OCTAVIAN GOGA opere iii teatru Ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie şi indici de i O N DO DU BĂLAN $®£î inimă, d-le notar... avem suflet... 127 NOTARUL Lasă-mă cu sufletu... Lasă-mă că vă ştiu... vă cunosc... Mă rog... ce pofteşti? POPA 5 Da... da... suflet... noi n-avem inima-n buzunar. Pe noi ne doare, ne arde... cînd vedem... lumea asta chinuită, care mănîncă pămînt şi plăteşte dare ca să hrănească pe d-alde Blezu. NOTARUL 10 Domnule, n-ai dreptul să insulţi pe deputatul cercului. Am să fac arătare... auzi... cum adică? POPA. Fă arătare cît pofteşti... N-am dreptul... n-am? Ha?.. Da' el a avut dreptul să cadă aici asupra noas- 15 Lră... aşa din bun senin... cu husari, cu jandarmi?... El a avut?... Cu bani... da... da... hîrtii de zece şi de-o sută tot din şerparul lor... Pe coroanele astea se razimâ ţara dumneavoastră... Să vie să-1 facă deputat... Ce minciună! Nu-1 cunoaşte nime... nu 1-a văzut 20 nime... Cu puşti... deputat... cu sînge... Ce minciună!... Ce tară!... Ce lege!... Ticăloşie!... NOTARUL Nu-mi pasă... Dacă s-au răsculat... Treaba lor... Mă rog să părăseşti... POPA 5 Ce răscoală? Nu-i adevărat! N-a fost nimic, înţelegi, nimic... Să vă ferească Dumnezeu odată de răscoala lor, că nu s-alege piatră pe piatră, ca la Aiud în patruzeci şi opt... NOTARUL 10 Ce-mi pasă mie? Nu-i vina mea... Mă rog... POPA Ba-i vina dumitale... NOTARUL Mă rog, ce vrei? Spuneai că ai ceva? Mă rog, ce vrei? 15 POPA Da, am, tocmai de aceea viu... Da, e vina dumitale, o ştiu toţi... te rog să m-asculţi... apoi treaba dumitale. NOTARUL Domnule părinte! Să părăseşti cancelaria ia moment! Aici în oficiu, în casa legii!... Am să comunic 25 d-lui solgăbirău vorbele dumneatale... Cum adică... crezi ce poţi... Mă rog... mă rog să părăseşti la moment... POPA Adevărat, trebuie să fiu eu cel potolit... da... Da' 30 nu-i mirare după cele petrecute... Tot satul e în picioare, domnule... atîţia morţi şi schilavi... ce vrei?... Cum pot să-mi mai păstrez eu liniştea?... Da... 20 25 Poftim. NOTARUL POPA Domnule notar... ce-ţi spun eu acum, nu-i vorba mea... E vorba satului... După ziua de ieri nu poate fi altă scăpare... Te rog lasă-mă să vorbesc... Nu poate fi alta scăpare... Dumneata trebuie să pleci... Altfel eu nu iau nici o răspundere... NOTARUL Cum? Ce? 128 g _ ootavian Goga, Opere, III 129 Să pleci... Unde?... Eu? Da... dumneata. POPA NOTARUL POPA NOTARUL Să plecî POPA Da... trebuie... să-ţi dai demisia... azi să pleci... uite acum... altfel... aici se face... se face revoluţie... înţelegi... Eu trebuie să duc veste la poporul adunat... Mă rog... mă rog... nu te tulbura... gîndeşte-te... M-aşteaptă cu răspuns... numai atît aşteaptă. Iaca am făcut aici scrisoarea... Demisia... să iscăleşti... (Scoate din buzunar o hîrtie şi începe să citească.) Eu notarul Traian Vălean, din Lunca, declar... NOTARUL Ei, acum nici o vorbă mai mult... Să ieşi d-aici... POPA Domnule notar... NOTARUL Da, repede... POPA înţelege, domnule, poporu... întreg... 10 NOTARUL Repede... Să ieşi!... Cum adică?... Auzi canaliile!... demisia... ha?... Voi să-mi porunciţi, să-mi daţi drumul... ca la slugi?... POPA Al nostru eşti, domnule, slujbaşul satului... NOTARUL Cum? Eu-s cantorii Tioplea... ha? Mitrut... pris-tavu... ha? Să ieşi! POPA Mitruţ e om de omenie... el a plecat. NOTARUL Ei, eu n-am să plec... auzi... auzi... n-am să plec!... Am isprăvit. POPA Domnule notar! NOTARUL Am isprăvit... afară! POPA Cu mine degeaba strigi... degeaba... Nu... nu... mie nu mi-e frică... NOTARUL (ia puşca de pe părete) Afară, popo! Afară! Ori îţi zbor creierii... Afară!... POPA A... Aşa... D-ăia-mi eşti... Stai, domnule... stai să vedem... NOTARUL Afară!... Afară!... Hopîrtean! (Intră Hopîrtean.) POPA Mă duc, domnule... da' să ştii că pe urma mea vine 5 potopu... te duce... te mătură... potopu... NOTARUL Afară cu cinele! HOPÎRTEAN Părinte... domnule părinte... (Se apropie de popa.) 1o POPA în lături... nu ţi-e ruşine obrazului?... Plec... da' vin alţii... Nu ţi-e ruşine!... (Iese.) SCENA XII NOTARUL, HOPÎRTEAN 15 NOTARUL Cinele... A... aşa... va să zică revoluţie. Vin cu satu... demisia... bine... Ieşi afară... (Hopîrtean pleacă.) Nu, stai... (Hopîrtean stă.) Bine... să vedem. Ieşi acum... la uşe să te opreşti... Ai auzit? Nimeni 20 să nu cuteze să puie picioru aici, înţelegi, nime... altfel... o păţeşti cu mine... Să-1 iei de gît pe cinele care vrea să vie... Să te baţi cu el, să-i rupi grumazii... înţelegi... Ieşi... Canaliile! HOPÎRTEAN 2 5 Cum porunciţi... (Iese.) 132 10 15 20 ţ i M ^55 ao H SCENA XIII NOTARUL (Se aruncă Intr-un fotoliu şi-şi razimă capul in palme cîteva momente.) Uf... canaliile! Bine... vă dau eu demisie. (Se ridică şi trece grabnic la telefon.) Hallo... hallo... vă rog, domnişoară... Da, Vălean... notarul... da... mă rog douăzeci şi trei pe cinci... douăzeci şi trei pe cinci... Da... Canaliile! V-arăt eu... Hallo..'. Cine? Domnu Nagy?Aici notarul din Lunca... Bună ziua... Mulţumesc... greu... foarte greu: alegere... rog la telefon să vie domnul solgăbirău... da' imediat... E urgent... foarte urgent... Mă rog... domnu solgăbirău?... Vălean... Vă rog, d-le solgăbirău, în Lunca e revoluţie... Poporul răsculat după împuşcăturile de ieri..', da... da... popa... acum a ieşit de aci... agită... Aţi făcut foarte rău că aţi dus jandarmii... Eu nu sunt în siguranţă... Da... vă rog... da... în cîtă vreme?... A, nu, e prea mult... Daţi ordin să vie cu automobilul... Intr-un ceas... Foarte bine... Desigur... Se face... se face... Da... cu jandarmii... Sigur... Să-i împuşte... Da... da... Lăsaţi... SCENA XIV (în vreme ce notarul spune ultimele cuvinte la telefon, la uşe se desluşeşte ceartă, care ia proporţii tot mai mari. In urmă uşa se deschide cu violenţă şi intră deodată Borza şi Hopîrtean hărţuindu-se. Borza are capul bandajat pe urma loviturilor de alal-tăseară.) NOTARUL, BORZA, HOPÎRTEAN BORZA (de afară) La o parte... auzi!... HOPÎRTEAN Poruncă... am poruncă... 133 BORZA Feri la o parte... Cum? Asta-i treaba mea, n-am să mă spovedesc ţie, sărăntocule... Domnu notar.. HOPÎRTEAN BORZA Mie nu-mi porunceşte... (Intră In casă. Notarul în acest moment a lăsat telefonul.) Invaţă-ţi slugile la omenie, domnule... NOTARUL Cum? Aici? Aici? Ce cauţi aici?... Cum ai intrat... ha?... Cum? (Către Hopîrtean.) Ce-am poruncit, bestie, ha?... (llscutură de mînecă.) Ha? Ce-am poruncit? HOPÎRTEAN Domnule... m-a împins... NOTARUL (îl împinge afară pe Hopîrtean) Ieşi afară!... (Hopîrtean iese. Către Borza.) Ce vrei... ce vrei cu mine... ce vrei?... SCENA XV NOTARUL, BORZA BORZA Avem o socoteală... NOTARUL Nici o socoteală... Ce socoteală? Nici o socoteală!... >1 10 ao Avem o socoteală. BORZA NOTARUL Alaltăseară Gal ţi-a făcut socoteala. Am isprăvit... ieşi afară... iesi de-aci!... Taci, stîrpitură. BORZA NOTARUL Da... da... Gal e de voi, să vă moaie oasele... rupă... să vă facă castraveţi... să vă stoarcă... iese sîmburii... Bine ţi-a făcut, cîne bătrîn.. buia... sa va să vă . Tre- BORZA Taci... auzi... taci. NOTARUL Trebuia să-ţi farme ţeasta capului... căpăţîna aia colţuroasă de cioban... pravoslavnic... BORZA Nu mă face... Taci... înţelege... taci!... NOTARUL Cum?... Ce... vezi puşca? Te repezi? Da... da... să-ţi umple gura de pămînt... să te saturi... Ce te uiţi la mine înholbat? Cu ochii ceia ca două ascuţişuri de secure... ce vrei? BORZA Mi-a trecut prin minte... cîne... că... să mi se tragă din altceva... Fă socoteala repede... să plec... 134 135 NOTARUL Ce socoteală? BORZA Scoate cartea... NOTARUL Cum, care? Ce carte?... N-am nimic... pleacă. BORZA Din lada satului... scoate odată... Repede... auzi... să plec... să-mi... să nu te văd... Repede... NOTARUL N-am nici o carte... ieşi!... BORZA Dă-mi banii... NOTARUL Pleacă... vezi... şi-a dus tot... şi laviţi... şi scaune... şi ţoale... mărit-o... ha... mărit-o după beţivul... a, nu, că 1-a mîncat fript... BORZA Tu l-ai mîncat... tu, cîne... NOTARUL Spune-i să-1 bocească... ca pe mă-sa... laprogadie... Să-1 bocească ha... ha... BORZA Dă-mi banii... banii... Scoate banii... repede... auzi?... I N-am bani... Banii mei. Nu-s. Cum? Banii! NOTARUL BORZA NOTARUL BORZA NOTARUL Da... banii... banii tăi... ai tăi... s-au dus... dacă vrei să stii... Ce? BORZA NOTARUL Bani... Atîta ai putut să dai... bani... cu ei ţi-a răscumpărat prostia, a ta... şi a fetei... a satului... bani... ciobane... M-aţi cumpărat pe mine... Ţi-am mîncat banii... da... banii tăi... i-am băut la Aiud... cu domnii... cu ţiganii... banii... (In acest moment se aude la biserica din deal clopotul tras intr-o dungă... Pină la sfirşit răsună clopotul cu mici întreruperi.) BORZA Ai mei... Moşia mea... NOTARUL Ai... tăi... dă-mă în judecată... Ieşi afară... afară... 10 15 25 BORZA Moşia... cerşitor... m-ai făcut cerşitor... (Clopotul.) Auzi... auzi... clopotu... Dumnezeu... te bate D-zeu. Spurcăciune... (îşi face cruce.) Moşia... auzi... NOTARUL Judecată... hai la judecată... Lasă-1 pe D-zeu... Nu-mi pasă de Dumnezeul tău... al vostru de la biserica din deal... nu-mi pasă... Taci... taci.. BORZA NOTARUL De sfinţii voştri... zugrăviţi acolo... de D-zeu... (Se aud din depărtare murmure cari cresc şi se prefac într-un strigăt general.) Nu este Dumnezeu... cio-bane... vezi... cartea... aici... spune... Carte... BORZA NOTARUL Da... tu roagă-te... du-te... să-ţi deie el banii. 20 moşia... să ţi-o dea... ha... Dumnezeu. (Strigătele au ajuns sub fereşti. Se aud chiote: „Nu vrem... Jos... Peel... Înainte... Cu toţii...") NOTARUL Ori roagă-te lui Sf. Niculaie. să-ţi deie el... (Afară chiot general: „Să-l rupem... Pe hoţu... Pe hoţu"... Glasul lui Hopîrtean: „Eu nimic"... Strigătul popii: „Oameni buni"... Altglas: „Lăsaţi-l pe Hopîrtean" ...Fierbere.) Canaliile... auzi.. uite-1 colo în colţ.. 10 No SS du-1... Atîta ţi-a NOTARUL Du-1 de-aici... du-1... e-al tău. mai rămas... (Se repede şi loveşte cu cravaşa icoana şi candela Sf. Niculaie, cari se rostogolesc la pămînt. In acest moment se sparg dinafară geamurile cu pietre.) BORZA (care in toată vremea tiradei notarului s-a zvîrcolit cu. pumnii strînşi. în momentul cînd a căzut icoana se repede urlînd asupra lui, îl ia de gît, îl strînge repede şi cad împreună pe icoană. Urlînd): Ha... Dumnezeu. ha... cine. SCENA XVI CEI DINAINTE, SATUL CU POPA (în momentul cînd Borza a căzut cu notarul, mulţimea înarmată cu coase, furci, topoare, sape, inundă scena. Strigăte: „Pe el... Să-1 rupem... Aici". Glasul popii potolindu-i: „Oameni buni... Pe pace. Fiţi pe pace..." Poporul se opreşte înmărmurit. Muţenie generală.) BORZA (prostit se ridică de pe notarul mort) Oameni buni... am căzut la păcat... (Braţele cad. Poporul stă mut.) POPA Ziceţi, oameni buni, cu toţii: Dumnezeu să-1 ierte. MULŢIMEA (descoperindu-şi capetele şi făcindu-şi cruce) Dumnezeu să-1 ierte... Cortina 138 139 MEŞTERUL MANOLE PIESĂ ÎN 3 ACTE PERSOANELE: IANCU BALTEŞ, scriitor 60 ani VLAD BRÂNEANU, proprietar 45 „ ANA, nevasta lui 25 „ D-NA ELENA CARAMFIL 30 „ ANDREI GALEA, sculptor 35 „ EMIL SCARLAT, arhitect 35 „ COLONEL DABIJA PRINŢUL BIBI MUŞAT GOLDMAN, bancher RAINER, administratorul lui Brăneanu ADOLF, chelner la hotel ŢAŢA ILINCA GHEORGHE UN MINISTRU ACTUL I înainte de ridicarea cortinei se aude fraza ultimă din aria Moartea Isoldei cîntată cu acompaniament de pian. Holul unui hotel la Sinaia cu terasă în fund. 5 La stînga, scară care conduce la etaj. Pelîngă mobilierul obişnuit un pian. La ridicarea cortinei Ana e la pian, a terminat să cînte. In jurul pianului, d-na Caramfil, Balteş şi Scarlat. în partea dreaptă, la masa de cărţi, Brăneanu, prinţul Bibi Muşat, colonelul Dabija şi 10 Goldman. într-un colţchelneruIAdolf. Acţiuneasepetrece în zilele noastre. SCENA I ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ, SCARLAT, BRĂNEANU, COL. DABIJA, MUŞAT, GOLDMAN, ADOLF 15 BALTEŞ: Clopotul de argint. închid ochii şi parcă-1 aud într-o pădure fermecată. Decît... decît... ANA: Decît nu poţi să-1 suferi pe Wagner. BALTEŞ: Nu, termenul e cam aspru. D-NA CARAMFIL: Nu-i poţi ierta pe nemţi, nene 20 Iancule. BALTEŞ: A, nu, coniţă, te înşeli. Numai dragostile mele se aranjează în raport cu eternitatea, urile nu rezistă. Ce zici, Scarlate? SCARLAT: Are dreptate nenea Iancu. La Iaşi, în refugiu, 25 era furios pe grădinarul lui, pe Iohan. Cînd ne 10 145 plimbam seara pe Lăpuşneanu, din spion nu-1 scotea şi spunea la toată lumea că are să-1 împuşte. BALTEŞ: Păi da, coniţă, doisprezece ani îl ţinusem la mine la ţară pe escroc şi cînd au trecut nemţii la Tîrgu-Jiu s-a făcut nevăzut, s-a dat cu ei. ANA: Ei, şi cum te-ai răzbunat, nene Iancule? SCARLAT: Să vedeţi cum. La vreo cîteva luni după ce am venit acasă, stăteam împreună la ţară, la dînsul. Casa prăpăd, grădina la fel pe urma nemţilor. BALTEŞ: Ei bine, spune dacă vrei să-mi dezveleşti toate slăbiciunile. SCARLAT: Da, jucam table în cerdac, nenea Iancu îşi plimba ochii a jale împrejur. Judeca pe pielea proprie invazia ţării. Deodată îl văd îngălbenin-du-se. Stai, zice, iaca spionul! Adevărat, era Johan, venea din dreptul porţii cu pălăria în mînă, mofluz... S-a apropiat de noi. începuse o cuvîntare pe limba lui: gekommen... zu Haus... Nenea Iancu roşu! îl umflă, zic. Cînd colo, doamnele mele, ştiţi cum s-a terminat revederea? O scurtă înjurătură şi-un surîs resemnat: „Mariţo, fă-i o ciorbă spionului şi dă-i un kilogram de vin că s-a rebegit de tot..." Aşa se răzbună dumnealui. Da, i-a iertat. Fiţi liniştite. Vă asigur că i-a iertat pe nemţi... ANA: înţeleg, domnule Scarlat, nenea Iancu, fire generoasă de artist, cu Johan s-a împăcat repede, cu Wagner însă, de... BALTEŞ: Cu Wagner mai greu, aveţi dreptate. ANA: Suntem într-un conflict de temperament cu concepţia de la Bayreuth, aşa spuneai mi se pare în articolul dumitale. Pasiunile noastre sunt mai puţin elementare, sunt mai perfide, nu strigă totdeauna, lucrează cu dedesubturi. Aşa scriai, nene Iancule. Vezi că mi-am însemnat. BALTEŞ: Da, extrem de măgulit de memoria dumitale. Colocviul Isoldei cu Tristan... mi-aduc aminte. A, dar e de-o violenţă obositoare, coniţă, o cascadă vijelioasă, o Niagară la contrapunct... Mă doare aici. (Arată la frunte.) Patima latină, 10 15 scumpe prietene, nu-i aşa? nu se rezumă numai în erupţiuni. E mai variată. Joacă pe o claviatură mai largă... ANA: Dar de proporţii mai puţin monumentale. BALTEŞ: Ei vezi, asta nu! Profundă eroare, ar zice amicul meu Blagomir, profesorul de estetică, profundă eroare. Apropo de proporţii. Scarlate, ştii păţania noastră cu baronul prusac acum doi ani. SCARLAT: Da, la Roma în San-Pietro în Vincoli. A fost delicios neamţul. BALTEŞ: Da. Eram, Scarlat, cu mine şi cu Andrei. Sălbatecul ăsta unde-a dispărut? D-NA CARAMFIL: Domnul Galea e pe terasă. ANA: Domnul Andrei nu apreciază exhibiţiile mele muzicale. SCARLAT: Nu, nu, vă înşelaţi. Ascultă de pe terasă, ascultă cu smerenie. Omagiile mari se exprimă de la distanţă... BALTEŞ: Ei bine, eram tustrei în biserică. Galea ca totdeauna în faţa unei marmori clipea din ochi, îşi muşca buzele şi mă strîngea de braţ ca un nebun. Stăteam învinşi, copleşiţi ca de o primejdie mare. Moise al lui Michel-Angelo apăsa asupra noastră, coniţele mele, cu toată maiestatea tragică în care-1 îmbrăcase geniul vijelios al florentinului. Era tăcere împrejur, Andrei se oprise la cinci paşi de soclu şi noi în urma lui, ca într-o prosternare. Trei beduini din deşert în închinare la Mecca, la sicriul profetului. Atunci ne-am pomenit cu neamţul. O namilă de om mare, arămiu, cu tăieturi pe obraz, cu ochelari, cu Baedec-ker-ul în mînă, m-a tras de mînecă: Mein Herr, das ist Mikel-Angelo original. Am tresărit: — Ja, Mikel-Angelo... original... Aşa ni s-a pornit vorba susţinută, fireşte, fără multă prestanţă de nemţeasca mea. Fiindcă o copie, explica el', din cele mai reuşite, se găseşte în Vatican, a treia cameră de lîngă stanzele lui Raffael pe mîna stingă. Neamţul era un enîdit, baron delaKonigs-berg: Herr von Gmundeneck, stia istoricul fie- 146 147 cărui tablou în parte, cîţi proprietari schimbase în cinci sute de ani: Casa de Ferara, Casa de Urbino, Ludovico il Moro, îi ştia pe toţi... Decît ce să vă spun? Era neamţ... Vedea cu ochelarii lui minunile Mediteranei. Plasa şi în arhitectură şi în sculptură teoria proporţiilor de la el de acasă. d-na caramfil: Atunci Isolda de dăunăzi i-ar fi plăcuSt, fiindcă era enormă. balteş: L-ar fi cucerit, desigur, din primul moment. Iaca cespuneavon Gmundeneck: e frumoasă negreşit statuia lui Moise, dar prea minusculă, domnilor! O idee monumentală nu se poate exprima într-o marmdră de trei metri înălţime. Cînd i-am răspuns că dimensiunile mari nu sunt tocmai condiţiile cele mai esenţiale ca să fie mdnumendal, cum zicea el, a avut o grimasă: Aţi fost dumneavoastră la Hamburg? Nu, zic, n-am fost. El: — Acolo să mergeţi să vedeţi statuia lui Bismarck în port ăpre Marea Nordului. Treizeci de metri, meine Herren, şi se umfla baronul de parcă crescuse şi el... E colosal... sprinceana de un metru: ăsta, Moise, o jucărie... ana: Sprinceana de un metru, ce zici, Eleno? Straşnică încurcătură... Nene Iancule, de unde l-ai scos pe baron? scarlat: E exact, doamnă Brăneanu, nu-i o invenţie. Pare că-1 văd. Andrei s-a uitat aşa de cumplit la el. Avea aerul că atunci ieşise din tranşee la Mărăşeşti şi m-a întrebat cum se zice pe nemţeşte tîmpit? balteş: Da, doamnă, sprinceana de un metru. Asta e reţeta lor. Ce vreţi, eu o văd în toate alcătuirile nemţeşti. O văd şi dau doi paşi înapoi, că de, mă doare aici... (Arată la frunte.) în sculptură sprinceana lui Bismarck, în Zepelinuri sprinceana lui Bismarck, în tun sprinceana lui Bismarck, în ariile lui Wagner sprinceana lui Bismarck. Mă oboseşte, coniţă, iartă-mă! Sunt un om sensibil, un om slab, un om cu tabieturi şi cu mare slăbiciune pentru vocea dumitale... 10 15 *10 ana: Va să zică sprinceana lui Bismarck... Nene Iancule, eşti extraordinar. (Rlset general.) d-na caramfil: Bravo, nene Iancule! Era să mă duc peste o săptămînă la Bucureşti să văd Lohengrin... S-a isprăvit. Trimit biletele înapoi. Nu vreau să văd sprinceana lui Bismarck! brăneanu: Ce-i, Iancule? Iar bagi în frică cucoanele ca azi-dimineaţă la urlătoare? Ce ai cu Bismarck? balteş: Am trecut la politică, dragă Vlade! Ne-a antrenat discuţia de la masă. Nevastă-ta nu mai vrea să ştie de partid. Zice că s-a plictisit de democraţie şi vrea un Bismarck să facă rînduiala în ţară. ana: Nu-i adevărat, dumnealui e reacţionar. d-na caramfil: Dumnealui e cu sprinceana lui Bismarck. scarlat: Nenea Iancu s-a dat cu nemţii. brăneanu: Păi dacă vrea un Bismarck, atunci e cu colonelul. El ţinea una la masă că vrea să puie regulă în Dealul Mitropoliei. col. dabija: Eu, nene Vlade, ce să zic? Dacă m-ar trimite pe mine cu ordine de la divizie, s-ar isprăvi repede... I-aş evacua pe toţi la urma lor şi şi-ar vedea lumea de treabă. Ce zici, prinţule? prinţul muşat: Eu, monşer, eu mai întîi zic pas. Şi al doilea, eu ţin cu domnul Goldman care mă împrumută de la bancă. Domnul Goldman e... goldman: Omul poporului, prinţule, omul poporului. De trei ori potul. Bancherul, popa şi doctorul sunt oamenii poporului... bibi muşat: Vedeţi, eu sunt omul poporului, par exemple... brăneanu: Deschid, domnule Goldman. col. dabija: De şase ori... Acum să te vedem, cucoane. balteş: Bine, Goldman, dar dacă vine Bismarck? goldman: E, domnule Iancule, dacă vine Bismarck? Atunci stînga-mprejur cu colonelul. Ne dăm cu Bismarck. balteş: Aşa, da! Să trăieşti Goldman! scarlat: Aferim democraţie... d-na caramfil: Omul poporului... COL. DABIJA: Iar ne-a ars, domnule... Ce dracu! Mi-a mîncat chinta, cacialma a patra oară! BALTEŞ: Ei, vedeţi, coniţele mele, tot Goldman mai deştept ca noi... El primeşte toate sprîncenile. Azi cu sprinceana democraţiei, mîine cu sprinceana lui Bismarck... Are el intuiţia lui, simte care se-ncruntă mai tare şi-i face cu ochiul, domnul Goldman. SCARLAT: Şi-i trage cacialmaua, domnul Goldman. ANA: Foarte bine, nene Iancule, să trăieşti. îţi dau o bomboană şi-ţi spun că te iubesc. Dumneata lămureşti situaţiile oricît de încurcate! Vezi, cum ne-ai lămurit preferinţele la toţi! Fiecare ştim de cine ţine. Eu sunt cu Wagner, colonelul e cu Bismarck, prinţul Muşat e cu Goldman, domnul Goldman e omul poporului... Toţi s-au lămurit! O întrebare însă: de ce împingi discreţia prea departe, de ce acest exces de eleganţă, de ce te dai în lături? Cu cine ţii dumneata, nene Iancule? Dumneata, care eşti mai interesant ca noi toţi, dumneata scriitorul, dumneata... BALTEŞ: Vai de mine, coniţă, opreşte-te, pentru Dumnezeu ! Să nu mă faci filozof, că ameţesc! Imediat mă declar pentru Bismarck!... ANA: Ei bine, nu filozof, dar omul problemelor intelectualei SCARLAT: Al problemelor sufleteşti. D-NA CARAMFIL: Omul complicaţiilor sentimentale, ziceai odată, nene Iancule... BALTEŞ: Aşa da, doamnă Caramfil, primesc. Din nenorocire însă toate s-au conjurat împotriva mea să mă simplifice: părul alb, profesorul Blagomir, guta, editorii, Goldman. A, vă rog să-mi descifraţi un rebus pe care îl descifram destul de des, Goldman şi cu mine: Ce creşte scăzînd şi ce scade crescînd? SCARLAT: Ei bine, asta o ştiu. Tot domnul Goldman m-a învăţat. ANA: Ce? D-NA CARAMFIL: Vîrsta? 10 SCARLAT: Nu, doamnă, poliţa! Scade crescînd, dacă nu plăteşti dobînzile. BALTEŞ: Bravo ţie, Scar]ate! Te ştiam liber şi independent. Cu cine ţin eu, mă întreabă doamna Brăneanu? Dar ce importanţă are votul meu? Eu sunt cel mai insignifiant între dumneavoastră. Iaca Scarlat îşi are rezonul lui de existenţă. El e arhitect, face case... în casele construite de el se instalează menajuri, se petrec îmbrăţişări, se nasc copii. Şi ceilalţi la fel, oameni cu rosturi. Vlad e stîlp al partidului, are electori, are o formidabilă recoltă de rapiţă anul ăsta! Ei! şi te are pe dumneata... Colonelul are cel puţin cinci nemţi pe sufletul lui în lupta de la Neajlov, prinţul are strămoşi, Goldman? Ei bine, Goldman ne are pe toţi. Dar eu cu cărţile mele pe care se va aşeza praful anticarilor? Ce sunt eu? Un biet călător care trece, un accident ciudat de naştere prematură în munţii Gorjului, o unealtă de lux într-o societate mînată de o sănătoasă sevă primitivă, un Robinson minus instinctele coloniale anglo-saxone, un nenorocit fost mare proprietar de talent prost exploatat... Ce vreţi, opinia mea? ANA: A, nene Iancule! Verva strălucitoare, ca totdeauna. Vorbeşti şi cuvintele dumitale ţîşnesc ca vîrfuri de florete. Te înţeleg aşa de bine cînd văd că fugi de graţiile greoaie ale nordului. Vreau însă să ştiu cu cine ţii dumneata, sub ce umbrar te adăposteşti? în ce culcuş te retragi seara? Vezi, nene Iancule, dumneata mă cunoşti de mult. Ştii că după o faţadă de seninătate se pot frămînta întrebări şi ascunzişuri. E şcoala dumitale. Am învăţat-o şi o practic cu oarecare îndemânare. De aceea te chestionez acum. Dumneata spuneai că sinteza unei conştiinţe se poate prinde mai uşor dintr-o glumă aruncată la desert unei femei, decît dintr-o spovedanie în două volume... Iaca te-am prins acum şi-ţi reclam patronul... BALTEŞ: Ei bine, dacă vreţi, eu mă execut, vi-1 spun. Să ştiţi dinainte, nu vă fac o descoperire veselă. Este un meşter crud patronul meu, un arhitect, Scarlate, care n-a cruţat materialul, o fire ciudată şi grozav de exigentă. De la el am învăţat eu meseria şi lui mă închin, coniţă, seara cînd mă trag în bîrlogul meu de holtei bătrîn cu o coală de hîrtie albă. A, nu, nu-i un wiking scandinav care cîntă din trombon în operele lui Wagner, nu-i nici din imperiul celest al lui Budha, un fakir cu ochii de migdală înfipţi în neant... Nu! E indigen, doamnele mele, a purtat căciulă de oaie pe tîmplele sub care s-au chinuit cele mai cumplite friguri româneşti din cîte au ars vreodată. E get-beget al nostru, o flacără răzleaţă din văgăunele munţilor, la Argeş, îmbinată cu străluciri fugare din cupolele Bizanţului... îl ghiciţi acum... l-aţi ghicit, nu-i aşa? E Meşterul Manole... ANA: Meşterul Manole! D-NA CARAMFIL: Curioasă poveste! ANA: Vedeţi, n-am înţeles niciodată balada mînăstirii de la Argeş. Ce zici, domnule Scarlat, dumneata arhitectul, eşti tot în tradiţia predecesorului dumitale? SCARLAT: Nu, doamnă Brăneanu, profesorii mei de la Berlin nu mi-au explicat formula Meşterului Manole. Arhitectul modern se menţine la pură geometrie şi nu-i cere nevestii decît o colaborare mai puţin primejdioasă. ANA: Dumneata,pozitivul,fugi de mister, crezi numai în var şi cărămidă. Ce nu înţeleg eu în povestea Meşterului Manole e ideea sacrificiului dusă la absurd, nene Iancule. De ce duhurile rele i-au cerut tocmai dragostea în schimb, de ce a primit Manole acest tîrg ingrat, de ce n-a coborît de pe schelă cu tovarăşii lui nouă, să lase zidurile în ruine şi să-şi mîngîie nevasta? De ce opera de artă să sugrume o viaţă şi să se ridice pe o îngropăciune? BALTEŞ: De ce? Fiindcă artistul, coniţă, ţine minte vorba mea, înainte de a fi creator, e întotdeauna un călău. A, dacă Manole ar fi fost burghez ca noi, lucrurile s-ar fi aranjat... da... da... N-ar fi fost nici o complicaţie... Ar fi trimis la plimbare pe 15 Necuratul, desigur, din primul moment. L-ar fi luat de sus: „Domnule diavol, eşti un obraznic cînd vii cu astfel de propuneri nesăbuite. Eu vreau să-mi ţin diseară consoarta pe genunchi, vreau să-mi iau halatul şi papucii, s-o prind frumuşel de bărbie şi s-o rog să-mi cînte o romanţă". Dar Manole, coniţă, a fost unnebun, un zănatec, scumpe prietene. El vrea ziduri boltite de mînăs-tire, visa linii şi arabescuri care îi zvîcneau în ochi şi în sînge. Manole era otrăvit... Manole era artist, coniţă... şi arta e totdeauna o înviere după îngropăciune. De cîte ori văd un tablou ori un bronz, de cîte ori citesc o carte, am o senzaţie bizară, îmi miroase a mort... Pe cine o fi îngropat nenorocitul? mă gîndesc... Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, în secta asta de besmetici legă-mîntulcu dracul ţine de tagmă, e o condiţie indispensabilă. Dracul are registru, poartă contabilitate, coniţelemele, înseamnă tot. Trebuiesă plăteşti pe măsură ce ciopleşti în piatră sau scrii pe hîrtie şi fireşte opera cea mai mare se plăteşte mai scump. (Intră de pe terasă Andrei Galea.) A, uite unul din familia lui Manole. E tînăr încă, poate nici nu ştie secretul de atelier... Eu sunt scorbură veche în care au bătut toate vînturile. Eu am plătit, coni-ţele mele. Cu diavolul suntem chit, a mai rămas Goldman. SCENA II ACEIAŞI, GALEA GALEA: Iar ţii conferinţă, nene Iancule? BALTEŞ: Pe pielea ta, nenorocitule. Ia vino încoace! Ce-ai în mînă? GALEA: Plastilină. O silabă din gîndurile mele, cum ai zice dumneata. ANA: Nenea Iancu a fost macabru, nu te-a cruţat de loc, domnule Galea. 152 153 BALTEŞ: Vedeţi, doamnele mele, vedeţi-l cît e de primejdios. Plastilină. Cine ştie, dacă nu avansează o fărămitură din marmura în care va face el îngropăciunea cea mare? In muzeul din Vatican 5 cînd ne plimbam amîndoi acum doi ani, se proptea de cîte un sarcofag roman, ori atingea o pulpă de granit şi-i străluceau ochii. Am înţeles atunci. I-am vizitat de atîtea ori atelierul. I-aţi văzut expoziţia din urmă? 10 D-NA CARAMFIL: Admirabilă... GALEA: De ce mă persecuţi, nene Iancule? BALTEŞ: Lasă-mă să te spui, babacule... Aşa sunt eu indiscret şi flecar... Mi-a vorbit, coniţă, într-o noapte la Herăstrău de ideea lui, de Atlantida... 15 GALEA: Ei asta... BALTEŞ: Da, Atlantida, cum o vede răsărind albă cu braţele ridicate spre cer... Da, da, e de-ai lui Manole, feriţi-vă de el, coniţele mele, ăsta face tîrg cu dracu, ăsta îngroapă... Hai încoace să te 20 pup, sălbatecule! SCARLAT: Te-a pus la catastif nenea Iancu. D-NA CARAMFIL: Te-a afiliat Meşterului Manole, domnule Galea! GALEA: De ce? Eu nu fac mînăstiri, eu fac bustul 25 doamnei Brăneanu şi sunt pe isprăvite. Mai avem două şedinţe, soclul nu s-a surpat, modelul e mai vesel ca oricînd. Nu-i aşa, doamnă? ANA: Da, dar nenea Iancu ne-a explicat pe Manole cu o ciudată teorie a compensaţiei. 30 GALEA: Eu nu fac literatură. D-NA CARAMFIL: Cum se plăteşte tot... GALEA: Eu gîndesc în piatră, doamnă, sunt un manual nu un cerebral, eu nu înţeleg teoriile lui nenea Iancu. 35 BALTEŞ: Nu e nevoie să le înţelegi, ca să le verifici, dragul meu... Odată, cîndva, cine ştie, poate-1 vei pricepe şi tu pe Meşterul Manole... In orice caz să aşteptăm, s-o aşteptăm pe Atlantida... ANA: Uite, ce e, domnule Andrei, să ne înţelegem! Cît 40 ne-ai părăsit dumneata şi-ai stat pe terasă ca un ursuz ce eşti... 10 15 20 410 GALEA: Mă durea capul, doamnă. SCARLAT: îl durea capul. Vedeţi-1, ce plăpînd e bietul băiat. GALEA: Da, mă durea capul. Numai cînd mă doare îl simt, altfel nu, că n-am nevoie de el. D-NA CARAMFIL: Vrei un piramidon? BALTEŞ: Nu, un coniac, Adolf. Un fine champagne, să alungăm tenebrele lui Manole. (Chelnerul Adolf vine cu buteliile şi toarnă.) Aşa. Să nu fie Ersatz nemţesc c-o păţeşti... ADOLF: Se poate, coane Iancule? ANA: Mie o chartreuză. (Gustă din lichior.) Da, cît ai stat pe terasă, nenea Iancu ne-a lămurit patronul la toţi. Fiecare cu cine ţine, cine 1-a impresionat mai mult, cine 1-a zguduit mai tare. Iacă eu, de pildă, am fost categorisită pentru Wagner, colonelul s-a declarat alături de Bismarck fiindcă ţine la maniera forte, nenea Iancu e cu Meşterul Manole... Aici te-a pus şi pe dumneata, ]a Meşterul Manole. GALEA: De ce la Meşterul Manole? ANA: Fiindcă Meşterul Manole e simbolul artei creatoare, al artei care devorează şi învie. GALEA: A, arta şi iar arta... Cunosc discuţiile astea, doamnă Brăneanu. încep totdeauna la orice masă copioasă, de obicei la şampanie cînd sunt două cucoane nostime... Arta... Nenea Iancu îşi bate joc de noi. BALTEŞ: Ba de loc. Habar n-ai. Am fost foarte serios, aproape funerar. ANA: A fost foarte serios. Ne-a făcut să înţelegem ce egoism feroce e într-un laborator de artist, cum creaţiunea e o patimă fără frîu. GALEA: Patimă fără frîu?... Literatură... ANA: De ce? GALEA: Sunt patimi mai mari, doamnă. BALTEŞ: Ce patimi mai mari cunoşti dumneata, domnule? GALEA: Bine, ştiu eu? Foamea, ar zice un cerşetor, ura, ar răspunde un proletar... Eu, doamnă, nu-1 accept pe Manole, nu-1 accept fiindcă nu-1 pri- cep... L-aş fi priceput atunci cînd ar fi îngropat între zidurile lui o fiinţă fără devotament... O răzbunare, aşa da... dar încă o dată sunt pasiuni mai mari. Mai bem un coniac, nene Iancule? 5 Afară e un concert de broaşte omeric. BALTEŞ: Mai bem, puiule! Da' de ce fugi tu, mă băiete, de Manole? Atlantida, babacule... GALEA: Iar? ANA: Un subiect de demult... 10 BALTEŞ: Da, Atlantida, de trei ani o plimbă şi nu se mai isprăveşte... Nu ţi se pare că semeni cu Manole? GALEA: Atlantida... Am s-o sfarm cu ciocanul într-o seară. Nu fug de Manole, cum zici dumneata, dar spun că altul m-a impresionat mai mult. 15 ANA: Cine? GALEA: E o poveste simplă si brutală. ANA: Cine? GALEA: Dacă dumneata mi-o ceri, eu v-o spun... BALTEŞ: Cine? Să-1 vedem. 20 SCARLAT: Praxitel? D-NA CARAMFIL: Canova? GALEA: Nu, doamnă, popa din Mestecăniş... BALTEŞ: Bravo, neică! (Rid toţi.) SCARLAT: Ce-O mai fi şi asta... 25 BALTEŞ: E formidabil... Nu vă spuneam eu că-i sălbatec. Ei bine, ce-i cu popa din Mestecăniş? GALEA: Nu m-a întrebat doamna Brăneanu cine m-a impresionat mai mult? ANA: Desigur că da... 30 GALEA: Cine m-a zguduit mai tare în viaţă? Imediat n-o să mai rîdeţi... Nu cumva credeţi dumneavoastră că pasiunile mari au nevoie de-un plastron şi de un smoking ca să poată fi invitate la masă? Eu, doamnă, le-am urmărit des în plin aer, mi 35 s-au părut mai vii şi mai plastice... într-un sat de ţărani uscăţivi şi aţoşi găsiţi toată galeria marilor chinuiţi... şi pe Hamlet, şi pe Polonius, şi pe Ofelia, pe toţi... Sunt îmbrăcaţi în iţari, sau in cămaşe cu altiţă, mai barbari poate, dar sunt ei, 40 aşa cum trăiesc în toate minţile... Eu nu pot potrivi vorbele, dar sunt totdeauna gata să-i 156 10 to ho apăr... Mîine nenea Iancu va spune frumos povestea mea... Ei bine, Mestecăniş e un sat în Vrancea, sub o muche de deal, cu o biserică veche, zidita de Vasile Lupu. Acolo trăia, acum douăzeci de ani, un haiduc de popă văduv pe care-1 vedeam des în copilăria mea. Trăgeam la el cu tata de cîte ori treceam cu trăsura de la Focşani spre Soveja. Era înalt şi spătos ca un Ercule din Vatican, doamnă. Avea vin bun şi cîntece lumeşti de la munte. într-o vară făceam iar drumul obişnuit, ne oprisem în capul satului să potrivească vizitiul o curea la hamuri. Trei ţărani au sărit să ne dea ajutor: — Să trăiţi, coane Costică. — Ce mai e pe la voi? a întrebat tata. Oamenii au pus capul în pămînt: — Rău, boierule, am ajuns de rîsul lumii cu părintele. Tata cu mirare: — Ce s-a întîmplat? Un moşneag cuvios ne-a spus pacostea lor... S-o vedeţi... Eu îl ascultam din fundul trăsurii unde mă zgulisem de bătaia vîntului... Ne-a făcut de rîs, zice. S-a încurcat cu Rafira, cîrciumăreasa de la Moineşti. Şi-a adus-o în casă, o muiere cu ochi ca jarul şi cu farmece, boierule... Tata zîmbea: — Şi nu-i dă drumul? Ţăranul şi-a făcut cruce: — De-un an fierbe satul, coane Costică, de-un an ne spurcă grijania... Le-am făcut pe toate, ca să-1 scăpăm... Degeaba... Ne-am dus bătrînii la el şi l-am rugat s-o lase... Ce credeţi? A ieşit cu puşca în ceardac şi ne-a alungat... S-a răscolit toată lumea... Nimic... într-o zi, cînd a plecat la iarmaroc la Panciu cu ibovnica, i-am pus gînd rău... Ne-am luat cu mic cu mare şi i-am dărîmat casa... Ziceam, acum s-a isprăvit: unde se aciuieşte popa? L-am aşteptat la întoarcere: — Nimeni nu te primeşte în curte, părinte, dă-i drumul strigoaicei şi-ţi zidim casă nouă... Tata i-a tăiat vorba: — A lăsat-o? — Aş! s-a mutat în pivniţă, boierule, sub pămînt... — Cu ea? — Cu Rafira 1 Vizitiul potrivise hamurile şi-am pornit... Am ajuns la casa popii, nene Iancule... 157 Era o jale, zidurile sparte, grinzile căzute, cope-rişul de şindrilă în mijlocul curţii... Tata a oprit, pâre-că-1 văd cum se încruntase: — Părinte Onu-frei! A ieşit din gîrliciul pivniţei încadrat în muşchi şi buruiene ca un triton. — Rău ai ajuns, părinte l' i-a aruncat vorba tata. Popa s-a uitat o clipă întunecat la noi şi-a întors capul spre pivniţă: — Rafiro! Ce să vă spun? Doi ochi negri s-au ivit peste umerii haiducului care a ridicat fruntea şi ne-a sfidat: — Bine-am ajuns, domnule Costică,'bine-am ajuns! Tata n-a răspuns nimic şi a dat bici cailor... Eu din coşul trăsurii m-am uitat pe furiş înapoi. Doamnă, apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... N-am văzut de atunci tablou mai impresionant... Ei, vedeţi că nu mai rîdeţi... Pe mine m-a mişcat, doamnă Brăneanu, eu sunt cu popa din Mestecăniş... BALTEŞ: Ştii că-i straşnică povestea ta, Andrei! ANA: E pitoresc. D-NA CARAMFIL: Impresionant... SCARLAT: Adevărat haiduc... GALEA: Nu era vorba cine m-a impresionat mai mult? Pitoresc ziceţi dumneavoastră, omenesc zic eu, o pasiune barbară, îndărătnică şi sănătoasă, ca un legionar roman. BALTEŞ: Cum ziceai? Apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... Să-1 iertăm, coniţă, a vorbit frumos. Decît un lucru, măi Andrei, stau şi mă gîndesc eu acum: Iacă Manole şi popa din Mestecăniş, doi rumâni ca noi. Fiecare din doi iubea o femeie, şi unuia şi altuia i s-a cerut s-o sacrifice... Care din doi o iubea mai mult? ANDREI: Desigur că popa. SCARLAT: Evident că popa. D-NA CARAMFIL: Da, părintele... BALTEŞ: Nu pricepeţi nimic... Nu pricepeţi mînăstirea de la Argeş... Nu-1 pricepeţi pe Manole... 10 15 20 25 SCENA III BRĂNEANU (se ridică de la masă. Ceilalţi il urmează.): Ştiţi că e ora 12, domnilor. Exact miezul nopţii. O jumătate de ceas şi-mi intră trenul în gară'. ANA: Adevărat, cum a trecut vremea. Nenea Iancu, Vlade, a fost admirabil ca întotdeauna. BALTEŞ: Eu sunt un fel de lăutar, coniţă, să nu mă luaţi în serios pentru Dumnezeu. Aştept să mai îmbătrînesc puţin şi-mi schimb numele. Iancu lăutaru, cînt pe la ospeţe... BRĂNEANU: îţi mulţumesc, Iancule. Toată vara la Sinaia, dacă nu erai tu, cu ploile astea, mureau cucoanele de plictiseală. BALTEŞ: Sunt extraordinari proprietarii, domnule. Cînd plouă se plîng de plictiseală, cînd e secetă se plîng de rapiţă. Numai Goldman nu se plînge. Ce zici, Goldman? Dacă nu curge, pică. COL. DABIJA: Cinci cacialmale dumnealui, omul poporului. Dacă n-am ordin de la divizie, mon cher... PRINŢUL MUŞAT: Colonel Dabija, monsieur Goldman e sub protecţia mea... GOLDMAN: Reciproc prinţule, reciproc! BRĂNEANU: Domnilor, vă mulţumesc la toţi. La masa mea de bun rămas aţi fost la înălţime. Regret că trebuie să vă las, dar plec la datorie. Vă las pe nevastă-mea încă o săptămînă, două. Eu, Iancule, am devenit din nou agricultor. Ştii că am întîrziat cu treieratul. Un lucru însă, domnii mei. Angajamentul de la masă nu se uită. A, nu! Suntem parolişti. Peste o lună exact, la 3 octombrie, seara, ne revedem cu toţii la mine la ţară, la vînătoare de mistreţi. Nu-i aşa? Cu toţii. Ne-am înţeles. BALTEŞ: La ordin! La Brăneşti cu toţii la 3 octombrie! Nu-i vorbă, eu mare pagubă în mistreţi n-am să fac. Poate Goldman... GOLDMAN: Nu mă ierţi, domnule Balteş... BALTEŞ: Vedeţi ăsta e ticul lui... De cîte ori se supără îmi zice domnule Balteş. Asta înseamnă că şi-a pus redingota. GOLDMAN: Nu, coane Iancule, Doamne fereşte, zic aşa, eşti mata crud cîteodată. Nu vrei să mă ierţi... BALTEŞ: Da' dumneata mă ierţi, Bibicule, cînd vine termenul la bancă? BRĂNEANU: Ei, la revedere, dragii mei! Exact peste o jumătate de ceas îmi pleacă trenul. Ano, să ne grăbim. La revedere la Bucureşti. ANA: Da, să urcăm. PRINŢUL MUŞAT: Venim şi noi. E tîrziu. Noapte bună, doamnă Caramfil. D-NA CARAMFIL: La revedere, prinţule. ANA: Pe mîine, nene Iancule. (Colonelul şi Goldman salută.) BRĂNEANU: La revedere domnule sculptor. S-a făcut, s-a făcut? GALEA: încă două şedinţe şi am terminat. Bună seara, domnule Brăneanu! (Toţi urcă scara hotelului, afară de Balteş, Galea, Scarlatşi doamna Caramfil.) S C E N A IV BALTEŞ, GALEA, SCARLAT şi D-NA CARAMFIL SCARLAT: Nu l-ai iertat pe Goldman nici azi, nene Iancule! D-NA CARAMFIL: Credeţi că s-a supărat? Mi se parc foarte puţin supărăcios. BALTEŞ: Supărat Goldman? mofturi! Ăsta înghite mult, coniţă. Hippotamus felix, stomac de bronz, măruntaie de oţel... şi la urma urmei de ce să so supere? Micile răutăţi, înţepături de ţînţari istoviţi, atîta ne-a mai rămas, Scarlate! Plătim poliţele şi ne răzbunăm cu un calambur, proastă afacere... In lumea noastră dragii mei, se intră ^ uşor... Pe fereastră, da, mai ales pe fereastră... B Nu suntem o cetate închisă în care pătrunde numai alesul care ştie parola... Un tramvai, băieţi, ai 160 cinci lei, plăteşti biletul, te urci... Aşa şi Goldman, înainte vreme îi ardea lui de vînătoare? Azi e om subţire, trage cu puşca. Sunt sigur că trage bine. L-a învăţat Muşat... Ce m-a exasperat însă a fost 5 dăunăzi cînd a venit la Sinaia. Ei, atunci l-am înjurat... L-am întîlnit aci în hol, la hotel... Costum de sportsman de la Birmingham... zic: — De unde vii, Goldman? — Din Ardeal, zice. Eu glumesc: — Ce, iar cherestea, zahăr, hîrtie, ţîţîna 10 uşii? Da' el de colo: — Nu, domnule Iancule, n-am fost pentru afaceri... Caut o ruină... — Ce, întreb eu speriat... — O ruină, face Goldman... M-a trăsnit. Mă gîndeam... n-o fi nebunit ovreiul? O ruină, răspunde el tacticos, un castel vechi. 15 Ştii, nevastă-mea romanţioasă, îi plac grozav ruinele... A văzut la o gară la fraţii de dincolo şi ţine că vine frumos cum cad umbrele seara pe ziduri... Ţine la poezie, domnule Iancule. Ţine la poezie... De ce să nu-i fac plăcerea? M-am uitat 20 în obrazul lui, vorbea cu candoare... Auzi dum- neata, căuta o ruină... Să nu-1 înjuri? Ce zici, Andrei? Tare povestea ta cu popa din Mestecăniş, o baladă barbară care se cere pe hîrtie... Ce e? pari cam dus de acasă. 25 GALEA: Am o migrenă idioată. Mă mai plimb pe terasă. Noapte bună, doamnă Caramfil! la revedere, Scarlate! Noapte bună, nene Iancule, şi mîine cu bine, fără Manole... (Iese pe terasă.) BALTEŞ: Fii pe pace. Meşterul ăsta se ţine de noi, ori UO vrem ori ba. Noapte bună! La vîrsta ta şi eu ascultam broaştele. Bun băiat, apă mare, tulbure, mînă bolovani grei... Mă duc şi eu coniţă, mă trag labîrlog... Noapte bună! Noroc, Scarlate. (Urcind pe scară.) Ştiţi cum e camera de holtei bătrîn? 95 Ca o mînăstire fără clopot, nu se mai ţine nici o liturghie... bolborosesc sfinţii între ei şi duc dorul de tămîie... Noapte bună! Să trăieşti, Scarlate! D-NA CARAMFIL: Mîine, nene Iancule! 11 — Octavian Goga, Opere, III 161 SCENA V D-NA CARAMFIL, SCARLAT D-NA CARAMFIL: încă două clipe, domnule Scarlat. Aştept pe Ana, vreau să-i spun ceva pentru mîine. Prepar o surpriză lui nenea Iancu. Am o idee. Nu-i aşa, că e extraordinar? Un amestec ciudat de glumă şi de melancolie. N-ai văzut? Cu un ochi rîde, cu celălalt plînge... Ana îl iubeşte cu un ataşament absolut. E cel mai bun prieten al ei. O cunoaşte de pe cînd îi trăiau părinţii. SCARLAT: Doamna Brăneanu e o fire sensibilă. D-NA CARAMFIL: E o artistă. Şi prin temperament şi prin talent. Ne cunoaştem, aş putea zice, din copilărie... E mult mai mică decît mine, are 25 de ani. S-a măritat cînd a murit Nicu. Eram în doliu, mi-aduc aminte. Da, e o fiinţă adevărat excepţională. N-o vezi agitată de întrebări şi de vîrtejuri. Ca un arc întins, de cîte ori nenea Iancu aruncă vreo săgeată! La conservator, la Paris, a luat premiul de canto. Are o voce fenomenală. Mama ei, separe a fost o femeie superioară, din neamul Sorocenilor. A murit din naştere. Tată-său, profesorul Ranta, a crescut-o el, cu cărţi, cu flori şi cu muzică italiană, pasiunile lui. Sunt convinsă că dacă trăia, Ana nu s-ar fi măritat, îl iubea aşa de mult. Ar cînta poate undeva la operă în străinătate şi bătrînul Ranta i-ar potrivi şalul pe umeri, să nu răcească... Ce vrei însă, singură, orfană, săracă. Viaţa unei femei, domnule Scarlat, e de obicei o poveste banală, nu ca ale lui nenea Iancu... începe cu fantezii de pension, continuă cu un măritiş pripit... SCARLAT: Şi isprăveşte cu un divorţ. D-NA CARAMFIL: A, nu, domnule Scarlat. Ana nu e uşuratecă. Dumneavoastră bărbaţii sunteţi totdeauna simplişti cînd ne judecaţi pe noi. Crezi că sufletul unei femei nu e mai complicat ca un proiect de arhitectură? -- SCARLAT: Comparaţia e bună, fiind vorba de compartimente secrete şi cîteodată de mai multe etaje. Nu,glumesc. Amtoatăconsideraţia pentru doamna Brăneanu. E inteligentă, frumoasă, plină de 5 talent, deşi talentul, la drept vorbind, mi se pare un sfetnic inoportun într-o căsnicie. D-NA CARAMFIL: De ce? Ce ciudat vorbeşti. SCARLAT: Vorbesc ca un burghez fără probleme. Zic un sfetnic inoportun, fiindcă se interpune, tot-10 deauna prezent, ca un al treilea între bărbat şi nevastă. E, cum să zic, un factor extraconjugal talentul... Iaca Brăneanu, ce crezi? D-NA CARAMFIL: E un om foarte cumsecade. Fireşte, el cu politica lui, cu moşia, cu consiliile de admi-15 nistraţie; nu se cheltuieşte în emoţii de interior. Cît despre probleme, cum le-ai zis dumneata complicaţiilor sufleteşti, el nu le cunoaşte. îţi dau un exemplu, mi 1-a spus dăunăzi Ana. Foarte curios. Ştii că pînă azi nu i-a văzut bustul la 20 care lucrează Galea de două luni în camera de alături. Cînd 1-a chemat să i-1 arate, a mîngîiat-o părinteşte pe frunte. — Ştii că mie nu-mi placi de bronz... Ciudat, nu-i aşa? Dar e bun, are o bunătate paternă, un devotament onest şi definitiv. De aceea Ana ţine la el, cu toată deosebirea profundă de caracter şi de vîrstă. I s-a ataşat printr-un sentiment de cuviinţă, de respect... ştiu eu? Ce păcat că n-au copii, copiii simplifică... SCARLAT: Andrei, ce zice în faţa unei astfel de atitudini puţin complicate a omului politic în materie de artă plastjcă? D-NA CARAMFIL: îmi închipui că nu ştie. N-ar fi fost delicat să-i spuie. Te joci cu amorul propriu al artistului? Te pomeneşti că-şi ia plastilina şi pleacă. SCARLAT: Dar, doamnă Caramfil, te înşeli. Andrei înregistrează cu o seninătate exasperantă opiniile bune şi rele ale de-aproapelui în meseria lui. Te întrebam adineauri numai fiindcă m-ar fi interesat răspunsul lui. Are cîteodată o ripostă care loveşte la mir. Ştii ce i-a spus nu demult unui 162 163 ministru care i-a vizitat expoziţia şi, fireşte, habar n-avea de Praxitel, vorbea platitudini. I-a spus: — Domnule ministru, oamenii politici nu apreciază sculptura, decît cind sunt în rai. — De ce? 1-a întrebat ministrul jenat. — Fiindcă atunci partidul vine la noi cu o fotografie proastă să le facem bustul. A, e un tip Andrei, un fanatic in artă, un nepăsător în viaţă... Doisprezece ani a rătăcit în străinătate prin muzee. A cheltuit o avere bunicică rămasă de la părinţi. De obicei e tăcut, cum zicea el, gîndeşte în piatră. Nu se spovedeşte decît lui nenea Iancu, noaptea la Herăstrău, la ore mici, între trei şi cinci...M-am mirat azi, cînd l-am auzit cu povestea din Mestecăniş. Curios, foarte curios. De felul lui e scurt la vorbă. Azi părea contrariat, aproape agresiv, în timpul din urmă îl văd pe gînduri... Are ceva! Migrena e un pretext caraghios! Cînd îl aud îmi vine să rîd. Nu vezi ce spete de uriaş... SCENA V D-NA CARAMFIL, SCARLAT, BRĂNEANU, ANA, ADOLF BRĂNEANU (coboară scările în costum de voiaj. Valetul îi aduce geanta. Ana îl însoţeşte pînă în hol.): A, o conspiraţie, ori un tete-â-tete, scumpa mea vădu-vioară? D-NA CARAMFIL: O conspiraţie, domnule Brăneanu, împotriva lui nenea Iancu. O aşteptam pe Ana. SCARLAT: Ştiţi că eu sunt numai planton, nu m-a introdus în secret. BRĂNEANU: Ei bine, să vă văd, să-mi scrieţi. Nu-1 păcăliţi prea tare că se răzbună pe Goldman. Da' ştii că trebuie s-o şterg repede. Adolf, maşina! ADOLF: Gata, conaşule. ANA: Hîrtiile cu devizul sunt în geantă. La revedere, Vlade. BRĂNEANU: La revedere. Sărut mîinile, doamnă Caramfil. Cu bine, domnule Scarlat. La Brăneşti la vînătoare. (Anei.) îţi scriu de la Brăneşti cînd termin cu lucrătorii. La revedere! ANA: Noapte bună, Vlade. D-NA CARAMFIL: Bun voiaj, domnule Brăneanu. SCARLAT: La mistreţi, da, la revedere, domnule Brăneanu! (Brăneanu pleacă.) SCENA VII 10 SCARLAT, D-NA CARAMFIL, ANA SCARLAT: Acum s-a terminat rolul meu de asistent la o conspiraţie în care n-am fost iniţiat. L-am îndeplinit cu discreţie. De la nenea Iancu, meşterul nostru al tuturor, eu am învăţat codul bunelor maniere pentru candidaţii de holtei bătrîni. D-NA CARAMFIL: Oameni fără probleme, domnule Scarlat. (Anei.) Ştii că dumnealui pozează în burghez fără probleme. ANA: Atunci, Eleno, ia seama. Domnul arhitect e un • candidat de însurătoare. SCARLAT: Care riscă uneori să intre el în rolul nevestii lui Manole... Mă retrag acum. Mi se pare că pentru prima dată astăzi am încercat să fac un spirit. Contagiune. Şi fireşte n-am reuşit. Vă rog I să mă iertaţi. Sărut mîna, doamnă Caramfil. Noapte bună, doamnă Brăneanu. Sărut mîinile... D-NA CARAMFIL: Vezi că eşti răutăcios. ANA: E prevăzător. SCARLAT: Nu, doamnă, cel mai inocent locatar al 0 hotelului... Mă rezum la pură geometrie. ANA: D-NA CARAMFIL | Noapte bună, domnule Scarlat! 