler, de Dimisianca, de Dinescu şi de alţi directori ? Oricum, eu am auzit-o în 1973, de la un bun prieten al lui Zadu -Titus Popovid : după ce publicasem două cărţi în Franţa şi în Germania, în casa lui Covad, lîtulică mă acuzase de a fi adus mari daune scriitorimii româneşti. Prejudidi-daune ; scriitorime-intelectualitate-Popovid-Zaciu.
     Aşadar : pînă în ziua „reapariţiei" lui lanase în biroul comisarului divizionar DST Rossi, nu avusesem conflicte directe ; în 30 august '82 - am avut prima înfruntare pe chestia jurnalistului Poulet de la Le Matin : „Prietenul tău Pulică, cel infam, marele jurnalist V -desigur era vorba de cel dus la Ploieşti, să-l întilnească pe Vasile Paraschiv şi caftit de securişti - ei dînd vina pe verii lor : „Nişte ţigani",.. '                 '
     A doua zi urma să aibă loc conferinţa de presă a revistei Actuel. Aflasem - încă în biroul lui Rossi - care era motivul mîniei lui Achil cel lanase împotriva bietului meu prieten Pulicâ-infamul: disidentul Ţonţu încă înainte de a „dispărea" vînduse exclusivitatea întîm-plării lui Bizot, directorul Actuel-ului ! Poulet, bine informat (făcea parte din cabinetul primuluirministru), h luase caimacul, publicînd „bomba" în Le Matin. Aflînd de acest ultim tănăsism (ultimul în acea secundă), refuzasem să partidp la conferinţa de presă alături de o javră ca Lanase şi alături de o jigodie ca Haiducu. Toată noaptea şi o bună parte din dimineaţa următoare m-au prelucrat Monidi, încer-cînd să mă convingă să merg - „pentru cauză : dâcă află Barbu de la Bucureşti că noi am făcut manifestaţii de protest pentru un mincinos ca Tănase ?" Eu argumentam :
     1.  nu vreau să mai am de-a face cu Tănase;
     2.  nu stau alături de un securist ca Haiducu, în fine,
     3.       puţin îmi pasă mie ce are să creadă Barbu, eu nu-mi fac viaţa în funcţie de „ce-o să zică Barbu de la Bucureşti".
     N-am putut rămîne pe poziţie : s-au perindat pe la mine, în afară de Monici : Marie-France Ionesco, Mihnea Berindei, Anne Planche (protectoarea lui Paraschiv), Gristovici - şi, în general, „toată lumea bună - mobilizată de Monica" : „Pentru cauză, îţi calci pe inimă !" mă dăscălea ea; „Nu eşti obligat să te ţii de braţ cu Tănase, doar să fii acolo, la conferinţa de presă - asta şi gata, ca să nu afle Barbu că..." Şi uite-aşa, de dragul Monicăi şi de frică de Barbu,
                                           254
mi-am stăpîniţ sila faţă de reptila Tănase, de coropişniţa haiducă, şi m-am dus la conferinţă. însă acolo am făcut tot cum am vrut eu: mai întîi am vorbit cu fotografii de presă (îi cunoşteam, în majoritate) şi i-am rugat să nu mă prindă în cadru. Aşa a fost: deşi timp de vreo cinci minute - dt a durat fotografierea de început - am stat lîngă lanase, nu apar în nici o fotografie „comună", d numai singur (şi jur că nu le explicasem fotografilor motivul cererii...). Apoi: cum a început conferinţa propriu-zisă, m-am ridicat şi am plecat. Monicâ era bine blocată într-un colţ, n-a putut interveni decît prea tîrziu, la telefon : „Ce-ai făcut, omul lui Dumnezeu, de ce-ai plecat ?" I-am răspuns ceva dezagreabil, ca de obicei...
      Peste vreo lună, Monica Lovinescu a avut o idee genială : să organizeze la Europa liberă un dialog între Tănase şi mine, despre „evenimente". Am refuzat de cum a deschis gura, am fost şi mai brutal ca de obicei, i-am spus că, dacă doreşte dialog cu Tănase, să-l facă Domnia sa. M-a mai lăsat să respir vreo săptămînă - iar m-a atacat: cînd programăm dialogul ? - fiindcă ea nu poate dedt în data cutare, ca şi Tănase - ded eu, ca al treilea, trebuie să mă pliez. I-am răspuns foarte obraznic (în genul: „Dar lăsaţi-mă-n pace cu Tănase al dumneavoastră !"), iar cum, numaidedt după dte o bădărănie, simt nevoia irepresibilă de a-mi cere scuze, Monica mă aştepta după colţ cu : „Iertare şi dialog - ori... ?"
      Am cedat şi de acea dată, însă bombănind tot timpul, faţă de Tănase, în pauzele de înregistrare, că eu n-am fost de acord cu acest „dialog" şi că îl fac în silă. I-am zis, la un moment dat:
      „Dacă această creatură v-ar fi făcut a zecea parte din cîte ne-a făcut nouă, nid n-ati fi vrut să auziţi de el. Dar pentru că— deocamdată - a făcut porcării numai altora : lui Ionesco, lui Ţepeneag, lui Marie-France, lui Alain, lui Berindei, mie, îl consideraţi,., utilizabil. De-abia aştept momentul în care o să vă schimbaţi părerea despre el şi despre cauza care nu se apără chiar cu toate lăturile..."
      A venit mai curmd dedt se aştepta Monica - momentul acela : Adevăratul conflict cu Tănase - direct, primul şi ultimul - a fost în 1983, cu ocazia prezentării cărţilor noastre Ia televiziune. După „evenimente" el scosese C'est mon affaire, eu Chasse-croise (în româneşte : Soldatul dinelui). Michel Polac, animatorul uneia dintre cele măi bune (şi mai hulite şi mai temute şi mai aşteptate) emisiuni, Droit de reponse,simtise sămînţa de scandal ce putea provoca reunirea pe platou a lui Tănase şi a mea. Aşa a şi fost imaginată emisiunea (pregătită cu şase săptămîni înainte). •
      Eu aveam un avantaj: de a-1 cunoaşte pe Polac mult mai bine decît mă cunoştea el pe mine (îl urmăream de dte ori puteam, emisiunea lui era iritantă uneori, totdeauna de un curaj nebun faţă de
                                          255
instituţii). Mai aveam un atu : se întîmplase să-i plac şi secretarei sale, de la prima întâlnire : am profitat de următoarele (în care-i aduceam cărţile solicitate de el ori băgate pe gît de mine), pentru a-i sugera o altă configuraţie a emisiunii. Cînd mi s-a părut copt, i-am spus :
      „Mult mai interesantă ar fi o emisiune în care nu se vor înfrunta direct cei doi cocoşi-gladiatori: Tanase şi Goma, ci instituţiile teroriste din Est cu instituţiile antiteroriste din Vest"...
      Nu l-am convins de prima oară. în ciuda „bibliografiei", Polac rămînea convins ca toate scandalurile de spionaj-terorism fuseseră du bluff. I-am propus să-i întîlnească pe cei care scăpaseră de tentative de asasinat: bulgari, unguri, cehi - români. Bineînţeles, auzise, citise despre „umbrela bulgărească", despre coletele explozive, însă nu punea preţ pe cele scrise în jurnalefle de dreapta). L-am invitat să ia legătura cu Serviciul de deminaj al Prefecturii, cu şeful, Calisti - dar, sincer să fiu, îmi pierdusem speranţa. Cînd mi-a telefonat, agitat, mi-a dat întâlnire pe loc (pe atunci locuiam în Buttes-Chau-mont, la două sute de metri de studiourile lor), mi-a vorbit aproape numai de Calisti: îl întâlnise întîi un colaborator trimis mai degrabă din datorie ; apoi secretara, apoi el - „Un tip formidabil, acest ritul (italian) !" „Grec", l-am corectat, prompt. N-am aflat niciodată în ce consta formidabilitatea lui Calisti, alta decât meseria lui, am dedus că îl convinsese pe Polac (cum ? n-am riscat să pierd timpul punînd întrebări) să facă ceea ce îl tot rugam eu să facă.
      într-o săptămînă a luat naştere alt proiect de emisiune: desigur, tot în jurul nostru, al lui Tanase şi al meu, urma să se ţeasă trama -dar noi (cu tot cu cărţile noastre) treceam în plan secundar; în primul aveau să fie plasate (scoase) victimele actelor de terorism per-petrate în Franţa de serviciile Securităţilor din Est. Lăudat să fie Polac: nici un nume dintre cele propuse de mine nu a fost respins.
      Astfel, pentru prima oară în viaţă, au apărut la televiziune Mo-nica Lovinescu şi Vîrgil Ierunca - pe lîngă alţi vreo cinci-şase exilaţi din Est; bulgari, cehi, unguri.
      Cînd a aflat Tanase „ce-i făcusem - lui" (infantilismul îl împinsese să-şi intituleze cartea C'est mon aţfaire ; volumul cel de ruşine scos după '89 poartă tiltul: Ma Roumanie; nu ştiu dacă viaţa sfântului Ion de Cotroceni, tot de el scrisă, nu se intitulează cumva Mon Iliescu a moi /), a făcut, ca de obicei, o criză de isterie : a zbierat că emisiunea era a lui (ce spuneam : C'est mon emission !) şi că el nu permite (mă-nţelegi) să apară în faţa telespectatorilor francezi alături de non-scriitori - i-a numit pe Monica Lovinescu şi pe.Virgil Ierunca ! în final, l-a ameninţat pe Polac că nu va participa la o asemenea emisiune. La care acesta a zîmbit şi i-a răspuns că chiar se întreba
                                             256
unde să încapă atîta.lume pe platou - însă dacă el se decomăndează, cu atît mai bine pentru ceilalţi...
     Pe loc Tănase a închis pliscul şi nu l-a mai deschis dedt în seara cu pricina. De unde el vedea o „emisiune literară", la care să participe... trei autori de cărţi (cum ar veni Tanase, Goma şi... Haiducu l - iar pentru garnitură aranjase să vină şi nişte puţoi de la Actuel şi de la încă o revistă care după trei numere a dispărut), s-a trezit cu un platou „neliterar", ba profund politizat (ce oroare pentru cineva care scrisese un pamflet împotriva lui Ceauşescu, iar acesta îl trimisese pe securistul Haiducu să-l lichideze!). Unde mai pui că, în afară de non-scriitorii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, se mai aflau pe platou duşmani, ca fostul castrist Franşois Maspero, reconvertit şi devenit unul din aliaţii noştri (el fondase revista L'Alternative) şi măi ales „infamul Pulică", jurnalistul care luase caimacul vîndut lui Bizot de la Actuel... de disidentul Ţonţu, înainte de dispariţie.
     Emisiunea lui Polac a fost o mare reuşită ; fiind controversată, detestată, eră privită de foarte multă lume - şi discutată. Iată că nu greşisem atunci cînd făcusem tot ce-mi stătuse în puteri ca să-l câştig pe „odiosul Polac" de partea cauzei noastre (atit de draga Monicăi Lovinescu); când îi sugerasem schimbarea configuraţiei emisiunii -fireşte, numai aceea cu noi - cînd îi impusesem oamenii pe care îi crezusem şi în drept şi credibili să poarte mesajul : ca victime ale serviciilor secrete din Est ce acţionează nestingherite în Vest. Rezultatul imediat a fost o lungă dezbatere în presă - ca de obicei, Le Figaro s-a arătat... sceptic (cum altfel, dacă-i ceauşist ?), iar pe mai lung termen : Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au început a fi căutaţi şi invitaţi la alte emisiuni de jurnalişti francezi care pînă atunci îi ignorau.
     Tanase, fireşte, a resimţit emisiunea ca pe un insucces personal (Mon insucces...) şi şi-a dat drumul isteriilor infantile în Actuel şi în revista dispărută. Pentru el, toţi de pe platou - în frunte cu Polac -eram nişte şobolani, singurii puri fiind : el şi cu Haiducu...
     Şi abia atunci, fiindcă îi lovise pe ei, direct (refuzînd în primul moment să-i accepte alături, pe platou, apoi tratîndu-i de non-scrii-tori), Monicii s-au supărat pe Tanase. Ca şi cum, după ce şi câte îi făcuse prietenului lor Eugene Ionesco, n-ar fi fost destul ca să se supere şi ei; ca şi cum după ce îi făcuse lui Ţepeneag n-ar fi fost suficient, pe mine nu mă mai pun la socoteală, nici Monicii nu luau în seamă eventuala mîndrie a mea, în joc fiind cauza, apoi Barbu nu trebuia să ştie... Cauza aceea a încetat brusc să mai existe după emisiunea de televiziune, fiindcă Monica n-a mai organizat alt dialog cu Tanase - greşeala lui Ţonţu: nu trebuia să-i atace direct pe ei,
                                          257
      De atunci (primăvara lui '83) nu l-am mai văzut pe lănase/pînă în februarie 1991, la Salonul Cărţii de la Grand Palais. La intrare mi-a ieşit în întâmpinare, în maniera lui dezgustătoare : umil, curbat, uleiat, miorlăitor. Voia să-mi mulţumească pentru că, într-un text dintr-o revistă franţuzească (sau poate interviu), avusesem cuvinte bune despre scriitorul Tanase - cu mari rezerve faţă de om... Am tăiat elanul Ţonţului recunoscător şi am prins a-1 lua la rost, repro-şîndu-i, printre altele:
      „De ce te lauzi că, în România, ai fost informator al Securităţii ?"
      Tanase cel deştept a rămas cu falca atîmînd... Dezorientat. Am repetat.
      „Cum aşa, nu sunt... ?", aproape a scheunat, suferitor, de parcă l-aş fi acuzat că se laudă că e scriitor.
      „Aşa, bine : te lauzi, ca ultimul din clasă, că ai fost informator - Ana zice că e semn indubitabil de infantilism perpetuu. Si Filip se lăuda, la şcoală, că tată-său a primit o bombă prin poştă../'
      „Dar nu-i acelaşi lucru...", a încercat Tanase. „Şi de ce ziceţi voi că mă laud ?" - în sfîrşit pusese întrebarea care-1 tortura.
      „Cînd am fost arestat în '77, în dosar am dat cu ochii de multe surprize din partea multor prieteni - tu nu m-ai surprins. N-ai dat nici. o informaţie despre mine, concluzie : înainte de 1 ianuarie '77, nu erai informator !"
      „Ce ştii tu !", a făcut Tanase, iarăşi ţonţ.
      „Ştiu : atunci nu erai, ai devenit după ce ai pactizat cu Haidu-cu !" '
      „Lasă, mai discutăm noi altă dată..." - a încercat să plece.
      „Că tot âm pus mîna pe tine...", l-am oprit „Doina şi copiii ştiu că pîinea pe care le-o aduci e mînjită de căcat ?"
      „Lasă astea..."
      „Cum de-ai ajuns tu să-l lingi în cur pe asasinul Iliescu şi pe bestiile de securişti care şi pe tată-tău l-au diinuit şi pe noi, de cînd ne-am născut ?" - începusem a striga în gura mare (în româneşte, desigur, dar nici nu se poate imagina dţi români se află, peste tot, în lume, umblînd cum le sade lor bine: incognito...). „Cum de te-ai pus tu în slujba unuia ca Iliescu, vinovat de vînzare de ţară, a Basarabiei noastre, boule !? - vinovat de crime de sînge, vinovat de a fi chemat minerii să facă ei ordine în intelectualitatea română..."
      Aici Ţonţu a simţit cum îi pică din păr mălăieţul contraargu-ment:
      „Tu n-ai fost în ţară, n-ai fost la faţa locului !", mi-a aruncat. „Te-ai luat după limbricii care au stat la căldură pînă la 22 decembrie, au colaborat şi cu Ceauşescu şi cu Securitatea, iar acum, că li S-a dat voie de la poliţie, fac pe curajoşii, pe dătătorii de lecţii - dar
                                           258
unde erau ei, dnd te-au interzis ? Unde erau bravii scriitori, colegii tăi, dnd te-a arestat Securitatea, din nou, în '77 ? S-au solidarizat ei cu tine, în afară de Negoiţescu ? Nu ! Ca imparţialii, s-au dat de partea duşmanilor tăi: şi dnd te-au dat afară din slujbă, şi dnd te-au dat afară din Uniunea Scriitorilor - dne a fost consultat şi s-a deda-rat de acord cu excluderea ta - pe cînd erai arestat ? Nu marele Doinaş ? Nu dulcea Blandiană ? Nu uriaşul analist politic Manoles-cu ? Pe ei îi crezi tu ? Du-te-n România, să vezi cu ochii tăi adevărul !" - şi Tanase a şters-o, îşi terminase poezeaua.
      Am rămas cu gura căscată. îmi luase piuitul - şi se cărase, măgarul, nu-mi dăduse răgazul să mă trezesc şi să-i zic vreo două... Vreo două ■ chiar trei - îi zisesem. El nu-mi zisese - nu pe mine mă atacase prin ceea ce spusese.
      Bineînţeles, Tanase este o fiinţă odioasă - mai ales de cînd a trecut de partea Iliescului. Da, dar un ticălos, un mincinos, poate el spune, din dnd în dnd, adevărul ? Asta mă tulburase : nu de la Tănase mă aşteptam să vină adevărurile în legătură cu purtarea scriitorilor faţă de mine : nu doar indiferenţă, ci de-a dreptul ostilitate. înainte, de fiecare dată dnd venea vorba de exduderea mea din Uniunea Scriitorilor, Monica mă oprea :
      „Şţiu că iar zici ceva rău de Doinaş, de Blandiana, de Manolescu - ai alţii mai buni ? Nu spuneai dumneata: pe ăştia-i avem, cu ăştia defilăm 7"
      Şi Monica îmi închidea gura ca şi Tănase : vorbind despre altceva.
                      4. MANOLESCU
     Ca şi Tanase, Nicolae Manolescu (cu care se aseamănă mai mult decît ar vrea) nu mi-a făcut, mie, direct, vreun rău - îmi va fi făcut, dar încă nu am aflat...
     Dacă îmi plăcea cum scrie (deşi cam otova, pentru el toate „temele" avînd importanţă egală - sau egală neimportantă), îmi provoca alergie tutela acceptată a lui Ivaşcu - acest turnător de puşcărie, putrezitor de tineri (şi de mai puţin tineri), în libertate. Nu mă întrebam cum de cineva de bună calitate intră ucenic la un cunoscut mişel - fiindcă pînă şi Ivasiuc îi găsea Ivaşcului circumstanţe atenuante (le aflase, privindu-Se în oglindă). Şi, între noi fie vorba, pentru că nu credeam defel că Manolescu ar fi un om de calitate.
     Nu-l cunoşteam (personal), dar îmi îngăduiam să-l judec. După afinităţi omeneşti, în două sensuri: de a fi atras de X (de Ivaşcu, de Ivasiuc) şi de a atrage (să zicem pe Y), iar în foarte scurt timp de a Se observa Ia acela nefaSta-i influenţă, care nu venea doar de lă sine, ci, prin sine, de la ai săi: Ivaşcu, Ivasiuc.
     îl ştiam din vedere - nu schimbasem o vorbă, cu toate că hazardul ne adunase în acelaşi grup, în redacţii, pe stradă. în anul de sinistră amintire (chiar şi pentru mine : deşi atunci îmi apăruse Os-tinato în franceză şi în germană, în România avusese loc „revoluţia desculturală" a lui Ceauşescu, la care nu-şi dăduseră adeziunea bă-trîni oportunişti ca Stancu, Jebeleanu, în schimb şi tineri şi oameni-de-carte : Balotă, Petru Popescu, Al. Papilian, Marin Tarangul, Hăulică - nu mai vorbesc de mereul-gata Nichita), aşadar, în acel an 1971, prietena şi colega de România literară Dana Dumitriu s-a împrietenit cu Nicolae Manolescu (de la Contemporanul). Nu voi nega că va fi fost şi ceva gelozie, însă am constatat: în două-trei săptă-mîni, Dana Dumitriu a devenit de nerecunoscut, s-a stricat în contact cu Manolescu (şi cu ivasiuco-ivaştii).
     în iunie 1972 am plecat în Franţa ; în iunie '73, la întoarcere, aflam că fusesem dat afară de la România literară de noul director Ivaşcu - care director îl adusese cu el, de la Contemporanul, pe N. Manolescu (cu nid un chip să nu se înţeleagă că ar fi venit... pe locul meu !). Am vrut să spun atît: în 12 ani (1965-1977), dt am gravitat în aceleaşi medii, drumurile noastre se doar întretăiaseră.
                                     260
     în 1977, cînd era în.fierbere mişcarea noastră, Manolescu participa cu desfătare la spectacolele date de Marele Comic Saşa Ivasiuc, imitator fără frontiere al lui Gîlă (idiotul material didactic al Facultăţii de Medicină) şi ale sale drepturi ale omului... Cînd am aflat de la una din participante la distracţia săptămînală (dinainte de 4 martie, dnd Ivasiuc a murit), tocmai îl... cunoscusem pe Manolescu, aici, la Paris, în casa Monicăi Lovinescu. Asta însemnînd că mai trecuseră 6 ani (optsprezece de cînd ne ştia, dar „nu avusesem onoarea"...). Pe atunci eram încă băiat-bun şi activist-cultural în echipa Monicăi şi a lui Virgil, aşa că am dat voios cu var peste memorie, smulgînd de la inimă inocentele distracţiuni - pe socoteala mea (în februarie '77) -ale plinei de umor intelighenţii româneşti.
     în primul moment al acelei... oficiale cunoaşteri, ne-am simţit bine împreună, ne-am găsit multe intersectări biografice (dnd eu eram elev la Normala din Sibiu, el era elev la Şcoala de Aplicaţie -a aceleiaşi; dnd am intrat elev la liceul Gheorghe Lazăr, în 1949, ar fi trebuit să-l am profesor pe Domnul Apolzan, tatăl viitorului Manolescu, însă nu l-am avut: fusese arestat împreună cu soţia; şi mie îmi fuseseră arestaţi ambii părinţi, mai devreme, în acelaşi an, atît că eu, basarabean refugiat, nu aveam bunid la care să mă refugiez - şi care să-mi schimbe numele).
     Cum atund conduceam o colecţie la Hachette, în cel mai normal mod cu putinţă am vorbit cu el - în mai multe rînduri, în prezenţa şi a Monidlor - despre o Istorie a literaturii române ce ar fi urmat să fie tradusă în franceză (deocamdată) umplînd un gol de informaţie ce se întindea, atund, din 1938 (de la Panorama... lui Bazil Muntea-nu), iar acum, 13 ani mai târziu, tot de-atund. A fost de acord, am discutat prindpiile unui asemenea op de „vulgarizare" - atund le înţelesese şi le acceptase- iar cum o asemenea Istorie... nu avea nimic politic... (ziceam noi) autorul n-ar fi avut dificultăţi cu băieţii de la Secu : în caz de piedici poliţiste, aveam de gînd să o public la altă editură, în altă colecţie, unde să nu apară numele meu blestemat...
     A promis. Pînă la plecare mi-a dat de înţeles că ideea îl lucrează. S-a întors la Bucureşti. Şi... tăcere. Nu l-am mai auzit-văzut dedt după „revoluţie" : vreme de şase ani mari şi laţi n-am avut nici măcar indirect vreo veste de la Manolescu - se mai gîndea la proiectul acela ? Renunţase ? -nu-i ceream să-mi divulge motivele (secrete !), dar era obligat, prin însăşi promisiunea de la despărţire, de a-mi da un răspuns. Da' de unde ! - obligaţie de â da un răspuns din partea unui român ? Compatrioţii noştri sunt (erau, au rămas) convinşi : fiindcă ei se află „pe baricade", „în Ţară", la greu - spre deosebire de; nu-i aşa, exilaţii care-o ţin numai într-un chef şi-o ghiftuială şi-un trai-neneaco (eurri spunea Marin Preda ; „Beau nu-
                                            261
mai cafele, mănîncă numai fripturi - cu baterii!") - ei sunt îndreptăţiţi să nu respecte îndatoririle elementare ale politeţii, ale convieţuirii - ale prieteniei : de pildă, să nu mintă-ntruna, fără necesitate ; să răspundă la bună-ziua, să respecte promisiunile, mai ales că acelea puteau fi rezolvate printr-un da sau printr-un ba, fără alte... eforturi...
     în această perioadă Monicii nu mi-au fost de ajutor - din contra. De fiecare dată când îi întrebam dacă'Manolescu a transmis prin unul din numeroşii mesageri vreun.răspuns în legătură cu Istoria..., ei făceau sistematic diversiune, răspunzînd la întrebări ne-puse :
     „Lasă-1, săracul Niki, are ceva la ficat, s-a internat la Fundeni..."
-  ca şi cum Fundeni mi-ar fi fost suficient, ca răspuns al lui Manolescu ; sau : „Şi-a rupt un picior" şi încă : „Tocmai l-a muşcat un cîine !"
-  evenimente care ar fi trebuit să fie traduse de mine, cel ne-subtil, ca serioase impedimente în calea transmiterii unui răspuns.
     Dacă pînă atund mă arătasem doar nemulţumit, iritat de tăcerea lui (amplificată de Monid), dnd am aflat că „Niki" le transmite informaţii incorecte sau pe de-a-ntregul false - iar Monicii le făceau să circule în România prin Europa liberă, iar în exil: direct, în discuţii, mai ales telefonice, m-am întrebat în prezenţa lor dacă nu făcusem rău acceptînd sugestia lor, a Monicilor, de a-1 cunoaşte, în sfirşit, pe Manolescu. Fiindcă, iată, se dovedise a fi ceea ce eu ştiam de multă vreme...
     Monicii s-au arătat răniţi de spusele mele : de ce vorbesc eu aşa despre Niki ?
     „Unu", am arătat un deget : „cronica laudativă la Popescu Dum'"...
     Monica m-a întrerupt cu eternul ei:
     „Nu-i adevărat!" (Virgil, mai nuanţat: „Nu poate fi adevărat.")
     De mult timp umbla un zvon : Marele Niki ar fi scris inadmisibil de favorabil despre o carte a lui Popescu-Dumnezeu. M-am adresat Monieăi. Ea a negat. Ce să fac : pe atund o credeam - am crezut-o. Dar „zvonurile" deveneau insistente şi cu tot mai multe amănunte din cronica manolească. După rîteva săptămîni, mi-a venit o fotocopie de la Culianu din Chicago. îmi telefonase Dorin Tu-doran (de la Washington) şi-l întrebasem dacă este adevărat , că Manolescu a scris despre Dumnezeu... Dorin oftase şi, după o pauză, confirmase.
     în acea zi (la Europa liberă), faţă cu : Nu-i adevărat /-ui Monieăi Lovinescu, am scos fotocopia. N-a luat-o, se vedea că o cunoştea. S-a uitat la mine cu atîta spaimă amestecată cu tristeţe, încât am băgat numaidedt hîrtia printre alte hîrtii, mi-am luat rămas bun şi am plecat. înţelesesem încă o dată;: Monica nu voia să mă mintă (că
                                        262
Manolescu ar fi făcut ceea ce făcuse), dar nu admitea, nu voia ca Manolescu să fi făcut ceea ce de-acum toată lumea ştia că făcuse, nu mai putea fi ascuns... De atunci sentimentele mele faţă de Manolescu au devenit, de-a dreptul, anti-. Iar cum eram încă în perioada totalei credulităţi, încercam să le „explic" Monidlor ceea ce ei, îmi imaginam eu, nu înteleseseră, fiindcă, nu-i asa, plecaseră din ţară în '47-'48...
