ACADEMIA ROMÂNA
H
FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ Colecţia „OPERE FUNDAMENTALE"
Coordonatorul colecţiei: acad. EUGEN SIMION
OCTAVIAN GOGA
OPERE
I. Poezii • Teatru Mărturii. însemnări. Jurnale
Ediţie, note, variante şi comentarii de ION DODU BĂLAN Introducere de EUGEN SIMION
univers enciclopedic
Bucureşti, 2001
1733564
Redactor: Elisabeta Simion Coperta: PODALV Tehnoredactor: Ofelia Coşman
INTRODUCERE
Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor
Mulţumim Regiei Autonome „Monitorul Oficial", îndeosebi Doamnei Director General, ing. Eugenia Ciubâncan, pentru sprijinul acordat tipăririi acestei lucrări
© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Univers Enciclopedic şi Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă
ISBN: 973-8240-32-8
Tiparul executat la Regia Autonomă „Monitorul Oficial"
Sentimentul stăruitor pe care îl ai, când vrei să comentezi, după o nouă lectură, poemele lui Goga este că propoziţiile fundamentale au fost deja spuse. E. Lovinescu a observat, de la început, ceea ce trebuie şi a definit corect „amestecul de bărbăţie şi de văicăreală şi, mai ales, de vaticinaţie, vrednică de vechii profeţi", alţi critici i-au urmărit evoluţia lirismului, în fine, G. Călinescu a pus degetul pe rană şi, în splendidul capitol din Istoria... sa, a dovedit că lângă profetismul poeziei se află şi „un inefabil de origine metafizică, o jale de popor străvechi [...] ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului". Această remarcă deschide lirismul lui Goga dincolo de graniţele sămănătorismului şi obligă critica literară să găsească alte justificări estetice.
S-a discutat mult, după cel de al doilea război mondial, despre destinul poetului Goga, amestecat în politică, nu totdeauna în combinaţiile cele mai fericite. Jurnalul politic îl arată otrăvit politică, nemulţumit de el, dar mai ales de alţii, în fine, confesiunile intime relevă spiritul său acut polemic. N-a fost, în orice caz, un om comod. Ideologii de diverse nuanţe i-au contestat şi-i contestă încă ideile şi atitudinile politice, criticii modernişti acuză retorismul poeziei, iar postmodernii nu-1 bagă deloc în seamă. Maiorescu, ostil poeziei patriotarde, cedează, totuşi, ceva din opiniile sale atunci când citeşte, în
VI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
VII
1905, volumul Poezii, acceptând că poate exista o alianţă între poezia autentică şi ideea patriotică. Neaşteptat de favorabilă este, apoi, atitudinea lui E. Lovinescu, adversar, cum se cunoaşte, al sămănătorismului şi, în genere, al noului romantism rural. El recunoaşte însă, de la început, valoarea poeziei lui Goga şi, trecând peste părerile sale ideologice, îi află justificări estetice valabile, în fond, şi azi. Un caz de resemnare estetică în faţa evidenţei. Nu va fi singurul. în 1920 primeşte favorabil romanul Ion, deşi, în plan teoretic, criticul susţine evoluţia epicii de la rural la urban...
Critica postbelică, voind să-1 reabiliteze pe Goga a pus accentul pe caracterul realist al poeziei sale şi a văzut în ea o monografie lirică a satului ardelenesc. Poezia nu este însă realistă pentru că ea nu poate copia realul şi nici reconstitui configuraţia a unui spaţiu social pentru că nu acesta este rostul ei pe lume şi nici nu are mijloacele necesare. Elementele sociale şi ţărăneşti intră, într-adevăr, în ecuaţia poeziei lui Goga, dar ele nu constituie decât puncte de plecare pentru un lirism care tinde spre mituri, nu spre reconstituirea realului. La fel trebuie, cred, înţeleasă şi relaţia poeziei cu istoria. Este limpede pentru toată lumea că Poeziile din 1905, Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916) şi celelalte culegeri de versuri sunt legate de circumstanţe şi au avut răsunetul (enorm) pe care l-au avut în epocă pentru că răspundeau unei aşteptări generale. Românii voiau să trăiască împreună între aceleaşi graniţe, şi Goga era, la începutul secolului al XX-lea, vocea lirică cea mai pregnantă care exprima acest ideal. Venea din Transilvania şi vorbea în numele acestui spaţiu românesc înstrăinat. L-au adoptat numaidecât şi alţii (basarabeanul Stere, de pildă), văzând în el pe cântăreţul pătimirii naţionale. Ceea ce, în fapt, Goga şi este. Dacă ar fi rămas însă numai atât, poetul mesianic ar fi fost, azi, probabil
uitat, oricum poezia lui ar fi trecut greu prin procesul mutaţiei estetice de care vorbeşte E. Ixivinescu. Proces, până la un punct, real, dovadă că multe creaţii admirate într-o epocă nu mai spun mare lucru generaţiilor ulterioare...
în ce măsură a rezistat poezia lui Goga acestor înnoiri succesive ale sensibilităţii estetice? Ce spun poemele lui profetice, vaticinare, dominate de sentimentul înstrăinării de sat şi de mitologia lumii crepusculare? Cititorul de azi al lui Goga este format, estetic, de poezia modernă şi postmodernă şi, chiar dacă nu-şi manifestă entuziasmul pentru un postmodernism care dă semne de oboseală înainte de a-şi impune stilul, a receptat fantasmele, rupturile, jocurile prozodice şi dezinteresul pentru solemnităţile retoricii tradiţionale. Cum primeşte el, în aceste condiţii, o poezie care merge paralel cu simbolismul şi cultivă cu obstinaţie tema naţională şi mitologia satului românesc cu mijloacele poetice ale unui romantism ţărănesc târziu, în prelungirea lui Eminescu? Interogaţii, trebuie să mărturisesc, pur retorice. Nu putem şti niciodată ce gândeşte cititorul şi cum reacţionează el în astfel de situaţii pentru că, în fapt, nu există un unic cititor sau, mai bine zis, un cititor-exponent, există, din fericire, mai mulţi şi nu putem face în chip serios suma gusturilor lor estetice. Există, adevărat, o sensibilitate estetică a epocii, dar în vremuri postmoderne sensibilitatea nu mai este unitară... Domină, de pildă, azi cultura divertismentului (semnul distinctiv al postmodernultii), ostilă programatic lirismului tradiţional, miturilor fondatoare, stilurilor constituite ale literaturii. Ce şanse au marii poeţi în această competiţie? Aparent nu prea mari. Eminescu a fosr pus, cum se cunoaşte, în discuţie, şi n-a ieşit bine. Câţiva fundamen-talişti ai postmodernităţii i-au contestat actualitatea lirismului, valoarea prozei literare şi, în genere, importanţa lui ca scriitor naţional. Despre poezia lui Goga n-a venit încă vorba. Ne putem însă uşor imagina ce soartă poate avea ea în această judecată iacobină. Partea bună a acestor revizuiri â outrance este
VIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
IX
că ne sileşte să revenim la texte şi să ne confruntăm, încă o dată, gusturile, intuiţiile, opiniile acceptate. Partea rea (deloc neglijabilă) este că ne pierdem vremea încercând să reparăm ceea ce o generaţie a dărâmat şi dărâmând ceea ce predecesorii au construit. O veşnică aflare în treabă...
Ceea ce se vede întâi, şi azi, în poezia lui Goga este mesianismul ei, caracterul jălalnic - incendiar, nota, într-adevăr, vaticinară, amestecul ingenios de rugăciune şi mânie... In jurul acestui profetism original în care pătrund, cum vom vedea, şi câteva accente moderne, poetul construieşte o veritabilă mitologie. El nu se cântă pe sine, el este cântăreţul unui neam urgisit, în poemele lui răsună „jalea unei lumi" şi gem, ca mai târziu în Testamentul lui Arghezi, „robiile de veacuri", „umiliţii-n umbră", cei loviţi de nenoroc. Cuvintele-cheie, cuvintele care se repetă în acest prohod din care ies scântei de mânie sunt jale, fire, pribegie, dor, vaier, dureri, iar verbul cu cea mai mare pregnanţă este a picura. Jalea picură lin în suflet, liniştea picură, tot lin, din văzduh, dorul picură şi el în inima omului lovit de soartă şi mângâiat de doine etc. Poemul este o rugă care acumulează, într-o retorică impecabilă, aceste suferinţe înfricoşate şi înfricoşătoare. O rugă, întâi, către Dumnezeu, o rugă, apoi, către plugari, către codru, către Şrefan cel Mare... şi în ea poetul îşi încearcă tăria iubirii şi a urii, într-o curioasă împletire. Poemul liminar din volumul Poezii (1905), intitulat Rugăciune, dă modelul acestui oximoron reluat, dezvoltat, nuanţat, aproape în toată lirica lui Goga. Este, repet, o acumulare de taine, doruri şi suferinţe vechi, un plâns general, exploziv. Modelul liric propriu-zis este Eminescu. Regăsim muzica versului său şi reîntâlnim aceeaşi jale care vine de departe, în timp, şi acoperă tot universul. Goga aduce nuanţa durerii — cutremurătoare, a durerii — înfricoşate şi, prin aceste
jeluiri repetate, el dă poemului o notă oraculară. Primele trei strofe din Rugăciune pregătesc acest cântec profetic. Rătăcitor prin neguri şi prăpăstii, zbuciumat de ispite, poetul cere de la Dumnezeu povaţă-nţeleaptă şi iniţiere în „legea farmecelor firii". El este exponentul unei grele pătimiri colective:
„Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Invaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată In inimă tu mi-o coboară.
în suflet seamănă-mi furtună, Să-1 simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, în smalţ de fulgere albastre, Incheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre".
Această cântare gravă, acompaniată de fulgere şi de glasuri de aramă, ca într-un cor antic, inventează, cum am precizat, o mitologie, cu eroii, fantasmele şi peisajele ei. Acestea au ca
X
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XI
punct de reper satul din „înstrăinatul Ardeal". Un sat, trebuie precizat, mitic, cu câmpuri mănoase, codri verzi de brad şi ape jeluitoare. Un paradis devastat de o ursită maşteră. Cei care îl locuiesc {Plugarii) sunt urziţi „din lacrimi şi sudoare", ei cunosc glasul frunzelor din codru şi comunică tainic cu firea. Sunt sfinţiţi „cu roua suferinţii" şi Dumnezeu le trimite, de sus, un semn de mângâiere. Poezia se întrupează din această jale profundă şi anunţă o izbăvire răzbunătoare:
„A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plânge. Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare".
Poemul Noi este tipic pentru această reverie tristă şi mânioasă. Satul lui Goga devine o ţară imaginară în care vieţuitoarele şi lumea sunt alcătuite din măreţie şi durere. Un paradis, repet, care se răsfrânge într-un râu de jale, un tărâm mirific prin care se plimbă umbrele unei suferinţe de origine necunoscută:
„La noi sunt codri verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; La noi atâţia fluturi sunt, Şi-atâta jale-n casă. Privighetori din alte ţări Vin doina să ne-asculte; La noi sunt cântece şi flori Şi lacrimi multe, multe...
Pe boltă, sus, e mai aprins La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre Nu pentru noi răsare... La noi de jale povestesc A codrilor desişuri, Şi jale duce Murăşul, Şi duc trustele Crişuri.
La noi nevestele plângând Sporesc pe fus fuiorul, Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng Şi tata, şi feciorul. Sub cerul nostru-nduioşat E mai domoală hora, Căci cântecele noastre plâng In ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi Când zboară-n zări albastre, Doar roua de pe trandafiri E lacrimi de-ale noastte. Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi îşi înfioară sânul Spun că din lacrimi e-mpletit Şi Oltul, biet, bătrânul...
Avem un vis neîmplinit, Copil al suferinţii, De jalea lui ne-au răposar Şi moşii, şi părinţii... Din vremi uitate, de demult, Gemând de grele patimi, Deşertăciunea unui vis Noi o stropim cu lacrimi..."
Această poezie care a făcut să plângă câteva generaţii de cititori este construită, cum se poate observa, cu ajutorul unei
XII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XIII
retorici, îi putem spune, a contrastului. Sunt două rânduri de noţiuni, fantasme, reverii: mai întâi câmpurile de mătasă, codrii de brad, fluturii sfioşi, soarele maiestos, cerul înduioşat, hora domoală, Mureşul şi tustrele Crişuri, privighetori care vin din alte ţări să asculte doina, apoi, în alt plan de percepţie: jalea din casă, lacrimi multe, multe, din nou jalea dusă de apele Mureşului şi Crişurilor, nevestele care plâng, cântecele care plâng şi ele, roua de pe trandafiri care nu-i, în fapt, decât lacrimile acestor copii ai suferinţei... O retorică veche, folosită şi de Eminescu şi, în genere, folosită de cei care tratează temele tribului, cum le zice Albert Beguin. Originalitatea lui Goga constă, între altele, în a asocia această retorică întârziat şi ceremonios romantică (o retorică a măreţiei şi a vagului) cu o muzică gravă de bocet şi de a construi o veritabilă reverie a lacrimilor. Plâng oamenii, plâng izvoarele, plânge cerul, pământul geme de patimi grele, universul întreg varsă lacrimi în acest, repet, rai devastat, pângărit...
Retorica de aici este repetată în mai toate poemele cu această temă. Oltul, altă piesă de rezistenţă în mitologia jalei şi a înstrăinării, aduce alte valuri de miracole naturale şi de visuri sfărâmate. Imaginile stau, faţă în faţă, ca două armate vrăjmaşe şi, la urmă, murmură acelaşi bocet. Blaga a inventat, în ultimele cicluri poetice, o ţară de brume şi codrii crepusculari străbătută, de îmi amintesc bine, de râuljaleş. Acest râu care adună miracolele unei naturi fabuloase este anticipat de Oltul lui Goga. Apele lui ascund simbolurile suferinţei colective. Aici „fierbe tăinuita jale" a naţiei oprimate, se împletesc curcubeie de lacrimi, la „măreţul grumaz de unde" vin să se închine şi să-şi îngâne cântecele lor triste „fetele-fecioare", „păstorii cu gluga albă", nevestele harnice şi mâhnite... E prima pagină (expozitivă) a poemului. O pagină în care se îngrămădesc imaginile suferinţei prezente. A doua se deschide spre trecut şi glorifică, prin acelaşi procedeu, vitejia din „vremi mai mari la suflet". O ploaie de metafore-eroice, metafore-mit cade peste acest tărâm
de legi sfărâmate şi miracole înlănţuite {oştiri cu coifuri de aramă, roibi cu aur pe căpestre, feciorii mândrei Cosânzene etc). După paranteza evocativ-eroică, poemul revine la starea actuală din această ţară imaginară (Transilvania sub dominaţia străină, desigur!) şi ceea ce urmează se poate bănui: alte acorduri din acelaşi bocet înfricoşător. Oltul este martorul şi, totodată, simbolul căderii şi înălţării neamului plămădit din doine şi lacrimi. Ruga poetului capătă din nou accente biblice:
„Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios pari şi tu astăzi —
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Şi noi, tovarăşii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă înstrăinatul nost' tezaur; Ţărâna trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropară Şi să-ţi aduni apele toate — Să ne mutăm în altă ţară!"
Un punct de referinţă pentru aceste versuri în care plânsul se amestecă cu blestemul poate fi Rugăciunea unui dac, poemul eminescian care-i plăcea şi lui Cioran. Deosebirea este că Octavian Goga nu cere distrugerea neamului său pentru ca, odată cu el, să piară şi răul care-1 stăpâneşte, cere doar convertirea suferinţei în revoltă, retragerea mândră din calea răului fatal. Numai câteva note din finalul poemului citat mai sus („Să piară glia care poartă/ înstrăinatul nost' tezaur;/ Ţărâna
XIV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XV
trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară" etc.) trimit mai direct, prin asprimea şi caracterul lor apocaliptic, la blestemul eminescian... Goga preconizează un sacrificiu cu mult mai mare: ieşirea voluntară din paradisul umilit, fuga biblică în altă ţară. Soluţie extremă, soluţie imposibilă, mai rea decât neantul...
Poemele acestea vizionare alternează cu altele {Casa noastră, Dascălul, Dăscăliţa, Apostolul, Bătrâni, Dorinţa etc.) în care tema predilectă este înstrăinarea de sat, pribegia, ruinarea satului mitic. Este, cum s-ar spune, o temă individuală. Crainicul pătimirii noastre îşi priveşte, în faţă, propriul destin şi începe să vorbească la persoana întâi singular. Schimbarea este numai la suprafaţa poemului, în realitate Goga amestecă tot timpul cele două planuri. In jalea poetului pribeag răzbate, în continuare, jalea lumii ţărăneşti. El creează o mitologie a satului ardelean cu apostolii, magii, lăutarii, preoţii, dascălii şi dăscăliţele sale, toţi firi cucernice, povâţuitoare, simboluri ale unei lumi crepusculare. Unele dintre aceste poeme au fost puse pe muzică şi au avut şi, în parte, au şi azi răspândire în lumea satului şi în cercurile intelectualilor de extracţie rurală. Plac şi altora prin nota sentimentală şi muzica lor melancolizantă, chiar dacă, liric vorbind, retorica poemelor pare obosită. In epocă, efectul lor a fost mare şi au devenit modele penttu ceea ce se cheamă poezia sămănătoristă.
Adevărul este că, dincolo de ceea ce le reproşează adversarii ţărănismului în literatură (o viziune simplificatoare a satului, o poezie elementară, leneşă, fără idei, lipsită de mister şi, în cele din urmă, de complexitate lirică), aceste versuri tărăgănate trăiesc, liric, dincolo de scenariul lor sămănătorist, prin sugestia mai generală de stingere, de moarte lentă a unei lumi. Nu este o moarte cosmică, aşa cum e la Eminescu, ci o agonie progresivă a lucrurilor, o îmbătrânire şi, prin aceasta, o degta-dare ireversibilă a firii. Se ruinează casa părintească, putrezeşte
stejarul, mor cântecele şi se pregătesc să dispară în neant semnele rămase de la generaţiile anterioare... O boală subtilă intră în lucruri, o pânză de jale se aşterne peste tot sub puterea unui blestem cu origini, cum s-a spus, necunoscute. Oricât de simple ar fi versurile ce urmează şi oricât de veche, previzibilă este retorica lor sentimentală, ele produc şi acum emoţie pentru că înfrăgezesc, melancolizează spiritul nostru, bântuit de lamasmele modernităţii:
„Trei pruni frăţini, ce stau să moară îşi tremur' creasta lor bolnavă, Un vânt le-a spânzurat de vârfuri Un pumn de fire de otavă. Cucuta creşte prin ogradă, Şi polomida-i leagă snopii... - Ce s-a ales din casa asta, Vecine Neculai al popii!...
De pe pâreţii-ngălbeniţi Se dezlipeşte-n pături varul, Şi pragului îmbătrânit Incepe-a-i putrezi stejarul; Iar dacă razele de soare Printre şindile facu-şi cale, Văd sporul pânzei de păianjen Şi-nfiorate mor de jale.
Şi uite-mi trec pe dinainte In rânduri-rânduri toate cele: Oraşul înnegrit de fumuri Şi toate planşetele mele. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta,
XVI INTRODUCERE
Şi m-am trezit pe nesimţite Că-mi zice satul: «Dumneata...»
Cu valul vremilor ce curg Atâtea cântece s-au dus, Şi valul vremilor ce curg Atâtea cântece-a răpus... Eu vă sărut, păreţi străbuni, Pe varul alb, scobit de ploaie...
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa -Ori plângi, vecine Niculaie?..."
Această lume părăsită, logodită cu duterea, are încă apostolii şi titlurile ei de nobleţe. Bătrânul preot al satului, de pildă, care, îmbrăcat cu pieptărelul de lână şi sprijinit în toiag, spune seara la portiţă, „jalnica poveste" a vremurilor uitate... El poartă în mâini un ban de la împăratul şi prevesteşte o vreme „ce va să vie" {Apostolul). Alt personaj emblematic este dascălul, cel care desluşeşte înţelesul cărţilor vechi de cult, ascunse sub gtindă. El reprezintă „duhul altei lumi" şi este mesagerul unei morale colective pe cale de a se pierde: „sfinţenia cântării preacurate" {Dascălul). O păstrătoare a tradiţiei şi un oracol înţelept şi blând este şi dăscăliţa, o „dreaptă muceniţă" care vorbeşte cu glas de sfială şi jale. Goga are deja un mic scenariu epic pe care îl mută de la un poem la altul: o prezentare, întâi, a personajului-simbol, un tablou general al satului care aşteaptă cu înfrigurare un semn de schimbare, în fine, sugestia unei naturi complice. Atmosferă de taină bisericească, fum de tămâie, mişcare lentă şi solemnă de odoare sfinte într-o ceremonie religioasă desfăşurată într-o bisericuţă de lemn:
„Sfios, amurgul toamnei mohorâte îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
INTRODUCERE XVII
Ca din cădelniţi fumul de tămâie, Prelung se zbate frunza din dumbravă. Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză La sânul tău s-a coborât să moară, Iar vântul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasă domnişoară..."
Apare în acest cadru mistic şi un „tânăr crai coborâtor din legea românească" {Dorinţa), mântuitor al Ardealului înstrăinat. El cunoaşte rosturile firii şi ştie povestea acestui neam împărătesc. O temă veche în cultura noastră. Goga o dezvoltă în stilul lui profetic, asociind nota vizionară cu ideea deşertăciunii lumii. O combinaţie neobişnuită. Poemul devine în acest caz un cântec de îngropare, „un cântec de pierzare" (o formulă pe care a preluat-o, în 1938, Mihai Beniuc!), un prohod - cum am spus - care îşi adună jalea şi o revarsă, ca tm potop, peste lume. „Craiul tânăr, craiul mândru" apare şi în ah pocni, dedicat lui Ştefan cel Mare; la fel se repetă, în forme halucinante, tema părăsirii, pribegiei, a destfămării legilor firii.
Capodopera acestui lirism, cu vizibile implicaţii politice, este poemul Clăcaşii, reprodus şi banalizat de manualele şcolare. Poemul este însă puternic şi, în genul lui, rezistă contestaţiei venite din partea spiritelor, iritate de această retorică psalmică, desfăşurată pe o pânză imensă de imagini. Tabloul în care se tAi'ăşte, ameninţător şi sumbru, „poporul mut de umbre", „neputincioasa ceată de-ngropare" este emoţionant, de o măreţie biblică:
„Erau clăcaşi: oştenii fără nume Ce duc războiul mare-al tuturora, Ei ce se sting în neguri şi uitare Şi cad şi mor de cruda-mpovărare A tuturor durerilor din lume...
Erau aţâţi în slujba lor de clacă Cei osândiţi să plângă şi să tacă:
XVIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XIX
Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte
Zădărnicia pletelor cărunte;
Bătbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte,
Cu tot amatul unei vieţi deşarte.
Şi-n lung şirag, femeile trudite,
Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă,
înaintau în cale, gârbovite
De munca lungă, vitregă şi crudă.
Cum se târa poporul mut de umbre
Părea o ceată tristă de-ngropare,
Şi arşiţa cădea ucigătoare
Pe-a secerii sclipire nendurată.
Şi se târa poporul mut de umbre, Neputincioasă ceată de-ngropare.
Iar când a fost în ceasul de amiază, Şi le-au adus merindea lor amară, Din pâne de neghină şi săcară, Ei stau sfârşiţi, cu ochii duşi departe, în adâncimea zărilor deşarte.
Eu le vedeam înşiruirea lungă De mucenici nerăsplătiţi ai panii, Cei logodiţi de veacuri cu durerea, Şi două lacrimi mi-au curmat vederea, Căzând încet în bulgării ţărânii...
Cutremurat de clipa asta sfântă, Un gând simţeam cum sufletu-mi frământă, Cum mă supune gândul şi mă-ndeamnă, Poruncitor cum drumul mi-1 arată:
Ca un proroc, cu faţa-mbujorată,
Să cad la poala mamei din ţărână
Şi, sărutându-i înăsprită mână
Şi haina ei de sfântă preacurată,
Genunchii mei să-i plec de închinare!
Şi pe copilul ce zâmbeşte-n pace,
înfăşurat în scutece sătace,
Eu să-1 ridic cu braţele-amândouă
în strălucirea arşiţei din slavă,
In razele ce cad dogoritoare,
Să-1 înfrăţesc cu vulturul din zare
Şi să-1 cunun cu doina din dumbravă!"
în mijlocul acestei dezolări cosmice se află pruncul înfăşurat în scutece sărace, ca un nou Mesia, cel care va fi izbăvitorul şi judecătorul neîndurător de mâine. Goga pune în realizarea acestui tablou toată tehnica lui poetică: formule memorabile, inelalore împodobite, repetiţii întăritoare etc. Zice: „biserica nădăjduirii noastre", „străjerii amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii", „tainice altare" în care se adăposteşte cuvântul sfânt, convoacă universul, vulturul din zare, „arşiţa din slavă", „doina din dumbravă" şi toate farmecele firii pentru a celebra pe acest „nou întrupând suflet de Mesia" român. Este modul poetului de a pune un reazim (sau un martor) concret noţiunilor vagi: „izvorul nădejdilor mele de mai bine", „itejarul nădejdilor multe", „tortul galben al razelor de lună" MU „argintatul tort al lunii pline". Acest mod ceremonios de U construi metafora pare azi învechit şi, în parte, chiar şi este. Rftmâne patosul suferinţei, muzica de orgă a versurilor, «lizaţia de lavă gâlgâitoare care se revarsă implacabil...
Goga a devenit expert în aceste combinaţii şi construieşte un număr de poeme care, luate împreună, dau acel sentiment Inefabil de jale metafizică de care vorbea G. Călinescu: amurgul „cade-nlăcrămat", vântul plânge, frăgarul din ogradă
XX
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXI
plânge şi el, mor visele şi, în această atmosferă de apocalips, „îşi curmă înţelesul întreagă vraja firii" {Despărţire). Pe acest fundal de jale cosmică se ridică, a câta oară?, o rugăciune aspră în care durerea acumulată se transformă într-o furtună devastatoare:
„Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrii îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în certiri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi blestemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudită lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână..."
Al doilea volum {Ne cheamă pământul) nu schimbă nici stilul, nici temele poeziei. Pribegia, sentimentul inadaptării celui plecat din sat ca să înveţe carte, sentimentul vinovăţiei, jalea colectivă, duhul altor vremi, miturile lumii ţărăneşti, în fine, apostolii satului înstrăinat continuă să-1 neliniştească pe poetul instalat la oraş. Tema oraşului ca atare apare acum, dar ea va fi dezvoltată şi individualizată liric mai bine în cărţile următoare (cu precădere în volumul Din umbra zidurilor, 1913). Deocamdată poetul inadaptat în oraşul „cu huietul fără popasuri" primeşte semne prevestitoare. Un bătrân ţăran îi intră în casă şi în vorba lui domoală plânge „atâtea jalnice-nţelesuri". E jalea satului părăsit. Poetul poartă acum o prăpastie în suflet şi se simte fără rădăcini:
„Biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!"
Un subiect şi o mitologie lirică pe care poezia sămănătoristă le-a epuizat. Goga duce mai departe seria acestor „plânsuri", cum le zice el, şi unele sunt foarte reuşite, chiar dacă el repetă subiecte deja tratate. Apare, acum, o nuanţă nouă în acest bocet pătimaş: sentimentul culpei faţă de cei părăsiţi. Conştiinţa îl mustră şi „duhul răzvrătirii negre" a intrat până şi în pâinea pe care o mănâncă zilnic {Graiulpanii). Coardele violoncelul se rup şi cântarea se frânge:
„Aţi împletit atâta jale In doina voastră care plânge, Doar holdele cu spice grele Răsar din lacrâmi şi din sânge. Dureri aţi zăvorât sub glie, Şi patimi nemblânzite încă, Eu le-nţeleg şi mă-nfioară Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea minrea mea o sapă Şi groaza sufleru-mi apasă, Căci umbra voastră-ndurerată Pe veci îmi străjuie la masă. Simt duhul răzvrătirii negre, Înfricoşata zi de mâne Cum şi-au dospit amărăciunea In bucătura mea de pâne."
Revine în poemele din ce în ce mai mult dominate de ideea înstrăinării de rosturile unei lumi drepte imaginea poetului blestemat să-şi asume destinul celor fără nume (al ţăranilor părăsiţi). Uneori (O rază) versurile înfrâng monotonia unei retorici bine strunite şi, chiar dacă ideile se repetă, un accent nou, o fantasmă inedită, în fine, o nouă logodire a vorbelor însufleţesc acest inepuizabil mesianism liric:
XXII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXIII
„Eu sunt supusul firii înţelepte, închinător la glie şi la soare; M-au învăţat poruncile ei drepte, îndemnul lor cuvântul meu îl spune. Sunt cântăreţul celot fără nume, Un strigăt smuls de-a vremilor vâltoare Din viforul durerilor din lume. Mult tăinuita firii îndrumare M-a plămădit din ură şi iubire, Mi-a dat durerea lumii moştenire, Amarul ei să-1 ocrotesc pe strune."
Surprinde în poezia lui Goga absenţa aproape totală a erosului. Puţinele trimiteri în această direcţie (Rapsodie) sunt înghiţite repede de cealaltă retorică mult mai puternică, a datoriei sacre faţă de cei fără de nume. Prin „valul firii fără de repaus" poetul continuă să treacă fascinat de visul lui de jertfă şi răzbunare. Preferă, de aceea, să asculte „vaierul" ce se aude de sub glie decât să primească şoaptele iubirii... O opţiune pe care, în genere, poetul pătimirii noastre a respectat-o. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sentimentul religios. Deşi poemele sunt pline de biserici, strane, odăjdii, preoţi înţelepţi, bucoavne, candele etc, un poet religios, în adevăratul înţeles al termenului, Goga nu pare a fi. Mistica lui se topeşte în poemele vizionare şi, în genere, în reveria suferinţei colective. într-un loc (Mama) este invocat Cristos pe ctuce, prilej pentru Goga de a reveni la eterna lui problemă: „rostul nepătrunsei firi"...
*
Oraşul este văzut de Goga ca un Babilon înfricoşător, o Gomora în care toate visele mor sugrumate. Parisul este o cetate năpraznică prin care poetul cu satu-n gând îşi plimbă umila sfială. Noaptea el se visează la el în sat (Paris), ziua deplânge forfota imposibilă... Pe străzi umblă nestingherit păcatul,
duterile amuţesc şi drumeţul străin, venit de departe, se strecoară sfios şi speriat prin cetatea putredă, în timp ce turnurile catedralei Notre Dame blestemă Gomora modernă:
„Parisu-şi urlă vasta nehodină
Şi fără somn se zbate vinovatul...
E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,
De vin, de glume şi de-amoruri plină.
Durerile şi-au amuţit oftatul, Mot visurile sugrumate-n tină, Scăldat în râs, în aur şi-n lumină, Pe uliţi trece hohotind păcatul...
Drumeţ străin din ţări îndepărtate, Eu mă strecor prin putreda cetate Când după nori mijeşte aurora...
Prin boltituri de arcuri triumfale,
Văd turnurile vechei catedrale,
Ca două braţe blestemând Gomora.
Nu-i o poezie memorabilă. Ea a făcut însă carieră în lirica sămănătoristă, ostilă oraşului corupător. în jurul acestei idei s-a creat o întreagă mitologie, minoră sub raport estetic, jeluitoare şi de cele mai multe oti falsă. Goga a deschis sau, poate, a încurajat prin talentul lui excepţional acest tardiv romantism rural, justificat ideologic de Nicolae Iorga. E. Lovinescu i s-a opus şi, în timp, poziţia lui estetică a câştigat. Ceea ce nu înseamnă că tema desrădăcinării, tema morţii satului tradiţional şi chiar tema ostilităţii spiritului rural faţă de civilizaţia urbană nu pot fi asumate de poezia autentică. Dovadă că există mari poeţi (Esenin, Blaga, Francis Jammes ş.a.) care nu le-au ocolit. Şi apoi, temele citate există, ca să spunem astfel, ca teme existenţiale. Şi, dacă există, poezia nu are de ce să le excludă. Să mai spun ceea ce toată lumea ştie,
XXIV
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXV
şi anume, că poezia nu este a obiectului reflectat în poem, ci a celui care observă, reflectează, fantazează în jurul obiectului ce-i stă în faţă?!... Unele adevăruri trebuie repetate pentru a putea face concurenţă neadevărurile care, ele, sunt foarte des enunţate. Să luăm cazul poeziei sămănătoriste. Cu excepţiile ce se cunosc (între care, cea mai importantă este chiar poezia lui Octavian Goga), ea este estetic neglijabilă, chiar primejdioasă prin lipsa ei dc talent. Mai primejdioasă este însă ideologia din spatele ei: aceea, de pildă, care exclude oraşul ca sursă de inspiraţie pentru literatura română pe motiv că oraşul este străin de specificul naţional. încă o dată, E. Lovinescu şi alţi critici din epocă au avut destule argumente pentru a se opune acestei teze reducţioniste. Tot atât de reducţionistă, absurdă şi infcrtilă estetic ca şi teza (ideologia) care vrea să excludă mitologia lumii rurale din literatura modernă...
Revenind la Goga: el poartă, pretutindeni, fantasma satului românesc şi nu-i putem reproşa acest fapt. Singurul reproş, îndreptăţit, poate fi de ordin estetic. Şi, în cazul citat mai sus, avem ce să-i reproşăm. Uneori reprezentările sale lirice sunt mai bune. Intră într-un muzeu şi, acolo, are revelaţia zădărniciei omeneşti şi a morţii universale. Este o temă predilect eminesciană. Goga foloseşte acelaşi stil vizionar şi acelaşi decor de sfârşit de lume:
„De undeva, de dincolo de moarte, Eu simt un duh întunecat cum vine, Cum îşi desface aripile negre, Cu zbor încet din haos se desprinde, Şi toate pier pe câte-n drum s-abate Şi le-a atins răsufletu-i de gheaţă... Mor florile şi zâmbetele mor, Se frânge visul, dragostea apune, Se sting zdrobite clocotele urii, S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri,
Trosnesc şi cad arcadele măiestre, C-un geamăt lung se surpă Partenonul, Iar duhul rău purcede mai departe, Şi râsul lui se plimbă pe ruine.
cu precizarea că, în final, autorul cărţii Din umbra zidurilor declamă triumful vieţii. Vrea o îngropare generală, o sacrificare a moaştelor „jalnice şi sfinte" pentru ca, deasupra lor, să crească iarba... Este un îndemn serios sau este vorba în versurile ce urmează de râsul filosoficesc, de ironia amară a romanticilor? :
„Veniţi, veniţi să facem îngropare! Drumeţi de-acum ai vremii stătătoare, Veniţi o groapă nouă să săpăm! Să le-aşezăm în tristă înfrăţire Aceste moaşte jalnice şi sfinte, Deasupra lor să crească iarba verde, Să-şi cânte viaţa imnul ei de slavă, Iar din amarul plâns al veşniciei Să prindem vraja clipei trecătoare.
Continuă să-1 urmărească pe Goga, acum şi până la sfârşit, tema rădăcinilor şi a datoriei sale morale faţă de cei care nu mai sunt. Sunt zeci de reluări, notabile poetic, ale acestui jurământ de credinţă faţă de strămoşi. E, totodată, un mod de a defini opţiunea lui pentru ceea ce s-a numit mai târziu poezie civică. Poemul Strămoşii e un răspuns dat lui Duiliu Zamfirescu care într-un articol se referise arogant la ascendenţa sa aristocratică. Vexat, Goga îi răspunde într-un poem memorabil, din care desprindem aceste versuri de o vehemenţă argheziană:
„Ei vin cu suflete-nnoptate, De-aceea sfarmă lanţuri grele, De-aceea urlă şi se zbate Durerea-n cântecele mele. Doar din al veacurilor caier
XXVI
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXVII
Mi-am împletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii!..."
Goga încearcă, din când în când, să iasă din proiectul lui liric (ilustrat şi de versurile citate mai sus) şi să intimizeze, de putem spune astfel, poemul. Să scrie, cu alte cuvinte, şi despre sine, nu numai despre cei pe care îi reprezintă. Nu prea reuşeşte, începe să noteze, de pildă, ceva despre singurătatea spiritului şi singurătatea destinului său şi, după câteva propoziţii, observăm că poezia se duce din nou spre tema prioritară. Glasul devine invariabil profetic. De vină poate să fie şi mecanismul retoricii lirice care, odată perfecţionat, începe să funcţioneze în toate împrejurările. Meditaţia asupra solitudinii devine fatal o meditaţie nu prea profundă despre pribegia sufletului şi vâltorile de-afară:
„Singurătate, tainică gfădină, Cu freamăt lin, cu dulce adăpost, Pribeagul suflet fără de hodină De-atâta vreme-n ţara ta n-a fost...
M-au alungat vâltorile pe-afară
Şi-n goana lor eu n-am avut răgaz
Să văd cum noaprea-n giulgiu-i mă-nfăşoară
Şi-mi scrie moartea umbre pe obraz...
Din vremi uitate mintea azi coboară Şi-ţi cer umil acuma, când te-ascult: Ori râsul meu curat de-odinioară, Ori lacrimile mele de demult..."
*
Poemele publicate în 1916 [Cântece fără ţară) nu aduc înnoiri, nici tematice, nici stilistice, în lirismul lui Goga. Tot ceea ce a avut de spus, el a spus în primele două cărţi, dacă nu chiar în prima. Nu-i un poet care evoluează, ci un poet care
acumulează. Lirismul lui este, dacă acceptăm această analogie obosită, un bulgăt de zăpadă care, rostogolindu-se, se amplifică... Goga încearcă în câteva rânduri să schimbe subiectele de reflecţie (să scrie, de pildă, despre poezia mării şi a depărtatului) şi eşuează. Sau, dacă nu eşuează, nu face decât să-şi caute alt decor pentru tema lui esenţială şi unică... Asta ar putea da senzaţie de monotonie, de lipsă de imaginaţie. Există de multe ori, mai ales în ultimele poeme, şi această impresie. Satisfacţia vine atunci când, reluând o fantasmă, poetul îi găseşte o mai bună traducere lirică. Poemul Fără ţară din 1916 cade pe un sol prielnic (durerea şi fervoarea Transilvaniei, speranţa unirii!) şi sună bine, ca o rugăciune cu voce tare într-o biserică părăsită:
„Eu sunt un om fără de ţară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleţ scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea nouă, Un biet nebun, orbit de-o stea, Ce-am rătăcit să v-aduc vouă Poveştile din ţara mea.
Eu sunt oftatul care plânge Acolo-n satul meu din deal, Sunt ţipătul muiat în sânge Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un visător de biruinţi, Ce port blesteme-n cerul gurii, Drept moştenire din părinţi.
Eu m-am desprins dintre morminte, Din cripte umede şi reci, De unde-aducerile-aminte Ţin straje unui gând de veci.
XXVIII
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXIX
Şi cu fiorul care poartă Pe cei încrezători în fraţi, V-am plâns la fiecare poartă Durerea motţilor uitaţi.
Azi simt cum noaptea se coboată Pe dimineaţa mea de ieri, Cum cântul meu se înfăşoară în giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara Ca să şi-o ceară de la voi.
Versurile sunt memorabile, în ele intră şi o notă de disperare metafizică, o exasperare în suferinţă. Goga continuă să-şi înfăşoare versurile în marame de jale şi speranţă. O jale care trece, repetăm, dincolo de lucruri şi dă o impresie de sfârşit de lume. O speranţă, un vis de împlinire şi răzbunare care capătă, ori de câte ori poetul atinge această coardă a violoncelui său liric, o rezonanţă remarcabilă. Cititorul sfârşeşte prin a accepta şi această nouă variantă cu sentimentul că ascultă, într-o interpretare nouă, o veche bucată muzicală...
S-a pus de mai multe ori problema dacă poezia lui Goga stă sau nu departe, prin substanţa şi stilul ei, de simbolismul care, în aceeaşi epocă, se afirma destul de puternic în literatura română. G. Călinescu remarcă un număr de motive comune, cum at fi anxietatea, convoaiele mortuare, florile bolnave, ca şi sentimentul, răspândit printre moderni, de om fără de ţară, de pribegie, solitudine cosmică... Pe unele le regăsim, într-adevăr, în poemele lui Goga, pe altele nu. Sau, mai corect, dacă se află, ele au altă încărcătură lirică şi altă destinaţie. Nostalgia de migraţie, de pildă, nu are nici o conotaţie simbolistă în versurile lui Goga. Poetul călătoreşte cu o umbră în suflet, însoţit de jalea
lui care are, aici, o cauzalitate foarte precisă. De altminteri, sentimentul pe care-1 am este că lui Goga nu-i place să călătorească. Migraţia lui este o desrădăcinare dureroasă şi, când se află într-un mare oraş european, îl prinde dorul de întoarcere... Câteva acorduri simboliste aflăm, în mod cert, în alte versuri. Iată, de pildă, tăcerea care se prăbuşeşte peste oraş şi disperarea pomilor care îşi ridică braţele spre cer:
„Părăsiţi rămân în urmă, Şi cu trupul gol castanii,
în tăcerea care cade
Braţele-şi întind spre cer.
Liniştea se-ntoarce iarăşi 1 )c pe câmpuri în alee, I )e departe-abia se-ngână Lenea dulce-a unui vals.
sau lieierea convoiului mortuar (motiv tipic bacovian):
„Trecea azi pe la colţ de stradă, Cu pasul cadenţat şi tar, Cântând a morţii serenadă, Trecea convoiul mortuar."
ori „posomorâtele urne", „ţintirimele cu umbre taciturne", harfele spânzurate, umbrele amurgului de vară care „miroase toate-a moarte şi-a otravă", sentimentul de golire a cerului, de solitudine cosmică, retragerea cetei de îngeri şi prăbuşirea unui mit:
„Rănit văzduhul tremura-n răsfrângeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Şi-n mintea mea un basm frumos se frânge!"
în fine, senzaţia de pustiu interior, de gol ce se lărgeşte, de abandon:
„Eu când mă uit în miue-arare, Sărmanul suflet mă-nspăimântă, O casă goală mi se pare, O casă care nu cuvântă..."
XXX
INTRODUCERE
INTRODUCERE
XXXI
sau sentimentul de disperare metafizică din aceste versuri în muzica şi melancolia cărora se întâlnesc Eminescu şi simboliştii decadenţi:
„Acuma când, în noapte, la tine gându-mi port, Mi-e sufletul o casă din care-ai dus un mort. Tot mai pluteşte încă fiorul stinsei vieţi, Sunt urme de răsuflet ce-s scrise pe păreţi... Dar e atâta umbră în golul ce-a rămas Şi-atâta întunerec se lasă ceas cu ceas, Că, dornic să se spargă pustiul mut şi sec, Aş vrea să-mi nărui casa - s-o nărui şi să plec.
Un poem publicat postum este dedicat tristeţii inefabile (Tristia), un altul vorbeşte de mortul frumos din suflet şi de florile crescute pe ruine (Brevesognd), iar un sonet datat 1921 (Apus) reia, în mod mai direct, câteva din stările, pozele specifice imaginarului simbolist. Pacea vesperală, de exemplu, apoi parcul, crucea sepukrală, tristeţea aleelot goale şi muzica tăcerii...
„Duminecă. Nu-i nimeni pe alee, Şi-n împietrită pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un strat de orhidee.
Muiat în blânda florilor sfială, Jos, soarele s-a mai oprir să steie, Cele din urmă roşii curcubeie Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.
Apune-apoi... Lin, una câte una, Vin umbrele peste copaci să cadă, Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii, Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă, Sorbim imensul cântec al tăcerii..."
De la tristeţea duminicală din poemele lui Bacovia, Goga ajunge la speenullui Baudelaire, la nevroză, la beţiile şi la nopţile otrăvite. Cetind pe Baudelaire este un comentariu liric (i-am putea zice: un poem de substituţie) în marginea poemelor din Florile răului. Poetul profetic contemplă, acum, alt fel de nelinişte şi primeşte alt fel de cuminecătură:
„Mai recetesc o pagină bolnavă
Din spleen-ul tău încarcerat în rime,
în noaptea asta plină de otravă,
Când nu mai râd, căci nu mă vede nime...
Simt sufletul învins cum ţi se frânge, Un Crist cu pieptul zdrenţuit de suliţi, Pare-că văd cum ai stropit cu sânge, Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliţi...
Cum, stând aşa, cu coatele pe masă, Urâtu-ncinge fruntea mea de ceară, Iar noaptea grea asupra mea îl lasă: O lespede pe-o pace funerară..."
Goga introduce şi motivul muzical în poem (Ascultând „Messias"de Hândel), zidurile sure, cavoul, „vedenia burgheză", pe scurt, urâtul şi vagul simbolist în acordurile unui vals de Strauss:
„Par un cavou arcadele boltite Subt ziduri sure, reci, indiferente, Când dintr-un colţ răsună-n vagi accente Un vals de Strauss cu note gâlgâite..."
*
Astfel de deschideri nu schimbă prea mult substanţa lirismului. Goga rămâne, până la urmă, ceea ce a apucat să fie şi ceea ce talentul lui, excepţional, i-a îngăduit să fie: un poet potrivit sosit în momentul potrivit şi la timpul potrivit. Spiritul
XXXIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XXXV
în stele etern numele lui", şi inegalabila caracterizare din eseul închinat Craiului Munţilor reprodus în volumele Mustul care fierbe şi Precursori.
1851
martie, 28. S-a născut losif Goga, tatăl poetului, în comuna Crăciunel de pe Târnave, sat de oameni sărmani, unde elevul Goga îşi va petrece multe vacanţe, cunoscând nemijlocit viaţa celor obidiţi care i-a inspirat poeziile cu temă socială.
1856
octombrie, 2. S-a născut Aurelia Bratu, mama poetului, învăţătoare la Răşinari, va publica poezii în revisra Familia lui losif Vulcan, fiind o neînfricată luptătoare pentru ideea naţională.
1867
martie, 1. Apare la Iaşi revista Convorbiri literare, foarte citită şi preţuită mai târziu în familia Goga.
1868
Protopopul Ion Bratu îl întâlneşte pe tânărul Eminescu, aflat la Blaj, îl ajută material şi-i înlesneşte trecerea în Ţara Românească, „pe la Vama Cucului".
1877- 1878
Se desfăşoară Războiul de Independenţă, la care participă şi voluntari ardeleni.
1878
ianuarie, 10. Moare Ion Bratu, bunicul poetului.
1878- 1879
losif Goga e învăţător în comuna Răşinari, unde va deveni preot, începând să colaboteze la Telegraful român, fondat de Mitropolitul Andrei Şaguna, la Sibiu.
1880
ianuarie, 27. losif Goga se căsătoreşte cu învăţătoarea Aurelia Bratu, cu care va avea cinci copii, trei băieţi, Octavian, Victor şi Eugen, şi două fete Victoria şi Claudia.
1881
martie, 20/aprilie, 1. Se naşte Octavian Goga la Răşinari, jud. Sibiu.
1882
Se naşte fratele său Victor, mort însă după un an.
1883
septembrie, 15- Se naşte Victoria, sora poetului, prototipul poeziei Dăscăliţa. A colaborat cu proză la revista Familia, a fost învăţătoare şi s-a stins din viaţă la numai 20 de ani (1903), răpusă de tuberculoză.
- Apare volumul Poezii de M. Eminescu, ediţia Titu Maiorescu, care va ajunge şi în casa familiei Goga, fiind citite cu ardoare de toţi membrii ei.
1884
aprilie, 26. La Sibiu apare Tribuna lui Ioan Slavici, publicaţie politică şi culturală cu importante implicaţii în mişcarea naţională a românilor din Transilvania.
1886
octombrie, 18. Se naşte Claudia (Măria) a doua soră a poetului, ea însăşi poetă, publicând versuri în Luceafărul, sub pseudonimele Măria Bratu şi Simina Bran.
1888
decembrie, 11. Se naşte Eugen losif Goga (t 1935), careva scrie volumul de proză cu note autobiografice: Două Siberii (1918) şi romanul Cartea Facerii (1936); va publica articole în ziarele şi revistele Ţara Noastră, Renaşterea română, Epoca, Românul (Arad), pe care le-am reprodus în
XXXVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XXXVII
ediţia noastră din Două Siberii, republicată la Editura Viitorul Românesc în 1995.
1889
iunie, 15- Moare la Bucureşti Mihai Eminescu.
1890
iunie, 14. Octavian Goga absolvă clasa a V-a a şcolii din Răşinari, clasificându-se al treilea din 21 de elevi. Aci 1-a avut dascăl pe Moise Frăţilâ, intelectual patriot şi inimos, închis în temniţele ungureşti şi condamnat la moarte, scăpând „ca prin minune". Se pare că el e prototipul Dascălului din poezia omonimă.
1890
Octavian Goga se înscrie la liceul unguresc din Sibiu, iar în 1892 intră şi la internatul acestui liceu. în clasa a VlI-a este eliminat din liceu, în urma conflictului cu profesorul de istorie Tompa Arpad, care jignea neamul românesc în lecţiile sale şovine şi se străduia să-i deznaţionalizeze pe tinerii români.
1893
mai, 14. Octavian Goga scrie prima poezie dedicată românului care „de dimineaţa până seara tot lucră necontenit/ Dar cu toată osteneala/ Tot este nepreţuit".
1894
mai, 7-25- Are loc la Cluj Procesul Memorandumului care zguduie profund conştiinţa tânărului poet. — Apare la Bucureşti revista Vatra, condusă de G. Coşbuc, I.L. Caragiale şi I. Slavici.
1897
decembrie, 12124. Debutul poetului în presă cu poezia Atunci şi acum, publicată în Tribuna, an. XIV, nr. 275.
1897-1902
Goga publică 36 de poezii în Tribuna şi Tribuna literară, pe care Ie semnează Octavian sau Tavi.
1899
Goga se transferă, împreună cu colegul său Ion Lupaş, ilustrul istoric al Transilvaniei mai ales, de mai târziu, la Liceul românesc din Braşov, la care învaţă şi St. O. losif, Axon Cotruş, Lucian Blaga şi alţi scriitori ardeleni, la vremea lor.
1900
vara. Octavian Goga îşi ia bacalaureatul.
- Vizitează prima dată Bucureştiul. septembrie, 11. Se înscrie ca student la Facultatea de Litere şi
Filosofie a Universităţii din Budapesta.
1901
decembrie, 2. Apare, la Bucureşti, revista literară Sămănătorul până la 27 iunie 1910.
1902
iulie, 1. Apare la Budapesta revista Luceafărul, din iniţiativa şi sub conducerea studenţilor români, printre care şi Octavian Goga.
Eminescu era patronul spiritual al tinerilor de la Luceafănd. în 1906 revista se mută la Sibiu, unde Goga va lucra la Astra.
decembrie, 1. în nr. 11 apare în revistă poezia Bătrâni, devenită aproape o romanţă populară.
1903
aprilie. Susţine cu succes examenul fundamental de profesor secundar de istorie, latină şi filologie.
XXXVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XXXIX
vara. La Răşinari, Goga începe să traducă şi să publice în revista Luceafărul poemul dramatic al lui Madăch Imre, Tragedia Omului.
august, 1. Apare poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă, în Luceafărul, an. II, nr. 14-15.
1904
februarie, 15- Poezia Oltul, semnată Nic. Otavă, apate în Luceafărul, an. III, nr. 4, p. 91-92. Despre geneza acestei poezii Goga telatează în Fragmente autobiografice.
Poezia i-a făcut lui Caragiale o impresie excepţională. Iată cum e descris acest moment, pettecut în Restaurantul „Gambrinus" din Bucureşti, în caftea lui O. C. Tăslăuanu: O. Goga (Amintiri), p. 170-171: „La o masă din fund juca şah Ion Gorun cu George Coşbuc, iar Caragiale chibiţa. Pe canapea, lângă Gorun, era un volum nou de poezii, cu foile netăiate, adus de Nerva Hodoş, care se aşezase şi el să chibiţeze. Nenea lancu s-a chiorât de câteva ori la volum, pe urmă l-a luat în mână, deschizându-l aşa, la întâmplare. A cetit câteva strofe. Şi-a dres ochelarii, s-a uitat la coperta volumului; autorul, un anume necunoscut. A tăiat câteva foi şi, cu vădită curiozitate, a cetit o poezie întreagă. A deschis volumul în altă parte şi a dat peste Oltul. Când l-a terminat, a mormăit: «Mă, al dracului!» A oprit pe jucători şi i-a silit să asculte poezia întreagă. «Da' cine-i ăsta, bre?» întreabă maestrul Caragiale. «Unpoet de la noi din Ardeal», îl lămuri Gorun. «Mă, da' ştii că are talent!» «Ia să-l luăm de la început», şi Caragiale a cetit cu glas tare, poezie după poezie, aşa cum numai el ştia să cetească, subliniind frumuseţile şi comentând fiecare bucată. Se făcuse miezul nopţii când maestrul a închis volumul, entuziasmat de noul ucenic al strunei. «Să bem câte o halbă în sănătatea lui», propuse badea George. «Să bem, că-i vrednic», întăriră ceilalţi. Şi cei trei maeştri ai scrisului,
împreună cu instruitul şi scăpărătorul Nerva Hodoş, au întârziat până în zorii zilei, reluând lectura volumului şi cântărind fiecare strofă. A fost cea mai strălucită consacrare a poetului Goga, pe care o povestea cu mult haz maestrul Caragiale, aducăndu-şi aminte de «chiulul» pe care i l-a tras Goga la Berlin recomandându-se «arhitect». "
aprilie, 10. Apare poezia Dăscăliţa, semnată Nic. Otavă, în Luceafărul, an. III, nr. 7, p. 151.
iunie, 8. I se eliberează Absolutorium-u\ de către Facultatea de Litere şi Filosofie, Univetsitatea din Budapesta.
octombrie, 1. O. Goga primeşte „un stipendiu pe doi ani" (până în octombrie 1906) de la Societatea „Transilvania" pentru studii la Universităţile din Berlin şi Paris.
toamna. Octavian Goga pleacă la Universitatea din Berlin, cu o bursă de la Societatea „Transilvania", pentru un doctorat pe care nu-1 va lua, dar îşi va lărgi foarte mult orizontul de cultură cu profesori şi istorici celebri.
1905
ianuarie. începe apariţia, în Luceafărul, a antologicelor poezii: Plugarii (15 ianuarie), Lăutarul{\ ianuarie), Dascălul (15 august), Rugăciune (1 septembrie), Clăcaşii (1 octombrie). „Geneza Clăcaşilor, scrie Horia Teculescu, într-un extras din revista Ţara Bârsei, Braşov, 1938, p. 4, trebuie căutată aici, pe delniţele din marginea Crăciunelului (satul natal al tatălui lui Goga, unde poetul şi-a petrecut vacanţele - n.n), după mărturisirea făcută mie când am străbătut împreună Crăciunelul. Era amintirea unei femei bătrâne, care, la clacă, topită de arşiţă, trecând pe lângă un izvor, a încercat să-şi potolească setea, iar «samtartăul» a lovit-o cu biciul. "Despre originile îndepărtate în copilărie ale ideii din această poezie vorbeşte Goga însuşi în Fragmente autobiografice.
vara. O. Goga este ales secretar II al Astrei din Sibiu.
XI.
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
- Apare volumul Poezii, Budapesta, Institutul tipografic şi de editură Luceafărul. Volumul cuprinde 48 de poezii; pe copertă poartă însă anul 1906. decembrie, 24. Moare losif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul (Luceafărul, 15 ianuarie 1904).
1906
martie, 21. Academia Română îi acordă Premiul „Herescu-Năsturel" pentru volumul de Poezii (1905), raportor fiind Titu Maiorescu.
iunie, 16. Are loc logodna lui Octavian Goga cu Hortensia Cosma, fiica lui Partenie Cosma, directorul Băncii „Albina", unul dintre românii ardeleni cei mai înstăriţi.
august, 14—15- O. Goga demisionează din postul de secretar II al Astrei de la Sibiu.
septembrie, 21. Este ales secretar literar al Astrei, funcţie din care va demisiona la 1 noiembrie 1914.
octombrie, 16. Poetul se căsătoreşte cu Hortensia Cosma.
1907
ianuarie, 1. Apare la Sibiu, sub redacţia lui Octavian Goga, revista Ţara Noastră (prima serie 1907-1909).
februarie—martie. Au loc răscoalele ţărăneşti, care-i vor inspira lui Goga mai multe poezii, precum: Cain, O ţară ştiu, Cosaşul şi se vor resimţi în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul, publicat în 1909.
martie, 1. Publică în Viaţa românească, an. II, nr. 3, 1907, p. 460-463, poezia Un om, semnată Octavian Goga.
octombrie. Proces de presă pentra articolul Poveste de jale din revista Ţara Noastră, nr. 4. Este achitat.
1908
Apare volumul de publicistică O seamă de cuvinte.
1909
iulie. Poetul se retrage de la conducerea revistei Luceafărul.
— Apare volumul de versuri Ne cheamă pământul, Editura „Minerva". A fost retipărit în volumul antologic de Poezii din 1924, ptecum şi în toate ediţiile ce au urmat.
decembrie. Arestat şi depus 8 zile în închisoare la Budapesta, fiind acuzat că vrea să plece din ţară, în condiţiile în care avea 6 procese de presă.
1910
iunie. Candidează - fără succes - la alegerile de deputaţi pentru Parlamentul de la Budapesta.
1911
februarie, 9/22. Procesul de la Cluj, în urma căruia poetul este condamnat la o lună închisoare şi 600 coroane amendă. Detenţia o execută la Seghedin.
— Apare broşura Ce e „Tribuna"zilelor noastre?. Răspuns la broşura Mangra, Tiszsa şi „Tribuna".
— Apare volumul de publicistică însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.
octombrie. în Viaţa românească se publică poezia lui St. O. losif: Scrisoare lui Goga, în care exprimă în tonuri suave regrete târzii şi melancolii, deodată cu admiraţia pentru poetul luptător.
1912
ianuarie. O. Goga revine la conducerea revistei Luceafărul
(până la 16 noiembrie acelaşi an). februarie. Goga e închis în temniţa din Seghedin pentru
articolele sale patriotice. Acolo scrie poeziile Eu ştiu un basm
(Luceafărul, 19 februarie 1912) şi Poetul (Luceafărul,
4 martie 1912).
Semnată Octavian Goga, cu indicaţia Seghedin, poezia Poetula apărut în Luceafărul, an. XI, nr. 10,4martie 1912,
XLII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLIII
p. 196, şi a fost reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). Nu numai indicaţia Seghedin, care o însoţeşte, ne indică faptul că a fost scrisă în temniţă, ci şi următoarea însemnare, cu titlul Goga în temniţă, publicată în Luceafărul, nr. 7, 12 februarie 1912: „In sfârşit, după multe amânări din cauza hărţuielilor cu d-l Vaida, poetul Goga a intrat în temniţa Seghedinului, pentru a-şi împlini pedeapsa de o lună. A plecat în tăcere, fără alai şi fără să-l însoţească strigătele de durere şi de indignare ale poporului a cărui pătimire a înveşnicit-o în poeziile lui. "O. Goga a fost închis pentru un articol publicat în revista Ţara Noastră, în care „scria răspicat, se spune în însemnarea respectivă, despre mizeriile noastre interne şi despre asupririle clasei feudale din Ungaria".
-1. L. Caragiale vine de la Berlin şi—1 vizitează la închisoare. Goga evocă momentul în tulbutătorul articol A murit Caragiale.
1913
ianuarie, 14—februarie, 13. O. Goga face parte din delegaţia P.N.R. pentru tratative cu guvernul ungar privind drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. Eşuează, dar se accentuează şi disensiunile dintre poet şi vechi conducători naţionali.
- Apare volumul de versuri Din umbra zidurilor în Editura Minerva, Bucureşti. A fost introdus în volumul de Poezii, 1924 şi în toate ediţiile ce au urmat.
1914
februarie, 14. Premiera piesei Domnul Notar pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
- Se publică în volum piesa Domnul Notar, care a cunoscut patru ediţii în acest an.
mai, 29. Octavian Goga este ales membru corespondent al Academiei Române.
— Din cauza represiunilor îndurate din partea autorităţilor ungureşti, dar şi datorită neînţelegerilor cu vechea conducere a P.N.R., Octavian Goga trece în România, rămânând şi activând în Bucureşti pe toată perioada neutralităţii României.
decembrie, 14127. O. Goga este ales în comitetul de conducere al Ligii culturale pentru unitatea politică a tuturot românilor.
1915
februarie. S-a constituit la Bucureşti „Legiunea ardeleană", condusă de Octavian Goga, care în octombrie, acelaşi an, scoate ziarul Ardealul.
septembrie, 18. S-a creat la Bucureşti „Federaţia Unionistă", în conducerea căreia se afla şi O. Goga.
- Se editează volumul de publicistică Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală.
1916
ianuarie, 6119. Procurorul regal din Cluj ordonă urmărirea lui Octavian Goga, acuzat de „crima de complot" pentru aderarea la Federaţia Unionistă.
august, 17. La intrarea României în război, poetul publică un articol în Epoca, exclamând: „Nu mai sunt Carpaţii!" -Apare volumul Cântece fără ţară, în Editura „C. Sfetea", Bucureşti. A fost retipărit în volumul de Poezii, 1924 şi în toate ediţiile ce au urmat.
noiembrie—decembrie. Octavian Goga se refugiază la Iaşi, după ocuparea Capitalei de trupele germane. Scrie un jurnal, Fărămituri dintr-o prăbuşire, publicat integral, pentru prima dată, în această ediţie.
1917
ianuarie, 7. Formarea la Iaşi a „Comitetului Naţional al Românilor emigraţi din Austro-Ungaria" (12 membri:
XLIV
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLV
Octavian Goga, V. Lucaciu, I. Nistor, Z. Bârsan, Sever Bocu ş.a.), care semnează „declaraţia de război" monarhiei austro-ungare.
