Doamne-Dumnezeule! Ce-ai făcut din scriitorul român?!
Lucrarea a fost tipărită cu sprijinul Fundaţiei SOROS pentru o Societate Deschisă
Paul Goma
JURNAL PE SĂRITE
CUVINT ÎNAINTE DE LASZLO ALEXANDRU
Coperta colecţiei: DAN ALEXANDRU IONESCU
© Editura NEMERA & Co, 1996
PAUL GOMA JURNAL
Toate drepturile aparţin S.C. NEMIRA & Co S.R.L. Reproducerea integrală sau parţială a textului este interzisă şi va fi pedepsită conform legii.
Difuzare:
Editura NEMIRA & Co, str. Crinului nr. 19, sector 1, Bucureşti Telefon: 668.54.10 Teîefax: 668.70.51 Clubul cărţii: CP. 26-38, Bucureşti
VOLUMUL I ISBN 973-9177-69-7 ISBN 973-9177-70-0
Tipărit la Infoprcss SA Odorheiu Secuiesc
Singurătatea alergătorului de cursă lungă
Editura Nemira îi propune azi cititorului român Jurnalul unui caz de excepţie al literaturii noastre. Obişnuitele criterii de judecată ale criticului se văd puse în dificultate dinaintea scrierilor lui Paul Goma. Caracterul cu totul insolit al rîndurUor care îţi stau în faţă te plimbă între prudenţa în aprecieri (Hic sunt leones \), stupefacţia în faţa faptelor senzaţionale, al căror părtaş - prin aflarea lor - devii, şi contemplarea entuziastă a îndemînării stilistice a autorului.
Este vorba, înainte de orice, de monologul pătimaş şi artist al unuia din martorii de seamă ai vieţii literare româneşti. Dar Paul Goma este un martor de seamă nu datorită rolului central pe care l-ar fi jucat în luarea deciziilor, în culisele literare ale anilor '60-'70. Dimpotrivă, ipostaza sa este aceea, în parte ingrată, a marginalului care face eforturi cu totul disproporţionate pentru a debuta, care este „tolerat" în mod provizoriu de structurile redacţionale, a ghinionistului cenzurat de fostul coleg de detenţie, a scriitorului avînd totală interdicţie de semnătură din partea puterii comuniste şi, mai ales, a disidentului care are curajul formidabil de a sfida tabuurile politice ale vremii, batjocorindu-l pe agramatul dictator.
însă această marginalitate orgolios asumată îi oferă lui Paul Goma posibilitatea rostirii viguroase a propriilor sale adevăruri. Dezleagă mîi-nile, dar mai ales limba incomodului memorialist. Nici un fel de impedimente formale nu pun stavila demonului polemic al temutului scriitor. Nimeni nu este iertat pentru gesturile sale greşite, pentru ezitările sale în combaterea răului, pentru duplicitatea sau laşitatea sa. în mod cu totul neobişnuit (şi călcînd hotărît pe urmele lui Soljeniţîn), Goma îşi publică în prezent însemnările acidulate despre contemporanii săi şi despre faptele lor de acum. Toate numele celor „răi" sau „mai puţin răi" sînt scrise şi rostite apăsat. Bariera convenţională a celor cincizeci de ani de pioasă tăcere asupra nelegiuirilor este respinsă de scriitorul care înţelege să dea rîndurUor sale un pronunţat caracter pedagogic. Citindu-l, putem învăţa să facem distincţia - de multe ori atît de fragilă - între bine şi rău, între alb şi negru.
5
Ţin cu deosebire să contrazic ipoteza - tendenţios lansată - privind vreun demers resentimentar al scrisului lui Paul Goma. Este adevărat că, la prima vedere, făcînd lista „victimelor" sale - toate numele cele mai ilustre ale culturii române contemporane - precum şi lăsîndu-ne influenţaţi de vehemenţa tonului folosit, am putea fi păcăliţi de o asemenea taxare superficială. Dar e suficient să examinăm mai pe îndelete motivaţia - întotdeauna limpede expusă - a unei invective lansate de Goma, pentru a ne înlătura din minte falsa imagine a unui scriitor nestăpînit, impulsiv şi necugetat. îi propun oricărui cititor de bună credinţă următorul minim exerciţiu intelectual: de cîte ori va fi şocat, sau doar interlocat de ţinta vreunei contestaţii a lui Paul Goma, ei bine, sa întoarcă înapoi cîteva pagini: va regăsi mereu, fără greş, cauza evidentă a diatribei, faptele concrete care au dus la condamnarea" respectivei personalităţi.
Desigur, am putea discuta îndelung despre violenţa stilului, despre improprietatea cutărui epitet, aplicat cutărui celebru scriitor etc. Dar vom putea începe această dezbatere asupra detaliilor abia după ce vom cădea de acord cu un adevăr de principiu : avem de-a face, aici, cu brutalitatea victimei care înţelege să-t răspundă, cu toată energia, agresorului său: fiindcă noi, romanii, aşa ne-am făcut noi pe noi: suntem solidari - dar nu cu victima, ci numai cu agresorul care în mod excepţional a luat-o peste bot - pentru că nu mai e dreptate pe lumea asta : cum adică, eu te muşc de cur şi tu... nu muşti, la rîndul tău, pe altul -ci te întorci la mine şi mă loveşti ? Mă jigneşti ? Păi dacă vede nevas-tă-mea ce mi-ai făcut ?
Fiindcă la noi, românii - fie aceia şi pecenegi - regula este asta : ne mai facem cîte o mică porcărioară înde noi (că oameni suntem !), dar nu în perechi, nu prin relaţii bilaterale: propostă-ripostă - ci în cerc ! Ca la Permită, măi frate al meu ! (...)... dacă eu te torn pe tine, tu nu mă torni pe mine, boule, că nu suntem la box, înde noi doi! - tu torni mai departe..."
Din acest carnaval al complicităţilor a ştiut să se sustragă Paul Goma. Şi a făcul-o respingînd orice componentă „intelectualistă", de bună creştere şi socialitate, care este o piedică în calea rostirii, pînâ la capăt, a adevărului. El şi-a asumat, cu premeditare, dar şi cu amărăciune, rolul bufonului care, luîndu-i pe toţi peste picior, spune adevărul în gura mare, camuflat sub platoşa satirei: „Ştiu, fireşte, că nu pot cere de la alţii să facă ceea ce fac eu. Eu nu sunt om, nu sunt membru al societăţii, eu nu respect convenienţele, nu respect fidelitatea-în-priete-nie [în sensul, fireşte, că înţelege să-şi critice, în situaţii bine motivate,
6
si prietenii, la fel ca şi duşmanii - notă L.A.], sunt brutal, sunt nedrept, sunt imposibil - deci îmi merit locul «în colţ» - în care singur m-am postat - sau : încolţat... (şi de acolo împroşc venin şi înjurături)."
Continuînd admirabila sa fervoare din 1977, cînd a iniţiat mişcarea anticomunistă care-i poartă numele, în atitudinea lui Paul Goma s-a petrecut un fenomen interesant: sensibilitatea sa morală s-a întins la ţesutul întregii societăţi culturale. Scriitorul înţelege să protesteze cu aceeaşi vehemenţă faţă de nişte jumătăţi de adevăr strecurate, experimental, de un important romancier la o întţlnire cu cititorii de la... Slobozia,\ca şi faţă de nişte notiţe polemice nesemnate; faţă de un şir de acuze nedrepte care îl vizează pe l. Negoiţescu, dar şi faţă de manevrele de culise ce tind s-o marginalizeze pe Monica Lovinescu. Metamorfoza, într-o ipostază servilă şi duplicitară, a cutărui curajos romancier de pe vremea lui Ceauşescu, este resimţită ca o imensă cedare morală şi penalizată în consecinţă. De ce să ne mai mirăm, în acest context, că Paul Goma sare ca ars atunci cînd subtilul poet Marin Sorescu îşi precedă ministeriatul la Cultură prin distrugerea volumului Gardă inversă ? Sau atunci cînd celebrul filozof Gabriel Liiceanu îşi inaugurează Editura Humanitas sabordînd distribuţia volumului Culorile curcubeului şi trimiţîndu-l apoi la topit ?
*
Citind în manuscris paginile prezentului Jurnal, am avut surpriza de a mă regăsi aici pe mine însumi, în două-trei rînduri. Ca un personaj în căutarea autorului său (?), am avut prilejul de a constata iritarea lui Paul Goma la primirea unei scrisori din partea mea. Sper că iritarea lui nu va spori, văzînd acum publicat textul respectiv, care mi se pare important pentru imaginea pe care o am eu despre Paul Goma, cît şi pentru a pune în evidenţă natura - de o maximă francheţe şi-brutalitate - a relaţiilor noastre epistolare. Iată, deci:
Cluj, 23 nov. 1993
Stimate Domnule Goma,
Mă grăbesc să vă răspund în aceeaşi zi în care v-am primit scrisoarea şi încep direct, atadndu-vă frontal, cu o întrebare pe şleau : spuneţi-mi sincer, există vreun prieten cu care să nu vă fi certat pînă acum ? Pînă într-un timp, mă gîndeam la Mircea Iorgu-lescu, dar mi l-aţi descris într-un hal cum "într-adevăr nu merită. Apoi, ştiam de D-na Lovinescu şi de Dl. Ierunca. Iată că nici cu acea
7
relaţie nu e totul în regulă. De Gabriela Adameşteanu nu mai vorbesc. M-aş gîndi că urmez eu pe listă, dar mă consolez urgent: 1. numele meu nu merită să figureze în aşa o companie selectă ; 2. legăturile epistolare dintre noi sînt mult mai recente (de la recens) şi mai... platonice, ca să pot fi periclitat...
Aş vrea să pot spune că ei sînt de vină, global, şi fiecare în parte. Dar nu pot decît să-mi amintesc de o întrebare uşor patetică, dar întemeiată, pe care v-o puneam cu cîteva luni în urmă : atunci cînd inamicul a ieşit la atac, iar Dvs., aveţi un singur glonţ pe ţeava, de ce vă hotărîţi să trageţi tocmai în aliatul care stă în tranşee şi refuză să iasă la luptă, alături de Dvs. ? Alegerea mi se pare cam ciudată.
Nu mai spun că o astfel de opţiune presupune autoplasarea înfr-o ipostază aproape tragică : respins de ticăloşi, ocolit de netică-loşii... dubioşi, defăimat de invidioşi şi (în cel mai bun caz) neînţeles de către binevoitori, poziţia Dvs. nu-mi pare deloc confortabilă. Culmea este că, deşi urmaţi logica foarte coerentă a unei judecăţi morale tranşante şi lipsite de jumătăţi de măsură, imaginea pe care riscaţi s-o lăsaţi (din pricina unor concursuri de împrejurări defavorabile sau a unor... stîngăcii tactice) este aceea a unui gînditor pripit (care e constrîns să-şi retracteze unele afirmaţii), mereu violent şi supărat pe toată lumea. Dacă greşesc undeva, vă rog să mă corectaţi.
Părerea mea, concret, în cazul Liiceanu : am rîs de m-am tăvălit citind-o pe minunata G. Adameşteanu, în legătură cu cinstea pe care i-a făcut-o Liiceanu lui Goma, pentru că 1-a publicat în prestigioasa sa editură. Ba dimpotrivă, editura cu pricina, abia înfiinţată în 1990, a devenit treptat prestigioasă (cam de prin '92-'93), doar datorită numelor publicate (printre care şi al lui Goma...). Văd că mai pun şi cei de la 22/caru-nainte la boi! Cît despre topiri, n-aveţi şi aveţi dreptate, după cum urmează:
1. N-aveţi dreptate, pentru că este dreptul editorului să topească volumele care nu se vînd. Dăruirea sau comercializarea lor, la preţuri derizorii, ar putea „strica" piaţa. Din nefericire, în România de azi, pentru a supravieţui, nu mai poţi face raţionamente înlăcri-mat-sentimentale, ci strict economice. în plus, dacă s-au topit volume de Cioran, tot Humanitas publică masiv operele lui Cioran, pentru cine vrea să le cumpere. T>acă s-a topit Ierunca, este pentru că a) Piteştiul s-a scos în două ediţii, în tiraje mari, s-a găsit peste tot, pentru toţi şi b) tot Humanitas 1-a publicat din nou pe Ierunca, or-ganizîndu-i, în plus, lansări de carte şi conferinţe-dialoguri prin toată ţara. Deci, ce se pierde pe de o parte, se cîştigă pe de alta. Iar dacă este topită Culoarea..., în schimb sînt publicate Gherla şi Soldatul cânelui, la aceeaşi editură.
2) Aveţi dreptate, pentru că într-adevăr a fost o porcărie, într-adevăr n-a ajuns nici un exemplar din Culorile... în provincie, într-adevăr cartea a fost cenzurată subtil şi sabordată cu metodă. Mai trebuia însă, cred eu, să ţineţi seama şi de alţi doi factori : al compensaţiei (tot Liiceanu v-a publicat alte două titluri) şi al oportunităţii (riscul ca, atacîndu-1 pe Liiceanu, să vă îndepărtaţi alţi cîţiva prieteni, cum s-a şi întîmplat).
Stiu : îmi veţi răspunde - şi veţi avea perfectă dreptate - că, atunci cînd l-aţi atacat pe Ceauşescu, nu v-aţi ghidat după vreun factor de oportunitate. Dar îmi permit să observ că realitatea este cu mult schimbată : atunci, aproape toţi erau împotriva lui Nea Nicu şi vă ţineau pumnii pe ascuns. Acum, vreţi-nu vreţi, există două mari tabere : a lui Iliescu, Funar, Vădim, Măgureanu & Co., care n-au decît de profitat de pe urma unor astfel de valuri, continuînd însă să vă deteste pentru trecutul Dvs. Şi cealaltă tabără - oricît ar fi ea de subţire, şubredă, vetustă şi impotentă - a lui Coposu, Manolescu, Blandiana, G.D.S., Liiceanu, tinerii liberali etc, etc., care cu timpul se vor constitui într-o alternativă şi a căror atacare (doar pe jumătate întemeiată) îl plasează pe „atacator" în afara şi a acestei sfere semantice, întrucît, pînă acum, tertium non datur, cine vreţi să vă susţină şi să vă sprijine, în aceste demersuri ?
Departe de mine ideea de a vă sugera vreun „oportunism", de orice speţă ar fi el. între a analiza situaţia şi a oferi soluţii există o considerabilă diferenţă. Mai ştiu şi că alte stimabile doamne au început prin a vă admira şi au sfîrşit străduindu-se să vă impună punctul lor de vedere. Diferenţele dintre ele şi mine sînt cel puţin două : una esenţială - eu nu sînt o doamnă; şi una fundamentală - eu nu dau sfiituri, eu analizez situaţia, pentru mine însumi, şi pe urmă le spun şi altora la ce părere am ajuns.
Cu speranţa că n-am fost mai insuportabil în această scrisoare dedt în precedentele, vă salut cu aceeaşi stimă şi prietenie din totdeauna,
Laszlo Alexandru
Destinatarul nu mi-a răspuns, direct, la conţinutul acestei scrisori, deşi i-arfifost extrem de uşor să-mi demonstreze că nu Paul Goma l-a atacat, de exemplu, pe Gabriel Liiceanu, ci scriitorul cenzurat a dat o replică, prin protestul său, la abuzul grosolan al editorului, l-ar fi fost foarte la înderhînă să-mi semnaleze că, pe neobservate, făcusem confuzie între victimă şi agresor...
Dar, dacă nu mi-a răspuns mie, a făcut-o foarte limpede în opera sa şi, printre altele, chiar în paginile prezentului Jurnal. Autorul a
9
ştiut întotdeauna să facă distincţie între realitate şi oportunitate (,/idevărul este o categorie, iar adevărul-spus este o alta") - optînd cu hotărîre pentru prima variantă. Stupefacţia cititorului inocent, care asistă la cascada invectivelor şi la „mînjirea" persoanelor în aparenţă foarte onorabile o echivalează - respectînd, fireşte, proporţiile - pe aceea a lui Tvardovski, neputînd pricepe obstinaţia lui Soljeniţîn în a relata, fără concesii, soarta zekilor din Gulag şi samavolniciile paznicilor de . lagăr. Aici, ca şi acolo, scriitorul şi-a luat pe umeri povara adevărului, rostit cu orice sacrificii ; a plătit acest drept cu ani grei de închisoare, care face ca rostirea lui să fie mai şuierată, iar bisturiul lui să taie mai profund. Dar, pentru a salva viaţa pacientului, operaţia este necesară...
*
Cele trei volume publicate acum de Editura Nemira (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare, Jurnal de noapte lungă) oferă o contribuţie importantă la mai buna cunoaştere a lui Paul Goma. în contextul literaturii depoziţionale, non-fictive - care a cucerit piaţa de carte a acestor ultimi ani şi pe cititorii interesaţi să cunoască realităţile ţinute sub obroc de cenzura comunistă - diaristul Goma se înscrie ca un exponent de frunte. Dar, sub pretextul generos al titulaturii de „jurnal", autorul nu totdeauna notează faptele ce i s-au întîmplat în ziua respectivă; evenimentul cotidian este permanent ,/igresat" de fluxul amintirii; prezentul este împletit cu trecutul: „Senzaţie stranie : de ameţeală, de pierdere a orientării Din pricină că, în aceeaşi zi, scriu timpul din 1978 şi pe cel din 1993."
De altminteri, a scrie jurnal nu reprezintă o radicală modificare a perspectivei auctoriale : Goma nu va fi niciodată Procopius din Ceza-reea, fiinţa schizoidă care zîmbeşte frumos la contemporani, la puternicii zilei, dar, în secret, îi încondeiază biciuitor, pentru posteritate. Asemenea felonii sînt, în mod evident, dispreţuite de autorul nostru, lată de ce jurnalul în sine nu este mai caustic decît restul operei : pentru că nu are, ca la alţii, rostul de a dezvălui aici ceea ce a fost ocultat dincolo („...cei care scriau jurnal concomitent cu scrisul cărţilor se simţeau nemulţumiţi, frustaţi că nu putuseră să scrie adevărul în romane, aşa că îl «treceau» în jurnal") Nimic din toate acestea la Goma, pentru care însemnările zilnice - vorba vine ! căci vom găsi zile fără nici o... linie, dar şi alte zile, în care sînt notate capitole întregi -reprezintă o altă strategie de a pune în pagină temele şi obsesiile recurente ale operei sale.
10
;v • „Daţi-i un tovarăş singuraticului şi va vorbi mai mult decît oricine", observa, cu blinda ironie, Cesare Pavese. Ei bine, jurnalul lui Coma ţine loc de „tovarăş singuraticului", în el autorul îi ceartă pe aftu, dar se interoghează şi pe sine însuşi, monologhează asupra etapelor si modalităţilor de creaţie a vreunui roman etc.: „Din cînd în cînd mă opresc, citesc ce-a ieşit: găsesc că n-a ieşit prea rău - dar nu despre asta voiam să vorbesc. Sigur, şi asta ar fi putut prezenta ceva interes pentru mine, dar altceva, altceva... Mă chem la ordine, mă îndrept, cu ochii ţintă la «adevăratul obiectiv» - şi iar mă trezesc pe de lături, departe de obiectiv... Şi încă ceva: nu m-a hotărît -fiindcă nu văd - unde şi cînd trebuie persoana 1 şi unde, cînd, a IlI-a. îmi spun : lasă, aranjezi tu la urmă, ce contează persoana naratoare ? Şi numaidecît : ba contează persoana naratoare ! Al dracului contează - dar eu nu ştiu unde să folosesc una, unde alta..." etc.
Citind prezentul jurnal, viitorii cercetători şi istorici literari ai lui Paul Goma vor găsi nu puţine indicii de poietică romanescă, precum şi o imagine fidelă despre cronologia şi circumstanţele publicării operelor sale, după 1989. De asemenea, sumare reflecţii ale romanicerului privind primele cronici din reviste, deci întîmpinarea critică postdecem-bristă, de care a avut parte.
Importante sînt aceste volume mai ales pentru sociologii literari, care îşi vor putea clarifica situaţia diverselor grupuri scriitoriceşti de presiune şi gradul lor de complicitate/colaborare cu puterea comunistă. Nu în ultimă instanţă, se pot regăsi aici pagini picante, pentru amatorii de cancanuri şi de culise ale VlP-urUor. Observaţia necruţătoare a autorului pătrunde pînă în cele mai insesizabile şi colaterale amănunte ale comportamentului sau gîndirii scriitorilor : cutare romankier, pierzîn-du-şi dinţii din faţă, muşcă din pîine sau din mămăligă cu buza de sus (!). Cutare critic important te întreabă ce mai faci, dar se îndepărtează grăbit, fără a mai aştepta răspunsul : pe el îl interesa doar să-şi audă propria întrebare... Un scriitor se ţine de braţ cu soţia, chiar şi cînd intră pe uşă (?). Un eseist rafinat şi aristocrat reacţionează cu o logică buimăcitoare, atunci cînd Jocotenentul" lui Iliescu este acuzat de crimă : „Da, dragă, o fi cum zici, dar Gelu, după mamă, e un Sturdza -am cunoscut-o bine pe mama lui (a spus un nume), am dansat cu ea la balul de la... (şia spus iar un nume)."
Ca să nu mai vorbesc de adevărata performanţă a portretelor literare, realizate prin însumarea unor detalii amuzante. Iată, în continuare, două exemple contrastante. întîi, portretul ironic-duios al Monicăi Lovinescu (în tandem cu Marie-France Ionesco) : ,Monica (i se mai
11
spune, ea îşi spune : Monicuţa) se odihneşte, jucîndu-se -ca în curtea şcolii, în recreaţii. Cine n-a văzut-o «bîrfind» cu Marie-France (altă Monicuţa !) nu ştie nimic despre viaţă, în general, despre sufleţel, în special: ce chicote, ce chirăituri, ce cotcodăcituri, ce hohote-ţipete, cu lacrimi, pînă la sufocare şi tuse ; ce şuşoteală, cu ghionti, din aproape, ce pălmuţe, peste masă, ce (concluzii-provizorii-cu-premii) pupături -apoi, răsuflarea o dată recăpătată, de la capăt: ce secrete, ce amănunte, ce înţepături la adresa... a cui o fi, unul - mai frecvent, una... Cu toate că şi Monica şi Marie-France au, fiecare în parte, program-încărcat, găsesc ele o «fereastră», lunară ori trimestrială, pentru un dineu în două, pentru o cură de rîs, înde ele, fetele, fiicele... în timpul cărora (acum divulg o taină cumplită) fac chef, consumă chiar şi al-co-hol (de n-ar afla Eugeniibarbi şi Lăncrănjanii...) ! Sunt în stare să termine o sticlă întreagă de vin !" (Să recunoaştem că între vocea uşor răguşită, discursul cerebral şi atitudinea hieratică a ziaristei de la Europa liberă, pe de o parte, şi descrierea izbutită de Goma, pe de altă parte, distanţa este foarte mare : dar aceasta nu face decît să umple de credibilitate liniile de forţă ale unei personalităţi căreia îi este pusă în lumină şi faţa ascunsă publicului..)
într-o^ astfel de serie, la loc de cinste, poate fi inclus un portret satiric : ,Ăsta-i Damian Necula... Băiat-bun, zice Tudoran. Vedea-l-aş cu el, peste el, la Washington ! Inofensiv, spun alţii - depinde ce înţeleg ei prin asta...
Pe mine mă nelinişteşte prezenţa lui Necula. Aş merge pînă la a spune că mi-e frică de el - dacă ar fi întru totul adevărat : nu întru totul, dar ceva frică tot mi-e de Necula.
Stai de vorbă cu doi-trei cunoscuţi - pe un culoar, pe un trotuar. Vă aflaţi aproape, apropiaţi - ca să vă auziţi, nu de alta... Şi iată-l, răsărit din pămînt, pe Necula. Salută, întreabă, în general : «Ce mai faci ?» - şi se bagă. Se bagă ! Nu violent, nu brutal - dar iremediabil! îşi introduce în «cerc» întîi un bombeu ; apoi pipa; apoi un umăr; în curînd eşti silit tu să te dai în lături - fiindcă a intrat Necula.
Stai de vorbă cu o persoană - fie ea şi de sex opus (fie aceea şi o persoană cu care ai tot tăcea - în doi)... Şi apare Necula ; şi salută şi face «Ce mai faci ?» şi ţi se vîră ! Cu bombeul lui, cu pipa lui şi cu digestia-grea a lui. între sufletul tău şi trupul ei - păi să nu-l omori -de mic - pe scriitorul cu pipă ?"
*
Lectura, pe alocuri palpitantă, a acestor pagini este dată nu numai de funciara sinceritate a autorului, ci şi de impresia că asistăm la dez-
12
văluirea unor culise, a unor fapte şi împrejurări care, pînă acum, îi erau ascunse marelui public. Ne amintim cu toţii cum stăteam, în anii '80, cu urechea lipită de Radio Europa liberă, care însemna pentru noi, cei din ţară, maximum de probitate profesională, singura posibilitate de informare onestă. Aflînd acum de luptele intestine ale redacţiei, de încurajarea personajelor comode şi marginalizarea adevăraţilor disidenţi exilaţi - rămînem cu un gust sălciu.
Scrisoarea de protest a foştilor rechini comunişti, poate înregistrată de noi, cei din ţară, cu speranţa într-o schimbare iminentă, este receptată cu o justificată mînie de exilatul parizian : „...căcănarii (Părvules-cu, Bârlădeanu, Apostol, C. Mănescu, Brucan şi unul Răceanu) «protestează public», oameni buni! Că ei nu mai suportă, dragi tovarăşi, o asemenea lipsă de democraţie ! Ca să.vezi! Cine vorbeşte - dar, cînd erau ei la conducere, «suportau» lipsa aceea de democraţie, bestiile ! Şi ticălosul de Apostol, bruta de Pârvulescu (...), javra imundă de Brucan (...). Prea tîrziu, tovarăşi ! Ceauşescu a desăvîrşit ceea ce aţi început voi - şi ce devotaţi eraţi.- Pârvulescu, Apostol, Bârlădeanu - cît despre Brucan, de la Scînteia, ce să mai vorbim ! Şi cînd te gîndeşti că pe ăştia îi cred occidentalii - nu pe noi, victimele ! Noi nu «reprezentăm» - nici adevărul, nici comunitatea \"
Mai complexă este atitudinea lui Goma faţă de protestele scriitorilor români, din 1989. Pe de o parte, îi sprijină cu fapta: prin cooptarea unora dintre ei în Pen Club ; prin participarea la mese rotunde ale Europei libere, realizate în apărarea lor; prin contribuţia la redactarea unor răsunătoare scrisori internaţionale de solidarizare etc. (O mică întrebare : cîţi dintre ei, persecutaţi atunci, i-au mulţumit ulterior, în public, lui Paul Goma, pentru sprijinul său ? Şi nu mă refer acum doar la colegiala"... nereprimire în rîndurile Uniunii Scriitorilor !) Pe de altă parte, fostul disident este nemulţumit - şi îşi consemnează şi aici dezamăgirea - în legătură cu jumătatea de măsură a protestului celor mai mulţi dintre scriitori, fideli pînă în ceasul al doisprezecelea păguboasei tactici a rezistenţei prin cultură : „...marele memoriu in-te-ri-or ! [Mult s-au scremut - dar şi cînd a ieşit, ce-a ieşit : un fîs administratiuoid (...)] - a fost semnat, deci, de : Bogza, Doinaş, Hăuli-că, Paler, Paleologu, Pleşu, Sora. Ăştia măcar au semnat. Ceea cenue puţin lucru la un scriitor român, căcăcios din tată-n fiu.
Monica îmi spune: Buzura... s-a internat în spital, de frică. înainte de a se băga sub ţol i-a transmis Monicăi (prin Dimisianca ?) rugă-mintea-din-urmă : «Doamna Monica să-mi facă numai critică
13
estetică» ! Ceea ce înseamnă că psihiatrul maramureşean a învăţat şi cuvîntul «estetică» - de unde: de la Gogu Rădulescu ? Ah, scriitorul român cotidian !"
Singurul consens perfect între cei din ţară şi cei din exil este trăit în a doua jumătate a lui decembrie '89. Notaţia devine febrilă, emoţia autorului este evidentă, faptele sînt consemnate cu sufletul la gură : „Se petrece, se petrece. Timişoara, Cluj, Sibiu. Atît ?(...) Se petrece ! Nu mai scriu, istoria se scrie singură. Ca să vezi : «Cea mai lungă noapte - devine zi» (dat fiind momentul, pot spune gogomănii)."
Trezirea din entuziasm este amară şi foarte rapidă. Deja, la 1 ianuarie 1990, găsim notate dubiile autorului: „îngrijorător. Veşti din ce în ce mai proaste :
- Ilieştii pregăteau o lovitură de stat pentru 24 decembrie, dar Timişoara şi 21-22 decembrie la Bucureşti le-a(u) luat-o înainte ;
- în guvern : aceleaşi moace;
- «omul cu barbă» : Gelu Voican ! Ca să vezi unde şedea «revoluţionarul» ! Dimpreună cu Sergiu Nicolaescu, de altfel. (...) Inima îmi merge la... revoluţie, ne-inima îmi spune că securiştii sunt... sforarii. Şi profitorii." Din nefericire, ulterioara desfăşurare a evenimentelor i-a dat, din nou, perfectă dreptate lui Paul Goma.
O pasionantă discuţie de caz ne oferă autorul descriind culisele revistei România literară st felul în care s-a format noua echipă, de după 1989. Ca peste tot, şi aici se vădesc propensiunea sa către dez-vă-luire şi demonul polemic, care îl caracterizează. Aş vrea să mă pronunţ, pe acest subiect, dintr-o poziţie echidistantă - de această dată, termenul nu mai are în el nimic ironic -, ca unul care am scris despre Paul Goma ; (şi) în România literară.
Pînă la proba contrarie, faptele relatate de Goma sînt, în detaliile lor, inatacabile: scurta polemică Manolescu-Paler, în jurul ideii de nor-malitate, a răzbătut în presă, iar consecinţele sale se cunosc. Precum şi ulterioara configuraţie redacţională a revistei. Condamnabil este şi interviul realizat de N. Manolescu, după mineriada din 1990, precum şi prestaţia sa modestă în faţa lui Ion Uiescu.
Impasul logic în care ne aflăm este, însă, următorul: aplicîndu-se o unitate de măsură corectă, se obţin, totuşi, rezultate discutabile ! Să mă explic. Poate fi înţeles, teoretic, blamul pe care Paul Goma îl aruncă asupra pendulărilor tactice în orientarea României literare. Dar reproşul de inconsecvenţă, adresat celei mai importante reviste literare, nu mă va determina să trec de partea unor... consecvenţi de talia lui E. Simion sau Valeriu Cristea. Anormalitatea realităţii se pare
14
că pretinde un plus de mobilitate din partea noastră. Pentru a te opune unei puteri de sorginte comunistă - de unde, înainte vreme, opoziţia deschisă şi organizată era prohibită - trebuie să fii, azi, prin excelenţă, inconsecvent / în mod paradoxal, consecvenţii" stau acum de partea lui Uiescu, iar inconsecvenţii - în opoziţie. Pînă la un punct, perseverenţa în neangajare politică putea însemna, înainte de 1989, să nu faci jocul lui Ceauşescu. Acelaşi lucru, după 1989, are valoarea unei complicităţi cu Ion Uiescu. Iată în ce măsură schimbarea realităţii implică şi modificarea comportamentului nostru !
în acest context, am prilejul să pun în lumină o diferenţă tranşantă de raţionament a polemistului nostru, în comparaţie cu perspectiva general răspîndită. Fostul disident analizează situaţiile şi persoanele prin insolitare, prin izolarea unei anumite fapte şi judecarea ei necruţătoare. în al doilea moment, deductiv şi analogic, autorul formulează (fie şi implicit) concluzia : cel care a putut gîndi/spu-ne/scrie/face aşa ceva nu este demn de încredere, deoarece va putea să repete... devierea de la traiectorie. (E cazul, s-o recunoaştem : de cele mai multe ori, realitatea vine şi îi confirmă pronosticul pesimist!)
Pe de altă parte, raţionamentul practicat de majoritatea intelectualilor din ţară este... strategic şi globalist: „în această împrejurare, e nevoie de persoana X, deci vom face abstracţie de «micile» sale eclipse morale, căci este un individ util." Lectura aceasta, de tip sintactic, permite escamotarea compromisurilor individuale, de dragul susţinerii... cauzei comune. (Să admitem : persoana cu pricina, ştiindu-se apărată de mentalitatea oportunistă", va recidiva nonşalant; poate chiar fără mustrări de conştiinţă...)
Şi atunci, cum să nu deranjeze un gînditor individualist, ne-influenţabil, care amendează nu doar eroarea personală, ci chiar şi sistemul global de judecată ? !
Spunînd şi scriind acestea, înţeleg să subscriu la profesiunea de credinţă a lui Paul Goma, prezentă în Jurnal; ,Afi liber, pentru scriitor, înseamnă a spune şi a scrie adevărul (atunci cînd scrie şi vorbeşte despre realitateu-aşa-cum-este-ea); şi a accepta adevărul spus, scris de altul, chiar dacă nu-i este cu totul favorabil acel adevăr. A fi scriitor înseamnă a nu minţi (...). A fi scriitor înseamnă a fi cel mai liber membru al unei comunităţi - deci liber de a nu face temenele stăpînu-lui; nici închinări stăpînirii ;fie şi «doar» pentru şefia Literatorului ; ort pentru prezidenţa Fundaţiei Cîndesti; un scriitor nu poate nici măcar schiţa o închinăciune în direcţia tiranului..."
15
Din aceste rînduri, se poate deduce principiul care stă la baza întregii activităţi a lui Paul Goma; pentru el, cultura e un mijloc, nu un scop / Un mijloc de a exprima şi consolida valorile adevărului şi ale moralităţii, un mijloc de a demonta şi condamna hidoşenia trădării, a laşităţii şi a crimei. A scrie, pentru Paul Goma, înseamnă a lupta - cu înverşunare, dar şi cu luciditate -, a duce lungi şi obositoare campanii (nu în Rusia, ca Napoleon, dar cu siguranţă împotriva mentalităţii ruseşti, sau, mai precis, a mentalităţii sovietice - fie aceea chiar şi repercutată în... literele româneşti). în sfîrşit (sau, poate, dimpotrivă, în primul rînd), a scrie înseamnă, pentru Paul Goma, a fi un slujitor al Memoriei: „...un scriitor nu poate uita - ce s-a întîmplat cu ţara lui, cu concetăţenii lui; nu are dreptul să uite (sub pretextul iertării creştineşti) ceea ce li s-a întîmplat alor lui, prietenilor, cunoscuţilor, în aceşti patruzeci de ani; nu i se îngăduie să uite realitatea, pretextînd că el este făcător de ficţiune... Numai memorie cu memorie dă o comunitate ; un popor alcătuit din indivizi fără memorie este un nonsens ; un scriitor amnezic, în cel mai fericit caz, e scriitor-de-vagoane, nu conştiinţă a naţiei."
în pragul unei noi renaşteri a spiritualităţii româneşti - pe care o dorim cu toţii -, sînt convins că Paul Goma, cu supărările şi diatribele lui, dar şi cu imensul său capital de suferinţă, cu cele patruzeci de cărţi ale sale (din care cel puţin trei sînt adevărate capodopere !), cu inteligenţa şi sensibilitatea lui exacerbată, cu moralitatea sa intransigentă, va fi un mare model al nostru, pe care mai devreme sau mai tîrziu societatea românească îl va descoperi şi îl va elogia.
Aprilie 1996
LASZLO ALEXANDRU
SCURTĂ CRONOLOGIE
1935 2 octombrie : se naşte PAUL GOMA, în satul Mana (Orhei), Basarabia, al doilea fiu (primul murise în 1934) al Măriei (născută Popescu) şi al lui Eufimie Goma, amîndoi învăţători.
1940 26 iunie : Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa sunt cedate ruşilor.
2942 23 ianuarie : învăţătorul E. Goma este arestat şi deportat în Siberia.
Iunie (după 22): basarabenii sunt eliberaţi de armata română.
2942 septembrie : P.G. intră în clasa I primară la şcoala din Mana.
2943 septembrie : învăţătorul E. Goma se întoarce din Siberia cu un „ocol" de 9 luni prin Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 de la Slobozia (Ialomiţa).
2944 martie : refugiu în judeţul Sibiu.
Octombrie : familia se mută la Tirnava-Mare.
Noiembrie : se ascund prin păduri - semnatarii (români) ai armistiţiului acceptaseră ca refugiaţii să fie consideraţi „cetăţeni sovietici", deci să fie „repatriaţi" (în Siberia).
2945 ianuarie-mai: familia Goma este prinsă de ciobanii din satul Buia şi predată (citeşte : vîndută) jandarmilor ; este internată în Lagărul de refugiaţi de la Sighişoara. E. Goma falsifică actele, pentru a nu... „beneficia de repatriere".
2946 septembrie: P.G. intră prin concurs în clasa I a Şcolii Normale „Andrei Şaguna" din Sibiu, însă reforma învăţămîfitului (1948) îl trimite în clasa a VlI-a.
2949 ianuarie : ambii părinţi sunt arestaţi de nou-înfiinţata Securitate ; mama este liberată în luna mai, tatăl în august.
Septembrie: P.G. intră prin concurs la Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu.
2952 mai: arestat pentru un jurnal intim „codificat"; liberat, dar eliminat din liceu - în cele din urmă, termină liceul la Făgăraş.
17
2954 septembrie : intră prin concurs la Institutul de literatură „Mi-hai Eminescu" din Bucureşti.
2956 octombrie : revoluţia din Ungaria. P.G. scrie un capitol de roman şi-1 citeşte la un seminar.
22 noiembrie : este arestat şi condamnat la 2 ani închisoare pentru „agitaţie publică".
2955 : liberat din Gherla, dar trimis pentru 36 de luni domiciliu obligatoriu în Bărăgan (urmate de alte 24 de luni).
1962-1965 septembrie : după 3 ani de „libertate" în care lucrează numai ca zilier, P.G. îşi reîncepe studiile (cu examen de admitere, din anul I) la filologie, Bucureşti.
2966 ianuarie : P.G. depune la ESPLA manuscrisul romanului Os-tinato (sub titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă).
Decembrie : debutează cu proză scurtă în revista Luceafărul.
1967 ianuarie : constatînd că romanul nu-i va fi publicat în România, P.G. îl trimite în Occident.
1968 7 august; P.G. se căsătoreşte cu Ana-Maria Năvodaru.
22 august: îi apare volumul de proză Camera de alături (EPLA) -primul şi ultimul în România, pînă în 1990.
Invazia Cehoslovaciei : ca să intre în Brigăzile Patriotice, P.G. aderă la P.C.R.
Septembrie : redactor la România literară.
1970 martie : ca urmare a unei „decodificări" fanteziste (şi interesate) din partea lui Al. Ivasiuc a romanului Uşa noastră cea de toate zilele, lui P.G. i se interzice să publice (iar altora să scrie despre el) - pedeapsă extinsă şi asupra soţiei şi a socrului (traducători din Balzac, Pagnol, Thomas Mann, Clausewitz...).
2972 24 octombrie : la Tîrgul de carte de la Frankfurt/M, se lansează romanul Ostinato de P.G. în traducere germană (Suhr-kamp), franceză (Gallimard) şi era gata şi cea italiană (Marco Cugno, pentru Rizzolli), dacă peninsularii nu s-ar fi lăsat răsplătiţi de emisarii lui Ceauşescu. Diplomaţii Oancea şi Puşcaşu (după demersuri infructuoase de a-i convinge şi pe Claude Gallimard şi pe Siegfried Unseld, director la Suhrkamp, să nu publice cartea - pe cheltuiala guvernului român) au executat ordinul de la Bucureşti : R.S.R. şi-a retras standul de carte de la Frank-furt...
18
2972 iunie : neputînd „rezolva cazul", Organele îi oferă lui P.G. un paşaport turistic pentru Occident (în acelaşi preţ, şi sfatul de a nu se mai întoarce în patria lui Draculescu) - cu care prilej asistă la ediţia '72 a Tîrgului de carte de la Frankfurt (unde i se lansează al doilea roman tradus în germană, Uşa...), dă interviuri, scrie articole pentru presa germană, franceză, italiană, britanică, americană etc.
2973 iunie : se întoarce în România - nu înainte de a fi înregistrat, pentru Europa liberă, largi extrase din Uşa... şi din Gherla.
1974 14 iulie : moare, la Bucureşti, mama lui P.G.
2975 2 noiembrie : se naşte, la Bucureşti, fiul lui P.G., Filip-Iero-nim.
2976 : continuă (din 1971) să se transmită la Europa liberă, în lectura autorului, fragmente din cărţile sale : articole, interviuri, scrisori deschise ale aceluiaşi sunt citite de crainici ai postului
2977 ianuarie: P.G. se solidarizează cu Charta 77 printr-o scrisoare difuzată de Europa liberă.
1 aprilie: arestat.
6 mai: liberat în urma presiunilor internaţionale, dar mutat la o adresă greu, dacă nu imposibil de găsit.
Septembrie : constatînd izolarea absolută, lipsa de ecou, prin Europa liberă, a grevei minerilor (1-3 august), P.G. se hotărăşte să accepte paşaportul turistic pînă atunci refuzat.
22 noiembrie : P.G. împreună cu soţia şi fiul ajung în Franţa, unde cer azil politic.
1978 : membru fondator al CIEL (Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor); membru fondator al revistei L'Alternative ; membru în colegiul de onoare al revistei Kontinent.
1980 : director al colecţiei „Est-Ouest" de la Editura Hachette şi apoi Albin Michel.
Decembrie: P.G. participă, la Madrid, la „contraconferinţa post-Helsinki", în timpul căreia se manifestă „braţul armat al Securităţii" - ameninţări cu moartea, false biografii (acestea fabricate în atelierele lui I.C. Drăgan), alarme cu bombe etc.
2982 5 februarie : P.G. primeşte prin poştă un colet conţinînd o bombă.
2982 martie : o nouă tentativă a Securităţii de a-1 asasina pe P.G.
19
w
1983 : membru fondator al Internaţionalei Rezistenţei, organism anticomunist cu sediul la Paris.
1984 : P.G., director al Departamentului Europa al Internaţionalei..., organizează la Senatul Franţei două colocvii (Yalta şi Pacifismul.)
1986 februarie : P.G. este numit Chevalier de VOrare des Arts et des Lettres de către ministrul Culturii al Franţei.
2990 : după 20 de ani de inexistenţă ca scriitor român, P.G. debutează editorial în româneşte.
1992 : Premiul Uniunii Scriitorilor (Ostinato); după 6 luni, G. Liiceanu îi trimite la topit o carte nedistribuită în 1990 (Culoarea curcubeului).
1993 : M. Sorescu topeşte plumburile romanului (cules în 1990) Gardă inversă.
1995 21 martie : P.G. se anunţă candidat la alegerile prezidenţiale din 1996 (România).
P.G.
NOTA AUTORULUI
Jurnal pe sărite - primul, cronologic - este alcătuit din însemnări manuscrise („Caietul Verde") şi dactilografiate.
Jurnal pe sărite se întinde - cu goluri de ani - între februarie 1978 şi iunie 1993 ; între sfîrşitul lunii iunie şi începutul lui iulie 1989, însemnările au fost dezvoltate într-un volum autonom (scris chiar în acel interval), formînd a doua secţiune intitulată : Jurnal de căldură mare.
A treia secţiune : Jurnal de noapte lungă, acoperă timpul dintre 23 septembrie şi 31 decembrie 1993, iar de la 1 ianuarie 1994 se scrie Jurnal de zile scurte.
Jurnal pe sărite include, am mai spus, transcrierea „Caietului Verde" - cu omisiuni (marcate), însă fără nici o modificare.
Autorul
Paris, 11 februarie 1994
I
JURNAL PE SĂRITE
(9 februarie 1978 - 2 iunie 1993)
1978
Paris, joi, 9 februarie 1978
încep acest jurnal - al câtelea ? - în ajunul plecării la Ionesco, la casa lui de la ţară, pe undeva pe lîngă Houdan. încă nu ştiu cum se cheamă localitatea. M-am (m-au) hotărît să plec măcar pentru o săp-tămînă din Paris, poate-poate îmi vin în fire. Iată, a trecut o lună şi jumătate din cele şase, cîte promisesem la Seuil, şi n-am scris din „jurnal" decît vreo treizeci de pagini si acelea ne-definitive (dar deloc).
Nici de astă dată nu-mi fac iluzii în privinţa jurnalului (ăsta, cel fără ghilimelele deriziunii).
Deşi. Deşi poate că ar fi mai interesant, pentru mine, să ţin un „jurnal al jurnalului".
Condiţiile (n-am alt termen la îndemînă) de acasă nu sunt favorabile scrisului. Cu Filip aş scoate-o la capăt - doar suntem neamuri, pînă la urmă ne-am înţelege - dar cu adevărat torturant: telefonul. Şi, decurgînd din el, „angajamentele" : înrîlniri, interviuri, călătorii, conferinţe... Nu sunt făcut pentru aşa ceva, anul 1977 mi-a ajuns, m-a umplut pentru... zece vieţi. Nici nu îndrăznesc să mă plîng, ceilalţi ar crede că fac pe nebunul - cînd sunt doar un comod, un leneş, un egoist. Toate astea (calităţile...) nu se împacă de fel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier-al-pa-triei, de „Mereu gata !" - oricînd, pentru orice.
Bine-bine, oricînd merge - dar nu şi orice. Fiindcă... orice fleac (astfel văzut de aici, de departe - sau din egoismul meu) poate fi foarte important acolo, la faţa locului. Am verificat pe pielea mea această importanţă şi le reproşam (doar în gînd) celor de afară, de departe, că nu fac nimic, nu fac ce trebuie, de ce am eu nevoie... Jos, la Rahova1, prin a doua jumătate a lui aprilie, cînd nu mai puteam, nu mai puteam, nu ziceam eu, uneori chiar cu glas : „Ţepeneag, de ce nu mişti, de ce nu faci ceva ?" Ei bine, acum e rîndul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflaţi jos, în Rahovele eterne - şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, cînd voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni ? (patetic).
Oricum : am intrat în această horă, mort-copt, trebuie să joc.
Orişicîtuşi, nu mi-e bine, ba mi-e de-a dreptul rău. Sunt bolnav cu adevărat şi de multă vreme (de la Rahova, desigur). Şi mai bolnav
1 Pe Calea Rahovei se afla Direcţia Centrală a Securităţii.
25
mă simt din pricină că nu sunt în stare să mă îngrijesc, aşa cum mi-a recomandat (în fapt: comandat!) doctorul Metzianu, rugat de Monica şi de Virgil să vadă ce-i cu mine. îmi tot zic : mîine, mîine -si-gur ! Sau săptămîna viitoare, uite, de luni, mă internez pentru analize (dar mai ales pentru odihnă). Dorm rău, mă trezesc stors, cu creierii gelatină. Apoi, de cînd am venit în Franţa (acum, a doua oară), am băgat de seamă : alcoolul, chiar un pahar cu bere pişvasă-roasă, îmi agită şi mai vîrtos somnul şi aşa agitat.
N-am să recapitulez evenimentele trecute, dar mă plîng : călătoriile (în Germania, în decembrie 1977, şi în Anglia, în a doua jumătate a lui ianuarie acest an) m-au dis-trus. Chiar atunci cînd nu mă solicitau direct (aş spune chiar somnul, în călătorie - aşa cum este el - din-oarecum agitat devine de-a dreptul corvoadă). Nu sunt eu făcut ca să, asta, cum îi zice ? îi zice : a cutreiera lumea... Nu, nu, nu-i pentru mine. Mă gîndesc cu spaimă (cu atît mai terifiantă, cu cît nu mă pot plînge nici Anei) că are să trebuiască să mă duc şi în America. Dar poate că scap, poate că pînă atunci cade guvernul, cade Nea Nicu, vine regele, noi ne întoarcem la casa noastră... Pe de altă parte, vor fi avînd dreptate amicii care mă sfătuiesc să bat fierul cît e cald ; cît timp presa se interesează de mine, să vorbesc despre cei care au rămas acasă şi nu pot vorbi. Atît, că a început să-mi devină peste puteri. Vreau să dorm. Şi să dorm. Şi, eventual, să scriu.
Plecînd din România, nu-mi imaginam că pierderea manuscriselor mă va afecta. Dar, iată, pierderea este o adevărată rană. 7-1, romanul fără titlu început la Breaza şi dus binişor pînă pe la pagina 130, Romanul unui roman, definitiv rătăcit pe drum, ori pierdut, ori uitat prin hîrtiile lui Ţepeneag (sau poate la Dussart 71).
De România nu mi-e dor decît atunci cînd dau cu ochii de seminţe de flori - atunci mă gîndesc la Breaza. La florile-plantele puse de noi, îngrijite de noi (ce picior-de-rai făcusem, la Breaza !). De oameni însă, ba. La drept vorbind, nici nu prea sunt oameni în România cărora să le duc dorul - în ultimii ani am fost atît de singur şi de însingurat şi de carantinizat şi de marginalizat, încît nu am deloc sentimentul că am lăsat pe cineva pe-acolo. La amărîţii de semnatari rămaşi la cheremul Securităţii - mă gîndesc mai des. Şi de fiecare dată încerc să-mi abat gîndul; e prea chinuitor.
Zilele trecute am avut o ieşire violentă (şi crucişă). în faţa Anei. în legătură cu Mazilescu. I-a cumpărat o pereche de pantaloni de velur şi ţigări; pentru Ştefania a pregătit un pachet de haine... Ana
1 Etienne Dussart - diplomat belgian care ne-a fost de un mare ajutor (scoatere de manuscrise, de corespondentă) - expulzat din cauza aceasta, după cutremurul din 4 martie 1977!
26
yoia să-i cumpere lui Virgil blugi, uite, mie nu mi-a cumpărat, am zis:
„De ce ? De ce să alimentăm convingerea profund românească potrivit căreia totul se aranjează în viaţă ? Fireşte, Mazilescu e băiat bun, poet foarte bun, pe deasupra sărac lipit. Numai că prietenul nostru Mazilescu a dat pe la noi în timpul Scrisorii de vreo trei-patru ori, şi n-a semnat-o. Ba mi-a explicat de ce n-o semnează, că lui nu i-au făcut nimic rău, direct...; că atunci cînd au să-i facă ceva (direct), atunci să vezi ce-o să provoace el, un scandal de pomină... Adevărat că Mazilescu nu m-a atacat faţă de alţii, dar nici nu a mers vreodată, fie şi jumătate de pas, alături de mine. Dacă nu am dreptul să-i reproşez acest lucru (chiar să nu am ?), atunci sigur nu am nici obligaţia de a-i trimite nădragi, cînd eu nu am, sau ţigări, eventual bani, cînd pe mine e departe de a mă da banii afar7 din cas'. De ce l-aş încuraja în convingerea că lui, ca mare poet, i se cuvine totul, el însă nu are nici o obligaţie ? De ce să-1 confortez în ideea că el se ocupă de poezie (nu de politică !), drept care «disidenţii» să facă bine să-1 alimenteze pe poet cu pantaloni, ţigări, bani, başca cinci kile de... consideraţie veşnică... ?"
Evident, Ana a fost de altă părere : că, totuşi, Virgil a fost „cel mai fidel prieten al nostru". La care eu îi răspund că nu înţeleg ce fel de fidelitate e asta - şi faţă de ce ? De cine ? Ce fel de fidelitate, cînd prietenul meu nu împărtăşeşte opţiunile mele ? Dacă am fi de... sexe diferite, ar fi de înţeles : dar aşa ? Faţă de ce este Mazilescu fidel ? Sau el este faţă de mine, aşa, în absolut ? Dar eu nu sunt în absolut, eu sunt ceea ce fac - or, prietenul meu nu este fidel facerilor mele.
Ana zice că n-am dreptate. Că simte ea că aşa-i. Bine.
Breban. Nici el n-a semnat Scrisoarea, dar faptul nu pare a-1 deranja. I-am fost util, în februarie-martie (nu determinant, dar ori-şidtuşi) 1977, ca să-şi despotmolească Bunavestire ; şi să o publice. Din acel moment, eu nu mai aveam „utilitate", de aceea le-a dat un exemplar cu dedicaţie lui Pleşiţă „şi Doamnei sale". Acum, că iar i se pare lui că îi pot fi util, uite-1: aid, la Paris, a stat în casa mea, dt timp am fost noi la Londra. Nu e mare lucru din partea mea - dar pînă una-alta, el a stat la mine şi nu eu la el.
Nichita. „Rusul vertical", cum îi spun eu, la Bucureşti, cale de trei sferturi din timpul întîlnirilor noastre urla că el are alte opinii politice dedt ale mele, altfel, „Dă s' te pup, bătrîne"..., că nid nu te mai puteai învîrti de-atîtea pupături roşii, astea orizontale... Dar, în duda neîmpărtăşirii „opiniilor politice" ale mele, dragul de Nichita îmi trimite vorbă să-i provoc o invitaţie la Paris...
„Săracul Nichita", zice Breban. „La Paris n-a fost încă..."
27
N-am chef să-1 contrazic : a fost, a fost - şi cu Marin Sorescu, dar şi cu Andriţoiu. Doamne, ce „Sfîntă tinereţe legionară" mai cînta Nichita, pe după cap cu Andriţoiu - Cuşa mi-a spus.
Ia să mă slăbească băieţii buni şi „dăştepţi" ! Cei care trag limbi cu Roşu vertical şi, din aceeaşi mişcare, cu Sfîntă tinereţe...; care urlă în gura mare (de parcă altfel nu s-ar auzi) că nu au aceleaşi opinii (politice !) ca mine - dar mie îmi cer să le provoc invitaţii! Nu vor cumva şi cheia de la casa de bani ?
Am obosit să stau mereu capra peste care să sară toţi marii-poeţi şi genialii-romancieri români, iar după aceea să mă şi înjure.
Sunt rău de tot astă seară, zic eu şi adaug : da, dar mie răutatea îmi trece, lui Nichita niciodată n-are să-i treacă pohta de a mînca căcat cu linguriţă de argint; nici lui Breban n-are să-i treacă vreodată „convingerea" că, fiind cel mai mare romancier din România, poate fi şi cel mai mare porc, ce contează, din moment ce porcu-i genial...
St.-Ouen, joi, 16 februarie 1978
Sunt la Moara-lui-Ionescu - or fi şi scrisorile pe undeva... Am venit aici, după o sumă de tergiversări din partea mea, vineri 10 februarie şi aveam de gînd să rămîn, să scriu, pînă marţi 21. Dar uite că azi dimineaţă mi-a telefonat Jean-Marie Benoist1, rugîndu-mă să-1 asist ca temoin în campanie (el şi-a depus candidatura nici mai mult nici mai puţin decît în circumscripţia lui George Marchais !). în gînd i-am zis că nu, că nu poci, că eu sunt bolnăvior (am avut şi gripă) şi mi-e somn, cu glas am zis, pe dată, da.
Abia după ce se va termina „contribuţia" mea, am să-i scot pe nas măgăria de la telefon: ca să mă convingă să particip la campania lui, mi-a spus de vreo trei ori că el a prezentat, la Belgrad, anul trecut şi cazul meu... Probabil are de telefonat multora, cerîndu-le să-1 asiste în meciul de box cu Jojo2 Marchais, de asta nu s-a sinchisit de faptul că eu n-am şovăit deloc (decît, cum am spus, în gînd). Am să văd la faţa locului pe cine mai are el „la mînă" cu mid-servidi, din cei cărora le poate spune : „Ti-am dat, e rîndul tău să dai..." Parc-ar fi român, filozoful Benoist...
Relativ mulţumit de ceea ce am lucrat. Am dus cartea pînă la 12 martie '77, cînd Jurnalul de iarnă s-a (definitiv) oprit.
Scris pe hîrtie, 70 de pagini de-ale mele, ded vreo sută franţuzeşti ; la astea se vor adăuga şi cele circa 50 de pagini din Jurnalul de iarnă (pe care nu l-am măsurat cu pagina şi nu l-am socotit), citate
1 J.-M. Benoist - unul dintre „noii filozofi".
" Jojo - diminutiv al luiGeorges (Marchais), a fost secretar general al P.C. Francez.
28
din presă, scrisori, documente etc. încă nu ştiu unde am să introduc documentele : în corp, la subsol, la sfîrşit ?
Am tren de întoarcere la 18,03. Am în faţă aproape două săp-tămîni pe care le voi pierde (sîmbătă 25 trebuie să fiu în Belgia, dar trebuie puse la socoteală şi jumătăţile de zi - cîte ? - la ambasada lor, pentru viză). Nădăjduiesc din toată inima ca pe la 1 martie să mă pot întoarce la Moara lui Ionescu şi să continui cartea - altfel, în alt loc (geografic) nu văd cum aş putea-o scrie.
Mai nădăjduiesc să mai lucrez şi printre picături, la Paris. Păcat că trebuie să plec. în afară de frumuseţea locului şi a locuitorului care mi-a oferit locul lui, să am şi eu un loc..., mai e şi faptul că, aid, trecusem dintr-o bucată pragul psihologic care mă împiedica să-mi dau drumul şi să scriu. Pînă una-alta, rămîn cu speranţa.
Paris, duminică, 19 februarie 1978
Aşadar, m-am întors joi seara la Paris. Vineri m-am dus pe Ave-nue Marceau, la sediul politic al lor (tot n-am înţeles dacă Jean-Marie e UDF ori RPR - certamente : anti-PC şi anti-PS). în hol, pe o placă scria : Premier Ministre. .
Jean-Marie Benoist, Bassi, soţii Panin (el i-a slujit lui Soljeniţîn de... prototip - un fost bolşevic din Cercul Saraşkăi), o doamnă -părea a fi secretară, dar nu chiar a oricui... Cui îi va fi fost secretară doamna : cumva primului ministru ?
Ieri, vineri, m-am dus la Ionesco pe la orele 19. Am tot vorbit de casa lor de la St.-Ouen, de „Moara lui Ionescu" - pînă la 20,25 cînd, în sfîrşit, a venit Jean-Marie Benoist şi ne-a condus la... (dcă să nu crezi în adevărul cuvîntului!) Kremlin-Bicâtre. Acolo fiind moşia comunistă a lui Marchais - de altfel, în jurul Parisului există aşa-nu-mita „Ceinture rouge", alcătuită din suburbii (banlieues) care votează... roşu de multă vreme.
Hală modernă, oribilă (seamănă cu Circul din Bucureşti). De la maşină pînă la uşa... circului, peste o sută de metri - i-am străbătut păziţi, acoperiţi, protejaţi (cu corpu-le !) de... vreo cincisprezece găligani (dacă n-ar fi fost în civil-francez, ai fi băgat mîna-n foc că-s civili-ţigani d-ai noştri dîn bobor). Spun, ca să se înţeleagă : găliganii erau „de-ai noştri", ne apărau - nu doar la figurat - de „de-ai lor" care, de-o parte şi de alta a aleii, strigau la noi, ne tratau de „fasdşti", de „trădători", de „agenţi ai capitalului" ; ne scuipau, unii încercau să ne lovească, pe mine o mînă m-a atins „uşor" peste şapcă. Doamna Ionesco, foarte bravă, ne-a luat strîns de cîte un braţ pe Eugene şi pe mine şi n-a încetat de a ne zice tot drumul... era să zic, al Crucii,
29
dar cum n-am păţit nimic..., aşadar, D-na Ionesco zicea în româneşte :
- Să nu-ţi fie frică, Eugene ! Să nu-ţi fie frică. Paul! Cu asemenea îndemnuri şi protecţie te poţi duce şi în iad, nu ? Am băgat de seamă, printre agitaţii care se tot înghesuiau să ne atingă (în mai multe rînduri a lovit în „băieţii noştri" - şi dureros, explic îndată de ce), era unul de vreo treizeci de ani, cu plete lungi, soioase ; şi cu o mînă în ghips. N-am înţeles ce cuvinte rostea cînd urla spre noi, dar ştiu că viteazul, dacă nu s-ar fi interpus găliganii din pază, ne-ar fi croit în cap cu ghipsul - pe mine ca pe mine, dar nu aveam deloc certitudinea că numai pe mine mă viza... După „aspect", mi-am zis că trebuie să fie un „extremist al extremei", adică un ultra-gauchist (maoist, castrist, troţkist, albanist, dracul să-1 ia).
în fine, ajungem în hol, la liman... Agresorii - ţinuţi dincolo de uşă. Pe cînd ne dezbrăcăm de paltoane, de pardesie, cine se apropie de mine, ca o floare (la propriu) ? George Banu, teatrologul, căruia i se spune şi Biţă. îl cunoşteam de pe vremea României literare, cînd venea cu articole, dar zăbovea puţin la „responsabilul rubricii teatru", sinistrul Valentin Silvestru, trecea, pe dată, la noi, cei tineri şi veseli (era cît pe ce să mă exclud dintre cei tineri, dar cum printre aceştia se afla şi Dimov...). Aşadar, bucurie a revederii. M-a asigurat că ştia prin ce trecusem în ţară, el se afla în exil de mai multă vreme, iar acum venise la meetingul acesta, „ca să facem baraj comuniştilor !", mi-a explicat Biţă Banu, rîzînd trandafiriu.
M-am bucurat. I-am spus (că mă bucur). Credeam că şi el are să fie martor (al lui Benoist), aşa că atunci cînd am fost chemaţi la tribună, i-am propus lui Banu să ne aşezăm alături, însă el mi-a spus că nu, el are să rămînă în sală - „dar în primele rînduri" !
Sala nu era chiar plină-plină, dar vreo 500 de persoane tot erau. în prima parte a reuniunii au vorbit: Bassi, Benoist, Ionesco, eu, Panin, o vietnameză şi un laoţian (Bassi I-a prezentat : cambodgian...), prinţul Suvana... şi nu mai ştiu cum.
Partea a doua a fost dedicată... contradictoriului. Acum l-am remarcat în sală (în stînga mea) pe agitatul cu mîna în ghips. Cînd a pus mîna pe microfon, o bună bucată de timp nu 1-a lăsat: 1-a acuzat pe J.-M. Benoist că e „trădător" şi că... m-a recuperat pe mine, pentru care el, Ghipsosul, participase la (sau organizase, nu se înţelegea) „manifestaţia de la Gare de Lyon", „pour la liberation de Goma"... Cum eram sigur că individul e gauchist-sadea (altfel de ce ne-ar fi atacat pe noi, „de dreapta" ?), nu mi-a provocat tulburări metafizice. Abia la urmă, am aflat (am auzit, fără să fi întrebat) că Ghipsosul-nespălosul nu era de extremă-stîngă (va fi fost, dar, hăt, alaltăieri), ci de extremă-dreaptă, de-al lui Le Pen. Fiindcă eu tot nu înţelegeam
30
„subtilităţile" politicii franceze, Doamna Ionesco mi-a făcut un desen - din cuvinte :
- Cum, dragă Goma, dar nu-i ştii pe legionarii noştri ? Ori foşti comunişti, ori deveniţi comunişti... Aşa-i şi aici. Extremele nu numai că se ating, dar se contopesc...
Aşa va fi fost. Oricum, în această parte a doua, re-intervenţiile lui Ionesco (şi ale mele, dar eu... sunt obişnuit...) au fost întrerupte, fluierate, huiduite din sală. Ultima tentativă a lui de a mai adăuga cîteva cuvinte (în apărarea noastră, a celor din Est) a fost întreruptă, oprită. Ionesco a renunţat.
Ninge. Nu mă mai simt depeizat - dacă ninge...
Să nu uit : aşadar, la intrare (în Circul de Stat şi de Partid, variantă franceză), mă întîlnisem cu George Banu. Care şi el venise să dea o mînă de ajutor anticomuniştilor - împotriva, desigur, a comuniştilor.
Numai că... de fiecare dată cînd reflectoarele televiziunii măturau sala (în special în a doua parte, cea a „contradictoriului"), Biţă Banu, aflat în rîndul doi - în faţa lui fotoliile nu erau ocupare - ce-mi făcea ? Păi ce să(-şi) facă : se făcea mic-mic pe scaun şi se acoperea cu... era cît pe ce să zic ţolul, în fapt era paltonul-pardesiul...
Aşa mai zic şi eu luptă anticomunistă ! Ca bun cunoscător al lui Caragiale, George Banu al nostru s-a apucat nu doar să imite personaje de-ale lui Nenea Iancu, ci să fie însuşi spiritul românului (în viziunea lui Caragiale şi nu numai): anonimitatea (se pare că anoni-mismul ar fi mai corect) ! Vasăzică şi Biţă Banu este - feroce, mie-mi spui ? - anticomunist. Şi, pentru că acolo, în România, nu putea, mă-nţelegi, pentru ca să se manifesteze, el, ca tot Românul curajos din tată-n Decebal, se trezeşte (cînd se trezeşte) că are ceva de împărţit cu bestiile abia cînd ajunge la adăpost, în Occident. S-o crează proştii că deşteptul de român se consideră la adăpost şi în Occident - dovadă... curajul lui George Banu : vine la o manifestaţie anticomunistă, dar cînd e la o adică, de să i se vază faţa la tembelizor, ioc ! Viteazul Ban' se bagă sub ţolul pardesiic ! Să nu-1 vază şoferii şi dactilografele MAI de la MAE, externii Internelor cum ar veni, Securimea diplomatizată !
Trăiască Anonimatul la Românul Veşnic !
Ninge. Obosit şi deprimat: de ce nu voi fi rămas eu în ţărişoară, fiindcă şi aici tot de anonimi căcăcioşi dau... ?
Paris, marţi, 28 februarie 1978
Sîmbătă şi duminică - la Bruxelles. Alergătură istovitoare între conferinţe, colocvii, „întîlniri cu presa" (ca să nu folosesc : „confe-
31
rirtţă de presă"); n-am apucat să văd nimic din frumosul oraş (decît pe geamul automobilului care mă căruţa de la moară pîn-la gară).
M-au condus prin lume Mihai Korne şi şotia sa. Cu automobilul - încolo, încoace. Frustrat: nici la ducere, nici la întoarcere grănicerii (gră-ni-ce-rii, dragi tovarăşi!) nu s-au deranjat să-mi tamponeze paşaportul, ca semn că am trecut şi eu pe la poarta lor. Ce nesimţiţi, aceşti occidentali! Ce indiferenţi la... bucuriile noastre mărunte (dar mari, vorba cuiva)!
Duminică dimineaţa, ştiind că am în faţă o oră întreagă „liberă" am coborît din camera de hotel, să dau o tură prin vecinătate (în plin centru). Aveam de gînd să mă fac chiar... pierdut o jumătate de ceas în plus.
Fatalitate ? De cine dau nas în nas, jos, la recepţie : de... Romul Munteanu ! De javra, licheaua, tirîtura de Romi-Ţiganul, văr (după Budai din Cioara) cu Dodu-Bălanul!
I-am zis:
- Ce cauţi, aici ? - mai să-i dau şi două labe.
Romică însă, carne-aţoasă (în ciuda... adipozităţii), nu numai că nu se revoltă de tonul meu, de luarea la rost (dar ce treabă am eu cu... treaba lui la Bruxelles ? Păi, dacă Ceauşescu ţine într-o mînă problema războiului, în ai'laltă pro'lema păcii, „profesorul Romu-lus" tine într-o mînă nu ţâţa lupoaicei, ci cultura; română; în cealaltă : literatura - română cotidiană !) ...Aşadar, în loc să mă pună la punct pentru agresiune verbală, Romică... n-aude. Romică n-a vede - ba (mă) vede : se apropie de mine, cu mîna întinsă (am băgat de seamă : mîna-întinsă nu trebuia să fie observată de nimeni altcineva decît de mine, podul palmei fiind lipit de coaste - eh, niciodată nu eşti prea-prudent!), bălmăjind nişte chestii năclăite cu ulei de maşină şi cu sirop de zahăr de cartofi - că ce bine-i pare lui că mă vede pe mine; că ce rău i-a părut lui cînd eu am avut necazurile alea, ştiu eu care...
Si, aşa cum se întâmplă în viaţă, cînd se întîlneşte un activist de partid cu un prostălău de scriitor, cine iese învingător ? Ce întrebare ! Negreşit, activistul!
Fiindcă... n-am putut rezista şi i-am întins mîna. Iar el mi-a înhăţat-o şi a început nişte manevre ciudate : ori voia să mi-o pupe, ori voia să şi-o pună la inimă, pe sub palton (ori şi una şi alta). Trăgeam, trăgeam - nimic. Nici prea tare nu trăgeam, ca să scap cinstit...
Rezultatul: m-am trezit pe trotuar, în faţa hotelului: se dusese dracului pofta de a căsca gura la Bruxelles măcar un ceas, în pace ! De unde pace, după ce am dat mîna (fiindcă nimeni nu mă silise, i-o dădusem eu !) cu însuşi Romul Munteanu !
32
Am urcat în fugă în cameră, m-am dezbrăcat şi am intrat snb duş, ieşisem de sub el de o jumătate de oră, dar aşa sunt eu, iubitor de duşuri...
Mîine vreau să mă duc iar la St.-Ouen. Poate mai scriu puţin.
La Bruxelles am cunoscut o sumă de oameni interesanţi - printre ei pe jurnalistul Unger (semnează : Pol Mathyl). Şi pe Nicolae Lupan.
Doamne, ce oboseală ! Şi, Doamne, ce odihnă o să-i trag eu, după ce îmi termin trebile pe pămînt...
Paris, marţi, 1 martie 1978
Azi ni s-au livrat şi dulapurile de bucătărie. îmburghezirea a început în urmă cu o săptămînă, cînd ne-am cumpărat maşină de spălat rufe, frigider, aspirator. Va trebui să ne cumpărăm şi o cana-pea-ceva, fiindcă toată lumea doarme pe jos. E adevărat, pentru Filip nu există primejdia de a... cădea, însă orişicîtuşi.
Iar cînd vom avea chiar şi două fotolii adevărate, ei bine, atunci vom fi cu adevărat irecuperabili pentru patria socialistă - cea numită România...
Paris, 8 martie 1978
N-am plecat la St.-Ouen. Am tot telefonat la omul care are grijă de casa lui Ionesco („gardien" îi spune aici), n-a răspuns. Aşa că am renunţat.
în fapt, avem alte griji:
Filip e internat la spitalul de copii Herold. Probabil alaltăieri (deci în 6 martie) a înghiţit ceva medicamente din poşeta D-nei Gheorghiu. L-am internat ieri dimineaţă, pe la 930. Are tulburări de echilibru. Eu fac de planton prin curtea spitalului, mă mai schimbă Ana. Doctorul Bechaouin zice mereu, mereu, că nu s-au descoperit urme de medicament în urină. I-au făcut altă serie de analize.
Doamne. Doamne...
Paris, marţi, 14 martie 1978
O săptămînă nenorocită care însă a luat sfîrşit cu bine.
Deşi medicii nici pînă la urmă de tot (la externare) nu ne-au dat vreo explicaţie (efectul neavînd cauză...), în continuare, bănuim... poşeta lui Frau Gheorghiu.
Faptele au fost aşa :
Vasăzică, în 6 martie primim vizita unui cuplu româno-ger-man : el (vreo 45-50 ani) se prezintă : „Gheorghiu, refugiat politic" ;
33
ea : soţia, germană. Veniseră la Paris şi, auzind că pot fi vizitat, veniseră...
Fiindcă aveam experienţă, i-am spus şi D-nei Gheorghiu (prin băiat, el traducea în nemţeşte): pentru că avem copil mic, cotrobăi-tor în toate şi băgător în gură a orice găseşte, o rugăm : dacă are cumva medicamente ori solvenţi de unghii ori alte substanţe otrăvi-cioase, să facă bine să le ţină în poşeta închisă, pe genunchi - dacă nu, s-o pună pe televizor, acolo copilul nu ajunge... Noi am zis, Gheorghiu a tradus, Frau a mcuviinţat: Ja, ja - şi ;'a-vorbă-să-fie a fost...
Şerban Cristovici, venit pe la noi între timp, 1-a surprins pe Filip, în patru labe, cu poşeta cucoanei, deschisă, lingă fotoliu, su-gînd „pînă la alb" cel de-al treilea comprimat (se oprise la „miez", fiindcă acela va fi fost amar...). Pînă să ne dezmeticim noi - am încercat să văd dacă nu cumva are ceva în gură - vizitatorii dispăruseră ! Cu tot cu poşetă !
La început n-am dat importanţă : eram obişnuiţi cit vizitatori într-o ureche (chiar aici, la Paris, de Anul Nou : apartamentul încă nu avea electricitatea branşată, ne-am lumînărit - în aşteptarea prietenilor, a intrat o pereche, doi băninei ; s-au aşezat pe cele două fotolii, au stat, au stat, s-au minunat dt de... minunat este la noi, cu luminări, i-au dat o înaltă-preţuire lui Filip : „Oh, le petit chien, qu'il " est gentil!", apoi, cam după zece minute, el s-a ridicat şi a zis : „J'ai l'impression qu'on s'est trompe..." şi au plecat în căutarea adevăratei „ adrese; dnd a sosit Eugene Ionesco, Ana i-a spus că, dacă venea cu tind minute mai devreme, făcea cunoştinţă cu două dintre personajele pieselor lui...).
Primul semn neliniştitor, dar pe care nu I-am luat în seamă : ca nidodată, copilul a adormit pe jos, printre... pidoarele noastre (Cris-tovid era încă la noi), în jurul orei 19. L-am dus în odaia lui, l-am culcat. Pe la ora 22, auzind gălăgie (discutam, padnic, înde noi, cu Cristovid), Filip s-a trezit, a vrut să vină în salon, ca de obicei, dar a căzut şi s-a lovit la cap (am susţinut tot timpul : căzătura a fost
efectul, nu cauza).
în dimineaţa zilei de 7 (martie), devreme, Ana m-a trezit: „Copilul nu se simte bine".
Am crezut că e vorba de ceva banal, răceală, indigestie.
însă cînd, în baie, a venit singur, tot singur a încercat să se aşeze pe closet şi a căzut... Iar cînd l-am ridicat şi l-am pus pe pidoare, dar am înţeles că nu se poate menţine...
Mi-am adus aminte de medicamentele Doamnei Gheorghiu. Care însă, dnd o întrebasem, prelinsese că nu-i lipseşte nid un com-
34
primat; da, dar pe cînd eu îl căutam în gură pe copil, ei o ştersese-ră... nemţeşte... Mama lor de tolomad !
Am telefonat la Police-Secours. în cind minute au venit, ne-au dus la spitalul Herold. Primul examen n-a dat nimic. Nid următoarele - da, dar Filip nu se putea ţine pe pidoare.
L-am internat. Credeam că situaţia se va ameliora văzînd cu ochii - deh, spital... Şi nu. I-au făcut mereu analize, nu reieşea nimic din analize (că ar fi fost „otrăvit") - dar copilul se simţea din ce în ce mai rău. Ba joi a avut febră mare. Atund ne-am speriat (eu, tare de tot, ca tot bărbatul slab de înger).
Vineri, în 10, la vizită, Filip n-a mai vrut să se despartă de mamă-sa, a plîns pînă a vomat : că el vrea cu mama, numai cu mama. Dramă puternică.
A doua zi, sîmbătă, am insistat, am revenit la atac : am cerut să ni-1 externeze. I-au făcut încă o radiografie craniană.
Şi sîmbătă şi duminică, acasă, FUip a fost somnolent, apatic. Şi phngădos.
Abia azi (14 martie) şi-a revenit. E drept, doarme mai mult ca de obicei, dar cînd e treaz, e... treaz, adică rupe tot, răstoarnă tot, distruge tot ce întilneşte în cale - un adevărat uragan (de altfel, socru-meu îi zicea încă la Bucureşti: „Uraganul Bunzi").
Ne-am mai liniştit oleacă.
Fireşte, nu mi-a ars de scris în aceste zile.
De-abia aştept să scriu cartea asta şi să mă apuc de alta, una „adevărată" - cum ar veni: comandată-de-mine...
(Privirea lui Filip, la spital : frumoasă şi tristă, resemnată în abandon - asemănare terifiantă cu privirea mamei, în lunga ei agonie, la spital, în Bucureşti.)
Colac peste pupăză : Ţepeneag s-a supărat foc pe mine - dcă de ce nu m-am consultat cu el cînd am cerut azil politic. I-am răspuns că nu înţeleg ce înţelege el prin consultatiune : informare ? - o ştie din 20 noiembrie 1977, de pe aeroportul Orly, de la venire, atund m-a întrebat dacă cer azil politic, eu am zis : da ; cam o dată din două întîlniri, de atunci - şi au fost, au fost - el m-a re-întrebat, eu i-am re-spus. Ajunsesem să-i iau vorba din gură : cînd îl vedeam apropiindu-se, întrebam, în locul lui: „Ceri azil ?" şi răspundeam, în al meu : „Cer azil"; însă dacă a mă consulta cu el înseamnă, în ochii lui, să-i cer voie - asta nu, n-am făcut; nu i-am cerut voie - nu ştiam că aşa cere legea şi, de-aş fi ştiut, n-aş fi respectat-o.
Şi el abia acum îşi aduce aminte că ar fi timpul să-i ardă o supărare, caută, caută - găseşte : Goma nu s-a consultat cu el dnd a cerut azil!
35
Pueril, Ţepe. îmi stătea pe limbă să-i spun că e mai copil decît fiică-sa, Cristina, în vîrstă de aproape una lună. Cică : nu trebuie să Ie dăm bestiilor de la Bucureşti satisfacţia... - care satisfacţie ? am întrebat. Aceea de a refuza să ceară (ca el) azil politic ? pentru a nu le şifona lor portretul ? Păi, satisfacţie le dă el, Ţepeneag, care n-a cerut şi nici nu cere azil, nu eu care am cerut, aşa cum era normal; a-normal a procedat el. Probabil presiunea familiilor, mai ales a lui socru-său, popa Ionescu Ceceistul (care, la un moment dat, m-a luat din scurt - adevărat, eram în casa lui, pe strada Cîmpina : „D-ta eşti Goma ăla ?" Eu, neştiind la ce se referă „ăla", am răspuns din cap că da. „Ne faci partidul de rîs !" „Care partid ?" am întrebat, dar Mona m-a apucat de braţ şi m-a tras de-acolo, explicîndu-mi că taică-său glumeşte... „Nu glumesc deloc !", a strigat Sfinţia Sa din urmă. „Dacă n-aş şti că te-au exclus, mi-aş preda eu carnetul!" Pe-atunci -'73-'74 - încă nu mă... excluseseră din partid, dar n-am putut să mă întind la vorbă cu popa; biata Mona, ce martiră : să aibă un monstru drept tată...) ; ca să nu-şi păteze el, la CC, dosarul. Şi Ţepeneag... Dă altora lecţii de moralitate politică !
După Tănase, uite-I şi pe Ţepeneag - sper să-şi vină în fire şi
unul şi altul.
Cînd am venit în exil (20 noiembrie '77, să repet, ca să nu uit), Virgil Tănase nu era la Orly, la aeroport. Eu n-aş fi băgat de seamă • - nu pentru că Tănase nu mi-ar fi fost prieten, ci pentru că nu pretind nici prietenilor să mă întîmpine la aeroport... Am aflat: Monica n-a venit, că era la spital ; Tănase n-a venit, că se afla la Veneţia. Foarte bine pentru Tănase, am zis şi, chiar dacă eram în plină vînzo-leală, mereu întrebam de Tănase : cînd se-ntoarce Ţonţu de la Veneţia ?
Abia pe la Crăciun Ţepeneag mi-a zis ceva din care am înţeles că Tănase ar fi un porc. Am cerut lămuriri - nu mi le-a dat. După o zi-două, am aflat lucruri rele şi de la Marie-France, şi de la Măria Brătianu, la care am locuit în primele săptămîni, şi de la Mihnea Berindei, chiar şi de la Alain Păruit. Că Tănase făcuse măgării, porcării şi lui Ionesco şi lui Jean-Louis Barrault; şi Monicăi şi lui Virgil şi lui Ţepeneag şi... şi tuturor.
Bine-bine, dar aş fi stat şi eu de vorbă cu Tănase - nu pentru că n-aş fi avut încredere în Ţepeneag, ci aşa, eram prieten şi cu Tănase ; şi încă prieteni buni, care muuulte fapte ilegale comisesem noi dimpreună - împotriva legilor RSR şi a Securităţii poporului lui Ceau-şescu... Dar Tănase era de negăsit.
Abia cu o zi înainte de a pleca la Londra l-am întâlnit.
Orişicîtuşi, nu-I mai văzusem de la 1 ianuarie 1977, cînd eu (cu mîna mea, ca să zic aşa) îl pusesem pe trenul de Paris, în Gara de
36
Nord a Bucureştiului; şi eu, prietenul lui, venisem într-acoace de peste două luni, dar el, Ţonţu : tot la Veneţia, tot la Veneţia...
Ce am înţeles din acea înrîlnire cu Tănase : că Ţepeneag e un porc; că Berindei e un porc; că Alain e un porc... Ajungînd la femei, Tănase, băiat bine crescut, le-a zis doar „proaste" : Monica Lovinescu : o proastă ; Marie-France Ionescu : o proastă ; Măria Brătianu, Sanda Stolojan, Anne Planche, Catherine Bartel, prietena lui Berindei - nişte proaste.
Nemaiştiind ce să fac, ce să zic, i-am propus lui Tănase o înrîlnire de explicaţii între noi toţi, fiindcă el mereu zicea că ceilalţi nu înţeleseseră cutare, cutare (dacă erau porci şi proaste...). N-a acceptat. Am impresia că el, pe undeva, îşi dă seama că a făcut nişte denefăcutisme, dar cum e un etern june - ca să nu spun : infantil -în ruptul capului n-ar recunoaşte că el dăduse cu mingea-n geam ; că el, nu altul, omorîse mîţa...
Şi acum şi Ţepeneag ăsta... Se vede că nu am noroc cu prietenii literaţi din România... Dar cu cei din exil ?
Paris, 20 aprilie 1978
Ce să fac, dacă nu am obişnuinţa jurnalului ? Faptul că nu am avut timp nu este o scuză cînd vine vorba de jurnal.
Nici o veste de la OFPRA. în schimb... nota de plată de la spital, pentru Filip (4 000 de franci).
Călătoria în USA... mai încetişor ; am frînat şi eu ; poate în toamnă. Brutus Coste mi-a telefonat că... ezitarea mea cade bine (pe rău) : şi el este cam bolnav. I-am urat însănătoşire grabnică, să nu aştepte cu sănătatea pînă vin eu în America...
Am scris pînă acum 230 de pagini din Jurnal - îi zic aşa, pentru că nu i-am găsit un titlu. Mai am finalul şi mai am dactilografierea totului.
Alain a promis că traduce.
Poate vom călători în Suedia, cu PEN Clubul. între 21 şi 27 mai,
cică.
Poate că la Stockholm are să meargă şi Eliade. Poate că am să merg şi în Canada (1-5 octombrie). Poate.
Nu poate, ci si-gur: azi am scris cîteva (multe) pagini din partea a Il-a a Jurnalului (Primăvara).
Paris, 24 aprilie 1978
Adineauri am terminat un articol pentru Hessischer Rundfunk. Dieter Schlesak mi 1-a cerut, am făcut o „pauză" de o zi.
37
Am mai scris la Jurnal vreo 20 de pagini de-ale mele (deci vreo 30) şi simt că tonul este pe-aproape.
Cît de pe-aproape : vom muri şi vom vedea. Obosit, obosit. Si amărît. Asa.
Mă doare pe la ţărişoară. Şi mă dor labele picioarelor.
Ştiu de ce mă dor labele : încălzirea în acest apartament se face prin duşumea - ciment, cărămidă, totul acoperit cu linoleum. Umflă picioarele, le îndurerează. Chestia ai'laltă nu ştiu de ce mă-sa-n cur
mă va fi durînd.
Sar de la un stilou la altul. Aşa-i cînd ai multe... De parcă de
stilou ar depinde scrisul şi omul. Noica - aproximativ :
1. „Nu m-am dus la Goma să semnez, pentru că nu mă interesează istoria";
2. „Cehii, ruşii, polonezii, ungurii nu au istorie - fiindcă prea se agită, prea vor să fiică; numai noi, românii, avem istorie : numai noi ştim să modulăm verbul a fi..."
Ia te uită ! Ca să vezi! - iar noi dormeam, soro... Si nu ştiam că Românul are istorie, fiindcă pe el nu-1 interesează istoria ceea...
Ceea ce e cu adevărat nou : că Noica s-a gîndit la mine pe
viceversa, desigur.
Numai că Bătrînul înţelept minte niţel, măcar prin omisiune : am aflat, am aflat pe cîţi tineri i-a descurajat să meargă în Drumul Taberei, să semneze, dar nu din pricina păcătoasei de istorii; nici din pricină că eu, „ne-român", aş fi înclinat spre facere mai degrabă decât spre... fiinţă ; ci, de-a dreptul: „Goma e omul ruşilor, ei l-au pus să facă ce-a făcut"; şi încă o faţă a aceleiaşi: „Goma îl jenează pe Ceau-şescu în politica lui naţională, or noi, în momentul de faţă, trebuie să fim în jurul celui care ne adună..."
Am aflat aceste lucruri din trei surse : ca trase la şapirograf. Foştii deţinuţi politici spuneau că Noica, în închisoare, nu s-a purtat bine. Sau : s-a purtat ne-bine. Nu, Doamne-fereşte, pînă la turnătorie, dar fiind vorba de Noica, tot grav : cică se purta atît de cu umilinţă, cu umilire faţă de bestiile de gardieni şi securişti, încît nu o dată am auzit expresia : „îmi făcea rău să-1 văd, aşa"...
Dacă Noica ar fi un legionar-cinstit... Dar nu : el este un legio-nar-ruşinos. Ruşinos, în sensul că... nici el nu mai ştie dacă a luat-o la dreapta, ori la stînga... Altfel cum ar putea fi, el, sensibil la argumentele marxiste ? - mi-a spus Ivasiuc, nu o dată, de altfel unul dintre argumentele lui era : „Dacă pînă şi un Noica acceptă marxismul..."
38
Una din două : ori a fost „întors" ca la Piteşti şi joacă aşa cum îi cîntă Secu ; ori e atît de legionar, încît se simte apropiat nu doar de marxism, ci şi de Ceauşescu, „norocul nostru".
Ce idioţi pot fi unii deştepţi!
Paris, vineri, 28 aprilie 1978
în sfîrşit, am expediat articolul pentru Hessische Rfk.; şi o scrisoare către Dieter. în ultimele trei zile am avut dureri de cap cumplite : m-au împiedicat să dactilografiez articolul, ca să nu mai vorbesc de continuarea cărţii.
A venit Marie-France de la Torino. Pleacă marţi.
Barrou, care a rămas în locul lui Durând (alungat ca la noi, ca la Casa Sdnteii!), dar fără să joace rolul deplin al Alungatului, mă asigură că Seuil vrea să continuăm colaborarea : nu doar pentru al II-lea volum de mărturii, ci şi pentru oricare carte de ficţiune.
Odihnitor să afli şi veşti bune.
Aici, pe rue d'Hautpoul (cică Găina-Susă francă ar fi fost un general, păi, ce : n-o avem noi pe tovarăşa sergentă Găinuşe ?), continuă gălăgia şi murdăria şi întunericul: imobilul nostru este curăţat pe-afară cu jet de nisip şi apă, asta chemîndu-se „ravalare".
Om fi blestemaţi, maică. Să n-avem pace nici su' măslini.
Paris, joi, 18 mai 1978
între timp (nu mă mai scuz : asta-i prostituaţia, vorba mea : jurnalul nu se lipeşte de viaţa mea cea zilnică), am scris vreo 85 de pagini din partea a Il-a a Jurnalului. Măi! Şi cînd mergea mai bine, poc ! gripa ! Cînd să mă ridic din gripă, hop, în... Nisa, la un colocviu (eu nu mă duc, precumşefulmeu, Breban, la Cannes, de să-mi zică Bădia Lăncrănjan, â propos de fisul naţional-comunist cu filmul : „Brebane, Brebane, / Ce-ai făcut la Câne" ?) - la un colocviu, apoi la o mtilnire Amnesty : trei nopţi nedormite, două zile de stat în picere, de mişcat de colo-colo, curat izolare-severă ! Ca şi la Bruxelles, nu m-am bucurat pe la ochi şi pe la inimă, decît în momentul în care persoana francă (cetăţean din tată-n fiu al urbei şi apropitar de fabrică de medicamente) a vrut să mă ducă la casa lui de pe deal (!) - o minune, dar, de cum am ajuns, ne-a ajuns din urmă un telefon care ne ordona să coborîm degrab', că avem de apărat drepturile omului! Am rămas cu ce-am văzut în mare-treacăt.
Azi dimineaţă m-am întors de la Stockholm, unde am fost cu PEN Clubul.
Ana urmează să plece cu Filip la Viersen, în Germania (pe lîngă Dusseldorf), la Măria Marcu-Anghel - are să rămînă vreo săptămînă.
39
Am mai dat un interviu unui jurnalist olandez, Van Loon, de la Telegraph-ul, ca să zic aşa, batav (măi, măi, ce cunoştinţe ! ai zice : un profesor de geografie !).
Azi am primit de la Prefectură paşaportul de refugiat politic. Eveniment ? Aş prefera lipsa de „evenimente" din astea : Orlov a încasat 7 ani. Procuror şi judecător : Occidentul. (Notă : ce drăguţi, ce clarvăzători sunt Orbii!). Mă întorc cu gîndul la Nisa : ce simpatici (pe calm, în tonuri stinse, se vede că e puternică influenţa Italiei) „aborigenii"; nisoajii, cum românizăm noi. Vreo trei familii (în sensul de dinastii, ca să nu spun clanuri) mi-au formulat invitaţii. Din păcate, ştiu care este greutatea acestor invitaţii, încă din 1972, cînd Madame Duhamel1 ne-a... pus la dispoziţie proprietatea ei de la Sanary-sur-Mer ; nu doar casa, ci şi... şoferul cu maşină cu tot, ca să facem cumpărături; or, şoferul ne ducea numai Ia furnizorii Doamnei, cei mai scumpi din oraş, cînd noi ne număram centimele în poznar... Dacă ne desparte ceva pe noi, cei din Est, de aceştia din Vest: nu „ideile", nu „cunoştinţele" despre cutare subiect, ci, din partea noastră, ştiinţa (dureroasă, ruşinată, paralizantă) că nu vom putea onora o invitaţie de acest gen (băbeşte : ca să ajungi la locul invitaţiunii trebuie să iei măcar trenul; iar trenul, el coastă ; bani, parale, franci; or noi, onoraţii-prin-invitare, nu prea avem, cum zice Ardeleanul atunci cînd nu are nici de leac - creiţari) ; fiindcă nu-i putem pretinde celui ce ne-a poftit să ne... plătească şi drumul! Ciudăţenia : dacă i-am împărtăşi Franţuzului această „jenă momentană", sunt convins : ne-ar plăti el şi biletele de tren. Da, dar cine are îndrăzneala, insolenţa să ceară şi-prosopul ? De aceea accept invitaţiile venite din partea unor instituţii, organizaţii : omul cu care am contact este doar un intermediar al... plătitorului; iar eu, invitatul, nu mă întind decît atît cît mi-e plapoma ; în timp şi în... spaţiu. Aşa se face că am fost la Bruxelles şi n-am văzut, practic, nimic din Bruxelles ; am fost la Nisa şi n-am văzut nimic. Sau aproape nimic.
Scriu cu noul Parker. încă nu l-am făcut pe mîna mea. Sufăr : fiindcă nu pot rămîne, dracului, pe şef, de să scriu.
Paris, sîmbătă., 3 iunie 1978
Chiar acum mă întorc de la Annette Laborey. Au mai fost Pierre Emmanuel2 cu soţia (pe care Filip, de cum a văzut-o, a atacat-o : cu
1 Colette Duhamel, soţia ministrului Culturii din acea vreme. După moartea lui Duhamel, s-a căsătorit cu editorul Claude Gallimard.
Pierre Emmanuel - poet şi eseist, unul dintre fidelii prieteni ai „celor din Est". Preşedinte al Fundaţiei pentru întrajutorare Intelectuală Europeană, a cărei secretară, în ultima vreme, a fost Annette Laborey.
40
şuturi în ţurloaie ; noi, jenaţi, am vrut chiar să-1 pedepsim pe agresor, dar Annette a apucat să ne şoptească :. Madame Emmanuel are cinci copii - sau patru ? - dar nu suportă copiii, iar copiii o simt; şi o... răsplătesc), Manuela Blank. Ne-am simţit foarte bine după plecarea Pierre-ilor (în fapt, doar a soţiei, dar cum el este domnul de la ea...). Minunată această Annette (pe lîngă ea, bărbatu-său, Jean-Francois, este profund handicapat...).
Revin la călătoria la Stockholm : pe lîngă cei o mie de draci (cînd mi-am dat seama cine sunt membrii activi: cuconetul veleitar şi nefutut, funcţionărimea fără haz şi fără har, să zic : omologii unui Al. Raicu ori Traian Iancu...), am avut prilejul să cunosc şi oameni extrem de interesanţi, fireşte - dintre... invitaţi: Holmqvist, Goran, Mărio Vargas Llosa, Mikael...
Dintre băştinaşi, fireşte, Rene Coeckelberghs (căsătorit cu Ga-briela Melinescu) - şi nu doar pentru că îmi publică Gherla ; mai degrabă pentru poemul dedicat mie, cînd eu mă aflam la mititica cea neagră şi rea, în fundul Rahovei... El nu mi-a spus nimic, Gabriela a făcut doar aluzii ale aluziilor (promiţîndu-mi pe altădată amănunte), dar am crezut că înţeleg : publicînd acel poem, mai vîrtos decît semnătura pe Apelul cel cu liberarea mea, Rene Coeckelberghs a fost radiat de pe lista „prietenilor RSR". Cronologic, acest „gest" a fost primul (în aprilie 1977). Abia după el s-au plasat „evenimentele cu Breban" („Lasă, ţi le povestesc eu", mi-a promis Gabriela, rîzînd -rîde şi mai frumos decît la Bucureşti, dar în timpul acestei promisiuni rîdea galben - prevăd o „figură" din partea prietenului lor Breban).
Călătoria la Stockholm a fost singura mai... calmă, ne-galopai-că : am avut timp să mă, să ne plimbăm prin Stockholm, apoi prin împrejurimi (ne-a condus Rene).
Un (presupun eu) înalt funcţionar guvernamental - el fiind, în fapt, „regizorul" primirii - m-a întrebat de cel puţin patru ori dacă nu aş vrea să mă stabilesc în Suedia... Fireşte, la amabilitate am răspuns cu amabilitate : Cu mare plăcere ! am zis, tot nu mai am eu ţară... Mi s-a părut suspectă revenirea lui cu aceeaşi întrebare, apoi numai stranie, aşa că ultima oară am zis că urmează să mă consult cu soţia, cu prietenii... A vrut să-mi dea cartea de vizită, am luat-o, dar la hotel am aruncat-o : din această scurtă şi poate superficială ochire, am înţeles că dacă tot nu mai am ţară şi trebuie să-mi aleg un loc-în-spaţiu, apoi acela nu va fi Suedia... Uite-aşa : lectura la prima vista. Şi care, la mine, rar înşeală.
M-am întors din Suedia încărcat de cadouri pentru ai mei: m-a însoţit Gabriela într-o piaţă de unde am cumpărat nişte „cipici" es-
41
chimoşi, din blană de ren - şi pentru Filip şi pentru mine ; pentru Ana nişte sandale de stradă (tot eschimoase). Tot pentru Filip : un pian-jucărie (dar care cîntă !) şi un căluţ de lemn de toată frumuseţea (l-am botezat, pe dată : Borg...). Pentru noi trei, Gabriela ne-a dăruit o „icoană" pe sticlă, pictată de ea, în fapt, o Gabriela şi un Rene, îmbrăţişaţi. Verde pe violet. Superbă - am pus-o pe perete.
în fapt, am terminat Jurnalul de acum o lună, prima parte se află la tradus, la Alain, dar eu mai am de dactilografiat din a doua parte.
înţelegerea cu Seuil a rămas: pentru că „materialul" s-a dovedit a fi mult mai... voluminos (şi interesant, au acceptat ei), facem cartea în două volume : în primul intră „Iarna" (aproape tradusă) şi „Primăvara" - acesta se va publica în februarie 1979; alte două secţiuni (tot pe „anotimpuri"), adică „Vara" şi „Toamna", vor alcătui al doilea volum, care va fi publicat în toamna lui '79.
Mîine, dacă mă ajută Cel de Sus, termin dactilografierea „Primăverii".
Sunt mulţumit de ce şi cum a ieşit pînă acum. Sunt şi nu sunt. Formula „Să faci, cu greutate, lucruri uşoare" n-a mers. Aşă, că n-a mărs!
Mărturiile - desigur, sunt necesare, absolut necesare - mai ales pentru o comunitate ca a noastră despre care nu se ştie nimic-nimic şi despre care nu se va şti, atîta vreme cît nu vor fi de găsit, în librării, o Istorie a României, fie şi de buzunar ; o Istorie a literaturii române - măcar de s-ar reedita Panorama... lui Bazil Munteanu, deşi e veche de... iată, de 40 de ani!... Da, sunt necesare, indispensabile mărturiile, dar eu am scris, iar ce şi cît am scris, slavă Domnului, a fost publicat (deocamdată Gherla, are să fie şi asta de acum)... Nu voi spune vreodată că eu mi-am făcut partea mea de treabă, să mai facă şi altii - voi spune : „Eu, domnilor, tare-aş vrea să scriu ce-mi trece mie prin inimă, nu prin cap ; să fac, cu dificultate, facilităţuri!"
Pînă una-alta. Pînă una - alta.
Mă aflu la Paris. în 3 iunie (spre 4) una mie nouă sute şaptezeci şi opt. Ştiu, acum : niciodată n-am să mă mai pot întoarce în România. Ştiu, acum : mormintele noastre nu vor putea fi aşezate în triunghi: Vad-Străuleşti... fiindcă acelea, chiar dacă sunt morminte pierdute, se află pe-acolo, pe undeva, iar al meu nu va exista. Fiindcă eu voi fi ars şi presărat în Sena.
N-am îngrijit mormîntul tatei - şi s-a rătăcit, nimeni nu vrea să spună unde a trecut mormîntul - eu ştiu : sub aleea centrală; n-am îngrijit mormîntul mamei, s-a pierdut, nimeni nu mai ştie pe unde-o fi - eu ştiu : lîngă fîntînă (care nu mai există).
42
Că tot am trecut în 4 iunie : ferice de Ionesco, de Cioran : au găsit (fiindcă au căutat) azil în limbă. Făcînd ei asta, şi-au făcut şi patrie (alta, dar patrie) pe măsură.
Eu am să rămîn pe veci un tradus. Adică un venetic - oriunde, începînd cu România.
Paris, luni, 7 august 1978
Se putea altfel ? - n-am găsit flori pentru Ana, o dată, pen' că s'tem în august, lună moartă în Francia ; a doua : suntem luni - zi moartă. Ca să vezi, „avantajele" Occidentului!
Şi noi, ce idee: să ne căsătorim într-un 7 august! Adevărat, hăt, acum 10 ani, în 1968 ; şi încă la Bucureşti! La Amzei!
între timp, m-am oprit cu Jurnalul la 6 mai '77 - eliberarea de la Rahova. Şi l-am predat. I-am găsit titlu din însăşi „precuvîntarea": Culoarea curcubeului.
L-am (o am ?) predat(-o) în 29 iunie, de ziua mea, Sfinţii Apostoli Petru şi Goma, cum zic eu, modest nevoie-mare.
După vreo 10 zile, cînd eu eram cu totul desprins de ceea ce... lăsasem în urmă, Barrou m-a atacat: că să tai; că să adaug expli-caţiuni.
Ciudat: simţeam - faţă de bietul Barrou : un trotzkist... îmbă-trînit (după ce, mai înrîi, nu fusese tînăr vreodată) - ură-neîmpăcată, dar nu de aceeaşi calitate, acelaşi semn cu ce simţeam faţă de Gafiţa; şi Dodu; şi Cursaru. Asta vrea să facă din cartea mea un produs-de-calitate, vandabil ; or, dincolo de nemulţumirile mele de autor, şi interesul meu e ca acest „produs" să fie... vandabil, cine n-ar vrea ? Or, aici, vandabil semnifică şi bine-făcut. Iar acolo... Ce să mai vorbim ! Acolo, omul-din-faţă nu avea în cap să-ţi facă textul tău nici mai-bun, nici... vandabil, ci să ţi-1 castreze - fireşte, dimpreună cu autorul de tine.
Vineri, 5 august, la Măria Brătianu.
Alain m-a asigurat că termină traducerea pînă la 19 august. Grozav ! Şi, în acelaşi timp : ei şi ?
începusem preparativele pentru Vasile-Elisav. M-a bruiat, întir-ziat Culoarea... Mama mă-sii!
Paris, 6 septembrie 1978
Dacă accept „sugestia" lui Barrou (pentru „viitoarea carte publicată la Seuil"), înseamnă că degeaba am ieşit de Ia Rahova.
Părerea lui : să-mi schimb... unghiul (din care privesc realitatea), în viitoarele cărţi. Măi, drăcie ! Parcă am mai auzit eu sfatul prietenesc...
43
Un bou, acest Barrou : are convingerea că eu, dacă vin din fundul Orientului (Ne-Apropiat), nu pot distinge falsul de autentic, adevărul de ne-adevăr. Barrou, înveşmîntat în mantia-i de editor al meu, başca de „coleg" - căci şi el comite ! - îmi dă sfaturi : cum anume să privesc viaţa ! „în nici un caz dinspre dreapta !", zice el. „De ce ? Dinspre stînga se vede mai... roză ?", am zis. S-a învineţit (fiind bronet din fire, nu poate roşi...), a schimbat vorba - nu pentru mult timp. Nu, nu sunt un „elev ascultător", băga-l-aş în mă-sa de puţoi gauchist!
Auzi: să-mi schimb unghiul! Ba să şi-1 schimbe el, care crede, în continuare (Alain zice), că în... Albania este, dacă nu raiul pe pămînt, apoi „lipseşte nimica toată" (Alain : „Puţină pîine, puţină
libertate..."). Futu-i!
Paris, 18 septembrie 1978
Mi s-a întărit prima-impresie consemnată la 6 septembrie. Barrou este ceea ce este, nu ceea ce eu n-aş fi aflat încă.
Un tolomac. Marele-revoluţionar (căci Barrou, aşa cum îl văd, a fost în '68 alături de Bendit cel Roşu, de Geissmar, de Serge July) pleca la revoluţiune, dacă nu în Porsche, atunci coborînd dintr-un apartament de 200 m.p. din Cartierul Latin. Am fost la el, am văzut.
Cînd am aflat deunăzi că 1-a părăsit nevasta, parcă nu l-am mai dispreţuit/detestat: există pe lume o balanţă, o compensaţie.
între 14 şi 17 septembrie, la Stockholm. Pe cheltuiala lui Rene. Mi-a scos în suedeză Gherla în editura lui. Am cunoscut-o şi pe traducătoare: Barbro- Şi pe Artur Lundkvist - mi s-a părut antipatic, greoi, rigid - şi activistic: de ce n-o fi alegînd el libertatea într-o ţară comunistă ? - în URSS, că-i pişti apî... ? Tot a primit el Premiul Le-nin...
Am mai cunoscut-o pe Ulla, fostă „amică" a lui Ivasiuc - săraca de ea...
Fericirea de a fi trei zile în preajma lui Eliade (şi el autor al lui Coeckelberghs).
Ce să mai spun de Rene şi Gabriela ? Aş vrea şi eu să le întorc
faptele şi totul...
A venit Ana Mânu din Canada. Stă la noi.
Filip va avea, începînd de mîine, loc în grădiniţa de pe General
Brunet.
Mă pregătesc sufleteşte pentru Canada, pentru USA. 1 octom-brie-7 noiembrie (!). Mă aşteaptă momente grele. Curaj, găină...
1979
Ei, da : 23 decembrie 1979 !
Nu sunt de jurnal, nici el de mine.
Dacă, făcînd o aproximativă ordine, n-aş fi dat de acest caiet, nu mi-aş fi adus aminte că începusem cîndva un jurnal... Ce să rezum ? Ce-mi aduc aminte :
în martie mi-a apărut Culoarea curcubeului cu titlul francez Le Tremblement des Hommes, la Seuil. La lansare m-au flancat Ionesco şi Arrabal, dar eu am lansat... SLOMR !
Să nu uit: în toamna lui '78 am fost în Canada, apoi în USA. în această primăvară m-a pălit boala... invenţiilor. Am descoperit roata (a cincea de la căruţă), aţa de tăiat mămăliga, apa caldă - şi eoliana cilindrică...