     Monica îl justifica şi astfel:
     „Ce să facă bietul Niki, se apără şi el cum poate, cu ce are la îndemînă" (bineînţeles, nu era vorba de vreo apărare). „Ca să salveze esenţialul, este obligat să facă şi mici concesii" (nu era vorba de „mid concesii", d de colaborări caracterizate - ca acea cronică favorabilă la opera nemuritoare a lui Popescu-Dumnezeu).
     Recunosc : maniera în care „dezbăteam" cu Monicii chestiunea Manolescu (nu altfel decît chestia Sorescu, chestia Blandiana, chestia Hăulică, chestia Geta Dimisianu, chestia Paler - mă opresc aid, sunt deja prea mulţi strîmbi prezentaţi de ei ca drepţi) putea fi luată şi ca o manifestare a geloziei - dacă erai de rea credinţă : eu nu scriam versuri, nid critică literară, nici reviste de bună calitate nu conduceam, nid nu aveam de gînd să mă bag pe sub pielea Mariei-France Ionesco (ierte-mi-se vorba ră), pentru ca, de-acolo, să pătrund în sufletul Monieăi şi să influenţez, de la Bucureşti - din biroul lui Vasile Nicolescu, din casa lui Gogu Rădulescu - mersul literelor româneşti (prin Europa liberă...). Atît de ingenios - şi atît de simplu... dacă posezi cheia : Ludan Pintilie. De aceea, dacă m-am ferit Să ating filiera Dimisianca-Marie-France, nu ăm avut ezitări în zicerea pe şleau a ceea ce credeam despre directorii şi despre directoarele conştiinţei lor româneşti şi cotidiene; mai apoi să-i veştejesc pentru comportamentul lor „postum" (am vrut să spun: post-revoluţionar), dnd au prins a se lăuda cu a lor „rezistenţă prin cultură".
     Lucrurile s-au schimbat radical o dată cu revoluţia-la-scriitorii-români. Monidi m-âu făcut cu ou şi cu oţet pentru scrisoarea adresată Gabrielei Adameşteanu (publicată în aprilie '90 în revista 22), însă după ce s-au întors din România, au început a se plînge amar de atitudinea faţă de ei a unora „din partea cărora nu ne aşteptam": Eugen Simion, Sorescu, Manolescu... (încă nu ajunseseră la pagina Pleşu - la a Blandianei e prea tîrziu ca să mai ajungă).
     Aid mă ocup numai de N. Manolescu şi de relaţiile lui cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca - mai cu seamă acestea m-au făcut să... Nu s-o rup, nu era nimic de rupt - ci să mă delcar împotriva lui.
     Cronologic: şocantă a fost maniera în care Manolescu a ieşit din pivniţă după decembrie '89 : cu îndemnuri la ne-politizare (în dez-
                                         263
baterea cu O. Paler), cu o cronică la V. Em. Galan şi cu încă una - în două volete aceasta - despre Petru Dumitriu... Răutăcios, nepoliticos, ziceam:                                         •    -
     „Ăsta-i Manolescu, aşa a fost întotdeauna : cronicar «imparţial» - între Galan şi Monica Lovinescu !"
     Mdnica se supăra de această apropiere, dar pe-atunti (primul trimestru al lui 1990) nici ea nu ştia că, dacă mă înşel, apoi o fac atunci cînd adaug numele ei...
     Supărarea mea pe Manolescu are ca prim izvor : tăcerea lui şi a României literare (a trebuit să vină Grigurcu, după aproape patru ani, pentru ca, în sfîrşit, să li se ia un interviu !): din martie-aprilie '90, dnd a devenit director al revistei, N. Manolescu nu a găsit, în cursul anului 1990, o singură săptămînă „liberă" pentru a-şi spune opinia despre o carte fundamentală ca Fenomenul Piteşti al lui Ierunca; nici în 1991. Despre Unde scurte a Monicăi Lovinescu, fiul spiritual al autoarei n-a găsit timp, l-a pus pe tovarăşul Pruteanu de la Iaşi să scrie o pagină întreagă de luări peste picior de cea mai bahluioasă (ar zice Luca Piţu) extracţie. Abia după ce Rodica Iulian şi cu mine ne-am manifestat telefonic indignarea faţă de âcăâstă nesfîrşită nesimţire (era foarte ocupat omul: tocmai îl descoperise pe Voican şi, pe urmele lui, politica cea pînă adineauri hulită), „Niki" - mai ales că urma să vină la Paris - a mitraliat o cronică intitulată, cu sarcasmul lui bine temperat: „Un cronicar foarte ascultat", asta vrînd să spună: Monica Lovinescu, prin undele ei scurte, rămîne un cronicar de radio (care este ascultat... cu urechea, nu ?), nu poate fi critic.
     Ca şi în relaţiile cu Ţepeneag din iunie-iulie '89 (dnd Cu „complotul"), mai întîi tăcerea de peste un an de zile, apoi nedelicateţea (ce delicat sunt!) de a-i încredinţa unui Pruţeanu,.abia ieşit din ute-ceul ieşean, sarcina de a expedia afacerile curente, în fine : cronica lui, doar în aparenţă binevoitoare, altfel plină de ne-zise şi de şoptite, lamentabile cu toatele - despre cineva care nu este doar autor al volumului recenzat.(e bme-aşa ?), ci înseamnă ceva pentru cultura română contemporană. Ce să mai amintesc, faptul că Parisul-româ-nesc numai pe Manolescu îl avea pe buze ? Cronicarul lui Dumitru Popescu ajunsese (prin Monid) să terorizeze pe oricine avea neşansa de a nu fi de acord cu tămîierea perpetuă a lui „Niki", faptele lui de ruşine (cele active, pentru că pasivele... alcătuiau jumătate din viaţa sa) fiind nu doar trecute sub tăcere, dar vehement contestate - în fine, toate aceste nesimţitorisme nikiene nu m-ar fi adus pînă la a scoate flăcări pe nări, dacă Monica Lovinescu nu mi s-ar fi plîns, repetat: de tăcerea lui Niki, apoi, prin februarie '91, cînd s-a împlinit anul, de articolul de substituţie al substitutului prutean.
                                         264
     Sunt tentat să nu dau vina pe Monica Lovinescu, dar pot ? Se poate ? Ca şi în cazul Marelui Complotist Ţepeneag : dacă ea nu m-ar fi bătut la cap şi de cîte trei-patru ori pe zi, cu telefonul, plîn-gîndu-mi-se de tratamentul la care îi supune Niki, eu aş fi rămas la indignare ; la participarea-cea-fără-de-exprimare, ca să mă exprim aşa...
     Pentru a limpezi lucrurile - de altfel,dare ca lumina zilei: de fiecare dată cînd Monica a, avut un conflict, un litigiu - cu Ţepeneag, dar şi cu Vlad Georgescu; cu Tunase, dar şi cu Gelu Ionescu, nu s-a exprimat direct, nu şi-a formulat nemulţumirea faţă către faţă cu acela (din motive felurite : cu Gelu Ionescu din... jenă, fiindcă era de familie bună, explica ea; cu Vlad Georgescu din prudenţă : nu era în joc postul ei şi al lui Virgil, în cazul unui conflict deschis ? Etc. etc.). Drept care mă prepara pe mine, mă indta, mă asmuţea ca pe un dine-de-atac ce eram. După ce l-am atacat pe Ţepeneag, fără nici o ezitare, Monica s-a întîlnit cu... atacatul - împotriva căruia mă condiţionase vreme de două săptămîni, iar acum îi dădea de înţeles că numai eu eram „supărat" pe el, ea fiind curată ca lacrima - dovadă că venise la întâlnire - apoi nu scrisese nid un cuvinţel împotriva lui Ţepeneag - doar o făcuse Goma. Aşa a fost şi cu Gelu Ionescu: pus în priză de Monica> am scris, am tunat-fulgerat împotriva lui Gelu -în timp ce ea vorbea la telefon jumătăţi de ore cu el. Aflînd, am zis :
     „Bine, doamnă ; mă puneţi pe mine să latru lâ el, iar dumneavoastră îi telefonaţi zilnic ?"
     La care Monica, francă aşa cum este ea totdeauna cînd nu-şi;dă seama:
     „Ce vrei, Paul, aşa suntem noi, oamenii binecrescuţi : nu ne aruncăm în faţă chiar tot ce credem imul despre celălalt."
     Din dialogul de mai sus (şi nu doar din acesta...) reiese că deşteptul este Monica Lovinescu, prostul, negreşit, eu. Fiindcă dne nu vrea să se lase manipulat ~ nu se lasă 1 Ca să găsesc circumstanţe atenuante, spun că am încercat, în multe rânduri, să rezist - pînă la urmă am cedat. Nu-mi reproşez că am cedat - atunci Monica Lovinescu avea dreptate să seplîngă (si avea dreptul să fie apărată); îi reproşez Monicăi Lovinescu de a nu fi făcut, în public, nid un gest de autoapărare, iar după ce altul (Goma, de pildă) îl „înjurase" pe agresorul sau pe nedreptăţitorul ei, ea, ca o floare, „neştiind" nimic despre conflict, conversa „ca între oameni bine crescuţi" cu exact acela (cu care, culmea, dezaproba „înjurăturile" la care mă dedasem eu !). Aşa a făcut cu Ţepeneag, aşa a făcut cu Gelu Ionescu, aşa a făcut cu Vlad Georgescu - nu mai interesează cum a făcut cu Manolescu, dar cert este că exact aşa a făcut cu Pruteanu. Un astfel de rol se numeşte, nu doar în literatură : rol de intrigant.
                                          265
      Să se înţeleagă : nu-i reproşez Monicăi Lovinescu faptul că, în urma intrigilor sale, m-am certat cu oameni cu care, altfel,-aş fi rămas în relaţii corecte. Nu, n-aş fi putut rămîne în relaţii normale cu Ţe-peneag (înainte de „complot" fusese declaraţia lui că nu e român şi că făcuse destul), însă mi-e ciudă pe mine şi ruşine pentru Monica Lovinescu : ea descoperise complotul, ea ne chemase în ajutor, ea ne înnebunise, ea ni se plînsese mereu că Ţepeneag cu Breban vor să-i dea afară de la Europa liberă şi să-i înlocuiască la „şefia exilului", ea promisese, fără să-i cer, că la eventualele convorbiri-tratative cu Ţepeneag („pentru cauza literaturii", zicea) nu va participa decît dacă voi fi şi eu prezent - şi numaidecît se întîlneşte cu Ţepeneag, se împacă cu el, mie „uită" să-mi spună... Foarte bine, nu sunt omul care se împacă uşor, dar care nici nu rupe uşor relaţiile cu un prieten; şi nu-i reproşez Monicăi Lovinescu „despărţirea" mea de Ma-nolescu - nu aveam de cine să mă despart. însă am fost în cele din urmă silit să accept: ea şi-a reglat totdeauna conturile prin intermediari - îmi aduc aminte ce-mi răspunsese atuiid cînd îi sugerasem să-i spună „toate astea" lui Vlad Georgescu (pe cînd directorul de atunci al secţiei române de la Europa avea de gînd să mute „Tezele şi antitezele" la... Washington):
      „Noi nu ne putem permite să ne certăm cu oameni de care depinde soarta culturii române."
      Adevărat, ei nu-şi puteau >,permite" să se apere singuri - dar să asmuţă dinele de servidu, da. Pentru că (şi) de ei depindea soarta culturii. Pe dnd lătrătorul („înjurătorul", cum mă alintă ea) nu avea nid o legătură cu faimoasa cultură română atît de curat apărată.
      încă şi încă : nu regret atacurile mele la adresa lui Manolescu (nid unul nu a fost nedrept, nejustificat - oricum ar fi avut loc, chiar dacă fără argumentele trase din relaţiile lui cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca) ; ci mă întreb tot mai insistent în ultimii trei-patru ani (de cînd s-a dovedit că Liiceanu îmi chiar distrusese Culoarea curcubeului): să fie oare sufident să predici ethica doar în raport cu comunismul în general, dar nu şi cu „etica" unor „anticomunişti" distrugători de cărţi, ca oltenii lor, Liiceanu şi Sorescu, iar cunună : Gabriela Adameşteanu ? Nu şi cu „estetica" unor colaboraţionişti notorii cu care se frecventează - ca Hăulică, ca pictorul Nicodim şi ca alţi prapurgii - şi adînc ortodocşi culturali români... ?
      N-am să duc mai departe acest capitol (Manolescu): totul a fost spus în volumul Scrisori întredeschise, Biblioteca Familia, 1995. întrebarea este aceeaşi: unde am greşit ? Şi: cu ce anume ?
      Că sunt la Manolescu, ştiu unde şi cum am greşit: -în duritatea atacurilor care uneori par a fi (chiar sunt !) încrîncenare. Nu dau vina pe alţii, explic : cu certitudine că nu l-aş fi agresat astfel pe
                                             266
Manolescu, dacă măcar un scriitor normal i-ar fi făcut o cât de măruntă obiecţie în legătură cu neadevărurile scrise după '89, în legătură cu atitudinea lui total iresponsabilă - pentru că imorală.
     Se ştie, dar mai spun şi eu : Manolescu nu mi-a răspuns niciodată în presă ; ar reieşi, deci, că niciodată nu m-a atacat... Şi el şi Liiceanu, ca unii care au hibernat culturaliceşte pînă la 22 decembrie '89 fix, au avut nevoie de timp ca să afle cum să lovească, fără să se vadă că ei lovesc ; cum să răspundă, fără a părea că se angajează în polemici. Am mai spus-o undeva, o repet: aceşti mari intelectuali sunt supravieţuitorii Revoluţiei Maghiare : au învăţat tot ce le trebuie lor, pentru a supravieţui şi „revoluţiei române".
     Sunt sfirtecat, îndoit: este oare bine ce am făcut (atacându-1) ?
     Este rău ? Am momente în care înclin să cred că rău am făcut.
     Din păcate (sau : dimpotrivă), mai ales cred că trebuia să fac şi în legătură cu Nicolae Manolescu ceea ce am şi făcut.
                 5. LIICEANU
     Cu Gabriel Liiceanu am avut prilejul să vorbesc întîia oară prin 1984, cînd el şi cu Pleşu veniseră la Paris de la Heidelberg, unde îşi consumau o bursa. îi cunoscusem pe amîndoi în casa Monicăi Lovi-nescu, apoi, la propunerea mea, trecusem alături, la noi.
     Citisem Jurnalul de la Păltiniş, aveam cele mai bune impresii despre scriitorul Liiceanu (pentru filozofie neavînd organ, nici nu aduceam vorba). Citisem eseul lui Pleşu Pitoresc şi melancolie şi, chiar înainte de a-1 cunoaşte pe autor, mă străduisem să-l public în colecţia mea mutată de la Hachette la Albin Michel.
     Aşadar, veniseră la noi Liiceanu şi Pleşu. Nu mai zăbovisem asupra „temelor" atinse la Monica şi la Virgil - ei trecuseră la altceva (avusesem vaga impresia că aşteptaseră acest moment - repet: era o impresie) : la cartea mea citită de ei în traducere franceză : Le Tremblement des Hommes (în româneşte : Culoarea curcubeului). Găseau că titlul este cum nu se poate mai potrivit, dar se întrebau şi ei dacă trecerea în româneşte prin Cutremurul oamenilor este acceptabilă din punctul de vedere al limbii. Eram de acord cu ei, însă atunci nu mă preocupa deloc găsirea unui titlu în româneşte - eram un „opti-mist-realist" : mă temeam că nu voi mai apuca doborîrea comunismului în România... Mai găsiseră (mai mult Liiceanu, în fapt) că subtitlul, în franceză este şi el grăitor : Peut-on vivre en Roumanie aujoură'hui ? - şi repetau cu voce joasă, ca pentru ei înşişi, subtitlul (pe care eu îl detestasem de la bun început: îl refuzasem, dar Seuil mi-1 băgase pe gît „din raţiuni comerciale") :
     „Peut-on vivre en Roumanie ? Peut-on vivre ? Aujourd'hui ?"...
     După ce au spus tot binele despre acest volum de mărturii, la îndemnurile mele (rugate), am trecut la alte cestiuni de pe ordinea de zi. Liiceanu însă revenea mereu la Le Tremblement... : ce bine era prinsă cutare situaţie; ce reuşit portretul cutăruia ; ce fericită expresia cutare... După fiecare laudă, mă întreba de foarte aproape, în şoaptă :
     „Ce-ar trebui să facem noi, cei rămaşi în România ?"
     Întîia oară am ridicat din umeri ; am schimbat vorba. A doua oară m-am prefăcut că nu auzisem (ce întrebare era asta ? Nu mă temeam de „urmări" - dacă lor nu le era teamă - dar ce eram eu,
268
căruia îi punea întrebări existenţiale, fiindcăsuna : „Ce să facem ?", dar semnifica : „Ce să fim ?", or eu eram depaaarte şi de Păltinişul lor şi de Noica al lor...). A treia oară am... răspuns :
      „Ce să faceţi... ? Ce vă luminează Dumnezeu !"
      Credeam că terminasem - nu-l cunoşteam pe Liiceanu : nu s-a lăsat pînă nu m-a făcut să bîigui ceva din care ar fi trebuit să se înţeleagă... ce ar fi bine să facă ei - în România... Liiceanu era numai urechi, îi atrăsese atenţia şi lui Pleşu - care discuta cu Ana - să fie atent la ce spun eu... O vagă dar supărătoare senzaţie de jenă a început a-mi da tîrcoale - pînă ând Ana a spus :
      „Dar ce ce fad tu ? Dai indicaţii-preţioase ? Nidodată n-ai făcut aşa ceva, ce te-a apucat chiar acum ?"
      Avea dreptate : ce mă apucase ? Liiceanu (chiar şi Pleşu) au protestat: cine să dea sfaturi, dacă nu eu ? Experienţa mea de viaţă era inegalabilă, de ce să nu o împărtăşesc şi altora ?
      „A împărtăşit-o, în scris, doar aţi dtit Le Tremblement...", a observat Ana.
      Nu s-au lăsat. Au insistat să continui, să le spun, să le împărtăşesc - să-i sfătuiesc. N-am mai cedat. Mă trezisem Pe chipul lui Liiceanu nu se dtea nimic dincolo de sudoarea uleioasă, însă pe al lui Pleşu... parcă-parcă citeam o intenţie (cel puţin) de luare peste picior...
      Nu se poate, nu se poate, îmi spuneam, nu vor fi venit ei de la Heidelberg doar ca să încerce să facă mişto (acesta era cuvîntul, ca o mască veneţiană cu cioc lipită de nasul lui Pleşu, în partea de sus, la mijlocul unicei sprîncene) ; unii veniseră - special, din Germania, din Danemarca, din Nordul Franţei - ca să mă întrebe cum să-şi scoată fratele din puşcărie, copilul ţinut ostatic; alţii veniseră - Special, pretindeau ei şi nu aveam nici un motiv să-i contrazic - ca să mă vadă; alţii, în fine, ca să-mi dea sfaturi: cum să mă protejez, cum să mă apăr dacă mai sunt agresat... Dar să vii din vîrful Păltinişului, prin Heidelberg, ca să mă întrebi ce-âr trebui sa faci tu, în România... Bine-bine, doar trecuseră şi pe la mine - însă nu mă înşelam, mai ales în privinţa lui Liiceanu : venise cu întrebarea gata-îhvăţată, repetată...
      Cît au mai rămas la noi, ne-am simţit bine, n-am mai atins „întrebarea", deşi Liiceanu; ritmic, deschidea gura şi se pregătea s-o repete - eu însă îl rugam, mut, cu mîinile împreunate, să o lase pe altădată.' ‘                 ■    ‘    ' ' ‘    ‘  ‘       ‘
      După plecarea lor am rămas multă vreme de vorbă cu Ana : impresia neliniştitoare; dezagreabilă lăsată de cei doi, mai ales de Liiceanu, era mai acută la ea, drept care se scărpina de zor (la propriu). Eram şi noi în faza întrebărilor : de ce veniseră cei doi şi la
                                            269
noi ? Din simpatie, din admiraţie, din solidaritate ? - atenţie, ei ne vizitau într-o perioadă „albă": după atentatele cu bombă şi cu otravă, nici scriitori cu care fusesem în relaţii în România nu mai dădeau pe la noi, ne trimiteau vorbă prin Monid (că ei ne iubesc şi că ne ţin pumnii). Vizitîndu-i fără teamă pe Monici, apoi venind şi la noi, dovedeau că nu sunt atît de „prudenţi" ca scriitorii... Da, acesta era punctul pozitiv al lor, dar rămînea, sîditoare, întrebarea : de ce insistaseră, mai ales Liiceanu, să le dau sfaturi în privinţa comportamentului lor de după întoarcerea în România ? Din capul locului era exclusă intenţia de provocare : aveam amîndoi, Ana şi cu mine, suficientă experienţă ca să putem spune fără ezitare că nu putea fi vorba de aşa ceva. Bine, nu era „aşa ceva", dar ceva era; şi încă ceva neînregulă.
     Am discutat cu Monicii, după un timp : nid n-au vrut să audă. Cum să încerce să-şi bată joc de mine, dnd ei mă iubeau nespus -mi-au spus şi mie nespusul în faţă, ce vreau mai mult ?
     „Eşti supărat pe Liiceanu că în Jurnalul de la Păltiniş n-a vorbit de dumneata ? - nici de noi n-a vorbit şi nu ne supărăm... Nu putea, ştii bine că numele dumitale a devenit odios în România..."
     încă de pe atunci Monica, din comoditate, reducea obiecţiile mele la adresa cuiva (pe care ei îl susţineau fără rezerve) la „umorile personale" ale mele. Ii era peste puteri să accepte - că, de pildă, Sorescu este departe de a fi ceea ce îşi impuseseră ei să creadă despre „Las-o moartă !", cum îi zicea cu dragoste Virgil - şi mai grav: foarte departe de ceea ce colportau ei înşişi despre acelaşi. N-aveau timp, nu era momentul - începusem să întrevăd rolul de umbrelă a acestor sintagme.
     înainte de venirea încoace a bursierilor heidelberghezi, vorbind despre Jurnalul de la Păltiniş, zisesem :
     „Aţi observat dnd anume începe Jurnalul... ?" (am spus data -în martie '77). „Nid o aluzie la ce se petrecea atund, nu doar în Evropa, d şi în ţărişoară..."
     „Ţi-am spus că nu se putea ! N-ar fi apărut, dacă ar fi făcut aluzii."
     „O fi scris, i-o fi scos cenzura", a presupus Virgil.
     „N-a scris deloc !", a făcut Monica. „Ştia că n-are să apară, aşa că n-avea rost să mai scrie..."
     „Moniiiiic"', a făcut Virgil a reproş - Monica a ridicat din umeri.
     „De acord, de acord", am zis. „însă dincolo de cenzură - chiar dincolo de autocenzură... Să reuşeşti tu, mînuitor de condei, performanţa nu de a şterge din manuscris ceea ce presupui că cenzura n-ar permite... (astfel, făcînd tu munca ei împuţită), ci să ştergi şi din
                                            270
memorie fapte, nume... Tu, care mînuieşti cuvîntul întru neuitare şi deşi filozof, deşi scriitor de ficţiune, scrii totuşi istorie..."1
       Monica a încercat să-mi închidă gura de la întîia propoziţiune cu legendarul ei : „Nu-i adevărat!", rostit cu mult înainte a eu să formulez vreo acuzaţie, dar n-am ţinut seamă. însă ajuns la urmă, am constatat că eu vorbisem, eu mă auzisem : ei nu voiau să ştie altceva dedt : sunt supărat pe Liiceanu, pentru că nu m-a pus în Jurnal!
       1 Abia acum îmi cade in mină terrrribila scrisoare a lui I.D. Sîrbu către Mariana Sora (5 sept. 1987), reprodusă în Familia (? 1995) şi nu rezist plăcerii de a cita din ea dteva fragmente:
     „(...) pe vremea cînd am citit furnalul de la Păltiniş am fost vînăt de minie şi revoltă: nu pentru motive literare (cartea este un act de nobilă literatură), ci pentru că ea este, ca model de viaţă şi de filozofare, o formă de fals şi de teatru, o formă de ameţit proştii şi de un ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai înalt nivel de trăncăneală trăiristă
     „(...) mă doare, citesc, rid, mă scarpin: Doinaş - campion al publicităţii fără riscuri -se înscrie şi el la cuvînt, de dnd a tradus Faust se consideră superior lui Blaga (de asta şi l-a tradus, nu ca să înveţe nemţeşte fără profesor, pe parcurs). Are loc o impostură bizantină, e vorba totuşi de cultură, de cultura noastră, teatrul continuă, sunt lăsaţi în pace, dne se teme de nişte fricoşi care se joacă cu baloane nemţeşti şi greceşti; ei nu se ating de popor şi de drama lui nid cu o floare (...)."
     „(.-) Iartă-mă, voi dti, sute ira, Jurnalul, voi încerca să fiu cuminte în banca mea, voi parcurge Epistolarul, ca să învăţ arta distanţării de istorie, popor, tragic (prin beţia de cuvinte), prin dtate şi dtiri, atît de subtile şi de culte, îndt îmi vine să iau lupta de clasă de la început. Eu nu mai îndrăznesc, de cel puţin 30 ani, să pronunţ, de pildă, sintagma: «clasă muncitoare» - deşi aş avea oarecari drepturi. Mai ales a2i... Nu o pronunţ din motive de pudoare, luciditate, bun simţ. Am pierdut din 1950 orice contact cu filozofii, biblioteca şi fişele mele au fost date la topit (...) ...am constatat că mareleNoica e un uriaş fricos, un atlet al prudenţei şi un campion la fugă (de răspundere); ştiu din puşcărie cum era acolo; să mi se ierte prejudecata de clasă, am văzut ţărani, mundtori, popi de ţară şi studenţi care se purtau ca nişte cavaleri crudaţi, şi am văzut înalte feţe bisericeşti, mari poeţi şi mari critici încăcănaţi pînă la limita ruşinii muierine. Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul (...) ...aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic, «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve» (...). Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română: el pledează pentru deschiderea care se închide (...)."
     „(...) răsfoind acest Epistolar (...), simţind cum se redorează nişte blazoane boiereşti, cum se mateinizează nişte spirite pline de complexe pariziene, cum arta pentru artă devine filozofie de dragul filozofării în sine, cum s-a transformat, cu învoire de la primărie, libertatea de gîndireîn libertatea dea ignora total şi limba şi drama istorică prin care trece dricul culturii (...), am citit, cu nesfîrşită bucurie, epistola ta către Gabriel Liiceanu (...) în care (...) îţi spui cu curaj adevărurile tale: care ar fi fost şi ale mele, dar eu nu voiam să le scriu, nu aveam voie să dau apă la moara cultului personalităţii, nu voiam să stric ritualul de nobleţe şi de protocol al acestor scrisori, pe rit de frumoase, pe atît de inocente şi inutile."
     „(...) Un demon al satirei mă tot îndeamnă: de ce nu am făcut tot ce se putea face, să merg, să scriu la Păltiniş, să mănînc Lysis, să îmi bat trupul-porc ca să adun acel material prin care, acum, aş fi putut să scriu cea mai acidulată satiră despre aceşti preţioşi-ridiculi, aceşti rircari ai somnambuliei aristocrate, aceşti onanişti care - vorba lui Blaga, ignoratul - «consumă numai mărgăritare, dar produc doar căcăreze»" (notă din 6 aprilie '96).
                                                       271
      Chiar dacă mă întrerupsese Ana (înainte de a înceta eu) să dau sfaturi, apucasem totuşi să formulez câteva, printre ele şi normalul reflex de a trimite în Occident manuscrisele refuzate de cenzură.