- Mobilizat la Biroul de propagandă al Armatei Române. februarie, 2/15- Prin activitatea acestui Birou, începe să apară
ziarul România, organ al apărării naţionale, susţinut de Marele Cartier General al Armatei Române. Apare până la 23 martie 1918. Printre colaboratori: Mihail Sadoveanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Simionescu, I. U. Soricu, Mircea Dem Rădulescu, G. Gregorian, Vasile Militarii, G. Rotică, Eugen Goga, Al. T. Stamatiad, Ion Minulescu, Zaharia Bârsan şi alţii. Aici, Goga publică 46 de articole şi mai multe poezii, dintre care Ciorile n-a fost reprodusă în nici o ediţie, până la cea realizată de noi în 1967.
- In refugiu la Iaşi scrie poezia Poveste veche, octombrie-decembrie. După izbucnirea revoluţiei în Rusia,
armatele ţariste, anarhizate, se retrag în debandadă de pe front. Sovietele încheie pacea de la Btest-Litovsk. Rămasă aproape singură şi înconjurată de inamici, România încetează operaţiunile militare, semnând, în final, Pacea de la Buftea-Bucureşti (mai 1918) cu Puterile Centrale.
1918
După semnarea păcii de la Bucureşti, Octavian Goga consideră că prezenţa sa în Apus, la Londra şi Paris, este mai folositoare decât în Moldova. iunie. Pleacă spre Paris „trenul Take lonescu", cu 200 de persoane indezirabile pentru ocupanţi. Pentru a nu fi arestat de austrieci, Octavian Goga pleacă prin Rusia. După pregătirile de rigoare, îşi lasă barbă, îşi pune ochelari â la Cehov, se îmbracă ruseşte, îşi pregăteşte un paşaport pe numele Gheorghe Oprescu şi, întovărăşit de Sever Bocu şi călăuzit de voluntarul ardelean Guin, poetul trece Nistrul.
Guin ştia ruseşte şi - după mărturisirea lui Goga - se bucura de încrederea unora dintre conducătorii Sovietelor. Drumul până la Moscova îl fac în vagonul special al unui comisar al guvernului, căruia i-1 prezentase pe Goga drept unul dintre reprezentanţii marxismului din România. După câteva zile pettecute la Moscova, Goga şi Bocu pleacă la Petrograd, unde găsesc Legaţia României pustie, păzită de un singur soldat ardelean. Descoperind hârtie cu antet şi ştampilele necesare, Goga îşi pregăteşte acte de liberă trecere, cu ajutorul cărora ajunge în Finlanda, ocupată de germani. De acolo trece în Suedia. Aici îşi rade barba şi revine la numele său adevărat. Continuă apoi drumul prin Stockhom, Kristian şi Bergen, traversează Marea Nordului, plină de submarine germane, şi ajunge la Londra, iar de acolo la Paris. Călătoria a durat peste o lună de zile, în cursul căreia Goga a trecut prin nenumărate primejdii. La Paris, se alătură grupului de români care, în condiţiile date, iniţiază o mişcare propagandistică în favoarea intereselor României.
august, 24/septembrie, 6. Se creează la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor. Octavian Goga este ales vicepreşedinte al Consiliului, alături de V. Lucaciu, dr. C. Angelescu şi Jean Th. Florescu. Felurile acestui consiliu erau de a propaga în opinia publică mondială ideea necesităţii desăvârşirii unităţii noastre naţionale şi de a demonstta legitimitatea ei. Numai la câteva săptămâni de la înfiinţarea lui, Consiliul a fost recunoscut de guvernele Franţei, Angliei, Italiei, Statelor Unite ale Americii.
Decembrie, 1. Marea Adunare Naţională de la Alba lulia hotărăşte Unitea Ttansilvaniei cu România.
decembrie, 2. Octavian Goga, aflat la Paris, este ales în Consiliul Dirigent al Transilvaniei.
XLVI
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XLVII
1919
iunie, 4. Poetul este ales membru al Academiei Române. decembrie, 5- Octavian Goga devine ministtu al Instrucţiunii
şi Cultelor (până la 15 martie 1920) în guvernul Alex.
Vaida-Voievod.
1920
martie. Părăseşte P.N.R. şi intră în Partidul Poporului (Averescu).
iunie, 13. Devine ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul Al. Averescu (până la 17 decembrie 1921).
1920-1921
Divorţează de Hortensia Cosma, căsătorindu-se, ulterior, cu Vetutia Triteanu.
1922
octombrie, 15- Reapare la Cluj revista Ţara Noastră (până în 1931, când se mută la Bucureşti).
— Se înfiinţează la Bucureşti „Societatea autorilor dramatici", Octavian Goga numărându-se printre fondatori.
1923
mai, 30. Rosteşte discursul de recepţie la Academia Română, despre George Coşbuc, căruia îi succede, pe care îl publică în broşură în acelaşi an.
- Publică broşura Ideea naţională.
1924
— Apare volumul antologic Poezii de Octavian Goga, Editura „Cultura Naţională", Bucureşti, „Scriitori români".
- Poetul este distins cu Premiul Naţional pentru poezie, creat chiar în acel an.
1926
martie, 30. Octavian Goga devine ministru de interne în guvernul Alexandru Averescu (până la 4 iunie 1927).
1927
- Reprezentarea pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti a piesei Meşterul Manole. Piesa se menţine în repertoriul Teatrului Naţional în stagiunile din 1927-1929.
- Apare volumul de publicistică: Mustul care fierbe, la Imprimeriile Statului, care nu a mai fost reeditat, până în 1992, când îl republică istoricul literar Teodor Vârgolici la Editura Scripca.
Toate articolele şi discursurile din acest volum au fost publicate de Goga în revista Ţara Noastră în anii 1922-1926.
1928
- Octavian Goga este ales vicepreşedinte al Partidului Poporului.
- Apare în volum piesa Meşterul Manole.
1930
- Publică două volume de articole, cuvântări şi evocări: .. .Aceeaşi luptă: Budapesta—Bucureşti, Editura „Universul", Bucureşti, 386 pagini, şi Precursori. Cu un portret inedit de Camil Ressu, Bucureşti, „Cultura Naţională", 309 pagini.
- Se implică în mişcarea carlistă pentru înlăturarea Regenţei şi aducerea lui Carol al Il-lea pe tron.
1931
aprilie, 1. Octavian Goga împlineşte 50 de ani. Evenimentul capătă proporţiile unei sărbători naţionale. II sărbătoresc toate marile instituţii: Academia Română, Societatea Scriitorilor, Senatul, Universităţile.
1932
februarie, 16. Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Cluj îi decernează titlul de doctor honoris causa. Municipalitatea îl proclamă cetăţean de onoate al Clujului, dotându-1 cu un teren pentru consttuirea unei case.
XLVIII
CRONOLOGIE
CRONOLOGIE
XIIX
- Peste puţin timp, Ministerul învăţământului îl numeşte profesor la aceeaşi Universitate. Problema chemării lui Goga la Universitatea din Cluj s-a pus încă din 1919 şi s-a mai reluat de câteva ori, de către profesorul Onisifor Ghibu, dar n-a atins niciodată unanimitatea din 1932.
martie, 6. Intr-un comunicat al conducerii Partidului Poporului se preciza: „Octavian Goga, printr-un act de răzvrătire, a încetat de a mai face parte din Partidul Poporului", că „toţi membrii care aderă la acţiunea d-lui Goga vor fi consideraţi excluşi din partid pentru răzvrătire".
aprilie, 10. Cu aderenţii săi, Octavian Goga creează Partidul Naţional-Agrar al cărui preşedinte devine.
- Apare la Bucureşti seria a III-a din revista Ţara Noastră (până la 10 iulie 1938). Subtitlul revistei: „Foaie pentru săteni"; director: Al. Hodoş.
1934
Apare Tragedia omului de Emeric Madâch, în traducerea lui Octavian Goga, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al Il-lea"; traducere socotită de valoarea originalului.
1934-1937
- Deputat în Cameră, rosteşte mai multe discursuri în sensul ideii naţional—creştine, aşa cum era exprimată programatic de Partidul Naţional-Creştin.
1935
iulie, 14. Prin fuzionarea Partidului Naţional-Agrar cu Liga Apărării Naţional-Creştine (L.A.N.C.) a lui A.C. Cuza, s-a format Partidul Naţional-Creştin, sub conducerea lui Octavian Goga şi A. C. Cuza
decembrie, 5 şi 9. Rosteşte un discurs în Adunarea Deputaţilor, publicat de organizaţia P.N.-C. din Sibiu sub titlul: România a românilor, 1936, 40 pagini.
decembrie 6şi 11. Discurs în Cameră: Ideea naţional-creştină, apărut în broşură în 1936, Bucureşti, 62 pagini.
1936
februarie, 27 şi martie, 3- Discurs în şedinţele Adunării Deputaţilor, publicat în broşură sub tixluhAfirmarea ideii naţio-nal-creştine, Bucureşti, 1936, 65 pagini.
mai, 8. Poetul îşi întocmeşte testamentul, în care face şi această mărturisire de crez politic: „îmi pare rău că n-am putut sluji Ţara cum aş fi vrut şi cred că aş fi putut - cu credinţă şi hotărâre. Am trăit în vremea proştilor - a stăpânit medioctaţia sub un Rege tranzacţionist în chestiuni de morală, timid şi fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de Ţară în vâltoarea care vine, nu ştiu — dar cred în puterile sufleteşti ale neamului".
1937
La politique etrangere de la Roumanie. Discours en Parlemenr Roumain, Bucarest, 1937, 62 pages. decembrie, 28. Formarea guvernului prezidat de Octavian Goga, cunoscut şi sub sintagma guvernul Goga-Cuza.
1938
februarie, 10. Regele Carol al Il-lea înlătură guvernul O. Goga— A.C. Cuza, deschizând calea spre un alt regim politic în România.
februarie. Goga se simte tot mai singur, mai fără sens în acţiunile sale. Urmează nopţi de zbucium, de agitaţie zadarnică, peste care se lasă, apăsătoare, o imensă decepţie, considerându-se un sacrificat. — Vechea boală cardiacă a poetului se accentuează. In curând, poetul va pleca la Viena.
mai. La începutul lunii se întoarce la Cluj. Părea că se liniştise. Face vizite prietenilor, se plimbă prin bătrâna cetate a culturii, ia masa la prietenul său, Laurian Gabor, fost primar al oraşului, şi după prânz se întoarce cu
I,
automobilul la Ciucea. Aici stă de vorbă cu sătenii, cu oamenii de casă. Era vesel. Nimic din întâmplările imediate nu prevestea o catastrofă.
mai, 5. Face congestie cerebrală în seara zilei de 5 mai 1938. După atac, revenindu-şi pentru o clipă, cere o coală de hârtie să-i scrie soţiei sale Veturia, aflată la Bucureşti, nereuşind să scrie decât primele două litere din cuvântul „Dragă". Este ultimul manuscris a lui Octavian Goga, care se păstrează la Muzeul de la Ciucea.
mai, 6. în amurgul zilei de vineri, 6 mai, vechea boală a lui Goga se complică cu o bronhopneumonie. Bolnavul nu mai cunoaşte pe nimeni. Temperatura se menţine la 40°. Până a închide ochii pentru totdeauna, degetele mâinii stângi făceau gestul reflex al răsfoirii unui volum. I s-a pus chiar o carte lângă mână, iar poetul o mângâia şi o răsfoia.
mai, 7. La orele 14 şi 6', Octavian Goga trece în nefiinţă, la puţin timp după ce împlinise 57 de ani. Pentru a i se face funeralii naţionale marele defunct este adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. Trenul se opreşte în gări, unde se află mulţime de oameni.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu, dar mai târziu, peste vreo opt luni, pentru odihna de veci, a fost reînhumat în cripta Mausoleului de la Ciucea în inima Ardealului pentru care s-a jertfit.
1939
Apare volumul de versuri Din larg. Poeme postume, Fundaţia pentru Literatută şi Artă „Regele Carol II". Cuprinde 6 cicluri: Din larg, Război, Noi, Astăzi, In sat, Traduceri.
— Octavian C. Tăslăuanu publică Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei „Luceafărul".
U
1940
Apare volumul Poezii alese de Octavian Goga, Ediţia Ion Pillat, Bucureşti.
1941
Apate volumul Poezii, Bucureşti, Cugetarea (Colecţia Darul soldatului).
1942
Apare volumul Discursuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
1943
Apare volumul Poezii alese, Bucureşti, 109 pagini.
1944
Apare volumul Poezii, Bucureşti, Cugetarea, 382 pagini. 1948-1957
Octavian Goga este interzis , opera lui nu se mai reeditează şi este scoasă din manualele şcolare, timp de un deceniu.
1957
ianuarie—februarie. D. Brumam [D. Vatamaniuc] publică articolul Poezia lui Octavian Goga, în Steaua, an. VIII, nr. 1, ianuarie şi nr. 2, februarie.
- Apare voi. Versuri, E.S.P.L.A., Bucureşti. Prefaţă de Mihai Beniuc.
1963
Apare voi. Poezii, E.S.P.L.A., Bucureşti, sub îngrijirea lui Ion Dodu Bălan.
1965
Se realizează de Ion Dodu Bălan o nouă ediţie în două volume: I. Ne cheamă pământul şi II. Cântece fără ţară, E.P.L., Colecţia „Biblioteca pentru toţi".
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Realizarea unei ediţii academice, cuprinzând scrierile, pe cât posibil complete, ale lui Octavian Goga, s-a dovedit a fi - pe parcursul a peste patru decenii, de când am făcut prima încercare - deosebit de anevoioasă. Motivele ţin, pe de o parte, de destinul zbuciumat al scriitorului care l-a făcut să peregrineze de la Răşinari la liceele din Sibiu, Braşov şi, apoi, la Universitatea din Budapesta unde a scos revista Luceafărul, mutată la Sibiu, şi Ţara Noastră (1907-1909), prima serie, în care a publicat foarte multe articole, unele reproduse în volumele sale de publicistică. Nestatornicia vieţii l-a dus prin închisoarea din Seghedin, pentru delicte de presă, la Universitatea din Berlin, în 1904, în vedetea unui doctorat, apoi la Bucureşti, publicând m Adevărul {\9\4) şi în Epoca (1915). Unele articole publicate aici sunt inedite, altele republicate din ziarele Românul, Tribuna din Arad sau Ţara Noastră (Sibiu).
Primind sarcina de la generalul Prezan să coordoneze (1917) gazeta „de front"România, tipăreşte în ea circa 46 de articole şi câteva poezii, pe care le-am introdus pentru prima dată în ediţia noastră de Opere, Octavian Goga din 1967. în monografia Viaţa şi opera lui Octavian Goga le-am comentat pentru prima dată indicându-le pe fiecare în bibliografia de la sfârşitul ediţiei. Poeziile şi textele din aceste publicaţii le-am confruntat cu forma definitivă din volumele îngrijite de
LIV
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
LV
autor pe care am păstrat-o pentru ediţia de faţă. în cazurile foarte rare în care am găsit manuscrisele am pornit de la ele spre reviste şi ziare şi apoi la volumele: Poezii (1905), O seamă de cuvinte. Articole pentru ţărani (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din frământările de la noi (f.a.), Ne cheamă pământul. Poezii (1909), Cee„Tribuna"'zilelor noastre:'(1911), Din umbra zidurilor. Poezii (1913), Domnul Notar. Teatru (1914), Strigăte-n pustiu (1915), Cântece fără ţară. Poezii (1916), Poezii (1924), Pagini din luptele ardelenilor pentru unire (1927), Mustul care fierbe (1927), Precursori (1930), ...Aceeaşi luptă: Bucureşti-Budapesta (1930).
Nu am reprodus articolele mai extinse după broşurile în care au apărut prima dată, de pildă: Două morminte, Bucureşti, 1916, G. Coşbuc. Discurs de recepţie, cu răspuns de G. Bogdan-Duică, Bucureşti, 1923. Le-am preluat din volumele: Mustul care fierbe, Precursori.
Notele zilnice intitulate Fărămituri dintr-o prăbuşire, Iaşi 1916, cuprinzând perioada 17 noiembrie-26 decembrie, le-am reprodus după manuscrisul aflat în posesia mea care vede acum pentru prima oară integrallumina tiparului. Manuscrisul este redactat într-un carnet, blocnotes de buzunar, format 9/16 cm, de 47 file cu pătrăţele, dintre care 39 cu creionul şi 8 cu cerneală neagră.
Jurnalul politic (1931), pe care l-am citit în 1968 în Muzeul Octavian Goga de la Ciucea extrăgând din el citate publicate prima dată în monografia pe care i-am consacrat-o poetului pătimirii noastre, a fost preluat după textul stabilit şi publicat de loan Şerb în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 2-3-4/ 1985; 1, 2, 3, 4/1986.
Un alt motiv, şi cel mai grav, l-a constituit regimul barbar la care au fost supuse personalitatea şi opeta lui Octavian Goga după 1944. în 1945 şi 1946 au fost interzise 2000 de cărţi,
printre care şi cele ale lui O. Goga. în 1948 se tipărea volumul Publicaţii interzise, scos de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, în care se indicau lucrările ce nu puteau circula deloc sau fără aprobare specială, cei ce le vehiculau, totuşi, fiind pasibili de pedeapsă, inclusiv ani grei de temniţă.
Prin articolele din Ţara Noastră, Goga condamna vehement comunismul şi pe agenţii Kominternului, ca şi tentativele de dezmembrare a statului naţional român. Asemenea atitudini, ca şi acuzele de naţionalist, antimaghiar, antisemit, simpatizant legionar şi fascist etc, etc. i-au trecut numele pe toate listele negre de interdicţie a lucrărilor sale. Cărţile lui Goga, revisrele şi ziarele la care a colaborat au dispărut din bibliotecile publice şi chiar din cele particulare, sau au fost trecute la „fondul special", foarte greu accesibil. în multe locuri, din bibliotecile şcolilor au fost arse în gropile de gunoi. Atitudinile opace şi ostile au dăinuit până azi. Goga a fost mulţi ani scos din programele analitice şi din manualele şcolare, în vasta campanie de distrugere a valorilor româneşti, din interese pur politice. Iată de ce, abia acum, la solicitarea acad. Eugen Simion, opera lui Goga, cu toate contradicţiile, umbrele şi luminile ei, poate vedea în totalitate lumina tiparului. N-au fost ignorate decât câteva articole a căror substanţă s-a reluat în altele mai ample şi mai bine scrise sau republicate cu alt titlu.
în prezenta ediţie, am structurat opera lui Goga pe specii şi genuri literare (poezie, teatru, publicistică, memorialistică (scrieri cu elemente autobiografice, jurnale), corespondenţă trimisă de el. Volumul I (Poezii. Teatru. Mărturisiri. însemnări. Jurnale) cuprinde Note şi comentarii, O. Goga în viziunea criticii literare, bibliografia scrierilor sale.
LVI
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
LVII
Pentru lirica poetului, s-au reprodus, în ordine cronologică, volumele de poezii apărute în timpul vieţii autorului, urmate de poeziile neincluse de poet în volume, publicate în periodice sau rămase în manuscris.
Am introdus în volumul I şi poeziile publicate de Dan Smântânescu în 1973, la sfârşitul poeziilor din ediţia noastră din 1977, în pofida rezervelor pe care le avem faţă de valoarea lor literar-artistică scăzută, comparativ cu lirica cuprinsă în toate ediţiile de versuri ale poetului.
Ediţia de faţă în trei volume însumează aproape întreaga operă a lui Octavian Goga: poezie, dramaturgie, publicistică, memorialistică şi corespondenţă. Penttu versuri s-a luat ca text de bază cel din ediţia Opere, voi. I şi II, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, text ales şi stabilit de Ion Dodu Bălan. Punctul de pornire a fost ediţia de Poezii ului Goga , Editura „Cultura Naţională", Bucureşti, 1924. Am preferat această ediţie deoarece, comparând-o cu cele ulterioare, ne-am dat seama că exprima mai bine ultima formă a poetului. Ulterior, poetul e copleşit de omul politic şi de gazetar şi se preocupă tot mai puţin de poezie, astfel încât, după 1924, apar ediţii pe care autorul, în general, nu le mai controlează cu rigurozitate. Poeziile apărute numai în periodice în timpul vieţii poetului şi introduse în volumul postum Din larg, au fost transcrise după textul acestui volum apărut în 1939 la Fundaţia pentru I iteratură şi Artă. Textul poeziilor neincluse de Goga în volum (secţiunea Din periodice) este reprodus după revistele Tribuna, Tribuna literară, Revista ilustrată, Familia, Luceafărul, Ţara Noastră, Cultura, România. Trei poezii apărute postum au fost reproduse după revistele Argeş şi Steaua.
Poezia inedită Lui Dundel am reprodus-o, prima dată (1967), după manuscrisul aflat la Muzeul „Octavian Goga" de la Ciucea, pus la dispoziţie de doamna Veturia Goga, iar
traducerea poeziei Tragedie de Richard Dehmel a fost extrasă din articolul lui Goga: Scrisoare deschisă către d. Alexandru Vaida, unde apărea sub formă de citat {Tribuna, Arad). Poeziile Cărbuni şi Ciorile le-am publicat după manuscrisele din carnetul cu Fărămituri dintr-oprăbuşire (1916).
în ttanscrierea textului, s-a ţinut seama de particularităţile de limbă ale lui Octavian Goga şi de normele ortografiei în vigoare. Astfel, am conservat în poezii alternanţele sub şi subt (considerând supt o simplă formă de grafie, l-am transformat în subt), jale şi jele, lacrimi şi lacrămi, mâini şi mâni, veşnic şi vecinie, mâine şi mâne, sară şi seară etc. Am ttanscris întocmai formulele de fonetism regional: perină, peana, roşă (pentru roşie), păreţi, Murăş, atunce, alvie, blândeţă, cetit, cari, părete, politiciani, cutropitor ele. De asemenea, am păstrat formele de grafie: <i}>ia\a, chiamă-cheamă, perdută-pierdută, deslipeşte-dedipeşte alunei când erau solicitate de necesităţi de rimă. Am modificat, conform normelor ortografiei actuale, numai formele de grafie care nu afectează şi ortoepia: cratimă în loc de apostrof, de la în loc de dela, ceea ce în loc de ceeace, de-a lungul în loc de dealungul, nemaipomenit in loc de ne mai pomenit ac. Am eliminat pe u final, care nu are nici o valoare fonetică în cuvinte ca răbzoiu, vechiu. Am transcris aer în loc de aier, dezrobit în loc de desrobit, potrivit pronunţiei lor reale.
Pentru versuri, în note, dăm variante, informaţii referitoare la geneza poeziilor, la prima apariţie în periodice sau în volum, mărturii şi aprecieri critice, stabilim filiaţii cu lirica românească şi universală, precizăm pseudonimele poetului şi, în unele cazuri, reproducem versiunea sau versiunile în limbi străine. Notele sunt făcute selectiv, numai pentru acele poezii care necesitau explicaţii şi precizări speciale sau au cunoscut variante şi intervenţii stilistice semnificative.
LVIII
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
LIX
De asemenea, s-a întocmit un indice alfabetic al poeziilor, după titlu şi după primul vers.
Articolele, evocările, conferinţele sau interviurile, grupate în volumul II al ediţiei sub geneticul Publicistică, sunt pteluate după volumele apărute în timpul vieţii scriitorului. In cazul reluării unor articole în mai multe volume, am adoptat principiul cronologic al primei apariţii, cu excepţia evocărilor din volumul Mustul care fierbe (1927), care structural-ideatic formau un tot cu cele din Precursori (1930), motiv pentru care le-am lăsat în volumul din urmă.
Volumul III va cuprinde articole nepublicate în volume, discursuri şi cuvântări din broşuri şi din ediţia Discursuri (1942).
Transcrierea s-a făcut conform normelor actuale, fără însă a proceda la o uniformizare a lexicului scrierilor publicistice, fapt ce ar contraveni evoluţiei fiteşti a limbii române, dar, în acelaşi timp, ar dăuna specificului de scriere şi exprimare, diferenţiat sau contradictoriu, al scriitorului, publicistului sau oratorului Octavian Goga.
întrucât în aceste compartimente ale scrierilor lui Octavian Goga - Corespondenţă-Memorialistică-Publicistică - apar foarte multe personalităţi, reluate pe parcurs, pentru a nu încărca prea mult volumul la rubrica Note, prin repetare, vom alcătui un Indice de nume la sfârşitul volumului III, care va apărea anul viitor.
Temperamentul vulcanic, combativ al scriitorului şi omului politic l-a aruncat în câmpul confruntărilor politice, în care nu a fost ocolit de acuze şi aprecieri nedrepte, după cum, la rândul lui, nici Octavian Goga nu a cruţat de virulenţă multe personalităţi politice sau culturale din epocă - N. Iorga, luliu Maniu, I. Gri. Duca, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici ş.a. -, ale căror merite şi inevitabile slăbiciuni omeneşti, în general, şi-au găsit o prezentare corespunzătoare într-o literatură de specialitate, în contemporaneitate sau ulterior, încât cititorul
are suficiente elemente de referinţă în măsura în care va simţi utilitatea acestora la lecturarea articolelor scriitorului. Şi de acest lucru trebuie să ţinem seama în dimensionarea corespunzătoare a notelor explicative privind astfel de caracterizări, ca şi a celor referitoare la concepţia politică de ansamblu a lui O. Goga -concepţie născută într-o provincie românească aflată sub dominaţie străină şi dezvoltată într-un stat după desăvârşirea unităţii sale naţionale .
De asemenea şi bibliografia volumelor II şi III va cuprinde aproape toate textele publicate de Octavian Goga în presă şi în volume sau rămase în manuscris.
ION DODU BĂIAN
* Vezi, pe larg: Ion Dodu Bălan, Octavian Goga - Viaţa şi opera, Bucureşti, 1999.
I. POEZII
ÎN VOLUME
POEZII (1905)
RUGĂCIUNE
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, In Inia strălucirii tale. In drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură sc-mbracâ zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea!
In pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ra-nţeleaptă, In veci spie cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite,
OCTAVIAN GOGA
Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea alror inimi
lnvaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere si rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umerii gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată în inimă tu mi-o coboată.
în suflet seamănă-mi furtună, Să-1 simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, în smalţ de fulgere albastre, încheagă-şi glasul de aramă: Căutarea pătimirii noastre.
PLUGARII
La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei mele, Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare.
Cu mila-i nesfârşită, cerul Clipirii voastre-nduioşate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v-a dat suflet să tresară Şi inimă să se-nfioare, De glasul frunzelor din codru, De şopot tainic de izvoate.
în coapsa grăitoarei mirişti De vreme plugul vostru ară; E primăvară pe câmpie, Şi-n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi le desface
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Din sânu-i milostiva glie, Căci toată floarea vă cunoaşte Şi toată frunza ei vă ştie.
Purtaţi cu braţele-amândouă A muncii rodnică povară Subt strălucirea-nlăcrimată A dimineţilor de vară. Şi nimeni truda nu v-alină, Doar bunul cerului părinte, De sus, pe frunte vă aşază Cununa razelor lui sfinte.
A voastră-i jalea cea mai mare, A voastră-i truda cea mai sfântă, Stăpânul vitreg vă loveşte, Când cerul bine-vă-cuvântă. Dar dacă-n schimbul panii voastre, Piticul vă plăteşte fiere, îndurător v-ascultă Domnul Şi vă trimite mângâiere.
Când doarme plugul pe rotile, In pacea serilor de toamnă, La voi coboară Cosânzeana, A visurilor noastre doamnă. Vin crai cu argintate coifuri Şi-n aur zânele bălaie: Atâta strălucire-ncape în bietul bordeiaş de paie.
Fraţi buni ai frunzelor din codru, Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii Ţărâna plaiurilor noastre! Din casa voastră, unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora, 55 Va străluci odată vtemii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frânge, Al meu e cântul ce-n pustie w Neputincioasa jale-şi plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare.
POEZII
25
NOI
M)
La noi sunt codri verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; La noi atâţia fluturi sunt, Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări 1'
Vin doina sa ne-asculte; La noi sunt cântece şi flori Şi lacrimi multe, multe...
Pe boltă, sus, e mai aprins, '"'
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând Sporesc pe fus fuiorul, Şi-mbrâţişându-şi jalea plâng Şi tata, şi feciorul. Sub cerul nostru-nduioşat E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng în ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi Când zboară-n zări albastre, Doar roua de pe trandafiri E lacrimi de-ale noastre. Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi Îşi înfioarâ sânul Spun că din lacrimi e-mpletit Şi Oltul, biet, bătrânul...
Avem un vis neîmplinit, (lopil al suferinţii, De jalea lui ne-att răposat Şi moşii, şi părinţii... Din vremi uitate, de demult, (iernând de grele patimi, Deşertăciunea unui vis Noi o stropim cu lacrimi...
12
POEZII
13
		Din fluier povestindu-şi dorul -
		Şi câte cântece şi lactimi
		Nu duce valul, călătorul...
	25	Drumeţ, bătut de gânduri multe, Ne laşi atât de greu pe noi.
OLTUL		îmbrăţişându-ne câmpia, Te uiţi adesea înapoi. Aşa domol te poartă firea,
	.11)	Căci duce unda-ţi gânditoare:
Mult iscusita vremii slovă		Durerea unui neam ce-aşteaptă
Nu spune clipa milostivă		De mult o dteaptă sărbătoare.
Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul		
Şi veselia deopotrivă...		Demult, în vremi mai mari la suflet.
Mărită fie dimineaţa		Erai şi tu haiduc, moşnege,
Ce-a săvârşit a noastră nuntă,		Când domni vicleni jurau pe spadă
Bătrâne Olt! — cu buza arsă		Să sfarme sfânta noastră lege;
îţi sărutăm unda căruntă.		Tu, frate planşetelor noastre Şi răzvrătirii noastre frate,
în cetăţuia ta de apă		Urlai tăriilor amarul
Dorm cântecele noastre toate	411	Mâniei tale-nfricoşate.
Şi fierbe tăinuita jale		
A visurilor sfărâmate.		Cum tresăreau încremenite,
Tu împleteşti în curcubeie		In jocurile lor buiestre,
Comoara lacrimilor noastre,		Oştiri cu coifuri de aramă
Şi cel mai scump nisip tu-1 duci		Şi roibi cu aur pe căpestre
în valul Dunării albastre.		Când la strigarea ta de tată Grăbeau din codri la poiene,
La sânul tău vin, în amurguri,		Strângând săcuri a subţioară,
Sfioase, fetele fecioare,		Feciorii mândrei Cosânzene.
Şi dimineaţa vin neveste		
Cu şorţul prins în cingătoare —		Zdrobită-n praf, murea arama,
Şi vin păstori cu gluga albă,		Şi codrul chiotea, viteazul;
OCTAVIAN GOGA
Iar tu, fraţi ne, mare meşter, Biruitor frângeai zăgazul Şi,-mbujorându-te la faţă, Treceai prin văile afunde, încovoindu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde.
Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul..
Neputincios pari şi tu astăzi —
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Şi noi, tovarăşii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verşi păgân potop de apă Pe şesul holdelor de aur; Să piară glia care poartă înstrăinatul nost' tezaur; Ţărâna trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropară Şi să-ţi aduni apele toate -Să ne mutăm în altă ţară!
CASA NOASTRĂ
Trei pruni frăţini, ce stau să moară Îşi tremur' creasta lor bolnavă, Un vânt le-a spânzurat de vârfuri Un pumn de fire de otavă. 5 Cucuta creşte prin ogradă,
Şi polomida-i leagă snopii... — Ce s-a ales din casa asta, Vecine Neculai al popii!...
De pe păreţii-ngălbeniţi Hi Se dezlipeşte-n pături varul,
Şi pragului îmbătrânit lncepe-a-i putrezi stejarul; Iar dacă razele de soare Printre şindile facu-şi cale, /5 Văd sporul pânzei de păianjen
Şi-nfiorate mor de jale.
Cum dorm acum de mult pierdute Sub vreascurile stinse-a vetrii Poveştile-nşirate seara $) De-atâtea cuscre şi cumetri;
Cum tremură cenuşa aspră,
16
OCTAVIAN GOGA
POEZII
17
Cc-nfioraţi îmi par cărbunii;	De câte ori am spus povestea
De vraja care-o mai păstrară	Lui Alexandru Machidon.
Din câte povesteau străbunii...	Şi ca un cântec, cum s-a stins
	Frumoasa mea copilărie -
înfipt în meştcr-grindă, iată-1,	55                    Şi dragostea de două veri
Răvaşul turmelor de oi;	Cu fata popii Irimie...
Şircagul lui de crestături	
Se tiit-atât de trist la noi.	Cu valul vremilor ce curg
Îmi duce mintea-n alte vremi	Atâtea cântece s-au dus,
Cu slova-i binecuvântată —	Şi valul vremilor ce curg
In pragul zilelor demult	on                  Atâtea cântece-a răpus...
Parcă te văd pe tine, tată.	Eu vă sărut, păreţi străbuni,
	Pe varul alb, scobit de ploaie...
Şi parc-aud pocnet de bici	
Şi glas stăruitor de slugă —	1 )c cc-ţi ştergi ochii cu cămaşa —
Răsare mania-n colţul şurii,	Ori plângi, vecine Niculaie?...
Aşază-ncet merindea-n glugă...	
înduioşată, mă sărută	
Pe părul meu bălan, pe gură:	
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,	
Şi să te porţi la-nvăţătură!"...	
Şi uite-mi trec pe dinainte	
în rânduri-rânduri toate cele:	
Oraşul înnegrit de fumuri	
Şi toate planşetele mele.	
Cum m-am făcut apoi cuminte	
Cu vremea ce înainta,	
Şi m-am trezit pe nesimţite	
Că-mi zice satul: „Dumneata..."	
Şi câtor strigături la joc	
w Ţineam cu glasul meu ison,
POEZII
APOSTOLUL
m
Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul din dumbravă, Pleoapa soarele-şi închide Sus, pe-o căpiţă de otavă. Norodul a cuprins podmolul Lângă frăgarul din uliţă -De cârjă sprijinit răsare Bătrânul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre, ^
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşază,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
lncepe-a povesti moşneagul.
întreg poporul ia aminte, Ascultă jalnica poveste, Şi fusul se opreşte-n mâna înduioşatelor neveste. Moşnegii toţi fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare, Aprinşi, feciorii strâng prăseaua Cuţitului din cingătoare.
Atâtea patimi plâng în glasul Cuvântătorului părinte, Şi-atâta dor aprind în inimi De clipa răzbunării sfinte. Bătrânul mag înalţă fruntea, Ce sfânt e graiul gurii sale: Din el va lumina norocul Acestui neam sfârşit de jale!
Acelaşi dor tiesare-n piepturi (lânii glasul strigător răsună, Şi gemăt înfioarâ firea Prelung şi greu, ca o furtună, frăgarul îşi îndoaie coapsa, Iar de prin văi purcede vântul, Prin largul albelor văzduhuri, Să ducă cerului cuvântul.
Din ectăţuia strălucirii Coboară razele de lună, Pe-argintul frunţii lui boltite Din aur împletesc cunună. Cuvine-se hirotonirea Cu harul cerurilor ţie, Drept-vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie!
20
POEZII
21
DASCĂLUL
Moşneag senin, cu tâmpla ta curată O cer pe veci nădejdii mele pază. Din soarele copilăriei mele Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază. 5 In suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă W Când ochiul tău în inimă-mi coboară, Topind încet cetatea ei de gheaţă.
Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, io Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur, 15 Şi amintirea-n ţara ei mă poartă, ^
Cu pas încet, în carul ei de aur...
Mă văd în pragul zilelor mai bune... O casă-n deal, cu straşine plecate, Unde-asculta de sfaturile tale 20 Atâta râs şi-atâta sănătate.
în frunte, tu păreai un mag din basme Când soarele, trecând peste fântână, Blând pătrundea prin straşina de paie Şi lumina bucoavna ta bătrână.
A fost demult. - O rază care luptă Zadarnic cu câmpiile de gheaţă. Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţâ. 1 )ar sufletul şi-acum îşi are cuibul Acolo sus, în satul de sub munte, Unde şi azi zâmbeşte, împăcată, Curata cinste-a pletelor cărunte.
BtlCOtlvna ta, subt pragul de pe grindă, 1(« hodincşle-nvăţătuta moartă, 1 )nr glasul tău şi azi, la zi de praznic, Toată povara greului o poartă. Pierdut ascult troparul tău din sttană Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa, Pare că duhul altei lumi m-atinge, în zbor domol, pe frunte cu aripa.
Căci simt plutind prin fumul de tămâie Sfinţenia cântării pteacutate, Ce-a rumenit o lume cu senina Cucernicie-a vremilor uitate. Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia Din focul mare-al dragostei de lege, Ce prin potopul veacurilor negre Ne-a luminat cărările pribege.
22
POEZII
23
."i
DĂSCĂLIŢA
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala, Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, Şi-un trandafir crescut în umbră moare, Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, 5 Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţâ, <ţ Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi, 10 Poveste nu-i mai jalnic povestită, *
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispită. Cununa ta de zile şi de visuri Au împletit-o rele ursitoare,
'5 Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Q.    .... 1 *
ţ>i mana nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană, Din graiul tău culeg învăţătură, E scrisă parcă-n zâmbetele tale -" Seninătatea slovei din scriptură.
în barba lor, căruntă ca amurgul, Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte, Căci văd aievea întrupat ceaslovul în vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul, Şi tu ascunzi o lacrimâ-ntre slove, în alte tari când le trimiţi oftatul... Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa, 1 ,a pragul tău e plină ulicioara, Şi fetele îşi şopotesc în taină: „( le mâni frumoase are domnişoara!"
... Aşa, grijind copiii altor mame, Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară, Iar căpătâiul somnului tău vitreg 1 )e-un vis deşert zadarnic se-nfioară. 'Fu parc-auzi cum picură la geamuri Un ciripit de pui de rândunică Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla, Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte îşi mişcâ-ncet podoaba lui bolnavă, Ca din cădelniţi fumul de tămâie, Prelung se zbate frunza din dumbravă. Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză La sânul tău s-a coborât să moară, lat vântul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasă domnişoară...
BĂTRÂNI
REÎNTORS
De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-ari dus de-acasă? Să fi rămas fecior de plug, Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam 1 Pe-atâtea căi răzleţe, Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stâlp la bătrâneţe.
M-aş fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul, m Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi... Cum m-at cinsti azi satul...
Câţi ai avea azi dumneata Nepoţi, să-ti zică: „Mosu..." Le-ai spune spuza de poveşti... Cu Impăratu Roşu...
Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata... ^
Stăpâne codru, crai bătrân: Mai ţii-le tu minte, oate?... La umbra unui fir de nalbă Plângea o floare de cicoare, Şi-un firicel de izmă-creaţă Se săruta atunci cu Oltul... Atunci m-am dus în lume eu, Feciorul lui losif preotul!
Părinte-al meu din vremi demult, Era şi-o casă la răscruci... Era a noastră... Nu ştiu, tu Aminte dacă-ţi mai aduci?... Că matca Oltului bătea La colţul casei într-un soc, Şi-n Olt se oglindeau, din geam, Trei rădăcini de busuioc...
Când mi-am luat într-un amurg De frunza ta bunul rămas, Era şi tata... Ştii-1 tu?... Şi mama sta sfârşită-n glas...
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Şi hâtrul dascălii 11 ie, Cel înţelept, glumeţ şi şchiop, La vatră răzimat spunea O pilduire din Isop...
Bătrâne codru! Eu m-am dus, Răpus de-un gând nebun, pesemne, Uitat-ani pilda lui Isop, Vârtejului să nu mă-ndemne... Dar ostenit odat' privind
La zarea cerului albastră, m Am plâns, şi gândul m-a bătut Să mă întorc la casa noastră!...
.. .Şi m-am întors, stăpâne-al meu!... Dar casa noastră nu mai este... Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză îndurerata ei poveste! Că dascălii llie-i mort... Cum s-a schimbat de-atuncea satul... Şi Oltului i-a mutat matca Poruncă de la împăratul...
Cinstite crai! A fost demult Că s-a schimbat atât de-atunci: Seninul razelor de soare Şi faţa florilor din lunci... Şi-n valul vremilor s-a dus A vieţii mele dimineaţă, Cum s-o fi dus demult pe Olt Cel firicel de izmă-creaţă...
Zadarnic cat stolul de visuri Ce printre paltini se pierdură
Şi dorurile mele scrise
Pe faţa foilor de mură...
Şi toate râsetele mele
Din alunişu) din zăvoi,
Şi plânsul meu de-odinioară...
Ne-aveam atât de bine noi...
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară Un mulcom zvon de patrafire, Ce blând asupra mea-şi pogoară Duioasa lor hirotonire... Şi spune-i vântului să tacă Când va porni de-aici la plai: Că răposatul n-a fost vrednic De poala ta, bătrâne crai!
POEZII
25
DEPARTE
Vezi luna-n cingătoarea Aprinsei bolţi albastre, Argintul ei tiveşte Şi pragul casei noastre.
Şi uite,-n clipa asta Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă Să simt întreg amarul Acestei nopţi de toamnă.
Dar parcă plâng copacii Din frunzele lor moarte, Şi parc-aud un cântec Cum tremură departe.
Aievea simt în suflet Cum jalea lui m-apasă — Aş vrea să fiu acuma In sat la noi, acasă.
S-ascult cântarea blândă Cum picură domoală, Şi capul greu de gânduri Să-1 culc la mama-n poală.
Ea, biata, să-mi sărute Şuviţele pe frunte, Norocul să mi-1 vadă în firele cărunte.
încetişor la sânu-i Obrajii să-mi îngroape, Şi lacrima nădejdii Sâ-i tremure-n pleoape.
Şi lacrima nădejdii Pe fruntea mea să cadă: Un picur de văpaie IV-iiu bulgăr de zăpadă.
POEZII
25
DORINŢA
Dcparte-aş vrea de-aici să vii, In alte lumi senine, în dimineaţa de Florii Să mă cunun cu tine.
Să ne-aşezâm în sat la noi, S-avem în deal o casă, Să fiu cel mai cuminte-n sat, Şi tu, cea mai frumoasă.
Să vie şi mama la noi, Că-i necăjită tare, Să aibă tihn-un an ori doi. Ori cât pământ mai are.
Acolo să trăim în munţi De cât trai avem parte, Sătenii seara sâ-i adun Şi să le spun din carte:
Că sunt din neam împărătesc, Din ţară-ndepărtată, Că tot pământul rotogol Era al lor odată...
Şi că azi oamenii-nvăţaţi Aşteaptă să se nască Un tânăr crai coborâtor Din legea românească.
Copiii noştri să-i înveţi 'Fu: Crezul... Născătoarea... S-ajung să-i văd cântând pc toţi în strană, sărbătoarea.
Atunce, împăcat cu rostul Acestei lumi deşerte, Să mor, să-mi zică satu-ntreg Un: „Dumnezeu să-1 ierte!"
Iar popii nostru-ntâmplător Vreun oaspe-atunci să-i vie: „Pe cine-ngropi, părinte, azi?" „Pe-un om de omenie!..."
POEZII
Un pas înainte şi doi înapoi, La dreapta, la stânga,-nainte... ...Un pas..................
Lăsaţi-mă! - Mă duc. Cetesc In ochii voştri,-ai tuturora: Nu e de rândul cetei noastre Cine-a uitat să joace hora.
Noroc, logofeţi de-acum zece ani! Primiţi-mă, rogu-vă, iarăş, Şi gândului vostru mă faceţi părtaş, Şi glumelor voastre, tovarăş.
Departe-am fost eu, copii, la oraş, Şi legea pe-acolo nu-i bună, Cârciumarii te mint şi lăutarii nu ştiu Aievea ce-i graiul din sttimă.
De-aceea mă-ntorc să mai joc înc-o dat' Senina şi vesela horă, Cumătră cu sufletul vostru curat, Cu biata mea inimă, soră.
Aşa! Să le văd închegându-se-n lanţ Vânjoasele braţe rotunde, Şi tropotul vostru din greu apăsat Tărâmul să stea să-1 scufunde.
Aşa! M-aşteptaţi, vin şi eu cu voi, Cămaşa răsfrâng-o de mâneci, Să-ncepem alaiul, vrăjmaşul alai, De praznicul sfintei Dumineci.
25
ZADARNIC
POEZII
Voi să-i daţi lui popa Nai Liturghii o lună-ntreagă, Câ-i sărac şi popa Naie Şi n-are bucate, dragă.
DE-O SĂ MOR
De-oi muri la primăvară, Să mă plângeţi tu şi mama; Amândouă să mă plângeţi Şi să vă cerniţi năframa.
Nimeni altul nu jelească Răposata voastră fală, Şi vă rog, cu îngroparea Nu vă faceţi cheltuiala...
Să-1 chemaţi pe popa Naie Să-mi citească din scriptură, Şi să spună cuvântare, C-am fost om cu-nvăţătură.
Dar că m-am născut, pesemne, Intr-o zodit ciudată, De m-a bătut nenorocul De pe lumea asta toată.
Are să-ntristcze satul Rostul meu atât de jelnic, l-or cădea şi popii Naie Lacrimi multe-n molitfelnic.
36
POEZII
37
ÎN CODRU
Când rătăcind, bătrâne codru, Ajung la sânul tău de tată, La poarta-mpărăţiei tale Plec fruntea mea înfierbântată. .5 Eu simt că-n lung şirag de lacrimi
Se sfarm-al genei mele tremur, (,
Şi ca un făcător de rele
La poarta ta eu mă cutremur.
Curat e duhul lumii tale,
w Căci Dumnezeu cel sfânt şi mare 0
Subt bolta ta înrourată
îşi ţine mândra sărbătoare.
Tu-1 prăznuiesti cu glas de clopot
Şi cu răsunet de chimvale
/5 Pe cel ce-atâtea înţelesuri
->   • .    . .. ' . <N
Căttt-a strălucirii tale.
Amurgul învestmână-n umbre Smerita frunzei frământare, Şi pare tânguiosul freamăt 2i) Un glas cucernic de tropare.
Nu-i jalea pătimirii tale 1 remurătoarea ta plânsoare, Ci-i cântecul de-ngropâciune Al doinei noastre, care moare.
Departe s-a aprins un fulger, Lovind în creasta ta năprasnic, Şi-n tot hotarul tău mânia Şi-a început păgânul praznic. E-al răzvrătirii noastte tunet, Şi-n neagra ta cutremurare, Atâtea veacuri umilite îşi gem strivita răzbunare.
Iar dacă printre paltini luna îşi frânge razele curate, Vărsând sfiala ei gălbuie Pe frunzele înfiorate, în picătura de lumină, Din geana zorilor albastre, Eu văd cum tremură şi-nvie Nădejdea visurilor noastre.
S-ar oţeli piticul suflet Atunci când mila ta,-mpărate, Mi-ar lumina o clipă taina Măririi tale-nfricoşate... Pe strunele neputincioase S-ar zămisli cântarea sfântă, Dând înţeles vieţii mele, Şi morţii ferecându-i ţântă!
38
POEZII
39
DIMINEAŢA
Cu grele răsuflete apele dorm, Pe lanuri dorm spicele grele, Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. 5 Luceafărul bolnav în lumea de-nghcţ
Clipeşte din gene molatic, Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm, Şi-1 geme porumbul sălbatic...
în geamăt se-nalţă duterea la cer, io Câmpii de lumini să-nfioare, 40
Luceafărul simte văpaia arzând
Şi tremură, bietul, şi moate.
Cu ochii plânşi, stelele toate se duc
Pe patul de nori să se Culce; 15 Din dragostea stinsă în neguri de zări
Lin picură liniştea dulce.
în taina tăcerii porneşte-se vânt Să mângâie trestia-n vale, Pe-ascuns o sărută, dar dragostea lui 21) O văd licuricii din cale.
Şi-o spun licuricii la frunze de soc, Şi socul pădurii o spune Şi frunzele toate grăbite ttesar Şi-ncepe pădurea să sune.
Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,
Sfios fâlfâind din aripă,
Din doru-i aprins şi în veci călător
O doină domol se-nfiripă.
Şi doina o cântă alunii din crâng
Şi-o ttemură-n murmur izvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal,
Şi turma trezeşte păstorul.
Din funduri de peşteri vin umbre şirag
S-asculte amarul cântării,
De patima doinei şi umbrele mor,
Cu lacrimi plâng genele zării.
Şi doina se zbate, şi frunzele plâng,
Şi codrul prelung se-nfioară,
Când, iată, prin neguri cu sârg străbătând
O rază solie coboară:
Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi, Să vie-mpăratul măririi, Să mângâie jalea nestinsului dor, Să-mpace durerile firii...
PE ÎNSERATE
DE LA NOI
Mireasa ceriului albastru îşi împânzeşte-n ape chipul, De vraja ei tresare unda Şi-nfiorează-se nisipul.
S-aştern bobitele de rouă Pe-ntinsul luncii patrafir: Din mâna ceriului, părinte, Se cerne preacuratul mir...
în mulcom zvon se-mbrăţişează Cu apa trestia bolnavă — Doi licurici şi-aprind sfiala în adăpostul de otavă.
S-aude toaca cum, grăbită,
în fag o bate-o gheunoaie - n Se odihnesc pe iarbă mieii, Şi zurgălăii de cioaie.
Domol purcede glas de schijă De la clopotniţa din deal, Să povestească lumii jalea Înstrăinatului Ardeal.
Cu fruntea-n ţărână, plângând azi ne vezi, Din slavă, cerescule soare; Rugămu-ne ţie, azi sufletul nostru Tu lasă-1 departe să zboare. Trimite şi vântul, pribeagul drumeţ, El, crainicul bolţii albastre, Să ducă departe, pe aripa lui, Cuvântul strigărilor noastre.
Acolo, departe, spre soare-răsare, în freamăt de foi din dumbravă, Pe veci cetluite în marmură rece, Dorm clipele noastre de slavă. Voi sunteţi acolo, viteji pârcălabi, Şi voi, preacinstiţilor vornici, Statornici în cinstea de lege şi ţară, în focul credinţei statornici.
Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân, Tu, Ştefane, sfânr voievoade, Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sânge duşman de noroade.
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Potopul sa tteacă şi plaiuri şi munte, Să spele oţelele tale.
Atunci, când în soare din nou străluci-vor, De sus, din a ta-mpărăţie, Crai tânăr, crai mândru, crai nou să le-ncingă, Trimite, rugămu-ne ţie! Zac sfintele tale oţele, Şi luna, când ttece, de milă tresare, Căci vede rugina pe ele. Amarnic ne poartă pe strâmbe cărări Vicleana şi vitrega soarte, Mărit voievoade, în ţara ta azi Şi vise şi fulgere-s moarte...
Noi suntem drumeţii piticelor vremi,
Pitici în putinţă şi vrere,
Copii fără sprijin, ne scurgem viaţa
Din dor şi din nemângâiere.
A noastră moşie, frumoasă nespus,
Grumazul şi-a-ntins spre pierzare,
Căci braţele noastre azi spadă nu stfâng,
Şi steag ţara noastră nu are...
Măria-ta! Suntem bătuţi de nevoi,
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belşugul.
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă...
Măria-ta! Toate străinii le duc,
Şi numai cu lacrimi ne lasă...
Dar spunem cu toţii nevestelor noastre Să plângă cu lacrimi de jale,
De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfânta Spun toate poveştile slovei, Să nu se înfioare de numele tău Nu-i frunză în codrii Moldovei...
55
Azi maştetă-i vremea... Acum văduvite
POEZII
CÂNTĂREŢILOR DE LA ORAŞ
Voi n-aveţi flori, nici cântece, nici fluturi, Căci soarele în tata voastfă moare; Voi în zadar cerşiţi acolo-n umbră Din cerul sfânt o rază să coboare. E frig la voi, şi-i moartă strălucirea Cetăţilor cu turnul de aramă, Bieţi cântăreţi cu aripele frânte, In alte zări cuvântul meu vă cheamă...
Veniţi, veniţi să-ngenunchem cu toţii: Pământul negru-i vechiul nostru tată; La sânul lui să râdem şi să plângem, Cu sufletul şi inima curată. Să fim copiii iscusiţi ai firii, Să învăţăm din sfânta ei cântare, Să furişăm în mintea noastră picuri Din înţeleaptă firii îndrumare.
Veniţi, veniţi în ceasul dimineţii, Când, subt clipitea bolţii-mbujorate, Sărbătoreşte-al învierii praznic Biserica de frunze-nrourate.
Când umbre mor şi scapără lumina Din negură zburând biruitoare, Veniţi, veniţi, să cad-asupra noastră Hirotonirea razelor de soare.
Să ne-nfrăţim cu zvonul şi viaţa
Ce saltă-n zori când se porneşte plugul,
S-adăpostim în suflete mândria
Livezilor ce-şi mlădie belşugul.
Iar când amurgu-n haina lui cernită
Cărunţii brazi începe să-nvestmânte,
Noi să privim luceafărul din zare,
Şi-atunci să zicem strunelor să cânte...
Din freamătul dumbrăvii-nlăcrimate, Din argintatul tort al lunii pline, Din şopotul izvoarelor de munte Să împletim noi cântece senine. Iar trăsnetul, ce înfioară bolta Când fulgere potrivnice se-ncaier', Şi mugetul înfricoşat al apei Să ferece al strunei noastre vaier.
Să piară umbra zidurilor negre, Ce-ntunecă o melodie sfântă, Curatul chip al farmecelor firii Să scânteie când glasul nost' cuvântă. Căci dumnezeul neamurilor toate, Sub strălucirea mândrei bolţi albastre, în codrii verzi şi-n negrele ogoare A semănat nădejdea vieţii noastre...
SARA
LĂUTARUL
Bolta şi-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe câmpuri Pleacă fruntea-ngândurată.
Zarca-şi picură argintul Pe ovezcle de aur, Ostenit, din aripi bate, Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cântăreţii-şi culcă, Doarme trestia bolnavă, Dorm doi pui de nevăstuică Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudită moară, Doarme apa la irugă, Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă.
Doarme cerul şi pământul într-o dulce-mbrăţişare... Doar izvorul mai tresaltă Ca un sân de fată mare.
Dezgroapă, moşnege, cu mâinile-n tremur,
Comoara ta veche de jale...
Tu porţi ferecate durerile noastre
în vaierul strunelor talc.
în ele-mpletit-au străbunii cucernici
Credinţa visării deşarte,
Şi-n graiul lot plânge şi n-are repaos
Amarul nădejdilor moarte.
Se-ndoaie, se-ntinde şi tremură arcul,
Şi lemnul prelung se-nfioară
Când două mărgele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioară.
.. .Ne cântă bătrânul... - Cărunta pleoapă
O vezi cum povara-şi frământă...
Cum mâna lui cade... I-alunecă arcul...
- Mai cânră, lăutare, mai cântă!...
S-a stinge şi roua pleoapelor noastre, Şi ochii lumina şi-or frânge, Ci strâns cetluită de marmura vremii Cântarea ta vecinie va plânge.
OCTAVIAN GOGA
Pe aripi de vânturi trâi-va pribeagă Oftarea ta sfântă, moşnege, De jalea-i ră/.leată va plânge amurgul Şi plânge-vor fraţii de-o lege.
Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Şi-ncct, grăitoarele unde
Bătrânilor codri şi-or spune mustrarea,
Iar codrii cu glas vor răspunde...
Pe rând vor începe să freamăte brazii,
Gătindu-şi cetatea măiastră,
Şi focuri pe creste pe rând rumeni-vor
A bolţii năframă albastră...
Când soarele mândru din nori va purcede
Văzduhul senin să-ntretaie,
Aprinsă scânteia ascunselor doruri
Va arde cu munţi de văpaie.
Un vifor năprasnic, cu braţe de flăcări,
Topi-va în goana lui cruntă,
Din jalea pribeagă a strunelor tale
Măreaţă cântare de nuntă!
A MURIT...
De-o zi-ntreagă plâng alături biata Mura cu fecioru. în bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.
De-nvălire o vecină s-a-ndurat cu două straie, Şi drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie.
I      L-a legat pe sub bărbie cu năframă de mătasă,
0 scumpete pusă-n ladă de pe când era mireasă.
Busuioc şi izmă-creaţă a adus cumătră dar, Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creiţar.
într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte, Ml      Nu mai umblă azi, şi Mura de păcat se teme foarte...
între foi de nuc, alături, lângă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.
Doi cărbuni sfiala-şi scapăr.', adormind sub pirostrii, întunerecul coboară prin ferestrele pustii...
I\      Mura stă pe faţa vetrii şi-i cad lacrimi în cenuşe...
1 ,eneş scârţâie ţâţâna ruginită de la uşe.
OCTAVIAN GOGA
Se iveşte-n prag copila judelui Zăbun, cea mare, Şi din mâneca cămăşii scoate-ncet o lumânare.
Cruce-şi face - o aprinde... Tremurând, para gălbuie Nu sc-ndeamnâ de sfială, cât pe-aci era s-apuie...
— Nu mai plânge, Mură, lcică, zice fata lăcrămând. Mura stă cu (aţa stinsă şi răzleţ o paşte-un gând:
Ce viaţă fără milă... Lângă mort, la căpătâi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumânarea cea dintâi...
1
1»
»
LA GROAPA LUI LAIE
Am venit să-ţi spun o vorbă Azi, când pleci în ţări mai bune Niculaie, Laie Chioru, Cântăreţ din patru strune;
Du-1 cu rine meşteşugul Care ne-ntărea soboru: Meştere a nouă sate, Lâutare, Laie Chioru!
Unde norii-şi ţin popasul In lăcaş de mărgărim, Şade Domnul cu Sâmpetru La o masă de argint.
Tu să-ţi pleci uşor genunchii Şi uşor să-ţi pleci grumazul, Şi pe umerii vioarei Să-ţi apeşi domol obrazul.
Şi să cânţi un cântec, Laie, Cum se cântă-n sat la noi, Când se tânguie ciobanul După turma lui de oi.
52
OCTAVIAN GOGA
53
Povesti-va atunci struna înălţimilor albastre Vremea lungă câtă jale Scris-a-n sufletele noastre.
S-ar întuneca pământul, C-ar veni, veni, ţigane, Toate stelele s-asculte Glasul strunei năzdrăvane.
Blând zâmbire-ar Milostivul... Iar din geana lui de-argint I ,acrim-ar câdea-n adâncul Norilor de mărgărim.
Ni s-ar stinge-atunci necazul Ce de mult ne petrecea:
între stelele de pază ' Am avea şi noi o stea!
III
11
CÂNTECE
1
Sus la câteiumă-n Dealu-Mare De trei zile ţin soboru... De trei zile beau şi-mi zice Din lăută Laie Chioru!
De trei zile, măi copile! Doru-i greu şi jalea-i multă. Si tot zice, să le-aline, Laie Chioru din lăută.
Zi, măi Laie, înc-un cântec De-o cămaşă cu altiţă Şi de-un drac cu ochii vineţi, De-o Aniţă-cârcimăriţă.
C-a trecut şi postul mare, Şi moşia mi-e arată, Şi crâşmaru-i dus la târguri... Foaie verde, foaie lată!
Zi, măi Laie, de-o bălaie Cu trupşor subţire, nalt...
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Tu c-un ochi nu vezi, ţigane, Să-1 închizi şi celălalt!...
11
Măi crâşmare Niculaie, Ce mai zici de lumea asta?
Dumnezeu să-ţi ţie vinul, 5 Şi norocul, şi nevasta!
Cum mai umblă târgurile? Băutura-i acră, vere, Dar ţi-e harnică nevasta,
Arz-o focul de muiere! w
Bea şi tu cu mine astăzi, Că eu beau să-mi stâmpăr dorn, Parcâ-i alta lumea asta Când ne zice Laie Chioru.
--vî-,
Laie Chioru - bată-1 Domnii - " El nu vede toate cele; Ştie două din lăută: Una-i dor, şi una-i jele.
Când de dor ne zice Laie,
Tremură cupa pe masă; Mi Când de jale cântă Laie, Zboară cupa pe fereastră.
Şi-aş aprinde-atuncea satul. Să-1 văd pară, vâlvătaie... Ochii vineţi foc să-i arză... Mâi crâşmare Niculaie!
III
Bea şi dumneata, părinte, Dumnezeu să-ţi ţie darul, Să mai poţi ceti psaltirea Şi să poţi goli paharul.
Că noi bem de patru zile Cu crâşmarul, umfle-1 zmeii, Bem, părinte, ca la nunta De la Cana Galileii.
Ce-ar mai fi de lumea asta - Zice-alaltăieri vecinul -Ca la nunta de la Cana, Dc-am găti din apă vinul?
N-ar fi bine, măi vecine! N-ar fi crâşme-atunci deloc, Şi crâşmarul Niculaie Nu s-ar duce-n iarmaroc...
N-ar mai fi nici Laie Chioru, Ţie-1 paza Maicii sfinte, Nici Aniţa-cârcimăriţa, Şi nc-am prăpădi, părinte!...
IV
Lună, lună, stea vicleană, Neam de fire de vădană, De ce dorurile mele Spusu-le-ai la stele?
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Stelele, sus, călătoare, Fete mari, clevetitoare, Mi-au dus vântului oftatul Şi mă ştie satul.
V
Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare... Spulberate şi strivite frunze pe cărare
In zadar le caut Visurile mele, Strălucită salbă, Salbă de mărgele...
Minunată şi pierdută salbă de mărgele.
Tot ce-mi ţese noaptea, M»'
Zorile-mi destramă,
Mi s-a dus norocul...
Nu-1 mai plânge, mamă...
La icoana Preacuratei, nu-1 mai plânge, mamă.
VI
Fată mare, fată mare, Călătoare printre stele, Vin la tine-n mie/, de noapte Toate visurile mele.
La fereastra ta, şirete, Bat din aripi de mătasă,
Fată mare, tată mare, Lasă-le să vie-n casă.
Tremurând să treacă geamul Să se-nşiruie mărunte Pe şuviţa de pe tâmplă, Pe şuviţa de pe frunte.
Fată mare,-n zorii zilei Te-a vedea seninul soare Strălucind cu o cunună De albe mărgăritare.
PRIBEAG
PACE
Plânge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci în Dealu-Mare... Suie-n pas domol răzorul Un voinic pe murg călare...
Jos, în smalţ de soare-apune, Turla satului strâluce; Sapă murgul şi nechează Şi-nspre vale vrea s-apuce...