între 19 august şi 30 noiembrie acest an am to-ot scris la cartea despre Piteşti. în 30 noiembrie, după ce am dactilografiat penultimul capitol, am căzut: gripă. După o săptămînă, altă colacă peste aceeaşi pupăză : doctorul Grenaudier mi-a zis că am tensiune. Mare şi tare ! Cum sunt eu curajos, am intrat în panică. Noroc cu Ana : mi-a aranjat un consult la Metzianu. Bătrînul domn m-a asigurat că sunt sănătos, pardon : Doctorul Metzianu m-a făcut sănătos ! El e un medic pe măsura mea : ştie că eu cred ce mi se spune în materie de boală, nu ceea ce este în realitate...
Oricum, de Ia începutul gripei nu mai beau titiun; m-am lansat şi într-un regim alimentar - de slăbire ! Ba m-am apucat şi de gimnastică (suedeză...).
Cartea cu Piteştiul nu merge. Nu-mi place deloc. Dar deloc.
A ieşit ceva ca un cur, să mă ierte curioasa asistenţă.
Boime curată. Aştept să treacă sărbătorile, ca să mă reapuc de treabă (...).
Cînd sunt foarte-foarte optimist, spun că, dacă mă concentrez şi nu cedez ispitei tabagice (e-he ! şi mai ce ?), aş putea s-o dau gata pînă pe la 1 aprilie '80...
Cu o condiţie : Alain să poată începe traducerea la 1 ianuarie (nai, treacă de la mine : 3...). Asta chemîndu-se : a vinde cioara din car ; fioara din ţar; mioara din par...
Mi-am făcut cadou un stilou Sheaffer. Poate de asta sunt atît de optimist cu Piteştiul. Mai ştii : stiloul ăsta ar fi în stare să scrie pre cînd eu dorm... (...)
44
45
Ana a fost angajată - ca vacataire - pentru expoziţia Dali, la Beaubourg (casieriţă, cu circa 1 400 de franci pe lună, mai puţin decît costase consumaţia pentru două persoane, anul trecut, cînd am semnat contractul - adevărat, a plătit Claude Durând).
Ghinion : greva de la Centru a împiedicat-o să intre în, ca să zicem aşa, pîine (zilele de grevă nu se plătesc). Oricum, sîmbătă a lucrat de la 14 la 19, sperînd că de luni lucrurile vor intra în normal. (...)
Azi am făcut Pomul de Crăciun...
Părinţi, ascultaţi sfatul unui părinte : nu pregătiţi Pomul de Crăciun în prezenţa copilului: evenimentul riscă să alunece în tra-godie : bietul Filip 1-a mîncat pe Moş Crăciun de ciocolată, cel ce trebuia pus în vîrful bradului şi ta-su i-a ars o pălmoaie, bestioiul!
Acum dragu-tatii doarme şi visează. La ce va fi visînd un copil de 4 ani ? La palma pe care i-a dat-o ferocele său tată biologic.
26 decembrie 1979
Crăciunul a fost fericit - ca la felicitare - pentru Filip : are brad 'podobit, a primit o mulţime de jucării.
Visul de azi-noapte (nu coşmar - mai rău...) : părinţii mei se aflau în casa noastră (din vis), ajunsă o ruină - nu mai avea acoperiş - şi trebuiau să plece de-acolo. Şi ploua cumplit (afară, dar... nu prin locul acoperişului); asta făcea tristeţea, disperarea : perspectiva ploii de „afară".
Cugetarea mea, înţeleaptă, la trezire (dar netrezit): „Uite-aşa se destramă o familie !" Da, domnule.
Azi am început refacerea cărţii cu Piteştiul. Tai, comprim, suprim, arunc - degeaba : trebuie să arunc totul.
Ieri a trecut pe aici Mihai Speriosu, cunoscut la Universitatea din Ithaca. Are bursă Humboldt pentru doi ani; e foarte bolnav de stomac, dar bea. Tot n-a izbutit să-şi recupereze logodnica din Iugoslavia. N-a primit, la Corneli University, cărţile mele, trimise prin poştă. I le-am dat aici.
Cam asta.
Ba nu : masacrarea cărţii cu Piteştiul îmi provoacă nu doar satisfacţie... fiziologică, ci un simţimînt, ca să zic aşa, de satisfacţiune intelectuală. De parcă aş face amoriu trupescu; atuncea cînd te mori tu de tot, şi-ţi pare bine. Şi încă : conştiinţa că, astfel - distrugînd, masacrînd ceea ce am scris cu multă trudă - am un rost pe lumea asta lată.
46
29 decembrie 1979 Conversaţiune între tată şi fiu :
- Ce-ai să te faci tu, cînd ai să fii mare, Filip ? (părinţii îi vorbesc totdeauna în româneşte copilului).
- Une etoile, răspunde Filip, ca de obicei, în franţuzeşte (mai-că-sa pretinde că băiatul nu-şi dă seama că există două limbi).
- De ce ?
- Pour nager dans l'eau...
Altă dată, alt răspuns (tot la stea):
- Pour marcher sur l'eau.
La care eu am zis că se vede că de-acolo se trage : din Ţara Sfîntă, unde orice conductor de asin ştie să meargă pe ape.
Acum Filipaş (de la oraş) e bolnav. Răcit. Tuşeşte rău, măgăreş-te, cuhăie - cum se spune în Basarabia.
Dar parcă nu atît de măgăreşte ca ta-su.
47
1980
2 ianuarie 1980
A mai trecut careva - nu poci pentru ca să, mă-nţelegi, la o carevasăzică, insult, diminuez, minorizez Anul, zicînd că Dînsul e... ceva. Nu, domnule : el e cineva ! Ca Românul!
Corectez, scurtez, calibrez (înţelept crescendo-ul...), spintec, distrug, arunc (destul!) „cartea" despre Piteşti.
Simt, simt, simt: soluţia îmi stă pe limbă, dar nu mă pot concentra suficient (sau poate relaxa), ca să o scuip ; de pe limbă pe hîrtie (cum ar veni: de la oral la scris - vaaai, ce prostii spun eu, cînd sunt obosit; dar să vezi cînd sunt odihnit!).
Simt, simt, simt: distrugînd asta - hai să-i zic ceea ce merită : „Varianto .'" - însă lent, din... treaptă-n treaptă, am să izbutesc a urca-pogorî în acea variantă care chiar dacă va fi urmată de altele, are să fie adevărată. Nu : bună - poate fi proastă ca tramvaiul - ci: autentică ; adevărată - cum ar veni: perfectibilă.
Ce am scris pînă acum despre Piteşti e o Gherla II. Asta nu mă interesează şi, dacă nu mă interesează pe mine, autor, nici bună nu poate fi, nu ?
Ca să pot depăşi „stadiul Gherla", trebuie ca „teza" să nu depăşească 150 de pagini dactilo (din totalul de 400), iar accentul să cadă pe autodemascare, pe autocritică - pe autodistrugere.
Prag de netrecut : nimeni, nici un piteştean nu poate vorbi (scrie) despre asta : propria-i cădere, propria-i ne-moarte (despre moartea-mea a scris magistral Faulkner prin Addie, mama din As I Lay Dying, noi1 am tradus titlul: Pe patul de moarte).
Decît dacă naratorul este, ca la Faulkner, deja mort.
Asta trebuie să fie; cam asta, cam aşa-cumva.
Să rezum, ca să scobesc :
Există, deci, două praguri :
a) „Despre Piteşti vorbesc doar..." cei care :
1. au ieşit din ţară (vasile Pop);
2. au aflat că vor muri (Coresp.);
3. sfinţii (care, deocamdată, sunt sublimi, dar la noi, la români, aşa ceva...).
b) „Despre propria lor decădere vorbesc doar..." : 1. morţii (Elisav Pop);
1 Noi, adică Horia Florian Popescu şi cu mine - vezi Cartea Românească, 1972.
48
2. sfinţii (iară) ;
3. masochiştii (în primul rînd : scriitorii).
Deci, partea a doua ar fi, în mare, vocea lui Elisav. Cam aşa : Elisav, mort, se visează viu şi zice: „Adineauri m-am trezit dintr-un coşmar : mă visam viu..." Cam aşa-cumva.
„Tabloul" (schema, planul) Reeducării poate fi zugrăvit numai după „principiul" ţiglelor: nu poţi scoate de oriunde, cu uşurinţă/o ţiglă, de pe acoperiş, astfel: A relatează numai despre altul - despre B - ceea ce acesta (B) nu poate - că nu poate ! - povesti; B relatează despre C; C despre D..., iar D despre A şi cercul se închide (schematic).
Niciodată Omul nu va relata despre sine decît prima parte: cea în care el fusese victimă.
Nimeni nu se poate „lăuda" cu rolul călăului.
Iar dacă nimeni nu poate (nu vrea) să vorbească despre sine, în totalitate, atunci ?
Ştiu cine : a. scriitorul; b. mortul.
Scriitorul poate, fiindcă el nu are amintiri ; nici păcate. însă el rămîne deasupra - ca să nu zic : pe de lături - ca deus ex machina.
Rămîne mortul. El singur poate povesti - dar poate ? Cum are să poată Elisav, mort, să povestească... de ce nu, moartea lui ?
Dar am spus ! Mortul este ajutat de scriitor. Faulkner a ,«ajutat-o" pe Addie Bundren, nu să moară, din contra : să povestească povestea vieţii (şi morţii) sale...
Să nu reiasă că Elisav e mort. Să se deducă - după mult timp (măsurat în pagini) - din : „M-am trezit adineauri din coşmar, visam că sunt încă viu..." - cam aşa.
Elisav : „Eu pot ceea ce voi, rămaşii acolo, nu puteţi"...
Elisav, mortul, poate vorbi nu numai despre Vasile, ci şi despre
sine.
Mda. Da. Ar fi o soluţie. 3 ianuarie 1980
(încă nu m-am obişnuit cu 1980, mîna merge, în continuare, spre 1979.)
Au înnebunit oamenii cu Apocalipsul ! Cei trei rabini cu visul lor, criza economică, năvălirea ruşilor în Afganistan - toate astea acolo duc. (...)
Am început, aseară, într-o doară (aşa se fac, se pare, lucrurile temeinice : le începi într-o doară), ziceam deci că aseară am pus pe
49
hîrtie - cu stiloul - primele rînduri din Elisav (aşa-i zic, provizoriu, cărţii):
„M-am trezit adineauri dintr-un coşmar : visam că sunt încă viu..."
Dacă pot spune că am găsit tonul - l-am găsit în sensul propriu: adică am ia-ul, dar nu am... restul; adică partitura...
Ar trebui, probabil, să nu explic nimic - moarte explicaţiilor ! -ceea ce, pe moment pare imposibil.
Deşi. Cu toate că...
Şi dacă m-aş salva prin ambiguitate ? Aşa cum nici un moment nu reiese, din relatarea lui Vasile, că Elisav ar fi mort, nici din „confesiunea" lui Elisav să nu se înţeleagă asta...
Dacă va fi ceva de înţeles să se înţeleagă din leit-motivul : „M-am trezit dintr-un coşmar..." etc.
Mda. M-nu. Să mai încercăm.
5 ianuarie 1980
Din ce în ce mai nesigur pe carte. Nu merge. Nu iese nimic.
Poate că nu văd limpede, prea scufundat fiind în materie.
Altfel - mulţumesc, prost. Horospocul făcut de Madame Caza-ban zice că o să am de tras un an; sau doi; sau trei - sau o viaţă, de mă-ntreb ca proasta : dar pînă acum ce naiba am făcut ?
Aseară, la Sanda Stolojan, am fost cam brutal cu Domnul. Dacă nu ştie, dar are păreri - despre ce nu ştie... Acum regret.
Dar nu slujeşte la nimic să regreţi, bine-ar fi să nu faci ceea ce...
(...)
14 ianuarie 1980
Am schimbat stilourile, am schimbat cernelurile - nu merge. Nu merge, nu merge. Rien ne va plus.
Angouleme, 29 ianuarie 1980
Mă aflu aici, invitat de Rotary Club pentru o rancontră, vorba haiosului de Cristo(vici). Acum sunt la Dr. Giraud, în colţul de rai care este casa lui, cu moara de apă a lui (merge !), cu caii lui, cu familia lui numeroasă şi, sper, armonioasă.
Mă întorc acasă mîine, spre regretul meu.
Poate are să iasă ceva bun din colaborarea cu Deutsche Welle. Prietenul Focke mă protejează. Nu şi prietenul Bernard de la Europa liberă, ce să fac dacă sunt... duşman al americanilor ? Sabotor (de
50
veacuri) al prieteniei nezdruncinate între USA şi PCR ? Care unul e: Ceauşe ! ? La D.W. am trimis cinci texte, din care nu merge (deocamdată nu...) cel despre Tito... Oare de ce ?
Paris, 6 februarie 1980
Azi am început altă variantă a (noului) Piteşti. Nu merge.
Nu merge, cu toate că am reînceput a fumare ! Trag din ţigară, trag, trag ; tuşesc, tuşesc - nimic : literatura nu iese ! Căci aşa este ea, literatura bună : ne-ieşitoare. Mama ei!
Am să mai încerc azi, am încă vreo două ceasuri.
A fost Focke pe aici. Colaborarea cu D.W. are să meargă, dar nu aşa (şi cît) am sperat eu. Din cinci texte două n-au mers; la asemenea „procentaj" nu ştiu dacă am să rezist (mai ales că şi plata este, în realitate, cam jumătate din cîtă înţelesesem eu, ca... irealistul). (...)
Paris, 9 februarie 1980
De ţinut minte pentru Piteşti:
începe şi sfîrşeşte pe ambiguitate : „Frate-tău nu vrea să se lepede!"
Se termină (de tot) pe : „Astă noapte am avut un coşmar : am visat că eram viu, la Piteşti..."
Marţi, 19 februarie 1980
A dat Dumnezeu ! Am scris şapte pagini nearuncabile. Simt că mă aflu prin vecinătate, că dau tîrcoale, azi-mîine am să găsesc dacă nu poarta, portiţa ; dacă nu portiţa, pîrleazul; dacă nu un pîrleaz, arunci o gaură în gard făcută de cîini (sau chiar de porcii noştri dragi). Şi din următorul capitol (2, dar în fapt 1), vreo unsprezece pagini nu sunt de azvîrlit. Dar cu capitolul 3 am căzut în anecdotic - vai, vai, vai, ce ruşine !
Greu, greu. Se pare însă că steaua mi s-a întors (orice-ar zice D-na Solveig Caza ban) : sunt ceva mai încrezător - desigur, în steaua-mi.
M-au frînt, oprit, bruiat „ieşirile" în public. Strîng din dinţi şi din duci (ha-ha-ha ! ce dinecrescut sunt!) şi mă... duc. Căci cauza, ea, este un lucru foarte mare. Şi căci ea, cauza, va fi mare, în continuare :
- 27 februarie : „Soljeniţîn", împreună cu Pierre Emmanuel, Pierre Daix, J.-M. Benoist;
- 13 martie : „Intelectualii, societatea, puterea în Est", cu Zino-viev, Kundera, Gorbanevskaia, Etkind - iar !... - şi:
51
- 14 martie (cum ar veni : din aceeaşi mişcare) : „Sindicate în Est" - ei, aici am ce vorbi!
Atît, că trebuie să mă pregătesc, să scriu, să corectez ce am scris în franţuzeşte (am momente în care sunt cizmă - altele în care, atît, că am accent, încolo, mamă-mamă cum îmi merge gura...).
Miercuri, 16 aprilie 1980
Am mai scris, re-scris, răs-scris partea I (105 pagini).
Aş zice : bunişoară, dacă aş fi sigur că nu m-aude nimeni.
Din nefericire, în 25 martie (Bunavestire !) am căzut iar la pat. Otită, gripă - pe dinafară, că pe dinăuntru ce ruinuri vor fi... Distrac-ţiunea a durat trei săptămîni, ca la Scriptură (nu ştiu care, dar n-ar strica una să scripteze şi patimile mele personale...).
Ieri, 15 aprilie, m-am ridicat ca Lazăr - şi ca al meu Elisav (dar dacă e Vasile ? - îi încurc, de le merg fulgii!).
Da, domnule ! M-am ridicat din pat şi m-am mutat pe scaun.
Si am început să scriu.
Să scriu, nu să rescriu, cum ar veni : ca pentru-întîia oară-n viaţă - amin ! Partea a Il-a.
Pe asta, a doua, o scriu cu gîndul (şi cu saliva abundentă) la cea de a IlI-a, mai ales că are să fie ultima !
Domnule ! Şi cînd o s-o termin iute-iute (ca căţelul), am să mă apuc pe dată de altă blestemăţie de carte - aceea tare ca vierul; ca mierul.
Şi cînd te gîndeşti că, dac-aş fi murit, n-aş mai fi trăit pînă în momentul de faţă !
Asta o ştiu dintr-un almanah.
Joi, 24 aprilie 1980
Nu merge. Nu merge. Nu.
Citind romanul lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni, am înţeles ce am (mai) pierdut plecînd din România : respiraţia largă, amplă, suprafaţa pe care să mă desfăşor - de parcă aş fi rus, american şi nu român (vai de capul meu !).
La urma urmei, ruşii încăpăţînîndu-se să rămînă în ghettoul lor lingvistic (în exil), îşi protejează respiraţia ; răsuflarea de balenă ; de chit... Ei scriu pentru ei înşişi şi pentru ruşi, deci îşi dau drumul, îşi slăbesc cureaua, îşi descheie cămaşa (rubaşca) de tot. Rusul ştie : cititorul lui are timp să-1 citească pe el, Ivan Profetovici Pisateliov ; mai ştie : ne-ruşii au să-1 citească fiindcă autorul e rus, nu fiindcă e bun scriitor. Şi-şi dă drumul Ivan Ivanîci : pe 600 de pagini : pe
1 000 ; pe 3 000 de pagini - ce contează nişte păginuţe, la o ţară atît de întinsă ? Deci: spaţiu au ; iar timpul, ei îl percep diferit de europeni (nu ca chinezii, dar sigur : ca mongolii).
Preda la fel: el „pune tocul pe hîrtie/şi se porneşte a scrie,/pîn' la anul, la chindie !" (iată-mă şi poiet !). Şi curge şi curge şi curge (Dunăre !) romanul predesc - şi curge bine. La o adică i-aş reproşa... lungimea, stufozitatea, uneori lălăiala, dar mereu şi mereu : lipsa de... nu de plan, ci de rezultat: arhitectura îi lipseşte (ca mai tuturor romancierilor români). (Marea performanţă în materie de construcţie la români : să sfîrşească prin fraza iniţială, „realizare" predată, învăţată, tocită la şcoală...)
Dar dincolo de asta, ei au dreptate (să scrie aşa cum scriu) : Zinoviev, Preda, Breban. Ei fac roman, nu texte; arhitectură : haotică, fără un „număr de aur", dar copleşitoare prin massă. Lor altceva le cere cenzura politică decît îţi cere, aici, editorul-necenzor : „Să nu depăşească 300 de pagini!", cere ăsta, iar pînă să afli că : a) traducerea franceză a unui text românesc este cu 15, 20, 25 % mai dilatată, ceea ce te aduce pe tine, autor român, la un text în româneşte de cel puţin 250 de pagini; b) o pagină franţuzească conţine 1 800 de semne, faţă de cea românească : 2 000 de semne... - ce mai încolo-ncoace, cum ar zice Gogol (în traducere românească), tu, scriitor român, nu trebuie să depăşeşti... 200 de pagini ! Cînd scriitorul din Est, sub influenţa benefică a efluviilor romanelor-fluviu ale Volgelor (apele, nu automobilele), la pagina 200 abia a intrat în subiect... Aici nu poate fi vorba de o chestie... cantitativă : cît reprezintă, procentual, coaiele dintr-un corp bărbătesc ? Nimica toată, dar făr' de „acelea" e un castrat. Aşa mi se par a fi „cărţuliile" la care suntem constrînşi -„Nu mai mult de 300 pagini !", ce să facem doar cu 300 de pagini de-ale voastre, noi, alergători de cursă lungă ?
Şi încă : în izolarea lingvistică (ruşii, Preda), în izolarea geogra-fic-mitică (Faulkner), în izolarea aristocratică (Fuentes), în fine, în izolarea lui... genialoidă (Joyce), nu s-au sinchisit de „cerinţele pieţii", nu au ascultat sfaturile (în fapt: cerinţele) editorului: au pus tocul pe hîrtie şi şi-au dat drumul. Arhitectură, construcţie muzicală - fleacuri! nu astea contează (decît că există firesc, fără a da impresia de pat al lui Procust). Ceea ce contează în proză nu este ce anume „genial" spune autorul la pagina cutare, ci starea de... beţie, chiar de confuzie (fertilă) rezultată după citirea celor 1 000 de pagini.
Greşeala mea din ultimii ani: am încercat (fără să fiu conştient) să mă... occidentalizez. Mai degrabă din... politeţe, am ascultat sfaturile prietenilor, sugestiile editorilor... De două ori greşeală : 1) lupt împotriva firii: structural, sunt scriitor de fluvii (hai: rîuri), nu meşterilor de havuzuri, de „ţîşnitoare de stradă"; 2) de ce ne-am adapta
noi la „cerinţele pietii" - care nu este a noastră şi nu va fi atîta vreme cît vom scrie în limba noastră, de-acasă, nu în cea a ţării în care trăim, de la o vreme ?
Ce m-a secat, m-a uscat, m-a castrat, m-a ucis : conştiinţa că scriu numai în vederea traducerii; conştiinţa că proza mea nu este ceea ce ar trebui să fie, dar nici măcar ce a ieşit din ceea ce am intenţionat - adică începutul şi sfirşitul - ci o deviaţie, o adaptare, o interpretare (o traducere); o treaptă spre, o fază intermediară, un stagiu preparator.
Scriind în vederea traducerii (nu e bine spus : în vederea ; ci: neavînd încotro, resemnat...), am produs nu roman, ci scenariu, libret, rezumat...
Pe de altă parte, autocenzura - nu vorbesc de cea „politică" : şi Preda şi Breban aştern pe hîrtie, fără să se sinchisească, e-nor-mi-tăţi, pe pagini şi pagini; cititorii lor, oridt de avizaţi, nu vor lua în seamă „panseurile" lor ridicole (mai cu seamă filozofice-la-Preda, deşi nid cu Breban nu mi-e ruşine), pentru că el, dtitor-din-Est, caută şopîrla, aluzia, făcutul-cu-ochiul - acestea dîndu-i sentimentul colaboratu-lui, al coautoratului. Iar scriitorul (din Est) a învăţat, din cărţile precedente, din cărţile confraţilor, această aplecare a „consumatorului de carte". (...)
în cartea cu Piteştiul, în stadiul de acum, există, în mare, două femei: Mama şi Seliva. în fapt, una singură, aşa cum Elisav şi Vasile una fac. (...)
Dacă e să vorbesc de condiţiile exterioare : acestea sunt cum nu se poate mai nefavorabile - „beneficiez" de ceea ce este mai rău, atît în izolare (lingvistică), dt şi în viaţă-socială. în izolare nu pot profita de calm, de linişte, de timp-de-scris, de detaşarea necesară - în schimb (!) îmi lipsesc contactele, adică viaţa ; iar din „viaţa socială" mă aleg doar cu oboseală, iritare, cu senzaţia fizică a pierderii timpului - noroc că în asta mă consolez, zicîndu-mi că ceva-ceva tot va folosi celor de acolo, din ţară, agitaţia de aid...
Fireşte : ruperile, întreruperile, indisponibilitatea (pentru scris) vin în mare parte din nesiguranţa materială în care trăim ; bogaţi n-am fost noi nid în România, dar măcar acolo aveam de la cine să... împrumutăm : părinţii mei, dt au trăit, apoi socru-meu... Aid nu avem pe nimeni, iar prietenii sunt şi ei nevoiaşi, dacă nu cumva şi mai lipsiţi dedt noi (din fericire pentru aceia : ei sunt celibatari, ded nu au copii).
Trebuie să gîndesc bine (?), pe odihnă, la toate astea. Şi să mă hotărăsc şi să-mi asum hotărîrea. Pentru mine cale de mijloc nu există : ori rămîn ceea ce am fost, un scriitor din Est, exprimîndu-mă într-o limbă de neînsemnată circulaţie, avînd nevoie de traducere...
54
Vreau să zic : ori mă gîndesc numai la scrisul meu în româneşte şi la cititorii mei, inexistenţi, dar... români şi atund presupun că nu mă voi mai împiedica în fleacuri ; ori accept situaţia asta de „tradus" şi la propriu şi la figurat, de individ care-nu-este-ce-pare, curăţel, „construit" şi, fatal, castrat. (...)
Royan, duminică, 15 iunie 1980
Ieri am ajuns cu trenul la Angoulâme, iar azi Madame Giraud ne-a căruţat cu maşina aid, unde ne-a încredinţat apartamentul lor de la poalele... Oceanului. Splendid. Chiar sub fereastră, un golf, unde se bălăceşte Filip în puţa goală - că-i mic(ă). Singurul inconvenient : suntem aproape de estuarul Girondei, apa nu este chiar transparentă... Timp bun. Noi, părinţii, ne plimbăm ca nişte plimbăricoli, în rotocoale în jurul puiului../...).
Royan, marţi, 17 iunie 1980
Ieri a fost vînt, azi: ploaie (dar e bine/şi pe rîu e numai etcae-tera). Noi toţi trei ne simţim mi-nu-nat. Ieri am exagerat cu promenada (vreo 6 ore în total) : febrilă musculatbrie. Da' nu ne-nspăimîntăm noi, comuniştii! (...)
Royan, miercuri, 18 iunie 1980
Ploaie cu vînt toată ziua (iar aid, cînd e ploaie-cu-vînt, este, nu glumă !), cu două insule : la prînz, cît am fost la Pontaillac şi seara, la o reuniune (căci eu si dnd dorm activez ! - pe la drepturile-omu-lui...) (...).
Royan, vineri, 20 iunie 1980
Azi, soare. Şi ieri - am fost la un teren de obstacole, unde am asistat la un concurs hipic. Fata mai mare a doctorului Giraud a partidpat şi ea - şi n-a căzut (ca alte fete, muuuult mai frumoase dedt ea) ! Locul unde stăteam, în tribună, se afla la doi metri de „traiectoria" calului între două obstacole. Extraordinară impresia de forţă (şi de greutate !) trednd pe lîngă tine. Dar mai ales mirosul calului. Există două categorii de mirosuri plăcute : parfumurile şi mirosurile tari, dintre care cel mai bărbătesc, mai sărbătoresc : sudoarea de cal alergat.
în hors saison, Royan-ul este populat de bătrîni, bolnavi, invalizi, monştri. Sunt, chiar pe frontul oceanului, dteva sanatorii. Necazul este că n-am văzut nici un copil pe plajă, cu care măcar să se cafteas-
55
că al nostru. Copiii au să vină după 1 iulie, atunci, probabil, n-au să mai fie de văzut bătrînii, bolnavii...
Mda, „e cruel mondu-ăsta", vorba lui Filip (...).
Paris, 22 iulie 1980
Conferinţă de presă - reuşită (în toată modestia).
în Figaro, articolul lui Alain Ravennes - laudativ, atît.
în Monde : Bernard Guetta - scăldător. Băiatul ăsta, pe măsură ce se maturizează, se desubstanţializează. Ai zice că e un prostănac - nu e „dedt" un superficial. (...)
13 decembrie 1980
Gol. Golit. Am terminat, firîş-grăpiş, Piteştiul. Provizoriu se cheamă Oul cubic, titlu pe care D-na Lovinescu îl găseşte prost. Dacă prostia s-ar rezuma la titlu...
Am scris, am scris, am scris... în urmă cu o lună, m-am hotărît: de la 400 de pagini am adus cartea la exact 178 (fără postfaţă). De zece zile mă chinuiesc să pun pe hîrtie un simulacru de text (post-faţatic), iar azi am făcut ceea ce trebuia să fac demult: l-am aruncat!
Aşa, mă simt uşurat. Ciudat: cartea a ieşit cum nu se poate mai rea dar, în acest cincinal, cel puţin, alta mama nu mai face. Greşeala de a încerca să împuşc doi iepuri dintr-un foc trebuia s-o plătesc. Altfel n-ar mai fi dreptate pe lume. Am plătit-o : n-a ieşit nid istorie, nid literatură. Că-cat!
Şi totuşi, mă simt bine ! De parcă aş fi ouat un ou... cubic şi de
aur.
Această carte a reprezentat o detenţie prelungită, reprelungită (şi cumplită !) ; nu mai am puterea, cheful să mă întorc la ea ; la închisoare. Fie cum o fi (cartea), gata, nu mă mai interesează. Am tras la ea ca în jug, am tras în genunchi, pe burtă, în coate am tras ; cu sentimentul neplăcut de a face ceea ce fac, din datorie (da-to-rie !); o datorie pe care nu mi-a cerut-o nimeni, de care nimeni n-are nevoie, una tîrîtoare, stearpă.
O fi, n-o fi adevărat : autorilor le plac de regulă cărţile mai slăbuţe - mie îmi place Uşa... Fiindcă am scris-o cu plăcere, cu bucurie, cu poftă. Or, se pare că nu trebuie să te bucuri în timp ce scrii o carte, d să suferi, să deteşti ce fad, să urăşti...
Scriu din ce în ce mai greu, dar nu mai bine ; mai prost, mai nespornic. Nostalgie : România, unde scriam ce, cît, cum îmi plăcea. Pe dt „teren" mi se năzărea.
Ei, da : am poftă să trăncănesc pe o mie de pagini îndesate.
56
Deocamdată fac exerciţii de digitaţie pe dunga patului de celulă. Cu conştiinţa acută a zădărnidei, ultima : Polonia.
De aid, de la Polonia : ce va fi mîine ? Pentru că, dacă din România, acel mîine exista, stimula, de aici nu se vede în faţă dedt zidul; prăpastia.
Probabil aşa e dat să fie : te poţi opune Răului agresiv, cinstit-necinstit, adică Rău-de-tot. Dar nu te poţi pune cu Tembelismul moale, răsăritean ; familiar; d-al nostru...
1981
Sîmbătă, 19 decembrie 1981
Ciudat: ultima însemnare - în 13 decembrie 1980. Deci cu 365 de zile înainte de începutul sfirsitului: acest nenorocit de 13 decembrie 198l\
N-am notat în jurnal, n-am avut ce. La urma urmei, nici acum, ce să scriu : că a fost de mirare că a durat şi atît ? N-am să spun niciodată asta. Să sper din disperare, cu polonezii din exil care zic : „Dacă-i rău, înseamnă că... binele nu-i departe"...
Oricum, ceva-ceva speranţă : Occidentul a început a beli ochii.
Duminică, 20 decembrie 1981
Vin acum de la cea de a doua zi a Congresului Sindicatelor Unite, organizat de Force Ouvriere. Am luat şi eu cuvîntul. Măria Brătianu m-a adus în goana mare acasă, cu maşina, ca să pot asculta ştirile de la prînz.
Le-am ascultat (nu le-aş mai fi !). De o jumătate de ceas mă străduiesc să aştern pe hîrtie ceva, mă gîndeam la un text care ar putea fi (eventual) difuzat prin Europa liberă.
Dar ce să scriu, cînd nu mai am cuvinte ? Mi le-a luat Dumnezeu pe toate, în 13 decembrie.
Miercuri, 23 decembrie 1981
Coşmar : Ana, în cealaltă cameră, plînge. Eu, de la mine, o întreb ce s-a mtîmplat. Ea răspunde : „A murit copilul!" „Ce ? !", urlu, mă trezesc, alerg dincolo : dorm, amîndoi, în pace.
Mă culc la loc. Cînd mă trezesc definitiv, Ana îmi spune că a telefonat Monica : astă noapte a murit Noel Bernard.
Dumnezeu să-1 ierte. N-am fost noi ca-fraţii, dar Bernard era un cavaler : cînd nu avea el dreptate, accepta, recunoştea.
Monica se teme că, o dată cu Bernard, moare şi Europa liberă, adică cea în actuala formaţiune, în care un rol important îl au ei, Monica şi Virgil.
Aseară, la Operă. Am avut marea onoare (numai ?) de a-i săruta mîna lui Romy Schneider. Părea extrem de sfîrşită, dar luminoasă. Nu : luminiscentă. Ca putregaiul (cel bun).
1  Aluzie la lovitura de stat a generalului Jaruzelski.
Tot acolo, Gineta Sagan (pe care am cunoscut-o la San Francisco, am şi vizitat-o acasă): şi-a adus în Europa „protejata": pe Joan Baez. Mi-a telefonat acasă; cu precauţiuni, am spus că nu, nu doresc să o cunosc pe Baez, cea care două decenii a cîntat comunismul, iar de doi ani cîntă din răsputeri... anticomunismul. Persoana-Cameleoana a cîntat pe scena Operei, unde Jack Lang ne-a adunat ca să ne spună că... guvernul socialist al Mitterrandului nu va face nimic pentru Polonia.
Măcar o declară în public. Noroc cu Baeza : a „făcut" ea ceva pentru Polonia : a cîntat (altfel, siropos, havaian) împotriva lui Jaruzelski...
Ei bravos ! Tot înainte !
58
1982
Paris, 12 decembrie 1982
Facă Cerul ca intenţia „revoltaţilor" de la Bucureşti să devină faptă. Ceauşescu a atins performanţa greu egalabilă, fie şi într-o ţară comunistă de tip sovietic, de a-şi ridica împotrivă nu doar totalitatea populaţiei, ci şi cvasitotalitatea aparatului (administraţie, partid, poliţie). Se crede că i-ar rămîne fideli membrii tribului; ei bine, nici asta nu este adevărat, iar episodul recent cu „prietenul" meu, Burtică, vorbeşte de la sine.
Sincer să fiu, azi dimineaţă cînd am aflat „secretul", în primul moment m-am gîndit la o manevră de diversiune. Dar numaidecît mi-am spus că, de astă dată, diversiunea nu are obiect : pentru a compromite pe cine, cu ce ? Şi, pe măsură ce căpătăm convingerea (intimă) că vestea riscă să fie adevărată, am început să balansez, violent, între euforie şi disperare.
Aşadar, „un grup de comunişti", membri ai CC, probabil şi ai Biroului şi poate ai Secretariatului, s-au hotărît, în sfîrşit, să se servească de statut (al PCR, se înţelege), ca să-1 înlocuiască pe secreta-rul-general. Motivele ? „S-a îndepărtat de normele leniniste ale conducerii colective" etc. Desigur, nu li se poate pretinde alt limbaj - dacă nişte amărîţi de necomunişti, ba chiar anticomunişti, dau încă Cezarului ce este al Cezarului, adresîndu-i-se cum i se adresează, cum să mînuiască limba cei care au stricat şi limba şi ţara ? Adevărat, pun în spinarea lui Ceauşescu şi dezastrul economic, vorbesc şi de ţară şi de popor dar, desigur, „se menţin în cadrul normelor leniniste".
Imposibilitate, din partea lor, de a folosi alt limbaj ? Sau folosirea deliberată a acestui limbaj comun Lagărului ? Mai exact: a limbajului „de pace" al Moscovei ?
în nici un caz nu trebuie exclus amestecul Kremlinului în această afacere. împotmoliţi în războiul cu afganii, pe de o parte, pe de alta continuînd să-i hrănească direct pe vietnamezi şi cubanezi, în fine, cu, în coaste, sula poloneză (!), Moscova nu mai poate tolera ca România, altădată producătoare, să devină şi ea consumatoare. Toate scălîmbăielile independentiste ale lui Ceauşescu, chiar cu iz anti-sovietic, au fost tolerate (şi nu este exclus să fi fost chiar comandate), atîta timp cît acestea nu riscau, pe de o parte, să spargă „unitatea Lagărului", pe de alta, să producă în interiorul României tulburări
60
„antisocialiste". Or, iată că nu „antisovietismul" ceauşist a generat asemenea fenomene, ci catastrofala politică economică, e drept -agravată de criza.mondială care face ravagii mai ales în economiile fragile, menţinute artificial în viaţă (ca să zic aşa...).
Hotărîrea Moscovei, cu totul verosimilă, de a schimba guvernatorul (guberniei) nu cred să fie generată de venirea lui Andropov ca Andropov, ci pentru că unuia i-a urmat altul şi fiecare nou venit se simte dator să facă - mai mult sau mai puţin, dar să facă - altfel dedt predecesorul. Iar dacă este adevărat că Andropov are de gînd să rezolve problema Afganistanului (eu unul nu cred că o va chiar rezolva, însă va trage enorme profituri de pe urma zvonurilor lansate că este gata de aşa ceva), a „echilibrului" nudear, şi mai ales de a normaliza pentru o dt mai lungă perioadă Polonia, atund în mod necesar trebuie să rezolve micile probleme interne, dintre acestea fiind şi cea a României.
în cazul în care în jurul datei de 16 decembrie se va întîmpla ce se anunţă, probabil noi, muritorii, nu vom afla nidodată (sau prea tîrziu ca să mai profităm) în ce măsură şi pe care pîrghii anume apasă Moscova. Varianta unui ordin cred că trebuie exdusă. Ceauşescu a creat un asemenea haos în aparat, îndt presupun că nid un adevărat prosovietic nu se află printre „conspiratori". Chiar fără informaţii precise, fără cunoştinţe de „spedalitate", avansez ipoteza unei „înţelegeri" de tipul „gînd la gînd cu bucurie". Nid o cerere, nid o sugestie din partea ruşilor, nid o plîngere, nid o cerere din partea românilor, dar aşa..., discutând despre starea timpului (unicul vinovat în foametea instalată în ţările noastre...), românii se vor fi pBns de Ceauşescu, ruşii nu-i vor fi contrazis - şi aşa se va face că, dacă „lovitura" reuşeşte, ruşii nu vor putea fi acuzaţi de „intervenţie directă", nid românii de „pactizare cu inamicul" ; sau de „cerere de ajutor"...
însă, oricare ar fi gradul de complidtate, presupun că „rebelii" nu ar fi îndrăznit niciodată să treacă la acţiune (azi, 12 decembrie, suntem încă în faza de pregătire a terenului), fără acordul, fie şi neexprimat clar, dar dedus, al ruşilor.
Şi, la urma urmei, dne va putea acuza „înţelegerea" ? Cîteva sute de membri ai tribului, sau proaspăt (foarte proaspăt) promovaţi de către Ceauşescu. Cu inima frîntă, nid eu nu voi putea formula vreun reproş - nid ruşilor, nid românilor. Fiindcă toată lumea va găsi motive de mulţumire : „rebelii", pentru că vor trece ei în fruntea bucatelor; foştii demnitari prosovietid, pentru că persecutorul lor a fost înlăturat; tehnocraţii, pentru că, speră ei (şi pe bună dreptate), li se va da ceva mai multă atenţie ; populaţia, pentru că, speră (şi speranţa nu-i va fi înşelată), nu va mai face atîtea cozi, va găsi, totuşi,
61
chiar şi carne (poate chiar şi cafea !), candidaţii la emigrare, pentru că nu li se vor mai pune atîtea piedici; ţăranii (le zic aşa...), pentru că li se vor restitui loturile individuale, deci o oarecare aprovizionare cu fructe şi legume va fi asigurată ; intelectualii, pentru că, o vreme, vor respira ceva mai liber ; în fine... poliţiile (în frunte cu Securitatea), pentru că se vor întoarce la un statut precis, după tipicul sovietic... Vor fi mulţumiţi, am mai spus-o, şi ruşii; dar şi occidentalii, mai ales vitele de americani, care vor dezlega şi mai larg baierile pungii, dar şi germanii, francezii, italienii, care vor putea investi mai în... siguranţă...
Să nu-i uit pe o parte din cei deja emigraţi: unii, dezamăgiţi de Occident, se vor întoarce; alţii, chiar dacă vor rămîne în continuare cu domiciliul... stabil în Occident, vor reface sau face legături dintre cele mai... fructuoase cu ambasadele, ca să nu mai vorbim de călătoriile în România...
Deci, toată lumea va fi mulţumită, în afară de Ceauşescu însuşi.
Există însă o necunoscută : „rebelii" şi-au făcut cunoscute intenţiile în Occident (vreau să spun : şi în Occident). Or, în mod normal, Ceauşescu este şi el la curent cu ceea ce se prepară. Nebun cum este, se va apăra (îşi va apăra tronul) cu ghearele şi cu dinţii şi nu va ezita să verse sînge, oricît, numai să se menţină la putere.
Cum poate para o asemenea lovitură ?
a. Să amîne Congresul (sau ce-o fi, în 16 decembrie), deci să amîne clipa. Dar dt timp ? Congresul este una dintre ocazii şi nu ocazia (unică) de a-1 debarca. „Rebelii" se pot întruni în altă parte, sub alt pretext - şi dacă este adevărat că nid măcar Securitatea nu mai este cu Ceauşescu, atund nu văd cine altcineva i-ar împiedica să o facă, indiferent de rezultatul concret al acestei mtraniri (pentru că nu este exdus ca Ceauşescu, şi Preşedinte de republică, şi Şef Suprem al Armatei, să se ascundă o vreme după aceste „tufişuri'O. O vreme -nu mai mult de o săptămînă, hai două.
b. Alertat de informaţiile primite, Ceauşescu să lovească „tare".: să descopere „un complot prosovietic", să-i aresteze (chiar să-i lichideze, de ce nu ?) pe cei care-i cad sub mînă. în această ipoteză, lucrurile riscă să se complice :
- în primul rînd, pentru că, rMs-grăpiş, se va mai tine pe tron, o vreme (un an ? doi ?), iar ruşii, acuzaţi direct, vor fi în defensivă -oricum, nu vor mai fi „utili" rebelilor;
- în al doilea rînd, în cazul în care Ceauşescu va merge pînă la lichidarea fizică a „capilor", s-ar prea putea ca printre aceştia să se afle exad cei capabili să-i succeadă în condiţiile date (adică tot sub cizma Rusiei).
62
Dar să zicem (şi să sperăm) că lucrurile se vor petrece fără piedid notabile, fără întirziere şi fără vărsare de sînge : Ceauşescu este debarcat, se alege un „colegiu", sunt „repuse la locul lor normele leniniste" etc. Dincolo de răsuflarea de uşurare a cvasitotalitătii românilor, ce rămîne de noi, românii ? Ce fel de oameni suntem noi, românii ? Nişte fiinţe lipsite de coloană vertebrală, incapabili să facem ceva prin noi înşine, mereu privind, trăgînd cu coada ochiului la Stăpînul cel Mare, ca să aflăm dacă avem voie sau nu să-1 înjurăm pe Stăpînul cel Mic... Şi, ca pe vremea fanarioţilor, numai cu binecu-vîntarea Porţii...
S-ar putea obiecta : ce contează acest amănunt, faţă de faptul că întregul popor respiră uşurat ? Adevărat. Şi fals : poporul respiră uşurat, dar cu 24 ore mai înainte urla să trăiască ! exact cel pe care îl ura şi de a cărui cădere se bucură acum. Iar „rebelii", dne sunt ei şi ce vor ? Textul Declaraţiei lor este limpede : „restabilirea normelor leniniste".
Polonezii, cu toate păcatele, contradicţiile lor, au reuşit totuşi să demonstreze inexistenţa partidului. Da, există aparatul de partid, mîna lui dreaptă, poliţia, există protertorul (Rusia), dar partidul nu mai există pentru polonezi. Or, românii... Da, dar românii sunt români...
Să nu mă grăbesc să trag conduziile dezamăgitului. Lasă să aibă ce mînca şi cu ce se încălţa nenorodtii de acolo. Demnitatea, verticalitatea presupun, în România, o burtă cît de dt plină. Cel puţin aşa pretind cei care îşi confecţionează ahbiuri cu o rapiditate şi cu o adresă curat latină...
Si, totuşi: dacă este o manevră de-a lui Ceauşescu ? Iată care ar putea fi motivele :
a) nu-i mai pasă de clauza naţiunii celei mai favorizate ;
b) în tentativa de asasinare a papei, a fost dar acuzat KGB-ul -nu este exdus ca Andropov să super-vizeze, -dirijeze operaţia de „demascare a complotului imperialist";
c) legat de b) : România a fost implicată în traficul de arme cel puţin dt Bulgaria, deci o încercare de prevenire a acestei acuzaţii care pluteşte în aer.
Care ar fi semnele unei asemenea variante :
a) „Personajul important" care 1-a contactat pe Emil Georgescu ar fi riscat un asemenea demers, dacă chiar ar fi vrut să-1 răstoarne pe Ceauşescu ?
b) Textul acela - în primul rînd, texte asemănătoare au mai fost transmise de Europa liberă ; „Un grup de comunişti" spune prea puţin, ca să nu spun destul - ca să devină suspect.
63
c) De ce s-au adresat „complotiştii" lui Emil Georgescu ? Dacă ţineau să li se transmită textul, de ce nu i l-au trimis lui Vlad Georgescu ? Nu cumva pentru că E.G. li se pare suficient de „compromis", pentru ca, în cadrul unui „complot", să fie exact ce le trebuie lor?
d) Ce e cu promisiunea că, imediat după luarea puterii, vor da un comunicat oficial prin care îl vor acuza pe Ceauşescu drept singurul comanditar al acţiunilor de „corijare" şi de lichidare a exilaţilor ? Cusut cu aţă albă.
e) De ce E.G. mi-a telefonat abia azi, duminică, deşi a spus că „personajul" îl rugase să intervină pe lîngă mine, ca eu să trimit jurnalişti „mai ales francezi" ca să acopere „evenimentul din 16 decembrie" încă de acum trei-patru zile ? La întrebarea mea, E.G.: „Nu m-am gîndit..." Una din două : ori Georgescu minte, ori a fost el mai întîi minţit cu uşurinţă. Apoi chestia cu textul pe care cică 1-a transmis „încă de acum cîteva zile" şi pe care nu s-a gîndit să mi-ţ trimită decît azi, după ce i-am spus eu să o facă.
f) „Jurnalişti francezi" (mai ales...): iarăşi cusut cu aţă albă : ar vrea să-1 trimit, de pildă, pe Poulet, deja implicat în afaceri româneşti, ca apoi să pretindă că, într-adevăr, în acest „complot imperialist", Goma a avut un rol important...
Aşadar, nimic mai simplu de inventat încă un „complot": după cel al „Meditaţiei", după defecţiunile unor securişti de înalt rang (şi de mai mărunt, ca Haiducu), după „complotul" din însuşi aparat (nuniştrii, nepotul Burtică) şi chiar din garda personală (col. Cercel), de ce nu şi un „mare complot pus la cale de americani, cu sprijinul Europei libere, al escrocului Georgescu şi al trădătorului Goma" ?
Iată doar cîteva din verc«imilele iţe. Să dea Domnul să nu fie adevărată această ipoteză, deşi...
Cred că va trebui să preînrîmpin, prin presa franceză, această „piesă" pusă în scenă de Ceauşescu. O să văd, mîine, cum anume...
26 decembrie 1982
Mă bucurasem prea devreme, cu scrisul. Nu merge. Nu-mi dau seama dacă apelez la... cartografie ca terapie, sau pentru că m-a „agăţat", ca un drog.
Oricum, nu merge. Am re-re-reînceput cartea cu fraţii, o vreme am avut impresia că sunt pe calea (nouă) bună, mai ales că schimbasem tonul, dar iată-mă recăzut în carto... manie. Care m-a primit, ca să nu mă mai lase, iar în momentul de faţă nu fac altceva decît să-mi scobesc în rîpă un loc pentru picior, poate că izbutesc să ies, totuşi.
64
Dacă nu mi-ar fi frică de cuvinte (iată că nu-mi e !), aş spune, scrie, că ceea ce mi se înamplă de la o vreme este semnul de necontestat că nu mai pot scrie. Dacă, în această situaţie, aş păstra un strop de optimism, mi-aş spune : deocamdată. Ceea ce ar însemna că, mai încolo, peste o lună, peste un an, aş putea reîncepe.
Să fiu, deci, optimist: să-mi spun, să-mi repet, să mă bat la cap, ca să-mi intre : tot trebuia să schimb, nu doar tonalitatea, ci totul. Să-mî spun că, pe de o parte, cărţile pe care le-am scris (şi publicat) pînă acum încheie o etapă, fie şi un ciclu. Să-mi spun că, dat fiind faptul că n-o să crap chiar atît de curînd, a venit timpul să modulez, să mă mut pe alte şine. Şi nu-mi spun doar pentru că am nevoie să-mi explic groapa în care am căzut de vreo doi ani dacă nu chiar din '77, de cînd m-am exilat; îmi spun şi pentru că simt şi simt nevoia de, nu neapărat altceva, dar cu certitudine, altfel. Inutil să-mi reproşez că am dat ascultare acestui avertisment-necesitate mai demult : tot nu puteam schimba macazul - să zicem că din datorie... Acum însă, după cei mai bine de cinci ani de exil, sper că voi putea să mă degajez : în primul rînd, din motive pur egoiste - am şi eu dreptul să mă ocup de mine - în al doilea rînd, pentru că nu mai sunt util (sau, ca să fac plăcere cuiva : nu atît de util ca altă dată...), arh pierdut contactul, nu mai sunt „pe fază". Apoi, de vreun an şi ceva, românii mă evită : au fost atît de speriaţi de ameninţările Securităţii, încît nu mai îndrăznesc nici măcar să-mi telefoneze (cu cîteva excepţii).
Aşadar, continuînd a fi optimist, să-mi spun că, din acest punct de vedere, mi-am cîştigat o oarecare independenţă... Să mă folosesc de ea, deci. Dar nu începînd de mîine. Nici de poimîne... Ci, să zicem, începînd de peste trei sau şase luni...
A murit Aragon zilele trecute, ieri a fost înmormîntat cu pompă oficială. Păstrînd proporţiile, aş zice ceea ce mai zisesem (de bietul Zaharia Stancu): „Totuşi, nu era atît de vinovat, încît să fie pedepsit... cu o asemenea înmormîntare..."
în prima zi, cînd am aflat de moartea lui Aragon, m-am bucurat că sunt atît de puţini denigratori (cu excepţia celor de la Orare Nou-veau sau aşa ceva si a inevitabilului Idiot Interhalie - sau a lui Jean Edernnational1...). în zdrobitoarea lor majoritate, au amintit valoarea deosebită a poetului - chiar dacă mai apărea cîte un „da, dar..."
însă cînd această cvasiunanimitate a luat proporţii, m-am întrebat cu îndoială, cu tristeţe, dacă nu cumva, pînă la urmă, în cazul creatorilor, creaţia contează şi numai ea. O dată cu moartea, toate
1 Jean-Edern Hallier - scriitor şi director al revistei L'Idiot International.
65
porcăriile sunt uitate, sunt trecute la accidente, la rubrica destinată uitării, deci a istoriei ca selecţie. Aşadar, Aragon a avut dreptate -fiind, ca om, un porc de dine. Aşadar, „adevărul" este de partea lui Aragon şi nu de partea, de pildă, a unui Aron. Desigur, comparaţia nu este fericită - şi totuşi: un Aron, după moarte, nu va deveni mai mare, mai preţuit, pentru că, în viaţă, a fost un vertical - după cum un Aragon nu mai este micşorat de „da, dar..." - din chiar clipa morţii sale.
întirnplarea face că Aragon a fost, într-adevăr, un bun poet - nu merg pînă la a-1 proclama geniu ; întâmplarea face că fostul meu prieten Ivasiuc cunoştea „mecanismul", dar nu avea ceea ce el era convins că are, adică geniu. Dar el, în anumite momente de masochism (adică de sinceritate), susţinea exart această teză, pe care eu refuzam s-o accept. îl invoca pe Cellini (de ce pe Cellini, cînd ar fi găsit exemple mult mai apropiate în timp - şi în spaţiu ?).
Cazul Aragon mi se pare descurajant pentru toţi cei care au încercat, încearcă să fie mai înrîi morali: la ce bun să te expui, sacri-fid, suferi, în viaţă, cînd dimensiunea creatorului - în timp - depăşeşte pragul morţii ? Rezultă, ded, că cei care încearcă să fie verticali ca oameni nu realizează locul, în timp, al creatorului, deci îşi merită soarta lor de muritori: să sufere degeaba, pentru că, în cazul în care au fost şi creatori de valoare, valoarea nu cîştigă, nu pierde în raport cu „morala" ; iar dacă au fost mărunţi, vor fi uitaţi... în duda „moralităţii".
Şi, totuşi, omul trăieşte şi pentru prezent şi pentru viitorul apropiat. 'Şi în duda verdictului, injust, al istoriei, în cazul porcilor-de-cîi-ne nu se poate, nu se poate ca porda-de-dine să nu fi atins, murdărit, îmbolnăvit creaţia. Nu se poate.
Nu se poate - ne consolăm cu ce putem...
Spune Monica : „Mama Ioanei, venită din România acum două-trei săptămîni, s-a şi angajat într-un spital, nu ştiu şi nu contează ca ce : supraveghetoare, îngrijitoare, doamnă de companie... Contează că singurele două categorii de români care nu se ruşinează să facă «mund înjositoare» sunt nobilii şi intelectualii (în fosta adevărată accepţie a cuvîntului, adică cei într-adevăr atît de siguri pe ei, încît îşi pot permite...)."
Deci, Aurora Cornu rezumase concepţia românului: „Prinţesa X îşi poate permite să facă pe femeia de menaj, însă eu, ca ţărancă, nu." Şi totuşi, Aurora se înşela : dacă ea (şi nu părinţii ei) ar fi fost, într-adevăr, ţărancă, cu siguranţă, „şi-ar fi permis". Ea însă încetase demult de a mai fi ceea ce fuseseră ai ei, dar încă nu ajunsese acolo (să-i zicem : acolo, sus), de unde „îţi permiţi" să cobori oriunde, fără pagube (în afară de pierderea timpului).
66
Comuniştii nu au făcut decît să agraveze (teoretizînd) această ruşine a românului de a munci... jos. Probabil pentru că diferitele trepte ale mundlor corespundeau diferitelor grade de libertate : şi cel mai prăpădit ţăran român, de pildă, s-ar fi simţit umilit, deci declasat, dacă ar fi trebuit să belească vitele moarte, să cureţe haznalele - „treburi ţigăneşti" (ded, treburi de ne-liberi). Şi chiar rămînînd în agricultură : a lucra cu ziua la altul constituia o' declasare. Eram copil, dar ţin minte foarte bine satisfacţia cu care ţăranii din satul Gusu, Sibiu, angajau la coasă, la pădure, învăţători basarabeni şi bucovineni refugiaţi; nu pentru că ar fi avut neapărată nevoie de lucrători, în cel mai rău caz ar fi reuşit ei cu familia lor să cosească ori să taie lemnele acelea. Era însă altceva : plăcerea de a plăti pe altul să facă o treabă. Pe atunci încă nu cunoşteam cuvîntul chiabur, dar mai tîrziu nu m-am putut împiedica să fac o oarecare apropiere între caricatura oficială a chiaburului şi acei ţărani - de altfel rinstiţi, plăteau foarte bine - care probabil ejaculau de plăcere cînd scoteau din şerpar bancnotele cu care îi plăteau - pe dne ? pe nişte intelectuali care le lucrau cu ziua şi cărora nu li se mai adresau cu „Dom' 'ţător", d pur si simplu cu : ,,'Tătorule!" (adevărat, nu mergeau pînă la „Mă !").
Tata, deşi fiu de ţărani, era totuşi, o excepţie printre refugiaţi: el cunoscuse Siberia şi nici o muncă nu-1 umilea. Colegii lui însă care nu avuseseră această „şansă" lucrau, strîngînd din dinţi, urîndu-i pe „ţărănoii" care profitau de nenorocirea noastră de refugiaţi. Tata se consola (eficace), pe limba lui şi pe a „chiaburului". L-am auzit de mai multe ori adresîndu-se ţăranului căruia îi lucra cu ziua, pe bani, pe bucate. „Domnu' Cutare (tata avea un mod al lui de a se adresa cu «domnule»), deosebirea dintre noi rămîne, chiar dacă azi îţi lucrez cu ziua : eu pot să fac ceea ce, de obicei, fad dumneata, dar dumneata nu poţi face ceea ce fac eu, de obicei, la şcoală." Unii ţărani pricepeau şi o arătau ; alţii se străduiau să nu înţeleagă şi, prosteşte, îl provocau pe tata la tot felul de întreceri sau probe : călărit, înjugat, înhămat, muls - şi, bineînţeles, pierdeau. Era rîndul ţăranului de tata să propună o întrecere, una şi mereu aceeaşi: tăiatul unui buştean, cu toporul (avea antrenament, din Siberia). însă imaginea - vizuală - era strălucitoare, în simplitatea ei : „Eu pot coborî la munca asta", zicea el, înainte de a se fi impus expresia „a coborî la munca de jos", adusă de comunişti - „fiindcă pot să urc la locul meu, dar dumneata, Domnule, n-o să urd nidodată pînă «la clasă»"...
Necazul este că zdrobitoarea majoritate a românilor sunt atît de mîndri de pasul făcut pe scara socială, încît atunci dnd sunt „trimişi la munca de jos" suferă mai puţin din cauza cîştigului diminuat, cît
67
mai ales din cauza „umilinţei". Chiar desţăraţi, refuză să priceapă (deci să accepte) că în Occident, mai ales în ţările anglo-saxone, munca, oricare ar fi ea, nu umileşte (cu condiţia să aducă bani), şi îi auzi: „Eu ? Eu să fac treaba cutare ? Păi ştii dumneata cine eram eu, în România ?" Atenţie, nu ce, ci cine, deci un cineva. Dacă ai curiozitatea să întrebi cine anume fusese acela, în România, de cele mai multe ori afli nu meseria, ci „funcţia" : că, de pildă, acela fusese, să zicem, inginer, nu conta prea mult, ci, să zicem, „şef de secţie", „responsabil cultural" sau „responsabil cu adunarea cotizaţiilor". Bineînţeles, nu va pomeni deloc funcţiile politice (deşi îl mănîncă limba).
Am fost smulşi tîrziu din starea de influenţă şi de atemporalitate, iar cînd dezrădăcinările, fatale, au început, nu am avut timpul să ne aşezăm în noua stare - au venit răsturnările totale, inversările. Chiar dacă, prin absurd, din hărţile mele va ieşi un oraş, o regiune, alta... Cu cine vor fi construite acelea ? Cu muncitori aduşi din alte ţări ? Ca să folosească cui ? Românilor ? Dar vor şti ei ce anume să facă cu ele ?
Dacă aş fi rege... Prima lege pe care aş impune-o românilor ar fi: munca. De la A. Probabil, pe la E, românii ar ameţi, dar ar merita să se facă o încercare...
1984
Paris, 10 martie 1984
Ieri, la Internaţionala Rezistenţei : vine Jânos Tardos cu fiul lui Rajk (şi fin al lui Kâdăr, după cum el însuşi spune). Rajk urmează să se întoarcă azi în Ungaria şi solicită de la I.R. să acopere costul a trei maşini de multiplicat de tip roneo (manuale), cu tot dichisul : matriţe, cerneală, eventuale piese de schimb. Urmează ca Blumsztajn de la Solidarnosc să-i indice „prăvălia", urmînd ca tot polonezii, prin reţelele lor, să introducă maşinile în Ungaria. Rajk şi cu amicii lui din Budapesta au şi început să scoată o revistă lunară, şi solicită aparatură. Bineînţeles, sunt nu doar de acord, dar şi entuziasmat (şi gelos, adaug...). Maximov - şi el de acord.
După plecarea ungurilor, Maximov : Le-am dat bulgarilor, le-am dat vietnamezilor, de polonezi să nu mai vorbim, acum ungurilor... Dar românii ? Cînd crezi că or să vină să ceară şi ei, ştii bine că, pentru aşa ceva, I.R. este totdeauna gata...
înghit în sec şi îl asigur că „azi-mîine" vor apărea şi românii...
Vor apărea, pe p... mamelor lor !
Pentru polonezi, ca şi pentru unguri, Maximov a declarat că este de acord pentru acoperirea costului integral chiar al unor com-posere - în timpul doi; le-a oferit chiar şi magnetoscoape...
Dar românii ? Cînd ?
Asta aş vrea şi eu să aflu : dnd ? Cînd, ce ?
De fiecare dată cînd am prilejul (şi dacă nu mi se oferă, îl provoc eu), umflu, folclorizez meritele românilor: românii, zic eu, nu numai că au făcut şi ei, dar au fost chiar mai breji decît vecinii lor (iată, suprarealismul; iată, partizanatul; iată, SLOMR, anterior Solidarităţii etc), iar faptul că occidentalii nu au avut cunoştinţă de faptele-de-arme-româneşti, ei bine, asta din cauza complicităţii americanilor şi a englezilor (şi, oarecum, a francezilor) cu sovieticii... Faptul că nu s-a aflat, în Occident, nu înseamnă că românii nu s-au mişcat ! îi asigur eu... Nuuu... !
Dar cînd mă regăsesc singur şi rememorez pledoaria, mă apucă ruşinea, jalea : fiindcă, dacă este adevărat că românii au suferit cumplit în aceşti patruzeci de ani, de asemeni este adevărat că au suferit... în tăcere ; că revoltele lor - care au fost - nu s-au manifestat, totuşi, aşa cum ne-ar plăcea nouă, românilor, să le prezentăm.
S-o iau de la...
69
Hai să zicem din '38-'39, fiindcă arunci a început să se contureze dezastrul:
- Cum-necum, în noiembrie '37, PNŢ face alianţă cu legionarii, la care se raliază şi georgiştii şi argetoieniştii. Aici mi se pare că se situează buba : guvernul Goga-Cuza, cataplasmă pe un picior de lemn, fiindcă răul este Regele, care, în februarie '38, instaurează dictatura. Bineînţeles, privită din perspectiva prezentului, dictatura lui era floare la ureche dar, desfiintând parlamentarismul, nu a făcut decît să pregătească terenul (psihologic) pentru monopartismul comunist.
- Al doilea moment: ciclul infernal cu legionarii. Oare chiar nu s-a găsit o altă manieră de a-i potoli decît asasinîndu-i ? - şi în ce condiţii! - ca să li se dea „dreptul" de a asasina, la rîndu-le ?
- Iată şi momentul Basarabia-Bucovina, 26 iunie '40 : vai, puterile garante, mai ales Franţa, erau în imposibilitate de a ne ajuta (Franţa se înclinase în faţa Germaniei, de aceea Rusia profitase). Dar, o întrebare naivă : de ce a acceptat România să cedeze Basarabia şi Bucovina ruşilor, fără să schiţeze nici un gest de apărare ? Bine-bine, se cunoştea complezenţa (dacă nu complicitatea) germanilor, dar întrebarea rămîne : cum de au acceptat românii să li se amputeze nu doar teritoriul, ci însăşi raţiunea de a fi un popor, o naţiune ? Fireşte, într-o înfruntare armată, în cele din urmă ruşii ar fi învins. Dar, ca nepricepător (şi mai ales ca basarabean), mă întreb : în faţa unei Românii hotărîte să reziste, Rusia ar fi trecut la atac ? Inocentul de mine crede că nu, şi iată pentru ce : papara încasată de la finlandezi (chiar dacă „pînă la urmă" s-a transformat în „victorie") era prea proaspătă în amintire şi chiar dacă armata română nu era pregătită, nici Armata Roşie nu era mai brează (s-a şi văzut, în '41). „Cucerirea" jumătăţii orientale a României nu fusese o ispravă militară, ci pur şi simplu culegerea unui fruct (zic şi eu aşa) strecurat de altul (de Germania). Şi atuncv revin la întrebarea : nu cumva cedarea Basarabiei şi a Bucovinei a constituit începutul cedării din toate punctele de vedere ? Repet: acceptând, consimţind să-i fie luată, fără nici un semn de opoziţie, Basarabia, de către ruşi, România a pregătit şi cedarea Transilvaniei de Nord ungurilor şi a Cadrilaterului bulgarilor şi, să mă ierte Dumnezeu : în acel sinistru sfîrşit de an '40, oricine ar fi „solicitat" ceva - din teritoriu, din atitudine - ar fi obţinut.
- Si a venit cedarea Transilvaniei de Nord. Pe cine a consolat că Manoilescu a leşinat, la Viena ? Dar Manoilescu a fost de vină ? Ce pastele mamelor lor au făcut Românii ? Să admitem : Basarabia răpită nu li se smulgea din suflet, cu sînge şi lacrimi (nu mai insist asupra atitudinii imbecile, iresponsabile, a precedenţilor în problema Basarabiei, considerată o povară, un corp, totuşi, străin). Dar de
ce nu şi-au aparat Ardealul (chiar fără ardeleni, vorba nu mai puţin imbecililor şmecheri regăţeni) ?
înclin şi eu să cred că pîrghia suitei de evenimente nefericite pentru toată ţara a fost constituită de mişcarea legionară. Dar nu în sensul că ea ar fi purtat vina tuturor tragediilor. Ci pentru că fenomenul legionar nu a fost stăpînit de politicienii democraţi, atitudinea lor fiind extremă : fie de ostilitate totală, fie de complicitate totală -din raţiuni electoraliste mărunte (atitudinea lui Maniu, în noiembrie '37, rămîne o pată pe portretul lui, în rest luminos). Iar rezultatele nu au întârziat: represiunea sălbatică împotriva legionarilor a şocat opinia publică (îi zic şi eu aşa, legănîndu-mă cu iluzia că exista aşa ceva), şi nu doar pe cea internă ; după cum la fel graba de a-i scoate pe legionari din închisori şi a-i pune în fruntea bucatelor (cu o perioadă de tranziţie nu mai puţin haotică, iresponsabilă), dîndu-le mînă liberă să masacreze, să asasineze ei. Putea generalul Antonescu face altfel, în '40 ? Mă îndoiesc, ideile lui politice fiind strict cazone - dovadă că, atunci cînd s-a hotărît să „nuanţeze", a făcut cum a făcut, între 21 şi 23 ianuarie '41.
Aşadar, Carol şi legionarii. Dar nici Carol, nici legionarii nu erau stăpînii absoluţi ai României, după cum, după 6 septembrie '40, nu au fost legionarii şi Antonescu - ce au făcut, unde erau oamenii politici ? Robi ai tacticii mărunte, de politică măruntă, nu de a face ei înşişi ceva pentru ţară, ci de a-1 împinge pe „adversar" să comită imprudenţe, chiar erori, au lăsat trebile pe mîna celor care au distrus România : Carol, legionarii, şi, ca o consecinţă, Antonescu.
- Antonescu : românii de azi, mai ales exilaţii, au faţă de el atitudini extreme : fie de ură fără leac (legionarii în primul rînd, în al doilea rînd regaliştii), fie de sanctificare - din păcate, cei care îl adulează sunt, în cvasitotalitate, „moşteci".
Putea România să-şi păstreze neutralitatea în conflictul Germa-nia-URSS ? Greu de acceptat - se cunosc ameninţările de ocupare a ţării. Rămîne însă o întrebare : dat fiind faptul că în acel moment România era principalul lor furnizor de petrol, ar fi riscat germanii să ocupe România militar, cînd ştiau foarte bine că, într-un asemenea caz, instalaţiile petrolifere ar fi fost distruse, sabotate, pe termen lung ? Adversarii României în război, în '41, pretind că englezii şi americanii puseseră la punct un sistem de scoatere din funcţiune a sondelor (prin obturare, prin cimentare, se zice). Dacă este adevărat, atunci România nu ar fi putut „aştepta", aşa cum aşteptase timp de doi ani, în Primul Război Mondial ?
Partizanii lui Antonescu spun că ura faţă de ruşi era atât de puternică, încît... Nu neg, deşi am rezerve. Dacă tot este să facem o comparaţie între două rele, atunci : în trupul României, cîtă mai
rămăsese, rana cea mai sîngeroasă era Transilvania, nu Basarabia. Să admitem că majoritatea ostaşilor care au plecat, cîntînd, pe frontul de Răsărit, se gîndeau că, bătîndu-i pe ruşi, „de fapt" îi bat pe unguri - s-ar prea putea...
Eu ca basarabean, fireşte, nu pot decît să mă bucur (şi m-am bucurat, atunci şi pe loc) de faptul că românii au trecut Prutul, ca să-i elibereze pe fraţii lor din Basarabia.
Dar... De ce au trecut şi Nistrul ? Este acceptabilă ipoteza strict militară, anume că, pentru a înfrînge un duşman, trebuie să-1 urmăreşti chiar pe teritoriul lui, pînă la neutralizare. Numai că nu a fost doar asta.
Din păcate, au fost mulţi români care au acceptat propunerea germanilor (sau şi-au imaginat că rezultatul va fi acela), anume că o parte din Ucraina, adică Transnistria, va deveni „pămînt românesc"... Faptul că ostaşii români s-au purtat cu mult mai multă omenie (cu ocupaţii) decît nemţii nu este un motiv de mîndrie : nu te compari cu cel-mai-rău. Adevărat: la război-ca-la-război, însă românii pretind că ei, ca ocupanţi, au avut totdeauna un comportament diferit de alţii. Să spunem că da : în 1877-78 ; în 1913 ; în 1916, în timpul ofensivei din Transilvania (da, dar acolo erau fraţi de-ai noştri) ; şi mai ales în 1919, cînd au ocupat Budapesta şi l-au alungat pe Bela Kun.
Si, totuşi, în Transnistria...
Unii pretind că românii au fost „severi" numai faţă de evrei. „Numai faţă de unii evrei", adaugă ei, „cei care, în '40, la retragerea armatei noastre din Basarabia, ne smulgeau epoleţii, ne scuipau, ne umileau."
într-adevăr, asemenea acte nu se uită. Dar românii ar fi trebuit să ştie că acei evrei care, în iunie 1940, atacaseră armata în retragere, precum şi cei care constituiseră corpul de politruci şi de enkavedişti în timpul ocupaţiei Basarabiei, exact aceia se retrăseseră primii, ma-sacrîndu-i pe deţinuţi, incendiind oraşele şi satele - pentru că ei făceau parte din aparatul militaro-poliţienesc sovietic. Or, nu aceia au fost victimele românilor. Aveam numai cinci ani, în acel moment, dar ştiu. Este drept, nu am văzut cu ochii mei (de altfel, nici nu aveam ce vedea, în cătunul nostru, Mana, trăise o singură familie de evrei, care se refugiase spre Est de cum începuse războiul), dar am auzit, din gura ţăranilor din sat, care, în urma frontului, porneau cu căruţele, pur şi simplu „la furat" - scaune şi perne, farfurii şi gheme de sfoară, uşi (demontate) şi butoaie şi lăzi - tot ce mai rămăsese din „casele jidanilor" din Orhei, din Teleneşti, din tîrgurile învecinate. Cît despre soarta evreilor înşişi, unii dintre săteni fuseseră rechiziţionaţi - şi povesteau. Memoria mea nu a înregistrat, să zicem, „exe-
cuţii prin împuşcare", dar a reţinut din povestit două, să le spun, faze : înecatul în Nistru şi arsul-ca-lemnele-de-ster.
Eu însumi am fost revoltat şi am încercat să contrazic, să „corijez" imaginea României şi ea exterminatoare de evrei; am argumentat cu fapte oarecum cunoscute (anume că, din România, evreii nu au fost livraţi germanilor pentru lagărele de exterminare ; că evreii „români" din Transilvania fuseseră predaţi de autorităţile maghiare; că evreii din Basarabia şi Bucovina cădeau sub „jurisdicţie" germană etc.) ; că românii, în timpul războiului nu s-au dedat la exacţiuni împotriva evreilor, susţinînd că povestea cu Abatorul se petrecuse în timpul unui minirăzboi civil şi că mult mai mulţi militari români decît evrei fuseseră martirizaţi de legionari; că „Trenul Morţii" constituise o tragică bavură pe care Antonescu însuşi o condamnase şi chiar îi pedepsise pe principalii responsabili (?). Adevărat, după cum însăşi Măria Banuş scrie (Jurnal de camuflaj, publicat acum 3-4 ani, la Bucureşti), evreii din România, chiar dacă fuseseră evacuaţi din case şi li se interzisese practicarea profesiunilor liberale, deşi fuseseră „românizaţi", totuşi nu fuseseră lichidaţi, „contribuţia" lor la război fiind rînitul zăpezii de pe străzi. Mai susţineam că „pe teritoriul României" nu fuseseră lagăre.
Ei bine, şi da şi nu. Nu vor fi fost pe teritoriul de drept al României; dar în Transnistria administrată de români ? De pildă, la Rîbniţa ? Unii vor spune că acolo erau lagăre nu de evrei, ci de comunişti care, întîmplător, erau şi evrei... Numai că, tot întimplător, majoritatea zdrobitoare a comuniştilor internaţi era compusă din evrei...
Modul cum „s-au răzbunat" după august '44 evreii supravieţuitori ori întorşi din Rusia este altă problemă şi păcatul cade, în întregime, pe capul evreilor. Dar noi românii nu putem pretinde că am avut mîinile curate.
Revenind la Transnistria. O, desigur, războiul este război; desigur (spunem noi, azi), oricum ne-am fi comportat în teren ocupat, soarta României ar fi fost aceeaşi. Şi eu cred acest lucru. Dar, chiar dacă soarta noastră, după august '44, ar fi fost exact aceeaşi, am fi putut pretinde la statutul de victimă sută la sută. Bineînţeles că ruşii ne-au furat Basarabia şi Bucovina în 1940. Dar şi românii, în vara lui 41, au anexat Transnistria. încă o dată : nu avem dreptul să ne comparăm cu nemţii ; ci doar cu noi înşine, cei care pretindem a fi. Să lăsăm la o parte armata, care, la războit ca la război... însă mă gîndesc îf "§uYemămîntul" lui Alexianu. La „civilii" care au furat. De astă dată, să nu ne comparăm cu hoardele Armatei Roşii, cu „davai ceas, davai palton" - fiindcă, din nou, nu te compari cu cel-mai-rău. Dar sa nu ne ascundem după deget: românii au furat, din Ucraina, unii
ceasuri, alţii mobilă, alţii tablouri, piane, alţii tramvaiele din Odessa (şi nu este o legendă - au fost „transferate" undeva pe Dunăre, la Galaţi sau la Brăila...). Iar în această „acţiune", s-au ilustrat, vai, „Doamnele Românce", în frunte cu Veturia Goga.
- Iată-ne şi la Stalingrad. Este limpede : acolo a fost vina nemţilor în general, a lui Hitler în special, românii nu au făcut decît să tragă consecinţele trecerii Nistrului.
- Iată-ne şi înapoi, la Nistru. Apoi la Prut. Apoi...
- De curî'nd, Şeicaru (înainte de a muri) a scris că Antonescu obţinuse de la ruşi', în august '44, „trei condiţii din cele cinci" (puse de Antonescu, în vederea capitulării în anumite condiţii). Şeicaru nu le divulgă pe celelalte două, iar pe cele trei le îngălează cam aşa : prin Kolontai, la Stockholm, se tratase o eventuală (la iniţiativa lui Stalin, zice Şeicaru) „oprire" a ostilităţilor sovieto-române, pe linia „Focşani-Nămoloasa-Galaţi", cică bine fortificată. Mai departe, Şeicaru comentează astfel iniţiativa lui Stalin : „Ruşii, popor de cîmpie (...), au teamă de munţi în general şi de Carpaţi în special, cu atît mai mult cu cît ofensiva lor se rezema pe tancuri." Ca să vezi, domnule ! Ruşilor le era frică de munţi în general şi de Carpaţi în special! Este foarte adevărat că, pînă în acel moment, tancurile lor merseseră pe loc întins - ei şi ? Cînd cunoşti „tactica" Armatei Roşii - mereu înainte, fără a ţine seamă de pierderi - nu ai dreptul să avansezi asemenea fimpenii. Si chiar dacă aşa ar fi fost, din partea ruşilor : ar fi fost de susţinut şi acum o eventuală linie de rezistenţă, în Carpaţi, din partea românilor ? „Pînă la ultimul om", nu ? Că aşa gîndea, că spera Antonescu - nu este de contestat, el era militar şi nu putea concepe o ieşire din conflict decît „în onoare". Numai că onoarea militară nu se suprapunea, în acea nenorocită vară a lui '44, peste interesele unui popor de... nemilitari.
Că întorsătura de la 23 august a deschis calea unui altfel de masacru - asta este foarte adevărat - dar presupun că, în acel moment (prima jumătate a lunii august), cei care pregăteau lovitura de stat nu îl realizau. Ceea ce nu înseamnă că sunt scuzaţi, însă aceasta pare a fi realitatea : dintre oamenii politici responsabili de 23 august, nici unul nu-i cunoştea pe ruşi.
- La antipod sunt apărătorii fără condiţii ai douăştreiaugustu-lui, zic ei: pentru a evita... etc, etc. Din nefericire, evenimentele care au urmat au dovedit că pierderile nu au putut fi evitate - în primul rînd, ostaşii români luaţi prizonieri de „aliaţii" sovietici, apoi pierderile înfiorătoare de pe frontul de Vest.
Atunci ce Dumnezeu ar fi trebuit să facă România sau, mai exact -. ce ar fi putut evita de a face ?
74
Greu de spus. într-un fel, uşor de spus... Ar fi dificil (şi injust) să-1 condamnăm pe Antonescu, cel din iunie '41, apoi pe cel din iulie-august, acelaşi an (pentru că nu s-a oprit la Nistru); apoi pe cel din vara lui '44. Greu şi injust ar fi să-i condamnăm pe Rege, pe Maniu, pe Brătianu, pe Titel Petrescu, pe toţi cei care au pus la cale lovitura de la 23 august. Cu toţii au fost victime ale unor evenimente care nu fuseseră provocate de ei şi pe care nu le puteau opri, nici măcar devia cursul (să zicem că 23 august nu a fost o „întorsătură", ci o continuare a cascadei de erori începute în iunie '44 ; sau mai devreme, în septembrie '40, sau şi mai înainte, la cele două cedări teritoriale - şi, din nefericire, nu numai).
Dacă zăbovim la 23 august, nu am putea să găsim o vină capitală nici lui Antonescu (care, totuşi, se străduia demult să iasă „onorabil" din conflict), nici „complotiştilor". însă dacă în acel august căutăm totuşi erori mai importante, atunci le-am afla, în privinţa Mareşalului : încăpăţânarea lui de militar de a găsi totdeauna şi în orice soluţii militare ; comportamentul lui tiranic faţă de Regele Mi-hai (nu trebuie subestimată umilinţa tînărului Suveran, acumulată, în decizia cea mai vinovată, anume predarea lui Antonescu ruşilor -prin Bodnăraş) ; refuzul de a „trata" cu politicieni de carieră (şi structură), pe care de asemeni îi dispreţuia (şi nu total fără temei). De cealaltă parte, politicienii înşişi. Oricîtă admiraţie aş avea (şi am) faţă de Iuliu Maniu, nu mă pot împiedica să observ că el a acumulat erorile, începînd din '37, de la pactul electoral cu legionarii, rrecînd prin acceptarea dictaturii regale, apoi a celei legionare, apoi a celei antonesciene. în naivitatea mea, mă întreb ce i s-ar fi întîmplat unui Iuliu Maniu dacă i s-ar fi opus, în mod serios, ca om politic responsabil, lui Carol ?; mai tîrziu, legionarilor; mai apoi, lui Antonescu ? Ei, ce i s-ar fi întîmplat ? L-ar fi închis Carol ? L-ar fi asasinat legionarii ? L-ar fi închis sau trimis pe front, în prima linie, Mareşalul ? Nu cred.
Şi atunci ? De ce n-a mişcat ? Dintre toţi fruntaşii politici importanţi ai momentului, Maniu era singurul... serios (din punctul de vedere al ardeleanului, adică „neregăţean", adică mai puţin sau deloc ameninţat de compromis). Ce a făcut ? De ce n-a făcut ?
Şi, cu voia şi a lui sau fără voia lui, faptul că Antonescu a fost dat pe mîna comuniştilor - deci morţii „în dezonoare" - acest act al ruşinii este semnat şi de el, de Maniu. Şi chiar dacă la procesul Mareşalului i-a strîns mîna celui din boxă... asta nu poate şterge sentimentul penibil de colaborare la trădare. Să se fi gîndit oare Maniu că, peste un an, avea să fie şi el arestat, iar peste trei sau patru sau cinci (dacă a murit în '52) avea să cunoască un sfîrşit şi mai puţin //Onorabil" decît Mareşalul, a cărui moarte a cautionat-o si el ?
75
Cît despre Rege - un pion. Marcat de comportamentul tatălui său, marcat şi de cel al Mareşalului - la urma urmei, la 23 august, s-a răzbunat. Chiar dacă camarila lui Carol nu mai era aceeaşi în jurul lui Mihai, „sfetnicii" săi au fost cum au fost.
Pe Mihai, o categorie de români îl dispreţuiesc, vorbesc despre el ca despre „cretinul regal" (îl citez pe Şeicaru), despre „Mihai Viteză" (aşa îi spun vitejii de la „Carpaţii") etc. Ceilalţi însă îl apără, susţinînd că, în situaţia dată, nimeni altul nu ar fi putut face altfel (deci: mai bine).
Oricum, rămîn în sarcina lui Mihai două pete : predarea lui Antonescu ruşilor şi acceptarea abdicării. Ar mai fi şi încuviinţarea Marilor Procese.
Bineînţeles, nu s-ar fi schimbat cursul istoriei României dacă Antonescu nu ar fi fost predat ruşilor. Că Mihai a fost abuzat de Bodnăraş ? - fireşte, dar de ce s-a lăsat abuzat ? Nu era nimeni alături de el, în acel moment ? Nu cumva sfetnicii l-au sfătuit să facă asta ? Şi cine anume ? Şi de ce anume ?
Bineînţeles, nu s-ar fi schimbat cursul istoriei dacă Mihai nu ar fi acceptat, de pildă, ordinul „Victoriei" din partea lui Stalin. Să zicem că a fost un fleac, de acord. Dar ce s-ar fi întîmplat, vreau să spun : ce i s-ar fi întîmplat lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să cauţio-neze procesele ? Pentru că dovedise : refuzul (de pildă, „greva regală") îi punea în încurcătură şi pe ruşi, pînă şi pe ei ! Ei, ce i s-ar fi mtîmplat ? Sunt convins : atunci, nimic.
Si iată-ne la abdicare. într-adevăr, în acel moment, Mihai era singurul rege din Europa de Est sovietizată. Este adevărat, în peste trei ani de „convieţuire", românii aflaseră ce le poate ruşilor pielea. Si totuşi... Mihai a acceptat prea repede „propunerea de divorţ" avansată de Groza şi de Dej (în prezenţa „tehnicianului radio" care avea să înregistreze discursul de abdicare, pe nume Petre Iosif).
Mă întreb acum, în '84 şi, recunosc, naiv : de ce nu s-a opus ? Să se fi opus... „măcar de formă". Deşi nu ar fi fost rău să se fi opus de-a binelea. Cu o condiţie : să se fi pregătit în vederea acestei eventuali-tăti-certitudini. Dar el s-a lăsat surprins.
Chiar dacă nu s-ar fi pregătit în sensul unei opoziţii adevărate - deşi mtîmplarea de la 8 noiembrie ar fi trebuit să-i dea o oarecare idee - chiar românii ne- sau anti-regalişti i s-ar fi raliat, fiindcă, în acel sfîrşit de '47, regele rămăsese singurul reprezentant al unei le-gitimităţi-legalităţi în curs de a fi pierdute.
Si repet întrebarea : ce i s-ar fi putut întîmpla lui, lui Mihai, dacă ar fi refuzat să abdice ? Bineînţeles că tot ar fi fost trimis la plimbare, dar nu aşa cum a fost, adică şi f... şi cu banii luaţi. Pentru că Mihai, adevărat : sub ameninţare, a semnat actul de abdicare. Ce i s-ar fi
76
putut mtîmpla lui, ca om, dacă ar fi refuzat ? Nimic. Ar fi fost... „destituit". Da, desigur, nu ar mai fi putut rămîne... pe tron (asta ar mai fi lipsit!), dar cel puţin mai tîrziu ar fi putut invoca refuzul de a semna, şi nu faptul că... a fost suit, împotriva voinţei, şantajat cu... etc, etc. Şi, chiar detronat, azi, ar fi rămas regele detronat, nu cel care singur s-a detronat (după ce înghiţise atîtea alte şopîrle).
Ceea ce este iritant (un eufemism, desigur), la români: ei judecă erorile din trecut prin : „Ei şi, dacă am fi făcut altfel, n-am fi ajuns tot aici ?"
Chiar dacă am admite că, într-adevăr, rezultatul final ar fi fost acelaşi, contează altceva, care nu ţine neapărat de finalitate - judecată după. Pentru că toate aceste cedări („pentru că tot pierdem") acumulate, devin sistem de gîndire. Această „înţelepciune" nu este decît dovada linsei de coloană vertebrală - de unde mă-ta ştii că, oricum, tot ai să pierzi ? Şi chiar dacă tu, român mai cu moţ decît alţii, prevezi viitorul (deci ştii că vei pierde), tot trebuie să încerci să te aperi, să aperi ceea ce este esenţial pentru o comunitate : demnitatea. I-am auzit (şi nu pe securişti!) spunînd : „E-te, na, s-au răsculat ungurii, şi cu ce s-au ales ? Cu lacrimi, cu suferinţă ? Tot nu s-au eliberat de ruşi şi de comunişti!" Din nefericire, nu s-au eliberat nici de comunişti, nici de ruşi ; din nefericire, au plătit preţ greu, dar chiar să nu fi cîştigat nimic ? Ba da, mult mai preţios decît, să zicem, o eliberare adevărată, pentru că s-au eliberat de un complex de teamă, de neputinţă în faţa a ceva necunoscut, deci terifiant: s-au înfruntat cu monstrul, au pierdut, e adevărat, dar l-au cunoscut: l-au cunoscut ei, dar şi neungurii - aşa că cehii şi slovacii, în felul lor, polonezii în al lor, afganii în felul lor se exprimă.
Totalitarismul comunist sovietic nu mai este ceva de pe altă planetă, şi asta de la revoluţia ungurilor din '56.
Pe cînd românii... Au sentimentul că sunt nedreptăţiţi de Occident : „Ei, ce mare brînză au făcut ungurii, de s-a vorbit atîta ? Si polonezii - păi noi, românii, care, în munţi şi în păduri..."
Au dreptate românii : occidentalii nu au vorbit nimic despre rezistenţa armată din primii zece ani de ocupaţie sovietică. Dar să ne consolăm : nu au vorbit nici despre a ucrainenilor, nici despre a polonezilor, nici despre a bulgarilor, aşa erau timpurile...
Şi nu au dreptate : pentru că rezistenţa noastră, a românilor, chiar dacă eroică, a fost totuşi, circumscrisă : pornită de legionari, alimentată cu ţărani refractari cotelor, apoi colectivizării, a fost destul de rapid lichidată. Evident, a fost sugrumată mai ales prin teroarea exercitată asupra familiilor şi a- populaţiei susceptibile de a-i ajuta pe „partizani" - oricum, în 1950 nu mai era „operativă". Iar dacă au fost lupte în munţii Făgăraşului în iarna '52-'53, apoi s-au
77
dus pentru lichidarea supravieţuitorilor. Au mai fost „pescuiţi" pînă în '56 (prietenul meu Bucelea), dar grupul lui Borza din Viştea nu era alcătuit din combatanţi, ci din „gropari" şi din „trecători" în Grecia.
Unii români explică „somnul" în care au căzut ai noştri prin faptul că în România nu a avut loc o destalinizare. Poate şi din această pricină, dar nu numai. Adevărata cauză a inactivităţii, a resemnării, la urma urmei a colaborării, trebuie căutată în adînc, în firea noastră şi în faptul că ni s-a băgat în cap că istoria nu se face din evenimente, că este suficient să beleşti prazul şi să modulezi verbul „a fi" ca să, nu-i aşa, rămîi tu însuţi, demn şi aşa mai departe.
Boala - pentru că boală este - ne vine de mai demult, dinainte de dictatura regală şi dinainte de venirea comuniştilor. Nu voi îndrăzni să merg pînă departe, în „turcire", în sens propriu, deşi nu exclud nici această eventualitate.
Mă gîndesc însă, cu ochii de azi, la ceea ce ne lipseşte, în comparaţie cu, de pildă, polonezii:
Mai întîi, o-biserică-a-omului-nu-a-domnului (cel pămîntesc, fireşte) ; ortodoxia noastră, atît de „dulce" şi de teatrală, este o religie pentru timp de pace, or noi trăim în timp de război de mai bine de trei sferturi de secol, la urma urmei, din 1914. Nu vreau să spun1 neapărat că dacă am fi catolici, am fi altfel (pentru că nici la polonezi lucrurile, din acest punct de vedere, nu stau tocmai strălucit). Dar mă gîndesc ce bine ar fi fost dacă biserica noastră nu ar fi fost o pepinieră a unui anumit fel de a concepe spiritul - prin maţ; dacă biserica noastră nu ar fi fost o pepinieră de auxiliari ai poliţiei.
Paris, 11 martie 1984
însă biserica ortodoxă nu poate fi arătată cu degetul, ca singur vinovat de starea românilor. în jurul nostru sunt alte popoare de rit ortodox şi dacă, de pildă, la ruşi găsim, vai, oarecare asemănări (să spunem : resemnarea), nu le întîlnim la sîrbi; nici la greci. Cred că nici chiar la bulgari.
Ne mai lipseşte - şi abia acum am pus degetul pe rană - ceea ce se cheamă intelighenţie.
Se spune că pornisem bine, deşi atît de tîrziu, şi probabil am putea plasa naşterea acestei elite o dată cu manifestarea lui Emines-cu-jurnalist. Adică abia cu un secol în urmă. Eminescu a „ars" etapele, nu numai în poezie, ci şi în „povăţuirea" de înaltă ţinută, de idei. Totul pare să fi mers bine, suitor, pînă la venirea comuniştilor... Cu condiţia să fie adevărat...
Ei bine, se pare că nu. îmi amintesc ce şoc am avut, aici, în exil, acum cîţiva ani, la apariţia Corespondenţei lui Bazil Munteanu (de fapt, cu cîteva excepţii, scrisori adresate lui B.M.), constatînd că „problemele" intelectualilor dintre cele două războaie nu erau la înălţimi ameţitoare faţă de ale contemporanilor noştri. Ba chiar un Iorga de pildă, pe latura lui „umană", şi-ar fi putut găsi locul (şi timpul), acum şi aici, în România comunistă. Cît despre Blaga, în mtimitatea corespondenţei private... O teribilă deziluzie, pentru mine, care ştiam că singurii poeţi mari-şi-adevăraţi, în timpul stalinismului, fuseseră Barbu şi Blaga. Or, Marele nostru Anonim, în scrisori (cel puţin cele adresate lui B.M.), zbura foarte jos, zbura pe burtă (mai ales în conflictul cu Iorga, în care Blaga se arată ca o babă clănţănitoare, cu micimi senile). De aici fac un salt la episodul Beniuc (cu al său Pe muchie de cuţit, relatat de Mircea Zaciu). îmi imaginam că Blaga, retrasul, avusese, totuşi, linişte, demnitate în retragere. Or, din memoriul pe care 1-a adresat CC. - adevărat, ca să se apere de calomniile lui Beniuc - Blaga nu se arată a fi fost deosebit de un oarecare alt nefericit cetăţean român care se apără şi el cum poate, adică intrînd în sistem, adică apărîndu-se ca vinovat, adică apărîndu-se ameninţând că-i va ataca pe alţii, pe semeni, nu sistemul, fireşte. Cu atît mai dureroasă a fost „descoperirea", cu cît mitul Blaga se umflase în ochii noştri, mai ales în 1958, cînd eram în Gherla şi auzisem că şi marele poet a fost arestat şi se află „cu noi". Era un zvon, din fericire, a fost scutit de această probă (Dumnezeule, cum s-ar fi purtat Blaga în Gherla anilor '57-'58 ?). Ceea ce a urmat, după moartea lui, în mai '61 - nu el poartă vina - dar oare ce păcate grele va fi ispăşind Lucian Blaga prin iubita lui fiică, Dorii ? Mare pedeapsă !
în legătură cu Corespondenţa lui B.M., i-am împărtăşit Monicăi şi lui Virgil nedumerirea şi durerea mea : bine, dar eu (şi, cu mine, cei din generaţia mea care, fiind de „prag", presupune multe altele, după) îmi imaginam perioada aceea ca de aur, în naivitatea mea, vedeam, în afară de cărţi, o frăţietate şi o complicitate (în bine) extraordinară ! Mi-au spus, cu precauţii, dar mi-au spus, că... ei bine, nu prea... Că ceea ce numim noi, azi şi cu acea intonaţie anume (amestec de milă, dispreţ, acuzaţie) : „intelectualul român", nu este o invenţie recentă. Că şi înainte...
Rezum ceea ce am înţeles, fără să garantez că îi citez exact:
Că şi atunci intelectualul român era genial şi neserios; superficial şi, la urma urmelor, iresponsabil ; polemiştii, cu rare excepţii, ieşeau „în uliţă" - unde, după un bun obicei al locului, îşi ridicau fustele, arătindu-şi dinapoiul. Bineînţeles, exista efervescenţă, emulaţie, se scriau cărţi bune şi chiar foarte bune, dar acestea erau „treburi individuale" si rezultate ale unor demersuri ale indivizilor
78
79
izolaţi. Nu exista nici atunci acea solidaritate „pe deasupra", pentru o idee, alta decît cea care ar fi putut, în viitorul imediat, provoca, în presă ori în cafenea, „o luptă de idei". Intelectualul-român, în ciuda europenismului său fără condiţii, în ciuda faptului că era la zi cu tot ce se petrecea în lume (mai precis: la Paris), rămînea într-un provincialism dintre cele mai obtuze.
Presupun că, în goana lor de a „lumina poporul", poporaniştii, sămănătoriştii, tradiţionaliştii au provocat un „saţ" la ceilalţi care, fără să fie ostili „pedagogiei", nu erau de acord cu mijloacele folosite. Au venit apoi naţionaliştii, cu moţ, legionarii - ei au îndepărtat, respins (şi ameninţat) pe toţi cei care nu le împărtăşeau fără rezerve concepţiile. Probabil aşa s-a rupt (ţara, intelighenţia) în două - nu neapărat tabere în luptă, ci una, cea de extremă dreaptă : agresivă, militantă, iar „cealaltă" adunîndu-i laolaltă pe „refuznici" - unii res-pingînd naţionalismul violent, prin să-i zicem, occidentalism, internaţionalism, iar alţii (probabil cei mai numeroşi) fiind „dezertorii" -care îşi vor fi spus că numai arta contează, că numai actul individual rămîne.
Unii spun că popoarele mari se constituie ca urmare a unor mari victorii şi mai ales a unor mari înfrîngeri. Dacă este adevărat că numai evenimente puternice, zguduitoare, trezesc, precipită, reconstituie, faptul nu pare a fi adevărat în ceea ce ne priveşte pe noi, românii.
Fireşte, nu ne putem mîndri cu „victorii" - chestiile cu Valea-Albă, Călugăreni, Rovine, Sarmisegetuza, din punct de vedere istoric se pare că nu sunt ceea ce pretindem noi, iar mai încoace, adică la Războiul de Independenţă şi în Primul Război Mondial, dimensiunea evenimentului nu rezidă în victoria noastră, ci, pe de o parte, în rezultatul final al încleştării (favorabil nouă, dar nu datorită numai nouă), iar pe de altă parte, în cantitatea de sacrificii. Fireşte că Mărăşeştii, Oituzul, Mărăştii constituie evenimente marcante (şi cum !), pentru noi. Numai că semnificaţia sacrificiilor din vara lui 1917 pe front a fost anihilată de primul şi provizoriul (din fericire) rezultat, şi anume pacea de la Buftea, din martie, apoi prin cea de la Bucureşti (şi subliniez locul), din aprilie 1918, prin care România a fost declarată învinsă - şi pedepsită (pierdea şt Dobrogea). Iar dacă lucrurile s-au aranjat, pentru România (şi cum : cu Dobrogea, cu Basarabia, cu Bucovina şi chiar cu Transilvania !), faptul nu a mai depins de români, ci de aliaţi, care au spart frontul în Balcani şi au obligat Bulgaria să capituleze (septembrie 1918) şi ca urmare a „spargerii" Imperiului Austro-Ungar.
Numai din acest eveniment care a fost Primul Război, putem constata şi ambiguitatea (ca atitudine) şi contratimpul, în sensul că
80
nu a existat o legătură de la cauză la efect: învingem pe front, în vara lui '917 - dar pierdem la masa negocierilor, la Bucureşti; suntem învinşi, umiliţi, sfârtecaţi, ca urmare a întregului război, dar iată că ieşim beneficiari (dacă nu învingători), cu o Românie Mare !
într-adevăr : România nu a purtat vina înfrîngerilor (deşi campania din Transilvania din 1916...) şi nu îşi poate însuşi meritul victoriilor. O grea povară pentru sufletul românesc ! în al doilea rînd. România a ieşit din război nu doar însîngerată de sacrificiile de campanie, ci şi fragilizată de extinderea teritorială, pentru care nu era pregătită nici materialmente, nici sufleteşte. Şi dacă se crease un oarecare consens între moldoveni şi munteni, după 1859 ; dacă, după 1878, alipirea Dobrogei nu a creat mari dificultăţi, pentru că, la urma urmei, această nouă provincie a fost colonizată - problemele au fost anunţate în urma campaniei din 1913, deci prin anexarea Cadrilaterului (şi mai pretindem că noi, românii, nu suntem anexio-nişti, că nu am luat nici o palmă de pămînt de la străini!) - şi aveau să apară în toată amploarea lor după 1919.
De acord : Primul Război Mondial (şi Revoluţia Bolşevică) au pus capăt unei perioade din istoria (şi nu numai) întregii Europe (şi nu doar). Din motive opuse, evenimentul a provocat şi la învingători şi la învinşi alte evenimente - care au dus la cel de Al Doilea Război Mondial : revoluţii bolşevice în tabăra învinşilor „autonomizaţi" (Ungaria, Austria, Cehoslovacia), iar în cazul Germaniei, a dus la Hitler şi la ceea ce a mai urmat ; în tabăra „învingătorilor" - în Franţa, victoria a fost greu, foarte greu plătită (chiar acum, în anii '80, se spune că regiuni întregi suferă de pe urma dispariţiei bărbaţilor în '14-18): a dus la pacifism, la Frontul Popular, la demobilizarea în faţa Germaniei, în '39-40.
Ce s-a petrecut însă în România Mare ? Şi aici, ca şi în Franţa, victoria a fost prea scump plătită, de unde sentimentul de „prea-prea" (în literatură, vezi cei doi Petreşti, vezi Rebreanu). Pe de altă parte, Vechiul Regat s-a arătat incapabil de a suporta mărirea familiei. Cunosc mai putin erorile comise de „regăţeni" în Transilvania, dar mi le imaginez : complexul de inferioritate transformat în superioritate (de unde imbecilitatea „Ardealul fără ardeleni"!). Dar dacă, în cazul Ardealului, „Ţara" 1-a tras în jos, deliberat sau inconştient mergînd pe calea „nivelării" (probabil acelaşi lucru s-a petrecut cu Bucovina germanizată), în cazul Basarabiei înapoiate, „Ţara" nu a reuşit să o ridice măcar pînă la nivelul ei. Adevărat: „nu erau cadre", în primul rînd, pentru că nu erau destule nici pentru Vechiul Regat; apoi războiul marinase o bună parte dintre ele. Şi totuşi... Poate că un cap politic luminat ar fi „smuls de la gura" regăţenilor cîteva cadre capabile, pentru a le trimite în Basarabia total analfabe-
81
tizată şi total dezorganizată. Or, cvasitotalitatea „fraţilor" români trimişi în Basarabia, în învăţămînt, în administraţie, în poliţie, era constituită din incapabili, din lichele, din scursura Regatului, mai ales din „pedepsiţi". Aşa a devenit Basarabia Noua Caledonie românească. Perceptorul şi popa, învăţătorul şi jandarmul (ca să rămînem „la bază", în mediul rural, preponderent) veneau în Basarabia, de regulă, din Oltenia, „desculţi şi cu o paporniţă", iar în doi-trei-cinci ani deveneau mari proprietari, mari negocianţi, mari trăgători de sfori în administraţie. Basarabenii care nu erau filosemiţi (dar nici antisemiţi ca moldovenii sau bucovinenii) ajunseseră să spună că „românii iştia sunt mai răi ca jîdanii !" Constatare amară şi gravă, în primul rînd, prin comparaţie; în al doilea rînd, pentru că îi numeau români pe cei veniţi cu promisiunea de a-i ajuta să iasă din întuneric şi din mizerie, dar care nu făceau decît să-i jupoaie şi să-i umilească („basarabean - cap de bou !", asa le spuneau localnicilor paporniţa-rii).
Din această înfruntare colonizaţi-colonizatori a rezultat, cum era firesc, din partea basarabenilor neîncrederea în „români" (ei fiind nu basarabeni, ci: moldoveni !). Aşa se explică faptul că ţărani români basarabeni, supravieţuind din tată-n fiu printr-o cultură exclusiv orală (ca să fie românească), înfruntînd rusificarea prin toate mijloacele (vai, mai ales la armată, „la moscali"), după cîţiva ani de „românie", au scos de pe unde fuseseră aruncate portretele ţarilor şi le-au atîrnat pe pereţi lîngă icoane - în locul portretului regelui Fer-dinand, mai apoi al lui Carol...
Nu, nu era filorusism, cum îi acuzau „românii" (apoi de „bolşevism", la care voi reveni), ci tristeţea de a constata că fraţii se purtau mai rău decît străinii.
Cît despre bolşevismul basarabenilor... între cele două războaie, se făcea o confuzie între agitatorii comunişti filosovietici (majoritatea fiind evrei, ucraineni, ruşi) şi basarabenii care nu aveau nici în clin nici în mînecă nici cu ideologia comunistă, nici cu filosovietismul (de altfel, ei, basarabenii, erau cel mai bine informaţi de ceea ce se petrecea dincolo de Nistru, prin fugari).
Si iată-ne din nou în iunie 1940 : basarabenii nu au putut înţelege niciodată pentru ce Armata nu a opus rezistenţă, de ce s-a lăsat umilită, insultată de agitatorii comunişti paraşutaţi (atunci, în sensul figurat al termenului). Vasăzică, îşi spuneau ei, fraţii români ne-au jupuit cît au putut, cît a fost timpul de plăcinte, iar cînd a fost să fie război, ne-au părăsit ruşilor, fără să schiţeze nici o împotrivire.
Am auzit, mai tîrziu, pe un „românaş" judedndu-ne cam aşa : „în iunie '40, doar vreo cîteva mii s-au refugiat dincoace de Prut, trei sferturi dintre ei fiind de fapt originari din Vechiul Regat. Ceea ce
82
înseamnă ca erau de acord cu regimul comunist şi cu ocupaţia rusească, de aceea nu s-au refugiat !" Ce să mai spun ? Să-i explic boului că populaţia Basarabiei, în acel moment - 1940 - era eminamente rurală ? Că pe ţăran cu greu îl convingi să-şi părăsească pă-mîntul ? Că ţăranul îşi spune : „Au trecut peste noi şi tătarii şi turcii şi ruşii (şi românii!) - ce mai contează alţii ? Cum vin, aşa or să se ducă... Fiindcă apa trece, pietrele rămîn..." Că sovieticii s-au dovedit a fi mai răi decît turcii şi tătarii la un loc - asta aveau să afle după ocupaţie : în '44, aveau să plece în refugiu şi zed de mii de familii de ţărani - dar, desigur, „interlocutorul" meii (spun şi eu aşa) pe de o parte îi acuza pe basarabeni că prea puţini se refugiaseră şi, în acelaşi timp, se plîngea că prea îi invadasem, pe ei, oltenii, noi, basarabenii, evident, bolşevizaţi, evident, colaboraţionişti...
In închisoare avusesem conflicte asemănătoare. Basarabenii erau consideraţi „cozi de topor", fiindcă... fuseseră printre primii profesori de rusă ! Ceea ce este adevărat: unii dintre ei ştiau ruseşte. Dar acuzaţiile nu se rezumau doar la atît: basarabenii „erau peste tot: în miliţie, în Securitate, în administraţie...". L-am somat pe acuzator să spună care anume dintre gardienii închisorii în care ne aflam era basarabean - şi 1-a numit pe un lipovean care nici măcar nu era din Basarabia, d din Dobrogea ; l-am somat să-mi spună numele unui anchetator sau ofiţer de Securitate basarabean - mi-a numit pe dţiva care, chiar dacă vor fi fost basarabeni, erau evrei sau ucraineni. în virtutea acestui raţionament, ar fi trebuit să-i numim, de pildă, „ardeleni" pe toţi evreii şi ungurii originari din Ardeal şi care, într-adevăr, colonizaseră Securitatea şi miliţia. L-am somat, în continuare, să-mi spună numele unui singur mare ştab comunist. Mi i-a înşirat pe Kişinevski, pe Nikolski, pe Ana Pauker, pe Răutu... Nu a găsit nici un român basarabean - nu se găsea nid atund, în anii '50, nu se va găsi nid acum, în anii '80. Iar dacă, între timp, au dispărut „alogenii" - evrei, unguri, ucraineni - s-au înmulţit (şi nu doar ca număr, d şi ca forţă destructivă) românaşii noştri iubiţi - şi nu doar moldoveni (care, dcă, slabi de caracter cum sunt...), ci si oltenaşi; dar - mai ales - ardeleni...
