I
Miercuri, 28 iunie 1989
1. în care se povesteşte o căldură-mare, la Paris, precum şi pricina ei : o convocare de taină, la care povestitorul nostru nu a fost convocat.
Teribilă căldură. Căldură mare - ne-am crede la noi, în Caragia-le ; acasă, la Bucureşti. E-he, acasă noastră...
Ora 14 : telefonează Monica Lovinescu. Mă întreabă :
- Ai fost convocat la Nedelcovici ? Pentru 5 iulie ? In vederea constituirii Uniunii ?
- Care Uniune ? mă trezesc eu întrebînd-răspunzînd în stilul rusului, cel cu „Care capră ?"
- A Scriitorilor, ce Dumnezeu !
A-ha ! A, ha. A Scriitorilor, deci - dar, vorba mea, în continuare : de ce, Uniune... ?
Cobor-lin din lună. Cad, cum s-ar zice : pe pavelele Parisului (un foarte bun fel de a zice), însă nu foarte-foarte rău : ce bună, ce bună la casa omului căldura-mare, amortizează efectele nefaste ale universalei, în special, în particular ale unirii, asocierii, aglomerării, conglomerării scriitorilor români, oriunde-ar fi ei, pe glob ; altfel : numai Dumnezeu şi trenul de aterizaj al meu ar putea povesti cîte şi cume vînătăi mi-ar fi pricinuit „convocarea" nedelcă ; ce cucuie, „constituirea" bujorescă ; ce bolfe, „Uniunea" cu reprezentativul scriitor român mai sus numit: pipipăie din pipă, maşină din maşină (ce evoluţie, ce progres : prin '54-'56, „viitorii scriitori" de la „Emi-nescu" erau convinşi că un adevărat scriitor trebuie să fie beţiv şi să aibă multe dioptrii - ei, da, pe-atunci ne aflam în preistoria scriitorului cel din gura cititorului).
Răspund în cele din urmă că nu ; nu fusesem, cum îi zice, cum îi zice : „convocat" ? Nu, n-am fost „la Nedelcovici". De asemeni, „pentru 5 iulie" fix : neant.
Monica se miră. Si se bucură : credea că eu fusesem (la 5 fix, nu ora : luna).
Repet: nu, n-am fost „convocat"; de altfel adineauri vorbisem la telefon cu Lucian Raicu : n-a pomenit nimic de vreo convocare-la-Nedelcovici - dacă ar fi fost să fie, el ar fi fost printre primii (convocaţi la Nedelcovici), fiindcă Raicu este un foarte important critic, iar Nedelcovici umblă cu pipă şi are maşină, deci ştie mult mai bine decât oricare alt prozator-muritor cum se coabitează cu critica (literară).
Monica îmi zice că nu sunt la obiect.
Eu răspund că sunt la obiectul meu, de aceea nu-mi fac griji.
Monica zice că e îngrijorătoare situaţiunea : o Uniune a Scriitorilor, la Paris, şi să nu fim înştiinţaţi şi noi, măcar aşa, de formă ?
Eu zic : o fi un zvon - defăimător la adresa lui Bujor - el ne-ar fi anunţat şi pe noi: că a constatat, nu : conspirat, am vrut să spun : convocat (el pe noi, nu ? acum e bine spus ?).
Monica Lovinescu îmi atrage atenţia : acum nu-i de glumă ; acum e o poveste extrem de serioasă, dar Alain ? O fi fost convocat ?
îi spun că şi cu Alain vorbisem la telefon, tot azi. Nici el nu ştia de confiscare, zi-i pe nume : contestare, în fine, dacă Alain ar fi ştiut mi-ar fi spus că se pune la cale consti'... - la Nedelcovici.
Vorbesc şi vorbesc şi vorbesc - aşa-i pe căldură-mare. într-un tîrziu mă scutur şi o întreb :
Dar de ce întreabă ea (Monica Lovinescu) ? Ea-ei a-au fost, au n-a(u) fost - con-vo-ca-f ? Adică ei doi: Monica şi Virgil - au fost au ba - de către Bujor Nedelcovici ? La 5 iulie, în vederea a, asta, zi-i pe nume, comportativei ? A cioclopedicei ? A epitropiei ?
Monica mă opreşte şi-mi recomandă să nu-1 mai ironizez pe Liiceanu (are dreptate : dar şi eu am); apoi mă invită să fiu, totuşi, serios ; că nu-i momentul (să fiu neserios, ca de obicei). Momentul fiind grav : adineauri, vorbind la telefon cu Oana Orlea, aceasta zisese, la urmă, ca şi cum ar fi fost ceva de la sine înţeles :
„De altfel, mai discutăm la Bujor, unde ne întîlnim pe 5 iulie..." Căldura-mare nu-mi îngăduie să desluşesc vreo cauză a efectului. De aceea zic şi eu, ca omul:
- întîlniţi-vă. Discutaţi-vă.
Am zis-o în treacăt şi cu profund respect (de altfel, după două decenii de cînd ne cunoaştem, îi spun, în continuare, „dumneavoastră", „Doamna Lovinescu", nu „tu" şi în nici un caz „dumneata-Mo-nica", precum Turcul-de-serviciu, Berindei al nostru, naţionale), însă Monica se supără :
- Dar nu-nţelegi că pe noi nu ne-au convocat ? Şi au început să-i convoace de acum două sau trei zile, dacă nu şi mai demult ? Ce înseamnă asta ? Că noi nu trebuie să ştim ce se face cu Uniunea !
10
înseamnă că pe noi ne lasă pe dinafară - pe Virgil, pe mine, pe dumneata, pe Raicu, pe Sonia, pe Alain, pe...
- Cred că nu trebuie să ne pripim..., fac eu, pentru întîia oară în viaţă, pe moderatul şi moderatorul (deşi n-am nici un chef, costumul ăsta îmi sade ca un veşmînt din tablă galvanizată - autentică). Să fim pe pace, o să primim şi noi drăcia aia... convocarea în vederea şedinţei la Uniune - acolo Bujor are să adune cotizaţiile...
- Ce cotizaţii ? întreabă Monica.
- Eh, d-ale noastre, internele, zic. Aşadar, puţintică răbdare, e-he, pînă la plebicist mai este, mai este, să tot batem la depeşă : „Trădare ! Trădare ! De trei ori trădare, dar să ştim şi noi..." - iscălită citeţ, curajos şi anonim : căci noi, românii, cu ţărişoara noastră cu tot..'.
Cine ştie cît aş fi ţinut-o aşa - căldură-mare, domnule ! - dacă Monica nu m-ar aduce la ordine (fireşte, cu : „Stimabile ! Onorabile !" - şi mai cu seamă cu : „Venerabile..."); îmi repetă : nu e, dar deloc-deloc, momentul de Caragiale.
Eu îndrăznesc să corectez, aşa, în general : Momente - şi să susţin că de Caragiale momentul e totdeauna : ai, n-ai treabă...
Monica nu se lasă : spune că lor (ei şi lui Virgil) le-a scris Nego(iţescu), de la Miinchen ; cică Ţepeneag, în trecerea prin Germania, anunţase că a venit timpul să ia el conducerea trebilor culturale în exil; şi că „Monicii" trebuie daţi la o parte...
- Ţepeneag ? mă mir eu. înseamnă că a ieşit din... labirint ?
- Aşa se pare, a ieşit de o săptămînă sau chiar două. Aşa ne-a scris Nego, că Ţepeneag umblă să facă el o Uniune a Scriitorilor, în care vor avea dreptul să intre numai membrii Uniunii din România...
- Copilărisme de-ale lui, zic, rîzînd. încolo, drăguţ din partea lui că, ieşind din bortă, ia conducerea ! Ce s-ar fi făcut condusa făr-de conducerea înţeleaptă a lui Ţepeneag ? Şi mie mi-a scris Nego, acum cîteva zile bune, despre intenţia lui Ţepeneag de a ne... uni, dar credeam că e un banc oniric...
- Ce banc ! Nego i-a atras atenţia lui Ţepeneag că există, în exil, mulţi scriitori care nu îndeplinesc această condiţie : să fi fost membri ai Uniunii Scriitorilor din Resere : Horia Stamatu, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Cazaban, noi... Dacă ar mai fi trăit bietul Mircea, nici el n-ar fi fost acceptat de Ţepeneag... - dacă n-a fost membru al Uniunii de la Bucureşti... Ne-a scris Nego : a trebuit să lupte mult cu el, să pledeze cauza noastră, a exilaţilor vechi - în cele din urmă, Ţepeneag a făcut această concesie, derogare : a zis, bine, noi, membrii Uniunii de la Bucureşti, discutăm cooptarea ne-membrilor, ca Ierun-cii... Ce zici de asta ?
11
- Zic ce-am mai zis ! zic, rămas împlîntat în momentul-altul. Concesivă ! Derogativă ! Cooptativă !
- Lasă bancurile, te rog !
Monicăi Lovinescu nu-i arde de bancuri, în general, de ale mele, proaste, în special. îi aduc la cunoştinţă că mie, da, îmi arde ; că şi eu sunt om ; şi scriitor român ; şi eu primisem scrisoare de la Nego, însă mie îmi comunica doar că „se face o Uniune a Scriitorilor", la iniţiativa („incitantă şi binevenită", preciza el) a lui Ţepeneag; adăuga (Nego) că el e si-gur : şi eu am să fiu de acord cu „ideea" lui Ţepeneag - atît şi despre atît mi-a scris Nego. Mie nu mi-a spus nimic de derogări-cooptări...
- Fiindcă dumneata eşti membru de la Bucureşti!
- Pardon ! De la Bucureşti nu mai sunt membru din, exact... O clipă, să-mi aduc aminte... Da, din 11 aprilie 1977 - bineînţeles, am scris în Culoarea curcubeului... cum anume am fost exclus din Marea Uniune a Scriitorilor, cu semnătura doar a lui Hobana, însă am aflat: „plenum"-ul a fost compus din Virgil Teodorescu şi din Georgică Ivaşcu, marele organizator de campanii împotriva „cazurilor"...
- Bine-bine, mi-ai mai spus astea...
- Cît să vă re-spun : eu am fost exclus cu hîrtie în regulă - fie regula aceea semnată de Ivaşcu, sub pseudonimul: Hobana...
- Zău, lasă-te de bancuri!
- Dar nu sunt bancuri - cît să spun că eu am fost exclus din Uniunea Scriitorilor Români, cea de la Bucureşti, în aprilie '77, pe cînd eram... la oaste, jos, în subsol la Rahova... Dar nici ei, ceilalţi: nici ei nu mai sunt membri! Cu toţii au fost... des-membraţi, de cum au... rămas în Occident! Chiar şi derogativantul nostru amic, Ţepeneag, a fost exclus, după ce i s-a luat cetăţenia - atunci cine pe cine cooptează ? Membrii excluşi pe ne-membri, chiar aşa : cum ar fi rezolvat rezolvatorul oniric „cazul" lui Eliade ?
- L-ar fi discutat, supus la vot şi, cu o derogare, l-ar fi cooptat! face Monica. Ce-am ajuns... De peste patruzeci de ani în exil, am mai făcut şi noi cîte ceva pentru literatura din ţară, dar asta n-am putut-o face : să devenim... membri ai Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti... Şi Ţepeneag...
Simt că trebuie să ţin-pe-loc - nu ştiu de ce, ştiu că trebuie : mă întorc la scrisoarea lui Nego adresată mie ; zic :
- Ideea cu Uniunea e veche, nu-i a lui Ţepeneag, am relansat-o la cafine, după masa rotundă din 16 mai, cea întru apărarea „Celor 13 de la Bucureşti" - şi ce contează că Nedelcovici o va fi plimbat prin tîrg, dînd-o drept a lui; ce contează că Ţepeneag s-a trezit din somn, că a auzit ce va fi auzit, că a înţeles ce n-a-nţeles, şi că a zis : „Pe-asta tot eu am inventat-o - doar am inventat şi onirismul uni-
12
versal!", s-a iscălit pe ea, cu cosorul şi gata ! Cine să fi avut grijă să breveteze o astfel de idee... ? Contează că ideea constituirii unei Societăţi, a unei Amicale a scriitorilor din exil e „incitantă şi binevenită", ca să cităm din clasicii literaturii române cotidiene de la origini pînă-n pînzele albe...
- Bineînţeles că ideea e incitantă şi binevenită, zice Monica, atît că nu sunt foarte de acord cu denumirea : „Uniune..." de parcă n-am avea şi alte cuvinte, necompromise de comunişti... Dar Nego ne-a mai scris că Ţepeneag ţine morţiş să se cheme aşa, „Uniune", fiindcă el vrea să facă o contra-Uniune : cea de la Bucureşti nu-şi face datoria..., zice Ţepeneag - între noi fie vorba, cînd o fi descoperit el că cea de la Bucureşti... nu-şi face datoria ? Acum două săptămîni ?
Monica e tare amărîtă - folosesc şi eu un eufemism. Dacă este adevărată povestea cu... Uniunea, are şi de ce să fie. Zice, în continuare : denumirea - Uniune, Asociaţie, Societate, Amicală - e o chestiune secundară faţă de maniera în care Ţepeneag a imaginat şi a început să materializeze... constituirea. Vasăzică aşa au ajuns ei, Monica şi cu Virgil, după patruzeci de ani de... Nu vor fi eliberat ei România de comunism, zice Monica, dar ceva-ceva tot au făcut ca să întreţină memoria, speranţa scriitorilor de acolo - şi nu doar a scriitorilor... Iar cînd, în sfîrşit, se face o organizaţie a scriitorilor în exil, tocmai ei sunt lăsaţi la o parte; în cel mai bun caz, uitaţi... Noroc cu bravul Nego, mai zice Monica : s-a luptat ca un leu, dar în cele din urmă tot i-a smuls lui Ţepeneag... derogarea, concesia : or să fie şi ei membri, după ce vor fi cooptaţi...
- Bine-am ajuns ! exclamă Monica. Ce ne va fi cerînd Ţepeneag, ca să ne coopteze - certificate de bună purtare ? Atestate de anticomunism ? Sau poate diplome de... scriitori ? Nu cumva adeverinţă de azilant politic ?
Apoi secretul în care se desfăşoară toată tevatura, zice Monica... Si de ce, în secret ? Ce va fi fiind secret în constituirea unei asociaţii
a scriitorilor în exil ?
- Vasăzică prietenul nostru Nedelcovici - mai ales al dumitale, zice Monica, fiindcă dumneata l-ai publicat, la Albin Michel, dumneata l-ai cooptat în PEN Club, i-ai procurat şi un premiu... Nu te-anunţă ! Hai să zicem : pe mine e supărat fiindcă am zis ce am zis de... în fine, persoana aceea, nepoata Getei Dimisianu - dar dumneata ?
- Oi fi zis şi eu ceva de persoana-aceea, încerc s-o dau pe glumă.
- De ce nu te-a anunţat de constituire ? De ce nu te-a convocat ?
- N-o fi avut numărul de telefon... - încerc eu.
13
- Asta-i bună ! Eşti singurul dintre noi, oricum, unul dintre puţinii care figurează în cartea de telefon, de ce n-a căutat ?
- N-o fi avut carte de telefon !
- Deci, pe dumneata nu te anunţă ; pe Raicu, nu ; pe Alain, după cum spui, nu, pe noi nici atîta, dar pe cine a anunţat domnul Bujor, în afară de Fetele din Picardia, Oana şi Rodica ? Ele n-au nici o vină, sărăcuţele, credeau că toţi scriitorii au fost anunţaţi - sau or să fie - ce să mai spun de... secretul convocării ?
- Să nu exagerăm, încerc eu, fără cine ştie ce convingere.
- Şi cînd te gîndeşti că domnul Bujor a fost cu noi la masa rotundă ; cu noi, la cafenea, unde s-a relansat ideea unei asociaţii a scriitorilor în exil - şi asta după ce dumneata constataseşi, după semnăturile de pe Protest, că ne-am făcut mulţi în exil, aproape o sută de scriitori ! Şi el, Nedelcovici, a zis : „încît am putea face o Uniune !" Şi dumneata ai zis : „Păi, să facem !" Şi eu am zis : „E-hei, de cînd a vrut Virgil s-o facă..." Ei, da, suntem mulţi în exil, poate prea mulţi pentru o ţară ca România, dar domnul Bujor face Uniunea cu Ţepeneag ! Şi cu Damian Necula ! Şi cu Dan Culcer - ei constituie „nucleul" ! Nu crezi că e o lume pe dos ? N-am nimic împotriva nici unuia, Doamne fereşte, dar spune şi dumneata : să aşteptăm, Virgil şi cu mine, să ne verifice... dosarul, apoi să bine-voiască să ne coopteze - Damian Necula ? Culcer ? Dacă am ajuns aici, de ce „comisia" aceea n-ar fi condusă de Breban ?
Tac. Nu mai am argumente. Şi nici de glumă nu-mi arde.
Chiar dacă Monica va fi exagerînd pe ici, pe colea (cine-ar putea rămîne „obiectiv" într-o asemenea împrejurare, unde nu e vorba de... nerecunoaştere, ci, de-a dreptul, de nerecunoştinţa) - ceva-ceva este. Vorba Ungurului realist-de-serviciu (Asztalos ? Suto ? Kovâcs ? - ce contează, „opera" e colectivă !) : „Vîntul nu se stîrneşte din senin". Sau pe româneşte : „Fum fără foc nu se pomeneşte..." Iar aţa aceea de fum nu-mi miroase a bine. Ba chiar îmi pute.
însă datoria mea, în acest moment, este să minimalizez, să de-dramatizez, să încerc să prezint lucrurile (care ? cele pe care nu le cunosc ?) mai uşure : n-o fi făcut şi zis Ţepeneag chiar ce a scris Nego că ar fi zis şi făcut; Nedelcovici... nu ne evită, are să ne telefoneze şi nouă, dacă nu azi, atunci mîine, mai avem timp berechet (n-au intrat zilele-n sac, ca să dea turcii, potrivit înţelepciunii noastre mioritice), o-ho, cît timp mai este pînă la cinciul-iulie fatidic...
încep să demontez construcţia Monicăi, să trag totul pe căldu-ra-mare la Român, pe... lăsătorismul structural al Bujorului (tot la Român), despre care toţi ştim că-i băiat-bun cînd n-ai de-a face cu el, oricum, el, în România, făcea parte din cercul conducerii Uniunii, din acea aristocraţie care avea ca blazon : pipa şi maşina, cel puţin o
14
dfttă la trei ani dădea lovitura cu un scenariu de film (că doar nu era •i-şi cumpere maşină din romane ; nici măcar tutun de pipă), e su-fldent să zici: Nedelcovici, ca să zici numaidecît: Ţoiu şi Manolescu « deci şi el, Bujor, 'telectual subţire şi... şovăielnic (atunci cînd nu uită...).-.. Ba chiar profeţesc :
- Pînă diseară la orele 20 post meridiane trecute-fix, o să fim şi noi oameni! Căci şi noi suntem români! O să fim şi noi convocaţio-n*ţi ! De însuşi Bujorul nostru Nedelconvocatornic - ce chef o să-i tragem noi, mînăstiri-maici-chestii - pe chestia intrării în Europa şi I noastră...
Monica nu gustă umorul meu, special. Zice că Bujor ca Bujor, băiat-bun şi uituc-foc - dar oare uitase numai din uitucenie ? Şi cum se face că „uitarea" se aşternuse numai peste noi, cei pe care Ţepeneag e supărat, pentru că, nu-i aşa, lucrasem puternic pentru a-1 scoate pe scriitorul Ţepeneag din literatură şi pe activistul Ţepeneag dm istorie (fireşte : activist în sensul necomunist...) ? Şi dacă Ţepeneag a ieşit din labirint - aşa-i zice el văgăunii - însă numai cu picioarele ? cum se spune... în acest caz, lucrurile sunt limpezi: uitarea lui Nedelcovici fiind tactica-şi-strategia lui Ţepeneag; nu uitare a subalternului (de „mic telegrafist" i-ar zice, şi lui, Mitterrand), ci program al plutonierului Ţepeneag, superior-şef al căprarului Nedelcovici...
- Să mă ierte Dumnezeu, dar aşa nu mă pot bucura de ieşirea lui, face Monica. Vasăzică se supără pe noi în 1978, se retrage... -dreptul lui cel mai sfînt, însă a trăit aceşti zece-unsprezece ani nu doar izolat de noi, prietenii lui, care-1 aşteptam, poate-poate-i trec hachiţele - ci şi refuzînd, uneori cu violenţă, să afle ce se mai petrece în România, măcar cu scriitorii români - şi uite-1, dintr-o dată, sărind în fruntea... maselor largi de scriitori exilaţi, cum spui dumneata... Foarte bine că Ţepeneag a ieşit iar în lume, dar de ce împotriva noastră ?
- Cum aşa, împotriva noastră ? întreb.
- Dar cum se explică faptul că numai pe noi nu ne-a convocat bunul dumitale prieten, Bujor ? Apoi povestea cu... cooptarea...
- Să zicem aşa : bunul meu prieten Bujor nu m-a anunţat, pentru că... a uitat, a şovăit ca orice intelectual cu pipă... Nici nu şi-o fi dat seama că ne-a lăsat la o parte, dar nu numai pe noi: şi pe Raici şi pe Alain... Eah ! un bujorism fără gravitate : un ţoism, ca să nu zic: nedelcovicism... Ne convoacă el şi pe noi, ne convoacă, puţintică răbdare, numai de n-ar uita că ne-a... uitat.
- Poate, deşi nu cred. Asta nu-i o uitare, apoi timp ar fi avut: Fetele picarde ştiau de o saptămînă... Ocazii a avut, domnul Bujor, doar alaltăieri, luni, ne-am văzut la studio la Europa liberă... Am
15
vorbit de cîte toate, n-a suflat o vorbuliţă despre asta, despre Uniunea Scriitorilor. Nu e uitucenia lui Nedelcovici, e tactica lui Ţepeneag...
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu... Pentru că de astă dată Monica se plînge, eu trebuie să nu doar consolez, ci să-i apăr pe cei care...
- Tactică ! fac eu. Să nu exagerăm. Ţepenegismele obişnuite, cine le mai ia în seamă ? A ieşit (din) aşa cum a intrat în, acum unsprezece ani: labirintul acela conservă, ca să nu spun: fosilizează. Ţepeneag a dormit unsprezece ani, acum s-a trezit şi o ia cu „tactica" lui de băieţandru răzgîiat de acolo de unde a lăsat-o, în '78. Şi-a reluat bombănelile, acuzaţiile, de atunci, ca şi cum ar fi trecut cinci minute sau cinci săptămâni... însă pentru că îi va fi spus cineva mai treaz că, între timp... a trecut timp, ca să-şi justifice „retragerea" din lume, a luat de la capăt placa : „Ieruncii şi Goma m-au scos din istorie ! Si din literatură !" Ca şi cum l-ar putea cineva, altcineva, băga, scoate, băga la loc - în literatură, în istorie... Auzi: istorie ! Dar asta presupune să fi fost, în istoria ceea, ca să poată fi scos...
- Ei, ei, te rog ! e rîndul Monicăi Lovinescu să apere văduva-or-fanul-invalidul.
- ...ca şi cum, dacă în '78 a zis : „Mă retrag, ca Cioran", a ieşit în '89, tot ca Cioran...
- Parcă altfel îi spuseseşi, atunci, cu... retrasul...
- Altfel - pe-atunci eram rău - i-am zis, după ce el a zis că se retrage ca Cioran : „Te retragi... ca măgarul pe vac'..."
- Se spune : „Ca văcarul pe sat"..., mă corectează Monica. Şi hai să nu-1 mai vorbim de rău pe Ţepeneag, doar ţinem la el...
Fac o pauză. Am nevoie să fac o pauză. Şi zic :
- Eu unul nu mai ţin la el. Am aşteptat, din '78 pînă prin '85, să-şi vină în fire. Ştiam că nu e bolnav, că e doar supărat -, ca băga-rul... Şapte ani am aşteptat, deşi eu nu sunt Penelopa lui personală, luată cu acte, la primărie. Acum, după unsprezece ani de absenţă a lui, voită, am şi eu dreptul să-mi cîştig... independenţa ; să nu-1 aştept pînă la Judecata de Apoi pe Godot al onirismului româno-trans-naţional; să nu mai îndur toate acuzaţiile, răutăţile, ţepenegismele şi să zic doar : „Săracul Ţepeneag, aşa-i el cînd îl doare capul..." A început să mă doară pe mine capul de cînd el zice că l-am trădat, cînd am cerut azil politic ; că l-am părăsit, l-am abandonat cînd nu l-am ajutat, pe el, să obţină direct, fără să mai treacă prin azilul politic, naturalizarea franceză !
- Si nouă tot asta ne reproşează. Că n-am protestat energic, cu adunare de semnături, cu manifestaţii de stradă, ca să-i dea cetăţenia franceză, să se poată duce la Berlin, să se bucure un an de bursa Humboldt... Cînd calea cea mai dreaptă, mai cinstită la urma urmei,
16
ar fi fost să ceară azil: i s-ar fi rezolvat situaţia pe loc. Dar el, nu : că le-arată el celor de la Bucureşti... ne-cerînd azil politic. Bineînţeles, altceva era îndărătul...
- ...se supără, mă acuză că l-am trădat - fiindcă eu am cerut azil politic - zicea el: „Nu trebuie să cerem nici o favoare francezilor \" Eu ziceam : „Favoare curată e cetăţenia pe care o ceri tu, direct, nu azilul politic al meu, acoperit de Convenţia de la Geneva !" El zicea : „Nu trebuie să le dăm nici o satisfacţie ălora de la Bucureşti, cerînd azil politic ! Să-i ţinem în şah cu necerutul..." Eu îi ziceam : „Dacă tu îţi închipui că ăsta-i raportul de forţe între ei şi noi... între călăi şi victime : de a nu te împotrivi, pe faţă... Tu nu vrei «politică», dar te-au băgat ei, din '75, cu botul în politică, atunci cînd ţi-au luat cetăţenia..." Dar el nu şi nu ! Că el nu a scris literatură «politică» -cum am făcut eu, zicea - că el nu vrea să facă po-li-ti-că - deci, nu cere azil-politic !
- Cum să ceară - el, azil-politic ?
- ...şi uite : după doisprezece ani, eu tot cu paşaport albastru de refugiat umblu, pe cînd Ţepeneag e francez — foarte bine ! Mai ales că, francez fiind - nu francez-fost-azilant-poliric - socrii i-au venit de cîte ori au vrut la Paris, Mona se duce în România, la părinţi, în vacanţă, de cîte ori vrea şi poate, băiatul lui cel mare, Piţurcă, la fel, ceea ce nu e cazul cu „trădătorul" de mine : socrii mei n-au primit nici măcar un răspuns negativ la multele cereri de paşaport, bătrînul JsJăvodaru a murit fără să-şi vadă nepotul...
Mă opresc singur. Mă opresc, auzind prin telefon tăcerea Monicăi.
2. în care povestitorul regretă că a adus vorba despre tot felul de cetăţenii, despre diferite paşapoarte, felurite călătorii - şi despre o revistă : Les Cahiers de l'Est.
îi cer iertare - Monicăi, nu lui Ţepeneag... Ce m-a apucat ? Nu se face să-1 acuzi pe celălalt că el a avut mai multe „drepturi" decît tine - în măsura în care obţinerea unui paşaport este un drept şi nu {ceea ce este, cu adevărat) o favoare. Sigur că nu-se-face, dar de la ce anume a pornit supărarea lui Ţepeneag, dacă nu de la acest statut: fefugiat politic sau... emigrant ? Eu am ales exilul-politic şi îl păstrez Şi în clipa de faţă (în Paris mai cunosc un singur... etern-refugiat, deşi • venit încoace acum vreo patruzeci de ani - tot basarabean şi el : Minai Korne); el a ales formula naturalizării, evitînd „afrontul" azi-lului-politic, tocmai pentru ca familia lui să nu sufere, să nu fie tratată ca „duşman", să poată - cînd are cu ce - călători încoace...
Vasăzică nu-se-face să aduc eu pe tapet cheia „conflictului" dintre noi - mai degrabă : neînţelegere, pentru că nu am avut nici măcar o discuţie mai animată despre soluţia diferită pe care fiecare a aplicat-o propriei situaţii, însă el... se-face să mă acuze, pe mine, abia avînd azil-politic, de ce ? De... faptul că nu ies în stradă să cer guvernului francez să-i dea de urgenţă prietenului Ţepeneag cetăţenia franceză ! Direct, fără... implicaţii politice, ca să nu i se „împroaşte" dosarul lui tata-socru de la Bucureşti... Bineînţeles, nu există un efect de balanţă : eu nu am necazuri din pricină că el are numai bucurii, dar ce să fac: nu-mi iese din cap „tratamentul" pe care i 1-a aplicat Securitatea lui socru-meu : mult mai sever decît cel folosit cu fiica securistului lor, cel care îi trădase pe ei, securiştii; care le vînduse secretele lor, ale securiştilor - Pacepa fiind (şi prin pana lui Păunescu, cel mereu-gata nu numai cu limba pe la curul lui Ceauşescu, ci şi cu biciul peste curul celor desemnaţi a fi „biciuiţi"), totuşi, un trădător al lor -dar eu ?
[Fiindcă tot vorbesc la telefon cu Monica Lovinescu : în 1984, cînd a izbucnit scandalul cu Gustav Pordea, „deputat european" pe lista lui Le Pen - în fapt, plătit de Securitate cu o jumătate de milion de dolari prin tovarăşul Costel Mitran, la Viena... - în procesul „de calomnie" pe care 1-a intentat virginul Pordea (în primul moment sprijinit puternic de I. Raţiu şi de C. Mareş - precum şi de alţi aburiţi) ziarului Le Matin, ca martor al apărării (şi alături de noi: Monica Lovinescu, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Krisztof Pomian...) ar fi trebuit să apară şi Pacepa. Pacepa însuşi! însuşi-ul chiar venise la Paris în acest scop dar, în ultimul moment, s-a răzgîndit (americanii îl vor fi, cu siguranţă, răzgîndit), aşa că n-a mai apărut la proces, a depus doar mărturie scrisă, ceea ce şi făcuse, din America... Oricum: atunci, în timpul sejurului său parizian, securistul Pacepa îi dădea telefon doamnei Monica Lovinescu ! „Săru-mîna, doamnă Moni-cuţa..." - exagerez eu, dar nu prea-prea : Pacepa, în ciuda originii cel puţin mari-burgheze, cum se tot laudă, este, structural (în afară de structura de securist), ţoapă ; neam-prost-de-Bucureşti... Aşadar, se prezantă la telefon, şi, după ce-i spune ca, nu-i aşa, „semn de recunoaştere" : „Ştiţi, doamna Monica, eu am supervizat chestia aceea din noiembrie '77, dar le-am dat ordin sa nu vă omoare !", generalul Pacepa se invită la Monica acasă ! - „Să mai stăm şi noi de vorbă"... Biata Monica Lovinescu nu 1-a trimis la plimbare, de la primele cuvinte, însă a refuzat, politicos, statul-de-vorbă, cu prilejul eventualei vizite... Ceea ce nu 1-a împiedicat pe Pacepa să mai telefoneze o dată, solicitînd statul de vorbă, ca între luptători anticomunişti, de ce nu ?... Băgare de seamă : Pacepa se laudă - ori recunoaşte - faţă de victimă că el a condus „operaţia" (este vorba, desigur, despre ataca-
18
rea Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977, la Paris, de doi palestinieni trimişi de Securitate - „s-o prefacă în legumă - să nu moară, dar să nu mai poată vorbi niciodată la Europa liberă"), ceea ce dovedeşte fie un cinism inconştient, fie o prostie cît casa... Dacă în interviurile date - în principal ziarului Le Matin - Pacepa atinge şi această chestiune (sau operaţie împotriva Monicăi Lovinescu), în cartea Orizonturi roşii - am citit numai ediţia franceză, din 1988 - nu mai pomeneşte nimic de „supervizarea operaţiunii"...]
Ce m-a apucat să zic de rău de Ţepeneag ? Niciodată pînă acum nu-mi ieşiseră pe gură atîtea... flăcări cu venin (bifurcate, se-nţele-ge) ! Să fie de vină doar căldura-mare ? Bătrîneţea (-creţea) ? Saţiul - că, slavă Domnului, pînă adineauri Ţepeneag a zis şi a tot zis, eu (mai mare mirarea, la mine...) mulţumindu-mă să-1 scuz, că pe el, pe bietul Ţepeneag, îl doare capul, şi cînd nu-1 doare capul pe bietul Ţepeneag ?
O aud pe Monica, a reluat firul:
- Să admitem, în continuare, că nu e vorba de ce a tot zis el despre noi, „trădătorii" - vorba e însă de ceea ce face, acum, împotriva noastră...
Schimbăm iar rolurile - azi îmi sade mai bine în mantia de apărător al detractorilor-onirici-invalizi - şi cu dureri de cap... Zic, rîzînd :
- Nu cred că ne dă atîta importanţă încît să proiecteze, apoi să supravegheze îndeaproape lucrarea împotriva noastră. îi va fi ajuns la ureche „ideea" cu Uniunea, a sărit pe ocazie - am mai spus-o ? -nu-i nimic, repet... Se va fi gândit că o asemenea „structură" i-ar permite să reactiveze Ies Cahiers de l'Est...
- Si noi am auzit că vrea să scoată iar revista - dar cînd faci ceva, faci ! Nu desfaci... Vrea să realizeze o uniune punînd la cale, întîi, dezuniunea ? Ca să aibă pe cine exclude ?
- Ei, şi dumneavoastră, doamnă..., mă alint eu, ca s-o fac pe Monica să se mute cu gîndul la ceva mai puţin... exclusivist...
- Si eu ! Doar ţi-am spus cum a fost cu Les Cahiers de l'Est...
- Mi-aţi spus, ştiam şi de la Sanda Stolojan, dar acum este vorba de altceva...
Bineînţeles că, acum, este vorba de altceva. Numai că e uşor să recomanzi altora să-şi mute gîndul, ţie însă...
Printre primele - şi cele mai violente şocuri - dinspre Ţepeneag a fost acela venit prin poetul canadian Marteau : în toamna lui 1978 - la recomandarea lui Ţepeneag ! - Societatea scriitorilor canadieni de limbă franceză m-a invitat şi pe mine la un congres al lor, ţinut la Montreal. (Au mai fost Milan Kundera şi Toma Pavel.) Acolo şi a-tunci l-am cunoscut pe Marteau şi mi-a plăcut. Pînă cînd... La ban-
19
chetul care a închis congresul, m-a luat pe după umeri şi m-a întrebat, de altfel cu prietenie, cu mai degrabă participare decît reproş rece :
„Spune, de ce-ai vrut să-i iei lui Ţepeneag revista ? Vorbesc de revista lui, făcută de el, Les Cahiers de l'Est, şi pe care tu, abia venit din România, vrei să i-o subtilizezi..."
Multe secunde n-am scos un cuvînt. Fiindcă nu pătrunsesem cuvintele lui Marteau. Un singur lucru înţelesesem : că nu era o glumă. In cele din urmă am spus că nu este adevărat şi nu poate fi adevărat, să-1 întrebe pe Ţepeneag, doar mă cunoaştere la Ţepeneag ştiu", a venit răspunsul. Am încercat o altă „manevră" : am avansat propunerea că Ţepeneag va fi glumit, atunci cînd i-a spus ce-i spusese.
„Deloc", a zis Marteau. „Prima oară mi-a făcut cunoscută această temere a lui încă înainte ca tu să fii expulzat, prin aprilie '77..."
Am precizat pe dată că nu fusesem expulzat, plecasem din România cu un paşaport turistic, în Franţa cerusem azil politic...
Noroc că această discuţie a avut loc la sfîrşitul şederii mele printre canadieni - am încercat să-i spun poetului că nici prin gînd nu-mi trecuse una ca asta, să-i fac o asemenea măgărie unui prieten ? Şi încă unuia ca Ţepeneag, care făcuse atîtea şi atîta pentru mine ? încercam să introduc această... nuanţă :
„Bine, dar cum se face că mie nu mi-a spus niciodată acest lucru, că am de gînd să-i iau... revista ? Şi cum se face că, deşi de un an în Occident, n-am auzit niciodată de la altcineva această... zisă a lui Ţepeneag ? Cum se face că abia acum, în octombrie 1978 şi numai aici, la Montreal, aud ?"
Marteau nu ştia şi nici nu-1 interesa de-ce-ul meu. Simţeam : voia să mă creadă şi pe mine, dar cum adevărul e unul...
Am plecat de acolo bolnav - nu vreau să spun că sîngerările (la propriu) s-au datorat acestei „temeri" a lui Ţepeneag - dar sigur este că şi ea a dat o mînă de ajutor. Cînd, mai apoi, la Paris, l-am întrebat, a negat cu vehemenţă, a răsucit degetele mîinii drepte lîngă tîmplă - că adică eu sunt nebunul, că adică n-am înţeles eu...
- ...doar ţi-am spus cum a fost cu Caietele..., o aud pe Monica. Mi-a spus, abia acum vreun an :
Cretzianu, din partea Comitetului Naţional Român, îi încredinţase Sandei Stolojan o sumă de bani, ca să scoată „o bună revistă, care să prezinte francezilor cultura şi literatura română"... Cum Sanda Stolojan era prinsă cu alte activităţi, a „trecut" banii şi proiectul Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, ei fiind nu numai cei mai avizaţi din exil, dar şi cei care aveau o îndelungată experienţă în materie de periodice.
20
Iată însă că Mon.ica şi cu Virgil au avut o şi mai bună idee : oricît de la zi s-ar fi ţinut cu mersul culturii, al literaturii din România, ei erau, vrînd-nevrînd, din „generaţia de la '48" (fireşte : 1948), or, de la venirea lor în exil, se scurseseră două decenii şi jumătate... Şi-au zis că ar fi bine ca „cei noi" să facă o revistă românească, nu ? Se gîndeau la Ţepeneag, pe atunci el făcea naveta între Bucureşti şi Paris (cu toţii speram că starea aceea avea să dureze, în ciuda Tezelor lui Ceauşescu), îşi crease o sumă de relaţii printre scriitori, editori, jurnalişti francezi, germani, canadieni de limbă franceză... Sanda Stolojan, consultată, a găsit că alegerea este bună şi-a dat acordul şi banii de la Comitetul Naţional Român...
Ţepeneag a făcut revista, i-a pus în colegiul redacţional şi pe Sanda Stolojan, pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca (acum fiind vorba doar de cei care primiseră banii, direct sau „din a doua mână") şi cu asta, gata : îşi făcuse „datoria" faţă de... România. Bineînţeles, revista a fost bună, dar, măcar pentru că banii cu care o făcea erau româneşti, normal ar fi fost ca, într-o publicaţie internaţională, partea românească să fi fost cel puţin egală cu cea consacrată polonezi-. lor ; cehilor ; ungurilor ; şi dacă dintre ne-români publica şi exilaţi, să fi publicat şi exilaţi români... Fireşte, Ţepeneag a publicat cu precădere producţiile oniricilor. Ceea ce nu e o vină - mai toţi şefii de publicaţii promovează pe cine cred ei că merită, nu ?
Eu n-am avut a mă plînge : pentru un număr consacrat Revoluţiei Maghiare, în 1976, Les Cahiers... mi-au publicat un text, iar în 1977, Ţepeneag şi cu Tănase, fireşte, ajutaţi de toţi cei care, pe arunci, „erau una", Le Dossier1...
Foarte tîrziu (prin 1985) am aflat că despre „conflict deschis" h-a fost vorba, deşi Ţepeneag, de la al doilea număr, i-a tratat pe Sanda Stolojan, pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca ca pe nişte colaboratori ocazionali, fireşte, neavînd nici un cuvînt de spus în privinţa alcătuirii sumarelor : nu erau convocaţi (iată : nici atunci !), nu erau înştiinţaţi asupra viitorului număr... Cum zic eu (ei n-au zis niciodată) : ei, cei trei, îşi făcuseră datoria : îi înmînaseră lui Ţepeneag banii şi... numele lor în caseta colegiului redacţional...
Prin 1977 (sau mai tîrziu ?) banii de la Comitetul Naţional s-au isprăvit, aşa că „seria a doua" a fost scoasă cu subvenţii de la Centrul Naţional (francez). Oricum, purtarea lui Ţepeneag faţă de... cei care-1 scoseseră din istorie şi (chiar) din literatură (încă o dată : Virgil Ierunca ar fi putut foarte bine să folosească acei bani ca să scoată încă o revistă, dirijată de el ; sau s-o „întărească" pe existenta, atunci,
1 Dossier Paul Goma - l'âcrivaiu face au sccialisme âu silenec. presente par Virgil Tănase, Editions Albatros, 1977,194 png.
21
Limite - ei bine, i-a oferit lui Ţepeneag, iar Ţepeneag...) a fost incalificabilă.
Cît despre... spaima lui că eu am să-i iau revista... Manifestată, după spusele lui Marteau, pe cînd eu eram... nu doar departe, în România, ci jos, în „România profundă" (adică la Rahova)... De unde se va fi ivit ?
Dacă aş fi rău, aş zice : m-a judecat pe mine, după el - altfel cum ?
Continui convorbirea telefonică :
- Sunt convins că Ţepeneag nu s-a gîndit chiar în primul rînd la viitoarele excluderi - ar fi nu doar o măgărie, ci o idioţenie - el e obsedat de revistă : vrea neapărat să o scoată iar şi, ca s-o reînvie, după cum îl cunosc (sper să mă înşel), ar fi în stare să facă „uniune" cu oricine, dovadă : numele care au apărut pînă acum : Necula, Culcer...
- ...Breban, zice Monica.
- Eu mă gîndeam la cei din exil - cu Breban a fost prieten...
- Sunt, în continuare, prieteni, s-au întîlnit la Miinchen... Vezi că am avut dreptate, cu Breban ? N-ar fi exclus ca îndărătul acestei... uniuni să se afle Breban...
- A, nu ! Adică Breban să-1... manipuleze pe Ţepeneag ? rîd eu. încă nu s-a născut brebanul acela care să-1 manipuleze pe Ţepenea-gul nostru naţional! Doar el este adevăratul autor al... răzvrătirii lui Breban împotriva lui nen-su Ceauşescu, în vara lui '71... Mi-aţi povestit, mi-a povestit Ţepeneag însuşi... A făcut din Breban ce-a vrut: 1-a pus să protesteze împotriva „tezelor ceauşiste", 1-a pus să dea interviuri...
- A fost mai complicată povestea : Breban nu s-a lăsat manevrat aşa cum îţi închipui dumneata, s-a mai codit, s-a mai... răzvrătit, ba în anume chestiuni s-a opus - de pildă atunci cînd Ţepeneag 1-a sfătuit să ceară azil politic... Breban zicea că... nu poate, nu poate, că i-e frică să nu-1 omoare Ceauşescu, dar nici o clipă nu i-a dat prin cap să-i spună lui Ţepeneag : „Dar tu ? Tu de ce n-ai cerut azil politic ?"...
- Pe scurt: Ţepeneag vrea revistă, nimic altceva. Probabil i s-a spus că, pentru a colecta fondurile necesare (eh ! unde-i Cretzianu ? şi unde-i Sanda Stolojan ? şi unde-i Monica Lovinescu... ?), are nevoie de o structură, ceva - şi cum careva, să zicem Nedelcovici, care tocmai participase la masa rotundă, a rostit: „uniune"..., el a prins ideea din zbor şi uite-1 dîndu-i carne...
- împotriva noastră...
- Da de unde... Eu cred că nuanţa de introdus ar fi următoarea : nu împotriva, ci în ciuda... noastră...
- Să admitem, admite Monica. Nu are de gînd să facă Uniunea aceea împotriva noastră, doar în ciuda... - atunci cum se explică secretul în care se desfăşoară manevrele ?
- Manevrele ! Si dacă nu-i nici manevră, nici secret, doar uitare de-a prietenului nostru al tutulor, Bujorul cu acelaşi nume ? Şi dacă, în timp ce noi vorbim la telefon, temîndu-ne de cine ştie ce diabolice şi ţepenegi manevre, viceverse şi alte comploturi, bietul Bujor se dă de ceasul morţii să ne contacteze telefonic pentru ca să ne convoace şi pe noi ? Să facă şi din noi oameni printre oameni - dar nu poate, fiindcă noi vorbim şi vorbim şi vorbim...
- Zici să ne oprim, ca să ne poată el telefona ? Ar fi avut tot timpul, doar l-am căutat eu, i-am lăsat şi un mesaj...
- Şi dacă abia adineauri va fi găsit mesajul ?! zic. Deci, în clipa de faţă, săracul Bujor îşi va fi scurtat degetul de cît a încercat să formeze numărul - telefonul lui o fi cu disc, au cu butoane ?
- Trebuie să fie cu butoane ! rîde Monica. Deci, să înţeleg că mai ai speranţe că are să ne convoace şi pe noi...
- Ce s-ar face omul fără speranţă, trag eu iute-iute cugetarea adîncă. Atîta mi-a rămas în viaţă - o nuanţez. Speranţa mea, nebu-nă-nebună : în cele din urmă, Marele Bujor, trimisul pe pămînt al şi mai Marelui Dumitru, cel cu iscarea din senin a onirismului la Român, se va milostivi şi de mine ; şi, în cele din urmă, are să mă introducă şi pe mine, prin fraudă, se-nţelege, în cercul strîmt al membrilor viitoarei Uniuni - fie şi cu derogare-cooptare - ca să fiu şi eu cot la cot cu scriitorul Necula...
- Bine, atunci te las sperînd, îmi urează Monica Lovinescu. Aşa că sper.
3. în care povestitorul povesteşte cum sade el ; sade şi aşteaptă să fie convocat la Nedelcovici; sade, aşteaptă şi-şi aduce aminte tot felul de aduceri-aminte.
Ora 14,30 : şăd şi sper ; şăd ş-aştept cu sufletul la gură ; cu urechea lungă, lungită în calea telefonului: ţîr-îie ? nu ţî-rîie ? - în fine : ţîrîie el, telefonul cel binevoitor, întru bunavestire, spre liberare, ca facere-de-om şi din mine, care şi eu sunt român şi băiat-bun şi posed chiar un băiat-mărişor... ?
Căldură-mare, domnule ! Pe o astfel de caniculă (unde mai pui: pariziană ! - şi să mai pretindă vînzătorii de patrie că Bucureştiul nostru nu e Micul Paris !), ar fi normal să exagerezi, să o iei razna, să vezi armăsari în loc de ţipari; e aproape normal să cazi la bănuială de lăsare-pe-margine, să te temi de niscai sabotagiu din partea
23
răilor, să miroşi urmă sigură de, asta, zi-i pe nume... A, da : de excludere !
Din ce, excluderea ? Din nimic, din senin, ar zice ungurul amintit, dar oare ce este neincluderea în includere decît o excludere sadea ?
Şi de aceea : face el, telefonul: ţîr ! pentru ca să fiu şi eu inclus ? Sau nu face el ţîr ! - telefonul... ? - desigur, vorbesc de cel mult-aş-teptat şi bujornedelcovician - astfel, lăsîndu-mă de izbelişte, orfan de Uniune, văduv de breaslă, făr-de-fraţi, făr-de-surori, numa' ghimpi în loc de flori - măi Leano !?
Si nu face. Deloc. Nu dă veste.
Şi căldura, domnule : mare, tare, ba chiar lată ; topitoare, fier-bătoare - şi adînc aşteptătoare : mă ţîr ! Nedelcovici, pentru ca să mă convoace şi pe mine, becisnicul ? Sau... încă-nu, ca la Poşta Redacţiei ? Păi, încă-nu-prea : taman acum vorbeşte (la telefon) cu Monica. Nici chiar el, Bujor, nu poate vorbi la telefon şi cu Monica şi cu mine - încă nu, dar mîine, cel mai tîrziu poimîine, de ce n-ar ?
Cald, cald ; şi Gheorghe nu mai vine, vorba literaturii române clasice... Aş putea să-i trag o adaptare, o actualizare, să zic de Nedelcovici că nu mai vine cu telefonu-ăla, numai că nu se poate : îl cheamă nu Gheorghe, ci ba chiar din contra, cum zicea un tovarăş.
După socotelile mele, dacă Nedelcovici vorbeşte la telefon cu Monica, vorbeşte de vreo jumătate de ceas. Aşa că mai am de aşteptat Bunăvestirea încă o eternitate.
Eternitate, neeternitate, eu nu mă las ! Nu cedez nici o palmă de timp ! Aici rămîn, pe poziţie ; călare pe telefon ! Garda piere, dar i se fîlfîie, nu se predă, că-i moartă ; cu dric la poartă - şi scriitori mascaţi (Ecaterino-mamă !).
Dom'le : am, n-am treabă, ori că ninge, ori că plouă, am canadiană nouă şi nu mă mişc de pe poziţie, aştept ca Bujor el însuşi să mă convoace şi pe mine, fiindcă, am mai spus-o, o repet, ca să nu se uite : şi eu sunt om, orice-ar zice generalul Pleşiţă cu-a lui ceată, asta o recunoaşte şi prietenul bun al lui Bujor, Costi Ţoiu (aşa-1 dezmiar-dă el dimpreună cu Niki - ăsta-i Manolescu); Ţoiu, cînd s-a dus la Stockholm, de braţ cu Bălăiţă, taman în aprilie 1977, cînd eu eram arestat, ca să-1 convingă pe Coeckelberghs să nu mă publice, că nu-s scriitor, n-a zis nimic de om - de unde rezultă că CeToiu ! mi-a acordat această favoare - şi cum ziceam, fiindcă, nu-i aşa, oameni suntem cu toţii, chiar şi Ţosti (chiar şi alt mare prieten al lui Nedelcovici : DerePopescu, încît m-am întrebat, ca proasta exclusă : ce Dumnezeu făceau, înde ei, scriitorii români cotidieni din conducerea Uniunii, de ajungeau să capete pensie la nici patruzeci de ani, ca Bujor, făceau oare şi copii ? Ce-o fi fructul amoriului dintre, de-o
24
pildă, Nedelcovici şi Ţoiu ?) - într-un cuvînt: las' că mă cooperati-vizează şi pe mine, în fine, colectivizează, cooptează... Că doar el, Bujor, e nembru plin, eu deloc, căci m-a golitără ; el fiind scriitor adevărat, căci cu-pensie, eu nici măcar stagiar...
Da, domnule ! Ca să vezi de ce atîrnă viaţa omului: de-o aţă ! - ca să-i punem rimă. Bujor nu-i poet-poet, dar ca prozator e foarte poetic, am vrut să spun : liric. Or, liricii sunt mult mai buni la suflet decît epicii - am citit eu undeva chestia asta adîncă, pesemne în Almanahul Uniunii Scriitorilor - e-he ! - cea de la Bucureşti... Care dădea chiar şi pensii - oare la asta s-a gîndit Bujor cînd a mers lîngă Ţepeneag cu facerea, aici, a unei Uniuni: că are să-şi recapete pensia de scriitor de romane şi de scenarii de film ? înseamnă că mai am de aşteptat: întîi să primească el pensia aceea, abia după să mă coopteze şi pe mine...
Stai!!! mă somez, cu glas spăriet, de santinelă de noapte deasă (noapte grea). Cine pe cine să coopteze ? Să-i luăm pe degete :
Ţepeneag ? Dar el nu este, nu mai este nenbru (al Uniunii de la Bucureşti) : a fost exclus şi el, ca tot exilatul, chiar dacă nu a cerut azil politic şi-a ţinut răsuflarea pînă a sărit direct în cetăţenia franceză... Şi-atunci ? Ca ce chestie, el - şi el nemebru, şi el exclus - îşi îngăduie să... includă pe alţi excluşi ori ne-incluşi ?
Dar Nedelcovici ? Şi el a fost exclus, după ce a făcut-pasul (el chiar a cerut azil-politic); pînă şi Necula, alt închizător, a fost exclus, pentru că nu s-a mai întors la Bucureşti, să adune cotizaţiile de la BOB-ul Vieţii Româneşti... Culcer la fel - de la o vreme, nu te mai poţi învîrti prin Paris de refugiaţi-politici, de te-ntrebi ce fel de... politică au făcut ei în România, ca să fugă ? Că, dacă au fost „anticomunişti"
ca Necula, Culcer...
Aşa, ca chestie : oare ce motiv(e)-pretext(e) va fi invocat „conducerea" Uniunii de la Bucureşti (să zicem aşa : bunii prieteni ai lui Bujor : DerePopescu, Ţoiu, Manolescu, Blandiana, Zaciu...), ca să-i excludă ? Trădarea-de-patrie ? Da de unde ! Presupun că nici în cazul meu nu s-a rostit tare ceea ce se, totuşi, zicea-în-scris, prin jurnale, ca urmare a campaniei organizate de Ivaşcu - la mine or fi aruncat că... n-am mai activat pe tărîm scriitoricesc de mulţi ani -ceea ce era adevărat, dar din pricina cui, dacă nu şi din a colegilor ? Cu siguranţă că Nedelcovici, Culcer, Necula au fost excluşi pentru... „neplata cotizaţiilor la timp" - chestia asta am auzit-o pentru întîia oară după rămînerea la Paris a Mioarei Cremene; şi mi-a fost dat s-o re-aud după ce Petru Popescu (din dinastia cronicarului-de-curte Radu-Popescu + fiul cît pe ce să intre în dinastia Draculăi-Vodă, pe bază de uteme şi dulce glonţ al patriei Zoei Ceauşescu) a şters-o la imperialişti ; a defecţionat, cum ar zice Pacepa ; a trădat, cum zice
nepotu-său, Păunescu - oricum: oficial vorba umblă că a fost exclus pentru că uitase să plătească cotizaţia.
Dar să zicem aşa : nu contează pretextul, motivul : şi ei sunt nişte excluşi - deci, ne-membri: în această calitate îi vor coopta pe ne-membrii de totdeauna : Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ştefan Batiu (Eliade, Dumnezeu să-1 ierte, a fost scutit de această... ceremonie) ? De ce nu ?! - vorba lui Paul Barbăneagră...
Dar ia mai stăi! îmi strig din miezul unui ev aprins, vorba liricii cetăţeneşti realistsocialiste. Riscînd să mă repet:
Toţi aceşti excluşi au fost excluşi din Uniunea de la Bucureşti după ce s-a constatat că ei nu se mai întorc la sînul Patriei dintr-o călătorie în Occident; excluzătorii de azi nu anunţaseră, alaltăieri, ei cu gura lor, fie şi „de la adăpost", din Occident, că ei rămîn ; nici Ţepeneag : cînd a fost exclus din Uniune, el nu era de faţă... Cu trupul şi cu sufletul el se găsea atunci în Franţa, nu în România.
Bine-bine, nu despre asta este vorba, dar dacă asta a venit, s-o vorbim : am impresia, ca să nu spun certitudinea, că, dintre scriitorii exilaţi în ultimii douăzeci de ani, am fost singurul exclus din Uniune (a Scriitorilor), pe cînd mă aflam pe pămîntul României - ba chiar sub-pămîntul patriei scumpe-şi-iubite, ca din întîmplare, în arestul Securităţii de pe Calea Rahovei, în luna lui april 1977 (dacă am mai spus asta, foarte bine am făcut: am s-o mai spun încă). Poate Dorin Tudoran să mai fi cunoscut această „favoare" a excluderii, exclusul fiind de faţă, deşi nu-mi vine a crede, nu mi-a spus nimic de aşa ceva, uite, a trecut iar pe la noi, în jur de 15 iunie, am vorbit însă, despre alte cestiuni-arzătoare ; am să-1 întreb eu cîndva, dacă am să-1 întreb...
Desigur-desigur, nu este deloc - dar deloc ! - vorba despre asta. Dar eu tot o aduc şi zic : oare cîţi dintre actualii mei colegi de exil, ba chiar viitori co-membri (dacă voi fi convocat, apoi cooptat în Uniune, altfel ba) vor fi făcut parte din „organismul de conducere" care m-a exclus pe mine, în 1977 ? Cîţi vor fi votat excluderea din Uniune a unui coleg care nu se putea apăra, nefiind de faţă ? Şi nu era de faţă, fiind el arestat - sau din această pricină votaseră iubiţii mei colegi excluderea : pentru că nu eram de faţă şi nu vedeam, acolo, pe loc, cine mă exclude ? Sau poate credeau (nu îndrăznesc să spun sperau, deşi...) că am să crap „acolo", că n-am să mai ies niciodată, iar dacă am să supravieţuiesc, n-or să ni se taie, întretaie, încrucişeze drumurile şi mai ales interesele ? Şi oare cîtor dintre votanţi (sau, în cel mai bun caz, aprobanţi prin inexistenţa unui „contra") le răspunsesem eu prin... din contra : procurîndu-le invitaţii încoace, la vreun colocviu, vreo conferinţă ; înlesnindu-le cîte o bursă (atîta cîtă era, dar mai bine decît nimic) ; pe atîţia primindu-i
26
la mine, la masă, în casă, pe ei, cei care mă... asta, zi-i pe nume : dăduseră-afară-din-rîndurile-scriitorilor-români ? Să dau nume - le propun : Nedelcovici cu siguranţă (cum să lipsească el din vreun comitet-comiţie ?); iar cum n-am auzit să fi zis el vreodată nu, întru apărarea unui coleg (doar coleg, nu şi prieten)... Apoi Necula : cum să nu-şi fi băgat Necula pipa acolo unde „se decidea" - orice s-ar fi... ? De Culcer nu ştiu, el era la Tîrgu-Mureş, acolo fiind el tare-şi-mare şi cum nu pot zice : „Dar dacă ar fi fost la Bucureşti ?", fiindcă astfel îi poţi băga în rahat pe toţi - cu : dacă...
Bine : să nu mă bag eu în exemplul-de-şcoală (nu se face - ca la Bucureşti); dar, tot ca la Bucureşti, nu se face să nu invoc păţania lui Dorin Tudoran. Eu, în 1977, eram atît de... caz, încît numai un singur nembru al Uniunii mi-a fost alături : Ion Negoiţescu (deşi, atunci, Nego era şi mai caz decît mine şi infinit mai singur, eu avînd antrenament), pe cînd Tudoran, în 1984, cu toate că fusese destul de (pentru România : foarte ; ba chiar : prea...) înconjurat, atunci cînd a fost judecat la Uniune a rămas cam fără izmene, în văzul lumii : prietenul nostru (al meu, vorba Monicăi), Bujor, ca membru al Consiliului - poate şi al Biroului (de ce nu : doar avea pensie !), nu numai că n-a mişcat un deget, n-a rostit o silabă, dar s-a făcut mic-mic... Ce va fi gîndit atunci, Bujor : că „destul" îl apăraseră Deşliu şi Manolescu, ce să se mai bage şi el - să strice apărarea ?
Căldură mare, soro. Din cale-afară - altfel n-aş fi ajuns să rostesc atîtea răutăţi la adresa lui Ţepeneag, în convorbirea cu Monica ; altfel n-aş fi avut ocaziunea să-1 gîndesc de rău pe Bujor, om : pîinea lui Dumnezeu, atît că nu prea are coloană vertebrală şi e incapabil să gîndească „breasla" scriitoricească altfel decît ca pe un grup-de-prieteni care, din prietenie, îşi fac reciproc servicii, dar nu au pretenţia (sau : neobrăzarea !) să ceară de la prieten o solidaritate pe faţă, fie ea şi într-o şedinţă a Uniunii, necum una... „cu poalele-n cap", cum zic scriitorii români despre solidaritatea-pe-faţă-în-afara-inte-riorului-Uniunii, măcar pe trotuarul din faţa sediului... Ce-oi fi vrînd de la Bujor : să fie ceea ce nu poate ? îi reproşez că nu s-a expus, el, apărîndu-1 pe Tudoran ? Nu l-am întrebat niciodată, dar ştiu ce mi-ar răspunde (în toată sinceritatea) : în acel moment el avea de gînd să... plece definitiv din România (aştepta doar semnul că romanul său. Ăl doilea mesager, e pe punctul să apară în franceză, în colecţia mea de la Albin Michel). Or, pentru cartea lui ce nu face un scriitor ? ar zice Bujor şi pe dată mi-ar întoarce-o : „Ce, tu pentru cărţile tale, n-ai făcut orice ?" Ba da, ba da... Aşa cum e formulată întrebarea, n-ai cum răspunde la ea decît prin da sau ba.
27
Dumnezeu s-o ierte pe Dana Dumitriu : fusesem, cîţiva ani, buni prieteni, chiar foarte : ne citeam reciproc „producţiile proprii", ne vizitam, în mai multe rînduri ea, celibatară, dormise la noi - un fel de a spune : vorbise pînă-n zori cu Ana... Pînă în vara lui 1971, cea cu Tezili... Brusc, de la o zi la alta, Dana devenise alta, nu ne mai puteam înţelege. De altfel, în urma unei astfel de neînţelegeri - de principii, ziceam eu, ea încuviinţa - ne-am certat : definitiv. Nu, Dana nu era „pentru Teze" - Doamne fereşte ! - însă era pentru... mai multă îngăduinţă faţă de „cei buni", dar care îşi dăduseră, la jurnal, „adeziunea" : Al. Papilian, N. Balotă, Dan Cristea (în acest caz nu mai vorbea raţiunea...), Natalia Stancu... Cine era Natalia Stancu ? Nu o scriitoare, ci un fel de jurnalistă de teatru - şi prietenă a Danei (cu atît mai... scuzabilă, nu ?), şi care, în Scînteia, mult după ce Dumitru Popescu-Dumnezeu interzisese piesa Gluga de Iosif Naghiu, se trezise şi ea scriind... în fapt, de la Natalia Stancu începuse discuţia noastră. Eu susţineam că, în general, a-ţi da „adeziunea la Teze" e o porcărie, iar cei care o făcuseră erau... „nişte porcărioşi" - în special, ce a făcut Natalia Stancu, adică de a „profana cadavre" - este o ticăloşie... La care Dana a protestat : dacă aş şti motivul pentru care Natalia scrisese... Ei, care era motivul ?
„Fata n-a fost niciodată la Londra şi, pentru un om de teatru, Londra este Mecca. I s-a promis că i se dă paşaport, dacă... Dacă scrie ceva de complezenţă. Şi a scris. Voia să meargă la Londra, pentru asta ar fi făcut orice - ce, tu n-ai făcut orice ca să-ţi publici cărţile în străinătate ?"
Rămăsesem fără aer. Am întrebat, după un timp : „Ce anume ? Ce am făcut, orice ?"
„Ai internat-o pe maică-ta la azil", a răspuns Dana, senină, tăioasă ca un brici.
N-am plecat de la masă, imediat. Nici n-aş fi putut. Eram teta-nizat.
De atunci, era în august 1971, relaţiile noastre s-au mărginit la „bună-ziua".
Pînă atunci, în redacţia României literare, Dana Dumitriu era un bun coleg, un bun prieten, un bun critic literar (încă nu publicase proză) şi, desigur, o fată minunată. Zic : pînă atunci, aşezînd ca stîlp de hotar în relaţiile noastre trilaterale (socotind-o şi pe Ana) momentul disputei din pricina Nataliei Stancu. Or, deşi în toamnă publicasem în Germania şi în Franţa Ostinato (chiar dacă avusesem de a face cu „Forurile"), rămăsesem, în continuare, redactor la România literara (adevărat, fără să pot publica fie şi o notiţă... nesemnată : vegheau Ion Horea şi Gabriel Dimisianu...), pînă în iunie anul următor, 1972, cînd am plecat într-o călătorie în Franţa. Am vrut să spun : din
28
august 1971 am rămas coleg de redacţie (şi cu Dana) încă zece luni. Şi am avut timp să constat că nu numai faţă de mine atitudinea ei se schimbase. Ci şi faţă de ceilalţi; în primul rînd (ierarhizarea a venit ulterior...) cu acei colegi critici literari cu care Dana, „înainte", se afla în relaţii mai mult decît cordiale (oricum : nu-mi amintesc vreun conflict, cît de mărunt) : Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Sami Damian... De mine nu mai vorbesc, însă Dana a început să se poarte „altfel" şi cu oameni profund amabili, structural afabili şi neagresivi, ca Sorin Titel ; ca Marcel Mihalaş, minunatul ; ca Leonid Dimov, sublimul - iată, toţi patru s-au prăpădit, într-un interval de patru-cinci ani - şi, dacă-1 adaug şi pe neasemuitul Virgil Mazilescu, am încercuit cimitirul României literare (în aceeaşi perioadă a murit şi Nichita Stănescu - cu care Dana fusese în bune relaţii - dar cum Nichita nu era toată-ziua-bună-ziua în redacţie, cu noi...).
Eu, rănit de moarte, prin aluzia (ce aluzie : viza directă) cu azilul în care aş fi internat-o pe mama, ca să-mi pot, nu-i aşa, publica, în Occident cărţile..., nu deschisesem gura, faţă de prieteni, în legătură cu Dana. Dar schimbarea ei sărea în ochi: nu numai că devenise... indisponibilă - fie şi pentru o şuetă, o bîrfă pe loc, acolo, în redacţie (necum să mai mergem cu gaşca la Jerca, la Madam Can-drea, la unul dintre noi acasă) - asta era de înţeles, nu ? Dana avea o nouă legătură (Manolescu), dar se făcuse mai dispreţuitoare, mai acidă, mai - chiar - batjocoritoare la adresa fie a comportamentului... oarecum boem al vreunui Mazilescu, ori Sorin - dar şi faţă cu... textele acestora : nu mai era Dana cea participativă, Dana care, chiar atunci cînd nu-i plăcea foarte o poezie de Mazilescu, o cronică a lui Cristea, un eseu al lui Raicu, îşi spunea opinia prieteneşte, camara-
dereşte, colegial...
Nici atunci cînd am auzit în jur, numită, cauza schimbării Danei : Manolescu - şi Ivasiuc - n-am participat la „analiză"; nici la căinare. Spunînd ceea ce spusese, în august 1971, la Madam Candrea, anume că şi eu făcusem orice ca să-mi public cărţile, orice-ul fiind... internarea mamei în azil..., îmi indicase... bibliografia : nu proaspătul amant al Danei, Manolescu, ci prietenul bun al lui Manolescu, fostul meu bun prieten, Ivasiuc. Acesta, încă înainte de scandalul de la Cartea Românească, unde „decodificase" personajele din Uşa (adică, înainte de aprilie 1970), pe cînd ne frecventam - oricum, vorbeam cînd ne întîlneam - ca să-şi sprijine teza că „un adevărat scriitor face pentru cărţile sale orice", mă dădea exemplu pe mine, cu azilul maică-mii. De prima oară protestasem : nu fac „orice" pentru a-mi publica scrierile, apoi nu există nici o „balanţă" între cărţile mele publicate (sau în curs de publicare) în Occident şi „internarea mamei în azil" : internare foarte departe de o „debarasare" din partea mea, din contra ;
29
după multe demersuri, chiar pile, obţinusem aducerea mamei... pe un teritoriu în care „legal" nu avea dreptul : întîi la Domneşti, apoi la căminul-spital nr. 3 din Bucureşti... Cel puţin Ivasiuc, după ce eu protestam, zicea : „Bine, bine, am glumit, am forţat nota, ca să-mi justific teza... Sigur că nu-i aşa cum am zis..." Dana însă nu (mai) avea timp, mai degrabă : disponibilitate, pentru explicaţii, pentru scuze... Ceea ce mi se părea mie - persoană cu totul marginală - în cazul Danei: fata îşi pierduse umorul, or asta, credeam eu, echivalează cu pierderea totului (Doamne fereşte, atunci nu mă gîndeam că doar peste cincisprezece ani avea să se prăpădească...).
De unde pornisem ? De la căldura mare. Nu : acolo ajunsesem - ce-am ajuns, Doamne : să suferim, la Paris, ca la Bucureşti (noroc că-1 avem pe Caragiale pe rafturi şi în inimi...).
A-ha, ziceam de Bujor ; că nu a riscat să-1 apere pe Tudoran, prieten al său şi coleg de tot felul de comitete şi comiţii... Dacă ar fi făcut-o, Tudoran n-ar fi devenit mai... apărat - asta pe de-o parte ; pe de alta, îşi dădea sieşi picioare-n cur, nu ? Ei, cum nu ! Probabil, după acea şedinţă, Bujor i-a explicat, în lung, în lat, lui Dorin că-pen-tru-de-ce n-a sărit el, ca un leu, în apărarea prietenului şi colegului: el, Nedelcovici, mai avea ceva de pierdut, ceea ce nu era cazul lui Tudoran : el pierduse, deja, totul... Si, desigur : băiat-bun şi bun prieten al lui Bujor, îl va fi asigurat că da, înţelesese ; că acceptase, ba chiar îl compătimeşte (pe Bujor) pentru situaţia în care se află, ba îi cere şi iertare (lui Nedelcovici) că el, Tudoran, 1-a pus, nu-i aşa, în penibila situaţiune de a...
He-he-he ! Cald, cald, nu însă chiar atît de cald ca să nu mă gîndesc la ţărişoară ; şi la românaşi; şi la colegii de breaslă - scriitorii români, soro ! Fie ei cu domiciliul la Bucureşti, fie „deplasaţi" la Paris, cum bine le-o zice Ierunca acelora... Potrivit concepţiei-despre-lume-şi-viaţă a breslaşului, nu e „rău" acela care tace mîlc, se face grămăjoară (făr-de moţ) pe scaun - ca să nu fie văzut că a... auzit-văzut - atunci cînd colegul, prietenul său este călcat în picioare, vădit nedreptăţit - ci rău este acela care „se trezeşte" (măi frate !) spunînd prostii; cel ce „se pomeneşte" făcînd copilării („Cum, domnule, să te împotriveşti tu, singur-singurel,/ numai cu puţa pre el,/ terorii de stat şi de partid ? Cenzurii de stat şi de partid - Securităţii de stat ? şi de ? Partid, măi tovarăşu' ? Dar asta-i sinucidere curată !"); iar după ce „şi-o face cu mîna lui - e-he, mîna : lucru manual! he-he-he ! noi fiind şi foarte comici în viaţa de toate zilele", mai pretindea solidaritate - so-li-dari ?... ce ? Nu cumva şi cheia de la casa cu bani, vorba lui Ostâ' Bender, nepot de supus turc şi etern Mitică rătăcit în stepa rusă... ? Dar ce, eroul de acum, de azi, s-a simţit so-li-dar cu el, alaltăieri, cînd a avut şi el necazuri cu cenzura ?
30
Şi încă : îi cere eroul să se... solidarizeze cu doar cazul lui, personal-şi-individual ? Ca să devină şi el un caz ? Să nu mai rămînă nimeni pe lumea asta ne-caz, să se părăginească literatura română de-atîtea cazuri ? Nu, domnule, măi tovarăşe, sau cum ţi s-o fi spunînd : un Nu ! hotărît. Eu nu vreau să devin caz ; eu nu vreau să fac po-li-ti-că ! Eu fac cultură, măi frate, literatură, dragă prietene, din aceea adevărată, numai artă şi sfrişcă, nu... disidenţă ! Păi eu nu-s di-si-dent, eu sunt un adevărat opozant anticomunist, nu un căcăcios de, auzi, reformist... Şi-apoi, am mai spus : eu nu suplinesc lipsa de talent prin scandal - prin disidenţă...
Ora trei fără un sfert : nimic dinspre telefon (o fi vorbind cu Monica, vorbitorul nostru, bujorosul).
Şi căldura, domnule... Vipie, nu alta ! Şi cînd te gîndeşti că mîi-ne-i ziua mea - Sfinţii Apostoli Petru şi... în fine, eu... Zic şi eu ziceri, Ca şi cum ar fi incompatibilitate de fond între una şi alta, le-am uitat pe amîndouă - de căldură...
Căldură, necăldură-mare, eu am trecut prin asta (acum m-am întors la „solidaritatea scriitoricească"), acum doisprezece ani (atîţia ani! atîţia -sprezece...). în 1977, ca să-i zicem trebii pe nume...
La distanţă de şapte ani, în '85, a trecut Tudoran. N-au trecut alţi-şapte, dar azi-mîine are să cunoască gustul „cazului" Mircea Di-nescu : şi pe el au să-1 împingă băieţii (de ambe sexe...) „afar' din ţară"... Măcar Dan Petrescu n-a apucat să publice în România, aşa că le vine foarte uşor colegilor să pretindă că... individul n-are talent -parcă am mai auzit argumentul : şi nu doar dinspre Eugen Barbu şi-a lui Ceată săptămînală - ci şi dinspre Ivasiuc, Manolescu, Breban r- ei, da : şi dinspre Dana Dumitriu, blonda şi foarte-talentata mea colegă de redacţie şi prietenă - pînă-n august '71... Drăguţa de Dana : cu un an înainte de a muri, a fost la Paris, Monica Lovinescu a insistat să vin şi eu - am venit, ne-am îmbrăţişat, ca şi cum ne-am fi despărţit alaltăieri - şi prieteni... Ştiam că e bolnavă, arăta a fiinţă atinsă, aşa că nu i-am mai zis nimic : „nu era momentul"... Deşi ea, Dana, găsise momentul să spună în aprilie 1977 : „Săracul Paul, iar a intrat în închisoare... El îşi imaginează că detenţia suplineşte talentul - săracul Paul..." - iar Manolescu a găsit nu doar spirituală „constatarea" Danei, ci şi adevărată.
Mai greu are să le vină cu Dinescu - are, publicate, vreo zece volume - dar găsesc ei (să nu găsească scriitorul român motive ? pretexte, alibiuri ?). Or să zică :
„Bine-bine : are zece volume publicate, dar dacă n-are ta-
leeeeent."
31
Ca şi cum talentul i-ar... necesita scriitorului... Nici o dificultate cu talentul la români: Românul se naşte poet, intră pe dată în Uniune (mai greu, aproape deloc în ultimii ani), devine grabnic pensionar (ca Nedelcovici, ca Ţoiu, oare Necula nu avea pensie ? De ce, doar o deplin merita !), şi uite-aşa trec zilele omului...
Căldură-mare (mare l\ dar un lucru e cert şi reconfortant: progresul - fie el şi în ritm cvasi-cincinal - este considerabil (la români): în acest an, 1989, totuşi, s-au găsit alţi şapte scriitori care să protesteze, în scris (adevărat: doar... împotriva dării-afară de la România literară a lui Dinescu...)!
Acum patru-cinci ani, „cazul Tudoran" nu a avut parte de solidaritate petiţionară publică - dar, în şedinţa (nepublică) faţă cu gorilele de la CC, s-au găsit, totuşi, un Deşliu, un Paler, un Manolescu - să-1 apere (desigur, cu argumente de şedinţă - se zice însă că Deşliu a fost cel mai... puţin limbă-de-lemn-comunistă); s-au găsit, totuşi, scriitori care să continue să-1 frecventeze, ba chiar „să se afişeze în lume" cu proscrisul Tudoran, iar la plecarea definitivă, pe el l-au condus la aeroport, pe lîngă fidelii Deşliu şi Manolescu : Dana Dumitriu şi Mircea Dinescu...
Pe o căldură ca asta n-ar trebui să-mi compar cazul cu al lui Tudoran...
Nu mi l-am comparat.
Da, dar am avut de gînd - îmi stătea pe buze : ei, da, sunt gelos : pe Tudoran l-au condus la aeroport - de plecarea mea nici n-au ştiut, iar cînd au aflat că m-am cărat, s-au bucurat: scăpaseră de un, vorba su'avei Dana Dumitriu : netalentat...
Nu mi-am comparat cazul cu al lui Tudoran, decît ca să observ progresul societăţii civile româneşti: din şapte în (uneori chiar cinci ani - îţi dai seama ?) şapte ani se face cîte un pas...
Asta, că nu se ştie încotro...
4. în care este vorba de o convorbire telefonică - dar cu Bujor Nedelcovici - cu Alain Păruit
nu
Ora 15 : Bujor nu-mi mai telefonează, îi telefonez eu lui Alain Păruit. îl întreb dacă ştie ceva de convocarea cu pricina. Care convocare ?
Cum, care : cea din 5 iulie de-Ia-Bujor...
Alain crede că am comis un banc şi mă întreabă dacă trebuie să rîdă acum (pe căldura asta), ori mai încolo, spre seară, cînd... cînd s-o răcori... îi aduc la cunoştinţă că nu e banc, ci... din contra : ba-chiar constituirea Uniunii Scriitorilor Români din toate ţările...
- A-ha, face Alain. Acum pot rîde şi singur : Ha ! Ha ! Ha !
- Ha-ha-ha ! îl maimuţăresc eu. Numai că, din nou : nu e de glumă : Nedelcovici vrea să facă o Uniune a Scriitorilor...
- S-o facă ! reacţionează normal Alain. Dar parcă era făcută, au ? O tot făcuse Ierunca, aţi re-făcut-o de curînd, la cafenea - după masa rotundă, mi-ai povestit...
- Uite cum a fost, zic eu, gata să-mi dau viaţa pe baricadele povestiturii. Vasăzică, după masa rotundă de la Europa liberă, opt din cei zece participanţi ne ducem la cafine şi acolo eu mă pomenesc constatînd : „Dar mulţi ne-am făcut în exil, dacă în trei zile am adunat pe Protest şaizeci şi patru de semnături, în Germania s-au adăugat încă vreo douăsprezece şi, atenţie : nu i-am putut contacta pe toţi Scriitorii exilaţi, înseamnă că ne-am făcut peste o sută..." - şi-atunci
Nedelcovici zice...
- ...zice : „încît am putea face o Uniune a Scriitorilor", continuă Alain, uşor excedat, îl simt (doar i-am mai povestit scena şi nu o Singură dată).
- Aşa a zis Nedelcovici. Şi noi, aproape în cor : „Păi, s-o facem !"- şi-atunci...
- Si-atunci o faceţi! mi-o taie Alain.
S-o creadă el că mi-o taie. Cît timp povestesc, rămîn întreg, netâiat - şi Alain o ştie.
- Asta-i, că nu noi, zic. O face Nedelcovici, zic. Dimpreună cu
Ţepeneag, ştiai ?
După o pauză lungă, Alain :
- Nu ştiam. Dar eu... nici nu trebuie să ştiu...
- Termină ! încerc eu să previn.
- ...eu nu sunt scriitor român.
Mă pişcă ţînţarul căldurii şi ridic glasul cu două tonuri:
- Termină ! ! A zis, a zis ; e un bou, e doi boi ! Acum e vorba de... Ascultă, Alene (acesta fiind vocativul) : pe tine te-a con-vo-cat Bujor ? Pentru 5 iulie ? în vederea con-sti-tu-i-rii ? Uniunii Sovie... Vreau să spun : Scriitorice... Te-a anunţat Ţepeneag de... ?
- Nu înţeleg de ce strigi la mine - asta, în primul rînd ; în al doilea : nu m-a con-, cum zici tu, -vocat Nedelcovici, deşi ne-am văzut, alaltăieri, luni, la Europa liberă. Am observat că tăinuia cu Monica şi cu Virgil - pe ei îi va fi convocat, ei fiind scriitori români...
- Ei bine, nu ! Adineauri am vorbit la telefon cu Monica, era binişor iritată : Fetele Picardeze au fost convoca-, cum zic eu, -te, încă de săptămîna trecută, dar pe ei, pe Monici, nu i-a anunţat, de aici supărarea... - şi îi rezum convorbirea cu Monica.
Alain însă nu se lasă contaminat de neliniştea Monicăi. Constat că e foarte bine aşa : în doi o s-o calmăm ; să nu facem din ţînţar
33
armăsar, să credem că, dacă n-am fost şi noi con-izaţi, gata ! - am fost excluşi din...
- Din ce-o fi, zic. Deci, nici ţie nu ţi-a spus nimic Bujor, dar Ţepeneag ?
- Nu-nţeleg de ce-1 bagi pe Ţepeneag în afacerea asta, zice Alain.
Am reuşit să-1 irit pe Alain - ce să-i fac : el încă nu s-a certat cu Ţepeneag, a rămas ca un martir, pe baricadele prieteniei, pînă... la adunarea semnăturilor de solidaritate cu cei de la Bucureşti.
- Ţepeneag n-are nici o legătură cu... - dar Alain se opreşte singur.
îi răspund că ba are - legătură (Ţepeneag) : din scrisoarea lui Nego către mine, din scrisoarea lui Nego către Moniri...
- Mie nu mi-a scris Negoiţescu, aşa că n-are ! rîde Alain. Şi, ţi-am mai spus : nu mă interesează treburile organizatorice. Nu sunt scriitor român, de asta nu m-a... nu m-au convocat...
- Termină !! - iar mă 'puşcă ţeţea căldurică, însă prea tîrziu ca să trag cortina înainte de a o da, el, pe plurale... Dreptul tău să nu te consideri scriitor român, însă datoria noastră, a celor ce ne zicem scriitori-români-traduşi-în-franceză, este ca, atunci cînd întreprindem o acţiune scriitoricesc-românească, să ne adresăm şi ţie. încă o dată te întreb : ţi s-au adresat Nedelcovici şi Ţepeneag în chestiunea alcătuirii Uniunii Scriitorilor ?
- încă o dată - şi pentru ultima dată... Nu, nu mi-au spus nimic. Cu Ţepeneag am vorbit şi ieri şi alaltăieri, dar numai despre treburile noastre, bilaterale, de traducere... în fine, discuţii de lucru, pe text... Nu mi-a spus nimic, fiindcă el ştie bine : eu nu mă consider scriitor român - nici măcar „de origine română"...
- A-ha ! Ai ajuns unde te aşteptam ! fac eu, cu satisfacţie. Aşa e, cum spui, dar fiind aşa cum spui, ia să stăm noi şi să judecăm drept: vasăzică de douăzeci de ani Alain Păruit, ne-român; ne-scrii-tor-român, trage şi trage în jugul... românismului...
- Pardon ! Nu jug şi nu al românismului...
- Iertare. Aşadar, Păruit de douăzeci de ani se implică în toate acţiunile scriitoriceşti româneşti, şi nu doar în cele scriitoriceşti, a tradus, sub semnătură, vreo treizeci de volume, de la Ţepeneag la Nedelcovici cu acelaşi nume, trecînd prin persoana aici, de faţă, la celălalt capăt al firului... Dar cîte volume s-au publicat fără semnătura de traducător a lui Păruit, cu toate ca Alene al nostru a făcut nu doar o lectură a noii franceze a noului scriitor de nouă limbă franceză...
Lasă astea, ştii bine că...
34
- Nu las ! Tocmai pentru că ştiu bine. Şi nu numai eu ştiu bine - şase volume a trei scriitori români care au trecut la franceză au trecut şi prin mîinile lui Alain Păruit...
- Ce te-a apucat ? îmi faci curte ? Nu cumva treci şi tu ?
- Nu trec şi nu-ţi fac curte ! Şi te invit să nu mă întrerupi... cînd pierd şirul! Eeee... Nu, serios : vasăzică fu, care nu te consideri scriitor român, cînd e nevoie de salahorlîc, eşti bun ! Dar cînd... Dacă luăm numai prima acţiune, Protestul, cu adunare de semnături, cine a avut ideea ? Alain ! Şi tot la cafine şi tot după o masă rotundă ! Şi mai înainte : cine a adunat semnături pe Protestul împotriva dărîmă-rii bisericilor şi satelor din România ? Alain ! Iar Alain Herskowitz a semnat, dar Horia Bernea n-a semnat ! Nici Pintilie - ei sunt deştepţi, nu proşti ca noi, să semneze : după aceea să pută - şi s-o pată... ?
- Bine-bine, unde vrei să ajungi ?
- Aici: că tu ai semnat Protestul, vorbesc de cel din urmă, cu Scriitorii, dar...
- Bineînţeles că l-am semnat, dacă eu am avut ideea Protestului ! rîde Alain. Hai s-o lăsăm moartă...
- N-o las nici... moartă ! Cu toate că Protestul începea aşa : „Noi, maijossemnaţii scriitori români şi de origine română, protestăm..." - şi dă-i şi luptă... - l-ai semnat! L-a semnat şi Marie-France Ionesco...
' - L-au semnat şi nemţii - Aichelburg, Hertha Miiller, Wagner,
Totok, Freuendorfer...
- Exact! Nici ei nu sunt scriitori-români, dar s-au solidarizat cu
„Cei 13 de la Bucureşti"...
- Nu-nţeleg, îmi povesteşti ceea ce ştiu ? Am semnat, am semnat, nu înseamnă că, în preţul semnăturii, pretind să...
- Dă-mi voie ! Tu, Alain Păruit, ai semnat, deşi tu nu scrii în româneşte - tu traduci din româneşte - şi eşti franco-evreu - în schimb, doi scriitori-români şi de origine română (în treacăt fie zis : trecerea lor la franceză s-a făcut cu Alain alături...) au refuzat să semneze ! Tu mi-ai spus, cu durere, cu uimire, fiindcă amîndoi sunt prieteni de-ai tăi, prietenii noştri...
- N-au semnat, n-au semnat - dreptul lor, nu ?
- Dreptul lor să nu semneze - dar şi eu am dreptul să mă întreb : să fie un drept acela de a refuza să te solidarizezi cu colegii, confraţii de la Bucureşti, deşi cu unii dintre ei n-ai avut ceea ce s-ar chema : relaţii cordiale ? Este un drept acela al lui Ion Omescu de a refuza să semneze, fiindcă printre cei apăraţi figura şi Deşliu, un fost porc de cîine, dar un om care, singur, şi public, a recunoscut că a fost porc de cîine, iar în ultimii ani a avut o atitudine pe care n-au avut-o
35
„marii rezistenţi anticomunişti"... ? Noi nu ne solidarizam cu porcia-de-cîine, de acum patruzeci de ani, a lui Deşliu ! Şi nici cu porcia-de-cîine, actuală, dar care ţine de şaptezeci de ani, a lui Geo Bogza...
- Le-am explicat cum am putut mai bine că este vorba de prima acţiune de solidarizare, în scris, în grup, a unor scriitori români din România şi că noi, de aici, „de la adăpost", din Occident, nu riscăm nimic dacă ne solidarizăm cu solidarii... încă o dată : dreptul lui Omescu de a nu semna - dar el are ce are nu doar cu Deşliu, ci şi cu Doinaş - eu nu ştiu, tu ştii ?
- Stiu, stiu, dar într-un caz ca cel de fată ar fi trebuit să treacă pe lîngă... Dupa prima puşcărie, începută prin '47-'48, Ion Omescu, deşi nu fusese la Piteşti, desigur, auzise... Cum a ieşit, cum a scris ceea ce ştia. Printre bunii prieteni, oameni de încredere cărora le-a dat să citească, a fost şi arădeanul, prietenul Doinaş. Or, Doinaş a fost agăţat în toamna lui '56 cu Marcel Petrişor care, la rîndu-i, fusese agăţat cu Ivasiuc... Bref : la percheziţie, la Doinaş s-a găsit manuscrisul lui Omescu, care a reintrat, pentru alţi şapte ani...
- Bine, dar Doinaş n-avea nici o vină faţă de Omescu...
- Nu avea. Numai că, uite : puşcăriaşii, în lipsa „probelor", judecă prin... comparaţie (ca şi în cazul lui Ivasiuc) astfel: Petrişor a intrat pe-viaţă (era să fie pe-moarte, cum fusese iniţial condamnat); Omescu, de asemeni condamnat, însă Doinaş a... scăpat, achitat ! -cu doar cîteva luni, cît a fost reţinut... Din afară, nu se înţelege : Doinaş n-a denunţat, deci n-a făcut vreun rău, de ce ar fi supărat Omescu pe el ? însă dinăuntru altfel se văd lucrurile. în primul rînd, într-o perioadă de teroare ca cea de după Revoluţia Maghiară, cînd sute, mii de oameni au intrat în închisoare fără nici o urmă, umbră de vină - doar aşa, pentru că securiştii aveau plan-de-arestări - tu, Doinaş, „vinovat" mai întîi pentru că eşti intelectual; apoi pentru că eşti prieten cu un bandit ca Petrişor ; şi, colac peste pupăză : „vinovat" că ai primit, că ai citit „fiţuica" - după expresia securiştilor - lui Omescu, în care... recidivistul Ion Omescu „împroşca cu noroi în realizările noastre, scriind ce scria despre aşa-zisa reeducare de la Piteşti...", tu, Doinaş, după ce-ai fost implicat în cel puţin două loturi, eşti pus în libertate. Achitat! Trebuie să recunoşti că ceva-ceva nu e cum ar trebui să fie... Bun, pe Omescu îl punem deoparte, ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu motivul refuzului lui, dar pe Ţepeneag ?
- Ce-i cu Ţepeneag ? face Alain şi, la telefon, pare sincer surprins de întrebarea mea. Stii bine că s-a retras cu totul: din '78, n-a mai participat la nici o acţiune, cu atît mai puţin una românească... Nu se mai qpnsideră scriitor român... Si-a luat şi un pseudonim : Pastenague.
36
— Ştiam asta. Pînă adineauri... Dreptul cel mai sfînt al lui de a refuza să semneze pentru scriitorii români din România alături de ICriitorii români din exil... Şi chiar dacă primul lui „răspuns", anume 61 el a dat destul (pentru cauza scriitorilor români, se-nţelege), nu mă satisface, nu e treaba mea să fiu satisfăcut ori ba, n-am nici un Iftef să-i atrag atenţia că „datul" acela este o lipsă de delicateţe din partea... celui care a dat, deşi mai potrivit ar fi: obrăznicie ; ba chiar dc-a dreptul: nesimţire - nu i-e ruşine obrazului să spună o asemenea— măgărie ? Apoi povestea cu „destulul" - cu ce măsoară Ţepeneag datoria faţă de el însuşi, „datul" acela : cu kilogramul ? cu kilometrul ? cu kilolitrul ? Şi chiar dacă al doilea răspuns, năucitorul : „Eu sunt scriitor francez"... a fost, într-un fel, îndreptăţit, a-tşmei...
'    - Atunci, cînd ?
- Atunci cînd tu i-ai propus să semneze Protestul...
i. - O clipă ! Am spus, repet : Ţepeneag a refuzat să semneze •Jaruri de scriitorii români din exil, zicînd că el nu e nici român, nici scriitor român-exilat, că el e scriitor francez, de aceea a şi semnat Varianta franceză, cea cu scriitorii francezi, alcătuită de Marie-France lonesco!
- Foarte adevărat: Ţepeneag a semnat, în cele din urmă ; dar dnd ? - în cele din urmă ? După două-trei săptămîni de la varianta noastră, refuzată. Păi dacă a semnat - consecvent declaraţiilor lui că t Scriitor francez, alături cu francezii - să facă Uniunea aceea a Scriitorilor Francezi, nu Români!
- Nu înţeleg...
- Nici eu nu înţeleg, însă altceva... Nu înţeleg următorul lucru : dacă Ţepeneag nu vrea să mai ştie nimic de România, de români (cărora el, dătătorul, le-a dat destul !) ; dacă nu se mai consideră scriitor român, ci francez... Păi da' de ce vrea el să dea cu var ? Pentru ce ţine el să facă o Uniune a Scriitorilor... Români ?
- Uniune a... ? De unde scoţi asta ? Ţi-a spus Monica ?
- Monica mi-a confirmat adineauri, dar ştiam de mai demult, de la Negoiţescu - acum două-trei săptămîni Ţepeneag a fost în Germania...
- într-adevăr, a fost în Germania - eşti sigur că nu exagerează Negoiţescu ?
- Cu atît mai sigur, cu cît îmi scria ca despre ceva de la sine înţeles : o Uniune a scriitorilor în exil... Şi, în trecere, că Ţepeneag i-a vorbit despre asta, evident, îmi scria Nego, o să fiu şi eu de acord cu ideea... De ce taci ? Alain ! Alene...
37
- Da, sunt aici, dar tac, într-un caz ca acesta e mai sănătos să taci; să te informezi, să verifici informaţiile, să fii sigur de ele, numai după aceea să tragi concluzii...
- Eu nu ţi-am vîndut concluzii, ţi-am comunicat informaţii, te priveşte ce faci cu ele...
- Bineînţeles că mă priveşte ! Uite, eu nu cred o iotă din... din povestea cu Ţepeneag. îl cunosc, în anii ăştia am fost printre puţinii pe care i-a tolerat în preajmă...
- A-ha, văd natura relaţiilor...
- ...şi nu-1 văd băgîndu-se în treburi din astea - mai mult : avînd el iniţiativa ! Nu cred. Nu cred...
- Foarte frumos din partea ta, prieten fidel şi tolerat, că nu crezi. Eu, deşi/'nu-i mai sunt fidel prieten - deci nici to-le-rat - uite că tare-aş vrea să nu fie adevărat. Nici în legătură cu el, nici în legătură cu Nedelcovici. Dintr-un punct de vedere strict egoist: nu vreau să mai pierd nişte prieteni - mi-a fost destul cu Tănase...
- Ei, Tănase ! El ne-a trădat!
- Dea Domnul să nu fie imitat - Tănase - de Nedelcovici şi de Ţepeneag...
- Nici vorbă, nici vorbă - pentru Ţepeneag bag mîna-n foc.
- Şi eu aş vrea din toată inima s-o bag. Şi să n-o retrag, arsă.
5. în care povestitorul face teoria bulgărelui.
Să faci teoria bulăgărelui de zăpadă pe o călduuură ca asta -n-as zice ba, dacă as avea : instalaţie de refrigeratie (la ce visează un dac!).
Bulăgărerele de zăpaaadă (uite-aşa să fie el, acela de zăpadă -albă, curată, bună la gust şi mai ales rrrece !), el devine foafoarte mmmare ; şi tare ! - prin rostogolire ; şi prin neştiinţă, dar, cum spune cumnata gînditorului român : prin bănuinţă. Pe scurt: bulgărele se alimentează din zăpada noastră naţională, nu a lor, a ciocoilor pribegi aduşi de vînt ! să ne mănînce ţărişoara ; şi după-aceea să ne-o vînză - dar nu tot nouă : tot altora, mînca-le-ar, lor, inima cîinii (ce bun, ce bun Eminescu al nostru : a zis ce-a zis, acum un secol şi aproape jumătate, dar ce bine le-a zis, domnule ; ai zice : un rabin).
Deraiaţi, deraiaţi, tot mai rămîne ceva nedera'. Si, la urma ur-mei: deraiajul meu ; pot să mă, pînă poimarţi - cînd are să fie, sper din rărunchi, mult mai puţin foarte-cald.
Da, domnule. Degeaba mi-a spus Alain să nuştiuce - ştiu eu ce ştiu ; şi degeaba i-am zis eu Monicăi ce i-am zis - ea ştie ce ştie ; o fi ştiind si ce nu zice, o fi zicînd ce nu ştie - fiindcă ştie ea ce ştie.
38
Pe cînd eu, din contra :
Din interiorul contrei îmi zic :
E limpede ca săgeata : Ţepeneag a ieşit din labirint (el scrie cu creta, în jurul lui, pe asfaltai - întru nemurirea şotronului tricolor şi cu stea în frunte) - dar cum ? Ei, cum ! Nu aşa cum se iese, ci cum se intră...
Vasăzică Ţepeneag iese din bortă cu gînduri de „radere" - aşa zice el uneia din modalităţile literare : radere. Ivasiuc, fostul meu prieten, făcea literatură - mai precis : roman şi eseu (dar ce eseuri ! cum ni-1 mai explica Saşa pe Marx cel tînăr, domnule ! ai fi zis că-i un şef de gară !) - de aceea adoptase, în cuvînt şi în faptă, metoda „distrugerii". Zicea : „L-am distrus pe X ! Hai să-i dis-tru-gem pe Y şi pe Z !" Mie mi-a zis de-a dreptul, după ce povestisem, în jur, cum anume îmi „povestise" el cartea Uşa, atît pe coridorul editurii Cartea Românească, cît şi pe coridoarele forurilor : „Să ştii că te dis-trug !". Atunci, pe loc, i-am indicat, în colţul gurii, pe cine să dis-tru-gă. Nu ştiu dacă după Ivasiuc se va fi luat de Breban, sau mai degrabă : marile spirite se întîlnesc, dar şi romancierul Nicolae a rămas pînă la moarte convins că aşa se face literatură-mare : distrugîndu-i pe literatorii mici; eu am avut noroc - cu marele Nicolae : pe mine nu mă considera nici măcar mic, aşa că nu s-a ostenit să mă dis-tru-gă. Şi iată-1 pe celălalt mare spirit distrugător: Ţepeneag... în afară de faptul că, mare-strateg fiind, pe de-o parte promovează, pe de alta, fatal., distruge, el şi-a băgat singur în cap (ca pe un piron) că „Ierun-cii şi Goma" l-au dat afară din istorie şi din literatură : delir de persecuţie curat. Copt fiind delirul, vreme de unsprezece ani, la foc mic, fatal : acum Ţepeneag se... răzbună ! Fiind eu în ruptură-de-Stoc de cuvinte, le zic pe cele zise la intrarea lui în gaură : „Se răzbună - ca mărarul pe hac' "I-a venit şi lui rîndul să ne... dea afar' din... din Uniunea Scriitorilor de el făcută - cu cine se nimereşte, mă mir că nu 1-a căutat pe Marian Popa, omul lui Eugen Barbu ; că nu i-a scris lui Petru Popescu, la Hollywood - să-i tragă ei o Uniune ! Nu atît în sine, cît... „împotriva Ieruncilor şi a lui Goma"...
Căldură mare, soro ! N-o fi cauzată de ieşirea lui Ţepeneag -mai ştii... ? El a ieşit în gura peşterii, i-a fluierat pe Nedelcovici, pe Necula, pe Culcer, pe... Dacă tot s-a mişunat pe la Miinchen, de ce nu se va fi asociat şi cu Breban, să-i tragă ei un complot, ştii, cole... Ca în vara lui 1971 - atunci Ţepeneag îl făcuse om pe Breban, îm-brîncindu-1 să dea un interviu împotriva politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu ; acum ar putea să-1 îmbrîncească să ia poziţiune împotriva politicii culturale a Monicăi Lovinescu... Bine-bine, Breban e în România, dar mai iese pe la mama şi pe la fratele lui, la Miinchen, mai dă cîte o fugă şi la Paris, cît să scrie un roman, două... -
39
de exil, după care Exilatul încheie triunghiul, întorcîndu-se, cumin-ţel, la Bucureşti, la Madam Candrea...
Chiar aşa : de ce nu va fi făcînd Ţepeneag echipă cu Breban : tot suntem noi, „ceauşeştii zilelor noastre" (cum a zis prietenul), ţintă a complotului ?
Complot ? Am zis eu, complot ? A zis cineva, a rostit careva cuvîntul complot ? Ori să-i fi scăpat Monicăi Lovinescu ? Sau mie -ca s-o liniştesc, pe negativ, voi fi zis : „Nu e nici un complot legal, ascultaţi-mă pe mine !"... Asta-i: nu sunt sigur. Dacă eu; sau eu, nu. însă nici dacă altcineva 1-a ; ori nu 1-a. Complot ori... ?
Ar fi în stare - făţarul-pe-lat! Am vrut să spun : Ţepeneag. Păi, ce ?! Păi, pînă cînd ? Deşteaptă-te, Române, croieşte-ţi altă moarte -cu dric la poarte - şi cai (Iecaterino, mamă) ! Păi, nu ? Păi, da : Jos tirania ! Moarte tiranilor care tiranizează onirismul nostru, şi mai ales : pacinic ! în lături totalitarismul Monicăi Dictatorescu şi al satrapului Virgil Sîngerunca !
Ce, nu-i adevărat ? întreabă, în jur, ridicat (pe sfert) din somn, somniricul Ţepeneag. Nu exercită ei, Ieruncii, un adevărat terorism 'telectual şi 'terar - prin Europa aia liberă ? Cum nu ! Ba da ! Laudă pe unii, critică pe alţii - dar mai ales îi tac pe alţi-alţii, uite, de pildă : de cînd n-au mai vorbit despre onirismul românesc ? Despre esenţiala contribuţie a onirismului local la universalizarea (ba chiar: universalitatea  !)  literaturii române,  din negura vremilor pînă adineaurea... ? O-ho ! De cel puţin un an, an în care au vorbit de vreo şase ori despre... Buzura ! Ce, ăla-i prozator ? Să scrii uite-aşa de gros ? Şi de cîlţos ? Şi, mai ales, să scrii despre ?! Şi ce-i tot laudă pe „textualişti" ? - doar toţi ăştia din mantaua lui au ieşit! Şi nici nu recunosc, pretind că ei au inventat asta - bine, ei, de-acolo, din România, nu pot rosti numele Domnului: Ţepeneag, dar Monica Lovinescu ? De ce, de fiecare dată cînd vorbeşte de un textualist din ăştia, nu spune că toţi se trag din el, din Ţepeneag - bine : dacă e vorba de un poet, poate să spună că se trage, însă aşa, pe departe... şi din Dimov - dar nu prea mult, Dimov n-avea cap de teoretician...