Se înalţă-n şea voinicul, Vede-o casă-ntre poiene, Şi cu mâneca cămăşii Zvânt-o lacrimă din gene...
Intr-o clipă strânge frâul Şi-1 îndeamnă-n altă parte, Dârz pleoapele-şi închide... „Du-mă, murgule, departe!..."
Sfărmând zgheabul cu potcoava Drumului s-aşterne murgul — Peste plopi cu frunza rară Cade-nlăcrimat amurgul...
Luna-şi picură argintul, Tremurându-1 pe fereastră; Vede-atâta împăcare Străjuitul căsuţa noasttă.
Lângă pat, zâmbind, stă mama, Adormindu-şi copilaşii, Cămăşuţă cu mătasă Le-a cusut mâna nănaşii.
Numai moşul povesteşte, Aşezat pe faţa vetrii -Dumiriţi de-o pildă veche, II ascultă doi cumetri.
Dar auzi! Căţelul latră, S-aud şopote-n ogradă Şi s-aude, subt opincă, Scârţâitul de zăpadă.
S-a ciumat deodat' povestea Şi-i tăcete mută-n casă — Osteniţi dorm ochelarii Pe ceaslovul de pe masă.
OCTAVIAN GOGA
Licărind o raz-atinge Geamul uşii de la tindă, De trei glasuri legănată, Se-nfiripă o colindă...
De subt ţol tidică fruntea
Douâfeţe bucălaie... CADE-O LACRIMĂ
Blând zâmbeşte din icoana Cuviosul Niculaie...
După plopi cu frunza rară îşi desface luna sânul, Vede-arama numărându-şi Barbă-Puttedă, jupanul.
! în ajun de miez de noapte
Tremură de chiot hanul, Din ungherul unei laviţi Cântă Iepure, ţiganul.
O păreche râde-n umbra $ Nucului de la portiţă:
Stă pe gât cu-o văduvioară Pristâvelul Niculiţă.
Şi se bucură tot satul, Vin feciori din cătănie, lt Sprinten ţârlăie tilinca,
Şi-i atâta veselie...
Doar la geam stă singurică Fata jidovului, Ida, Cu ochi verzi ca leuşteanul, jg) Cu păt toş ca cătămida.
OCTAVIAN GOGA
Cade-o lacrimă din ochi-i, Leneş prelingând fereastra... Suflet obidit şi singur, Ce mai cauţi pe lumea asta?...
SINGUR
Bolnăvit de doruri multe, Moare-n geam azi busuiocul. Ni s-a dus în altă ţară Amândurora norocul.
! Şi grădina mi-e pustie,
Lăcrămând se stinge macul, Văduvit de fluturi galbeni Şi de mâna ta, săracul.
Purtători senini de grijă, Unde sunteţi, ochi căprui? Ncplivitâ-i buruiana Celor patru cărărui.
PĂRĂSIŢI
RUGA MAMEI
- fragment -
Stinsă-i para lumânării De pe lespedea de piatră, Şi bătrânii, bieţi, alături Tot mai stau, uitaţi, la vatră.
Luna trece şura popii, Luminând în drum pridvorul -Pipa moşului nu arde, Baba şi-a uitat fuiorul.
Doar târziu, când prind mai aprig în vecini să latre câinii, bi tresar, se vad m raţa Şi plâng amândoi bătrânii.
Câtă jale le-a fost scrisă! Doi feciori aveau la casă... Unu-i mort de astă-toamnâ, Altul stă cu domni la masă.
jii
Să-mi plec genunchii iată,
Să-ţi spun iar ce mă doare,
Preasfântă născătoare
Şi pururea fecioară!
Cu ochiul tău din ceruri,
Atoatevâzătorul,
Tu mi-ai văzut feciorul,
Şi mi-ai văzut necazul...
în doftori n-am credinţă... Să-1 pui iar în picioare, Să-i rumeneşti obrazul, La tine-i cu putinţă, Preasfântă născătoare. Azi rogu-mă iar ţie, Cum rogu-mă cle-a pururi La sfânta liturghie...
Atâta bogăţie Avem şi noi la casă! Umblat-a mult băiatu Şi ştie multă carte,
OCTAVIAN GOGA
Adusă de departe. Doar chiar de la-mpâraru! Şi are-nvăţâtută, Din carte şi din gură,
Mai multă şi ca popa,
Ca popa Irimie.
Şi cum aş vrea, preasfântă,
Norocul să mi-1 ţie,
Să-1 văd iar ca odată,
Cu faţa-mbujorată,
Cu ochi de fată mare.
Cum a plecat dc-acasâ...
Să-şi caute mireasă,
Subţire ca o floare,
Ca floarea de cicoare.
Să facem nuntă mare,
Să curgă râuri vinu,
Să joace şi vecinu, Vecinu Niculaie. Şi să-şi aruncc-n grindă Căciula lui de oaie, Şi să roiască-n tindă Tot domni cu-nvâţăturâ, Să cânte toţi din gură Şi-n horă să se prindă. Să-1 văd în hota mare Pe el c-o domnişoară, Preasfântă născătoare Şi pururea fecioară!... Umblat-a mult bâiatu Şi ştie multă carte, Adusă de departe. Doar chiar de la-mpăratu!
ZADARNIC
Zadarnic plânge vântul şi nucii plâng, bătrânii, Frăgarul din ogradă, şi cumpăna fântânii... Şi plânge mama biata... şi cum ar vrea s-o-nşele Povestitorii jalnici ai pribegirii mele.
! La mine vii cu carrea, cu gând să-mi dai canoane, •% Si vrei să mă cumineci, părinte Solomoane,
Cucernic faci agheasmă, şi mâna ta, părinte, Stropeşte casa tatii, ca bine-s-o-cuvinte.
Dar în zadar mă-nvălui încet cu patrafirul Iu        Şi fruntea mea fietbinte o răcoreşti cu mirul... Zadarnic mamii-i cade o lacrimă pe iie, Zadarnică e slujba lui sfântu Vasilte!...
POEZII
Zi, căprare Niculaie!" Şi cum arde focu-n stână Şi lumin-o buturugă, Vede baciul că lui Sandu îi cad lacrime pe glugă...
LA STÂNĂ
Găinuşa-ncet răsare, Luna-i după Dealu-Mare, Plânge-un clopot de cioaie, Vin ciobanii de la stână, Strungăriţele, de mână, Cântă cântec de cimpoaie
Şi le râde tuturora -*4
Faţă plină, bucălaie,
Cum încep sâ-nvârte hora...
Numai Sandu Copilandru
Nu se prinde-n hora mare.
Cântă jalnică cântare...
Cimpoieru-i ia de veste,
Stă o clipă, hodineşte,
Schimbă hora-n cânt de jale:
„Mândră fată, ochişorii,
Ochişorii, obrăjorii"...
Se opresc în joc feciorii,
Dumerindu-se deodată.
Parc-ar vrea să plângă-o fată,
Faţa-i arde vâlvătaie...
Strigă Sandu Copilandru:
„Zi, căprare Niculaie!
70
71
TOAMNA COPIILOR
Văl de brumă argintie Mi-a împodobit grădina, Firelor de lămâiţă Li se usucă rădăcina.
Peste creştet de dumbravă Norii suri îşi poartă plumbul, Cu podoaba zdrenţuită Tremură pe câmp porumbul.
Şi cum de la miazănoapte Vine vântul fără milă, De pe vârful şurii noastre Smulge-n zbor câte-o şindrilă.
De viforniţa păgână Se-ndoiesc nucii, bătrânii, Plânge-un pui de ciocârlie Sus pe cumpăna fântânii.
II ascult şi simt subt gene Cum o lacrimă-mi învie: Ni s-aseamănă povestea, Pui golaş de ciocârlie.
1
Veniţi la sânul meu cu toţii, Copii cu frunţile senine, Veniţi să premeniţi izvorul Nădejdii mele de mai bine!
Voi sunteţi roua dimineţii Ce scânteie neştiutoare Că poartă-n ea întreg argintul Cutat al razelor de soare.
Din glasul vostr-un dulce clopot, Ce mângâie-un amurg de seară, învaţă sufletul meu, bietul, Să creadă-n flori şi-n primăvară.
Şi parcă înţeleg mai bine Privighetoarea care cântă... Veniţi, veniţi! Mi-atât de dragă Zburdălnicia voastră sfântă.
Căci râsul vostru plin, năvalnic, Ca unda râului de munte,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
îmi amuţeşte-ndurerata Poveste-a firelor cărunte.
Şi parcă-mi picură un cântec La poarta minţii mele teci: O dulce-ntârziată rază Din raiul meu pierdut pe veci...
Ce-a omorât în faşă pruncii...
Orânduiala ta-i amară,
Mărite domn al lumii noastre...
Eu nu mai cred în primăvară!...
II
Copii, cu ochii mari şi limpezi Ca raza nopţilor albastre, De ce purtaţi şi voi osânda Ce-a scris ursita firii noastre?
O jale sufletu-mi despică Şi-mi frânge visurile-n două, De glasul minţii mă cutremur: .. .Si voi veti fi asemeni nouă!...
Când înţeleg c-aceleaşi patimi Şi-aceleaşi năzuind deşatte, Cum vor călăuzi în oarba Prăpastie ce ne desparte,
Că ochii voştti-n cate arde Azi vraja basmelor cu zmeii Rătăcitori, în drumul vieţii Cum au să mintă, fariseii,
Atunci o scârbă mă supune Şi-un gând păgân mă înfioară, Şi sufletul meu fierbe-asemeni Acelui crai de-odinioară
74
75
PĂRĂSIT
DESPĂRŢIRE
Mor mute şiraguri de clipe, Şi nimeni nu-mi bate la poartă Când vremea-mi aşterne pe suflet Cenuşa ei aspră şi moartă.
Vin neguri cu noaptea pe umeri, Şi bezna mă-nghite, nătângă, Şi viforul vine, păgânul, A viselor aripi să-mi frângă.
Nu-i rază să-mi mângâie fruntea, Încet coborându-mi din stele... Mai străluci-va vreodată Altaru-nchinărilor mele?
Stejarul nădejdilor multe îşi scutură frunzele moarte... Vai, tu eşti atât de frumoasă, Şi tu-mi eşti atât de departe...
4»
Azi moare-nfiorarea cetăţilor de stele
Şi înţelesul tainic al cântecelot mele.
Se rupe tortul galben al razelor de lună,
Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună.
Luceafărul clipirea în negură şi-o frânge,
Lumina lui bolnavă se zbate şi se stânge,
Şi moare găinuşa în pragul nopţii sure,
Şi toată mângâierea din zvonul de pădure.
Mor fluturii din zare şi mor toţi trandafirii,
îşi curmă înţelesul întreagă vraja firii.
Cum se desfac prăpăstii şi-adâncul lor înghite
Strălucitoarea salbă a multelor ispite.
Comoara-nfăşurându-şi, nădejdea pleacă-n pripă,
De drum norocu-şi gată pribeagă lui aripă,
Din mintea-ntunecată fug grabnic, rânduri-rânduri,
Ducându-şi tot arginrul, popoarele de gânduri,
Şi se-mpleteşte noapte din neguri jucăuşe
Când sufletul meu calcă pe-a viselor cenuşe.
Drumeţ cu ochii tulburi se duce fără ţântă,
Amarul îl încinge şi noaptea-1 învestmânta,
Şi patima-1 sugrumă cu braţele-i de fier...
Sfârşit, el îngenunche şi zgribură de ger,
Cerşind din îngropata-i hlamidă de văpaie
Să-i mai trimiţi o rază, domnita mea bălaie.
ÎNVINS
SOLUS ERO
l-am zis într-un amurg dc vară, Robit de chipul unei stele: Durează, suflete măiestre, Altar nădăjduim mele!
I-am dat temuta mea comoară, Temeiul sfânt al suferinţii, Argintul visurilor toate, Şi marmura curat-a minţii.
Şi el mi-a întruchipat altarul, Lăcaş de mândră strălucire, Zidindu-şi în catapeteasmă întreagă setea de mărire.
Dar vifor s-a pornit prin noapte, Şi-n goană vitregă şi crudă, O clip-a sfărâmat nătângă Prisosul lunilor de trudă...
E noapte-acum... Pe fata bolţii Plâng ochii stelelor senine, Când blestemă-nşelatul meşter Şi strigă bietul din ruine...
Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele Să luminezi în noaptea singutătăţii mele, Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă: Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsa, f Păcătuieşte raza curată, viorie,
Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie, învestmântând cu picuri din sfânta ei văpaie O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie. P- Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
lt        Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii, în calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul, Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul, Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele, Să luminezi o clipă singurătăţii mele.
lî Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă; Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie, Prin câmpuri dc lumină, prin drumuri de văpaie, Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
B        Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrii îi înfrăţeşte rostul... Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
78
OCTAVIAN GOGA
79
Cu glas nebun el urlă, şi blestemă, şi tipă, Şi sânge cald stropeşte trudită lui aripa, Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână, Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână.
Zâmbind amar se-ntreabâ deci mintea gândilo De ce-ar veni la mine făptura ta dc floare? Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă, Je cc să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă? Jând zbor-atâţia fluturi în necuprinsul firii, Si strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...
NOAPTE
Nemărginită bolt-a nopţii, Deschide tainica ta carte Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase şi deşarte. Doar mila ta n-o să se stingă Când două mâni tremurătoare îşi împreun' nevolnicia în chip de rugă şi iertare.
Azi, ţintele de nestemate Culege-le din cingătoare, Căci ochii stelelor mă mustră, Şi plânsul stelelor mă doare. Azi orice picur de lumină Din faţa ta îmbujorată în ţintirimul larg al minţii O cruce proaspătă-mi arară.
Le văd şireag... şi mă cutremut, Şi fiecare clipă-mi pare O fărmitură ce se smulge Ca dintr-un cântec de pierzare.
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Simt mintea dezgropându-şi morţii, Căzând la fiecare groapă, Şi jalea trecerii eterne Mi-apasă plumbul pe pleoapă.
Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostii dovadă,
111 fi o râ n d u - se- n a d â n cu r t,
Plâng ochii osândiri să vadă. Aducerea-aminte vine, Şi din oglinda-i blestemată învie rostul celor duse... Iar eu ascult ce-a fost odată...
O lume-şi desfâcea-nainte-mi Comoara tainelor bogată, Zvâcnea eternul ei cutremur Subt tâmpla mea înfierbântată. O patimă-mi robise ochii Cu strălucirea ei păgână Şi mă smulgea cu braţ de vifor Din valul lumii de ţărână.
Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişarc mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă, Ce strălucea pe câmp, măruntă, Părea că fi rea-i hărăzeşte Nădejdii mele dar de nuntă.
Eu mi-am zidit în nori altarul, Şi inima, smerita roabă,
45
îngenuncheată-n umilire, Jertfea curata ei podoabă... Azi nu mai este... Şi mă doare Când vraja razelor senine Aprinde-o candelă de veghe într-o biserică-n ruine...
Azi fulgerele mele-s stinse Şi moarte-s zâmbetele toate Şi nu va mai rodi nisipul Din biata mea pustietate, în lanţ de neguri şi uitare Aş vrea amarul meu să-1 ferec... Nemărginită bolt-a nopţii, îmbtacă-ţi haina de-ntunerec!
Aruncă vălul tău de umbră Pe toate farmecele firii Şi-ngroapă-n adâncimi de ape Ispitele îndrăgostirii. Pe scânteierile de rouă Şi peste câmpul nins de floare, O beznă grea, ca giulgiul morţii, Să cearnă pace-adormitoare.
Când glasul tinereţii moarte Şi-al viselot înfrigurate, Rătâcitot, fără repaos, La poarta sufletului bate, Eu, învălit în întuneric, Să-nchid zăvorul de la poartă, Şi nici o stea să nu mai vadă Singurătatea mea deşartă.
POEZII
CLÂCASII
Era in miezul zilelor de vară, Şi soarele, din drumul lui de pară, îşi trimitea săgeţile aprinse. Din brâul lui, din haina lui senină, Descopciate ţinte dc lumină Cădeau sfărmate-n pulbere de rază Pe revărsarea ţarinei întinse Şi ascuţeau ucigătoare suliţi...
Eu le vedeam înşiruirea lungă, Cum, gârbovită,-ncet înaintează, Cum, stăruind, prin holdă-şi taie uliţi, Cerşitorind cu ochii stinşi o dungă De nor pribeag în vânătul din zare, Când secerea-n trudită ei cărare Şir aşternea în snopii grei de aur Prisosul sfânt de binecuvântare.
Erau clăcaşi: oştenii fără nume Ce duc războiul mare-al tuturora, Ei ce se sting în neguri şi uitate Şi cad şi mor de cruda-mpovărare A tuturor durerilor din lume...
4:
Erau aţâţi în slujba lor de clacă
Cei osândiţi să plângă şi să tacă;
Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte
Zădărnicia pletelot cărunte;
Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moattc,
Cu tot amarul unei vieţi deşatte.
Şi-n lung şirag, femeile trudite,
Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă,
înaintau în cale, gârbovite
De munca lungă, vitregă şi crudă.
Cum se târa poporul mut de umbre
Părea o ceată tristă de-ngropare,
Şi arşiţa cădea ucigătoare
Pe-a secerii sclipire nendurată.
în urma lor, încet, fără zăbavă,
Ca un blestem din vremuri înnoptate,
Ca o pedeaps-a veacuri de păcate,
Venea stăpânul gliei odrăslite,
Cu zâmbetul nădejdii împlinite,
Cu pasul gteu dc-atâta sănătate.
Obrajii Ivii se aprindeau în pripă,
Şi-n ochii lui ardea mânia oarbă
Când vreun moşneag sta locului o clipă,
Tremurător, cu mâneca să-şi şteargă
Sudoarea grea ce-i picura din barbă.
Şi se târa poporul mut de umbre, Neputincioasă ceată de-ngropare.
Iar când a fost în ceasul de amiază, Si le-au adus merindea lor amară,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Din pâne de neghină şi săcară,
Ei stau sfârşiţi, cu ochii duşi departe,
in adâncimea zărilor deşarte.
lui le vedeam înşiruirea lungă De mucenici nerăsplătiţi ai panii, Cei logodiţi de veacuri cu durerea, Şi două lacrimi mi-au curmat vederea, Căzând încet în bulgării ţărânii...
Din ceata lor, grăbită, se desprinde, Întreg lâsându-şi codrul tie merinde, Cu chipul stins, o umbră de femeie, l.âng-un răzor ea stă îngrijorată, Priveşte-n jos şi sânul şi-1 descheie, Mângâietor s-apleacă să ridice Un făt bălan, ce, adumbrit de spice, A adormit pe-un aşternut de glugă. Ea blând ridică-1, stând îngenuncheată, Şi-ncet îi dă copilului să sugă...
Cutremurat de clipa asta sfântă, Un gând simţeam cum sufletu-mi frământă, Cum mă supune gândul şi mă-ndeamnă, Poruncitor cum drumul mi-1 arară:
Ca un proroc, cu faţa-mbujorată, Să cad la poala mamei din ţărână Şi, sărutându-i înăsptita mână Şi haina ei de sfântă preacurată, Genunchii mei să-i plec de închinare! Şi pe copilul ce zâmbeşte-n pace, înfăşurat în scutece sărace,
Eu să-1 ridic cu braţele-amândouă
In strălucirea arşiţei din slavă,
In razele ce cad dogoritoare,
Să-1 înfrăţesc cu vulturul din zare
Şi să-1 cunun cu doina din dumbravă!
Căci inima purcede să-mi dezgroape Comoara ei de doruri nemplinite, Şi simt amarul ţarinei robite, Şi simt ruşinea neagră cum mă-neacă, Simt cum lumină-ncepe să se facă, Cum moare bezna vechilor păcate, Şi sufletul înviorat îmi spune Că fătul ăsta-al patimii amare Şt-al dorului ce moare-n aşteptare E solul sfânt... înfricoşatul crainic, Izbăvitor durerilor străbune.
Azi ochii lui ascund în adâncime Măreaţa taină nepătrunsă mie A ceasului cel poruncit să vie, Să sfarme jalea din viitorime. El, cel frumos şi frate bun cu glia, Nou-întrupatul suflet de Mesia, Va fi judeţul ceasului de mâne, Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă, Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă, Zdrobi-va carrea legilor bătrâne.
El va-ntrupa în strigăt de chemare Cuvântul sfânt ce azi adăposteşte, în licătiri de tainice altare, Biserica nădăjduirii noastre.
OCTAVIAN GOGA
Şi strigătul întraripat va creşte,
Prin plaiuri largi, prin munţi purtând cuvântul,
Şi va trezi din somnul lui pământul,
Şi rumeni-va zările albastre.
Atunci, în ziua mare-a învierii,
Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,
Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,
Ca-ntineriţi de suflul primăverii
S-or ridica, ei, cari au tost străjerii
Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,
Cu braţul greu de greul răsplătirii. Toată ţărâna gliei dezrobite
Şi munţii toţi şi-adâncurile firii Vor prăznui din pacea lor urnite înfricoşata clip-a premenirii, Când suflet nou primeşte întrupare, Şi-n strălucirea razelor de soare El hărăzeşte vremii-mbătrânite: Vestmântul nou, de nouă sărbătoare.
AŞTEPTARE
Sat din margine de codru, Revărsat sfios în vale, Tot mai jalnic cade-amurgul Peste straşinile tale! Frunza plopilor pe plaiuri, Ochii stelelor pe creste, Roua firelor de iarbă Plâng duioasa ta poveste.
Ursitoare rele scris-au Toţi voinicii să te lasă, Şi-au orânduit să fie Un pribeag din orice casă. Azi, de cântece şi glume Toată vatra ta-i orfană, Şi-i atât prisos de jale în îngusta ta poiană.
Unde-i astăzi cântăreţul Glasul codrilor s-asculte, Cetluind pe pattu strune Taina zvonurilor multe?
88
OCTAVIAN GOGA
POEZII
89
Şi, pribegitori, azi, unde-s Ochii văzâtori-a-toate, Să îmbrăţişeze-ntreagă Vraja firii fermecate?
In zadar de sus azi luna Chipu-şi împleteşte-n apă, Ale firii înţelesuri Minte nu-i să le priceapă. Şi-n zadar răsare soare, Brâul bolţii să-ntretaie, N-are suflet, azi, tovarăş In cărarea-i de văpaie.
Mor azi cântecele-n pragul Nopţilor la şezătoare, Şi de feţi-frumoşi uitată, Mândra Cosânzeanâ moare. Azi voinici cu zmcii-n luptă Zarea nu mai înspăimântă, Şi pe pajiştea-nflorită Nici un cântăreţ nu cântă.
La podmol, în fapt de seară, Toată lumea-i adunată, Şi, prin ochelarii umezi, Spune popa din scrisoare, Pân' ce luminează luna Fruntea celor arşi de soare.
Tot mai ostenită-i doina Fluierului de la munte, Tot mai pătăsite-s astăzi Bietele piscuri cărunte. 4Ş Doar arare, câteodată,
Vreun rătăcitor, departe, Satului pierdut în umbră Mai trimite-i câte-o carte.
5«
Salba de căsuţe albe Se-nsenin-atunci deodată,
NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL (1909)
FECUNDITAS
Se-ndoaie coapsa plopului pe culme Când frunzele de-o nevăzută mână Atinse cad - şi una câte una, Zburând domol, se spulberă-n ţărână. Le văd în drum şiraguri aşternute, Un val de vânt le-nvolbură-n risipă, Viaţa mea, la tine-acum mi-e gândul, Cum te fărâmi tu, clipă după clipă!...
Trec zilele în goana lor pripită, Şi fiecare mai sărac mă lasă, în orice clipă, minţii zbuciumate Câte-un drumeţ îi pleacă de la casă. Nu au popasuri gândurile mele, Sămânţa lor se zbate veşnic nouă Şi, călător pe drumuri nesfârşite, Se risipeşte sufletul meu vouă!
în alergarea clipei călătoate Atâtea-s date ochilor să vadă, Şi câte-mi trec fugare pe la poartă Le cheamă toate sufletu-n ogradă. Cu cle-mpart eu darurile mele! Las inima comoara să-şi desfacă
OCTAVIAN GOGA
Şi, când pornesc în calea lor pribege, Cu ele duc podoaba mea săracă...
Nu sus în cer! Vă biruie înaltul! Curmati-vă cărările spre stele, Rotind răzleţe-n praful de pe uliţi, Vă vreau acolo, gândurile mele! Cădeţi, cădeţi voi, frunze dezlipite, Pe câmpul larg, în zbor, vă poartă vântul Şi vă-nfrătească rostul cu ţărâna: Pe urma voastră va rodi pământul!
r
93
PRĂPASTIE
La geam mi se zbătea oraşul cu huietul fără popasuri, Cu vrajba lui, războiul panii îl desluşeam în mii de glasuri, Şi chiotul flămând al vieţii vuia la geamurile mele... Eu ascultam pierdut la masă, şi toate zvonurile-acele
5 Smulgeau din inima-mi bolnavă şiragul slovelor trudite... Şi cum pluteam aşa-n neştire, deodată,-ncet, pe nesimţite, Nedumerit ttecându-mi pragul, un om s-a strecurat de-afară... Un biet moşneag cu barba albă, frumos în portul de la ţară... El s-a oprit în prag o clipă... Mi-a zis apoi sfios pe nume,
w Când ochii-ntrebători, albaştri, mă cercetau în faţ-anume... Juca un zâmbet de lumină pe ftuntea lui brăzdată-n creţe, Şi când m-a cunoscut bătrânul, ca-ntinerit, mi-a dat bineţe. Am îngropat atâta vreme de când eram noi împreună, îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede şi bună,
15 Atâtea farmece uitate zâmbeau din graiul lui cuminte, Se fărâma o jale blândă în tremuratele cuvinte Şi povestea încet moşneagul mişcându-şi pletele cărunte... Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pc coasta unui munte, De oamenii uitaţi acolo, pe cari îi paşte nenorocul,
x Cum li s-a stins nădejdea-n suflet şi li s-a stins în vatră focul, Cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii, Cum slujbe dau pe câmp plugarii, şi cum se vaieră oierii. Spunea de-o casă părăsită, fără stăpân de ani de zile,
94
OCTAVIAN GOGA
POEZII
95
Cum îşi îndoaie-ncheietura acoperişul de şindile, 25 Cum vântul a-ngropar fântâna, cutreierând ograda moartă,
Şi-n ziua Sfântului llie i-a frânt armindenul la poartă.
Şi multe povestea bătrânul... Vorbea de jalea bătăturii,
Cum si-a (acut o barză cuibul şi are pui în podul şurii;
Mi-a spus că-n ţintirim, la groapă, doar dânsul, biet,
de se mai duce, W Că picăturile de ploaie au şters porecla de pe cruce...
Ii tremura încet cuvântul... Simţeam sfiala că-l apasă
Când m-a privit duios în faţă:
„Te mai gândeşti vreodat-acasă?.
In ochii-ntrebători, albaştri, priveam eu (ulgerat de clipă, Simţeam cum duhul altor vremuri deasupră-mi bate din aripă,
35 Vedeam cuprinşi de-nfiorare cum stau în faţa mea părerii, Când mi se desluşesc aievea din neguri tainele vieţii... Supus, îmbrăţişam moşneagul atâta de străin în casă, Şi chipurile din părete, şi lucrurile de pe masă; Şi toate cărţile pe poliţi păreau c-ascultă şi se miră
40 Şi mă privesc cutremurate de câte se destăinuiră...
In urmă se zbătea oraşul cu zvonu-ntrecerilor multe, Se zbuciumau alătuti plopii de câte le-a fost dat s-asculte. Atâtea jalnice-nţelesuri plângeau în frunza lor bolnavă Şi, pricepând atâtea taine, tânja livada de otavă.
<5 Venea din cer pe câmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră şi lumină, în drum o minunată punte. Simţeam cum bolta se-nfioarâ, cum sânu-i uriaş tresaltă, Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie de baltă, Şi stam înmărmurit, în cale, cu braţele încrucişate.
50 Neştiutor, priveam departe, şi ochii-nchişi pe jumătate S-au umezit de arătarea acestui asfinţit de sară:
.Vedeam pe şerpuirea albă în largul drumului de ţară Un om bătrân ducând povata unei vieţi nemângâiete, Şi soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete. 55 Şi cum urca încet colina - schimbând cu mâinile toiagul, Cu batba albă de zăpadă - un sfânt mi se părea moşneagul...
îl desluşeam tot mai departe. Simţeam, în clipele acele, Cum orice pas sfarm-o verigă din lanţurile minţii mele Si, ca un făcător de rele, am tresărit de-nfiorare
0 Când mi l-a înghiţit amurgul...
Un fulger şi-a deschis cărare, Cutremurându-şi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci, deodată, Prăpastia ce port în mine.
Acolo-n piept, încătuşate, Sunt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
iî5 Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege... Obezile lor ruginite tu mi le-ai sfărâmat, moşnege! Atunci, scăpate din robie, s-au ridicat într-o clipită, O luptă s-a încins grozavă din ura lor neadormită Şi le vedeam cum vor cu pumnii să spatgă strâmta încăpere,
70 I.e auzeam în piept strigarea... Cum glasul lor închis mă
cere
„Mă du departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă, Să sorb din freamătul pădurii ş-al ierburilor din livadă!
Să mă-nfioare tainic brazii, când tremură din aripi vântul, Dă-mi largul bolţii înstelate şi fă-mă frate cu pământul! 75 Mă du departe, mai departe! în satul semănat sub munte, La casa cu fereşti înguste... la piscurile largi, cărunte. Mă du acolo-n ţintirimu) unde,-n poleiul alb al lunii, Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, îşi dorm odihna lor
străbunii!
96
OCTAVIAN GOGA
„Nu simţi oraşul cum tresare sub turnurile de aramă? ho N-au/.i vârtejul lui năprasnic... nu-1 simţi pe nume cum te
cheamă?
Nu-1 vezi în haina lui de flăcări cu veşnica neadormite. Cu zbuciumul atâtor parimi... atâta sete dc mărire? Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă opreste-n cale: în umbra zidurilor negre ai tors tu gândurile tale!..."
«5 Aşa se frământa în mine strigarea lor neîntreruptă,
Mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinşi în luptă,    : M Şi stam sărac în bezna nopţii, cu ochii aţintiţi în zare, Când vântul, demon fără milă, părea că-mi râdc-n alergare:
„împins de visele deşerte, zadarnic drumul tău îl sui, 00 Biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!"
M
CÂNTECELE MELE
Eu vă chem din visuri,
Vă cobor din stele,
Vă alint în taină,
Cântecele mele -
Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet,
cântecele mele!
Ciripiţi acolo,
Păsăruici golaşe,
Ciripiţi şi creşteţi Cu un prunc în faşe — Plângeţi şi zâmbiţi la sânu-mi,
ca un prunc în faşe.
Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună -
Câte nu vă spun, şirete, razele de lună?
într-o zi vă-nşală Zările albastre, Vă despart de mine
98
20
OCTAVIAN GOGA Aripile voastre —
Cine-mi poate spune drumul aripilor
voastre?
Rătăciri departe,
Paseri călătoare,
Nu vă ştie cuibul -
11 mai ştiţi voi oare?
Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi
voi oare?
Rate-n streşini ploaia,
Cuibul vechi vă cheamă,
Părăsit şi singur,
Cuibul se destramă —
Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!
99
Ai
ÎNVIERE
E-n cuib la noi visatul sol de pace, E îngerul chemat în nopţi sihastre Să-mbine două suflete sărace... II simt deasupra capetelor noastre Cum, tremurând, aripile-şi desface...
Vezi, suntem singuri... Fruntea mea fierbinte
O sprijini tu cu mânile-amândouă,
O sprijini tu, şi mâna ta nu minte,
Nevasta mea... Ca faţa unei sfinte,
Ai chipul blând şi-n ochi sclipiri de rouă.
Ei se deschid, ca bine-să-cuvinte
Tăcerea ast-atât de dulce nouă...
.. .Şi stăm uitaţi... E-atâta pace-n casă,
Doar în cămin jăratecul tresare
Şi mor cărbunii arşi de-nfiorare
Când cade-o dulce-adormitoate lene,
Şi-n noapte,-ncet, pe creştet ni se lasă,
Coboară lin, ne-alunecă pe gene,
Ca o broboadă albă de mătasă...
30
în pacea caldă visurile toate
Pe acelaşi drum se duc îngemănate
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Când ochii mei în noapte-şi fac cărare, Neştiutori călătoresc în zare, îmbrăţişând câmpiile de ghiată...
Zadarnic cer un picur de viaţă... Dorm zâvorâte-ndcmnurile firii, Şi luna trece, galbenă la faţă, Nemilosrivă-n drumul strălucirii... Eu stau pierdut, înlănţuit de frică, Când, înrr-o clipă, câmpul sc-nfioară. Din adâncimi un urlet se ridică: Simt tot mai dârz cum bolta o despică, în drum năvalnic suie şi coboară Pustietatea albă de zăpadă.
Frământă creasta plopilor din vale îngrozitorul chiot de osândă. Şi tremură omătul pe livadă — Când de departe-un lup îşi taie cale Şi-şi strigă nopţii patima flămândă.
In ochii verzi văd fulgere de ură, Văd neînfrânta sete de viaţă, Mă biruie păgâna lor arsură... Ei nu cunosc a jugului povaţă!
Te înţeleg, neîmblânzită fiară, Tu, frate bun al visurilor moarte, Mustrarea ta, ce-mi vine de departe, Loveşte-adânc şi-ncepe să mă doară... Te-ascult, te-ascult, ostaş fără hodină, Tu, sol răzleţ al patimilor mele, îmi tulburi pacea cerului cu stele,
Şi mă cobori din lumea lor senină. De glasul tău, ce strigă-n întunerec, Se frâng şi cad zăvoare ferecate, Se frâng şi cad, şi lanţuri n-am să ferec Adânca cript-a vremilor uitate.
Simt sufletul cum calcă pe ruine,
Biruitor îi fulgeră armura:
Un mândru mort s-a deşteptat în mine,
Şi chipul lui cutremură-mi făptura...
Mărită fii, tu, clipă-nfricoşată! L-ai înviat pe cel de-odinioară Şi i-ai trezit durerea îngropată Cu glasul tău, neîmblânzită fiată! Eşti tot cel vechi, cum te ştiam odată, Când, în tăcerea umedei mansarde, îţi împleteai din fulgere cunună, Şi-n tremurarea razelor de lună întretăiai tăriile cu zborul!... Pe-acelaşi drum treci vămile vieţii, Şi fruntea ta şi sufletul tău arde, Neînfrânate sol al dimineţii!
Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă, Să prăznuim măreaţa înviere! N-auzi eterna lumilor durere? Din mii de guri s-a deşteptat la poartă Fiotul vechi de dragoste şi milă Mi-a înviat amărăciunea moartă, Şi glasul ei din cuibul tău mă cete. Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă!
POEZII
COSAŞUL
S,-a fost pornit un vânt molatec Să mişte papura din baltă, într-un oftat prelung şi sâlnic Gemea tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta vreme Bolnavul vânt, mergea departe, Şi semăna atâta jale De-a lungul miriştilor moarte.
Mureau ovezele pe dealuri Sub răsuflarea de otravă, Şi se uscau în rădăcină Livezi întinse de otavă. Alături tremura porumbul, Cu trupul chinuit de sete, Şi se frângea trosnind în noapre Ca o oştire de schelete...
Mai sus, în deal, înspre dumbravă, In colţ, la marginea poienii, Era un car cu oiştea-ntoatsâ, Şi-n jug, alături, boulenii:
Sărmane, blânde dobitoace! In căutătura lor amară Se răsfrângea întreagă jalea Acestui trist amurg de vară...
în faţa lor stătea pe gânduri Tovarăşul zdrobit de luptă, Înfiorat de truda stearpă, Un biet cosaş cu faţa suptă. Şi cum şedea bâtându-şi coasa, întins pe zdrenţuita zeche, Cu ochii stinşi, părea ţăranul Un mucenic de legea veche.
Eu mă uitam, cu milă-n suflet, La mâna lui de soare arsă; Vedeam cum din apus o rază Pe frunte-ncet i se revarsă. Şi, cum treceam tăcut în cale, Din glasul coasei chinuite Se-nfiripa povestea mare A manilor nerăsplărite.
Ţipa pe urma mea oţelul, Simţeam cum blastămă şi plan Şi ceriu-mbujorat departe Părea tivit cu foc şi sânge, în suflctu-mi strivit de groază Păgâne patimi prind să fiarbă: „Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă?..
104
POEZII
105
De-aceea, când te văd pe perne, în faetonul tău de gală,
Şi văd cum toate-s largi pe tine, şi numai fruntea ţi-e îngustă,
îţi iert şi inima flămândă, îti iert şi lenea ta augustă
Si - vezi - înfrunt cu-atâta milă căutâtura-ţi triumfală!...
PORTRET
.. .Şi cum te văd întins pe perne, în faetonul tău de gală, Şi văd cum toate-s largi pe tine, şi numai fruntea ţi-e îngustă, Să nu te miri că nu mă mişcă o clipă lenea ta augustă, Şi că înfrunt cu-atâta milă căutătura-ţi triumfală.
5 Ca într-o criptă doarme-n carne pitica inimă-ngropată, Nimic din vaierul de-afară nu izbuteşte să audă, Dar, uite, sufletul meu meşter c-o linişte atât de crudă Ridică lespedea şi vede în groapa ta întunecată.
Şi te-nţeleg, drumeţ statornic al lumii veşnic neschimbate, !
io Ţi-i ştiu şacalii care ţipă în biata inimă bolnavă, j
Ei nu vor înceta să urle, căci foamea, foamea ta grozavă I E-nfiripată din fiorul atâtor guri nesăturate.
Aţâţi zileri ce răsturnară în noaptea veacurilor mute Cu sapa lor neostenită bogata ţarină bătrână 15 Ţi-au răsădit, drept moştenire, în suflet foamea lor păgână, Si cum te-ai sătura când trebui să potoleşti atâtea sute?...
Străbunii tăi cu palme aspte, răpuşi de robota haină, Şi-au risipit în trudă vlaga atâtor braţe chinuite, Atâtea zile fără tihnă şi nopţi atâtea nedormite... 2i) Ei dorm în somnul tău acuma şi cer în lenea ta hodină.
106
POEZII
107
Am trimis această carte şi, precum ca să se ştie, Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfânt' Ilie.
Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea."
DE DEMULT...
Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă...
Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă. j
într-un sfeşnic ard pe masă două lumânări de ceară, \ Plin de grije, peana nouă moaie popa-n călimară: j
5 „Patru juzi din patru sate, de la Murăş mai la vale, Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale,
Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare, Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare...
Semne-avcm, şi-n miezuine le-au fost pus de mult bătrânii, io De pe când în ţara asta numai noi eram stăpânii...
Nu mai sunt acum pe câmpuri, toate le-a sfărmat duşmanul, Şi pe Ionuţ al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.
Ne mor vitele-n ogradă şi ni-e jale nouă foarte Şi,-nălţate împărate, noi n-am vtea să facem moarte!
La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă, luzii, treji de gânduri grele, stau cu coatele pe masă.
O nădejde luminează feţele nemângâiete; A-ntărit scrisoarea popa; la tot colţul o pecete.
25 Moş Istrate se ridică şi, cu mâna ttemurată, Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată...
înţolit de drum, jitarul Radu Roată se iveşte, Vechi căprar din cătănie, ştie carte pe nemţeşte.
El aşază-n sân răvaşul şi sărută mâna popii, 30 Juzii-i strâng o dată mâna, le mijesc în gene stropii.
Stau cu popa-n pragul porţii, ochii lor spre drum
se-ndreaptă,
Când, cu traista subsuoară şi toiagu-n mâna dreaptă,
în sclipirea dimineţii, care rumeneşre satul,
Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul.
5 Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate! Ale înălţimii-tale slugi supuse şi plecate,
POEZII
Moş Crăciun, Moş Crăciun Pe toate cărările îţi cântăm cântările,
Ardem lumânările...
Moş Crăciun!
COLINDĂ
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
La casa de om sărac
S-a gătat făina-n sac
Si n-avem să-ţi dăm colac...
Moş Crăciun!
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Pe toate râzoarele,
Pe toate ogoarele
Ne-am trudit picioarele...
Moş C răci un!
Moş Crăciun, Moş Crăciun! Toate săptămânile Ne-am ostenit manile Şi-am adunat grânele... Moş Crăciun!
Moş Crăciun, Moş Crăciun! Slujim slujba satului, Ţarina bogatului, Pajura-mpăratului... Moş Crăciun!
POEZII
UN OM
Rămas bun, biete mâni de trudă,
Atâta vreme-mpovărate,
Ce staţi pe pieptul slab acuma
Întâia dată-ncrucişate.
Ostaş al sfintei munci depline,
De-acum pământul te aşteaptă,
La judecata cea din urmă
Tu vei găsi socoată dreaptă!
Cinstită slugă credincioasă, Vor odihni a tale moaşte, Doar glia neagră şi mănoasă
Atât de bine te cunoaşte...
închişii ochi n-or să mai ştie,
Şi nu s-or tulbura dc jale
Când cai străini vor paşte iarba
De pe movila gropii tale.
Azi nu mai e îngust bordeiul Să-ncapă jalea ta amară, Din iconiţa ei, Preasfânta Te vede cea din urmă sară...
La cap un muc de lumânare Invie-ncet şi dă să moară, Asemeni visurilor tale în sufletul de-odinioară!
Numai o babă milostivă îţi străjuie la căpătâie, Şi pe cărbunii din jertfelnic Asază boabe de tămâie. De pe blidar un biet opaiţ îşi joacă para tulburată Pe faţa strânsă subt bărbie C-o 1 egătură-m pru mu ta tă.
încet s-apropie de tine
Şi-ti pune-un ban în mâna slabă,
Ii tremură durerea-n gene
Şi-ncepe-a plânge, biata babă...
îi fură tânguirea vântul
Ce bate-n drumul lui fereasta:
„Vai de norocul tău, vecine,
De ce-ai mai fost pe lumea asta?..
S-abat în mintea ei bătrână Frânturi din rostul tău pe lume, Cum doi băieţi ţi-s slugi, departe, Şi nu le-ai mai ştiut de nume. Din trei feciori ce-aveai, războiul Ţi 1-a-ngropat pe cel mai mare, O fatâ-i moartă de ruşine, Nevasta ta — de supărare.
Se zbate-n sfeşnic lumânarea Şi moare-n stingere domoală,
112
OCTAVIAN GOGA
113
A adormit în lacrimi baba, Şi capul i-a căzut în poală... Prin geamul spart clipeşte luna, O clipă numai se arată, Şi-n perna ei dc nori ş-ascunde In pripă faţa ruşinată...
Un popă-n grabnice tropare Te va petrece dimineaţă, Şi poate nimeni nu va plânge Plecarea asta din viaţă... De lângă şură, răzimată, Te va privi muncita sapă, De-ar şti vorbi surata bună, Amar te-ar prohodi la groapă:
„O viaţâ-ntreagă-am fosr rovarăşi, In ploi şi-n arşiţă de soare, De truda palmei tale aspre Eu m-am făcut strălucitoare. Sclipirea mea spune ruşinea Şi jalea care mă purta: M-ai frânt de glia tuturora,
D
ar n-am săpat moşia ta!
ZILE RELE
Crâşmă bună, crâşmă veche, lângă crucea de la moară în zadar îţi caut rosrul zilelor de-odinioară...
Te-a schimbat potunca vremii, ca o prevestire-a morţii îţi mai spânzură clondirul atârnat de stâlpul porţii.
5 în ograda unde hora îşi sălta năvalnic chiul, Brotăcei cu guşa verde îşi orăcăie pustiul.
A crescut cucuta deasă,-naltă pânâ-n brâu de mare, Peste vatra unde-odată frigeau mieii în frigare.
La fântâna cu găleată roibii câţi îşi adăpară, io Câţi voinici fără de teamă, câţi boieri fără de tară!
Toti s-au dus!... Azi fierb în suflet mute roadele durerii, Dorm sub glie azi voinicii şi-au ajuns în sfat boierii.
Nu-s haiduci acum, nici codru, nu-i nici măciniş la moară, Nici pe laviţa ta veche nu-i azi cântec de vioară...
'5 Pentru tine nu mai are zile bune calendarul, Ţi s-au răzleţit ortacii, ţi s-a prăpădit crâşmarul.
114
OCTAVIAN GOGA
Ca un moş slăbit de vreme anii tăi tu poţi să-i numeri. Prea te-ai gârbovit din spete, prea te-ai subţiat din umeri.
Domnii ţi-au golit celarul, ţi-au rupt gardurile cânii 20 Şi-ntr-o noaptc-un vifor maşter ţi-a smuls cumpăna fântâr
Ai rămas aşa orfană, despoiată şi nătângă: Sufletul să te jelească, glasul strunii să te plângă...
:ura,
Sub fereastra ta un jidov numără viclean din g„.„ Tremurând de-o sete neagră uricioasa barbă sură.
25 într-un chip uitat sub grindă şede-un biet Sfânt Niculaie C-un obraz brăzdat de drumul picăturilor de ploaie.
i   ar ţ
Mustrător ridic' un deget, parc-ar vrea să zică sfântul: . ^
„Doamne, câte lifte rabdă pe spinarea lui pământul"... î ii
1!
Iii
GRAIUL PANII
Povestc-ntunccat-a panii, Nu-i strună să te ştie plânge, Căci de durerea ta străveche în suflet cântecul se frânge. Când de strigarea strunei mele Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec, Se sfarmă coardele strivite De-atâta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă Al vostru neam din vremi bătrâne, Vă desluşiţi în negre rânduri, Voi, dădătorilor de pâne. Cinstite mâni, de soare arse Şi înăsprite de sudoare: Din truda săptămânii voastre Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii Şi-n calea visurilor mele, Căci nu vor ochii să mă mintă, Nu vrea urechea să mă-nşele. Simt câte doruri nenţelese
OCTAVIAN GOGA
Şi gemă te nepricepute Acopere cu voi alături Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atâta jale în doina voastră care plânge, Doar holdele cu spice grele Răsar din lacrâmi şi din sânge. Dureri aţi zăvorât sub glie, Şi patimi nemblânzite încă, Eu le-nţeleg şi mă-nfioarâ Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea mintea mea o sapă Şi groaza sufietu-mi apasă, Căci umbra voastră-ndurerată Pe veci îmi străjuie la masă. Simt duhul răzvrătirii negre, înfricoşata zi de mâne Cum şi-au dospit amărăciunea în bucătura mea de pâne.
	
f	
i	
	
	V
	m
CAIN -1907-
I
în vremi demult s-a aşternut sub glie Şi trupul tău şi mâna vinovată, Dar Cain, tu, păcătuirii tată, Tot mai răsai şi-n vremea mea târzie.
Azi creşte iarba proaspătă, cutată, Pe groapa ta de veşnică urgie, Păcatul însă pururi reînvie, Nu l-a primit ţărâna-nfiorară...
El s-a-mpărţit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fite
Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simţim ispita-nfrigurată -Nepoţi ai tăi, părtaşi în moştenire, Purtăm în suflet zestrea blestemată!
II
Simţeam de mult suflarea de otravă
Cum doarme-n pieptul fraţilor de-o mamă,
OCTAVIAN COCA
Cum din cetăţi cu turnul de aramă Purcede-n lunci şi-n creştet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă, Mă îneca funinginea grozavă Şi desluşeam clocoti toarea lavă Cum se-nfiripă ncbăgaiă-n scamă.
Tu, Irate rău, cu inima flămândă! Când Aveli mii cerşetoteau iertare, Nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău şi-a înteţit avântul
Şi n-ai avut nici milă, nici mustrare.
Când otrăveai în urma ta pământul!
III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură, Azi limbi de foc despică aurora Pierzarea astăzi îşi întinde hora Şi despletiră urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora, Azi strig-acei ce mii de ani tăcură, Dezlănţuita patimii arsură Azi prăpădeşte-n trăsnete Gomora.
Bieţi munţi bătrâni! Voi gemeţi azi de jale. De-atâtea ori v-aş fi mutat din cale, Voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aş prăvăli azi munre peste munte, Intre pământ şi cer v-aş face punte, Să n-aud plânsul fraţilor departe!
O TARĂ ŞTIU -1907-
Părinte bun al neamurilor toate, bă geana ta de milă să ttesară... Ascultă-mă!... O ţară ştiu, - acolo Vor fi mai grele spicele la vară, Mai cu belşug va fi rodirea gliei în ţara unde-s lacrimi şi osânde... Şi sânge, Doamne, — sângele îngraşă Şi spor aduce miriştii flămânde.
Curând veni-vor pluguri în ogoare Şi-or rupe brazde negre de ruşine, Sfios cădea-va bobul de sămânţă Şi sub pământ s-a furişa mai bine! Mai rodnică va fi îmbrăţişarea Grăuntelui cu firul de ţărână, Mai des vor curge lacrimile tale Pe nou sfinţita ţarină bătrână.
Va creşte, Doamne, grâu bogat la vară,
încovoiat de roadele durerii,
Şi va veni cernită oastea mută
Pe câmpul larg să strângă sporul verii..
120
OCTAVIAN GOGA
121
Aprins kici-va soarele-n văzduhuri Şi n-a fi cânt să-i mângâie arsura, în pas domo! oştirile de seceri Irî vor culege cuminecătura...
Ascultă, Doamne, glasul rugii mele: Când trupul tău lângă altar s-a frânge Adu aminte celor ce-ngenunche Ca trupul tău e plămădit din sânge... De gândul ăst' cutremură-le firea Şi-n sufletele grele de păcate Coboară, Doamne, pentru totdeauna, Fiorul sfânt al dragostii de frate...
ÎN MUNŢI
Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi Cu stelele bolţii albastre, în leagănul vostru de codri şi stânci Dorm toate poveştile noastre. Alături de şoimii cu ochii aprinşi, Din tainica voastră dumbravă, Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer Şi visele noastre de slavă.
în voi îşi deşteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea ţară săracă,
Cu braţe lipsite de-al luptei fior
Şi buze ursite să tacă.
I.a voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
în cântec o schimbă pădurea de brazi
Şi-n lume-o trimite să plângă.
La voi mă îndrumă-n cărările ei Şi biata mea soartă pribeagă, Pădurea cea veşnic lipsită de somn Mi-e sfântă şi-atâta de dragă.
OCTAVIAN GOGA
123
Cântarea măiastră din codrii cărunţi Dă strunelor mele povaţă, Şi-o mândră poveste strivită de vremi Trudim! meu suflet învaţă.
Din culmea pleşuvă cu creştetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Şi-n mintea supusă tresare aprins
fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Şi stăruie-n zvonuri de ape,
Al munţilor vaier mă zbuciumă-n piept
Şi-mi tremură plânsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi şi poiene,
în vremi pitice, iubirii de fraţi
Ziditu-i-a graniţi viclene...
A pus miezuine şi stavil-a pus,
Rupându-vă creştetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ şi pe cer,
Pe voi v-a dar, munţilor, nouă!
Vă arde ruşinea din creştet, ades'
Voi aspră porniţi vijelie —
Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub ceriul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naşte odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!
PRIMA LUX
într-o duminecă de toamnă... Vezi, ca prin vis mi-aduc
aminte...
M-a sărutat cu lacrimi mama când mi-a-ncheiat la gât cămaşa, Zâmbind m-a mângâiat pe frunte şi nuci mi-a dat din sân
nănaşa,
Şi tata m-a bătut pe umăr şi m-a-ndemnar să fiu cuminte...
,} Şi parc-o văd cum sta bunica, plângând în colţu-i de năframă, Când dascălul din sat şi popa deodată ne-au venit în casă, Şi cum roşisem de ruşine când popa m-a chemat la masă Şi mi-a vorbit de-nvăţătură şi m-a cinstit c-un ban de-aramă!
M-am furişat sfios în tindă... Simţeam cum mă supune frica, 10 îi ascultam de lângă vatră, dar nu le-nţelegeam cuvântul... Vorbeau de bani... vorbeau de-o carre... de rodul slab ce-a
dat pământul...
Şi nu mai ştiu... Cu capu-n poală, am adormir lângă bunica.
Şi vezi, atunci, în troaptea-aceea, m-a chinuit o arătare... Părea că s-a deschis, departe, o gură roşă de balaur, /t S-apropia în drum o fiară cu solzi strălucitori de aur... O desluşeam cum vine-n goană şi creşte mare, tot mai mare.
124
OCTAVIAN GOGA
Eu îti zadar fugeam pe câmpuri... în urma mea urla, spurcata, Răsufletul grozav şi negru puternic i-1 simţeam în urmă... Simţeam cum vrea să mă înghită, simţeam cum glasul mi se
curmă,
20 Cu manile încrucişate sta fără de putere tata!
O mână m-a trezit din groază... Venise mama să mă vadă. Cu braţe moi şi tremurate mi-a-ncolăcit atunci grumazul, M-a îmbrăcat în haine albe, mi-a sărutat pripit obrazul, Plângea când m-a urcat bunica sus, în căruţa din ogradă...
jţ Şi s-a pornit căruţa-n noapte. în pietre scânteia potcoava, Şi tata sta tăcut alături... Mi se părea o-nchipuire... Şi somnul mă fura arare... Cu ochii grei de nedormite Zăream în cale licuricii, cum luminau în şanţ otava.
Dar sus, la marginea pădurii, am tresărit din somn deodată... :w Vedeam cu ochii mei aievea vedenia îngrozitoare. O gură roşă de balaur mi se părea aprinsul soare, Şi-n fum îi clocotea întreagă spinarea largă, revărsată.
Strivit atunci de-nfiorare, m-am ghemuit la tata-n poală: „întoarce caii mai degrabă!... Nu vezi, balaurul mă-nghite?!" Îmi tremura de groază trupul, ca pieptul paserei rănite, Când tata mi-a răspuns pe gânduri:
„Ne ducem în oraş, la scoală!"
)5
CANTORUL CIMPOI
Cântăreţ de lege veche, Cântăreţ şi om de treabă, Biată mintea mea zadarnic De păcatul lui se-ntreabă...
Cantorul Cimpoi, bătrânul, Cu făptura iui vitează, Cum cânta demult în strană Cântecul de Bobotează!...
De troparele-i măiestre Se-nchina adânc poporul Şi se lumina icoana Lui Isus mântuitorul...
Povesteau pe-atunci nănaşii Că-i mai s^ântA cununia Dacă glasul lui măreşte Pe prorocul Isaiia.
Si la orice zi de praznic îl poftea un colţ de ţară -Câre cântece de lume N-a cântat odinioară!...
OCTAVIAN GOGA
Dar, vezi, vremea fără suflet Duce cântecul şi gluma, Azi e rău de satul nostru, Şi-i de cantor rău acuma.
Cum 1-a-mhătrânit necazul De când i-a murit muierea, Dumnezeu i-a luat glasul. Domnii i-au vândut averea.
Astăzi doarme unde poate, N-are casă, n-are şură: I le-a dus pe toate darea Şi-un fecior la-nvâţăturâ...
STRĂINUL
Era duminecă-ntr-amiază, Noi stam pe prispă strânşi la sfat, Când s-a ivit pe drumul ţării Un om la marginea de sat. Din pulberea învolburată Abia puteai să-1 desluşeşti -Cai paşii largi grăbindu-şi mersul, Venea în hainele-i nemţeşti...
La cruce,-n deal, noi îl văzurăm Cum s-a oprit deodată-n pas Şi s-a-nchinat adânc drumeţul Când a făcut în drum popas. Privea-ndelung, ca dus pe gânduri, La zidul zugrăvit cu sfinţi. Şi sta cu capul gol străinul In ploaia razelor fierbinţi.
Când s-a pornit încet la vale, Noi ne uitam de la zaplaz, Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă, Dar avea lacrimi pe obraz.
OCTAVIAN GOGA
Când ne-a ajuns, a dat bineţe, Cu glas domol, şi-apoi a stat Şi ne-a-ntrebat de sănătate Şi de nevoile din sat.
Ne-a zis c-ar vtea la sfânta slujbă Să vie-alăturea cu noi, Şi s-a uitat cu-atâta jale Când a trecut un car cu boi. Iar la vecernie drumeţul Stătea cucernic şi supus, Şi-a sărutat duios icoana Cu răsrignirea lui Isus.
Când a plecat, ne-a spus poveţe Cu grai înduioşat şi blând, Şi ne-ncălzea atâta-n suflet, Că lăcrimam toţi ascultând. Spunea că nu-i păcat mai mare Decât să-ţi lapezi legea ta Şi, vezi, îi tremura cuvântul Pe buze, când ne cuvânta!
Apoi s-a dus... Nc era jale Când s-a pornit la drum, pe grtti.. Dar uite,-n ţintirim, pe noapre, Spun că văzură umbra lui. De-atunci tot despre cl ni-e vorba, Şi-atât am vrea cu toţi să ştim: Anume lângă care cruce A-ngenuncheat în ţintirim...
Ml-A BĂTUT UN MOŞ LA POARTĂ.
i"
Mi-a bătut un moş la poarră, 1 Biet ţăran cu tundra sură,
11 lătrau departe câinii Când să-mi vie-n bătătură.
•1 Cu sfiala lui senină
Mi-a trecut cucernic pragul, , Ca un sol din altă lume
Of- Zâmbitor păşea moşneagul.
Câte nu ne povestitâm l/l Stând alăturea la masă?...
Sfânta mea copilărie Mi-a venit cu el în casă.
Rând pe rând îmi înviară Năzuinţe frânte-n două, Aî De la satul de sub munte
Pânâ-n lumea asta nouă.
Murmura încet în barbă, Se trudea să mâ-nţeleagă, Sta pe gânduri dus bătrânul 2n Când i-am spus povestea-ntreagâ.
r
130 OCTAVIAN GOGA Jl 131
Mi-a plecat cu ochii umezi De amara-nvăţătură: - N-o mai spune nimănuia Biet moşneag cu tundra sura!...
SCRISOARE
Vezi, cum trece vremea, Şi tu, tot departe, M-am gândit acuma Să-ţi trimit o carte.
A-nflorit muşcata Din grădina noastră, Şi-i atât de roşu Macul din fereastră...
Straturile-n luncă Toare-s semănate — Şi-ti spune nănaşa Multă sănătate.
Şi mai este-o veste. - Ştii tu, nene, oare? -Peste-o săptămână Mărităm pe Floare.
Tata-i dus la târguri, Mama stă şi coasă Şi tot plânge, biata, Că nu esti acasă.
OCTAVIAN GOGA
Lu, pe gânduri dusă, Trec seara-n ogradă, Plâng acolo-n taină, Plâng să nu mă vadă.
Hată-le pustia Cele ţări străine... Ne gătim de nuntă Şi gândim la tine.
LĂCAŞ STRĂBUN
O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viaţă... Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii, Tu,-nlăcrimată, sfântă dimineaţă! Când demonul celor pribegi în lume Mi-a-ngenuncheat şi dragostea şi ura, Vin din potirul bunurilor tale întârziat să-mi cer fărămitura.
Subt adumbriri de sălcii desplerite Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere, Sfiala lor îmi freamătă un cântec Şi-aieve-aud ţărâna cum mă cere. Eu, ostenitul călător al nopţii, Neputincios, azi, poposesc în cale. Lăcaş străbun, cu turnul subţiratec, Mă mai primeşti subt zidurile tale?...
Atâtea legi şi-au picurat otrava în inima rătăcitoare-n lume, Ş-atâtea duhuri privegheau în umbră, Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Pentru atâtea poticniri în cale Şi ispitiri de-nvăţături deşerte Ş-atâta suflet risipit pc drumuri Putea-va-oare ceriul să mă ierte?...
Când urc acum cărarea de pe culme In dulcea pace-atoateiertâtoare, Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge, Cum pieptul meu se zbate şi mă cioate în inimă obezile se sfarmă, Se dezrobesc aducerile-aminte, Şi uşurat — biserică bătrână — Mă-nchin la pragul porţii talc sfinte.
îmi răsăriţi, din tremurări de timbre, Voi, firi cuminţi cu zâmbete-mpăcate, Voi, preoţii nădejdii fără moarte, Voi, cei zidiţi din vechea sănătate. Văd luminat obrazul vostru rumen De înţelesul altor lumi, senine, Eu, rob supus al patimilor mele, Atât de mult m-am îngropat în mine!..
Adormitor m-alină busuiocul îngălbenit subt candela de pază, Prin liniştea feresttelor boltire înfiorată a trecut o rază. Lumină blând un chip de muceniţă încremenită-n visu-i de fecioară, Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură Din flacăra ce-ardea odinioară.
I #
Că-n drumul ei a răsărit un picur Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune... Aici, în umbra potolită doarme Măreaţa tain-a morţii şi-a vieţii, Tu, suflete întunecat de gânduri. Tu simţi prelung fiorul dimineţii...
Un nou botez, de premenire nouă, Dă minţii mele altă-nfiripare, Când din înaltul zidurilor negre Coboară glas de binecuvântare. Clopotniţa se-ndoaie şi se frânge Din bietele încheieturi uscate, Un suflet e ce-i înfioată lemnul, Şi din adâncul altor vremi străbate.
E clopotul... Copilăria-şi plânge ("omoară ei pierdută-n pribegie, Cu limba lui de rugă şi chemare Strămoşii roţi îşi spun mustrarea mie. Azi îmi trimit nădejdile de veacuri Strigarea lor ce vine de departe. Eu o ascult şi-n suflet îmi învie Sămânţa bun-a vremurilor moarte.
Stau biruit la colţul vechi de strană, Şi mintea mea cutremurată-mi spune
136
POEZII
ION CRÂŞMARUL
Vezi, multe păcate Sunt pe lumea asta, Lui Ion crâşmarul I-a fugit nevasta;
Mi se pare cu vătavul i-a fugit nevasta.
Ttei zile-mplinite
Şi-a grijit amarul,
Cu obrajii-n palme
A vegheat crâşmarul;
Fără pâne, fără apă, a vegheat crâşmarul.
Când a fost de-a patra, Şi-a chemat ortacii, Gloată voinicească Mi-au venit săracii;
Lorri mari din două sate, mi-au venit săracii.
„Beţi, copii, de-acuma Rău să nu vă pară; Să bem crâşma toată Până de cu sată;
Praf din toate să s-aleagă până de cu sară!"