România, ca unitate geografică şi lingvistică, este ceea ce este, deci diferitele componente sunt doar regionale şi conflictele nu sunt importante. Doar aşa, în discuţii şi mai ales în bancuri se aruncă săgeţi împotriva „celuilalt". Dar, dudat, cum vine vorba de cei-care-au-făcut-rău, brusc acuzaţiile cad în exclusivitate asupra celor „din altă parte" : un oltean, de pildă, nu ar accepta în ruptul capului că olteni de-ai lui au făcut porcării - şi dacă îi enumeri dţiva, să spunem începînd cu Gută Tătărăscu şi sfîrşind cu Adrian Păunescu, îţi va răspunde că „n-au făcut atît de rău ca moldovenii (sau ca ardele-
83
nii) - sau ca... bucureştenii" ! Şi fiindcă suntem la olteni: sar ca arşi, dacă, în glumă, vei spune că Ceauşescu este „oltean" - ca originar din judeţul Olt... Ca şi cum bieţii „olteni" (din judeţul Olt) ar purta vreo vină... Ca şi cum porcăriile ar constitui monopolul unui anume grup - geografic, de obicei - iar „rectitudinea" (!) ar fi apanajul numai al lor... în acest caz, statisticile nu au ce căuta ; chiar dacă ar „spune" ceva, nu ar spune nimic : poţi să fii un porc-de-cîine, chiar dacă nu eşti basarabean, şi poţi să fii curajos şi drept, deşi nu ai nici o legătură cu pandurii lui Tudor (de-o pildă). Şi pentru că suntem la acest punct: se poate observa o anume „frecvenţă" care ţine nu de „disponibilitate", ci de faptul că din acea zonă este originar un anu- . me ştab care îşi recrutează oameni : aşa a fost, o vreme, „clanul gălăţenilor" în jurul lui Dej; apoi „clanul buzoienilor" al lui Chivu Stoica. în „cultură" s-a semnalat cel al „ardelenilor", cu Brad, Dodu, Romul, Ghişe, Stroica, Titus Popovici etc.
Paris, 13 martie 1984
Las pentru altă ocazie regionalismul - care, în treacăt fie spus, nu constituie o problemă.
Mă întorc la intelighenţia românească : Monica şi Virgil m-au lăsat să înţeleg că atitudinea ei de astăzi nu este deloc nouă, deci cauzată de regimul comunist, ci e dezvoltarea unei porniri mai vechi. Dacă acesta este adevărul, atunci se poate vorbi de o circumscriere în spaţiu a unei asemenea atitudini şi, vrînd-nevrînd, ne întoarcem la Nenea Iancu. Şi putem spune - de fapt, repeta - că el nu doar a criticat cu ferocitate (şi cu geniu, desigur) o realitate la care nu subscria (un eufemism), ci a muşcat dintr-o atitudine care, probabil, fără să-şi dea seama, era şi a lui. Fiindcă Mitică este, mai ales : Iancu, iar miticismul este, în fapt, caragialismul.
Modernitatea, pentru epoca lui, era şt neseriozitatea autorului, iar cei care i-au reproşat lipsa dimensiunii tragice nu se înşelau foarte (lăsăm la o parte Năpasta, artificială). Din cîte se ştie despre omul Caragiale se poate alcătui portretul unui ins care, chiar atunci cînd era pus faţă-n faţă cu tragicul, reacţia lui... cădea în comic - vorbesc mai ales de crizele lui de mizantropie, de spaimele lui - care, cu toatele, nu ieşeau din... gulerul halbei (era să spun: ţapului) cu bere.
Or, atitudinea „grecului" Caragiale nu era cu totul străină ne-grecilor contemporani din Vechiul Regat, mai precis din Bucureşti, pe atunci capitala fiind nu doar capul, ci totalitatea ţării.
Pentru că dacă zgîriem puţin portretul lui Marius Chicoş Ros-togan, zugrăvit de Caragiale, dăm de o nedreptate: Nenea Iancu nu şi-a bătut joc doar de un cara-ghioz de ardelean latinizant â outrance,
84
ci de o trăsătură a ardeleanului pe care el, regăţeanul, o veştejea, poate din gelozie - şi anume seriozitatea.
Şi iată că factorii istorici au jucat un rol direct în structurarea unora (ca şi a altora) : ardeleanul trăind atîta amar de timp într-o situaţie tragică - nerecunoaşterea românilor ca naţiune alcătuitoare a Transilvaniei, persecutat fără contenire, confruntat mereu cu situaţii nete (maghiarizare sau rămînere în stadiul de „nonexistenţă"; catolicizare sau rămînere în analfabetism), s-a construit serios. Fireşte, privit de regăţeanul mobil, aproximativ(ator), alert, ardeleanul apare greoi, lent, impermeabil la subtilităţi (deci la umor), cu un cuvînt: „neevoluat". De cealaltă parte (şi a munţilor), iată-1 pe regăţean : grecizat (gurile rele spun : şi ţigănit), uns cu toate unsorile, pregătit să răspundă şi celor mai grave întrebări cu o glumă (de obicei, proastă), avînd în rezervă şapte „răspunsuri" ocolite şi ocolinde şi ocolitoare (pînă la pierdere); avînd antrenament în materie de diversiune (trăncăneala), în fine, pregătit nu să-şi învingă adversarul, ci doar să-1 ridiculizeze.
Miştocăreala, deci. Este simptomatic : „atitudinea" care şi azi primează la români (cu ardelenii, moldovenii, dobrogenii, chiar şi bănăţenii regăţenizaţi) este desemnată cu un cuvînt de origine ţigănească. Dar care mai are un înveliş : mişto înseamnă „frumos", „bun"; la primul nivel: a face mişto de cineva (sau a-l lua la mişto) nu înseamnă, direct, „a-şi bate joc de el", ci... aparent, „a-l vorbi de bine", „a-l lăuda"... Dar, în fond, miştocăreala înseamnă „a-şi bate joc de cineva, prefăcîndu-se că îl laudă"... De ce atîtea precauţii ?
Din nesiguranţă ; din neseriozitate structurală. Şi, fireşte, din laşitate : ţiganul sau ţigănitul nu are curajul să-şi exprime opinia despre cineva sau ceva, direct, formulează în aşa fel, încît să-şi păstreze o portiţă de retragere, în cazul în care... ar ieşi cu şucăr (alt'ţigănism). Chiar exprimată în cuvinte neţigăneşti, miştocăreala păstrează demersul „pe două cărări". De pildă, şi azi, dacă vrei să-i spui cuiva că e prost, îi spui: „Deşteptule !"; dacă vrei să-i spui că e neputincios, incapabil, rău, îi spui: „Eşti bun, domn'e ! Eşti mare ! Eşti tare \" -şi, atenţie, nu dintr-o... apucătură, propensiune poetică/denumind ceva prin contrariul, nu, ci pur şi simplu din aceeaşi frică : pentru că dacă celălalt înţelege exact ce ai vrut să spui (că e prost), şi se supără, tu să te aperi astfel : „Dar ce-am zis, domn'e ? Am zis' că esti deştept \"
Chicoş Rostogan, cînd are ceva de spus, spune direct (şi grosolan) : „Mă prostovane ! Loză !" etc. Lui Nenea Iancu nu-i convine un asemenea limbaj neevoluat, de aceea îşi şi bate joc de el. Moldoveanul, nu atît de grecizat-ţigănizat ca regăţeanul, dar şi el... poet, cînd vrea să-1 trateze pe interlocutor de prost, face o comparaţie (simpli-
85
hc): „Eşb deştept ca oaia", sau „prelungeşte" astfel: „Mai bine dormeai decît să deschizi gura"... Sau, într-adevăr, o poetică imagine vizuală : „Vii, de parcă te-ai duce !"
Trecînd la un alt scriitor, şi el mare : la Marin Preda (care, vai, şi el avea toate trăsăturile regăţeanului, în general, ale lui Mitică în special, la care se adăuga acea specifică „şmecherie" curat-ţărăneas-că); aşadar, Marin Preda scria undeva cum anume îi „învingea" pe toţi băieţii din satul lui un oarecare, care nu avea nici forţă, nici ştiinţă, dar îi trîntea pe toţi, totdeauna : în momentul de maximă tensiune a luptei (trântei) - deci, decodific eu : de seriozitate - şmecherul acela... se băşea ! Asupra adversarului (serios) acţionau a-tunci alte două forţe : prima - rîsetele spectatorilor; umilinţa venind din partea şmecherului - care fura, strica, „băşea" seriozitatea luptei, a acţiunii.
Găsesc că acesta este unul dintre cele mai strălucite exemple care ilustrează, într-un prim moment, neseriozitatea, în al doilea (care este simultan): laşitatea, care nu are nici măcar „curajul" de a se prezenta ca atare, ci simte nevoia unei deturnări.
Unii dintre români spun : „Aşa am supravieţuit!"
Aşa, cum ? Făcând mişto deturnat ? Băşind în momentul luptei ?
Şi oare... am supravieţuit ? Da, dar cum ?
Peste tot, la toate popoarele există o diferenţă de comportament, ân funcţie de vârstă : cînd eşti adolescent, tânăr, eşti mult mai „inconştient", adică mai disponibil unor gesturi, fapte riscante. Se pare ansă că la noi, românii, diferenţa este mai accentuată. Ţin minte, pe când eram elev, la Sibiu : noi, o bună parte dintre adolescenţi, eram gata să „urcăm" in munţi, la partizani; iar, de pildă, in „atacul" bisericii din Turnişor (de unde am furat muniţiile pe care le-am găsit: capse numai, dar noi nu ştiam că depozitul depozitează doar atâta şi ne-am riscat pielea, fiindcă biserica era păzită); apoi ân Organizaţia Anticomunistă pe care am alcătuit-o şi care nu a avut nici un fel de activitate, pentru că „cei mari" au refuzat să ne spună ce anume trebuia să facem (mai târziu, a trebuit să le mulţumim... că nu ne-au turnat) - prăpastia dintre noi şi ceilalţi era imensă. Şi nu voi pune numai pe seama prudenţei necesare faptul că „cei mari" nu ne-au acceptat propunerile (vagi) şi nu ne-au sfătuit: le era frică, nu doar pentru că noi, copii, am fi putut trăncăni, deci deveni periculoşi; ci pentru că erau fricoşi pur şi simplu (voi reveni cîndva asupra „partizanilor" din Făgăraş).
Mai târziu, pe când eram student, devenisem, desigur, mai prudent (sau mai puţin imprudent), dar tot disponibil. Ei şi ? Printre „ai mei", de la Fabrica de Poeţi, am rămas singur; şi chiar dacă, pentru cîteva zile, am lărgit cercul - cînd a fost la o adică (în 1956), ceilalţi
86
m-au rugat ca, „în caz de ceva", să nu le rostesc numele - iar ei au şters-o acasă, în provincie, „până se aşează lucrurile". Iar după în-toarcerea mea din inchisoare, nu-şi mai aminteau de nimic (poate chiar uitaseră, bieţii de ei...). Mai tîrziu, în închisoare - aceeaşi prăpastie de vârstă - ceea ce nu ânsemna deloc că tinerii erau în mod necesar şi curajoşi, oricum, ân comparaţie cu adulţii...
Şi totuşi, ân ânchisoare... Am mai scris-o, am mai spus-o şi nu cu ambiţia de originalitate : in ânchisoare, unde oamenii sunt ceea ce sunt, adică total ne-liberi, sunt total liberi de a-şi manifesta dorinţa de libertate. Poate pentru că nu mai au nimic de pierdut; poate pentru că, ân detenţie, cu toţii sunt egali, nimeni nu are ceva ân plus faţă de altul, ân afară de vârstă, deci de rezistenţă fizică, deci de apropiere-de-moarte...
Şocantă, pentru mine, a fost perioada de domiciliu obligatoriu, ân care oamenii „câştigând ceva", ân mod diferenţiat, s-au degradat. Ştiu că âi judec cu asprime, nedrept: şi in d.o. eu eram ancă tânăr, ancă sănătos, neatins de tragediile lor „civile" : divorţ, repudiere (sau doar teamă, din partea familiei, de a ântretine relaţii cu „banditul"), dar acei ani de Bărăgan m-au pregătit, vai, pentru ceea ce mă aştepta ân „libertate" : resemnare, frică, egoism, chiar ură-de-clasă.
Nu cred că ân ţările vecine, cunoscând aceeaşi situaţie, lucrurile au fost, şi sunt, sensibil diferite. îi las insă în plata lor pe oamenii nu de rînd, dar pe cei care, oricum, nu făcuseră şi nu aveau să facă parte din „intelighenţie". Mă gândesc ansă la acei intelectuali subţiri care au traversat cumplitele încercări din detenţie cu fruntea sus, dar care au capotat lamentabil, tragic ân libertate.
Să âncep cu prietenul meu, Ivasiuc ? Unii dintre cei care şi ei l-au cunoscut, vor spune că Saşa fusese o lichea şi înăuntru... Fusese, apoi nu mai fusese, apoi iarăşi fusese şi din nou nu, însă, totuşi, ar trebui să se ţină seama că, după ce, în timpul anchetei, a avut un comportament păgubitor pentru alţii (paranoia lucrîndu-1, s-a lăudat cu „dimensiunile" organizaţiei şi a inventat „legături"), ân perioada martie-noiembrie 1958, cît am fost bot ân bot, ân aceleaşi celule, Saşa s-a purtat admirabil. Şi nu a avut doar o atitudine „demnă" (pasivă), ci una activă : a participat şi el la greva foamei de pe Zarea Gherlei, 1-a înfruntat şi el pe Goiciu şi pe politrucul ungur, apoi pe Istrate, pe fraţii Şomlea, iar în timpul răscoalei frontieriştilor nu s-a lăsat strivit de „regimul" impus. Ce se va fi întîmplat cu el după aceea, mai ales la lucru, în Deltă ? Unii presupun că acolo (la Periprava ?) a început să dea semne... îngrijorătoare. Ce va fi făcut, nu se ştie. Oricum, faptul că a rămas în d.o. doar cîteva luni... după care a fost liberat... pe motive medicale, a pretins el (nu pretindea că e bolnav, chiar era, dar alţii aflaţi pe pragul morţii nu au fost liberaţi...). Ceea ce s-a mai
87
fie): „Eşti deştept ca oaia", sau „prelungeşte" astfel: „Mai bine dormeai dedt să deschizi gura"... Sau, într-adevăr, o poetică imagine vizuală : „Vii, de parcă te-ai duce !"
Trednd la un alt scriitor, şi el mare : la Marin Preda (care, vai, şi el avea toate trăsăturile regăţeanului, în general, ale lui Mitică în spedal, la care se adăuga acea specifică „şmecherie" curat-ţărăneas-că); aşadar, Marin Preda scria undeva cum anume îi „învingea" pe toţi băieţii din satul lui un oarecare, care nu avea nici forţă, nid ştiinţă, dar îi trîntea pe toţi, totdeauna : în momentul de maximă tensiune a luptei (trîntei) - deci, decodific eu : de seriozitate - şmecherul acela... se băşea ! Asupra adversarului (serios) acţionau a-tunci alte două forţe : prima - rîsetele spectatorilor; umilinţa venind din partea şmecherului - care fura, strica, „băşea" seriozitatea luptei, a acţiunii.
Găsesc că acesta este unul dintre cele mai străludte exemple care ilustrează, într-un prim moment, neseriozitatea, în al doilea (care este simultan): laşitatea, care nu are nid măcar „curajul" de a se prezenta ca atare, d simte nevoia unei deturnări.
Unii dintre români spun : „Aşa am supravieţuit!"
Asa, cum ? Făcînd mişto deturnat ? Băşind în momentul luptei ?
Si oare... am supravieţuit ? Da, dar cum ?
Peste tot, la toate popoarele există o diferenţă de comportament, în funcţie de vîrstă : cînd eşti adolescent, tînăr, eşti mult mai „inconştient", adică mai disponibil unor gesturi, fapte riscante. Se pare însă că la noi, românii, diferenţa este mai accentuată. Ţin minte, pe cînd eram elev, la Sibiu : noi, o bună parte dintre adolescenţi, eram gata să „urcăm" în munţi, la partizani; iar, de pildă, în „atacul" bisericii din Turnişor (de unde am furat muniţiile pe care le-am găsit: capse numai, dar noi nu ştiam că depozitul depozitează doar atîta şi ne-am riscat pielea, fiindcă biserica era păzită); apoi în Organizaţia Anticomunistă pe care am alcătuit-o şi care nu a avut nid un fel de activi* tate, pentru că „cei mari" au refuzat să ne spună ce anume trebui* să facem (mai tîrziu, a trebuit să le mulţumim... că nu ne-au turnat) - prăpastia dintre noi şi ceilalţi era imensă. Şi nu voi pune numai pe seama prudenţei necesare faptul că „cei mari" nu ne-au acceptai propunerile (vagi) şi nu ne-au sfătuit: le era frică, nu doar pentru ck noi, copii, am fi putut trăncăni, deci deveni periculoşi; d pentru că j erau fricoşi pur şi simplu (voi reveni cîndva asupra „partizanilor^ 1 din Făgăraş).
Mai tîrziu, pe cînd eram student, devenisem, desigur, mai pr dent (sau mai puţin imprudent), dar tot disponibil. Ei şi ? Printre ,> mei", de la Fabrica de Poeţi, am rămas singur; şi chiar dacă, pentr cîteva zile, am lărgit cercul - cînd a fost la o adică (în 1956), ceila^l
m-au rugat ca, „în caz de ceva", să nu le rostesc numele - iar ei ku şters-o acasă, în provincie, „pînă se aşează lucrurile". Iar după ta* toarcerea mea din închisoare, nu-şi mai aminteau de nimic (poate chiar uitaseră, bieţii de ei...). Mai tîrziu, în închisoare - aceeaşi pti* pastie de vîrstă - ceea ce nu însemna deloc că tinerii erau în mod necesar şi curajoşi, oricum, în comparaţie cu adulţii...
Şi totuşi, în închisoare... Am mai scris-o, am mai spus-o şi nu cu ambiţia de originalitate : în închisoare, unde oamenii sunt ceea ce sunt, adică total ne-liberi, sunt total liberi de a-şi manifesta dorinţa de libertate. Poate pentru că nu mai au nimic de pierdut; poate pentru că, în detenţie, cu toţii sunt egali, nimeni nu are ceva în plus faţă de altul, în afară de vîrstă, ded de rezistenţă fizică, ded de apropiere-de-moarte...
Şocantă, pentru mine, a fost perioada de domiciliu obligatoriu, în care oamenii „cîştigînd ceva", în mod diferenţiat, s-au degradat Ştiu că îi judec cu asprime, nedrept: şi în d.o. eu eram încă tînăr, încă sănătos, neatins de tragediile lor „civile" : divorţ, repudiere (sau doar teamă, din partea familiei, de a întreţine relaţii cu „banditul"), dar acei ani de Bărăgan m-au pregătit, vai, pentru ceea ce mă aştepta în „libertate": resemnare, frică, egoism, chiar ură-de-dasă.
Nu cred că în ţările vecine, cunosdnd aceeaşi situaţie, lucrurile au fost, şi sunt, sensibil diferite. îi las însă în plata lor pe oamenii nu de rînd, dar pe cei care, oricum, nu făcuseră şi nu aveau să facă parte din „intelighenţie". Mă gîndesc însă la acei intelectuali subţiri care au traversat cumplitele încercări din detenţie cu fruntea sus, dar care au capotat lamentabil, tragic în libertate.
Să încep cu prietenul meu, Ivasiuc ? Unii dintre cei care şi ei l-au cunoscut, vor spune că Saşa fusese o lichea şi înăuntru... Fusese, apoi nu mai fusese, apoi iarăşi fusese şi din nou nu, însă, totuşi, ar trebui să se ţină seama că, după ce, în timpul anchetei, a avut un comportament păgubitor pentru alţii (paranoia lucrîndu-1, s-a lăudat cu „dimensiunile" organizaţiei şi a inventat „legături"), în perioada martie-noiembrie 1958, dt am fost bot în bot, în aceleaşi celule, Saşa s-a purtat admirabil. Şi nu a avut doar o atitudine „demnă" (pasivă), ci una activă : a participat şi el la greva foamei de pe Zarea Gherlei, 1-a înfruntat şi el pe Goidu şi pe politrucul ungur, apoi pe Istrate, pe fraţii Şomlea, iar în timpul răscoalei frontieriştilor nu s-a lăsat strivit de „regimul" impus. Ce se va fi întîmplat cu el după aceea, mai ales la lucru, în Deltă ? Unii presupun că acolo (la Periprava ?) a început să dea semne... îngrijorătoare. Ce va fi făcut, nu se ştie. Oricum, faptul că a rămas în d.o. doar cîteva luni... după care a'fost liberat... Pe motive medicale, a pretins el (nu pretindea că e bolnav, chiar era, dar alţii aflaţi pe pragul morţii nu au fost liberaţi...). Ceea ce s-a mai
întîmplat cu el, după liberarea propriu-zisă, nu mai merită să reamintesc : Ambasada Americană...
Mă gîndesc însă la oameni care nu au cunoscut salturile de comportament ale lui Ivasiuc şi chiar dacă, o dată liberi, nu au făcut ceea ce a făcut el, tot au trădat menirea.
Balotă, de pildă. Colegul meu de celulă de la Jilava. Care, după opinia unanimă a foştilor deţinuţi, a avut o atitudine exemplară în detenţie. Dar, o dată liber, a început să scrie şi prea-mult şi prea-de-spre-oricine, mai ales despre „ştabi". Virgil Ierunca spune că, de cînd se află în Occident (temporar, în principiu), Balotă s-a schimbat în bine... Bine-ar fi ! Numai că... „s-a schimbat" pentru că, nemaifiind la faţa locului, nu mai poate scrie despre acea faţă a locului...
Adrian Marino. El nu a scris nimic compromiţător. Da, dar „face" revista aflată sub conducerea lui Dumitru Popescu-Dumne-zeu ; în colaborare cu Mihnea Gheorghiu. Şi cu Madam' Zoe (altă creatură perfect românească). Şi care, în ultima vreme, călătoreşte cam în cerc, în jurul Europei libere (n-am dat, astă toamnă, nas în nas cu el, în locuinţa lui Vlad Georgescu ?).
Caraion era deja caraionit înainte de a veni în Occident - se spune chiar că înainte de a învăţa să scrie...
Devenise „normal" ca foştii deţinuţi politici să fie „prudenţi". Dar chiar într-atîta ? Chiar atiţia ? Chiar oameni care, în momentul de faţă sunt „pozitivi" (vorba cuiva...), au avut nu puţine momente de... oboseală. Doinaş, de pildă. Chiar Alecu Paleologu. De Carandi-no ce să mai spun ? Aş spune numai bine, dacă nu ar fi acea „ezitare" de a-şi pune pe hîrtie arnintirile. De ce i-o mai fi frică lui Carandino ? Cu atît mai de regretat cu cît el este, probabil, singurul supravieţuitor de la Sighet.
Deşi a făcut multă vîlvă (la care, după slabele-mi puteri, am contribuit şi eu să o răspîndesc, aici), atitudinea „dîrză" a scriitorilor din ultimii doi-trei ani a început să se dezumfle. încerc să fiu cît mai detaşat, să nu mă implic, dar nu reuşesc să nu constat că o atitudine corporatistă (ei spun : „de breaslă"), chiar dacă va salva sau va produce cîteva cărţi bune, nu va influenţa, nu va produce şi o atitudine. Fireşte, „cei buni" au băut în cinstea „victoriei", dar, vai, s-au cam grăbit. Ferindu-se ca de dracul de a „politiza", de a „ieşi din cadrul intereselor profesionale", nu au făcut decît să repete, în altă tonalitate, atitudinea din, să zicem, '77. Atunci, „ceilalţi" erau... întîmplător, eu, şi şi-au vărsat în capul meu şi veninul şi lăturile şi propria-le laşitate. Acum pe Tudoran nu-1 iau in seamă (foarte simplu : pretin-zînd, ei, că Tudoran s-a izolat! - bine întoarsă din condei, n-am ce spune !). Iar „ceilalţi" au devenit „altceva", care nu-i interesează ;
88
care, nu-i aşa, ar „coborî" arta în uliţă ; ar deturna-o de la scopul ei cel sfînt şi curat.
Provincialismul românesc devine şi mai provintializat, prin scriitorii români: se garagarisesc cu marile fapte de arme din cîte o şedinţă în care l-au „atacat" pe cîte un candidat sigur la înlocuire din post; îşi dau ghionti şi îşi freacă mîinile, întrebînd în jur, din priviri, dacă „s-a prins lumea în legătură cu şopîrla ?". Ciudat, cei care, în scris, se exprimă aproape direct - vorbesc de cîteva romane apărute în ultimii ani - tac ; cei mai satisfăcuţi de sine sunt ceilalţi...
Pînă şi Ileana Mălăncioiu are un anume fel de a... Ea contează ca cel mai violent dintre scriitori - la şedinţe. Bineînţeles, nu trebuie ignorată „sărarea sufletului" în asemenea ocazii. Şi, totuşi, Ileana parcă ar privi printr-un ecran găurit ici-colo, care-i dă o parţială, chiar falsă, chiar deturnată optică :
Zice : Bălăiţă e foarte pozitiv. O fi, dar cum Dumnezeu de nu se aflase la Paris de această „pozitivizare" a lui Bălăiţă, cînd evenimentul cu pricina este precis situat cronologic - deci ar fi trebuit să-1 cunoască şi altii, care veniseră la Paris înaintea Ilenei M., dar care, la Bucureşti, îl, totuşi, prinseseră ? Trecem peste Jebeleanu - amorul ei o orbeşte. Dar este ceva şi mai grav - şi i-am spus-o : din volumul pe care ea 1-a propus editurii, cenzura i-a scos o bună parte din poezii (cel puţin o treime). Zice: „Am acceptat, ca să le salvez pe celelalte". Am încercat să stabilim ce anume salvase (atît de preţios) şi cu ce (mai puţin, poate, preţios, dar prea „direct"). Şi am constatat - împreună, sper : că, în comparaţie cu poeziile sacrificate, cele „salvate" nu sunt neapărat mai bune ; că cele sacrificate, pe lîngă că nu erau atît de proaste - din contra, erau chiar foarte bune - nu aveau nimic „direct", cum zicea, încît să accepte, ea, autor, că ar fi „prea tari". în fine, principiul însuşi de a ceda. „De ce ai cedat ?" o întreb. „Tu, Ileana Mălăncioiu, nu aveai dreptul să cedezi, pentru că tu «îţi poţi permite» să nu cedezi. Ce ţi s-ar fi întîmplat, dacă nu ai fi acceptat suprimarea din volum a atîtor poezii ? Nimic. Ţi le-ar fi publicat şi pe acelea"... A mcuviinţat, cu jumătate de gură. Zice : „Ăsta-i jocul, cenzura trebuie să-şi dovedească activitatea prin obţinerea unor suprimări". Zic : „Şi tu consimţi la acest «joc». Tu, care ai greutatea -ca să nu mai vorbesc de datorie - de a obliga cenzura să dea înapoi !" A zis că da, într-un fel, am şi eu dreptatea mea... I-am mai spus că această „cedare" este, de fapt, egoism din partea ei: ea, I.M., la anul sau peste şase luni, va putea să-şi publice, în alt volum, poeziile refuzate acum. însă ea, I.M., accepfînd „jocul" cenzurii, îl acceptă nu numai pentru ea - ci, vai, şi pentru debutanţii care nu au greutatea
89
ei şi nu-şi pot apăra cărţile - lor li se spune: „Dacă Ileana Mălăncioiu a acceptat..." A zis că da, poate că aşa e...
Am avut impresia penibilă că monologhez.
Paris, 16 martie 1984
Aseară, sună telefonul: „Alo, tu eşti Goma ?" „Eu", răspund.
„Aici e Dumitru Furdui, mă cunoşti ?" „Nu", zic. „Păi, dacă nu mă cunoşti, de ce aia-a mă-tii mă vorbeşti de rău ? De ce le spui oamenilor să nu mă primească în casă ?" Sunt atît de surprins, încît nu mai am replică. In timp ce tot caut un „motiv" al înjurăturilor, înjurăturile şi ameninţările plouă : „Ticălos, jigodie, lepră, nulitate, porc etc." După ce el închide telefonul, ulcerat, eu mă întreb de unde pînă unde această... mtîmplare. într-adevăr, de curînd, cineva îmi vorbise despre actorul Furdui, dar cine ? Şi eu ce spusesem ? A-ha, îmi amintesc : Boutmy. în urmă cu vreo săptămînă, îmi telefonase, aferat şi oarecum poruncitor, şi îmi spusese că Furdui ceruse azil politic şi că „noi" trebuie să-1 recomandăm la OFPRA, de urgenţă. La care eu îi răspunsesem că nu îl recomand pe Furdui, fiindcă nu pot trece peste porcăriile făcute în ţară ; că îmi păstrez posibilitatea de a interveni pentru alţii care, într-adevăr, vor avea nevoie de o intervenţie şi o vor merita. Iată ce spusesem şi iată ce ajunsese la urechea lui Furdui, prin prietenul meu Boutmy... Că dinspre acolo vine : la un moment dat, înjurătorul mi-a zis: „Şi mai eşti (sau : pretinzi ?) că eşti basarabean... aşa şi pe dincolo". Or, Boutmy invocase „originea" înjurătorului, ca să mă convingă să intervin...
în afară de neruşinarea unuia ca Furdui - admiţînd prin absurd că aş fi spus ceea ce el pretinde că aş fi spus (anume că aş fi cerut „oamenilor" să nu-1 primească în casă...), ceva cu adevărat grav : Boutmy şi categoria lui.
Iată-1 deci pe Boutmy, aureolat: el este martirul puşcăriei - arestat adolescent, a rămas închis ani lungi (şi grei) şi nu s-a lăsat înfrînt. Iese aşa cum iese, dar ceea ce mă interesează acum : în ciuda exagerărilor inerente, este, totuşi, un om cinstit. Dar iată că nu e suficient: nici să fi suferit îndelung, nici să nu se fi frînt acolo - ci, vai : cum anume, în ce stare a ieşit; funcţionează... Pentru că, din nefericire, funcţionează rău ; fiindcă nu este la prima gafă : în urmă cu vreo lună de zile, Radina îi telefonează Monicăi, reproşîndu-i că... prea vorbeşte despre mine numai ca „om de atitudine", dar... neagă calităţile de scriitor... De unde pînă unde ? îl întreabă Monica, de unde a scos asta ? La care Radina răspunde că ştie el „de la un prieten comun", cu care tocmai vorbise şi care, înainte, vorbise cu ea, cu
90
Monica... Or, „prietenul comun" (al lui Radina şi al Monicăi!) era... Boutmy. Cu care vorbise în prezenţa mea...
Si acum, acelaşi Boutmy îi spune lui Furdui altă trăsnaie...
Necazul este că Boutmy, inventind, nu a făcut-o din dorinţă de a provoca zîzanie (sper). Ci „doar aşa"... Ei, uite că acest „doar aşa" devine îngrijorător.
Pentru că asta înseamnă că aceşti oameni sunt cu totul „stricaţi" de puşcărie. Că nu se mai poate face nimic normal cu ei, pentru că relaţiile vor fi în permanenţă viciate de incapacitatea lor de a păstra un minimum de obiectivitate.
Privesc în jur şi privesc în oglindă - şi mă înfior : ce am devenit ? Ce au reuşit, totuşi, să facă din noi ? Ce au făcut din cei care trec, şi pe bună dreptate, printre „cei buni" ?
Fără speranţa de a rezolva ceva, trebuie neapărat să organizăm o dezbatere despre nevroze, la noi, în lumea noastră - i-am şi scris lui Vianu în acest sens.
Suntem cu toţii atinşi, suntem ţăcăniţi, săriţi, smuciţi. Suntem cu toţii bolnavi, grav bolnavi, mai bolnavi decît occidentalii, care se plîng de stress. Ei bine, la noi e mult mai mult decît „agresiunea" mediului înconjurător, pentru că la noi este, de o parte şi agresiunea aproapelui, dar şi autoagresiunea (să admitem că se poate spune aşa), ca urmare a unor îndelungate agresiuni.
Si atunci ce este de făcut cu un popor de nevrozaţi (ca să nu spun': nebuni) ? Admiţînd că mîine, de pildă, România va fi liberă să se gospodărească după bunul ei plac, cum anume se vor gospodări indivizii care, timp de patru decenii, au avut timp să înveţe să fie asistaţi social, iar de curînd (cam de vreo zece ani), chiar dacă ei nu-şi dau seama, au nevoie de asistenţă... medicală, în sensul strict al termenului ?
Probabil, în societatea „capitalistă", comprimarea îşi găseşte în violenţa pură o ocazie de decomprimare. Dar la noi este interzisă şi o asemenea derulare. Reducînd aria sportului (care, mai ales prin cele violente, crea ocazia unor „scuipători"), reducînd şi ocazia dansului (rockul), li se interzicea oamenilor un eşapatoriu... plăcut. în schimb, sunt trimişi la muncă, munca degradată de mult timp, marcată de inutilitate, de sisifism.
Paris, 19 martie 1984
Ne plîngem întruna că nu suntem cunoscuţi, după merit, peste hotare, că occidentalii europeni confundă capitala României cu cea a Iugoslaviei sau a Ungariei (mai des cu cea a Bulgariei!), că nu ni se recunoaşte, „în afară", nici valoarea noastră, ca români, nici lati-
91
nitatea, nici măcar contribuţia noastră la cultura altor ţări, de pildă Franţa.
Bineînţeles că avem dreptate şi, la o adică, am putea proba : în poezie, să spunem, un Eminescu, un Bacovia, un Barbu, un Blaga, un Arghezi ar putea figura cu cinste în Pantheonul literelor unor mari culturi, de ce nu în unul european ? Bineînţeles că, dacă ar exista un aparat de măsurat „arta", aceşti poeţi români (şi alţii pe care nu i-am numit) ar putea să „intre" în capul listei...
Numai că nu suntem singurii în această situaţie. Şi alte culturi rămîn în ghetto din cauza limbii. Şi nu pentru că vîrfu'rile lor nu ar fi fost traduse în limbi de circulaţie, ci pentru că, în principiu, poezia nu poate fi tradusă. încercările de pînă acum, dintre care unele meritorii, nu au reuşit să dea decît o vagă idee de ceea ce este originalul. Luînd ca exemplu trecerea din română în franceză : singurul dintre poeţii români numiţi mai sus care ar putea fi transpus în franceză, fără să piardă atît cît pierd ceilalţi, ar fi, cred, Bacovia. Iar dintre contemporani, să spunem Mazilescu. însă şi acest obstacol - limba -ar putea fi trecut cu mai puţine pagube dacă în limba de sosire (de pildă, în franceză) ar exista nu doar un excelent cunoscător al românei (şi al poeziei), nu doar un perfect stăpîn pe franceză, ci şi un bun poet francez ; si încă : un poet-traducător care să aibă afinităţi cu poetul tradus. în sens invers, rezultatele au fost, şi vor mai fi, mulţumitoare, iar motivele se cunosc : respectul celor mici faţă de mari; frecventarea poeziei de tradus în limba de origine ; în fine, în ultimele decenii, bunii scriitori români care nu au nimerit în puşcărie (sau în groapa comună), ca să-şi cîştige pîinea, au făcut traduceri.
^ Şi, totuşi... Chiar dacă traducerile în română din, de pildă, franceză, sunt de nu ştiu cîte ori mai bune decît cele în franceză (indiferent din care limbă), rezultatele, în poezie, sunt modeste. Pentru că, uite-aşa, poezia nu se poate traduce.
în principiu, proza „trece" mai uşor. Aici însă, în materie de, să-i zicem, roman, există alte obstacole :
Primul ar fi: în ciuda faptului că romancierii români sunt la zi cu proza din afară, atunci cînd încearcă să fie la modă se vede de la o poştă că imită şi, fireşte, palid. Al doilea ar fi... inversul primului: România fiind încă marcată de rural, cele mai importante succese -reale, dar în aria strict românească - nu pot trece decît în limbi şi ele mici. Un Preda, cu ai săi Moromeţi, nu poate fi primit în Franţa (cea mai rurală dintre mari, dar numai din punct de vedere economic, nu şi literar); ca să nu mai vorbim de Germania, care nici nu a avut mari romane „rurale" ; în engleză, pentru Anglia, nici vorbă ; în engleză, pentru America, nu, pentru că marii americani au „consumat", au „secat" totul (al lor).
92
Ciudat însă că francezii se dau în vînt după Ismail Kadare. Este adevărat, el nu scrie romane „ţărăneşti" propriu-zise, dar nu trebuie uitat că un albanez este, prin definiţie, încă-ţăran. Atunci cum se explică succesul lui Kadare ?
Paris, 21 aprilie 1984
Dumnezeu mi-e martor : ieri, 20 aprilie, mă aflam într-o neobişnuită mie bună dispoziţie.
în primul rînd, pentru că era o superbă zi însorită, aşa cum numai la Paris poate fi (percepută) o zi cu soare ; în al doilea rînd, pentru că se nimerise să fie Vinerea Mare ; în al treilea rînd, pentru că venisem la întîlnirea cu Jean-Marie Benoist cu trei sferturi de oră mai devreme, ca să reperez un loc pentru librărie ; în al patrulea, pentru că îl găsisem, locul, în primele cinci minute : fosta librărie Maspero, în Place Paul Painleve; în al cincilea, pentru că-mi ziceam: „Acum, nu ne mai rămîne decît să cîştigăm la loterie cîteva milioane de franci noi : cumpărăm sau închiriem un local (fie şi de 22 m.p., dacă nu ne putem întinde la măcar jumătate din Maspero), împreună cu Ion Condiescu fac «mobilierul» ; apoi, firma :
LIBRA
LIBRĂRIA ROMANA,
las' să se creadă că e romană (de la Roma); cei care vor intra, vor afla că este română (de la România), vom avea, în sfîrşit, un loc sub soarele Parisului, cu cărţile noastre... romane... printre care, de ce nu ? ale lui Ionesco, ale lui Cioran, ale lui Eliade, ale lui Istrati, Lupasco, Vintilă Horia, Cazaban, ale dadaiştilor, suprarealiştilor, ale Annei de Noailles, ale Marthei Bibesco, ale... eventual, mele..."
Aşadar, nu puteam fi într-o mai bună dispoziţie. întărită şi de faptul că Jean-Marie nu întirziase decît paisprezece minute, iar aşteptarea mi-o folosisem din plin, privind, de pe trotuarul „Bal-zar"-ului, peste scuar, la albastrul librăriei foste Maspero, viitoare Libra (care va renunţa cu bucurie la albastrul acela).
Intrasem, deci, la „Balzar", era multă lume, găsisem o masă liberă în stînga uşii; a doua masă pe stingă, prima fiind ocupată de un bărbat de vreo 35 ani care mînca salată de cartofi cu heringi, citind o revistă.
M-am aşezat lîngă „vecin", cu spatele spre stradă ; Jean-Marie vis-â-vis. Si am început să discutăm despre ale noastre : colocviul „Yalta", proiectul unei fundaţii (sau măcar al unui fond) menită să ajute, să încurajeze scriitori şi texte „dw cealaltă parte a Europei" (de la o vreme, refuzam să folosesc termenul: „Europa de Est" şi ceream şi interlocutorilor să renunţe la el), despre colocviul european de la
93
Veneţia, iniţiat şi „legănat" la pieptu-i matern de Mammacciocchi... (Măria-Antonietta Macciocchi).
Cîte minute să fi dialogat cu Jean-Marie ? Zece ? Douăsprezece ? Oricum, abia începusem, cînd „vecinul" se scuză că se bagă în vorbă, dar se bagă :
- îmi cer iertare că intervin, dar v-am auzit vorbind despre Europa de Est... Un aspect pe care nu-1 înţeleg...
Credeam, speram, că va fi un singur „aspect" pe care vecinul meu nu-1 înţelegea şi că, după ce îi vom da un răspuns, satisfăcător sau nu, oricum răspuns, se va întoarce la salata lui de cartofi cu heringi. însă el:
- Nu înţeleg cum se face că... acolo, în Europa de Est, în Balcani, naţionalităţile continuă să se sfîşie între ele, să se urască, să se combată şi, în acelaşi timp, ne cer nouă ajutorul sau măcar să le înţelegem problemele...
Din fericire, se adresase lui Jean-Marie, vreau să spun : pe el îl privise în timp ce vorbise. Dacă s-ar fi răsucit spre mine, aş fi uitat că era o zi cu soare, că „găsisem" loc de librărie, că îmi era bine cu Jean-Marie : l-aş fi trimis nu la plimbare, ci la bibliografie ! Dacă, într-adevăr, este doritor să înţeleagă „anumite aspecte", mai întîi să citească, să capete noţiunile elementare despre „Europa de Est" - el, francezul, el, europeanul!
Mi-am concentrat atenţia asupra unei noi ţigări aprinse de la cealaltă, abia începută, aşteptînd, cu puţina înţelepciune cîştigată în cei şapte ani de exil, ca Jean-Marie să termine explicaţia, ca apoi să ne întoarcem la ale noastre.
Dar n-a fost să fie, cum spunem noi, românii. Analfabetismul „vecinului" era, inconştient, agresiv :
- Nu înţeleg cum se face... Spuneţi că sunteţi român, precizează el, răsucindu-se spre mine. Eu nu prea ştiu exact ce-i cu România, dar constat că vă plîngeţi tot timpul că Occidentul nu vă ajută să vă eliberaţi, dar acolo, înăuntru, nu faceţi nimica... înseamnă că sunt popoare care, la urma urmei, nici nu merită să...
Văd roşu, înghit strîmb, dar Jean-Marie mi-a luat-o înainte : îi explică individului ceva, ceva în genul că nu-i vorba de merit sau de nemerit, istoria nu răsplăteşte şi nu pedepseşte totdeauna...
- Ia ascultă ! mă întorc spre „vecin". Dumneata eşti francez-francez ?
- Bineînţeles, dar nu înţeleg...
- Constat că nu înţelegi, fiindcă nu ai ce anume înţelege, singur ai spus că nu prea ştii exact ce-i cu România ! Dacă te-ai fi informat, ai fi aflat că românii au rezistat cu armele, împotriva sovieticilor, din
94
primele zile ale ocupaţiei, adică din august 1944 şi pînă în noiembrie 1956 - asta face, totuşi doisprezece ani!
- N-am auzit, n-am citit nicăieri...
- Foarte rău ! Trebuia să te informezi, înainte de a arunca : „vă plîngeţi că Occidentul nu vă ajută să vă eliberaţi, dar voi, acolo, nu faceţi nimica". Cum îţi permiţi dumneata... ? â propos : cînd au început francezii să reziste, cu armele, împotriva ocupantului german ?
- Cum, cînd ?
- Mai precis : de cînd anume au început francezii rezistenţa ?
- Cum, de cînd ? se revoltă „vecinul".
- De la Stalingrad, oftează zîmbind Jean-Marie, cu un gest de scuză.
- într-adevăr, de la Stalingrad, acceptă individul.
- Si cînd anume s-a încheiat încercuirea de la Stalingrad ? Nu ştii, îţi spun eu : la 3 februarie 1943...
- Ce legătură... ?
- Dar asta este „legătura": ce au făcut francezii, între momentul armistiţiului de la Compiegne, din 22 iunie 1940 şi, repet, februarie 1943 ? '
- Nu înţeleg...
- Au co-la-bo-rat..., face Jean-Marie, de astă dată oftînd fără zîmbet.
„Vecinul" înghite în sec şi bolmojeşte ceva a încuviinţare. Vrea să devieze discuţia, să dialogheze cu Jean-Marie despre „anumite aspecte" ale colaborării. Dar nu-1 las :
- O clipă, n-am terminat: ai spus că noi cerem ajutor Occidentului, cerem ajutor din afară.
- Da, aşa am spus. Dacă un popor nu este în stare să se elibereze singur, dinăuntru...
- ...Ca de pildă francezii, în 1944, nu ? sar eu. Voi v-aţi eliberat de ocupanţii germani singuri-singurei ? Comme des grands ?
- Bineînţe...
- Cum, „bineînţeles", domnule ? strig eu. Dumneata ori nu ştii istorie, ori nu vrei să ştii ! Aţi fi rămas ocupaţi pînă la Judecata de Apoi, dacă n-ar fi venit perfizii albiorii şi bădăranii de americani! Ei au înroşit plajele voastre cu sîngele lor, de altfel nu a fost pentru întîia oară că americanii v-au scos din căcat, de păr...
- Ce vreţi să spuneţi ?
- Ceea ce noi, francezii, ne străduim să uităm, anume că şi în timpul Primului Război, americanii ne-au..., răspunde în locul meu Jean-Marie.
95
- într-adevăr, americanii au intrat în război, dar spre sfîrşit, * cînd soarta războiului era pecetluită...                                ' ]
Eu ridic din umeri şi mă întorc ostentativ la mîncarea mea. Si :•
aşa am pierdut prea mult timp cu un analfabet. însă Jean-Marie |
continuă să stea de vorbă cu „vecinul" : îi spune că ei, francezii, nu j
numai că nu ştiu mare lucru, sau nimic, despre popoarele din... J
„cealaltă parte a Europei" (îi mulţumesc din privire), dar nu-si cu- |
nosc nici propria istorie.                                                ' I
Deşi sunt decis să nu mai scot o vorbă, nu se poate : vecinul mai J
lansează cîteva gugumanii, aşa că sunt silit să-1 pun la punct, cu 1 oarecare violenţă. La un moment dat îl întreb :
- De unde Dumnezeu scoţi asemenea enormităţi ? Unde ai citit asemenea „informaţii" ?                                 ' j
în ciuda (sau poate tocmai din pricina) agresivităţii mele, „veci- J
nul" nu răspunde. Se scuză că ne-a deranjat, ne salută şi pleacă. 1
Respir uşurat. Dar nu numai pentru că individul, plecînd, ne-a .1
lăsat în pace - nici vorbă să mai putem continua, Jean-Marie are o 1
altă înrîlnire peste o jumătate de oră... I
- Nu fi supărat, n-ai pierdut timpul, spune Jean-Marie. Ai alfa- 1 betizat un occidental. I
- Crezi că a înţeles ceva ? Dar nu ştia nimic, absolut nimic ! 1
- L-ai zdruncinat. Sunt convins că de aici s-a dus aţă la prima 1 librărie, să-şi cumpere cărţi despre România... 1
încerc să schimb vorba, dar Jean-Marie : I
- Chiar dacă în momentul de faţă scrii cel-mai-bun-roman... I Pune-1 deoparte şi scrie cartea asta. 1
îi atrag atenţia că e în întîrziere, ne promitem o înrîlnire „ade- 1
vărată" în săptămînă care vine şi ne despărţim. Eu fiind cel grăbit. ■
Atît de grăbit, încît dau ocol scuarului Paul Painleve, unu şi încă I
jumătate, mă asigur că Jean-Marie nu se mai află prin preajmă şi mă 1
opresc în faţa librăriei foste Maspero.                              ' ■
Eh, dacă am dştiga la loterie. Cîteva bune milioane, ca să se ■
poată închiria un local pe-aid, prin Cartierul Latin. O librărie speda- M
Uzată în România n-o poţi deschide oriunde, fiindcă „specialitatea" ■
ei nu va atrage dtitorii-cumpărătorii, obligîndu-i să facă un drum ■
special. România nu cheamă, ea trebuie să iasă în calea trecătorilor, 1
a plimbăreţilor, a turiştilor de-o zi sau de cîte o oră. O librărie roma- fl
nească ori o plasezi aid, la bătaia-peştelui, ori n-o mai deschizi deloc, ■
o chitimie de patru metri pe patru aid, în Cartierul Latin, face mult M
mai mult dedt douăzed pe douăzeci de metri undeva, la periferie m
sau chiar în inima unui cartier mărginaş, ca de pildă al XLX-lea aron- M
disment. Am spus : dteva milioane de frand, nu pentru investiţii, d fl
pentru pierderi, pînă să-şi facă un renume, un profil, pînă să fie ea 9
96 m
căutată, pentru anume cărţi, anume periodice (şi, de ce nu : pentru un anume aer), va trece timp, vor „trece" şi bani...
Eh, dacă am dştiga la loterie... O dată locul găsit, am amenaja localul nu doar pentru librărie, d şi pentru expoziţie. Am imagina cu Ion un anume mobilier care să suprime total rafturile, ded să lase pereţii degajaţi, cărţile fiind etalate pe blatul înclinat al unor mese-dulapuri-pupitre (adînri de vreo 60 cm, înalte de vreo 90) şi depozitate în chiar pupitrele care vor cuprinde trei nivele, cel mai de jos pentru cărţi-albume de pînă la 38 cm „înălţime". Bineînţeles, dimensiunile mobilierului şi dispunerea lui vor fi în funcţie de dimensiunile şi de forma localului. Dacă ziceam că este dreptunghiular, prelung, dacă uşa se află în centrul laturii mid, atund un culoar central, lat de cel puţin 1,10 m (ideal ar fi de 1,50), flancat de două duble rînduri de „pupitre" aflate faţă-n faţă ; alte două culoare laterale - o lărgime de 1,10 va fi acceptabilă - iar pe lîngă fiecare perete lateral, acelaşi rînd de „pupitre". O clipă, n-am terminat: cele două rînduri de „pupitre" care limitează culoarul central, fiind duble, adică alcătuite din pupitre faţă-n faţă (privite dinspre stradă, vor da impresia unui acoperiş cu două ape...), vor „îmbrăţişa" între „apele" lor două plantaţii de bare de metal, bine fixate în pardosea şi în tavan, unite între ele (verticalele) pe orizontală cu altele, pe glisiere. Această „reţea" (de fapt, două) va constitui simeze - în cazul unor tablouri de dimensiuni egale, acestea se pot expune... spate-n spate. Fireşte, pereţii laterali vor fi, cu precădere, folosiţi pentru expunere, în capetele culoarelor s-ar putea planta sculpturi - mă întreb dacă nu cumva şirurile de pupitre de pe lîngă pereţi pot fi „întrerupte", ca să găzduiască (pe socluri) sculpturi. Sau, la nevoie, suprimate (pupitrele). Iluminarea exponatelor va fi mult facilitată de înseşi „sintezele", în afară de, eventual, alte grinzi în tavan.
Dacă ziceam că uşa este centrală, atund vor fi două vitrine. Una dintre ele va fi folosită pentru etalarea noutăţilor (sau a... eternităţilor...) ; cealaltă pentru... „periodice", nu vorbesc de publicaţii, d de... manifestaţii: de-o pildă, se vor organiza „săptămîni" (sau luni sau chenzine) Cutare, să zicem : Ionesco. Vor fi cărţile lui în jurul - sau pe lîngă - portretul autorului, portret care numai în cazuri de „sărăcie" va fi fotografic. Ideal ar fi ca expoziţia plastică din acel moment să aibă o oarecare legătură cu autorul prezentat ; dacă nu, se va recurge la un artificiu ; bine ar fi ca portretul autorului (de cărţi) să fie zugrăvit sau modelat de un artist „de-al casei" - publicitate reciprocă. Sau : unul şi acelaşi pictor sau sculptor portretizează pe toţi scriitorii care vor avea „săptămînă" (sau luna). Bineînţeles, aceste „săptămîni" vor fi, mai întii, anunţate ; pregătite (cu presa, nu este chiar atît de greu); susţinute - atît în momentul „festiv", al semnă-
97
turilor, cu un cocktail, cu o conferinţă de presă etc, cît şi după acest eveniment - cu tăieturile din presă, ecourile, etalate şi ele într-un cofy al vitrinei (sau chiar în faţă !), cît şi prin buletinul librăriei, absolut necesar. .,{
Latura plastică : nu doar expoziţii periodice, ci (în anume locuri din librărie, dar vizibile), piese... stabile (ideal ar fi să fie proprietate^j a librăriei, dacă nu, atunci împrumutate). în măsura în care lumiril» ' ar merge bine (vreau să spun : reputaţia librăriei s-ar consolida), în funcţie de înţelegerile cu artiştii, o parte dintre exponate s-ar putesţ vinde şi după încheierea expoziţiei propriu-zise. na
Evident, mariajul librărie-expoziţie poate dăuna comerţului (si zicem : cineva are intenţia să cumpere o carte, însă în „librărie" este un vernisaj, deci renunţă). Ei şi ? Deviza nu trebuie să fie cîştigul d) dacă se poate, echilibrul: să nu se înregistreze pierderi insuportabfe le. Desigur, pentru găsirea unui asemenea echilibru, este nevoie ele experienţă (adică de bani pierduţi), dar şi asta se poate dştiga (zk eu...). ' ' •
în legătură cu partea plastică : în preajma Pastelor, o expoziţie de ouă zugrăvite - tradiţional, dar şi modern; nu-mi dau seama însă dacă o eventuală expoziţie de măşti ar avea vreun rost, deşi adepţi* expozanţi poate că ar fi. *
însă „talpa" librăriei ar fi editura.
Ar porni aşa cum se porneşte, cu două-trei cărţi pe an. Roman, poezie, eseu, istorie, filozofie, fn tiraje de 1 000 de exemplare, cel mult - nu văd un interes mai „mare" de atît printre dtitorii de limbă română. Fireşte, şi mărturii, dar pe alese. De altfel, pentru aşa ceva există alte edituri româneşti. Libra trebuie să-şi facă şi păstreze o anume ţinută.
Dintre iniţiative : o Istorie a Românilor. Cum Dumnezeu să pretindem străinilor să ne cunoască, dacă noi înşine nu ne cunoaştem ? O Istorie a literaturii române - aceeaşi situaţie.
Acestea ar putea fi comandate - dacă pentru istorie mă gîndesc la Matei Cazacu, nu ştiu la dne anume să mă gîndesc în privinţa literaturii. Ştiu că Negoiţescu lucrează de mulţi ani la aşa ceva, însă dacă continuă aşa cum a început-o, în urmă cu cincisprezece ani, în revista Familia... Nu ar strica o Istorie a limbii române. Pentru aceste Istorii, va trebui să se prevadă, în afara ediţiei originale, în română, şi ediţii în franceză, în germană, în engleză, în (Weverbergh de la Anvers n-ar zice ba) neerlandeză. Pentru germană, s-ar putea colabora cu Focke.
Dimitrievid a monopolizat literaturile slave. Ar trebui să fie, dt e posibil, imitat, în rest, să i se ia înainte cu, desigur, literatura română, eventual maghiară, de ce nu ? chiar cehă şi slovacă, deşi
98
aceştia din urmă au editurile lor, însă eu mă gîndesc şi la o colaborare cu o bună editură franceză, de pildă cu Albin Michel, care dispune de o eficace reţea de distribuţie. Cu A.M. s-ar putea scoate coeditări de cărţi mai dificil de plasat printr-o singură oficină, ca Libra. Ca romane, am scoate, de pildă, în româneşte, prozele încă neînhăţate de Bucureşti ale lui Ehade ; cărţile lui Ţepeneag ; romanul recent al lui Nedelcovid ; fireşte, unele dintre cărţile mele (fireşte, fiindcă, uite-aşa !). Nu, nu cred că eventualele traduceri în română din Ionescu, Cioran, ar avea vreo şansă, cei care îi iubesc pe aceştia, îi iubesc în franceză.
La poezie nu mă mai opresc, nu cred că Libra va avea ocazia să publice poezie bună : poeţii din ţară, de bine-de rău, cu cîteva pene smulse, izbutesc să-şi scoată volumele, iar cei care au plecat scriu din ce în ce mai puţin bine (dea Domnul să mă înşel). In schimb, am putea trage ediţii comerdale (oare ?) din, de pildă, Eminescu, Blaga, Voiculescu, Bacovia (Arghezi, deocamdată, nu s-ar vinde printre români), foarte comerdale din Coşbuc, Alecsandri, Topârceanu, Bolin-tineanu. Libra ar iniţia, pentru Franţa, o ediţie bilingvă Bacovia.
în proză s-ar reveni la Urmuz - Ionescu a tradus ceva - şi la Cugler (o fi traductibil Apunake ?). în ceea ce îi priveşte pe suprarealişti, Libra s-ar mărgini să vîndă, în librărie, cărţile existente, fără alt special efort.
Îmi stă gîndul la Biblie. Mă tem că o ediţie-pirat din Biblie ar fi stopată rapid de Institutul Biblic. Oricum, eu aş trage-o după cea de la Bucureşti, din 1968 - eventual, umblîndu-i pe la ortografie...
Pentru români, dar şi pentru francezi, o carte de bucate...
La urma urmei, eventualele venituri din librărie ar susţine editura, mai ales acele cărţi care nu ar găsi, pe moment, cumpărători.
Pentru editură, fireşte, un composer (dacă, într-un an-doi, va prinde carne şi mai ales pidoare ? ATUNCI ÎNCĂ unul). La început, un singur composerist (?) va face circa 30 de pagini (convenţionale, de 2 000 de semne) pe zi. Ceva mai tîrziu (dacă maşina rezistă), i se mai adaugă jumătate de normă, ceea ce face 50 de pagini pe zi. în prima variantă, o carte de 300 de pagini se poate compune în două săptămîni (săptămînă de dnd zile, după regula francezilor), pe lună, ded, 600-700 de pagini. în a doua variantă (1 plus 1/2), fac 1 000 de pagini pe lună. Cred că cu 12 000 de pagini pe an, echivalentul a 24-30 de volume, intrăm deja în domeniul improbabilului - prea mult, prea mult. însă am calculat astfel, gîndindu-mă la scoaterea unui maxim randament al composeruhii. Dacă însă preţul lui nu este strivitor (şi ne obligă la galop), atund 500 de pagini pe lună, 6 000 pe an este un ritm rezonabil (zece-cindsprezece cărţi pe an).
99
Numai că o librărie şi o editură fără un serviciu de expediţie prin poştă... Desigur, există Hyperion, al lui Mămăligă, la începuturi vom face apel la serviciile sale, însă, din al doilea an de existenţă; trebuie neapărat organizat şi un asemenea serviciu. închiriind vai terminal, pentru fişier, cred că munca va fi uşurată.
în fine, o librărie-editură-expoziţie fără un buletin... Neapărat un buletin bilingv, frumos editat, ingenios paginat-pliat. Fireşte, roJ Iul de... permanent „buletin" îl vor juca ambalajele, mai ales sacul de plastic pe care cumpărătorul, purtîndu-1 pe stradă, în metrou, în autobuz, îl va transforma în panou publicitar.
Iar dacă e bal, atunci bal să fie ! într-un asemenea local se pot rezerva şase-opt-zece metri pătraţi, cu cîteva scaune comode în jurul unei mese, pentru vizitatorii prieteni. Care ar putea să bea chiar şi cîte o cafea...
27 august 1984
începînd de azi, avem un nou domiciliu : 46, Av. Jean Moulin (asta-i soarta noastră : de la Stalingrad şi Crimee şi Jaures, din 19-eme, am căzut, logic, tot în stingă - bine că n-am ajuns în Krem-lin-Bicetre)... în fapt, la 22 august a fost data cea mare : atunci am vizitat apartamentul, după semnarea unui precontract. Şocul (vizitei) a fost atît de puternic încît, în primul moment, am „constatat" doar două dormitoare. Pe culoar m-am întâlnit cu Ana - venea din partea opusă şi zicea : „Numai două dormitoare..." Eu am confirmat (da, „numai două") şi ne-am, ca să zic aşa, încrucişat, schimbând locurile. Peste un minut ne-am reântâlnit ân acelaşi loc, zăpăciţi : „Două sau patru ?" „Două şi cu două fac, totuşi, patru !" Totuşi.
Azi Ana a luat contractul şi o cheie. La 1 septembrie începem mutatul.
Azi (27) am fost la Albin Michel (unde s-a mutat Morcrette, după desfiinţarea departamentului de literatură străină de la Ha-chette); m-am propus cu două cărţi. în vreo zece zile, rezultatul.
Joi, 30 august 1984
Bucuria cu apartamentul era'prea mare : ruşii de la Internaţionala Rezistenţei (ân frunte cu Bukovski) au făcut ce-au făcut şi m-au luxat. M-au, ca să spun brutal: dat afară din... banii americanilor.
Noi probleme : chiria. Are să trebuiască să fac jurnalistică in mod regulat (cu condiţia să fiu acceptat - regulat). Şi eu, care abia aşteptam să mă aştern pe cărţile mele cele neterminate...
100
Miercuri, 3 octombrie 1984 Ieri cică aş fi implinit 49 de ani.
Ne-am mutat cu totul in 9 septembrie. Eternii săritori: cei trei fraţi Herskovits ne-au căruţat. în 12 ne-am instalat telefonul - căldura nici azi, cu toate că imobilul e crud, zidurile, mai ales cele de beton, mustesc...
Necaz : Morcrette. Tîrîie-briu. Promite, uită, trece peste. Drept care, adineauri, cînd am găsit două sute de franci rătăciţi într-un sertar (puşi bine, uitaţi cu program), am chiuit. De-aia !
Pentru Europa liberă încerc un ciclu de articole de cîte 10 minute fiecare. Ar fi în fiecare săptămână (cât o ţine). Am scris 7, am ânregis-trat 4.
Mâine, ân 4 octombrie, la Frankfurt. Amicul Focke a scos Piteştiul ân germană, sub titlul Die Rote Messe, editura lui chemându-se Thule. A tradus-tipărit şi cartea Renatei Lesnik pe care o scosesem eu la Hachette, ân franceză. Prieten, prieten dar am încercat să-1 descurajez : să nu se bage ân... editură, că pierde tot. El a zis că, după ce pierde tot, pune la loc - şi uite : are ce să mai piardă. (...)
Aşadar, am două cărţi de terminat, Albin Michel âmi dă un avans cât să-mi pot plăti datoriile (cumplite), mai departe să mă descurc, cu ziua-de-ziuă... Avansul nu este pentru cărţile mele, ci pentru autorii (cu cărţi cu tot) pe care-i aduc pe tavă, de la Hachette, din fosta-proiectata colecţie : un premiu Nobel (Milosz), un academician francez (Ionesco), un Eliade, apoi: PatoCka, Vaculik, Canetti (Cioran nu vrea să se joace cu mine ân ruptul capului, singura dată cînd mi-a formulat un refuz cît de dt inteligibil - deşi el... glumea - a zis că el nu vrea să aibă de a face cu „un reactionnaire" !).
Ei bine, reacţionerul de mine ar avea un chef grozav să şadă la masa lui de brad şi să-şi vază de cărţile lui, iar atund va fi mai diligent şi cu jurnalul de faţă...
Mi-a slăbit vederea. La urma urmei, multe şi de toate mi-au slăbit. O să văd cum am să mă port, dacă am să urc iar pe schele, cu artele-plastice-româneşti-exilate-la-Paris... Cum rolul meu în echipă este să dau cu bidineaua, ruloul pe mari suprafeţe, vederea bună nu este neapărat necesară. (...)
Să nu uit, la ântoarcere, să răsfoiesc „jurnalul american", cel cu coperte violete - am, acolo, un fel de idee pentru un fel de carte. Şi poate vine şi un sfert de idee pentru „montajul" Gării - trebuie să-i găsesc alt titlu.
Aşadar : am 49 de ani - şi o zi. Ar fi momentul să scriu, în sfârşit, o carte !
101
Numai că o librărie şi o editură fără un serviciu de expediţie prin poştă... Desigur, există Hyperion, al lui Mămăligă, la începuturi vom face apel la serviciile sale, însă, din al doilea an de existenţă, trebuie neapărat organizat şi un asemenea serviciu. închiriind un terminal, pentru fişier, cred că munca va fi uşurată.
în fine, o librărie-editură-expoziţie fără un buletin... Neapărat un buletin bilingv, frumos editat, ingenios paginat-pliat. Fireşte, rolul de... permanent „buletin" îl vor juca ambalajele, mai ales sacul de plastic-pe care cumpărătorul, purtîndu-1 pe stradă, în metrou, în autobuz, îl va transforma în panou publicitar.
Iar dacă e bal, atunci bal să fie ! într-un asemenea local se pot rezerva şase-opt-zece metri pătraţi, cu cîteva scaune comode în jurul unei mese, pentru vizitatorii prieteni. Care ar putea să bea chiar şi cîte o cafea...
27 august 1984
începînd de azi, avem un nou domiciliu : 46, Av. Jean Moulin (asta-i soarta noastră : de la Stalingrad şi Crimee şi Jaures, din 19-eme, am căzut, logic, tot în stînga - bine că n-am ajuns în Krem-lin-Bicetre)... în fapt, la 22 august a fost data cea mare : atunci am vizitat apartamentul, după semnarea unui precontract. Socul (vizitei) a fost atît de puternic încît, în primul moment, am „constatat" doar două dormitoare. Pe culoar m-am întîlnit cu Ana - venea din partea opusă şi zicea : „Numai două dormitoare..." Eu am confirmat (da, „numai două") şi ne-am, ca să zic aşa, încrucişat, schimbînd locurile. Peste un minut ne-am reîntîlnit în acelaşi loc, zăpăciţi : „Două sau patru ?" „Două şi cu două fac, totuşi, patru !" Totuşi.
Azi Ana a luat contractul şi o cheie. La 1 septembrie începem mutatul.
Azi (27) am fost la Albin Michel (unde s-a mutat Morcrette, după desfiinţarea departamentului de literatură străină de la Hachette) ; m-am propus cu două cărţi. în vreo zece zile, rezultatul.
Joi, 30 august 1984
Bucuria cu apartamentul erâprea mare: ruşii de la Internaţionala Rezistenţei (în frunte cu Bukovski) au făcut ce-au făcut şi m-au luxat. M-au, ca să spun brutal: dat afară din... banii americanilor.
Noi probleme : chiria. Are să trebuiască să fac jurnalistică în mod regulat (cu condiţia să fiu acceptat - regulat). Şi eu, care abia aşteptam să mă aştern pe cărţile mele cele neterminate...
100
Miercuri, 3 octombrie 1984 Ieri cică aş fi împlinit 49 de ani.
Ne-am mutat cu totul în 9 septembrie. Eternii săritori: cei trei fraţi Herskovits ne-au căruţat. în 12 ne-am instalat telefonul - căldura nici azi, cu toate că imobilul e crud, zidurile, mai ales cele de beton, mustesc...
Necaz : Morcrette. Tîrîie-brîu. Promite, uită, trece peste. Drept care, adineauri, cînd am găsit două sute de franci rătăciţi într-un sertar (puşi bine, uitaţi cu program), am chiuit. De-aia !
Pentru Europa liberă încerc un ciclu de articole de cîte 10 minute fiecare. Ar fi în fiecare săptămînă (cît o ţine). Am scris 7, am înregistrat 4.
Mîine, în 4 octombrie, la Frankfurt. Amicul Focke a scos Piteştiul în germană, sub titlul Die Rote Messe, editura lui chemîndu-se Thule. A tradus-tipărit şi cartea Renatei Lesnik pe care o scosesem eu la Hachette, în franceză. Prieten, prieten dar am încercat să-1 descurajez : să nu se bage în... editură, că pierde tot. El a zis că, după ce pierde tot, pune la loc - şi uite : are ce să mai piardă. (...)
Aşadar, am două cărţi de terminat, Albin Michel îmi dă un avans cît să-mi pot plăti datoriile (cumplite), mai departe să mă descurc, cu ziua-de-ziuă... Avansul nu este pentru cărţile mele, ci pentru autorii (cu cărţi cu tot) pe care-i aduc pe tavă, de la Hachette, din fosta-proiectata colecţie : un premiu Nobel (Milosz), un academician francez (Ionesco), un Eliade, apoi: PatoSka, Vaculik, Canetti (Cioran nu vrea să se joace cu mine în ruptul capului, singura dată cînd mi-a formulat un refuz dt de dt inteligibil - deşi el... glumea - a zis că el nu vrea să aibă de a face cu „un reactionnaire" !).
Ei bine, reacţionerul de mine ar avea un chef grozav să şadă la masa lui de brad şi să-şi vază de cărţile lui, iar atund va fi mai diligent şi cu jurnalul de faţă...
Mi-a slăbit vederea. La urma urmei, multe şi de toate mi-au slăbit. O să văd cum am să mă port, dacă am să urc iar pe schele, cu artele-plastice-româneşti-exilate-la-Paris... Cum rolul meu în echipă este să dau cu bidineaua, ruloul pe mari suprafeţe, vederea bună nu este neapărat necesară. (...)
Să nu uit, la întoarcere, să răsfoiesc „jurnalul american", cel cu coperte violete - am, acolo, un fel de idee pentru un fel de carte. Şi poate vine şi un sfert de idee pentru „montajul" Gării - trebuie să-i găsesc alt titlu.
Aşadar : am 49 de ani - şi o zi. Ar fi momentul să scriu, în sfîrşit, o carte !
101
9 noiembrie 1984
Nimic bun pe lumea asta. Am abandonat iar femeile. Am retre-cut la cartea cu fraţii: re-nu. Pentru moment mă lupt cu un articol pentru Politiaue internaţionale, cerut de Patrick Wajman.
Poate n-aş fi deschis jurnalul nici azi, dacă nu ar fi reizbucnit scandalul cu bombe plus otravă etc, de astă dată la Bonn. Monica -foarte excitată : „Vezi, vezi ? Ţi-am spus eu !" Nu-mi spusese nimic, dar eu tot am... văzut. Şi m-a pufnit rîsul. Monica s-a supărat, cre-zînd că rîd de ea. Am încercat să o conving că de mine rîd, ce altceva să fac cu mine ? Fac şi eu ce pot!
16 noiembrie 1984
Rău-rău-rău, din ce în ce mai foarte rău : nu pot face nimic cu scrisul. Nu merge şi pace ! Necazul: nici articole pentru Europa liberă nu sunt în stare să scriu, deşi, conştiincios, mă pregătesc pentru fiecare „subiect", fac plan, ca un elev !
Azi mi-a venit fişa de plată de la ei: doar două treimi din tariful promis ! Să le fie de cap.
26 noiembrie 1984
Nu mă mai plîng de nimic. Ar trebui să mă plîng tot timpul, de toate, de mine mai înrîi. Ceea ce ar fi plicticos la culme, chiar şi pentru un jurnal, în principiu intim, dar scris cu „speranţa" că odată şi-odată tot va fi publicat... Aşa suntem noi, vicioşii, masochiştii, exhibiţioniştii.
între timp am comis un capitolaş care ar constitui... precuvînta-rea noii variante a cărţii de amintiri, dar întretimpul a avut loc, hăt, demult, în urmă cu o săptămînă. De atunci m-am ţinut de scris articole, pentru E.l. şi D.W., fără succes notabil, dt despre cel alimentar, rămîne de văzut, la plată (vreau să spun: atund voi şti care articol a intrat şi care ba).
Focke, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, din odombrie :
- Cum e posibil, domnule... ?
Deşi nu seamănă nici de leac, Focke are acelaşi aer revoltat intelectualiceşte ca şi Horia Popescu, atund cînd se întreabă.
Horia, la Jilava, apoi la Lăţeşti, în d.o., în cele mai... naturale împrejurări, de pildă : deţinutul cutare era bătut sălbatic de un criminal ca gardianul Ungureanu (la Jilava) - desigur, era îngrozitor pentru bietul Cutare, chiar şi pentru noi, cărora avea să ne vină rîndul (dacă nu ne fusese înainte...); Horia al nostru înghiţea bastonul şi se întreba, întrebîndu-ne, cu basul lui profund şi revoltat:
- Dar cum e posibil, domnilor... ?
102
Cum ar veni: cum-e-posibil ca gardianul să-1 bată pe un deţinut de-al nostru (şi cum !) ; cum-e-posibil să nu ne scoată la baie cu lunile, în timpul verii, la Jilava, pe Reduit; cum-e-posibil ca securis-tul Livescu să-1 urce în maşină pe Ştef Davidescu, să-1 care pînă pe la Chioara, să-1 dea jos, să-i spună : „Fugi - dacă te prind, te condamn pentru părăsire de domiciliu, după ce-ţi trag o bătaie bună, ca la voi, la Piteşti !" ? Desigur, Horia nu cerea un răspuns la întrebarea lui, d solidaritate întru indignare.
Aşa şi Focke :
- Cum e posibil, domnule, ca Europa liberă să nu-ţi dea o rubrică, o emisiune, măcar o colaborare regulată ? Pe de o parte, postul a trăit, în '77, pe spinarea dumitale, doar nu eu mi-am pus pielea la bătaie...; după aceea, de cînd ai venit în Ocddent, riscînd să ti-i faci duşmani pe ziarişti, ai apărat postul american, ai susţinut că e independent, că e obiediv, ded demn de încredere, nid vorbă de CIA, de război-rece...
La care eu:
- Da. Ei şi ?
- Cum, ei-şi, domnule ! ? se revoltă amicul. Dar e posibil ca Europa să angajeze, cu salariu, casă-masă, tot felul de colaboraţionişti notorii, trecuţi dirert de la Sctnteia, de la Agerpres, de la Televiziunea bucureşteană la Europa liberă şi dumitale să nu-ţi dea... măcar o colaborare ?
- E posibil, rîd eu (galben). Parcă n-ai şti care sunt criteriile după care americanii angajează slujbaşi la Europa : să nu fi făcut, în România, scandal; să nu se fi manifestat, în România, ca... opozanţi, necum ai lui Ceauşescu ! Ba chiar dintre foşti activişti... Cică ăştia ar cunoaşte... secrete de stat. Eu, neferidtul de mine, nu cunosc secrete de stat, ca să mă recruteze americanii. Şi nu am fost ascultător, în România, ca să produc certificatul de... cuminţenie dincoace: să promit că nu voi înjura comunismul - dedt cu trei probe verificate; că nu-1 voi înjura pe Ceauşescu deloc-deloc, voi spune doar : „Dacă Ceauşescu ar avea cunoştinţă de cutare abuz..."
Focke a rămas cu indignarea, eu cu... nimica.
Să nu uit : la Tîrgul de Carte, l-am revăzut pe Rene Coeckelberghs şi pe Gabriela Melinescu. Nu a mers editura la Stockholm (Rene scosese dteva numere şi dintr-o revistă - superbissimă ! - în traducere românească : Scara lui îacob) şi s-au mutat la Luzerna, aid scot cărţi de artă, rare, de colecţie. Mi s-au părut trişti amîndoi. El buhăit, probabil bolnav de rinichi. Oricum, ne-am bucurat foarte, ne-am ameninţat (pentru a dta oară ?) că o să ne vedem, că o să ne scriem (ei n-au primit cărţile mele apărute în Franţa - trimise la Stockholm).
103
La un moment dat, plimbîndu-ne printre standuri, cu Gabriela, am ajuns în zona standului Editurii Thule, a lui Focke. Eu, băiat binecrescut, îi prezint, dar ei se îmbrăţişează ! Au fost colegi, dacă nu de an, la facultate, atunci de... cafeneaua Albina !
Uite-o, venind din plimbare pe la cărţi, şi pe Renata Lesnik. Eu, tot binecrescut, o prezint... De astă dată Gabriela n-a îmbrăţişat-o pe Renata, i-a ţinut mîinile în mîini şi i-a zis, dulce, cu ochii mijiţi:
- Dumneata ne-ai fost ghid, la Moscova... - şi a zis cînd anume - cînd am fost cu un grup de scriitori...
- Da, da, da ! a făcut Renata şi s-a prefăcut că o chemase cineva (n-o chemase nici dracul, dar altă soluţie ca să şteargă putina n-a găsit).
Uite pe cine publicasem eu ! Pe cine luasem sub aripă, ca basa-rabeancă de-a mea ! Ba i-o băgasem pe gît şi Anei, e drept, n-am făcut nici un efort... N-am descusut-o, ea ne-a spus, ne-a povestit cît a suferit, cît a fost persecutată... Singura ei „colaborare" a fost că a lucrat la radio, la secţia maghiară, atît ! N-a suflat o vorbuliţă că a mai fost şi ghid Inturist... Şi mă mai miram că, atunci cînd ruşii de la Internaţională au pus mînă de la mînă şi... m-au dat afară (eram din cale-afară de european, după gustul lor !), Renata n-a suflat un cuvinţel de apărare a mea, ba a dispărut, n-am mai văzut-o decît acum, cu prilejul apariţiei cărţii ei la Focke (tot eu o pompasem -pardon de expresiune)...
Asta este : şi basarabenii sunt români...
înapoi, la ruşi:
Mai ştii: pînă şi un Maximov va fi simţit „capcana", aşa arătînd, în capul lui, prea-europenizarea Departamentului Europa condus de mine şi prea-logicizarea statului Internaţionalei, potrivit proiectului propus de Madame Deniau. Auzi ! Să existe o logică, o suită în gîndire şi în acţiuni, dar asta este antirusism caracterizat! Ce au zis ruşii, după ce au citit (în traducere, desigur), proiectul de statut:
„Nouă să nu ne pună nimeni condiţii!"
în clar : „Execuţi ce mi se năzare mie, rus - cu banii americanilor (şi ai francezilor) - şi ce dacă altădată am spus altceva, acum spun ce spun : ori eşti cu noi, ruşii, ori do svidania \" La care eu le-am răspuns : Adio !
Acum îi citesc o carte - al II-lea volum al memoriilor lui romanţate (vorbesc de Maximov), cel care se ocupă de ceva în genul „cupei mîniei" - domnule, dar are lecturi biblice, analfabetul (le-a auzit, aluziile, la crîşmă, înainte de a cădea în comă etilică). O altă planetă. Cartea asta (şi nu numai) e un fel de Pîine albă a lui Dumitru Mircea (cum ar veni : cartea-care-nu-există). Suprarealism-socialist în care s-a turnat un ulcior de abisalism-existenţial: „Dar oare ce e viaţa ?
104
Si oare de ce se mai naşte omul, dacă tot i-e dat să moară ?...", totul inotînd într-un ocean de votcă (ca să vezi de unde ni se trage nouă proza-lungă : nu de la Tolstoi, ci de la... Esenin ! Ba chiar/şi/ de la Nichita), pe ale cărui valuri plutesc rămăşiţe de citate, care de care mai năuc şi mai idiot (presupun că traducătorul a făcut şi operă de cosmetizare).
înotînd, ca în coşmar, în această carte, am avut „revelaţia" următoare : de ce Rusul iubeşte (ca nimeni altul) poezia ? Pen' că (adevărat, numai în româneşte, habar n-am cum devine în ruseşte) : poezie rimează cu beţie ; iar cum Rusul este liric şi atunci cînd nu posedă rime, nici ritm...
Asta înseamnă contaminare: aşa au să păţească toţi cei ce se vor atinge de Maximov : vor deveni (aproape) ca el: boi.
Altă revelaţiune : de ce scriitorii ruşi de azi, exilaţi, nu învaţă limba ţării în care s-au stabilit ? Ba chiar, dacă ştiau din Rusia şi frecventau acea limbă (Zinoviev ştia nemţeşte - în Germania refuză să scoată un singur cuvînt; Soljenitin ştia englezeşte - învăţase la Saraşka - n-ar rosti un cuvînt, „american", să-1 pici cu ceară) ? Cît despre Maximov : a venit în Franţa de atîta amar de timp, n-a învăţat nici măcar... caracterele latine, motiv pentru care nu călătoreşte cu metroul: dacă nu ştie să citească panourile indicatoare...
Acum câtva timp, Natalia Gorbanevskaia (o excepţie, poate fiindcă e poetă ; te pomeneşti că o fi evreică, altfel cum se explică faptul că ştie şi poloneză şi franceză ?) mi-a spus că pentru, mai cu seamă, prozatorul rus, o altă limbă decît rusa - mai ales în exil -este... dăunătoare ; că, pasămite, frecventarea altui „instrument" îl tulbură, îl face nestăpîn pe sine, deci pe limba maternă în care scrie (desigur: rusa...).
Aşa o fi, dar eu nu cred. Dacă stăpînirea unei alte limbi decît cea în care scrii nu are un efect benefic, în nici un caz nu „bruiază" materna.
Mai demult dădeam explicaţia următoare :
Spre deosebire de marii ruşi - rămînînd la proză, poezia lor fiind minoră, neevoluată (dar lirică !) - sovieticii refuză să frecventeze alte limbi, chiar dacă le ştiu, ori le ştiau, nu de teamă, ci din... conştiinţa forţei ruseşti. Oricît de anticomunist ar fi Soljenitin, nu se poate dezbăra de imperialismul sovieto-rus, cel care zice, chiar de nu zice în gura mare : „Eu să învăţ (de pildă) franţuzeşte ? Ba franţujii să înveţe ruseşte !" (în Franţa).
Nu contează că iluştrii lor înaintaşi scriau foarte bine ruseşte, deşi... scriau şi franţuzeşte (Tolstoi, Turgheniev).
Fără să neg varianta de mai sus, mai adaug una (complementară).
105
Scriitorii ruşi de azi din exil sunt, pe de o parte, de extracţie cvasiţărănească (spre deosebire de exilul „eroic" de după revoluţia bolşevică) şi ei îşi afirmă diferenţa şi prin... refuzul de a frecventa limba franceză (excepţie : evreii, ei încearcă şi germana şi engleza şi franceza...), „atitudine" atingînd absurdul: doi dintre „disidenţi" -Vădim Delonei şi Andrei Amalrik - sunt... francezi de origine (şi nu prea îndepărtată), pe Vădim chemîndu-1, în fapt : Delauney, iar Amalrik fiind un nume destul de frecvent în Bretania... Nici unul nu ştie o singură boabă franţuzească, şi nici n-a învăţat în anii petrecuţi în Franţa.
Pe de altă parte, a aceluiaşi întreg, scriitorii ruşi ieşiţi în Occident în ultimii 20 de ani suferă de schizofrenie paranoică (sau de paranoia schizoidă, de nu m-ar auzi vreun psihiatru...). Sau şi mai limpede - pentru mine : suferă simultan de un complex de superioritate şi de un complex de inferioritate - din cauza acestui „conflict" interior, se rupe... rusul.
Cel de superioritate, fireşte, vine de-acasă (de unde vine şi al românilor, numai că lor nu li se uită nimeni în gură, nimeni nu-i asigură : „Ce mari sunteţi voi..." - ruşii...) şi li s-a umflat în Occident, unde americanii, franţujii, nemţii, scandinavii, italienii nu mai contenesc cu osanalele la adresa Rusului; cel de inferioritate - din confruntarea cu realitatea din Occident: aceasta depăşeşte gradul de... acceptabilitate al Rusului (membru al celei de a doua puteri mondiale), de aceea „apărarea primitivului" : refuzul de a primi informaţii din afară altfel decît prin traducători (ruşi) şi altfel decît prin limba rusă. (...)
106
1986
Paris, 16 iulie 1986
Ora 13,45 : acum cîteva minute m-am întors. Aşa cum plecasem si cum mă avertizase Ana, la plecare. Singura satisfacţie : am economisit un tichet de metrou. Este pentru întîia oară - şi am cincizeci şi unu de ani (neîmpliniţi) şi nouă cărţi publicate la Paris ; a zecea se află în curs de traducere, va apărea în primăvara lui '87; a unsprezecea, încă în manuscris (cinci sute de pagini) se afla în geantă ; se află şi acum, în antreu. Credeam că această carte, a unsprezecea, este gata! Şi era gata, dnd, la 12,30, am pus manuscrisul în geantă, pentru întilnirea de la editură, de la orele 13 precis. întîlnire fixată încă din 25 iunie. Adevărat, tot în acest an, 1986 ; adevărat, tot într-o miercuri, ceea ce face trei săptămîni. Nu chiar încheiate, în 25 iunie, întilnirea la editură fusese la orele 17, or azi, 16 iulie (totuşi, 1986), fusese fixată pentru orele 13. Se vede că 3 nu-mi poartă noroc : trei săptămîni, miercuri este a treia zi a săptămînii... Ei, dacă aş fi evreu - pentru ei, miercuri este a patra zi, ceea ce explică lipsa lor de... lipsă-de-şansă.
Ora 14,09 : am făcut o pauză. Cît să, la fereastră, trag dteva guri de aer-curat, faţă cu Turnul Montparnasse. Dacă chestia cu „economisirea" tichetului de metrou nu mi-a făcut nid cald, nid rece (probabil pentru că, în chiar momentul economisirii, nu mă gîndeam la controlor, d la Filip), ceastălaltă, cu trasul aerului-curat, m-a profund răscolit: cum de putusem, atîtea zile-săptămîni-ani-decenii, să trag în piept aer nu doar ne-curat, d de-a dreptul... curăţitor ? Atîta fum, arîta gudron, afîta nicotină (care face cancer, se ştie; ba nu : acum se ştie că nu nicotină, d gudronul face cancer ; ba nu : actul fumatului poate provoca un cancer mamar) ! Şi atiţia, atiţia bani! Ia să facem un calcul, mi-am zis, şi am luat calculeta băiatului:
Vasăzică, tragem la tutun din vacanţa-de-vară a lui '48 ; cu regularitate, din toamnă - oricum, de 38 de ani. între '48 şi '77 (dnd am plecat din România) am băut (calculeta zice) 3 000 de pachete, 60 000 ţigări. Am dedus anii de închisoare, ded de „abstinenţă", dar tot am ars vreo 83 000 de lei. Bine-bine, ar spune editorul meu parizian, 83 000 - dar lei; care nu au nici o valoare. Nu au aid, însă... ar fi avut, acolo, în România, mi-aş fi cumpărat chiar o Dacia 1300 ; şi mi-ar fi rămas şi de ceva benzină, dar nu şi de ceva ţigări.
107
Calculeta mai zice că, din noiembrie '77, pînă..., pentru simplificare, să zicem: 14 iulie (1986), aş fi ars 75 000 de franci. Ce ar spune editorul meu parizian, dacă ar afla că am aruncat pe ţigări o asemenea sumă - în franci francezi ? Ar zice : păcat! Ar mai zice : dacă ai fi fumat, ca mine, pipă şi dacă, în plus, ţi-ai fi făcut de lucru cu pipa neaprinsă - e-hei! E-hei, cîţi franci-francezi ai fi avut acum ! E-hei, şi n-ai fi venit, azi, 16 iulie 1986, la întîlnirea cu mine (cea fixată în 25 iunie), întîlnire la care eu n-am venit: pentru că bănuiam, ştiam ce vrei. Dar nu-ţi puteam spune, în faţă : nu mai fuma atîta, domnule, că-ţi ruinezi sănătatea ! Şi nu numai afît, dar pur şi simplu îţi baţi joc de francii-francezi!
Ora 15,11. E-hei, dacă întîlnirea ar fi fost fixată pentru 15,11... Aş fi evitat 3-ul (deşi 5 plus 1 egal 6...), dar ar fi fost acel 11, care mi-a purtat noroc... Aşa spun acum, ca să uit că, din 11 iulie (acest an, e drept)...
Ce spuneam la 14,09 ? A, da, că este foarte bun aerul-curat. Excelent, deşi în Paris, deşi în plin iulie; tocmai pentru că suntem în plin iulie-la-Paris este curat-aerul : trei sferturi dintre parizieni au plecat în vacanţă, luîndu-şi cu ei şi maşinile. Aşa se explică. Mai neplăcut ar fi fost dacă acest 16 iulie ar fi căzut într-un 16 februarie; sau chiar într-un 16 iunie, deşi chiar în 25 iunie (cînd cu fixarea mtîlrurii pentru azi, 16 iulie) aerul-curat al Parisului era de nerespirat ; din cauza ne-vacanţelor. Aşa se explică. Aşa se poate explica şi faptul că, atunci, în 25 iunie, mai fumam încă : metoda mea de a neutraliza fumul de maşini. La drept vorbind, am fumat şi după 25 iunie. Şi după 1 iulie, deşi plecaseră maşinile din Paris, iar aerul se curăţase. însă eu nu-mi dădusem seama că nu mai era nevoie de mine, cu ţigara mea, ca să-1 neutralizez pe cel al maşinilor. Care, cum am mai spus, plecaseră. Conţinînd, maşinile, pe lîngă taţi, şi oarecari neveste, dar mai ales copii. Unii cam de vîrsta lui Filip, ba chiar cîţiva colegi de clasă, ce să mai vorbim de copiii din imobil, plecaţi cu toţii, chiar dacă nu neapărat în maşini, o parte la munte, altă parte la mare - altfel, de ce pizda mă-sii a făcut Dumnezeu marea şi muntele, dacă nu pentru bucuria copiilor ?
Ora 15,30. Nu sună. Telefonul. Nu sună editorul, să zică : dezolat, a trebuit să plec undeva, n-am putut să te decomandez, a fost o treabă foarte-foarte, cînd crezi că eşti liber, săptămîna cealaltă, să dejunăm împreună, să mai stăm de vorbă ?...
Ora 15,31. Nu sună. Ca să zică : îmi pare foarte-foarte rău că nu am putut să fiu la editură, la ora 13, cum să facem ? Poţi reveni ? Te aştept, din acest moment, cît e nevoie... Cum, nu poţi veni ? Dar ce se întîmplă, necazuri cu sănătatea ? - atunci îngrijeşte-te şi mai ales
108
nu fuma atîta. Cînd te simţi mai bine, telefonează-mi, să fixăm o altă întîlnire, să dejunăm împreună...
Ora 15^3. Nu sună. Nu zice. Nu se va fi întors la editură, de la restaurantul unde dejunase cu altcineva, un alt autor. Poate după ora 16 : Bine, mon cher, dar n-ai venit, te-am aşteptat... Cum, m-ai căutat la editură ? Dar rămăsese stabilit că ne înfîlnim la restaurantul cutare, îl cunoşti, doar am mai... Cum, n-am dejunat niciodată împreună ? Aş fi jurat că... Oricum, dacă ai fi întrebat la recepţie, ţi-ar fi spus unde obişnuiesc să iau dejunul cu autorii mei... A, ai întrebat şi ţi-a spus fata că nu ştie unde sunt - fiindcă aşa i-am spus eu să spună, credeam că ne întilnim direct la restaurant şi voiam să fim liniştiţi, să discutăm despre ultimul dumitale roman...
Ora 15,42. Nu sună - dacă nu s-a întors încă la editură, doar n-o să-mi telefoneze de la restaurant, ori de pe drum, de la cabină publică.
Ora 15,43. Dacă ar suna, i-aş spune eu : şui că nu mai fumez ?
Ora 15,44.1-aş spune - orice ar spune el: ştii că nu mai fumez ? Nu, nu i-aş spune : m-am lăsat de fumat, fiindcă nu e adevărat, adevărat fiind că nu-mai-fumez. înţeleagă ce-o putea.
Ora 15,46. Nu sună. Şi nici n-o să. A uitat. Sau şi-a propus să nu-şi mai ducă aminte.
Ora 15,47. Aşa că nu are să sune.
Ora 15,48. Dacă aş fi băiat bun, i-aş lăsa o şansă : să mă sune.
Ora 15,49. Nu sunt băiat bun. Dacă nu mai fumez eu, nici el să nu-mi telefoneze. Aşa că scot telefonul din priză - cu optsprezece secunde înainte de fix.
Acum e oră-fixă. Azi, 16 iulie 1986. La Paris.
1987
27 sau 28 (sau 29 ?) septembrie 1987
Asta, da, jurnal ! Dar nu este, aşa că nu mă simt nici vinovat, nici mîndru.
Rezum aceşti 3 ani (totuşi, ani; oricum : trei!):
„Cartea-cu-femei", cu care m-am tot lăudat că o scriu, că o dreg, s-a des... nu-ştiu-ce, după ce am comis vreo 3-4-5-600 de pagini. Nu din ea, dar pe lîngă, a ieşit Boniţacia. Slabă-slabă, din familia Uşii..., iubită de ta-su tocmai pentru că are hibe.
Apoi i-am ars romanul (să-i zic : romănoiul ?) cu titlul Roman-intim ; 800 de pagini - prima varianta, atenţie ! Am tras în jug la ea un an întreg şi, pentru întîia oară, mi-am dat seama că e ratată, după ce alţii mi-au spus-o (Monica Lovinescu, Şerban Cristovici). Fireşte, nu m-am supărat pe ei că nu le-a plăcut, ci pe mine m-am mîniet; pe mine m-a doborît ruşînea, la pămînt: ce dracu': m-am gagarisit, de nu-mi dau seama, eu, cînd o carte a mea nu e de scos în lume ?
Nu am aruncat-o de-tot, cum îmi fusese întîiul impuls, am aruncat-o „provizoriu", zicîndu-mi ca un bătrîn Harpagon ce sunt: „Am băgat atîta sudoare în ea, şi s-o arunc ?"
Am reluat „Amintirile din copilărie", le-am rescris. A ieşit: Din Calidor.
Am fost atît de încîntat de traducerea lui Alain încît, după ce am citit ultimul şpalt, mi-am zis că... ce-ar fi să-i dau mai departe cu depănatul ammtirilor-din-copilărie ? - doar la trăncănit mă pricep. M-am pornit în martie (18 martie 1987) şi, după 40 de zile, ca la Potop, am dat gata „urmarea" : patru sute şi ceva de pagini (acoperind perioada 1944, Gusu - 1952, Făgăraş, carevasăzică pînă la bacalaureat).
I-am dat-o numai lui Alain, tot zicînd eu : „N-a ieşit; nu-mi pot povesti adolescenţa, şi ce grozavă mi-a fost de-adevăratelea !" ; adăugind că „probabil" ultima parte (chiar adolescenţa) „este rescrii-bilă".
Jale mare ! Lui Alain nu i-a plăcut deloc, găsind că va fi ea rescriibilă, dar... pe de-a-ntregul! Mi-a căzut greu, cu toate că Alain nu făcuse decît să confirme temerea mea, de autor...
După o vară proastă-pustie, de deznădejde totală, am rescris din „urmare" perioada Gusu 1944 - Şeica Mare 1949. în momentul
110
de faţa sunt în tratative cu mine însumi: ma opresc aici (provizoriu) cu „urmarea" ?... urmînd să urmez-urmarea-următoare la următoarea ocaziune ? Şi dacă da, cum scot la mal finalul acesta, al „următoarei" (scris de vreo cinci ori) ?
Şi aşa am ajuns la-zi; la azi-septembrie-cît-o-fi-anul.
De fapt, am dezgropat caietul verde, cel cu Jurnalul (nu cel, ci cesta !), nu pentru mine ; pentru altcineva (acela). La urma urmei, tot pentru mine - ce nu facem noi, cînd vrem să fim altruişti : fim, prin... noi-înşine...
Am terminat de citit Scene din romanul literaturii de Lucian Rai-
cu.
Nici o altă carte, cu atît mai puţin una scrisă de un şi român, şi contemporan, nu mi-a smuls exclamaţia (repetată la fiecare pagină): „Asta aşea ie !", întovărăşită de încuviinţarea din căciulă. Nu cu ironie, din contra. însă probabil dîndu-mi seama că eram de acord că părnîntul e rotund, mă ascundeam îndărătul parodierii Moromete-lui.
Acum, la o zi după ce am terminat-o, mă întreb : Raicu înşiră chestii de bun-simţ şi de larg-consum (cum să nu fii de acord cu ele ?) ? Ori înşiră lucruri care nu sunt nici atît de comune, nici atît de unanim acceptate, în care caz „Asta aşea ie !" rămîne înde noi, dţi om fi, iniţiaţii...
O altă constatare-exdamativă-gelozivă-mîndră :
„Dom'le ! Cartea asta-i de parcă eu aş fi scris-o cu mîna mea !"
Fiindcă (doar trei excepţii, nesemnificative) totul, dar totul este şi pe gustul meu ; şi pe... viaţa mea (hait! cedez autolaudei). Fiind, totuşi, vorba de literatură, toţi scriitorii care-i plac lui Raicu îmi plac şi mie; cărţile, la fel. „Importanţa lor în viaţa mea de cititor-scriitor" (citat din Raicu), la fel. Chiar şi oamenii pe care eu nu-i cunosc îndeajuns (de pildă T. Mazilu) încearcă să mi se lipească... Ca să nu mai vorbesc de ideea-despre-literatură-şi-Uterator. O asemenea „unitate de păreri" (ce spun eu : unitate ! confuzie, soro !) ar trebui să dea de gîndit...
Şi, uite : nu-mi dă ! Uite-aşa, că nu-mi; şi nu mă umileşte defel că el (Raicu) a zis, înaintea mea, taman ce şi cum aş fi zis eu (dacă m-ar fi sfîrnit cineva la vorbă, dar vorba ceea : stîrnitul - la vorbă -e cum şi-1 face omul cu mîna lui)...
Stranie, reconfortantă senzaţia încercată după cartea lui Raicu. Şi îmi zic (acum cînd notez în jurnalul meu trienal) : dacă una din cărţile mele ar produce aceeaşi (măcar) senzaţie de reconfort asupra unui singur om, aş fi feridt. Nu neapărat ca autor al acelei cărţi, ca scriitor, d ca... om-între-oameni (aici îl maimuţăresc amical pe Raicu, el „reabilitează" camilpetresdanismul realistsodalist). Şi mai depar-
111
te : de ce nu şt ca scriitor, fericirea mea că l-am reconfortat pe altul (nu mai continui, risc de derapaj necontrolat) ?
De unde această lipire, compatibilitate, „unitate de...", cum atît de tuşant în şabloanele comuniste zice Raicu, om, de altfel, cu simţul adevărului şi mai ales cu simţul limbii române ? Din carte reiese că Raicu nu s-a schimbat, deci „aşa" era cînd ni se încrucişaseră drumurile pentru a doua oară, în România (întîia : la Institutul Emines-cu, între 1954-56 ; a doua oară, la România literară, între 1968-72). îl citeam (cred că citisem tot ce scrisese), el şi Valeriu Cristea scriseseră primii (şi ultimii!) despre Camera de alături; apoi mi-a dat un referat de editură (ştiu de la el, nu l-am citit) pentru Ostinato. De asemeni, i-am dat să citească în manuscris Uşa..., în Cerc, dar nu Gherla, nu Gardă inversă; poate pentru că, eu nemaifiind redactor la Romlit, nu ne mai înfilneam (zic şi eu, simt nevoia să fiu băiat bun).
Ce ştiam eu despre Raicu : este cel mai fin „cititor de poezie", din generaţia noastră; de proză... mai puţin, aşa îl ştiam eu, contemporan al său. Rebreanu al lui nu mă făcuse praf (poate pentru că atunci cînd îl citisem nu eram rebreanofil...). Iar de discutat... din păcate (spun acum), nu am avut ocazia - la redacţie discuţia putea fi şuetă, nu discuţie: la Casa Scriitorilor eu mă duceam rar, iar atunci nu nimeream totdeauna la aceeaşi masă, iar dacă da, atunci el, cu regularitate, se afla în stadiu avansat de... limbă groasă, iar biata Sonia îi păzea verticalitatea pe scaun ; la Mogosoaia el se ducea frecvent (acolo i-a cunoscut bine, la un pahar, pe Mazilu, pe Mazilescu, pe Preda), însă eu am fost doar de două ori şi atunci în treacăt. Vizite acasă nu ne-am făcut, vreau să spun : eu nici nu ştiam unde locuieşte, el a trecut de două-trei ori, cu Mazilescu, pe la noi, pe Aleea Compozitorilor. Ultima oară ne-am văzut în România prin august 1977, la Mazilescu (ne mutase Securitatea într-un bloc din spatele celui al Poetului). Şi cam atît.
Am locuit un an sub acelaşi acoperiş (1954-55), la Institutul de literatură, eu ca student-căminist, el ca absolvent al şcolii, însă, nea-vînd locuinţă, şi el adăpostit în cămin. Lucra într-o redacţie (care ?), pe atunci însă nici vorbă să ne lipim : prea era mare diferenţa în toate...
(Am întrerupt, reiau - cu alt stilou :)
Prin 1983 s-a petrecut un fapt nemaipomenit, şi nu doar pentru el, Raicu..., însă cum el era socotit ca un ins extrem de... prudent, ca să nu i se spună : fricos... : în călătorie încoace, cu Sonia, a acceptat să ne întîlnim pe teren neutru - la Monici - ba mai mult: a venit şi la noi, pe rue d'Hautpoul ! în plină perioadă de... clandestinitate general(izat)ă la intelectualul român ! Dacă, înainte de 1980, călătorii în Occident aflaţi la Paris mă căutau şi pe mine, după afacerea bom-
112
bei (coletul exploziv) şi mai ales după „afacerea Tânase", nu mai dădeau pe la ciumatul de mine. Băieţi şi fete, altfel talentaţi - dacă nu de-a dreptul geniali - în cazul în care aveau marea-îndrăzneală să-i viziteze pe Monici, puneau condiţii: să nu fie cumva prin preajmă Goma (ştiau că locuiam alături); asta aşa, fiindcă frica păzeşte... paşaportul (scriitorului). Unii dintre aceştia aveau nesimţirea să-mi transmită, prin Monici, după vizita lor terrribil de clandestină, „sănătate şi curaj" ; alţii, mai bravi, transmiteau şi explicaţia ne-venirii la mine : „Ce-i pasă lui Goma, el rămîne, dar eu mă-ntorc..." - iar Monicii, inocenţi, îmi transmiteau mesajul tale quale...
Aşadar, în acel... context (măcar tulbure, dacă nu de-a dreptul explozîvo-otrăvitor), uite-1 pe „fricosul" Raicu ! întîlnindu-se cu mine (cu noi, fiind şi Ana) fără precauţii, la Monici; venind la noi ziua-nămiaza mare, oameni buni ! Fără să se tîrască prin şanţuri, fără să se dea pe după tufe de soc (ca, în cele din urmă, să renunţe la o asemenea faptă de arme), cum a făcut Sorescu; şi Blandiana (nu ne cunoşteam din România, dar, la Monica fiind, ea a anunţat că vine şi la mine)...
Cam tot pe-atunci, un alt fricos-legendar : Sami Damian (aflat într-o situaţie cu adevărat delicată : lector la Heidelberg, cu un statut pe care nu l-am aflat niciodată, oricum, întreţinea relaţii cu Bucureş-tiul, atît dt să poată invita scriitori, să le înlesnească burse), a acceptat să se întîlnească cu mine... pe terasa unei cafenele din Piaţa Trocadero !
Desigur, vizita lui Raicu mi-a făcut mie plăcere (fiindcă ne-plă-cere îmi făcuse intrarea în dulap a marelui pictor creştin şi naţionalist (şi anticomunist!) Dumitrescu, cel care s-a dat, în faţa Annettei Laborey, drept prieten al lui Goma, apoi, cînd pe coridor s-a auzit glasul aceluiaşi Goma (înfîmplător, nu era chiar al meu), Bravul Sorin s-a speriat atît de tare, încît s-a vîrît în dulap ! (Or fi ei scriitorii români căcăcioşi - dar să-i vezi pe plasticieni...)
O altă întîmplare : prin primăvară ('87), Dorin Tudoran îi scrisese lui Raicu aici, la Paris (sau scrisese altcuiva despre Raicu) ; în acea scrisoare exista o „întrebare" : „Ce, i-e frică să colaboreze la Agora ?" La care, se zice că ar fi zis Raicu : Tudoran nu are dreptul să-1 ia astfel la rost ; la întrebări ; să formuleze astfel de acuzaţii, fiindcă (aşa mi s-a relatat, eu fădnd pe surdul) singurul care ar avea acest „drept" ar fi Goma... Asta nu mi-a plăcut. Deloc.
Oricum, pînă acum vreo săptămînă, nu am dat faţă către faţă (de la vizita lui la noi, în 1983). Ştiam că „rămăsese" în Franţa, aflasem de la Monica încă de la începutul anului. Sincer, aşteptam să-mi dea un semn de viaţă (el cunoscîndu-mi telefonul, apoi eu fiind singurul dintre „literaţii" cu activitate anticomunistă care să figureze
113
în cartea de telefon); Monica îmi dăduse adresa lui dar, după expresia ei (conspirativă), era topsicretă ! Asta însemnînd că eu nu trebuie să-i scriu, să aştept să mă contacteze el... Am aşteptat, am aşteptat...
Cu două săptămîni în urmă, aflînd de la Monica Lovinescu : Raicu şr Sonia urmează să meargă la studioul Europei libere, mi-am, ca să zic aşa, exprimat dorinţa de a-i, în sfîrşit, întîlni ! Ce-a făcut Monicuţa noastră naţională ? Ce să facă :
Pe de o parte, pe mine m-a descurajat de a veni la Europa : ca să nu-1 pun pe Raicu într-o „situaţie critică", fiindcă „aşteaptă să-i iasă fratele, Duda"...; pe de alta... i-a telefonat lui Raicu, anuntindu-1 de... pericol: Goma vine la Europa, atenţie, să nu cumva să vină el, Raicu !
Şi Raicu n-a venit. Deşi avea treabă, de mare importanţă pentru el (nu ştiu care, aşa zicea Monica). Eu mă dusesem - cu un exemplar din Calidor dedicat prietenilor mei Lucian şi Sonia... Ei însă nu veniseră... tocmai pentru că ştiau că eu am să fiu acolo... Băgaţi în boale fiind de Monica...
în cele din urmă, Monica şi-a dat seama că a făcut una nefăcută (mai corect: de nefăcut), a dres busuiocul (cum ?) - iar urmarea a fost că, după vreo patru zile, mi-a telefonat el, Lucian...