E-e-e ! Lasă, că face el ordine şi la Europa liberă... Uite cum : alcătuieşte Uniunea Scriitorilor, nu-i cooptează pe Ierunci, apoi cu lista membrilor Uniunii se prezintă la americani : „Cum de încredinţaţi emisiunile literare unora care nu sunt membri-plini ai Uniunii Scriitorilor ? Vă propun să-mi propuneţi mie să le fac, emisiunile - pe loc alcătuiesc echipa : Damian Necula, Dan Culcer, Bujor Nedelcovici - de acord : îl accept şi pe Gelu Ionescu, că tot e la faţa locului şi plînge dacă nu-1 iau..." Răule ! Bestialule ! Veninosule !
40
' -  Da, dar mie-mi trece... Lui Ţepeneag, complotistul somniferic, ini-i (trece... somnul) !
-* Ţepeneag şi cu Nedelcovici... La urma urmelor, de ce nu ? Ţepeneag, ca să joace şah cu oameni, se „asociază" cu oricine, dacă ţrede el că aşa are să-şi atingă scopul ; iar Nedelcovici, structural legitimist, fundamental... organizat, se lipeşte pe dată (lipind şi căl-«iele) de orice structură-organizată - dacă i se dă şi lui o responsabilitate : de adjunct, de-o pildă...
Damian Necula ? Si el e băiat-bun, dar altfel decît Nedelcovici.
Un altfel destul de sîcîitor...
De cum a „rămas", m-a atacat - fireşte, cu un manuscris. Ştiam din România cum scrie, aşa că am tot... amînat - dar te pui cu Necula ? Chiar dacă am reuşit să nu-1 invit la mine acasă - deşi el se arăta dispus să facă acest sacrificiu - n-am reuşit să scap de manuscris. Am încercat să-mi iau toate precauţiile : să-i spun că nu mai am colecţia pe care o aveam; că nu mai sunt la Albin Michel; că eu însumi sunt în căutare de alt editor - că... sunt suferind, că mă doare spatele... Damian a ascultat în linişte toate plîngerile mele, apoi a 2is:
„Lasă, domnule, te doare aia, te doare aia - tu să fii sănătos... Aşa că ne-am înţeles : îmi publici romanul - uite, cu Alain am şi vorbit să mi-1 traducă..."
Ştiam - Alain îi zicea :
'„Sunt ocupat şi am să fiu încă un an şi jumătate, am semnat contracte ferme, aşa că nu pot promite nimic...", la care Damian Necula :
„Bine, domnule, am înţeles : eşti foarte ocupat, dar pe mine mă traduci, stiu eu că tu traduci iute, mă dai gata într-o lună, hai două..." '
Pentru întîia oară în viaţa mea de... propunător intrasem în panică.
O panică... livrescă, deşi nu fusese scrisă...
înaintea mea, în 1971, Dimov „ieşise"; la Paris - eh, Parisul, pe care Dimov îl ştia în cele mai mici detalii (din cărţi). Şi ca să guste pe deplin libertatea-de-la-Paris, umbla pe străzi, pe cheiuri, căsca gura la case, la femei şi, din cînd în cînd, trăgea un gît - sau două - din litronul de rouge, cumpărat din kilometru în kilometru... în a doua sau în a treia zi de libertate-totală-la-Paris, cum îi obosiseră picioarele de atîta umblat, Dimov a coborît o scară de piatră spre Sena şi s-a aşezat pe o treaptă - cu litronul de vin la îndemînă...
Cînd se simţea mai bine şi mai bine pe lumea asta, Dimov a auzit un glas - cunoscut: „Leonid ! Leonid !"
41
Să deschidă ochii (în plin soare) ? Să se răsucească - spre glas ? Nu-i venea. Dar dacă fusese o părere ? Dacă visase că auzise glasul cu pricina ? Şi dacă nu visase că se află la Paris, pe malul Senei, cu o butelcă de roş în mînă - nu-1 bate nimeni la cap, nimeni nu-1 acostează, zicîndu-i: „Leonid !"...
Dar nu era un vis : cunoscătorul prenumelui îl chema, în continuare, din ce în ce mai... iritat că nu i se răspunde; şi nu era vis : se afla, cu adevărat, la Paris - pe malul Senei, aşezat pe-o treaptă de piatră, cu litronul de rouge uite-aici...
Dimov a răsucit puţin capul spre dreapta-spate şi, cu ochii închişi (ce nevoie mai avea de ochi-deschişi), a zis - mai degrabă a gemut din adîncul duhului său făr-de noroc :
„Domnule Necula... Nici aici nu scap de dumneata ? Lasă-mă, te rog, să răsuflu - eventual să-mi dau sufletul..."
Eu aveam un avantaj considerabil - în comparaţie cu Dimov : cînd a „fugit" Necula, eu nu mă mai... preumblam pe cheiurile Senei ; aveam însă telefon cunoscut de oricine consulta cartea de telefon sau minitelul...
Altfel, băiat cu adevărat bun, serviabil, săritor - mi-a povestit Tudoran că, la un moment dat, la Bucureşti, Necula s-a oferit să-i care cu maşina, de nu ştiu unde, de la mama dracului, o importantă cantitate de ţigle ; sau plăci de faianţă (oricum, ceva greu) cu Mus-tang-ul lui.
„îţi dai seama ?" povestea Dorin. „Care dintre colegii de breaslă şi-ar fi pus la bătaie, pentru nişte vulgare plăci de faianţă, maşina ? Unde mai pui că era un Mustang... - îl vezi pe Breban, căruţîndu-mi-le în BMW-ul cel intrat în Istoria literaturii de la origini pînă la el însuşi ? îl vezi pe Bujor cu... (a spus marca lui Bujor, n-am înregistrat-o) ? Ce să mai zic de cei care, neavînd maşină, nici nu sunt scriitori adevăraţi... Si uite-1 pe Damian Necula : auzise nu ştiu de pe unde că aş avea nevoie de... Mi le duce-aduce el, cu Mustangul! Recunoaşte că-i băiat-bun..."
Recunosc. Cu toate că mie nu mi-a cărat nici o cărămidă - „pe vremea mea" nu va fi avut chiar Mustang - şi cum un scriitor nu poate face servicii decît cu o marcă de renume...
6.  în  care povestitorul povesteşte  cum  stăm cu aducerile-aminte.
La puţin timp după ce-a „rămas", mi-a... propus (chiar aşa a zis, la telefon : „Uite ce-ţi propun eu ţie : să-mi dai recomandare pentru OFPRA..."). Eu am fost numaidecît de acord, chiar prefirînd prin cap
42
•^otivaţiile" pe care urma să le scriu, ca să i se acorde azil politic... insă el, la telefon, mă va fi simţit - al dracului, Necula, cum miroase SJ şi prin telefon... - că n-am de gînd să pun, în recomandare, „arti-itria grea" - fiindcă mi-a zis :
i« - Fii atent, dom'ne : pui neapărat, acolo, că te-am publicat la Viaţa Românească ! Şi c-am avut mari neplăceri cu Dumitru Popescu-Dumnezeu din pricina ta !
s, 4 - Te anunţ că telefonul meu nu e ascultat, aşa că putem vorbi tn clar. Nu m-ai publicat la Viaţa Românească, pentru simplul motiv că n-ai avut cum, nici ca ce. în acel moment aveam voie să public, m-am prezentat cu textul, i l-am înmînat lui Remus Luca...
- Lasă, domnule, că ştiu eu mai bine cum a fost! m-a întrerupt - altfel cu blîndeţe - Necula. Păi mie-mi spui cum a fost ? Păi eu făceam parte din redacţie !
- Vei fi făcut, dar pînă acum n-am auzit ca fragmentul acela din Ostinato să fi... întîmpinat, cum se zice, şi în nici un caz că tu ai fi
' avut neplăceri - pentru că mi l-ai fi apărat, în faţa lui Popescu-Dum-nezeu...
- Afli acuma - şi pui pe hîrtie chestia asta, în recomandare...
- Uite ce e : n-am nici o obligaţie să-ţi dau recomandare pentru OFPRA. Apoi dacă-ţi dau, abuzez - ca ce chestie Damian Necula cere azil po-li-tic, în Franţa ? Ce-a făcut Damian Necula în România, ca să... ?
- Lasă, domnule, că nu ştii tu, păi am avut mari neplăceri cu Securitatea. Si cu cenzura. Şi cu Uniunea...
în cele din urmă, i-am dat recomandarea aceea - chiar dacă n-am scris acolo şi cîte „necazuri" a avut el de la Dumnezeu, din pricină că-mi publicase (el: Necula !), în Viaţa Românească, un fragment de roman. Am scris (în recomandare) alte... poveşti (că a fost persecutat, că s-a arătat solidar cu alţi persecutaţi); n-am scris că nu i-a luat apărarea lui Tudoran, în şedinţele Uniunii, şi nici că, „în schimb", i-a cărat ţiglele cu Mustangul... Oricum, Damian Necula a devenit... refugiat politic, pentru fapte politice, anticomuniste...
Acum vreun an, la vernisajul unei expoziţii (Paraschiv), eu stăteam de vorbă cu pictorul, Necula, doi paşi mai încolo, cu soţia artistului. Necula îi povestea ceva din care n-am înţeles decît numele meu.
După o vreme, cum numele îmi era mereu, mereu rostit, mă apropii...
- Povesteam, explică Necula, pîcîind din pipă (ia te uită : şi Nedelcovici şi Culcer şi Necula fumează pipă, nu mai rămîne decît să se apuce şi Ţepeneag de dînsa ! - vorba lui Nego), povesteam
43
cum, la un moment dat, la Capsa, cum stăteam noi la o masă, tu ai zis...
Prind un moment în care soţia pictorului era atentă în altă parte şi-i şoptesc lui Necula :
- La Capsa ? N-am pus piciorul în viaţa mea - regret, dar îmi lipseşte această referinţă culturală...
- La Capsa sau la Intercontinental, zice Necula, imperturbabil, apoi cum soţia lui Paraschiv se răsucise din nou încoace, continuă : Si cum stăteam noi la masă, la Intercontinental, tu...
- Nici la Intercontinental n-am stat vreodată, zic, rîzînd, scuzîndu-mă.
- Atunci la Athenee Palace, găseşte Necula „înlocuitorul", pe loc, nu-ţi mai aduci aminte ? Eram aşa : eu, Tudoran, Botez...
- Regret, dar pe Botez nu-1 cunoşteam din ţară, cu Tudoran n-am stat la masă la Athenee Palace, acolo am fost o singură dată în viaţă şi, la masă, am stat cu nevastă-mea, cu care tocmai mă însura-sem, la primărie...
- Aşa e, domnule ! încuviinţează Necula. Era şi Ana !
- Era şi ea, săraca : fiind nunta ei...
Soţia lui Paraschiv pufneşte, se întoarce cu spatele. Zic, în continuare :
- La nunta mea... n-a căzut o stea, dar tu nu te aflai printre invitaţi. Că nu te aflai! ridic din umeri.
Necula mă priveşte prin fum. Chiorîş. O vreme. Apoi:
- Lasă, dom'ne, că ştiu eu ce spun - atunci, la Capsa ! Stăteam la o masă şi tu ai zis că...
- Lasă Capşa-n pace, ai mai numărat-o o dată, zic. La masă, cu tine, poate numai la Casa Scriitorilor - îi arunc eu un colac de salvare.
- Nu, dom'ne ! Nu era la Casa Scriitorilor, precis nu era, fiindcă stai să-ţi spun eu ce-ai spus. Ascultă la mine : ai spus...
- Voi fi spus ceea ce ai de gînd să spui c-am spus - dar nu la Intercontinental, nu la Capsa, nu la Athenee Palace, nu la...
- Bine, dar...
Credeam - eram sigur - că Necula are să întrebe : „Bine, dar unde, la care restaurant, stînd noi la masă, îţi aduci tu aminte că ai zis...", şi să spună ce am zis. Ei bine, nu. Damian Necula :
- Bine, dar tu unde beai ?
- Eu ? eram surprins de întrebare. Eu... nu beam - simplu !
- Lasă, domnule, nu zic să bei, de să te-mbeţi... Aşa, de plăcere, ca mine, un păhărel la o friptură...
- Un păhărel la o friptură beam, uneori, la Madam Candrea...
44
- Dar îţi spun eu că nu la Casa Scriitorilor ! mai ales că Doamna
Candrea a murit, demult...
- Şi eu am plecat - demult - din România. Şi, cît am mai stat, în România, în ultima perioadă, n-am dat pe la Casa Scriitorilor...
- Păi, da, că stăteai la mama dracului, în Balta Albă...
- Stăteam în Drumul Taberei, dar nu din acest motiv...
- Lasă, domnule, că ştiu eu mai bine unde stăteai, păi mie-mi ipui ?! Şi de ce nu beai şi tu, ca omul, la Casa Scriitorilor ?
- De-aia ! zic, şi rîd.
îmi dau seama că l-am ofensat. îl bat pe umăr :
- Un păhărel beam acasă - cu Mazilescu, cu Raicu... Cu ei beam chiar mai mult de-un păhărel... Şi ce spuneai că spuneam ?
Damian Necula se uită la mine cu durere- întreabă, clătinînd
din cap :
- Ce-ai cu mine, dom'ne ? Nu vrei să fim prieteni ?
Dintr-o dată situaţia s-a răsturnat : nu mai sunt eu acuzatorul (că el povesteşte ce-i trece prin cap, totul inventat : Botez, Capsa, Tudoran, Intercontinental...), ci acuzatul: că îi refuz prietenia...
- Bine, domnule Necula, dar asta nu mai ţine de... prietenie,
încerc eu. Ci de adevăr.
- Lasă, domnule, că adevărul ţi-1 spun eu, uite-acuma, şi de ce-mi zici „domnule" ? Ăsta ce e ? Nu-i refuz de prietenie ? Zi-mi, domnule, ca toată lumea, pe nume : Damian Necula - de ce să creadă duşmanii că am fost duşmani - nici n-am fost...
- N-am fost, Doamne-fereşte, dar nici atît de prieteni, încît să...
- încît să ce ? Şi cum n-am fost noi prieteni ? Dar cînd mi-ai telefonat, în plină noapte, să vin, să te duc la spital... ?
- La spital ? Pe mine ? Cînd ţi-am telefonat eu să mă duci pe mine la spital ? Dar n-am avut niciodată nevoie de spital!
- Atunci pentru nevastă-ta, că năştea. Ori pentru copil...
- Si ai venit ?
- Cum să nu vin ? Am pus ceva pe mine şi... Am mai povestit chestia !
- Si unde ai venit, domnule, dacă nu ştii unde locuiam ? - ai zis
că în Balta Albă...
- Lasă, domnule, că ştiu eu, mi-ai spus tu la telefon unde să vin, am căutat, am căutat, am venit... Nu mai ştiu unde, că era noapte şi cu datele nu stau prea bine, memoria îmi cam face figuri, că am digestie grea, de bivol... Aşa a fost! Doar am mai povestit-o...
- Oi fiavînd dumneata digestie-grea, dar asta nu-ţi dă dreptul să spui tot ce-ţi trece prin minte - n-am avut nevoie de spital, nu ţi-am telefonat nicioda'...
45
- Nu mai ţii tu minte ! Aşa a fost, cum îţi spun eu c-a fost, ascultă-mă pe mine ! Păi, mie-mi spui ? Şi cu Capsa - acum îmi aduc aminte perfect: tu ai zis... Na, c-am uitat despre ce vorbeam - dacă mă tot întrerupi... Dar aşa a fost, cum îţi spun - păi, ce : am mai povestit...
Şi Damian Necula s-a concentrat, prin pipă. Să-şi aducă aminte. Ce spusesem eu la Capsa, la Athenee Palace, de faţă fiind şi Botez... Făcusem greşeala să-1 întrerup, de ce-1 întrerupsesem, chiar cînd era pe punctul să-şi aducă aminte ? - eu nu-mi aduceam aminte, însă aşa fusese, cum îmi spune el; să-1 ascult pe el... Dacă povestise, era şi adevărat.
Ăsta-i Damian Necula... Băiat-bun, zice Tudoran. Vedea-l-aş cu el, peste el, la Washington ! Inofensiv, spun alţii, depinde ce înţeleg ei prin asta...
Pe mine mă nelinişteşte prezenţa lui Necula. Aş merge pînă la a spune că mi-e frică de el, dacă ar fi întru totul adevărat: nu întru totul, dar ceva frică tot mi-e de Necula.
Stai de vorbă cu doi-trei cunoscuţi pe un culoar, pe un trotuar. Vă aflaţi aproape, apropiaţi - ca să vă auziţi, nu de alta... Şi iată-1, răsărit din pămînt, pe Necula. Salută, întreabă, în general: „Ce mai faci ?" - şi se bagă. Se bagă ! Nu violent, nu brutal - dar iremediabil! îşi introduce în „cerc" întîi un bombeu ; apoi pipa ; apoi un umăr ; în curînd eşti silit tu să te dai în lături, fiindcă a intrat Necula.
Stai de vorbă cu o persoană, fie ea şi de sex opus (fie aceea şi o persoană cu care ai tot tăcea, în doi)... Şi apare Necula ; şi salută şi face : „Ce mai faci ?" - şi ţi se vîră ! Cu bombeul lui, cu pipa lui şi cu digestia-grea a Iui. între sufletul tău şi trupul ei, păi să nu-1 omori, de mic, pe scriitorul cu pipă ?
Omul - altfel băiat-bun, inofensiv - mă terorizează. Om fi noi, basarabenii, uşor de terorizat, om fi din fire fricoşi - l-am înţeles foarte bine pe Dimov cînd ne-a povestit întâlnirea lui, la Paris, cu Damian Necula...
De care bietul Dimov nu scăpase nici pe malul Senei...
Căldură cumplită, domnule ! Ai zice că e cea care favorizează digestia unui stîlp al viitoarei Uniuni a Scriitorilor.
Iar celălalt stîlp - ba nu : alt stîlp (esenţial; am putea zice : stîlp de căpătîi): Nedelcovici - tot nu telefonează.
Să mă sinucid ?
Ba sinucidă-se !
II
if Joi, 29 iunie 1989
1. în care se povesteşte a doua zi de căldură mare, la drept vorbind, mai mult(e) amintiri din junie.
Ziua mea onomastică („Sfinţii Apostoli Petru şi Goma", pretind ttt, modest nevoie-mare).
nrt   Dormit prost şi puţin - a, nu din pricina uniunii (mai exact: din t dez-uniunii), ci din cauză de căldură mare. Domnule.
N-am să pot vorbi la telefon cu Monica decît încolo, după prînz. Sunt curios ca o coţofană şi nu sunt deloc interesat să aflu... Ştiu de Ce nu ştiu : căldură-mare, frate !
Ce-mi lipsea - pe o căldură ca asta ! Nu aveam eu necazurile mele, ba cu sănătatea, ba cu boii ăştia de la finanţe : porcăreii, ne-au jddicatără televizorul (de la Alain), pick-up-ul de la Monica, amplificatorul de ^a Cristo, dar n-au vrut, neam, să ia, dracului, şi „covoa-lele" (de la Bucureşti, autentice : Avîntul popular, de la Frecăţeii-de-Luncă), deşi am insistat: din moment ce tot coborau cu liftul gioarsele prime, de ce n-ar lua şi covoarele (secunde), am fi scăpat şi de ele şi de praf, pe-un întreg trimestru !... Aşa mi-a fost dat mie : să nu mă bucur, pîn-la drojdie, de nenorocirile personale : cînd îmi era lumea mai dragă, cu ele, hop ! intervenea cîte o generală - curent spunîndu-i-se : cauză-dreaptă.
Da, doamnelor şi domnilor : după ce că-i căldură mare, mai dă peste noi la Paris şi asta, zi-i pe numele mic : comportativa ! Consti-tuţionaţia ăsteia, uite că-mi stătea pe limbă şi-am scuipat-o... Epitro-pia - nu ! - pe asta Liiceanu a inventat-o (ce i-a mai zis-o Paleontologu, domnule : de parcă aş fi fost eu...) Auzi : Uniune a Scriitorilor ! în exil! în exil, dar fără să-i zicem pe nume, Ţepeneag fuge şi de cuvînt, nu numai de realitate (deşi o fi şi el în căcat pînă la moţ). Are dreptate Monica, atît că am uitat care-i dreptatea aceea... Ceva în genul: a-ha, o uniune ca o... contra-(uniune) şi, pe deasupra pupezei colace, s-au gîndit ce s-au gîndit... dar şi cînd şi-au comunicat rodul gândirii... Cum au zis, cum au hotărît ? Să-i coopteze pe cei din ţară... Pe căcăcioşii din ţară, să-i coopteze într-o... -contra ? Dar
47
cîţi sinucigaşi printre scriitorii din România ? Doi şi jumătate ? Sau chiar -şi trei sferturi ?
Şi Alain găseşte că ideea cu -contra este ne-bună; ba de-a dreptul cretină, fiindcă e periculoasă (pentru cei din România), dar nu acceptă în ruptul capului că-i aparţine (în continuare : ideea) lui Ţepeneag. L-am invitat să spună : cine altul ar putea fi omul-cu-idei-le (unele mai aşa, altele, din contra : cu totul aşa...) ? Să-mi spună un nume ! Alain n-a vrut. Că nu ştie cine, dar în mod cert nu Ţepeneag!
Chiar dacă ideea n-ar fi a lui Ţepeneag (admitem prin absurd), o împărtăşeşte el ? Şi-o asumă ? O vîntură, o plimbă, prezentînd-o ca a lui ? Deci, a lui e !
O contra-uniune - tot un fel de uniune (pe ba-din-contra !)... Opoziţia mea la denumire (mai degrabă : greaţa) este de ordin... semantic-contemporan, ca să spunem aşa. Dacă vrei să faci, în exil, altceva, nu foloseşti aceiaşi termeni; „Uniune" a fost demult compromis, tocit, zdrenţuit, atît prin uniune (de creaţie !), cît şi prin Marea (Noastră - a cui altuia ?) Uniune Sovietică...
Ţepeneag s-a răzgînditără : acum vrea să facă ceva pentru cei-de-la-Bucureşti („să dea", ca să cităm exact din text) ; foarte bine, numai la asta ne-a fost gîndul (în absenţa lui de unsprezece ani) -dar asta, Uniunea (în fine : contra-uniunea !), să fie într-adevăr o facere-de-bine ? Eu simt că nu; simt, în continuare, că... din contra : fie că, atrăgîndu-i în ea, îi... contaminăm, îi duşmanizăm - după chipul şi asemănarea noastră, a exteriorilor; a vînzătorilor de patrie - şi-i dăm pe mîna patrioţilor-demascatori de la Săptămîna (cu toţii), dar şi de la România literară - băieţii subţiri, cei care demască, nu sub conducerea ciomagului eugenbarbesc, ci sub bagheta conului Geor-gică Ivaşcu, specialistul - pe Uniunea Scriitorilor - cu organizarea unor campanii anti-cutare... Ar face bine Ţepeneag să-şi aducă aminte de campania împotriva onirismului şi a oniricilor - cînd a fost ? în 1969 ? - cea condusă de Ivaşcu şi al său Contemporan... Mi-o aduc aminte, pentru că, printre contribuţionişti, s-a aflat şi Marino...
Urcase în România literară cu nişte texte (ne-antionirice acestea), l-am întîlnit în faţa uşii de intrare. Cu tot respectul, i-am reproşat participarea la o campanie „dirijată de Securitate, prin turnătorul ei, Ivaşcu"... Marino s-a înroşit, s-a înverzit, a dat să plece mai departe (ofensat - dar cum îndrăzneam eu, un nimic, să-1 interpelez pe el, unicul comentator al lui Macedonski, de la origini pînă în pînzele albe ?), s-a întors ; m-a luat de cot (voise să mă ia pe după umeri, m-am desprins), a început să-mi explice (şi nu : justifice...) greşeala mea : ar fi trebuit să rămîn la reproşul de a fi scris la Contemporanul împotriva oniricilor - avea el, ca... macedonskian atitrat, ceva cu...
48
avangardismul în general, cu onirismul în particular... ? Dar, întin-ZÎnd pelteaua la Ivaşcu, coleg de ucenicie la Călinescu şi... turnător CU condicuţă (nu de la Marino aflasem asta, dar el mi-o confirmase), fi oferisem şi o portiţă de scăpare : pe care n-a ratat-o, drept în ea s-a înfipt: „Nu ştiam că sunt mai multe materiale, Ivaşcu mi-a cerut mie g$-mi spun părerea mea despre onirism, ca metodă de a escamota realitatea ; Ivaşcu..." - o dată apucată funia-Ivaşcu, nu i-a mai dat drumul: Ivaşcu îl înşelase, Ivaşcu îl minţise, Ivaşcu îi ceruse numai lui, Ivaşcu ar fi urmat să-i publice articolul „izolat", nu „încadrat" -lasă, că i-o zice el lui Ivaşcu !... Am luat de bune zisele lui Marino, mai ales fiindcă regreta sincer că se trezise într-o „echipă" - dar hoţul ăsta de Ivaşcu... „Bine-bine", am îndrăznit eu, „Ivaşcu are o parte din vină, că a organizat campania, dar dumneavoastră, domnule Marino ? Chiar dacă opiniile Dvs. sunt acestea - despre onirism -este cel puţin o lipsă de tact să atacaţi ceea ce a indicat Popescu-Dumnezeu că trebuie atacat." Marino s-a jurat: nu s-a gîndit că aşa vor fi interpretate lucrurile - numai hoţul de Ivaşcu, el 1-a băgat, 1-a tras, 1-a atras în asta, compromiţătoare... Am ridicat din umeri şi am dat să-mi văd de treabă, în redacţie. Marino m-a ajuns din urmă : „Dumneata eşti bun prieten cu oniricii, te rog să-1 asiguri pe Ţepeneag că eu nu i-s duşman, că articolul din Contemporanul este un tnalentendu, că eu îi apreciez pe onirici..." S-a făcut aşa că, exact în acel moment, re-ajunsesem în dreptul uşii - întredeschise - a biroului secţiei critică ; l-am văzut, înăuntru, pe Ţepeneag, stînd de vorbă cu Mazilescu şi cu Raicu... Am deschis uşa, l-am chemat pe Ţepeneag, i-am zis lui Marino : „Puteţi să-i spuneţi dumneavoastră, direct, cît îl apreciaţi..." Ţepeneag a auzit. I-a zis : „Bine, domnule Marino, dumneavoastră participaţi, ca soldat disciplinat, la campaniile de presă organizate împotriva literaturii române ? Alături de profesionişti ai «demascării», ca Radu Popescu, Zoe Buşulenga, Bălăci, Piru, Mihnea Gheorghiu, Dodu-Bălan ?" Marino căuta acum, "clin privire, salvarea la mine... Mi s-a adresat numai mie, întrebuin-"ţînd acea „mişcare" pe care o folosea şi Ivasiuc : eram trei, deci alcă-tuiam un fel de cerc... triunghiulat, atunci cînd ne adresam unuia, ne adresam şi celui de-al treilea (sau, vădit, nu-1 evitam)... Or, Marino... şi-a vîrît... trupul între mine şi Ţepeneag (cu spatele la el) şi mi-a şoptit mie, numai mie : „Te rog spune-i lui Ţepeneag : am, gata, un articol favorabil avangardei, pot să-1 fac să fie favorabil onirismului... îl propun aici, la voi, la România literară... Sau chiar la Contemporanul     - însă eu, ocolindu-1 şi re-formînd cercul: „Dar spuneţi-i lui Ţepeneag, aici de faţă \" Marino, de astă dată, mi-a întors spatele, 1-a luat pe Ţepeneag în aparte, dar am auzit şuşoteala : „Domnule
49
Ţepeneag, uite ce-ţi propun : să scriu un articol..." „De ce-mi propuneţi mie ? Eu n-am revistă, nu sunt redactor-şef, propuneţi-i lui Ivaşcu..." „Nu, lui Ivaşcu nu e bine şi nici n-are să accepte... Uite ce-ţi propun eu dumitale, domnule Ţepeneag", a luat-o de la început Marino, „scriu un articol elogios la adresa onirismului şi-1 public în Viaţa Românească, revistă serioasă, de prestigiu : Stere, Ibrăileanu, Ralea..."
Pe acestea, m-am îndepărtat, lăsîndu-i pe ei să tracteze... După un timp, Ţepeneag m-a găsit în biroul lui Dimov şi al lui Mihalaş -ca de obicei, cînd intram noi, gălăgioşii, Caraion ieşea, negru şi bombănitor... Ţepeneag : „Prieteni din ăştia ai tu ?", m-a interpelat. „Ne-am înţeles foarte bine cît timp am fost... acolo...", m-am apărat, penibil. „Dar e un căcat, Marino al tău ! Un că-cat ! Şi nici nu are curajul să spună : «Da, domnule, asta cred eu, asta am scris» - că, să vezi, că «Ivaşcu m-a minţit, m-a trădab>... Ivaşcu şi-a făcut meseria lui de lepră, de organizator de campanii comandate de sus-de-tot, dar tu, ditamai Marinoiul ? Ce, eşti un copil cretin, să te ducă Ivaşcu de nas ? Auziţi ce-mi zice : «Sincer să fiu, eu n-am nici o părere fermă despre onirism, am scris contra fiindcă aşa mi-a cerut Ivaşcu, dar dacă-mi ceri mata, uite, scriem împreună un articol favorabil! îţi promit : îl duc eu, unde zici mata - la Contemporanul, la România literară, la Viaţa...» Marino ăsta are să-1 ajungă din urmă pe celălalt prieten al tău : Balotă, specialistul în Urmuz şi în Ceauşescu... Degeaba aţi făcut voi puşcărie dacă, după liberare, vă grăbiţi să mîncaţi şi căcatul pe care nu l-aţi mîncat pe dnd eraţi la pîrnaie !"
Bineînţeles că Ţepeneag avea dreptate, atît că tabloul era incomplet : lipsea Cioculescu-cel-Bătrîn (chiar dacă el însuşi nu făcuse puşcărie) ; chiar dacă tabloul era abuziv-totalizant: mai existau doi-trei foşti puşcăriaşi care nu mîncaseră, şi nici nu aveau să mănînce, înce-pînd cu prezentul (în birou) Dimov, continuînd cu tocmai-absentul Caraion...
Că tot vorbim (vorbă să fie !) de campanii-de-presă şi despre dirijorul lor, Ivaşcu (se zice că ar fi murit - moară sănătos !): cea din aprilie 1977, împotriva vînzătorilor-de-ţară : Negoiţescu, eu... Bine-bine, „autorul" Vasile Băran e un miliţian - dar procesul-verbal al miliţianului Băran a apărut în Contemporanul, nu în Săptămîna (să zicem : acolo n-ar fi avut loc de Barbu, Vădim, Ciachir, Doru Popes-cu şi alţi „colegi de condei") ; nu în Luceafărul - n-ar fi încăput de fostul meu coleg de facultate Răcănel, devenit Dragoş; de Fruntela-tă, Lăncrănjan şi alb" bădii; la Contemporanul (dracu' ştie cine-1 „conducea" atunci: Chirovici ?) n-ar fi putut pătrunde... şi pentru că i se micşorase formatul, dar şi din pricina abundenţei limbii-de-lucru-la-
50
«criitorul-român : Dan Zamfirescu, Frunzetti, Mihnea Gheorghiu, Balaci, Coana Zoe (colegi, unul şi unul, de-ai lui Adrian Biblio-.grafino, de la Revue roumaine..., cea de sub direcţia lui Popescu-Dum-Jtezeu)... în România literară a lui Ivaşcu ; în România literară... totuşi, a mea (şi eu am lucrat acolo, între 1968 şi 1972); în România literară ţk iubiţilor mei colegi Dimisianu, Dana Dumitriu, Iorgulescu (adevărat : Iorgulescu mi-a spus că şi pe el l-au convocat Virgil Teodorescu şi Ivaşcu, dîndu-i sarcină să scrie împotriva mea, ca... vînzător de ţară, pe deasupra scriitor nul, el însă a promis că are să se mai gîndească... şi n-a scris)... Ce ziceam, ce ziceam ?
A, da : că Ţepeneag, trezindu-se abia acum şi trăgîndu-i o... contra-uniune, mai degrabă are să-i sperie pe cei din România (pe care el intenţionează să-i atragă); pe de altă parte... i     Nu : „pe de altă parte", ci: pe partea cealaltă !
Ce dracu' : să nu-şi dea seama Ţepeneag că, încercînd să facă asta, face o facere de ne-făcut ?
Ar avea o scuză : să fie chiar nebun, dar cum să spun eu despre prietenul meu (de acord : n-am mai avut relaţii în ultimii unsprezece ani, nu pentru că am fi rupt-o, ci, aşa, pentru că... se retrăsese el ca-Cioran-pe-sat...) - că e nebun ? Nu pot!
Şi dacă, şi dacă, şi dacă... Şi dacă (nu mai ştiu cine a spus asta, primul: Monica, Alain, eu ?): de astă dată nu Ţepeneag îl manipulează pe Breban - ci viţăvercea ? Iar Breban, cum e tulbure prin el însuşi, dar şi ca urmare a „tratamentului" la care a fost supus de Monici, de Eliade, de Ionesco, după 1977... De-atunci nu l-au mai primit în casă...
Şi dacă... Să zicem aşa : Ţepeneag a ieşit din labirintul cu pricina slăbit, aburit, de-abia se mai ţine pe picioare (vorbesc şi despre cele de la cap), iar acum, într-adevăr, echilibrul de forţe îl arată pe Breban mai tare (de asta se vor fi legat ei: şi Breban şi Ţepeneag văd relaţiile colegiale, prieteneşti, de-lucru, niciodată de pe poziţii egale, ci totdeauna din dominant-dominat...) ? Iar Ţepeneag fiind, în continuare, de bună credinţă, nici nu-şi dă seama unde îl împinge Breban ? Altfel cum ar accepta (ba chiar ar asuda !) la o asemenea acţiune de... atragere în capcană a oamenilor din România ; simultan : de spargere a puţinului care ne leagă pe noi, puţinii exilaţi care înţelegem exilul ca pe o opţiune morală... ?
Tot joi; tot 29 iunie, tot ziua mea, tot căldură. Mare. Ziceam că.
Nu : Ţepeneag zicea că el se organizează ; că el vrea să se, asta, în cadru organizat - mă tot întreb : de ce nu va fi intrat el în partid,
51
are structură de partizan, mai degrabă decît mine : eu am intrat în partid din basarabenism visceral, rusofob, atunci, în august '68, cînd cu ocuparea Cehoslovaciei; el din necesitatea unei structuri... ar fi putut intra ; dar n-a făcut-o... Bineînţeles că ştiu de ce : eu am intrat, fiind un basarabean prost, pe cînd el: peceneg dăştept.
Deci, aşa : ne organizăm, ne organizăm. Ne unionăm, ca să le-o spunem pe nume.
întrebare : adevărat, Ţepeneag n-a vrut în ruptul capului să ceară azil politic, statutul lui nu este de refugiat politic, ci de francez (de origine română, ce frumos ! Ca Cioran ! Si el este cel-mai-mare-stilist-francez - de origine română... dar lasă, nici cu Ţepeneag nu mi-e ruşine : el e cel-mai-mare-şahist-francez-de-origine-română ! -a jucat chiar şi cu Sami Damian - la Bucureşti)...
Revin la întrebare : dacă Ţepeneag nu vrea deloc, dar deloc-de-loc să ştie-de exil, de refugiu (şi refugiaţi) politic(i), ce fel de structură structurează el, aici, orişicîtuşi, în afara României, ţărişoară şi a noastră, a tutulor ? Aici, în - totuşi! - exil, chiar dacă el nu acceptă să i se spună: exilat şi nici unul din membrii familiei sale nu este un ceea ce se cheamă : exilat... ?
Răspuns provizoriu : fiindcă Ţepeneag nu vrea să fie ceea ce este, în fapt: un exilat - înseamnă că, pe aceeaşi linie, el nu vrea să structureze o structură pentru exilaţi, ci numai cu ajutorul-de-drum al unor exilaţi (Nedelcovici, Necula, Culcer - de ce nu şi Edgar Reichmann, băiat de prăvălie al lui Eugen Barbu, acum ţuţăr al lui ?). Din cîte îmi dau seama, pînă în momentul de faţă, din ştiri vagi (şi derutante): nici Negoiţescu nu s-a arătat întru torul de acord cu ideea ţepeneagă - dacă da, mi-ar fi scris de-a dreptul că a aderat, nu că este o idee salutară, aşa ceva...
Şi Ţepeneag ăsta... Ce cap de problemist-de-şah ! Desigur, dacă ne... organizăm, o facem în funcţie de Uniunea de la Bucureşti, dar nu derivăm din ea nici chiar pe... contra.
Ce dracu' : n-or fi destule cuvinte în limba română ? - cel mai la îndemînă : asociaţie, deşi există şi aşa ceva, Bujor, structuratorul-adjunct, ştie foarte bine, doar a fost în Biroul ei, dimpreună cu Ţoiu, celălalt zornic sugător de pipă - chiar aşa : de ce nu va fi rămas şi Ţoiu pe-aici, doar s-a mişunat de zor prin Occidentul putred, ştiu : pe-aici, pe la capitalişti, nu se poartă scriitorii-la-pensie... E-he, cine era Bujor, cînd era scriitor în România...
Bietul Mazilescu, Dumnezeu să-1 ierte... Nu ştiu cît era glumă şi cît haz-de-necaz... Cînd a venit pentru întîia oară la Paris, în 1979, a stat la noi, pe rue d'Hautpoul, în 19-eme... în a patra, a cincea zi (spun şi eu o unitate de măsură, nu putea fi decît noapte), n-a mai putut ţine în el şi a zis :
52
„Acum ştiu de ce nu-mi place mie Parisul!" Am făcut ochii mari: pînă atunci nu zisese nimic, nu dăduse de ■înţeles... că nu i-ar plăcea Parisul - din contra !
„Păi, bă găinare !", a continuat el, „păi, în Bucureşti, cînd treceam pe stradă, chiar pe bulevardul Magheru, oamenii de pe celălalt Irotuar ziceau : «Uite-1 pe poetul Mazilescu !» Dar aici, la voi, în vParisu-mpuţit... Nu-nţelegeam ce-i lipseşte Parisului, acum ştiu..." „...un bulevard Magheru...", m-am crezut eu umoristic. „Pe dracu' !", a făcut Mazilescu, dar n-a mai vorbit o vreme, multă. Apoi a zis, repede-repede, ca să nu i se observe glasul din cale-afară de nesigur, de tremurat: „Aici nu te cunoaşte nimeni, se Uită la tine ca prin sticlă, aici nu eşti nimeni - pe cînd la Bucureşti... cînd treceam pe stradă, oamenii de pe cealaltă parte îşi dădeau ghionti : «Uite ! Trece Poetul Mazilescu !»... Şi eu treceam..."
Poetul Mazilescu nu se exprima în scris, ca să pună majusculă Poetului, însă după cum înălţa mîna, cu ţigara, la cuvîntul acela...
Cei care l-au cunoscut pe Virgil ştiu că Poetul, chiar cînd rostea cuvinte mari, sforăitoare - în gura lui se făceau cuvinte normal-(sfo-răitoare)...
Bine, nu „asociaţie" - ne-ar aduce aminte de Fănuş Neagu şi n-am mai putea respira - atunci: „Societate"; aşa se chema, înainte
; de năvălirea comuniştilor - adevărat, societatea aceea nu dădea pensii... Oricum, „societate" nu comportă ideea de înregimentare, ca
.-.V;Uniunea"... Iar ca să comporte şi mai puţin, de ce nu s-ar numi „amicală" ?
Curat-amicală... atitudinea iniţiatorilor (vreau să spun : a puitorilor în practică a) unei idei vechi precum exilul românesc (de ce n-am merge pînă la patru'şopt- evident, din secolul trecut ?).
Şi Gheorghe nu mai vine... în traducere : Bujor nu mai telefonează.
Hai să zicem : Ţepeneag, şucărit (încă) pe lume-şi-viaţă, n-a ajuns cu ieşirea-din-labirint pînă la pagina cu telefoanele date de el însuşi - cu degetul său, cu gura-i - scriitorilor din exil (măcar a celor din Paris) - las' că asta-i treabă de subaltern, cum s-ar zice, Bujor a fost niţel degradat: cine era el, la Bucureşti (să nu uităm pensia) şi Ce-a ajuns : furier-major al lui Ţepeneag...
2. în care se povesteşte cum Bujor tot nu telefonează.
Să nu-1 uit pe adjunctul-adjunctului: Culcer; şi nu-1 uit, fiindcă a fost cu Drăgan - cum poate fi un scriitor, chiar dacă-i din fundul Ardealului, chiar dacă-i sărac - cum poate fi cu Drăgan ? Sau... poate
53
tocmai din acest motiv ? Dar cu Drăgan nu sunt numai băieţi şi fete din străfundul Ardealului (Culcer, Covaci, Blandiana, Rusan), dar şi olteneţi : Sorescu ; şi moldoveţi : Cicerone Poghirc (de acord : Po-ghirc nu e scriitor, dar e de-al nostru, îl cunosc din '54, cînd mi-a fost asistent de lingvistică : ce om la locul lui, chiar bun fusese şi, fulgerător, s-a prostit : încă în ţară fiind, s-a dat întâi cu Drăgan ; după 1984, aici, la Paris, s-a lăsat dus de cumnatu-sau, vita de Boutmy, după loaza de Gustav Pordea, patrihotul naţionale şi, fatal, s-a postat la curul lui Le Pen...).
Ei bine, zicînd să nu-1 uit, l-am uitat (pe drum) pe Culcer -uita-l-ar relele, că nu-i băiat rău, dar...
Nici Damian Necula nu-i băiat rău, dar... Numai că, oricît de băiat-bun ar fi (şi este ! căci toţi suntem...), Necula nu poate fi adjunct al cuiva : are lipici, dar dacă n-are... disciplină... Pe unul ca el Ţepeneag nu-1 poate sub-ordona ; chiar dacă Necula face adeseori treburi de adjunct, el le face din... prietenie, nu din ascultătorism. Necula are, într-un fel, mentalitatea lui Gulinescu, ţiganul nostru (da, al nostru) de la Jilava, cel care făcuse atîta puşcărie la viaţa lui (în fapt: întreaga viaţă), încît el atinsese... comunismul - în chestiunea posesiunii de bunuri: tot ce avea, dăruia, însă cerea ca şi ceilalţi să facă la fel... Bine-bine, eu nu spun că Necula şi-ar fi dat Mustangul, dar că şi 1-a pus la dispoziţia altuia - cu el însuşi cu tot - doar mi-a povestit Tudoran întâmplarea cu ţiglele...
Şi nu mai sună - zic şi eu aşa, de telefon, nu de Nedelcovici, Marele Sunător...
Locuiam în arondismentul 19, lîngă Monici, puteam fi chemat oricînd : pe dată treceam drumul... un fel de a zice pentru a zice că, în caz de nevoie, în cinci minute eram la ei.
M-am dus, într-o seară, pentru „ceva important". La ei mai era cu adevărat vecinul: Serban Cristovici - ca de obicei, într-o formă turbată : îi ieşeau calambururile, pînă se prefăceau în calambur al calamburului: balancur. „în trecere prin Paris" - şi în trecere pe la Monica Lovinescu : scriitorul Bujor Nedelcovici.
Salut, salut! Ce mai fad ? Bine, mulţumesc. Ne cunoşteam, dar nu eram prieteni. Nici apropiaţi, nici susceptibili de a fi... Totul ne despărţea : firea, starea-socială, situaţia-profesională, scrisul, ne-scri-sul... La un moment dat, la Bucureşti, într-un grup în care mă aflam, Nedelcovici povestise că şi tatăl său făcuse puşcărie; că el nu putuse urma studii universitare, o vreme, lucrase pe un şantier... Nu reacţionasem - de ce-aş fi... ? Sute de mii de taţi fuseseră arestaţi; la fel: sute de mii de fii-de-duşmani-ai-poporului nu putuseră face studii, siliţi să meargă pe şantiere... cînd nu erau încorporaţi în sinistrele Detaşamente de Muncă, alcătuite din ocnaşi-cu-epoleţi... Ni se încru-
54
Cişaseră drumurile la Uniune (rar - eu nu aveam ce face), la Casa Scriitorilor (şi mai rar, în ultimii ani). Nedelcovici mi se arăta ca un bărbat totdeauna politicos, totdeauna amabil - poate aceste calităţi Să-mi fi displăcut: un scriitor, mai cu seamă romancier, care se arată K*otdeauna de acord cu ceilalţi, care apără totdeauna punctele de "Vedere majoritare, călduţe, deja... apărate, nu m-a atras, nu mi-a trezit curiozitatea : „De ce să-1 mai citesc, dacă scrie aşa cum este ?", judecam eu, fireşte, strîmb. Ştiam că este epigon al lui Breban, prieten cu Ţoiu, cu Manolescu, oameni pe care îi citeam (şi îi citeam cu desfătare !), dar nu simţeam deloc nevoia să mă apropii de ei (las' că nici ei nu se sinchiseau de mine). Apoi Nedelcovici mai „era" ceva : un scriitor care frecventa cinematografia...
în asta, probabil juca un rol hotărîtor gelozia ; în stare pură : şi eu îmi încercasem norocul cu „scenarii literare" (într-un fel, eram printre pionierii „genului", încă de la Institutul de Literatură gîdila-sem cestiunea cu un scenariu sportiv), dar nu pătrunsesem... După ieşirea la suprafaţă, prin 1966, re-încercasem, predînd uh scenariu care, dacă nu va fi avut alte calităţi (esenţiale), avea una... Cum să-i gpun... ? Iată, nici pînă în momentul de faţă (1989) n-am văzut, n-am auzit să fi făcut, în film, ceea ce propuneam eu, atunci şi, în toată modestia, mi se pare nu doar o găselniţă, ci însăşi esenţa filmului-de-cinema (camera de luat vederi să fie ochiul meu - erou, narator, & spectator), în fine... Aşadar, dezamăgit (Dumitru Carabăţ, fost coleg de cămin, acum - atunci - redactor la Cinematografie, mi-a spus că "a~ scenariul meu a fost refuzat, ca „necorespunzător", ceea ce nu 1-a r împiedicat pe acelaşi Carabăţ să... ciupească din al meu şi să bage în al său - am văzut în filmul deja făcut şi dat pe ecrane - ce era să-i mai spun : că mi-a „furat" idei ? Cum aş fi putut dovedi, cînd în aceeaşi redacţie mai era şi Vasile Băran, miliţianul cunoscut ?)...
Trebuia să fii răzbătător, ca să răzbaţi la Cinematografie (unde, toată lumea ştia : se vînturau milioane de lei !). Acolo era - din punct de vedere al „textului" (scenariul) - moşia lui Titus Popovici, a lui Francisc Munteanu şi a lui Sălcudeanu : dacă nu erai ardelean însă (ca ei !), culegeai doar firimiturile. Ei bine, din firimituri trăise binişor colegul meu de la România literară, Costică Stoiciu (dovadă : îşi luase maşină), de asemeni Nedelcovici - avea maşină... Bine-bine, lupta-de-clasă a mea clădită pe rudimente, însă nu mă puteam despărţi de rudimentara întrebare :
„Cum poate un scriitor român să-şi cumpere maşină, dacă nu are o nevastă ginecolog, un frate la... Comerţ-Exterior, un tată apro-zarist ?"
Răspunsul venea ca tras pe funie :
55
„Doar dacă a pătruns cu un scenariu la Cinematografie - atunci poate să-şi cumpere şi casă la Snagov şi căsuţă la Buftea..."
Nu văzusem nici un film după un scenariu de Nedelcovici, dar ştiam : „făcuse" - după cărţi deja apărute, anticipînd cărţi ce urmau să apară... Cinematografia, se ştia, era „cea mai importantă artă, pentru noi", glăsuiau lozincile din săli, încă din 1949 - nu s-a schimbat nimic de-atunci, pentru noi tot cinematografia rămăsese cel mai important mijloc de propagandă - cu televiziunea (în creştere). Cinematografia, nu literatura. Aşa că era un fleac (!?) cenzura partidului în literatură comparată cu cea exercitată în cinematografie - or, cum cenzura începe de la... autocenzura aplicată şi de autorul scenariului (cinematografic)...
De aceea m-a mirat prezenţa lui Nedelcovici la Monici. Şi mai vîrtos, invitaţia prin telefon de a trece pe la ei...
însă, din moment ce Monicii (şi Cristovici) îl acceptaseră şi, potrivit teoriei lui Virgil Ierunca, rezumabilă în două cuvinte : „Drumul Damascului" (chiar dacă Nedelcovici nu avea ce să-şi reproşeze, dovadă : nu are nici în momentul de faţă), puteam să-mi ţin gura (şi inima), liniştit...
Aşadar : Cristovici întîi, apoi Monica citise(ră) deja „romanul respins la Bucureşti" al lui Nedelcovici, îl găsiseră foarte bun, Virgil li se alăturase, aşa că nu mai rămînea decît să-1 dau la tradus şi să-1 public „în colecţia mea de la Albin Michel".
între noi (aproape) totul merge pe-încredere : cu-încredere am citit dactilograma, pe-încredere am recomandat cartea lui Yvan Na-bokov şi lui Michel Morcrette, ei, la rîndul lor, au acceptat-o pe încredere, Alain Păruit a tradus-o, a apărut... Iar cînd el, Nedelcovici, a început să aibă necazuri în România, pe încredere ne-am mobilizat cu toţii (fireşte, cu excepţia lui Ţepeneag, hibernatus-ul nostru oniric) : Monica şi Virgil la Europa liberă, eu la PEN Club (care 1-a cooptat, ca persecutat în România), iar ca să fie şi mai ţeapănă apărarea, prin Marie-France şi cu ajutorul determinant al lui Eugene Ionesco, i-am obţinut „Premiul Păcii" (al Pen-ului), împărţit cu polonezul Gustav Herling-Grudzinski...
Toate acestea le-am făcut... Nu le-am făcut, eu, ci s-au făcut - e mai comod de spus aşa, nu ? Ba da. Fiindcă, dacă ne-am apuca să ne re-adunăm bilele, să vedem cine-care-cît-a-făcut, cădem, întîi, în strîmbătate ; apoi în... încăierare generală. Trebuie să fii Ţepeneag, ca să ţii socoteala, într-un carnet (sau în două ?), a ce anume, cît, cum şi cînd ai făcut tu pentru altul, pentru alţii (şi, la un moment dat, să hotărăşti că tu ai făcut destul). A, că în faţa nerecunoştinţei cutăruia îţi vine să-i scoţi pe nas tot binele făcut, lui - ei, da : uneori îţi (foarte) vine ; însă, în cel mai rău caz, pui pe hîrtie amărăciunea - ca mine,
56
Jn acest jurnal ocazional ce va fi citit postum... La urma urmei, ce am făcut noi - Ţepeneag şi cu mine - atît de ieşit din comun, ca acum să pretindem recunoştinţă (în caz contrar, noi nu mai facem !...) ? Cronologic, el a făcut în folosul meu ceea ce eu n-am făcut (în folosul #>  kii): mi-a recomandat manuscrisul romanului Ostinato, 1-a susţinut, a insistat, a scris în general, a scris în special despre el, după ce a .   apărut... Bineînţeles că îi rămîn recunoscător lui Ţepeneag pentru ce (şi cum şi, mai ales : cît) a făcut el pentru mine. Insă eu nu voi cere niciodată „recunoştinţă" din partea lui Nedelcovici, de pildă (cu atît mai puţin din a lui Papilian - fiindcă am pus „o vorbă bună" pe lîngă Nabokov, la Albin Michel: dacă n-ar fi fost acceptat acolo, în cele din urmă ar fi fost primit la altă editură, e drept, cu oarecare întîrziere, nu ?) ; nici din partea lui Constantin Dumitrescu, pe care l-am „împins" Ia SeuiI, cu La Citi totale, cu prefaţa - devenită post-faţă - a X    mea ; şi nici din partea Renatei Lesnik, ia Hacherte, cu Ici Moscou, "î    fiindcă asta este meseria noastră (să facilităm publicarea de cărţi); la 3    urma urmei, obligaţia noastră, a celor deja „ajunşi" (evident, în doar T;._    sensul editorial), e să facem în aşa fel, încît să ajungă şi alţii, făcînd T    parte din aceeaşi comunitate (de limbă), chiar dacă aceia nu ne sunt
# neapărat prieteni, şi nici subalterni în unitatea militară a Onirismu-H lui... Iată : pe Constantin Dumitrescu l-am cunoscut mult după ce J| cartea îi apăruse (mai bine - altfel, cine ştie...) ; cu Nedelcovici nu Şt eram prieten (dar nici duşman nu eram !) - cu Papilian însă... Cît M    eram în România, nu aveam de-a face cu el, Papilian făcea parte din
• grupul utemiştilor : băieţii de familie-bună cărora li se băgase în cap -p că ei trebuie să supravieţuiască, oricare ar fi preţul, drept care noua i generaţie de comunişti-cinici abia debutase, că se şi repezise la lins 4? (acum vorbesc doar de adeziunea la Tezele lui Ceauşescu din '71) ; Jt    făcea parte dintr-un grup (pe atunci doar de interese, fiindcă prieten,
coleg de slujbă a fost şi cu Dorin Tudoran) de „hămesiţi" - expresia îi aparţine clasicizatului scriitor Lăncrănjan, ameninţat atunci cu... nu doar alungarea, ci cu dis-tru-ge-rea (acum am citat din alţi clasici, în curs de clasicizare, aceştia)! Ei formau un fel de „eşalon doi" al... schimbărilor (în primul rînd se aflau cei cu artilerie-grea : Breban, Ivasiuc, Matei)... Sef al lor - deşi nu exista o ierarhie, la aceştia - am vrut să spun : cel mai săritor-în-ochi era, desigur, Petru Popescu, fiu demn al tatălui său, Radu Popescu ; fără neapărat să facă act de adeziune, era la locul lui : Aurel Dragoş Munteanu... Deosebirea dintre eşaloane : dacă Breban, de pildă, era convins în ceea ce spunea (la un prezent-dat) cînd spunea intrata în folclor : „Treimea pe care jur : Mama, Opera, Tovarăşul" (Ceauşescu, se-nţelege) ; dacă Ivasiuc - cu o frecvenţă şi mai... ameţitoare, cînd spunea că el crede în marxism, vreme de o secundă, două, trei (depinde cît dura acel
57
discurs) - chiar credea ! - pe cînd eşalonul doi... Altă stofă, altă cîntare : aceştia nu credeau în nimic, dar slujeau comunismul, de ce nu şi securismul ! II înjurau pe Ceauşescu pe coridoarele Scînteii, între două adeziuni tipărite negru pe alb la adresa aceluiaşi înjurat, iar dacă Breban se închina, totuşi, la... o Treime, junii hămesiţi nu se închinau la nimic - dar aveau în vedere un singur scop : cum să reuşească ei, plecînd din ţară...
Am mai spus : cît am trăit în România, ca „scriitor", drumurile mele nu s-au intersectat cu ale lui Papilian (în treacăt: nici cu ale lui Tudoran): eram interzis nu doar să public, dar (evident!) şi la radio şi la televiziune (unde lucra Papilian). Şi cum redacţiile acestora nu mă interesau nici cît negru sub unghie - pe cine să vizitez : pe, de-o pildă, şi el puşcăriaşul Florin Pavlovici ? Nu aveam ce vorbi - el vorbea numai cu Ivasiuc. Aşa că pe Papilian îl ştiam numai din vedere.
însă dacă ar fi fost „doar" atît... întâmplarea făcuse ca Ana să fi fost colegă de liceu cu el, cu Sandu Stoichiţă ; fuseseră în gaşcă, pe la ceaiuri, ca toţi liceenii din lume. Din momentul în care... soţul colegei de liceu a început să aibă „oarecari grave plictiseli trecătoare", brusc, Sandu Stoichiţă n-a mai cunoscut-o pe colega de la Caragiale, Ana-Maria Năvodaru (din păcate, măritată cu Goma...).
Ştiam, avusesem timp să aflu : aceia dintre cunoscuţi care mă ocoleau, după martie 1970 (cînd a început interdicţia totală a mea), erau nu atît (sau : deloc) persoane convinse de... duşmănozitatea mea (şi care să fi raţionat astfel: „A-ha : Goma a fost interzis, deci e anticomunist; eu, fiind comunist, nu stau de vorbă cu Goma !"), ci de acelea care gîndeau ca mine dar, de teamă să nu li se descopere „gîndirea", evitau din răsputeri compania unui gata-„descoperit"...
Ce ziceam, ce ziceam de Breban ? A, da : cînd am auzit pentru întîia oară „declaraţia de loialitate" („Mama, Opera, Tovarăşul"), am pufnit în rîs : îmi adusesem aminte ce povesteau colegii de celulă care fuseseră şi la Canal - că acolo deţinuţii erau identificaţi „complect", cum ziceau gardienii culţi - adică : numele - dar nu era suficient, aşa că îţi cerea caraliul: „Mama, tata, baraca !" - adică numele părinţilor, precum şi baraca în care fuseseşi repartizat... Fireşte, o asociaţie de idei sucită, proastă - dar n-am alta, ca replică la Mama-Opera-Tovarăşul...
Ce ziceam, ce ziceam de Ţepeneag ? Nu mai zic - deocamdată. Deocamdată zic de(spre) Nedelcovici. Ce ? Nu atît, ce, cît... :
cît?
Mult, domnule, că, de ne-am porni-o, n-am mai sfîrşi-o... Ziceam, deci, că toate acestea nu le-am făcut neapărat pentru Nedelcovici (publicarea, cooptarea în PEN, premiul), deci n-am aş-
58
teptat recunoştinţă - dar nici ostilitate. Să zicem că Monica, Virgil, Alain, eu, n-am fi făcut nimic-nimic (şi) pentru el - el are vreo justificare în neînştiinţarea noastră ? în evitarea, în lăsarea la o parte ? Doar se pune la cale înfiinţarea unei uniuni a scriitorilor în exil, nu 8>-. căsătoria - în intimitate - a lui Bujor cu Mihaela (zic şi eu, aşa, 4 fiindcă azi sunt rău ! - şi tachinez, al dracului ce mai tachinez !)! ţ:        Bine-bine, la telefon, ieri, am încercat să pedalez pe... ne-ostili-v-  tatea lui Nedelcovici, punînd ne-convocarea pe seama... uitării, a bujorismului specific nedelcovicilor dacoromâni di pi la Bîrlad.
însă, fără să vreau, mă gîndeam la motivele lui de a nu ne anunţa ; pe Monica, mai întîi, apoi pe mine...
în măsura în care Nedelcovici face convocarea de capul lui, fără să respecte întocmai instrucţiunile sergentului-major Ţepeneag, atunci poate introduce (în fapt: scoate...) pe unii, din motive... Bineînţeles că sunt per-so-na-le, dar ce, noi trăim în... obiectiv(al)e ? Cînd aud pe cîte unul (de regulă : pe cîte una, să zicem, dulcea prietenă Gabriela Adameşteanu - a fost iar pe-aici, acum vreo nouă luni) zicînd : „Hai, mă, fii şi tu ceva mai obiectiv !", pe loc îmi vine să mă prefac într-un aparat de fotografiat cu-un obiectiv uite-aşa, deşi ideal ar fi să am eu un telescop...
Motivele lui Bujor, cum să nu fie motivante ? Mai ales cînd e vorba de chestiunea gingaşă a suflet-şi-trupului său. |? în România nu-i cunoşteam perechea, nici nu aveam cum - am
ţt, mai spus : nu eram în relaţii, ca să ne vizităm cu doamnele... Aici, la i Paris, numaidecît după cunoaşterea manuscrisului, am cunoscut-o şi pe Mihaela (de altfel ei i-e dedicată cartea). Ne-am văzut, după întoarcerea lui Bujor în România, destul de des, mai cu seamă la Şer-ban Cristovici. Apoi noi ne-am mutat („la antipod"), în arondismentul 14, aşa că ne-vederea Mihaelei a coincis cu apariţia cărţii lui Nedelcovici. în fine, a apărut el însuşi - de astă dată, definitiv - dar nu alături de Mihaela, ci de alta : o persoană blondă cu care umbla prin tîrg numai de braţ (poate eu n-am văzut şi momentele de des-brăţare).
Or, s-a aflat (ce nu se află pe lumea asta !?) Că persoana blondă este... nepoata Getei Dimisianu ; exact, cea-care...
3. Povestitorul propune cititorului un intermezzo cu Geta; şi cu delaţiunea; şi cu nepoata ; şi cu Veroiu.
Fireşte : Geta Naidin nu a fost niciodată uşă-de-evanghelie, ca să spun aşa. Fusesem un fel de colegi (în prima studenţie), ne cunoşteam de, iată, 35 de ani... Am avut, cu Geta, în România, conflicte...
59
sonore şi, deşi vecini de Drumul Taberei, nu ne-am cultivat (iniţiativa aparţinînd ambelor părţi). Ba, în 1975 (ia te uită !: taman atunci cînd Ceauşescu i-a luat cetăţenia lui Ţepeneag, aflat la Paris, iar eu, de la Bucureşti, i-am trimis o scrisoare-deschisă, publicată, apoi difuzată, repetat, la Europa liberă), pentru că în scrisoarea cu pricina „vorbeam rău" de bestia de Vasile Nicolescu de la CC, amantul Getei din acel trimestru (un fenomen, această fiinţă : ea nu atrăgea, ea înşfăca ! şi înfuleca !), Geta m-a interpelat (interceptat ? tăiat-ca-lea ?) pe trotuarul din faţa editurii Cartea Românească, astfel:
„Paule !", a strigat ea, de s-a auzit pînă în Berzei. „Ce-ai făcut tu cu Vasile e delaţiune !"
Luat prin surprindere, n-am reacţionat pe loc. Apoi nu eram la zi cu regula de funcţionare a Getei Dimisianu, aşa că prima întrebare năucă a fost:
„Care Vasile ?"
„Cum, care Vasile ?", s-a lăbărţat de mirare (şi de oroare!) Geta, faţă cu o întrebare ca asta, nu doar ofensată/dar de-a dreptul... calomnioasă : să nu ştiu despre care Vasile este vorba - doar Unu e Vasile ! „Vasile !", a zis ea, cum ar fi zis : Napoleon, şi acela fiind un prenume celebru, fiindcă, dacă ar fi zis, de-o pildă : Nicolae, n-ar fi fost acelaşi lucru - m-aş fi gîndit la Giosan ori la Breban, nu la Manolescu... - ca să nu spun : Ceauşescu...
„Te-ai dat la el ! L-ai delaţionat la Europa liberă \" - mai să-mi bage degetele-n urechi.
„Aaaaa !" mi-a căzut mie fisa (mai bine mai tîrziu decît mai niciodată). „Vasile ! Păi de ce nu spui aşa : Vasile ? - eu credeam că-i vorba de Vasile, însă dacă tu vorbeşti de însuşi Vasile..."
Geta nu mai era mînioasă ; era oarecum derutată : să zîmbeas-că ? Să mă păsuiască ?
Zîmbind, am luat-o de braţ. Am dus-o aşa un metru... Doi... La al treilea i-am zis de foarte aproape :
„Geta Naidin : să nu mai rosteşti, în prezenţa mea, cuvîntul : delaţiune - ne-am înţeles ? Ne-am înţeles ?" - ajunsesem la al patrulea metru.
„Dar ce e ce-ai făcut tu cu Vasile ? - de ce l-ai .dat la Europa liberă, s-audă lumea-ntreagă ?"
„Geta Naidin : tu n-ai înţeles ce-am spus - am spus : în prezenţa mea să nu mai rosteşti: delaţiune, fiindcă mă obligi să am amintiri din '56!"
„N-ai să-mi dictezi tu mie ce să rostesc şi ce nu !" s-a răzvrătit Naidenova. „Şi nu poţi avea amintiri, atunci erai demult arestat..." „Eram, cînd ?"
60
„Cînd... Atunci cînd zici tu că nu ştiu ce, dar tu de ce-ai zis de Vasile că e-un porc ?"
„N-am spus, direct : porc - am zis : cenzor... Uite : Fănuş e numai porc, pe cînd Vaxile-al tău, Geto..." :.:     „Si asta ce e : nu-i mai rău ?"
„Bine-nţeles că-i mai rău - fiindcă e şi adevărat." „Nu-i adevărat: mi-a spus el mie !"
„îţi propun să dai o dezminţire - tot la Europa liberă - scrii : «Nu-i deloc adevărat, cum în mod calomnios afirmă unii, că Vasile Nicolescu e un cenzor şi un porc de cîine - mi-a spus el mie»..."
Ne-am despărţit, mîrîind-rînjind: Geta m-ar fi mîncat, dar eram cu bocancii (i s-ar fi oprit potcoavele în carii) ; iar eu, eu n-aş fi şi mîncat-o.
Da, dar Geta, chiar dacă n-a vrut să mă ia cu Ostinato (cînd era la ESPLA ; apoi la Eminescu ; nici cu Uşa ; nici cu în Cerc - după ce a chemat-o Preda la Cartea Românească), deşi antipatică, gălăgioasă, trivială - ştiam : cînd îi cade cu tronc un manuscris (nu îndrăznesc să spun : „şi un autor" din motive aflate la îndemîna... înţelegerii oricui), nu se lasă pînă nu-1 vede carte. Ce le-o fi făcînd ea cenzorilor, supracenzorilor, zău că puţin îmi pasă, probabil ce-i va fi făcut şi lui Vasile, dar vorba ceea : cînd îmbrăţişezi o cauză măreaţă, precum proza românească, ce nu faci, întru promovarea ei ?
Mă opresc aici - cu Geta. Dimisianu. Trec la nepoată-sa : care, cică, la Bucureşti, ar fi niţeluş delaţionat-o, ca să folosesc termenul eufemizant al ei: că a făcut ce începuse să facă - o luase cu Tudoran, apoi cu Botez, trecuse la (cu totul) Paler, apoi la Dinescu, la... Aşa căscată şi băgăreaţă, Geta era singura persoană din România care, tele-fonînd la Monica Lovinescu (la Monica ! la Inamica-Poporului !), răcnea : „La Tudoran e baraj de Miliţie !"; „Botez a fost dus cu puşca (?!) la Tulcea !"; „Pe Tavi l-au judecat masele de cititori la Două'strei August!" - şi aşa mai demult, cum zicea Dimov - că zicea profesorul lui de zoologie de la Ismail...
Şi iat-o pe „nepoţică" la Paris - asta să fi fost răs-plata ? Aveam toate motivele din lume să ne punem această întrebare, cu Monica în frunte. Mi s-a spus că, la un moment dat, cu delicateţe, dar cu fermitate, Bujor a fost întrebat... dacă ştie ce se spune despre persoana blondă cu care convieţuieşte el... La care Nedelcovici - un adevărat bărbat, a sărit în apărarea sexului slab :
„Lasssă - lăsssaţi, doamna Monica, ce, n-o ştiţi pe Dimisianca ? E nebună ! Nebună de legat!"
Ne-bună, ne-nebună, orişicîtuşi: nebuna fiind mătuşa persoanei blonde şi victimă a calomniilor-bucureştene (după Bujor).
61
Eu nu eram la curent cu păţaniile, nici cu povestirea lor - ale Getei Dimisianu - atunci cînd am răspuns unei invitaţii a lui Bujor (să cinstim cartea lui, fie şi ceva mai tîrziu, apărută în franţuzeşte la Albin Michel...).
M-am dus cu Ana la adresa indicată, pe lîngă Nation, gîndin-du-ne că Mihaela se va fi mutat din banlieue mai în centru...
Am găsit adresa, am urcat, am sunat, ne-a deschis Bujor. Pînă să ne tragem răsuflarea (de urcuş), ne-a prezentat cineastului Veroiu. Veroiu, venit de vreun an, dacă nu mai mult, mi-a mulţumit... pentru o recomandare la OFPRA (ce să fac : dacă-1 recomandasem pe anticomunistul Necula... de ce nu şi pe antibolşevicul Veroiu !). La scurtă vreme a venit şi o persoană blondă (atunci o vedeam pentru întîia oară); văzînd că se sărută cu Veroiu, am crezut că e soţia acestuia, iar apartamentul în care ne aflam, de asemeni, şi pus la dispoziţia lui Bujor, în virtutea prieteniei cinematografice (şi a colaborării, presupun), cu ocazia... cărţii (el, Bujor, locuind departe, în banlieue, cu Mihaela...). Cînd ne-a prezentat, Bujor a zis :
„Doamna Lăzăroiu."
Bon, n-o fi căsătorită cu Veroiu, mi-am zis. Sau da, însă îşi va fi păstrat numele de domnişoară (deşi Nedelcovici a zis : „Doamna"...).
Foarte bine - asta fiind situaţiunea...
Pornisem-venisem cu cele mai bune intenţii - cum să fie cele cu care vii să sărbătoreşti o carte a unui prieten ? Bine : încă nu venise şi Mihaela, ca să-i tragem o partidă de bancuri-proaste şi de veselie-bună, sănătoasă (cum făcusem de atîtea ori la Cristovici - chiar aşa : unde o fi Şerban ?).
însă cam la cinci minute după apariţia Doamnei Lăzăroiu, discuţia generală, deşi părea pe calea cea bună, nu era. Mă uitam din ce în ce mai des la Ana, ca un copil dus cu de-a sila într-o vizită nedorită şi adeverită a fi neplăcută. Atît, că nu ziceam cu cuvinte :
„Vreau acaaaas'"...
Chiar aşa : unde Dumnezeu nimerisem ? în ce capcană căzusem ori ne atrăsese Nedelcovici ? De-a serioasele, ori serioasă are să fie doar introducerea - dezvoltarea (si mai ales încheierea) fiind de tot hazul!?
Aşteptam, cuminţi, primele semne că „e un banc". Dar nu veneau semnele că ar fi un banc. începusem să ne foim pe scaune, să tuşim, să ne dregem glasul în vederea plecării...
Deci, nu era un banc. Era un ne-banc... Iar dacă aşa stăteau treburile, ori o ştergeam înainte de a dărîma baraca - ori... după ce ne-am fi făcut numărul... ?
62
Bine-bine : dărîmăm-baraca, dar Nedelcovici ? Prietenul nostru Bujor poate că n-are nici o vină în „asta", poate că nu se gîndea că ; *re să apară „asta", de ce să-1 îngropăm şi pe el sub dărîmăturile parării (un fel de a vorbi - atunci să vorbim : intenţia de a dărî-
imn...) ?
Fiindcă...
■ .     Fiindcă ! La vîrsta şi la experienţa-mea-de-viaţă, credeam că am
. -întîlnit cam toate nuanţele de prostie-la-români; că ştiam cum arată diferiţii proşti români. îmi mai imaginam că, dacă ştiam pe de rost multe replici ale prostului din Caragiale, stăpîneam prostia mitică şi mitică... Ei bine, eu însuşi eram un... prost.
Fiindcă nici unul din proştii citiţi ori auziţi aievea (şi pipăiţi) nu ajungea măcar la glezna lui Veroiu. Veroiu era, este, în continuare,
, nu doar pentru că încă n-a murit el (vorba fiind de prostie : eternă...) : monumental ; inconturnabil ; definitiv, năprasnic - aş zice cum se zice : „prost făcut grămadă", însă eu o văd pe-înalt: stîlp,
: coloană - columnă.
Fusesem robul unei prejudecăţi: regizorii de film - spre deosebire de actori - trebuie să aibă o inteligenţă normală... îl cunoscusem
• pe Pintilie, îl ştiam pe Radu Gabrea - poate Costică Vaeni să fi făcut
* o oarecare excepţie - dar la el nu se vedea (cît timp tăcea).
Veroiu însă nu tăcea (nici cît negru sub unghie, ba chiar nici cît bobul de muştar, iar mă inspir din Scrierile Sfinte...) ; nici după ce .formula o întrebare la adresa ta - în toate limbile pămîntului, replicile se alternează, nu ? - doar dacă nu este vorba de un monolog, iar eventualele întrebări sunt pur retorice.
Veroiu nu este un prost-cinstit (atunci n-ar fi atît de prost), ci cu-zurgălăi; atoateştiutor; agresiv - suficient ? - puţin, foarte puţin spus, el-le-ştie-pe-toate (domnule) !
Veroiu însă, deşi nu-ţi dădea răgaz să vorbeşti şi tu, nici vorbă ca, după întrebare, să te lase să răspunzi, însă dacă-ţi luai libertatea să vorbeşti... neîntrebat şi ridicai oleacă tonul, Veroiu scădea pe dată ; se dezgheţa şi începea să curgă... De acolo, de jos, te asigura că el este ceea ce arăta în acel moment: un umil...
A, nu pentru mult timp - după un răgaz de subnivelitate, Veroiu ţîşnea deasupra şi împroşca... prostii.
Multă vreme n-am putut scoate un cuvînt - Ana, mai alertă, îl şfichiuia din cînd în cînd : de regulă, Veroiu avea reacţii încrucişate : nu lua în seamă aluzii (ce aluzii : ziceri de-a dreptul), în schimb, încasa greu cîte o replică anodină - atunci începea scăderea, intrarea în subteran, tîrîşă...
Pe scurt : şi el, Veroiu (ca tot Românul !), venise în exil ca... salvator : timpul trebuia măsurat de-acum cu : înainte-de-Veroiu şi
63
după-Veroiu ; fiindcă el, Veroiu, avea să reformeze exilul; să-1 activeze ; să-i dea, în sfîrşit, un sens, un suflet (începînd cu corpul...); Veroiu avea să re-organizeze exilul - ce spune el : să-1 or-ga-ni-ze-ze ! - pînă adineauri, exilul fiind inert, amorf... ; el, Veroiu, are să facă o adevărată cultură-de-exil - fireşte, începînd cu arta lui, a-şap-tea, cinematograful...
Ce făcuseră cineaştii români în exil, pînă la venirea lui ? Nimic ! Ce-a făcut, cul-tu-ral şi românesc, de-o pildă, Sergiu Huzum ? Adevărat, el e un biet o-pe-ra-tor, n-are con-cep-ţie ! Sau ce-a făcut Barbăneagră, cu bisericile lui, cu piramidele şi cu „versaiurile" ? Ce să facă, dacă n-are con-cep-ţi-e ! De Pintilie nu zice nimic, Pintilie face naveta, sade cu curu-ntre două luntre, nu-i exilat ca lumea ! Refugiat politic ! Ca el, Veroiu !
- Păi, dom'le ! Că unde nu-i concepţie, nu-i artă - scurt!
Am vrut să zic, în ecou : „Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are, tatiţule !", dar am renunţat : Ana singură ar fi gustat - or, pentru asta mai puteam aştepta pînă ne întorceam acasă...
Veroiu perora, Peroiu verora, ca să fac un joc de cuvinte prost (dar bun !): Pintilie - fleac, numai presa-i de el (şi-i un fricoooos !); Barbă' - un amator, păi ce, alea-s biserici, notrădamurile !? în plus, papistaşe - păi să vedem noi ce biserici îi trage el! Adevărate ! D-ale noastre, ortodoxele, numai să se pună pe roate... Uite, el ar face un film - dar film ! - despre Blaga (bine-nţeles, nu uită Mioriţa, că-i filmogenic spaţiul : cînd deal, cînd vale - e-he !). Ar face cu Blaga, de-ar avea ce-nvăţa Barbă, cu Eliade al lui - păi ce, ăla-i film, dom'le ? O chestie de trei lulele, hai să ne trezim noi că filmăm, păi nu, domnule ! Şi nu cu căcaturi din astea, de trei lulele, disidenţă, sanchi, opoziţie - nu, domnule, con-cep-ţi-e ! Şi cultură ! Şi artă adevărată, pe chestii naţionale, de origine latină/nu de fleacuri...
L-am lăsat să monologheze, în continuare, nici nu puteam să-1 opresc (şi, sadic, nici nu voiam). Ana mai bîzîia - încolo...
încolo, Doamna Lăzăroiu se arăta de acord cu toate con-cep-ţi-i-le lui Veroiu. Dădea din cap, mai zicea cîte un cuvînt de aprobare. Atunci atitudinea Doamnei Lăzăroiu nu mi se părea anormală -atunci mai credeam că e soţia lui Veroiu (chiar dacă răspundea la numele de Doamna Lăzăroiu - o fi ceva cu numele, cu pseudonu-mele... sau, la olteni, Veroiu o fi masculinul femininului Lăzăroiu).
Aşadar, aproape mă obişnuisem cu prăpastia Veroiu, cu hangul Lăzăroiu, însă nu puteam înţelege, nu ajungeam să accept: dar Bujor ?
Ei, da : Nedelcovici de ce nu intervenea, ca să tempereze tembelismele veroieşti ? Fireşte, în stilul său, îndelicat, fără bruscheţe,
64
dar să încerce să pună puţină ordine în „concepţiile" veroiene (ve-roiste ?). Nici vorbă ! Bujor nu intervenea - politicos cum este... îl urmărea pe Veroiu, dînd şi el din cap (atît, că nu scotea un sunet), apoi, cînd Doamna Lăzăroiu încuviinţa, sonor, Bujor încuviinţa din cap încuviinţarea Doamnei. Apoi îşi muta iar privirea la Veroiu -avea şi la ce : prietenul lui Bujor era plin de proiecte culturale - nu doar cinematografice, ca să-i pună cu botul pe labe pe Barbă, pe Huzum, pe... Fiindcă trecuse în grădina mea (acum vorbea de o editură - dar o chestie serioasă, domnule, cu con-cep-ţie ! - ceva aşa, cam ca Haşet', de să publice şi dicţionare !), am profitat de o pauză (în fine, Veroiu sorbea din paharul cu vin al lui), am zis şi eu, ca omul:
- Bine-bine - dar fonduri ? De unde fonduri ?
Veroiu m-a privit de foarte sus - am înţeles, fulgerător (dar prea tîrziu !) că, de tăceam... ; Doamna Lăzăroiu nu mă privea chiar cu milă, dar zîmbea atît de drăgălaş, matern aş putea spune, încît pe dată m-am simţit un copil idiot.
- Cum, de-unde fonduri ?! a făcut Veroiu. Doar nu de la mine - ha-ha-ha ! - că n-am... De unde... Din exil, domnule !
Si Ana şi eu am deschis gura ca să rostim întrebarea al cărei răspuns toţi exilaţii îl cunoşteau : care exil, că doar nu al nostru, românesc...
Numai Nedelcovici nu se mira, ba, aşa oleacă, însă de mirarea noastră, prostească, nu de altceva.
Aici a intervenit Doamna Lăzăroiu :
- De unde fonduri... De la Drăgan !
Ana şi cu mine am behăit pe dată, ca doi iezi: că adică, oricum am părea, totuşi pătrundem glumele, că şi noi glumim (duminica)...
După ce ne-am veselit, am băut, ca să ne treacă veselia, apoi, firesc : am căutat salvare la prietenul nostru, Bujor, la scriitorul Nedelcovici, coleg şi camarad de lupte şi, în acel moment, de editură... Nu i-am cerut ajutorul prin cuvinte, dar Bujor a înţeles fulgerător din privirile noastre disperate, aşa că a zis :
- Dă-1 încolo, că are de unde ! E plin de bani, Drăgan ăsta...
- Dacă a făcut afaceri cu gaz - i se zice Găzarul..., a completat pe dată Doamna Lăzăroiu.
- Li-che-fi-at! a precizat Nedelcovici. Nu gaz-gaz...
- Bine, nu gaz-gaz - vorba e că are bani!
- Facem operă culturală românească ! Un film despre marele poet român Blaga, ce dracu' ! Să dea banii ! a închis bucla Veroiu, arătînd şi cu mîna. Ce-1 costă pe el - şi-1 punem şi pe generic ! Să dea bani!
65
- Am impresia... Am impresia că..., am bîiguit. Bujor ! m-am adresat prietenului, colegului. Nu vorbim aceeaşi limbă - nu-i vorba de un film despre Blaga...
- Ba despre el! m-a întrerupt Veroiu. Dacă nu-i place ăsta, îi fac unul cu Brâncuşi - Coloana Infinită, Pasărea Zburătoare, Poarta cu Sărutul... Dacă nici ăsta, atunci cu Enescu ori cu Pârvan ! - la mine nu contează, român-mare să fie !
- ...şi nici despre faptul că are sau nu are bani..., am încercat să continui, dar presupusa soţie a lui Veroiu, Doamna Lăzăroiu :
- Bani! Milioane ! Miliarde ! Am prins curaj:
- Dar sunt ale lui, doamnă. Milioanele, miliardele acelea sunt ale lui Drăgan, doamnă !
- Noi ce ziceam ? a zis Doamna Lăzăroiu. Are de unde să tot dea pentru cauza românească !
Ana mi-a dat un ghiont şi mi-a făcut semn s-o las baltă - ba chiar să plecăm - unde nimerisem, Doamne ?
Şi Nedelcovici care nu dădea nici un semn de, dacă nu indignare, atunci măcar de îndoială. Bujor : senin, frumos, cu pipă. Că de ce să nu dea - pentru o cauză culturală ? Că, slavă Domnului, Drăgan are bani - a mai dat: n-a invitat el o mulţime de scriitori din România ? Blandiana, Rusan, Sorescu, Ilie Constantin, Covaci...
- Pe tine nu te-a invitat ? - credeam că sunt irezistibil de comic.
- Nu, domnule, a răspuns Nedelcovici şi a oftat. Dar eu nu contez, contează cultura românească ! Cauza culturii române, nu ?
M-am ridicat - şi am ridicat glasul:
- Cum adică : voi nu ştiţi cine-i Drăgan ? Dumneavoastră, doamnă : ştiţi ce-a făcut Drăgan ?
- Cum să nu ştiu ? nu-s-a-supărat Doamna Lăzăroiu.
- Ei, cine-i Drăgan şi ce-a făcut el ?
- Lasssă, dragă, a făcut Bujor, tolănit în diagonală.
- E un român bogat, a răspuns Doamna Lăzăroiu. Unul care dă bani românilor care fac ceva bun, ceva cultural, pentru România. Si care a publicat Istoria... lui Călinescu...
Aici a sărit şi Veroiu : ce monument, Istoria... divinului Călinescu ! - şi a arătat, cu amîndouă mîinile, grosimea monumentului : cam o palmă bună. A intervenit şi Bujor : ştiu eu, care-s plecat de multă vreme din România, cu cît a ajuns să se vîndă, la negru, Călinescu ? Ce, o mie de lei - mii, domnule ! Mii, pe-un singur exemplar !
în acest cor entuziast mirosind sacîzic,.a tămîie, am încercat să spun că Drăgan e prieten cu Ceauşescu...
66
8      - Lasssă, dragă, a zis Bujor, din rîna lui, înţeleaptă. Şi chiar || dac-ar fi, ce-i cu asta ? Aşa, şi Jimmy Carter a fost prieten cu el... EL       Am zis că Jimmy Carter nu-i român exilat şi anticomunist. Bujor â. m-a îndemnat să lasss', dragă.
jjLţi Am mai zis că Drăgan finanţează, dirijează direct publicaţii - în Wt exil ! - favorabile comuniştilor de la Bucureşti (Lasssă, dragă) şi în wL care exilaţii activi sunt porcăiti, înjuraţi, acuzaţi că ar fi agenţi ai Z KGB...
Wt       - Or fi! a zis Doamna Lăzăroiu. W ,     Iar Nedelcovici:
W       - Lasssă, dragă... Exagerezi şi tu, nu te-a făcut nimeni agent...
Am rămas şi în picioare şi fără replică. Se ridicase şi Ana, clo-.4 cotind. Doamna'Lăzăroiu şi cu Veroiu trecuseră în odaia alăturată, ?*' închiseseră uşa. Fiindcă (aveam noi impresia...) ei erau... neinfor-W, maţi, am zis :
Wt - Bine, Bujor, să zicem că indivizii ăştia (în continuare, pluteam B în neinformaţia mea) nu ştiu nimic şi puţin le pasă că nu ştiu - dar f tu? Tu, scriitor ?
JE        - Nu-nţeleg : ce-are a face Drăgan care nu-i scriitor, cu... ? - a m arătat ceva, foarte precis pentru el, dar noi n-am priceput. Lasssă... <£'        - Cum : lasă !? am găsit eu de ce să mă agăţ. Nici tu nu ştii fi cine-i, cu adevărat, Drăgan ?
m       - Stiu, dragă, ştiu, a zis Nedelcovici, dar nu-nţeleg de ce faci atît M caz-de.'.. Cîte nu se zic despre unul, despre altul - şi chiar de-ar fi W adevărat - ce contează ! Din moment ce dă bani pentru cultură... 11        Se întorseseră cei doi de dincolo, auziseră ultimele cuvinte.
# Doamna Lăzăroiu, zîmbind :
fi        - Am auzit că sunteţi şi-mpotriva lui domnu' Pordea, aţi avut
* şi proces cu el, aţi pierdut... A costat mult ? Mă rog, au plătit socia-¥   îiştii, cu ziarul lor cu tot... Se poate una ca asta ? Cînd avem şi noi,
românii, un deputat în Parlamentul European... 4 - Lasssă, dragă, i s-a adresat Nedelcovici Doamnei Lăzăroiu.
Ce, parcă tu nu ştii cum sunt românii noştri ? Cum văd că unul i   scoate capul, pac ! - să nu depăşească nivelul... Dar, vorba ceea : noi să fim sănătoşi...
Am plecat de la Nedelcovici, împleticindu-ne. Bine-bine : Bujor nu le luase apărarea lui Drăgan, lui Pordea, dar era destul ? Sau poate noi ceream prea mult de la un scriitor ? Cînd am ieşit din metrou, Ana :
- Am gafat, dar numai cu gîndul. Persoana blondă, cea cu : „Cînd avem şi noi, românii, un deputat în Parlamentul European...", nu e, cum am crezut la început, Doamna Veroiu...
- Cum să fie, dacă e Doamna Lăzăroiu ? am zis.
67
- Prima n-ar fi împiedicat-o pe a doua.
- Asta aşea ie ! am conchis eu, moromeţian. Te gîndeşti la ce mă gîndesc eu ?
- Aşa, pe ici-pe colo, prin punctele esenţiale.
- Asta ar veni aşa : dacă Doamna Lăzăroiu nu e tovarăşa de viaţă a lui Veroiu, atunci ar putea fi recenta cucerire a lui Nedelcovici...
- Aşa fiind, prietena lui Nedelcovici e nepoata Getei Dimisianu...
- Si fiind nepoata Dimisiancăi..., am lăsat eu cercul deschis (ca să-1 închid).
- Nepoata Getei-Trompetei, au ne-nepoată ; turnătoare, a Dimisiancăi sau nu - mie această fiinţă să nu-mi calce în casă ! a încheiat şi Ana.
Aşa că... Fiindcă a fost un aşa-că. Atunci cînd Bujor, la scurt timp, la telefon, mi-a dat de înţeles că ar veni să ne facă o vizită, eu am trîntit-o :
- Tu poţi veni oricînd - cu Mihaela...
L-am auzit tulburat, răscolit. A spus, cu glas sugrumat:
- Dacă am ajuns noi să credem tot ce se spune despre noi - rău am ajuns... Parcă despre tine nu s-au spus atîtea minciuni...
- Adevărat, am zis. însă, pînă una-alta, eu formulez invitaţiile la mine-acasă.
N-am apucat să-i spun că nu neapărat din pricina a ceea ce spusese Geta Dimisianu mă arătam măgar şi violent şi fără mânere, ci mai degrabă pentru Drăgan şi pentru Pordea.
Şi n-am apucat să-i spun că, la urma urmei, puţin ar trebui să-mi pese de concepţiile, vorba lui Veroiu, ale amantelor prietenilor, dar mi-a păsat de Lassssă-ul prietenului meu, scriitorul, faţă cu Drăgan şi cu Pordea.
4. în care povestitorul face consideraţiuni.
Aşadar-aşadar : „în 5 iulie, la Nedelcovici" trebuia citit(ă) : „în 5 iulie, la Nedelcovici şi la Doamna Lăzăroiu (şi, de ce nu : la domnul Veroiu)"... Sau poate că s-au des... De ce mă bag eu în casa lor ? Nu mă bag, el invită (în casa lui, unde poate face ce vrea şi cu Doamna Lăzăroiu şi cu Domnul Pordea şi cu Drăgan şi cu Veroiu, ce treabă am gu); sau... nu invită ; eu sunt un obraznic şi un nepoliticos : Bujor nu m-a invitat la el acasă, ca să pun, eu, condiţii...
Nu pentru mine, eu pot rămîne şi aşa, neinvitat, mă gîndeam însă la el : chiar dacă n-ar fi nepoata Dimisiancăi şi denunţătoarea
r- propriei mătuşi - dar am auzit-o eu cu urechile mele vorbind cum a vorbit de Drăgan ? Şi de Pordea ? M-am băgat (cu gîndul) în trebile interne ale lui Bujor, aşa, din... complicitate, zicîndu-mi că un scriitor
ţf. nu trebuie să se încurce cu asemenea ne-scriitori, altfel riscă să devi-
JR nă un oarecare autor de cărţi.
W Si dacă aş fi eu Nedelcovici - nu de tot, Doamne-fereşte, numai j§ atît cît să fiu ca el : împăciuitorist... Şi aş zice : „Lassssă, dragă, ce J| contează cu cine paşnic convieţuieşti - ce, nu ştii zicala românească, **■ cea cu cartea care nu ştie... în fine, invers : nu ştie carte... ?" Ce mă '=   trezesc eu dînd note nu scriitorului cutare, coleg şi prieten al meu,
ci... femeii cu care trăieşte el, n-are decît să trăiască şi cu Naşa-Mică !
Cu Brigitte Deneuve, că tot suntem în cinema - dreptul lui!
Sigur că e dreptul lui să coabiteze cu femeia care-i place, dar al y   meu dreptul de a nu mai rămîne prieten cu acel scriitor... â Chiar aşa ? Pînă la... ruptură ?
I Nu chiar aşa - nu pînă la ruptură, dar... Prietenul meu (zic şi eu
f; aşa) nu-i un om oarecare ; nici un artist oarecare ; nici un oarecare f intelectual - ci scriitor; şi nu poet (de să zici), ci romancier. Unul care J. lucrează cu cuvîntul şi crede în proprietatea cuvîntului. Or, femeia J| cu care trăieşte el a rostit nişte cuvinte care sunt ca hîrtia de turnesol ^ pentru noi, exilaţii români: Drăgan, Pordea... Le-a doar rostit, adevărat ; adevărat, ea nu e scriitor - dar este femeia lui Nedelcovici, scriitor şi, în timpul liber, prieten al meu. Or, scriitorul care n-a contrazis-o pe femeie, cînd a spus ce a spus (de Pordea, de Drăgan), înseamnă că, în cel mai bun caz, consideră că Drăgan şi cu Pordea nu au păcate grave ; iar dacă nu le elogiază faptele, nici nu le condamnă...
Să-1 pun pe el deoparte, ca să mă pot întoarce mai în forţă... N-am cum să-1 pun pe el la o parte şi să vorbesc „numai" de ea. Fiindcă Ea şi cu El fac una, nu ? Bine, nu, dar ziceam-că. încă o dată : „în 5 iulie, la Nedelcovici" egal : „în 5 iulie, la nepoata Getei Dimisianu".
Şi dacă s-a mutat între timp (a avut timp : atîta timp...) ? Fie că a plecat nepoata, fie că a plecat însuşi Bujor, ca să se întoarcă la Mihaela, de-o pildă... ?
Nu : tot cu nepoata atîrnată de braţ. Nu ştiu de ce, dar imaginea vizuală a la-braţului lor mă duce cu gîndul, negreşit, la Bucureşti; şi nu la oricine, la Bucureşti, ci la Breban şi la Măria (Dumnezeu s-o ierte !), intrînd la o expoziţie la Dalles; şi eu, privind şi mirîndu-mă, ca proasta : „De ce se ţin de braţ chiar şi cînd intră pe o uşă -adevărat, una nu foarte strimtă, dar uşă... ?"
Dar dacă, totuşi, de curînd (de tot, curîndul) ?...
69
De parcă nu Madam Lăzăroiu, ci eu aş fi... de braţul lui Bujor, aşa îi port de grijă : să nu „umble" cu nepoata Dimisienei-Dimisian-căi, prin urmare să se despartă şi de Drăgan, ba şi de Pordea, „deputatul european (de origine !)"...
Dar ce am eu cu Bujor ? Pentru de ce vreau eu ca el să dea cu var ? Si-a găsit - în sfîrşit! - sufletul-soră ! Probabil asta va fi căutat atîta amar de timp (nu mai este nici el june, e doar cu un an calendaristic - altfel, cu cinci luni - mai „tînăr" decît mine : are 53 de ani), dar, după îndelungi căutări, a găsit! Sufletul Doamnei Lăzăroiu.
Iar mă bag - nu. mă bag decît în suflet, nu altundeva şi ziceam, repetînd, ce-au spus alţii: avem femeia pe care-o merităm. De altfel, povestea lui Pygmalion asta trebuie să fie : nu pre-facem, nu re-mo-delăm decît ceea ce ne convine, ceea ce se pretează - se loveşte - nu ?
în cazul lui, dacă fiecare bărbat îşi merită femeia, atunci este valabilă şi reciproca, nu ? Bine, nu în cazul lui Bujor...
Am înţeles, cu timpul, că cei ce se plîng că şi-au stricat, ratat, dis-trus viaţa din pricina femeii îşi caută alibiuri ale propriilor slăbiciuni (care au dus unde au dus); ca şi cei ce s-au ratat „din pricina băuturii"... Totdeauna altul, altcineva-altceva din afara noastră fiind de vină...
Păi, domnule (ca să mă citez) ! Păi o femeie, dacă nu-ţi convine - o schimbi, domnule (acum vorbesc din punctul de vedere al... schimbătorului) ! ; o schimbi de tot, adică îţi cauţi alta ; ori „o schimbi" pe ea, o prefaci, o re-faci, o stră-faci, ca s-o dai după tine (să fie după chipul şi asemănarea ta - păi-domnule !). Pentru că, dacă te dai tu după ea, după ale sale drăgănisme & pordisme (să nu uit veroismele)... Am motive să cred că Bujor nu era aşa, înainte. Nu atît cu Drăgan, Pordea, însă zicînd : Lasssă..., în momente decisive ; turnesolice. Zicînd : „Lasssă, dragă" (în stilul său neplagiabil), scriitorul Nedelcovici zice, în fapt: da (Da-Drăgan, Da-Pordea, Da-Ţoiu, Da-DerePopescu...).
Si dacă-i cer eu prea-mult ?
Si dacă eu fac ceva ce nu se face : cer altuia să nu mai fie el ? Dar - păi-domnule ! - nu eu îi cer, îi cere scriitorul din el, omul din scriitor, bărbatul (ca să zic aşa, din inerţie) din Bujor. Altfel... Altfel, ce ? Altfel, aşa !
Dacă, de-un paregzamplu, eu n-aş crede ce crede Monica (după Geta) şi tot n-ar fi bine pentru prietenul Bujor. Chiar dacă Geta, ţăcănetă cum e, apucată (dar pe stînga - eu fiind pe dreapta), a văzut vedenii, i s-a(u) părut păreri (că nepoţica ar fi turnarisit-o) - cînd, în realitate, nepoţica n-a, vorba mătuşe-sii, delaţionat-o (ca mine pe Vaxile Nicolesexu), ci a emis sunete, sunetele alcătuind silabe, cuvinte - acestea, la rîndu-le, întrupînd informaţiuni... E-he, cîte nu scapă
70
gurilor făr-de paveze, ba chiar şi celor bine-ncuiate : Securitatea le descleştează pînă la urmă - pe vremea mea cu lingura de încălţat, cu ţeava pistolului, cu o brăţară de cătuşă (sau cu mîinile-goale : te strîngea de sub-urechi şi tu căscai pe dată gura !)... Pe timpul ăsta securiştii nu mai depun eforturi (fizice - în măsura în care vorbitul, articulatul cuvintelor, nu e un efort peste capacitatea lor): îţi comunică : dacă vrei un paşaport (fie el şi definitiv-din-plecare), trebuie să colaborezi-niţel. Nu te bat, nu te-njură, ba chiar îţi fac o mare favoare : îţi promit plecarea (domnule !).
Nu cunosc familia Naidin, şi mai puţin ramura Lăzăroiu, dar vorba lui Paul Barbăneagră : „De ce nu (ar fi fost aşa cum zisei adineaurea) ?" Nepoţica voia la Paris - de ce Natalia Stancu, cea care voia Londra, s-o obţină, trăgînd în Naghiu (cu consimţămîntul acestuia, apoi împărţind puloverele shetland...) şi Mimi (sau Lili sau Vivi) Lăzăroiu n-ar da-o-n gît pe tanti-sa (că tot e antipatică - va fi auzit nepoata de pe la scriitori vorbind-o de... bine pe Geta...) ? Dacă ăsta-i preţul (şi numai ăsta) ?
Eu, băiat egoist, zic : puţin îmi pasă mie de persoana Lăzăroiu (ce profesie va fi avînd - după cum şi ce vorbeşte ? ori „artistă" şi ea - ceva în atingere cu artele plastice, numai genialii sunt arît de aburiţi - fie ceva în atingere cu arhitectura - numai arhitecţii (cu două excepţii) sunt atît de umflaţi şi de balonoşi).
Mă întorc şi zic : chiar dacă Geta s-ar fi înşelat întru totul cînd a crezut că nepoată-sa a turnaţionat-o - ei şi ? Nepoata a venitără la Paris cu păreri-bune despre Drăgan şi despre Pordea, iar în lumea exilaţilor de la Paris nici un scriitor (auzi tu, Bujoare ?) nu este şi nu poate fi cu Drăgan şi cu Pordea (nici chiar latrina cu pricina, popa V.C. Gheorghiu). Bine-bine, Doamna Lăzăroiu nu e scriitor, dar eşti matale, Bujoare : presupun că nu vă cunoscuserăţi cu 24 de ore mai devreme (de vizita noastră) - or, un scriitor nu poate convieţui chiar cu oricine. Iar dacă da, atunci îi este pe măsură femeii.
Şi mai departe : hai să zicem că n-ar fi fost din cale-afară de grav dacă tovarăşa-derviaţă a scriitorului Nedelcovici ar fi exprimat bunele opinii ale dumisale despre Pordea-Drăgan (admitem : încă nu era informată...). Dar Nedelcovici însuşi ar fi trebuit, în discuţie, să ia partea adevărului...
Fireşte, eu fiind de acea parte şi nu Veroiu. Veroiu nu e scriitoiu, n-are^ decît să fie bou pînă la Judecarea de Apoiu !
îi dau mereu cu scriitorul, scriitorul, scriitorul... Cum să nu-i dau ! Chiar dacă noi înde noi (scriitorii) nu ne înţelegem foarte-bine; chiar dacă ne mai bîrfim, ne mai certăm înde noi, ba chiar rupem prietenii de ani şi decenii - nu putem să nu constatăm evidenţa : aici, în exil, parcă n-am fi români (prudenţi, nebăgaci, repede-întufişabili
71
- asta vine de la tufiş) ; cînd este vorba de o acţiune „politică", scriitorul român exilat, exact cel care, în România fiind, fugise ca de tămîie de orice avea atingere cu „politicul", ba mai şi teoretiza... „rămînerea în cultură" - aici se bagă ; riscă...