S-au sumes voinicii Şi mi-au prins paharul, De buţi şi butoaie Mi-au golit celarul;
De cuprinsurile toate, mi-au golit celarul...
Zice-un baci năstruşnic Vorbe legănate: „Bea şi tu, Ioane, Bea şi tu, fârtate;
Cine ştie câtă vreme mai trăim, fârtate!"
Dar Ion crâşmarul
Bea şi nu prea foarte
Şi-i părea obrazul
Galben ca de moarte;
Era răzimat pe coate, galben ca de moarte.
Colo, cătră sară, Straşina de paie A-nceput să ardă Foc cu vâlvătaie;
De trei părţi vărsa din crâşmă foc cu vâlvătaie!
Lui Ion crâşmarul Nu-i mai ştiu de nume. Spun că peste muche A plecat în lume;
Cu căciula pe sprâncene, a plecat în lume...
138
POEZII
139
Şi mă sărută împăcată: „Fecior cuminte are mama!.. Fai îmi întorc o clipă faţa Ş-o lacrimă-mi udă năframa
ACASĂ
ir--
.. .Dar nici că vreai să pleci atunci, Ştii că de groaza-nvăţăturii Ai plâns vreo două nopţi întregi Şi te-ai ascuns în podul şurii...
Câţi ani vor fi de când te-ai dus?... Mai spune-ne cum ai umblat?... Fără astâmpăr îmi erai, Şi cât eşti azi de aşezat!...
Nu m-asculta-i... Ştii ce-ai păţit Atunci în seara de ajun?... Acum şi gândul mi-1 ceteşti, Cât de cuminte eşti şi bun...
Nu te-ar cunoaşte nicidecum Să te-ntâlnească-n drum vecinii, Vezi, ieşi în poartă şi le zi: „Mai şriţi, eu sunt feciorul Linii?!"
Te-ar râde fără crezământ, Necum în drum să te oprească -Şi-ar zice: „Uite-un domn aici, Dar nu-i de legea românească!"
NEPOTRIVIRE
ASFINŢIT
Am întâlnit-o ieri în cale, Sus, la răscruci, lângă alun, Nu ne-am văzut de ani de zile Cu fata judelui Zăbun.
Drăguţa mea de la podmol, Din nopţile cu şezători, Şi-a pironit ochii-n pământ, Posomorâţi şi visători.
I-am prins mânuţa s-o alint, Nedumerită se uita, Drăguţa mea de la podmol Mi-a zis sfioasă „dumneata".
Iar când am prins-o de mijloc Şi-am sărutat-o lung pe gută, Mi s-a ascuns la piept şi-a plâns:
„De
ai dus la-
nvatatura:
Crai bătrân, pornit spre rugă, Vine-Amurgul de pe munte, împărţind cernite-odăjdii
Brazilor cu bărbi cărunte.
Umiliţi se-ndoaie btazii,
1 sc-nchină, i s-apleacă,
Şi cu zvon de surlc-1 lasă Pe măria-sa să treacă.
Stăruie domol moşneagul, Mai coboară, mai se suie, Şi-uspre marginea pădurii Stă la colt de cărăruie.
Ostenit, pe-un zgheab s-aşază
Şi clipind tremurătoare
Genele lui argintate,
Ce mi-şi vede, ce mi-1 doAie?
Măre, colo, mai departe, Se îmbină două creste, Şi-n poiană ce s-arată E aievea, nu-i poveste.
OCTAVIAN GOGA
Părul galben răsfirându-şi Răsturnat peste răzoare, - De huzur i-s roşi obrajii Doarme leneş craiul Soare.
Se încruntă greu bătrânul, Murmurând încet în barbă, De sfială se cutremur' Firicelele de iarbă, îşi spun taina la ureche; „Crai de glume, stai ş-adastă, Moş Amurg aleanu-ţi poartă, Nu-ţi dă fata de nevastă".
Craiul tânăr sus pe creste Simte-a ierbilor povaţă, Şi de jale, biet voinicul Se întunecă la faţă. Către casa lui din peşteri Necăjit moşneagul pleacă. Brazii-nfioraţi îl lasă Pe măria-sa să treacă.
în oftat se-ndoaie fagii, Tremură în crâng alunii Şi deodat' pădurea-ntreagâ A-nţeles durerea Lunii... Biată Lună tremurată, în zadar te-arâţi în cale, Toate florile surate Plâng de dorurile tale.
CARMEN
Mireasa mea albă, cu chipul bălai, Ascultă a nopţii povaţă, Minuni spune glia-n poveştile ei
Şi tainele vieţii ne-nvaţâ.
Nu simţi tu fiorul ce-n tremur prelunj
Tresarc-n adâncuri de ape,
Răsufletul verii cum vine şi-n drum
Purcede vieţi să dezgroape?
E dragostea mare - ascunsa pornire
Ce sânul pământului poartă;
R ceasul când glia în truda ei mută
învie-şi ţărâna sa moartă;
E clipa când vechiul prisos de viaţă
în straturi de flori se adună,
Când bobul sfielnic din spice răsare,
Zâmbind în poleiul de lună.
Lumina şi cântul nuntesc peste fire în zvon de evlavie sfântă, Cu brâne de aur e bolta încinsă, Si iarba livezilor cântă.
OCTAVIAN GOGA
Azi lunca-i o mândră biserică largă, Iar plopii străjeri la irugă Par preoţi cărunţi în odăjdii dc praznic, Cu braţe nălţate spre rugă...
Mireasa mea albă, cu chipul bălai, In raţa lor blândă şi dragă, Smerită să-şi plece genunchii trudiţi Şi dragostea noastră pribeagă; Şi ceriul şi glia nc-ascultă pe noi, Iar marginea zării albastre Aprinde-o sfioasă făclie de veghe Şi-n drumul nădejdilor noastre.
Noi suntem copiii pământului bun, Drumeţi ai poruncilor firii, Şi-n sufletul nostru-i acelaşi îndemn Ce-nvie pe câmp trandafirii. Stăpână e firea ce bolta aprinde Şi seamănă flori în dumbravă, Iar dragostea noastră-i picur senin Din veşnicu-i cântec de slavă!
O RAZA
Te-apropie, te-apropie de mine, Şi-ascultă-mă, frumoasa mea minune:
Eu sunt supusul firii înţelepte, închinător la glie şi la soare; M-au învăţat poruncile ei drepte, îndemnul lor cuvântul meu îl spune. Sunt cântăreţul celor fără nume, Un strigăt smuls de-a vremilor vâltoare Din viforul durerilor din lume. Mult tăinuita firii îndrumare M-a plămădit din ură şi iubire, Mi-a dat durerea lumii moştenire, Amarul ei să-I ocrotesc pe strune.
Te-apropie, te-apropie de mine, Vreau mâna ta, minunea mea bălaie: Azi, sub aprinsa ceriului văpaie, în strălucirea mândrei bolţi albastre, Să se-nfrăţească sufletele noastre, Să se topească-n firea-ndrăgostită Atât prisos de viaţă netrăită, Ce răzvrătir îmi fulgeră prin vine.
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Azi, sufletul, trudit ceteţ de stele, Străjerii) treaz al visurilor mele,
întraripat străbate bolta-ntreagă; Pătrunde sus şi-n drumu-i se-nvcşmântă Cu revărsarea ceriului senină, Cu cingătoare albă dc lumină, Cu tot argintul pulberii mărunte. In calea lui din stele-şi face punte: Pătrunde sus, în bolta care cântă, Şi-atâtea taine-acolo sus dezleagă.
Azi, mintea, simt, purcede să-nţeleagă
Al vieţii mele rost ascuns în stele.
Căci stelele îmi spun cuvânt anume:
Că-n patima îmbrăţişării mele
Şi-a ferecat iubirea ei o lume.
Toţi cei lipsiţi de-a dragostei povaţă, Rătăcitori prin negură şi ceaţă, Toţi cei feriţi de-a soarelui căldură, îngenuncheaţi de rele şi de ură, înfrigurate suflete muncite De-o veşnică, zadarnică arsură, Ce n-au primit iubire în viaţă, Cu patima durerii lor unire îşi înfrăţesc aprinsa mea pornire, îi dau avânt şi nouă întărire -Şi glasuri nouă struna mea învaţă.
Mă cheamă ţara celor fără soare, Durerea lor şi azi mă înfioară.
Priveşte-o rază blândă cum coboară De sus din cer şi fruntea ne sărută:
Solie sfântă, tainică şi mută,
A pribegit din lumea ei de gheaţă
Spre lamura văpăii noastre sfinte,
Dorind iubire strălucirii sale.
Frumoasa mea, ea se va duce-n cale,
Rătăcitoare, undeva departe,
Lâng-un bordei părăginit de soarte,
Undc-o fecioară harnică, trudită,
Ce moarte-au scris pe fruntea ei bolnavă,
Cu chipul stins de-a lipselor otravă,
Cu acu-n mâna albă, ostenită,
A adormir pe pânza chinuită;
Tremurător va trece prin fereastră
în chiliuţa umedă de lacrimi,
Lăsând un strop din fericirea noastră.
în clipa asta tainică şi mare, Când noi, topiţi în dulce-mbrăţişare, Jertfim iubirii sufletele noastre, Tremurătoarea rază călătoare Alintă somnul trudnicei fecioare Şi-i luminează faţa ostenită, Cu vraja ei întruchipând un zâmbet Fericitor pe buza ofilită.
148
L
149
IUBIREA MEA
In munţi cu creştetele sure, din albă inimă de stâncă, S-a plămădit în taină lacul, şi din prăpastia adâncă A biruit în drum pământul. Pe veci în matcă nestatornic, LI creşte azi şi creşte mâne, de cer şi de lumină dornic.
? Căci are dragoste cu cerul de-a pururi mişcătoarea apă Şi-n frământarea ei păgână ea coasta zgheaburilor sapă, Cu pumnii sfarmă-n jur tărâmul şi urlă de amar ce-o doare. Spre ceriuri braţele-şi întinde sâ-i vie dragul mire: Soare!
Când razele nepotolite sărută faţa undei clare, io înfiorată, spuma albă prelung şi pătimaş tresare, Atâtea curcubeie tremur în valvârtejul ei de picuri, Când în adânc se prind în horă strălucitoarele nisipuri...
1 T
Aşa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetăţi de unde, Adâncul ei se piercle-n taina nemărginirilor profunde, 15 Cu vifore şi curcubeie, cu valuri lung clocotitoare, Cu picuri ce se înfioarâ de chipul unui veşnic soare!
St
m
FIOR
Mesteacănul ne zgribură la poartă, Biet cerşitor ce-i despoiat de fire, Şi picuri grei, ca lacrimi de durere, Se scurg pe coaja albă şi subţire.
Bolnav, amurgul tremură pe dealuri... Ostrov de flori e odăiţa noastră, Şi stăm pierduţi... când vântul vine-n pripă, Drumeţ trudit, să geamă la fereastră.
Tot mai aproape vaierul lui moare, Tot mai pripit cu degetul Iui bate. Noi ascultăm. - Visarea noastră mută Pe-acelaşi drum cărările-şi abate:
Pesemne-acuma, undeva departe, Vreun călător în taina sârei plânge, Ori, înşelat în visu-i de-o viaţă, LI blestemă şi manile le frânge...
Noi tresârim! Acelaşi gând năprasnic Ne fulgeră fiorul lui de gheaţă, Şi, îndemnaţi de-o clipă de cutremur, Cercetător noi ne privim în faţă.
150
NOI NE-NTÂLNIM
Murea cucernic busuiocul în păhărelul din fereastră, Sărmana floare-ngălbenită ne cunoştea povestea-ntreagă, Ştia pesemne câră jale ne-ascunde zodia pribeagă Şi lăcrima când fără milă înmormântam iubirea noastră.
Amurgul toamnei mohorâte ne-a despărţit atunci cărarea Şi, vezi, cum ne-a supus mândria neînfrânatâ şi păgână: Când pe frumoasa noastră moarră am coborât-o în ţărână, Noi amândoi cu sloi de gheaţă ne-am scris în suflete uitarea.
I
POEZII
151
Cum ne privim acum în faţă, pe noi acelaşi gând ne paşte, în umbra vorbei care minte noi tăinuim aceeaşi jale... Şi eu cu gândurile mele şi tu cu visurile tale Din morţii toţi câţi îngroparăm cinstim aceleaşi sfinte moaşte.
Ni-c tintirimul plin acuma... Movile nu mai pot sâ-ncapâ, Dar una singură ne cheamă cu toate-aducerile-aminte: Ca făcători de rele-n noapte, noi ne-ntâlnim printre
morminte,
îi ducem flori frumoasei moarte şi-i plângem amândoi la
groapă...
Ne-a înghiţir vâltoarea largă... Nebuni ne-am aruncat în
spume,
/(/ Pe-atâtea unde mincinoase ne-a legănat de-atunci viaţa, Când ne vedeam pe la răspântii, ne întorceam în pripă faţa, Căci ne-am trudit a noastre drumuri să nu se-ncrucişeze-n
lume.
Dar salba viselor măiestre ne-a risipit-o nenorocul, Şi câte ne-a furat ursita în goana ei neîntreruptă!... 15 Azi ne-ntâlnim sătaci şi singuri... doi bieţi oşteni striviţi în
luptă..
Avea atâta drept să plângă odinioară busuiocul...
POEZII
RAPSODIE
Iar gândii! ăst păgân îmi paşte mintea, Ascultă-1 tu cu degetul pe buză:
Când ochii răi stau aţintiţi asupră-mi
Şi-şi tremură ispita lor aprinsă
Cu dor prelung, cu dulcea lor sfială,
Frumoaso!
Pe buza ta păcatul când zâmbeşte, Un ucigaş al minţii înţelepte, Stăpân tiran al patimelor mele, Femeie!
Şi braţul tău molatec când cuprinde O undă doar din valurile negre, Atunci
Sâ-ncremeneşti în marmură cioplită.
De pe îngustul lumilor tărâm
Câlătorire-ar pestriţe popoare,
De piedestalul chipului de piatră în nopţi de mai să-şi razime genunchii. Ar pribegi pe negrele-i corăbii Apusu-ntreg şi-nrreaga Miazănoapte, Şi-ar preamări în templu sfânt de fildeş Minciuna,
Cea mai frumoasă-a vremii călătoare, înmărmurită-n marmură curată Un împărat cu pletele cărunte, înnebunind, cântare-ar pe ghitară: „Un serafim cu ochii mari şi limpezi, Robit de clipa dulcelui păcat, Din tronul sfânt al Domnului din ceri uri, în miez dc noapte-un bulgăr a furat Şi te-a-ntrupat cu daltă de argint Pe tine!..."
L-ar asculta pe gânduri dus norodul, L-ar săruta pe tâmpla lui căruntă.
învăluit în ceaţa nopţii sure, Eu, răzvrătitul călător al nopţii, M-aş furişa în templul tuturor, Şi sărutându-ţi ochii reci de marmur', Şi braţul tău, şi buza ta, şi fruntea, Te-aş sfărâma cu pumnul încleştat Şi-aş râde Prelung
Văzând zdrobit odorul tuturora!
în zori de zi ar omorî norodul Un biet nebun, ce blastămă şi plânge, Şi-apoi râzând îşi istoveşte braţul: Din bulgării nătângi ai pietrei moarte Zdrobitul chip ar vrea să-1 reînvie Nebunul...
I
TRANDAFIRI
ESTI SINGURĂ
Nemângâiete flori bolnave, Voi, albi şi galbeni trandafiri, V-a scris o jalnică poveste Ursita nenduratei firi.
Cum tresăriţi voi când vă paşte, Cu ochi flămânzi, păgânul gând, Şi câte patimi vă-nfioară Nevinovatul trup plăpând.
Păcate negre dorm în pieptul Pe carc-o mână rea v-a pus, Şi să roşiţi voi de sfială Nu v-a dat dreptul Cel-de-sus.
Eşti singură astăzi, tu, inima mea, Biserică veche-n ruină, Sub bolta ta sfântă,-nnegrită de vtemi, Azi nici un drumeţ nu se-nchină.
Eşti singură astăzi... Păreţii-s bătrâni, Nu-i cântec în stranele mute, Icoanele-s şterse, şi nimenea nu-i Altarul uitat să-1 sătute.
Prin
neguri arare s-abat amintiri V 10 Lăcaşul pierdut să şi-1 vadă,
Şi fâlfâie tainic din aripa lor Ca groaznice paseri de pradă.
Ducându-şi pierzarea, trec vifore-n drum, Te zbuciumâ-n goană păgână... Şi tu ceri zadarnic un fulger răzleţ Să-ti năruie bolta bătrână!
POEZII
Nisipul krimSneuscai Si «ctp"
Batjocorind, paganc,
SUFLETUL
Pustietate largă şi-atâta de săracă, Lumina ta mă arde şi bezna ta mă-neacă.
De mult, în vremi uitate, când mintea nu mai ştie, Ţi-ai stors întreg belşugul din chinuita glie.
Atunci ţi-ai stins şi zvonul de mirişti roditoare, Şi cântecul livezii, şi cea din urmă floare...
Azi ţara ra-i supusă de jale şi osândă — Şi-atâţia tigri-şi urlă strigarea lor flămândă.
în noapte vin şacalii cu ochii de otravă
Şi sapă tainic groapa atâtor morţi în slavă...
Pustiul se întinde cât ochii pot să vadă, Sub soarele tău vitreg, nisipul nu dă roadă.
Arare, câteodată, când vântul de departe Un fir de lut aduce ţărânii tale moarte,
Când c-o sămânţă-n taină se înfrăţeşte lutul Şi-un mugur îşi iveşte sfielnic începutul,
158
15')
A FOST ODAT'...
S-abat în vis vedenii de-altădată: Ţii minte tu, erau salcâmii-n floare Şi satu-ntreg în port de sărbătoare Când tu te-ai dus, cea mai frumoasă fată.
Cum fe-a-nghiţit năprasnica vâltoarc, Câte-ai pierdut în unda-i vinovată!... Azi, când te văd de-o lume adorată, Mi-e milă azi, şi-atât de mult mă doare.
Visez acum şi-ţi văd viaţa scoasă Din al uitării-ntunecat noian: A fost odat' o fată sănătoasă,
Cu gând senin, curat ca de mărgean, Ce-a adormit cu coatele pe masă După cetirea primului roman...
REVEDERE
Un cântec legănat odată De sfânta-ntindere albastră în noaptea mută,-nfiorată -Aşa a fost iubirea noastră...
Noi ne duceam pierduţi de mână Şi ne-mpleteam din visuri salbă, Şi noaptea ne era stăpână, Şi mărturie - luna albă.
Din ale inimilor şoapte A prins un cânt înfiripare, Şi l-am cântat atunci în noapte, Păşind alături de cărare...
Dar, vezi, zoritul dimineţii Ne-a duşmănit pe noi, sărmanii, S-au dus în lume cântăreţii, Şi nu s-au mai văzut cu anii...
Drumeţe firi nemângâiete, Străbatem azi aceleaşi lunci — Ne-ntreabă florile şirete: „Mai ştiţi voi cântecul de-atunci?.
OCTAVIAN GOGA
Pe no, un dor ascuns ne sapă ^-nfioraţinoinegând,,,, porţii care /«din groapă ^'rătăcesc prin ţintirim...
RĂSUNĂ TOACA...
Răsună toaca de utrină în pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S-aprinde-n mutele chilii...
"  " 1
De glasul ei tresai pe pernă, Măicuţă, tu, cu chip frumos, Ş-alergi în grabă la altarul Mântuitorului Hristos...
Te văd în colţul vechi de strană Cum stai supusă de răstrişti, Şi-atâta jale pare scrisă în ochii tăi curaţi si trişti...
Şi cum te-nchini în rugăciune, Eu mă gândesc înduioşat: Ncmilostiva toacă-a nopţii Ce vis frumos ti-a tulburat?...
POEZII
CÂNTECE
I
f
1 " n-a, la lI?a ra z-yoj. f
Nici lacăt n-ai ia tindă ?
111 "-ai la uşa ta zăvor 1
Când eu, ca hoţii, tnă strecor, 1
J" bietul suflet călător
'-a Pragul tău colindă.
}u mâ auzi mâ-nteWi l VaceIasivisnepoartă5 ?
1 " mă auzi şi mă-ntelcgi ^«•Popi, cu cartea lor de legi ^Pravdelelutnii-ntrep; Uistrăjuie la poartă
ii
Mor azi zâmbetele mele, Moare-nrreaga vraja firii, In paharul din fereastră Mor la noapte trandafirii.
Nici de cântec din tilincă Nu mai tremură brădetul,
Jos la marginea dumbrăvii Se usucă zmeuretul...
Mor poveştile în pragul Nopţilor la şezătoare, Moare-o stea-n adâncul mării, Şi iubirea noastră moare.
Eu rămân să ţes statornic Cântecul de îngropare: Zilelor de săptămână, Zilelor de sărbătoate.
III
E îngropare azi la mine, Din ochii veşnicelor stele Cad razele tremurătoare La groapa visurilor mele.
Se zbuciumă înfiorată De-un tremur geana lor de aur, Atât de jalnică-i povestea înmormântatului tezaur.
Truditul suflet se întreabă: De ce chiar cea mai dragă mână Ursiră-i pe sicriu s-arunce întâiul bulgăr de ţărână?
IV
De va veni la tine vântul, Purtând povestea mea amară,
POF.ZI1
OCTAVIAN GOGA
Jelitul lui sâ nu tc-nlrângâ, Mustrarea lui să nu te doară.
Nu-i vina ta... Aşa e scrisă Neniilostiva lege-a firii: Sărutul otrăvit al brumii Omoară toamna trandafirii...
Şi cine s-ar opri să plângă O frunză veştedă-n cărare, Când codrii freamătă alături Şi râd în răsărit de soare?...
V
Atât de veche-i îngroparea, Nici sufletele nu ne dor, Şi tot îmi mai rasat din neguri... îşi au şi morţii dreptul lor...
în nopţile de primăvară Revin aducerile-aminte, Şi mintea, pasăre răzleaţă, S-abate-n drum peste morminte.
De ni se-ncrucişează drumul, îndureraţi noi ne zâmbim... Nu-ţi par şi zâmbetele noastre Ca două flori din ţintirim?
Dragoste de fluturi galbeni Şi de galbeni trandafiri.
Primăvară, primăvară...
Tremură luna bălaie, Dorm doi pui de rândunică Sub o stntşină de paie.
în ungher, pârăginită, Doarme hârbul de ghitară -Va mai fi şi pentru tine Primăvară?...
VI
Primăvară, primăvară. Zâmbetul întregei firi,
MOŞ CRĂCIUN
SONET
Dragi copii din ţara asta, Vă miraţi voi cum se poate, Moş Crăciun, din cer de-acolo, De le ştie toate-toate...
Uite cum, — vă spune badea: Iarna-n noaptea pe zăpadă, El trimite câte-un înger La fereastră să vă vadă.
îngerii se uită-n casă, Vad şi spun - iar Moşul are, Colo-n cer, la el în tindă, Pe genunchi o carte mare.
Cu condei de-argint el scrie Ce copil şi ce purtare: Şi de-acolo ştie Moşul, Că-i şiret el lucru mare.
Cuprinde-mă din nou, singurărate, Căci ţara ta de-atâtea ori mă cere; La sânul tău vor prinde-n veci putere Avânturile inimii curate.
Nemilostiva lumilor durere Departe-şi strigă multele păcate: Ca-ntr-o vrăjiră, tainică cetate, Eu mă închid în sfânta ta tăcere.
Grădina ta atât de mult mi-e dragă, Sunt flori acolo visurile mele, Şi sufletului dat e să culeagă.
Rătăcitor el florile-şi adună Şi, în odihna nopţilor cu stele, îşi împleteşte trainică cunună.
SONET
Tu, tainică, curată Poezie, Biserică cu porţi neîncuiate, Tu neamurile gândurilor toate Cu drag le laşi la pragul tău să vie.
Tot sufletul la poarta ta când bate, Drumeţ slăbit, puterile-şi învie, îşi spovedeşte patimile ţie, Şi ele-adorm de tine alinate.
Păcate vin sub bolta-ţi milostivă, Tu le asculţi pe toate deopotrivă Şi le opreşti neghina şi amarul.
Dar tu rămâi de-a pururea senină, Căci nu-i pribeag ce-n faţa ta se-nchină C-o lacrimă să nu-ţi spele altarul.
r
169
E SĂRBĂTOARE
E sărbătoare pe câmpie, şi-n suflete e sărbătoare, învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.
Sunt Pastile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate, Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.
5 Arama strigă când se zbate măiastră clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă, şi-n vorbe suflerul o schimbă:
Voi toţi cari suferiţi şi plângeţi sub larga-ntindere albastră, Veniţi, veniţi, căci va să fie curând împărăţia voastră!
Veniţi voi, obidiţii lumii, cu buzele înfrigurate, 10 Voi, chinuiţii de arsura unei tăceri îndelungate;
Voi, osteniţi fără nădejde, voi, slujitori fără plată,
Voi, căror vremea v-a dat veşnic numai porunca blăstămată;
Voi, ce muncirăţi pentru alţii, trudind cu mânile-amândouă, Veniţi, căci zvonul meu acuma vesteşte învierea, vouă!
'î Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude, Eu cerului vă srrig durerea, şi Dumnezeu din cer aude!
170
OCTAVIAN GOGA
uc lumina care.
Eu celor orbi' dezleg vi ,v    - r
' mvierea mea!
Ascnl Şi-acl
tă mintea mea supusă
TEMPORA...
.. .Iar din tăriile albastre încet s-a fost desprins o stea, Ca tremurarea unui zâmbet, Uşoară, blândă strălucea.
Şi s-au pornit drumeţi degrabă Trei oameni buni ai lumii rele, Legând u-şi viaţa şi norocul De razele acestei stele.
Şirag de nopţi purces-au cale Pân' steaua s-a oprit în nori, Deasupra unei strungi în vale Lâng-o colibă de păstori.
Ei au deschis şi pe oravă Văzând un copilaş blajin, în revărsare de lumină Si-n albe scutece de in,
Bătrânii crai, srăpâni cu steme, în oaste şi-n războaie tari, îngenunchind sfioşi grăit-au Copilului cu ochii mari:
OCTAVIAN GOGA
„ I n eşti plinirea hărăzită De visul tinereţii noastre, Noi suntem umbra ce se sfarmă, I u, - domnul zărilor albastre!"
Era atunci mai mică lumea, Dar, uite, trei oameni au fost, Să-i înţeleagă unei stele Neînţelesul tainic rost.
Azi de s-ar naşte alt Mesia Şi-o altă stea s-arate locul, N-ar fi un singur om să-şi lege De licărirea ei norocul.
Căci alte vremi umblau odată, Când se-ndrăgeau de stele unii, Şi alte azi, când cred în stele Numai poeţii şi nebunii.
FRUMOASA CEA DIN URMA
Pe perina cu foi de rosmarin Alunecase capul ei la vale, Pe fruntea albă, ca zăpada nopţii, Ningeau podoabă-nduioşaţi cireşii: Murea fecioara...
Şi ochilor senini, ca dimineaţa,
Le adormea azi cea din urmă rază
în adumbrirea pletelor de aur.
Iar buzele curate, ca un cântec,
Mureau zâmbind azi cel din urmă zâmbet:
Murea fecioara...
Sus soarele, cocon de-a pururi tânăr, A poposit în drumul lui pribelnic Şi,-nfricoşat de vestea unei raze, S-a-nrunecat, şi-n adâncimi de mare El şi-a muiat pleoapa tremurând... Şi zvon pe largi pustietăţi de ape Şi geamăt lung pornitu-s-a prin codri, înfiorate frunzele mureau, Iar chipul clar al lacului oglindă în clocote cernitu-şi-a seninul
174
OCTAVIAN GOGA
POEZII
175
Când vântul, crainic vestitor dc groază, Urla nebun din tulnice de-aramă, Vestind: „Jeliţi! Frumoasa cea din urmă E moartă!"
Şi mările şi codrii răsunat-au: „E moartă!..."
Prelung gemut-a îngrozita fire; Cutremuraţi, cei patru stâlpi ai lumii l.ăsat-au pacea stării lor pe loc, Când iat' deodat' se zguduie şi bolta: Din cingătoarea cerului albastru Descopciată, cade steaua Venus, Şi prin văzduhuri negre călătoare îşi taie drum, - iar ajungând seninul, Purcede-n zbor spre-mbărrânitul Hellas, Şi-nfiorată sânul ei de flăcări Şi-1 freamătă, când calea-i se opreşte Pe vârful mort al muntelui Olimp, Şi-n geamăt lung ea loc aprinde, mare! Şi cum lumină flacăra curată, Din negură şi din vestmântul cetii Răsar, tronând în liniştea lor sfântă, Toţi dumnezeii zilelor de mult, Drumeţii mari ai vremii stătătoare. E împăcată vrajba lor străveche: Stăpânii morţi ai fulgerelor stinse, Ocrotitorii dimineţii albe Si-ai nopţii negre purtători de frâne, Ce semănau cu mâna lor amurgul, Stau muţi...
Măreţii meşteri ziditori, încremeniţi în marmură şi fildeş,
Plecându-şi greul frunţii lor boltite, încrucişându-şi braţele lor albe, Privesc la foc cu ochii stinşi şi reci Şi-i jale scrisă-n zâmbetele lor, Neputincioase zâmbete de piatră!
Gălbuie pară învelise-Olimpul,
Când iat' deodat', din ploaie de lumină,
Zburând prelung prin albul din văzduhuri,
Vin călători pe aripe de vânt
Şi, coborând pe razele de lună,
Toţi cântăreţii
Zidiţi de vremea fărâmată-n clipe, In Răsărit şi-n neagra Miazănoapte, Vin sfâşiindu-şi toga lor de purpur, Cu pletele pe umeri undulate, Cununile le strălucesc de raze Şi genele le strălucesc de lacrimi, Amar nespus răzbate-le făptura, Cu hohot plâng poeţii-dumnezei, Când harfa lor în flăcări îşi aruncă... Cuttemurat,
Olimpu-şi mişcă iarba şi nisipul.
Biruitor văpaia se ridică,
Şi flacăra la poarta bolţii bate,
Iar din fiorul harfelor aprinse
Se înfirip-un cântec fără seamăn
Şi firea-ntreagă cântă imnul morţii,
Şi zeii-şi pleacă fruntea lor boltită,
Poeţii-n palme faţa şi-o ascund;
Iar plopii cântă, frunza tremurându-şi,
Şi coapsa lor se-ndoaie şi se frânge;
Şi trestia în ape se cufundă,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Şi-nfioraţii trandafiri sălbatici Podoaba lor şi-o scutură şi cântă... Se smulg din coaje muguri feciorelnici Şi, înfrăţiţi cu cântul şi lumina, îşi veştejesc petalele şi - cântă...
Pe creştetul Olimpului aprins
îşi taie drum prin spini şi printre zgheaburi,
Rănindu-şi braţul, fluierul şi fruntea,
Un făt pribeag, cu ochi senini, albaşrri:
E cel din urmă ucenic al strunii.
La piept îşi strânge lira văduvită,
Ce tremură, de crengi când se loveşte,
într-un suspin domol, nespus de jalnic...
în vârf zăreşte focul ce se-nalţă,
Şi-atunci nebun îşi opinteşte pieptul!...
Ajunge...
Strălucitor văpaia viorie Se-nalţă iar. în orişice scânteie Tresare-un gând şi moare-o simfonie Din cântecul cel zămislit demult, De dragostea din începutul vremii, De trandafirul cel dintâi al firii...
Cu ochi aprinşi poertd îngenunche Şi,-ncet plecându-şi fruntea lui rănită, Zdrobind sfiala celor patru strune, întruchipează jalea lui în cântec... Şi lacrimi cad pe lemnu-nfiorat Ce-i ferecă cu glas nebun amarul: E cea din urmă încordare-a strunii, E-al frumuseţii imn de îngropare!...
? fll
I !
m
14!
Pribeagul făt cu ochi senini, albaştri, Şi el şi-aruncă lira-n toc. Şi-atunci Ridică-şi ochii tulburaţi de clipă: Vede zdrobiţi în bulgării nătângi Curatul chip al zeilor de marmur'; Iar cântăreţii călători se duc, Suindu-se pe razele dc lună, Stiindu-se pe aripe de vânt, în alte lumi.
înalţâ-şi ochii cătte foc, să vadă, Şi vede para leneş cum se stinge Şi cum rămân din lamura văpăii Cărbunii morţi ai sfintei stele Venus. Cu fumul cald al jertfei uriaşe, Se-nalţă ea pe patu-i de mătasă, înfăşurată-n pulbere de slavă, Cu picurii celui din urmă cântec, Domol, domol... Frumoasa cea din urmă...
E cântul mort. Poetul fără liră, Lipsit pe veci de-a ochilor văpăi, A pribegit la malurile mării... Dar nemişcată, mută era marea. Un val răzleţ din sânul ei recit, Ce tresărea prin cearcăne de gheaţă, A întrebat poetul orb:
„Răspunde,
El unde-i?
Soarele, căci raza lui n-o simt?..." Şi-n vreme ce încremenea în gheaţă, Răspuns-a valul: „E mort".
POEZIE
Tu, Doamne, tu, stăpânul peste fire, Ce din curata stelelor lumină Dai lumilor de veci orânduire; Tu, într-o clip-a milei tale sfinte, Şi sorţii mele scris-ai o menire: Ce-nfricoşat e darul tău, părinte!
Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, Nici sufletului mutâ-mpăciuire, Nici minţii mele somnul fără vină!
în noaptea grea, când bolta-nfiorată Cu junghi de aur îşi străpunge sânul, Când codru-şi vede fala-ngenuncheată Şi umilit se zbuciumă bătrânul, Când trăsnete potrivnice sc-ncaier' Şi creştetele brazilor despică, Eu în văzduhuri desluşesc un vaier, Cum din adânc spre mine se ridică, Gemând prelung la poarta mea, stăpâne! Simt fărâmată-n urlete păgâne Nemărginita lumilor durere, Cum vine-n zborul aripilor grele
POEZII
De-mi zguduie zăvorul şi mă cere! Strivită simt în matca ei, părinte, Cum se frământă chinuita minte, Cum gânduri vin în clipele acele Şi se prăval' în pacea nopţii mele Ca bulgări grei în groapa-ntunecată!...
în zori de zi, în umeda răcoare, Când faţa plânsă florile-şi înclină în alintarea razelor de soare, Robit de-ntâia zare de lumină, Drumeţ grăbit şi fără de hodină, Simt sufletul de drumu-i cum se gată. Descătuşat din pacea lui aleargă, Ca vulturul în goană-nviforată, Pământu-ntteg cu-ntinderea lui largă El a purces sălbatic să-1 străbată, Cătând în drum săminţele durerii...
Prin valul firii fără de repaos Ca un vâslaş aprins îşi taie cale, îşi scaldă ochii-n râul larg de jale, El totul vede, toate le ascultă... Unde-i plânsoarea zărilor mai multă El îşi roteşte aripile sale.
Târziu, când geana zărilor senine Se-nchide lin, şi soarele pe munte îşi culcă chipul roşu de tuşine, Pe-a stelelot strălucitoare punte, Drumeţ înfrânt, cobori şi tu la mine, Povara grea abia mi te mai ţine.
Din praful sur al zilei chinuite, Cules în prada zborului sălbatic,
OCTAVIAN GOGA
Din al durerii chior furtunatic, Din zâmbete de buze ofilite, Din tulburări de patimi şi ispite: In trudă grea, când
tâmpla-nfierbântată Se zbuciumă zăgazul să şi-1 frângă, în biata minte greu cutremurată Sămânţa ta tresare-atunci, stăpâne, Şi tu-mi răsai, senină şi curată, Strălucitor, un sttop de apă vie, Ce-mi luminează-n negura nătângă, Tu, tainică şi sfântă Poezie!
DIN UMBRA ZIDURILOR (1913)
f
î
î T
REVEDERE
Tu, minunată poezie, Uitatul meu ostrov de flori, îmi mai deschizi azi poarta mie, Când mă întorc din pribegie, Străin cu paşi rărăcitori?
îmi tremură durerea-n gene Cum calc pe vechiul drum bărut; Sărmane crânguri şi poiene, Vă năpădiră buruiene De când noi nu ne-am mai văzut.
Ca un drumeţ din altă ţară în cale mă opresc ş-ascult: Aş vrea-n grădina solitară Un glas să-mi reînvie iară Din praznicele de demult.
Dar val de neguri mă-mpresoară, Furtuni au bântuit pe-aici, Nu-s stelele de-odinioară, Pe urma lor abia mai zboară Un roi olăDând de licurici...
182 OCTAVIAN GOGA
Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
In drum de bietul grădinar.
183
DIN UMBRA ZIDURILOR
OASPE VECHI
Când zilele-mi mureau în umbră, sărace toate deopotrivă, Tu, sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi
milostivă.
Când te iveai, din pragul bolţii, cu albă pulbere de stele, Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.
5 Tu mă vedeai în braţe slabe îmbrăţişând trudită pernă, Când visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă;
Tu mă găseai uitat şi singur şi - darnică ca totdeauna -Intre păreţii morţi şi umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.
Cum cobora stăpâna blândă, făclie-n casă să-mi aprindă, w Se desluşea o lume-ntreagă închisâ-n ciobul de oglindă...
Se-nfiripau lumini şi visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atât prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...
Atunci, în pacea-nfiorată de năzuinţe fără nume,
Un copilaş cu ochii vineţi, senini ca rostul unei glume,
'5 Se furişa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte Cu neastâmpărul albastru din căutătura Iui cuminte.
184
OCTAVIAN GOGA
185
Cu degetele moi şi albe pe ochi mă mângâia... pe frunte... Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte...
îmi dezgropa poveşti uitate, şi cu făptura lui sprinţară 20 îmi deşrepta im zvon de frunze, un glas de cântec de la ţară.
Venea la mine busuiocul, veneau şi flori de sânziene, Dc mână mă ducea copilul în ţări cu feţi şi cosânzene...
Cum trece vremea nendurată şi pururi cumpăna şi-o saltă... M-a dăruit c-o mână soarta, dar m-a furat cu ceealaltă...
25 Azi încăperea mea e largă, clar noaptea-i mută şi săracă, Stau singur şi aud aievea cum toate-n juru-mi prind să tacă...
Nu mă mai ştie vechiul oaspe... odată mi-a deschis pe-o
clipă...
Şi nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus în
pripă...
Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-1 mai lasă... .w Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă...
AGONIE
în mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
în sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cântăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...
Demult... Demult... Din cea dintâi clipită, De când te-au smuls de la bătrâna vatră, Din casa cu şindile-acoperită, De-atunci începe moartea-ţi nesfârşită, De-atunci te fură fiecare piatră... Te-au biruit în stingerea domoală Sttăine legi din guri necunoscute; S-a poticnit curata ta sfială, I.a orice pas, de pravili neştiute; Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară. Din orice colţ mi te pândea o sârmă Şi te-alunga un şuier de maşină... Avutul tău s-a risipit pe cale, Te-au părăsit şi zmei şi cosânzene,
187
186
OCTAVIAN GOGA
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene, Au amuţit şi sfaturile tale...
Aşa, pe rând, ţi-a tot trimis viaţa Un nou tâlhar, în orice clipă nouă, Şi fără milă-n toată dimineaţa Te-a despoiat cu manile-amândouă!...
Acuma simt: drumeţul dă să moară... Un oaspe nou îi stă la căpătâie, încetişor în casă se strecoară, Cu albe mâni, cu inima bolnavă, Cu ochii arşi de friguri şi otravă... Stăpân de-acuma el o să rămâie.
Privindu-şi lung ograda în ruine, El trist îşi spune gândul ce-1 apasă: „Tu mori acum... dar umbra ta revine, Şi pururi simt că singur nu mă lasă, în nopţi târzii s-a furişa la mine Si-o să mă stiu străin la tine-n casă..."
PARIS
La geam îmi cântă-n ritmuri cadenţate Haotica Parisului năvală, Când o ascult în goana-i triumfală, Simt inima pământului cum bate.
Ca pe-un ostaş înfrânt de oboseală M-a biruit năprasnica cetate, Dmmet orbit de flăcări nevisate, îmi plimb prin ea umila mea sfială.
De-acum sunt robul mândrei metropole, în suflcr simr cum creşte-ntruna zvonul Din preajma auritelor cupole.
Dar nopţile, când umbre moi se lasă Şi-n jur de mine urlă Babilonul, Eu mă visez în sat la noi, acasă...
ZIUA
II
în zorii albi, senină dimineaţă, Tu-mi pari o fată mândră dc la ţară, Venită la oraş întâia oară, Cu gând curat şi rumenă la faţă.
Te prinde însă-n blestemata-i gheară, Te zbuciumă vârtejul de viaţă, Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă, Stropindu-te cu tină şi ocară...
Insulte cad, batjocura te atde, La orice pas culegi o nouă vină în rătăcirea ta pe bulevarde.
Aşa pe rând te-ntuneci şi, spre sară, De praf, de fum şi de păcate plină, Tu te prăvăli sfârşită şi... murdară...
NOTRE DAME
III
Parisu-şi urlă vasta nehodină
Şi fără somn se zbate vinovatul...
E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,
De vin, de glume şi de-amoruri plină.
Durerile şi-au amuţit oftatul, Mor visurile sugrumate-n tină, Scăldat în râs, în aur şi-n lumină, Pe uliţi trece hohotind păcatul...
Drumeţ străin din ţări îndepărtate, Eu mă strecor prin putreda cetate Când după nori mijeşte aurora...
Prin bobituri de arcuri triumfale,
Văd turnurile vechei catedrale,
Ca două braţe blestemând Gomora...
FELINARUL
IV
Neadormit veghează felinarul, In taina nopţii osândit să vadă, Tovarăş are colţul vechi de stradă, Singurătăţii sfetnic - trotuarul.
El vede-a vieţii nesfârşită pradă, Asfaltu-i spune patima ş-amarul, în faţa lui îşi plimbă-ntreg calvarul întunecata veacului baladă...
în tremur lin lumina i se frânge,
Clipind încet cu licărire rară,
îţi pare-un ochi îndurerat ce plânge.
Şi pare-aud oftarea lui sihastră: „De ce m-aprindeţi fiecare sară, Să luminez nenorocirea voastră?"
9
ÎN MUZEU
Lăcaş cernit al trecerii eterne, Trist sarcofag al vremii adormite, Tu, jalnică, posomorâtă urnă, Ce-aduni cenuşa gloriilor stinse — Sub bolta ta mi-e frig şi mă cutremur.
De undeva, de dincolo de moarte, Eu simr un duh întunecat cum vine, Cum îşi desface aripile negre, Cu zbor încet din haos se desprinde, Şi toate pier pe câte-n drum s-abate Şi le-a atins răsufletu-i de gheaţă... Mor florile şi zâmbetele mor, Se frânge visul, dragostea apune, Se sting zdrobite clocotele urii, S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri, Trosnesc şi cad arcadele măiestre, C-un geamăt lung se surpă Partenonul, Iar duhul rău purcede mai departe, Şi râsul lui se plimbă pe ruine...
20
Zadarnic, tu, ctăiasă-ndurerată,
Cu ochii stinşi l-ai plâns pe Mausolos,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Şi jalea ta a-ntruchipat minunea Cc-mpodobea demult Halicarnasul... Şi tu-n zadar ţi-ai scris, Sardanapale, In marmură cântarea biruinţii... Sunt toate praf... - Un bulgăre nătâng, Un strop răzleţ şi fără strălucire A mai rămas din visele lui Ramses, Ce-a ferecat eternitatea-n piatră.
Bieţi biruiţi, azi sunteţi toţi alături, Ostaşi căzuţi ai luptei nesfârşite, E moartă azi şi vechea voastră vrajbă. Neputincios, la poalele Astartei, Cu arcul frânt, stă trist săgetătorul, Privind obrazul spart al unui sfinx...
Cum staţi aşa, sărăcăcioase moaşte Ce-aţi mai rămas, sărmane mărturii Din strălucirea moart-a unui vis, Satiri, himere, nimfe şi centauri, Cu trupul frânt, cu braţele pierdute; Şi cum amurgu-nlăcrimat trimite De sus, din cer, un giulgiu mortuar De la fereastra criptei voastre reci; în liniştea arcadelor boltite, Eu singur viu pe câmpul de bătaie, Stau îngrozit de suspinarea voastră, De geamătul ce tremurâ-n văzduh, Şi mintea mea aude cum pământul îşi cere astăzi morţii înapoi...
{;■ |§jî
Veniţi o groapă nouă să săpăm!
Să le-asezâm în tristă înfrăţire Aceste moaşte jalnice şi sfinte, Deasupra lor să crească iarba verde, Sâ-si cânte viaţa imnul ei de slava,
iar din amarul plâns al veşniciei Să prindem vraja clipei trecătoare..
Veniţi, veniţi să facem îngropare! Drumeţi de-acum ai vremii stătătoare,
POEZII
Era-n chiot Vaticanul, Plin de patimi şi pierzare, Se urzea din crime planul Groaznicului Don Cezare.
Cinstea greu suia calvarul Când minciuna sta-n domnie; Aretino, pamfletarul, N-avea strop de omenie.
.. .Dar lumini strălucitoare S-aprindeau printre păcate: Erau flori, sonete, soaie... Era râs şi sănătate.
Şi de-aceea-fi cer eu sfatul, Căci din mândra ta poveste Nouă ne-a rămas păcatul, Poezia nu mai este...
Ţi-au fost barbari cittadinii, Aspru neam de harţă dornic, Pe pumnalul lui Cellini Era sângele statornic.
Cardinali purrau coroana C-un surâs machiavelic, Şi venea din iad Satana La sinodul ecumenic.
Ars de frigurile vieţii, Cu satiri şi cu bacante, Tatăl palidei Lucreţii Sta de gât cu trei aman te.
CINQUECENTO
Clocot de măriri apuse, A lui Leonardo vreme, Glasul farmecelor duse Vine pururi să mă cheme.
Mintea, pasăre răzleaţă, La sicriul tău mă poartă, Tu-mi dai dragoste de viaţă, Minunată lume moattă.
POEZII
MAMA )
E plin în jur de noi muzeul, Şi pare-un templu minunat, In care mii de robi ai vieţii Vin să se spele de păcat. Sunt călători din largul lumii, Ce-au pribegit pe ocean,
Să-si scalde ochii în lumina ? Din pânzele lui Tizian.
Stau toti cu mintea-neenuncheată Şi-i mur cucernicul popor, Eternitatea prinsă-n cadre îşi poartă sfântul ei fior. învins de taina mare-a clipei, Se-nchină sufletul supus în faţa veşnicei icoane Cu răstignirea lui Isus.
Ce blând se uită chinuitul De sub cununa lui de spini, Lumina resemnării mure E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-1 dor piroanele din carne, Zâmbeşte paşnic, iertătot, El ştie că de veci învie Acei ce pentru alţii mor.
La poala crucii e Măria, Şi-n chipul ei, nespus de trist, A zugrăvit un chin sălbatic Penelul meşter de artist. Ea-şi frânge mâinile şi geme, în gândul ei a-ncremenit: Nu dumnezeul care-nvie, Copilul ei, care-a murit.
O văd şi mă întreb, pe gânduri, De rostul nepătrunsei firi: De ce şi chinul unei mame E-n preţul unei mântuiri? O văd şi simt în suflet patimi Din traiul nostru măsurat, Toţi răstigniţii mici ai sorţii Pe rând, în minte, mi s-abat...
Şi stau pierdut... în jur de mine Se schimb-al oamenilor val...
Ce-o fi făcând acum o mamă Acolo-n satul din Ardeal?...
MĂSUŢA MEA
Şi-a dus o-ntreagâ veşnicie Trudită anilor povară De când legarăm prietenie, Măsuţa mea de-odinioară.
In umbra vechei cafenele, In cel mai tăinuit ungher, Ne luminau aceleaşi stele, Acelaşi colţ senin de cer.
POEZII
Cum m-a furat de-atunci viaţa In goana ei fără repaos... S-a stins în neguri dimineaţa Rătăcitorului în haos...
Azi, după vremi de patimi pline, Măsuţa mea, iar ne-ntâlnim, Duceam şirag de vieţi în mine, Azi mă întorc c-un ţintirim.
Mi-am risipit de mult în lume Senina visurilor salbă; Măsuţa mea, îţi spun un nume, Şi—1 scriu pe marmura ta albă...
Aici, în nopţile de iarnă, Singurătatea mea amară Putea visările să-şi cearnă Prin fumul leneş de ţigară...
Măsuţa mea, ţi-aduci aminte De-atâtea zile fără soare, Când fruntea mea cădea fierbinte în palmele tremurătoare?...
Pe bolta ei trandafirie N -avea credinţa mea înfrângeri, Şi-n mândra noastră sărăcie Ea ne vrăjea un cor de îngeri.
200
201
CÂNTĂ APELE
OAMENI
LA MAL
Sunt oameni toţi, şi-i plin în lume De vameşi şi de farisei, îi văd şi nu-nţeleg anume Ce mă mai poartă printre ei.
Le ard blesteme ceriul gurii Când ţi se par duioşi şi trişti, Aştern peste pornirea urii Blândeţe de evanghelişti...
Prin valul care nu se curmă Arare când mă mai strecor, Eu simt minciuna cea din urmă Ce-a umezit buzele lor...
$i-n minte-atunci mi se desface Misterul proniei ce-a pus, Ca-n staul, între dobitoace, Să vie pe pământ lsus...
Mândra apelor crăiasă, Ne-ntâlnirăm azi în cale. Eu, cu gândurile mele, Tu, cu valurile tale.
Prinşi de-o tainică chemare, Ne privim acum în faţă, Tu, eterna vremii doamnă, Eu, un strop răzleţ de viaţă.
Cum te văd, din clipă-n clipă, Mintea-mi zgribură şi cade, Simt moşia ta cum creşte Şi hotarul meu cum scade.
Ţi-ai pornit nemărginirea Să mâ-nfrunte, să mă frângă.. Râd talazurile tale De luntrită mea nătângă.
Tu mă birui fără luptă, Puţuri neînvinsă mare, Ochii călători pe ape Tremură şi-ţi cer iertare...
202
OCTAVIAN GOGA
Spre adâncurile albe îmi îndrept umila rugă: Mă primeşte-ntotdeauna Ucenic să-ţi fiu, şi slugă.
Lasă-mă uitat la malu-ţi.. Să mă uit aşa departe: Din întinderea albastră Voi citi ca dintr-o carte..
203
AETERNITAS
Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă, Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare; Noi stăm la mal uitaţi alături, când veşnica povestitoare Nemărginirea ei şi-o frânge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.
5 Amurgu-şi flutură-n albastru năframa cu argint ţesută, Şi tot mai rar îşi bate marea răsufletul domol de pace; Noi ocrotim atâta cântec acum, când buza noastră tace, Când manile îngemănate se strâng şi-şi spun povestea mută.
Pribeag ni-e sufletul pe ape, şi marea ni-e acum stăpână, w Căci ne-am topit de mult visarea în uriaşul piept de unde, Ea ne-a-mpletit iubirca-n valuri, în depărtările afunde... De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămână.
ie vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub
pleoape,
Dar va zâmbi întotdeauna senina veşniciei soră, '5 Va răsuna iubirea noastră în mândra valurilor horă, S-a legăna pe-aceleaşi unde, va plânge în aceleaşi ape.
Ş' poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră,
Când noi vom fi de mult ţărână, vor poposi doi inşi la mare.
204
OCTAVIAN GOGA
Neştiutori s-or prinde-n braţe, se vor strivi-n îmbrăţişare « S, nu vor mţelege, bieţii, eă strâng la piept iubirea noastră.
/5
lll
FURTUNA
Deschide-ţi fereastra spre mare, Frumoaso cu sânul de gheaţă, Deschide şi uitâ-te-n zare, Ascultâ-i aprinsa cântare Şi fură-i un strop de povaţă.
Le vezi, rotitoarele unde Se-ndoaie supuse de frică, N-auzi cum din neguri afunde Năprasnic un strigăt pătrunde, Cu zboru-i amurgul despică.
E ceasul de horă păgână, Când vifor purcede din haos, 11 cheamă eterna stăpână, Nenfrânta lui patimă-1 mână, Şi viforul n-are repaos.
Priveşte-o cum sânu-i tresare, Fiorul de dragoste-o sapă, Se zbuciumă dornica mare, Şi geme, şi ţipă, şi sare Albastra mânie de apă.
OCTAVIAN GOGA
Sălbaticul mire coboară, Din rrâsnere-i cântă chimvale, Cu glasul lui bolta-nftoară Şi tremură unda fecioară Când, mândru, el stăruie-n cale.
Din fulgere are cunună, Răsufletu-i cerul aprinde, Un chiot de nuntă răsună, Cu marea acum se cunună, Te uită, în braţe-o cuprinde.
O sete nebună de viaţă Departe-n văzduhuri s-aşterne; Indemnu-i o lume-1 învaţă... Frumoaso cu sânul de gheaţă De ce plângi, cu faţa-ntre perne?..
MARE MOARTĂ
Spun corăbierii că în Marea Moartă Văduvă-i de viaţă apa, din vechime. Nici un strop de suflet undele nu poartă, Şi pe Marea Moartă nu vâsleşte nime.
Ceriul Palestinei, spun corăbierii, Baldachin de ceaţă flutură pe maluri, Neştiind nisipul rostul primăverii, Doarme apa mută în tăcute valuri.
Ocolind-o pururi paseri călătoare, N-o ating în cale pribegiri nomade, Peste Marea Moartă dac-a prins să zboare, Sugrumat de neguri, albatrosul cade.
Cântec nu răsună, nu s-aud nici şoapte, Ţintirim de apâ-i unda ei sălcie, 11 Să fi plâns vreodată, ori să strige-n noapte,
Despre Marea Moartă nimenea nu ştie.
Ce poveste tristă spun corăbierii, Nici n-aş crede, poate, vorbele acestea, Dar, cu biata minte-n patima durerii, IU Mă gândesc la tine şi-nţeleg povestea...
POEZII
DE PROFUNDIS
Plâng apele în noaptea asta Şi, într-un vaier îndelung, Oftări mi-ating în zbor fereasta, Şi-n zbor la patul meu ajung.
O groază sufletu-mi supune Şi-n aşternut eu mă cufund Când stihuri de îngropăciune Vin din prăpăstii fără fund.
Plânsori şi gemâte şi şoapte De-a lungul apelor s-aştern, Şi-n pacea miezului de noapte Par smulse dintr-un plâns etern.
Pesemne-acu-i grozava clipă Când moartea s-a pornit la drum, Şi bate tainic din atipă Deasupra mărilor acum.
Toţi robii zăvorâţi sub apă îşi simt stăpâna şi tresar, Ei sparg a valurilor groapă Şi plâng cu plânsul lor amar.
împins de-o nepătrunsă lege Se cere lutul în pământ: Sărmane suflete pribege îsi cer o cruce ş-un mormânt.
210
POEZII
211
De-atunci îl zbuciumă mustrări Si-n noapte plânge lacul, De-atunci îl zbuciumă mustrări Şi simte-aceleaşi frământări Ca clorul meu, săracul...
LACUL
La geamul meu de lângă lac Se bate apa-n scânduri, La geamul meu de lângă lac Se fac încet şi se desfac în mine-atâtea gânduri...
Pe rând vin undele de mor Şi-n murmur se destramă, Pe rând vin undele de mor Şi parc-aleg din gura lor Pe nume cum mă cheamă...
Eu m-am gândit de-atâtea oti Şi mintea mea se-ntreabă, Eu m-am gândit de-atâtea ori: Ce tainici, nepătrunşi fiori De-ntinsul lac mă leagă?...
Pesemne tu, care te-ai dus, I-ai rătăcit pe maluri, Pesemne ru, care te-ai dus, într-un târziu şi trist apus, Te-ai oglindit în valuri...
212
MAMA VENERII ETERNE
EU STAU LA MAL.
.. .Şi când tc văd, întinsă mare, nehodinită totdeauna, Cum eşti tu pururea aceeaşi şi totuşi alta-n orice clipă, Eu simt că-n sânul tău trăieşte şi frumuseţea şi minciuna, Că-n faţa apei amândouă deopotrivă se-nftripă.
"> Nepotolitul suflet veşnic de-o nouă dragosre ţi-e dornic, Tu frângi în unda-ţi jucăuşe de-a pururi alte curcubeie, Te-i zbuciuma şi azi şi mâne de neastâmpărul statornic, Tu, mama Venerii eterne, între femei cea mai femeie.
De-aceea, când te văd frumoasă ş-atâtor năzuind stăpână, in în mine-un vifor se ridică, şi mintea mea îl înţelege Pe bietul crai de-odinioară, ce-n răzvrărirca lui păgână, A pus cu biciul să te bară, şi-a pus în lanţuri să te lege.
Corabia din lanţuri desfăcută îşi mişcâ-ncet scheletele trudite, Cu ea te duci spre lumi nebănuite, Femeie, tu, pe veci necunoscută.
Abia în zborul ultimei clipite
Te văd — de-acuma pururi nevăzută —
Şi totuşi simt o jale neştiută
Când zarea albă-n purpură te-nghite.
Eu stau la mal, şi golul ne desparte... Mă uit în larg cât ochii pot să vadă Cum mi te pierzi departe... mai departe.
O taină simt că m-a legat de locul Unde-am rămas nedumeririi pradă... Pesemne-acuma mi-a murit norocul...
SCRISOAREA TA...
Scrisoarea ta mi-a destrămat 1 -
A visului beteală,
Ce viperă ţi-a-mprumutat
Veninul drept cerneală?... ! Cu slova ta vin anii toţi,
Şi-n vraja lor mă fură... j în rostul ei mărunt cum poti
Să-nchizi atâta ură?... ş j/fr
Cetind-o azi, ca alte daţi,
în mine-un gând tresare: -'li Ce-ar fi s-o sfârtec în bucăţi Şi s-o arunc în mare?
Din ale scrisului tău veşti Otrava s-ar desprinde, Ca mâine-atât amar de peşti Pescarii n-ar mai prinde...
GÂNDEŞTE-TE...
Lin picură azi milostivă pace, Şi prin văzduh o şoaptă nu colindă, Peste întinsa lacului oglindă Amurgul umed umbre moi desface.
Pe cer pornesc făclii să se aprindă, începe bolta-n aur să se-mbrace, Stejarul mut deasupra noasttâ tace, Abia arare cade câte-o ghindă...
Cum stăm aşa, cu ochii duşi în stele, în inimă simţindu-ne veninul, Părem doi tainici făcători de rele.
Mă înfioară zările albastre: Gândeşte-te, ce clar le-ar fi seninul, De n-am fi noi, cu sufletele noastre...
COARDE VECHI
SCIROCCO
POET
S-alungă clocotul de ape, Şi-n goană braţul unui val, Ca un stăpân fără de milă, Azvârle-o scândură la mal.
Biruitoare urlă marea Şi mi te lasă pe pământ, Solie jalnică şi mută A aşteptării ce s-a frânt.
Ce tainică apropiere Şi ce îndemn ascuns din cei-Mi te-a trimis să-mi spui povestea Pierdutului corăbier?
Ori poate ştie uraganul... Şi vrea să-i vadă la un loc Pe bieţii călători pe valuri, Bătuţi de-acelaşi nenoroc?...
Când I-au închis după zăbrele Şi paznicii l-au petrecut, L-au despoiat de toate cele, De tot sătmanul lui avut...
L-au dus aşa-ntre răzvrătiţii De după zidul fără glas, Dar şi-au uitat nenorociţii Că gândurile i-au rămas.
Nebăntiitul lor tezaur Nebunii-ntreg i l-au lăsat, Şi-n giulgiul lot, tivit cu aur, El sufletul şi-a-mptesutat.
Zadarnic bate din aripă Şi-n goană moartea-i dă fiori, Zadarnic huhurezii ţipă Din turla negrei închisori.
în mândră vraje se desfată Ungheru-ngust şi nevoiaş Şi-i o grădină fermecată Chilia de puşcăriaş...
218
OCTAVIAN GOGA
219
Iar dacă, tainic, câte-o rază Coboară tremurând pe pat, Ea-nfiorată luminează In visul unui împărat...
DOINA
O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Şi legănate lin s-afundă în pacea codrilor dc brad...
Cântare, meşteră cântare, Te stingi acum încet-încet, Şi-adormi pierdută-n tremurarea Oftării blânde din brădet...
Mi-ai picurat un strop în suflet Din taina vtemii de demult, Şi plânsul veacurilor duse Mă înfioară când te-ascult...
Cum te-ai topit acum în noapte, Eu stau cu inima la sfat: în care brad, de care creangă Plânsoarea ra s-a aninat?...
Şi cât vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Când va fi mort de mult ciobanul,
Si moaftă turma lui de oi?...
OCTAVIAN GOGA
1 ârziu odată - cine ştie? -Trecând pe-aic, un călător, le va culege dintr-o floare, De după-o aripă de nor...
Te-a coborî în largul văii, Şi-o culme te va asculta, Şi-o lume-ntreagă va începe Să plângă cu durerea ta...
VOI VENIŢI CU MINE...
Voi veniţi cu mine, oaste nevăzută, Moşii şi strămoşii mei din zile moarte, Grăitoarea voasttă îndrumare mută în vârtejul lumii căile-mi împarte. De demult, din ceaţa vremii înnoptate, Eu aud un cântec călător cum vine, Ca un clopot tainic inima mea bate, Din adânc vă cheamă să veniţi cu mine.
Eu vă port în suflet, plămădiţi în sânge, Şi din vina voastră mi-e zidir păcatul, Glasul vostru geme jalea mea când plânge.. Eu din plâns de veacuri mi-am topit oftatul întărită-n drumu-i, de la voi învaţă Ura mea să ardă, mâna să se-nchine, Aţi murit cu toţii ca să-mi daţi viaţă, Morţi fără de moarte, voi veniţi cu mine.
Din amurgul umed când se face sară, Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul, Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară, Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul...
OCTAVIAN GOGA
Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte, Cu lumina scrisă-n frunţile senine,
Cercetaşi de codri şi păstori de munte, > Ceată nesfârşită, voi veniţi cu mine.