Au venit la noi, ne-am bucurat şi - vorba lui Popeck1: n-am mai vorbit...
(...)
2 octombrie 1987
Mă întrerup din lucru cît să notez, aici:
1. Am terminat volumul II de Amintiri... - 380 de pagini.
2. Fiind la Gallimard, pentru Raicu (Guilloux mi-a dat speranţa că se va putea face ceva, dacă nu cu Romanul literaturii, atunci cu Gogol), am luat cîteva cărţi, printre care Finnegans Wake de Joyce : dejă-vu, nu ? Ba da, ba da (că nici noi nu s'tem de ieri!), am comis şi noi asa-cum va-cevaşilea...
Drept pentru care am scos Dicţionarul (Atfabecedaruţ) si-i trag la
el.
Mă istoveşte şi mă odihneşte. Mă bucură chiar şi nereuşitele -dintre cuvinte.
8 noiembrie 1987
în legătură cu volumul III (îi zic aşa deocamdată): - Adolescenţa, despre care eu cred, pretind că nu poate fi prinsă în cuvinte (de mine !):
1 Popeck - umorist evreu de origine română, un fel de Mircea Crişan, dar „rău".
114
Cine n-a fost adolescent ? CopU însă, numai eu...
- Raicu (în Reflecţii asupra spiritului creator, p. 120):
Tolstoi, în „biografie" spune : de la nefiinţă la fiinţă - un abis ; de la fiinţă la conştiinţa de sine a copilului de 4-5 ani - o distanţă extraordinară, iar de la aceasta (5 ani) la 75 - cît avea el, cînd scria -un singur pas...
- Raicu : „Permanenţa copilăriei, iată ce literatura uită adesea (p. 121). Cum uită şi latura matură a copilăriei (care : adolescenţa ? - nota mea). Despărţirea maturităţii de copilărie nu e niciodată dusă pînă la capăt - numai în literatură" (?).
13 noiembrie 1987
Oarecare re-urcare a pantei:
Monica mi-a telefonat ieri, să-mi spună că a citit vreo 200 de pagini (din Din gară); şi că mda; da. Destul de da. Mai înainte Raicu îmi spusese cam acelaşi lucru. Apoi Sonia - citind mai pe îndelete -mi-a... povestit ea scene, personaje (dovadă că nu i-a displăcut cu totul).
Desigur, îmi face plăcere mda-ul exterior. Totuşi, nu. Mi se pare că nu-urile şi da-urile trebuie altfel spuse. Vreau să spun : în condiţii normale. Vreau să mai spun : ei (cei care au citit textul) nu au nici o vină (!) că spun : da - cînd ar putea foarte bine spune nu, dar numai din pricina exilului sunt atît de indulgenţi (şi eu fac la fel).
în cazul de faţă, eu sunt de vină : fiindcă nu sunt într-o poziţie de normalitate, ca să pot primi, normal, opiniile lor. De Raicu m-am dezobişnuit (în fapt, nu mă obişnuisem vreodată). Deşi am plecat din România de 10 ani, plecasem din normalitatea presupusă cu vreo 5 ani mai înainte : în iunie 1972, cînd pornisem în prima călătorie încoace, în Occident. Cu toate că în 1973 mă întorsesem în România, nu mă întorsesem şi în normalitatea....din '73; nici măcar în cea de la plecare... Ştiu de ce : de prin 1971 n-am mai dat textele „la citit, la prieteni" - n-am mai avut cui. Constant, m-a citit Ana. Iar aici, Monica Lovinescu. Cu Monica însă, oridt de sigur i-ar fi gustul în materie de proză, relaţiile noastre sunt falsificate, viciate de la bun început; iar faptul că în două-trei rînduri mi-a spus nu unor texte, unor variante (Bonifacia, Roman-intim, Din gara), nu m-a făcut mai încrezător : Monica Lovinescu judecă altceva (fiindcă : altfel). în acelaşi mod, Alain Păruit - din motive diferite, însă rezultatul (mesajul ajuns pînă la mine) este acelaşi. Ne-normal.
Spun aid, dar să nu ne audă nimeni: a început să-mi fie frică de... românii din România în trecere prin Paris.
115
Mi-e frică nu de cei bănuiţi mai tari decît mine ori egali, ci de cei mult mai „slabi": aceştia folosesc nu atît alte arme, cît altă logică.
Corespondenţe. în sfîrşit, în această toamnă am constatat, cil bucurie nemărginită, că pot fi în... corespundere (mai curînd decît în corespondenţă) cu trei oameni : Raicu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Adameşteanu. Ceea ce nu înseamnă deloc (dar deloc !) că între noi ar fi numai armonie-cînt-voie-bună. Suntem de acord în multe privinţe, dar în-rău suntem de acord în toate ! Ca să vezi cum e făcut omul! Se simte apropiat de altul (în corespundere, deh !), mai ales pentru că nesuferă, detestă, urăşte aceeaşi chestie, pe acelaşi chestiu (ziceam că există un masculindru).
Corespund (!), în privinţa unor oameni (Hăulică, Sorescu, Paler, Dimisianca, Blandiana, Manolescu - găsim că sunt oameni falşi, cu excepţia Dimisiancăi: ea fiind a-u-ten-ti-că !).
Cum Dumnezeu se va fi făcînd că Monicii tocmai pe aceştia îi au la inimă, îi ţin pe palme şi le dau dreptate totdeauna - mai ales cînd n-o au ?
Duminică, 29 noiembrie 1987
în însemnarea precedentă mă bucurasem peste poate („bucurie nemărginită" folosisem, ca într-o întîmpinare a Tovarăşului) de corespundere... Din păcate n-a durat mult nemărginita.
Mai întîi : alaltăieri, 27 noiembrie, am început partea a IlI-a a Amintirilor, deocamdată fără titlu, îi zic : III sau : Adolesc.
Am pornit la drum după două eşecuri succesive : „materialul" (1949-1953) ar fi trebuit să intre în II. L-am scris dintr-un foc, în continuarea lui, între 20 şi 28 aprilie (acest an, desigur); după ce am terminat totul, cel mai nesigur capitol acesta mi s-a părut a fi. L-am rescris în luna mai. Tot prost a ieşit, drept care l-am dat afară din II. însă nu atît pentru că fusese scris (aşa cum fusese scris), ci pentru că... ar fi păcat să nu „acopăr" acest segment de timp (al meu, şi nu doar al meu), m-am apucat de treabă...
Cu o pre-mergere-scuză : „adolescenţa nu poate fi aşternută pe hîrtie"... Bineînţeles, chestia are să dispară, cînd cartea va fi carte. Deocamdată las în starea în care se află cele cinci pagini introductive. Are să-mi fie un fel de... plan-schiţă-de-lucru.
CalMorul : construit pe du-te-vino între acel trecut mitic (fatal, mitizat) şi un prezent-prezent (după 50 de ani, adică în 1985). Al doilea volum a fost structurat linear din punct de vedere cronologic (cu excepţia ultimei părţi, „Să nu plîngi", zisă din gară, la mijlocul lunii mai 1949, în aşteptarea liberării părinţilor).
116
Acesta, al III-lea : cred că am să-1 arhitectur(iz)ez altfel : pe blocuri, pe halci, pe felii. Nu... navetist ca I, nu ţinînd-o aţă, ca II, ci mai... calm (?), mai potolit, cu deplasări mai rare şi mai neconsistente, dar constante ; ciocănite ; ritmate.
Aici „stratul istoric" este mai puţin agitat; fără evenimente cruciale (pentru cititor, pentru povestitor). însă eveniment: teroarea generalizată şi (devenită) permanentă cu - efectele : „prudenţa", „vigilenţa" (denunţul). Canalul va plana peste această perioadă ; şi partizanii.
„Istoria" mea : permanenta (şi accelerata) mutare a părinţilor •din sat în sat; arestarea mea din '52 : căutarea unui alt liceu, „primirea" de la Sighişoara, tatonarea (tatei) la Braşov, în fine găsirea, la Făgăraş. Şi moartea lui Stalin, cu speranţele legate de ea.
Materia adevărată va fi însă alcătuită din : lecturi („istoria" bibliotecii Astra), fete, sport, muzică. Pe fundalul apropiat (dar nu cel mai) al liceului, cu, mai ales la umanioare, teze-provizorii, scriitori (texte ale lor) colaboraţionişi, profesori timoraţi, ori înspăimântaţi, ori „înlocuitorii" incapabili ai arestaţilor. (...)
Mă întorc cu neplăcere la deziluzii:
Raicu : am scris în precedentele însemnări cu ce bucurie (în sensul primitiv al cuvîntului) l-am (re)găsit. Acum îmi dau seama : mai degrabă textele sale (cărţile publicate în România) decît pe el, omul. Din aceeaşi... bucurie, acum vreo lună l-am propus la Galli-mard...
Iată însă că într-o singură zi (lunea trecută, probabil în 23 noiembrie), mi-a fost dat să încasez... trei picioare :
Primul: de cînd ne-am re-văzut, Raicu mă bate la cap, mă fute, mă toacă, încercînd să mă culpabilizeze â propos de Dimisianca : că de ce am susţinut-o ? Că de ce am făcut din ea o Ana Ipătescu ? în zadar i-am zis că asemenea... păcate nu am, eu avusesem conflicte cu Geta Dimisianu din România, de pe cînd el, Raicu se pupa în bot cu ea (ba ne „exprimasem" şi în public). Raicu nu ascultă ce spui tu, el monologhează. în cele din urmă, Sonia îl trage de mînă : „Dar tu n-auzi ce spune ?" Lucian trece fără clătinare la reproşuri: de ce nu-i spun Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca să nu mai facă asemenea erori: să-i susţină, să-i laude pe cei care nu merită - în frunte cu această Dimisianca ?...
N-am fost niciodată purtător de mesaje, însă de astă dată, cum o prind pe Monica, cum o „atac". Evident, „răspunsul" Monicăi:
„Eşti un pornit împotriva ei (a Dimisiancăi), ştiu eu, nu mai ştiu pentru ce, dar mi-a spus şi Marie-France că o înjuri tot timpul pe biata fată..."
117
Cum ar veni : cad din lac în puţ ! Monica revine : îşi aduce aminte că sunt „pornit" pe nişte chestii „vechi", de pe timpul studenţiei... Eu rectific: recente.
„Care, şi de unde le ştii ?"
Eu le înşir - ca niciodată - şi spun sursa (şi mai ca niciodată): Raicu, Adameşteanca... La care Monica : „Dar ei de ce nu-mi spun mie, direct, ce anume au cu Dimisianca şi cu Paler şi cu Manolescu şi cu... ?"
A, da ? A, da ! Aşa-mi trebuie, dacă „mediez" ! Monica continuă :
„Raicu nu ne-a spus niciodată nimic despre Geta - nici de bine, nici de rău. Nici acum doi-trei ani, nici acum, de cînd au rămas, şi doar ne-am întîlnit de-atîtea ori, şi fatal, a venit vorba şi despre ea... Dar nu numai atît: de cînd Geta e în vizită la Paris, «fraţii Raicu», cum le zice Marie-France, sunt toată ziua bot în bot cu ea, cu Geta Dimisianu ! Cum adică sunt contra ei, cînd se plimbă de colo-colo împreună ? - şi la noi au fost..."
Ce spuneam : aşa-mi trebuie ! Ei cu plimbatul Getei, eu cu demascarea !
Al doilea (picior în cur, primit): Hachette face un fel de „dicţionar de scriitori". Pentru că responsabila (Lemarchand) şi-a dat seama că ceea ce publicase Liberation acum doi ani era o porcărie însăilată de porcii de la ambasadă, mi se adresează, ca unui autor al casei... Accept să o ajut şi, firesc, o anunţ că voi lucra împreună cu „cel mai mare critic român, şi el exilat: Raicu". Buuun.
Vorbesc cu Raicu la telefon, îi spun despre ce e vorba, se declară de acord. Revorbesc, de astă dată la noi acasă, de faţă fiind şi Gabriela Adameşteanu. Raicu nu este doar de acord, ci e entuziast!. Luni 23 noiembrie îl întîlnesc la studioul Europei libere; îl anunţ că la orele 18 vine cucoana (Lemarchand) la mine, ca să facem o primă „ochire". Nu-i propun să vină şi el, pentru că ştiu că trebuia să plece devreme cu trenul, în banlieue, dar îl asigur că am să-1 ţin la curent, fază cu fază, ca să ne consultăm... Raicu :
„Pe mine nu conta. Nu mai am timp, trebuie să-mi cîştig existenţa scriind pentru Europa liberă..."
N-am scos o vorbă. Am înghiţit găluşca (în sec). Am făcut eu ce era de făcut (fişele bio-biblio a 18 scriitori - faţă de doar 8 propuşi -o să vedem rezultatul), oricum, fără ajutorul absolut necesar al lui Raicu. Că el are altă treabă - aceea de a-şi dştiga existenţa, ca şi cum alţii nu şi-o... dştiga şi în maniere mult mai puţin... nobile dedt el, care scrie articole pentru Europa liberă...
Al treilea : mi-a cerut să-i dau manuscrisul Gării. I l-am dat. A telefonat, regulat, să-mi spună că „înaintează" şi că îi place... L-am
118
rugat să marcheze cu creionul obiecţiile (profitabile mie, observaţiile lui). A promis... întîi mi-a dat o hîrtie pe care erau notate... doar paginile (dfre). N-am înţeles, nu m-am putut descurca - bine-bine, pagina era, dar ce anume din pagină... ? în fine, tot luni (23) îmi restituie manuscrisul, zicînd că mi-a semnalat, pe margine, observaţiile. Stupoare ! Zigzag-uri verticale pe margine, însă din nid unul n-am înţeles mai mult dedt din prima (cea cu paginile) ce anume îmi... comunica. Din cele vreo 30-40 de zigzaguri doar vreo trei ar putea fi interpretate ca... temeri-politice (deşi hoţul cu un păcat, păgubaşul cu restul...); vreo 5-6 par a fi simple neînţelegeri ale unor ardelenisme, basarabenisme şi... evenimente politice, percepute ca... provocatoare de necazuri, ded de-temut.
Nu înţeleg şi nu înţeleg : dacă asta este o manieră nouă (?) de a se fofila, de a nu da un răspuns limpede atund dnd o carte nu-i place ; dacă (din contra !) îi place... Nu se înţelege. Sau cum am presupus de la bun început: Raicu nu este „obişnuit" cu spunerea pe şleau a opiniilor despre... comunism ; despre Securitate ; despre, în general, istoria noastră cea traficată, falsificată, nu doar de bolşevici şi de ruşi, ba şi de noi înşine, calzii (mai bine : fierbinţii) iubitori de ţară... Oricum, impresia dominantă la Raicu : s-a speriat.
Dar nu mi-am venit eu în fire - din pridna sperieturii lui.
Cît despre Gabriela Adameşteanu... Tot în această perioadă, plictisindu-se la Paris, mi-a cerut să-i dau să citească ce-am scris în vremea din urmă. I-am dat tot Din gară1. Pînă la plecare a dtit vreo 250 de pagini.
La Gabriela am înţeles obiecţiile, fiindcă ea le-a scris dteţ pe marginea dactilogramei.
Dacă am înţeles ce spune, n-am înţeles (şi nu pot accepta) cum spune.
Pentru mine, reacţia lui Raicu - critic literar, unul dintre cei mai însemnaţi - şi a Gabrielei (foarte bun romancier - am mai spus-o, am s-o mai spun) sunt neaşteptate ; şi, mai ales în privinţa, Gabrielei: inadmisibile.
Faţă cu manuscrisul (dactilograma, acelaşi lucru) unui prieten poţi avea mai multe nuanţe în atitudine : fie îl iei în serios şi te iei şi pe tine în serios şi spui ce anume crezi tu despre textul în chestie ; sau... atenuezi critica, din deferentă faţă de autor, care de astă dată a scris o carte proastă. Or, ei nu mi-au spus direct şi nu mi-au dat de înţeles, prin... evitare, că Din gară ar fi o carte foarte-proastă; dar nid bună. Ei n-au vrut în nici un caz să-mi dea de înţeles, dar eu tot am înţeles : textul meu i-a băgat în boale ; pe amîndoi, chiar dacă „dife-
A devenit Arta refugii
119
renbat' (probabil asta ţinînd de statutul... administrativ : Raicu ră-mîne - după lectură - aici, în exil, la adăpost de Mîna Revoluţiei; Gabriela pleacă - după ce s-a maculat - acolo, în gura... Mîinii).
Dacă Raicu se exprimase (şi îmi comunicase impresiile) prin semne grafice..., Gabriela angajase cu mine un dialog dintre cele mai amicale - ca : „ce vorbeşti ! 1" ; „las-o moartă" ; „ei, nu !" ; „nici chiar aşa" ; „nu insista, te cred..." - asta cînd era în dispoziţie glumeaţă, însă cînd devenea serioasă : „nu !"; „scoate !", „elimină !" -şi, în fine, semnele fără de care un bun cititor nu poate trăi : linii, zigzaguri (o modă recentă, în România !), semne ale întrebării, ale exclamării...
Doamne-Dumnezeule ! Ce-ai făcut din scriitorul român ? !
Inutil să spun, aici, că nu era în chestie vanitatea mea de autor - mai ales că şi Raicu şi Gabriela mă cunosc de multă vreme şi cunosc şi acest „amănunt" : criticile (literare), oricît de severe, dacă nu-mi fac plăcere (cui i-ar face ?), nici nu le iau prost; nu cred că dacă X spune despre cutare carte a mea că e proastă, mă neagă pe mine, în totalitate. Şi atunci ? Ce se înrîmplase între timp cu colegii mei, cu prietenii mei scriitorii ?
îi tot dau tîrcoale răspunsului, nu-mi vine să-1 rostesc - ca să nu care cumva să menesc...
Se pare (se observă precauţia) că am avut dreptate cînd am zis, cînd am scris - încă de pe cînd eram acolo, printre ei, „în miezul evenimentelor":
a. dacă scriitorii - mai cu seamă cei tineri - acceptă fără să crîcnească, fără să opună rezistenţă, atunci „tezele" lui Ceauşescu din 1971 au să se prefacă în legi;
b. dacă scriitorii - mai cu seamă cei tineri - acceptă fără să crîcnească, fără să opună rezistenţă, tezele lui Ceauşescu din 1977 (de la Congresul scriitorilor), anume: „desfiinţarea cenzurii-care-nu-există-la-noi"... şi mai ales transferarea pe umerii redactorilor de reviste şi de edituri - în general, scriitori ei înşişi (şi dintre cei mai buni) - a sarcinii de a cenzura cărţile confraţilor, colegilor, prietenilor, atunci vom ajunge la :
c. la Piteşti Bis ; la întrecenzurare.
Şi iată, doar în zece ani (din 1977, de la „desfiinţarea cenzurii"), cum oameni de calitate, scriitori remarcabili ei înşişi, faţă de scrisul celui de alături se comportă ca reeducaţii de la Piteşti : se lasă pradă... obişnuinţei - împotriva voinţei - de a-1 „pedepsi" pe cel de alături - deşi pentru aşa ceva există gardieni şi cenzori de meserie, în doar zece ani, nişte oameni pe care îi cunoşteam altfel s-au transformat în contrariul scriitorului (cel care, toată lumea este de acord :
120
este cel mai liber dintre membrii unei comunităţi - şi este cel mai tolerant în materie de libertăţi). Coborînd pe pămînt:
Raicu este speriat, terorizat de noua situaţie a lui : exilul. Nu ştiu dacă numai pentru a-şi „justifica" lunga tăcere (de aproape un an de zile), pretinde că umbla Securitatea după el, să-1 omoare! Aici, la Paris ! De ce să-1 omoare pe el ? Pentru care fapte anticomuniste, antisecuriste ? - nici nu-şi punea această întrebare, destul că îşi fabricase o justificare - şi a tăcerii, dar şi a mizeriei materiale (şi... scriitorale !) care şi începuse a-i da tîrcoale, în exil - în lipsa Securităţii... Raicu nu era un scriitor „bogat" în România, ba era de-a dreptul sărac - dar sărăcia, puţinătatea veniturilor nu împiedicau o anume stabilitate, o siguranţă că ziua de mîine, dacă nu va fi mai luminoasă, nu va fi nici mai întunecoasă decît cea de azi. Or aici, în exil, lucrurile sunt, violent, altele. Aici nu mai eşti „acoperit" de Fondul literar - de la care, dacă nu curge, tot pică ; iar dacă azi nu şi mîine nu, pînă poimîine, pînă la „împrumut", te puteai împrumuta de la un coleg, de la un prieten...
Aici, Raicu este terorizat de situaţie (nu de Securitate...). De aceea nu mai are timp, disponibilitate pentru altceva - nu mi-a spus că el trebuie să-şi dştige existenţa ? (Dar mi-a spus-o cu aproape reproş, probabil îşi închipuie că eu trăiesc pe roze şi l-aş putea ajuta şi pe el; sau ştie că eu lucrez zugrăveli exterioare, ca să completez pîinea cea de toate zilele dar, ca orice bun-român, Raicu îşi va fi zis că, din moment ce tot fac eu treaba asta - adică munca de zugrav -de ce n-aş face-o şi... pentru el ?)
îmi reproşez că n-am simţit indisponibilitatea lui atunti cînd i-am dat dactilograma - aş fi renunţat să i-o dau, dacă aş fi ştiut că gîndeşte astfel. Iar el - ţi-ai găsit să spună ce anume îl doare ! E adevărat, nid eu nu spun ce bube anvpe la trup, mai ales pe la suflet, dar într-un caz ca acesta aş fi zis : „îmi pare rău, nu am timp să-ţi citesc cartea, nid dispoziţie să ţi-o... discut."
Asta este.
îmi revine „primul pidor"... Ba nu. îl alung (de la mine).
îmi propun să nu mă mai las contaminat, molipsit de... bucu-reştită, isterizat de românie. Dacă noii veniţi ori călătorii nu îndrăznesc să spună ei, cu gura lor, ce au de spus (ca în cazul Dimisiancăi: Raicii; ca în cazul Paler, Hăulică, Manolescu, Blandiana, Sorescu : Raicii, Ileana Mălăndoiu, Gabriela Adameşteanu) - să fie sănătoşi! Fiindcă eu nu vreau să mă cert cu Monicii pentru nişte biliardişti profitori ca ei. Mie îmi reproşează că m-am făcut complice (!) al Monicilor în lăudarea unor inşi care nu merită (şi în tăcerea altora -ca ei - care merită din plin, dar nu sunt îndestul de... încurajaţi în
121
demersul lor...), ca să mă împingă să le spun eu Monirilor ceea ce ar trebui ei să le spună. Aaaa, la un caz de... supărare a Monicilor - pe ei ! - ei, drăguţii, vor pretinde că niciodată nu ziseseră nimic de Dimisianca, nici de Paler, nici de Sorescu, Hăulică, Blandiana, Ma-nolescu - i-au auzit Monicii pe ei zicînd, cu gura lor, ceva de rău ? Niciodată !
Şi mai la urma urmei: de ce m-aş face eu purtător-de-cuvînt (în plus, mincinos) al celor care, cît am fost în România, s-au purtat cu mine în cel mai fericit caz cu indiferenţă-înţeleaptă ? De Raicu - nu zic nimic, lui nu i-a fost frică să stea la aceeaşi masă cu mine, cînd eram ciumat - dar draga de Gabriela ? Imediat după întoarcerea noastră din Occident, în 1973, de unde pînă atunci nu ne mai despărţeam, toată ziua eram „în vizită" - ba ei la noi, ba noi la ei - din '73, zic, gata ! S-a terminat cu „relaţiile dăunătoare" ! Practic, n-am mai schimbat o vorbă cu ea din 1972, înainte de plecarea în Franţa (nici pomeneală să se fi arătat în '76, ca să nu mai vorbesc de '77 !), pînă în... Dumnezeu să mai ştie, oricum, după 1984, cînd ne-am mutat aici, pe Jean Moulin - aici am primit de la ea un telefon, din Heidelberg, unde Sami Damian îi facilitase o bursă...
Mda... Acolo, în România eram... dăunător, puteam strica dosarul unui confrate... Aici în exil, nu mai stric dosarul - dacă „lucrez" discret, dacă nu vorbesc în dreapta şi-n stânga că eu înlesnisem bursa cutare... Ia să mă mai slăbească !
Cu Gabriela Adameşteanu deziluzia a fost şi mai cruntă (în raport cu Raicu). Femeia scrie... ca un bărbat, are coaie, domnule, Dimineaţă pierdută este o mare carte, da, dar cartea ei ! Fiindcă, în raport cu cartea mea, Gabriela a dovedit că :
1. este o persoană lipsită de inteligenţa-de-toate-zilele (dacă ar fi avut, n-ar fi scris ce a scris pe marginea dactilogramei);
2. este o persoană care nu cunoaşte meserie - de scriitor, dar privită dinspre editor;
3. este - totuşi! - o persoană care nu cunoaşte limba română ;
4. este (vai!) un tipic editor-cenzor, fricos pînă la imbecilizare (-itate) - vezi spaimele ei â propos de ce scriam eu despre... ruşi ; despre comunişti; despre ortodoxia românească ! (în acest din urmă caz, Gabriela dovedeşte şi o... prostie de extremă-dreaptă, legionar-troglodită...)
După multe ezitări, i-am împărtăşit Anei „descoperirea" ; i-am arătat dactilograma, cu „observaţiile" prietenei noastre, draga de Gabriela Adameşteanu.
Am zis - în fapt, era un fel de concluzie :
„Cum Dumnezeu... ?"
122
„Ei, cum-Dumnezeu", zice Ana, într-un tîrziu. „Doar n-au trăit consimţind la ceea ce se petrece în România, în jurul lor, de atâta amar de timp, fără să devină ei înşişi produse ale consimţămîntului..."
Exilul : modifică, modelează, mutilează uneori - e greu exilul exterior (pleonasm acceptat).
Dar „exilul interior" (pe care pretind ei că-1 trăiesc) ?
La urma urmei, este preferabilă mutilarea (şi lichidarea) în exterior - decît consimţamîntul (fiindcă nu este doar încuviinţare a propriului martiraj, ci „consimţire" la martirizarea colegului, a confratelui - cum ar veni: părtaş la torturarea aproapelui).
în astă seară, Monica, la telefon : Noica a căzut (pe gheaţă, probabil; la Păltiniş) şi şi-a fracturat femurul, a făcut şi o pneumonie, se află în spital la Sibiu cu Relu Cioran şi cu fidelii săi ucenici la căpătâi.
Mai zice Monica : lui Virgil îi pare rău că a scris defavorabil de curînd, despre Noica ; şi că ce nenorocire !
Aşa simt şi eu : e mai uşor (!) să loveşti într-un viu (şi eu l-am atacat/la D.W.', din pricina Scrisorii din Viaţa Românească).
Tot Monica : o prietenă de-a ei, invitată de Radio Solidarite să vorbească despre evenimentele de la Braşov, îi telefonează :
„Spune-mi repede ce s-a-ntîmplat la Braşov, că porcii ăştia de franţuji n-au scris nimic..."
Biata Monica, o ia cu alfabetizatul prietenei, explicîndu-i că „porcii de franţuji" scriseseră - şi cît! şi cum !...
Bine-bine, asta-i o „prietenă", tipul de ciocoaică-analfabetă (mai există ţoapa - tot analfabetă), altfel şi aceea patrihoată-foc !
Dar iată că tot Monica :
A venit Horia Bernea - şi zice :
„S-au întîmplat tot felul de chestii la Braşov - dar, bineînţeles, căcănarii de franţuji n-au scris nimic !"
Monica îl întreabă dacă a citit ziarele (franţuzeşti). La care Marele Pictor Creştin Horia Bernea :
„Eu nu citesc ziarele lor !"
Bernea : tipic pentru nationalistul-român : prin gura lui vorbeşte Stăniloaie; şi CV. Tudor; Plămădeală şi Ciachir şi Papă Bernea şi Eugen Barbu şi Virgil Cândea şi Dan Zamfirescu şi I.C Drăgan, cum ar veni: Securitatea şi Legiunea. Să te ferească Dumnezeu de aceşti hibrizi! Mai la îndemîna... noastră, a victimelor, sunt securiştii „cinstiţi" (adică : nelegionari).
Miercuri, 2 decembrie : emisiune TF 1 cu noi (despre Braşov). O face Frederic Mitterrand (vine el la mine marţea viitoare).
123
1988
Duminică, 17 ianuarie 1988
Schimbarea numelui plus Omul cu valize de Ionesco : destrămare, fărîmiţare, dizolvare, pe măsura „trecerii" în (la) altul, celălalt.
Schimbarea numelui nu-i acelaşi lucru cu alegerea unui pseudonim ; nici acelaşi lucru cu numele de căsătorie la femei.
Nu mai puţin derutant-torturant : schimbarea numelor celorlalţi (co-deţinuţi). în fapt, permutare.
„A nu (mai) şti cum te cheamă" - nu e un fel de a vorbi.
Jurnal. I se dă voie să ţină jurnal - îl ţine în viaţă şi în identitate (ba îl ajută să o regăsească).
I se ia jurnalul - „jurnalistul" piere.
Luni (azi e 17) ianuarie 1988
în decembrie trecut: Braşovul: a fost de parcă n-a fost. Nici o fotografie, nici o listă cu victimele, cu cei arestaţi. De parcă ar fi fost o piesă de teatru jucată de călăi în rolul victimelor. Aşa-i la noi, în România.
Tîrîş-grăpiş, pînă prin 5 ianuarie '88 am scris la volumul III de amintiri - vreo 130 de pagini. Proaste-proaste, însă în 27 noiembrie '87, cînd am început, acceptasem această „eventualitate". în fapt, subterfugiu. O să văd cum o scot la capăt. (...)
însemnarea de duminică 16 (nu 17) nu mi se mai pare interesantă : risc să cad într-un Piteşti II - decît dacă o fac cu (pe) umor ; vreau să zic pe : „să vezi ce chestie nostimă mi s-a-ntîmplat".
Deşi e de păstrat. Pornisem de la o informaţie de la radio : un călugăr francez povestea că, pe timpul lui Duvalier, în Haiti, deţinuţilor li se schimbau numele - ca să li se şteargă urma şi să nu fie „găsiţi" de cei de afară... Da, mda. Mie mi se pare că schimbarea numelui produce şi schimbarea sufletului, dacă nu cumva şi a trupului. Numele nu e o haină pe care o arunci după ce ai folosit-o - e o piele. Chiar cei care şi-au schimbat numele de nevoie (spioni, ilegalişti etc), nu se poate să nu fi fost tulburaţi - măcar o vreme... Schimbare la care... consimţeau - dar schimbarea numelui împotriva voinţei tale, ca deţinut ? O asemenea tortură n-au inventat nici bestiile noastre comuniste.
Visez din ce în ce mai intens la un simulacru de editură ; una mică - atîtică - şi o revistă (şi ea : miiiică de tot). (...)
124
Marti, 19 ianuarie 1988
L-am pierdut, de cînd îl tot aştept - timpul (şi aşa şi altfel). La urma urmei, la asta slujeşte un jurnal : după ce pierzi (timpul) în afara lui, deci fără el, jurnalul, îi zici : gata ! Şi scrii în jurnal (dacă nu ai, îl faci, pentru ocazie): gata ! Ba chiar îndrăzneşti să scrii acolo şi pentru ce ai scris : gata - pentru de-aia ! Fiindcă altfel, cu glas tare sau pe hîrtia destinată publicării nu ai putut.
Ba da, eu aş fi putut. Dar Ana nu e de acord. (...)
Marţi, 2 februarie 1988
Ieri, la manifestaţie.
Printre multele veşti proaste şi asta - dinspre Alain : „Am început traducerea lui Papilian."
„Ştiu", zic, „măcar atîta ştiu, doar eu l-am adus la Albin Mi-chel", şi rîd.
„Şi pe Nedelcovici l-ai adus la Albin Michel", zice Alain. „Ieri am semnat contractul de traducere pentru noua carte a lui Bujor." „A, da... ?" zic - ce să mai zic ?
„Ceea ce înseamnă", continuă Alain, „că pentru tine nu voi fi liber decît, să zicem, prin ianuarie '89"...
„A, da...", zic eu, cu totul pus la pămînt. (...)
Deşi ne-am văzut frecvent, deşi ne-am telefonat zilnic, Alain n-a suflat un cuvinţel despre Nedelcovici. Iar eu ce să-i spun : că-mi promisese, ferm, că începe traducerea mea la 1 ianuarie '88 ? Că mi-a cerut acordul să-1 traducă „iute-iute" pe Papilian, „tu (eu) mai poţi aştepta" ? Eu am zis : da, dar n-am zis - fiindcă nu mă întrebase -şi în legătură cu Nedelcovici.
înţeleg : graba cu care Alain a semnat contractele care i s-au prezentat se explică şi prin lipsa de bani, nu mai putea aştepta - dar să-mi fi spus şi mie, nu ? Măcar ca unui prieten, dacă nu ca unui autor ce-şi aşteaptă rîndul la tradus.
El nu făcut-o. De ce ? în ultima vreme am perceput la Alain un fel de oboseală, de saţ : s-a săturat pînă peste cap de literatura ro-mâ-nă ! Cred că pînă acum a tradus vreo treizeci de titluri - socotin-du-le şi pe cele nesemnate, făcute din prietenie (mai ales volumele „originale" ale lui Tepeneag - dar şi francizarea lui Omescu, a Oanei Orlea). I-o fi pînă peste cap !
Să fie (şi) din pricină că nu i-a plăcut la prima lectură cartea -urmînd a fi tradusă : Din gară ? Mai ştii... Şi alte cărţi i-au displăcut (la prima lectură - ba, în cazul Bonifaciei, şi la... citirea şpalturilor traducerii), dar... le-a tradus.
125
Cu Gara însă este altceva... Ne-plăcerea lui Alain ţine de altceva decît literatura. Mi-a făcut nişte obiecţii foarte „supărate" (ba chiar ofensate), în scris, în legătură cu... ungurii din carte. Eu, care credeam că Alain, care a stat în România pînă spre 30 de ani, ştia care era situaţia ungurilor majoritari în Securitatea din Ardeal, între 1949 (înfiinţare) şi 1956, cînd au fost daţi afară pe capete. Ei bine, nu. A intervenit Ana, cu ea a discutat în continuare. La un moment dat, el a zis ceva în sensul: dacă ar fi fost vorbiţi de rău evreii, nu s-ar fi supărat foarte tare, dar ungurii ? Ana 1-a întrebat de ce, doar el e franco-evreu, nu şi ungur ? „Dar Edith ?", a făcut el - ca să vezi : Alain a părăsit-o pe nevastă de multă vreme dar, în lipsă, îi apără onoarea... de unguroaică ! Ana a încercat să spună că în carte sunt şi personaje (unguri) simpatice, cum ar veni: pozitive. Alain a fost de acord, dar a mai fost de părere să „scot" chestiile privitoare la loji, diblaşul („rege peste români") şi mai ales cele în legătură cu Paszty de la Securitatea din Mediaş... Aici Ana i-a zis : „Bine, dar şi Ioji-di-blaşul şi Paszty-securistul sunt personaje-persoane, cu existenţă reală, doar Paul ţi-a povestit, cu mult înainte de a scrie..." La care Alain (să fi fost pregătit de „concluzie" ?) a zis : „Dacă personajele sunt persoane şi au o existenţă reală, autorul să nu-şi prezinte cartea ca roman, ci ca mărturie."
Ana a rămas fără glas, eu mi-1 pierdusem mai demult.
La manifestaţie, probabil că să îndulcească pilula, Alain a mai adăugat:
„De altfel, Gara e infinit mai grea de tradus decît Calidorul", însă neobservînd nici o reacţie, a adăugat : „Greu înseamnă uneori şi foarte bun..."
N-am mişcat nici la această „nuanţă".
Pe de altă parte, D.W. nu-mi difuzează decît două materiale pe lună. Iar Focke mi-a spus la telefon că el n-are să reziste acolo multă vreme.
Asta-i. Şi, din păcate, nu alta. Miercuri, 3 februarie 1988
N-a întârziat vestea proastă dinspre Gallimard... Bine-bine, Gal-limard e supărat pe mine că am plecat de la ei, după cinci cărţi - dar de ce plecasem ? Din pricina purtării incalificabile faţă de mine a lui Claude Gallimard - care, cînd a fost în România (în 1976), s-a dus la Uniune (pentru drepturi), dar nu m-a căutat, iar cînd Fulga i-a şoptit nici măcar să nu rostească numele meu, „altfel îl omoară ăştia", Gallimard s-a speriat, s-a apărat, zicînd că el nu face politică, ci numai... comerţ de carte !
126
Greşeala mea : credeam că, dispărînd Claude, editura are să-şi schimbe „politica comerţului de carte" atât de drag lui.
Numai că, din nou : hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o mie :
- Guilloux îmi răspunde... suspect de repede (după nici trei săptămîni!);
- în ciuda... scurtimii timpului, concluziile sunt foarte... la obiect, cel care a citit (deşi, în principiu, este nevoie de trei referenţi) este în deplină cunoştinţă de cauză ; de carte ;
- aici e aici: care sunt motivele pentru care Gallimard nu poate... accepta manuscrisul ?
a) anume „puncte litigioase", „rasiste", „insultante la adresa ungurilor şi evreilor" (?) ;
b) romanul este „dificil - dacă nu imposibil de tradus" - şi vine „nuanţa" : „dificil însemnînd şi foarte bun în original".
Asta este. Iar eu : nu-l înţeleg pe Alain. Eu nu i-am făcut, nici din greşeală, vreun rău ; nu l-am vorbit de rău, m-am purtat prieteneşte - altfel cum să zic ? - cu el.
Este adevărat : în cîteva rînduri, cînd venise pe-aici cu Mălina Vornic, cu Măria Mailat, l-am întrebat ce mai face Edith (a cărei onoare o apără el de... agresiunea mea anti-maghiară !)... Să fie asta explicaţia (şi motivul) supărării lui ?
Scrie, deci, Gomo ! Scrie „literatură", scrie manifeste, plîngeri, articole de demascare a comunismului, de apărare a bravilor şi persecutaţilor simpatrioţi, du-te la toate manifestaţiile de stradă, strigă, agită-te - dar nu da de înţeles că... (...)
Joi, 4 februarie 1988
Şi nu se mai opresc veştile proaste :
Adineauri (ora 11) mi-a venit o hîrtie de la Hachette: vor să dea la pilon şi Chasse-croise... Vasăzică s-au adunat pînă acum trei cărţi pilonate : Le Tremblement, la Seuil, Les Chiens..., iar acum Chassă... Nu mă consolează deloc faptul că atâţia alţii, mult mai mari şi mai... francezi, şi-au văzut (!) cărţile la pilon. Ca un făcut: acum cîteva zile, la un jurnal televizat au arătat un astfel de „centru" - de unde îşi „procură" (ca la noi !) buchiniştii şi amatorii cărţile... Adică le fură de sub nasul... tocătoarelor de hîrtie... Am văzut cîteva coperte cu nume de autori : Soljenitin, Lech Walesa, Raymond Aron, Sartre...
în sfîrşit! O veste mare ! ! ! Ana a fost... acceptată. După lupte seculare ! Ca, cică, T.I.L. (?), pe 6 luni. Fiindcă are „les Lettres".
Ana rîde - ca să nu plîngă. Dom'le : am o femeie-bărbat! Eu, bărbat-muiere : tac ca un laş, ca un profitor. Dacă aş deschide gura,
127
aş spune numai prostii, numai idioţii, orice silabă aş emite ar fi un 1|
afront la adresa ei. |
Azi dimineaţă, după refuzul de ieri al gallimardezilor şi înainte 1
de trimiterea la pilon, am scris un text, o pagină de mulţămită celor j
din „Charta 77". I-am trimis-o lui Mihnea Berindei, să o traducă, să |
o publice, s-o facă să le parvină destinatarilor. 1
Luni, 15 februarie 1988 '
Si stai, că nu s-a sfîrsit cu necazurile : !
Adineauri, la 12 trecute-fix, pipiţa americană adusă de Cathala la Albin Michel, la „străine", în locul lui Yvan Nabokov (alungat ! cum fusese alungat Claude Durând de la Seuil, în februarie-martie 1978 ! - ca la noi, la Casa Scînteii: pentru că era... prea reacţionar !), aşadar, analfabeta americană - e drept, la prima discuţie a noastră, eu m-am mirat - discutam despre colecţie - că nu ştie cine-i Vacu-lik...; că de Havel „auzise, dar acum, pe moment, nu ştie să-1 situeze"... Cît despre Milosz, a ridicat din umeri, m-a întrebat „ce predă" ? - atunci i-am zis : „Vous etez une analphabete ! Qu' est-ce aut vous foutez ici, ă la place de Nabokov ?"- ceea ce mi-a atras reproşurile amare (oare ? - uite că acum îmi mai cade o fisă !) ale lui Alain, care o găsise „drăguţă"... Bine, povestesc eu altă dată, acum mă întorc în prezent: aşadar, analfabeta americană (Salter o cheamă ! Nina Sal-ter !) îmi dă telefon.
îmi aduce la cunoştinţă foarte ritos (sunt convins : citeşte de pe hîrtie ceea ce-mi spune): Din gară - refuzat(ă).
Eu ascult, n-o întreb de ce - spune ea şi singură : ei bine, motivele respingerii sunt identice cu cele de la Gallimard ! |
A dracului coincidenţă ! ]
Ca să nu tacă, mai adaugă că Din Calidor a fost „un eşec total"; ' şi că „nu s-a scris nici un rînd despre această carte". j
Ce să-i fi spus - ba a mă-tii ? Am înţeles mai demult: eu sunt ' „prietenul lui Nabokov", deci, dacă pe Nabokov l-au dat afară, tre- I buie să se debaraseze şi de mine. j
S-a întors Ana de la „slujbă". M-a văzut abătut, pînă la urmă , i-am povestit vestea de la Albin Michel. Ea cunoştea „întîmplarea" 1 cu Nabokov chiar din gura lui, cu puţin timp înainte ; mă auzise şi ' pe mine discutînd cu Alain despre Nina Salter (căreia eu mereu îi i uitam numele - jur că i-1 chiar uitam, dar Alain era convins că fac 1 „expres", ca să-mi bat joc de ea - şi de el). La urmă, Ana zice :
- Dă-o-n piz-da mă-sii de ji-doav-că analfabetă !
Ei, asta îmi mai sărează sufletul. Dacă Ana a zis... s-o dau, apoi » o dau ! I
128
După un timp îi spun Anei că, la urma urmei, acest deznodă-mînt (cu Albin Michel) îmi convine... Ana rîde. Şi-a adus aminte că i-am povestit de un coleg de celulă care se întorsese de la bătaie cu palmele făcute zob - zicînd :
„M-au bătut numai la palme - am scăpat ieftin ! Mi-a convenit'."
Da, domnule. Si eu am scăpat ieftin : m-au bătut „numai" la palmă, la tălpi, la cur, la cap... Mi-a convenit...
Pînă una-alta, printre ruinuri, scriu la a treia variantă a Gării, începută în 3 februarie (după refuzul Gallimardului). Am ajuns la pagina 75 - atenţie, la un rînd şi jumătate, ceea ce face peste o sută de pagini normale - oricum, la urmă scurtez. (...)
25 aprilie 1988
La orele 16 am avut întîlnire cu Nabokov la Presses de la Cite (acolo lucrează acum). Ne-am povestit... aventurile cu Nina Salter. Nabokov : „Nu cred că Salter e evreică : e analfabetă, cum i-ai spus..." I-am lăsat (cum promisesem) manuscrisul Din gară, varianta scrisă între 3 februarie-25 martie.
Acum se cheamă : Arta refugii.
Acum am ce aştepta - un răspuns editorial. (...)
2 mai 1988
Nu am ce scrie, de aceea şi scriu. Aş avea ce spune, dar nu spun.
Mă întreb dacă n-ar fi mai înţelept să urmez „calea" lui Tepeneag :
a. să las, dracului, „activităţile obşteşti", „apărarea cauzei", „soarta ţărişoarei" - şi să-mi văd eu de necazurile mele şi de sărăcia mea - atunci, cu siguranţă : n-aş mai fi atît de sărac !;
b. să mă apuc şi eu să scriu în franceză - greu-greu, dar în zece ani ajung eu să mă exprim - ca să nu mai fiu la cheremul traducătorilor - fiindcă : Ce l-a apucat pe Alain ? Am convingerea că nu mai „nutreşte" faţă de mine o oarecare... supărare, ci venin, ură - de ce, domnule ?
L-am întrebat (nu de ură ; de supărare), a răspuns că nu, nimic, e şi el obosit... (...)
Mă pune dracul să-i fac confidenţe Monicăi: mă plîng (cui altcuiva ?) de rafala de refuzuri din lunile din urmă, îi relatez, rîzînd, „coincidenţele naibii" : argumentele refuzului fiind identice la Albin Michel ca şi la Gallimard, îi mai spun cum anume „primise" Alain Arta refugii (fosta Gară), în legătură cu ungurii... Monica , fireşte, mă
129
asigură că mi se pare mie, pentru că sunt necăjit, sunt într-o pasă proastă ; îmi recomandă să... mă împac cu Alain ! - eu îi răspund că nu sunt supărat-supărat, ci cătrănit, Monica nu aude, îi dă înainte cu „supărarea" mea...
A doua zi tot Monica la telefon : că ea a vorbit cu Alain; că ea 1-a întrebat dacă el a făcut referatele la Gallimard şi la Albin Michel... Să mor, la telefon ! „Dar v-am spus eu ceva de referate ?", o întreb. „Nu", zice ea, „dar aşa rezultă..." Spun că gata, nu-i mai comunic niciodată nimic, nu pentru că nu-şi poate tine gura, ci pentru că înţelege altceva decît spun eu ! Bineînţeles, Monica se supără : am jignit-o ! Că ea a vrut doar să ne împace - dar eu... Că mă ştie ea pe mine : un apucat, „care am zis de rău de Geta Dimisianu \"
M-a plesnit rîsul! Dacă Monica ar avea umor, aş fi zis că ce bine ne distrăm noi - dar n-are. în schimb are... o Getă Dimisianu ! Doamne Dumnezeule, ce mai lipsea pe lumea asta : argumentul Geta !
Apucasem să-i spun Monicăi şi povestea cu „glosarul" pe care, ca de obicei, la fiecare carte de-tradus, îl alcătuisem pentru Alain, traducătorul. De astă dată, unul mai voluminos - fiind mai multe regionalismele. întilnindu-ne la mine, la sugestia lui, am început să-i explic şi „oral" o sumă de cuvinte, expresii... Dar el mă întrerupe, excedat, şi-mi cere să elimin cuvîntul „boanghenă". Eu încerc să discut : nu autorul îl foloseşte, nici povestitorul, ci un personaj... Nimic, Alain ţine să elimin... boanghenă ! Aşadar îi povestisem şi asta -înainte - acum Monica îmi cere, ea, să... elimin cuvîntul ! JNfu trebuie să-i ofensăm pe unguri."
Doamne, ce se petrece cu prietenii mei ?
De acord : Doamne, ce se mtimplă cu mine ?
Deci, m-am îndepărtat de Alain (mai corect ar fi: el de mine, dar cum totdeauna de vină sunt eu...).
Cu Monicii lucrurile sunt mai altfel: ne îndepărtăm unii (ei) de altul (eu) - pe tăcute.
Nu e bun jurnalul la casa omului: aşternîndu-şi ofturile pe hîrtie, încearcă să le ordoneze, să le găsească o cauză - cînd, de multe ori, nu există aşa ceva - iar ceea ce există nu este cauză, ci... consecinţă a altceva. (...)
20 mai 1988
în sfîrşit, o veste ne-rea ; chiar bunicică : Şerban Cristovici mi-a telefonat că citeşte Arta refugii. Şi că îi place, domnule ! Mă întreabă dacă am modificat mult faţă de Din gară - cea care nu-i plăcuse Monicăi. Pe dată îi spun că daaaa, am modificaaat!
130
M-a bucurat bucuria lui Cristo - pe cine nu l-ar ? Nici un semn de la Nabokov.
Re-scriu partea următoare (nu are titlu - îi zic : III). Merge oarecum binişor - dar grozav de încet după gustul (ceasornicul) meu. Am îmbătrînit rău de tot, nu mai am vînă... Continui, spunîndu-mi că e bine aşa : să continui cum pot (altfel mă pui jos şi pe dată nu mai pot!).
Alaltăieri (18 mai) a trecut Alain pe la noi. Ca o floare, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între noi. Am vorbit de toate - dar numai despre alţii; nu m-a întrebat care-i soarta cărţii, care a fost răspunsul , editurii (editurilor).
Dacă el m-ar fi întrebat, eu cu dragă inimă i-aş fi spus. (...)
25 iunie 1988
între timp :
- La 26 mai Albin Michel mi-a scris că editura londoneză Rea-ders International a formulat opţiune pentru Calidor, drept care a avansat 1 000 dolari (împărţibili între autor şi... Nina Salter... - desigur, glumesc).
- La 12 iunie : Ion Condiescu şi-a botezat fetiţa, Jeanne, în vîrstă de 2 ani. La biserică i-am revăzut pe Cristina, pe Niculae, pe Sabine, pe Madame Condiescu. A fost şi Filip : impresionat!
- S-au făcut două luni de cînd Nabokov... tace.
De prin 6 mai am reînceput re-scrierea III-ului. Anul trecut cînd mă apucasem de II (devenit Gara, apoi Arta refugii), prima variantă galopase cu ammtirile pînă în 1953, la terminarea liceului. Cum am oprit Arta... la Şeica Mare, în 1949 (mai), m-am gîndit că III o va lua din '49 în '53...Am re-scris deci două dintre segmente : „Biblioteca" şi „Sabina" (sau „Agurida"), titluri deocamdate... curat provizorii...
I-am dat Anei să citească primul: i s-a părut cam... dilatat.
în 24 iunie m-am apucat de re-scris „Biblioteca": are să se dilate şi-mai-şi (de la 120 la cel putin 150 de pagini). S-ar prea putea să devină un volum autonom. Numai că şi „Agurida" (acum de vreo sută de pagini) îşi cere spaţiu vital, autonomie, independenţie... Şi cum, cu 2 „capitole", ajung abia în... 1950, ce fac mai departe - cu dilatatul: ne dilatăm, ne dilatizăm ?
Urc la... 4 volume de ammtiri-proprii-şi-personale ? Sau la 5 ? Vorba lui Barbă : de ce nu ?
M-a anunţat Solacolu că Dialog are să publice, în foileton, Gherla. Mai fac şi nazuri, întrebînd : în cîţi ani ? - fiind vorba de Supliment, cel ce apare de 4 ori pe an ? în cîţi vor fi, după cum răspunde înţeleptul de veacuri cel nepublicat în română.
131
10 august 1988
A telefonat Nabokov : a fost acceptată Arta refugii de Julliard (care tot de ei ţine). Că mă va contacta Madame Blanchard (?), noul meu contact (!). Contractul, zice Nabokov : săptămîna viitoare.
între timp (22 iulie-6 august) am dactilografiat Calidorul pentru Dialogul lui Solacolu. Cu mare plăcere şi cu mare... frustrare. Sunt blestemat: să-mi văd scrisul românesc numai... dactilografiat! (...)
15 septembrie 1988
Am semnat contractul la Julliard. Madame Blanchard : o primă impresie foarte-foarte bună (în afară de faptul că îmi citise toate cărţile, traduse, evident).
Focke a ieşit din spital, dar trebuie să urmeze un tratament sever. (...)
27 septembrie 1988
Ieri am primit avansul de la Julliard.
Tot ieri am terminat Sabina. Anei i-a plăcut mult, atît de mult încît a început să strîmbe din nas la Astra (precedenta). Drept care m-am apucat, astăzi, să rescriu... Astra - nu-i aşa că sunt un soţ ascultător ?
Aşadar, am scris (în mare), patru halci amintireşti: Din Calidor, Arta refugii (Alain a promis să înceapă traducerea la 1 ianuarie 1989, ca să o dea gata la sfîrşitul lui mai, să apară în toamna aceluiaşi an, '89), Astra şi Sabina.
Mai am, mai am... cîmp şi timp : de două, de trei ori, de... cit va fi necesar. Deocamdată, deşi bolnav de oboseală, repar Astra. Asa, mă odihnesc.
Va trebui de acum încolo să nu mai dau la citit în afara casei decît după ce proza în chestie va fi... rece cu totul. Altfel păţesc ce am păţit cu Gara (Arta refugii). Deşi tare simt că nu mai am, că nu mi-a mai rămas timp de aşteptat. Sunt foarte-foarte-foarte îmbătrînit. Şi f.f.f. (ca Vasilissa Lohanchina) !
(...)
Luni, 3 octombrie 1988
Ieri, de ziua mea, am „terminat" Astra. Cum am, ăsta, sfîrşit-o, cum m-am apucat s-o rescriu (grafoman vicios şi libidinos)!
în 14 octombrie mă duc la Roma, la un congres cu drepturile omului (cu distrugerea satelor în România). (...)
132
Marţi, 11 octombrie 1988
Am recopiat Astra cale de 70 de pagini (la un rînd şi jumătate). Reiese că, în 9 zile, am făcut peste jumătate din ea. Poimîine, în 13 (şi nu 14, cum greşit scrisesem), plec la Roma. în total, o să am nevoie de încă vreo zece zile ca să termin cartea. Vreau să spun : cartea asta (adică Astra). Apoi de încă 25-30 de zile ca să re-scriu (eu zic, modest : copiez - deşi nu e deloc copiere) Sabina. Deci, pe la mijlocul lui noiembrie.
Deşi poate că ar trebui să las copiatul şi să scriu mai departe, „din nou", fiindcă nu se ştie ce aduce „ora şi ceasul".
Pînă acum numai şi numai necazuri. (...)
Am re-citit jurnalul lui Jiinger. L-am găsit mai puţin interesant. Dar-însă-totuşi-orişicîtuşi. Mai adevărat: iritant - cum zice el despre jurnalul lui Bloy. (...)
Duminică, 16 octombrie 1988
Adineauri am venit de la Roma şi pentru că n-am găsit pe nimeni acasă, profit şi notez :
Aşadar, un congres (bine) organizat de Partidul Radical (Antonio Stango, care a fost şi pe la mine, pe la Paris), cu colaborarea altor deputaţi, senatori - şi închinat României. Au mai participat: Sanda Stolojan, Antonia Constantinescu, Mihnea Berindei. A venit şi Tamâs - bună impresie.
La prima vedere, congresul a fost o reuşită - rămîne de văzut: rezultatele, măcar în presă.
Am dat multe interviuri. Radio, TV, presă scrisă. Presa vorbită a transmis declaraţiile mele pe cînd eram acolo. Am cunoscut un jurnalist foarte interesant, Andrea Tarquini (? - nu sunt sigur de grafierea numelui), are să treacă pe la Paris, în iarnă.
Foarte, foarte obosit. Şi mulţumit - oareşicîtuşi. De astă dată am fost „acceptabil" în intervenţii şi - culmea ! - n-am mai interpelat pe nimeni, n-am mai luat la rost pe nimeni...
Păcat că nu am pregătit un text pe care să-1 zic, ci am vorbit liber, fără note (şi fără o dt de cîtă pregătire... oratorică). Ei, bine, de astă data mi-a ieşit zicerea, de parcă ar fi citit-o de pe hîrtie altcineva...
L-am revăzut pe Cicerone Cernegură. Şi pe Lucia. Doamne, Doamne, alţii cunosc necazuri mult mai mari decît noi...
L-am cunoscut - în sfîrşit! - şi pe traducătorul meu în italiană : Marco Cugno. Cînd s-a prezentat, am ştiut că-l ştiu, deşi nu-1 văzusem în viaţa mea, nici în fotografie, nici nu ştiam cum îl cheamă. A tradus Ostinato, pentru Rizzolli, în vederea publicării simultane (cu
133
franceza şi germana) în toamna anului 1971. Munca i-a fost plătită integral - dar editura nu a mai scos cartea, la „cererea" cu plată (dtă ?) - a lui Ceauşescu. Cugno nu mi-a spus cine ar fi putut să fie emisarii, însă Andrea într-o singură zi de „investigaţii" (fireşte, un telefon, două telefoane, doar va fi avut şi altă treabă), mi-a comunicat o listuliţă : Balad, Cândea, Zoe Buşulenga, Potra... Are s-o completeze pe îndelete, mai încolo. S-ar părea că în asta (de pînă în 1971), în mod cu totul excepţional, I.C. Drăgan nu e amestecat...
Luni, 24 octombrie 1988
Am terminat de „copiat" Astra : la un rînd şi jumătate : 142 de pagini - adică în jur de 200 la 2 rînduri. Vorbesc doar de numărul paginilor, fiindcă altceva ce să spun ? Nu (mai) văd bine, nu mai văd aproape nimic, trebuie să mă odihnesc puţin.
Ştiu cînd o să mă odihnesc ! începînd de mîine, cînd o să mă apuc de „copiat" Sabina...
Ieri a trecut Benakis pe la noi. Veşti bune, în general - vreau să spun, în ceea ce îl priveşte pe el: articolele despre ţările de Est şi mai ales despre România au provocat proteste în mediile... intelectuale greceşti (am fost tentat să pun între ghilimele cuvîntul, influenţat de el, de jurnalist), interpelări (!) în parlament, somaţii să dea... dezminţiri (?) - şi, în fine, ameninţări cu moartea.
Foarte exdtat. Zice că i-a fost frică, dar aceste întîmplări i-au ridicat mult cota (de jurnalist).
De i-ar ridica şi salariul... (...)
Miercuri, 16 noiembrie 1988
Răceală cumplită (nu gripă, împotriva căreia m-am vaccinat!). Capul, capul, capul - nu-1 mai pot purta. Nu pot lucra, nid măcar copia la maşină.
în 13 a murit Vlad Georgescu. Dumnezeu să-1 ierte. (...)
Duminică, 20 noiembrie 1988
Unsprezece ani. De unsprezece ani am plecat de-acasă. Si atunci era tot o duminică : duminică, 20 noiembrie 1977. Fiindcă sunt copleşit de... exil, de boală, mă consolez cu ce am făcut, totuşi:
1. Cutremurul; 2. Piteşti; 3. Chasse ; 4. Bonifacia ; 5. Calidorul -astea traduse şi publicate, iar doar scrise : 6. Arta refugii; 7. Astra ; 8. Sabina (am mai comis şi 9. Ela, 10. Justa, 11. Venina, 12. Petru şi Pavel - dar pe astea nu le pun la socoteală).
134
Aşadar, cantitativ, bilanţul nu e catastrofic : unsprezece ani, unsprezece cărţi (aproximativ).
Altfel (bilanţul acela): Dumnezeu cu mila.
Sunt, în continuare, năudt de boală (tuşea mai cu seamă, asta mă... lichefiază). Tirîş-grăpiş (-tuşiş), azi am scris-copiat 2 (două !) pagini. De-abia aştept să mă reapuc temeinic (?) de treabă. Mă simt de parcă aş avea întîlnire cu Sabina, dar boala mă întîrzie... Presupun că pentru cel puţin un an o să tot am de lucru la două cărţi : Sabina şi... Următoarea. Aceasta (post-Sabina) ar putea fi alcătuită din... jurnale (fals-jurnal, jurnal-fals), ţinute în momentul '53-'54 (după eşecul la dnematografie, instrurtoratul de pionieri). Ar fi perioada de formare, în sensul duplicitar : pregătirea în vederea devenirii „inginer al sufletului" (fază continuată, fireşte, la „Fabrica de Scriitori", din care am deja, scrisă, Justa); dar şi închisoarea (inconştient/semiconştient, aşteptînd-o - însă o aşteptare activă, pentru că drumul spre închisoare mi l-am conştiindos pavat cu mîinile mele).
Aşadar : dacă tot e să fac planuri-planuri (provodnd valuri-va-luri - aş vrea eu...), ar mai trebui o secţiune, un volet, ca să fie dfra de 7. L-aş plasa în 1953, după absolvirea liceului. în care caz, tabloul ar fi:
1. Calidor : martie-aprilie 1944 ; 2. Arta refugii: aprilie '44-mai '49 ; 3. Astra : decembrie 1949 ; 4. Sabina : februarie 1951.
Mai departe : 5. 1953 (Făgăraş); 6. '53-'54 (Rupea) - şi, în fine : 7. Scoală de literatură, '54-'56. Nu? Ba da, ba da !
Luni, 21 noiembrie 1988
Mă sîcîie boala, mă sictireşte neputinţa - fizică - de a lucra.
Monica - foarte supărată pe mine : n-am „partidpat cum trebuie" (şi mai ales cff) la... moartea lui Vlad Georgescu.
Ce e drept, e drept : nu mi-am smuls barba de durere, nid ţoalele dupe mine (maică !), nu am considerat moartea lui Vlad Georgescu sfârşitul lumii (după cum „apariţia" lui la Europa n-a însemnat „începutul" - ba, pentru Monid, mai cu seamă, era dt pe ce să semnifice... sfîrşitul). Apoi mai este ceva - cu totul şi cu totul egoist, recunosc : agonia lui Petre, socru-meu. De două săptămîni e re-internat la Fundeni, re-operat, re... Ana telefonează zilnic, trăim între un telefon şi altul, aşteptind... deznodămîntul.
Asta nu i-am mai spus-o Monicăi: că am eu mortul meu.
Al doilea : Monica se preface că nu ştie că Vlad Georgescu nu mi-a fost prieten - în duda declaraţiilor de dragoste platonice (şi anuale) că el mă iubeşte foarte tare... A dracului iubire ! Atita m-a cenzurat (prin tăcere şi prin nedifuzarea textelor trimise), îndt m-a
135
determinat să nu-i mai trimit nimic: spre satisfacţia lui („prea te bagi în istoria mea, coane", cum mi-a spus de vreo două ori la telefon -la care eu i-am „răspuns" : „Istoria cui, ne-coane ?"). Că mi-a transmis Calidorul în foileton - asta da, mai ales că nu-1 deranja cu nimic, era... literatură, specie profund dispreţuită de Vlad, care habar n-a-vea ce-i aceea literatura - vezi Istoria Românilor scrisă de el cu mîna lui.
Asta ar fi partea „bilaterală". Dar Monica, cea care de la o vreme începe orice discuţie cu mine, rostind : „N-ai dreptate !" şi abia după aceea explică de ce n-am eu dreptatea aceea (dacă are timp de explicaţii), Monica, ziceam, a uitat (mde : oportun) şi „amănuntul": întîia mea dispută, ceartă (de principiu şi cu urmări pe-viaţă, ca să spun aşa) cu Vlad Georgescu a avut loc... exact din pricina lor, a emisiunilor lor, amîndouă - emisiuni pe care V.G. voia să le suprime (intervenise întîi Mihnea, apoi mă amestecasem şi eu...), emisiuni „învechite", „p'ea-f'anţuzite" (zicea Vlad Gî g'aseind de zo'), iar ei înşişi, Monica şi Virgil: „prea înşurubaţi în scaune, de decenii"... Şi a uitat Monicuţa noastră cea sărbătoricolă că tot din pricina lor i-am trimis lui Gelu Ionescu vorbă că-1 bag şi nu-1 mai scot, pentru că îl cenzurase pe Virgil Ierunca (â propos de... Valentin Lipatti! - şi de Marino...). Logica lor (a Monicilor) a devenit foarte stranie : „Bine-bine, Vlad Georgescu a fost rău - dar dacă în locul lui ar fi venit altul, şi mai rău ?"
Bine-bine, dar eu nu despre asta vorbeam. Bine-bine, eu nu relativizam cînd apăram „cauza" (în acel moment cauza numindu-se emisiunile Monicăi şi ale lui Virgil, la Europa), ei însă, departe de a asimila cauza aceea cu soarta mea personală (şi proprie), mă chiar încondeiau la Vlad (că sunt băiat bun, dar apucaaaat...); cum făcuseră şi la Bernard.
Iar acum : „Bine, se poate să nu participi cum trebuie la moartea lui Vlad ?", zice Monica.
Ca să vezi: cum a murit, cum a devenit „Vlad". înainte îi teroriza „Georgescu", dar ei nu se apărau singuri, ne sugerau nouă, cei de pe margini, s-o facem.
îi înţeleg - dar îmi pare rău că înţeleg asta : anume că ei sunt într-o panică permanentă că-şi pierd microfonul (şi pierde cauza în general, nu, în special, oamenii de ei).
Acum a fost numit interimar Nestor Ratesh, o să vedem ce brînză are să iasă...
136
Marţi, 22 noiembrie 1988
Ieri a murit socru-meu. La telefon de la Bucureşti, Lulu : că aseară, la ultima oră admisă pentru vizite, îl lăsase „bine", dar cînd ajunsese acasă, primise telefon de la spital: embolie.
Presupun că „embolia" lui a fost (şi) de altă natură.
A aşteptat 11 ani şi 1 zi - să ne revadă. A avut răbdare timp de 11 ani încheiaţi. Şi o zi, răbdare. Aşa, ca să fie. Mai mult n-a putut aştepta, era peste puterile lui.
Avea 75 ani şi 8 luni. Dumnezeu să-1 ierte. A fost singurul „părinte" cu care m-am înţeles perfect. Şi care, în felul său, m-a iubit.
(Azi se împlinesc nişte-ani şi de la arestarea din 1956 : ba chiar decenii...).
Mai ştii : poate că viaţa mea de acum n-ar fi fost asta, fără „asentimentul" lui Peter. El era prea păţit, din cale-afară de înfricoşat (dar nu... definitiv), de aceea faţă de mine nu formula, clar, îndemnuri, dar oare ce făcea cînd spunea : „Tu faci ceea ce crezi tu că e bine să faci - eu mă ocup de manutanţă"... ?
Şi s-a ocupat de manutanţă - din '68, cînd m-am căsătorit cu fiică-sa, pînă în 20 noiembrie 1977, cînd am plecat definitiv pentru el. Vreau să spun : el spera că despărţirea nu e definitivă - dar aşa a fost. Cînd s-a conturat posibilitatea plecării, în '77, el zicea : „Voi duceţi-vă sănătoşi, noi ne-om descurca, aici..."
S-a descurcat... din ce în ce mai greu. Securitatea, neputînd ajunge pînă la mine (nu totdeauna - şi nu cu rezultatele dorite...), se răzbuna pe el. Care, în felul lui, moale, nu lăsase nimic în ce-1 privea pe ginere-său. Or, astea nu se iartă - ia să văd :
- în 1969-70 : a fost convocat la „marii de Ia partid" şi somat să-1 „sfătuiască" pe ginerică să se lase de prostii, să nu publice în Occident, să înceteze legăturile cu gazetarii străini - altfel o păţeşte el (ştie cum e : o mai păţise !).
La astea, „tovarăşul Năvodaru" răspunsese că el are să încerce să re-vorbească cu mine, dar să nu aştepte tovarăşii ca rezultatul să se realizeze. Că el e socru, nu tată ; chiar de mi-ar fi tată, major cum sunt, aş avea tot dreptul să nu-1 ascult - cazul fiică-sii...
Rezultatul: fiindcă ginerele nu a devenit cuminte, socrului i s-a pus în cîrcă „explozia de la centrul de calcul" : anchetat mult timp, apoi dat afară de la Statistică, trimis la revista Probleme economice.
- în 1972, noi aflîndu-ne în călătorie, în Occident, pe el l-au convocat: să-şi convingă fata şi ginerele să... rămînă acolo, la capitalişti, ca să se rezolve problema curat, fără violenţă, măi tovarăşu' ! Tovarăşu' Năvodaru a dat din cap de sus în jos, dar cînd a deschis gura s-a constatat că zicea... invers : că el nu poate face una ca asta
137
- el nu poate „sfătui" pe cineva să-şi părăsească ţara, nici pe fiica lui, nici pe ginere care, în plus, e român !
Rezultatul : l-au dat afară de la revistă, l-au pensionat „anticipat".
- După plecarea noastră definitivă : l-au convocat, de astă dată şi „tovarăşi de la Organele de stat" : îi propuneau un paşaport pentru Franţa ; el ar fi urmat să vină la Paris, la fată, la ginere, la nepot şi, printre altele, l-ar fi sfătuit pe ginere să se astîmpere, să nu se mai agite atîta, să nu mai ponegrească patria română !
Tovarăşul Năvodaru a refuzat, ei, da : ar fi putut primi, iar la întoarcere să fi spus că el 1-a sfătuit pe ginere, dar mai mult nu se poate face - ca urmare, a fost izolat de toţi prietenii, în toţi a băgat Securitatea spaima, nu mai putea asculta nici Europa liberă - o bruiau băieţii de la etaj!
De asta nu-1 pot înţelege pe Ilia Konstantinovski; ultima oară cînd a dat pe aici, pe la Paris, i-a făcut lui Năvodaru un portret dintre cele mai defavorabile. Cică îi dăduse mtîlnire în „Parcul Stalin" (aşa-i zicea Ilia), nimeni nu-i vedea, nu-i auzea, dar Năvodaru era înfricoşat de moarte, nu a vrut să-i spună nimic despre noi... „Am înţeles că era un om terminat!", a încheiat neterminatul Konstantinovski. Ana nu era acasă, i-am povestit, mult mai tîrziu, cu precauţii, ce spusese Ilia, dar fără calificativ, numai frica... La care Ana :
„Cum să nu-i fie frică : Konstantinovski era ofiţer de NKVD !"
(Am uitat să număr o altă carte neterminată : Lăţeşti, dar n-o pun, ar da 13... Ba o pun ! e cartea mea, chiar dacă neterminată !) (...)
Miercuri, 23 noiembrie 1988
Azi dimineaţă din nou telefon la Bucureşti. Lulu încearcă să ne asigure (pe noi!): „E mai bine aşa..."
Aşa e : mai bine aşa - decît... Am înţeles ceva mai mult cînd, după ce Ana a zis : „Acum are să-ţi fie tare greu...", Lulu i-a răspuns : „Greul a fost, acum a trecut..."
Or să-1 incinereze mîine, 24 noiembrie, la 12,30.
Lulu a mai strecurat: „Am fost ajutată, în aceste împrejurări", dar n-a spus cine anume a ajutat-o. Mă tem că a fost o vorbă, aşa, ca să credem noi că ei n-o duseseră chiar atît de rău în aceşti ani, de la plecarea noastră.
Nu pot face nimic din pricina boalei de boală (boala mă-sii, azi şi poimîine !). Uite-aşa mă ţine de prin 13-14 noiembrie. Nu pot scrie - decît cu chin-cu-vai, aici în jurnal. Nu pot bate la maşină : mă zguduie, zdruncină, hurducă (în cap).
138
Pentru partea „Rupea" : îşi caută, caută, îi crapă buza după un Maestru - nu-1 găseşte, şi-1 face singur-singurel (cum ?).
De asemeni, o Carte Capitală (nu ştie care anume - dar ca-pi-ta-lă !), o caută, o caută şi, negăsind-o, şi-o face el, cu mijloacele lui. „Doamne, ce-aş mai citi o carte bună ! Cea pe care am s-o scriu eu !"
Sunt nefericit. Capul şi tuşea (şi junghiul ?) şi moartea lui Peter şi neputinţa de a scrie...
Joi, 24 noiembrie 1988
Azi a fost incinerat socru-meu. Dumnezeu să-1 ierte.
Pentru că tot nu sunt în stare de nimic (am copiat 2 pagini, dar va trebui să le recopiez cînd mă voi ridica): de ce distrug (în sensul că arunc la gunoi) variantele cărţilor ? Eu, care scriu un text de cîte 15-25 de ori, jumătate (10-12) din cap în cap, bucăţi de cîte 3-4-500 de pagini ?
Cel mai comod de răspuns : de-al dracu' !
Apoi: unde dracul să le mai pun şi pe acelea ? Nu au loc.
Apoi: plăcerea de a scrie, pentru a treia oară, pentru a treisprezecea oară, este o... mare plăcere; şi secretă - să-i spun : şi solitară ?
Dacă-i aşa, atunci nu interesează pe nimeni de pe lumea asta cum am scris(-o), cît m-am chinuit, de cîte ori am asudat, suferit, bucurat, jubilat, deznădăjduit - în fine : ratat, fază cu care se încheie „procesul de creaţie" al meu ? Dacă se va fi întîmplat (dar cine să verifice ? doar nu eu !) ca varianta a 12-a să fi fost „mai bună" decît a 22-a - însă 12 a fost aruncată, rămînînd 22... Atunci chiar că nu mai este nimic de făcut, de reparat, de restabilit...
Ei, da : dorinţa mea cea mai... clocotindă este să păstrez cea mai bună variantă - însă cum dracu' să ştiu care dintre ele este... cea-mai-puţin-proastă ? De aceea am adoptat, instinctiv, criteriul „cronologic" ca pe unul calitativ : „ultima e şi cea mai aproape de adevăr"... - şi merg cu asta (cu care, alta ?).
Apoi : ce să se încarce, încurce bieţii eventuali cercetători cu „variantele" ? Le ofer eu una singură (să mă creadă pe cuvînt: au fost şi altele, multe, dar cu toatele mult mai proaste decît rămasa !).
Dintr-un jurnal, poţi afla cîte ceva despre „jurnalist". Dar chiar dacă afli, dintr-o ediţie-cu-variante, că scriitorul Cutărescu a trecut prin fazele a, b, c (dar mai ales prin d a zăbovit...) - ei şi ? Nici un interes - nici pentru cititor, nici pentru alt scriitor : această „experienţă" fiind riguros netransmisibilă. Oricît de prostălău ar fi un scriitor (român), nu este posibil să „prefere" o variantă proastă alteia mai puţin proaste (şi pe care n-a inclus-o). O asemenea eventualitate ar fi plauzibilă într-o literatură sever cenzurată, tenace autocenzurată
139
(în care victima este şi-mai-victimă, tocmai pentru că se străduieşte să-i facă pe plac călăului). Dar, ciudat: nu în România. Nu-1 văd pe scriitorul român păstrînd variante bune-dar-nepublicabile.
Am eu aşa, ca o impresie, ca o intuiţiune : cunoscînd omul, poţi presupune faptele sale, iar cum scrisul este faptă, nu intenţie... Anume că scriitorii români nu (mai) scriu pentru „viitor" - cum ar veni: pentru perioada post-comunistă (sau postmortem/ă/). Fiindcă ei, scriitorii români, nu-s proşti! Nu-s idioţi sinucigaşi - ca alţii, se ştiu ei... Şi, la urma urmei, are dreptate Barbu cu Săptămîna Securităţii sale : un scriitor care se apucă să scrie fără să fie cu gîndul la publicare în româneşte, în România, acela este un ne-român ; dar ceea ce e mai important : acela nu are strop de talent ! Tocmai de aceea încearcă să-şi facă loc în literatură - prin mijloace ne-literare, neestetice : prin „politică" !
Mai discutăm şi noi, Ana şi cu mine, despre ale literaturii şi ale literaţilor (români). în cîteva rînduri - mai ales în vremea din urmă, cînd pretutindeni în lume, în jur, pîrîie din rădăcini „Stejarul" comunismului - am discutat despre sertarele scriitorilor români.
Eu susţin - dacă am susţinut de atîtea ori în public, prin luări de cuvînt, prin articole, prin intervenţii radio-tv - că să vedem noi ce lucruri de valoare au să fie scoase din sertarele confraţilor, „cînd va fi momentul"...
Ana e mai puţin optimistă. Ba de-a dreptul rea. Zice :
- Nu „cînd va fi momentul", cum pretinzi tu - ci atunci cînd li se va da voie de la primărie ; iar atunci va fi nu „scoaterea" din sertar a manuscriselor de mare valoare, ci... deschiderea sertarului - punct.
Ne-am certat în lege, de fiecare dată. Ana - care o iubeşte foarte mult pe Gabriela Adameşteanu - zice :
- Cine crezi tu că are în sertar manuscrise... „nepublicabile" ? De-o pildă prietena noastră, draga şi talentata Gabriela ?
- De-o pildă, zic. Cine ştie ce va fi ascunzînd sertarul ei...
- Cine comentează manuscrisul unui coleg - prieten în plus -aşa cum a comentat Gabriela Din gară, acela nu are sertar - ce să ţină în el: chiloţi de mătase ?
Ah, femeile astea, ce rele sunt ele !
Ziceam că arunc variantele ne-bune. Nu pentru că aş vrea să las impresia cuiva care nimereşte din primul foc (dar se poate spune că am nimerit-o ?) - fiindcă a şters urmele travaliului. Am mai spus-o, o scriu şi aici: scriu extrem de greu, cu mari eforturi. Să nu înşele „uşurinţa" cu care dau gata cîte o variantă (variaţiuni-pe-o-temă-dată); şi nici plăcerea cu care a fost scrisă. Fireşte, totul e şi adevărat : şi uşurinţa şi plăcerea...
140
Dacă aş fi... nemuritor, mi-aş petrece nemurirea re-scriind 4-5 cărţi - probabil pînă le-aş strica de tot, de-atîta... ameliorare - dar ce grozav ar fi ! Si ca s-o citez din nou pe Ana : „Cum ne-am mai distra !"
N-am termometru, deci nu ştiu ce temperatură am - dar mai ştiu : am febră de tuberculos. Şi zău că nu-mi place. Aş prefera o boală zdravănă, o răceală crîncenă, cu peste-patruzeci - dar „cinstită", în care să mă bălăcesc cu voluptate şi să... trăncănesc (ce grozav e să delirezi de febră...).
Luni, 5 decembrie 1988
M-am făcut bine - dar nu mi-e bine. Am, în continuare, capul greu, lichefiat conţinutul. însă nu din cauza bolii a ieşit cartea atît de proastă. Proastă de rage.
Vorbesc de Sabina. în vechea variantă (era să zic : ultima...), ieşise binişor, însă ref ăcînd-o (din 27 octombrie), am stricat şi puţinul cît era bun. Refăcînd, fireşte : am adăugat; adăugind (mai corect: amplificînd-o, fiind ea rescrisă de la cap la cap), credeam, simţeam că bine fac, că aşa trebuie să fac, pentru că numai pe mari suprafeţe mă simt bine, putîndu-mă desfăşura în voie etc. Se pare că rezultatul este : din contra - am diluat, am înecat, am năclăit.
Am bufeuri de căldură şi mi-e rău (şi cald, cu valuri) de ciudă. Sunt atît de necăjit, dezorientat, încît mă agăţ de orice pai-pretext: de pildă, mă bate gîndul că, dacă m-aş întoarce la stilou, chiar pentru variante, lăsînd maşina doar pentru copiat pe curat, ar fi muuult mai bine...
Nu cred, dar sper. Nu cred - ce sper. Deşi ar fi de încercat. în ultimii ani am trecut (aproape) complet la maşină ; mai ştii, de asta voi fi pierdut gustul scrisului de mînă...
Pe cînd visez un ordinator, mă întreb dacă nu cumva stiloul este unealta cea mai potrivită scrisului.
M-am împotmolit. Rău de tot. Nu mai ştiu cum s-o scot la capăt. Iar dacă mă gîndesc (dar nu mă gîndesc !) că mi-a rămas puţin timp de trăit...
8 decembrie 1988
Aşa am făcut: cum am ameninţat în însemnarea precedentă -am încercat să scriu şi cu stiloul. Rezultatul ? Tot atît de prost scriu - în schimb, foaaarte caligrafic !
Am citit undeva, într-o foaie de exil, că Istoria... lui Călinescu are să fie publicată, în traducere engleză (Leviţchi), la Drăgan. Rîd-plîng, plîng şi rîd.
141
Vasăzică, acum exact 50 ani apăruse, în franceză, Panorama... lui Bazil Munteanu. Care, fatalmente, „oprea" literatura în momentul acela : în jur de 1938 ; după 50 ani, venim să... astupăm un gol -cum : cronologic ? Dar şi Călinescu se opreşte la 1940 - doar prefaţa, închinată Mareşalului, trece în 1941... (...)
Ieşim în lume cu o oglindă parţială (de atunci, din 1940, s-a mai „scris" multă literatură pe Dîmboviţa) şi părtinitoare - doar n-o să iau de bune ce spunea javra de Călinescu despre Maiorescu, despre Lovinescu...
Mi-e ciudă pe Manolescu. în '81, cînd a fost ultima oară la Paris, am vorbit mult de o Istorie a literaturii române ce ar fi tradusă -deocamdată - în franceză. A fost de acord să o facă el - pe atunci aveam colecţia la Hachette, însă pentru aşa ceva nu este nevoie de colecţie, s-ar publica oriunde. Numai că Manolescu nu mai dă nici un semn de viaţă. Prin nici unul din oamenii de încredere veniţi încoace nu mi-a transmis un cît de vag mesaj în legătură cu Istoria... Rodica Iulian (îl cunoaşte mult mai bine decît mine) rîde, îmi face cu trei degete de la o singură mînă un singur gest, dar zice, eufemi-zant: „Ciuciu !". Cînd îi cer detalii despre „ciuciu", Rodica zice că ce detalii: bou sunt eu, care îl cred pe Manolescu - dar „Niki" însuşi nu mai ştie ce spune, ce promite, ce afirmă... Cît despre trimis... Să trimită Niki, în Occident, un text ne-aprobat de tovarăşii de sus de tot ? Adică să-i fie ameninţată rubrica săptămînală ?
Nu ştiu ce să mai cred. O Istorie a literaturii, chiar fără aprobare, trimisă încoace n-ar periclita... rubrica aceea : doar nu e un manifest anticomunist! Ci literatură (vreau să zic : literatură despre literatură...). Atunci de ce tace „Niki" al Monicilor ?
La întrebarea asta (retorică), Ana a răspuns :
- Fiindcă n-are nimic de spus ! El are de spus numai ceea ce, în mod cert, are să fie publicat...
17 decembrie 1988
Mîine mă duc. Nu : luni mă duc la Madame Blanchard, la Jul-liard, să-i duc şi Biblioteca (Astra). Am cîrpocit-o zilele astea, i-am scris din nou finalul. Ca de obicei, sunt nemulţumit, dar nu foarte-foarte. îmi spun că tot o să am timp s-o refac, pînă să ajungă la tradus, la Coada-lui-Alain.
Am umblat un piculeţ şi pe la Arta refugii, în vederea intrării în fabrica lui Alain. A spus că la 1 ianuarie 1989, dar de curînd tot el a spus altceva : că mai are de francizat trei cărţi - Ţepeneag, Omescu,
142
Oana Orlea, deci să nu mă supăr că are să înceapă traducerea mea mai tîrziu, are s-o predea la timp.
Fiindcă ne apropiem de solstiţiul de iarnă, cel care mă terorizează cînd vine-vine, dar îmi dă şvung vital cînd se îndepărtează, am făcut si bilanţul cărţii care vine-vine-vine - Sabina : în momentul de faţă sunt la p. 210 (la un rînd jumătate, adică 300 de pagini convenţionale). Ana a re-re-recitit (pînă pe la 180) şi mi-a zis că am stricat-o. Se pare că aşa e : tot umblînd prin ea, am lătăreţit-o ; şi am dezameliorat-o... N-ar fi rău dacă aş scoate-o la mal aşa, cît să-i pun şi un capac, apoi, fireşte : o rescriu de-i merg fulgii! (...)
Aseară am fost la Raici („fraţii Raicu", le spune Marie-France Ionesco). Pretext: să-i restitui un număr din L'Autre Europe în care Lucian a publicat un foarte bun text. Motivul: să-i duc maşina mea de scris, „Consulka", cehoaica, să aibă şi el cu ce să-şi „facă" articolele. (...)
Am vorbit la telefon cu Focke. „Mortul" (aşa pretindea el, de vreo cîteva luni) era în plin chef ! Sărbătorea 5 ani de la căsătorie, încolo, nimic. Nici o posibilitate să reiau colaborarea la Deutsche Welle. Un oarecare Băleanu, fost director la Teatrul Evreesc din Bucureşti (şi nu doar atît : îl ştiu scriind „cronică teatrală" - cam ca Valentin Sinistru), a monopolizat toate eventualele „comentarii culturale".
Discuţie ceva mai aprinsă cu Lucian Raicu. Vorbindu-i (de foarte bine) cărţile (ale lui, citite de mine abia acum), m-am întrebat cum poate „nutri" atita admiraţie faţă de Sartre - dar nu faţă de Camus; şi cum de-1 „iubeşte" el pe un Jean Daniel, „marele intelectual francez" ? Zice : „Ba da, nutresc şi faţă de Camus şi faţă de Aron..." Zic: „Dar niciodată nu le-ai scris numele - în schimb, nu te mai poţi învîrti în textele tale de acest Daniel, cum îi zici ? «mare intelectual francez»... ?" Zice Raicu : „Nu eram suficient informat în România..."
Adevărat, însă pentru alţii, nu pentru el, Raicu. Dacă ar fi vrut, ar fi fost „informat" şi în legătură cu Aron, Camus - de asemeni, dacă ar fi vrut, ar fi fost informat despre inconsistenţa şi despre stângismul nesuferit al lui Daniel.
Cred că există o comoditate a fricii, după cum există o comoditate a laşităţii. Uneori se unesc, se amestecă - păcat că se amestecă... Cu atât mai păcat cu cît, acum o săptămînă, la noi, mereu zicea că el este „un scriitor politic"... După a cincea oară, am zis că eu nu ştiu ce-i acela „scriitor politic", să-mi explice el. Raicu a scăpat, româneşte : m-a bătut pe umăr, asigurîndu-mă că ştiu eu foarte bine, nu-i necesar să-mi explice el...
143
Am să spun o răutate - dar o spun : am impresia, certitudinea : locul lui Raicu ar fi fost în România - din nefericire pentru toată lumea, el nu altul a plecat, nemaiputînd suporta... politica de aco-lo...(...)
Din nou la Sabina : trebuie să găsesc o formulă, o cheie, un leit-motiv, o regulă de du-te-vino. (...)
19 decembrie 1988
Am fost azi la Julliard, la Madame Blanchard. Am dus Biblioteca (am păstrat acest titlu pentru ei, franţujii - pentru mine a devenit Astra). A fost de acord cu tot ce i-am propus. (...)
Seara, umblînd după nişte plicuri, am dat peste o chestie... O şi uitasem : diploma - altfel cum să-i zic ? - prin care Ministrul Culturii, Lang, m-a numit Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, din data de 5 februarie 1986.
Da, domnule ! Chevalier - şi mai ce, vorba cuiva ?...
20 decembrie 1988
Sabina, deci... Poate chiar mîine am să mă apuc s-o (să-1 ?) refac; rescriu, reconstruindu-1. Făcîndu-1 să fie, fără declaraţii explicite, un roman al romanului. Romanul unei cărţi nescrise (încă). Al unui autor descoperit, citind ; participînd ; trăind-inventînd - ca o altă-viaţă. Trecînd de la constatarea comună : „Viaţa mea este un roman" la : „Romanul meu este o viaţă", aşa ceva.
Să zicem aşa : pornim de la Astra (biblioteca, nu cartea !), unde naratorul narează că el citeşte, dar nu spune ce anume, care roman citeşte el...
1. Naratorul narează că el o aşteaptă pe Sabina ; amintindu-şi trecutul şi narîndu-1, o aşteaptă, 'eaptă, 'aptă ;
2. relatînd (narînd, povestind), alunecă de la adevăr la ficţiune - şi din nou :
3. de la ficţiune la aşteptare, încît să nu-ţi mai dai seama dacă „aventura" cu Sabina a avut loc în realitate sau în dorinţă.
Poate că romanul = aşteptare. Romancierul = fiinţa care ştie să aştepte - nu neapărat ca să pîndească (vînătorul, poliţaiul), nici neapărat să amîne - Ralea vorbea de aşa ceva.
Poate chiar mîine, la solstiţiu, încep. Poate că da.
Uite că tot e bun jurnalul la ceva : scriind în el ce anume am să fac şi dreg, ce mi-ar plăcea mie să fie - mi s-a limpezit planul de bătaie.
144
„Romanul meu este (o) viaţă" - nu e bun, nu e bine (dar cam pe-acolo). „Romanul (meu) este un vis" ? Nici - s-a spus, răsspus -dar tot cam aşa.
Un amănunt gospodăresc : trebuie să scriu (cînd scriu la maşină) la două rînduri-aş scrie şi la două şi jumătate, dacă aş avea hîrtie. Ca să nu fiu constrîns de dimensiunile-pe-o-pagină ale textului ; apoi: ca să nu dau (mie) impresia că paginile acestea din faţa mea (scrise la un rînd jumătate) ar fi... definitive. Libertatea pentru corecturi, libertate ştiută (chiar dacă nefolosită) prin spaţiile albe - pe stingă, între rînduri.
Mi-am pregătit Olivetta pentru mîine. Am periat-o, curăţat-o, pensulat-o, uns rulmenţii, pus panglică nouă - ba chiar am curăţat masa maşinii - dacă încep o viaţă nouă, să fie şi curată viaţa ceea. Nu ca o fată virgină, ci ca o nevastă proaspăt îmbăiată, învelită în pînzuri proaspăt călcate.
Am zis : de mîine, 21 decembrie 1988, încep o viaţă nouă ; una mult mai bună şi mai dreaptă şi mai devreme acasă - cît despre lăptozitate, ce să mai vorbim ! O viaţă faină de tot, zdravănă, cam ca pe mînă - o viaţă ca un roman, ce mai calea-valea !
Aşadar, i-am uns-o, i-am şters-o, i-am făcut tot binele - acum are să trebuiască să fiu atent la î, la â care, la Ollivă, trebuie făcut din trei manevre (drept care voi re-trece la „ortografia comunistă", lă-sînd â-ul doar pentru Român şi derivate). Cît despre semnele dialogului, i le-am pus (mai corect: am dat la pus) pe tasta cu : ţ, în locul semnului paragrafului - de aceea : cînd de la Olivetti mă întorc la Olympia, vreme îndelungată „dialogul" e scris paragrafic. Altfel, maşinuţa e bună : uşoară, silenţioasă, simpatică - ai zice o româncă (fiindcă e catalană, la Barcelona a fost fabricată, sub licenţă - sau poate la Valencia ?).
încă o dată (simt nevoia să repet) : nu romanul unui roman, romanul unui (posibil) roman - dacă ar fi de scris, nu doar „zis" (şi încă în gînd). Pornind de la un-roman (iubea o fată...), nu : un-oare-care, ci: n-are-importanţă-care - nu i se dă titlul, nici autorul; fiindcă nu de la el, acela (romanul) porneşte acesta („romanul"), ci de la, să zicem : toate pe care le citise pînă atunci; romanul ca roman. Ca, nu : evadare (în el), ci ca formulă-cod-cifru-cheie ; ca ieşire din sine (din sine s-a-ntrupat Romana ?...) ; din viaţă romancierul face un roman-viaţă (cam aşa ceva).
Aşteptarea : vizibil, o aşteaptă pe Sabina. Nici nu-şi dădea seama că, în fapt, aşteaptă... cartea, romanul-scris.
145
„ O aştept..." este, în fapt: „îl aştept". Iar dacă romanul este şi carte, la feminin, atunci le aşteaptă pe ambele-amîndouă.
Atenţie : fragmentele de realitate să fie credibile, să nu fie puse „pe seama romanului".
Un artificiu : adevărul - verbele să fie puse la trecut (compus, imperfect).
Prezentul: la prezent ?
La prezent să fie pus... „romanul" - la un viitor îndulcit, să zicem optativ (cu mare grijă, ca să nu fie evident, ci doar sugerat -sau, şi mai bine : să poată fi dedus).
Miercuri, 21 decembrie 1988
Mi-e foarte ruşine : am trişat... Am început refacerea ieri, 20 decembrie. Am scris un nou capitol introductiv (o pagină şi ceva), am mai umblat pe ici, pe colea (cu „derapajele") pînă pe la pagina 34 (marcată, fiindcă fostul capitol introductiv, de 11 pagini, dispare - va apărea materialul din el - cu garsoniera, chiar la 34).
Si gata, am obosit. Nu e de mirare : timp absolut imposibil, iar lumina soarelui (vreau să zic : lumina zilei, n-am mai văzut soare hăt, demult) a venit, cu ţîrîita, abia pe la 10. Şi are s-o şteargă pe la 4... Dar nu-i nimic : important este că, de azi, suntem în creştere.
Mă opresc. Am ajuns la pagina 40 - aici ar interveni un nou derapaj, îl las pe mîine.
A trecut Alain pe la noi; am vorbit de Astra, de Sabina... - tot vorbind „despre", m-am trezit... povestindu-le !
După plecarea lui Alain, Ana a zis că nu mai comisesem „una ca asta" de pe timpurile tinereţii noastre. în 1966 o, asta, cucerisem pe juna-copilă, pe o bancă în parcul Delavrancea... povestindu-i Os-tinato ! Care va fi fost el scris, dar numai pe ici, pe colo, însă în acea seară eu i-1 povestisem ca şi cum ar fi fost nu doar terminat, ci romanul altcuiva...
Joi, 22 decembrie 1988
Recitesc, pe pagina din stânga, planul şi metodele. Cu verbele, mă rog frumos... O prostie. Proiecţia viitor-optativ se face prin cel mai perfect imperfect, prin : ziceam-că.
Luni, 26 decembrie 1988
Am ajuns cu refăcutul-rescrisul (acesta din urmă în proporţie de 50 %) la p. 100.
146
Nu am rezolvat tot ce am văzut a fi nebine ; altădată. Acum rămîne de scris-din-nou, de construit-din-nou.
- Seara, la 18,30 : veşti proaste din afară. (...)
- Azi m-am plimbat puţin cu Filip prin oraş. Greu, aproape insuportabil - pe invers : el, bietul, nu cere, nu se plînge că n-are, nu zice că ar vrea, însă cînd se opreşte în faţa cîte unei vitrine (cu orice !), dacă ar plînge cu lacrimi, cu urlete, ar fi mai suportabil. El tace. Şi priveşte. Şi nici măcar nu oftează. Iar eu „mă mut" în faţa lui,
' dincolo de sticla vitrinei şi îi văd ochii: ochii mamei... Sigur-sigur că „tentaţiile astea", sigur-sigur că „e-he, pe vremea mea..." Dar el trăieşte pe vremea lui, cu tentaţiile lui (nici o deosebire calitativă între briceagul pe care-1 doream eu, acum 50 de ani, şi ordinatorul pe care-1 vrea el, acum). Iată însă că, pentru părinţii lui, aceste normale dorinţe ale unui copil sunt imposibil de satisfăcut. Am tras cu ochiul, am dedus că dintr-o vitrină voia un căcat de ceas cu floridei (are şi sînge rusesc, băiatul tatei!), costind vreo 30 de frand. Şi acasă, şi pe mînă (şi în buzunar), mai are vreo cinci. Ceasul din vitrină : o urîdune, în plus, din acela aruncabil. Da, dar Filip îl voia pe acela. Pe acela monstruos. Şi era descompus pentru că „nu se putea"... Ca un fel de „compensaţie", l-am lăsat (!) să se ducă la cinema, pe banii lui(!!), primiţi de la Alain (!!!). Tot din ai lui şi Pomul de Crădun -futu-i Dumnezeul ei de sărăde cu moţ!
Mă temeam, după plimbare, că n-am să mai pot lucra. Am strîns din dinţi, am strîns din bud. Ceva-ceva tot a ieşit, ba chiar capitolul XI (116 pp. vechi, 124 nou) mă aproape mulţumeşte. Pentru că am tras-o pe Adam şi Eva (lui...).
Cred că am, dacă nu rezolvat, atund ameliorat dte ceva.
Am lăsat în suspensie scena (povestită de Robete) cu arderea cărţilor lăsate în păstrare la Septimiu, dînd dte un şfichi de aluzie id, colea. Să fiu atent, să nu fie prea evidente.
Mîine, poate şi poimîine, am să fac 12; ceva mai nou : Banatul, ambasadele, Bărăganul - şi... i sau v sau •;• - la cerere. -
Mai greu are să fie introdusul celorlalte fete : Cecilia, Olimpia, Emilia, Heidi.
Atenţie : toate - dar toate să aibă ceva din Sabina ; măcar prin contrast.
Şi tot nu ştiu ce fac cu verbele. Dar cu fetele ? în schimb ştiu ce fac cu sărăcia : o bag - şi n-o mai scot!
147
Miercuri, 28 decembrie 1988
- Ora 7 dimineaţa : de regulă, omul face însemnarea în jurnal la sfîrşitul zilei, dar eu m-am trezit, ca de obicei în ultima vreme, pe la 6 dimineaţa. Şi, înainte de a bea prima cafea, am ţinut să nu-uit ce am scris în'jurnal despre cartea pe care o chinuiesc acuma.
- (...)
- Sunt foarte-foarte obosit. Am tras la Sabina pînă la capitolul XII, inclusiv circa 135 de pagini.
- Am nevoie de o recreaţie, măcar de una mică.
31 decembrie 1988
Azi fiind, totuşi, sîmbătă. Oarecum ora 19. Iar eu încerc un bilanţ (ca să-mi dau curaj, am mare nevoie).
Dacă aş spune că bilanţul e catastrofic n-aş minţi; nici exagera : toate zbaterile noastre avînd drept scop (?) salvarea de la înec. Disperare ar fi cuvîntul potrivit. Iar dacă adaug chestiunile de sănătate - suntem bolnavi, am îmbătrînit fulgerător - atunci mă apropii de adevăr. Să mai spun : anul acesta am încasat palme-pumni-picioare de la Gallimard, de la Albin Michel - de la Alain Păruit. Iar moartea lui Năvodaru - pe care am resimţit-o mai dureros, mai profund decît mă aşteptam - nu a aranjat deloc lucrurile.
Pun la eşecuri cartea care mai tîrziu a primit titlul: Arta refugii. Dacă nu a fost ea „motivul", „pricina", atunci a fost vehicolul necazurilor, al neînţelegerilor, al revelaţiei mizeriei (noastre) dinăuntrice. Fiindcă atunci cînd nu mai ai nici prieteni, eşti sărac absolut.
Acum consolările :
în acest an, 1988, am cîrpocit, reparat, rescris Arta refugii; am scos la un liman provizoriu Biblioteca - devenită Astra ; am predat la Julliard (19 decembrie) Astra, iar Sabina este pe calea cea bună (sper eu): pînă azi, am rescris-o pe trei-sferturi (azi am ajuns la p. 160 - la un rînd jumătate).
Luni, 2 ianuarie, plec la Triest, la un congres al radicalilor (nu spun „italieni", fiindcă Panella se supără foc, ei fiind radicali - scurt! cum ar veni... internaţionali! - ei, da : cu tot cu ţîţele, de altfel na-soale, ale Ciciolinei). Va trebui să schimb avionul la Milano. Drumul se anunţă obositor pentru mine, dar ce nu face un scriitor pentru a vedea Triestul ?
Fie ca 1989 (era cît pe ce să scriu : 1889 ! - oare de ce ?) să fie un an normal pentru sufletele şi trupurile noastre îmbătrînite şi însetate de normalitate. Fie !
P.S. (la 1988) - iată, în mare, ce s-a petrecutără la 1889 :
- primele lămpi electrice în faţa Teatrului Naţional Bucureşti;
148
- se introduce etalonul-aur în România ;
S-au născut în 1889 : Enăşescu, Sandu Tudor, Trivale, A. Domi-nic, Crainic, Eftirniu.
Au murit: Eminescu, Veronica Miele, Creangă.
- Apare, cu prefaţă de Maiorescu, Teatru de Caragiale;
- publică, în Convorbiri literare (Maiorescu) : „Eminescu şi poeziile lui".
Asta-i cu 1989 (am vrut să scriu : 1889) ! Anul 1989 are să fie un an greu de scris...
1989
Duminică, 1 ianuarie 1989
Uf ! Am reuşit să scriu anul, fără să-1 „ating". Şi tot nu sunt sigur că e corect scris.
Ora 12,45 : mi-am spălat puloverul, acum mă culc. Noapte bună.
Vorbesc de puloverul galben, nu de cel verde ! Ora 8 seara : am lucrat azi, am făcut capitolul XV (Emilia, dar fără Coreea...) - circa 175 de pagini. Mîine plec la Triest.
(însemnările care urmează sunt transcrise)
Luni, 2 ianuarie 1989
Ora 9,45, pe aeroportul Roissy : trebuia să ne îmbarcăm la 10,05, dar „din cauza ceţei", peste 45 de minute. M-am uitat iar la bilet. Scrie : „întoarcerea la 6 ianuarie". Avantajul de a comanda biletele de călătorie : comanzi şi timpul - intervalul, între-şi-între-ul. îmi convine (iar !?), eram, sunt foarte obosit, o pauză m-ar aerisi (cu Air France !) niţeluş (nu cu Taromică Tricolorescu - şi la mulţi ani!).
(De introdus în Astra : frecventatorii-superiori, nu şoarecii de bibliotecă, au o anume atitudine corporală - mai ales cînd se opresc din mers :
a) picioarele fac un un-doi „biciuit" (şfichiuit), apoi oprire cu tălpile în V foarte deschis ;
b) privire superioară - şi goală - vrea să spună : „E-he, cît timp petrec eu în bibliotecă !" - nu-i rău să fie : „biblioteci", cantitatea fiind unul din stîlpii existenţei lor.
Tip : Marino. Deferentă absentă, altieră : „Şi, altfel, ce mai faci dumneata, domnule cutare ?" - înainte de a sfîrş'i, se răsuceşte, pleacă, pe el nu-1 interesează răspunsul tău, 1-a interesat numai întrebarea lui.
Ei sunt studioşii, nu vulgarii cititori.)
Ora 10,10 : încă cel puţin jumătate de oră de aşteptare. E o aşteptare neplăcută. Eu am ce face, aici: şăd şi privesc - şi bîrfesc oameni de carte, studioşi - precum Marino.
Nu, nu : nu e deloc o corvoadă aşteptatul acesta. Acolo, la terminus, nu mă aşteaptă nevasta, iubita, prietenul (nerăbdători). La
150
i
urma urmei, nu mă aşteaptă nimeni, am să mă descurc ca un băiat mare ce sunt (ştiu numele hotelului). Aşadar, şezi, priveşti, ai scrumiera la îndemînă, bagaje de mînă mai mult simbolice, nu ai ce pierde, dacă le pierzi... Singurul necaz : de aici nu poţi pleca chiar oriunde de capul tău - un minimum de bunăcuviinţă nu strică. Aşa că te duci, măi frate, unde a cerut altul, pe biletul care poartă numele tău. Cum ar veni: ţi-a luat vorba din gură, ca un purtător de parolă ce este el, azi şi mîine şi poimîine ; care vorbeşte ce-1 taie pe el capul şi nu te întreabă pe tine - orişicîtuşi: autore al spunerii...
Ora 10,20 : staţionar, cum se zice la noi, pe Dunăre, cînd apa are cote. Pasagerii de Neapole au plecat - vorbă să fie : s-au mutat din sala de aşteptare în avionul care şede - dincolo de geam. Mi-e somn. Mi-e bine cînd mi-e somn. N-ar fi rău dac-aş adormi p-acilea şi nu m-aş trezi decît la întoarcere. Da, domnule : oboseală-mare ! Mi-e somn (am spus). Mi-e jele - n-am spus încă, aici, dar nu strică să repet. Astă noapte m-am culcat pe la orele 2, m-am trezit la 6 fix...
Tot 2 ianuarie 1989, de data asta, ca să zic aşa, altunde : aeroportul Milano. Mă dor ochii, mă dor călcîiele, mă doare sufletul.
Am citit, în avion, peste umărul unui călător, în Corriere...: „Să salvăm perestroika !" Ca să vezi cu ce se ocupă Italioţii; cu salvarea. A perestroikăi!
(Astă noapte n-am putut dormi - cît am rămas culcat - din cauza cărţii lui Gherasimov, cea cu Bătutul-în-uşă - în Basarabia -, nu pentru faptele din carte, ci pentru explicaţiile traducătoarei Elena Joly, cea care, în prefaţă şi în subsol, explică franţujilor că există o „limbă moldovenească".)
Impresie - probabil din pricina oboselii: că, în jur, se vorbeşte româneşte...
Triest, ora 22,00 : scriu stînd în cur, pe jos, rezemat de pat, cu blocul de scris pe un taburet. Nu e masă - în odaia altfel elegantă ! Nu e lumină bună (Triest moare cu totul...). Adineauri m-am întors de la restaurantul unde am luat cina - povestesc :
Aşadar, după şedinţa de deschidere, m-am plimbat oleacă, apoi pentru că e frig al dracului (bate Bora !), iar eu sunt mort de oboseală, am încercat să scurtez ziua : m-am dus la restaurantul în chestie.
îl văd pe Marco Panella la masă cu trei negri (mititei). Panella (care vorbeşte o superbă franceză, bogată, colorată, doar uşor dată cu parfum de Italia) mă strigă, mă cheamă să mă aşez la masa lor. Mă prezintă - mă prezint (se prezintă). Marco mi-a spus : ei sunt din Burkina Fasso (Volta Superioară ?), de Crăciun s-a dus acolo şi i-a scos din închisoare (e în stare, Panellone !), i-a cooptat în Partidul Radical - care, deci, s-a mărit cu trei membri...