      Trecut-anii (ca nouri lungi...) şi nu au venit - să se observe, nu am spus : nu mi-au venit-parvenitmanuscrise respinse de respingătorii de la Bucureşti. Nid Istoria^ literaturii române promisă-jurată de Manolescu, nici „altceva" la care tocmai lucra Pleşu, nid „altfel" de jurnal al lui Liiceanu.
      Pe atunci nid cu gîndul nu gîndeam care era adevărul. A trebuit să cadă comunismul peste tot în Europa, apoi în anul 1991 Manolescu să scrie în recenzia la cartea lui Negoiţescu în cunoştinţă ie cauză: „tot ce a fost valoare, în cele din urmă, a fost publicat la noi", eu să nu-l cred şi abia în 1994 să am „revelaţia": Manolescu avea dreptate, în România, cu excepţia celor patru scriitori t- pe care îi semnalasem în aprilie 1990 - nu mai existau alţii avînd ceva în sertar1. ;
      Ehei; apuseseră timpurile fioroase în care scriitorul român „se bă tea" cu cenzură (vorba vine : redactorul de carte - u transmitea „cerinţele"). Ceauşescu, acela căruia prea-mulţi tineri îi acordaseră... „Stima noastră şi Mîndria" în impunerea revoluţiei chineze din 1971, ştiind că scriitorimea nu se opune ; că suportă orice ; că nu are coloană vertebrală - a hotărît să desfiinţeze cenzura - astfel: „Tovarăşi, la noi nu există cenzură, aşa că am hotărît s-o desfiinţăm !" (aplauze îndelungate, Ceauşescu-România !) : un consilier „psiholog" MAI îi şoptise adevărul potrivit căruia un scriitor bun îl va cenzura mai eficace pe un scriitor mai puţin bun dedt un tovarăş-de-la-controlul-presei, oricît de devotat partidului ar fi acela - asta fiind una, a doua : vom putea pretinde că la noi nu exista Cenzură : doar ii-o cuprinde pe toţi scriitorii redactori în edituri şi la reviste ! Nici chiar cei mai optimişti „psihologi" dintre consilierii ceauşeşti nu prevăzuseră că, în mai puţin de cinci ani, scriitorii-redactori vor face ravagii în distrugerea volumelor „îngrijite", cu tot cu autorii lor. Rezista vreun poet la tînguielile delicatului şi bolnavului poet Florin Mugur ? Cine avea inima aceea să-i facă „tocmai lui" greutăţi, refu-
     1 Scriitorii români într-atît au îndfrat „mesajul", incit au ajuns să nu mai respecte proprietatea cuvîntului: aşa cum, ceva mai demult, N. Breban folosea noţiunea de exilat după ciun ti convenea lui, „exilatului cu dublă cetăţenie româno-germană" (iar după el s-au luat alţi navetişti cu voie de la Securitate: Pintilie, Cemescu şi alţi oameni-de-teatru-şi-de-nimica), mai încoace termenul de literatură de sertar esţe folosit (de Z. Ornea în Timpul, de Ştefan Borbely în Familia) foarte după ureche. Ar fi trebuit demult să se ştie: în acest sfirşit de secol XX un exilat din ţările comuniste nu se mai putea întoarce în ţara de origine, nici de „sărbători", nici în „concediu"-nici măcar Ia înmormîntarea mamei sale; sa se ştie, de asemeni: literatură desertar,intr-o ţară comunistă, nuînseamnă... suma acelor manuscrise predate, însă din diferite motive respinse de cenzură ori amînate (şi păstrate în sertar), ci acele manuscrise care, găsite la o percheziţie, puteau.fi confiscate, iar autorul risca să fie dus la Securitate (pentru trei nopţi sau pentru şapte ani).
272
zînd „modificările cerute" ? Numai un nesimţitor la suferinţa aproapelui redactor de carte şi a soţiei sale ! - şi iată cum apăreau, mutilate de mîna unui bun poet, volume de poezie la Cartea Românească ! Dar numai de poezie ?... Rolul nefast jucat de acei scriitori-buni, în acelaşi timp redactori de edituri şi periodice (cei care după „revoluţie" ne-au venit la Paris, să ne explice nouă, becisnicilor de exilaţi, că ei, cei de acolo, „de pe baricade", rezistaseră comunismului prin cultură ! - unul dintre aceşti neruşinaţi fiind chiar Sorin Mărculescu, editorul Jurnalului de la Păltiniş) nu a fost scos la iveală, pagubele încă nu au. fost evaluate. O promiscuitate morală inimaginabilă a domnit printre scriitorii cei mai buni - din 1977, iar efectele se vor resimţi atîta vreme dt cei care au participat la acest Piteşti literar-cultural vor mai fi în viaţă. Ceea ce înseamnă - în continuare, dîndu-i dreptate lui Manolescu : în România, (ex-ceptîndu-i pe Noica, Steinhardt, Mihadaş, I.D. Sîrbu), nici un scriitor nu a fost respins de cenzură (ca să recurgă la trimiterea în Ocddent) -pentru un motiv foarte simplu : scriitorul român (nepuşcăriaş politic) nu a scris ceva susceptibil de a fi respins de cenzură ! Prin urmare, nid Manolescu, nici Pleşu, nid Liiceanu. Nu ştiam de ce îmi suna straniu numele redactorului de carte - de la Cartea Românească, îngrijind şi furnalul de la Păltiniş ca şi Epistolarul: Sorin Mărculescu : „prietenul din copilărie" al lui Ţepeneag şi colegul de primă facultate al meu era-este cunoscut ca un om de o „prudenţă" patologică, nid nu se putea un cuplu autor-redactor de carte mai agreat de cenzura comunistă : fricosul legendar Liiceanu şi fricosul nu mai puţin legendar Mărculescu nu puteau să nu publice acele cărţi— care, în anul 1977, vorbeau (vorba Ardeleanului) despre ninica.
      Mă laud că încă din 1972 am scris pentru jurnalul german Die Zeii un text în care vorbeam de cenzură, de autocenzură - si de între-
                                          ■                  t
cenzură; nu mă bucur că „profeţiile" s-au împlinit... Scriam acolo (de altfel nu descopeream roata) că scriitorul are nevoie de poliţie: ca în Orwell, scriitorul-nou îl iubeşte atât de mult pe Big Brother, încît acesta poate avea deplină încredere în inginer(ul sufletului omenesc) : se va aşeza la masa de scris şi va scrie numai ceea ce va fi publicat...
      Astfel a ajuns scriitorul român (valoros, nu este nevoie să insist) autor de texte publicabile - ded publicate !
      De fiecare datăand îmi exprimam regretul că „cei buni - chiar foarte buni" nu vor fi ei „atît de buni cum zicem noi" - dovada : cu excepţia lui Tudoran şi a lui Nedelcovici (iar recent Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu), nici un alt scriitor n-a îndrăznit să facă „ceea ce făcuse pînă şi Tanase : să-şi trimită textele refuzate..." Mo-nica şi Virgil, după ce în prima parte se dedarau de acord, oftau -
                                            273
apoi numaidecît treceau la apărarea celor care, „bieţii de ei, se luptă cu Eugen Barbu". „De ce cu Barbu - să se lupte cu Ceauşescu !", ziceam eu.
      „Fac şi ei ce pot, cum pot, cu ce pot..."
      „Era o vorbă în România : iaurt rnănînd - iaurt poţi, dar să poată ceea ce poate un om normal, nu un scriitor la români!"
      „Ai pe altcineva, să facă altceva ?" - cu asta credeau că îmi închideau gura. .
      Eu însă una ştiam, una ziceam : ar fi „bieţi" scriitori români cotidieni dacă, de-o pildă, s-ar afla în închisoare - bineînţeles, nu doresc nimănui să cunoască puşcăria, dar o comunitate declarat anticomunistă ca a noastră dă semne contrare : din '77 nici un scriitor n-a intrat în puşcărie - măcar pentru „agitaţie publică", nici un scriitor n-a fost total interzis (discuţia avea loc înainte de 1989). „Bietul Manolescu" ? - de ce : îşi pierduse rubrica fixă ? Apartamentul ? Postul de asistent la Universitate ? - da de unde, e bine-sănătos, scrie cu voioşie despre Popescu-Dumnezeu... De ce „biata Blandia-na" ? Fiindcă de un an n-a mai fost la Paris, de trei la Tokyo, de patru în America şi nu i s-a publicat volumul antologic în BPT ? Cu Arpagicul o să intrăm noi în istoria rezistenţei anticomuniste 71 Sau poate cu nenorocitul de Ufsu, victimă â familiei şi a tovarăşilor săi ? Ce fel de „luptă scriitoricească" e consimţămîntul la diversiunea Eugen Barbu (cine n-o vede e un tolomac - aşa cum tolomac la cub este cel ce nu observă, acum, diversiunea V.C. Tudor, după '89), în schimb, pentru chestiuni esenţiale - ca de pildă Dicţionarul Zadu - bravii scriitori români (în frunte cu chiar autorii) umblă cu memorii adresate în cel mai „sinucigaş" caz Suzanei Gâdea ; cu „plîngeri pe cale ierarhică" şieu tînguieli între patru ochi. De ce nu s-au adunat de pe drumurile ghişeului Fondului literar şi ale „întâlnirilor cu dtitorii" (ei, care-1 vorbesc de rău pe Păunescu, dar cu ce se deosebesc ei, calitativ, de Bardul Bărcii, dacă şi ei se duc prin ţară şi, după ce afuncă zece cuvinte indiferente spre flămînzii, istoviţii, agonicii adunaţi cu miliţia la „întâlniri", se îndreaptă spre adevăratele „rosturi" ale scriitorului român : ghiftuirea pînă la vomă prin casele de primire ale
     1 Răspunsul la această întrebare retorică este: Da ! Cu Arpagicul / Mama lui - precum şi a poemului de neuitat: „în noaptea asta udă ca o ploaie/Am scris întîiul cîntec comunist"; şi a : „Slavă anului acesta/Ce-a ucis în colb milenii;/Şi de flăcări, ca drapelul,/Slavă veşnică lui Lemn" - a declarat, de curînd (30 martie ’9&), la Paris*: Dacă n-am avut adevăraţi disidenţi, am avut adevăraţi rezistenţi (subl. mea). Nu este primul scriitor dezertor pe timpul lui Ceauşescu, după moartea lui... rezistent. Dar Foarte Rezistenta Blan-diaţia cunoaşte şi istoria ţărilor din jurul României - iată ce este în stare să spumă, în prezenţa unei Comunităţi alfabetizate, fără â fi pusă la locul ei: în România, cu excepţia URSS-ului, represiuneiâfost cea mai'diiră. Dâr cine s-opună la punct pe Blandiana ? Rusan ? Sau poate Manolescu?: Ce ne-ruşine! ; 1. •
274
regionalelor de partid, iar dimineaţa cărarea desagilor, a damigene-lor, a sacilor cu ce-o fi - tot de la Gospodăria de partid ?), să lucreze pentru adevăratul rost al unor scriitori: Dicţionarul ? De neînţeles, de neacceptat (acceptat însă în România): deşi îl vizita frecvent pe Gogu Rădulescu - în bună companie : nelipsitul Buzura, indispensabila Blandiana, inenarabila Geta Dimisianu - Zaciu nu a încercat măcar să-i ceară Buldogogului să facă ce nu făcuse în viaţa lui: un bine general-cultural (ei, ce i s-ar fi întîmplat lui Gogu dacă ar fi intervenit : l-ar fi mîncat Ceauşeasca ?). De ce ? Fiindcă, întrebat, Buzura (Guşti) îl sfătuise să nu-l-roage pe;,unchiul" aşa ceva ? Ei da, acesta era rolul lui Buzura (sentinelă ,1a poarta lui Gogu) : să proclame : „adevăratul pericol nu e Ceauşescu, nu e comunismul - d ungurii", să-i descurajeze pe cei ce ar fi avut de gînd să-i ceară ceva „unchiului Gogu" - dar Zaciu ? Ditamai profesorul universitar, şco-lit, călătorit - de ce nu a avut reflexul normal (pentru că tot se murdărise, frecventînd cocina lui Gogu Rădulescu - cel care a supravieţuit doar pentru căi-a vîndut pe toţi din jur) să-i ceară să facă ceea ce putea face : să intervină pentru a curma această anomalie : nepu-blicarea unui monument cultural : Dicţionarul ? Să fi redactat, în germană, în franceză, o pagină de informaţii în legătură cu Dicţionarul, pe care s-o fi trimis unei publicaţii ocddentale - ce i s-ar fi întîmplat lui Zadu ? Nimic - dar el (se prefăcea că) nu ştia : Dicţionarul ar fi apărut, iar lupii de la Putere n-ar mai fi îndrăznit, o vreme, să facă ce făcuseră : să terorizeze o turmă de oi. Se vede însă că nu avea dne să apere Dicţionarul - dacă pe Zadu îl preocupa mai degrabă viitoarea viză pentru Germania, dedt publicarea... monumentului...
     Deşi cu inima erau de (aproape) aceeaşi părere - cu excepţia lui Barbu, pe care nu-l vedeau ca mine : diversiune de partid şi de stat, d ca prindpala ameninţare a culturii române - Monica şi Virgil se întorceau degrabă în platoşa de luptă, aşa că, în primul rînd, nu permiteau să le fie urecheaţi (ori atinşi cu o floare) copiii, aid intrînd şi născuţii după 1940, ca Iorgulescu, Blandiana; mai în vîrstă dedt ei înşişi: Paler, Doinaş, Paleologu... închiderea spectacolului (pentru copii) se făcea prin:
     „Dumneata ziceai : «Pe ăstia-i avem, cu ăştia defilăm». Ai alţii ?"
     Nu, n-aveam. închideam gura - fără să devin mai înţelept. Aşa trecut-au anii - pînă cînd, în 1989, s-au semnalat „cei opt" - dintre care Pleşu.
     însă nu şi Manolescu ; nid Liiceanu. De ce ?
     La această întrebare, de altfel... vinovată, au venit, după ani, ceva răspunsuri dinspre Mircea Iorgulescu, Manolescu şi alţi fii spi-
                                      275
rituali ai Monicăi şi ai lui Virgil: iniţial (?), ei, Iorgulescu, Manolescu şi cu Liiceanu, ar fi trebuit să redacteze protestul, însă unii s-au opus, considerîndu-1 „prea tare" (Doinaş); alţii, ca Hăulică şi ca Ple-şu, s-au grăbit să facă publică varianta lor - „pur administrativă", o califică, acum, cei rămaşi de căruţă, cu adevărat culturalii - „astfel irosindu-se ocazia de a fi apărată cultura aceea română"...
     Au început a se banaliza „dovezile de rezistenţă" (de după război...). Numai la început noi, exilaţii, am fost rău impresionaţi, miraţi, şocaţi de laudele de sine fără de ruşine ale unor Sorescu, Buzura, Vulpescu, Sorin Mărculescu - care cum mai rezistaseră ei! - urmate, în timp, de vocile mai nuanţate (!) ale Anei Blandiana, lui Doinaş, Gabrielei Adameşteanu (şi chiar Eugen Uricariu - ce, el nu-i om ?). Azi nici nu le mai luăm în seamă - am muri de trei ori...
     Nu l-am auzit-citit pe Liiceanu, pretinzînd că ar fi rezistat cul-turaliceşte. Oricum, textul său „Către lichele" nu mi-a plăcut, am găsit că sună fals, strident - neadevărat; impresia mi s-a întărit ceva mai tîrziu, cînd i-am citit: „De ce sunt monarhist ?" (chiar aşa : de ce ?), unde mărturisea că abia acum (în 1991 ?) „descoperea" semnificaţia monarhiei (adevărat, cam tîrzior : i-o luaseră înainte regalişti din ilegalitate,«precum Mircea Ciobanu, Doina Uricariu...). Dar să nu anticipez :
     în primele săptămîni ale anului 1990, Liiceanu, proaspăt director al proaspetei Edituri Humanitas, venise la Paris pentru a-şi alcătui portofoliul editorial. Monica mi-a telefonat, fericită, febrilă (cum altfel ?), recomândîndu-mi să-mi rezerv seara cutare : ne vom întîlni „cu toţii", ca să-l ajutăm pe Liiceanu să-şi alcătuiască planul editorial. Un telefon asemănător am primit de la Mihnea Berindei.
     Am început să mă pregătesc. Şi eu, ca tot exilatul literator, visasem 6 revistă (eh, dar o editură !); apoi, spre deosebire de ceilalţi, aveam ceva experienţă editorială franceză, câştigată prin colecţia „Est-Ouest" de la Hachette, mutată la Albin Michel. Am scos dosarele,.am selecţionat o sumă de liste, de „hîrtii" - şi am aşteptat. Cu o zi înainte de data convenită, am telefonat la Monica Lovinescu, întrebînd dacă rămînea valabilă întîlnirea; mi-a răspuns că Liiceanu are, de la venire, un program foarte-foarte încărcat, dar de cum va şti ceva precis, mă va anunţa.
     Am aşteptat. Fără grijă - Monica a promis, Monica se ţine de cuvînt.
     A venit după-amiaza zilei în chestiune - am tot încercat să telefonez la Monici: ocupat. Nu m-am neliniştit: dacă urma să se facă întîlnirea, Monica îmi va telefona. S-a făcut „momentul", am mai încercat cu telefonul - tot ocupat, dar mi-am spus că Liiceanu nu va fi putut veni la timp, întîlnirea se va fi amînat - să mă las în grija
                                         276
Monicăi; ea are să mă anunţe, doar şi eu fac parte dintre „ai noştri", din „toţii" adunaţi, în cursul anilor, în jurul ei şi al lui Virgil Ierunca.
     A doua zi pe la două după-masă telefonează Monica - mă întreabă de una, de alta, îmi comunică nişte informaţii cu totul nesemnificative... O întreb ce se mai aude cu întîlnirea de la ei, cu Liiceanu... îmi răspunde, după un timp :
     „S-a făcut - am stat toată noaptea, dar am lucraaaat..."
     N-am înţeles. Mai tîrziu înţelesesem că atunci nu voiam să înţeleg. Mă ştiam prieten al ei şi al lui Virgil, iar „secretele" lor (mai cu seamă în legătură cu „clandestinii") le respectam, nu ceream amănunte (aşa cum făcea Monica, atunci cînd secretele erau ale mele...). De data asta însă nu era vorba nici de „clandestini" („Scriitorul român la Paris, după 22 decembrie '89, a ieşit din clandestinitate", aveam să spun), nid de secrete - ci de o întîlnire „cu toţii"; anunţată în urmă cu peste o săptămînă. Am îngăimat ceva în genul:
     „Bine, dar era vorba să vin şi eu..."
     Monica m-a asigurat:
     „Am lucrat foarte bine, ţi-am impus Gherla şi Cutremurul oamenilor. Ce, n-ai încredere în noi ? în Micnea ?" (aşa pronunţă Monica : Micnea - după : Racmaninov).
     „în Mihnea ? Am încredere - dar ca ce ? Ca turcolog ? Dar Be-rindei nu are nici cea mai vagă idee despre literatură - nu degeaba a fost bun prieten şi coleg cu Vlad Georgescu... Or, era vorba de portofoliul literar al editurii lui Liiceanu..."
     „Dacă n-ai încredere nici în Micnea - care te iubeşte foarte tare...", s-a aşternut Monica pe diversiuni.
     Pe atunci aveam încredere absolută în ea, în ei doi, drept pentru care am căzut în capcana întinsă - vreo dnci minute am pierdut dezbătînd arzătoarea eestiune : mă iubeşte foarte tare Micnea - au numai tare... ? Am încercat s-o aduc la obiect: întîlnirea de acum două (şi dacă trei ?) seri de la ei, cu Liiceanu, la care şi eu fusesem chemat: de ce nu mă anunţaseră ?
     Monica Lovinescu mi-a dat atunci un răspuns care m-a paralizat:
     „Dar nu; ţi-am spus, omule, că am stat toată noaptea şi că am făcut treabă bună cu Micnea şi cu Adriana... ?"
     „Aţi vrut să spuneţi : Catherine - aşa o cheamă pe soţia lui Berindei, nu Adriana."
     „Am spus : Adriana ? Am greşit, trebuia să spun : Ariadna - în ea ai încredere, nu ? E profesoară de franceză !"
     „Cine-i profesoară de franceză ?", am întrebat, perfect năuc.
     „Fata Doinei Cornea - doar o stimezi pe Doina Cornea."
                                         277
     Eu voiam să rămînem la Liiceanu şi la portofoliul Editurii Hu-manitas - Monica Lovinescu mă rătăcise la Berindei, la Adriana care era, în fapt, Ariadna, la Doina Cornea - primul mă iubea, a doua era profesoară de franceză, pe a treia o stimam...
     Am încheiat acea convorbire telefonică într-o/stare ce nu mă mai încercase din copilărie : îmi venea să plîng. Nu ştiam de ce, dar singura „soluţie" : plînsul. Aveam aproape 55 de ani, scrisesem 22 de cărţi, trecusem prin atîtea şi atâtea - iar acum mă podidea plînsul. Să fi simţit, că, atunci, se încheia o perioadă, un ciclu din viaţa mea ? Că ceea ce fusese n-avea să mai fie ? - din pricina acelei întâlniri cu Liiceanu de la Monici, la care, deşi invitat, nu fusesem anunţat cînd anume să vin.
     Acum mă gîndesc : atunci, la începutul lui '90, a început să se degradeze prietenia noastră - şi a fost prima expulzare a mea prin voinţa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca (ultima fiind în mai 1994, dnd, la Colocviul despre exil ţinut la Paris, la care au participat Paler, Blandiana, Doina Cornea, Băcanu şi alţi... exilofili - atunci ei au condiţionat prezenţa lor de absenţa mea - iar Paul Barbăneagră, ascultător, s-a executat: nu m-a invitat, ca să nu-i contrariez pe Paler, pe Blandiana, pe Băcanu, adevăraţii prieteni ai exilului... -, apoi a explicat în Dilema că el regretă, dar s-a petrecut ceva grav cu mine în vremea din urmă...; da, şi cu mine...).      -
     A doua zi cînd a telefonat Monica eram gata-supărat. A crezut că mă îmbunează dacă-1 readuce pe tapet pe Micnea cu tot cu iubirea faţă de mine : am rămas insensibil la acest argument şi cu o proas-tă-creştere evidentă am întrebat iar de ce nu mă anunţaseră şi pe mine...          »-
     „Dar ţi-am spus, omul lui Dumnezeu, că am făcut treabă foarte bună şi fără dumneata - uite, Micnea a impus Gherla, Adriana a pledat pentru Cutremurul... - ce mai vrei ?"
     Desigur, acest „ce mai vrei ?" nu are o semnificaţie, este un tic verbal - însă eu eram sensibilizat din ajun. într-un tîrziu am mormăit :•■■■■
     „Frumos din partea lui Berindei şi a profesoarei lui de franceză că au impus ; au pledat pentru includerea în portofoliu a cărţilor mele - au pledat îndelung ? Liiceanu a cedat în cele din urmă să includă în plan un volum pe care-1 lăudase încă de acum şase ani ?"
     „Sigur că a cedat - dacă l-ai fi auzit pe Micnea cum te apăra..."
     „Micnea, cum îi spuneţi, nu avea motiv să mă apere - decît dacă alţii erau împotrivă..."
     Tăcere asurzitoare. Monica nu suportă s-o taci, aşa că nu s-a lăsat pînă n-am deschis gura :
278
      „Mă întreb : pentru cărţile mele n-ar fi fost mai bine să fiu eu de faţă ? Nici pentru dumneavoastră autorul nu contează ? - interesele lui fiind apărate de Berindei, de Ariadna, că tot e ea profesoară de franceză... ?"
      Monica m-a anunţat că o jignesc pe Doina Cornea şi că de data asta se supără ea. Ceea ce a şi făcut - ceea ce şi aştepta : ca eu să spun ceva mai „jignitor", ca ea să aibă prilejul să nu mai răspundă la întrebările mele. N-am aflat niciodată amănunte despre faimoasa întâlnire în care Mihnea şi Adriana pledaseră cauza cărţilor mele Gherla şi Culoarea...
      La proxima întâlnire cu Liiceanu, la hotel, nu am pomenit de Berindei - cu atît mai puţin de Adriana de franceză - d de adjunctul său, Sorin Mărculescii. De asemeni am discutat propunerea mea de a fi integral editat la Humanitas - a fost de acord...
      Pînă la apariţia celor două volume ale mele (pentru care asudaseră Micnea cu Ariadna-i personală), l-am întîlnit pe Liiceanu prin Paris : mă ţinea la curent cu mersul culesului, al corecturii ; în timpul călătoriei dinainte de prima mineriadă (13-15 iunie '90), m-a anunţat şi pe mine - pe Jîngă Ionesco, Cioran, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca : are de gînd să facă „des entretiens" cu noi, cu fiecare - mi-a şi spus numele cameramanului. Televiziunii bucureştene îi dădusem un scurt interviu la Salonul Cărţii organizat la Porte de Versailles, însă luni, repetate interviuri dădusem televiziunilor poloneze, baltice, ruseşti, „moldoveneşti" mai multe, cehoslovace (încă nu se separase Cehia de Slovacia), bulgăreşti, ungureşti...
      în 18 iulie '90 (ţin minte data) am primit de la Bucureşti cîte un exemplar din Gherla şi din Culoarea curcubeului1 t- cu titlul greşit-co-rectat: Culorile... .
      A fost o imensă bucurie, drept care la prima ocazie m-am şi grăbit spre studioul Europei libere de pe Avenue Rapp, unde, la „cafeneaua noastră", am stropit debutul meu în româneşte.
      Ca o ghioagă (mioritică) a căzut în creştetele noastre ale tuturor mineriada din 13-15 iunie. Am aflat că Liiceanu, la Bucureşti, fusese urmărit, hăituit de masele largi înghiogate de partidul lui Gelu Voi-can-Sturdza - şimi-am reproşat că avusesem reţineri în 1984, nedîn-du-i un sfat: cum să fugi de masele populoase... Se mai spunea că,
      1 Citesc pe ultima copertă a volumului Gherla: „în colecţia «Totalitarism şi literatura Estului» (de ce nu: Totalitarismul ?-dacă e literatura ?) au apărut:
    Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti Paul Goma, Culorile curcubeului 77."
    Am făcut această precizare pentru Gabriela Adameşteanu: ea pretinde că cele două volume îmi apăruseră „îritr-o editură prestigioasă". Or: prestigiul unei edituri se conturează după ceva mâi mult de 2 (două) volume publicate...
                                            279
datorită bunului Pleşu, ministru al Culturii, scăpase teafăr prin subteranele Casei Scînteii, apoi fusese escortat pînă la aeroport...
     „...A sosit aseară", îmi relata Monica Lovinescu. -
     „...A sosit acum o săptămînă", mă ţinea la curent Monica Lovinescu, „dar e aşa de şocaaaat... Nu vrea să vorbească cu nimeni în afară de noi..."
     „...A sosit şi Gabriela Adameşteanu de Ja Oslo, aşa că poţi să-i telefonezi lui Liiceanu, sade la Glucksmann, îi ştii numărul - vezi cum te porţi cu el, că e cu soţia, cu fata, cu băiatul..."
     Cam la două săptămîni de la sosirea lui la Paris (timp în care aflasem, cu pişcături de gelozie în inimă, că se întîlnise cu cvasitota-litatea prietenilor - cu unii de două, de trei ori), am reuşit să-l întîl-nesc pe Liiceanu în casa lui Andre Glucksmann.