„Riscă, pe naiba !", rînjesc cei din ţară. „De-acolo, de la Paris, le dă mîna să facă pe curajoşii politic..."
Ceea ce e adevărat, dar un adevăr incomplet : dacă scriitorul, măcar la Paris, se arată „curajos politic", nescriitorul nu se arată astfel nici la New York, nici la Sidney.
Iar aici, la Paris, scriitorii, cu toţii - indiferent de momentul venirii lor în exil, indiferent de eventualele opţiuni politice - fără excepţie nu sunt de acord (am folosit deliberat eufemismul) cu opţiunile şi cu acţiunile unor Drăgan şi Pordea. Nu este nevoie să-i explici unui scriitor (fie el şi alaltăieri rămas) motivele pentru care aceşti reprezentanţi de frunte ai contra-exilului, ai pro-ceauşismului (şi ai filosecurismului) sunt detestabili, toată lumea le ştie, iar lumea-din-exil care încearcă oarecari simpatii lepeniste, deci, pordiste - nu ne interesează ; nu ne mai interesează, fiindcă s-a dovedit o lume-proastă, de-a dreptul neamuri-proaste (ca Novacovici şi Boutmy - şi cumnatu-său Poghirc, lingvistul...).
Si uite, a trebuit să rămînă în exil Nedelcovici - cel care a avut curajul de a-şi trimite din România o carte refuzată acolo (dacă facem lista scriitorilor, nu riscăm să depăşim numărul degetelor unei singure mîini: cronologic, iertare, eu am fost primul; după aceea : A.E. Baconsky, cu Biserica Neagră în nemţeşte ; după el - tot cronologic -Virgil Tănase, în 1977, iar al patrulea : Bujor, al cincilea : Tudoran).
îmi pare rău pentru curajul lui Ţepeneag, însă el a publicat în Occident numai cărţi deja apărute în România. Aşa s-a nimerit : a doua carte a lui, propusă editurii Cartea Românească şi respinsă (comicăria : el fiind redactor la editura cu pricina), a apărut în traducere franţuzească după 1975, dată de la care Ţepeneag, de nevoie, a locuit în Occident. Sorin Titel, de asemeni: Lunga călătorie... apărută în Franţa era deja o carte cunoscută în România. în fine, bunul prieten al lui Ţepeneag, Breban, tot ce a publicat „afară" apăruse mai întîi în România.
Aşadar, Bujor Nedelcovici face parte din... cei cinci-mari-şi-laţi-autori-români care au avut curajul de a publica în Occident, ei aflîn-du-se în Orient...; în România, la îndemîna Ceauşescului.
Să fie acest gen de curaj nedefinitoriu - ca în cazul lui Baconsky ? Insuficient, ca la Tănase ? Atunci cum de Nedelcovici nu ştie (sau ştie, dar nu ia în seamă) esenţialul: Drăgan-Pordea ?
Asta să-i unească pe băieţii din jurul lui Ţepeneag : indiferenţa faţă de esenţialul Drăgan ? Chiar filodrăgănismul (la Culcer) ? Să fi
72
uitat Ţepeneag cine era Drăgan şi pe timpul lui (vreau să spun : înainte de retragerea din 1978...) ? A uitat că şi pe el 1-a atacat ?
Şi dacă pe Ţepeneag nu 1-a atacat ? Fiindcă în 1979, cînd s-a dezlănţuit „marea campanie împotriva exilului", Ţepeneag nu era nici exilat (el îşi zice „opozant", ca şi cum acest termen ar fi opusul exilatului...), nici activ.
Aşa, a scăpat şi de contracampania din 1984, cînd a răsărit ca din pământ (în fapt: din mîneca Securităţii) Gustav Pordea. Ţepeneag, fire activă, combativă - nu cred că se bucură („se felicită", cum se va fi franţuzind) pentru că n-a căpătat răni în luptă...
N-a căpătat fiindcă nu s-a băgat. Şi nu s-a băgat, fiindcă n-a vrut - în de-alde astea nu există „n-am putut"...
Am să-i spun lui Alain să-i atragă atenţia lui Ţepeneag în chestiunea Drăgan-Pordea. în sensul că cei cu care vrea el să facă Uniunea sunt fie drăgănişti (Culcer), fie „indiferenţi" - dacă nu : îngăduitori cu drăgănism-pordismele... Ca Nedelcovici...
îl sun pe Alain. Nu răspunde. A scos telefonul din priză, el lucrează noaptea. Dar ce să-i spună lui Ţepeneag : să fie atent la Culcer ? - Alain nu poate spune una ca asta, din motive care-i sunt proprii, vorba lui; la nevasta lui Bujor (dacă s-a însurat între timp cu nepoţica) ? - bineînţeles, nu.
Şl dacă Ţepeneag nu este în legătură cu ei ?
Şi dacă Monica s-a înşelat şi, cu excepţia lui Nedelcovici (cel cu convocarea), Ţepeneag nici nu va fi auzit de asocierea lui cu Necula, Culcer... ?
5. în care cititorul află că povestitorul este victima unui odios complot.
Ora 13 : telefonează Monica - s'tuaţiunea fiind şi mai... neliniştitoare decît o ştia, ieri.
Monica rosteşte, aproape în fiecare frază, cuvîntul complot.
Nu, încă n-a reuşit să vorbească la telefon cu Nedelcovici, i-a lăsat încă un mesaj - al cîtelea ? Nu mai ştie.
Oricum, e complot în lege, zice Monica.
Eu încerc să ironizez, macin cuvinte, zic : „complot-complot, dar să ştim şi noi!" şi: „complot - cu autorizaţiune de la poliţiune" - şi alte pălăvrăgisme, ca să închei cu : „da' de unde, complot..."
Ea însă mi-o retează astfel :
„Ştii, cu probe, că nu e complot ?"
73
Ei, uite, la asta nu mă gîndisem - că probele de ne-complot trebuie să le produc eu (ca ce chestie, eu ? - a-ha : ca prieten vechi al lui Ţepeneag şi ca „editor" al lui Nedelcovici...).
Aşa că tac şi bine fac.
Monica spune, în continuare, de ce ar trebui să ne temem : de o Uniune a Scriitorilor alcătuită din Ţepeneag, Nedelcovici, Sorin Ale-xandrescu (aici, nemairăbdînd, întreb : „Dar ce are Sorin Alexan-drescu în comun cu scriitorii români ?", Monica îmi răspunde : „Exact ce are şi Necula", eu mai zic : „Da, dar Necula e doar nepot al lui Demostene Botez, pe cînd Salex, din contra : e nepotul lui Eliade însuşi!"), dar nu doar aceştia, fiindcă s-au raliat, prin telefon probabil, şi Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu şi Ion Vianu - cu toţii de bună calitate, de bună credinţă, însă nefiind informaţi, aflîn-du-se departe, care în Elveţia, care în America - au să marşeze la „ideea" de Uniune a Scriitorilor, iar dacă o fac, atunci au să dea şi comunicate de presă, nu ?
Eu, constrîns de tăcerea de la receptor, zic da : şi adaug cu gura mea : da, au să dea şi comunicate - de presă...
Monica aici a vrut să mă aducă : ei, în acest caz, presa internaţională are să preia comunicatele de presă ale unei asociaţii legal-constituite : Uniunea Scriitorilor Români în Exil, fără să se întrebe cine a iniţiat-o, cine o alcătuieşte şi, de altfel, puţin păsîndu-i...
Eu nu văd care-ar fi pericolul în asta, dar nu interesează ce nu văd eu, eu tot nu contez.
Mda, da : ralierea lui Matei, a lui Nemoianu, a lui Vianu -posibilă, merge pe prietenie şi pe încredere; şi pe neinformare. Ce-i de făcut ? - vorba (veşnică) a Rusului (etern)... Să le telefonăm noi în America, în Elveţia, să le explicăm, pe îndelete, despre ce este vorba ? Mai întîi şi mai întîi, eu nu telefonez în străinătate, e prea scump; apoi ce să le explicăm „americanilor": că uniunea lui Ţepeneag nu e bună ? Cum, nu e bună o chestie făcută de un prieten bun al nostru ? A, e mai bună uniunea pe care n-am făcut-o noi (cu succes !) pîn-acuma ?
Ei, da : pericolul comunicatelor Uniunii lui Ţepeneag cu Necula este real...
- Vezi că e complot ? face Monica.
- Da de unde ! Nu e complot! zic eu.
Fără cine ştie ce convingere. Mă uit în jur, mă uit în sus, în jos, nu văd ameninţarea; nu simt laţul strîngîndu-se de gît - ştiu de ce : eu n-am gît!
Uite-aşa, nu voi fi avînd gît, din moment ce nu mi-1 simt... gîluit.
74
f £ La urma urmei, n-am nimic - de aceea nu voi fi avînd nici pe
dracul...
îmi aduc aminte cu drag şi, înainte de a continua, zic : „Dumnezeu să-1 ierte pe Turcea - care ce bun poet este el !" - îmi aduc aminte cum Turcea îmi răspundea cu seriozitate (şi în repetate rîn-duri) la îndemnul meu de a trimite la Paris, în vederea publicării în revista lui Ţepeneag, a mai multe versuri de-ale sale : „Fii, domnule, serios ! Ţie-ţi dă mîna să trimiţi, mie nu. Tu îţi permiţi să faci pe curajosul: tot nu mai ai nimic de pierdut (sublinierea mea), dar eu... ?"
Aşa-i şi cu laţul de care vorbeşte Monica : eu nu-1 simt, deci... nu că laţul acela n-ar exista, dar sunt eu lipsit de organ : nu simt cum ne lăţuie...
Şi ce nu mai am eu pe lumea asta - în afară de totul ? Nimic. Monica a simţit că nu eram cu totul la cestălalt capăt al firului; promite că are să-mi telefoneze de cum are să primească noi informaţii despre complotul cu laţul.
îi telefonez lui Alain : tot n-a deschis. La Marie-France Ionesco : ocupat. Aşa că „trec" la Fetele din Picardia. îmi răspunde la Alo ! Rodica Iulian :
- Ce-i, bă, 'ţi înnebunit ? mă ia pe dată (şi bine-mi face !) la trei-păzeşte Rodica. Ce faceţi din căcat armăsar ? Ce, n-avem noi micile noastre economii şi marile necazuri, acum ne scărpinam, ca să avem'de cine rîde ? Ce-i rahatul ăsta, cu complotul ?
Complotul ? fac eu pe compotul. Habar n-am. Bine-bine : Monica exagerează un pic, dar numai un pic, de unde restul ? Cum se va fi ajuns pîn-aici ? Şi, pentru că tot am ocazia să întreb : cum a fost cu convocarea la Nedelcovici ?
Cum să fie, dom'le..., face Rodica o introducere pipărată, uite-aşa, aşa, aşa (cum îmi spusese Monica). Nedelcovici le teîefona-se, vorbise cu Oana - ce anume ? Că, la 5 iulie, are să aibă loc o „reuniune restrînsă" în care se va discuta... „ce-am discutat şi la cafenea, după masa rotundă : constituirea Uniunii Scriitorilor în Exil..."
- Asta a fost tot, încheie Rodica Picardian. Dacă dom' Nedelcovici ar fi vorbit cu mine şi-ar fi zis că-i secret, că nu trebuie să spunem şi altora, l-aş fi băgat în mă-sa cu tot cu secret! Păi, ce : scriitorii se-adună în societăţi se-cre-te ? în mafii ? în organizaţii clandestine, domnule ?
- înseamnă că Oanei i-a spus să nu mai spună..., încerc eu, dar Rodica nu mă aude, continuă :
- Noi credeam că toată lumea-i anunţată, chiar ne-ntrebam : unde o să-ncăpem atîta populaţie... ? Şi io-te ce-a făcut dom' Bujor !
75
Şi, după ce-a-ntins căcatu' pe clanţe, tot el se-ntreabă : „Cine-a pus căcat pe clanţă ?" Auzi, dom'le : o ia pe Oana la rost : că de ce-a spus ?! Că de ce-a divulgat, de ce şi-a bătut gura - eeee, păi dacă eram eu la telefoooon... Pe de altă parte, Monica noastră naţională vorbeşte de complot - exagerează ea, dar dreptate tot are ! Să nu mă-ntrebi cum, că n-am timp să-ţi fac desene ! Şi, cum am stat neorganizată, măi to'ar'şu', zece ani, în colţul meu, în Picardia cui mă are...
Am mai vorbit ca la un sfert de oră - despre asta...
Vasăzică se confirmă secretul urcare a trudit dom' Bujor ; deci Monica n-a exagerat foarte cînd a vorbit de complot, deşi pînă la un adevărat putsch mai este, ar putea lua lecţii de la bunul nostru prieten Mihnea Berindei - aşa cum Ţepeneag dimpreună cu Nedelcovici, Culcer, Necula vor s-o înlăture pe Monica Lovinescu de la cîrma emisiunilor literare ale Europei libere, tot aşa, celălalt prieten, Berindei, dimpreună cu Dinu Zamfirescu şi Ariadna Combes, au pus la cale o mare lovitură de stat, mare, la Liga pentru Drepturile Omului, întru răsturnarea - în primul moment, neutralizarea - Sandei Stolojan şi a Măriei Brătianu...; în iunie trecut, 1988... Mai mare rîsul: ca şi în povestea Ţepeneag, nici împotriva lui Berindei nu se afla nimeni - atît că românii noştri, fie ei pecenegi, fie turci, după un deceniu de prietenie fidelă, obosesc ; şi se... răscoală ! - şi-i ard ei nişte lovituri-de-stat de nu se vede exilat cu opozant (citeşte : Ţepeneag...) ; Monica nu vrea în ruptul capului să accepte că Mihnea al nostru a comis, în vara trecută, o măgărie : ea nu e membru al Ligii, nu participă la reuniuni, deci n-a fost de faţă la caraghioslîcul concentrării artileriei grele împotriva unei muşte - să mă ierte Sanda şi Măria, am vrut să spun că ele nu se aşteptau la atac, nu aveau de ce să se aştepte, de aceea au fost luate prin surprindere, s-au... predat cu arme şi bagaje...; Monica ştie tot ce ştie, despre Ligă, din gura lui Berindei şi orice vine din altă gură nu spune adevărul (oare de ce ?). Complot ? Monica îl vede numai pe acesta, pus la cale de Ţepeneag... Anul trecut, la Ligă, am fost primul (dar şi ultimul) care s-a ridicat şi a întrebat - adevărat, mai degrabă amuzat:
„Dar ce faci tu, Mihnea - lovitură-de-stat ? împotriva cui : a noastră ? Dar noi nu suntem duşmanii tăi!"
Iar Mihnea, dintr-o dată în panică - în acel moment, dacă ar mai fi fost o singură persoană care să fi pus aceeaşi întrebare inocentă, putsch-ul ar fi fost dat peste cap - a zis, făcîndu-mi cu ochiul, în cel mai curat stil româno-turc :
„Lasă, îţi explic eu..."
76
Iar eu, tolomacul, am „lăsat" ; că-mi explică el, cîndva, adică după, eventual, niciodată... însă în jurul meu nimeni nu mişca, vreau să spun : nimeni care să-1 roage, oblige, someze pe Mihnea să... spună pe loc ce avea el de spus „după"... Iar la tribună cele două femei, Sanda Stolojan şi Măria Brătianu... erau prea binecrescute ca să-1 pună pe Berindei într-o situaţiune, nu-i aşa, inconvenabilă... Şi au lăsat...
Abia după reuniune, la cafenea, mi-au dat mie „dreptate", şi-au făcut lor reproşuri - era prea tîrziu : Liga şi-a păstrat doar numele, încolo a devenit un fel de birou-de-presă al lui Berindei, condus, în fr   fapt, de Ariadna Combes şi jinduit(ă) de Dinu Zamfirescu...
Nu-mi vine să mă urnesc de-aici, cu toate că Mihnea Berindei ^ n-are a face cu scriitorimea, el e istoric - mai precis : turcolog. Ca istoric, susţine (orice-ai face, oricîte argumente ai aduce tu dimpotrivă) că turcii au fost, peste tot, „un factor civilizator"... Am fost prieteni la cataramă de cînd am venit în Franţa (noiembrie '77), am colaborat în toate acţiunile ; ca fondator al revistei L'Alternative, i l-am prezentat lui Maspero şi, în cele din urmă, a intrat în redacţie şi bine a făcut (şi mult ! - şi n-a zis vreodată, ca Ţepeneag, că el a făcut destul...) - ce-1 va fi apucat, acum, cu „lovitura de palat" ? Bine-bine, în afară de găina Combes ? Ştiu : oboseala şi... bilanţul: toţi cei din jurul lui făceam cîte ceva - în afara Ligii - doar el făcea tot ce făcea numai pentru Ligă... Noi aveam meserii, ori „ocupaţii" -el nu" se mai ţinea de istoria lui, vămile turceşti rămăseseră aşa, ne-studiate de Berindei - el avînd treabă cu trebile românilor. Fireşte, noi, masele compunătoare ale Ligii şi ale altor organizaţii, începuserăm să-1 încurcăm, să-i îngreunăm acţiunile - de aceea „lovitura", ca să aibă mîinile mai libere, să acţioneze, în continuare, tot pentru cauză, tot pentru ţărişoară... Ceea ce nu pricepeam în ruptul capului: de ce nu ne-a avertizat prieteneşte, cu sinceritatea în care lucrasem unsprezece ani ? Doar n-am fi fost împotrivă - „doleanţele" lui organizatorice erau, la urma urmei, fleacuri, copilăris-me, însă faptul că el se hotărîse să le smulgă... Mai tîrziu l-am întrebat: de ce făcuse „asta" şi de ce „aşa" ? Răspunsul lui Mihnea, prietenul meu de unsprezece ani, a fost exact cel din timpul reuniunii :
„Lasă, îţi explic eu..."
Mă întreb (mai ales că a început să se înteţească marea-căldu-ră) : de ce nu s-o fi făcut şi Berindei prozator oniric ? Sau : de ce nu s-a apucat Ţepeneag de turcologie (că tot e peceneg) ? Amîndoi au un apetit al „strategiilor", al sforăriilor, al secretului (!) şi al loviturilor de stat (sub centură). Nici unul n-ar fi întîmpinat împotrivire, dacă ar fi propus deschis, cinstit ce avea de propus : Berindei - să i
77
se dea un post de vicepreşedinte al Ligii şi să fie cooptată şi Ariadna cu pricina ; Ţepeneag - să facă o Uniune a Scriitorilor în exil...
Nu am experienţă politică, dar ştiu, din păţitele mele, din păţitele altora : secretul este una dintre pricinile ruperii relaţiilor între oameni, mai de deplorat : între prieteni de multă vreme. Un secret, chiar dacă nu acoperă cine ştie ce cabală, în sine este provocator de suspiciune - şi, vorba lui Trahanache : unde nu-i încredere, careva-săzică nu mai sunt relaţii măcar normale între oameni.
Ce nevoie avea Berindei de secretul în care i-a antrenat şi pe Dinu Zamfirescu şi pe Alain Păruit ? - ca să obţină, ce : dar ar fi obţinut şi pe faţă, în care caz n-ar mai fi rămas amărăciunea, în general, în special neîncrederea în Berindei (dacă a făcut asta, azi, mîine poate să ne facă cine ştie ce altceva !); ce nevoie avea Ţepeneag de secretul în care 1-a pus pe Nedelcovici să recruteze scriitori pentru viitoarea Uniune ?...
De fapt, secretul ascunde ceva, altceva... La Berindei, după un an de zile de la întâmplarea cu Lovitura de Palat, n-am băgat de seamă să fi fost ceva de-ascuns, în afara dorinţei de a exercita „liber" puterea (puterea ! în Liga noastră ! - mai mare rîsul!), de aici rezultând că Mihnea Beindei, făcînd ce a făcut, a dat dovadă nu atît de poftă de putere, cît de lipsă de inteligenţă... Cu Ţepeneag altfel stau lucrurile : pe el 1-a fascinat totdeauna puterea, însă nu direct, nici ocult(ă), ci aşa cum se vede (se arată) un jucător de şah : nu se ascunde, însă vizibil este doar pentru iniţiaţi... Apoi Ţepeneag, spre deosebire de Berindei, e inteligent - ce să se fi întîmplat în cei unsprezece ani de „labirint" cu inteligenţa lui Ţepeneag ? Să se fi be-rindat ?
Căldură, soro, mare. Şi nimeni să ştie că, după calendarul creştin (fie el şi papistaş, vorba lui Vorboiu), e, printre altele, şi ziua mea...
Aşa, deci: Ţepeneag, marele strateg, genialul problemist, pune pe tabla de şah pionii şi îi mută potrivit logicii-şahoide ; îi manipulează în funcţie de viziunea lui despre lume şi viaţă... - doar o intenţie ca asta şi ar fi suficientă ca să-1 descalifice pe un scriitor (nu şi pe un şahist - din contra).
Fireşte, Marele Manipulator n-ar fi Mare dacă nu i-ar manipula pe manipulaţi în... secretul cel mai desăvîrşit - vreau să spun : nu că n-ar şti ei că sunt manipulaţi, dar Manipulatorul le impune tăcerea pentru ca să nu... se vadă din afară cum manipulează Ţepeneag pionul-scriitor (român în exil)...
78
Cald, cald. Mai răcoare o fi la Amsterdam - şi ce s-o fi ameste-cînd şi Sorin Alexandrescu în afacerea asta ? Bine-bine, e prieten din copilărie cu Ţepeneag, dar presupun că nu e singurul - să-şi bage Ţepeneag toţi prietenii din copilărie în Comitetul de iniţiativă ? De formare a Uniunii Scriitorilor ? Dar ce ştie Sorin Alexandrescu despre scriitorul român ? - şi mai puţin decît Necula, care nu ştie nimic ; mai puţin decît însuşi Ţepeneag, care a uitat tot... însă întrebarea trebuie altfel pusă : ce a vrut să ştie Sorin Alexandrescu despre scriitorul român (fie din România, fie din exil) în cei 20 de ani de cînd se află la... nu în exil, ci în Occident ? Sorin, al cărui merit incontestabil se împarte în două :
1) a scris o carte despre Faulkner în care ne arată, prin scheme, săgeţi, linii, cum şi unde „merge" talentul în general, în special geniul lui Faulkner;
2) este nepot al lui Mircea Eliade.
încolo... Sunt oareşicîtuşi în materie, doar am trei cărţi publicate în neerlandeză ■: Sorin Alexandrescu îl acuză pe ultimul meu editor, Julien Weverbergh de la Elsevier, că „înainte" frecventa ambasada RSR, călătorea în România şi i-a publicat pe Zaharia Stancu, pe Fă-nuş Neagu, pe Marin Sorescu...
Foarte adevărat: dar acest adevăr l-am aflat din chiar gura flamandului Weverbergh ; care flamand n-a ezitat să-şi vadă rupte relaţiile cu România ceauşistă, cu toate că nevastă-sa, Petrina, e româncă, deci să nu-şi mai poată vizita neamurile... De ce ? Uite-aşa, pentru că... m-a publicat pe mine - întâi Culorile curcubeului, apoi Piteştiul...
Or, din gura fostului meu coleg de (primă) facultate, Sorin Alexandrescu, n-am aflat adevărul - cel care-1 priveşte şi pe el, coleg-de-breaslă al meu. însă chiar dacă în legătură cu mine nu i-ar fi speriat pe eventualii traducători ei mei (dintre universitarii români stabiliţi în Olanda) cu „consecinţele" asupra familiei lor din România... - ce anume a făcut (a scris) Sorin Alexandrescu, pînă mai acum un an-doi, pentru literatura română ? Nimic. Fiindcă s-a lăsat prins ostatec al... mamei sale (sora lui Eliade - am cunoscut-o, acum vreo cinci-şase ani), deja ostatecă a Securităţii, precum tot cetăţeanul RSR... Şi, la urma urmelor, nu contează cine i-a cerut să nu facă nimic „duşmănos" în Occident - pentru a nu provoca represalii în Orient - să-i fi cerut mama ? Unchiul (Eliade însuşi) ? - ei, bine, eu nu cred. Nu ştiu mare lucru despre relaţiile sale cu ai lui, dar aşa simt : Sorin Alexandrescu a fost cuminte din proprie iniţiativă - în cel mai rău
79
caz, la cererea nevestei - fiindcă mamele nu cer niciodată odraslei lor asemenea... cuminţenii...
Oricum, Sorin a mers pe burtă pînă de curînd. Şi, pentru că tot am spus ce-am spus, merg mai departe : face foarte rău Sorin că, imediat după moartea mamei sale (de altfel şi a lui Eliade), el se trezeşte şi începe să se agite „pentru cauza românească" : fără greş se înţelege că unchiul (Mircea Eliade) şi mama lui îl împiedicaseră, cît trăiseră, să se manifeste... Or, acum... a renunţat la paşaportul românesc - şi o anunţă ca pe o mare victorie - dar 1-a purtat el... paşaportul acela reserist, în Occident, aproape 20 de ani ? L-a purtat. A stat el cuminţel, la Amsterdam, pe o penişă ? A stat. A făcut el doar structuralism, iar relaţii a întreţinut doar cu universitari de-ai lui: Călinescu (tocmai la Bloomington - departe !); cu Nemoianu (la Cincinatti, apoi la Washington - şi el, departe !), cu Toma Pavel (hăt, la Toronto !) şi apoi universitarii, oricît de bună (chiar foarte bună) calitate, n-au prezentat niciodată un pericol pentru comunişti (de aceea fac eu separarea netă, definitivă, între universitar şi scriitor) -deci nici el, Sorin (de asemeni universitar pînă-n măduva oaselor)... Să fi scris el vreun rînd despre un scriitor român - în afară de prietenul din copilărie Ţepeneag şi unchiul Eliade ? Fireşte, nu-i interzisă cercetarea literară de proximitate, ca să zic aşa, dar nici chiar (aşa)... Şi uite-1 acum pe inocentul Sorin printre „organizatorii" scriitorimii exilate, el care nu-i nici una nici... niciuna...
în sfîrşit! Deşi căldură, îl prind (la telefon) pe Alain.
îi spun ce am aflat de la Monica Lovinescu, de la Rodica Iulian, în legătură cu „complotul".
El îmi spune că a vorbit cu Marie-France Ionesco : pare şi ea prinsă în joc - cu mînii, cu întrebări-retorice, cu indignări...
- Dar tu ? îl întreb. Tu nu te laşi prins ?
- Eu nu-s scriitor român ! mi-o retează ne-scriitorul român. Am început să obosesc - cum adică : eu să mă tot străduiesc să-1
conving, el să nu se lase, mereu ? Dar ce sunt eu : pionier al patriei, cu sarcina de a ajuta persoanele în vîrstă (cu voia, cu ne-voia) să traverseze strada ? Păi eu n-am fost pionier nici în glumă - eu am fost direct membru de partid (spre ciuda lui Omescu, fugit de rusi, în 1968, la Arad).
îi spun lui Alain că atitudinea lui miroase a derobadă : cum, cînd Monicii sunt atacaţi, agresaţi - dinspre cei răi... ?
- Trebuie să fie cineva care să-şi păstreze calmul..., mormăie el.
- Şi acela eşti tu... Ce crezi tu, o, păstrătorule ?
- Cred că Monica exagerează cu complotul.
80
- Şi eu cred. Şi Monica crede că ea însăşi exagerează... Numai că ea nu-şi poate dovedi contrariul. Nici eu - de unde dovezi ? Că nu-i complot ?
- Are dovezi - cum îţi închipui că Ţepeneag, dacă e amestecat în afacere, ar face ceva împotriva Monicilor ?
- Necazul fiind că e amestecat, în asta sunt dovezi. Nici eu nu cred că scopul lui Ţepeneag ar fi... un complot împotriva noastră, a ne-anunţaţilor, el a vrut doar să facă o uniune...
- Dar spune-i asta Monicăi!
- I-am spus. I-am re-spus.
- Atunci ce mai vrei ?
- Cine, eu ? Eu vreau pace ! - nu război (pentru pace luptăm noi!)...
- Si-atunci ?
- Şi-atunci, aşa. E ceva tulbure îndărătul... secretului impus de Ţepeneag... Ceva - de-abia acela foarte grav...
- Ce anume ?
- Dac-aş şti, ţi-aş spune. Ba nu : nu ţi-aş spune, dacă aş şti...
- De ce nu mi-ai spune ?
- Nu ştiu. Mai bine-am vorbi despre...
- Nu-mi vine să vorbesc despre !
- Nici mie - te salut!
- Salut!
Ora 16 : telefonează Marie-France :
Monica exagerează (cu complotul). Ea a telefonat adineauri în Elveţia, la Ionel Vianu : habar n-avea de vreo uniune ! A telefonat în Germania, la Gelu Ionescu, ca de obicei, nu l-a găsit, e în concediu (bietul Gelu : atîta trudeşte la Europa aia liberă, că osteneşte şi are pe dată nevoie de concediu - parcă-1 văd şi aud cum geme, de atîta oboseală - în concediu...).
Toate acestea i le-a spus, adineauri, Monicăi, la telefon. Zice că Monica a părut mai uşurată - cred şi eu (dar eu !).
Uşurată (uşurată că nu fac parte din complot şi Vianu şi Gelu), dar bănuiala - ba chiar certitudinea - că un complot tot este, nu renunţă.
Convenim : trebuie să-i scoatem Monicăi din cap (şi din inimă) „complotul".
Foarte bine, dar cum ?
După ce închid telefonul, găsesc cum : telefonîndu-i lui Bujor ! întrebîndu-1 de-a dreptul - ca între prieteni, nu ? - :
81
„Ascultă, Bujor Nedelcovici: ai pus tu la cale vreun complot ?"
Iar prietenul şi colegul să-mi răspundă, liniştitor :
„Lassssă, dragă..."
Numai că la Bujor e ocupat.
Si acum, după cinci minute.
Si acum, după alte cinci.
6 fi lăsat telefonul deschis.
Ce bine-ar prinde, acum, un „Lasssă" de-al Bujorului! Ne-am potoli cu toţii şi ne-am vedea de sărăcia şi de neamul... „Lassssă", nu cer mai mult.
Ca acum o lună şi ceva. La masa rotundă. Am tot pomenit de ea, acum că am timp-berechet, fiindcă tot nu pot face altceva, să vorbesc despre ea :
III
(Marţi, 16 mai 1989)
1. Un pas îndărăt : se deşteaptă, el, Românul ? Au ba ? Mai bine mai tîrziu decît mai niciodată.
Zi mare : Monica Lovinescu ne-a adunat în jurul celei mai rotunde dintre mesele-rotunde pentru Europa liberă. Suntem zece participanţi. Formula (i-aş zice : forma...) nu e cea mai fericită, ei înseşi, Monicăi, nu-i place, dar în acest moment nu contează cum i se zice mesei (rotunda !), contează că avem (fiindcă avem) de apărat nu un singur scriitor - şi într-un ritm abia cincinal - ci treisprezece !
Zi mare : să ai de apărat, dintr-un foc, treisprezece scriitori! Si încă români de-ai noştri... Miracolul pe care-1 tot aşteptăm (răii spun, cu răutatea-le caracteristică : „de veacuri...") să coboare din tării, acum, să se întrupeze în Anul Domnului 1989 ? Semnele spun că cine ştie/ poate că da. Fiindcă, încă o dată : nu un singur scriitor, ca să fie tot caz ; tot excepţie (care nu face regula) - ci treisprezece (şi scriitori şi români) ! Şi nu fiecare-pentru-sine, chiar dacă aşa s-ar crede la prima vedere : unii cu alţii (am pluralizat, ca să pară că suntem deja în rîndul lumii - de acord : unii cu altul) - lucru nemaipomenit, nemaiîntâlnit în spaţiul carpato-dunărean : şapte scriitori (români, repet) se solidarizează cu un confrate !
Zi mare : treisprezece scriitori români au deschis gura (aproape) simultan. Adevărat: numărul (13) e număr-cu-ghinion, cu atât mai de preţuit fiind curajul lor : au înfruntat nu numai frica-de-frică, ci şi ghinionul ! Apoi, pentru unii cîrtitori, e prea mic - numărul -raportat la bravul popor român, la scriitorimea cotidiană română -dar, Dumnezeule al românilor : cînd, altcîndva, în istoria ei de patruzeci de ierni, a mai contestat (scriitorimea), pe faţă, în afara sălilor de şedinţă, în afara restaurantului Casei Scriitorilor (şi, mai ales, în afara toaletelor Casei cu pricina, loc predilect pentru întâlniri conspirative, pentru puneri-la-cale politice, în fine, prilej unic-pentru-unii de rostire cu glas mare a ceea ce simte şi gîndeşte, cu adevărat, scriitorul-la-români şi nu doar ceea ce zice în public şi publică la gazetă acelaşi scriitor al românilor...) ? Cînd a mai arătat el cu dege-
83
tul pe adevăratul vinovat de dezastrul ţării : Puterea ? - şi încă într-un număr atît de nesperat de foarte-mare : 13 ?
Bine, dar „asta" se cheamă : rebeliune-la-locul-de-detenţie ! Şi chiar dacă am fi, noi, Puterea, băiat-bună şi am trece cu vederea locul-de-detenţie, din moment ce a fost trecut pragul fatidic al singularului spre plural (chiar şi în româneşte, pluralul începe de la 2), asta dă, totuşi, organizaţie-contrarevoluţionară (art. 209, partea a III-a din Codul Penal), care organizaţie, o dată neutralizată de către organele noastre, dă lotul, şi nu unul singur (s-ar putea crede că nemulţumirea e generală), ci, deocamdată, cinci: primul : Dinescu-Deşliu ; al doilea : „băieţii de la Iaşi", Petrescu-Cangeopol (de ce nu va fi rămas niţel Dan Alexe, să guste şi el din „disidenţa" începută în... Belgia şi începută cum nu se mai poate mai... româneşte - în Belgia... ?); trei: cei şapte solidari cu Dinescu; patru : „lotul ADM" - deocamdată, numai cu cap-de-lot, dar mai punem noi laba şi pe alţii ca el - de-o pildă, pe Crohmălniceanu; tot de-o pildă, pe rabinul Rosen - aceştia doi din urmă, după ce-şi vor fi terminat de făcut bine-bine datoria către noi; şi, în fine, al cincilea lot: lotul Blandia-nei - adevărat, şi Homera Arpagicului este, deocamdată, singură.
Loturi-neloturi - în total, treisprezece ! Scriitori! Români! Dar asta reprezintă unu la sută din totalul efectivului Uniunii Scriitorilor Români ! Chiar mai mult, fiindcă totalul a mai murit - pe capete ; totalul a mai părăsit-ţara - pe capete... Asta dă : un scriitor român din o sută - contestatar : pe faţă ; cu glas mare (de acord : cu excepţia Poetei, însă ea, numai s-o priveşti: înţelegi că e neînstare să ridice glasul la cineva - cu atît mai puţin la ceva - şi numai s-o priveşti: te-ar lăsa pe tine, cine-oi fi, inima s-o laşi pe Blandiana să strige-n gura mare ? - vezi că nu ? - aşa sunt fiinţele delicate : se apără numai pe sine ; se lasă, cu drăgălăşenie, apărate la grămadă...). Atît de înalt, glasul celor... (bine, unde merge mia, merge şi Blandiana) treisprezece, încît se aude de dincoace, din Occident. N-ar fi stricat, n-ar fi deloc stricat ca proporţia să fi fost : un scriitor din. zece -fiindcă nemulţumiţi sunt zece din zece - însă, vorba ceea : calul de dinţi nu se caută de aur... Sau viţăvercea, nu contează, românii înţeleg repede, totul, înţeleg şi ceea ce nu e - în fine, noi ăştia, „fugiţii", apărăm şi noi ce ni se... dăruieşte.
Zi mare : fusese mare ziua de acum cîteva luni, cînd Mircea Dinescu dăduse frumosul (prea-frumosul, găseau unii exilaţi - exact aceia care, în ţară, n-ar fi dat nici un prea-foarte-foarte-frumos) interviu, în Liberation ; mare fusese şi ziua de mai încoace, cînd Dan Deşliu îşi trimisese Scrisoarea deschisă... Bine-bine : mai înainte se manifestaseră „băieţii de la Iaşi" : Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol (şi Dan Alexe, care aşteptase să ajungă în Belgia, să se aşeze bine-
84
bine, să se bine-bine însoare, dar cine-1 ia în seamă pe Alexe, în afară de Monica ?) ; însă cu toată duritatea declaraţiilor lor, impactul fusese modest, ei fiind, nu-i aşa, „scriitori tineri", din provincie, ne-pu-blicaţi şi, presupun - sunt sigur - nemembri ai Uniunii lui DerePopescu... Apoi, înainte de „momentul Dinescu-Deşliu", fusese ADM, Aurel Dragoş Munteau : scîrbavnic, el, bune, scrisorile... Si, în fine (iar ? iar !), fuseseră zilele, nopţile, lunile, semestrele bîntuite de întrebarea :
- Trece, au nu trece, deocamdată, Doinita Coman... pîrleazul ?
Dar ce zi-mare ziua în care „Cei Şapte" săriseră întru apărarea celorlalţi! Bine-bine, cei şapte âr fi putut să fie cei-şaptezeci; măcar cei-şaptesprezece - dar cum calul de dar... Ar fi putut să-1 apere nu doar pe Dinescu ; iar pe Dinescu, nu doar în chestiunea strict administrativă a alungării lui de la România literară - însă vorba ceea, a calului... Şi mai vorba ceea : bine şi aşa, chiar foarte bine, mai ales că, în fruntea contestaţiei (ca să-i zic aşa) s-a pus însuşi Geo Bogza ! Ce zi-mare ziua coborîrii lui Bogza de pe cal (sau din plopul emblematic şi... anual !) ! Adevărat: în-frunte, prin hazardul alfabetului, dar-însă-totuşi, vorba maiorului celuilalt Geo, Dumitrescu. Si ce nume ! Şi ce oameni - în ordine alfabetică : Doinaş, Hăulică, Paleo-logu, Paler, Pleşu, Sora...
„Dar de ce oare (se întrebaseră mereu-nemulţumiţii) n-a semnat şi Liiceanu ? - ar fi fost opt; unde-i Manolescu ? - uite : nouă !; cu Eugen Simion s-ar fi ajuns la zece ; la unsprezece cu Iorgulescu..." întrebare retorică şi prostească ; şi profund neromânească : la o asemenea obrăznicie (de întrebare), adevăratul-român are, pregătit, nu un răspuns, ci pe puţin zece : Românul cînd nu are ceva-niscai de rîştigat, negreşit mai are ceva de pierdut, orice-ar crede alţii; Românul face cultură, nu politică ; nu amestecă borcanele, nu maculează frumosul cu binele, el face numai artă... Şi cum Românul este - orice s-ar spune, pe ici, pe (mai ales) „dincolo" - profund altruist şi se gîndeşte nu doar la sine, ci şi la cumnatu-său (e-he, Cumnatul-la-Ro-mân, cu precădere la-Bernea)...
Şi ce zi-mare ziua în care, aici, la Paris, am adunat, cît ai clipi din ochi, semnăturile a peste 60 de scriitori exilaţi (fireşte, prin telefon, ale celor din America, Olanda, Germania, Danemarca) pe un text protestînd împotriva persecuţiilor la care sunt supuşi, în România, colegii noştri, minunaţii, sublimii scriitori (ne)români... Si ce surprize din partea unora, altfel băieţi buni şi fete bune, dar prudenţi (ca tot rumânul), şovăielnici (ca bietu 'telectual, sub vremi): alde Ilie Constantin a semnat cu-bucurie ; Ioana Andreescu zicînd : Da ! -înainte de a fi terminat, la celălalt capăt al firului, „motivaţia"... Nu s-au înregistrat decît două refuzuri : unul aşteptat (Ţepeneag - re-
85
tras, nu numai din românime, ci şi din lume), celălalt ne-aşteptat: al lui Omescu... - în fine, unii, deşi scriitori, nu au uitat răul făcut de X, măgăria lui Y, tăcerea-prudentă a lui Z... Cînd te gîndeşti că şi-a pus semnătura pînă şi Nina Cassian - deşi, de ce ne-am mira ? - nu se plînge ea, pe toate drumurile Noului Continent, de persecuţiile cumplite la care a fost supusă şi ca scriitor şi ca evreu, din partea... comuniştilor ? (La Mariana Sora mai bine să nu te gîndeşti - mai sănătos pentru sufletul tău de modest co-semnatar...). Umblă vorba că ar fi vrut să semneze şi Marian Popa - vorba cuiva : de ce nu ?! Din moment ce un ADM contestă public ceea ce aprobase (tot public), pînă alaltăieri, de ce un Marian Popa nu s-ar alătura - de la adăpost - contestaţiei ? Sau Tertulian - cu Horodinca proprie ? Sau Mariana Sora... - n-am nimerit-o, ea s-a si (bine : sunt rău - dar mie îmi trece...).
Carevasăzică avem de apărat, la microfon, pe „Cei 13" : Dinescu, Deşliu, Petrescu, Cangeopol, ADM, Blandiana - pe de-o parte ; pe de alta, să-i apărăm pe apărătorii lui Dinescu : Bogza, Doinaş, Hăulică, Paleologu, Paler, Pleşu, Sora.
Noi - cei de „dincoace" - suntem zece ; am fi putut fi cincizeci, dar unde să încapă atîta omenire apărătoare într-un studio de trei metri pe doi ? Si doar în cincizeci de minute de emisiune ? Monica a fost obligată să taie în carne vie, în primul rînd, în a... numărului participanţilor ; apoi în minutele intervenţiilor : trebuie să vorbim despre toţi - cu toţii. Aşadar, în afară de Monica Lovinescu : Virgil Ierunca, Rodica Iulian, Sonia Larian, Oana Orlea, Măria Mailat, Lucian Raicu, Bujor Nedelcovici, Dinu Flămând - şi, cu sergentul de mine, zece.
Trac. Nelinişte, ca totdeauna : vom reuşi să spunem ce avem de spus, bine ? Şi destul ?
2. Odihna cosaşilor - la cafine; Nedelcovici apără văduva.
S-a dus tracul, o dată cu terminarea emisiunii. Aşa e viaţa, şi ce bine dacă ar fi alcătuită numai din după-înregistrare, cînd îţi spui că, de-acum, tot aia-i, nu se mai poate repara...
Mulţumiţi-nemulţumiţi, fericiţi-nefericiţi, ne strîngem servietele, ne adunăm sacoşele, fetele îşi caută poşetele („sacii", le zice Monica, iar atunci cînd întreabă, destul de des : „Unde mi-e sacul ?.!" -o văd : mititică şi negricică, tîrînd, furnică, un sac adevărat, plin cu cărţi, dosare şi benzi de magnetofon). Coborîm la cafeneaua din colţ, în opt: Flămând are o treabă urgentă, într-un loc ; Ierunca are altă
86
î f
treabă, în alt loc (FNAC), dar nu mai puţin urgentă (dacă pe Monica o văd căutîndu-şi sacul - „ţuhalul", i-ar zice basarabeanul de mine -atunci pe Virgil îl văd alergînd, încolo-încoace, într-o haltă, la tren, precum ţăranii lui Rebreanu şi ai lui Preda, reuniţi, şi neapărat, cu paporniţă).
Comandăm ce comandăm şi, în aşteptare, ne plîngem unul altuia, ne, pur şi simplu, plîngem: n-am spus, bine, ce aveam de spus; n-am spus destul; am uitat cutare amănunt-esenţial, pe celălalt amănunt, mai puţin esenţial, l-am fi putut uita în pace, spre folosul, în timp-radiofonic, al celui de care ne aducem aminte abia acum, cînd e prea tîrziu... Ne plîngem, regretăm, ne reproşăm, promitem că „data-viitoare"..., ca întotdeauna, la mesele rotunde. Ca întotdeauna, la mesele rotunde, am venit bine pregătiţi; din vreme (de peste o săptămîna, asta facem); ne-am prezentat la studio cu textele răs-pri-tocite, „aproape definitive", ca în vederea publicării - doar cu toţii suntem scriitori, ce dracu'! Unii dintre noi şi l-au învăţat pe de rost, au învăţat şi ezitările şi căutările, ca să, nu-i aşa, dăm impresia că vorbim liber... Degeaba : microfonul este un terifiant Bau-Bau, te intimidează, te sperie, te face să uiţi şi cum te cheamă, îţi ia văzul, de nu mai poţi buchisi, şcolăreşte, textul pregătit cu zile, cu săptămîni în urmă... Chiar şi Monica are momente (uneori, emisiuni întregi) de „alb" ; chiar şi Virgil - or, ei sunt profesionişti, fac treaba asta nu de ani, ci de decenii... Uneori, Monica este atît de obosită, epuizată (şi descurajată de „zădărnicia zădărniciilor"), încît se „concentrează" în vederea emisiunii astfel:
- Cine poate să-mi spună ce trebuie să spun ?
Fireşte, ştie foarte bine şi nu doar ce: dovadă emisiunile ei şi ale lui Virgil ascultate în ţară nu doar de elită, ci de toată românimea, chiar şi de (către) tovarăşii noştri miliţieni...
Aşadar, suntem cu toţii nemulţumiţi, însă fiecare numai de pro-pria-i prestaţie, în ruptul capului n-am exprima vreo rezervă în legătură cu a altuia. Aşa : pentru că suntem cu toţii băieţi buni şi fete aşijderi. Nici Monica nu este din cale-afară de satisfăcută (din contra, o simţim cu toţii), însă rolul şi rostul ei este să spună :
- A ieşit bine, ce ziceţi ? Nu-i aşa că n-a ieşit rău, ba chiar foarte bine ?
Nu ştim cum a ieşit şi poate n-o să aflăm niciodată : în afară de Bujor Nedelcovici, nimeni dintre noi nu se ascultă la Europa liberă (las' că nici nu avem aparate de radio cu unde scurte). Din fericire, ştim că emisiunile nu trec aşa cum au fost înregistrate, le mai piaptănă Monica şi, dacă nu poate să le amelioreze prin... adausuri, lucrează din greu la eliminarea repetiţilor, a bîlbîielilor, a ezitărilor - ce ocnă o aşteaptă cu masa rotundă de azi...
Aşadar, bem ce bem (cafea, bere, Perrier, Sauvignon - Raicu l-a descoperit la venirea în exil, de atunci nu-1 mai acoperă la loc) şi continuăm să ne consolăm unii pe alţii; îi consolăm chiar şi pe cei care nu se plîng de „prestaţie". Monica ne consolează, global:
- Aţi fost, cu toţii, foarte bine ! Poate eu, la un moment dat... Ca la un semnal, ne repezim cu toţii:
- Nuuuu ! Din contra !
Aşa e bine. în general, pentru unii dintre noi, prilejul semestrial de a ne întîlni (ca la Bucureşti - Doamne, va mai fi existînd un Bucureşti, pe lumea asta ?) şi e bine, în particular : azi nu am vorbit despre vreo carte, ci despre „Cei 13" !
- Dar de Bogza ? A vorbit cineva despre Bogza ? intră Monica în panică, tot scotocind în „sac", după ţigări.
Este asigurată pe dată că a vorbit cineva ; chiar şi despre Bogza. Nu ştim exact cine, dar cu toţii ştim că cineva l-a pomenit.
„Deşi n-ar fi meritat", se aude glasul cuiva, sau e doar gîndul nostru, sonorizat.
„Ce-o să se sperie, supere Marele Geologza, cînd are să audă că a fost vorbit de bine, apărat de Europa liberă !", gîndeşte careva - ba nu, eu am rostit, tare.
- V-am spus ce voia Virgil ! zice Monica. Voia să-1 atace : cum adică - toţi ceilalţi cosemnatari sunt interzişi de publicare şi el acceptă să publice, în continuare, „pastila" lui ? Avea dreptate Virgil, dar l-am convins că nu e momentul...
Nu, nu e momentul - deşi...
- Dar de băieţii de la Iaşi ? se nelinişteşte iar Monica. Să nu-i fi uitat pe băieţii de la Iaşi!
Cum să fie uitaţi Băieţii de la Iaşi - dar chiar ea, Monica a vorbit despre ei...
- Dar ADM-ul ? L-a pomenit careva şi pe el ? Doar şi el e interzis de publicare... Trebuia să vorbim şi de el.
Bineînţeles. Trebuia. însă nimeni nu e sigur, dar poate că cei doi care lipsesc : Flămând, Ierunca... Ei vor fi vorbit despre ADM. Cuiva îi scapă :
- Stie el ADM-ul să se apere şi singur : s-a bine-apărat cînd a aprobat Tezele din Iulie, în '71, se apără-bine, acum, cînd le condamnă...
Altcineva, o fală (nu sunt convins că e chiar Oana Orlea) întreabă, chicotind, dacă e adevărat că ADM şi-a tăiat puţa. Sonia Larian roşeşte şi-şi ascunde obrazul în palme, dar chicotind. Lucian Raicu dă din cap, în timp ce-şi ţine ţigara în gură, însă cum el îşi mişcă pe diagonală capul (cu tot cu mînă), greu să ştii dacă încuviinţează sau
' 88
ţ 3p des- (era să zic : -fiinţează). Bujor Nedelcovici, cu gîtul îngroşat de
,fc pipa din care pipăie, intervine :
|g - Lasssă, domnule, ce să... ? Lasssă..., dă şi el din cap, dar, spre
JJ deosebire de Lucian, pe o perfectă verticală.
jB Aşa-i Bujor : înţelegător faţă cu slăbiciunile omeneşti; profund
jr îngăduitor - un bun creştin, Bujor. Mai ales cînd nu-1 costă,
ţ - Cum, lasă-domnule ? mă indignez eu de formă, numai ca să
jB zădărăsc împăciuitorismul mic-nedelcovician. Ce-i aia : lasă-dom-
& nule ?
B - Eah ! face Bujor, cu pipa-n gură. Şi tu... Nu mai fi aşa de...
W Lasssă...
£ - Ce, lasă, Bujoare ?! sare leoaica de Rodica Iulian (mai exact,
■ S Icul - dat fiind că leoaica nu posedă coamă - ca Rodica... Iulion) şi,
fig pe degete, enumera păcatele grele, de-căpătîi ale ADM-ului. Cum,
K lasă ? Nu zic, dar spun...
9f Rîdem cu toţii. Oana, ca o mireasă-desculţă. Bujor, nechezat, cu
jK he-he-he - ca Marin Preda, Dumnezeu să-1 ierte. Măria Mailat, şori-
X .este, mărunţel - şi pînditor. Monica nu a auzit cuvîntul, aşa că
3s. întreabă în dreapta, în stînga, în faţă :
jBj - De ce rîdeţi ? Spuneţi-mi şi mie, să rîd şi eu !
flfc - Lăsaţi, doamnă..., face Bujor, cu gîtul îngroşat. Ce să mai...
-Sţ - —Că şi Blandiana... - un glas de sex opus, nu ştiu al cui.
■Wt' - Lassssă, dragă... Şi tu... Nu mai fi aşa de, cu ea...
■JE Bujor ar continua, cu drag şi cu dăruire, apărarea Blandianei -
■Hf însă cum nimeni n-o mai atacă... încearcă el să provoace agresiunea,
HBf ca să sară în ajutorul văduvei scriitorului la români, însă observă că
tjH Monica a scos o hîrtie pe care mi-o întinde. Bujor se apleacă înspre
Wf mine, vede ce-i cu hîrtia, vrea să zică un „Lassssă" de-al lui - renun-
jpf tă. Aşteaptă să citesc şi să zic ceva - ca să-mi zică să lasss. însă eu
®L', citesc (faimosul memoriu al poetei opozante prin devenit celebrul
fi Arpagic), dar nu comentez : ba chiar îi restitui Monicăi hîrtia şi
K schimb vorba - îi spun că, din păcate, avusesem dreptate, acum
X cîteva săptămîni : Deşliu chiar fusese internat la nebuni - cu toate
% că, la telefon, el însuşi spusese că nu... Monica încuviinţează din cap,
Ţ fără un cuvînt. Fie şi aşa, doar n-o să ne scoatem ochii cu avutul-
^ dreptăţii...
<Ş Nedelcovici însă nu se lasă. Zice :
gi - Totuşi... Poetă foarte bună...
I îl privim concentric. Nimeni nu susţinuse contrariul. Şi nimeni
ş- nu vorbise ceva de Blandiana - vreau să spun : de-rău, aici, la cafe-
i nea"
% Eu aş zice - vreau să zic : altădată i-aş fi zis-o Blandianei, desigur, în lipsă. Dar nu acum. Acum e zi-mare, toată lumea-i băiat bun
89
- pînă şi ADM : n-a făcut el, astă iarnă, ceea ce numai Petrescu şi Cangeopol făcuseră, pînă în acel moment: dăduse publicităţii două scrisori-deschise de o duritate şi de o justeţe remarcabile, surprinzătoare „la unul ca el" ? Omul se mai şi schimbă, iar uneori, deşi român, în bine ? Adevărat, unii - şi de-aici, din exil şi de-acolo, din ţară - explică „schimbarea la faţă" a lui ADM prin... trecerea la mozaism, de mai multă vreme umblau zvonuri că neaoşul şi Aurel şi Dragoş şi Munteanu se poartă cu kipa, frecventează Rabinatul de Bucureşti şi întreţine excelente relaţii cu Plămădeală al evreilor, Mo-ses Rosen ? Fiindcă, între timp, şi-ar fi descoperit „rădăcini" - şi nu oarecari, ci de-a dreptul sefarde ? îl cunosc binişor pe... SefarÂDM din '68, cînd nu era... sefard, ci un oarecare ardelenoi tăpălăgos si cu papion, persoană grozav de descurcăreaţă şi (sau deci) fără caracter, din acelea care fac porcării nu doar la gazetă, ci şi în viaţa privată -de aceea le şi put picioarele... Nu mi-a devenit mai „simpatic" de cînd a ridicat glasul (împotriva distrugerii patrimoniului istorico-cultural, împotriva distrugerii satelor, împotriva persecutării credincioşilor, a minorităţilor naţionale etc), însă îmi spun că, dacă ar fi cît mai mulţi români găsitori de rădăcini, altele, ar fi bine; chiar foarte. Găsească-şi-le rădăcinile acelea şi la baptişti, la iehovişti (deşi preferinţa mea trage spre catolici - ca orice ortodox care se respectă), dar să iasă odată din resemnarea-înţeleaptă, din mîndra-supuşenie, din rahatul tricolor al sabotajului istoriei - fie acesta prin aşteptarea unui Mesia coborît cu hîrzobul din cer, în Bărăgan, fie prin urcare, „în Ardealul plin de dealuri, / (...) între vremuri fără maluri, / Sus, la locul Păltiniş". Taie-şi puţele, treacă şi la Islam, dar să (re)devină fiinţe normale, din acelea care cel puţin cînd sunt lovite, zbiară de durere, nu îşi cheltuiesc ultimele puteri rămase, tăcînd - astfel „lu-crînd întru sfinţenia la Român" (aiureala-alibi a unor pictori - ortodocşi, altfel, ca să-1 plagitez pe Andrei Pleşu - care mai „sfinţi" ar fi dacă şi-ar vedea de datul din bidinea pe pînze şi n-ar deschide gura decît pentru interjecţiile strict necesare vieţii artistului-pictor şi nu doar român...).
Unii pretind că revolta lui ADM ar face parte din tactica-şi-stra-tegia cunoscutului descurcăreţ. Poate că da. Poate că nu, dar chiar dacă ar fi numai dorinţă de a se descurca, aranja, nu dă el o lovitură de picior în mitul cu... „pierdutul-la-români" ? Iată, pînă şi ADM, atît de grijuliu cu persoana-şi, cariera, situaţiunea, şi-a zis, a zis în gura mare că nu mai are ce pierde - fiindcă a tot pierdut, tot zicîndu-şi că... nu vrea să piardă ! A, da : ADM a făcut asta, fiindcă... nu (mai) este român - atîta vreme cît mai era (român), îndura în tăcere, se făcea frate cu dracul, se pleca sub sabie (şi sub apa trecătoare), într-un cuvînt, era un înţelept. Ca Blandiana. Ca Sorescu - aceştia
90
români-adevăraţi ! Nu ca noi, plecaţii, fugiţii, dezertorii ; nu ca „proştii" de-acolo, dătătorii cu bîta-n baltă, cu coarnele-n gard şi care nu numai că se sinucid (pe ei înşişi - nu mai este un pleonasm), ci îi... sinucid şi pe ceilalţi, „colegii de breaslă" - de multă vreme scriitorii au căpătat mentalitate de puşcăriaşi-puşcărizaţi, din aceia care, atunci cînd un coleg de celulă bate în uşă, ca să ceară sa vină doctorul pentru chiar el, agonicul, el, agonizînd, îşi adună puterile cît să-i reproşeze bătătorului în uşă că îl... provoacă pe gardian, în unicul scop de a-1... obliga (pe gardian) să pedepsească întreaga celulă. Am trăit asta la Jilava şi la Gherla şi în domiciliu obligatoriu, la Lăţeşti;
■ am trăit-o şi la Bucureşti, în decembrie 1968 cînd, „ca urmare" a Ş colindelor cîntate de studenţi, pe stradă, Ion Băieşu a fost dat afară Wt de la Amfiteatru : Ţepeneag a avut ideea (ne-românească) de a aduna 2 semnături pe o petiţie - şi, culmea, se strînseseră vreo zece-două-B sprezece, pînă cînd a năvălit (ei, da : atunci Gută Băieşu a năvălit -B pentru prima şi, desigur, ultima oară) în restaurantul Casei Scriitori-M lor şi l-a rugat, l-a somat pe Ţepeneag :
V - Dar lasă-mă, dracului, aşa, ne-apărat - pe mine mă apără par-
■j tidul - vrei să mă nenoroceşti ? Să-mi nenoroceşti copiii ? Pe ce lume
B trăieşti tu ?
wm Avea dreptate Băieşu (pe numele adevărat: Mihalache, însă îşi
K luase pseudonim, ca nu carecumva-cineva-cîndva să se întrebe dacă
K da sau ba este rudă cu ţărănistul - nu era neam nici pe departe cu
B Ion Mihalache, dar pseudonimul bun te păzeşte de primejdia dosa-
K rului rău): pe ce lume trăia Ţepeneag ? Şi ce nume era ăsta - în nici
K un caz, românesc - numai un ne-român îi poate nenoroci pe bieţii
■ copilaşi ai unui brav român ! Apărat de partid - că-cînd te apără el, E partidul...
£ O, dar astea sunt departe de aici şi din acum ; din cafeneaua
» pariziană, exilaţii de noi ne bucurăm sincer pentru curajul celor-şap-
B te - ba ne bucurăm pentru toţi cei-treisprezece (inclusiv Blandiana,
» chiar dacă poeta cu acelaşi nume n-a mişcat un deget de protest, a
& suportat, în mod-disciplinat, pedeapsa Cerului supărat pe Arpagic
m şi tot disciplinat - ca o ardeleancă ce este - pe-cale-ierarhică s-a
E adresat cu mă-rog-frumos, drăguţ-împăratului forurilor-în-drept). * Fireşte, fiecare dintre noi a avut, la un moment dat, ceva de
m împărţit cu unul sau nu doar cu unul dintre proaspeţii contesta tari:
m fleacuri mari şi probleme minore, chestii de principiu şi ranchiune
m de-celulă (scriitoricească, se-nţelege). Iată însă că azi - sperăm : de
f azi încolo ştergem cu buretele (aproape) toate neînţelegerile de an-
f ţărţ; de azi, începem, cu toţii, o viaţă nouă ! De prietenie şi armonie
r - numai cînt şi voie bună...
Cea mai veselă dintre fetele noastre : ca de obicei, Monica - ea spune bancurile cele mai bune (în principiu), izbucneşte în rîs înainte de poantă, apoi ne ia la rost: de ce nu rîdem ? Noi rîdem, ea rîde, observă că în alt colţ al clasei se spune alt banc, întreabă de ce se rîde aşa tare, acolo, ca să rîdă şi e.a. Din vreme în vreme, întinde o mînă peste masă, către unul dintre noi: înseamnă că vrea să se îmbrăţişeze cu acela, după moda franţuzească, pupînd aerul, o dată, de două ori, de lîngă tîmpla vis-â-vis-ului. Uneori, pentru că acela a spus ceva bun ; alteori, pentru că fusese bun la masa rotundă, la înregistrare ; iar alteori - mai adeseori - aşa, pentru că acela e, în general, bun şi cum cu toţii suntem buni, într-un moment sau în altul al vieţii...
Sunt convins : nici unul dintre noi, scriitorii (vorbind acum numai de scriitori), nu a fost scutit, la prima-vedere a Monicăi, de „micul şoc"; deşi cu toţii o ştiam, de la Bucureşti, din spusele celor care deja o ştiau : că, în realitate, nu e aşa cum o arată vocea, la radio ; micul-şoc a venit, pentru fiecare în parte şi nu pentru că, în-realitate, Monica ni s-ar fi arătat mai mult (sau mai puţin) mica-mică, ori mai (mult, puţin) neagră-neagră - ci pentru că, în-realitate, Monica arăta mult, infinit, nepermis de tînără ; de, la urma urmei, copilăroasă; şi nu deasupra, cum plana, săptămîna de săptămîna, de ani, de decenii, vocea ei de radio (fadingul care accentuează timbrul grav, agravat de tutun), ci parcă mai jos, în sensul vîrstei, mai în urmă cu doi-trei ani, la facultate, de pildă. Fiecare dintre noi, la prima călătorie în Franţa, ştia, din spuse, că aspectul fiicei este exact contrariul aspectului tatei; îl ştiam pe Eugen Lovinescu din fotografii, din descrierile amicilor lui şi mai ales din ale inamicilor : „...un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminată şi suavă (...), cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Pietro in Vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa ; laba tare a piciorului ca aceea antică de pe una din uliţele Romei..." etc. etc. Ştiam, dar prea atenţi, prea fixaţi la contrast, eram şocaţi, aproape pălmuiţi de altceva : de tinereţea, mai exact: de adolescenţa (dacă o acceptam ca studentă, apoi era una din acelea de paisprezece-cincisprezece ani, eleve precoce, făcînd liceul în particular şi doar în doi-trei ani) Monicăi. Iată, eu unul o ştiu de... de la întîia mea călătorie la Paris din 1972 (fusesem preparat de doi pricepători în materie : Ţepeneag şi Dimov - dar tot încasasem micul-şoc), ceea ce face, totuşi, şaptesprezece ani (mai mult decît băiatul meu, Filip). între 1977 şi 1984 (şapte ani!) am fost vecini, în „Drumul Taberei" - cum îi spuneam cartierului din arondismentul 19, de lîngă parcul Buttes-Chaumont - şi ne vedeam aproape zilnic. însă chiar
92
1
văzîndu-ne frecvent, tot ne-am observat, reciproc, îmbătrînirea. Şi totuşi, dacă Virgil şi eu, şi toată lumea, îmbătrînim cinstit, ca lumea - uneori, în salturi căzătoare (în jos, desigur), alteori lin alunecăm noi spre buza gropii..., Monica nu respectă regula : şi nu că nu i s-ar trece şi ei, cele-văzute - ba da, din păcate, azi cu-dinţii, mîine cu-ge-nunchiul sting, poimîine cu-coloana, cum se spune; şi nu pentru că, „prin contrast, spiritul îi rămîne tînăr" - ba da, rămîne spiritul, dar nu doar tînăr, e inexact, insuficient spus - ci: adolescentin ; hai să îndrăznesc să spun : copilăresc. Monica - după cum numele arată (altfel şi-ar fi spus, ar fi cerut să i se spună : Mona) este o eternă copilită : săltăreaţă, repezită, gafeuză, curioasă, băgăreaţă, supără-cioasă (pe fleacuri, pe „copilăriile" altora) şi mereu disponibilă. Ceea ce a făcut şi continuă să facă Monica (iar cînd vorbesc de facere, fireşte, o-văd-în-doi, cu Virgil) nu a mai făcut (şi n-o să facă) nimeni, pentru „sufleţelul" (cum îi spunea Noica) românescului, însă, în recreaţii, Monica (i se mai spune, ea îşi spune: Monicuţa) se odihneşte, jucîndu-se - ca în curtea şcolii, în recreaţii. Cine n-a vâzut-o „bîrfind" cu Marie-France (altă Monicuţă !) nu ştie nimic despre viaţă, în general, despre sufîeţel în special: ce chicote, ce chirăituri, ce cotcodă-cituri, ce hohote-ţipete, cu lacrimi, pînă la sufocare şi tuse ; ce şuşoteală, cu ghionti, din aproape, ce pălmuţe, peste masă, ce (con-cluzii-provizorii-cu-premii) pupături - apoi, răsuflarea o dată recăpătată, de la capăt: ce secrete, ce amănunte, ce înţepături la adresa... a cui o fi, unul - mai frecvent, una... Cu toate că şi Monica şi Marie-France au, fiecare în parte, program-încărcat, găsesc ele o „fereastră", lunară ori trimestrială, pentru un dineu în două, pentru o cură de rîs, înde ele, fetele, fiicele... în timpul cărora (acum divulg o taină cumplită) fac chef, consumă chiar şi al-co-hol (de n-ar afla Eugenii-barbi şi Lăncrănjanii...)! Sunt în stare să termine o sticlă întreagă de
vin
Tot ocupat la Nedelcovici - aşa cred, n-am încercat: să telefoneze el! Că doar el este „organizatorul"...
Mă întorc la... cafine ; şi, în timp, la acel 16 mai...
3. Un pas şi mai îndărăt: „Frig şi Frică" - şi întuneric.
Nu numai fetele noastre sunt vesele, bucuroase (pe o Scară a Veseloşeniei, azi, imediat după Monica, aş pune-o pe Oana), ci şi noi, băieţii, trei. Chiar dacă mai reţinuţi din fire (deh : bărbatul tot bărbat - serios, cumpănit...). Se pare că am făcut treabă bună - mult mai bună ar fi fost, dacă am fi avut cîmp de desfăşurare, adică timp ;
93
adică minute, în emisiune... însă asta-i situaţiunea : cincizeci de minute emisiunea finită, adică în jur de patru minute de căciulă. Si eu mă pregătisem cu zicerea scrisă, oarecum învăţată pe de rost (cînd mi-a văzut foile, trei, îndesate, Monica a zis : JPrea mult! Taie !"), aşa că, la microfon, am turuit altceva-altfel şi preţ de mai puţin de două minute - despre Deşliu. Ar fi meritat mai-mult şi mai-bine, Deşliu, dar sper să fi compensat puţinătatea cu o intervenţie - aranjată din vreme - a lui Bujor, în „timpul" meu. Ne consolăm cu ce putem - adică eu mă consolez, fiindcă toţi ceilalţi au vorbit mai bine, mai cu inimă, despre ceilalţi...
Sonia Larian, mai cu seamă. Azi a fost botezul radiofonic al ei. Pentru întîia oară a vorbit la microfonul Europei libere. Atît de bun a fost textul ei (citit) şi atît de bine zis, încît, deşi „volumul" vocii ei era deja sub limita de înregistrare (şi a scăzut, de emoţie, de oboseală, de ne-ştiinţa de a vorbi în direcţia microfonului), nimeni nu i-a făcut semne să rostească mai tare, mai în-microfon. Probabil Monica îl va fi avertizat pe Jean-Marie, operatorul, să „tragă" el, din maşinile lui de înregistrat, ca să facă audibil (înregistrabil) glăsciorul Soniei.
Sade pe scaun în dreapta lui Lucian; în „contrast armonios" cu bărbatu-său - ca la Bucureşti, la Casa Scriitorilor : el, drept, ba chiar uşor dat pe spate şi fumînd „în aer" - ea adunată, micită, Sonia chiar cînd se află la o masă ţine coatele rezemate, jos, de coapse. Am vrut în cîteva rînduri să le spun amîndurora că arată mult mai bine de cînd au venit în exil. Asta fiind şi părerea Anei: că Sonia, mai ales, a înflorit. însă nici ea nici eu nu am rostit constatarea sau impresia. La urma urmei, am fi fost rău înţeleşi; apoi ce ştim noi, Ana şi cu mine, despre „înainte"-le lor, de care ne despart zece ani încheiaţi ? Exilarea lor a fost, pentru toată lumea (de aici, de acolo) o surpriză - fiindcă noi încă gîndeam plecarea de acolo încoace ca un act politic ; ori unul de interes, al celor care au de gînd să-şi facă altă viaţă, în altă limbă... Or ei, „Raicii", nu se încadrau în nici una din aceste (două) categorii. Mai tîrziu, am înţeles, din cele povestite, că mai există o categorie de exilaţi: a acelora care n-au mai putut rămîne...
„Cît timp a durat numai frigul în case (povesteau ei, pe rînd, ori simultan), era bine : cu toate puloverele, cu paltonul, cu căciula pe cap, cu mănuşi - ne vîram în aşternut, sub toate ţoalele... şi citeam... Dar cînd au început să stingă lumina..."
Eu unul credeam că ştiu totul, că am trecut prin toate încercările : în viaţa de refugiat, în închisoare, în domiciliu obligatoriu... Ştiam ce e foamea, ce e frigul, ce e întunericul - mai ştiam şi cum stăm cu bătaia... Ei bine, plecînd din România, în 1977^ am plecat -fără să ştiu nimic : cunoscusem foamea-frigul-întunericul - dar numai în condiţii de excepţie (chiar dacă durata lor ieşea din... excepţie)
94
- fiindcă eram, eu, o excepţie : întîi, un refugiat, deci făceam parte dintr-o minoritate (iar cînd eşti un minoritar, răul situaţiei se preface în bine : conştiinţa că nu eşti ca alţii...); apoi deţinut-politic - şi chiar dacă în perioada aceea închisorile erau răspline (la Gherla, în camera 208, am stat, în vara lui 1958, cu alţi peste 200 de deţinuţi), totuşi: în raport cu populaţia României, noi constituiam o minoritate ; în domiciliu obligatoriu, la fel. Şi încă ceva : chiar dacă noi, deţinuţii, deoiştii, nu făcuserăm cine ştie ce brînză (vreau să spun : fapte-eroi-ce, de-rezistenţă), prin faptul că eram pedepsiţi deveneam şi grav-vinovaţi faţă de regim, de comunişti; deveneam nu doar „potenţial periculoşi", ci - în conştiinţa noastră - chiar cu un trecut de rezistenţă... Nu era adevărat, nu aveam trecut-de-eroi, dar această amăgire ne dădea forţa sufletească să îndurăm, să rezistăm, să nu ne lăsăm doborîţi de aşteptare, de disperare că... „aici murim !". Şi încă, atunci
- ca refugiat, deţinut, deoist - eram tînăr ; sănătos ; aveam, în faţă, toată viaţa... Din aceste motive, toate experienţele mele, toate suferinţele, toate încercările mele nu mai făceau doi bani în comparaţie cu cele la care fuseseră supuşi oamenii, în România, după 1980...
O repede-ochire-îndărăt:
Cînd sufeream de foame-frig-întuneric, în închisoare, în d.o., ştiam că suferinţa este circumscrisă în timp, în spaţiu; ştiam că dincolo de zidul închisorii, de „raza" d.o.-ului - şi în curînd - nu vor mai fi, pentru noi, foame-frig-întuneric (libertatea : altă mîncare de peşte). Pe cînd, după 1980, nu doar o minoritate a suferit; şi nu doar o majoritate, fie ea şi de 90 % - ci cvasi-totalitatea celor 23 de milioane de suflete, pentru întîia oară în istoria comunismului carpatodună-rean, şi ştăbimea şi miliţienimea şi securimea - mai puţin de foame, dar într-o „egalitate" care a făcut să dispară şi obiectul luptei-de-cla-să, după ce, vorba Raicilor, „au început să stingă lumina..." Fireşte, cumplit era frigul - cel care te amorţeşte, te miceşte, te, în cele din urmă, ucide (se spune că nu au fost excepţii cazurile de moarte-de-frig), însă cînd au început să stingă lumina în toată ţara... Ce ştiam noi, „eroii" din închisori, care cunoscusem Neagra, despre Neagra Totală ? Noi fuseserăm pedepsiţi pe timp limitat - zile, săptămîni (unii, adevăraţi eroi, luni în şir) - însă ştiam că alături, fie în celule-le-normale, fie dincolo de ziduri, în libertate, există, totuşi, lumină -la care vom ajunge şi noi - după ce ne vom ispăşi pedeapsa ; pe cînd cele 23 de milioane de nefericiţi nu erau pedepsiţi de un director de închisoare, sadic, nici de un „Tribunal al Poporului" ; nu erau, cu toţii, „duşmani", deci se puteau consola cu statutul, fie el şi făcut, de martir-al-neamului; din totalul populaţiei, jumătate : femei; tot din total, un sfert: copii, un alt sfert: bătrîni; şi tot din total, trei sferturi nepricepînd de ce sunt astfel pedepsiţi, doar ei nu arată, pe faţă,
95
nemulţumirile, muncesc, participă chiar şi la „întâlnirile de lucru" cu Tovarăşul Suprem şi strigă şi ei, ca toată lumea, Să trăiască Naşu-Mare !...
Sonia şi Lucian nu au strigat niciodată să trăiască Naşul; dar nici... din contra. Din structură, din educaţie şi din experienţă. Nu au profitat de ceea ce ar fi putut profita, într-un regim comunist, s-au mulţumit cu extrem de puţin (dacă scriitorii sunt cei mai săraci oameni din România, atunci „Raicii" erau printre cei mai săraci scriitori), nu doreau decît să fie lăsaţi în pace, să citească şi să scrie şi, din cînd în cînd, să iasă la un pahar de vorbă. Faţă cu... contestaţia politică au avut o atitudine profund onestă : dacă nu s-au raliat, pe faţă, nici n-au condamnat-o la gazetă ori în şedinţe, relaţiile lor cu oamenii nu s-au schimbat în funcţie de cota politică (în sus, în jos) a acelora. Pentru că delicateţea lor, înnăscută, de a nu se băga în sufletul altora, forţînd prietenii, provocînd duşmănii, putea apărea, uneori, ca prudenţă, au fost, de unii, trataţi de fricoşi, de conformişti. Şi chiar dacă mărturia mea ar putea fi considerată subiectivă (şi este !), depun : mărturie :
în primăvara lui '77 Raicii n-au semnat Apelul, dar cine, dintre scriitori, cu excepţia lui Nego, l-a semnat ? Nici bunul prieten Mazilescu, deşi mă frecventa şi atunci - intra fără grijă, asculta ce spun vizitatorii, era de acord cu ei, chiar zicea : ,,'Ţi-ai dracu' de comunişti, cu Ceauşescu-al vostru !", mă bătea pe umăr şi mă încuraja : „Dă-i 'nainte, că-i bine ! Pe mine nu conta, că eu sunt anticomunist, nu semnez alături de tine, membru de partid ! Şi-acu, bă găinare, dă ş' tu-un pol!" - îi dădeam (de unde n-aveam - pe noi trei ne întreţinea socrul...), el se căra... Mazilescu avea „consecvenţa" lui: zbiera în gura mare că el e anticomunist - dar n-a semnat Apelul ; i se rupea în paişpe că-1 văd securiştii venind la mine, dar nu semna alături de mine (membru de partid) ; după ce am plecat din ţară, nu-şi ascundea legăturile cu mine - în redacţia României literare se deda la... adevărate provocaţiuni: îi arăta lui Vasile Băran nădragii: „Io-te, bă Vasile, blugi de la Paul, de la Paris !" Uneori, cînd venea şi Ştefania, îl acosta pe Silvestru : „Io-te, tovarăşu' Valentin: pulover trimis de Ana lui Paul - de la Paris..." Nu ştiu cînd anume a început „cazul de la Madam Candrea", însă mi-au relatat mulţi scriitori, la început amuzaţi, apoi uşor iritaţi; în fine, de-a dreptul supăraţi pe Mazilescu fiindcă „provoca"... Cum ? Intra în restaurantul Casei Scriitorilor şi din uşă zbiera : „Cazul Mazilescu-Goma !" - striga mai ales către masa lui Jebeleanu şi a lui Preda. Se zice că, la un moment dat, Preda, cum Mazilescu trecea prin apropiere, i-a zis : „Bine-bine, caz-caz, dar corect ar fi: «Cazul Goma-Mazilescu»"... Mazilescu l-a privit multă vreme, dînd din cap, dar „răspunzînd" tot răcnind :
96
„Cazul Mazilescu-Goma !" Cînd a venit la Paris, într-o zi : „Auzi, domnule : mă întreabă Preda de ce nu strig : «Cazul Goma-Mazilescu» ? I-am spus': nu sună bine - cum adică : Goma-Mazilescu ? Mama ? Nu merge, domnule !" Cu timpul, Mazilescu a început să strige pe stradă, mai cu seamă cînd îl încolţeau miliţienii, pentru „scandal public" : pe cei mai mulţi îi punea pe fugă ; sau îi făcea să se... întoarcă cu spatele... în mai multe rînduri a fost... umflat şi dus la secţia de miliţie. Se spune că prin '81, umflarea a fost urmată de o ducere la Securitate, acolo ar fi fost speriat (oare numai cu vorba ?), fiindcă după aceea n-a mai strigat chestia cu „cazul"... N-am reuşit să aflu de la cei apropiaţi lui: Raicu, Gabriela Adameşteanu, despre ce fel de caz vorbea el cînd spunea că există un caz Mazilescu-Goma...
Aşadar, Raicii nu semnaseră Apelul din '77. Tocmai, fiindcă îl cunoşteam de la „Fabrica de Scriitori", din '54-'55, nici prin gînd nu mi-a trecut că ar putea să facă una ca asta... însă în vara aceluiaşi an, după ce fusesem liberat din închisoare şi „mutat" de Securitatea poporului (muncitor) „pe Ialomiţa", în marginea Drumului Taberei, la capătul troleibuzului, pe o stradă fără nume, într-un bloc fără număr, fără nici o „indicaţie" - dar, din fericire, lîngă blocul lui Mazilescu - cine m-a vizitat (şi încă de două ori!) ? Lucian Raicu şi Sonia Larian ! Fără... curaj afişat, dar fără frică. Uite-aşa, ca între prieteni. La urma urmelor, „înainte" nu eram mai bun prieten cu ei, decît cu... dar mai bine să nu le pomenesc numele, au murit şi ei între timp - ca şi „inconştientul", cum i se spunea lui Mazilescu (căruia i se mai zicea şi Bulă...), tocmai pentru că el nu mă evita, se purta cu mine normal...
Iar prin '82-'83, cînd „scriitorii în trecere prin Paris" în cel mai fericit caz îmi telefonau că, din păcate, din motive de program, nu mă pot vizita, cine mi s-au înfăţoşat, pe faţă, în vizită ? Sonia Larian şi Lucian Raicu ! Fireşte, „prudenţii" - dintre care unii, la următoarea călătorie, au-ales-libertatea, au găsit „explicaţia" - s-a văzut vreodată un brav-român să ducă lipsă de explicaţii ? - de genul:
„Ei, da, ei îşi permit, ei ce au de pierdut ? - pe cînd eu..."
Ei da, Românul nu-şi permite, el totdeauna are ceva de-pierdut, precum pictorul Sorin Dumitrescu : aflîndu-se într-o bună zi la Paris, în biroul Annettei Laborey (pentru o bursulică...), a auzit ce va fi auzit şi, crezînd că este vocea mea, alături, la secretariat... ce a făcut marele pictor şi marele-român Sorin Dumitrescu ? S-a ascuns într-un dulap, sub privirea nedumerită întîi, apoi de-a dreptul uluită a Annettei. Care, oricît de prietenă mi-ar fi (sau tocmai de aceea), mi-a spus :
97
- îi cunosc bine pe unguri, pe polonezi, pe cehi, pe bulgari, pe germanii de Est, chiar şi pe cîţiva albanezi, dar aşa ceva (sublinierea mea) numai un român putea face. Ah, românii tăi!
Ah, românii mei... Bravii mei români, intrători în dulap...
Aflînd că fusese demascat (mai corect : desdulapat), S. Dumitrescu a pretins că... făcuse un banc. Un banc din dulap.
Asa să fie : un banc-românesc. Sub firma : „La Bancul şi Dulapul".
Spuneau, deci, Raicii:
„Cît a fost numai frigul... Dar cînd au început să stingă lumina... N-am mai putut, nu s-a mai putut rămîne, acolo..."
Dacă ei n-au mai putut rămîne, acolo... S-au luat de mînă şi, cu „bagajele de turişti", au profitat de un paşaport. La peste cincizeci de ani fiecare (vîrstă înaintată, la români), amîndoi scriitori de limbă română... De doi ani, duc viaţa scriitorului-român-la-Paris ; ca noi toţi, cei din cafenea, după masa rotundă; ca cei doi grăbiţi, extremele, în timp : Virgil Ierunca, venit în exil prin '47-'48 ; Dinu Flămând, ieri-alaltăieri.
Eu fac parte din generaţia-veche-de-mijloc : sunt în exil abia-tocmai din 1977; doisprezece ani...
4. Odihnă - în continuare - la cafineua din colţ. Bujor : mereu gata (precum pionierul patriei) întru apărarea orfanului - cu precădere fiu al văduvei!
între timp s-a terminat tăcerea despre Blandiana şi pocneşte ca un foc de armă ne-tăcerea privitoare la Marin Sorescu.
Măria Mailat a fost (mai) deunăzi, la Lyon, la prezentarea cărţii ei; acolo organizatorii au pus-o la tribună alături de Sorescu, aflat într-o călătorie de afaceri, cum zic gurile rele. în loc de cobiliţă are acum o mustaţă de haiduc (dupe Jii). încolo - tot aşa de ne-fricos şi de ne-mincinos (dacă are mustaţă - de haiduc, ţaţo).
Monica, apărătoarea fără condiţii a olteanului, contestă spusele ardelencei (Măria Mailat) - de altfel şi ei îi relataseră francezii:
în ziua precedentă (cînd, la tribună se afla un singur autor român : Marin), jurnaliştii îl întrebaseră pe proaspătul venit de pe malul stîng al Dunării ce este cu distrugerea satelor, a multor biserici, palate (fiind Occidentul în plină efervescenţă - mulţumită saşilor, ei pretinseseră că Ceauşescu distruge „numai sate germane" şi ungurilor - care strigaseră că „numai sate ungureşti" ! - aşa s-a aflat că satele româneşti din jurul Bucureştiului, al Constanţei, fuseseră demult făcute... una cu pămîntul). Aşadar, la o asemenea întrebare
98
curat-provocatoare, Marin Sorescu, poet româno-oltean, răspunsese că...
„Nu e dracul chiar aşa de negru, nu trebuie să credem toate zvonurile" şi că „sistematizarea are şi ea părţile ei bune"...
Monica o somează pe Măria să spună: a auzit ea cu urechile ei ? Nu ? Atunci nu e credibilă vestea. Ştie dacă vreun ziar local a scris, negru pe alb, că Sorescu ar fi zis... INJu ? Atunci e bine...
Cu toţii ştim că Sorescu e un fricos/prudent; şi mincinos. Dacă mai spune cîte ceva ,,de-acas' ", le-o spune numai oamenilor „siguri", iar jurnaliştilor punîndu-i să jure că n-au să divulge sursa -deh : Marin.
- Parcă voi nu-1 cunoaşteţi pe Sorescu, zis şi „Las-o-ncurcată", zice Monica.
Ba da : noi îl cunoaştem pe Lasoncurcatescu. Si ştim că îndemnul, rugămintea, somaţia : „Las-o-ncurcată !", Sorescu o adresează cu frecvenţă de tic verbal (va fi devenit, de cînd îl practică) celorlalţi, „confidenţilor", celor care, uneori, îi reproşează că trece prin toate apele ca gîsca, fugind ca dracul de tămîie de orice explicaţie francă. Pînă mai acum cîţiva ani, Monica şi Virgil erau ferm convinşi că M.S. este un adevărat acrobat, mai degrabă un magician : profită de toate avantajele acordate de Putere (cele mai vizibile fiind călătoriile în Occident: de decenii Sorescu face naveta, de cel puţin două ori pe an), fără însă a plăti Puterii ce i se cuvine... Pînă cînd, la o „aniversară", iată şi un text de limbămînt semnat, oroare : Marin Sorescu (în Luceafărul, mi se pare). Şoc dincoace, vînzoleală dincolo, mesaje-ur-gente din partea împricinatului care, în primul moment, pretindea că nu el a scris aşa ceva, că „porcii" i-au făcut figura, punîndu-i numele sub o „porcărie"... N-ar fi fost exclusă şi această eventualitate - te pui cu „porcii" ? încetul cu încetul, taina a fost dezlegată : într-adevăr, textul publicat nu era un text de publicat, era o „zicere" la radio (unde verbul volează, nu lasă urme, negru-pe-alb); sau o „luare de cuvînt", într-o şedinţă a Uniunii... Fireşte, porcăria rămînea porcărie, nu dai altă destinaţie unui produs-intelectual (nu doar fără încuviinţarea autorului, dar, în cazul lui M.S., împotriva... autoportretului zugrăvit cu atîta migală - şi taină), dar... paternitatea nu putea fi contestată.
- Bine, dom' Marin..., l-a luat la rost Virgil Ierunca, la proxima vizită soresciană. Dumneata să faci aşa ceva...
- Las-o-ncurcată, don' Virgil! i-â „răspuns" interpelatul. Cînd s-a întâmplat întâmplarea cu „meditaţia transcendentală",
a fost implicat şi M.S. Bietul de el, dacă ar fi ştiut în ce se bagă... Dar el nu se apropiase de meditaţie, decît după ce se asigurase că transcendentala are bilet de voie de la meliţie... Atunci cîteva zeci de
99
l *
intelectuali au avut de pătimit de pe urma... meditaţiei, mulţi şi-au pierdut slujba, li s-au oprit volume la edituri - Sorescu a trecut cu bine prin încercare, fără să-şi lase vreun fulg (de gîscă) - însă... traumatizat, în timpul următoarei călătorii (dacă l-ai fi crezut: de pedepsire ! călătoria...), s-a plîns (cu lacrămi) prietenilor - însă nu români, care cunoşteau povestea, ci numai neromânilor - că acea campanie („meditaţia") fusese declanşată de Putere în vederea „distrugerii" numai a lui; că numai el a avut de suferit suferinţe cumplite, numai el fusese reprimat, numai el fusese scos din manualele şcolare... Deci, să facă bine prietenii să provoace articole în jurnalele occidentale, ca să afle lumea întreagă la ce persecuţii este supus, el, Marin Sorescu - dar nu carecumva să se afle că el a furnizat informaţiile, că atunci s-a sfîrşit cu el! Nu mai primeşte paşaport-de-serviciu !
Se discută, aprins, dacă da sau ba ; dacă Merin Sorete (Rodica i-a zis aşa) a zis ori n-a zis - ceea ce zice Măria că a zis, la Lyon. Monica îl apără :
- De parcă nu l-aţi cunoaşte pe „Las-o-ncurcată !"...
Ba îl cunoaştem, tocmai de aceea. De astă dată - dacă a zis ceea ce zice Măria că ar fi zis - s-a încurcat singur în încurcătura-alibi. A spus ori n-a spus ?
Monica nu crede. Nici Bujor - care sare totdeauna în apărarea aproapelui obijduit; nici Raicu - dacă te iei după sensul datului din cap, pe diagonală; Sonia e neutră, oftează şi ridică mereu din umeri, în schimb, Oana crede, iar Rodica îl pune la zid pe „Marinete" cu tot cu tactica-şi-strategia lui împleticită de cobiiiţar 'oţ - după ce îl execută pe Sorescu - pac-pac ! - Rodica trece la Manolescu...
Bucuroasă de „diversiune", Monica trece şi ea la Manolescu (ca să-1 apere de Rodica...). Eu însă rămîn pe loc şi o întreb pe Monica ce se mai aude cu Libe...
- Bine că ai adus vorba, o să vedeţi, mîine, în Libe, ce declară „încurcatul" ! Rade tot, spune tot! ne ameninţă Monica.
- Rade, spune, dar tot anonim...
- Ba nu ! De astă dată, îşi dă numele ! strigă Monica, în şoaptă. O să vedeţi, mîine, în Libe ! Sorescu trece pragul!
Linişte. întreaga scriitorime română (din cafine) a împietrit ; încremenit; rămas cu gura căscată.
- Cooom ? Soorescu trece, ceee ?
Nu contează cine s-a mirat-foarte, ar fi putut să fie oricine. Chiar Monica... Deschid gura să spun că vorbisem la telefon cu Ve-ronique Soule, de la Liberation, despre articolul ei - scris, rezemat şi pe informaţiile date de Sorescu ; îmi povestise, amuzată, admirativă : Sorescu îi spunea ce-i spunea şi, la fiecare frază, o punea să jure că n-o să divulge „sursa"... Numai că eu vorbisem cu jurnalista acum
100
vreo trei-patru zile, între timp, cîte nu se putuseră întîmpla ? - chiar şi trecerea pragului.. Deşi mai trecuse careva pra... Nu : pîrleazul, fiind vorba de Doinita Coman, zisă Blandiana. Şi tot de cealaltă parte rămăsese, după cum dovedea, negru pe alb, faimosul ei memoriu adresat Suveranului...
5. Iară şi iară - despre văduvă ; chiar şi despre arpagic.
Am închis gura la loc : nu despre 'oţul de Sorete, oltean de-al lui Virgil Ierunca, era vorba, azi.
Adică atunci: într-o zi mare, ca aceea - îţi dai seama : mai mult de un scriitor... se solidarizează, domnule ! Azi-mîine ieşim din românie şi ajungem în polonie ; în cehie ! Să vezi şi să nu crezi!
Azi (adică atunci, în 16 mai), nu e vorba nici măcar de Ana Blandiana, protejata Monicăi.
Atît de tare o iubeşte, încît, acum cîtva timp, după ce îi primisem în PEN Club pe Dinescu, apoi pe Deşliu şi mă pregăteam de Dan Petrescu şi de Liviu Cangeopol, Monica :
„Si Blandiana ?"
„Şi Blandiana ?", am „răspuns" eu. „Si Blandiana \"
M-am prefăcut că nu înţeleg - şi chiar nu înţelegeam de ce o bagă Monica pe Blandiana în aceeaşi oală cu Dinescu, Deşliu, Petrescu, Cangeopol - la urma urmei, mai degrabă „şi Mariana Marin" ; „şi Luca Piţu" - iar dacă ar mai fi trăit Steinhardt, „şi Nicu !".
„Nu-nţeleg ce ai cu fata asta", zice Monica. „Te-o fi influenţat Tudoran, că şi băiatu-ăla-i un apucat - ca dumneata... Ce-aveţi cu Blandiana, oameni buni ?"
După o pauză în care am respirat adînc, zic :
„Tudoran, apucat ca şi mine, nu avea cum să mă influenţeze : în România ne cunoşteam, dar nu eram în relaţii - el era în relaţii cu Dinescu, cu Papilian, cu Dan Cristea..."
„Atunci ce ai cu ea ? Poetă atît de bună, fată drăguţă..."
„Tocmai: n-am nimic cu ea. Nu pot avea nimic... în comun cu persoane care călătoresc, de parcă ar fi cel puţin stewardesse..."
„Ei, ei!", mă ameninţă Monica, prin telefon, cu degetul.
„Bine, atunci pilot principal, secundar fiind Romi... Nu întreţin relaţii cu bursierii lui Drăgan - nici cu cei Fulbright. Nici cu laureaţii Herder..."
„Dar i-a dat recomandare lui Hurezeanu !" „Fiindcă era obligată, prin regulament - ce, Eugen Barbu nu l-a recomandat pe V.C. Tudor ?"
101
„Te rog ! N-o amesteca pe Blandiana cu Barbu !"
„Nu eu : ea singură-singurică - cine a mai primit Herder ? Barbu, Jebeleanu, Zoe, Marino..., ea s-a băgat în... rîndurile acelea..."
„Nu-i adevărat, astea-s calomnii, mi-a spus ea, s-a jurat că-s calomnii - şi că ar fi stat cu Gogu Rădulescu la masă..."
„Nu : ar fi stat - a stat! Ce să fac : doi dintre protejaţii dumneavoastră, amîndoi ardeleni: Blandiana şi Buzura, la Casa Scriitorilor, şedeau la masă cu ţigănoiul ăla, cu Gogu Ţigănogu, zis Buldogo-gu..."
„Bine-bine, le ştim astea, din Bonifacia - acum ce ne facem cu fata astalaltă, Blandiana ? Si ea e persecutată, sărăcuţa, primeste-o si pe ea în PEN Club..."     ' '
„Eu ştiam că sărăcuţele se plîng, cu glas, de persecuţii."
„Da, dar ea e o persoană discretă, nu se văicăreşte de persecuţiile suferite..."
„Nici Manolescu nu se văicăreşte ; nici Iorgulescu ; nici chiar marele-persecutat Dimisianu nu se văicăreşte - îi primim si pe ei în PEN?"
„Dar mi-a transmis ea, prin cineva, că..."
„...că n-a mai călătorit în Japonia de doi ani ? Că n-a mai avut bursă la Heidelberg de un an încheiat ? Că n-a mai călcat caldarîmul Parisului de... ?"
„Nu fi aşa pornit, ştiu eu că, pînă la urmă, tot ai să faci ceva... Trebuie să-i ajutăm pe cei din ţară - primeste-o si pe Blandiana în PEN Club, că n-o fi foc !"
„Dar ştiţi cum se petrec lucurile : eu îi prezint, susţin şi... oral cîte un dosar, cîte un caz de persecuţie caracterizată ; cu „probe" că persecutatul acela încearcă să se apere : scrie cărţi, ca Nedelcovici, eseuri, memorii, ca Tudoran şi ca Deşliu, dă interviuri ca Dinescu, trimite dialoguri, ca Petrescu şi Cangeopol..., dar Blandiana ?"
„Dar e persecutată, omule ! Spui acolo, lui Tavernier, că a fost interzisă - ăsta-i adevărul!"
„Da, doamnă, ăsta-i adevărul : i s-a oprit volumul din BPT -numai că... Tavernier o cunoaşte pe Blandiana, de la puţinele vizite ale lui, la Bucureşti, de la mai multele călătorii la Londra, Tokyo, Roma, Stockholm, Mexico... M-a si întrebat de ea, acum vreo doi ani..."
„Foarte bine ! îi spui că acum e persecutată !"
„Cum să mă creadă ? - dacă o cunoaşte ca pe «scriitorul care călătoreşte mai mult decît Jebeleanu, Boure'anu, Măria Banuş, Nina Cassian... la un loc ?»"
„Dar îi explici că fata asta a scris poezii interzise."
„Poezii care au fost, după publicare, interzise", corectez eu.
102
„Cum, nu ţi-a plăcut Arpagicul 1"
„Cum să nu ! Un adevărat manifest anticomunist! Un Jos-Ceau-şescu ! hotărît - şi revizuit de Gogu Rădulescu..." „Totuşi, Poporul vegetal..."
„Si eu am scris despre Poporul vegetal, fireşte, nu pentru Europa liberă, ci pentru Deutsche Welle. Dar am scris şi despre poeziile Ilenei Mălăncioiu..."
„Da, dar ale Ilenei n-au provocat scandal..."
„Fiindcă nimeni de la Europa liberă nu a atras atenţia asupra lor, nu le-a decodificat - Deutsche Welle... cine-1 ascultă - las' că nici acela care vorbeşte nu are audienţă..."
„Si-atunci ce facem cu biata Blandiana ? O lăsăm aşa ? Ne-apă-rată ? Se poate una ca asta 1"
„Să scrie şi ea două cuvinte - că o doare, că e persecutată, că ultimii douăzeci de ani i-a petrecut în Gulagul mioritico-asiat"...
„Te rog ! Cu asta nu se glumeşte !"
„îmi cer iertare. Deci, de la capăt: să scrie şi să trimită şi ea un text de protest, de plîngere, de demascare - ce Dumnezeu, e nevoie să fi fost poet reahst-socialist-revoluţionar, ca Deşliu, ca acum să te porţi normal ? Blandiana nu-i alfabetizată ? Numai Deşliu şi Dinescu ştiu carte ? De ce, mă rog frumos, nu dă şi ea un interviu că, slavă Domnului: sunt jurnalişti destui! Măcar o scrisoare-deschisă, ca celălalt ardelean : ADM..."
„Nu poate."
„Nu poate ? - să scrie ori să trimită ?"
„Cred că nu poate să trimită - nu-nţelegi că e izolată, are domiciliu obligatoriu în satul acela de lîngă Bucureşti..."
Cînd am auzit de domiciliu-obligatoriu...
„Să fi spus de la început că are domiciliu-obligatoriu...", am zis. „îmi pare rău, săraca fată... Şi eu, ca un... Chiar acum îi telefonez lui Tavernier, să văd cînd mă primeşte... îl rog pe domnul Ierunca să-mi dea cîteva repere bio-bibliografice..."
„O să-ţi dea", face Monica. „Dar încă nu-1 contacta pe Tavernier, mai întîi trebuie s-o întreb dacă soluţia asta îi convine..."
N-am înţeles, pe loc; n-am, nici mai tîrziu, înţeles : ce să facă -să-i convină ? Ce să-i convină ? Cui (să-i convină) ? Victimei comunismului ceauşist, Ana Blandiana ? A-ha : să-i convină... apărarea ; ca şi cum ne-am juca de-a şahul şi am opta (fiindcă ne convine) pentru apărarea siciliana ; sau pentru cea bucureşteană ; nu : Blandiana preferă apărarea ardeleană, că-i mai bifurcată... Si cum anume să fie întrebată victima, sărăcuţa, dacă sărăcuţa victima se află izolată, foarte persecutată (te pomeneşti că şi bătută - ca Mariana Marin, de-o pildă - şi aceea tot poetă, adevărat, nu din Ardeal) ? Cum are
103
s-o contacteze Monica pe (sărăcuţa) Blandiana - dacă acesteia i s-a fixat domiciliu obligatoriu - ca lui Botez (la Tulcea); ca lui Brucan (la Văcăreşti - cartierul, nu... şantierul); ca lui Pleşu... ?
N-am întrebat-o, atunci. Mi-am zis că e bine să păstrezi bunele-relaţii cu prietenii; că nu e bine să-ţi strici bunele-relaţii cu prietenii din pricina unora care din afară... Oricum, Monica a promis : cum capătă răspuns de la Blandiana, cum mă anunţă.
„Dea Domnul să nu anunţe că ei îi convine, mă rog frumos, să fie primită... anonim în PEN Club", am zis, la un moment dat - încă nu venise vestea dinspre domiciliul obligatoriu al poetei la Român. „Aţi băgat de seamă, doamnă Lovinescu - n-am zis : sub pseudonim..."
„Iar te legi de Negrescu al meu", face Monica. „Dacă aşa ne-a cerut el: să nu-i dăm numele adevărat..."
„Cu condiţia să aibă un adevărat nume...", zic eu, veninos.
După vreo zece zile, printre altele, Monica îmi strecoară :
„Laşi moartă povestea cu PEN-ul. Blandiana a pus condiţii: să fie cooptată în PEN Club, dar să nu apară numele dumitale în comunicat..."
„Dacă-i vorba numai de-atît, Comunicatul îl puteţi ajusta dumneavoastră, doamnă Lovinescu. Cînd îl citiţi la Europa liberă, nu pomeniţi nimic de mine, numele meu, ca preşedinte al PEN-ului în Exil, nu contează. Contează numai numele Doamnei: Ana Blandiana..."
La capătul firului, Monica tăcea. Cu certitudine aflase şi altceva, mai pipărat decît... „condiţia" dictată din domiciliul obligatoriu de surghiunita luptătoare anticomunistă, Arpagica.
Azi, fiind zi mare, uit toate porcăriile, toate măgăriile, toate româniile Românaşilor (să nu le uit pe Românce), îi bag în mamele lor pe toţi-toate - şi zic :
- Cînd am adunat semnăturile pentru Protest, nu mi-am dat seama cîţi ne-am făcut, în exil: în doar două-trei zile s-au adunat...
- Şaizeci!
- Şaizeci şi patru cu cei din Germania...
- £i, atenţie : n-au putut fi contactaţi cu toţii...
- Să fim o sută ?
- Ce sută : peste !
- Nu cred : sub...
- Ce vorbeşti! Cu cei care au venit în ultima vreme...