151
Dar, pînă acolo... Auzind numele meu - din gura lui Panella -un burkinofasez (aşa se va fi zicînd ?) (semăna, era leit Turcea - doar ceva mai... negru), sare, vine la mine, mă îmbrăţişează :
- Goma ! Mon frere ! Mais chez nous c'est pleinde vous !
Asta însemnînd că la ei, în Burkina Fasso, sunt mulţi negri-mititei, măricei, pe care-i cheamă Goma. Ştiam, dar acum mi se confirma dinspre un localnic (nu, pe el - întâmplător - nu-1 chema Goma). Un altul, fost colonel şi ministru (de Externe ? de Interne ?) al lui Sankara (ăsta avînd gradul de sergent, dar... funcţie de şef de stat!), numit Basile - mai puţin simpatic decît „Turcea" al meu.
Pe la ora 9 (21), obosit, m-am hotărît să mă culc. Antonio Stango m-a întrebat dacă pot să ajung singur la hotel. Am zis :
- Pot. Dacă mă rătăcesc, întreb...
Ei bine... Plecînd spre hotel şi tot căscînd gura la clădiri, mai cu seamă la perfect-năucul Palazzo del Governo (hoch-parterul), ca să mă exprim ca pe la noi, pe la Sibiu : în stil fain, zdravăn, solid, milanez (cel avînd coloane cu gîlci) - pardon : mailandez, ca să se ştie că german este el - iar cele superioare în cel mai pur stil veneţia-no-samarkandez... boldind ochii pe la vitrine..., m-a rătăcit. Mai ales că la Triest nu pe toate clădirile de la răspîntii scrie care ce stradă este... Nici o panică, oraşul nu e mare, aş fi găsit hotelul Colombia în cele din urmă... Apoi pe stradă nu era deloc neplăcut - atât că bătea un vînt rece, sticlos, de mai mare dragul, venit direct din Iugoslavia - în fapt din vecini, de la sloveni...
încolo, nimic de zis : luminăţie mare (şi vînt, domnule !). Am simţit eu ceva-ceva, dar am avut nevoie de timp ca să-mi cadă fisa românului cea de pe urmă şi să înţeleg despre ce fel de „ceva" era vorba. Ei bine : era pustiul. La ora 9 seara, Triest era un oraş mort (dacă zic mort-de-tot nu comit un pleonasm). Triestul, la ora 9 seara nu avea trecători pe stradă, necum plimbăreţi (cu o excepţie : mandea !). Da, dar pe mine nu mă puteam întreba, bună seara, vă rog să-mi spuneţi încotro e hotelul... ?
Ce mi-am zis eu, la un moment dat, cu apropont cultural (doar de pe Dîmboviţa mă trag şi eu !): frate, dar ăsta-i De Chirico toată ziua ! E adevărat că acum e noapte, însă am făcut o poeticească licenţă... Sigur că De Chirico a zugrăvit deserturi urbane toride, dar dacă ar fi urcat pînă în nordul sudului, ar fi dat de acest deşert urbano-glacialnic, bîntuit de Bora (vîntuit de Vora), în noaptea zilei de 2 ianuarie '89 !
„ »DescoPerirea" m-a liniştit: de-acum puteam să tot continui a fi rătăcit în Trst (aşa grafiază sîrbii şi pronunţă de mai mare dragul: Tirst). Şi am tot măsurat deşertul chirico-dciolinesc (dacă se ţinea acilea congresul panellinilor din toată lumea...). Vîntul se făcuse
152
vrăjmaş de tot, ca pe la noi (prin Basarabia) - dar mirosea... ca pe la noi - însă nu ca prin Basarabia. Şi, ca tot pe la noi, m-am pişat în plin centrul unei superbe - şi fatal : vide - pieţe. Cred că aş mai fi putut aştepta cu necesitătile-trebuinţice, dacă n-aş fi sperat în secret că prin actul meu de o provocare fără frontiere am să scot de pe unde se adăpostiseră poliţaii din acest cimitir. Ţi-ai găsit!
După multă, multă vreme (aşa ca la vreo zece minute), am auzit o tuse ; apoi am zărit o umbră : gîrbovită sub vînt; şi sub timpuri... L-am strigat în franţuzeşte :
- Monsieur, s'il vous plaît... !
Umbra neagră - şi cam brunetă (că neagră nu-i era bine...) s-a oprit, apoi... a început să alerge spre mine ! Feridtă - umbra ! Că -presupun - îl strigă pe el, la Triest, după stingere, careva - şi încă în fran'zeşte ! Cum ar veni: în a doua limbă maternă a lui (care provenea dintr-o familie de bananieri săraci - şi poligami). Un alt frere ă moi, Afriauin ! - nu l-am întrebat de pe unde anume, riscam să ne găsim neamuri. Bucuros, negrişorul, doritor de vorbă lungă - deşi murea de răul frigului turbatec.
Că, oui, auzise ceva de hotelul Colombia, mais nu ştia pe unde se află, că nid el nu e prea indigene...
Asta înţelesesem eu din prima ochire. Ne-indigenul triestin mi-a dat un sfat (ca între franţuji), în timp ce mă conducea :
- II {aut entrer dans un cafe ! Et demander !
Da, domnule ! Cum de nu-mi venise ideea asta : să intru într-o cafenea şi să demandez - în cafenele trebuie să fie şi indigeni. Frerul meu africhen (dar nu din Burkina Fasso - am simţiiiit, doar sunt de-al lor, carne) m-a îmbrăţişat cum se îmbrăţişează consătenii înde ei dnd se re-despart pe pămînt străin şi ostil, apoi s-a retras (ai fi zis: scufundat) în umbra de aceeaşi culoare. Am rămas iar - iar ! - sin-gur-singurel.
Am prins a căuta o cafenea, un restaurant - o locandă, deh ! -în care să intru, dt să mă interesez de hotel. Aiurea ! Nimic deschis, ai fi zis că eram în film şi filmul era pe timp de război.
Altfel, luminăţie - dar pustie, ca să fac acordul.
După un timp, din capătul unui bulevard drept ca un bulevard din Chirico, năvăleşte înspre mine o umbră, răcnind şi dînd din aripile morii de vînt:
- J'ai trouve ! J'ai trouve ! On a gagne !
Omul meu, carne din carnea mea, africandă : truvase 'otelul şi se întorsese să mă caute, să mă scoată din necazul înstrăinătăţii, să-mi spună unde anume-i Colombia...
153
Bun consăteanul la casa exilatului. Si ce reconfort pentru un român exilat, rătăcit prin Triest, să dea peste un negru african d-al lui...
Acum e 22,35 : mă culc. Am lecţii de făcut pe mîine - discursul. Păcat că nu pot vorbi de întîlnirea cu văru-meu, pe stradă - s-ar supăra cumnaţii burkinafasonici.
Mamă şi cum bălăngănesc obloanele de-atîta boră-boră...
Triest, marţi 3 ianuarie 1989
- Ora 16,40 : cînd mă simţeam eu mai bine şi mai bine (discursul, succesul, masa), întors la hotel să mă puiesc de somn, aflu că... am fost mutat alături, la hotelul Abazzia. S-a dus dracului somnul -păi dacă nu mai erau aşternuturile mele...
Mă uit la televiziune. Monstruoasă. Imbecilizatoare.
Păi, domnule, „televiziunea noastră franţuzească"... aşa, proastă cum e, nu e mai tîmpită decît ce prind aici : italieni, s'îrbi, austrieci...
Triest, miercuri 4 ianuarie 1989
Ora 7,30 : am coborît pentru re-programarea, rezervarea biletului. Plec azi la Paris - da, da : acasă plec ! Toţi radicalianii, inclusiv mon frere burkineziterapeut, s-au dus la... Lubliana : să mai procure ceva membri. Evident, au tras de mine să merg - mi-ar fi rezolvat Panella chestiunea vizei, la graniţă - nu m-am lăsat: ce să fac eu la Lubliana ? Eu vreau acasă, la Paris !
Ora 11 : am făcut recunoaşterea staţiei de autobuz Alitalia ; 5 minute pe jos. M-am săturat: şi de Triest şi de radicali şi de fraţii mei negro-daci.
Ora 12 : mai am o oră pînă la „Pullmann" - aşa-i zic italienii autobuzului. Aşa că şăd. La 'otel. Afară - luminăţie de ziuă, soare mare, dar nu-mi vine pentru ca să trag un profit: nu am mijloace de locomoţiune; ba am, dar în proastă stare. Aseară am simţit o chestie jenantă în pantoful stîng. M-am descălţat - credeam că e o pietricică ; o cută a ciorapului, ce te pui cu cuta ? Abia la hotel (Abazzia) am văzut: beşică... în talpa mea ! Personală, de persoană deziroasă să se promeneze culturaliceşte prin Trst! Cînd pe-aciia au beut şi au căzut şi au borît însuşi Joyce ?!
Ora 12,10 : număr frunzele care cad de la stînga la dreapta - ai zice : un Bunic al lui Delavrancea culcat pe prispă. Număr şi mă gîndesc la numărat(ul frunzelor). Trec, domnule, trec - în loc să cadă, ca-n Mihalkov (uite ce culturalizat sunt, numai de n-aş fi greşit
154
trimiterea bio-biblio). Eu, care, de la pazopt, făceam (fac) teoria aşteptării chibritului.
Mă plic7, de moar7 ! 'Te ce fa' : mă te-le-vi-zesc !
Ora 12,44 : m-am ! Cu o emisiune şcolară de astronomie. Ce chestie înaltă astronomia, frate ! Şi adîncă. Iar noi: habar n-avem că acolo, sus... Ie-he-he...
Ora 14,44 : aeroportul Friuli-Venezia-Giulia - aşa-i zice : lung, dar feminin. Bag mîna-n foc : „Friuli" vine de la „Fraulein" - ba Venezia, ba Giulia...
Mie însă ce mi-a zis Giovanni de le belete : că, si-si, mă duc eu la Milano, dar de aterizare, aterizez la Bergamo ! L-am întrebat în româneşte dacă acolo se dau pere parfumoase. El a fost sigur că am spus un banc în siciliana (sau chiar sardă), însă cum el e de-aici, nu înţelege, dar rîde ! Vreo 80-100 km la nord de Milano.
De ce aşa ? am întrebat, ca să înţeleagă întrebatul Giovanni.
De ceaţă ! mi-a răspuns el şi a rîs.
Ora 15,50 : în avion. Plecăm azi-mîine.
Am aflat de la radioul de bord, cum ar veni: de la difuzor, că numai mie, pariziotul, mi se întîmplă una ca asta (ca şi chestia cu beşica-n talpă : unică şi personală !): cu para. Ceva mai tîrzior mi s-a spus că mai sunt şi alţii „pentru Bergamo" : ceva călători, chiar şi echipaje-de, ba, culmea : însuşi el, avionul! Da, dar ei n-au şi beşici în talpă, de să le saboteze culturalizarea pe spinarea partidului radi-cal-ddolinic.
15,20 : nici un semn de pregătire. Şedem. îl vom fi aşteptînd pe nea Cuttanne care acum a plătit grappa şi vine-ncoace.
15,25 : dcă are să ne „devieze" spre Milano, pe Linate. Ca să vezi! Te pomeneşti că italienii au inventat la relatiuita.
15,35 : zbîr-zbîr,'de dnd minute. Fama de la micro ne povesteşte că o să agiungem vii şi nevătămaţi la... Bergamo, aşa, cam pe la 16,10, după ora locală.
15,40 : acum noi zburăm orizontal. Zburăm, volăm, dar nu dn-tăm. Cîntă ei. Noi bîzîim, bîzîim. Avion de colecţie, cum se spune, politicos, cînd vrei să zid că are o respedabilă vîrstă. Bîzîidos - altfel constant, nu par să i se oprească motoarele în plin voi!
Pe rîndul dimpotrivă-mi: o fată ; bruneţică, urîţică-frumuşică foc ! Fumează ca liceenele. Şi vorbeşte singură, cu gura ei. Mamma mia, ce-aş mai parlâ şi eu, solo-cu-dînsa !
16,15 : am dat să aterizăm ; de pe la 2-300 de metri josime am cabrat, ca să mă exprim astfel, şi am luat iar înălţime. 'Ce că nu e posibel!
155
16,30 : a fost posibel - de a treia oară. Am aterizzat! Cică de-aici ne ducem cu autobuzul la Milano. Bine că nu ne pune-n coloană şi nu ne dă ordin s-o pornim cu cîntec 'nainte 'ars...
18,00 - în cap (cu toate zerourile): Linate-Milano. Am ajuns Ia 17,50, a trebuit să-mi ia belet: Giannina de la belete pariază cu mine că nu văd eu Parisu' astă-seară...
18,10 : sala de aşteptare. Muuultă lume - ai zice Gara de Nord din Bucureşti. Ca la Bucureşti: e afişată ora plecării -18,35, dar prin megafoane vine explicaţia că plecarea-i la 19,30. însă umblă vorbe -nedate la megafon - că a) sau 2-3 ore mai tîrziu; b) sau ne duce (cu pullmanu'!) pe alt aeroport, parcă Genova; ba nu : Malpenso (tot în Milano, dar unul mai fără ceaţă).
18,50 : a picat vestea cea bună : Plecăm ! Nu chiar imediat-ime-diat - aşa, pe la orele 22,00.
18,53 : iar acum s-a corectat: 22,30 - ce contează o juma' de ceas la o ţară atît de fermecătoare ! Bucurie ca la noi, la Poala Carpatei, rînd o veste foarte proastă e corectată, devenind nu-atît-de-proastă... Să fie o metodă latină ? Atunci de ce ne-a venit ea de la ruşi ? A, da : de-aia... în regulă...
19,10 : drept în faţa mea, pe jos (am zis că suntem la Bucureşti), două chinezoaice (japoneze ?) r«trîne-bătrîne, fără brîuri de lînă, dar cu blănuri evropeneşti, cu pălării. S-a eliberat un fotoliu, una dintre ele s-a suit cu totul, dar nu „greceşte", ci cu curul pe călcîie. Aşa o fi mai transcendental. Acum îşi trec, oferă, se poftesc : în şervete de hîrtie, chestioare de mîncare. Cu plecăciuni. Ca în ceremonia ceaiu- • lui. Mişcări (probabil şi gînduri) ritualizate.
19,15 : se anunţă îmbarcarea în autobuze.
19,30 : în autobuz - uf ! Am loc-în-cur (la Milano am stat în picioare). Şoferul face vîj! vîj! din autobuz - dar autobuzul doar că vîjîie, încolo nemişcat. Noi aşijderea.
21,05 : şoferul nu mai face din autobuz, a făcut destul, iar noi am ajuns la Malpenso (cică e „lîngă", dar ne-a căruţat o veşnicie autobuzul).
21,45 : domnule ! Vîj! face avionul - unul baban de tot, Airbus 300 şi ceva, un adevărat metrou !
21,48 : zburăm ! Ura ! Trăiască România !
22,50 : am aterizat - ura, să trăiască şi Francia ! - la Roissy.
Am pus, cum s-ar zice, roatele personale şi proprii (ale Airbu-sului) pe pămînt franc.
23,30 : Sunt în - ura ! ura ! - RER care mă duce, fain, pînă la Denfert-Rochereau, de-acolo două staţii de metrow, pînă na doma -na, că m-au zăpăcit de tot italicii!
156
24,30 : Am arivat. Oarecum nevătămat. Si de Ana lăudat. (Călătoria în Italia a fost o transcriere - mult scurtată.)
Sîmbătă, 7 ianuarie 1989
Aşa-i rînd vrei să faci prea multe deodată: n-am mai scris, n-am mai transcris, n-am mai rescris...
Aseară am fost cu Ana şi cu Filip la Ion Condiescu. Casă plină de copii, şi stai, abia a început! Lucrează la Village Asterix, cel care 1-a încântat pe Filip.
Ora 18,30 : am tras la mal (?) Heidi, Sabina I (230 de pagini, la un rînd jumate). De mîine, continui...
Duminică, 8 ianuarie 1989
Ora 15,00 : am zăcut puţin, întins. Fără să dorm. De vreo 6, poate chiar 9 luni, simt nevoia de siestă. Bătrîneţea, bat-o Creţea ! Ia stai aşa : rîţi ani am eu pe mine ? 53 şi 3 luni. 53 ? - nu-mi spune nimic, nimic, nimic.
Azi dimineaţă am scris, de mînă, ceva cu suspendaţii (chelneri-mea, cizmărimea română). Mă întreb însă : e verosimil ca un băiat de 14 ani (şi 4 luni, în carte) să facă asemenea observaţiuni ? Şi asemenea analize ? O să-1 dactilografiez astfel, încît să poată fi eliminat (fragmentul) cu uşurinţă.
Mă perpelesc : am „luat-o" bine cu ciclul declarat autobiografic ? După Calidor ? Eu simt că da. însă am senzaţia că, în jur, amicii nu sunt de aceeaşi părere ; ba parcă ar avea certitudinea că aş fi luat-o razna de tot (Alain) ; că m-am pierdut, m-am stricat, m-am „negat"... Necazul: nu pot cere Monicăi, lui Cristo, lui Raicu - să-mi spună „adevărul adevărat" - anume că scriu prost şi din ce în ce mai aiurea.
Rămîne Ana. Dar Ana poate ea să-mi spună adevărul-adevă-
rat?
Si nu că ar încerca să mă menajeze, dar dacă nici ea nu mai vede f
Totuşi : e cumplită situaţia mea - mai ales a mea, fiindcă toţi ceilalţi au publicat în România - merg pe sîrmă ; cu ochii închişi. Nimeni nu-mi spune dacă merg bine, n-am o „balustradă" care să mă asigure că merg, totuşi, „bine" şi care să-mi împiedice căderea în prăpastie.
Luni, 9 ianuarie 1989
Am scos la capăt, onorabil (cred) partea cu „suspendaţii" ; am dactilografiat-o. Să vedem mai tîrziu, dacă nu distonează.
157
Ceaţă, întuneric. Tristeţe. Abandon.
Ora 18,30 : am terminat capitolul întreg : 17 pagini.
Recitesc Jurnalul lui Thomas Mann. în afară de lucrurile extrem de interesante pentru cititorul-scriitor el însuşi (şovăielile, slăbiciunile, spaima de a deveni „martir"...), el făcea, în Jurnal, mai degrabă „cronică de familie" decît roman al romanului (la care tocmai lucra - „din greu" !). De ce ? Simplu : „despre" roman scria în chiar romanul scris în acel moment, ce nevoie să-1 repete în Jurnal ?
Eu, ageamiu în materie de jurnal, abia acum îmi dau seama că n-am notat - şi nu cred că voi mai nota :
- ce s-a mtîmplat cu mine la Madrid, la contra-conferinţa pentru drepturile omului (1980);
- ce s-a mtîmplat cu cartea-bombă ;
- ce s-a întîmplat cu otrava (Haiducu) ;
- mai înainte - în 1979: ce s-a întîmplat în timpul Campaniei de Vară din presa din ţară sincronizată cu Drăgan, Emilia, Milhovan, Andronescu, Titus, V.C. Gheorghiu...
- în general, ce se mai petrece în România (şi „în lume"). N-am notat nici „mersul cărţilor" : ce să scriu ? Eu scriu ceea ce
încă n-am scris (sau mi se pare mie...).
Cred că ştiu : în jurnal scrii ceea ce ştii că nu vei scrie în roman.
Mîine trece Alain pe la noi, să-mi lase, în vederea traducerii Artei refugii, „corecturile pe textul românesc"...
Mă tem că nici în jur de 15 ianuarie n-are să se apuce de traducerea cărţii mele. Ştiu că intervin „neprevăzute", dar... Una din două :
a) nu termină traducerea la timp - şi arunci mi se amînă apariţia cu cel puţin un semestru (după ce cartea a fost blocată „de vremi" şi a pierdut doi ani);
b) o termină - traducerea - dar, începută tîrziu, are s-o dea rasol, are să... ajusteze, scurteze-drumul...
Dacă însă începe traducerea în jur de 15 ianuarie, e în regulă.
Mă bătea gîndul, zilele trecute, ca, din toată sărăcia, să-mi cumpăr un nou caiet pentru Jurnal. Mai bine zis : un alt caiet... Numai că... în 10 ani (1978-1988) n-am scris nici jumătate din acesta ! Şi nu sunt deloc sigur că jurnalofilia de acum are să mai ţină...
Ieri m-am plimbat ! Mare eveniment, mare ! Ba chiar în două rînduri : în cursul dimineţii, exact 2 200 m. Seara, împreună cu Filip, am dat o tură pînă la Turnul Montparnasse - vreo 4-5 km ! Febră musculară, mai ales pe la fesele bucilor - azi n-am îndrăznit decît una mică, o plimbărică de 2 km, lineari, se-nţelege. Bine şi-atîta. De ani de zile (mai exact: din septembrie 1985, atunci am oprit lucrul-
158
manual, din motive de... nerezistenţă fizică), stau înşurubat în scaun, mă anchilozez, scriind scrieri. Cînd mă gîndesc că Thomas Mann făcea, zilnic, cîte două plimbări de cîte o oră, o oră şi jumătate... Mai ştii: în plimbare va fi rezidind geniul romancierului... Şi noi şedem, soro !
Ora 23,00 : mă tracasează cestiunea verosimilităţii : poate un puşti de 15 ani să facă analize socio-politice („suspendaţii") ? Ana zice că nu e sigur (că poate, puştiul). O să văd mai încolo. O să văd după ce, răcită, o să reiau cartea la citit. Ar fi bine ca, înainte, s-o... termin, nu ? - i-am tras pînă acum 3-4 variante de la cap Ia coadă, pînă în preajma cozii, n-am îndrăznit să o, cu adevărat, sfîrşesc.
Poate săptămînă asta.
Mîine şi poimîine lucrez la capitolul XXII : răsfoindu-1, răs-scriind, poate-i găsesc încheierea. De nu, la varianta următoare.
Marti, 10 ianuarie 1989
Ora 20,30 : azi am scris 8 pagini (= 12). A ieşit mulţumitor. Atît, că prea diluat. După ce o să-1 scriu, întreg, o să-1 comprim.
Mă apropii de sfîrşit şi mă gîndesc : nu ştiu cum să-i fac... încheierea. Poate că am să-1 scriu ca de obicei: la sfîrşit, scriu un text care să fie sfîrşitul cărţii - dar şi începutul. A trecut Alain pe la noi. Veste proastă : nu se apucă de Arta refugii decît „la 1 februarie". Mă temeam eu...
Vestea bună : Madame Samama de la Julliard, cea care se ocupă, acum, de Astra (Biblioteca), i-a spus lut că are referate excelente (plural).
întrebare: de ce i se comunică întîi traducătorului şi nu autorului această veste ? Poate pentru că autorul nu contează. Sau poate Alain, simţindu-se cu musca pe căciulă, a întrebat ce se aude cu Astra, ca să-i comunice el autorului... ?
Obosit foarte. Ceva mai mulţumit.
Mîine seară suntem invitaţi la Monici - demult nu ne-am mai văzut...
Miercuri, 11 ianuarie 1989
Ora 18,30 : am terminat Sabina. Să fie într-un ceas bun ! Evident, finalul nu este „chiar-definitiv", ci uşor definitiv-deocamdată, cum se-ntîmplă în viaţă. Oricum, acum ştiu o treabă : dacă o re-scriu, am, pe toată lungimea (?), parapete, balustrade...
în 23 ianuarie duc şi Sabina la Julliard, la referat(e).
159
Mă doare capul. Şi trebuie să ne pregătim de drum-lung : he-he ! pînă la Monici, în al XlX-lea arondisment, cale lungă - o oră cu metrou(rile).
Joi, 12 ianuarie 1989
Ora 1,15 noaptea : acum ne întoarcem de la Monici. Monica mi-a înmînat, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles, dactilograma Ostinato ! Ultima (făcută de Geta Gheorghiu, în toamna lui 1971, după apariţia în franceză şi germană).
îl (romanul) credeam pierdut pentru totdeauna ! Exemplarul III - pe foiţă - ajunsese la Ţepeneag, dar el, mutîndu-se, a aruncat toate „hîrtiile inutile" la pubelă.
„Si dactilograma mea ?", am întrebat, cu groază.
„âi! - la ce mai este utilă ? Ţi s-au publicat traducerile..."
„Bine, dar în româneşte ?", am scheunat eu.
Ţepeneag a ridicat din umeri, adică : ce, în româneşte ?
Dacă i-aş fi aruncat eu „hîrtiile inutile" ale lui, ri-ar mai fi ridicat din umeri.
Doamne, ce consolare, găsirea (?) manuscrisului! Consolare, atît.
Duminică, 15 ianuarie 1989
După miezul nopţii: deşi sunt un matinal, astă seară n-am putut adormi. Şi n-am mai notat de miercuri (ba nu : de joi) ; am făcut corecturi la Sabina. Azi am ajuns la final.
Final care Anei i-a displăcut; fals, trivial, violent, aiurea. Găseşte cartea asta : răspîndită - dar prea-densă, ceea ce nu e totdeauna contradictoriu.
Eu n-o găsesc aşa. Eu o găsesc altfel-slabă. Slabă şi, în acelaşi timp, foarte a mea. Bineînţeles că toate cărţile sunt ale autorului lor. Dar Sabina este nu doar carte; nu doar fată; Sabina sunt eu (îl lăsăm la o parte pe Flaubert cu Madama lui), în ceea ce am eu, bărbat iubitor de femeie, mai feminin (deci, dinspre ea, iubind bărbatul). Sabina poate fi o carte proastă, dar... apropiată mie.
Dacă Ostinato a fost un tur de forţă (în sensul de mult şi de mare şi de susţinut efort - ceea ce dă : eforţă...), Uşa..., scrisă cu jubilaţie, a rămas „copilul favorit" (deşi uşor debil...): am scris Uşa cu plăcere de moment, dar afectul avînd memorie, „momentul" acela se perpetuează (foarte adevărat: n-am recitit-o de peste zece ani); în schimb, în cerc... Nici pe asta n-am recitit-o de cînd a apărut (în decembrie 1977), dar o simt. Am scris-o nu cu plăcere, dar simţindu-mă în ea, ca într-o proprietate (agricolă...). îmi convin (iar !) - nu contează
rezultatele - marile desfăşurări (la scara mea, de, totuşi, român -chiar dacă basarabean). îmi convin fiindcă acolo, „din asta iese ceastălaltă" - iar cestelaltele se succed, se suprapun, se imbrică, se împletesc... Nu cred că este vorba despre fluvioşenia rusească (pe care o admir şi o gelozesc), însă probabil mă desfăşor mai nestingherit, mai liber, într-un spaţiu generos, arunci cînd îmi ştiu, în spate, o întindere... asigurătoare.
Cea mai strîns-construită : Piteşti. La ea ţin din alte motive -oricum, diferenţa dintre Piteşti şi Cerc ar consta numai în numărul de variante... : la P. - vreo zece, la I.C. - două...
încă o dată, nu-mi dau seama, cu capul, dacă Sabina a ieşit bine, însă nasul îmi spune că mda ; da...
în vara lui '88 i-am zis „Agurida"; apoi amîndurora (Astra plus Sabina) le-am zis, pentru uşurinţa lucrului, ceva în genul: „Romanul meu este o..."
Acum mă încearcă un simţămînt de : „Numai atît ?" - deşi am ajuns la un fel de capăt, de terminus-provizoriu. Iar în 23 ianuarie o predau (tot provizoriu !) la Julliard, simpaticei Madame Blanchard.
Ziceam că Anei i-a displăcut finalul dintr-o bucată (de fapt, din a treia tentativă, numărul variantelor „aproape-gata"). Voiam să zic: confidentul unei relatări (al unei anchete) participă într-atîta la suferinţa anchetatei, încît... o ia el la anchetat; la torturat.
Or, asta nu place ; nu place defel, fiindcă nu ne lasă inima să mărturisim (noi, cititori, noi, confidenţi ai scriitorilor) că noi, victime - în fine : unele dintre ele - putem, în anume condiţii, păşi lesne peste pragul ce desparte (ne desparte) de călău. Si doar e atît de... adevărat (însă, vorba esteţilor de pe Dîmboviţa : ce are adevărul cu literatura ?) : eu, unul, nu am întîlnit (precizez : eu) un singur deţinut care, într-un moment sau altul, sub o formă sau alta, să nu-1 tortureze el pe torţionarul lui - în gînd ; să nu-i transpire dorinţa (amestecată cu teamă, cu spaimă de ruşine, cu teroarea vinovăţiei) de a-1 tortura pe cel de alături, aproapele, colegul de lanţ şi de suferinţă - poate fiindcă el se lăsase torturat de torţionari.
Eu mărturisesc, ruşinat, vinovat: am avut asemenea tentaţiuni totalitare, cum le spune Revel.
Mai tîrziu am înţeles că aceasta (tentaţia) este una dintre cele mai afunde, mai obscure, mai vechi - şi la urma urmei: naturale -tentaţii ale omului regresat, întors în peşteră, în pădure (în codru ! -cel frate cu Românul), al omului de-căzut, re-animalizat, de a se năpusti asupra semenului deja scos din luptă, deja neînstare de a se mai apăra.
Acum cîţiva ani fusesem „şocat" : motanul Take, zis Paraşutis-tul (pentru că, „alunecat" de la noi, de la etajul VII, a supravieţuit)
160
161
zăcea, horcăind, agonizînd. Iar motanul Cazimir trebuia ţinut în altă odaie, ori supravegheat, în salon, altfel l-ar fi omorît pe bietul Tache (Take), cel neînstare să se apere. Ana zicea : „Fiindcă Take a fost primul în casă - acum Cazimir are ocazia să-1 detroneze... prin lichidare"...
Aşa să fie ? O fi.
Dar poate că nu ; poate că n-are importanţă ; nu va fi vorba de detronare, de luptă-pentru-putere, ci, mai simplu: nu leul, ci... hiena din noi, din fiecare. Noi, românii, nu avem tentaţia... leonitară, ci hienitară (ierte-mi-se licenţele). Mărturisesc : i-aş face bucăţi-bucăţe-le pe Enoiu, pe Goiciu, pe Drăghici, pe Nikolsky, pe Livescu dela Lăţeşti.
După această spovedanie, înapoi la finalul Sabinei : azi mi-a venit ideea (provizorie, ca toate genialele): nu renunţ deloc, la nimic din ceea ce am scris pînă acum, din contra (viceversa ! - cum zicem după Caragiale) :
- fiindcă, dacă nu e „adevărat" că aşa ar fi fost (deci: verosimil), are să fie, în viitor !
- opresc, pe suspensie, capitolul X (din partea a Il-a), acolo unde Sabina termină de relatat şi de bocit;
- trec la capitolul XI, care va fi în varianta-la-alegere : a, b, c, d,
e...
- propun variante : una mai „aşa", alta mai altfel, cealaltă cu totul altfelă, iar printre ele (a treia ?) scena torturării.
Oricum : el caută un deznodămînt literar, romanesc, vieţii.
Sper să iasă ceva. Ceva mai puţin şocant; la adăpostul multiplelor posibilităţi de rezolvare întîi, apoi de alegere.
Ciudat: cu Sabina nu simt că (trebuie să) mă grăbesc. îmi zic : dacă o acceptă Julliard, va fi publicată în primăvara lui 1991 - pînă atunci am timp berechet să-i găsesc rezolvire...
Pînă atunci, o să-i mai trag încă (cel puţin) o carte.
îi ştiu titlul - luat de la cel ratat, cu Laguna : Roman-intim.
Nu va fi povestea unui jurnal (intim); va fi povestea jurnalului intim; romanul lui.
Să zicem : la vedere : povestea unui jurnal - dar şi povestea jurnalului nescris - sau încă nescris. Povestea (şi a) scriitorului de jurnal...
încă nu ştiu dte planuri, etaje, nivele va avea. Oricum, naratorul va scrie: a) jurnal... ofidal - „care, sigur, va fi găsit de Securitate" (ba chiar, de ce nu ?): scris, jurnalul, ca un roman ce urmează să fie predat cenzurii - iar ca să fadliteze „munca" boilor de securişti, îl uită... cu program ; în scopul de a fi găsit - iar după lectură, de a-i da note bune - pentru gîndire-justă...; b) un jurnal „neoficial" - „dar
162
care ar putea, din nefericire, ajunge în mîinile Securităţii" - acesta merge mai departe dar nu prea departe („şi dacă, totuşi, cade în mîna Securităţii ?"); c) gîndul - dar pentru că gîndul vine după act, în timp - e alterat; deja-cenzurat - deja jurnalizat.
Ceea ce înseamnă că, sub comunişti nu (mai) este posibil să-ţi scrii jurnal-intim (= adevărat) ?
Vor fi scene şi pe-viu, în-prezent, pe care el, autorul, le va trăi a) direct; b) gîndi (imagina), pentru a le pune în jurnalul A şi B... (Şi ce mai rămîne din realitate, din adevăr ? - nu mare lucru.)
Relatare seacă, „obiectivă" (ce-face-el) : a) „devotat" A ; b) patetic B - neputinţa de a zice mai mult; c) dezlînat C - neputinţa de a face mai departe.
Hotărîre finală : dacă vreau să nu înnebunesc, nu mai scriu jurnal! Sentiment de eliberare. Şi, numaidecît, de frustrare: „Era atît de plăcut, poate şi util, să-ţi scrii jurnalul!" (la singular).
Adaus : ar acoperi, în timp : Făgăraşul (1953 cu moartea lui Stalin, dar nu insist: am scris-o în Ostinato); Dacia-Rupea '53-'54 ; Bucureşti '54-'56 - ar mai fi '56 după Poznan ; sau în vară, în fapt: după Poznan, pînă la Budapesta ?
M-aş putea opri pe arestarea mea, la 22 noiembrie 1956. Ce zici ?
Ce să zic, aş încheia cercul, aş ajunge de unde plecasem.
Să indud aid şi cele vreo sută de pagini din fusta ? - ar mai rămîne două „lacune" şi acelea scrise : Lăţeşti şi Ela, d.o.-ul şi „libertatea" de după ajungînd la Bonifacia...
Ar fi, în dte părţi ?
în multe, domnule. Prea multe. Mă mai gîndesc eu, după ce o să văd scrisul scris.
Luni, 16 ianuarie 1989
Ceva-ceva am comis. Nu iese. O să mai încerc. Dacă nu-mi iese mulţumitor, dau manuscrisul fără ultimul capitol, mai ales că ei mi-au cerut „o sută de pagini, de probă..."
Nu-mi iese, nu-mi iese. Dacă nid mîine, atunci o las baltă, o vreme. O las să se mai răcească.
Eh, dacă m-aş putea răci pe mine (mă)...
E ora 23, mă duc la culcare.
Ora 24,45 : am adormit, m-a trezit un zgomot. Nu mai pot dormi, ceea ce înseamnă că pot scrie. Am încercat, nu pot.
163
Cred că ştiu de ce : mă preocupă, mă ocupa cartea viitoare, Romanul-intim. Nu e rău că mă, dar nu în detrimentul ăsteia, încă neterminate !
Am frunzărit jurnalul de faţă : cred că la 17 ianuarie '87 notam ceva cu o intenţie de jurnal... Cînd o să mă apuc de carte, o să-mi arunc ochii, să văd ce-mi poate fi util din însemnări.
Citesc, de două zile, Gorbaciov al lui Tatu. îmi place şi mă enervează ! Mă enervează, pentru că-mi place ? Cartea e bine făcută, mai bine decît bănuiam.
Acum chiar că mă duc la culcare.
Marti, 17 ianuarie 1989
Ora 18,00 : acum am terminat... terminaţia Sabinei. Uf!
Joi, 19 ianuarie 1989
Nu mai am ce face, de asta m-am întors la jurnal.
Am terminat Sabina, am terminat de corectat - pentru traducere - Arta refugii. Acum, vorba cuiva : nu-mi mai rămîne decît să mă sinucid.
Mă gîndesc tot timpul la Roman-intim (dacă-1 scriu vreodată, cine ştie ce porcărie are să iasă...).
Ana, cu care am vorbit adineauri despre, în general, ultimele cărţi, nu este de acord - cică sunt egocentric şi mizeros: „Mereu : eu, eu, eu ! Si mereu : vai, ce rău am trăit, vai, cîte rele s-au abătut asupra capului meu..." Are dreptate în măsura în care are dreptatea ei. în ceea ce mă priveşte, chiar dacă nu am dreptate, nu am nici timp să mă îndrept... Iar dacă simt eu că parcă aşa e mai puţin rău... - de ce n-aş continua, aşa, ne-dreptic ?
în RI eroul e cuprins de o frică stranie, specială : în fapt, el nu e fricos, nu i-a căzut în cap o frică generală - ci el însuşi şi-a amenajat, confecţionat, dulgherit-zidărit o frică : jurnalul !... Chiar înainte de a-1 începe : dar dacă... ? Povestea drobsăreană.
După-amiază : am schiţat, foarte în mare, RI în 3 (sau 4 ?) părţi, începe să mă lucreze. Dar nil cred că ar fi bine dacă aş ceda şi m-aş apuca să... încep pe hîrtie, pînă nu mă debarasez bine-bine de persoana I şi de maniera în care am scris pînă acum.
Mîine, 20 ianuarie : tata ar fi împlinit 80 de ani (născut 1909); a murit acum 22 de ani (februarie 1967), la 58 de ani. Mama, născută tot în 1909 (dar în iulie) i-a supravieţuit - pînă în 1974 - a murit la vîrsta de 65 de ani. Acum 14 ani. Ce se va fi ales de mormintele lor ? Al tatei la Vad-Făgăraş, al mamei la Străuleşti II ?
164
Nici nu mai există.
Am primit azi Dialog pe ultima parte a anului '88 - atît lunara, cît şi suplimentul cultural-literar : continuă să-mi dea o senzaţie de jenă, de frică textele mele „apărute" în româneşte. Le găsesc slabe, violente, stupide, de băgare-n vorbă. Şi cum greşelile de impresie (n-am zis : de tipar, fiind vorba de maşină de scris) nu deranjează deloc treburile...
Una din... trei : ori de la o vreme îmi dau seama cît de prost scriu ; ori n-am avut ocazia, deci nu sunt obişnuit cu constatarea ; ori... oricum, a început în momentul debutului, în decembrie '66, cînd am văzut pentru înrîia oară scrisul meu tipărit: nu doar străin, dar de-o prostie înspăimîntătoare. A venit rîndul volumaşului Camera de alături, apărut în 1968. Apoi... n-a mai venit! Deloc - fragmentele publicate pe ici, pe colo pînă prin martie '70 intrînd în categoria alibiurilor cu „fragmentele" - şi gata !
Se vede că a fi scriitor înseamnă a te obişnui cu asta - nu doar înstrăinarea textului prin publicare, imprimare - ci şi cu ne-bunăta-tea lui; cu prostirea lui.
(De ce voi fi vorbind pentru altul ? N-am întîlnit la nimeni această constatare.) Nu aceeaşi senzaţie am cînd, rareori, îmi recitesc unele cărţi vechi - în dactilogramă. Dialog este, totuşi, o „publicaţie dactilografiată", atunci de ce textele publicate acolo îmi par tot proaste ? Fiindcă e... publică ? Dracu' să mă ia. S-ar prea putea ca cei care n-au scris despre asta să nu-şi fi citit cărţile imprimate (în limba în care le scriseseră) - mai ştii ? E o consolare ca arîtea (celel)alte(le).
Acum mă duc la culcare - e 12,15. Pentru mine, foarte tîrziu.
Vineri, 20 ianuarie 1989
Ora 11: am făcut o plimbare de 3 km ! Mare performanţă, mare.
Mă mănîncă palmele să reîncep, noroc că mă stăpînesc, altfel...
Azi, pe la orele 15,00 am început Roman-intim.
Ho-ho ! Nu l-am chiar, cum am zis, am scris o primă pagină de... digitaţie (în sensul propriu al cuvîntului: l-am maşinit!). Si n-a ieşit, ce-oi fi vrînd : să-mi iasă din prima ?
Nu-i grav, paginile prime sunt vehicole transportoare, covoare zburătoare şi nu subiectul logic, transportatul. Oricum, asta-i încălzirea în vederea. Nu-mi fac griji. Poate pentru că nu mi-am încărcat suficient acumulatorii; sau nu am întins destul coarda arcului (sau strîns resortul) - de aceea eşecul aşteptabil.
Eu nu încep prin, direct, scris - am mai scris asta, nu ?
Tot vineri 20 ianuarie, ora 21,00 :
165
Ce-ar fi dacă eroul n-ar scrie în jurnal nici un cuvînt - eventual o dată, două date ?
El ar - doar - dori. Ameninţă că o face. Ba, cu timpul, capătă obiceiul, îi devine metodă : scrie, hotărît, data, de pildă : „19 septembrie 1953" şi... Şi! Şi scrie în gînd !
Ca să pară' natural, lasă rînduri, pagini goale (unele incomplete : e mai veridic) - ca şi cum ar fi scris cu cerneală invizibilă.
în acest caz va fi mai greu să vorbesc de două sau trei variante.
Dar nu : aşa va fi şi mai! Mai bine, am vrut să spun.
21 ianuarie 1989
Aşa : nu va scrie în jurnale, dar are să fie ca şi cum ar scrie - în jurnale. Adevărul însă va fi descoperit tîrziu, la urmă, ca tot adevărul ce se respectă.
Cu timpul, devine sfidare :
„Să-mi facă ceva, dacă au cel"
Cînd este descoperit, la Rupea, de „caz" se ocupă procurorul Fulicea (şi ce-o mai fi făcînd vita de procuror Fulicea din 1953-54 de la Rupea ? Fu-li-cea !).
„M-au însărcinat tovarăşii, fiindcă am facultate la bază - acum între noi: de ce strici, tovarăşe, bunătate de caiete 1"
Reconstituire : „Ce-ai scris, de pildă, la data de... ?"
„La data de... ? Probabil întimplarea x... Sau poate y... Sau poate
z..."
„Nu-nu-nu, nu z, dă-o-ncolo, că eram cam obosit şi cam supărat, vezi-ţi de treabă, măi frate, şi nu te mai tine de prostii din astea, cu jurnalele"...
(Toţi securiştii, procurorii, miliţienii, activiştii, dnd vorbesc de fapte-rele ale „duşmanului", pluralizează !)
Mai departe : jurnalele fuseseră uitate la Doina. După rezolvare, află că D. le trimisese prin Cutare, iar Cutare le predase Securităţii. Adevărat ? Fals ? Si una si alta ? Dar bănuiala - a cărei victimă : Doina ?
El, Doinei:
„Dar tu, tu te-ai uitat prin caiete ?"
„Euuu ? Cum să fac una ca asta... Mă rog, le-am răsfoit..."
„Şi ? Ce crezi ?"
„Ce cred... Că scrii lucruri imprudente, care nu se scriu."
Ora 22J0 : am re-scris începutul. Vorba mea : „Iar l-am scris, 'tu-i ceara mă-sii!" Două pagini şi ceva, cu stiloul.
Tuşesc iar. Ca acum două luni (prima în 14 noiembrie - 5 decembrie).
166
22 ianuarie 1989
Mi-e rău, rău, rău. Tuşesc, am febră, nu sunt în stare nid să citesc culcat (în această poziţie tuşea devine înfiorătoare). Neavînd ce face (!), m-am dedat, vorba lui Thomas Mann, la „muncă fizică" : el îşi curăţa peniţele, eu mi-am curăţat masa de scris. A mea (muncă) e muuuult mai fizică !
Şi Ana tuşeşte. Şi Filip, şi chiar Take-Paraşută. Tuşim dar, vorba cuiva apropiat, nu ne lăsăm !
Cred că e bunişoară ideea rescrierii jurnalului.
Thomas Mann scria (în jurnal) că el scrie (jurnal), nu neapărat ca să fixeze prezentul, ca să şi-1 poată re-vedea mai încolo, în timp ; şi că nu-şi redteşte (jurnalul). Plauzibil. Jurnalul fiind o carte pe care autorul o face din aproape în aproape, lucrînd numai cu trecutul şi cu prezentul. Viitorul apare, de obicei, ameninţător, nesigur, ostil, sub formă de „mă tem că...".
Să fie mai liber scriitorul în jurnal ? Aparent, da, însă exemplul aceluiaşi Thomas Mann spune că „unii" se arată mult mai liberi (cu/faţă de ei înşişi mai cu seamă) în cărţi, în ne-jurnale, în scrierile „de ficţiune" declarată (homosexualitatea lui/şi la Th. M.). Si nu doar atît. De ce scrie Th. M. atît de puţin - în jurnal - despre cartea pe care o scrie în acel moment ? Fiindcă nu simte nevoia să scrie mai mult decît : „Azi lucrat două pagini din capitolul VII - binişor" ; sau : „Scris, pentru a n-a oară, finalul capitolului cutare - nesâtisfă-cut". Fiindcă „restul" trecuse deja în carte, jurnalul fiind o alta.
Apoi statutul ambiguu al jurnalului. Adeseori îşi adaugă : „intim" şi uneori chiar este, dar nu se poate ca autorul să nu se gîndeas-că la (eventuala) publicare, la ajungerea în mîini... indiscrete, dacă nu de-a dreptul „publice"... De aceea, la majoritatea jurnalelor dtite de mine, impresia de făcut, de artifidal, de oficial, de protocolar, într-un cuvînt, de ne-sinceritate.
Or, acelaşi autor se arată (cvasisimultan) sincer, curajos cu sine, în roman. De ce ? De-aceea !
23 ianuarie 1989
Mi-e atît de rău, încît nu m-am dus la Julliard, la întilnire. Am telefonat, am rugat să-mi trimită un curier ca să le dau manuscrisul Sabinei. Astă noapte : rău, rău.
24 ianuarie 1989
Bolnav rău de tot. Febră, tuse, dureri musculare, tot tacîmul. Atît, că a început să-mi fie foame... De la Alain nici un semn de viaţă.
167
Adineauri a fost curierul de la Julliard. Am dat Sabina.
Pentru mine, un neobişnuit cu jurnalul, s-ar putea să-mi folosească genul, formula : ca să-mi consemnez pas-cu-paşii. în RI. Azi mă gîndesc : suspens complet în privinţa ne-scrierii jurnalului. Chiar împrejurările, personajele care ar putea dezvălui „înşelăciunea" (?) n-o fac, intră şi ele în joc. Să zicem : abia la urmă de tot (în finalul cărţii: mai-iunie '54), atunci se arată adevărul - cine ? Mama - persoană realistă, ea nu intră în joc : „Cum de-ai stricat bunătate de caiete ?" întreabă şi ea ca procurorul, dar altfel. „Aşa : în joacă", răspunde el. într-adevăr, în joacă.
A venit - neaşteptat! - Alain să ia Arta refugii la tradus.
Nici nu mă aşteptam să am atîta (?) dreptate (în sensul că toate bănuielile mele, pentru care îmi părea numaidecât rău, s-au dovedit a fi adevărate ; ba... nu doar ele): după ce îl băgase înaintea mea (o „înainte" hotărîtă de mult) pe Papilian - de altfel, cu încuviinţarea mea, aşteptător la coadă - Alenică 1-a băgat fuga-fuga şi pe Nedel-covici (nu mi-a spus nimic, am aflat după...). Dar să nu-mi închipui că acum îmi vine rîndul! Nu ! între Nedelcovici şi mine a mai băgat pe cineva - de acord : Cineva : Eliade.
Numai Alain îmi comunică abia acum - şi zice :
- Doar Fragmentarium, dar te asigur : e aşa de proooost...
Ca şi cum asta m-ar consola pe mine de (cel puţin) luna luată din timpul meu... Auzi: ţi-am luat ţie o lună, dar ceea ce am făcut în această lună e aşa de proooost... Că începe la 1 ianuarie, cum ar fi trebuit, ori în 15 ianuarie, ori la 1 februarie, tot la sfîrşitul lunii mai trebuie să predea traducerea - în ce hal ? Mă tem că va fi nu doar rasolită, neglijentă, ci şi... scurtată. El însuşi mi-a spus ce face cu Eliade... îl... rezumă - adevărat, Eliade, viu, ar fi consimţit la unele „comprimări", dar fiind mort, Alain nu se mai simte obligat să-1 întrebe. Probabil are să mă confunde cu Eliade... Dea Domnul să fiu contrazis de fapte.
Mă lucrează, mă obsedează RI.
Va fi un caiet, A = „convenţionalul" ; în el există cîteva notaţii adevărate, vreau să spun reale. Ceea ce o intrigă pe mama : de ce a stricat bunătate de caiete, şi încă dublînd ? - fiindcă B este „leit A, ca date - atît că îi lipsesc însemnările - ce-i joaca asta ?" „Aşa, o joacă...", răspunde el. Dar dacă el, din nebăgare de seamă, inversează caietele ? Bine - dar cînd anume ? Să mă mai gîndesc. Nu le inversează, le uită pe amîndouă la Doina - nu Doina ci Dina (Mateescu). Le uită pe amîndouă ? Pe amîntrei ? Le-a uitat pe toate, el nu mai ştia unde le-a rătăcit - cînd ? în gară, cînd a zăcut bolnav, după întoarcerea de la instructaj de la Braşov ? Mai vedem noi. Ea i le
168
trimite prin Prună, profesorul beţiv ; acesta i le dă lui Bucelea (Dragoman), în prezenţa lui X, securist - care vrea şi el să vază... Nu : X-ul să fie procurorul Fulicea (şi aşa era el prieten - adevărat - cu adevăratul Bucelea...). Furnicea. Funicea. Futicea.
Miercuri, 25 ianuarie 1989
Azi mă simt mai bine cu sănătatea, dar cu soarta... Căcănarii de la Albin Michel n-or să-mi plătească drepturile de autor pentru Ca-lidor în engleză, pentru că La Tresorerie a pus un fel de sechestru pe veniturile mele - sper că numai la Albin Michel...
Spre prînz : a fost înşelătoare impresia de „bine" cu sănătatea. Nu înţeleg de ce Madame Blanchard nu dă nici un semn de viaţă, înainte de Anul Nou îmi telefona chiar cînd nu avea treabă cu autorul de mine. Să fie bolnavă ? Am întrebat la secretară dacă e bolnavă, mi-a răspuns că nu, nu e bolnavă. Dar unde e ? „în reuniune !" - că şi capitaliştii au şedinţe, atît că altfel le zice.
foi, 26 ianuarie 1989
Astă noapte iar rău, iar febră. Azi mă simt ca în prima zi de boală : rău. Inutil să mai fac vreo tentativă de scris. Se pare că starea de tîmpeală vine în mare parte de la codeină ; din medicamentul contra tusei (se şi chemă Netux !). Afară e un soare cît o roată de moară (de apă, fireşte), de dimineaţă, prima brumă... mai mare dragul ! Să te tot plimbi pe-o vreme ca asta - şi eu...
Nu mă mai gîndesc la RI. Stupid. Pueril. Dejâ-ecrit. O să mai văd eu cînd o să-mi vin în fire, acum totul mi se arată rău, prost, strîmb.
Am recitit ieri Sartre, Situation I. îl citisem la Sterescu prin 1965-66 ; eram nebun de admiraţiune, domnule, cum mai gîndea ăsta, ca o mitralieră ! Dar, iată, au trecut anii (ca norii...), s-a tocit admiraţia, a rămas preţuirea, cu jumătate de gură, dar preţuirea... Mai ştii, poate că n-ar fi rămas nici atâta dacă, în prima călătorie încoace, în vara lui 1972... Stăteam la terasa deschisă de la „Coupole", cînd Cuşa mi-a atras atenţia că se apropie, pe acelaşi trotuar, Sartre, de braţ cu, mai bine zis : dus de braţ de Simone de Beauvoir... Eu mă uitam la el cu gura căscată (la propriu) - îl vedeam pe Sartre ! - cînd, de la o masă vecină, nişte consumatori (altfel cum să le spun ?) au început să fluiere, să huiduiască. Am fost sigur : Sartre a tresărit cu putere auzind primul fluierat - numaidecît a trecut de cealaltă parte a Si-monei şi s-a făcut mai mic, mai gîrbovit (şi mai hăituit : atunci am văzut, într-o clipită, ochiul lui de cameleon, rotindu-se, în alarmă -
169
solitar şi rece). Cuşa, de lîngă mine, a început şi el să fluiere cu multă voie bună. L-am oprit, l-am întrebat: de ce... ? Mi-a zis : - îl bag în pizda mă-sii de comunist!
Că era, că nu era (comunist - chiar atunci, în 1972 !), ce importanţă avea ? Mai „comunist" era Aragon - îndrăznea cineva să-1 fluiere, să-1 huiduiască (însoţit fiind de o femeie) ? Pe atunci nu cunoşteam asemenea „amănunte" din viaţa pariziană, dar ştiam una : că asta nu se face.
Ziceam de Situation I... Acum m-a durut mai puţin executarea lui Mauriac - la fel cea a lui Camus. Ce bine scria, putoarea ! Mai ales cînd era nedrept!
în sfîrşit, o veste bună : La Bibliotheque Naţionale i-a fixat Anei întîlnire cu Em. Le Roy Ladurie pe 7 februarie. Să vedem ce poate face amicul pentru noi.
Şi dacă nu-i chiar de aruncat RI ? Una din condiţiile unei inteligente exploatări : să nu apară în toată lumina (printr-un prea lung suspens) ; să fie „ceva", dacă nu de la sine înţeles, atunci nu din cale-afară de ieşit din comun - cum le-ar putea părea celorlalţi. Adică : a nu explica ! - „adevărul" ; ci a-1 lăsa dedus ; prin regretul eliptic al mamei (dar suficient de inteligibil, ca să nu provoace confuzii).
Ceea ce pălăvrăgesc eu aici, pe hîrtie : palavre. Doar ştiu că nu aşa o să scriu - cînd o să scriu. Dar încă o dată : la ceva tot îmi vor folosi însemnările astea : să pregătească nu drumul, ci intenţia, apoi hotărîrea de a face drumul cu pricina. Eu nu voi povesti călătoria, ci intenţia de a călători (ce să fac eu „acolo" ?).
în seara asta, pe Antenne 2, emisiune despre România în cadrul „Resistences"-lor lui Mamere. Au participat: Berindei, fiica Doinei Cornea, Poulet, Zamfir (!), Mailat - toate petrecîndu-se în atelierul lui Victor Roman. De ce acolo ? Nu contează - ba contează în măsura în care Victor Roman a fost singurul... rezonabil; la locul său : n-a scos decît trei-patru cuvinte. Apariţia lui Zamfir a fost însă de tot hazul (dacă ne-am îngădui, dar cum despre România se ştie atît de puţin, e o crimă să-ţi baţi joc de ocazii ca astea).
Mihnea Berindei: din nefericire, se confirmă surpriza de anul trecut, cînd cu „lovitura de stat" de la Liga pentru apărarea drepturilor omului. Berindei, acum, „scrie istoria" : după el, „lupta pentru drepturile omului" a început cu Doina Cornea (cum altfel ? - tot timpul se uita la fiică-sa : dacă ea era de acord, băiatul berindic trecea mai departe; dacă fata lui Cornea se încrunta, Berindei repeta
170
numele Doinei, dar mai cu seamă al fiicei Doinei : Ariadna Com-bes !). înainte de ea : vidul, neantul; n-a existat, pentru Berindei, „istoric al drepturilor omului în România", nici Tudoran, nici Botez, nici măcar Vlad Georgescu (care, orişicîtuşi: a scris un text „duşmănos" şi a plătit cu închisoarea pentru el!), nici Calciu, nici Filipescu. Si nici... Europa liberă - numai Liga ! - cînd zicea : „Liga", Berindei o arăta pe fata lui Cornea... - a făcut asta de vreo trei ori... Fireşte, între arîtea omisiuni, absenţa numelui meu a părut... naturală. M-a mirat că Poulet n-a suflat, el, o vorbă despre „alţii" - măcar despre Paras-chiv să fi amintit; m-a mirat că Mailata (fatal: ea nu putea fi îndrăgostită - ca Berindei - de fata Cornii) n-a scos nici ea vreun chiţăit -măcar acum, că se află la adăpost (şi la Televizie !), că în ţară... mamă-mamă, cum mai lupta Măria Mailat împotriva comuniştilor şi a securiştilor, să fie întrebaţi ieşenii şi rîrgumureşenii!
După emisiune, Monica la telefon : era cătrănită, dar ea nu-şi îngăduie să arate supărarea pe Mihnea. Eu am zis :
- Ba eu pot ! Sunt supărat pe Berindei ! Acum sunt convins : putsch-ul de anul trecut nu a fost un accident. Iar Berindei, prietenul nostru, nu e doar un prost-prost-prost (asta o ştiam, dar cum era un prost-bun...), ci un ticălos !
Monica a zis că... n-am dreptate (de astă dată, după...).
Vineri, 27 ianuarie 1989
Nici nu se putea o veste mai proastă : Madame Blanchard a părăsit azi Julliard !
De asta nu mai dădea semne de viaţă.
Am vorbit la telefon cu Nabokov - surpriză : Nabokov dezagreabil ! Şi doar nu-i reproşasem, lui, alungarea Blanchardei (habar n-am cum anume se vor fi petrecut lucrurile), dar cu certitudine am căzut pe... adevăr. Si ce mi-a zis prietenul meu Nabokov : că, dacă nu-mi convine „fără Blanchard", să-mi caut alt editor ! I-am răspuns :
- Aşa cum, „fără Nabokov", mi-am căutat alt editor decît Albin Michel ? - l-am salutat şi am închis telefonul.
Numaidecît m-a sunat el : că îşi cere scuze, că e obosit, că e enervat de „reorganizarea" monstrului (după Hachette, cel mai important) Presses de la Cite... P61 în sus, P61 în jos, că să ne vedem, că să dejunăm, că să facem, că să dregem, de ce n-aş aduce „colecţia" de la Albin Michel ? (urtînd că el, în conspiraţiune strînsă cu Cathala, s-au opus colecţiei mele, pretinzînd că face „double emploi" cu colecţia rusă şi sovietică...). Că, uite, pînă una-alta, pînă va fi „adusă"
171
Am întrebat:
- Deci, îi povestesc şi Doamnei Samama povestea vieţii mele, dacă Blanchard a plecat...
El zice că da, cam aşa.
- ...Iar cînd are să vină noul editor, cînd are să vină, are să trebuiască să-i povestesc şi aceluia povestea vieţii mele şi a cărţilor pe care le-am scris, le voi scrie...
Nabokov a nechezat - la telefon, l-ai fi confundat cu Preda.
N-am noroc şi pace ! Mai ales cu timpul n-am noroc : am pierdut, la Albin Michel, prin plecarea lui Nabokov şi venirea analfabetei - un an ! am pierdut prin mutarea lui Julliard - o jumătate de an mi-a trebuit ca să înţeleg că pot colabora cu Blanchard şi, uite : au dat-o afară (sunt convins: Nabokov, cel dat afară de la Albin Michel, o dă afară pe Blancharda de la Julliard..., în fine, chiar dacă nu el este „factorul de decizie", atunci poate foarte bine să influenţeze factorul cu pricina).
Deci, o iau de la începutul începutului, cu totul, cu toatele. Tu-i mama mă-sii de viaţă !
Care însemnare de jurnal ar putea da seama măcar parţial de disperarea noastră, a nenorociţilor de făcători de cărţi ? De aproape-moartea ? Şi nu : toate „astea" trebuiesc ascunse, ţinute în secret (?), din discreţie, nu-i aşa ? Din bună-creştere ?
Oricum, tot nu e nimic de făcut. Iar dacă este de consemnat în jurnal, iată : este - dar este, de parcă nici n-ar fi fost (din moment ce acest scris este numai pentru „uz intern").
în continuare, bolnav. Şi Ana, vai.
Sîmbătă, 28 ianuarie 1989
Tot bolnav, febră matinală, oboseală nesfîrşită.
Cu toate acestea, mi-am făcut „datoria" : am scris (pentru a cincea ; a şaptea oară ?) cele două prime-pagini din Rl.
Seara : mă gîndesc că ceva noroc tot am avut. înrîi am terminat (aşa cum am terminat) Sabina, abia apoi am căzut bolnav; şi... nefericit. Ar fi fost şi mai insuportabil dacă toate aceste necazuri ar fi intervenit înainte. Cu toate că am o explicaţie (personală) a bolii : terminînd Sabina, trupul (chiar şi sufletul - cît mai este) s-a demobilizat, a fost... desconcentrat, trimis la vatră. Ce şi-o fi zis el, trupul (sufletului): „E timpul să mă odihnesc şi eu niţel, după atîta tragere în jug..." Şi chiar dacă mai avusesem în noiembrie trecut o zdravănă punere la pămînt, uite că n-a fost de-ajuns.
172
Săracul de el, trupul meu corpic : îl alerg fără răgaz din 1985. De atunci au început (mă rog : re-început) marile necazuri materiale si scrierea cu chin a ultimelor cărţi. Vasăzică : Justa - circa 120 de pagini; Ela, cam tot pe-atîta ; Bonifacia : 200 ; Din Calidor ; 200 de pagini, dar scrisă de vreo cinci ori; am mai scris de două ori : Roman-intim (monstrul prim, cel de vreo 600 de pagini); apoi, cu variantele fiecăruia : Din gară, a devenit Arta refugii; Astra şi Sabina. Asta face, din 1985 : 8 bucăţi; din astea, două au fost publicate, una în curs de traducere, alte două în curs de lectură şi contractare. Cum am mai notat, materialul din fusta are să-mi fie de folos ceva mai încolo ; cel din Ela - problematic... Oricum, am comis vreo 2 300 de pagini (cît de cît „definitive").
Dacă scriu RI aşa cum îl clocesc de zece zile (mai exact: din 19 ianuarie), bine va fi: a) să schimb registrul, tonul, tonalitatea ; b) să pot face cîteva exerciţii de virtuozitate formală - mai ştii, în ciuda "asta, s-ar putea să iasă o carte reuşită...
Mai puţin bine : prelungirile (fie ele şi parazitare) din Sabina îmi... conveneau, îmi făceau bine, mă făceau să mă simt la larg, în voie ; pe distanţă lungă ; în libertatea de a trăncăni. înseamnă că iar îmi pun frînă (gurii mele - Doamne) ; şi nu sunt deloc sigur că o astfel de restricţiune are să-mi fie benefică.
Adevărul: de multă vreme nu mai ştiu pe ce lume sunt. Instinctul îmi zice, uneori, să o ţin aşa, cu lunga-distanţă, cu trăncăneala, însă mă îndoiesc şi de instinct: dacă mă îndeamnă la lene, la comoditate, la uşor, la puturoşenie ? Apoi (instinctul) nu mi-a fost de la o vreme confirmat (ba da : cu Alain...). Dacă voi fi avînd o oarecare „originalitate", ca scriitor : am scris, de parcă aş fi fost singur pe lume ; am scris, ca şi cum aş fi ştiut că voi fi singurul (meu) cititor...
Cred că am mai spus asta, dar e jurnalul meu (personal şi foaaaarte intim !), scriu în el ce mi se năzare ; ba chiar şi ce nu.
Aşadar : primele şi singurele texte scrise despre un text al meu - cronichetele lui Raicu şi Valeriu Cristea, în 1968, în legătură cu Camera de alături. Adică la începutul începutului. Iar de atunci -nimic. Cronicile în franţuzeşte, în nemţeşte, în olandeză - chiar cînd spun lucruri interesante, îmi rămîn, vreau, nu vreau, exterioare. Monica a scris mult despre mine, dar altfel decît aş fi dorit, decît aşteptam (şi, poate, meritam...). Iar Negoiţescu, în ciuda rezervelor (cu „istoria" din Calidor), nu m-a convins (atît că, într-o cronică, nu autorul trebuie convins, ci potenţialul cititor...). Or, această absenţă este definitivă ; nu poate fi umplută, astupată. Există un timp nu numai pentru lecturi (un la-timp), ci şi pentru confruntări cu critica - confruntare, în sensul de a aşeza alături teza şi antiteza, nu de a se încaieră. Pe măsură ce timpul trece, golul creşte în proporţie geome-
173
trică; mai ales că se insinuează teama, temerea că chiar dacă cei din exil ar avea posibilitatea să scrie despre cărţile mele (adică : dacă ar fi tipărite în româneşte), tot n-ar scrie ce cred ei despre cărţi, despre autor : din bunăcreştere, din prietenie, din solidaritate de exil, m-ar menaja. Decît să mă rănească, cred ei (ar crede - dacă...), preferă să tacă.
Ceea ce e insuportabil pentru mine. Un fel de a zice, dovada : uite, suport... Atît, că din ce în ce mai nesigur, mai singur.
Duminică, 29 ianuarie 1989
Am mai comis o pagină. Nesemnificativă în sine, dar şi ea pregătitoare de cale.
Lotte (Mia Wagner). Aş vrea să fie în carte ceea ce a fost în realitate : o lumină ; şi o taină. Şi caldă : vizual, auditiv, tactil, olfactiv - de parcă n-ar fi fost săsoaică. (...)
Cealaltă faţă a ei: Dina Martinescu (cred că asa am botezat-o).
(...)
Să înţeleagă la urmă că ei nu urmăresc doar zdrobirea, „lichidarea" celor ce scriu jurnale, ci să-i aducă pe potenţialii scriitori (şi de jurnale) să „scrie" ca el: să nu scrie ! Să se ocupe mereu şi mereu de „daravela sportivă" nenocivă, „sănătoasă, dragi tovarăşi!"
Află - indirect, de la Traian Comşa - despre Piteşti. Află cum era modelat omul acolo.
Luni, 30 ianuarie 1989
Mă simt ceva mai bine cu sănătatea trupului, fiindcă cea a sufletului...
Aştept ora 11. Ca să mă duc la Julliard. Să vorbesc cu Madame Samama despre soarta mea, despre soarta cărţilor ; despre soarta mea de autor trambalat între editori care se dau afară unul pe altul, doar ca să mă întîrzie pe mine... : sigur n-am să pot vorbi. Să aflu : da sau ba ?
Nu-mi iese din cap şi din inimă tonul iritat cu care m-a repezit Nabokov vineri, 27 - nu au avut nici un efect revenirea, scuzele, explicaţiile... Mai apoi m-am gîndit că va fi fost băut; băut, nu beat, dar mai ştie cineva cînd un rus e beat ori nebeat ? (...)
Mă nemulţumeşte, în continuare, RI. Mi se pare artificial (deocamdată) gîndit. Să fie oare problema unui băiat de 18 ani: jurnal sau ne-jurnal ? Da, în măsura în care fusese traumatizat de interdicţia unei oarecari îndeletniciri. în fapt, de-a dreptul de arestare - ceva mai tîrziu află că pentru jurnal - apoi „declasat" de la Sibiu, nici
174
măcar la Sighişoara, ci tocmai la Făgăraş; apoi eşecul de la admitere - adevărat, la cinematografie, unde n-avea ce căuta - dar avea ce căuta George Muntean, doar pentru că se fitâia pe coridoare în costum naţional bucovinean ?
Aşa ar mai merge : pedepsirea (arestarea) i-a căzut în cap, astfel a aflat pe proprie piele că e periculos să ţii jurnal. Mai departe : ei se tem de jurnalul tău, pentru că se tem de memoria ta ; deci, tu trebuie să ţii jurnal! îi „baţi", îi dai înapoi, îi sperii pe ei cu jurnalul ? Aparent, nu - dar-însă-totuşi... Cum însă ţi-e frică, nu-1 chiar... scrii, jurnalul acela ; îl... ţii în gînd (?).
în fond, care este gîndul ascuns ? Că ei vor să ne şteargă memoria - deci să ne suprime pe noi, conştiinţele... însă memoria se exercită şi prin simplă ţinere-de-minte, nu neapărat prin scriere negru pe alb („Strămoşii noştri, he-he, din negura veacurilor", cum dracul făceau, fiind ei analfabeţi din tată-n fiii Romei ?).
Ora 12,00. Acum vin de la întilnirea cu „Madame Samama". Eu mă aşteptam - vina mea, nimeni nu mi-a spus cum arată - nici chiar Alain (dar oa're de ce ? nu cumva pentru că el... încă n-o cunoştea cînd vorbea despre ea, că ar avea de gînd să-mi spună despre Astra că are referate favorabile ?)!; eu mă aşteptam, ziceam, la o cucoană; copticică şi cam arabică - oricum, maghrebină - în cel mai fericit caz libaneză (ca Dominique Edde, de la Seuil). Şi cînd colo... Madame este o mademoiselle frumoasă-coz ! Şi, culmea : deşteaptă (dacă nu sunt eu influenţabil...). Surpriză în lege. Urmează să văd ce poate ea face - a zis că-mi obţine o întîlnire cu Christian Bourgois, şeful-su-prem (că şi ei au) - poate săptămînă viitoare.
Seara : am mai tras o pagină, ba chiar din contra - două !
Este vorba de „prima conducere" (primul condus ?) a(l) Lottei şi de primul dialog. Cred că l-am amorsat destul de bine. Vreau să spun : în ton. M-am oprit degrab': şi de istovit ce sunt - la comparaţia : fusta pe cadru, arcuşul slăbit al viorii beţivanului din restaurantul gării Sighişoara. (...)
Marii, 31 ianuarie 1989
Azi: ceva mai puţin foarte bolnav.
Cred că azi am chiar început cartea. Am scris cu stiloul patru pagini din una şi trei din două. O să vedem mîine.
Miercuri, 1 februarie 1989
De ţinut minte : în noaptea de 6 spre 7 iulie 1949 au fost arestaţi şi deportaţi - oficial: 200 000 de basarabeni.
175
Acesta însă a fost „doar" al treilea val - primul : în iunie 1941 (simţind că are să se declanşeze războiul); al doilea : în 1944 şi '45, după întoarcerea frontului (acesta „combinat" cu foametea provocată).
Ora 16,00 : am mai scris şase pagini (2 are acum nouă pagini).
Bunicele, dar vor fi şi mai după ce le voi re-re-re-rescrie.
încă bolnav. Dar nu mai tuşesc, însă am febră de tuberculos ; şi o stare de sfîrşeală totală şi totalizatoare. Şi de somnolenţă. Trebuie să mă întind oleacă pe pat, să zac.
Seara : ceaţă cumplită („iaurt") : reţine toate gazele de eşapament, nu poţi deschide ferestrele nici trei secunde. (...)
Alain mi-a telefonat: a început traducerea Artei refugii.
Să fie într-un ceas bun ! Cică i-a găsit tonul dintru început.
Joi, 2 februarie 1989
Ceva mai bine cu sănătatea. N-am scris decît o pagină şi jumătate din capitolul III. în schimb (?), am copiat la maşină patru pagini, de la început, fireşte.
Ceaţă, putoare de gaze, incertitudine şi poftă de scris, însă, uite, nu mă hn balamalele.
Vineri, 3 februarie 1989
Azi am copiat la maşină trei pagini din capitolul I şi opt din capitolul II.
Slab, slab. O să mai... copiez, poate se ameliorează.
Mi se pare tot mai tîmpită cartea asta. (...)
Pe lîngă toate celelalte lipsuri - de totdeauna - de la o vreme (doi, trei, patru ani) îmi mai lipseşte şi suflul propriu-zis : nu mai am rezistenţă fizică : gîfîi, transpir ; mă doare spatele, mă dor bucile -vai de curu' meu ! Mă dor mîinile, mă dor ochii, nu mai văd bine, de auzit să nu mai vorbim, dar cum nu cu urechea se scriu romane...
Azi Ana a fost la Centrul Beaubourg. Convocată, de, la sugestia lui Lang. Răspuns : n-au nimic de lucru, dar dacă or să aibă, neapărat la ea au să facă apel, ce să zic ! Zic : mama lor ! Să vedem marţi, la B.N. Dacă tot aşa, chiar că nu văd ce mai putem face şi cum. Mai ales ea, care nu mai poate şi nu mai poate.
Nici eu. Dar eu nu contez. Si eu : tîrîş, gropiş...
Sîmbătă, 4 februarie 1989
Azi am dactilografiat finalul la capitolul II şi am trecut la III din care două pagini. Ba nu, trei. Prost, dar merge. Nu-mi iese, dar sunt încrezător : să faci, cu sudori de sînge - un fleac !
176
Luni, 6 februarie 1989
Azi am terminat dactilografierea capitolului III (14 pagini, total 35) şi am scris de mînă două pagini din patru (aiurea !). Asta-i s'tuaţiunea !
Mîine dimineaţă, Ana la Le Roy Ladurie, la B.N. Dea Domnul. Marţi, 7 februarie 1989
Ana a fost la Ladurie, la B.N. S-a purtat călduros, a întrebat ce mai face Pol ? (Mulţumesc, rău). A promis o vacaţiune - pînă în iunie. Bună şi asta, dar de-ar începe...
Azi am terminat capitolul IV (şapte pagini de mînă) şi am început capitolul V ; încă trei cu stiloul. Mai las un pic dactilografiatul: îmi rupe ritmul, deşi mă doare mîna de-atîta stilou...
Merge mulţumitor. (...)
Vineri, 10 februarie 1989
Tot mai rău şi mai rău cu banii. (...)
în schimb (?), am scris şi capitolul VI de mînă, 13 pagini. (...) Sîmbătă, 11 februarie 1989
Vis : mă aflam cu cineva (?), undeva într-un pasaj-răspîntie de metrou. Cineva-ul îmi zice :
„Uite-1 pe fratele lui Yannick Noah - e o fiară !" (în franceză).
Eu ştiam asta şi, într-adevăr, „fratele" începe să se comporte ca o fiară, atacînd trecătorii-pasagerii.
Am luat o nuia. El m-a simţit, s-a răsucit (ca o fiară !) şi s-a năpustit la mine cu un cuţit lung-lung. Eu l-am ţinut o vreme la distanţă ; apoi l-am atacat eu, l-am pus pe fugă.
Scena următoare (schimbare brutală de decor) : eu îl lovesc, îl lovesc pe „frate" cu nuiaua. El se ascunde într-o firidă - mult înălţată de la pămînt şi protejată de un geam de sticlă - însă eu, cu varga, prin el, îl ating, îl lovesc, îl fac să sîngereze, mai ales pe la coaste -pe şobolan.
Scena următoare (schimbare tot aşa de bruscă): eu, plin de sîn-gele şobolanului mort, caut să mă îndepărtez - cu metroul. Răscruce subterană : mă angajez pe un coridor (nu văd placa indicînd direcţia, dar puţin îmi pasă), mă opresc : în locul controlorilor „ficşi" (găuritorii de bilete, pe care i-am apucat, în 1972-73) : frizeri ; cu scaune frizereşti; nici un client - pe mine mă aşteaptă ! Mă retrag, o iau în altă direcţie : şi aici frizeri. Derutat, urmărit (ca în vis), mă deplasez greu - cînd iată o fată-femeie cunoscută (din vis). Fără să-i spun ce-i cu mine, de cine mi-e frică, ea mă ia de mînă, îmi promite
177
p
1
că mă conduce... Eu o iau în braţe, o pătrund şi aşa, cu ea înfiptă, mă angajez pe primul coridor apropiat - tot cu frizeri, dar aceia nu se ating de mine - şi eu ştiu de ce : nu pentru că mă conduce fata ; nici că mă conduce „de sus" - ci pentru că... văzusem o placă pe care scria CHÂTELET - şi mă trezesc. Ce simplu este, în vis.
Duminică, 12 februarie 1989
Azi am terminat capitolul VII. După calculele mele, transfor-mînd paginile scrise de mînă în pagini dactilografiate, am atins suta de pagini.
Senzaţie: merge.
Poate fiindcă am apucat-o agale ; în zigzag ; pe termen lung -şi pe distanţă lungă, aşa cum îmi convine mie. Deie Doamne-Doamne să fie adevărat.
Miercuri, 15 februarie 1989
Am mai scris, am mai scris ; în fiecare zi cîte şapte, opt, nouă pagini (de mînă). Ce-o să iasă, cînd le-oi trece pe curat, re-trece, Dumnezeu cu mila. Oricum, valoarea unui text nu stă în cantitatea de muncă, în numărul de rescrieri. Aşa o fi, dar eu nu scriu „valoros", eu scriu.
Mulţumit şi nemulţumit. Chiar foarte, de... cantitate; mulţumit că mai pot scrie. Şi nemulţumit: de cum iese - prost, inadmisibil de prost, chiar pentru o ciornă.
Din cînd în dnd mă opresc, ritesc ce-a ieşit: găsesc că n-a ieşit prea rău - dar nu despre asta voiam să vorbesc. Sigur, şi asta ar fi putut prezenta ceva interes pentru mine, dar altceva, altceva... Mă chem la ordine, mă îndrept, cu ochii ţintă la „adevăratul obiectiv" -şi iar mă trezesc pe de lături, departe de obiectiv... Şi încă ceva : nu m-am hotărît - fiindcă nu văd - unde şi dnd trebuie persoana I şi unde, dnd, a IlI-a. îmi spun : lasă, aranjezi tu la urmă, ce contează persoana naratoare ? - şi numaidecît : ba contează persoana naratoare ! Al dracului contează - dar eu nu ştiu unde să folosesc una, unde alta... „Fleacul" cu persoana e tot atît de „fleac" precum timpul (verbelor). Importanţă de căpătîi, ca să zic aşa.
Din ce am scris pînă acum, trei sferturi : femeia, obsesia erotică... Se explică : bătrîneţea, îmbătrânirea autorelui - dar nici chiar aşa ! Mai ales că „în viaţă" încă merge, merge - mai ştii : vor fi semnale înaintemergătoare... (de-ar rămîne la ele, acolo, astfel de semnale). Mă întorc : obsesia sexuală a unui june de 18 ani nu este
178
aceeaşi cu a moşului de mine. Am pansat ca Gîgă, dar adeseori e bine de reamintit banahtăţurile.
Dedt dacă... Dedt dacă junele e singur (este), degradat-sodal (este !), „neînţeles" (o-ho !) - ded disperat (spre deosebire de mine, autor - doar resemnat...).
Oricum, lucrez cu plăcere ; din disperarea resemnării. Altceva nu ştiu face, altceva nu-mi place. Ce va ieşi - vom vedea.
Azi i-am cerut prin telefon lui Guilloux de la Gallimard Jurnalul lui Gide, din Pleiade, Dicţionarul lui Flaubert, Jurnalul lui Tolstoi.
Joi, 16 februarie 1989
în sfîrşit, două prilejuri de mare bucurie : în primul rînd, Ana a fost la Bibliotheque Naţionale - se face ! în al doilea : mi-au dat carnet de cecuri.
Am scris de mînă zece capitole din RI. Azi m-am reapucat de dactilografiere.
Miercuri, 22 februarie 1989
M-am poticnit. De cîteva zile : tot pe loc, pe loc, pe loc. Foarte obosit, bronşita ultimă a lăsat urme mai grave dedt mă temeam. Nu-mi ajunge somnul, (în schimb !) n-am somn bun.
Din ce am scris pînă acum - de mînă, de maşină - nimic nu-i bun. Prostii, pălăvrăgeală, dijâ-ecrti. Sunt nemulţumit - dacă aş avea energie, aş fi şi furios. (...)
Editoarea de la Londra mi-a spus că a găsit traducător pentru Calidor şi să-i trimit paginile lipsă din fotograma de la Albin Michel. I-am trimis ultimul exemplar „tipărit" de Solacolu - sosit chiar azi.
Alain merge... alene de tot. îngrijorător. Am impresia că iar traduce altceva. Nu-i zic nimic, nu-1 întreb nimic.
Şi nu am chef de ni-mic ! Sunt obosit de moarte - de dţi ani n-am mai avut vacanţă ? Ana din 1982, eu din '83, şase şi şapte ani de cînd nu ne-am odihnit, ba din contra, ar zice un român (cult).
Nu-mi arde decît de eolienele mele dragi şi cilindrice...
Joi, 23 februarie 1989
A dat Domnul: Ana va fi, începînd de la 1 martie... chargee de recherche ă la Bibliotheque Naţionale - îţi dai seama (da, îmi dau !). Bine-bine : vacaţie, adică pe un trimestru, doar vreo 4 000 de franri pe lună, dar... am ieşit din căcat (măcar pe jumătaf, nu ?). Cum ar veni: psihologicamente, pen'că altufeli'...
Oricum, e bine, e bine.
N-am mai scris. Nu mai am chef. Nid putere. Zac.
179
Vineri, 24 februarie 1989
Acum mă întorc din tîrg, am fost pînă la librăria lui Dimitrevici, ca să-i transmit nişte medicamente lui Konstantinovski.
Am scos la capăt capitolul W (11 pagini dactilo): prost.
Nu mai pot lucra, sunt istovit. Chiar şi o plimbare mă oboseşte. Nu mai vorbesc de urcatul scărilor. Si văd din ce în ce mai rău, mi se instalează ceata, domnilor juraţi!
îmbătrîniml şi-mi pare rău.'
Luni, 27 februarie 1989
Am terminat de dactilografiat VIII, azi am copiat cinci din I.
Din ce în ce mai prost, dacă e posibil una ca asta (este !).
De la editură nici o veste cu rancontra mea cu directoriul: caz-de-forţă majoră - Bourgois se ascunde, e păzit de poliţiune, fiindcă 1-a publicat pe Salman Rushdie şi Khomeiny îi vrea şi lui capul... îmi vine să rîd, dar nu rîd : există nebuni ca Ceauşescu. Există ! Ba poate şi mai sîngeroşi, da, dar ăstora le trece...
Din ce în ce mai îngrijorat de Alain. Se termină luna februarie, mai are exact trei luni în cap, ca să traducă 400 de pagini (dificile). Mă tem că n-are s-o termine. Deja o lună, ianuarie, mi-a ciupit-o pentru alţii, peste rînd (Nedelcovici, Eliade).
Dacă Alain nu predă traducerea în ultima zi a lunii mai, eu mai pierd cu apariţia cel puţin încă un semestru.
La RI: circa 110 pagini dactilografiate. Nu merge deloc.
M-am reapucat de hărţi. Şi de eoliene. Şi de desalinizarea apei de mare, în vederea adăpării însetatei Basarabii...
2 martie 1989
începînd de ieri, Ana lucrează la B.N. Pînă să i se găsească „loc", lipeşte etichete pe locul altcuiva... Cică peste o lună are să aibă şi ea un birou de chargee. E bine, e bine.
începînd de ieri, nu mă mai ocup de RI, l-am lăsat, dracului!
Copiez, pentru Agora, din Arta refugii, fragmente. (...)
Marţi, 7 martie 1989
Scriu la... luminare. Azi dimineaţă ne-au tăiat lumina, măgarii. Abia mîine au s-o restabilească (plătind amenda reglementară). Am două luminări măricele, dar lumina e foarte-foarte slabă - cum Dumnezeu vor fi trăit strămoşii voştri, Dacii şi Romanii - chiar şi noaptea ? Ce-or fi făcut ei, pe timpul nopţii, pînă la apariţia gazului aerian şi a iectricităţii ? A-ha : ce să facă - copii...
180
Ieri am primit de la Solacolu 13 exemplare din Calidor. Astea fiind, ca să spunem aşa, exemplarele de autor ! Trăiască Solacolu, editorul meu drag şi unic !
I-am trimis lui Tudoran 33 de pagini din Arta refugii: să aleagă.
Vineri, 10 martie 1989
Alain îmi telefonează că a terminat „prima parte". Eu mă arăt bucuros, dar nu-1 întreb : „care parte ?" - capitol ?
Monica pleacă în concediu, la munte : Avoriaz ori Megeve.
Pînă spre 1 aprilie. Pe la mijlocul (lui aprilie) vrea să facă o masă rotundă cu Calidorul. Mi-a spus că Raicu este de acord să participe.
Sunt bucuros de Raicu. (...)
Duminică, 12 martie 1989
Ieri am terminat de dactilografiat ce era deja scris (circa 140 de pagini). Azi am făcut mai multe tentative de a continua - greu, greu, pînă la urmă am scris cinci pagini. Trebuie să-mi revin: să-mi re-viu, nu ? - să mă re-puiu în condiţiune.
Luni, 13 martie 1989
Am dus capitolul XI pînă la pagina 10 (total: 150 de pagini).
Ieri a fost Alain cu paginile traduse. Sper să termine la timp.
Tot ieri, Alain cu Le Monde : căcănarii (Pârvulescu, Bârlădeanu, Apostol, C. Mănescu, Brucan şi unul Răceanu) „protestează public", oameni buni! Că ei nu mai suportă, dragi tovarăşi, o asemenea lipsă de democraţie ! Ca să vezi! Cine vorbeşte, dar cînd erau ei la conducere, „suportau" lipsa aceea de democraţie, bestiile ! Si ticălosul de Apostol, bruta de Pârvulescu (singurul care s-a găsit să-1 înfrunte pe Ceauşescu, dar mi ţi 1-a pus la punct Macovescu al nostru, intelectualul...), javra imundă de Brucan („Să te ferească Dumnezeu de jidanul prost ; dar să te ferească şi mai tare de jidanul ignar !" -acesta a fost un proverb evreiesc scornit de un evreit).
Prea tîrziu, tovarăşi! Ceauşescu a desăvîrşit ceea ce aţi început voi - şi ce devotaţi eraţi: Pârvulescu, Apostol, Bârlădeanu, cît despre Brucan, de la Sdnteia, ce să mai vorbim !
Şi cînd te gîndeşti că pe ăştia îi cred occidentalii, nu pe noi, victimele ! Noi nu „reprezentăm" nici adevărul, nici comunitatea !
Culmea : în ciuda băşcăliei, Alain înclină să le dea şi el... „credibilitate", acesta este termenul.
Ca să fiu o dată ne-modest: Goma nu este deloc credibil - în schimb Brucan !... Ce credibil, tovarăşul Brucan ! Şi nu pentru că e jidan, ci... pentru că gîdilă coarda legitimismului (ce este „credibili-
181
tatea" aceea, dacă nu expresia legitimismului de orice natură şi culoare ar fi ?). Asta-i prostituaţia ! (Ce bine cade, aici !) Halal să ne fie : România devine cre-di-bi-lă prin Apostol! Prin tovarăşul nostru economistul Bârlă ! Prin nu mai puţin tovarăşul vostru, ideologul Brucan !
Şi dacă pe ăştia îi merităm ? Nu pe Calciu, nu pe Tudoran, nu pe Botez, nu pe Filipescu - ci pe Bârlă şi pe Brucă ! Futu-ne muma-n cur !
Marti, 21 martie 1989
N-am mai notat de mult - se vede ! Dacă n-am avut ce...
Am încercat să duc mai departe RI - n-a mers. Aşa că am reparat din ce am scris ; pe ici, pe colo. Fleacuri, pentru că tot nu m-am hotărît: persoana I ? Persoana a IlI-a ? - unde aşa, unde altfel (şi de ce aşa, de ce nu invers ?). Nu pot lăsa pe „altădată", fiindcă într-un fel se scrie cu III, altfel cu I. Dar tot nu găsesc. Mă întreb dacă n-ar fi mai bine să unific. Nu de alta, dar încă n-am ajuns la consemnări-în-jurnal (sau la intenţie), acolo voi avea nevoie de I. Sau...nu va fi nevoie ? De ce : pentru că naratorul nu va nota niciodată nimic ? Hm, hm. Ar fi o idee...
Veşti proaste de la editură : mai întâi, în locul Blanchardei mele dragi şi simpatice (şi care-mi citise cărţile - îţi dai seama : unde mai întâlneşti în ziua de azi un editor să-ţi cunoască şi cărţile anterior publicate ?), au adus pe alta - eu speram că frumoasa Samama va fi asta, mălţată-n rang. N-am reţinut cum o chemă. Temerea mea „prinde contururi precise", vorba titlului marelui prozator român Diaco-nescu : va trebui să o iau de la început cu noua (să-i povestesc, să-i fac desene...) cu Arta m curs de traducere, cu Astra - acceptată - cu Sabina aflată m lectură... Samama m-a asigurat că Nabokov... nu se prea ocupă de mine : ca de obicei, e plecat-ân-America, iar Odille, secretara lui, a rătăcit manuscrisul ! Dar âl găseşte ! Oricum, e uşor de găsit, zicea ea (Odille) râzând, „e gros" - şi arată cit de... groasă mi-e Sabina... Mama şi a rusnacului de Nabokov !
M-am uitat ân urmă : nimic din ce plănuisem in legătură cu RI nu s-a realizat - in scris, vreau să spun. N-a ieşit aşa cum proiectasem. Nici o importanţă, nu asta contează : planul, ci romanul! Deocamdată, in cele 150 de pagini dactilografiate n-am ajuns pină acasă (Jibert). Nici nu va fi nevoie să chiar ajung(ă), bine că am apucat să plec(ăm)...
Mâine ziua imi va fi consumată: trebuie să mă duc la PEN Club, pentru Dinescu - ce scrisoare grozavă a comis golanul! - (ce folos -
182
„credibil" are să fie ideologul Brucan, nu poetul Dinescu), dar poate că poimîine o să încerc să mă întorc la sculele mele...
Pentru ca, după un popas, să plecăm în partea opusă, spre Rupea, după Lotte... încolo, 150 de pagini; pe loc : alte vreo 50; dincolo ancă vreo 150, uite 300-350 de pagini. Dacă ţin neapărat la Rupea II, atunci incă alte 300-350, şi uite cărticica...
Planul aşternut pe hârtie (intenţia : 15 ianuarie, prima pagină la 20 ianuarie) îşi joacă rolul de... acompaniator, nu de tutore, de schelet, de armătură. încălzire, nu cursă propriu-zisă. (...)
Joi, 23 martie 1989
Ieri, 23, primit o veste proastă :
Samama mi-a spus : 1) Odille (deci Nabokov) „a ântirziat" să dea la citit Sabina ; 2) o să primesc rezultatul cam peste o lună (?); 3) nu am nici un motiv de grabă : Arta refugii nu se mai publică la toamnă, ci in primul trimestru din 1990 ! De ce ? Nici un răspuns (eventual: „Aşa...").
„în rest", zice Samama cu gura ei cea mult divină, „nu ânţeleg de ce vă grăbiţi..." - şi părea sinceră, intrebătoarea-mirătoare.
Chiar aşa ! „în rest", de ce m-aş grăbi ? Doar sunt veşnic ! (De ferice nu mai vorbim.)
Inutil să mă mânii pe această specie paraumană a „editorilor" de teapa lui Nabokov. Ei fac comerţ-de-carte, ei promovează produsul comercial (ân slujba căruia işi pun toate cunoştinţele de literatură şi de... literatori, toate talentele). Sunt mereu tentat să-1 compar cu Ga-fiţa : e tot atât de fricos - ii pute sudoarea a individ care mereu se scapă pe el (de frică), tot atât de ân patru-labe cu superiorii. Dar atât; Gafiţa era un porc de câine, ansă paralelismul se opreşte aici. Am impresia că repauzatul Gafiţa, cu toate cele o mie de păcate ale sale, nu-i dispreţuia pe scriitori (pentru că i-ar fi fost frică de ei; pentru că ar fi fost gelos pe ei - ca Nabokov); Gafiţa ne minţea pe toţi, se minţea şi pe sine, dar nu ne dispreţuia ; ba, am eu impresia că pe unii (ca Marin Preda) âi iubea cu adevărat...
Ei, uite, eu n-am avut noroc de Blanchard. Cu ea, după zece minute, am ştiut că am să mă ânţeleg; am ştiut: chiar de vom ajunge la divergenţe de păreri, vom discuta, poate, aspru, dar pe-faţă. Şi ea nu va lua hotărâri (importante pentru mine - fleacuri pentru un editor) fără să mă consulte, fără ca şi eu să fiu de acord (silit, poate, dar in cunoştinţă de cauză). Apoi Blancharda, ca profesoară (la Universitatea din Lyon) ştia literatură în general, ştia literatură în special : chiar dacă nu-i citise în original pe marii ruşi - îi citise ; şi bine : citise tot ce apăruse în franţuzeşte din polonezi, ruşi, sîrbi, albanezi
183
(eternul Kadare), români (Ţepeneag, Nedelcovici, Oana Orlea - ca să nu mai vorbesc de faptul că Ionesco era marea slăbiciune a ei...). Dar uite : cînd să mă simt şi eu bine, să nu am şi această povară pe umeri : indiferenţa ori ostilitatea editorului - Blanchard este dată afară de prietenul meu Nabokov ! Prieten am spus, pentru că atîta vreme cît fusese la Albin Michel eram la toartă ! Ce dracu' s-a întîm-plat cu el ? Nu cumva... promovarea, urcarea în grad (şi în... responsabilităţi - dacă am înţeles bine, este nr. 2 după Christian Bourgois) l-au făcut să-şi piardă umorul, inteligenţa, bunul-simţ ?
Samama mi-a dat... un sfat: să nu mai evoc... „faptele" (acestea fiind referatele cerute şi obţinute de Blanchard, pe timpul cînd era şefa Julliard-ului!), fiindcă (şi mi-a surîs topitoriu) „în actualul context v-ar deservi"...
Pentru că e prea frumoasă, n-am răspuns la aceste măgării (nu ale ei, dar ea le colporta) decît prin clătinaturi din cap. Si prin plecare fără alte cuvinte, decît salutul...
Uite de cine şi ce am ajuns să depind ! - de certurile lor, de excluderile lor, de nazurile lor administrative !
Aşa că mă aflu la cheremul (şi încă ne-binevoitor) al lui Nabokov. „Convorbirea" din 27 ianuarie - cînd m-a invitat să-mi caut alt editor, dacă nu-mi place la ei - nu-mi dă pace. Cam tot atunci am văzut-o la televizor (şi mai ales : auzit!) pe inomabila creatură numită Yves Berger, şef-literar la Grasset şi, cică, mare-făcător-de-pre-mii (şi de premianţi).
Acum vorbesc de Berger - cel de la tembelizor :
Rar am văzut un individ atît de umflat cu aer, cu băşini, cu rîgîieli; mai obraznic; mai bou. S-a plîns, pe platou (în fapt: a acuzat !), i-a acuzat, deci, pe autori că... „nu visează decît bani şi glorie" ! Şi că „nu ţin seama (autorii) de cei care fac să fie şi bani şi glorie - pentru autor"... Măgarul! Cum să nu viseze la bani autorii: doar ei asudă, ei fac cărţile şi trăiesc de azi pe mîine, fiindcă adeseori, „avansul" (cu care mulţi rămîn ca „plată integrală") abia dacă ar acoperi un singur dejun - adevărat: invitat: autorul... - al editorului...
Acest băşinos obraznic se prezenta pe platou nu ca editor, ci ca... autor ! (Cică a comis şi el, bergeru'!) Şi a anunţat că el vorbeşte ca... autor ! Păi, boul! - cu fizionomia lui de tovarăş d-al nostru, dîn bobor, îndrumător pe la CC. -a vorbit apoi despre „autori" - uitînd că adineauri pretinsese că şi el face-parte-din... - ca despre nişte cerşetori; şi despre nişte insolenţi (mai ales cînd cer şi cer bani - dar nu explica, javra, că autorii aceia „cer şi cer şi cer" bani, fiindcă nu primiseră la prima cerere, nici la a doua, şi nu pentru că li s-ar fi dat, iar ei mai cer, mai cer...); de aici „conflictul autori-editori!", a enun-
184
ţat vita. în continuare, ne-a explicat, iar Pivot nu numai că nu 1-a oprit din delir, ba chiar încuviinţa şi din cap şi din limbă (ah, Pivot! ce dezamăgire...) că „autorii îi împiedică pe editori să-şi facă munca", atenţie : „de care profită şi ei, autorii" ! Iar Pivot n-a mişcat; n-a zis nimic !
Aceşti „făcători de scriitori" (a rostit de mai multe ori: „Te suiş un faiseur d'ecrivains !") au o mentalitate de manageri de boxeuri, de catcheuri, de cîntăreţi, în fine, de „star"-uri.
El îşi imaginează că un scriitor este „acelaşi lucru": el, managerul, îi explică ce să facă şi cum - şi „mînzul" execută ! Deci meritul (şi banii) îi revin, prioritar, lui... Vita ! Vitele din jur, care au tăcut, au aprobat din cap (ce, să se pună rău cu un editor, cu un cunoscut „făcător de scriitori" ?), cînd animalul povestea cum „a făcut" el şi „cu un autor" un premiu ! Berger i-a dat ideea, Berger i-a povestit „trama", Berger 1-a supravegheat pe cînd scria (interzicîndu-i să copieze ?) - „şi el, autorul, care a dat doar numele, a primit premiul!"
Ca să vezi! Nu i-au dat lui Berger premiul pentru prostul satului şi (simultan) pentru obraznicul judeţului!
Azi am fost la Tavernier, la PEN. Să vorbesc despre Dinescu. Mă pregătisem conştiincios, cu „dosarul" lui Dinescu" - însă dragul de Moş Tavernier, probabil enervat de culoarea dosarului (oranj), m-a întrerupt, zicînd :
„Aşadar, pe cine cooptăm azi, dintre români ?"
Si pe daf l-a(m) cooptat pe Mirciulică.
Mi-a pus însă o condiţie : să anunţăm cooptarea nu imediat, ci după 3 zile - răstimp în care se va întruni de urgenţă comitetul lor operativ (cel care face cooptările).
Cu Blancharda aş fi putut să mă înţeleg cum mă înţeleg cu dragul de Tavernier : prin sferturi de frază.
Am vorbit la telefon cu Jean Stern (Schiller) de la Liberation (mîine apare al doilea text al lui Dinescu) să introducă, în prezentare, că autorul „este în curs de cooptare în PEN Club".
Am mai re-dactilografiat cîteva pagini din RI. Nu mare lucru, dar se umflă, se umflă (sper ! nu ca Berger !).
Marti, 28 martie 1989
Azi am reuşit să (scuzaţi cuvîntul :) bag în PEN şi pe Deşliu. Mărturisesc : îmi pare bine, mai bine pentru Deşliu decît pentru Dinescu. Motivele - evidente : Deşliu este unicul scriitor român care, după ce a făcut rău, a recunoscut public - şi n-a mai făcut. Mai rău - sau tot atîta, de unde un cîntar pentru porcării ? - a făcut Beniuc : nu numai că nu regretă ce-a făcut, dar pretinde că bine a făcut ;
185
Jebeleanu - nici o vorbă despre trecut, Nina Cassian : ce-oi mai fi vrînd - „autocritică ca la comunişti ?" Acum, că e în America, refugiată şi ea...; Banuş - nici atîta... Cît despre Preda... O fi fost convins că Delirul e o carte anticeauşistă !
Imediat după ce l-am împins pe Dinescu în PEN, mi-am reproşat că îl „uitasem" pe Deşliu - ar trebui psihanalizată „uitarea". Aşa că, diseară, la Europa liberă, Deşliu are să se simtă mai puţin singur; mai puţin urît de confraţi - pentru că îşi recunoscuse erorile...
Vineri, 31 martie 1989
Ieri am terminat partea I din RI. Circa 175 de pagini. Azi am început II.
Tot ieri am fost la PEN, la Tavernier : am dus „fişele" cooptaţilor, am pregătit terenul şi pentru „viitorii" (dea Domnul să fie atît de mulţi, încît s-o ţin numai într-o navetă la PEN !) şi, desigur, să-i mulţumesc - pentru prezent şi pentru... viitor.
Tot ieri, scrisoare de la Tudoran. Seara, la telefon, tot el; vrea un interviu pentru azi, la ora 16, ora Parisului.
Trebuie să mă pregătesc.
Luni, 3 aprilie 1989
Azi, la Europa liberă : masă rotundă în jurul Calidorului în româneşte (apărut la Solacolu !): Monica şi Raicu.
Vorba lui Caragiale către Mihalache Dragomirescu :
„Am auzit că ai scris despre mine, nu crezi că m-ai lăudat din cale-afară ?", şi cum Mihalache tăcea, neştiind ce să zică, Nenea Iancu a continuat: „Eu nu cred..." (iar ăsta a fost un banc).
La cafine Alain a venit cu ideea unui text de susţinere a lui Dinescu, a lui Deşliu. Ca de obicei : îl facem... la telefon, adunăm semnături tot prin telefon.
După două, trei zile de vară-vară, azi: iarnă de-a binelea. Brrr !
Fîs-fîs - cu partea a Il-a din RI. Ce-oi mai fi vrînd ?
A murit Nicu Steinhardt - Monica mi-a spus. Dumnezeu să-1 ierte. Cică ar fi murit de inimă, după ce a constatat că în ultima sa carte cenzura a introdus fragmente. O întreb pe Monica : ce fel de fragmente şi din care autor ? Nu cunoaşte amănunte, aşa i s-a transmis. Eu nu cred că aşa s-a întâmplat. Iar dacă da, atunci ar fi pentru întîia oară.
Joi, 6 aprilie 1989
De ieri am lăsat oleacă RI şi m-am apucat să dactilografiez, pentru o eventuală publicare în Dialogul lui Solacolu, Patimile...
186
Aseară, cu Ana, la Marie-France. Ionesco tot mai obosit -ilena mane...
Vineri, 7 aprilie 1989
Am mai dactilografiat ceva (pînă la noua pagină 15/25) din Patimi...
Cu textul de protest pe care adunăm semnături - o poveste...
Povestea sade cam aşa : de acord, îi apărăm pe persecutaţii Dinescu, Deşliu, Petrescu, A.D.M. (Monica îi dă mereu cu Blandiana, Blandiana, că şi ea e foarte persecutată, sărăcuţa de ea, mai s-o ares-tuiască băieţii lui Nicu ; ori ai lui Gogu). Am făcut textul de protest, adunăm semnături... Dar, zic unii (semnatari): există mai multe categorii de persecutaţi - patru (zice altul), nu una singură. Ar trebui să facem alt text de protest di-fe-ren-ţi-at! Şi să se deschidă dosare, să consemnăm acolo care, cît, cum, cînd, pe unde, a făcut el bine... O aiureală. Le-am spus că eu am să protestez pentru toţi persecutaţii : uniform - dimpreună cu Moş Tavernier, iar cei care fac dosare nuanţatoare să facă bine să nu-mi telefoneze, că nu le răspund !
Mai cinstit Ion Omescu. El a refuzat să semneze ! Cică el nu semnează „pentru Deşliu" ! Alain - el încercase să-1 convingă să semneze - după ce şi-a epuizat argumentele, 1-a făcut pe Omescu... băşinos (rămîne de aflat: în franţuzeşte, cum presupun, ori în româneşte ?) - de aici mare tragedie, mare ! Omescu s-a supărat „definitiv" („Am ajuns să ne certăm pentru Deşliu ?", a clamat Ion), Alain i-a trimis o scrisoare de scuze... Acum aşteaptă rezultatul răspunsic.
Bietul Alene : are parte numai de buni-prieteni de genul acesta, abia i se cicatrizase rana pricinuită de iubitul şi tovarăşul său de credinţe legionaro-comuniste Bernea (care refuzase să semneze Apelul nostru împotriva distrugerii satelor şi bisericilor - în fapt, semnase, de ochii lumii, apoi revenise şi-şi „retrăsese" semnătura - din pricină de... „un cumnat"), că uite-1 acum pe punctul de ruptură cu Omescu. îmi pare rău pentru el, dar îi atrăsesem atenţia că Omescu n-are să semneze - nu „pentru Deşliu", ci aşa...
Foarte obosit. De mîine înapoi la RI - Patimile mă enervează.
Duminică, 9 aprilie 1989
Acum (ora 15,00) am încheiat „campania-pentru". Am redactat textul de protest, i-am pus în ordine alfabetică pe semnatari: 50 pînă acum - or să mai fie, mai cu seamă saşii şi şvabii care vor veni în masă („valuri-valuri", vorba lui John Vinocour).
187
Obosit de moarte. Biata Monica : şi ea, strivită de slalom, de eforturile de a ţine seama de fiecare din cei persecutaţi, de a ţine seama de nazurile unor semnatari... îmi comunică ultimele veşti-din-ţară :
1. Blandiana tare ar vrea să fie şi ea apărată, cooptată şi ea în PEN Club - dar... ea să nu ştie ! Să facem noi în aşa fel încît bestiile de la Bucureşti să nu ştie că ea, Blandiana, ştie că... a fost apărată-cooptată-etceterată...
2. Pleşu : vrea şi el să fie apărat (dar ce face Monica : îi întreabă dacă vor să fie apăraţi ? Mai în sînge, mai ă point ? Cu sau fără garnitură ? - ei, mai dă-o dracului de persecuţie din asta !). Dar, trimis la Bacău - se duce, nu se poate opune (chiar nu se poate ? ori i-e lene ?). Cică are să scrie el de-acolo un text şi mai „tare" decît al lui Dinescu ! (Ce fac băieţii: concurs ?)
3. Bogza : a semnat un fel de „memoriu" - dar :
a) numai pentru uz-intern (să nu care cumva să fie scos din ţară şi difuzat la Europa !) ;
b) protestează - dar numai â propos de Dinescu - cerînd să fie reprimit la Romlit (Dinescu, nu Bogza). - De ce numai Dinescu ? Dixit Marele Geologza cel Plopatic (şi pe Ceauşescu pupîncuratic): „Dinescu a folosit metafora, nu ciomagul, ca Deşliu !" (ca să vezi! şi nu l-am pomenit pe acest ticălos bogzic la cei care, deşi mîncaseră mult căcat comunist, nu au recunoscut şi nu au regretat - ca Deşliu);
c) „ştirea (precum că Bogza cel Mare apără slujba lui Mircea cel Mic) să fie dată întîi unei agenţii neutre, în nici un caz la Europa liberă" ! Dacă ne-am lua după Meridianul Sovietic, ar trebui să încredinţăm ştirea Tass-ului (dar şi ăsta s-a „stricat" - e-he, ce timpuri, timpurile lui Stalin pe care Bogza îl slăvea „umil"...).