164 165 SCENA VIII D-NA CARAMFIL, ANA D-NA CARAMFIL: Te-am aşteptat, Ano. Bine eă s-a isprăvit. Te-am aşteptat. Am inventat ideeaunui complot împotriva lui Balteş, ca să-ţi vorbesc. Vreau să-ţi vorbesc. Ştii, eu seara îmi fac bilanţul, un obicei de veche gospodină. Ei bine, l-am făcut şi astă-seară. ANA: La care rubrică m-ai pus: profit sau pierderi? D-NA CARAMFIL: Ei nu, crede-mă, cinismul nu e reţeta cea mai indicată. ANA: Iartă-mă. D-NA CARAMFIL: Nu, dar cîteodată ai vorbe stranii. ANA: Iartă-mă sunt enervată, iartă-mă... D-NA CARAMFIL: Eşti zbuciumată, da... ANA: Sunt caraghioasă, sunt enervată... Ai dreptate... înţeleg... D-NA CARAMFIL: Enervată, da! Şi ce e mai rău e că începe să se vadă. Crede-mă, sunt bucuroasă că Vlad a plecat, ar fi putut să observe. Toată vivacitatea asta intempestivă, alternările repezi de umoare, trei păhărele de chartreusă după masă, tu care nu guşti o picătură de lichior... ANA: Aş vrea să-mi stăpînesc nervii, Eleno, e greu. D-NA CARAMFIL: Azi-dimineaţă ai fost dezagreabilă, pur şi simplu dezagreabilă cu Vlad. In definitiv poate să fie cineva om de seamă, fără să cunoască pînzele Renaşterii. Cînd i-ai spus cu răutate şi-ai repetat în faţa tuturor: Sandro Boticelli a fost un mare agricultor în cîmpiile toscane, omul a plecat capul, n-a zis nimic, a luat pe colonelul de braţ şi a pornit-o înainte... L-ai blesat, ai fost crudă, aproape rău crescută... ANA: Dacă nu înţelege nimic acest om liniştit... serviabil... Dacă nu înţelege nimic... Eleno, sunt obosită... Viaţa nu e numai club şi rapiţă, politică şi vînătoare de mistreţi. D-NA CARAMFIL: Ei da, dar astea sunt descoperiri tardive, nu pot duce la nimic bun... 10 15 20 25 80 85 40 ANA: Desigur că da... decît sufletul e o coardă, Eleno, care se întinde şi plesneşte odată... Nu ştii cînd, nu-ţi dai socoteala... Te plimbi în întuneric şi te lămureşti deodată, ca la lumina unui fulger... Da, sunt străfulgerări de-o clipă care limpezesc adevăruri crude... Ştiu eu? Ani de-a rîndul mergi alături de cineva fără să înregistrezi că are urechile mari şi-un punct de albeaţă la ochiul stîng... Le-ai înregistrat? Din ziua aceea nu-i mai vezi decît urechile... Nu te mira de vorba mea, aşa e... Să nu crezi că sunt o apucată, că nu mă analizez... Eu îmi dau seama, eu mă chinuiesc, mă zbat... D-NA CARAMFIL: Ştiu, Ano; tocmai de aceea-ţi vorbesc. Acum că ai rămas singură, am impresia că trebuie să-ţi fiu o protectoare... ANA: Da. îţi mulţumesc, Eleno. îţi mulţumesc. Tu eşti bună, eşti echilibrată, eşti înţeleaptă... eşti prietena mea, Eleno... Explică-mi tu, cum se poate descifra o pervertire de temperament? Ai avut vreodată senzaţia asta penibilă că nu mai eşti tu, că eşti altă fiinţă, alţi nervi, altă carne? Şi toată transformarea bruscă peste noapte, ca de-o otravă... ca şi cînd ai fi mîncat bureţi nebuni culeşi pe Caraiman?... In definitiv, Eleno, eu am trăit şapte ani cu Vlad, mi-am făcut o concepţie de viaţă din căsnicia mea, am trăit împăcată, fără zguduiri mari, adevărat, dar mulţumită... normală... Şi-acum dintr-o dată, un fulger... o destrămare... Şi eu ţin la el şi azi, pricepi, ţin... îl respect... da... Ce dedublare stupidă... Nu-mi dau seama... Aş vrea să-1 întreb pe bătrînul Balteş, să-mi explice el, nenea Iancu, boala asta grozavă dintr-un tratat de patologie... D-NA CARAMFIL: Draga mea, nu-i nevoie de Balteş... Are un nume simplu. E bine să nu-1 rostim acum. Ar putea să ne-audă de pe terasă. ANA: Cine? D-NA CARAMFIL: E pe terasă... ANA: Andrei e pe terasă? D-NA CARAMFIL: Toată seara s-a plimbat ca un lunatic. Ei bine, omul ăsta este fără cumpăt; un mare artist, desigur, dar un mare copil... De vreo două săptămîni s-a întunecat de tot... Crezi că lumea 5 n-a remarcat? Cînd ai cîntat astă-seară aria Isol- dei, s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit repede din hol ca un somnambul... Crezi că Balteş cu agerimea lui de fin observator nu 1-a înţeles? Povestea lui Manole, nu-ţi dai seama c-a fost cu tîlc, 10 o subtilă şarjă de circumstanţă? Şi el, neîndemî- natec, n-ai văzut cum s-a prins cînd a ripostat cu tabloul lui de la ţară, o apoteoză barbară a dragostei, o ripostă stîngace, provocatoare. ANA: Da, e tulbure... 15 D-NA CARAMFIL: E elementar... ANA: Eleno! D-NA CARAMFIL: Ce este? ANA: Eleno, am o idee... D-NA CARAMFIL: Ce vrei? 20 ANA: Cheamă-1 te rog de pe terasă, cheamă-1 aici. D-NA CARAMFIL: De ce asta? ANA: Cheamă-1, vreau să am o explicaţie cu Andrei. D-NA CARAMFIL: Nu e riscant aici, la ora asta? ANA: Nu, vreau să-i pun capăt... Ai dreptate, e o 25 stare imposibilă. Voi fi scurtă, tranşantă... D-NA CARAMFIL: Ai să fii rezonabilă? ANA: Da, îmi dau toate silinţele. Iţi făgăduiesc. Cheamă-1, te rog, şi lasă-ne singuri! Am să-ţi spun mîine... Iţi mulţumesc, Eleno... (D-na 30 Caramfil iese pe terasă. Se aude: D-le Galea! Răspunde Galea: Doamnă Caramfil. Reintră împreună.) SCENA IX ANA, D-NA CARAMFIL, GALEA 35 D-NA CARAMFIL: Un moment, te rog... Sper că s-au culcat şi broaştele. Am rămas noi... vino! Ana vrea să-ţi spuie un cuvînt pentru şedinţa de mîine. 168 Da', ştii, pe mine, să mă iertaţi. Excursia de azi, masa de astă-seară, discuţiile m-au dat gata. Să mă iertaţi. GALEA: Da, doamnă. 5 ANA: Un cuvînt numai, aşează-te, te rog... Mîine nu cred să pot poza. (D-na Caramfil pleacă.) Mă urc şi eu imediat, e aşa de tîrziu ! La revedere, Eleno! D-NA CARAMFIL: La revedere, domnule Galea! GALEA: Noapte bună, doamnă. (Urcă scara.) 10 ANA: Nu e vorba de bust. Vreau să-ţi vorbesc. Nu de şedinţa de mîine... Stai, te rog... GALEA: Nu e nevoie. ANA: Totuşi. GALEA: Orice explicaţie e deplasată. 15 ANA: De ce eşti tulburat? ' GALEA: Nu. Orice cuvînt e o notă falsă... O tulburare mai mult... Cît despre ghemul de lut din camera 37, te rog să-i spui feciorului că nu. mai trebuie să-1 ude dimineaţa. Nu mai lucrez. Sunt două fîO luni de cînd faimoasa operă o simt sluţindu-se sub mîinile mele. Te rog să-1 arunci în Prahova. Da, da, e cel mai potrivit omagiu ce-1 putem aduce acestei vilegiaturi de la Sinaia, cu preocupări de artă, cu pocker, cu politică economică, cu toată ilustra pletoră a acestui hotel... A, cîtă banalitate, cîtă banalitate... ANA: Eşti prea agitat. GALEA:'Nu, sunt ridicol. ANA: Eşti dezlănţuit. GALEA: Sunt ridicol. ANA: De cc-ai plecat pe terasă, cînd am început să cînt astă-seară? A fost un gest rău plasat, l-au simţit toţi, a fost o imprudenţă... GALEA: Te-asigur că ultima. ANA: De ce spui aşa? GALEA: Da, ultima. Crezi că nu mi-am dat seama? Dar mă strîngea de gît... Aveam în minte scena de azi-dimineaţă... în creier, în mîini, în degete; înţelegi, în degetele astea, care n-au mîngîiat decît piatra, e un cutremur, e o revoltă. Plătesc scump dezertarea de la muzee... Da, sunt un 169 exilat, un dezertor... Şi cînd fiecare atom din mine se risipea ca de-o prăvălire surdă, dumneata atingeai clapele pianului, cu o impecabilă linişte mondenă. Cîntai cu măiestrie, cu stăpînire, cu 5 prestanţă... ANA: Ce copilărie... Dar n-ai priceput... GALEA: Erai a tuturor... ANA: Dar n-ai înţeles... Alesesem aria Isoldei... Era un gînd ascuns, era un val — ştiu eu? — era o 10 mărturisire. GALEA: Da, aria Isoldei. Să nu crezi că în sufletul meu n-au răsunat acordurile ca într-o biserică părăsită, că nu mă flagelează, că nu mă răscolesc. Să nu crezi că din prima zi cînd te-am auzit, 15 vocea dumitale nu mi-a dat acea senzaţie cotro- pitoare pe care trebuie s-o fi resimţit bestiile lui Orfeu. Din clipa însă cînd aici s-a deschis o rană, fiecare accent e un pumnal care se înfige şi doare... Eu nu mai sunt auditoriu, înţelege-mă, 20 eu vreau să fiu stăpîn... Nu pot? Plec! Toţi aceşti indivizi, care stau cu braţele încrucişate în fotoliul lor şi sorb revărsarea melodiei, mi se par nişte intruşi odioşi... Cintecul se risipeşte tuturor, ca o voluptate a simţurilor cu ferestrele deschise... 25 Fiecare îşi smulge partea lui, o gamă, o înflori- tură, un tril... Unul zîmbeşte, altul plescîie din buze, altuia i se umflă vinele Ja frunte... Se împart asupra lui, asupra d-tale... E o impietate, e o orgie, e obscen... 30 ANA: Andrei! GALEA: De-aceea spectacolul este peste puterile mele. De aceea am plecat! ANA: Andrei, ar fi mai bine... GALEA: De aceea am să plec definitiv... 35 ANA: Să pleci definitiv... GALEA: Da, să plec... Să mă înfund din nou între ciopliturile mele de piatră, undeva departe, lîngă un amfiteatru la Taormina, la Amalfi, într-un sat în Sicilia. Singur şi pribeag, fără nume, fără 40 tară... Tortura asta continuă m-a desconcentrat... lilt E pentru întîia oară în viaţă cînd nu mă mai ascultă creierul, nici mîna... Iartă-mă. ANA: Andrei, sunt sfîrşită, Andrei! GALEA: Iartă-mă... nu eşti vinovată cu nimic... Sunt 5 brutal, ai dreptate... Sunt eu, iartă-mă, n-am ; înţeles jocul realităţilor... Sunt un nebun... Brazii... Prahova... (îi ia mina.) ANA: Da, brazii... Prahova... Andrei sunt slabă... GALEA-. Ano... e o prăpastie... 10 ANA: Vroiam să-ţi spun... să mă smulg... dar simt şi eu prăpastia... e un vîrtej... E o goană... e un vîrtej, Andrei... (Izbucneşte în plîns.) Brazii... GALEA: Vino să-i ascultăm... Cîntă simfonia cea mare... Nu! Cîntă aria Isoldei... acolo... afară, -15 în noapte... Vino... (O Urăşte aproape spre terasă. Scena rărnîne cîteva momente goală. Apare Adolf somnoros şi nevăzînd pe nimeni, ia sticlele, închide pianul, stinge electrica şi pleacă. Pe scenă pătrunde numai lumina temperată a lunei care luminează f-20 terasa. Se desluşesc umbrele lui Galea şi Ana îmbră- ţişaţi. Ease desface, revine pe scenă. Galea o urmează.) ANA (şoptind): Te aştept... (Dispare repede pe scară. Galea rărnîne pierdut, răzimat de uşa terasei.) ACTUL II La conacul moşiei Brăneşti. Salon mobilat cu gust. Covoare, tablouri, o marmoră, pian. Cînd se ridică cortina d-na Caramfil e la telefon. 5 S C E N A I D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA D-NA CARAMFIL (la telefon): Alo, da... înţeleg... A plecat cu maşina azi-dimineaţă de la Bucureşti şi-a avut o pană. Cum? Nimic? Nici un accident? 10 Nimic. Ei, atunci suntem liniştiţi. Mersi. Da. De cîtă vreme? Atunci trebuie să sosească imediat. Mulţumesc. (Depune receptorul, intră ţaţa llinca.) ŢAŢA ILINCA: închipuieşte-ţi, coniţă, nu se găseşte» 15 Nici şampania, nici şvaiţerul, nici sardelele. Tot pachetul de la Ciobanu a intrat în pămînt. L-am pus în pivniţă eu cu mîna mea. D-NA CARAMFIL: Unde crezi că s-a ascuns? ŢAŢA ILINCA: Unde, unde? Lică, cine altul? El le-a 20 sfeteresit şi pe astea. Al dracului ţigan, minte de îngheaţă apele: — De unde să-1 văd eu, ţaţă Ilinco, poate a rămas la maşină, poate l-au dus boierii azi-dimineaţă cînd au plecat la vînătoare... Şi se jură ţigăneşte... Aşa bucătar, halal... 172 10 D-NA CARAMFIL: Ana nu l-a întrebat? ILINCA: Dumneaei ca şi dumneata. Ce vă pasă? Citeşte o carte de i-a dat domnul Balteş; că şi dumnealui, om bătrîn, tot de cărţi se ţine. D-NA CARAMFIL: Lasă, ţaţo Ilinco, să mai bea boierii şi vin, nu-i nimic, lasă. ILINCA: Cum nu-i nimic? La urmă tot eu trag ponosul... al dracului ţigan... D-NA CARAMFIL:'Unde-i coniţa? ILINCA: în ceardac. D-NA CARAMFIL: Cheam-o încoace. Spune-i c-o rog să vie în salon. Am să-i spun ceva. ILINCA: O chem, dar pe Lică tot îl prind, să nu credeţi că scapă. Al dracului ţigan... (Iese.) 15 SCENA II D-NA CARAMFIL, ANA ANA: Ce-i, Eleno? S-a întimplat ceva? M-ai chemat. D-NA CARAMFIL: O veste bună. Vine Scarlat. Acuma am vorbit la Bucureşti cu biroul lui. Cum mă gîndeam eu, aşa a fost. A plecat azi-dimineaţă din Bucureşti cu maşina. A avut o pană la carburator în drum spre Piteşti. Nici un accident. I-au trimis alt automobil. Trebuie să pice dintr-un moment într-altul. 85 ANA: Ei, vezi, că nu-i nimic... Mă bucur de bucuria ta. Ce om cumsecade! D-NA CARAMFIL: Da, echilibrat, corect... ANA: Mi-e tot mai simpatic. D-NA CARAMFIL: E simplu. Cum repetă el totdeauna1 '80 om fără probleme. îşi vede de treabă. Ştii c-a terminat casa Irimeştilor? A avut puţin bucluc cu antreprenorul, dar e pe sfîrşite. Ce bine-mi pare că n-a păţit ceva. Aveam palpitaţii. Vedeam că s-a făcut 11 şi nu mai vine... Mă gîndeam: un 173 accident. Ar fi fost aşa de stupid. De la moartea lui Nicu am rămas cu o groază în nervi. Lucrurile cele mai neînsemnate iau proporţii şi-mi dau emoţii. ANA: Cînd vă cununaţi? D-NA CARAMFIL: Ce copilă eşti... Dar nici nu ne-am logodit încă... La iarnă, tîrziu... Scarlat trebuie să isprăvească întîi planurile pentru construcţiile de la anul, ca să putem pleca în străinătate. Ce vrei, dragă Ano... viaţa... Crezi că ţi-ai făcut un drum de la care nu te mai abaţi, şi deodată o surpriză, o excursiune în munţi, un om... Ce ciudat... ANA: Da, da, totul e întîmplare, Eleno... D-NA CARAMFIL: întîmplare, adevărat... Să-mi fi spus cineva astă-vară, cînd am plecat la Sinaia, că peste trei luni voi avea gîndurile de azi, i-aş fi rîs în obraz... Aşa era de departe mintea mea de orice complicaţii. Mă resemnasem în singurătate. Şapte ani de văduvie. îţi poţi da seamă, făcusem o şcoală... Şi la Sinaia, îţi aduci aminte, nici un moment, dar nici un moment nu mi-aş fi închipuit: arhitectul ăsta care mi se părea rece şi îngrădit într-o corectitudine de cifre... îmi făcea societate, îmi vorbea desigur ca tuturor... Mă întreba liniştit de trecut, de moartea lui bietul Nicu. I-am spus tot, fireşte... Era gentil, măsurat, nici cele mai inocente aparenţe de flirt... Un bucheţel de violete, da, mi-a dat o dată, aşa în treacăt, fără nici o semnificaţie... Nici nu m-a mirat... Şi-n ziua din urmă, exact, în ziua din urmă, către seară, veneam din parc spre hotel. Ne-am oprit la un chioşc, şi-a luat jurnalul. Avea o ezitare în vorbă, părea îngîndurat, era palid... Atunci mi-a spus simplu, cuviincios, limpede, parc-ar fi fost vorba de-o afacere... (Intră ţaţa Ilinca.) SCENA III ANA, D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA, RAINER ŢAŢA ILINCA: Coniţă, vai de mine, coniţă, să-i vedeţi... ANA: Ce-i, ţaţă Ilinco, ce va să zică văicăreala asta? ILINCA: Sunt trei, mari ca urşii, nişte matahale să-ţi faci cruce... ANA: Ce? D-NA CARAMFIL: Hoţii cu pachetul de la Ciobanu? ILINCA: Nu, coniţă. Vai de mine, trei mistreţi, i-a I adus domnul Lorenţ cu caru... şi vulpi... şi iepuri... da, mistreţii... Sunt de pomină... Pachetul nu s-a găsit. Te pui cu ţiganul? ANA: Cum, a venit administratorul? Trimete-1 imediat încoace... Poate are vreun cuvînt de la ■15 Vlad... ILINCA: Aşa dihănii n-am mai văzut. îi spui lui domnul Lorenţ... (Iese.) ANA: De ce-o fi venit aşa de repede? De obicei îşi aduceau seara vînatul... j|0 D-NA CARAMFIL: Acum tu eşti neliniştită. Ce să fie? Nimic. B* ANA: Nu, dar mă întreb. D-NA CARAMFIL: Desigur, ne spune ceva. (Intră administratorul.) §ţ5 RAINER: Sărut mîna, doamnă! ANA: Bună ziua, domnule Rainer. E ceva? RAINER: Nimic deosebit, doamnă. Domnul Brăneanu m-a trimis să vă spun că nu sosesc decît seara tîrziu. Am vînat pînă la 10 în Muncelul şi după-||0 amiazi trecem spre Vlădeasa, la cerbi. De aceea ne vom întoarce probabil numai noaptea. ANA: Foarte bine. A fost cu noroc? RAINER: Da, a ieşit bine. Domnul Brăneanu în frunte fc ca totdeauna. ||S D-NA CARAMFIL: Ce-a împuşcat domnul Brăneanu? RAINER: Doi mistreţi, doamnă, două vulpi şi un ţap. f D-NA CARAMFIL: Colonelul? 174 175 RAINER: Domnul colonel Dabijaa împuşcat un mistreţ, un exemplar foarte frumos. Il veţi admira. Surit toţi jos în faţa ceardacului. D-NA CARAMFIL: Unde-i nenea Iancu, să întrebe de 5 domnul Goldman... Domnul Goldman a împuşcat ceva? RAINER: Da, un iepure, doamnă. Stătea la pîndă cu prinţul Muşat. D-NA CARAMFIL: Ei, bravo! 10 ANA: Nenea Iancu e în grădină, a ieşit de azi-dimineaţă. Bine, domnule Rainer. Apropo, domnul Galea a avut şansă? RAINER: Nu, doamnă. Domnul Galea n-a împuşcat nimic. Adică nici n-a tras. Am fost alături multă 15 vreme. Aşa ne-a împărţit de dimineaţă domnul Brăneanu. A trecut mult vînat pe dinaintea noastră, mistreţi, capre... N-a vrut să tragă. Eu am plecat cu gonacii înainte, pe urmă l-am pierdut din vedere. Domnul Brăneanu ne-a întrebat unde 20 e. I-am spus că a rămas înapoi. ANA: Bine, domnule Rainer. Spune-i bărbatului meu că-1 aşteptăm cu masa. Dumneata te întorci curînd? RAINER: Plec imediat. Un moment să odihnim caii. 25 D-NA CARAMFIL: Uite ce e, domnule Rainer. Te rog să mai stai un sfert de ceas. Vine domnul Scarlat. Să-1 conduci. Plecaţi împreună. RAINER: Da, doamnă, aştept. (Iese.) SCENA IV 30 ANA, D-NA CARAMFIL ANA: Ai auzit? D-NA CARAMFIL: Ce? ANA: Andrei. D-NA CARAMFIL: Iar tulbure, ca de obicei. 35 ANA: Da, dezlănţuit, fără control, afişîndu-şi dispreţul. D-NA CARAMFIL: Nu exagera. Poate nu e vînător. io 15 20 80 35 (0 ANA: Cum nu? Pasionat. Dar e întunecat, e într-o tensiune continuă... Eleno, starea asta e insuportabilă, e peste puterile mele. Simt, uite am o presimţire sinistră... Simt furtuna aproape, tot mai aproape... Pare-că văd valurile cum mă ridică. Pare-că e un vifor pe mare, la farul de la Tuzla, şi-o luntre care joacă azvîrlită în nebunie. O luntre care se cufundă. Luntrea mea, Eleno... D-NA CARAMFIL: Eşti agitată, calmcază-te. Nori care trec... ANA: Nu, situaţia asta mă exasperează. Jocul ăsta frivol nu-1 mai pot duce înainte... Sunt o vinovată, desigur... D-NA CARAMFIL: Ano? ANA: Sunt o cinică. Crezi că nu văd? O femeie căzută... D-NA CARAMFIL: De ce te chinuieşti? ANA: Sunt o fiinţă rea, ieşită din calea normală... Şi-ţi jur că am luptat, că am vrut să scap din vîrtej. Acolo la Sinaia, în noaptea aceea, cînd ţi-am dat cuvintul meu, eram hotarîtă. Vedeam clar primejdia, înţelegeam consecinţele... Ştiam, ştiam, că un pas încă şi cad în abis. Ei bine, nu m-am putut smulge. O forţă necunoscută mă împingea de la spate, o gheară de fier mă strîngea de şira spinării, de păr, de braţe... Am fost laşă, Eleno. Am căzut înfrîntă ca o cîrpă, ca o femeie de stradă... D-NA CARAMFIL: Ano, pentru Dumnezeu, linişteş-te-te!... ANA: Şi de atunci e un chin, o dualitate dezonorantă. Am senzaţia că joc pe-o coardă întinsă la circ, că sunt pe muchea cuţitului. Omul acesta plin de pachete de nervi, încins în negură, ca fruntea unui vulcan, înfrigurat ca un rîu de lavă, mă domină... In mîinile lui mă pierd... Voinţa mea se fringe... Mă stăpîneşte, da, mă stăpîneşte cu conştiinţa omului superior. Ochii lui se aţintesc ca două suliţi asupra mea, mă ard... D-NA CARAMFIL: Biata fetiţă... Ce friguri grozave au dat peste tine... 176 1 177 ANA: Şi cînd îl văd pe Vlad privindu-mă întrebător,, cu o căutătură necunoscută sub gene, atunci înţeleg mai bine realitatea şi mă cutremur. El nu zice nimic, nu mi-a spus un cuvînt, dar atitudinea lui nouă, o cută parcă ivită în colţul buzelor, toate îmi dau impresia chinuitului care scrutează. Şi eu mă simt aşa de slabă, aşa de neputincioasă... Înţelegi, într-o zi o lacrimă neştearsă, o silabă care-mi scapă şi va desluşi tot... Are să fie o nenorocire... D-NA CARAMFIL: Bine, Ano, nu poţi pune capăt acestei torturi? ANA: Ştiu eu, e prea greu, e prea tîrziu. Ştiu eu... Valul m-aruncă între două stînci, mă balansează încă şi-o să mă sfarme, Eleno... (Se aude sirena unui automobil.) Ascultă... da... vine Scarlat... D-NA CARAMFIL: El trebuie să fie. ANA: Trec dincolo, Eleno. Nu-1 pot primi în halul ăsta. Inventează un pretext, o durere de cap. Primeşte-1 tu... te rog... D-NA CARAMFIL: Desigur că da, dar calmează-te, Ano, potoleşte-te... Surescitarea asta trebuie să înceteze... ANA: Da, da... îmi dau silinţa... la revedere... D-NA CARAMFIL: Vom vorbi de altfel după plecarea lui Scarlat. (Ana iese.) SCENA V D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA, SCARLAT ILINCA: Aici, conaşule. Poftiţi. Ne-aţi băgat la griji. Coniţa Elena a bătut telegraful... poftiţi... SCARLAT: Ei, nu-mi dau eu ortul popii cu una, cu două... A, bună ziua, Eleno. Adevărat, te-ai speriat? D-NA CARAMFIL: Bună ziua, Emil. Bine-ai venit. Fireşte că da. Era vorba mai întîi că soseşti aseară. Ne-ai vestit apoi că numai dimineaţă... 10 15 Trecea vremea... Credeam, Doamne fereşte, un accident... Am telefonat la biroul tău... SCARLAT: Ei, atunci ştii, nimica toată... Atîta c-a fost plicticos şi-am întîrziat. D-NA CARAMFIL: Stai, te rog. Nu-i nimic, pleci cu administratorul. Nu iei ceva? SCARLAT: Poate un ceai. M-aş grăbi. D-NA CARAMFIL: Un ceai, ţaţă Ilinco, pentru conaşul. Tosturi, marmeladă, unt proaspăt... ILINCA: Toate bunătăţile, coniţă, toate bunătăţile... D-NA CARAMFIL: E nostimă baba. Doica Anii. Stăpîneşte aici la Brăneşti. Se ceartă cu bucătarul, cu slugile... SCARLAT: Doamna Brăneanu? D-NA CARAMFIL: Ai s-o vezi diseară cînd veniţi de la vînătoare. E în camera ei, indispusă pentru moment. Nimic grav. Da', ştii, cum mă bucur că ai venit Emil... Aseară cînd au sosit toţi fără tine, m-am bosumflat... La masă eram distrată, începuse glumele pe socoteala mea, îi ştii prietenii tăi... Colonelul nesuferit: — Crede-mă, doamnă, face chef la Flora cu meşterii... Nenea Iancu mai galant, mă consola în genul lui: — Nu fi supărată, coniţă, a întîrziat pentru cadou... în sfîrşit, telegrama ne-a liniştit... SCARLAT: Da, trebuia să lichidez cu antreprenorul. Bine c-am scăpat. M-am convins, era escroc. (Ţaţa Ilinca intră cu ceaiul.) ILINCA: Poftiţi, conaşule. Am adus de toate... poftiţi... Iaca şi urdă dulce de azi-dimineaţă... poftiţi... D-NA CARAMFIL: Mersi, vezi ce gentilă e ţaţa Ilinca, Emil? Lasă să prepar eu ceaiul... lasă, ţaţă Ilinco... ILINCA: Dumnezeu să vă dea noroc! (Iese.) SCARLAT: Să trăieşti, băbătie! Ştii că e admirabilă urda asta de la oile lui Brăneanu. Cît facem de aici pînă la munte? D-NA CARAMFIL: Vreo două ceasuri... Apropo, Emil după ce-ajungi acolo, vezi niţel de Galea, antre-nează-1, vorbeşte-i. E într-o stare de nervi curioasă. SCARLAT: Ce face? D-NA CARAMFIL: Nu face nimic... dar e continuu sub presiune. Mi se pare schimbat de tot. Curios om. Cîteodată morocănos din cale-afară, retras în colţ 5 şi răsfoind o carte, cînd toată lumea vorbeşte'. Alteori, cuprins de-o veselie subită, golind trei pahare unul după altul şi trecînd la o volubilitate fără rost. Lumea se întreabă: — ce e cu omul ăsta? Se pun, desigur, multe în contul tempera- 10 meritului de artist, dar explicaţia asta nu mai e suficientă. Şi aseară la masă a avut două faze. Mai întîi tăcut, monosilabic, cu ochii în farfurie şi pe la sfîrşit exuberant, angajînd cu prinţul o conversaţie în doi peri despre graţiile negreselor 15 din Algeria. A început să deteste artele ca nişte îndeletniciri de degeneraţi şi-a isprăvit printr-im fel de exaltare şarjată a virtuţilor cîmpeneşti: Trăiască agricultura! SCARLAT: Desigur e o aluzie la Brăneanu. 20 D-NA CARAMFIL: Da, dar stângace, plasată cu o răutate sumbră, nelalocul ei. Biata Ana, s-o fi văzut, schimba feţe, îi ardeau obrajii. Noroc cu nenea Iancu. Bătrînul e foarte şiret, prinde tot, nu scapă nimic şi e totdeauna gata cu o glumă, c-un 25 paradox, c-un spirit să salveze conversaţia. Ana însă e zbuciumată. Mi-a vorbit adineauri, plină de presimţiri negre. Inchipuieşte-ţi, a venit administratorul de la vînătoare. Spune că Galea stă singur, nu participă la nimic, n-a tras nici un 30 glonţ... Va să zică şi-acolo îşi plimbă negura.... De aceea îţi ziceam, dragă Emil, ocupă-te puţin de omul ăsta, ia-1 cu tine, spune-i două vorbe, atrage-i atenţia. în sfîrşit, voi sunteţi prieteni, agitaţia asta pe care o răspîndeşte în jurul lui 3 5 nu merge. La un moment Brăneanu are să reac- ţioneze. Ce te faci atunci? SCARLAT: înţeleg, înţeleg. Dar ce pot eu? E o încurcătură din care se iese greu... D-NA CARAMFIL: Desigur că da... Ana îşi dă seama, 40 îşi face reproşuri, se învinovăţeşte singură... 10 13 'SO SCARLAT: Are dreptate. E vinovată de la început. Viaţa, dragă Eleno... Cunoşti ideile mele. Viaţa e serioasă. Aparenţele, spuma de deasupra îţi dau impresia că se poate pluti la suprafaţă. In fond totul se plăteşte, cum spunea odinioară bătrînul Balteş într-un'a din butadele lui. Prietena dumitale n-a înţeles acest adevăr, şi plăteşte acum. Şi n-a mai înţeles încă ceva: pe Andrei. Ei bine, eu îl cunosc, îl ştiu de douăzeci de ani. Un fanatic al artei lui, un solitar, un suflet pur, incapabil de tranzacţii, un leu din Sahara visînd infinitul... Ei bine! Doamna Brăneanu nu 1-a priceput. Micile cochetării, jocul obişnuit din lumea noastră care frizează păcatul fără mari scrupuluri de conştiinţă, cum aş zice, gimnastica adulterului, nu e lumea lui Andrei. Foarte puţină îndemînare îi trebuia doamnei Brăneanu ca s-o puie în gardă, să nu intre în cuşca leului. Ei bine, acum? D-NA CARAMFIL: Acum? SCARLAT: Acum nu prea văd soluţia. Lucrurile s-au încurcat. în Andrei s-au răscolit instinctele de stăpîn, care în raporturile noastre cu femeile îndrumă orice logică de bărbat şi cer cuvînt la un moment dat. Nu văd decît o singură ieşire: ori-ori... dar repede, fără ezitare, dacă vrea să înlăture catastrofa. Să-i vorbesc eu lui Andrei? Dar amestecul meu ar fi refuzat de la început ca o indelicateţă. Dînsa are iniţiativa. Spune-i, vor-beşte-i, convinge-o. Intru cît mă priveşte, nu pot avea altă părere decît o ruptură bruscă care salvează trei oameni: Brăneanu revine din nedumerirea lui, prietena d-tale se retrage in căsnicie cu o rană care se vindecă şi Andrei... Ei bine, Andrei se îngroapă în arta lui şi-şi urlă durerea în marmură. Crede-mă, Eleno, e cea mai bună soluţie şi cea mai onestă. Peste tot atmosfera asta e penibilă, tocmai acum în pragul fericirei noastre... Ştiu, o clipă nu-ţi bănuiesc castitatea... Cum te ridici deasupra... eşti intangibilă... eşti o sfîntă. (îi sărută mîna. Intră ţaţa Ilinca.) 180 181 10 15 20 ILINCA: Iertaţi-mă, coniţă, domnul Lorenţ e gata-Dacă vrea conaşul ca să nu întîrzie, spune domnul Lorenţ... D-NA CARAMFIL: A, da, administratorul. SCARLAT: Adevărat, uite că viu. Plecăm imediat. (Iese Ilinca.) Are dreptate, dacă nu întîrziem. Te las, dragă Eleno. Fii liniştită, văd eu de Andrei. N-are să fie nimic acum. De altfel femeile, sunteţi totdeauna prăpăstioase. Dacă vorbeşti, desigur cu tact... D-NA CARAMFIL: Fireşte, fireşte... îţi urez noroc la vînătoare, Emil. SCARLAT: Mersi. Nu cred să am noroc. D-NA CARAMFIL: De ce? SCARLAT: Eu mi-am luat prada şi nu mai scapă din ghearele mele... D-NA CARAMFIL: Da, sunt în cuşcă Emil... SCARLAT: Şi te-am închis cu zece zăvoare... D-NA CARAMFIL: Şi nu mai vreau să ies... La revedere, Emil, la revedere... SCARLAT: La revedere diseară. (Iese.) SCENA VI D-NA CARAMFIL, ANA ANA: A plecat, l-am văzut pe fereastră. D-NA CARAMFIL: Da, s-a dus. ANA: Eşti fericită, Eleno? D-NA CARAMFIL: Da, sunt mulţumită. Curios însă. Mă întrebi aşa de bătrîneşte parc-ai fi o mătuşă a mea. Tante Frossa, bunăoară. Am fost alaltăieri la ea s-o văz. S-a oprit la gherghef, mi-a luat amîn-două mîinile şi vorba cea dintîi, exact ca tino: Eşti fericită, Eleno? Cînd colo tu, o fetişcană abia ieşită din pension... ANA: A, nu, Eleno. Ai sesizat bine că te-am întrebat bătrîneşte, fiindcă sunt bătrînă, foarte bătrînă.Că 35 am mai puţini ani decît tine? Dar vîrsta, ce-are a face vîrsta? într-o lună de zile ţi se pot grămădi în suflet senzaţii, întrebări şi experienţe cîte nu 25 30 182 '10 ■15 tîO acumulezi o viaţă întreagă. O furtună, un incendiu, nu pustiesc mai mult într-un sfert de ceas decît o risipire înceată de decenii? De-aceea ai sesizat bine. Mă simt mult mai bătrînă şi ni s-au intervertit rolurile. La Sinaia, eram, cum spui, un copil, tu o femeie matură, care-mi dai sfaturi şi-mi arătai drumul. Aici, la Brăneşti, tu eşti fiinţa senină, prinsă în farmecele tinereţii, şi eu, tante Frossa, vorbindu-ţi de la poalele unei grămezi de cenuşe... Să nu crezi că în tot zbuciumul meu n-am urmărit pas cu pas învierea ta. Dimpotrivă, m-am angajat mult mai mult decît dacă aş fi fost dezlegată de-o povară proprie. Mi s-a pus ca o problemă paralelă legătura ta, am înregistrat-o în toate amănuntele ei, pe furiş, am descifrat-o alături de povestea mea cu cruzime, cu migăleală, cum pui faţă în faţă două compoziţii muzicale pe acelaşi subiect... Cîtă deosebire, Doamne, cîtă deosebire! De-aceea cind te văd, cînd vă văd, fericirea voastră calmă, justă, legitimă, fericirea asta consacrată de legi şi de canoane, îmi dă impresia că tu eşti fetiţa de pension... D-NA CARAMFIL: Ce frumos vorbeşti tu, dragă Ano... îţi mulţumesc... Ştiu că nu este în tino nici un grăunte de meschinărie... Mulţumirea mea nu-ţi trezeşte nici o protestare... Ştiu... E o mulţumire, Ano,'cum spui tu, calmă, adîncă, un lac fără valuri... O vei cunoaşte şi tu, mai tîrziu, cînd va fi trecut viforul... ANA: Eu? D-NA CARAMFIL: Da, tu. ANA: Crezi? D-NA CARAMFIL: Scarlat, Ano, e un om chibzuit... ANA: Scarlat? D-NA CARAMFIL: Da, Emil... ANA: Cum, i-ai spus? D-NA CARAMFIL: Vezi că eşti copilă iar, cu toate teoriile tale... Dar crezi că nu simţise omul? Că două clipe petrecute în societatea voastră nu lămuresc totul? Crezi că un sentiment se poate ascunde ca un flacon de parfum într-o poşetă? Fireşte că ştia. 183 în sfîrşit, simţise atmosfera, fără detalii, fără indiscreţii... Decît, el e atît de corect... Fii pe pace. Legătura noastră, îţi dai seama, e suprema garanţie. I-am atras atenţia asupra lui Andrei, să-1 urmărească niţel la vînătoare, să fie în jurul lui, să-1 scutească de imprudenţe... ANA: Poate ai făcut bine... Tu pol i judeca mai potrivit. D-NA CARAMFIL: Da, trebuia să înlăturăm o surpriză. ANA: Şi ce-a zis Scarlat? D-NA CARAMFIL: M-a liniştit, mi-a spus să nu fim prăpăstioase <ă nu sc întîmplă nimic. De altfel el e prietenul lui Andrei, va fi tot în călcîiele lui. ANA: Foarte bine. Dar ce zice el, cum vede? Ce zice? în definitiv în asemenea cazuri se pronunţă totdeauna o sentinţă... D-NA CARAMFIL: Dragă Ano, Emil, îl ştii, e sclavul concepţiei lui de viaţă... Temperament egal, echilibrat şi prin dispoziţii şi prin meserie, el detestă complicaţiile ca şi mine, ca şi tine de altădată... ANA: El e... D-NA CARAMFIL: E pentru o situaţie clară. ANA: O situaţie clară... D-NA CARAMFIL: Da, o limpezire, o hotarîre eroică, o soluţie. ANA: Evident... D-NA CARAMFIL: Da, Ano, altfel nenorocirea e inevitabilă... O ruptură bruscă, un efort ca şi cînd prinsă de vîrtej la înot, faci o supremă sforţare şi ajungi la mal. ANA: O ruptură bruscă... D-NA CARAMFIL: înţeleg, da, va fi foarte greu... Mre-jile sunt atît de puternice, otrava e aproape suverană, înţeleg... Decît gîndeşte-te: incertitudinea, ziua de mîine, deşteptarea, da, dimineaţa grozavă a deşteptării... ANA: Andrei mă iubeşte, Eleno... D-NA CARAMFIL: Nu mă îndoiesc, deşi viaţa sufletească a artistului nu e un model de stabilitate, dar întreg felul lui de a fi dominator, împins de o personalitate care distruge tot în jurul lui, supus impresiilor capricioase, ca orice fire de creator, Andrei e sculptorul pentru care suprema patimă se refugiază în atelier. Ano, Andrei e Meşterul Manole de care vorbea nenea Iancu într-o seară la Sinaia... A, cum l-am urmărit eu atunci pe bătrînul filozof. Ce înţelepciune perfidă era după cuvintele lui şi cum le ascultam ca o lecţie, ca o problemă nemiloasă de ecuaţie sentimentală... ANA: Crezi, Eleno, crezi? D-NA CARAMFIL: Şi mai e încă ceva. Gîndeşte-te, Vlad. Ce s-ar alege de Vlad, de acest om normal şi onest, care ţi-a dat tot devotamentul dragostei lui tîrzii, care tc-a ferit de orice atingere a vieţii şi-a pus tot la picioarele tale? La vîrsta lui, la patruzeci şi cinci de ani, ar fi o prăbuşire... Batjocorit, învins, să-şi descarce în creier o puşcă de vînătoare, ori să se arunce în braţele celei dintîi fiinţe interesate, care să-1 dezonoreze? Nu înţelegi, e o dramă aici, o tragedie ale cărei fire sunt în mîna ta... Iartă-mă... ANA: Ai dreptate, Eleno, ai dreptate... D-NA CARAMFIL: Iartă-mă... Eu ţi-am vorbit din suflet, mai sincer ca oricînd, brutal chiar, împotriva obiceiului meu care mi-a impus, ştii, o discreţie exagerată totdeauna. Dar ţiu aşa de mult la tine şi mi se pare că propria mea fericire nu-mi dă dreptul să stau cu braţele încrucişate. Şi mai e încă ceva: sunt aproape singură între aceşti oameni, singura care te ştie din copilărie, care aud parcă cuvintele blajine ale profesorului Ranta. Ano, iartă-mă. ANA: Nu. îţi mulţumesc, Eleno. Linişteşte-te, uită-te în ochii mei. Nu-i aşa că sunt mai senini? Răscolirea asta a vieţii, toate întrebările de pe pămînt şi de sub pămînt, firele tragediei de care vorbeai, mi-au înfrînat egoismul. Mă simt mai uşoară. E poate prima clipă după Sinaia, că sunt mai liniştită, că m-am coborît mai adine... (Intră Balteş cu un braţ de crizanteme.) SCENA VII ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ BALTEŞ: A, uitaţi-vă la ele... ANA: Bine că te vedem, nene Iancule, dispăruseşi de 5 tot... BALTEŞ: Uitaţi-vă, vă rog, nu sunt extraordinare? învoalte şi totuşi delicate, prodigioase şi pline de gingăşie, au o frumuseţe ireproşabilă. Ce-are a face daliile, coniţă. Sunt greoaie daliile, suni 10 bucătărese între flori, violetele fete de pension, orchideele, ducese morfinomane... cîtă vreme crizantemele, da, crizantemele sunt farmecul împlinit... Ştiţi, m-am gîndit că ar trebui făcută o ierarhie grădinărească, un fel de protocol în bota- 15 nică. Fiecare floare cu rangul ei, cu locul care i se cuvine. Un almanah de Gotha al florilor... D-NA CARAMFIL: De azi-dimineaţă tot în grădină, nene Iancule? BALTEŞ: Tot în grădină, coniţă. Am trecut şi pe la 20 albine dar albinele, vă spun drept, mă plictisesc. Toată alergătura asta fără răgaz, pe principiul muncii care nu iartă. O societate mediocră, fără fantezie. Afară, dacă nu cumva trîntorii, ei să mai învîrtească ceva în capul lor, da-i omoară... 25 A, la albine, o constituţie burgheză implacabilă... De cîte ori intru la o prisacă, am impresia că am rătăcit într-un cartier de muncitori la Mannheim. De vreme ce florile.... Ştiţi că am rezolvit problema bătrineţii? O viaţă, coniţă, înainte să 30 isprăvească, are nevoie de un popas, de un relâchc al meseriei, de-o preocupare nouă, de-o Isola-Bella pe care stai singur şi bei tutun... Un fel do anticameră a veşniciei în care aştepţi termenul do plecare, cu hîrtiile în regulă. De aceea eu îl înţc- 35 leg şi pe Cincinat la coarnele plugului şi pe Carol Cvintul la Estremadura... decît... ANA: Dumneata te-ai face grădinar... BALTEŞ: Grădinar, coniţă. Vreau să intru în eternitate nu pe un afet de tun, nu pe-o poartă de mînăs- 10 ;i5 tire, pe-o cărare stropită cu flori. Dar dumneavoastră, ce-aţi făcut toată ziua? Ce pot face într-un conac de al nostru la ţară două femei frumoase şi deştepte? Dulceaţă de gutui, ori muzică de Debussy? D-NA CARAMFIL: De ce ori una, ori alta? BALTEŞ: De ce? Fiindcă borcanul cu dulceaţă e un omagiu adus gospodăriei, şi pianul un mare logofăt al trebilor dinlăuntru... N-aş putea zice că sunt un specialist, m-ar dezminţi ofiţerul stării civile din culoarea de albastru. Dar, aşa cum văd eu de la distanţă chestia, mi se pare că am dreptate. Viaţa unei femei e o balansare continuă, o luptă permanentă, omerică, tragică, coniţă, da, da, recunosc, tragică, între două antiteze. ANA: Să vedem cele două antiteze. BALTEŞ: Păi, nu vi le-am spus? Borcanul cu dulceaţă şi dumnealui... (Arată pianul.) Da, da, între astea două văd eu că se dă bătălia la dumneavoastră. Bărbaţii? Noi suntem, de obicei, o psihologie puţin complicată, prizonieri ai meseriei care ne fasonează şi ne clasează după rubrici. Noi, mergem fiecare pe drum bătut. N-avem nici cotituri, nici surprize. Un zumzet ordonat şi monoton ca albinele de la prisacă. Excepţie, bineînţeles trîntorii, pentru care eu am toată consideraţia, fiindcă ei sunt creatorii. De aceea-i exploatează şi-i omoară... Dar peste tot, psihologie de coşniţă. La dumneavoastră? A, aici se schimbă, se încurcă, aici e lupta între cei doi poli, atroce, cu cîştig de cauză, o zi de-o parte, o zi de alta... ANA: Şi cînd se isprăveşte bătălia asta, nene Iancule? BALTEŞ: Niciodată, coniţă, niciodată. Seara se îngroapă morţii şi dimineaţa începe din nou. Ai crede uneori că învinge borcanul cu dulceaţă. Pînă la ora 5, bunăoară, e gospodina deasupra... A făcut ordine în casă, a aranjat lenjeria, planuri gospodăreşti, sticle cu compot, înţelegere perfectă cu Costică la masă... E o plăcere... Aş! la ora cinci situaţia radical schimbată... O carte, un anunţ la gazetă, vizita unei prietene — ştiu eu — dumnealui intră 186 187 în acţiune. Iaca m-am gîndit de mulle ori la bifureaţia asta de suflet care mi se pare tot mai frecventă: jumătate gospodărie, jumătate, cum să zic, frigurile artei; jumătate devotament casnic, jumătate visuri de libertate; jumătate castitate, jumătate păcat... N-am izbutit încă să le concentrez într-o definiţie. Franţuzul cînd a spus: demi-vierge — cum mă bucur că limba mea nu poate traduce termenul lui inelegant — franţuzul s-a plasat pe un tărîm particular şi meschin... Eu aş zice demi-artiste, jumătate artistă... ANA: Jumătate artistă. Da, e o definiţie interesantă. Decît într-un lucru te înşeli... BALTEŞ: Mă înşel?... ANA: Da, nene Iancule, cînd spui că lupta asta e fără sfîrşit. D-NA CARAMFIL: Aici se înşeală... BALTEŞ: De ce? ANA: Fiindcă într-o zi, un efort, o hotărîre eroică şi cade balanţa într-o parte... BALTEŞ: Iluzii, coniţă. Iluzia clipei, cînd unul din cei doi adversari ireductibili e mai tare şi şopteşte la ureche povaţa lui. Iluzii. Eu am fost de atîtea ori pe acest cîmp de bătaie şi dacă n-aş avea chirasa asta a părului alb, vă mărturisesc mi-ar fi teamă să nu fiu rănit din nou... In orice caz, la ora asta, la douăsprezece fără un sfert, dumneavoastră, coniţele mele, în ce zodie vă găsiţi? D-NA CARAMFIL: în zodia borcanului cu dulceaţă, nene Iancule... Am fost gospodine toată ziua, am preparat masa de diseară cu ţaţa Ilinca. Ana a dat reţeta pentru prăjituri, eu m-am devotat mezelurilor... ANA: Da, gospodăria, nene Iancule, e poate singura noastră justificare. BALTEŞ: Ei bine, atunci sunteţi în ordine, atunci putem trece la marele logofăt. Trebuie să vă spun, că mai am ceva de adăugat la reţeta mea de bătrîneţe, pe lingă grădinărie. îmi trebuie, da, da, vreau negreşit şi un pian acolo în anticamera morţii. Toate inutilităţile pe care mi le-a dat civilizaţia, de la cravată pînă la cărţile criticului Blagomir, le las la Bucureşti... Numai pianul într-o casă cu tavan de grinzi, coniţă, cu mobila de brad, cu ferestrele cît pumnul... Mi-aduc aminte acum... Lăsaţi-mă să vă spun o poveste,, o întîmplare de a mea... Odată într-o noapte, acum treizeci şi cinci de ani, la Paris... E o viaţă de atunci. Eram băieţandru... Petrecusem 10 înfundaţi într-o pivniţă. Discuţii literare, vin de Bourgogne, versurile lui Verlaine, ca o băutură de haşiş... Mă întorceam singur în Montmartre... Era tîrziu. de tot... Parisul se întindea la picioarele mele, coniţă, ca un uriaş prăvălit în adormire-după o beţie monstră. Trecem înainte pe caldarîm,. pac-pac, răsuna în noapte. Luminau felinarele-gălbui... Peste Sacre-Coeur se ivise o jumătate de lună bolnavă... Tăcere şi gol împrejur. Mi-au-zeam paşii cum răsunau sub arcadele de piatră... Atunci mi s-a desluşit, moale, catifelat Ia început,, crescînd întîi ca o undă... Ce se vă spun? ridi-cîndu-se ca un val, repezindu-se într-un muget apoi, o răscoală înfricoşată de patimi. M-am oprit locului, m-am uitat speriat în toate părţile... Dintr-o mansardă, coniţă, de Ia catul al' patrulea se revărsa sonata... cu geamul deschis.. Cînta cineva la pian... Beethoven... Ce credeţi că am făcut, scumpele mele prietene? Ca un somnambul am urcat scară după scară... Am pătruns în mansardă, am crăpat uşa hoţeşte... îl văd ca acum. Un băiat cu obrajii de var, cu plete negre-căzute pe gîtul gol, atingea clapele în lumina lunei... Ochii închişi, pierdut, lunatic... Am stat. pînă la sfîrşit la uşa întredeschisă şi-am plecat, la acordurile din urmă... tiptil-tiptil... ca un hoţ. Nu-i aşa? un bandit, coniţă, un haiduc din munţii Gorjului... ANA: Ce om admirabil eşti, nene Iancule, ce om admirabil... 