- Să fim peste o sută ? De scriitori români ? în exil ? Adică scriitori care n-au să mai poată publica în limba în care scriu ?
- Decît dacă trec la franceză...
- Sau la engleză...
- Sau la suedeză, ştiţi că Gabriela Melinescu scrie direct în suedeză ?
- A semnat şi Gabriela ?
- Semnat, dar Ursachi ? Şi el o fi început să scrie în ne-româneş-
te?
Această întrebare : semnalul de linişte.
Ce să facem : să ne bucurăm că „ne-am făcut" atîţia scriitori în exil ?
Să ne întristăm fiindcă scriitorul pleacă ultimul ?
Sau penultimul, imediat înaintea celui care stinge lampa ?
- S-a mutat Uniunea Scriitorilor dincoace...
- S-a mutat ţara...
- Vai de steaua... Şi a ţării şi a noastră...
- Ar trebui să ne numărăm, să vedem cîţi suntem cu adevărat ? Oricum, peste o sută - Dinescu, în scrisoarea lui, spunea că, din 1 300 de membri au mai rămas 1 000, jumătate din absenţi : morţi, cealaltă jumătate : exilaţi - asta dă o sută cincizeci...
- Si numai cei care erau membri ai Uniunii...
- Ce-ar fi să facem, aici, o Uniune ? - zice Bujor.
- De ce nu ?
- Să facem ! Suntem destui şi prea destui!
- Facem Uniune ! zice Bujor. Tu ce zici ? mă întreabă pe mine.
- Facem, zic.
- Virgil a vrut să facă de acum douăzeci de ani, zice Monica. Sau poate treizeci, nu mai ţin minte...
- Sau poate patruzeci, zic eu.
Monica se uită la mine, mirată şi în acelaşi timp înfricoşată :
- Cum ? Suntem în exil de patruzeci de ani ?
- Din '47-'48, pînă în '89 - peste patruzeci, face Bujor.
- O facem pe loc ? intervine Rodica. Uniunea aia ? Pe cine punem preşedinte ?
- Pe Sorescu, zice Sonia.
Rîdem cu toţii. După care trecem la altceva. Nedelcovici tot nu răspunde, vreau să zic : nu-mi telefonează, el. Are timp, are.
Si eu am, ca să trec la a-doua-zi, după prima :
104
IV
(Miercuri, 17 mai 1989) 1. Şi iarăşi despre orfan.
Am văzut Libe-ul de azi: într-adevăr, spune tot, rade tot... Vero-nique Soule ; un articol tare şi bun; tare bun, atît că nu indică „sursa" şi nu citează din vreun poet-român-în-trecere-prin-Paris. S-a înşelat Monica ? S-a lăsat înşelată ? S-a înşelat singură ? A încercat să „menească" de bine, crezînd că dacă zice (de o trecere a pragului), zicerea are să devină facere ?
Nu încerc vreun regret; nici satisfacţie, rea. Pe Sorescu îl cunosc din vedere, chiar dacă de două sau chiar trei ori ne-am dat mîna. L-am citit, l-am găsit, ca toată lumea, bun poet, dramaturg, eseist. N-am participat nici cu gîndul la „campania anti-" pornită de poeţi geloşi, de critici înăcriţi (ca „amicul" meu Marius Niţescu). Dacă mă sîcîia ceva la Sorescu, apoi acel ceva ţinea mai degrabă de lupta-de-clasă, decît de invidie profesională : îşi cumpărase casă în centrul Bucureştiului - adevărat, pe strada Grigore Alexandrescu, la doi paşi de locul-de-muncă al soţiei lui (era, probabil este, în continuare, inginer-şef la tipografia 13 Decembrie - cea al cărei director era Teo-hari Georgescu) - dar ce să fac dacă mie nu-mi place strada Grigore Alexandrescu ? Nu strada, săraca, ci noii proprietari de case : Aurel Covaci, Titus Popovici...
Anul trecut umbla un zvon : „Poetul şi traducătorul Aurel Covaci a declarat greva-foamei, în semn de protest contra planului de sistematizare care-i ameninţă cu demolarea casa proprietate-perso-nală..." Pentru cîteva momente l-am uitat pe proprietar şi m-am gîndit la proprietate, biata de ea : un corp de case vechi, stil vagon, cu un singur nivel, pornind de la... tramvai (care făcea, acolo, o curbă foarte zgomotoasă) - asta era a lui Covaci, cumpărată şi amenajată prin 1970 ; în fund, un alt corp, mai nou, mai altfel-arhitectonic -acolo stătuseră Gabriela Melinescu şi Nichita Stănescu. Oricum, în faţă, Covaci şi nevastă-sa, Stela (fostă Pogorilovski), amenajaseră o grădiniţă de flori, viţă de vie, cîţiva pomi fructiferi - gospodărie în lege. Nu mîncasem struguri, fructe din „proprietatea" lor, dar îmi
106
I
i
aduceam aminte că cele mai parfumate caise, piersici, cireşe, vişine pe care le gustasem în viaţa mea erau nu din vreo regiune celebră (şi dedicată cutărui fruct), ci din minusculele, nesfîrşitele, incredibilele „grădini" bucureştene, adeseori alcătuite dintr-un singur pom... Auzind zvonul cu greva-foamei, mărturisesc, nu am putut merge cu uitarea pînă la a-1 compătimi pe alde Covaci, am rămas la „suprafaţă", am vărsat o lacrimă pe mormîntul caselor, al gospodăriilor bucureştene distruse, cu tot cu nalbele şi perii, crizantemele şi caişii, crinii şi vişinii, regina-nopţii şi merii şi nucii - ce nuci erau în fostele curţi ale fostului Bucureşti... Nu ştiu ce s-a ales de casa (foarte-des-chisă ; foarte-amenajată de băieţi) lui Covaci; dacă a fost dărîmată (cu tot cu „via"); numai aceea sau şi a lui Titus Popovici - nu cred : dacă i-ar fi fost ameninţată proprietatea, Titus Popovici nu s-ar fi mulţumit cu doar o grevă-a-foamei, el şi-ar fi dat foc în faţa C.C.-ului; ar fi alertat opinia publică mondială ; ar fi tras cu puşca de vînătoare în vinovat, în fostul său tovarăş de vînătoare, cel mai mare vînător din cîţi au vînat de la origini pînă în zilele noastre... Aşa că nu cred să fi ajuns demolările pînă la tovarăşul nostru, Titus; cu atît mai puţin la tovărăşetele Marin - s-ar fi auzit, în Occident, de această crimă, proprietarul ar fi dat interviuri nimicitoare, ne-anoni-me, ar fi mobilizat Universitatea din Lyon, Casa Poeziei din Paris, Festivalul de la Struga, ba ar fi trecut el pragul, cerînd ajutor pînă şi la Budapesta ! - ce nu face poetul român atunci cînd este atins la proprietatea-personală.. .
Am citit, în Libe, articolul - foarte bun - semnat de Veronique Soule. Si gata, nu mă mai gîndesc la Marin Sorescu ! Uite-aşa - ce, el se gîndeşte la mine ?...
Sunt tot în cafenea, după înregistrare, cu fetele şi cu băieţii. Nu chiar în cafeneaua aceea şi nu chiar într-o cafenea, ci la mine acasă, pe strada Jean Moulin - dar ziceam-că.
Nimic mai uşor pe lumea asta decît zisul-că : zici - şi nu mai eşti silit să şi faci. Mai ales că suntem scriitori, un fel de dumnezei: din nimic noi facem (cîte) ceva, din Cuvînt, facem realitate...
Mă întreb ce-or fi zicînd-că absenţii: că ei au zis-că - pînă mai acu două luni şi-au ostenit de atîta rezistenţă ; de-atîta curagiu - ori ce : nu le dăm noi, cei din afară, dreptul să se mai şi odihnească niţel ? După atîta si-dă-i-si-luptă-i ?
Să zicem aşa : nu i se poate pretinde lui Manolescu ce i se pretinde lui Dinescu...
Dar de ce, mă rog frumos ? Nu-s ei, amîndoi, la distanţă de o generaţie, „unii dintre cei mai importanţi scriitori români" ? Ba da. Atunci de ce Dinescu : da, Manolescu : ba !? Că doar au un numitor
107
comun : Tudoran... Numai că nici chiar Tudoran nu poate face om din Manolescu...
Să mă audă literatorii, valoriştii, rezistenţii-prin-cultură, antico-muniştii-anonimi...
Era cît pe ce să spun : Dinescu - da (am mai zis-o, o repet: cam tîrziu - are, totuşi, aproape 40 de ani !) ? Păi, simplu : Dinescu e scriitor, în schimb, Manolescu nu e (scriitor) - dacă e universitar... Ca, de-o pildă, Liiceanu - nici nu-şi dau ei seama cît de mult se aseamănă... Universitar nefiind neapărat cel care şi oficiază de la o catedră (universitară), ci un dat : eşti universitar (şi nu altceva !) cum africanii sunt negri - şi nu tricolori, ca ai noştri.
Da, dar ce universitar - în ce are el mai detestabil - decît Hău-lică ? Şi Unsurică, Oleaginosul clasei, a semnat, domnule ! Bine-bine, Hăunsulică are „intrările" lui la generălimea - fostă şi viitoare - de Secu, cine n-o ştie (dacă Breban e gelos pe el! - cunoaşte mai mulţi generali decît un fost membru al CC. !) ; şi a fost informat că se... pregăteşte ceva împotriva lui Ceauşescu - altfel s-ar fi băgat, la tăiere de cap, Dan Curajăulică ?
La urma urmei şi Doinaş are o structură de universitar - chiar dacă profesor a fost doar la el în sat, prin '48-'49. însă Doinaş a fost informat-tras de Hăulică - nu trudeşte el sub comanda Hăulicului, la Secolul 20, de atîtea decenii ?
Monica şi Virgil nu sunt, fireşte, de acord cu mine, cînd spun că Secolul... şi Cahiers roumains... plătesc un anume preţ libertatea calităţii... Ei spun că, Doamne-fereşte, Hăulică, Doinaş, „oameni de imensă valoare" (l-am citat pe Virgil), Doinaş : „un co-lo-sal poet!" (asta fiind Monica) - aşadar aceştia ar fi curaţi ca lacrima... în schimb, de Marino ei sunt gata să bage mîna-n foc că... nu-i deloc curat - uite, vizitele lui, în văzul lumii, la Europa liberă, la Miinchen, în casa lui Vlad Georgescu, plimbările lui prin Englischer Garten cu Gelu Ionescu... Cum eu n-am structură de Bujor, deci nu apăr - am, n-am treabă - demult apusa virginitate a Domniţei, nu-1 apăr pe Marino (am eu argumente mult mai vechi decît culturalele... miin-cheneze), ei însă nu lasă un centimetru de teren - întru apărarea Hăulicului şi a Doinaşului. Eu zic ce am citit undeva, nu mai ţin minte, e mult de-atunci, poate într-un almanah :
„Preţul pe care-1 plătesc culturalii pentru a-şi face cultura e prea mare. Nici o cultură, nici o poezie nu merită să fie plătită cu angajamente la Securitate."
Aici toată lumea ia foc, Monicii îi apără cu ghearele şi cu dinţii pe toţi călătorii-navetişti, fireşte, în primul rînd pe Hăulică şi pe Doinaş, dar şi pe Pintilie, pe Bernea, pe Blandiana, pe Sorescu...
108
Numai pe bietul Marino nu-1 apără nimeni - şi doar şi el e om-cul-tural...
Ziceam de universitari. Uite-1 şi pe Pleşu : din aceeaşi ceată cu Hăulică, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu - dar el a semnat!
Bine-bine, a semnat, nu zic ba, dar pentru ce ? Mai corect: protestând împotriva a ce ? Vai, împotriva numai a alungării lui Dinescu de la România literară - de ce nu s-au solidarizat şi cu textele lui, dacă pe ei îi durea mîna să redacteze altele ?
Eu ştiu : Hăulică a fost nu doar informat, ci şi instructat: Tu, băi acesta, mergi numai pînă la punctul cutare - nu mai departe, că noi te vedem ! Şi te... radem ! Iar Hăulicii, băieţi disciplinaţi...
2. Două cuvinte Remus.
unul despre Romulus, al doilea despre
! §
Ce-o fi făcînd, oare, celălalt copil-al-Domnului de la Păltiniş ? Pastor sau Collux - Remulus ori Romus ?
Ce-o fi zicînd-că Liiceanu ? Cu atît mai vîrtos, cu cît Pleşu a semnat protestul „Celor 7". Din Jurnal şi din Epistolar dedusesem că sunt fraţi de lapte, sug la... Lupoaică. Să se fi certat între timp ? Bine, domnule, dar „cearta" e bună şi nu doar pentru că Noica o teoretiza, o practica - şi nu din cînd în cînd, ci întru... De ce nu se va fi alăturat şi Liiceanu, doar ar fi fost, ar fi rămas între ai lui - pe lîngă Pleşu : Doinaş, Hăulică, Paleologu, Şora... ? De ce ? De ce n-a venit şi Liiceanu ? „Pesemne c-a venit, de vreme ce n-a mai venit"... Pesemne că nu s-a despărţit de Noica... de vreme ce s-a despărţit... Din Epistolar îl simt : nu s-a schimbat între timp - e o persoană din cale-afară, insuportabil de „serioasă"; el nu-şi permite ; îşi interzice tot ceea ce crede el că l-ar abate, l-ar întârzia, l-ar... Doamne fereşte ! rătăci... Nu are, nici de leac, un strop din „inconştienţa" (altfel, sim-pa-ti-că) a lui Pleşu ; şi nu a căpătat seninătatea unui Şora, de pildă - ca să nu mai vorbesc de „frivolitatea" Conului Alecu (confiscat, oroare ! de ideea „abisalului Caragiale", cel care „din neputinţa specifică spiritului critic care, neavînd să opună o operă, se opune pe sine, în absenţa ideii proprii şi în numele bunului simţ, ca spirit critic gol"...)...
Uite, am început să nu mai regret absenţa lui Liiceanu. El are operă, are idee-proprie, nu-şi permite să se opună pe sine, în numele bunului simţ (ca spirit critic gol).
Ca tot cititorul, am participat şi eu la furnalul de la Păltiniş, apoi la Epistolar; cu simpatiile, cu antipatiile mele, de cititor-de-la-cîmpie. Şi eu, confiscat de abisalul-Caragiale, şi eu, lăcrimînd pe paginile unuia, Tolstoi, am privit de jos (din Bărăgan), cu admiraţie, cu aproa-
109
pe recunoştinţă la alpiniştii din vîrful Păltinişului, spunîndu-mi : „Uite, frate, există oameni care pot face şi asta, în (condiţiile) astea..." ; şi eu, cititor-participant, am suferit („pe-bune !") şi nu atît din pricina înţepăturilor la adresa cutăruia sau a cutăruia (inerente : sarea şi piperul) ; şi nu atît de nedreptatea făcută unuia sau altuia (cu toţii suntem nedrepţi - din cînd în cînd), ci... Cum să spun : de impresia penibilă, grea, persistentă, apăsătoare, lăsată de însuşi Liiceanu ; de unilateralitatea lui, de îngustimea vederii lui (adevărat: prin „fanta" aceea vede departe - dar numai într-o direcţie), de, la urma urmei, opacitate. Constatare (subiectivă, se înţelege), dar cu -suferinţă : nu e păcat - păcat de moarte - ca un om atît de penetrant, încolo, să vadă, să ţintească, să nimerească numai ce se află acolo, drept în faţa fantei ? Şi să nu vadă şi să refuze să vadă şi să-i condamne pe cei care văd şi altceva - chit că sunt frivolităţi, dar şi acelea existînd, făcînd parte din tot ? Dar aceasta este o vedere-din-cazema-tă !
Paleologu ar fi spus despre Noica (am aflat-o de la Liiceanu, din furnal) că, „dacă nu ar fi genial, ar fi prost". Nu ştiu : nu l-am cunoscut pe Noica (şi, mărturisesc, ruşinat: nu sufăr din această pricină, ba chiar am ajuns să mă mîndresc, fiindcă însuşi Noica a găsit timp-şi-spaţiu să rostească vorbe grele, rele, deci proaste, despre umila mea persoană şi mai ales despre şi mai umilele mele faceri). Mă întreb însă ce ar fi spus (dacă nu va fi şi spus) Paleologu despre Liiceanu...
în ultima instanţă, Epistolarul este un dialog Liiceanu-Paleolo-gu ; o gîlceavă între înţelept şi Lume (în subsol: între Noica şi Etica pe care n-a scris-o).
Eu, ca cititor handicapat (de handicapantă preţuire a lui Caragiale - şi nu numai acesta fiind păcatul meu de căpătii), m-am simţit de-a dreptul luat peste picior, pus la locul meu - prin Paleologu. Fiindcă mi se pare (şi cu fiecare nouă lectură a Epistolarului, acest simţămînt se întăreşte) că, dacă în Jurnal... încasa, la grămadă, si el, o copită (faimoasele pagini 107-108), în Epistolar a fost de-a binelea maltratat - aş zice : executat. Şi nu pentru că Paleologu ar fi fost lipsit de uneltele (aici : armele') folosite şi de Liiceanu (cum i s-a întîmplat „jalnicului Simion", vorba lui Doinaş); ci pentru că deosebită le-a fost tactica ; şi mai ales, aici, „prioritatea" a jucat un rol important, cel care a lovit primul (Liiceanu) a folosit bine, cu folos (folosul lui...), timpul; mai exact răstimpul - să încerc să mă explic :
Timpul 1 : în Jurnal, de la înălţimea ameţitoare a Păltinişului, Liiceanu pune pe hîrtie fapte-de-seamă şi fleacuri; gînduri gmdite şi altele, întîi rostite...; bunătăţi, despre unii, răutăţi despre alţii - ca
110
într-un (fals-)jurnal. Printre micile-măgării, şi aceea despre Paleologu.
Timpul 2 : după 3 (trei) ani, Jurnalul apare, la Bucureşti - Liiceanu aflîndu-se la Heidelberg. De acolo, de la Heidelberg, îşi dă seama că jurnalul, devenit carte, deci ieşit-în-tîrg, ar putea să-i şocheze pe unii, rănească pe alţii - mai cu seamă pe doi dintre apropiaţi: Paleologu şi Creţia.
Timpul 3 : ce face un autor de „jurnal" la un caz ca acesta ? Una din două : fie îşi asumă tot ce-a scris şi lasă... posteritatea să-1, eventual, explice ; fie îi ia la rînd pe cei presupus ofensaţi şi le scrie, le explică, le face şi desene, ca să înţeleagă de ce scrisese el, autorul de jurnal, ceea ce scrisese şi, dacă este băiat bun, cere scuze, promite că n-are să mai facă...
Da, însă autorul Jurnalului de la Păltiniş nu este unul din doi, ci unul din 2,2 milioane, de ce nu : unul din 22 de milioane ? Aşa că el nu se simte obligat: nici să-şi asume ce a scris, fără să dea explicaţii (el nu ştie - de unde să ştie ? - că scrisul nu se explică) ; nici să explice, cu scuze... Aşa că aşteaptă ; activ.
Timpul 4 : aşteaptă, activ - indirect: îl roagă pe Pleşu să-i scrie... lui Bogdan, rugîndu-1 pe acesta să-1 „ţină la curent" - cu „ecoul public al cărţii" - pe el, pe Pleşu, să-1 ţină la curent Bogdan - despre „pasajul în care e vorba de conu' Alecu" ; pe de altă parte, o roagă pe I. Crăciunescu (în trecere prin Heidelberg) să-i transmită lui Paleologu, la Bucureşti, regretele lui, în legătură cu paginile 107-108...
Aici se situează, în timp, greşeala lui Paleologu care, din victimă, va fi transformat în... vinovat.
Reiese, din Epistolar, că, citind Jurnalul... apărut în octombrie 1983, şi Paleologu s-a simţit atins, rănit. însă el a luat-o cu înţelepciune ; cu... frivolitate : întîi, şi-a spus că o poate lăsa aşa...; după ce Bogdan a primit scrisoarea de la Pleşu, Paleologu a vrut să-i scrie lui Liiceanu „cîteva rînduri", dar a intervenit mesajul oral prin I.C., şi iată-1 pe Paleologu destabilizat: din victimă - întîi jucînd indiferenţa, apoi ne-supărarea, deci, din poziţie de superioritate - trece în situaţia tulbure a... indignatului. Dacă ar fi lăsat „corespondenţa" să circule cum începuse, pe „ocolul mare" (prin Pleşu-Bogdan)... Dar el se hotărăşte să ia taurul... de un singur corn : la 4 decembrie '83 (cu un P.S. din 6 ianuarie '84), Paleologu îi scrie... lui Pleşu. De ce lui Pleşu - o scurtătură-lungă ? De ce nu pe scurtătură-scurtă, direct lui Liiceanu ? Sau : de ce a scris Paleologu ? De ce : fiindcă era deja „preparat", de la distanţă, prin mesajele indirecte trimise de Liiceanu - nu doar iritat, ci „enervat", iar cînd te afli „în nervi", uiţi că eşti un „baletist", un „nesimţit" („perfect impasibil la opiniile cele mai negative") şi, pierzînd controlul, comiţi gafe ; din agresat pe nedrept, te
111
trezeşti agresor (pe foarte nedrept): povestea cu „ştabii mai mici faţă de ştabii mai mari"; cu : „Eu aş fi intitulat această (frumoasă) carte aşa : Jurnalul unui famulus" ; apoi cu „inventatorul peratologiei" (şi trimiterea la Pangloss) ; povestea cu „bursa", cu „raporturile între gentlemen" şi, în fine (ca şi cum n-ar fi fost destule), chestia cu „pila"...
Şi iată rolurile inversate : în scrisoarea din 22 februarie '84 (cam lungă aşteptarea, însă cine ştie să aştepte cîştigă trei sferturi din bătălie...), Liiceanu îi scrie lui Paleologu...
Timpul 5 (şi ultimul) : Paleologu este executat, pedepsit (pe drept!) pentru... răutăţile comise. Buldozer iezuit, „inventatorul peratologiei" nu cunoaşte nuanţa în desfiinţarea adversarului; asişti la distrugerea, piatră cu piatră, a... Bizanţului şi aproape nu mai bagi de seamă fragilitatea, falsitatea argumentelor demolatorului ; eşti fascinat de eficacitatea-pe-teren a maşinii-de-gîndit.
Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul : două cărţi cum nu s-au mai scris în spaţiul carpato-danubian. Noi, românii, ne putem lăuda pe bună dreptate cu o astfel de secreţie, de neîntîlnit în culturile Europei de Est (probabil nu doar pe-acolo). „Spiritul păltinişean" şi valu-rile-ecourile coborîte la cîmpie : de domeniul miracolului - fiindcă de unde, cum a ţîşnit, în mijlocul ruinurilor adunate, superpuse, în atîta amar de vreme de... „va fi linişte, va fi seară" (Mazilescu) ?
Desigur, Dumnezeul acestei noi Faceri: Noica. Poate hodini în pace, Bătrînul: sămînţa lui a dat roade, iar acum mă gîndesc numai la roadele celor două cărţi: Jurnalul de la Păltiniş semnat de Liiceanu şi Epistolarul, tot de el tutelat.
Şi ce importanţă că Jurnalul... a fost o „despărţire" (de Noica) ? Epistolarul vine din urmă, să nege tot ce încerca, şi reuşea, ucenicul vrăjitorului.
3. Cîteva cuvinte despre Lupoaică.
Noica se poate repauza în pace, acolo sus, la Păltiniş : preţ de o carte plus încă una (şi nu ale lui), a făcut, din nimic, ceva : de neimaginat, de neacceptat într-un timp şi un spaţiu ca al nostru: o lume - alta ; o paranteză; o pauză, un hiatus. Şi dacă Jurnalul se mărginea la golul-plin de pe vîrful muntelui, Epistolarul a cuprins, cu plinul-gol, întreaga suflare intelectuală a României... Puţini dintre cei ce se simţiseră chemaţi au fost aleşi în sumar, spre mîhnirea lor, de excluşi din „hora ideielelor", iar cîţiva dintre cei reţinuţi, bucuroşi s-ar fi lipsit - chiar dacă au acceptat (Ianoşi, de-o pildă ; apoi „anexaţii" : Eugen Simion, N. Steinhardt). Poate fi mulţumit Noica : a putut
112
| 3 crea, fie şi pentru un anotimp, o lume fără istorie, fără critică-literară (!), fără etică. Aceste „impurităţi" sunt prezente în dezbateri, dar numai pe banca acuzaţilor ; nu sunt scoase la lumină decît pentru a arăta răul-exemplu al lor (chiar şi sub pana penibil de concesivă a unui poet ca Doinaş) ; glasurile (mai exact: glăscioarele) care pledează şi pentru altceva decît gîndirea-gîndului distonează, se arată ridicole (şi chiar sunt), în acest context - Liiceanu dovedindu-se a fi nu doar un strălucit organizator al timpului (aşteptării, amînării), ci şi un riguros arhitect al spaţiului (tipografic - este şi aceasta o artă,
fchiar dacă autorul va nega, ofensat, cu o... cum să-i spun : naivitate ? ignoranţă ? insolenţă ? cu care a scris în Prima Epistolă către Paleo-log geniala-prostie : „Jurnalul (de la Păltiniş - nota mea) nu este o carte frumoasă, dat fiind că n-a fost scris pentru plăcerea nimănui"...). A făcut bine Liiceanu publicînd Jurnalul ? Bine a făcut. Au avut dreptate să se supere cei „pişcaţi" ? Au avut; perfectă ; dreptate. A fost bine (folosesc impersonalul) că „ecourile" au fost adunate, selectiv, în Epistolar ? Foarte bine. De partea cui este adevărul: de partea lui Liiceanu ? A lui Paleologu ? A lui Pleşu, a lui Vieru (Bogdan, i Ianoşi, Mariana Şora, Steinhardt etc.) ? De partea tuturora. într-o I asemenea agora toată lumea are dreptate, pînă şi Noica... \ Ce a rămas din această aventură-a-spiritului ? A rămas, rămas, [ mult mai mult şi mai... frumos decît îşi imaginează şi acceptă Liicea-I nu: I Mai întîi a rămas Noica, extraordinarul pedadog, genialul „an-f trenor cultural", iar rezultatele nu pot fi contestate nici de cei mai \ înverşunaţi duşmani ai născocitorului „sentimentului românesc al fiinţei" : doi-trei-patru băieţi care au învăţat ce să citească şi cum anume (şi cît !), pentru a ajunge să-şi gîndească gîndul. Terorist,  totalitar, cu „idei" năuce (cînd nu se dovedesc de-a dreptul... bolşe-vice-de-ambe-sexe), total lipsit de gust (artistic, se înţelege), amoral (am vrut să spun : impermeabil la...), Noica ar fi putut să nu fie -dar, uite : a fost să fie...
în al doilea rînd (spre acesta trag şi eu), au rămas cărţile, două, ale lui Liiceanu. Nu Peratologia şi nu... Epitropia (am spus : trag şi eu spre abisalul Caragiale al frivolului Paleologu) ; nu traducerile (oricît de strălucite) din Platon, din Heidegger, ci romanele... Liiceanu devine înduioşător de comic atunci cînd se apără, în panică, de viespile bănuielilor că el ar fi putut comite - fie şi involuntar... - literatură. Spaima îl face să devină brutal, agresiv şi, cum spune Ardeleanul : negîndit. Ştie el de unde va fi ştiind că frumosul este condiţionat de intenţia autorului şi nu de... hazardul aleatoriului...
113
de disponibilitatea (uneori de „proiecţia") receptorului - a cititorului...
în una din scrisorile lui Pleşu este relatată exclamaţia lui Bogdan : „Ce ştie Gabi despre limită, Doamne iartă-mă ?" Habar n-am ce şi cît anume nu-ştie „Gabi" despre limită; dintre limitele unui biet literator, mă întreb ce va fi ştiind acelaşi (vorbesc de „Gabi") despre frumos - Doamne iartă-mă (că şi eu sunt păcătos, iar pe Hula Păltinişului am fost doar între 1949 şi 1952, atunci cînd muntele cu pricina slujea, vulgar, la umblat hai-hui - chiar şi la schiat, ce blasfemie !
- nefiind încă dotat cu un antrenor cultural în serviciul comunismu-lui-naţionalist). Oricum, dacă pînă şi soarele are pete (le-a văzut Liiceanu la Noica), de ce n-ar avea şi Liiceanu însuşi, oridt de... cel-mai-tînăr-filozof-român ar fi el (aşa îl desemnează - sunt convins, cu umor - Virgil Ierunca, la microfonul Europei libere): paginile de literatură (ce oroare !) să dispară din scrierile sale - fireşte, ne-fi-lozofice - „apărute" aşa, fără voia autorului, ba chiar împotriva sa, în ciuda voinţei declarate, feroce, prosteşti, ridicole. Protestele lui Liiceanu (că el nu face ; că el n-a avut de gînd să facă - literatură) îl împing pe cel-mai-tinăr-filozof-român-în-viaţă să se prăvale, din vîr-ful-vîrfului Păltinişului, în... subpămîntul ignoranţei elementarelor cunoştinţe despre literatură. Nu voi spune că e de mirare - la un băiat atît de deştept, ca „Gabi" (că înşiră gogomăniile cu o seninătate
- şi de la o înălţime - ameţitoare), ci doar : păcat...
Păcat, pe de o parte, fiindcă Eugen Simion - de acea dată ! - nu spusese prostii; nici platitudini. Făcuse şi el, cuminte, o băgare-de-seamă. Numai că cei mai deştepţi băieţi din sud-estul Europei (în frunte cu Liiceanu şi cu Pleşu), la o adică, mînuiesc fără clipire... confuzia punctelor de vedere, „Aşa-mi trebuie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă !" e folosită (nu-i aşa ?) în scopul nobil - care ? Bineînţeles : în scopul de a avea totdeauna dreptate, ca Ducele ! Că, vorba ceea : de ce numai Mussolini să aibă (sempre !), iar ei, băieţi şcoliţi chiar la Heidelberg - başca Păltinişul - ba ?
E ceva care nu stă bine ; ceva care... miroase ne-frumos. Nu am deloc o simpatie deosebită pentru Eugen Simion - dar în chestiunea Jurnalului, bicicliştii nu doar se înşeală - ci sunt de rea credinţă. Cît despre „tratamentul" pe care i-1 administrează lui Steinhardt... Şi, culmea (nu e nici o „culme" - totul se poate explica) : dintre scriito-rii-de-meserie (şi dintre foarte bunii scriitori), numai Doinaş se asociază celor-mai-juni-filozofi - întru demolarea, ridiculizarea unor „păreri", fie de teorie literară, fie de morală (?!?).
Jurnalul de la Păltiniş, apoi Epistolarul m-au încîntat, m-au fermecat, m-au ameţit, m-au îmbătat - m-au lăsat cu dureri de cap : nu sunt pricinuite de eventualul „alcool" conţinut. Mai ştii: aceste două
114
cărţi or fi ca băutura de la Lăţeşti, din domiciliul obligatoriu : prietenul cutare te îmbia, te poftea să bei : tu gustai : gust plăcut, de zahăr-ars, uneori chiar de cacao ! - şi beai şi beai... şi a doua zi, pe cînd agonizai, aflai că băuseşi „spirt albastru", medicinal, colorat altfel şi îndulcit - încolo, cu întreaga otravă în el...
Exagerez. Bine-nţeles, dar nu pot scăpa de o muscă : pe antipaticul Liiceanu nu-1 cunosc „dinainte"; din citite, bănuiesc că a fost şi a rămas tipul de premiant, de şef-de-clasă, de băiat care trebuie să stea în prima bancă, trebuie să dea raportul, iar pentru asta, băiatul trebuie să facă orice - chiar să... Dacă Liiceanu ar fi rămas în „branşa" lui - ar fi fost un inginer (specialist în filozofie) strălucit. Dar el s-a băgat cu „părerile" lui (despre literatură) acolo unde nu-i fierbe oala - dacă n-are organ pentru aşa ceva... Dar Pleşu ? Simpaticul Pleşu -am încercat, în mai multe rînduri, la mai multe edituri, să-i plasez eseul Peisaj şi melancolie - l-ar fi tradus, pe loc şi cu mare plăcere, Şerban Cristovici... Pleşu... Pe Pleşu îl ştiu - vag, dar îl ştiu :
4. Alte cuvinte - despre îngheţata fiartă.
La România literară aveam masa-redacţională în aceeaşi încăpere cu masa-redacţională a Cristinei Anastasiu, care se ocupa de arte plastice. Veneau la ea, stăteau de vorbă şi cu noi, colaboratori ai paginii de plastică - printre ei şi Andrei Pleşu. Dacă unul, Mocanu (i-am uitat prenumele - dacă i-1 voi fi ştiut vreodată) îmi era, fără ocol, ne-simpatic, Pleşu îmi era... tulbure-simpatic. Avea ceva din Ivasiuc : îi mergea mintea repede de tot, trosneau scînteile, sfîrîiau ideile (spre deosebire de Saşa al meu, Andrei al Cristinei avea şi umor !) - ce mai încolo-ncoace : un adevărat spectaol!
Spectacol însă la care rămîneam, instinctiv, spectator (uneori, încîntat - alteori revoltat, ca tot spectatorul), în nici un caz interpret. O vreme, destul de multă, am crezut că „reţinerea" mea (neamestecul în trebile interne ale lor, artiştilor) se datorează cunoştinţelor (informaţiilor) - pe care... nu le aveam. Pe măsură însă ce trecea timpul, iar eu eram din ce în ce mai strivit de ignoranţa-mi în materie de arte plastice, de estetică, probabil ca un reflex de apărare (nu prefacem noi complexul de inferioritate în unul de... invers ?), mi-am spus că... băieţii şi fetele care discută cu atîta antren alături, în jurul mesei Cristinei - fireşte, mai „trecea" Hăulică, mai veneau cîteva fete, colege de-ale Cristinei - toţi aceştia macină vorbe-vorbe-vorbe. Vorbe-vorbe macină şi scriitorii (o-ho, şi cum ! şi cîte !) - însă trăncăneala scriitorului este fie antrenament de încălzire, în vederea scrierii, fie exerciţiu de destindere, după un efort intens. Oricum,
115
scriitorul „păcătuieşte" pre limba lui; cu materialul artei lui : cu-vîntul.
Dar un critic de artă (plastică) ? Un estetician al artei ? în fine, un istoric (tot al artei) ? Spre deosebire de pictor, sculptor, grafician (grafician de carte !), care „gîndeşte" în forme, în culori - comentatorul trebuie să... comenteze printr-un material de împrumut ; şi trădător : cuvîntul (măcar pentru faptul că discursul este... succesiune).
Trăgeam cu urechea la vorbe-vorbele băieţilor şi fetelor de profesie : istoric de artă - şi-mi ziceam (cu venin, desigur):
„Ei sunt veri, dacă nu fraţi, cu arhitecţii: acelaşi statut hibrid, ambiguu, arhitecţii între artă şi inginerie, ceştialalţi între artă şi... ştiinţă. Vrînd să fie şi-şi, reuşesc să devină nici-nici. Am întîlnit scriitori de-a binelea proşti; şi pictori proşti, dar aceştia sunt nişte proşti cinstiţi ; pe cînd un arhitect va fi, totdeauna (cu o excepţie - hai, două) un fals, un neautentic, un calp: el vrea să facă artă cu mijloace (şi cu scopuri)... contrare. Iar băieţii şi fetele care-şi fac o meserie din istoria-artei... Dacă ar rămîne la pedagogie : «sunt profesor de isto-ria-artei...» - de acord. Dar ei, tot discutând despre sexul artei, s-au castrat ei înşişi - poţi conta pe unul ca Hăulică altfel decît ca să-ţi comunice nişte informaţii despre artă (iar Securităţii, despre... tine)?"
Mărturisesc : în anumite momente - mai ales cînd devenea insuportabil de sigur de sine, de superior şi de dispreţuitor al altora -mă gîndeam la Pleşu ca la un fidel ucenic al lui Hăulică : adevărat, încă nu atât de unsuros, atît de călătorit - dar mai are timp...
Am făcut-o ! I-am încondeiat pe Liiceanu, pe Pleşu - dar ce ştiu eu despre ei ? Lui „Gabi" i-am cetit eu (măcar; înţelesul, altă mînca-re de peşte) Peratologia ? Politropopia ? Tratraducerile ? Cu ce drept... ?
Cu nici un drept. Scriu jurnal; în jurnalul meu personal încon-deiez pe cine vreau, pe cine cred eu că trebuie înţepat.
I-am ars o copită lui Sorescu - ei şi ? Sorescu cere, şi nu o singură copită ; şi merită, pentru duplicitate ; pentru frica-alibi ; pentru că, de două decenii, călătoreşte pe toate meridianele lumii, Sorescu este scriitorul român care nu a recomandat o singură carte a vreunui alt scriitor român şi nu a propus, pentru a fi invitat, pentru a primi o bursă, pe nici un alt scriitor român (deşi acesta este obiceiul, chiar regulamentul instituţiilor, organizaţiilor-gazdă : „beneficiarul" de azi propune pe altul, pe alţii). Adevărat - nu este unicul: Blandiana face exact la fel cînd călătoreşte cu soţul, însă cînd umblă singură, atunci îl recomandă pe Romulus Rusan... Aceşti doi buni poeţi, Blandiana şi Sorescu, văd literatura română ca pe un Bărăgan
116
străpuns de un pisc, hai două (ei înşişi, văzuţi de departe), de aceea nu suportă, alături, pe nimeni - iar dacă se nimereşte... atunci să-i auzi, să-i vezi ce curajoşi sunt în denigrarea, în desfiinţarea altora ! Invidia confraţilor este numai în parte condamnabilă - fiindcă şi confraţii trăiesc în România şi cunosc mecanismul „promovării peste hotare a valorilor" ; şi ei ştiu că nu este suficient să primeşti o invitaţie de la o Universitate, de la o societate culturală, de la un festival al poeziei - mai trebuie să primeşti paşaportul românesc; iar dacă îl „capeţi" o dată, chiar de două ori, „pe gratis", a treia oară trebuie să-1 plăteşti - altfel nu mai ieşi din ţară. Au dreptate confraţii să se întrebe cît, ce plătesc la vamă Sorescu, Blandiana, Marino (acum vorbesc numai de scriitori, nu de auxiliari ai Uniunii Scriitorilor) ?
Desigur, nimeni nu se miră că printre „Cei şapte" nu se află şi Sorescu - deşi acolo i-ar fi locul, nu s-ar simţi... depeizat.
Desigur, Blandiana apare ca persecutată, acolo, apărată dincoace - eh, unde merge mia, merge şi suta, vorba folclorului-nou : pe ăştia-i avem, cu ăştia defilăm - apoi noi, de-aici, deşi tot de-acolo venim, nu alcătuim dosare de cadre şi nu vedem doar piscurile în Bărăgan, ci şi gorganele ; chiar şi muşuroaiele de cîrtiţă - precum cele ale acestor doi mari poeţi şi mici oameni.
Nici o yeste-poveste dinspre Bujor. Foarte bine : îmi mai lăsa un răgaz :
5. în care povestitorul bombăneşte, în continuare.
Bag-sama că mă ocup mai mult de absenţi decît de prezenţi... Bag-sama că e normal: ne bucurăm, ne bucurăm că, în sfîrşit, scriitorii români deschid gura (cu măsură... - cred ei, cei-şapte, neştiind că, din moment ce au întredeschis-o, au şi trecut pragul...), însă nu ne putem stăpîni să nu ne întrebăm : dar unde ni sunt... ceilalţi ? Fiindcă ştim : nemulţumirile nu sunt doar ale cîtorva persoane; personale ; şi nu doar nemulţumiri scriitoriceşti - şi cum „totdeauna, peste tot în lume, scriitorii au fost în fruntea contestaţiilor"... etc. etc...
Ne bucurăm că-în-sfîrşit-scriitorii-români ; şi, simultan : dar pînă acum, ce dracu-au făcut ? Iar acum, numai doisprezece în total ? (pe Blandiana am scos-o, tacit şi definitiv din „cauză", după ce i-am citit memoriul către putere - un fel de Arpagic administrativ în proză : „Mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu...").
Aşadar, e normal să mă ocup, aici, mai degrabă de Liiceanu decît de Pleşu ; de Manolescu, nu de Hăulică...
117
Nu accept (şi combat ! cu vehemenţă !) „părerile" cîrtitorilor potrivit cărora „şobolanul de Hăulică a simţit că ia apă corabia" (măcar de-ar lua apă corabia aceea !). Nu m-am topit niciodată de amor pentru Hăulică (o persoană unsuroasă) - dar el a semnat ! Nu-şi va şterge el chiar toate păcatele (nici oloiul de pe caracter) prin semnătura de acum, însă o bună parte din ele... Am îmbătrînit, am obosit, nu mai am puterea şi răbdarea de pînă acum doi-trei ani, ca să mă angajez în asemenea dispute cu - nu întâmplător - ne-scrii-tori; şi, deloc întâmplător, artişti: pictori, sculptori, graficieni (şi arhitecţi, aceştia se includ printre artişti...). Aceşti băieţi şi fete (de „artişti" vorbesc, în continuare, acum eu băgîndu-1 pe arhitectul-ro-mân în categoria ghilimelată), în România au dus-o tot într-o tăcere-de-aur; s-au descurcat binişor în viaţa cea de toate zilele (chiar dacă nu mai aveau comenzile-de-stat de altădată, totuşi, vindeau, aşa încît ultimul dintre zugravi trăia infinit mai bine decît un scriitor încărcat de ani, de volume, de premii), însă, o dată în exil, li se trezeşte curajul - si mai ales tricolorul : să-i auzi cum tună şi cum fulgeră împotriva comunismului, împotriva colaboraţioniştilor din ţară, împotriva disidenţilor (mai ales - aceştia fiind, cu toţii, dacă nu agenţi, atunci colonei de Securitate). însă cînd vine vreun moment de contestaţie deschisă (totuşi, la adăpostul exilului), nu-i vezi, nu-i auzi, nu-i simţi - cu o excepţie : Victor Roman şi cu Dana lui - nici în faţa Ambasadei RSR, nici pe Esplanada Trocadero, nici măcar la cîte un colocviu-intim... De ce ? A, păi dacă n-am ştiut, să aflăm : ei - spre deosebire de alţii, mai cu seamă de scriitori - ei, domnule, sunt artişti; artistul face artă, domnule, nu politică ! Chiar cînd politica aceea aduce vorba de distrugerea bisericilor, a palatelor, a pa-trimoniului-istorico-artistic, ei, artiştii, nu mişcă : descoperă, brusc, că ei, artiştii, au, în România, o mamă - şi cum să-i facă un fiu, mamei sale, una-ca-asta ? - şi un frate - chiar şi un cumnat (ca Horia Bernea). Dar dacă artistul-român face numai artă, nu coboară în politică, să-1 auzi ce sfaturi-preţioase dă : ce ar trebui să se facă ; şi ce n-ar trebui să se...; şi ce porc de cîine e cutare ! Dar cutărică, ce dat-cu-comuniştii! Şi lichea şi agent şi şobolan ! Bine-bine, şi scriitorii se mănîncă între ei, au proaste păreri despre alţii - dar scriitorii se, totuşi, suportă, discută între ei, chiar atunci cînd se detestă ; cazurile de „excludere din literatură" (unilaterale, reciproce) sunt rare, iar scriitorii care nu suportă ca „opera" lor să stea pe acelaşi raft cu „broşura" altui scriitor, rarissimi (eu cunosc unul singur : Breban) -pe cînd pictorii, de pildă... îţi intră în casă pictorul X, căruia tocmai i-ai cumpărat o pînză ; intră şi vede, pe perete, o altă pînză, a altui pictor, Y - şi acela român, prieten al său. Si zice X :
118
- Ce e porcăria aceea ? Cum poţi să ţii în casă o asemenea oroare ?!
Dacă s-ar opri aici, treacă-meargă. Dar X nu are frîne :
- îl dai imediat jos pe porcul de Y ! Du-1 la bucătărie, ori în pod, deşi eu l-aş arunca la gunoi... Să nu-1 mai văd pe-aici cînd mai vin, că-mi iau tabloul înapoi!
Adevărat, o carte este un adevărat obiect, se pierde printre alte obiecte-cărţi dintr-un raft de bibliotecă ; apoi o carte nu este unicat, ca tabloul; opera-de-artă cere loc, locul său, prezenţa altora ar putea-o bruia, anihila... Da, sigur, aşa e, dar-însă-totuşi... Parcă nu se făcea ca Bernea să spună una ca asta despre Sorin Dumitrescu...
Ar exista o explicaţie a ne-participării artiştilor (adică a celor care fac artă, domnule, nu po-li-ti-că) la... contestaţie: fiindcă aceasta se face cu verbul. Deci, trebuie să ştii să închegi o propoziţiune corectă (deşi n-ar strica o frază întreagă) : ca să înţeleagă şi celălalt şi ceilalţi ce ai spus, nu doar ce ai fi avut de gînd să spui, dacă... Or, cuvîntul nu e treaba lor, ei îşi fac arta din cu totul alt material, verbul folosindu-1 doar accidental, cu precădere sub formă de interjecţii, de înjurături - poţi să-i ceri cuiva ceva ce nu are ? Nu poţi!
. Să-i lăsăm, deci, pe artişti să facă artă-curată, să nu le reproşăm că şi-o maculează - cu... cuvîntul. Este adevărat că se spune : la început a fost Cuvîntul - şi nu forma şi nu culoarea - dar cîte nu se spun... La urma urmei, pictorii, sculptorii, pe de o parte; muzicienii, pe de alta - iar deasupra lor : filozofii - sunt fiinţe făcute pentru timp-de-pace; pentru vremuri cît de cît normale, nu este vina lor că trăim într-o lume scoasă din ţîţîni, aşa că să nu li se ceară să coboare în piaţă, în eveniment, în istorie...
Aşa se va fi explicînd absenţa unui Bernea (ca pictor mare ! ce artist!), a unui Liiceanu (ce gînditor ! - şi ce scriitor-în-ciuda-lui-în-suşi !). Primul, fiindcă e prea mare artist pentru un contingent atât de mic; al doilea pentru că... Ei, pentru-că ! Pentru că nu s-a despărţit de Noica !
Dacă absenţa lui Liiceanu se află sub semnul lui Noica, absenţa lui Manolescu (o văd eu, poate numai eu) stă sub semnul lui Ivasiuc.
Ce poate fi comun între Noica şi Ivasiuc ? Ei bine, într-un jurnal al meu, propriu şi personal, am dreptul să fac „apropierile" mele.
Nu ştiu dacă Ivasiuc îl va fi întâlnit pe Noica. Dacă da, atunci sunt sigur că nu s-au plăcut : prea de acelaşi semn erau. Lăsînd apropierea între ei cît mai... îndepărtată, îi pun, mental, pe aceeaşi linie (nu plan) : şi unul şi altul exercitau o certă fascinaţie asupra celor din preajmă ; şi Noica şi Ivasiuc erau bîntuiţi, posedaţi - de idee ; amîndoi dădeau gîndului preeminenţă, prioritate, supre-
119
maţie ; amîndoi aveau neîncredere (ca să nu spun : oroare) de morală.
6. Şi despre fiertură la gheaţă.
Iar acum vorbesc numai de Ivasiuc :
Ne-am întâlnit faţă către faţă în martie 1958, în carantina-de-ple-care din Jilava. îl ştiam însă, indirect, a) din noiembrie-decembrie 1956, din celularul zis „La Cosciuge" de la Ministerul de Interne (comunicasem între noi prin perete, celulele noastre aflîndu-se spa-te-n spate); b) din aprilie '57, la Jilava, de la noii mei colegi de celulă, colegi de-ai lui de facultate (medicină) şi de lot - de la aceştia auzisem lucruri foarte-foarte rele despre „Saşa" (cel mai necruţător fiind tot un medicinist, Mihai Ştefănescu-Ser'daru). Or, în carantina din martie '58, acelaşi Serdaru mi-1 prezintă pe Ivasiuc (şoptindu-mi că, între timp, Saşa devenise băiat-bun). într-adevăr, Saşa a fost băiat-bun cît timp am stat împreună, la Gherla (pînă la sfîrsitul lui octombrie '58).
^ în 1965, ca tot... creştinul (fost deţinut politic), am ieşit la suprafaţă : am revenit la Bucureşti, unde am reluat relaţiile cu'bunul meu prieten de puşcărie. îl mai frecventau pe atunci Pavlovici, Zub, Petrişor, Tarangul - pentru noi, puşcăriaşii, Ivasiuc era : Saşa ; pentru noii săi prieteni, ne-puşcăriaşi: Breban, Sorescu, Nichita, Matei, Pintilie, Manolescu, Ion Alexandru, devenise : Alee (tot era el în căutare de pseudonim, pe atunci). Nu prea trecea curentul între „noi" şi „ei" - desigur, mireasa fiind Ivasiuc. La drept vorbind, nu trecea deloc, iar timpul nu a aranjat treburile.
Gelozie (acum vorbesc numai pentru mine) ? Desigur, şi asta : bine, domnule, eu împărţisem cu Saşa gamela şi priciul şi tineta -cînd, uite-i pe ăştia, mucoşii, analfabeţii - care nu ştiau nici măcar cum arată, pe din afară, o închisoare - nu numai că mi-1 iau pe Saşa al meu, dar îi schimbă şi numele ! Auzi: Alee ! Si el se lasă, măgarul...
Chiar aşa ? Nu, nu chiar aşa ; nici măcar : aşa. Poţi fi prieten cu cineva, fără să treci la „iubire" (cu gelozie); şi fără să-i devii aceluia subaltern (cazul lui Serdaru). Ba chiar, în cele şapte luni petrecute împreună, la Gherla, în grupul nostru de trei, eu eram aplanatorul conflictelor provocate de Saşa în celulă, iar după '65, în libertate (în perfectă armonie cu Tita Chiper, devenită soţia lui), „trăgător de mînecă", moderator, uneori de-a dreptul opritor al prăpăstiilor povestite de Sasa altora.
120
Desigur, Ivasiuc ştia mai multe decît noi; era şi mai în vîrstă, înainte de medicină făcuse un an-doi de filozofie, acasă» la el, la Sighet, citise enorm în comparaţie cu noi, care nu avusesem norocul unei biblioteci în familie - apoi avea o uluitoare uşurinţă verbală : făcea orice - din cuvinte (eu eram, pe atunci, nu cu adevărat bîlbîit dar, conştient de faptul că vorbesc prost, nu mă avîntam să povestesc nici măcar amintiri-din-copilărie). Am învăţat multe de la el -mai ales din domeniul psihiatriei (pe care i-o „preda" lui Serdaru), însă, instinctiv, refuzam maniera în care conducea el discursul (mai exact: se lua, el, după cuvinte) şi, din ce în ce mai des, ajusta concluziile... N-aş fi putut (şi nu puteam, pe loc) explica ce anume îmi displăcea, simţeam însă ceva care nu stătea cum trebuie nu doar cu logica, ci cu bunul-simţ; era ceva nesănătos în seînteile, în jerbele pe care le producea, vorbind.
Si încă un amănunt: băgasem de seamă că Mihai Serdaru începuse a-i imita nu numai „gîndirea ivasiuciană", ci şi mersul; şi gesturile - şi mai ales ticurile. Mihai era „făcut" cu totul altfel decît Saşa : cap frumos şi trup sănătos (de sportiv - şi încă de jucător de rugby) ; Mihai se putea orienta în spaţiu (foarte important într-o celulă supraaglomerată) şi accepta, ca şi zdrobitoarea majoritate a deţinuţilor, regulamentul-interior, cel care poate fi astfel rezumat : „Nu eşti singur pe lume (adică : în celulă); ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face..." Or, de la o vreme, sportivul şi sănătosul Mihai, încereînd să se plimbe prin îngustul spaţiu dintre rîndurile de paturi suprapuse, nu respecta dreapta ; intra (de-a-mboulea, se zice) în cei veniţi din sens contrar - şi se mira de ciocnire, n-o înţelegea... ; paşii - la plimbare - îi deveniseră inegali, smuciţi, uneori pornind pe laterală, ritmul cu totul fantezist : „ritmul lui Saşa". în libertate, în spaţiu suficient, pe un trotuar larg, degajat, e deranjant, enervant partenerul de plimbare care se crede singur pe lume : fie grăbeşte, fie încetineşte pasul; fie păşeşte... în faţa pasului tău - te calcă el, îl calci tu; partenerul de plimbare nu ţine seama că şi tu exişti (în spaţiu) : dă din mîini ca o moară de vînt detracată, te incomodează, chiar te loveşte - şi vorbeşte - dar într-o celulă ? I-am zis, nu o dată :
- Saşa, gîndirea ţi-e ca mersul: brambura. Ion Omescu spunea altfel:
- Saşa, tu navighezi pe diagonală ; în derivă...
însă ceea ce era, la urma urmei, acceptabil în spaţiul şi atmosfera de celulă (Mihai Serdaru, la Gherla, contaminat şi în exterior de Ivasiuc), mi s-a părut uluitor, inacceptabil afară, în libertate, la oameni deja formaţi, la personalităţi puternice, la scriitori confirmaţi: Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Matei Călinescu... Mă uitam cu aproape strîngere de inimă la obrazul (pe atunci încă frumos) al lui
121
Nichita, brusc cuprins de ticuri - a căror marcă o cunoşteam : clipea asimetric, îşi smucea capul pe un început de spirală - şi mai ales îşi frămînta buza superioară ca Ivasiuc (care căpătase acest tic după ce îşi pierduse dinţii din faţă, ajungînd să muşte - din felioara de pîine, din calupul de mămăligă - cu... buza de sus, crescută şi încornoşa-tă); îl urmăream pe Breban (şi el, trup sănătos), în „plimbarea" de doi-trei paşi, în casa lui Ivasiuc : păşea fie cu întârziere, fie precipitat - şi alături (taman ca Ivasiuc !), ba chiar, în pas, ridica mult mîna şi agita de două ori palma (leit Ivasiuc). Dar surpriza cea mai mare : Matei Călinescu...
în toamna lui 1978 fusesem în America şi trecusem şi pe la Matei, profesor la Universitatea din Bloomington. Mă primise cu căldură - şi el şi soţia sa şi soacra (aflată în vizită la copii): o cunoşteam demult şi... bine pe Tamara Gane : îmi fusese profesoară, între 1954-1956, de istoria literaturii ruse, avusesem cu ea grave conflicte („politice")- Eram tare obosit, în general, în special nu-mi venisem în fire după „tratamentul" aplicat în cele şase săptămîni de închisoare, în '77 - dar tot am observat, la Matei, în timp ce ne plimbam pe străduţele liniştite din jurul casei sale... gheara lui Ivasiuc. Şi totuşi: Matei era un om format atunci cînd îl cunoscuse pe Saşa ; plecase din ţară cu cîţiva ani buni înaintea mea (şi înainte de moartea lui Ivasiuc) ; şi... nu vorbeam despre el, atunci cînd Matei gîndea şi mergea ca Ivasiuc !
La Manolescu nu am observat ticurile lui „Alee" - vreau să spun : cele vizibile ; însă cele citibile...
Aş comite o gravă nedreptate, dacă aş spune că... cine se aseamănă se adună ; că cei pomeniţi ca vădit influenţaţi de Ivasiuc au fost contaminaţi, tocmai, pentru că... se aflau pe aceeaşi lungime de undă (structurală) cu „Alee" al lor. Nu mă pot stăpîni să bag de seamă : „gîndirea" lui Ivasiuc era, firesc... nefirească : amorală.
Avusesem multe semne, dar le pusesem pe seama „ţăcănelii". El însuşi, vorbind despre sine, spunea (cu o seninătate... neînregulă) că el este un degenerat (sîngele-i albastru se subţiase, se amestecase nepermis, la care se adăuga alcoolismul tatălui său) - deci, „un monstru". Nu-mi îngăduiam să cred ce spunea, tocmai pentru că o spunea atât de liber. Apoi elucubraţiile, prăpăstiile, minciunile sfruntate puteau avea farmec, atunci cînd nu se acumulau, obosind, dînd senzaţia de saţiu... îmi făcuse şi mie (dar cui nu-i făcuse ?) o sumă de măgării, chiar porcării, dar, în virtutea obişnuinţei (şi, poate, a fidelităţii de-puşcărie), le trecusem cu vederea (după ce le „pontasem", anunţîndu-1, de fiecare dată, că „de şapte ori şapte" se apropie...). Au trebuit să vină peste noi toţi Evenimentele de la Praga -
122
pentru ca şapte-ori-şapte să se împlinească ; pentru ca „despărţirea de Ivasiuc" să se consume.
îmi dă Bujor răgaz să povestesc numai... asta-şi-gata ? Tot nu-mi telefonează, ca să facă din mine om - aşa că...
7. Despre alco-hol ca provocator de amnezie cu anticipaţie (numai la români) .
Eram la mare, la Doi Mai, cînd s-a întâmplat întâmplarea. Si ca şi cum istoria n-ar fi fost destul de brutală, i se alăturase... meteorologia : ploua, bătea vîntul rece...
O parte din dimineaţă o petrecusem pe plajă, printre cehi şi germani de Est, cu Ana, încereînd să-i îmbărbătăm, să-i sfătuim -Ana, deşi femeie, îşi descoperise vaste şi amănunţite cunoştinţe de... geografie, aşa că le explica nefericiţilor cehi traseele de urmat, ca să scape de Lagăr - fireşte, nemaiîntoreîndu-se în baraca lor, peste noapte „normalizată".
Hotărîsem să ne întrerupem vacanţa la mare (şi luna de miere - ne căsătorisem la 7 august...), drept care eu plecasem la Mangalia, ca să iau bilete pentru trenul cel mai apropiat... Venise, în acelaşi scop, şi Dan Cristea (şi el proaspăt căsătorit - cu Delia). Pe drum însă, Dan s-a răzgîndit: de ce să-şi strice el marea, pentru un fleac ? De la discuţie, am alunecat în ceartă : el a retras „fleacul", l-a înlocuit cu : „o chestie care nu ne priveşte pe noi, românii". Nu eram deloc de acord cu analiza şi i-am zis-o ; de la obraz. La Mangalia, în timp ce eu luam bilete pentru un tren de noapte, Dan Cristea a făcut ce fac românii cînd se simt încolţiţi de „argumente politico-etice" : s-a îmbătat - fulgerător şi cumplit.
Nu-mi închipuiam că cineva se poate fulgera cu vodcă într-un timp atît de scurt; şi atît de... total... Miracol : la casa de bilete, la gară, nu era aglomeraţie (oare de ce ?), aşa că nu absentasem mai mult de o jumătate de oră, dar îl regăsisem pe Dan Cristea nu doar fulgerat, ci şi turbat: pe drumul de întoarcere a trebuit să mă lupt cu el, să nu-1 las să facă ce făcuse în plin centrul Mangaliei : să se năpustească în faţa maşinilor... Ce s-a petrecut mai apoi, la Doi Mai, între el şi proaspăta-i nevastă - nu mai spun (de altfel au divorţat, în curînd).
în afară de biletele de tren, mă alesesem şi cu altceva din acel drum pe jos, la, de la Mangalia : înţelesesem că Românul (vorbesc
1 Acest capitol a fost publicat în volumul Soldatul cîinelui (Humanitas, 1991).
123
numai despre el, atunci, în '68, nu ştiam ce fac alţii, nu călătorisem în afara hotarelor patriei iubite...), înţelesesem, deci că Românul, pus în situaţii delicate, fără-ieşire - în care trebuie sa răspundă prin da sau ba - ştie să evite un asemenea răspuns (la urma urmei, cine şi cu ce drept l-ar soma pe el, om liber, să-şi îngrădească libertatea, optînd ?): îmbătîndu-se. Fulgerător ! Se fulgeră, se trăsneşte singur, pe loc. Iar dacă întrebătorul insistă cu „fleacul" lui, Românul îngălează :
- Lază-mă, nene, nu vezi că-z beat-bulbere ?
Mai tîrziu am căpătat confirmarea (strălucită, orbitoare, ca fulgerul cu pricina) îmbătatului cu (sau : ca) tactică - în vederea, desigur, a alibiului :
- Nu ştiu ce-a zis cutare, ce s-a zis, ce-am zis, ce s-a făcut, ce-am făcut eu - doar erai de faţă : n-ai văzut ce beat eram ?
Ba da, ba da : văzusem, văzuse toată lumea, se văzuse pînă la Securitatea poporului şi pînă la Comitetul (lui ? ei ?) Central, ba pînă-sus-de-tot se văzuse cît de beat (deci inconştient, deci iresponsabil) era Românul.
L-am văzut fulgerîndu-se oportun pe Al. I. Ştefănescu, după o „gafă". în fapt, la acea şedinţă a Uniunii, zisese şi el două-trei cuvinte adevărate - nu era primul, nu era singurul, alţii, mulţi, rostiseră adevărate rechizitorii la adresa cenzurii, dar nu era lipsită de haz intervenţia lui „Aii, Turcul de la Cenzură" împotriva „unor practici de azi ale Direcţiei Controlului Presei"... - fireşte, nu putea spăla păcatele grele, capitale, de pe vremea cînd conducea el Direcţia cu pricina, dar cine ştie: bietul Aii era sincer, gîndind că, pe vremea lui, nu existau asemenea „practici" (hotărît, nu ! - erau altele...).
Intervenţia lui Aii ar fi rămas pierdută dacă, în pauză, coborînd la bufet, nu ar fi fost luat în primire de consoarta-i, Nina Cassian (ea nu fusese prezentă la prima parte a şedinţei, abia atunci venise şi -ce aflase ?): „Ce-ai făcut, boule, nu-ţi dai seama că ne-ai nenorocit!? - pe tine, n-ai decît, faci ce te taie capul dacă vrei să te sinucizi, dar nu te-ai gîndit la mine ? La răul pe care mi-1 faci mie, trezindu-te vorbind despre cenzură - tu, atacînd cenzura de azi ?" - la care bietul Aii, Turcul Consort, cuprins de spaimă, s-a repezit la tejgheaua restaurantului Casei: acolo şi numai acolo era salvarea ; circumstanţele atenuante, alibiul nu puteau veni decît din (de la) vodcă : a dat pe gît - de-a-n-picioarelea - un pahar; de la al doilea, minune : s-a şi îmbătat ! După al treilea, nu se mai putea ţine pe picioare, era beat-pulbere, deci, amnezic : nu-şi mai aducea aminte ce făcuse, ce zisese (dacă zisese cu adevărat!), „acolo-sus"...
124
|| Fusesem „acolo, sus", în sală, cînd Aii zisese ce zisese (fleacuri, I faţă de zisele altora); coborîsem imediat îndărătul lui, deci auzisem I reproşurile furios-înspăimîntate ale Ninei Cassian, tovarăşa de viaţă a Turcului de la Cenzură ; şi asistasem, în restaurant, cu ochii lărgiţi de uimire, de aproape admiraţie, la autoîmbătarea lui (pe loc). Para-frazîndu-1 pe Mazilu :
întrebare: „Poate un om să se-mbete-pul'..., din două pahare de vodcă, băute în douăzeci de secunde ?" Răspuns : „Poate ! (Dacă ţine să se...)"
Iar Aii ţinea-să-se - cum altfel ? Trebuia ; era necesar : legica legilor dialecticii cerea-să-se (îmbete, fulgerător).
Bine-bine : Turcul ca Turcul - ce nu face un bărbat, din dragoste pentru nevastă ? Din grijă pentru... viitorul ei, de viitoare văduvă ne-abuzivă (nu povesteşte Nina Cassian, în America, ce şi cît şi cum au persecutât-o comuniştii, în general, Cenzura în special ?). Dar, lăsînd la o parte viitorul-din-atunci (la care asistăm, cu gura-căscată, azi) şi rămînînd la acel prezent ('69 ? '70 ?) : eu credeam, naiv, că vodca este... alcool, nu stricnina ; oricît de patruzeci de grade tărie ar avea, are nevoie de oareşicare timp (în spaţiu), ca să treacă în sînge, să... în fine, să-i facă sîngelui ce-i face ea sîngelui scriitoricesc. Ei bine, vodca în contact cu AU Ştefănescu nu numai că fulgera, stricninic, ci întorcea şi timpul pe dos, vreau să spun, răsturna cronologia - am aflat din gura Ninei Cassian, mai tîrziu :
- Aii nu putea spune, în şedinţă, ceea ce spune că ar fi spus : era beat-pulbere, nu putea articula un singur cuvînt...
Altfel femeie extrem de deşteaptă, Nina Cassian, în plus, muziciană, chiar compozitoare ; desigur, compunîndu-şi compoziţiile (muzicale), a avut de a face cu anticipări (în timp), cu răsturnări (în spaţiu) ; ca tot muzicianul, ştiind şi ceva matematice (de la Dan Barbilian), a practicat şi permutările, iar de la Ion Barbu („Bată-1 Wot-tan să-1 bată !" - cu cămaşa lui cu tot) va fi prins poeta şi arta descă-măşării secunde...
Observaţie (răutăcioasă): atunci, în august 1968, Dănuţ Cristea nu o cunoştea, îndeaproape, pe Ninuţa Cassian (atîta lucru posed -, din istoria literaturii române cotidiene), deci o eventuală influenţă-
f Wf     benefică, o contaminare (prin osmoză) este exclusă. Atunci cum se , M      va fi explicînd... alibiul postpus ? Răsturnarea (!) ? Punerea efectului ' K     în locul cauzei - şi viţăvercea ? Numai un Mazilu este (era) în stare ■ S      să dea răspunsul: W - Se explică !
, M Totul se explică, totul poate-fi; şi acest alibi recto-verso, de aşe-
m      zat după necesităţi : în-timpul, ca Dan Cristea, după, dar avînd rol
*> 125
dereTST' ~ ^ M ^ L ?tefăn^u, în vederea... a orice preve-
stiajarl spus       ^ " de- " abilul Mazilu (ştiind el ce - Dar cine nu ?
Să mă întorc - nu la Manolescu, ci la Ivasiuc :
(Vineri, 30 iunie 1989)
1. în care cititorul află cum s-a supărat şi Nedelcovici -ca bujorul pe hat! - şi că nici el nu mai face nimic pentru români!
Căldură-mare. Aseară, la Marie-France. Vorbit numai despre „asta". într-un fel, se limpezesc apele; în alt fel... Dacă a ajuns să ne tulbure Ţepeneag cu un „joc" de-al lui - şi cu mai cine : cu Nedelcovici, Culcer, Salex, Necula - înseamnă că suntem uşor de tulburat.
Aseară, tîrziu, după ce ne-am întors de la Marie-France, telefon de la Monica. A reuşit să vorbească cu Nedelcovici!
Bujor, nu atît încurcat, cît... contrariat că „se aflase"...
„S-a aflat, ce ?", l-a întrebat Monica. „Era ceva secret ?"
„A, nu !" a protestat Nedelcovici. „Dar un comitet de iniţiativă trebuie să procedeze cu discreţie..."
„Discreţie ! Dar faţă de cine, discreţia ? Noi - Virgil şi cu mine, Goma, Raicu, Alain nu trebuia să... aflăm marele-secret pe care l-am discutat la cafenea, după masă rotundă ?"
„Nu ştiu, doamnă", a zis Nedelcovici, agasat. „Eu am făcut cum au zis ei..."
„Care, ei ?"
„Ţepeneag."
„Ţepeneag e el", a zis Monica. „Cine altcineva ?"
„Nu pot să vă spun şi să mă mai lase-n pace, pe mine !", s-a supărat Bujor, la telefon. „Românii ăştia ! Nu poţi lucra cu ei ! Nu ştiu să-şi ţină gura ! Nu mai fac niciodată nimic pentru ei \"
Mai mult nu a aflat de la Nedelcovici. De la „Fetele din Picar-dia" : că nu se mai... ţine întîlnirea programată la 5 iulie - le-a telefonat şi lor Nedelcovici, ca să le certe că... nu şi-au ţinut gura...
- Deci, n-a fost nici un complot, zic. Nedelcovici a executat un ordin dat la întîmplare...
- Dar asta ce e ? Nu e complot ? Cică : „am făcut cum au zis ei" - dar care ei, fiindcă, din cîte ştiu, Ţepeneag e încă... singular.
127
- O fi folosit pluralul... de reverenţă : „Dumneavoastră sunteţi grozave !" - de exemplu...
- Nu suntem deloc grozave şi te rog să-mi spui cine or fi ei ?
- Spun : ei sunt ele : Geta Horodincă, Mioara Cremene, Vera Lungu, Aurora Cornu, Ana Novak - o mai fi trăind ?
- Lasă-te de glume, nr e momentul. Şi dacă ei e Breban ?
- Sunt, aşa e corect, în româneşte : „Dacă ei sunt Breban" ?
- Zău, nu-mi arde de glume, la ora asta !
- Nici mie. Ce-ar fi dac-am mai vorbi mîine ?
- Mîine o să-ţi spun pe cine bănuiesc eu în spatele acestei...
- Iar începem ? Chiar dacă mîine începe o nouă zi ? Parcă era vorba că nu e complot.
- Nu e. Dar e, totuşi... Nu e - dar e, totuşi.
Nu am nici un nou-element, dar... Bineînţeles, faţă de Monica, cînt şi eu în corul negatorilor, cu Marie-France şi cu Alain - că nu e nici un complot - dar-însă-totuşi, vorba maiorului (sau căpitanului) lui Geo Dumitrescu...
Chiar dacă n-ar fi avut de gînd să facă o Uniune a Scriitorilor ; chiar dacă n-ar fi vrut să o facă, împotriva noastră - pagubele pe care ni le-au pricinuit... Dar nu suflu un cuvînt... De altfel, nu sunt deloc sigur. Cu toate că...
Cu toate că.
Sunt şi eu istovit, m-au stors şi pe mine zilele astea de... căldu-ră-mare. De nebunie. De-de-de - nu mai ştiu de ce, dar nu-mi place ceea de nu ştiu cum să-i spun.
Ba aş putea. Dacă aş face un efort - atîtica. Dar nu vreau să fac. Nici atîtica - căldură-mare, nebunie, românie, ţigănie...
Aşa că mă întorc la altă...
Bine : mă întorc numai la Ivasiuc :
2. Povestitorul povesteşte cum a intrat el, duşman înrăit al poporului, în partidul comunist (al celor buni).
Aşadar, eram din nou la Bucureşti. De ce mă întorsesem la Bucureşti (în plină vacanţă, în miezul verii - în inima lunii de miere) ? - cînd ceilalţi, în majoritate, fie îşi continuaseră vacanţa (la mare, la munte), fie plecaseră din Bucureşti (în vacanţă, la munte, la mare, după posibilităţi...) ?
Aşa. Ca să fiu la Bucureşti, în caz-că... în-caz-că, ce ? Doar nimeni nu avea nevoie de mine, de prezenţa mea la Bucureşti - dar să nu anticipez : în tren, în primele ore acasă, eram doar excitat. Chiar exaltat, dar... lucid. îmi spuneam, îi spuneam Anei:
128
- Nu le putem rezista ruşilor mai mult de... O zi-două. Dar chiar şi un ceas-două de rezistenţă...
Ana era întru totul de acord cu „analiza". Ea îmi adusese vestea că, ieri, mulţi dintre foştii ei colegi de liceu manifestaseră în faţa ambasadei Cehoslovaciei şi în faţa celei sovietice ; pe de altă parte, socru-meu îmi spusese că un număr de scriitori protestaseră, în presă, împotriva invaziei. Foarte bine, foarte bine şi aşa : cu proteste, însă mie îmi era gîndul la altceva : deja la Doi Mai, apoi în tren, aflasem de la Radio Bucureşti că se constituie Brigăzi Patriotice. Nu ştiam să trag cu puşca (în prima studenţie, făcusem doi ani de „teorie", dar cînd să fac şi convocarea - la Cilibia - m-au găsit... inapt, din pricina vederii deficiente, aşa că fusesem trimis la vatră..,), însă îmi spuneam că te poţi opune ruşilor invadatori („o zi, un ceas..."), nu doar cu puşca, ci şi cu orice altceva...
Bine-bine, se constituiau Brigăzi Patriotice - dar unde ? Unde le găsesc eu ? Şi ca ce (mai pe româneşte : în ce calitate ?) m-aş fi prezentat pentru înrolare ?
Fiindcă eu eram... nimic; nimeni; nu aveam statut: student nu mai eram (fugisem, ca să scap de insistenţele securistului Achim..,), ca să mă pot prezenta la Universitate; nu eram slujbaş pe undeva, măcar muncitor - ca să mă prezint la instituţie, la întreprindere, să cer să intru, „în mod organizat", în Brigăzi; nu eram utemist, nici sindicalist - nici măcar membru al Uniunii Scriitorilor. Adevărat: în ultimii trei ani, de cînd ieşisem la suprafaţă, aflasem că fuseseră admişi în Uniune băieţi şi fete „pe baza" publicării unei singure povestioare, într-o revistă de provincie (Ţepeneag, de pildă). Eu însă continuam să fiu un caz : publicasem mai multe povestioare (chiar şi fragmente din Ostinato), primisem şi o menţiune a Luceafirului (Premiul I fusese decernat Sandei Târziu, din mîna lui Eugen Barbu el însuşi!), însă Fănuş Neagu îmi explicase (cu totul şi cu torul prieteneşte) că „problema" mea are să fie luată în discuţie după ce voi publica un volum. Ieri sau alaltăieri îmi apăruse în librării volumaşul Camera de alături - înainte de plecarea în vacanţă predasem un exemplar de autor Uniunii, în vederea discutării-cazului, însă cum ' era vară, cum pînă şi scriitorii din conducere aveau dreptul la odih-nă-legală... Ce mai încolo-încoace : nu eram membru al Uniunii! Nu „aparţineam"...
Eh, dacă „fleacul", vorba lui Dan Cristea, s-ar fi întîmplat încolo, în toamnă... evenimentul m-ar fi găsit pregătit: aparţinînd, ca tot creştinul; aş fi fost şi eu membru al Uniunii, poate chiar redactor cu jumătate de normă la România literara - fosta Gazetă..., preluată de Geo Dumitrescu (îmi promisese încă de acum o lună că mă „ia" -după intervenţia Titei Chiper şi în ciuda băgării-de-seamă-glumeţe
129
a lui Saşa : „Tu, la România literară ? Ce, eu sunt în vreo redacţie ? Măcar şef-adjunct ?" - eh, mă ajuta, mă ajuta prietenul meu Saşa, devenit Alee...).
Aşadar, mă întorsesem de la mare, plin de avînt; gata de sacrificiu : cu drag m-aş fi înrolat în vreo Brigadă Patriotică - dar în care ? Unde ? Aparţinînd de ce, de cine ?
In asemenea împrejurări, cauţi sfat la prieteni.
Am luat-o cu bunii mei prieteni din închisoare, din deo - pe bucureştenii ne-plecaţi în vacanţă, se înţelege, i-am căutat.
- Fii calm, fii serios ! m-a întîmpinat unul. încearcă să gîndeşti, înainte de a te năpusti cu coarnele... De acord : bieţii cehi - şi mie mi se rupe inima de păţania lor... Dar, la drept vorbind, ce voiau ei, cu „Primăvara" lor : tot socialism - „cu faţă umană", cică... Si cine s-a găsit să se... solidarizeze cu ei ? Ceauşescu - dar cine e Ceauşescu ? Tot de-al lor, socialist, comunist! Şi tu, ditamai duşmanul, vrei să te bagi în brigăzile lui Ceauşescu ?
- Se dau arme..., am strecurat.
- Fii serios ! O să-ţi dea ţie Ceauşescu armă ! Ca s-o întorci împotriva lui ? O fi el bou - dar un bou viclean...
- Atunci... Noi ce facem ?
- Ce întrebare ? Nimic ! De ce să ne amestecăm în certurile dintre comunişti ? Noi, cînd o fi s-o facem, o s-o facem împotriva comuniştilor şi a comunismului!
- Şi dnd o să fie facerea ?
- Cînd o fi să fie - în nici un caz acum. Alţi colegi de puşcărie şi de ded :
- Ceeee ?! Eşti tîmpit ? Brigăzi Patriotice ? împotriva ruşilor ? Dar cît crezi tu că rezişti împotriva ruşilor ?
Eram gata să spun : „Un ceas-două..." dar m-am răzgîndit. Dacă i-aş fi asigurat că brigăzile în chestiune vor avea rolul de a-i întîmpina, cu flori, pe americanii eliberatori...
L-am căutat pe Ion Omescu - el fiind cel mai înţelept, mai cu experienţă dintre toţi prietenii mei puşcăriaşi. Gazda lui mi-a spus că plecase la Arad, la ai lui, în mare grabă : de ruşi..
L-aş fi căutat şi pe Marcel Petrişor, dar mi-am adus aminte că şi el tocmai plecase mai demult la ai lui, la Ocişor...
Eram întristat, descurajat, dar m-am consolat:
„Ia stai! Prietenii mei sunt bunii mei prieteni - dar nu sunt... şi basarabeni! Care oltean, care bucureştean, care ardelean, bănăţean - dar nici unul basarabean de-al meu, care să înţeleagă, să mă înţeleagă... Eh, dacă ar mai fi trăit tata..."
însă tata murise de aproape doi ani, iar basarabeanca de mama agoniza pe un pat de spital - la „cronici", la Domneşti...
130
în lipsa basarabenilor, aveam în preajmă două femei: în primul rînd, pe Ana, proaspăta-mi nevastă, ea îmi era nu doar alături, ci risca (riscam eu...) să mi-o ia înainte ; apoi era Tita Chiper - fireşte, nevastă a lui Ivasiuc, ceea ce n-o împiedica să fie prieten, camarad al meu ; ştiam că pe ea puteam conta - măcar cu un sfat...
Nu era încă după-amiază, riscam să o trezesc din somn. Am riscat, cu un telefon. Nu mă înşelasem : o trezisem.
După ce l-a făcut cu ou şi cu oţet pe cel care o trezea din som-nu-i lin - şi după ce a înţeles ce voiam (o Brigadă), Tita :
- Du-te, soro, la Uniune... pentru ţară mori/ şi-ţi va fi mormîn-tu-ncoronat cu glori!
- Duce-m-aş şi m-aş tot duce..., am încercat eu să-i cînt în strună, însă am revenit la oile mele : dar nu sunt nembru...
- E-te ! N-oi fi fiind, dar ai volum ieşit alaltăieri, car'va'zică ai căpătat dreptul-de-onoare de a-ţi oferi sîngele pe altarul republicii-măreaţă-vatră ! Concluzie : fuguliţa la Uniune ! De cum oi fi înrolat şi înarmat pînă-n pînzele albe, mai trezeşte-mă cu-un telefon, să-mi povesteşti Austerlitz-ul de pe linia Nămoloasa-Focşani!
- Bine, dar cui anume mă adresez la Uniune ? Ai idee cine face recrutările ? Presupun că nu Conu Zaharia...
- Şi eu presupun, Stancu a fost demult declarat: desculţ - adre-sează-te unor bărbaţi-apţi.
- Adică ?
- Adică, du-te, din parte-mi, la Ioanichie ! Şi la Pop Şimi. Şi la Szâsz Jancsi - zi-le, măi !, că te-am trimis eu în recunoaştere. Si-acum, noapte bună, copii şi moarte ocupanţilor !
- Dar Saşa ? am întrebat-o cu grăbire, înainte de a-mi închide telefonul. Ce face el, ce crede Saşa despre... Despre asta ?
- întreabă-1 pe el ce nu-crede - dar face şi drege ! Salut! L-am întrebat pe el, tot prin telefon, la Ambasada americană, în primul moment, n-a înţeles întrebarea :
- Ce întrebare-i asta : ce fac ?! Lucrez ! Ca de obicei!
- Nu te-am întrebat ce faci la ambasadă, ca slujbaş la americani, te-am întrebat ce faci ca... român - ca prieten al meu ! - am încercat să dreg busuiocul patriotic.
- Ascultă, amice ! m-a pus Saşa la punct. Dacă n-ai ştiut, află : noi, Americanii, facem ce trebuie să facem noi, Americanii - n-oi fi pretinzînd să-ţi divulg secretele noastre ! Şi încă la telefon !
Avea perfectă dreptate : nu-mi putea divulga secretele lor - dar eu nu eram interesat de secretele-americane, voiam să ştiu ce crede şi ce are de gînd să facă prietenul meu, român - în legătură cu Brigăzile Patriotice - n-ar vrea să mergem împreună la Uniunea
131
Scriitorilor, să ne înrolăm ? Mi-ar face şi mie un serviciu : m-ar recomanda el, eu nefiind încă membru...
- Ascultă, amice ! m-a oprit Saşa. Faci cum te taie capul cu brigăzile tale - în plus, patriotice I - eu, ca american, nu mă amestec în treburile voastre interne ! - a hohotit în rîs şi mi-a închis telefonul.
îmi făceam reproşuri că îi vorbisem în clar despre Brigăzi. Asemenea chestii - interne - nu se discută la telefon ; şi încă la Ambasada americană. Ar fi trebuit să aştept să-i vorbesc faţă către faţă, între patru ochi - dar cînd ? - abia încolo, spre seară - e-he, pînă diseară, cîte nu se pot întîmpla, mai ales într-o vreme ca prezentul, cînd timpul-nu-mai-are-răbdare, cum bine scria Preda.
Mi-am zis că încercarea moarte n-are : m-am dus la sediul Uniunii Scriitorilor. Am ciocănit pe la uşi, pînă am dat de loanichie Olteanu.
Am zis bună-ziua, am spus cum mă cheamă... el m-a oprit: nu-i nevoie să mă prezint, „doar ne cunoaştem"... Eu, da, îl cunoşteam, dar nu credeam că el... M-a poftit pe un scaun şi m-a îndemnat să spun „în ce problemă"...
- în problema... Brigăzilor Patriotice, am zis. Adevărat, nu sunt încă membru al Uniunii, dar cum am publicat un volum, iar dosarul de primire se află în curs de... de rezolvare - sper : favorabilă... Mi-am zis că, totuşi, aici, la Uniunea Scriitorilor trebuie să mă adresez, în problema... în problema pe care v-am spus-o... Cu Brigăzile...
loanichie se înroşise brusc în obraz, fiindcă se străduia să nu pufnească în rîs. A privit în jur, nu mai era nimeni în birou, a zis în
- Dumneata altă treabă n-ai ? - dar fiindcă pe coridor se auziseră glasuri, a schimbat şi el glasul: Şi, în plus, tovarăşe, dumneata ai făcut puşcărie ! Politică !
Asta cam aşa era; era, de-a dreptul. Uitasem, ori doar mă pre-făcusem ? Am început să mă ridic de pe scaun, zicînd :
- Cînd patria-i în pericol...
Numai de n-ar crede că o spuneam în derîdere... Fiindcă n-o spuneam. loanichie a înţeles, m-a luat în serios - dar a zis, bătîn-du-mă pe umăr:
- Lasă, tovarăşu', are cine s-o apere, la caz de pericol...
Asta cam aşa era - uitasem, ori... ? Ce mai conta : dădusem cu bîta-n baltă, nimerisem cu coarnele-n gard - ce zi cu ghinion : să nimeresc peste loanichie, şi el ardelean, ca Ivasiuc, Petrişor, Omes-cu... Cum să priceapă el, ardeleanul, ce pricepe şi simte un basarabean - dar de unde un basarabean de-al meu în Uniunea Scriitorilor ? Erau vreo doi, însă nu în conducere... Basarabenii nefiind tovarăşi-de-încredere - ca ardelenii...
132
Am terminat ridicatul de pe scaun, m-am îndreptat spre uşă, resemnat: n-a fost să fie... Mi-am adus aminte că Tita îmi recomandase să spun că din partea ei vin - cum de uitasem parola ? M-am oprit, m-am răsucit, am zis, cu aerul că-mi cer scuze :
- Vă rog să mă iertaţi că v-am deranjat din concediu... loanichie s-a înţepenit pe dată, ofensat. Am dres-o :
- Nu v-aş fi căutat dacă Tita Chiper nu m-ar fi trimis... Vreau să spun : mi-a sugerat să vă caut, din partea ei, în problema brigă...
- Problema brigăzilor ! m-a întrerupt loanichie. Ce ştie tovarăşa noastră Chiper despre problema asta !
Şi asta era aşa : pe Tita o trezisem din somn cu telefonul, Tita dormea pe sine cînd mi-a spus ce mi-a spus - ca să scape de mine, să se întoarcă la somnu-i lin şi îngerii-aproape...
- ...dacă nici eu nu ştiu mare lucru despre problemă... - a adăugat loanichie, ridicînd din umeri şi zîmbind vinovat.
Am ridicat şi eu din umeri, am dat să ies. în uşă m-am întîlnit, piept în piept, cu Pop Simion. Mi-am cerut scuze, am vrut să-1 ocolesc - dar Pop mi-a întins mîna :
- Cu ce probleme pe la noi, tovarăşu' ?
- Cu primirea în Uniune ! a vorbit loanichie în locul meu. L-am asigurat că se face, îl primim - i-a ieşit un volum, are activitate susţinută în presa literară...
Am rămas descumpănit. Dar nu se făcea să-1 contrazic; să spun că pentru cu totul altceva venisem - în cu totul altă-problemă...
- Te primim, te primim, tovarăşu' ! m-a asigurat Pop Simion. Cum trec evenimentele astea, cum te primim !
- Dacă trec..., mi-a scăpat.
- Asta aşa e ! a încuviinţat Pop, după un timp.
- Şi cum anume trec..., a adăugat loanichie. Dumneata ce crezi despre ele, despre... evenimente ?
Am tuşit. Ca să-i dau de înţeles lui loanichie că n-o să-1 dau de gol. Am zis:
- Bine cred... Cred că n-ar fi rău dacă şi scriitorii âr constitui o brigadă patriotică...
- Ce să facă ? Ce fel de brigadă ? s-a mirat Pop Simion.
- Ideea nu e rea, a băgat de seamă loanichie.
- Patriotică, am adăugat, firesc. Doar aşa am înţeles că a spus tovarăşul Ceausescu, ieri; am înţeles că toate întreprinderile, instituţiile, asociaţiile, uniunile de creaţie...
- Sigur, sigur, întreaga ţară se mobilizează ! a zis Pop. Ne mobilizăm cu toţii, organizat - dar dumneata, tovarăşe, nu eşti organizat - de cine aparţii ?
- De... De asta am şi venit aici, la Uniune...
133
- Nu eşti membru al Uniunii noastre !
- O să fie, o să-1 primim, dar deocamdată, nu-i primit, a adăugat Ioanichie.
- Şi, în plus, eşti cam duşman ! a zis Pop Simion, fără zîmbet, dar fără ură. Ai cam făcut închisoare la politici...
- Am cam făcut, dar acum sunt cam liber, public, stau de vorbă cu dumneavoastră, pot să mă şi scobesc în nas, dacă am chef, am voie să mă şi însor - ceea ce am şi făcut, fără să cam cer voie de la politicul închisorii... Şi nu l-am auzit pe tovarăşul Ceauşescu spunînd că cei care au făcut închisoare - fie şi la politici - nu au voie să-şi iubească ţara şi s-o apere cînd e ameninţată !
în viaţa mea nu înşirasem asemenea tricolorisme ; si cu atîta convingere în glas.
Ioanichie a devenit, brusc, foarte-foarte ocupat de nişte dosare. Pop Simion nu avea la îndemînă dosare, se afla în picioare, lîngă mine - în dreptul uşii. A zis, scărpinîndu-se la ceafă :
- Aşa o fi, aşa este, dar pe timp de... Mă rog, nu chiar de război, dar într-o stare ca-de-război, noi trebuie să fim foarte vigilenţi cu cine încearcă să se strecoare în rîndurile noastre...
în clipa aceea a intrat Szâsz Janos. A dat mîna cu mine, m-a întrebat şi el în-ce-problemă. N-am apucat să-i răspund - Pop :
- Ia-n' auz' Jancsi! Cu ce pro-ble-mă a venit tovarăşu' ! - m-a arătat din cap. 'Ce că să-i dăm lui o armă ! Pe bază de brigăzi patriotice ! Armă, de s-o-nt6rne contra la partidu' nost'!
- N-a zis asta ! a intervenit Ioanichie, rîzînd silit.
- Mai glumim şi noi un pic..., a făcut Pop.
- A zis numai de brigăzi patriotice, că vrea să se înroleze, a continuat Ioanichie.
- Dar n-avem, la Uniune, brigăzi! a spus Szâsz, încă pe dinafară.
- Cînd le-om face, le-om face ca lumea, din tovarăşi siguri, n-o să apelăm la ăi de-or făcut puşcărie politică ! a zis Pop.
- Şi cum nici membru al Uniunii nu e... - a oftat Ioanichie. Am deschis uşa. Din prag am zis :
- Foarte bine, tovarăşi: fiţi vigilenţi cu duşmanii ! Nu apelaţi la ăi de-or făcut puşcărie politică - dar cînd o să faceţi apel la ăi de n-or făcut puşcărie ? Politică ? Aş vrea şi eu să ştiu cînd are să constituie Uniunea Scriitorilor brigăzi ? Patriotice ? După ce rusii or să ocupe şi România ?
Dacă aş fi avut o armă - şi aş fi tras în ei, vigilenţii, tot n-ar fi încremenit, aşa ; cu gurile căscate.
Am plecat. Fără să trîntesc uşa - n-aveam cui s-o trîntesc în nas. Ioanichie Olteanu ? - ardelean de pe la Turda ; ori Cluj - tot Ardeal.
134
WKm Pop Simion - ardelean de pe la Baia-Mare, ce să priceapă el ? Szâsz
jjBH _ sj ungur şi evreu şi bănăţean de pe la Timişoara, deci tot ne-basa-
|8j| rabean ! Ardelenii ăştia : îi aşteaptă şi azi pe ruşi - să le dea Ardea-
tKm- Iul, de la unguri...
Iîmi părea rău că mă luasem după Tita Chiper : adormita, nu auzise ce spun, nu auzise ce-mi răspunde - ca să scape de mine, emisese nişte sunete, cică : „Du-te la Ioanichie, din partea mea !" _ M-am dus - şi ce mi-a răspuns Ioanichie : „Ce ştie tovarăşa noastră
HBf Chiper despre problema asta !"
9WL Ieşisem din curtea Uniunii şi o luam la stînga, pe Şosea. Unde ?
■jH Acasă, bine-nţeles, unde mă aştepta Ana. Ea credea că cine ştie ce
■B brînză am făcut, de azi dimineaţă... Să-i spun că nu-i nimic de făcut
|H cu foştii-deţinuţi ? Cu actualii scriitori ? Să-i spun şi de ce cred eu că
|H| nu-i nimic de făcut cu toţi aceşti căcăcioşi: fiindcă sunt ba regăţeni,
|H| ba ardeleni, bănăţeni, olteni - dar nu basarabeni! Ba nu : o să-i spun
Bl că n-am făcut brînza-aşteptată, fiindcă tot „neorganizat" sunt; tot...
WWL neaparţinător - de asta nu m-au primit - deocamdată ! - în Brigăzile
J—W Patriotice de la Uniune : dacă nu sunt nembru...
Bflr Mă aflam aproape de răspîntia cu strada Mincu. M-am auzit
Wam strigat din urmă. Szâsz îmi făcea semne să mă opresc. Alergase după
BHt mine, gîfîia :
BH[ - Unde te duci, acum ? m-a întrebat.
■flr - Ce întrebare-i asta ? am făcut eu, înţepat. Acasă !
t—M - Acasă la Sterescu ori la Năvodaru ?
W—f - Acasă la... nevastă-mea ! am răspuns eu, în continuare, intri-
f—W gat (şi ofensat: ei, da, nu aveam o acasă a mea - ei şi ?).
WWt '- Foarte bine ! a spus Szâsz. Am numărul de telefon - dar acolo
W—w te duci! Acolo te caut cu telefonul!
|B - De ce să mă cauţi acolo cu telefonul ? Ai ceva să-mi comu-
EHt nici ? Comunică-mi acum, ce să mai aştept telefonul...
HH - Asta-i, că nu ştiu dacă o să am ce să-ţi comunic. Du-te acasă
||K şi aşteaptă să-ţi telefonez !
mm '   ' - Ce-i aiureala asta ? Spune-mi acum, dacă ai ceva de spus - e
wWk ceva grav ? Nu vor să mă primească în Uniune ?
jBf _ Ce Uniune ! Consideră-te ca şi primit în Uniune, eu vorbesc
wt de... Dar nu-ţi pot spune acum, fiindcă nu e nimic de spus, trebuie
IB să mă consult, să mă informez, sus-de-tot, dacă... Dacă se face ori nu
■ - oricum, chiar dacă ni se spune că nu se face, tot îţi telefonez, ca să
W ştii - servus.
"W A făcut stînga-mprejur şi a luat-o înapoi, spre Uniune.
S Ce aiureală ! Ce aiurit, Szâsz Janos !
I w îl cunoscusem cu un an în urmă : Dieter Schlesak tradusese,
m împreună cu o colegă de redacţie, poeta Anemone Latzina, un frag-
ti
ment din Ostinato pentru revista Neue Literatur. N-a apărut fragmentul acela - ale cenzurii valuri.., - dar rămăsesem în bune relaţii cu „nemţii" ; şi cum soţul săsoaicei Anemone era ungurul Szâsz... Şi cum acesta îl cunoştea de multă vreme pe viitorul meu socru ; şi cum şi Szăsz pretindea că o cunoştea pe viitoarea mea nevastă, de pe cînd era ea copil şi... începuseră să mă oarecum agaseze cei-cele care îmi aduceau la cunoştinţă că şi lor, „cînd era ea mică", Ana li se pipilise-n poală,., Ai fi zis că Ana, acum o domnişoară, o femeie, o doamnă (de două sâptămîni), îşi petrecuse copilăria udînd nădragii şi rochiile prietenilor casei...
Să mă duc acasă şi să aştept telefonul lui Szăsz... în legătură cu ce, telefonul ? Probabil în legătură cu brigăzile, doar despre ele era vorba. Zicea că are să se informeze; sus-de-tot - cît de-tot ? Doar nu de-tot, de-tot! Deşi, în timp de război - mai ştii ? îi telefonează Szâsz lui Ceauşescu, îl întreabă dacă fostul deţinut Paulică se poate înrola în brigăzi... Mda, da : este membru al Uniunii, are şi carte apărută... Are voie ? Bine, atunci... Szâsz îl va fi cunoscînd bine pe Ceauşescu; încă nu l-am auzit povestind că şi „Nicuşor, cînd era el mic", i se pişase în poală - cam greu: Szâsz, cu toată barba lui sură, e mai tînăr decît celălalt - dar mai ştii ?
Acasă, i-am spus Anei ce făcusem; dar nici un cuvînt despre ce nu-făcusem. Am zis:
- Mi-am făcut partea de datorie : mi-am propus serviciile ; rîn-dul lor să ie accepte - ori refuze.
Ana m-a pus să mai povestesc o dată scena de la Uniune - cu loanichie, cu Pop Simion, Am luat-o de la cap, am făcut-o şi mai amuzantă... Ana mi-a cerut încă-o-dată, însă am refuzat ; risca să devină povestioară ; sau schiţă ; sau moment.,.
Tot nu aveam ce face ; în aşteptare, i-am telefonat lui Saşa. La ambasadă. L-am întrebat dacă, în general, are noutăţi. Ce fel de noutăţi ? Ei bine, dacă s-a confirmat zvonul potrivit căruia niscai tancuri ruseşti pătrunseseră pe teritoriul nostru, în Moldova - bineînţeles, din Basarabia venind... Saşa s-a grăbit să spună că nu se ştie ceva precis, deci nu se poate confirma; nici infirma. L-am mai întrebat dacă, în special, el, ca american, are voie să se înroleze în brigăzile patriotice româneşti.
- Ce să caut eu în brigăzile voastre româneşti ? a rîs amicul. Să vă aduc apă, să vă distribui ţigări, vouă, luptătorilor ? Ştii bine că n-am făcut armata...
- Nici eu, dar mă gîndeam că...
- Gîndeşte-te mai departe, dar nu la mine, eu sunt... Eu am un statut aparte - noi, Americanii...
- Ai cetăţenia americană ?
136
I- încă nu, dar azi-mîine... Ascultă, sunt foarte ocupat şi nici nu mă interesează problemele voastre locale - cu brigăzi, cu tancuri... Scuză-mă, dar sunt chemat la ambasador... - Ei, dacă eşti chemat la ambasadooor... Aşa s-a încheiat convorbirea telefonică, între timp, a venit şi socru-meu, pentru masa de prînz. Nu ne mai văzusem de acum două săptămîni, cînd plecasem la mare, în... 9K luna de miere. Am înţeles că, în timp ce eu umblam prin oraş, Ana flfl§- ti vorbise despre...
- Chiar nu ai ce face ? m-a întrebat, zîmbind - dar serios. Ai fl^B putea vopsi gardul, sau repara robinetul din curte... Sau duceţi-vă WKm amîndoi la un ştrand, să vă răcoriţi...
SHj Nu i-am răspuns, am lăsat-o pe Ana să-1 pună la punct pe tai-IH| că-său.
flH|       Pe la ora unu, telefon de la Szâsz : aHr      - La ora patru eşti la noi, aici, la sediul Uniunii! aBB       - în ce proble... ? am întrebat şi nu doar ca să-1 iau pe el şi pe ai ■Hi lui peste picior.
■Hr       - Nu-ţi pot spune la telefon, duşmanul din vecini ascultă... mmWt-       - Ei, dacă duşmanul din vecini ascultă... Bine, la ora patru sunt flHf' la Uniune - dar poţi să-mi spui dacă da sau ba... Ştii tu...
- Pot să-ţi spun : da, însă mai este un mic amănunt - servus ! j^^H       Secret, Szâsz ! Nu degeaba era... secretar al Uniunii...
Am aşteptat ora patru. Am pornit spre Uniune de pe la trei şi un sfert - pe jos, în pas de plimbare, aveam să ajung la ţanc. 9H|       Pe cît era de pustie curtea, clădirea Uniunii, azi dimineaţă, pe 9H(  atît era de... stup, acum. Toţi scriitorii, cu mic, cu mare, bronzaţi ori ■H|- brînzoşi, mari romancieri ori critici mici, tovarăşi, tovarăşe, tovără-aHp   şele - cu toţii aveau în comun un aer grav ; preocupat; în grupuri se vorbea - dar potolit şi serios. în primul moment, am şovăit; am IV   vrut să fac cale întoarsă : ce căutam eu printre scriitorii adevăraţi, aHr  consacraţi - cu toţii membri cu carnet ai Uniunii ? Pe culoarele re-|B   dacţiilor, ale editurilor, nu mă simţeam străin - şi un ne-membru are fjflfc   voie să propună, să predea o povestioară, două, chiar un roman şfHr   întreg; la restaurantul Casei Scriitorilor, de asemeni, nu mă simţeam jŞm   chiar un intrus, fiindcă jumătate dintre consumatori erau soţii, fraţi, |M    cumnaţi, socri, cuscri, odrasle ale scriitorilor cu carnet de membru... *9    Dar aici ?
fam Din fericire, din mijlocul unui grup, Szâsz a agitat o mînă, apoi
!■    mi-a făcut semn să mă apropii. M-a luat deoparte : 1 m - Se face I Ştii că n-a fost rea ideea ta ? Bineînţeles, mai-sus
: m    n-am spus că de ia tine a pornit, am zis că... masele largi de scriitori, [ W     scriitorimea română s-a întrebat, a întrebat, a propus... ' S 137
fegi 9m
- Despre ce vorbeşti ? Nu-nţeleg...
- Despre brigăzi, ce dracu'! Patriotice ! Se fac şi la noi, la Uniune, cu arme, cu chestii...
- Unde-s armele ?
- Sunt unde sunt, dar pînă la arme, tu trebuie să îndeplineşti o mică formalitate...
- Să fac cerere ! Timbrată, sau, pentru că suntem pe picior de război, mă scuteşti de... Dă-o dracului ! Lumea arde şi voi umblaţi cu hîrţoage ! Şi dacă intră ruşii, iar eu n-am apucat încă să scriu cererea aia împuţită ? Sau am scris-o, dar încă n-a primit toate semnăturile, toate ştampilele...