Marele memoriu in-te-ri-or (mult s-au scremut - dar şi cînd a ieşit, ce-a ieşit: un fîs administrativoid - dacă-i pe aşa, de ce nu-1 vor fi semnat şi Manolescu şi Iorgulescu şi Dimisianu ? că tot nu iese memoriul din normele Uniunii Scriitorilor din RSR ?)! - a fost semnat, deci, de : Bogza, Doinaş, Hăulică, Paler, Paleologu, Pleşu, Sora.
Ăştia măcar au semnat. Ceea ce nu e puţin lucru la un scriitor român, căcăcios din tată-n fiu.
Monica îmi spune : Buzura... s-a internat în spital, de frică.
înainte de a se băga sub ţol, i-a transmis Monicăi (prin Dimisianu ?) rugămintea-din-urmă : „Doamna Monica să-mi facă numai critică estetică" ! Ceea ce înseamnă că psihiatrul maramureşean a învăţat şi cuvîntul „estetic" - de unde : de la Gogu Rădulescu ?
Ah, scriitorul român cotidian !
Marţi, 11 aprilie 1989
De două zile scriu puţin: nu mai pot suporta poziţia aşezat (nici în-picioare). Am dureri mari în coloană.
Am zis : „nu pot suporta poziţia aşezat", dar culcat e şi mai rău, în ultimele două nopţi n-am putut dormi de durere.
Ieri, la telefon, Samama : Odille aşteaptă referatele (fes rapports) „de la Lyon". De ce de la Lyon ? întreb eu, dar dulcea telefonică nu ştie decît că răspunsul acela are să vină pe la sfîrşitul lunii.
Luni, 17 aprilie 1989
Am scris, de mînă, capitolele III şi IV, azi am început capitolul V.
Dureri persistente, supărătoare (nu insuportabile). Nu ştiu ce e, de unde vine şi nici nu vreau să ştiu : abia atunci am să fiu bolnav, bolnav...
Frig, ploaie. Cumplit de obosit. Trăiesc ca în ceaţă. Şi mi-e frig.
Aflu (dar nu de la Monica - Doamne fereşte !) :
„Unul dintre semnatarii protestului a semnat... aici, la Paris ! Hăulică ! Hau-hau !"
Bine-bine, Hăulică a fost de cînd îl ştiu eu (1965) o javră, un unsuros - de asta a şi putut face atît de bună revista ceea, Secolul 20: o garanta el, cu „dosarul" (gurile rele vorbesc de epoleţi).
Da, da. Da - dar acest Hăulică a semnat, totuşi. Nu ca marele anticomunist Bernea - care şi-a retras semnătura. Nu ca Iorgulescu, Manolescu, Eugen Simion, Dimisianu, Liiceanu...
Sîmbătă, 22 aprilie 1989
Să bat în lemn; m-au mai lăsat durerile din coloană. Ceea ce nu înseamnă că am devenit mai bun, mai luminat: tot prost scriu - ba, dacă mă iau după mine : şi-mai-prost!
Cică Deşliu ar fi fost internat la Spitalul nu. 9.
Săraca Monica : s-a dat de ceasul morţii pentru ca Libe de azi să scrie cîteva rînduri despre Deşliu - a scris : puţin, dar... greşit ! Ce hahalere, jurnaliştii ăştia (şi, ca în România, abia ştiu să scrie franţuzeşte). (...)
Acum mă doare carnea (sau poate pielea ?) pe spate. Ah, de ce nu m-o fi durînd pe mine-n cur - de toate ale altora ! ?
Rău de tot în România - dar să vezi în Basarabia !
Ca să-şi... procure rădăcini şi fraţi, nefericiţii mei de basarabeni îi îmbrăţoşează, îi slăvesc, îi pupă (le pupă şi mîna - de recunoştinţă !) pe tîrîturi ca Păunescu, D.R. Popescu, Ioane Alexandre (ăl cu cădelniţa şi cu straiţa), Băşin Sălaşa, inegalabilul boticellian-oltean, pe Plămădeală, această borîtură basarabeană (păi nu suntem noi,
188
189
basarabenii, români ? Ba da !), pe alde Almaş, Silvestru, Silvestri (nu contează : tot pseudonime) - toată pleava, drojdia, mîlul „di pişti Prut" (din punctul de vedere al lor).
Ond l-am întrebat pe Druţă cum se face că scriitorii basarabeni sunt prieteni la cataramă cu tot ce-i mai puturos, mai jegos, mai suspect în România propriu-zisă, el mi-a răspuns, comunicîndu-mi jumătate de adevăr :
„Ei, nu alţii au venit la noi şi ne-au bătut pe umeri şi ne-au luat în braţe si ne-au spus : Măi fraţilor ! Si voi sunteţi Români! - ei, nu alţii..."
Am zis : jumătate de adevăr - fiindcă cealaltă jumătate i-am spus-o eu (după ce mi-a spus - în fapt, reproşat, că nu m-am dus şi eu la Chişinău, să-i asigur pe fraţii mei că şi ei sunt români...):
„Fiindcă numai ei primeau paşaport pentru Basarabia - nu alţii cum zici. Uite, mie mi-au dat paşaport pentru Franţa, Germania Federală - dar nu pentru URSS - mi-au şi spus de ce : fiindcă sunt născut în Basarabia şi aş putea provoca... tulburări... N-au primit paşaport pentru URSS nici alţi basarabeni : Leonid Dimov, Marcel Mihalaş, Grigurcu... - De ce ? Fiindcă ei nu prezentau garanţiile pe care le prezenta un D.R. Popescu ; un Păunescu ; un Nichita Stănes-cu ; un Ion Alexandru..."
„Da, măi frate", a acceptat Druţă, „aşa o fi, cum zici - dar dacă aiştea au venit la noi şi ne-au mîngîiat şi ne-au încurajat!"
Acestea fiind circumstanţele, poţi să le reproşezi că s-au înfrăţit cu dracu' ? în naivitatea lor, ei cred în „sinceritatea" unora ca Păunescu, Alexandru, Plămădeală (acest securist caracterizat), „fraţii" lor, ai oropsiţilor care nici alfabet n-au (!) şi care, în disperarea lor de înecaţi, în lipsa unui colac de salvare, se agaţă şi de hoituri plutitoare - ca aceiaşi Păunescu, Bălaşa, M. Diaconescu, Ia-coban şi alte „valori". (...)
Miercuri, 26 aprilie 1989
Ieri, Ana a avut genialnica idee (după ce a dejunat cu Domini-que, amica ei de la Ministerul Culturii şi cu încă un tip de la Externe) : să-i scriu lui Lang, făcîndu-i cunoscută situaţia scriitorilor din România. Să-i sugerez („cum ştii tu", mă flatează nevasta) ca, pentru a-i proteja, să-i invite la Bicentenarul Revoluţiei - iar acolo, la Bucureşti, să fie invitaţi la toate manifestările Ambasadei franceze, ale Bibliotecii etc.
Aşa am făcut. Nu complet - mai am nevoie de o zi.
Am scris tîrîş-grăpiş şi capitolul VII (de mînă). (...)
190
Joi, 27 aprilie 1989
Am mai scris trei pagini din capitolul VIII. Greu.
Mîine, la 10, mă duc la o expoziţie Rene Char, organizată de Chirac. Tot mîine, la 12,30, dejunez cu vechiul meu prieten (vechi, din 1977, de Ia Bucureşti!) Charles Mitchelmore de la Newsweek.
Durerile în spate persistă (...).
în drum, pun la poştă scrisoarea către Lang. Sper să facă ceva.
Miercuri, 2 (sau 3 ?) mai 1989 Mi-e rău, rău. Spatele, sufletul.
Astă seară Monica îmi telefonează că i-a telefonat Tudoran. Fosta soţie (?) a lui Deşliu a vorbit cu bărbatu-său : cică n-ar fi el chiar internat (?), dar e păzit.
Monica intră în panică : „Trebuie să corectăm informaţiile date presei - cele în care am afirmat că e internat!" Mi-a spus că înainte telefonase, îndelung, la Libe, dar nu dăduse de Schiller...
îi spun că eu nu cred că „trebuie" să corectăm informaţiile. Că noi nu trebuie să jucăm cum ne dntă Securitatea : mai tare, mai moale... îi spun că eu sunt sigur - chiar fără „informaţii de primă mînă" : Deşliu a fost adus la telefon, ca să-i comunice nevesti-sii (în fine, fostei) că el e bine-mersi - şi ia să nu spună cum i se sugerează...
Monica zice că nu se poate, doar a vorbit „în clar" cu nevastă-sa, trebuie s-o credem pe ea...
Eu îi atrag atenţia : a fost întreruptă convorbirea cu Deşliu ? Nu. Deloc, deloc. Atund ? Monica nu pricepe, nu vrea să priceapă, în continuare, Deşliu a zis - după relatarea nevesti-sii - că el o duce bine, că a renunţat la greva foamei („aveam tulburări de vedere", dcă ar fi zis).
Azi nu m-am înţeles deloc, deloc cu Monica. Parcă n-ar mai fi de-a noastră, cu care te înţelegi, fără să fii nevoit să explid îndelung, îndelat, fiecare fleac. O sperie mai cu seamă povestea cu „internarea" - informaţie dată de noi (de ea) jurnaliştilor şi care, acum, se dovedeşte falsă... „Nu se dovedeşte falsă", zic, „Securitatea vrea să ne împingă să dăm dezminţiri!" Monica nu e convinsă de ceea ce cred eu. îmi pare rău pentru ea, dar asta-i.
Sîmbătă, 6 mai 1989
Ieri am avut o convorbire telefonică neplăcută cu Alain : îmi adusese încă de marţi partea a Il-a din Arta... Am citit, n-am găsit nimic de obiectat... pînă dnd mi-am dat seama că suprimase un sfîrşit de capitol („răpiţii" din retragerea de după 28 iunie 1940). Ieri i-am telefonat, i-am spus că găsesc bună traducerea, că am observat
191
suprimarea aceea (de la stînă), cu care nu sunt foarte în dezacord, însă nu sunt deloc de acord cu suprimarea „răpiţilor".
Stupoare ! Alain mi-a răspuns iritat: că să nu-mi imaginez că scriu doar pentru mine şi pentru cititorii români care nu există, ci penr tru cititorul străin, care nu înţelege „amănunte", „fleacuri din astea"... Am încercat să discut calm. Alain s-a enervat, la un moment dat a zis de „românii care or să-ţi sară-n cap"... Am întrebat ce fel de români, să-mi explice ; el a refuzat - şi a încheiat pe un „îndemn prietenesc" : să scriu ca mai înainte - „nu-ţi dai seama că te înfunzi din ce în ce ?"
Am oprit discuţia aici, promiţînd că o vom continua cu alt prilej - oricum, eu cred că pasajul cu „răpiţii" nu trebuie eliminat.
Afacerea se încurcă pe zi ce trece - să nu uit: a zis la un moment dat că Arta... e prea lungă ! Cum să nu fie prea-lungă pentru el, care a devenit de nerecunoscut (asa să îmbătrînească Alain ?) ? (...)
Miercuri, 10 mai 1989
Am terminat de dactilografiat ce manuscrisesem. Aşadar : din partea a Il-a, pînă azi: nouă capitole, 125 de pagini.
După masă, la 5, vine pe la noi Antonio Stango, radicalul. Cică vine cu un jurnalist.
Vineri, 12 mai 1989
Am pierdut trei zile (socotind-o şi pe aceasta) cu Stango ; cu articolul pentru jurnalul lor, radical (altfel simpatic), cu faimosul jurnalist care, deşi s-a prezentat ca interesat de literatură, tot la porcării măgarice m-a tras : cică să i-1 povestesc eu lui pe Pacepa ! - l-am invitat a circolare ! (...)
Luni, 16 mai 1989
(însemnare dezvoltată în Jurnal de căldură mare) Miercuri, 24 mai 1989
Nu pot dormi noaptea - şi din pricina căldurii care bîntuie de zece zile, dar şi din pricină că mă cert (în gînd) cu editorii.
Ieri, 23, l-am căutat la telefon pe Nabokov (dar unde e Rusul ? In Americaaa !) ; secretara zice că s-au întors referatele (adică au venit, de întors, Sabina s-a), că sunt bune toate, dar trebuie să vorbească cu noua şefă, venită în locul Blanchardei...
192
„Cînd ?" întreb. „Nu ştiu - în curînd. Dar de ce vă grăbiţi ? Oricum, nu înainte de a fi primit traducerea de la Păruit..."
Am întrebat-o ce legătură e între Arta refugii - traducerea - şi comunicarea rezultatului în legătură cu Sabina ? Mi-a răspuns că nu stie - şi a rîs ; era fericită că nu ştie !
Mama lor de tembeli!
De vreo săptămînă bat pasul pe loc cu RI. Nu merge. îi ziceam Anei, mai deunăzi:
„Dacă-mi iese cartea (RI), are să fie o carte... ieşită !"
Ha-ha-ha ! Am spus un banc !
Nici o veste de la Lang. Am să-i rescriu.
Am recitit Hieroglifele lui Koestler. Utile. M-a frapat (?) opinia lui despre Thomas Mann, consemnată în 1953 :
„Bătrînul domn, în 1937, vorbea despre sine ca Goethe pentru un Eckermann - ceea ce treacă-meargă. Dar după război a cochetat cu Germania răsăriteană şi a dat nişte interviuri inadmisibile - însă erau admise de cei ce-i citiseră Jurnalul."
Koestler simplifică lucrurile, exagerînd, nu... ţinta, ci viteza cu care el, K., ajunge la ea, fără menajamente. Eu simplific şi mai mult:
Thomas Mann, tipul „intelectualului şovăielnic" (a avut nevoie de trei ani încheiaţi ca să dea o declaraţie publică împotriva regimului naţional-socialist, cel care-1 alungase din ţară, la urma-urmei). Atît de pătruns - şi de preocupat - de extraordinara lui valoare, nu atît universală, cît pentru spiritualitatea germană, încît concepea libertatea ca libertate... a lui, Thomas Mann, şi numai a lui. De a face ceea ce făcea (şi cînd făcea - după ce îndelung şovăia), de a zice ce zicea el (cum zicea : preţios şi perfect ambiguu) - dar mai ales... „libertatea mea de a nu fi criticat"...
Elogiile la adresa Germaniei sovietice (în 1952 !) nu sunt minciunile ordinare ale comuniştilor abia-alfabetizaţi ori emanaţia fiziologică a fricii-la-tovarăşii-de-drum. Noi nu avem un echivalent, un omolog - în această chestiune : nici unul dintre marii noştri scriitori - aflaţi „dincolo", la adăpost, în Occident - nu s-a trezit vorbind-scriind asemenea ticăloşii. Mai degrabă : imensa, cubica prostie nemţească ; răbufnirea unui om - cine ar fi crezut ? - foarte, foarte prost. Şi structural imoral.
Hai să citez din Thomas Mann :
„în RDG domneşte cel mai mare respect pentru tot ceea ce ţine de spirit, în măsura în care acesta (spiritul! - nota mea) nu exprimă un punct de vedere ostil regimului" (Tagliche Rundschau - Berlin-Est, 2 noiembrie 1952).
în scrisoarea (dată apoi publicităţii) adresată jurnalistului suedez Paul Olberg - care îl „pişcase" - Th. M. scrie : „în zona Est n-am
193
văzut o singură scrisoare de insultă, nici un singur articol de injurii - cum «din întîmplare», dar nu «din întimplare» apar în Vest (...). Violenţa este, se înţelege, un rău şi lagărele de concentrare un teribil mijloc de propagandă (de agitaţie - în sensul «pedagogic» - nota mea), însă tentativele de a realiza socialismul fără violenţă, ca Beneş, n-au reuşit nici ele."
în 1949, adresîndu-se scriitorilor maghiari:
„Toată admiraţia mea pentru avîntul cultural al democraţiilor populare şi satisfacţia de a vedea libertatea totală acordată spiritului creator în regimul de democraţie populară" (Stuttgarter Nachrichten, 9 februarie 1949).
De ce această plecăciune ? Fiindcă... tocmai îi apăruse, în ungureşte, Doktor Faustus.
Dar mă întorc la prima parte a scrisorii către P. Olberg :
„Vorbiţi prea mult despre libertăţile politice şi civice acordate poporului din zona germană de Vest - şi uitaţi să spuneţi ce folosinţă se dă acestor drepturi: o folosinţă (întrebuinţare, uzaj - nota mea) neruşinată. Statul autoritar popular are părţile sale neplăcute, dar aduce această binefacere : prostia şi neruşinarea sunt puse cu botul pe labe (li se închide pliscul - nota mea)."
Ei, da ! Dacă ar fi după tine, cititor, scriitor în admiraţie, i-ai admira numai „opera" şi i-ai ignora cu voioşie „viaţa".
Dar nu se poate. Chiar şi el, Marele Thomas Mann, a scris totul cu o singură mînă...
Cei care încearcă să-i găsească circumstanţe atenuante (dar ar îngădui el, Thomas Mann, să i se... îngăduie asemenea circumstanţe umilitoare ?) pretind că nu putea refuza „Premiul Goethe" (chiar Goethe !) acordat de Academia cu acelaşi nume, avînd sediul în Berlin-Est şi condusă de frate-său, Heinrich Mann... Cică... frate la frate trage...
Futeze ! ca s-o dau pe franţuzeşte. Fraţii nu s-au înţeles niciodată, apoi ar fi o totală necunoaştere a lui Thomas presupunerea că a fost nevoie de Heinrich pentru ca Thomas să accepte premiul acordat de comunişti - în chiar momentul cînd erau arse cărţile confraţilor săi (dar avea Thomas Mann confraţi ? accepta el că mai există un alt scriitor viu ?). A acceptat, pentru că i se oferise încă un prilej de elogiere a lui - nu-1 interesa de unde, dinspre cine şi de la ce venea elogiul.
Nu este adevărat că, la bătrîneţe, oamenii devin mai înţelepţi.
Nu : devin mai proşti (acum vorbesc şi de Thomas Mann). Fiindcă există o prostie (imensă) la marii „deştepţi", orgolioşi; am observat asta la Ivasiuc.
194
Koestler crede ca Mann era aşa fiindcă îi lipsea „la charite" -citez din traducerea franceză. Asta ar fi mila pravoslavnică. Mai ştii ? Poate că Koestler care ştia ruseşte se gîndea la dostoievskiana milă - refuzată lui de... Goethe bis ?
Sîmbătă, 27 mai 1989
Azi terminat partea a IlI-a din RI. încă n-am dactilografiat ultimul capitol, nici nu merită : e prost, prost. Totul: prost.
Citesc, recitesc traducerea (fără ultimele douăzeci de pagini, pe acestea le mai are de lucrat) adusă de Alain. Bună. Bun traducător Alain. Chiar excelent, cînd nu e rău...
Luni, 29 mai 1989
Nu-mi vine să dactilografiez capitolul XII din II. Aşa, nu-mi
vine.
Azi am început un fel de Fals jurnal de exil. Mă rezem pe însemnări din acest caiet. în el am să dezvolt ceea ce, fatal, în caiet consemnez (cînd consemnez) pe fugă. O să văd ce iese, după zece-douăzeci de pagini; şi dacă merită să zici pe larg ceea ce poate fi spus pe scurt. Sau : deloc.
Miercuri, 31 mai 1989
Aseară a trecut Alain pe la noi. Să vorbim despre traducere. Am făcut eforturi grozave, ca să nu-mi dau drumul - a observat şi Ana, chiar cu glas tare, în timpul „discuţiei" cu Alain.
Focul a luat proporţii de incendiu cînd i-am semnalat pasajele eliminate din traducere. Cum am spus : pentru că Alain mi-e prieten bun ; pentru că ţin la prietenia cu el; pentru că ne cunoaştem de aproape douăzeci de ani, pentru că la traducerile făcute de el după venirea noastră în exil am colaborat - în sensul că am discutat, ne-am „tîrguit", în perfectă bună credinţă... De aceea mi-am semnalat cu sinceritate (ca între prieteni, nu ?) obiecţiile ; şi am făcut-o cu ton neutru, ba chiar uşor povîrnit spre glumă - ca de obicei, din 1977 încoace !
El însă era capsat de mult (de cînd ?) şi puternic (de ce ?).
Am înţeles din discursul său că îşi repetase „interpelarea", o va fi făcut în discuţiile cu altcineva (cu cine ?). Reproşurile lui la adresa mea :
De la o vreme, nu vreau să mai ţin cont de cititorul francez şi de sfaturile prietenilor - francezi, care-i cunosc pe cititorii de franceză din Franţa... Că, în scris - de la o vreme - mă repet, mă repet, mă repet; nu numai în cartea asta, dar în general, în toate (?). Şi că să
195
nu mă mir dacă cei de la Julliard nu de florile mărului au spus că mai înrîi să vadă cartea asta, Arta refugii, înainte de a se angaja în cheltuieli cu următoarele...
Nu l-am întrerupt, deşi aş fi făcut-o - aveam „contre" la fiecare cuvînt! El a continuat - pe text:
Cutare pasaj e „insuportabil" (lagărul de la Slobozia, amintit în tren). Cutare pasaj e „insuportabil" (cel cu Kiraly Iozsi).
Monologul lui mînios a durat vreo jumătate de oră. Cînd s-a oprit - singur - eu am trecut la semnalarea celorlalte pasaje.
La cel cu „limba lui Paszty", Alain a justificat astfel : din moment ce mai înainte, în dialog, nu putuse traduce în franceză „reaua vorbire" a lui Paszty, ce rost să mai vină explicaţia naratorului, cu limba-lui-Paszty ? Am zis : De acord : nu s-a putut traduce dialogul, dar pasajul „indirect" trebuie tradus. De ce ? Fiindcă aşa cred eu, autor ; că trebuie tradus.
La pasajul cu Femeia şi loji la cîrciumă - a spus că pe acesta nu 1-a tradus pentru că ar fi trebuit să pună note în subsol (şi a spus cîte, la acest pasaj, cîte în total - cică peste o sută de note explicative). Eu am spus că data trecută vorbise de şapte note mari şi late, de unde au ieşit o sută ? Alain s-a înfuriat, m-a somat să spun eu cum aş traduce în franceză Biddşoîăh şi jocul de cuvinte în jurul lui Kiraly. I-am răspuns că el ştie şi ungureşte şi franţuzeşte, să găsească el echivalenţe - cît despre note : nu-i nevoie de nici o notă, în text se explică ce înseamnă fiecare...
Alain nu s-a lăsat. De parcă ar fi fost viaţa lui în joc - nu l-am văzut niciodată în asemenea stare de ostilitate (şi nu era beat!) - şi nădăjduiesc din toată inima să fie ultima oară.
La un moment dat a spus :
„Nu vreau să-mi mai reproşeze jurnaliştii că am tradus cum am tradus această carte !"
Perfect confuză fraza. I-am spus că n-am înţeles absolut nimic din ce-a spus. Mi-a întors-o :
„Eşti chiar atît de prost ?" - însă nu cu iritare, ci cu ură.
„Chiar atît-de - nu", a intervenit Ana, zîmbăreată. „Cam ca tine
- da."
Alain a înghiţit găluşca. Am revenit, întrebîndu-1: „Cine, cînd ţi-a reproşat ţie, traducător, slăbiciunile de fond ale cărţilor mele ?"
„N-am zis «de fond» !" m-a stopat Alain. „Şi dacă am zis «mai»
- am greşit, nu mi s-a «mai» reproşat - dar nu vreau să mi se reproşeze..." - însă n-a spus ce anume.
Minute în şir am dat amîndoi tîrcoale adevărului. Pînă cînd Ana a zis :
„Dar spune, Alain, că Paul e antisemit!" „N-am zis niciodată aşa ceva..."
„Atunci ce te-a deranjat: că-i pişcă şi pe unguri şi pe ţigani ?" a întrebat Ana.
Alain a negat cu putere. Cu îndîrjire. însă felul în care nega spunea adevărul. După o vreme, Alain o trînteşte : „Eu credeam că loji diblaşul e ţigan..."
Stupoare. Ana cunoştea nu numai cartea, ci şi personajele reale
- i le-am povestit de atîtea ori, încît ar fi putut ea scrie această carte.
„loji diblaşul e ungur, nu e ţigan...", am zis eu, prosteşte.
„Eu aşa citisem", a făcut Alain, răsfoind... traducerea.
„Nicăieri nu e scris că e ţigan", am zis, bătînd cu palma într-un exemplar în româneşte.
„Am înţeles !" a zis Ana. „Te deranjează că loji e ţigan - dar dacă e ungur ? Aşa îţi convine ?"
Intervenţia Anei a favorizat alunecarea în... glumă.
Minute lungi am bătut apa în piuă, dînd tîrcoale adevărului -pe care Ana, cu instinctul ei (dublu) îl desemnase la început.
Cînd am ajuns la final - în care, la sugestia lui, termin cartea pe vorbitor, însă nu renunţ la pasajul cu mama fetelor săsoaice şi nici la fostul final (parţial) - iar ne-am luat la harţă. Fals : fiindcă numai Alain a vorbit: că mă repet, mă repet, mă repet. Că am mai spus asta
- de zece, de o sută, de o mie de ori...
Apoi, spre miezul nopţii, am discutat, paşnic, despre altceva. La un moment dat şi-a cerut iertare că a fost „atît de dur".
A venit vorba despre Eliade. Alain a spus că Eliade era infinit mai înţelegător ; avea totală încredere în sugestiile lui, ale lui Alain
- iar cînd se întîmpla să nu fie de acord, venea cu argumente - nu ca mine...
Ana a intervenit, spunînd că eu sunt incapabil să-mi apăr propria carte „cu argumente" â la Eliade. în primul rînd, nu sunt Eliade, în al doilea... nu se face să-ţi aperi propria carte - ei, o carte a altuia, e altă poveste... Singurul „argument" pe care Paul îl produce - faţă de tine, prieten al lui - este : „Fiindcă eu ţin la..." - personajul, pasajul în chestie...
Ne-am despărţit tîrziu... buni prieteni. Ce să zic...
Astă noapte n-am putut dormi.
Singura mulţumire a mea (mai ales datorită Anei şi a intervenţiilor sale oportune - apoi de „laudă" la adresa mea, că nu mă las dus de mînie, ca de obicei) e că m-am stăpînit (de aceea nici n-am putut dormi!): nu i-am reproşat lui Alain nimic; n-am ridicat tonul, nu l-am repezit, nu l-am... prostit (cum a făcut-o el cu mine, pentru întîia oară !). într-un cuvînt: nu m-am lăsat tras pe terenul pregătit
196
197
de el (se vedea, se simţea : de cum a intrat, am ştiut că el, Alain, prietenul meu, vrea să-mi facă o nefăcută...), ca să ne certăm, eventual să o rupem.
Acum, că m-am mai liniştit: cred că bine am făcut (dar cît costă o asemenea „înţelepciune" ! nu-i mai simplu şi mai economic să-ţi dai drumul mîniei ? ca Ahile cel peleian ?). Bine am făcut, chiar dacă Alain a păcătuit faţă de mine, cenzurîndu-mă, suprimîndu-mi pasaje, dînd explicaţii aiurea, şi care nu explică decît reaua-credinţă a lui din acest moment greu pentru el. Aşa că bine am făcut că nu i-am aruncat în obraz adevărul-şi-cauzele.
Greu, greu şi pentru el. Lucrează ca o vită, va fi tradus binişor peste 30 de volume, apoi cartea asta a mea... I-am spus şi lui ceea ce pînă atunci numai mie îmi spusesem :
„Arta refugii e o carte blestemată, o carte cu ghinion, şi pentru editurile mele - le-am schimbat -, şi pentru editorii mei (m-au schimbat, s-au «schimbat» înde ei) şi pentru prieteni ca Gabriela Adameşteanu şi Lucian Raicu, acum pentru prietenul şi traducătorul meu, Alain..." (...)
Mîine mă duc la Angers.
Ceea ce am scris din RI: nu doar prost, ci şi inutil. Duminică, 4 iunie 1989
Am fost la Angers cu Madame Combes şi cu Dinu Zamfirescu, iar alaltăieri la colocviul organizat de Fondation du Futur, la Marea Adunare Naţională.
Aseară, cînd m-am întors, am găsit scrisoarea de răspuns de la Lang (fireşte, e de acord) - în seara precedentă Monica îmi telefonase ca să-mi spună că s-a difuzat o depeşă a AFP cu hotărîrea Ministerului Culturii de a invita la Bicentenar 11 scriitori români din România. Ca să vezi: fiindcă n-am ştiut adresele lui Cangeopol şi ADM, ei n-au fost invitaţi în primul eşalon, sper. Deci Lang s-a ţinut de cuvînt. A înţeles că astfel, „răsplătind" pe cei curajoşi, chiar şi „prudenţii" vor prinde curaj, ar cam fi timpul, fie şi pentru scriitorii români...
Nu mai ştiu nimic de Alain de marţi, 30 mai, cînd a fost la mine, să „discutăm" traducerea. O să aflu, poate, azi.
Sunt îngrijorat - Alain a contribuit la „însămînţarea" neliniştii: i-au scăpat nişte vorbe despre editură : le-aş putea interpreta (dar nu le interpretez !) ca „semnale, avertismente" (că nu mă port frumos ? că mă scobesc în nas ?), altfel nenea Alain mă bate la palmă şi-mi suprimă... editura... ? Prea sunt numeroase - şi tulburi imbricaţiile - atît cu persoanele de la Gallimard, Albin Michel (referatele), cît şi
198
cu proaspătul Julliard... Sau Alain a vrut să se laude cu „influienţa" lui ? Dar nu era nevoie, el ştia că eu ştiu : el este foarte influient!
Extrem de obosit. De multă vreme n-am mai făcut atita efort -pentru atîtea „cauze". Măcar de-ar ieşi ceva din astea.
25 iunie 1989
N-am mai notat de atita vreme, pentru că scriu Falsul-jurnal. Am comis pînă acum vreo sută de pagini dactilo. îmi merge... convenabil. Mă simt ca peştele în apă - cînd sunt rău... (...)
(însemnările următoare au intrat în Jurnal de căldură mare.) Vineri, 30 iunie 1989
Ca un făcut: abia am pus pe hîrtie (în Fals-jurnal) discuţia despre o eventuală Uniune a Scriitorilor în exil (idee aruncată la cafine, după masa-rotundă de apărare) că, iată : Ţepeneag şi Nedelcovici se aştern pe organizatoric ! (...)
Monica şi Alain : cică Ţepeneag s-ar fi dus la Budapesta, ca să reînvie Les Cahiers de l'Est. Foarte frumos din partea lui că vrea să reînvie revista, dar ce-o fi avînd prefectura cu Budapesta ?
Să nu uit: prin 24 sau 25 ale lunii a fost pe la mine Ara Kovâcs cu încă doi unguri-unguri. I-am dat Calidor, Patimile şi ultima carte a Oanei Orlea. Ara Kovâcs a recidivat, a venit şi a doua zi să vorbim. Ne-am înţeles bine, numai că chestiunea rămîne : cît timp va dura libertatea în Ungaria ? Kovâcs se teme că nu prea mult. Eu cred altceva : cînd cineva (adică şi un popor) a plătit tribut de sînge pentru a avea libertatea aceea - aşa, şchioapă cum e - nu e uşor să i se... ia. Numai românii, cei care sunt convinşi că totul li se dă (deci: şi libertatea) pot gîndi că altul o pierde ca şi ei : i se ia înapoi. A. Kovâcs e ungur, dar a trăit în România, de aceea... (...)
Ieri, ziua mea onomastică. Mi-au telefonat ca să mă felicite Măria Brătianu şi Marie-France Ionesco. Seara, la „Coupole", cu Ana şi cu Marie-France. (...)
Duminică, 2 iulie 1989
începînd cu solstiţiul de vară (mai exact: de la 20 iunie), colaborez la Europa liberă - să auzi şi să nu crezi J Ratesh, în ciuda... referinţelor foooarte prieteneşti ale prietenilor („băiat bun, dar apu-caaat" - eu fiind acela !), mi-a propus ; eu am răspuns : „Să facem o probă..." Se pare că am trecut proba aceea, deci am fost acceptat...
199
Pînă acum i-am trimis două articole a cîte patru pagini fiecare şi un \
altul de trei şi jumătate. Azi am mai scris unul, am să-1 trimit mîine. !
Mărturisesc, surprins : fac treaba asta cu plăcere, deşi din greu : fiecare text îmi cere trei-patru-cinci variante... N-or fi geniale, dar după opinia lui Ratesh, îmi ies „binişor" - încurajatoare încurajările maestrului Ratesh...
N-am mai colaborat la El. demult, nu-i plăceau lui Vlad Geor- 5
gescu textele mele, le găsea „prea violente" şi prea mă amestecam eu j în „istorie" (asta însemnînd că-i atacasem pe căcănari, pe lingăi ca Dinu Giurescu, Condurache, ori mă dădusem la prietenul său, Larry Watts) ! Cum din luna mai 1988, cînd Focke s-a îmbolnăvit, n-am mai colaborat nici la Deutsche Welle (lăsînd locul tovarăşului Bălea-nu, recent adus de la Casa Scînteii, devenit „Herr" si „comentator politic").-
Sper ca Ratesh să nu mă găsească „violent", vreau să spun : americanii să nu mai creadă că lovind în Ceauşescu, lovesc în ei...
Chiar dacă uri text de patru pagini îmi ia o zi întreagă de trudă, 1
ce nu face omul pentru o bucată de pîine... După ce am recunoscut 1
că o fac pentru bani, să re-recunosc că o fac şi din plăcere : mă I
împotmolisem în scrisul meu, mă apucase saţul. Nu mai vedeam pe ■
unde calc - romanul-intim, falsul-jurnal... Pauzele umplute cu o I
treabă utilă (şi aducătoare de ceva bănuţi) mi-ar face bine. Oricum, ■
las dracului RI, dacă mai scriu ceva pentru sufletul meu, apoi numai ■
false-jurnale - în cîte volume oi putea. E cea mai leneşă manieră de m
a face literatură, nu ? Ba da. aj
Azi s-a anunţat că în Rusia se publică Arhipelagul Gulag ! M
Ce va fi zicînd (dacă n-o fi zis deja) autorele ? în sinea lui tre- 9
buie să fie tare bucuros, las' că şi în... sinea altora (ca mine...). ■
Mărturisesc, spăşit: şi eu aş fi bucuros dacă mi-aş vedea tipărită m
în româneşte cartea Patimile; şi Gherla ; şi Ostinato; şi... Măcar Solje- W
niţîn şi-a văzut fiecare din cărţi imprimată mai întîi în ruseşte, iar m
ruşii lui au putut, clandestin, lua cunoştinţă de ruseasca lui. Pe cînd M
eu... Bineînţeles, comparaţie forţată, dar... M
De la o vreme a început să-mi fie teamă de o eventuală tipărire. m
Asta o fi ca şi prea multă puşcărie (care te face să nu mai doreşti M
libertatea de afară). Mă tem că scoaterea la lumina limbii române are 9
să fie o deziluzie pentru toată lumea (în ea mă includ şi pe mine); jfl
şi că „legenda" a fost alimentată de traducerile bune, pe care detrac- 9
tori şi binevoitori le bănuiau superioare originalului. fl
în stare normală (situaţie normală), scrii cît scrii la o carte -
după ce o publici, o consideri „fără întoarcere" şi nu te mai ocupi de H ea, mergi înainte, la alte scrisuri, la alte publicate.
200 .S
Eu, dac-aş fi fost publicat, n-aş fi căzut în mania variantelor, uneori pînă la stricare. Nu e deloc de exclus : orfevrul migăleşte lucruşoare, pentru că este incapabil să facă sculptură.
Cu cît mă apropii de sfîrşit (care vine, vine, vine, calcă totul în picioare), mă văd în România ; „pentru o carte - una mică" (sau două ; sau nouă). în România, dar numai pentru asta ; pentru atît. Nu mai am ce face în ţara mea. Prietenii, cîţi mi-au fost : parte la cimitir, parte la exil. La ce, pentru cine m-aş întoarce - în cazul în care ar fi posibilă întoarcerea ? Şi unde - în România ? Cu excepţia lui Raicu - şi el Jidov Rătăcitor, ca mine - toţi ceilalţi plecaţi mai au pe cineva, mai au ceva-ceva în ţară : care un părinte, care o soră, o verişoară, un petic de grădină, o casă în care ar putea fi adăpostit, ca între neamuri - dar eu ? Eu n-am nici la, nici în ţară. Prietenii care mai trăiesc se... desprieteniseră de mine încă de pe cînd eram în România (ca să nu aibă necazuri). Apoi între noi a coborît ca un zid : timpul. Şi nu doar timpul - al nostru, paralel; al fiecăruia, separat -dar mai ales resentimentele. Ei: geloşi pe mine - că am plecat, i-am abandonat; eu : gelos pe ei - că au rămas, astfel abandonîndu-mă. Ei au rămas acolo - cu cărţile lor, cu apartamentul lor, cu slujbuliţa lor, cu chefurile lor căcăcioase, cu cărţile lor - pocite de autocenzură, schilodite de cenzură, otrăvite de întrecenzură - dar cînd ei îţi arată obiectul (tipărit) zic : „Uite ce-a rămas..." - chiar dacă nu este adevărat : a rămas... mai mult decît fusese iniţial - dar e carte, tipărită. Ce să vorbim, cînd ne-om întîlni ? „Ce să mai vorbim !" vom spune cu toţii, în cor şi pe rînd, în „ecou". Şi ne vom despărţi, uşuraţi, bucuroşi că scăpăm ieftin - dar mai geloşi, mai ranchiunoşi, mai resenti-mentari: fiindcă „celălalt a avut noroc (nu ca el); şi-a făcut viaţa (nu ca el, stricat-o); că celălalt are o nevastă nasoală, dar fidelă (nu ca a lui, curvă)".
Luni, 3 iulie 1989
Scriu în continuare, dar pentru că am trecut de miezul nopţii, am pus data corectă (?). N-am putut adormi, nu pot dormi, iar acum suntem în 3 iulie, orele 1,30 fix.
Şi, uite : nu mai am ce spune. E-he, cîte ai de spus atunci cînd ai terminat de spus totul...
Adevărul: Filip m-a trezit (aţipisem), trîntind uşile. Acum bietul băiat (care nici el nu putea dormi) citeşte în salon.
„Am insomnii", îmi explică el. „N-ai un somnifer şi pentru mine ?"
201
Nu, n-am somnifer : eu nu-dorm şi fără somnifer. în schimb (?), i-am oferit o carte de-a mea, ultima apărută : Calidorul, în franceză. Filip n-a apreciat defel, defel umorul meu devastator...
îmbătrînim, îmMtrînim şi nu mai sfîrşim...
Filip m-a întrebat dacă eu nu mă plictisesc niciodată - că el se plictiseşte uneori. I-am răspuns că... nu mă întrebasem niciodată, însă acum că mă întrebase el, răspund : nu.
„De ce nu te plictiseşti ?", m-a întrebat.
N-am ştiut ce să-i răspund. Şi nu i-am răspuns. Am ridicat grăbit din umeri şi am şters-o, ca un laş.
Ce era să-i spun ? într-adevăr, nu mi-a venit niciodată această „idee" : că nu mă plictisesc. Iar la de ce ? ce să-i răspund ? Că un scriitor nu se plictiseşte (el îi plictiseşte pe alţii) ? Chiar de este adevărat, nu se spune.
Ce întrebări idioate ! încă una : „Ce te-ai face dacă ar fi să iei viaţa de la început ?" Fireşte : „Tot aia !" (nu : asta, ci aia).
(...) Ora 2,15 dimineaţa - mă duc la culcare.
Vineri, 21 iulie 1989
Au venit bestiile de la URSAF (?), ne-au luat televizorul, pick-up-ul, amplificatorul, radioul.
Ieri am vorbit cu Nabokov. Apoi cu Madame Gilles, venită în locul Blanchardei (vine de la Flammarion, unde 1-a editat pe Breban; înainte de a-mi spune asta, am simţit că n-o să ne înţelegem).
Am scris Jurnal de căldură mare (Encore un effort, Roumains !).
Acum îl umplu cu umplutura cea umplutică.
Sunt bolnav, stors. M-a epuizat Monica şi al ei „complot", apoi Căldura mare; apoi aşteptarea căcănarilor care ne-au fu-rat lucruşoa-rele - unde mai pui că nu erau ale noastre : televizorul, al lui Alain, pick-up-ul de la Monica, amplificatorul şi radioul de la Cristovici (şi el le primise tot de la Monica...).
Şi dacă m-aş pune pe jos şi-aş deceda ? Da, şi să mai răcesc, dracului...
Duminică, 23 iulie 1989
Ieri, la telefon, Cornel Dumitrescu de la Lumea liberă, New York. îmi cere „o carte", s-o publice în foileton. I-am propus (şi îi trimit mîine jumătate din) Culoarea curcubeului. De asemeni mi-a cerut încuviinţarea de a reproduce textele de la E.l. difuzate : „O sfîntă indignare" şi „Barbara Hendriks". I-am dat cu bucurie.
Azi dimineaţă, Solacolu : îmi cere pentru Dialog... articolele de la Europa... Te pomeneşti că or fi bune - sau oamenii gentili. Mi-a mai
202
zis că, dacă bat la maşină „altă carte", el mi-o publică ! „Dar să nu fie mai groasă decît Calidorul, că nu se-ndoaie !" (la agrafat). Drept care azi am pus pamblică nouă la maşină şi am început a bate Arta refugii. Am făcut cinci pagini „speciale-Solacolu". Presupun că au să fie două caiete (volume, deh !)
Căldură mare. îngrozitoare. Azi-noapte n-am putut închide ochii din pricina ei. Probabil nici la noapte. (...)
Miercuri, 26 iulie 1989
De trei zile : bolnav. Gripă-de-căldură ! Abia azi a început a se mai domoli vipia. Ţine de mai bine de o lună. O s-o regretăm noi în restul anului.
Transcriu, pentru Solacolu, Arta refugii. Cu mare bucurie, în ciuda efortului de a scrie „pagină-Solacolu". Am făcut treizeci şi trei de pagini. (...)
Sîmbătă, 29 iulie 1989
Ieri am fost la Julliard. în sfîrşit, am cunoscut-o pe Madame Gilles. Am dejunat cu ea şi cu Nabokov. Am făcut contracte pentru Astra şi pentru Sabina. Uşurat (am să-mi pot cumpăra ochelari).
Nu se mai poate face nimic anul ăsta cu Arta refugii. O publică în februarie 1990. „Dar", zice ea, „nimeni nu ne împiedică să publicăm Astra în toamna lui '90." Aşa să fie ? Aşa să fie !
Acum soarta mea atîrnă de traducător. Şi cum lui Alain în mod cert n-are să-i placă deloc Astra (căci ce face ea, Astra ? - repetă, repetă, repetă... repeţiri insuportabile lui).
Am copiat, pentru Solacolu, cincizeci şi cinci de pagini din Arta refugii. Azi şi mîine termin prima parte (circa şaptezeci de pagini).
Luni, 31 iulie 1989
Telefon de la Cornel Dumitrescu, de la N.Y. A primit mss-ul : din octombrie începe să publice Cutremurul... încearcă să publice „şi carte". Vrea să-i ceară lui Solacolu 20-30 de exemplare din Calidor, să le vîndă în America...
Zi proastă altfel. Nu mă mai difuzează la Europa liberă.
Ratesh s-a dus în concediu, în America, am vrut să vorbesc cu Stroescu - am renunţat: ce să vorbesc cu Stroescu ? Oricîtă nevoie de bani aş avea, „preţul" e din cale-afară de pipărat - pentru mine.
Cornel Dumitrescu mi-a spus că a auzit : la Europa liberă vine director Botez. I-am spus că nu cred. Şi nu cred.
Sunt bolnav, bolnav. Cred că şi de mînii : din pricina Europei libere.
203
Lui Alain nu i-a plăcut Jurnal de căldură mare - zice : „Nu cred că Monica a spus la telefon exact ce relatezi tu." „Foarte bine, nu crede - nu pentru Monica ţi-am dat să citeşti -
ci pentru tine. Am relatat exact ce am vorbit cu tine la telefon" - i-am
zis-o.
A schimbat vorba. A luat să citească Astra. Nu-mi fac nici o iluzie. Nu-1 poţi obliga să-i placă - ce nu-i place (înainte de a citi!).
Am recitit paginile din Arta refugii publicate de Tudoran în Agora : proaste. Şi străine.
Marţi, 1 august 1989
Bolnav, indispus ; am copiat puţin la maşină. Am renunţat.
Nu-mi găsesc locul, totul mă nemulţumeşte, mă doare capul, îmi vîjîie urechile...
Bine-bine, astea sunt semne de boală trupească. Dar eu ştiu ce-mi dă mie simptomele de boală trupească : sufletul!
M-a indispus, m-a iritat Virgil Duda.
I-a trimis lui frate-său, Lucian Raicu (din Israel, unde a emigrat de curînd), un manuscris. Un eseu.
Straniu animal, acest eseu - ca o sirenă : cap de femeie, trup de peşte... în primele părţi explică (convingător) caracterul românilor ; şi inacţiunea scriitorilor. Cînd am zis : convingător, n-am spus că m-a convins şi pe mine...
Pînă aici, toate bune. Numai că mai departe Duda se ia cu o violenţă de neaşteptat de... disidenţi ; de „dătătorii de sfaturi de la Europa liberă". în final, Duda propune instituirea unui fel de tribunal care să judece crimele criminalilor - care ? Nu se înţelege.
Iar eu nu înţeleg cum de Raicu mi-a dat să citesc asemenea bazaconie. Citesc, paralel (şi pentru „medicaţie"), Gogol al lui Raicu. Şi mă întreb : nu cumva s-au... gogolizat şi ei ? Altfel de ce au pierdut busola, simţul realităţii, simţul orientării (în spaţiu) ?
Duda a stătut frumos, pe fesele sale, fără să crîcnească, în România. Cum a ajuns în Israel, a prins glas ! Cică în România a suferit cumplit de... umilinţa sfaturilor de la Europa !
Doamne, că mare-i lumea. Chiar si Tara sfîntă...
Miercuri, 2 august 1989
Azi-dimineaţă l-am condus pe Filip la gara Montparnasse : pleacă băiatul pentru patru săptămîni la Plougasnou, în Bretagne, la un stagiu de voile. El fiind primul mariner din familiile noastre reunite.
204
La întoarcere am copiat trei pagini; am abandonat. Am chiar „ambalat" manuscrisul şi l-am pus bine, separat de dactilogramă. Asta vrînd să spună : am luat hotărîrea să mă odihnesc măcar trei zile în care să mă plimb (cît mă ţin picioarele - care nu mă mai ţin), să casc gura la case, la oameni, mai ales la femei (gura, nu sufletul meu cel curat!)...
Şi chiar m-am plimbat! Am făcut vreun kilometru întreg, după care am dormit ca un nou-născut, trei ore în şir ! Cînd m-am trezit, hotărît să recidivez, am constatat, în talpă, beşica triestină !
N-am noroc în deciziile mele hotărîte de a rupe pentru totdeauna cu sedentarismul!
Bun : m-am hotărît să nu scriu ('camdaf), dar ce fac în locul
scrisului ?
Ce pacoste pe capul meu : eu nu ştiu să nu-fac-nimic. Aşa că sufăr ca un dine de beşică-în-labă ; de inactivităţi, vorba lui Guliman al meu.
Că tot n-aVeam ce face, m-am apucat de refăcut RI. De la
început. De la prima pagină.
Nu-mi dau seama ce-o fi de capul meu, ce-oi fi sperînd : să iasă o carte bună ? Din, ăsta, zi-i pe nume ? Da, domnule : sper. Sau poate că altceva urmăresc eu - prin refacere : s-o stric definitiv ! Ori: să intru-n ea, de astă dată de-a dreptul, pe calea cea bună dintr-o mişcare ?
Nu-mi dă pace eseul lui Virgil Duda. Mă întreb dacă omul nu va fi vătămat, după traversarea... Mării, în tăcere.
Părerea mea umilă : tăcerea nu e bună; amnezia : şi mai rea. Ba de-a dreptul imorală. Virgil Duda vrea să uite ceva. Nu ceva mare, grav, el n-a făcut mari-rele, poate nid mid, n-a avut prilejul, nu a vrut să le facă - dar ceva-ceva tot îl macină pe el, acum, abia acum, că a ajuns în Eretz : vrea să uite că acolo (în România) a trăit ca un viitor amnezic - aşa ceva. Că a supravieţuit, cu gîndul la Ieşire - iar cînd privirea şi sufletul ţi-s aţintite numai la mal, nu poţi percepe şi frumuseţea apei... Duda nu va fi avînd mari păcate (sigur : nu) -pentru un ne-scriitor. însă amnezia cu program este un greu păcat la un scriitor (altfel de ce e scriitor ?).
Mă irită, mă irită V. Duda. Am cvasicertitudinea că el vrea să uite ceva, însă dă vina pe alţii - că au uitat...
Foarte frumos din partea lui că face elogiul poporului român (va fi fost pregătit textul ca răspuns la primirea în Academie ?) - că suferă, bietul... (deşi eu nu văd ce calitate ar fi suferinţa animală); că afirmă : poporul român nu este un popor antisemit (în primul rînd : ce-i aceea : popor ? ; în al doilea : să fie românii un popor ?). Pledoa-
205
rie lăudabilă ; şi tuşantă - cu condiţia să fie şi adevărat ceea ce pledează.
Apoi povestea cu „disidenţii" - cei de pe plaiurile carpatine sunt cu toţii de neluat în seamă, iar dintre cei ruşi numai... Nadejda şi Ossip Mandelstam - măi, drăcie disidentă !
Joi, 3 (în fapt, 4) august 1989 (orele 1,30)
Nu pot dormi, deşi, începînd de pe la ora 14 (ieri!), eram rupt de oboseală. Am agonizat aşa pînă la 22,00, cînd m-am culcat; şi m-am sculat - dacă nu pot dormi.
în astă seară (ieri) eolienele mele dragi n-au mai fost de ajutor. Morile de vînt ale mele n-au mai dat din aripi. De asta (povestesc povestea /începutului/ nebuniei cu eolienele - în vara lui 1979).
Joi, 10 august 1989 N-am mai notat.
între timp : am primit avansul de la Julliard - pe Astra şi Sabina.
Azi, Jean Herskovits, fratele lui Alain, mi-a adus un televizor. Alain îmi spusese că e o ocazie, Jean mi-a spus altceva, ca să aflu că Alain, Monica, Marie-France au făcut chetă (şi Cristovici!). Ce băieţi grozavi, fetele noastre !
Am dus RI pînă la capitolul VII (inclusiv). Rescriind, au fost momente - nu pasaje ! - în care îl găseam „bunişor", vorba cuiva. Ba chiar bun (vorba numai a mea). Azi însă, nu ştiu de ce (ei, ba nu !) mi s-a arătat inutil.
Raicii n-au mai dat semne de viaţă, or fi prinşi cu nepoata din Israel (fata lui Duda).
Alain iar mi-a comunicat că Jurnalul de căldură mare 1-a lăsat rece, că e aşa-şi-aşa spre prost - oricum, zice Alenul nostru, „eu nu cunosc amănuntele, aşa că nu-mi cere să mă pronunţ".
„Dar nu te pronunţa, soro - dacă nu cunoşti... amănuntele !", îi zic - i-am zis de vreo trei ori.
în schimb, Monica, aseară, la telefon, găseşte că „e foarte bun, dar inegal - mai ales unde vorbeşti despre mirîe". Şi că „în nici un caz nu trebuie publicat înainte de 50 de ani", dar că „trebuie să corectezi acele inexactităţi care sar în ochi..." „Care ?" întreb, cu mîna pe creion, să iau notă. „Păi, uite", zice Monica, „de pildă aceea că Nedelcovici n-a primit Le Prix de la Paix, cum zici, ci Le Prix -de la Liberte". „A, da ? Am notat, am să corectez - altceva ?" „Altceva : Nego nu şi-a cerut iertare de la Ţepeneag, Ţepeneag a recunoscut că a greşit atunci cînd 1-a condamnat pe Nego pentru articolul acela..." „Dar asta cînd aţi aflat-o, fiindcă atunci aşa mi-aţi spus : că
206
Nego v-a spus..." „Da, aşa ne-a spus atunci Nego, acum Ţepeneag mi-a spus că nu..." „Şi eu ce corectez ? Ce a spus Nego atunci sau ce a spus Ţepeneag de'curînd ?" „Mai bine ai suprima pasajul...", mă sfătuieşte Monica.
Alte „inexactităţi" ? „Europa liberă nu-i chiar aşa cum o prezinţi
- te rog să corectezi, să suprimi... Nici Vlad Georgescu, Dumnezeu să-1 ierte - că, pînă la urmă a fost pozitiv, nu-ţi spunea că te iubeşte ?... De Geta Dimisianu ce să mai spun, eşti total nedrept, fata asta a jucat un rol cu totul şi cu totul pozitiv - şi dumneata pretinzi că nu stiu ce, cu Vasile Nicolescu... Zău, nu se face, fata a adus imense servicii... Şi te rog să modifici cuvîntul «unsuros» cu care l-ai caracterizat pe Hăulică - dar nu-i deloc unsuros, e un om care a adus mari servicii... Şi să ştii: reiese că noi, Virgil şi cu mine, ne-am fi temut poziţia la 'Europa liberă - n-a fost deloc aşa, dar dacă te gîndeşti că am investit ceva în literatura din România..."
De asta o iubim noi: e pasionată, copilăroasă şi, la o adică, de ce n-ar confunda borcanele ?
Dacă ar fi fost să-mi comunice simultan impresiile ar fi fost:
1) „Să nu pună Barbu mîna pe Jurnalul dumitale, că face cum a făcut cu al lui Caraion." 2) „Trebuie să-1 corectezi tot, să suprimi multe inexactităţi - să-1 publici după 50 de ani..."
Draga de ea ! La un moment dat, cînd m-a întrebat: „De ce m-ai făcut atît de isterică ?", eu, prins cu piciorul în aer, am bălmăjit: „Şi încă am atenuat..." - Doamne, ce gafă ! Dar nu s-a supărat.
Totuşi, totuşi... „Şi dacă răii din România au să se slujească de Jurnal, cum s-au'slujit de al lui Caraion... ?" Eu atrag atenţia : „Aţi spus că abia peste 50 de ani să-1 public..." „Bineînţeles, peste cincizeci sau niciodată, că-i tare rău - şi uite : Păunescu iar ne-atacă, dacă ar şti de Jurnalul dumitale..."
Formidabilă, Monica ! Total deformată (sau : formată) de literatură. Pentru ea realitatea există în măsura în care sade scrisă - jurnalele : după 50 de ani (dacă...). Uită ce a spus şi că a spus... Ba nu uită deloc, nu uită că întîi mi-a spus despre Jurnal că nu e de publicat înainte de cincizeci, dar îmi cere, „corecturi imediate" ca la un roman
- în fine, ficţiune... Dacă ar putea să exprime simultan ceea ce are de spus (atunci s-ar anihila reciproc...), dar vai: noi cei ce folosim cuvîntul suntem robi ai succesiunii în timp...
A citit şi Virgil. Nu ştiu ce crede el. El mormăie. Eu cred că Virgil nu a citit decît, eventual, titlul. El se ocupă de poezie, de proză se ocupă Monica. De aceea mormăie Virgil. A aflat din interpretările Monicăi - şi acum a foarte mormăitor.
Fireşte, Monica mi-a spus şi ce i-a plăcut: pasajele cu mormintele bătrî'nilor; cu Turnul Montparnasse - „pagini antologice, dar pe
207
mine tot isterică m-ai scos !"; apoi chestia cu Breban, „impresionantă - numai de n-ar da peste Jurnal Eugen Barbu" ; şi încă : „intrarea d-tale în partid, povestea Ivasiuc - oricum, nu-1 poţi publica în timpul vieţii..."...
Cristovici - mi-a telefonat aseară - zice că i-a plăcut. „Tot! Da, domnule ! Că bine le-ai mai zis-o - şi lui Bujor şi lui Bombonel şi lui Brezianu şi lui Vlad Georgescu - eu le-am spus Monicilor de mult, nu m-au luat în seamă"... ; „încă de cînd a fost înscăunat Vlad" ; „nepotul abuziv" (Sorin Alexandrescu)... Si încă : „unsurosul Hăuli-că", copiii lui Barnes : Ivasiuc, Breban, Pintilie, Matei, Ionel Vianu... Domnule, m-a uns la inimă veninul gurii tale !"
Acum bucurii casnice. Din banii de la Julliard : Ana şi-a luat pantofi - ba chiar şi un Yardley ! (Eh, amintiri din tinereţea şi a ei, săraca. Oareşicum în curu-gol a umblat de cînd am luat-o, promiţîn-du-i că are să fie o văduvă tînără şi bogată... Ba nu : eu nu i-am promis nimic - ea şi-a promis ; dar eu : nimic...). I-a cumpărat lui Filip o canadiană cu o mie de buzunare, cum îi place lui - cloşca ! Mi-a luat şi mie un aparat de radio JVC - fabricat în Singapore şi soldat (de la sold).
De la o vreme îmi vîjîie urechile. Probabil de la tensiune, dar încă nu mi-o iau, ca să nu mă sperie şi să mă facă să chiar am.
Alain pretinde că n-a început să citească Astra. L-am mirosit prin telefon : a citit-o, dar încă nu ştie ce să-mi pretexteze ca să nu traducă (dacă nu-i place...).
Am frunzărit Jurnalul de faţă. încă o dată : nu contează ce scriu în el că am de gînd să fac şi să dreg în viitoarea carte - ştiu că planul n-are să fie respectat. Romanul-roman se scrie singur. Altceva am vrut să spun : că romanul se face nu urmărind un plan, o schemă -ci scriindu-1. în funcţie de clipa de faţă, cea a scrierii. Nu. Dar cum ? Nu ştiu.
Şi încă (am scris-o în Bonifacia) : romanul nu este „umflarea" unei schiţe.
Şi încă : de aceea scriitorii de romane sunt fericiţi: ei fac viaţă ; fac lume. Nu re-produc, ci fac de la început, ca Dumnezeu. Sunt fericiţi romancierii - în ciuda nefericirii lor, bieţii de ei (am zis-o !), pricinuită de boală, de sărăcie, de bătrîneţe - fiindcă ei contribuie (participă) la facerea eternităţii. Chiar şi noi, care nu vom rămîne în timp.
Sîmbătă, 12 august 1989
S-a făcut : Alain m-a anunţat : nu poate traduce Astra. Că nu poate, scurt. Ştiind că eu nu am obiceiul să-i cer amănunte, nu mi le
208
dă singur : nu traduce fiindcă nu-i place Astra ? ori fiindcă nu are timp ?
A zis că... îi venea să se „flingueze" în timp ce traducea Arta refugii... Frumos spus. Eu, în locul lui, n-aş fi zis asta.
Duminică, 13 august 1989
Rafală : nici Cristo nu poate traduce - de altfel îmi spusese înainte de a-i da originalul: n-are timp. Asta-i, nu alta.
Alain - fără să-1 întreb: „De-acum, vreme de doi ani, sunt complet !"
Luni, 14 august 1989
Acum (ora 23,45) ne întoarcem din oraş. Am cinat cu Monicii, dată fiind dubla sărbătorire a Leului: Ana şi Virgil (Ana: azi, Virgil: mîine). Ne-au invitat ei la „La Chope d'Alsace" ; i-am tras temeinic cu Sauerkraut Munzer şi Bier aşijderi. Poire William în încheiere.
Discutat Jurnalul meu, ofurile noastre. Ca de obicei, Virgil mai aproape de mine : „Dacă se constituie Uniunea lor, ne ducem la constituire, spunem ce avem de spus şi plecăm !"
Monica : „Virginii! Nu, nu, nu ! Ne ducem, ca să rămînem ! Să nu-i lăsăm să facă prostii!"
Asta îmi aminteşte de „filozofia bucureşteană" vînturată de Breban şi de Ivasiuc : „Intrăm în partid şi îl săpăm pe dinăuntru !" (nu lipsea nici făcutul cu ochiul).
Cît despre Monica, ea e cu „tactica".
Greu, cu mulţi, dar şi mai uşor cu puţini! - asta am ouat-o eu acuma.
Ne-am numărat : suntem, mari şi laţi, patru : Monica, Virgil, Tudoran, eu. Nici măcar zece, ca în Gomora. Păi tomna' d-aia a fost distrusă : că nu s-au găsit nici măcar zece drepţi!
Vai de steaua noastră de „drepţi"...
Miercuri, 16 august 1989
Citesc Nina Berberova - de la Monici, cadou pentru Ana de ziua ei aniversară. Terrrribilă. Terrribil exil al lor, al ruşilor „vechi". Ştiam, asta mă mai încurajează cînd mi-e... insuportabil ca sărăcie, ca disperare, ca dor de ţărişoară...
Am vorbit cu Monica la telefon despre Berberova. Cînd am zis : „Le-a fost teribil de greu ruşilor în exil, în primul rînd pentru că, în 1917, anul catastrofei, ei erau cu multe leghe culturale, literare, spirituale - înaintea europenilor de noi...", Monica m-a amendat... prin tăcere. Apoi ea : „Cînd ei îl aveau pe Gogol, noi pe cine aveam ?"
209
„Pe Asachi, pe Heliade-Rădulescu - chiar şi pe Donici!" „Vorbesc de prozatori..." „Asachi a scris şi proză, Heliade-Rădulescu la fel..." „Lasă-mă cu Heliade-Rădulescu !"... Apoi, cînd am zis : „Artistic, din 1910-1912 ruşii erau şi înaintea Occidentului", Monica a zis : „Adevărat!".
Adevărat. Cine-i mai de plîns : cel care a avut şi a pierdut - ca Rusul ? Sau cel care n-a avut, n-a pierdut - dar a fost oprit, ba chiar dat înapoi din evoluţia firească ?
Bineînţeles, păgubaşul cel mai păgubit: noi...
Joi, 17 august 1989
M-am programat pentru mîine la un doctor de pe uliţa noastră. Nu se mai poate : tensiunea.
Poate că ar fi mai bine dacă aş lăsa copierea RI şi aş trece la al doilea jurnal. Nu se ştie niciodată.
Vineri, 18 august 1989
M-am programat eu, dar nu era suficient: cînd m-am înfiinţat la ora convenită (17) la cabinet, Domnul Doctor plecase... de azi dimineaţă ! - în uichend (aşa s-o fi scriind la Bucureşti ?). Trebuie să aştept lunea.
Nu mi-e bine. Dar deloc. Totul e ruinat în mine : picioarele, coloana vertebrală, mîinile, capul cu ochii, urechile - şi inima. Nu apuc eu nici vîrsta tatei: 67 de ani.
Dacă mai trăiesc pînă atunci, nu-i mult: trei ani - termin RI şi furnalul de căldură mare.
Mă întreb dacă n-ar fi înţelept să mă apuc mîine de el. Nu am lucruri noi de comunicat - dar ce, în roman aveam ? Numai Alain îşi imaginează că „repetiţia" nu e... noutate (ştiu de ce : pentru că e total afon - rar un evreu fără auz muzical).
Dimineaţa mă scol relativ uşor, cu chef de lucru. îmi fac toaleta lung-lung (în jur de o jumătate de oră) : ca să-mi dau motive (sau pretexte) să nu mor azi (n-ar fi păcat: după ce m-am spălat cu atîta grijă peste tot, peste tot, ba m-am şi pieptănat ?). însă după trei-pa-tru pagini, dau în bot (ca să fie rimă :) de tot, de tot. Transpir mult -şi, de la o vreme : puturos, sudoarea mea a căpătat un miros nu doar urît, ci şi străin; nu-i al meu, nu eu secret asta, oricît aş fi de tolerant (cu mine însumi). Nu pute ca sudoarea de după liberarea din '77 : aceea avea aţe de migdale amare (a, nu, a, nu : era altceva !) - asta însă duhneşte mai degrabă a animal decît a vegetal.
210
Şi mă doare capul, mai ales pe la tâmple, unde am văzut la alţii cum pîlpîie (gata-gata să pocnească ori să se stingă ; ori înrîi una, apoi cealaltă) neprotejate de pielea capului, groasă... Urechile îmi vîjîie de vreo lună de zile, auzul însă mi-a slăbit de vreo şase, ca să nu mai vorbesc de vedere.
începînd de azi, beau cafea decafeinată. Mîine Ana are să-mi cumpere sare fără... sare. Se zice că tensiunea e păcătoasă, dar nu e chiar cancer şi nu mori din pricina ei, dar nici viaţă nu se cheamă cea de-regim.
Eu n-aş avea nevoie de prea mult timp : doi, trei, patru ani; hai cinci sau şapte ; zece-cincisprezece - nu mai mult! Bine, atunci măcar unsprezece, să apuc anul 2000, să mă piş, ca pe paralela 33, apoi să mai văd eu...
Am intrat în panică - n-am intrat în panică. Stările se succed, nu se succed ; sunt, nu sunt simultane. Este una singură : mă tem -nu mă tem (şi mai încetează cu alintatul!).
Noapte bună, copii.
M-am întors. Nu pot dormi. Nici nu mă uit la ceas, ce să văd : că sunt bătrîn ?
Re-noapte bună.
Luni, 28 august 1989
Am terminat de rescris partea I din RI - 228 de pagini (început în 2 august).
Vinerea trecută am fost la alt doctor, la spitalul din apropiere. Duret se numeşte. Mîine mă duc să-mi ia sînge, iar vineri, 1 septembrie, din nou la el, să interpreteze analizele.
Mă simt obosit, nefericit, deprimat.
Da, domnule : boala nu vine de la... boală, vine de la inimă-rea. Iar eu am o inimă neagră-neagră : din ea curge melanholia.
Miercuri, 30 august 1989
A venit toamna şi, la vremuri noi, jurnale noi.
Canicula de astă vară nu a trecut fără urmări - cel puţin pentru mine : pompa nu mai pompează - dă rateuri, gîfîie. Sunt în curs de a-mi face analizele medicale, se pare că nu e chiar moarte ; dar nici viaţă.
Nu a contribuit la punerea mea la pămînt doar povestea cu Uniunea, eram deja epuizat, dar aceasta din urmă i-a dat un bobîr-nac de ajutor. Şi aşa cum simţeam (cum simţea şi Monica, dar niciodată nu a recunoscut faţă de mine), s-a încheiat o epocă, începe alta. Ciudat însă : eu, care prinsesem în cuvinte sfîrşitul de domnie şi l-am
211
acceptat ca pe ceva logic, ca pe o fatalitate, în sinea mea nu accept modul în care se face -fiindcă se face. Şi, în jur, cu excepţia Monicilor, toţi ceilalţi găsesc că, la urma urmelor, de ce nu s-ar crea o Uniune a Scriitorilor ? Adevărat, maniera în care Ţepeneag şi Nedelcovici (cu, în spate, Breban) o „edifică" nu e acceptabilă, dar... Dar ! Am băgat de seamă : criteriile etice pe care eu le invoc nu-i impresionează, ei trag spre o organizaţie culturală, literară - deci politică - aşa că etica nu are ce căuta aici...
Am început şi eu să mă întreb dacă nu cumva ei au dreptate. Vreau să spun : dreptatea lor, fiindcă, iată, există mai multe, ca în marxism. La urma urmei, ce ştiu eu despre deliciile structurilor în care oamenilor le este mai cald, mai bine, mai sigur ? Şi ce ar fi imoral în faptul că ei doresc o structură profesională, profesionistă, alcătuită din profesionişti ai condeiului ? Eu, cînd vorbeam de „exil ca opţiune etică, nu ca o schimbare de domiciliu", în fapt introduceam un criteriu de selecţie (gîndire de cadre), nu mai bun decît al lui Raicu („criteriul valorii'O ; ba mai rău, fiindcă amestecam mere cu cartoafe, etica cu estetica, literatura cu politica, de-făcutul cu de-nefăcutul.
Fiindcă, dacă stăm strîmb şi judecăm drept: scriitorul român, chiar dacă nu a fost „în fruntea contestaţiei", nu are vînă de militant, dintre toate categoriile sociale, profesionale, intelectuale, el s-a arătat a fi cel mai puţin supus, chiar cel mai puţin fricos - atît acolo, în România (dar oare de ce ? Oare dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Europa liberă, lucrurile s-ar fi petrecut tot aşa ? - pe mai tîrziu dezbaterea), cît şi în exil, scriitorul român, cu toate păcatele lui, cele mai multe puse în cîrcă de ne-scriitor (mai român decît papa), şi-a irosit trei sferturi din energie, acolo, în România, cu probleme ne-scriitoriceşti : cenzurile (aici intrînd : cenzura îndurată ; cenzura aplicată altora, colegilor ; autocenzura), administraţia - şi e normal ca atunci cînd, într-un tîrziu, şi-a scos la mal o carte ciopîrţită (dar pentru care „s-a bătut", a făcut ceva concesii, însă „a smuls" şi celuilalt concesii), să fie, totuşi, mulţumit, să fie satisfăcut (că a cedat numai „atîta" - faţă de alte daţi, faţă de alţi scriitori).
Iar dincoace, în exil, ce să mai vorbim : protestul cu semnături a dovedit că scriitorul român, în cvasitotalitate (cu două excepţii - ce contează, la peste o sută ?), este nu numai moral; nu numai că poate deosebi binele de rău, dar e şi curajos ! - fiindcă semnătura lui, pe un protest ca acela, ar putea să-i aducă tare mari necazuri! Ei bine, am mai spus în celălalt jurnal1, repet : scriitorul român exilat s-a dovedit a fi - din nou : în comparaţie cu ne-scriitorii (dacă asta este
1 în Căldură mare.
212
o comparaţie) - temerar ; asumător de riscuri. Poate pentru că, o dată ajuns în exil (despre care el nu-şi făcea iluzii), a constatat că, într-adevăr, „acolo" nu se mai putea; că „acolo" s-a sfârşit pentru el, nu se mai poate întoarce (dintre scriitorii plecaţi unul singur s-a întors : Mariana Costescu - şi nu sunt deloc sigur că fata ceea, ajun-gînd în Occident, ceruse azil politic). Dacă ar avea unde să publice în exil, dacă ar exista reviste, edituri, scriitorul s-ar exprima total -vreau să spun : fără reţineri autocenzurătoare (fiindcă aşa e scrisul, în exil: nu-i poţi impune zăbală - şi, uneori, nu e bine).
Scriitorul în general şi cel român în special (fiindcă de el vorbesc) e sătul de sfaturi. Mai ales cel care, acolo, în România, s-a ţinut bine, nu a făcut concesii (majore), şi-a păstrat demnitatea lui de scriitor, a îndurat sărăcia lui de scriitor... Nu a fost el bătut la cap o viaţă întreagă cu „sfaturi" politice dinspre Putere, mai ales dinspre cenzură ? Să mai vină (pe unde scurte...) şi alte sfaturi dinspre, în principiu, scriitori de-ai lui ? De la oameni care se declară împotriva sfaturilor cenzurii, dar nu se pot împiedica să-i dea şi ei sfaturi ? Situaţie insuportabilă !
Asta am înţeles-o, mărturisesc, abia de curînd ; mai precis, la sfîrşitul lunii iulie, cînd Raicu mi-a dat să citesc manuscrisul fratelui său, Virgil Duda, Patria furată, un eseu.
Bun, excelent pe alocuri, eseul - în prima lui parte. Chiar dacă nu eşti de acord cu „tezele" lui:
a) supuşenia, inacţiunea, resemnarea poporului român nu este un cusur, ci o calitate - şi e impresionantă pledoaria unui evreu în favoarea „valorilor" românilor;
b) nu există antisemitism la români (autoful, precaut, spune, repetă : „Eu nu am întâlnit") ! - şi nu poţi să nu apreciezi patosul pledoariei.
Foarte frumos; acesta este „poporul român" - „valoros", „neantisemit"... însă despre disidenţi... Citez (p. 155):
„Sigur este că nu pot suferi aerul de superioritate, uneori simpla obrăznicie a celor ce-şi arogă dreptul de a încrimina restul «rătăciţilor». Ei şterg, dintr-un condei, stima sau admiraţia de care s-ar fi bucurat în ochii oamenilor de bine dacă ar fi reuşit doar «să nu se dea în stambă». Alcătuind ei o nouă inchiziţie, alte liste de ezitanţi, ajungînd să reia în forme personale metodele sistemului pe care şi-au dedicat viaţa să le condamne, încît n-ai cum să nu te întrebi (nu pe ce listă ar fi mai bine să figurezi, nici aşa) dacă n-ai datoria să lupţi din răsputeri pentru a nu fi înscris nici colo, nici colo. Un erou care nu iartă altora faptul că nu sunt şi ei eroi (ipoteza cea mai favorabilă), «nu ştie să-şi ţină rangul», consideră starea de martir ca
213
stare naturala a omului, confundă planurile. Chiar cînd socotesc că eroarea se cuvine trecută sub tăcere, în viscere tot se produce un spasm."
Perfect adevărat ce scrie V. Duda. Apoi: dreptul sfînt al lui să pună pe hîrtie ce crede. încă un citat (p. 155):
„Suntem cu toţi implicaţi şi vinovaţi, iar cînd uităm asta, degeaba spunem răspicat ce gîndim." Şi încă unul (p. 156) :
„Care sunt disidenţii admirabili ? Să fie numai aceia care au murit, în lagărele unora şi altora ? Cine a spus că martiri sunt numai morţii ? (...) Oricum, doar la ei ne putem raporta, noi, laşii, antipoliticii, ei, disidenţii activi, întreaga lume. Au devenit, cu sau fără intenţie, criteriul. Nu sunt eroi pentru că au murit ori pentru că se află «în afara oricărei bănuieli»" - aici şirul se întrerupe, deşi ar fi cerut continuare - în fine, în ochii lui V. Duda „disidenţii admirabili" sunt doar Nadejda Mandelstam şi... Ossip Mandelsram.
De aici încolo (eseul are în total 199 de pagini), V. Duda nu va înceta să se războiască cu „disidenţii" - o să vedem mai departe şi cum anume... Mai citez, pe sărite :
„... în schimb, scriitorii erau făcuţi albie de porci pentru tăcere şi nu de către contabili raionali, ci de înseşi persoanele pomenite (şi mai ales de către soţiile acestora)" (p. 166).
„Cînd puterea n-a mai vrut să joace pe cartea libertăţii relative de exprimare, trecînd la represiunea generală pe calea înfometării, concedierilor, arestărilor etc, mîrîiala anti-scriitoricească - alimentată si de unii disidenţi deziluzionaţi - a luat un aspect neplăcut" (p. 167).
„Denunţînd pe cei nemulţumiţi de slăbiciunile literaţilor, nu am avut în vedere decît pătura de inşi care cîrtesc dintotdeauna şi pretutindeni împotriva altora" (p. 168).
Desigur, V. Duda are tot dreptul să exprime părerea unuia dintre cei „interiori" ; are dreptul şi mai departe, să-şi mărturisească iritarea, agasarea pricinuită de acei „eroi care nu iartă altora că nu sunt eroi" ; este îndreptăţit să-şi manifeste nemulţumirea faţă de Europa libera (în fapt, numai faţă de Monica Lovinescu), tribună de la care s-au dat „sfaturi" şi „note"...; are dreptul chiar să sară peste cal, afirmînd că „mîrîiala anti-scriitoricească - alimentată şi de unii disidenţi deziluzionaţi - a luat un aspect neplăcut" - nu are dreptate, însă, asta-i situaţia : V. D. scrie rapid, adeseori confuz, uneori voit confuz.
V. Duda, din cîte am înţeles din text, în România se simţea aproape de scriitori ca Radu Petrescu, Sorin Titel, Gabriela Adameşteanu, Marius Robescu... Buni scriitori, unii chiar foarte, oameni de meserie şi care s-au străduit din toate puterile să nu se lase murdăriţi
214
de contingent, să nu se lase supţi, apoi călcaţi în picioare de „politică". Foarte bine. însă, oricît de minunat a fost (şi a fost) omul Radu Petrescu (V.D. nu-i dă numele, dar el este cel cu care discută, pe Calea Victoriei, despre genocid), după umila mea părere, rămîne emblematic pentru îndîrjirea cu care unii scriitori români, opunîndu-se contemporaneizării - ca să le poată fi publicate cărţile, le-au... uşurat de „probleme" ; s-au retras, nu într-un oarecare (şi permis de cenzură) trecut delimitat, ci într-un nicăieri-niciodată; din grupul lui Radu Petrescu fac parte - cu acelaşi program, cu aceleaşi rezultate : Mircea Horia Simionescu şi Tudor Ţopa - singurul mai-puţin-dotat dintre ei, Costache Olăreanu, i-a... trădat în cîteva rînduri, tocmai pentru că era mai puţin programatic). Apoi Sorin Titel... Am admirat şi la fratele lui V. Duda, Lucian Raicu, fidelitatea în prietenie - â propos de S.T. - am citit ce scrisese, mi-a povestit agonia bietului Sorin... Dar un lucru nu pricep şi n-am să-1 pătrund vreodată : cu patru-cinci luni înainte de a muri (şi ştia că e bolnav şi ştia că e fără vindecare), purul Sorin Titel, apoliticul Sorin Titel, şi el un agasat de zarva disidenţilor, şi el apostol al literaturii nemaculate de politic, a scris, totuşi, un articol despre Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cînd am discutat despre asta cu Raicu, el mi-a spus că, cine ştie, Securitatea îl va fi prins pe Sorin cu „ceva de-al lui"; sau că s-a aflat el, Sorin, într-un moment de slăbiciune... Da, totul este posibil, totul se poate lega de orice - însă... există atîţia scriitori care nu au scris despre Canalul Dunăre-Marea Neagră - bineînţeles, nu doar din acest motiv ar trebui să-i iubească V. Duda - dar de ce îi urăşte 7 De ce nu-i iartă pe cei care nu au făcut concesii ? De ce îl irită acei scriitori care... uite aşa, nu au cunoscut astfel de „slăbiciune omenească" ? A, da : pentru că aceia îi aruncă în obraz faptul că ei au putut să reziste presiunilor, au putut chiar ceva mai mult, să ridice glasul - acolo, în România, nu la adăpost, în Israel (dar voi reveni la această uluitoare, incredibilă schimbare la faţă a lui V. Duda). Mai departe : printre prieteni, şi Gabriela Adameşteanu - nici ei nu-i dă numele, dar aminteşte de Dimineaţă pierdută (chiar aşa : de ce nu dă numele lui Radu Petrescu, nici al Gabrielei Adameşteanu - în schimb, citează ca „texte de care aş fi fost mîndru să se ivească de sub pana mea", „articolele doctorului Ion Vianu"... ? - o să revin şi la acest criteriu de selecţie, la o scară de valori operată de... cel care s-a străduit să ne convingă că poporul român nu este antisemit...). Excelent scriitor, Gabriela - probabil cel mai important din generaţia noastră (prin efracţie, intru şi eu în ea); fată bună ; om minunat; nu a făcut nici o porcărie - cel puţin nu ştiu eu să fi făcut (şi aş fi aflat dacă da). Ei, da, o fiinţă plină de toate calităţile, inclusiv aceea de a fi în bune relaţii cu D.R. Popescu şi cu Ţoiu şi cu Bălăiţă - şi pe care
215
îi mai şi apără (nu e singura : şi Ileana Mălăncioiu o face, însă acum vorbesc numai de Gabriela). Şi, dacă ne gîndim că a paşnic convieţuit cu Marius Robescu... Or, se cunoaşte lunecoşenia „bătrinului" Marius, Dumnezeu să-1 ierte...
Pe Duda nu-1 cunoşteam, în România - am dat mîna cu el, însă nu cred să fi schimbat mai mult de cinci cuvinte. Ştiam că e fratele lui Lucian Raicu, credeam că e inginer - fiindcă era autorul unui roman cu (sau despre) şantier; apoi am aflat că nu e inginer, ci jurist (a-ha, mi-am zis, atunci se explică de ce un alt roman se intitula Anchetatorul apatic, eroul principal fiind un ofiţer de Miliţie) ; mai ştiam că se află în bune relaţii cu Geta Dimisianu - care îi zicea : Rubin - şi cam atît.
Este adevărat : viaţa scriitorului este opera şi autorul trebuie judecat după scris, nu după viaţă; dar cum şi reciproca este valabilă, cum şi opera e viaţă a scriitorului...
Să rezum : Virgil Duda, cît timp a trăit în România, nu a făcut rele (ceea ce e mare lucru, laudă lui), dar nici bune (ceea ce nu înseamnă o condamnare) ; a scris ce-a scris şi cum a scris - şi a publicat: un roman de-şantier (cred că se chema Catedrala), un altul, Anchetatorul apatic - apoi altele. A dus o viaţă de scriitor mijlociu, presupun că bogat n-a fost, dar asta nu-i o raritate şi sunt convins că a fost un om demn, care nu a făcut compromisuri... compromiţătoare, încă o dată : laudă lui.
Ceea ce nu înseamnă deloc că era un mulţumit - şi nu vorbesc de nemulţumirea faţă de regimul de acolo (fiindcă, dacă si-ar fi manifestat-o în vreun fel, s-ar fi auzit, nu ? am fi auzit şi noi!) - ci de acea nemulţumire devenită obsesie, în întregime venind dinspre Europa liberă.
Despre cărţile lui - adică despre viaţa lui - nu s-a prea vorbit de la microfonul „Tezelor şi antitezelor la Paris". Eu îmi amintesc o singură cronică a Monicăi (va fi fost nu doar una, însă V. Duda nu făcea pagina-ntîia nici în bine, nici în rău).
Pe acest prim strat de nemulţumire, de sentiment de nedreptăţi-re (Gadameşteanca ştie despre ce este vorba, dar e şi vina ei: nu a catadicsit să-şi trimită volumul sau volumele la Paris - nici chiar Marius Robescu, tovarăşul ei de viaţă, în ultima sa călătorie nu le-a adus, iar despre ceea ce nu există nu se vorbeşte...), a venit şi iritarea stîrnită de obrăznicia „disidenţilor" (V. Duda nu dă nume, aşa că eu, deşi totdeauna am refuzat această etichetă simplificatoare - şi dăunătoare mie - tocmai pentru că nu mă numeşte, îmi asum... calitatea de disident, numai în această împrejurare), de „sfaturile" lor neruşinate, de apucăturile lor inchizitoriale...
216
k
O zicală populară (şi trivializată) zice că adevărul supăra. Iar adevărul 1-a supărat cumplit şi pe Virgil Duda. Dacă nu ar fi fost adevărate reproşurile „disidenţilor", de ce s-ar fi supărat ? Iar dacă se călăuzeşte după o concepţie atît de „apolitică" (în eseu ameninţă că următoarea lui carte, scrisă în exil, are să se intituleze, original, nevoie mare, Confesiunile unui apolitic), nu ar fi avut nici un motiv să se supere ori să se bucure, dacă pe el nu-1 ating „astea". Iată însă că pe el îl ating „astea", care sunt adevărate. Frumoasă, tuşantă pledoaria pentru poporul român, cel doar „aparent resemnat", cel „injust acuzat de inacţiune" - dacă eseul s-ar fi oprit acolo, toate ar fi fost bune, ne-am fi spus : „Ia te uită, domnule, un punct de vedere interesant, cu atît mai mult, cu cît vine de la un evreu" (ca să nu mai vorbesc de „ne-antisemitismul românilor"). El însă, cu intenţie sau ba, prin acea primă parte (tolerantă) şi-a pregătit intoleranţa exprimată abia în exil, aceea a superagasatului de sfaturile şi de reproşurile disidenţilor, de „tăcerea" Europei libere în privinţa lui. Prin asta, secţiunea cu poporul român (care, nu-i aşa, nu trebuie acuzat fiindcă, zice V.D., „se acuză el singur", ca şi cum autocritica ar absolvi, şterge păcatul comis, ca şi cum autoacuzaţia ar ţine, aici, loc de... acţiune, de revoltă, fiindcă despre asta era vorba, în ultima instanţă, nu despre altceva) îşi pierde valoarea în sine. E bine scris(ă), cu argumente demne de respect - chiar dacă eu nu împărtăşesc deloc această opinie - şi autonomia - rostul şi rolul ei : să slujească de proteză diatribelor lui împotriva dătătorilor de sfaturi, împotriva noilor inchizitori, într-un cuvînt, împotriva celor care nu pricep nimic din ceea ce se înrîmplă cu bietul scriitor român sub vremi, iar dacă au ştiut cîndva, în mod vinovat au uitat...
îmi imaginez scena (sau scenele) în care acolo, la Bucureşti, pe timp de iarnă, în frig, în întuneric, rebegiţi şi umiliţi de ceea ce li se înrîmplă, flămînzi şi bolnavi şi nefericiţi, după ce chiar azi sau nu mai departe de ieri nişte boi de la cenzură, apoi nişte prieteni de la editură le-au cerut tot felul de schimbări - altfel nu le apare cartea -aşa, mai îndeseară, ascultă Europa liberă. Şi, în loc de reconfort, de puţină înţelegere (doar cei de-acolo nu le sunt duşmani, din contra), de un strop de căldură occidentală, de niţică lumină - pe unde-scur-te - ce le este dat să audă, la Europa liberă ? Că Paler e un important scriitor ! Moralist pe deasupra ! Că Geta Dimisianu doar că poartă alt nume decît Ana Ipătescu, încolo, ce să mai vorbim : leită !
Bineînţeles, la Europa liberă s-a mai vorbit şi de altcineva decît Dimisianca şi Paler, iar despre aceştia în doar două-trei emisiuni, iar ei, cei care ascultă radioul, nu au fost uitaţi, ba adeseori lăudaţi - ce importanţă !
217
„Chiar acum, cînd i-e cumplit de greu scriitorului român cinstit, şi-au găsit «contabilii raionali (dar mai ales soţiile lor)» să laude pe nişte... suspecţi, care totdeauna au dus-o bine, totdeauna s-au aranjat - iată, şi de astă dată s-au pus-bine cu Europa liberă - dar mai este dreptate în lume ? Un strop de decenţă ? Dar ce ştie, Doamne iartă-mă, Monica Lovinescu despre adevărata stare a scriitorilor ? Dar Virgil Ierunca ? Ei sunt plecaţi din '47-'48 şi, oricît s-ar ţine la curent, nu pot fi şi la zi cu ce se petrece la noi. Vasăzică e suficient ca Dimisianca să dea un telefon la Paris, ca să se declanşeze o adevărată campanie de apărare a «eroinei» de pe malurile Dîmboviţei, iar noi, care de ani, de decenii ne ţinem rangul, nu ne dăm în stambă, scriem literatură de calitate, suntem demni, rezistăm culturaliceşte, pe noi ne uită ! ? De noi nu vorbesc nici din greşeală ? Atunci care sunt criteriile «ethice» cu care ne bat la cap amîndoi, mai cu seamă Ierunca ? Un porc de dine ca Paler, scriitor de mîna a şaisprezecea, fost ştab, şi încă mare - şi nu oriunde : la România liberă şi la Televiziune - îşi întoarce cojocul şi scuipă azi ce a pupat ieri,' iar Europa liberă sare pe ocazie, fiindcă ea vrea cîrtitori, nu scriitori; disidenţi, nu opozanţi din interior ; şi Dimisianca : o scroafă şi o turnătoare, ibovnică a lui Vasile Nicolescu şi nevastă a lui Dimisianu (de ce nu se întreabă «ethicii» de la Europa liberă ce gîndea şi vorbea eroina Geta dnd trăia cu bestia de Vasile Nicolescu ? - şi ce făcea, nu doar vorbea ! ?), ei, ce i se întîmplă martirei: ce mare brînză, e mutată de lâ o editură la altă editură - nu dată afară, nu lăsată muritoare de foame, nu arestată - şi uite ce tămbălău, ce campanie de adunare de semnături, ce... emoţie la Paris, pentru cine ? Bineînţeles, pentru nişte scandalagii, pentru nişte non-valori, pentru nişte învîrtiţi.
Şi ca si cum toate astea nu ajungeau, uite-1 si pe Goma, martirul de serviriu, dîndu-ne sfaturi, certîndu-ne că nu mişcăm ; că nu ne agităm ; că nu ne amestecăm în tărîţea «acţiunii» (de să ne mănînce porcii) - în fine, Goma n-a mai apărut la Europa liberă de dţiva ani, dar înainte ce făcea ? Că nu mai puteai deschide radioul fără să o auzi pe Monica tămîindu-1, pe Virgil blagoslovindu-1, el însuşi ocu-pînd ore şi ore cu «literatura» lui de trei lulele, cu marile lui încercări în viaţă - ei, na, i-a smuls Securitatea trei fire din barbă şi a făcut din asta un stil, o epopee, o epocă literară !..."
Cum să nu fie îndureraţi, revoltaţi scriitorii români cinstiţi, auzind asemenea lucruri, asemenea laude la adresa unor ne-scriitori, asemenea dasamente - şi predid - la Europa liberă ?
„Dar prin ce se deosebesc ei, cei de acolo, de cenzura noastră, de aici ? Doar prin faptul că au un post de radio pe care-1 ascultă ţara-ntreagă ! Şi cum populaţia paşnică a fost dintotdeauna pornită împotriva scriitorilor, uite-o avînd alte motive de a-i dispreţui, de a-i
218
batjocori: fiindcă nu se pun în fruntea lor, a maselor ! Nu iniţiază o rivuluţie, soro ! Si ne tratează, pe noi, scriitorii cinstiţi, care, împotriva terorii, facem cultură adevărată, care nu ne-am întors cojocul după cum bate vîntul, de laşi, de fricoşi, de, într-un cuvînt: români... Aşa că nu e nici o deosebire între inchiziţii..."
Asa se vor fi petrecut lucrurile, acolo, la Bucureşti. De acolo, din România, aşa se vedeau lucrurile. Ca o cumplită injustiţie cu două braţe : unul, cenzura comunistă ; celălalt, nu mai breaz, cenzura Europei libere. Iar la mijloc : ei, păguboşii, ei, scriitorii adevăraţi, autori de texte de valoare - molestaţi, certaţi şi dintr-o parte şi din alta.
O soluţie ar fi fost - dar nu era cu adevărat soluţie : să scrie ei, autorii adevăraţi, din România, texte adevărate ; ei, scriitorii valoroşi, să scrie texte de valoare şi să le trimită la Paris.
„Ei, da, şi să o păţească cum au păţit cei care au făcut-o înainte: să fie mai mult sau mai puţin expulzaţi... Şi, ce-or să facă ei în exil ? Exilul românesc nu are reviste, nu are o structură (să zicem : o Asociaţie a scriitorilor), nu are un Fond Literar care să dea împrumuturi, ajutoare, pensii, nu are o Casă a Scriitorilor, unde să te poţi întîlni cu un prieten ca să mănînci, o dată pe săptămînă, o friptură şi să bei un vinuleţ... Nu, asta nu e soluţie : eu, tu, el, ea, noi suntem scriitori de limbă română : în exil s-a terminat cu noi! - ce să mai fad cu româna, la Paris ? De trecut la franceză e cam tîrziu, şi aşa am pierdut atâţia ani în lupta cu cenzura, cînd o să stăpînesc mulţumitor altă limbă, o să fiu în pragul morţii... Apoi, din dte ştim cu toţii, editorii nu publică decît cărţi cu „probleme", cărţi mai mult sau mai puţin „de mărturie" - să mă apuc să scriu acum, la băţrîneţe, altfel dedt am scris o viaţă-ntreagă : adică literatură adevărată, domnule, nu... pamflet, nu texte de denunţare a unui regim criminal..."
Aşadar, soluţia nu e bună.
„Mai bună ar fi dacă o carte deja publicată în România ar apărea acolo, în traducere. Ar mîrîi cenzura, dar pînă la urmă s-ar aranja treburile. Au mai fost cazuri - dar numai cu autori bine-văzuţi de regim : Marino, Sorescu, Blandiana, sau de-a dreptul oamenii regimului : Zaharia Stancu, Titus Popovid, Fănuş Neagu, Ţoiu, Ivasiuc... Hoţul de Breban, numai el a ştiut să se aşeze în mai multe luntre : publică şi aici, primeşte chiar şi premii, apoi dă o fugă să-şi viziteze mama, în Germania, să scrie un roman, la Paris - că, de, aici nu are lumină... De ce mama mă-sii să fie făcută lumea aşa : ca un scriitor, şi de valoare, şi dnstit, să nu poată publica în Occident ? Dar asta este o mare pierdere pentru literatura română, o, la urma urmei, falsificare a ei ! - străinii or să creadă că literatura noastră e numai cea prezentată de ştabi şi de... disidenţi!"
219
Ajuns aici, scriitorul român cinstit, sătul de mizeria şi de cenzura din ţară, dar exasperat de faptul că „cei de dincolo" nu fac nimic pentru promovarea adevăratei literaturi (fiindcă se promovează numai pe ei şi pe-ai lor), zice :
- Mama voastră - şi a unora şi a altora ! Las' că ies eu, vă arăt eu vouă cum se face literatura adevărată !
Iar scriitorul român cinstit, dacă este şi evreu ca Virgil Duda, se hotărăşte să emigreze în Israel.
Doi-trei ani de demersuri, un infarct, spaima permanentă că, în ultimul moment, ar putea interveni ceva - dar nu intervine - şi iată-1 pe scriitorul român cinstit plecat din România ; ajuns în Ţara Sfîntă. Ştia, i se spusese, dar nu crezuse că va fi „chiar aşa" - de rău, desigur. Bine-bine, un emigrant în Israel este luat în grijă de autorităţi de la aeroport şi chiar dacă nu coboară raiul pe pămînt, i se găseşte o locuinţă, în cele din urmă, nevestei o slujbă, are şi el o promisiune de ceva-cumva, o jumătate, fie şi un sfert de normă din care cîştigă un ban - nu mult, dar suficient ca să nu aibă grija zilei de mîine (sau chiar grija serii din... astă-seară) - spre deosebire de exilaţii români-români în Occident - ca să nu mai vorbim de cei de la Paris. Adevărat, partea materială, de bine-de rău este asigurată - dar cealaltă ? Fiindcă dacă omul, în general, se hrăneşte nu doar cu pîine, dar scriitorul ? Dinspre partea asta - pustiu în Israel. Mai sunt cîţiva scriitori - dar nu şi prieteni. însă prietenii se mai şi fac. Şi unui astfel de prieten (sau mă înşel eu : îl cunoscuse pe adresantul eseului epistolar dinainte ? - n-are importanţă) i se adresează.
Şi cu asta ajungem la pagina 179, la „Scrisoarea a X-a : Modestă propunere..."
Dintru început (de capitol), Virgil Duda mărturiseşte că „independent, nu-mi dă mîna să-1 public (...). Fireşte, dorinţa mea secretă este ca ideea să devină cîndva publică."
Mai departe, scrie : „N-ar fi exclus ca la vîrsta de paisprezece ani să fi fost ucis în mine un luptător, măcar un gînditor politic. Uneori îmi pare bine că «ei» au săvîrşit această crimă, datorită căreia am devenit (şi sunt explicaţii) ceea ce sunt. Alteori, mi se pare că acel băiat... n-a murit cu totul. Căci nu mai trăim timpurile cînd poţi rămîne deoparte, la masa de scris, înregistrînd cu pasivitate faptul că existenţa ta şi a celor din jur este traumatizată, distrusă de aşa-zişii oameni politici. (...) încă o dată mă întreb dacă e destul să ne mulţumim doar «să criticăm», ori suntem datori «să punem umărul, să ne angajăm, să intervenim direct», aşa cum cer adversarii vieţilor noastre ; dar şi, în alt limbaj, ne-o cer insistent oameni dintre cei mai curaţi" (subl. mea).
Deocamdată, înregistrez : „luptătorul care n-a murit cu totul" se trezeşte, brusc, taman după ce a ajuns la adăpost, în Israel (ceea ce
220
n-ar fi un păcat - mai bine mai tîrziu decît niciodată); şi să mai reţin că această acţiune i-o cer „insistent oameni dintre cei mai curaţi" (se înţelege : prieteni, colegi de scris de-ai lui, rămaşi în România). r
Foarte bine. Să vedem mai departe ce propune Virgil Duda, pentru viitor - şi el, ca majoritatea exilaţilor, îşi imaginează că, pînă în momentul „ieşirii" lor, predecesorii nu făcuseră nimic - dar din moment ce a coborît el în arenă, o să vedem noi ce-o să vedem !
Aşadar, Virgil Duda propune crearea unui Institut. în acest scop, „este nevoie de o acţiune generală", fiindcă „nu e de-ajuns să ne plîngem de ce am suferit, să dorim să combatem numai mizeria distrugătoare", ci... Ei bine, Virgil Duda are un obicei... nu doar stilistic, ci şi de gîndire : să lase deoparte al doilea membru, să treacă mai departe, fără să spună ce trebuie să facem - faţă de ceea ce „nu e de-ajuns". în fine, trecem şi noi peste...
După ce constată : „Dacă ONU n-ar fi atît de ineficient-jalnic, ar putea constitui «forul tutelar» cel mai adecvat al noului institut" -dar iarăşi, uită să spună ce fel de institut, ce scopuri, ce activitate urmează să aibă : scrie, la pagina 182 : „Bestiile nu vor participa*'. Care fiind „bestiile" ? Cei care, în Occident, vor da eventual bani pentru funcţionarea „institutului" ? Sau bestiile noastre, româneşti ? Sau poate „disidenţii" care i-au făcut zile amare, la Europa liberă ? Nu se înţelege.
O lungă incursiune în „democraţie" (e citat Caragiale, apoi Mar-quez), dar tot nu ajungem la obiect. în fine, în josul paginii 183, aflăm : (Institutul) „va trebui să aibă cîteva servicii funcţionale şi de cercetare : a) de istorie a politicii, de la începuturi pînă în prezent; b) de studiere a doctrinelor politice (...); c) de organizare internă, sector ce se va ocupa cu modul de .funcţionare a institutului (...) ; d) de relaţii externe (...)."
Foarte bine - mai departe ; ce va mai avea Institutul ? Un departament medical; unul al învăţămîntului şi educaţiei, în fine, un departament pentru cultură şi informaţii ; am zis „în fine", ca să pregătesc : în fine, „departamentul juridic" - a-ha !
Pornind de la un mesaj al lui Eugene Ionesco transmis Forumului de la Paris în 1987, Virgil Duda mărturiseşte : „Mulţi au văzut în «ideea» scriitorului o propunere de natură să stîrnească zîmbete de complezenţă. Nu e cazul meu" (p. 189).
Aşadar, ce ar urma să facă Institutul (pardon : departamentul juridic) ? Ei bine, să-i condamne pe marii criminali politici! Şi ce să mai facă Institutul juridic ? Să-i reabiliteze pe nevinovaţi, fiindcă, zice Virgil Duda, la pagina 192 : „Să aştepţi ca un poet curajos să putrezească două decenii în carceră (...) şi să recurgi doar la mani-
221
festaţii de protest (bune şi ele), în care oricine urlă orice, scrie lozinci şi pancarte aiurea etc, este insuficient, jenant, deh."
Cu asta se încheie, în fapt, eseul - ultimul capitol dă seama de obiecţiile corespondentului. Şi chiar dacă se termină pe o notă de autozeflemea, nu-1 putem urmări pe Virgil Duda în veselia sa.
De ce am citat atît de copios din Patria furată a lui Virgil Duda, eseu scris în Israel, după emigrare, şi trimis la Paris, întru publicare în franceză ? Am ceva de împărţit cu Virgil Duda ?
Am mai spus : în România abia îl cunoşteam, după plecarea mea din ţară nu auzisem de faptele lui, iar ceea ce ştiu, ştiu de la fratele său, Lucian Raicu - nu mare lucru : că „pleacă" şi el; că are formularele mari; că a făcut un infarct, în aşteptare; că, în sfîrşit, „a ieşit"...
îl cunosc abia acum, prin manuscris. Iar ceea ce aflu despre autor nu este de natură să mă bucure.
Nici să mă revolte - deşi, la prima lectură m-am simţit şi eu lovit de acuzaţiile lui împotriva disidenţilor, a dătătorilor de sfaturi, a Inchiziţiei de la Europa liberă etc.
Revin la vechea mea obsesie: omul-nou nu a putut fi fabricat la Piteşti, în ciuda torturilor inimaginabile : din lipsă de timp... Şi iată, ceea ce nu au reuşit în „doar" trei ani, cu tortură zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut, secundă cu secundă, au izbutit - în timp. Fără tortură directă. Dar menţinîndu-i în mizerie, obligîndu-i să creadă că ei, individual, sunt „oameni curaţi", dar instilîndu-le, pe lîngă frica de celălalt, frica în general; şi ura - nu găsesc alt cuvînt şi nici nu caut, acesta este cel mai potrivit - ura faţă de aproapele care a îndrăznit să se pKngă cel puţin, oricum urlînd tare, a făcut ceva, a acţionat, s^a opus. Dar el, omul-nou, nu s-a opus; el s-a crezut „curat", doar pentru că nu făcea rău ; a îndurat, a suportat totul - şi să nu-mi spună Virgil Duda că şi această atitudine este „curată"; şi să nu pretindă că şi inacţiunea este „un fel de acţiune": fiindcă nu este, nu poate fi adevărată, decît în mentalitatea lor, a „oamenilor curaţi" în căutare de alibi.
Dacă Virgil Duda ar fi un caz, treacă-meargă. Cazuri am fost şi noi, dătătorii de sfaturi, Tudoran şi cu mine, şi am fost „rezolvaţi" într-o manieră... curăţică - de autorităţi, însă cu complicitatea în tăcere a colegilor noştri, a prietenilor noştri, curaţii. Adevărat, nu i-am consultat şi pe ei înainte de a ne da în stambă, vorba lui, aşa că ei nu avuseseră de unde să ştie că se apără pe ei înşişi, apărîndu-ne pe (măcar solidarizîndu-se cu) noi. Fiindcă, la urma urmei, în legătură cu ce tăcuserăm noi gălăgie ? Contra a ce protestasem ? - acolo, în România, asumîndu-ne riscurile cunoscute - ca, apoi, o dată în Occident, să... dăm sfaturi şi să-i ofensăm pe curaţii de ei ? întîmplă-
222
tor, exact împotriva acelui ceva care i-a turtit şi pe ei, curaţii, i-a îmbolnăvit, i-a scîrbit pe vecie, i-a obligat să părăsească o ţară care era şi a lor ; iar atunci cînd ne-am manifestat, acolo, pe loc - şi încă o dată : am riscat - în ochii lor... nu făcusem bine; fiindcă nu aşa, cu urlete, cu proteste se rezolvă situaţia; ba, noi urlînd şi protestînd, le făceam rău şi lor, liniştiţilor, curninţilor, curaţilor, care făceau numai cultură, numai literatură, nu „politică" - dar, spre deosebire de noi, agitaţii, ei făceau literatură adevărată, de valoare; n-a fost bine nici cînd, o dată în Occident, i-am bătut la cap să încerce să fie ceva mai demni (că n-o să le cauzeze... ; ceva mai verticali - că n-o să le dăuneze, din contra) ; să înţeleagă odată că nu mai au nimic de pierdut (pierduseră deja totul şi nu de ieri, ci de... răs-alaltăieri) -fiindcă, nu-i aşa, îi jigneam, le provocam spasme în viscere cu această... eroare.
Care eroare ? Că le-am adus aminte că sunt ceea ce sunt: scriitori, deci „să-şi poarte rangul" ? Că i-am culpabilizat, acuzîndu-i mereu şi mereu că nu sunt şi ei (ca noi...) martiri ?
Asta înţelege Virgil Duda prin normalitate : o atitudine de „erou", un destin de „martir" ?
Dacă ar fi numai atît, n-ar fi grav : aş zice că Virgil Duda este ca atîţia alţii (ca masele-largi), care nu suportă să le arunci adevărul în faţă. Poate am greşit şi noi, „disidenţii", sigur, am ridicat glasul, i-am somat să fie... eroi şi martiri.
Dar Virgil Duda nu este doar supăratul pe cei care-i dau sfaturi, lui, scriitorului - care nu are nevoie de „sfaturi subtile" (citat de la p. 187), ci... nu ştiu dacă să spun : mai mult, sau : mai puţin.
încă o dată : V.D. tace mîlc, în România, suferă cumplit - nu de oprimarea comunistă, securistă, ci de sfaturile disidenţilor (cei care nu tăcuseră, ca el, mîlc, în România) şi deschide gura numai după ce ajunge în Israel, la adăpost - ca să spună ce, în afara diatribelor contra „noilor inchizitori" ? Că el ar vrea un Institut care, printre altele, să-i judece pe marii tirani ai omenirii, să-i condamne ; pe de altă parte, să-i reabiliteze pe cei ce au suferit pe nedrept. Iar aici (ca şi în alte exemple), nu găseşte în România vreun caz, vreo victimă nevinovată dintre poeţi, se duce tocmai în Cuba, la Armando Valla-dares (el este, deşi nu-1 numeşte). Să fi privit în jurul lui, avea destule exemple de colegi de-ai lui care făcuseră puşcărie pe nedrept -pe el nu-1 interesează ceea ce se petrece în jur, adevărul de la înde-mînă, dar care nu serveşte argumentării lui.