     După ce ne-am dat întâlnire prin telefon, m-am dus însoţit de Gabriela Adameşteanu şi de Ana. Ne-am dus fără chef, mai mult din datorie (voiam să-i mulţumesc prin viu grai pentru publicarea celor două cărţi) şi... din interes : ardeam de nerăbdare să aflu dacă, în urma „evenimentelor de la Bucureşti", mai stătea în picioare înţelegerea dintre noi de a-mi publica integralitatea scrierilor la Humani-tas. Nu, nu simţeam că mă duc la întâlnirea cu uri prieten trecut recent prin încercări cumplite, având nevoie de reconfort. Aveam simţământul sîcîitor că mă duc undeva unde nu sunt dorit - măcar acceptat -, că îi forţasem mîna să mă primească.
     Era foarte cald în Paris, întâlnirea urma să aibă loc la orele două, iar cînd ieşisem din răcoarea metroului în canicula străzii, Ana a zis că ea tare n-ar merge - ce să facă, ce să zică, ce să răspundă ? Are senzaţia că merge în audienţă la tovarăşul director al Editurii Cuta-ritas - audienţă obţinută prin intervenţia energică a Monicăi, în doar trei săptămîni, acum conduşi de Gabriela... Am spus că nici eu nu am deloc poftă, însă e prea tîrziu : am fixat ora, trebuie să mergem.
     „Hai, bă !", ne-a încurajat Gabriela.
     Prima parte a vizitei a fost plăcută : am vOrbit despre toate şi despre nimica. Cînd ne-am aşezat pe fotolii şi a început discuţia despre „întâmplare" ..
     Nu aveam de unde şti cît de şocat fusese el atunci, în 13 iunie, cînd „minerii" i-au intrat în birou, cu bîtele, însă mi se părea neconvenabil (am găsit termenul) ca, acum, după atîta amar de timp şi la o distanţă de siguranţă de mii de kilometri, să mai tremuri, piftios ; să mai asuzi, grăsos. Şi să-ţi scazi glasul de tot, de tot - ca să nu ţi-1 audă cei răi.
     Nu-l cunoscusem înainte de 1984, cînd venise la Paris de la Heidelberg ; nu avusesem prilejul să stăm ceva mai mult de vorbă după „revoluţie" - el era mereu grăbit, îl interceptam în holuri de
                                         280
hotel, de câteva ori în stafii de metrou... Ar fi fost multe şanse de a mă înşela când, în '84, fusesem aproape sigur că nu avea el ce face cu sfaturile pe care mi le tot cerea ; după cum se prea putea să mă înşel şi acum : Liiceanu nu era chiar atît de înspăimîntat, de terorizat, de şocat, cum mi-1 tot anunţase Monica - de cele ce i se întâmplaseră cu minerii patriei. în care caz ce era cu el ?
     Primul cuvînt care mi-a venit atunci, în casa lui Gluck, auzin-du-l-văzmdu-l-mirosindu-1 pe Liiceanu gîfîind şi asudînd, a fost : fals (nu era oare acesta calificativul dat de Paleologu lui Noica ?).
     Ce urmărea el, prin încercarea de a părea aşa, când, vădit, era altfel ? Nu ştiam dacă avea o intenţie imediată ori limpede a „manevrei" ; poate că din obişnuinţă, prin structură, refuza să se arate aşa cum era. Mai târziu mi s-au confirmat temerile - doar în legătură cu mine : nidodată nu şi-a recunoscut vreo eroare, măcar gafa (cine nu comite în viaţă ?), chiar s-a străduit să o „betoneze", acumulînd alte neadevăruri, alte gafe, alte erori, febril, încrâncenat: iute-iute, să acopere ce fusese „din inadvertenţă" des-coperit: el nu trebuie să admită că a greşit; el nu trebuie să fi greşit, fiindcă recunoaşterea că s-a înşelat ori că a păcătuit ar fi echivalat cu negarea sa, în totalitate ; apoi nidodată nu mi-a dat ceva „la mînă" (vorbesc, în continuare, de mine şi de relaţiile mele de autor cu diredorul ce îmi era şi prieten) - excepţie : semnătura pe exemplarul meu, dactilografiat, prin care îi încredinţam spre editare scrierile; tot ce mi-a mai comunicat a fost fie verbal, prin intermediari, fie „direct" (prin telefon). Trebuie să fi fost tare mîndru de sine, filozoful Liiceanu : nu se lăsase, prins în capcana scrisului-care-rămîne... Ştia că eu îl pîndesc, acesta fiind visul vieţii mele : să-l prind cu ceva „la mînă".
     Mă întorc la după-amiaza din casa lui Gluck :
     Mi s-au părut penibile, indecente - ofensatoare la adresa mea -cererile, insistente, de a-i da sfaturi: ce să facă ? Ce trebuie să facă el, după ceea ce se petrecuse la Bucureşti ? Ce-1 sfătuiesc eu, ca un prieten ce-i sunt: să ceară azil politic în Franţa ? Să se întoarcă în România?...
     Să fiu bine înţeles : ştiu ce înseamnă să fii în panică - şi eu am fost, nu o dată. Cu certitudine că şi eu puneam întrebări prosteşti din punctul de vedere al martorului zbuciumului meu, admit că voi fi fost de-a’ dreptul penibil - însă de un lucru sunt sigur : în acele momente eram sincer. Nu jucam sinceritatea, nu mă prefăceam, nu trişam cu adevărul - nu eram fals, ca Liiceanu.
     încă o dată : senzaţia, acută - sonoră aş zice : acest om, acest prieten nu era sincer cu mine - şi nu eu îi pusesem o întrebare la care el să nu răspundă, ci el avusese iniţiativa (ca şi în 1984), el mă somase să-i dau sfaturi - de care nu avea nevoie - aşa cum făcea şi acum:
                                         281
mă întreba ce să facă el - cu gîndul în altă parte : ştia el foarte bine ce să facă, oricum, ştiuse înainte ca eu să sun la uşa locuinţei lui Glucksmann. De ce aşa ?
      O simţeam pe Ana, fără s-o privesc: se afla în aceeaşi întrebare: De ce aşa ? Mental, căutam uşa prin care să plecăm dt mai degrabă (fuga - soluţia laşului...), cînd l-am auzit:
      „...Cum o să putem trăi, de-acum încolo, în România ?"
      Instinctiv am ridicat din umeri (e-he, nu mă prinde el dîndu-i „răspunsuri" !). El a repetat întrebarea, uşor modificată :
      „Se mai poate trăi, azi, în România ? Cum ?"
      în liniştea instalată am auzit glasul Anei:
      „Cum aţi trăit şi pînă acum, puişorilor: rezistând prin cultură."
      „Dar eu am întrebat cu toată seriozitatea !", a protestat Liicea-nu, ofensat.
      „Am răspuns cu toată seriozitatea !", a făcut Ana, cu cel mai dulce zîmbet al ei.
      „Hai, băăă...", a făcut şi Gabriela - dar prea târziu.
      Liiceanu a mai rămas la Paris - o dată au fost invitaţii noştri, la prînz - de două ori, de trei ori a venit el singur. Atîta timp cît nu punea întrebările lui asudate, totul era bine. în una din vizitele la noi - spre sfârşitul lunii iulie - mi-a propus alcătuirea unui volum care să cuprindă scrisorile deschise ale mele - îi plăcuseră, mi-o spusese încă din '84, cele induse în Le Tremblement...; apoi cele publicate în Limite - ştia din auzite că mai comisesem şi altele... Am fost nespus de bucuros — eu nu mă gîndisem la o asemenea eventualitate - şi m-am apucat de lucru : am triat, am fotocopiat, am ordonat textele, am scris şi o pagină de prezentare... A ieşit nu „un volumaş", cum îi spusesem amîndpi, la început, d ditamai volumul de 40Q de pagini convenţionale (intitulat, provizoria curat-original: Scrisori-ăeschise).
      La următoarea întâlnire, Liiceanu mi-a propus un alt volum (la care de asemeni nu mă gîndeam că ar fi editabil), cuprinzând articolele scrise (m-a flatat : cunoştea textul apărut în 1972, în Die Zcit, despre cenzură, autocenzură, paraliteratură), în diferite publicaţii româneşti din exil, neromâneşti, precum şi „dacă mai păstrezi copii", cele pentru Europa libera şi Deutsche Welle. Eram atât de feridt- iată : îmi apăruseră două căiţi -Gherla şi Culoarea... (chiar dacă îi greşiseră titlul) - potrivit înţelegerii verbale, pînă la finele anului (1990), aveau să-mi mai iasă alte două : Soldatul cîinelui şi, poate; Ostinato; la anul, alte patru titluri - iar acum, în duda nenorocirilor abătute asupra Jor, a trăitorilor în România, iată : prietenul meu Liiceanu mi-a sugerat, el alte două volume... Am lucrat cu plăcere - pînă la epuizare (ce plăcere să ;fii... epuizat astfel!), încît, în ziua plecării lui spre Bucureşti, la mijlocul lui august, l-am interceptat pe aeroportul Orly şi
                                            282
i-am înmînat dactilogramele volumelor „comandate" (articolele, înghesuite într-un singur volum de 1 000 de pagini - ea să nu sperie -căpătaseră un titlu, şi el provizoriu : Butelii aruncate în mare); am semnat fiecare înţelegerea de care am mai vorbit (pentru totalitatea scrierilor, ce ar urma să fie publicate într-un ritm de patru titluri pe an) şi... ne-am despărţit în cei mai buni termeni posibili - uitate erau „întrebările", uitate... uitările (de a mă chema la alcătuirea portofoliului)...
      Prin septembrie a venit iar la Paris - la Bucureşti totul era bine (cu excepţia studenţilor morţi ori schilodiţi), în sensul că nu-l fusese ameninţat directoratul editurii. Singurele „întîmplări" neplăcute erau primele momente ale discuţiilor telefonice ori ale întilriirilor faţă către faţă cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca :
      „Am auzit că i-ai dat lui Gabriel totalitatea operelor complete -dte ai: o sută ?", deschidea focul Monica.
      „Nu, Moniiic'", intervenea Ierunca. „Numai optzeci!"
      Eu oftam, rîdeam galben, încercam să schimb vorba - o schimba Monica -.
      „Am auzit că i-ai impus lui Gabriel să-ţi publice cîte cincisprezece titluri pe an - sau numai dte douăsprezece, Virgiiii ?"
      „Nu, Moniiic', zece", îmi sărea în ajutor Ierunca.
      încercam să explic : nu-i impusesem lui Liiceanu, d îi propusesem (iar el acceptase); aş vrea eu să am o sută de titluri - dar n-am; înţelegerea era ; patru titluri...
      „Fie şi patru - e prea mult!", făcea Monica.
      „Prea mult - pentru cine ? Pentru mine, care debutez abia acum, după 22 de ani de tăcere ? Nu s-au adunat o sută de cărţi, nici optzeci - dar ş-au adunat... dteva - dnd ajung să le public ?"
      „Dar nu te gîndeşti că îi sufoci pe dtitori ? - patru cărţi dintr-o dată!" - Monica.
      „Nimeni nu-l obligă pe dtitor să se lase sufocat de cărţile mele", „glumeam" eu. „Să nu le cumpere, simplu !"
      „Dar nu te gîndeşti la bietul Gabriel ? I-ai forţat mîna, l-ai obligat să accepte - abia după aceea şi-a dat seama că nu ştia la ce se înhamă. N-are experienţă editorială, trebuie să-l ajutăm noi la început..."
      „Mi-aţi mai spus astea şi ieri şi alaltăieri - dacă Liiceanu are senzaţia că am abuzat de inexperienţa lui, de ce nu mi-o spune el ?"
      „E un mare timid - vîlcean de-al meu..." - acesta fiind Virgil.
      „Nu poate să-ţi spună în faţă că ai abuzat de el - nu vă cunoaşteţi atît de bine - dar noi, care suntem prieteni de atîta timp, îţi spunem."
283
      „Tot nu înţeleg - nu înţelesesem nid ieri, nici alaltăieri : îmi spuneţi că îi sufoc pe cititori, că am abuzat de Liiceanu, cel fără experienţă - dar Liiceanu însuşi mi-a sugerat să-i dau doiiă volume: cel de Scrisori şi cel de Articole..."
      „Fiindcă e un om bine-crescut, timid, nu poate să spună în faţă că... şi-a dat seama după aceea că nu se poate ţine de cuvînt - în fine, de angajamentul pe care i l-ai smuls..."
      La un moment dat am făcut:
      „îmi transmiteţi cuvintele lui Liiceanu, ori îmi comunicaţi opiniile dumneavoastră ?"
      Monica Lovinescu a găsit că această întrebare n-are sens - dar absolut nid unul. La care eu am încheiat:
      „Foarte bine : poimîine vine Liiceanu iar la Paris - am să-l întreb, de faţă de dumneavoastră : de ce se plînge ? - dacă într-adevăr s-a plîns"...
      „A, nu, să nu faci asta !!" - Monica şi Vîrgil la unison. „Liiceanu e un mare timid, un băiat extrem de bine-crescut, l-ai face să se simtă rău dacă i-ai pune problema astfel..."
      Nu la Liiceanu m-am gîndit cînd m-am hotărît să nu-i spun nimic din „discuţiile" cu Monicii, paznid ăi Editurii Humanitas -mai ales că apăruseră primele, ca să le spun aşa, nedumeriri:
      Atunci - în 1990 - ca toţi exilaţii, primeam şi eu multă presă din România. Ca un făcut, în vreo trei-patru cronid la Culoarea curcubeului (una dintre ele mi-o trimisese, prin Negoiţescu, chiar autorul, în dactilogramă - fiindcă fusese programată să apară abia peste trei luni în Steaua), existau comentarii mai degrabă... administrative - de
genul:
      „N-am găsit afeest volum la Oradea, nid la Cluj, nici la Sibiu, am aflat de la uri prieten că nid în Moldova nu s-a aflat în librării - mi-a împrumutat exemplarul ei o verişoară din Bucureşti..."
      „Am cunoscut doar doi oameni care au izbutit să obţină Culorile (sic !) curcubeului '77 (unul e ministru !)." Gurile rele - „fabrica de zvonuri" - spun că „unii dintre, cei pictaţi în paginile cărţii ar fi pus mînâ de la mînăşi ar fi cumpărat (cvasi-)totalitatea exemplarelor... (subl. mea)."
      Am dedus cine era ministrul, aşa că lă prima întîlnire l-am rugat să confirme (ori să infirme) spusele-scrise ale lui Ovidiu Pecican - el fiind autorul cronicii. Ion Vartic a ezitat şi a evitat să dea un răspuns net (a spus că n-ar putea spline...). Atund l-am întrebat dacă Pecican - pe care eu nu-l cunoşteam - este o persoană demnă de încredere -la care Vartic a răspuns hotărît că da, desigur.
      Bucuria de a fi, în sfîrşit, editat în limba în care-mi scrisesem cărţile, aceea de a fi chiar solicitat de editor cu alte volume - în fine, cronicile, în cea mai mare parte favorabile - era umbrită de „zvon".
                                          284
îmi parveniseră şi informaţii directe, de. la persoane care mă vizitaseră, în majoritate scriitori tineri. Unii pretindeau că fuseseră martori oculari la vizita' insolită a unor indivizi suspecţi la librăria de lîngâ Universitate, rînd unul care părea a fi şeful o întrebase pe responsabilă dacă trimisese „cartea-aia a lui Goma - aia cu calomniile" la depozit, însă n-a auzit răspunsul (dedus din faptul că nu exista nici un exemplar din Culoarea... în librărie); alţii povesteau că auziseră de la cineva care auzise... că volumul meu Culoarea... provocase alianţe împotriva naturii : de pildă, Pleşiţă şi Breban (ziceau ei, necu-nosdnd cartea, neştiind că chiar despre această alianţă, în '77, scrisesem...); Gelu Voican şi Manolescu... Ba chiar între Liiceanu, ca director al Editurii Humanitas, Pleşu, ministru al Culturii, şi Petre Roman, primul ministru al lui Iliescu...
      îmi erau foarte simpatici vizitatorii, cu mulţi dintre ei am rămas în relaţii epistolare, însă, atunci, nu-i credeam. Cum să cred aşa ceva ? Bine-bine, în cucuiul statului era tot o putoare de bolşevic, în jurul lui roiau tot putorile de securişti - însă de necontestat erau două „cuceriri" : libertatea de circulaţie şi libertatea de exprimare. Cum să cred că Liiceanu care uni publicase două cărţi şi îmi comandase alte două, aşa, lipsit de experienţă, aşa, antipatic şi asudatic, ar putea să-mi spună mie una, Morarilor alta (despre acelaşi lucru) -iar la Bucureşti, cu totul altceva în discuţiile cu aranjamente ale lui cu Roman şi cu Pleşu... ?
      M-am hotărît să nu mai cred nimic din ce auzeam sau citeam -rău - despre Liiceanu. O vreme, nu l-am întrebat dacă este adevărat ce se zvoneşte că volumul Culoarea... nu s-ar fi găsit în librăriile din Ardeal, din Moldova, din Banat, din..., iar în Bucureşti dispăruseră puţinele exemplare iniţial puse în vînzare. Aş fi putut să-i întind cronicile cu pricina, ca să citească ce scriau oamenii din ţară - da, aş fi putut, dar n-am făcut-o. Şi, ciudat, nici Morarilor nu le-am mărturisite hai să nu spun: temerea, în urma citirii cronicilor la Culoarea..., ci amuzamentul: „Ia te uită ce mai scornesc românii noştri..."
      Nu, nu credeam nimic din ce auzeam, citeam : âr fi fost monstruos să fie adevărat - şi nu doar pentru că eram eu în cauză, ci pentru că era vorba de carte. însemna că nimic nu s-a schimbat de pe timpul Geauşescului. Atunci mi se interzisese Camera de alături: fusese scoasă din librării, din biblioteci - dar nu mai suntem pe timpul lui Nea Nicu !
      Si totuşi, la un moment dat - spre sfîrşitul anului 1990 -mi-am spus că necinstit aş fi de nu i-aş spune ce auzisem şi ce cred (sau nu cred) eu. Am scos fotocopiile cronicilor în care era scris negru pe alb faptul că nu fuseseră distribuite exemplare din Culoarea... în provincie...
285
      „Ce crezi despre... ?" - atît am apucat să rostesc.
      Ori că Liiceanu avea nemaipomenita facultate de a citi, fulgerător, o hîrtie împăturită, ori că... o citise înainte şi se aştepta demult să-l întreb - mi-a spus, punîndu-mi mîna pe mînă :
      „Cîte nu se spun - parcă de tine... Şi o ştii foarte bine : nu noi facem difuzarea, există un organism cu care încheiem contracte..."
      Am fost fericit - aproape recunoscător lui Liiceanu că mă scutise de a-1 întreba (şi nu pentru ceea ce îmi răspunsese). Mi-am cerut iertare dacă-1 ofensasem, el mi-a acordat-o, mărinimos..;
      După ce ne-ăm despărţit, mi-arn adus aminte : de multa vreme (din vară, de la Glucksmann) nu mai asudase Liiceanu atît de abundent, de consistent... Dacă nu era amestecat în nici un chip în distribuire, de ce secretase atîta seu ? Am alungat amintirea, am taxat-o de răuvoitoare şi am încercat să-mi văd de ale mele...
      ..;Pînă a doua zi, la prima oră a Monicăi (pe la două după-amiâ-ză): mi-a telefonat, luîndu-mă direct:
      „Ascultă, Paul, de ce l-ai atacat iar pe bietul Gabriel ?"
      Cunoscînd modul în care percepe Monică LovinescU semnalele din exterior, aducîhdu-mi aminte şi de abundenta asudaţie (!) de cu o zi în Urmă a bietUlui-Gabriel, am luat-o de lă capul rîndului:
      Iată, de cîteva luni am început să primesc anume cronici la Culoarea... îh care se pun întrebări ciudate în legătură cu nedistribui-rea...
      Mi-a tăiat explicaţiile cU: „Nu-i adevărat!", Abia apoi a început să pună întrebări: cine semnează cronicile, în ce publicaţii, dacă îi cunosc pe cronicari, dacă prezintă încredere... Am fost extrem de politicos; Uluitor de răbdător, am răspuns la toate, chiar dacă le punea pentru a treia oară... în concluzie :
      „L-ai acuzat direct pe bietul Gabriel că nu ştiu ce, i-ai băgat sub ochi nişte hîrtii pe care nid nu i le-ai dat să le citească - de cînd un director de editură este responsabil de difuzarea cărţilor ?" însă cel mai apăsat reproş : „De ce nu ne-ai spus nouă, înainte ? Ţi-am fi explicat noi cum funcţionează editura şi nu l-ai fi jignit pe bietul Gabriel - e distrus de dnd l-ai acuzat că..."
      Am apucat să strecor :
      „Dar Uu l-am acuzat! Am început să-l întreb dacă-i adevărat ce se zvoneşte : Culoarea... nu s-a găsit în librăriile din provincie şi extrem de puţin la Bucureşti... Am dat să-i arăt cronicile, dar el m-a oprit..."
      M-a întrerupt:
      „Nu-i adevărat! Dacă ne ascultai pe noi şi nu-l sufocai cu cîte zece titluri pe an... Lui, care te iubeşte atîta, să-i faci una ca asta..."
      Am întrerupt-o eu:
286
     „Era vorba de neăiţuzarea unei cărţi tipărite şi nu de «cele zece titluri pe an», netipărite, cu care îl sufoc pe bietul Gabriel... - cel care mă iubeşte atîta..."
     „Bine, nu pe Gabriel, pe cititori!", a „corectat" Monica Lovines-cu.
     Se împlinise anul de dnd între Monici şi mine curentul încetase de a mai trece (de la întilnirea ei secretă cu Ţepeneag); se făcuseră nouă luni de cînd, cu toate că mă invitaseră, nu-mi spuseseră cînd să vin - la întilnirea cu directorul noii Edituri Humanitas („partea mea de treabă", ca autor şi... co-editor, fiind foarte bine îndeplinită de turcograful Berindei şi de profesoara de franţuzoaică Adriana); şase luni de la călătoria lor în România, la Congresul Scriitorilor -după care a fost vădit: nu ne mai înţelegem, ba vorbim graiuri -dacă nu limbi - diferite...
     Ce să-i mai fi spus, pe lîngă ceea ce ştia foarte bine şi tot din gura mea : publicând în româneşte doar broşura Camera de alături, în 1968, cu atîta rămăsesem, ca scriitor român, vreme de peste două decenii ? Mă gîndisem cu strîngere de inimă (nu doar cu satisfacţie) la cantitatea de hîrtie scrisă, alcătuind, atund, vreo 30 de volume şi la eventualitatea că nu mai apuc editarea lor, cu doar două pe an - mie şi dte patru păiîndu-mi-se puţin faţă de timpul scurt, scurtat, ce-mi mai rămăsese de trăit ?
     Adevărat, totdeauna refuzasem să vorbesc de numărul volumelor scrise, spunînd că nu cantitatea contează - ei bine, se pare că acea cantitate conta în ochii Monicilor (şi nu doar după decembrie '89) : frecvent „glumeau", întrebîndu-mă cîte cărţi mai scrisesem de la ultima noastră întâlnire : două ? cînd ? Dar în total ?..., iar Virgil, iubitor de cuvinte mari, rostea detestatul de mine cuvînt-mare : operă :
     „Dumneata ai nu zece-douăzed de cărţi - ai operă, domnule !" - noroc că Monica nu mai participa la duetul funcţionînd de peste patruzeci de ani.
     La mijlocul lui octombrie, la Aix-en-Provence, prietena noastră Annie Terrier a organizat în cadrul festivalului Lettres croisees o întâlnire cu scriitorii români din ţară şi din exil. A fost un prilej feridt şi mă gîndesc la Aix-octombrie-90 ca la ultima şansă (ratată) de a ne înţelege între noi, cei care, la urma urmei, oriunde pe glob am fi, tot româneşte scriem, tot româneşte visăm. Acolo, la Aix, Ţepeneag şi cu mine am trăit trei zile de pace-şi-prietenie, fără a ne aminti reciproc „figurile" pe care ni le făcusem în cei unsprezece ani trecuţi; acolo, la Aix, am stat mai pe îndelete de vorbă cu Liiceanu, atât despre cărţile mele, cît şi despre proiectele lui generale (librărie, reţea proprie de difuzare’ fundaţie..,); tot acolo, la Aix, împreună cu
                                         287
Sorin Mărculescu, am găsit un titlu pentru Chasse-croise : Soldatul dinelui, carte ce trebuia să apară pînă la sfîrşitul anului, însă, din păcate, avea să fie şi ultima, deci a treia - cînd i-am atras atenţia lui Liiceânu că începem şchiopătând colaborarea noastră, el m-a asigurat pe dată:
     „N-am putut scoate anul ăsta dedt trei în loc de patru ? La anul 0 să scoatem cinci! Chiar şapte - te deranjează ?"
     Nu, pe mine nu mă deranja deloc, însă Monica Lovinescu, aflată în preajmă, dacă ar fi auzit cum îl sufoc pe bietul Gabriel... I-am atras însă - prieteneşte - atenţia :
     „Am mai discutat despre asta : nu pot aştepta «compensaţia» de la anul, timpul meu se numără cu zilele. Editura să facă un efort să publice măcar trei în acest an - altfel, aşa cum te-am anunţat, după 1 ianuarie, mă adresez altor edituri..."
     „Ştiu că ai luat legătura cu un disident al meu, Cruceru, cel care a fost responsabil de carte la Gherla... I-ai dat o sumă de cărţi..."
     „Nu «o sumă», ci două titluri pe care tu nu le reţinuseşi: Camera de alături- o reeditează — şi Bonifacia - pe asta n-ai acceptat-o, fiindcă Monica ţi-a spus că ea n-a înţeles-o, deci e proastă..."
     „Dar Piteştiul ?"
     „Ce facem, luăm lista de la capăt ? Dar când v-aţi întâlnit voi la Monici şi aţi alcătuit portofoliul editurii - cu ajutorul neprecupeţit al profesoarei de franceză a lui Berindei... (Liiceânu a tuşit, s-a uitat în jur), Patimile după Piteşti era demult la Cartea Românească, trimisă prin Manolescu..."
     „Şi Gardă inversă ?"•
     „Observ că îmi cunoşti titlurile pe care nu le-ai reţinut pentru Humanitas - repet : cu ajutorul neprecupeţit al Adrianei şi al lui Micnea... dar Monica Lovinescu mă aproape obligase să dau mîna cu jigodia de Sorescu ; tot ea insistase, pînă cedasem, să-i dau lui Marinete şi o carte s-o editeze la Scrisul Românesc... - dar asta se petrecuse mult înainte de faimoasa voastră întîlnire în care Ariadna Combes trasase, o dată pentru totdeauna, liniile directoare ale literaturii române contemporane-de-la-origini-pînă-n-pînzele-albe..."
     „Parcă am semnat o înţelegere - cu nişte obligaţii care trebuie respectate...", a observat Liiceânu.
     „Pînă una-alta, eu simt cel care şi-a respectat obligaţiile: pînă în momentul de faţă - şi pînă la 1 ianuarie '91 - nici unul dintre titlurile incluse pe înţelegerea noastră n-au să apară altundeva ; pînă una-alta, Humanitas nu şi-a respectat obligaţiile - suntem la mijlocul lunii octombrie şi a publicat două - observă : n-am spus : doar două - din cele patru titluri promise..."
     „A fost caz de forţă majoră - minerii..."
288
     „Forţa-majoră o pot invoca şi eu, oridnd", am zis. „Am mers pe încredere, relaţiile noastre sunt, dacă nu de amiciţie, atunci de colegialitate..."
     „Cum, nu de amiciţie ?", a protestat Liiceânu.