188 189 10 BALTEŞ: Coniţă, lasă eufemismele... Scorbură veche, prin care-au bătut toate vînturile... Dacă vrei însă... Vrei să-mi faci o plăcere? ANA: Din toată inima. BALTEŞ: Ei bine, cîntă atunci Sonata Lunii. D-NA CARAMFIL: Cîntă, Ano. Un omagiu lui nenea Iancu. ANA: Din tot sufletul. (Seaşazâ la pian. Se aud primele acorduri din Sonata Lunii. Balteş se aşază obidit în fotoliu. D-na Caramfil pe canapeaua din faţă. Intră ţaţa Ilinca, avansează nedumerită spre pian. Atitudinea ei exprimă un amestec de şiretlic şi nelinişte.) BALTEŞ: Iar d-ta ascultă-i cuvîntarea cu blîndeţe şi nu uita graţia de circumstanţă care şade bine unei viitoare ministrese... La revedere, coniţă... ANA: Imediat, nene Iancule. D-NA CARAMFIL: La revedere, Ano. Ce vrei, vizitele astea ţin de pacostea celebrităţii. (Balteş şi d-na Caramfil ies. Un moment Ana rărnîne singură pe scaunul din faţa pianului. Intră Galea.) SCENA IX ANA, GALEA SCENA VIII ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ, ŢAŢA ILINCA ILINCA: Coniţă! ANA: Ce vrei? Cum dai buzna peste noi, ce vrei? ILINCA: Domnul prefect, conită. ANA: Cine? 20 ILINCA: Da, domnu prefect e afară, vrea să vorbească cu dumneavoastră. ANA: Ce prostii îndrugi? Cînd a venit domnul prefect? ILINCA: Acum... vrea să vorbească cu dumneavoastră, numai cu dumneavoastră. 25 ANA: Ei bine, spune-i că-1 primesc... cu plăcere deosebită! D-NA CARAMFIL: Primeşte-1 aici, Ano. Trecem noi dincolo... E mai cuviincios. BALTEŞ: Foarte bine! Are dreptate doamna Caramfil. 30 Toată consideraţia administraţiei noastre, cu deosebire cînd vine să-şi prezinte omagiile unui fruntaş din opoziţie. Da, primeşte-1 aici. Noi, coniţă, noi trecem la seră. O clipă, dacă vrei, să-ţi arăt crizantemele, pasiunea mea cea mai 3 5 recentă, ultima pasiune veritabilă. D-NA CARAMFIL: Cu plăcere, nene Iancule. ANA: Bine, spune-i să vie... (Iese ţaţa Ilinca.) GALEA: Cer scuze că tulbur o senină audiţie muzicală. ANA: Andrei, pentru Dumnezeu... GALEA: Un oaspe neaşteptat, nu-i aşa? ANA: Andrei, ce va să zică asta? GALEA: Nimic. ANA: Ce s-a întîmplat? Vorbeşte! O nenorocire? Andrei spune-mi, nu mă chinui. GALEA: Fii liniştită... Nu s-a întîmplat nimic. Soţul dumitale e mai întreg ca oricînd. Au trecut la vînătoare de cerbi, spre Vlădeasa. ANA: Ei, şi tu? Cum se poate? Da' e ridicol, e ignobil... Gluma cu prefectul, la care asociezi pe această babă... Da' mă faci de rîs, Andrei, e nedemn... GALEA: Demnitatea de mult nu mai intră în obiceiurile mele... Lasă, te rog. Vreau să-ţi vorbesc... Acolo sus în munte m-am lămurit. Azi-noapte eram tulbure, imprecis, haotic... Sus însă m-am dezmeticit. Acum văd limpede. Vreau să-ţi arăt planul meu. Ascultă... ANA: Dar cum ai venit? Cum te-ai desfăcut de societate? Au să bage de seamă, Andrei, eşti un copil... GALEA: Mofturi! Nu ştie nimic. Au trecut cu toţii spre Vlădeasa... Le-am spus să plece că vin în urmă... Nu-i nimic extraordinar, nu-i nici o» bănuială. Ascultă, Ano! Vreau să-ţi comunic hotărîrea ce am luat, planul meu... ANA: Ce plan? 190 191 GALEA: Da, planul meu e făcut... ANA: Ce? GALEA: Plecăm... ANA: Cum? 5 GALEA: Vii cu mine. ANA: Unde? Unde vin, unde plecăm? Vorbeşti ca un halucinat... Ce sunt vorbele astea? GALEA: Vorbesc ca un om cinstit, Ano, ca um om holărîl. Lucru e simplu, fără nici o greutali-, 10 absolut simplu. îţi pui pălăria şi vii. Am vorbii. cu unul din şoferi să ne ducă. Aşteaptă în garaj ordinul meu, e gata. După-rnasă suntem la Buni reşti. Pînă diseară avem toată vremea. Cînd so întorc de la vînătoare, atunci desluşesc totul... 15 Dacă vrei, n-am nimic împotrivă, lasă două rin duri... Nu interesează, lasă-i două rînduri... ANA: Andrei, da' eşti bolnav... GALEA: De acord...' ANA: Eşti nebun, Andrei? Cum crezi tu că înlro 20 clipă? Automobilul aşteaptă în garaj ordinul... Ce viziune simplistă, Doamne, ce imaginaţie elementară... Da, e o nebunie... GALEA: O nebunie, se poate, dar e singurul lucru pe care-1 mai văd limpede, singurul lucru, înţelegi, (ani 25 mă poate smulge dintr-o fierbere pe care n-o unii suport. Luna asta de patimă şi de chinuri a fost un iad, m-a risipit, mi-a muşcat în creier. Viaţa de duplicitate scîrboasă, cu concesii idioate, cu umilinţe degradante, mă strînge de gît... Şi omul -30 ăsta bolovănos care mă priveşte din albul ochilor nemişcat şi dîrz ca un buldog care-şi ţine prada... Nu mai pot, Ano. Te iubesc, Ano, înţelege-ma. Detestă-mă, zi că sunt nebun, dar vino... vino să plecăm... departe... în Sicilia... unde vrei... -35 într-o colibă de munte. ANA: Bine, Andrei, dar nu-ţi dai seama... GALEA: Nu văd nimic altceva, nimic... ANA: Nu-ţi dai seama. Sufletul nu-i o minge pe care o arunci copilăreşte... Sufletul meu se zbate plin 40 de întrebări, Andrei. Eu mă chinuiesc, mă întreb; mă flagelez de o lună necontenit... Tu vii ca un 192 uragan, ca o apă mare, vrei să sfarmi totul... ca un potop... E poate rostul tău de bărbat, e toată pornirea ta neîndurată de stăpîn... Eu, Andrei, eu sunt femeie, o ramură slabă în bătaia vuitului... Dumnezeu îmi vede zbuciumul, cît mă fră-mînt de cînd am căzut în braţele tale. GALEA: Atunci ce-a fost întreg delirul nostru de pînă acum? Ce-a fost săptămîna de la Sinaia? Toate încleştările care mă urmăresc pretutindeni ca un fier ars în inimă? Ce-au fost? 0 aventură de ocazie, o consolaţie de vilegiatură? Ai minţit? ANA: Opreşte-te! Eşti profund nedrept... N-am minţit, Andrei, şi nu sînt o fiinţă uşoară... Ai dreptate însă cînd te întrebi, mă întreb şi eu: — ce-a fost volbura care m-a azvîrlit ca pe o găoace? Din ce abis necunoscut s-a dezlănţuit? De ce fibră misterioasă s-a desfăcut deodată acest îndemn? Unde l-am purtat pînă atunci? De ce nu m-a cercetat niciodată în trecut? Cine 1-a chemat din ascunzişul lui: vîntul, crestele brazilor, clocotul Prahovei, tu cu privirile tale, ori carnea asta blestemată? Andrei, n-am minţit, am fost sinceră cum sunt şi azi... GALEA: Ce te opreşte atunci? ANA: Deşteptarea, Andrei. Sunt buimăcită încă, sunt ca după o beţie... Întoarsă acasă între lucrurile mele, am simţit ceas cu ceas o reţea nouă, care mă împrejmuie... O conspiraţie parcă a mobilelor, a aerului, a tablourilor de pe pereţi... o conspiraţie împotriva mea... Din fiecare colţ se ridică un reproş, pîndeşte o ameninţare... Nu-ţi închipui ce putere de persuasiune teribilă e într-un scrin unde şapte ani de-a rîndul ţi-ai ţinut scrisorile... Cum vorbeşte o perdea, un covor, un gherghef... Toate sunt împrejurul meu acum, toate mă trag de mînecă. Lasă-mă, Andrei; dă-mi răgaz să înving conspiraţia asta. Voi lupta, Andrei; voi lupta... Tu eşti cel dintîi om care mi-ai dezlegat misterul sfînt al pierzării. Înţelegi, cel dintîi; celalt... GALEA: Celalt e mai tare ca mine... Octavian Goga, Opere, III 193 10 15 20 25 30 ANA: Nu, Andrei, tăria e în mine... GALEA: Celalt e stăpînul. ANA: Nu, Andrei, celalt e victima care a căzut în drumul potopului... Eu sunt glasul care 1-a împins pe valuri... Lasă-mă să îngrop victima, să arunc un bulgăre de ţărînă... Cum crezi tu, cum crezi, Andrei, că nu sunt datoare cu nimic, cu un cuvînt, o explicaţie onestă acestui om? Cum vrei să fug ca o slujnică netrebnică din casa unde s-a depănat o viaţă fără adîncimi, dar o viaţă cu nenumărate tentacule de fiecare clipă... o căsnicie? Andrei, ştii tu ce e o căsnicie? Aşteaptă, pentru Dumnezeu, o zi, o lună... ştiu eu? Să mă dezmeticesc din frigurile groaznice care-mi spulberă mintea, să-mi aranjez gîndurile... GALEA: Ei, nu! Aşteptarea de care-mi vorbeşti e odioasă... e murdară... murdară, da, ca o conştiinţă de zaraf, ca o plapomă de hotel... Să aştept? Să te ştiu mai departe aici, sub ochii lui, în mobila lui, în patul lui? Să aştept, să înghit funinginea asta care mă îneacă? Să mă plimb pe sub fereşti, să tresar cînd se închide o uşă, să suport glumele slugilor? A, nu, doamnă, te înşeli... ANA: Andrei! GALEA: Te înşeli. Eu nu sunt amantul suplu şi înde-mînatic, junele amorez, suplimentul de căsnicie. ANA: Andrei, e o infamie!... GALEA: Da, suplimentul de căsnicie care împlineşte triunghiul burghez. Nu sunt gigolo-ul care vine tiptil cînd soţul pleacă de acasă. Nu sunt, înţelegi, nu sunt... (O ia de braţe şi o zguduie. Uşa se deschide brusc şi intră Brăneanu în costum de vînătoare cu puşca pe umeri.) 35 SCENA X ANA, GALEA, BRĂNEANU BRĂNEANU: A, va să zică, am văzut bine. Aici e vînătoarea dumitale, domnule! 194 10 16 ANA: Vlade, Vlade! Domnul Galea... BRĂNEANU: Cu dumneata voi vorbi mai tîrziu. Treci, te rog, dincolo... ANA: Vlade, un cuvînt... BRĂNEANU: Treci! (Ana iese.) Cu dumneata voi vorbi altfel mîine, la Bucureşti... GALEA: N-am nici o lămurire de dat. BRĂNEANU: Vreau să fie un pistol în mîna care sapă cu dalta. N-aş vrea să se spuie la club că Vlad Brăneanu, în ziua de 3 octombrie, a împuşcat la moşia lui doi mistreţi şi o canalie. GALEA: Adresa mea o cunoaşte soţia dumitale. BRĂNEANU: Mizerabile! GALEA: La dispoziţia dumitale!... (O clipă stă în faţa lui Brăneanu, îi întoarce spatele şi iese.) 18* GALEA: Da, e o doamnă. Vine să-mi vorbească ceva. Întrebi: — Doamna Caramfil?... Şi-o pofteşti aici, în atelier, nu în salon. înţelegi, în atelier. GHEORGHE: Bine, domnule Andrei, doamna Caramfil. (Iese şi revine cu doamna Caramfil.) ACTUL III Atelierul sculptorului Galea. Bronzuri, marmuri, covoare, totul aranjat pentru expoziţie. Spre partea dreaptă, în tund, o statuie mai mare acoperită cu pînză. Două intrări, în fund şi spre stînga. SCENA I GALEA, GHEORGHE GALEA (se uită la ceas): Ora trei, trecută... Pentru patru sunt trimise invitaţiile. Atunci vine lumea. Bagă de seamă, Gheorghe. Împinge mai încolo bustul... mai... aşa, în profil... Bine. Şi florile, cum de n-au venit florile? Ai mai văzut expoziţie fără flori? GHEORGHE: Am fost de ieri, domnule Andrei, colţ cu Academiei, la florărie şi le-am comandat. Cum aţi spus dumneavoastră crizanteme albe, galbene, ciclamene... Tot ce-aţi spus. Am trecut şi azi-dimineaţă, le aduce negreşit. Nu le-a adus pînă acum, ca să fie proaspete, să nu se ofilească. GALEA: Bine, numai să nu întîrzie. GHEORGHE: Se poate? Vin negreşit. Ce să fac cu scara asta, domnule Andrei? Rărnîne aici? GALEA: Aşeaz-o în colţ, în dreptul statuei. Aşa. Cum ţi-am spus, cînd îţi voi face semn. GHEORGHE: Am înţeles. (Se aude soneria.) Sună. SCENA II GALEA, D-NA CARAMFIL GHEORGHE: Poftiţi, doamnă. (Se retrage.) D-NA CARAMFIL: Bună ziua, domnule Galea, bună ziua. 10 O veşnicie de cînd nu ne-am văzut. GALEA: Sărut mîna, doamnă Caramfil. Aici, te rog... Iartă-mă că mă găseşti în haina asta, dar sunt ultimele momente în care aranjez expoziţia. Am primit scrisoarea dumitale azi-dimineaţă. Mă bucur 15 că te văd... D-NA CARAMFIL: Ţineam mult să viu înainte de ce dă lumea năvală, să-ţi consacreze triumful. GALEA: Mai întăi, lasă-mă să-ţi string eu mîna şi să te felicit pentru triumful dumitale. E mai frumos, e 80 mai cald. A fost Scarlat pe la mine zilele astea. I-am spus cu cîtă simpatie vă urmăresc... Cînd e evenimentul? D-NA CARAMFIL: Mulţumesc, domnule Galea. Eşti un om de inimă şi un prieten sincer al lui Emil. 15 Ne cununăm peste opt zile, la 21 ianuarie. Da, e admirabilă expoziţia, atîtea lucruri... Ce bună idee c-ai aranjat-o în atelierul dumitale, că le-ai lăsat toate în intimitatea care le-a creat... Cîte * splendori! Aici la stînga? |0 GALEA: Un tors de centaur, reminiscenţe din drumuri depărtate. D-NA CARAMFIL: Da... Un cap de domnită. GALEA: Da. D-NA CARAMFIL: Foarte delicată. Aici Ercule şi Lika, 15 un faun... Cîtă mişcare, cîtă vigoare... Şi colo în fund, acoperită cu pînză, Atlantida, nu-i aşa? gloria dumitale, biruinţa cea mare de care vorbeşte toată lumea... GALEA: Da, Atlantida. 0 inspiraţie de demult. Am terminat-o acum în urmă. Cîţiva prieteni au stăruit s-o acopăr şi s-o dezvelim numai în faţa publicului cînd inaugurez expoziţia... Un capriciu al lor. Cam copilăresc, recunosc, de un efect ieftin, dar, în sfîrşit, am cedat. Era atîta entuziasm curat în invenţia cu care veneau... Vrei s-o vezi? Pot să ridic vălul... D-NA CARAMFIL: Nu. Nu acum. Vreau s-o văd pe îndelete, cu linişte şi cu pietate. Ştii că de zece zile în toate saloanele din capitală e o adevărată revoluţie. Atlantida e subiectul de conversaţie pretutindeni. Articolele din ziare neobişnuite, conferinţa lui nenea Iancu: Un Rodin la Dunăre cu vioiciunea, cu frenezia lui, care trezeşte un delir în auditoriu. E o revelaţie, cum spuneam, o mare biruinţă a dumitale. Are să fie un pelerinaj la expoziţie, vei vedea... Trecem mîine cu Emil. El e aşa de impresionat, cu toată firea lui puţin expansivă. Mi-a vorbit cu pasiune, mi-a făcut o lungă lecţie de mitologie greacă... Venim mîine negreşit. Astăzi am venit eu, nu la sculptor, la prieten, domnule Galea, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa... GALEA: Sunt fericit, doamnă Caramfil. A trecut atîta vreme... Stai, te rog, îţi mulţumesc... D-NA CARAMFIL: Da, domnule Galea, trei luni şi mai bine... Şi cîte nu s-au depănat în zilele astea... N-aş dori să le mai dezgropăm, dar, ce vrei, viaţa nu e totdeauna agreabilă... Dar dumneata acum te-ai înălţat atît de sus, eşti aşa de adăpostit la aureola unui triumf, încît poţi primi cu seninătate un cuvînt de obidă... GALEA; Da, doamnă, sunt liniştit... D-NA CARAMFIL: Ai şi toată siguranţa că-ţi vorbeşte un suflet care a luat parte cu multă îndurerare la zbuciumul dumitale... Cunoştinţa noastră nu tocmai veche, dar legată în împrejurări excepţionale, prietenia lui Emil şi devotamentul meu pentru W K p 10 ii 5 I* i ;■■ F las ,40 o fiinţă care mi-a fost totdeauna scumpă, toate m-au făcut, domnule Galea, să particip personal la cele ce s-au întîmplat... Nu-ţi poţi închipui cum m-au zguduit şi pe mine... Acum că-mi reamintesc şi simt un fior rece în tot trupul. GALEA: 6 furtună... D-NA CARAMFIL: Da, o furtună care ne-a cutremurat pe toţi. Gîndeşte-te ce-a fost în capul nostru... Ce griji, ce viitoare... A doua zi seara la Bucureşti cînd a venit colonelul la mine să ne spuie rezultatul duelului... Eram aşa de emoţionată... GALEA: Dar n-a fost nimic grav... o rană la umărul sting, s-a închis în trei săptămîni. D-NA CARAMFIL: Da, dar putea să fie o nenorocire. Primele cinci zile treceam necontenit pe la sanatoriu. GALEA: Ce gentilă... îţi mulţumesc. Nici n-am ştiut. Exagerările doctorilor... m-au izolat de orice contact cu lumea. Poate c-au avut dreptate. Era şi altă rană, mai jos de umărul stîng... Poate de-aceea... D-NA CARAMFIL: Ce bine că s-au închis amîndouă, domnule Galea, ce bine... GALEA: Da, doamnă Caramfil, s-au închis amîndouă. Sufletul e ciudat, ca şi trupul, se vede, luptă cu otrava şi-o infringe. D-NA CARAMFIL: Unde-ai plecat imediat după ce ai ieşit din sanatoriu? într-o bună zi ţi-ai pierdut urma... GALEA: La ţară, în căsuţa părintească din Moldova, în părăginirea de acolo am stat pînă acum trei săptămîni, la mama. N-o mai văzusem de mult. Mamele de la o vîrsta încolo nu mai au decît beneficiul nenorocirilor noastre. M-am închis în casa ei, neştiut de nimeni, ca într-un azil... lntr-o zi am început să lucrez. Ştii, arta cîteodată e un azil pentru infirmii vieţii. D-NA CARAMFIL: Ce fericit eşti, domnule Galea. GALEA: Crezi? D-NA CARAMFIL: Da, fiindcă ai două aziluri. GALEA: Două aziluri? 198 199 D-NA CARAMFIL: Da, două... Şi mama şi arta... Una din două e de ajuns să mîngîie căpătîiul unui suferind... Cînd mă gîndesc că sunt fiinţe absolut orfane... GALEA: Poate n-au răni de vindecat, doamnă. Soarta a fost mai blîndă cu ele. D-NA CARAMFIL: Nu, n-a fost blîndă deloc. Lasă-mă să-ţi vorbesc sincer. Liniştea dumitale mă încurajează, domnule Galea... Ana... GALEA: Ar fi mai bine să închidem paranteza, doamnă Caramfil, ar fi mult mai bine. D-NA CARAMFIL: Nu-i o paranteză, e însuşi scopul venirii mele la dumneata. Am o însărcinare care m-a adus aici. GALEA: 0 însărcinare? D-NA CARAMFIL: A, nu te speria, nu-i nimic grav. Slavă Domnului, momentele grele au trecut... Crede-mă, a fost sinistru. Ziua de la Brăneşti, noaptea următoare, ce grozăvie! Primele ceasuri de friguri în delirul Anei... Doctorul vorbea de o comoţie cerebrală. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte!.. La trei zile, din fericire, temperatura a scăzut brusc. GALEA: Acum? D-NA CARAMFIL: Acum s-a restabilit. In sfîrşit e sănătoasă, nu mai are nimic. Stă mai mult la ţară. Soţul ei, cu politica la Bucureşti. Reconciliere, resemnare, pace... Ştii, domnule Galea, pacea de după furtună... O pace tristă, o melancolie mută. S-a schimbat, s-a schimbat mult... E mai trasă la faţă... dar nu asta, o schimbare de interior... Ţii minte, vioiciunea veche, exuberanţa, pianul, vocea... vocea ei fenomenală. GALEA:'Mai cîntă? D-NA CARAMFIL: N-a mai cîntat niciodată de atunci... Toate insistenţele mele au fost în zadar... Veşnic acelaşi răspuns stereotip: — Lasă, poate mai tîrziu... Dar pe dumneata talentul Anei nu te prea interesează. Nu-ţi aduci aminte, totdeauna plecai cînd începea să cînte. GALEA: Asa a fost atunci... D-NA CARAMFIL: Acum? GALEA: Ştiu eu?... D-NA CARAMFIL: Mai tîrziu? GALEA: Mai tîrziu cred că s-o ascult la vreun con-5 cert... un loc în stal... hm... Sunt stări, doamnă Caramfil, prin care dacă ai trecut, ori îţi frîngi gîtul ori rămîi imun. D-NA CARAMFIL: Ei bine, atunci sarcina mea e mult mai uşoară. Domnule Galea, Ana vrea să te 10 vadă. GALEA: Cum? D-NA CARAMFIL: Da, vrea să te vadă. GALEA: Nu înţeleg, doamnă, nu înţeleg. în situaţia noastră, o revedere ar fi... Lasă-mă să-ţi vorbesc 15 sincer şi eu... Cunoşti totul, ai fost martoră, ai fost confidentă, desigur... O revedere ar fi ori o impietate, ori cum să-i zic, o credinţă deşartă, aproape frivolă, că poate învia un mort...' Nu, doamnă Caramfil... 20 D-NA CARAMFIL: Cred că greşeşti, domnule Andrei. Aşa-mi închipuicelpuţin,fiindcăAna în lunile din urmă e foarte închisă în gîndurile ei. Mi-acerut acest serviciu simplu, fără nici o explicaţie. Nu poate fi însă vorba nici de o impietate, nici de-o iluzie IJÎ5 deşartă. Ana e o fire mult mai distinsă. Ce inten- ţie? Nu ştiu... bănuiesc... La un mormînt se poate aduce o floare, domnule Galea... Din sufletul ei amintirea desprinde poate o floare veştedă şi vrea s-o depuie la poalele altarului... Ultima'floare. 80 Iartă-mă, domnule Galea... E o presupunere... în definitiv, ce alt rost ar putea avea convorbirea dumneavoastră? GALEA: înţeleg... înţeleg... adică bănuiesc şi eu... Te asigur, nu vreau să fiu indelicat, revederea ,85 însă... Cînd să mă vadă? Unde să mă vadă? D-NA CARAMFIL: Acum. Aici la dumneata. Vine imed iat • GALEA: Cum? D-NA CARAMFIL: Da, vine imediat. Trebuie să sosească. Eu am trecut numai să te anunţ... 200 201 m GALEA: Dar e imposibil, imposibil... tocmai acum... Are să înceapă să vie lumea peste o jumătate de ceas. E peste putinţă... D-NA CARAMFIL: Mai este pînă la ora patru. Va fi o 5 clipă numai. Gîndeşte-te... Dintre toţi vizitatorii expoziţiei dumitale, Ana are poate mai mult dreptul de intrare în acest templu de marmură... Şi-a răscumpărat scump acest drept. GALEA: Bine, dar sunt buimăcit... Sunt încurcat... 10 Tocmai acum... D-NA CARAMFIL: La revedere, domnule Galea, recule- ge-te... La revedere mîine, venim negreşit cu Emil... La revedere. GALEA: La revedere. Sărut mîna. Bine, dar... (D-na 15 Caramfil pleacă. Galea, rămas pe gînduri, aprinde o ţigară. Intră Gheorghe încărcat de flori.) SCENA III GALEA, GHEORGHE GHEORGHE: Vedeţi că le-a adus. Sunt foarte frumoase. 20 Unde să le aşezăm, domnule Andrei? GALEA: Unde vrei tu... Da... Pune-le cum vrei... GHEORGHE: Nu mă prea pricep. GALEA: Nu trebuie nici o pricepere... Cum crezi tu... -n toate părţile... lasă-mă... 25 GHEORGHE: Să mai aduc cîteva vase de dincolo? GALEA: Adu, dacă e nevoie. (Gheorghe iese şi revine, cu cîteva vase. Aşează flori.) GHEORGHE: Crizantemele, nu le-amestec culorile... Le pun fiecare separat. Astea aici pe masă, gal-30 bene. Vine frumos. Astea roşii în dreptul boieru- lui... (Lîngă centaur.) GALEA: Ascultă, Gheorghe! GHEORGHE: Poftim, domnule Andrei. GALEA: Nu peste mult are să înceapă să vie lumea 35 pentru expoziţie. îi duci pe toţi în salonul din dreapta. Rămîn acolo pînă-ţi spun eu... Expoziţia se deschide numai la ora patru, înţelegi? 5 40 GHEORGHE: Da, domnule Andrei. îi duc în salon pe intrarea din dreapta, şi aştept să-mi spuneţi. GALEA: Se poate însă... (Se aude soneria.) Auzi că sună. Dacă e o doamnă şi vrea să-mi vorbească, o conduci aici. (Gheorghe iese şi revine după un minut.) GHEORGHE: Unu cu aparat de fotografie... Unu cu ochelari, cu păru roşcat. Un fel de mînz. îl ştiu eu pe ăsta. Mai demult era la o curelărie în Lipscani. Acum e la jurnal... GALEA: Nu i-ai spus că la patru? GHEORGHE: Ba da, dar poţi vorbi cu ăsta? De trei zile ţine morţiş să intre să facă fotografii... Era să dea peste mine. GALEA: Să aştepte. GHEORGHE: L-am repezit. (Sună.) GALEA: Ştii, va să zică. GHEORGHE: Da, dacă e o doamnă, care vrea să vă vorbească... (Iese şi reintră cu Ana.) SCENA IV GALEA, ANA GHEORGHE: Poftiţi, doamnă. (Se retrage.) ANA: Bună ziua, Andrei! Cred că ai fost prevenit. GALEA: Da. ANA: Nu te-aşteptai, desigur. GALEA: Nu. ANA: Eşti mirat? GALEA: Sunt înmărmurit. ANA: E o mare surpriză, deci, vizita mea... GALEA: Doi spectri care ies din groapă şi se întîlnesc la o cruce în ţintirim. ANA: Poate era mai bine să nu vin. GALEA: Poate era mai bine... ANA: întîlnirile din ţintirim sunt totdeauna triste... GALEA: Răscolesc zadarnic sub cenuşe... 202 203 ANA: Să nu crezi că nu m-am gîndit, să nu crezi... Lasă-mă, te rog, să stau pe scaun o clipă. Am umblat pe jos şi sunt aşa de trudită... GALEA: Aici. ANA: Da, m-am gîndit. E o frămîntare îndelungă căreia i se pune capăt acum. Am avut vreme, mi-am făcut seama cu mine însămi... Din primele zile cînd am auzit că eşti la Bucureşti doream să viu. Am ezitat... am amînat... am ascultat toate scrupulele de conştiinţă... Ieri, în sfîrşit, citind la ziar că azi se deschide expoziţia ta, mi-am zis: e ultima zi... ultimul moment cînd sufletul tău trăieşte încă sub povaţa singurătăţii... M-am hotărît şi-am trimis pe Elena... GALEA: A fost doamna Caramfil. Acum a plecat de aici. Iţi spun drept, sunt aşa de buimăcit... ANA: Da, nu te-ai aşteptat... Cum ziceai adineauri, doi spectri în ţintirim. Nu sunt spectru, Andrei. Nu! Sunt mortul care a înviat! GALEA: Mortul care a înviat... ANA: Da, sunt mortul care a înviat. Nu e vremea să-ţi arăt azi cît am stat în groapă. Ce încordare crîn-cenă şi mută, ce zvîrcolire nevăzută de nimeni mi-a dat puterea să împing la o parte lespedea ce mi se aşezase pe piept. GALEA: Spunea doamna Caramfil că eşti liniştită... ANA: Da, sunt liniştită... GALEA: Împăcată... ANA: Elena... Dar ce poate şti Elena din lumea în care am fost eu? Fiecare din noi vede pe celălalt prin prisma propriei mulţumiri. Ea e fiinţa cu care viaţa a fost mai milostivă. Ce vede Elena? Nimic nu te leagă mai strîns la ochi, ca un vă! de cununie. Şi-apoi frămîntarea mea s-a dus în tăcere, surdă' fără zgomot şi fără mărturii. Andrei... Sunt aşa de copleşită acum. Cuvinteie mă ascultă greu, de mult n-am mai avut nevoie de ele... Vedeam aşa de limpede ce trebuie să-ţi spun... Mi le-am'orînduit de atîtea ori ca o spovedanie... Acum se amestecă... Iartă-mă... Am un sloi de gheaţă sub limbă... Nu-i nimic, m-am 10 15 SO io dezmeticit... Da, nu m-aşteptai, te-a înmărmurit venirea mea... Ce ciudată presupunere, Andrei, o amuţire pe veci! Cum? Credeai după cele petrecute că totul s-a stins, că sufletul e o curte bine îngrădită, în care nu mai pătrunde nimic după ce ai închis poarta? Că toată povestea noastră s-a evaporat din nervii mei ca paginile unei cărţi citite pe care o pui pe o poliţă şi-o uiţi... Ai crezut în nemişcarea asta, în împietrirea asta, Andrei? M-ai putut judeca aşa de aspru, spune-mi. M-ai osîndit aşa de nedrept? GALEA: Nici judecată, nici osîndă din partea mea. Viaţa e mai tare ca noi. Aşa mi-am zis: ea şi-a spus sentinţa. Fiecare cu pedeapsa lui. ANA: Ei bine, pedeapsa mea a trecut. Orice s-ar întîm-pla de-aci înainte, orice suferinţe m-ar mai întîm-pina în cale, lanţul lor nu mă mai doare. Sînt purificată, Andrei. Am băut cupa de otravă, am sorbit ultima picătură. Nu-ţi dezvelesc acum decît în treacăt calvarul meu. Ştiu, poate am ales rău momentul. Peste un sfert de ceas va veni lumea aici, dar nu mai puteam. Andrei, nu mai putem amîna... Mutismul meu îmi apăsa ca o crimă pe conştiinţă, trebuia să-1 întrerup. GALEA: Vorbeşte-mi, Ano. Te-ascult... ANA: După grozăvia despărţirei noastre, am rămas ţintită pe loc, ca o scîndură de corabie naufragiată, azvîrlită de furtună la mal... Un cuţit mi s-a înfipt în inimă. Vîrtejul, Andrei, m-a aruncat aşa de adînc... aşa de adînc... Pricepi tu oare prăbuşirea asta? De unde vin eu? Am fost dincolo de moarte, dincolo de infern, dragul meu... Nu ştiu unde-ai fost tu, eu am fost în gol, în ţara nefiinţii... Mă mir ce minune, ce capriciu, mă mir ce fir nepriceput m-a ridicat deasupra. Cînd am deschis ochii şi am privit împrejur, eram alta. O străină, un călător nou venit, pe-o ţarină proaspătă. Am lăsat acolo jos toate poverile unei vieţi, tot balastul unui trecut... pricepi, tot!... gînduri vechi, inconveniente de demult, prejudecăţi, îndatoriri... S-au rupt cătuşele, Andrei. Am înviat, 204 205 toate au rămas la fund. Mă uit în ochii tăi ca într-o oglindă, să desluşesc dacă vezi învierea mea... fiindcă am înviat... Nu s-a ridicat cu mine de-acolo din adîncime decît sufletul, lumina albă 5 care se iveşte departe... Lumina asta îmi strălu- ceşte de atunci. O clipă n-a mai adormit, m-a chemat, m-a îmbărbătat. M-a adus aici ca pe o roabă umilă... m-a adus... Acum ştii, Andrei. GALEA: Acum ştiu... da... 10 ANA: Trebuia să te văd... GALEA: Să mă vezi... ANA: Simt nedumerirea ta... da, să te văd, să-ţi spun... Să te întreb: în ce lume ai fost, Andrei? Din ce lume vii tu cu obrajii ăştia palizi şi cu buzele 15 strînse? Din ce lume vii tu? GALEA: Să-ţi spun din ce lume viu eu? Ano, am ascultat în linişte mărturisirile tale. Fiecare cuvînt mi-a căzut apăsat în minte, ca un bulgăre pe un sicriu. Crede-mă, nu mă aşteptam la întîlnirea asta. 20 Despărţiţi, era mai bine aşa. Distanţa e un paravan care apără, distanţa e un adăpost. Nu-mi închipuiam că se vor mai încrucişa cărările noastre. Suferinţa e un rău profet, recunosc! De unde să-mi desprind eu acum vorba care să-ţi despice un 25 întuneric? Cine ar fi crezut că azi vom sta din nou unul în faţa altuia cu hîrleţul în mînă, fiecare la groapa lui..'. Din ce lume viu, mă întrebi tu, care mi-ai trecut pragul adineauri, chemată de o lumină albă? Din ce lume? Să-ţi spun, mă întrebi. 30 Să-ţi ridic perdeaua o clipă, ca să-ţi acoperi ochii în faţa ei şi să te înfricoşezi, sărmana mea pribeagă?... ANA: Spune-mi, Andrei, spune-mi! E dorinţa mea fierbinte, e răspunsul unei tăceri care m-a chinuit. 35 GALEA: Ei bine, dintr-o lume mai grozavă decît a ta... Mai depărtată, mai adîncă, mai tulbure decît ţara nefiinţei... Neantul, Ano, e gol. Neantul e linişte şi repaus. La mine sunt umbre care joacă, sunt friguri care ard, sunt strigăte şi patimi... 4 0 Din ce lume? Cine ar putea să ţi-o înfăţişeze lumea asta zbuciumată de chinurile facerii, lumea în 206 10 'SO 85 care creierul, mîinile şi fiecare atom din mine se lupta cu piatra şi vrea s-o supuie? De-acolo vin, Ano! E lumea în care cine ştie ce blestem ascuns m-a surghiunit de la început şi din ale cărui gheare nu este scăpare. Cînd am fost cu tine am evadat, dar m-a prins din nou, acolo sub tavanul căsuţei din bătrîni... Mi-a cerut ca un vameş la poartă să arăt rănile pe care le primisem afară. I le-am arătat şi-a zgîrîiat unghiile în carnea mea... înţelegi tu? Am dat bătălia cea mare, cu toată zvîcnirea tîmplelor... Am dat-o împreună... N-am fost singur acolo... ANA: M-ai dus cu tine, Andrei? Ai dus amintirea noastră, farmecul nopţilor care mă cheamă? Le-ai dus? GALEA: Da, te-am dus cu mine în călătoria grozavă. A fost o viitoare neagră la început, o uruitură în adîncuri... Pe urmă a început hora... hora păgînă... Ce limbă să-ţi spuie ţie încleştarea fără milă între om şi piatră? Ştii tu ce e această duşmănie sinistră, în care se scurge toată flacăra din'vinele noastre de atîtea mii de ani? Ei bine, te-am dus cu mine. Erai zăvorită în sufletul meu ca o boală cumplită de sînge. Cu fiecare cioplitură de daltă se desfăcea un strop din clocotul meu... In fiecare fibră a materiei cu care luptam, lăsam o silabă din cîntec... Mă împingea ispita înainte, zi şi noapte, fără răgaz. Eram un demon care stoarce viaţă din piatră — ştiu eu? — eram un călău care ucide necontenit... Degetele ca nişte cleşte drăceşti smulgeau ceva din mine, din tine, din dragostea noastră... Da, dragostea noastră... da, dragostea noastră... Acum îţi dai seama de lumea în care am fost? ANA: Dragostea noastră, Andrei, mă cutremur... Ea e lumina albă care m-a adus... Unde-i? Ce-ai făcut dragostea noastră? GALEA: Dragostea noastră, Ano? Unde-i dragostea noastră, mă-ntrebi? Acolo, sub perdeaua de stambă închisă în piatră, ferecată cu mii de lacăte. 207 ANA: Andrei! GALEA: Am sugrumat-o acolo... Peste-un sfert de ceas vor veni grămadă să-i simtă toţi arterele sub poleiul de marmură... Neştiută de nimeni, le va străluci 5 tuturor... Va fi a lor... Vor pune stăpînire pe ea... De ce-ai vrut să ştii?... Ţi-am spus acum... Mi-e milă de tine, mi-e milă de mine... Sunt zdrobit... ANA: Andrei, noi ce suntem? Andrei, am rămas orfani... GALEA: Doi spectri în ţintirim... 10 ANA: Andrei, eu n-am înviat, Andrei? M-au înşelat toate simţurile mele, toate speranţele revederii m-au înşelat? GALEA: Nu, nu te-au înşelat... Ai murit aici, ai înviat acolo... 15 ANA: Atlantida!... GALEA: Nume de expoziţie, firmă pentru mulţime, etichetă de tîrg, cursă pentru nepricepuţi... Eşti tu, înţelegi... E tot din tine, toată fiinţa ta, tot fluidul de viaţă care se ridică peste vremi... tot 20 ce mai trăieşte... Restul e cărbune stins, zgură de atelier, cenuşă spulberată în vînt... ANA: I-ai dat tot ei? GALEA: Tot! ANA: Ţie, mie! Nu ne-a mai rămas nimic? 25 GALEA: Nimic. ANA: Andrei, Atlantida... Te înţeleg, Andrei... Ai dreptate... îmi dau seama acum... E povestea bătrînului Balteş, care m-a urmărit necontenit. Groaznica poveste... Andrei... Povestea lui Ma-30 nole... GALEA: Povestea tuturor. ANA: Rămas bun, Andrei! GALEA: Rămas bun, Ano! ANA: Nu ne mai vedem... 35 GALEA: Plec în străinătate... ANA: Eu mă întorc în neant... (Pleacă. Andrei rămîne cu capul Intre palme, uluit. După citeva momente se ridică, apasă butonul la sonerie. Intră Gheorghe.) 208 SCENA V GALEA, GHEORGHE GHEORGHE: Poftiţi, domnule Andrei. GALEA: Gheorghe, a venit lumea? 5 GHEORGHE: Da, e o mulţime şi mai e vreun sfert de ceas. E plin în salon şi în sufragerie. Gazetari, cucoane de la teatru, Pincovici, Goldman, Episco-pescu de la Finanţe... E domnul Balteş... A telefonat acum, vine şi un domn ministru. 10 GALEA: Cum, domnul Balteş e aici? GHEORGHE: Da, face haz într-un colţ. Nu ştiu ce spunea de ministru, rîdeau toţi... GALEA: Du-te Gheorghe şi roagă-1 să vie încoace, trimite-1 aici! 15 GHEORGHE: Da, domnule Andrei! (Iese.) SCENA VI GALEA, BALTEŞ BALTEŞ (intrînd): Gata, gata? Se deschide prăvălia? Să vezi ce buchet de amatori, ce admirabilă ple-20 iadă de devotaţi ai artelor frumoase. Bună ziua, Andrei. GALEA: Bună ziua, nene Iancule... Stai, te rog... Am auzit că eşti aici... Sunt agitat... Stai, te rog... BALTEŞ: Ce e cu tine, ce-ai păţit? Pari speriat, plin 25 de nervi... Ce e? Nu cumva frica în faţa exame- nului? Haida, de, dragul meu... Suntem sus de tot. Ridică fruntea, vino-ţi în fire. Nu înţelegi că toată forfoteala asta nu face cît copita unui centaur? A, Hercule, omoplatul ăsta de taur... 80 curba violentă într-o tensiune... Da' ce e cu tine? Ce văd, Andrei? Eşti stins, îţi ard mîinile, ce e?... GALEA: Sunt sfîrşit... BALTEŞ: S-a întîmplat ceva? GALEA: Sunt desconcentrat, de aceea te-am chemat... 14 209 BALTEŞ: Spune-mi, dragul meu. Iartă-mă, nu pricep nimic. GALEA: Nene lancule... BALTEŞ: Vorbeşte-mi cu inima deschisă. Sunt bătrînuî 5 tău prieten, vorbeşte... GALEA: 0 vizită, nene lancule... BALTEŞ: 0 vizită? GALEA: Da, Ana... BALTEŞ: Cum, doamna Brăneanu? 10 GALEA: Da, da. BALTEŞ: A fost aici? GALEA: Acum a ieşit... în clipa asta. BALTEŞ: Ciudat...' GALEA: Da, mi-e sufletul prins ca de-o moarte nouă... 15 Mi-e frig... Sunt ca o holdă bătută de grindină... Şi totul astăzi, tocmai astăzi... Dumneata mă înţelegi... Dumneata... iartă-mă... ştii... ai văzut... Eşti singurul om în ţara românească al cărui creier a pătruns zbuciumul meu... Cum să nu mă 20 zguduie? Trecutul care nu vrea să moară şi cînd l-am îngropat de-a binele... Spectri pe care-i trimite... Sunt zdrobit... BALTEŞ: Înţeleg, înţeleg... Linişteşte-te puţin, Andrei. GALEA: Da, da, mă liniştesc, mă voi linişti... Tot 25 tremură în mine încă... Sunt răscolit de întîlnirea neaşteptată. Cînd totul s-a sfîrşit, cînd am gîtuit toată patima asta, de ce mi-a bătut la poartă azi? Eram după îngropăciune... îţi dai seama... O închisesem acolo, o ferecasem în piatră... Totul 30 s-a sfîrşit aici. De ce mai strigă din cavou? De ce apariţia asta nouă, cu ochii halucinaţi, ca o mustrare care se ridică din pămînt? I-am spus... da... am lămurit vîrtejul... S-a isprăvit, s-a isprăvit... Şi-acum după plecare îi aud încă glasul 35 îngheţat de groază. Meşterul Manole, povestea bătrînului Balteş... Şi-a amintit balada de la Argeş — ştiu eu? — unadinparaboleledumitale... A fost tulburător... A fost inoportun... Acum... Acum, în clipele astea... Nu puteam să tac cînd 40 te ştiam dincolo... Trebuia să-ţi spun... Iartă-mă, nene lancule... BALTEŞ: Pricep emoţia ta... GALEA: Iartă-mă! BALTEŞ: îţi mulţumesc. Pricep. Iţi mulţumesc. Trecutul, dragul meu, trimite totdeauna solii neaştep-5 tate. E un oaspe crîncen, un duşman care nu uită... îmi dau seama de tot ce mi-ai spus. O ştiam de mult... Am prins fiecare accent de dramă, am urmărit-o în toate fărămiturile ei... Fii liniştit acum. Ai în mine un prieten, un tovarăş... 10 Îmi eşti un frate, Andrei. Tu tai în marmură visul meu înecat în cerneală... Potoleşte-te!Viaţa noastră are aceeaşi albie, aceeaşi viitoare! Noi plătim scump, plătim pentru toţi, Andrei... Suntem paratonerul în care se descarcă fulgerele. 15 Linişteşte-te! Povestea bătrînului Balteş, aşa spunea? GALEA: Povestea lui Manole. BALTEŞ: Povestea lui Manole... Avea dreptate, biata fată... E vechiul cîntec al nostru, al tău şi al 20 meu... şi-al altora care au săpat o piatră, au zămis- lit un gînd... Avea dreptate... La noi totul se răscumpără... Un legămînt tainic ne-au făcut ursitoarele... Au furişat în vinele noastre un fir din lutul care a rămas în mîinile lui Dumnezeu 15 cînd a zidit lumea... E o zestre grozavă şi trebuie s-o plătim scump cu toţii... Înţelegi, fie că ne cheamă doctorul Faust, Meşterul Manole, Ion Balteş sau sculptorul Galea... Tu, Andrei, eşti tînăr... Eşti la început... Eşti la cea dintîi plată 80 mare... GALEA: Cea dintîi plată mare... BALTEŞ: Da, cea dintîi plată mare, cea dintîi îngropăciune pe care o simţi şi te doare... In Atlantida ai zidit pe Ana... Trei ani ai purtat gîndul care 85 s-a izbîndit numai în ziua cînd aveai pe cine să îngropi... Femeia trecută prin sufletul tău ca o grindină de vară... Mîine vei zidi o iluzie, poi-mîine un copil... Meşterul Manole... Da, vei plăti înainte pînă în ceasul din urmă... Orice dragoste 40 ţi-o va fura dalta, din inimă va trece pe nesimţite în piatră ca să-i sufle viaţă... Se va prelinge prin 14* 211 10 15 20 25 degete, te va despuia necontenit... Ascultă-mă, pricepe-mă, pricepe-te pe tine... Ţi-o spune un vechi platnic care a dezlegat secretul tagmei şi se duce acum spre veşnicie cu zîmbet pe buze, ca să-şi ascundă lacrimile... GALEA: Nene Iancule, îţi mulţumesc. Eram aşa de singur... BALTEŞ: Singurătatea culmii, Andrei... O vei simţi totdeauna... Şi-acum, dragul meu, să tăcem... Afară aşteaptă cei mulţi, cei norocoşi... Arendaşii lacrimilor noastre... Sunt cei săraci cu duhul, pe care-i fericeşte scriptura cu drept cuvînt... Stomacul lor e plin de cărţi, de pînze, de bronzuri, nemistuite... In aluatul lor n-a rătăcit nici o arsură din frigurile noastre... Peste cîteva clipe vor fi aici grămadă. O turmă de berbeci care paşte iarbă pe ruinele templului lui Dionis: miniştrii zarafi, negustori de aţă şi de vorbe... Ce simt ei din îngropăciunea noastră, din fiorul Atlantidei? Să-i primim, Andrei. Să ne punem masca, să ne aranjăm surîsul, să plasăm etichetele pentru tarabă: — începe reprezentaţia, domnilor! Du-te acum, îmbracă-te de sărbătoare, ia-ţi redingota şi vino între ei! Pîn-atunci eu voi fi amfitrionul politicos şi vesel, saltimbancul de circ, bufonul pentru galerie... Du-te, Andrei, du-te, Meştere Manole... GALEA: Mă duc! Mă duc... (Iese precipitat. Balteş, cîteva momente singur. Sună. Intră Gheorghe.) 30 SCENA VII BALTEŞ, GHEORGHE, MULŢIMEA, GALEA, ANA UN MINISTRU, GHEORGHE: M-aţi sunat, domnule Balteş? BALTEŞ: Dă-le drumul, Gheorghe! 35 GHEORGHE: Da, domnule Balteş. (Gheorghe iese. După cîteva momente se deschid uşile in fund. Mulţimea intră şi umple atelierul. Balteş politicos face reve- 10 15 20 115 rente în toate părţile: Bună ziua... Bine-ai venit, domnule Pincovici. Bună ziua, domnule Goldman... Bună ziua, domnule Episcopescu... Poftiţi, domnilor! Sculptorul Galea vine imediat... Poftiţi... Se aud exclamaţii de admiraţie în public: Ce frumos! E admirabil! Ce mare talent... Cine-o fi urîtul ăsta? Ăl de a avut duelul cu Brăneanu. Ai văzut-o, ma chere, e cu tipul... Atlantida o descoperă acum. După ce s-a umplut atelierul intră Galea in jachetă. Mai mulţi: Iacă ministrul. Ministrul intră, strînge ceremonios mîna lui Andrei. Se face tăcere. Ministrul tuşeşte. Balteş s-a retras extenuat în partea stingă...) MINISTRUL: Sunt fericit, domnule Galea, că pot să string mîna unui mare artist care face cinste ţării! Opera dumitale, Atalanta... da, Atlantida... e pe buzele tuturor... Ca o recompensă, mi-am făcut plăcerea să-ţi aduc medalia celor aleşi. GALEA: Mulţumesc, domnule ministru... (Gheorghe lasă să cadă vălul de pe Atlantida. Murmur general de admiraţie: Aa...) (In vremea asta Ana a venit pe uşa din stînga, Balteş speriat se grăbeşte spre ea, îi ia mîna.) ANA (aiurită, proptindu-se de braţul lui Balteş): Manole, Manole, zidul rău mă strînge... Cortina EMERIC MABÂCH TRAGEDIA OMULUI POEM DRAMATIC Traducere în versuri de Octavian Goga PREFAŢĂ Veacul al nouăsprezecelea e veacul marilor întrebări. Revoluţia franceză, cea mai violentă zguduire seismică a continentului, s-a dezlănţuit ca un adevărat cataclism, primenind pînă în temelii toate rosturile omenirii. Au căzut imperii, s-au prăbuşit concepţii de stat, s-au prăvălit de-a valma într-o uruitură surdă: tronuri, teorii filozofice, aşezări sociale, idealuri de artă. O groaznică hecatombă a cerut molohul înnoirii care stăruie în umbra sufletului Omenesc. Pe deasupra ruinelor rămase în urmă au năvălit întrebările «a un taifun fără milă. Omul smuls din pacea formulelor de odinioară a căzut pradă acelui vîrtej ameţitor. Ca săgeţi otrăvite s-au înfipt yn conştiinţa lui din toate părţile îndoieli fără număr. Literatura, fireşte, s-a resimţit la tot pasul de acest cutremur de atelier. De prin . tre grămezile de altare dărîmate în ea, şi-au găsit ecoul strigătele cari porneau de departe: — Cine suntem noi? De unde venim? Unde mergem? Ce e viaţa ţi moartea? Ce e bărbatul şi ce e femeia? Ce e dragostea şi ura? Atîtea ţi atîtea nedumeriri chinuite băteau la fereastră cu frigurile lor creatoare. Această efervescenţa n-a fost un fenomen local, ci s-a repercutat pretutindeni, mai curînd sau mai tîrziu, în toate colţurile Europei . In gîndirea românească creierul careaprimit toate fulgerele acestui vifor e Eminescu, la unguri e Madâch. * O viaţă fără mult zgomot şi fără frămîntare exterioară, în schimb plină de zbucium sufletesc şi de-o adîncime lăuntrică necunoscută în Mialele literare ale poporului maghiar. 217 Născut la 1823, în satul Also Sztregova, dintr-o familie nobilă, care de sute de ani se ilustra în funcţiunile administrative ale comitatului Nogrâd, Emeric Madâch n-a călcat pe urmele strămoşilor săi. Adolescent plăpînd, crescut cu multă îngrijire de-o mamă intelectuală îmbibată de literatura franceză şi germană a vremii, a trăit mai mult retras subt zidurile boltite ale castelului părintesc. Sfios şi contemplativ, Madâch n-a luat parte decît în treacăt la luptele politice care urmăreau independenţa Ungariei de-atunci faţă de Austria, cu toate aceste însă după înfrîngerea de la 1849 a lui Ludovic Kossuth, în era de represiune a revoluţiei ungureşti a fost încarcerat un an şi jumătate. Sensibilitatea lui maladivă cu înclinări pesimiste a fost susţinută de-o căsnicie nenorocită, care a picurat venin în cupa lui de amărăciune, înfăşurat în singurătate şi revoltă mută, acest spirit înclinat spre abstracţiune, cu orizonturi lărgite de studiu şi cu-o sete de infinit hrănită de propria lui suferinţă, a avut foarte puţine puncte de întîl-nire cu viaţa curentă. O veche boală de inimă care 1-a urmărit din tinereţe 1-a doborît la 1864. în deosebire însă de alţi autori, Madâch încadrează în cronologia umanităţii principiul acestei războiri şi înşiruind fragmente din paginile cele mai caracteristice ale trecutului ca şi accente profetice pentru viitor, el proiectează ca la lumina unui fulger un curs de istorie universală. Tragedia omului e una din cărţile mari ale veacului trecut. Tradusă în peste douăzeci de limbi, ţine şi astăzi afişul pe scenele din străinătate, unde se urmăresc operele de înaltă valoare literară. La Viena s-a dat în serie la Burgtheater anul trecut, cînd a apărut a opta traducere germană. în româneşte acum se tipăreşte întîia oară, într-o traducere care păstrează forma originalului, tinzînd să reoglindească ideea îmbră-leată în haina limbii noastre. Cetitorii vor aprecia cu judecata lor năzuinţele traducătorului. O. G. Tragedia omului e singura operă de înaltă valoare literară a lui Madâch. Tot ce-a scris înainte n-a fost decît o preparaţie pentru marele cîntec ce se urzea în umbră şi nu interesează decît în măsura în care poate contribui la înţelegerea Iui. S-au publicat nenumărate studii asupra acestui poem dramatic şi nu e cîtuşi de puţin rostul acestor rînduri să înmulţească numărul lor. Ce trebuie stabilit însă pe seama cetitorului român care pentru întîia oară se găseşte în faţa chinuitei tragedii, e înalta semnificare filozofică a subiectului şi mijloacele artistice neobişnuit de ingenioase prin cari autorul şi-a realizat intenţiile. Madâch, împrejmuit de atmosfera literară a vremii, influenţat în mod evident deFaust al lui Goethe, de Kain al lui Byron şi pe ici pe colo de Shelley, dar păstrîndu-şi in-depedenţa de concepţie nealterată ca şi strălucirea geniului care i-a deschis drumul, şi-a pus ca problemă de dezlegat însăşi soarta omenirii, însuşi rolul existenţei acestei planete în nemărginita armonie cosmică. Ca şi Faust, care tinde spre acelaşi mister, drama lui Madâch se clădeşte pe aceeaşi dualitate etică a binelui şi a răului, a credinţei şi-a tăgadei menite să determine lupta fără odihnă a eternului omenesc. 218 TABLOUL I în cer (în cer. Dumnezeu împrejmuit de slavă, pe tron. Cetele îngereşti îngenunchind. Cei patru arhangheli la poalele tronului. Lumină.) CORUL ÎNGERILOR Pămîntu-ntreg şi cerul fără margini S-aducă laudă Domnului mărit, Cel ce cu-o vorbă totul plăsmuit-a Şi cu-o privire-i poate da sfîrşit. Puterea-i El, lumina întrupată, Pe noi, drept umbre, raza-i ne-a născut. Lui ne-nchinăm, că-n mila fără margini, Măririi Lui, părtaşi El ne-a făcut. E închegată vecinica idee, Şi facerea şi-a plăsmuit hotar, Azi orice suflet trăitor în Domnul Prinos să ducă sfîntului altar. DOMNUL Da, s-a sfîrşit măreaţa-nfăptuire. Se mişcă roata, meşterul adastă Şi mii de ani în osie se-nvîrte Pîn' înnădesc o spiţă sfărîmată. Deci, v-arătaţi, a lumii mele duhuri, Vă-ncepeţi cursul fără de zăbavă. Vreau să ascult cu inima senină Cum larma voastră-mi curge la picioare... (Spiritele protectoare ale stelelor se avîntă pe dinaintea tronului, rostogolind globuri şi comele de diverse mărimi şi culori. Muzica lină a sferelor.) 