Şi acum, dînd modestia la o parte : chiar dacă nu are strop de preţuire pentru valoarea prozei mele, totuşi, cinci dintre cărţile mele fuseseră scrise acolo, în România, trimise în Occident, dar eu aflîn-du-mă, în continuare, în România - şi tot în România făcusem şi
223
închisoare - adevărat, nu douăzeci de ani ca Valladares, dar cum să spun, exemplul (meu) i se găsea la îndemînă. Ei bine, nu exist pentru V.D., decît cu un citat din nu mai ştiu ce articolaş publicat aici, în Occident, despre România, ca ţară de azil (altădată). în schimb (iar în cazul lui Virgil Duda, „în schimb"-ul nu este deloc întîmplător), este pomenit cu admiraţie „doctorul Ion Vianu, autor al admirabilelor articole" - pune la plural şi chiar dacă oarecum corijează ulterior, reiese că Vianu ar fi publicat în Viaţa Românească „o sumă de articole incendiare, dinamitarde, revoluţionare" (şi un amănunt: chiar dacă poartă alt nume de litere decît frate-său, parcă nu se făcea să-1 „aprecieze", în scris - chiar dacă Lucian Raicu merită aprecierile).
Virgil Duda este amnezic. Nu-şi mai aduce aminte - nu numai ce şi cum era el, în România şi cum şi cît de „curajos" se vădeşte -după ce a emigrat în Israel; însă nu-şi mai aduce aminte ce a scris în prima parte a propriului său eseu. Dar ce face el, propunînd acel Institut ? în prima parte, exact ceea ce... nu doar propuseseră, dar chiar făcuseră exilaţii dinaintea lui; iar în problema „departamentului juridic", să mă ierte Dumnezeu, dar n-aş vrea să fiu în pielea tiranilor judecaţi şi condamnaţi de Virgil Duda - după ce a ajuns în Israel; şi, mărturisesc, nu mă tentează nici situaţia de deţinut reabilitat - din moment ce el nu cunoaşte nevinovaţi (şi poeţi) printre românii atît de dragi inemii lui şi se poartă peste mări şi... mări, tocmai la Valladares...
Ce vreau să zic şi nu-mi vine să zic şi tare aş zice-o şi parcă n-ar fi rău s-o tac ?
Că, în ultimii opt-zece ani (în mare, de la 1980 încoace), s-a petrecut ceva urît, ceva de compătimit (cînd ai putere să abandonezi acuzaţia de-a dreptul) cu sufletul oamenilor. S-a rupt ceva şi a rămas aşa. Această ruptură se numeşte, din greceşte, skisis - şi dă o boală cunoscută şi teribilă.
Nu vreau şi nu am dreptul să pun diagnostice prietenilor, colegilor care au venit în exil în ultimii cinci-şase ani. Dar nu mă pot împiedica să mă întreb: cum este posibil ca un om să uite de la mînă pînă la gură ?
Şi pentru că Mazilu (altă tîrîtură) a fost, totuşi, bun prieten cu amîndoi fraţii, îl citez pe el: „Uite că poate !"
Marţi, 5 septembrie 1989
Aş fi vrut să scriu despre altceva, de ceva care mă priveşte numai pe mine - dar pot ? Nu-mi dă pace Virgil Duda cu a sa Patrie furată.
Să fi scris eseul doar aşa, dintr-un prea-plin reţinut atîta timp -pînă la frontieră ? Şi asta, şi asta. însă dacă.ar fi fost aşa, s-ar fi văzut, simţit prea-plinul, peste tot, nu doar în prima parte, cea atît de... admirabilă.
S-ar putea să nu fi fost doar atîta; ci şi ranchiuna acumulată în decursul anilor de tăcere, de inacţiune. Ciuda împotriva celor care, la urma urmelor, îl acuzau şi pe el de inacţiune.
Să mă întreb cum aş fi reacţionat eu în locul lui - inutil. Dar dacă aş forţa naturalul - ce aş fi făcut ? Probabil aş fi scris acest eseu în ţară ; l-aş fi trimis, din ţară - aş fi avut măcar scuza că dinăuntru aşa se văd lucrurile : strîmb, drept, nu contează, din moment ce realitatea de acolo, din ţară, e strîmbă, strîmbată - şi noi o dată cu ea. Mi-aş fi zis că măcar în ceasul al doisprezecelea risc şi eu ceva -ei, ce mi s-ar fi întîmplat ? Aş fi fost dat afară din ţară ? - dar tot avea el de gînd să plece în Israel!
Am impresia că am mai scris asta, nu contează, repet : s-ar putea ca V. Duda să-şi fi construit conştient eseul astfel : vasăzică, trei sferturi din text pregăteşte terenul tezei : va fi luat în serios, nimeni nu-i va contesta ceea ce va mai spune, din moment ce a spus deja, pe multe pagini, că inacţiunea Românului, dacă nu este chiar o calitate, atunci nu este nici cusur; şi după ce a spus, în lung şi-n lat, că poporul român nu este antisemit, nu va risca să fie tratat de „antiroman" atunci cînd... scriitori şi opere sunt citaţi de el, după criterii de... rasă1; şi nici nu va fi acuzat... cînd îi va acuza pe „disidenţii români", în totalitate români.
1 Abia de curînd, citind, în ultimul număr al revistei Agora (iulie-decembrie 1993), textul Ilenei Vrancea : „Sensul unic al amneziei selective - secvenţe israeliene", mi s-a făcut lumină... retroactivă în cap: Leon Volovici (pe care Ileana Vrancea îl acuză de falsificare a citatelor - deci de falsificare a adevărului despre masacrarea evreilor români în timpul guvernării Antonescu) este un vechi prieten al lui Lucian Raicu ; probabil şi al fratelui său, Virgil Duda - oricum, atunci cînd acesta din urmă a ajuns în Israel, 1-a găsit pe Volovici acolo şi desigur, au discutat...
în esenţă, I. Vrancea îl acuză pe Volovici de a-i fi atribuit lui Th. Lavi, istoric onest al pătimirilor evreilor, citate din notoriul colaboraţionist al Bucureştilor, Jean Ancei -întîlnindu-se astfel (iată că şi evreii au „thracii" lor !) cu... I.C. Drăgan ! atunci cînd „îndulceşte" antisemitismul românilor, ba despre Mareşalul Antonescu spune (cu adevărat: Ancei şi nu cum pretinde Volovici: Lavi): „adept al unui antisemitism ponderat şi ne-ra-sist în esenţă..." - asta ca să se facă plăcut regimului Ceauşescu, şi, desigur, următorului: Iliescu...
De la Volovici va fi luat Duda „teoria antisemitismului ponderat şi ne-rasist în esenţă" - al poporului român...
Blegul de mine: ar fi trebuit să simt încă din 1972 - cînd aici, la Paris fiind, dactilo-grahasem pentru Ef/ios eseul semnat de Nicolae Niculescu: Secretul Scrisoriipierdute. Numai că, atunci (în 1972) eseul cu pricina mi se părea doar prost - i-am spus şi lui Cuşa (care a rîs), Monicăi şi lui Virgil (care au protestat cu putere) - nu însă şi suspect. Abia prin 1988 - oricum, după moartea lui Steinhardt, Morarii mi-au divulgat marele secret: Nicolae Niculescu este... Nicu Steinhardt - însă atunci mi se ştersese impresia eseului...
224
225
Miercuri, 6 septembrie 1989
Am irosit întreaga zi de ieri, recitind textul lui V. Duda. La ce bun ? Ca să vorbesc cu... Raicu ? De proza lui frate-său, despre care, la sfîrşitul lui iulie, imediat după ce citisem prima oară, îi spusesem de bine ? Chiar promiţînd un demers pe lîngă editura Julliard ?
N-ar fi mai bine dacă m-aş ocupa de proza... mea ? Si de ale mele ?
Tot ieri, umblînd prin hîrni, am dat de o scrisoare a mea adresată lui Nego şi neexpediată în care, cu ocoluri, cu ezitări, începusem a-i spune oful meu. Am renunţat, acum nu ştiu de ce atunci am renunţat să trimit scrisoarea - dar asta-i.
Problema mea : că orice-aş face de-acum încolo, tot nu devin scriitor român. La urma urmei: scriitor. Nu dau vina pe evenimente, ci doar le amintesc :
în fine, cînd am citit minunatul Jurnal al fericirii, am constatat că evreul Steinhardt era... suspect de tolerant cu românii (în general); nu numai că nici el nu se plîngea de antisemitismul lor, ci, de ce nu: îi zugrăvea ca adevăraţi filosemiţi din tată-n... Decebal! - de aici „omenia" cu care îi copleşeşte, pe Caragiale şi pe toţi românii, în eseul pomenit, dar şi cochetarea lui cu legionarismul (dacă spun: antisemit comit un pleonasm).
însă la fraţii Duda-Raicu funcţionează, cum am spus despre cel mic, „balanţa" exclusivismului ; simţind că... prea a făcut-o de oaie, lăudînd „omenia românească", atunci cînd e să citeze nume ale celor discutaţi, pune în mişcare o „compensaţie" abuzivă, operează o strictă selecţie... unilaterală - dacă se poate spune aşa ceva. Aşa cum Duda, vorbind de „adevăraţii" disidenţi, îi găseşte numai în persoana Mandelsta'milor, iar cînd este vorba despre scriitori care au suferit puşcăria (nu-i pomeneşte nici măcar din greşeală pe unii mai de la stînga: Ştefan Popescu, ori Nisipeanu - fost miliţian - ori Caraion - ce să mai vorbim de Gyr, Crainic, Voiculescu, Noica, Paleologu, Balotă, Marino, Dimov ş.a., si alţii...), se osteneşte să caute taman în Cuba, pe Valladares (nu va fi ştiind că acesta devenise, în puşcărie, poet creştin ? - şi catolic pe deasupra !?); deci, aşa'cum Duda, invocînd pe autorii de texte români, găseşte unul singur : Ion Vianu... - aşa şi frate-său, Lucian Raicu : pentru el, singurul scriitor care a zugrăvit universul penitenciar este... Primo Levi... Am observat în cîteva din textele de la Europa liberă aceste... preferinţe exclusiviste care nu-i fac onoare lui Lucian Raicu - iată ultimul, tot din Agora, din care am mai citat: Executîndu-1 - pe bună dreptate (şi cu argumente!) pe Al. George, pentru acel idiot text despre disidenţi, opozanţi şi rezistenţi - publicat, cum altfel: la Manolescu în România literară (2/93), - Lucian Raicu, fără să pomenească un singur nume din cele incriminate de „rezistentul" Al. George (nici în rău, nici în bine), îl trimite pe cititor la... Bronislaw Geremek. De ce la Geremek ? Vorba lui Paul Barbăneagră : „De ce nu ? !" Jumătate din text îi este consacrată acestuia - Al. George nu-1 pomenise - ce contează ! II pomeneşte Raicu - „ apărîndu-1" de Al. George...
Acum ce „pretenţii" să avem : să vorbească (sărindu-le în apărare) despre Tudoran ? Despre Dinescu ? Despre Goma ? Bine, dar ăştia sunt şi scriitori şi români şi colegi de breaslă cu el, cu Lucian Raicu - ce să spună despre ei: că aceştia protestaseră deschis, pe cînd el, Raicu (dimpreună cu fratele său, Duda) tremura - şi tăcea ? Nu-i mai bine să dea exemplu de... departe ? Care exemplu să nu-1 atingă pe exemplificator nici măcar cu o aluzie ? Şi, bineînţeles, sub pana lui Duda, autorul de texte „disidente" cel mai important din România este Ion Vianu; pentru frate-său, Lucian Raicu, cel mai abject atac al „opozantului" Al. George era... cel împotriva lui Geremek - deloc pomenit, dar evreu şi el (n.a. din nov. 1993).
226
Aşadar, debutez în decembrie 1966, cu povestioara Cînd tace toba (titlu găsit de Sânziana Pop şi de Gica Iuteş, „naşele" mele); mai public fragmente, chiar din Ostinato - dar nu din Uşa, cronologic, următoarea, ci din în Cerc ; în august 1968 îmi apare volumaşul Camera de alături, despre care au scris Valeriu Cristea şi Lucian Raicu. Eram o „promisiune".
Or, promisiunea nu s-a confirmat, s-a întâmplat altceva : autorul a făcut ceea ce încă nici un scriitor român nu mai făcuse pînă atunci, „s-a mutat" cu publicatul în altă parte, în alte limbi, el continuînd să scrie în româneşte si continuînd să-si aibă domiciliul stabil în Româ-
nia.
în 1971, în octombrie, mi-au apărut, simultan la Gallimard şi la Suhrkamp, traducerile în franceză şi germană din Ostinato. Dacă pînă atunci mai existau „speranţe" (de publicare, în România), o dată trecut acest pîrleaz, nu a mai existat întoarcere. Culmea : autorităţile, atotputernicele, n-au fost în stare să mă pedepsească aşa cum ştiu ele (şi cum ştiam eu, pe pielea mea, că se pricep să o facă). Adevărat din martie-aprilie 1970 nu mai aveam dreptul să public -nici fragmente de proză, nici articole, nici măcar traduceri (în toamna lui '70, şpalturile la Pe patul de moarte al lui Faulkner ziceau că traducerea are un singur traducător: Horia Florian Popescu, numele meu dispăruse ca prin farmec. „Greşeală de tipografie", zice Gafiţa; „Lasă, monşer", zice Preda, „că nu Faulkner te-a făcut pe dumneata
- şi ce dacă nu-ţi apare numele ca... co-traducător ?" Am ţinut-o pe-a mea, dar cartea tot n-a apărut, în România, decît în absenţa mea, în vara lui '72, primele exemplare mi-au parvenit în Germania, la Editura Suhrkamp) ; apoi, după întoarcerea din Occident, în '73, am aflat că fusesem dat afară de la România literară. Dar atît. Atît, în sensul că nu m-au şi arestat... Am rămas membru al Uniunii Scriitorilor, pînă în '77...
Bun, astea sunt evenimentele. Fireşte, în primii ani de ilegalitate
- să zicem, din aprilie '70, cînd am publicat pentru ultima oară în România (ba nu : ultima oară am publicat - şi tot în România literară, articolul Pămînt de flori - după cutremur, prin 25 sau 27 martie 1977...), în primii ani, zic, nu am simţit, resimţit această lipsă; pentru că era o compensaţie colosală, în ochii românilor : să publici în Occident ! Si nu oriunde, ci la Gallimard ! Ce-ţi mai păsa dacă eşti sau nu publicat şi în româneşte ?
Nu-mi păsa. Deşi mă gîndeam că cine ştie, poate-poate; că odată şi-odată... voi publica şi în româneşte - dacă nu la Bucureşti, atunci la Paris, la editura lui Cuşa...
Fiindcă Ioan Cuşa îmi promisese, se jurase că îmi publică în româneşte, cel puţin Ostinato ; încă de pe cînd eram la Paris, în '72,
227
el făcea „preparative" în vederea editării... De ce nu l-aş fi crezut ? Cum aş fi putut să mă îndoiesc de cuvîntul lui ? Din acest motiv, de cum m-am întors în România, în iunie 1973, am început să aştept... şi cartea românească, publicată de Cuşa.
între timp, mi-au apărut - în franţuzeşte, e drept - Gherla, în 1976, la Gallimard ; ştiam că e gata traducerea în suedeză a aceleiaşi cărţi, la Coeckelberghs ; era gata de publicare şi în Cerc, ba chiar şi Gardă inversă - tot la Gallimard ; dar nu şi în româneşte. Cînd am venit în exil, în '77, am înţeles că... n-are să fie prea curînd; apoi prin '80, cînd Cuşa, deja bolnav, mi-a mărturisit că n-a putut, că n-a avut voie (!) de la camarazii săi, legionarii, să mă publice...
Cred că după moartea lui Cuşa am început să sufăr, de asta. O licărire de speranţă : cînd Focke şi-a făcut editură - mi-a publicat Patimile după Piteşti, însă în germană (drept care s-a ruinat materialiceşte - adevărat, şi din pricina revistei Contrapunct), nu în româneşte...'
Cînd am înţeles că doar dacă o să cîştig la loterie o să pot să mă public în româneşte...
Cu excepţia Monicăi şi a lui Alain, toţi cei cărora le mărturiseam „visul" meu credeau că mă alint, că fac pe interesantul: să ai, publicate, atîtea amar de cărţi, în Occident, în traduceri şi tu să te plîngi că n-ai măcar una în româneşte - dar e indecent! E o obrăznicie, o bătaie de joc la adresa celorlalţi scriitori români, care publicaseră, în România, în româneşte, nu puţine cărţi - ei şi ? Atîta vreme cît Românul nu publică în Occident - mai ales la Paris - nu-i scriitor !
Ei uite, eu văd lucrurile viţăvercea : dacă nu ai publicată în limba în care gîndeşti şi scrii măcar o carte, nimica nu eşti. Aşa că au dreptate bărbii şi tituşii de la Bucureşti, atunci cînc\ spun că nu sunt scriitor; ori sunt: un fel de scriitor-fără-cărţi...
Nu e un alint. Să încerc să spun de ce anume :
Joi, 7 septembrie 1989
Am înţeles - şi înţeleg, în continuare - scrierea prozei ca un permanent dialog cu ceilalţi (fireşte, mă gîndesc la critica literară). Nu neapărat (nu, deloc) aşteptând dinspre ea sfaturi : ce să fac în viitor, ce să nu mai fac - dar ca să nu am senzaţia că sunt singur pe lume, că scriu în gol, că vorbesc în pustiu. Un romancier, cred eu, se poate retrage din lume, fără nevoie de confruntări, abia după ce a atins o vîrstă şi o experienţă (şi o obişnuinţă a dialogului cu semenii) ; însă nu ca mine, chiar de la început; şi nu ca mine, structural doritor de dialog. încă o dată : nu aşteptam, nu căutam sfătuitori, nu neapărat, ci doar confirmatori ai incertitudinilor mele, în scris. Rare
228
au fost prilejurile în care am aflat, de la celălalt, vreo „noutate" (în da şi în nu) ; şi chiar atunci, „revelaţia" nu mă făcea să execut, pe dată, corecturile, ajustările, „ideile" acelora. însă îmi erau necesare : auzindu-le (eventual, citindu-le - dar de unde norocul acesta ?), le* înregistram, în general, le acceptam, mental, dar tot mental, simultan cu discursul celuilalt, îmi fabricam o nouă variantă sau doar o altă vedere a aceleiaşi laturi. Profit am tras şi din „dialogurile" cu cenzorii - ei îmi dădeau o sumă de „idei" - iar eu, pe viţăvercea, re-veneam pe- manuscris, re-făceam, re-potriveam. Dar, repet, cu cenzura : numai pe din-contra - ceea ce va fi fost „curajos" din parte-mi, mai ales că pierdusem speranţa că manuscrisul are să fie publicat vreodată, chiar fără din-contrele sugerate de înşişi cenzorii, cu atît mai puţin cu ele...
Despre scrisul meu au dat seamă doar Raicu şi Valeriu Cristea, am mai spus-o. în toamna lui 1968, în legătură cu Camera de alături. Au fost cronici în general elogioase, prevăzînd un „viitor" autorului, însă, chiar atunci şi pe loc, resimţeam o surdă nemulţumire : Camera de alături nu era doar un pasaj obligat al meu, un prim volumaş cu care debutantul român îşi deschidea cariera, viaţa, scrisul - şi numai după acea probă (sau vamă) putea trece mai departe, la „adevărat" roman, ci, din capul locului, un fals contract pe baza căruia făcusem o falsă muncă şi primisem o falsă răsplată. Era o chestie inutilă, pe de o parte, pentru că, cronologic, prozuliţele din volumul publicat erau ulterioare romanului Ostinato, pe de altă parte, nu mă simţeam deloc în largul meu în piesele de mici dimensiuni. însă cedasem „cerinţelor", mai degrabă sociale decît politice, adică „legii" potrivit căreia un prozator îşi face clasele şi armele în proza scurtă - schiţă -apoi trece la „o fază superioară" (ca dimensiuni, se înţelege, legea cu pricina fiind una cantitativă) şi abia după ce dă dovadă la această sui generis muncă-de-jos, are dreptul să... pună pe şantier un roman (şi el, de mari dimensiuni...). Or eu, chiar dacă fusesem student la Fabrica de Scriitori, unde ni se băgase în cap şi această scară a valorilor (!), simţeam, credeam că „proza scurtă" este un gen de sine stătător ;' că există o structură de „schiţist", deosebită de aceea de romancier şi chiar dacă existau exemple de scriitori buni care scriseseră bine, „scurt"; apoi bine, „lung" - eu simţeam că exemplele nu sunt exemplare în ceea ce mă priveşte. Mă gîndeam mai cu seamă la Caragiale şi la Cehov : scriitori mari, geniali scriitori, ei erau ce erau (printre altele) prin prozele lor scurte, model al genului - dar nici unul, nici altul nu erau şi... romartcieri. Aveam şi o explicaţie: şi unul şi celălalt erau dramaturgi: o piesă de teatru se scrie, avînd, de la început, o vedere de ansamblu a întregului, nu ca romancierii, pornitori la drum neştiind unde vor ajunge...
229
Din această pricină, cu toată simpatia pe care o nutream faţă de onirici, nu puteam subscrie şi la programul lor „exterior", adică, în proză, mizînd pe moment, pe schiţă, eventual pe „micro-roman"; şi nu eram deloc de acord cu cei care susţineau (Sorin Titel, de pildă) că proza scurtă este nucleul unui viitor roman ; eram convins că un asemenea roman, fie şi de o mie de pagini, va păstra caracterul schiţei (o cred şi acum, Ţepeneag fiind emblematic din acest punct de vedere, „romanele" lui sunt dilatări artificiale a ceva-altceva).
în viaţa mea normală, de scriitor normal (care a durat de la sfîrşitul lui '66 pînă la începutul lui '70 - în mare, fiindcă includ şi „preludiul" de... debutant - despre care, în general, nu se scrie, se aşteaptă primul-volum ; de asemeni, perioada '69-'70 în care, deşi publicasem un volumaş, deşi continuam să public fragmente de romane în periodice, eram deja un... suspect care-şi trimisese manuscrisele refuzate de cenzura românească în Occident - deci, nu se scria despre scrisul meu !) şi care a durat, în mare, trei ani, iar în realitate, doar vreo trei luni: cele de la sfîrşitul lui '68, arunci gustasem şi eu din „normalitatea" vieţii de scriitor : avusesem două cronici (!); bune... însă şi mai important, pentru mine : puteam discuta, normal, cu amicii scriitori: la redacţie, la un pahar, la mine, la ei, la plimbare... Discutam despre ale noastre, despre ale lor, despre ale mele. Şi ce bine era ! Pe atunci mi se încredinţau manuscrise, încredinţam manuscrise, şi aveam ce discuta. Şi profitam de discuţii.
Or, din '69, de cînd am anunţat, în plină şedinţă a Uniunii Scriitorilor, că am trimis manuscrisele refuzate de cenzură în Occident (le trimisesem din... '68, dacă nu chiar din '67), amicii au început să fie foarte... ocupaţi; să nu mai aibă „disponibile" manuscrise de-ale lor, să nu mai aibă timp de-ale mele. Vorbesc acum de Dana Dumitriu. Cu ea mă înţelesesem cel mai bine ; şi ea scria proză - în plus, scria şi critică... Apoi era între noi o compatibilitate fertilă, speram, de ambe părţi. Numai că Dana fusese amică intimă a lui Nichita Stănes-cu ; a lui Ţoiu; a lui Tomozei - şi chiar dacă în acel prezent relaţiile cu ei erau doar de prietenie, ceva-ceva rămăsese la ea, în ea, din bărbaţii care trecuseră prin casa ei (aşa gîndeam atunci, nu mi-am schimbat părerea între timp). Dana avea un acut simţ al „pericolului social", aşa că, după „declaraţia" mea de la Uniune, chiar dacă era, în continuare, amabilă, chiar caldă, la redacţie, nu mai puteam reveni la... intimităţi - fireşte, prin asta înţeleg numai încredinţarea de manuscrise... Cu Lucian Raicu nu eram în relaţii atît de bune nici înainte, aşa că, după, nu am înregistrat vreo schimbare (deşi, cînd l-am solicitat, a dat, fără ezitare, un referat favorabil pentru Ostinato, la editură).
230
în afară de Mazilescu - care a rămas, în continuare, disponibil după '69 - am mai putut da manuscrise la citit doar lui Valeriu Cristea şi lui Sami Damian. Cristea, fără să-mi ceară, direct, mă întreba dacă am mai scris ceva. Si aşa, din... întrebare în răspuns, Ti dădeam. Cu Sami Damian situaţia era oarecum diferită. Relaţiile noastre erau bune, dar... rele. Eu eram redactor la secţia proză, el adjunct şi responsabil cu proza publicată în România literară - iar cînd a venit Breban şef-mare, Sami a devenit braţul lui drept. Aveam cu el conflicte aproape săptămînal: în sertarele mele zăceau, de luni, uneori de ani, proze bune - însă el nu le publica : erau prea... „aşa"... Adică, bune prozele, nimic de zis, autorii au talent, dar prozele lor nu sunt... bune; fiindcă nu e momentul... Sami publica, consecvent, „protejaţi" de-ai lui, Radu F. Alexandru, Simu, Andru, Schwartz, Giugariu - autori şi texte fără-probleme, dar nu ar fi „riscat" în ruptul capului să publice texte bune-rele...
Cea mai grea vină a lui Sami Damian a fost nepublicarea Gabrielei Adameşteanu. Manuscrise de-ale ei (fragmente din prima ei carte) zăceau în sertarul meu de peste un an, Sami citise, Sami plăcuse - Sami nu publicase. Zicea Sami-Sămiţu rîzînd şi roşind ca o fată mare (ce-a rămas): „E foarte bună Adameşteanca, dar prea scrie ca tine"... Eu negam vehement - ce-i aia : scrie ca mine ? - apoi o răsuceam : „Dar eu, totuşi, public (încă mai publicam - asta se mtîm-pla înainte de martie '70) - de ce n-ar publica şi ea, dacă scrie... ca mine ?" La care Sami : „Fiindcă ea încă n-a publicat nimic, iar de debut - nu-i momentul... Poate-ţi dă alte proze, cu mai puţine probleme." Naiv, crezusem că-1 scurtcircuitez pe Sami dacă mă adresez direct lui Breban. Breban, uluit la culme : „Dar cine-i asta, Adames-cu, ori cum îi mai zice ? N-am auzit de ea !" „Dacă o debutăm, o să auziţi de ea", am zis. S-a uitat pieziş la mine : „în revista mea debutez numai valori, numai oameni cunoscuţi!" „Si cum rămîne cu debutanţii care aşteaptă de luni, de ani de zile - pînă şi dumneavoastră, tovarăşe redactor-şef, aţi fost cîndva debutant", i-am zis. Breban s-a încruntat, a făcut un gest de... respingere a unei asemenea bănuieli (debutant, el ? Niciodată !) şi m-a expediat: „Revista mea publică numai consacraţi, necunoscuţii să se adreseze la Luceafărul" !
Nu din pricina recomandării-preţioase a lui Breban am dus manuscrisele Adameşteancăi la Luceafărul, dar de ce să le mai blo-chez şi eu ? Gica Iuteş şi Sânziana Pop au publicat aproape numai-decît - restul se cunoaşte.
Aşadar, înapoi, la Sami Damian. Pe Sami voiam să-1... pedepsesc, băgîndu-i pe gît manuscrisele mele. Se apăra cum putea, dar... nu putea refuza. Le lua. După aceea îmi comunica, roşu ca sfecla :
231
„Domnule, dar scrii, aicea, nişte chestii..." „Ce chestii, Sami ?", îl provocam eu. Sami însă nu se mai lăsa dus : „Ei, parcă nu ştii ce ai scris... Ţi se face părul măciucă... Nu e bine, zău că nu e bine să scrii aşa... Scrie şi tu mai..." „Mai cum, Sami ?" „Mai... publicabil."
Ei, uite, eu nu puteam scrie „publicabil", vorba lui Sami - care, sunt convins, îmi voia numai binele.
Şi uite cum au ajuns lucrurile, după ani, după decenii: Gabriela Adameşteanu, devenită între timp celebritate, recunoscută ca „unul dintre importanţii prozatori" (eu cred că cel mai important), face, de cîţiva ani, pe avocatul lui Sami pe lîngă mine, nu contează în legătură cu ce, e o chestie mai degrabă administrativă...
Dar nu despre asta este vorba ; vorba fiind despre mine, care nu m-am bucurat de normalitatea relaţiilor cu confraţii, cu prietenii, decît prea puţină vreme - cu mare îngăduinţă, cinci-şase ani, în fapt, cel mult un an...
Pentru că, oricare ar fi fost relaţiile mele (apropiate) cu unii dintre scriitorii români, bună, foarte bună era prietenia, dar eu aveam nevoie şi de altceva (nu doar de altceva, dar şi) : de un răspuns scris la întrebarea mea, scrisă. Chiar dacă ar fi fost defavorabil mie.
Or, acest răspuns, scris, nu-mi putea parveni decît după ce aş fi publicat o carte. L-am avut, în septembrie-octombrie 1968, dinspre Raicu şi Cristea. însă - atît. în anul următor, 1969, de cum am anunţat că am trimis manuscrise în străinătate, nu s-a mai scris nimic despre mine. Nu ştiu dacă a fost un ordin de sus (mai degrabă, nu), dar cum... oameni suntem cu toţii, cum toţi vrem să trăim şi, dacă se poate, bine (vorbesc de prezentul de atunci), criticii, chiar dacă ar fi avut ce spune, se abţineau ; iar în cazul că nu s-ar fi abţinut, s-ar fi însărcinat responsabilii de publicaţii să-i... abţină. Şi chiar de n-ar fi fost prudenţa unor oameni care, la urma urmelor, credeau că ar putea avea ceva de pierdut, scriind despre mine, dacă nu încă mar-ginalizat, cu un statut, totuşi, deosebit (o făcusem de oaie, îmi dădusem în stambă, vorba lui V. Duda), ca urmare a trimiterii manuscriselor în străinătate : despre ce să scrie ? Merita oare Camera de alături să se scrie despre ea ? Dar eu însumi declarasem că „nu mă reprezintă" - atunci ? Şi că mă reprezintă romanul Ostinato - foarte bine, să aşteptăm să apară romanul cu pricina - atunci, da, atunci mai stăm de vorbă... Şi cum Ostinato n-a apărut nici în ziua de azi1...
Dacă sunt de acord cu mine însumi, să spun că mi-am început activitatea literară, grosso modo, în 1965, înseamnă că am 25 de ani de... asemenea activitate. Dacă o socotesc şi pe cea din România, vine
1 Adică în 1989. Va apărea în 1992, la Univers.
de se păleşte aşa, că am publicat unsprezece titluri (douăsprezece cu Arta refugii1, la primăvară), dar, în acest sfert de veac de meserie şi douăsprezece cărţi publicate în mai multe limbi, m-am aflat, nu în margine, ci aiurea - oriunde, dar nici măcar prin vecinătate. Vasăzî-că, am scris mereu în româneşte - fără nici un reper în româneşte. Dacă pentru primele trei-patru cărţi am mai avut cîte un rititor-doi, pentru următoarele - mai ales de cînd am venit în exil - n-am avut nici unul. Bineînţeles, Ana - dar Ana mi-e nevastă şi oricît de pertinente ar fi observaţiile sale, ea este prea aproape ; bineînţeles, mai sunt Monica şi Virgil - dar ei au altă treabă, ei se ocupă de literatura din ţară şi, oricît ar fi de binevoitori (cu lectura), nu au timp, nici disponibilitate, pentru cărţile mele, scrise totuşi în româneşte ; bineînţeles, a mai fost Alain - dar Alain le citea numai ca traducător.
Si cam atât. I-am epuizat pe cititorii mei de româneşte. Să-1 pun şi pe Cristovici, care a mai citit, dar tot aşa, în fuga mare, în vederea unui referat sau a unei traduceri.
în ultima vreme, doar Nego m-a citit cu ochi de profesionist -nu contează ce a scris, asta este altă poveste, contează că am ajuns pînă la el, în româneşte, el a înţeles ce a înţeles şi a scris ceea ce a scris. Mare satisfacţie, fireşte. Numai că e prea tîrziu.
în ultima vreme, la profesionişti s-a adăugat şi Raicu. însă el este, totuşi, un cititor... infidel, pentru că e prea amabil - şi oricum şi el vine prea tîrziu pentru mine.
Fiindcă, dacă admitem că la debut „promiteam", mutându-mă, brusc, pe altă planetă, am devenit altceva, nici eu nu mai ştiu cum să-i zic creaturii monstruoase din mine. Deja acolo, „înainte", aveam o înclinare naturală spre patetic şi spre... nu morală, ci moralizare -tot scriind în româneşte şi tot publicînd în ne-româneşte, m-am stricat di tăt... Iar acum, la 54 de ani şi la halul de epuizare, de terminare în care m-am adus (fiindcă nimeni altul nu a făcut-o în locul meu), greu de presupus, chiar imposibil de acceptat că mai am vreo şansă de „ameliorare".
Sunt sfîşiat între senzaţia (dar oare nu mă înşel ?) că fac bine ce fac şi cum fac ; şi semnalele care mi-au venit, o dată de la Bonifacia (pe care Alain o consideră ratată), a doua oară de la rateul Roman-intim, cel de acum trei ani (pe care şi eu îl consider o eroare) şi, recent, repulsia resimţită de Alain faţă de Arta refugii. E adevărat, de pe cînd se chema Din gară, textul a fost rău primit şi de Monica şi de Adameşteanca (în trecere prin Paris unde, neavînd altă treabă...) -dar mai departe ? Astra ? Sabina ? (amîndouă acceptate de Julliard, dar necitite de Monica ; nici de Alain ; nici de nimeni - în afară de
1 A apărut în franceză, în 1990, la Julliard, în româneşte, în 1991, la Dacia.
232
233
Ana). Ca să nu mai vorbesc de cel la care lucrez anul acesta, Koman-intim, şi din care am scris peste jumătate, iar în luna din urmă am rescris în întregime toată prima parte, 222 de pagini... ? Şi dacă avea dreptate Alain cînd zicea că m-am înfundat - şi, în plus, cu încăpăţânare ?
Poate că da. Dar dacă poate-că-nu ? Vineri, 8 septembrie 1989
A rămas şi Mircea Iorgulescu. Era pe drumul de întoarcere în România, undeva, prin Germania, s-a oprit şi s-a întors (nici nu mai ştii ce valoare să dai cuvintelor : ducere, întoarcere, rămînere, acolo, aici, dincolo - aşa am ajuns). El zice : „Liberat". Liberat, te duci, nu te întorci, nu rămîi - decît dacă s-au clătinat din temelii şi cuvintele...
I-am spus, la telefon, că nu am ce să zic; el a răspuns că nici el. Aşa mai zic şi eu dialog. Monicăi, cu care a stat mai mult de vorbă, i-a explicat (ce-mi explicase şi mie) că nu a semnat împreună cu ceilalţi, fiindcă voia să iasă. Este şi asta o explicaţie. Şi că era bolnav - şi asta este o explicaţie. într-adevăr, dacă ar fi semnat cu ceilalţi, ar fi fost, ca ei, blocat în România. Nu mai ştii să spui ce e bine şi ce e rău. Cică Deşliu frecventează Casa Scriitorilor „ca o floare" ; zicînd că el a făcut cît a făcut, mai mult nu putea ; şi că nu a trimis nici o scrisoare de dezicere - chiar dacă au ajuns unele la Europa liberă. Aşa o fi, nu aşa o fi, nu mai contează, acolo s-au amestecat lucrurile în asemenea hal, că nu mai ştii ce e bine, ce e rău, ce e alb şi ce, dimpotrivă, e albanez, nu mai există vreun criteriu, deci şi cei ca Iorgulescu, alegători de libertate, nu au acţionat decît din panică, din grija de a se prezerva pe ei înşişi, cu orice preţ (lui Iorgulescu i-a rămas în România o fată de 21 de ani, or, numai minorii pot fi recuperaţi...).
A avut gură daurită (sau spurcată) cel care a spus, la cafină, după emisiunea cu pricina, că s-a mutat Uniunea Scriitorilor... Poate chiar eu, poate altul să fi spus asta, nu contează : s-a mutat inteli-ghenţia ţării. Fiindcă nu mai este loc nici de descurcare - şi la aşa ceva ne pricepem noi, românii, doar şi noi suntem oameni. S-a atins pragul imposibilităţii aranjamentului cu puterea, cu viaţa, „reuşitele" (cărţile publicate, aici, în exil) fiind fructul acţiunilor individuale, al prieteniilor, al relaţiilor personale - nu al vreunei structuri. Fiindcă nici nu putea fi vorba de vreo „structură", pe atunci.
Or, în ultimii trei-patru ani, „populaţia scriitoricească în exil" s-a dublat, triplat, cvadruplat. Iar noii-veniţi au venit în exil şi cu dorinţa, declarată, de a-l organiza (Culcer) ; de a se-organiza. Au venit cu tot cu structura - mentală, administrativă - din ţară şi vor
234
s-o implanteze în exil. Fiindcă noii-veniţi, în cvasi-totalitate, nu au trecut, în România, măcar printr-o „carantină de plecare"; ei, acolo, nu s-au opus, nu s-au manifestat-dimpotrivă, în nici un fel, eventualele „persecuţii" suferite fiind persecuţii-la-grămadă, nu pedepse aplicate, personalizate şi care (pedepse) să-i singularizeze, să-i prefacă şi interior în „cazuri". în România ei se aflau într-o structură -uniune a scriitorilor, asociaţie, redacţie, editură etc, iar dacă au cunoscut şi ei „dificultăţi" - erau dificultăţile întregii bresle (adevărat, împărţite pe cap-de-scriitor). în cvasi-totalitate, noii-veniţi au venit... pentru că nu se mai putea - iar impersonalul spune exact care era, care este, în continuare, motivul exilului. Cu toţi : erau în România persoane-onorabile, scriitori profesionişti, autori de cărţi, laureaţi ai unor premii prestigioase, voci-autorizate, membri ai unor structuri -şi nu doar membri oarecari, ci şi ai Consiliului, ai Biroului (Uniunii Scriitorilor). Unii trăiau, materialmente, la limita mizeriei (ca Raicu), alţii se descurcau, pe de lături (Iorgulescu), dar tot în cadrul structurii ideologice - radio, televiziune, cinematografie (Nedelcovici) -sau doar aşa, fiind din fire descurcăreţi, nedînd mare importanţă relaţiilor cu prim-secretarii de judeţ, cu şefii Miliţiei, ai Securităţii (Culcer), spunîndu-şi că nu mijloacele contează, ci scopul, iar dacă scopul era o revistă, o carte, de ce nu ? Chiar dacă mulţi dintre ei nu împărtăşesc opinia lui Noica, o aplică : Românul nu se impune prin istorie (fapt moral), ci prin cultură (faptă spirituală).
Am un nou stilou - Ana mi 1-a cadorisit, ca să nu mai plîng de pe urma înţepăturilor lui nenea doctoru'.
Am rămas la Iorgulescu - pe cînd Dimisianu cu tot cu Geta ?
în vizită, Gabriela Adameşteanu - tot aşa : dragă şi aburită.
La 1 septembrie am fost la doctor. Tensiunea : 11/18. Iau un medicament care mă... nu poci pentru ca să explic ce-mi face el mie, oricum, e de încercare, şi încerc să mănînc nesărat - nici o dificultate : nesărat am fost din fragedă junie.
Am schimbat şi cafeaua.
Sîmbătă, 9 septembrie 1989 N-am ce nota - asta notez.
Ba aş avea, dar n-am nici un chef. Şi dacă aş, ca să zic aşa, sucomba ? (care o fi infinitivul lung : sucombaţiune ?).
Duminică, 17 septembrie 1989
Nu-i bun medicamentul ăsta : nu-mi scade tensiunea, din contra ! în schimb îmi provoacă o stare de tîmpizare totală. Dorm mult
235
şi greu şi gros, dar nu profund, mă trezesc obosit. Iar cînd sunt „de veghe", trag în jug la veghea aceea. Niciodată n-am simţit că pămîn-tul e atît de greu şi că mă apasă de jos în sus (ceea ce e cumplit!) şi mă înghioldeşte în călcîie.
în plus, m-am ales cu o bronşită. Alte medicamente, altă căciulă.
N-am fumat de ieri, de la orele 14,00 (azi e 12,30).
Turbez, noroc că n-am putere...
Marţi, 19 septembrie 1989
Ieri, 18 septembrie, am fost la Dr. Metzianu. El a ieşit demult la pensie, însă pentru „băieţii săraci" acordă consultaţii.
Extraordinar acest doctor-fără-arginţi (am apelat la el în alte rînduri, o dată a venit la noi, nu a cerut o centimă)!
Mai înrîi : m-a ţinut, menţinut, reţinut mult timp în cabinet, întins pe masă, în vederea luării tensiunii. Mi-a luat-o. A mormăit: „Eşti prea agitat - nu te mai gîndi la cauză, acum eşti la mine în cabinet! Să mai încercăm o dată..." După o pauză substanţială, mi-a luat iar tensiunea : „Hm, hm. Chrrr, fhrrr... Ceva mai bine, dar tot proastă..." şi iar mai stăm de vorbă şi iar îmi ia tensiunea...
Mă uitam, de jos în sus, la figura lui de şobolan jumulit pe la mustăţi şi simţeam cum încep să iubesc şobolanii.
„Domnu' doctor", am zis la un moment dat, „luîndu-mi tensiunea, ce faceţi: constat sau tratament ?"
S-a supărat - de formă, presupun. M-a repezit:
„Dumneata vezi-ţi de cărţile dumitale, nu te amesteca în cardiologie !"
Am băgat de seamă că nu a zis „medicină" ci, precis, „cardiologie".
Am oftat, de altfel oftatul, la mine, a devenit de multă vreme un tic... ne-nervos. Aşa, din alint. Apoi din obişnuinţă.
„Ştii de ce oftezi ?", m-a întrebat doctorul Metzianu. „Din lipsă de oxigen. Ştii de ce ai lipsă de oxigen ? Fiindcă fumezi!"
Nici nu m-am ostenit să-i răspund. De fiecare dată cînd îl consultasem, îmi ceruse să suprim tutunul - ştiam că asta o cere tuturor pacienţilor, chiar celor care nu vin la el pentru că ar fi bolnavi, ci aşa, ca să-şi facă un examen periodic.
Bineînţeles, eram pregătit să-1 aud interzicîndu-mi fumatul.
Şi pregătit să-i răspund că tutunul este una din cele trei bucurii care mi-au mai rămas pe lume... Apoi: cu două zile în urmă oprisem ţigările, o zi şi jumătate, dar azi dimineaţă uitasem şi fumasem iar...
236
După a zecea (dacă exagerez, apoi în minus) oară, mi-a zis să mă ridic de pe masă, dar să rămîn aşezat: mi-a luat tensiunea doar de trei ori.
„Trebuie să suprimi tutunul ! Ştiu-ştiu-ştiu ce-ai să zici : că e una din puţinele plăceri rămase. Ascultă la mine : dacă nu suprimi tutunul, acum, azi, nu apuci Crăciunul, şi-atunci n-ai să mai ai nici o plăcere din cele rămase !"
M-a impresionat ameninţarea, desigur. Nu apuc Crăciunul ?
Dar nu mă puteam lăsa aşa, cu una-cu două. Am zis că am să reduc numărul de ţigări ; că am să aleg cele mai uşoare ţigări existente pe piaţă ; că am să retrec la pipă...
„Nu ! Fumatul se lasă ori nu se lasă, nu există jumătăţi de măsură. Ori continui, şi-atunci..." - şi doctorul Metzianu a deschis uşa spre salonul de aşteptare, i-a făcut semn lui Filip să intre, i-a pus mîna pe cap... „şi-atunci băiatul ăsta rămîne orfan de tată - pînă la Crăciun, am zis !... Ori încetezi fumatul acum ! Pe loc !"
Ca să scap - ce şantajist, Moş Metzianu ! - am zis că... Bine nu mai fumez ; deloc, deloc. Şi promit să mă plimb. Mult-mult. Şi promit să slăbesc, sunt prea gros !
Am promis totul. El mi-a scris reţeta. Filip rămăsese în cabinet, Metzianu şi-1 păstra la îndemînă...
I-am mulţumit, ne-am luat rămas bun. Am repetat promisiunile.
„Jură că te laşi de fumat, din clipa asta \" - ţinea clanţa uşii, nu
ne lăsa să ieşim.
Eram într-o situaţie încurcată. Nu-1 puteam da la o parte, ca să
ies. Dar mei să jur...
„Bine, jur...", am zis.
Ne-a condus pînă la lift. Pînă să vină, m-a pus să re-jur că mă las de fumat, azi! Altfel, pînă la Crăciun...
A venit liftul. Doctorul a fost mai sprinten. A deschis uşa liftului şi a ţinut-o cu amîndouă mîinile : „Jură pe capul copilului că nu mai fumezi, începînd din acest moment! Jură pe capul copilului..."
La început am încercat s-o dau pe glumă - glumă cu Metzianu ?
„Jură pe capul copilului..."
începuseră să se audă bubuituri în cuşca liftului, chiar glasuri supărate. Ne cereau să lăsăm liftul, dar doctorul îl ţinea pe loc :
„Nu dau drumul liftului, pînă nu juri pe capul copilului!"
Metzianu era într-o ureche : ce-mi păsa mie de supărarea colocatarilor lui pe faptul că el ţinea liftul. însă...
237
Bietul moş : avea o figură atît de neajutorată, de jalnică, ţinîn-du-se el cu mîinile amîndouă de uşa liftului...
Filip m-a luat de mînă. A început să mă strîngă... Moş Metzianu a întins o mînă, împreună cu a lui Filip a luat-o pe a mea, a înălţat-o pînă în creştetul băiatului...
„Jură. Hai, jură... Pentru băiat, te rog eu..."
„Jur", am zis.
„Acum puteţi pleca !" s-a înviorat pe dată Moş Metzianu, ne-a împins în cuşcă, a strigat spre cei care strigau să aibă răbdare, că nu dau... - nu cred că a zis : tătarii, necunoscuţi în regiment...
în timp ce coboram, l-am văzut cum ne făcea semn cu mîna : de parcă i-am fi fost nepot şi strănepot.
în lift pufnisem, zisesem că ce chestie, ce figură, doctorul ! -Filip era insensibil la observaţiile mele. Ajuns în stradă, am zis :
„Ai văzut cum m-a obligat să promit ? Ba chiar să jur ?"
„Pe tine nu te obligă nimeni să faci ce nu vrei tu" - mi-a ars-o Filip.
Am bălmăjit că da, că oarecum da, dar să vezi, că, uneori...
Şi, pentru că oricum scăpasem din ghearele doctorului, am dus mîna la buzunarul drept, am scos pachetul de ţigări, am luat o ţigară ; din buzunarul stîng am scos bricheta...
„Ai jurat. Pe capul meu."
M-am trezit. într-adevăr, jurasem - dar nu oricum (bestia de Metzianu !). I-am întins lui Filip pachetul şi bricheta - ţigara nea-prinsă am lăsat-o pe jos.
„Dacă am jurat..." - şi m-a podidit rîsul. „Pe capul copilului meu... Ce şantajist, acest car-di-o-log \"
Acasă, am aşteptat-o pe Ana să se întoarcă de la slujbă - ca să-i povestim: alternativ, simultan ! La urmă, cum se înrîmplă în familia noastră, ne-a povestit şi Ana ceea ce noi nu ştiam : cum mă pusese Metzianu să jur - pe capul copilului! - că nu mai fumez !
Şi nu mai fumez, dacă am jurat (pe capul copilaşului...).
Eu cred că şi aparatele îi erau traficate; sau le „dirija" el. Avea din acela, mare, de perete, puteam vedea şi eu : de la 18,5 cu 13, doctorul-fără-arginţi a tras, a tras, pînă a (am !) ajuns la 16 - „Dacă mai rămînem, te aduc la 15 !"
Măcar de-ar fi adevărat...
Ar trebui să fiu ajutat în... jurămînt de bronşită. Am una ca pe mînă. Tuşesc, îmi ţiuie, vîjîie urechile, mă doare capul, mă doare sufletul. Nu pot lucra. Nici citi.
238
Sîmbătă, 23 septembrie 1989
Mă simt ceva mai bine, cu toate că am palpitaţii, îmi vîjîie cumplit urechile (îndt mă trezesc din somn). Dacă nu iau în seamă „accidentul", înseamnă că nu mai fumez de o săptămînă !
Şi dnd te gîndeşti că am fumat vreme de 40 de ani (cu pauza obligatorie din timpul puşcăriei) : cea mai îndelungată activitate a mea.
Copiez. Cîte două-trei pagini pe zi din Piteşti, pentru Solacolu. încă n-am ajuns la jumătate.
Luni, 25 septembrie 1989
Azi i-am dat lui Daniel Pujol Astra s-o citească şi să facă vreo douăzed de pagini de traducere-probă. Poate că el va fi noul traducător.
Vineri, 29 septembrie 1989
S-ar părea că azi împlinesc 2 (două !) săptămîni de cînd nu mai beau tutun. Nu-mi dau seama dacă medicamentele luate îmi fac bine, ori dimpotrivă, dar suprimarea tabacului e te-ri-bi-lă !
Fiindcă nu vot lucra !
Luni, 2 octombrie 1989
Gurile rele gureşe : am 54 de ani. Să-mi fie de cap ! N-a fost bine că am dat Jurnalul la dtit în jur : mari supărări -deşi pe toţi i-am menajat (dar pot să le spun asta ? Am să pot!). Si cum ar fi fost mai bine ? Să tac ? Probabil.
Duminică, 8 octombrie 1989
Aseară, la Monid, am cunoscut doi „moldoveni", aşa-şi zic ei, un scriitor, Malarciuc, şi Scutar (?), cineast; impresie mai bună dedt Druţă, dar tot atît de lirici (ca să nu spun : plîngădoşi). Săradi de ei, ce sărad sunt... Chiar mai săraci dedt mine.
Luni, 9 octombrie 1989
Palpitaţii, eretism (erezie...)... Am fost la spitalul de alături, Notre-Dame de Bon Secours - dar n-am obţinut „loc" - pe loc - abia în 20 ale lunii. Of ! Că mulţi bolnavi mai erau (bolnavi) înaintea
mea
239
Sîmbătă, 14 octombrie 1989
Ieri am avut un schimb viu de cuvinte cu Alain : după ce că abia-abia găsesc traducător (de altfel, el mi 1-a recomandat pe Pujol), cînd acesta lucrează mai... cu spor, Alain îi bagă pe gît, de tradus urgent, nişte texte trimise de Sorin Alexandrescu, marele cunoscător al literaturii române cotidiene - printre ele Nedelciu, bun, dar pu-pincurist încă de la stagiul de... pionier, Titus Popovici... Alain, foarte subtil:
„Cine-i ăsta, Titus Popovici ? Cel care a scris Bijuterii de fatni- 1 lie ?"
L-am rugat să nu facă pe prostul: ştie foarte bine cine e Nedelciu, cine e Titus Popovici. Dacă se ia după Salex Amsterdamescu, n-are decît să promoveze literatura tituspopoviciană în Occident, dar eu îl rog pe el, cel ce mi-1 recomandase pe Pujol : să-1 lase în pace, să traducă ce are de tradus, prin contract... 1
După masă : îmi telefonează Măria Mailat: a petrecut seara de azi-noapte cu Alain şi... S-a îmbătat rău de tot (îmi pare rău pentru el) şi a rostit o diatribă de vreo oră împotriva mea : cică sunt antisemit feroce, am influenţat-o şi pe Ana, mai sunt: antimaghiar, antiţi- ; gan, anti... - şi că, lasă, că mă aranjează el! O opresc pe Mailata şi o rog să nu mai continue, fiindcă n-o cred.
Din păcate, Mailata a dat anume amănunte pe care, de la sine, nu le-ar fi putut inventa - trimiteri la Arta refugii, Paszty, Kiraly, Engelman... Ce se întâmplă cu Alain ?
A mai apucat să spună Măria Mailat că Alain „merge, acum, cu Ţepeneag, cu Breban"...
Seara, mi-a telefonat Alain. A început cu „Ce mai faci ?" A trecut la : „Eşti mulţumit de Pujol ?" - la asta nu i-am răspuns. M-a asigurat că e bun traducător (fiindcă îl cunoaşte pe taică-său !), eu am rîs, crezînd că a fost o glumă, Alain s-a mîniat şi mi-a trîntit, grămadă : Jurnalul (Căldură mare) - unde-1 beştelesc pe Ţepeneag (de parcă nu l-am fi beştelit împreună !); încăpăţânarea mea „de a scrie mereu, mereu, despre aceleaşi lucruri care nu interesează pe nimeni", structura mea „intolerantă faţă de minorităţi", cărora le-am zis : „minorităţi înlocuitoare" - şi alte păcate. I-am zis :
„Bine, Alain, bine, mai vorbim mîine, văd că azi încă nu te-ai trezit din beţia de ieri, cu Mailata."
Mi-a închis telefonul! Şi eu aş fi făcut la fel.
240 ■
Luni, 16 octombrie 1989
Am terminat de copiat Piteşti, pentru Solacolu. Au ieşit 162 de pagini „speciale-Dialog". Aşadar, am dactilografiat acest text între 9 septembrie şi 16 octombrie.
Pujol înaintează în Astra, cu traducerea.
Marţi, 17 octombrie 1989
Am condus-o la gară pe... Mioriţa Jecu (Barbu). A îndrăznit să telefoneze la mine ! N-ar fi îndrăznit nici de data asta (a mai fost la Paris), dacă n-ar fi obligat-o prietena ei, nemţoaica.
Ne-am găsit defazaţi. Vreau să spun : eu i-am găsit (a vorbit şi de Silviu), ea nu mi-a spus cum mă găseşte...
Miercuri, 18 octombrie 1989
De ieri am reluat corectarea Rl. Capitolul XI din I. Azi am început capitolul XII. Sper ca în acest an (mai am două luni şi jumătate) să definitivez (ce expresie de pe la noi!) prima parte (vreau să zic :
I şi n...).
Sîmbătă, 21 octombrie 1989
Trudesc la copierea ultimului capitol, XII, din Rl. Cred că mîine îl dau gata (şi el pe mine).
Si ca şi cum n-aveam eu destule hibe pe la trup-şi-suflet: ieri, curătându-mi urechea stingă, mi-am înfundat-o de tot. Pînă acum toate tentativele, toate mijloacele : apă caldă, ulei special, topitori de cerumen, aer - n-au dat rezultate. îmi vîjîie şi mai cumplit urechile (şi eu care credeam că mai rău nu se poate, se vede că şi eu tot de la Râm mă trag - rîmînd...), mă întreb dacă nu cumva, tot scormonind (tot aşteptînd ! ha ! citit mai sunt !), nu-mi voi fi spart hymenul stîng-urechic...
De la Monica citire (ea de la clandestinitatea scriitoricească vi-zitîndu-i, pe burtă, târîndu-se pe fundul şanţurilor din al 19-lea arondisment) : încă de acum 4-5-6 luni Ţepeneag şi Breban s-au manifestat... în România. Au imaginat ei (pentru Temps Modernes) un fel de anchetă, de altfel curat-literară ; au trimis - ori a adus Breban, călătorul, de la Bucureşti răspunsurile (duse, desigur, tot de Breban). Unii scriitori, ca Manolescu, aflînd care este punctul de pornire (adică Breban-Ţepeneag), au declinat invitaţiunea. Dar „tinerii", schimbul-de-mîi'ne-crescut-la-Ftacăra-lui-Păunescu-şi-la-Am/i-teatru - dar mai cu seamă „băieţii lui Breban" au acceptat. S-au întreturnat, Securitatea a intervenit : 1-a luat din scurt pe cel mai brebanist - Buduca.
241
Cică l-ar fi scuturat zdravăn. Groşan, alt incondiţional al lui Breban, ajuns aici, la Paris, umblă cu Moş Ajunul, amintind că „Tot tineretul vrea uniune cu dom' Breban şi cu dom' Ţepeneag în frunte !" (acest Groşan, bun scriitor, se zice că e o mare ţoapă).
Fireşte, comentariile îmi aparţin. Monica mi-a dat numai informaţii brute. N-a mai zis nimic de Ţepeneag, aproape în silă îl pomenea şi pe el, ca a cincea roată la căruţă... Monica şi „tactica" ei! Asta îmi miroase a... împăcare cu Ţepeneag - foarte bine, am să le trimit o telegramă de felicitări!
Acum, â propos de Alain :
Breban nu a renunţat la visul lui de putere (contrariul m-ar fi mirat). Este convins şi o spune în jur : „apres Ceauşescu", cum se fasoleşte el, pă franţozeşte, el are să fie „solicitat" ! Chemat de cei de acolo, ca salvator ! Nu merge pînă la a pretinde rolul de Salvator-Ge-neral (al PCR), dar de planul doi, sigur ! De astă dată şi 1-a asociat pe Ţepeneag - cum făcuse acum cîţiva ani cu Tănase. Şi, ca şi atunci, Breban... distribuie portofolii, posturi, funcţii...
Cum şi Ţepeneag iubeşte puterea (hahalera de Tănase : sunt convins că el nu vrea puterea asta - fiindcă, spre deosebire de Ţepeneag, el are talent, măgarul !) ; cum Ţepeneag a... primit-o de la Breban (cum ar veni: nivelul trei, de sus în jos),... bietul Alain, fascinat de eventuala posibilitate de a face ceva - fireşte ceva bun, ceva util - pe lîngă Ţepeneag...
Deducţie - din comportamentul lui Alain din ultima vreme : Ţepeneag, primindu-1 pe „trădătorul" Alain (nu a fost el, tot timpul „complotului", în tabăra noastră ?), îi va fi pus anume condiţii: îl ia cu el (îl bagă la meci...), dacă se desparte de ceilalţi! însă cum „ceilalţi" au început a fi tot mai putini (Monica ? de ea depinde munca lui la Europa liberă ; apoi Monica, în ultima vreme se apropie de Ţepeneag; Marie-France ? bine-bine, dar ea a fost supărată - în timpul „complotului" - numai pe o „scăpare" a lui Ţepeneag, nu pe el însuşi; apoi fiind bună prietenă cu Mona Ţepeneag...) - rămîn eu. Singur.
Numai că... Alain, om-al-cărţii, ca orice evreu ce se respectă după ce a călcat în străchini (şi nu doar din pricina beţiei), şi-a adus aminte de... Uite că e bun la ceva scrisul... Jurnalul pe care el nu-1... iubeşte (ba din contră) - de ce ? Fiindcă acolo stă scris, zi cu zi, care a fost „mersul omului" în timpul crizei cu „complotul". Şi acolo sade scris că Ţepeneag făcuse nu doar gafe, ci comisese erori - acestea aflate din gura lui Alain (refuzul de a semna, în primăvară, Apelul în apărarea scriitorilor ; „conspirativitatea" în care organizase întilnirea de la Nedelcovici ; excluderile : Monicii, Raicii, eu - şi el ! ; apoi comportamentul lui Ţepeneag faţă de el, de Alain, în timpul
vizitei lui Shafir la Ţepeneag : Alain era bun doar să francizeze textele lui Ţepe, Ţepe însă neîmpărtăşindu-i secretele - împărtăşite cu Shafir...). Asta îl va fi făcut ca în ultima vreme să-şi modereze,., ostilitatea faţă de mine (nu se spune : frica păzeşte pepenii ?).
Probabil aşa se explică faptul că de cîteva zile a devenit... ca înainte, ba poate mai mieros (ca să compenseze !). M-a întrebat:
„A doua carte e liberă ?"
Am zis că nu înţeleg : care „a doua carte" - el, care le cunoaşte pe toate mă întreabă aşa ? Şi ce înţelege prin „liberă" ? „Vreau să te întreb dacă Sabina ţi-o traduce cineva." Cred că am făcut o greşeală. Supărat fiind, am zis : „Da, tot Pujol" - ceea ce era neadevărat. La care Alain, supărat:
„Bine, dar nu aşa ne-a fost vorba ! Eu am zis că nu traduc Astra, n-am zis nimic de Sabina !"
„N-ai zis nimic de Sabina, într-adevăr, numai că... O clipă, să iau jurnalul unde am notat totul... în 13 august ai zis : «De-acum, vreme de doi ani, sunt complet!»."
Alain zice că n-am înţeles eu bine... îi recitesc zisa din 13 august. Zice că nu, că el a spus de un an - că e complet - sau poate că a vrut să zică...
Nu, nu e totdeauna bun adevărul. Viaţa e făcută mai ales din minciuni, din minciunele şi din mincinoaie. Viaţa nu e făcută din „fleacuri" ca adevărul şi, la urma urmei, ce-i acela adevăr ?
Luni, 23 octombrie 1989
Azi am început refacerea, recopierea părţii a Il-a din RI.
Nu mă simt deloc, dar deloc „acasă" : din pricina medicamentelor luate, din pricină că nu mai beau tutun (din cela bun !), în fine, pentru că îmi vîjîie urechile, de mă înnebuneşte, mă... asurzeşte, iar surditatea mă izolează de lume - şi în acelaşi timp mă oferă tuturor agresiunilor (văzute şi nevăzute...).
Vineri, 27, am oră la doctor, pentru un bilanţ. După care începem o altă... încercare (cică aşa-i cu medicamentele contra tensiunii, uneori nu se nimereşte nici din a cincea încercare ! - şi eu, care sunt abia la prima...).
Nici o veste din jurul meu imediat.
Azi : la radio, la TV, în ziare : Ungaria. Ungurii culeg (dt de tîrziu, Doamne - dar tot a venit şi dipa asta !) roadele sîngelui vărsat în 1956. 33 de ani, vîrstă lui Isus.
Poate din cauza medicamentelor (care mă deprimă, în sensul propriu al cuvîntului), dar, de fiecare dată dnd aud, citesc vestea
242
243
asta - plîng. Ca un cîrnat, ca un copil, ca un bou. Dar nu mi-e ruşine (şi aşa nu mă vede nimeni...). Plîng de bucurie pentru unguri (care ce oameni sunt, bestiile !) ; plîng de ruşine - pentru ai noştri, ca brazii (cu mucii pe chept! - cum se zicea pe Tîmave). Mai ştii: mă podideşte prinsul, fiindcă şi eu mă simt puţin ungur - în măsura în care m-am solidarizat (şi eu, printre atîţia alţi studenţi: „ungariştii") cu ungurii din '56...
Deci - ungurii: un popor - asta se ştia (numai românii, mai cu seamă ardelenii n-o pot accepta, deşi ei, dintre toţi românii, se află cel mai aproape de... pragul de trecut pentru a deveni popor); pînă şi nemţii din RDG se agită, riscă, spun tare ce-i doare şi ce vor - şi mai ales ce nu vor; şi bulgarii (ei, da : bulgăroii, cu ceafa lor groasă, sunt mult mai serioşi decît concetăţenii Luceafărului Eminovici), ei cu pretextul... ecologiei...
Numai românii - nimic. Nici măcar cu pretextul... ecograftei!
Românii aşteaptă. Ce aşteaptă românii: să treacă apa; să treacă totul - să treacă şi ei înşişi (care-şi imaginează că rămîn nevătămaţi după atîta înţelepciune pietrică).
Dracu' să ne ia. Suntem nişte mişei - cum spunea Horia Stama-tu. Un neam de mişei, de robi - nu vor fi greşind cei ce pretind că noi, românii, ne tragem (direct) nu din romani, ci din romi! Măcar ţiganii au geniul muzicii, ţigăncile pe cel al danţului (de-a-n-picioa-rele, de-a-n-gardulea), dar noi ? Nici să ne ştergem la gură, după ce mîncăm căcatul, nu suntem în stare !
Futu-ne mama noastră de mişei! De sub-ţigani!
La urma urmei, aşa ne trebuie - pentru nemişcare. O să dispărem de pe faţa pămîntului, iar supravieţuitorii au să... supravieţuiască chiar şi întrebării esenţiale :
„De ce, domnu' ? De ce, Doamne ? De ce dai, dom'ne ?"
Joi, 2 noiembrie 1989 (ora 7 dimineaţa)
Ziua de naştere a lui Filip, are băiatul moşului 14 ani!
Peste două ore plec la Blois. Tot a folosit la ceva scrisoarea mea către Jack Lang : pornind de la invitarea (că n-a venit nici unul - altă căciulă, dar s-a ştiut că aceia fuseseră invitaţi la Bicentenarul Revoluţiei Franceze !) - aşadar, pornind de la scriitorii români, Lang a organizat la Blois (unde e primar !) o întîlnire cu scriitori, 'telectuali din toate ţările sovietizate. Am reuşit să provoc invitarea, din America, a lui Tudoran. De asemeni, să-1 „bag" pe Iorgulescu între... disidenţi (poate că aşa, să-şi facă pîrtie, să-şi poată recupera fetele din România)!
Uf ! De-abia aştept să mă-ntorc acasă - ce am eu cu Lang, cu Iorgulescu-disidentul (încă o dată : eu l-am făcut, aşa că să-mi ţin
244
L
fleanca !), cu cauze-mari, cu idealuri-înalte...? Eu vreau doar să-mi cumpăr un pantalon şi să beau o ţigară (imposibil) ! Salut, pe cît mai curînd !
Sîmbătă, 4 noiembrie 1989 (ora 7 dimineaţa)
Aseară m-am întors de la Blois... - triumfant ! Am reuşit să-1 împingem (Tudoran şi cu mine) pe Iorgulescu în faţă. Ba chiar foarte în faţă. I l-am prezentat Doamnei Monique Lang (soţia soţului), apoi Doamnei Danielle Mitterrand (consoartă a consortului elyseic).
Din păcate, nu l-am „instructat" (cum aş fi putut, fără să-1 jignesc ?); nici nu mă gîndisem la aşa ceva. După ce am rezumat „starea" lui Iorgulescu faţă de D-na Mitterrand, l-am lăsat pe el - să o amănunţească. M-am îndepărtat puţin, cînd m-am uitat îndărăt... Doamne-Dumnezeule ! Mircea Iorgulescu era numai curbete şi plecăciuni, se închina în faţa D-nei Mitterrand cu o viteză de păpuşă mecanică ! Combinaţie între „plecăciunea demnă" de stil Breban (cea diagonală...) şi mătanie ţigănească de cea mai pură extracţiune. Madame Mitterrand se agăţase cu amîndouă mîinile de propria-i poşetă, se tot uita îndărătul ei, căutînd salvare... Oricît aş detesta-o pe această famă (socialistă, doar pentru că partidul comunist i-a dat sarcina să se... deghizeze), m-am apropiat - cînd m-a văzut, a venit repede-repede, m-a luat de braţ şi a promis că „se vor rezolva toate" în cel mai scurt timp !
în tren încoace am încercat să-i spun lui Iorgulescu, cu dtă delicateţe am putut, că „aici" sunt rău-primite închinăciunile la propriu. I-am zis - are să mai aibă de a face cu francezi: să solicite, fără închinăciuni, fără aerul că cerşeşte ; să-şi ţină corpul drept şi sufletul... convins că îşi cere un drept, nu se milogeşte pentru cine ştie ce favor...
Iorgulescu a înţeles pe dată ce spuneam. A glumit, galben (în fapt, vînăt) :
„Dar oare am să pot să stau drept şi să solicit, nu să cerşesc ?"
L-am asigurat că... omul se obişnuieşte cu orice - apoi am discutat - pînă la sosire - despre revista pe care o vom face - şi despre care îi vorbisem lui Lang în două rînduri, la Blois : promisese că se face !
Ah, dacă s-ar face ! Măcar trimestrială ! Atunci n-aş mai simţi (corectez : nu m-aş mai plînge de...) lipsa tutunului...
Am întîlnire, luni, cu un consilier tehnic al lui Lang, Richard Boidin. Pe luni, deci!
Tîrziu, noaptea - poate dimineaţa de duminică :
245
Acum mă întorc de la Monici. împreună cu ei, cu Iorgulescu şi cu Raicu am discutat despre... cioara din par : revista ! Ce grozavă, revista noastră !
Vineri, 10 noiembrie 1989
Ora 19,30 : în 30 de minute Zidul Berlinului va fi găurit! Moment istoric ! - vorba celuia.
Moment isteric - ce n-aş da ca această „isterie" să cuprindă şi România (mai ales că rimează : România/ isteria !) !
Alain : mi-a suprimat finalul din carte ! Că el a vrut să mi-o a-me-li-o-re-ze ! A suprimat, fără să-mi spună !
Dă-o dracului de carte ! Parte să avem !
Marti, 14 noiembrie 1989
Tot trăim în istorie din 10 noiembrie. Si ce bine, domnule ! Poci pentru ca să spun : eu am fost contemporan cu 10 noiembrie '89 ! Prietenii:
Alain mi-a suprimat finalul cărţii. Cică a vrut să mi-o amelioreze. Cică... „M-am consultat şi cu Mălina - ea a fost de acord", la care eu - foarte supărat:
„De ce cu Mălina ? Ea e autorul ?"
La aceasta, Alain, fire sucită, s-a supărat:
„Te rog să n-o insulţi pe Mălina !"
Ca să vezi ! Nici nu mai pot discuta cu Alain : înţelege totul anapoda - eu cred că, ştiindu-se vinovat, face pe mai-prostul.
I-am spus - la telefon : impresia, convingerea mea : el, Alain, n-a comis o gafă (cum ni se întâmplă tuturor să comitem), el a făcut ce a făcut, cu Arta refugii, în duşmănie ; deliberat.
Singurul răspuns al lui Alain : că sunt prost!
Şi acum Monica, Monica noastră : vorbim zilnic la telefon, de cîte zece ori, dar nu a suflat un cuvinţel despre... întilnirea ei de sîmbătă (11 noiembrie) cu Ţepeneag. Nici azi nu mi-ar fi spus ea, dacă n-aş fi întrebat eu (aflasem de la Alain care, într-un moment de... ripostă, mi-a zis : „Nu vezi că ai rămas singur în atitudinea ta ! ? Uite, Monica tratează cu Ţepeneag formarea Uniunii!").
Cînd îmi telefonează Monica (pentru istorie), eu îi servesc povestea cu Ţepeneag ; Monica, în panică :
„De unde ştii ? Cine ţi-a spus ?" - şi, imediat : „Şi doar era vorba să rămînă între noi..."
„Care, noi ? Pe mine mă cheamă Goma, doamnă Lovinescu, nu Ţepeneag !", am spus.
246
Explicaţie încurcată (în toate accepţiile). Eu îi aduc aminte că ea singură, nu la cererea mea, spusese, şi încă de multe ori, că, dacă Ţepeneag vrea să „trateze" cu cîte unul dintre noi, acela să-1 anunţe că noi nu avem secrete, „tratativele" să fie deschise, cu participarea tuturor... personajelor, şi acum ?
Monica zice că nu-şi mai aduce aminte şi, la urma urmelor, ea n-a cedat nimic ! De ce oi fi eu atît de a-pu-cat! ?
De ce ! De-aia !
Peste o oră mi-a telefonat din nou : să mă întrebe dacă m-am calmat. Cu care prilej aflu că... „întâlnirea de pe Elba" între ea şi Ţepeneag fusese aranjată de vreo lună, „dar n-am acceptat să fie prezent numai el şi cu Breban - am cerut ca, în acest caz, să fie prezent şi Goma !" Cum Ţepeneag n-a acceptat prezenţa lui Goma...
„Vasăzică Breban a ştiut de întâlnire", zic. „Dar Goma nu."
Monica nu pricepe :
„Ai ajuns să te compari cu Breban ?"
O las moartă. Şi... supărată...
Azi am fixat întâlnire cu tipul de la Relaţii Externe, pentru revistă : 20 noiembrie.
Azi terminat capitolul X (fost XI) din RI. Mîine încep transcrierea lui XI, apoi scrierea ultimului.
Dinspre partea asta, relativ mulţumit. (Ah, Monica ! Prietenă, prietenă, dar „tactica"-i pe... Pe ce ?)
Joi, 16 noiembrie 1989
Ieri a venit Pujol cu primul capitol tradus din Astra. E crud încă, dibuie, şcoler. Cred că, pînă la urmă, are să meargă. Mi-a spus că şi el e interesat să meargă - cred şi eu !
Seara, la 18,30 : manifestaţie în faţa Ambasadei RSR. De astă dată, am rămas strictul necesar. Cînd era greu-greu, mă duceam cu aproape plăcere (în obligativitate). Acum, cînd se simte sfîrşitul şi al lui Ceauşescu... foarte mulţi bravi românaşi, pînă acum cu capul sub ţol (să nu-i vază de la ambasadă că ei sunt... anticomunişti - că ei sunt foarte anticomunişti, dar ei au în România familie !), au ieşit din bîrlog, din peşteră - din stîna mioratică. Să-i vezi acum ce curajoşi sunt ! Unul - pe care nu l-am văzut în cei 12 ani de exil (e vechi, după mutră), s-a apucat să strige (bine acoperit de un altul) spre Ambasadă :
„Bă, Ceauşescule ! Te bag în mă-ta de găinar ! Eşti un găinar, dom'le, ascultă-mă pe mine !"
Asta suntem noi, românii : ne dăm după tufiş (dar cînd ? cînd simţim sfîrşitul) şi strigăm spre criminal că e... găinar !
247
Ba găinari suntem noi!
Culmea : manifestaţii anti-Ceauşescu au avut loc la Varşovia, la Berlin Est, la Moscova !
Dar nu la Bucureşti - ce, s'tem proşti ?...
Am fost azi la Julliard. Mi-a ieşit coperta la Arta refugii. Superbă - reproducere după Tobiasse. Numai că desenul foarte încărcat riscă să fagociteze titlul cărţii şi numele autorului.
Madame Gilles a fost de acord cu mine, are să vorbească cu graficianul.
I-am vorbit şi de revistă, n-ar fi dispus Julliard (în fine, Presses de la Cite) să o ia sub aripă ? A promis că are să vorbească cu Bourgois.
Mai am două, trei, patru, cinci pagini din RI II. îl încep pe III, sper să fie şi ultimul.
Ciudată Monica ! Acum îmi telefonează mereu, ca să-mi explice că... n-am înţeles eu bine ce a fost cu „întîlnirea cu Ţepeneag".
Eu, politicos, tac. Asta o nemulţumeşte.
Azi se împlineşte săptămîna de cînd am aflat ce porcărie mi-a făcut Alain cu suprimarea finalului. Mai grav, pentru el, nu pentru mine, că nu recunoaşte în ruptul capului că ar fi făcut ceva ce nu se face. („M-am consultat cu Mălina, ea a fost de acord", ei bravos, naţiune !)
Nu recunoaşte - să fie sănătos. Eu nu mă mai întorc. De ce : ca să confirm că ceea ce a făcut el este bine făcut ? Şi să facă în continuare - mie, altor traduşi - încurajat fiind de „iertarea" mea ? Ei bine, mie îmi ajunge.
Vineri, 17 noiembrie 1989
Azi dimineaţă am terminat II, adică 190 de pagini (total I + II =
430).
Luni, 20 noiembrie 1989
Mă chiar miram să meargă povestea cu revista ! Tipul de la Ministerul Culturii îmi cere un proiect de buget.
Capac peste pupăză : Ceauşescu se laudă - cu izolarea !
Ieri am refuzat (politicos) un interviu cu Annie Daubenton ; ce să-i spun : că noi, românii, „culegem" ce-am semănat: că-cat ?
Marţi, 21 noiembrie 1989
Telefon de la Raicu, mă întreabă : „Vrei să-ţi telefoneze Ţepeneag ?" Am nevoie de secunde bune ca să.
248
întreb : ce întrebare-i asta ?
„Fiindcă dacă nu vrei, nu-ţi telefonează", îmi explică Raicu.
„De ce nu telefonează direct ?" întreb, ca prostul.
„Şi dacă tu nu vrei să vorbeşti cu el ?" - Raicu cel deştept.
„De unde pînă unde chestia asta ?" - dar mai mult nu ştiţi să spun - nici timp nu am, Raicu închide.
Nu se poate : se înrîmplă ceva cu mine. Am înnebunit, de cînd nu mai fumez (s-au mai semnalat cazuri). Numai că, stai: înnebunisem înainte de a mă lăsa de tutun ! Şi nu doar eu - ci, oarecum şi alţii - în chestia cu „complotul", apoi cu „eseul" lui Duda - toate astea fuseseră înainte !
Acum şi Raicu ! Ce să se întimple : exilul provoacă nebunie ?
Si dacă am venit nebuni de-acas', din ţărişoară ?
Sîmbătă, 25 noiembrie 1989
Adineauri mi-a telefonat Alain. M-a întrebat dacă să traducă finalul. Că dacă eu zic da, el traduce, însă a discutat cu Madame Cutare (corectoarea) şi aceea a găsk că e bine aşa !
I-am repetat toate cîte aveam de reproşat - acum corectoarea ! Dar de ce nu-1 întreabă şi pe autor, de ce se consultă el ba cu Mălina, ba cu Madame Cutare, corectoarea ?
La acestea Alain mi-a replicat:
„Boala a trecut de la Ţepeneag la tine" (nebunia).
Adevărul fiind că, de la o vreme, Alain nu numai că a obosit, dar şi-a luat-o şi în cap: fiindcă Eliade, cît a fost în viaţă, a fost foarte „înţelegător", era şi departe, nu putea să negocieze fiecare „licenţă" a lui Alain (iar de cînd Eliade a murit, Alain literalmente îşi face de cap cu textele lui : le „compune" după cum îl taie pe el capul), el crede că... şi eu sunt mort. Ca ultimul prost al clasei se justifică faţă de mine cu... faptul că s-a consultat (despre cartea mea, cînd putea să-mi dea un telefon, sunt acasă toată ziua), cu cine : cu Mălina ! Iar acum, cu corectoarea de la Julliard ! Nu este vorba, aici, de incompetenţa lor - corectoarea cu certitudine o are - ci de bunăcuviinţă ; la urma urmei de un obicei statornicit între noi, prietenii, cale de alte şase cărţi traduse.
Ce-o fi în capul lui ? Cine-i va fi băgat în cap că traducătorul este cel mai important om din cîţi fac o carte ? Vita de Yves Berger de la Grasset este convins că editorul face cartea ! Vasăzică autorul, bietul de el, nu mai cîntăreşte în ochii lui Alain nici cît cîntăreşte Mălina Vornic - fireşte, vorbesc de... cartea mea, nu de altceva ?
Pe deasupra este înspăimîntător de orgolios : nu şi-ar cere scuze, Doamne fereşte ! Fiindcă el, nu-i aşa, niciodată nu greşeşte !
249
Culmea : mi-a reproşat că... eu greşisem, pentru că nu-i cerusem să citesc şi cele douăzeci de pagini cîte mai rămăseseră de tradus. Ei, bravos ! îmi reproşează că... I-am şi spus :
„Vasăzică vinovatul sunt eu : că am avut încredere în tine !"
La acestea Alain m-a pus cu botul pe labe :
„Spui prostii"...
Ei, da.
Luni, 27 noiembrie 1989
Am fost la Julliard, să restitui şpalturile. Surpriză: Alain trecuse pe-acolo şi lăsase „cele două pagini şi jumătate"... >
Ce să mai discut cu corectoarea : să aflu că ea este de acord cu Alain ?
Am zîmbit, am privit pe pereţi, m-am ridicat şi, aşa în treacăt, i-am comunicat corectoarei că... să lase cartea aşa cum este - fără paginile aduse de traducător : mai mult ar încurca...
Miercuri, 29 noiembrie 1989
După-amiază am fost la Nabokov. I-am propus Gogol al lui Raicu, cartea lui Tismăneanu (gata-depăşită - cine 1-a pus să se facă, dragă-Doamne, politolog, adică acea persoană care prevede trecutul ? - nu-i mai bine să scrii romane ?). Am vorbit şi despre revistă. El nu crede în şansele de reuşită aici - editura mai întreţine Lettre Internationale, manipulată de încleioşatul Liehm...
Să vedem ce-o să spună Bourgois.
Miercuri, 6 decembrie 1989
M-am apucat să copiez la maşină... Ostinato - nu se poate, nu pot nici copia. Nu pot nimic-nimic-nimic.
Nu fac nimic. Ba mai bine ar fi să spun : fac nimica.
La drept vorbind, aştept. Aştept să se petreacă şi în România inevitabilul.
Şi nu se petrece nimic în România.
Pentru că în România - acolo, la Porţile Orientului - totul fiind posibil, e posibil ca inevitabilul să fie... evitat.
Căcănari ce suntem ! Români-de-viţă-veche ! Hrăniţi cu minciuni de abecedar, cu Poveştile Sfîntului Sisoe despre Sarmisegetuza, despre Podul înalt, despre Călugăreni... Citim din abecedar şi ne e de-ajuns - păi n-a spus Sfîntul Noica Păltinişanul că noi nu avem nevoie să facem istorie, pentru că noi... avem istorie ?
Ce istorie ! Istoria lui Noica (cataplasmă pe sufletul de slugă al Românului) !
250
în jur lumea trosneşte din încheieturi, se pre-face, se re-face, numai la noi : nimic. Neantul mioritic. Ce să aştepţi de la neant ? Doar „să moduleze verbul a fi", vorba aceluiaşi vorbăreţ.
Căcănari ce suntem ! Oieritici! Mioriţoşi!
Cum s-a banalizat răul - acum şi istoria se banalizează.
Nu mi-e deloc bine. Nici la trup, nici la motor, nici la omul călător. Ba chiar o infinită greaţă - de românie.
Vineri, 8 decembrie 1989
La Beaubourg, „serată Dinescu" (au tradus Păruit, Ţepeneag, parcă Pujol). Reuşită.
Marti, 12 decembrie 1989
Iar am abandonat O. întors la RI. în România : nimic(ul). Carp zicea că românii au noroc, ce le mai trebuie politicieni (sau istorie) ? Uite, nu mai au nici noroc.
Luni, 18 decembrie 1989
Umblă vorbe că ar fi fost ceva în România. Dar ce ? Unde anume ?
Marţi, 19 decembrie 1989
Ieri s-a aflat: ceva-ceva se petrece în România, dar occidentalii se miră că nu pot fi obţinute informaţii „credibile" - cum adică ? Adică... de sursă oficial-guvernamentală ? Şi dacă guvernul a căzut (iar noi dormeam, după obiceiu-ne) ?...
Miercuri, 20 decembrie 1989
Se petrece, se petrece. Timişoara. Cluj, Sibiu. Atît ?
Joi, 21 decembrie 1989
Se petrece ! Nu mai scriu, istoria se scrie singură. Ca să vezi: „Cea mai lungă noapte - devine zi" (dat fiind momentul, pot spune gogomănii).
Vineri, 22 decembrie 1989
Ora 7 dimineaţa : MASACRU. Nu credeam că Ceau e atît de sîngeros.
L-am văzut ieri la TV : un nebun încolţit. Si fricos.
251
Ora 23 : VICTORIE - amară : 4 600 de morţi. Mulţi, prea. Prea-ul începe cu unu. Dracula ne-a „oferit" mii. SI NU S-A TERMINAT !
ALEGERI ÎN APRILIE.
La prînz am fost pe Canalul 5, cu Filip. Mă chemaseră pentru prînz. Am plecat cu Filip. L-am rugat să-şi ia şi aparatul de radio (cel greu), ca să ascultăm în drum ce se întîmplă. Din nefericire, în metrou nu se aude radioul. Cînd am ieşit la suprafaţă, Ceauşescu era... alungat! - şi noi umblam în metrou, soro...
23 decembrie 1989
Miezul nopţii: acum mă întorc din târg; am umblat pe la France Inter (cu Monica şi cu Marie-France), la Antenne 2 - însă peste tot cu Filip, la Europe 1, la RTL, la... nu mai ţin minte, mă luau de la un studio „doritorii", mă duceau la ei : acolo veneau alţi doritori, mă duceau la ei.
Cînd m-am întors acasă, Ana m-a întrebat:
„De ce l-ai bătut pe rus - pe platou ?" (la Antenne 2).
N-am înţeles ce întreabă. Mi-a arătat, mi-a mimat...
Pînă la urmă s-a... lămurit: la discuţie participa şi un consilier al Ambasadei URSS la Paris, Fedorovski. Eu îl „invitasem": dacă are necazuri cu ai lui (URSS-iştii), să vină „la mine, în Basarabia" : primeşte azil politic... (acestea se şi auziseră, la TV). însă, după încheierea dezbaterii, sunetul fiind tăiat, imaginea m-a arătat „repezindu-mă, năpustindu-mă la Fedorovski..."
Nu, nu ca să-1 bat, ci ca să repet „invitaţia..."
Din asta, a ieşit... un fel de alianţă : l-am neutralizat (şi, ca la ruşi: cîştigat) pe Fedorovski, spunîndu-i că eu sunt basarabean, pe mine nu mă poate cumpăra-minţi cu „traducerea" cuvintelor ticăloase ca glasnosti - şi i-am tradus în franţuzeşte ce înseamnă cu adevărat glasnosti. Fedorovski s-a uitat în dreapta^ în stingă (să nu audă alţii ce înseamnă glasnosti!) - drept care ne-a condus cu maşina... pînă acasă.
Duminică, 24 decembrie 1989
E bine, e bine.
Atît că exilaţii care au ţinut să trimită mesaje în România prin Europa liberă - mesaje pentru familii - se cred obligaţi să plîngă.
Şi la TV franc. (Biserica română) : toţi românii, de cum se îndreaptă camera spre ei, se porneau pe plîns !
Noi, românii, suntem, în general, nasoi - de ce ne-om fi urîţind şi mai mult, plîngînd ? Sau asta-i „esenţa" noastră ?
252
Grozav : în România tinerii tac ce fac. Şi numai ei - dar nu şi scriitorii Adulţii şi scriitorii (care-s cei mai bătrîni români din România) aşteaptă. Şi plîng.
Luni, 25 decembrie 1989
Asta era. Nici măcar ca Africa Centrală. Bokassa a avut proces. A fost judecat, condamnat.
Noi, românii, nu suntem în Europa. Noi ne aflăm pe altă planetă, Ana zice : „Planeta Maimuţelor". Măcar de-ar fi adevărat.
Marti, 26 decembrie 1989
Greaţă, greaţă. Aseară a fost ultima „prestaţie" TV, radio.
Nu mai vreau nimic - ce să răspund ? Să spun că NU AŞA SE ÎNCEPE : CU O CRIMĂ ?
Scîrbit, înfricoşat. De parcă şi pe mine m-ar fi împuşcat pe la spate.
Văzut la TV : un surdo-mut luat drept „terorist". Orele 0,20 : am văzut la TV „procesul". INADMISIBIL. RUŞINE.
Oricît de vinovaţi erau (şi cum !), trebuia respectate „detaliile", legile (chiar cele ale RSR). Am notat, în dezordine :
1) procurorul îi tutuia !
2) procurorul : semianalfabet (auzindu-1, i-am auzit pe ai mei, din 1956, din 1977);
3) tot tovarăşul procuror - făcea „ironii" cu ea - să fi făcut cînd era ea mare şi tare, nu o biată (da : biată) babă ;
4) întîi au pronunţat sentinţa, abia după au făcut rechizitoriul (să fi încurcat casetele ?);
5) avocatul - mai păduchios decît procurorul, care era doar un proletar băşinos - avocatul era, în fapt... acuzator !
6) insuportabilă legarea mîinilor. Glasul ei. „Măi copii"... O RUŞINE ! ! !
Miercuri, 27 decembrie 1989
Mi-e rău. -Mă bucur, mă bucur - vine ca o ghilotină amintirea „procesului".
Nu m-am dus la Europa liberă pentru mesaje - ce mesaje să transmit eu : să-mi arăt muşchii abia acum ? Ca Pintilie, care a apărut taman în 25 decembrie pe Canalul 5, după ce primise voie de la ambasadă ? Las' să se mesajească, felicite „rezistenţii" de după revo-luţiune. Şi să plîngă...
253
Duminică, 31 decembrie 1989
Dumnezeule, ce an, ce an !
început prost, continuat catastrofal, sfîrsit în apoteoză.
Din 22-23 decembrie am fost convins : s-a sfîrsit cu comunismul în România. încă nu vedeam (cum aş fi putut ?) că s-a sfîrşit pe tot globul - şi asta datorită cui ?
Trebuie să-mi fac autocritica. Mi-o fac.
în acest moment: promisiuni de pluripartism, desfiinţare a cenzurii, economie liberă etc. Tara : o ruină. Profitorii, oportuniştii s-au repezit (oportun) la profit.
Nu contează, din moment ce toţi oamenii sunt liberi.
1990
1 ianuarie 1990
îngrijorător. Veşti din ce în ce mai proaste :
- Ilieştii pregăteau o lovitură de stat pentru 24 decembrie, dar la Timişoara, iar 21-22 decembrie la Bucureşti le-a(u) luat-o înainte ;
- în guvern : aceleaşi moace ;
- „omul cu barbă" : Gelu Voican ! Ca să vezi unde şedea „revoluţionarul" ! Dimpreună cu Sergiu Nicolaescu, de altfel.
Am vorbit cu Victor Lupan, întors din România (unde 1-a... „piejat" pe Iliescu, într-un interviu pentru Figaro Magazine, aducîn-du-1 să spună că el este, în continuare, comunist). El e sigur de ceea ce spune - fiind singurul jurnalist „străin", dar care ştie româneşte, deci nu l-au putut trage-n piept securiştii de ambe sexe, de ambe tabere... Complot securist, nu ştie încă dacă manevrat de ruşi, dar sigur cu ajutorul logistic al lor.
Monica, foarte supărată pe Lupan : „A insultat revoluţia română", zice ea. „Basarabeanul dumitale !", îmi aruncă.
Eu : îndoit. Inima îmi merge la... revoluţie, ne-inima îmi spune că securiştii sunt... sforarii. Şi profitorii. Au tremurat două-trei zile -acum încep a ieşi din găuri. Bineînţeles că la Timişoara şi la Cluj şi la Sibiu a fost revoluţie, dar asta-i viaţa : răsturnarea lui Ceauşescu s-a petrecut la Bucureşti. Şi, cum spune Lupan, „masele" care l-au huiduit erau, în bună parte, pregătite. Şi înarmate.
Ce surpriză - pentru mine (dar oare e surpriză, pentru mine ?): Dinescu s-a dovedit o hahaleră. Poate îşi vine în fire, după ce se mai răceşte fierbinţeala revoluţiunii...
Sunt neliniştit în privinţa lui Paleologu : are să devină şi el lichea ? Are stofă, are - Conu' Alecu... Vom trăi şi vom vedea.
Nu mai jur pentru nimeni dintre cei buni-buni.
Miercuri, 3 ianuarie 1990
S-a întors Marie-France Ionesco din România. A dus o mulţime de cărţi, printre ele şi Le Tremblement des Hommes şi Les Chiens de mort. I le-a dat lui Pleşu, iar Pleşu :
„Foarte bine, o să facem o expoziţie la Sadoveanu !"
„Atît, că librăria Sadoveanu e închisă", adaugă Marie-France.
255
Şi ea are o impresie stranie, că „băieţii noştri", cei pe care-i apărasem noi de-aici, de cum s-au atins de putere (putere !), cum s-au... Marie-France, îndelicată, zice doar : „murdărit"...
Ce se mtîmplă cu „băieţii noştri" ?
Să mai aşteptăm.
Joi, 4 ianuarie 1.990
Ieri am trecut pe la Europa liberă. Lumea bucuroasă, bucuroasă. Monica, şi ea. Dar atît de supărată pe Lupan (articolul lui din Figaro Magazine), încît..., în fapt e supărată pe mine !
Uluitor transferul! Zice, în direcţia mea :
„Nu-i adevărat că ruşii şi Securitatea au făcut revoluţia română !"
Cei aflaţi de faţă mă privesc cu uluire (cei mai mulţi mă cunosc) : am putut eu afirma aşa ceva ? De două-trei ori, am rîs, am privit în spatele meu (că adică nu mie mi se adresează Monica).
Insă ea nu se mai poate opri. De fiecare dată cînd trece pe lîngă mine repetă chestia cu „Nu-i adevărat că..." M-am supărat:
„Dar spuneţi, doamnă, cine este autorul afirmaţiei, de ce arătaţi spre mine 7"
Să cred eu că o impresionez pe Monica. în loc să spună : „Bineînţeles, vorbesc de Lupan, el a scris asta - şi cum Goma e şi el basarabean, am făcut un banc..." - aşa ceva. Ei bine, Monica a „corectat" astfel:
„Parcă nu ştie toată lumea cine-a spus !"...
Drept care m-am supărat şi am plecat.
După masă : a venit la noi Philip Freriks, jurnalistul olandez. Am vorbit vreo cinci ceasuri (cu întreruperile telefonice de ri- ^ goare). ;
Duminică, 7 ianuarie 1990
Am scris zece pagini din capitolul trei (III) din Rl. Mîine mergem toţi trei la Prefectură, ca să ne prelungim paşa- | poartele de... refugiaţi politic. Ne ducem cu durere, dar ne ducem. I
Fiindcă... f
si
Luni, 8 ianuarie 1990 î
Am fost la Prefectură, am schimbat paşapoartele, ne-a dat alte- ■
le, ultimul tip. Scrie şi pe astea, la două săptămîni după revoluţia anti- m
comunistă din România că, în continuare, putem călători... „în toate a
ţările, cu excepţia României" ! ■
256 ]
Ce să spun : sunt trist - şi mulţumit. Ana, Filip : mimează veselia cu o rău ascunsă tristeţe.
Asta este : dacă francezii ar fi ştiut că, într-adevăr, în România comunismul a fost abolit - nu ne-ar fi prelungit azilul politic (ne-am aşteptat la un astfel de răspuns, pînă în ultimul moment).
Miercuri, 10 ianuarie 1990
Turtit. Mă simt din ce în ce mai... abandonat, în fapt, uitat... Uitarea „băieţilor noştri" prinde, ca să spunem aşa, nu doar contur, ci relief. Da, da. Uitare care e „uitare".
Ceea ce doar intuisem că s-a petrecut cu Duda, se adevereşte a fi un fenomen general; la scară naţională (în fine : dacă reducem România la tagma scriitoricească).
Nici Monica, mei Virgil, nici eu - nu (mai) existăm. Noi ne-am făcut treaba, gata ! Ca în gura lui Ostap Bender : „Ţi-ai terminat treaba, pleacă !"
Cică şi Dan Petrescu ar fi ministru (adjunct) al Culturii.
El, Petrescu, şi cu Dialogul (grupul ?) au făcut „cooptări" în Uniune : Botez, Sorin Alexandrescu, azi-mîine au s-o coopteze şi pe Nadia Comăneci, că vorba ceea... Dar noi nu. Dacă nu merităm !
Joi, 11 ianuarie 1990
Am vorbit la telefon cu Monica. Ea :
„N-ai dreptate ! Nu-i adevărat că ruşii şi Securitatea..."
Ce să fac : să închid telefonul ? Nu se face să faci o asemenea facere unei cucoane - mai ales Monicăi. înghit.
A văzut nr. 2 din România literară : „A, mult mai radical!"
O fi. Mai. Radical. Mult-mai - mai, decît ce, cînd, cum ?
Fac băieţii exerciţii (dictare în clasă) de libertate. Măcar de n-ar face greşeli de ortografie - că cele de altă natură...
Mi-a telefonat Anne Planche. Cică Paraschiv mă aşteaptă la Ploieşti, să facem noi un sindicat... De ce nu : în doi...
Azi, dejunat cu Madame Gilles. Nesărată. Mîine îl văd pe Bour-gois. N-am să-i zic nimic de revista proiectată, deşi pentru ea îi cerusem întrevederea. Pentru cine, revista ? Pentru Dinescu ? Pentru Dan Petrescu, au poate pentru însuşi Pleşu(l) ?
Cred că am găsit numele „sindromului". Nu : „sindrom", da, dar n-am găsit mai departe al cui, mă gîndesc la fenomenul Duda : amnezie + prostire + complex-de-inferioritate-devenit-de-superioritate...
Să-i zic : sindromul mioieritic ? Sindromul Păltiniş, căci de acolo se trag chiar cei ce nu se trag, vorba lui Crainic ? Am să mai caut, de-acum am tot timpul...
257
Sîmbătă, 13 ianuarie 1990
Ieri (12 ianuarie) am primit semnalul cărţii. A unsprezecea publicată în Franţa.
Tot ieri : mtîlnire cu Christian Bourgois. Pentru prima oară în viaţa mea, un „partener" vorbeşte mai mult decît mine ! Fiind şi eu de faţă, el (auzi !) a acaparat, a colonizat, a totalizat discuţiunea ! Mi-a povestit - el mie, măgarul! - cum a fost el în „Jeunesses com-munistes" dimpreună cu Le Roy Ladurie şi cu... Chirac !
N-am mai vorbit de revistă - încă o dată : pentru cine ? Doar nu pentru mine aş fi făcut-o.
Am vorbit de „poche"-ul lor, 18/24. A zis că tocmai se întreba (fu parles .') dacă n-ar putea cumpăra drepturile de la Albin Michel pentru Calidor - ca prima din ciclul autobiografic... Urmează să mai vorbim, să vorbească el cu Albinii cei Micheli...
Azi: între 10 şi 13 : o jurnalistă de la Die Welt.
Telefon de la Monica : ei au fost primiţi „membri de onoare" ai Uniunii Scriitorilor. Sunt foarte fericiţi. Eu : fericit pentru ei. Ei -într-un tîrziu :
„Dumneata n-ai nevoie, ai fost reprimit!" (Monica).
„Ştiţi dumneavoastră ?" întreb. „S-a scris undeva ?"
„Cred că da - trebuie să se fi scris - nu, Virgiiil 1"
(„Daaaa, Moniiic"', se aude, îndepărtat, răspunsul plictisit-con-firmativ al lui Gigil, cum îi zice Filip.)
Ei, bravos ! Dacă trebuie-să-se-fi-scris-nu-Virgil, atunci e în regulă, pot pentru ca să dorm în pace, Monica veghează.
Ora 22 : Monica la telefon : că i-a telefonat Liiceanu să-i trimit Cutremurul oamenilor, în vederea publicării în editura (fostă Politică), acum a lui.
Nici o dificultate : manuscrisul aşteaptă din... 1978. Luni, 15 ianuarie 1990
Azi am făcut prima parte a serviciului de presă la Arta refugii (L'art de la fugue, cum a ieşit în franţuzeşte).
După masă : la fotograf (Ulf Andersen, celebrissimul).
Tot după masă, la Europa liberă, cu exemplare de dat.
Am dat, acolo, pentru : Monica şi Virgil, Alain, Sanda Stolojan, Mircea Iorgulescu, Cella Minart, Papilian, Sanda Lavastine.
Iorgulescu cică a vorbit cu Paler care vrea să publice, în România literară, ceva proză de-a mea. Cu cea mai mare plăcere, ca să zic aşa.
258
Marţi, 16 ianuarie 1990
A doua parte a serviciului de presă. Cumplit de obosit - să scrii atîtea dedicaţii în franţuzeşte... Nu mă plîng, Doamne fereşte, să am parte anual de asemenea ocazii de istov, las' că mă odihnesc eu...
în nr. 2 din România literară : un dialog Paler-Pleşu.
Eu ştiam că Pleşu este un mare-neruşinat, dar nu şi un gros pros'. Ce nesimţit! Ce porcalău - răspunzînd la întrebarea lui Paler: „Ce-i de făcut cu scriitorii din exil ?", Ministrul (care nu-i Suzana Gâdea, noooo !) răspunde :
„Vor fi publicaţi, imediat ce vor fi traduşi" (subl. mea).
Ce băşinos acest Pleşu ! Şi ce ignar ! Vasăzică, „scriitori în exil", în capul lui de ucenic-ascultător al generalului Hăulică, sunt: Iones-co, Cioran, Vintilă Horia, V.C. Gheorghiu, Petru Dumitriu - dar nu Eliade (care şi-a scris toată proza în româneşte) ! ; dar nu Monica Lovinescu, nu Virgil Ierunca, nu Papilian, nu Nedelcovici, nu Oana Orlea - şi nu Goma !
Ce înseamnă să fii bou de deştept!
Miercuri, 17 ianuarie 1990
Azi după-amiază : Yan Plougasnou - pentru L'tvenement de jeu-
di.
înainte : un fotograf, în fapt - o doamnă destul de înaintată în vîrstă, care spune că m-a mai fotografiat.
Vineri, 19 ianuarie 1990
Ieri, pe la 16,30, Monica la telefon : că aseară (şi azi-noapte) fusese la ei Liiceanu ; însoţit de Berindei şi de fata Cornii, Combes. „Au stat toată noaptea - dar am lucraaat...", zice Monica.
Au lucrat - adică, în ceea ce mă priveşte, au hotărît ei care dintre cărţile mele să fie publicate mai întîi; şi au ales ei - printre acei ei fiind şi Berindei şi Andriana cu acelaşi nume.
Dar autorul, ioc !
Mă întreb dacă Monica nu e soră cu Alain : şi ea crede că autorul unei cărţi este un individ cu totul secundar.
Că Liiceanu, că Berindei nu s-au gîndit să-mi telefoneze măcar (ca viitor autor al editurii al cărei portofoliu îl perfectau) - ei, bine, nu s-au gîndit (de ce s-ar fi gîndit ?). Dar Monica Lovinescu ? Dar Virgil Ierunca ?
Am înregistrat. Asta-i ca şi mrîlnirea cu Ţepeneag - secret desă-vîrşit! A, după aceea, îmi povesteşte ea !
Mi-a făcut foarte-foarte rău această „tactică" nesuferită.
259
M-a sunat Julien Weverbergh de la Anvers. Se duce în România, are să treacă şi pe la Paris, în 28 ianuarie.
Marţi, 23 ianuarie 1990
în ordine :
Vineri (19 ianuarie) Daniel Pujol s-a întors din România cu cîteva ziare pentru mine. Am fost la el (sade lîngă Monica !) şi am luat: România literară, Libertatea, Adevărul, România liberă...
Nemaipomenită -surpriză : Gabriela Adameşteanu vorbeşte despre mine pe o pagină întreagă din Romlit!
Sîmbătă (20): am citit presa din România.
Duminică : am fost la Villette, la un colocviu. înainte de a fi vorbit mi s-a făcut rău, rău, rău.
Coincidenţă : cu zece minute înainte Kazimirz Brandys - cu care mă întreţinusem vreo oră, în aşteptare - a căzut (şi a fost transportat la spital) ! Mă întreb dacă eu nu am făcut-o... din simpatie... Deşi organizatorii bănuiau sala (hala) cu mocheta, cu mobilierul -din plastic...
Luni: un fotograf de la Gamma ; a venit Lumea liberă din New York, a lui Cornel Dumitrescu. Au început să publice, în foileton, Cutremurul...
Azi a telefonat Liiceanu : că vrea să mă publice. Cică Manolescu este şef la Editura Eminescu.
Sîmbătă, 27 ianuarie 1990
După-amiază, la 16,30, mă duc la FNAC Montparnasse, pentru Dinescu. în 1977, în 25 noiembrie, acolo am dat conferinţa de presă. Dinescu cică a venit de marţi la Paris. La Monica a fost de două ori -sunt gelos : mie nu mi-a dat măcar un telefon.
Mîine, duminică, între două trenuri, vine Weverbergh, ca să ia manuscrisele mele (dragul de flamand !).
Ora 13 : a telefonat Gabriela Adameşteanu ! Cere un interviu.
Ea nu va face parte din „lotul" invitat aici, de Fabius.
Păcat. Poate cu altă ocazie.
Duminică, 28 ianuarie 1990
A fost Julien Weverbergh şi a luat patru manuscrise (dactilograme) : Ostinato, Chasse-croise,kBonifacia şi Patimile... Rezum :
- am mai trimis, prin Lupan : Gherla şi Cutremurul...
260
- prin Rodica Iulian (care va fi la Bucureşti după 3 februarie), Gherla şi Patimile - să fie... în total: 6 titluri, 8 exemplare.
Ieri după-amiază la FNAC. Nici nu vreau să-mi aduc aminte.
Luni, 29 ianuarie 1990
Jurnalist de la Valleurs actuelles.
Vineri, 2 februarie 1990
Ieri, la orele 18,00 : cocktail la Presses de la Cite.
- La orele... următoare : Asambleea Naţională Francă -.românii aduşi cu avioanele la Paris, să ne povestească nouă, exilaţilor, cum şi cînd şi pe unde au rezistat ei comunismului, pe cînd noi beleam prazul. Greaţă. Pleşu, Oroveanu-Grohoveanu (cu Anca lui), Buzura - şi alţii...
Necazuri cu impozitele, cu chiria, cu slujba Anei, toate deodată (evident: şi „rezistenţa" lui Sorescu, a lui Hăulică, ce să mai vorbim de a lui Manolescu...).