     Tot atund-acolo, la Aix-en-Provence, mi-a propus să fac parte din comitetul (?) Fundaţiei Humanitas. Am acceptat cu plăcere, însă am refuzat, vehement, printr-o scrisoare, dnd mi-a trimis de la Bucureşti statutele şi l-am văzut pe Dinu C. Giurescu... Cel care, potrivit tradiţiei de familie, pînă prin 1988 fusese ceauşist devotat, cu pana şi cu limba lui de istoric, iar după acea dată, ajuns la Washington, de la înălţimea catedrei cumpărate la supermarketul din colţ de I. Raţiu, îi „informa" pe americani: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca - la Europa liberă, post plătit de contribuabilul american, fireşte - simt „prea critici", „Ceauşescu are şi multe calităţi, nu doar defecte, de ce şă fie înjurat tot timpul ?" (iată : devenise şi Monica o „înjură-toare" !); „Goma a fost şi rămîne un provocator, agent al KGB", iar Tudoran „lucrează la minarea (ce să facă şi el, săracul !) bunelor relaţii americano-române"... etc. în chestiunea Giurescu, Liiceânu procedase ca şi în chestiunea Plămădeală : mă întrebase, mă descu-suse, se mirase, se uimise, se indignase (s-o cred eu !) de faptele Sfîntului Antonie, legionarul-securist (dădea impresia că atunci le auzea întha oară), pentru ca, la urmă :
     „Nu-mi vine să cred : un atit de fin anglist..."
     Despre Giurescu :
     „Nu-mi vine să cred : dintr-o familie afit de eminentă..."
     Tot la Aix l-am întrebat, foarte în treacăt:
     „Cum mai merg vînzările cu Gherla şi Culoarea curcubeului ?"
     „Bine, cum să meargă - bine !"
     în primele săptămîni ale anului 1991, m-a anunţat că problema hîrtiei a devenit dramatică, va avea mari dificultăti să-mi scoată patru volume pe an - în 1990 îmi scosese doar două, Soldatul... era împins în al doilea semestru al lui '91. La următoarea călătorie la Paris, mi-a spus că în '91 nu va scoate mai mult de două titluri - în nici un caz Scrisorile...
     „De ce «în nid un caz Scrisorile» ?", am întrebat.
     „în redacţie s-a constatat că sunt cam deranjante..."
     „Ce limbă vorbeşti tu ?", l-am întrebat. „Cum, «s-a constatat» ? Cine a constatat: Ionescu ? Popescu ? Georgescu ? Dă-mi numele constatatorilor că Scrisorile mele sunt «cam deranjante» !"
     „Nu se poate ! Aş comite un act de delaţiune !"
     „Ei, nu mai spune ! Dar, domnule, şi zidurile Casei Scânteii lucrează asupra noilor locatari, nu numai ale sediului Ministerului de Interne asupra C.C.-iştilor... Am ajuns s-o aud şi pe asta : Liiceânu
                                            289
vorbind ca... - hai să nu te ofensez de tot, doar să te «cam ofensez» : vorbeşti ca Dimisianu, relativizatorul de serviciu de la România literară..."
     Liiceanu a declarat că l-am ofensat de tot, nu doar cam - l-am invitat să-şi explice spusele de adineauri despre volumul Scrisori: cine „din redacţie" a constatat că deranjează - şi pe cine anume „cam deranjează" ? El a refuzat, demn, repetînd că nu toarnă - în viaţa lui nu turnase, n-o să se apuce acum... Degeaba am încercat să spun că îmi datorează o explicaţie - motivul pentru care respinge volumul Scrisori-a replicat că motivul mi l-a furnizat adineauri, ce vreau mai mult ? Am spus că nu vreau „mai mult", ci doar ce mi se cuvine : un răspuns...
     Nu l-am căpătat, am renunţat, lehămetit, să-i aduc aminte că el avusese ideea volumului, el mi-1 ceruse, tocmai pentru că n plăcuseră scrisorile-deschise - ne-am despărţit supăraţi. înainte de plecare, mi-a dat un sfat (şi el!):
     „Ai destui duşmani, nu trebuie să-ţi mai faci alţii - tu de prieteni ai nevoie..." !
     N-am fost suficient de alert să-i răspund că, desigur, am nevoie de prietenii - dar nu ca el...
     Nu ne-am mai întîlnit de-atund. Uitase el, uitasem şi eu promisiunea lui de a face o discuţie filmată - cea cu Ionescu fusese proiectată în circuit închis la Aix-en-Provence, bătrînul domn fiind, ca de obicei, formidabil (despre împrejurările în care fusese filmat-intero-gat de Liiceanu am să revin la capitolul Mariei-France îonesco şi la Monica Lovinescu). Mi-a telefonat puţin, nesemnificativ - pînă la... Pînă la deznodămînt (telefonic, fireşte) - tot ce a mai fost informaţie editorială mi-a părvenit prin canalul-filtru Monica Lovinescu...
     în mai ('91) a avut loc Colocviul de la Roma - cînd, am înţeles că între „interiori" (rezistenţi prin cultură) şi exilaţi nu, mai poate fi stabilit un limbaj comun decît cu condiţia ca „exteriorii" să joace atît de bine rolul mîncătorilor-de-salam, încît să retrogradeze chiar şi biologic ; în miezul verii a avut loc „scandalul Goma-Breban", prin publicarea textului meu Capra şi Căprarul. Cam tot atunci a? apărut Soldatul cîinelui...
     Ca orice autor, mi-am luat dreptul de a judeca ultima „conlucrare", drept care i-am scris o scrisoare lui Gabriel Liiceanu în care mi-am exprimat două nemulţumiri:
     1. notiţa bibliografică din fruntea volumului,. deşi alcătuită după datele furnizate de mine (tuturor editurilor cu care începusem a avea de a face - şi periodicelor), era un purcoi de date greşite (unele cu cîte un deceniu !) - nu mai puneam la socoteală celelalte
                                          290
greşeli, necorectate ; îi comunicam lui Liiceanu că p editură care îşi prezintă astfel autorii se descalifică
     2. redactorul de carte - de ce nu-i apare numele ? I-am amintit că, dacă la Gherla redactorul îşi pusese numele (Sorin Cruceru), la Culoarea curcubeului., dispăruse numitul Jean Blaga (!) - de ce : din pricina minerilor ? Dar în prezentul volum, Soldatul..., de ce Dumitru F. Dumitru nu-şi asumă lucrarea („cu luminile şi cu umbrele" ei) ?
     Dacă la prima obiecţie aveam toată dreptate, la a doua... Dar cine era de vină că Liiceanu nu crezuse de cuviinţă să-mi spună (adevărat, nu avea doar asta pe cap) că, în 1991, „se constatase" a nu fi just să se mai indice, pe volum, responsabilul de carte ? Sau poate se jenase să-mi spună, după întâmplarea cu volumul Culoarea..., apărut fără redactor de carte... ? (Las7 că, ori cu, ori fără redactor de carte, tot acolo a ajuns...)
     Am aflat mai tîrziu că scrisoarea a produs mare tulburare - nu atît din pricina eternelor nemulţumiri ale autorilor (ce bine ar trăi editorii, dacă n-ar exista aceşti încurcă-lume de autori!); dt mai ales pentru că... divulgam (eu !) nume... secrete : al tovarăşului nostru Jean Blaga, stîlp de nădejde al Editurii Politice, moştenit de Huma-nitas ; numele - şi el secret - al tovarăşului Dumitru F. Dumitru, responsabil (din umbră) cu Soldatul cîinelui..., trecut şi el prin rămî-nere pe loc de la Walter Roman la Gabriel Liiceanu...
     După „scandalul Goma-Breban", în cadrul căruia Ţepeneag se plînsese că îl tratasem de securist (dnd eu nu făcusem dedt să citez din Negoiţescu - citat de Breban) şi o rugase-somaşe pe Monica Lovinescu să intervină, Monica intervenise cu un text publicat în România literară în care nu se dezminţiseră calităţile sale de analist. Într-atît i-a impresionat pe literaţii de la 22, îndt careva scrisese, fără a semna, că autoarea „dăduse dovadă de un înalt profesionalism" (subl. mea)... •
     Am mai spus : textul era foarte bun - dar era de aşteptat să fie aşa (pentru cineva cu un înalt profesionalism). Ceea ce a fost mai puţin... foarte bun : insistenţa Monicăi ca eu să recunosc : îmi sărise în apărare împotriva lui Breban şi mai cu seamă împotriva lui Ţepeneag... O vreme am încuviinţat neangajant: „Da, sigur...", „Fireşte..." - însă nu era mulţumită cu atîta - şi insista, să reproduc eu, cu gura mea, ceea ce spusese ea : îmi sărise în ajutor împotriva lui Breban şi a lui Ţepeneag... Excedată că nu părăseam încuviinţările vagi, m-a întrebat de ce nu vreau să recunosc adevărul (că mi-a sărit în ajutor, împotriva...).
     Cu multe precauţiuni am spus : dacă într-adevăr mi-ar fi sărit în ajutor (împotriva, deocamdată, a lui Breban), ar fi făcut-o demult, hai, nu de acum 18 luni (din mai '90), de cînd Breban scrie istoria
291
omenirii în gazeta-i proprie de perete, Contemporanul - dar măcar înainte ca eu să dau publicităţii Capra şi Căprarul...; dacă ar fi vrut să-mi sară în ajutor împotriva lui Ţepeneag, ar fi putut-o face din urmă cu 18 luni, atacurile lui împotriva mea tot de atunci datînd...
     Monica era nedumerită, îndurerată : cum spun eu aşa ceva ? Ea nu putea interveni — nu se făcea. Abia după ce Ţepeneag i-a cerut...
     Asta şi spun - am spus : dacă Ţepeneag nu i-ar fi cerut, ea nu s-ar fi implicat - în care caz, de ce să-i mulţumesc : pentru că a dat curs invitaţiei lui Ţepeneag ? Apoi: nu se poate spune că textul ei este „împotriva lui Ţepeneag" (nici „favorabil lui Goma"), ci un text care restabileşte un adevăr - ţine neapărat să i se ridice statuie pentru asta ?                          *
     Monica s-a supărat - mai ales din pricina statuii.
    . Cam pe atunci a înceţapt „pregătirea" mea în vederea respingerii volumelor ce nu apucaseră să'între în tipografie - exclusiv prin Monica Lovinescu. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu în care, despre orice ar fi fost vorba, ea să nu aducă discuţia înspre criza de hîrtie, înspre faptul că îl ofensasem pe Liiceanu, acuzîndu-1 din cauza ne-difuzării unei cărţi: „Gherla sau poate Boniţacia, nu mai ţin minte..." - că îl pusesem „într-o situaţie imposibilă cu Scrisorile : trei volume a cîte o mie de pagini fiecare..." - şi, la urma urmei, ea nu înţelege de ce ţin să încalc o regulă nescrisă, de a nu da publicităţii chestiuni intime înainte de trecerea a 50 de ani...; apoi cu Articolele : i-am dat să publice nu ştiu cîte volume - „Ce-ar fi dacă mi-aş propune şi eu toate articolele difuzate la Europa liberă ?..." Eu să ştiu : tocmai pentru că ei sunt prietenii mei, mă sfătuiesc să renunţ la Articole : „Nu publici chiar tot ce ai scris... - şi mai cu seamă la Scrisori: din care esenţialul a fost publicat - şi zău că nu sunt de acord cu dumneata : publici numai scrisorile dumitale - dne a mai văzut asta ? - nu-i permiţi celuilalt să-ţi dea replica, nu reproduci şi scrisorile altuia..."
     Am făcut greşeala de a spune :
     „Am înţeles, doamnă Lovinescu : visul dumneavoastră este ca eU, autor, să declar că îmi retrag de bună voie şi nesilit de nimeni Scrisorile şi Articolele de la Liiceanu - ca să nu-l pun pe el, bietul, în situaţia de a mi le... respinge, fiindcă el e vîlcean de-al domnului Ierunca, fire timidă şi-ndelicată — n-o să am inima aceea de a-1 lăsa singur în faţa hotărîrii..."
     Bineînţeles, doamna Lovinescu s-a supărat — în acea zi, în următoarea mi-a ţinut acelaşi discurs, cu aceleaşi argumente; în a treia la fel, în a patra, în a cincea...
     Dar Liiceanu lucra nu doar prin Monica Lovinescu de la Paris, ci şi prin Gabriela Adameşteanu de la 22. Telefon de la Bucureşti:
                                       292
      „Băi", începe romanciera, „Gabriel nu te mai publică - n-ai respectat clauzele \"
      „Clauzele ?", mă mir eu. „Care clauze ? Cele pe care nu le-a respectat el ? Dar el mi-a promis, sub semnătură, că-mi publică patru titluri pe an - în 1990 mi-a scos două, în '91 un singur volum..."
      „Aiurea, sub-semnătură !" pufneşte în rîs. „Eu nu ştiu ce tot zici tu de patru pe an, el zice că n-ai respectat clauzele - dar mai bine-ai vorbi cu el..." - şi Gabriela Adameşteanu, pretextînd că e chemată pe altă linie, închide telefonul.
      Pe de altă parte, mătuşa Anei de la Bucureşti, împuternicita mea, vreme de un an încheiat a tot încercat să obţină audienţă la Liiceanu şi n-a reuşit. într-o zi s-a dus direct, a intrat neanunţată în biroul lui Mărculescu (se cunoşteau, doar „făcuseră" împreună trei volume de-ale mele) şi l-a întrebat ce se mai aude cu Scrisorile -trebuiau să apară cu un an în urmă. Mărculescu i-a răspuns că n-au apărut, n-au să apară; ca şi Articolele. Mătuşa Anei a spus că, în acest caz, să-i restituie dactilogramele. Mărculescu s-a mirat foarte : cum o să-i restituie dactilogramele ? - sunt proprietatea Editurii Huma-nitas! Dar Humanitas nu le mai publică... „Da, dar asta nu înseamnă că Goma poate să le predea altei edituri, pînă nu expiră contractul cu noi - altfel îl dăm în judecată !"
      înainte de a fi învăţat să se şteargă la gură după atîtea neadevăruri spuse, promovate, publicate pe timpul lui Ceauşescu la editura lui Preda, după atîta căcat mîncat pe furiş, cu capul băgat în dulapul Cărţii Româneşti, rezistentul poet Mărculescu - frate cu cealaltă... rezistenţă... - învăţase să-i ameninţe pe autori cu datul în judecată !
      într-o zi Ana se întoarce de la slujbă, furioasă: vorbise la telefon cu mătuşa ei, care-i relatase turnătoarele : cu dteva zile în urmă fusese convocată la editură de Liiceanu, prin secretară, fireşte : Domnul Director doreşte să o vadă într-o chestiune de mare importanţă şi extremă urgenţă. S-a prezentat dnd i s-a indicat, a aşteptat vreo jumătate de oră, după care o femeie a îrttrebat-o dacă ea e cutare ; aflînd că da, i-a pus în braţe un teanc de manuscrise şi a anunţat-o:
      „La cererea autorului, contractul cu noi a fost reziliat."
      „Dar autorul nu ştie nimic, de unde : la cererea autorului ? Si cum aţi reziliat contractul, dnd cu mine a fost încheiat, eu sunt împuternidta lui Paul Goma... ?"
      „Eu nu ştiu ce vorbiţi, vorbiţi cu domnul Liiceanu, dar să ştiţi că dînsu-i cam tot timpul plecat..."
      Ce bună-i o ardeleancă (ori asimilată) la casa omului: explică -limpede - cît de cam plecat tot timpul e domnul Liiceanu.
                                         293
      Mi-a căzut foarte rău „rezilierea" - aşa se chema acum - deşi fusesem temeinic pregătit, pe de o parte de absenţa lui Liiceanu (de la Bucureştiul mătuşii Anei; de la Parisul meu), pe de,alta de prezenţa alternată, ai fi zis : preparată pe tabla de şah de Ţepeneag, a Gabrielei Adameşteanu şi a Monicăi Lovinescu. Pireşte, era mînia primă : fusesem respins de editură cu un termen consacrat: „mi se puseseră manuscrisele în braţe" - dar nu mai puţin răvăşitoare fiind mînia^secundă': deci aşa se rezolvă litigiile între editor şi autor - în România post-ceauşistă ! între, hai să spun : amici, dacă nu prieteni... Ca un piron ruginit rămînea laşa (dar ce abilă ! - se văzuse de-aici) manevră a lui Liiceanu, făcută cu mîinile albe ale Gabrielei şi ale Monicăi..
      Mai mult dedt mine - sau mai vizibil - suferea Ana.
      „Nu-nţeleg, nu-nţeleg, nu-nţeleg ! îl las deoparte pe Liieeanu : nu ni s-a lipit niciodată de inimă, ba chiar bunele-relaţii cîte au fost erau, vădit, împotriva naturii - dar Gabriela ? De ce* a acceptat să se lase manipulată, murdărită, folosită ? Nu ţi-am mai spus, ca să nu te amărăsc: ştii ce bună prietenă era cu Lulu - de unde pînă acum vreo două luni era mereu în vizită, îi telefona zilnic, dintr-o dată a devenit... foarte ocupată, la telefon îi răspundea scurt, agasat... Bine, Gabriela trebuie să-şi păstreze scaunul de şef al 22-lui, asta depinzînd de Liiceanu, de Brucan, de Petre Roman - dar Monica ? Pe ea chiar n-o-nţeleg ! Nu mă întreb care-i va fi interesul să-l împingă pe Berin-dei ca agent preparator de teren - sunt convinsă că nu există aşa ceva - atunci care-i impulsul ? Ce-o împinge să ia neapărat partea cuiva, într-un diferend care nu pune în pericol prietenia dintre noi şi ei, ci doar relaţiile dintre tine şi Liiceanu ?"
      Aşa am trecut în anul 1992...
      Pe atunci Mihai Botez nu era ceea ce a devenit (sau : încă nu se ştia cine-i, cu adevărat) - într-o călătorie la Paris am cunoscut pe mama şi pe sora lui, Viorica. Aflînd Viorica (Oancea) că Liiceanu îmi respinsese manuscrisele, s-a arătat interesată mai ales de Scrisori şi de Articole. Nici o dificultate, dactilogramele se aflau la mătuşa Anei -ile-adus, i
      După entuziasmul-prim (recunosc : crezusem în şansa celei de a doua încercări - cum să nu cred dacă editor-redactor era sora lui Mihai Botez ?), a venit jumătate de deziluzie: Litera nu putea publica Scrisorile... (promiseseră, prin Florin Ardelean, cei deteuFamUia din Oradea să le tipărească) - însă din Butelii aruncate în mare(articolele) ar putea scoate patru volume într-un an (a cîte 250-300 de pagini fiecare).
      Neavînd ce face - am acceptat. Dar vorba celuia : încasez palme, însă vreau să ştiu pentru ce (Nene Iancule) ? Pentru-de-ce Seri-
                                         294
sorile - abia o treime, ca. volum, din Butelii... - nu puteau fi publicate nici la Litera ?
      De fiecare dată Viorica mi-a promis că-mi spune ea - altădată...
      Oricît n-aş fi vrut să cred (cum ar vrea să creadă soţul ce află şi tot află că soaţa e-o curvă) ceea ce simţisem fals, dintru început, la Liiceanu - am fost obligat, în peste doi ani (1990,1991 - acum fiind în 1992) să accept că era înscris într-un context de ostilitate generală: nu se voia/dorea ca anume scrieri ale mele să vadă tiparul românesc. Rămînea ca o căpuşă „motivul" (care nu merita ghilimelele deriziunii, pentru că era - culmea ! - adevărat):
      „Bine-bine, dar, chiar dacă, în fapt, tot comuniştii se află la putere, pe aici a curs sîngele celor din decembrie '89 ! - în acest caz, cine sunt cei care nu (se) vor ca mărturii precum Culoarea curcubeului, acum Scrisori deschise, să ajungă sub ochii «maselor largi de cititori» ? - fiindcă, e cert: cenzura comunistă şi cenzorii ei nu mai funcţionea-za...
      Asta era : cenzură comunistă nu mai funcţiona - cinstită în necinstea ei - atunci care era cenzura (necomunistă) care folosea limbajul şi metodele comunistei, dar nu-şi declina identitatea ? Cine, dintre oamenii care au un prenume, un nume (chiar şi pseudonu-me !) se temea(u) de cărţile mele publicate în româneşte ? Bine : Iliescu, Roman, Măgureanu, Pleşiţă, Burtică şi alţi tovarăşi, dar pe de o parte aceştia nu măi aveau puterea dinainte de decembrie '89; pe de alta, dacă ar avea puterea de a-mi interzice editarea cărţilor, ar face-o... ca-nainte: brutal-bolşeviceşte, dar anunţînd culoarea ! Adevărat : nid în '67, în '68, în '69, dnd mi se respingea repetat Ostinato, confraţii nu se pierdeau cu... solidaritatea - cei mai „prietenoşi" mă sfătuiau : „Scrie şi tu altceva..."; nici cînd, în '70, am fost total interzis, n-au suferit colegii, cei mai apropiaţi făceau : „Dacă şi tu..." - în sensul că am avut ce-am căutat cu luminarea, de ce mă plîng... ?
      Nu, nu; nu-mi intra în cap - pentru că nu-mi intra în inimă.
      în vara anului 1992 - tocmai primisem premiul Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti şi pe cel al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău -cînd aflu din presa românească : Editura Humanitas a trimis la topit, la fabrica Buşteni, „vagoane întregi cu cărţi" - printre ele şi Culorile (pluralul greşit al editurii) curcubeului, Cutremurul oamenilor '77.
      Ce să fac : sa cred ? îmi era antipatic Liiceanu, dar asta era o percepţie personală, subiectivă. Că îmi făcuse „figuri" - da, însă de aici pînă la distrugerea unei cărţi... - chiar dacă de la bun început îi fusese tulbure atitudinea dnd îl întrebam de ce scriau cum scriau cronicarii ?
      Cîteva săptămîni am tăcut, nici Anei nu i-am spus ce citisem la gazetă. Iar Monicilor nu le puteam comunica aşa-ceva : i-aş fi rănit
                                            295
de moarte, chiar de-aş fi luat precauţia de a face o introducere în genul:
     „Românii ăştia, pun pe hîrtie ce le vine la gură - ascultaţi ultima născocire..."
     Dar iată că aceeaşi ştire - vădit, nu citat din vreun ziar - se repetă> se îmbogăţeşte : Liiceanu a trimis la topit şi cărţi de Cioran, de Ierunca...
     Aveam un pretext să încep vorba - i-am telefonat Monicăi Lo-vinescu :
     „Aţi auzit ultimul banc cu Liiceanu ?", m-am crezut eu comic. „Cică ar fi trimis la topit vagoane cu cărţi de Cioran, de Ierunca, de mine - sunt eu supărat pe Liiceanu, dar zvonul e o infamie..."
     Monica începuse a vorbi, fără ca eu să fi terminat ce aveam de sptis - aşa că n-âm înregistrat decît:
     „...eşti în bună companie..."
     Ce voi fi crezut eu atunci, nu ştiu, probabil că nu voi fi fost suficient de explicit — am dat s-o iau de la capăt, Monica m-â oprit:
     „Ai mai spus ăsta - săracul Gabriel, n-are spaţiu de depozitare, ţi-am mai explicat eu, aşa că a fost silit să trimită la topit..."
     Am rămas fără glas. Monica zicea înainte ce va fi zis, n-o mai auzeam. Deci e adevărat, deci e adevărat, ded e adevărat...
     „Ce-i adevărat ?" - de data aceea am înregistrat-o.
     „Că mi-a trimis cartea la topit, credeam că simt vorbe răuvoitoare..."
     Am auzit din Monica :
     „...Nu-i adevărat şi riu-nţeleg de ce te superi - uite, Cioran nu s-a supărat, nid Virgil, ţi-am spus că eşti în bună companie, de ce te superi ?"
     Am minţit, spunîhd că sunt obligat să încetez convorbirea telefonică, m-am scuzat, am salutat, am închis...
     Aveam nevoie de aer. Şi de timp în care să... respir.
     Am telefonat mai iîrziu. îmi fabricasem o» explicaţie : Monica încercase să răspundă cu o glumă la gluma îndoielnică a mea ! încep :
     „Aţi auzit ultimul banc cu Liiceanu ? Cică ar fi..."
     „Nu-i adevărat!", a strigat Monica.
     „Ce nu-i adevărat, doamnă Lovinescu ?"
     „Nimic nu-i adevărat!"
     După o pauză am reluat:
     „S-o luăm altfel: aţi spus că domnul Ierunca nu s-a supărat că Liiceanu i-a trimis cărţi la topit - nu cumva s-a bucurat ? Nu cumva i-a mulţumit că i-a distrus cărţile ?"
                                          296
     „Nu-i adevărat !!" a'Strigat iar Monica. „N-a distrus nimic, a fost silit să trimită la topit..."
     „Nu-i acelaşi lucru ? A trimite la topit nu înseamnă deloc a le trimite la bibliotecile şcolare. La nevoie, aşa poate să explice un director de depozit - că trimiterea la topit nu e distrugere - dar nu un scriitor..."
     „Crezi că lui nu i s-a rupt inima când le-a trimis ?"
     „Nu mă gîndeam la Liiceanu, mă gîndeam la dumneavoastră."
     „La mine ? Dar mie nu mi-a dis... Mie nu mi-a trimis nici o carte!"
     „Şi eu care credeam că un scriitor este scriitor pentru faptul că suferă atunci cjnd cărţile, în general, simt distruse."
     „Dar ţi-am mai spus, omul lui Dumnezeu : n-a distrus nimic !"
     „Aşa spuneau comuniştii - nu că îi trimit pe oameni la închisoare, la Canal - ci la reeducare-prin-muncă."
     „Mulţumesc pentru comparaţie !"
     „Nu eu am făcut apropierea, dumneavoastră v-aţi apropiat de un distrugător de cărţi şi v-aţi îndepărtat de victimă, un autor ale cărui cărţi au fost distruse..."
     „Dar ţi-am spus că Cioran nu s-a supărat, Virgil nu s-a supărat - ce mai vrei ?"
     „Inutil să mai vreau eu - ce-o să-mi dea, în loc, Liiceanu: pastă de hîrtie ?"
     „Zău dacă te înţeleg - te superi aşa, din senin..."
     Am lăsat-o moartă.
     De acea dată i-am spus Anei ce citisem m ziare, că Liiceanu trimisese la topit Culoarea curcubeului.. Ana a început să rîdă în hohote :
     „în sfîrşit! Cam târziu - dar vorba ta: mai bine mai tîrziu dedt mai niciodată ! Mi-a spus Lulu că ştia de câteva luni de la lîa Şerbă-nescu - dar n-am vrut să te mai amărăsc... Monica ce zice ? «Nu-i adevărat!»?"
     „Îhîm."
     „Nu pretinde că bietul Gabriel, prin acest act, ţi-a făcut un imens bine ? Un serviciu, cum se spune pe-acolo ?"
     „Nu, asta nu... Dar Liiceanu a trimis la topit şi cărţi de Cioran, de Ierunca..."
     „A trimis loturi nevîndute din a nu ştiu câta ediţie - or, ţie nid pe prima nu ţi-a distribuit-o."
     Am rămas pe gînduri. Nu mă gîndisem la acest „amănunt".
     A doua zi am întrebat-o pe Monica : ce titluri ale lui Virgil fuseseră... trimise ? Monica a remarcat ezitarea, evitarea - a răspuns cu voie bună : o parte din al treilea tiraj - dacă nu se vindea...