221 10 15 20 25 30 35 CORUL ÎNGERILOR Minunat glob de văpaie S-a ivit plin de mărire Şi-ntr-un cerc sfios de stele El slujeşte fără ştire. Tremurînd ca un opaiţ De departe-o stea luceşte, Pe cînd lumea-i fără margini, Mii de inimi ocroteşte. Două globuri pleacă-n luptă, Răsărind din depărtări, Goana lor orînduieşte Ale lumilor cărări. Iată, urlă unu-n drumu-i, Tu-1 priveşti de groază plin; El la milioane-mparte Fericire şi senin. Cît de blind s-aprinde-acolo Astrul închinat iubirii, Mînă bună s-o păzească, Mîrigîierea omenirii. Iată lumi ce se vor naşte, Iat-o altă lume moartă, Celui îndrăzneţ mustrare, Scut celui lovit de soartă. Iată aducînd pierzare O cometă vine-acum, Dar c-un semn stăpînul face Din căderea ei un drum. Vino, dulce înger tînăr, Cu-al tău glob în multe feţe; Din lumină şi-ntunerec Sunt a hainei tale creţe. Ocrotit mergi înainte, De al cerurilor har, Mari idei dura-vor luptă Pe îngustul tău hotar. Zîmbete si lacrimi fi-vor, 10 Iarnă-vară pe pămînt, Rază-umbră arăta-vor Voia Domnului preasfînt. ARHANGHELUL GAVRIL Tu, ce-ai pus mărginire-n haos, Ca să-1 închegi în humă vie, Măsură-n lumi fără repaos, Din glasul tău măreţ învie, Te preamărim: Idee! (Se prosterne.) ARHANGHELUL MIHAIL Tu, ce de-a pururi schimbătorul Cu neschimbatul împreuni, Zidind şi vremi şi infinituri, Popoare răsădind în lumi, Noi te slăvim: Putere! (Se prosterne.) ARHANGHELUL RAFAIL Tu, care dărui fericirea, Ştiinţă ferecînd în lut, Făcînd înţelepciunii Tale Părtaşă lumea ce-ai născut, Osana: Bunătate! (Se prosterne.) DOMNUL Şi tu zîmbeşti, tăcînd cu îndîrjire, Ţi-e scumpă lauda şi o păstrezi, Lucifer, Ori plăsmuirea, munca mea nu-ţi place? LUCIFER Să-mi placă mie? Cîteva materii, Cu alte forme, alte însuşiri, Cu noima lor de tine nevisată, 222 223 10 15 20 25 30 35 Sau dacă da, tu fără de puterea Schimbării ]or, acestea vrei să-mi placă? Materii seci în globuri plămădite, Ce-acum s-atrag, s-alungă-n calea lor, Şi-n cîţiva viermi deşteapt-o conştiinţă, Pîn'totul plin, răcit, pieri-va iarăşi, Lăsînd în urmă drojdii fără vlagă?... Şi omul doar simţindu-ţi şiretlicul în colţul lui va plămădi la fel. Tu-n uriaşa ta bucătărie L-ai pus pe el; nepăsător şi-n tihnă îl urmăreşti în searbădă lui trudă, Cum năucit el Dumnezeu se crede. Ş-apoi cînd el, ce-ai pus la foc tu, strică, Atunci te-a prins mînia ta tîrzie Şi-l pedepseşti pe bietul ucenic... La ce ţi-e doar întreagă plăsmuirea? Spre slava ta ai scris o poezie, Ai prins-o-ntr-o maşină hîrbuită Şi nu ştiu cum, dar nu ţi-e greu s-asculţi De mii de ani cum scîrţie flaşneta Acelaşi cîntec fără de-nţeles... Moşnege! văd că te-a robit un joc Ce-ar încălzi un creier de copil. Un joc de rîs: scînteia-năbuşită, Stinsă-n noroi, văpaie n-o să fie, Ursită, libertate, s-alung-una pe alta, Dar nu-i aci ţărmuitoarea minte! DOMNUL Nu vreau cuvînt, ci mută închinare! LUCIFER Aşa mi-e firea, alta ce să-ţi dau? (Arătind spre îngeri.) Te laudă o ceată de neghiobi Ş-aşa-i cu cale, ei să te slăvească; Tu i-ai născut ca raza, umbra moartă, Dar eu trăiesc de vecii-vecilor! 10 1 5 20 25 30 DOMNUL Nemernice! Materia ţi-e mamă, — Unde ţi-a fost puterea mai-nainte? LUCIFER Şi eu pot doar la fel să te întreb! DOMNUL în mintea mea din vremi făr'de-nceput Trăieşte chipul celor întrupate. LUCIFER Si n-ai simţit că făurirea mintii De-un haos ţi-e puternic priponită, Ce-i slăvilar oricărei firi pe lume? Eu, Lucifer, sunt stavila eternă, Eu întruparea veşnicei tăgade! Tu m-ai învins, căci soarta mi-e de-aşa, Ca-n lupta mea să cad întotdeauna, Dar întărit din nou să mă renasc. Materia îmi primeneşte forţa, Cu viaţa ta e moartea mea alături, Cu fericirea deznădejde-amară! E umbra mea cu raza ta vecină, Credinţa ta o sap cu îndoială, Oriunde eşti, mă vezi, îţi calc în urmă, Eu, ce te ştiu, eu ţie să mă-nchin? DOMNUL Piei, duh potrivnic, du-mi-te din cale! Nu te zdrobesc, dar dezlegat te las De înrudirea spiritelor sfinte! Jos în noroi, pierdut şi huiduit, Străin să fii ş-amarnic să te zbaţi, Muncit pe veci de nesfîrşitul gînd Că în zadar faci lanţul tău să sune, Ţi-e mică truda: Domnul e puternic! 15 _ octavian Goga, Opere, III 225 224 LUCIFER A, nu aşa! Vrei să mă-rnpingi în praf? Acum îţi par netrebnică unealtă. E în zadar! Legat ne fuse traiul: Eu parte cer! DOMNUL (Ironic.) Deci, fie voia ta! Vezi pe pămînt doi pomi cu roadă vie, Ce-n mijloc chiar îşi mlădie tulpina, I-am blestemat, ai tăi fie de-acum! LUCIFER Zgîrcite-ţi sunt azi mîinile, Stăpîne, Dar locul tău, ce-ai măsurat cu cotul, Va fi pe veci lăcaş tăgăduirii, Ce lumea ta va răsturna odată! (Pleacă.) CORUL ÎNGERILOR Duh blestemat! Te-alungă Cel-de-sus! Osana! Domnul lege ne-a adus! Wtmt io TABLOUL II în paradis (în paradis. La mijloc pomii cunoaşterii şi nemuririi. Adam şi Eva; dobitoace de tot felul îi înconjoară cu blîndeţe şi încredere. Pe poarta cerului deschisă străbat razele slavei divine şi armonia lină a cetelor îngereşti. Zi cu soare.) EVA A, — să trăieşti... Ce dulce-i, ce frumos... ADAM Şi să domneşti asupra tuturor. EVA Să simţi plutind cu tine ocrotirea Şi jertfa laudei tu s-aduci răsplată Aceluia ce harul şi-1 revarsă. ADAM Simt rostul tău, femeie: — ascultarea. Mi-e sete, Eva! Roadele din pom îmbietor privesc asupra noastră. EVA Eu rup un măr. io 15 20 25 CUVÎNTUL DOMNULUI Opreşte-te, Adame! Grădina ta e-ntreg, întreg pămîntu]! De alte duhuri stau împrejmuiţi Aceşti doi pomi! Fereşte-te de ei! De vei gusta, cu moarte vei muri. Roşite-atîrn' ciorchinele de struguri, Din umbra lor molatec te îndeamnă, Cînd raze cad, din ceruri, arzătoare! ADAM Mă miră, dar porunca-i de aievea. EVA Dar ăşti doi pomi de ce par mai frumoşi, De ce-s opriţi? ADAM De ce-i albastră bolta Şi lunca verde? Impacă-te cu soarta. Să ascultăm cuvîntul, vino, Eva! (Se aşează într-un boschet.) EVA Aşează-te la sînul meu, iubite! (Vlnt puternic, Lucifer apare din frunziş.) ADAM Ce glas aud, necunoscut, femeie, Parc-un duşman a tăbărît... 10 15 ADAM La sînul tău îl mai aud, îmi pare... EVA Eu, cînd în cer va fi umbrită slava, In ochii tăi o regăsesc, Adame. De ce, dar, s-o mai caut în alt loc? M-a întrupat dorinţa ta fierbinte, Ca soarele puzderia de raze... Vezi, soarele... Nevrînd să fie singur, In faţa apei chipu-şi împînzeşte, Sărută dulce-obrazul de tovarăş, Uitării dînd că vede umbra moartă: Din focul lui, văpaie pururi vie, Şi umbra moare cînd apune raza... ADAM Te-opreşte, Eva, glasul tău mă mustră, Cuvîntul ce-i, cînd surdă e urechea? Şi raza ce-i, cînd undă nu-i s-o prindă, Şi ce-aş fi eu, de nu m-ar învia Ca pe-un ecou făptura ta de floare, Să mă renasc spre-o lume mai curată, Pe veci în tine eu să mai iubesc? LUCIFER De ce ascult dulcegăria asta? Mă-ntorc, nu voi să pat ruşinea lumii. Ca mintea rece, netedă, gîndită, Să pizmuiască-un creier de copil. (O păsărică începe să ciripească pe-o ramură din apropiere.) EVA Ascult-un cîntec... înţelegi, Adame, Un ciripit de dragoste? 229 EVA Eu tremur, Duiosul cînt din cer a amuţit. ADAM Izvorul îl ascultam cum murmură aproape Şi şoapta lui avea acelaşi rost... EVA Iubitul meu, ce armonie sfîntă — în mii de vorbe-acelaşi înţeles. LUCIFER Ce mai aştept? Doar jurămînt mă leagă Că am să-i pierd, şi stau la îndoială? La muncă, deci, căci n-am să lupt zadarnic Cu armele ştiinţei şi măririi în contra lor, ce au lăcaş al vieţii, Apărător al inimii-n obidă Şi ocrotire numai: simţimîntul. La luptă, deci, cîştigă îndrăzneala. (Din nou vtnt puternic. Lucifer apare in faţa perechii îngrozite. Nimbul de slavă se întunecă. Lucifer rîde.) LUCIFER Ce vă miraţi? (Spre Eva, care a luat-o la fugă.) Opreşte-te, femeie! 0 clipă stai, vreau ţie să mă-nchin! (Eva se opreşte şi încet prinde curaj.) Aparte.) Ăst chip din nou de mii de ori s-o naşte! (Tare.) Adam, te temi? ADAM De tine, nevoiaşe? 230 10 .15 SO 85 LUCIFER (Aparte.) Ce potrivit strămoş al omenirii! (Tare.) Fîrtate, bun ajuns! ADAM Tu cine eşti? Cobori de sus, ori vii de jos la noi? LUCIFER E tot atît, tu zi precum îţi place. ADAM Nici nu ştiam că oameni ar mai fi... LUCIFER Ehei, ehei... Tu multe nu ştii încă Şi nu vei şti. Moşneagul cel cucernic, De-aceea crezi că trupul din ţărînă Ţi 1-a dospit, ca lumea să-mpărţiţi? Tu-1 proslăveşti; el ţie-ţi dă povaţă, Poruncă-ţi dă: te luptă, ori te teme, Te-ndrumă el ca păcurarul oaia... Ca să pricepi tu n-ai nevoie mare! ADAM Cum, nu pricep? Nu mintea-mi dă povaţă? Nu simt eu doar din ceruri raza caldă, A existenţei bucurie dulce? Şi mila Domnului din înălţime, Ce pe pămînt pe mine Domn m-a pus? LUCIFER Credinţa ta o poartă şi-acel vierme Ce-1 vezi rozînd în sîmburii de măr, Şi vulturul ce-o pasăre sfîşiel 10 15 20 25 30 Asupra lor prin ce tu te ridici? Trăieşte-n voi o palidă scînteie, Ecoul surd al forţelor vînjoase: Ce-n unda clară-a rîului de munte, O clipă doar lucind la faţa apei, Recade iar în matca mohorîtă... Da, ochii tăi gîndirea i-ar deschide, Ce-n bietul cap pitită zgribureşte; Puterii tale razim făurindu-i, Ţi-ar arăta şi binele şi răul, Ca singur tu să-ţi fii cîrmaciul sorţii, Scăpîndu-te de jugul providenţii... Dar poate-aşa, ca viermele-n gunoi, Să te tîrăşti în cercul tău neghiob, Mai bine ţi-e... Uşoară-i împăcarea, Dar nobilă şi grea e libertatea! ADAM Spui lucruri mari, mă prinde ameţeala. EVA Eu le admir, sunt nouă şi frumoase. LUCIFER Dar ca ideea falnic să se-ntrupe, Ţi-e fără rost, nu ţi-e de-ajuns ştiinţa, îţi trebuie şi haina nemuririi — La ce ţi-e traiul scurt şi măsurat? Vezi ăşti doi pomi? Ei ţin întreg misterul Ce vă ascunde meşteru] bătrîn. De guşti, vei şti ca Dumnezeu, iar celalt Pe veci te ţine-n vraja tinereţii. EVA Vezi, ce tiran ne fu făptuitorul! ADAM Dar dacă minţi? (Zarea se luminează puţin. ) CORUL CERESC Amar de tine, lume, Tăgada-ncearcă! CUVÎNTUL DOMNULUI Omule, fii treaz! ADAM Ce glas aud? 10 LUCIFER Prin vreascuri bate vîntul 1 Puteri ascunse, M-ajutaţi! De vreţi pe om Să-1 cîştigaţi! (Val de vint, zarea se întunecă.) Vezi pomii mei? ADAM Dar cine eşti? Răspunde!' Căci firea ta asemuită-i nouă! LUCIFER Priveşte-un şoim ce-n nori îşi taie cale, Ori un sobol cu botul în ţărînă: Pe amîndoi alt orizont îi leagă! Deci mintea ta nu poate să cuprindă Al duhurilor minunat lăcaş, Căci omul ţi-c cea mai înaltă treaptă. Si cîinelui, un cîine-i idealul Şi vede cinste în prietenia lui. Dar precum tu lui Dumnezeu îi eşti, Dîndu-i blestem sau binecuvîntare,. Astfel privim asupra noastră noi, Ai lumilor de spirite părtaşi. Ca viscolul de dup-o zi cu soare, — De ce-ar greşi acesta, cînd mugeşte, Mai mult ca ziua care dă căldură? ADAM Şi tu, cum zici, de-acolo vii la noi? LUCIFER Da, între tari eram cel mai puternic, Vegheam la tronul Domnului de sus, Şi parte-aveam din slava lui! ADAM Atunci, De ce n-ai stat în cerul de lumină Şi-ai coborît în lumea de noroi? LUCIFER Mi s-a urît c-un loc de-a doua mînă, Cu viaţa scrisă-n legile nătîngi, Şi îngerii cu creier de copii Ce veşnic numai lauda cunosc. Vreau fierbere şi vreau desţelenirea Puterilor ce nasc o lume nouă, în care-un suflet poate creşte mare! Mă va urma acela ce cutează! ADAM Dar Dumnezeu, eu cred, ne pedepseşte De nu-i urmăm cărarea rînduită! EVA De ce? De ce? Cînd calea ne-a croit-o Şi ne-a-ndrumat pornirile vieţii, Pedeapsa lui de ce să ne ajungă? Doar n-o fi pus în preajma firii noastre Negru păcat şi-a răului ispită? Sau dacă da, de ce ne-a aruncat La marginea prăpastiei eterne Cu cap năuc, păcătuirii pradă? Ori dacă-n gînd el a purtat păcatul 10 15 tis tio LUCIFER Iată,-apăru întîiul filozof! Un lung şirag va mai veni, surată. Tot acest gînd gîndind în mii de chipuri, Mulţi vor pieri în casa de nebuni, Mulţi s-or sfărma fără s-ajungă-n port... Lăsaţi-vă de veşnica socoată — în orice chip apar atîtea feţe, încît privind tu rostul tuturora Ştii mai puţin ca-n clipa cea dintîi; Să hotărăşti doar nici atunci n-ajungi, E moartea faptei orice chibzuinţă! EVA Adam, eu... eu rup un măr... Ce zici? ADAM Le-a blestemat! (Lucifer ride.) Dar totuşi rupe tu, Căci vreau ca Dînsul ştiutori să fim. (Din pomul ştiinţei gustă mai întii Eva, apoi Adam.) EVA Şi tineri, tineri mai presus de toate! LUCIFER Grăbiţi acum! E pomul nemuririi Aici, aici... (li trage spre celalt pom, un cheruvim cu sabie de foc le aţine calea.) CHERUVIMUL Mişeilor, în lături! 235 LiUVINTUL DOMNULUI Adame! tu credinţa mi-ai călcat, Te las şi eu să-ţi vezi puterea singur! EVA Ne-am prăpădit! LUCIFER Ce? Deznădăjduiţi? ADAM Nu, nicidecum, doar groaza deşteptării E ce vezi tu! Deci să plecăm, femeie, Străin, pustiu e locul ăst acum! CORUL ÎNGERILOR Muiaţi-vă de azi în lacrimi cîntul, A-nvins minciuna, s-a pierdut pămîntu! f 5 10 15 20 TABLOUL III Afară din paradis (Un minunat ţinut afară din paradis. O colibă de scîn-duri. Adam împlîntă parii unui gard. Eva sădeşte viţă. Lucifer.) ADAM E partea mea. In loc de lumea largă, Mă-ndestulez c-o mică moşioară, Ce-o apăr eu de fiare stricăcioase; Să-mi deie roadă tot eu o silesc. EVA Eu îngrădesc, Adame, o colibă Ca cea de-odat'... demult... mai ţii tu minte? Pierdutul rai l-aduc jos pe pămînt. LUCIFER Ce vorbă mare aţi rostit în treacăt. Aceste două: casa şi moşia Vor îndrepta pe veci rotirea lumii, Născînd şi chin şi blînde reverii. Vor creşte-apoi pe rînd, ca să se-ntrupe: In patrie şi-atîtea meserii. Vor plăsmui tot ce-i frumos şi nobil Şi-o să-şi înghită propriii copii. 1 .:- ■ % ADAM Nu te-nţeleg, ţi-e vorba-ntunecată, Mi-ai prevestit cunoaşterea a toate Şi-am aruncat seninul neştiinţii. Ca greu luptînd să mă ridic în slavă, Răsplata ce-i? LUCIFER In tine tu n-o simţi? ADAM Eu simt şi văd că de cînd Dumnezeu M-a părăsit, aşa cu mîna goală, Nu-1 mai cunosc. Trăiesc de-acum cu mine Şi singur eu sunt dumnezeul meu. Iar munca mea o să-mi rodească mie. Vezi, asta mi-e puterea şi mîndria. LUCIFER (Aparte.) Sărman năuc! Azi mic îţi pare cerul, Să te vedem cînd fulgeră şi tună! EVA Mîndrie, da, atîta am şi eu: întreaga lume să mă cheme mamă. LUCIFER (Aparte.) Frumoasă ţintă-n inima femeii: Să-nveşniceşti şi chinul şi păcatul. 10 15 20 25 80 35 Căci voluptatea dulce-a băuturii, Cu chinul setei, tot eu mi-o cîştig. Un schimb e tot. Şi preţul sărutării E-n înşelarea care vine-n urmă. Dar dacă astăzi lanţul providenţii S-a rupt şi-n schimb am dobîndit puterea De-a-mi făuri ori de-a-mi strica eu soarta, Cu mintea mea purtată-n pipăire, Puterea mea era-ndestulătoare Şi braţul tău nu-mi aducea folos. Tu nu m-ai smuls din grelele obezi Ce m-au legat cu trupul de ţărînă Şi simt, deşi nu ştiu ce e anume, Un fir de păr, mai nevoiaş, se poate, Ce-mi stăvileşte vrerea fără margini. Aş vrea să sar, să zbor, dar trupu-mi cade, Urechea, ochii nu-mi ascultă gîndul Cînd vreau să ştiu misterul depărtării. Şi sufletul de-n alte lumi mă poartă, Iar mă sileşte foamea bădărană Să mă cobor la moartele materii. LUCIFER Ăst fir, ce spui, mai tare e ca mine... ADAM Aşa? Atunci eşti duh neputincios, Cînd pînza asta de păianjen, mică, Acest nimic, ce mii şi milioane Nu-1 văd, puterea să ţi-o-înfrîne poate. Ăst văl ascuns împrejmuie mulţimea Ce îmbătată tropote pămîntul, Crezînd năucă-n basmul libertăţii Şi prea puţini îi simt abia reţeaua. LUCIFER Aceasta e ce-n cale mi se pune, Căci duh cu mine deopotrivă este; Ori tu socoti că stăruind în taină 239 ADAM Cu co i-aş fi dator Lui? Că exist? Doar firea mea, de-i vrednică de greul Ce-1 pot purta, e roadă ostenelii, E slabă doar? A, nu! în umbră şade Cel ce frămînt-o lume şi zideşte.' în faţa lui ai ameţi! Căci numai Fapt omenesc străluce şi dă zgomot... 5 Hotarul lui e măsurat cu palma. ADAM Mă ştii, sunt tare! Toată-nvălmăşala Arată-mi-o o clipă! Vreau să văd S-atinge oare rostul firii mele, 10 Ce despărţit şi singuratec sunt! LUCIFER Cuvînt nebun e sunt. Ai fost, vei fi. Viaţa e o trecere eternă, Priveşte-n jur cu ochii luminaţi. 15 ADAM (Tot ce spune Adam în cele următoare apare pe rlnd.) Ce suflu simt în jurul meu? Se zbate, Din înălţimi s-avîntă, se desface în două părţi şi capetele lumii 20 Ca viforul le saltă-n drum. LUCIFER Căldura-i Ce-ntinereşte ţările de gheaţă. ADAM 25 Dar aste două rîuri de văpaie, Ce-alături urlă-n goană de pierzare, De cînd le văd o groază simt în mine Şi viaţă simt... Răspunde-mi, cum le cheamă? LUCIFER 30 E magnetismul... f 4- ADAM Tremură pămîntul, Tot ce-am crezut neţărmurit, vîrtos, S-a prefăcut materie ce fierbe; 5 Urmîndu-şi calea ei nebiruită, Cere cuvînt şi cere întrupare Ici în cristal şi dincolo în mugur. Unde va fi în zarva asta mare Fiinţa mea în mine îngrădită? 8 0 Tu, trupul meu, vînjos tu mi-ai părut, Cu gînd nebun unealtă te credeam Dorinţelor şi planurilor mele... Tu, trupul meu, în ce-o să te prefaci? Tu, răsfăţat copil aducător 4 5 De zile dulci, de patimi şi necazuri, Te va cuprinde-o mînă de ţărînă, Cînd alte părţi, şi apa şi suflarea Ce-au îmbrăcat viaţa firii mele, S-or răzleţi în norii de azur... Cuvînt şi gînd, orice idee-n creier Din rostul meu o parte cheltuieşte Şi mă topesc... iar focul ce mă arde L-a întărit vreun duh cu-a lui suflare, Peirea mea lui împăcare dîndu-i... Ăst chip e-amar, ăst chip mă nebuneşte! înconjurat, în lupta ta stîngace, Să stai pe veci de mii de braţe tari, Să lupţi cu sute luptă nenţeleasă... Grozav! De ce? De ce cu uşurinţă Am rîs atunci de arma providenţii, Ce mi-o punea pe-ascuns în mîini instinctul, Şi n-o ştiam... Dar azi că-s treaz şi-o văd Şi-o simt, şi-o cer şi... totuşi... e-n zadar! EVA 5 Aşa-i! Tot astfel simt şi eu, Cînd tu luptînd cu fiarele-n pădure, Eu ostenită voi plivi grădina, Mă voi uita în lumea asta largă, 240 ,16 241 Pămîntu], cerul nu ne vor cunoaşte Şi-om fi străini, lipsiţi de-apărător ? Era altfel în vremile mai bune! LUCIFER 5 (Ironic.) Ei, fie! Dacă sufletul pitic, Neîncălzit de alţii, se-nfioară, Căutîndu-şi lui pe veci slugărnicia, Vă plăsmuiesc eu vouă Dumnezeu, 10 Mai blînd ca-n cer moşneagul încruntat. Peste pămînt domneşte acest duh — Un blînd copil din ceata cea de îngeri. Te-arată, duh, te-arată! Iţi poruncesc venirea. 15 Mai tare sunt ca tine, Căci sunt tăgăduirea! (Din pămint ţişnesc limbi de foc, un curcubeu răsare deasupra unui nor negru, gros. Tunete înfricoşate.) LUCIFER 20 (Păşind înapoi.) Tu cine eşti, vedenie grozavă? Căci spiritul pămîntului e blînd. SPIRITUL PĂMÎNTULUI Cel ce era smerit sus între îngeri, 25 în cercul său, puternic e şi mare. Azi am venit, căci glasul unui duh L-am ascultat, dar te vestesc să ştii Că vorba ta poruncă n-o să-mi fie. A tulbura şi-a porunci e alta! 30 Cînd îmi îmbrac eu chipul meu, tu piei,. Iar ăşti doi viermi striviţi cad la pămînt. LUCIFER Dar spune-mi tu, primindu-te stăpîn, Cum te-a găsi pe tine omul, spune! 242 SPIRITUL PĂMÎNTULUI Voi fi-mpărţit în ape, nori şi cîmpuri, în orice loc îşi va purta privirea Cu gînd înalt, cu sufletul cucernic. (Dispare. Săltind uşor, nimfe vin să împrejmuie lunca şi izvorul.) EVA Priveşte-aceste feţe de surori, Cu drag le văd uitîndu-se la noi. ||0 S-au dus de-acum urîtul şi necazul, Şi fericire-asupră-ne coboară! Cuvînt dau ele blînd nădăjduirii Şi îndoielii sfaturi bune dau. LUCIFER Adevărat e gîndul tău, femeie! Cînd mintea voastră va dori povaţă Rugaţi-vă acestor arătări! Răspunsul lor la fel e cu-ntrebarea. Privesc zîmbind spre inima, curată Şi groază-s celui deznădăjduit. In mii de forme-n drum vă vor petrece, în mii de feţe şi-or schimba vestmîntul... Vor fi mieroase umbre la-nţelepţi Şi tinerelor inimi ideal... ADAM Eu nu pricep întreaga jucărie, De ce luceşte-n faţa mea? De ce? Cu un mister mai mult eu m-am ales. A fost destul! Nu mă-nşela, Lucifer, Arată-mi tot, să-ţi văd făgăduinţa! LUCIFER (Aparte.) Amarnică ţi-a fost odat' ştiinţa, Neştirea ta o voi cerşi din nou... ' (Tare.) EVA 10 15 20 25 30 Răbdare! Clipa oricărei plăceri, Cu braţul tău luptînd tu ţi-o cîştigi.._ La mulţi să-nveţi, cu multe înşelări, Pîn' mintea ta va înţelege totul... ADAM Tu poţi uşor vorbi despre răbdare, Căci mintea ta străbate-o veşnicie, Dar eu din pomul vieţii n-am gustat,. Deci pripă cere traiul măsurat. LUCIFER Egală e măsura vieţuirii La viermi de-o zi, la cedrul secular, Trăieşte, crede, luptă şi-apoi cade Cînd e-mplinită munca de ziler! Nu vremea trece: noi călătorim! Un veac, o zi, măsura-i deopotrivă! Şi ţinta ta, tu ai s-o vezi ajunsă, Dar să nu crezi că-n trupul de ţărînă încătuşat e rostul tău de om! Nu vezi furnica, roiul de albine, Năuci aleargă mii de muncitori Ce-orbecăind grăbesc şi cad şi pier.... Dar neamul lor eternităţi trăi-va Şi într-un duh s-a zbate mai departe, Cu repezi paşi înaintînd spre ţintă.... Şi haina ta de lut va cade astfel, Dar primenit din nou te vei renaşte. Nevoie n-ai a-ncepe luptă nouă, Căci de-ai greşit, ţi-a ispăşi copilul Păcatele din nopţi de tinereţe. Ce vezi şi simţi şi-nveţi din lumea largă Pe mii de ani cărările-ti îndrumă... 35 ADAM Acesta-i glasul minţii de moşneag, Dar pieptu-mi tînăr alt dor ocroteşte:-In viitor să-mi adîncesc privirea, Să văd la ce mi-e truda si necazul... Şi eu să văd, eterna primenire Nu-mi va răpi, nu-mi va fura din farmec? LUCIFER i Să fie, deci! în văl vrăjit îmbrac întregul rost al celor viitoare, în chip de vis cu jocuri şi icoane... Cînd veţi vedea zădărnicia ţintei, Cînd grele munci vă vor opri în cale, :10 Ca-nfricoşaţi să nu fugiţi din luptă, Cu sufletul gonit de deznădejde, O rază las asupra lumii voastre, Citind din ea — un joc apare totul!... O arătare... Dau speranţa vouă! *rtl5 (Intre timp conduce pe Adam şi Eva în colibioară, ei aţipesc.) unde TABLOUL IV în Egipt ţin Egipt. Peristilul unui palat. Adara ca faraon tînăr.. pe tron. Lucifer, ministrul lui. La distanţă, gardă 5 strălucitoare. în fund sclavii muncesc la ridicarea unei piramide, sub supravegherea zbirilor cari ţin ordinea cu biciul. Zi limpede.) LUCIFER Mărite Domn, norodul îngrijat, 10 Ce fericit s-ar stinge pentru tine, Se-ntreabă azi ce taină-ţi întristează Slăvitul chip pe tronul tău de aur. De ce jertfeşti al zilei dulce farmec, Al nopţilor molatec joc de vise, 15 Şi nu laşi grija planurilor tale Pe umerii de sclav, cum se cuvine? Cînd ale tale sunt pe lumea asta întreaga slavă, cinstea şi domnia Şi desfătarea omului supusă. 20 Stăpîne-ţi zic comori din ţări o mie Şi florile potirul ţi-1 deschid Şi roadă lor bogată ţi-o aduc... Oftatul dulce ţie ţi-1 trimite Plăpîndul sîn a sute de fecioare, 25 Chipul bălai cu ochi rătăcitori, Pierduţi, duioşi, o blîndă arătare Şi oacheşa cu buza încleştată, Cu patima păgînă-n ochi aprinsă Sunt ale tale...-n ochii tăi li-e soarta I î si o Şi simt şi cred că-şi împlinesc chemarea Vreo două clipe-odată-nseninîndu-ţi... ADAM în pieptul meu nu le găsesc răspunsul, De silă-mi vin, o poruncită dare... Nu braţul meu, nu lupta mea le-aduce. Dar opera aceasta ce se-nalţă Socot acum că va deschide calea Măririi mele, gloriei eterne... I-a proslăvi şi firea măiestria Şi mii de ani îmi vor purta cuvîntul! Azi omul e ca Domnul mai puternic. LUCIFER Şi totuşi, astăzi inima nu-ţi spune Că acest gînd te fericeşte, Doamne? ADAM în inimă? Nemărginit mi-e golul, Dar taina mea norodul să n-o ştie — Nu m-ar slăvi în clipa cînd m-ar plînge. LUCIFER Dar dac-odat' vei înţelege însuţi Că gloria-i un joc deşert, de-o clipă? Nu cred! ADAM LUCIFER 246 Dar dacă? ADAM Atunci m-aş prăpădi, Blestemul meu lăsîndu-1 moştenire. LUCIFER Va fi aşa, dar tu nu vei muri: începi din nou cu vechea ta ispravă. (Pe unul din sclavii cari muncesc supraveghetorii il bat 5 aşa de mult, incit acesta, văicărindu-se şiurmărit de zbiri, fuge pînă înaintea tronului, unde se prăbuşeşte.) SCLAVUL Ajută-mi, Doamne! (Dintre muncitori se smulge Eva, nevasta sclavului, şi 10 cu un ţipăt îndurerat se apleacă asupra bărbatului ei.} EVA Ruga ţi-e-n zadar! Durerii noastre el n-a fost părtaş. Nu înţelege! Prea e slab oftatul 15 Şi tronu-nalt! Pe mine să mă chemi! Cu trupul meu te-acopăr eu, iubite! ADAM (Către slugile care năvălesc şi vor să-l Urască afară pe. sclav cu nevasta lui.) 20 In lături, voi! Lăsaţi-1 şi plecaţi! (Slugile pleacă.) In inimă necunoscut fior Mi-a străbătut. Femeia asta cine-i? Ce-i farmecul ce sufletul mi-1 leagă 2 5 De chipul ei căzut în praf? Răspunde! LUCIFER Mai smulgi un fir din tortul de păianjeni Cu cari gJumind te-a-mprejmuit stăpînul, Să-ţi vie-n minte soarta de omidă 30 Cînd încrezut ca flutur vrei să zbori. Dar firu-acesta subţirel e tare, Tu l-ai văzut, mi-alunecă din mînă, Nu pot să-1 rup... ADAM Nici să n-o faci! Nu vreau. Mă doare, dar obida lui e dulce. LUCIFER i Dar nu-i cu rost un rege,-un înţelept Să-i fie sclav... ADAM Deci, spune-mi ce să fac? LUCIFER [10 (Ironic.) Tăgăduirea minţii tale limpezi Să-nfrunte taina firului ascuns, Materia să rîdă şi puterea! ADAM |t5 Nu pot să rîd, nici să tăgăduiesc. I EVA | Stai să-ţi opresc şiroaiele de sînge, I Iubitul meu! Ţi-e greu? Te doare? Spune-mi! ? SCLAVUL jrSO Mi-e grea viaţa, pătimirea scurtă... I , EVA I A, nu! Atunci pîn-azi de ce-ai trăit, i Acum să mori, în ceasul întîlnirii? i SCLAVUL MB La ce bun traiul omului sărac? | Să care pietre-n braţ la piramidă, |; Să dea urmaş de jug viitorimii I Ş-apoi să moară: mia pentru unul... 10 15 20 25 ADAM A, Lucifer, ce grai înfricoşat... LUCIFER E aiurarea omului cînd moare. i i I Dar, ce spune? ADAM LUCIFER A, Faraon, ce-ţi pasă? în adevăr, pot zice, e-o minune Că-n lume azi un sclav e mai puţin! EVA Tu pierzi un sclav, dar mie-o lume-mi moare..j De-acuma spune-mi cin' mă va iubi? SCLAVUL Eu nu! Pe veci mă poţi uita, femeie! (Moare.) ADAM Te voi iubi eu! Duceţi-1 pe mort! (Duc cadavrul.) Sus, Doamna mea, pe tron cu mine-alături, Tot astfel eşti regina frumuseţii, Cum al puterii Domn sunt eu. Vreodată Tot ne-ntîlneam... EVA O, ştiu, mărite Doamne! Destinul meu e glasul gurii Tale. Te-ascult! Te-ascult! Dar dă-mi răgaz o clipa Ş-apoi supusă-ţi împlinesc porunca. ADAM Las' ăst cuvînt! împărăţia mea Nicicînd n-o trece marginea poruncii? EVA 5 Greşeşti, acum porunca nu mă doare. Dar, rogu-te, îngăduie-mi să plîng întîia clip-a morţii-acestui om! Ce mort frumos, ce mort frumos e, Doamne! (Se apleacă asupra mortului.) 10 ADAM Frumos şi mort. Ce-mpotrivire crudă. Pornirii noastre pacea lui un rîs e, încrederii, un zîmbet dureros. LUCIFER 15 Un sclav fugit, vezi, nu te mai ascultă Şi zice-acum: de jugul tău nu-mi pasă. ADAM Cu pace morţii. Viii cu norocul... El nu mai simte lacrimile tale, jijo Iar eu nu pot fără surîsul tău. (îl duc pe mort. Adam o conduce pe Eva pe tron.) Te-aşează, deci, la dreapta mea, femeie! Odihna, simt, la sînul tău e dulce. (Vaier între muncitori. Eva tresare.) Ce s-a-ntîmplat? EVA Vai, nu-1 auzi, stăpîne? Poporul plînge. ADAM întîi acum aud. Nu-i muzică frumoasă, s-o lăsăm. Sărută-mă şi uită lumea-ntreagă. (Lui Lucifer.) 251 Te amuţeşte vaierul de-afară! LUCIFER Nu pot! Nu pot! ll are-n drept prostimea, L-a moştenit cu jugul împreună! (Din nou vaier prelung. Eva ţipă. Adam se ridică.) ADAM Tu suferi greu, nici nu ştiam, femeie! Cum să-ţi ajut? Prin inima ta trece Şi-n creier simt ca fulgerul ăst vaier, Ş-aud că lumea-mi strigă ajutor! EVA A, Faraon, zdrobeşte-mă, dar iartă-mi Cînd strigătul poporului mă doare. Eu bine ştiu că sclavă-ţi sunt eternă Şi ca să-ţi plac e ţinta vieţii mele, Deci totul uit ce-n jurul meu se zbate: Amar, mărire, vis... frumosul mort... Ca să zîmbească buza mea-n văpaie. Dar cînd ăst neam — un trup cu mii de braţe Se vaieră cu şalele zdrobite, Eu, fata lui — sărmanul schingiuit — în mine simt durerea lui întreagă. ADAM O simt şi eu: — „o mie pentru unul..." Aşa zicea! eva Mărite Faraon! Eşti trist acum şi eu te-am supărat, Alungă-mă, ori, dacă poţi, mă-nvaţă Să asurzesc... 252 ADAM Mi-ai fost mai bun maestru, Căci plînsul lor tu m-ai făcut s-aud, Să nu-1 mai vreau! De-acu-nainte-i slobod 5 Cel ce-a slugit... La ce e slava mea, S-o simt, s-o văd de-a pururi înfrăţită Cu plîngerea a mii şi milioane, Să plîng-o mie, unul să zîmbească, Un frate bun al celor asupriţi? 10 De mii de ori mai mare mi-e durerea! LUCIFER Prea te-nfierbînţi; mulţimea, Faraoane, E-un cal de ham bătut de legea firii Să tragă-n şir la carul tuturora. 15 Alt rost nu are! Dă-i azi libertatea Ce tu arunci, lui de cîştig nu-i este, îşi va căuta ca mîine alt stăpîn. Ori socoteşti că-i apăsai grumazul De găzduia în piept o conştiinţă? 20 ADAM De ce atunci se văietă de parcă O doare-amar că-i cer să mă slujească? LUCIFER O doare! Da! Deşi nu ştie ce, 25 Căci orice om rîvneşte stăpînirea. Ăst simţ e vechiul îndreptar al lumii Ce-mpinge spre drapelul libertăţii Mulţimile... Nu-i nicidecum frăţia... El se trezeşte vag ca presimţirea, 80 Se zbate făr-a fi o conştiinţă Şi-i zbiciuit de noutăţi ce sunt Tăgăduirea celor ce există, Aşa, văd eu, nădăjduieşte vulgul O întrupare visurilor sale. Poporul, da, e o adîncă mare — Nu orice rază-i trece printre valuri, Adîncul ei rămîne-n întunerec... Luceşte-un val la suprafaţa apei, Şi valu-acum din întîmplare tu eşti. ADAM De ce chiar eu? LUCIFER Ori altul dintr-ai tăi Ce, întrupînd instinctul popular, Ca un erou al sfintei libertăţi, Se va urca pe tronul tău de aur; Pe cînd cei mulţi nimic n-au să cîştige, Ei schimb-un nume, despotul rămî'ne. ADAM Ce uliţă cu multe ascunzişuri E mintea ta! Din ea nu pot să scap. LUCIFER Scăpare e! La cîţiva muritori, Ce-i vezi aici, tu dă-le jucării, Un lanţ le dă, sau, dacă vrei, inele, Şi zi-le lor: Pe voi v-am ridicat Peste mulţime, voi să fiţi aleşii. Vor crede ei dispreţuind poporul Şi vor tăcea cînd tu-i dispreţuieşti. ADAM Nu mă momi cu ispitiri deşerte! Slugi nu mai vreau! Cu toţi să fie liberi, Tu spune-le... Le dă degrabă vestea, Să-ntîrziu cu părerea mea de rău. 10 1 ! * I 1 15 20 25 80 LUCIFER (Aparte.) Pe drumul tău de-ncredere, te du, Şi crezi că mergi, cînd te răpeşte valul.. (Pleacă.) ADAM Iar acest dîmb neisprăvit să steie, Un hîrb pe veci aducător aminte Celor ce bat la porţile măririi — Al slăbiciunii semn şi al puterii... (Afară—zgomot şi veselie. Muncitorii se răzleţesc. Lucifer revine.) Te bucură, prostime! Fără silă, Ţi s-a-nchinat mărirea... EVA Dragul meu, împacă-te! Ce-i slava îngheţată, Ce ca un şarpe se tîrăşte-aproape? Dar mare e!. ADAM EVA Noi s-o uităm! Nu simţi? E plînsul mut! Seninul clipei noastre Nu-1 tulbura... Ce dor mai ai acum La sînul meu cînd te-odihneşti... ADAM Femeie! Cît de deşert şi-ngust îţi e hotarul, Şi poate chiar aceasta-i vraja care înlănţuie mîndria de bărbat. Puterea, vezi, iubeşte slăbiciunea, Părintele, din fii, pe cel mai crud II mîngîie cu braţ ocrotitor. 255 EVA A, Faraon, cu grai nepriceput Poate-am greşit, ori ţi-am mărit urîtul! E în zadar, nu sunt mai înţeleaptă. ADAM Nici nu dori, frumoasa mea, să fii. Căci minte am, în adevăr, destulă! La sînul tău eu nu putere caut, Mărire şi ştiinţă mai puţin! Le-nvăţ din slova cărţilor aceste! Vorbeşte tu, duios mlădie-ţi glasul, în inimă să-i simt cutremurarea, Zi orice vrei... Vai, Doamne, cine-ntreabă Ce cîntă-n codru pasărea şi totuşi în ciripit e-o presimţire dulce. Tu floare fii, o nestemată scumpă, Frumoasă, dragă, fără de folos... (Lui Lucifer.) Dar simt un dor, mă smulge din beţie, Poate-i nebun, te rog ascultă-1 însă. Peste plinirea veacurilor lasă Cutezător s-arunc o dată ochii, Să-mi văd povestea... LUCIFER Pin' vă sărutaţi, Tu n-ai simţit un vînt uşor şi cald Ce-n zbor atinge faţa ta şi fuge? Un fir de praf în urma lui rărnîne Şi creşte-un an cît negru e sub unghie, Un veac apoi de-un cot, de doi îl face... O mie-ngroapă piramida ta Şi numele ţi-1 năruie ţărîna. Se tînguiesc şacalii pe alee Şi cerşetorii năpădesc pustia... (Tot ce spune Lucifer devine vizibil-) 256 Şi tot ce vezi nu săvîrşeşte-un vifor Cu groaza lui de tremur şi pierzare. — O adiere caldă şi uşoară. ADAM Ce chip grozav! LUCIFER (Ironic.) Dar duhu-ţi piere numai Trupul rărnîne mumie, minunea 10 Băieţilor şi fetelor de şcoală, Şi spală vremea de pe faţa ştearsă Un semn ce-arată: slugă-ai fost sau Domn.. (Loveşte cu piciorul o mumie care se ivise lingă tron şi de lovitură se rostogoleşte pe trepte.) 15 ADAM (Sărind In sus.) Te du şi piei, vedenie din iad! Tu, gînd nebun de slavă şi domnie... Ş-acum aud: — „o mie pentru unul". 20 Vreau miilor să le cîştig un rost în altă ţară, razim libertăţii. Să piară insul, cei mulţi să trăiască Şi sănătos întregul să rămîie! EVA 25 Mă laşi acum, iubirea ta o laşi? ADAM Te las! Te las! Şi tronul las şi totul... Pe alte căi pornesc spre-o ţintă nouă! Prea multă vreme scumpă am pierdut 30 Pe lăturalnice cărări, Lucifer! (Pleacă trăgînd spadn.) n — Octavian Goga, Opere, III 257 EVA 10 Cînd înşelat în multele speranţe Vei reveni, te-aşteaptă sînu-mi, Doamne! ADAM A! Da! Eu simt eă-n drumul meu, odată, Te voi vedea din nou, dar primenită! Vom fi la fel, şi braţul cînd m-o strînge Va asculta iubirea, nu porunca! LUCIFER încet! încet! Ţi-ajungi ţinta curînd ! Mai grabnic chiar decît o porţi în gînd! Vei blestema nădejdea ce te minte, Voi ride eu... Ei bine! înainte! i TAB L O U L V în Atena (In Atena. Piaţă publică, la mijloc tribună pentru retor. înfaţă templu deschis, cu statuile zeilor, coroane 5 de flori, altar. Eva e Lucia, nevasta lui Miltiade, comandantul oştirii, cu fiul ei Kimon. însoţită' de mai multe sclave care aduc obiecte de jertfă, se îndreaptă spre templu. Prin piaţă, răzleţi, oameni din popor în zdrenţe. Dimineaţă strălucitoare.) 10 EVA Pe-aici, pe-aici vin, dragul meu copil... Te uită-ncolo, iutile corăbii Peste hotar l-au dus pe tatăl tău! Acolo este-un neam ce-a îndrăznit 15 Să ne izbească-n libertatea ţării. Să ne rugăm, să ne rugăm, copile, S-ajute dreptul ţării noastre cerul, Să-ţi vie iar părintele erou. KIMON 20 De ce s-a dus aşa departe tata Pentr-un popor fricos şi plin de zdrenţe, Cînd plînge-acasă scumpa lui nevastă? EVA Nu judeca pe tatăl tău! Blestemul 25 Lui Dumnezeu loveşte-aceşti copii. Numai femeii dragostea-i dă dreptul 17* 259 Să plîngă paşii soţului, pe cari, De nu i-ar face, ea s-ar ruşina. Ca un bărbat lucrat-a tatăl tău! KIMON Ţi-e teamă doar că-i slab şi-1 bat duşmanii? EVA Nu! Tatăl tău viteaz e şi va-nvinge, Un lucru e de care-1 tem, nu cumva Pe el să nu se poată-nvinge... KIMON EVA Cum? Este-un îndemn stăruitor în suflet, Copilul meu — e dorul de mărire, în cercu-i strimt e frate cu păcatul, Dar, încălzit de-al libertăţii sînge, Virtute e de cetăţean. Frumoase, Măreţe fapte cheamă la viaţă, Dar, prea-nteţit, în mama lui loveşte, Lupi ind cu ea, din doi pîn' cade unul; Cînd acest glas l-ar covîrşi pe dînsul Şi-ar fi în stare patria să-nşele, L-aş blestema... Să ne rugăm, copile! (Se apropie de templu, in vreme ce mulţimea creşte piaţă.) PRIMUL DIN POPOR N-aude omul nici o veste, parcă Nici un duşman nu ne-ar mai sta în cale. AL DOILEA DIN POPOR Ş-aici acasă toţi pică de somn; Pesemne nimeni nu mai face planuri La întruparea cărora să-şi deie Plămînii săi, poporul suveran; Din zori tot bat pe-aici necontenit. Şi nu-i un om să-mi cumpere azi votul. 5 PRIMUL DEMAGOG Ce-i de făcut? Urîtul ne omoară. AL TREILEA DIN POPOR Zău, n-ar strica o mică-ncurcătură. (Eva a aprins focul din faţa altarului şi, spălindu-şi 10 mîinile, s-a pregătit pentru aducerea jertfei. Sclavele încep un imn care se întreţese în cursul scenei. Piaţa s-a umplut de cetăţeni şi popor; doi demagogi luptă pentru tribună.) PRIMUL DEMAGOG 15 în lături! Fugi! E locul meu aici. De nu vorbesc, e patria-n pericol. (Mulţimea urlă; aprobare.) AL DOILEA DEMAGOG Primejdie-i dacă vorbeşti! în lături! 20 (Poporul rîde şi aplaudă.) PRIMUL DEMAGOG Tu n-ai misiţi să-ţi cumpere gîtlejul. Mi-e strîns de jale glasul, cetăţeni, Căci inima cea nobilă o doare 25 Văzînd cum cade uriaşu-n praf. Pe-un mare om dăm jos în faţa voastră Din carul de triumf... AL DOILEA DEMAGOG începe bine 30 Canalia, împodobeşte mielul Şi-apoi l-aduce jertfă. 261 10 15 20 25 30 PRIMUL DEMAGOG La o parte! DIN MULŢIME Ce-i, fraţilor, de ce-ascultăm batjocuri? (îl îmbrînoesc pe-al doilea demagog.) PRIMUL DEMAGOG Oricit mă doare inima, vorbesc, Căci eu pe tine, glorios popor, Te preţuiesc chiar mai presus decît Pe comandantul tău. AL DOILEA DEMAGOG Pe-aceşti flămînzi Cu sufletu-n arîndă, care-aşteaptă Ca nişte cîini să cadă fărmitura De la stăpîn?... Netrebnice, nu pot De gustul tău să tac din gură. DIN POPOR Jos! E vînzător şi el! Nu-1 mai lăsaţi! (îl imbrînccsc şi mai tare. Eva jertfeşte pe altar tămiie şi doi porumbei.) EVA Ah, Afrodita, fumul jertfei mele Primeşte-1 tu ş-ascultă-mi rugăciunea, Nu lauri verzi cer frunţii lui de soţ, Ci împăcarea blînd-a căsniciei. (Eros, zlmbind, apare in fumul de jertfă. Charidele îl înconjură şi aruncă trandafiri asupra lui. Tot grupul e în pioasă rugăciune.) SCLAVELE Ascultă-ne-o! EROS Ai binecuvîntarea Curatei inimi. CHARIDELE 5 Să fie cu tine Paza Charidelor! SCLAVELE Lăudată fii! - 1NTÎIUL DEMAGOG 10 Iubit popor, acuz pe Miltiade, Ca vînzător de ţară. AL DOILEA DEMAGOG Minte! Minte! Nu-1 ascultaţi, de nu vreţi să v-ajung 15 Batjocura mustrărilor tîrzii! PRIMUL DIN POPOR Mişelule! Coboară-te de-acolo! (îl împing în mulţime.) PRIMUL DEMAGOG 20 E floarea tinerimii-n mîna lui; C-o lovitură Lemnos a cuprins Ş-acuma stă la Păros. L-au plătit! AL TREILEA DIN POPOR Moarte lui! 25 PRIMUL CETĂŢEAN (Poporului.) Strigaţi, ori dacă nu Căraţi-vă din solda mea degrabă! 262 263 ti EVA (Ridicîndu-se.) Ce larm-aud! Vin, dragă, să vedem! KIMON 5 Pe-un trădător îl judecă. eva Mi-e frică, De cîte ori asupra celor mari Văd judecata vulgului flămînd. !0 Cînd strălucirea cade în noroi, Cei întinaţi o văd cu bucurie, Parc-ar vedea îndreptăţirea lor. AL DOILEA DIN POPOR Sunt răguşit şi-aş vrea să strig, stăpîne! 15 AL DOILEA CETĂŢEAN Aici să ai gîtlejul uns din gros! AL DOILEA DIN POPOR Şi ce să zic? AL DOILEA CETĂŢEAN 20 Tu strigă: moarte lui! DIN POPOR Să moară ! Moarte! EVA Despre cine-i vorba? I AL DOILEA DEMAGOG (Păşind spre Eva.) De-acel ce e c-un cap mai mare ca Tovarăşii ce nu pot să i-o ierte! EVA E Miltiade? Zeilor puternici! Şi tu? Şi tu, bătrîne Crispos, strigi, Cînd dintre sclavi el te-a scăpat? CRISPOS £ţn Vai, doamnă, Iertare-ţi cer! Dar astăzi dintre noi Se duce unul! Trei copii îmi ţine Acel ee-acum îmi porunceşte votul. EVA Vai, Crispos, soarta-n praf cum te Urăşte... Deşi te iert, cînd spui că eşti flămînd. Dar Thersites, şi tu, şi voi cu toţii Ce dormitaţi în plin şi-n bunătăţi. Căci soţul meu a alungat duşmanii De pe la porţi? Nerecunoscători... THERSITES Da, doamna mea, deşi ne cade greu, Ce-i de făcut? Aşa e astăzi valul. Cine să-şi pună-n cumpănă averea, Ca să nu-nfrunte volbura? PRIMUL DEMAGOG Vă spun Să ştiţi cu toţi ce-a hotărît poporul! (Lucifer, luptător, cu faţa îngrozită, vine fugind.) LUCIFER Vestesc pierzarea! E la porţi duşmanul. 264 265 10 15 20 PRIMUL DEMAGOG Nu-i cu putinţă! Căpitanul nostru Învingător nu stă-mpotriva lui? LUCIFER Chiar dînsul e duşmanul. I s-a spus Ce fierbeţi voi, în inimă minia S-a răscolit şi pînă ce vorbiţi El vine-aici cu sabie şi foc. AL DOILEA DEMAGOG Mişeilor, vedeţi ce ne-aţi adus! DIN POPOR Să-1 omorîm, trăiască comandantul! E vai de noi, fugiţi care-ncotro! Tot s-a sfîrşit. PRIMUL DEMAGOG Nu! Nu! Să ne-nchinăm, Veniţi la porţi! EVA Ah, zeilor, a fost Atît de crudă judecata care Voia să-mi piardă soţul, dar acum Răscumpărarea, simt, e mai amară. PRIMUL DIN POPOR Să-i prindem noi nevasta. De ne-atinge Oraşul, ea să moară şi copilul. EVA Eu, soţul meu, cu drag mor, dar copilul Blestemul ţării nu vreau să-1 ajungă. 266 1 «40 4 4 KIMON Pe mine, mamă, nu mă teme; vino, De orice rău ne apără altarul. (Se urcă spre templu dinaintea grupului care-i urmăreşte; două nimfe coboară asupra lor ghirlande de trandafiri, în faţa mulţimii care se retrage. De afară se aud trîmbiţi, poporul, văicărindu-se, se retrage. Nimfele dispar.) LUCIFER (Rîde frecîndu-şi mîinile.) Ce glumă bună! Mintea să petreacă, Să rîdă-atunci cînd inimi se zdrobesc... (întorcîndu-se spre altar.) Numai frumosu-acesta, pururi tînăr, De n-ar fi-n veci să mă neliniştească! în preajma lui fiori de gheaţă simt Şi mi-e străină lumea lui, în care Chiar chipul gol nevinovat apare, Păcatul — sfînt, în vreme ce ursita Cu trandafiri măreţ încununată Şi cu sărutul dulce-al simplităţii îmbată mintea! Unde mai întîrzii Tu, lumea mea de chin şi îndoială, Ca să împrăştii tremurul de vise Ce-n lupta lui pe omul care cade De-atîtea ori îl întăreşte iarăşi? Dar să vedem atunci cînd moartea neagră Cu groaza ei va coborî-ntre voi: Nu s-o sfîrşi neputincios şi searbăd. Ăst joc pitic de umbre urîcioase? (Adam, ca Milliade, e condus rănit în fruntea ostaşilor, înaintea lui, demagogii şi poporul cerşind iertare.) DIN POPOR Iertare! Să trăiască comandantul! 267 ADAM Voi ce-aţi greşit de cereţi mila mea, Ce poate da cel slab celui puternic? Dar unde-mi sunt nevasta şi copilul? 5 De ce nu vin? Doar n-au păţit nimic? EVA De ce mai vii? De ce, o, Miltiade, întoarcerea, cînd nici nevestei tale în stare nu-i să-i fac-o bucurie? 10 Ajută-mă, copilul meu... Eu cad... Nici nume bun nu-ţi lasă tatăl tău. ADAM Nu înţeleg... Poporul cere milă, Tu blestemi, iar eu sînger pentru ţară. 15 EVA E rana mea şi-a patriei mai mare! De ce te-ntorci în fruntea oştii? Spune! ADAM Se cade doar să mă-nsoţească ei! 20 Eu m-am întors, căci rana nu mă lasă Pe mai departe-n slujba ce purtam. In mîna lor, la cei ce m-au trimis, în faţa lor, poporul suveran, Eu azi repun puterea ce-am avut. 25 Rămas bun, deci, tovarăşi dragi, vă las. Voi scump plătirăţi pacea vetrei voastre. Iar spada mea acum, Athene Pallas, Sfinţit-o pun lîngă altarul tău. (E condus pe treptele altarului. Ostaşii i se împrăştie.) 30 EVA (Aruncîndu-se de gîtul bărbatului.) A, Miltiade! Cea mai fericită-i Nevasta ta! Ce bun esti tu si mare — 268 10 15 20 Copilul vezi cum seamănă cu tine, Ce mare-i si frumos... ADAM KIMON Iubiţii mei! Ştiam eu doar că ce va face tata Va face bine! EVA Nu mă ruşina! De la-nceput eu trebuia să ştiu... ADAM Atîrnă-mi spada, dragul meu copil! KIMON (Alîrnînd spada.) Primeşte scumpă spada mea, zeiţă, Pîn' voi veni odată să ţi-o cer! EVA Eu dau tămîie jertfei îndoite; Priveşte, Pallas, tu, din cer, la noi! (Jertfeşte tămîie.) PRIMUL DEMAGOG Nu spuneam drept că-i trădător? Vindut Lui Darie! Cu rana se preface, Căci nu mai vrea să lupte-n contra lui. DIN POPOR Să moară deci! 269 ADAM Ce larm-aud afară? EVA Vai, Milliade, ce cuvînt grozav: Din nou iţi zice lumea trădător! ADAM Cuvînt de rîs... Eu trădătorul, eu, Biruitorul de la Marathon? EVA. Aşa e! De lume rea ai dat, venind acasă! PRIMUL DEMAGOG Ce-ntîrziaţi? Să-1 prindem! EVA Miltiade! Lîngă altar e adăpost, aice stai! De ce-ai trimis la vatră luptătorii Şi n-ai dat foc acestui cuib de rele? E vrednică de lanţ, spurcata gloată Ce simte că eşti Domnul ei născut, Că te ridici asupra tuturora, Şi te răpun cuprinşi de-un gînd, mişeii: Să nu-ngenunche la genunchii tăi. PRIMUL DEMAGOG Aţi auzit cum glăsuie nevasta Unui vindut? EVA Femeia are dreptul, Chiar vinovat bărbatul ei îiindu-i, 270 : 10 15 20 25 Să-1 apere! Dar el e fără vină; Vrăjmaşii lui sunt putrezi de păcate. PRIMUL DEMAGOG Mărit popor, cum poţi tu să te laşi Astfel spurcat? PRIMUL DIN POPOR Dar dacă-i pe dreptate? PRIMUL CETĂŢEAN Sunt bănuiţi acei ce ţin cu ei. Mişei! Strigaţi! De nu, crăpaţi de foame! DIN POPOR Să moară, deci! ADAM Acopere copilul, Nu vreau să-mi A^adă sîngele. Şi pleacă, Să nu te-atingă fulgerul ce cade! Să mor eu singur, cum să mai trăiesc, Cînd văd cît de nătîngă-i libertatea, Cărei o viaţă-ntreagă i-am jertfit! PRIMUL DEMAGOG Ce vă-ndoiţi? DIN POPOR Să moară! Moarte lui! ADAM Nu blestem eu norodul nevoiaş, Nu-i vinovat, e firea lui de-aşa: Necazul slugă să-1 pecetluiască, 271 Din rob s-ajungă-unealtă-nsîrigerată în mîini la cîţiva trufaşi răzvrătiţi... Dar mai nebun ca toţi am fost eu însumi, Crezînd c-aici e dor de libertate! LUCIFER (Aparte.) Tu ţi-ai cîntat troparul de-ngropare Ce-i potrivit atîtor mari morminte! ADAM Ei, haidem, deci! Căci nu mai vreau altarul Să m-apere! (Coboară treptele, lăsînd cu bllndeţe pe Eva în braţele sclavelor.) Ei, iată-mă! Sunt gata! AL DOILEA DEMAGOG Te apără, nimic nu e pierdut! ADAM M-ar arde rana, cînd aş încerca 0 apărare. AL DOILEA DEMAGOG Fă-o! Doar poporul, O clipă nu-i de cînd era-n ţărînă. ADAM Tocmai de-aceea totul s-a sfîrşit, Ruşinea ei mulţimea nu şi-o iartă. LUCIFER To-ai luminat, acum? Ce zici? ADAM Deplin! 