Luni, 5 februarie 1990
Dimineaţa : am fost la France Info - Philippe Valet. La 16,00': La RTL, la Mazerolle.
Miercuri, 7 februarie 1990
Ieri, marţi: după-amiază, la noi, Manolescu. Am vorbit mult şi cu folos. I-am spus că scriu acum despre Sibiul şi al părinţilor lui. Mi-a spus că pe mama lui o cheamă Sabina...
La 19 ne-am dus la Monici. în metrou (în gură, la Danube) l-am întîlnit pe Ciodrlie, atunci l-am cunoscut.
La Monici: întîi dialog cu Ciodrlie, foarte-foarte bun; apoi dialog cu Manolescu - surpriză : foarte-foarte prost. Excesul de prudenţă cauzează la... inteligenţă. încercînd să evite „capcanele" (care : cele întinse de Monica, protectoarea lui ?), Manolescu a căzut mai jos de banalitate...
Joi, 8 februarie 1990
Vorbind cu Monica despre cei doi. Şi ea : Ciodrlie - impresie excelentă. Despre Manolescu... Se întreba dacă nu carecumva îi pusese întrebări „vicioase", iar el, încercînd să le ocolească, a (s)căzut, pînă la a se tîrî.
261
Eu n-am găsit nici un cusur... întrebărilor Monicăi - i-am spus. I-am mai spus :
„Din contra : pe măsură ce răspunsurile lui se făceau tot mai inconsistente, şi întrebările Dvs. se luau după Manolescu..." Monica s-a simţit atinsă. Am încercat s-o liniştesc : „Numai din grijă de cloşcă pentru puiul Dvs., doamnă..."
Sîmbătă, 10 februarie 1990
Aseară, la Pivot, Zinoviev şi Elţîn. Dintru început mi s-a părut un mariaj forţat - ce au în comun cei doi, în afară de faptul că amîndoi sunt ruşi ? Ei bine, Pivot era de părere că au : amîndoi sunt... autori de cărţi!
Este adevărat că Zinoviev (deservit de glasul lui subţirel, plîn-găcios, de văduvă bătută de-un vecin), de la început a declarat că el nu vede ce are în comun cu „celălalt". Iar „celălalt" i-a răspuns : că nici el. Teribilă impresie a produs Elţîn cînd a zis că, da, auzise că Zinoviev scrisese multe cărţi, dar el n-o citise decît pe asta (în fapt: astea, fiind două, însă E. a spus „asta..." şi nu mi-am dat seama spre care anume arăta, indica : spre autobiografie ori spre KatastroOca). Mai puţin impresionant a fost Zinoviev cînd a spus că nu-1 interesează peste poate Elţîn - fiindcă el, Zinoviev, nu crede în perestroika lui Gorbaciov (pe care o consideră, cum indică titlul cărţii: katastroi-kă), iar Elţîn ce vrea, dacă nu să accelereze ritmul ? şi să „moralizeze" politica - chestie imposibilă...
Hai să zicem că de astă dată Zinoviev a spus mult mai puţine tîmpenii ca de obicei. Da, dar, chiar dacă se afla pe platoul unei emisiuni literare (hai: doar culturale ; hai şi mai jos : o emisiune cu producători de cărţi), deşi este un foarte important scriitor, a ieşit strivit, umilit, desconsiderat. Şi nu doar fiindcă Pivot, mai mic şi mai jurnalist ca de obicei, 1-a tratat pe scriitor... amical (deh, ca între scriitori !), însă pe Elţîn ca pe... viitorul ţar al Rusiei ! De altfel a şi spus ceva în acest sens - ceva penibil: nu cumva Pivot o fi român (chemîndu-1... Ţăruş) ? Ci pentru că... Pentru că nu aduni mere cu cartoafe.
Nu ştiu dacă Zinoviev a realizat că dialogul, confruntarea, înfruntarea nu i-a fost favorabilă (favorabilă, cum, după ce criterii ?) Şi nu sunt deloc sigur că şi alţi privitori ai emisiunii sunt de părerea mea. Nu contează, eu am văzut ce am văzut şi am înţeles ce am înţeles - anume :
- Nu pui alături (ori : faţă-n faţă) (categorii de) oameni atît de deosebiţi; contradictorii : scriitori (şi nu orice fel de scriitor, ci romancier) şi politicieni. îi desparte, definitiv, chestiunea de morală.
262
- Chiar dacă tu, scriitor, eşti pus în faţa unui politician şi susţii alte puncte de vedere, nu începi fiecare „argument" cu scuza negaţie : „Ştiţi, eu nu sunt om politic...". Departe de a cîştiga încrederea martorifor, o pierzi: dacă nu eşti, ce mai cauţi aici, discutînd politică ? - uite, el, politician, nu se bagă în literatura dumitale şi nu suferă din această pricină...
- Trebuie să ştii că, în public, politicianul este un perfect demagog (oare numai în public ?), meseria lui şi vocaţia : să-i asigure pe oameni că totul are să fie bine într-un viitor foarte apropiat; or, scriitorul, prin natură este un sceptic, el pretinde că în momentul de ţaţă este (foarte) rău. Limpede pe cine „alege"... alegătorul. Fiindcă nu este deloc adevărat că „poporul" ar fi însetat de adevăr - cu atît mai puţin de un adevăr crud ; doar nu e masochist, poporul...
Nu e nici o contradicţie între timpii verbelor (numai ?): politicianul lucrează cu prezentul şi pentru el, atunci cînd pretinde că viitorul are să fie de aur ; scriitorul, constatând că prezentul este mizerabil, lucrează pentru viitor.
în continuare, o observaţie : dacă Zinoviev a fost în dreptul său să spună că el reprezintă ceva pentru literatura rusă, deci responsabilii cu literatura, cultura, din Rusia, să ia măsurile potrivite - în sensul recuperării lui - cred că a greşit grav cînd, în continuarea ideii (dar şi a frazei), a zis :
„Uite, Soljeniţîn este publicat - de ce nu sunt şi eu publicat ?"
Dacă este - şi este ! - atît de sigur de dreptul, de valoarea sa, de ce să se raporteze la altul ? Ca un elev pîrîcios (şi plîngăcios ? -impresie dezagreabiă accentuată şi de glasul lui nesuferit de babă).
Spre deosebire - mai exact, din contra - Elţîn, cu vocea lui de bas bine timbrat, cu statura lui masivă, cu sănătatea lui obraznică, de guvernator al unei provincii siberiene, 1-a strivit pe bietul, pe amărîtul, pe neînsemnatul interlocutor, mare, tare, doar atunci cînd ţi se adresează mijlocit, prin carte - mai ales prin primele două, cele de ficţiune, nu prin următoarele.
Şi chiar dacă nu am citit nici una din cele două cu care se prezenta în emisiune, desigur, eu trag spre „autobiografie", oricît de... autobiografică, tot ficţiune fiind şi deloc, dar deloc spre „eseul" katastroikin...
De aici reiese... reiese ce am eu interes să reiasă : anume că trebuie să mă ţin mai degrabă de cărţile (cartea ?) autobiografice decît de roman-intim (oricît aş declara eu că e „intim", că e autobiografic, tot ficţiune este, în sensul rău al cuvîntului, adică foarte-foarte laborios lucrat).
Acum, de ieri, 9, mă aflu într-o stare deloc bună şi, ca de obicei, materia dă tonul (ni s-a tăiat telefonul, ni s-a interzis să mai emitem
263
cecuri). De aceea. De aceea, ce ? Consolaţiunea cu gloria (şi îndestularea materială) postumă este oare o adevărată consolare ?
Duminică, 18 februarie 1990
Aseară : Raicii la noi. Ne-am disputat pe chestia Dinescu. Şi pe chestia Monica. Şi pe chestia Tudoran. Şi pe chestia... Dracu' să ne ia !
Vineri, 23 februarie 1990
Ieri a fost la noi Annie Daubenton. Acum lucrează la France Culture, am făcut un dialog, urmează să mă programeze în studio.
Vorbit la telefon cu Gabriela Adameşteanu : Manolescu nu a luat manuscrisele mele (pe care el se oferise să le ducă !); nici fotografiile ; nici răspunsurile mele la întrebările ei (telefonice). Ce dracu' va fi făcut Manolescu : le-a pierdut, ori le-a lăsat la... Nedelcovici (la el a stat) ?
Gabriela zice că Liiceanu mă publică în... „3-4 săptămîni" (Cutremurul). Aşa să fie ! Tot ea zice că ei, la Cartea Românească, au să publice Patimile după Piteşti în 2-3 luni - „dacă se ocupă cineva de carte", zice Gabriela. „Ocupă-te !", zic eu, prompt în sfaturi cu profit (mie)...
27 februarie 1990
La France Culture şi la Suisse Romande (în 26 şi azi), în 12 martie particip la emisiunea „Oceaniques" a lui Pierre Boutang, pe FR 3, la orele 21,30.
Joi, 8 martie 1990
Trec zilele, trec, accentuînd impresia de irealitate.
Dacă în primele zile, hai: săptămîni, impresia era : de incredi-bilitate, între timp (?) s-a stabilizat. Da, aşa cred : s-a aşezat, devenind, şi acolo, şi aici, obişnuinţă.
Teribilă istoria trăită ; probabil aşa a fost totdeauna, în timpul marilor schimbări, răsturnări: unii provoacă evenimentul, îl îndură, îl plătesc (uneori, cu viaţa); alţii sar din mers în tramvaiul dorit şi, cînd ajung ei în locul vatmanului, nu mai lasă pe nimeni să se apropie, să urce; alţii, în fine, se întreabă, naiv şi imbecil, de ce oare cele două categorii numite, cînd au făcut istoria, cînd au profitat de ea, de ce nu s-au gîndit şi la ei, predecesorii...
Mărturisesc, acesta a fost simţămîntul meu, din ce în ce mai amar, mai acut, pornit mai cu seamă după 1 februarie. Habar n-am de ce această dată, poate să nu fie una a calendarului „revoluţiei",
264
doar a mea, personală. Ceea ce este mai grav, pentru mine, această „amărăciune", această „tristeţe" venea din... frustrări (zic eu), dacă nu strict materiale, atunci şi-materiale. întrebarea (pe care Condiescu, mai... sculptor, o punea, brutal : „Cum, domnule, de ce el, nea cutare, să ajungă ministru şi eu nici măcar director adjunct ?").
Ei, da : de ce cutare da, şi eu nu ? Fireşte, nu lipsesc motivaţiu-nile - invocăm „meritele" : „Ca ce chestie cutare primeşte - iar eu nu ?"
Cutare acela fiind, în ochii tăi, dacă nu un colaboraţionist, a-tunci un fricos, un laş, un căcăcios. înseamnă că nu se mai răsplăteşte curajul, cinstea, sacrificiul de sine ? Fireşte, nu, domneşte aceeaşi „selecţie inversă" : cine s-a descurcat înainte se descurcă şi acum -cu exact aceleaşi mijloace - de unde concluzia : nu merită, domnule, să rişti; ce rost are să dovedeşti curaj ? E o prostie să te sacrifici (şi dacă ai face-o numai cu tine, dar antrenezi în suferinţă şi nevasta şi copilul şi neamurile - şi prietenii, dacă ţi-au mai rămas...). Pentru cine să faci toate astea : pentru cei care, acum, că se face împărţeala, nu numai că nu-ţi oferă şi ţie ceea ce pe drept ţi se cuvenea, dar nu-ţi lasă nici o bucăţică, măcar de leac ?
Cum să ofere, ei, cînd lor nu le ajunge ? Iar cînd se gîndesc (le trece prin minte, asta da) că tu ai putea să te apropii, să revendici parte (sau partea), dar mai bine să nu-şi aducă aminte... că mîrîie !
Cum se explică textul Gabrielei Adameşteanu în Romlit din 18 ianuarie '90 ? Păi, s-ar explica prin... confuzia care domnea atunci, pentru că de-atunci, e-he, s-au schimbat multe... A fost scris (cu inima, adevărat), drept care, atît autoarea articolului, cît şi restul „breslei" a(u) considerat că şi-a(u) făcut datoria şi au trecut urgent la alte cestiuni arzătoare ale lor, fiindcă au, nefericiţii.
Aseară, pe Canalul Antenne 2, la Fred Mitterrand, scriitorii, la Bucureşti. Penibili, ardelenii: Blandiana (dădea mereu din gene, ca o fetiţă, te apucau fiorii, fiindcă luminile reflectoarelor de televiziune sunt nemiloase, în privinţa cuconiţelor) şi Buzura (care nici mai mult - nici mai puţin reproşa francezilor că... nu fac efortul să priceapă literatura codificată scrisă în România...). Ca de obicei, căscat, Dinescu (a început să devină prost-obraznic). Vulpescu, umil şi inconsistent, dar revendicativ (el este opozant, domnule, nu disident!). Bun, Sorescu, bunicel Manolescu (îl simt inconfortabil în scaunul pe care el 1-a ales), Hăulică unsuros, ţiparnic, descurcăreţ ca totdeauna. Singurul care m-a pomenit, şi încă de două ori, a doua oară şi cu La Cellule..., a fost un necunoscut mie, Al. Călinescu de la Iaşi.
Care era marea lor problemă - le-o pusese Mitterrand, gata-numită : „Sindromul Saura" : or să poată, ori ba să scrie - fără cenzură ?
265
T
Sorescu a dat cel mai rezonabil răspuns (nu-1 mai ţin minte care, fiindcă a repetat imaginea cu scafandrul şi cu „presiunea"), dar cred că el - şi ca poet şi ca oltean inteligent - are să scoată foarte bine cămaşa. în general, poeţii. Aşa-şi-aşa eseiştii, criticii, istoricii (riu-s de plîns), de plîns fiind prozatorii din evantaiul Buzura - H. Simiones-cu. Şi degeaba promitea (îşi promitea, îşi dădea curaj) Buzura zicînd că de-abia aşteaptă să poată scrie un roman... irealist. N-o să-1 scrie. Nu te dezbari atît de uşor de obişnuinţe căpătate în 25 de ani de scriere-după-dictare. Şi nu este vorba doar de „obişnuinţe", ci de întregul sistem de gîndire, funcţionînd codificat, aluziv, şopîrlaic si perfect obedient.
La întrebarea lui Mitterrand, repet, afirmativ răspund poeţii -prin natura lor şi a poeziei - şi eseiştii. Prozatorii, ba.
Aşa că, în această privinţă...
Eu am ce publica. Fiindcă am scris în totală libertate (nu în stare-de-libertate, ci în : conştiinţă-a-libertăţii) şi cînd eram acolo şi, desigur, după ce am plecat.
Asta ar fi una : libertatea cu care am scris - de cînd scriu, adică de 25 de ani (din 1965).
A doua : libertatea ar fi putut să o cîştige şi alţi prozatori români exilaţi, dar nu pot fi luaţi în seamă decît cei care au continuat să scrie în româneşte: Papilian, Nedelcovici, Mailat (presupun), Manea. Ceilalţi - Tănase, Ţepeneag, Orlea, Iulian - trecînd la franceză, au ieşit din joc, vreau să spun : acest „joc" - a avea sau a nu avea cărţi de publicat, pe toc, la (un eventual) Bucureşti. Pentru că aceştia vor avea nevoie... de traducere în româneşte.
O întîrziere deliberată în publicare (la Bucureşti), dacă va fi penibilă, pentru mine (care, vai, nu sunt etern...), nu va fi neapărat în folosul celor de acolo : oricît m-ar întârzia pe mine, ei tot n-or să aibă timp material să scrie, peste noapte, aşa cum eu am scris de la bun început - încă o dată : este vorba de libertate. Cine ştie : poate că le va fi mai uşor celor din generaţia următoare, „textilişnlor", să treacă la o proză rezolut liberă, decît „realiştilor" de tip Buzura.
De astă vară, de cînd am citit eseul lui Duda, mă tot întreb cum să numesc acest sindrom (mi-ar fi foarte la îndemînă să-i zic pe numele scriitorului - dar nu-mi vine). Şi care, iată, nu-i atinge numai pe cei exilaţi (care abia după ce se asigură că se află la adăpost, încep să-şi plătească poliţele), ci şi la cei ne-exilaţi, dar cărora le-a căzut în cap... adăpostul; deci reacţionează exact ca Duda.
266
Vineri, 9 martie 1990
între timp, am vorbit cu Monica la telefon despre emisiunea lui Fred cu scriitorii. Ana a văzut astă-noapte partea a doua, cu „forţele vii" - se înţelege : politice, dar cu „pregătire". Au participat miniştrii Pleşu, Sora, apoi Liiceanu, doar atît a apucat Ana să-mi spună :
- Nu ştiam noi, aici, dar ei, acolo, au rezistat, cu toţii! Si Monica zisese cam aşa ceva, despre scriitori:
- Dar toată lumea a rezistat, în România - începînd cu Vulpes-
cu...
Asta o fi ^problema" noastră, a românilor - la urma urmelor, una de compatibilitate a timpurilor (şi gramaticale) : cum să facem şi să dregem noi ca, după ce ne-am aranjat o viaţă întreagă cu puterea, să iasă, să reiasă că... i-am rezistat (ca Vulpescu) ; că am făcut opoziţie - ca Sora ; Ana mi-a povestit că tembelul de Frederic Mitterrand era cucerit, strivit de faptul că Şora, în 1947, se întorsese din Franţa în România, după ce publicase o carte la Gallimard...
- Cum să nu se întoarcă în România, dacă fusese expulzat, ca spion în slujba sovieticilor ! zice Ana.
Judecind după rezultatele imediate, merge treaba, se rezolvă acea problemă tricoloră : se vede că este suficient ca cel în cauză să închidă ochii şi să se arunce în... hai să nu-i zic minciună, doar neadevăr... - pentru ca totul să meargă, uns : nimeni din jur, de alături, nu-1 pune la punct - oare de ce ? Nu pentru că fiecare are ori va avea de apărat minciuna lui ? Şi pentru că nimeni dintre prezenţi nu fusese cu adevărat prezent, în timp, cînd alţii („Poporul") aveau nevoie de el ?
Si merge, merge mistificarea, automistificarea. Merge ca trenul, ca o coadă la ceva care există. Merge ca un bulgăre de zăpadă, pentru că fiecare îşi spune :
„De ce nu şi eu - din moment ce X, pe care-1 cunosc bine, pretinde că a rezistat ? Din moment ce Y zice că el a fost un adevărat opozant (ştiu eu bine cum s-a «opus»...) - de ce eu să fiu prost şi să nu profit ? Ce, n-am suferit destul, pîn-acum - şi eu şi neam de neamul meu..."
Abia acum înţeleg luminoasa gîndire a lui I. Raţiu care, într-un articol-prezentare din al său Român liber, scria negru pe alb, despre Dinu Giurescu, cam aşa : „Este adevărat că, în România, a făcut şi el concesii - cine nu le face, acolo ? - dar, o dată ajuns în Occident, a demascat impostura comunistă ! El nu e disident, e opozant."
Asta era greşeala mea : eu eram disident, nu făcusem, acolo, concesii - or, asta nu se iartă ! Ăsta e păcatul meu de moarte : acolo,
267
în România, nu m-am aranjat, nu m-am strecurat, nu am aşteptat, pe burtă, să treacă apa (dacă avea să treacă vreodată).
Vineri, 15 martie 1990
Nu mai lucrez demult. în zilele din urmă am făcut un fel de inventar, deocamdată am adunat ce mai am din articolele scrise pentru Europa, pentru Deutsche Welle, pentru unele publicaţii româneşti şi ne-româneşti.
M-am îngrozit: în 12 ani am scris circa două sute de articole ! Totalizînd vreo 1 500 de pagini.
Si stai, că n-am terminat: mai sunt şi scrisorile, numai cele ale căror copie am păstrat-o (vorbesc numai de cele avînd un interes general); apoi scrisorile-deschise ; apoi mterviiirile, încă vreo 2 000 de pagini.
în 12 martie am fost la „Oceaniques" de Boutang, pe FR 3.
A fost bine, bine. (Mi-a telefonat pînă şi Ion Ghika - să-mi spună că a fost... „o surpriză" : „Eu credeam că eşti comunist!")
Ei, dacă Ion Ghika credea... De ce nu, vorba lui Paul Barbănea-gră (şi el mi-a telefonat, să mă felicite - că am zis de Uiescu, Roman, Brucan, Militaru etc. - că sunt nişte criminali... ca şi cum aş fi emis cine ştie ce noutate...).
Joi, 22 martie 1990
întrebare : de ce nu te-am auzit pînă acum ? De ce n-ai deschis gura în aceste luni (trei) ?
Răspuns : am deschis-o, dar numai în străinătate - iar aici, deloc după 25 decembrie '89 (execuţia Ceauşeştilor), pînă cînd a început interesul pentru Arta refugii. în România,,, bineînţeles, (m-)am tăcut, în primul rînd pentru că, în România, eu nu deschid gura decît atunci cînd există riscul de a mi se închide (pe veci) - ceea ce nu mai este cazul. în al doilea : eu am tot vorbit, am tot dat din clanţă - dau de 20 de ani. în al treilea : chiar de-aş vrea să vorbesc şi eu, n-aş mai avea loc de vorbitorii-cu-voie-de-la-miliţie. începînd de la 22 decembrie au început să vorbească toţi muţii, amuţiţii, făcătorii.
Acesta este miracolul revoluţiei române : la fluieratul gardianului, care a anunţat că „este voie", toţi patrupezii s-au prefăcut în... canguri ţopăitori; toată mutimea românească a prins a trăncăni, fricoşii au devenit cei-mai-temerari-opozanţi-ai-comunismului, turnătorii pretind că ei s-au sacrificat pe baricade... neintrînd în partidul comunist (evident: intrînd în slujba Securităţii...). Chiar şi oamenii cumsecade dinainte de 22 decembrie au devenit, rapid, lichele.
268
Vineri, 23 martie 1990
Salonul Cărţii. Mare-înghesuială-mare. Are să trebuiască să revin mîine - la Auditoriu : marii-rezistenti-români.
Duminică, 25 martie 1990
Ieri, la Le Grand Palais, în Auditoriu.
Delir. Românii sunt nebuni. Toţi românii suferă de sindromul Duda.
Au urcat la tribună : Sorescu - un mincinos şi o javră - s-a lăudat că el a rezistat! Pippidi: şi el - foarte umflat acest băiat: sunt convins că... conţine spumă (multă !). Surpriza a venit de la fostul meu coleg de facultate, Sorin Mărculescu : ăsta timp de vreo jumătate de oră ne-a povestit cum rezistase el împotriva comunismului -neintrînd în partid ; făcînd cultură. I-a tras o copită lui Ţepeneag (coleg de şcoală ?) - fără să-i dea numele, dar zicînd : „Cînd am venit ultima oară la Paris, am constatat că prietenul meu era stîn-gist: zicea că poliţiştii francezi sunt nişte SS...". Doamne, ce neruşinare !
Singurii rezonabili: Mircea Martin, care a rostit cîteva fraze şi a tăcut, precum şi un sas cu nume turcesc - Hodjak... Doamne, Doamne...
Alaltăieri: seara la Jean-Manuel Bourgois (fratele lui Christian). Acolo de cine dau ? De inevitabilul Sorescu ! Zic : „Ce cauţi tu aici ?" El, uitîndu-se în dreapta, în stânga : „Dacă tu zici să plec, eu plec !"
Exact, dar exact aşa a răspuns Ilie Năstase pe care, în seara de 25 decembrie '89, pe platoul Canalului 5, îl întrebasem :
„Ţi-au dat voie de la Dinamo ? Pînă acum de ce n-ai deschis gura, să spui ce se petrece în România ?" Guillaume Durând, animatorul, înţelegînd că se petrece ceva între noi, românii, venise repede să întrebe ce se întâmplă (cu o zi înainte îl luasem la trei păzeşte pe „disidentul Mircea Burada", de care nimeni nu auzise înainte), iar bietul Ilie :
„Dacă ziceţi să plec, eu plec..."
Atunci auzise Pintilie (venise şi el, tot pentru întîia oară, adus de Ţepeneag). M-a întrebat, glumind :
„Să plec şi eu ? Nici eu n-am deschis gura pînă acum..."
Credea că eu am să protestez pe dată : Vai, dar se poate una ca asta ? Dumneata, Pintilie, eşti altceva decît Ilie Năstase...
269
M-am uitat la el, m-am uitat, am deschis gura... în acel moment
Marie-France Ionesco mi-a apărut drept în faţă : speriată de ce am I
să-i zic lui „Lucian". >
Nu i-am zis nimic.
Dincoace, la Jean-Manuel Bourgois, l-am cunoscut pe Jiri !
Na9inec, traducătorul lui Eliade în cehă. Vrea să traducă şi ceva de |
mine. E directorul Editurii Univers a lor (Globus ?). i
Vineri (23), Victor Lupan : ar vrea să facă un film cu mine, dar |
numai în Basarabia. M-am uitat la el... „De ce numai acolo ?" Aşa, • j
n-ar şti să spună („Nu ţ-oi spune..." cum spune basarabeanul). ' j
Marţi, 27 martie 1990 |
Ieri (luni, 26) l-am căutat pe Liiceanu la hotelul lor. ,
L-am găsit. M-am despărţit de el nu mai lămurit decît intrasem. i
Ieri seara (la 22,40) am fost pe FR 3, „Tempsion" (invenţie lexi- |
cală a lui Chancel) - cu Boutang.                                   ' § j
Azi, la ora 16, a venit Pujol cu traducerea. §,
Mîine, la Europa liberă, despre Arta refugii în franceză, cu Moni- | I
ca, Raicu, Iorgulescu. ă ,
Tot mîine, la Ministerul Culturii, recepţie pentru participanţii la I '
Salonul Cărţii.                                                              ' 1 j
(Sîmbătă, 31 martie : Lupan se duce din nou în România.) I .
a 1
Duminică, 1 aprilie 1990 1 j
Treisprezece ani de la ultima arestare... 1 ]
Cine ar fi crezut : mă simt despovărat că ai mei compatrioţi § ,
(Liiceanu, Mărculescu, Sorescu - căruia, în cele din urmă, i-am dat ÎL1
să publice la Scrisul Românesc Gardă inversă - atîta a insistat Moni- Jj |
ca...) au plecat. S-au întors în patrie - patria lor, nu şi a mea. Fusese X
mai a mea pînă mai adineauri (22 decembrie '89), atîta timp cît eu, I
de afară, mă gîndeam mereu cum să mă întorc, iar ei, dinăuntru, se M \
gîndeau cum să scape „afară"... încet, dar sigur, am fost expropriat M!
şi de trecut şi de fapte şi de România. Mi-a rămas Basarabia - pînă a !
cînd ? S
Azi după-amiază am dormit de la 12 la 18 ! - de parcă m-aş fi M
întors de la coasă ; ori de la război.                                     ' M
în 29, la Europa liberă i-am cunoscut pe Bittel şi pe Horasangian. m
Bittel mi-a fost colegă (o ştiam doar, niciodată n-am schimbat vreo m
vorbă). Horasangian era prea tînăr cînd am plecat eu - dar îl ştiu din 9
scris (păcat că s-a textilii). fl l
I-am încredinţat lui Lupan o scrisoare deschisă adresată Gabrie-
lei Adameşteanu. Să vedem dacă o publică la 22. S
270 fl
De aici, întrebare : de unde ştia Liiceanu că îl „atacasem" pe Horia Bernea „pentru prapuri" ?
Răspuns : de la Manolescu - Manolesexu' a deschis scrisoarea, a citit răspunsurile mele cerute de Gabriela şi... le-a povestit (dar n-a ' luat scrisoarea, nici fotografiile, nici manuscrisele - „le-a uitat", uita-l-ar relele pe Niki al Monicăi!).
Am corectat traducerea lui Pujol (Astra). Zece capitole şi jumătate. Părţi bune alternînd cu altele inadmisibil de neglijent traduse. Of ! Unde-i Alenul d'antan ?
De-abia aştept să mă întorc la sculele mele.
O să fiu publicat în poche-vl ăstora, îi zice : 10/18 (şi nu : 18/24, cum scrisesem în altă parte).
Sîmbătă, 14 aprilie 1990
Să repet statutul meu de cea de a cincea roată la căruţă :
- Traducătorul Alain se consultă cu Mălina, cu corectoarea -dar nu cu autorul aflat la îndemînă (îndemîna telefonului).
- Editorul Liiceanu se consultă cu Berindei, cu fata Doinei Cornea - şi, desigur, cu Monica Lovinescu, dar nu cu autorul (aflat la îndemîna telefonului) în privinţa cărţilor ce urmează a-i fi publicate.
- Noul şef al României literare, Manolescu, se consultă cu javrele care l-au ajutat să cîştige alegerile (contra lui Paler) : Ţoiu, Băran, Pardău, Silvestru - dar nu cu mine, în legătură cu publicarea în foileton a Patimilor - de unde pînă unde Patimile ? Eu nu-i dădusem nimic spre publicare !
- Gabriela Adameşteanu se consultă cu... dracu' ştie cine, îmi trimite şpalturile scrisorii deschise... după apariţie - ce să mai spun de „colaborarea" la care s-a dedat fără pic de ruşine - tăind, dar şi adăugind !
Ce e cu românii ? Ce s-a petrecut cu scriitorii români - cei mai buni ? Sau poate eu sunt într-o ureche ?
Posibil. Pînă una-alta, eu sunt singur - ei sunt... toţi ceilalţi. Deci, ar urma să mă duc să mă culc - dacă-s beat...
Joi, 19 aprilie 1990
Azi am condus-o pe Rodica Iulian la Madame Gilles, la Julliard, pentru cartea ei. Am lăudat-o cu moderaţiune (fiind scrisă în franceză, cucoana editoare poate să-şi dea seama pe moment). Sper din toată inima să o accepte. Din partea mea, am să întreb din cînd în cînd, am să întreţin presiunea.
271
Vineri, 20 aprilie 1990
Ieri am primit partea a Il-a a şpaltului scrisorii deschise (Annette Laborey mi-a trimis-o). Numai că eu primisem chiar... originalul (în fine, fotocopii după...) de la Shafir...
Tot Shafir mi-a trimis Azi - organul Bestiei (menţionat Buzura ca red-şef ! dar el cică neagă...).
La Contemporanul: director a devenit Breban, cum aşa - numai atîtica ? Nici - măcar - ministerul Culturii ?
I-am telefonat azi Elisabethei Gilles : am întrebat-o ce impresie i-a făcut Rodica Iulian.
„Foarte bună ! De altfel i-am acceptat cartea ! Dar nu-i spune autoarei nimic pînă marţi, atunci va fi definitiv avizul!"
Foarte bine ! Mă arde să-i telefonez Rodicăi, dar dacă, Doamne fereşte, marţi n-o acceptă (se întîmplă şi din astea) ?
Aseară, tîrziu, telefon de la Manolescu : zice că mi-a publicat trei fragmente din Patimile (auzisem), pe care Gabriela i 1-a încredinţat. Că nu e sigur de situaţia editorială, din pricina lui Bălăiţă. Că el ar putea să treacă romanul la Eminescu, unde e Negriei. L-am rugat să aştepte... puţin.
Copiez de zor la Sabina. Am făcut pînă acum nouăzeci de pagini.
Duminică, 22 aprilie 1990
Azi la prînz am condus-o pe Lulu la aeroport, pentru Bucureşti. I-am spus ce să facă (i-am dat şi o împuternicire legalizată).
Mi-a telefonat Miron Kiropol. Că Ileana Mălăncioiu îmi transmite să-i trimit „de publicat". Draga de Ileana : ne asemănăm mai mult decît ar vrea ea... Si ea e tăcănită-foc. Ca mine.
Miercuri, 25 aprilie 1990
Ieri toată ziua la un colocviu France Culture, într-un castel (Fer-riere en Brie). Păcat de castel...
Vineri, 27 aprilie 1990
La prînz - telefon de la Lulu :
1. Ostinato e la Cartea Românească, la Magdalena Popescu ;
2. Mihai Sin (şef la Albatros) cere „ceva" - i-am spus lui Lulu să-i propună Calidorul;
3. Patimile se află la tipografie (Cartea Românească). Nici o veste dinspre Liiceanu.
272
Miercuri, 2 mai 1990
Ieri am fost cu Ana la Monici - întorşi din România. Obosiţi, zăpăciţi de ce-au văzut (după atîtea decenii...). Se duc iar în septembrie.
Mi-au adus o scrisoare de la Gabriela Adameşteanu : aiurită ; aiuritoare - şi scrisoarea şi scriitoarea. N-am înţeles nimic.
încolo, zice că Gherla apare în „2-3 săptămîni" (s-a mai... publicat şi tot în 2-3 săptămîni - dar ce contează). „Şi, la două săptămîni, Cutremurul..."
Le-a trasat sarcină să-1 aleagă - la 20 mai. Monica este foarte optimistă : „Cîştigă ai noştri cu 80 %, cel puţin !". Şi eu sunt optimist, cît să nu-i amărăsc pe Monici.
Mie mi-e cam frică, nu atît de categoria bestiilor care, oricum, vor vota cu Securitatea şi cu partidul (care-n veci nu moare - măi to'ar'şe !); mi-e teamă de... „ai noştri ca brazii" : cine-i vede cu cine votează ei în izoloar ? Sigur, nu cineva din „opoziţie" - ci Securitatea eternă... Şi-atunci... Dar nu le spun nimic Monicilor. Bine-ar fi să fie bine...
Azi am fost la Prefectură pentru paşaportul lui Filip.
Tot azi - la Julliard : Pujol a predat Astra tradusă - va apărea în ianuarie-februarie 1991. Pujol a primit asigurări (deocamdată verbale) că el va traduce şi Sabina.
Joi, 3 mai 1990
Mă simt rău. E foarte cald, zăpuşeală, respir greu, îmi vîjîie urechile - şi sufletul. Sunt melancolic... (ce-am ajuns !).
Breban ne atacă - fără nume - Ţepeneag ne atacă nominal.
Ţepeneag: un mare măgar, dar n-am să-i răspund, deocamdată.
îi miros tactica : vrea să ne atragă în hărţuială, în ceartă peste gard, care să dureze o veşnicie şi să ne mănînce nervii - dar mai ales timpul. Am să-i „răspund" în Jurnalul acesta - cînd îl voi publica (după 50 de ani, vorba partenerei lui de tactică, Monica noastră dragă şi fidea).
La urma urmei, sunt nedrept cu scriitorii din România : nu pentru că i-aş fi „trădat" (cum ?), ci pentru că, odată, i-am... umilit prin atitudinea mea generală (şi normală !) ; a doua oară i-am ofensat direct, reproşîndu-le că au fost laşi.
Cu ce drept ?
Luni, 7 mai 1990
Ora 8,20 dimineaţa : în curînd plec la Geneva, cu Filip. Televiziunea lor - ceva mai lung, în jurul Artei refugii.
273
Am visat azi-noapte că Julliard îmi scosese... Ostinato în româneşte ! Era, chiar în vis, o surpriză plăcută. însă cînd, răsfoind şi ajungînd la exemplele muzicale, am constatat că lipsea un portativ, un exemplu, dar asta nu era nimic faţă de rest: cartea mea era tipărită într-o limbă care nu există ! Vagi sugestii de românească, dar o grafie fără vocale, de tipul sîrbei, cehei... Singurul exemplu rămas : cr (însemnînd : care...).
M-am trezit, înspăimîntat.
Marti, 22 mai 1990
De ce mă temeam... Românii noştri, „cei mai anticomunişti din tot lagărul sovietic", au votat cu partidul comunist (bine-bine : Ilieş-tii au furat, au fraudat, dar atît ?).
îi bag în mamele lor de boi! Şi de vaci...
Dar mai ales pe scriitori - ei sunt autorii morali ai catastrofei actuale : ei, directorii de conştiinţă, ce-au făcut ?
Cultură au făcut, „cultură" culeg.
Joi, 24 mai 1990
Mă consolez cu... Sabina : o rescriu, de-i merg fulgii! Joi, 31 mai 1990
Ieri şi astă-noapte : cutremur în România. Din fericire, nu sunt victime - Lulu ne-a telefonat.
Cică săptămînă viitoare va apărea Culoarea curcubeului - cutremurul oamenilor, în editura lui Liiceanu.
A trecut pe-aici Sorin Cruceru, redactorul Gherlei
Sîmbătă, 2 iunie 1990 Am primit prin poştă:
1) Patimile după Piteşti, editat de Solacolu - 24 de exemplare ;
2) Calidorul în engleză, editat de Readers International.
Luni, 11 iunie 1990
Mihai Botez. Viorica Oancea, sora lui - la Litera. 14 iunie 1990
Asta-i: legătură directă cu „alegerile". Boii de români, „alegîn-du-1" pe Uiescu, au încurajat Securitatea să treacă la atac. Ieri au început devastările. Şi azi.
274
: i
De ce nu pricep românii că nimic nu se obţine fără măcar a cheltui un strop de curaj ? De ce s-au căcat pe ei - la 20 mai ?
15 iunie 1990
Grozăvie se petrece în România. Am văzut la televizor, în acest timp, cu ce mă ocup eu ? Cu fleacuri: ieri am terminat Sabina I (322 de pagini) !
Luni, 18 iunie 1990
Ar fi apărut semnalul Culorii curcubeului.
Miercuri, 20 iunie 1990
Ieri, începînd de la 18,30, mare manifestaţie anticomunistă în faţa Ambasadei RSR.
S-a strigat: „Jos Uiescu !" dar şi „Jos Ceauşescu !" Doamne, ce-au făcut „minerii" lui Iliescu şi ai lui Voican !
Sîmbătă, 23 iunie 1990
A venit Gabriela Adameşteanu - nu era în România în momentul minerilor.
Liiceanu e la Paris de multă vreme, dar... se ascunde - de ce se teme Liiceanu ? De ce se temuse Raicu ?
Am impresia, convingerea, că românii iştia se prefac a le fi frică - un alt alibi... „Mi-a fost atît de frică..."
Marţi, 26 iunie 1990
S-au limpezit multe între timp (ori s-au tulburat, definitiv).
Liiceanu, venit prin 15 iunie O/fugit", după expresia Monicăi), mi-a dat de ştire abia după o săptămînă („e şocat de ceea ce i s-a întîmplat", zice Mihnea). Ca din întimplare, în ziua în care Gabriela Adameşteanu a aterizat şi ea, venind de la Oslo (ori de la Stockholm). Drept care duminică, 24 iunie... ne-am dus, cu Ana, cu Gabriela, la el, în vizită.
Sade la Glucksmann. Bine. Pînă la 1 ale lunii august.
în ordine cronologică, uimirile mele - şi convingerea, din ce în ce mai solidă, că eu sunt nebun, că eu trebuie să tac şi să mă duc să fac nani:
- Chestiunea Plămădeală : eu amintesc de primul număr al 22-ului şi de reportajul şi de poza cu pricina... Liiceanu zice că, da, domnule, ce alunecos, individul - însă că între ei au fost schimbate scrisori de amor (mai tîrziu, L. va vorbi de scrisori ale lui - de
275
amor...). Nu, habar n-avea de trecutul legionar al lui P. ; nici de securista activitate externă, ca vicar comunist - deşi noi i-o demas-casem (aşa crezusem noi!) încă din 1978 ; nici de obrăznicia cu care „polemiza" cu Papa Ioan Paul II, în chestiunea catolicismului (şi urmarea : activismul pe tărîm ecumenic). Şi, în general, habar n-avea de adevărata faţă a lui Plămădeală.
- Chestiunea... utilităţii manifestaţiilor în faţa Ambasadei: la un moment dat, cu toate că nu am pus întrebarea ce-mi stătea pe buze : „Cum se face că nici el, nici Paleologu nu au fost prezenţi la manifestaţia din 19 iunie din faţa Ambasadei ?" - aşadar, cu... de la sine putere, doar în urma unei fraze oarecare (a, da: â propos de Mihnea, şi de mine, pierzători de timp în faţa Ambasadei), Liiceanu pune întrebarea :
„Mă întreb dacă are vreo utilitate... Dacă au vreo utilitate manifestaţiile în ţaţa Ambasadei..." (subl. mea).
Era, vădit, o scuză preventivă. Dar era, tot atît de vădit, ca şi în cestiunea Plămădeală, o... întrebare sinceră. Fiindcă, în mod sincer, nu ştia (dacă are vreo utilitate), el însă înclina spre nu...
- Chestiunea (generală) a ceea ce păţise el, în timpul minerilor : într-adevăr, ostilitatea maselor-largi mie mi-e necunoscută, însă „efectele" : scrisori de ameninţare, telefoane etc... Mă aflam într-o situaţie penibilă : el, povestitorul, pătimitorul, nu-mi era doar editor al cărţii pe care eu o credeam (după expresia lui Dan Petrescu, acum trei-patru ani:) „îndreptar", dar şi printre primii cititori: în 1984, cînd a fost pe la mine, cu Pleşu, cu asta a început: cu Le Tremblement... Şi acum... Relata, ca şi cum numai lui primul, dar şi ultimul, i se mtîm-plase „una ca asta..."
Se vede că experienţa este netransmisibilă. Doar şi eu am spus, am scris, mai cu seamă în ultimul ciclu, â propos de basarabeni, acest lucru.
Iar ca o consecinţă, întrebarea - retorică ? nu numai: „Se mai poate trăi (azi), în România ? Cum ?" Excedată, la un moment dat, Ana a zis :
- Cum aţi trăit şi pînă acum, puişorilor...
Dar Liiceanu nu a auzit. Vreau să spun : nu a înregistrat ce l auzise ; fiindcă el nu întreba ca să afle, el îşi căuta argumente (!) |, rămînerii, cît mai mult timp, în Occident.
în concluzie (provizorie, îmi dau eu curaj...): i
„Mă întreb, eu, dacă a avut vreo utilitate ce am făcut, în aceşti § treisprezece ani de exil, inclusiv participarea la manifestaţii în faţa * Ambasadei..." M
Din celelalte întrebări reiese că nu, n-a avut nici o utilitate ce am M făcut noi, aici, în exil. 'M
Aseară (în timp ce priveam la televizor România-Irlanda), am avut o... viziune ; o imagine în timp şi în spaţiu :
- Noi, cei din exilul „activ", mai cu seamă cei din Franţa (cu osebire la Paris), încercăm şi uneori reuşim să ţinem pasul cu prezentul României - în trei cuvinte : suntem la zi..
- Exilaţii vechi şi, în plus, îndepărtaţi în spaţiu (aflători în Ame-rici, în Australia etc), fatalmente sunt şi dataţi - în patru cuvinte : au rămas în urmă...
- Cei din ţară, şi vorbesc de cei ce au participat la evenimentele făcătoare de, la urma urmei, viitor, dau aceeaşi senzaţie : că, în realitate, au rămas foarte în urmă.
Această rămînere o percepusem mai demult, însă numai în legătură cu... bibliografia, cu adică doar cărţile-şi-revistele, obiecte care nu ajungeau la ei din motive ştiute. Acum înţeleg şi altceva : că la ei - şi vorbesc de cei buni, de cei dragi, de cei apropiaţi - nu ajungeau nici informaţiile (generale) transmise prin Europa liberă ; nici informaţiile transmise prin rarii călători, prieteni şi ai lor şi ai noştri.
Oare de ce ? Presupun :
Ei, acolo, în... spaţiul carpato-dunărean, atîta se retrăseseră în ei înşişi, încît se chirciseră ; se rotunjiseră ca o piatră (rotundă, peste care apa trece); ca o ţestoasă, baricadată în carapace-cochilie-celulă-mormînt. Iar acolo nu ajungeau nici probe-materiale, nici probe-ne-materiale. Fiindcă... nu voiau ei, cei dinăuntru, să le primească; le-ar fi făcut şi mai rău - prin comparaţie. I-ar fi făcut să sufere.
De aici, senzaţia acută - a noastră, a exilaţilor „activi" - că prietenii noştri de acolo, întîlniţi acum, fiind printre cei mai buni şi mai drepţi şi mai puri - Liiceanu şi Adameşteanu - sunt nişte... inocenţi (ca să nu spun, de-a dreptul : analfabeţi). (Aici intră şi „obsesia" Gabrielei, cu Yalta : a aflat, de curînd, despre ea şi... îi place ; Yalta ceea „răspunde" la absolut toate întrebările ei de... istorie.)
între paranteze : nu ştiam de ce mă irită, mă scoate din fire noul obicei din ţară de a se domni tot timpul: „domnul X", „domnul Y", ajungînd pînă la chestii comice - dacă nu ar fi invers. Am citit undeva, de pildă : „domnul Zaharia Stancu" - or, se ştie, despre morţi, numai bine, nu se mai domnesc ; ori sunt domniţi tovarăşi în toată legea, ca Brucan (de Iliescu nu mai vorbesc), Maurer, Bârlădeanu -chiar şi „domnul Drăghici" ! Soarta lui Niculescu-Mizil a fost... oscilatorie, o vreme a fost „domn", apoi, după ce a intervenit arestuirea lui, şi-a pierdut domnia (după cum îşi pierduse Mizilul pe timpul lui Ceauşescu), acum fiind... „fără-de"...
Continui între-parantezele : comuniştii, de cum au pus mîna pe putere, i-au obligat pe toţi cei „curaţi" să se apeleze cu tovarăşe ; pe funcţionarii de stat (dar erau altfel de funcţionari ?) îi obligau să se
276
277
tovărăşească - în schimb, „duşmanilor" le interziceau „cuvîntul scump nouă tuturor"... De altfel, se mai zicea : „Domnii-s la puşcărie !" De acord : „Domnii" se aflau între patru-ziduri. între patru-zi-duri, domnii-bandiţi se adresau tovarăşilor-nebandiţi securişti : „Domnule" (la care securistul îi răspundea, în cel mai bun caz cu : „Bă !" - fiindcă putea să zică : „Bă bandit'le !" şi mai putea să zică : „Băga-te-aş..." şi se mai putea - frecvent - ca adevăratul tovarăş al societăţii, „domnul" securist, să-i ardă „domnului bandit" şi un ciomag peste ţurloaie ; ori două-trei labe bine proptite ; ba şi un picior în ciur).
De unde se vede că, după „revoluţia" lui Iliescu-Roman-Bru-can, s-a abolit doar apelativul „tovarăşe", s-a impus (da, s-a impus) apelativul „domnule", aşa că în momentul de fa$ eşti aproape obligat să zici: „domnul general Pleşiţă" - ceea ce mie, unul, îmi face o plăcere deosebită, una aproape estetică (un personaj de roman, acest Pleşiţă !), ori, culmea ! - „domnul academician Bârlădeanu !" Bestiei de securist, cînd îi zici: „domnu' Pleşiţă", merge, te simţi la anchetă, dar „domnul Bârlă" ? Nu merge. Deloc.
îmi aduc aminte cu mult drag de primele decepţii:
Printre primii băieţi care au venit la Paris „după revoluţie" : Dan Petrescu. Cu tot cu nevastă. A fost la Monici în vizită - am aflat că a fost... atunci cînd demult nu mai era. Monica : „îi era foarte rău, după greva foamei..." Poate din această pricină n-a găsit un minut ca să-mi telefoneze, cum a făcut Liiceanu.
Al doilea : Mircea Dinescu. Şi el omul nostru, nu ? Ne mobilizasem pentru el, manifestasem, eu mă dădusem pe lîngă răposatul Tavernier, îl cooptasem în PEN Club, ceilalţi se străduiseră să-i publice un volum de versuri, să-i organizeze o seară la Beaubourg... Unde mai pui că prin '84 (?) mă vizitase, la Paris, adus de urechi de nevastă-sa - ca să-şi ceară scuze pentru măgăria din 1974 (ori '75 ?), cînd, la Casa Scriitorilor, avîndu-i de-a dreapta şi de-a stînga pe Fănuş Neagu şi pe Băieşu, strigase :
- Goma ! Scriitorul român (sau : marele scriitor român) fără | cărţi! I
Mărturisesc : atunci, în '74, nu pusesem la inimă întâmplarea. f
Citatul din Eugen Barbu putea fi şi în glumă spus... Deşi glu- m meşti cu prietenii - or, Dinescu nu-mi era aşa ceva... Oricum, în '84, m numita Masa pusese lucrurile la... timp. m
Si iată-1 pe Dinescu la Paris. La FNAC ! Mare conferinţă de M presa mare ! Si, la intrare, ca în urmă cu 13 ani, mai exact, ca în 25 m noiembrie 1977, la conferinţa de presă a mea, băieţi de-ai lui S. Ma- 'M noliu distribuiau afişete în care era... demascat Dinescu, „creaţie a lui M Goma..." Bun : n-am putut să-1 contactez pe MD înainte... - deşi l-au S
278 M
contactat Papilian, Alain, Mihnea, Marie-France, Monica... O să-mi vină şi mie timpul să-i suing mîna, mi-am zis. N-a venit. îmbulzeală, grabă - cu toate că, după, s-a băut un pahar într-un salon, n-am avut cinstea să-i strîng mîna proaspătului şi provizoriului (atunci, de atunci s-a permanentizat) preşedinte al Uniunii Scriitorilor - şi a mea, urma să fiu re-primit, nu-i aşa... ?
Ba aşa-i. Şi am aşteptat, cuminte (şi înţelegător) o altă ocazie de a ne vedea (să nu uit: la FNAC, povestea a fost sîmbătă, 27 ianuarie).
Acolo (la FNAC) fiind, am întrebat unde-s Raicii, nu-i vedeam. Nici prin gînd nu-mi trecea că Raicii ar putea absenta. Ei bine, absentaseră. Şi erau, pe bună dreptate, furioşi: nimeni nu-i invitase ! Adevărat, pe mine mă invitaseră... organizatorii, însă nu le puteam spune că o făcuseră (cu mine) ca... „preşedinte al PEN Clubului în exil". Eu ştiam că oricine poate intra la FNAC, nu s-au cerut cartoane de invitaţie la intrare, din dte îmi amintesc... Sau poate că da, oricum, Raicii ştiau de FNAC, dar n-au venit.
S-a lămurit ceva mai tîrziu de ce : Monica făcuse „lista" celor ce urmau să fie invitaţi. „Şi cum Raicu era în carneţelul negru..." - sau cel-mic, sau cel-celălalt... Greşeală, negreşeală, Monica avea şi alte chestii de făcut, iar Raicii, dacă ştiau - şi ştiau - ar fi putut veni şi fără invitaţii scrise. Da, dar... îi înţeleg si pe ei: eu as fi procedat la fel.
Aşadar, supăraţi: pe mine... mai puţin, dar pe Monica : foc !
în fine... Aflu, la telefon (după vreo zece zile) că, totuşi, se întîl-niseră cu Dinescu (probabil cu prilejul altei călătorii a Preşedintelui), îi invităm la noi. Ei vin cu bucurie... în 17 februarie (îmi consult, pentru date, agenda).
Ne povestesc cum totul a reintrat în normal (cu Dinescu): fusese pe la ei, apoi trecuseră alături, la Kiropol (care-i tradusese şi publicase din buzunarul lui un volum)...
Eu zic, aşa, că veni vorba :
- Aş fi vrut şi eu să-1 văd... Iar Raicu :
- Cum să-1 vezi ? E supărat pe tine !
Ei, uite, la acest răspuns nu mă aşteptam ; la un asemenea răspuns venit dinspre Raicu - chiar că nu mă aşteptam. Am bîiguit:
- Bine, dar de ce... ?
Lucian Raicu mi-a răspuns. L-am pus, atunci, să repete ; 1-a repetat, de aceea l-am memorat întocmai şi întocmai îl reproduc :
279
- (Dinescu) e supărat pe tine, fiindcă Dorin Tudoran a spus la Vocea Americii că tu (adică eu) l-ai primit în PEN Club, de-au rîs de el securiştii.
Nu am folclorizat o virgulă. Atunci, pe loc, n-am înţeles, n-am vrut să înţeleg - ce era : o glumă de-a lui Raicu ? O defectuoasă exprimare a lui ? O (mai probabilă) defectuoasă receptare din parte-mi ? L-am rugat să repete. A repetat. Sonia dădea din cap, a conformitate.
Am întrevăzut... altceva. Am început uimirea cam aşa :
- Bine, dar cum ?... De ce ? La care Sonia :
- Lasă, că şi Tudoran : e un intrigant... Iar Lucian:
- Ştii foarte bine ce mi-a făcut la început: m-a acuzat că n-am curaj, că sunt un laş...
I-am întrerupt: povestea cu Tudoran era veche - şi bilaterală, adică între ei doi, nu vedeam de ce-ar fi fost supărat Dinescu (el fiind... „oaia" la care trebuia să revenim) pentru ceva ce zisese Tudoran despre Raicu (dar supărat pe mine, nu ?). Am luat-o „metodic":
- Bine, dar ce are Tudoran cu... ?
- Cum, ce are ! Nu e prietenul tău ?
- E prietenul meu, dar de ce Dinescu se supără pe mine şi nu pe prietenul meu Tudoran ?
Aici a urmat o nouă derapare - în legătură cu Tudoran, cu păcatele lui. Am mai întrebat:
- Ziceaţi de nişte securişti, că ar fi făcut mişto de Dinescu -securişti de la Rahova ? A fost arestat Dinescu ? Nu ştiam...
- Securiştii de la poartă, cei care-1 păzeau.
- Tot nu înţeleg, n-am înţeles eu, în continuare. Dinescu discuta
cu securiştii de la poartă ? Cu securiştii ? '
- Ei, da, discuta cu ei. Ei l-au anunţat, primii, că fusese primit
în PEN Club... .' t
Era ceva care nu se lăsa pătruns... de lipsa mea de pătrundere. Bine-bine, Dinescu ar putea să se supere pe mine : necunoscîndu-1, m admit că ar fi putut avea asemenea reacţii de tolomac... Dar Raicu ? W Şi nu numai el, Lucian, ci şi Sonia ? Ei nu-mi doar transmiteau (su- m pararea lui Dinescu), ci supărarea lor, personală - a amîndurora. m După ce i-am pus să-mi re-repete, după ce am înţeles (în sfîr- 'mk şit!) că nu era o glumă, l-am înjurat pe Dinescu. De mamă. Şi, atunci 9 în 17 februarie, de „golan" - pe atunci nu era o glorie... j9
- Băga-l-aş (eufemism) ! de golan, am zis. |H
280 fl
Raicii s-au îmbăţoşat pe dată. De parcă pe ei i-aş fi înjurat ; mi-au atras atenţia că M.D. este prietenul lor şi că ei nu îngăduie... Nu l-am mai înjurat - dar seara era stricată.
I-am condus la autobuz. Lucian îi dădea înainte, cu supărarea lui - că nu fusese invitat la FNAC. A zis :
- Cum adică ? în timp ce eu muream de foame, la Paris... Am fost destul de brutal - i-am zis :
- Şi eu am răbdat foame - şi la Paris şi la Bucureşti. Dar, spre deosebire de tine, eu, aşa murind de foame, îi recomandam pentru publicare, pe Nedelcovici, pe Papilian, îi recomandam pentru invitaţii de călătorie pe scriitori români, îi recomandam să fie cooptaţi în PEN Club - ca Dinescu...
A tăcut. I-am condus, au plecat. După aceea, am înţeles că se supăraseră cu adevărat pe mine. Credeam că nici n-au să vină la masa rotundă organizată de Monica, în legătură cu Arta refugii - au venit în 28 martie ! Au mai trecut alte şase săptămîni (pe lingă cele şase), ca să ne vedem în 12 mai...
Sîmbătă, 23 iunie, cînd ne-am revăzut, cu prilejul venirii Ada-meşteancăi, Raicu m-a anunţat că e supărat pe mine, fiindcă, unu : i-am spus lui Tudoran că e un intrigant; doi: nici vorbă să recunoască adevărul celor spuse despre... supărarea lui Dinescu pe mine. Ca şi în cazul manuscrisului lui frate-său - însă acela... din el am reprodus citate, nu poate nega. (Ei, ba nu ! Poate !)
Am înţeles : şi el, cu toate că a venit de trei ani, tot român de-al nostru ; tot din cei cu memorie selectivă.
(Şi tot n-am găsit un nume sindromului aceluia - pornit de la eseul lui Virgil Duda, fratele lui Lucian Raicu.)
Luni, 9 iulie 1990
în sfîrşit! A dat Dumnezeu ! A găsit orbul Brăila, dar eu n-o -pînă ieri. Ieri, 8 iulie, 1990. Adică la peste şase luni de-la - dar nu la mai mult de nouă luni... Consolare...
Ieri a trecut Gabriela Adameşteanu pe la noi. Ca de obicei, cu mare întârziere (ieri, doar de o oră şi trei sferturi - am fost foarte fericiţi, chiar onoraţi, flataţi de această/atîtă consideraţie) ; ca de obicei, ne-am disputat - ca de obicei, am fost măgar şi violent, cu toate că de cîteva zile îmi propusesem să nu mai deschid gura, s-o/să las în plata Domnului.
A venit vorba de ultimul număr din 22 primit de mine, cel cu psihiatria în scopuri politice. I-am spus : foarte bun dosarul, bune, sfîşietoare mărturiile, bună şi intervenţia doctorului Vianu etc, etc.
281
„Numai că", am continuat eu, modest... „poate că ar fi trebuit menţionat şi faptul că prima demascare publică a regimului Ceauşescu, cel care folosea psihiatria, s-a întîmplat în 26 februarie 1977 : atunci am telefonat la Paris, după-amiază, iar seara, la 19,10, Europa liberă a transmis bomba. Si, ca urmare a acestei veşti, a doua zi, în 27 februarie, s-a constituit, ia Paris, Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România..."
Gabriela Adameşteanu mi-a replicat, cu bun-simţ:
- De unde vrei tu să ştim noi toate astea ?
Aici am şovăit. însă mi-am luat inima în dinţi, am scos din raft Le Tremblement des Hommes, am căutat pasajele cu pricina, i le-am arătat - mai ales pe acelea despre Paraschiv...
- Ce păcat că n-am ştiut, a zis Gabriela. Dacă ştiam, le băgăm în revistă...
Aici am fost imprudent, am zis :
- Bine, dar cartea asta a mea...
- E prima oară cînd o văd, m-a întrerupt Gabriela. N-am citit-o. De unde s-o citesc ? - parcă nu ştii cum era la noi... Ţi-am citit aici, la Paris, trei sau patru cărţi, dar asta nu, de unde să ştiu... ?
Am încercat să nuanţez :
- Bine-bine, romanele... dă-le dracului, sunt romane, dar cartea asta... Eu credeam că, fiind mărturie, este istorie, or, istoria nu-i doar a mea, ar fi trebuit...
- Ar fi trebuit! N-am citit-o şi gata ! Cred că nici n-am văzut-o.
- De acord, am cedat eu jumătate de teren. Tu n-ai auzit de ea, n-ai citit-o...
- Am spus că n-am văzut-o, nu că n-am auzit de ea - te rog !
- Bine : ai auzit de ea, dar n-ai citit-o. Nici n-ai văzut-o. Tu - dar Liiceanu ? I-am dat manuscrisul în româneşte în urmă cu şase luni...
- Care, şase luni ? a sărit Gabriela.
- Chiar mai mult de şase - am trimis manuscrisul prin Lupan lui Lulu, or, Lupan a fost în România prin 26, 27 decembrie '89...
- Lui Lulu, poate, dar la Liiceanu... ? Nici nu exista pe atunci editura lui.
- Bine, aşa e, am cedat eu încă vreo zece kilometri de teren bun, mănos, cernoziomic, numai bun de săpat morminte de-ale noastre, în general, al meu, în special. De acord : pe la jumătatea lunii ianuarie am vorbit la telefon cu Liiceanu, el m-a sunat, mi-a cerut Le Tremblement...
- Fii serios, nu putea să-ţi ceară aşa ceva ! a zis Gabriela, sigură de ea si de ceea ce stia ea, mare-romancieră. Si chiar dacă ti-ar fi cerut, nu mai poţi pretinde că sunt şase luni de-atunci - numai patru...
282
- Cum, patru ? cad eu în capcană. Adevărat, nu şase în cap, dar cinci şi jumătate...
- Vezi ? Vezi ? ! jubilează Gabriela.
- Am vrut să spun că... Bine, romanele mele, dă-le dracului, nu de ele vorbesc, ci de cartea asta de mărturii... - am arătat-o.
- Dar ţi-am spus că-mi pare rău - ce mai vrei ?
Chiar aşa : ce mai vreau ? ! Totuşi, fiind vorba de... munca mea, îi dau înainte, doar-doar...
- Oricum, cartea asta a fost publicată în franceză acum unsprezece ani, mi-am sacrificat lansarea ei - la care veniseră să mă susţină Ionesco şi cu Arrabal - a fost transmisă la Europa liberă, de mai multe ori...
- Dar ţi-am spus că eu nu ascult Europa liberă...
- Bine, tu - dar ceilalţi ? Nu s-a găsit un singur om normal care...
- Uite, acum chiar mă supăr ! a zis Gabriela.
- Nu mai vorbi asa ! m-a somat si Ana. Si esti, ca de obicei, nedrept cu Gabriela, care...
- Dar nu sunt deloc nedrept - am dreptul să mă întreb cum de o carte de-a mea, carte de mărturii, la urma urmei, care acoperă o pată din istoria noastră, e ignorată de...
- Ignorată ! mă maimuţăreşte Gabriela. Ce să zic... Ce pretenţii mai ai! De unde să te ştie lumea, dacă nu-ţi cunoaşte cărţile ?
- Vezi că vii la vorba mea ? zic. Vezi că avea dreptate Dinescu, acum 15 ani, cînd striga după mine, drîndu-1 pe Eugen Barbu : „Uite-1 pe marele-scriitor-fără-cărţi!"
- Lasă-1 pe Dinescu...
- L-am lăsat pe Dinescu - avea dreptate Raicu, atund cînd spunea anecdota cu rabinul şi cu ne-crezutul...
- Lasă-1 pe Raicu - în fond, ce vrei tu ? mă ia Gabriela din scurt. Că n-am pomenit în ancheta asta de cartea ta ?
- Nu de car-tea mea ! De fap-te-le noastre, de acum 13 ani!
- Faptele - ce să zic..., zice Gabriela Adameşteanu, altfel excelent romander.
- Tu trebuie să accepţi că eşti un uitat, în România, zice Ana.
- Ana are dreptate, zice Gabriela. Românii urmează să te redescopere...
- Să te, de-a dreptul, descopere ! zice Ana. De ce nu înţelegi ?
- Ba înţeleg - cum să nu înţeleg ?
Asta am zis-o atunci. Dar nu înţelesesem - ba înţelesesem pe loc şi fulgerător, însă cum se întâmplă în viaţă : nu-ţi vine să crezi... Aşadar, asta era.
283
Aşadar ştia el Eugen Barbu ce zicea atunci cînd scria în Săptă-mîna, ca să împrăştie în România sămînţa cea bună a bunului adevăr securist - iar poetul Dinescu, june şi talentat şi mai ales simţind adevărul, îl reprodusese, strigînd după mine ceea ce a strigat.
Aşadar, poporul nu-i bou cînd zice : „Ai carte - ai parte". Bine-bine, el se gîndeşte la ştiinţa de carte, dar aici se potriveşte. Şi se mai păleşte în limba română şi cînd zici despre cineva că are carte de vizită : carte-carte...
Eu n-am. N-am că n-am, vorba mamei.
Cu toată gelozia, invidia, chiar ura (sau poate : din pricina ei): că eu am atîtea cărţi traduse-la-Paris, uite că „avantajul" s-a întors pe cealaltă faţă a lui: „O fi avînd el cărţi în-traducere, dar cine poate garanta că nu sunt opera traducătorului pînă nu avem, la mînă, originalul, în româneşte..."
Gîndeam altfel, eu ? Fireşte, nu atît de cu ură - dar cam tot aşa.
Greşeala mea - dar este oare o greşeală ? - este că am spus în multe rînduri, am şi scris, că, din România, mă interesează numai scriitorii. Or, uite, scriitorii din România : se dau îndărătul... lipsei mele de carte, ca să-şi acopere „uitarea". Ne-scriitorii se pare că nu m-au uitat, oare ? Nu cumva îmi fac alte iluzii ?
Iar dacă aşa stau treburile, repararea lor se află la îndemîna : aştept publicarea cărţilor - scurt! Indiferent cum vor fi primite de confraţi (cum, după ce i-am făcut cu ou şi cu oţet în scrisoarea întredeschisă ?), ele vor exista. Deci nu vor putea fi ignorate. Chiar de nu vor fi citite de meseriaşii întru ale literelor.
Sîmbătă, 21 iulie 1990
Nu mai am inima la Jurnal.
Oricum : miercuri, 18 iulie, mi-au sosit Gherla şi Cutremurul...
Ti-pă-ri-te ! în româneşte !
Doamne, ce bucurie de debutant!
I-am mulţumit cum se cuvine lui Liiceanu.
La 20 iulie, la 18,30< pe France Culture, cu Olivier-Germain Thomas (cu care fusesem pe platou, în primăvară, pe FR 3, la Boutang): în toată modestia : o bună emisiune (mai ales datorită lui, care a ştiut să mă facă să mă simt în largul meu). în legătură cu Arta refugii.
Vineri, 27 iulie 1990 Rezum :
- sîmbătă 21 : jurnalistul Behr, la noi;
- duminică 22 : actorul Mihai Fusu (de la Chişinău), la noi;
284
- luni 23 : la cafeneaua de lîngă Europa liberă : AM BĂUT DEBUTUL ! - cu Monica, Alain, Paleologu, Ţeposu, Ţepoasa ;
- miercuri 25 : întîi Fusu (cu Fusa), apoi Liiceanu la noi (el mi-a sugerat un volum de scrisori şi articole).
Miercuri, 1 august 1990
înainte de masă : o lungă înregistrare pentru France Culture („Nuits magnetiques").
„între timp" lucrez la alcătuirea volumelor de scrisori şi articole. Luni şi marţi - am fotocopiat la Julliard. Am să mă mai duc mîine, poimîine.
Sîmbătă, 11 august 1990
La aeroportul Orly, ca să-i duc lui Liiceanu volumele de scrisori (500 de pagini) şi articole (circa 1 000). M-am întors la Sabina.
Miercuri, 29 august 1990
Luni (27) mi-au sosit cele (cîte) 20 de exemplare din Culoarea şi Gherla editate de Liiceanu la Humanitas.
Ieri, marţi - mi-am scos DINTELE (incisivul stânga sus).
Sunt un nenorocit, dar nu se mai putea : îmi bălăngănea...
Iar acum şuier, stropesc - cînd vorbesc. Singura soluţie : să tac, dracului din gură : nu se vede că sunt ştirb, apoi au pace şi confraţii - cei rezistenţi-prin-cultură (chiar şi prin castraveticultură).
3 septembrie 1990
Am internat-o pe Ana. Infecţie severă. Mîine - operaţia - Doamne-ajută.
Vineri, 7 septembrie 1990
Vasăzică : luni, 3 septembrie, am internat-o pe Ana; marţi a fost operată (peritonită - din fericire, spun cu toţii) ; azi dimineaţă, la prima vizită, am găsit-o... bînd ceai, semn bun, se înţelege.
Asta fiind partea neagră a tărcatei: boala Anei; şi lipsa de parale, cronică.
Altfel, raiul pe pămînt!
Să nu păcătuiesc : anul acesta, 1990, mi-a adus mie satisfacţii pe care nu le-a adus altora (vorbesc de cei din categoria mea : scriitori şi exilaţi): pînă acum mi-au apărut două cărţi, la Humanitas de sub
285
Liiceanu : Gherla şi Culorile...; urmează să apară - poate înainte de sfîrşitul acestui an - Chasse-croise (trebuie să-i găsesc un titlu în româneşte) ; apoi, la Cartea Românească, Patimile ; la Sorescu, la Scrisul Românesc, Gardă inversă - şi, în fine, la Forum, la Sin-Dimisianca, Din Calidor.
Ceea ce face, totuşi, cinci titluri. Dacă mai pun : L'art de la fugue la Julliard şi Calidorul în englezeşte... - şi Patimile... în româneşte, la Solacolu... Face, nu ? Face !
M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş arăta nemulţumit. Ba sunt foarte, foarte mulţumit. Am şi spus-o, în interviuri - la France Culture, lui Olivier-Germain Thomas, lui Ţeposu, pentru Cuvîntul, Rodicăi Pala-de, pentru 22... Cu atît mai foarte-mulţumit, cu cît (şi asta am spus-o, dar nu strică s-o repet) nu credeam că mai apuc momentul în care să-mi văd măcar un titlu publicat în România, în româneşte. Deosebirea faţă de alţii: eu recunosc, mereu, constant, această... deficienţă, această „orbire": nu, n-am văzut venind libertatea în România...
Aşadar, sunt bucuros... în sine (în mine !) : mi s-au publicat două cărţi, or să mi se mai publice, sunt sigur că am să-mi fiu... contemporan cu apariţiile, în România.
Dumnezeu ştie cum s-a nimerit (dar oare s-a nimerit ?), însă, de data asta, câştigătorul sunt eu, etern-păgubosul: în general, fiindcă eu am ce publica - şi nu una-două, cincisprezece-şaisprezece (cred că la anul are să apară, tot la Humanitas, volumul-volumele de scrisori-articole), în special... în contextul exilului, ca prozatori, doar trei (hai patru) continuasem să scriem în româneşte, ceilalţi „trecuseră" -ceea ce n-ar fi fost mare tragedie, dacă această trecere n-ar pune acum probleme de... traducere. Ei, da : Ţepeneag şi Tănase şi Oana Orlea şi Rodica Iulian (cea mai nefericită, pentru că nici măcar nu a apucat să publice o carte), aceştia vor fi obligaţi să se re-traducă dacă vor să fie publicaţi în româneşte.
încă o piedică în calea celorlalţi: o vreme încă se va pedala dacă nu pe etică, atunci pe... ne-estetică (nu-i acelaşi lucru, fireşte). Aşa că.
Avînd eu toate avantajele lumii (măi-măi!), iată că am descoperit şi descoperirea (de acum trei luni, faţă cu Gabriela Adameşteanu, apoi prin cronicile apărute în legătură cu cărţile mele):
a. nu numai că fusesem uitat - cum credeam eu, în primele luni ale acestui an - dar... nu se ştia (aproape) nimic despre mine ;
b. apariţia celor două cărţi - cărţi-cheie pentru înţelegere - nu a rezolvat nimic, nu a umplut vreun gol (de neînţelegere), ci:
c. ei, cei din România, au constatat (dar nu-mi dădusem seama) că eu vin din altă lume, cu alte obiceiuri, cu altă manieră de a scrie etc.
286
într-un cuvînt: deosebirea dintre noi este nu doar consecinţa îndepărtării geografice (aşa credeam eu că este exilul - faţă de ne-exil...), ci una mentală. Nu doar altfel acţionăm (în funcţie de împrejurări), ci acţionăm altfel, fiindcă altfel gîndim.
Asta am constatat după primele cronici. Nu mă opresc la cea de-a dreptul ostilă a lui Al. Dobrescu (atacat fiind în Culorile, se apără atacînd în maniera românească), nici la „deturnările" lui Breban (care îmi reproşa nu că îl atac pe el, pe B, ci că... îl atac pe Ivasiuc !) - ci la cronica, favorabilă, a lui Florin Manolescu : el priveşte cu uimire - cu aproape neîncredere (deşi nu şi fără satisfacţie) cum „cineva" intră fără să bată în uşa României, cu obiceiuri neobişnuite ; cu faceri de-nefăcut: cu „demascări"...
Sîmbătă, 8 septembrie 1990
Am pierdut şirul, încerc să-1 înnod : aşadar, cu „demascări", cu pîre... Poate şi din această pricină, primul (cronologic) recenzent, Cristian Moraru (biograful lui Ivasiuc, fie spus, în treacăt), în Contrapunct, nu ştie de unde să mă ia (şi unde să mă pună - dacă este obligat, fiindcă, după el, ar trebui să fiu aruncat, departe...).
Să încerc să rezum (şi să mă adun pe mine însumi):
Eu, tot făcând ce făceam şi mai ales : cum, ajunsesem să cred că şi eu sunt fiinţă normală - fiindcă fac şi eu ca ceilalţi... Ei bine, nu : nu ajunsesem la stadiul de fiinţă normală ; nu făceam „ca ceilalţi".
Normalii, ceilalţi, cînd încasează un picior în cur, două palme simetrice, un ciomag peste ceafă, în cel mai fericit caz gem („Mamă-mamă..."), ca să nu se supere dom' sergent-major-bătător; necum să turle cum se urlă - de durere, fiindcă ar fi, nu-i aşa, indecent; ar fi semn de proastă creştere - la noi, românii, bine-crescuţii...
Asta în cazul loviturilor puternice venite dinspre autorităţi : partid, Securitate... însă dacă se întâmplă (!) să ni se facă „mici măgării", noi, bine-crescuţii, le luăm ca pe micile-economii-ale-nevestei caragialeşti - mai ales că ne vin, acestea, nu dinspre Putere, ci dinspre un coleg, un amic, chiar prieten bun... Cum să-1 „torn" eu că mi-a făcut o... mică-turnătorie (de pildă) ? Oameni suntem şi români cu toţii (nu animale !), cum să ajungem să ne mîncăm unii pre alţii ? Apoi, vorba ceea : el m-a turnat după ce eu l-am turnat (va fi aflat, cine ştie cum, măgarul) ; ori se va fi gîndit ca omul, ca românul : Român la Român nu scoate ochii - nu la propriu, ci doar la figurat, e mai ne-dureros - aşa că putem zice că, dacă el m-a turnat acum, a făcut-o fiindcă ştia bine că şi eu aş fi în stare să-1 torn, în viitor, ori să-i fac o figură - dar s-o ştim numai noi (şi Securitatea).
287
Am îngroşat, am exagerat, dar cam asta este. Ei se obişnuiseră să nu se plîngă de măgăriile făcute de colegi, prieteni, fiindcă... oameni suntem cu toţii ; şi cu toţii muncim - normal să ne mai şi întreturnăm, nu ?
Nu. Adică : nu ştiu, nu mai ştiu, de cînd m-am trezit singur. Iar dacă nu două persoane, ci douăzeci de milioane de compatrioţi îţi spun să te duci să te culci - te duci, nene ! Fiindcă eşti beat ca un porc, domnule ! Şi ne creezi şi nouă tot felul de dificultăţi, care de care mai trecătoare, pentru moment însă foarte-foarte serioase ; şi dureroase...
Concluzie : eu n-am fost normal niciodată. Nici la Gherla şi la Jilava cînd băteam (nu numai eu - ci tinerii) în uşă, pentru alţii; nici mai tîrziu, ca „scriitor" nepublicat în România şi care am trimis „în altă parte" manuscrisele. Ca să nu mai vorbesc de profunda-mi anormalitate de mai tîrziu, cînd, lovit fiind, eu îl numeam pe lovitor.
Or, asta nu se face. Nu se cade - sau, cum spune pînă şi cel mai favorabil, FI. Manolescu : „Lucruri care de obicei se comunică abia după moartea unor persoane ne sunt relatate de P.G. fără nici un fel de menajamente..." - chiar dacă, în continuare, spune : „şi procedeul se justifică, pentru că ceea ce aflăm este halucinant".
Mă întreb, ca proasta : ce i se pare „halucinant" lui FI. M. ?
Bine-bine, a precizat: „ceea ce aflăm" - dar ce anume din ceea-ce-află el, ei, este halucinant: ce mi-au făcut porcii mie, ori ce le-am răspuns eu, punîndu-i pe hîrtie, într-o carte, nu într-o „demascare" la Cadre, la Securitate ?
20 septembrie 1990
Ana a ieşit din spital. Operată.
Marti, 2 octombrie 1990
Ziua mea - am 55 de ani (mulţumesc şi la mai mare !). Ieri am primit şpalturile de la Gardă inversă ; le-a adus un rînăr, C. Barbu.
8 octombrie 1990
Internarea Anei; venirea lui Lulu (în 27). Ne-au hăituit cei cu chiria casei - am trăit-traversat o lună de coşmar, şi tot n-am terminat.
5 noiembrie 1990
O pată de lumină : am fost la Aix-en-Provence - invitaţi de Annie Terrier.
Ne-am întors. Ne e rău, ne e bătrîn, ne e sărăcie. Cumplită.
288
1991
Luni, 4 noiembrie 1991
încep azi Jurnalul de noapte lungă1 nu pentru că neapărat începînd de azi (4 noiembrie) ar fi început zilele să scadă (şi, prin consecinţă...), ci pentru că abia acum pot scrie. Ocupaţii diverse, care de care mai „dulce" - din această pricină sugrumătoare, m-au împiedicat pînă acum : două luni şi ceva dacă socotesc doar ultima perioadă, în care n-am scris nici măcar scrisori ; doi ani şi două luni, dacă socotesc timpul de la ultimul „jurnal", cel de-căldură-mare şi de la accidentul inimal, cel în urma căruia nu mai am voie să fumez (şi nu fumez : nici măcar un fum, măcar din greşeală - în aceşti doi ani si două luni!).
încep azi Jurnalul de noapte lungă, din... ultim recurs. Stiu că ficţiune n-am să mai pot scrie (cum n-am mai scris, din septembrie '89), decît re-scrieri, re-faceri; n-am să mai scriu, o vreme, „scrisori deschise", aşa că singura nădejde a rămas Jurnalul; mai cu seamă că nu-mi este o manieră nici familiară, nici simpatică de a mă exprima.
Probabil o raţiune există (nemărturisită): Jurnalul este un surogat de publicistică (în care, la mine, intră şi scrisorile deschise) ; după cum este un surogat de roman. Cu menţiunea că, în ceea ce mă priveşte, surogat înseamnă îmoaiitor-cu-aproape-aceleaşi-virtuţi (cu ale înlocuitului) - ca de pildă „franckafeaua" : în casa noastră de basarabeni nu se bea cafea - las' că nici n-am fi găsit şi ar fi fost şi peste „puterea de cumpărare" a noastră ; la noi se bea, fireşte, ceai -de buruieni şi de ceai-rusesc - mama a descoperit virtuţile Franck-ului (voi fi scris corect ?). Numai că noi avem un avantaj substanţial faţă de ceilalţi băutori de „francafea" : noi nu băusem „înainte" (eu : niciodată) cafea-cafea, ca să simţim decăderea, degradarea - înlocuirea adevărului-adevărat...
Zic şi eu : „avantaj", ca să găsesc o parte-bună-în-rău...
Aşadar, încep să explic: de ce scriu, acum, jurnal, ca să pot scrie jurnal... Nu-i de mirare; to-ot scrii la romane, încercând să explici (de ce le scrii) şi sperînd (că ai să le scrii, în sfîrşit, mai puţin proaste, dacă nu mai bune).
începusem - nu justificările, ci anunţurile - anunţînd că Jurnalul are să fie de Noapte-lungă ; sau de NoapteLungă (dar nu de noapte Lungă). Ciudat: invoc acest... adevăr la mintea cocoşului, tocmai în
1 L-am început, dar de continuat (şi de sfîrşit), abia în 1993, separat.
289
acest an, '91; chiar în această toamnă a anului 1991, cînd n-am simţit deloc, dar deloc lungirea nopţilor (şi, balanţă-din-balanţă : scurtarea zilelor), începînd, dacă nu de la echinocţiul de toamnă, de la 21 septembrie, atunci de la Echinocţiul meu, cel de la 2 octombrie ; aş fi avut un motiv mai mult - de deprimare : împlineam o vîrstă nerotundă : înşelătoare (de mine, cel ce o port, nu de cel ce o, eventual, află): 56 de ani... Ce-i aia : 56 ? Ori e 55 (e-he, nu mai e ; şi n-o să se întoarcă, fugacii...), ori e viţăvercea (cifric) şi arată : 65 ! Necazul e că...
M-am întrerupt o jumătate de oră, aşa că nu mai ştiu care e -sau era - necazul... De-ar şterge întreruperile (fie şi de o oră întreagă) necazurile...
Aşadar, sufăr fizic, fiziologic, sufăr cu măruntaiele din pricina scăderii zilei; devin tot mai posac, tot mai posomorit, tot mai abătut : dacă scade ziu(lic)a - şi-mi frunza pica... (a, nu ă !) ; urc, la propriu, un munte şi mi-e din ce în ce mai greu să înaintez - eh, dac-aş putea să dorm acum şi să nu mă trezesc decît la solstiţiul de iarnă, să zicem în 22 decembrie, prima zi... mai lungă decît precedenta...
(Aşadar), ăst-an n-am simţit, pînă acum, descreşterea zilei, umflarea nopţii; ca broasca ; şi ca bivoliţa. Fiindcă n-am scris, iată ex-plicaţiunea. Eh, dacă scriaaaam...
Dar n-am scris. Motivele ? Cel puţin trei : în primul rînd, primul ; în al doilea, nu puteam - uite-aşa ; în al treilea, îmi era lehamite.
Să-ţi fie lehamite de scrisul tău... Nu de scris, de actul de a scrie, de acţiune, de raţiunea de a fi... Aşa-i cînd împlineşti aiuritoarea (cifruitoarea) vîrstă de 56 ; nici cal, nici măgar ; nici alb, nici negru ; nici tînăr, nici bătrîn (oare ?).
(Ora zece, am început la opt-trecute-fix, şi tot n-am demarat: treburi domestice, neobişnuinţa de a scrie... Aşa că amîn plăcerea pentru mai încolo.)
Marţi, 5 noiembrie 1991
O iau de dimineaţă (şapte şi jumătate), poate-poate mă urnesc. Ieri m-am împotmolit (nu fără o secretă satisfacţie - aveam altă treabă : hărţile...) şi pentru că am fost hărţuit de alte trebi: mărunte, dar diversioniste ; şi, în final (vorbesc de finalul zilei de ieri), sabotoare.
Aşa.
Ieri am primit fotocopia textului lui Iorgulescu publicat în R.l. de acum vreo zece zile. Se cheamă Bătălia ierarhică (?).
„Pamfletul" meu, Capra şi Căprarul, a stîrnit praful: cum spuneam chiar în text, iubiţii noştri colegi din ţară nu vedeau, nu voiau să vadă cînd erau atacaţi (de cei răi) şi exilaţii. Monopolul soiei s-a extins şi la... victime ale atacurilor nedrepte... Aşadar, publicaţii foarte... prietene, din cale-afar' de aliate, cînd făceau liste de pe-nedrept-atacaţi, înşirau (alfabetic): Blandiana, Cornea, Liiceanu, Mălăncioiu, Paler, Pleşu, Sora - eventual, Paleologu - dar Doamne-fereşte să pomenească numele lui Ierunca ; al Monicăi Lovinescu ; al lui Ne-goiţescu - de al meu... Vor fi gîndit (fiindcă ei nu muncesc) că mă pot apăra şi singur. M-am mirat foarte - şi nu doar eu - cînd 22 1-a apărat pe Ierunca împotriva lui Pippidi (răutatea-mi mă împinge să bănuiesc - am şi probe... - mai degrabă un conflict intern decît apărarea unui principiu...).
Nici o surpriză, ca reacţii. Breban : fireşte, era normal să sară ca pişcat de viespi; Ţepeneag, era firesc să se tînguiască pe toate drumurile că i s-a replicat, dnd el era convins că nimeni n-are să îndrăznească... Nedelcovid: sobru şi penibil - în duda aprederilor din ţară („neviolent şi la obiert", mi-au scris Ruxandra Cesereanu şi O. Peci-can); Monica - foarte bună, prilej pentru luminaţii noştri colegi din ţară să scrie (în 22) că autorul „dovedeşte un înalt profesionalism" -măi, descoperire ! Ce se făcea Monica dacă nu i se dădea „titlul" de... profesionist (întru ale scrisului...) ?
Singura surpriză (pentru mine - şi numai pentru mine): atitudinea lui Buduca. în primul număr, cînd a început să publice textul meu, C. & C, chiar dacă în titlu era cuvîntul (în... Cuvîntul!) „scandal" - nu m-a şocat, nid măcar nu mi-a reţinut atenţia. Fiindcă n-am mai dtit şi „cuvîntul" lui Buduca, după publicarea textului meu. Dar, la urma urmd, nu era un capăt de ţară : pe de-o parte Buduca deplîngea (îmi place mie să cred) certurile dintre scriitori, pe de alta, îi lua partea lui Breban... Nid asta nu m-a mirat foarte, deşi astă vară, dnd a venit la mine să mă filmeze (pentru arfive...), am înţeles că nu mai este brebanist fără condiţii (ştiam că fusese, nu-i reproşasem, de ce-aş fi făcut-o ?), iar cînd a venit vorba de I. Groşan, care mintise, în scris, după minduna Şefului (chestia, în fond, minoră, cu bursa... dată lui de Domnul Breban...), Buduca a fost de acord cu mine şi 1-a condamnat pe Groşan, ba chiar a zis : „Din pricina băuturii, asta îl împinge să facă, nu numai prostii, dar şi porcării..." ; ca să termin : nu m-a intrigat, necum lovit Buduca, atund dnd scrie că folosesc un „limbaj de mahala", ci dnd scrie : „romanderul nr. 1"... Băgau de seamă şi Ileana Mălăndoiu şi Elena Ştefoi şi, parcă, Iorgulescu : Buduca „ar fi trebuit" să fie ceva mai inteligent... Dar, uite : n-a fost să fie... Păcat.
290
291
Oricum, eu nu am de gînd să intervin - o lună-trei-şase. A fost prea mult - şi pentru ei, şi pentru mine. Pînă atunci, două observaţii. Prima : scriitorul român din România deploră (sincer) scandalul, spălarea rufelor în public... El a fost obişnuit să-şi exprime... opinia (sau ranchiuna, vorba lui Breban : „resentimentul"...) pe la colţuri, „în familie", eventual să se... exprime la-cadre, la-direcţie, de ce nu : la-Securitate ; el (ca şi restul cetăţenimii române) îşi expune opinia... punîndu-I bine pe celălalt - dar, fireşte : anonim (că, deh ! români suntem cu toţii : eu mă prefac că te torn, tu te prefaci că n-ai simţit nimic, te răzbuni pe mine, turnîndu-1 pe altul - şi uite-aşa, într-o armonie de mai mare dragul).
A doua observaţie: scriitorul român nu respectă cuvîntul. îl consideră doar „material", doar „mijloc" - cam ca formele şi culorile pentru plasticieni, ca sunetele pentru muzicieni ; la urma urmei, indiferent. Cînd ar trebui nu doar să respecte cuvîntul, ci să-1 cinstească. Fiindcă, pe lîngă caracterul sacru, cuvîntul spune (trebuie să spună) adevărul. Dacă nu spune (adevărul), nu mai e cuvînt, e ne-cuvînt (de-al lui Nichita Stănescu, cînd scria articole în Scînteia, sau versuri - roşii-verticale), e trăncăneală ; şi neadevăr.
Miercuri, 6 noiembrie 1991
înaintez greu, greu ; reînvăţ să scriu, dar trebuie să înfrunt, înfring, nu doar dezvăţarea (de a mai scrie), ci pur şi simplu neplăcerea.
Mi-a fost greu să recunosc : nu-mi mai place să scriu ; parcă aş îndeplini o corvoadă : nu din cale-afară de neplăcută, dar ne-plăcu-tă. Si fără rost: ca muncile sisifice din Dostoievski; ca muncile ro-mânice de pe la noi (unele „bune" : mutarea lemnelor dintr-un loc în altul, apoi la loc - la Lăţeşti; mutarea pieselor dintr-un loc în altul, apoi la loc - la Rulmentul din Braşov, asta fiind pedepsirea mea, din propria iniţiativă a maistrului Costin, de la secţia rectificare).
Pînă de curînd („pînă mai adineauri") scriam cu plăcere; indiferent de rezultat, pe care oricum nu-1 puteam afla cu anticipaţiune ; scriam cu aproape... avînt, oricum, cu şvung - desigur, vorbesc de primul-jet...
1992
Luni, 22 iunie 1992
Ce dată ! Jur însă că doar mtimplător am terminat chiar azi de rescris Calidorul... Nu mă gîndeam decît la „fierbinţeala" dejurîmpre-juratică, cea care te împinge să continui un anume jurnal... de căldu-ră-mare, se-nţelege.
Aşadar: şase luni de zile, hai să facem un bilanţ (să tragem linie şi să adunăm, cum am propus în noua variantă a Cronologiei).
Vrasăzică, în acest an, 1992 :
1. Am pregătit o (eventual) nouă ediţie din Gherla : am lucrat direct pe vechea dactilogramă (după originalul din 1972). I-am post-pus cele 150 de pagini cîte au fost scrise din Lăţeşti. I-am pus şi Note. Acum sunt în curs de a pregăti Menţiunile critice pentru toate cărţile care vor fi reeditate.
2. Am pregătit o nouă ediţie din Culoarea curcubeului - am lucrat pe un exemplar scos la Humanitas. I-am adăugat şi acestuia Note -Menţiunile urmînd să vină.
3. Am scris, pentru Vatra, un dialog, de circa 120 de pagini.
4. Pentru Transilvania, un altul, de circa 180 de pagini.
5. Am rescris Bonifacia, „revizuită şi adăugită", nu chiar dublată, dar aproape 328 de pagini.
6. Am scris şi Calidorul, au ieşit 345 de pagini.
Cantitativ, nu prea rău bilanţul, nu ? Binişor peste 1 000 de pagini, în şase luni...
Marti, 23 iunie 1992
Ieri am terminat de refăcut Calidorul; Ana a isprăvit de fotoco-piat Bonifacia. Iar pentru că, în acest an, 1992, am mai „revizuit" o ediţie (problematică, se vede) a Culorilor... şi apoi a Gherlei - propusă tot lui Cruceru, urmată de cît am scris din lăţeşti - s-ar zice că n-am stat chiar degeaba în acest prim semestru al anului. Dacă mai punem şi Ostinato apărut la Univers - în februarie - şi Uşa (la Cartea Românească, acum vreo lună, eu avînd primele exemplare, patru, în mînă abia alaltăieri), pot pentru ca să mă dedau bilanţului.
Care zice... - ce zice el, bilanţul ? Că el este sublim - dar... Fiindcă există multe - şi grele - „dar"-uri:
Primul ar fi, de trei luni, sănătatea noastră, a Anei şi a mea.
Uneori mă mir că mai supravieţuim.
293
I
Al doilea : starea materială - mereu mă mir că încă nu ne-am sinucis.
Al treilea : situaţia din Basarabia, cu nepotul meu, Ionel Goma, în gărzile naţionale, războiul la Tighina... De o săptămînă aştept poşta ; ştiu că încă n-a avut timp Angela să-mi răspundă, apoi să ajungă răspunsul, dar asta este. Alaltăseară şi ieri, la televiziunea franceză : Elţîn ameninţînd cu intervenţia rusească ; Snegur zicînd că, practic, Moldova se află în război cu Rusia...
în fine, al patrulea „dar" : sănătatea lui Lulu. Avem amîndoi, Ana şi cu mine, impresia (deocamdată ne temem să mergem mai departe) că chestiunea e serioasă. Numai că, la telefon, ea vorbeşte de parcă ar vorbi pe timpul lui Ceauşescu (s-ar putea să aibă ea dreptate): cifrat, codificat, „optimist"... Ne-a sugerat mai demult să ne găsim (în fapt : să consacram, prin împuternicire legală) un alt „legatar" - Niculiţă Damaschin, iar de curînd ne-a spus că are de gînd să-mi trimită (la Paris !) manuscrisele nepublicate, ca să fie în siguranţă. Ce s-o fi întîmplînd, în realitate ? I se umblă prin casă ? Dacă ar fi să fie hoţi obişnuiţi, n-ar fi periculoşi... pentru manuscrisele mele, fără valoare; dacă însă există un asemenea pericol - care : Securitatea eternă ? Ei şi: ce, nu ştie - de patruzeci de ani! - ce cred, ce gîndesc, ce zic tare, ce scriu negru-pe-alb ? Dumnezeu să ştie care-i motivul de înfricoşare, acolo...
De fapt, am început (n-am cum să spun : reînceput) acest Jurnal pentru că, aşa... De două-trei zile mă simt şi mai prost ca de obicei: mai cu seamă ameţelile mă îngrijorează. Ameţesc pe stradă, cînd ies (extrem de rar) ; în casă, dnd fac doi-trei paşi - dar mă încearcă asemenea „ameţeli" şi cînd stau în cur, la masă, la scris. Poate că nu e decît semnul (!) foarte marii oboseli - în general, iată, s-au făcut zece ani de cînd n-am mai fost în concediu (?), n-am cunoscut măcar o săptămînă de odihnă. Cum am mai notat: în ultimele şase luni am lucrat enorm - nu atît cu spor (ce spor, la „revizuiri" ?), dar cantitatea de trudă a fost însemnată. Apoi, s-ar mai putea să fie ceva, un amănunt (ah, cum ne agăţăm noi de paie de salvare...) : de cînd Campionatul de fotbal de la Stockholm, privind la tembelizor, fac şi eu ce face tot tembelizatul privitor la tembelizator : mănînc alune-americane : sărate ! Sper, deci, ca doar sarea (nu în bucate !) să fie de vină în starea foarte-foarte proastă a mea.
încă de ieri, pe stradă - mergînd ca pe sîrmă, ca să nu buşesc, dracului, în gol - mă gîndeam că trebuie neapărat să scriu două-trei cuvinte despre asta ; că le-aş putea cu uşurinţă lega de cele din 1989 - Jurnalul cu pricina (căldurică) şi - că asta n-are să mă mai păsuiască, mai ales că se apropie scadenţa - azi-mîine fac vîrsta tatei.
294
Bineînţeles, suntem robii literaturii, sclavi ai literaturizării, noi şi din bici facem... invers. Şi cum asta este punctul terminus al tuturor „stâlpilor" literaturizatori, e fatal să sfîrşesc prin asta ; cu asta.
Panica (dulce - nu mă agit, nu mă vaiet, cred că nici nu se observă din afară) a fost, este în continuare, alimentată şi de... constatarea că am „rezolvat" cvadratura Românului: cea care mă (şi pe mine, dar nu numai pe mine) preocupa, îngrijora, contraria, în vara lui '89 : răspunsul la întrebarea : ce s-a tntîmplat cu ei ?
Mie unul mi-au trebuit, iată : trei ani încheiaţi - în care m-am întrebat şi pe hîrtie (adesea publicată, hârtia aceea) - ca să ajung să dau, acum, un răspuns cît de cît acceptabil. Şi, cum se întâmplă, în viaţă, „descoperirea" a fost favorizată de un fleac - în fine, fleac, în raport cu marile-probleme, nu ? Iată :
începusem să mă supăr : Papahagi, căruia îi scrisesem cu două luni în urmă, propunîndu-i o carte pentru editura lui - numi răspundea. I-am mărturisit iritarea atît Ruxandrei Cesereanu -ea, cu soţul său, Corin Braga, îi înmânaseră scrisoarea (eu necu-noscînd adresa lui Papahagi), cît şi lui Cistelecan. în fine, acum vreo săptămînă, îmi vine scrisoare de la P. Politicoasă - mai bine zis : binecrescută-şi-indiferentă (parcă am mai cunoscut eu aşa ceva : a, da, la N. Manolescu : acea bunăcreştere superficială, fluşturati-că). îmi scrie că se scuză, că a fost foarte-foarte ocupat cu treburile universitare, dar acum, că s-a oarecum eliberat... Nebun fiind, m-am aprins : i-am scris foarte violent...1
1 însemnare întreruptă, necontinuată.
1993
Paris, marţi, 1 iunie 1993
încercînd să fac o cît de cît ordine pe măsuţa maşinii de scris -în vederea „jurnalului" - dau de trei pagini din acelaşi, de acum aproape un an (23 iunie 1992). Să mai spună cineva că nu sunt consecvent cu mine însumi : consemnez (uneori anual !) în numitul... jurnal (şi dacă i-aş spune : Trienal ? Sau chiar Cincinal ?).
L-am văzut aseară, la televizor, pe Le Clezio. Este pentru întîia oară (realizatorii ne consolează : nu doar noi !). A conversat cu el Olivier-Germain Thomas (care a făcut şi cu mine un interviu, la radio France-Culture, în jurul Artei refugii) : ca de obicei, în cunoştinţă de cauză, dar discret; spunînd lucruri esenţiale, însă neajun-gînd să fie insistent, acaparator, obraznic - vorbesc, în continuare de O-G. Thomas. Astfel confortat, Le Clezio a fost foarte-foarte bun ; în sine, eu necunoscîndu-i şi alte prestaţii.
Avem biografii deosebite, dacă nu chiar... desperecheate. Totul ne separă (el a debutat, strălucit, la 23 de ani, eu la 33 - mai-mult-decît-modestul, ar zice Nichita ; el a umblat - şi umblă încă - pe la amerindieni, în căutare de o acasă - eu sunt mulţumit că am găsit o acasă în ţara lui; el scrie în franceză - aici nu e nimic de deplorat, n-a fost niciodată : cu adevărat acasă mă simt în limbă). Dar „dincolo" ne înrîlnim - mai degrabă, chestie de vîrstă...
Oricum, m-a reconfortat auzindu-1 spunînd că el nu are nevoie de „imaginaţie" - din moment ce are memorie... De asemeni, m-a bucurat să aflu (o bucurie geloasă !) că şi el este un olfactiv, în general, un adulmecător de femeie în particular (atît că pe el îl fascinează facerea-naşterea - pentru că îl obsedează moartea).
Ascultîndu-1 pe Le Clezio, mi-am adus aminte : ca de obicei, la mine, prima impresie este cea bună...
Decembrie 1989 a fost nu doar o ruptură „istorică" în general, ci şi o rătăcire a mea. Dar puteam eu oare să nu mă... rătăcesc, în entuziasmul general ? Puteam să nu savurez deznodămîntul la care naivul de mine credea că îşi adusese şi el obolul ?
Eroarea mea, din decembrie 1989 şi pînă acum două-trei-patru săptămîni: reintrasem în timp, în prezent, nu doar cu „viaţa", ci şi cu „opera". Nu are importanţă, aici, dt de bună, dt de proastă este acea operă - contează că eu am coborît-o, am pămîntenizat-o, am
296
crezut că fac bine „aducîndu-o", aid la îndemînă, ca s-o pot folosi după plac; schimba după chef. Am exagerat puţin, nu mult.
în fapt, cărţile, textele scrise înainte de decembrie '89 au rămas ceea ce trebuie să rămînă : semne, pe hîrtie, în aer, cu miroase ale trecerii mele pe-aid. Deploram nu carnea lor, d privirea mea asupra lor.
încă o dată : aş fi putut face altfel ? Sigur : nu. Mai ştii: poate că a fost bine, aşa - acum pot să vorbesc despre asta...
Ziceam că, la mine, prima impresie se dovedeşte a fi cea bună ; sau : nu chiar foarte rea...
Aşa cum „pornisem" în 20 noiembrie 1977 - dnd, plecînd din România, am ştiut: în viaţa mea nu voi putea publica în româneşte, în România - pornisem... cored, chiar dacă dureros. O vreme am crezut că radioul poate suplini, la nevoie, tiparul - nu cunoşteam proporţiile afoniei la români; o dată cu deziluzia pridnuită de Europa liberă, scriind pentru bani şi numai pentru bani, la Deutsche Welle (iar se va supăra amicul Focke dacă voi spune că D.W. este acel post de radio pe care nimeni nu-1 ascultă - fiind el ca un profet-nebun), am alunecat, pe nesimţite, în conştiinţa gratuităţii (am mai spus : eu primeam plată pentru articolele trimise - dar mă aşteptam şi la o răs-plată); conştiinţa deşertădunii (deşertădunii, toate fiind precum am zis) : la ce bun ? Cui slujeşte („dacă nu ascultă nimeni", mă consolam, crezînd că dacă m-ar fi chiar auzit confraţii, concetăţenii, simpatrioţii, e-he-he, ar fi fost cu totul, dar cu totul altfel! - am avut timp, în aceşti trei ani, să constat cît reţinuseră din ceea ce auziseră, la radio, din gura Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, iubiţii scriitori...); şi, în fine, conştiinţa postumităţii.
Coredez pe dată : nu cred nid dt negru sub unghie în „dreptatea postumă" - dne s-o împartă : tot ai-noştri-ca-brazii (sau fiii lor) ? - voiam să spun că ceea ce se cheamă carte va prinde... carne abia după ce eu nu voi mai fi în viaţă.
Recunosc : această (con)ştiinţă mă făcea profund neferidt : după ce că eram sărac, rupt în cur, făr-de-noroc (şi făr-de-ţară), să nu pot eu publica măcar o cărţulie, în româneşte ? - atunci la ce bun să mai scriu (în româneşte) ?
Şi, în acelaşi timp (hai să nuanţez : la puţin timp...) îmi ziceam : „Tocmai de aceea să continui să scriu : fiindcă nu sunt publicat! în româneşte, din ce în ce mai... intraductibil, cum se plînge Alain că fac dinadins..."
Atund, în acele noduri de deznădejde şi jubilaţie, neavînd organ pentru sfinţenie, m-am apucat de vocabularul, lista-de-cuvmte indispensabilă oricărui scriitor şi care a devenit, prin rostogolire prin
297
zăpadă, Alfabecedarul, monstrul de circa 75 000 de cuvinte „noi" din care am reţinut „doar" vreo 42 000 (şi am să mai suprim, am să tai-în-carne-vie !).
Miercuri, 2 iunie 1993
Nefericit : în ultima scrisoare I.I.I. crede că... refuz dialogul, pentru că l-am anunţat că renunţ la publicarea dialogului nostru ; şi că l-am rănit. Şi eu m-aş fi simţit rănit - dacă aş fi făcut ca el : de două luni îl tot rog să ia legătura cu Vlasie, în exact chestiunea dialogului.
Despre ce vorbeam ieri ?
Despre marea libertate a... nepublicării în care trăisem pînă în decembrie '89 - atît că eu nu o percepeam ca libertate, ci ca nedreptate ; ca pe o nefericire absolută.
Nu regret „ruperea". Din contra : sunt bucuros că am putut publica. Desigur, aş fi putut „controla" derapajul, aş fi administrat altfel noua stare : ieşirea în public.
Pentru un scriitor normal (normal într-un regim comunist) a fost „anormală" apariţia mea - la propriu şi la figurat. în literatură se intră încet, încetişor (chiar dacă timpul, la unii, se comprimă, se respectă fazele, treptele de „iniţiere"), astfel încît cel care ajunge la o oarecare notorietate, are şi o „educaţie" (a căpătării notorietăţii); şi, faţă de confraţi, o legitimitate : ca şi în viaţa civilă, unde „are facultate Ga bază)" constituie cununa, coroana, suprema (şi definitiva) consacrare. Ei, toţi ceilalţi „au muncit şi au aşteptat" - fireşte, scriind, fireşte, „bătîndu-se" cu cenzura, fireşte, negociind cu puterea parcela de adevăr închiriată, năimită. Oricum, chiar „grăbiţii", pînă şi genialii, au respectat, întocmai, Codul.
Şi iată-1 pe Cutare dînd buzna în Codul lor, în Ţara lor, în Literatura lor ! De unde vine ăsta şi cu ce drept ? - fiindcă nu are nici unul!
Nu, nu am nici un drept - să dau buzna.
Si măcar de as fi bătut la Poarta României Eterne ca Vintilă Horia : cu cărţi despre Ovidiu, despre Boetius - eventual despre Dracula Ceauşescu - dar cu „cărţi despre Ivasiuc" (aici l-am citat pe Breban, vorbind - în scris, fireşte - despre Bonifacia), „despre Breban", cum am făcut în Culorile...! Dacă Gherla îl deranjase pe Varlam încă din 1976 (pentru ca în 77, cînd eu eram la Rahova, el, de la Paris, să-mi trimită o scrisoare de protest... la Gallimard), apoi ce să mai vorbesc de Patimile, care i-a înfuriat nu numai pe legionarii declaraţi, dar şi pe „liberali", nu mai puţin... fanatici - ca acelaşi Varlam, ca Poghirc (!), dar mai ales ca Nae Evolceanu... N-am să pot uita „dez-
298
baterea" despre Piteşti de la Sorbona, de acum câţiva ani (în iarna
1990-91 - fiind organizată cu prilejul venirii încoace a lui Voinea),
cînd mi-a fost dat să aud :
„N-aveai dreptul să scrii despre ceea ce nu cunoşti direct!" . Iar cînd eu, uimit, l-am întrebat pe vechiul meu prieten Nae : „Atunci cine să fi scris, dacă cei care cunosteau-direct nu au
scris ?"
La care blîndul, delicatul şi din ce în ce mai adormitul Nae Evolceanu m-a pus la punct, cu firicelul lui de glas :
„Să fi aşteptat să scrie întîi cei care cunoşteau-direct!"
Asta era. Nae, aşa adormit cum este, a sintetizat concepţia-de-spre-lume-şi-viaţă a deţinutului român :
„Noi suntem cei mai viteji - fiindcă noi am suferit cel mai mult" - asta fiind una, model de logică românească.
„Noi suntem stăpîni pe suferinţa noastră, să nu ne-o «scrie» nimeni înainte ca noi, suferitorii, să o descriem !"
Dacă avem cunoştinţă de această doctrină, nu ne mai mirăm de nimic. Nici chiar de monopolul instituit de ei asupra suferinţei.