Szâsz m-a apucat de braţ şi m-a tras în tufişuri, lîngă fîntîna-de-piatră. A deschis gura, dar a închis-o la loc şi m-a tras după el în clădire.
- Ţi-a fost frică să nu ne audă duşmanul din vecini ? am rîs eu. Tovarăşii noştri sovietici, de la ambasadă ? Ei şi! Nu ne aflăm în, ca să zic aşa, stare de război cu ei ?
- Fă bine şi ţine-ţi gura ! m-a somat Szâsz. Ai gura prea slobodă şi, de-acum încolo, o să trebuiască să te gîndeşti de şapte ori înainte de a rosti un cuvînt!
- De ce ? Intru în Brigăzi, nu în serviciul de spionaj!
- Ţine-ţi gura ! Şi ascultă ce-ţi spun eu : acum te bag la comisia de partid...
- Bagă-mă ! am rîs eu. La comisia de partid, nu la subsol - chiar aşa : de ce m-ai adus aici ? Closetele sunt la parter...
- Ca să nu ne-audă nimeni! Fii atent: s-a hotărît, sus-de-tot, să se constituie şi la noi, la Uniune, brigăzi...
- Mi-ai spus ; altceva !
- Altceva : în Brigăzile Patriotice, cu drept la armă, intră numai membrii de partid.
- Nu ţin neapărat să am drept-la-armă...
- Nu-i după capul tău, dispoziţia e clară : numai membrii de partid intră în Brigăzi...
- Bine, Jancsi, dar mi-ai spus că s-a făcut, s-a aranjat ! Şi la telefon şi adineauri, în curte - aşa mi-ai zis : se face ! Si acum dai înapoi...
- Nu dau înapoi, dar ţi-am spus că trebuie să îndeplineşti o mică formalitate...
- Mi-ai spus : cererea de intrare în bri...
- Nu ! Cererea de intrare în partid.
Pauză. Ca s-o mobilez, am început să rîd. Mînzeşte :
- Cerere de intrare în partid - în care partid ?
- Dar cîte partide sunt pe lumea asta ? Unul singur : comunist!
138
- Bine, Jancsi, dar tu ştii bine că eu... Eu sunt un bandit, am făcut puşcărie la bandiţi, ai citit ce scriu - de asta m-a şi respins cenzura... Mi-a respins romanul întreg, nu numai fragmentele, printre care şi cele traduse de Anemone şi Dieter...
Szâsz a început să mă bodogănească în ungureşte. Am înţeles numai înjurăturile şi m-am supărat. Am dat să plec. M-a oprit:
- Ascultă mă, cap-pătrat! Vrei să intri în brigăzi ?
- Bine-nţeles...
- Dacă-i bine-nţeles, atunci, bine-nţeles, mai întîi, trebuie să intri în partid - clar ?
- Clar... Nu, nu-i clar : cine mă primeşte pe mine, în partid ?
- Asta o s-o vedem în adunarea generală de mîine ! Te punem în discuţie şi... Dar, mai întîi, trebuie să scrii cererea...
A scos, din buzunarul de la piept al cămăşii, nişte foi de hîrtie albe. Le-a despăturit, m-a dus la prichiciul unei ferestre, mi-a pus în mînă stiloul lui...
- Scrie ce-ţi dictez eu...
Am scris. Chicotind. Am scris - după dictare - că eu, cutare, deşi am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de faţă, cînd Patria se află în pericol, cer să fiu primit în Partidul Comunist Român - ca singură forţă organizatoare a rezistenţei patriotice, întru apărarea pămîntului românesc contra „agresiunilor din afară, oricare ar fi ele"...
- Pun la urmă şi: „Luptăm pentru pace !" ? m-am hăhăit eu.
- Nu, acum pui, la urmă : „Trăiască P.C.R. !" Şi semnează, totuşi, nu mi-o da fără autograf... Acum hai sus, la comisie...
Am urcat, după Szâsz, „sus la comisie". în uşa biroului în care voiam să intrăm, m-am întîlnit cu Ivasiuc.
- Salut, salut, cu ce treabă pe la noi, la Uniune ? m-a întrebat el,
fără interes.
- Dar tu ? Cu ce treabă - pe la voi, la Uniune ? i-am întors-o. El n-a simţit ironia. Mi-a spus, din mers :
- Am venit să intru în partid - am intrat, acum mă întorc la
treburile mele...
- ...americane ? l-am ajuns eu din urmă cu întrebarea. El a răsucit capul, s-a^mirat - dar nu foarte. Şi a plecat.
Orele şi zilele - şi nopţile - care au urmat... Febrile, exaltate, isterice. N-am mai simţit jena, neîncrederea şi ruşinea, m-am lăsat şi eu dus de val - care a culminat cu faimoasa şedinţă de primire (în
partid, fireşte !).
Nu am spus şi nu voi spune vreodată că „atunci" am intrat în partid fără voia mea; că aş fi fost împins, constrîns, înşelat. Şi nu voi spune că numai pentru a avea o armă (pe care s-o întorc, pe dată,
139
împotriva comuniştilor), am „aderat". Pentru cei care mă condamnă, sunt condamnabil : făcusem puşcărie, băgat de comunişti, iar eu intru în partidul lor ! Pentru cei care mă acuză de lipsă-de-luciditate (cum de mă lăsasem orbit de un discurs-de-la-balcon ? - cum de crezusem că Ceauşescu putea să polarizeze - şi să conducă ! - anti-rusismul real al românilor ?), rămîn un îmbrobodit, un fraier. Ce spun eu, ce cred despre mine ael de atunci şi despre hotărîrea de atunci...
Iată ce cred şi acum, după mai bine de douăzeci de ani:
Adevărat: i-am înşelat şi pe foştii mei colegi de închisoare, victime ale comunismului ; şi pe prietenii, ne-puşcăriaşi, dar rămaşi lucizi în acel august '68 (mai cu seamă la Ţepeneag mă gîndesc, el îmi tot zicea - şi înainte şi în timpul şi după acea memorabilă şe-dinţă-de-primire : „Tu eşti cre-tin ? Chiar atît de cre-tin eşti ?"). La urma urmei, pe mine m-am înşelat. Numai că... într-un moment ca acela, nu puteam face să tacă glasul viscerelor mele - de basarabean. Chiar în timpul „cooptării", aşteptînd să-mi vină rîndul (am fost ultimul), îmi ziceam:
„Uite-i, pe fiecare din cei ca mine : Păunescu - el îşi zice oltean, este oltenete, dar... e născut la noi, în Basarabia ; uite-1 pe Aurel Dragoş Munteanu : ardelean pînă-n vîrful unghiilor, antipatic, dar... şi el, născut tot la noi, în Basarabia ; Mariana Costescu : nu e doar o fată drăguţă, chiar frumoasă, dar e şi basarabeancă de-a mea, declarată ca atare... Cît despre Paul Schuster, sigur că e sas şi nu din cale-afară de simpatic, dar, dacă ne gîndim bine, saşii sunt un fel de basarabeni, nu ? Ba da, ba da... Mai rămîne, ca o excepţie, Ivasiuc -el nu e de-al nostru, basarabean, In fine, el rămîne excepţia care întăreşte regula..."
Desigur, pentru că, în ciuda exaltării, a oboselii, a... isteriei colective de atunci - totuşi, mă rodea „conştiinţa", încercînd s-o abat, s-o înşel, mă gîndeam la amicul Saşa... Nu aveam de gînd să mă laud cu... paternitatea ideii brigăzilor patriotice la Uniunea Scriitorilor, însă cînd Saşa povestea, în jur, din ce în ce mai aţîţat, cu din ce în ce mai multe amănunte, cum el a avut „ideea de geniu", el fiind „găina autoare-ouătoare a Oului lui Columb" (pînă şi asta, cu ouătoarea-au-toare, tot de la mine o auzise - ca oarecare reproş la... confiscarea „ideii"), începea să mă roadă... nedreptatea. îmi spuneam că nu are nici o importanţă cine a avut, primul, ideea... care ne dusese unde ne dusese, făcînd din noi, duşmani-înrăiţi, membri de partid - de-
feaba. Şi, cu toate că, în primele momente, Szâsz, loanichie, chiar şi ita îl puseseră la punct, aducîndu-i aminte că, „cronologic", eu fusesem cel care o luase cu... căutatul unei brigăzi („cu care să se mărite" - zicea Tita şi tot ea adăuga că, în fapt, „ideea" a ei fusese,
HO
ea mi-o pasase mie, mie recomandîndu-mi să caut-mai-departe, eventual la Uniune, la loanichie), deşi însuşi loanichie confirmase că eu întrebasem, primul, „de o brigadă, ceva..." - şi cu toate că Saşa accepta că eu fusesem „agentul ideii", dar „cel care o formulase, clar" contează - deci, în folclorul Uniunii, rămăsese că „autorul brigăzilor" el era...
Aşa să fie. Mai ales că, în curînd, povestea cu brigăzile-patrioti-ce a fost uitată, rămînînd doar intrarea-în-partid a unor... suspecţi -dacă nu de-a dreptul duşmani...
Pornisem de la Manolescu - şi m-am întins la Ivasiuc. Acum însă nu-mi mai vine să zăbovesc, întrebîndu-mă :
~ Oare de ce Nicolae Manolescu - cel care fusese alături şi fidel şi curajos şi riscînd (pentru Dorin Tudoran) - nu a semnat şi el Scrisoarea de solidarizare cu, măcar, Mircea Dinescu ?
O fi avînd motivele lui - unul dintre ele fiind acela că ar avea
de pierdut, dacă...
Adevărat : Doinaş, Hăulică, Paleologu, Pleşu, Sora - au şi ei ceva-de-pierdut, nu se află nici la sfîrşitul vieţii, nici ia capătul operei. Şi, totuşi, au semnat.
Sau poate Manolescu nu acceptă că a şi pierdut; că nu mai are
ce pierde...
Dar dacă el are ?
Dar dacă noi, cei din exil, nu putem vedea ce văd ei, de acolo, de la faţa-locului ?
VI
(Duminică, 2 iulie 1989) 1. în care povestitorul îl povesteşte pe Dorin Tudoran...
Nici ieri, nici azi (pînă în clipa de faţă), nimic nou. Toate: vechi; dezumflarea lui Nedelcovici va fi de vină - cum va fi arătînd un Bujor dezumflat: ca un balon dezum-, ori ca un prezer-flat ?
Am profitat de mîncăriciul pe la degete, ca să-mi depăn amin-tiri-din-junie. O-ho, de-abia am început...
Căldură. Căldură-mare, domnule.
Să«i fi atins şi pe ei căldura ? Nu-mi vine să cred. Ţepeneag are ceva de rus (nu-i de mirare, i se trage de la şah, mai bine i se trăgea de la literatura lor) : ştie să aleagă momentul atacului-pe-la-spate (n-au atacat ei România în 26-28 iunie '40, după ce nemţii puseseră la pămînt Franţa, principala noastră garanţie ? N-au invadat ei Cehoslovacia, în '68, în plină vacanţie ?). De ce nu va fi făcut Uniunea în prima parte a lui iunie - sau încolo, în toamnă ? Bineînţeles, strategul de el l-a ales pe acesta, din inima căldurii-mari. Numai că Ţepeneag, ca şi Ivasiuc (ca şi Tănase), atîta cîntăreşte lovitura pe care urmează să o dea „adversarului", încît nu de puţine ori îşi bagă degetele-n ochi, îşi dă singur picioare-n curu-şi: exilaţii - mai ales români (şi mai cu seamă scriitori) - nu cunosc concediul ; nici de-vară, nici de astă-vară, nici de an-vară...
Bineînţeles că tentativa lui Ţepeneag de a face Uniunea în mare-secret-mare a fost o... bidă - da, dar ne-a făcut nouă rău (pe la inimă) ? Ne-a făcut! A-ntins el căcatul pe clanţă, vorba Rodicăi Iulian ? A semănat tulburare, bănuială, discordie (exact ce mai lipsea !) ? A semănat. Acum Ţepe, oniricul cu diplomă de la el însuşi, poa' să se-ntoarcă în peşteră, să se culce, să tragă în continuare la aghioasele lui - că cinstită treabă a mai făcut ! De-am ajuns noi să privim pe furiş, la dreapta, la stînga, ca să-1 „surprindem" pe amicul de pînă adineauri pactizînd cu Ţepeneag ! Mărturisesc : mă tot uit -cu.ochiul minţii - înspre Monica Lovinescu, să văd cînd anume are să se producă întâlnirea ei cu Ţepeneag ; înţelegerea cu el (în taină, fiindcă şi eu m-aş întâlni, aş cădea la înţelegere şi eu - însă în văzul
142
i
lumii, cu martori - o citez din nou pe Rodica : „Ce facem noi, bă, aciia : mafie ?"). De Alain nu m-aş mira - şi nici nu m-aş supăra : în aceşti doi ani, Alain a rămas în relaţii cu Ţepeneag. Apoi Alain, sunt convins : n-ar face un secret-tactic dintr-o întâlnire cu Ţepeneag.
Fiindcă, deşi s-a dezumflat Bujor, n-a renunţat Ţepeneag la partidă. Ăsta e Ţepe : deşi l-a asigurat pe Nedelcovici de prietenia lui, în momentul în care Nedelcovici „cade", pentru Ţepeneag căzut este, ca un pion pierdut (şi ce contează un pion ?). Ţepeneag nu ştie ce-i aceea fidelitate în nefericire : cum un prieten nu mai este util şahului-jucat, cum nu-1 mai interesează pe jucător. Aş putea băga mîna-n foc : peste două zile, peste două săptămîni, cînd Monica are să stea de vorbă cu Ţepeneag (fiindcă un asemenea moment are să vină, mai curînd decît îmi închipui eu), Ţepeneag are să trateze astfel :
„îl vrei pe Nedelcovici ? - ia-1, fă borş din el, mie nu-mi mai trebuie ! Vrei să-1 arunc pe Sorin Alexandrescu ? Acum, pe loc îl las din braţe ! Uite !"
Bine-ar fi să fiu un profet mincinos. Din nefericire (şi pentru mine) sunt doar o gură-spurcată ; o cobe.
Deci pionul Nedelcovici a fost pierdut - ce contează un pion la o mare partidă ? Ne coace el, Ţepeneag, ceva - doar în luna lui Coctorium ne aflăm...
Prima încercare : în-forţă (şi în secret) - nu i-a mers : strigătele Monicăi Capitoline au dat alarma, au chemat scriitorii români la arme ! - că tot se apropie Bicentenarul Revoluţiei Franceze... Mare-le-şahist are să adopte altă tactică, aplice altă variantă : „deschiderea Dimov" (nu ştiu care poate fi, contează doar numele-trambulină) ; sau „gambitul cal... inescului" (de ce nu l-ar băga pe Matei, ca pe un cavaler-fără-prihană, ca să o tragă pe coarda estetismului, a cultura-lismului, a anti-politicului... ? în fine, a profesionalismului-scriitori-cesc...).
Mă întreb ce are să zică (ştiu !), ce are să facă (nu ştiu) un... neprofesion(al)ist ca Dorin Tudoran.
Ia să mă întorc eu, sedentarul, la cafine, acolo să mă pot gîndi în pace la ce-ar putea zice-face Tudoran :
A trecut pe-aici : mai amar, mai amărît, mai... apucat, cum ne zice Monica Lovinescu amîndorura (nu totdeauna cu tandreţe...).
Cînd mă uit la el, mă văd pe mine. Aş vrea să pot spune : pe mine, cel care eram... Asta ar însemna că nu-mai-sunt, ceea ce nu îndrăznesc să nădăjduiesc. Singura deosebire dintre Tudoran şi mine : eu sunt nu doar mai în vîrstă, dar şi mai vîrstnic ; mai bătrîn, mai îmbătrînit, deci, mai obosit decît el. Asta, în general. în special, eu am un avantaj con-si-de-ra-bil faţă de Tudoran : nu sunt salariat
143
al americanilor - ca el, la Vocea Americii, nu sunt nici colaborator, fie şi ocazional, al Europei libere - într-un cuvînt: sunt liber (nu ca bietul de el...)! El este legat de mîini, prin pîinea-zilnică, de la Voice ; şi de picioare legat, prin Agora - n-o fi chiar acelaşi organism care finanţează revista, dar tot guvernul american îl alimentează pe finanţator. Poate şi din această pricină se arată atît de pornit împotriva americanilor.
Are dreptate : prin '83 (sau poate '82 ?), cînd a făcut călătoria încoace, cu soţia, Bernard îi promisese post la E.l Dacă ar fi „rămas" atunci, ar fi intrat, fără discuţie - poate şi soţia lui ar fi găsit un post, tot acolo. Dar n-a, nu s-a putut: le rămăsese acasă, în România, fetiţa (cu un an mai mică decît Filip), cum putea să se despartă o mamă de copil, pentru... cel puţin un an (de demersuri, presiuni în vederea recuperării lui) ? Acest singur argument şi ar fi fost suficient, n-ar fi fost nevoie de altul...
Oricum, cînd era în toi „cazul Tudoran", noi cei de-aici (Cei-Fără-Ţară) am făcut ce ne-a stat în putinţă ca să-1 ajutăm să se ţină pe două picioare. Monicii au întreţinut la E.l, „presiunea", pe de altă parte eu am intervenit pe lîngă Reni Tavernier, ca să-1 primească în PEN Club... Numai că, între timp, Bernard murise şi, o dată cu el, postul promis la radio. Cu Monica şi Virgil ne întrebam adeseori, cu îngrijorare, dacă n-ar fi fost mai bine să nu fi existat acea promisiune... După un interimat de vreun an, a murit şi Cismărescu (Gorun) - şi a venit Vlad Georgescu. Am oftat ceva mai uşuraţi: în România, prietenul cel mai fidel al lui Tudoran era Mihai Botez - or, Botez era bun şi vechi prieten cu Vlad...
Tudoran „a ieşit" printr-o filieră americană şi catolică - cu un popas la Roma. S-a stabilit provizoriu pe undeva, prin nord-vestul New-York-ului - o ducea greu, dar măcar avea locuinţă...
în toamnă, din cei vreo şapte-opt intelectuali din România pe care îi propusesem să fie invitaţi la un colocviu cultural (european -la Madrid)... - ia sâ-i număr, totuşi, ca să nu uite ei înşişi: N. Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Ileana Mălăncioiu - numai lui Mihai Botez i s-a dat paşaport... Ne-am cunoscut pe aeroportul Orly, el m-a strigat pe nume, iar cînd mi-a spus că e Mihai Botez (eu nu-1 ştiam, nu-i văzusem nici măcar o fotografie), ne-am... pe dată îmbrăţişat. Am zburat împreună, iar la Madrid, spre bucuria amîn... treiora, la hotel, l-am întîlnit pe Tudoran (tot prin mine invitat), venit din America. La colocviu l-am prezentat lui Glucksmann, lui Jean-Marie Benoist, lui Pavel Tigrid, lui Antonin Liehm, iar „în afară" lui Vintilâ Horia (pe care l-am şi vizitat, în trei, acasă) şi foarte-simpaticului (dar atît) Don Aurelio Răuţă... în fine, la
144
Paris ne-am întors împreună (Mihai Botez şi cu mine) ; cît a mai rămas, a stat la noi.
Urma să se întoarcă în România prin Miinchen. Eram convins că Botez are să pledeze - cu ardoare şi cu succes - cauza lui Tudoran pe lîngă noul director al Europei libere, Vlad Georgescu...
Sunt convins că a pledat-o - cauza - dar Tudoran n-a fost angajat, „în schimb", cum se spune - iată, n-am spus : „în locul lui Dorin Tudoran"... a fost angajat... Gelu Ionescu ; şi Raluca Petrulian ; şi Anca Giurchescu ; şi Askenazy ; şi Hurezeanu - cu toţii : dîrji, neînfricaţi luptători împotriva comunismului, în general, ai ceauşismu-lui, în special ; ca să spun lucrurilor pe nume : nu te mai puteai învîrti, în România, din pricina opoziţiei antibolşevice a alăturinu-miţilor ; din cauza rezistenţei (active !), doar pe ici-pe colea culturale, încolo pe-faţă rezistenţa rezistenţilor - hai să-i mai numesc o dată, să nu se plîngă că n-au intrat (ca Ţepeneag) în, asta, zi-i pe nume...: Gelu Ionescu-Bombonel; Raluca Petrulian, Anca Giurchescu (cele două fete : adevărate Ane Ipăteşti! - combătuseră puternic, bătuseră chiar şi două covoare !), Askenazy (habar n-am cine a fost, dar ştiu că acum, la Miinchen, se arată extrem de curagios - nu chiar ca Gelu : e şi greu), în fine, utemistul sibian/protejatul Blandian', după chipul şi asemănarea Arpagicei combativitatea, în România, a Emilului- Aceştia, cu toţii, au fost angajaţi - la Europa liberă ; aceştia şi încă alţii - în trecut, cu tot atît de bune dosare de cadre - Tudoran însă ba. El nefiind corespunzător...
2. ...pe Vlad Georgescu...
Pe atunci, prin '85-'86, colaboram şi eu, cînd şi cînd, la „Actualitatea românească", pe timpul lui Cismărescu chiar şi cu cîte un text pe lună. La începutul directoratului său, Vlad Georgescu îmi propusese o colaborare săptămînală şi, o vreme (cam cinci săptămîni) a mers. Apoi... n-a mai mers : materialele nu se difuzau, dar nici nu mi se spunea motivul pentru care nu merg... Am aflat foarte tîrziu, mult după ce încetasem de a mai trimite - în ordine, erau :
- „prea se bagă în domeniul meu - istoria - el, care nu-i istoric de meserie" ;
- „prea îl înjură pe Ceauşescu - îl putem critica (constructiv), fără să-1 insultăm."
în fine, pe al treilea nu 1-a formulat niciodată, l-am dedus, mai tîrziu, din discuţii:
- „prea îi atacam pe nişte fini intelectuali - şi istorici de meserie" (nu ca mine) - prieteni de-ai lui, de-ai casei, sau poate chiar
145
neamuri: Dinu C. Giurescu, specialist în Ceauşescu-contemporanul-vostru ; Condurache, specialist în Herodot-istoricul-de-curte-al-lui-Ceauşescu...
Mult mai des decît înainte, cînd îi eram colaborator, Vlad îmi trimitea vorbă prin Monica Lovinescu : că el mă iubeşte (chiar aşa !); că el mă preţuieşte (nespus); că de ce m-am supărat eu pe el ? La un moment dat i-am scris, explicîndu-i „pentru ce". Mi-a răspuns - prin telefon - că... „materialele trimise n-au fost difuzate, fiindcă... se învechiseră"... Fireşte, unele texte, ţinute în sertarul lui, în ale lui N.C. Munteanu (altul care, de cîte ori îl punea Vlad să-mi telefoneze, începea printr-o declaraţie de amor !), se chiar învechiseră - dar ce vină avea autorul de mine ? însă chiar aşa, „învechibilele" erau puţine, eu neîncercînd să fac jurnalistică propriu-zisă.
în 1987 m-am supărat de-a binelea : după mai bine de un an de iubire-transmisă-prin-Monica (sublimă, dar vorba celuia...), Vlad m-a invitat la Miinchen, „să sărbătorim, la microfon, împlinirea unui deceniu de la mişcarea cu pricina". I-am răspuns că regret, dar nu răspund invitaţiilor la nunti-şi-înmormîntări; dacă ţine să amintească de „momentul '77", să organizeze o masă rotundă în redacţie, în care N.C. Munteanu, Raluca Petrulian - şi mai cu seamă Gelu Iones-cu -, participanţi activi la „pricina mişcătoare", să povestească ei, în lung si-n lat, ce au făcut; si cum - si mai ales pe unde (atunci, în 1977).'
Anul trecut am aflat că e grav bolnav. I-am scris cîteva cuvinte de - să zic : îmbărbătare ? nu e potrivit spus, în fine, i-am scris că faptele lui (scrierile - pentru care şi el făcuse închisoare) au să rămînă
- asta să ne consoleze.
A murit. I-am scris soţiei sale - în acelaşi sens. Nici vorbă, moartea lui Vlad Georgescu m-a afectat. Nu avea importanţă că noi doi nu ne înţelesesem niciodată (repet: niciodată)
- important fiind : Vlad Georgescu era singurul care se manifestase, în România de după 1964 (anul decretului) - şi fusese închis pentru asta... Singurul semn de întrebare : în ciuda faptului că se agitase, că făcuse închisoare (deci... perturbase şi el bunele relaţii ceauşisto-americane), americanii îl numiseră în fruntea Europei libere... (dar acesta se neutraliza el însuşi). Desigur, se aflase în termeni buni cu indivizi ca David Binder şi mai ales cu ambasadorul James Barnes jr. (cel care, la Bucureşti, făcea politica lui Ceauşescu, nu a lui Jimmy Carter...), aceştia l-ar fi putut ajuta să iasă din puşcărie şi din România - dar nu şi să fie uns director al postului de radio. Oricum, politică internă americană sau ba, cert este că, sub Vlad Georgescu, s-a putut vorbi, în fine, la un post american, despre Basarabia - cum anume, asta nu mai depindea de el...
146
între timp (adică binişor înainte de moartea lui Vlad), „ieşise" (din România) şi Mihai Botez. în drum spre America, trecuse şi pe la Paris - tot la noi trăsese. I-am, din nou, împărtăşit îngrijorarea : cu Tudoran nu era deloc bine ce se întîmplă - în afară de adaptarea la mediu, inevitabilă - şi i-am sugerat (deşi nu era nevoie, ei fiind vechi şi buni prieteni) să... să facă ceva pentru Dorin, doar şi el, Mihai, avea o mie de relaţii printre americani şi tot din „cercul Barnes", făcătorul de politică la Departamentul de Stat...
Se vede însă treaba că nu s-a putut - de altfel, nici Botez însuşi nu şi-a găsit locul; nici timpul... Şade la Standford, California, profesor de nuştiuce, dar foarte util, îşi vede de sufletul numai al său.
Cum-necum, Tudoran a intrat la Voice of America, ca redactor simplu, sub şefia lui... Andrei Brezianu !
Aşa fiind viaţa ! Este adevărat că Gelu Ionescu nu e şef la celălalt post american, Europa, însă numai privindu-i înţelegi care-i por-tretul-robot al românului agreat de americani şi pe dată angajat...
3. ...de asemeni, cum stau lucrurile cu Europa liberă...
O vreme, în primăvara asta, Dorin sperase că Botez avea să fie numit director, în care caz l-ar fi luat şi pe el la Miinchen. S-au petrecut însă nişte manevre de culise în care Botez şi Tudoran, aliaţi ai lui Ratesh, au fost anihilaţi de acelaşi Ratesh - actualmente director al E.l....
Am impresia, aproape certitudinea că Tudoran, înşelat, se înşeală : fiindcă, principial, nici Botez, nici el n-ar fi putut avea încrederea americanilor ; din motivul pe care-1 ştie şi el, l-a aflat, în vremea din urmă şi Botez : „disidenţii", acei români care s-au manifestat pe faţă, în România, împotriva comunismului şi mai ales împotriva lui Ceauşescu - chiar dacă faptele şi cuvintele lor au fost popularizate prin E.l. - o dată aflaţi în Occident, nu pot lucra la E.l.: fiindcă au „atentat la bunele relaţii americano-române". în rapoartele lor, mai mult sau mai puţin secrete, prin „jurnaliştii" americano-securişti (precum canalia de David Binder), „disidenţii" sunt încondeiaţi în cea mai pură tradiţie de serviciu de cadre comunist. Iar ca să ştie tot Americanul că alde noi suntem „inutilizabili", ni se face portretul, atît... individual (de pildă eu, sub condeiul lui Binder, sunt: „isteric", „egoist", „prost", „paranoic"), cît şi cel „politic" - de o limpezime de cristal... comunist: şi eu (dar nu doar eu) sunt considerat „agent KGB" ! Pentru că, nu-i aşa, am sabotat ceauşismul american.
147
Spre deosebire de noi, „disidenţii" - mai exact: în opoziţie cu noi - se află... Ei bine, cei care sunt angajaţi la posturile lor de radio, „apţii". In primul rînd, „profesioniştii" - şi nu : indiferent-de-faptul, ci, de-a dreptul: tocmai-de-aceea - care, în România, au lucrat, fără ruşine, fără probleme de conştiinţă, la Scînteia, la Lupta de clasă, la Agerpres, la Tembeliziune etc. In al doilea, „deţinătorii de secrete" : foşti-tovarăşi-juşti, în România, deveniţi, în ochii americanilor, băieţi-utili - o dată, am mai spus, fiindcă ar fi deţinători de secrete (ceea ce nu este deloc cazul cu „disidenţii" - marginalizaţi în România, pestiferaţi în Occident) ; în al doilea rînd, pentru că aceştia, aleşii, „apţii", din rasa lui Bombonel, Bambi, nu vor îndrăzni niciodată să cîrtească împotriva americanilor (care le dau o pîine), cum n-au cîrtit contra românilor care le dădeau o pîine... A treia categorie de acceptabili: cei care, prin relaţii-personale sau de grup (dar îndeplinind şi condiţiile de totală inactivitate disidentă, opoziţionistă, în România - ba chiar, ca să spunem aşa, din-contra), pătrund în pîine, îşi fac loc, la rîndu-le (solidaritate de discreţi) fac loc prietenilor, verilor, cuscrilor, cumnatelor, nepoatelor etc. Aici intră mai ales evreii; apoi ne-evreii prieteni, neamuri, clanuri ale deja-intraţilor (în pîine).
Aşadar, Tudoran se înşeală pe jumătate - jumătatea cu iluzia (că Botez ori el ar fi intrat la E.I., dacă n-ar fi fost luxaţi de Ratesh). Luxaţi erau ei din chiar momentul în care au deschis gura, în România şi au protestat, au făcut scandal, „şi-au dat în petic", „au periclitat bunele relaţii americano-române" ; din acel moment, şi-au semnat condamnarea la moarte (americană). Alde noi, „disidenţii", din chiar clipa în care ne-am manifestat, cu glas tare, în România şi ne-am riscat pielea şi viaţa (şi ţara !), am devenit, în ochii Serviciilor de Cadre americane (şi nu numai ai lor), cel puţin suspecţi; dacă nu de-a dreptul: inamici. Deşi E.l. se laudă, se disculpă, de la o vreme, că nu mai aparţine de CIA, principiul recrutării a rămas acelaşi ca în serviciile de spionaj : sunt apte exact persoanele cenuşii, incolore, inodore, cele care au trecut prin apa României ca gîsca pneumflatică - ba, dacă, acolo, au colaborat cu comuniştii, cu atît mai bine : „deţin secrete" ! Motivînd că „postul de radio are nevoie de jurnalişti, nu de... scriitori", americanii au selecţionat jurnalişti care scriu de parcă ar săpa la şanţuri, iar atunci cînd se conving pînă şi ei, americanii, că alesul lor nu este în relaţii măcar normale cu cuvîntul scris, atunci îl... urcă în grad, îi dau un post de şefuleţ, chiar de şef - ca şi în România comunistă, şefii pot fi analfabeţi, la urma urmelor, ei dau ordine, nu le execută ; explică altora - verbal - cum se scrie, ei suferind de, nu-i aşa, crampa-pianistului...
148
SHf Aşadar, americanii au angajat, angajează nu de-alde „apucaţi" ■HL (citeşte: compromişi din punctul de vedere american, prin... scandal JHp politic) ca Tudoran, Botez, Ţepeneag, Tănase, (eu), - nu, Doamne-fe-■H reşte ! îl... preferă (şi cum !) pe un Bambi Brezeanu - uns şef la Voice, «Hk tocmai pentru că în România a avut înţeleptul obicei de a se deplasa XHft în patru labe (s-ar fi folosit şi de o mie - dacă ar fi fost miriapod), s-a ■^mmţ comportat cu o prudenţă legendară (cînd spuneai despre cineva : ^HB „curajos ca Bambi", erai, pe dată, înţeles), iar o dată în-post (oficial), nEBf a făcut să-i vină şi nevasta (ca turist) - caz unic în analele... paşapoar-JjB telor ; profesionalmente, scrie... Dumnezeu ştie cu ce alt-instrument ■Hf (sau organ) scrie jurnalistul Bambi - de aceea rar „se amestecă" - dar ■Bfc şi cînd se amestecă, despre cine, despre ce scrie Şeful Bambi ? De-9B spre viaţa-şi-opera scriitoarei Sanda Târziu, ca din întîmplare soţia |BK lui, proprie şi personală ! Si ce le pasă americanilor că jurnalistul ^Ht Brezianu este incapabil să aştearnă pe hîrtie o singură frază, nu : ■Hr genială, doar : normală - le este extrem de util, ca paznic şi îndru-■H mător (parcă am mai auzit chestia asta), dar şi mai util pentru poli-j^Ht tica-generală, fiindcă Bambi a ajuns să chiar creadă în adevărul 3S| rolului învăţat pe dinafară - anume că adevăraţii patrioţi români j^H sunt cei care - ca el, Bambi - în România, s-au comportat „discret", J^H nu au făcut scandal ; şi reversul : „scandalagiii", „disidenţii" sunt J^^K anti-patrioţi, anti-români, fiindcă ei, aceşti agitaţi („apucaţi") nu s-au agitat de capul lor, ci, atenţie ! - manipulaţi de Securitate (adevărat, .JaHt concede Bambi : unii fără să-şi dea seamă că sunt marionete !), ba J^H chiar de KGB ! Fiindcă cine are interesul să mineze excelentele (şi fl^B- trainicele !) relaţii americano-române, dacă nu Securitatea stalinistă
I5™1™ (deci : „anticeauşistă" !) şi, desigur, ruşii, supăraţi-foc pe „independenţa" ceauşească ! Această fină, subtilă (şi exactă) analiză (în cea mai bună tradiţie americană, de pe urma căreia au fost repurtate strălucitele succese şi în Vietnam şi în Cambodgia şi în Iran - iar acum în România), Bambi o „împărtăşeşte", mai puţin românilor (de-lămurit), cît americanilor (gata-lămuriţi, doar ei au fabricat-o şi au pus-o în gura lui Bambi-Gură-de-Aur). Vai, nu are nici consolarea că este singurul-purtător-de-cuvînt al Departamentului de Stat (Secţia Barnes), fiindcă, de curînd, are un concurent: Dinu C. Giu-rescu. Exact, chiar el! Chiar fiul tatălui său - un demn fiu, dacă ne rezemăm pe opera-i nemuritoare : Istoria ilustrată a Românilor, publicată numai în limbi de circulaţie - dar nu şi în româneşte - în 1981, la Editura... Sport-Turism... Vajnicul şi verticalul - şi imparţialul, doar e istoric, ce dracu' ! - Dinu C. Giurescu, după ce, în România, a lins în toate sensurile şi Partidul Comunist şi statua lui Ceauşescu - chiar dacă nu figurează pe statele Vocii, face treabă-de-şef (al Vocii) : după ce repetă şi el chestia cu disidenţii-manipulaţi-de-către-Se-
• 149
curitate, îşi dă cu părerea şi despre „tonul" emisiunilor de la £./. făcute de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ; distinsul - acesta fiind cuvîntul ! - deci: distinsul-Giurescu-Fiul găseşte că tonul emisiunilor culturale este „inadmisibil de critic" ; ba chiar „de-a dreptul violent" la adresa „culturii din patrie", zice patriotul-fiu ; atît de... „nepotrivit, încît face mare deservicii!"
Măi, drăcia dracului! Carevasăzică aşa : tonul violent din Occident dăunează culturii neaoşe, protocroniste, naţional-comuniste ! „Critica politicii culturale interioare" - cui anume va fi făcînd „deservicii" - distinsul continuator al hagiografiei voievodului - fie el rege, mareşal, secretar-general - distinsul cu acelaşi nume uită, cu distincţie, să precizeze - eu nu uit cui anume face deservicii: comunismului tricolornic de la Bucureşti, în general, în special, „Conducătorului" - ilustrul său tată, şi el distins-istoric, apărase (şi el), cu eroism, „onoarea" lui Codreanu, a lui Carol al II-lea, a lui Antonescu - depindea cine era mai mare şi mai tare : fiul, consecvent, pe a lui Ceauşescu.
Cum Românul nostru (spre deosebire de toate-toate celelalte neamuri - începînd cu Ungurul, continuînd cu Ovreiul...), el este cel mai foarte deştept (asta fiind una dintre calităţi); a doua : Românul este capabil să deosebească binele de rău, urîtul de frumos, moralul de imoral - iată o probă (dacă mai era nevoie de probe...) ieşită de sub peana lui I. Raţiu - şi el dintr-o dinastie, dar nu ca a Giureştilor, de hagiografi, ci ca a Memorandiştilor, oameni care şi-au riscat viaţa pentru adevăr, pentru dreptate. Aşadar, iată ce scrie - despre Dinu C. Giurescu - însuşi Ion Raţiu, în organul dumisale (Românul liber, anul V, nr. 8/89 - deci proaspăt):
„Profesorul Giurescu, cu talentul şi cunoştinţele sale, nu este un disident (...). El a trebuit să facă în lucrările sale din trecut anumite concesii, altminteri n-ar fi văzut lumina tiparului (...). El a fost totdeauna loial poporului român. Ethosului (sublinierea aparţine urmaşului Memorandistului - nota mea) românesc."
Limpede ca mintea Ardeleanului (cel) de pe urmă, ceea ce dă, negreşit:
Dinu C. Giurescu este loial poporului român (ba chiar şi ethosu-lui!) - pentru de ce ? Pentru iată de ce - apud I. Raţiu : pentru că... el (Giurescu) a făcut „anume concesii" - aitfel concesiile cu pricina nu ar fi văzut lumina tiparului. Tocmai de aceea Giurescu este loial poporului (şi, din nou : ethosului) - spre deosebire de... „disidenţi". Şi, ca să continuăm logica raţiană, pentru de ce „disidenţii" nu sunt... loiali poporului (şi ethosului, mă rog frumos) ? Limpede ca lumina zilei : „disidenţii" n-au făcut concesii!
150
4. ...si chiar cu Raluca Petrulian...
r
Se înşela, deci, Tudoran cînd intitula cuvîntul-înainte al revistei Agora : „Nu \"
Cum poţi construi pe o negaţie ? De ce să anunţi ce anume nu vei face, drege, publica într-o revistă numită Agora, nu altfel (de pildă : „De vorbă cu mine însumi"...) ? Şi de ce, dintru început, să ataci oameni şi idei care nu-ţi convin ţie, Dorin Tudoran ?
Tudoran ne-a trimis „Nu"-ul său, de probă : să-i facem băgări-de-seamă. Proiectul a produs vîlvă, jenă, respingere, chiar mînie -după caz. Culmea ! - şi pe mine m-a deranjat arţagul; şi refuzurile ; şi copitele date în „anumite persoane". Am discutat îndelung cu Monica şi cu Virgil: „Ce era de făcut cu băiatul ăsta ? Cu «apucatul» nostru ?" în cele din urmă am ajuns la concluzia că... nu era nimic de făcut, nu atît cu băiatul, cît cu textul. Eu am fost acela care am zis : dacă ne-am afla (cu Tudoran) faţă către faţă, am putea discuta : ne-am putea disputa... în linişte, ore, zile, nopţi şi ar ieşi, din cearta noastră... ce ar ieşi, oricum, un consens. însă dată fiind afurisita de depărtare geografică... Prin scrisori, nu putem comunica, în asemenea împrejurări: scrisoarea consemnează o stare de... definitiv, chiar în şovăieli, chiar în întrebări-fără-răspuns ; pînă ajunge mesajul la celălalt, trece un timp - timp în care expeditorul şi-a nuanţat părerea, dacă nu de-a dreptul schimbat-o. Iar cînd celălalt răspunde, tot prin scrisoare, răspunde la... - la ce ? La o chestiune demult depăşită, nu ? Telefonul ar constitui o soluţie mai... rapidă - dar cine îşi poate îngădui să plătească atîta... ceartă-din-care-să-iasă-adevărul ? Aşa că am ales... abandonul ; fiecare o să-i scrie lui Tudoran că... este de acord cu „Nu"-ul - ca să nu mai lungim boala, mai ales : ieşirea revistei...
Şi Agora a ieşit - aşa. Cu, în frunte, cornul înţepăcios, agresiv, apucat al cuvmrului-înainte tudoranesc.
Mare indignare, mare (de la mic la mare) ! Supăraţi-foc, în primul rînd, vizaţii-excluşi politicamente : extremiştii - care, oricum, n-ar fi avut acces la o publicaţie cultural-literară, dar aceştia erau revoltaţi de... comunismul (ori, mai nuanţat: stângismul) lui Tudoran. Peste aceştia s-ar fi putut trece, fără pagubă - dar peste ceilalţi ? Peste „adevăraţii intelectuali" ?
Cu prima categorie avusesem şi eu de a face - avusesem timp, un deceniu - dar nu angajasem polemică, deşi mă ardeau ficaţii să le dau peste bot; boilor. Insă nu aveam... organ - unde să-mi public replicile ? Fusesem silit să o las moartă, în primul moment, consolîn-du-mă că... n-o să-mi pierd timpul şi energia cu nişte nimeni, că doar
151
n-o să mă bag în tărîţe, ca să mă mănînce porcii... (şi rău procedasem : ar fi fost necesar să-i croiesc peste rituri, de cum le întinseseră spre mine - dar, încă o dată : unde ? - în ce publicaţie - doar nu în Limite, nu în Ethos, pentru că acestea, din principiu, nu se angajau în polemici cu exilul, apoi, apărînd ele atît de rar, n-ar fi fost păcat de spaţiul-tipografic să fie cheltuit cu... fleacuri ?).
Cu a doua categorie, cu „adevăraţii intelectuali" însă nu avusesem de-a face. Aceştia, faţă de mine, se mulţumeau cu... vorbe-vor-bele, înde ei, despre „nivelul scăzut" - al meu.
Mărturisesc : răspunsul dat lui Tudoran de Raluca Petrulian (textul a circulat binişor înainte de a fi publicat în Agora) nu mi-a displăcut; ba chiar l-am găsit... adecvat; şi bine-scris. Cum să nu aibă dreptate R.P., din chiar titlu : „Puterea de a spune da" (care titlu spunea... multe) ? Cum să nu subscrii la un adevăr precum - citez : „In ţară, primul pas - adică puterea de a spune NU dictaturii, minciunii, laşităţii, oportunismului, alibiurilor de tot felul (...) este o premisă absolut necesară (...). Cu atît mai necesară devine aici, în condiţiile libertăţii exterioare, puterea de a face pasul al doilea, cel pozitiv, depăşind o stare de spirit ancorată predominant în negaţie"... ?
în continuare, cum să nu fii de acord cu spusele-scrisele Ralucăi P. : „lipsa de maturitate politică a intelectualului român"; cu „necesitatea unui dialog politic mai lucid, mai puţin provincial, mai profesionist" şi, în fine : „să accentuăm (în Agora - nota mea) ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne divizează" etc, etc.
Cît despre intervenţia lui CA. Mihăilescu, îi atrăsesem atenţia lui Tudoran, în scris, că nu-se-face să amendeze textele altora, în subsoluri abuzive, în note-de-picior cenzuratoare (o făcuse, în nr. 1, la V. Frunză â propos de „Cogito" al lui Bacovia ; în nr. 2 se legase de o notă bibliografică în care, â propos de Caragiale, era pomenit numele lui D.R. Popa).
Cîrteala permanentă - la urma urmei: provocarea (ca să aibă, şi pe mai departe, drept-de-replică), acestea nu mi-au plăcut - şi i-am scris : dar, scriindu-i, spunîndu-i că „nu se face" - mai ales nu se făcea să angajeze discuţii cu un CAM - s-a întîmplat un lucru straniu (ceea ce nu m-a împiedicat să pun scrisoarea de reproşuri la poştă): „Balanţa" - vorbesc de zodia mea... - a început să se încline către Tudoran. Bine-bine, CAM îmi era, dinainte, antipatic : umflat, prezumţios (şi obraznic). Dar Raluca Petrulian ? La o re-lectură, textul ei mi s-a altfel luminat; mai exact: s-a întunecat, altfel. Era ceva în neregulă cu adevărul lui, al textului, al ei, al autoarei. Fireşte, noi, „aici, în condiţiile libertăţii exterioare", nu avem voie să facem, precum comuniştii, serviciu de cadre, să-i căutăm pe oameni la dosare,
152
să ne întrebăm, întîi, tine-ce-cum este autorul, abia apoi să ne aplecăm asupra textului.
Aşa e. Noi, aici-în-condiţiile... nu trebuie să facem altora ceea ce nouă nu ne-a plăcut să ni se facă, „acolo, în condiţiile"...
Şi totuşi... Ce zice notiţa bio-bibliografică de la finele numărului 3 al Agorei ? Zice : „R.P. : născută în 1950 (deci: are 39 ani); Facultatea de limbi germanice din Bucureşti, licenţa în 1973 (la 23 ani) ; părăseşte România în 1978 (la 28 ani, după 5 ani de «funcţionare» acolo-în-condiţiile...), stabilindu-se în Germania Occidentală (foarte bine, dar ca ce : ca «repatriată», fiind «etnic-germană», măcar după o strămătuşă ? Ca «refugiat politic» ?). Din 1983, redactor la Radio Europa liberă (foarte bine, mai ales că «la Stuttgart a urmat cursurile unei facultăţi de ziaristică»)". Mai departe, „cîteva titluri de analize publicate în presa din exil: Alternative federale europene, Viena la 1900, Despre noi, românii"
Foarte bine. Acolo-în-condiţiile, R.P. s-a descurcat - ca „noi Românii", astfel încît nu s-a auzit de viaţa-şi-de-faptele ei - altfel am fi ştiut şi noi de dincoace ; „a părăsit România în '78 şi s-a stabilit în Germania" - foarte frumos că, în plus, a urmat cursurile unei facultăţi de ziaristică... Şi mai frumos că Europa liberă a angajat un ele-ment-atît-de-pregătit - licenţa la Bucureşti, certificatul de jurnalist la Stuttgart...
, Ce va fi avînd Tudoran de împărţit cu o astfel de persoană - şi bine-pregătită şi bine-crescută (a i se citi, chiar în Agora nr. 3, textul cu pricina) ? Bine-bine, Tudoran o fi avînd motivele lui - o va fi cunoscut personal, li se vor fi ciocnit interesele, pe arena scaunelor de la Europa liberă - dar eu, domnule ? Ce am cu „fata", domnule ? De ce încep a strîmbare din nas ?
Pentru că sunt mai aproape de Tudoran decît de Petrulian. Nu atît de aproape cu-inima, cît cu-viscerele. Fiindcă şi eu sunt, structural, un... negator, un destructor, un Nu-ist de profesie. Fiindcă şi eu, „în ţară, am avut puterea de a spune NU dictaturii, minciunii, laşităţii, oportunismului, alibiurilor de tot felul" (am citat din R.P.) - ca Tudoran. Dar NU ca Petrulian.
Pentru că şi eu, spunînd Nu-ul, mi-am (pro)pus pielea pe băţ -acolo, pe băţul Securităţii, „dincoace" pe beţele extremiştilor de dreapta (ceea ce, la urma urmelor, nu mă mai miră), dar şi în-beţele „rezonabililor", ale iubitorilor de „dialog", ale „constructorilor" (în dezacord cu „negativiştii destructori"), ale băieţilor şi fetelor de fa-milie-bună, ale bine-crescuţilor ; ale celor care îşi imaginează că buna-creştere, buna-pregătire (intelectuală, desigur) şi o scriitură alertă, „de ţinută" (intelectuală), îi scutesc de... propriul lor trecut -dacă nu de-a dreptul ruşinos, atunci ruşinabil - (pînă şi „noi, Româ-
153
nii" suntem nişte persoane bipede !) - prin... ne-curajul de a spune, acolo, în România, NU ! „laşităţii, oportunismului, alibiurilor de tot felul, pseudo-tacticilor, pseudo-realizărilor, etc." (se observă : re-ci-tez cu plăcere, cu poftă !); ale celor care (vorbesc, în continuare, de... beţe) îşi imaginează că... culturalul primează (parcă aş auzi un glas de pe un munte...), că memoria trebuie abolită, ca să nu dea seama de morală şi că, la urma urmei, este suficient să nu fi făcut mari-por-cării, în ţară, pentru ca, în exil, să dai lecţii de bună conduită, de logică, de dialog - celor care au memorie şi cred că, totuşi, ceea ce se cheamă etică nu este o chestie de care te poti dispensa, fără pagube.
Chiar aşa : cu ce drept îi contestă Petrulianca (şi CAM-ul) lui Tudoran dreptul de a spune NU ! învîrtiţilor, strecuraţilor, fofilaţilor, atunci, iar acum dătători de lecţii ? Ce au investit, acolo, în România, ultragiaţii de aici ? Cu ce obraz, i-o spun, de-la-obraz lui Tudoran aceşti înţepaţi (şi totodată „echilibraţi" - nu „apucaţi", ca alţii) ? Iată, Raluca Petrulian crede - şi o scrie: „cred că tonul agresiv şi incomod trebuie să devină mai subtil, ideile mai clar orientate către un ţel major..." Si, fireşte, un asemenea „sfat", o astfel de „sugestie" (politicoasă, bine-crescută) întruneşte cvasi-unanimitatea intelectualităţii româneşti exilate. Dar oare de ce - întruneşte încuviinţarea, pe de o parte, pe de altă parte, neîncuviinţarea ? Pentru simpul motiv că intelectualitatea românească exilată a fost, în cvasi-unanimitate, neagresivă, „comodă", în România, iar aici, în exil, cere „un ton (...) mai subtil, idei mai clar orientate către un ţel major"...
Să auzi şi să nu-ţi crezi urechilor ! „Tel major" ! Raluca Petrulian a descoperit, în exil (dacă este o exilată, nu doar o mutată), un „ţel major !" - nu contează care ar putea fi acela, contează că este „urmărit" de „profesionişti" - nu de „amatori" ; de „lucizi", nu de „impresionişti" - iar în tabăra primilor intră, negreşit, intelectuali-adevăraţi, precum desigur, Raluca Petrulian, în primul rînd, apoi: C.A.M., apoi Gelu Ionescu, apoi Andrei Brezianu, apoi Dinu C. Giu-rescu, apoi... apoi aproape toţi cei care, acolo, în România, au tăcut, s-au strecurat, au făcut „cultură, nu politică", iar după ce şi-au mutat domiciliul în Occident - ca, desigur : „refugiaţi politici", se bat în piept, indicînd... adevăratul, unicul „ţel-major".
Dar ia să stăm, în continuare, drept - şi să judecăm drept. Ce-ar fi dacă am face un apel, ca la armată ? Ce-ar fi dacă ne-am număra, dacă ne-am lua la rînd, fiecare după faptă, nu după vorbele curajoase, rostite abia în exil ?
întru apărarea „celor treisprezece de la Bucureşti", doar în două-trei zile, s-au adunat pe lista semnatarilor peste şaptezeci de doar scriitori; nu toţi cei ce ar fi semnat - dacă ar fi putut fi contac-
154
taţi la timp - altfel, am fi depăşit suta. Aceştia numai scriitori, dar mai sunt intelectuali nescriitori : profesori, cercetători, istorici, ca să nu mai vorbesc de „intelectualii" medici, arhitecţi, ingineri; ca să nu mai amintesc de „intelectualii pur-artişti" : pictori, sculptori, graficieni, compozitori, regizori, interpreţi, actori etc. Cît ar zice un total - al intelectualilor români în exil ? Cinci sute ? Şapte ? O mie ? Mai mult ?
Fie şi doar o mie - din aceştia (cu toţii cerători de azU-politic): cîţi au spus un NU! politic, acolo, în România ? Păi ia să-i numărăm, degetele de la două mîini ajungînd.
Să-i luăm, cronologic - ca să nu fie supărare pe „intensitatea Nu !-ului" (şi pe... cantitatea de consecinţe a rostirii) :
1 : Ţepeneag ; 2 : Tănase ; 3 : Frunză ; 4 : Totok; 5 : Calciu ; 6 : Tudoran ; 7 : Botez ; 8 : Negoiţescu ; 9 : Nedelcovici - iar la urmă, doi ne-români (neaoşi): Vasile Paraschiv şi cu mine.
Ar fi trebuit să figureze şi I. Vianu - însă el s-a rostit (de altfel, într-un text simţit) doar atunci cînd plecarea din ţară - legală - i-a fost întîrziată ; s-ar putea obiecta (oh, fiecare listă cu obiecţiile ei, care de care mai justă, mai întemeiată) că Totok n-ar avea ce căuta, el fiind şvab - în care caz, de ce nu intră Hertha Muller ? Apoi: ce caută Negoiţescu - doar el s-a retractat, în '77 ; şi ce... curaj este acela, al lui Nedelcovici, „doar" de a încuviinţa publicarea în Occident a unei cărţi respinse în... Orient ? Şi ce-o fi căutînd, într-o „listă de intelectuali", Popa Calciu ? Dar „ţiganul de Paraschiv" ?
Fiind jurnalul meu, fac eu lista (în care, cu totul abuziv, mă includ). Indiferent de gradul de simpatie (ori antipatie), i-am numărat pe cei care, în România, au spus : Nu ! şi au suferit din pricina acestui Nu.
Fireşte, din punctul de vedere al băieţilor şi al fetelor care ne trag de mînecă (să le mulţumim că încă nu ne-au tras şi de urechi!), nu se face... să ne dăm în petic ; nu se face să fim măgari şi violenţi faţă de cei care, nu-i aşa, urmăresc un „ţel major", dialogînd, nu începînd prin a zbiera : Nu ! Dezbătînd lucid, nu visceral; acceptînd că toată lumea are dreptul la opinie, nu doar cei care...
Toată lumea are dreptul la „opinie" dar, de pildă, Gelu Ionescu nu are dreptul la... lecţiile de curaj pe care le dă „colegilor din România", de la microfonul Europei libere. Uite-aşa : din punct de vedere moral nu are acest drept - un astfel de drept trebuie cîştigat, or Gelu, departe de a fi fost un „călduţ", a fost, în plus, un descurajator al altora, un „sfătuitor-sincer" al celor care făceau ceva ori aveau de gînd să facă.
Nu are dreptul moral un Brezianu - care, în România a fost un antiexemplu de moralitate a curajului, a demnităţii.
155
Şi nu are dreptul Raluca Petrulian - în virtutea a ce fel de faptă ar avea ? Care a fost Nu !-ul ei, răspicat-rostit, în România - pînă la vîrsta de, totuşi, 28 ani ?
Că aceştia îşi iau cu de la sine putere dreptul de a ne atrage atenţia că suntem agresivi, vindicativi, nelucizi - cu un cuvînt: nocivi majorului ţel (probabil: Rrromânia); cu două cuvinte : anti-ro-mâni, această obrăznicie le va fi venind, desigur din compararea statutului lor social cu al nostru : iată, ei sunt slujbaşi la americani, nu cunosc grija zilei de mîine, au, ca toţi oamenii normali, concedii (ah, concediile lui Gelu Ionescu !) - pe cînd noi suntem toleraţi cu cîte un text din an în Pastele Cailor - iar atunci, oare cine ne cenzurează ? Cine îşi amestecă pixul în scrisul nostru ? Un Gelu Ionescu -cel care, deşi a făcut o carte despre „omonimul" său, Eugen Ionescu, scrie, negru pe alb, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, titlul „Cîntăreţei..." astfel : „Cîntăreaţa chială" - de mirare, nu ? El însuşi, masculinul Gtlu, nu riscă să devină... chil... Gelu Ionescu, pentru a cărui „soartă crudă" în România, în ajunul transferului la Europa liberă, s-au mobilizat, fireşte, toţi prietenii săi, exilaţi, ca... recunoştinţă, o cenzurează pe Monica Lovinescu (un pasaj despre bunul său prieten, Adrian Marino - deşi îi aparţinea lui M. Sorescu, Monica Lovinescu îl doar cita...) şi pe Virgil Ierunca (i-a eliminat un pasaj „critic" la adresa lui Valentin Lipatti). Dacă rămînem doar la măgăria gestului (fără să ne întrebăm ce natură vor fi avînd legăturile de suflet cu un Marino, cu un Valentin Lipatti) - acest Gelu ar trebui să fie descalificat moral pentru restul vieţii sale.
5. ...fără a-l uita pe de-neuitatul (uita-l-ar nenorocul !) Gelu Ionescu.
Hai să-1 „delaţionez":
Ne-am cunoscut în toamna lui 1965, eu ca re-student, el ca asistent de literatură universală, el fiind sugestia „Vlad sau Gelu" din Bonifacia. Cît timp am fost student, relaţiile dintre noi au fost foarte... respectuoase : el abia intrase la Universitate, în 1956, cînd eu... ple-cam-la-oaste, ca să mă întorc după nouă ani - pierzînd, în fapt, unsprezece ani-universitari... Fără să fi devenit prieteni, eram, totuşi, colegi-de-scris.
Zece ani mai tîrziu, în decembrie 1975, Marie-France Ionesco a venit la Bucureşti. L-a întrebat pe Ion Vianu dacă Paul Goma o fi în Bucureşti... Vianu a răspuns că nu suntem în relaţii, nu ne cunoaştem (aveam să facem cunoştinţă abia de Sfîntul Ion 1977, acasă ia Negoiţescu), dar l-a auzit pe Gelu Ionescu spunînd că Goma s-a
156
stabilit Ia Cîmpina... Marie-France ştia că ne petrecem verile la Breaza, fără să ne „stabilim"; şi că Breaza nu e Cîmpina, însă Ion Vianu atîta ştia (de la Gelu), atîta comunica.
Marie-France l-a întrebat pe Gelu : ce e cu... Cîmpina ? Gelu i-a explicat pe dată : Goma s-a stabilit definitiv la Cîmpina - nu-i cunoaşte adresa, nefiind în relaţii „cu unul ca Goma"...
Marie-France n-a înţeles, a cerut să i se explice ce înseamnă : a avea relaţii „cu unul ca Goma".
Gelu Ionescu a explicat pe dată : Goma e suspect - a făcut atîtea şi n-a păţit nimic ? înseamnă că e omul ruşilor ! De altfel, nici nu-1 cheamă Goma, ci Efremovici, e evreu rus din Basarabia şi-şi face de
cap în România...
Marie-France l-a întrebat dacă nu cumva prin gura lui vorbeşte Securitatea - cu Goma-spion-rus, cu Goma-stabilit-definitiv-la-Cîm-pina - dar ce are Cîmpina cu... prefectura ?
Pe loc Gelu a schimbat tactica şi tonul - a început să se plîngă, aproape să plîngă : el, Gelu Ionescu vrea să facă numai cultură, nu politică, el vrea să publice „cartea despre papă" (adicătelea : Eugene Ionesco - deh, ca între... Ioneşti) şi... - de aici, Gelu a prins a scheu-na : i s-a spus că, dacă vrea să publice cartea-cu-papâ, să nu se atingă de kaghebistul Goma ; să nu aibă relaţii cu Goma...
Marie-France a băgat de seamă : Gelu nu avusese relaţii cu Goma. Gelu Ionescu a explicat pe dată : bineînţeles, nu - lui i s-a atras atenţia să nici nu aibă - în viitor...
între timp - preţ de vreo săptămîna de la sosire - Marie-France a făcut vizite, a fost condusă, prezentată... A băgat de seamă : mulţi dintre pictori şi sculptori (dar şi mai mulţi dintre „istoricii de arte plastice"), deşi nu mă cunoşteau, deşi nici ei nici cumnatele lor nu citiseră un rînd de mine - ştiau : sunt suspect; agent-sovietic. După „scandalul Tănase-Goma", Marie-France ne-a spus că pe „individ" (cel care sub numele de „Vişan" fusese însărcinat cu asasinarea lui Tănase şi a mea, în 1981), ea îl mtilnise de mai multe ori în „saloanele" amicilor (acolo i se zicea „Moţu" şi „Haiducu") - ca... artist el însuşi, prieten-bun al artiştilor... La restaurantul Casei Scriitorilor, fără să fi întrebat în vreun fel de mine, a fost pe dată informată - şi nu de oricine : de prietenul şi al ei (măcar pentru că îi tradusese o carte), şi al meu : Sorin Titel... L-a surprins (pe cînd îi spunea că eu m-am mutat „definitiv, cu copil cu tot, la Cîmpina") Virgil Mazilescu.
„Care, Cîmpina ? Dar acum o oră am trecut pe la el - e acasă, cu tot cu copil şi cu nevastă !", i-a spus Mazilescu.
De acolo, de la Casa Scriitorilor, Marie-France a telefonat la noi. Şi am răspuns pe dată (atenţie : eram în 1975, cînd telefonul funcţiona).
157
Deci, Marie-France a venit la noi a doua zi, ne-am bucurat, am trăncănit - ne-a povestit „aventura" cu Ionel Vianu şi cu Gelu Ionescu - si cu Sorin Titel - cei care „ştiau" că am fi la... Cîmpina...
De ce la... Cîmpina ? Am aflat abia în aprilie 1977, la Rahova, din gura colonelului Gheorghe Vasile-Grenadă. Securitatea aflînd că vine în România „fata lui Ionescu" şi că aceasta, printre altele, are de gînd să-1 caute şi pe Goma, a... încercat marea cu sarea. A dat cuvînt de ordine printre „colegi" : „Băieţi, spuneţi în dreapta şi-n stînga că Goma s-a mutat definitiv la Cîmpina !" Ar fi fost cîţiva „iniţiaţi", care ştiau că vara ne ducem cu copilul la Breaza - dar numai vara ; şi la Breaza, nu la... „Voi spuneţi ce v-am spus : definitiv ; şi la Cîmpina !"
Ca să nu-1 pierd din vedere pe Gelu : fireşte, cum s-a re-întîlnit cu el, Marie-France i-a spus: că nu eram deloc la Cîmpina şi nu eram deloc... definitiv - mi-a telefonat aici, la Bucureşti, a fost la noi, în Drumul Taberei... Gelu Ionescu a intrat în panică. Vreo cîteva zile a evitat-o, în cele din urmă i-a pus condiţii : „Dacă promiţi că nu te mai vezi cu Goma - eu vreau să public cartea-cu-papă şi ei m-au ameninţat că, dacă nu te conving să nu-1 mai întîlneşti pe Goma,..."
Bineînţeles, Marie-France Ionesco nu numai că n-a promis, dar ne-a povestit, la proxima întîlnire, „Rugăciunea unui dac" - după expresia ei...
Şi iată cine şi-a mutat domiciliul în Occident, a obţinut azil-po-litic (în virtutea a ce : a „micilor servicii de dezinformare", ca răsplată a „rugăciunilor dace" - dar toate astea erau în folosul Securităţii, nu al... CIA - s-o aed eu, naivul...), a intrat - pe chestie de rudenie cu Vlad - la Europa liberă. Şi, de la înălţimea... vajnicei opoziţii-des-chise, a anticomunismului-hotărît, din ţară, Gelu-Bombonel Ionescu cenzurează textele nenorociţilor de colaboratori, fie (cu totul) ocazionali, ca mine, fie „permanenţi" - dar tot cu statutul de colaborator (şi nu ca angajat permanent, ca el) - precum Virgil Ierunca. Şi care fiind văduva-orfanul protejat (prin suprimarea pasajului critic din textul lui Ierunca) ? Valentin Lipatti!
Cine mai cenzurează ? Cine altul decît Bambi Brezianu : fiind convins că, din moment ce americanii l-au pus „acolo", acel „acolo" îi dă dreptul să „îndrumeze", nu altfel decît „îndrumau" ai noştri ca brazii, la Casa Scînteii.
Să fie, din partea mea, a noastră, a foarte-ocazionalilor colaboratori - ură de clasă ? Ură de... castă ? Sau ură de rasă - păi, dacă tot ne dedăm la aceasta din urmă, potrivit legionarilor din exil şi a comuniştilor din ţară (să zicem : Cuibul Carpaţii de la Madrid şi Cuibul Săptămîna de la Bucureşti - legătura-strînsă între ele fiind făcută foaaaarte cultural de emisari ca Virgil Cândea, Valentin Lipatti al lui Bombonel, Hăulică şi Marino - tot ai Bombonelului...), aşa-
dar, dacă unii spun : „Ovreimea a pus mîna pe Europa liberă !" - de ce n-am spune, din cealaltă parte, noi : „Colaboraţionimea - românească - a pus mîna pe Europa liberă !" ?
Ei bine, noi nu spunem „porcărele". Fiindcă noi suntem băieţi şi fete bine crescuţi (crescute). Iar ei, fie comis-voiajori (din nou : Cândea, Hăulică, Lipatti, Marino), ştiu asta : cum am putea noi -orişicîtuşi, scriitori, să „lovim într-un coleg" ? Acest lucru îl ştiu bine şi cei instalaţi în pîine-albă, tocmai pentru că în România, dacă nu chiar colaboraseră activ cu Securitatea, colaboraseră... pasiv - ceea ce
tot colaborare se cheamă.
Dar chiar de ne-ar da prin gînd să-i imităm pe ruşi (Bukovski, Soljeniţîn, Maximov, Zinoviev) şi să arătăm cu degetul spre Europa liberă ca spre un post-de-radio nu al americanilor, ci al... din-contra-ilor ? Şi dacă am spune, tare, şi noi, românii, ce ştim - şi ştim, cu probe - despre orientarea postului, despre „lucrarea" jurnaliştilor transferaţi de la Scînteia la Europa liberă ?
Ce s-ar întîmpla ? Bineînţeles, nimic - în cel mai bun caz, fiindcă cei din România ar crede că „oamenii Securităţii" suntem noi, criticii postului - şi nu... redactorii Europei libere...
158
VII
(Miercuri, 5 iulie 1989) 1. Două cuvinte despre Nego...
Căldură. Tot mare. I-am scris lui Nego. El a jucat - fără să vrea - un rol important în „afacere" : convocarea-pentru-5-iulie-la-Nedel-covici (azi!), aflată de Monica de la Oana şi de la Rodica, ar fi trecut nebăgată în seamă dacă Nego nu le-ar fi scris că Ţepeneag are de gînd să... Mie tot cam atunci mi-a scris, însă pe scurt şi în treacăt -oricum, nu despre mărinimia lui Ţepeneag (forţată de el, de Nego...) în „cooptarea" mea... Or, Monicilor le-a scris aşa-ceva şi aşa-ceva a stîrnit...
Nu despre aşa-ceva i-am scris, azi, dar bănuiesc ce s-a întîmplat, atunci: Nego, cuprins de exaltare, fiindcă Ţepeneag îl... „ierta", le-a scris Monicilor, în această stare... Lor le-a comunicat că „s-a împăcat cu Ţepeneag", dar eu văd scena iertării : Ţepeneag nu i-a... iertat (din nou) lui Nego „dezicerea" din aprilie 1977... Ciudat : atunci, Nego s-a dezis mai mult de mine (care eram în România, în închisoare), decît de Ţepeneag : şi liber şi la Paris. însă chiar dacă, după publicarea acelui articol de „dezicere", în România literară, nu ar fi încercat să se sinucidă, cine, cu ce drept ar fi putut să se... supere ? Dar ce ştia Ţepeneag - care nu petrecuse în viaţa lui măcar cinci minute între labele Securităţii - despre cele prin care trecuse Negoiţescu, arestat pentru a nu ştiu cîta oară ? Ce ştia el, de la Paris, prin ce fel de încercări trecuse Nego, în beciurile Securităţii din Calea Rahovei, de ajunsese să publice articolul acela ? în loc să tacă şi să-1 compătimească (aşa cum făcuseră toţi prietenii noştri de la Paris), el, singurul, s-a găsit taxîndu-1 de „trădător" - prin asta, întîlnindu-se cu acei „prieteni" ai lui Nego, de la Bucureşti, care, nesemnînd, de frică, Apelul nostru, acum, că el, „cel care nu ascultase sfaturile înţelepte" - căzuse, îşi frecau mîinile, jubilînd : „Ce spuneam noi: că nu se poate face nimic, prin acţiuni po-li-ti-ce ? Noi, scriitorii, acţionăm împotriva răului prin literatură, rezistăm prin cultură..." în loc să tacă şi să-1, eventual, compătimească pe Negoiţescu - singurul scriitor român care se solidarizase cu mine (şi prin ce text: un adevărat
160
rechizitoriu, cum nu se mai rostise, din ţară), Domnia-sa, Domnul Dumitru Ţepeneag, de la Paris, îl consideră pe Nego trădător şi îl şterge din inima sa...
După ce s-a mutat în Occident, Gelu Ionescu a pretins că „şi el" a... colaborat Ia textul acela (a mai rostit cîteva nume de scriitori aflaţi încă în ţară - care şi ei ar fi „colaborat"). Ca să vezi! în asemenea împrejurări, autor este cel care-şi asumă scrisul, acela care-1 semnează cu numele său, întreg. Dacă Nego ar fi fost numai „poştaşul" (ceea ce nu este de conceput, textul purta marca scriitorului Ion Negoiţescu), prin faptul că l-a dat drept al lui, a devenit numai al lui. Fiindcă el risca. Or, Nego a riscat. Pentru toţi cei care „colaboraseră" la elaborarea textului; pentru toţi cei care nu colaboraseră direct, dar gîndeau, de totdeauna, astfel (însă nu îndrăzneau să deschidă gura). Şi Nego a plecat - singur - la... Abator. Mai făcuse puşcărie, ştia ce poate aştepta de la Securitate, în urma unui astfel de act-duşmănos...
Ţin minte foarte bine momentul (şi, ca să fiu sigur, consult „Jurnalul de iarnă" din Le Tremblement des Hommes): Negoiţescu a venit la mine joi, 3 martie 1977 - la ora 14,30...
...Nu aveam de unde şti că, a doua zi, în 4 martie, Cutremurul avea să nimicească vieţi şi case, viaţa şi casa celor „cruţaţi" ; nu aveam de unde şti, atunci (am aflat cîţiva ani mai tîrziu, din gura spectatorilor - şi chiar din a actorilor) că ocupaţia predilectă a „scrii-; torilor din grupul lui Ivasiuc" (grup itinerant, după cum (itin)erant era animatorul) consta în, fireşte, ascultarea Europei libere, apoi în ironizarea (am folosit, deliberat, eufemismul) celui care... alimenta E.l. cu veşti-despre-fapte... Rîdeau, băieţii, rîdeau şi fetele (!), de se strîmbau - mai ales atunci cînd Ivasiuc, cu talentul lui devastator, imita, nu atît... personajul acela, cît oligofrenia aceluia (Ivasiuc făcuse şi patru ani de medicină, avea noţiuni de psihiatrie). Se frîngeau de rîs - mai ales, fetele-scriitoare - cînd Ivasiuc arăta franceza şchioapă în care „personajul" dădea interviuri jurnaliştilor străini; şi cînd Ivasiuc îl imita pe Gîlă, idiotul material didactic cunoscut de toţi studenţii de la medicină care făceau psihiatrie - asta, în legătură cu... internările psihiatrice represive (dezvăluite de... personaj, în 26 februarie); şi se strîmbau de rîs fetele şi băieţii scriitori cînd Ivasiuc - fireşte, informat de Breban - interpreta scheciul : „Gîlă în audienţă" (la Burtică, în 22 februarie). Toate acestea le-am aflat, cu ani mai tîrziu, de la martori - unii-unele, care mi-au devenit prieteni, aici, în exil, au recunoscut că participau cu voioşie la „imitaţiile lui Ivasiuc" - „Ce, bă, doar n-o să te superi, acum, că atunci rîdeam de tine !" - cum să mă supăr (acum, că atunci...) ? Dar nu uit că printre spectatori a existat un singur scriitor „care nu ştia de glumă" şi care
161
„se supăra ca proasta de bancurile noastre nevinovate la adresa ta : Florenţa Albu..."
în această atmosferă de veselie generală (l-aş iubi pe Caragiale şi numai pentru : „Muzica ! Muzica !"), exista - în universul româ-no-caragialesc - un singur... serios neiubitor de balcano-thracisme : Negoiţescu. în ciuda fricii-generale (ascunse îndărătul veseliei, şi ea generală), în ciuda experienţei (mai făcuse puşcărie - iar la români, unde totul este viţăvercea, contează), Negoiţescu a scris un text, 1-a adus şi 1-a asumat. Pînă la urmă - fiindcă, orice ar crede Ţepeneag, dezicerea a fost anulată prin (tentativa de) sinucidere. Cine a mai făcut una ca asta ? Pe întinsul patriei mioritice ? Cine a mai fost gata să plătească cu viaţa „un fleac", „un petic de hîrtie" ? Ei, bine : Negoiţescu.
însă Nego - în ciuda celor aproape şaptezeci de... primăveri - a rămas un june. A pus la inimă „neiertarea" lui Ţepeneag ; cu ea a trăit, iată : doisprezece ani... Iar cînd (într-o prea-frumoasă lună-mai - nu conta că era iunie, în sufletul lui, era mai!), Ţepeneag i-a acordat iertarea, cum să nu fie Nego lăţit de fericire ? în acea stare le-a scris Monicilor - presupun. Presupun: de aceea n-a fost atent la ceea ce i-ar atinge pe Monici - el era cu totul şi cu totul transfigurat de fericirea lui: Ţepeneag îi dăduse iertarea (în sfîrşit!).
Aşa se va fi exphcînd entuziasmul lui faţă de „ideea lui Ţepeneag" : Uniunea ; în acest context va fi avut loc tîrguiala - dacă da sau ba Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca „merită să fie cooptaţi" ; de aici, nefericita formulare potrivit căreia el, Nego, a trebuit să ducă lupte-seculare, să se bată ca un leu - ca să obţină, de la Ţepeneag, această iertare...
Monica e „oarecum supărată" pe Nego ; că nu ar fi fost... suficient de serios, în afacerea asta... Are dreptate Monica, dar şi Nego are dreptate - ar avea, în condiţii normale, de viaţă normală, de exil normal (ce va fi fiind acela : exil-normal ?). Nego e Nego : un om structural onest (ce-i aia : onest ? - Nego este un om, domnule !), un scriitor adevărat, care ştie că scrisul este, în vremea noastră, morală... Că, uneori, are judecăţi mai-aşa (despre jurnalistica lui Eminescu, de pildă), imaginea lui Eminescu nu va avea de suferit din această pricină...
2. O discutiune cu Sottia hartan si cu Lucian Raicu.
Aşadar, azi, cu toate că e 5 iulie, nu e acel 5 iulie al lui Nedelcovici.
Ceea ce mă intrigă puţin, dar numai puţin : scriitorul român în exil, dacă nu a devenit mai puţin individualist, în schimb a devenit
162
(sau a rămas ?) dornic de „structură" ; doritor de „a trăi în cadru organizat", cum se spunea la Bucureşti - de aceea ideea unei Uniuni nu putea veni de la unul, sau dinspre un grup, fiecare o purta în sine. Am observat-o, această dorinţă, la persoane (în continuare :
- persoane... scriitoare) deosebite şi prin vîrstă şi prin... modul de a scrie, chiar şi prin felul de a concepe viaţa-şi-scrisul: Lucian Raicu şi Măria Mailat; Rodica Iulian şi Ion Negoiţescu şi Oana Orlea; l-am
; dedus la iniţiatori: Dumitru Ţepeneag şi Bujor Nedelcovici, la locotenenţii lor : Dan Culcer şi Damian Necula...
Am discutat despre asta cu Marie-France şi cu Alain : le-am spus că nu mă aşteptam să... nu găsesc măcar unul ostil ideii de uniune ; şi că nu mă aşteptam să-i găsesc atît de aproape-entuziaşti (desigur, cu rezervele legate de... procedeul folosit) faţă de perspectiva alcătuirii unui organism, a unei structuri - a scriitorilor. Le-am povestit de Raicu, de pildă, după ce a tunat şi a fulgerat (ştie ; garantez că ştie să facă şi aşa ceva...) împotriva „comportamentului incalificabil" al lui Nedelcovici, împotriva „băgării în faţă - de ce nu în fruntea noastră ? - a unor inşi ca Damian şi Culcer", s-a pus pe treabă, numaidecât, încercînd să definească programul, să alcătuiască diferite variante ale conducerii (nu cu nume, ci cu funcţii), să stabilească modul de recrutare...
- înseamnă că ajungi la „cooptarea" lui Ţepeneag, am băgat eu de seamă - atît că îi spui altfel...
- Nu, dragă ! a protestat Raicu, dar Uniunea - sau Asociaţia sau Societatea - are să fie o... societate în care n-o să intre chiar fitecine !
- Dar asta ce înseamnă ? a făcut Sonia Larian. Că începi o treabă, nu prin facere, ci desfacere - începi prin a-i exclude pe altii...
- Ţ ! a ţîţîit Raicu, în semn că n-am înţeles noi ceea ce atît de limpede explicase el. Am spus că, dacă facem o organizaţie, trebuie să definim şi criteriile după care sunt recrutaţi membrii.
- Si care ar fi criteriile ? l-am întrebat.
- Care sunt criteriile oricărei organizaţii a scriitorilor : să fie scriitori, să aibă o activitate scriitoricească verificabilă - şi nu doar membrii Uniunii Scriitorilor din România...
- Si cine hotărăşte că X are o activitate scriitoricească verificabilă - deci e scriitor ? a întrebat Sonia.
- Ţ ! a ţîţîit iarăşi Raicu. Cum, cine ? Noi - eu, tu, el... Facem o comisie de...
- Comisie de recrutări ? am ironizat eu. De ce nu una de Cadre ?
- Ţ ! De Cadre ! Totuşi, nu poţi lăsa pe fitecine să-ţi intre, aşa, ca-ntr-o moară părăsită ! Tu cum ai proceda ? Care ar fi, după tine, criteriul de... aderare, na, ca să nu folosim : recrutare...
163
- Pe mine mă-ntrebi ? Nu ştiu. După mine... intre cine vrea, rămîie cine poate - eu însă n-aş intra într-o asemenea...
- Vezi ? Vezi că trebuie un filtru la intrare ? Vezi că e necesară o selecţie ? a făcut Raicu.
- De ce, selecţie ? Suntem în exil, a băgat Ana de seamă.
- Şi, dacă suntem în exil, trebuie să renunţăm la criteriul valorii ?
- Vrei să faci o organizaţie profesională ? Alcătuită din membri care scriu - bine - cărţi ? l-am întrebat.
- Dacă se poate... chiar foarte bine ! a rîs Raicu.
- Profesională era şi în România, am zis. Cu membri nu cu totul profesionişti, dar asta se mai şi învaţă... Vrei s-o faci după ideea lui Ţepeneag, adică o contra-Uniune ?
- Nu ca o contra-Uniune, dar să suplinească inactivitatea celei de acolo.
- Şi asta nu-i tot contra-Uniune ? a întrebat Sonia.
- Dacă s-ar putea face, aici, în exil, o asociaţie, o amicală a scriitorilor, avînd rolul nu să... suplinească, nu să facă, ea, aici, ce nu poate face Uniunea, acolo - nu poate, de la o vreme... Să facă altceva ?
- Ce anume ? m-a întrebat Raicu.
- Altceva ! - aproape am strigat. După cîteva secunde, Ana :
- Lasă, pisi, că facem noi doi o uniune...
Apoi am discutat despre altele. însă Raicu m-a întors mereu la „probleme de organizare".
Şi Rodica Iulian, la telefon îmi păruse dornică de încadrare : la un moment dat, rememorînd „scena din cafenea", cea din 16 mai, şi ajungînd pînă la replica Monicăi: „E-hei, de cînd a vrut Virgil să facă o uniune...", Rodica a zis :
- Aşa a fost. Aşa a zis Monica, dar mie mi-a venit să întreb, cu toată dragostea : „Şi de ce sula mea n-aţi făcut-o pîn-acum, măi fraţilor !?" Chiar aşa : cum de-au putut trăi neorganizaţi ?
- întrebarea asta am fi putut să ne-o punem nouă înşine, am spus. Că, slavă Domnului, timp am avut: eu, doisprezece ani, voi, zece...
- Da, băi, a convenit Rodica. De ce n-am făcut-o noi, înainte ? Am avut alte gazuri de ars : manifestaţii de stradă, petiţii, campanii - mai ţii minte cînd ne trezeam doi-trei în faţa Ambasadei RSR ? Dar strigam cît treizeci! Pentru SLOMR, pentru popa Calciu, pentru Tudoran... Monica ne aduna în jurul casetofonului să strigăm, ca să pară că suntem mase-largi-indignate... Pe atunci n-aveam nevoie de structuri, de cadru organizatoric - un telefon : „Alo ! Ne întîlnim
164
mîine, la 5, în faţa Ambasadei... Ori la Trocadero... Ori la Mutualite - anunţaţi mai departe..." Şi făceam ce făceam - fără... uniune... Astea fiind spuse, timpurile s-au schimbat, acum nu mai facem, doi-trei, pe ploaie şi pe vînt, în faţa Ambasadei, acum avem nevoie de o organizaţie a noastră, că ne-am făcut al dracului de mulţi, scriitorii în exil, şi ar rîde lumea de noi : „Bine, măi fraţilor, sunteţi atîţia, dincolo şi nu faceţi şi voi, ceva, ca aici 7" Ce zici ?
Ce' să zic ? Ziceam şi eu ca Rodica - însă eu, fiind mai vechi în exil, cu doi, cu trei ani, participasem la mai multe manifestaţii - fără un „cadru organizatoric" ; şi nu ieşiseră chiar rău ; ba chiar bine -atunci, de ce... Uniune ?
3. Dacă voi nu mă lăudaţi, mă laud eu să topesc (de mă voiu sculpta !).
şi pre mulţi am
Asta trebuie să fie : cu cît exilaţii sunt mai vechi, cu atît îşi spun : aşa cum ne-am descurcat pînă acum... Descurcat - un fel de a vorbi, însă ceea ce făceam, vorba Rodicăi, ne dădea simţămîntul că am făcut ce trebuia - pentru ai noştri, din ţară. Pe atunci, nici Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România nu era constituită, funcţiona un Comitet - alcătuit încă din februarie sau martie 1977, cu Mihnea Berindei, Catherine Barthel, cu soţii Anne şi Francois Planche - şi, slavă Domnului, a făcut treburi bune, chiar fără preşedinţi, vicepreşedinţi, secretari... Cînd Comitetul a devenit Ligă, iar a mers bine - doar cu o secretară, Măria Brătianu - noi, „cei din jur" : Marie-France, Alain, Sanda Stolojan, Matei Cazacu (să nu-1 uit pe Dinu Cesianu), făceam ce şi cît puteam - dar, uite : privit din astăzi, constat că făceam ; ba chiar am făcut, prin Ligă, totul, de la început -iar începutul şi... continuarea a fost presa...
Pînă în '77, gazetarii abia dacă auziseră de România, iar ceea ce auziseră despre „independenţă" juca împotriva noastră. în asta a avut Ţepeneag un rol considerabil (iar cînd ne-a... părăsit, i-a succedat Mihnea Berindei) : „prelucrarea pe loc" (la Paris) a jurnaliştilor şi trimiterea lor... pe teren, în România. Fireşte, în primul rînd, cu gazetari francezi. în ordine cronologică, Ţepeneag l-a scos din... neutralitate pe Manuel Lucbert, de la Le Monde - şi Lucbert a acoperit (nesperat de bine, pentru un jurnal de stînga, ca Le Monde) evenimentele din primăvara lui '77. Tot Ţepeneag, împreună cu Berindei, l-au „aţîţat" pe foarte-tînărul gazetar de stînga Bernard Guetta (pe atunci la Le Nouvel Observateur) şi l-au trimis în România (nu m-a găsit, eram deja arestat, dar Guetta a scris atunci un reportaj care... mi-a dat titlul cărţii de mărturie : „Le Tremblement des Hommes").
165
ţi
Ca mai tîrziu Agathe Logeart, Guetta şi-a făcut din „acoperirea" României o trambulină pentru Le Monde - unde a intrat, ca „specialist în probleme de Est" (dar cine 1-a făcut specialist : Ţepeneag şi Berindei!), trimis-special la Varşovia ; apoi la Washington - acum la Moscova... Un alt jurnalist „făcut" de Berindei - Bernard Poulet de la Le Matin : 1-a trimis în România, să afle ce s-a întîmplat cu Vasile Paraschiv - iar la Ploieşti, Poulet a fost „bătut de nişte ţigani", cum a explicat mai tîrziu Securitatea.
A propos de Poulet : aflasem, aici, la Paris - prin Ambasada Franţei la Bucureşti, ce i s-a întîmplat lui Poulet; eram cu toţii înfioraţi, culpabilizaţi: noi îl trimisesem în gura lupului - ce era de făcut ? Să ne cerem scuze...
- Ne cerem şi scuze, a zis Berindei, dar mai întâi organizăm o conferinţă de presă, a Ligii.
- Bine, dar e bătut-măr, cotonogit, se spune că a fost lovit şi la cap..., am încercat noi, „miloşii".
- Asta-i meseria lui! a zis Berindei.
A doua zi, 1-a întîmpinat pe aeroport - noi aşteptam şi nu prea aşteptam (văzusem deja fotografii trimise de la Bucureşti : bietul Poulet, avea un bandaj la cap cît... o baniţă, ochiul stâng îi era acoperit) - la Ligă. Cum o să-1 aducă Berindei pe un rănit, de la aeroport, la Ligă ?
L-a adus. Bandajat, nesigur pe picioare, nesigur pe propria-i voce. Noi, cei din sală (de români vorbesc, cei care îi eram recunoscători lui Poulet că, înainte de a intra în spital, depune mărturie despre „tratamentul" aplicat de Securitate - unui jurnalist străin, dar unui băştinaş ?), noi, românii, zic, am fi vrut să se termine mai repede conferinţa, ca să-1 scutim pe Poulet de noi suferinţe.
Ei bine, după conferinţă, Poulet nu s-a internat în spital. Berindei l-a „convins" să meargă cu noi, la o cafenea alăturată, ca să bem „un pot" - „pentru curajul lui, care şi-a dat sîngele pentru România". Clătinîndu-se pe picioare, Poulet a acceptat. Dar la cafenea îl mai aştepta o tortură : Berindei l-a aşezat „la colţ", ca să nu poată ieşi... pînă nu-şi scrie articolul pentru a doua zi. Poulet a protestat, a invocat starea-sănătăţii, urgenţa internării în spital - nimic : cu... delicateţe, dar cu fermitate, Berindei l-a ţinut la colţ, pînă cînd articolul (pentru Le Matin de a doua zi) a fost gata. Dar nu a fost gata... de tot, a mai avut nevoie de precizarea cutare, de adăugarea cutărui fapt - pe care jurnalistul îl uitase (cum să nu-1 uite ?) - de accentuarea cutare, de cutare modificare... Abia după aceea Berindei a chemat un taxi şi l-a condus pe Poulet la spital...
„Afacerea" a fost o bombă - în sine, dar nu ar fi avut atîta amploare dacă Poulet n-ar fi dat „O conferinţă de presă - la Liga
166
română", dacă nu ar fi scris, „pe loc", articolul... Televiziune, presă, radio - şi nu numai presa franceză - în afară de... Le Figaro.
Pot spune că şi pe Bernard Poulet Berindei l-a făcut... om. După venirea socialiştilor la putere, Bernard a intrat în serviciul de presă al Primului-Ministru... Iar soţia lui, Agathe Logeart - tot în Le Matin, a dezvăluit „afacerea Pordea". însă... femeia, cu spiritul ei de „independenţă" (iar în cazul acela şi constrînsă de „secretul de stat"), nu ne-a mai consultat în „afacerea Pacepa" - Berindei lipsea din Paris -şi... a ieşit ce-a ieşit, din nefericire.
Tot prin mîinile lui Berindei a trecut şi Thierry Wolton - pe cînd era un june de extremă-stângă, maoist sau troţkist- şi iată ce jurnalist „de-al nostru" a devenit ! Şi Ariane Thedrel de la Le Figaro (cu ce „precauţii", cu ce temeri că va afla şeful-cel-mare, Hersant, ce se scrie - despre România ! - în propriu-i jurnal), tot pe la Berindei au trecut, mai încoace, Veronique Soule, Gilles Schiller de la Libe...
Aşadar, presa (franceză) a fost calul nostru de bătaie - sau : calul troian. Foarte simplu (în aparenţă - să fie întrebat Berindei cîte zile şi nopţi şi săptămâni şi ani i-au trebuit): iei un jurnalist - cît mai tînăr cu putinţă şi mai ales de stînga (fiindcă dreapta a fost - şi a rămas - cu Ceauşescu), îi explici pe unde vine România aceea, îi faci un desen, o hartă (eu eram „responsabil" cu locul-României-pe-glob), îi povesteşti „istoria milenară", îi comunici (spre surprinderea lui) că Brâncuşi, Tzara, Enescu, Ionesco, Cioran sunt „de origine română"... O dată, de două ori, de zece ori, pînă îl simţi „pătruns" (de România). Şi pentru că o „călătorie" în România face, pentru tînărul-jurnalist, cît toată facultatea lor de jurnalistică, îl trimiţi în... lume ; adică în România. Fără iluzii: mulţi dintre „candidaţi", crezând că „românii ăştia : suferă toţi de mania persecuţiei, sunt paranoici", nu ţin seamă de recomandările noastre şi „se plantează" : îi miroase Securitatea de la primii paşi; în unii bagă spaima-n oase ; pe alţii, chiar dacă nu-i sperie, oricum, nu mai sunt buni de nimic, sunt „arşi"... Aşa că „atelierele" (de fabricat jurnalişti pentru România) lucrează fără oprire : la Berindei, la Monica, la mine ; unii jurnalişti trec pe la toate trei - pentru o mai „completă pregătire"; alţii doar la doi dintre noi, în fine, alţii doar la cîte unul - după facultăţi, ar zice Marin Preda. Jurnaliştii mai rezistenţi, cei cu care am legat adevărate legături de prietenie, chiar dacă nu mai călătoresc în România, scriu despre România. Cum se... informează-la-faţa locului ? Simplu (simplu, acum, după doisprezece ani de... prelucrare): prin-telefon-de-la-Paris. Ei ştiu (au ajuns să ştie) că informaţiile primite (prin telefon) de la Berindei, de la Monica, de la mine nu au nevoie să fie verificate : fiindcă niciodată nu i-am minţit, nici una din ştirile comunicate prin telefon nu a fost dez-minţită - de „realitate". Că,
167
uneori, prin telefon, nu se înţelege, exact, cutare „subtilitate românească" ; că, uneori, numele proprii nu sunt corect-româneşte grafia-te ; că, alteori... se inversează fapte şi nume - adevărat. Ne-am obişnuit (noi ne-am obişnuit - fiindcă românii care stau pe margine şi „activează"... citind presa, ascultînd radioul, privind la televiziune - ei se revoltă din toată inima : „Dar cum este posibil, domnule, să scrie numele cutare greşit ? Şi de ce n-a scris despre cutare ?"). Asta este presa - şi găsim că încă este prea-bună pentru noi, românii...
Ne-a mers tactica (dacă este !) cu toate ziarele de stînga (L'Hu-manite nu e de stînga, ci... de-Est...). Ceea ce a provocat mirarea, îndurerarea, mînia românilor (care au fost şi sunt anticomunişti...); şi care români (din exil) continuau să citească - şi să creadă - numai vocea... Figaro-ului. Fireşte, se revoltau cînd citeau articole de Jean Miot - şi mai ales de Michel-P. Hamelet (în care Ceauşescu era lău^ dat, problemele românilor minimalizate, trecute la „dificultăţi temporare"), dar aceiaşi ne reproşau nouă că „lucrăm numai cu stîngiştii"... Lucram cu cine puteam ; cu cine se putea lucra - nu aveam de ales. „Stîngiştii" de la Le Monde, de la Le Matin (pînă la dispariţie); de la La Croix - şi, în fine, „ultra-stîngiştii" de la Libe... Aceştia ne ascultau, aceştia ne credeau, aceştia scriau despre România. Fiindcă Le Figaro (cu atît mai de-preţuit sunt articolele „strecurate" ale Arianei Thedrel), timp de doisprezece ani (ce să fac : sunt marcat de anul 1977...), cînd nu a scris favorabil despre Ceauşescu, a tăcut. Şi nu ne poate consola „autocritica" lui Jean d'Ormesson, în Fig-Mag, din această primăvară - că... „în România, au trebuit să fie distruse pietrele, ca să aflăm că sunt distruşi oamenii" - fiindcă, aşa cum scrie la Scriptură, mărturiile nu au lipsit! Sau nu le puteau lua în seamă, fiindcă apăreau în presa de stînga ? Şi, dacă apăreau în presa de stînga, însemna că erau neadevărate ? Francezii (de stînga) spun că dreapta lor (franceză) este cea mai tîmpită dreaptă din lume... Noi nu ne... amestecăm în treburile-lor-interne, dar faţă cu România, dreapta franceză a fost de-a dreptul criminală. Să nu urcăm pînă la de Gaulle (nici măcar pînă la Pompidou) - dar Giscard ? în februarie 1979 ce a făcut Giscard d'Estaing, cînd a fost în România ? -şi ştia foarte bine că, în acel moment, erau 2 000 de sindicalişti - pe care Ceauşescu ezita încă să-i lichideze - depindea de... atitudinea ilustrului oaspete... Iar ilustrul oaspete a dus - cu gestu-i caracteristic - mîna dreaptă la buzunarul drept (acolo se afla „problema SLOMR") ; dar a scos-o goală - şi Ceauşescu a răsuflat uşurat : a înţeles (Securitatea ştia, îl informase pînă şi de... conţinutul buzunarelor Preşedintelui Franţei); iar Preşedintele Franţei a dus mîna stingă la buzunarul stîng - acolo erau... problemele (marile probleme !) de căsătorii-mixte... - asta o ştiu de la Bernard Poulet, care era de
168
faţă... Iar lui Ceauşescu i-a fost uşor : chiar în timpul vizitei lui Giscard a dat ordin de lichidare a Sindicatului...
Dreapta franceză... Dar prin structură dreapta este naţională (ca _ să nu spun : naţionalistă), puţin îi pasă de ceea ce se petrece în afara jg Hexagonului! Şi încă în România... Iar dacă-i pasă - ce înţelege ea : că Ceauşescu este împotriva ruşilor ! Şi cine-i împotriva „străinilor" este prietenul ei! Dreapta franceză... Dar ce a publicat Present, organul Frontului Naţional, decît „articole" scrise de Securitatea de la Bucureşti, semnate - cînd erau semnate ! - de Manolii (fiul şi mă-sa ! - cum umbla o vorbă) ? Şi articole, care dacă nu erau redactate Ia Bucureşti, atunci erau inspirate de... inspiratorii, aceiaşi: Manoliii -mai încoace, de Boutmy, de Katzmann, Pantazi, Cernovodeanu şi alţi... „băieţi"... Ce să mai vorbim de alegerile din 1984 şi de Pordea...
Bineînţeles că „lucram cu stînga" - fiindcă eram... ciungi, ne lipsea dreapta. Se poate spune, azi, că nu s-a lucrat bine ?
4. Cîntec pentru mutarea buricului.
A mai fost un moment (moment care a durat mai bine de un an) de... îndoială. De acea dată, nu pentru că am fi lucrat cu stînga - ci pentru că... lucram cu presa franceză...
„Ce-i aia Liberation ? - nimeni n-a auzit de jurnalul ăsta... Şi nici de... cum îi zice ? Le Matin ? La Croix ? - de acord, de Le Monde se mai ştie cîte ceva, dar e neserios, dragă, ca tot ce e franţuzesc - nu sunt cre-di-bi-le jurnalele franţuzeşti! Noi trebuie să cităm din presa americană, dragă ! în America se face jurnalism serios, de-infor-maţie, nu de-senzaţie ! Presa americană, fiindcă în America se decide politica lumii - ce-i aia : Europa ? Ce-i aia : Franţa - nimic, nimic, nu contează, acum cînd centrul-lumii s-a mutat în Pacific !"...
Cine era „reformatorul" exilului ? Vreun românaş oarecare, colaboraţionist în ţară, vajnic opozant (nu disident, Doamne-fereşte, fiindcă toţi disidenţii sunt manipulaţi de Securitate !), de cum s-a văzut la adăpost, în Occident ? Vreun strateg, cum sunt atîţia printre români ? Vreun tactician - „din cuţite şi păhară" ?
Nu, domnule (pardon : nu, dragă...). Persoana în chestiune era un adevărat personaj: făcuse puşcărie în România ; şi era istoric de profesie : Vlad Georgescu, noul director al Europei libere.
Murise Noel Bernard, murise şi Cismărescu, venise Georgescu. Unul „de-al nostru" - nu scrisese el o carte despre disidenţă ? Nu plătise, greu, în România, făcînd închisoare ? Nu era el, în plus, istoric ? Şi mai în plus : nu era „prieten din copilărie" al lui Berindei ? Atunci de ce eram îngrijoraţi ? De ce intrasem chiar în panică ?
169
Păi, uite de ce : toată munca noastră de furnici, de ocnaşi, de... exilaţi-care-se-gîndesc-la-cei-din-ţară, avea să se ducă dracului - cu o astfel de concepţie americano-centristă. Presa franceză (în primul rînd franceză - şi de stînga !) funcţiona ; era pusă pe şine, nu trecea săptămînă fără să scrie ceva despre România. Foarte bine : presa franceză scria pentru cititorii de limbă franceză din Lumea Liberă -dar românii din Lumea Neliberă ? Fiindcă, important, pentru noi, era să se spună la Europa liberă, pentru românii din România, ceea ce scria presa franceză ; ca să ştie că nu au fost uitaţi; că nu au fost abandonaţi (că nu au fost chiar vînduţi, la Yalta...).
Si uite-1 pe Vlad Georgescu, fost puşcăriaş, român (de familie bună^, iubitor-de-ţară (ca orice istoric), în plus : un... franţuzit (ca toţi cei din familiile-bune din România), că vrea să... reformeze Europa liberă ; să nu mai transmită „Revista presei" - de la Paris - să transmită „Revista presei" de la Washington ! Fiindcă americanii, nu-i aşa, fac jurnalistică serioasă, de-informaţie (nu de-senzaţie, ca francezii) ; ba chiar şi emisiunile culturale să fie făcute din America (doar avem jurnalişti buni acolo, de pildă, Ratesh ; de pildă, pentru emisiunile literare, în locul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, am putea să-i folosim pe Virgil Nemoianu - om serios : universitar; Matei Călinescu : şi el, universitar...). Fiindcă Franţa - şi, în general, Europa - nu mai fac legea, Parisul nu mai face moda - de multă vreme - „nu înţeleg de ce directorii care m-au precedat s-au încăpăţînat să nu vadă mutaţiile care s-au produs în lume..."
Ei, uite, noi nu văzusem mutaţiile ; nu voiam să acceptăm că „moda" s-a mutat de la Paris ; că Franţa (în special ; în general, Europa) nu mai este buricul lumii - care s-a mutat taman în Pacific...
Situaţia era cu atît mai gravă, cu cît Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu puteau să pledeze cauza-noastră, fără să fie bănuiţi că pledează... cauza-lor, personală, de titulari ai emisiunilor ameninţate, încercau, politicos, să-i explice lui Vlad Georgescu măcar atîta : va fi fiind jurnalismul american mai obiectiv, mai credibil - dar, pînă una-alta, jurnalele americane... nu se ocupă de România (mai bine : ar fi scris cine ştie ce tîmpenii - altfel, obiective... - asta este remarca mea, Monica nu a zis niciodată nimic despre americani în prezenţa lui Georgescu). Pînă una-alta, europenii occidentali scriu despre România (îi va fi făcut şi un desen, ca să priceapă eforturile depuse de noi, pînă să ajungem aici...) - de ce să nu se transmită, la Europa liberă, ceea ce apare în Occidentul Europei (întîmplător, mai cu seamă, în Franţa), despre România ?