272 » D 1 LUCIFER Pricepi acum că vulgului neghiob Mai darnic domn i-ai fost ca dînsul ţie? ADAM 5 Se poate, dar prăpăd sunt amîndouă! Alt nume e, ursita e aceeaşi, Şi-i gînd zadarnic să te lupţi cu ea. Nici nu mai vreau! Ş-apoi, de ce, de ce S-ar înălţa un suflet către cer? 10 Trăiască-şi sieşi căutînd beţia Cu care umple traiul măsurat, Şi beat apoi să şchioapete spre Hades! Da, du-mă iar, din nou mă du, Lucifer, Vreau să privesc rîzînd virtutea altor 15 Şi truda lor, pierzîndu-mă-n desfrîu. Iar tu, femeie, care parc-odată M-ai fermecat într-un lăcaş de frunze, Demult... demult... tu eşti nebună dacă Din fiul meu vei creşte cetăţean. 20 Nebună eşti, cu drept te rîde fata, Sulemenita nopţii din bordel, Ce-aşteaptă vin pe buze şi săruturi... Te bucură şi cîntă... rîzi virtutea! La eşafod acuma, drept pedeapsă SI 25 Nu că păcat am săvîrşit vreodată, Ci c-o idee mare m-a-ncălzit! (între timp aduc un butuc, Ungă el stă Lucifer cu săcurea. Adam îşi pleacă fruntea.) PRIMUL DEMAGOG 30 Să-1 omoriţi! Trăiască patria! LUCIFER (Şoptind.) Ce bun-rămas frumos e, scumpe Domn! Nu ţi-e ciudată alintarea asta 35 A morţii reci? Nu-ţi cam zburleşte părul? 18 273 15 EVA Ah, Pallas, ruga nu mi-ai ascultat! (Din templu coboară spre Adam îngerul morţii, un lînăr cu faţa blîndă, purtînd în mînă o faclă întoarsă şi o cunună.) ADAM Te-a ascultat! Cu tine fie cerul! Azi, Lucia, mi-e inima-mpăcată! LUCIFER Blestem asupră-ţi, lume de iluzii, Iar mi-ai stricat cea mai frumoasă clipă! EVA Fii blestemat, popor de slugi! Prosteşte, Cu mînă rea, tu mi-ai strivit norocul, Şi floarea lui plăpîndă a murit, Iar libertatea, ştiu, nu va putea Nicicînd să-ţi fie ţie-atît de dulce, Pe cit de-amară mie ea mi-a fost! 10 TABLOUL VI In Roma (în Roma. Galerie deschisă, cu privire spre Apenini, împodobită cu statuile zeilor şi vase în care ard miresme. în mijloc, masă întinsă cu trei lectice. La orgie e Adam reprezentînd pe Sergiol, Lucifer peMilo.şi Catul, trei fanţi corupţi. Lîngă dînşii, trei cocote îmbrăcate sumar: Eva ca Iulia, Hippiaşi Cluvia. în fund se vede lupta gladiatorilor. Sclavii stau aşteptînd ordinele. Muzică de flaut. Amurg, mai tîrziu noapte.) CATUL 15 Vezi, Sergiol, ce mlădios se mişcă Gladiatorul cu panglică rose. Pun rămăşag că-nvinge el Şi pun rămas că bate pe celalt. Pe Ercul, nu ADAM CATUL 20 Ha! Ce te juri pe Ercul? Cine-ntre noi mai crede azi în zei? Pe Iulia! Si mai curînd te cred. 18* 275 10 15 30 LUCIFER Ei, fie! Te-ai jurat pe bun temei, Punînd doi idoli deopotrivă-n faţă, Dar spune, cum socoti tu jurământul: Iubirea, frumuseţea-i să-nţelegem, Sau poate chiar credinţa ce ţi-o poartă? CATUL Tot farmecul e trecător şi tocmai De-ar rămînea ce astăzi te-a răpit, E învechit în ziua cea de mîine! Şi-o dragoste mai fără de ispite Te-mprejmuie cu vraja noutăţii. ADAM Credinţa, zic! Sau crezi că cheltuieşte Mai mult vreun om pentru amanta lui? HIPPIA Vai, ce copil! Dar fără de sfîrşit Poţi tu vreodată să îmbrăţişezi? Sau chiar de poţi, cum eşti de-a pururi dornic De noi plăceri, zadarnic te căzneşti. Căci o femeie plină de ispite Din voluptate-ţi dă doar o frîntură, Pe cînd icoana farmecelor multe Ca o himeră-n faţa ta pluteşte, Şi cine ştie-o clipă, un capriciu, Un vis răzleţ, n-o prinde-n stăpînire? Un luptător cu braţe ostenite... ADAM Aşa-i! Aşa-i! Destul e Hippia, De ce mă mînă patimi ca pe Tântal, Cînd îmi lipsesc puterile lui Ercul, Ori ca Proteu la faţă nu mă schimb Şi-un sclav bătut e-n stare ca să guste, io 15 if 20 25 Pe urma unei săptămîni de chinuri, Un ceas dorit de domnul lui zadarnic... Ori, e plăcerea băutură bună Celui ce-o bea pe rînd, înţelepţeşte, Si moarte-acelui ce s-aruncă-n valu-i? LUCIFER A, ce superbe-nvăţături morale Lîngă pahar, la sin de fete mari... V-aţi rămăşit? ADAM De pierd, îţi dau pe Iulia. CATUL Dar de cîştigi? ADAM E calul meu al tău. CATUL O lună-o ţiu şi poţi s-o iei pe urmă, Ori o arunc în lacul meu de peşti. LUCIFER Ia, Lucia, din peşte — e frumos, Infruptă-te, căci ai să-ngraşi un altul... EVA Ce crezi? Pe tine nu te-or roade viermii? Să fie vesel cel ce azi trăieşte, Sau cel puţin să rîdă, dacă poate. (Bea.) ADAM (Către gladiator.) Te ţine, mă 277 276 CATUL Ia seama, nu te da! (Gladiatorul lui Catul cade şi ridică degetele, implorind graţie. Adam vrea să facă semnul obişnuit al graţierii, 5 dar Catul îi prinde mina şi îşi îndreaptă pumnul 'strîns spre gladiator.) Recipe ferrutn! — Stîrpitură laşe! Am sclavi destui, de ce să fiu zgîrcit? Cui ar putea să-i pară rău de-o scenă 10 Mai vie-acum — aşa-i, frumoase doamne? Mai dulce-i buza, dorul meu fierbinte Cînd sîngele a înroşit arena! (Pe gladiator l-a executat adversarul.) ADAM 15 Calul e-al meu, vin, lulia, la sîn. Duceţi cadavrul. Vreau un dans acum! Să mai vedem şi alte nebunii; Din ce-am văzut, destul e! CATUL 20 Cluvia! Vino şi tu, nu pot privi prea mult Cînd se sărută alţii. 30 LUCIFER Hippia! Să nu urmăm şi noi frumoasa pildă? Dar linge-ţi buza, n-ai pe ea otravă? Aşa, acum ne veselim, drăguţă! ADAM A, lulia, simt inima cum bate, Nu pot avea asupra ei odihnă. LUCIFER Vai, ce nebun! De inimă vorbeşte... CATUL Vezi, draga mea, eu-ţi las inima-n pace. Să faci cu ea ce vrei, dar să nu ştiu. Sărutul numai ti-1 doresc fierbinte. 10 CLUVIA în sănătatea ta, mărinimie! (Bea.) CATUL Dă-mi, Cluvia, şi braţul... Mai aproape. Şi sînul tău cel moale ca mătasa... Vezi, mi-a căzut cununa de pe frunte. (Către dansatoare.) Ce gingaş e avîntul vostru... Cît Năvalnic foc si farmec laolaltă! 15 20 25 30 CLUVIA Te leg la ochi de mai găseşti o vrajă în jocul lor, cînd eu alerg atîta, Fără să pot un bun cuvînt să am. (Arătînd spre Lucifer.) Te uită! Omu-acesta hîd şi acru, Ce chip de fată lîngă el... De ce? Cînd nici nu vrea să-i ia folosul altfel Decît lăsînd-o-ncet să aţipească. Cînd el ne spune glume şi nimicuri Punînd miresme-n vorba lui de şagă, Cu buze reci, cu ochi plini de dispreţ. CATUL Adevărat! O faţă-aşa îngheaţă Chiar lumi întregi de poezie. Cine Infringe vraja clipei şi nu lasă Să-i fure valul sufletul şi mintea, Nu e om bun! Să fi rămas acasă. HIPPIA Adevărat! Mi-e teamă că sărmanul S-a molipsit de ciuma din oraş. ADAM Lăsaţi pe morţi... Un cîntec săltăreţ Aş vrea... Uşor... Care din voi îl ştie? HIPPIA (Cîntă.) De dragoste şi vin Să-ţi ţii paharul plin, Căci tot paharul Alt farmec are. Beţia dulce ca-n poveşti, Ca soarele morminte reci, Ne-ntr-aureşte traiul! De dragoste şi vin Să-ţi ţii paharul plin, Căci orice fată Alt farmec are. Beţia dulce ca-n poveşti, Ca soarele morminte reci, Ne-ntr-aureşte traiul. GATUL Nu-i rău. Nu-i rău. Tu ce ştii, Cluvia? CLUVIA (Cîntă.) Erau pe-atunci nebuni în lume, Cînd un boier de mare nume, Lucreţiei i-a-ngenuncheat, Cerîndu-i văduvitul pat, Şi-n loc să rîdă-n lupanare, Ea se străpunge-n piept şi moare. 280 ■15 .20 25 TOŢI Vă veseliţi, lumea-i schimbată, In ceas mai bun ni-e viaţa dată ! CLUVIA (Cîntă.) Nebune vremi umblau demult. Din vila lui măreaţă, Brut, Şi-atîrnă sabia-i de brîu, Ca un zănatec lefegiu, Pleacă la luptă, moare-n chin, Pentr-un popor de zdrenţe plin. TOŢI Vă veseliţi, lumea-i schimbată, In ceas mai bun ni-e viaţa dată ! CLUVIA (Cîntă.) Nebune vremi demult umblau, Eroii gînd nebun gîndeau, Credeau că-i sfînt ce rîdem noi; De-ar fi şi azi aşa eroi, Eu zic că-n circ le-am face loc, Cu turma tigrilor în joc. TOŢI Vă veseliţi, lumea-i schimbată, In ceas mai bun ni-e viaţa dată! LUCIFER Vezi, Cluvia, e Hippia învinsă. Aş vrea să fiu poetu-acestui cîntec. ADAM Şi tu nu cinţi? Eşti tristă, Iulia; în jur de noi e vesel, rîde totul. La sînul meu nu-ţi place adăpostul? 281 EVA A, bine mi-e... Dar, uite, Sergiol, Norocul mie-mi încreţeşte fruntea, Căci fericirea-n adevăr nu rîde, 5 S-amestecă şi-n clipa cea mai dulce Un strop din jalea nemărturisită, Şi mă gîndesc c-această clipă-i floare, Şi moare deci... ADAM 10 La fel cu tine simt... EVA Şi-ndeosebi cînd chiu aud şi cîntec, Eu trec hotarul vorbelor înguste; Ca într-o luntre-n cîntec eu mă leagăn 15 Şi parcă dorm de visuri alintată, Iar melodia spre trecut mă poartă... Sub palmierii ce se scaldă-n soare, Mă văd copilă veselă, curată... Ce sfînt-a fost chemarea mea şi mare... 20 Un vis nebun m-a tulburat în treacăt — Vai, iartă-mă... sărutul mă trezeşte... ADAM Destul cu joc şi muzică... Mi-e scîrbă De veşnica dulcegărie. — Iarăşi 2 5 In inimă amarul mi se cere. Pelin în vin, pe buze roşii ghimpe, Şi vreau pierzare peste capul meu. (Părechile de dansatori se depărtează, de afară se aud vaiere.) •30 Ce vaier e, de ne pătrunde-n creier? LUCIFER Vor răstigni cîţiva nebuni acum, Care-au visat noi drepturi şi frăţie. 282 CATUL 0 25 30 UN CĂLUGĂR (Spre cruciaţii care se îndeasă asupra lui.) Hai, cumpăraţi, voinici? E-a pocăinţii-nvăţătur-aici! La orice deznădejde călăuză! Veţi învăţa: cum hoţul de biserici, Şi ucigaşi, şi martori mincinoşi, Şi vinovaţi de preacurvie, toţi Cîţi ani petrec în muncile din iad. Şi-n carte scrie, fraţilor, scăparea. Bogatul dă vreo douăzeci, săracul Plăteşte-abia cu trei solidii anul. Cei fără bani îşi pot răscumpăra Cu lovituri de bici o mie, anul. E carte scumpă, fraţilor, luaţi-o! CRUCIAŢII încoace! Dă-ne şi nouă, părinte! ADAM Prost negustor, cumpărători mai proşti? Tragi sabia şi sparge tîrgu-ntreg! LUCIFER ( încurcat.) Nu, iartă-mă! Călugărul mi-e prieten! îmi place mie lumea ast-a lor, Căci de-i mai mare slava lui din cer, Cu slava lui şi eu m-am ridicat, Numai tu singur ai rămas cam jos. (Eva, ca Isaura, şi Elena, camerista ei, năvălesc ţipind spre Adam, urmărite de cîţiva cruciaţi, cari se retrag imediat.) EVA (Căzind de oboseală.) Vai, scapă-mă!... Scăpare! 301 to 15 20 .'-30 ADAM (O ridică.) Te deşteaptă, Nobilă doamnă! Eşti scăpată! Ochii Deschide-i! Sunt fermecători... Ce-a fost? ELENA Noi am ieşit să admirăm natura în ascunzişul umbrei din grădină, Şi fără gînd ne-am aşezat pe iarbă. Cînta aşa frumos privighetoarea, Cînd dup-o tufă am văzut doi ochi Cu patimă sălbatică lucind Şi ne-am speriat! Pornind apoi pe fugă, Patru cruciaţi goneau în urma noastră, Suflînd, strigînd nebuni, ei ne-ar fi prins De nu cădeam aici, în calea ta. ADAM Nu ştiu! Să te doresc deşteaptă... Mi-e că te duci iar ca un vis răzleţ... Cum poate fi un trup aşa eteric... Atît de nobil, vrednic de-nchinare?... LUCIFER Un trup eteric! Soarta-n adevăr, Mai bine n-ar putea să pedepsească Pe-ndrăgostit în nebunia lui, Decît lăsînd aievea împlinirea Cuvintelor de laudă ce se spun... ADAM Că te cunosc, că te-am văzut îmi pare... C-am stat la tronul Domnului de sus... LUCIFER Te rog, un lucru nu uita: Amorul, Pe cît de minunat e-n doi, pe-atit De prost e-n trei! 302 h 5 ADAM Deschide ochii! Zimbeşte! Da! Zic slavă ţie, Doamne! EVA Cu ce să-ţi răsplătesc eu, cavalere, Că m-ai scăpat? ADAM Răsplata nu-i de-ajuns, Că pot să-ţi văd surîsul de pe buze? LUCIFER (Către Elena.) Prea mare nu-i, dar eu nici asta n-am. ELENA Eu ce-aş avea să-ţi mulţumesc? LUCIFER Cum, crezi Că şi pe tine nobilul senior Te scapă? Nu! Dar prea te crezi! Se poate? Cînd cavalerul scapă pe Domniţa, Atunci aprodul scapă camerista. ELENA Cu ce m-aleg? Să-ţi fiu îndatorată? Atunci e ca şi cînd n-aş fi scăpat. Ori nu te-ascult şi-atunci mă pedepseşti... Şi, crede-mă, n-au fost urîţi cei patru. ADAM Frumoasă zînă, unde să te duc? EVA E-n faţa noastră uşa mînăstirii. 303 ADAM i Zici mînăstirea? A, dar uşa ei | Speranţa mea pe veci n-o va închide! fj Un semn să-mi dai, să-1 pun, vreau, lingă cruce Ca pe cînd ea la luptă mă porneşte, Să am icoana unui vis frumos, în anii lungi urîtul să-mi alung, Ştiind că-mi dai răplata la sfîrşit. O panglică. EVA ADAM Ca noaptea e de neagră. Speranţă vreau, speranţă, nu durere... EVA E semnul meu, ce alta pot să-ţi dau?! Nu cresc speranţe-n zid de mînăstire! ADAM Nici dragoste! Dar unde tu trăieşti Şi und' te mişti, nu-i dragoste, copilă? Te-arată haina, nu eşti încă maică! EVA Mă chinuieşti cu-atîtea întrebări, Că văd cum creşte suferinţa ta. LUCIFER Şi zidul greu te-ncuie şi pe tine? ELENA "Desigur, da! Dar cheia uşii nu-i în fund de mare azvîrlită... to 15 20 25 LUCIFER Ce pagubă! Aş scrie-o elegie De tristul caz. Vezi, ELENA Urîtule,-ţi baţi joc! LUCIFER De ce? Nu simţi măreaţa mea idee? Aş coborî în mare după cheie! ELENA Eu nu vreau asta. LUCIFER Plec atunci, căci simt Cum monstrul mării îşi ascute colţii! ELENA întoarce-te! Mor singură de frică! Te-aşteaptă cheia sus între fereşti! ADAM Dar măcar spune-mi numele! Aş vrea Să ştiu în ruga mea ce să cuprind, Noroc dorindu-ţi, dac-un trist destin Nu vrei alături să-mpărţim! EVA Isaura! Aşa mă cheamă. Dar tu, cavalere, Cum te numeşti? Acolo,-n mînăstire, Mai potrivită-i rugăciunea mea. ADAM Eu sunt Tancred. 304 m 20 305 t 10 20 25 30 EVA Tancred, rămîi cu Domnul! ADAM Vai, nu pleca aşa curînd, Isaura. Aş blestema un nume ce mi-ai spus La despărţire pentru-ntîia dată, Chiar pentru-un vis a fost prea scurtă Cum pot să-1 ţes şi mai departe, dacă Rămîi o taină? Vreau să-1 leg cu firul Ce ti-a urzit destinul tie... clipa; EVA Iată! Ascultă, deci, ursita mea să-ţi spun. Şi tatăl meu a fost erou al crucii — Cînd, într-o noapte, 1-a călcat duşmanul, în tabără, cu sabie şi foc. Nemaifiind nădejde de scăpare, El s-a jurat în faţa Maicii sfinte Că, dacă-1 scapă, la altarul ei Mă va lăsa. Eram copil pe-atunci. El s-a întors, iar eu de vorba lui Legată sunt. ADAM Preasfîntă născătoare! Tu, întruparea dragostei curate, Nu ţi-ai întors privirea amărîtă De-acest păcat ce-a pus făgăduinţă Şi-ntunecînd virtutea Ta, blestemul L-a aruncat pe mila Ta cerească! ELENA Şi tu n-ai vrea povestea să-mi cunoşti? 306 2 5 20* LUCIFER O ştiu de rost: iubind, te-ai înşelat. Iar ai iubit şi tu ai înşelat. Un nou amor, te-ai săturat de el Şi inima azi oaspe nou îţi cere. ELENA Ciudat! E parcă diavolul eu tine, Totuşi, aşa modest nu te credeam, Să bănuieşti că inima mi-e goală. LUCIFER (Către Adam.) Stăpîne! Tu nu poţi să te desparţi, Eu biruinţa nu pot să-mi opresc. ADAM Orice cuvînt, Isaura, e-un ghimpe, Cu-o sărutare-nlătură-i otrava! EVA Vai, cavalere, nu-mi ştii jurămîntul? ADAM Dar n-am eu, oare, voie să iubesc? EVA Eşti fericit... Dar cum pot eu să uit? Eu plec, Tancred, căci, simt, puterea-mi scade. Adio, deci! Te voi vedea în cer! ADAM Cu Dumnezeu! Te port pe veci în minte. (Eva intră in minăstire.) 307 ELENA (Aparte.) Tu eşti un laş! Vrei totul să fac eu? (Tare.) Nu-n mare, deci, e-ntre ferestre cheia! ADAM Vin să plecăm! LUCIFER E prea tîrziu acum! Vezi dar, ce neam nebun e neamul tău: Vede-n femeie cînd unealta mută A poftelor dobitoceşti, ş-atunci Cu braţ nătîng îi şterge de pe faţă Tot dulcele polen al poeziei, Ori o aşează-n tron dumnezeiesc. Luptind, zadarnic moare pentru dinsa, Pînă sărutu-n sterp apus se stinge. De ce nu vrea, cinstind-o ca femeie, în cercul ei să-i înţeleagă rostul? (Intre timp s-a întunecat. Apare luna. Isaura şi Elena la fereastră.) EVA Cum mă privea de dornic. Tremura, în faţa mea sfios cum sta eroul. Dar tagma şi credinţa-mi poruncesc Să mă sfîrşesc ca jertfă-aici. ELENA Ciudat, E de mirare ce nebune suntem. Cînd am înfrînt prejudecata-n noi, Ne azvîrlim sălbatice-n plăceri, De pe obraz smulgînd-o cuviinţa, Ca să cădem strivite în noroi — 15 .30 25 30 Cînd nu, atunci şi umbra noastră parcă Ne îngrozeşte şi noi tremurăm Furîndu-ne orice plăcere, chiar Dînd vestejirii frumuseţea stearpă. De ce n-alegem calea mijlocie? Căci, Doamne, ce păcat poate să fie O mică aventură mai arare, în marginile bunei-cuviinţe... Femeia nu-i doar numai Duhul sfînt... EVA Nu s-a dus încă? Uite-te, Eleno, Putea să plece-aşa uşor de-aici? O dat' aş vrea să-i mai aud cuvîntul. ADAM (Către Lucifer-) Priveşte-n jur! Nu e la geam copila? Nu-mi mai trimite o privire-n urmă? O dat' să văd încă făptura-i zveltă... Isaura! Sunt aici! Nu-ţi pară rău... LUCIFER Era mai bine pentru amîndoi De te duceai, căci inima rănită Se vindecă, dar doare rana nouă. ADAM Şi nu ţi-e frică-n noapte să te uiţi, Cînd dragostea mea tremură-mprejur Şi e oprită numai pentru noi? Nu te gindeşti că vraja ei te prinde? EVA Şi-n mine e ce spui tu, ca un vis Ce-n lume jos m-a petrecut din cer. Un cînt senin alintă-ntreg văzduhul 308 309 7 Şi văd icoana miilor de zîne — De după crengi sărutul lor zîmbeşte... Dar pentru noi, Tancred, nu mai vorbesc. ADAM 5 De ce? Fiindc-un zid hain le-nchide? Eu, ce-am răpus de-atîtea ori păgînii, Eu n-aş putea să trec acum un şanţ? LUCIFER Nu poţi! 10 Căci duhul vremii-1 apără, şi el Mai tare e ca tine! ADAM Cine zice? (în tund se aprinde flacăra unui rug.) 15 ERETICII (în cor, de departe.) 21. Mîntuieşte de sabie sufletul meu, din laba cîine-lui pe unicul meu. 22. Scapă-mă din gura leului, auzi-mă şi scapă-mă 20 din ghearele unicornului. 23. Spune-voi numele tău fraţilor mei; în mijlocul adunării te voi lăuda. EVA O, iartă, Doamne, sufletele lor! 2 5 ADAM ( înfricoşat.) Ce cînt grozav! LUCIFER Ţi-e cîntecul de nuntă! ADAM Nu-mi pasă! Fie! Nu mă dau în lături. Şi orice pot să-nfrunt eu pentru tine. CĂLUGĂRII (în cor, de departe.) 26. Imbrace-se cu ruşine şi ocară cei ce se îngîmfă asupră-mi. 27. Bucură-se şi veselească-se cei ce doresc dreptatea mea şi să zică pururea: Mare este Iehova cel ce voieşte pacea slugii sale. (Auzind accentele corului, Adam, care pornise spre uşa minăstirii, s-a oprit locului; în turn a-nceput să ţipe-o cucuvaie. în văzduh plutesc strigoi şi în faţa uşii un schelet iese din pămînt, apropiindu-se ameninţător în faţa lui Adam.) EVA (Trîntind fereastra.) Ajută-mi, Doamne! SCHELETUL Piei! E pragul start! ADAM Tu cine eşti, vedenie? SCHELETUL Eu sînt Ce-n tot sărutul tău va fi de faţă! STRIGOII (Rîzînd-) Sîmburi buni şi poamă rea, Şi porumbeii şerpi scotea, Haide, Isaura! 310 311 1 10 15 20 25 ADAM Groaznice arătări. Voi v-aţi schimbat, ori sufletul meu, bietul? Vă cunoşteam cînd mai ştiaţi zîmbi. Ce-i adevăr şi ce e vis aici? De vraja voastră cade braţul meu! LUCIFER Vezi întimplarea cum ne întîlneste... A, eu de mult doream să am norocul, Cuviincioasă ceată de strigoi: E mai presus neruşinarea voastră Ca nimfele cu trupul dezgolit... Şi, moarte, tu, străvechiul meu tovarăş, Ce-ntortochezi virtutea îngheţată Şi faci pe om dispreţului s-o dea... Eu vă salut pe toţi! Şi-mi pare rău Că nu pot sta o noapte între voi! (Toate apariţiile dispar.) Sus, Tancred, sus! A-nchis fetiţa geamul. De ce mai stăm aici în miez de noapte? E aspru vîntul, vezi să nu răceşti. Vine Elena şi eu ce mă fac? Doar nu s-a da îndrăgostirii dracul? Ar fi pe veci de rîs şi-apoi puterea Cu mîna lui el şi-ar zdrobi-o singur. E de mirat: cu sîn fierbinte, omul Se luptă pentru dragoste cumplit Şi seceră dureri; cu sîn de gheaţă De ea scăpare-abia găseşte dracul. 16 Şi ei le-au scris pe toate-ntre păcate. Le-am dăruit virtuţi cavalereşti Şi m-au străpuns în inimă acestea. Ei, haidem deci, în altă lume, nouă, Mi-am arătat puterea îndestul, Eu, care ştiu şi biruinţi şi-nfrîngeri, Fără ruşine pot locul să-mi las. De-acum nimic să nu mă-nsufleţească; Cum vrea, de-acum să se-nvirtească lumea. Căci roatele-i eu n-am să mai îndrept. Cu resemnare-o văd în poticnire... M-am obosit! Odihnă vreau şi pace! LUCIFER Te odihneşte deci, dar nu prea cred Că duhul tău, pribeagă călăuză, Să-ţi deie pace... Vino, deci, Adame! 30 35 ADAM Arată-mi rostul altei lumi, Lucifer! Pornind în lupta sfintelor credinţi, Blestem găsit-am, înţeles neghiob... Jertfit-au om spre-a Domnului mărire, Şi slab a fost să-mi împlinească gîndul. Mai nobile plăceri am vrut să dau 312 i.8 TABLOUL VIII La P1 raga (In Praga. Grădina palatului imperial. La dreapta chioşc, la stînga observatorul. în faţă estrada largă cu masa de scris a lui Kepler, scaunul lui şi diverse instrumente astronomice. Lucifer, famulul lui Kepler pe estradă. în grădină se plimbă grupuri de curteni şi femei, între ele Eva, ca Barbara, nevasta lui Kepler, împăratul Rudolf vorbeşte cu Adam, care reprezintă pe Kepler. în fund arde rugul unui eretic. Seară, mai tîrziu noapte. Doi curteni trec în faţă.) PRIMUL CURTEAN Ce crezi, cine-i, de se-ncălzeşte-aeolo? Eretic, ori strigoi? AL DOILEA CURTEAN Nu pot să ştiu. Nu mai e la modă să ştii toate. Doar cerşetori mai merg în jur de rug. Dar nu mai sunt nebuni de bucurie, Privesc tăcuţi şi murmură-ntre ei. PRIMUL CURTEAN Pe vremea mea era o sărbătoare, Era acolo curtea, nobilimea... Aşa se strică timpurile bune. (Pleacă.) 314 10 15 20 25 30 ■r 35 LUCIFER (Privind spre mg.J Ce bun e focul în răcoarea serii! în adevăr, cam de demult tot arde. Dar mă cam tem că în curînd adoarme, Nu stins de-o hotărîre bărbătească, Făcînd loc unor nouă judecăţi, Ci-n veacu-acest fără de vlagă n-a fi Cine s-arunce-un vreasc deasupra spuzii. Eu am să zgribur. în zadar, aşa e... E mică moartea marilor idei. (Rudolf şi Adam, păşind în faţă.) RUDOLF Aşează, Kepler, horoscopul. Uite: Rău am visat azi-noapte şi mi-e teamă Ce conjuncturi îmi va fi atins steaua. Că mai deunăzi capul şarpelui Mi-o arăta în curte, nu prea bună. ADAM Va fi, stăpîne, precum porunceşti. RUDOLF Trecînd o dată timpul climateric începem iarăşi opera cea mare, Ce n-am putut îndeplini deunăzi. Am răsfoit în Hermes Trismegistus, Synesius, Albertus, Paracelsus... în Solomon cu cheia lui, şi alte, Pîn-am găsit greşeala ce făcusem. Cînd noi topeam pe-mbătrînitu] rege, S-a arătat şi leul roş, şi corbul. Din influenţa celor doi planeţi A răsărit Mercur în două feţe. S-a cufundat deci piatra-nţelepciunii.. Dar am greşit noi focu-acest jilav Şi apa seacă, — vezi de ce n-a fost 315 10 15 20 25 30 Logodna sfîntă, marea iscodire, Ce-ntinereşte vinele bătrîne, Nobilitînd metalul sur la faţă. ADAM Pricep, măria-ta! RUDOLF Mai am o vorbă ! Veşti rele-aud la curte,-n jurul tău. C-ai fi supus unor doctrine noi. Că dogmele bisericii le judeci, Şi chiar acum, cînd mama ta, ştii bine, E-n temniţă sub grea învinuire De-a fi strigoaie, cazi în bănuială. De cîte ori cu încăpăţînare în orice zi te străduieşti s-o scapi. ADAM Măria-ta! Doar sunt copilul ei. RUDOLF Biserica e mam-adevărată. Tu lasă lumea, fiule, cum este. Neputincios, nu te gîndi s-o schimbi. Nu te-am umplut de-atîtea bunătăţi? Ştii, tatăl tău era crîşmar, şi eu Cu mare greu putut-am boieria Să ţi-o desfac de orice îndoială. Te-am înălţat la tronul meu şi astfel La mîna albă a Barbarei Miiller, Deci, dragul meu, ia seama cum te porţi. (Adam, dus pe ginduri, se opreşte la treptele estradei Doi curteni trec in faţă.) AL TREILEA CURTEAN Te uită, iar visează astronomul. 316 10 15 20 25 30 AL PATRULEA CURTEAN Nu-i dă odihnă gelozia, bietul. Ce vrei, nu poate-n cercul nou de azi Să-şi potrivească firea de ţăran. AL TREILEA CURTEAN EI nu-nţelege că un cavaler, Deşi adoră ca pe-un sfînt femeia, Ar fi în stare sîngele să-şi verse O vorbă rea cînd i-ar umbri virtutea; El alte ţinte vede-n adorare. (Eva, cu un alt grup, se alătură la cei doi curteni, şi, rîzînd, loveşte cu evantaliul umărul curteanului al doilea.) EVA Taci, cavalere! Pentru Dumnezeu! Cu gluma ta mă faci să rîd de moarte. Vezi aşti doi domni ce cumpătaţi sunt! Spuneţi,, Nu sunteţi cumva molipsiţi de duhul Cel blestemat al înnoirii? Nu pot Să văd rebeli întunecaţi Ce-ar dărîma o lume strălucită, Ca-n locul ei să puie alta nouă. AL TREILEA CURTEAN Dar, scumpă Doamnă, nu ne-ating pe noi Aceste vorbe grele. Cine oare, în cercul vostru ar dori schimbare? PRIMUL CURTEAN Dar văd acolo, dacă nu mă-nşel, Un gînditor cu fruntea-ntunecată. EVA E soţul meu, sărmanul. Domnilor, Vă rog să mi-1 scutiţi de bănuieli, Ştiţi doar unirea sfîntă ce ne leagă ! El e bolnav, da, greu bolnav. 317 10 20 30 AL DOILEA CURTEAN Bolnavul Acestor ochi strălucitori. AL TREILEA CURTEAN Eu spun Că, dacă dînsul ar avea-ndrăzneală Din gelozie-un greu cuvînt să-ţi zică, Te-aş apăra cavalereşte şi l-aş arunca mănuşa mea în faţă. (Ajung la Adam.) Ce bine e că ne-ntîlnim, maestre! Tocmai voiam să plec acum la ţară: O profeţie-aş vrea, de ploaie. PRIMUL CURTEAN Eu Am un copil, aş vrea să-i ştiu planeta, Azi-noapte-n miez de noapte s-a născut! ADAM V-aşteaptă dimineaţă amîndouă. AL PATRULEA CURTEAN Se-mprăştie cu toţii, mergem şi noi. AL TREILEA CURTEAN Aici e scara, noapte bună, Doamnă! (Şoptind.) Deci peste-un ceas. EVA ( Şoptind.) La dreapta, în chioşc. (Tare.) Deci, somn uşor! Vin, dragul meu Ioane! 318 (Pleacă toţi. Adam şi Eva pe estradă. Adam se aşează in jeţul lui. Eva Ungă el. Se întunecă tot mai mult.) EVA Ioane, am nevoie de parale. ADAM N-am nici un ban. Toţi cîţi au fost, i-ai luat. EVA Să sufăr deci mizerie de-a pururi... Femeile la curte, ca păunii [tu în strălucire, toate mă privesc... \ Mă ruşinez să mă arăt, iar dacă Vreun curtezan s-apleacă şi, zîmbind, îmi spune că eu sunt regina serii, Atunci ruşinea ta o simt, că astfel E15 Poţi înzestra la curte pe-o regină. ADAM * Nu ostenesc eu zi şi noaptea-ntreagă, v Ştiinţa mea nu pentru tine-o vînd Şi-o otrăvesc cu vorbe de nimic? 20 Vezi, horoscop alcătuiesc, ascund Ce sufletul mi-arată şi vestesc Cuvînt ce-1 ştiu aievea mincinos. Mi-e îndemnat obrazul să roşească, C-am întrecut Sibilele în rele; 25 Ele credeau în profeţia lor, Dar eu nu cred... De dragul tău fac totul, Căci unde pun eu plata vinovată? Doar eu nimic nu vreau din lumea asta Decît întinsul nopţii înstelate 30 Şi tănuita armonie-a sferei. Iar celelalte-a tale sunt... Dar, uite, E visteria-mpărătească goală, J19 Plăteşte greu, cu multă rugăminte. Ai tăi vor fi toţi, dimineaţa, banii... Şi tot eşti rea... De-aceea, vezi, mă doare. EVA (Pllngînd.) Mi-arunci în ochi jertfirea ce mi-o faci, Dar, spune tu, eu n-am jertfit destul, Cînd eu, mlădiţa casei boiereşti, Mi-am alipit de rangu-ţi îndoielnic Tot viitorul, astfel c-ai ajuns Şi tu-ntre nobili? Poţi tăgădui? ADAM Ştiinţa e de îndoielnic rang? De-o naştere de rînd e oare raza Care din cer s-a coborît pe-o frunte? în adevăr, mai nobil tu ce ştii? Ce astfel voi numiţi e trecător, Păpuşe de ţărînă fără duh; Puterea mea e-n tinereţe veşnic! Femeie, tu de m-ai putea-nţelege Şi sufletul ţi-ar fi-nrudit cu-al meu, Cum te credeam la-ntîia sărutare, Tu te-ai mîndri cu mine, n-ai căuta Din alte părţi să-ţi vie fericirea. Tu n-ai da lumii tot ce dulce ai Şi casei tale n-ai spori amarul! Cît te-am iubit, Barbara! Astăzi încă Tot dragă-mi eşti, dar este otrăvit Nectaru-n care inima se scaldă. Mi-e greu cînd văd ce mare-ai putea fi, De-ai fi femeie! Ţi-e-mpotrivă vremea, Ea vede-n tine idolul-păpuşe, Cum cavalerii te-au visat, demult, Dumnezeire, căci în vremea lor Credeau ce spun, azi nu mai crede nimeni... E-atît de mic în faţa mea prezentul: Păcat ascunde idolul-păpuşe. Te-aş părăsi şi inima mi-aş smulge, 320 h 1 r Deşi eu greu aş fi mai împăcat Şi tu ai fi cu mult mai fericită. Dar ne opreşte vechea rînduiala, Biserica cu glasul de poruncă... 5 Deci, s-aşteptăm pîn' ne desparte groapa. (Iţi ia capul Intre palme. Eva, înduioşată, îl mîngîie.) EVA Nu te-ntrista, Ioane, prea te-ntuneci Cînd spun aşa o vorbă, cîteodată... 10 N-aş vrea de loc ca să te supăr. Dar, La curte, ştii, e lume-aşa ciudată — Cocoanele ironice şi mîndre — Pot oare eu să stau în calea lor? Aşa-i că ţi-a trecut?... Deci, noapte bună! 15 Să nu uiţi mîine banii... (Coboară treptele spre grădină.) ADAM Ce amestec Nebănuit de miere şi otravă... 20 De ce te-atrage? Binele e-al ei, Păcatul e al vremii ce-a născut-o. Hei, famulus! (Lucifer vine cu lampa şi-o aşează pe masă.) LUCIFER 25 Porunca ta, maestre! ADAM Nativitate şi reţeta vremii îmi trebuie! Prepară-mi-le tu! LUCIFER 30 Strălucitoare, se-nţelege! Cine Ar cumpăra azi adevărul crud? 21 — Octavian Goga, Opere III 321 10 15 20 25 30 ADAM N-o face chiar de tot peste putinţă. LUCIFER Nici n-aş putea să iscodesc ceva Ce-ar supăra părinţii... Fiecare Vede-un Mesia-n noul lui născut, Un astru luminos în căsnicie, Abia tîrziu devine un nemernic. (Eva, între timp, a ajuns la chioşc, de unde iese al treilea curtean.) AL TREILEA CURTEAN Eşti o tirană! Prea mă faci s-aştept. EVA Cum? Ţi se pare mare jertfa ta în vîntul rece-al serii să aştepţi Cînd eu înşel un om atît de vrednic Şi-atrag asupră-mi blestemul din cer Şi judecata lumii pentru tine? AL TREILEA CURTEAN A, vorba lumii, blestemul din cerr în taina noastră-aice nu pătrund. ADAM (Pe gînduri.) O vreme-am vrut ce-ntru nimic nu luptă, Cînd nimeni nu-i, prejudecata veche, Orînduiala urmelor bătute S-o zdruncine... cînd paşnic şi pe buze Cu zîmbetul senin al nepăsării Pot vindecarea ranelor s-aştept. Dar în zadar rotit-a vremea, dacă în piept trăieşte sufletul şi-acum. Această sfîntă moştenire tristă 322 10 15 20 25 30 Din cer căzută omului nătîng, Ce luptă vrea şi pacea ta o fură Frîngînd, năvalnic, lenea voluptăţii... Hei, famulus! Dă-mivin! Dă-mi vin, cătremur. Vreau foc acum în lumea mea de gheaţă ; Doar astfel pot să mă mai smulg arare Din mlaştina prezentului pitic... (Lucifer aduce vin, Adam bea.) Deschide, o, nemărginită boltă, Sfinţita carte înaintea mea! Cînd legea ta încep s-o pot pătrunde, Prezentul uit şi toate cîte sunt... Tu eşti eternă, vremea-i trecătoare, Tu ne înalţi, ea ne coboară-n praf... CURTEANUL De s-ar putea să fii a mea, Barbara, Pe el l-ar duce Dumnezeu la dînsul, I-ar da prilej să cerceteze cerul... Cum o viaţă-ntreagă s-a trudit... EVA Taci, cavalere! Prea l-aş plînge mult. De lacrimi n-aş putea să te sărut. CURTEANUL De ce glumeşti? EVA Spun purul adevăr. CURTEANUL .ă? Ce suflet tainic! Cine să-1 priceapă: Barbara, poate, nici nu mă iubeşti. Ori, spune-mi tu, de mă găseai pribeag, Trăind sărac... atunci m-ai fi iubit? 21* 323 10 EVA Adevărat că n-aş putea răspunde! ADAM Veni-va timp cind gheaţa amorţirii Se va topi şi duhul mare-al vremii, întinerit de vlaga înnoirii, Ca un judeţ, cu braţul hotărît Va întrupa o aşezare nouă! (Se ridică şi, impleticindu-se, păşeşte pe marginea estradei.) Şi nempăcat găsi-va noi mijloace Rostind cuvîntul cel de mult ascuns, Ce-asemeni unui vînt înfricoşat Va pustii în calea lui ursită, Zdrobindu-1 chiar pe rostitorul lui. (în depărtare răsună „Marselieza".) Auzi! Cîntarea vremii viitoare, Iată cuvîntul, talismanul care Va-ntineri pămîntul meu moşneag. TABLOUL IX La Paris (Scena se schimbă repede în piaţa Grave din Paris. Balconul se transformă în estrada unei ghilotine, masa 5 de scris în ghilotină, lîngă care stă Lucifer, călău. Adam, ca Danton, vorbeşte mulţimii, de pe marginea estradei. în sunet de tobe, se apropie o ceată de recruţi zdrenţăroşi şi defilează în faţa lui. Ziuă.) ADAM 10 (Continulnd) Egalitate, frăţie, libertate! MULŢIMEA Să moară cei ce nu vor recunoaşte! ADAM 15 La fel zic şi eu. Două vorbe scapă Ideea mare azi primejduită. Avem una pe seama celor buni: — „E patria-n pericol", şi-i trezim. Cu ceilaltă înfierăm păcatul: 20 — „Să tremuraţi!", şi ei rămîn zdrobiţi. S-au răsculat asupra noastră regii, Noi la al nostru i-am retezat capul, Şi popii toţi s-au răsculat; atunci Noi fulgerul din mîna lor am smuls 25 Şi-am pus pe tron iar prigonita minte. Dar n-am vorbit nici celor buni zadarnic, Căci glasul ţării ascultat a fost. 325 Avem armate-n luptă unsprezece Şi vin pe rînd flăcăi să ni se-mbie Să umple locul celor morţi. Au cine Mai spune că o furie de sînge Va decima naţiunea? Dacă fierbi Metalul, zgura rea se dă la fund, Rămîne-arama rumenă deasupra... Dar chiar setoşi de sînge să ne zică, Şi fiare lumea să ne socotească, Noi patria vrem liberă şi mare! RECRUŢII Noi arme vrem şi comandant! ADAM E drept! Voi numai arme cereţi, cînd atît Amar de lipsuri duceţi fără grijă, Vi-e haina zdrenţe şi sunteţi desculţi, Dar vi le-aduce toate baioneta. Veţi birui! E neînvins poporul. Acum am dus un general la moarte, Ce-avînd soldaţi şi stînd în fruntea lor A fost bătut. MULŢIMEA A, trădătorul! ADAM Da! Poporul are-o singură comoară: E sîngele ce-1 varsă pentru ţară Cu-atît prisos de dragoste — şi cînd Un om comoara asta stăpineşte Fără să poată cuceri o lume: E trădător! (Dintre recruţi iese in faţă un ofiţer.) 326 10 4 5 20 25 OFIŢERUL Mă pune-n locul lui, Să şterg ruşinea, cetăţene, cu! ADAM încrederea ţi-e vrednică de laudă, Dar mai întîi pe cîmpul de bătaie Dă-ne-un temei că-ţi împlineşti cuvînt OFIŢERUL Port chezăşia-n suflet! Ei, şi-apoi Am şi eu cap, ce poate că plăteşte Mai mult ca cel căzut la ghilotină. ADAM Şi cine-mi spune că mi-1 dai? OFIŢERUL Eu spun! Nu e de-ajuns această chezăşie, Cînd nici un preţ pe viaţa mea nu pun? ADAM Nu astfel se gîndeşte tinereţea. OFIŢERUL Te mai întreb o dată, cetăţene! ADAM Răbdare! Scopul poţi să ţi-1 ajungi. OFIŢERUL Văd, cetăţene, că nu-mi crezi! învaţă Să ai păreri mai bune despre mine. (Se împuşcă.) 327 10 15 25 30 ADAM Păcat de el... Căci ar fi meritat Un plumb duşman. Haid', duceţi-1, prieteni! La revedere, după biruinţă. (Pleacă recruţii.) De-aş împărţi şi eu ursita voastră... Dar lupta mea e luptă fără slavă! Nu duşmani vrednici mi-au ieşit în faţă, Ci viclenii ce-şi ţes în taină mreaja Asupra mea şi-a scumpei noastre patrii. MULŢIMEA Arată-ni-i cu degetul şi-s morţi! ADAM E mort acel pe care vreau s-arăt. MULŢIMEA Dar bănuiţii? Şi cel bănuit E vinovat, căci 1-a pecetluit, Cu simţul lui, poporul, un profet Ce nu dă greş! La moarte-aristocraţii! La puşcării — să facem judecată, Căci legile poporului sunt sfinte. (Mulţimea porneşte spre închisori.) ADAM Acolo nu! Căci lacătul e tare Şi-apoi mirosul greu care-i omoară E aliatul vostru de demult. Trădarea stă cu fruntea ridicată Sus la Convent, pe banca lui şi-ascute Cuţitul ei! MULŢIMEA Deci, la Convent cu toţi, Să-1 primenim, că nu-i de-ajuns! Dar haideţi 328 La temniţi mai întîi să facem şcoală. Tu pîn-atunci înseamnă trădătorii, Danton, pe toţi! (Mulţimea pleacă ameninţătoare. în acest timp cîţiva, sansculoţi tîrăsc în faţa estradei pe un tinăr marchiz şi pe sora lui, Eva.) UN SANSCULOT îţi mai aducem doi Aristocraţi! Te uită, mutra lor 10 E trufaşe, şi haina scumpă, albă! Păcatul lor e limpede ca ziua. ADAM Veniţi aici! Ce nobilă pereche! SANSCULOTUL 15 Tovarăşi, noi la treabă, înainte 1 Mai sunt atîţia trădători! La moarte! (Sansculoţii pleacă cu mulţimea. Cei doi tineri urcă pe estradă, mai rămîn împrejur cîţiva gardişti.) ADAM 20 Eu nu-nţeleg ce simpatii m-atrag Spre voi. Vă scap cu propriul meu pericol. MARCHIZUL Nu, Danton! Nu! De suntem vinovaţi, Vinzi patria cînd nu ne judeci, — iar 25 Dacă nu suntem, mila ţi-o respingem. ADAM Cine eşti, tu, de-aşa vorbeşti cu Danton? MARCHIZUL Eu sunt marchiz. 329 DANTON Opreşte-te! Nu ştii Că unic titlu azi e: „cetăţean"? MARCHIZUL N-am auzit că regele-ar fi şters Vreun titlu. ADAM Taci! Nenorocit ce eşti! Intră-n armată, calea ţi-e deschisă. MARCHIZUL N-am voie de la rege, cetăţene, In altă oaste să servesc. ADAM Deci mori! MARCHIZUL Din casa mea va fi mai mult cu unul Ce moare pentru rege! ADAM Spune tu, De ce te-azvîrli-aşa în gura morţii? MARCHIZUL Nu cumva crezi c-acesta-i privilegiul Numai al vostru, oameni din popor? ADAM Eşti îndărătnic? Bine, sunt şi eu! Care-i mai tare? Contra ta te apăr, 330 10 Şi cred că poate-un viitor mai paşnic, In care-i stinsă patima-nvrăjbirii, Mă va lăuda că te-am păstrat. Gardişti! La mine-1 duceţi. Pentru el răspundeţi! EVA Fii tare, nene dragă! MARCHIZUL Surioară! Te aibă Domnu-n paza lui. (Pleacă.) EVA Priveşte! Mai este-un cap. Madame Roland ar zice Că nu-i mai rău decît al ei! 15 ADAM îmi pare Prea aspru glas pe buze-atît de blînde. 4 ii 20 EVA La eşafod, glas blînd nu se cuvine. ADAM Sunt lumea mea aceste scînduri roşii. Cînd te-ai ivit pe ele,-un colţ de rai S-a coborît, şi-altarul lui mă cheamă. EVA De mielul care-i gata pentru jertfă, în drumul lui, preoţii nu-şi bat joc. 331 ADAM A, crede: jertfa eu sunt singur, eu, Deşi atîţi rîvnesc puterea mea! Dispreţuind şi moartea şi viaţa, Eu trist privesc spre scaunu-mi regal; S-au prăbuşit atîţia de pe dînsul Şi eu aştept... aştept să-mi vie rîndul. Mă chinuie de mult singurătatea Şi gîndul vechi: cum poate fi iubirea? Femeie, tu, o zi de-ai vrea măcar Să mă înveţi ştiinţa asta sfîntă, A doua zi eu, împăcat cu soarta, Mi-aş aşeza grumazul sub săcure. EVA Iubire vrei în lumea ta păgînă, Şi nu te mustră conştiinţa? Spune! ADAM Mulţimea poartă-n suflet conştiinţa. Cel dus în drum de valul sorţii, crede-mi, Răgaz nu are-n juru-i să se uite. Cine ţi-a spus că s-a oprit vreodată, în goana lui, înfricoşatul vifor, Ca să nu smulg-un gingaş trandafir? Cine-ar putea să judece pe drept Pe purtătorul trebilor obşteşti? Pe veci ascuns e firul care duce în calea lui pe-un Brut, pe-un Catilina... Ori, cel luat pe aripele faimei, Socoti tu doar că nu mai este om, Că-i o făptură suprapămînteană, De care fug necazurile vieţii Şi gîndurile zilnice de jos? Greşeşti! Pe tron doar inima nu moare Şi-n Caesar, da, amanta lui vedea Atîta doar: un bun băiat; nicicînd Prin minte ei nu i-a trecut măcar Că glasul lui cutremură pămîntu]. 332 Şi dac-aşa e rostul firii? Spune, De ce n-ai vrea să mă iubeşti? De ce? Nu sunt bărbat, nu eşti femeie tu? Spun toţi că noi aducem moştenire S în inimă ori ura, ori iubirea... Eu inima mi-o simt cu-a ta-nrudită, Cuvîntul ei de ce să nu-1 pricepi? EVA Şi dacă da? La ce? Alt Dumnezeu 10 Te poartă-n drum... Eu altuia mă-nchin. Nu ne-am putea-nţelege niciodată! ADAM Credinţele-nvechite alungă-le; Azi zeii tăi sunt surghiuniţi cu toţii. 15 Pentru femeie unul e altarul Cel veşnic tînăr: inima se cheamă! EVA Dar poate-avea şi templul părăsit Martiri, Danton! Şi mult e mai curat 20 Se îngenunchi pe vechile ruine, Decît s-alergi spre-un soare ce răsare. Menirea-aceasta e femeii dată. ADAM Muiat de dor n-am fost văzut de nimeni. 25 Dac-ar simţi azi, prieten sau duşman, Că cel împins de soartă să răzbată Ca viforul, spălînd în drum pămîntul, Azi s-a oprit la eşafod şi ochii îi tremură de dragul unei fete, 30 Mi-ar proroci: Danton se prăbuşeşte; M-ar rîde toţi fără un strop de teamă. Şi totuşi cer o rază de speranţă! 333 EVA Danton ! Te uită ! Un conspirator! Voia să te omoare! L-am dat gata! EVA Se poate, cîndva... dincolo de groapă, Cînd sufletul va dezbrăca ţărîna Acestor vremi însîngerate..'. ADAM Nu! Destul! Destul! Opreşte-te, copilă, Nu cred în viaţă dincolo de groapă. Cu soarta lupt, deci, fără de nădejde! 10 (Mulţimea înarmată revine sălbăticită, purtînd în vîrf de lănci cîteva capete însîngerate. Cîţiva pătrund sus pe estradă.) MULŢIMEA Ne-am răzbunat! Ce trufaş neam de oameni! 15 UN SANSGULOT (întinzlnd un inel lui Danton.) Primeşte-acest inel pe-altarul ţării. Mi 1-a vîrît în palmă un nemernic, Cînd îi ţineam la gît cuţitul. Cred 20 Aceşti trufaşi că noi suntem tîlhari. Tu tot trăieşti? La drum, cu fraţii tăi! (Străpunge p; Evj,, are cide în fundul estradei.) ADAM (Acoperindu-şi ochii) 25 Vai, s-a sfîrşit! A, soartă, cine poate Să-ţi stea-mpotrivă! MULŢIMEA Haideţi la Convent! Te pune-acuma-n frunte, cetăţene, 30 Ca să ne spui pe nume trădătorii! (Poporul coboară de pe estradă. Eva, în zdrenţe, ţărancă cu faţa aprinsă, se desface din mulţime si aleargă spre Danton, într-o mină cu un cuţit, în cealaltă cu un cap însîngcrat.) 10 15 20 25 30 ADAM Dacă era mai bun în locul meu, Rău ai făcut. Iar dacă nu, un bine! EVA Un bine, da! Mare bărbat al ţării, Petreci cu mine-o noapte drept răsplată. ADAM Astfel de sîn, ce îmbieri să-mi nască? La o tigresă, gingăşia ce-i? EVA Adevărat! Se pare, cetăţene, Te-ai dat şi tu cu-aristocraţii — ori Vorbeşti în friguri vorbe înflorite? Tu eşti bărbat, eu, tînără femeie, Şi cinstea ta de mare om m-atrage. ADAM (Aparte.) Întorc privirea. Simt că mă cutremur. Mă înfioară groaznica-arătare. Ce minunată asemănare! — Acel Ce-a cunoscut în calea lui un înger Şi 1-a zărit căzînd, acela poate A mai văzut asernenea-ntrupare! Acelaşi chip, făptură, grai acelaşi... Un fir de păr, ce nu se poate spune, Lipseşte doar, şi-ntreagă e schimbată... Pe cea dintîi eu mi-o doream zadarnic, O-mprejmuia mărirea ei curată, De cealaltă mă desparte iadul... 335 334 EVA Ce bălmăjeşti acolo? ADAM Eu, femeie, Am numărat, şi n-am atîtea nopţi Cîţi trădători se mai găsesc în ţară! MULŢIMEA Sus la Convent, dar spune-ni-i pe nume! (Intre timp, Robespierre, Saint-Just şi alţi membri ai Conventului, cu-o nouă masă de popor, vin şi se aşează pe-o altă estradă improvizată.) SAINT-JUST Cum să vi-i spuie? El, doar, e capul lor! (Poporul murmură.) ADAM Tu îndrăzneşti să mă acuzi, Saint-Just? Poate-ai uitat cît sunt eu de puternic? SAINT-JUST Ai fost odat'! Dar e-nţelept poporul, Te ştie azi! Ce-a hotărît Conventul, Va întări cu glasul lui acum. ADAM Poporul e, alt jude nu cunosc Asupra mea! Şi prieten mi-e poporul. SAINT-JUST Cel ce ţi-e prieten, ţării e duşman. Să judece poporul suveran! Te-nvinuiesc ca vînzător de ţară: Contrabandist cu-averile de stat, » ii io 15 20 Ai simpatii între aristocraţi, Şi în ascuns rîvneşti la tiranie! ADAM Saint-Just! Ia seama! Spui minciuni! Degrab Le spulberă cuvîntul meu cînd tună! ROBESPIERRE Nu-i daţi cuvînt! Nu-1 ascultaţi! ll ştiţi, Ca vipera el neted e la limbă! Haid' prindeţi-1! Ni-1 cere libertatea! MULŢIMEA Nu-1 ascultăm! Nu-1 ascultăm! Să moară! (îl înconjură şi-l prind.) ADAM Nu m-ascultaţi, nici eu nu vreau s-aud Minciuna voastră ! Vorba e-n zadar. Dar nici cu fapta nu m-aţi biruit! Robespierre! m-ai prevenit numai, Atît e tot! Nu poţi să te mîndreşti! A fost destul! Eu las din mînă arma. Dar îţi ordon: In trei luni să-mi urmezi! Călăule, azi pierzi un uriaş! (îşi aşează capul sub ghilotină.) 336 22 Ca să-nţeleg nimicnicia vremii, Să-i văd păcatu-nvăluit în zîmbet, Cu tot convoiul de minciuni în urmă. TABLOUL X 10 15 20 La Praga (Scena se transformă deodată în decorul tabloului VIII. Adam, din nou Kepler, apare cu capul plecat pe masă. Lucifer, famulul lui, stă alături de el şi-1 atinge pe umăr. Mijeşte dimineaţa.) LUCIFER De astă dat' rămîne ghilotina. ADAM (Ridicîndu-se.) A, unde sunt, şi visurile unde-s? LUCIFER S-au risipit cu farmecul beţiei. ADAM Numai beţia,-n vremea mea pitică, De mai înalţă-mbătrînitul suflet... Ce chip măreţ îmi luminase ochii! E orb acel ce nu poate să vadă Dumnezeiasca cerului scînteie, Oricît a fost cu sînge şi noroi. Măreţ i-a fost păcatul şi virtutea, Şi amîndouă-atît de minunate, Căci drumul lor îl despica puterea. De ce? De ce m-am mai trezit din somn, 333 LUCIFER 5 Cunosc şi eu amărăciunea asta: A doua zi după beţie vine. EVA (Ieşind din chioşc.) Te du! Te du! Mi-e dreaptă bănuiala! 10 îmi ceri să-mi omor soţul — îndrăzneşti Să crezi că poate fi şi ucigaşe Femeia care minţi că-i idealul Ce ţi-ai ales? CURTEANUL 15 Domol, vai, scumpa mea, Te linişteşte, pentru Dumnezeu; Dacă ne văd, putem păţi ruşine. ADAM A fost deci vis femeile-amîndouă, 20 Sau — ce vorbesc? — tot una-n două chipuri. Schimbîndu-se cu valul sorţii mele, Ce azi străluce, mîine-n beznă moare. EVA Ruşinea! Da! De-atîta-ţi pasă ţie, 25 Nu de păcatul care-1 porţi în taină, Neprihănite cavaler al cinstei! Voi pîn-atunci batjocoriţi femeia Pîn-amintirea vechei feciorii, Ca pe-un eres, fără dispreţ o calcă. 