                                        297
     „Cînd ţi-am spus că riscăm să-i sufocăm pe bieţii cititori..."
     Am întrebat dacă din Cioran tot din suplimente de tiraj : da.
Eu:
     „Deşi mi-aţi recomandat să mă bucur de companie - nu mă bucur deloc : o carte distrusă e o carte distrusă, oridte tumbe stilistice am executa - dar chiar aşa stînd lucrurile : nu intru în categoria lui Cioran şi a lui Ierunca : volumul meu Culoarea curcubeului nu a fost tras în tirajul iniţial de 80 000, cît zicea contractul..."
     „Nu-i adevărat!"
     „...ci în vreo 15 000..."
     „Nu-i adevărat! Vrei să spui: 150 000 ! Iar îl vorbeşti de rău !"
     „Eraţi de faţă, la Aix-en-Provence, dnd mi-a explicat că volumul a fost dat la Arta Grafică, acolo n-au avut sufidentă hîrtie şi s-au oprit în jur de 15 000 -> acum îl dtez pe Liiceanu : «Cum mă întorc la Bucureşti, cum dau la altă tipografie»..."
     „Ei, vezi ? L-a dat!"
     „Nu numai că nu l-a dat (eram în octombrie), dar cele 15 000 de exemplare trase de Arta Grafică, cu patru luni înainte - atenţie : înainte de mineriadă - n-au fost distribuite, d adunate-adunate, băgate în depo..."
     „Nu-i adevărat! Ai ce ai cu bietul Gabriel!"
     ^Dumneavoastră n-aţi avea - dacă v-ar fi tras din Unde scurte 20 000 în loc de 200 000 ? Dacă ar fi distribuit în Bucureşti vreo mie de exemplare, nid unul în provincie ? Dacă le-ar fi retras pe toate de pe piaţă, le-ar fi băgat în depozite, iar de acolo direct la topit ?"
     „Nu-i adevărat! Gabriel nu poate face una ca asta ! îi porţi pică fiindcă n-a scris despre dumneata în Jurnalul de la Păltiniş ! Şi pentru că nu ţi-a editat dte zece volume pe an - nu mă aşteptam la aşa ceva de la dumneata - mi-a închis telefonul în nas.
     Multă vreme nu ne-am mai telefonat - orice-am fi făcut, tot la Liiceanu şi la topitul cărţilor ajungeam. Ciudat: pe măsură ce trecea timpul, Monica accepta tot mai puţin, mai puţine din faptele mucenicului Gabriel - ajunsese să nege chiar trimiterea la topit a cărţilor de Cioran şi de Ierunca.
     Peste dteva luni bune am reuşit să rostesc următoarele (mă întreb acum : de ce n-am scris pe hîrtie toate acestea : n-am mai fi pierdut timpul cu telefoanele, iar acum ar exista negru pe alb, în volumul de Scrisori întredeschise, textul adresat Monicăi Lovinescu):
     1.       Liiceanu, „cel care nu poate face una ca asta" - aşa, neputmd, a jucut: a trimis.la topit cărţi. .
     2.      Liiceanu, intelectual român, editor în România cea fără de cărţi, trimite la topit suplimente de tiraj" - fie că cititorii nu mai cumpără în acel moment, fie că el nu are spaţiu de depozitare... Dar Liiceanu are sau ba
298
sfătuitori ? Aceia ar trebui să-l sfătuiască (fiindcă el, vădit, nu ştie) să cedeze, cu un leu exemplarul, vînzătorilor de stradă şi/ori să dăruiască volumele „nevîndute" - de Cioran, de Ierunca - bibliotecilor, mai cu seamă celor din Basarabia şi din Bucovina lipsite de carte românească (aiciMonica Lovinescu a făcut o remarcă dintre cele mai înţelepte: „Dar nu-ţi dai seama cît ar costa transportul pînă-n Basarabia dumitale ?").
     3.       între Ierunca şi Cioran, pe de o parte, şi mine, pe de alta, există o deosebire de... statut: lor Liiceanu le-a distrus suplimente de tiraj - nu ca mie, tirajul iniţial (şi acela diminuat la sub un sfert, nici el distribuit, din depozit trimis la topit).
     Tptul s-a desfăşurat pe felii, cu hărţuieli, cu diversiuni, cu ne-gaţii-iniţiale din partea Doamnei Lovinescu. La un moment dat, a spus ce mai spusese :
     „Ştii că eşti modest ? Vasăzică Cioran nu se supără, Virgil nu se supără - te găseşti dumneata să te superi..."
     La acestea am zis :
     „Foarte rău că nu se supără ! E vorba de carte, nu de oaie !"
     „De ce să se supere ?", a făcut Monica. „Ei nu sunt ca dumneata !"
     „Foarte rău că nu simt ca mine", am riscat imodestia. „Au fost distruse cărţi - nu doar cartea mea 1"
     în 1933 mi-a apărut la Litera o broşurică de 100 de pagini (din totalul de peste 1 000), fără indicaţie : este volum autonom ? Definitiv ? Primul dintr-o serie ? Cum fusese făcută selecţia (ordonată cronologic, începînd din 1972) ? De ce se află numai texte din jurul anului 1986 - şi mai ales ; de ce titlul volumului Amnezia la români (pe cotor scriind citeţ: Amnezie...), cînd articolul astfel intitulat nu figurează în „selecţie" ?
     Răspunsurile la aceste întrebări naive (întrebări de autor...) aU venit abia cînd am observat că „redactor de carte" este Ioana Pârvu-lescu, amică intimă a lui Manolescu - de altfel, după isprava editorială, va trece la România literara, unde va redacta note exact în spiritul volumului de la Litera : ilogice, agramate, inutile, adeseori anonime, cu multe floricele. Amnezia... a apărut în 1993, cu toate că scrie: 1992...
     Tot în 1993 a apărut la Biblioteca Familia din Oradea Culoarea curcubeului - Cutremurul oamenilor 77, ediţie (o consider întîia) îngrijită de Florin Ardelean-. Am fost şi am rămas impresionat de căldura, de înţelegerea - şi de riscurile ! - cu care m-au primit, dintre scriitori colegi din România, doar tinerii : cei de la Apostrof (pentru nouă luni...), cei de la Familia, cei de la Vatra, cei de la Timpul din Iaşi, precum şi independenţi ca Laszlo Alexandru din Cluj. Cu aceştia am verificat o mai veche observaţie făcută în închisoare (pusă pe hîrtie
                                           299
în Gherla) : cei mai mulţi dintre tineri sunt morali ; adulţii avînd această rară calitate sunt, negreşit, tineri sufleteşte (altfel nu se poate !). Desigur, calităţile de inimă nu ajung pentru a tipări o carte, pentru a o difuza - pentru a o „ţine"... Din pricina violentelor mele luări de poziţie împotriva unor falşi directori de conştiinţă (în onestitatea unora crezusem şi eu - pînă în decembrie '89), începînd cu 1993 nu mi s-a tipărit nici o carte din cele încredinţate cu ani în urmă editurilor consacrate : în Cerc continua să fie... pierdută de Junimea de la Iaşi, Gardă inversă continua să... nu fie editată de Scrisul Românesc al lui Sorescu, deşi avusesem şpalturile în toamna lui '90 (peste puţin timp avream să aflu că Marin, conoltenetele lui Liiceanu, îmi distrusese şi el plumburile romanului, astfel înţelegînd să dea examen de admitere la ministeriatul Culturii); Patru dialoguri - cu Florin Ardelean, Ruxandra Cesereanu, Al. Cistelecan şi M.C. Oros, prezentat Editurii Echinox în primăvara lui '91 la sugestia directorului Marian Papahagi, continua - continuă şi în momentul de faţă -să nu dea semne de viaţă...
     Prin luna februarie 1993, Gabriela Adameşteanu, care demulti-şor rărise, apoi încetase cu totul relaţiile de prietenie cu Luiza Năvo-daru, mătuşa Anei - îi telefonează în plină noapte, întrebînd-o dacă-i adevărat ce se zvoneşte, anume că „Paul îşi scoate ediţia a doua la Culorile... într-o editură de care nu ştie nimeni, din Arad ori din Satu-Mare..." Luiza se arată oarecum mirată că vorbeşte de zvonuri, doar ea însăşi îi spusese Gabrielei în mai multe rînduri, „pe rînd ne vizitam"..., de intenţie - asta fiind una, a doua : „Nu este a doua ediţie, ci adevărata - cea de la Humanitas fiind incomplet trasă, incomplet distribuită, apoi, din depozit, trimisă la Buşteni..." Gabriela Adameşteanu s-a aricit, a anunţat-o pe Luiza Năvodaru că ea nu-i pornite să-i aducă asemenea acuzaţii lui Liiceanu, care este „un intelectual ales şi s-a purtat totdeauna corect cu Paul..." Luiza a replicat: „Ai găsit cui să-i spui cît de corect s-a purtat Liiceanu cu Paul!" şi a vrut să încheie discuţia aici — însă a auzit în receptor cum cineva îi şoptea Gabrielei: „întreab-o în ce tiraj!? în dte exemplare o scoate Oradea ?!" (celălalt ştia că la Oradea urmează să fie editată, nu la Arad, nici la Satu-Mare), iar Gabriela a repetat, tare, întrebarea. Apoi vocea : „întreab-o prin ce reţea are să fie difuzată !", Gabriela s-a executat, Luiza a răspuns că nu ştie... Gabriela Adameşteanu, prietenă a mea de peste două decenii - şi prietenă şi cu Luiza Năvodaru - a început să rîdă :
     „Douăzeci de mii de exemplare, fără o reţea de distribuţie serioasă; cunoscută -- dar unde se trezeşte Paul ?" (subl. mea), apoi, după alt schimb de şoapte cu nevăzutul: „Ti-am mai spus (inexact: nu-i
                                           300
mai spusese niciodată - nota mea): cărţile lui Paul nu se mai cer pe piaţă, a fost la început o curiozitate, dar..." - s-a oprit.
      Editor novice (ca de altfel toţi de la revista Familia), Florin Ardelean a început a se interesa de posibilităţile de distribuire a cărţii. Mi-a relatat în scrisori cum anume a fost primit: telefona la secţiile judeţene, cerea să vorbească cu şeful, cu mici deosebiri „dialogul" suna astfel:
      „Alo ! Aici Florin Ardelean de la revista Familia din Oradea. Ne-am alcătuit o editură, Biblioteca Familia se numeşte şi suntem în curs de a scoate o carte de Paul Goma..."
      „A, Goma. Ăl cu... Zi-i mai departe, tovarăşe !" (subl. mea).
      ,,... ne-ar interesa să ne spuneţi dte exemplare aţi putea difuza din Culoarea curcubeului..."
      „Păi nu ţi-am mai spus (şi ăsta umbla cu mai-vS) că nu comandăm nimic ? Goma nu se vinde, avem destul în depozite şi nu se caută..."
      „Ce anume aveţi de Goma şi nu se vinde ?" ■
      „Păi... toate chestiile lui, de nu le cumpără nici dracu' !"
      „Noi scoatem Culoarea curcubeului, asta ne intereseză."
      „Nu ţi-am mai spus ? Zace nevîndută, la noi în depozit..."
      „Mai aveţi exemplare ? Cîte ?"
      „Nu ştiu, dar multe ! Toate ediţiile de le-a scos..."
      „Humanitas a scos o singură ediţie, n-a distribuit-o, după doi ani a trimis-o la topit..."
      „Păi da, că nu e spaţiu..."
      „Şi cum rămîne cu ediţia asta, adevărată, din Goma, pe care o tipărim noi - chiar nu vă interesează ?"
      „Nu, tovarăşe, ţi-am mai spus că nu se cere. Nu-l iubeşte cititorii."
      Cu excepţia celui de la Sibiu (un sas, Ungar), nici unul dintre tovarăşii cu distribuţia n-a vrut să-şi spună numele:
      „Ce te-nteresează numele - vrei să fad redamaţie ? Fă, tot la noi vine pentru rezolvare !"
      Am avut timp să mă întreb - pentru a nu ştiu cîta oară : de ce - şi pe dne - deranjează Culoarea curcubeului ? Pe dne - şi de ce -deranjează această carte şi nu altele, mai „dure" : Gherla, Patimile după Piteşti, Soldatul cîinelui ?
      O iau de lă capăt: în fruntea listei „supăraţilor" se află - cum altfel ? Puterea teroristă, poliţienească : Securitatea. Numai că Securitatea este vizată, veştejită, afurisită în toate cărţile mele - şi nu doar în ale mele ! - de ce s-ar ofusca taman din oricina Culorii... ? Răspuns provizoriu : nu Securitatea este la originea executării (prin nedistri-buire; topire) Culorii curcubeului, scoasă în iunie 1990 la Humanitas.
301
     Puterea politică (cum ar veni: „tovarăşii în civil") ? Aici există două categorii : Puterea-putere şi Opoziţia (fiindcă, dacă te uiţi la numitul Câmpeanu...). încă chiar avîndu-i în vedere pe ticăloşi dovediţi ca Iliescu, Roman, Marţian, Bârlădeanu, Voican (şi alţi danio-sifi) ; chiar dacă pentru întîia oară apare în tipăriturile din România (iunie'90) informaţia potrivit căreia Iliescu, Burtică, Marţian sunt implicaţi direct în campania de exmatriculări ale studenţilor nearestaţi după Revoluţia Maghiară din 1956... (iar toate acestea se află în Culoarea...). Să fie oare de conceput ca oamenii politici de prim rang să se fi preocupat de o oarecare carte, în chiar acea perioadă când erau ocupaţi cu provocările de tulburări antimaghiare, cu alegerile din 20 mai, şi, după, contestarea vehementă a incorectitudinii electorale ?
     Deşi nu este exclus ca „intelectualul" echipei esoterico-kremli-neze, Clitorelu' Voican-Sturdza, să fi găsit timp chiar şi pentru aşa ceva...
     Avansez o ipoteză, asumîndu-mi riscul de a greşi, deci de a-i calomnia pe dragii mei colegi de generaţie - şi, desigur, de breaslă...:
     Cei-buni - pe care eu îi atacasem ca ne-buni, ca falşi, ca trădători ai misiunii lor : Manolescu, Liiceanu, Pleşu, fără a (mai) fi prieteni, fără să fie nevoie să se întîlnească la drum-de-seară, în scop de complot odios, găsindu-se pe aceeaşi lungime de undă în iritarea, în mînia lor provocată de, nu atît reproşurile, rît de „demascarea" lor (ca nişte colaboraţionişti - fiindcă cine nu se opune : consimte şi, prin absenţa alături de adevăr, îşi semnalează prezenţa la cizma minciunii), s-au gîndit fiecare cum ar face ca să-mi închidă gura.
     Cum se închide gura unui scriitor ? O, atît de uşor, de simplu
-  în aceasta comuniştii le fuseseră excelenţi profesori, iar scriitorii-adevăraţi avusesşră timp, din 1977, de la „desfiinţarea cenzurii", să o exercite ei, cumplit de eficace, pentru că funcţiona prin şantajul (mai mult sau mai puţin sentimental) exercitat asupra nefericitului de „confrate" : prin nepublicarea lui! Astfel, fără a face valuri, fără „a lăsa ceva la mînă", editurile cărora le încredinţasem manuscrise -măcar jumătate din ele fiind predate nu doar „la cererea", ci de-a dreptul la milogeala directorilor (Sorescu, „solicitând" Gardă inversă)
-  au tot amînat editarea, neezitînd să provoace legitima nerăbdare, nemulţumire de autor, pentru a avea pretext de a spune că s-a rupt „colaborarea" din iniţiativa mea ! (Iar dacă nu mi le-am retras eu, cu mîna mea, mi le-a retras... Liiceanu - cu mîna lui Sorin Mărcules-cu..,).
     Ce s-a întâmplat cu Scrisorile şi cu Articolele de la Humanitas -de Liiceanu sugerate, solicitate ? Ce s-a întâmplat cu aceleaşi Scrisori şi Articole,, şi ele solicitate - de Viorica Oancea ? Pe primele... n-a putut să le editeze, mi le-a pus în braţe (şi ea); Articolele, în schimb,
                                           302
le-a ţinut; le-a blocat; le-a bătut în cuie - acolo, ca să le facă harcea-parcea, să scoată, la futu-i mă-sa, cîte-o dosvîrtă, din an în Paşte... Mă păzesc ca de foc (şi cât pot) să nu văd comploturi împotrivă-mi - dar nu mă pot împiedica să observ anume „conexiuni": la volte-face a lui Liiceanu se poate explica şi prin îndatorarea lui faţă de Brucan; şi prin „contractul" încheiat cu Petre Roman în chestiunea „moştenirii" Editurii Politice a lui tat-su; şi prin prietenia lui, de nezdruncinat, ca să spun aşa, cu figuri odioase ca Plămădeală, cu notorii colaboraţionişti de bună-familie ca Dinu C. Giurescu - şi nu în ultimul rînd, prin strania legătură cu Măgureanu - de acord, nu este „omul lui Măgureanu" - în acest caz de ce a iniţiat şi a impus şi altora (Doinei Comea, de pildă) participarea la „dialogul" de la GDS (de împăcare cu sdrbavnicul, criminalul organ) ? încerc să nu văd „mafii uneltitoare" - dar ce caută, ca redactor de carte (la Amnezia cea masacrată şi falsificată). Ioana Pârvulescu ? Accept: nu a cerut ea să-i fie încredinţat manuscrisul Articolelor - însă o dată în mâinile ei, fata a lucrat în folosul lui... Manolescu, în asta, nici un dubiu; fac eforturi să nu cad în delir de persecuţie - dar fapt este : când i-am încredinţat Vioricăi Oancea (la cererea ei!) Scrisorile şi Articolele respinse de Liiceanu, eram bun prieten cu fratele său, Mihai Botez; nu am strict nici o vină că Botez s-a dovedit a fi şi el un fals - însă, cronologic, după ce încredinţasem dactilogramele directoarei Literei Fireşte, rînd am aflat că Mihai Botez a acceptat să intre în slujba lui Iliescu, nu mi-am ţinut limba în buzunar, am spus ce cred despre astfel de oameni şi despre asemenea „opţiuni". Or/ sora tot soră... Cum să nu fie tentată să apere virginitatea frăţiorului, măcar dîndu-i cîte-un picior pe sub masă „calomniatorului" ?
      în continuare: ce s-a întâmplat cu Gardă inversă ? De ce romanul cerşit de Sorescu (acesta fiind cuvîntul)... Am mai spus ; am să mai spun : în primele zile după „revoluţie", cine-şi face apariţia în carne şi-n oase la biroul Europei libere de la Paris ? Merin Sorete ! înainta-torul pe brînci, prin şanţuri, pînă la 22 decembrie, cel ce se ducea pe furiş la Monici, rugîndu-i să nu-i spună lui Goma că a fost pe-aici! Acela carele,? în vara trecută, la Lyon, întrebat de jurnalişti ce e cu dărâmăturile din România, răspunsese curajos-olteneşte : „Dărîmă-turile au şi partea lor bună - nu e dracul chiar atâtde negru..." - ei bine> această otreapă, pentru care avusesem discuţii aprinse cu Mo-nicii de cînd fusesem întîia oară în Franţa - 1972 - are neruşinarea să-mi iasă înainte, cu braţele deschise pe coridoarele Europei libere, de parcă nu ne-am fi văzut de ieri! M-am opfit, m-am uitat îndărăt, şi nevăzînd pe nimeni, mi-am continuat drumul, fără să-l iau în seamă pe Sorescu, rămas cu mîinile-ntinse şi cu lacrimile pe obraz (repet : cu lacrimile pe obraz) ; Monica Lovihescu - spre care mă
                                          303
îndreptasem, a început să mă probozească : de ce sunt atît de rău cu un poet atît de bun (!), care vine spre mine cu dragoste - iar eu mă prefac că nu-l văd - „Ia te rog să-i dai, mîna şi să-l îmbrăţişezi, că n-o fi foc !" - la care eu am răspuns că nu dau mîna, cu atît mai puţin să-l îmbrăţişez pe un Marin Călătorete, cel care trece drept vertical, pentru că face plecăciunile către Ceauşescu numai la radio; cel care, astă-vară, la Lyon... N-o mai lungesc : Monica nu s-a lăsat pînă nu i-am întins mîna lui Sorescu, iar acest ivan-de-oltean a profitat şi, în continuarea mişcării, m-a pupat pe gură, de parcă ar fi-fost nepotul lui Brejnevete !... Aşadar îi dau - la insistenţele Monicăi - Gardă inversă, el îmi trimite şpalturile - apoi tăcere. Faţă de mine, pentru că faţă de puterea lui Iliescu, prin Literatorul de Curte Nouă, devenise grozav de locvace, în tandem cu Eugen Simion. Ce era să fac eu - ca să nu-mi „periclitez cartea", vorba unei poete provinciale... ? Să tac mîlc, să nu auză tovarăşul Sorescu ce-am zis de. el ? Bineînţeles, am scris, am zis tot răul (în fine : o parte) pe care-1 gîndeam de totdeauna, însă acum, de .cînd se întinsese, demn-preş, sub gumarii proleta-rescului de Cotroceni... îl înţeleg pe Sorescu : eu să-l „înjur", vorba protectoarei sale, Monica Lovinescu, iar el să mă publice - „pe banii statului", cum scria, indignat, el despre alţii, în Literatorul ? Numai că... După ce datorită ei, Monicăi Lovinescu (s-a observat, n-am spus : din cauza...), am cedat, dînd mîna cu Sorescu, lăsîndu-mă şi pupat, i-am dat şi Gardă inversă.. An octombrie '90 primesc şpalturile, n comunic şi Doamnei Lovinescu bucuria. Surpriză :
     „Aaaa, publici la porcul de Sorescu ?", mă ia Monica la trei păzeşte - iar Vîrgil:
     „Cum, domnule, publici la porcu-ăla ? E-un porc, domnule! Un mare porc, de parcă n-ar fi oltean de-al nostru !"
     în momentul în care (în scrisoarea către Liviu Antonesei, publicată în Timpul) m-am plîns că, atît Liiceanu, dt şi Sorescu, îmi distruseseră dteo carte, Monica m-a aprobat zgomotos pentru „raderea" lui Sorescu, dar s-a supărat că... îl băgasem pe Gabriel în aceeaşi oală cu un individ ca Sorescu.
     Nu s-a terminat : după ce Sorescu a distrus plumburile, am prezentat cartea la Univers (Mircea Martin inaugurase colecţia „Itha-ca - Scriitori români din exil" cu Ostinato, avusese cuvinte bune despre mine, atît cu prilejul lansării, dt şi într-un număr din Vatra.) Cum a primit această ofertă delicatul, onestul Mircea Martin ? Astfel :
     „Se spune că Gardă inversă e în curs de apariţie altundeva..." în ce lume trăim ? Şi Mircea Martin ? Directorul Editurii Univers avea o altă portiţă de scăpare : să pretexteze că nu are hîrtie, că starea finandară a editurii este precară... - ar fi fdst un argument,
                                         304
deşi neadevărat1. El a preferat Calea Balcaniei (în patruzeci de ani omul s-a dezbănăţenizat) : a dat un răspuns (nu), însă fără a rosti cuvîntul, oferindu-i interlocutorului... decodificarea cu care s-a obişnuit scriitorul român sub vremi...
      Răspunsurile primite de Florin Ardelean de la şefii judeţeni ai difuzării poartă marca Securităţii: indivizii fuseseră, continuau să fie securişti. însă nu ordinul, ca înainte, d sugestia de a da aceste răspunsuri la acele întrebări - dacă nu trăsneşte a obială securistă, adie a pantof de director de conştiinţă.
      Astfel bănuiesc a se fi încheiat Micuţa Antantă: nu, Doamne-fe-reşte, împotriva nebunului de Ceauşescu şi a furiei sale distrugătoare (doar nu erau proşti), ci ca acum, după 22 decembrie '89, dnd marii rezistenţi precum Manolescu, Liiceanu, Blandiana, Sorin Măr-culescu au primit de la Brucan (locţiitorul lui Gogu) bilet de voie să se exprime. Şi se exprimă ! Cu cît acel individ fusese mai fricos, mai obedient, mai acomodant - mai colaboraţionist (dar nu la gazetă, scriind de-a dreptul imnuri de laudă, d acceptînd şi practicând diversiunea de stat şi de partid conţinută în îndemnul: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi... bine, dar nu vă atingeţi de adevăr, cu ăsta ne ocupăm noi.."), cu atît, acum, pentru urechile Ocddentului, dar mai ales pentru propria-le conştiinţă vinovată de dezertare, s-au dezlănţuit în laude de sine, ei, rezistenţii prin cultură ; ei, cei ce, crezând că dacă sunt buni poeţi; buni prozatori, buni critid literari, în mod necesar sunt şi vajnici rezistenţi antibolşevid ; că, din moment ce, pînă adineauri, făcuseră cu sîrg doar estetică, trebuie să se găsească şi ceva etică pe-acolo...
      Dar iată : în această piaţă-a-universităţii-pentru-scriitori-dezer-tori, dnd totul mergea bine în cea mai bună dintre lumi (lumea românească), intervine un neisprăvit, un netalentat, un veleitar (să nu fie uitat resentimentarul!) şi le pune dinainte fotografia crudă a subrealităţii în care subvieţuiseră, făcând artă-de-stat-şi-de-partid ! Punctul culminant a fost atins la Colocviul de la Roma, unde se adunaseră „corifeii rezistenţei de la Bucureşti" : Doinaş, Blandiana, Adameşteanu, Mălăndoiu, Uricariu, Ulici, Papahagi — iar acest nei-ca-nime (vorba lui Eugen Barbu), individul fără patrie (după I.C. Drăgan), le aruncă în faţă comunicarea cu titlul: „Numai activiştii şi securiştii au confiscat revoluţia română ?" - dacă ar fi rămas la întrebarea retorică, ar mai fi mers, dar el a dat răspunsul: „Şi intelectualii!"
      1 Mircea Martin a găsit, totuşi, „o ieşire onorabilă" în chestiunea Gărzii inverse -aceasta: „Soros a refuzat subvenţia, deci nu-ţi putem edita cartea..." Ce bun, ce bun Soros la casa omului: dă nu numai bani, ci şi alibiuri (notă din 4 aprilie 1996).
305
     Cum să rămîn eu nepedepsit pentru toate aceste afronturi (cel mai insuportabil: dovedisem că se poate spune nu) ? Cum să accepte Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Mărculescu, Blandiana, Zaciu (şi atîţia alţi buni) că, în chiar momentul agresiunii lui Ceauşescu împotriva culturii, se putea scrie împotriva barbarului şi a barbariei asiate -chiar dacă nu în presa din România ? Să accepte cei numiţi şi încă alţii, mult prea. mulţi pentru o literatură atât de combativ-estetică, faptul că, în timp ce ei făceau aranjamente cu puterea (mizerabile, pe centimetru pătrat, pe firimitură), îşi făceau din obţinerea unei vize (pentru a zecea călătorie în Germania) un ideal de viaţă - să accepte că se putea privi normal, se putea judeca normal şi critica normal o situaţie anormală, riscând să devină - a şi devenit, mai cuiînd decît ne temeam - anormalizatoare, avînd în vedere interesele literaturii, nu pe ale fiecărui literator român, acomodant, răbdător, omenos... -altfel antibolşevic din tată-n fiu ? Cum să nu fie luate măsuri de retorsiune împotriva celui care... îi făcea de ruşine - în faţa ne-româ-nilor ? în fine, cum să-mi publice Liiceanu volumul de Articole în care figura un text publicat în germană, în 1972, despre cenzură-au-tocenzură-întrecenzură (pe timpul când el nu îndrăznea să rostească nici în gînd unul din cele trei cuvinte... duşmănoase la adresa partidului ?) - asta la puţin timp după Revoluţia Culturală ceauşistă, în care zugrăveam tabloul: la noi, în spaţiul românesc, se scrie o literatură în stare de levitaţie: încifrată, esopică, aluzivă, relativizatoare pînă la anulare - pe scurt: o, paraliteratură ? Chiar de-şi exprimase admiraţia faţă de Le Tremblement... (pe atunci nu era editor...), cum să ducă pînă la capăt responsabilitatea de a edita o carte de mărturii în care nu simt atacaţi doar cei yăi — ci şi (inadmisibil !) unii dintre cei mai buni: Breban, Ivasiuc, Preda, Gafiţa... ?