La soborul vostru mintea mea culege Taine din zapîse, rosturi din hrisoave, Mi se plâng ciobanii de călcări de lege, Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave. Ca o cenuşotcă mintea mea ascultă J Cum frânturi de veacuri strigă din ruine, ! Prinde-abia un picur din vâltoarea multă J Si se-nchină vouă, că veniri cu mine. j ■
t
Eu din oastea mare nu-s decât solia, Ucenic cucernic vă vestesc cuvântul, Nu-s decât un fulger smuls din vijelia
Ce-a închis în sânu-i milostiv pământul. ţ ^
Rămâneţi la mine voi întotdeauna, i_ f|
înfrăţiţi cu focul sângelui din vine, i J§t
Căci se stinge glasul şi se frânge struna > Când în goana vieţii nu-ţi mai fi cu mine...
/5
INIMA
Biată inimă bolnavă, Făgădău la drum de ţară, Cine-şi mai aduce-aminre Câţi drumeţi te cercetară?
Tu n-aveai zăvor la tindă, Nici scumpete la măsuţă, Şi-ai cinstit pe fiecare C-un pahar de băutură.
Cum veneau în miez de noapte Călători pribegi în lume, Toţi stăpâni la tine-acasă, Răi de plată, buni de glume...
Tu la toţi le-ai dat hodină, Şi le-ai dat popas în cale, Pân' s-a risipit pe drumuri Plinul pivniţelor tale.
Azi eşti goală şi săracă, Şi crâşmaru-ţi dă să moară, Cine să-ţi mai treacă pragul, Făgădău la drum de ţară?...
POEZII
STRĂMOŞII...
.. .Nu suntem la acelaşi nivel... La 1759, adecă pe vremea când strămoşii autorului de la Ţara noastră nu se coborâse încă din maimuţă, egumenul Ijukaris scria cufiliaţi-unea familiilor Dukas, Vrana şi iMskaris"...
DUII.IU ZAMFIRESCU în Convorbiri literare
Nu mor strămoşii niciodată, Războiul lor în noi şi-1 poartă, Căci li-e ţărâna spulberară, Dar nu li-e duşmănia moartă. Străveche, ura lor se-mparte Din moş în moş, din tată-n tată, Şi azi, de dincolo de moarte. Fi ne mai cer o judecată.
Cum ne privim acum în faţă, Potrivnici însetaţi de luptă, Neiscusinţa noastră-nvaţă Din ura lor neîntreruptă. Noi suntem flacăta pribeagă Din nernblânzita lor văpaie, Cu moştenirea noastră-ntreagă Venim pe câmpul de bătaie.
Cu mine vin, roiesc întruna Cei fără neam şi fără număr, Ce-au sprijinit întotdeauna Eternitatea pe-al lor umăr. Vin cei de-o lege cu pământul, Copiii soarelui de vară, Eu, solul lor, le port cuvântul, Şi-n suflet, sfânta lor povară.
Vin rânduri, cete se-nfiripă Din vechea veacurilot lavă, Din ceas în ceas, din clipă-n clipă, Tot creşte oastea mea grozavă. Le văd în orice parte roiul, îşi cer dreptatea lot târzie, Şi fiecare-şi vrea ciocoiul în judecată să şi-1 ţie.
Ei tot mai mulţi răsar din groapă, Răsar, şi-n mintea mea s-alungă, Vin bieţi ţărani munciţi dc sapă, Şi vin haiduci cu flinta lungă. Sosesc cu dorurile toate, Sărmanii nu mai pot s-adaste: „Venit-am, măre, strănepoate, Să ne primeşti la tine-n oaste!"
Le zic supus: „Veniţi de-acuma, Străbuni din lunga vremii cale, Şi daţi-mi cântecul şi gluma Şi nesfârşita voastră jale. Veniţi, căci glasul vostru-nvie Un nou zorit de dimineaţă,
OCTAVIAN GOGA
Voi ce-aţi murit o veşnicie Sunteţi flămânzi azi de viaţă!"
Ei vin cu suflete-nnoptate, De-aceea sfarmă lanţuri grele, De-accea urlă şi se zbate Durerea-n cântecele mele. Doar din al veacurilor caier Mi-atn împletit cu biciul urii, Nestinsul vremurilor vaier Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii!...
De luptă-s gata deci... Prin mine
Un iad întreg cere răsplată.
Mi-e scte-acum... Te-aştept, vecine,
Şi ochii mei păgâni te cată!
îţi vreau sclipirea de oţele,
Şi vreau oştirea ta măiastră,
întregul cer cu ochi de stele
Să lumineze lupta noastră.
t
POEZII
Ai spart o criptă-n mănăstire Ca să-ţi câştigi un soţ de luptă... Vă văd, şi oastea mea pe-acasă Mi-o-ndemn încet să se strecoare-. Vai - toată ura mea mă lasă, Căci sărăcia ta mă doare...
Te-aştept... te-aştept... Dar n-aud bucium,
Nici zumzet ascuţit de zale,
Mă-ndoaie patima, mă zbucium:
Arată-mi rândurile tale!...
Şi cum te chem, ş-un colţ de ţară
Mi te-au cătat zadarnic solii,
Te-apropii tu de subsuoată
C-un slab egumen ros de molii...
Vă văd... Mi-e milă peste fire De bietul grec cu haina ruptă:
228
POEZII
229
CARMEN LABORIS
Veniţi în horă de frăţie Străvechii câmpului străjeri, Ce ocroriţi de-o veşnicie A muncii rodnice dureri. Veniţi, plugari, veniţi oştenii Celui mai vechi şi sfânt război, Tovarăşi buni ai Cosânzenii, Veniţi cu noi!
în goana vieţii-nviforată Strigaţi: Plugarii-n veci nu pier, Căci lor pământul sfânt li-e tată, Şi frate soarele din cer.
i i
li
Veniţi, stăruitoare gloată, Strigaţi s-auză mici şi mari: E răzimată lumea toată Pe palme aspre de plugari!
Năprasnic vifor dc dreptate Vă doarme-n sufletu-nnoptar, Şi spală lumea de păcate Când rele mâni l-au deşteptat. De grele vremi de mai-nainte, De-al răsplătirii greu şuvoi, Veniţi, aducători aminte, Veniţi cu noi!
Strigaţi să ştie largul zării, S-auză toţi câţi trag în jug: Că focul roş al răzbunării Topeşte fierele de plug!
în casele cu grinzi bătrâne Voi rostul lumii aşezaţi. Sus, dătătorilor de pâne, în patimi şi credinţe fraţi, Voi, plarnici de sudori şi sânge, Voi, cei bogaţi şi totuşi goi, Veniţi să ne-nvăţaţi a plânge, Veniţi cu noi!
230
POEZII
SCRISOARE
CONTESEI DE NOAI1 I ES NASC. PRINCIPESA BRÂNCOVEANU
Brâncoveanu Constantin, Boier vechi şi domn creştin.
Cântec din bătrâni
îţi reciresc răvaşu-n franţuzeşte Cu slova lui muiată-n ironie Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte.. Mă iartă, doamnă, că ţi-1 spun şi ţie...
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră Nu ştii nimic, nimica nu te doare; Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră, Nici munţii mei nu pot să te-nfioare...
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul, Nici cântecul tu nu ni-1 poţi cunoaşte... Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul, Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte...
Abia o dat', când te chema Bizanţul, Ai poposit la noi o clipă, două: Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul Unor vieţi atât de scumpe nouă...
De-aceea azi te miri ca de-o poveste Când cineva de rostul tău te-ntrcabă, O glumă-ţi par cuvintele aceste Şi râzi de noi, odraslă basarabă...
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară Oricât de mult l-am surghiuni din minte... Strâbunii-n noi de veci nu vor să moară Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi... — Ş-acolo-n metropola, Pe malul Senei, umbra lor străbate, Suflarea lor pătrunde sub cupola Palatelor cu creştete bronzate...
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă în noaptea ta cu visuri zbuciumate... Cu noi în drum doar pururea se plimbă Un ţintirim de suflete uitate...
Când vei simţi o jale vag-adese Şi-n liniştea amurgului de toamnă Te vor fura îndemnuri nenţelese, Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!
232
POEZII
233
Numa-n lumea mea străină nu-ncerca să treci hotarul, ) Căci şi inima şi casa ţi-s închise-aici, moşnege!...
MOS CRĂCIUN
Moş Crăciun cu barba albă, Moş Crăciun cu traista plină, Vechi stăpân atât de darnic al copilăriei mele, | ţ
Azi la noi în sat tc-aştcaptă toată casa cu lumină, Cu colinde si cu cântec si cu crai ceteti de stele.
5 Tu te furişezi în taină pe la fiecare poartă, i
Cu păşirea ta tiptilă nu laşi utme pe zăpadă, !
Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsiţilor de soartă, i
Când laşi binecuvântarea peste capul lor să cadă. '
Tu cobori şi-n sara asta, tu cobori ca totdeauna, io Pe pământul greu de rele, sol bătrân de gânduri bune, Şi-nveşmânţi c-un văl de pace răzvrătirea-nviforată... Cum te-aştcaptă-n sat la mine!... Du-te, du-te,
Moş Crăciune.
De nu ţi-o fi peste mână treci şi pe la casa noasttă, Biată mama-ngânduratâ azi e singură la masă, '5 Tu măcar o rază-n suflet îi trimite pe fereastră, Când vezi neatins şi vinul şi colacul de pe masă.
♦
Apoi pleacă, Moş Crăciune... pe oriunde-şi duce darul Bătrâneasca şi cinstita şi curara noastră lege;
234
EU STIU UN BASM...
Eu ştiu un basm de mult uitat C-un cântăreţ rătăcitor, Ce strunele şi-a încordat Pe rând, la poarta tuturor, Şi-n cântccu-i înviforat A plâns de lacrimile lor.
Din goana lui s-au ridicat Văpăi şi valuri de scântei, Bărbaţii s-au oprit în sfat Şi s-au oprit în drum femei, O lume-ntreagă şi-a legat De glasul lui plânsoarea ei...
POEZII
- Mai spune-ne câte ne dot Şi câte sufletul ne-au ros, Pribeagule stihuitor, Le plângi atâta de frumos!...
El, ascultând al lor cuvânt, A chibzuit şi-a priceput Că pururi fără crczâmânt Durerea lui l-a petrecut Şi că-n sălbaticu-i avânt Străine doruri l-au durut...
Atunci o clipă s-a-ntâmplat
- Mai vreţi voi basmul să vi-1 spui?
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nţeles că nime nu-i,
In tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui...
235
Cântând prin codri de brădet, Drumeţ pe larguri de pământ, Aşa s-a risipit încet, Ca frunza spulberată-n vânt: Nu visul lui nemângâiet, Amarul altora l-a frânt.
20
Pe urma lui creştea popor Şi se ruga cu chip duios:
CLIPE
TRAGE-ŢI OBLONUL..
Ascultă, copile, ce-mi spune viaţa: De-a pururi în umbră să torci al tău gând, Când simţi în pleoapă o lacrim-arzând, Ia seama la vreme şi acoperă-ţi faţa, Să nu fie ochi să te vadă plângând.
Alături cu alţii te-nşiruie-n horă Şi lumii plăteşte-i cu ce-i eşti dator, Lă-i patimei tale din zâmbet zăvor, Tăcerea să-ţi fie statornica soră, Să nu ştie nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea când cade şi ceaţa se lasă, Tu trage-ţi oblonul, să n-ai mărturii. Şi-atunci, sub tavanul ascunsei chilii, Dcspătură-ţi taina ce-n suflet te-apasă, Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...
' '15
CÂNTECELE MELE
Cobor din lumea mea de stele Şi vă petrec filă de filă, Sărmane cântecele melc, îmi vine să vă plâng de milă.
Atâtea strigăte-mblânzite, De legea ritmului sonoră, Vă frângeţi glasul cuminţite, Ca să-ncăpeţi şi voi în horă.
Mi-e jale-acum, ca primăvara De paseri prinse-n colivie, De lei ce dorm visând Sahara în cuşca din menagerie...
Vă las cu mintea-ndurerată Şi ochii-nchişi pe jumătate, Mă duc în ţara fermecată A cântecelor necântate...
238
POEZII
239
POETUL
Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare, Cu braţ de fier, cu mâna albă, de zbucium şi de luptă dornic, Pe-un piept de stâncă solitară şi-a-ntemeiat un cuib statornic, O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare.
5 Când raza zorilor dintâie zâmbeşte-n prag de cetăţuie, Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul, în soare-i fulgeră armura şi zboru-i întretaie cerul, Cu aripi meştere în albul nemărginirilor se suie.
în furrunateca-i năvală se duce-aşa fără hodină, w O lume se resfrânge-n ochii adânci ca nopţile de vară, Din mii de tulnice răsună a vieţii veşnică fanfară, Când zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.
fAbia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară, îşi scutură în faţa porţii vestmântul împletit din zale, O clipă mai priveşte-n urmă spre ceaţa risipită-n vale, f- Şi-apoi în pripă trece pragul.. - - dar praful a rămas afară!.
■H Pe-un pat de marmură curată dinrr-o cămară neştiută, Li migălind în pacea nopţii aşază scumpa lui podoabă, ■ îşi frânge de zăgazuri mintea — de veci neadormită roabă -•s Şi taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mâna mută...
...Şi ştie bine urzitorul că-n vremea trudei lui amare, Acolo, jos, în umbra neagră, ţin sfat atâtea duhuri rele, Să-i fure marmura măiastră, argintul coborât din stele... Dar manile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.
Avântul lui n-are popasuri, în drum el suie şi coboară, Şi nestimate fără număr culege mâna fermecată: i5 El rupe-o floare, prinde-un zâmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată, El fur-un vis dormit azi-noapte pe căpătâiul de fecioară...
A străbătut atâta cale, cât ochii nu cuprind să vadă, Şi când amurgu-ncinge bolta în brâul lui tivit cu aur, în goană el îşi smulge-o salbă din sfântul ceriului tezaur, 20 Şi vine-acasă călăreţul cu braţul încărcat de pradă.
240
MI-AM FĂCUT UN CÂNTEC
Mi-am făcut un cântec de demult, odată, Mi-am făcut un cântec nenţeles şi dulce, Leagăn pentr-o veche taină vinovată, Ziua să m-alinte, sară să mă culce.
Mi-am făcut un cântec şi l-am dus cu mine, Printre anii tulburi singura mea zestre, Floare-ntârziată prinsă pe ruine, La o casă mută pusă-ntre ferestre.
Cântec de ispită, cântec de otravă, Smuls din nedormirea viselor fugare, Mi-ai crescut cu vremea ca un râu de lavă, Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare.
Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele, N-ai căzut în mreaja gureşelor rime, împletit din patimi, coborât din stele, Cântec de-o viaţă, nu te ştie nime...
Totuşi mintea astăzi vine să mă-ndemne, Să-ţi deschid fereastra, să te-alung din casă, Când ţi-e mort copilul, ce să mai însemne, în odaia goală, leagăn de mătasă?...
241
UN TRANDAFIR SE STINGE
Cu trupul biruit de jale Un ttandafir se stinge-n glastră, Stropindu-şi plânsul de petale Pe periniţa din fereastră...
Se zbuciumă sărmana floare Şi moare-n patima ei mută, Ca-n inima de fată mare O dragoste nepricepută.
Se zbuciumă şi până mâne îşi scutură podoaba-ntreagă, Iar mâna gingaşei stăpâne Alt trandafir o să-şi culeagă.
Şi rând pe rând au să mai vie Tot alte flori în vechea glastră, Asemeni viselor ce-nvie Şi mor zâmbind în calea noastră.
242
5
PĂCAT
Amurgul m-a găsit şi astăzi la poala ta cerşind hodină, Biet călător, oprit în cale de vraja viselor ce mint, Cum aş putea să plec acuma când ochii tăi senini lumină Şi ard în purptira-nserării ca două suliţi de argint?...
Le doarme-n adâncimi păcatul şi ocrotit de-o caldă lene Din clipâ-n clipă îmi trimite sclipirea fulgerelor lui, Un picur din pierzarea lumii îţi străluceşte-acum sub gene Şi mă-nfior din ochii limpezi tu câte taine poţi să spui.
Mă pierd în lumea lor albastră şi simt fiori din vrem
un
moarte,
10 Văd crai pribegi, ce pentr-un zâmbet jertfiră fala unui tron. Şt parc-aud în pacea nopţii cum vântul şuieră departe Prin dărmâturile de piatră din prăbuşitul Ilion...
t i%
ii
20
TAINA
Iubirea mea-nchisă cu tainic zăvor, Te port printr-al anilor şir, Te port şi cu tine pe drum mă strecor, Păzindu-ţi în suflet temutul fior Ca floarea polenu-n potir.
In jurul meu urlă al lumii război Cu vifor flămând şi păgân, In jurul meu cade şi praf şi noroi, Şi nimeni nu ştie din tristul convoi Ce strâng eu statornic la sân.
Tu, chiot sălbatic din sute de guri, Zadarnic îmi strigi în urechi, Prin vămile vieţii şi prin cotituri, Ea vine cu mine şi nu poţi s-o furi, O taină din zilele vechi.
Când noaptea-mi coboară la geamul încl
Şi-n casa mea nimenea nu-i,
Ca de pe alte tărâmuri trimis,
In zboru-i molatic, plăpândul meu vis
M-atinge cu aripa lui.
OCTAVIAN GOGA
Atunci se desfac ale tale comori
Şi raiu-mi aduc pe pământ,
Atunci la fereastră-mi vin privighetori
Şi toate te cântă... le-ascult până-n zori.
Iubirea mea - şi eu te cânt.
TOAMNĂ NOUĂ
Atât de tristă-i dimineaţa Acum când plânge-o toamnă nouă, Când cade din copaci viaţa Şi frunze galbene mă plouă.
O lume-ntreagă simţi cum moare într-o tulpină ce se-ndoaie, In orice zvon o aşteptare Şi-un vis în fiecare foaie.
Abia o brumă fără milă Şi vara mi-a fugit departe, Răsar, movilă de movilă, în jur de mine frunze moarte.
Ce taină le-a desprins în şoapte Mai multe azi ca altădată, Ce visuri au murit azi-noapte Cu-atâta frunză spulberată?
Icoane negre mi s-arată, Şi nu ştiu cum, dar mi se pare Că-n noaprea asta-ntunecată S-a prăpădit o fată mare.
246
247
MA-NTORC DIN NOU...
LACRIMI
Ain rătăcit departe-n lumi străine, Crezând că scap de-a patimii prigoană, Că-n sufletul meu însetat de goană Mai poate creşte-o floare pe ruine.
Dar un blestem din orişice icoană Mă urmărea, căci te vedeam pe tine... Şi te visam ca,-n nopţile senine, Un crai pribeag pierduta lui coroană...
Nu te mira că azi înfrânt de cale,
Robit de-un chin care-n curând se curmă,
Mă-ntorc din nou la pragul casei tale.
Gândeşte-te că-n cruda lor arsură, Când simt aproape clipa de pe urmă, Bolnavii tod cer cuminecătură...
ţi
Copilăria mea pierdută Demult, prin rariştea de tei, Şi-a dus, cu râsul ei năvalnic, Şi-a dus şi lacrimile ei.
De-atuncea nu mi-s umezi ochii, Oricâte vifore mă frâng, Vai, mă-nfior când mintea-mi spune De câtă vreme nu mai plâng.
Pesemne lacrimile mele Acuma-n suflet se cobor, Şi-mpotmolindu-se-n adâncuri îşi sap-acolo taina lor...
încet s-aşază rânduri-rânduri Sub vălul jalnicei uitări, Ca bobii de mărgăritare în fundul nepătrunsei mări.
Acolo dorm pân' câteodată Mi le urneşte-al vremii mers, Ţesându-le strălucitoare în haina alb-a unui vers...
CÂNTECE
I
Iubirea mea-i fărădelege, Cu greu canon în pravilă, Cine-ar putea să mi-o dezlege, Cu cât mai mult mi-o înţelege, Cu-atât îi pune stavilă...
Iubirea mea-i scumpă comoară, Păzită-n fund de peşteră, Mi-o ţine inima-n zăvoară, Cu văl de taine o împresoară, Că-i veche gazdă meşteră...
Eu sunt tâlharul în prigoană, Străpuns de-a legii suliţă, Ce înfruntând a lumii goană, Strângând la pieptu-i o icoană, Se strecură pe uliţă...
II
Dragoste cu vină, Dragoste bolnavă.
POEZII
Cupă de lumină, Cupă de otravă,
Cine mi te-a dus la buze, cupă de otravă?
Nopţi îmi împletiră Din credinţi o salbă, Toată mi-o răsfiră Azi o mână albă,
Mi-o răsfiră-n praf pe uliţi, azi, o mână albă..
Sunt sărac de-acuma, Visele mă lasă, Cântecul şi gluma Mi s-au dus de-acasă,
Mână albă, mână albă, mi le-ai dus de-acasă. III
Vin' sub plopul mărturie Viselor de asră-vară, Să-1 vezi frânt de vijelie Cum îşi cerne frunza rară.
în tulpina lui închise Dorm iluzii şi regrete, Dorurile noastre-s scrise Pe-aste foi nemângâiete.
Vin' din loile uscate Să ne facem două perne, Căpătâie-ndurerate Unei despărţiri eterne...
250 OCTAVIAN GOGA
IV
Din înaltul bolţii sfinte Picuri ele argint se smulg, Şi pe mâna mea fierbinte A căzut în zbor un fulg.
Drag drumeţ din lumi străine, Ce neînţeles mister L-o fi îndrumat spre mine Minunatul strop de cer?...
Strălucind o clipă doară, S-a topit ş-acuma nu-i... Vis răzleţ de-odinioară, Unde sunteţi, ochi căprui?
V
Acum uitarea mi-e pe drum Şi-o lume ne desparte, Ce gând te mai îndeamn-acum Să-mi mai trimiţi o carte?...
De ce azi grija să-mi mai porţi, Când dragostea ta tace: De nu-ţi cer lacrimi bieţii morţi, Au drept să-ţi ceară pace...
POEZII
251
Te du cu soarele ce-apune Ş-adormi în veşnică tăcere... Tu, ce m-ai frânt la-ngropâciune, M-ai omorî la înviere...
Vil
Ascultâ-1 tainic cum se stinge, Şi moare-acordul de pe urmă, Cum tremurarea lui se frânge Şi cum încetişor se curmă...
.. .Şi spune-mi tu, nu ţi se pare Că, cu pierduta melodie, în noaptea fără de hotare, Ţi s-a pierdut ceva şi ţie?...
VI
Ursita unei zodii rele Din nou în cale mi te poarră, Tu, moarta visurilor mele, Frumoasa mea iubire moartă.
TĂCEREA TA.
SINGURĂTATE
Mai ţii tu minte noaptea-ntâie, O noapte umedă, albastră... în pacea ei înfiorată Vorbea numai tăcerea noastră..
De-atunci atâtea nopţi trecură, Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte.. Din câte-alături povestirăm Nimic nu-mi mai aduc aminte.
Dar până-n clipa dc pe urmă Fermecătoare-o să-mi râmâie Şi-o să-mi vorbească totdeauna Tăcerea ta din noaptea-ntâie...
Singurătate, tainică grădină, Cu freamăt lin, cu dulce adăpost, Pribeagul suflet fără de hodină De-atâta vreme-n ţara ta n-a fost...
M-au alungat vâltorile pe-afară
Şi-n goana lor eu n-am avut răgaz
Să văd cum noaptea-n giulgiu-i mă-nfăşoară
Şi-mi scrie moartea umbre pe obraz...
Din vremi uitate mintea azi coboară Şi-ţi cer umil acuma, când te-ascult: Ori râsul meu curat de-odinioară, Ori lacrimile mele de demult...
COBOARĂ TOAMNA...
Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Şi peste vârfuri de dumbravă îi flutură departe-n zare.
Atât de jalnic geme vântul, Cum s-a pornit acum să zboare, Pare c-a prins în drum cuvântul Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plâns se-mparte Şi-n taina codrului străbate, Ca nişte fluturi — soli de moarte -S-alungă foile uscate.
Lumina soarele şi-o frânge, De somn pleoapele i-s grele, în jur de patul alb îşi strânge, Mai des, cernitele perdele.
SINGUR
Pustietate arsă mi-e sufletul acuma, Se plimbă râsul morţii şi-mi strigă din ţărână, Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămână De când dormea cu mine şi cântecul şi gluma.
De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele Ş-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul, Azi trupul mi se frânge în friguri, vinovatul, Şi bântuie Samumui singurătăţii mele.
Vei mai veni vreodată, minune călătoare, Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază, Să-mi schimbi pustieratea din nou într-o oază, Să-nvii pe beduinul ce blestemă şi moare?...
Din geana lui abia o rază îmi mai alunecă pe frunte Şi tremurând îmi luminează Argintul firelor cărunte...
SONET
Acum din nou îmi treci pe sub fereastră, Tu, toamnă, tu, frumoasă cerşitoare, Pe urma ta cântări tânguitoare Lin flutură-n întinderea albastră.
Durerea ta în zare călătoare Atinge-n drum căsuţa mea sihastră Şi-nfrigurate florile din glasrră Suspină-n zvonul frunzei care moare.
Rămân, aşa, pierdut în reverie, Şi, dus încet de luntrea amintirii, Ascult duioasa morţii psalmodie.
Ascult şi simt că genele mi-s grele: Pare câ-n vasta îngropare-a firii Aud şi plânsu-ngropăciunii mele...
AMURG
Din mesteacănul de-afară Foi îngălbenite cutg, Când cernindu-şi pânza rară Cade vânătul amurg.
Frate bun mi-a fost copacul Cu podoaba lui de ieri. El mi-a adumbrit, săracul, Un noroc de două veri.
Zgriburind din trup se-ndoaie Peste geamul meu deschis — S-a mai dezlipit o foaie, Mi s-a mai fărmat un vis...
Unde eşti tu, să ne plouă Plânsul frunzelor ce mor, Şi cu braţele-amândouă Să oprim căderea lor?...
Mâna ta să le culeagă Şi să ni le-mpartă-n doi. E povestea noastră-ntreagă Scrisă-n veştedele foi...
ÎN BRAZI
în tăinuita brazilor răcoare Ne-a surghiunit iubirea vinovată, Cum stăm aşa sub bolta înstelată, Pădurea neagr-o catedrală pare.
Singurătatea ei înfricoşată Trezeşte-n noi o lungă-nfiorare, Din orice brad ne tulbur-o mustrare Şi tot mai greu păcatul ni-1 arată.
Pe rând, pe rând, o teamă ne supune, Trecutu-ntreg în inimă ne-apasâ, Pierdută tu oftezi o rugăciune...
îmi spui apoi cu glas sfârşit de trudă: - E Dumnezeu aici la el acasă, Vorbeşte-ncet, că poate să ne-audă!...
20
BLESTEM
Noi nu ne-am îngropat iubirea într-un întins adânc de apă, Nici în pământ n-am coborât-o... Iubirea noastră n-are groapă...
Prea ne-a-nfrăţit cu nenorocul Şi prea ne-a fost nemilostivă, Ca doi tâlhari în miez de noapte Ne-o schingiuirăm deopotrivă.
Păţea că printre nouri negri Spre iad s-a fost deschis o poartă, Când braţe roşii de văpaie Ne-ncolăccau frumoasa moartă.
Pe rug ni s-a topit în flăcări Şi ca să nu învie iară, I-am spulberat în vânt cenuşa în largul drumului de ţară...
De-atunci blestemul ei ne paşte, Veninul nu mai vrea să-i moară: Pe veci din praful de pe uliţi Ne otrăveşte-a doua oară...
260
261
O LACRIMĂ
De-ar fi să-ţi împârţeşti odată Tu bogăţiile ce ai,
Din toate daturile tale, ; Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai. ţ
Mi-ai da atunci un strop de sufler, •; Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării f
Se pescuiesc mărgăritare... *
10
15
20
LA MOARTE
La moarte nu-mi aduceţi mie Odoarele maicei biserici, Nu vreau nici blânda armonie Din tfăgănatu! cânt de clerici.
Nici ostenitele tropare Cu rostul lor cel tânguielnic, Nici potrivita cuvântare Din cuviosul molitfelnic.
Un foc aprindeţi nebunatic, Spre ceruri flacăra să-şi suie, El mi-a ars sufletul sălbatic, Şi lutul el să mi-1 răpuie.
într-o păgână-mbrăţişare M-a prinde flacăra flămândă Şi într-o clip-a creşte mare De-atâta patimă ş-osândă.
Va fi o mândră noaptc-albastră, Va străluci sus găinuşa, Când voi, tovarăşi, într-o glastră Mi-ţi aşeza încet cenuşa.
OCTAVIAN GOGA
Atunci, sub bolta înstelată, Să semănaţi trei firicele De mirt — din floarea preacurată In urna patimilot mele.
O rată mare-mpresurată De mila 7,ânelor măiestre, Cu mâna moale, tremurată, Să-şi puie floarea-ntre ferestre.
Schimba-va zile călindarul Şi zi urma-va mersul zilei, Se va umplea de mirt răvarul, Zori-va dragostea copilei.
Iar într-o dimineaţă dalbă, Ea, zâmbitoare şi zglobie, îşi va-mpleti din floarea albă Cununa cea de cununie.
i Jt
CUM ZBORI CU TRENUL
Cum zbori cu ttenul pe câmpii, Tu stai la geamuri visătoare, Cum zbori cu trenul pe câmpii, Tu stai la geam şi nici nu ştii De unde vin la tine oare Atâtea mândre melodii...
Sunt cântece şi sunt poveşti Şi curg adormitoate unde, Sunt cântece şi sunt poveşti Cu dulce zvon, cu tainici veşti, Venind din depărtări afunde, Tu tot mai multe desluşeşti...
Le-auzi aievea, le-nţelegi,
Cum cad din murmurul de-oţele,
Le-auzi aievea, le-nţelegi,
De ele sufletul ţi-1 legi,
Te miri că-n doinele acele
E parcă vraja firii-ntregi...
20
Nu te mira, copil blajin, Şi-ascultă-le cum cântă-n cale,
OCTAVIAN GOGA
Nu te mira, copil blajin, Nu le-ntreba de unde vin, Căci astea-s visurile tale Ce cad senine din senin...
10
ÎN DRUM
Arare-n pribegia noastră, Când calea ni se-ncrucişează, Din lamura văpăii moarte, Eu simt cum reînvie-o rază...
Nc rumeneşte-n drum obrazul Şi licărirea ei ne minte, Când fulgerul unei clipite Despic-aducerile-aminte...
Vai, mintea, văduvă bătrână, Vrea morţii iar să şi-i dezgroape... .. .Şi tu-ţi întorci grăbită faţa, Să nu-ţi văd plânsul din pleoape...
Rămân învins... - Aud viaţa Cum mi te fură... mi te cere... De ce n-am dreptul de-a te plânge, Când să te blestem n-am putete?...
POEZII
MOŞTENIRE
Intr-un amurg primăvăratec, într-un amurg cu flori de tei, Tu mi-ai trimis întâia rază Din ochii mari şi farisei...
Eu nu ştiam unde ţi-e calea Şi nu ştiam de unde vii, Solie mândră rătăcită La pragul unei curţi pustii.
O clipă te-am simţit aproape Ca strălucirea unui fulg. Te-ai dus apoi — şi eu zadarnic Aş vrea din minte să te smulg.
Dar cu fiorul clipei mute, De-atunci eu sufletu-mt alint, Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea Şi-mi ţese visele ce mint.
Mă-ntteb ce soattă rea mă face Lin rob de-a pururi să-ţi rămân, Să-şi ard-o veşnicie-n mine Făclia dorului păgân?
Pesemne noi odinioară în alte lumi ne-am cunoscut Şi-n noua întrupare-aducem Un strop din vechiul nostru lut.
Tu vii cu vechea stăpânire în fulgerul unei priviri, Pe când pe mine mă supune Blestemul tristei moşteniri.
O CLIPĂ
AŞTEPTARE
- fragment -
Abia ne-am revăzut o clipă Şi iar ne-a despărţit talazul, Pândea din umbră nenorocul Când tu-mi încolăceai grumazul
Dar revederea noasrră mută A fost de-ajuns ca să-nfiripe Un înţeles de-o viaţă-ntreagă, în fâlfâirea unei clipe.
Mi s-a părut că-n largul mării, în noaptea neagră şi afundă, Văd la lumina unui fulger O luntre care se cufundă.
"ii
- Nu vine!...
S-au deşteptat toţi demonii din mine... S-au deşteptat în volbură nebună, Un negru stol în suflet mi s-adună; Cu râs prelung ei dănţuiesc în goană, îmi sfarmă-n drum icoană de icoană; Răzbat păgân în templul sfânt al vieţii, De chipuri dragi îmi văduvesc părerii; îmi seamănă pierzarea din aripă Şi mă despoaie clipă după clipă!... Vin tot mai mulţi întunecând pământul Şi vântul
Desfrâului cu flăcări de ottavă Mă arde-n zbor pe fruntea mea bolnavă Când patima, o nemblânzită fiară, în inimă mă sap-adânc din ghiarâ, Şi blestemând îmi strigă din ruine: - Nu vine!...
NOAPTE
APUS
Tu unde eşti în noaptea asta, Când plouă sărutări din cer, Şi zborul lor trecând fereastra S-abate-n sufletu-mi stingher?
De-ai fi acum, plăpândă fată, Măcar o clipă lângă mine, Neştiutoare şi curată, O floare albă pe ruine,
Atunci din brâul de văpaie, Ce mi-a încins un vechi noroc, Ar prinde-acuma să tresaie întârziat un proaspăt Ioc...
Şi-n taina inimii-ngheţate
Ar licări un nou avânt,
Ca un opaiţ ce se zbate
Aprins în treacăt pe-un mormânt
Iubirea mea-i o blândă rază Dintr-un rârziu şi trist apus, • Ce-ndurerată luminează în umbra zilei ce s-a dus...
i * 5 Frumoasa mea rătăcitoare,
f   ** Cu ochii-n veci spre răsărit,
î £ Priveşte-o tază care moare
Şi se cufundă-n asfinţit...
Priveşte-o şi te uit-arară 10 Cum cade noaptea la fereşti:
Cu biata rază solitară Apune-o mie de poveşti...
272
[
273
PE-UN ALBUM
Petrec cu ochii-ntreaga carte Şi cu privirea mea umilă Comorile eternei arte Le văd pe fiecare filă...
Cum se strecor atâtea rânduri Cu-nţelepciune de viaţă, Le recitesc şi-mi zic pe gânduri: „Tu nu poţi da nici o povaţă!...
LJn cântec doar de s-a alege Din toată lunga ta corvadă, Copac bătut de-a firii lege, P. floarea singura ta roadă...
MORS MAG NA
Stăpâna nopţii fără stele, Te-aştept să-mi vii din clipă-n clipă, Deasupra gândurilor mele îţi simt bătaia din aripă.
Eu ştiu că visu-mi furtunatic S-a stinge biruit odată, Ca o suflare de jăratic într-o cădelniţă uitată.
Şi ştiu că n-au să-mi mai asculte în noapte plopii rari cuvântul, Că patimile mele multe S-or face una cu pământul.
Dar dintr-un suflet ce se frânge Rămân aceste versuri rupte, Ca nişte picuri grei de sânge Stropiţi pe câmpul unei lupte...
CÂNTECE FĂRĂ ŢARĂ (1916)
FĂRĂ ŢARĂ
Factorilor răspunzători
Eu sunt un om fără de ţară, Un strop de foc purtat de vânt, Un rob răzleţ scăpat din fiară, Cel mai sărac de pe pământ. Eu sunt un mag de legea nouă, Un biet nebun, orbit de-o stea, Ce-am rătăcit să v-aduc vouă Poveştile din ţara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie Din plânsul unei mii de ani, Sunt visul care reînvie La vetrele celor orfani. Sunt o mustrare călătoare De pe tărâmuri fără glas, Şi dintr-o lume care moare Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul cate plânge Acolo-n satul meu din deal, Sunt ţipătul muiat în sânge Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un visătot de biruinţi,
OCTAVIAN GOGA
Ce port blesteme-n cerul gurii, Drept moştenire din părinţi.
Eu m-am desprins dintre morminte, Din cripte umede şi reci, Dc unde-aducerile-aminte Ţin straje unui gând de veci. Şi cu fiorul care poartă Pe cei încrezători în fraţi, V-am plâns la fiecare poarră Durerea morţilor uitaţi.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu sc înfăşoară
In giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara Ca să şi-o ceară de la voi...
ff
15
20
AŞTEPTARE
Mor clipe mute numărate, Acolo-n satul vostru gol, Mor clipe mute numărate, Şi-n pacea nopţii-nfiorate Acelaşi vis vă dă ocol.
Vi-1 murmură şi vi-1 frământă Pe-ascuns izvoarele de-argint, Vi-1 murmură şi vi-1 frământă, Din streşini ploile vi-1 cântă, Din streşini ploile vă mint...
Voi tresăriţi întotdeauna, Robiţi de aşteptarea lui, Voi tresăriţi întotdeauna, Vă-nşală soarele şi luna, Sărmani copii ai nimănui.
De-un an vegheaţi în pragul porţii încremeniţi de-un tainic lanţ, De-un an vegheaţi în pragul porţii Bolnavi, ce-n frigurile morţii Vedeţi un chip de dorobanţ...
PAJUREI CU DOUĂ CAPETE
Din grele vremi de grea corvadă, De când urnită din noroi, Spurcată pajură de pradă, Te-ai pus stăpână peste noi, Din grele vremi demult s-alege Pe urma ta acelaşi sfat: Câ-n cuibul tău fără de lege Miroase-a moarte ş-a păcat.
Ca un blestem de cununie Ne stă pierzarea ta-n pervaz Şi gheara ta de veci ne scrie Ruşinea vieţii pe obraz; Căci n-are iadul vreun balaur Mai rău şi mai înfometat, Să ceară sânge-atât şi aur, Cât bietul meu pământ ţi-a dat.
Cu două ciocuri nesătule In inimă tu ne-ai străpuns, Nici lacrimi n-ai avut destule, Nici carne nu ţi-a îost de-ajuns.
Ţi-am dat feciorii şi bărbaţii Şi ti-am dat plânset de femei, Ţi-am dat sudoarea unei naţii, Tu, pajură, tu tot mai vrei...
în ncgru-galben ochiul sorţii Ţi-a prins stindardul fără spor, Căci galbeni ni-s la tată morţii — Şi neagră-i jalea-n urma lor. Din ei e casa ta zidită, Şi-n putredele-i temelii Se macină îmbătrânită Subt strigătele celor vii...
Azi gemi strivită şi bolnavă Când vulturii gonaci te rup, Văd din răsufletul de-otravă Arsura stinsului tău trup. Din munţi, din văi şi pan' la mare, Te smulg, te muşcă şi te-alung, Cu bocete de îngropare Răsună vaieru-ţi prelung...
Nu ne-au scris zodiile nouă Ce-ţi blestemam la căpătâi, Cu vlaga noastră frântă-n două Să-ţi fim la groapă cei dintâi. Dar când potopul tuturora Va-nchide praznicul grozav, Vom fi şi noi să-ntindem hora Pe stârvul tău căzut în prav.
Atunci, în milostiva clipă Când cufundându-se-n amurg,
OCTAVIAN GOGA
Pe sfâşiata ta aripă
^ plânge schilavul Habsbum
Atunci, privind din nou cărarea De am 0 mie, robi ai tăi,
Vom sta învinşi simţind mustrarea «ngun nu ţi-am fost cala;
ţ #-
TARA MEA DE SUFLET
Ţara mea de sufler, tu ce-nchizi subt glie Moaşte-nfăşurate în străvechea fală, Flacără aprinsă noaptea-ntr-o pustie, Te-am slăvit de veacuri, ne rugăm azi ţie, Ne rugăm zadarnic, ţară neutrală!...
Ni te dăruiră din străbuni părinţii, Drag liman al vieţii pline de-ndoială, Şi când patimi negre ne rodeau cu dinţii, Noi visam de tine, visul biruinţii, Tară fără visuri, tară neutrală!...
Azi eşti Canaânul unde nu se plânge, Platnică cu glume, veselă-n găteală, Subt belşugul verii spicul tău se frânge, Darnică la toate, te zgârceşti la sânge, (5 Fără fără lacrimi, ţară neutrală!...
Unghiurile lumii urcă azi calvarul, Primenir în flăcări sufletul şi-1 spală, Vaierile morţii îţi lovesc hotarul, Unde ţi-e credinţa, unde ţi-e altarul, 20 Ţară fără jerrfă, ţară neutrală!...
OCTAVIAN GOGA
^ va stinge-odată focul dc Gomora vVntr-a păcii mândră clipă triumfală, Cand întreg pământul se va prinde-n horă, Gme ţi-a fi frate, cine ţi-a fi soră, I ară fără prieteni, ţară neutrală?.
SÂNGELE
Tu, răzvrătit potop de sânge, Ce-mi fulgeri tulbure prin vine, Şi-n flacăra-ţi ce nu se stinge Eşti pururea stăpân pe mine; Tu, blestem fără dezlegare, Poruncă din uitate vremuri, In goana mea fără-ncetare Cu taina ta tu mă cutremuri...
Ce vifore înfricoşate, Ce patimi fără de măsură, Şi din vechime ce păcate închizi în orice picătură? Din care strigăt de chemate, Din ce fior aprins de luptă, Din ce adâncuri îmi tresare Zvâcnirea ta neîntreruptă?
Pesemne veacuri îşi topiră Al urii uragan de lavă, Şi-n sttopii tăi îmi plămădiră O veche, trainică otravă...
OCTAVIAN GOGA
Ori, poate, lacrima ce-o zvântă De mult o biată casă mută, Ţi-a dat drept moştenire sfântă Durerea ei nepricepută...
De-aceea fără dc repaos îţi port cântările pribege, Şi sufletu-mi pierdut în haos Acelaşi vaier înţelege. Tu, veşnic însetat şi dornic, îmi ceri aceeaşi sărbătoare, Eu, ucenic al tău statornic, Eu strig în lume ce te doare...
Azi călător fără de ţară, Visând o nouă dimineaţă, Ca un drumeţ într-o Sahară Ascult eterna ta povaţă... Povara zbuciumelor grele, Ce mă apasă azi în cale, Nu-i valul gândurilor mele, E legea drumurilor tale...
ÎN PACEA MUTĂ
în pacea mută, solitară, Cum stau cu somnul de mă-nşel, Azi pare-o urnă funerară Mansarda vechiului hotel...
în bezna nopţii fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenuşa visurilor mele
îşi doarme somnul ei de veci...
Nimic alături nu tresare Şi nu s-aude nici un zvon, Abia din când în când, arare, S-abate-un vaier monoton.
Pesemne undeva departe Se roagă vreun nenorocit, Şi rugăciunea lui se-mparte Peste oraşul adormit...
Ori, vrând ca să mă pedepsească, Vreun vânt aducător de veşti, A smuls o doină românească De prin tranşeele nemţeşti...
286
10 MAI 1915
Şi azi mi-aduc aminte... şi astăzi mă-nfioară O veche arătare ca smulsă din poveşti, Clipita de cutremur, când ochii-ntâia oară Mi-au fluturat deasupra oştirii româneşti. Părea c-un râu de flăcări m-a năvălit prin vine, Că undeva departe s-a sfărâmat un lanţ, Tăcerile de veacuri cereau cuvânt în mine Când s-a ivit din neguri înrâiul dorobanţ.
Sub flamura visată, dar nevăzută mie, Treceaţi umbrind pământul în soarele de mai, Treceaţi o înfricoşată şi mută vijelie Cu tropotul de oameni, cu tropotul de căi. Treceaţi ostaşi ai ţării... şi zările albastre Păreau mai largi aruncea când eu înţelegeam Că-n fulgerul ce joacă pe suliţele voastre Se oglindeşte visul măririi unui neam.
De-atunci muriră anii la pragul porţii mele, Şi farmece şi doruri s-au dus cu-al vremii val, Dar n-au putut să-mi frângă lucirea de oţele, Ce-mi lumina în noaptea tăcutului Ardeal.
POEZII
Voi mi-aţi rămas tovarăşi de zbucium şi prigoane Şi când din carnea noastră dospită de nevoi, O pajură duşmană fura batalioane, Cu mintea-nfrigurată eu mă gândeam la voi.
Azi hora morţii negre cu braţe de văpaie, In orice bătătură ne sap-un ţintirim. Se clatin-ale lumii aprinse măruntaie, De clocotul de ură cu care noi murim. Un neam întreg se culcă în fiecare seară Visând la arătarea acelei zi de mai, Ce-a-nfiorat odată un suflet fără ţară, Cu tropote de oameni, cu tropote de cai.
De-atâtea ori amurgul v-a zugrăvit în zare,
Au fost atâtea unde de ispitiţi şi veşti,
Că-s biruiţi acuma de atâta aşteptare
Vitejii fără nume ai taberei nemţeşti.
Acum când primăvara din nou pe văi se lasă
Şi visul lor zadarnic e tot atât de gol,
Să ştiţi că lungi şiraguri vin morţii mei de-acasă
Şi fiecare groapă trimete câte-un sol.
Cum treceţi azi în jocul luminii diafane, Şi sugrumaţi în praznic avântul de eroi, Văd oastea de schelete a bietelor cătane, Cu piepturi ciuruite cum vine după voi. în umbra fiecărui, mort după mort s-aşează, Păşesc cti voi alături, întunecaţi şi crunţi, în marşul de paradă ei dârz înaintează Cu mâinile întinse arată peste munţi...
ATUNCI
PORTRETUL
Un gând răzleţ îmi spune mie
Că-n umbră mai aşteapt-un val,
O mare volbură târzie,
Cu chiote de vijelie
Să-şi ducă clocotu-n Ardeal...
Atunci, în ziua dezlegării, Pământul nostru abătut 11 veţi găsi în largul zării Şi-n toate unghiurile ţării Atât de gol ş-atât de mut...
Dar morţii s-or porni să vie, Şi-n vesel, zâmbitor convoi, Vă vor iubi cu frenezie, C-aţi împlinit o datorie, Nu pentru ei, ci pentru voi...
Ţin minte clipa... Soarele de vară Aluneca în tinda casei noastre, Şi luminându-i pacea solitară, în fâlfâirea umbrelor de seară, Se alinta cu florile din glastre...
Era o jale blândă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plângere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleşalâ,
Când cu privind spre munţii de departe
Stăteam în prag cu gând de pribegie...
în trista mea tăcere abătută Se fărâma o lacrimă tâtzie Şi pricepeam că seara asta mută Pe-o veşnicie, poate, ne desparte.
Atunci a fost... Un fulger... O-ntâmplare... Că mai privind din nou o dat' spre tindă, Eu te-am zărit sub înnegrită grindă, încremenit în vechea nemişcare,
290
OCTAVIAN GOGA
POEZII
291
20
Portret bătrân al celui de sub glie... Curatele clipiri nemângâiate, Primind o nouă-nfâţişare vie, Mă urmăreau din cadrul din părete...
Era atâta zâmbet şi lumină în faţa ta de popă de la ţară, Că ochii tăi adânci mă-nfiorară, Cu raza lor de înţelesuri plină. Tu desluşeai, în mintea ta bătrână, Ce flacără mă arde şi mă mână Spre visul tău ce mi l-ai prins în sânge. Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă, Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă, în ţara sfânt-a dorurilor tale...
Şi biruit de-o nesfârşită jale Părea că chipul s-a pornit a plânge, Că buzcle-ţi frământ-o rugăminte, Că-mi profeţesc potopul care vine, Şi-n graiul lor, strigar fără cuvinte, Mă roagă tainic să te iau cu mine...
Te-am ascultat... In aşteptarea crudă, Tu eşti tovarăş zbuciumelor mele, în zile lungi şi-n negre nopţi de trudă, în ceasurile viforelor grele, Neîncetat tu mă priveşti în faţă Şi înţelegi că-n cântece rebele Eu risipesc curata ta povaţă...
în jur de tine-alearg-o lume nouă Şi trec şi vin şi se abat în pripă
Străine glasuri, gânduri neştiute, Seninătatea feţii tale mute, Furând din plin cu mâinile-amândouă, F'le-o despoaie-n fiecare clipă...
Azi îmi apari ca o străveche moaşte, Privirea mea abia te mai cunoaşte, îmbătrânit tu mă masori din ramă, O umbră neagră-ţi flutură pe frunte, Şi bine văd şi bine-mi pot da seamă, Că pletcle-s mai albe, mai cărunte...
Ca un drumeţ cu răsuflarea frântă, Abia văzând o licărire-n zare, Cum stau acum cu coatele pe masă, Din ochii tăi mă fulger-o mustrare, O rază nouă astăzi mă-nspăimântă: Simt cum te ceri în sat la tine-acasă...
293
TRENURILE
în colţul vechi de înnegrită gară Se uită-n gol un moş cu barba sură, Se uită-n gol din zori şi până-n seară. Cum trenuri vin şi trenuri pleacă iară, Ţipând prelung dintr-o spurcată gură.
Sunt trenuri mute, care mortuare, Sunt ciocli tainici negrele vagoane, în ele poartă lacrimi şi mustrare Şi bocete şi plângeri funerare Din tragedia bietelor câtane...
Şi cum se uită moşul fără veste Şi-n juru-i noaptea a-nceput să crească, Deodată ceriul înroşit pe creste I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste, Un zmeu flămând de carne românească.
APOSTOLUL
Văzduhul îl despică iarăşi sinistrul ţipăt de aramă, Pe câmpul blestematei Pajuri un proaspăt regiment
se cheamă.
Din oceanul plin de lacrimi şi din pădurea de blesteme, Din patima întunecată ce tiflă, chiote şi geme, *> Din plânsul românesc ce-aude nemilostivul cer de vară, Se smulge mândră şi-ngheţată cântarea aspră de fanfară, Poruncitoare şi semeţe străine goarne prind să sune: Spre dumnezeul rece-al morţii trimit sttăină rugăciune...
Se toarce tainic umbra morţii din joc de raze diafane: w Cu frunţile încovoiate ascultă trisrele cătane. Prin rânduri a trecut fiorul şi peste capete se'duce, Cutremurată şi învinsă întreagă oastea-şi face cruce.
Doar unul singur stă la colţu-i cu cuget îndrăzneţ spre soare, Pe faţă are scrisă toată durerea lui fulgerătoare, 15 îl arde flacăra aprinsă din visul nopţilor de trudă, Şi-nţelegând că-n clipa asta s-a isprăvit povestea crudă, El nemişcat străpunge cerul cu ochiul lui de Prometeu Şi murmură încet în barbă:
„Ardealul n-are Dumnezeu'.
POEZII
F LA MM A MUNDI
Furtună care dormi în haos, Dospindu-te sub vremea mută, Şi frângi al anilor repaos O dată-n fiecare sută:
Ca-n ziua când senin pământul, Cu trupul nepătat de ură, Şi-a premeni din nou vestmântul, Curat de-a patimilor zgură,
Să pot şi eu la sărbătoare Să-nalţ o rugăciune nouă, Rostind cu sufletul spre soare Cuvântul tainic: Pace vouă!
Măreaţă, veşnică arsură Ce-n valuri roşii de văpaie, Şi-n lacrimi fără de măsură Fierbi ale lumii măruntaie..
Tu, care-aprinzi pe culme focuri Şi semeni moartea pe răzoare, Tu, schimbătoare de norocuri Si de hotare schimbătoare ;
Furtună sfântă şi grozavă, îţi simt suflarea la fereastră, Şi-ţi cer oştirile de lavă Să treacă pe la casa noastră...
La cer să-mi spulbere amarul înfricoşarelor blesteme, Cu cari mi-am luminat altarul întunecat atâta vreme...
296
POEZII
297
IN MORMÂNT LA ARGEŞ
S-a urnit din pacea morţilor stăpână, Neagoie-nţeleptul, Neagoie voievod, Şi-a sfărmat azi-noapte, cu domneasca-i mână, Lespedea de piatră, lespedea bătrână, Unde-1 îngropase cuvios norod...
în mormânt la Argeş pătrunsese dorul Care plânge-acuma, sus la Făgăraş. Fremătând din valuri Oltul, călătorul, L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul Adotmit în vechiul creştinesc lăcaş...
Doar-abia o clipă le-a ţinut divanul, N-a fost grai de cronici, grai de pârcălab. Cu mândria-i rece mut sta suveranul. Şi-a-nţeles degrabă Neagoie, sărmanul, C-a pierdut domnia neamul Basarab...
L-a trezit - şi dornic să-i cunoască sfatul Mortului de-alături, mortului mai nou, Neagoie bătfânul părăsindu-şi patul, Căutându-1 unde-i proaspăt îngropatul, /5 S-a-ndreptat spre scara marelui cavou...
Se-ntâlnită morţii amândoi în faţă, Osebiţi la vorbă, osebiţi la port, Şi încrucişându-şi suflul lor de gheaţă, Au văzut deodată că din altă viaţă 20 S-a desprins aicea fiecare mort...
POEZII
BAL LA PALAT
Romanţă neutrală
Subt albastrul cer de toamnă, Miezul nopţii de noiemvrie
Tinde-o mantie de aut f î, ^
Peste veselul oraş... * *
Pretutindenea văzduhul Freamătă străpuns de patimi, Şi-ntt-al vieţii neastâmpăr Doar copacii mai sunt trişti.
Trec pe tainica alee Faetoanele de gală, Trec parfumuri şi surâsuri Şi păcate multe trec.
Spre palatul ce-şi lumină Sărbătoarea lui regală, Ca un convoi de glume Fericiţi se srrecor...
în tăcetea care cade Braţele-şi întind spre cer.
Liniştea se-ntoarce iarăşi De pe câmpuri în alee, De departe-abia se-ngână 1 .enea dulce-a unui vals...
Călător uitat cu gândul, îmi răresc în cale pasul Şi din plâns de frunze moarte Vreau un cântec să desprind.
Dar deodat' apare-n goană O trăsură-ntârziată, O vedenie grozavă, Un neaşteptat drumeţ.
în poleiul alb al lunii îi văd patruzeci de rane -Şi se mişcă plin de sânge Fiorosul cap de mort.
El îmi zice: - Sunt Ardealul, Cu credinţa-i de-un mileniu, Şi din tabăra nemţească Am venit şi eu la bal...
Părăsiţi rămân în urmă, Şi cu trupul gol castanii,
POEZII
PRIBEAG STRĂIN
Fratres summus
Mi-aduc aminte - într-o zi de vară, Oraşul prins în vechea-i alergare, Ca scormonit de-o nevăzută gheară, Vuia-mprejur, şi-n clocotul din zare îşi prăvălea statornica strigare Lung chiotind plămâna lui murdară.
i . f
Din bierele încheieturi uscate, Părea că boii prinşi de-aceeaşi jale, în ochii umezi, dătători de pace, Sub arcuirea frunţilor plecate Răsfrâng icoana sărăciei talc.
Atât de singur, fără de povaţă, Erai, sărmane suflet de la ţară, în nenţelesul haos de viaţă, Că-n ziua asta jalnică de vară, Durerea mea te-a priceput mai bine, A priceput că-n veşnică frăţie Noi aşteptăm aceeaşi vijelie, Străin pribeag şi frate bun cu mine.
Atunci sub ploaia arşiţei de soare, Ce trimetea ucigătoare suliţi, în zgomotul de guri asurzitoare, Eu te-am văzut la colţul unei uliţi, Vâslaş trudit prin goana nentreruptă, Răzleţ purtându-ţi jalba călătoare, Rătăcitor ţăran cu faţa suptă.
în strălucirea razelor de-amiază, Ce luminau sfiala ta stângace, Prin strigătul agenţilor de pază, Tu, strecuiându-ţi teama şi amarul, Cu cele două blânde dobitoace Neştiutor înaintai în cale... în drumul greu părea că plânge carul
i
302
POEZII
303
Să nu uitaţi a veacurilor carte, Veniţi, veniţi!... Căci adevăr ztcvoua: Ori vă mutaţi hotarul mai departe, Ori veri muri cu trupul frânt m doua.
LATINITATEA STRIGĂ DIN TRANŞEE
Din zborul larg ce-mprcjmuie pământul Cobor la malul Dunării albastre, Eu ce vă ştiu şi visul şi cuvântul Şi-s frate bun cu plângerile voastre. La mine-aveaţi scăparea şi limanul De-a pururea pe-a vremilor cărare, Prin rostul meu vorbeaţi cu oceanul, Voi, tulburare picături din mare... ş
Azi duhul meu fără popas vă cheamă, Vă cere-a lumii nouă epopee, Din mii de guri cu chiot dc aramă Latinitatea strigă din tranşee. Voi unde sunteţi, râu cumplit de patimi! Urniţi-vă, nu-i vremea de-a mai plânge; Nevolnicii răscumpără cu lacrimi Durerile cari se plătesc cu sânge!...
Acolo-n hora vijeliei crunte E clocotul visării noastre sfinte! Veniţi, români! Porniţi-vă spre munte! V-arată drumul morţii din morminte.
5
304
poezh
305
NEUTRALUL
Lui Alexandru Marghiloman
De câte ori drumeţ în noapte mă duce-a gândului arsură Ori pe cărări necunoscute îmi port a zilelor sfială, Tu pururi mi te-arăţi în cale la fiecare cotitură, Vecin nenorocirii mele, ce fără dragoste şi ură 5 Iţi plimbi netulburat pe uliţi seninătatea neutrală.
Zadarnic undeva departe se zămisleşte-o viaţă nouă Şi ceriul pare plin deasupra de păsări groaznice de pradă, Zadarnic se prăvale-a lumii catapeteasmă frântă-n două, Când împrejur de noi pierzarea întinde braţele-amândouă, io Tu plin de tihnă-i treci alături, căci ochii tăi nu pot să vadă.
Pc buza ta fără dc tremur acelaşi zâmbet se răsfaţă Ca un opaiţ trist de veghe de lâng-o criptă fără nume. Din viforul ce strig-afară tu nu desprinzi nici o povaţă, Sărmane orb cu ochii limpezi, pesemne firea îndrăzneaţă /5 Prin rostul tău a vrut în carne să-şi prindă jocul unei glume.
De-aceea n-arc să te cheme a vieţii veşnică fanfară, Când vede fruntea ta îngustă de-aceeaşi pace-nfăşurată, : Nu vin nici frigurile morţii, ca lilieci târzii de seară, s Să-şi bată aripile negre şi-n jur de tine să tresară, tt Caci nu călătoreşte moartea la cei ce n-au fost vii vreodată.
'  De-aceea nici o clipă barem acolo-n liniştea ta mută, i  N-auzi profetul ce-n pustie îşi strigă vorba solitară, N-auzi şi n-are să te mustre vreodată mintea abătută, Când călători făr-adăposturi îşi plâng ţărâna lor pierdută, 30 Căci, neutral al ţării mele, tu ai fost pururi fără ţară.
îmi pare sufletul tău, bietul, o goală, jalnică chilie, O casă nouă fără oaspeţi, fără cuvânt şi fără vise, Acolo nici un gând nu moare şi nici o patimă nu-nvie, N-a fost în ea nici râs pe vremuri, nici nu s-a plâns vro tragedie, 20 Căci n-a fost rază să pătrundă după ferestrele închise...
306
307
UNUI ORB
- Cu prilejul bătăilor de flori de la Bucureşti
Când te vedeam demult, odinioară, Cum dibuiai în trista-ţi promenadă, Sărmane orb, cumplita ta corvadă Simţeam că-n ochi o lacrimă-mi coboară...
Pupilele ursite să nu vadă Pământul vechi cu vechea lui comoară Făceau atunci amarnic să mă doară întunecata orbilor baladă.
Azi când apari rătăcitor în lume,
Prin praf, prin râs, prin chiot şi prin glume,
Printr-echipaje vesele de gală...
Azi nu te plâng, căci nu ţi-e dat, ca mie, Să vezi în drum sălbatica orgie, Din biata noastră ţară neutrală...
LUPUL
Te-am auzit cum hăuleai departe, înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al câmpurilor moarte, Te-am auzit cum hăuleai departe.
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele Ce mă gonesc cu vifore turbate, Am priceput chemarea ra de frate, Şi-am priceput câ-n noaptea fără stele Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmblânzită fiară, Ce-ţi strigi pusriei patima flămândă, Şi-n prigonirea câinilor la pândă, îţi plimbi prin codri ura solitară-Tu înţelegi un suflet fără ţară...
308
309
BOBOTEAZĂ
Ieri un popă rumen mi-a venit în casă (Lege nu-i pe lume să şi-1 vrea proroc), Şi din câldăruşe mi-a uitat pe masă Un sfios şi galben fir de busuioc...
Busuioc cucernic, busuioc de-acasă, < Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti, I J^l
Floare de la ţară, floare cuvioasă, l ^
Cum să-ti spun eu tie cât de drag îmi esti? ţ &
Mi-ai adus cu tine farmecul livezii, " 5
Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal, : \, Taina ce-nfioară noaptea Bobotezii, .k In întunecimea bietului Ardeal... \
îmi răsar acuma cântece uitate, %,
Şi-ntr-o pribegie fără de noroc, , i-
Eu te simt că tu eşti singurul meu frate, • % Rătăcit şi galben fir de busuioc...
în străinul chiot care strig-afară,
Lângă mine-alături mi te iroseşti, jj
Floare cuvioasă, floare de la rară, :-ş Ce câtarăm, oare, noi la Bucureşti?...
TRECEA CONVOIUL MORTUAR
Trecea azi pe la colţ de stradă, Cu pasul cadenţat şi rar, Cântând a morţii serenadă, Trecea convoiul mortuar.
în soarele de primăvară, Ce-mpurpura un blând apus, Cântarea asta funerară Era de-o jale de nespus.
în zvonul mulcom de tropare Toţi - robi eternului nimic -Priveau cu-atâta-nduioşare La văduva de după dric.
C-un văl cernir pe faţa suptă Plecându-şi fruntea ei de var, Părea o arătare ruptă Dintr-o icoană c-un calvar.
Avea atâta gol subt gene, Şi-atâta sete de-adăpost, Că plânsul sfintei Magdalene Mai trist nu poate să fi fost.