30 Atunci vedeţi cu zîmbet de batjocuri în ea unealta propriilor crime... Te du ! De-acum nu vreau să te mai văd. 22* 339 CURTEANUL Ce vorbe mari 1 Atunci suntem de rîs Cînd îmbrăcăm în port de sărbătoare O întîmplare-atît de-obişnuită. Deci ne vedem ca mai demult. Vor fi Din nou aceleaşi glume şi surîsuri, De tot ce-a fost nimic nu ne mai spunem. La revedere, Doamnă. ( Pleacă.) EVA Ce nemernic! îată-mă iar cu lacrimile mele Şi cu păcate-n suflet... (Pleacă.) ADAM Deci a fost Totul un vis şi s-a sfîrşit acum... Nu tot ! Nu tot! Ideile înving Materia ce poate fi înfrîntă De-un braţ duşman! Dar ele-n veci trăiesc! Le văd cum cresc credinţele sfinţite, Cum, primenite-n calea lor măreaţă, încet întreaga lume o cuprind. LUCIFER Cum trece vremea, meştere! E ceasul... Nerăbdător se-adună tineretul, Să prindă taina-nţelepciunii tale... (Trage clopoţelul attrnat în turnul observatorului.) ADAM Vrei să-ţi baţi joc de-mi aminteşti ştiinţa? De lauda asta trebui' să roşesc. LUCIFER Nu-nveţi atîta tineret ales? * 30 ADAM Eu nu-i învăţ! îi pregătesc numai... După cuvinte fără de-nţeles, Ce nu pricep, Ie dau povaţa mea Să facă una, sau să facă alta. Neghiobul, vezi, se miră şi socoate Că este duh în vorbele frumoase... Un meşteşug, atîta e: s-ascunzi, După putinţă, tragerea pe sfoară. (Vine un discipol, cu paşi repezi, şi urcă pe balcon.) DISCIPOLUL Te-ai îndurat, maestre, să mă chemi, Ca să-mi alini şi setea de ştiinţă, Şi să-mi îngădui să privesc în lucruri Mult mai adînc decît pe alţii crezi Că e cu cale... ADAM Da! Adevărat! Ţi-e străduinţa-atît de mare, că Ţi se cuvine dreptul ce mi-1 ceri! DISCIPOLUL Aici sunt! Mi-arde sufletul de dor Să pot pătrunde-n tainele naturii... Să le-nţeleg pe toate, bucuros Că peste ele mintea stăpîneşte: Materie şi spirit deopotrivă! ADAM îmi ceri prea mult. Tu, un atom al lumii, Cum ai vedea măreţul ei întreg? Domnie ceri, ştiinţă şi plăceri... Povara lor de nu ţi-ar strivi pieptul Şi tot ai şti... un Dumnezeu ai fi. Cere puţin şi poate se-mplineşte. 341 340 DISCIPOLUL Dezleagă-mi, deci, o taină din ştiinţă, Oricare vrei, sunt în cîştig cu ea, Căci, meştere, eu nu-nţeleg nimic! ADAM Ei bine, deci, văd că eşti vrednic. Iată, Am să-ţi arăt cel mai ascuns altar. Cum îl văz eu, să-1 vezi tu: adevărul. Dar, uită-te, nu ne pîndeşte oare Vreun nechemat, căci e grozav cuvîntul: Aduce moarte-n lume şi cutremur Dacă străbate în popor... Odată Veni-va vremea — vai! de-ar fi aici! — Cînd au să-1 strige şi pe uliţi, dar Atunci poporul n-o mai fi copil... Dă-mi mîna, deci, şi spune-mi că nu vinzi Ce-ai înţeles... Aşa! Acum ascultă! DISCIPOLUL Cum tremur de dorinţă şi de frică 1 ADAM Cum ai fost zis mai adineauri? Spune 1 DISCIPOLUL Din rostul lumii nu-nţeleg nimic! ADAM (Cu băgare de seamă.) Ei vezi, nici eu! Şi, crede-mi, nimeni altul: Filozofia-i numai poezia Acelora de care n-avem ştire. Şi, între alte-nvăţături, aceasta E cea mai blîndă, căci de capul ei Petrece-n lume de-arătări şi visuri. Dar are încă-o droaie de tovarăşi 342 'I 10 15 20 25 30 Ce scriu pe prund, cu fruntea încreţită; O linie prăpastie se cheamă, Altar e cercul — cît pe-aci să rîzi Ce veselă e comedia, cînd Pricepi că gluma e grozav de tristă, Căci cîtă vreme sufletu-n cutremur înconjură tot jocul din ţărînă, Jur-împrejur sunt curse fără nume Şi gheara lor înhaţă pe-ndrăzneţul Ce-ar cuteza hotarul lor să-1 treacă. Vezi, nebunia pusă-n calea noastră, Ce-apare drept o sfîntă pietate, Cum stă păzind puterea-nţelenită. DISCIPOLUL Pricep... pricep... Şi-n veci va fi tot astfel ADAM Asupra lor va rîde viitorul, Pe-omul de stat, crezut de noi azi mare, Pe ortodoxul cărui ne-nchinăm L-or porecli urmaşii saltimbanc! Cînd va veni lumina de aievea, Bărbatul vrednic, simplu şi firesc, Ce sare-atunci cînd groapă vede-n cale Şi-şi taie drum pe plaiuri largi, atunci Doctrina, care duce azi de-a dreptul, Cu ceaţa ei, la casa de nebuni, Neînvăţată toţi o vor pricepe. DISCIPOLUL Aceasta-i limba ce-o vorbeau odată Apostolii, la toţi pe înţeles? Dar dacă toate-s zdrenţe fără rost, Credinţa mea în artă să n-o iei, Iar ca s-o-nvăţ doar, totuşi, legi vor fi. Vreau să le ştiu. 343 ADAM Da, tinere, şi arta Atunci e mai desăvîrşită cind S-ascunde astfel să n-o vadă nimeni. DISCIPOLUL Să mă opresc la adevărul crud? Nu e vestmîntu-nchipuirii care însufleţeşte operele noastre? ADAM E drept, e drept. Cu duh astfel se-mbracă. Astfel ajung egale cu natura, întruchipări cu suflet veşnic viu, Căci altfel sunt păpuşi neputincioase. Să nu te temi că-nchipuirea ta Trece hotarul larg al firii noastre, Căci nu-s porunci şi lege nu-i în artă! Acel ce poart-un Dumnezeu în suflet, Va cuvînta, ori va săpa în piatră, Va-nfiripa cîntări neauzite, Va plînge-amar cînd oasele îl dor Şi va zîmbi-n beţia voluptăţii. Taie drum nou, şi îşi ajunge ţinta. Legi noi aduce întruparea lui, Dar va rărnîne pururi abstracţiunea. Pentru pitici, o stavilă mai mult, Fără să prindă aripi... DISCIPOLUL Meştere! învaţă-mă deci ce să fac ! Răspunde ! 30 Atîtea nopţi eu am jertfit ştiinţii, Ca să devin acum egal cu proştii? Atîta trudă în zadar pierdută? 344 ADAM Pierdută nu-i! Cîştigi îndreptăţirea Ispita ei dispreţului s-o dai. Cel ce n-a stat nicicînd pierzării-n faţă, E laş cînd dă-napoi! Viteazul însă Poate privi o harţă trecătoare; Curajul lui infringe bănuiala. Aruncă deci ăst vraf de pergamente, Ăst mucegai de foi îngălbenite, Le-aruncă-n foc ! De veci zădărnicit-au Statornicirea minţii noastre limpezi, Cruţîndu-ne de sarcina gîndirii. Din slova lor purced prejudecăţi Şi rădăcină prind în lumea nouă Păcatele atîtor veacuri moarte. Le-aruncă-n foc! Şi ieşi în larg! Afară 1 Din cărţi să-nveţi tu rostul unui cîntec Şi cum e codrul? pîn' viaţa trece între păreţii prăfuiţi şi reci? Ori socoteşti viaţa ta prea lungă, De tot culegi la teorii din cărţi? Deodat' să zicem şcoalei bun rămas, — Pe tine-n cale tinereţea mîndră, Spre soare şi spre cîntec să te poarte. Iar tu,-ndoielnic păzitor de suflet, Mă du în lumea nouă ce s-a naşte Din crezul mare-al unui om, şi cînd în slobod zbor se va roti gîndirea Peste molozul vremii blestemate... ADAM I 5 I Iată-ntrupată vechea mea dorinţă, Pîn-azi mi-a fost o rătăcire calea, Acum stă viaţa-n faţa mea întreagă Şi-atîtea-ndemnuri îmi trezeşte-n suflet întinsa ei întrecere de glasuri. TABLOUL XI Londra (In Londra. Bîlci între Tamisa şi Tower. Mulţime pestriţă se mişcă în valuri, cu mult zgomot. Adam, ca un bărbat matur, stă cu Lucifer pe unul din bastioanele Towerului. Către seară.) COR (Contopindu-se cu murmurul mulţimei zgomotoase, acompaniat de-o muzică domoală.) Urlă valurile vieţii, Lume nouă-i orice undă, Cui ce-i pasă de se înalţă, Ce te temi de se scufundă? Azi ţi-e teamă că mulţimea Pe alesul ţi-1 înghite, Mîine crezi că sfarmă insul Milioane răzvrătite. Azi ştiinţa, poezia Vine mîine să te cheme. Vrei să-ncercui lumi de valuri în îngustele sisteme? Truda veşnic îţi rămîne Fără rost şi-nfiripare, Şi cu murmur lung de ape Rîde neînvinsa mare. Lasă-i valul! Viaţa însăşi Are legi îngrăditoare. Toate-n lupta ei eternă Sunt pe veci dăinuitoare. Toate-s vechi si nouă toate în vrăjita ei chitarei 346 1 -l 10 20 25 30 35 LUCIFER Din înălţime-i mîndră şi asemeni Unei cîntări de liturghie... Toate: Suspin şi vaier, glasuri răguşite, Pînă se urcă-n cîntec, se topesc. La Dumnezeu în chipul ăst ajunge, De-aceea el e-ncredinţat cu totul Că-i fără greş alcătuirea lui. Dar jos se schimbă armonia, jos O tulbură a inimii bătaie. ADAM Duh îndoielnic, lumea asta, spune, Nu-i mai frumoasă decît cea de ieri, Cu tot amarul rătăcirii mele? S-au prăbuşit mucegăite ziduri, S-au risipit înfricoşaţi strigoi, .Pe cari trecutu-n glorie, sfinţiţi, Ca pe-un blestem viitorimii-i lasă. Azi e tărîmul liberei întreceri, Azi nu sunt robi să-nalţe piramide. LUCIFER Nici în Egipt nu s-ar fi auzit în înălţime gemătul de sclavi, Fără de care fapta lor e mare! Ori în Atena, n-a lucrat cuminte Poporul suveran, n-a fost în drept, Cînd şi-a jertfit pe omul cel mai scump, Ca patria să-şi scape de primejdii? Cînd vezi de sus, atuncea nu te-ncurcă Plîns de femei, sau alte nebunii. 347 10 15 20 25 30 ADAM Destul, destul, eternule sofist! LUCIFER Şi dacă astăzi vaierul e mort, în schimb sunt toate reci şi fără lustru. Unde-i înaltul, sufletul să-ţi cheme, Ori adincimea, să te înfioare? A vieţii dulce-mpestriţare unde-i? Nu mai e valul mării care luptă — Sunt mlaştini azi, orăcăit de broaşte. ADAM Mă-mpacă gîndul binelui obştesc. LUCIFER Şi tu, o, vezi din jilţul tău înalt Viaţa care-ţi strigă la picioare, Ca un rapsod al zilelor apuse. N-aude vaier, glasuri răguşite. Ce-nseamnă el e-un cîntec de demult... ADAM A devenit romantic şi Satana, Ori doctrinar... Cîştig sunt amîndouă. LUCIFER (Arăltnd spre Tower.) Nu-i de mirat, cînd azi stăm pe ruine De vremuri vechi şi jos e-o lume nouă.. ADAM Temeiul tău eu ruginit îl cred Şi nenfricat cobor în lumea nouă! N-am teamă că ideea, poezia, în valul ei din nou să n-o găsesc. 348 * 15 20 80 85 Nu va fi poate întrupată-acum în strămoşeasca luptă de titani, Dar şi-a clădit în cercul ei blajin O lume mult mai binecuvîntată. LUCIFER Nici să n-o temi, căci pînă este încă Materie, şi forţa mea trăieşte, Luptînd cu ea ca o tăgadă, şi Pîn' va mai bate-o inimă de om, Pîn' creierul trezeşte-o conştiinţă, Pîn' stăvilar va pune-orînduiala Atîtor doruri ce răsar în suflet, Vor dăinui în lumea mea de duhuri: Idee, artă, drept tăgăduire. Dar, spune-mi tu, în ce fel de vestmînt Vom coborî jos în vîrtej, căci astfel Numai aici putem sta, unde vălul Iluziilor vechi ne înconjoară. ADAM în orice fel! Din voia sorţii, azi Aleşi nu sunt! Ca să vedem ce este în pătura poporului cea largă, Să coborîm! (Coboară amîndoi în interiorul Towerului, reapar degrabă îmbrăcaţi în muncitori şi, ieşind pe poartă, se amestecă în mulţime. Lingă baraca unui teatru de păpuşi stă proprietarul; lingă el, de lanţ, o maimuţă în haină roşie.) OMUL CU MARIONETELE Aici, stimabili domni! Se-ncepe-acum! Petreceţi de minune, E-o comedie cu mult haz! Vedeţi Cum şarpele, pe cea dintîi femeie, Dorind să ştie tot, a înşelat-o. Şi cum apoi, pe primul om, tot ea, L-a dat la fund... Şi veţi vedea maimuţa 349 Făcînd pe omul plin de demnitate... Şi-un urs zbanghiu, maestru de balet... Pe-aici, pe-aici, stimabili domni! (Îmbulzeală împrejurul teatrului.) LUCIFER Adame! Aici vorbesc de noi! Tot e frumos Să ţi se dea un rol pe urma cărui Să poată să petreacă tineretul Asupra ta, de şase mii de ani. ADAM E proastă gluma, mergem mai departe. LUCIFER E gluma rea? Dar uite cum petrec Aceşti copii cu faţa-mbujorată Ce adineaori aţipeau în bancă, Cînd ascultau pe Nepos! Cine oare Are dreptate?-Ac ei ce intră-n viaţă Cu-ncrederea puterii ce s-a naşte, Ori cei ce ies cu creieri obosiţi? Oare Shakespeare mai mult îţi place ţie, Ca lor caricaturile de-aici? ADAM Caricatura,- iată ce detest! LUCIFER Din lumea greacă-i ura asta. Iată, Eu, ce sunt fiul şcoalei noi, sau tatăl — La spirite deosebire nu-i — In romantism grotescul îl iubesc! Pe-un chip de om o urmă de maimuţă, După sublim un bulgăr de noroi! Simţire şchioapă, haină de cămilă, Pudoarea prinsă-n glasul de cocotă, 10 15 20 25 30 Ut Tămîie celui mic şi nevoiaş, Blestemul neputinţei care urlă în faţa dragostei, — aceste toate Mă fac să uit că mi-am pierdut imperiul, Căci într-o formă nouă mă renasc. OMUL CU MARIONETELE (B&tînd pe Adam pe umăr.) Ce v-aşezaţi la locul cel mai bun!? Hei, derbedei! Fac glume pe degeaba Numai aceia cari, burduf de viaţă, Se spînzură. (Adam şi Lucifer se dau la o parte. Vine o fetiţă vînzînd. viole te.) FETIŢA Vestitoare-a primăverii, Violete cumpăraţi, La orfani ele dau pîine Şi podoabă la bogaţi! O MAMĂ (Cumpărînd violete.) Dă-mi să le duc copilului meu mort. O FATĂ (Cumpărînd şi ea.) Podoaba lor în plete am s-o port. FETIŢA Luaţi, luaţi! Boieri, am violete! (Trece.) UN GIUVAERGIU (în uşa prăvăliei.) Cum zdreanţă asta face concurenţă, Şi nu putem din modă s-o mai scoatem? 351 350 Pe-un sîn frumos se cer mărgăritare Din fund de mări aduse de-ndrăzneţii Ce-au înfruntat primejdie de moarte. (Două fete burgheze vin împreună.) PRIMA FATĂ Frumoase stofe şi bijuterii. A DOUA FATĂ De-ar fi să facă cinste cineva... PRIMA FATĂ Bărbaţii azi o fac numai avînd Scop lăturalnic, ruşinos. A DOUA FATĂ Nici astfel! Li-e gustul azi stricat de icre negre Şi cocote... PRIMA FATĂ încrezuţi, de-aceea Nici nu au timp să ne mai bage-n seamă. A DOUA FATĂ Ori prea sfioşi, de nici nu îndrăznesc... (Trec înainte.) (Sub o şatră se vinde băutură. Împrejurul mesei fac chef muncitorii. Mai în fund muzică şi dans. Soldaţi, cetăţeni şi tot felul de popor se plimbă şi se veseleşte.) CÎRGIUMARUL (Intre oaspeţii lui.) Fiţi veseli toţi! S-a dus ziua de ieri Şi nu ştiu: mîine mai trăim, fîrtaţi? Hrăneşte Domnul păsările toate. 352 Şi toate sunt deşertăciune, toate! Aşa zice Scriptura. * LUCIFER P| Mie-mi place 5 Filozofia lui. Să ne-aşezăm aici, ■i Pe-o bancă bună, undeva la umbră, ; Să ne uităm poporul cum petrece, 7 Cu vin acrit şi cu taraf de bîlci. PRIMUL MUNCITOR 10 (La masa.) ţi Maşinile le-a iscodit Satana, Ca să ne fure pîinea de la gură. AL DOILEA MUNCITOR Pîn-ai ce bea, îţi mai îneci necazul. 15 PRIMUL MUNCITOR Bogatul şi cu dracul sînge sug. De-ar fi aici, cum i-aş trimite-n iad! ^ Mai multe pilde trebui', ca deunăzi. AL TREILEA MUNCITOR 20 Ce-am cîştigat? îl spînzură chiar azi! Iar soarta, vezi, e tot cea de demult! AL DOILEA MUNCITOR Sunteţi nebuni! Eu, de-ar veni bogatul, Nu strig la el, îl pun cu mine-alături, 25 Să văd şi eu cum ştiu petrece domnii. CÎRGIUMARUL (Către Adam.) Cu ce putem să vă servim? 23 — Octavian Goga, Opere, III 353 ADAM Nimic! CÎRGIUMARUL Netrebnici! Haid', plecaţi. Ori vi se pare Că banii mei sunt de furat, ori vreau Să-mi văd copiii mîine cerşetori! ADAM (Ridicindu-se.) Cum îndrăzneşti? LUCIFER Dă-i pace,-i dobitoc! ADAM Să mergem deci, să nu ne mai uităm Cum poţi să schimbi pe om în animal. LUCIFER A, vezi, aici e ce-am căutat de mult, Aici petrecem bine, nu ne pasă... Vezi zarva asta, rîsetul sălbatec Şi flacăra desfrîului nebun, Ce-aprinde-obrajii... Clipe de uitare... Se-ngroapâ-n ele-o lume de mizerii — Nu-ţi place-aici? ADAM Pe mine mă scîrbesc. (Au ajuns la dansatori. Doi cerşetori vin certîndu-se.) PRIMUL CERŞETOR E locul meu. Eu am permis aici. f i k ţ 10 I * 15 '20 AL DOILEA CERŞETOR îndură-te! Altfel mă prăpădesc, Nu mai lucrez de două săptămîni. PRIMUL CERŞETOR Aşa? Nu eşti, deci, cerşetor în lege. Să pleci, că chem poliţia... Vezi, hoţul.. (Al doilea cerşetor dispare, primul ocupă locul.) Pe rănile din trupul lui Hristos, Boieri, daţi milă celui oropsit! (Un soldat smulge dansatoarea din braţele unei calfe.) SOLDATUL Mîrlane,-n lături! Crezi că şi tu numeri Ceva? CALFA O simţi, de nu-mi dai crezămînt! A DOUA CALFĂ Hai, lasă-î, frate, feri din drumul lui; Cu el e-acum puterea. PRIMA CALFĂ Dar atunci De ce ne mai batjocoreşte? Suge Destul, ca lipit orile, cu-ai lui. O COCOTĂ ( Cintind.) Şi din gheară de balaur S-au furat mere de aur, Azi balauri nu mai sunt, Dar sunt mere pe pămînt, 354 23* 355 Numai prostul le priveşte, Să le rupă nu-ndrăzneşte! (Se lipeşte de un tinăr.) LUCIFER (Cu ochii pierduţi la cei ce petrec.) îmi place, vezi, cochetăria asta. Să-şi poarte-n lume cel bogat comoara. Zgîrcitul stă pe lada lui de fier — Ce-mi pasă-n ladă aur e sau zdrenţe? Vezi colo-n colţ un băieţandru! Uite Ce mişcătoare-i gelozia lui! îşi teme fata, oriunde se uită! Pricepe el cît preţ e-n clipa asta Şi bine ştie, dar puţin îi pasă, Că mîine alte braţe o cuprind. ADAM (Unui lăutar.) De ce-ţi baţi joc de meserie, frate? îţi place ţie cintecul tău? Spune! LĂUTARUL Nu-mi place! Nu! E-un chin nemărginit Să-1 cînt de veci şi să mă uit la ei, Cum toţi petrec şi-1 chiuiesc din nou! Şi-n somn i-aud! Dar ce să fac? Nu ştiu Alt meşteşug şi trebui' să trăiesc. LUCIFER (Tot adîncit în contemplaţie.) Nici nu credeam să fie tineretul Aşa-nţelept în judecata lui. Fetiţa ştie că nu-i cea din urmă Clipa de azi ce-şi dăruie plăcerii, Şi ochii ei, cît stă îmbrăţişată, îşi caută un nou iubit. Copii! Voi îmi stîrniti atîta bucurie, 356 C-aşa, zîmbind, munciţi toţi pentru mine. Păcatul şi mizeria vă dau, Din partea mea, drept binecuvîntarea! CALFA A DOUA (Fredonînd.) Am muncit o săptămînă; Astăzi cu paharu-n mînă Şi cu fata stau la masă. Nici de dracul nu-mi mai pasă! (Se aud acordurile finale ale unei muzici bisericeşti. Eva, ca o fată de burghez, cu o carte de rugăciuni şi cu un buchet de flori în mînă, vine de la biserică, cu mama ei.) UN VÎNZĂTOR Pe-aici, pe-aici, frumoasă domnişoară, Vă vindem bun şi ieftin, ca la nimeni! AL DOILEA VÎNZĂTOR Nu-1 credeţi, nu! înşală la cîntar! Şi marfa-i vecheî'Ncoace, domnişoară! ADAM A, Lucifer, mă ţii aici, în colţ, Cînd fericirea trece întrupată în faţa mea şi-n drumul ei dispare! LUCIFER Aşa ceva nu-i lucru tocmai nou. ADAM De la-nchinare vine... Ce frumos... LUCIFER A fost să vadă şi s-o vadă. 357 ADAM Gluma Ţi-e rece, vezi, nu poate s-o atingă. Pe buze are încă rugăciunea. LUCIFER Te pocăieşti... Te văd şi credincios... ADAM Prostii! Oricîtă gheaţă port în suflet E vina mea. Dar într-un sin de fată Prejudecata de demult o cer, Această sfîntă, veche poezie, Un imn uitat al vremurilor duse, Polenul scump al florilor... LUCIFER Arată-mi, Deci, unde-i acest petec rupt din cer? Căci nu vei cere să-ţi ghicească dracul în orice clipă gustul. E de-ajuns Să-1 împlinească! ADAM Ar putea să fie Altcineva decît această fată? LUCIFER Aşa gîndeşte gheimoaia, cînd Un vierme-a prins în zbor; priveşte-n jur Cu-atîta grije, crede că pe lume E cea mai bună bucătura ei, Iar porumbielul stă scîrbit! Şi omul. Norocul lui el singur şi-1 clădeşte, Adese,-acolo unde altul vede Un iad... 358 10 15 20 30 ADAM Ce demnă feciorie văd! Nici să m-apropiu nu-ndrăznesc ! LUCIFER Curaj, Eşti oaspe vechi doar la femei, gîndeşte Că şi ea se va vinde-odată... ADAM Taci! LUCIFER Poate mai scump ca altele... (Un tînăr se apropie sfios de Eva şi-i întinde o inimă de turtă dulce.) Tî MĂRUL Primiţi, Vă rog, un mic cadou de bîlci; vi-1 dau Din inimă ! EVA Artur! Nu ne-ai uitat, eşti bun. Nu ne-am văzut de mult! Treci pe la noi! (Vorbesc încet. Adamse uită enervatpînă pleacă tînărul.) ADAM Acest copil ar fi să stăpînească Ce sufletul meu veşnic a dorit? Cum îşi şoptesc în taină... Cum zîmbesc... îi face semn acum... Ce chin, ce chin... Vreau să-i vorbesc! (Se apropie de Eva.) MAMA Părinţii lui Artur Cu stare sunt, e drept, dar nu se ştie 359 Cu ce ochi văd ei legătura voastră. Rivalul lui să nu-1 nesocoteşti — Acel ce azi ţi-a oferit buchetul. ADAM îngăduiţi să vă conduc la drum; N-aş vrea să suferiţi în îmbulzeală. Ce-obrăznicie! EVA MAMA Domnule, în lături! Nu cumva crezi că fata mea primeşte Cuvinte dulci din gura orişicui? ADAM Ce-aş spune alta? Aşa am visat eu De-atîtea ori femeia-ideal! MAMA Puteţi visa tot ce poftiţi, dar sigur Că n-au s-ajungă farmecele fetei Pe orice mîini de cerşetor... (Adam stă tulburat, o ţigancă bătrlnă se apropie de Eva.) ŢIGANCA Vai, Doamne! Minunea lumii, scumpă domnişoară, Arată-mi mîna mititică, albă, Să-ţi spun ce fire îţi urzesc norocul. (I se uită în palmă.) A, văd un mire mîndru... Şi-i aproape... Copii frumoşi... Avere... Sănătate... (I se dă bacşiş.) 360 t 5 10 15 20 25 30 LUCIFER (Arată spre Adam.) Ce zici de soarta prietenului meu? ŢIGANCA Nu văd prea bine: funia sau foamea... ADAM (Către Eva.) De ce m-alungi aşa? De ce? Eu simt Că inima ţi-a fost ursită mie... EVA De ce-1 laşi, mamă? MAMA Am să chem gardistul,. De nu te duci! EVA Se cuminţeşte, poate; La urma urmei rău nu ne-a făcut. (Trec înainte.) ADAM Te-ai risipit, deci, sfîntă poezie, Te-ai dus de tot din proza-acestei lumi?1 LUCIFER Nu ! Nu s-a dus ! Doar inima de turta Şi florile şi dansul şi frunzişul... Ce sunt? Nu fi atît de-alegător, Rămîn încă pe seama ta iluzii... ADAM Ce preţ mai au cînd pofta de cîştig Le-nhaţă-acum în gheara ei murdară Şi nicăieri nu mai vedem înaltul... 361 LUCIFER îl mai găseşti pe băncile de şcoală Ce nu cunosc gospodăria vieţii... Vezi, vin aici cîţiva fîrtaţi... (Cîţiva studenţi vin în plimbare.) PRIMUL STUDENT Băieţi, Fiţi veseli azi, ne-am scuturat de praf! E timpul să gustăm ceva... AL DOILEA STUDENT La cîmp! Mi-e scîrbă de oraş, de negustori, De rînduiala lor... AL TREILEA STUDENT Ce ziceţi, oare, Să ne luăm cu cineva la harţă? E şi cu haz, şi chiar mai bărbăteşte! PRIMUL STUDENT Din braţele acestor mercenari Să smulgem fete, le facem tărăboi. Fugim cu ele repede-n pădure. Parale-avem de muzică şi bere, Şi-n amintirea biruinţei noastre, Rumeni la mutră; suntem pîn'diseară Ca nişte prinţi... AL PATRULEA STUDENT E admirabil, da! Să epatăm burghezii! PRIMUL STUDENT Mai aproape Să stringent lanţul prieteniei noastre, 4 Să hoinărim cît mai avem răgaz, Pîn' patria ne va chema odată, Pe-un cîmp mai nobil, sufletul... ( Pleacă.) ADAM Tot este Şi-un chip frumos în lumea asta stearpă... Simt germenul unei vieţi mai bune. LUCIFER O, vei vedea şi ce-a rodit sămînţa Cînd a scăpat din praful de la şcoală. Ca tinerii ce i-ai văzut acum Au fost de mult şi cei doi fabricanţi. (Doi fabricanţi vin vorbind.) PRIMUL FABRICANT E în zadar! Ne-omoară concurenţa Şi preţul ieftin; eu am fost silit Să mai slăbesc în calitate marfa. AL DOILEA FABRICANT Să scazi din plata zilelor de lucru. PRIMUL FABRICANT Nu pot! Şi-acum sunt răzvrătiţi. Se plîng Că să trăiască nu-s în stare, cîinii... Şi este ceva in tînguirea lor. Dar cine-a spus că trebui' să se-nsoare Şi cine-a zis să facă opt copii? AL DOILEA FABRICANT Să-i stringem, deci, mai bine, să-i oprim La fabrică şi noaptea jumătate. 362 363 Le-ajunge restul să se odihnească, Că altfel, ştii, visează, şi nu-i bine. (Trec înainte.) ADAM De ce mi i-ai adus în drum? Ce scîrbă! Dar spune, unde s-a pierdut fetiţa? Acum arată-ţi, Lucifer, puterea, Fă să m-asculte! LUCIFER Crezi că Lucifer îşi spulberă puterile pe fleacuri? ADAM Dar fleacul tău e pentru mine-o lume. LUCIFER Să fie, deci! Dar trebui' să-mi urmezi, Să-ţi ţărmureşti simţirile, să minţi... Va fi a ta! Răspunde, cum te-ntreb ! (Tare, ca să fie auzit de ţiganca de la spatele lor.) Vedeţi, mylord, cît e de neplăcut, Cînd te cobori necunoscut în gloată — Ne poticnim de noi şi noi insulte. De-ar şti-mprejur că azi patru corăbii Din India ne ancorează-n port, Le-ar fi altfel primirea... ADAM Cred si eu.. ŢIGANCA (Aparte.) A... vînd cu preţ descoperirea asta. (Către Adam.) V-am pedepsit cu profeţia mea, Căci ati dorit să rămîneti ascuns. 10 15 20 25 Dar nu sunt taine pentru mine, eu Am legamînt statornic cu Satana. LUCIFER (Aparte.) Auzi, strigoaia! Ea ne mai lipsea. ŢIGANCA Chiar azi sosesc corăbiile-n port, Dar, uite, am o veste şi mai bună, Un îngeraş de fată-ţi poartă gîndul. ADAM Cum s-o cîştig? M-a refuzat. ŢIGANCA De mult e cîştigată. ADAM ŢIGANCA Tocmai de-aceea. Vine Curînd aici, o clipă şi-ai să vezi... Dar să nu uiţi că ţi-am vestit norocul. ( Pleacă.) ADAM Vezi, Lucifer, te-ntrece baba. LUCIFER Eu Nici nu-i contest strălucitorul merit, Azi ea-mplineşte rostul meu în lume. (într-o căruţă, în sunet de trompete, înconjurat de mulţime, apare un şarlatan şi se opreşte în mijlocul scenei.) 364 365 ŞARLATANUL în lături toţi! Daţi cinstea ce se cade Unui moşneag ce 1-a albit ştiinţa, Pîn' ce-a săpat cu rară străduinţă Comorile ascunse-ale naturii. ADAM Cine-i acest nebun? LUGJFER Ştiinţa e. Ca să trăiască, s-a făcut paiaţă... E tot cea veche... de pe vremea ta, Decît acum e chiotul mai mare... ADAM Eu n-am trecut măsura... Ce ruşine,.. LUCIFER Nu-i vina lui. El n-are ce să facă, Se teme, biet, şi n-ar dori s-ajungă Să i se scrie tristul epitaf: Ex gratia speciali, Mortuus in hospitali. Cînd, ani întregi jertfindu-şi pentru alţii, Cere răsplata hărniciei lui. ŞARLATANUL Eu m-am trudit spre binele mulţimii Şi azi v-aduc invenţiile mele: într-un borcan am elixirul vieţii, Ce-ntinereşte schilavi şi bătrîni. îl cunoşteau odată faraonii. Aici e apa vie-a lui Tancred, Aici cosmeticul Elenii,-aici Astrologie, vine de la Kepler... 1 ADAM Auzi ce vinde! S-afundă în trecut, Cînd noi cătam lumina-n viitor... LUCIFER 5 Nicicînd nu vezi prezentul respectat. Nu-i nimeni geniu în halat. Abia La zece ani de după cununie Tu ştii şi poţi să spui într-adevăr Cite pistrui are nevasta ta. 10 ŞARLATANUL Hai, cumpăraţi! N-o să vă pară rău. Acest prilej nu-1 mai aveţi nicicînd. DIN MULŢIME Aici! Sunt lucruri de folos... Eu cumpăr. 15 Vai, ce noroc, ce scule minunate. LUCIFER Ei vezi, nu crede nimeni în minuni Şi totuşi toţi se-nghesuie la marfă. (Eva revine cu mama ei, în urma lor ţiganca şopolind.) 2 0 EVA Vorbe de clacă, îl cunoaştem doar! ŢIGANCA Să n-am noroc dacă vă mint... Atîta Te-a îndrăgit boierul, că chiar azi 25 Te-ar face, zău, ibovnică. Ce casă! Trăieşti ca o prinţesă, domnişoară: Teatru, dans, trăsuri cu patru cai... MAMA Mai bine e, cînd stai să socoteşti, 3 0 Decît să văd cum mi te stingi nevastă într-o mansardă proastă, de cizmar. 366 367 ŢIGANCA Uitaţi-vă! Cu ochii cum vă cată! EVA Destul de rău că nu ne vede încă. Mîini albe are! Da, pare-un boier. MAMA Nici soţul lui, da, mie nu-mi displace, Deşi e şchiop şi nasul e cam strîmb, Dar ce cinstit bărbat... puţin mai matur. Plec, fata mea. Tot e mai bine, cred, Dacă vă las, o clipă-două, singuri. ŢIGANCA (Lui Adam.) M-a ascultat... Vezi, vine mititica... ADAM Da, zbor la ea... A, ce plăcere... ŢIGANCA Dar, Cine-a făcut treaba nu se uită. LUCIFER (îi dă bani.) Ţine, Sunt de la soţul meu, el îţi dă banii, Iar eu o mică strîngere de mînă. ŢIGANCA (Ţipînd.) Uf! ce mînă tare! (Pleacă.) 368 r ii 10 15 20 30 24 LUCIFER I-ai simţi fiorul, De-ai fi, babo, ce vrei să pari! EVA (Către Adam.) Puteţi, Un cosmetic, din cîte se îmbie, Un mic cadou de bîlci să-mi cumpăraţi? ADAM Pe faţa ta e vraja frumuseţii Fără pereche... Ce-aş putea să-ţi dau? (Şarlatanul trece înainte.) Ah, ce gentil... EVA ADAM De ce vrei să-ţi baţi joc? Mărgăritare, diamante scumpe Voi atîrna la gîtul tău frumos. Nu doar c-aş vrea să-1 mai împodobesc, Ci fiindcă nu-i mai potrivit altar De strălucire... EVA Ştiu un argintar, Dar prea e scump pentru-o sărmană fată ADAM Hai să-1 vedem. LUCIFER Eu cred că-i în zadar Cu mine am odoare preţioase. (îi dă bijuteriile, pe care Eva le priveşte şi încearcă.) 369 10 20 EVA Vai, ce minune... Cum m-or pismui! ADAM Inima asta nu vreau s-o mai văd... EVA Pot s-o arunc, dacă eşti contra ei. (O aruncă.) LUCIFER Prea bine, eu o calc. (Calcă pe ea.) EVA Ce e, ce e? Un glas aud, un ţipăt mi se pare. (In dubă duc un condamnai de-a lungul scenei; mulţimea se grămădeşte pe urma lui.) DIN MULŢIME Să ne grăbim! Ţi-am spus cît e de laş. Hai după el! Ş-acum e îndărătnic! EVA Azi spînzură! Ce bine-i c-am venit! Haidem şi noi! Spectacolul te mişcă. Şi-i bun prilej să-mi vadă bogăţia. ADAM Dar ce-a greşit nenorocitul? EVA Nu stiul 1 10 i 15 20 25 30 370 24* LUCIFER E tot atît, dar dacă vreţi, v-o spun: Lucra de mult în fabrici, la Lovel, Otravă-i plumbul, asta înghiţea, Pîn-a ajuns deunăzi la spital. Nevasta lui a cunoscut mizeria Şi, vezi, băiatul, tînărul Lovel Era frumos şi-avea inimă bună... S-au întîfnit şi totul au uitat. PRIMUL MUNCITOR Fii vesel, frate! Mori ca un marlir. Rămîne-n veci cu noi numele tău. LUCIFER Cînd i-a trecut, n-a mai găsit femeia. Nici locul lui; cerea muncă-n zadar. S-a răzvrătit, a îndrăznit să strige, — L-a pălmuit băiatul lui Lovel, Lui i-a căzut în mînă un cuţit... Acum îl duc... A înnebunit bătrînul Lovel... (La ultimele cuvinte, vine bătrînul Lovel, călcînd ca gravitate de nebun.) LOVEL Tu minţi! Eu nu-s nebun! Tu minţii N-aud ce-mi spune sîngele ce-a curs? Vă dau, vă dau comoara mea întreagă, Dar faceţi voi să amuţească rana! De nu, mai bine vreau să fiu nebun!... AL TREILEA MUNCITOR Te-om răzbuna noi, nu te teme tu! PRIMUL MUNCITOR Ridică-te, căci ei sunt păcătoşi... (Condamnatul trece înainte, cu suita lui.) 371 ADAM ADAM De ce-mi apari, vedenie grozavă? De unde ştiu eu care-i vinovatul? Ori poate lumea singură-i de vină, 5 Păcate cresc din putregaiul ei... LOVEL Da, lumea e... îţi dau comoara mea, Dar să n-aud cum mă tot strigă rana. EVA 10 Haideţi, haideţi, că nu mai este loc! ADAM A... Fie-mi soarta binecuvîntată Că nu m-a pus judecător pe mine. E-aşa uşor la masă legi să scrii, 15 Aşa degrabă judecă pripiţii... Dar cît de greu e după ce-ai pătruns în tainiţele inimii ascunse... LUCIFER Nu s-ar sfîrşi, cu-asemenea principii, 20 Nici un proces... Nu făptuieşte nimeni Păcatul lui din dorul de păcat... Cuvînt de drept găseşte chiar şi dracul Şi fiecare crede-n dreptul lui..'. Judeţul taie nodul încurcat, 25 A cărui fire mii de filantropi S-ar strădui zadarnic să dezlege... (Au ajuns la Tower, unde într-o firidă stă atîrnată o icoană sfîntă.) EVA 30 Să ne oprim o clipă, dragii mei, Lîngă icoană să-mi aşez buchetul. LUCIFER (Şoptind.) Opreşte-o! Altfel totul s-a sfîrşit. 372 10 Copil curat — eu nu pot s-o opresc. EVA De fată mică m-am obişnuit, Cînd trec pe-aici, să nu uit de icoană; îmi cade bine... Sunt gata degrabă Şi întîrzierea o punem la loc. (Atîrnă buchetul lîngă icoană, dar florile se ofilesc imediat şi juvaerurile schimbate în şopîrle i se desfac de la gît.) Ce-i asta, Doamne sfinte? 15 LUCIFER în zadar Ţi-am spus să bagi de seamă. EVA Ajutor! 20 25 ADAM Ne vede lumea, dragă, fii pe pace, îţi fac alt dar de mii de ori mai scump. EVA în lături! Ah! Mi-e groază. Ajutor! Doi şarlatani de mînă c-o strigoaie, Au necinstit o fată cumsecade... (Mulţimea se îngrămădeşte. Ţiganca vine cu gardiştii.) ŢIGANCA Mi-au dat bani falşi! Aci trebui' să fie, Uite-i în palmă, s-au făcut mercur! 373 LUCIFER Nu banul meu, e palma ta de vină! Vin să plecăm! Nu-i de glumit, Adame! (Dispar în Tower şi, în vreme ce zarva şi încurcătura se măresc, apar din nouîn vîrful turnului.) ADAM Iar Înşelat... Credeam că e destul Să spulber groaza vremii de demult Şi liberă întrecerea să dau Puterilor... dar iată un şurub, Care ţinea-n picioare angrenajul, Am dat în lături: simţul pietăţii. N-am pus în loc şurub mai iscusit... Ce-ntrecere-i, cînd unul are spadă Şi braţul gol îl are celălalt? Ce libertate-i, cînd flămînzi o sută Trebui' să intre-n jugul unui ins? Aci se luptă clinii pentr-un os... In urma lor eu vreau societate, Ce apără, in loc să pedepsească, Şi-ndeamnă,-n loc să sperie, cu forţe Ce se-nfrăţesc ajunge la izbînda Din zile vechi visată de ştiinţă, Cînd rostu-ntreg e străjuit de minte! Da, va veni... o ştiu... o simt... mă duc în lumea ei, Lucifer! LUCIFER Om nătîng! Dar dacă tu, cu ochii îngrădiţi, Vezi numai zarva tulbure de jos, Tu crezi că nu-i un legămînt obştesc Şi nu-i sistem jos în atelier? Priveşte dar cu ochi deschişi o clipă, Să înţelegi ce muncă săvîrşesc — Dar pentru noi şi nu pe seama lor! (Se întunecă. Întreg bîlciul se grupează în mijlocul scenei, împrejurul unui mormînt deschis, la care sapă, dansează în jurul gropii şi sar în ea perind, unii tăcuţi, alţii după ce-au spus cîteva cuvinte.) 10 15 20 25 COR Grăbiţi cu sapele, grăbiţi! Mîine-i tîrziu şi n-am sfîrşit, Şi vor mai trece mii de ani Şi tot nu-i lucrul isprăvit! E leagăn şi sicriu la fel, Sfîrşeşte azi ce-ncepe mîine, Flămînd e şi sătul la fel, Cc-ngroapă azi, învie mîine. (Răsună clopotul cimitirului.) Răsună clopotul de seară, Noi ne-am gătit şi vrem hodină, Cei mîine-n zori din nou treziţi La muncă-n urma noastră vină! OMUL CU MARIONETE Vîndut-am lumii veselie, Dar eu n-am rîs la comedie! CÎRGIUMARUL Cu toţi paharul a*-aţi golit, Vă fie somnul liniştit! FETIŢA CU FLORILE Nu mai am flori, dar areţi vedi Răsar din nou pe groapa mea. ŢIGANCA Toţi viitorul vreţi să-1 ştiţi Şi-nchideţi ochii îngroziţi... LOVEL Ce n-am găsit cu banii toţi îmi dă mormîntul de trei coţi. 374 375 MUNCITORUL Azi săptămîna s-a sfîrşit, Se culcă trupul istovit. STUDENTUL Mi-aţi tulburat un vis frumos, Am să-1 visez acolo jos! SOLDATUL Mă socoteam viteaz, ş-acum O groapă mă opreşte-n drum! COCOTA Beţia, fardul mi s-au dus, Va fi şi jos cum a fost sus? CONDAMNATUL Rămîneţi lanţuri pe pămînt, Căci alte legi acolo sunt... ŞARLATANUL Ne-am răzbunat cu toţi pe rînd, Azi ne răpune-acelaşi gînd. EVA Mi te deschizi prăpastie adîncă, Dar noaptea ta, să crezi, nu mă-nfioară: Iţi dau doar praful ce-am cules în cale, Fiinţa mea în tine nu coboară! Cu dragoste şi mîndră tinereţe Eu mă cufund în larga veşnicie; Surîsul meu ca razele de soare In suflete seninul reînvie. (Arunclndu-şi in groapă vălul şi hlamida, se înalţă împrejmuită de slavă.) 0 ştii, Adame? LUCIFER ADAM Eva! Te cunosc. TABLOUL XII In falanster (Curtea unui minunat falanster, zidită în formă de U. Parterul ambelor aripi se desface în colonade. în dreap-5 ta, printre roţile maşinilor, se îndeletnicesc muncitori. în stînga lucrează un savant într-un muzeu unde sunt grămădite cele mai disparate obiecte de ştiinţe naturale, instrumente mecanice, aparate de astronomie, chimie şi alte curiozităţi. Toţi, aparţinînd aceluiaşi falan-10 ster, sunt îmbrăcaţi la fel. Adam şi Lucifer apar din pămînt în mijlocul curţii. Ziua.) ADAM Ce ţară e, ce neam, unde-am ajuns? LUCIFER 15 Nu se mai ştiu aceste vorbe vechi. N-a fost îngust hotarul unei patrii? L-a zămislit prejudecata veche, L-a apărat întrecerea haină. Pămîntu-ntreg e azi moşia largă. 20 Spre-un ţel obştesc sunt oamenii tovarăşi, Iar peste buna viaţă-orînduită Tronează-acum, în cinstea ei, ştiinţa. ADAM Iată,-idealul sufletului meu 25 S-a împlinit precum mi-a fost dorinţa. De patrie, de-atîta-mi pare rău: 10 15 20 25 30 Putea trăi, socot, şi-n rostul nou Ideea, căci în pieptul omenesc Trezeşte veşnic groază infinitul Şi-o stavilă işi cere totdeauna! Cînd se lărgeşte, pierde-n adîncime, Se leagă de trecut şi viitor, Şi teamă mi-e că lumea fără margini Nu va trezi însufleţirea care Mormintele părinţilor ne-o dau. Acel ce varsă sînge pentru-ai lui, Pentru prieteni, lacrimi dacă are. LUCIFER După cum văd, îţi nărui idealui Chiar înainte de-a-1 vedea-ntrupat? ADAM Nu crede! Nu! Dar sunt nedumerit: Ce gînd va fi să strîngă laolaltă, Să-nchege iar întreaga lume largă, Din nou să nască vechea-nsuîleţire, Eternul foc al bietei noastre inimi Stîrnit din mii şi sute de nimicuri, Şi-n loc de-atitea lupte fără rost, Să ne arate-o ţintă mai curată? Dar, spune, unde ne găsim? Ce loc? Ş-apoi mă du, vreau inima să-mi scald In fericirea, dup-atîta harţă, Răsplată dată omului trudit. LUCIFER Este-un falanster între multe alte, Cămin pe seama omenirii noi. ADAM Ei, haidem, deci! 378 10 15 20 LUCIFER Nu! Stai! Prea te grăbeşti. Schimbăm doar masca mai întîi! Ce-ar fi Să coborim Adam şi Lucifer. Ne-ar contesta o groază de savanţi, Ori ne-ar închide grabnic sub retorte. ADAM Din nou cu fleacuri vrei să mă momeşti? LUCIFER Ce vrei? Aşa-i in lumea mea de duhuri. ADAM Fă, deci, cum crezi, dar isprăveşte grabnic! (Lucifer ii travesteşte pe amindoi in tovarăşi de falanster.) LUCIFER Jos pletele! îmbracă haina asta. Aşa... ADAM Pe-acest savant să-1 salutăm. LUCIFER Maestre, bun ajuns! SAVANTUL în munca mare Să nu mă tulburi, n-am vreme de fleacuri. LUCIFER Ne pare rău. Noi suntem candidaţi De maiştri în al miilea falanster, Şi faima ta ne-a pus pe drumuri... 379 SAVANTUL Da, Vi-e străduinţa vrednică de laudă. O clipă pot să-mi întrerup lucrarea; Dacă nu-mi scade în cazan căldura, Materia îmi va-mplini voinţa. LUCIFER Vezi, nu mă-nşel. Şi-n tine, scrutătorul Ce-a ispitit şi omul şi natura, Trăieşte încă drojdia străveche A vanităţii. SAVANTUL Să petrecem deci... Dar care ram de studiu v-aţi ales? ADAM Nu ne-ngrădirăm setea în vreo tagmă — Vrem o privire peste tot. SAVANTUL Aici Greşiţi, căci rostul celor mari s-ascunde în cele mici. Şi sunt atîtea lucruri, Iar traiul nostru ştiţi cît e de scurt! ADAM Adevărat! Se cer şi muncitori Ce duc nisip şi sapă bolovani, Şi fără ei nu se ridică zidul. Dar ei se zbat rătăcitori în ceaţă Şi n-au habar la ce dau ajutor. întregu-1 vede arhitectul singur; Neiscusit o piatră să cioplească, Creează totul ca un Dumnezeu. E meşterul, deci, mare şi-n ştiinţă. 380 § 10 H 15 20 25 LUCIFER Bărbat ilustru, vezi de ce venirăm! SAVANTUL Bine-aţi făcut, de-aceea vă cinstesc. Ale ştiinţii-mbelşugate ramuri, înfăţişînd acelaşi organism, Ne farmecă mai mult împreunate. LUCIFER Ca farmecul unei femei frumoase. SAVANTUL Cu toate-aceste, singură chimia... LUCIFER E simbolul de viaţă dătător. SAVANTUL Adevărat! LUCIFER Vorbind de matematici, AU învăţat mi-a spus acelaşi lucru. SAVANTUL Din slăbiciune-oricine se socoate, Cu mintea lui, un centru-n univers. LUCIFER Ce bine e că ţi-ai ales chimia... SAVANTUL Sunt pe deplin încredinţat, dar haideţi Să cercetăm muzeul... Pe pămînt Nu-i mai găsiţi pereche. Dobitoace 381 Din depărtarea vremurilor moarte, în exemplare bine preparate, Se văd aici. Printre părinţii noştri, în vremea lor de barbari, erau mii, Şi împărţeau cu ei domnia lumii. Pe urma lor trăiesc poveşti ciudate — Vezi, ăsta-a lost locomobil. se zice. ADAM E calul, biet, din neam corcit, sărmanul. Altul era pe vremuri Al-Borak. SAVANTUL De-acesta spun că,-n prietenie, omul îl găzduia fără folos sau plată, Şi el ghicea, privind cu mulţumire, Ce gînd poartă stăpînu.1... Ba se zice Că chiar păcatul lui şi-a însuşit, Proprietatea-1 ispitea, ce credeţi? Cu viaţa lui, se pune, c-o păzea. E scrisă-n cărţi povestea asta-ntreagă; V-o dau şi eu, dar fără crezămînt. Căci din trecut sunt nebunii o spuză Ce ne-au rămas, ca basme moştenire. ADAM E clinele, şi drept e tot ce-ai spus. LUCIFER Ia seama,-Adame! Ai să te descoperi. SAVANTUL Acesta-i sclavul omului sărac. ADAM Cum bou-i sclav de-a pururi la bogat. SAVANTUL lat' regele deşertului... ADAM E leul, 5 Şi tigrul, iată sprintena gazelă... Ce dobitoace-au mai rămas pe lume? SAVANTUL Ciudat vorbeşti. La voi nu e tot astfel? Trăieşte ce-i util şi tot ce încă 10 Ştiinţa n-a putut înlocui. Trăieşte oaia, porcul, dar nu crede Că-n forma lor vulgară, de demult, Cum le-a creat cu greşul ei natura: Unsoare vic-i unul, celălalt 15 De lînă şi de carne-o masă. Ne slujesc, Ca şi cazaiiu,-n scopurile noastre. Dar.' precum văd, iu toate le cunoşti. Să trecem, deci. Aici sunt minerale: Vedeţi, enorm, un bulgăr de cărbune. 20 Vai, munţi întregi erau odinioară Şi oamenii îşi adunau de-a gata Cp din văzduh eu-atît amar de trudă Topeşte azi ştiinţa. Ăst metal Se cheamă fier şi, pin-a nu se pierde, 25 De aluminiu nu era nevoie. lat-o fărimă: aurul. Grozav De însemnat şi fără de folos. Căci pe cînd încă omu,-ntunecat, Credea-n fiinţe puse peste fire, I 30 Cu tainic rost mai tan decît ursita, Credea şi-n aur. Pe altarul lui Jertfea şi drept, jertfea şi bunăstare, ^ Şi tot ce-i sfînt, ca-n schimb să puie mîna Pe-o fărmitură fermecată, căci 3 5 Pe preţ de aur tot putea avea; Minune, chiar şi pîine... 332 383 10 15 20 25 30 35 ADAM Mai arată Şi altele, căci toate le cunosc. SAVANTUL în adevăr, eşti învăţat, străine! Să cercetăm deci flora de pe vremuri. Aicea, vezi, păstrăm noi trandafirul Ce s-a deschis în urmă pe pămînt. La drept vorbind e-o floare fără rost. Cu alte mii şi sute de surate Fura pămîntul spicelor de grîu, Pentru copiii mari, o jucărie. Un semn ciudat al vremilor apuse, Cum lumea-atunci de glume se ţinea, Căci flori creşteau şi-n suflete atunci... Fugare chipuri, prinse-n poezie, Se legănau în visuri mincinoase. îşi irosea zadarnic forţa omul, Lăsîndu-şi ţinta vieţii-nţelenită! Iată, păstrăm ca raritate două Astfel de lucruri: Prima poezie. Pe scriitor, în zilele de-atunci, Cînd, năzuind cu-ncredere nebună, Cerea cuvînt şi omul singuratec, Se spune că-1 chema Omer. O lume-ntreagă A-nfiripat, din arătări nătingi, Zicîndu-i Hades. Fiecare rînd L-am dezminţit de mult. Aici avem Agricola de Tacit, o icoană De rîs şi totuşi vrednică de milă, Din perioada epocii barbare. ADAM Tot mai există-aceste foi răzleţe? Un testament din zile mari. Şi nu pot Să-nvîlvoreze-o flacără tîrzie Şi dor de fapte-n piept de epigoni, Să prăbuşească meşteşugul vostru? SAVANTUL Prea bine vezi! Am înţeles şi noi Primejdia veninului ce-ascund. De-aceea nu le-ngăduim citirea Decît la oameni consacraţi ştiinţei, Trecuţi de anii şasezeci. 10 ADAM Dar doica, Cu minunate cîntece de leagăn, Nu mai sădeşte-n inima plăpîndă Visări? 15 SAVANTUL A, da. Dar doicele, la noi, Le spun ecuaţii pruncilor de sîn, Ori pun probleme de geometrie. 20 2 5 30 ADAM (Aparte.) Călăilor! Şi nu vă este groază Cea mai frumoasă vîrsta s-o furaţi, Sărmane inimi? SAVANTUL Mergem mai departe, Ce curioase instrumente-aici, Cu forma lor artistică. Acesta Se cheamă: tun. Inscripţia-i ciudată: Ultima ratio regum. în ce chip Se folosea, azi nu mai ştim. lat' spada, Unealtă numai pentru moarte. Cine Lovea cu ea, n-avea nici o pedeapsă. Acest tablou, de mină e lucrat, Poate-a-nghiţit o viaţă jumătate, Şi, spune, vezi, un basm fără-nţeles. Azi săvîrşeşte soarele-acest lucru 384 25 — Octavian Goga, Opere, III 385 1 o I 5 2 0 3 0 3 5 Şi munca lui nu minte, cu credinţă Slujeşte-o ţintă bine hotărîtă. ADAM (Aparte.) Dar arta unde-i? Sufletul s-a dus... SAVANTUL Sunt tot obiecte vechi şi fără noimă, Copilăroase. Floare vezi pe ceaşcă, Pe scaune, iată, cite-un arabesc: Risipa mare-a trudei omeneşti. La fel e apa-n orişice pahar Şi orice jilţ la fel îţi dă odihnă. Maşinile le-nfăptuiesc aceste In cea mai simplă şi firească formă. Iar rostul lor croit înţelepţeşte Tu l-ai pătruns, cînd ştii că lucrătorul Ce pregăteşte astăzi un şurub, Viaţa-ntreagă-aceeaşi muncă face. ADAM De-aceea nu-i viaţă creatoare Maestrul să-şi întreacă-n iscusinţă ! Cum ar putea cereasca zămislire Să şi-o-nfiripe-n drumul ei ideea? Cînd, vrînd să lupte, îşi îndreaptă ochii în lumea asta goală-orinduită: Nici farmecul primejdiei nu-1 simte Şi nici o fiară nu-i pîndeşte calea. M-a amăgit, deci, şi ştiinţa... Simt C-o uricioasă şcoală de copii Mi-a hărăzit în locul fericirii... SAVANTUL Nu-i oare azi frăţietate? Duce Vreo lipsă omu-n năzuinţa lui? în adevăr, s-ar cuveni pedeapsă Acestor vorbe... 386 ţ J0 15 20 30 35 ADAM Spune-mi, dar, ideea Ce strînge-acest popor într-un mănunchi Şi-nsufleţeşte, dînd aceeaşi ţintă. SAVANTUL Ideea e putinţa de-a trăi. Cînd omu-ntîi în lume s-a ivit Pămîntul tot era cămară plină. Era destul ca mîna să-şi întindă Şi orice poftă-şi împlinea de-a gata. El cheltuia deci fără socoteală; Ca viermele în caş, prins de beţie. Din fantezii şi mii de ipoteze îşi făurea îndemn şi poezie. Noi, azi, ajunşi la ultima bucată, Vom fi zgîrciţi, căci caşul e pe gata Şi prea uşor ne prăpădim de foame. Vezi, soarele, în patru mii de ani E-un glob răcit şi nici un fir de iarbă Nu va rodi pămîntu-ntreg atunci. Patru milenii, deci, atîta timp Avem putinţa să-1 înlocuim. E, cred, de-ajuns pentru ştiinţa noastră. Doar apa e mijloc calorifer: Din multele materii oxidate Păstrează focul cel mai priincios: Misterele din organismul nostru Nu peste mult vor fi descoperite. Chiar bine e c-aici ne-aduse vorba, Căci cît pe-aci era să-mi uit retorta — în acest sens e străduinţa mea. LUCIFER îmbătrâneşte omul, dacă astăzi In alambic vrea să-şi închidă gîndul Şi forţa lui de organizator. Chiar de ţi-ai duce planul la izbindă, Trezeşti un monstru, o idee mută, 387 O dragoste legată de-un cadavru ; Fiinţă dezminţită de natură, Fără potrivnic, fără de-nrudire, Cînd n-are cîrmă-n fiecare ins. Şi rostul ei de unde-şi împrumută, închisă de suflarea dinafară, Cu traiul ei ferit de suferinţă, Născîndu-se sub sticla ta îngustă? SAVANTUL A, uită-te cum fierbe, cum luceşte Şi forme noi cum tremură răzleţe, Sub sticla caldă, fără greş închisă. E potrivită azi şi reacţiunea Şi înrudirea chimică. Mă-ascultă Materia în voia mea supusă. LUCIFER Maestre, eu te-admir, dar nu-nţeleg. Poţi face tu materii înrudite Să nu s-atragă, iar cele opuse Să le sileşti să nu se mai respingă? SAVANTUL Ce fleacuri spui! între materii doar E veşnică această lege. LUCIFER Bine, Dar spune-mi drept, pe ce se-ntemeiază? SAVANTUL E legea-aşa, fiindcă este lege. Experienţa ne arată astfel! LUCIFER Tu, precum văd, aprinzi sub oală focul — Natura face toate celelalte. 388 SAVANTUL Dar eu cu sticla-i limitez hotarul Şi-o smulg cînd vreau din umbra tăinuită. LUCIFER 5 Dar pînă-acum nu văd un semn de viaţă. SAVANTUL îl vei vedea. Eu, care-am ispitit Tot organismul, tainele lui toate, Şi-am disecat de mii de ori viaţa... 10 ADAM De-a pururea ai pescuit un stîrv. Căci, vezi, ştiinţa şchiopătează-n urma Experienţei proaspăt cîştigate, Asemeni trubadurului de curte 15 Ce vitejia regelui o cîntă, Dar n-are dar s-o poată profeţi. SAVANTUL Vă bateţi joc? Cum nu-nţelegeţi voi Că o scînteie-mi poate da viaţa? 