     Pedepsirea mea a fost pe deplin justificată : eu i-am atacat, ei mi-au replicat... fără cuvinte, fără... semnătură - de înţeles la o comunitate trăind sub semnul lui Farfuridi cel anonim !
     Iată de ce Liiceanu... a încetat brusc de a avea hîrtie pentru Articole. Din acelaşi motiv, sora lui Mihai Botez, Viorica Oancea, mi-a ţinut, reţinut aceleaşi Articole, pînă şi-au publicat compunerile cu voie de la Brucan tot felul de jurnalişti adineauri deşteptaţi, analişti politici alatăieri alfabetizaţi - ca Manolescu; filozofi ai disidenţei ca Gabfiel Andreescu ; gorbaciovişti în serviciu comandat, ca frăţiorul, Mihai Botez... Şi Ileana Mălăncioiu, redactor la Litera, a apucat să-şi scoată un volum cu articole scrise după decembrie '89 - ale mele, bietele, tot n-au apărut. Dacă aş fi întrebat-o pe directoare, mi-ar fi răspuns, rîzînd, bătîndu-mă pe burtă :
     „Eşti obişnuit să aştepţi- mai aşteaptă..."
                                           306
     Să fiu crezut pe cuvînt : niciodată nu m-am zbătut, nu m-am bătut, îmbrîncit, luptat pentru... prioritate. Iată însă că sunt mereu şi mereu împins în lături, scos în afara şirului-popular, alcătuit după criteriul cel mai cinstit, mai comod: cronologic. M-am întrebat multă vreme : de ce - acum ştiu ; m-am întrebat, chinuit: cine face asta -acum ştiu - le-am scris numele şi am să li-1 scriu (ca să nu rămînă nescris). Nu mă simt dat jos de pe soclul statuii, constat că băieţii descurcăreţi ce s-au aranjat şi sub Ceauşescu ţin, post festum, să fi fost si morali, si rezistenţi. Si frumoşi.
     Spectacolul se arată a fi dezgustător. Şi adînc jignitor, fiindcă „actorii" sunt dintre cei-buni. Mai grav : regia este semnată de o persoană pe care atîtea decenii cei mai mulţi dintre noi am respectat-o, am iubit-o, i-am fost recunoscători pentru ceea ce făcea, atunci, înainte de decembrie '89 - dar care după s-a raliat, trup şi suflet, unui distrugător de cărţi - cărţi tipărite şi cu banii guvernului francez.
     Uitîndu-mă la Liiceanu şi la sudoarea lui grasă, grăsoasă, la Ochii lui vicleni, fricoşi, mă întreb (recunosc : prosteşte) cum de Mo-nica Lovinescu şi Vîrgil Ierunca, cei ce au introdus în conştiinţa românească termenul est-etică, pot nu doar să rămînă alături de directorul Editurii Humanitas, ci şi să-i furnizeze, chiar confecţioneze argumente (prosteşti - să recunoască) în chestiunea distrugerii cărţilor 1
               6. MARIE-FRANCE IONESCO
     Ne cunoaştem din 1972 şi multe blestemăţii am făcut împreună (împotriva regimului), atît la Bucureşti, sub nasul securiştilor, dt şi aid, la Paris. Relaţia noastră a fost una privilegiată : fiind de-dumi-nică, a durat - iată, peste două decenii (păcat că nu a continuat, dar n-a depins de mine). Totdeauna, în toate am fost de acord... Ultima oară în august 1990, după „pedepsirea" lui Berindei din pricina măgăriilor lui împotriva Ligii pentru apărarea drepturilor omului : după ce, în reuniune, am votat debarcarea lui (ea a şi luat cuvîntul în numele ei şi în al lui I. Vianu, absent, dar care îi dăduse procură şi-i trimisese textul intervenţiei), la încheierea şedinţei, înţelegînd dt de neferidt şi de surprins era Mihnea (lipsit de inteligenţă, nu se aştepta „la una ca asta", credea că minabila lovitură-de-stat prin care, acum doi ani, el, pe atund secondat de Dinu Zamfirescu, ne-o pur şi simplu băgase pe gît - ca vice-preşedinte! - pe Andriana, fata Cornii, avea să dureze o mie de ani - ca Imperiul Otoman...), ne-am hotărît să facem ceva ca să nu mai fie atît de fleşcăit Si ea şi eu i-am telefonat lui Mihnea, seara, mărturisindu-i că acum regretăm duritatea cu care-1 tratasem (dteşte: dat afară din vicepreşedinţia Ligii - şi pe el şi pe Coama, cea care nu fusese la nid o reuniune de dnd Berindei o „alesese")...
     Atît le-a trelbuit Monicăi Lovinescu şi lui Liiceanu - aflat la Paris, după mineriada primă : ca nişte hultani s-au repezit asupra noastră şi ne-au călcat în pidoare, pentru ceea ce-i făcusem bietului Micnea...
     în furnal l-îl-HL am relatat pe larg scena supremei satisfacţii, vecină cu extazul, resimţită de Liiceanu - aid o reiau :
     Era la noi, a doua zi după şedinţa prin care-1 trimisesem la plimbare din fruntea Ligii (după o întîrziere vinovată, a noastră...) pe Berindei, cu tot cu Adriana, călăreaţa pe doi (atîţia ştiam eu) cai - l-am amintit şi pe Zamfirescu, şi el complotist în urmă cu doi ani... I-am povestit ce se petrecuse în şedinţă, ce anume se întîm-plase cu Marie-France şi cu mine, după aceea (am verificat mai tîr-ziu : nimeni în afară de soţii Planche nu mai regretase detronarea Sultanului - din contra !), i-am spus şi prin viu grai cît regretam această „măsură"...
308
     Liiceanu, fericit ca-i venise şi lui rîndul să tragă-tare în cei care pînă adineauri îl striviseră (sub sfaturi, desigur, mai ales din cele de el cerute insistent...), m-a dăscălit o oră întreagă, explicîndu-mi, re-ex-pli-cîn-du-mi, re-venind-asupra - dt de valoros este Mihnea Berindei şi cîte lucruri bune făcuse el pentru GDS (încercam să-i spun că Liga nu este - şi nici nu trebuie să fie - acelaşi lucru cu GDS -degeaba) şi ce eroare (da : eroare !) comisesem, înlocuindu-1 pe Berindei cu Paleologu (proaspăt debarcat de la ambasadoriat) - dar pot fi comparaţi cei doi ? - iarăşi încercam să explic : Berindei nu fusese înlocuit, ci, întîi, dat jos, pentru obrăznicie, abuz de putere, refuz de comunicare cu Liga (îşi făcuse o echipă care lucra sub umbrela Ligii, supervizată de Monica Lovinescu, folosind hîrtiile avînd en-tete-ul Ligii, fără ştirea noastră - „Liga-i o tîmpenie !", zicea Mihnea cel Deştept ; în al doilea rînd, Berindei fusese vicepreşedinte, or, pe Paleologu îl alesesem preşedinte în locul Sandei Stolojan, demisionară - deci nu putea fi vorba de „înlocuire"). Apărătorul lui Mihnea îşi continua monologul avîntat - şi patetic : cum se poate ca noi („voi, dintre cei buni!" - conceda el, arătîndu-mă pe mine, direct, pe Marie-France peste umăr) să-i facem „una ca asta" ? Să-l dăm afară ca pe un ţigan ? („Ca pe un turc", încercam eu coarda comică - era descordată...), şi mai ales : „să nu acceptăm să mutăm Liga la Bucureşti ?" - ăsta ne reproşa Liiceanu (şi Monica Lovinescu) la o lună după Întîia mineriadă.
     Venind iar vorba despre Marie-France Ionesco, Liiceanu relatase : ieri se afla la Ioneşti (pentru filmarea lui Eugene), în momentul în care Marie-France se pregătea de plecare la Ligă... Am scris în fumai, relatînd exact vorbele lui Liiceanu, aid fac un rezumat: fiindcă Rodica şi Eugene, suferinzi, nu puteau merge la şedinţa Ligii (ai cărei membri erau - spre deosebire de Monica şi de Virgil: lor nu le permiteau americanii să activeze în astfel de organizaţii ne-neutre), i-au dat fiicei procuri - mai ales că se anunţau hotărîri importante, prin vot. Aşadar, a doua zi după şedinţa Ligii, la noi, Liiceanu povestea ce se petrecuse ieri, la Ioneşti... Aşa-i dacă-i dai nas, ce mă apucase să fiu sincer şi să-i mărturisesc humaniiteanului regretul încercat după debarcarea lui Berindei... ? Liiceanu povestea, deci, că privea la scenă (scena pregătirii de plecare la Ligă), dar încă nu realiza că acele persoane, abia conştiente de ce se petrece pe lume, aveau să hotărască (prin votul prin procură - nota mea) destinul unui om de talia lui Mihnea Berindei - care a făcut atîta pentru GDS.
     Eu rămăsesem tetanizat, Ana însă a reacţionat pe dată, cu mare violenţă, interzidndu-i oaspetelui să vorbească astfel de Ioneşti. Prea târziu : Liiceanu terminase de spus ce avea de spus, iar acum zîm-
                                        309
bea ; de parcă ar fi întrebat, nedumerit: ce spusese el, de stârnise indignare ? El nu spusese nimic...
     Asta a fost „scena cu Ioneştii" - la care am să revin rînd voi vorbi despre Monica Lovinescu, acum rămîn la Marie-France :
     Pe la sfîrşitul anului 1993, într-o discuţie telefonică avută cu Monica Lovinescu, venind vorba de Petru Dumitriu, ca de obicei, l-am atacat. Pentru nesinceritate, fiindcă el zice cam aşa : „Priviţi, compătimiţi-mă : sufăr peste poate, parcă sunt turbat... la gîndul că aş fi putut greşi pe când eram în România - vaaai, cît am suferit în exil, dar l-am găsit pe Dumnezeu!". Ca de obicei, Monica l-a apărat: „A fost aici, la noi în casă şi a declarat că a făcut mari greşeli... Apoi în cărţi... în toate cărţile de exil Petru şi-a făcut mea culpa..." Am adus vorba de filmul pe care Pintilie urma să-l facă după Salata lui Petru Dumitriu. Monica a găsit că e bine, chiar foarte bine, Salata fiind un text bun... - nu ? Am răspuns că nu găsesc deloc bine ; sigur că Salata e un text bun, dar vorba e, aid, de Dumitriu-autorul (ales de Pintilie), nu de foarte-buna Salată... Am mai spus că nu mă miră involuţia lui Pintilie : şi-a găsit peticul - Petru Dumitriu! (Monica a protestat pe dată : „Nu-i adevărat!") Vrea să se dovedească a fi cel din timpul studenţiei - aşa, cam prin 1953 - dnd a depus ca martor al acuzării în procesul politic al profesoarei (şi binefăcătoarei) sale..'. ? Monica a strigat, cu durere, cu disperare : „Nu-i adevărat!" „Ba-i adevărat", am răspuns, cu trei tonuri mai jos. „De unde ştii ? - dacă Barbă(neagră) ţi-a spus, e o minciună şi o răutate din gelozie profesională !" „Nu era nevoie să vin la Paris, ca să mă informeze Barbă-neagră - ştiam din închisoare..." „Nu-i adevărat! Acum te porneşti şi pe bietul Lucian - dar ce ai cu el, omul lui Dumnezeu, că nu eşti regizor, să ţi se fi riocnit interesele de ale lui..." „Să zicem că nu pot uita cum, atâtea decenii (ca tot deşteptul-la-români, exilat-ca-Breban ce face naveta Bucureşti-Paris), a tăcut, înţelept - în multele lui interviuri n-a scos un singur cuvinţel despre teroare, despre distrugeri, despre analfabetizarea de stat şi de partid ; ca la Urzica, & criticat doar pe «unii funcţionari» care pun beţe-n roate..." „Ce voiai să facă: să se sinucidă ?" „...şi, iată-1, taman în 25 decembrie '89, pe platoul canalului de televiziune 5, adus de celălalt antibolşevic cu voie de la primărie, Ţepeneag..." „Eh, Ţepeneag ! Ce te miri !", face Monica, semn că iar e supărată pe el. „...şi, ca să fie Trei Crai, uite-1 şi pe alt mare rezistent anticomunist: Ilie Năstase !" „îl bagi în aceeaşi oală cu Năstase ?" „Nu eu - el s-a băgat - în aceeaşi oală cu învîrtiţii, oportuniştii, profitorii, mincinoşii - mă întreb de ce va fi lipsit dina-movistul-de-la-Steaua, Tiriac..." „Lasă-1 pe Tiriac - ce, n-a vorbit bine, pe platou ?" „Ba a vorbit foarte bine - dar de ce nu vorbise măcar acceptabil înainte de 25 decembrie '89 ? A-ha, nu primise bilet
                                       310
de voie de la şoferul Ambasadei RSR ?" „Ei, şi dumneata, acum ! N-a putut... Nu s-a putut..." „Si ce-i cu declaraţiile lui de la radio, de la televiziune, precum că şi eî a colaborat, şi el a făcut «pactul diabolic» - în atîţia ani de cînd freacă Parisul ar fi putut să înveţe atîta franceză... S-a grăbit ca Tanase, să spună iute-iute un sfertuleţ, ca să nu-i amintească alţii întregul..." „Eşti foarte rău cu bietul Lucian -dar ce ai şi cu el, omule ?" „Am ce am cu cei care, vorba lui, au încheiat «pactul diabolic»"...
     Discuţia s-a oprit cam pe-aici. Acesta este capitolul despre Ma-rie-France Ionesco, iar eu tot despre Monica Lovinescu vorbesc (ca şi la Liiceanu, de altfel) - de ce ?
     Iată de ce : după ce a încheiat convorbirea cu mine, Monica Lovinescu i-a dat pe loc telefon lui Marie-France, povestindu-i ce răutăţi spusese Goma despre Pintilie ! După vreun sfert de oră de pauză telefonică, mă sună Marie-France Ionesco. îmi spune că noi nu mai putem fi prieteni, după cele ce afirmasem despre Pintilie : că şi-ar fi denunţat profesoara şi binefăcătoarea...
     La tot ce a spus ea m-am mărginit să îngaim : „Da. Da. Da." -ce altceva să fi zis ? Era adevărat - în mare, dar puteam să detaliez, la telefon, ce anume rostisem şi ce nu, cum spusesem şi cum nu -cînd fata vorbea gîtuit de durere, de indignare ? Puteam să remarc: cele spuse de mine erau numai pentru uzul Monicăi... ? Nu puteam ! Chiar dacă era adevărat, nu-mi era de folos acest adevăr...
     Deci : Marie-France a rostit trei propoziţiuni - şi gata. Gata şi prietenia noastră de peste douăzeci de ani!
     Situaţia era blocată definitiv: acel adevăr rostit de mine (despre Pintilie) nu fusese spus ca să fie auzit de ea - cunosându-i slăbiciunea, nu-l vorbeam, în prezenţa ei, nici de bine, nici de rău. Apoi: dacă îl vorbisem de rău, obiectul... răutăţilor mele era nu soţul, nu amantul — cu atît mai puţin părintele... Dar cine şi-ar fi imaginat că ditamai Instituţia Monica Lovinescu are să alerge să povestească în jur ce-a mai zis cutare despre cutare - aici: Goma despre toată lumea ! Azi doar despre bietul Lucian... Cine şi-ar fi imaginat că Doamna Lovinescu are să se precipite să-i spună - cui ? : lui Marie-France Ionesco - ce-a zis Goma, de rău - despre dne ? : despre Pintilie!
     Nu puteam face nimic să-i „explic" - dar, pentru Dumnezeu, ce era de „explicat", dacă adevărul acesta era : da, îl vorbisem de (foarte rău) pe Pintilie ? Absolut nici o importanţă nu avea... nuanţa : nu spusesem că Pintilie o denunţase (pe profesoara-binefăcătoare), ci : depusese ca martor al acuzării în procesul politic al profesoarei - dar mai conta, acum ? Să-i telefonez Monicăi Lovinescu, să-i reproşez că i-a spus Mariei-France ce-am zis eu de imaculatul fecior Pintilie ? Nu
                                           311
se putea - în primul rînd că nu se putea : nu-i reproşezi unei doamne ceea ce, la rigoare, îi poţi reproşa unui coleg. Dar se putea ca doamna în chestiune să se grăbească să raporteze ce-a zis cutare despre cutare ? Ei, bine, s-a putut.
     Vreo săptămînă, poate şi mai mult, am scurtat la minimum convorbirile - ştia ea ce ştia de nu insista, ca de obicei, să vorbesc mai mult, mai amănunţit. N-am făcut nici rău, nici bine : chiar de i-aş fi vorbit imediat după telefonul primit de la Marie-France, Monica mi-ar fi răspuns ce mi-a „răspuns" mai tîrziu: „Nu-i adevărat!"; şi: „Nu-mi aduc aminte..." Ceva mai încolo, când a acceptat pe sfert că ar fi putut spune ceea ce spun eu că ar fi spus..., am zis :
     „Să ne imaginăm că şi pe mine m-ar fi apucat mîncărimea de limbă, drept care aş fi dat fuga la telefon : «Alo, Marie-France ? Ştii tu, iubito, ce-a zis Monica Lovinescu despre Eugene Ionesco ? S>tai să-ţi spun...»"
     „Dar ce-am zis de Eugene ? N-am zis nimic rău - niciodată..."
     I-am adus aminte : una, două, trei, patru... A acceptat cu o optime de gură. Am continuat:
     „Să ne imaginăm că, din aceeaşi mişcare, i-aş fi comunicat: «Ştii tu, Marie-France, ce-a zis Liiceanu despre voi toţi: Rodica, Eugene, despre tine, a doua zi după şedinţa Ligii în care l-am dat afară pe Berindei - şi exact în ziua în care i-a luat lui Ionesco interviul pentru televiziunea română ? - în timp ce te privea pe tine pregătindu-te de plecare, pe părinţii tăi semnînd procurile pentru vot... ? Stai să-ţi spun eu ce-a zis - a zis că nişte persoane abia conştiente de ce se petrece pe lume hotărăsc destinul unui om de talia lui Berindei - cel care a făcut atîta pentru GDS...»"
     „Nu-i adevărat! Liiceanu n-a putut spune aşa ceva !"
     „Multe nu poate Liiceanu - dar aşa neputînd, le face. Ba-i adevărat, ba Liiceanu a putut spune aşa ceva, cu atît mai vîrtos cu dt dumneavoastră, doamnă, mi-aţi spus cum v-a relatat el scena pregătirii de plecare şi cuvintele pe care le-a gîndit despre Ioneşti..."
     „Nu-i adevărat şi nu-mi mai aduc aminte ! Nu puteam să-ţi spun aşa ceva - dacă vrei să te împad cu Marie-France, telefonează-i!"
     „Cu Marie-France n-am cum mă-mpăca : e supărată pe mine pentru ceea ce v-am spus dumneavoastră - şi numai dumneavoastră..."
     „Ca de obicei, exagerezi, nu ţin minte să-i fi spus - dar dă-i, omule, telefon, zi-i că ţi-a trecut supărarea !"
     „Acum ce mai pot face, spune - ce spun copiii: «Nu-ţi mai spun în viaţa mea nimic, fiindcă spui mai departe» ?"
     „Mi-o fi scăpat şi mie şi nu-nţeleg de ce fad atîta caz din asta..."
                                        312
     „Fac, fiindcă mi-au rămas puţini prieteni - dacă mai pierd unul, măcar să ştiu că în urma unei discuţii, a unei dispute directe am rupt-o cu acela - şi nu pentru că Monica Lovinescu nu ştie să-şi ţină gura..."
     M-a luat gura pe dinainte - şi iat-o pe Monica Lovinescu supărată foc (pe bună dreptate : nu-i spui unei doamne că nu ştie să-şi ţină gura - am mai spus-o ? Nu-i nimic, o repet). La scurtă vreme am telefonat şi mi-am cerut scuze pentru bădărănie. A primit. M-a iertat...
     Supărată pe mine ă rămas Marie-France - pînă la moartea tatălui său. într-o zi Filip, care asculta radioul, a venit plîngînd :
     „A murit Ionesco ! Le Roi est moooort..."
     Am telefonat la Ioneşti. Cu toată situaţia din casă, Marie-France a venit numaidecât la telefon; mi-a mulţumit pentru că telefonasem, promiţând că ne vom întîlni, de cum...
     Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica Ortodoxă din rue Saint Jean de Beauvais - nu m-am dus : nu-mi plac înmormântările în general, dar a cuiva care îmi fusese atît de apropiat... Apoi nu-i
Î)ot suferi pe necrofilii noştri naţionali. Era un frig de... aprilie în acel ntîi şi, cu Ana, am hotărât să mergem numai la cimitir. Să stăm deoparte. Aşa am făcut : am rămas la mare distanţă de mormînt, evitînd prilejul (!) de a conversa cu hoitarii - cu cine să mă îmbrăţişez : cu Geta Dimisianu, „venită special de la Bucureşti — pentru Eugen" ? Cu mai cine, că doar nu cu Tanase : neruşinat ca totdeauna, în numele Ambasadei ilieşti, se înfăţişase cu multe coroane şi rămăsese lipit de buza gropii ? Nu pentru aceia venisem noi - ci pentru Ionesco.
     Cînd convoiul a ajuns, iar dintr-o maşină au coborît Rodica şi Marie-France, noi nu ne-am mişcat, nu ne-am apropiat. Ne-a observat Marie-France şi, spre surprinderea noastră, a început să vină încoace - mult în afara grupului din jurul mormîntului. Atunci ne-am apropiat şi noi - la mijlocul drumului ne-am îmbrăţişat fără cuvinte, Marie-France ne-a condus pînă la mama ei. Ne-am îmbrăţişat şi cu ea...
     La o zi-două după înmormîntare, ne-a telefonat ea. A început prin a ne mulţumi de prezenţă, a sfîrşit prin a ne propune să ne întîlnim. Am fost de acord - urma să se mai odihnească, să-şi vină în fire după moartea tatălui său... Vreme de cîteva luni, prin telefon, ne-am asigurat reciproc: nu uitasem promisiunea de a ne întâlni...
     într-o după-amiază ne-a invitat la un restaurant italian la care mai fusesem împreună. Am mulţumit, însă i-am propus să vină ea la noi - mai comod, mai ieftin... A răspuns că este de acord, mai are
                                        313
ceva treburi şi are să ne retelefoneze. Aşa â făcut - dar ca să se scuze că intervenise ceva - pe altădată.
      După două-trei zile a telefonat, în lacrimi, nici nu mai putea vorbi: ne-am speriat că se întîmplase altă dramă. Nu : citise un text de-al meu despre cartea de amintiri a lui Breban şi fusese răscolită de modul în care vorbeam despre Ionesco... Nu aveam ce adăuga, punctam cu „da"-uri zisele ei. Era atît de fericit-neferidtă, încît am invitat-o să ia un taxi şi să vină la noi, să mai tragem ,o bîrfă, ca pe timpuri... A promis, urma să mai dea un telefon undeva, după care avea să vină încoace... N-a venit, a explicat mai tîrziu că nu putuse...
      Eram la Misiunea Catolică, urma să vină Regina Ana, pentru o slujbă religioasă şi o întîlnire. în aşteptare, am văzut-o pe Marie-France - m-am apropiat s-o salut. Mi-a răspuns rece. Şi crispat.
      N-am întrebat-o ce are, m-am îndepărtat, ridicînd din umeri. La puţin timp s-a apropiat ea de mine - a spus cam aşa :
      „Regret, dar după cele scrise despre Ţepeneag în chiar articolul cu papă, nu mai putem fi prieteni."
      La mutra mea nedumerită, interogativă, a amănunţit:
      „Ai scris atît de frumos despre papă şi-atît de urît despre Tepe... Dac-ai şti cum a plîns Mona cînd a citit ce-ai scris, că ea s-a dus în fiecare vacanţă cu fetiţa în România..."
      „Dar s-a dus !", am zis. „în fiecare vacanţă - ăsta-i adevărul..."
      „Adevărul - dar de ce să-l spui în gura mare ? Chiar tu... Să-l scrii, ca să-l citească toţi... Nu-ţi imaginezi ce nefericită e Mona, cum plînge tot timpul - de ce-ai scris că se ducea în fiecare vacanţă cu fetiţa în România ?"     .
      Pierdusem simţul realităţii : nu mai ştiam să mă orientez pe teren - am bîiguiţ,ca un perfect imbecil:
      „Am scris, fiindcă... Fiindcă ăsta-i adevărul - de altfel şi tu ştii că aşa a fost..."
      „Prrrostii!", m-a oprit Marie-France. „Ştiu, dar nu spun şi nu
scriu !"
      „Marie-France..." am încercat -dar ea :
      „Te rog ! Inutil să explici. Dacă n-ai fi supărat-o pe Mona... S-o faci tu să plîngă..." - s-a răsucit, a plecat.
      Şi plecată a fost...
      Măi bine că nu mi-a îngăduit să „explic" - eram pe punctul de a comite altă gafă : să-i spun că e lăudabilă prietenia, participarea la suferinţele Monei Ţepeneag (din pricină că scrisesem ce scrisesem-ca răspuns la invenţiile scrise ale soţului, că mi-aş fi păstrat cetăţenia română, în timp ce lui i-o luase Ceauşescu !), dar e mai' puţin stimabilă neparticiparea - ba chiar surditatea faţă de suferinţele Anei, şi ea prietenă a ei: de la plecare, în 1977, nu-şi mai văzuse tatăl; Filip
                                            314
nu-şi cunoscuse bunicul - pe Năvodaru nu-l lăsaseră să vină încoace (nici vorbă ca fiică-sa să se ducă în România, cu băiatul - ca cei din familia Ţepeneag...).
     Aşa merge lumea : buna noastră prietenă Marie-France Ionesco întreţine strînse relaţii de prietenie (fără ştirea ei : un imens şi murdar trafic de influenţă) cu o persoană de teapa Getei Dimisianu, plînge dnd plînge Mona Ţepeneag fiindcă am scris eu adevărul (de nescris) despre vacanţele ei în România, îl apără cu ghearele şi cu dinţii pe deneapăratul Pintilie...
     Cu cît îmbătrîneşti, cu atît rămîi mai fără de prieteni.
                   7. MONICA LOVINESCU
     S-a observat, desigur: cu excepţia capitolului despre Ivasiuc, în toate celelalte am vorbit mult şi despre Monica Lovinescu - firesc : ea a fost prezentă în orice a avut atingere cu literatura (şi nu numai) din ultimele decenii.
     Cine ar fi crezut că prietenia cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca are să se termine într-o zi ? Eu unul, nu.
     îi ştiam, ca milioane de români, de la radio : ei vor fi aflat despre existenţa mea de la Ţepeneag, în 1968, însă abia în 1972, la prima călătorie a mea (nu spun : în Occident, ci: prima călătorie), ne-am văzut faţă către faţă. Şi a fost de parcă ne-am fi ştiut de totdeauna.