310
OCTAVIAN GOGA
311
Ş', totuşi, palida femeie
N-a smuls un strop din oehii mei, Gândeam la morţii din tranşee,
Şi n-am putut să-1 plâng pe-al ei
ADUCERILE-AMINTE
Aducerile-aminte, posomorâte urne "* Ce-nchid cenuşa clipei murite pe vecie,
Uitate ţintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă şi noaptea reînvie...
I fi Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate
De ramura dintâie ce-atinge casa noastră, Amurgul când adie tresar înfiorate, Şi până-n zorii zilei ne cântă la fereastră.
Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii, Ce rătăcesc pe câmpuri şi dorm printre ruine, Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii, Aducerile-aminte de ce mai vin la mine?!
f i
312
ÎN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AŞTERNE
- Traducere din Al. Petofi -
în suflet simt o teamă cum s-aşterne: Să mor în pat, cu capul între perne! Să mă usuc ca floarea din grădină, De-un tainic vierme roasâ-n rădăcină; Să scad încet, ca lumânarea mută, în chilioara-ngustă şi tăcută... Mărite Dumnezeu din cer, Eu ţie altă moarte-ţi cer!
Eu brad să fiu şi fulger să mă-ncingă, Turbatul vifor mijlocul să-mi frângă. Să mă prâval, o uriaşă stâncă, Să înfior prăpastia adâncă...
Când neamurile lumii toate,
Cu braţele descătuşate,
Sub steagul roş porni-se-vor ca vântul,
Pe flamură pecetluind cuvântul:
Libertate —
Şi vor străbate
Din răsărit spre apus răzbunătorii,
POEZII
Şi-n calea lor vor sta asupritorii,
Acolo să cad eu,
Pc câmp de bătaie1
Să-mi curgă din vine
Tot sângele tânăr ce-mi arde-n văpaie...
Strigarea din urmă a buzelor mele
Să moară-n vuitul păgân de oţele,
în glasul de tulnic, în huiet de arme,
Şi trupul să-mi sfarme
Copitele aspre de roibi furtunatici,
Ce-or trece pe câmpuri în goană, sălbatici,
Vestind biruinţa cea sfântă şi mare!
De-acolo să-mi strângă şi moaştele frânre în ziua măreaţă de-obştească-ngtopare, Când surle duioase domol au să cânte Şi steaguri cernite veni-vor în soare Jelind, libertate, pe morţii tăi fii, închişi subt zăvorul aceleiaşi glii.
313
1 Dorinţa cântăreţului maghiar s-a împlinit: a căzut pe câmpul de luptă de la Sighişoara, în anul 1849 (n.a.).
314
POEZII
Ca nişte fulgere uitate, dormi-vor cântecele noastte.
LUI PETOFI
Pe tine te-ascultară zeii, duşmanul meu de totdeauna,
Profet al prăbuşirii mele, pe tine zeii te-ascultară, '
Şi ca să-i deie veşnicia cântării tale de fanfară,
In mila lor nemăsurată cu sânge ţi-au stropit cununa.
. rj
5 Acolo, dincolo de moarte, în rătăcirea ta de-acolo, f Tu vezi cum vifore de patimi lovind pe struna mea coboară,     > . Şi astăzi zâmbetul tău rece din înălţime mă măsoară , i
Crezând că poate lacrimi numai mi-a dat din darul lui . X
Apollo.     , J
Aşteaptă, mai aşteapt-o clipă, se joacă hora morţii încă, io Şi uraganul care-n goană azi pacea zărilor o frânge
Mai poate trece pe la mine să-mi schimbe lacrimile-n sânge, Cu braţ de flăcări să mă smulgă dintr-o prăpastie adâncă.
Atunci în ziua milostivă când şi suflarea mea de viaţă Se va zidi în temelia ce şi-a dura o lume nouă, 15 Când mă vor îngropa-n ţărâna moşiei tale rupte-n două, Atunci, în ziua judecăţii, eu blând te voi privi în faţă.
Cu ura mea n-am să mai tulbur atunci tăriile albastte, Şi-om pribegi senini alături în undele nemărginirii,
UNUJ SCRIITOR VÂNDUT
NOAPTE
Lui 1. Slavici
Nu-i simţi, în noaptea ta de jale, . S
Cum vin, cotivoi întunecat,
Eroii scrisurilor tale • i
Şi ţi s-apropie de pat? j
Vin popi bătrâni cu barba sură, Ţărani cu chip însângerat,
Vin să te blesteme din gură, % Vin să te-ntrebe de păcat... f ^
Şt, spune-mi, nu te-ncearca oare Un vis cumplit, un vis urât: Că mâna lor răzbunătoare Te-a sttânge într-o zi de gât?
15
20
I
Tu, noapte tainică de vară, Atât de dulce,-atât de grea, Atât de plină de povară, Din care lumi, din care ţară, Cobori azi la fereastra mea?
Pe unde te-ai oprit în cale, La care geam ai stat în drum, Din ce grădini, din ce petale, Se-mbină farmecele tale, Când vii la pragul meu acum?
Atâtea doruri călătoare Cuprinzi la sân şi le alinţi, Pare c-o dragoste ce moare Ţi-a dat întreaga ei vâltoare De patimi şi de năzuinţi...
Ca o broboadă de mătasă Simt zvonul tău adormitor, Ce blând pe frunte mi se lasă... Pesemne-ai fost la mine-acasă Şi-aduci de-acolo vreun fior...
318
OCTAVIAN GOGA
POEZII
319
Cum treci azi, umedă de rouă, în trena ta de catifea. Aş vrea cu mâinile-amândouă Să-ţi sfâşiu haina asta nouă, 25 Sa-mi fac o perină din ea...
Pesemne undeva, departe, Pierzarea s-a gătit de drum, Ş-unbraţ aducător de moarte Aşteaptă să loveasc-acum...
11
O, noapte, punte blestemată, Durată-ntre pământ şi cer, De-atâtea ori îmbrăţişată In setea noastră de mister...
5 Pe drumul tău, întotdeauna,
Din preajma tâmplelor fierbinţi, De-o veşnicie-mi vede luna Urcând aceleaşi năzuind...
Dar fiecare dimineaţă io Se frânge puntea ta de-argint,
Şi de pe ea îmi cad în ceaţă, Cad visurile şi mă mint...
III
De ce, nepricepută noapte, Ţi-ai stins luminile din cer, De ce n-ai basme azi, nici şoapte, Şi fâlfâi plină de mister?
5 De ce tresai înfiorată,
Când pe deasupra noastră zbori, Şi-n calea ta întunecată Azi semeni groază şi fiori?
320
DOI FRAŢI
La curtea veche-a unui popă de lângă Murăş mai la vale, Doi fraţi robiţi de-aceeaşi rază s-au fost pornit pe-aceeaşi cale,
La curtea veche-a unui popă din sufletele amândouă Aceeaşi veche rugăciune se îndrepta spre-o lume nouă...
5 La curtea veche-a unui popă e azi o temniţă pustie, S-au răzleţit departe fraţii mânaţi de-aceeaşi vijelie...
Aceeaşi zodie amară le-a dat aceeaşi ursitoare,
îi paşte tot aceeaşi soartă pe alte drumuri călătoare.
Pe unul l-a trimis să scrie cu sânge roşu pe zăpadă, w Părăginirea ce şi-o strigă Ardealul blestemat să cadă,
Iar altul scrie tot cu sânge în colţul unei mahalale Povestea fără strălucire a României neutrale...
i - 5
PRIBEAG
Pe drumul meu de pribegie Nu licăresc în noapte stele, Şi, singură tovărăşie, Port numai gândurile mele.
Cum s-au legat de mine-n largul Vâltorilor să mă petreacă, Par corbi cari ţipă pe catargul Unei corăbii ce se-neacă...
ţ i
322
POEZII
323
HORA VALURILOR
I
Vechea mea otravă, jale călătoare, Azi la malul mării te-am adus pribeagă, Când povestea noastră pe pământ nu-1 doare, Să mi-o ştie valul, valul s-o-nţeleagă.
într-o clip-amurgul mi-a furat amarul, S-a pornit o undă alteia să-1 spuie, Cântecul meu tainic şi-a pierdut hotarul, Cu talazul cade, cu talazul suie.
Simt cum ondularea stropilor de apă Fremătând departe glasul mi-1 răsfrânge, Cum se sparge larga valurilor groapă, Când pământul tace, simt cum matea plânge.
Viforul din mine prinde să pătrundă Până-n adâncimea apelor rebele, Şi se otrăveşte fîecate undă De înfrigurarea patimilor mele...
Cresc în pacea sării magice orchestre Din nepotolita volbură albastră,
I
w> t
Şi-mi azvârl în goană noaptea la ferestre Fulgere răzleţe din vâltoarea noastră.
S-a-mpletit un cântec mare, fără seamă, Oceanu-mi cântă hora ta grozavă, Undele te strigă, apele te cheamă, Jale călătoare, vechea mea otravă...
II
în noaptea asta mă apasă Al apei greu răsuflet cald, Vin neguri negre de se lasă Ca din povestea unui scald.
Oceanul cu acorduri grave Nu-şi mişcă creţele verzui, Toţii zeii mării scandinave Veghează-n adâncimea lui.
în ritmul stropilor de apă învie basme de demult, Un vaier dc departe scapă Şi vine-aproape, să-1 ascult.
Adoarme-apoi cu firea-ntreagă Şi-abia mai rătăceşte-n gol, O jale tainică, pribeagă, Ca dintr-o harfă-a lui Eol.
Atunci, o clipă mi se pare, Cum stau şi-n noapte mă frământ, Că s-a oprit eteina mare S-asculte moartea pe pământ...
324
POEZII
POVESTE -1914-
Cum stau acum şi-mi număr a vremurilor salbă, Parcă-mi revăd, în casa din satul de subt deal, Pe-un biet bunic din ceata de moşi cu barba albă, Prin cari vorbeşte gura tăcutului Ardeal.
îl văd aşa de bine... îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Când începea povestea: - Doi ochi avea împăratul..
Dar, de râdea cu unul, plângea cu celălalt...
Poveste minunată şi tainică poveste,
Şoptită în amurgul atât de stins şi mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Când mi te-a spus moşneagul, eu nu te-am priceput.
Dar printre anii tulburi, care-şi sporiră-n cale Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas, Nelămurită, taina înţelepciunii tale, Poveste bătrânească, în minte mi-a rămas.
Şi-abia târziu, odată, ţi-am înţeles fiorul
Şi te-am văzut cum stărui şi-nfricoşată creşti,
în clipa cea dintâie când mi-a atins piciorul Ţătâna fermecată a ţării româneşti.
Atunci, în cutropirea furtunii fără nume, Când râuri de văpaie îmi clocoteau prin sânge, Te-a luminat întreagă un glas din altă lume: Ei, ochiul care râde, noi, ochiul care plânge...
în volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră, Cum stau acum în noapte şi-n golul ei mă zbat, Pare c-aud cum geme cumplit povestea noasttă Şi-1 văd pe cel din basme, pe bietul împărat...
îl văd şi-mi muşcă-n suflet durerile păgâne, Şi patimi şi ispite şi vifore mă frâng; Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mâne: Doi ochi ce râd în soare, ori doi ochi care plâng?..
POEZII
SUFLETUL
- după Ada Negri -
Era puternic. - Dumnezeu din ceruri A revărsat pe fruntea lui lumină. Un cântăreţ al dorurilor multe, Poet supus visării fără nume, Era frumos, în pacea Iui senină, Şi vieţuia neînţeles de lume.
Lui îi spuneau întraripate şoapte, Şi stelele şi lucrurile toate, Cu glas vrăjit de mută armonie, Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic; Dar pentr-un vis din zări îndepărtate O biruinţă el cerşea zadarnic.
Aşa s-a stins cel mare-n întunerec... Singurătatea-i străjuie mormântul, Şi pe movilă soarele-i coboară, Peste podoaba teilor în floare. Tremurător, un cântec poartă vântul Asemeni unei pasări călătoare.
Azi, lutul mort în groapă se desface, La sânu-i rodnic îl primeşte glia Şi se-nfrăţeşte cu pământul-tată...
Eu te întreb, drumeţ oprit în cale, Ce-ai ocrotit pe strune poezia: Ce-a mai rămas din cânrecele tale?
Tu, numai tu, cel îmbătat de soare Şi de lumina sfânt-a dimineţii, Tu, chinuit de ne-mplinite doruri, Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna, Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii, Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!
Când pacea dulce-mbrăţişează bolta Şi florile cu roua se sărută, Şi când extazul dragosrei curate Va tremura în adâncuri de zare, Se va-mpleti în el, nepricepută, Viaţa ta şi sfânta ta visare.
Fumurile când zbuciumă văzduhul Şi vifore-n păgână răzvrătire Aprind temutul fulgerelor caier, Când îngenunche pocăita minte, Tu gemi atunci, cu îngroziră fire, Cutremurat de-aducerile-aminte.
Când limpede va legăna amurgul în lumi de stele-un cântec de fecioare, Un cântec care-şi flutură sfiala, Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge, Atunci, topit în ruga-i arzătoare, Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge...
OCTAVIAN GOGA
Doar câtă vreme lunci vor fi în floare Şi-un trandafir va mai trăi în fire, Cât buzele vor cere sărutare Şi florile vor cere stropi de rouă, Şi câtă vreme, tainică iubire, Scânteia ta vei mai aprinde, nouă;
Când crini nuntesc în razele de soare Şi mândri ţin alaiul strălucirii, în vifore şi în adânc de mare, în stelele ce râd în împrejururi, Pierzându-te în taina sfânt-a firii, Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...
1f io
DIESILLA
D-lui 1. Al. Brătescu- Voineşti
Eu tot nu cred în ziua de-ngropare, Dragi cântăreţi, eu adevăr zic vouă, Eu tot n-aştept potopul de pierzare, Când clopotul bisericuţii noastre, Din turnul tainic, despicat în două, S-ar ptăbuşi în lacrimi şi dezastre...
Dac-ar veni clipita-nfricoşată,
Atunci, strivit, fiorul din vechime
Ar părăsi cetatea dărâmată,
Iar noi, învinşi, cu aripile frânte,
Am împleti neputincioase rime,
Căci strunele n-ar mai putea să cânte...
Atunci, în ziua neagră şi grozavă,
Toţi, într-un foc care-ar uimi pământul,
Ne-am azvârli cântările de slavă,
Şi cărţile de visuri triumfale...
Cenuşa lor s-o risipească vântul
în largul ţării noastre neutrale...
DIN LARG
Poeme postume
(1939)
DIN LARG
DIN LARG
Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă Noroiul prins în putreda-i osândă, înfrigurata patimilor turmă, Cu chiot lung de-ntrecere flămândă...
Eu urc... Acolo jos, în adâncime,
Aud viaţa ce-şi întinde hora;
E necurmatul cântec din vechime.
îl ştiu... Mai bine n-o să-1 ştie nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime...
Acum, în drum când mă opresc vreodată
Şi fac popas la nouă cotitură,
Priveliştea din înălţimi s-arată
Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată,
Cu valul ei de dragoste şi ură,
Că orice pas de mergere-nainte
îmi năruie-o aducere-aminte,
îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană...
Din câte jos m-au urmărit în goană...
Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămână Aceeaşi ţintă fără de zăbavă,
332
OCTAVIAN GOGA
333
Să-mi uşurez povara de ţărână Să-mi cer de sus paharul de otravă!
Jur-împrejur e largul care cântă, E soare-n cer, e sărbătoare sfântă, Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul Fiorul păcii-n suflet mi se lasă, Eternităţi îmi flutură vestmântul; Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă.
Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele Cuprind rotirea gândurilor mele, Şi, ca un sân ocrotitor de mamă, O năzuinţă proaspătă mă cheamă:
Neprihănită, mândră poezie, Lumină albă, pururi adorată, Ascultă-mâ cu ruga mea târzie, Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte, Strălucitoare, rece şi curată, Singurăratea culmilor înalte...
PROFETUL
Am fost proroc, pe drumul din pustie, Când zilele mureau, nemângăiete... Am fost proroc, izvor de apă vie, Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete.
Un vaier surd din veacuri depărtate Venea la mine-n noapte să mă cheme, Şi mă găsea cu buze-nfrigurate Din plânsul vostru împletind blesteme.
Hoţi flămânzi de pâine şi de soare, In carnea mea eu v-am dospit fiorul, Şi despicând a vremilor vâltoate, Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.
însângerat v-am răscolit cărare Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii, M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare, Ca să vă dau limanul biruintii...
Când valul meu s-a revărsat pe uliţi O clip-abia, din larga lui năvală, Din mii de guri, din strigăte şi suliţi, I-am auzit cântarea triumfală.
OCTAVIAN GOGA
O zgură neagră i-a rămas în urmă. Ce mic e azi alaiul tuturora! Străină mi-e biruitoarea turmă Cu tot notoiul unde-şi joacă hora.
Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră, Norocul lui mă mustră şt mă doare. Nu-i visul meu în fericirea voastră, Eu am vestit o altă sărbătoare.
Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară, Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie, Cu ce mai am din vechea mea comoară, Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...
ISUS PE VALURI
în noaptea-aceea neagră şi târzie Călătorea departe uraganul, Cu repezi paşi împinşi de vijelie, Cu repezi paşi de repede pierzare, Când peste-albastra apelor mânie S-a desluşit Isus Nazarineanul, Cu braţu-ntins spre binecuvântare.
20
Apostolii, cu teamă şi mirare,
Şi-n preajma lor îngenuncheat poporul,
înfioraţi de mândra arătare,
Stăteau Ia mal, privind pe-nvăţâtorul
Ce-alunecând pe-a undelor cărare
înainta prin trăsnet şi genune...
Pe urma lui, supuse de minune, Pe rând primind cereasca lui mustrare, Se potoleau furtunile nebune, Şi firea-ntreagă-i resimţea fiorul... Scăpau corăbii prinse de vâltoare, Din nou viaţa se-ntorcea pe valuri, Când păsări albe, reluându-şi zborul, Pescarii veseli năzuiau spre maluri...
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Şi-n vreme ce fiinţa-i zâmbitoare împurpurată-n sfânt-aureolă Se prelungea topită-n depărtare, Strălucitoarea cerului cupolă, Cu praf de stele luminând decorul, Se aprindea mai tare, tot mai tare, Ca să apară-n drum Mântuitorul, Semănător de linişre pe mare!
Legendă veche, plină de-nţelesuri,
Ce-ai luminat prin veacuri de rugină,
Şi-n rătăcirea negrelor eresuri
Ai mângâiat singurătăţi sihastre,
Legendă veche, floare de lumină,
Azi tot mai mult cu taina ta mă-mpresuri.
Cum, întinzându-ţi mâinile-amândouă, Spui lumilor cuvântul: Pace v oua.
Corăbier bolnav al vremii noastre, ; 1
Mi-e prora frântă şi zdrobit catargul \ $>
De-atât potop de vifor şi dezastre, \ Dar ochii mei tot mai visează largul... Te chem, deci, blând îmblânzitor de fiare, Tu care împaci hotare cu hotare Şi picuri dulce liniştea uitării In bietul suflet văduvit de mamă;
Oriunde eşti, şi orişicum te cheamă,
Tămâia mea de ucenic te-aşteaptă,
Stăpân măteţ al valurilor mării,
Tu care-nfrâni în adâncimi vulcanul,
Preamilostive Crist de legea nouă,
Spre tine-n noapte ruga mi se-ndreaptă...
Şi mi te-arată iarăşi oceanul
!
338
POETUL
El nu-i canar de colivie, Nici câine paznic de ogradă, Nici cal de ham, bun de corvadă, Nici vultur de menajerie...
Demult, în noaptea cea dintâie, Când ochii lui au prins să vadă, Era o noapte de baladă Cu cer rănit de vijelie. Superba motţii serenadă Cânta pe-a mărilor pustie, Şi-n zatea neagră-plumburie Urla un lup flămând de pradă, Iar dintr-a norilor grămadă, Un fulger groaznic de mânie Se ascuţea în drum să cadă Pe nişte lanţuri de robie. Atunci, ursita care scrie Cărarea din copilărie, Simţind a cerului dovadă, Şi-a zis, zâmbind cu ironie: - Nu-1 fac canar de colivie, Nici câine paznic de ogradă,
t f
f •
POEZII
Nici cal de ham, bun de corvadă, Nici vultur de menajerie...
339
Si-a scris în carte:
Poezie!
STEJARUL
Pe vârf de deal, în largul de zăpadă, Bătrân stingher, stejatul e de pază, Subt bolta lui vin corbii de s-aşază Când umbrele-nserării prind să cadă.
Jur împrejur e gol, e frig, e groază... Ş-a lupilor flămândă serenadă, Din când în când, în noapte-i dă dovadă Că-n depărtare ura mai veghează.
El, mut şi blând, stă fără să se-ncline, Acolo unde-n vifor şi urgie Blestemul rădăcinilor îl ţine...
Cu împăcare înfruntând povara, înfăşurat în vechea lui mândrie, E neclintit: visează primăvara...
PACE
Eu port adese-n mine-o închisoare în care strigă făcători de rele. Din negura adâncurilor mele Ei vin flămânzi de aer şi de soare...
De câte ori îmi bat după zăbrele Şi-ar vrea să frângă vechile zăvoare... I-aud cum cer în depărtări să zboare Cu glas dogit, cu utlete rebele...
Dar totdeauna, pocăita minte, Temutul paznic, fără de iertare, Nemilostiv le iese înainte.
închide porţi, cu mâna-i pricepută, Şi-n urma ei în suflet reapare Aceeaşi pace veştedă şi mută.
342
REGINA ELISABETA LA 70 DE ANI
E sărbătoarea bătrâneţii în care-un zâmbet de Regină Ne spune azi cea mai curată poveste-a firelor cărunte, E-a tinereţii sărbătoare la care-o lume azi se-nchină, Căci niciodat' zăpada vremii n-a nins o mai senină frunte.
POEZII
343
!„ care-ai plâns amarul lumii, 1-auzi cum bate la fereas ta, Secate doruri nerostite din glasul năbuşit te cheamă, T" i că ptavili nu ne lasă sa-ţi zicem azi regma noastră, Poetă ce-ocroteŞti orfanii, primeste-ne să-ţ, «cern mama.
1913
5 O ploaie de lumină albă în larguri de pământ se-mparte, Magia versului coboară din preajma unui tron de aur, Şi ne-ntrebăm în clipa asta ce-ţi străluceşte mai departe: E oare steaua ta regală, ori e cununa ta de laur?
I m
De lângă Rinul care-odată urzea visarea ta bălaie io Şi pân' la marea ce răsfrânge acum argintul tău din plete în case cu tavanuri scunde te simte-a inimii bătaie,
P<
e tine care-ai fost crăiasa durerilor nemângâiete..
De-aceea vin din munţii vineţi cu creştetul înfipt în stele, Din câmpuri cu sclipiri de seceri, de grâu şi de oftaturi pline,
/5 De-aceea vin să ţie praznic aţâţi bătuţi de zodii rele... - Nu te mita că-n ziua asta ne îndreptăm şi noi spre tine... Din ţara unde numai basmul ne spune că mai sunt crăiese, De unde buzele-ar fi mute, de n-ar fi cântece de jale, Din ţara unde-un tort de moarre încet de-atâţia ani se ţese,
20 Azi zboat-un vis muiat în lacrimi la pragul bătrâneţii tale.
POEZII
DE PROFUNDIS
Nu mai sunt şesuri netede în ţară, Câmpii de grâu ca marea-nşelătoare, întinse mirişti fără de răzoare, Ce-n strălucirea razelor de soare, îşi legănau, în pragul altor zile, Cu leneş ritm, podoaba legendară...
Nu mai sunt şesuri netede în ţară, Căci pretutindeni au crescut movile, Să-nsemne drumul morţii călătoare..
Movile, tristă zestre funerară, Biserici noi, turnuri de schelete, Morminte multe şi nemângâiete, Tăcute urne, tainice coline, Grozave peşteri, ce-ngropaţi ruine, Voi răsăriţi pe lanul plin de spice, în umbrele amurgului de vară, Ca nişte pumni ce vor să se ridice, Să spargă bolta zătilor albastre...
înfricoşate-s pivniţele voastre, Vulcani aprinşi le dorm în măruntaie, Credinţi şi doruri, râuri de văpaie
RĂZBOI
10
Din uri de patimi prinse-n jurăminte: E toată goana sângelui fierbinte, E ţintirimul plin de oseminte, Ce s-a umplut din câmpul de bătaie...
O iarbă moale, proaspătă şi grasă, A îmbrăcat c-un vetde de mătasă Aceste culmi ivite pe câmpie. Din haina lor râd flori de păpădie, Dar jos, subt stratul ţarinei mănoase, Ele închid o vastă-mpărăţie De năzuinţi, de carne şi de oase...
Sunt morţii noştri încleştaţi sub glie, Nenumărate trupuri zdrenţuite De fier şi plumb, de-a cailor copite, în furtunoasa luptelor năvală. Sunt cei căzuţi în clipa triumfală, Biruitorii câmpului de plângeri, Care, murind, zâmbeau în agonie; Sunt măcinişul negrelor înfrângeri, Bieţi mucenici, ce-n hora de obuze, Cu pieptul gol au vtut să-nftunte valul, Şi-au fost striviţi cu blestemul pe buze; Sunt umbrele ce-a azvârlit spitalul Din patul lui subt huma milostivă, Ologi şi ciungi muşcaţi de mitraliere, Cu chipuri reci şi strâmbe de durere; Sunt gloata tristă, morţii fără lupte, Cei îngheţaţi de frig în straie rupte, Cei oropsiţi de foame şi de boală...
Toţi înfrăţiţi în neorânduială, I-acopere pământul, deopotrivă.
OCTAVIAN GOGA
Străine, tu, culegător de grâne, Tu, ce-mi cutreieri ţara după pine, Şi-nfăşurat în nepăsare crudă îţi porţi în larg privirea fără milă, Nu te opri întrebător în cale, Când treci pe lângă tragica movilă, Vorbeşte-ncet, să nu mi te audă, Nici să priceapă umbletele tale, Ce-ar răscoli în adâncimi vulcanul... Ia tot belşugul holdelor cu tine, Nici nu gândi că-n snopii ce vei strânge, în orice bob avem un strop de sânge; Tu satură-ţi cohortele păgâne... Dar fugi grăbit în dtum, printre coline, Căci n-are iadul draci să-1 mai înfrâne Când s-a porni de-acolo uraganul!... Iaşi, 1918
POVESTE VECHE
De câte ori vremea cu sânge ne-adapă
Obida din cronica ţării,
Aceeaşi poveste de veci se dezgroapă
Şi strigă în noaptea uitării.
Ea spune de oameni, de câmp şi de munte,
De tine, prostime săracă,
Ursită să fereci din trupuri o punte
Ce nu pot duşmanii s-o treacă.
De voi scriu moşnegii pe foi de ceasloave,
La fel îşi înşiruie slova
Neculce la carte, şi vodă-n hrisoave.
în Ţara de jos şi-n Moldova,
E lege bătrână, şi legea-i păstrată,
Să daţi voi pământului moaşte,
Căci multe potopuri hotarul ne-arară,
Dar zid, numai unul cunoaşte.
Aşa ne păzirăţi străvechea moşie Cu braţe de plug şi de sapă, De-atâtea ori moartă, dar pururea vie, 20 Tot viforul nostru ne-o scapă.
OCTAVIAN GOGA
Şi astăzi, când moartea o simt la fereastră 1 ovestea aceeaşi rămâne: - Luaţi aminte, boieri dumneavoastră, Sa ştiţ. să ne-o spuneţi şi mâine!... Iaşi, ÎS) 17
PĂMÂNT ŞI CER î I
|
\ Pământ, pământ... Ogradă vinovată
C-un furnicar la orice cotitură, Cu măruntaie putrede de ură, Povestea ta o ştiu... e neschimbată...
5 Aşa, muncit de-o tainică arsură,
* Râvnind o nouă jertfă-nsângerată,
Flămând şi rău, aşa mi te arată Din moşi-strămoşi a veacurilor gură.
De-aceea,-nvins şi obosit de tine, 10 Cu sufletul chemat de zări senine
De câte ori mă cerceta misterul,
Eu, însetat de-o nevăzută ţară, Smulgându-mă din haina ta murdară, Priveam în sus, mă mângâiam cu cerul..
II
Acolo-n slavă, binecuvântate, Ardeau lumini sfinţite din vechime,
OCTAVIAN GOGA
Era un templu unde n-a fost nime Din lumea asta plină de păcate...
Altar aveam acolo-n înălţime, Căci, după poarta bolţii înstelate, Homer mi-a dat a zeilor cetate, Isus mi-a dat cutată lui treime...
Putea oricât să stăruie minciuna Aici în praf... căci ochii totdeauna, Scăldându-se-n tăriile albastte,
Mă învăţau în nopţi de reverie Că este sus, în cet, o armonie Ce-i dincolo de patimile noastre...
III
Azi în zadar vrea inima bolnavă Să-mi prind-un vis din norii moi de seară, Azi umbrele amurgului de vară Miroase toate-a moarte şi-a otravă...
Zbărându-se în goana lui de fiară, Pământul simt cum s-a urcat în slavă; Maşina lui îmi uruie grozavă Spărgând a bolţii pace legendară...
Rănit văzduhul tremura-n răsfrângeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Şi-n mintea mea un basm frumos se frânge!
Nu mai eşti sfântă rază diafană,
Căci cerul alb şi fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sânge...
Iaşi, 1917
î — t «
io
CEAHLĂUL
Va fi-ntr-o zi de primăvară, Cu molcom zvon în zări albastre, Când poate nimerii n-a mai plânge Fărâmiţarea ţării noastre.
în negură de ani de zile Se va fi cufundat Calvarul Şi doar bătrânii de-or mai spune Pe unde-a fost demult hotarul...
Atunci se va urni deodată într-un cutremur toată fitea Şi-un chiot surd din depărtare Va despica nemărginirea...
De peste graniţa cea nouă, Ca o sălbatică urgie, Strigând spre ţarina Moldovei, Un munte s-a pornit să vie...
Şi va să-nsemne cronicarul Atunci o zi vijelioasă, Ceahlăul n-a rămas la duşmani, Ceahlăul s-a întots acasă.
Chişinău, 1918
352
OCTAVIAN GOGA
AFARĂ TRECE MOARTEA
Afară trece moartea în goană peste ţară, I-atâta plâns şi vaiet ş-atât blestem afară, Că braţul meu tresare şi mă-nfior, femeie, Ca mâna ta plăpândă în mâna mea să steie, Acum când trece moartea în goană peste ţară...
N-auzi ce munţi de patimi ne strigă la fereastră, Să ne topim într-înşii şi noi văpaia noastră, Un picur în pierzarea care-şi întinde hora. Al tău nu pot fi astăzi, căci sunt al tuturora, Acum când munţi de patimi ne strigă la fereastră.
Ridica-ţi ochii tulburi şi roagă-te, femeie, Ca zvon de biruinţă să vie din tranşeie, Să-mi scuture din suflet funinginea şi ura, Să pot să-ţi dau iar ţie şi inima, şi gura, Ridică-ţi ochii tulburi şi roagă-te, femeie...
VORBESC TĂCERILE
Vae s
Acum când tunul nu mai bate Pe culme, sus, la Mărăşeşti, Vorbesc tăceri înfricoşate în largul ţării româneşti.
întunecate valuri mute, Fără de glas, fără auz, Sunt mai grozave, mai temute, Ca viforul de la Oituz.
Le poartă vântul primăverii Şi cresc, şi tulburate vin, Sporind furtunile tăcerii, Din Dorohoi la Severin.
Pe urma lor bolnav pămânrul Resimte taină şi fior, Otravă n-a avut cuvântul, Mai tare ca otrava lor!
Căci nu sunt vorbe-ntraripate Să-1 spuie-al inimii îndemn,
OCTAVIAN GOGA
Cum strigă braţele trunchiate, Cum plâng picioarele de lemn.
ÎN BIVUAC, LA AKERMAN
Adie-n soarele de-amiază Un vânt de secetă duşman, Batalionul cantonează Pe-un vârf de deal, la Akerman.
Printre scaieţi şi polomidă, Jos pe nisip lângă răzor Sunt puştile în piramidă Si sunt soldaţi în umbra lor.
30
în largul zărilor senine Luceşte lacul solitar, Şi golul srepei ucraine în depărtări peste hotar.
Flăcăii zac întinşi pe spate, Olteni, de fel din Mehedinţi, Cu ochii-nchişi pe jumătate în ploaia razelor fierbinţi.
Ce amintiri, ce griji, ce gânduri Le-or fi umbrind acest popas? Că s-a făcut tâcere-n rânduri Şi nu s-aude nici un glas...
OCTAVIAN GOGA
Târziu, un fluier prinde-a zice O doină veche de pe Jiu, Din ochi dau lacrimi să le pice De-atâta jale şi pustiu...
O faţă doar se luminează în somn... e domnul caporal. Nenorocitul, se visează La Alba-Iulia-n Ardeal... Vinerea Patimilor, 1918
HORA MORŢII
Sus, copii, în hora mare, Hora morţii cea cu spor, De la Tisa pân' la Mare, Bateţi straşnic din piciot!
Sus, copii, lăsaţi hodina, Cântă tunul din vecini, Buruiana şi neghina S-o stârpim din rădăcini!
* 10
Sus, copii, deschideţi focul Şi-I urniţi ca un şuvoi, Că nevasta şi norocul Prea ne-aşteaptă-n sat la noi.
Sus, copii, întindeţi pasul, Daţi năvală tând pe rând Şi grăbiţi să vie ceasul Biruintii mai curând.
NOI
*■
i
înviere
A fost o lungă, jalnic-agonie, Cu stingere de fiecare clipă, Mi-a fâlfâit pierzarea din aripă Peste întinsa nopţii-mpătăţie.
Drumeţ înfrânt de-a patimii risipă, Vâslaş bolnav, purtat de vijelie, Mi-a doborât a valului mânie, Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă.
Erau să vie cioclii să mă-ngroape, Când, stând închis în casa mortuară, Tu te-ai ivit la patul meu, aproape.
Atunci, cu sfânta vieţii frenezie, M-am ridicat din morţi a doua oară Şi mi-am făcut din moarte-o cununie.
ir
vita nuova
Te-am dărâmat, hotar de-odintoară, Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, Veriga ta de foc nu mă mai strânge Şi lanţul tău a încetat să doară.
Trecutul însă tot se mai răsfrânge, Ca un păiangen tainic mă-mpresoară Şi-n inima mea fulgere coboară Din zilele ce mă-nvăţau a plânge...
E în zadar! Din munţii vechi de ură Eu nu mai simt nici o fărămitură. Pe veci în mine fiara a murit!...
Iar unde-a fost nenorocirea noastră, Eu pretutindeni am câte-o fereastră, Ce stă deschisă larg spre infinit...
TOVARĂŞI
îi vezi tovarăşi... Liniştea de seară I-a împăcat... Cei doi copaci visează.. Cu trupurile lor se-mbrăţişează Şi-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.
Pcsemne-acum, când luna luminează, Ei se gândesc la vremi de-odinioară, La vifore şi lupte ce-ndurară De când pe culme-alături sunt de pază.
Subt bolta lor cum stăm, nu ţi se pare Că sfânta noastră dragoste târzie Ne mai trimite-o proaspătă iertare?
PUSTIU
Eu când mă uit în mine-atare, Sărmanul suflet mă-nspăimântă, O casă goală mi se pare, O casă care nu cuvântă...
în jur ograda stă pustie, Petdeaua la fereşti e trasă, Iar într-un colţ pare că scrie: Stăpânul a plecat de-acasă!
Şi nu simţi tu în suflet începutul
Unei vieţi de nouă armonie,
Acum când moare-n depărtări trecutul?.
362
363
ÎN NOAPTE
Acuma când, în noapte, Ia tine gându-mi port, Mi-e sufletul o casă din care-ai dus un mort. Tot mai pluteşte încă fiorul stinsei vieri, Sunt urme de răsuflet ce-s scrise pe păreţi... Dar e atâta umbră în golul ce-a rămas Şi-atâta întunerec se lasă ceas cu ceas, Că, dornic să se spargă pustiul mut şi sec, Aş vrea să-mi nărui casa - s-o nărui şi să plec...
j -.5
STRIGOII
Case purrede, bătrâne De ruşine şi păcate, Case negre, dărâmate, După voi ce mai rămâne?
Sunt strigoii din vechime Prinşi în var şi-n cărămidă, Să-i alunge, să-i ucidă Nu e-n stare încă nime...
Cu răsuflete de ură, In scrâşnirea lor flămândă, Ei se-nşiruie la pândă Pe la orice cotitură.
Orişicât de înainte Noi împingem carul vieţii, Ei stropesc în ochi drumeţii Cu ţărână din morminte.
Staţi cu mâinile-amândouă, Meşteri mari în apărare, Căci strigoi, cu mic, cu mare, Vor să strice casa nouă...
TRISTIA
BREVE SOGNO
Tristeţea ioe«. adtncs m«c |
Fără de margini, fără fund, | f|
în largul ei fără hotare * ?\
Atâtea vifore s-ascund... j
Tristeţea, zestre de-o viaţă, |
M-a petrecut de obicei, > ţ
Tăcută peşteră de ghiaţă, j
Atât de frig e-n umbra ei... » m
' H
Tristeţea ce zâmbeşte mută Jl Din ochii mei când ne-ntâlnim,
Cu taina ei nepricepută % Mă cheamă azi în ţintirim.
Ce mort frumos s-a deşteptat în mine Subt farmecul atingerilor tale... O stea s-a smuls din negura din vale Şi-a răsărit o floare pe ruine...
Cu-nfrigurări de visuri triumfale Viaţa iar mi-a fulgerat prin vine Şi tainice nemărginiri senine Mi s-au deschis strălucitoare-n cale...
Femeie, tu, solia ptimăverii, Tu mi-ai vrăjit misterul învierii Şi oaza magică dintr-o Sahară, Unde-am murit pe veci a doua oară.
366
367
DEPARTE
Şi-acuma, când pământul şi apa ne desparte,
Tu-mi vii tor mai aproape, cu cât plec mai departe.
Şi-aice firea-ntreagă numai de tine-i plină
Şi-n jocul ei de umbre şi-n jocul de lumină,
Oriunde mă mai cheamă un strop răzleţ de viaţă
Tu vii şi pretutindeni eşti pururea de faţă...
Şi azi mi te apropii... Iar mi-ai pătruns în casă...
Din liniştea-nnoptării tăcerea ta m-apasă.
Te simt tot mai aievea şi-atâta de fierbinte,
Cum simte ucigaşul aducerea-aminte...
Eşti tu, ca totdeauna. Din nou îmi pari mai vie.
Trecutul, ca o fiară, din neguri reînvie...
Mi-ai destrămat iar tihna, mi-ai sugrumat răgazul,
Răsufletul tău moale mi-a-ncolăcit grumazul,
Mă strânge ca un şarpe cu solzii de văpaie,
Şi rostul tău îmi umple tot golul din odaie...
Din raza care trece ferestrele deschise
Îmi flutură cuvinte odinioară zise...
Mi se desfac prăpăstii din golul nefiinţii,
Aud cum patimi negre se sfâşie cu dinţii...
Răsare-o glumă,-un cântec, un zâmbet ori un vaier,
Mă năvălesc întruna, se zbuciumă, se-ncaier
Şi dintr-o dat' părerii par căptuşiţi cu şoapte...
Ce groaznică orgie e-n fiecare noapte!...
CÂNTEC
Eu ţi-am făcut un cântec, o salbă împletită Din umbră şi lumină, din patimi şi din stele, Iubirea mea păgână pe veci nepovestită, Cu zestrea ei întreagă, i-o dau cântării mele.
Eu ţi-am făcut un cântec să te petreacă-n cale, Să-i simţi arzând la tâmple suflarea de otravă, Să reînvie noaptea în visurile tale îmbrăţişarea noastră flămândă şi bolnavă.
368
369
SUFLETUL
Ţi-e sufletul o mare-nviforatâ, Şi-n ochii verzi, ce-mi strălucesc în cale, Eu văd ca-n două vârfuri de pumnale O tristă hecatombă-nsângerată, Întreagă jertfa biruinţii tale.
Pe mine-adâncul apei mă-nfioară Cu tainele ce nu le ştie nime, Din undele ce suie şi coboară îmi reînvie basmul cu-o comoară Ascunsă jos, acolo-n adâncime.
Drumeţ chemat de viforele mării, Cum m-am oprit rătăcitor pe maluri, Simt fulgere în purpura-nserării Şi-n noapte-aud suspinele chemării Luntraşilor, cari vor pieri în valuri...
i ~
te
CĂRBUNII
Cărbunii când ţi-or arde-n vatră în seri de ani târzii şi goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândeşti c-am ars şi noi...
Iar când din ochii de jăratic Vor tresări scântei-scântei, Să ştii că visul meu sălbatic S-a mai aprins o dată-n ei.
370
371
CHEMARE
Subt zidul alb al mănăstirii Unde-ai închis un scump noroc, Cu slovele muiate-n foc Ţi-ai scris chemările iubirii...
Eu le cetesc... şi dintre şire Ţi-aud chemările de dor Ca fulgere ce cad în zbor Spre turnul vechi de mănăstire...
■1 ■*:>
MUNŢII
Trup sfânt din trupul ce se frânge, Voi, munţi de brad şi de stejar, Sttăjeri ai ţării care plânge, Plini de poveşti şi plini de sânge, V-au surghiunit peste hotar.
Nu ştiu, la cronică nu scrie, De când avem acelaşi rost... Aţi mai rămas voi mărturie, Azi numai frunza voastră ştie Să spuie nunta cum ne-a fost...
PARIS
AŞTEPTARE
Parisul, magică făclie, Cum n-a mai luminat pe cer, Parisu-n mintea mea învie Şi frigurile lui mă cer.
Parisul chiote şi arde, Cuprins de-al patimilor stol, Cu clocotul din bulevarde, Imensa harf-a lui Eol.
Parisul din povestea noastră, Prinzând misteriosul val O să ne cânte la fereastră Măreţu-i cântec nupţial...
Trei trandafiri într-un pahar, Trei trandafiri în floare. Curaţi ca de mărgăritar, Te-au aşteptat ieri în zadar | .) Să-i prinzi în cingătoare...
i # Te-au aşteptat, sărmane flori,
î în liniştea mea moartă,
Şi,-ngălbenite de fiori, , S-au scuturat de câte ori
m Foşnea un pas la poartă.
Amurgul vineţiu de-april îmi rătăcea prin casă, Când frunzele tiptil-tiptil, Ca nişte lactimi de copil, r /5 Cădeau încet pe masă.
O RAMURĂ ÎNTÂRZIATĂ
Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată, Când toamna palidă coboară, într-o grădină despoiată, O ramură întârziată Ce-a înflorit a doua oară?
Nu te-ai oprit atunci în cale Să te întrebi: ce taină, oare, Ascund înţelepciunii tale înfriguratele petale. Ca mâine stinse, fără soare?...
Şi dac-o blândă-nduioşare Ţi-a frânt o clipă-n ochi lumina, Cum stai aşa, întrebătoare, Uitându-te la biata floare, Ai înţeles a cui e vina?
E raza care toamnei mute I-a dat fiorul primăverii, Şi-n preajma morţii abătute A picurat, pe neştiute, Un strop din cântecu-nvierii...
TRECUTUL
S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne ştiam, Şi vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopţile la geam, Ca o pădure de blesteme...
Trecutul tău de-odinioară, Prăpastie cu multe guri, Cu întrebări ce mă-nfioară, Cu şerpuiri şi cotituri... Trecutul, nesătulă fiară...
Trecutul, umbră vinovată, Tâlhar scăpat de subt zăvor, Din cripta lui întunecată Se furişează, călător, Şi lângă patul meu s-arată.
Trecutul, cioclu de morminte, Sinistru oaspete de-amurg, Neguţâtot de jurăminte, Din haina-i ciuruită curg, Drept zdrenţe, aducerile-aminte.
octavian goga
El vine tainic să dezgroape Tot ce-am închis în ţintirim, Ne-aduce lacrimi în pleoape. - Dă-mi mâna ta, să-1 gâtuim, Trecutul, când îl simţi aproape...
•5
rf
APUS
Duminecă. Nu-i nimeni pe alee, Şi-n împietrită pace vesperală, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală, Altarul ei, un srrat de orhidee.
Muiat în blânda florilor sfială, Jos, soarele s-a mai oprit să steie, Cele din urmă roşii curcubeie Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.
Apune-apoi... Lin, una câte una, Vin umbrele peste copaci să cadă, Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii, Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă, Sorbim imensul cântec al tăcerii...
Palermo, 1921
378
DIN VIATĂ
în largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate, Se întâlniră două scânduri din două vase sfărâmate.
Sărace mărturii răzleţe ale-unui drum dup-o comoară, Le-a fost urnit aceeaşi vrajă din portul lor de-odinioară.
5 Din două părţi tăindu-şi cale credeau în unda milostivă, Când tot acelaşi braţ de vifor le-a frânt catargul deopotrivă.
Deodată s-au oprit în goana de năzuinţi spre-o lume nouă, Deodată albele corăbii se cufundară amândouă...
Solii pribege ale morţii rămase cele două scânduri, io Purtând pe ape fiecare acelaşi trist popor de gânduri...
S-au prins alături când simţiră că tot acelaşi val le saltă, Şi azi, brăzdând nemărginirea, merg înfrăţite laolaltă...
RESURRECTIO
Când trec umbrele-nserării, Pânze de-argintat fuior, N-auzi spasmurile mării Cum ne strigă-n hora lor?
Din păgâna şi adânca Undelor îmbrăţişare, Dintr-un val ce sparge stânca Un fior prelung tresare...
Parc-o taină se ridică Din primejdia de apă, Ochii tăi supuşi de frică Vreau cucernic s-o priceapă.
Eu o ştiu atât de bine... E povestea de demult, Din uitate vremuri vine înc-o dată s-o ascult.
380
TIBI MARE
DE PROFUNDIS
Atâţia ani îşi strecurară convoiul lor pierdur de clipe Din ziua când ne despărţirăm de şoapta-ţi ademenitoare, Şi azi acelaşi demon bate deasupra noastră din aripe, Păgâna patimă flămândă tot mai sălbatică ne doare...
5 Curând iar vom veni la tine, striviţi de vechea-mbrăţişare, Să oglindim acelaşi vifor în larga-ntindere albastră, Şi să-ntrebăm un val, să spuie: ce e mai sfântă şi mai mare, E veşnicia ta de unde, ori e eterniratea noastră?
5
Din sufletul meu, peşteră uitată, Cu scorburi multe, văduve de soare, Tăcerile mai strigă câteodată, Ca nişte robi rebeli în închisoare.
Sunt visuri, patimi, cântece pierdute Şi întrebări nedezlegate încă, Tot ţintirimul vieţii mele mute Mă cheam-atunci cu matca lui adâncă.
Dintr-o poveste mândră şi păgână S-abat frânturi de straie zdrenţuite, M-ating răzleţ cu taina lor bătrână O clipă-abia, şi negura le-nghite.
De fiecare plânge-o agonie
Şi flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură târzie,
Cu gheara ei mă sapă şi mă doare.
Aşa, pe rând, sălbatice şi crude, Mă urmăresc tăcerile deşarte. Dat anii trec şi glasul lor s-aude Tot mai încet şi tot mai de departe.
Riva, 1929
382
LA MAL
Sus, munte de piatră, cu fruntea de var, Jos, lacuj, o pânză albastră, La mal, lâng-o masă cu flori în pahar, Noi doi, cu muţenia noastră.
Atâta repaos s-atâta fior
Plutesc peste apele-afunde,
Că raine din vremi ce de mult nu mai dor
Azi plimbă tăcerea pe unde.
Din soarele-apune blând raze se scurg Spre trei chiparoşi să se-nchine, Trei sfeşnice stinse, uitate-n amurg, Pe-un umăr de templu-n ruine...
Cum stăm, strânşi alături, şi buzele tac
în liniştea fără cuvinte,
Ca albe corăbii, pribege pe lac,
Ne leagăn' aduceri-aminte.
Şi-n vreme ce umbrele nopţii cobor Şi gâlgâie apa la scară, Departe, trecutul, bătrân cerşetor, Ne cântă umil din ghitară.
Rwa, 1930
383
MARE AETERNUM
Eternă mare, ca şi odinioară, Fără hotar şi fără de hodină, De întrebări şi neastâmpăr plină, Azi goana mea la malul tău coboară.
Cu tresăltări de ape şi lumină Oglinda ta prelung mă înfioară, Şi-nchise răni încep din nou să doară, Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină.
Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie, Cântată parcă-n surle şi chimvale, Uitata noastră mare-mpărăţie.
Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele: Poveţele nemărginirii tale, Sau tainele adâncurilor mele...
TREC CLIPELE
PAX NOBIS
Trec clipele... mărgele înşirate Pe-un tainic fir, de-o mână preacurată, în goana lor de visuri arginrate Viaţa mea se risipeşte toată...
Când simt că bate moartea din aripe Eu mă opresc să-mi văd întteaga salbă. Şi văd atunci că tortul meu de clipe L-a depănat aceeaşi mână albă...
10
15
20
Când cade-amurgul la fereastră Cu joc de umbre, cu fiori, El ne găseşte-n casa noastră, Tovarăşi muţi şi visători.
Cu ochii călători departe, Cum stăm alături amândoi, Un şir de veacuri ne desparte De-al vremii chiot şi noroi...
Ca-ntr-o cetate legendară Noi ne-am închis după oblon, Din valul ce se strig-afară Nu ne pătrunde nici un zvon...
Se-nşiră clipele curate
Fără trecut şi viitor,
E tainica eternitate
Ce trece-asupra noastră-n zbor.
Şi-atunci, în sfânta serii pace, Noi am uitat, de mult, că sunt Atât amar de dobitoace Rumegătoare pe pământ.
ASTĂZI
AM FOST...
Am fost logodnicul durerii, Cobzarul cu aceleaşi strune, Ce-şi ţese cântecu-nvierii Din stihuri de îngropăciune...
în noaptea mea înviforată, Drumeţ îndrăgostit de soare, Am fost o harfă spânzurată Pe-o sttaşină de închisoare...
Zidit din lacrimi şi dezastte, Eu am vestit o lume nouă, Voi mi-aţi dat vaierele voastre, Eu v-am dat inima mea vouă.
în zile lungi de pribegie, Biet rob lovir de biciul urii, Eu am purtat de-o veşnicie Prea mult blestem în cerul gurii
Mirarea deci să nu vă prindă Că azi sub tâmpla mea căruntă, Nu e nici zumzet de colindă, Nu sunt nici chiote de nuntă...
POST BELLUM
Pământ, pământ, stăpânul meu de-o viaţă, Eu ţi-am fost slugă, ucenic şi frate... Te-am proslăvit cu gene-nlăcrimate în ruga mea de orice dimineaţă.
5 Pământ, mi-ai fost duhovnic de păcate,
Pământ, mi-ai fost tezaur de povaţă, Din lutul tău eu mi-am zidit altarul... M-am închinat la coapsa ca bătrână, La tine-am supt ctedinţă din ţărână,
W Cu plânsul tău eu mi-am umplut paharul..
Pământ... Pământ... Azi te-ai schimbat la Ca un bătrân cu cuvioasă barbă, împins de-o tristă volbură tâtzie, Dup-o spurcată noapte de beţie, 15 Eşti necurat în orice fir de iarbă...
Pământ, eşti plin de-a patimilor zgură.
Acolo jos, în negre măruntaie, Pământ... pământ... ai vinovată gură, Tot te mai arde-a crimelor văpaie... 20 Pământ... pământ... ai ottăvite roade,
388
OCTAVIAN GOGA
389
Nu-mi poci da astăzi cuminecătură... Pământ... pământ... Pe robul tău sloboade, Căci ochii lui cei dornici de mister Te părăsesc... s-au surghiunit în cer.
5
10
11
CETIND PE BAUDELAIRE
Mai recetesc o pagină bolnavă
Din spken-\A tău încarcerat în rime,
în noaptea asta plină de ottavă,
Când nu mai râd, căci nu mă vede nime...
Mai recetesc şi fdă după filă, Par nişte triste galbene petale, E pretutindeni brumă fără milă Şi-atâta toamnă-n versurile tale...
Ce tutn înalt, sttălucitor de ghiaţă Ţi-e mintea... Văd la otice cotitură Cum câte-un picur proaspăt de viaţă Primeşte-a morţii cuminecătură...
Pe rând, pe rând, viziuni multicolore, Beţiile cu-a lor apoteoză Mor în cădetea vorbelor sonore, Când visu-şi moaie aripa-n nevroză.
Simt sufletul învins cum ţi se frânge, Un Crist cu pieptul zdrenţuit de suliţi, Pare-că văd cum ai stropit cu sânge, Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliţi...
OCTAVIAN GOGA
Cum, stând aşa, cu coatele pe masă, Urâtu-ncinge fruntea mea de ceară,' Iar noaptea grea asupra mea îl lasă: O lespede pe-o pace funerară...
ASCULTÂND „MESSIAS" DE HÂNDEL
Ca printr-un fum sfinţit de denii S-alungă umbră şi vedenii, S-aud mustrări, se strigă plângeri, Satana e gonit de îngeti, Păcatul vechi din ziua-ntâie Se scaldă-n miros de tămâie, Din depărtate vremi tresare Şi creşte ca o apă mare, Cu zvârcolirea lui dezleagă Catapeteasma lumii-ntteagă.
KARLSBAD
Sunt fără număr, mutre somnolente | De ambe sexe, valuri nesfârşite
Trec spre izvor, stomacuri obosite j
Din cele cinci diverse continente. ' )
Par un cavou arcadele boltite . \
Subt ziduri sure, reci, indiferente, \ {
Când dintr-un colţ răsună-n vagi accente ." I
Un vals de Strauss cu note gâlgâite... |.ş|
Aşa pe rând mulţimile s-adună... s *
Pe urma lor şi pasul meu s-abate, Da! Iată-1 plin paharul meu cu apă...
încep să-1 beau, şi liniştea mea gravă Schiţează parcă gestul lui Socrate Când a sorbit din cupa de otravă!
Ce blândă eşti, domestică pădure, Sub brazii tăi decenţi nu mi se pate Că s-ar putea vocifera prea tare, Ori c-ar veni haiducii să mă fure.
Bine crescută, n-ai asemănare Cu coastele Carpaţilor, obscure, Unde e zvon de clopot şi secure Şi unde iese ursul la plimbare...
Şi totuşi pacea ta civilizată
Mi-a arătat cea mai cumplită fiară:
Pădure tunsă, rasă, coafată...
Vai, n-am s-o uit vedenia butghezâ: Un neamţ enorm pe-o bancă solitară îşi mângâia nevasta lui obeză...
394
395
FRANZENSBAD
în dup-amiaza silnică de vară,
I s-a făcut un gol rotund în minte... ( „
Sunt fără sir imagini si cuvinte t î
Ce s-au pornit în juru-i să tresară. [ ,
Pe scaunul ei de lene sedentară f Ş 5
O năpădesc aducerile-aminte... ' -
.. .A fost demult... La bal? ori înainte?... L %,
Departe parcă picur-o ghitară... j
încet, încet, visaţii se supune, \ <?>
Când, înotând în soarele-apune, *. k
0 ciocârlie îşi înalţă trilul...
Ea doarme lin... Dar într-o clipă, iată, Din vis femeia sare-nfrigurată:
1 se păruse c-a ţipat copilul... *-
CÂNTĂ MOARTEA
îmi cântă moartea la fereastră Ca o vecernie-n surdină, îmi cântă-ncet povestea noastră: Un joc de umbre şi lumină.
Eu o ascult în noaptea mută, Din adâncimi îmi creşte mare: întreaga viaţă petrecută La căpătâiul meu răsare.
Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte, O lume veche-mi reînvie, Nu câte-au fost îmi vin în minte, Ci câte-ar fi putut să fie.
396
ÎN SAT
CÂNTECUL CĂMĂŞII
-fi
'ragment -
Eu sunt o biată, ieftină căinase, Sunt o sumară haină populară, De mii de ani de când mă îmbrăcară, Pai sunt pudoarea plebei nevoiaşe.
Eu m-am pornit din câmp, de pe ogoare, Din cânepa ce-au semănat ţăranii... (Tatăl meu e unul Ioan al Anii.) M-a tors, în albe nopţi de şezătoare, Cu grabnic spor, o ceată de neveste, Din gura lor ştiu doine plângătoare Şi-am învăţat cu firul de fuioare, Din fiecare fus, câte-o poveste. Am fost ţesută la război, în tindă, Şi m-a cusut încet o fată mate, M-a înflorit la mâneci cu mătasă Şi mâna ei a izbutit să prindă în arabescuri fine şi barbare Toat-aşteptatea dulce de mireasă... Ţiu minte, vezi, când am ieşit din casă Şi când la horă,-n vesela grămadă, M-am prins întâi curată şi frumoasă, Cum străluceam în albul de zăpadă...
. ' .15
> .£1
POEZII
De-atunci, în cruda anilor povaţă, Câte-au fost date-asupra mea să cadă Ca nişte păsări groaznice de pradă... Ce-aruncătură stearpă de viaţă! Prin praf, prin fum, prin negură şi ceaţă, Subt suliţele arşiţei de soare, Ori în bătăi de vifor şi ninsoare, Eu m-am zbătut, o chinuită roabă. Şi zi cu zi din munca mea neghioabă Mă năpădiră râuri de sudoare... Blesteme câte lung clocotitoare îmi rrimetea scheletul de subt mine, Subt vălul meu adăposteam ruine, Când glia neagr-o răsturnam cu boii...
Şi-n drumul greu, cum mă păştea duşmanul Mi s-au vândut iţarii şi sumanul, Numai pe mine m-au iertat ciocoii... Azi, cum mă vezi săracă, nelăută, M-am zdrenţuit, sunt galbenă şi neagră. Şi-n goana mea de toţi nepricepută M-am pomenit netrebnică şi ruptă. Dar totuşi poate-ţi mai aduci aminte Că suptă-aşa de foame şi de boală, Ca un drapel de-nfricoşată luptă, Pe când era bătaia mai fierbinte, Eu, sfârtecată, tragică şi goală, Am năvălit ttanşeele nemţeşti, Am dat asalt, în câmp, la Mărâşeşti.
397
398
399
ÎN MINE CÂTEODATĂ
în mine câteodată eu simt: se face noapte, Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, Strigări necunoscute şi cântece şi şoapte La casa mea colindă.
în mine câteodată ţătani cu zeghea sură Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul S-amestecă de-a valma roind în bătătură Şi vin să-şi ţie sfatul...
în mine câteodată grea liniştea se lasă, Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie, în vreme ce un popă cu barba cuvioasă Slujeşte-o liturghie...
TRECEA UN OM
Pe sub fereastra casei mele în largul drumului de ţară, Sub cerul alb, stropit cu stele, Trecea un om cântând aseară.
Era un cântec cate spune Durerile ce-adună anii, Trist ca un plâns de-ngropăciune, Cum numai ei îl ştiu, ţăranii.
De unde oare călătorul îl adusese-n sat la mine, Din ce mister pornea fiorul, Din ce adânc, din ce ruine?
îl ascultam cum jalea-i blândă Deasupra văilor se-mparte, Nemângâiată şi plăpândă Ca o mustrare de departe.
Ml
Şi cum se risipea-nainte Oftarea lui îndurerată, O clipă mi-am adus aminte Că si eu am cântat odată...
BISERICUŢA DIN ALBAC
VÂNT DE SEARĂ
Bisericuţă din Albac,
Tu eşti al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plâns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn. j '
1  ■ 5
Din ce-am cerut, din ce-am gândit, î -
Atâtea tugăciuni cuprinzi, Şi-atâta vis neizbândit,
Subt vechiul tău tavan de grinzi... ;■ ^
Tu stii cum ne-am trudit stingher, ii De-a pururi fără crezământ , La Dumnezeu, acolo-n cer, Şi la-mpăratul pe pământ...
De-aceea, ostenit-acum De zile rele câte-au fost,
Bătrână te-ai potnit la drum /5 Să-ţi deie fraţii adăpost...
Rămâi aici, fă-ţi un popas, Fii sfetnic bun din veac în veac Şi spune-acasâ ce-a rămas, Bisericuţă din Albac!
Căsuţă albă, vineţie, Subt culmea verde-a unui deal, In noaptea mea de pribegie De ce mi te arăţi azi mie, Căsuţă albă din Ardeal?
Ce val de umbre călătoare Mi te-abate iat în gând? De ce-mi răsai stăruitoare, De ce te văd acuma oare Mai limpede ca orişicând?
Pesemne duşmani te prădară, Pesemne duşmani ţi-au dat foc, Şi-un strop din urna-ţi funerară Tu mi-ai trimis pe vânt de seară Căsuţă fără de noroc...
Florica
POEZII
ÎN ŢINTIRIM
în ţintirim, la noi în ţară, Movile sunt în lung şi-n lat, O pace mută, funerară, Te-apasă greu ca un păcat, în ele taina nefiinţii l-a prins, subt milostiv zăvor, Pe toţi câţi au muşcat cu dinţii Din ţarina durerii lor...
în ţintirim dorm munţi de lavă închişi sub lespezi de mormânt. Un cuib de ură şi otravă E-n orice bulgăr de pământ. Ţărâna tremură şi-nvie, Căci fiecare fir de lut Dospeşte-n el o vijelie Din câte-n suflete-au bătut...
în ţintirim, pe vânt de seară, Şiraguri umbrele cobor, Sunt morţii care se srrecoarâ Şi prin unghere ţin sobor.
*i Grozavă oaste de schelete,
' Nebiruiţi rătăcitori,
Ei sfânta răzbunării sete |f Şi-o-mpatt în drum la trecători.
^■jf în ţintirim, în nopţi albastre,
Când stelele pe cet s-aprind, Răsună planşetele noastre Şi zarea-ntreagă o cuprind, înfiorată lunca geme, ţ: $o De bocet jalnic de femei,
Şt Ce spun din gura lor blesteme
Când duc la groapă ghiocei.