20 ADAM Dar, spune-mi tu, de unde iei scinteia? SAVANTUL Un pas mai am. Atîta mi-a rămas. ADAM 25 Dar cel ce pasu-acesta n-a făcut, N-a isprăvit nimic, nimic nu ştie. Toţi ceilalţi paşi s-au depănat în curte 389 ADAM Ce văd? De mult cunosc pe-acest bărbat. 11 cheamă Luther. MOŞNEAGUL Două sute nouă ! CASSIUS (Ieşind din rînd.) Prezent! MOŞNEAGUL îţi spun acum a treia oară: Tu din senin caţi pricini şi bătaie. CASSIUS (Rugîndu-se.) Cum din senin? Fiindcă nu mă plîng? E laş acel ce cere ajutor Cînd are braţe! Ori mi-a fost duşmanul Mai slab? De ce nu s-a împotrivit? SAVANTUL Tăcere! Forma craniului tău Nu-ndreptăţeşte-ndemnurile rele, Căci fără greş şi nobilă se pare. Dar n-ai astîmpăr! Sîngele tău fierbe. Să-1 vindecăm pîn' se-mblînzeşte. ADAM Cassius! Nu-1 mai cunoşti pe cel ce la Filippi Ţi-a fost tovarăş... Pîn-acolo deci Poate cădea orînduiala stearpă, încît un piept aşa măreţ să-i pară O stavilă, să nu-1 mai preţuiască? 3&2 10 15 20 25 MOŞNEAGUL E patru sute-acum la rînd. PLATO Aud! MOŞNEAGUL Tu iar din nou te-ai cufundat în visuri Şi vitele ce le-ai avut în pază S-au răzleţit. Ca să fii treaz de-acum„ Ai să-ngenunchi pe boabe de porumb. PLATO (Păşind încet.) Să n-aveţi grijă, voi visa frumos... ADAM A, Plato... Tu doreai societatea... Şi, drept răsplată, iată ce-ai ajuns. MOŞNEAGUL Să vie şaptezeci şi doi. MICHELANGELO (Iese din rînd.) Aici sunt. MOŞNEAGUL Dezordonat ţi-ai părăsit şi astăzi! Atelierul... MICHELANGELO Da, căci fac într-una Numai picioare noi de scaun. Şi asta, Cu forma lor netrebnică... De cînd 393 V-am tot rugat: lăsaţi-mă să schimb, O urmă de podoabă să sculptez... Nu mi-aţi dat voie... V-am cerut atunci Să-mi daţi speteze să cioplesc... Zadarnic. 5 Eram aproape-n prada nebuniei Cînd am fugit de chin... De meserie... MOŞNEAGUL Pentru stricarea ordinei, vei sta închis în casă-n ziua asta caldă. 10 ADAM Michelangelo, Dumnezeu din tine Ce iad simte cînd nu poate crea... Cîţi cunoscuţi zăresc în orice parte, Suflete mari şi forţe ancestrale... f 5 Un duşman vechi, iat-un martir aici îngust i-a fost acestuia pămîntul... Azi sunt pitici şi seamănă cu toţii... Cum i-a chircit cu măiestrie statul. A, Lucifer, să mergem... Inima 20 Priveliştea n-o rabdă mai departe. MOŞNEAGUL Sunt doi copii ce-au împlinit azi vremea în care-aveau de mama lor nevoie. I-aşteaptă azi obştescul pedagogiu. 25 Aduceţi-i! (Din rind iese Eva şi incă o femeie, cu copiii lor.) ADAM Ce chip strălucitor! îşi are deci şi lumea asta rece. so Seninul ei? LUCIFER Nu mai plecăm, Adame? 394 1 10 15 20 25 ADAM Nu, dimpotriv,-acuma mai rămînem_ MOŞNEAGUL Savantule! Le cercetează craniul Copiilor! (Savantul vizitează copiii.} EVA Vai, ce mă-aşteaptă oare?' ADAM Această voce... LUCIFER E de rînd femeia» Te mişcă ea pe tine, ce-ai gustat Din buzele Semiramidei? ADAM Da, Dar, vezi, atunci pe dînsa n-o ştiam, LUCIFER E basmul vechi ce-1 spun îndrăgostiţii. Cu mintea lui socoate fiecare C-a născocit el patima pe lume, Că mai-nainte nimeni n-a iubit... De mii de ani cunosc povestea asta. SAVANTUL Acest copil e bun de medic, celalt Va fi cioban. 395 MOŞNEAGUL HaicT, duceţi-i de-aici. (Pe copii vor să-i ducă. Eva se opune.) EVA Să nu-1 atingi! Copilul e al meu. Cine mi-1 smulge sinului de mamă? MOŞNEAGUL Ce zăboviţi? Luaţi-1! EVA Drag copil, Inima mea cu sînge te-a hrănit. Unde-i puterea-n stare să strivească Această veche legătură sfîntă? Cum să te las şi să te pierd pe veci, între cei mulţi, iar ochii mei zadarnic Cercetători, de-a pururi să te caute în sute de străini de-acelaşi port. ADAM Staţi, oameni buni! De-aveţi voi ceva sfînt, Lăsaţi copilul mamei lui... EVA Aşa e! Noroc să-ţi deie Dumnezeu, străine! MOŞNEAGUL încerci un joc primejdios, străine! Dacă lăsăm din nou prejudecata Familiei să-nvie, într-o clipă Se năruie tot ce ne-a dat ştiinţa. 396 EVA ii 10 15 20 25 Ce-mi pasă de ştiinţa îngheţată! Să cadă-n faţa glasului naturii. Aţi isprăvit? MOŞNEAGUL ADAM De el să nu vă-atingeţi. O spadă văd acolo şi vă-nvăţ Cum se-nvîrteşte... LUCIFER Vis răzleţ, te-opreşte! (Pune mina pe umărul lui Adam, care Incremen eşte.p Să simţi puterea braţului ursit. EVA Copilul meu (Cade. îi duc copilul.) MOŞNEAGUL Femeile aceste Sunt fără sol. Cine le vrea, să spună î ADAM Eu v-aş ruga... MOŞNEAGUL Savantul ce ne spune? SAVANTUL Bărbat aprins, femeie exaltată, Dau neam corcit, nu-i bună-mperecherea. 397 ADAM Nu pot s-o las, dacă mă vrea... EVA A ta sunt, Bărbat cinstit, cu inimă... ADAM Femeie, Cu tot pojarul inimii te vreau 1 EVA Da, şi eu simt că-n veci te voi iubi... SAVANTUL E-un caz de nebunie! E ciudat Să vezi, în veacul nostru de lumină, Cum spectri din trecut se mai ivesc. E fenomenul curios... De unde-i? ADAM Din paradis o rază-ntîrziată... MOŞNEAGUL E regretabil. ADAM Nu vă fie milă. E-atît de dulce nebunia noastră. Şi nicidecum trezia nu v-o vrem. Doar tot ce-a fost pe lumea asta sfînt, Tot ce-a fost mare,-a fost o nebunie Ce n-a-ncăput în marginile minţii. Un glas de duh din sfere mai curate Lin tremură, ca o cîntare blîndă. 10 Coboară-acum spre noi drept mărturie-Că ne-nrudim... Că amîndoi alături Dispreţuim ţărîna şi căutăm Un drum spre orizonturi mai înalte... (Îmbrăţişează pe Eva.) MOŞNEAGUL Ce-i ascultăm? Degrabă la spital? LUCIFER Haid' repede! Călătorim, Adame! (Se cufundă.) 398 TABLOUL XIII In haos (Haosul. In depărtare se vede un sector de pămînt, micşorîndu-se din ce în ce, pînă ce dispare între stele. Ceaţă care se întunecă, pînă devine beznă. Adam, moşneag, zburînd cu Lucifer.) ADAM Ăst zbor nebun, răspunde-mi, unde duce? LUCIFER Nu ite-ai dorit tu, dezbrăcat de humă, în sfere-nalte să pătrunzi, acolo Unde spuneai că glas de înrudire De la un duh ai desluşit... ADAM E drept, Dar nu-mi credeam atît de rece calea. Pustiu e tot, ş-atîta de străin, Ca drumul unui făcător de rele... Două simţiri în pieptul meu se luptă: Eu văd ce-ngust e lutul care-nchide Pornirea mea de zbor în alte lumi. Aş vrea să scap din cercul lui, dar, vai. De dor eu plîng, căci doare despărţirea. Ah, Lucifer! Priveşte înapoi... întîi pierdurăm florile din ochi, Apoi frunzişul tremurat din codri; 400 10 15 20 25 30 35 28 Priveliştea — atît de colorată — îmi pare-acum pustie, fără rost. Ce ne mişca, s-a şters în drum, şi stînca Pare zgulită-n muşuroi nătîng... Iar norul plin de trăsnet, socotit De cei de jos un glas sfinţit din cer, S-a subţiat în aburi nevoiaşi... Unde-i întinsul mării care urlă? Un petec sur pe globul ce, rotind, Se pierde-acum în droaia de tovarăşi... Aci a fost întreagă lumea noastră... O, Lucifer, şi ea s-a dus... şi ea... Răspunde-mi', oare trebuia s-o pierdem?.. LUCIFER Se schimbă tot, privit din înălţime, întîi se pierde farmecul, apoi Mărimea, forţa, pînă ce rărnîne Temeiul rece îngrădit în cifre. ADAM în urma noastră stelele rămîn Şi nu simt ţintă, stavilă nu simt. Ce preţuieşte viaţa fără luptă, Fără iubire?... îngheţăm, Lucifer! LUCIFER Dacă-i sfîrşită vitejia ta, Să coborîm la jocul din ţarină ! ADAM Eu nu ţi-am zis! Eu vreau tot înainte! Pînă se rup, numai atît mă dor Pripoanele ce de pămînt mă leagă. Dar, vai, ce simt? Răsufletu-mi s-opreşt Putere n-am şi mintea mi se-ncurcă. Să fie-aievea basmul lui Anteu, Ce doar atît putut-a să trăiască Cît s-a atins de pravul pămîntesc... 401 SPIRITUL PĂMÎNTULUI Adevărat... Mai mult e ea un basm... Tu mă cunoşti, sunt duhul pămîntean; în sufletul tău viaţa mea răzbate... Vezi, pîn-aici hotarul meu se-ntinde. Tu vei trăi, de te întorci din drum, Te pr'ăbuşeşti, de vrei să urci mai sus, Ca viermele ce-n picurul de ploaie Se zvîrcoleşte... căci pe seama ta Pămîntu-i acest strop... ADAM Zadarnic vrei Să mă înfrici, eu te înfrunt... doar trupul De mi-e al tău, cu sufletul rămîn. Nu au hotar ideea ş-adevărul, Ce mai întîi s-au plăsmuit ca lutul în care dorm materiile tale... SPIRITUL PĂMÎNTULUI Biet muritor supus deşertăciunii! încearcă-te, şi groaznic vei cădea. Mai vechi socoti mirosul decît crinul Şi mai întîi e forma decît trupul? Şi după rază, soarele tu-1 crezi? De ţi-ai vedea, vai, sufletul pribeag în haosul fără hotar, cum cată Un înţeles şi-o formă de-ntrupare, Cum se trudeşte în zadar, ş-apoi Cît de străin e-n toată lumea asta; Cum stă prostit, nesimţitor în urmă, — Te-ai îngrozi... Căci orişice cuprinzi Şi tot ce simţi cu-a inimii bătaie Nu e decît purcederea ascunsă Ce-au hotarît o seamă de materii, Cărora tu pămînt le zici, şi cari, De s-ar schimba, şi tu te-ai prăbuşi... Frumosul doar, uritul şi norocul Şi iadul tău, din duhul meu sunt smulse, Şi-mprejmuiesc moşia ta îngustă... 402 10 15 20 25 I 30 26* Ce-aici socoti tu adevăr etern, E-n altă lume poate-o nebunie, Şi e firesc ce-ţi pare utopie... Povară nu-i, fiinţă nu se mişcă, Idee-i poate aerul de-aici, Şi-i sunet poate raza de la noi, Şi planta noastr-acolo e cristal... ADAM Nu mă opreşti. Mai sus, mai sus mă-ndeamnă Azi sufletul... SPIRITUL PĂMÎNTULUI Adame! E aproape Sfîrşitul tău, întoarce-te-napoi. Poţi să ajungi puternic pe pămînt, Dar, desfăcînd din cercul nostru mare Fiinţa ta, nu-ndură Dumnezeu De faţa lui să te apropii. Cazi, Căci fulgeră micimea ta... ADAM Ş-apoi Nu-mi strică moartea planurile mele? SPIRITUL PĂMÎNTULUI Vai, nu rosti în ţara mea de duhuri Acest cuvînt al unei vechi minciuni: De glasul lui s-ar îngrozi o lume... Doar moartea ta pecete e, sfinţită, Şi Dumnezeu o ţine pentru sine. Nici mărul rupt din al ştiinţei pom N-a izbutit pecetea s-o desfacă. ADAM Eu o desfac... (Zboară mai departe. Adam, cu un ţipăt, încremeneşte.) M-am prăpădit acum... 403 10 15 20 2 5 30 LUCIFER (Rîzind-) A biruit minciuna mea bătrînă. (Împinge pe Adam in haos.) în haos dar pluti-va pe vecie Păpuşa asta, astrul nou, ce poate Pe seama mea o viaţă va rodi... SPIRITUL PĂMlNTULUI E fără vreme bucuria ta! El altă lume-abia dac-a atins. A, nu-i uşor din ţara mea să scapi... Te cheamă glas de-acasă, cunoscut, Ridică-te, copilul meu... ADAM (Venindu-şi în fire.) Din nou Trăiesc... O simt... O simt... Căci iarăşi sufăr. Dar dulce e şi suferinţa asta... Căci groaznică-i nimicnicia morţii... Ah, Lucifer... Mă du iar pe pămîntul, Pe martorul atîtor lupte sterpe, Din nou să lupt, şi fericit voi fi... LUCIFER Şi tot mai crezi, de-atitea ori infrînt, Că lupta nouă are vreun folos? Că lupta nouă ţinta-ţi împlineşte?... O,-n adevăr, ăst suflet de copil Azi omul doar mai poate să-1 păstreze... ADAM Nu mă atrag închipuiri nebune, Eu ţelul ştiu că n-am să mi-1 ajung Dar nu-i nimic! Ce-i ţinta împlinită? 404 Sfîrşit de luptă, moarte este ţinta, Dar veşnică întrecere e viaţa Şi însăşi lupta-i ţinta omenirii... LUCIFER 5 în adevăr, frumoasă mîngîiere... De-ar fi măcar ideea luptei mare. Dar mîine rîzi de truda ta de azi; Ce te-ndemna, o jucărie-ţi pare. în apăsarea libertăţii moarte 10 N-ai sîngerat odat' la Chaeronea Şi-ai stat apoi, cu Constantin alături, Domnia lumii să-i întemeiezi? Nu te-a răpus martiriul credinţei, Ca, mai tîrziu, cu armele ştiinţei, 15 Credinţei însăşi duşman să-i ajungi? ADAM Adevărat, dar, orişicît de-ngustă, M-a-nsufleţit de-a pururea ideea. M-a ridicat, şi sfintă deci a fost. 20 E tot atît... în formă de ştiinţă, De libertate, poftă de mărire, Sau dacă-n semnul crucii s-a ivit, C-un pas a dus pe oameni mai depart^. Deci înapoi la luptă, pe pămînt... 25 LUCIFER Azi nu mai ştii ce-a prevestit savantul Ce-a socotit că-n patru mii de ani îngheaţă tot, şi lupta se opreşte... ADAM 30 Aşa ar fi, de ne-ar lipsi ştiinţa... Dar simt şi ştiu că noi vom birui. 405 LUCIFER Ş-apoi găsi-vei luptă şi putere In lumea ta ciudat meşteşugită, Din teorii răzleţe-nfiripată, Cum ai văzut-o-n drumul tău deunăzi?. 10 15 ADAM Se schimbă tot şi greşurile pier, Răsar pe urma ţintei împlinite Alte idei, ce viaţa-mprospătează. Dar noi pe veci să ne grijim pămîntul. Mă du, mă du... Să coborîm degrabă, Căci vreau să ştiu ce-nvăţătură nouă Mă va-ndruma pe drumurile ei, Pe cel pămînt nepieritor!... LUCIFER Să mergem! TABLOUL XIV în ţinuturi de gheaţă (Regiune acoperită de zăpadă, fără arbori. Soarele se vede printre zdrenţe de nori, roşu, ca un glob fără raze. Printre cetini şi brădui pitici, în faţa unui bordei de eschimoşi, Adam, im moşneag cu totul frinl. coboară de pe deal răzimat de toiag, împreuna cu Lucifer). ADAM 10 15 20 Cînd s-o sfirşi pustiul de zlpadă Din care ochii morţii ne pîndesc? De pasul nostru-abia da ă tresare Vreo focă doar, şi-n apă se azvîrle. Şi plantele au obosit să lupte. Corcit, mai vezi, de printre muşchi, vreun lugcr, Iar luna roşă licăreşte-n ceaţă, Ca într-o criptă lampa unui mort. Mă poartă tu la palmierii-n floare, Mă du în ţări cu soare şi miresme, Acolo unde sufletul de om S-a ridicat la conştiinţa forţei... LUCIFER 25 Acolo suntem. Globul ăst de sînge Ţi-e soarele. Ecuatorul e-aici. Ştiinţa ta n-a biruit ursita. 407 ADAM Grozavă lume. Bună de murit! Nu-mi pare rău de cîte las în urmă. Ah, Lucifer! Eu, ce-am vegheat odată La leagănul uitat al omenirii; Eu, ce-am văzut speranţele dintr-însul, Ostaş bătrîn purtat în lupte mari — Cum stau acum la groapa uriaşă, Pe care azi, drept giulgiu mortuar, Aruncă-n pripă firea milostivă, întîiul om şi cel din urmă-n lume Aş vrea să ştiu, cum neamul mi s-a stins? în luptă mîndră, nobilă şi mare, Ori nevoiaş, căzînd din treaptă-n treaptă, Pipernicit, de plînsul meu nevrednic? LUCIFER Ţii mult, văd eu, la duhul tău măreţ, Cum însuţi tu ai botezat puterea Care-ţi palpită-n sîngele din piept Şi-ţi mînă mersu-n drum spre ideal! Dar de ce vrei să stai drept mărturie? Chiar însuţi tu la patul tău de moarte? De ce-ai dori să cumpănim socoata Pe care-o faci azi fără de stăpîn? îndemnurile dragostei de viaţă Se-mprăştie de frigurile tale Şi nu mai ştii ce-a fost în adevăr... Iar vaierul celui din urmă zbucium E-un val de rîs asupra luptei noastre... ADAM De ce, atunci, eu n-am căzut de sus Cu simţu-ntreg al propriei puteri, Decît s-ascult eu însumi necrologul Pe care-un duh nepăsător mi-1 spune, Pe-al cărui suflet pururea străin, Nici viforul, nici moartea mea nu-1 doare. 10 15 20 25 LUCIFER Văd tagma ta în lacrima ce-o verşi, Acum cînd treci din ceaţă la trezire Şi de la vis la adevăr curat. Dar fii pe pace, neamul nu ţi-e mort. Te uit-aici, sălaşul unui om, Stăpînul, iat', în poartă ni s-arată... (Din colibă s? iviUe an eschimos pregătit pentru vinătoare de foce.) ADAM Ăst monstru-ar fi, neghioabă stîrpitură, Moştenitor măririi mele stinse? De ce-1 aduci în faţa mea, Lucifer? Lasă-mi amarul, ţine-ţi mîngîierea! ESCHIMOSUL Deci tot mai sunt deasupra Dumnezei? în faţa mea s-au coborît aievea... Dar, cine ştie, sunt ei buni ori răi? S-o iau la fugă, tot e mai cu minte. (Vrea să fugă.) LUCIFER O vorbă, stai! 30 ESCHIMOSUL (Cade cu faţa la pămînt.) îndurâ-te de mine! Am să-ţi jertfesc chiar foca cea dintîi Pe care-o prind, dar nu mă prăpădi! LUCIFER Nu te-nţeleg! Ce drept ai tu la focă, Cu viaţa ei pe-a ta să ţi-o răscumperi? 418 409 ESCHIMOSUL Mai tare sunt... Şi văd în jur de mine Cum peştele pe vierme îl răpune, Pe peşte foca şi pe focă eu... LUCIFER Iar duhul sfînt cu tine se hrăneşte... ESCHIMOSUL O ştiu, o ştiu... dar vremea măsurată, Ce mi s-a dat din milă s-o trăiesc, Mi-o cumpăr eu cu jertfe mari de sînge. Ce gînd năuc. ADAM LUCIFER Tu altfel ai făcut? Atîta-i doar deosebirea voastră, Că dînsul foce a adus drept jertfă, Cînd tu cu oameni îi sfinţeai altarul Lui Dumnezeu, pe care l-ai zidit, în chipul tău, la fel face şi el. ESCHIMOSUL Te-ai supărat, şi eu pricep de ce.. C-am îndrăznit de jale să mă plîng La domnul bun al soarelui, acela Ce daruri dă şi nu cere răsplată. Şi care, spun poveştile bătrîne, A poruncit şi-n ţara-asta,-aici... Vai, iartă-mă, îl blestem azi pe veci! ADAM Te uită, Doamne,-o clipă şi roşeşte De scîrba-n care omul a ajuns. Făptura ta măiastră! 410 ESCHIMOSUL Soţul tău E amărît din pricină de foame? LUCIFER 5 Fiindcă nu-i flămînd, e supărat. ADAM Nepotrivite glume fără rost... LUCIFER E adevăr, nu glume, ce vorbesc. 10 Credinţa ta-i a omului sătul, Iar soţul tău se-nfăţişează, bietul, Cu logica stomacului flămînd. Cu argumente nu vă biruiţi, Dar vă-nţelegeţi grabnic, dacă tu 15 Vei flăminzi, ori dînsul a mîncat. Aşa-i, aşa-i, oricum o învîrteşti, E cea dintîi tot bestia din voi Şi-abia atunci cînd ea s-a potolit Apare omul, plin de măreţie 20 Dispreţuindu-şi rostul lui străvechi.. ADAM Ce vinovată-i vorba ta, Lucifer, Cînd tot ce-i sfînt îmi prăvăleşti în Un lucru bun, orice idee sfîntă, 25 N-ar fi, cum zici, decît o-nfiripare Din aburul bucătăriei noastre: Din jocul orb de întîmplări răzleţe Ce-n drumul lor pornesc şi se înfrînă De legile becisnicei materii? 411 t LUCIFER E altfel oare? Crezi că Leonida Ar fi murit aşa la Termopile, Dacă în loc de zeama lui cea neagră, Care-1 hrănea-n republica spartană Cea fără bani, în vila lui Lueul Ar fi sorbit beţia voluptăţii Din cite vrăji cunoaşte orientul? Ori de grăbea la Porcia acasă Să-şi poposească neodihna luptei La sînul ei, în lenea după-amiezii, Crezi că murea viteazul Brut în spadă? Nu vezi cum cresc virtutea şi păcatul? Din mucegai se-ntruchipează unul, Iar alta naşte-n dorul de lumină, Şi răsădite-n vremile tîrzii îşi moştenesc şi forma şi credinţa... Cîţi nu şi-au zis c-au încheiat cu lumea Şi-n jalea lor s-au spînzurat de-o creangă. Dar, desfăcuţi de-o mînă nedorită, La cea dintîi atingere-a vieţii îşi uită-n pripă vechea socoteală... Huniade doar, de nu venea pe lume In ţara lui, şi dacă-ntîmplător Umilă umbră-n şatra unui negru îi tremura pe leagăn: ce era, Ce s-alegea eroul mare-al crucii? Ori, spune, Luther, papă să fi fost Şi papa Leo dascăl la catedră, Mai pregătea reforme cel dintîi, Mai blestema amarnic celălalt? Napoleon, de nu-i gătea cărarea Cu val de sînge-un neam plin de mîndrie, într-o cazarmă proastă s-ar fi stins... ADAM (Inchizind gura lui Lucifer.) Destul, destul... Povestea ta întreagă îmi pare-atît de simplă şi de dreaptă, Dar cu atît mi-e paguba mai mare: 412 Pe proşti ii mint credinţele deşerte. Pe-acei ce nu simt sufletu] cum bate Şi mişcă-n toate lucrurile noastre... Dar cei mai buni şi-ar înţelege fraţii, 5 De n-ar fi frînţi de-nvăţătura ta! LUCIFER Vorbeşte deci cu soţul tău! Nu strică Să te cunoşti cît mai de-aproape însuţi. ADAM 10 Mulţi mai tinjiţi pe plaiurile-acestea? ESCHIMOSUL Da, mulţi! Mai mulţi decît aş fi în stare Pe degete să număr. Este drept Că-n jurul meu mi-am prăpădit vecinii, 15 Dar în zadar, căci alţii noi răsar... Şi ce puţine-s focele acum... Fă tu, fă azi, de eşti un Dumnezeu, Mai multe foce, oameni mai puţini! ADAM 20 Mi-a fost destul; vin să plecăm, Luciferf LUCIFER Dar stai, măcar nevasta să-i vedem. ADAM Nu vreau s-o văd, căci un bărbat căzut 25 E pururea prilej de scîrbă şi Numai dispreţ trezeşte-n piept. Femeia, Visul etern şi drag al poeziei, Cînd a căzut, e-o fiară ce-ngrozeşte! Nu vreau s-o văd! Vin' să grăbim de-aici... 30 (Lucifer, trăgind încet pe Adam spre bordei, sparge uşa şi în prag iese Eva, nevasta Eschimosului. Adam stă încremenit şi se miră.) 413 LUCIFER Cum, n-o mai ştii? E cunoştinţă veche... Cuprinde-o-n braţe, căci sărmanul om Se supără grozav de nu-i cinsteşti în acest chip obişnuit soţia. ADAM Cum s-o cuprind, eu, ce-am ţinut în braţe Pe-Aspâsia? Doar licărind abia, îi mai revăd figura, dar se pare Că s-a schimbat, sub ploaia de săruturi, în animal! ESCHIMOSUL (Intrînd în bordei.) Nevastă, avem oaspeţi! Primeşte-ni-i! (Eva se aruncă la sinul lui Adam şi-l trage înăuntru.) EVA Bine-ai venit, străine! ADAM ( Desfăcîndu-se.) Vai, ajutor, Lucifer! Să plecăm! Coboară-mă din viitor acasă! Să nu mai văd ce crudă-mi este soarta, Şi lupta stearpă! Vreau să mă gîndesc: Mai lupt, ori ba, cu voia Lui de sus? LUCIFER Sfîrşit e visul... Te trezesc, Adame! TABLOUL XV Afară din paradis (Scena se transformă în regiunea de palmieri din tabloul al treilea. Adam, din nou tînăr, iese visător din colibă 5 şi priveşte împrejur mirat. Eva e aţipită înăuntru. Lu- cifer stă la mijloc. Zi strălucitoare.) ADAM Vedenii fără nume, unde sunteţi? în jurul meu zîmbind trăieşte totul 10 Cum am lăsat, dar inima s-a frint. LUCIFER Om încrezut, nu cumva ai dori Ca să se strice-orînduirea firii Şi-un meteor să ţi s-aprindă-n noapte, 15 Să piară lumea, dacă moare-un vierme? ADAM Eu am visat, ori poate-acum visez? Mai mult decît un vis e existenţa Ce-n lutul mort a poposit o clipă, 20 Ca împreun-apoi să se fărîme? De ce, de ce-nţelegerea de-o clipă, Ca să pricepem groaza nefiinţii? 415 LUCIFER Te tînguieşti? Numai un laş primeşte Fără de luptă lovitura care S-o-nconjure el tot mai este-n stare. Cu linişte priveşte cel puternic La slovele destinului etern, Gîndindu-se fără mustrare numai Cum va să-nfrunte apăsarea lor? Povestea ta-i sub stăpînirea sorţii: Unealtă eşti minată înainte. ADAM Nu î Nu ! Mi-e slobodă voinţa Pe-un preţ atît de scump răscumpărată, Căci pentru ea m-am izgonit din rai. Din visurile mele-am învăţat. Azi, că sunt treaz, tot eu voi hotărî In care chip să-mi îndrumez cărarea. LUCIFER Dacă n-ar fi uitarea şi speranţa Logodnice destinului pe veci, Una să-nchidă ranele primite, Alta să-ntindă giulgiul peste groapă, Zicîndu-ţi: Vezi, s-au prăbuşit o sută, Tu însă eşti alesul care-o trece... Ştii, ca savant, prin alte ciudăţenii, Există-un soi de viermi de intestine Care trăiesc în uliu şi-n pisică, Dar perioada cea dintîi a vieţii In şoarecii de casă o-mplinesc. Nu-i hotărît pe care dintre şoareci Are să-1 prindă uliul sau pisica. Sunt mulţi cari scapă, fiindcă se păzesc Şi mor bătrîni în cercul lor domestic. Dar se-ngrijeşte-o lege fără milă Să cad-atîţia-n ghearele duşmane Cîţi trebuie, ca peste mii de ani Şi viermele să fie pe pămînt. io 15 20 30 Nici între oameni fiecare ins Nu e legat, dar omenirea-ntreagă E-ncătuşată-n veşnice obezi, însufleţirea-n valul ei te-apucă Azi pentru-un lucru, mîine pentru altul. Se vor găsi, deci, jertfe pentru ruguri, Vor fi şi cei porniţi să-şi bată joc. Iar cel ce poart-un catastif de numeri Se va mira de cumpăna cu care Măsoară soarta, fără nici vn greş, Virtute, crimă, toate deopotrivă, Credinţă, nebunie sau omor... ADAM Stai! Mi-a venit un gînd. Voi fi eu încă în stare, Doamne, să te-nfrunt ! Oricît Mi-ar zice soarta: pîn-aici trăieşti, Eu am să rid, şi dacă-mi vine: mor. Nu sunt eu încă singur pe pămînt? în faţa mea-i o stîncă. jos abis, O săritură, actul re! din urmă, Şi pot să strig: sfirşită-i comedia... (Adam înaintează spre stîncă, Evi apare în uşă.) LUCI FER Sfîrşit... sfîrşit... Ce vorbe fără rost! Sfîrşit e-n orice clipă şi-nceput... — De ce-ai văzut aiîtea mii de ani? EYA De ce-ai plecat de lingă mine,-Adame? Sărutul cel din urmă ţi-a fost rece. Ai griji pe faţă scrise, şi mînie... Mă tem de tine... ADAM ( ] nainlînd.) Iară mă pîndeşti? îmi calci în urmă, nu simţi că bărbatul, Stăpînu-acestor plaiuri, are încă 416 27 — Octavian Goga, Opere, III 417 Şi alte trebi pe lingă gluma goală? Povară-mi eşti cînd nu pricepi, femeie! ( înduioşai.) Numai puţin... să fi dormit puţin... C-aşa mai grea îmi pare jertfa mea, Pe care-acum mi-o cere viitorul... EVA Ascultă-mă, şi jertfa-i mai uşoară, Căci s-a-ntărit ce-a fost ieri îndoielnic Şi viitorul ne priveşte-n faţă. Ce spui? ADAM EVA Adame, ştiu că vei zîmbi. Te-apropie să ţi-o şoptesc, ascultă, Simt că sunt mamă... ADAM (Căzind in genunchi.) Doamne, m-ai învins. Vai, iată-mă in praf, zadarnic lupt Fără de tine, împotriva ta... Pieptu-mi desfac, înalţă-1 sau loveşte-]... LUCIFER Ce-i, vierme, ce-i? Ori ai uitat mărirea Ce-mi datoreşti? ADAM Dă la o parte totul. A fost un vis deşert, vreau pace-acum. LUCIFER Şi tu, femeie fără minte, spune: Ce te mîndreşti? Copilul tău şi-n rai 15 Tot din păcat s-a zămislit, şi-aduce Mizerie şi crimă pe pămînt. EVA Dar, dacă Dumnezeu vrea, va veni 5 Un nou-născut în scutece sărace, Frăţietatea să aşeze-n lume. LUCIFER Te scoli, azi, slugă, împotriva mea? Sus, dobitoace! 10 (tmbrinceşte pe Adam,. Se deschide cerul. Dumnezeu apare in slavă, împrejmuit de îngeri.) DOMNUL Duhuri, la pămînt! în faţa mea, mărire nu-i. LUCIFER (Clătinîndu-se.) Blestem! DOMNUL Ridică-te, nu fi înfrînt, Adame, 20 în mila mea, eu iarăşi te primesc. LUCIFER (Aparte.) Cum văd, aici, ca-n orice căsnicie, Se-mpacă toţi, nu-i vorbă, e frumos, 25 Dar mintea rece moare de urît. Mai bine-ar fi să mă retrag... (Pleacă.) DOMNUL Lucifer! 30 Am un cuvînt şi pentru tine, stai! Iar, fiule, tu spune ce te doare! 418 419 ADAM M-au chinuit, vai, groaznice vedenii Şi rostul lor eu, Doamne, nu-1 pricep. învaţă-mă ce soartă mă aşteaptă! Mi-e dată numai firea mea îngustă Ce simt că-n luptă sufletul mi-1 stoarce, Ca vinul care, limpezit fiind, ll torni pe jos, ca să ţi-1 bea ţarina? Ori are altă ţintă băutura? Urmaşii mei vor merge înainte, Apropiaţi de tronul tău, sau poate Se vor trudi ca bou-n jug, la moară, Fără să spargă cercu-n care umblă? Are-o răsplată pieptul vrednic, care Batjocorit e,-n sîngerarea lui, De gloată, fără duh? Mă luminează, Şi bucuros duc orişice ursită... Căci un cîştig e-n schimbul meu, dar, vai. Nedumerirea mea e iad. DOMNUL Nu cerceta Ce tain-ascunde ochilor tăi dornici, Cu bunătate, mîna cea de sus. Căci dac-ai şti că-i trecător popasul Jos pe pămînt şi dincolo-i eternul: N-ar fi virtute nici o suferinţă. Dac-ai vedea că sufletu-i ţărînă — Ce te-ar împinge pentru mari idei S-arunci plăcerea clipei trecătoare? Pe cînd aşa, e-n neguri viitorul, Şi, cînd eşti gîrbov de povara clipei, Cu raza lui te-nalţă infinitul. Iar dac-ar fi mîndria-i să te prindă, Te-ar stînjeni făptura-ţi îngrădită. Aşa se nasc mărirea şi virtutea. 420 10 15 25 LUCIFER (Rîzînd.) în adevăr, tu calci pe-un drum de slavă! Mărirea şi virtutea te-nsoţesc —-Două cuvinte care-atunci se-ntrupă Cînd lîngă ele străjuiesc prostia, Prejudecata şi credinţi deşerte. De ce pe culme am chemat pe om, Cînd el, zidit din soare şi noroi, Mic e-n ştiinţă, şi-n orbire mare? ADAM Nu-ţi bate joc, Lucifer! Am văzut Alcătuirea minţii tale limpezi Şi-am zgriburit, îmi era frig acolo. Dar, Doamne, cine poate să mă-ndrume, Ca să rămîn pe calea vredniciei? Tu m-ai lipsit de braţul-călăuză, Cînd am gustat din al ştiinţei pom. DOMNUL Ţi-e mîna tare, inima înaltă, Iar cîmpul muncii fără de hotar. Ş-un glas de sus, cînd bine bagi de seamă, Te-ndeamnă-n drum, te mustră şi te-nalţă. Tu să-1 asculţi! Iar cînd a amuţit Din cer povaţa-n larma vieţii tale, Femeia, mai plăpindă, mai curată, Şi de noroi cu doi paşi mai departe, Ea are s-o audă, strecurînd-o, Prin inimă, în cîntec şi visare. Cu-aceste două îţi va sta alături, în nenoroc ca şi-n zile senine, 421 JO 15 20 25 30 Un geniu zîmbitor, să te mîngîie. Iar Lucifer, tu, o verigă-n lanţul Fără sfîrşit, te zbate mai departe! Tăgada şi ştiinţa ta cea rece, Ca drojdia ce fierbe aluatul, Vor zbuciuma pe om, dar nu-1 vor fringe. Tu pedepsit vei fi în veşnicie, Văzînd de-a pururi că ce vrei să strici înmugureşte-n bine şi-n frumos. CORUL ÎNGERILOR între crimă şi virtute, Slobod vei putea alege, Căci deasupra este Domnul, Mila lui e scut şi lege. îndrăzneşte, deci, nu-ţi pese Cînd mulţimea e ingrată, Preţuirea luptei tale E de fapta-n sine dată. Orice tîrg e o ruşine Care sufletu-ţi despică, Pe cel slab 1-aşterne-n ţărnă, Pe cel vrednic îi ridică. Dar, în slava înălţării, Nu fi orb de-nchipuirea Că, prin rostul faptei tale, Tu-i dai Domnului mărirea. Nici să crezi că fără tine Voia Lui unealtă n-are: Bucură-te cînd te lasă Să-mplineşti sfîntă chemare. EVA Pricep cuvîntul, slavă ţie, Doamne! ADAM îl simt şi eu, şi-i voi urma porunca, Numai sfîrşitul de-aş putea să-1 uit. DOMNUL Omule, zis-am, luptă-te şi crede! 422 ANEXĂ FRUNTAŞUL I (Scena se petrece într-un orăşel din nordul Ardealului. Biroul domnului advocat dr. Traian Hurmuzău, fruntaş, naţionalist înfocat, membru al mai multor corporaţii etc.,etc... Amurg. Fruntaşul stă la masa de scris dus pe gînduri; e bărbat chipeş peste patruzeci, gră-suliu, oacheş, cu barbete „pocînbart" şi cu ochelari „ţvicări" prinşi în aur. în momentul cînd începe povestea, servitoarea Veta deschide uşa cu sfială, întîi bagă capul şi după un moment de ezitare intră. Hurmuzău tresare nervos şi-i sar ochelarii pe masă. Acest obicei rău îl audecîte ori li se necăjeşte stăpînul, fiindcă pe nasul lătăreţ şi vulgar stau numai aninaţi. Slujnica îngălbeneşte.) Dr. TR. H. (nerăbdător): Să mă lasă-n pace! Auzi? Ţi-am spus, că nu-s acasă! Să mă lasă-n pace! SERVITOAREA (cu teamă): Mă rog, săru mîna, că nu vrea. Nu vrea să plece! Tot la cufnă stă de azi-dimineaţă... şi c-aşteaptă pe domnu!... Ice, că tot atîta, are vreme... (Mai îndrăzneţ). Ne-o adus şi-o corfă de ouă, tare proaspete mă rog... Dr. TR. H. (domolindu-se. Plictisit): Ce vrea? De, unde-i? SERVITOAREA (prinde curaj şi se apropie un pas): Din Mărgineni, mă rog, zice că are o treabă mare şi-un ficior cătană-n Bosnia... la ştreliţi... ll 427 mai ţine-un an şi-o lună... (înduioşată.) Şi tot oftează: Ion al meu... Ii zice Ion... (Schimbă tonul. Cu temei.) tntîi era să-1 bage la furvezări la Bălg...! DR. TR. EI. (ii taie vorba răstit): Ieşi afară. (Servitoarea înghite cuvîntul Bălgrad şi speriată se în-vîrte în călcîie,. îi foşnesc poalele, într-o clipită iese şi închide uşa. Advocatul îşi aprinde ţigara, îşi potriveşte ochelarii. Se uită în oglinda de peste masă şi zîmbeşte, mîngîindu-şi barbetele. Apucă din nou hîrtia dinainte, citeşte încet. Se înseninează. Citeşte cu glas tare: „Domnilor şi fraţilor, cum a zis poetul nostru Mureşan, unde-i unul nu-i putere la nevoi şi la durere, noi trebuie să fim cu poporul, talpa ţării, noi cu ei şi ei cu noi, în iubire şi dragoste, căci din opincă ne tragem şi aceasta este caracteristiconul nostru"... Se opreşte. Priveşte din nou în oglindă şi repetă apăsînd vorba: „...aceasta este caracteristiconul"... Stă pe gînduri o clipă. Aşează hîrtia la o parte, îşi scoate ceasornicul. Se reculege. Strigînd:) Veto! Veto! SERVITOAREA (deschide uşa repede): Poftim. DR. TR. H. (acru): Spune-i să vie! (Servitoarea iese mulţumită. Pauză. în scurt i se aude vocea prin uşa întredeschisă, în ton familiar: „numa să te lasă să-i spui"... Uşa se deschide domol şi în prag apare un ţăran uscăţiv, trecut de cincizeci de ani, umilit, cu pălăria subsuoară.) ŢĂRAM "I. (îşi şterge fruntea cu mîneca cămeşii): Să iertaţi măria-voastră. Bună sara... DR. TR. H. (surprins): A... dumneata eşti?... Ee... Ai adus?... 428 ŢĂRANUL (cu bunătate): Tocmai de aia viu domnule doftor... să mă ierţi... ierta-te-ar Dumnezeu... pînă la culesul cucuruzului... nu putem... nu putem de loc... 5 DR. TR. H. (ironic): Ştii ce, Oarţă Ilie? n-o mai lungi! Pune-i jos... Scoate din şerpar... De acolo de la spate! Lasă, că ştiu eu... ŢĂRANUL (zîmbeşte îndurerat): Ba chiar acum o dată numai ce-i drept... zău. că nu se potriveşte... 10 DR. TR. II. (nerăbdător): Lasă, Iasă! N-o mai lungi... uite am treabă... pune banii jos... tot aşa faceţi! ŢĂRANUL (blind): N-avem, domnule, n-avem... (Ex- plicînd.) Iaca rata la „Dacia". DR. TR. H. (ţîfnos): Atunci? Ce vrei?... 15 ŢĂRANUL (scoale din sîn o hîrtie împălurată într-o năframă. Deznoadă colţurile.) Iacă asta, pecetea... cu jucuţia de poimîine... (Rugător, cu hîrtia în mînă.) Pînă la culesul cucuruzului... DR. TR. H. (impacient): Ţi-am spus!... Din două 20 una: ori pui trei sute douăzeci de coroane, ori... ŢĂRANUL (căscînd ochii îi taie vorba): Cum trei sute douăzeci? întîi o fost treizeci de zloţi... şaizeci de coroane... mai în păresimi s-o făcut şaptezeci de zloţi de argint... (Aducindu-şi aminte) după aia 25 o sută patruzeci... cîte coroane vine asta?... (Stă un moment să-şi tragă socoteala.) DR. TR. H. (răstit): Ce cîte coroane, cîte coroane? Trei sute douăzeci de coroane! Ce să-ţi fac? Ţi-am spus o dată. Proţesu, petractarea întîi, a doua... 30 la tablă... ieşire de trei ori la faţa locului... re- monstraţie... experţi... Ce ştii d-ta? Ştempăle... 429 ŢĂRANUL (plîngător): Măcar din ştempăle să mai slobozi... că mă prăpădesc de tot... DR. TR. H. (se ridică de pe scaun): Am isprăvit! ŢĂRANUL (pe gînduri): Cum, trei sute douăzeci? Nu-mi iasă de loc. DR. TR. H. (categoric): Am isprăvit! ŢĂRANUL (luminat de o nădejde face un pas înainte. In ton potolit şi puţin familiar.): Am vorbit şi cu mama dumitale, leica Saveta... O cunosc... ne cunoaştem tare bine de cînd era crîşmărească la şipotu Sasului... DR. TR. II. (enervat): Ieşi afară! ŢĂRANUL (speriat. I-a roşit obrazul, li tremură buzele.): Domnule... nu mă lua aşa... om bătrîn... să ne înţelegem. DR. TR. H. (ameninţător): Nici o vorbă! Am isprăvit! (Deschide uşa şi-i pune mina pe umăr.) ŢĂRANUL (cu amărăciune): Nu laşi, domnule? Nu laşi? (Ridică glasul.) N-ai şi dumneata?... DR. TR. II. (îl smâceşte de pieptar pe ţăran. îi cad ochelarii:) Cum? Ce te adică? Iacă impertinentul, la mine în casă. (Răcnind.) Ieşi afară! ŢĂRANUL (se trage întunecat la o parte în dreptul uşii. îşi înfundă pălăria pe ochi. îngheţat şi sarcastic): De cînd erai mic tot al dracului ai fost... Nu te repezi!... că plec... Am tot auzit, că de cînd s-au tăiat pădurile, s-au tras hoţii la oraş... Nu te repezi... cine! (Pleacă înfuriat. Din curte i s-aude glasul cum strigă:) „Să nu-1 puie dracu să vie!... Să nu-1 puie dracu..." 430 ^awas- f DR. TR. H. (galben de mînie îşi adună ochelarii, răsuflă adînc, scoate batista şi-i şterge. Se uită împrejur): Tîlharul... Lasă că te joc eu... Veto! Veto! SERVITOAREA (apare tremurînd în prag): Mă rog... 5 mă rog... DR. TR. H. (aprins): Ce te rogi? Deschide fereastra, tu sărăcie, să iasă spurcăciunea!... (Pleacă.) SERVITOAREA (deschide geamul către stradă. întoarce capul. Vede că a plecat stăpînul. Se aşează pe păr-îO canul ferestrei, urmîndu-şi mai departe conversaţia cu prietena din uliţă:) La tunari îi mai lasă şi cu cîte doi... da' la ştreliţi tot trei ani îi ţine... (Seară. Povestea se întinde.) II 15 (După o săptămină, în acelaşi orăşel. Banchet la adunarea unei societăţi culturale. Masă mare. Toate „notabilităţile". în frunte protopopul, mulţumit că a toastat frumos pentru „majestatea-sa cesaro-apostolică", zîmbeşte cu graţie solgăbirăului ungur. Larmă. Din colţ 20 strigăte: „S-auzim!" Unii bat cu cuţitele în pahare. Un chelner a vărsat trei pahare de bere. Răsună o înjurătură ungurească. S-auzim!) DR. TRAIAN HURMUZĂU (în picioare, cu ochelarii în mina dreaptă. Zîmbeşte satisfăcut, urmînd firulunui 25 toast): ...Dar eu, eu domnilor şi fraţilor... eu sunt de părere că pentru literatura şi cultura poporului român... (Strigăte: „...Aşa-i!......Aşa-i!...a) ... pînă la cea din urmă picătură. (Chiote: „Aşa-i !u) ...Noi toţi de la vlădică pînă la opincă. 30 (Un popă bătrîn: „Brava... brava... vivat!u) ...căci poporul este talpa ţării, iar noi, inteligenţa, vorba poetului Coşbuc: Unde-i unul nu-i putere... (Un tînăr candidat de advocat, zîrnbind pentru 431 sine: „Eminescu!") ...la nevoi şi la durere... unde-s doi puterea creşte... (Mai mulţi în cor: „Şi duşmana, nu sporeşte...'''' Protopopul zîmbeşte afirmativ solgăbirăului: „Tare bine vorbeşte..."} ...căci acesta este caracteristiconul nostru!... Să trăiască deci poporul, domnilor şi fraţilor... (Straşnice aclamâri: „Să trăiască!... Vivat!... Să trăiască /..." Oratorul închină şi goleşte paharul. Cei din jur îi string mîna. Lăutarii au început romanţa: Nu mă abandona. Miros de tutun. Larmă. Cheful, se apropie.) Iii ...,,a vorbit apoi fruntaşul nostru iubit, d-1 Dr. Traian Hurmuzâu închinînd pentru popor. Toastul harnicului luptător în care a vestit necesitatea apropierii de ţărani şi solidarizarea cu aceşti lucrători ai ogoarelor a stîrnit o furtună de aplauze. Dr. Traian Hurmuzău a fost viu felicitat. Vrednicul naţionalist a donat 100 de coroane pe seama „Asociaţiunii". Fapta se laudă de la sine. Deie bunul Dumnezeu..." etc. (Fragment din raportul publicat în Telegraful român.) IV (Peste patru săptămîni. Căsuţa lui Ilia Oarţă (Mn Mărgineni. Seară. Ţăranul cu nevasta şi cu trei copii do la doisprezece ani în jos stau la vatră, în tindă. Unul în leagăn. Un băieţandru de doisprezece ani ţine în mînă o scrisoare. Suflă în foc. Flacăra pîlpîie. Iu căldăruşa de pe pirostrii e apă de mămăligă. Ţîrîie un greier.) ŢĂRANUL (cu glas dirz): Cum vine? Mai zi o dată, mă Gheorghiţă! BĂIATUL (citeşte silabisind):... Care sănătate să vă deie Dumnezeu şi dumneavoastră... (Toţi se înduioşează. Ţăranul înghite sec. Nevasta oftează şi-şi şterge ochii cu iia: „Săracu Ion!")... Pe aici > prin Bosnia a dat ger mare şi dacă aţi vîndut boii ce să mai fac acasă... Este un filăr la a şasălea companie, sas din Hundrubechiu, zice să ne ducem la America... Să-mi scrieţi cui i-aţi vîndut să ştiu şi eu pe ce mînă au ajuns... mai stau 10 aici în pita împăratului unsprezece luni şi două zeci şi una de zile... Al dumneavoastră fecior cu credinţă Ion... da şi de oi scăpa am să-l învăţ io... (Băiatul s-a oprit cu cititul. A isprăvit. Toţi tac. 15 Ţăranul şi-a aşezat bărbia între palme şi se uită prostit în foc. Nevasta plinge înfundat. Băiatul cu, scrisoarea se uită gînditor. Cei mici tac şi ei.) CFiL DE ŞASE ANI (după o pauză): Aşa-i că nu-i de cioară, mamă?... Aşa-i că-i de buhă cuibu?... 20 De buhă. (Nu-i răspunde nimeni.) y I 5 f 432 NOTE I a mesajului, a ideilor şi sentimentelor care frămîntau epoca. Ca şi orator ia, teatrul era o tribună de luptă, era o necesitate vitală pentru comunicarea cu publicul. Din această perspectivă, dramaturgia a solicitat condeiul celor mai reprezentativi scriitori români din Transilvania. „Teatrul lui O-Goga — scria G. Călinescu — e onorabil dar nu e invocaţia poetului" (1st. Ut. rom. de la origini pînă în prezent, p. 541). Că nu e în vocaţia poetului e mai greu de acceptat dar că e vizibil sub nivelul poeziei, acesta e un fapt de necontestat. Goga s-a afirmat ca om de teatru1 prin piesele Domnul notar, Meşterul Manole şi prin traducerea remarcabilă a Tragediei omului deMadâch. Intenţiile sale par să nu se fi redus numai laatît;o pagină din ziarul Cosînzeana2, tipărită la Orăştie, ne informează că „imediat ce a terminat Domnul notar, Octavian Goga lucra la alte două piese într-un act: Sonata lunei şi Lupul, pe care le scrie la poalele Pirineilor, în orăşelul Saint Jean de Luz". Aceste piese au fost scrise sau nu? Nu ştim. Ele nu se găsesc între manuscrisele sale şi niciodată Goga n-a mai pomenit de soarta lor. De asemenea nici un exeget nu le mai aminteşte, într-un fel sau altul, şi nici un bibliograf nu le-a înregistrat. Piesa Domnul notar a fost terminată în 1913 — precizează Goga, explicîndu-i geneza şi rosturile sociale. Unele fragmente au apărut în presă, precum scena intitulată Mitruţ jitarul, în Tribuna, Arad, an. XV, nr. 1, 1/14 ian. 1911, p. 1 —4. „Candidat de deputat în judeţul Arad, trei luni de propagandă electorală mi-au dat prilejul să văd multe taine. Am crezut că sint dator să dau acest tablou de frămîn-tare interioară a noastră, sub apăsarea unei idei de stat străin. Din aceste preocupări a ieşit Domnul notar"3. Goga candidase în luna iunie 1910 la Chişineu (Arad) pentru a intra în parlamentul din Budapesta. Nu reuşeşte însă, căci baronul Wenkhein cheltuieşte 300.000 de coroane, pe lingă teroarea dezlănţuită de administraţie, şi-i smulge scaunul de deputat. Mîhnirea şi experienţa tristă le găsim în piesa Domnul notar, care s-a tip?rit într-un singur an în patru ediţii şi s-a jucat prima dată la 16 februarie 1914 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, într-o excelentă distribuţie. „Pe drumul misiunii sale, pe care o simte ca o poruncă la care nu se poate împotrivi, Octavian Goga trece graniţa blestemată la fraţii ii Kloga scriitor dramatic, In Luceafărul, nr. 13-14, 1 iulie 1913, p. 454. 2 Cosînzeana, an. III, nr. 34, 1913, p. 496. 3 O. Goga, Fragmente autobiografice, In volumul Discursuri, Ed „Cartea românească", p. 26. liberi, în regat, în inima lui, în Bucureşti, şi aici, ca o provocare a realităţilor ce le-a lăsat în urmă şi pa care le simţea şubrede, gata să se prăbuşească, lasă să i se prezinte pe scena Teatrului Naţional Domnul notar. El, care în răstimp, ca membru activ în Comitetul Naţional al românilor din Ardeal, cunoştea legiuirile ţării şi era părtaş la luptele naţionale, ştia că după reprezentarea acestei lucrări, nu mai are ce căuta în Ardeal. Goga stăruie totuşi ca piesa lui să fie reprezentată. Nu pentru că ar fi putut gîndi că va putea trăi restul zilelor departe de Ardealul pe care-1 iubea cu atîta înfocare, ci pentru că era sigur că exilul său nu va fi de lungă durată, ci realizarea idealului naţional e foarte aproapa" (Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, în Pagini literare, an. VI, nr. 1 — 2, 1939). Ecourile în conştiinţa marelui public au fost de nedescris. „Succesul Domnului notar — scria Eugen Lovinescu1 — a amintit succesul întîiului volum de versuri al poetului. Entuziasm în sală. La arme! şi Deşteaptă-te, române, sus, în galeria înflăcărată; mişcare în presa de aici şi de dincolo; banchete la Bucureşti şi la Sibiu; intervenţia unei puteri străine; frica dezlipirii României de la politica Triplei alianţe; serbări în folosul Ligii culturale; cununi de laur...; în scurt, toate vînturile prielnice, ce suflaseră în pînzele întîiului volum, au suflat şi de data aceasta, şi cu drept cuvînt, şi asupra Domnului notar, care, punînd o problemă naţională înainte de a pune una estetică, trebuia să întîmpine un succes naţional. Presa i-a dat deci sprijinul; Liga l-a dat pe al ei; publicul mare pe al lui; scriitorii pe al lor. Din convergenţa atîtor bunevoinţi a ieşit o apoteoză." Ziarele vremii precizează că autorul a fost aplaudat o jumătate de oră, că după fiecare act sala arhiplină ovaţiona şi cortina s-a ridicat de zeci de ori. Cronicarii dramatici ai diverselor ziare se întreceau a doua zi în elogii: „Dacă muzele Plymie şi Calliope au fost pentru o clipă îndurerate fiindcă li s-a răpit poetul lor răsfăţat, d-1 O. Goga, în schimb Parnasul — se scrie în ziarul Universul — trebuie să fi răsunat de strigătele de bucurie ale surorei lor Thalia, pentru' că a văzut închinîndu-se la altarul ei un nou, dar vrednic slujitor al artei dramatice". Iar revista de specialitate, Rampa, scrie cu înflăcărare: „Cea mai caldă şi cea mai entuziastă seară de teatru pe care am pomenit-o pînă acum. Domnul notar n-a cîştigat un succes, a cîştigat un adevărat triumf." Succesul de la Bucureşti stîrneşte mînia autorită- i Eugen Lovinescu, Critice, vol. I, ediţie definitivă, Ed. „Ancora", Bucureşti, 1925, P. 138. 