Vlad Georgescu era însă o fiinţă redutabilă : nu se lăsa. El ştia una şi bună şi nimeni nu putea să-1 facă să-şi schimbe acea una-şi-buna... Vlad Georgescu nu era ca Noel Bernard - acela avea părerile
170
lui, unele... de-a dreptul fixe, însă cu Bernard te puteai... certa, veneai tu cu argumentele tale, venea el cu ale lui, uneori ieşea pe-a lui, dar alteori recunoştea că celălalt avea dreptate şi proceda în consecinţă. Cu Vlad Georgescu nu te puteai certa. Nici măcar dialoga. Politicos (bine-crescut), te lăsa să vorbeşti; nu te întrerupea, nu te \ contrazicea. La urmă, te anunţa că ideile tale nu sunt bune; că ideile lui sunt bune - aşa că el pune în aplicare bunele-idei. Dacă evocai-invocai „mersul Europei libere" sub direcţia lui Bernard, Vlad Geor-1 gescu nu se supăra, te lăsa să termini - apoi încheia : Bernard era ; jurnalist şi conducea Europa liberă ca un jurnalist ; el este istoric, o conduce ca un istoric : obiectiv ; pe bază de informaţii de trei ori verificate - americăneşte, nu franţuzeşte...
Nu-1 cunoşteam din ţară, însă, cu prilejul unei călătorii în Germania, am dat şi pe la Miinchen. în virtutea... puşcăriei pe care o făcusem - nu împreună, ci simultan - şi a... „disidenţei" comune f (singura dată cînd am acceptat această etichetă), am încercat să-i . explic (mărturisesc : credeam că ştia, însă... executa un ordin al ame-r ricanilor) de ce este necesar să preia şi informaţiile din presa franceză ; de ce este important, pentru români - doar lor le erau destinate emisiunile, nu ? - să ştie ce se petrece, din punct de vedere cultural, literar şt în Franţa... Am început - dar nu am continuat: Vlad Georgescu mă asculta, era atent la ce spuneam, ba chiar dădea din cap, a aprobare - dar simţeam că mă înfrunt cu un zid de cauciuc. A zis :
- Da, dragă, asta este părerea ta ; şi a Monicăi Lovinescu. Părerea mea este alta - aplic părerea mea, nu crezi că aşa e normal ? Să fac cum cred eu că e bine ? Nu cum cred alţii ? Deocamdată, eu sunt director al Europei libere, aşa că aplic punctul meu de vedere.
Mi-am regăsit răsuflarea. Am pornit din nou la escaladarea Eve-restului. Am zis că eu, unul, nu văd de ce „Revista presei" ar trebui rezemată numai pe ştiri din presa americană - care ştiri ? Americanii nu publică informaţii despre România...
- Dacă nu publică - nu publică, doar n-o să inventăm noi, la Europa liberă, ce nu au scris americanii. Nu sunt articole, nu sunt...
- Dar sunt articole ! în presa franceză !
- Fii serios, dragă, cu presa ta, franceză - e total neserioasă, o ştie lumea-ntreagă - ce, tu crezi că pe mine m-a scos din puşcărie şi din România presa franceză ?
- Nu doar ea, însă cînd erai tu la ananghie, în România, au scris despre „Cazul Georgescu" şi Le Monde şi Le Matin şi Liberation...
- Or fi scris, dar fără rezultate - în schimb, ziare serioase, americane, ca New York Times, ca Washington Post - astea, da, ziare, ele m-au scos din puşcărie...
171
- Ce-i tot dai cu „scosul din puşcărie" ? nu m-am putut eu stă-pîni. Din puşcărie şi din România te-au scos nu jurnalele americane - oricît ar fi ele de... obiective - te-a scos James Barnes junior...
- într-un fel, da, el m-a scos - însă fără batajul presei americane... n-ar fi reuşit...
-Ei, uite, pe mine m-a scos, de pe unde eram băgat, batajul presei franceze !
- Poate. Dar, pînă una-alta, nu tu eşti director al Europei libere..., mi-a atras atenţia, cu un zîmbet amical, Vlad Georgescu. Atunci cînd ai să fii tu director, ai să faci ce ai acum de gînd...
Asta aşa era ! Cum de uitasem ?
Asta aşa era - şi uitasem ! Deşi mi-o mai spusese cineva...
Da, domnule... Mi-o spusese directorul României literare, Nicolae Breban. Eu, deşi interzis, din martie 1970, nu fusesem dat afară şi de la revistă, directorul însuşi mă asigurase, bătîndu-mă pe umăr :
„Cît timp sunt eu şef, aici, nimeni n-o să te dea afară - poţi să lucrezi, în continuare, ca redactor la proză... Ordin de sus !"
„Dar ca... autor ? Măcar de notiţe ?", întrebasem.
„A ! Asta e cu totul altceva - asta o rezolvi cu tovarăşii..." - şi a arătat şi cu ochii şi cu un deget, tavanul.
„Dar dumneavoastră, tovarăşe Breban", am spus eu, „sunteţi unul dintre tovarăşii..." - şi am arătat cu degetul şi cu ochii.
în primele două secunde băgarea-de-seamă a mea i-a provocat o imensă plăcere, după uleiul care i-a luminat obrazul. Dar în a treia, prudenţa şarpelui i-a deschis ventilul, iar balonul la care dădusem şi eu cîteva pompe sănătoase (zicînd că şi dînsul... - şi mai ales arătînd în sus, unde, dincolo de tavan, cică s-ar afla Comitetul Central a Partidului Comunist Român): a coborît - cam în dreptul meu - oricum, între duşumeaua şi tavanul redacţiei - a zis :
„Nu !" - s-a ajutat şi de degetul arătător, iar eu am crezut că are să spună, modest nevoie-mare, că el nu este unul dintre tovarăşii de acolo, de sus...
„Nu !", a repetat el. „Tovarăşii care te-au... în fine, au luat hotă-rîrea asta..."
„Adică tovarăşii care au hotărît să-mi interzică să mai public ; care au hotărît să interzică celorlalţi să scrie despre mine..."
Ce-mi închipuiam eu : că mă pot pune cu Breban - într-o dis-pută-dialectică ? De mirare fiind că abia adineauri fusese cooptat în CC, însă omul era ceceist, hai să nu zicem de cînd se născuse - dar de pe la zece-unsprezece ani tot era. Ca tot Ardeleanul: temeinic; si fidel.
„Am spus aşa" - şi iar a dat din degetul arătător (nu ştiu de ce mă tot degeţeâ, eram numai noi doi, într-un cot de coridor - acolo-1
172
prinsesem... credeam eu...): „Tovarăşii care au luat hotărîrea asta au luat-o în deplină cunoştinţă de cauză, după o matură chibzuinţă..."
„Bine, vă mulţumesc", am înţeles eu ceea ce trebuia să fi ştiut înainte de a deschide gura.
„Dar te rog...", a făcut el, de astă dată cu mîna întreagă, un gest rotund, reverenţial - adică să mai poftesc...
N-am poftit, în schimb îmi făceam, nu-i aşa, „datoria" de redactor la secţia proză. La fiecare şedinţă şi cu directorul, eu re-aduceam vorba despre autorii ale căror manuscrise - nu doar publicabile, dar foarte bune ! - zăceau în sertarele mele...
Fireşte, nu-1 puteam... delaţiona pe Sami Damian lui Nicolae Breban - deşi mirosea de la o poştă : Sami executa cu mare plăcere o dispoziţie a- lui Breban - deci a Partidului nostru drag : să nu publice în principalul săptămînal literar texte care... i-ar putea supăra pe tovarăşi - cînd tovarăşii nu s-ar supăra dacă ne-am ocupa de artă, de valoare, nu de fleacuri - la urma urmei, cu toţii suntem împotriva odiosului realism-socialist, nu ? Deci, fără... realisme, fără aluzii - care ne-ar putea periclita publicarea adevăratei literaturi, cea de înaltă valoare estetică ! Ce era să spun - în prezenţa lui Breban : că Sami „iubeşte" numai „proza fără probleme (de tipul Ţepeneag) ?" - dar chiar aşa, fără-probleme, proza lui Ţepeneag nu-mi displăcea ; să-1 torn pe Sami lui Breban, că publică numai Radu F. Alexandru, Simu, Andru, Schwartz - persoane şi texte onorabile, dar numai atît... ? Nu ştiam, însă bănuiam : Breban, ca director, încuraja - ba chiar direcţiona - „opţiunile" mălăieţe, căldicele, limona-dice ale lui Sami : proza tare fiindu-i rezervată ! Bine, nu în revistă, dar în volum, artilerie grea !
Zăceau în sertare proze de foarte bună calitate - Să zacă ! făcea Sami, roşind şi scuzîndu-se de asemenea de ne-zis cuvinte. Iar dacă insistam - şi insistam ! - Sami scăpa prin legendaru-i răspuns : „Nu-i momentul!" - de unde şi porecla : Sami-Nuimomentul. Printre „slăbiciunile" mele se afla şi o oarecare Gabriela Ada-meşteanu, redactor la Editura Enciclopedică. Eu nu aveam o treabă anume acolo, dar vizitînd-o pe Nora Iuga, aceasta m-a prezentat unei colege de redacţie, şoptindu-mi că şi ea „comite"... Din politeţe, am cerut să citesc „comiterile" - am fost fulgerat de la prima frază ! „Hîrtiile" comiţătoarei erau, în fapt, ciorne, note, bruioane - mi-am dat şi eu cu părerea : dacă are de gînd să le prezinte spre publicare, să încerce măcar să le transcrie citeţ (de dorit: dactilografiate)... Numai că, iată : comiţătoarea nu avea de gînd să...
Nora a împins-o, eu am tras-o, şi iată cîteva texte (dactilografiate !) care, după un bun şi statornic obicei, au început să circule prin redacţie : cu toţii (cu excepţia celuilalt redactor al secţiei de proză :
173
dragul de Sorin Titel) au găsit că Gabriela Adameşteanu trebuie publicată în viitorul număr !
Si Sami. Vreau să spun : şi Sami a fost de acord că Gabriela Adameşteanu trebuie să debuteze la noi, la România literară - bine : în următorul număr - dar deocamdată nu-i momentul...
Aproape un an de zile m-am străduit să provoc debutul Gabrie-lei. N-am reuşit : Sami recunoştea că fata este „o bună scriitoare", dar... „prea scrie ca tine...", îmi strecura Sami, între patru ochi - şi roşind. în cele din urmă, am făcut ce nu se face : am urcat la „concurenţă" - la Luceafărul, i-am încredinţat textul Sânzianei Pop - Luceafărul a debutat-o pe Gabriela Adameşteanu cu tam-tam !
Dar nu despre asta era vorba - eu am adus-o şi n-am făcut rău, nu ? Bine : nu - dar cum e cu jurnalul meu, fac ce vreau în el...
Deci, vorbeam de Vlad Georgescu ; cel care, atunci cînd am încercat să-1 conving de utilitatea (dacă nu de-a dreptul de eficacitatea) presei şi franceze - în „Revista presei" - el mi-a răspuns... Exact ce-mi răspunsese Nicolae Breban, cu peste un deceniu în urmă, cînd, într-o şedinţă de redacţie, eu propusesem (pentru a cîta oară ?) să o publicăm pe Gabriela Adameşteanu...
(Si iarăşi nu pot rezista la încă o paranteză.
A treia sau a cincea oară (începusem să-i plictisesc pe colegi cu „Adameşteanca mea"), Breban, agasat, a zis :
„Cum ai zis că o cheamă ? Ce, ăsta-i nume de prozator ? Şi cine-i, mă rog, cucoana asta ? N-am auzit de ea !"
- „O să auziţi după ce are să debuteze", am zis eu.
„La mineee ?", s-a lărgit de mirare Breban. „La mine, la România literară ? Un necunoscut ? Eu nu debutez, la mine, la România literară, necunoscuţi!")
Am închis paranteza asta, trec la următoarea : Aşadar, la una din... insistenţele mele, Breban, vizibil sictirit că unul ca mine - în plus : interzis ! - îndrăznea să-i explice cum ar fi bine să fie „politica debuturilor în proză", s-a stăpînit şi a zis (desigur, privind în jur, ca să vadă cum se vede stăpânirea de sine a lui) :
- Poate. Dar, pînă una-alta, nu dumneata eşti director al României literare. Cînd ai să fii dumneata director, ai să faci ce-ţi trece prin cap - deocamdată, faci ce-ţi spun eu !
Fireşte, Vlad Georgescu : mai bine crescut decît Breban... - nici nu-i greu, ca să spun aşa...
Aşadar, m-am întors cu povestitul la... Miinchen, la Europa liberă - la Vlad Georgescu.
Mi-o zisese !
Asta aşa era - cum de uitasem ?...
174
Am încercat o altă... pantă, alt versant - al Everestului din cauciuc. Am vorbit despre emisiunile Monicăi şi ale lui Virgil...
- Da, dragă, a zis Vlad Georgescu - după ce m-a ascultat pînă la capăt. N-am nimic împotriva lor, fac emisiuni destul de bune -deşi cam prea critice... Ce Dumnezeu, vor fi fiind şi lucruri pozitive în România, nu doar negative... Asta e una. A doua : de ce să se intituleze emisiunea Monicăi: „Teze şi antiteze la Paris ?" De ce să nu se cheme : „Teze si antiteze în America" ? Sau : „la Washington" ?
- Tu întrebi sau te întrebi ?
- A, nu, nu ! Mă întreb eu, pe mine. Şi îmi dau răspunsul. Am încercat să-i explic... - dar ce n-am încercat să-i explic, lui
Vlad Georgescu ? Cu ocazia... explicaţiilor mele (pe care le asculta, politicos, bine-crescut), am căpătat eu, explicaţia : Vlad Georgescu nu ştia nimic despre literatura română contemporană ; nici despre literatura română ne-contemporană ; nici despre, în general, cultură -şi nici nu era doritor să afle.
întors la Paris, am dat un „raport"... edulcorat ; ba chiar am minţit: nu, nu voia, cu adevărat, să mute... „Tezele şi antitezele..." la Washington - îi trecuse prin cap, o idee - dar numai o idee...
L-am trimis „în delegaţie" pe Mihnea (lui îi spusesem despre ameninţarea care plana asupra emisiunilor literar-culturale): să discute el cu Vlad Georgescu ; ca de la istoric la istoric; ca de la... băiat de familie la băiat de familie - în fine, doar fuseseră colegi de facultate, erau prieteni, ce dracu' !
Mihnea s-a întors... hlizindu-se. Rîdea ca proasta, Berindei! Rî-dea - ca să nu plîngă... Nu ne-a povestit cum anume au decurs „convorbirile", dar îl cunosc destul de bine pe Mihnea, ca să ştiu : prost, el însă n-are să spună adevărul... Oricum, „avea speranţe"...
- Să-i dăm timp, să se obişnuiască..., a zis Berindei. Cînd o să afle, el singur, că e bine aşa cum am făcut noi...
- Dar cînd o să afle-singur ? Şi, pînă atunci, ce ne facem noi ?
- E băiat deştept, n-o să dureze mult... aflarea...
Nu, n-a durat prea mult : peste un an... Este adevărat : nu a suprimat emisiunile „de la Paris"...
Cu siguranţă că un rol fast în alfabetizarea lui Vlad Georgescu a jucat Gelu Ionescu. El îl va fi bătut la cap, zi de zi, săptămîni, luni cu... credibilitatea - totuşi ! - presei franceze. Şi, în prima parte, va fi pledat pentru menţinerea emisiunilor literare „de la Paris"... Dar, în a doua parte, Gelu Ionescu va fi găsit că este nedrept ca Monica şi Virgil - de la Paris - să cunoască mai bine viaţa-şi-opera scriitorilor români decît el, proaspăt venit din ţară... De ce ei şi nu el, Gelu,
175
de-o pildă, să facă astfel de emisiuni ? Aşa că... pentru început, a început să... prezinte emisiunile Monicăi (care nu aveau nevoie de prezentări, veneau gata-făcute, de la Paris, nu cereau decît să fie difuzate); să le rezume, carevasăzică ; să le comenteze, ba chiar să se declare în dezacord (parţial, total) cu „interpretarea" Monicăi Lovinescu...
Am încercat, printr-o scrisoare, să-i sugerez lui Vlad Georgescu : să-i facă, domnule, lui Geluţu o emisiune personală, o jucărie numai pentru Bombonel; din ea n-are decît să nu-fie-de-acord (cu cine-o fi). Dar n-am trimis această scrisoare - cum adică : mă apuc acum să-1 delaţionez pînă şi pe Gelu ? Ionescu ? Şi la cine-1 turnam eu pe Domnul Goe Ionescu - la Tatiţu' Vlad Georgescu ? Dar ce are să înţeleagă directorul postului de radio Europa liberă din ceea ce pîram eu ? A, că ar fi putut înţelege că sunt invidios pe Gelu, că el are casă-masă-concedii (la plural), iar eu, ba ? Bine, era adevărat -dar nu despre asta era vorba - ci despre faptul că Vlad Georgescu îi îngăduia (de ce nu : îl îndemna) pe Bombonel să verse dulceaţa în pantofii Monicăi Lovinescu ! Că tolera, ca director, un fapt de nefăptuit : ca un redactor să anunţe, la microfon, că el nu împărtăşeşte... opiniile din cronica sau articolul care urmează ! Şi nu în ultimul rînd, că el, Vlad Georgescu, îngăduia ca un căcîcea precum Gelu Ionescu să-i „amendeze" pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca -în legătură cu cine ? O spun pentru a treia oară, am s-o mai spun : pentru o jigodie ca Valentin Lipatti!
A fost o vreme cînd Monicii se temeau (şi aveau toate motivele) că vor fi înlocuiţi cu Geluţu; sau cu Nemoianu - cu Matei Călinescu nu prea, deşi, din punctul de vedere al lui Vlad Georgescu şi Matei era foarte-bun - de ce era foarte bun Matei ? A, nu fiindcă ar fi el bun scriitor, bun eseist, bun profesor, bun prieten - nu, domnule ! Ci pentru că era şi el universitar ! (Eu aş zice : în ciuda faptului că este universitar, Matei Călinescu este foarte-bun.)
Că nu s-a întîmplat o asemenea catastrofă - asta s-a datorat, cred eu, în bună parte lui Mihnea Berindei - care nu-1 va fi convins de adevărul tezei lui (că Monicii trebuie să rămînă la Europa ; că presa franceză merită să fie citată de Europa...), ci de extrema-urgenţă a... aşteptării.
Şi, tot aşteptînd, Vlad Georgescu „aflase" (vorba lui Mihnea) cam cum stau lucrurile cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca, în România - fiindcă bietul Vlad, istoric de profesie şi universitar prin vocaţie, nu stia : de unde să stie, dacă „nu i se ceruse" ?
în acel răstimp a mai aflat Vlad Georgescu şi acest lucru nemaipomenit ceea «/scrie presa franceză este (ca să vezi ! cme-ar fi S^ dragă !...) luat în seamă - la Bucureşti (mai ales de cei-raiU
Aşa SI renunţat la mutarea buricului-pămîntului la Washmg-
t0n' Dacă va fi aflat ceva-ceva şi despre literatura română - nu ştiu. Si nici nu cred.
176
VIII
(Joi, 6 iulie 1989) 1. Complot ? A spus careva, ceva, cumva de complot ?
Căldură-mare - ce n-a văzut Parisu'... Norocul meu : nu ies din casă, n-o simt şi pe cea a Bicentenarului. Lang mi-a trimis invitaţie (pentru două locuri !) la o chestie despre care tot Parisul vorbeşte, întrebîndu-se ce-o mai fi şi aia : o „operă-balet", pe Champs-Elysees, a unuia Jean-Paul (sau Pierre ?) Goude. Fireşte, n-o să mă duc : mi-e frică de mulţime. Apoi n-am această curiozitate. Ba chiar am această greaţă. Propaganda comunistă n-a inventat nimic în materie de „manifestaţii de masă" ; iar occidentalii nu pot fi acuzaţi că s-ar inspira din defilările din Piaţa Roşie. în fiecare din noi (corectez : în fiecare din ei) zace un dornic de cadru organizat, de structură, de, în fine, gloată-bine-temperată. A înţeles asta pînă şi Filip : în primul moment, văzînd invitaţia (arătoasă !), însoţită de cîteva cuvinte scrise de Lang (cu stiloul!), ar vrea, ca orice copil, să meargă la bîlci; s-ar duce şi Ana - pentru Filip. Oricum, au timp să se răs-, răs-gîndească. Se pare că, la urmă, „are să se dea" şi focuri de artificii... Căldură-mare.
Ieri, Alain ar fi trebuit să se vadă cu Ţepeneag. Nu mi-a telefonat, să-mi spună rezultatul - probabil s-a întors tîrziu şi cum eu mă culc devreme...
în schimb, Monica - din ce în ce mai istovită (o săptămîna s-a scurs de la explozia mămăligii-scriitorilor), mi-a telefonat, aseară, tîrziu. A ajuns cu investigaţiile pînă la...
- Ai auzit de unul, Ilie Brie ? m-a întrebat.
- N-am auzit de unul, Ilie Brie, am zis (iar în sinea mea : „Dacă Monica a ajuns pînă la... cum îi zice ? Ilie-Pălărie ? Sau Ilie-Gălăgie, înseamnă, pe de o parte, că e rău - pentru Monica; pe de altă parte, bine, pentru Ţepeneag - de ce ? Nu ştiu").
- Si-gur ?
- Si-gur, am memoria numelor, desi...
- Deşi ?
178
- Nimic, simplă... asonantă... Dar nu consonanţă, credeam că e Ilie Chilie al meu, de la Madrid, băiatul cu Samsonită, de la Ager-pres...
- Cu ce ? De unde ? E şi la Agerpres ?
- Nu. Adică da, acum e corespondent la Moscova - însă acela-i al meu ; Ilie Chilie ; Ilie Brie e al lui Ţepeneag - deci, nu-1 cunosc pe
: numitul Ilie Brie. Ce-i cu el ?
însă Monica vrea să ştie ce-i cu „al meu". îi spun că e tipul pe care-1... pusesem bine, într-o carte, în Chasse-croise1. Liniştită (că îl pusesem bine într-o carte), Monica a trecut la „al lui Ţepe".
Nici ea nu auzise pînă de curînd de Ilie Brie, dar se pare că este cunoscut în anume cercuri, mai cu seamă universitare. Cică ar fi o persoană muncitoare, ardeleană ; fost elev (student ?) al Doinei Cor-nea, la Universitatea din Cluj; nu ştie (Monica) anume cînd a venit în Franţa - în exil, zice el, ca Breban, dar e ca şi Breban : cu paşaport românesc - frecventează Ambasada R.S.R.; evident, face naveta în România (nu e singurul). Şi, după exemplul celuilalt mare-român şi | mare-ardelean, Pordea, şi-a dat odrasla la Conservator, la Cluj - că-i mai ieftin ; şi se face carte mai bună, la noi, la Cluj... De ce-mi vorbeşte despre „necunoscutul" Ilie Brie ?
- Fiindcă necunoscutul e un cunoscut manipulator, zice Monica.
- Nu cred, zic, din obişnuinţă.
- Nici eu nu cred, zice Monica. Nu vreau să cred că e prieten bun cu Ţepeneag. Şi nu vreau să cred că, pe Ilie Brie, Breban i l-a prezentat lui Ţepeneag. Ce zici ?
- Zic : manipuleze-se între ei, pînă n-or mai putea.
- Dar există pericolul să manipuleze şi pe alţii.
- Existe ! Manipularea se face cu asentimentul manipulatului, ca şi... obidirea rumânului - un polonez, un ungur, nu s-ar lăsa obidiţi; complicitatea victimei...
- Bine-bine, îţi cunoaştem poezia-cu-teoria... Dar ce ne facem cu... Bria ?
Ce ne facem ? Dar de ce trebuie să-i purtăm de grijă şi acestui alt intelectual ardelean, cumnat (cel puţin) cu şoferul Ambasadei ?
Monica îmi explică de ce : nu suntem singuri pe lumea asta, trebuie să ne întrajutorăm, să avem grijă unii de alţii. Foarte bine, zic, de alţii să aibă ea grijă, ca o cloşcă ce este, eu unul nu sunt în stare să-mi port mie...
1 Chasse-croise - traducere franceză, publicată în 1983, la Hachette. în româneşte, cu titlul Soldatul dinclui, la Humanitas, 1991.
179
Nu cred ce-mi spune Monica. Nu vreau să cred - ca apoi să-i spun ei că eu nu cred, deci, bine-ar fi să nu creadă nici ea... Să fi ajuns Ţepeneag în asemenea hal de... ? Să fi ajuns atît de... nesimţitor la morală - sau nu va fi ştiind ce hram poartă Ilie ? Dar dacă i l-a recomandat Breban - ca văr ? Mai degrabă ca soţ al verişoarei, vajnica tovarăşă de viaţă a tovarăşului lui Ţepeneag, neasemuită interpretă de liduri-populare în cadrul sarmalifestărilor Ambasadei ţării europene România, pe al cărei trotuar (spre Avenue Bosquet) a fost găsit - sub fereastră - cadavrul unui „lucrător" : de dor de ţară, bietul om (colonel de felul lui) se sinucisese... Cum ? Iată cum : deschide fereastra - spre stradă - urcă pe pervaz, îşi împlîntă un cuţit între omoplaţi, după care, strigînd : „Trăiască România şi Conducătorul ei!", sare în gol - gata-sinucis (după explicaţiile date de Ciceo Pop - cel care nu poate fi bănuit de „simpatii comuniste", nooo, el nu face politică, e doar general, descendentul Marilor Ardeleni...).
Vorbeam de „doamna" Brie - soaţa tovarăşului Brie, dimpreună cu care Ţepeneag şi Breban şi Sorin Alexandrescu (şi încă alţii) au de gînd să-i organizeze pe neorganizaţii scriitori români refugiaţi-poli-tic...
2. în care povestitorul înalţă un imn de laudă Romancierului Nr. 1, Nicolae Breban1.
Am aflat ultimul brebenism - i-ar fi zis lui Ţepeneag :
- Ţepe, dacă tu scoţi din nou Les Cahiers de l'Est, eu mă angajez curier ! în genunchi distribui revista !
Mda, da : pare autentică... promisiunea : a ieşit din gura lui Grobei... îl şi văd pe Breban : s-a chiar aşezat în genunchi - după ce şi-a ridicat, pe rînd, crăcii pantalonilor, ca să nu pocnească stofa.
Ultima oară l-am văzut pe Breban acum vreo trei-patru-cinci ani. Pe Champs-Elysees, la nouă dimineaţa. Se plimba, cu o doamnă blondă. Ne-am dat mîna, am schimbat cîteva mormăituri - din care eu am înţeles că locuia prin apropiere şi scria o carte - acum ieşise să ia aer. Era mohorît, buhăit - ca după o noapte de lucru - şi parcă trist. în fine, o tristeţe de-a lui Breban : plină de reproşuri - că îl încondeiasem în Le Tretnblement des Hommes - pe el, care îmi fusese atît de apropiat în '77... Si eu îl trădasem - şi pe el! - ca, mai tîrziu, pe Ţepeneag... Este adevărat: Breban, după arestarea mea, de la 1 aprilie (!), făcuse două gesturi, acte... de neînţeles :
Aşadar, după ce eu fusesem arestat, Ana şi copilul fuseseră... evacuaţi : o brigadă de securişti pusese într-un camion, claie peste
1 Capitol publicat în Soldatul cîinchii.
180
^grămadă, toate lucrurile noastre, pe Ana şi pe Filip deasupra şi că-»tase încărcătura în cartierul Vitan (pe strada Turturele). Nu puteau I rămîne în singura odaie (cu lut pe jos), fără încălzire, fără apă - şi cu tftovila de mobilă, cărţi, farfurii, aşternuturi, ocupînd întreaga supraofertă a camerei - aşa că Ana primise „permisiunea" să stea, cu copilul, 'ia socru-meu... Nici telefonul lui socru-meu nu mai funcţiona, iar pe hjtradă, cum se apropia de o cabină telefonică, apărea securistul de ; Serviciu, îi smulgea receptorul din mînă : „N-ai voie să transmiţi ştiri!" Cupă vreo săptămînă de izolare completă, au venit trei securişti şi au dus-o la Procuratură (sau la tribunal ?), oricum, „undeva unde erau şi avocaţi" - în vederea procesului, familia trebuia să-mi desemneze un avocat. Ana nu mai ţine minte ce era acolo, ce a făcut -ţ o vreme - dar ştie că, la un moment dat, s-a aflat, singură, într-o m încăpere cu şeful baroului, avocatul Pora ; şi că a cerut voie să tele-1 foneze acasă - ca să se consulte cu tatăl ei... Evident, telefonul de B acasă nu funcţiona, însă Ana a telefonat la... Breban. De ce la Bre-
Iban ? Era singurul număr „în funcţie" (cele ale prietenilor fiind şi ele i „în deranjament"). Şi, minune : a răspuns Breban ! Ana i-a lansat un... SOS : se afla - şi a spus unde : în biroul şefului baroului - şi nu ştie ce să facă... Breban i-a spus să fie liniştită, că vine numaidecît! Şi a venit! Şi de acolo, a condus-o la socru-meu...
IMai tîrziu, la Paris, pe cînd scriam Le Tremblement des Hommes, Ana s-a opus energic la... pasajele în care Breban ieşea cam... şifonat (mai ales cel al întrevederii cu Burtică). Zicea :
- Nu pot uita cum, atunci cînd eram cu totul izolată, mutată la dracu-n Vitan, cu un copil mic, şi nici la tata, unde dormeam, nu funcţiona telefonul, iar bestiile de securişti bruiau, de undeva, din apropiere, Europa liberă, deci nu ştiam ce se întîmplă în lume şi dacă prietenii de la Paris ştiau măcar că eşti arestat... Ei, uite, în izolarea, în părăsirea generală, am prilejul să dau un singur telefon, telefonez la întîmplare, fiindcă ştiam că nu vă înţelegeţi bine - şi Breban vine ! Acolo, în biroul lui Pora (el era şeful baroului, el mi-a fost şi avocat-angajat-de-familie)! Cînd l-am văzut intrînd pe uşă... L-am văzut pe
Arhanghelul Gabriel...
- Chiar el era - tocmai publicase Bunavestire, am ironizat eu.
- Nu rîde ! Sunt convinsă : dacă aş fi reuşit să-i contactez pe bunii tăi prieteni - ar fi venit, cum a venit Breban ? îl vezi tu pe Mazilescu, venind la... dracii' ştie ce era acolo, în clădirea aceea, probabil tribunal ? Ar fi venit, oare, Raicu ? Sau Petrişor ? Sau Negoiţescu - încă nu ştiam că şi el e arestat, dar dacă ar fi fost liber, ar fi venit ? Sau văru-tău, Cuza ? Horia Popescu, Radu Surdulescu ?
- De unde să ştiu - dacă nu le-ai telefonat...
181
- Ei, uite, eu ştiu : nici unul n-ar fi venit - de frică. Şi a venit antipaticul, megalomanul, primul-şi-ultimul-romancier-al-plaiuri-lor-natale ! A venit tipul scîrbos, care-ţi fusese şef imposibil la România literară ! A venit cel care... refuzase să se lipească de tine, la început de tot, cînd i-ai propus - fiindcă urma să-i apară Bunavestire; cel care ţi-a cerut... un răgaz de două săptămîni...
- Bine-bine, înţeleg simţămintele tale de... femeie singură, izolată de lume, cu un copil mic, dar eu scriu, acum, o mărturie : povestesc ce s-a întîmplat, atunci cînd s-a mtîmplat...
- Foarte bine, dar să povesteşti şi ce s-a întîmplat, în absenţa ta, atunci, în biroul lui Pora. Şi ce s-a întîmplat după ce te-ai liberat - ţii minte povestea cuferelor din pivniţă...
Cum să nu ţin minte ? în a treia sau în a patra zi după liberarea mea (tot la socru-meu), în casă era nevoie de ceva, de, probabil, aşternuturi, însă acestea se aflau în pivniţă, într-un cufăr, sub alte cufere, grele - în toată casa nu era un om valid, în stare să coboare în pivniţă, să dea la o parte cuferele grele, ca să găsească ce era de găsit... Socru-meu - ca frunza, îl bătea vîntul; eu - dacă mă puteam muta de pe un scaun pe altul - iar femeile... Ana apucase să-mi povestească de ce mare folos îi fusese Breban, atunci, la tribunal, cît de sincer-săritor fusese... Aşa că îi telefonasem şi-i spusesem, cinstit... marea-problemă a noastră : nişte cufere, în pivniţă... - n-aş fi apelat la el, pentru o treabă ca asta, dar în situaţia în care mă aflu, la cine Dumnezeu să... ?
Şi Breban a venit numaidecît! A coborît în pivniţă, s-a mînjit de var, a luat pe umeri păianjeni, a ridicat, a mutat... Cu un aer şi cu o naturaleţe nebănuite, de mine - la el. Cum să uit aşa ceva ?
Numai că, iată : din motive editoriale (şi... auctoriale : autorul ieşind istovit din re-trăirea evenimentelor), am sfîrşit Le Tremblement des Hommes cu liberarea mea. Aşa că nu am putut să povestesc şi ceea ce a urmat - sau am aflat că s-a petrecut în absenţa mea. Deci, şi imaginea lui Breban a ieşit... parţială. îmi promisesem să scriu o a doua parte a mărturiei (acolo aş fi pus şi întâmplările cu Breban) -dar... editorul meu, Claude Durând, a fost dat afară de la Seuil, încă de pe cînd cartea nu-mi apăruse, iar cu noul director, Chodkiewitch (nu-i voi fi scris numele corect, dar nici nu merită - el l-a dat afară, atunci, de la Seuil şi pe Jean-Marie Domenach, sub a cărui pulpană publicasem cartea lui C. Dumitrescu, Cetatea totală, reproşîndu-i, printre altele şi această carte), nici vorbă să mă înţeleg - de la prima vedere am înţeles că trebuie să-mi caut alt editor.
Breban nu mi-a reproşat niciodată, în faţă, „portretul" făcut în T.d.H. - nici nu a avut prilejul. însă, chiar dacă nu l-aş fi înrîlnit, pe Champs-Elysees, cu aerul acela, trist-întristat (care nu-i stătea bine),
182
eu mă simt, în continuare, vinovat de parţialitate - în prezentarea lui. Faptul că, după aceea, comportamentul lui a devenit şi mai... „aşa" (vezi pamfletul lui Tudoran, publicat în Ethos), nu mă încălzeşte : eu i-am rămas dator cu ceva, lui Breban. Cu... „părţile Iui" -fiindcă nu are numai „părţi"...
3. Complot - să fie, dar să ştim şi noi!
Nici Marie-France nu crede în „manipularea" lui Ţepeneag de numitul Brie - am vorbit la telefon, adineauri. Atît de tare... nu crede ea, încît, astă-noapte, excedată de temerile Monicăi în privinţa unui complot, i-a scăpat o-vorbă... Stiu vorba, mi-a spus-o Monica, iar eu, chiar dacă încă nu o ştiam, din reflex am încercat să-i micşorez portanta - dar, fără să-mi dau seama, am... micşorat-o şi pe Marie-France şi... cunoştinţele ei de limbă-franceză... A fost vorba de vorba : paranoia. Şi, cum se întîmplă între prieteni: Monica, cea atinsă, s-a supărat; Marie-France s-a îngrozit de ce îi scăpase - dar atît de tare, încît... Monica este, acum, îngrijorată de starea sufletească a Mariei-Franca, „sărăcuţa, atîta am bătut-o şi pe ea la cap, cu complotul, complotul, încît i-a scăpat vorba asta şi acum va fi într-un hal fără hal, crezînd că m-a jignit - bineînţeles, pe moment, m-a atins, dar numai eu sunt de vină că am isterizat-o şi pe ea...", zicea Monica...
Am făcut şi eu ce-am putut, ca să aplanez tragddia : aseară i-am spus Monicăi că Marie-France va fi zis, „ca tot franţuzul, vorba-ceea" (pe care el, francezul, o foloseşte în toate împrejurările, fără să-şi dea seama de... semnificaţie), iar Monica s-a supărat : cum aşa, Marie-France vorbeşte franţuzeşte „ca tot franţuzul" ? Dar asta-i o insultă la adresa ei! Eu m-am făcut mic-mic (la telefon), ruşinat şi în acelaşi timp grozav de satisfăcut că am creat o diversiune (Monica, acum, o apăra pe Marie-France... împotriva mea). Iar adineauri, mi-am cerut iertare - faţă de Marie-France - că, aseară, am... bănuit-o că foloseşte vorba-ceea fără să-şi dea seama ce spune... Bine-nţeles, ea m-a iertat...
Ceea ce înseamnă că, chiar dacă nu e complot organizat împotriva Monicilor - deci şi împotriva noastră - efectele sunt cele ale unui adevărat complot: dac-am ajuns să ne... paranoizăm înde noi...
încep să cred cu din ce în ce mai multă convingere : oricum s-ar sfîrşi povestea aceasta (cine ştie : vom afla că nu fusese vreo cabală, oricum, nu ceva cu-intenţii-rele), nimic nu va mai fi ca înainte...
I-am împărtăşit această temere - Marie-France a respins-o cu prea mare grabă, cu prea... hotărîre, ca să nu fie şi a ei, pe undeva.
183
N-am insistat. Am zis : să dea Dumnezeu să mă înşel - poate că e numai din cauza oboselii adunate... Am apucat... să nu rostesc cuvintele care-mi stau pe limbă, de mai multe zile, de cînd observ (şi particip, e drept, dar mai degrabă din fidelitate, decît din convingere adîncă) încercările aproape disperate (de ce : aproape ?) ale Monicăi de a afla din ce direcţie vine ameninţarea - ca astfel să o poată evita, înfrunta - eventual, învinge.
Anei i-am spus, încă de cînd am aflat că în jurul lui Ţepeneag, în afară de Nedelcovici, se află Culcer şi Damian :
- Am impresia că trăim un sfîrşit de domnie... Ana a înţeles, pe dată. A oftat:
- Din nefericire...
Impresia mi s-a întărit în urma vorbirii, la telefon, cu Rodica Iulian; în urma discuţiei, la noi, cu Lucian Raicu. Dacă aceştia, prieteni ai mei - şi prieteni ai Monicăi şi ai lui Virgil - erau, în fond, dornici de organizare (şi de organizaţie), după criteriile (aproximativ aceleaşi) ale Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti, cum să nu fie dornici de înnoire, neutrii; şi mai ales... inamicii ?
Am observat cu plăcere că Sonia Larian gîndeşte altfel decît bărbatu-său. Ea spune (numai dacă o întrebi, dacă insişti) că... nu vede de ce ne-am „da", în exil, o Uniune - şi pune întrebarea esenţială, după părerea mea:
- în ce scop ?
Lucian ţîţîie (că n-a înţeles ea ce explicase el, înainte) - dar tot nu răspunde la întrebarea : în ce scop facem noi această Uniune ? Şi este foarte sigur că noi - „adică cei de bine" - într-o eventuală confruntare (să zicem : în reuniunea de constituire), vom... cîştiga -„fiindcă noi avem dreptate, fiindcă de partea noastră este valoarea şi bunul-simţ"...
Ridic din umeri: ce au a face dreptatea, valoarea - şi mai ales bunul-simţ, atunci cînd se creează o organizaţie, supusă unui statut, unui regulament de funcţionare (oricît de liber ar fi, pentru nişte scriitori) - şi mai ales votului ?
- Dar ce rol poate să joace... votul ? se miră, rîzînd, Lucian. La vot, or să piardă alde... Culcer şi Damian, chiar Ţepeneag, fiindcă s-a legat la cap cu Breban !
- Aşa crezi tu ? întreabă încetişor, răsucind capul spre în sus, înspre Lucian, Sonia.
- Cum : tu, nu crezi ? o întreabă Lucian, incredul. Nici tu ? mă întreabă pe mine.
Dau din cap - că nu. Sonia :
184
- Tu ai să te duci la şedinţa de constituire cu mîinile în buzunare ; convins că... adevărul, valoarea, bunul-simţ au să triumfe de la sine...
- Ţ ! Dar suntem între scriitori, dragă .' Ce, Ţepeneag nu e scriitor ? Breban - o fi el, ca om, cum o fi, dar e scriitor ! Chiar Culcer, chiar Necula - au scris şi ei cărţi, sunt şi ei scriitori!
- Da, dar scriitorii Ţepeneag şi Breban - poate şi Culcer, de ce nu ? - au o calitate pe care nici tu, nici eu, nici prietenii noştri nu o
avem... - zic eu.
- Frustrarea ? Că, din diferite motive, n-au fost şi ei vorbiţi de
bine la Europa liberă ? face Lucian.
- Şi frustrarea, zice Sonia. Nu mai ţii minte cum vorbea Breban, în ţară, despre Europa liberă ? Despre Monica şi Virgil ? „îi dis-trug !"
- Frustrarea, pe de o parte, pe de alta... spiritul organizatoric, zic. Pe Ţepeneag îl cunosc bine ; el nu poate trăi dacă nu joacă şah -cu oamenii; dacă nu plasează pionii, după o „schemă bine pusă la punct". Asociat cu Breban - al cărui gust de putere...
- Dar ce putere, aici, în exil ? întreabă Raicu. Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din exil ?
- De pildă, zice Ana. Ce, e de colea - să fii preşedinte de ceva ?
- Tot de pildă, n-or să reuşească ! Or să cadă, la vot - ce, tu i-ai da votul ?
- Bineînţeles că nu, zice Sonia - dar... frustraţii ? Dar „oropsiţii" Europei libere ?
- Ce are a face Europa liberă în asta ?
- Are, zic. Fiindcă Europa liberă a împărţit lumea scriitoricească în „buni", „neutri" şi „răi". Iar numeric - mai ales de cînd ne-am făcut atîţia, în exil - neutrii şi răii sunt mai numeroşi...
- Ţ! Nu cred...
- Ai să vezi, la şedinţa de constituire, zice Sonia. Noi o să ne prezentăm cu... adevărul-valoarea şi bunul-simţ, dar cînd or să se numere voturile... Pentru ei or să voteze... Geta Horodincă, Tertu-lian, Vera Lungu, Ana Novak, Mioara Cremene...
- Dar noi vorbim de scriitori, nu de..., face Lucian Raicu, orifiat
de aceste nume.
- Sunt scriitori - n-au fost membri-plini ai Uniunii Scriitorilor din România ? zice Sonia. Si stai, că n-am terminat; din America or să-ţi vină cu voturile Ninei Cassian, ale lui... acel Mihăilescu, Călin, sau aşa ceva, care a „polemizat" cu Tudoran, în Agora... Şi cu al lui Brezianu ; şi cu al Sandei Târziu, şi cu al lui Dan Cristea...
- Dan Cristea o să meargă cu noi, e prieten cu Tudoran ! zice Ana, rîzînd, privindu-1 pe Raicu.
185
- Bine - atunci voturile lui Astaloş, Marian Popa, Dumitru Popa...
- Dar ce tot... ? Ce-i asta ? - Raicu e speriat de-a binelea.
- Ce să fie, zic. O parte din voturile pe care au să le primească Breban şi Ţepeneag...
- Bine, dar noi suntem, totuşi, mai mulţi...
- Aşa crezi tu ? fac. Uite, chiar cu băieţi buni, adevăraţi scriitori, ca Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel... pe cine vor vota ei: pe, de-o pildă, tine ? - sau pe Breban şi Ţepeneag - cu care sunt prieteni de multă vreme... ?
- Dar eu nu sunt candidat la nimic, de ce să... ?
- Aşa, ca exemplu. Sonia are dreptate : noi o să fim cu mîinile goale în faţa maşinii de război a lui Ţepeneag şi a lui Breban.
- Chiar aşa ? Raicu întreabă în jur, aşteaptă să fie contrazis (că nu e chiar aşa). în acest caz... Dar nu, nu cred ! Nu e posibil!
- Nu are să fie posibil, dacă n-o să aibă loc şedinţa de constituire. Ştiu că ce spun, acum, este o chestie... reacţionară, conservatoare... stagnantă, cum se spune, acum, în Rusia...
- Totuşi, o uniune a scriitorilor..., visează Raicu. O uniune pe baze sănătoase, pe baze adevărate...
- Lasă, pisi, mă mîngîie Ana pe creştet, tu faci uniune cu mine - una pe baze sănătoase, adevărate - de bun-simţ...
Cu coada ochiului o văd pe Sonia întinzînd mîna să-1 mîngîie pe pisi al ei - dar pisi al Soniei este un motan serios, domnule, un adevărat scriitor, nu se lasă scărpinat între urechi, ca mine (şi unde : în public !): ţîţîie şi ia un aer de reproş - se poate, una ca asta ?
IX
(Vineri, 7 iulie 1989)
1. în care povestitorul povesteşte tot felul de paralele, cimitire, turnurimontparnasse, patrii - şi alte poveşti.
Căldură, căldură. Aş zice că mă doare capul - dacă nu m-ar durea ; aş zice că nu mă doare - dacă.
început o nouă zi - în zori: să profit de ziua-lungă ; nu atît de ziua lungă (de altfel, de la solstiţiu, a început să se micşoreze), cît de faptul că ştiu eu bine că, pe vremea asta a anului, am vreme ; mai am încă - şi nu ca în preajma celuilalt solstiţiu cînd, cu fiecare zi, mi se scurtează vremea. Ştiu pe proprie piele că timpul este... foarte relativ (cam relativ, ar zice Ardeleanul): că se lăbărţează, se zbîrceşte - după facultăţi, ar zice Moromete. Asta devine după... paralela pe care te-ai născut - am citit eu, în cărţi.
„Am văzut lumina zilei" pe 47 - ca să zic aşa. Am copilărit, am junit între 45 şi 46, am trăit între 44 şi 45 la Bucureşti. Or, Parisul e pe, exact, 49, şi de aceea. De asta. Bine-ar fi să cîştig la loterie şi să mă mut pe 43, la Ustaritz ; chiar la Colliures, pe 42. Am cunoscut, în viaţa mea chiar şi 33. Eram la Los Angeles şi prietenii voiau să-mi facă o plăcere - unde să mă ducă : la Disneyland ? Pe hula pe care scrie Hollywood ? Prin Beverly Hills - ca să vedem vila cu păr la puţă ? - în fine, nu întreaga vilă, numai statuile - şi numai cele de sex tare (celelalte avînd diamante) ? Eu însă am vrut ceva mai 'telec-tual, aşa că am zis :
- Voiu să văz paralela 33, apoi să mor' !
Am fost, am văzut(-o), m-am pişat pe ea (de ce ? - n-aş putea explica, era mai tare decît mine), m-am întors. Viu şi nevătămat.
Da, domnule. Aş putea spune, acum, în amurgul vieţii, că n-am trăit degeaba : am văzut, de-a lungul timpului, o mulţime de paralele. Care de care mai. însă cu toatele avînd un numitor comun : eu.
Asta vine de la căldură. Cine n-are căldură, vorba Sfîntului Apostol Pavel, în Epistola către Corinteni (prima, capul 13), făcutu-s-a aramă călătoare şi chimval adormitor; şi nimica nu este ; si la nimica nu-i foloseşte. Si, la vară, cald.
187
Căldură mare. Nici n-ai zice că suntem la 49, ai zice că suntem, aşa, între 44 şi 45, cam pe la Domneşti - ba nu : pe-acolo adie Cioro-gîrla (ori Sabarul, tot nu mai contează); atunci pe undeva, pe Calea Victoriei, nu contează unde, anume, contează că acolo ne dăm întîl-nire, cîndva, după prînz. Chiar mai pă siară : să scază vipia.
De la geamiil meu se vede Turnul Montparnasse. Bine de tot se vede Turnul Montparnasse, de la geamul meu. De vreo doi ani nu-1 văd decît atunci cînd mă uit special la el : ca să mă asigur că într-acolo-i Nordul. Aproximativ, dar destul de exact, vorba francezului (ba nu, el spune : destul de extraordinar - ceea ce e destul de excepţional, însă ceea ce găsesc şi mai destul de extraordinar : ei spun : mediu, mijlociu - moyen - la de-a dreptul prost, cum ar fi s'tuaţia şomajului, ori vinul algerian). Aşadar, Turnul Montparnasse - voiam să spun că el, Turnul - în fine, o să spun cînd o să-mi aduc aminte.
A-ha ! Mi-am amintit: Turnul Montparnasse : de doi-trei ani, nu-1 mai văd decît dacă mă uit special la el, altfel nu, şi dacă România se eliberează mîine, eu nu mă-ntorc acasă - ce să văd ? O ştiu, e acolo, nu s-a mutat chiar cu totul, România este eternă, domnule, nu se schimbă ea cu una-cu două, chiar dacă a distrus-o din temelii ăsta, fie-i-ar ţărîna grea şi îngerii sexuaţi, la ce să mă duc eu în ţara mea, unde niciodată n-am avut o acasă personală, începînd din martie '44, recunosc peisajul dintr-o mie, chiar la televizor, unde se dau filme oarecari, murături franco-belgo-italo-luxemburgheze, vorbite în limba dublajului, dar turnate la noi, în România, tot felul de chestii cu Jules Verne, în fine, aventuri, trecînd prin dreptul televizorului la care se chiorăşte Filip, îi spun : e turnat în România, recunosc nu locurile, ci locul, în general, a început şi Filip să recunoască locurile-locul, zice : uite, e turnat la noi, în România, aşa că-mi ajunge peisajul, despre el vorbeam, are el ceva, un aer unic, chiar dacă televiziunea n-a ajuns pînă acolo încît să-mi trimită şi odoarea de oaie a dealului-văii, Doamne, îmi zic, să mă fac eu, acuma, pe-un vîrf de munte de-al nostru, de-acasă, dîn popor, chiar dacă niciodată nu mi-au plăcut munţii, decît văzuţi de departe, să zicem din capătul Bulevardului, de la Sibiu, de unde se vedeau „mai înalţi decît de la Zurich", aşa se zice că ar fi zis Blaga, ştia el ce ştia, fusese chiar şi la Zurich, eu n-am, de altfel n-am pus piciorul în Elveţia şi nu înţeleg de ce, doar aş putea, aşa cum am putut-o pe paralela 33, la urma urmei, orice se poate pe lumea asta, numai să ai voinţă, aşa zicea tata, Dumnezeu să-1 ierte în mormîntul lui care demult se va fi făcut una cu pămîntul din care a fost făcut, la Vad, exact, satul cu „Poiana Narciselor", nu prea era el la-locul-lui, unde-i găsisem loc de mor-mînt, prea în gura cimitirului, de-atunci pe poartă vor fi intrat o
188
mulţime de morţi şi nu l-au putut ocoli, se afla prea în cale mormîntul refugiatului, vreo doi ani plătisem o femeie să aibă grijă de el, a avut cît s-a putut, mai mult n-a putut nici ea, prea în gura porţii se pusese străinul, ultima oară cînd am dat pe la Vad, nu mai era deloc, trecea pe-acolo aleea-centrală, însă crucea fiinţă, o rezemase femeia de alta, una adevărată, din marmură, cioplită la Făgăraş, cu fotografie faină pe ea şi cu scris fain dedesubt, nu doar din lemn, nu doar cu numele Tatălui, cu anul naşterii şi al morţii, cruce provizorie fusese, provizorie devenise, cine ştie pe unde-o mai fi, dac-o mai fi, deşi era din stejar bun, atît că nu prea avea mormînt, crucea, tata trecuse sub prundişul aleii şi de-acolo ţinea socoteală : cine intră, cine iese, mă gîndeam, pe cînd mă mai puteam gîndi la asta, că ar trebui să-i adun la un loc, alături, s-o iau pe mama de la Străuleşti şi s-o duc lîngă tata, la Vad, ori să-1 recuperez pe tata de la Poiana Narciselor şi să-1 aşez lîngă mama, în Bărăgan, dar a venit Cutremurul din '77 şi Străuleştiul a fost invadat, n-am mai găsit-o, cu toate că am căutat-o, ştiam precis că era într-o margine şi aproape de colţ, acolo se afla o fîntînă ca toate fîntînele de sat, cu manivelă şi cu acoperiş frumos din tablă, cînd am îngropat-o pe mama, cimitirul era nou, vreo zece-douăzeci de morminte, destul de proaspete, judecind după piatra şi marmura noi şi care, ca într-un cimitir catolic, nu îngăduiau ierburilor să crească pe-acolo, prin „zona centrală", pe mama am dus-o la-săraci, în fine, la cei îngropaţi pe cheltuiala statului, cu toate că plătisem, luasem un împrumut de la Fondul Literar şi-1 dădusem tot şi tot nu-mi ajunsese, pe gropari şi pe ceilalţi gropari îi plătise, pe loc, socru-meu, îl plătise şi pe portar şi pe un îngrijitor, să aibă grijă de mama, însă după Cutremur n-o mai găsisem, portarul era acelaşi, dar nu-şi aducea aminte de nimic, era şi de crezut : cu atâţia morţi, zicea că nu mai găseşte catastifele şi mă întreba : Dom'le, asta să-mi spui: mama matale era la Străuleşti I ori la Străuleşti II ? Şi eu nu puteam să-i spun, cînd o înmormîntasem nu se vorbea de I, de II, mă ţineam după portar şi-1 întrebam de o fîntînă, unde era fîntîna : la II ori la I ? Dar omul nu-şi mai aducea aminte, ridica din umeri şi zicea : Lasă-mă, dom'le cu fîntîna matale, nu vezi că s'tem ocupaţi - că şi românii ăştia : moare şi moare şi moare, nu se mai hodine şi ei - am umblat singur, căutînd fîntîna, n-am dat de ea, deci nici de mama şi, cu toate că era tot în iulie, ca atunci cînd murise, n-am mai întîlnit fir de ciulin, de spin de păşune, din aceia graşi, ţepoşi, violeţi, nici de gard n-am mai dat, înainte ţineam minte un gard de scîndură, acum şi cel de sîrmă ghimpată fusese smuls, în vederea mutării, a lărgirii cimitirului, aşa că, uite : nu ştiu ce s-a făcut mama, o fi şi ea pe undeva, pe-acolo, pe lîngă fîntîna dispărută şi ea, pe lîngă gardul mutat, că şi românii ăştia se
189
ţine de blestemăţii, moare şi moare şi moare, aşa că mă uit, cînd mă uit, special, la Turnul lui Montparnasse, ca să fiu sigur că pe-acolo, pe undeva, e Nordul şi-mi zic în sinea mea că n-am la ce să mă duc în România, Tudoran, la supărare, zicea că ce bine, ce bine ca maică-sa nu vînduse şi casa de la ţară, din Ştefăneşti-Argeş, acolo se duce el, mama lor de români şi de exilaţi şi de învîrtiţi, că el se-ntoar-ce-n ţară, se retrage la ţară, trăgînd rare focuri de puşcă, precum Geo Dumitrescu, m-aş trage şi eu la ţară, re-trăgînd şi eu focuri, îndeobşte de armă şi rare, dar am eu o la-ţară ? Măcar o-ţară ? N-am, şi n-am nici măcar un mormînt-părintesc la care să mă gîndesc, din cînd în cînd, că ar cam fi timpul să mă duc, să văd ce-i cu crucea, iar dacă nu ai morminte, pe-aici, n-ai ce căuta - pe-aici - du-te, domnule, pe pămîntul tău, altul decît al nostru, plin de mormintele alor noştri - că şi românii ăştia - aşa că la cine să mă duc eu, dacă România noastră scumpă şi dragă şi eternă se eliberează ? M-aş fi dus, pînă anul trecut, la ovreiul de socru-meu, dar ovreiul de socru-meu a murit şi el, exact în 21 noiembrie 1988, exact la 11 ani de la plecarea noastră, se vede că nu l-a mai ţinut aşteptarea, deşi cifra 11 este a mea, nu a lui, în fine, şi românii ăştia, de-alte-naţionalităţi, moare şi moare şi moare, să zicem că mă duc în România, în vizită, la prieteni, care prieteni ? Că Mazilescu-i mort şi Sorin Titel, mort, şi Dana Dumitriu şi Dimov şi Robescu şi văru-meu, Marcel Mihălaş, şi, şi, şi, că şi românii ăştia, cînd se porneşte ei pe murite, greu de oprit(e), ca ţăranii lui Coşbuc din jucat, asta-i cu prietenii: jumătate morţi, jumătate plecaţi şi ei, veniţi şi ei, acum zbătîndu-se, pe-aici, să facă ei o uniune a scriitorilor, la ei dorul-de-ţară fiind mult mai puternic decît la mine, de aceea, pentru ei, exilul este doar un alt-do-miciliu, unul provizoriu, cum provizorie le este des-ţărarea şi, în acest provizorat, ei se străduiesc să-şi amenajeze un mic colţ de patrie, să re-facă, în mic, ce-au lăsat în România, ba o sărmăluţă, ba un şpriţuleţ, ba o iconiţă de la mama, ei şi-au schimbat doar adresa nu şi altceva, de aceea, aici, îşi re-creează, provizoriu, structuri şi reguli şi legi-nescrise, ca acolo, ei nu s-au mutat, definitiv, sunt doar detaşaţi, pentru un an, pentru zece, pentru o viaţă, pentru cît o fi să fie, dar tot acasă or să se întoarcă, fiindcă, vorba ceea : fie pîinea cît de rea - că şi românii ăştia, pe-ăştia-i avem, cu ăştia defilăm, în rînduri strînse şi disciplinate, nu e vorba de o disciplină nemţească, rigidă, constrîngătoare, vorba-i de o disciplină-liber-consimţită, oricum, te simţi mai puţin des-ţărat cînd îţi creezi, aici, cadrul de-acasă, de-un paregzamplu, o uniune a scriitorilor, domnule, cu statut statutar, frate, şi regulament şi preşedinte şi vicepreşedinte şi un primvice-preşedinte (cu soţia sa : doamna primă-vice-şiaşamaideparte) şi casier şi încă un scriitor de să adune cotizaţiile, soro, şi cu
190
tWk: vot-universal-direct-şi-liber-şi-nesecret - ca să fie nouă cald (şi Ia vară, bine), să ştim noi că simţim cu umărul umerii celorlalţi co-bres-laşi, cu nările blana colegilor de inginerie din trib, clan, turmă, haită, uniune, asociaţie, domnule - la anul şi la mulţi ani!
2. Despre o re-convorbire cu Alain.
Mi-a telefonat Alain : a fost pe la Ţepeneag. Bineînţeles că a fost pe la Ţepeneag, încă de miercuri (azi e vineri). Nu i-am telefonat ieri (ca să aflu ce s-a petrecut, cu adevărat, alaltăieri), fiindcă, aşa. Nici azi nu i-am reproşat că m-a lăsat să fierb atîta timp, cînd ştia bine : aşteptam vederea între ei ca să ştim o dată dacă ceea ce spune Monica e doar o temere (de complot), sau chiar ameninţare (de complot).
De la primele cuvinte ale lui Alain am înţeles că n-are să-mi spună chiar totul; că probabil din această pricină a întîrziat cu telefonul - deşi el zice că Monicăi i-a telelonat chiar în seara aceea -„fiindcă ea nu se culcă o dată cu găinile, ca tine".
Nimic interesant, nimic nou, zice Alain, cu glas prea indiferent ca să fi fost chiar aşa.
Vasăzică s-a dus la Ţepeneag şi vreo oră şi ceva au lucrat împreună ; pe un text... Au lucrat pe text, nu au discutat despre cestiu-nea-arzătoare. El, Alain, nu l-a întrebat nimic; Ţepeneag nu i-a spus nimic. Şi după aceea a venit Shafir; cu soţia. Alain a discutat cu soţia lui Shafir ; Ţepeneag a discutat cu Shafir. La un moment dat, Ţepeneag i-a arătat lui Shafir o foaie de hîrtie. Shafir părea să cunoască problema de pe hîrtie. Alain a discutat, mai departe, cu soţia lui Shafir - Shafir a discutat cu Ţepeneag. Despre ceva nu neapărat secret, dar care nu-1 privea pe Alain. Ridicîndu-se să plece, s-a apropiat de masa pe care se afla hîrtia. A întrebat dacă e ceva secret, dacă poate să vadă ce e cu acea hîrtie. Ţepeneag i-a făcut semn că nu e secret, că poate s-o citească - şi a continuat discuţia cu Shafir.
Alain povesteşte, la telefon ; exact şi amuzat. Nu văd ce a fost atît de amuzant - ba văd, de aceea tac şi ascult, nu-1 întrerup, nu-i pun întrebări.
- Textul este cu totul şi cu totul rezonabil, zice Alain. începe cu „Stimate Coleg" şi continuă în acelaşi ton. Fiindcă Uniunea Scriitorilor din România nu-şi mai îndeplineşte funcţia - nici nu s-a întrunit, din 1981, fiindcă nu-i apără pe scriitori... în fine, din această cauză -nu mai ţin minte cum sună, dar te asigur : textul este cu totul şi totul rezonabil... Şi Ţepeneag era liniştit, nu dădea vreun semn de iritare, de nemulţumire... Ţin minte : textul propunea scriitorilor din exil să
191
se întrunească, să discute - dar nu era fixată vreo dată, rămânea la latitudinea oamenilor. Cred că-i ruga pe cei care îl primeau să dea sugestii: fie de organizare a reuniunii de constituire, fie de organizare a Uniunii... Nu ! Nu-i mai zicea Uniune, ci Asociaţie - probabil au ajuns pînă la urechile lor obiecţiile Monicăi. Era semnat: „Comitetul de iniţiativă"...
- Aşa ! am zis - era prima mea zicere.
- Aşa, a zis Alain. Vrei să ştii din cine-i compus Comitetul ?
- Aş cam vrea, zic. Deşi, acum, că mă întrebi, mă întreb dacă mai cam vreau...
- Dacă nu vrei, nu ţi-1 spun, îl păstrez pentru mine ! rîde Alain. Dar te asigur : textul este cu totul şi cu totul...
- Bine, îţi fac un hatîr : spune-mi-1.
- Bine - îi ţin minte pe toţi...
- Ţepeneag, bineînţeles...
- Bineînţeles, Ţepeneag. Negoiţescu. Sorin Alexandrescu. Bujor Nedelcovici. Damian Necula. Dan Culcer. Dorin Tudoran...
- Cooom ? Ce caută Tudoran în... ? Dar Tudoran ştie că a fost băgat cot la cot cu Necula ? Şi mai ales cu... bunul său prieten, Culcer ?
- Nu ştiu dacă ştie, ţi-am spus că n-am discutat cu Ţepeneag despre asta. Şi avea dreptate, Ţepe : pe mine nu mă interesează treburile-interne ale scriitorilor români...
Deci, asta era... Şi pentru că Alain a început, eu nu am nici un motiv, dar nici unul - să tac. Şi zic :
- Ei, da : pe Shafir îl interesează treburile-interne ale scriitorilor români ! Şi pe nepotul-abuziv, pe Soren van Amsterdamescu ! Şi pe...
- îţi atrag atenţia, zice Alain, că Shafir nu face parte din Comitetul de iniţiativă.
- Mă mir, zic. O fi el istoric - dar e prieten cu Ţepeneag !
- E prieten şi cu tine, Shafir - cu o zi-două înainte fusese şi pe la tine.
- Eu n-am discutat cu Shafir treburi scriitoriceşti pe care ţie ţi le-am ascuns !
- Dar Ţepe nu mi-a ascuns nimic ; cînd l-am întrebat dacă pot să citesc hîrtia aceea, mi-a făcut semn că pot...
- Dar nu ţi-a spus nimic cu augusta-i gură...
- N-avea ce să-mi spună - epuizasem ce avusesem să ne spunem, înainte de venirea Shafirilor...
- Ei, ce să zic ! Ei, da ! Alain e bun traducător, să facă traducerile, nu să se amestece în tre-buri scri-i-to-ri-ceşti!
192
- îţi atrag atenţia, pentru a nu ştiu cîta oară, că Ţepe este prietenul meu şi...
- Bine-bine, nu mai scot un cuvinţel despre bunul tău prieten Ţepe. Dar despre celălalt bun prieten al lui Ţepeneag : Culcer - pot să vorbesc ? Dar despre Necula ? De pe unde dracu' i-a cules, doar prietenul tău Ţepe nu se-ncurcă cu toţi...
- Numai cu unii dintre ei, rîde Alain. Te anunţ că, la Ţepe, n-am întîlnit picior de Culcer, de Necula, nici de Nedelcovici... Ţi-am spus : am lucrat în doi, apoi a venit Shafir cu soţia...
- Auzi: Ţepeneag şi Culcer ! Ţepeneag şi Damian Necula ! De Nego nu mă mir că face parte din Comitet, din moment ce Ţepeneag i-a acordat iertarea, dar Tudoran ? înseamnă că nu ştie alături de cine... siejează !
După ce-mi fac numărul, îl întreb pe Alain :
- Alene...
- ...te mai mişti, completează Alain bancul-de-liceu.
- Alene-te-mai-mişti, pot să-ţi pun o întrebare ?
- Dacă e aceea, atunci nu.
- Aşa-mi ziceam şi eu, dar am vrut să fiu sigur. Cînd ai chef de o parolă, ştii unde mă găseşti. Salut!
- Stiu unde te găsesc - salut.
Aşa, carevasăzică. Ţepeneag este completamente... Cum să zic : nebun ? E prea slab cuvîntul, apoi nebunia îl scuză pe nebun de... porcărie. Nu : Ţepeneag e un nesimţit - să-1 văd pe scriitorul-francez Ţepeneag găsind echivalenţa exactă a românescului: nesimţire. Va-săzică se înconjoară de-alde Culcer, Necula (las' că nici cu Bujor nu mi-e ruşine !), iar pe Alain - la urma urmelor, singurul lui prieten, singurul care i-a suportat toate bîzdîcurile, toate apucăturile lui de sergent inconştient şi somnolent, de nesimţit, isteric, singurul dintre vechii lui prieteni rămas lîngă el, cu o fidelitate şi cu o dăruire totale - pe Alain îl tratează, în această treabă-scriitoricească, mai rău ca pe o slugă ! Vasăzică Alain e bun, cît timp îi francizează scrisul-direct-în-franţuzeşte - dar numai atît ! Fireşte, Alain nu a suflat o vorbă despre colaborarea lui la cărţile semnate numai de Ţepeneag - şi, la urma urmelor... nici chiar Cioran, pe care îl „urmează" Ţepeneag, nu a scris, dintr-o dată, franţuzeşte - şi singur. Dar aici e nesimţirea. Ţepeneag îşi închipuie că Alain este... proprietatea lui - hai : un libert, un fel de secretar-francizator - atît.
Nu mai continui : mă doare capul - şi nu doar din pricina căldurii-mari.
(Marţi, 11 iulie 1989) 1. Prolog pentru un epilog.
Căldură-mare. Si tare, vorba celuia.
Tare-tare, dar nu pre caldă, vorba Ardeleanului.
Adică : de tot ne-caldă - ca în Ardeal.
Suntem în Franţia şi e frig al dracului, bate vîntul rece-rece (ar fi putut s-o dea pe dungă, dar el... - şi el : ce vînt, domnule, de-ai zice că nu l-am poftit la organizaţionarea scriitornicilor, de-asta-i supărat el - Dunăre...).
Căldură-mare - pe-un frigul dracului ca ăsta - eu însă fac, ziceam aşa : literatură, nu meteurologie.
Şi cu asta, basta - şi Uf! Uf! Uf ! Mîine pleacă Monica în concediu - îl merită din plin (dar noi ? care n-am mai cunoscut „asta" de şapte ani, iar Ana de opt ?). Să aibă şi ea un strop de pace - noi, aşijderea. Ne bucurăm cu toţii de concediul Monicăi, de parcă ar fi al nostru, la cub. Nu-mi îngădui să vorbesc în numele Mariei-Franca, nici în al lui Alain, dar pe lumea cealaltă sunt convins : au să recu-noască-cinstit: şi ei s-au bucurat peste poate de plecarea în vacanţă a Monicăi Lovinescu.
Eu nu aştept pînă atunci : scriu aici, negru pe alb, să rămînă : mă bucur ; mă simt uşurat; despovărat - deresponsabilizat, ar zice careva căruia i-am uitat numele (altfel, băiat bun ; sau fată bună, că tot aia-i). Ca să mai zicem : de parcă mi-aş fi căpătat o libertate la care demult tînjeam. Dar, cum se-ntîmplă-n viaţă : după ce-am căpătat-o (fiindcă mi s-a dat, n-am cucerit-o eu - vedea-m-aş „luptînd" cu Monica Lovinescu pentru neatîrnarea de ea...), am constatat că nu ştiu cu ce se mănîncă şi la ce slujeşte ea, în zilele de lucru (tot de libertate vorbesc).
A căzut bine plecarea în concediu a Monicăi : taman înainte ! De ce să plece omul cu inima îndoită ; să şadă la soarele Provenţei cu sufletul cernit; să se scalde-n unda mării celei de la Mijloc, gîn-dindu-se că, în acest timp, mii, chiar milioane de copii mor de foame şi sute de scriitori exilaţi complotează împotriva...
194
ff
. i
Aici am vrut să ajung: a aflat Monica - exact înainte de plecarea în concediu, că n-a fost chiar complot; pe scurt: n-a fost. Complot.
Ceea ce, dintr-un anume punct de vedere, este o constatare cum nu se află mai concedială ; mai vacanţică - chiar dacă noi nu ne ducem la marea cea mare şi nici albastră, rămînem aici, pe baricada Parisului!
Unde mai pui că Monica se duce - unde se duce, n-am întrebat-o, nu ne-a spus, are să ne scrie o ilustrată în ultima zi, la noi are să ajungă după zece de la întoarcerea Monicăi la Paris, noi 0 să telefonăm de bun-venit, ea o să ne-ntrebe de ce n-am telefonat mai devreme, că ea mai devreme a venit..., dar pînă atunci, noi o să avem pace, Virgil aşijderi, poate să nu răspundă la telefon, poate să cutreiere librăriile şi FNAC-urile după voie - ce spuneam : neatîrnare curată pentru toată lumea !
Uf! Ce bună e vacanţia/cînd mergem la Constanţia - în fine, cu zisa, că eu nu m-aş duce la Constanţa nici dacă aş mai avea o dată treizeci de ani şi m-ar pofti Mirela (de şap'şpe) ! în fine, mă mai gîndesc eu...
S-a lămurit, deci: n-a fost complot!
Chiar aşa m-a anunţat Monica aseară, la telefon :
„Ştii că n-a fost nici un complot ?"
Ce era să zic - la telefon : că ştiam (că n-a fost) ? Că, ba chiar din contra : continuam să ştiu că e complot ? Am preferat neutrul:
„Slavă Domnului!" cu asta am împăcat şi capra şi pistolul.
Fireşte, n-am cerut lămuriri : cum-anume-n-a-fost-complot -am fi riscat amîndoi ca, tot căutînd argumente împotriva (complotului), să ne trezim cu argumente în... slujba lui - tot de complot vorbesc.
Da, domnule ! Căci aşa este ea, viaţa : ca asta :
Şi ce căldură-mare (la trecutul gramatical, fiindcă la cel ne-...).
Aşa că n-a fost complot, a fost mai rău (a cui vorbă va fi ?). Dar Monica nu ştie şi nu trebuie să ştie, las' să se ducă în concediu să se hodinească ; să ne lase şi nouă un răgaz de respiraţie.
Ştiu eu ce ştiu. Văzute şi nevăzute. Argumentate (vreau să spun : probate-cu-probe-materiale) şi (încă) neprobate (dar au să vină, vin ele probele, ca trenul, însă atunci, ca în faţa unui tren, ce te faci tu, mujic beat, cu gîndul numai la samovar ?).
Stiu eu ce ştiu - şi ce am vrut să spun în fraza precedentă : că e de rău pentru Monica şi pentru Virgil; şi pentru noi, prieteni ai lor, colaboratori modeşti, dar statornici (zic eu, făcînd bilanţul) ai faptei lor.
Ai cauzei - uite, n-am pus ghilimelele deriziunii. Fiindcă, într-o măsură şi eu sunt implicat în cauza... de-rîs.
195
Nu, nu e de-rîs - pentru ei, Monicii. Am mai scris în vreo două-trei cărţi adevărate, să scriu şi în asta, nu-cu-adevărat-carte : ei au venit în exil acum peste patruzeci de ani - şi vreme de (peste) patruzeci de ani au slujit cauza. Ştiu, ştiu : cuvintele-s ca femeile noastre, din ţara ocupată de ruşi, ni le-au „maculat" (acum pun ghilimele) ocupanţii. Aici, însă, cînd spun cuvintele : slujit şi cauza - astea sunt definitive, nu există altele ; înlocuitoare.
Complot-necomplot... Bineînţeles că n-a fost complot; şi bineînţeles că a fost-este-şi-va-fi: pînă ce Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca vor fi... daţi-jos de pe baricadele slujirii cauzei (aici, mai multe fiind cuvintele, mai lesne se integrează acelea uşor uzabile). îndrăznesc să spun : nu pentru că ei doi şi-ar fi trăit traiul, şi-ar fi mîncat mălaiul ; şi nu pentru că „la vremuri noi, oameni noi" - ci aşa : pentru că trebuie ştearsă urma lor ; pentru că este necesar să nu se mai ştie nimic din fapta lor, cum se spune : nici bunicii bunicilor să nu mai ştie cine au fost Monica şi Virgil şi ce-au făcut ei pentru slujirea cauzei (na, acum mi-a scăpat chiar sublinierea acelor cuvinte „de ruşine"...).
După ce am venit în Occident (1977), am încercat în cîteva rîn-duri să le comunic o observaţie ; o băgare-de-seamă care îi privea direct. De fiecare dată am zis : lasă, am să le-o spun altă dată, acum nu e bine formulată în capul meu, ar putea s-o înţeleagă greşit - apoi am renunţat să le-o comunic. „Greşit" însemnînd : laudă-de-mine...
Dacă nu mi-ar fi fost teamă de ridicol, uite ce le-aş fi spus :
Că, din România, numai alţi doi scriitori (cu mine, trei) receptau emisiunile lor, ale Monicăi şi ale lui Virgil, ca pe nişte... bunuri-pen-tru-toţi. „Bunuri", mtîmplător, pentru noi (Ţepeneag, Tănase, eu) şi bune - dar, oricare ar fi fost părerea noastră, a fiecăruia (forţamente, fiecare cu a lui...) despre ce au zis, în acea săptămînă, la Europa liberă Monica şi Virgil (Monica sau Virgil), noi măcar înregistram (şi comentam - favorabil, defavorabil, asta-i altă căciulă) ceea ce Monica şi Virgil spuseseră... şt despre alţii...
Or, ceilalţi (nu spun : toţi-ceilalţi, fiindcă n-am avut relaţii de Europă liberă cu toată scriitorimea română - dar cei din cercul-cercu-rile concentrice - mai degrabă : excentrice) altfel „înregistrau"; altfel comentau.
Iată, de pildă Sorin Titel ; prieten al nostru, coleg al meu, nu doar de Românie literară, ci şi de... redacţie (proză); şi de încăpere (birou) - şi de publicare-în-Occident. Cum „comenta" Sorin Titel emisiunea de aseară a „Tezelor şi antitezelor la Paris" ? Astfel:
„Ai auzit ce-a zis Monica despre mine ?" - în cazul în care, aseară, vorbise de el - sau şi de el.
196
„Iar n-a zis Monica nimica de mine..." - Sorin Titel era vînăt de supărare.
Dacă însă îl întrebai:
„Sorine, ce crezi despre ce a spus, aseară, Monica despre... ?" şi rosteai numele acelui scriitor, poate lăudat, poate „ciupit".
Sorin Titel se posomora ; te privea, scurt, pe sub sprîncene, pufăia, fosăia, mormăia, în cele din urmă zicea că el n-a ascultat; deci, el nu ştie despre ce e vorba - şi nici nu-1 interesează.
Ceea ce era adevărat: pe Sorin Titel nu-1 interesa ce spuneau Monica şi Virgil la Europa despre alţii; fie aceia şi cei mai buni prieteni ai săi. Pe el, pe Sorin Titel, îl interesa numai ce spunea - de bine - despre el Monica ; sau Virgil...
Sau Mazilescu : Virgil Mazilescu nu prea avea el timp să asculte radioul... în cîteva rînduri, s-a nimerit să se afle la mine, în timp ce ascultam... exact emisiunile literare ale Monicăi, ale lui Virgil Ierunca. Politicos, nu vorbea în acest timp - dar îmi zicea, aşa, în treacăt: „Dacă spune ceva de mine, îmi atragi atenţia - bine ?" Bine, cum altfel ? Dacă spunea ceva bine de el, de Mazilescu, îi atrăgeam atenţia, Virgil asculta şi el, se bucura, îşi freca palmele, bea un pahar în cinstea celui care-1 vorbea de bine, altul în cinstea lui, a vorbitului... Şi atît.
Cu Mazilescu mă obişnuisem. îmi ziceam : „Bulă al nostru este un poet atît de foarte-mare, încît nu are nevoie să asculte Europa liberă."
Fireşte, -făceam - fac, în continuare - deosebiri între poeţi şi ne-poeţi. De aceea nu înţelegeam (şi nu aprobam) maniera în care înregistra Sorin Titel comentariile de la Europa liberă - a, dacă el era mai degrabă poet, atunci...
Cu atît mai deosebiţi păreau (chiar erau) prietenii mei buni : Ţepeneag şi Tănase. Chiar dacă se întâmpla ca unul dintre ei să nu fi ascultat („cu urechile lui") ce se spusese la Europa - nu neapărat despre unul din ei sau unul dintre prietenii aceluia - înregistrau ; ţineau minte - fiindcă îi interesa.
După ce m-am exilat, am cunoscut ceastălaltă parte a întregului : emisia. Fireşte, nu eu emiteam - decît rar, accidental aş zice (neaccidental „emiţînd" de la Deutsche Welle, „postul pe care nu-1 ascultă nimeni" - numai de nu m-ar auzi prietenul şi protectorul meu la acest post, George Carpat Focke...), însă mă aflam... Mai corect: nu mă mai aflam pe recepţie.
O vreme - lungă, să zicem pînă adineauri, cînd a 'zbucnit nu atît complotul, cît... compotul - hai să-i zic pe nume : mămăliga noastră tricoloră - faţă cu vînzoleala „clandestinilor" la Monici, îmi spuneam că... toată lumea-i băiat bun, nu ? La cîteva întâlniri cu
197
scriitori veniţi din România asistasem şi eu (dar numai la început, vreau să spun : pînă în 1979 - de atunci, e-he, de cîte ori nu-i vizitaseră pe Monici: Sorescu, Blandiana, Doinaş, dar numai cu condiţia-Blandianei, avânt la lettre : „Goma să nu ştie, să nu fie de faţă"...), şi remarcasem : atît Virgil cît şi Monica îi întrebau pe scriitorii-prieteni din România ce părere au despre cutare emisiune, despre cutare comentariu - chiar despre cutare „rezervă" la adresa lor, acum de faţă, la Paris... Răspunsul-răspunsurile lor nu mi s-a(u) părut... nela-locu-şi: vorbeau în cunoştinţă de cauză, fiind - sau ne-... - de aceeaşi părere...
Ciudăţenia începea atunci cînd acelaşi scriitor (văzut la Monici) mă vizita pe mine : de parcă ar fi uitat că eram de faţă, acum un an, acum o zi - la Monica Lovinescu - scriitorul îmi spunea mie altceva ; mă lua martor la nemulţumirile lui faţă de spusele (sau de tăcerile !) Monicăi şi ale lui Virgil Ierunca.
Fireşte, primul şi cel mai comod reflex - i-o întorceam :
„De ce nu i-ai spus Monicăi ce-mi spui mie ?"
Răspunsul fiind invariabil :
„Cum să-i spun în faţă - nu se face..."
„Dar se-face să spui pe din dos ?", mă înfuriam eu. „Domnule, dacă ai ceva de spus - spui în faţă !"
„în faţă ? Să spun în..." - scriitorul era orifiat de o perspectivă ca asta. „Crezi că-s nebun ? - dar nu se face..."
A-ha.
„A-ha - dar unde se face să spui (fiindcă nu eşti nebun) ?", călcam eu în străchini, dădeam cu bîta-n baltă - cînd nu se face să dai cu bîta-n baltă ; numai în capul prietenului...
„Adică ce vrei tu să spui ?" - brusc, scriitorul (adeseori chiar foarte bun - scriitor) devenea un oarecare şuty deţinut de drept comun, cu privirea diagonală şi... „mereu ofensat".
„Eu, cînd vreau să spun ceva - chiar spun. Acum te întreb, în faţă : de ce nu întrebi tu ce ai de întrebat pe cel care-ţi poate răspunde ? De ce nu i-ai spus Monicăi nemulţumirile tale în legătură cu Europa libera ? De ce mi le spui mie - eu n-am să-i transmit «criticile» tale."
„Lasă, tot îţi scapă ţie ceva-ceva...", şi scriitorul-în-trecere-prin-Paris mă bătea pe umăr, protector - şi asigurător...
Fiindcă el era sigur: pînă la urmă tot are să-mi scape mie „ceva-ceva". Scopul lui: ca Monica (sau Virgil) să afle că el nu e mulţumit de „prestaţia" Europei... Mijloacele ? Uite-i-le : curate ! Vorba romancierei Maria-Luiza Cristescu : „Dragă, closetul meu e atît de curat, de poţi bea apă din el!" - aşa şi mîinile scriitorului român : poţi bea apă din ele, ca din citatul maisuscitat (din Maria-Luiza).
198
Pînă la urmă tot nu mă răbda inima şi le spuneam celor mai... bine-crescuţi:
„A-ha. Tu nu spui în faţă - că nu se face şi nu eşti nebun... Dar în ne-faţă, spui!"
„Adică ce vrei să spui ?", se zbîrlea scriitorul. „Că bîrfesc ?"
Uluitor : cu vreo cinci scriitori am avut acest - dar exact acesta ! - schimb de cuvinte, de fiecare dată mă aşteptam ca ofuscatul să protesteze - ba să-mi dea şi o pereche de palme, fiindcă l-am bănuit că... denunţă (la cadre, la Secu)... Ei bine, nu. Cu toţii (deşi, nu erau fraţi, nu erau cu toţii ardeleni, nici măcar nu erau cu toţii poeţi...) o trăgeau pe... acuzaţia că ei ar bîrfi - nespunînd în faţă ceea ce gîn-desc...
Cu fiecare coleg, chiar prieten găzduit, înţelegeam şi mai limpede teoria lui Wegener, a „alunecării continentelor". Eu, optimist fiind (în fapt, minoritar solicitant), mai păstram nădejdea că acele... continente făcuseră, cîndva, una - apoi, în urma unei catastrofe...
Nu. Nu trebuia să am nici această iluzie : niciodată nu făcusem una : el, prietenul meu bun, acum în vizită la Paris, pe cînd eram şi eu la Bucureşti, nu voia să mă mai amărască şi el, aşa că nu-mi spusese, verde în faţă - ceea ce îmi spunea acum (că vorba-ceea, acum mă aflu la adăpost, nu mai rabd foame, nu fac cuie de frig, nu-mi bag deştele-n ochi de întuneric):
„Ce să mai vorbim - tu niciodată n-ai fost de-al nostru. Totdeauna ai gîndit şi ai acţionat ca un ne-român - iartă-mă că ţi-o spun în faţă, dar mă cunoşti: sunt sincer, ăsta-i cusurul meu..."
Bun. Asta o ştiam, începînd din martie 1944, cînd ne-am refugiat în Ardeal. Cînd eram... mai bun, eram : „altufel"' - însă, de obicei, nu eram „rumân de-al nost'" !
însă mai există o... wegeneriadă, o rătăcire în urma unei rupturi (în continuare, cred că, dacă nu în viaţa asta, atunci cu certitudine în cea imediat anterioară, făceam-una...): exilul - mai corect: exilarea.
Eu credeam - naivul! - că exilat este acel român care se gîndeş-te la România ceva mai des decît un român ne-exilat.
Eroare ! Gîndul (la ţărişoară) nu e definitoriu - şi nu are, la urma urmelor, vreo importanţă.
Prin 1980-81, cînd l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu - aici, la Paris, la Bucureşti nu aveam aceleaşi frecventaţiuni - mi-a spus (în fapt ne-a : eram cu Ana la Rodica şi la Oana):
„Voi, exilaţii, vedeţi lucrurile altfel" (sublinierea îmi aparţine). Cîţiva ani mai tîrziu, Gabriela Adameşteanu - tot aici, la Paris : „Eu nu înţeleg nimic din ce spuneţi voi - şi nici nu vreau să înţeleg, pe mine să mă lase-n pace, cu toţii..."
199
Pe astea le ştiam, le învăţasem : însă din România, orice aş fi făcut, făceam ca ne-românii - de aceea... nici nu conta ce fac ! Nu era zicere-facere românească - cum să fie dacă eu, făcătorul, nu eram „de-ai noştri" ? Dacă eram în cel mai fericit caz, altfel...
Mai ştiam - imediat după ce venisem în exil : dacă trimiteam cîte unuia o pereche de pantaloni de jeans, un cartuş-două de ţigări, o carte, un medicament, acelea... nu-contau ; acelea nu intrau în discuţie, fiind de la sine înţelese, acesta-i rolul meu, de prieten-de-la-Paris - fiindcă şi el dacă ar fi exilat, tot-aşa... : iar aici, în Franţa, demersurile pentru obţinerea unei burse („Dar să nu se afle la Bucureşti, că sunt un om mort!"), statul la mine, o noapte, o săptămînă, o lună, asta nu avea altă „semnificaţie" decît aceea că am fost, cînd-va, prieteni - iar prietenul la nevoie se cunoaşte, „numai să nu afle bestiile astea ale noastre că am dormit la tine, că mă-mpuşcă ! - şi, dacă ne-ntîlnim din întâmplare prin oraş, salut-salut, atît, dar să nu dai de înţeles că stau la tine, că altă dată nu mai pup eu paşaport!".
Este foarte adevărat: Andrei Pleşu mi-a făcut o vizită, la Paris, dar numai vizită a fost, de cîteva ceasuri (împreună cu Liiceanu, care atunci mi-a dăruit, cu dedicaţie, Jurnalul de la Păltiniş); însă el, într-o discuţie cu Monicii (dacă nu cumva şi prin vreo scrisoare - trimisă din Heidelberg, fireşte, nu din Bucureşti), îşi dezvăluia concepţia lui-despre-noi - corect: concepţia lor, a celor de-ai pământului, cei care, deşi trec din bursă-n bursă, tot de-ai gliei străbune rămân - spre deosebire de unii (care ne ştim noi 0 : nici nu plecaseră din România, că sufletul le era, demult, înstrăinat... Pe scurt: concepţia culturalilor (exprimată de şeful clasei) despre exilaţi, desţăraţi, înstrăinaţi: dacă tot ţinem noi să facem ceva pentru ţărişoară, pentru românie, atunci să ne punem toate puterile şi cunoştinţele în slujba celor care nu s-au desţărat : să le aranjăm lor călătorii de studii; să le obţinem burse lor (de studii) ; să le uşurăm procurarea unor cărţi - desigur, în vederea studiului, într-un cuvînt, să le fim, lor, adevăraţi ambasadori culturali (la acest titlu de onoare ajungînd numai după ce le-am facilitat traducerea operelor lor, de gliişti) ! Discutând într-o zi cu Negoiţescu - în glumă, despre rolul desemnat nouă de premiantul lui Hăulică şi al lui Noica - Pleşu - el mi-a relatat ce auzise (deci, nu putea jura că „chiar aşa" se rostise bursierul de profesie - acum ditamai disidentul! la mai mare ! - dar „cam aşa-ceva" si-gur !):
„Voi, exilaţii", ar fi zis Pleşu, „trebuie să fiţi, pentru noi, rămaşii, ca gunoiul fertil: vă descompuneţi, vă sacrificaţi, ca să favorizaţi... cultivarea noastră, a celor din ţară"... - apoi Negoiţescu m-a întrebat : „Stii cum se cheamă, ştiinţific-bulgăreşte, ceea ce Pleşu a numit : gunoi-fertil ?"
200
„Ştiu : mraniţă - să mulţumim partidului lui Pleşiţă că Pleşu nu s-a exprimat şi mai agricultural, despre noi: bălegar"...
Aşadar, rămăsesem cu halba ridicată deasupra capului... scriitorului român, venit în călătorie-de-studii la Paris, locuind la mine, pe şest, vizitîndu-i pe Monici în cel mai mare secret, fiind foarte-sincer cu ei (în legătură cu emisiunile de la Europa liberă), iar mie, la mine' acasă, spunîndu-mi cu totul altceva - ce anume ?
„Ţie pot să-ţi spun, că tu nu lucrezi la postul ăsta... Nu e bine ce fac ei - şi m-am tot întrebat : tu ce păzeşti pe-aici, de ce nu le atragi atenţia : au făcut din Paler un supraom, un suprascriitor - ei, dă-o-n pisici! Păi, Paler - să-ţi spun eu cine-a fost..."
„Despre Paler pot să-ţi spun eu mai multe şi mai... substanţiale : am făcut ultima clasă de liceu la Făgăraş, între 1952 şi 1953 : în fiecare seară cînd o conduceam pe prietena mea la internatul ei, vedeam cum securiştii descarcă din camioane «buştenii» doborâţi în acea zi: partizanii din munţi, împuşcaţi - şi cînd în ţinutul Făgăraşului o treime din populaţie era sus-la-munte, o altă treime în puşcărie... Tavi Paler din Lisa era cunoscut ca «Ăla de la Utemeu» ! -tată-său la Canal, el... din contra. Dar asta s-a petrecut demult, acum trebuie să recunoaştem : «Utemistul» vă dă lecţii de demnitate scriitoricească..."
„Dă pe pizda mă-sii, cu Dimisianca lui cu tot!" izbucneşte scriitorul român în vizită la Paris. „Cum poate Monica Lovinescu să-mi propună ca model un comunist ca Paler - păi tata a fost la Canal!"
„Adineauri ţi-am spus : şi tată-său a fost la Canal - se pare că acolo a şi murit... Numai că taţii de la Canal nu slujesc fiilor..."
„...să mi-1 dea exemplu pe Sorescu, domnule ? Sorescu, cel care linge în dreapta, în stânga, dar nu toarnă decît la oral ? Şi care nu se mai odihneşte şi el, de-atîtea burse, călătorii, traduceri în străinătate - bine-nţeles : e oltean de-al lui Dom' Virgil..."
„Bine-nţeles : pînă acum ai spus ce H-ar trebui să facă, la Europa liberă - să nu-i mai laude pe Paler, pe Sorescu, pe... pe mai cine ?"
„Pe Blandiana, pe... Cum, domnule : Manolescu îl laudă pe marele prozator Popescu-Dumnezeu, iar Monica Lovinescu îl laudă pe Manolescu, zicîndu-i cel mai mare critic român ? Eu ca eu : aud ce spune Monica, îmi zic : spune şi ea, acolo, spuneri - din prietenie -dar ascultă şi alţii, care nu-s scriitori : elevi, studenţi... Şi ce află ei, de la Europa liberă, singurul post care spune adevărul ? De la Monica Lovinescu, singura persoană care spune adevărul ? Află că îl consideră pe Manolescu cel mai mare critic, fiindcă Manolescu îl consideră pe Popescu-Dumnezeu..."
„Nu fiindcă !"
201
„Ba, pardon ! Fiindcă ! în capul lor aşa se face legătura : dacă Monica Lovinescu a zis, la Europa, că Manolescu e cel-mai mare critic ; dacă Manolescu a scris despre Popescu-Dumnezeu că-i bun romancier - înseamnă că Monica Lovinescu a zis că Popescu-Dumnezeu, călăul culturii, e cel mai bun..."
„Nu înseamnă nimic ! Faci legături false ! Abuzive \"
„Nu eu le fac. Le fac ascultătorii Europei libere, cei care nu cunosc nici culisele literaturii, nici ale Tezelor Monicăi, fii atent ce-mi aud urechile, acum cîtva timp : Sălcudeanu - un porc de cîine, o lepră cu vechi state de serviciu, e din nou considerat bun-scriitor, nu din vreun ordin al partidului, al Securităţii - nu ! - dacă ar fi fost aşa, nimeni nu l-ar fi luat în seamă - ci... a zis Monica, la Europa..."
„Monica, la Europa, a vorbit despre o singură carte, Biblioteca din Alexandria"...
„Ce-ţi spun eu : la Europa, Monica vorbeşte de o singură carte, dar la noi se înţelege că a vorbit de bine de toate cărţile..." „Să fiţi sănătoşi dacă nu înţelegeţi..." „Nu suntem sănătoşi şi nu înţelegem..." După o pauză, întreb :
„Ce-ar trebui să facă Monica şi Virgil ca să vă fie vouă pe plac ?"
„Ca să-mi fie mie pe plac... Să vorbească numai la superlativ -şi numai de mine !", rîde scriitorul român-în-trecere-prin-Paris.
Au rîs scriitorii - mai mulţi mi-au spus asta - fireşte, în glumă...
Unul singur - Virgil Mazilescu - a zis, în finalul unei discuţii ca cea de mai sus :
„Ce-ar trebui să facă Monica şi Virgil... Să nu mai facă ! Să nu mai existe Teze şi antiteze !"
„Eşti într-o ureche, Virgile", am zis, bătîndu-1 pe umăr. „Şi ce s-ar face scriitorul român din România fără porţia săptămînală de Europa liberă ?"
„Ce să facă - una din două : ori moare de tot, ori se trezeşte de tot! Cale de mijloc nu există \"
Nostimada : exact asta şi exact aşa zisesem eu, după liberarea din 1977 - era prin iulie, oricum : la Europa liberă emisiunile Monicăi erau „în reluare", titulara fiind în concediu ca şi acum ; ne aflam în noul apartament, cel băgat pe gît (noi nu făcusem multe nazuri...) de generalul Pleşiţă - ca să nu mai zbiere reacţiunea şi Europa că pe Goma îl persecută Securitatea : da de unde ! - exact : cel dintr-un bloc fără număr, fără literă, pe o stradelă fără nume (nici în contractul de închiriere nu era trecută adresa...), însă nu ne pierdeam - ne orientam după „blocul lui Mazilescu" de lîngă staţia de troleibuz Ialomiţa (fireşte : Drumul Taberei)... Aşadar, ne aflam „la noi, pe
202
& Ialomiţa" (aşa-i zicea Ana) şi beam vodcă poloneză, de-aia cu paiu-n cur, dimpreună cu „vecinul" Virgil.
Beam şi trăgeam cu bleaga la Europa... Şi tocmai pentru că emili siunea difuzată în acea seară ne era cunoscută de acum o săptămîna, E eu zisesem, rîzînd ca proasta cu paiu-n vodcă : *       „Şi dacă se întrerup de tot ? Dacă se suspendă emisiunile Monicăi" ?
„Doamne fereşte !" a ciocănit Virgil cu genunchiul degetului în masă. „Ce-or să se facă scriitorii români fără porţia săptămînală de la Europa liberă ?"
La care eu, tot hilar - trăsnitoare vodca trasă-n pai (unde mai pui că era căldura-mare a Bucureştilor...) zisesem, atunci, exact ce-mi răspunsese Mazilescu, la Paris...
Am tot vrut să-1 întreb dacă spunînd ce spusese o spunea cade la el; ori, vrînd să-mi facă plăcere, citase din înaintaşi (ca vîrstă, se-nţelege...).
Rămînînd la asta - la (Doamne fereşte!) suprimarea emisiunilor literare... Ziceam eu atunci ce ziceam (şi chiar credeam ! - culmea), zisese Mazilescu ce zisese (te pomeneşti că chiar credea...), acum însă... Nu cred că scriitorul român „ar muri de tot" lipsit fiind de apa-vie a emisiunilor literare ale Europei; ar suferi, s-ar obişnui cu suferinţa, s-ar deda cu lipsa - e-he, prin cîte n-a trecut Românul, de-a lungul veacurilor... A supravieţuit tuturor încercărilor, tentaţiilor, şi mai ales „înrăutăţirii regimului" (am folosit o expresie de puşcărie -vorba fiind de regimul penitenciar...). Cum îşi zice Românul, cînd îi cade-n cap o nenorocire ? „Mai rău de-atîta nu poate fi !" - şi este, însă Românul nu se lasă doborît: dacă se află demult pe burtă... Şi mai zice Românul cînd vrea el să „nuanţeze" : „Rău cu rău, dar mai rău făr' de rău" - asta ar veni aşa, că trebuie să te mulţumeşti şi cu schimbarea asta, recentă, în rău, „înrăutăţirea regimului" - fiindcă dacă n-ar mai fi „regim" deloc, deloc ? Cu o asemenea înţelepciune drept în peşteră, înapoi, nimerim.
Dar nu (mai) cred nici că, dacă s-ar suprima emisiunile literare, scriitorul român s-ar trezi „de tot"... Vorba celuia : ce,-i prost (să se trezească - şi încă de tot) ?
Scriitorul român din acest secol, al XX-lea, cu extrem de rare excepţii (eu nu pot numi acum decît trei: Istrati, Stere, Lovinescu), n-a avut puterea să-şi asume... condiţia, n-a vrut să accepte că a fi scriitor poate fi, la urma urmei, o ocupaţie, dar nu o profesie (şi în nici un caz, meserie). Ar mai putea fi avansată o ipoteză (sociologică aceasta) : „desprinderea de glie" a provocat nu doar o anume tendinţă (nu doar culturală), nu numai un curent: sămănătorismul în multele lui înfăţişări, dar, în general, la scriitorul din acest secol, a
203
dat şi „nostalgia", „neadaptarea la oraş - tîrg al tuturor prăbuşirilor"
- şi (la unii, simultan): ruşinea de a avea origine rurală. Chiar la cei care o proclamau, o „scriau", o comentau, gîndind-asupra (şi mă gîndesc la Marin Preda), exista, în adînc, sub formă de complex de inferioritate - prefăcut, prin efectul balanţierului, în de-superioritate
- ruşinea, jena, teama de a-şi asuma condiţia de cetăţean, în general, pentru ca apoi să fie în stare să-şi asume condiţia de scriitor - să nu rămînă Ia cea de autor-de-cărţi; probabil obiectul focalizează, justifică, impulsionează - or, un scriitor, dacă este om-de-carte (cărturar), foarte bine, însă nu destul; scriitorul trăieşte prin şi pentru cuvînt (desigur, scris), ceea ce presupune o altă... tonalitate.
Ai noştri scriitori, cu excepţiile amintite (şi încă doi-trei), de parcă ar fi atinşi de o tară genetică, sunt incapabili să facă pasul de la carte la cuvînt şi atunci se blindează cu explicaţii, cu „teorii" potrivit cărora scopul unic al lor este cultura (ca şi cum cultură n-ar putea face oamenii-de-cultură, cei ce nu sunt neapărat - sau deloc -scriitori); prin, desigur : literatură - cînd scriu-rostesc acest cuvînt, literatorii te roagă din priviri să crezi şi ceea ce nu spun ei, din bună-creştere, din prudenţă, din...
O „dumerire" (să nu se supere cel vizat pentru termenul realist-socialist) spectaculoasă, reconfortantă : Ion Negoiţescu. Acest rafinat estet avusese o erupţie de rujeolă etică atunci cînd îi adresase lui Eugen Lovinescu faimoasa scrisoare de la Sibiu, din 13 mai 1943, însă îi trecuse şi, cu toate că, în încercările grele prin care a... înotat în următoarele decenii, Nego nu a făcut el însuşi nici o „concesie", totuşi: nu a luat în seamă că... nu-se-face-să-faci (concesii). El pretindea că şi în '77 era... un ambiguu (termenul îi aparţine, l-am luat din dialogul cu E. Hurezeanu pentru Europa, publicat de Solacolu în Dialog, anul trecut).
Hai s-o mai spun şi pe asta : eu cred că, în aprilie 1977, Nego s-a lăsat „ajutat" de colegii-cei-buni (Doinaş, Manolescu, Breban), nu din orbire, nu din teamă (să te ferească Dumnezeu de curajul fricosului !), ci din... delicateţe : el, arestatul, el umilitul, el, „demascatul" - nu doar politic... - a sărit în ajutorul bieţilor colegi, scriitori români : să-i lase singuri-singurei să facă doar cultură-nu-natură ? Să nu le de o mînă de ajutor întru estetic ?...