în ţintirim mai sunt şi cete De nesătui boi de pripas, • I15 Cari rumegă pe îndelete,
i Şl Călcând pe-un mort la orice pas.
Şi-n vreme ce sfârşiţi de zile Noi lângă cruci ne tânguim, Ei pasc la flori de pe movile, Ei ni se-ngraşe-n ţintirim.
f ■
POEZII
TRADUCERI
PRIVIGHETORI ŞI CIOCÂRLII
- după Petofi -
Vai, până când va trebui s-ascult Cum împletiţi din razele de lună Cântări din vremuri de demult, Ce le-a-ngropat cu valul ei uitarea?... Şi când stricaţi voi cuiburile voastre Din dărâmate cetăţui sihastre, Unde v-aţi pus la-ntrecere nebună Cu huhurezi şi bufniţe-mpreună?... Demult,
Demult v-ascult;
Cântaţi fără-ncetare,
Şi-n ochii voştri tulburi
Văd dulce-nfiorare,
Văd lacrima părerilor de rău...
Neputincioase lacrimi fără roadă,
Căci de minciună ochii-mi dau dovadă...
Ce sunteţi doar voi toţi pe câţi v-ascult,
Voi, cântăreţii vremii de demult?...
Sunteţi tâlharii vechilor morminte,
Ce dezgropaţi a vremii moaşte sfinte
Şi dezgropaţi ascunsul ei tezaur,
Şi-1 daţi pe preţul frunzelor de laur...
Eu nu vă vreau cununa, nici mărirea, Miros de mort şi putregai e-ntr-însa... Se zbuciumă bolnava omenire, Truditu-i suflet cere premenire, Vedeţi, s-a smuls din pacea lui pământul, Şi vântul
Dezlănţuitei patimi trece-n goană
Şi seceră bolnavi în orice parte...
Vedeţi, un neam cum e ajuns de moarte,
Cum alte cad, căci boala le supune...
Şi cine-mi spune:
Se mai trezesc odată adormite
Vieţile de seminţii sttivite?...
Dar, uite,-acum, în ziua de pierzare
Lecuitor purcede să coboare,
Nu-1 ştiu, nu-1 simt, nu-1 văd omorâtorii.
A ta-i caritatea, orişice strigare De care astăzi struna mea tresare;
Tu eşti izvorul lacrimilor mele, Tu-mi eşti povaţa vieţuirii grele; Nădejdea mea spre tine se îndreaptă, Ş-atunci, un leac durerii din vechime Şi ranelor tămăduire dreaptă, Eu glasul tău aştept: viitorime!
Iar voi, întârziaţi poeţi: Tăceţi!
Tăceţi!
De-ar fi atât de-ndurerat Şi-atât de dulce picurat, Cu glasul de privighetori, Al vostru cânt,
OCTAVIAN GOGA
Privighetoarea-i soră cu amurgul, Iar pe pământ,
Noi aşteptăm toţi revărsat de zori, Noi aşteptăm suflarea dimineţii Pe-a lumii temelii, Vrem să vestească soare cântăreţii: Vrem ciocârlii!
NOAPTE
- după Carducci -
Adânca noapte-n veci nepricepută, Odihnă bun-a lucrurilor toate, Ce dormi pe stânci de trăsnet despicate Şi-nvălui drag livada-n flori ţesute;
Voi, flăcări vii, pe boltă semănate, Cu mândra voasrră strălucire mută, De-o tainică poruncă neştiută Pe-aceleaşi căi de-a putuţi îndrumate;
Şi lună, tu, tu vitreg milostivă, Ce tuturor îţi dărui deopotrivă Tremurătoarea pulbere-argintată:
Răspundeţi voi ce-i rostul lumii noastre, Ce taină doarme-n bolţile albastre?...
Nici nu re mişti, tăcere blestemată!...
POEZII
POEZII
- după Ady -I
Eu am pornit din matca Tisei, Cu moşteniţi neînfrânate, Gonind cirezi de visuri oarbe Din splendida păgânătate.
Se prăvălea-mprejuru-mi lumea Intr-o sălbatică strigare Când eu tăcut şi singuratic Căutam o armonie mare...
Robust Apollo de la ţară, Haiduc în goana rinereţii, Chemat de dragoste şi cântec, Loveam cărările vieţii...
Azi nu mai am nici râs, nici glume, Nici dor de zâmbetul femeii, M-au omorât evangheliştii Şi oamenii şi fatiseii.
S 5
lk HI
II
Eu vin de la malul râului Gange Cu visul-mpletit din raze de soare, Mi-e inima biată o floare de lotus Cu fine petale tremurătoare.
Ce chiot şi larmă la iaz lângă moară, Ce mâini noduroase lovesc din topoare Şi cum mă ucide sărurul sălbatic... La marginea Tisei ce caut eu oare?
III
Pe taină, în părăginire, In larguri buruiene cresc... O ştiu câmpia-nţelenită: Este ogoml unguresc.
Eu mă cobor la sfânta humă... O roade ceva... Stau şi-ascult... Popor de ierburi otrăvite, Unde sunt crinii de demult?
Mă strâng sălbăticite vrejuri Când din adânc aştept un glas, Şi-un miros blând de flori uscate M-atinge-ncet la orice pas.
Tăcere - gozul - buruiană
Mă prind, m-adorm şi mă-nvelesc...
Din depărtate râde vântul
Peste ogorul unguresc.
OCTAVIAN GOGA IV
Vii prea târziu, femeie, Cu sufletul tău darnic, M-a omorât pustia In care strig zadarnic.
Pustietatea largă, Vai, ungurească pustă, Cum m-a stropit pe aripi Mocirla ei îngustă...
Azi nu mai e nimica O lacrimă să-mi deie, Eu am venit prea grabnic, Tu, prea târziu, femeie.
i i i
i
ÎN PERIODICE
POEZII ORIGINALE
ATUNCI ŞI ACUM
Copil eram când am avut De fericire parte, Sunt june: fericirea azi De mine e departe.
Cu cât eram mai fericit Când nu ştiam de mâne, Cu-atât mai grele-mi par acum Durerile păgâne,
Cari mă-nsoţesc mereu, mereu Pe-a ttaiului cărare... Şi chinul ce mă mistuie Atât e azi de mare.
Căci nici trecutul nu mai pot Să-1 plâng — să-1 plâng fiefbinte -Şi nici durerea să mi-o spun, Căci nu găsesc cuvinte!
Tavi
„Tribuna", XIV, nr. 275, 12/24 decembrie 1897, p. 1098
414
NU-I FERICIRE PE PĂMÂNT
Avea trei fii sărmana mamă, Dar moartea în al său avânt I-a secetat încet, pe rând, Şi astăzi ea oftând exclamă:
Nu-i fericire pe pământ!
Se iubeau doi cu înfocare, Dar iată vine un aspru vânt, Rumpe tulpina amorului sânt, Şi înşelatul suspină tare:
Nu-i fericire pe pământ!
î
POEZII
Ce dureros pare că-mi zice:
Nu-i fericire pe pământ!
Octavian
„Revista ilustrată", I, nr. 5-6, mai-iunie 1898, p. 107
415
Era bogat, trăia în mărire, Cupa plăcerilor deşertând, Sărac e acum şi suspinând Exclamă-n neagra-i chinuire: Nu-i fericire pe pământ!
Vesel eram. Credeam că-s ferice, Credeam că lumea-i frumos cânt, Dar iat' înainte-mi un negru mormânt
AŞA A FOST SA FIE
De-atâtea ori mi-am pus în gând S-alung şi amintirea, Şi liniştit încet, pe rând, Să-nvăţ a râde ş-a uita...
Dar totul în zadar a fost Să scap de-a patimei povară, Amoru-mi veşnic fără rost, De vreau să-1 sting, învie iară...
Să plâng de-a pururi isrovit
De-a inimii crudă sclavie, Astfel destinul mi-a utzit, Aşa a fost să fie.
Octavian „Familia", XXXIV, nr. 44, noiembrie 1898, p. 523
s Surâzi... înoţi în veselie,
Căci nu e chin şi nu-i năcaz, : Şi-ai vrea ca pururea să-ţi fie:
Un fericit şi vecinie „azi".
5 Toate-au trecut... îţi pat poveste
Cuvintele din blânde sfeti;
f T Te-a)in-acum ce nu mai este:
! Un fericit si dulce „ieri",
f *
Te-ai înşelat şi-n azi, şi-n ieri, io Durerea martor îţi rămâne;
Şi tot ai vrea ca să mai ceri Un credincios şi vesel „mâne"!
Octavian
„Familia", XXXV, nr. 2, 1 10/22 ianuarie 1899, p. 18
418
POEZII
419
DRAGOSTE ŞI GÂNDURI
Când galeşi ochii tăi s-aprind De doruri nenţelese, Te uiţi... şi câte-or fi vorbind Acele gene dese...
Şi firul pe fus învârtit, Ce-1 torci tu şi cu dorul, îmi pare-un firicel vrăjit, Ce-mi ţese viitorul.
- Vicleană eşti... ţi-am spus odat'. A dragostei poveste O ştii de tost... M-ai ascultat Şi-ai mers fără de veste.
Şi când la râu te-am întâlnit, Tu foc de mânioasă, Şi-o lună-ntreagă-a trebuit Mânia s-o descoasă...
Clipitele şi anii trec, Şi tu te joci cu focul, Când eu în vise mă petrec Şi-mi plăsmuiesc norocul.
Dar când te-aş părăsi pe veci, O lacrimă mă-ntoarce, Şi firul tors de zile-ntregi O clipă mi-1 destoarce.
Şi-atunci cu gândul iar mă-mpac,
C-aşa e legea firei,
Când tu-mi râzi galeş, eu să fac
Povestea-ndfăgostirei.
Octavian
„Familia", XXXV, nr. 18, 2/14 mai 1899, p. 211
De ce eşti tu? Mă tot gândesc... Să duci lumea-n ispită, Şi să mă faci ca să trăiesc O lume-nchipuită...
T
ÎN TAINA SĂRII
POEZII
A adormit întreg pământul, Un clopot sună picurat, Sfios îi prinde glasul vântul... Nu-ţi vine-n minte jurământul Şoptit cu tremur şi... uitat...
Octavian
„Familia", XXXV, nr. 33, 15/27 august 1899, p. 390
Când vântul de priveghitori Ttemură lin în preajma sării, Când revin stoluri de cocori Şi vezi că-i cerul fără nori, De ce n-arunci vălul uitării?
Cu flori e lunca împânzită Şi de miresme-i plin horarul, Natura-ntreagă-i dezvrăjbită... De ce-mi faci calea pribegită Si-n inimă-mi sădeşti amarul?.
Şi vântul gureş câteodaf Alintă vârfuri de răchiţi, Şi tot pe lume-i împăcat, De ce mă faci tu să mă zbat, Cu ochii plânşi şi osteniţi?...
Colo-n desişul înflorit,
Un cuib îşi ţes doi porumbei,
Priveşte, tot e-ndrăgostit!
De ce eu singur, părăsit,
Să-mi blastâm traiul, anii mei?...
ADEVĂRURI TRISTE
Ca jăratecu-n cămin Arde-n piept de om viaţa, Ce se stinge-ncet şi lin, Ca jăratecu-n cămin Până dimineaţa...
Ca un vânt de primăvară E şi-a viselor ispită, Căci te scapă de povară, Ca un vânt de primăvară Numai pe-o clipită...
Ca un palid meteor E credinţa la femeie, Căci te-mbată-n al ei zbor, Ca un palid meteor
Numai cu-o scânteie..
POEZII
Peste-o umbră, peste-un vis, Si tu esti bătrân...
Octavian
„Familia", XXXV, nr. 45, 7/19 noiembrie 1899, p. 530
|
Ca o umbră, ca un vis,
Tinereţe nu rămân...
Fug... Mormântul s-a închis
POEZII
STANA
Stătea copila pe podmol
Cu furca-n brâu, cu braţul gol
Şi cu fuioru-n mâni. Un îngeraş cu ochi căprii, Dacă-1 săruţi în ori nu-ţi vii
Trei săptămâni.
Puţin e tortul strâns pe fus, Căci de când el la oaste-i dus
Zi bună n-a avut. Şi torsul ei e fără spor, Căci o munceşte-un chin şi-un dor
Nepriceput.
De când el spada a încins, Ea nici în horă nu s-a prins
Să zic de două ori. Şi, Doamne, mulţi o-au ispitit, Feciori tot vrednici de iubit
Şi domnişori.
Lăsată gândurilor pradă, Porneşte-a căta prin ogradă
şl Trifoi cu patru foi...
m Şi-ntreabă flori de iasomie,
Veni-va Vlad din cătănie, X, Iar' înapoi?
; 25 El i-a dat ei inelul lui:
„Grijeşte-1, Stană, să-l mai pui | Pe la guriţă".
I Iar ea i-a dat năframa ei:
| '" „Nici tu din sân să n-o mai iei,
f     ,w Bădiţă!"
Şi-acum el singur-singurel; Ar vrea să plece după el,
Nici locul n-o mai ţine. Lacrămi din ochi pe şorţ îi cad, •'■ -J? 35 Oftează Stana după Vlad:
„Nu mai vine"...
Dar ttece orişice năcaz, Vei râde mâne de plângi azi, Nu-ţi stă năcazu-n piept. Ho Abia a fost pe înserate,
Şi Stanei i-a-nceput a bate Ochiul drept.
Şi voia bună iar s-a-ntors, Şi Stana ttei fuse şi-a tors, Hi Gătat-a furca toată.
Iar un tovarăş din oraş Adus-a de la Vlad răvaş Pentru fată.
OCTAVIAN GOGA
Cum era ea nu pot s-o spui Când a cetit răvaşul lui:
„Să vii, Stană, să ,z Căci el cu vorbă s-a legat C-or fi nevastă şi bărbat Pe la Plorii.
vii!"...
Octavian
Braşov
„Tribuna", XVI, nr. 255,
19 noiembrie/l decembrie 1899,
p. 1020
IN CALUMNIATORES
S-au stâns frumoase timpuri de fală şi mărire, S-au prăbuşit în groapă măreţii lor eroi, Dar ne-au lăsat o scumpă şi sfântă moştenite, în inimile noastre eterna amintire A vremilor trecute, visate azi de noi.
Ţărâna multor veacuri pierdute-n vecinicie Nu poate să îngroape drag-amintitea lor, Căci ea-i izvorul vieţei în timpuri de sclavie Şi sâmburul din care sperăm că o să-nvie Măreţul vis de aur: frumosul viitot.
O, dragi ne sunteţi nouă, frumoase chipuri sfinte, De cari a noastre mame spuneau fiilor lor, Trăieşte-al vostru nume în a doinei dulci cuvinte Şi vă păsttează vecinie aducerea-aminte Şi inima, şi mintea unui întreg popor.
Ne stăpânesc străinii. Noi ascultăm de ei, Purrăm tăcuţi şi-n pace azi jugul duşmănesc, însă din blânda turmă a pacinicilor miei Răsar cere, şireaguri, voinici puii de lei Când morţii din morminte barbar ni-i pângăresc.
428
OCTAVIAN GOGA
POEZII
429
Au năvălit azi zbirii în templul nost' cu toţii Şi-au necinstit hoţeşte altarul vechi, sfinţit, S-au pus să ne răpească unicul dar al sorţii: Din inimi amintirea, ce ne renvie morţii, Cari numai pentru noi o viaţă au trăit.
Voi n-aveţi sfinţi în groapă ori inimi să-nţeleagă Ce sfântă-i amintirea mai-marilor eroi; Pe noi însă ne doare - căci viaţa noastră-ntreagă E-a vieţei lor vlăstară. Pe noi de ei ne leagă Şi sângele din vine, şi inima din noi.
Lăsaţi deci amintirea s-o cânte doina lină Şi inimile noastre s-o simtă nencetat; Acelor umbre sfinte „poporul" să închină... De spulberaţi cenuşa, va răsări lumină, Care va creşte-n flăcări, în foc neîmpăcat...
Viaţă? Alergaţi degrabă şi-o trăiţi!
Dar glasul vost' al morţilor să nu tulbure somnul.
Trăi-va vecinie lancu în doina plângătoare, Ce-atinge tremurând adâncul codrului, Căci inimile noastre i-or fi ocrotitoare, Şi dacă lumea-ntreagă, de lâncedă ce-i, moare Trăi-va scris în stele etern numele lui...
O.
Braşov
„Tribuna", XVII, nr. 1, 1/13 ianuarie 1900, p. 2
Pe unde azi s-aude tânguitor şi jalnic Horitul păcei: doina, cu mersu-i legănat, Gândiţi-vă că poate să şuiere năvalnic Şi strămoşescul tulnic, îngrozitorul crainic, Cu care dă alarma „poporul-împârat".
Aduce-vă-ţi aminte de scurtele clipite Când răsplătea poporul de veacuri amărât, Când ziduti păcătoase erau jos prăbuşite Şi se scăldau cu fală a cailor copite -S In sângele vost' negru şi searbăd şi urât...
Lăsaţi-ne deci morţii să doarmă liniştiţi!
Căci sfinţi sunt pentru noi cei adormiţi în Domnul.
V-a dat soartea nătângă, nevolnici pripăşiţi,
430
poezii
43
ÎMPĂCARE
Mă gândesc de ce îngroapă viaţa-n neguri cernite
Vălul purpuriu ţăsut din iluzii şi ispite?
De ce firea îţi arată ce n-ar trăbui să ştii,
Şi de ce astăzi doar numai moşnegii mai sunt copii?
Rostul multor taine astăzi se dă lumii să-1 înveţe,
Cade vălul de păiangen grabnic de pe tinereţe,
Pier clipele neştiinţei, urzitoarele de vise,
Ca-n schimb să-ţi dea adevărul unor pleoape deschise.
Lanţul înnădit cu-ncetul din frumoase nebunii
Se rupe ca bunăoară un slab lanţ de păpădii;
Şi te doare când rămâi despoiat de vechea haină,
Ce îmbracă viaţa-n visuri ascunzându-ţi orice taină.
Iar când smalţul neştiinţei ţi-a pierit de dinainte,
Vine adevărul rece, strivitor, dur:
„Fii cuminte, Linişteşte-te, copile, uită inima şi-o-ngroapă, Căci te minte"...
Tu nu crezi... Pentru tin' nu este groapă, Ce-ar pute închide inimi vorbitoare ca să tacă... Şi te zbaţi când vezi izvorul veseliei cum tot seacă, întinzi braţul tremurând după iluzii pierdute. Le aştepţi să vină iarăşi înapoi pe întrecute Şi sufletul dornic iarăşi să-1 înlănţuie-n ispită
Cu himere-mprejmuite de o vrajă negrăită.
}">     închizi ochii ca să minţi... Crezi că doar tot o să vie Şirul de minciuni frumoase croite-n copilărie, Te încerci a pescui din trecut ce nu mai este, Doar din vremile apuse s-a mai naşte o poveste Cu aripi pestriţi de flutur să se lase pe pleoape
w    Şi minciuna dezvelindu-ţi, adevărul să-1 îngroape... .. .în zadar te zbaţi, copile... s-au dus vremile acele, Când tineri erau copiii şi credeau în cer cu stele. Astăzi firea porunceşte visurilor să dispară, Ca din mormântul minciunei adevărul să răsară.
(5     Se ridică deci perdeaua, ca ochilor tăi să dea
Un demon ce părea înger sub mincinoasa perdea. Când broboada de iluzii ţi-o a smuls firea de pe frunte Şi-a sădit în creier tânăr sâmburul minţii cărunte, în zadar te zbaţi să fii şi astăzi ce-ai fost odată,
w     Când de pe pământ treceai sus pe bolta înstelată,
Căci „credinţa" ţi-a fost podul din ţărână până-n aştri. Astăzi podul nu mai este. „Firea i-a ruinat pilaştri." Te-ai trezit, deci nu mai eşti al viselor tale domn, Ca odată când şi treaz erai adâncit în somn. Ţi se deschid ochii mari şi te cutremuri, băiete, Când vezi că ceva de râs a putut să te îmbete; Veselia-ţi pare-atunci un mincinos glas de monstru, Iar chinul în adevăr poruncit de Tatăl nostru! Dar te-mpaci apoi cu soartea care-a fost atât de crudă,
''ii     De-a silit ochiul să vadă şi urechea să audă... Pătimaşul sân deodată îl faci să se domolească, Ca-n loc de inimă caldă, mintea rece să vorbească. .. .Şi te schimbi, te schimbi, băiete, iar năvalnica ta fire ('ura o îmblânzeşte soarta?
Y< Lumea-ntreae-o să se mire
432
OCTAVIAN GOGA
Că eşti nou, şi glume vechi azi de tin' nu se mai prind. Vei vedea pe uliţi babe dându-şi ghionturi şi grăind: „Asta-i feciorul Smarandei?... Cum l-a mai schimbar oraşul! Cine-ar mai crede, leicuţă, că-i tot Nicu, buclucaşul 60 De la noi?.
Şi multe încă o să-ţi sune în urechi, Ca s-arunce înc-un bulgăr pe mormântul celor vechi...
Octavian
Braşov
„Familia", XXXVI, nr. 4,
23 ianuarie/4 februarie 1900, p. 38-39
LACRÂMI...
Când o lacrimă pribeagă
Genele-mi va-nroura,
Tu să ştii, iubita mea,
Că din dragoste se-ncheagă...
Iar când lacrămi în tăcere S-or porni din ochi potop, Tu să ştii că orice strop I-un picur de mângâiere...
Când vei vedea ochii mei seci, Fără lacrimi în pleoape, Tu să ştii că mi-i aproape Ceasul liniştei de veci.
Octavian
Braşov
„Familia", XXXVI, nr. 16, 16/29 aprilie 1900, p. 187
POEZII
PE ULIŢĂ
Cu mersul lin şi legănat, încet te strecori pe uliţă, Ca chipul unui basm visat... Din plete vântul câteodat' îţi flutură câte-o şuviţă...
Şi treci zâmbind... Uliţa toată Tu o cuprinzi cu ochii răi, Ce c-o clipire tremurată Se pierd în zarea depărtată Şi-aprind la patimi şi văpăi...
Cu ochii leneşi, osteniţi, Tu eşti frumoasă ca ispita Trimisă celor pocăiţi... Din patimi multe şi dorind Le-a plăsmuit rostul ursita...
%30
% 35
Văpaia lor mi-a rumenit în treacăt veştedu-mi obtaz Şi locului m-a-nţelenit... Potop de patimi s-au pornit Să rup-al inimei zăgaz...
Şi când trăsar, din nou pornesc Grăbir să dau de urma ta. Dar ochii mei când te zăresc, Pe faţa tuturor cetesc Potopul din inima mea.
Şi-atunce stau pe gânduri dus, Oprit în al viselor zbor... Şi mă gândesc că Cel-de-Sus Pe tine pe pământ te-a pus Ca pe-o icoană... tuturor.
Octavian
Braşov
„Familia", XXXVI, nr. 21, 21 mai/3 iunie 1900, p. 243
Pe la răspântii când te-abaţi, Adese-n faţă te-ntâlnesc, Şi ochii tăi învăpăiaţi Pe-ai mei îi pleacă tulburaţi Şi jos în ţărnă-i pironesc.
MAI RÂMAI...
O clipă numai mai rămâi, Nu-mi duce liniştea cu tine, Şi somnul de la căpătâi, Şi rostul zilelor sănine, O clipă numai mai rămâi...
Tu eşti prilejul fericirei în nopţi de-a rândul plăsmuit, în rin' se-ntrupă vraja firei, Şi pentr-un suflet obosit Tu eşti prilejul fericirei.
30
Văpaia ochilor tăi galeşi îmi dă scânteia vieţii mele, Numai pe ei îi am tovarăşi Şi-mi însenină zile grele Văpaia ochilor tăi galeşi.
Rămâi să ne-avem vecinie drag Şi te-alipeşte de-al meu sân, Ca-n crânguri iedera de fag... Rămâi să uit că sunt bătrân... Rămâi să ne-avem vecinie drag.
POEZII
în ale tale dese plete
Tu lasă-mi capul să s-ascundă,
Doat ale gândurilor cete
Nu vor putea să mai pătrundă
Prin ale tale dese plete...
E dulce dragostea şi sfântă Când nu-s năcazuri şi amar, Dar chinului ce te frământă Când ea se pune stăvilar E dulce dragostea şi sfântă...
De-aceea-ţi zic să mai rămâi, Să nu-mi duci liniştea cu tine Şi somnul de la căpătâi Şi rostul zilelor senine... O clipă numai mai rămâi...
Octavian
„Familia", XXXVI, nr. 26, 25 iunie/3 iulie 1900, p. 304
438
POEZII
439
MĂGDĂLINA
O beznă deasă s-a-nchegat Şi-o negură de ploaie... E pace şi linişte-n sat, Abia mai sună picurat Un clopot de cioaie.
Şuieră vântu-n calea-i lungă, Pe când un fulger ascuţit Pe cer mai taie câte-o dungă. Se grămădesc oile-n strungă Şi cânii lattă răguşit.
Duios pătrunde de la stână
O doină-n liniştea adâncă,
Şi brazi, şi paltini o îngână,
Iar vântul şuierând o mână
Spre câte-un vârf pleşuv de stâncă.
Din vârful unui brad ţăpos, O bufniţă cobeşte-a jale Un cântec surd şi fioros...
— Cine din vârful cel stâncos S-a prăvălit deodat' în vale?!
- Nimic... A firei răzbunare S-a stins... Invăluită-n foc, De după brazi luna răsare, Se uită jos cu nepăsare
La mâneca unui cojoc...
El, Radu!... Radu e prepus, El poartă, păcătosul, vina, El a-nşelat-o şi s-a dus, El va da seamă colo sus Că nu mai este: Măgdălina.
Octavian
Răşinari
„Tribuna", XVII, nr. 139, 16/29 iulie 1900, p. 554
Căinţa unui gteu păcat Din jalea doinei se răsfrânge, Din când în când câte-un oftat Mai prinde vântu-naripat, 2» Iar doina tremură şi plânge.
440
POEZII
441
pe gânduri
Când privirea ostenită mi-o pironesc la pământ
Şi privesc cum se roteşte ţărna spulberată-n vânt,
Stau pe gânduri, căci îmi vine ca al ţărnei rotogol
Să-1 aseamăn nu ştiu cum cu-al iluziilor stol,
Ce se pierde tremurând, alungat de-un vânt duşman:
Unde-s visurile sfinte, plămădite an de an
Şi pierdute în clipita unui adevăr amar?
Nu mai vin - s-au dus pe veci şi le cheamă în zadar
Inima, să se întoarcă ca ţărâna în pământ.
O, pământ!... Când te privesc, tu îmi pari atât de sfânt,
Mintea mea în tine-ntrupă adevăratul izvor,
Dătător de fericire şi de pace dătătot.
Când gândesc prin câte vremuri tu te vei fi străcurat,
Mi te-nchipuiesc atunci un moşneag împovărat,
Cu un sac purtat în pace de umerii gârboviţi -
Ce povară fără margini port umerii-ţi osteniţi,
Căci atâţia sunt pe lume şi li-e greu păcatul lor!
Şi tu, biet moşneag bătrân, ca un tată răbdător,
Ocroteşti pe cei ce râd şi hulesc a ta făptură.
împărţi hrană părintească la clevetitoarea gură
Şi-o primeşti la sânul tău când pe veci a amuţit...
Mititeii sap-o groapă şi în sânul tău rănit
Se aşază liniştit mincinosul tăposat -
I      El sădeşte-n trupul tău un tăinuit, greu păcat... | 25   Tu te-nfiorezi de el, dar la nime nu-1 mai spui, |      Căci eşti bun şi n-ai mai vrea ca să vină tot ai lui, e       Şi să-1 sfâşie cu dinţii pe cel poreclit de „sfânt". Noi suntem atât de mici în trufaşul nost' avânt, Ce ne-ndreaptă ochii sarbezi spre lumea nemărginirei... 30    Nouă suferinţa ta ne dă rostul fericirei,
Să trăim viaţa noastră omorându-te pe tine... E senină faţa ta, cea cu râuri cristaline Şi cu câmpuri adâncite sub povara mătăsoasă. M       Veselă e faţa ta şi gingaşe şi frumoasă.
.15    încât când o văd atunci îmi pierd firea... Mi se pare Că privesc zburdălnicia prinsă-n ochi de fată mare. Dar pe noi cei mici din leagăn astfel ne-a plăsmuit firea, s        Ca prădându-ţi frumuseţea să ne stoarcem fericirea. '        Noi tăiem în coasta ta cu fierul o brazdă lată,
40    Noi tăiem în trupul tău, şi tu, cel bun, drept tăsplată, «        Ne dai viaţa ce ne-o scurgem din inima ta rănită...
Nu te doare când îţi vezi ţelina desţelenită ♦       Şi brăzdată-n lung şi-n lat lunca cea de micşunele?
Tu simţi groaznica durere când te despărţeşti de ele, 45    Insă inima ta blândă o preface în răbdare,
Din cari duşmanilor tăi viaţă blândă le răsare... Pe cel ce ţi-a rănit trupul să-1 primeşti la sânul tău, Şi cu părintescu-ţi braţ tu acoperi pe cel rău, Ascunzând păcatul Iui sub tăinuitoarea glie, 50   învii flori deasupra lui, încât nimenea nu ştie Că sub ele-i pitulat viermănosu! trup de om! Tu, cel mare, eşti cel bun, pe când noi, un slab atom, Ne împrejmuim cu mreaja unor rele uriaşe Şi din păcate croim o dăinuitoare faşe, "    Ce ne-ncinge strâns pe toţi, şi pe moş şi pe nepot. Şi păcatele sunt grele. Umerii tăi cum mai pot
442
OCTAVIAN GOGA
443
Să le poarte greutatea, că-s bătrâni minune mare? Eşti covârşit de povară... Câteodată... mai arare, Când s-a grămădit asupră-ţi un păcat slăvit de vremuri, Şi povara lui te-ndoaie, atunci şi tu te cutremuri, Ca păcatul să-1 înghită sânul tău ce se desface. Dar curând peste mânie tu ne verşi iar blândă pace.
Eşti atât de „bun", Pământ! dar atât eşti de „bătrân"! Cine ştie lângă tine până când mai tot rămân Pacea veche şi răbdarea unui împăcat moşneag! Azi i-arât de lung şi greu al păcatelor şirag, încât o să-ţi copleşească trupul slab şi gârbovit Şi-o să-ţi pierzi răbdarea veche care-atât ne-a ocrotit!
Cine-mi spune cum va fi soarele ce-o să răsară, Când şi „tu" vei fi sătul de-a păcatelor povară!
Octavian
Braşov
„Familia", XXXVI, nr. 33, 13/26 august 1900, p. 388
15
TE-AI DUS...
Te-ai dus tu, chip trandafiriu Al negurosului meu trai... Te-ai dus, dar vecinie îmi răsai; De vraja ta mă-mbăt acum, Şi-aş da viaţa mea să ştiu Al pribegiei tale drum...
De după vârfuri de răchiţi A lunei raze se desfac, Sărută picurii din lac; Iar în otava-nrourată Doi licurici îndrăgostiţi Şi azi s-aprind ca altădată.
Dar eu nebun nu mai trăsar De vraja firei zâmbitoare, Pierdut cu ochii-n depărtare, Ascult un cânt sfios de flaut, Ce-mi spune trist că în zadar Pe astă lume te mai caut!
Octavian
Răşinari
„Tribuna", XVII, nr. 160, 17/30 august 1900, p. 638
POEZII
AS VREA...
Aş vrea un cântec nou odat' De pe-ale lirei moarte strune: Năvalnic cânt învăpăiat, Ce tuturora să vă sune Ca glas de tulnic depărtat.
Nădejdea vieţii împăcate, Credinţa sfântă de moşneag Şi rostul dragostei curate Le-aş vrea pe toate-n rând, şireag, Aievea-n cântu-mi întrupate.
Şi dacă azi pe strune bat Tot cântul vechi şi cunoscut: E că şi astăzi mă mai zbat Tot în năcazul din trecut, Ce-n inimă mi s-a-nchegat...
Octavian
Budapesta
„Tribuna", XVII, nr. 201, 18/31 octombrie 1900, p. 801
Aş vrea să glăsuiesc minciuna De fericire-aducătoare, S-ascult de minte totdeauna, Şi-n zbuciumări copleşitoare Veselitor să-mi cânte struna.
Dar mi-e în inimă sădit Tot rostul stihurilor mele, Nu mintea mi l-a plăsmuit, Ci-n calea mea de printre stele Pe neştiute-a răsărit.
POEZII
DACĂ...
Dacă viaţa-mi pribegită cu năcazurile-i toate Ar fi vis născut din groaza unei nopţi înfricoşate, Eu vă jur că-n zorii zilei
când din ochi mi-ar pieri somnul Cu cucernică gândire
şi cu sufletul în Domnul, Pocăit şi fără patimi
mi-aş preface-n bani averea. Jumătate-aş da-o-ndată
la săraci precum li-e vrerea, Iar la schitul sfânt din deal
cealaltă jumătate, Ca să-mi deie-n schimb icoana
sfânt-a Maicii Preacurare, Ca s-o pun sub căpătâiul
pocăitei mele minţi... Iar ceaslovul şi psaltirea
şi viaţa celor sfinţi Mi-ar fi de-aci înainte
purtători de duh şi gând. Umilit şi stâns la faţă
aş veni la voi pe rând, Ca să puneţi mila voastră
în mâna-mi tremurătoare, Tot obolul sărutându-1,
l-aş ascunde-n cingătoare. Şi-aş chema la mine-apoi
şepte popi cu bărbi cărunte, Să-mi cetească sfântul maslu
miruindu-mă pe frunte, Şi să roage şepte zile
sfânta pronie cerească, Ca de astfel de vedenii
veci de veci să mă ferească!
Octavian
Budapesta
„Tribuna", XVII, nr. 204,
22 octombrie/4 noiembrie 1900, p.
BLONDINEI
ADEVĂR.
Un foc vrăjmaş mi-e inima, nebuna, Şi mii de patimi îi aprind văpaia, Tu singură-i poţi stânge bobotaia, Frumoaso, tu, cu ochii ca minciuna... Şi codrul des cel sărutat de soare, La sânu-i mii de paltini ocroteşte, Şi el la toţi frunzişul le clăteşte De-un singur cântec de privighetoare...
Octavian
Budapesta
Tribuna, XVII, nr. 236, 10/23 decembrie 1900, p. 942
I
Se stâng visele toate. Viaţa le doboară. Trimite adevărul: mişel bătrân, nărod, Un gâde cu-o secure ştirbită subsuoară, Ce lucră pe-ndelete şi tâde când omoară Pe bietul nevoiaş, întins pe eşafod.
Când mintea te îndeamnă şi-n inimă-ţi răsare Din şirul blând de vise o umbră - numai una, Un hohot lung de râs s-aude-n depărtare; E glasul de triumf, ce-1 urlă-n gura mare Căruntul adevăr, ce-a biruit minciuna...
Minciună: chip de demon cu aţipi ostenite, Cu galeşe zâmbite pe buză-ncremenită, Din a credinţei pături faci caier de ispite, Din cari inima toarce lungi fire aurite: Iluzii ce-mpresoară o minte nebunită.
Băiat cu ochii limpezi, cu fruntea liniştită, Te-arunci în valul vieţii vârtos, vioi, vătatec, De vraja unei clipe ţi-e mintea priponită -Credinţa viorie ţi-e vălul de ispită, Broboada împăcării în saltu-ţi nebunatec.
450
OCTAVIAN GOGA
Trec ani, răresc broboada... Clipeşti din ochi atunci, Trasai când vezi că totul aievea e întors, Şi te cuprinde mila când ochii ţi-i arunci La stearpa răsplătire a sfintei tale munci, Ce mintea ţi-a răpus-o şi inima ţi-a stors...
Trec ani, aduc lumină... Broboada destrămată
A spulberat-o vântul albasttei depărtări:
O inimă ucisă şi-o minte răposată,
Un zâmbet mort de gheaţă şi-o pace idioată,
Atâta ţi-i răsplata eternei zbuciumări...
*
Bătrân năuc şi gureş, la vatra încălzită
Te-aşezi în toată seara cu droaia de nepoţi:
C-o limbă ca din carte, aleasă şi gândită,
Povestea îndrugată, povestea povestită
Tu le-o mai spui o dată...
.. .Ei dorm de mult cu toţi...
Spui glume învechite... Nimic nu te mai doare.
Tuşind înţelepţeşte, îţi sfătuieşti urmaşii,
Ce te ascult alene cu feţe zâmbitoare...
Şi... umplu trei batiste de lacrimi simţitoare,
Când prăvălesc la bulgări pe trupul tău gropaşii.
.. .Se stâng visele toate... Viaţa le doboară. Trimite adevărul: mişel bătrân, nărod, Un gâde cu-o săcure ştirbită subsuoară...
451
DIN VIAŢA
L-a râs - amar l-a râs copila Când de iubirea lui i-a spus, Cu plâns în ochi cerşindu-i mila... L-a râs cu hohot...
El s-a dus... Trec ani. El, stors de zbuciumare, în casa de nebuni şedea... Plângând ea îi cerşea iertare... El o privea năuc... zâmbea...
Octavian
„Familia", XXXVII, nr. 2, 14/27 ianuarie 1901, p. 13
Octavian
Budapesta
Familia, XXXVI, nr. 51-52,
24 decembrie 1900/6 ianuarie 1901, p. 604
POEZII
CLIPE SENINE..
Eu copil, tu fată mare... Uite,-mi vin în minte toate Nebuniile uitate Pe-a trecutului cărare...
Eu cu sufletu-mpâcat... Uite,-ţi scriu câte-o scrisoare.
Octavian
Răşinari
„Familia", XXXVII, nr. 5, 4/17 februarie 1901, p. 54
Prea ne copleşise vrerea,
Sărutările fierbinţi;
Şi ţărmuiroarei minţi
Prea de tot i-am stors puterea...
Prea ne-a îmbătat dulceaţa
Vioriului păcat,
Ca treziţi din el odat'
Să nu ne schimbăm viaţa...
Prinşi în pacea argintie, Ne-am dat mâna despărţirii... Pe când patima iubirii Ne-am sădit-o-n prietinie.
Tu, cuminte, zâmbitoare, Spui trecutu-nviforat...
TU DORMI.
Te du... mai lasă patima iubirii!... Mi-e grea viaţa prea de tot trăită... De-abia-mi ridic pleoapa ostenită Şi-aş vrea un ceas etern al adormirii...
Să dorm!... Să uit iubirea ta pripită Şi chipul tău, vecin păcătuirii... Să dorm!... s-arunc broboada amăgirii Pe viaţa-mi moartă, stoarsă şi răcită...
Să dorm!... să-mi văd viaţa-ntreagă scoasă Din al uitării vioriu noian... Să te visez: o fată sănătoasă,
Cu gând senin, curat ca de mărgean, C-ai adormit cu coatele pe masă, După cetirea primului roman...
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 32, 18 februarie/3 martie 1901, p. 29
Tu dormi!... Ce sfânt îmi pare somnul Sub geana ta încremenit... Din ceruri pare că chiar Domnul Cu mâna lui te-a adormit...
Şi somnul tău duios şi lin E-atât de multe spunător... încât îmi pari un chip senin Din alte lumi coborâtor...
I ,a patul tău îngenunchind, Mă-nchin cucernic şi curat... Rostesc pe neştiute-n gând Un Tatăl nostru tremurat.
„Ne mântuieşte de cel rău"...
Dar iată luna se desface...
Ţi-a luminat... tot... chipul tău...
Mă duc, copilă, dormi în pace!
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 37, 25 februarie/10 martie 1901, p. 33
TE-AI DUS...
De mult te-ai dus...
Nici nu mai ştiu pe ce poteci,
Căci nu mi-a fost ursit pe veci
Seninul clipelor visate.
La Cel-de-Sus
Mă rog de-atunci în taina serii, Cerşindu-i purpura uitării Vieţii mele înşelate...
Dar în zadar... Din frunza tremurată-n vânt, Şi din al doinei sfios cânt, Icoana ta mi se desprinde... Şi stăvilar
Zadarnic cerc să pun iubirii, Căci din albastrul amintirii Văpaia veche se aprinde...
Şi chinul greu Mi-a rupt al inimei zăgaz, Ţi-ar curge lacrimi pe obraz De-ai şti a vieţii mele cale...
POEZII
Pe Dumnezeu ;* Şi tu l-ai implora plângând
Să smulgă bietului meu gând '• Şi umbra amintirii tale...
\ Octavian Budapesta
„Familia", XXXVII, nr. 8,
25 februarie/10 martie 1901, p.
î
i
POEZII
DRAGOSTE BARBARĂ
Ascultă, fată!
Glasul meu cuvântă: Tu eşti minciuna
cea mai mincinoasă, Păcatul tu l-ai scris
cu negre slove Pe fruntea mea,
ca fierul înroşit, Ce-nfioarâ carnea
manei de tâlhar... Ascultă, fată!
Ieri pe drum de ţearâ De un şerpe-am dat
cu solzii ca argintul Şi l-am strivit
cu muchea de săcure!... Ascultă, fată!
Sânge mi-e pe buză Şi tu l-ai stors
cu buza-ţi încleştată Şi-ai râs — ai râs
cu furtunatic chiot, Când mi-am uscat
i .35
" 40
cu mâna picătura... Ascultă, fată!...
Şerpelui din cale, Pe rând, pe rând,
i-am sărutat toţi solzii... Şi-am plâns nebun
când se zbătea în tină Şi-ngenunchind am zis
un Tatăl nostru... Ascultă, fată!
Patima mă-ndoaie Şi mă sugrumă
tremurul puterii, Şi-o vrere simt,
ce creieru-mi sfredeleşte... Te du şi fugi!...
şi braţu-mi nu te-ajungă... Te du şi fugi!
şi buza-mi nu te-atingă... Căci te omor
cu mână păcătoasă!... Te du si fugi!...
Căci te iubesc, femeie!...
Sfinx
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 47, 11/24 martie 1901, p. 42
460
POEZII
461
DESPĂRŢIRE
Uite,-ţi spun: Deschide-mi calea! Te-am urât! Ţi-o spun pe faţă.
Mângâia-te-va trecutul şi bucata de viaţă,
Ce ţi-am aruncat-o ţie, fără pic de judecată!...
Dar nu-ţi pese că mă duc, doar tu eşti frumoasă, fată, 5 Şi la orice colţ de srradă mai găseşti băieţi ca mine,
Ce cu mintea-nlănţuită rând pe rând o să se-ncbine
înaintea ta cu toţii, robi nebuni făpturii tale,
Şi-o să-ţi cânte stihuri multe şi potop de osanale,
Şi-o să-ţi spună că o nimfă, o iluzie le pari, io Plăsmuită-n taina nopţii de-un copil cu ochii mari!
Eu mi-am stors văpaia veche dătătoare de iluzii,
Şi-n zadar mă mai încerc să te aşez la vatra muzii, Şi din chipul rău să fac inimei mele altar... Prea te-ai dat cu totul mie. Prea n-ai mai pus stăvilar /5 Patimei ce-ai îngrămădit-o în iubirea-ţi fără margini... Eu atât amar de vreme am fost rob plăcutei sarcini, Ce mi-a lunecat pe umeri... dar mi-e greu s-o port acum; Astăzi inima şi mintea mi s-au străcurat pe-un drum Nesimţir în vremea veche, când visam cu tine-alături... 20 Nu te cuprindeam atunci în a minţei mele pături... Amorţită-mi era mintea... Visător în nopţi de vară, Stam cu fruntea-n mâni plecată... Şiretenia bizară, Ce-ţi încremenea pe buze, eu o sărutam aprins...
Uite, ştiu clipa năroadă când de mijloc te-am cuprins Şi ţi-am spus că te iubesc.
Tu c-o dragoste-nvăţată Mi te-ai aruncat în braţe
O sfială trămurată Mi-a încremenit în suflet şi mi-a domolit simţirea -Grabnic m-am desprins de tine -
Mă rodea adânc iubirea Cumpărată-aşa cu graba........................
Rece te-aş dori, femeie. Ca o marmură de rece... Să zâmbeşti, când din văpaia care-n mine se petrece Se încheagă tresărirea unei vreri neţărmurite -Să nu-ţi nebunească mintea farmecul unei clipite Şi-o privire mincinoasă, tremurară pe sub gene, Să nu mi te-aducă-n braţe. C-o moleşiroare lene Să nu reînvii păcatul sub albastrul gingăşiei -Azi mi-c greu să mai privesc rostul nevinovăţiei, Ce se pierde în minciuna pescuită din oglindă... Şi mă ruşinez când văd cum de poate să te-aprindă Glasul unui cântec searbăd ce-mi alunecă pe strune... Cânt tocit şi fără noimă, cu aruncături nebune De cuvinte, din cari tu chipul tău l-ai plăsmuit. Pare că şi-acum ptivesc lacrima ce-a tresărit Sub pleoapă-ţi, când în vers te-ai cunoscut întrupată. Şi gândesc că-n lumea asta mare şi împestriţată, Prea sunt multe chipuri şterse, ce-s aievea ca al tău, Uite, mă cuprinde mila şi năcazul, dar mi-e greu Să te mai iubesc acuma...
M-aş munci viaţa-ntreagă în zadar, căci mintea ta n-ar putea să mă-nţeleagă,
462 OCTAVIAN GOGA
Prea eşti smulsă tu din lutul zilelot de săptămână...
v>      Nu iubire vorbăreaţă, vreau o dragoste păgână Ingrădită-n taina sfânră a tăcerei poruncite! Să te mistui de văpaia plămădită din ispite Şi să taci, s-ascunzi dorinţa sub broboada tăinuirii, Mi-ai sta vecinie aninată, strânsâ-n lanţul amintirii
c,o      Şi te-aş preamări atunci când râzând c-un hohot lung Mi-ai şopti înţelepţeşte: patima din piept s-o smulg Şi să fiu cuminte.
Eu, nebunit de-atâta minte, M-aş topi în bobotaia păcătoasă şi fierbinte
61      Şi m-aş stinge-apoi -
Hârleţul m-ar acoperi cu lut... Uite-atunci, în taina nopţei, de mormântul meu tăcut Tu cu pasul măsurat, cu privirea liniştită Să te-apropii, să-ngenunchi, şi iubirea-ţi priponită
70 De catapeteasma minţei s-o cuprinzi în rugăciune Cătră Dumnezeu preasfântul.
Nu vreau zvârcoliri nebune, Să te-arunci la poala crucii...
Numai două lacrimi sfinte
71 Să-ţi alunece pe faţă... iar iubirea ta cuminte
De cel răposat s-o lege jurământul manei drepte... Infrânarea ta cea veche pocăinţă să deştepte In inima-ţi înţeleaptă...
Să priveşti nemărginirea ho      Strânsă-n ale nopţii frâne, s-o asemeni cu iubirea In obezile tăcerei...
S-arunci rrei seminţi de flori Pe movila ce m-ascunde...
Dimineaţa până-n zori »5      Ochii să-ţi ştergi cu şorţul şi cu fruntea nencreţită Să te depărtezi... Iar ochii la movila părăsită
POEZII
463
înapoi să nu privească...
Trecătorii să te vadă Cum cu fruntea ridicată rece te arăţi pe stradă. Iar în nopţile de iarnă, stând la vatra încălzită, Când cărbunii se vor stinge sub cenuşa înăsprită, începând: „A fost odată", tu cuprinde-mă-n poveste Şi-o lacrimă să-ţi ştergi când sfârşeşti:
„...Si nu mai este"...
Astfel te-aş dori, femeie, ca o marmoră de rece,
Să zâmbeşti când din văpaia care-n mine se petrece
Se încheagă tresărirea unei vreri neţărmurite...
- Ţie prea uşor ţi-e jocul... Micile tale ispite
Prea sunt înţelese toate... Rostul lor mi-e greu acum,
Căci azi inima şi mintea mi s-au străcurat pe-un drum,
Nesimţit în vremea veche, când visam cu tine-alături,
Astăzi te cuprind pe tine în a minţii mele pătuti.
Şi deci mângâiere fie-ţi acel petec de viaţă
Ce ţi-am dat: obol al milei...
Te-am urât, ţi-o spun pe faţă!
Octavian
Răşinari
„Familia", XXXVII, nr. 12,
25 martie/7 aprilie 1901, p. 135
NOI SI ELE
Iubirea lor
De ani senini era legată, Când el i-a spus fetei odată Că nu mai vrea să-i fie mire. Pe-nşelător
L-a plâns o lună-ntreagâ fata, Rugându-se la Preacurata, Şi-apoi... s-a dus la mănăstire.
II
La bal mascat
S-au întâlnit şi s-au iubit,
Când ea i-a scris că l-a minţit
Cu dragostea-i de două luni.
îndurerat,
El a zâmbit o clipă doar... Iar prietenii l-au pus în car... L-au dus în casa de nebuni...
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 57, 25 martie/7 aprilie 1901, p. 49
---io
CÂNTEC
în salbă multe mărgele Porţi, iubito, dar se poate Că ţi-ar părea puţinele Când ai număra pe ele Dragostile tale toate.
în salbă s-au pripăşit Şi doi taleri subţirei, Dar de-ar fi la cumpănit Cu credinţa ta-n iubit Talerii ar fi mai grei.
Octavian
„Tribuna literară", XVIII, nr. 8/21 aprilie 1901, p. 59
CÂNTEC MODERN
ABĂTUT.
Inima ta, frumoasă fată, E-o casă de amanetare, Unde dragostea-şi aşază Câteodată fiecare. Dar cum în viaţă se-ntâmplă, Omul cu cap luminat îşi răscumpără degrabă Iară ce-a amanetat.
Octavian
„Tribuna literară", XVIII, nr. 65, 8/21 aprilie 1901, p. 60
Sicriu închis mi-e mintea zbuciumată Şi inima o încuiată poartă. Pierdută-i cheia... şi mi-e nădejdea moartă, încât mă-ntreb iubit-am eu vreodată...
5 O doină-mi sună jalnic în urechi,
Eu năucit în lira mea lovesc Şi lira plânge... Coardele-mi şoptesc: „Prea ai iubit în vremurile vechi!"...
Octavian
Răşinari
„Familia", XXXVII, nr. 15, 15/28 aprilie 1901, p. 174
POEZII
NECESSITAS FACIT VERSUM
Şi mi-e foame. Poezia Ce v-o scriu e plagiată! Din inima mea-i furată, Ea o cântă câteodată, Când i-o spune: sărăcia. Ba mai mult! Chiar nici hârtia, Pe cari mi s-a aşterne scrisul Nu-i de-a mea... E învelişul Unei cărţi din anticar. Ieri am vândut la librar Cel mai din urmă volum... Şi i-am zis: „N-ai vrea acum Să-mi plăteşti, şi o să-mi scriu Tot în versuri ca acestea Zbuciumarea şi povestea Celor douăzeci de ani". Mi-a răspuns: „Nu face bani!" L-am lăsat...
Cum ar plânge de-ar vedea
Că seninul ei porttet
Nu-1 mai am... E-n amanet.
Ori poate mi-ar da... mai ştii?.
Dar în lături, reverii!
Ea-mi dă dragoste, nu... pâne!
Nu mai am nimic... nimic.
Ba mai am... mai am un pic,
Ba mai am: nădăjduirea
Şi credinţa în iubirea
Grijitotului de sus,
Cel ce pe pământ ne-a pus
Şi...
Dar tu mă iartă, Doamne, Tu mă iartă - căci mi-e foame Dacă şi astea le-aş vinde Pentru-un codru de merinde, Să-mi alin păgânul dor... Ah, dar nu-i cumpărători...
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 75, 22 aprilie/5 mai 1901, p. 67
Acum pe masă Capu-mi ostenit se lasă Şi visez pierdut... Azi-mâne O să mă-ntâlnesc cu „Ea".
470
471
VARIETAS...
Vreun an de-o fi... Ne dam inele, A dragostei dovadă. Amorul nost' îl cunoştea Şi lumea de pe stradă...
Şi-acum tu nu mă mai cunoşti Şi râzi când mă priveşti...
Şi-acum eu nu te mai cunosc Şi plâng când mă priveşti...
Octavian
Budapesta
„Familia", XXXVII, nr. 19, 13/26 mai 1901, p. 222
ZÂMBET TRIST...
Mi-e glasul sec şi fără spor Şi mă îneacă tusa De mă sfârşesc... Azi-mâne mor Şi voi tot aţi vrea, domnilor, Să-mi cânte vesel muza?...
îmi sfârtic haina mea odat', Atunci la casa mea veniţi, Să v-arăt pieptul dezbrăcat Cât e de-ngust şi de uscat, Cu-a voastre mâni să-1 pipăiţi.
Şi dacă v-ar aluneca
Mâna pe pieptul ăst uscat,
Şi voi cu mine v-aţi mira
Că şi astăzi mai pot cânta
.. .Că pieptul nu s-a sfărâmat?...
împrumutaţi-mi pieptul vost', Umflatul piept de taur, Şi schimb al cântului meu rost, Şi-1 fac din plânset trist ce-a fost:
OCTAVIAN GOGA
Dar, când mi-e glasul fără spor
Şi mă îneacă tusa, De mă sfârşesc şi stau să mor, Cum mai puteţi vrea, domnilor, Să-mi cânte vesel muza?...
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 94, 20 mai/2 iunie 1901, p. 83
I
^ f
t 'iii1
IRONIE
El a muncit sărac, flămând Pân' ce, cuprins de-al vieţii val, S-a sfărâmat şi părăsit L-au dus la groapă din spital.
Trec două luni. Pe-un critic gras, Cu ochelari, cu nas pistrui, L-au premiat pentr-un volum Scris despre versurile lui.
Iar ca să fac' un monument Poetului „fără noroc". Cei ce-1 admir' au aranjat O petrecanie cu joc...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 98, 27 mai/9 iunie 1901, p. 87
474
RUGĂMINTE...
RÂS PRINTRE LACRĂMI
Hârleţul prăvălea pământ pe nişte scânduri ţintuite, Eu te priveam cum te boceai cu manile împreunate, Şi-n suflet mi-au încremenit a tale lacrimi ostenite... Am plâns şi eu... Tu m-ai privit... 5 ...Şi ne-am trezit pe nesimţite
La groapa nouă amândoi, cu manile împreunate... ...Şi ne-am iubit pătrunşi adânc de suferinţa-mprumutată, Dar tu te-ai dus, căci ai minţit, când te boceai plângând la
groapă...
Eu, uite,-s slab şi poate mor, dar, pe Fecioara Preacurată, w Te rog la moarte să nu-mi vii...
întreagă lumea adunată M-ar blăstăma, căci te-a-ndrăgi, când te-i boci plângând
la groapă...
Octavian
Budapesta
„Familia", XXXVII, nr. 21, 27 mai/9 iunie 1901, p. 246
Şi dacă astăzi ochii mei Nu cred nici în lumina Ce stă aproape sâ-i orbească, Tu singură porţi vina...
Şi dacă mi-e stomacul rău Şi nu-mi tihneşte cina, Şi dacă-s bleg şi nătărău, Tu singură porţi vina...
Şi dacă scriu şi versuri proaste Şi urlu: „Signorina", Slăbeşte-mă cu supărarea, Tu singură porţi vina...
Şi dacă azi port părul lung Şi par un Catilina (O, dac-ai şti tu cine-a fost!), Tu singură porţi vina.
Şi dacă-n dragoste-o s-ajung Să-mi umplu carabina
octavian goga
Şi-apoi... apoi... să nu mă-mpuşc. Tot numai tu porţi vina.
Octavian
Budapesta
„Tribuna literară", XVIII, nr. 103, 3/16 iunie 1901, p. 92
PE PAT
Vin', copilă, lângă mine Uite,-mi cade-atât de bine Să te văd aşa plângând... Şi eu plâng cu tine-n rând, Dar cu inima mea plâng, Căci cu ochii mi-e ruşine... Bine văd eu că mă stâng Şi că mâne-n asfinţit Câte-un suflet plictisit, Văzând vălul tău cernit, Nemaiaşteptând răspunsul Va-ntreba: cine-a murit?... Eu voi fi.
M
*
De aceea-ţi zic Să mai stai numai un pic Lângă mine lăcrămând... Să văd unde izvorând, Lacrămi râuri rând pe rând, Inchegându-se-n potop... Vreau să văd cu ochii mei Cum se scurge strop de strop, Vreau să văd acum, căci mâne,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Neuitându-mă la tine, Cine ştie, plânge-vei?...
Şi din lumea asta-ntteagă, Singură tu mi-ai fost dragă Uite,-acum la despărţire Mi se strecură prin minte Palida noastră iubire...
Ştii? era sâmbătă seara...
Tu de-o patimă fierbinte
Tremurând loveai ghitara...
M-am oprit pe gânduri dus
Sub fereastra ta din colţ...
Şi, privind printre perdele,
Te-am văzut şi mi te-am pus
Idol visurilor mele...
Astfel ne-am urzit iubirea
Tainică ca licărirea
Unui sfiicios opaiţ...
Dar acum mă duc... mă duc.
O inimă mai curată
N-o s-ascundă niciodată
Umbra crengilor de nuc...
Uite,-s slab şi deşirar,
Iar prin vinetele vine
Sânge... sânge nu mai vine...
De pe degetul uscat, Uite, mi-a alunecat Şi inelul de logodnă... Doamne, cât l-am sărutat, Câte vise a-ntrupat Mintea mea din ăst inel...
Dar acum nu-1 duc cu mine, Ar fi totul în zadar. Dacă vrei să-mi faci un bine, Ia-1 şi-1 du la argintar Ca să-ţi deie bani pe el. Tu pe banii jumătare, Uite, vreau să iai sămânţe, De flori multe şi alese... Să le sameni cât de dese Tot cu mâna ta iubită In ţărâna grămădită Pe movila gropii mele... Iar pe banii ce rămân Fă-ţi o haină de jelit. Haina neagră, văl cernit Ţie-ţi stau atât de bine...
Iat acum te du, copilă!
Eu mor... glasul mi se curmă...
Şterge-ţi ochii şi te du,
Sărutarea de pe urmă
Nu mi-o da!... N-aş vrea şi tu
Să te bolnăveşti, iubită.
.. .Noapte bună!... Noapte bună!
Fii, copilă, fericită...
Ba mai stăi! Mi-aduc aminte,
Că mai am o rugăminte:
Arătându-te pe stradă
Tu în haina ta cea nouă
Ce-ţi va sta atât de bine,
S-or apropia de tine
Pâlcuri dese... şir... grămadă...
Să te-admire... să te vadă...
OCTAVIAN GOGA
Ştiu că mulţi te-or îndrăgi... Eu te rog tu nu-i iubi, Măcar pân' vor răsări Florile pe groapa mea. O, ascultă ruga mea!... (Şi-apoi ce-ai mai cheltui Pe cununa de mireasă?...) Pe mormântul meu de-or fi Flori, tu îţi poţi împleti O cunună de mireasă... Şi-apoi, re mai rog, inelul Să-1 însemni tu, să se ştie Că de mine s-a ţinut Ca să nu ţi—1 dea iar ţie La logodna viitoare Argintarul cel uituc...
Iar acum te du, iubită...
E-o privelişte urâtă
Omul în clipa ce moare...
Nu e bine s-o vezi tu,
Şi deci, rogu-te, te du,
Căci şi eu mă duc... mă duc...
Iar inimă mai curată
N-o s-ascundă niciodată
Umbra frunzelor de nuc
Seara-n farmecul de lună...
Noapte bună! Noapte bună!...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 108, 10/23 iunie 1901, p. 95
■t
I r ş
' v
FII PE PACE!
Prietenei
E-atât de mic păcatul tău, încât de-ar fi să-ţi dea canon, în cer pe auritu-i tron Ar sta pe gânduri Dumnezeu.
Şi tu cu ochii tăi căprii Ai vrea să pleci la mănăstire, Şi să-ngenunchi cu pocăire La candela sfintei Mării?...
Frumoaso, când întreaga fire Slăveşte-te cu mii de guri, Te-ntreb, copilă, cum re-nduti Să curmi a ta păcătuire?
Când dulce-i traiul să trăieşti Păcâtuind mereu... mereu... Ar fi păcat de Dumnezeu, Ca tu să nu păcătuieşti!
S-ar întâmpla minune-odată, Când la icoană te-ai ruga,
OCTAVIAN GOGA
Din chip cu grai ar cuvânta Zâmbind Fecioara Preacurată:
„Copilă, scoală-te de jos, Căci vreau să-ţi curmi îngenunchiarea Şi să laşi altor numărarea Bobitelor de chiparos!...
De-acum tu ruga să ţi-o-nchei, Vinde bobitele de poţi, Şi-apoi, frumoaso, banii toţi Dă-i pe-o păreche de cercei!"...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 127, 8/21 iulie 1901, p. 112
SONET
Fa sânul tău cuprinde-mă, natură, Mi-e inima nebună ostenită. Te laudă astăzi mintea pocăită Şi te slăveşte păcătoasa gută...
încinsă e pădurea adormită De-amurgul blând cu-o cingătoare sură. Eu în desişul frunzelor de mură Cu lacrămi plâng viaţa-mi pribegită.
Covoarele de frunză-nrourată
Par un şirag de mii de patrafire
Ce blând acopăr fruntea-mi asudată.
Eu par un om ce plânge-n spovedire: Tu n-ai atâtea frunze niciodată Câte greşeli a mea păcătuite...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 132, 15/28 iulie 1901, p. 115
POEZII
SA TAC?...
...Şi nu ştiu, zău, de ce mai cânt?!.
Durerilor ce mă răpun
De ce le mai şi dau cuvânt?...
Ş-apoi de ce vă mai şi spun
De câte rele mă frământ?...
Eu ştiu că babe să ghiontesc
Când aud glasu-mi tunător;
Şi ştiu că mame poruncesc
Să nu m-asculte fata lor...
Şi ştiu că fetele roşesc...
Eu ştiu că râd în gura mare
Atâţia nevoiaşi de mine,
Când eu eterna zbuciumare
N-o spun în versuri blânde, line...
Ci cum în inimă-mi tresare.