     Am pus piciorul pe pavajul Parisului, după ce debarcasem în Gara de Nord, într-o duminică (în plus: 14 iulie, sărbătoare naţională). Venind din Germania cea frecată-cu-peria, nimerisem în plin Bucureşti : gălăgie, murdărie, mirosuri tari - dacă Bucureştiul era Micul Paris, si viceversa era valabilă : Parisul, un Bucureşti... ceva mai mititel... De la Koln vorbisem la telefon cu ei (mulţi români au scris despre şocul auditiv : să vorbeşti la telefon cu Vocea Europei libere !) : ştiau că vin la ora cutare, mă sfătuiseră să iau im taxi, să-i cer şoferului să mă ducă pe rue Franşois Pinton la numărul 8 (adresa o cunoşteam de arii - tot de la Ţepeneag, apoi de la Dimov). Taxi găsisem - doar eram la Paris ! - dar nu şi flori: toate prăvăliile erau închise ! L-am rugat pe şofer să mă ducă pe undeva unde am putea găsi - căd eu din România veneam, din Rică Venturiano mă trăgeam şi eu, aşa deci şi prin urmare, cine flori nu are (cînd merge în vizită), acela nu-i om ! Am găsit flori (trăiască şoferul gal! - oarecum negru pe la esenţial, însă şi senegalezii se trag din Vercingetorix - n-au fost ei „des tirailleurs francais" ?)! Am ajuns la buna-adresă, am sunat... M-au primit ca pe un... - hai, nepot (de frate). Totul a mers mai-mult-decît-bine un deceniu şi peste jumătate...
     Fiecare din părţi avusese timp să afle (şi să îngăduie)... ticurile, defectele celeilalte - prietenia din astea-i alcătuită. Se întîmpla să ne supărăm - pentru un minut, ba chiar şi pentru un ceas întreg ! - din pricina unui cuvînt, a unei impresii, a unei grăbite concluzii, însă niciodată nu au fost luate hotărîri definitive.
316
     N-am să pun pe două coloane „serviciile" făcute de ei mie si cele făcute lor de mine : în relaţiile noastre nu intra un astfel de criteriu (adus din ţară de Ţepeneag, însă cum el „se retrăsese (ca Cioran)", luase cu sine şi principiul intelectual al „serviciului").
     Dintre supărările pe care li le-am pricinuit eu lor - pe lîngă multele bădărănii comise, mi-a rămas una, gravă :
     Era în curs, în emisiunea lui Virgil Ierunca „Povestea vorbii", transmiterea de fragmente din Le Tremblement des Hommes (Culoarea...) ; într-o seară, ascultînd şi mregistrînd pe casetă, am observat că din „zicerea" mea de la radio lipseau hălci consistente, toate în legătură cu Ivasiuc. Eram în plină „corespondenţă" cu Noel Bemard, directorul secţiei române, el îmi ceruse să suprim „aluziile la Iva-siuc", eu îi răspunsesem că nu suprim nimic —să vedem: mă cenzurează Europa liberă ? La care Bemard îmi răspunsese că Europa liberă n-are să mă cenzureze. Şi iată-mă cenzurat!
     C-o falcă-n cer şi cu una ba (cum spunea un prieten), am alergat alături, în vecini şi l-a acuzat pe Virgil de suprimări ! Fiindcă Ber-nard zisese că el nu mă cenzurează - cine altcineva o făcuse ? Ierunca !
     Virgil m-a lăsat să-mi vărs veninul şi balele, doar roşind uşor. După care, vorbind încet, calm, a spus că el nu suprimase nimic, iar dacă eu constatasem aşa ceva, mai potrivit ar fi fost dacă aş fi început prin a întreba şi nu prin a acuza... Liniştea cu care îmi vorbise, vocea scăzută... m-au dezbrăcinat. Am realizat nu doar gafa, bădărănia - ci eroarea. Dar cum putusem eu crede că ei, prietenii mei, ar fi putut face una ca asta - unde mă trezeam: în România, unde totul e posibil, chiar şi mai-răul ? Să-mi cenzureze ei un text de-al meu ? Chiar dacă exista proba (caseta) ?
     M-a copleşit ruşinea ; am început a-mi cere iertare — ba le-am cerut să fie supăraţi pe mine cît vor socoti ei necesar - ca pedeapsă. Ei, ca nişte adevăraţi prieteni, m-au consolat (tot ei pe mine !); că lasă, că trece, noi să fim sănătoşi...
     Ei m-au iertat, însă mie nu-mi dădea pace întîmplarea de ruşine : făcînd ce făcusem, la prima vedere îmi manifestasem oroarea de cenzură, refuzul de supunere la o măsură arbitrară... - dar nimerisem alături. Mai grav : dovedisem că nu am încredere în ei; că sunt în stare să-i bănuiesc de cele mai urîte apucături - de parcă ne-am afla în România... Nici o importanţă că aş fi avut, dacă nu motive, pretexte (să mă port astfel): discuţiile telefonice, scrisorile schimbate cu Bernard (aflasem că Departamentul de Stat ceruse suprimarea fragmentelor cu Ivasiuc printr-o motivaţie nemeritat de lungă pentru un neînsemnat ca mine...).
317
     Acea întâmplare a rămas cea mai semnificativă pentru precipitarea cu care îi judecasem pe ei (fiindcă asta făcusem, cînd îl acuzasem pe Virgil că-mi suprimase din text) - încă o dată, ceea ce era foarte grav : îi crezusem capabili de aşa ceva...
     Caut, scotocesc în memorie - care, de mine fiind vorba, mă protejează, nu mă lasă umblat chiar aşa uşor... Vreau să aştern, aici, alte fapte urîte ale mele faţă de Monici. Nu le exclud, voi fi comis, fără să-mi dau seama că fac ceva rău... Dar nu-mi vin în minte.
     Cum se întâmplă în viaţă, mai degrabă vezi paiul din ochiul celuilalt decît bîrna proprie... - primul şoc (dacă aş spune: neplăcut, n-ar fi îndestulător) dinspre ei spre mine a venit prin Bernard. în timpul uneia din întâlniri) la Munchen, vorbind despre relaţiile foarte bune cu Monicii; m-a lăsat să mă sufoc în elogii, apoi a spus cam aşa:
     „Şi Monicii, cum le zici, te vorbesc numai de bine - astfel: «Paul Goma : ce om onest, curajos - dar aşa de apucaaat !». Asta cînd le-am spus că vreau să-ţi încredinţez o rubrică..."
     Precizări necesare : atunci aflam de rubrică - alta decît cea cu drepturile omului; nu-i cerusem nici rubrică, nici emisiune - ba o refuzasem repetat pe cea cu „drepturile" - mai ştii, poate din pricina numelui de scenă găsit mie de însuşi Bernard : „Monsieur Drepturi-le-Omului" !...
     Nici faţă de Bernard, atunci, nici faţă de Monici, mai târziu, n-am adus vorba de portretul zugrăvit de prietenii mei... Fireşte, între Monici şi Bernaird, cu ochii închişi îi alegeam pe primii. în conduziune : nu l-am crezut pe Bernard.
     Peste dţiva ani, sub directoratul lui Vlad Georgescu, în una din puţinele discuţii în legătură cu eventuala colaborare regulată la Europa liberă (eu visam la patru texte pe lună - visuri au rămas !), „Coane", Cum îi spuneam eu lui Vlad - a zîmbit, apoi a lăsat să-i scape:
     „Ţi-aş da (colaborarea regulată), dar nu prea ai referinţe bune,
tovarăşe..."
       /
     A rîs el, am rîs eu... El a continuat:
     „Monica şi Virgil spun despre tine că ai o mie de calităţi, dar că eşti apucat - or, americanii cer disdplină, punctualitate, supunere..."
     Doi directori, două acddente ; sau : două neadevăruri, fiecare dintre ei căutând pretexte de refuz - deşi, repet: lui Bernard nu-i cerusem nimic, pe Vlad îl întrebasem ce crede despre o eventuală colaborare regulată a mea... Rămînea însă, de la unul la altul, calificativul : apucat...
318
     A venit al treilea director (provizoriu) : Nestor Ratesh, în vara lui '89. Acestuia, într-adevăr, mă adresasem astfel: „Propun colaborarea mea cu patru texte pe lună..." - el mi-a acceptat-o, deşi...
     „Deşi Doamna Lovinescu a spus despre dumneata că eşti apucat rău - nu mai sunteţi în bune relaţii ?."
     M-am grăbit să-l asigur că aşa glumim noi înde noi. M-a usturat la inimă : era pentru a treia oară.
     Relaţiile s-au degradat începînd din toamna '89 - am mai scris la capitolul Ţepeneag, am scris în Jurnalul de căldură mare. Atunci am observat tendinţa mai veche a sa de a mă aţîţa împotriva duşmanilor ei din acel moment (Tanase, Gelu Ionescu, Ţepeneag, Manolescu), apoi de a mă lăsa singur în acţiune - eu rămînînd „ăla care-njură pe toată lumea" (asta spunînd-o cu precădere Monica - ea rămînînd persoana binecrescută care dialoghează cu Tanase, cu Ţepeneag, cu Gelu, cu Manolescu - şi, bineînţeles, cu Pruteanu !).
     Trec episodul Marie-France la „scăpări" : îi scăpase răutatea mea la adresa lui Pintilie - însă episodul Liiceanu... Acesta, întins pînă la punctul de ruptură, a făcut ca prietenia noastră să se... rupă. Definitiv.
     Am mai povestit ce s-a întâmplat cu volumul Culoarea curcubeului, cum Monica încerca să mă convingă că Liiceanu nu a făcut aşa ceva, pentru că nu poate face una ca asta, în acelaşi timp îndemnîn-du-mă să fiu mîndru de compania lui Cioran şi a lui Ierunca - şi ei trimişi la topit - de cine ? - întâmplător de cel ce nu era în stare „de aşa ceva" : Liiceanu ! Mai târziu am dedus - apoi am aflat (cum se află): această apărare a lui Liiceanu era concertată - cu „interesatul" şi cu Gabriela Adameşteanu : Timpul de la Iaşi a publicat o scrisoare a mea către Liviu Antonesei în care mă plângeam de soarta a trei cărţi: Culoarea curcubeului trimisă la topit de Liiceanu; Gardă inversă : plumburile topite de Marin Sorescu - iar în Cerc (trimisă chiar prin el, prin Antonesei, la Editura Junimea, încă din 1990), dispărută fără urmă (avea să apară în 1995 la... Eminescu !). în aceeaşi scrisoare relatam episodul cu telefonul de la miezul nopţii dat de Gabriela Adameşteanu mătusii soţiei, vocea de alături care o îndemna să întrebe în ce tiraj scoate Familia volumul pe care Humanitas îl distrusese—
     Gabriela Adameşteanu a contestat adevărul spuselor mele -într-o intervenţie din revista 22, Am trimis un text de lămurire, atră-gînd atenţia că organul GDS nu a reprodus nici măcar în rezumat scrisoarea din Timpul - pe care o contestă, o combate cu putere. 22 a publicat textul meu, încadrat de unul al directoarei revistei şi de altul al directorului editurii, în care cei doi directori (de conştiinţă)
                                        319
nu iau în seamă acuzaţia formulată de mine la adresa lui Liiceanu de a fi distrus cărţi, d vorbesc de toate - chiar şi de Gallimard...
     Foştii deţinuţi politid fac de multe ori afirmaţu-fără-probe („Ixulescu trebuie să fi fost agăţat de Secu, altfel nu se explică..."), adevărul fiind confirmat tîrziu, dnd acuzatorul a fost pus la stîlpul infamiei pentru calomnie, dacă nu de-a dreptul „delaţiune". Nu toţi deţinuţii au acest fler şi nu totdeauna funcţionează el fără greş - voi spune, cu toată modestia: dintre afirmaţiile (calomnioase !) ale mele mai sunt câteva ce încă n-au fost confirmate - însă nici una din afirmaţii n-a fost infirmată. în continuare voi spune că ştiu să plasez un text - mai cu seamă publidstic - de după decembrie '89 în... context.
     Cu vreo săptămînă înainte de apariţia numărului din 22 în care eram adunaţi sub genericul „Replia incomode" Liiceanu fusese la Paris. Nu ar avea o semnificaţie deosebită prezenţa lui la Paris, dacă... La telefon, Monica Lovinescu, readurînd în discuţie „înjurarea lui Liiceanu", a încetat brusc de a mai susţine : Liiceanu nu putea face aşa ceva - chiar dacă admitea, în continuare, senină, că şi lui Ierunca şi lui Cioran li se întîmplase acel lucru - şi a schimbat unghiul :
     „Parcă n-ai fi publicat atîtea cărţi îh Ocddent - chiar şi în Franţa ţi s-au trimis cărţile la pilon, dar nu i-ai înjurat pe directorii editurilor - sau poate nu ştiu eu ? Uite", a continuat Monica Lovinescu, neobişnuit de aşezat, de profesoral: „Gallimard, dt e de Gallimard, dar ţi-a trimis exemplarele nevîndute la pilon ! Nu-i aşa ? De ce taci?"
     Nu tăceam : începusem a tăcea. Cu strîngere de inimă. Cu durere (de inimă). Chiar dacă de la o vreme se stârniseră între noi neînţelegeri, cele mai multe din pricina mea, prietenia noastră rezistase si avea să reziste, fiind dincolo de accidente... Si iată că... Ceea ce făcea Monica acum (prin cuvinte - pentru noi: fapte) nu mai era o gafă. Nici accident.
     Aveam impresia că la picioarele mele se deschide o crăpătură, un şanţ, o prăpastie. Pe măsură ce Monica Lovinescu vorbea, cerea să-i răspund, insista, soma, prăpastia se lărgea, se adîncea, malurile se îndepărtau - auzeam glasul tot mai îndepărtat:
     „De ce taci ? Nu ţi-a trimis şi Gallimard cărţile nevîndute la pilon?"
     Dacă aş fi fost somat să răspund la : de ce (eram atît de îngrijorat), de ce (vedeam prăpastia căsdndu-se), n-aş fi putut răspunde pe loc. însă mă înspăimînta perspectiva a ceea ce avea să vina.
     A durat mult „dialogul". Monica Lovinescu întreba, eu tăceam. Tîrziu am răspuns cu acuzată lehamite, încereînd astfel să atrag
                                         320
atenţia partenerului asupra pericolului de la picioarele mele şi ale lui -am zis, alb:
     „Gallimard nu trimite cărţi la... pilon, cum ziceţi."
     „Dar ce face Gallimard ?" s-a agăţat pe dată Monica. „De ce ? Şi ce : nu e corect în româneşte : a trimite cărţi la pilon ? - dar aşa se spune în franţuzeşte ! Răspunde: ce face Gallimard cu cărţile nevîndute ?"                          ..    ■
     Intrasem iar în tăcere. Tare aş fi vrut să-i trimit, de pe acest mal, semnale : să înceteze cu întrebarea-cu-Gallimard, fiindcă din pricina ei se lărgeşte-adînceşte prăpastia dintre noi. Zadarnic: nu auzea, nu pricepea, insista şi mai verbos. Aş fi zis că chiar asta vrea partenerul: separarea definitivă. Sperînd într-o minune, am spus ce mai spusesem : '
     „Gallimard nu trimite cărţi la pilon."
     Monica s-a precipitat iară - tu forţe noi. Cu întrebări ca : „Dar ce face ?", apoi: „Dar de ce... ?" Istovit, trist, am „răspuns":
     „Aşa, pentru că Gallimard e Gallimard - său: de asta Gallimard e Gallimard : fiindcă nu trimite cărţi la... pilon."
     „Dar unde le trimite ?"
     Nu mă mai iritau întrebările copilăreşti: îmi era jale. Vedeam : nu se mai putea salva nimic - chiar de nu cunoşteam conturul ameninţării.
     „Eşti sigur că Gallimard nu trimite cărţi la pilon ?" - era suficientă îngrijorare în glasul Monicăi, pentru a mă face să răspund pe dată:
     „în două rînduri le-am ceriit cărţi editate înainte de război - am aşteptat două luni - mi le-au trimis."
     A tăcut o vreme - se auzea în receptor dezorientarea, agitaţia.
     „Nu-i adevărat!" - mi s-a părut a fi mai degrabă tînguială dedt fermitate în convingeri.
     „Ba e adevărat", am răspuns. „Toţi cei care cunosc Casa Gallimard ştiu asta - de altfel, nu doar ei: se ştie."
     „Uite, eu nu ştiu !"
     „Pariziancă de-atîtea decenii ? Ar fi trebuit..."
     „Ei, atîtea decenii!"
     „...iar domnul Ierunca a colaborat la..."
     „Sigur-sigur, la Pîâiade... Dar tot nu eşti sigur că Gallimard nu trimite la pilon cărţile nevîndute !"
     Ajuns aici am făcut o greşeală ; una mare :
     „Nu înţeleg de ce insistaţi afita cu trimisul la... pilon - aţi dori ca Gallimard să aibă acest obicei ?"
     „Nu-i adevărat!" s-a apărat cu negaţia.
                                         321
      După câteva ore mi-a telefonat iar : sunt eu sigur-sigur că Gal-limard nu trimite cărţile la pilon ? Să mă mai gîndesc, poate că...
      Simţind ameninţarea venind, implacabilă, nu mai aşteptam de-dt lovitura de berbece în poartă - n-a venit imediat; în fiecare zi, uneori de mai multe ori pe zi, Monica Lovinescu îmi telefona - la un moment dat, m-a întrebat:
      „Nu te-ai răzgîndit cu Gallimard ?"
   , N-am ştiut ce să răspund - şi n-am răspuns.
      Brusc, Monica a încetat de a-mi telefona; m-am îngrijorat: o fi bolnavă ? I se va fi întâmplat ceva, sau tot-cu-Gallimard ? - dar n-am sunat-o.
      într-o bună (rea) zi, îmi soseşte prin poştă revista 22. în paginile 14 şi 15, sub genericul „Replid incomode", într-o casetă, redac-torul-sef scria :
      „în acest număr redacţia noastră îşi face datoria de a publica toate textele (sublinierea mea) privitoare la articolul (sic!) «Paul Goma împotriva tuturor» apărut la Timpul (drepturi la replică apar-ţinînd Gabrielei Adameşteanu, lui Paul Goma şi lui Gabriel Liicea-nu), pentru ca dtitorii să poată avea la dispoziţie o documentare completă."
      „Documentarea completă", „toate textele" în concepţia Gabrielei Adameşteanu : fără scrisoarea (nu articolul!) mea din Timpul, în schimb, cu textul lui Likeanu, publicat a doua oară (prima: în Timpul) ; al ei... pentru a treia oară - a doua în propria-i revistă...
      Interesează replica.lui Liiceanu: fără a răspunde direct la reproşul meu - topirea volumului nedistribuit - el scria :
      „Fluiditatea jinui depozit de carte este pentru editură o chestiune vitală şi «darea la pilon», a cărţilor, în Franţa, de pildă, este o practică obişnuită pentru toţi editorii... Nu cred că lui Goma i-a venit în minte să-l compare pe Gallimard cu Chişinevski sau cu Răutu, dar desigur Bucureştiul nu e Parisul şi ceea ce acolo ţine de legi economice elementare aid devine crimă culturală. Si un elev de prima dasă de liceu cred că e capabil să distingă între topirea unor cărţi (pe care piaţa nu le mai absoarbe) de către fabricantul lor în vederea posibilităţii de fabricare a noi cărţi şi arderea cărţilor (pe care publicul le-ar devora) - pe considerente ideologice."
      Am prezentat în Scrisori întredeschise „dialogul" cu Liiceanu şi cu Adameşteanu - nu mai am poftă să revin.
      Ceea ce a urlat ca o sirenă de alarmă: Gallimard: nu mă înşela-
                                                                 /
sem cînd bănuisem a fi ceva în neregulă cu Gallimard - în gura Monicăi. în ultima scrisoare adresată Gabrielei Adameşteanu (vezi Scrisori întredeschise), spuneam:
322
     „...dacă mi-e milă de cineva, apoi de sfetnicii săi (ai lui Liiceanu
-  nota mea) mi-e milă : nu cunoşteau «amănuntul» (dar l-au transmis directorului Editurii Humanitas, pentru ca acesta să-l pună cu botul pe labe pe calomniatorul, pe mincinosul, pe înjurătorul Goma)
-  iată «amănuntul» pe care îl cunosc, vorba Directorului, pînă şi copiii de şcoală: Gallimard nu trimite la topit (am pilon) cărţile nevîn-dute. Aşa. Să nu mă întrebe sfătuitul şi sfătuitorii : De ce ? - ar fi trebuit să ştie şi singuri, pînă la vîrsta pe care o au."
     Cu asta am spus - din nefericire - totul.
     Aveam de gînd ca, o dată recuperate hîrtiile, să dau citate din Jurnalul pe 1993 şi 1994, ca să ilustrez agonia prieteniei noastre. Acum că am ajuns la sfîrşitul transcrierii la ordinator a dactilogramei iniţiale, nu mai am chef.
     Nu mai am chef de nimic - nici de citate, nici de „probe" - nu vreau să probez, aş vrea (pentru prima oară) să uit.
      ...Şi să fie ca şi cum nici n-ar fi existat prietenia cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca; să fie ca şi cum niciodată (dar cum de pot crede că a putut fi ?), aceşti oameni de carte ce au slujit O viaţă de om cartea, într-o dispută dintre autor-de-carte-victimă şi editor-topitor-de-carte - pot lua partea editorului distrugător de carte...
     Ar fi putut rămîne curajos-imparţiali (chiar dacă imparţialitatea, în acest caz, este parţialitate vădită), încerdnd o mediere, un dialog
-  o împăcare, de ce nu ? - între Liiceanu Şi mine. Ei ău ales „partida Liiceanu", cu arme şi bagaje : aii furnizat distrugătorului de Cărţi nu doar explicaţii, justificări ale actului de a distruge cărţi, ci şi argumente (vai: şi acelea neadevărate, ca „Gallimard").
     Ultima - pe care am aflat-o : la sfîrşitul unei conferinţe de la Casa Română din Paris, o persoană din sală i-a pus lui Liiceanu întrebarea: Care este adevărul cu acea carte a lui Goma: într-adevăr a fost doar parţial distribuită, apoi depozitată, apoi, din depozit, trimisă la topit - fără ca autorul să fie avertizat în nici una din „etape" ?
     Se zice că Liiceanu s-a ridicat să răspundă - ce anume, altă poveste - însă Monica Lovinescu, aflată lingă el, ca gazdă-prezenta-toare, l-a reţinut pe scaun şi a început a striga la persoana din sală că n-are dreptul să pună asemenea întrebări jignitoare, calomnioase, unui intelectual de talia lui Gabriel Liiceanu - cel care a făcut atîta pentru cultura română şi pentru demnitatea ei...
   ' Penultima : nu înţelegeam de ce Bazin (nu-i cunosc prenume le1), lectorul francez de la Iaşi, prieten cu Dan Petrescu, Luca Piţu, Antonesei, Cangeopol, Al. Călinescu - deşi înainte de decembrie '89
      1 Thomas (n. ed.).
323
revenea frecvent în Franţa, nu m-a contactat şi pe mine, chiar de-mi exprimasem repetat dorinţa faţă de Monica Lovinescu - să fi fost ne-dorinţa Iui ? Dacă da, nimic de zis; după cum n-am înţeles cum se face că persoane ce-şi manifestau prin telefon (de la Paris) ori prin intermediari voinţa sau interesul de a mă vizita... nu au făcut-o în aceşti peste şase ani: Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Doina Cornea, Lucia Hossu-Longin, Patapievici, Zografi, Marilena Rotaru şi încă alţii - cu toţii trecuţi înainte pe la Monica Lovinescu. Am aflat ceva-ceva de la dţiva români necunoscuţi publicului: Monica şi Virgil le dăduseră adresa mea, telefonul - şi sfatul:
     „în ultima vreme nu se simte prea bine - e de crezut, cu viaţa pe care a avut-o... S-a retras, nu mai vrea să vadă pe nimeni, înjură pe toată lumea, chiar şi pe noi ne bruschează... Nu credem că ar fi momentul..."
      „NuH momentul..."
      Am mai vorbit despre asta : în vara lui '90, Monica Lovinescu a intervenit în presă pe urma unui text de Norman Manea defavorabil lui Eliade (susţinea că Eliade ar fi scris articole antisemite). în esenţă, ce a spus ? Nu a contestat adevărul (Eliade a chiar scris articole antisemite - salutar ar fi fost dacă şi le-ar fi recunoscut şi asumat), d a avansat o teză aiuritoare pentru mine, dar ce balsam pentru mâncătorii de soia, pentru rezistenţii-în-gînd, anume că nu este momentul de a vorbi despre faptele rele ale mişcării legionare, dnd abia am ieşit (ce optimism !) din comunism şi cunoaştem prea puţine despre crimele comuniştilor.
      Am mai spus ce am replicat - la telefon - faţă cu acest... şablon al cenzurii comuniste : „nu-i momentul...". Iată însă că, de dnd a apărut cartea lui M. Niţescu ce a stimit mare tulburare printre «cei buni" (de ce, dacă sunt atît de buni ?), unul dintre cei mai fideli ucenici ai Monicăi şi ai lui Virgil, anume Dan C. Mihăilescu, scriind despre necesarul act de salubritate morală scriitoricească - vorbesc de cartea postumă a lui Niţescu - conchide că această carte... „pică prost chiar acum, cînd se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să dştige..."
      Eiscînd să fiu acuzat iar de calomnie, fac apropiere între „Nu-i momentul" lansat de Monica Lovinescu în Anul Domnului 1990 şi „Pică prost..." al lui D.C.M., în ecou.
      Nu-i momentul :pică prost! - ar putea pretinde şi alţii, de-o pildă cei ce au găsit abuzivă lansarea, de către Virgil Ierunca (după spusele lui Ovidiu Cotruş), a cuvintelor rostite de Mircea Vulcănescu pe priciul de moarte : „Să nu ne răzbunaţi!" Fiindcă, de spaima dreptei judecăţi, s-au repezit să citeze-din-clasid, să-şi confecţioneze o justi-
                                           324
ficare-certificat-de-bună-purtare toţi pociţii, foţi beliţii, toţi guşaţii -de la Pleşu (trecînd prin Buzura cu al lui: „Fără violenţă !") şi pînă la ultimul securist : aceia care, după ce-au mînjit, au împuţit, au terorizat, au distrus o ţară, acum ne îndeamnă să fim creştini! Să nu ne răzbunăm pre ei! - doar aşa ne-a învăţat însuşi Mircea Vulcănes-cu, naţionalist şi creştin de-al nostru, din popor...
      Am ajuns la sfîrşitul acestui text - am să răsuflu uşurat dnd am să-i pun punct.
      Nu mai e nevoie să repet: nu am schiţat aid „portrete" - ci am încercat să dau seama de ruptura cu, în ordine cronologică : Ivasiuc, Ţepeneag, Tanase, Manolescu, Marie-France Ionesco, Monica Lovinescu. Aceştia există în textul meu numai în măsura în care mi-au fost de folos în căutarea motivului rupturii, după decenii de prietenie.
      Dacă n-am reuşit - foarte rău pentru mine; dacă am reuşit, tot foarte rău : n-am reuşit să-mi păstrez prietenii...
      Numai că eu (am mai spus, nu-i nimic : repet) pun preţ, în primul rînd, pe prietenie - fiindcă atund dnd mă despart de cineva, îmi rămîne ceva ; nu mai am prieteni, mi-a rămas prietenia.
                                                         Paris, rue Bisson, 19 decembrie 1995