43d 439 ţilor cezaro-crăieşti, şi Goga e condamnat la un an şi jumătate închisoare, pe care n-o execută, căci din martie 1913, se afla cînd pe coastele dalmatine, cînd prin Grecia şi Egipt, iar în iunie 1914 izbucneşte războiul,mondial care va duce la destrămarea statului asupritor, în revista Transilvania (anul 1914, p. 198) întîlnim următorul anunţ cu privire la Domnul notar: „Piesa d-lui Octavian Goga, care a avut un succes aşa de mare pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost confiscată de poliţia din Ungaria1. Parchetul a intentat proces autorului pentru agitaţie." Piesa lui Goga are în centrul ei o problemă fundamentală pentru epoca respectivă, cînd o parte a politicienilor din Transilvania se orientau spre calea luptelor parlamentare. într-o atare împrejurare concret-istorică, poetul „pătimirii noastre" se arată preocupat de probleme deosebit de grave: deznaţionalizarea laşă vinderea conştiinţei naţionale pe un blid de linte, pactizarea une părţi din intelectualitatea transilvăneană cu asupritorii. Viziunea, aceasta era, de fapt, conştiinţa lucidă a unei tragedii, provocată de alterarea sentimentului naţional şi patriotic. Piesa n-are nici o notă naţionalistă. Afară de jandarmi cu baionetă, simbol al statului cezaro-crâiesc, asupritor, nici un personaj de altă naţionalitate nu apare in piesă zugrăvit în mod critic. Acţiunea piesei se petrece în satul Lunca (al cărui model este un sat din preajma Grăciunelului, unde s-a născut Iosif Goga, tatăl autorului), în ajunul alegerilor, momentul cel mai potrivit pentru o desfăşurare dinamică şi pentru caracterizarea adîncă a personajelor. Actul întîi se desfăşoară în biroul domnului notar, fiind de faţă şi candidatul guvernului şi şeful jandarmilor unguri, strajameşterul Gal. Cei trei pun la cale prigonirea alegătorilor care doreau să sprijine pe contracandidatul Ioniţă Florian, tînăr destoinic şi bun patriot. Tot din primul act cunoaştem şi viaţa notarului Traian Văleanu, care venise în comuna românească numai cu peana (condeiul) la ureche. Tip de arivist, acesta ademeneşte fata unui om harnic din sat, Nicolae Borza, şi o ia de soţie, o dată cu o zestre bogată, de care va dispune după bunul plac. Decorul este evident simbolic. Masa din mijlocul camerei, încărcată cu registre roşii şi verzi personifică, desigur, dominaţia administraţiei austro-ungare, supravegheată de pe perete de portretul împăratului Franz Iosef. La perete, retrase — ca în poveştile cu cenuşăreasa — laviţele, scoarţele româneşti şi o icoană a Sfîntului Nicolae din interioarele rurale, reprezintă lumea în i Domnul notar — cu privire la confiscarea piesei de către guvernul maghiar, In Luceafărul, nr. 7, 1 aprilie 1914, p. 219. i i care, tăcută şi supusă, doar in amintire, mai dăinuie viaţa simplă a ţărănimii noastre. în acest decor simbolic, la ridicarea cortinei apare notarul şi candidatul guvernului, Ieronim Blezu. In casa notarului, care trăieşte cu o destrăbălată (Otilia Sfetescu, fata lui Oprea din Spîni), nevasta sa Ana, rămasă cu sufletul neîntinat lîngă compatrioţii ei, îndură o teroare cumplită. Ea trăieşte în umbră, prin colţuri, ca laviţele, îmbărbătată de servitoarea Lina, care simte la fel ca ea şi ca oamenii cinstiţi ai satului, ce„nu-şi lasă legea să-i ajungă blăstă-mul, să nu le putrezească oasele în copîrşeu". Conflictul se petrece în sînul unei familii româneşti, în casa notarului Traian Văleanu, care, în calitate de slujbaş al statului austro-ungar, sprijină candidatura doctorului Ieronim Blezu, funcţionar în minister Ia Budapesta, utilizînd mijloacele cele mai venale. Bătrînul Borza, socrul notarului, e un patriot cinstit, un om integru, un ţăran dîrz, de l°g-, v:ch?, dar ruinat economiceşte de propriul său ginere încît „prin hambarele goale... s-a cuibărit şorecăria... cîntă greieruşii în cămară..." După ce nu se mai văzuseră de doi ani, notarul îl cheamă la el şi-i propune să-1 sprijine în alegeri pe Blezu: „Notarul: Ştii ce, facem pace... închidem tot. Dă votul lui Blezu... Aşa-i că dai?" în jurul acestor două personaje se strînge, de fapt, toată acţiunea piesei. Ele sînt şi cele mai bine conturate, fiindcă celelalte sînt îndeajuns de liniare. Tensiunea dintre ei creşte o dată cu desfăşurarea evenimentelor pînă cînd, în faţa satului răsculat, Borza îl ucide pe Văleanu. Dezno. dămîntul acesta este de un efect dramatic remarcabil, căci cititorul, sau respectiv spectatorul, rărnîne cu senzaţia că Borza doar execută gestul, voinţa fiind a satului. El este un mandatar al colectivului. Dialogul dramatic, dinamic şi vijelios dintre Văleanu şi Borza, răfuiala oarecum personală, sînt înecate de strigătele mulţimii, de mînia obştii, care creşte ca o furtună, ca o apă ce vine vertiginos de departe, ajunge la ferestrele casei notarului şi le sparge în momentul suprem de criză. Protagonistul piesei, notarul Traian Văleanu, este un român renegat. Arivismul său 1-a condus către o completă detaşare de masa ţărănească şi de luptătorii români, solidarizîndu-1 cu reprezentanţii statului asupritor. Dar prezentarea lui sub un aspect exclusiv negativ, dăunează, într-o oarecare măsură, realizării estetice. De aceea el are o psihologie cam sumară, nu e chinuit de nici o îndoială, nu suferă pe urma faptei sale. „Văleanu — scria Lovinescu, loc. cit. — e un erou dintr-o bucată; o pată de umbră fără nici o lumină." Goga 1-a încărcat cu toate defectele, căci un trădător de neam e un soţ infidel, un ginere escroc, un linguşitor faţă de cei mari, un zbir faţă de 440 441 cei mici, un hoţ însuşindu-şi banii ce nu-i aparţineau. Tot un renegat pictat cu o singură culoare, negru puternic, este şi Ieronim Blezu, propus de autorităţile de stat a fi candidat în judeţul Arad. Alegerea lui varsă sîngele compatrioţilor săi. Blezu e o figură pedantă, o lichea politică de cea mai joasă speţă, care dispreţuieşte poporul într-un limbaj latinizant şi se reazămă, în atingerea scopului, pe bani şi pe violenţă. Cînd notarul Văleanu îi aminteşte că adversarii lor politici se sprijină pe popor, el răspunde cinic şi ridicol: „ — Lasă-mâ, domnule Traian, cu poporul... lasă-mă... Poporul să-şi vază de treabă» sapristi... ergo să-şi ţie gura... scurt... Să se facă cucuruzul, înţelegi, cucuruzul... Să aibă ce băga-n gură, înţelegi, să-şi zică ocinaşele sara, să se întoarcă cu faţa către părete... da... poporul... na... Iar domnişorii ăştia cu părul vilvoi, cari umblă de smintesc oamenii şi quasi se iau de gît cu baronii din casina magnaţilor, ăştia trebuiesc scuturaţi, o bătaie prima classis, caniş maier, să le treacă metricea... na..." O altă figură care inspiră dispreţul, un renegat, la o scară mai mică, dar la fel de odios, este şi Stan Hopîrtean, omul de încredere al celor •doi „fost zupaş la honvezi", care cumpără voturi pentru Blezu cu zece zloţi, reţinînd şi pentru sine doi „de fiecare căciulă". Acestor arivişti şi acoliţilor lor, li se opun figuri obişnuite din rîndurile poporului, care capătă, însă, o semnificaţie extraordinară, în lupta pentru apărarea patrimoniului naţional. Din perspectiva acestor personaje, a colectivităţii satului, se poate stabili un raport strîns, organic, între piesele lui Goga şi mai cu seamă primele sale două volume de versuri. Pricinile dramelor sociale şi naţionale sînt aceleaşi şi într-o parte şi în alta. Atmosfera de apăsare şi împilare e aproape identică, rea-lizînd şi aici, ca şi în volumul Poezii şi Ne cheamă pămintul, fundalul social-istoric. E şi în Domnul notar aceeaşi lume şi aceeaşi problematică, tratată, fireşte, după legile genului dramatic. E acelaşi sat românesc, tradiţional şi patriarhal, cu case care păstrează răbojul după grindă, cu preoţi şi dascăli luminoşi şi patrioţi, purtînd acelaşi nume ca şi în poezii, cu cantori şi cu pristăvari, cu căprari isteţi, foşti „în slujbă la împăratu", cum e Stoia în piesă sau Radu Roată, cel din poezia De demult, cu bătrîni cititori ai Ciaslovului, precum în poezia Bătrîni; e un sat care are un acut sentiment al destinului său istoric. Ţăranii, cu acelaşi limbaj arhaic şi regional, se conduc după aceleaşi legi nescrise, ca şi cei din poeziile sale, legi ale tradiţiei populare, legea veche, dintre care supremă este cea a omeniei. Borza acţionează în numele omeniei; pristavul satului părăseşte postul său modest în 442 .1 't numele omeniei şi preotul îl apreciază ca atare: „Mitruţ e un om de omenie... el a plecat", ldeea etică e asemănătoare cu aceea din poezia Dorinţa: „Iar popii nostru-ntîmplător Vreun oaspe atunci să-i vie: Pe cine-ngropi, părinte, azi? «Po-un om de omenie!»" în spiritul semănătorismului, prezent uneori în crezul artistic al lui Goga, el distinge net intre „haine albe" şi „haine negre". Eroii ţărani sînt potoliţi, cu sufletul mocnind sub cenuşa durerilor, răbdători pînă ţişneşte scînteia revoltei, şi atunci se dezlănţuie ca un uragan. Mînia colectivă — acumulată pînă la pragul de sus, dar care nu se declanşează niciodată in poezia lui, rămînind ca o ameninţare apocaliptică, misterioasă — aici o întîlnim revărsată. Se realizează astfel, o împlinire a universului lui Octavian Goga din prima perioadă a activităţii sale. Trecerea din domeniul liricii în acela al dramei, Goga o realizează cu acelaşi suflet răscolit de patimi şi cu aceeaşi vibraţie lirică. Continuitatea e perfectă. Figurile conturate în poezie trec pe scenă. Numeroase replici ale personajelor ţărani refac atmosfera unor „poezii", sau utilizează aceleaşi amănunte caracteristice. Comentariul lui Borza la moartea căprarului Stoia, care avea medalii, „bani de la-mpăratu", ca şi preotul din Apostolul, aminteşte nemijlocit, prin viziunea dramatică şi înţeleaptă asupra vieţii şi a morţii, poeziile Vn om şi A murit... „Borza: Ce păcat? Om sărac, tu copilă, om necăjit... Ehei, draga badei... Moartea pe seama omului sărac nu vine cu coasa... îl ia cu moale, îl oblojeşte-n ţol. Culcă-te bine şi tu o data, om de omenie.... Pune capu pe perină de mătase... Aşa-1 ia..." Şi personajele celor două poezii dorm prima dată tihnit, omeneşte, doar cu prilejul morţii. Pentru întîia oară bordeiul lor are aspectul unei modeste locuinţe umane: „Rămas bun, biete mîini de trudă, Atîta vreme-mpovărate, Ce staţi pe pieptul slab acuma întîia dată-ncrucişate. Azi nu mai e îngust bordeiul Să-ncapă jalea ta amară"... (Un om) 443 „Ce viaţă fără milă... Lîngă mort la căpătîi, I-a fost dat să ardă-n casă luminarea cea dintîi". (A murit) în atari împrejurări social-istorice, omul sărac şi de omenie se poate întîlni numai prin moarte cu repausul. De aceea moartea îi apare ca o uşurare a durerilor. Pentru ilustrarea ideei noastre ni se pare important nu atît identificarea unor corespondenţe de amănunt, cît stabilirea unităţii de ansamblu a universului artistic, organicitatea viziunii, care ne determină să privim mai nuanţat şi mai dialectic problema personalităţii contradictorii a lui Goga, specificul creaţiei sale. Dacă există o corespondenţă între virtuţile creatoare ale lui Octa-vian Goga în diversele genuri, există şi o corespondenţă intre limitele gindirii sale artistice şi ideologice. Cultul pentru patriarhalitate, pentru o lume de „lege veche", tendinţa de idealizare a unor relaţii anacronice, opoziţia semănătoristă Sat—oraş, din poezia sa, se fac simţite şi în piesa Domnul notar, a cărei idee dominantă rărnîne, însă generoasă din punct de vedere social şi patriotică din punct de vedere naţional, corespunzînd organic ideilor fundamentale care străbat volumele Poezii şi Ne cheamă pămînlul. Căci anumite note semănătoriste retrograde în condiţiile istorice ale ţărilor româneşti, unde problema naţională era într-un fel rezolvată, unde oraşul nu reprezenta stăpînirea străină, au un alt rost în contextul istoric-social-politic al românilor din Transilvania, un rol progresist. Originalitatea şi virtuţile artistice ale piesei sînt de netăgăduit, deşi în actul al doilea, care se petrece în ograda lui Oprea Sfetescu, unde notarul se află împreună cu ibovnica, se resimt puternic influenţe caragialiene. „în Domnul notar—scria G. Călinescu în 1st. lit. rom., p.541 — luptele electorale din vechiul Ardeal cu concurenţii între candidaţii din partida naţională şi partizanii guvernului sînt reprezentate în chip absolut pitoresc, cu mijloace caragialiene." Exagerarea lui Călinescu este evidentă, căci sînt scene care n-au absolut nimic comun cu teatrul lui Caragiale. Dacă s-ar fi referit numai la această scenă de amor ar fi avut, desigur, perfectă dreptate. Partenerii sînt profund ridicoli în scena de dragoste cu leşinuri, cu „ochi daţi peste cap" şi cu sentimente exprimate într-un limbaj caragialesc. Otilia, care cunoscuse desfrîul în periferiile bucureştene îi vorbeşte cu „bibicule" , „dragă pisule", „T iti puiule", „să moară cine minte", „sanfazon", „parol doner" etc. Iar notarul rigid, neîndemânatic, îi răspunde într-un grai arhaizant, latinizant, uşor administrativ: „Nu dragă, pIacă 444 I» t ■ f 1* I ii (în sens de pofteşte, n.n.) şi nu te supăra, da' vezi, omu... bănuiala... de cîţi spui tu... cîţi ai cunoscut acolo în familie...", „să mă par-donezi" etc. Stilul are un viu nerv dramatic. Replica e cel mai adesea eliptică, fraza tuturor personajelor se fringe şi se articulează pe suspensii interioare. Cît de dramatică, de sugestivă e o replică a unui personaj secundar, ce efect scenic pot avea punctele interioare de suspensie: „Ei... lasă... Parcă dacă stai-nchisă-n casă, lumea-i surdă... lumea-i oarbă... tot cu ochii roşii... se cunoaşte... N-ai ce-i face... O dată duci mîneca ia ei... Săraca lelea Saveta... Prostii... toate-s prostii... parastas prostii, lumină-n progadie prostii... numa dumnealui... cum mai rabdă Maica Precista..." In 1920, — ne informează Paul I. Prodau in lucrarea Teatrul românesc contemporan (1920 —1937), — drama Domnul notar se reia la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu sentimentul că „nu se mai poale prezenta decît ca un document al unei epoci de tristă memorie, păs-trîndu-şi intactă valoarea artistică, socială şi politică. Ca o amintire tristă a unor vremuri trecute şi dureroase Domnul notar şi astăzi trezeşte în inimi indignarea de altădată" (p. 99). Perenitatea piesei rezidă în capacitatea de a exprima calvarul luptei pentru unitate naţională, în veridicitatea imaginii pe care ne-o dă despre un anume moment istoric: „Domnul notar este o pildă vie, bine prinsă, a moravurilor de pe vremea habsburgilor" (p. 99). Cronicarul elogiază din acest spectacol decorurile frumoase şi în nota locului unde se petrece acţiunea" (p. 100). Despre roluri spune că au fost date la actori de mîna întîi. „în frunte Iancu Brezeanu, marele actor Brezeanu, care povesteşte de minune şi cu un joc sobru, emoţionează pînă la lacrimi. Iancu Pelrescu apare într-un rol de predilecţie, dînd viaţă cinstit românească bătrînului Nicolae Borza. Ţi se pare o figură legendară care se coboară dintr-o ramă pentru a se înfierbînla şi a se revolta în faţa noastră, în slujba unei cauze sfinte şi mare. D-l Bulfinsky interpretează rolul personajului antipatic din piesă, al d-lui notar şi cu toate acestea nu repugnă, datorită unei artistice creaţiuni. Impunător şi emoţionant d-l Ciprian în rolul preotului Nicoară. în cea mai justă notă d-na Ana Luca-plină de umor d-na Maria Ciucurescu Bulfinsky. D-l Mânu aminteşte ca ovreiul decît ungureanul. D-l Duţul sen redă o imitaţie a unui candidat guvernamental, cu o căznită conştiinciozitate. D-na Sonia apare în rolul unei servitoare ardelene.Restul interpretării bine iniţiat de sfaturile şi indicaţiunile unui bun director de scenă" (p. 100). 445 Manuscrisul acestei ■ iese, i r. 6. 082, f. 1-102, se a'lă Bibi./cad-Reproducem textul ediţiei din 1914: „Octavian Gog&jDomnul notari Editura «Flacăra»", 148 p. ■cafană, s.f. — restaurant, casină. cilindru (ţilindru), s.n. — pălărie înaltă, cilindrică, cu borurile înguste; joben. copîrşeu, s.n. — sicriu. docsologie, s.f. — cîntare liturgică de laudă şi de preamărire a sfintei Treimi. ectenie, s.f. — şir de rugăciuni scurte rostite de preot sau de diacon în cursul serviciului roligios. ferdelă, s.f. — baniţă. honved, s.m. — nume purtat de soldaţii din infanteria ungară în evul mediu şi de soldaţii din armata terestră ungară sub monarhia austro-ungară. manegură, s.f. — manevră militară. oarzăn, adj. — de-a dreptul, fără ocoluri. ocinaş, s.n. — rugăciunea Tatăl nostru; rugăciuni care se spun dimineaţa. podrnol, s.n. — prispă. prislav, s.m. — cel care anunţa poporului ştirile oficiale; ispravnic, vătaf. procov, s.n. — văl, pînză cu care se acoperă diverse lucruri; pătură, postav. progadie, s.f. — cimitir. strajameşter s.m. — plulonier-major în armata austro-ungară. tutoi, s.n. — bucium mic făcut din scoarţă de alun. varmeghie, s.f. — comitat. (.•141) MEŞTERUL MANOLE Mitul sacrificiului suprem, pe care-l presupune creaţia operei de artă, a ispitit, în istoria dramaturgiei româneşti, pana multor autori, realizîndu-se un adevărat repertoriu pe tema Meşterului Manole. „Am avut — observa Octav Şuluţiu — un Meşter Manole fad, într-o atmosferă istorică, a lui N. Iorga. Un alt Meşter Manole idealizat, aureolat, al lui Adrian Maniu. Altul a fost un Meşter Manole zidar şi mahalagiu, purtat de zgomote de dobe şi trîmbiţe şi urlete de copii de ţîţă, al lui Victor Eftimiu. Iar ultimul, în fine, a fost un Meşter Manole in frac, cu, pe deasupra hainelor, un halat alb si tăindu-si visul în piatră, al lui Octavian Goga. Nici unul n-a ştiut să mulţumească deplin adevărata cerinţă a legendei şi a trebuit să aşteptăm pe Lucian Blaga, care ne-a dat nu numai o operă de artă incontestabilă, dar tocmai din acest motiv a epuizat subiectul pentru oricînd"1. Efortul lui Şuluţiu de a formula degajat şi concis o opinie critică nu se acoperă cu nici o judecată de valoare obiectivă şi exactă. Un motiv atît de generos şi de universal uman nu e nicicind epuizabil. El se pretează la infinite transfigurări artistice, realizabile din unghiurile estetice şi etice cele mai variate. Fidelitatea sau infidelitatea faţă de motivul original, popular, nu poate constitui un criteriu valoric absolut. Orice dezvoltare lirică, epică sau dramatică ar cunoaşte acest motiv nu reprezintă o trădare a originalului. E numai un nou mod de a-i înţelege sensurile adinei şi tainice, de a releva una sau alta din trăsăturile fundamentale ale mitului. Dacă in drama lui Lucian Blaga accentul cade în mod deosebit pe Jurămint pentru, că autorul s-a preocupat îndeobşte de resorturile tragice ale fatalităţii, reintroducînd pe scena noastră vechea concepţie elenică a moirei, dacă jurămîntuT celor zece meşteri va rămîne pentru totdeauna semnul sub care li se va desfăşura destinul, în schimb în Meşterul, Adrian Maniu s-a oprit îndeosebi la ideea rezistenţei tradiţiilor, la inerţia pămîntului şi a forţelor lui oarbe. In spiritul piesei lui Adrian Maniu evoluează şi drama lui Ion Luca, căci şi la el solul păgîn, inerţia vechilor credinţe reprezintă o rezistenţă îndărătnică. Apare aci în plus voinţa diabolică a unui călugăr care se îndrăgosteşte de soţia lui Manole. El pune la cale dărîmarea zidurilor. Construcţia se poate realiza numai jertfind o fiinţă umană. Datorită intrigilor lui moare şi Lăcrămioara şi meşterul. Drama aceasta e aproape de omenesc, dar pierde din suflul mitic al legendei. La Goga întîlnim o prezenţă activă a celor două tendinţe: chemarea spre ideal, spre spiritualizare şi jertfă şi chemarea spre teluric, spre omenescul din noi. Dacă eroul lui Goga, de pildă, e „în frac" sau „în halat alb", destinul lui nu se depărtează cu nimic de sensul jertfei din popularul Meşter Manole. El îl completează şi îl amplifică din perspectiva proprie a poetului. Din legenda şi mitul folcloric Octavian Goga a extras cu o intuiţie subiectivă nouă, simbolica jertfei creatoare. Exprimînd un adevăr etern valabil pentru drama creaţiei, Goga mărturiseşte în zbuciumul tragic al sculptorului Andrei Galea, frămîntarea dureroasă i Octav Şuluţiu, Pe manjlne de cărţi, seria I, Ed. „Miron Neagu", Sighişoara, 1938, p. 197. 44'6 447 a propriei sale vieţi, care se degajă limpede şi din volumele lui de versuri — fireşte pe alte coordonate: Poezii, Din umbra zidurilor, Cintece fără Iară, Din larg. Ideea de sacrificiu personal în interesul colectivităţii, ideea jertfei de sine a artistului în vederea desăvîrşirii operei sale, e prezentă în toată poezia lui Octavian Goga, care merge, în poezia Rugăciune, pînă Ia refuzul cîntării eului propriu, semn al dăruirii depline pentru finalitatea artei sale: „Alungă patimile mele, / Pe veci strigarea lor o fringe, / Şi de durerea altor inimi / Invaţâ-mâ pe mine-a plinge. / Nu rostul meu, de-a pururi pradă /Să plîngă-n lacrimile mele". In mărturisirile sale autobiografice, Goga lămureşte semnificaţia orientării sale spre acest mit, precum şi modul în care a înţeles să-1 prelucreze: „Cît despre Meşterul Manole, pe mine m-a urmărit totdeauna această legendă plină de adîneă semnificaţie: ideea că opera de artă se răscumpără prin sacrificiu şi, în măsura în care opera de artă e mai mare, jertfa trebuie să fie mai hotârîtoarc. Am ales Meşterul Manole, de care s-au apropiat şi alţii, însă l-am zugrăvit lăsînd mai la o parte nota istorică şi preocupîndu-mă numai de problema procesului de creatiune artistică. Am reţinut ideea numai şi nu m-am dus Ia Neagoe Basarab, ca s-o ilustrez, în constructorul Solness, m-am trudit să proiectez o lumină într-un atelier do artist"1. ■G>ga nu reţine din materialul folcloric decît, simbolul. E aci o poziţie estetică dintre cele mai moderne. Ca pentru M. Sadoveanu în Bil.ta.gul baladele Mioriţa, Doica şi Salga, şi pentru Goga balada Meş end Manole p. doar un punct înalt de pornire, un teren de decolare a imaginaţiei proprii. E evident, şi asta e salutar, că Goga porneşte de la simbolul mitului şi nu din structura epică a materialului folcloric. Aci e prima treaptă a originalităţii atît de distincte a lui O. Go^n. Acţiunea piesei nu e istorică, nu se pierde în vremurile lui Nnagoe Basarab, nu se petrece Ia Argeş, eroul nu e un zidar sau arhitect şi nu înalţă o biserică. Eroul e un artist, un artist modern, chinuit de eterna dramă a creaţiei care cere jertfa supremă: iubirea. * Piesa Meşterul Manole a fost scrisă în 1927, s-a jucat la Bucuroşii în 1927-1928, şi a fost tipărită prima oară în 1928. Cu prilejul punerii ei in scenă, Tudor Arghezi scria o cronică elogioasă în Bilete de papagal, miercuri, 28 martie 1928, nr. 48: „Diagonala generală a piesei, ideea care constituie speteaza dreaptă a lucrării dramatice, i O. Gogi, Fragnente autobiografice, In voi. Discursuri, Ed. „Carlon romaneasca", S.A.R., Bucureşti, p. 2d —27. 443 scoasă din evenimente, izolată de roman şi fabulă şi concentrată în sensibilitatea spectatorului ca o noţiune, noutatea ei te opreşte. Dintr-o legendă care a putut să ademenească superficial prin frumuseţea ei episodică o serie de scriitori, unii jucaţi şi alţii nu, d. O. Goga extrage o frumuseţe subiectivă nouă, veche cît şi piesa, însă secretă şi nedescoperită, simbolica legendei. Meşterul Manole nu e un arhitect care asigură temelia catedralei zidindu-şi în dînsa, definitiv, nevasta. Meşterul Manole este fiecare creator de artă şi de acţiune, fiecare zămislitor şi întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui tot ce are mai scump: nu se poate viaţă nouă fără jertfă. Arta e o muncă de invenţiuni şi de lupte, o revoltă, un război; trebuie să moară ceva ca să renască viaţa, înăbuşită aiurea, în opera săvîrşită. Cine concepe meşteşugurile de frumuseţe şi de născociri ca nişte simple agremente şi ca nişte mijloace de parvenitism poate să aibă dreptate în sensul minor de industria lucrativă a epocii, în care însă elitele adevărate duc luptă neîmpăcată cu preţul căreia biruiesc în ordinul abstract şi cad. Artistul, ca şi omul de ştiinţă e un brigand, un devastator, un tulburător de linii, pe care îl nelinişteşte, îl agită, îl frămîntă, cu singura nevoie de diavol sau de sfînt, de a-1 primeni: această atitudine trebuie plătită cu sacrificiul. Artistul e un monah şi arta o pustnicie. Isus Hristos, predecesorul Meşterului Manole, e categoric: cel ce-şi iubeşte fratele, averea şi soţia mai mult decît pe mine, este nevrednic de mine. E o idee, caracterizată de către un prieten din redacţia ibseniană, ca şi ideea puterii singurătăţii. Ea se găsea întreagă şi sugestiv exprimată în literatura românească cea mai adevărată, a ţăranilor. însă cel ce a găsit-o după ce toţi dascălii i-au interpretat înfăţişarea externă, e d. Octavian Goga. Era nevoie de corespondenţă mistică şi de potenţialul sufletesc al deprinderii cu sensurile esenţiale". în stagiunea 1931-1932 drama lui Goga se găseşte în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj. Premiera are loc la 14 februarie 1932. în stagiunea 1931 — 1932 se dau cu ea patru spectacole. Va fi reluată în stagiunea 1938—1939, în 3 spectacole. Direcţia de scenă: Z. Bârsan; regia: E. Josan; sufleur: St. Constantinescu. Distribuţia: Iancu Balteş: N. Dimitriu; Vlad: N. Neamţu-Ottonel; Ana: Atena Dumi-trescu; Elena: V. Dimitriu; Andrei Galea: Zaharia Bârsan; Emil: I. Tîlvan; Colonelul: D. Constantinescu; Prinţul: I. Vanciu; Goldman: C. Potcoavă; Reiner: M. Mateescu; Adolf: H. Cristea; Ţaţa Ilinca: Nat. Ştefănescu; Gheorghe: T. Lapteş; Un ministru: I.S. Văleanu. 449 29 — Octavian Goga, Opere, III în Teatru românesc din Ardeal şi Banat, volum editat de Teatrul Naţional din Cluj, întocmit de A. Buteanu în 1946 (?), la p. 241 sr spune cu privire la jocul actorilor: „în Meşterul Manole realizări meritorii au făcut d-nii Zaharia Bârsan, Neamţu-Ottonel, Nae Dumi-triu, Atena Dumitrescu etc..." în aceeaşi lucrare se precizează că: „în timpul stagiunii (din 1938-39), Teatrul a întreprins în 20 diverse oraşe din Ardeal mici turnee, reprezentînd următoarele piese: Trandafirii roşii, Meşterul Manole, Avarul, Finul Coniţei1, Cîrceii2, Ruy Bias, Mansarda* şi Importanţa de a fi serios4. Ecourile din presă din această stagiune sînt nesemnificative, nu aduc nimic nou. în 1967, la 26 mai, Meşterul Manole a fost pus în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti, în următoarea distribuţie: Iancu Balteş .............. George Demetru (artist emerit) Vlad Brăneanu ..........( Dan Nicolae 1 Grigore Anghel-Seceleanu Ana ...................... Camelia Zorlescu Elena Caramfil............ Eugenia Bădulescu Andrei Galea ............ Dorin Varga Emil Scarlat .............. Radu Dunăreanu Colonelul Dabija .......... Cornel Elefterescu Prinţul Bibi Muşat ........ Emil Giuan Goldman ................ Constantin Guriţă Rainer.................... George Ţurcanu Ţaţa Ilinca................ Getta Cibolini Gheorghe.................. Ion Porsilă Sufleur: Regia tehnică: V. Tonescu Lucian Constantinescu Ilustraţia muzicală şi sonorizarea: Getta Hînceanu Regizor secund: Dan Dinulescu Scenografia: Lidia Radian Direcţia de scenă: Ion Olteanu (artist emerit) 1 Piesă In 3 acte de Maurice Hennequin şi H. de Gorse. 2 Comedie In 3 acte, localizare de Edgar Asian. 3 Piesa In 3 acte (9 tablouri) de Alfred Gehri. * Comedie In 3 acte de Oscar Wilde. 450 Cu acest prilej cronicarul dramatic Radu Popescu a exprimat în România liberă, nr. 7.029, din 25. V. 1967, p. 2, în chip exagerat, o atitudine plictisită, plină de rezerve, nejustificată, atît despre piesă cît şi despre regizor şi actori: ...„Cu vreo doisprezece ani după Domnul notar (dar în două epoci, şi în două faze ale evoluţiei sale, radical deosebite), Meşterul Manole este fructul acestei voinţe, şi reprezintă o explicaţie a structurii artistului adînc legată de însuşi destinul scriitorului. Goga nu va fi avut poate conştiinţa deplină că, din străfunduri, el încerca să-şi dea o scuză şi să ofere o justificare confortabilă unei opţiuni care îl confrunta cu o judecată foarte severă, judecată, pe care, o presimţea, şi chiar o simţea, a «cazului Goga» . Astăzi, drama sa Meşterul Manole ne-a interesat, mai ales, din acest punct de vedere, al pătrunderii unei psihologii tulburi. Care este teoria lui Goga asupra artistului, care este interpretarea pe care o dă el temei Meşterului Manole? în primul rînd, să observăm că el restrînge problema, net, la semnificaţia sacrificării Anei de către Manole, interpretînd mitul cît se poate de restrictiv, refuzînd orice extensiune spre misiunea generală a artei spre rolul artistului în lume etc., aşa cum au făcut, sau cel puţin au încercat să facă, mulţi alţi scriitori (şi mai ales cel din urmă, Horia Lovinescu). Mă rog, fie şi atît! Arta, creaţia, spune Goga prin exemplul eroului său, sculptorul Andrei Galea, nu este sacrificiu, este transfer, este sublimare a sentimentelor omeneşti, de toate felurile, în opera de artă. Lato sensu, teoria ar fi exactă, dacă ea ne-ar implica eliberarea artistului de orice răspundere morală, şi dacă nu i-ar da situaţia comodă a unui pasiv factor de tranziţie între momentul vieţii şi momentul artei. Căci Galea nu o sacrifică pe Ana iubita sa, ci pur şi simplu nu o iubeşte, indiferent de patima care l-a purtat, un moment, spre ea. Cind intervenţia soţului pune capăt, prin scandal socialo-monden legăturii dintre cei doi, Galea nu acceptă, nici nu se împotriveşte, el trece în artă întreaga sa dramă sentimentală, şi declară calm fostei sale iubite, care rămîne credincioasă dragostei, că o consideră moartă, şi înmor-mîntată în ultima sa operă, statuia Atlantidei (despre care autorul nu ne şopteşte nici măcar o vorbă). Deci, dacă nu există iubire, nu există sacrificiu, artistul justificîndu-se oarecum prin el însuşi, în. afară de sfera conştiinţei şi a voinţei, şi dincolo de comandamentul răspunderii morale. Pentru Octavian Goga, care-şi asumase răspunderile de cîntăreţ al idealurilor unui popor întreg, şi făcuse faţă acestei răspunderi, cu 20 de ani înainte, în chip atît de superb, concluziile Meşterului Manole sînt destul de întristătoare... 451 Astfel, drama — foarte simplă cu implicaţii foarte restrînse, plină de personaje fără nici o acţiune dramatică şi cel mult cu o vagă acţiune simbolică (arhitectul Scarlat pentru care arta e o simplă aplicare a geometriei) sau cu accentuate funcţiuni de raisonneur, ca bătrînul scriitor Iancu Balteş, causeur fermecător (dar mult mai puţin fermecător decît era, în viaţă, Goga însuşi, aşa cum mărturisesc toţi contemporanii săi) şi ca Elena Caramfil, sau ca simple funcţiuni de figuraţie (Brăneanu, prinţul Muşat, colonelul Dabija, bancherul Goldman) — este o dramă burgheză destul de obişnuită, strict «onorabilă», cum spune Călinescu, faţă de splendida vocaţie a poetului şi în care se simte foarte rareori «gheara leului» . Spectacolul, realizat de Ion Olteanu este cuminte cum nu se mai poate, aşa cum însăşi opera îi cere să fie. Regizorul nu avea în faţa sa nici o problemă a unuia sau altuia dintre eroi, dar a ţinut neapărat să-şi creeze una, din abia sugerata, de către autor, problemă a lui Andrei Galea, din care a vrut neapărat să facă un erou deosebit, frămîntat, colţuros, exploziv, plămadă artistic-ţărănească diferită de a tuturor celorlalţi, ceea ce a reuşit, deşi, uneori prin contraste nejustificate, care au avut o repercutare aproape comică. Interpretarea a fost foarte corectă, foarte îngrijită şi pusă Ia punct, în rolul bătrînului şi salonardului scriitor Iancu Balteş, George De-metru a pus toată capacitatea sa de seducţie, fiind convingător şi simpatic, şi vorbind, vorbind, sărmanul, căci altceva nu avea de făcut! în rolul soţului înşelat, moşier şi politician, Dan Nicolae, cu abia cîteva replici, s-a achitat foarte mulţumitor de o sarcină ingrată. în rolul principal feminin, al Anei, am văzut o tînără debutantă, sau încă debutantă, pe Camelia Zorlescu, pe care nu avem încă dreptul s-o judecăm, căci poate că, rolul însuşi fiind cam inconsistent, interpreta nu putea depăşi o anumită fixitate şi frecventă lipsă de exteriorizare a emoţiei. în rolul principal masculin, Andrei Galea, l-am revăzut pe Dorin Varga, mult, mult mai bun decît în mitropolitul Roşea (este vorba de un rol din Petru Rareş de Horia Lovinescu, n.n.) şi aproape bun ca Andrei Galea, şi putînd fi foarte bun, dacă ar pune mai multă substanţă, mai multă motivaţie în diversele sale salturi psihologice, în atitudinile contrastante, pe carele indică autorul, dar pe care le inspiră regizorul şi le execută actorul. în rolul Elenei Caramfil, sortită a simboliza plata fericire burgheză, Eugenia Bădu-lescu a pus mult farmec, sinceritate şi simplitate de bun efect. Foarte satisfăcător şi Radu Dunăreanu, în rolul arhitectului Scarlat, dar cu pieptănătura şi cu barba nu ştiu cărui boier din Petru Rareş". Octavian Goga a început să scrie piesa Meşterul Manole, Ia 10 septem-bre 1927 într-un caiet mare, tip registru, pe cînd se afla în vacanţă la Cannes şi a terminat-o tot acolo într-un timp record, 11 zile. Actul I era gata la 14 septembrie, actul al II-lea la 18 septembrie şi actul al III-lea Ia 21 septembrie 1927. Manuscrisul piesei se găseşte în Muzeul „Octavian Goga" de la Ciucea. Pe pagina cu personajele piesei, Goga notează sus, în colţul din dreapta: „în figura criticului modelul trebuie să fie Caragiale". După prima listă a personajelor e evident că Goga s-a văzut pe sine în rolul scriitorului, căci a scris Goga, apoi şters şi pus Iancu Balteş. Prima dată persoanele erau mai puţine şi deosebite pe ici pe colo, de cele din versiunea ultimă. Dar pagina transcrisă şi confruntată cu cea tipărită va vorbi de la sine: PERSOANELE 1. Andrei Galea, sculptor (trecut de treizeci de ani). 2. Vlad Brăneanu (patruzeci de ani). [Chiar în versiunea aceasta, era scris în loc de Vlad Cosma şi nu era precizarea de proprietar.] 3. Ana, nevasta lui (douăzeci şi doi de ani). 4. Dna Elena Caramfil, prietena. 5. Iancu Balteş, scriitor critic (cincizeci ani). [Iniţial fusese scris Goga, apoi şters discret cu o linie încît numele lui se vede foarte bine.] 6. Adrian Scărlătescu, inginer (treizeci şi cinci ani). 7. Trei prieteni. [Deci nu-s individualizaţi ca în versiunea ultimă.] 8. Băiatul de la hotel. 9. Fata In casă. Tot pe prima pagină mai găsim indicaţii cu privire la locul unde urma să se petreacă acţiunea. Autorul nu era foarte decis pentru că scrie: „Actul I. In hallul unui hotel Sinaia", apoi „Za o staţiune balneară" şi şterge cu o linie precizarea din urmă. „Actul II. La ţară in" şi şterge cu o linie acest început de propoziţie pentru a scrie: „La conacul moşiei lui Brăneanu". „Actul III. In atelierul sculptorului". După această primă încercare, Goga scrie din nou personajele, cu altă cerneală de un negru intens, aducînd modificări care nici ele nu reprezintă forma ultimă, tipărită. 452 453 Iată cum arată noua listă a personajelor: Andrei Galea, sculptor. Vlad Brăneanu, proprietar. Ana, nevasta lui. D-na Elena Caramfil. Iancu Balteş, scriitor. Emil Scarlat, arhitect. Colonel Dabija. Prinţul Bibi Muşat. Goldman, bancher. Rainer, administratorul. Adolf, chelner la hotel. Ţaţa Ilinca. Gheorghe. Un ministru. Precizarea aceasta din urmă e adăugată pe margine. Indicaţiile scenice de la începutul primului act sînt scrise cu crei&nul. Restul manuscrisului e redactat cu cerneală. E un manuscris muncit, cu multe ştersături, cu zeci de notaţii şi încercări pe contrapagină. Pe pagina întîi a manuscrisului se mai găsesc nişte încercări de versuri precum: „Eu cînd mă uit în mine-arare". Pe ultima pagină, de asemenea, două strofe singulare, nepublicate în vreo poezie. De observat că în varianta tipărită pe locul întîi, al lui Galea, trece Iancu Balteş, şi că la primele şase personaje li se precizează vîrsta; la Rainer se adaugă că e administratorul lui Brăneanu. O altă versiune manuscrisă a piesei, la Bibi. Acad., ms. rom. 5.934, f. 1-82. Acţiunea e simplă şi urmează, pe coordonatele ei esenţiale, semnificaţia mitului popular. In holul unui hotel de la Sinaia, la ridicarea cortinei, Ana Brăneanu termină, la pian, ultima frază din Moartea Isoldei. O ascultă d-na Caramfil, scriitorul Balteş şi arhitectul Scarlat. In partea dreaptă, la o masă de cărţi, nişte oameni cu alte preocupări, aparţinînd parcă altei lumi: Brăneanu, prinţul Bibi Muşat, colonelul Dabija şi Goldman. După cîteva replici scurte de agrement, la care participă aproape toţi, Ana intervine cu o întrebare gravă, a cărei esenţă va sta tot timpul în centrul piesei. îi cere lui Baltes să-i mărturisească „patronul" artistic. Acesta îl numeşte pe Meşterul Manole. _ „Ana: D-ta, pozitivul, fugi de mister, crezi numai în var şi cărămidă. Ce nu înţeleg eu în povestea Meşterului Manole e ideea sacrificiului dusă la absurd, nene Iancule. De ce duhurile rele i-au cerut tocmai dragostea în schimb, de ce a primit Manole acest tîrg 454 ingrat, de ce n-a coborît de pe schelă cu tovarăşii lui nouă, să lase zidurile în ruine şi să-şi mîngîie nevasta? De ce opera de artă să sugrume o viaţă şi să se ridice pe o îngropăciune?" (Act. I.) Ana va ajunge să înţeleagă sensul baladei prin drama propriei ei vieţi. De mai multă vreme îi face bustul în piatră sculptorul Andrei Galea, neacceptînd, deocamdată, mitul lui Manole şi „ciudata teorie a compensaţiei", care devorează şi învie. El gîndeşte în piatră şi se crede un „manual nu un cerebral".„...Nu-1 accept pe Manole, nu-1 accept fiindcă nu-1 pricep... L-aş fi priceput atunci cînd ar fi îngropat între zidurile lui o fiinţă fără devotament... O răzbunare, aşa da... dar, încă odată, sunt pasiuni mai mari". El crede în alt mit: mitul afirmării vitale, care nu se dă îndărăt să jertfească orice misiune pentru a-şi împlini îmboldirile originale. Acesta e mitul popii Onofrei din Mestecăniş, un haiduc de popă văduv, căruia ţăranii i-au dărîmat casa pentru că „s-a încurcat" cu Rafira, cîrciumăreasa de la Moineşti. Ţăranii habotnici i-au năruit casa fiindcă popa nu şi-a zidit în ea o iubire, preferind să trăiască fericit într-o pivniţă părăginită. Evocarea acestei întîmplări e tulburătoare şi echivalează cu creearea unui alt mit, opus Meşterului Manole. E în ea o neîntrecută putere de sugestie, e o lume a pasiunilor, surprinsă cu o excepţională forţă plastică. într-o zi, pe cînd era copil, Galea îl vizitează împreună cu tatăl său pe popa din Mestecăniş: „...Am ajuns la casa popii, nene Iancule... Era o jale, zidurile sparte, grinzile căzute, coperişul de şindrilă în mijlocul curţii... Tata a oprit, pare-că-1 văd cum se încruntase: — Părinte Onufrei! A ieşit din gîrliciul pivniţei încadrat în muşchi şi buruiene ca un triton. Rău ai ajuns, părinte! i-a aruncat vorba tata. Popa s-a uitat o clipă întunecat la noi şi-a întors capul spre pivniţă: — Rafiro! Ce să vă spun? Doi ochi negri s-au ivit peste umerii haiducului care a ridicat fruntea şi ne-a sfidat: — Bine-am ajuns, domnule Costică, bine-am ajuns! Tata n-a răspuns nimic şi a dat bici cailor... Eu din coşul trăsurii m-am uitat pe furiş înapoi. Doamnă, apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... N-am văzut de atunci un tablou mai impresionant... Ei, vedeţi că nu mai rîdeţi... Pe mine m-a mişcat, doamnă Brăneanu, eu sunt cu popa din Mestecăniş". Andrei crede în puterea nemărginită a pasiunilor care sînt pretutindeni, în toate firile omeneşti şi-n toate mediile sociale: „într-un sat de ţărani uscăţivi şi aţoşi găsiţi toată galeria marilor chinuiţi... şi pe Hamlet şi pe Polonius, şi pe Ofelia, pe toţi... Sunt îmbrăcaţi în iţari, sau în cămaşe cu altiţă, mai barbari, poate, dar sunt ei, aşa 455 cum trăiesc în toate minţile". Acum două credinţe, două mituri, două concepţii asupra artei şi vieţii, doi eroi simbolici stau faţă-n faţă: Meşterul Manole şi popa din Mestecăniş. Fiecare din ei au iubit o femeie. Şi unuia şi altuia i s-a cerut s-o sacrifice. Primul a sacrificat-o, al doilea nu! Care din ei o iubea mai mult? Iată o întrebare căreia îi va răspunde concret numai viaţa. Viaţa sculptorului Andrei Galea, care se va îndrăgosti de Ana Brăneanu, dar nu va avea tăria popii din Mestecăniş. E surprins într-o îmbrăţişare cu Ana de soţul acesteia. în lumea lui Andrei, zbuciumată de chinurile creaţiei, mîinile şi fiecare moleculă a fiinţei sale se luptă cu piatra; aici nu se poate realiza gimnastica adulterului, nici iubirea. Degetele lui ca nişte cleşti drăceşti, sâpînd în piatră, vor smulge necontenit din el, din Ana, din cîntecul lor de dragoste şi vor sădi viaţa în piatră. Ana va muri cu visul ei real dar va învia în artă, în marmura nepieritoare. Concluzia piesei o rosteşte scriitorul Ion Balteş care a pus şi premisa, socotind că talentul „e o zestre grozavă şi trebuie să o plătim scump cu toţii... fie că ne cheamă doctorul Faustus, Meşterul Manole, Ion Balteş sau sculptorul Galea". în poezia de tinereţe a lui Goga era dezbătută cu predilecţie menirea socială a creatorului, mesianismul acestuia. In versurile de mai tîrziu domină zbaterea interioară, confruntarea tragică şi sfîşietoare cu sine însuşi, cu ceea ce trebuia să fie şi n-a fost. în Meşterul Manole e pusă problema creatorului pe un plan mai larg, urmărindu-se locul lui în viaţă, destinul său propriu, nu dintr-un unghi îngust, egoist, ci într-o continuitate cu aceea a poetului mesianic. Drama lui Andrei Galea e drama poetului „pătimirii noastre", dar nu e străină de ea nici povestea popii din Mestecăniş. Nu putem oare întrezări în gestul popii care refuză idealul misiunii sale pentru mărunte patimi omeneşti şi drama lui Goga care începea atunci, prin părăsirea unor idealuri luminoase din tinereţe şi apropierea de viitoarea politicii practice? Meşterul Manole punctează un mare şi semnificativ circuit sufletesc. De la Domnulnotar la Meşterul Manole linia directoare e aceeaşi ca de la volumul de poezii, cu o pronunţată notă socială, Ne cheamă pămîntul, la In umbra zidurilor, unde vibraţia lirică răspunde unor probleme mai personale. Personajele dramei sînt profund poetice prin structura lor intimă, şi mai cu seamă prin limbaj. Uneori, parcă se vorbeşte chiar prea frumos, prea poetic, încetinindu-se, astfel, dinamica acţiunii. Piesa se impune printr-o mare vigoare, atribut caracteristic şi dramaturgului 45S şi poetului Octavian Goga, al cărui univers artistic este admirabil structurat pe'citeva imagini cheie şi pe cîteva idei artistice fundamentale. Drama Meşterul Manole a fost tradusă şi publicată la Bratislava în 1935. Iată conţinutul copertei: „O. Goga: Mistr Manole, Hra o trech jednânich, se svolenim aulorai prelozily Helena Langovâ a Jindra Huskovâ — Flajshansovâ". Reproducem textul ediţiei din 1928: „Octavian Goga /Meşterul! Manole/ Piesăjn 3 acte/ Editura «Cartea românească», Bucureşti"., 101 p. (P-215) TRAGEDIA OMULUI Tragedia omului (Az ember tragîdiăja) de scriitorul maghiar Madâch Imre se înscrie în rîndul celor mai de seamă poeme dramatice ale veacului al XIX-lea, prin profunzimea problematicii filozofice, multitudinea simbolurilor, frumuseţea stilului. Adeseori s-a spus despre' această operă că este un Faust unguresc. Madâch s-a născut la 21 ianuarie 1823 la Also-Sztregova şi a murit la Balossogyarmat la 5 octombrie-1864. Descendent al unei vechi familii nobiliare, Madâch, deşi-şii pierduse tatăl cînd avea 11 ani, a primit sub supravegherea energică; a mamei sale o excelentă instrucţie şi educaţie, care depăşeau mult pe cele ale fiilor de nobili de la ţară. Fire meditativă, Madâch preferă vieţii publice zbuciumate liniştea şi literele. Prima dramă o scrie la virsta de 16 ani. Aceasta ca şi cele cinci ce-i urmează are în centru destinul omului. Problema feminină îl preocupă, însă, în mod deosebit. Aceasta şi din motive strict autobiografice (cît a fost închis întemniţa absolutismului austriac, soţia lui a avut o comportare corn -promiţătoare, înveninîndu-i pentru totdeauna viaţa familială). Madâch Imre este unul dintre acei rari scriitori fericiţi! care au reşit printr-o singură operă fundamentală să pătrundă: adine şi definitiv în patrimoniul culturii universale, cucerindu-şi chiar de Ia apariţia poemului său dramatic, Tragedia omului (186l)„ o mare notorietate. Cînd — în 1903 — au început să apară, în revista Luceafărul,. an. II, nr. 14—15, primele cînturi în excelenta versiune românească a lui Octavian Goga, poemul dramatic al Iui Madâch, jucat pentru prima dată în 1883, era cunoscut în peste douăzeci de limbi: latină, franceză, italiană, germană, engleză, sîrbă, cehă, slovacă etc. Deşi a lost scrisă mai mult cu scopul de a fi citită nu jucată, Tragedia omu- 457 3(1 — Octavian Goga, Opere, III lui a fost reprezentată pe scena mai multor teatre din lume: Londra, Hamburg, Praga, Viena, Budapesta, Cluj etc. Tipărirea lui mai tîrzie in limba română e neîndoios compensată de faptul că traducerea datorată lui Octavian Goga depăşeşte — după opinii autorizate —- prin ■afinităţi, prin intuirea spiritului originalului, prin viziune şi mijloace artistice pe oricare dintre transpunerile realizate înalte limbii. Nimic nu e de mirare. Goga era un strălucit cunoscător al limbii şi culturii maghiare, era un spirit frâmîntat el însuşi de problemele vitale ale omului, un poet de larg răsuflu liric, un pasionat al ideilor filozofice. Or, prin problematica lui social-filozofică, poemul lui Madâch corespundea perfect sufletului agitat, mereu în furtună şi bîntuit de patimi al poetului de la Răşinari. Mai trebuie observat că în struc-