Cum mai ştim noi să inversăm rolurile, cînd... viaţa ne-o cere... Am încercat totdeauna un simţămînt de oroare şi de admiraţie (de departe - mai degrabă : uluire) faţă de cei care, fiind de cealaltă parte, întind mîinile, te apucă de umeri, te rotesc, te aşează cu de-a sila în locul lor, ei plantîndu-se în al tău - acela de victimă. Am mai scris despre un anchetator al meu, locotenent Târlea (din Arad), de la Interne, din iarna 1956-57 : el nu bătea ca Enoiu - dar nu se dădea
204
în lături... Numai că Târlea, dacă lovea cu bîta, cu pulanul, cu bas-tonul-de-circulaţie, după a zecea oară, nimerea într-o margine de masă, într-un spătar de scaun - şi-atunci îi scăpa din mînă mijlocul-de-producţie, scutura, sufla în degete, de parcă s-ar fi ars - şi mă înjura, tot pe mine ; dacă lovea cu mîinile goale (palme, ghionti, pumni), sau cu picioarele, se întîmpla - după a zecea, a douăzecea lovitură, să se izbească de altceva ori să-şi zdrelească pielea pumnului în dinţii mei - şi-atunci mă înjura şi zicea astfel:
„Futu-ţi Dumnezeii mă-tii! -Uite ce mi-ai făcut \"
Bineînţeles, n-am să-1 compar pe Doinaş cu... conjudeţeanul său, locotenentul Târlea, dar am să spun că el folosise, faţă de Nego (dimpreună cu ceilalţi „colegi", prieteni: Manolescu, Breban, Croh-mălniceanu, Ileana Vrancea, Fănuş Neagu), exact aceeaşi metodă : inversarea rolurilor - şi a poziţiei...
Am avut parte şi eu de o astfel de amicală, aproape lacrimogenă „solidaritate" din partea Calului de Sah :
Prin 1974 lucram în echipa condusă de sculptorul Ion Condies-cu la „realizarea" statuii (ecvestre) a lui Decebal, urmînd a fi plantată la Deva - autor : Ion Jalea. Eu fusesem luat în echipă mai degrabă din... hai să zic •' prietenie, ca să cîştig şi eu un ban. Făceam tot ce se chema : hamalîc - căram materiale, „ţineam", şipcuiam, legam cu sîrmă, lutuiam (eu spun aşa, cu un termen ne-artistic ; întindeam
grosul lutului...).
într-o zi descărcăm lutul - adus de nişte ţărani, într-o căruţă -şi-1 căram în pivniţa atelierului - cînd trece pe-acolo Calul de Şah, cum îi spuneam eu (în gînd) poetului Radu Boureanu.
Eu, cu aerul cel mai firesc, îl salut şi îmi văd de treabă - adică duc înăuntru, pe umăr, un boţ mărişor de lut umed. Cînd mă întorc la căruţă - pe strada Pangrati - Calul de Şah tot acolo.
De astă dată se apropie de mine şi, după ce priveşte în jur (de partea cealaltă : Televiziunea...), îmi şopteşte, plîngăreţ:
„Ce faci, doooomnule ? Chiar aici, în dreptul Televiziunii ?"
„Car lut", răspund eu, ca prostul, închipuindu-mi că poetul nu văzuse sau nu pricepuse ce tot făceam eu, chiar acolo, în nasul Televiziunii.
„Dar de ce, domnule ?" a întrebat mai departe Calul de Şah.
„Aici" - şi am arătat atelierul - „se lucrează statuia lui Decebal/ de jos şi de pe cal - e nevoie de,lut", am zis.
„Dar de ce ?" - s-a pornit Boureanu, însă numaidecît a tras-o alături: „Dar cum se face, domnule, că dumneata... ?" - şi a început să mă măsoare de sus pînă jos. „Se poate, domnule Goma, să faci dumneata una ca asta ?"
205
Am pus la loc în căruţă lutul pe care-1 ţineam .pe umăr - era, totuşi, greulean - fiindcă nu înţelegeam ce întreabă Calul de Şah ; şi ce vrea să-mi transmită - prin întrebare : compasiune (că uite ce-am ajuns : să fac ce fac) ? Reproş - avusesem impresia, ori chiar zisese : „să-mi faci..." ?
Am încercat să rezum rapid :
„Am nevoie de bani, naşul băiatului meu e şef de echipă, m-a luat şi pe mine cu el..." - şi am arătat peste umăr, spre atelier.
„Lasă, domnule, astea !" a făcut Boureanu. „Că ai nevoie de bani - cine n-are ? - dar să faci dumneata... Una ca asta... Aşa cum arăţi... Şi aici, sub geamurile Televiziunii... Să fi venit la noi, să stăm de vorbă... De ce n-ai venit la mine, să-mi spui ce nevoi ai ?"
„La dumneavoastră, tovarăşe Boureanu ?", am întrebat - iar Calul de Sah a făcut o mişcare - îndărăt - de ne-cal de şah. „Ca ce ?"
„Ca... Nu suntem noi colegi ? Nu suntem cu toţii scriitori ? Să fi venit la noi, la mine, să-mi fi spus : uite, domnule, sau tovarăşe, am nişte greutăţi trecătoare, cu banii - daţi-mi un ajutor, ceva..."
„Greutăţile mele cu banii nu sunt... trecătoare, iar ultima oară cînd am cerut împrumut de la Fondul literar eraţi şi dumneavoastră de faţă : mi s-a refuzat..."
„Dar de ce n-ai venit la mine, să-mi spui: uite, domnule, sau tovarăşe..."
„Tovarăşe ! Aşadar, tovarăşe Boureanu : ce anume vă displace, Ia mine ? Mergeaţi încolo..." - şi am arătat - „...drum bun ! Nu v-am cerut nimic, nu v-am reproşat nimic..."
„Dar n-ai spus ce necazuri ai ! Şi-acum te afişezi aici, în faţa Televiziunii, murdar de noroi, cărînd la pămînt - că adică uite cum îi tratăm noi pe colegii noştri! Acum eu ce mă fac ?" - o dăduse din nou pe tînguire. „Ce spun eu, dacă sunt întrebat - fiindcă am să fiu întrebat! M-au văzut că te-am văzut, că am stat de vorbă..."
„Dar nu mai staţi de vorbă - la revedere !"
„Dumitale ţi-e uşor, dar eu ? La mine nu te gîndeşti ? Ce mă fac eu, acum, din cauza dumitale ? Au să mă tragă la răspundere..."
„Tovarăşe !" am ridicat eu glasul. „Ce-ai vrea, acum : să te compătimesc ? Să-ţi plîng eu de milă - te anunţ: eu nu accept... schimbul de locuri, nu mă las culpabilizat de culpabili \"
Am luat iar gogoloiul de lut şi am intrat cu el în pivniţa atelierului...
Acest Radu Boureanu : „un om cumsecade". Cumsecade erau şi Ţoiu şi Nichita şi Horea şi Dimisianu şi Fănuş şi Cireşarul, zi-i pe nume... - cînd mă încolţeau, mă acuzau, încercau să... schimbe locurile. Fiindcă şi el, Boureanu, în „întrlnirile-de-partid" îmi cerea car-
206
netul - şi nu se supăra foarte tare că nu-1 dădeam. El fiind doar un pion - chiar dacă profilul arăta un cal...
în continuare, eu nu cred că Negoiţescu, cel care i-a scris lui Lovinescu, ar fi fost ),pus bine" vreme de patru decenii şi că abia în exil s-ar fi... dumerit. De altfel, i-am scris, după ce am citit dialogul cu Hurezeanu şi pe cel cu Solacolu, în Dialog, zicîndu-i că din proprie experienţă ştiu că... modestia prea apăsată e mai de-păcat decît o trufie „cinstită"...
Şi bine a făcut Monica, ducîndu-se în concediu ; şi mai bine ar face dacă, la întoarcere, n-ar constata că Europa liberă nu mai are chef să difuzeze şi emisiuni literare - să bat în lemn !
Ce-ţi mai doresc (eu, ţie, dulce Românie) : să nu mai ai nevoie de Europa liberă ; să ai tu, la Bucureşti, Teze şi antiteze la Bucureşti şi Povestea vorbei; îţi doresc să ai tot de ce-ai dus lipsă în această ultimă jumătate de veac, de cînd bestiile asiate în strînsă colaborare cu ciobanul autohton (cel care şi-a întors cojocul, de să i se vază lui epoleţii albaştri) ne-au scos din Europa şi, de parcă n-ar fi fost destul că ne înconjuraseră cu sîrmă ghimpată, au început să ne şi îngroape - întîi la propriu: ciobanul nostru (acela, eternul) ştie să mînuiască nu doar bîta ; nu numai puşca, ci şi hîrleţul şi lopata... Şi nu e foarte exact : ciobanul-etern-securist n-a săpat întreaga groapă - nu-i nimic : a-tunci cînd baciul are să se supere pe el, ciobanul are să şi-o sape -pe a lui - aşa cum noi, victimele, ne-am săpat singuri groapa ; singuri ne-am dat cu ciomagul mioritic în cap (ca să economisim gloanţele : să fim înarmaţi cînd i-om beli pe unguri !) ; singuri am tras pămînt peste noi, ca pe un ţol. Mama noastră de români! Mama voastră de autori-de-cărţi români!
2. în continuarea epilogului, dezvoltarea prologului (şi un kil de mastică - întru reperaţie).
M-am tot gîndit de atunci: bine, Virgil Mazilescu ar fi avut un motiv-obiectiv să nu mai ţină minte : alcoolul. Există, totuşi, cîţiva scriitori români (am spus : cîţiva) ne-băutori; sau ne-foarte-băutori
- sau de-a dreptul anti-alcoolici (eu nu cunosc vreunul, n-am auzit
- dar nu se poate să nu fie măcar unul, de leac) - însă, ca şi Mazilescu, nu-mai-ţin-minte.
S-ar putea să fie altceva : scriitorul român nu uită (ceea ce, la un moment dat, a ştiut), ci pur şi simplu nu înregistrează - ceea ce nu-1 interesează ! în care caz, nu mai poate fi vorba de amnezie, ci de
207
lipsă de organ. Scriitorul român nu posedă (dacă nu i-a repartizat partidul, prin Fondul literar...) acel instrument de înregistrare a... Sau, mai bine : Partidul l-a dotat pe inginerul-sufletului-omenesc de pe plaiurile carpatine cu un aparat care, nu numai că şterge o înregistrare - dar nu o îngăduie ! N-o permite (mă-nţelegi...) - totul fiind spre liniştea noastră, a tutulor...
Ce : n-are scriitorul : nevastă, cuscră, copii, apartament, rate, soacră, chiar cumnat ? Să mai aibă şi memorie ? Ca ce chestie, memorie ? Ce să facă cu ea ? Să ţină minte scriitorul - ce ? Cum l-a turnat pe el - colegul - apoi cum l-a delaţionat el pe porcul şi pe turnătorul de coleg ? - cum l-a luxat pe el, prietenul de-o viaţă, de n-a mai primit premiul Uniunii - apoi cum l-a aranjat el pe „prieten", de n-a mai plecat în China ?
Şi-apoi: chiar de n-ar fi aceste... cerinţe ale convieţuirii paşnice (în cadrul societăţii noastre nu-i conzult să-ţi aduci aminte de porcăriile făcute ţie - fiindcă - nu-i aşa ? - şi ceilalţi uită măgăriile făcute de tine - nu spune înţelepciunea poporului : „O uitare spală pe alta..." ?) - în ce alte scopuri-paşnice ar fi de folos memoria ? Poeţii nu s-au slujit niciodată de ea, ba, cu cît un poet e mai amnezic, cu atît mai... poetic; criticii, nici ei - la ce le-ar folosi să ştie ei (sau să li se aducă aminte) că alaltăieri scriau taman invers ? („numai imbecilii nu-şi schimbă părerile", îi plăcea lui Ivasiuc să spună în toate ocaziile privind roată - adică : ia te uită cît de neimbecil sunt eu !) ; un critic ne-revizuit ? : carevasăzică nu există... Memoria le era - oarecum - de folos romancierilor ; pe vremuri, cînd „roman" însemna... „poveste", însă acum am evoluat, suntem în rîndul lumii - la distanţă în timp de treizeci de ani, „sincronici-cu-ecou", aşa se mai spune, ştiinţific, la „uşorul" decalaj între Europa şi Carpatia - şi, ca să revenim : la ce-ţi slujeşte memoria-mecanică, atunci cînd tu produci texte, domnule, nu... poveşti cu o „istorioară" - nu, domnule, noi facem artă, nu politică !
Adevărat: textiliştii nu fac „politică" - uite, am citit de curînd o chestie soră :
Sabinele n-ar fi fost răpite de Răpitori (cum se răpeşte şi cum ne arată pictorimea-istorică) - nu : după ce i-au întîlnit pe Sabini, cuceritorii au adunat pe toată lumea înfrîntă în „piaţă".
în centru : fetele şi femeile - într-un cuvînt : Sabinele ; de jur împrejur, în picioare, bărbaţii (cum ar veni: Sabinii) supravieţuitori.
Şeful învingătorilor - să-i zicem : secretarul-general al lor - s-a adresat bărbaţilor învinşi, zicînd :
„Vă dezlegăm mîinile şi picioarele ; n-o să-i luăm în sclavie pe aceia dintre voi ce vor avea tăria, înţelepciunea, rezistenţa de a nu
208
crîcni, de a nu protesta, de a nu face vreun gest de nesupunere - în timp ce noi, biruitorii, ne vom desfăta..."
Biruitorii au prins a se desfătare ; cu fetele şi cu femeile Sabine
- sub ochii Sabinilor.
Dintre bărbaţi - doar cinci - din o mie cinci sute - n-au putut îndura în tăcere, n-au putut „rezista" (înţelepţeşte) violului soţiei, fiicei, surorii, mamei: au urlat, s-au zbătut, au încercat să le scoată pe femei din labele Ocupantului : celor mai „neascultători" li s-a tăiat capul; ceilalţi au fost re-înlănţuiţi şi duşi în sclavie.
Membrii disciplinaţi (una mie patru sute nouăzeci şi cinci de tari, de vajnici, de rezistenţi, de înţelepţi) au rămas, eroic, neclintiţi
- pe baricada-rezistenţei; vedeau ce vedeau, auzeau ce auzeau, înţelegeau totul - dar nu s-au lăsat prinşi în... capcana-protestului-care-la-nimica-nu-slujeşte. Ce bărbaţi, Sabinii, domnule !
La un moment dat, o Sabină - soţia unuia, sora altuia, mama unui-altuia - (după al treilea, i se dăduse un răgaz - înainte de următorii) a strigat :
„Nenorociţilor ! Bărbaţi cu numele - aţi ales tăcerea ca preţ al cedării - dar ce-o să faceţi, înţelepţilor, cu «libertatea» căpătată ? Liberi, în viaţă - dar fără femei: cu cine o să vă iubiţi, cum o să faceţi copii ?"
„Aşşşşşa... A-şşşşaaa... Aşa-aşa-aşa...", au arătat Sabinii, trudind de zor la înlocuitorul cultural, mai numit şi textualism solitar -lucru de mînă, lucru manual.
Se uită de sus textualiştii singuratici la realist-socialişti, i-au uitat cu program pe onirici - aşa suntem noi, românii : noi nu ne tragem... decît din Traian-şi-Decebal, noi ne zămislim de unul singur (precum Sabinii : cu dreapta, şi cu pleoapele lăsate), nu datorăm nimănui nimic (fiindcă nu ţinem minte ce datorăm), nu suntem „urmaşii" nimăruia, măcar în timp. Care timp : cel pe care nu-1 percepem (am impresia - devine certitudine : „mioritismul" este mai puţin resemnare, cît uitare - nu, nu e bine, asta ar presupune că Ciobanul ştiuse cîhdva - nu, bade : nu ştiuseşi niciodată, nu înregistraseşi - cu ce, dacă n-ai organ) ? Românul, ca Românul (biet-săra-cul!) - dar scriitorul ? Cel care, în principiu, este păstrătorul memoriei comunităţii ?
Textiliştii... Curent, şcoală, academie... Ei n-au beneficiat de o... instituţie - ca Fabrica de Scriitori: băgai, prin fund, boul şi, prin faţă, îţi apărea Scriitorul realist-socialist (în principiu, fiindcă în realitate n-a ieşit nici unul din cei planificaţi...) ; în schimb, „Şcoala liberă", favorizată de Paul Georgescu, cultivată de Sami Damian, teoretizată de Crohmălniceanu, a produs scriitori onorabili - pe de o parte însă nenorocindu-i pe ei, pe scriitori, fiindcă au fost schilodiţi (unii, pe
209
viaţă); pe de altă parte fiindcă aceştia („scriitori care n-au făcut nici un compromis, la gazete"), jucau, simultan, rolul de ţap ispăşitor şi de alibi - al puterii. Cînd îi convenea puterii să organizeze „campanii" - organiza (ca cea condusă la atac de Ivaşcu prin Contemporanul împotriva onirismului - şi la care a „contribuit" şi Adrian Marino); iar cînd încetau campaniile, continuau... „sfaturile-în-şoaptă" dinspre cenzura sătulă de... naturalismele unor realişti... E-he, de cîte ori m-au... consiliat Gafiţa, Cornel Popescu, Corneliu Leu, Dodu-Bălan, Măciucă - chiar nemuritorul Vasile (altfel, Nicolescu) : „Scrie şi dumneata chestii fără probleme - ca oniricii, doar eşti de-al lor !" Numai că, aşa cum se întîmplă în viaţă : cine acceptă un singur... făcut-cu-ochiul dinspre Diavol, dacă nu are structura de profitor de pe urma pactului cu acela - poate că mîine, nu, dar sigur : poimîine are să primească un picior în cur - de la acelaşi Diavol - de are să se audă pînă-n Mecet ! Pentru că, la urma urmei, „politica" făcută de Ţepeneag, cît timp era în ţară, a fost: „Fără politică în literatură !" -refuz-ukaz şi mai net pe buzele lui Dimov.
în fond, Ţepeneag se înţelegea perfect cu Sami Damian, nu doar pentru că amîndoi jucau şah - ci pentru că amîndoi credeau (şi se străduiau să-i convingă pe alţii) că „realismul în literatură, cel care zice de-a dreptul ceea ce se spune pe ocolite, prin aluzii, cu ajutorul parabolelor, a visului..." este... în cel mai fericit caz, ne-literatură -„adevărata fiind cea aluzivă" - şi-mai-adevărată : cea somnirică...
De ce nu-1 vor fi recuperînd băieţii de la Bucureşti pe Ţepeneag ? Cu ce i-a „deranjat" el - în scris ? - cu nimic; n-a pus pe hîrtie nici un cuvînt din care să se înţeleagă, limpede, Securitatea ; Ruşii ; Canalul; Cenzura - el tot pe după piersic, ba cu Maica Domnului, ba cu scroafa înjunghiată în curte - la urma urmei, infinit mai „politic" fiind bolnavul-de-frică Sorin Titel: Lunga călătorie a prizonierului fiind o carte, nu doar bună - ci şi adevărată.
Aşa, aşa : de ce nu-1 revalorifică şi pe el Revalorică Râpeanu ? S-ar afla într-o companie strălucită : Eliade, Cioran, George Brătianu... Adevărat, Eugene Ionesco nu ar figura printre „întorşii acasă", dar asta n-are să-1 împiedice pe Ţepeneag să doarmă... S-ar repara şi o cruntă nedreptate de istorie literară : actualii textilişti ar afla că au „înaintaşi", strămoşul lor fiind, hotărît - Ţepeneag - n-au decît să consulte textele : şi ei, ca şi Ţepeneag, stăpînesc de minune arta de a nu spune nimic, pe puţine pagini - asta zic şi eu concizie !
3. Aici sfîrşeşte prologul şi începe - mai încolo - epilogul.
Căldură-căldură.
Una din aia rece, dar orişicîtuşi: caldă.
210
Pe căldura asta se duce Monica în concediu ; şi ne lasă pe noi de izbelişte - să mai respirăm oleacă ; niţel, piiţen ; cum rostea Filip puţinul auzit de la Maria-Franca sub formă de pica tur'.
Era cît pe ce să-mi scape oftatul de uşurare - la telefon. Monica va fi simţit ceva, că a întrebat:
- Te bucuri că plec ?
- Nooo ! m-am repezit eu, în prima parte ; în a doua : Cum să nu mă bucur - că plecaţi în concediu, la mare, la sare...
- Ştiu eu : vă bucuraţi cu toţii că scăpaţi de mine...
- Dar se poate, doamna Lovinescu ? am luat-o eu cu protestele, de jos. Dar nu se poate, doamna Lovinescu - cum să se poată aşa ceva, doamnă Lovinescu ? Dar nu fiţi aşa de suspicioase - păi vedeţi cum eeeeşti ?
Am uitat care era motivul protestului - noroc că Monica mă opreşte :
- Bine, bine...
Aşa să fie : bine - şi la vară mai puţin cald (dac-o mai apucăm).
Am scăpat ieftin: de astă dată n-am ofensat-o (aşa cred). Numai că... am pierdut din vedere...
Şi dacă atunci cînd Monica are să se întoarcă din concediu, are să constate că s-a schimbat calimera la (cu) Europa liberă ?
Fie că altcinva are să facă emisiunile literare : Gelu Ionescu; ori Ţepeneag cu Breban ; sau Necula şi Sorin Alexandrescu - ba chiar Nina Cassian/cu Popa Marian (ca să rimeze - orice „rimează" la noi : Nina cu persecuţiile anticomuniste, Marian Popa cu Nina -tocmai pentru că a justificat, ba teoretizat plagiatul - dar numai la Eugen Barbu).
Fie că n-or să se mai facă emisiuni literare la Europa liberă.
Fie că n-o mai existe deloc Europa liberă - se to-ot desfiin'...
Ultima nu e plauzibilă : din inerţie (nu sunt americanii ruşi cu mai multe stele ?) ; prima (cea cu altcinevatorii) ; mda-da ; asta a provocat tulburarea - Monica simţind că „Uniunea" aceea e trambulina de pe care marele somnambulinic vrea să se lanseze drept în Englischer Garten - unde are să se întâlnească cu Gelu, cu Marino, cu Breban...
Cald-cald - şi cam rece, vorba Ardeleanului. Nu ştiu cum are să arate viitorul, dar sunt convins că, pentru Monica şi pentru Virgil (şi pentru emisiunile lor la Europa), nimic n-are să mai fie ca înainte -ca înainte de aflarea „convocării la Nedelcovici".
Cald, al dracului de frig. Pe-o vreme ca asta să to-ot.
211
Ba din contra : să nu tot.
Aşa. Am obosit. M-am săturat de oboseli din astea pricinuite, nu de bestiile duşmănoase - în principal, securiste - ci de dragii colegi şi prieteni, în principal prozatori. în secundar : scriitori-pen-sionari.
Bine că s-a lămurit şi-atîta : că n-a fost complot-complot.
Foarte bine : n-a fost complot - a fost mai rău : a fost Sorin !
Da, domnule ! Unde dai şi unde crapă adîncul cunoscător, atît al literaturii contemporane, cît şi al literatorilor : dacă a fost prieten din copilărie cu Ţepeneag...
Ieri a trecut pe la mine şi n-a făcut deosebite eforturi ca să mă scoată din fire (colegul din copilărie şi partenerul de facere a unei organizaţii a scriitorilor ştie că unchiu-său, Eliade, a fost scriitor -atîta îi ajunge, că, vorba ceea, el e structuralist, nu istoric al literaturii ; şi încă române - ce să mai vorbim de contemporaneitate...). Am strîns din dinţi şi din buci ca să nu sar de pe scaun, să nu-i bag, lui, furculiţa în urechea stingă, mie : cuţitul neascuţit în buric ; cred că am împins tavanul cu doi metri mai spre Dumnezeu de cît m-am holbat la el, trăgînd zgomotos aer printre dinţi, strîngînd pumnii sub masă - ca să nu-1 fac chisăliţă pe Inocentul de la Amsterdam. Ana -care a venit acasă spre sfîrşitul vizitei lui Salex, după plecarea „colegului" m-a felicitat: cică niciodată în viaţă-mi nu dovedisem o asemenea - perfectă ! - pretinde ea, ca să mă încurajeze pe această cale (strimtă, în schimb, priporoasă !) - stăpînire de mine. Şi nu l-am trimis - l-am invitat să se ducă, chiar atunci, mai avea timp ! - la Europa liberă : fiind zi de înregistrare, o găsea pe Monica : să-i spună ei, să-i explice ei ceea ce mie mi se părea inexplicabil (adevărat: şi inadmisibil!).
în cele din urmă Sorin Alexandrescu a plecat de la mine - şi s-a chiar dus la Europa liberă ; şi i-a explicat Monicăi - că n-a fost complot - de unde pînă unde complot... ? Monica, şi ea (mai mult decît noi, ceştialalţii) epuizată, lehămitită, va fi zis : „Bine-bine - n-a fost..." - şi cu asta, basta, a şi pornit spre concediu.
Şi cu asta, basta ! - cu toate că aseară, tîrziu, Alain (care asistase, la studio, la „explicaţiile" lui Salex Inocentul Amsterdamatic) mi-a telefonat şi mi-a zis :
„Monica a avut dreptate."
Am înţeles, dar am făcut pe prostul - uneori aşa îţi alungi sau doar amîni căderea în capu-ţi a unei veşti rele despre un, totuşi, prieten :
„în legătură cu ce ?"
Mai nădăjduiam că mă înşel - ei bine, nu : „Cu Breban lîngă Ţepe."
212
Am încasat lovitura în plex, ştiind că înainte Alain o luase în plin bot. La urma urmei, aceşti unsprezece ani din urmă, de absenţă a lui Ţepeneag, pentru noi, pentru Alain n-au fost decît prezenţă. Şi, K de cîte ori venea vorba de Ţepe, cu toate că ştia bine că eu nu-i K reproşez nimic, ba îl compătimesc (avînd grijă să-1 rog pe Alain să Ş- nu-i transmită asemenea ofensatoare sentimente), el o trăgea pe circumstanţe atenuante : că pe Ţepe îl doare capul...
N-am mai zis nimic - la telefon. După o pauză, Alain : „De la început s-au aflat în tandem. Nego nu-ţi va fi scris - sigur nu le-a scris Monicilor - dar la el, la Miinchen, Ţepeneag l-a vizitat însoţit de Breban..."
Nu mai spun că Sorin Alexandrescu, ieri după-amiază, la mine, nega cu îndîrjire - şi cu inocenţă - că Breban ar avea o cît de neînsemnată... prezenţă în „organizare". Doar am zis - după Monica : .nu-i complot! - nuicomplot să fie !
Alain zice că numai mie mi-a spus asta şi că el crede că n-ar fi bine ca „asta" să ajungă la urechile Monicăi - să plece liniştită, în concediu...
încuviinţez, moale, cu îhîm...
Acum Alain îmi vorbeşte, amuzat, de Ilie Constantin : au fost colegi de facultate, la Bucureşti, „camarazi" de convocare, în armată, aşa că au tot felul de amintiri comune - şi hazlii... Dar nu despre amintiri-din-armată vorbiseră de curînd, ci despre vînzolelile scriitoriceşti... Ilie - care nu era la curent cu „complotul" - i-a spus lui Alain că el ştia de... uniune, încă de acum vreo lună de zile : îi telefonase Breban, invitîndu-1 să meargă-împreună la constibairea unei uniuni a scriitorilor din exil. Ilie i-ar fi răspuns, glumeţ, neagresiv, după obicei:
„întîi fă-te şi tu exilat, după aceea mai vorbim."
Breban i-a răspuns pe dată că nici Ovidiu, la Tomis, nu avea „certificat de exilat" - şi nici Dante ! Ilie i-a zis că nu e vorba de certificat, ci de om : el, Breban, publică, în continuare, în România, călătoreşte frecvent în România, capătă premii literare - în România - a fost sărbătorit la Uniunea Scriitorilor din România, cu ocazia împlinirii a atîtor ani...
Breban i-a zis că exilul este o treabă personală, că el a hotărît că este exilat - deci este ! - şi ca exilat i se adresează altui exilat (Ilie), propunîndu-i să participe la unirea scriitorilor din exil -promitîndu-i :
„îţi dau şi ţie un post în conducere."
Ilie mai asistase, după un Cenaclu-Mămăligă, la o discuţie de cafenea între Breban şi Tănase, prin 1981, când amîndoi (Breban şi Tănase) erau convinşi că Ceauşescu,are să cadă şi are să vină... Ion
213
Iliescu ; numai că, în acest caz, Breban - care-1 cunoştea bine pe Iliescu - avea să fie prim-ministru...
„Şi-ţi dau ţie Comitetul pentru Cultură", zisese Breban, adresîn-du-i-se lui Tănase.
„Ce vor-beşti ! Comitetul-pentru-Cultură ? Ministerul Culturii !", făcuse Tănase.
„însă dacă Iliescu numeşte pe altcineva prim-ministru, atunci Cultura o iau eu - ţie, Virgile, îţi dau Municipalul - Naţionalul îl păstrez pentru Lucian..."
„Ce vor-beşti ! îmi dai Mu-ni-ci-pa-lul ? Păi, eu iau Cultura, dacă vine Iliescu - şi-ţi dau ţie... Uite, ţi-o dau toată : Casa Scînteii..."
Discuţia durase multişor, Ilie o luase în foarte-glumă - tot în glumă a luat şi ceastălaltă propunere, „postul, în conducere"...
„Bine, domnule, mai vorbim noi la telefon", spusese Ilie Constantin şi-şi văzuse de ale lui.
Alain mă întreabă :
- Ei, ce zici ?
- Ce să zic..., zic. Şi gata.
Căldură mare. Şi eu nu mai pot urmări „evenimentele". Ori că eu sunt foarte-foarte obosit, neînstare să mă ţin de curul lor, ori că ele, evenimentele, sunt ca ibovnica Moldoveanului: răpidi di săli; ş' nu le nimeresc, de să le pălesc. Acum cîtva timp am văzut, transmis la televizor, un match de box - între un francez şi un nefrancez. Francezul a mîncat o bătaie cumplită - „pe picioare". întrebat de un jurnalist cum de a fost învins de un necunoscut, francezul a răspuns, plîngînd ca un copil:
„Dar n-ai văzut cum mişca - tot timpul, tot timpul ?!"
Aşa şi eu : am mîncat bătaie de la 'venimente - păi nu s-a văzut cum mişcau tot-mereu-întruna-tot-timpul ? Şi nu stăteau, dracului, un pic, de să le otînjesc şi eu (oleacă)...
Căldură. Nu e cald-cald, dar mie mi-e răcoare. Chiar frig.
Şi mi-e rău ; aşa, niţel, nu foarte-foarte.
O fi venind de la 'venimente. Care, pentru mine, în cald-răul de-acum, iau formă de cauză, nu de efect. Cum ar veni: un jucător de şah. Care le-a cîntărit, le-a socotit, le-a făcut şi mersul şi pe hîrtie (ca talentul faulknerian în viziunea lui Sorin Alexandrescu)... Şi ce reiese din calcule ? Că Ţepeneag (cu, în spate, Breban), oricît ne-ar trage ghionti în coaste şi ne-ar cotonogi la... cotoaie (merge şi viţă-vercea : oricît ne-ar cotoi la cotonoage), noi nu-i vom putea răspunde cu aceeaşi monedă, nici măcar cu un : „Sictir !" diagonal, şoptit (ca între vechi amici) ; aşa, fiindcă noi nu putem... să-i facem una-ca-
214
asta. Una-ca-asta ar fi - din partea noastră - un atac ! O agresiune caracterizată ! Şi nu un răspuns, o replică...
De ce aşa ? Mă doare capul, mă doare sufletul - dar uite de ce : Fiindcă noi, românii, aşa ne-am făcut noi pe noi: suntem solidari - dar nu cu victima, ci numai cu agresorul care în mod excepţional a luat-o peste bot - pentru că nu mai e dreptate pe lumea asta : cum adică, eu te muşc de cur şi tu... nu muşti, la rîndul tău, pe altul - ci te-ntorci la mine şi mă loveşti ? Mă jigneşti ? Păi dacă vede nevastă-mea ce mi-ai făcut ? . Fiindcă la noi, românii - fie aceia şi pecenegi - regula este asta :
i: ne mai facem cîte o mică porcărioară înde noi (că oameni suntem !), i dar nu în perechi, nu prin relaţii bilaterale : propostă-ripostă - ci în § cerc ! Ca la Periniţa, măi frate al meu ! Ai văzut tu ca ăl de-a fost ales, tras din cerc în mijloc şi pupat cu foc, atunci cînd îi vine lui # rîndul, să... aleagă pe cel (cea) care-1 băgase în cerc, adineauri ? Bun-înţeles, nu ! Că oameni suntem, nu animale ! Asta vine aşa : dacă eu îţi fac o chestie, tu nu mi-o întorci, nu dai-înapoi - că unde-ajun-gem ?! Păi toată românimea ştie cum e regula de bună convieţuire (naţională - Ethosă ! ar zice-scrie omul de condei Ion Raţiu din Londra) : dacă eu te torn pe tine, tu nu mă torni pe mine, boule, că nu suntem la box, înde noi doi ! Tu torni mai departe - comuniştii aveau lozinca : „Citeşte şi dă mai departe !", fiindcă ei erau analfabeţi, în fine, abia silabiseau, manifestele alea erau abecedarul lor, dar noi ? Păi noi ştim carte, ştim chiar să scriem (că de-aia suntem anticomunişti), aşa că scriem cu mîna noastră, proprie şi personală, hîr-tia-de-punere-bine a celuilalt - iar celălalt, chiar ştiind că turnătoria dinspre mine vine, n-o să poată spune, în public, ca eu l-am turnat - fiindcă asta nu se face, noi, românii, suntem o populaţie foarte civilizată, noi ne facem că plouă şi turnăm mai departe - şi aşa se realizează Hora României, Turul Patriei Socialiste !
Mi-e rău - pe la inimă, însă de astă dată basarabeanul de mine a gîndit-zis-scris româneşte : mă doare inima, nu lingurica... Şi mi-e jele (pe la ele). Mi-e ciudă pe nesimţitoria mea.
Uite, chestia cu Ţepeneag : se cîcîie, se screme, se dă de ceasul morţii, atîta vreme, cheltuind atîta energie (şi hîrtie - ca să rimeze), să ne-o facă el nouă - „mişcarea Ţepeneag" este următoarea : Ţepeneag atacă, mai ales sub centură (fireşte, el cu albele joacă !), însă noi, negrii în cerul gurii (auzi, negreaţă : să-1 scoatem noi pe Puiu Ţepeneag din istorie - dar unde s-a mai pomenit una ca asta ?!), ziceam, aşadar : Albul-Ţepeneag atacă, ne calcă în picioare... dar noi, negrii de noi, nu trebuie să răspundem atacului; nu se face să răspunzi cu
215
măcar un dos de labă la piedica pe care ţi-a pus-o - aşa, că regula nescrisă a Românului este : să nu răspunzi la insultă; să nu dai înapoi lovitura primită ; cel mai bine şi mai bine : nici să nu deschizi gura să povesteşti în jur ce ţi s-a-ntîmplat, ori să zbieri de durere - nu : Românul are şapte vieţi - el dă mai departe...
Ei uite : mi se fîlfîie de tactica-i-strateghia încoţopeneagă. Da, dom'le, -s un ne-sim-ţit! N-am simţit „intenţia" amicului. - Stiu de ce : sunt bolnav, mi s-au tocit sănătătile - de-aia. Şi încă mi-e ciudă pentru nesimţitoria mea în chestia Breban. Ei, da : potrivit spuselor lui Ilie Constantin, Breban era pus pe treabă încă de acum o lună şi ceva. Pus pe treabă - dar cu măsură (mai cu modestia : cum striga grecul caragialic). Măsură care-i vine, pe de o parte, dinspre şahistul Ţepeneag - deci e bun un şahist la casa brebanului; pe de altă parte, de la el însuşi: Ardeleanul gîndit - adeseori pînă... la trecerea trenului - nu se aruncă el cu capu-n gard ; în al treilea : toate cele două avînd pe deasupra : informaţia... Breban care, prin 1980, la Mămăligă, împărţea deja ministerele cu Tănase - sub preşedinţia lui... Iliescu ! - era, atunci un... informat, oricît mi se păruse mie, naivul, fraierul, că ar fi de neconceput (chiar aşa : de neconceput !) ca Securitatea poporului să încerce să-1 răstoarne pe Fiul (cel mai iubit) al aceluiaşi Popor (muncitor, se-nţele-ge)... Şi iarăşi, în 1982, cînd am „jucat" piesa scrisă de boii de la DST dimpreună cu „Virjil" (Tănase) şi cu „Moţu" (Haiducu, zis Vişan zis Hirsch zis Forrestier), nu-1 credeam (dar puteam ?) pe securistul-cu-moţ (sau : Hirschul cu... coarne) cînd îmi tot dădea cu... Pleşiţă, Pleşiţă, Pleşiţă ; că adică bestia de fost ministru al Securităţii, printre altele responsabil direct de lichidarea noastră, a celor cu drepturile omului, dar şi de „rezolvarea" (după metodele Securităţii poporului) a minerilor din Valea Jiului, din august '77 - că acest Pleşiţă - prieten al lui Breban ! - ar fi putut, măcar cu gîndul, complota împotriva lui Ceauşescu. Nici acum nu cred (nu pot, nu-mi dau voie să cred : pentru mine, Securitatea şi Ceauşescu fac una, asta nimeni - nici chiar Securitatea ! - n-are să mi-o scoată din cap). Dar cred altceva : periodic (să zicem, ca şi răzvrătirile scriitorilor : într-un ritm cincinal), Securitatea lansează zvonul că ea - cum ar veni: Securitatea, da -comunistă, ba ! - şi mai ales : anticeauşistă... - că ea, ziceam, ar fi încercat (iar !) să-1 răstoarne pe tiran („Să-1 răsturnăm pe nebun !", ca să-1 citez pe Moţul Hirsch-Forrestier - altfel Vişan, judecind după coloare). Că eu nu cred în realitatea unui conflict Securitate-Ceauşes-cu - asta nu are importanţă pentru un politolog (acel istoric-profet care prevede, în cele mai mici amănunte, trecutul...), aşa o fi; dar că mişculaţiile de dezinformare ale Securităţii trec în mod obligatoriu
216
şi prin gura-de-aur a lui Breban, asta nici măcar „disidentul" Brucan (la el mă gîndeam cînd vorbeam de politologi) nu mi-o poate scoate din cap.
Bineînţeles că nu-1 bag în aceeaşi oală pe Ţepeneag (deşi el singur se vîră), dar deduc următoarele :
Ajunge la urechea lui Breban (cum altfel ?) că... „se pregăteşte ceva - o schimbare"; poate că chiar... schimbul-de-mîine al lui Ceauşescu (şi mîrţoaga lui Breban şi a lui Tănase) : activistul Iliescu. Că nu mă înşel foarte tare : ieşirea... în arenă a unui omolog al lui Breban : Hăulică ! Au şi început să spună cei care-1 cunosc (cu excepţia, evidentă - şi decisă ! - a Monicăi : să nu i te atingi de Hăulică !) : „Dacă iese la iveală Hăulică, înseamnă că se scufundă corabia !"
Mai departe : Breban, aflat la mama lui, la Miinchen, îl încunoş-tiinţează de iminenta schimbare pe bunul său prieten de la Paris - a, nu mai e Tănase - e Ţepeneag...
Numai că şi Ţepeneag şi Tutorele (cum s-au schimbat rolurile, măi frate ! - să nu-1 mai recunoşti pe Dîrzul Ţepeneag/de jos şi de pe cheag !) au fost... ajunşi din urmă de... 'venimente : acolo, în ţară, Deşliu şi Dinescu şi Dan Petrescu şi Cangeopol şi Mariana Marin -se zice că pînă şi Luca Piţu - se agită, dau declaraţii, interviuri, trimit încoace texte, veşti - noi, de-aici, suflăm în foc : Monica la Europa, Mihnea cu presa, eu cu PEN Clubul... Şi iată că pe cei doi i-a surprins pînă şi un eveniment pe care, oricum, Breban ar fi trebuit să-1 „stă-pînească" - dacă era băgat în el şi Hăulică... : declaraţia de solidarizare a scriitorilor din România (!) cu Dinescu ! Fireşte, Breban, dacă s-ar fi aflat în acel moment în România, tot n-ar fi semnat - chiar dacă ar fi fost sigur-sigur că... nu păţeşte nimic (s-a ars o dată, în vara lui '71, a păţit-o, a pierdut atâtea şi-atîtea avantaje - şi pentru ce ? pentru un prin-ci-piu ? dar ce, principiile îţi asigură... puterea ?), tot n-ar fi semnat. Apoi dacă nu avea dezlegare...
Cînd noi, exilaţii, am adunat semnături pe Protest - Ţepeneag a refuzat să semneze (şi a „justificat" cum a justificat...). De Breban : nici nu putea fi vorba : el numai la Casa Scriitorilor povesteşte cum „a venit, alaltăieri, din exil, de la Paris..." - iar băieţii şi fetele care n-au „ieşit" nici pînă în Bulgaria, cum să nu creadă această variantă ?
Iată însă că... ajunge la Breban o „sugestie" potrivit căreia ar fi de dorit ca el, Breban, să facă un gest, să facă ceva, însă care să nu-1 implice prea-prea, dar să-1 poziţioneze în vederea... schimbărilor care se anunţă (marele complot-mare pus la cale de Securitate ! Prin care Ceauşescu are să fie înlocuit cu Iliescu ! - drept care Breban are să ajungă ministru pe la cultură - dacă nu chiar ministru prim !).
217
Ei, aici cred eu că se află „cumpăna" în timp : Ţepeneag, pe de o parte, a început să fie „criticat" de cei apropiaţi, atît pentru refuz, cît mai ales pentru argumentarea refuzului - dar ce să facă ? Era prea tîrziu - trecuseră trei-patru săptămîni, lista cu cei ce protestam se difuzase, repetat... Dar te pui cu Ţepeneag, şahistul ? A găsit mijlocul de a împăca varza : a semnat Protestul în varianta lui „străină" - aici Ţepeneag este în acord cu afirmaţia lui, că nu mai e român, că e scriitor francez... - dar capra n-a putut-o împăca (fiindcă nimeni nu l-a luat de guler) : cum vrei tu să organizezi scriitorimea din exil, română, tu, care ai declarat că nu mai eşti scriitor român - şi că tu ai făcut destul pentru români - gata !?
Acum mi-a venit asta : cu ne-inocenţa lui Ţepeneag (de-a lui Breban, mi se-ndoaie). Niciodată Ţepeneag nu a „atacat" gardurile cu coarnele ; totdeauna a cîntărit îndelung, ca un şahist ce este, cîş-tigurile şi pierderile. Ţepeneag n-a făcut vreodată ceva „negîndit" politiceşte (retragerea paşaportului românesc, în 1975, într-adevăr, l-a surprins, nu se aştepta la aşa ceva - nici noi, de altfel - dar, mai departe, a luat iar Miele în mînă şi nu le-a mai scăpat : iar cînd a ajuns la încercarea-cea-mare : azilul politic, a frînat, a evitat, a ocolit -şi a izbutit: a obţinut cetăţenia franceză direct, fără să păteze dosarele familiilor Ţepeneag şi Ionescu reunite sub acelaşi slogan : „Ţepe al nostru nu este duşman - pentru că el n-a cerut azil-politic !").
Da, acum mi-a venit ideea asta - poate numai din pricina căldurii-mari.
Şi ce-ar fi dac-aş fi, ca pîn-acuma : nesimţitorul la Marile Manevre ţepeneago-brebane ? Ca ieri, de pildă - cînd Ana m-a lăudat, m-a mîngîiat pe cap - dacă nu mai văzuse aşa ceva : unul ca Sorin Alexandrescu să scape din ghearele mele, teafăr ! - azi însă încep să mă neliniştesc : de ce nu mă... neliniştesc „evenimentele" din juru-mi ?
De ce ! Pe de o parte, fiindcă sunt sătul; pe de alta, fiindcă sunt, pesemne, bolnav - nu mai am mînii, nu mai am reflexe : cine nu se-nfurie nu mai e viu - ci, ca să spunem aşa, cam mort.
Eu fiind cam-ul acela, ca ardelean prin adopţie ce sunt.
Dacă însă îmi dau silinţa, parcă-parcă mişc... parcă-parcă n-aş fi cu totul decedat, ar mai fi, pe undeva, un firicel de viaţă în mine -ia să văz : pre unde ?
Nu e chiar totul pierdut: uite, acum (azi, 11 iulie 1989, la orele nouă şi cinci minute dimineaţa), dacă îmi rememorez vizita, ieri, a lui Sorin Alexandrescu... simt aşa, ca un freamăt... Ca un foşnet de nemulţumire; iar dacă insist, s-ar putea să trec în supărare; mai ştii: chiar în mînie ! Şi-atunci sunt din nou viu şi mişcătoriu (deşi adînc vătămat)!
218
4. Un portret-leit-structuralit al lui Sorin Alexandrescu.
Topografia (structuralismul presupune şi multă, multă cartografie) :
Un inocent (Sorin Alexandrescu), care şi-a petrecut cei 20 de ani de şedere în Occident pe o'penişă din Amsterdam, păstrîndu-şi bine-bine paşaportul lui românesc ; neamestecîndu-se în „acţiunile duşmănoase ale exilaţilor - împotriva Patriei Române", iar de un an sau doi, căpătînd cetăţenie olandeză, a căpătat şi mare curaj - dar ce folos de curaj, dacă nu ştie nimic despre exil, nici despre exilaţi...; un somnambul, absent din 1978 (Ţepeneag); un impostor al exilului, agent de influenţă cu condicuţă, curlun-tristul navetist (Breban),
se unesc înde ei şi... hai să-i ardă o, asta, zi-i pe nume, o uniune a scriitorilor - din exil! Ei, ne-exilaţii! în cazul lui Ţepeneag, chiar un potrivnic al formulei de azil-politic - el cică... nu vrea să le dea celor de la Bucureşti satisfacţia că... el, Ţepeneag, a cerut azil-politic ! - ca şi cum raportul de forţe, simplificat: călău-victimă, pe el nu l-ar privi; ca şi cum în România ar exista o pătură... intermediară : nici-nici (cum ar veni : apoliticii) ; de parcă ar mai avea loc asemenea „nuanţe" - uite, nici nu aş vrea să aflu cum a decurs „simultanul" pe care l-a susţinut popa Ionescu, socrul lui Ţepeneag - cu... ai săi colegi din Comitetul Central (al Partidului Comunist Român) şi cu ginerele de la Paris, aflat fără-cetăţenie ; nu mă interesează, pentru că rezultatul este lizibil pentru orice analfabet: nu poate fi exilat (în accepţia noastră, în vigoare de aproape cincizeci de ani - şaptezeci la ruşi) acela care „sare" direct în cetăţenia ţării în care a găsit adăpost ; nu poate fi considerat exilat... rezidentul în Occident ai cărui soţie, copii, surori, mamă, socri, cumnaţi vin din România, în vizite repetate. Ţepeneag susţine că el... n-a făcut pe placul „ălora de la Bucureşti" (ca şi cum „ai de la Bucureşti" ar fi dorit grozav ca Ţepeneag să ceară azil politic... Ei bine, Ţepeneag n-a cerut! uite-aşa !). Numai că iordanele astea să i le povestească el lui Breban, cînd se mint ei reciproc - stau numai ei doi şi-şi fac cu ochiul : a văzut celălalt cum (cestălalt) i-a tras în piept pe boii de exilaţi ? Dar pe viţeii de neexilaţi, cei de Ia Madam Candrea, care-s numai guri-căs-cate şi urechi... ?
Sigur că au dreptate Monica şi Marie-France cînd îmi reproşează că, la un moment dat, la telefon, mi-a scăpat povestea cu Popa Ionescu şi cu Ţepeneag, soţul soţiei care se duce în fiecare vacanţă în România - spre deosebire de mine, care... Au dreptate : nu trebuia să mă ating de familie... Nu m-am atins cît timp Ţepeneag a tăcut
219
din gură, cu privire la... natura statutului meu - cum aşa : de ce l-am trădat, cerînd azil-politic ?... Ce trebuia să fac : să fac ca el, să nu carecumva să cer azil politic - pentru ca socru-meu să nu fie (să nu fi fost, a murit în noiembrie, anul trecut) tratat mai rău ca familia lui. Pacepa ? în primul rînd, nu se poate ca Ţepeneag să nu ştie : socru-meu, Năvodaru-Fischer, comunist de prin 1933, în 1970, cînd Manea Mănescu l-a somat: ori îl convinge pe ginere-său să se lase de prostii, ori îl dă afară, pe el, cu scandal - socru-meu i-a răspuns că fiică-sa era majoră cînd s-a măritat, că ea, nu el, s-a măritat cu Goma... iar rezultatul a fost că explozia de la Centrul de Calcul a fost pusă în cîrca lui Năvodaru (colonelul Grenadă-Vasile l-a anchetat şi pe el) ; cînd, după 1972, Cioară şi Cazacu (de la Municipiu ?) i-au pus în vedere să nu mai întreţină un parazit ca Goma, el a răspuns că o ajută pe fiică-sa - parazita de Ana ; rezultatul: a fost dat afară şi de la revista Probleme economice şi pensionat înainte de termen ; cînd, în iarna-primăvara lui '77, Năvodaru a fost convocat la diferiţi Burtici, Popi, Stăneşti, Comani şi somat s-o... someze pe fiică-sa să divorţeze de Goma (ultima oară în timp ce eu eram arestat), Năvodaru a răspuns că el nu poate soma pe nimeni să divorţeze, cu atît mai puţin pe fiică-sa, doar nu se opusese la căsătoria ei...; în 6 mai '77, cînd m-au liberat, Vasile Gheorghe, comandantul Rahovei, Pleşiţă, generalul, şef al Securităţii, şi Coman, ministru de Interne, au încercat, multă vreme, să-1 facă pe Năvodaru să rostească măcar un cuvînt de... dezaprobare a acţiunilor mele - n-au izbutit; iar după plecarea noastră, timp de un an şi jumătate, îl convocau ba la CC, ba la Interne, ba la Consiliul de Miniştri: îi propuneau să-i dea, în sfîrşit, paşaport, ca să meargă la Paris, să-şi vadă fata, nepotul şi ginerele - cu o condiţie : să-1 convingă pe „nebunul de Goma" să nu mai calomnieze-realizările... Năvodaru ar fi putut foarte bine să zică : „Bine, daţi-mi paşaport, mă duc, îi spun..." - iar la întoarcere să ridice din umeri: „Eu i-am spus, urmează ca el să asculte ce i-am spus..." - nu. A răspuns de fiecare dată : preferă să nu-i mai vadă pe ai lui decît să călătorească - o dată, pe banii lui; a doua oară : să intre în casa fiică-sii şi să-i transmită un ordin al Securităţii... La un moment dat, un şmecher de pe la vreun minister de externe (foarte... civil şi intern) i-a făcut cu ochiul: „Tovarăşu' Năvodaru, păi noi să te-nvăţăm cum să faci ? Iei paşaportul, te duci, îţi faci datoria de membru de partid, te întorci... Te mai duci şi altă dată, dacă nebunul nu se potoleşte..." Năvodaru a refuzat. Moale, politicos, dar a refuzat.
A murit anul trecut, în noiembrie, exact la 11 ani de la plecarea noastră. Dacă nu şi-a mai văzut fata şi nepotul, numai eu sunt de vină : fiindcă am cerut azil politic ; şi pentru că am mai făcut cîte
220
ceva - altfel de ce şi mie - după Monica - mi-ar fi trimis „pedepsitori" şi bombe ? Chiar aşa : de ce lui Ţepeneag nu i-au trimis un Haiduc, măcar unul mic ? Ei, de ce : el n-a făcut „politică" ! El n-a avut niciodată azU-politic, a jucat exact cum i-a cîntat taica popa Ionescu, socrul... Asta-i s'tuaţia : fiecare cu socrul lui...
Căldură-mare. Şi eu, de frig, nu vreau să mă mai gîndesc la vizita de ieri a lui Sorin Alexandrescu.
Eu vreau să mă gîndesc - uite-aşa, la Breban : Umblă băiatul ăsta, de-ai zice că-i de la chefere ; ori şofer de cursă lungă. Face şi tot face Turul Europei occidentale. Umblă în triunghiul Bucureşti-Paris-Miinchen şi minte peste tot; pe toţi:
La Bucureşti, la Madam Candrea, povesteşte bieţilor juni cu chelie şi cu stagiu-n etilie cum el aplică o formulă deloc originală (şi nu i-e ruşine să recunoască - altul a inventat-o : Ţepeneag) : s-a stabilit la Paris, „unde tocmai scrie un roman şi două volume de poeme";
la Miinchen Dumnezeu să ştie ce-i va fi povestind mamei sale şi fratelui - rămîne de aflat cum se va fi înţelegînd cu Gelu ;
la Paris povesteşte românilor aleşi pe sprinceană că el s-a e-xi-lat, că nu mai putea îndura jugul comunist, dar dacă, în glumă, i se cere să arate o hîrtie din care să reiasă „exilul" acela de care nimeni nu-1 întrebase, Breban răspunde pe dată că şi-a uitat actele-acas', la Miinchen... Ca să vezi, soro, cum umblă unii făr-de-hîrtii, prin Europa, ca vodă prin lobodă... A, nu riscă nimic : la un caz de ceva control de poliţie, Breban se legitimează, cuminte, disciplinat, ca un ardelean ce este, cu... paşaportul de serviciu românesc - ei, da, cel cu mai multe vize de intrare-ieşire - cum are şi Pintilie, cum are şi Hăulică (de Marino nu sunt sigur - deşi, mai ştii ?...). Francezilor însă Breban le vinde altă marfă... Madame Elisabeth Gilles mi-a devenit editor aici, la Julliard. Eu vin de la Albin Michel, ea de la Flammarion - acolo i-a fost redac-tor-de-carte lui Breban. Multă vreme mă privea cu neîncredere (un eufemism); îi... răspundeam cu aceeaşi monedă. într-o zi:
„Te-am ascultat pe France Culture, în legătură cu cartea despre Basarabia (era vorba de Din Calidor). Cum poţi susţine că nu ai voie să călătoreşti în România ? Uite, am stat de vorbă îndelung cu Breban : el poate publica unde vrea - dacă vreo editură îl acceptă, fireşte ; poate veni încoace cînd vrea - cu condiţia să aibă bani, nu ? - se poate întoarce în România cînd are poftă - aşa fac toţi scriitorii români, nimeni nu-i împiedică să călătorească, să publice... Dumneata de ce pretinzi contrariul ?"
Cucoana zîmbea, întrebîndu-mă. Ceea ce dovedea că măcar pe jumătate credea (din ce-i spusese Breban). Am început şi eu să zîm-
221
li
besc, apoi să rîd. Am luat-o de rnînă şi am condus-o la colegul ei de editură, Yvan Nabokov (nepotul lui Vladimir).
„Doamna Elisabeth Gilles mi-a spus adineauri o foarte-foarte reuşită glumă. Dar fie că sunt eu obosit, fie că Doamna Gilles n-a spus-o bine - n-am înţeles-o. Te rog pe dumneata, Yvan, să mi-o... traduci în ruseşte."
(Elisabeth - la quarantaine bien sonnee - s-a născut la Paris, însă părinţii ei la Kiev.)
Yvan, amuzat, a pus-o pe Elisabeth să repete „gluma". De la primele propoziţiuni, a izbucnit în hohote de rîs; a ţinut-o aşa, crescendo, pînă la urmă, aproape plîngea de rîs.
Elisabeth Gilles era descumpănită : de ce Yvan rîdea de se prăpădea, iar eu : neclintit ? A pus această întrebare. Yvan a explicat:
„Dacă acest Breban ar fi fost rus şi mi s-ar fi relatat spusele lui - aş fi rămas ca Paul: întunecat; nefericit; fără umor. Dar eu sunt rus, ma chere, daragaia Lizaveta Adolfovna ! Breban e român de-al lui Paul, iar mie, rus, îmi arde de rîs, cînd aud asemenea prăpăstii!"
Chiar dacă imediat după aceea Elisabeth Gilles a încercat să „încălzească" relaţiile dintre ea, redactor şi mine, autor, n-a mers.
în ciuda repetatelor ei declaraţii că... se înşelase, atunci cînd se lăsase înşelată - ca orice înşelat, păstrează în sine credinţa că nu se înşelase cu totul; că ceva-ceva adevăr cuprindeau spusele „colegului" Breban ; că minţeam, pretizînd că în România domneşte teroarea şi că eu, fiindcă m-am opus, am fost alungat...
Iar eu, în ciuda politeţii afişate, a declaraţiilor că... n-a fost decît un malentendu... - păstrez credinţa că ea, Madame Gilles, este o persoană lipsită de inteligenţă şi, în ciuda profesiei, total incultă. Regretabil, cînd te gîndeşti că este nu numai „din Rusia", ci şi evreică.
Da, domnule : aceşti ne- şi aceşti anii- organizează exilul!
Păi nu asta-i căldura-mare, soro ? Cu atît mai fierbinte, cu cît „inocentul" lor demers cade în urechile noastre, înfierbîntate de în Aşteptarea lui Complot - ca să zic aşa. Aşa-căci-iată-pentru-că-de-ce : si dă-i, si dă-i - luptele secularele !
Doamne, ce aiureală ! Ce românie, ce ţigănie !
Azi, cum sunt uşurat de povară, eliberat de complot, nici nu vreau să-mi aduc aminte de „întrevederea" de ieri, cu Sorin Alexandrescu. Cumplită. Distrugătoare - tocmai pentru că nu a fost înfruntare. Ci, la urma urmei, alfabetizare... însă nu una cinstită, în care o parte vine la cealaltă parte şi zice, de la început: „Iată, eu nu ştiu mare lucru - iniţiază-mă !" A, nu ! Sorin Alexandrescu este un ignorant care se ignoră, el nu ştie că nu ştie nimic şi, chiar de ar şti (că nu ştie), tot nu s-ar sinchisi. Că, vorba ceea, de ce s-ar (sinchisi) ?
222
Nu-i un păcat de moarte să nu cunoşti chiar toate detaliile din viaţa unui scriitor contemporan - mai ales că el abia ieri aflase de existenţa acestuia - bineînţeles, de Nedelcovici vorbeşte...
Telefonase că vine ; venise - ca şi cum m-ar fi vizitat o dată pe an, cel puţin : numai cînd vine el la Paris, fiindcă atunci cînd mergem noi la Amsterdam, Sorin e de ne-găsit; de fapt: de ne-căutat, are poveşti-în-familie, dacă i-aş fi sunat la uşa penişei, s-ar fi văzut silit (de ochii lumii) să mă invite la Haga, la Ambasada RSR - fireşte, să mă invite, nu să mă şi ducă - doar nu-i nebun : să pun vreo bombă sub curul ciobănimii cu epoleţi şi al consoartelor în civil, specializate în serate cu următorul program cultural, propus-impus de MAI: 1. Mioriiza ; 2. Blaga ; 3. Transilvania...
Ei, da, fuseserăm colegi de facultate, ne ştiam de la cursurile comune : la marxism - cu Radu Florian, la R III - şi la „militărie", lunea, la Facultatea de Drept. Cînd am ieşit din subterană, în 1965 (intrasem în 1956), Sorin Alexandrescu ar fi trebuit să fie cel puţin conferenţiar la catedra de universală „a Iui Vianu" - dar, uite, eu nu-mi aduceam aminte să-1 fi văzut măcar pe coridorul acela ; sau poate nu era „la Vianu" ? Posibil - dar, zău : nu mă foarte interesa. Cartea lui despre Faulkner fusese un eveniment în România - era nu doar groasă, ci şi cu scheme ! Or, cum eu ador „hărţile" într-o carte de literatură - fie ea şi despre... Nu, nici o ironie : cartea lui Sorin m-a uluit - acesta fiind cuvîntul care numeşte adevărul. Uluit - prin cunoştinţele lui Sorin despre, în general, literatură; uluit, prin ştiinţa lui Sorin de a trece în scheme „chestii" care, pentru mine, ignorantul, ţineau de mai degrabă religie decît ştiinţă ; în fine, Sorin m-a uluit prin cartea lui despre Faulkner fiindcă în momentul apariţiei ei, la Bucureşti, tot la Bucureşti becisnicul de mine, dimpreună cu prietenul de puşcărie şi deo Horia Florian Popescu, încercam o traducere românească a... intraductibilului titlu : As I Lay Dying (în cele din urmă am recurs la varianta lui Radu Lupan, ca singura posibilă în româneşte : Pe patul de moarte...), iar dacă pînă atunci cunoşteam ceva Faulkner din traducerile altora, de acea dată îl cunoşteam (cel puţin aşa îmi imaginam) pe dinlăuntru, scriindu-1 în româneşte... -iar acolo nu găsisem nici urmă de „săgeţile", „schemele" - în fine : hărţile prin care Sorin Alexandrescu încerca să cartografieze continentul Faulkner, mai cu seamă Comitatul Yoknapatahwa - iar acum nădăjduiesc să nu fi fost patetic...
Ţin minte : cu Horia - adevărat, întru destindere - făceam „recreaţii de rîs" - cu cartea lui Sorin în mînă. Ne trecuse uluiala dintîi, apoi stupoarea - ajunsesem la... hilaritate. Adevărat, uneori ne înduioşam de soarta „bietului Sorin" (şi Horia fusese coleg de R III şi
223
de Cilibia cu el) : „Bagă soarele în casă cu doniţa", zicea Horia, găsind echivalenţa folclorică a structuralismului sorinalexian.
Prin 1970 ne pierdusem din vedere - fără să fi fost, cu adevărat, vizibili - iar după 1977, cînd eu m-am exilat, ne vedeam mai degrabă pe la cîte un colocviu sau conferinţă sau susţinere a vreunei teze de doctorat a cuiva (ştiu precis : la doctoratul lui Culianu - care pe atunci era profesor tot în Olanda, la Groningen - ba Culianu fiind, de la început, un exilat şi scriind ca un exilat) - pe aici, pe la Sorbona. Altfel, ba. Ba... să nu mint : într-o zi (să fi fost prin 1979), ducîndu-mă cu Ana la Eliade, la doi paşi de locuinţa lui ne-am întâlnit cu Sorin : „A, ce coincidenţă - tocmai plec la Amsterdam !", a zis el şi s-a grăbit. N-am înţeles niciodată la ce „coincidenţă" se gîndea structuralistul penişard amsterdamatic...
Sorin Alexandrescu are o fire - era să zic : o structură... - ce nu te îndeamnă (ba te descurajează !) la... harţă, la discuţie aprinsă. Măcar aşa mi s-a arătat mie : un perfect universitar, cel puţin văr cu Vlad Georgescu. Amîndoi structuraţi (hait! - mi-a scăpat...) din cauciuc, cu ei nu te poţi certa, cu ei nu poţi dialoga cu adevărat, ci ca în interviurile „aranjate" în redacţie, date dintr-un bloc şi cărora „întrebătorul" le pune, ici-colo, cîte o... întrebare. Fiindcă un adevărat universitar oficiază ; interpretează un rol bine-ştiut, bine-învăţat (şi bine-repetat). Bineînţeles că „din sală" pot fi puse unele întrebări -dar acelea nu pot influenţa discursul, doar întrerupe-în-timp (cît să-şi tragă răsuflarea universitarul). Eventualele răspunsuri date acelor întrebări nu intră în corpul textului, vor cădea de la sine - nici nu merită altă soartă...
Aşadar, Sorin Alexandrescu venise la mine dintr-un fel de da-torie-superioară ; universitară : dacă un „coleg" nu este întru totul de acord cu tine, tu îi faci o vizită - de curtoazie. Nu neapărat în scopul de a vă armoniza opiniile, ci pentru că aşa se face ; aşa este bine-crescut; convenient...
Mi-au trebuit cîteva zeci de minute ca să înţeleg că lui Sorin Alexandrescu - venit în vizită de „explicaţii" (sigur: trimis de Ţepeneag cu misia de a domoli, eventual devia efectele gafelor lui ţepe-nege) - lui Sorin puţin îi păsa : de uniune, de scriitori, de mine. Ţepeneag (prietenul din copilărie) îl rugase să facă asta, el asta făcea - dar să nu i se ceară să pună şi inimă - care inimă la un structuralist, care l-a „prins" pe Faulkner în grafice ? în scheme ? Care a arătat cititorilor, alb-pe-negru, că „taina geniului" este, în realitate, secretul lui Sorinichinelle : nimica toată - chestie de structură... a săgeţilor, a graficelor ?
Căzuse - Sorin - şi pe un mine obosit, sătul de căcaturi scriitoriceşti româneşti, amărît (mai corect : otrăvit) de... otrava cu care
224
Ţepeneag se „răzbuna" pe noi, cei care-1 scosesem din istorie şi din literatură - într-un cuvînt (cuvîntul fiind din Rodica Iulian): împuţit de împuţiciunea căcatului întins pe toate clanţele - de întinzătorul-de-căcat Ţepeneag.
Vreau să spun : nu eram (dar deloc) un bun partener de discuţie.
Numai că Sorin Alexandrescu, universitar şi structuralist, nu fusese niciodată (partener).
Şi dacă asta urmărise Ţepeneag ? Să ne toace, macine, „prepare" astfel, ca apoi să ne dea lovitura de graţie ?
Si dacă mie mi se fîlfîie de „loviturile" de graţie ţepenege ? Am „răspuns" la solicitări, numai că Monica era neliniştită (de complot !), altfel puţin mi-ar fi păsat mie de Uniunea lui Ţepeneag cu Breban (a nu se uita structuniversitaristul Sorin !).
Dar facă-şi echipe, alcătuiască-şi uniuni, certe-se pe posturi, cea-ră-şi unul altuia cotizaţia, toarne-se înde ei pînă n-or mai putea - nici o grijă : au să-şi găsească un „spoveditor" ca locotenentul Hobana, chiar şi un majur precum nemuritorul bănăţean, văr drept cu Dră-gan, autorul de librete de operetă Traian Iancu - pe mine să mă lase-n pace, că-s ostenit, uzat (am avut chiar şi gripă !), în plus fugărit de portărei - sper să nu-mi ia şi ochelarii, că nu mai aud...
Şi, zău, nu am chef să povestesc ce şi cum cu Sorin, ieri. Uite : a dat peste mine un val de vînt de cumsecădenie (să nu mă mai recunosc, frate - parol!): la urma urmelor, de ce să-1 vorbesc de rău pe un băiat-bun ca Sorin ? El nu mi-a fost niciodată potrivnic pe faţă, iar pe dos n-ai cum dovedi c-a făcut, c-a dres, că te-a aranjat, la urma urmei ce-a făcut: a lăsat să scape, faţă de traducătorii în neerlandeză ai lui Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu şi ai inevitabilei Blandiana că, dacă vreunul dintre ei se lasă convins de Weverbergh să traducă şi Goma, oricît de cu pseudonim ar semna, tot are să se afle la Bucureşti - şi adio vacanţe la Mamaia şi adio vize încoace pentru mama, pentru fratele (poate şi pentru cumnatul...)... Şi dacă minte Weverbergh ? Posibil, în general, mai puţin în special: ca editor, avea nevoie de traducător din română - şi slavă Domnului, „înainte" avusese de unde alege : dintre universitarii români din Olanda ! Unii chiar exilaţi, nu ca Sorin - dar şi ei, deh, ca Românul lui Bernea : plini de neamuri, în general, în special de cumnaţi...
Şi zău dacă vreau să-mi aduc aminte de discuţia de ieri cu Sorin, de „relaţiile" cu el, din ultimii doisprezece ani... La urma urmei, n-a publicat el un dialog între noi doi în revista - universitară - pe care o face ? Ba da ! Totdeauna cînd ne-am înfâlnit a fost de o perfectă civilitate, ba chiar mi-a şi zîmbit de trei ori! Ce naiba voi fi
225
avînd eu cu el - dacă tot pretind că nu vreau să-mi aduc aminte de vizita lui, de ieri... ?
Nu, nu ; nici vorbă să-mi aduc aminte cum ieri, la început de tot, am pus întrebări neobişnuite mie : de bun-simţ; neagresive, ne-cerătoare de socoteală - uite, de-o pildă, nu vreau să-mi amintesc întrebarea următoare :
De ce se bagă el, băiat la locul lui, universitar, nepot al lui Eliade - într-o poveste care nu-i de el ? - nu că n-ar fi de nasul lui, ci invers : el nu-i de nasul ei, cam aşa ceva. Adică de ce se bagă într-o chestie ca asta, a scriitorilor, dacă nu ştie mare lucru despre scriitori, nici în general, nici cîte unul, şi nici despre modul în care ei convieţuiesc, se iubesc, se urăsc, se întrajutorează, se sapă unul pe altul... ?
La această întrebare - repet: din cale-afară de politicoasă, de-ai fi zis că întrebătorul acela nu sunt eu - nu vreau să-mi aduc aminte că Inocentul structuralnic îmi răspunde cu... inocenţă, nu candoare :
„De ce să nu mă bag ? - vreau să fac ceva bun..."
Ei, ce mai zici la asta ? Mai ales cînd el continuă :
„Nu-nţeleg de ce se supără unii..."
Chiar aşa : de ce s-or fi supărînd acei unii ? Cînd el n-a vrut altceva decît binele acelora - să-i spun eu, care-1 cunosc de... stai să numărăm, uite, de treizeci şi cinci de ani - să-i spun : de ce m-am supărat eu pe el, pe Sorin ? Ce rău îmi făcuse el mie, cînd el n-a vrut decît, cum a mai spus : să-mi facă bine - că ce poate fi mai bine, bun, pentru un scriitor, decît o uniune ? E ceva rău în unirea scriitorilor ? E ceva reprobabil în armonia dintre oameni în general, scriitori în particular ?
Ce să-mi mai aduc aminte ! - vorba cuiva...
A, persoanele !? Cele care au luat iniţiativa alcătuirii uniunii ? Care persoane, el nu cunoaşte decît una : pe Ţepeneag - prieten din copilărie - e-he, ce-au copilărit ei doi, cînd erau copii... Da' de unde ! Nu-i cunoaşte pe ceilalţi - pe nici unul din cei pe care noi ne-am supărat - chiar aşa : de ce suntem supăraţi ?
Nedelcovici ? - l-a cunoscut acum două sau trei săptămîni, la Ţepeneag, cînd începuse să se înfiripeze uniunea - venise cu prietena lui, o persoană blondă şi cu păreri deloc de aruncat, mai ales în probleme organizatorice, i-a dat lui Ţepeneag cîteva sugestii utile. Pe Nedelcovici îl cunoştea după nume, dinainte. Nu, nu citise nimic de el - ştim noi: în Olanda nu prea găseşti cărţi româneşti... A, a publicat şi în franţuzeşte ? Ce ? Nu, n-a citit, parcă-parcă auzise ceva - în schimb amica lui, persoana blondă, i-a făcut o impresie dintre cele mai favorabile. Da, o persoană distinsă.
Damian Necula ? Dan Culcer ? Ii pare rău, dar de ei nici nu auzise - aşa cum auzise de Nedelcovici, de pildă. De unde să audă,
226
dacă el nu-urmăreşte. Vrea să spună că nu prea cunoaşte lumea scriitoricească din ţară. Şi mai mărturiseşte : nici pe cea din exil - în afară de Ţepeneag, cu el a copilărit. Pe Necula şi pe Culcer i-a cunoscut în zilele astea, la Ţepeneag - da, veniseră cu chestiunile organizatorice. I-au făcut o impresie foarte bună - nu, nu ştie care ce a scris, care ce a făcut în România, dacă s-au manifestat împotriva lui Ceauşescu ori ba, însă dacă fuseseră membri ai Uniunii din Bucureşti, totul e în regulă, nu ? Ba da, cum altfel ? Nu, el nu crede că e necesar ca oamenii să prezinte carnetele de membru al Uniunii Scriitorilor de la Bucureşti, ca să fie automat primiţi aici, în exil - unii nu-1 vor fi luat cu ei, alţii îl vor fi pierdut...
Cine, el ? Am să rîd, dar aşa e : n-a fost membru - nici de partid, nici al Uniunii... Aşa, că n-a fost! A plecat din România chiar cînd ar fi putut să intre...
Bineînţeles că a fost de faţă cînd s-a hotărît să fie cooptaţi, aici, numai cei care fuseseră membri în România. Cum, de ce ? Uitase, după aceea i-a spus lui Ţepeneag, Ţepeneag a dat o altă circulară, în fine, a corectat prima directivă...
Mă uitam la el cu ochii lărgiţi: poate fi cineva atît de inocent ? Teodor Mazilu ar fi răspuns în deplină cunoştinţă de cauză : poate ! Deşi Sorin Alexandrescu e doar inocent, nu şi nevinovat.
Bine-bine, îi ziceam eu, nu-i cunoştea pe cei cu care voia să organizeze scriitorimea; nici pe cei pe care avea de gînd să-i... struc-turalizeze - dar hîrtia asta ce vrea să fie ?
A-ha, îi ziceam, Proiectul de Scrisoare ? Cum aşa ? Aşa ? Dar nu aşa arăta la început - serios ! Aşa arăta textul încă de acum cîteva săptămîni ? Cîte ? Două... Ciudat, xoarte ciudat : Alain a văzut aceeaşi scrisoare, chiar la... sursă, la redactorul ei, Ţepeneag, dar nu arăta deloc aşa, aceea avea şi numele celor din Comitetul de iniţiativă, or în asta pe care mi-o tot bagi tu în suflet... uite, stă scris : „Comitetul de iniţiativă", dar nici un nume - unde-s numele ?...
A-ha, îi ziceam. Aşadar, n-a văzut Alain bine - asta de unde vine : de la Ţepeneag ? Că Alain nu vede bine... Nu cumva tot Ţepeneag a spus să spui că Alain nu ştie nici româneşte ? Ei, de ce ! Ca să nu recunoască adevărul: el îşi schimbă adevărurile mai des decît cămăşile... A-ha, Ţepeneag nu umblă în cămăşi, ci în bluze - de-aia...
A-ha, îi ziceam. Şi acum pe cine să cred : pe Monica Lovinescu, pe Rodica Iulian, pe Oana Orlea, pe Alain - sau pe tine ? Sper că observi dezechilibrul... Bine, o lăsăm - dar spune, te rog ; rogu-te, spune : cine a avut mai întîi ideea acestei... uniuni ?
A-ha, îi ziceam. Ei, nu ! Deci iniţiativa uniunii îi aparţine lui Sorin Alexandrescu ! Şi lui Ţepeneag - nu te mai întreb unde erai cînd consimţeai la uniune, ştiu : la Amsterdam - dar spune, te rog,
227
Sorin Alexandrescu : unde era Breban ? - pe cînd tu îţi dădeai asentimentul...?
A-ha, îi ziceam. Care Breban ! - n-o să spui că nu-1 cunoşti pe Breban ! Ştiam eu că-1 cunoşti - cine nu-1...? întreb, fiindcă stiu, stie toata omenirea scriitoricească exilată la Paris că Ţepeneag a lucrat întîi cu Breban, la Miinchen, să-i ardă ei doi o Uniune agreată întîi la Bucureşti, abia apoi aici - altfel de ce nu vrea Ţepeneag să-i spună : „din Exil" ?
A-ha, îi ziceam ; deci pe Breban nu l-ai văzut de ani şi ani, pe Nedelcovici l-ai cunoscut adineauri, la Ţepeneag - în fine, acum cîtva timp... Dar spune, rogu-te : eşti... Ce eşti tu, de eşti prezent la toate „timpurile" lui Ţepeneag ? Bine, te priveşte numai pe tine, dar aşa, puţin, mă priveşte şi pe mine - numai în măsura în care admiţi că şi eu sunt scriitor român exilat, nu structuralist olandez de origine română care, din cetăţean resere pînă mai deunăzi, a sărit direct în cetăţenia olandeză.
Bine : nu deunăzi, acum un an. Doi ? Bine, şi trei, dar tot se adună vreo cincisprezece anişori de curluntrism, nu crezi ? Bine : atunci curpenişism - şi cum ziceai că-i spune în olandeză penişei ?
Bine, nu te mai întreb de navigaţia olandeză... Şi, dacă tot rămîi, spune, te rog : ce program are Uniunea ? Mă rog : Asociaţia, gentil din partea voastră, a iniţiatorilor, că aţi iniţiat schimbarea numelui... A-ha, tu ai avut ideea cu „Asociaţia"... Deci, în ce scop, Asociaţia ?
A-ha, îi ziceam. „Să apere interesele scriitorilor exilaţi" - mulţumesc, asta o pot citi şi singur de pe hîrtia de azi - chiar aşa : de ce nu pune Ţepeneag data emiterii documentelor ? Ei, nu ştii! Cum nu ştii, cînd lucraţi împreună, ca vechi prieteni - prieteni din copilărie...? Eu ştiu de ce, dar voiam să văd dacă tu ai curajul să spui ce ştii...
A-ha, îi ziceam. Nu ştii - dar faci; fă, soro, ceea ce nu ştii!
Nu, n-a fost banc. Da, am spus-o serios : tu faci ceea ce nu ştii să faci - dacă doreşti, pot să repet...
Cam pe aici s-a întors Ana de la slujbă şi auzindu-mă cum discut cu proeminentul (aşa zicem noi, citîndu-1 pe Săraru), m-a lăudat
- efectul pedagogic al laudei n-a întîrziat: am devenit şi mai politicos şi mai împăciuitorist (mai ştii : ca să-1 înlocuiesc pe Bujorul de serviciu).
Bine-bine, ziceam ; sigur că „să apare interesele scriitorilor exilaţi" - dar cum anume ?
A-ha, ziceam ; scrie aici: „Să dea asistenţă materială şi morală"
- foarte frumos din partea Asociaţiei, dar are ea mijloacele ? Să dea ceea ce promite ? Cum, frate, poţi să-mi explici cum ar putea Asociaţia da asistenţă materială - lui Marin Tarangul, de pildă ? Sau lui
228
Raicu, nou-venit ? A-ha, nu ştii... Nu ştie nici Ţepeneag, aţi scris şi voi, acolo...
Bine-bine, dar cum anume „să intervină în relaţiile scriitorilor cu editorii occidentali" ? - oricît mi-aş respecta soţia şi aş fi sensibil la cuvintele ei de laudă la adresa cuminţeniei mele - zău, Sorine, că asta-i o dobitocenie ! Tu ai pus-o ? Cum : Ţepeneag ? „Să-i ajute pe scriitorii români să publice în Occident" ? - dar Ţepeneag ştie foarte bine cum se petrec lucrurile, ce i s-a-ntîmplat: nu le mai ştie ? Le-a uitat ? Sau puţin îi pasă ce scrie, el, într-un program - şi eu, care credeam că programele alcătuiesc grosul operei lui...
A-ha, ideea lui Breban - cel care nici nu există... Nu idee : propunere - cum va fi propus propunerea, dacă era absent ? Cum de nu m-am gîndit: prin telefon ! Ştiu cum : se duce Ţepeneag la Miinchen, se întîlneşte cu Breban în casă la Nego, unul se aşează pe un scaun, altul, fatalmente, pe alt scaun - şi-şi telefonează... Bineînţeles că am umor - asta mai lipsea : să n-am ! Bine, atunci să o luăm băbeşte : ziceam că tu, Sorin Alexandrescu, avîndu-1 la dreapta pe Culcer, la stînga pe Necula, porneşti „în delegaţie"... hai să nu zicem la Gallimard, să spunem la Dimitrievici, la L'Âge d'Homme... Tu înarmat cu o hîrtie avînd antetul : „Asociaţia Scriitorilor Români în Exil"...
A-ha : fără „Exil" - de cînd, fără ? Cum, de totdeauna, ce înseamnă la voi, la Amsterdam : totdeauna ? Şi de ce, mă rog, Asociaţia voastră nu recunoaşte a fi ceea ce este : o organizaţie în exil ?
A-ha : ca să nu se sperie cei din ţară... începînd cu cine, „cei din ţară" ? - bineînţeles cu Breban - Breban nu vrea să se atingă, pe faţă, de exil (dacă exilul nu-1 vrea pe exilatul-cu-sfert-de-normă...). Continuând cu Ţepeneag - marele strateg al echilibrismului oniric, cel care, vorba unui prieten comun, Dieter Schlesak : şade-crăcănat-pe-graniţă...
Sigur că am, doar se vede : am un umoooor... Să ne întoarcem la delegaţie : cum crezi tu, conducător al delegaţiei Asociaţiei Scriitorilor Români - dar nu exilaţi, Doamne fereşte ! (asta ar trebui inclusă în denumire) - cum crezi că au să vă privească editorii francezi ?
Uite cum : fireşte, zîmbind ; politicos - francezul nu e, totuşi, român (deşi am mai întîlnit printre ei şi ţigani de-ai noştri...). Aşadar, zîmbind şi recomandîndu-vă călduros să vă adresaţi în altă parte...
Cum : de ce? De-aia, na !
Bine-nţeles că „ăsta"-i răspuns : dacă ai fi fost un scriitor român venit adineauri din ţară, ţi-aş fi explicat în lung şi-n lat de-ce-ul - dar tu ? Ditamai universitarul ? Aflat de douăzeci de ani în Occident ? Bine : numai nouăsprezece... Şi pentru că tu ai pus o întrebare ca
229
de-ce-ul de adineauri, să-ţi pun şi eu una : ai recomandat tu, Sorin Alexandrescu, vreo carte a unui scriitor român unei edituri - să zicem olandeze ? Să zicem : oferindu-te să traduci tu ?
Am spus : o carte a unui scriitor - nu o carte a unui... universitar...
Da, domnule : eu împart lumea după chipul şi asemănarea mea : basarabeni - şi ne-basarabeni ; scriitori - şi ne-scriitori, aici intrînd şi universitarii.
Exact: ca tine.
- Dar, domnule ! sar la un moment dat de pe scaun. Scopul unei Uniuni, Asociaţii, Societăţi a scriitorilor în exil trebuie să fie, înainte de toate, editarea, publicarea, scoaterea unui... organ ! A unei reviste - fie ea şi anuală - eh, ce bună ar fi fost, dacă ar fi fost Ethos...
- Nu în primul rînd, zice Sorin Alexandrescu. Vine şi revista, dar numai după ce Asociaţia se bine structurează...
- Eu, dac-aş fi rege, cu asta aş începe : cu o revistă ! In jurul organului se adună, în mod firesc, structural, ca să-ţi fac ţie plăcere, oamenii; cînd sunt bine-bine... adunaţi, bihecuvîntezi adunarea şi-i zici cum vrei: asociaţie, organizaţie, amicală, societate... E-he, dac-aş cîştiga la loterie ! Dac-aş cîştiga la loterie, n-aş avea nevoie de... structură organizatorică, aş scoate o revistă... să-i zicem, fără fantezie : Exil...
- Nu e bună... Nu e bun titlul...
- Cum să fie bun-bună, dacă-ţi pune în frunte eticheta de exilat!
- Ei şi ? face Sorin. Nu mi-e frică de eticheta asta...
- Nu-ţi mai e frică - de cînd : de doi ani ? - bine, să te lăsăm pe tine... Domnule ! o revistă... Chiar o editură - una mică-mică, aşa, ca pentru mine, să-mi pot publica, în sfîrşit, cărţile în româneşte...
Sorin rîde ! A fost foarte glumeaţă gluma : ce nevoie mai am eu, care am publicat atîtea cărţi în ne-româneşte, să public în... ? Ca ce chestie ? Ce ambiţie-i asta - sau mă răsfăţ ?
Nu-i răspund. Deschid gura, să-i explic ce ambiţie-i asta : să fiu publicat în româneşte, dar îmi aduc aminte că Sorin Alexandrescu nu e un oarecare francez ; nici chiar un olandez - şi nici un român venit de curînd din România... Bine-bine, n-am fost noi prieteni din copilărie, nici din studenţie, dar ne cunoaştem ! Ştim unul despre celălalt cel puţin strictul necesar.
Sau ar trebui să ştim.
Dar, vorba mea (însă nimeni nu mă aude citîndu-mă) : cu cît eşti mai neştiutoriu, cu atît mai adînc te bagi să faci - ceea ce nu ştii.
Sorin simte ceva-ceva. Mă întreabă, ca pe un bolnav - chiar întinde mîna peste masă :
230
- Cum aşa ? Vrei să spui că tot în româneşte scrii ? Cum aşa -n-ai trecut la franţuzeşte - adică direct ? Ca Ţepeneag ?
îi răspund că nu, n-am trecut la franţuzeşte - direct, ca Ţepeneag.
Sorin Alexandrescu mă asigură : nici o problemă, cu revistele...
- Nici o problemă ? zic. Deci e adevărat ca Ţepeneag vrea să scoată iar Les Cahiers de l'Est!
- Adevărat, zice Sorin. Dar nu pentru... Asociaţie. Les Cahiers de l'Est, după cum numele indică, rămîne o revistă a întregului Est - de data asta, Ţepeneag vrea să includă şi Rusia - nu doar a României...
- Atunci de ce nu faceţi voi o Uniune a Scriitorilor din Est ? zic. Dacă Ţepeneag se gîndeşte numai la Les Cahiers - revistă în franceză, consacrată întregului Est al Europei...
- Eu nu vorbesc de revista Iui Ţepeneag, vorbesc de revista Uniu... în fine, a Asociaţiei, că i-am schimbat numele.
- Revista Asociaţiei ? Care ?
- Păi, Agora, nu ?
- Păi, Agora - ce ? De unde-ai scos asta ?
- Păi, ce, n-ar fi bună ? - e o revistă bună, Agora...
- E bună Agora : dacă o face Tudoran...
- Păi, să ne-o dea ! - ar rămîne tot el şef...
- Păi, o fi Tudoran şef, dar mai există şi ne-şefi - care nu fac muncă redacţională, dar la caz de... pericol de intruziune duşmană, ameninţă cu veto-ul...
- Păi, de ce să opui tu veto ? E o revistă numai bună pentru Asociaţia noastră. Eşti împotriva unei reviste - tu, care...?
- Asociaţia voastră să-şi facă ea o revistă, nou-nouţă, un adevărat organ ! Şi ce : strică o revistă în plus ? Şi-aşa sunt prea puţine reviste în exil... Dar ia stai... ai vorbit cu Tudoran despre asta ?
- Nu, dar Nego a promis că îi scrie...
- A, da ? Tot Nego a promis că îi scrie şi că l-a băgat în „Comitetul de iniţiativă", alături de Culcer şi de Necula ?
- Nu ştiu... Nu ştiu despre ce vorbeşti...
- Stii foarte bine ! în varianta de acum cîteva zile a Scrisorii figurau, cu numele, componenţii „Comitetului de iniţiativă" - printre ei şi Tudoran - măcar l-aţi anunţat ?
- Nu ştiu, Nego se ocupă cu asta...
- Cam de prea multe se ocupă Nego - şi le încurcă, de nu le mai descurcă nici dracu' !
- Avem şi revista lui Nego...
- Revista lui Nego ? Nu ştiam că Nego scoate o revistă - care ?
- Dialog - a zis că o pune la dispoziţia Asociaţiei noastre...
231
- A zis că.. ? Ce face Nego ? Pune la dispoziţia...? Ţi-a spus ţie Nego că pune la dispoziţia...?
- Nu mie, lui Ţepeneag. Aşa a spus Ţepeneag : Nego pune la dispoziţia Asociaţiei revista lui, Dialog...
- A-ha ! Spune : tu ai văzut vreodată revista-lui-Nego, Dialog ?
- Cred că da... Parcă...
- A-ha... Deci nici n-ai auzit de Dialog - dar de Ion Solacolu ?
- Parcă...
- Ei, află : Dialog e a lui Solacolu - el face toată revista, citeşte contoarele de gaz şi de...
- Ce citeşte ?
- ...şi bate la maşină revista...
- A-ha, adică articolele care urmează să... Să fie publicate în...
- Nu. Bate la maşină revista - ai văzut cum arată ? Parcă ? Sau ba ? îi aduc un număr din Dialog. Si un exemplar din... Din Calidor.
- O, ce interesant! face Sorin Alexandrescu. Ştii că e la modă, acum, asta.. ? Adică tipărirea cu caractere de maşină de scris...
- Mda. O fi la-modă, dar Solacolu nu din dorinţa de a fi la-modă bate la maşină... Ce zici: „organul" Asociaţiei Scriitorilor Români - cu tine ca cel puţin secretar-adjunct - să apară în condiţiile astea...? Mizerabile, sărace, inacceptabile...?
- Nu ştiam că... N-am văzut încă - dar mai avem revista mea. Vreau să spun : suplimentul - dacă avem bani, putem publica pînă la 150 de pagini convenţionale - bineînţeles, cu caractere de tipografie, nu ca asta... Ce-i scris aici: „în dactilografierea autorului" ? Vai, ce interesant! Si original - deci, ai bătut tu la maşină ? A intrat toată - vreau să spun : cartea ? în doar cincizeci de pagini ? Foarte, foarte interesant - ai o maşină cu caractere atît de mici ? Sau a micşorat el, la fotocopiere ? Interesant...
Mda. Da : interesant, original, vai-ce-drăguţ, ar mai fi lipsit. Acum sunt uşurat. Am scăpat de o povară cumplită. îmi pot vedea de sufletul meu.
5. Pe dinafară e prologul, I Pe dinlăuntru : epilogul,
■ a fost... Sper să fi fost, să fi trecut,
Ce căldură mare, domnule să se fi dus, ca visul rău.
Ce am eu de împărţit (la-bine-şi-la-rău) cu un Sorin Alexandrescu ? Nimic. Dar cu Necula, Culcer - chiar cu Nedelcovici ? Nimic. Cu Ţepeneag, fostul meu prieten ? Nimic. Facă-şi Uniune, Asociaţie, Societate, Amicală, ce-o fi, dar să mă lase pe mine în pace... Ei, săracii, mă lăsaseră - în pace - dar mă băgasem eu în treburile lor.
232
Adevărat, alertat de Monica, temătoare de niscai comploturi; com-ploate.
Se apropie 14 iulie si Parisul va deveni invivabil, pentru parizieni. Pentru parizienii de baştină.
Eu nu sunt de-baştină. Deşi sunt, firesc, natural, parizian. Ce contează că n-am ieşit, de luni de zile, de ani, de decenii - pe-străzi-le-Parisului ? De la geamul meu se vedea bine de tot Turnul Montparnasse. Se vede foarte bine, cînd mă uit - dar la ce să mă uit, cînd îl ştiu, acolo, ca un stîlp negru, arătîndu-mi, mie, Nordul ?
Sunt fericit - că am scăpat de... De asta, cu complotul, cu uniunea... Aş fi şi mai fericit - aş zice : complet fericit - dacă Ana, citind capitolul din 7 iulie - cel cu paralelele - nu l-ar fi găsit de-a dreptul prost.
- Nu se poate, trebuie să-1 rescrii, e prost! a zis Ana. Deşi, dacă ar fi după mine, l-aş elimina, pur şi simplu. E prost, prost, prost !
- Dar de ce ? o întreb eu, suferind cumplit - fiindcă ştiu că Ana are dreptate - chiar atunci cînd n-are.
- De ce ! Fiindcă-i prost, prost! Ce e aiureala cu... paralelele ? E tîmpită ! Proastă ! Şi ce e... cu jelania ? Iar te jeluieşti ?
- Dar nu mă jeluiesc deloc, de unde-ai scos asta ?
- Din ce-am citit ! Iar începi cu jelania - pe cine interesează jeluirile tale ? Si e indecent! Ce trebuie să ştie şi alţii cît de oropsit ai fost tu, cum ţi-a dat ţie istoria la cap, numai la cap, şi cum te per-se-cu-tă ceilalţi ?
- Dar nu mă perse... Şi nu mă je...
- Cum nu te jeluieşti ? Ar mai fi lipsit să pui la jurnal şi că azi-mîine vin iar nenorociţii ăia, să ne ia lucrurile din casă ! Dar de le-ar lua pe toate, că şi-aşa sunt nişte gioarse ! Fotoliile, canapeaua -se mai putea sta în ele ? Covoarele - să ia trenţele alea, cu tot cu praful adunat în ele ! Televizorul - să-1 ia, să-1 ducă, să nu-1 mai văd ! Şi măsuţa - aia masă de oameni ? Şi...
Şi. De nu mi-ar lua maşina de scris - n-or să mi-o ia, e „mijloc de producţie"; nici cărţile - şi ele, tot „mijloc de producţie". Deşi nu se ştie niciodată - cu ăştia.
Aşa că opresc „jurnalul" aici. Chiar dacă l-am scris pentru sufletul meu, şi pentru cei doi-rrei-patru prieteni, nu se face, e indecent, chiar faţă de prieteni să te, vorba Anei, jeluieşti.
Azi-mîine e 14 iulie. Fie. Si după aceea are să fie, în continuare, tot iulie ; apoi august; apoi septembrie - la 21 septembrie, echinoc-ţiul de toamnă, după care ziua va fi din ce în ce mai scurtă - faţă de noapte. O să agonizez pînă la 21 decembrie - apoi o să încep să cresc şi eu, ca omul; ca ziua.
Căldură-mare. Noapte-bună.
20 iulie 1989
Post scriptum
Cînd m-am hotărît să adun într-un volum o sumă de pagini de jurnal, aveam de gînd să includ şi „evenimentele de după 10 iulie 1989" (atunci „criza", dacă nu se rezolvase, măcar se dezumflase), întîmplări care au fost şi firească-urmare şi urmare-firească - a crizei. Iată-le, în ordine cronologică :
Atacul (atacator) pe la inimă - de pe urma căruia a trebuit să suprim tutunul şi cafeaua (asta tragedie !).
întâlnirea dintre Monica Lovinescu şi Dumitru Ţepeneag (la cererea insistentă a acestuia din urmă), în timpul căreia Ţepeneag, convins fiind că totul se negociază, totul se obţine prin aranjamente, a propus de la bun început: „Vreţi uniune fără Breban ? Foarte bine, fără Breban să fie - vi-1 dau, cum vi l-am dat şi pe Nedelcovici!".
Sosirea (sau : parvenirea) la Monica Lovinescu şi la mine a unui eseu ; politic ; şi filozofic ; şi literar, semnat de un scriitor român emigrat în Israel. Textul ne-a mirat, ne-a uluit, ne-a îndurerat, ne-a revoltat: pe atunci (vara lui '89 - în plină preistorie !) nu ştiam că un bun romancier poate deveni confuz, prost, veninos ; pe atunci nu aveam cunoştinţă de efectul complexului de inferioritate la carpatini : un imens (dacă se poate spune aşa) complex de superioritate... Atunci - în ultima vară a preistoriei româneşti - nu înţelesesem „fenomenul" ; nici în '90, nici în '91, nici în '92 - abia la începutul acestui an, 1993, mi-am adus aminte că scrisesem despre „fenomenul Piteşti" un roman; şi că avansasem ipoteza extinderii la scară naţională a reeducării, sub Ceauşescu, începînd din decembrie 1968 (cînd studenţii din Bucureşti umpluseră lumea românească de... colinde -iar un oarecare Păunescu i-a propus lui Ceauşescu : „Dacă aveţi probleme cu tineretul, nu-1 daţi pe mîna Securităţii, daţi-1 pe mîna mea, îl reeduc eu !" - astfel apărînd Ţurcanu II şi a sa (Re)cîntare a României...).
însă cum inima mea nu prezintă interes decît pentru mine şi pentru ai mei ; cum la „întâlnirea de pe Elba", unde Ţepeneag a oferit, senin, capul lui Motoc - nu am asistat (nici nu ştiam că are
234
loc); cum, în fine, de la compasiune colegială („Bietul cutare: ce-i va fi făcut Securitatea de a ajuns să scrie ce a scris ?") am trecut la ridicare-din-umeri: scriitorul român, „colegul", s-a dovedit a fi numai pe jumătate victimă a comunismului, cealaltă jumătate datorîn-du-se consimţămîntului la propria-i batjocorire - ah, scriitorul român, acel înainte-mergător-ariergardist; acel spirit atît de liber, încît cerea voie partidului şi Securităţii de fiecare dată cînd simţea că trebuie să facă pipi... - aşadar, am rămas cu jurnalul la 10 iulie ('89).
Singurele modificări aduse : în două locuri frîngerea cronologiei şi peste tot încercarea de fluidizare a discursului. N-am să insist să fiu crezut că spiritul însemnărilor şi comentariilor de pînă la 10 iulie a rămas neatins; nemodificat, nerevizuit: nu am obiceiul să-mi scriu „jurnalul" cînd îmi îngăduie poliţia, nici „mărturia" abia după ce sunt asigurat că nu există pericol de... martiriu.
Asta-i cu jurnalul.
Acum cu ne-jurnalul:
Neavînd o revistă, nefăcînd parte din „colectivul" vreuneia (corespondent la Paris al României literare, dar stâlp... swiftian al Dilemei, ca Iorgulescu de la Miinchen), nefiind colaborator permanent al unui măcar lunar (deşi un săptămînal ar fi mai potrivit...), iată-mă lipsit de o tribună. Fireşte, nu învinovăţesc pe nici unul dintre colegi de această situaţie (asta le-ar mai lipsi, după o viaţă întreagă de tremurat în şanţul de apărare a culturii româneşti) : o constat şi încerc să mă exprim cum şi cînd şi prin ce pot: în dialoguri publicate în reviste literare din Ardeal (Familia, Steaua, Transilvania, Vatra -acestea m-au solicitat) şi prin apendice ale volumelor publicate. La un asemenea ritm, desigur, nu poate fi vorba de promptitudine, eventuala mea ripostă ajungînd la cititori (dacă ajunge) după cel mai devreme şase luni de la „propostă" şi multe au fost replicile pe care nu le-am putut da : nu se poate răspunde într-un periodic la o întrebare pusă acum un an - sau trei...
Intr-un periodic : ba ; într-un volum de sine stătător : da.
Asta este situaţiunea şi nu alta ; mă descurc cu ce am la înde-mînă, în absenţa unei tribune. Am mai făcut eu una nefăcută : neizbutind să-mi tipăresc în româneşte măcar o carte din cele vreo douăzeci scrise, din ele vreo zece traduse şi publicate în alte limbi, m-am... autoeditat; m-am samizdatit (sau : -datat ?) - pe atunci nu ştiam că N. Manolescu n-are nevoie (personală) de samizdat : am bătut la maşină, pe curat, după bucăţi: Din Calidor şi Patimile după Piteşti, le-am încredinţat prietenului şi complicelui întru păguboşe-nie Ion Solacolu de la Dietzenbach, iar el a tras (a fotocopiat) cîte o sută de exemplare din fiecare titlu, în cadrul Dw/og-ului său.
235
Unor înfometaţi li s-a recomandat călduros să mănînce cozonac, dacă tot n-au pîine. Mie nu mi-a recomandat nimeni nimic - am descoperit singur ouăle (ierte-mi-se pluralul majestăţii) lui Columb : multiplicarea „în dactilografiere proprie"; şi cronologia; şi reperele-critice (într-un cuvînt - dublu : bio-bibliografia) şi, iată : apendicele. Dacă public două volume pe an, mi-e aproape suficient. Este adevărat, noii-răi : Manolescu, Pleşu, Buzura şi alţi setoşi de restauraţie culturală, au la dispoziţie (le-au cîştigat pe merit) tribune săptămî-nale, chiar zilnice. Mă consolez şi eu cum pot: România laterală, Literatorul de curte, Contemporanul-Ideea Brebană, Curierul Cotrocenilor, Dilema lui Iliescu, acestea sunt, totuşi, periodice : le citeşti şi, chiar de le păstrezi, sunt greu consultabile - pe cînd un volum... Şade în raft, e carte - ori o carte are alt statut decît o revistă - fie ea şi înveselitoa-rea Urzicuţă dilemică...
Aşa că profit cu jubilaţie de publicarea volumului de faţă, ca să mai strecor o răutate-două ; să-mi beştelesc breasla, cum atît de frumos glăsuiesc cobreslaşii de la România literară ; să mai proferez o insultă-trei insulte, cum numeşte scriitorul român adevărul spus în faţă ; să mai trag o înjurătură (şi să mai şi extrag mîndrie din asta, vorba unui prieten-bun şi înţelegător)...
Una din marile surprize în rău de după dispariţia lui Ceauşescu : Augustin Buzura. Gurile rele îmi spuseseră că îmi fac iluzii, Buzura fiind tipul scriitorului curajos cu voie de la Secu - dovadă : critica la adresa instituţiei se oprea, nesmintit, la pîrleazul Miliţiei. La acestea eu răspundeam că bine-bine, romanele, nu zic, Buzura, ca romancier român contemporan, se aşează la masa lui de brad şi scrie numai după ce i s-au dat asigurări că are 80 % şanse să i se publice ceea ce încă n-a scris - cu celelalte 20 % „în discuţie" să se ocupe Dimisianca, cea care tot n-are altă treabă decît să-1 gramatizeze (!) pe Buzura - dar însemnările ? Gurile rele ziceau că nici acelea nu contează, contează numai romanele ! Eu, inocent în materie de Operă-la-romancierul-român, îndrăzneam să spun că scriitorul este, totuşi, om, nu inginer, aşa că trebuie să i se judece viaţa-şi-opera, cum scrie şi la manual, nu ? La care gurile-mi ziceau că mai bine tăceam şi nu aduceam vorba de viaţă, adică şi de publicistica psihiatrului maramureşean : el face rar temenele (la picioarele tronului ceauşesc), dar atunci se prefac în mătănii...
Nu mă laud cu faptul că, la prima mea ieşire în Occident (1972), l-am propus şi pe Buzura la Gallimard ; că, după ieşirea-definitivă din 1977, l-am recomandat la Seuil, la Hachette - şi pe mine mă recomandaseră Ţepeneag şi Dieter Schlesak, nu făceam, la rîndu-mi,
236
decît ceea ce era firesc să fac. în treacăt: nici Monica Lovinescu, deşi l-a pompat pe unde-scurte şi l-a dat drept exemplu de urmat - nu se laudă, azi, că, pînă în decembrie '89, l-a lăudat...
Cînd dădeam cu ochii de cîte o închinăciune temeinică buzuria-nă, după ce sufeream (de parcă mi-ar fi fost cel puţin şogor)-, mă aşterneam - eu ! - pe căutat... motivele (pe atunci nu ştiam că rolul şi rostul nostru, al scriitorilor desţăraţi, era nu doar de a provoca invitaţii-burse pentru dragii noştri colegi din ţară ; nu numai de a-i înconjura în cumplita lor luptă pentru păstrarea... - în fine, păstrarea şi aşa mai departe ! - ci aveam sfînta datorie de a căuta şi a găsi -noi, de-aici - motivele, constrîngerile, şantajele la care fuseseră supuşi colegii din ţară, de ajunseseră să scrie porcării la gazetă...). „Săracul Buzura", îl căinam din ficaţi, „cine ştie ce bătaie-la-tălpi i-a administrat D.R. Popescu (taman ca în august 1972, cînd a umplut prima pagină a Tribunei cu un elogiu al lui Ceauşescu, cel care înjunghiase cultura cu un an în urmă, prin Teze), de a scris iarăşi cu căcat..."
Aşa eram pe atunci : suferitor, solidar în nefericire - ce băiat bun eram ! îmi ziceam că asta este : cine îndrăzneşte mult, plăteşte... corespunzător - ca Marin Preda, nu ? Şi ca bietul Sorin Titel - n-a scris el, cu trei-patru luni înainte de a se prăpădi (ştiind bine că are să moară în curînd), un articol în care făcea elogiul... Canalului ? Ce spaimă mai cumplită decît aceea a morţii, care-i de la Dumnezeu, îl poate înspăimînta pe scriitorul român, încît să ajungă să se batjocorească pe sine ? Si să spurce cuvîntul - tot de acolo ? Atunci nu ştiam, acum bănuiesc : libertatea de exprimare - aceasta i-a speriat pe români în general, mai cu seamă pe scriitor - cum adică : să spună el, cu gura lui, ce gîndeşte ? - dar prost îl mai cred unii; să scrie, negru pe alb, ceea ce crede, cu credinţa lui personală, că este realitatea aceea ? - în primul rînd, el nu vrea să intre în puşcărie, nu are vocaţia suferinţei, pe el nimeni nu-1 poate obliga să facă pe martirul neamului; în al doilea rînd... - na, c-a uitat, ceva cu gînditul cu adevărat, crezutul tot aşa - copilărisme, răsfăţuri ne-româneşti, ştiut fiind faptul că un român adevărat rezistă româneşte, adică îndură, fără să se împotrivească ; rabdă, fără să se răzvrătească, necum să plătească înzecit celor care l-au chinuit, l-au umilit...
Şi iată, vin (mai exact : le cad în cap românilor) evenimentele din decembrie '89. Buzura nu s-a numărat printre scriitorii revoluţionari cu voie de la Brucan. în prima lui prestaţie televizată internaţională (emisiunea făcută de acel inocent zglobiu, Frederic Mitterrand, pentru canalul francez de televiziune TF 1), s-a mulţumit să fosăie, să gîfîie, să geamă, să mormăie (ai fi zis : Lăncrănjan-tînăr !), con-trastînd cu entuziasmul săltăreţ, delirant, de o automulţumire dem-
237
nă de o altă... capră, al celorlalţi: Sorescu, Manolescu, Doinaş, Vul-pescu, Blandiana, Hăulică (cu o singură excepţie : Al. Călinescu -această persoană parcă n-ar fi română...); deşi a făcut şi el parte din încărcătura celor cîtorva avioane de 'telectuali români aduşi la Paris, ca să ne povestească nouă, fugarilor, trădătorilor, cum anume au luat ei, scriitorii, cu asalt Bastilia ceauşească - he-he ! - încă din fragedă pruncie (precum Sorescu, Sorin Mărculescu, Pippidi), Buzura nu şi-a dat poalele peste cap, de să i se vază naţia, vorba unei poete - altfel optzeciste.
în fapt, o făcuse el, însă nu băgasem de seamă (chiar şi noi, cei care nu ne hrănisem cu salam de soia de la Casa Scriitorilor, eram prinşi de valul-valurile entuziasmului revoluţionar...) : în România literară, nr. 3, din 18 ianuarie 1990, Buzura semnase editorialul revistei, intitulat: „Fără violenţă !".
M-am exprimat pe larg, într-un dialog cu I.I. Diaconu, despre acest slogan tipic securist (un revoluţionar adevărat nu „iese" la revoluţie, ca să nu fie violent - de violenţa revoluţiei temîndu-se exact cei care ne violentaseră vreme de patru decenii : activiştii şi securiştii), aici amintesc doar atît: scriitorul Buzura cerea „maselor" să... nu fie violente, după ce asistase - sau i se povestise - ce se petrecuse în Piaţa Victoriei în ziua de 12 ianuarie - exact : atunci cînd partidul comunist fusese - sub presiunea (violentă !) a oamenilor - interzis. Stupoare ! Buzura îi condamna pe „violenţii" care înduraseră pînă atunci violenţa partidului şi-i apăra pe „bieţii violentaţi" : comuniştii...
Dacă acum, în 1993 ('96, cînd are să apară volumul de faţă), mai există cineva care este dispus să creadă că Buzura a fost, atunci, un ardelean cinstit care, din prea multă înţelegere creştinească, a scris ce a scris, îl invit să citească acel text. Va constata nu numai perfecta rea-credinţă a semnatarului articolului, ci şi pregătirea lui în linişte, de pe atunci, pentru un post-cheie.
Din momentul în care romancierul îl va însoţi pe Iliescu în prima lui călătorie în America (iar noi, telespectatori negri în cerul gurii, vom pretinde că ceea ce am văzut : scriitorul Buzura îi ţine tovarăşului scaunul - este şi adevărat, anume că Buzura este pentru Iliescu ce fusese C. Ţoiu pentru D.R. Popescu : ştergătoare de picioare), nu mai avem ce adăuga la căderea unui scriitor. Ne promitem să revenim în curînd - la răspîntia cu Pleşu - însă, pîna la intersectare, cîteva isprăvi:
Buzura este „artizanul" întoarcerii pe dos (dar dacă : pe faţă ?) a fostului Mihai Botez. De altfel, pe Botez, Buzura l-a pus în colegiul proaspetei Dileme a celuilalt fost: Pleşu.
238
Buzura, preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, a organizat în vara anului 1992 - la Neptun ! - „Forumul Românilor şi al originarilor din România" (sună bine româneşte, nu ?). Sub genericul : „Diaspora şi destinul culturii române", au fost adunaţi (tot la Neptun) următorii diasporiţi extrem de culturali - îi iau după revista Panorama (9-10/92), editată de grupul de presă pentru străinătate : Radu Florescu, folclorizator onetistic al lui Dracula, de pe timpul lui Ceauşescu ; iluştri agenţi de dezinformare trimişi special în Occident, în urmă cu decenii, ca Serban Andronescu si Viorel Roman ; foşti anticomunişti, dar speriaţi de mizeria din exil, intraţi fuga-fuga în slujba Securităţii - ca Paul Dimitriu -, emigranţi colaboraţionişti de cînd se ştiu, ca plagiatorul Ion Milos, ori ca fostul ţucălar al lui Eugen Barbu, trecut în slujba lui Ţepeneag ; apoi în a lui Breban ; apoi în a lui Iliescu (a fost, o vreme, corespondent la Paris al ziarului Azi), cronicarul literar (la Le Monde !) care nu citeşte cărţile recenzate, cere să i le povesteşti la telefon - inenarabilul Edgar Reichmann ; în fine, plevuşcă : aburiţi care n-au ştiut niciodată pe ce lume trăiesc -mă gîndesc cu strîngere de inimă la Ioana Brătianu...;
Buzura, prin Editura Fundaţiei Române, a publicat, dintre contemporani, numai pe cei care au atacat „exilul cultural parizian"; au fost şi au rămas colaboratori ai comunismului - de voie, de nevoie -ori „firi slabe" - iată lista lor luată din Buletinul (aprilie-iunie '93) al Centrului Cultural Român de la Paris : N. Breban, D. Ţepeneag, V. Tănase, Petru Dumitriu, Paul Dimitriu, Petru Popescu, Edgar Reichmann, M. Vişnec, B. Nedelcovici, A. Ciurunga, A. Papilian, V. Duda...
După cum tot românul ştie, Pleşu a fost ministru al Culturii, „un foarte bun ministru", se spune acum, prin comparaţie cu Golu. Bineînţeles, a făcut multe lucruri „pozitive", însă aşa e omul nostru : îi judecă pe miniştri după ce nu au făcut; sau : după ce au făcut (cu totul) insuficient.
Voi lăsa biografilor lui Pleşu grija de a întocmi lista faptelor bune. Eu, nefiind hagiograf, voi aminti trei - dar rele !
Prima : atitudinea lui Andrei Pleşu în timpul şi după prima mineriadă : nu numai că nu a demisionat dintr-un guvern criminal (al lui Petre Roman - cu care Pleşu a fost şi a rămas, prin forţa lucrurilor, solidar, prin urmare Pleşu este solidar cu guvernul ce a încheiat „tratatul" cu URSS, prin care, pentru întîia oară de la 23 august 1939 - Pactul Stalin-Hitler -, un guvern pretins liber, independent, a consimţit la definitiva abandonare a unor teritorii şi populaţii româneşti din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa ; Iliescu-
239
Roman au făcut ce nu făcuseră nici Dej-Groza ; nici Ceauşescu-Dăs-călescu - iar Pleşu al nostru s-a dovedit de-al lor, solidar cu vânzătorii Basarabiei) - am închis paranteza, reiau : Pleşu nu numai că nu a demisionat din guvern după întîia mineriadă, ca să-1 lase aşa, nelegitimat pe Iliescu (va fi constatat că îl legitimează un alt „director de conştiinţă-murdară" : N. Manolescu, prin interviul pomenit), ba, după „evenimente", a făcut în presă declaraţii nu doar de foarte prost gust (în legătură cu, de pildă, „frica de mineri la Liiceanu"), dar şi profund ticăloase.
A doua : atitudinea sa „consecventă" (după imparţialitatea la român...) în chestiunea Regelui Mihai I: ca un pictor beat (mai potrivit : un sculptor), Pleşu a zigzagat, cu şarmul lui devastator, între şanţul din stînga, al antimonarhismului cel mai republicano-iliesc, şi cel din dreapta, al proregalismului fracţiunii disidente (!) securiste -„discurs" ritmat de promisiuni, de jurăminte, de ameninţări de... demisie din guvern, dacă... Bineînţeles, nu se mai distingea dacă-da de dacă-ba într-o asemenea... consecvenţă-versatilă a gîndirii pleşice.
A treia : atitudinea ministrului Culturii, A. Pleşu, faţă de mijloacele destinate (ba chiar datorate) culturii : în vara anului 1991, Cultura a primit din buget 0,33 % - ca să nu fie dubii: o treime de procent. Atunci, pe loc l-am poreclit : „Pleşu Andrei,/Zero-virgulă-treizeci-şi-trei" - recunosc : gluma e subţirică, ba de-a dreptul proastă, însă de astă dată nu calitatea umorului meu se află în cauză, ci faptul că nici unul dintre culturalii şi culturalizatorii români - cum ar veni: luminătorii poporului -nu a perceput semnificaţia acestei „repartiţii bugetare".
Fireşte, necunoscînd totalul, nu poţi afirma că 0,33 % din el este prea puţin... Să ne imaginăm că bugetul (total) al României este, nu cît al Americii, dar cam ca al Turciei - ce, ar fi „prea puţin" 0,33 % ? N-ar fi, dar noi nu ne comparăm cu americanii; nici cu turcii - pe noi ne obsedează Europa, vrem musai să intrăm în ea - dar ce facem pentru a deveni europeni ? Cum îşi imaginează luminatul Pleşu că va putea România să-şi repună pe picioare o cultură (cel puţin tot atît de sinistrată ca şi agri-cultura) cu doar o treime de procent din buget ? Dar intelectualul Pleşu ar fi trebuit să fie primul din acea adunătură de activeţi inginericoli, „tehnocraţii guvernului Roman", care să ştie : dacă în celelalte domenii - neculturale - cît investeşti atâta ai (în principiu, se înţelege), în cultură contează şi... aparenţa. Nu vom visa la situaţia Suediei - cu toate că Iliescu îi dă înainte cu „exemplul suedez" ; nici la a Finlandei, dar pentru Dumnezeu : cum să pui cuvîntul cultură lîngă o cifră care începe cu zero ? Dacă Pleşu cel cultural ar fi fost un culturalizat, n-ar fi lăsat să fie batjocorită cultura şi astfel ; s-ar fi bătut (că tot era obişnuit să se zbată, ca apoi să
240
pretindă că se bate - cu cenzura...) şi ar fi smuls măcar 1 %. Un procent întreg, rotund, fără zero în cap ! N-ar fi fost normal ca Andrei Pleşu să fi avut faţă de cultură o atitudine culturală ?
Ba da, ar-fi-fost-normal - dar... n-a fost să fie. De neînţeles, de neacceptat: Pleşu n-a pledat, n-a insistat, n-a protestat - n-a demisionat cînd a constatat că Roman atîta preţuieşte cultura : de... 0,33 %. De cel
Faptul că eu unul nu am avut prilejul să-1 întreb nu înseamnă că apropiaţii lui l-ar fi întrebat. Sunt convins : nici unul dintre ei nu i-a pus întrebarea aceasta, din... delicateţe (citeşte : frică), din nepăsare (pe cine dintre conştiinţele naţiei îl chiar doare starea naţiei ?); din ignoranţă - românii-de-bine nu vor să ştie cifre, procente şi alte fleacuri, nu se interesează cît are să fie partea din buget destinată culturii, învăţămîntului, în cel mai fericit caz, îşi spun că tot nu contează cifrele : sunt măsluite.
Dacă Pleşu, într-un eventual răspuns la „interpelare", va pretinde că nu putea cere mai mult, pentru că sectoare mai urgente : în-văţămînt, sănătate, ocrotiri sociale etc, au primit şi ele „proporţional corespunzător", îi voi atrage atenţia : în momentul repartiţiilor bugetare, un ministru (mai ales al culturii) nu cere, nu cerşeşte, nu roagă să i se dea - el solicită, la nevoie impune partea absolut necesară redresării spiritului naţiei - iar dacă i se refuză o dată, de două ori, a treia oară anunţă că va demisiona cu scandal (cu condiţia să se ţină de cuvînt: să chiar demisioneze-cu-scandal); în al doilea rînd, îi voi atrage atenţia lui Pleşu că el, ca ministru al Culturii, nu s-a uitat unde trebuie : nu la „sectoarele" ce aveau urgentă nevoie ; trebuia să se uite (şi să arate cu degetul !) înspre cele nu doar secrete, ci de-a dreptul oculte : MAE, MAI, SRL
Atunci, în vara lui 1991, cînd am aflat cît-la-sută cîntăreşte cultura română în ochii lui Pleşu (care, orişicîtuşi, nu e un troglodit activistic precum marele tovarăş Croitoru, căruia i se adresase el într-un memoriu rămas de pomină ; nici o ţoapă senilă ca Gâdea), mi-am zis că marile nenorociri vin din mici întîmplări: Monica Lovinescu îmi explicase că atunci (taman atunci - să se mai spună că poporul român nu este blestemat, persecutat de istorie !) Pleşu avea o criză de ficat, astfel justificîndu-se atitudinea lui inertă, flască, mor-tăcioasă... A fost printre primele explicaţii neconvingătoare ale D-nei Lovinescu în legătură cu foştii-buni - de atunci au urmat prea multe altele... Oricum, în acel moment am spus că, bine-bine, cu o criză de ficat/nu e de jucat - dar criza aceea nu este eternă, mai face şi ea cîte o pauză : de ce nu profită Pleşu de răgaz, ca să se întoarcă pe terenul... bugetului, să-i smulgă prietenului său (mitomanul şi amoralul
241
pe care numai Voican îl mai concurează) - Petre Roman, măcar un procent întreg pentru cultură ? La această băgare de seamă, D-na Lovinescu mi-a răspuns că de-acum e niţel cam tîrziu - cum ar zice Ardeleanul: cam (prea-ărziu) de tot - Pleşu are mîndria lui şi cum nu a suportat ultragiul (?), el demisionează ! - dacă n-o fi demisionat în acel moment...
Cu tot respectul datorat, n-am fost de acord cu D-na Lovinescu şi i-am spus de ce cred astfel: un om care n-a demisionat după 13-15 iunie '90 ; nici după întîiele refuzuri guvernamentale de a acorda viză de intrare în România celui care nu are nevoie de viza lui Iliescu pentru a fi, în continuare, legitim : Regele Mihai - un astfel de om, chiar dacă era un eseist strălucit, nu strălucea prin hotărîri riscate. Monica Lovinescu m-a avertizat:
„Ai să vezi: mîine dimineaţă, cînd ai să te trezeşti, Pleşu are să fie gata-demisionat!"
Am ridicat din umeri. Nu vedeam ce legături necesare există între demisia (?) lui Pleşu Andrei şi... dimineaţa unui faun (bătrîn).
într-un cuvînt : nu am crezut în profeţia D-nei Lovinescu - şi bine am făcut: Pleşu a to-ot demisionat; mai bine de un an a to-ot ameninţat cu demisiunea-i; încă douăsprezece luni a trăit din meseria (sau : ocupaţia) de demisionar ministerial. Originala-i carieră a fost nemilos întreruptă de a n-a mineriadă - care nu l-a mai băgat în boale pe Liiceanu (aflat cu treburi în Occident), însă l-a alungat din capul guvernului pe Roman, cu tot cu Pleşu-al lui. Altfel spus (cum atît de altfel-spune Dimisianu): Pleşu a demisionat la-timp şi demn
- prin dare-afară1...
1 în bună tradiţie românească, scontînd pe amnezia-la-români, fără nici o jenă, A. Pleşu perorează despre... demisie - aşa, nu altfel se intitulează textul de trei pagini şi jumătate difuzat prin Europa liberă lalsept.1993: „DEMISIA "! - va fi fost publicat, după obicei, în Dilema - cine să se mire ?...
Nesimţirea lui Pleşu (analizînd, nu-i aşa, „mecanismul demisiei", precum şi înalta lui valoare morală) nu-şi are pereche decît în neobrăzarea lui M. Iorgulescu, în editorialul (tot la Europa liberă - devenită, între timp, Munca bis) din 20 oct. a.c. Al doilea (primul: N. Manolescu) ucenic ascultător al lui Ivaşcu, analizînd (şi el!) demisia lui Sălcudeanu, se lansează cu mult avînt şi multă neruşinare în teoria... demisiei la români! Nici mai mult, dar nici mai puţin. Qupă un foarte prost obicei al său pe care nici schimbarea domiciliului, nici vîrsta nu i l-au măcar temperat, M. Iorgulescu minte - în scris şi în... sonor, la ra'dio
- cum respiră. Iată cum - citez :
„... să ne reamintim că în lumea românească de după decembrie 1989 demisiile, atîtea cîte au fost, au aparţinut unor intelectuali. Cea dintîi demisie răsunătoare din prima instanţă a noii puteri, CFSN, a fost aceea a Doinei Cornea. I-au urmat Ana Blandiana, Mircea Dinescu, IonCaramitru..."-pînă aici nimic inexact. Mai departe însă iată ce spune Mircea Iorgulescu de la Dilema la microfonul Europei libere:
„Andrei Pleşu, cel dintîi ministru al culturii, a ameninţat şi el cu demisia în cîteva rînduri, pentru ca, pînă la urmă, exasperat, să şi-o şi dea."
Ca să vezi! Şi noi dormeam, soro, habar n-aveam că Pleşu tocmai demisiona !
242
Şi dacă indolenţa, nepăsarea, trîndăvia, puturoşenia lui în chestiunea bugetului pentru cultură au fost... jucate ? Nesincere ? Prefăcute ? Pentru ca noi să dăm vina pe păcate omeneşti, nu pe
Pînă una-alta, două observaţii:
1. Imediat după mineriadă primă (13-15 iunie '90) îşi dăduse demisia Dan Petrescu, adjunct al lui Pleşu. Ca să înţeleagă Iorgulescu ce spun: după mineriadă demisionează Dan Petrescu - nu Andrei Pleşu.
2. Ce accepţie va fi dînd omul de-litere - chiar şi de-cuvinte... - M. Iorgulescu acestor cuvinte (alcătuite din litere): „... pentru ca pînă la urmă, exasperat, să şi-o şi dea" ? ; cît să fi durat „pînă la urmă" ? ; poate fi vorba, în cazul lui Pleşu de, măcar de leac, „pînă la urmă" ?
Fireşte, nu. Dar, fireşte, Iorgulescu, lefegiu al Europei libere, este corespondent-per-manent al României literare, ba şi colaborator-de-nădejde al foii diversioniste Dilema. Fireşte, la modul românesc, totul se aranjează: Iorgulescu îl difuzează, pe unde, la Europa, pe Pleşu, Pleşu îl publică pe Iorgulescu şi iată cum Europa liberă, post american şi... independent, are un nou buletin: Dilema, avînd sediul pe Aleea Alexandru, nu în altă parte, îndărătul căreia se vede, chiar pe ceaţă, silueta protectoare a lui Măgureanu.
Acum iată o „concluzie" - atenţie, nu vorbeşte-scrie Gută Popândău, tatăl Bulii, ci Mircea Iorgulescu - citez din acelaşi editorial:
„în România doar intelectualii au puterea să demisioneze."
Sună frumos, simpatic - ba chiar profund, cu două condiţii:
a. să fie adevărat(ă) în sine;
b. să decurgă din premisele anunţate.
Or, nu se poate vorbi de „demisia la români" pornind de la „demisia lui Pleşu" -sublimă, dar inexistentă.
Dacă am vrea s-o dăm pe glumă (ne arde, nu ne arde...), l-am întreba pe editorialistul de la România literară a anilor '80, cel care, „în ţară", scria cea mai mare parte a articolelor de fond - dar nu le semna (ce : era prost ?), iar de la o vreme, „în exil" - ca urmare a persecuţiilor suferite din pricina comuniştilor - răspînditor de cogitaţiuni răsuflate şi minciuni sfruntate, prin Europa liberă: dacă doar intelectualii au puterea să demisioneze, iar Pleşu nu a avut această... slăbiciune, tăria l-a ţinut în picioare, pînă a primit şi el un picior în spate de la Cozma - ce este el, Pleşu ?
Lui Iorgulescu nu i-e de-ajuns cu cîte neadevăruri a scris-spus : le repetă (ce bună şcoală : primara la Munca, liceul la Ivaşcu, facultatea la Andrei Pleşu-Dilemă) - zice : „Demisia este un gest politic..."
Naivii de noi: credeam că Pleşu, demisionînd, va face un gest... moral; dar cum Demisionarul nu a demisionat, rezultă că nici măcar un gest „politic" n-a îndrăznit. Nu se lasă, nu se lasă deloc Iorgulescu - cine să-1 oprească : Stroescu-Stânişoară ? - iată ce mai cogitaţionează:
„în România doar intelectualii ajunşi în funcţii publice demisionează."
Afirmaţie fără acoperire - şi fără necesitate.
Toate aceste neadevăruri în slujba lui Pleşu: musai să facă din Pleşu un demisionar -prin urmare (după teoria iorgulească) un intelectual. De unde atîtea gogomănii pe doar trei pagini (şi într-o singură zi) ?
Să nu ştie Iorgulescu Mircea că „intelectualul român" - deliberat am pus ghilimelele
- tocmai de aceea nu e intelectual: pentru că nu demisionează cînd trebuie, chiar riscînd ? Pentru că nu spune tare ce gîndeşte - oare de ce: fiindcă nici nu (mai) gîndeşte ?
Să-şi aducă aminte M. Iorgulescu „intelectualitatea" de care au dat dovadă scriitorii români în aprilie 1977: el însuşi şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că, deşi Ivaşcu i-a cerut să scrie că sunt un trădător de ţară şi nul ca scriitor, a... promis că are să se gîndească
- şi n-a scris. Or, cu aşa ceva te poţi mîndri numai în România; oriunde pe alte meridiane, în alte comunităţi, s-ar lăuda cei care s-ar fi solidarizat cu cel desemnat ca „duşman al poporului" - aceea solidaritate de breaslă ! (n.a. din nov. 1993).
243
gînduri-rele ? Şi dacă absenţa lui (hai să-i spunem pe nume : trădarea) de la conducerea Culturii fusese înscrisă, figura într-un anume program al ministrului Culturii de la un moment dat - frînarea cu orice chip şi nu, Doamne-fereşte, tragerea-împingerea întru scoaterea din şanţ a culturii distruse în patruzeci de ani de „lumină" - ba de la Răsărit, ba de la Scorniceşti ? Şi dacă Pleşu nu a fost, cum speram noi, naivii, de-al nostru - ci d'e-al lor ? (am mai şpus-o - ei şi ? - o repet) - un component al grupului preparat pentru acea eventualitate, echipă din care a făcut parte şi Voican, spontanul-bine-programat, oarecarele cetăţean care, trecînd şi el cu-fără treabă pe-acolo, s-a trezit asasinîndu-i pe Ceauşeşti, de asemeni Petre Roman, play-boy-u\ bolşevic şi el purtat de valurile revoluţiei... anticomuniste ? In fine : dacă Pleşu, acceptînd fără să crîcnească batjocura „bugetului pentru cultură", a executat în fapt un ordin, ficatul invocat de Monica Lovinescu neîmpiedicîndu-1 în nici un fel de a se bate ca un leu (paraleu) întru apărarea şi promovarea culturii române cotidiene, altfel-spus : salamul de soia cu care s-au nutrit intelectualitatea carpatină ?
Iată-ne, după un ocol, tot la Buzura :
La 14 ianuarie 1993 apare „săptămînalul de tranziţie" Dilema. Director : Andrei Pleşu, editor : Fundaţia Culturală Română. Adresa - şi pe asta am spus-o, o re-spun : Aleea Alexandru... în comitetul director, fireşte : Buzura ; şi, vai, Mihai Botez1; şi, re-vai, inevitabilul, indispensabilul, inconturnabilul, omniprezentul (nunţi, înmormântări, cacademii, directorate, senate - orice, titluri şi bani s-aducă) poet Doinaş (cînd spunea cine spunea : Românul născându-se poet, avem foarte-mulţi şi foarte-buni poeţi - numai oameni de caracter nu); legitimistul Ornea, precum şi aghiotantul generalului Hăulică, plutonierul Oroveanu, fotograf cazon.
Ne oprim la un singur text din Dilema, publicaţie cinstit-diver-sionistă, ca orice ramură a copacului Cândea : legionaro-securistă, cel în care Buzura, războindu-se în cel mai pur stil bădîic (lăncrăn-jan) cu exilaţii ce refuză să colaboreze cu Fundaţia Culturală Iliască, răspunde astfel la o întrebare răuvoitoare („De unde are Fundaţia România fonduri ?"):
„Din donaţii externe, din partea unor români inimoşi."
Ca „român extern" ştiu mai bine decît prea-internul Buzura : inimoşii nu au bani, iar cei ce au (de-o pildă Drăgan), tot din tezaurul României i-au sustras (româneşte : furat) : fie după Rebeliunea legionară din ianuarie '41, fie după Revoluţia anticomunistă din de-
1 în acel moment încă nu era ambasador al Iui Iliescu.
244
cembrie '89, oricum, tot în slujba Securităţii, a lui Ceauşescu, iar acum a lui Iliescu se află.
în realitate, „fondurile" Fundaţiei Culturale Române sunt fondurile culturii româneşti deturnate : Pleşu, ca ministru, în perfectă complicitate cu Buzura, ţinut în rezervă, a furat banii, şi aşa puţini, destinaţi culturii agonizînde, ca să-i pompeze în propagandă „peste hotare"; să-i irosească întru cumpărarea unor indivizi care se curvăsăresc pe ■ gratis, de amorul artei, inşi de ţinuta morală a uriui Ion Milos ori a lui Edgar Reichmann ; a unor „profesori universitari" de la universităţi inexistente sau discret trecute sub tăcere - ca Viorel Roman,
1     Serban Andronescu, Paul Dimitriu.
Dacă editurile româneşti au fost sugrumate, aduse în pragul falimentului; dacă revistele literare, culturale, dispar una după alta - bineînţeles, această crimă împotriva spiritului este imputabilă lui
\ Iliescu şi gărzii sale de securişti şi golani (adevăraţi) - dar Iliescu, orice, oricît ar mormăi şi ar asuda greu, cu său, Buzura, rămîne ce a fost: un activist de partid din tagma lui Croitoru - însă ce ne facem cu Pleşu ? Cu Buzura ? Scoliţi, oameni cu cărţi, nu doar cu carte, ei ştiau ce fac - şi totuşi, au făcut.
Scriitorul Buzura, convins fiind că nimeni nu l-a văzut, ţinînd tira, întîi ; apoi înfruptîndu-se pînă la vomă din ceea ce furaseră „ceilalţi" (Pleşu cu Iliescu şi cu Măgureanu); apoi „dăruind" celor, desigur, merituoşi (nu-1 înjură pe preşedinte, în faţă) din Fondul Fundaţiei România (care, se ştie : a moştenit comoara regelui Dracu-lescu -' a scris-o şi istoricul Florescu, etern consumator al sarmalelor ambasadice), are, acum (în iunie 1993), neruşinarea să-şi alăture semnătura pe un protest adresat Ministerului Culturii, „vinovat" \ că... nu mai finanţează revistele culturale ! în acest caz, ori Buzura este un prostălău - fiindcă nu mai ştie ce-a făcut (furat) - ori... atît de deştept, cît să ştie că iluştrii săi concetăţeni sunt nişte tolomaci: chiar de l-au văzut pe Buzura furînd, au uitat ce-au văzut; ori şi-au zis că scriitorul pupincurist „fură" cum au făcut, timp de decenii, colectiviştii : de la ei înşişi fură... Buzura, fidel ucenic al lui Gogu Rădulescu (parcă mai exista şi o uceniţă-mironosiţă la masa buldogului), a învăţat de la „maestru" puţine lucruri - dar... rele. Printre acestea şi „metoda" de a striga : „Hoţii! Hoţii !" cînd vrei să creezi o diversiune, ca să se creadă că hoţul e altul, nu tu.
Ba da. Ba el e, Buzura. A participat şi el la jaful imaginat de măgurenii indispensabili - iată de ce Pleşu era oportun bolnav de ficat atunci cînd trebuia să apere partea din buget destinată culturii: ca să dea impresia că aceea are destul cît are - şi nici nu merită mai mult, ba să zică mersi că „a căpătat" şi atîta ! Ei bine, cine ar fi
245
crezut: Ministerul Culturii, după trecerea lui Pleşu pe-acolo, a rămas cu 0,33 % din buget - pe hîrtie, fiindcă nici'măcar atîta nu a primit cu adevărat - ce probe, altele, cînd editurile şi revistele agonizează şi pier ?
Eu, naiv, nepricepător într-ale ministeriatului (culturii), îmi ziceam că, din „bugetul ne-secret" (ce-oi fi vrînd : să aflu că Preşedinţia a luat - nu căpătat ! - 33 % din total ? SRI încă 33 % - aşadar, 0,33 %, cît i se azvîrlise, ca la cîini, culturii, reprezenta, în realitate, 0,33 % din... 34 % rămase), îmi ziceam deci, că nefericita (şi brava) cultură românească merită măcar 1 % (din, repet: 34 %). Nenorocirea nu ne-a venit - direct - de la Eugen Barbu ; nici de la Păunescu, nici măcar de la tovarăşul nostru Iliescu personal - ci de la „conştiinţe ale naţiei", de la „directori de conştiinţă" (şi alţi adunători de cotizaţii din cadrul conştiinţei cu pricina), ca Pleşu ; ca Buzura...
Ce a urmărit Securitatea lui Iliescu prin retragerea fondurilor destinate culturii acestui neam analfabetizat şi de iubitul tovarăş Iliescu - şi dăruirea lor (başca ceva pe deasupra, din „fondul prezidenţial" - exact : cel moştenit de Iliescu de la tată-său) Fundaţiei Gospodăriei de Partid ? Limpede :
Pe de-o parte, închiderea gurii „animalelor" care se exprimă în jurnale şi în cărţi - şi nu se exprimă aşa cum ne sfătuieşte fostul meu prieten Virgil Tănase : „cu iubire". Mie, plăcîndu-mi numai şi numai femeile, i-1 las, întru iubire, pe Iliescu lui Tănase (deşi, mai corect, ar fi invers).
Pe de altă parte - şi uşor decalat în timp - după ce a sugrumat, prin retragerea fondurilor şi prin scumpirea deliberată a hîrtiei revistele şi editurile, cu exact aceleaşi fonduri şi cu aceeaşi hîrtie (nescumpită), măgurenii cotroceni îi îmbie pe purtătorii de condei... să vină la Fundaţia lui Cândea. Astfel s-a reinstituit milostenia-de-stat-şi-de-partid : cetăţeanul, fie el şi scriitor, nu este liber (decît ca să moară de foame !); dacă vrea să supravieţuiască, să trăiască decent - ba chiar să mănînce în fiecare zi sălamă, ca Buzura (e-he, unde-i Gogu d'antan ?), dacă ţine să-şi publice cărţile în condiţii decente (chiar luxoase, în comparaţie cu „concurenţa"), să se prezinte la pupat curul Cotroceniului ! Numai căţeluşul care va face sluj înspre spătarul fotoliului prezidenţial (tot ca Buzura) - va căpăta bucăţica de zahăr; numai dulăul devenit „gentil" (din Animal) capătă os-'de-ros, hîrtie bună, tipar îngrijit, lansări spectaculoase - şi eficace - ca să nu mai vorbim de prezentare la televiziune şi difuzare : cele două braţe ale... Securităţii culturaliceşti din România anilor '90...
Scriitorul român din România, din ce în ce mai lipsit de edituri şi de periodice, nu se mai întreabă de unde are Buzura fonduri (nici înainte nu-i întreba pe Popescu-Dumnezeu, pe Suzana Gâdea : de
unde au fonduri) - ci vrea să publice şi el „la Buzura". Ori că ştie, ori doar bănuieşte că „fondurile lui Buzura" sunt, în realitate, fondurile (şi aşa neîndestulătoare) destinate culturii româneşti, nu Fundaţiei pentru propagandă în străinătate a „culturii" cu voie de la Iliescu, scriitorul se întoarce, mental, în starea de dinainte de decembrie 1989 (acum şi mai fără-speranţă), zicîndu-şi că, la urma urmei, cel mai important lucru pe lume este cartea sa ; şi numai ea ; apară unde va apărea, cu „fonduri" furate de la gura celorlalţi scriitori -dar să apară ! Pe aceştia, chiar dacă nu-i aprobăm (în „alegerea editorului"), nici nu-i condamnăm (fiindcă nici nu am aşteptat vreodată altceva - de la un Groşan, de-o pildă ; nici de la Sin, după ce a acceptat să intre în „concernul Celac-Buzura"), dar dacă ne gîndim că pînă şi o Ileana Mălăncioiu ar fi dorit să publice „la Fundaţii", atît că „Domnul Buzura n-a avut timp să citească"...
Cît despre scriitorii exilaţi, nici o explicaţie nu explică ; nici o „justificare" nu justifică - chiar aşa : n-ar fi găsit Ţepeneag o altă editură decît a lui Iliescu ? Nedelcovici, la fel ? Dar Papilian ? Dar Duda ?
Se vede treaba că pentru român „adevărata" cultură este cea comandată de (la) Palat; că literatura se face, în continuare, cu voie de la stăpînire - şi nu altfel.
*
Că nu există generaţie spontanee în universul comunist o dovedeşte chiar titlul noului „săptămînal de tranziţie", Dilema.
Acest deceniu a început cu o revoluţie (aşa crezuseră cei ce ieşiseră cu piepturile goale în faţa puştilor, aşa crezuseră cei răniţi, cei ce aveau să moară - deci a fost o revoluţie a lor) şi numaidecît a alunecat în secrete, în minciuni, în batjocorire a eroilor ; în această fază de decompresiune, de dezumflare, cînd este legitim şi este necesar nu doar pentru adevărul-în-sine, ci pentru viitorul comunităţii româneşti, cînd este normal să fie puse întrebări :
- Cine a tras în noi ?
- Cine ne-a martirizat, ne-a schilodit trupurile şi sufletele vreme de patruzeci de ani ?
- Cine i-a lichidat pe Ceauşeşti, „lichidînd" astfel şi vina lor -dar şi a altora, mulţi, care se aflau în aparatul de stat, în Securitate ? etc. etc.; cînd toată ţara (în toată, nu intră securiştii şi activiştii: ei nu fac parte din vreo ţară) arată cu degetul spre vinovat: comunismul şi securismul... - mulţi, prea mulţi dintre scriitorii buni (ce să mai vorbim de talentul lor: imens !): Buzura, Pleşu, Sorescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, contestă „direcţia" în care se uită lumea, arărînd... alte vini, alţi vinovaţi; alte adevăruri (Securitatea le-a explicat, a făcut
247
şi repetiţii cu ei, i-a pus să înveţe pe de rost „adevărul" potrivit căruia există... mai multe adevăruri - adevăruri-adevărate, de-clasă, adevăruri-juste - şi adevăruri burgheze, capitaliste, străiniste, deci adevăruri-nejuste, ba de-a dreptul neadevărate !).
Am mai dat acest exemplu de inspiraţie securistă, nu strică să-1 repet:
Scriitorul (rezistent-prin-cultură) Augustin Buzura a anunţat ce hram poartă încă din 18 ianuarie 1990, prin articolul (de fond !) intitulat : „Fără violenţă !" publicat în România literară. Cei care îşi mai făceau iluzii în privinţa „curăţiei" romancierul maramureşan, deşi era mereu văzut cu Gogu Rădulescu, la Casa Scriitorilor, la Gogu acasă; care mai sperau că vorbele i-o luaseră pe dinainte, prin 1988, cînd făcuse o „vizită de lucru" la Europa liberă, explicînd neobosit : „Problema noastră, a românilor, acum, nu e Ceauşescu şi ce face ori nu face el - problema noastră, acum, e Ardealul! Si ungurii care abia aşteaptă să ni-1 răpească !" (cum ar veni: „ problema noastră, a românilor" - nu e distrugerea furioasă, generalizată a satelor, bisericilor, spitalelor, a caselor; „problema noastră, a românilor", nu este... Basarabia-Bucovina aflate de cincizeci de ani sub cizmă străină -nu : „problema lui Buzura" : „Ardealul - pe care ungurii abia aşteaptă să-1 răpească" !) - cei care îşi făcuseră iluzii cu Buzura (dar cu care alt scriitor să-şi facă : cu Titus Popovici ? Cu Dumitru Mircea, cu Breban - ca să rămînem „aicia, printre ardeleni", vorba lui Be-niuc), aceia au primit lovitura de graţie cu „Fără violenţă \" din 1990.
Adevărul-de-clasă (mai adevărat : adevărul-de-unitate-MAI) indicat de tovarăşul nostru Buzura, băiat de casă al lui Gogu Rădulescu (mai era şi o fată-de-casă - şi ea foarte talentată !), este riguros cel pe care i-1 povesteşte, săptămînal, în Dilema dumisale tovarăşul vostru Andrei Pleşu cînd, „cu stil", ne bate pe umăr şi ne mulge de nasturi - cam aşa :
„Hai să fim serioşi - cum ceri procesul comunismului ? Dar nu-ţi dai seama ce prostie spui ? Vrei să faci procesul... tuturor românilor, fiindcă toţi au... Toţi am... - mai mult sau mai puţin, cum atît de bine a spus Breban, colaborat. Deci, toţi suntem vinovaţi - prin urmare, nimeni nu e vinovat... Da, da : toţi am colaborat, toţi suntem vinovaţi : şi securistul care a torturat-o pe maică-ta, la Mediaş, în '49, şi eu sunt vinovat - am fost membru de partid (ca, de altfel, şi tu), cum de nu înţelegem că nu e momentul să ne încăieram, să ne acuzăm, să ne sfîşiem, să fim re-sen-ti-men-tari, să ne răzbunăm - pe cine : pe cei care-şi făceau datoria, executînd un ordin ? Şi, dacă începi a-i pedepsi pe cei care au executat un ordin, nu mai rămîi cu nimeni... Vreau să spun că nimeni nu mai este total nevinovat, n-a mai rămas nimeni victimă integrală... Ce, nu eşti mulţumit că Ceauşeştii au fost
248
judecaţi-şi-pedepsiţi ? Gata, o dată cu Ceauşeştii, am lichidat, am înlăturat răul - acum, în loc să ne unim, să punem cu toţii umărul ca să construim binele, tu continui să ceri să fie traşi la răspundere cei mici, plevuşcă, nişte nenorociţi de foşti ţărani deveniţi gardieni ori anchetatori ? - nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos pentru o naţie să se sfîşie, să caute vi-no-vaţi (care vinovaţi ?); bine este ca oamenii să se înţeleagă între ei, să se suporte, să se ierte - fiindcă, din nou : toţi am colaborat cu vechiul regim - unii mai mult, alţii mai puţin, cum a recunoscut pînă şi Breban, la Slobozia ; cum au declarat şi alte mari-valori-spirituale-ale-românimii-rezistente ca Dinu Cernescu, ca Virgil Tănase, ca Lucian Pintilie (nu ca, din pricina acestui ca alţii s-a supărat de moarte Pintilie pe Goma, fiindcă el, Marele Pintilie, a colaborat cu Securitatea ca Marele Pintilie, - nu «ca alţii», cum l-a înjurat înjurătorul...), aşa că, acum, în loc să ne acuzăm, să ne facem reproşuri unul altuia, mai bine să discutăm, să dialogăm, să conversăm, să colaborăm - între noi, se-nţelege !"...
Cum să nu se înţeleagă creştineasca propunere (în fapt: impunere) a Securităţii de a dialoga - dar numai despre bîrfă, nu despre crimă ; de a pune sub semnul... dilemei doar prostia, nu şi ticăloşia, bestialitatea cu care animalele de activişti şi fiarele de securişti ne-au tratat atîtea decenii ? Nu-i mai rămîne decît să continue discursul dilemic : „...pupat piaţa Endependenţii... Concordia română... Căci toţi suntem români..." - căci cu toţii îl iubim pe Caragiale, din care mulg cu toţii, în frunte cu „corespondentul la Paris al României literare", Iorgulescu, egal împărţit între Miinchen şi Cotroceni.
„Dar cum e posibil, domnilor ?", se întreabă, năuc, nefericit Românul ne-scriitor, ne-artist-plastic, ne-filozof-la-români, cel care totdeauna a fost înşelat, umilit, călcat în picioare ; „Cum e posibil, domnule, ca intelectuali de mare valoare... ?" şi aici începe pomelnicul contemporan : „Marin Sorescu, Ion Alexandru, Eugen Simion, Augustin Buzura, Andrei Pleşu, Mihai Botez, Dan Hăulică, Aurel Dragoş Munteanu..." - de aici începe confuzia, telescopajul, fiindcă bietul întrebător năuc tot aşa se întreba („Cum e posibil, domnilor... ?") şi pe timpul lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Ralea, Via-nu, Rosetti; şi mai apoi, pe vremea lui Marin Preda, Eugen Barbu, Şerban Cioculescu, Edgar Papu ; adevărat: de Păunescu nu întreba dacă e posibil... i-ar fi răspuns Mazilu : „E posibil!".
Se înşeală cei care îşi închipuie că diversiunea abjectă practicată de Dilema (de mirare la condeie atît de subtile - nu chiar cu toatele avînd ucenicia în redacţia Urzicii lui Baranga) ar fi suspectată (pe drept, nu ?), ba chiar evitată cu indignare de acei intelectuali mînui-tori de condei care mai cred în adevărul cuvîntului. Mărturisesc : printre aceşti creduli am fost şi eu - pînă deunăzi. M-am lăsat înşe-
249
lat, pentru că O. Paler, după ce a semnat un text în primul număr, nu a mai recidivat; pentru că M. Iorgulescu s-a jurat pe statuia lui Candiano Protopopescu de la Valea Călugărească cum că el a fost „înşelat de Ştefoi" - însă e ultima oară cînd îl mai înşeală Ştefoi ! -jurat! Iorgulescu a devenit şi el profesionist al... cum să-i zic : divorţului de Ştefoi ? - aşa cum fusese Pleşu de meserie demisionar (tot acolo : ne ameninţa cu divorţul de Roman şi de Iliescu - fostul disident avînd, încă din fragedă pruncie, aplecări înspre poligamie).
Şi iar nu mă laud : în cartea de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului (varianta franceză apăruse în 1979), într-un sfîrşit de paragraf, aminteam şi de Iorgulescu - cel pe care Breban, după lovitu-ra-de-stat-şi-de-partid din 1970 (împotriva lui Geo Dumitrescu) îl adusese cu el, de la Munca (în carte greşisem, afirmînd că de la Muncitorul sanitar). Mai băgăm de seamă că Iorgulescu, atîta vreme cît „Stăpînul" fusese... prezent, scrisese despre el şi despre cărţile sale cam cum avea să cînte, mai tîrziu, România, Păunescu : scoţînd flăcări pe... (şi nu doar : înflăcărat); însă cum Breban, în urma declaraţiilor date, la Paris, împotriva Tezelor ceauşiste (vara lui 1971), a fost dat jos de la şefia României literare, cum, sub pana lui Iorgulescu, „absentul" şi-a pierdut, fulgerător, şi talentul - nu doar geniul... în toamna lui 1989 a cerut şi el azil politic în Franţa. Mi-a reproşat că scrisesem lucruri inexacte despre el. Sincer să fiu, începusem să regret că scrisesem ceea ce scrisesem (cîţi alţii nu mîncaseră cu polonicul ceea ce Iorgulescu legumise din linguriţă - „de argint", ca să nu rămînă poetul Nichita Stănescu ne-citat - însă erau, în continuare, primiţi cu braţele deschise de Monica şi de Virgil), mai ales că ultimele două eseuri ale sale, despre Istrâti şi despre Caragiale, erau for-mi-da-bi-le ! Adevărat, făcuse şi el o mică-concesie - ca să păstreze ceva mai de preţ, nu ? Iar eu, veninos şi mişelnic denunţător, îl delaţionasem pe hîrtie ! - iar acum am citat-o pe Geta Dimisianu. Am început să mă simt vinovat, chiar am îngăimat ceva în sensul că eu consemnasem, în carte, un adevăr de la un moment dat (bineînţeles, mă gîndeam la versatilitatea cronicilor lui despre Breban), cînd el îmi zice că n-a lucrat niciodată la Muncitorul sanitar, că el venise la România literară de la Munca, nu de la Mun-ci-to-rul sa-ni-tar, cum am scris eu, ca să-mi bat joc de el...
închei paragraful cu Iorgulescu grăbindu-mă să trag concluzii (fireşte : pripite - dar cum sunt ale mele...). Si zic :
Acum nu mai regret că, în Culoarea..., am scris de-rău despre atîţia colegi. începusem să regret că îl înţepasem pe Breban, de aceea, ca o compensaţie, introdusesem în Soldatul cîinelui un fragment din jurnalul de faţă - în ochii mei ar fi trebuit să echilibreze... unilateralitatea portretului. Fragmentul a apărut, poate nu cînd tre-
250
buia (?), dar acum nu mă mai încearcă vreun regret că, în 1978 - cînd am scris Culoarea... - l-am încondeiat pe Breban. Ca să mă exprim aşa : bine am făcut!
Acum - în 1993 - îmi zic : de ce aş regreta că îl încondeiasem pe Iorgulescu ? Timpul (şi faptele omului) au dovedit că bine făcusem !
în vara aceasta (1993) am discutat îndelung cu Virgil Ierunca despre cei-buni-căzuţi - însă nu pe rîmpul de onoare, ci pe cel din contra. Si pentru că existaseră între noi şi destule nepotriviri de apreciere - a rezistenţilor-prin-cultură - eu, de pildă, nu eram deloc convins de onestitatea, deci de dreptul de a fi constant apăraţi, lăudaţi la Europa liberă - a lui Sorescu, Hăulică, Blandiana, Paler ; după cum nu fusesem de acord cu unele reţineri faţă de alţi scriitori (nu totdeauna legate de valoarea scriitorului - cazul Gabrielei Adameş-teanu : „recunoaşterea" ei ca foarte bun romancier a întârziat mult şi din cauză că autoarea nu crezuse necesar să trimită în Occident, prin vreun călător, un exemplar al Dimineţii...). Aşadar, i-am făcut lui Virgil Ierunca o mărturisire cu totul lipsită de modestie - anume că toţi - dar toţi scriitorii pe care îi încondeiasem în cărţi, în articole (în discuţiile cii ei, Monica şi Virgil), „în cele din urmă" se dovediseră a fi - vai! - aşa cum îi simţisem eu, cu peste douăzeci de ani în urmă. Desigur, adăugam cu grăbire : nu am nici o satisfacţie că îi „mirosi-sem" pe aceşti rău-mirositori...
în continuarea mişcării, îi spusesem lui Virgil Ierunca : Antologia ruşinii de el alcătuită şi publicată în Ethos, în Limite, în Contrapunct(scoasă de George Carpat Focke, la Koln), nu s-a înşelat nici cînd a consemnat aparente-accidente - plecăciunile „cu fotul ocazionale" ale unui N. Balotă ori Al. Papilian, fiindcă se dovedise : nu concesia fusese un accident, ci... perioadele mai lungi, mai scurte (depinzînd şi de... solicitări) în care Balotă, Papilian... nu făcuseră (temenele). Iar în cazul lui Iorgulescu, cele două bune eseuri constituie accidente : autorul care a început cum a început (în 1971, o dată cu stăpînul, schimbîndu-şi şi opiniile - literare !) ; cel care a continuat cum a continuat, lăudîndu-1, de-o pildă, pe Săram (care ce bun prozator este el - spre deosebire de Breban-detronatul!); cel care a fost... a doua mînă dreaptă a lui Ivaşcu ; cel care a scris (fără să semneze) zeci şi zeci de editoriale la România literară ; cel al cărui nemărginit curaj a constat din „conspectarea" unor texte ale altora transmise la Europa liberă (o bună parte fiind ale mele - dar nu poţi dovedi „inspiraţiunea", fiindcă la radio vorba zboară), trimiţîndu-le în Occident, la Monica Lovinescu (care nu cunoştea textele mele, difuzate în emisiunea lui N.C. Munteanu), rugînd-o să-1 „semneze
251
curajos, cu pseudonim : Negrescu" - tot scrisese el despre Caragiale, chiar şi despre „anonimatul" lui Farfuridi... Şi ca să sfîrşesc cu Ior-gulescu : de la Munca (nu Muncitorul sanitar !) la Dilema, cu un popas la Istrati - dar care nu i-a fost de nici un folos, existînd o puternică nepotrivire de caractere - după cum dovedeşte ultima prestaţie de „istorie literară" a Anonimului negresc, cea din România literară (24/93), în care corespondentul de la Paris pune şi el umărul (profesionist) întru restauraţie : nu carecumva să se uite marile, colosalele merite culturale ale tovarăşului Ion Traian Ştefănescu, nici incontestabilele (şi constantele) merite ale nu mai puţin tovarăşului Ov. S. Crohmălniceanu. Iată de ce n-are ursul coadă, iată de ce, „ca urmare", Iorgulescu Mircea, zis Negrescu (putea el să semneze cu numele adevărat nişte ciupeli ? - nu putea), dilemizează săptămînal în dulcele stil ivaşc'1.
1 Post scriptum la Jurnalul de căldură mare a fost publicat, integral, cale de mai multe numere, de Vatra de la Tîrgu-Mureş. Acolo va fi citit M. Iorgulescu cele scrise de mine. Drept care - curajos, nevoie mare, în dulcele stil farfuridesc - în textul difuzat la Europa liberă în 20 mai 1994 intitulat: „Polemică şi delicatese" (despre polemica Mihai Sin - Alex. Ştefănescu), anonimul scriitor de articole de fond pentru România literară ivaşcă găseşte ocazia de a-mi „răspunde". Cum ? Citez :
„Răspunsul dat de scriitor criticului său respectă cu fidelitate registrul de funcţionare a polemismului românesc post-decembrist ce a descoperit şi practică, pare-se cu încîntare, plăcerea atît de naturală a canibalismului verbal (subl. mea). Ceea ce înainte, în neagra perioadă comunistă, nu li se permitea decît unor matadori mercenari ai regimului, de felul lui Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Corneliu Vădim Tudor, Ilie Purcaru, Artur Silvestri, îşi permite acum oricine. Sfîntă libertate! Mihai Sin nu face excepţie de la această orientare cvasi-generală, fiindcă puţini sunt astăzi autorii ce-şi reprimă pornirea de a izbi, scriind cu pumnul şi cu bîta (subl. mea). Indiferent de orientările politice afişate şi de principiile morale înscrise pe blazon, există o devălmăşie în violenţă ce ţine, probabil, de un clocotitor fond comun de impulsuri «minereşti», pentru a ne referi la simbolismul unei realităţi istorice post-decembriste. Ambiţia de 'a deveni «înjurător naţional» făcută publică de unul dintre aceşti mineri literari însufleţeşte de fapt, pe mulţi, pe foarte mulţi. Este o ambiţie contagioasă, de factura rinoceritei" (re-sublinierea mea).
Limpede : M. Iorgulescu îl arată (peste umăr, să nu se observe) pe Goma. După bunul obicei, nu dă nume, dar... „toată lumea ştie cine e" şi „se stie el..."
Dacă îi găsesc legitimă supărarea (pentru că scrisesem atît de... pe faţă despre el), chiar dacă nu mă numeşte, găsesc inacceptabilă „minerizarea mea". Măcar pentru că, din cîte ştiu, nu am „minerizat" pe nimeni, niciodată - Iorgulescu, da : pe Breban, „binefăcătorul" său.
în al doilea rînd, Iorgulescu - crescut la şcoala lui Ivaşcu, unde a fost coleg cu N. Manolescu - vehiculează un fals : „Ambiţia de a deveni «înjurător naţional»" a scris-o pentru întîia oară Ion Vianu, într-un text întristător de confuz, în revista 22. I-am răspuns - tot în 22 - cu toată prietenia care ne leagă din 1977, atrăgîndu-i atenţia că citise greşit (ori nu citise, i se povestise) într-un text (publicat, de asemeni, în 22),'unde afirmasem următoarele:
„Dacă a spune adevărul este considerat de scriitorul român rezistent-prin-cultură injurie, atunci, da, sunt un «înjurător»."
Iorgulescu ştia bine povestea cu „înjurătorul", dar, necinstit fiind, a plasat-o aici, în varianta ei mincinoasă (n.a. din iunie 1994).
252
Nici în cele mai furioase momente (împotriva nemişcării^ a inacţiunii, a sabotajului-istoriei, a atitudinii-mioritice) nu credeam că efectele înţelepciunii istorice a poporului român au să fie cele care sunt; trei ani (ba chiar patru !) de la ridicarea capacului de pe oala României eterne au fost suficienţi pentru a încerca un bilanţ. Este adevărat: în cîteva texte difuzate la Europa liberă şi la Deutsche Welle atrăgeam atenţia ascultătorilor (pe atunci chiar credeam în rolul pedagogic al nostru... - ce eroare !) că dacă vor accepta toate brimade-le, toate umilirile, toate „pedepsele" din partea regimului comunist, riscă să se... obişnuiască şi să nu mai distingă binele de rău, adevărul de minciună - însă asta era o obişnuinţă învăţătorească moştenită de la părinţii mei şi avea rolul... de a speria, ca să-1 trezească, să-1 „deştepte" (din somnul cel de moarte) pe mîndrul urmaş al lui Bădica Traian şi al Babei Dochia... Nici un risc să fie treziţi din letargie simpatrioţii - dar noi, trezitorii, nu ştiam ; cam ca la Radio Erevan : cei pe care ne străduiam noi să-i trezim nu trebuiau treziţi, ei altceva trebuiau-să-fie... (ca să nu existe dubii: „trezitori-şefi" existaseră, cu decenii înaintea mea, şi au rămas mult după ce eu nu mai aveam... microfon ; eu nu fusesem decît un auxiliar, acţionînd sporadic - şi haotic ; s-a înţeles : am vorbit de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca).
Dar chiar de aş fi şi crezut în adevărul „ameninţărilor" (mai precis : al riscului ca „procesul de reeducare", abandonat, în 1953, la Piteşti, să fie/să fi fost reluat, la scara ţării, începînd nu din 1971, de la „teze", ci din decembrie 1968, după colindele studenţilor - am mai vorbit despre Păunescu), mai exact: n-aş fi exclus posibilitatea ca, în anume cazuri... etc. etc, cetăţeni simpli şi care nu cunoscuseră nici un fel de puşcărie, nici un fel de persecuţii „în libertate" - ba nici nu erau născuţi atunci cînd „fenomenul Piteşti" se încheia - să aibă, în anii '70-'80, un comportament, o „gîndire" de... reeducaţi-ca-la-Pi-teşti (mă gîndeam la acele execuţii publice ale scriitorilor Paler şi Mănăstire). Repet : cetăţeni-simpli, nu scriitori. Ca să scurtez : nu mi-am imaginat vreodată că şi scriitorul, în comunism, a devenit (dacă era mai înainte-născut; s-a născut - dacă a văzut lumina zilei după 23 august '44) - un cetăţean oarecare, un lucrător şi el pe cîmpul (întâmplător) al literelor - adevărat: unul cu pregătire, unul avînd la bază, căci bine zisese Genialul că scriitorul trebuie să fie inginer...
După decembrie '89, din surpriză în surpriză (nu chiar cu toatele dezagreabile), din şoc în şoc, am fost obligat să accept că mă înşelasem ; că păcătuisem prin exces de optimism ; că, tot făcînd
253
propagandă, alături de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca (ei pot crede ce vor despre munca lor de patru decenii - eu, ocazionalul, sezonierul, spun că am făcut propagandă), pentru cultura română şi mai cu seamă : propagandă pentru literatura română, acea cauză -literatura - era şi adevărată. Acum înţeleg ce se mtîmplă cu noi : fiind nişte militanţi (iată : am evitat cuvîntul: activişti...), fatal, militam ; luptam ; combăteam ; în fine : activam... Or, cînd te afli „în prima linie", nu te împiedici în nuanţe ; „pentru binele cauzei", împărţi lumea în (aproximativ) buni şi aproximativ-răi. Exemple : răii (neaproximativi) erau, în ordine descrescătoare : comunismul, secu-rismul, ceauşismul, popescismul (dumnezeic, apoi dereic), barbis-mul, păunismul, săptămînismul, luceferismul; aproximativ-bunii -fireşte, cei atacaţi de răi: Manolescu, Paler, Blandiana (nu l-am inclus pe Dorin Tudoran din motive evidente: el n-a fost aproximativ). Apărîndu-i pe aceştia (acum vorbesc de Monica şi de Virgil), nu puteau să-i şi atace -pe aproximaţionişti pentru aproximaţiunile lor, extrem de rezistente : pe dată ar fi profitat răii-neaproximativi, s-ar fi folosit de citate din „viperele lubrice de la Europa liberă", ca să-i şi compromită în ochii cititorilor („uite, şi Manolescu a scris laudativ despre Popescu-Dumnezeu" ; şi Blandiana a glorificat patria-socia-listă, marile-realizări..., cum a recunoscut chiar şi Monica Lovinescu...).
Aşa se vedeau lucrurile atunci, înainte de decembrie '89. Din acum, din 1993, ştiu că se vedeau strîmb, aproximator - dar mai ştiu : altfel nu puteau fi văzute de noi, exilaţii activi.
*
Necazul cu scriitorul român : iot făcînd el rezistenţă (prin - şi pentru - literatură), a refuzat să privească unde trebuia ; apoi a uitat ; în cele din urmă nu-ştia (de unde să ştie ?), în cel mai firesc mod cu putinţă, că literatura se face în libertate - ori nu se face deloc. Fireşte, este vorba de libertatea mea, pe care o păstrez (fiindcă m-am născut astfel: liber), şi nu de biletul de voie pe care scriitorul român s-a obişnuit a-1 cere, a-1 aştepta, iar dacă nu-1 căpăta, se întorcea, resemnat, mioritic, persecutat de istorie - în bordeiul lui de rob din tată-n fiu. De aici pornesc toate neînţelegerile, chiar şi nefericirile : de la refuzul de a vedea şi de a accepta evidenţa, anume : scriitorul nu este un intelectual şi ei, acolo, comparabil cu inginerul (care şi el: „are la bază"), sau chiar cu universitarul - care, şi el, mînuieşte cuvîntul de la catedră şi este autor de cărţi şi el; scriitorul nu este de comparat cu un „artist" - chiar dacă şi literatura produce „emoţie estetică". Scriitorul este comparabil numai cu preotul : ca şi el ştie,
254
crede că „materialul" cuvînt este de la Dumnezeu, iar cel care-1 mînuieşte, îl răspîndeşte, nu-1 poate folosi la orice ; nici oricînd ; nici oricum.
Scriitorul român contemporan, în ciuda eforturilor - şi a unor rezultate notabile, de care firesc ar fi fost să se ţină seamă - ale unor slujitori ai cuvîntului ca Eminescu, Maiorescu, Stere, Istrati, Lovinescu, a crezut că talentul e îndestulător : or, în cultura acelui popor în care tot poporeanul se naşte poet, care ar fi meritul ? Care performanţa ? Şi chiar la propriu : în momentul de faţă există (vreau să spun : în viaţă, în activitate) cel puţin o sută de foarte-foarte buni poeţi români, cu toţii răs-plini de talent, dar oare este suficientă înzestrarea natnrală, cea care nu-ţi cere nici un efort ? Cu talent se scriu poezii - bune, foarte bune, cu talent - de ce nu : cu geniu - se scriu cărţi, însă un autor de cărţi (bune - iată : Marin Preda, N. Breban, Petru Dumitriu, Al. Ivasiuc, D.R. Popescu, C. Ţoiu, G. Bă-lăiţă, M.-H. Simionescu, I. Groşan, Nichita Stănescu, Nedelciu - şi, vai, lista riscă să se lungească nepermis pentru un popor de doar 25
Bde milioane - fără basarabeni şi fără bucovineni) nu este totdeauna şi scriitor, fiindcă cei pomeniţi adineauri - şi încă alţii - negreşit, au scris cărţi bune, dar le-au scris cu o mînă din cele două cu care au obiceiul să scrie - „dreapta pentru suflet, stînga pentru trup...", cum explică cinic-curajoşii, încercînd să dea impresia că există... două feţe ale cuvîntului; că există două... limbi - fie : una, dar bifurcată : cea pentru scris opere nemuritoare, şi „cealaltă" - geamănă - pentru scris-Iins dinapoiurile, vai, muritoare, ale foarte-muritorilor nemuri-tori-de-la-un-moment-dat.
Scriitorul român face totul ca neoamenii - şi ca nescriitorii.
IUn scriitor nu poate sluji, simultan, cuvîntul şi tirania - măcar pentru că primul e de la Dumnezeu, a doua de la diavol, nu ? în asta nu e nimic de discutat: un scriitor român care şi-a pus condeiul în slujba ruşilor ocupanţi; a comuniştilor băştinaşi, unelte ale ocupantului ; în slujba lui Stalin, a lui Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu, a lui Iliescu, în slujba Securităţii eterne şi a faptelor ei: Canalul, „vînăto-rile de lupi" (să nu se uite Moartea în pădure a lui Ţoiu, din 1965 !), colectivizarea - acela nu este un om liber, ci un sclav-ştiutor-de-car-te ; un cronicar-de-curte ; nu este scriitor, ci autor-de- (ca să ştie tiranul cui să dea drepturi-de-autor) ; şi propagandist-de-partid : astfel, nu altfel au „scris" Sadoveanu şi Păunescu, Arghezi şi Breban,
[Petru Dumitriu şi Ţoiu, Călinescu şi Buzura, Sorescu şi Cioculescu, Ion Alexandru şi... zi-i pe nume : Ciurunga. Un scriitor nu poate fi robul unui sistem (politic, administrativ, profesional - admitem că există această profesie) ; dacă a intrat
f 255
într-un moment de slăbiciune, este dator să iasă din sistemul material şi, consecinţă, din cel mental. începînd cu „înţelepţisme" de genul mioritismului, a thracismului, a protocronismului, a ortodoxismului şi a altor trogloditisme - acestea fiind alibiuri ieftine, de prost-gust, însăilate în grabă, pentru a justifica (ba chiar teoretiza !) demisia, dezertarea, trădarea scriitorului ; duplicitatea, necinstea, lipsa de caracter a omului - sfîrşind cu constrîngerile alimentare : „N-aveam încotro, muream de foame"..., fiindcă un răspuns ar putea fi acesta : „Nu numai tu, scriitor, mureai de foame, în România ; ca să nu mori de foame, să-ţi fi cîştigat pîinea descărcînd vagoane, făcînd zugrăveli sau traduceri sau dînd lecţii-particulare -nu-ţi pute pîinea pe care ai cîştigat-o, pupînd cururi ? Dar neveste-tii şi copiilor : nu le-a puţit pîinea cîstigată de tine cu... sudoarea limbii... ?"
Un scriitor nu poate uita - ce s-a întîmplat cu ţara lui, cu concetăţenii lui; nu are dreptul să uite (sub pretextul iertării creştineşti) ceea ce li s-a întîmplat alor lui, prietenilor, cunoscuţilor, în aceşti patruzeci de ani; nu i se îngăduie să uite realitatea, pretextînd că el este făcător de ficţiune... Numai memorie cu memorie dă o comunitate ; un popor alcătuit din indivizi fără memorie este un nonsens ; un scriitor amnezic, în cel mai fericit caz, e scriitor-de-vagoane, nu conştiinţă a naţiei.
Un scriitor nu poate rămîne suspendat, rătăcit în spaţiu - şi mai ales în timp. Dar, iată : împotriva firii, a bunului-simţ, împotriva literaturii, literatorul român a răspuns, prin Mazilu, că poate ; şi-a putut trăi, decenii, într-un perpetuu prezent - într-un nicicînd permanent ; cu dorinţa mereu spre afară, el întreg numai antene, tentacule, trompe, dar necaptînd, din deschidere, decît ceea ce a fost învăţat, s-a învăţat singur : că oricînd tovarăşul-de-sus-de-tot (sau mai de pe la mijloc) îi poate închide nu doar fereastra, ci şi uşa dînd în curtea de plimbare ; de aici psihologia încercuitului, fiziologia mereu-agresatului (fără vină).
A fi liber înseamnă a fi exact ce nu a fost scriitorul român contemporan. Nu va scăpa de această, în fond, mulţumire în nemulţumire, de „libertatea" de ţarc-de-plimbare, în devălmăşia restaurantului Casei Scriitorilor - decît atunci (şi nici atunci! - cum scrie la Scriptură) cînd va avea normalitatea („nebunia", se citeşte pe malul Dîmboviţei) unui Dan Deşliu : singurul dintre românii autori de cărţi, inginer al sufletului, propagandist de partid (în versuri multe) care a spus cu glas tare - că s-a înşelat, că i-a înşelat pe ceilalţi (cînd a scris ceea ce scrisese). Le convine, acum, românilor reeducaţi să pretindă că recunoaşterea, „în faţa lumii", a erorilor ar fi un rău-
256
obicei comunist: autocritica, iar asta vine de mai departe, mai de la fundul sufletului rusesc... Dacă ar fi atît de creştini pe cît pretind -măcar alfabetizaţi : să ştie întreg Tatăl Nostru - ar fi aflat (!) că spovedania nu este altceva. Scriitorul român contemporan se ştie atît de slab, atît de fragil(izat) - desigur, în sinea lui ştiinţa aceasta - încît orice „autocritică" l-ar nu doar umili, răni, ci ucide ; nega. Credinţă fermă (fără cercetare) şi în relaţiile dintre autori de cărţi şi comentatori, în mod normal (la români: ideal) autorul nu ar trebui să vadă în recenziile, în cronicile defavorabile cărţii sale neapărat intenţia de a-1 nega pe el, autor ; de a-i dis-tru-ge ; de a-1 înmormînta..., ci o opinie a altcuiva dedt cel care a scris cartea... Opinie care poate fi eronată - dar dacă e adevărată ? Desigur, ţie, autor, nu-ţi fac plăcere „rezervele" cronicarului sau, de-a dreptul, judecăţile definitive (defavorabile) - dar este dreptul celuilalt de a primi potrivit structurii saie ceea ce tu, autor, ai scos în piaţa-mare, propunîndu-te, deci supunindu-te „judecăţii". Supărările dintr-o parte, din cealaltă (există si critici care se supără de moarte pe autorul - criticat - că nu se supără..., când el, criticul, scrisese cu intenţia de a-1 dis-tru-ge ! pe autor), dovedesc starea de nelibertate în care se află, în României, făcătorii de literatură.
A fi liber, pentru scriitor, înseamnă a spune şi a scrie adevărul (atunci cînd scrie şi vorbeşte despre realitatea-aşa-cum-este-ea); şi a accepta adevărul spus, scris de altul, chiar dacă nu-i este cu totul favorabil acel adevăr. A fi scriitor înseamnă a nu minţi (deşi rapiditatea românului în a găsi alibiuri îl face să dea drept adevăr o minciună, pretinzînd că aceea este, nu-i aşa, ficţiune, nu infanterie...) -nici chiar pentru două bucăţi de pune (cealaltă fiind pentru cumnat).
A fi scriitor înseamă a fi cel mai liber membru al unei comunităţi - deci liber de a nu face temenele stăpînului ; nici închinări stăpînirii; nici „măcar" pentru şefia Literatorului; ori pentru prezi-denţa Fundaţiei Gândeşti; un scriitor nu poate măcar schiţa o închinăciune în direcţia tiranului - pentru ce : pentru un post „în diplomaţie", la Teî-Aviv ? Pentru un fotoliu „în Academie" - Doinaş alături de Eugen Barbu ?
E uşor să fii scriitor : zid NU ! la tot ce e comestibil pe lumea asta !
.*
Ca să ilustrez afirmaţiile de mai sus, am să dau exemple de scriitori români dintr-un spaţiu caracteristic : România literară.
în chiar perioada de tranziţie (evenimentele din '89 - martie-aprilie 1990, dnd a fost ales director N. Manolescu), au existat semne rău-prevestitoare, însă, ca rititor, nu le-am luat în seamă :
257
Despre editorialul lui A. Buzura, „Fără violenţă !", am vorbit şi n-am nici un chef să reîmput aerul lui Dumnezeu cu duhoare de obială securistă.
în numărul anterior (din 11 ianuarie '90) au fost publicate opiniile a doi dintre scriitorii cei mai avizaţi: O. Paler şi N. Manolescu despre „Cum ar trebui să arate România literară acum ?" - acesta fiind supratitlul dezbaterii. Din titlul răspunsului său aflăm cum : Manolescu : „Intrare în normalitate" (s.m.p.g).
Citez : „...normalitate înseamnă revenire la obiectivele literare (şi în general culturale) ale revistei - oglindă a apariţiilor editoriale, a publicaţiilor, a vieţii literare (şi din alte ţări) şi regăsirea structurilor ei «tehnice» gazetăreşti (destinaţia paginilor, rubrici etc). Ultimele numere au fost bulversate", explică Manolescu, setos de normalitate la abia trei săptămîni după violenţa deplorată (fiindcă temută) de superiorii lui Buzura. „Explicabil, acest lucru nu poate dura la ne-sfîrşit. După părerea mea, cititorul nu trebuie şocat în permanenţă." Mai departe : „Noi ne ocupăm cu literatura, cu arta şi cultura." Si încă : „Formele de protest ale artei diferă de simplele strigăte de protest." Şi: „A crede că putem face la infinit dintr-o revistă literară o tribună a angajamentului politic cotidian înseamnă a ne condamna la un nou oportunism, mai bun decît acela dinainte doar în măsura în care reflectă o descătuşare reală, dar comportînd riscuri deopotrivă de mari (subl. mele)." Şi în fine : „Noi trebuie să ne ocupăm de cărţi şi de idei, nu de realitatea imediată, oricît ar fi ea de vie în aceste săptămîni (...). Iar dacă vrem să eliminăm pe cei compromişi sau pe noii oportunişti n-o putem face doar cu vorbe, exclamaţii şi arătări cu degetul, ci cu opere valide artistic. Să fim maturi, calmi, lucizi..."
Cînd am citit, mi-am zis că acest animal-care-nu-există va fi apărut după ce plecasem eu din România. La vreo lună, cînd autorul a venit la Paris şi am stat de vorbă o după-amiază întreagă la mine acasă, am început să... accept inacceptabilul : vorbind despre noto-rii-recent-ticăloşiţi, N. Manolescu îi apăra cu argumente ce nu erau argumente : de pildă, eu ziceam de Ţoiu că e o tîrîtură, un ins fără coloană vertebrală, slugă supusă a oricui i-ar da ordine - apoi cum să uit că fusese trimis la Stockholm, împreună cu Bălăiţă, să-1 convingă pe editorul Coeckelberghs să nu-mi publice Gherla în suedeză... ? La acestea, Manolescu, fără a nega ce afirmasem, zicea : „Săracul Costi... Dac-ai şti ce bolnav şi ce bătrîn s-a făcut..." ; despre D.R. Popescu de asemeni, eu ziceam tot răul de care eram în stare, deşi, vorba scriitorului român : „mie personal" DRP nu-mi făcuse nici un rău - iar Manolescu : „Oricum, e bun scriitor..." - deşi eu nu atinsesem nici un fir de pe capul scriitorului (care şi mie îmi plăcea),
258
însă eu vorbisem despre omul-public DRP... La un moment dat, am spus că persoana în cestiune, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, făcuse rău şi Uniunii şi scriitorilor în parte - la care Manolescu : „Nu-i adevărat: a făcut foarte mult bine, în parte, multora - nu ştii tu..." Ba da, ştiam că unora - în parte - le făcuse bine. Am zis : „Şi mie mi-a făcut un bine Eugen Barbu : m-a debutat, atunci cînd Eugen Simion refuza să-şi ia răspunderea - însă dacă nu ascund că Eugen Barbu m-a publicat, primul, că mi-a dat şi o menţiune, nici nu pretind că Barbu e bun, pentru limpedele motiv că mi-a făcut mie un bine..." „îl compari pe Dere cu Barbu ?!" s-a mirat, suferitor, Manolescu. „Ai să vezi", a continuat, „că n-a fost aşa de rău cum spui - ştii cîte milioane a lăsat Uniunii 1" Am ridicat din umeri: nu ştiam cîte milioane lăsase (de unde : din punga lui ?) şi nu despre „gospodarul" DRP vorbisem, ci despre scriitorul (bun) şi preşedintele odios. La acestea Manolescu mi-a repetat chestia cu milioanele, cu făcutul-binelui, adăugînd-repetînd că exemplul dat de mine (Barbu) e răuvoitor...
„Atunci alt exemplu", am zis. „Cu Lancrănjan eram vecin de cartier. La un moment dat am avut nevoie de două sute de lei - de unde ? Socrii n-aveau, Mazilescu n-avea, Raicu nici atîta, am încercat cu Hari Brauner şi cu Lena Constante (şi ei vecini): şi ei lefteri... în disperare de cauză, l-am căutat, în blocul lui Brauner, dar la altă scară, pe Lancrănjan (îl văzusem de două ori intrînd). I-am găsit
; numele, am urcat, am sunat, omul a apărut în uşă, m-a poftit să intru... I-am spus ce mă aducea la el - nu avea, în casă, atîţia bani, dar mi-a promis că mîine mi-i dă. Cum tot intrasem, am adus vorba despre... Piteşti - de parcă el mi-ar fi cerut mie bani cu împrumut, pe loc i-am trîntit-o : „varianta" pe care o prezentase în ultima lui
i carte (despre Piteşti) era nu doar falsă, ci „poartă marca Securităţii". Lancrănjan m-a întrebat dacă ştiu eu „una mai bună". I-am răspuns afirmativ - şi n-am mai plecat de acolo decît seara, tîrziu. A doua zi, cînd mi-a dat cele două sute de lei, mi-a mărturisit că nu dormise noaptea : îl tulburasem cu „poveştile" mele. în fine, n-o mai lungesc cu Bădia, cel care, după 1977, m-a atacat şi pe mine în presa de Secu şi de partid - acum interesează (i-am spus lui Manolescu, în februarie 1990) că Lancrănjan îmi făcuse „mie, personal" un mare bine - ar fi putut foarte bine să nu mi-1 facă acest bine, nu ? Nu ascund binele pe care mi l-a făcut (mie-personal), ceea ce nu mă împiedică să spun fără ezitare că Lancrănjan a jucat rolul majurului în literatura română (plutonierul de jandarmi fiind Barbu), că cele două sute de lei, oricît de mult reprezentaseră pentru mine atunci cînd aveam nevoie (chit că i le restituisem), nu mă cumpăraseră, nu mă obligaseră în
259
nici un fel să trec cu buretele peste porcăriile făcute - mai cu seamă textul „Căţeaua", din 1979, în care o astfel „portretiza" pe Monica Lovinescu...
M-am întins cu acest exemplu, fiindcă este exemplar: în România pînă şi „vîrfurile" intelectuale au ajuns să gîndească asemeni... rădăcinilor. Dacă ar spune : „Adevărat, X este un ticălos - însă mie mi-a făcut un bine", lucrurile ar fi limpezi (şi gramaticale), fiind vorba de fenomenul curent numit : clientelism ; însă cînd scriitori buni si oameni drepţi şi prieteni de decenii raţionează în aceşti termeni de o obiectivitate cu totul... personală, te întrebi dacă tu mai eşti sensibil la logică, ori ei deraiază - şi încă rău, aceasta fiind o curată gîndire-de-clasă : bun şi adevărat (şi frumos) fiind ce şi cine îţi provoacă ţie plăceri - în virtutea căreia D.R. Popescu, Păunescu, Barbu, Ceauşescu, Dej, Groza, chiar Stalin erau „oameni buni" fiindcă unora, celor devotaţi lor, clienţilor, le făcuseră bine... „Gîndire" funcţionînd şi viţăvercea - citez tot din N. Manolescu (adevărat, nu din scrisul, ci din zisul său, mie): „Tu mă ataci ca (subl. mea) Barbu, Vădim, Păunescu..." - ceea ce vrea să spună, negreşit: toţi cei care-1 atacă pe Manolescu nu au dreptate - ca Barbu, Vădim, Păunescu...
Revenind : în timpul mtîlnirii din februarie 1990, nu am discutat opiniile lui, exprimate, despre viitorul revistei - fiindcă atunci viitorul acela ne stătea în faţă ; apoi Manolescu fusese totdeauna (mai ales după întâmplarea cu antologia) un speriat de avioane, un legitimist în fapte, iar dacă criticase ceva, apoi o făcuse din bancă şi din interiorul cercului cu creta, cei trasat de tovarăşi - aşadar, declaraţiile sale din R.l. se aflau pe linia... a ceea ce toată lumea ştia : Manolescu vrea „normalitate" (Paler îi răspunsese pe loc şi ar fi fost de-ajuns doar acest răspuns-întrebare : „Care normalitate ?"); voia cultură, nu politică - simplu !
A venit perioada frămîntată a „alegerilor"... de la România literară. Oricît aş fi fost de legat de revista şi a mea, de o sumă de oameni care îmi fuseseră (pe atunci : îmi erau !) prieteni, interesul meu nu s-a concentrat asupră-i. Am aflat că „lupta" se dusese între Manolescu şi Paler - înfruntare cinstită, „pe bază de programe" (chiar cele expuse în numărul din 11 ianuarie) şi că „în final, învinsese Manolescu". Cum era firesc, noul şef îşi făcuse echipa - pe măsură...
Aici, prima surpriză : cum aşa, Manolescu face „cultură, nu politică", se ocupă „de idei şi de cărţi" - cu cine ? Cu Băran ? Cu Silvestru - Castor al Polluxului Brucan ? Cu Pardău (inventatorul psihologiei abisale la marele-stab - teoreticianul rămînînd, pe veci,
26(1
cel mai bun prieten al Manolescului - Ivasiuc) ? în fine, cu ştergătoa-rea de picioare numită Joiu ?
A doua surpriză : plecarea din noua formaţie a unor stîlpi ai României literare, redactori şi la Gazeta...: Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu.
A treia surpriză : Dimisianu, prieten de-o viaţă al lui Valeriu Cristea, neapreciind deloc (dar deloc !) „echipa lui Manolescu", nici pe şeful de echipă, după o hotărîre-definitivă ce a durat o zi şi un sfert... se întoarce - ca mereu, mereu : adjunct...
A patra surpriză : am aflat că Manolescu, departe de a fi încercat (ori : avut de gînd să încerce...) a se descotorosi de cei patru cavaleri ai comunismului militant - tocmai pe ei şi numai pe ei se rezemase, în lupta electorală ! Le promisese, în caz de victorie (cu ajutorul neprecupeţit al lor, tovarăşii de nădejde - patru voturi în beton) aplicarea programului expus la 11 ianuarie : cultură, cultură si iar cultură, dragi tovarăşi - numai cultură, nu politică ! Celula de partid, soldată disciplinată, a votat ca un singur activist - pentru nemembrul de partid, pentru fiul unor deţinuţi politici, marele anticomunist Manolescu - votînd, în consecinţă, împotriva vechiului comunist, a membrului CC, deputat în MAN, director al Televiziunii (comuniste), Paler ! Iată forţa convingerii pledoariei lui Manolescu pentru cultură, numai cultură şi împotriva politicii!
A cincea surpriză - pe care n-am mai încercat-o eu, de departe ci, de-acolo, din Casa Scânteii, chiar maşina de vot care-1 făcuse pe Manolescu şef : Şeful însuşi a început a face - în chiar România literară ! - po-li-ti-că (să trecem cu greaţă, cu oroare peste „politica" pe care a făcut-o Manolescu, intervievîndu-1 pe Hiescu imediat după întâia mineriadă - la români, ridicolul nu ucide ; nici ticăloşia caracterizată).
Dar, românul fiind amnezic (el zice : deştept), Manolescu nu se crede obligat să explice cititorilor revistei că, acum, ca director, aplică nu doar alt program - ci unul viţăvercic (faţă de cel enunţat o viaţă întreagă, ultima oară cu trei luni în urmă, negru pe alb) ; şi nu se crede obligat să explice „maşinii .de vot" (Băran-Silvestru-Ţoiu-Par-dău) că... din motive-independente-de-voinţa-lui etc. etc..., el face acum exact invers dedt promisese ieri. Probabil însă le dăduse asigurări : „Ce contează programul revistei, din moment ce voi rămî-neţi în redacţie...", - asta, în timp ce atâţia scriitori „tineri" (ca în România : binişor trecuţi de 30 de ani) nu aveau unde să se exprime şi ce să mănînce...
Deşi am mai atins cu alte prilejuri „rectitudinea morală" a lui N. Manolescu, reamintesc:
261
- după ce l-a legitimat pe Iliescu (imediat după întîia mineriadă), s-a grăbit să-i ofere lui Voican 5 (cinci) pagini de revistă, în două numere, ca să-şi publice compunerea : „Scrisoare deschisă lui Paul Goma", ţesătură de minciuni esoterice şi metafizică clito-securistă (lălăială prezentată de redacţie ca dosar-de-Securitate-al-unui-ce-tăţean... - curat cetăţean !);
- deşi el cu mîna lui s-a ocupat (după evenimente) de cărţi ale unor autori de statura moral-literară a lui V. Em. Galan, a lui Petru Dumitriu (în două volete) ori a lui J. Popper (pe acest hoţ de documente de la Europa liberă, hîrtii confidenţiale, pe care apoi le „dăruia" Securităţii prin cunoscutul mareşălist de la Miinchen, Emilian - pe Popper, zic, secătură arhicunoscută, Manolescu îl prezintă mai mult decît cu simpatie - de ce ? - pentru că... Popper „polemizase" cu Barbu ! - ce criterii !), pentru cartea Monicăi Lovinescu, Unde scurte, fiul spiritual al autoarei nu a găsit nici timp, nici „afinitate", aşa că l-a însărcinat pe nevertebratul Pruteanu să o recenzeze, în România literară : marele tovarăş Pruteanu, la comanda domnului Manolescu, o lua de foarte sus pe mica Monica - mai mult : îşi îngăduia nişte „spirite" dintre cele mai bahluioase, iar „gluma" la adresa mamei autoarei şi a văduvei lui Lovinescu (moartă în închisoare şi azvîrlită la groapa comună - după cum tot românul ştia, darmite Manolescu !) : de-a dreptul abjectă. Nostim : nimeni dintre literaţii români din România n-a amendat, în presă (literară, dragi literatori !) infamia ; numai noi, cei din exil, ne-am manifestat indignarea. Contactat telefonic de Rodica Iulian, Manolescu a spus că dacă Monica Lovinescu a fost, cum pretinde ea, Rodica, rănită de cronica lui Pruteanu, e o caraghioasă ! Adică Monica Lovinescu era „caraghioasă" (de ce nu Ecaterina Bălăcioiu, soţia lui Eugen Lovinescu - şi-aşa murise ea la închisoare, şi aşa era ea fără-mormînt) ! în cele din urmă, N. Manolescu şi-a dat seama de porcăria făcută - gurile rele spun că n-a înţeles nici în ziua de azi ce „rău" a făcut, însă urma să vină la Paris şi să dea ochii cu Monica Lovinescu... A scris fuga-fuga o dublă recenzie, pe care mai întîi a publicat-o, abia apoi a venit cu ea, ară-tîndu-ne-o, triumfător : „Aţi văzut ? Am scris despre Monica !" Fulgerător, inteligentul Manolescu devenise un oarecare Băran (atît că miliţianul Vasile e viclean). O scrisese - recenzia aceea, dar cum suna titlul ? Iată-1: „Un cronicar foarte ascultat", iar ca să nu existe dubii asupra termenului „ascultat", Manolescu preciza de la bun început că vorbeşte de Monica Lovinescu, cea pe care multă lume o asculta -la Europa liberă. Chiar în grabă scrisă recenzia, Manolescu ţinuse să „marcheze terenul" : n-a spus despre Monica Lovinescu „un critic literar" - fiindcă, nu-i aşa, unul este criticul literar la Români: el; cît
262
despre „ascultat", a explicat unde şi cum - şi de ce e ascultat (cronicarul Monica Lovinescu) : la radio ! Nu altunde - nu altfel...
- (nu pot trece, doar pentru că este vorba de mine... - peste „replica" pe care mi-a dat-o, după 15 noiembrie 1990, într-un editorial din R.l. : publicasem un text în România liberă în care spuneam că revoltaţii din Braşov, din 1987, fuseseră singuri; Manolescu m-a amendat: nu este adevărat că braşovenii ar fi fost singuri - în 1987 ! - de ce ? Iată de-ce-ul lui Manolescu : „Fiindcă evenimentele din decembrie 1989 au fost consecinţă firească a evenimentelor din noiembrie 1987 !" - limpede ca lumina zilei !) ;
- recenzia la volumul de publicistică al lui Ion Negoiţescu, scos la Dacia, în cunoştinţă de cauză... Scriind pe lîngă (ce-oi fi vrînd ?), Manolescu o ia de-a dreptul peste arătură cînd explică senin că, dacă în România n-a existat samizdat, nici n-a fost nevoie, fiindcă în România operele cu adevărat valoroase, critice la adresa regimului, au fost publicate !
Ca să vezi - şi noi dormeam, soro...
*
Dacă tot trebuie să-i găsim contemporanului-nostru-Manolescu un merit - iată-1: a simţit (şi fulgerător a tras concluziile ce se impuneau) că orice s-ar întîmpla, oricîte „întoarceri", „reveniri", „restauraţii" - literatura nu va mai fi cîntărită cu cîntarul dinainte de decembrie '89 ; munca lui de o viaţă : ierarhizarea literatorilor şi a literaturii lor devenise (peste noapte ! - cum se spune) nu doar inutilă, inutilizabilă (manualele şcolare sunt pline şi de Manolescu, nu doar de Eugen Simion), ci de-a dreptul stupidă (am folosit cuvîntul învăţat de Manolescu de la Brucan). Astfel „apoliticul", exclusiv-cul-turalul (ne luăm după afirmaţiile sale, scrise negru pe alb, în 11 ianuarie '90) Manolescu a luat din mers tramvaiul, la curbă şi s-a dus... nu la revoluţie, acolo au mers doar „stupizii", „caraghioşii" -nu, domnule, el s-a dus întîi la România Hferara-politizată, apoi, de pe pod, a sărit în camionul Convenţiei - ca şef, se înţelege...
Politica făcută de Manolescu, din iunie 1990 (mai precis : după mineriadă), stînd de vorbă cu Iliescu, minerul-şef, şi numindu-1 pe criminalul din faţa lui : Om - cu O mare... - atunci îşi va fi zis : „Uite : dacă eşti om-politic poţi fi ticălos, tembel, incult, laş, cu sînge I pe mîini - ce contează ! Poporul uită, poporul e stupid, cum zicea
î* naşul, iar conştiinţele-naţiei, intelectualii patriei, după cîteva mo-
mente de ezitare, se năpustesc la Palat : să ceară o favoare, să-şi , propună serviciile, să-1 toarne pe cel dinainte, să-1 aranjeze pe cel
care va veni mai tîrziu... Iată-mă pe mine, ditamai Manolescu, cel
263
mai important critic literar român, director al celui mai prestigios săptămînal: l-am solicitat, l-am rugat (am vîslit din răsputeri, ca să ajung - noroc cu Zigu ! - el totdeauna sare în ajutor), iar acum stau în faţa lui, de parcă eu i-aş fi elev - sunt politicos cu acest activist din tată-n fiu, chiar umil cu acest crimial... Eh, asta-i viaţa, asta-i politica - deci om-politic mă fac !"...
Politica aşa cum o crede, cum o înţelege, o scrie, o face Manolescu nu mă interesează nici cît negru pe unghie - fiindcă el, ca orice proaspăt alfabetizat, este convins că â face politică înseamnă, în mod necesar, a fi duplicitar, cinic, mincinos, a nu-ţi recunoaşte erorile (acesta fiind semn de slăbiciune !), cu un cuvînt: a fi imoral; a face politică, pentru Manolescu - cel care, la bătrîneţe a descoperit că, în ţara orbilor, pînă şi el poate fi... şef de partid şi, de ce nu : preşedinte de republică ! - înseamnă a face alianţe împotriva naturii (cum a făcut la România literară); a te face „frate" cu orice drac (frăţia fiin-du-ţi înalt profitabilă); a tăcea, înţelept, în Senat, ca să nu-i superi pe păuneştii care ar putea să te mănînce (ei, da : adevărul spus fiind profund riscant) ! Dacă Manolescu a fost în stare să se „alieze" cu orduri ca Băran, Silvestru, Ţoiu, împotriva unor scriitori, oameni verticali (şi prieteni ai lui!) ca Paler, Valeriu Cristea (atenţie : băietu-cela a înnebunit după „victoria în alegeri" a BPD-ului manolesc !), Dimisianu (încă o dată : el s-a întors, după ce plecase, trîntind uşa) - de ce nu s-ar alia cu oricine : cu Petre Roman, cu Păunescu, cu Măgureanu... Ce nu face Manolescu, pentru a mai încăleca un tramvai : îl „dă" (în maniera în care-1 „dăduse" Ţepeneag pe Breban) pînă şi pe fidelul Mihnea Berindei - adevărat: făcîndu-i cu ochiul...
Avusesem de gînd să mai spun două cuvinte (două răutăţi, două „înjurături", cum altfel ?) despre România literară, cea făcută prin corespondenţă de Manolescu, iar în fapt de Dimisianu.
A ăi înţeles că nu merită : nici Dimisianu, nici Bittel, nici Ştefănescu - tot n-ar fi înţeles ce le reproşez.
Aş fi zăbovit şi la „Cronicar"~uI care alcătuieşte „Revista revistelor". Şi alte publicaţii folosesc pseudonim redacţional - adevărat, dar nu în mod necesar şi bine. Rubrica aceea, semnată de autorii notelor (măcar cu iniţiale), ar fi constituit o îmbinare a plăcutului cu utilul : scriitorii români ar fi împletit plăcerea de a înţepa (nu ca în cronici literare) cu exerciţiul de a învăţa - în sfîrşit! - să fie liberi.
Am auzit eu undeva - şi-am auzit bine : primul pas spre libertate are loc în momentul în care îţi rosteşti (scrii) numele. Asta se cheamă : responsabilizare. Deja literatura română contemporană este inadmisibil de aluzivă, de codată, de „secretă" - să fie pe urmele ei, şi publicistica ?
264
Am mai spus : am renunţat - ce să-i mai spun fostului coleg de facultate (prima !) şi de România literară, Gabriel Dimisianu : că nu e frumos să nu semnezi propriile tale texte, doar nu sunt puneri-bine la sindicat şi la Secu, şi nici „scrisori de la cititori indignaţi şi vigilenţi" (dar, cum ar spune ardeleanul, „cam anonimi") ? Să-i mai spun lui Dimisianu că nu-i civilizat să te ascunzi, tu, ditamai criticul, îndărătul unui „Cronicar" ? Că nu se face - dar deloc nu se face -să-i reproşezi, sub semnătura „Cronicar", lui X că a scris un text „necolegial" la adresa lui Y, dar tu să nu scrii adevărul: că acel Y (să-i zicem, Breban), timp de 16 luni, săptămână de săptămână (ia te uită: cică să nu crezi în cuvinte !), scria măgării despre Monica Lovinescu, despre Virgil Ierunca ; porcării despre Ion Negoiţescu - ca supliment, şi despre Goma - iar tu, vajnicul „coleg", care-ai tăcut ca un peşte - în numele „obiectivitătii" legendare a României literare ~ te trezeşti din moţăiala cît să scrii o minciună (că textul lui Breban din iulie '91 ar fi fost „replică" la atac, şi nu ceea ce era : o mormăitură uimită că cel atacat săptămînal, din aprilie '90, avusese nemaipomenita îndrăzneală, după 18 luni, să-i răspundă) şi o insanitate - povestea „colegialităţii"...
Ce să-i mai spun lui Dimisianu : că Eugen Simion, acesta, de după decembrie 1989, poţi să-1 „mustri" pentru o mie de păcate - dar nu pentru că este consecvent cu declaraţiile sale (că e marxist, că e apolitic etc.) ? Şi în numele cui ? în al „consecventului" Manolescu ? Si unde : în România literară, în care, într-un interval de trei luni, şeful â declarat negru-pe-alb, întîi că el este structural apolitic (şi că de-a-cum încolo va trebui să facem - ca înainte : cultură...), apoi că el face „politică"... ?
Să-i mai atrag atenţia lui G. Dimisianu că îl critică amar pe Valeriu Cristea, reproşîndu-i faptul că recenzase favorabil o „carte-denunţ" (asta o spune Dimisianu), dar nu pomeneşte nici din greşeală de „coabitarea" îndelungă cu autorul acelei cărţi-denunţ ? Căci în timp ce-i era aceluiaşi Dimisianu coleg de redacţie, numitul Băran Vasile publica în Iubirea lui Păunescu ticăloşii nu doar la adresa Monicăi Lovinescu şi a mea - dar şi la cea a lui Iorgulescu, orişicîtuşi, „corespondent la Miinchen şi Paris". „Colegul Dimi" n-a scos măcar un chiţcăit de protest.
Ce să-i mai explic lui Dimisianu : că a nu semna texte (nu este vorba de zecile de articole de fond, cele în care proslăvea politica şi anticulturală a partidului) dovedeşte, fără tăgadă : lipsă de curaj, lipsă de personalitate, a-normalitate ? Că a nu semna o notiţă muşcătoare sau de-a dreptul rea dovedeşte : frică de asumare a proprii-
265
lor acte, ne-libertate, ne-responsabilitate - cu un cuvînt : nescrii-tor(itate) ?
Să-i spun „colegului" Dimisianu că libertatea nu se capătă - ca salamul de soia, ori ca o brichetă, ca o strîngere de mînă - ci se învaţă, ca tabla înmulţirii (şi tot te poticneşti la „şapte-ori-opt") ? Că există un timp pentru învăţat ? Că, atunci cînd o viaţă întreagă ai (din greu) înotat în mlaştină - altfel, călduţă - nu poţi învăţa peste noapte să zbori „fără profesor" ?
Ce să-i mai spun Bătrînului Dimi: că eu nu făcusem decît ceea ce era normal să fac, după ce mi-am dat seama că greşisem (în cazul Monicăi Lovinescu, într-un dialog din Vatra : mă explicasem şi cerusem scuze ; în al lui Lucian Pintilie - în 22), prin urmare nu văd -fiindcă nu se vede - ce anume îmi reproşează : că greşisem ? Adevărat, numai eu dintre toţi românii am greşit; că îmi cerusem, public, iertare ? Recunosc : n-am mai citit în presa literară românească de după decembrie '89 ca un scriitor să-şi recunoască o greşeală şi să-şi ceară iertare. Fiindcă Românul adevărat nu greşeşte nicidnd !
Nu-i mai spun nimic lui Dimisianu : tot n-ar înţelege. Si s-ar supăra - de astă dată, Dunăre...
Or eu, se ştie, nu vreau să-mi supăr colegii - chiar dacă ei sunt de cînd îi ştiu oameni drepţi, curajoşi, iubitori de adevăr - nişte adevăraţi colegi, nu, colega Dimisianu ?
Apoi am obosit să-i tot „înjur" - adică să le spun, în faţă, adevărul.
Paris, 7 august 1993
-
PURGATORIU
I Din momentul înfiinţării ei, Colecţia Purgatoriu este prezentată
I prima în planurile editoriale. Oare doar din dorinţa unei legitimizari
I prin intermediul scriitorului român? Nu! Aşa cum fiecare colecţie are
un fir călăuzitor, ideea că viitorul aparţine editurii care îndrăzneşte şi reuşeşte să promoveze cultura naţională stă la baza acestui .Purgatoriu". Emulaţia creată în jurul Concursului de literatură organizat de Nemira, ca principală sursă de titluri noi, dovedeşte că am avut dreptate.