Ar fi deci eu să mă frământ
Şi să învăţ de la acei
Ce-şi îndulcesc al lor cuvânt,
Dar, dragii mei!... frumoşii mei!
Eu nu urechei voastre cânt!
Aş vrea să tac. Dar aţi văzut
Vrun leu, în ceasul de pe urmă,
De-un roi de gloanţe străbătut,
r -*
Pag'
I im
Să-1 muşte căţeluşi o turmă Şi să nu urle?... Aţi văzut?... Cristos plângea pe cruce sus: „Le iartă, că nu ştiu ce fac"... Şi el striga când l-au răpus, Şi voi aţi vrea ca eu să tac Când n-a tăcut nici un Isus!!...
Octavian
Răşinari
„Tribuna lirerarâ", XVIII, nr. 149, 12/25 august 1901, p. 131
486
TIE!...
.. .Să te sărut, frumoasa mea minune,
Căci să te cânt zadarnic caut cuvinte,
Şi serafimii cerurilor sfinte
Pe harfa lor cu aurite strune
De s-ar munci în cânt să învestminte
Frumuseţa ta... o, n-ar putea-o spune!
Dar s-ar aprinde-un foc vrăjmaş odată Din tot ce-au scris poeţii-dumnezei Şi ditirambi şi mii de epopei Ce-au preamărit frumuseţa întrupată în reînvierea vecinicei femei De-ar arde-atunci cu flacără curată.
POEZII
Tu eşti ideea vecinie ttăitoare, Şi de te pun sub glie adotmită, E că se cete-o nouă întrupare, E ca din nou să te renaşti, iubită!...
Deci vino tu, frumoasa mea minune, Să te sărute-a mele buze mute Şi-apoi din nou, din nou să te sărute!.. Căci laurii cu cari să mă-ncunune N-ar fi destul din codri mii şi sute Frumuseţa ta dac-aş putea-o spune!...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 158, 26 august/8 septembrie 1901, p. 139
487
Şi eu să ştiu că-n orişice scânteie Tresare-un gând, o dulce simfonie... Şi să admir văpaia viorie în care arde vecinica idee, Şi-atunci nebun să scriu o poezie: Te-ai oglinda în cântul meu, femeie!
20
Căci tu nu eşti o clipă ostenită Din valvârtejul lumii care moare,
POEZII
RĂMAS BUN
De-acuma tu pe pace fii. Eu, uite-ţi spun că-n al meu drum N-o să mă-ntorc pe veci de-acum La mincinoşii ochi căprii...
Şi tu-n părerea mea de rău Vreun gând duşman nu vei vedea, Iar groapa ta de voi săpa Să nu-mi ajute Dumnezeu!...
Şi multele făgăduinţi Le uit gândind la ochii tăi... Dar, de vrei, ascultare dă-i Celei din urmă rugăminţi.
Tu nu mai spune nimănui Că eu am fost acel băiat Ce patru luni ţi s-a-nchinat, Căci mă va râde dacă-i spui.
Cuprinde-o-n basm cu flori ţăsut Iubirea mea cea fără rost Ş-apoi le-o spune cum a fost Astfel făcându-i început:
„în casa de nebuni odat' Eu pe-o hârtie am cetit Ăst basm frumos şi încâlcit, Iar paznicii mi-au povestit Că basmul ăst l-a chibzuit Un biet poet alienat"...
Octavian
Răşinari
„Tribuna literară", XVIII, nr. 167, 11/24 septembrie 1901, p. 148
DIN VIAŢĂ
DOMNULUI SĂ NE RUGĂM
[<ex temporis
Era drăguţă, dar sfioasă. Ştiu că cu palma m-a lovit Când s-o sărut odar' pc frunte Şi, Doamne, cum a mai roşit!..
i 4
f 5
Frec ani. Ea sta îngenunchind I -ft
Sub patrafir la spovedit. i „Cum de-ai putut păcătui?"...
Ea n-a răspuns, dar a roşit... , *
s- jo
Trec ani. Azi nici nu mai ştiu cum La bal-mabil m-am pripăşit ay Un domino-şi aruncă masca
Când colo ea... (n-a mai roşit)... < Octavian
„Tribuna literară", XVIII, nr. 180, " 30 septembrie/13 octombrie 1901, p. 157
Ut
Tu le îndopi cu pâne gura Ce scuipă fruntea-ţi asudată, Şi dai din mână bucătura, Şi ei îţi calcă bătătura Şi vin cu bice să te bată.
Iubit popor! Mai mare rău Pe lumea asta pământeană Noi ştim că n-a dat Dumnezeu; Dar azi jelim la capul tău Cuvântătorii tăi din peana.
Jelim, dar trezi, şi la răvaş Noi le-ncrestăm orice păcat; Că pentru vite n-ai imaş, Că eşti sărac şi nevoiaş Şi că te fură şi te bat.
Dar peana noastră năcăjită, Când pe hârtie ne-o purtăm Pân' cade mâna ostenită, Plini de-o nădejde negrăirâ, Lui Dumnezeu noi ne rugăm!
OCTAVIAN GOGA
Ceresc părinte, vecinie Tată, Cătui durerile ne plângem, Adu-ne vremea aşteptată Să ne-aruncăm peana odată Şi spada lată s-o încingem.
Deci pentru clipa răsăririi Acelui soare ce-aşteptăm, Şi pentru ceasul răsplătirii Obezilor înlănţuirii, Noi Domnului să ne rugăm!
Octavian
Răşinari
„Tribuna", XVIII, nr. 209, 11/24 noiembrie 1901, p. 833
PRIETENEI
Nu te mira că ochii mei înrouraţi de lacrimi nu-s, Eu nu şriu plânge, plânsul doar Vi l-a dat vouă Cel-de-Sus.
Nu te mira că vecinie râd, Că-n vălul unui râs etern întreaga lume o-nvesmânt Şi câte-n cale mi s-aştern...
Căci, uite,-n râsul ăst prelung E rostul firii mele-ntregi. Frumoasa mea, ai plânge-amar Tu râsul ăst să-1 înţelegi.
Doar aste râsete-ale mele Durerile-s de cari mă stâng Şi, dragă, eu când râd de ele, De aceea râd, ca să nu plâng!...
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 16,
24 ianuarie/6 februarie 1902, p. 61
494
495
UNUI PRIETEN
Da, negreşit, am şi senine clipe, Eu, cântăreţul palidei dureri, Şi, prietine, şi eu aş vrea ce-mi ceri: Din rostul lor un cânt să se-nfiripe.
Dar, uite,-n jur de-mi rotesc privirea Attmcea văd că azi e nebunie Ori e păcat, păcat de puşcărie Să ocroteşti pe strune fericirea?!
Când plâng cu toţi un plâns de îngropare Şi-i deznădejdea răsădită-n aer, N-ar fi păcat ca din prelungul vaier Tu să te-alegi râzând în gura mare?
Nebun să fii, şi n-ai putea să-i spui Norodului ce urlă după pâne: Iubit norod, ascultă-mă pe mine, Eu sunt sătul. Trăiască cei sătui!
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 16,
24 ianuarie/6 februarie 1902, p. 61
CURÂND
Curând-curând iubeşte-mă, femeie, Şi lasă-mă să trec în grabnicul meu mers. Doar ce-mi eşti tu? Un singur palid vers Din a iubirii lungă epopee!
Şi cine-ar vrea de dragul unei rime Fie frumoasă-gingaşe măcar, S-arunci în foc un cântec iubilar?
Frumoasa mea, asta n-o face nime!
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 16,
24 ianuarie/6 februarie 1902, p. 61
DE PE STRADĂ
CARMEN MISERABILE
Două conducte înaintează Cu pas mărunt încetinel. Pe-un răposat îl duc la groapă Şi la botez pe-un băieţel.
La-ncrucişarea unei uliţi Deodată amândouă apar, Conductul vesel cu nănaşii Şi cel cu carul mortuar.
Eterna sorţii ironie -Se duce unul, vine altul... Când pleacă mortul la hodină, Băiatu-n lume-şi face saltul.
Din cei doi cărui să cuvine Nedumerirea mea amară... Acelui ce-a murit deja Ori cărui a-nceput să moară?
Octavian „Tribuna", XIX, nr. 16, 24 ianuarie/6 februarie 1902, p. 61
E frig... La geam am ridicat ruleta. Un flaşnetar apare-n colţ de stradă. ," Ascult pierdut naiva serenadă,
Cum picurat o tânguie flaşneta...
» ţ 5 Prin geamul sparr vin fulgii de zăpadă,
| 1 Dar eu le pun de stavilă gazeta
( 4 Şi stau visând în mâni cu ţigareta
> - Şi în cap cu versuri lungi din Iliadâ.
In vatră nu-i o palidă scânteie, w în ea azi greieri îşi răsfaţă tonul,
Pe un foc aş da azi orişice idee.
Eroii toţi ce ars-au Ilionul
Şi tot ce-a scris Homer în Odisee,
Eu vă dau vouă, daţi-mi voi paltonul!
Octavian
Budapesta
„Tribuna", XIX, nr. 16,
24 ianuarie/6 februarie 1902, p. 61
POEZII
FRAGMENT
Dar nici că mi se cuvin mie Odoarele maicei biserici, Nici asudata armonie Din trăgănatul cânt de clerici.
Nici ostenitele tropare Cu rostul lot cel tânguielnic, Nici potrivita cuvântare Din preacinstitul molitfelnic.
Un foc aprindeţi! foc nespus Ce-n ceriuri flacăra să-şi suie, Ce sufletul mi l-a răspus Şi lutul mort să mi-1 răpuie!
Iar din tăriile albastre Când s-a desprinde găinuşa, Voi pe ascuns în două glastre Să-mi aşezaţi tăcând cenuşa.
Drăguţa mea cu chip sfios Să-şi pună glastra la fereastră.
Vor trece zile-n călindar, Şi zi urma-va mersul zilei, Va creşte mirtul în răvar, Scădea-va patima copilei...
Drăguţa mea nici n-o roşi In vesela-i zburdălnicie Din mirtul ăst când şi-a împleti Cununa cea de cununie.
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 24, 7/20 februarie 1902, p. 93
Sămânţa mirtului sfios
S-o sămânaţi în orice glasttă.
r
500
ACASĂ
Al pribegirei mele drum Sfârşitu-s-a — aşterne-mi patul, Căci ostenit mă-ntorc acum Să-mi ispăşesc, mamă, păcatul.
I
f t
I;
POEZII
Poate nici tu n-ai mai zâmbi, Nici n-ai mai crede în Isus...
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 26, 10/23 februarie 1902, p. 101
501
Pe unde-am fost nu mă-ntreba, Căci în zadar, nu ţi-aş şti spune, Doar cine ţi-ar şti arăta Cărarea inimei nebune.
Ce rost nebun m-a aruncat în valvârtejul lumii-ntregi Şi boala, ce m-a pus la pat, Nu-ţi bate capul s-o-nţelegi.
Cu gând curat nădăjduind In darul blândului Isus, îmbună-te şi crezi zâmbind C-o să-mi ajute Cel-de-Sus.
Căci, uite, mamă, dac-ai şti De câte rele zac răpus,
POEZII
VIS MAIOR
I
„Ascultă-mi glasul de părinte, Nu vezi şi tu că-i nebunie Să cauţi pe drumul ţării aur, Pe lumea asta, poezie?...
Cum eşti tu tânăr şi cuminte, Să ai o altă meserie, Azi bună seamă c-ai avea Palton, mărire, vrednicie..."
Aşa grăia - şi-mi număra Cinci gologani pe datorie, Ce adevăr spunea bătrânul Cu înţeleapta-i ironie!...
Eu m-am jurat în gând atunci Pe Maica Precestă Mărie Să nu-mi ajute, mâna mea Un singur vers de va mai scrie.
	II
	Părea c-am alungat pustiul
	Din sărăcuţa mea chilie,
	Colo,-n căminul cel din colţ
	Ardea un foc pe datorie...
s	„Azi bună seamă c-ai avea
i?	Palton, mărire, vrednicie.
\ l i	îi auzeam şi-acum cuvântul
U	Cu înţeleapta-i ironie...
i i t	Şi-am aruncat în foc pe rând
i I io	Acele vrafuri de hârtie...
i 7	Să se prefacă în cenuşe
	A vieţii mele ttagedie.
iH	Priveam cu gându-n alte lumi
	La bobotaia viorie,
	Cum cu-o sfială trămurată
-3	Adoarme lin şi reînvie...
	Şi nu ştiu cum nu înţeleg,
	Dar pe un petec de hârtie
	Ce mai aveam, eu m-am trezit
	Că să aşterne-o poezie...
Octavian
Budapesta
„Tribuna", XIX, nr. 28, 13/26 februarie 1902, p. 109
POEZII
NOI
Nu-i pe întregul bulevard Drăguţă ca drăguţa mea. Ca două stele ochi-i ard, Ca ea zglobie, subţirea, Nu-i pe întregul bulevard.
Uimiţi încremenesc pe stradă Bătrânii când ne văd la braţ, Şi tinerii astrânşi grămadă, Aprinşi de-un păcătos nesaţ, Uimiţi încremenesc pe stradă.
Când trecem noi pe trotuar, Spre noi îndreaptă-şi lumea paşii, De la oricare galantar Şi creapă de năcaz boltaşii Când trecem noi pe troutar.
Nu-i cerşitor pe bulevard Cu punga goală ca a mea, Şi totuşi ieri tânărul bard
Pe-un domn ce punga-i îmbia L-a pălmuit pe bulevard...
Octavian
„Tribuna", XIX, nr. 31,
'l7 februarie/2 martie 1902, p. U
f \
r
SA PLEC...
Călăuzit de dorul ăst pribelnic Aş vrea să plec - să mi se piardă urma. Răzleţ prin munţi, prin văi răzleţ, asemeni Păstorului care-şi pierduse turma.
Să uit pe rând seninul cetei voastre, Iar voi uitaţi eu cine-am fost anume, întregul rost al pribegirii mele Să-1 îngropaţi în râsul unei glume.
Iar la vreun an, în jurul unei mese Dezmormântând trecutul din uitare, Să vă munciţi un ceas înrreg zadarnic într-a icoanei mele întrupare.
Şi-ntr-un târziu, de răsâri-va unul Cu glasul lui să-mi lumineze urma, Voi să-nchinaţi doinind încet cântarea Păstorului care-şi pierduse turma...
Octavian
Răşinari
„Tribuna", XIX, nr. 33,
20 februarie/5 manie 1902, p. 129
„L-A LUAT DUMNEZEU'
- Vecina Safta -
Cum ar fi de bine astăzi Să nu fi vândut cojocul, Nici dumneata nu te-ai plânge Că s-a stâns în vatră focul!
Că-i atât de frig în casă... — Spune-i îngerului, mamă, Să trimit-un ban de aur învălit într-o năframă!
Că ne-a spart fereastra vântul, Şi nu-i jar pe faţa vetrii, Şi s-a isprăvit făina Din bucatele cumetrii.
în firida din cămară Am căutat, dar nu-i merinde. Şi să-i spui că nenea Naie Fără bani nu ne mai vinde.
Morţilor li-e cald în groapă?... Mamă, ştie îngerelul
OCTAVIAN GOGA
Că de frig, alaltăsară Ne-a murit Bufii, căţelul?
Aiura zâmbind copilul, Era frig nespus în casă Şi visa că-1 duce-un înger Pe-o năframă de mătasă...
Nic. Otavă
„Luceafărul", II, nr. 2, \ 15 ianuarie 1903, p. 26 i
15
AŞTEPTARE
în umbra plopilor cărunţi, Srrăjeri bărrâni la casă, Cu ochii umezi şi frumoşi, O fată stă şi coasă. Drumeţi se miră-n drumul De mâinile măiestre Şi de minunile ce dorm în lada ei de zestre.
Pribeagă blândului amurg De peste deal se lasă, Urzindu-şi tortul argintat în firul de mătasă. Ea vede-n ochii osteniţi C-o lacrimă se cerne, Că-n urma meşterului ac Şirag dc flori aşterne.
Se scutură cărunţii plopi,
Durerea ei îi doare,
Şi frunze cad pe pânzele
Sfielnicei fecioare.
Ea-şi împleteşte-un dor pri
în florile cusute
510
OCTAVIAN GOGA
511
40
Şi coasă-n firul ei de in Nădejdile ei mute.
în farmecul nelămurit Al nopţilor de vară, Vrăjite iele-n drumul lor Un vis îi arătară. E chipul unui făt-frumos Şi mai presus de fire Orfanei fete de botez Ursit să-i fie mire.
Şi ielele i-au spus cuvânt: „Tu coasă la năframă, Căci într-o ţară-n Răsărit Te înţelege-o mamă. Când vei găti năframa ta, Să i-o trimiţi să ştie, Şi craiul tău bălan din vis Ea ţi-1 trimite ţie".
De-atunci cu acul ei trudit Ea firele împarte Gândind la chipul bun şi sfânt Al mamei de departe. Din vise-n aşteptarea ei Ea-şi face mândra salbă, Sunt numai lacrimi şi nădejdi Cusute-n pânza albă.
Octavian Goga „Viaţa literară", 18 iunie 1906
CIORILE
Le văd pe câmpul de zăpadă C-un croncănit asurzitor, Urâte ciori, popor de pradă, Le văd cum negre trec în zbor...
Le văd rotind din vreme-n vreme, Peste biserici vin ţipând, Şi parc-o ploaie de blesteme, Mi-azvârlă ciocul lor flămând.
Batalioane se strecoară Din cârdul lung, înfometat; în drum pe orişiunde zboară Miroase-a moarte şi-a păcat.
în faţa lor închid fereastra, Simt ură-n suflet şi fiori, Căci mi se par în iarna asta Mai multe ca de alte ori...
Şi-mi zicî: Sunt oare ciori în lege Ce-mi strigă nopţile-n auz,
512
OCTAVIAN GOGA
513
Ori suflete de nemţi pribege Din gropile de la Oituz?...
Octavian Goga
„România", an. I, nr. 10, II februarie 1917, p. 1
LUI AVRAM IANCU
Când zdrobit ţi-a fost altarul idealurilor tale, Doina ţi-a rămas de grije, şi-a cântat rătăcitor, îndemnând parcă pustiul din cuprinsul munţilor Să doinească mai departe cântec legănat de jale.
Doina ţi-a furat-o codrul şi-a păstrat-o-ntotdeauna Şi când nori acoper cerul, şi când sufleru-i zdrobit, Când se-ntunecă lumina visurilor ce-am slăvir, Doina, doina ne rămâne şi ne-o cântă codrii-ntruna.
Valul care vine 5Mfl Si la mal se frânge,
ŞL '
, " Valul vede bine
Sufletu-mi cum plânge, I S- Călător pribeag pe ape, sufletul cum plânge.
Plânge şi tresare Ca-ntt-o zi pustie O ptivighetoare Prinsă-n colivie,
Biară pasăre măiastră prinsă-n colivie.
I
514 OCTAVIAN GOGA
Mare apă sfântă Tainică şi-albastră Spune-mi când mai cântă Pasărea măiastră?
Când îmi cântă ca pe vremuri pasărea măiastră?
„Steaua", an. XVII, nr. 3 (194), martie 1966, p. 23
PERDITA
E gerul nopţei - fulgii de zăpadă întruna cad şi nu mai vor să-ncete, S-aştern în calea palidei grizete Ce rătăceşte zgriburind pe stradă.
515
;  "* 5 E frig... Eroii dragostei plătite
ţ ţ Trec azi cu grabă depănându-şi pasul
Şi râd de fata cc-şi mlădie glasul: ' — O, eşti frumos!... O, vin cu min', iubite!.
Un vânt străbate uliţa pustie ~I0 Şi vântul ăst năvalnic se răsfaţă,
Ea-şi strânge vălul. Viforu-i îngheaţă O lacrimă pe pudra viorie...
Zadarnic azi amoru-i nu să vinde... Ea tremură-n hăinuţa de mătasă. Cum ar pleca... de-ar şti că are-acasă Vrun lemn în foc ori urmă de merinde.
Dar paşi s-aud... Un trecător răsare. Să va-ndura de ea azi Preacurata?...
516
OCTAVIAN GOGA
517
Nădăjduia din nou prostituata
Şi murmura: Preasfântă Născătoare!
Octavian
Budapesta
„Argeş", I, nr. 7, decembrie 1966, p. 11
[TRECUTUL S-A IVIT ÎN PRAG]
Trecutul s-a ivit în prag Şi mi-a cernit păreţii.
Corabie fără catarg Mi-e sufletul, săracul, Când stau cu ochii duşi în larg Şi-ascult în noapte lacul...
Cum urlă-n chior pătimaş Şi-mi zguduie fereastra, îţi pare-un piept de uriaş Ce 1-a-nşelat nevasta.
„Argeş", I, nr. 7, decembrie 1966, p. 11
1
TRADUCERI
LUI DUNDEL
Amorul nostru s-a născut Din nebunatice văpăi Şi cum sunt toţi copiii răi L-am alintat şi l-am crescut Cu sărutări şi cu bătăi.
Pe urma lui câte dorind Ce-n preajma anilor apun, Când stau cu mintea să le-adun, Văd cum noi doi suntem cuminţi, El a rămas copil nebun.
De aceea rostul lui mi-a dat Şi printre vremi m-a petrecut Un vechi îndemn nepriceput: Când te sărut să te şi bat Şi când te bat să te sărut!...
T.
Din manuscrise
IAR CÂND VEI DURMI...
- Heine -
10
Iar când vei durmi tu somnul etern, închisă pe veci în mormânt, în miezul de noapte, încet, pe furiş, Veni-voi la tine-n pământ.
Nebun să sărut frumoasa-ţi icoană, Pierdută şi pală şi rece, Să tremur cu vaier prelung şi să strig Când viaţa-mi încet se petrece.
E noapte, şi morţii din groapă tresar, în jocuri nebune se prind -Noi stăm adormiţi în dulce delir, Cu braţ încleştat te cuprind.
E ziua de-apoi şi morţii sunt treji, E zi de izbavă-ntru Domnul -Noi stăm nemişcaţi, alături pe veci, Ce dulce, ce dulce ni-e somnul.
Octavian
„Luceafărul", I, nr. 3, 1 august 1902, p. 40
IUBIREA MEA
— Manyosu —
NESTATORNICIE
- Manyosu -
Unde vârful lui Mieane Poala ceriului atinge, Dintru începutul vremii, Dragă, totdeauna ninge.
Cum omătul de zăpadă Sus acolo-n veci nu moare, Şi iubirea mea, copilo, E în veci dâinuitoare.
Othmar
„Luceafărul", III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 264
Şi vântul ce trece coline I,a Ina în zbor spre-Azima II cred mai statornic ca tine, Frumoaso, în dragostea ta. Şi totuşi, uitai totdeauna Să-ţi uit, şireato, minciuna!
Othmar
„Luceafărul", III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 264
POEZII
LA GROAPA IUBITEI
- M. Ugeda -
Ah! mi-a fost nebun cuvântul Şi mi-a fost nebun amorul: Vis la groapa cărui astăzi Se opreşte călătorul.
Ţi-ai ţinut făgăduinţa în obezile credinţii, Deşi altui socotiră Să te-orânduie părinţii.
Tu te-ai veştezit ca floarea într-o lungă zi de vară, Veselă că-n altă lume Altă viaţă-o să răsară.
Eu prinzând atunci de veste, Am grăbit să-ţi cat mormântul, Câte doruri nemplinite Mi-a furat atunci pământul!
Pentru tine-am trecut marea Şi împărăţii srrăine,
De învăţătură dornic, • ••ţty De mărire pentru tine.
Uite, m-am întors acuma, Mi-e-mplinit în toate gândul, Dar zadarnică mi-e calea, Unde-i sânul tău, plăpândul?
;5 Buruieni şi polomidă
Ţi-a crescut de mult movila, i Chiar nici popa nu mai ştie
\ Unde doarme azi copila.
■ Vânt de toamnă trece-n zboru-i
î " jd Peste-ntindetea pustie...
: Tu-ţi aştepţi de mult iubitul:
| în curând el o să vie!
I Othmar
i „Luceafărul", III, nr. 14-16,
! 15 august 1904, p. 264
poezii
HORA CÂINILOR
- de A. Petofî -
Afară-i nor şi vifor, E ceriu-n răzvrătire Zăpada înveşmânta Cutremurata fire.
Dar noi în tihnă râdem De viforul de-afară, Ne dă sălaş prielnic Ungherul din cămară.
E milostiv stăpânul, Ne dă şi bucătură. A noastră-i de pe masă Când cade-o fărmitură...
Si de-1 îndeamnă gândul Cu biciul să ne bată, Noi aşteptăm pân' trece Iar rana sângerată.
Şi când asupra noastră Privirile-şi îndreaptă
Noi ne grăbim să lingem Preamilostiva-i dreaptă.
O. Goga
„Luceafărul", III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 272
POEZII
HORA LUPILOR
- de A. Petofi -
Afară-i nor şi vifor, E ceriu-în răzvrătire, Zăpada înveşmânta Cuttemurata fire.
Pustia-ntunecată Ni-e dată, mamă, nouă, N-avem sălaş când ceriul Ne ninge şi ne plouă.
în drumul pribegiei îngheţul ne doboară, Şi vântul ne răpune, Şi foamea ne omoară.
Din flinte vine plumbul Şi coastele ne frânge, Omărul alb al iernii Noi îl roşim cu sânge.
Flămânzi ne scurgem traiul Prin multele nevoi...
Tot greul e al nostru, Dar slugi nu suntem noi.
O. Goga,
„Luceafărul", III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 272
i
f T
IM
POEZII
IN TREN
după Gcrhart H.
auptmaiin
în goană vrăjmaşe câmpiei s-aşterne
Şi tropote trenul în noapte.
Eu treaz ţin priveghiul... Alături pe perne
Dorm somnu-mpăcârii vreo şapte.
Opaiţu-n tremur clipeşte arare,
Când roata s-avântă şi-n vaier tresare -
Departe în zarea albastră
Mă fură pe câmpuri lumina răzleaţă
Şi, ca o nălucă, trudită mea faţă
O văd oglindită-n fereastră.
Aleargă fugarul şi urlet păgân
Prin codri şi plaiuri răzbate,
în urmă-i jilipuri şi ziduri rămân
în negura nopţii-mbrăcate.
Dar iată - vederea aş vrea să mă-nşele -
Un strop mi se scurge din genele grele,
Alene obrazu-mi prelinge...
Se strecură-n suflet şi-acolo-mi învie
Un glas care tainic mă prinde-n robie...
în inim' un dor mi se-ncinge...
E dorul de ţara luminii de-afară,
Cuprinsă de sârmele sure
Ce pier într-o clipă, ca iar să-mi răsară
Şi farmecul nopţii să-mi fure.
Dar ochiul colindă şi gândul sc zbate,
Dezgroapă icoane din vremuri uitate,
Când prinse-n poleiul de lună
Jucau lângă iazuri şireaguri de iele,
Seninului farmec şi patimii grele
Dând glas din vrăjita lor strună.
Doinirea lor parcă în noapte pătrunde Şi frunzele mute-s în cale; Pârăul, oprindu-şi pribegele unde, îşi curmă poveştile sale. De lacrimi străluce sfioasa cicoare, Pornitu-s-a vântul livezi să-nfioare, în crâng cântăreţii ţin straje, Ascultă şi-nvaţă doinirea măiastră, Şi glasul lor dulce în noaptea albastră întrupa a strunelor vraje...
Tu zbori înainte! Nu-i farmec de îngeri
Să-ncete-alergările-ţi crunte,
Te-azvârli peste ape cu repezi răsfrângeri,
Pătrunzi în adâncuri de munte,
Tu, chiot sălbatic al lumii pripite,
Tu, demon, ce-mi spulbeti atâtea ispite,
Şi fugi de-arătările mele.
Aş vrea să văd luna când sânu-şi desface,
S-asculr în a nopţii statornică pace
Povestea curatelor stele.
Dar fumul îneacă icoanele sfinte, Vin neguri în horă nebună,
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Fugaru-ndărătnic goneşte-nainte,
Fi urlă, şi geme, şi tună,
Şi trupu-i asudă - cu mâini uriaşe
Se pare că zmeii îl duc pe ogaşe
Şi altor tărâmuri îl fură...
Aşa stând de veghe lipsit de repaos,
Deodată alt cântec purcede din haos,
Un cântec de milă şi ură:
- Al nostru e braţul ce-n nopţile-albastre
Vă poartă zdrobit de povaţă,
Noi n-avem bordeie, şi palmele noastre
Din aur cetăţi vă durară;
Vesminte v-aducem şi noi vă dăm pâne,
Voi rânjetul groaznic al morţii păgâne,
Dar vrem azi robia sfărmată.
Vă cerem azi ţarina noastră-napoi
Şi sângele negru vi-1 cerem azi noi,
Scăpare vrem azi şi răsplată.
Ni-e neamul sălbatic, cu patimă-n piept,
Cu suflet şi braţe-năsprite,
Dar azi la viaţă, la moarte un drept
Cer bietele inimi trudite.
Din preajma obezii de-ar prinde răsuflet,
Un picur din vaierul nostru din suflet
Cu vuiet năprasnic de mare
Ar frânge a ielelor horă răzleaţă,
Cântarea păgână şi-atât de măreaţă,
A veacului nostru cântare.
Poete, tu hora de vrei să ne-o-nveţi, Ascultă-1 pe-al ocnei sobol,
■■ 100
110
La gura maşinei cu paşi îndrăzneţi
Tu du-te din crângul domol,
Priveşte scânteia din gureşa sârmă
Şi fumti-n văzduhuri, plutind fără cârmă,
Apleacă-ţi urechea cu jale
La inima celui sătac şi supus,
Şi câte-n sughiţuri plângând el ţi-a spus,
Tu spune-le strunelor tale.
In goană nebună câmpiei s-aşterne
Şi tropotă trenul în noapte,
Eu treaz ţin priveghiul... Alături pe perne
Dorm somnu-mpăcării vreo şapte.
Opaiţu-n tremur clipeşte arare,
Când roata s-avântă şi-n vaier tresare...
In murmur încet se frământă,
Cântarea cea nouă mă-nvăluie-n pripă,
Cu glasul ei proaspăt vrăjindu-mi pe-o clîj.
O lume mai bună, mai sfântă...
încet se înalţă, sfioasă tresare
Din vuietul greu de oţele,
Şi iar se-nfiripă curata cântare
Sub ceriul seninelor srele;
Domol se întrupa şi iarăşi se frânge,
Sfielnic cu-ncetul în murmur se stânge,
Când patima inimii frânte
Plăpândul ei farmec ar vrea să-1 coboare
Din ceriul cu stele, prin vânătă zare
Să-mi cânte şi iarăşi să-mi cânte...
Octavian Goga
„Luceafărul", IV, nr. 4, 15 februarie 1905, p. 93
532
533
SINGURI
- după Ada Negri
EU VĂD ÎN VIS...
- după A. Petofi -
Vezi, suntem singuri. Lasă-mă, mă lasă In inimă din jalea mea să-ţi picur, Din plânsul meu strivit dc anii vitregi, Din patima atâtor doruri moarte... Mi-e dor acum de lacrimi.
La pieptul cald azi lasă-mă, mă lasă Să plec odihnei mintea mea trudiră, Ca paserea căpşoru-i subt aripă, Ca trandafirul adormit sub frunze. Mi-e dor acum de pace.
Şi fruntea albă lasă-mă, mă lasă Domol s-ating-a mele buze arse Şi-n şopote să-ţi tremure cuvântul Ce ca un vaier sufletu-mi străbate... Iubire vreau, iubire!
Octavian Goga
.Luceafărul", V, nr. 6, 15 martie 1906, p. 123
Eu văd în vis zile de sânge Ce temelia lumii sapă, Ce-nttupă mândră lume nouă Şi rostul celor vechi îngroapă.
De-ar fi degrabă să s-audă Aprinsa luptelor strigare, îmi cere-un semn - un semn îmi cere Neodihnita frământare!
Voi pune eu picioru-n scară Pe roibul drag cu voie bună Şi-o să m-avânt şi eu năvalnic în a voinicilor furtună!
Când pieptul meu îl vor tăia, Vor fi să-1 lege mâini iubite, Şi se va-nchide rana mea De leacul buzelor unite.
în temniţi de mă vor târî, Va fi ş-acolo cin' să vie,
534
OCTAVIAN GOGA
535
Şi vor aduce doi luceferi Lumină-n umeda chilie.
Iar când călău ori mâni duşmane Vor da sfârşit vieţii mele, Va fi cine pe trupul mort Cu lacrimi sângele sâ-1 spele.
Octavian Goga
„Luceafărul", VI, nr. 6, 15 martie 1907, p. 97
POEZIA VIEŢII - de Fr. v. Schiller -
„Eu să mă-nchin la umbre tremurate, La străluciri ce mint împrumutate Şi-n drum s-abat nădejdea să-mi înşele?... Daţi adevărul pradă minţii mele! C-un vis deşert şi raiul meu să piară, Iar suflerul ce-n lumi fără hotară Şi-avântă dârz rotirile pribege Porunca vremii-n lanrul ei să-1 lege. ;  \        Eu mă supun şi mă înfrân ^Jt     Cu-al datoriei sfânt cuvânt,
Şi-n zbuciumul ce mă frământ îmi sunt pornirilor stăpân. Cine-adevărul nu vrea să-1 asculte Cum poartă jugul lipsurilor mulre?"
?J     Astfel din pragul zilelor trăite,
Tovarăşe, cuvântul tău mă-nvaţă
Strivind în drum vedenii şi ispite...
înfricoşaţi de cruda ra povaţă,
Toţi zeii dragosrii s-ascund... (6     Se stinge-a Muzelor cântare, iar horele tot mai încete
Mor în prăpăstii fără fund...
536
OCTAVIAN GOGA
Când graţiile îşi desprind, jelind, cununile din plete,
Apollo, lira lui şi-o sfarmă,
Iar Hermes scheptrul şi l-a frânt,
Viaţa trudnică-şi destramă
Seninul viselor vestmânt;
Nu mai e farmec în poveste,
Iar lumea noastr' aşa cum este
S-arată, prietine,-un mormânt! îi smulge-Amor vălul ei vrăjit Şi dtagostea a început să vadă, Şi-n rostul cel din ceriuri hărăzit Ea desluşeşte-a lutului dovadă; Pe buza ta sărutul ei îngheaţă, Bătrân, frumosul piere din viaţă, Şi-n clipa de nebun avânt: Tu vezi deschisul tău mormânt.
Octavian Goga „Luceafărul", VI, nr. 22, 15 noiembrie 1907, p. 481
IUDITA
- după I. Kis -
La ovreiul Simon, an de an aproape Un sicriu de scânduri duc încet să-ngroape: Mititel sicriul - de vreun cot e doară, Biet copil, sărmanul, i-a fost scris să moară!
Pletele Iuditei fac o-mpărăţie.
Cu mânile-n tremur ea şi le mângâie
Şi le prinde-n foarfeci... Cc păcat, săracă...
Mânecând în taină, ea la popa pleacă.
„Fruntea mea azi plete vezi că nu mai poartă, Eu mi-am plâns, părinte, frumuseţea moartă; Spune-mi tu aievea, spune-mi să se ştie Un copil să-mi crească, nu mi-e dat şi mie?"
îşi tidică ochii din bătrâna carte Şi, privind-o popa, grea osândă-mparte: „Un copil alături ţi-ar vrea căpătâiul, Un copil, Iudito - unde ţi-e dintâiul?"
Buzele nevestii par ca de zăpadă, Fruntea albă-şi lasă în palme să cadă;
OCTAVIAN GOGA
Graiul i se frânge, geme greu cuvinte: „L-a curmat, săracul, mâna mea, părinte! Tatăl lui în lume a fugit de mine, Fată fără sprigin - şi-mi era ruşine...
Era noaptea neagră, bună de-ngropare.
De mi-ar da odată groapa alinare!"
Popa-ncet întoarce foile din carte, Cată fiecare ce canon împarte:
„Scoală-te, îudito, haina ta de jale Nu se potriveşte greşurilor tale. Dezlegarea-i alta - şi-i grozavă plata... Vei avea putere să ţii judecata? Buza ta păcatul altui să nu-1 deie. Să-ţi săruţi copilul te opresc, femeie! Stânge-te cu zile sub povara cruntă -Te scapă copilul în ziua-i de nuntă."
La ovreiul Simon e-n fereşti lumină,
Prăznuind botezul, veseli toţi închină;
Cânt-un psalm din carte, toţi au prins s-asculte,
Genele Iuditei lacrimi varsă multe.
Un copil ea strânge - la inima mută
Cum o-ndeamnă gândul — şi tot nu-1 sărută.
La ovreiul Simon toţi tac în ogradă, Nu mai pot drumeţii prin fereşti să vadă. Tremurând, Iudita geme greu şi plânge: „Scapă-mă de-osândă, Doamne, nu mă frânge!
1 -r
POEZII
„Fii pe pace, dragă, dormi şi nu te doare. Doamne, sfinte Doamne, ţi-e povara mare!"
„Mi-e uscat de boală cerul gurii, mamă, Şi buzele mele nu simţi cum te cheamă?"
Pe Simon, ovreiul, un fior îl sapă: „Gândul tău, îudito, din păcat s-adapă... Au mai zis şi alţii şi una şi alta: Adevăr e una, adevăr e alta. Cine-i rea de mamă nu-i de-a sta la masă — Astfel să-mi trăiască cum te-alung din casă!" Anii trec şiraguri. Iat,-un an nou vine, La ovreiul Simon praznic nou se ţine. Vatr-au pus în curte, om spre om se-ndeasă: E-a lui Simon fată, lui Natan mireasă.
într-un colţ pe-o babă o împing nătângă,
Când spre mâna dreaptă, când spte mâna stângă.
Grabnic cerşitoarea din mulţime iasă:
„Vreau o clipă numai s-o văd pe mireasă!"
O aduc acuma, rabi cartea ţine.
„Oameni buni, vă fie milă azi de mine!
Draga mea copilă!"... şi pe nesimţite
I-a atins miresii buzele iubite!
- Ştiţi acum povestea jalnicei Iudite?
Octavian Goga
„Luceafărul", VI, nr. 23-24, 15 decembrie 1907, p. 512
Mamă, cum mă arde - fruntea mi-e ca jarul, Doar o sărutare mi-ar curma pojarul!"
LACUL MORŢII -A. Ady -
Plutim deasupra unui lac Noi, mândre paseri călătoare, Din undele-i otrăvitoare, Jivine negre şi spurcate îşi cască gura hrăpitoare: Ungaria se cheamă lacul...
E în zadar, cădem cu toţii, Căci lacul mortuar ne-nghite, Zadarnic visuri şi ispite Şi dragoste ne-ndrumă calea, Cădem cu aripi biruite: Ungaria c lacul morţii.
G.
„Luceafărul", VIII, nr. 5, 1 martie 1909, p. 106
1 i
wk
MARTIRUL CRISTOŞILOR.
- A. Ady -
Un foc nepotolit şi mândru Mi-a dat pământul moştenire, Purtam în inima păgână Credinţă, sete de mărire. Simţeam o lume împrejuru-mi Rotindu-şi larga frământare, Eu în vârtejul ei sălbatic Căutam o atmonie mare...
Născut din cântec şi putere, Păgân Apollo de la ţară, Cu dragoste-aşteptam, cu cântec, A vieţii cea din urmă seară... Azi sufletul nu-mi mai tresare De cânt, de dorul dimineţii, M-au omorât evangheliştii, Crisroşii şi-nţelepţii vieţii...
G.
„Luceafărul", VIII, nr. 5, martie 1909, p. 109
542
POEZII
543
TRAGEDIE
- de Richard Dehmel
Se văiera norodul în pustie
Cu trupul stors şi chinuit de sete...
Abia o stinsă, palidă fecioară,
Cu ochii stinşi cerşind un ajutor,
îşi îndura în linişte arsura,
Căci mai adânc decât cumplita sete
în pieptul ei săpa durerea mură...
Atunci, din zarea roşe de văpaie
Crescând în drum s-a desfăcut un om
Şi mâna lui a ridicat străinul...
Din degetul arătător întins
S-a scurs domol un mare strop de sânge
Şi-ncet căzând a înroşit nisipul...
Mirat privea poporul spre drumeţ
Cum sta aşa şi picur după picur
Din rana lui curgea-n ţărână sânge...
Din clipă-n clipă se mărea izvorul,
Şi-nfiorar el se sfârşea, când dânşii
Stăteau uimiţi în faţa lui, iar unii
Scrâşneau din dinţi: îşi bate joc de noii
Simţind atunci răsufletul din urmă
El le-a strigat: Veniţi, veniţi şi beţi,
Căci pentru voi e sângele!...
Fecioara I-a zis încet în clipa când muţea: Le trebui apă lor!...
„Tribuna", an. XV, nr. 126, 23 iunie 1911, p. 4
POEZII
(1973)
POEZII INEDITE
POET
- A. Ady-
Un băietan cu ochii negri, Cu doruri largi în lumea-ngustă, S-a dus cu turma lui de vite La Hârtibaciul de pe pustă.
Creşteau din dimineţi ş-amurguri Flori albe-n mintea lui bolnavă, Dar vaca le păştea pe toate, Căci vaca le credea otavă.
II tulburau minuni şi vise Şi nu-şi putea găsi limanul, în orice altă parte-a lumii S-ar fi făcut poet ciobanul...
Dar când vedea-mprejuru-i ciurda Şi pe tovarăşii-n izmene, îşi îngropa cântarea-n suflet -Scuipa şi fluiera alene...
Octavian Goga
I t
[AŞ VREA...
Aş vrea să glăsuiesc minciuna De fericire-aducătoare, S-ascult de minte totdeauna, Şi-n zbuciumaţi copleşitoare Veselitor să-mi cânte struna.
Dar mi-e în inimă sădit Tot rostul stihurilor mele, Nu mintea mi l-a plăsmuit, Ci-n calea mea de printre stele Pe neştiute a răsărit.
„Tribuna", octombrie 1900
„Cultura", I, nr. I, ianuarie 1924, p. 27
CÂT DE CERESC E VALSUL LIN
ANA ŞI HARAPUL
Cât dc ceresc e valsul lin Şi ce efect zării i-au dat! Acum ideile îmi vin... - M-am învăţat. -
Dar a trecut... De-acum'nainte Zburând cu-aripiie-i uşoare In veci îmi voi aduce-aminte De-nvătătoare...
io
.11
Ei acel Arap Negru şi buzat Şi cu solzi pe cap Ciupit de vărsat Unde-1 vezi umblând, Nu mai poţi râzând! — Şeasâ galaoane La Brăila-n sus Marfă de cucoane Pret în milioane Turcii au adus. Ana, jună floare De la Filipoi Vine râzătoare Ca o sărbătoare La Brăila-n Schei. Iar acel Arap Negru şi buzat Şi cu solzi pe cap Ciupit de vărsat, Cu mustaţa rasă Zise: Ce frumoasă!
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Noaptea peste valuri Se lăsa din zbor Tristele cavaluri Răsunau pe maluri Cântece de dor, Ana tinerică Ne-ncetat plângea Şi-ntr-o luntricică Dulcea frumuşică
Dunărea trecea. i „Ană Anişoară î Crinişor plăcut j Pasăre ce zboară Şi sub aripioară
Pune capul blând, ţ Rumenă fetiţă j Ca un trandafir, | Cu mică guriţă | Cu lungă cosiţă Cosiţă de foi, O, vino cu mine Sultană să-mi fii Am seraiuri pline
D'aur şi rubine. |
Roabe patru mii."
Ana nu-i răspunse
Insă se-nchină.
Luna-n zori s-ascunse
Ceva se cufunse
Unda bulbură,
Iar acel Arap
Negru şi buzat
Şi cu solzi pe cap Ciupit de vărsat Zise: „Ce păcat!"
1900
(Caietul de limba latină, f. 10-11)
POEZII
BUFLI
Mai ştii pe Bufii - pe căţelul?... De mult stă bietul la hodină Ştii când ne-a păgubit de ouă De sub căuşul cu făină...
Şi l-am bătut toţi lucru mare Când i-am luat atunci de seamă Şi-apoi l-am dus să-1 prăpădească Pe Bufii - pe căţelul, mamă?
Mai ştii? L-a slobozit vecinul Pe coastă-n jos - între răzoare Spunea că s-a uitat la el Şi nu-i venea ca sâ-1 omoare
Şi la vrun an - ştii într-o marţi Chelălăia la uşa porţii... Când colo — Bufii - ologit De zburaturi — pe doaga morţii..
Şi dumneata te-ai pus să-1 vindeci Că l-am primit în curte iarăş Dar n-avea chip de vindecare Şi mi-a murit bietul tovarăş...
Aruncă leacurile mamă Căci prea mi-e acru cerul gurii... .. .E frig acum... Ce face Bufii în groapa lui din colţul şurii?
1900
552
553
E PACE. - MIEZUL NOPŢEI BATE
E pace. - Miezul nopţei bate
în deal la-mbătrânitul schit - '• Cu ochii-nchişi pe jumătate : Privesc la chipul risipit
A tinereţei strecurate. - | -- 5
Fiorii dulci ai amintitei ^
Mă prind cu-a lor nespusă vrajă L sjs îmi râde chipvil fericirei
Căci mintea nu-mi mai ţine strajă f -
Nici gândurilor, nici simţirei. JJ)0
1900 ;
(Caietulde limba latină,/. 34)
TE VAIET PIEPTUL MEU USCAT!
împrumutaţi-mi pieptul vosf Umflatul piept de taur Şi schimb al vânrului meu rost Şi-i fac din plânset lin ce-a fost Un răcnet de balaur...
Mi-e glasul sec şi fără spor
Şi mă îneacă tusa
De mă sfârşesc... Azi, mâne, mor
Şi voi tot aţi vrea, Domnilor,
Să-mi cânte vesel musa.
îmi sfartic haina mea odat' Şi-atunci vă chem să mă priviţi Să v-arăt pieptul desbrăcat Cât e de-ngust şi de uscat Cu-a voastre mâni să-1 pipăiţi.
POEZII
DIN VREMURI VECHI
Zadarnic chin nebună-nvăpăiare Văd în viaţa-mi aruncată ţie.
- Un zâmbet trist pe buza mea învie Când din trecut o clipă îmi resare...
- La masă stau. - Gândirile de-a valma S-au râsleţit pe-a amintirei mare -
- Un fluture s-aruncă-n lumânare Cade pârlit... L-am omorât cu palma. -
Un fluture orbit de bobotaie Şi omorât... Ce mare potrivire! Şi eu eram un fluture-n orbire Ademenit, pârlit, ars de văpaie. -
Râsare-acum din a ui ţârei pături Uitatul chip al vremilor pierdute Un lung şirag de ceasuri petrecute Cu-a înselărei alintări alături...
Şi tu-mi apari măreţ - ispititoare Cu zâmbet mort şi îngheţat pe buză In vremuri vechi erai cantata Muză A versurilor lungi şi sunătoare. —
Căci eu credeam că poate să răsară Un sfânt amor sub haina de mătasă... - Mi te visam a inimei mireasă Sub tei bătrâni în nopţile de vară...
75 Şi-am dat prilej durerei tăinuite
Să verse-n grai iubirea mea întreagă De tin' lega o inimă pribeagă Nădejdea vieţei încă netrăite...
Din ochi tu c-o clipire tremurată M) - C-un zâmbet leneş m-ai înlănţuit
Eu te visam un înger rătăcit Pe lumea asta moartă şi stricată...
Dar m-aştepta la calea mea sfârşită Străvechiul râs ce-atâţi îl ştiu de rost.. .•S5 Mineiună-ntreagă dragostea ţi-a fost
Dar uite-ţi spun: minciună nimerită..
Iubirea ta la orice colţ de stradă O văd acum... e eftină vânzare Plâtiţii ochi privesc cu nepăsare 4d La-mpcstriţata inimei paradă.
1900
556
557
POVESTEA MEA
Toată viaţa-mi pribegită
E-o poveste fără rost
Ce văzând-o tipărită
Mi se părea născocită
De condeiul cel mai prost...
Iar când cineva mi-ar spune O poveste ca a mea, Eu aş râde de minune De pornirile nebune A eroului din ea...
Când povestea mea-ncâlcită Minţei mele eu o spun, Mintea mea nefăţărită îmi răspunde liniştită Că eroul e — nebun...
Şi tuşind înţelepţeşte Celui ce m-ar întreba De cuprinsul din poveste I-ai răspunde că nu este Nici un pic de duh în ea...
I
5
: £
' '"10
[VESEL, IUBITA MEA]
Vesel, iubita mea Alungă grija rea Grabnic te-nşiră-n joc Galeş, cu foc.
Ne surâde viaţa azi Fără griji şi năcaz. Nimeni trişti am înttista? Ba, copii, ba!
Să săltăm toţi uşot Viaţa ni-e fără nor Hora nu ni-a strica Ura!... ura!...
Tinereţe mi-s pe veci, Astăzi flori sunt pe poteci Flori, nu zăpadă grea, Ura!... ura!...
1900
[VESEL CEATA NOASTR'...]
INIMA.
Vesel ceata noastr' acum S-a pornit râzând, în vesel dulce cânt Păşim toţi fără gând.
Stâng, drept, Toţi uşot Să păşim Ca şi-n zbot Ne avântăm Pas... cu pas Fără de popas.
Toţi uşor Ca şi-n zbor Pas cu pas Fără popas.
1900
(Caietul de limba latină, f. 58)
Inima?...
O hienă ce desgroapă
Mormântul de iluzii şi fură fericirea
Ce-n clipa împăcării, a dat-o în [neştirea]
560
561
[DE-AŞ SPUNE...
De-aş spune cât îmi eşti de dragă De-aş spune drept şi nu pe dos Ii mare lumea — dar întreagă M-ar porecli de mincinos...
Dragostea ce de tin' mă leagă De m-aş pune-astfel s-o spun Cum ea în mintea mea se-ncheagă Mi-ar zice lumea că-s nebun...
Iar de v-aş spune cum mă zbat Când glasul inimei l-ascult, M-aţi crede toţi un desperat Ce s-a-mpuşcat de mult — de mult.
Vă spun ce poate să vă-mbete Minciuni frumoase, nebunii... Astfel e legea azi băiete Ca al minciunei făt să fii...
1900
DOMNIŞOAREI L.
t
i   - 5
m.
Câte-un moment, câte-o întâmplare neprevăzută... naşte - versul.
— Ca să ne scăpăm de boală După prav sau alifie, Noi cu frica-n sân fugim Dăgrabă la „farmacie".
Dar dacă Domnul în treacăt Ar porunci ca să fie Spre-a dragostei vindecare Pe pământ o „farmacie",
Arunci farmacist m-aş face Căci zău, mi-ar trebui mie, Ca de dragoste să scap, O întreagă „farmacie".
Savi de-ai fi tu farmacistă Boala mea-n a ei manie, M-ar trimite-n toată ziua De trei oti Ia „farmacie".
OCTAVIAN GOGA
Şi tu sigur nu mi-ai da Otrăvită doftorie, Ca să nu pierzi cel mai bun Muşteriu din „farmacie".
1900
[ŞI ZI, ŞTII GEOGRAFIA?
t
j » Şi zi, ştii geografia?...
I ; - în ce colţ al Europii
1 t Mai găseşti odor de fată
| ' Ca-n sat la noi „fata" popii...
I ,§ 5 Sau chiar şi diplomaţia?...
* ^ - în ce colţ al Europii
î Jf Ştii vreun diplomat aşa
' j Ca la noi „nevasta" popii...
încă una dar nu ştii... ?/0 în ce colţ al Europii
I-un corp sferic mai precis Ca-n sat la noi „burta" popii...
X Nu că eşti iurisprudent...
ii în ce colţ al Europii
(î E maşină de minciuni
Ca la noi „psaltirea" popi
1900
(Caietul de limba latină, f. 94)
[MĂ CUPRINDEA...]
[CUM NE PRIVIM...]
Mă cuprindea o mută jale Când mă priveai - mi se părea Că numai sub genele tale I-ascunsă fericirea mea.
1900
(Caietul de limba latină, f. 95)
Cum ne privim acum în faţă Doi robi aceleiaşi tăceri, Din goana noastră prin viaţă Renasc aceleaşi primăveri.
5 Lumini şi zâmbete şi vise
Ne urmăresc din depărtare Cu genele întredeschise Noi le simţim ca-n înserare.
Şi-atunci clipiri îndurerate 10 Ne strălucesc când ne privim:
Opaiţe întârziate Ce s-au aprins în ţintirim.
1900
566
POEZII
567
[ŞI UITE...]
Şi uite mi-e şi greu să-ţi spun, Dar când te uiţi aşa la mine Mă paşte gândul ăst nebun Şi-mi fierbe sângele din vine. Aş vrea să-ncremeneşti odaf Când ochii tăi privesc la mine Cu sânrăciosul lor uitat. Când rostul patimei nebune In preajma minţei mele-1 pui, Tu să te-ntrupi ca prin minuni In marmura unei statui, Să fie-n marmoră săpat Molatecu-ţi clipit din gene Şi calda, sântăcioasa lene Şi zâmbetul tău tremurat Eternul murmur al minciunii. Atunci, pornitul val de val Din toate colţurile lumii A prebegirilor grămadă, Potop venire-ar să te vadă, Căci cine-ar şti a arăta O venere mai mincinoasă Ca tin' frumoasa mea frumoasă.
Când tu ai fi pe piedestal Cea mai femee-ntre femei, Nebuni opri-s-ar ochii mei.
1900
{ *
[MÂINE-S ROSALE]
[AZI AM CLIPE LINIŞTITE]
Merge Binder visând Cu coatele goale Dorindu-şi în gând Un blid de sarmale. Mâine-s Rosale
Nădejdi de demult Nu-1 leagănă-n cale. El nu vrea mai mult. El vrea cinci sarmale.
Mâine-s Rosale ^
Trece-un domn mâni goale - Mişcă-te de sară -Poftim Bindărel
îţi dau o ţigară. - ^ Mâine-s Rosale. f
Destul e ş-atât Să fii fericit. Nădejdi de demult Nu-1 leagănă-n cale.
I t
Azi am clipe liniştite Nu mai pot să mă aprindă Ale tale mâestrite Zâmbete pecetluite De oglindă.
Glasul gândurilor mele Liniştit pot să-1 ascult Căci nu-s visuri să mă-nşele Ca în vremurile-acele De demult.
POEZII
ADEVĂR...
(variantă)
Să sting visele toate. - Viaţa le doboară! Trimite adevărul, mişel, bătrân, nărod: Un gâde cu-o secure ştirbită subsuoară, Ce lucră pe-ndelete şi râde când omoară Pe bietul nevoiaş întins pe eşafod.
Când mintea te îndeamnă şi-n inimă-ţi răsare Din şirul de visări, o umbră - numai una Un hohot lung de râs s-aude-n depărtare; E glasul de triumf ce-1 urlă-n gura mare Căruntul adevăr ce-a biruit minciuna.
Urechea nu-ţi aude, cu ochii nu-nţelegi în cale câte vezi, nu poţi să le-nţelegi Cu sfânta neştiinţă, în sufletul tău vin. Dar vălul se destramă şi te trezeşti atunci.
Tresari când vezi că totul aievea e, întors. -Şi spasmuri te cuprind când ochii ţi-i arunci I.a stearpa răsplătire a sfintei tale munci Ce mintea ţi-a repus-o şi inima ţi-a stors!
O minte-ncărunţită şi-o inimă-nşelată Ce scormone trecutul - atât ţi-a mai rămas! Dar ani sădesc în tine o pace idioată -Doar inima-ţi tresare a lene câteodată.
- Din anii petrecuţi mai smulge câte-un cias! Dar inima vr-odată-de-ţi caută-amintirea O blastemi şi ţi-o-nchipui o inimă care sapă Mormântul de iluzii şi-ţi fură fericirea Ce clipa împăcării ţi-a dat-o în neştirea Limbii înşelare ce vecinie te adapă. -
Minciună! Chip de demon cu aripi ostenite Cu galeşe zâmbire pe buză-ncremenită! Din a credinţei pături faci caer de ispite Din cari inima toarce lungi fire aurite Iluzii ce-mpresoară o minte nebunită.
Se strâng visele-n şiruri. - Viaţa lor de poate O-neacă cărunteţea în perne moi de puf Te strecori prin viaţă de-a rândul ani întregi Legat la ochi în taină cu-n văl trandafiriu De vraja unei clipe, băete, câte legi!!...
[E GREU...]
E greu să stai între străini
Şi greu te doare când te-nspini
De nepăsarea lor!
De-ai şti tu că mi-s ochii plini De-atâtea lacrimi, de-atât dor, Tu ai porni în falnic zbor Durerea să-mi alini.
1901
(Caietul de limba bitină,f. 46)
DESPĂRŢIRE... LENITEI
Uite şi azi mi-aduc aminte De-al despărţirei noastre ceas...
- In toiul unei linişti sfinte Aud duioasele-ţi cuvinte De durerosul „bun rămas"...
-Şi stau pe gânduri năpădit...
- Aievea chipul tău mi-apare... Şi visele ce-am risipit
In jurul lui s-au grămădit, Ca toamna frunza pe cărare.
Era-ntr-o seară - Licurirea Şi-o strecura prin ramuri luna...
- Atunci ţi-am spus că „despărţirea" Ni s-a ursit - şi că iubirea
Ne-a pune-o-u lanţ soarta nebuna!
Tu m-ai privit - în ochiul tău Cu glasul rugămintei mute Şi mi-ai zis blând să nu fiu rău Că vei ruga pe Dumnezeu Şi el e bun şi-o să ne-ajute...
OCTAVIAN GOGA
Şi uite ştiu: Tu noaptea-ntreagă Cu capul pe ciaslov ai stat Ca sfinţii toţi să înţeleagă Ce simte-o inimă pribeagă...!
- Şi când să plec te-am deşteptat!
O nu au „inimă" cei „sfinţi!"...
- Mi-ai zis - şi, mâna-ţi tremura, Iar eu nebun şi scos din minţi Văpaia dragostei fierbinţi
O sărutam pe buza ta...
Şi-apoi m-am dus - Ne-am despărţit
Cu ochii-nchişi - de groază orb.
Iar ochii vineţi ce-am iubit
In cale m-au călăuzit
Şi azi îi văd şi-i simt, şi-i sorb!
Un dor păgân m-apuc-acum, De strecuratele clipite, De-al fericirii mele scrum.
ba cin' mai bat al mititei drum Azi strecuratele clipite?.
[PRINTR-O RARIŞTE DE PALTINI...]
$ Printr-o rarişte de paltini un potec încet să perde
Ca o brazdă-ntunecată pe un câmp cu iarbă verde
I Şi să duce şerpuind şi prin luncă şi prin vale
ş Ocolind câte-un tufar care i s-a pus în cale.
J  5      Conturile cârărei să opresc în mersul lor
Lâng-un brad ce-adumbreşte undele unui izvor...
* Bradul îşi apleacă galeş în izvor crengile lui Şi sărută tremurând undele izvorului.
wL        Pe când şoapte cadenţate murmură-n taină izvorul..,
# 10      Povestindu-şi într-o limbă nenţeleasă întreg dorul
-- Care-i bântuie adâncul... Pare că de-un veac trăiesc
i Prinşi în dragoste nebună... iar bătrânii povestesc
w Că izvorul şi btadul cel cu creanga înverzită
Făptuitu-s-au de-a dreptul dintr-o dragoste oprită.
/5     Străbătuse-n lumea-nrreagă vestea unui împărat S- Cărui ţâri şi mări întinse tot pe rând i s-a-nchinat
Şi de-a cărui spadă lată tremura întreg pământul Faima-mpărăţiei lui i-o purta pe aripi vânrul Şi lung vaet, jale lungă răsădea în lumea toată
10      Fruntea lui cea încreţită şi sprânceana-i încruntată... Ştia întteg rotogolul că pe lume nicăiri Nu găseşti nici urma astei nesăbuite măriri,
576
OCTAVIAN GOGA
POEZII
577
Dar jură că nici în soare, şi nici între stele nu-i, Un odor de fată mare, ca Ileana, - fata lui! 25 Crai şi logofeţi erau ispitiţi de ochii ei A căror sămn le da tulburarea inimei Şi le înfunda pe rând ruginita spadă-n teacă Umblând razna ca Ileana, fata de împărat să-i placă Şi-şi scoteau pe rând cu toţii spada lor cea grea din teacă 3i> Şi vărsaţi sânge de om, ca Ileana, „ea" să-i placă... Dar nici soarele din cer, că-i bătrân minune mare -N-a văzut frumuseţă-aşa întrupată-n fată mare Ca-n Ileana...
Mlădioasă, şi, cu trupul ei supţire De idol a plămădit-o din adins vicleana fire .15 Ca să ispitească ochii visătorilor băeţi Căci era împrejmuită de atâtea frumuseţi, împletit avea în plete aurul furat din soare, Ochii vineţi îi luceau ca o gingaşă cicoare, Dar pe fruntea ei senină, ca cerul primăvărarec 40 Nu ceteai întotdeauna zâmbetul cel fluşturarec Plăsmuit de veselia unei linişti fericite... îi picurau stropi de lacrămi genele-i pe nesimţite Şi-n ascuns plângea copila ciasuri lungi şi nopţi de-a rândul Şi cu fruntea-n mâni plecată, plămădia în minte gândul 45 Ce să furişa adese lângă ea în taina serei... Ca să-i dea inima pradă grijilor şi tulburărei... Căci demult, demult odată în tăcerea unei nopţi I se năzărise chipul viitoarei sale sorţi. A zburat de sus din stele jos o pasăre măiastră io Şi din aripi fâlfâind s-a aşezat la fereastră Ca cu ciripitul ei să-i spună fetei norocul, Şi i-a spus de-un Făt-Frumos care e cuprins de focul Dragostei învăpăiate pentru ochii ei cei galeşi... Dar că de s-ar prinde-odatâ el şi ea pe veci tovarăşi
$ 55     E ursit ca numai moarrea să le dea ce vii doresc... 1        Şi-a zburat pasărea iarăşi... Dar pe fată o muncesc
* Visuri multe şi vedenii sttecurate tot pe rând Şi-1 vedea pe Făt-Frumos dinaintea ei trecând Lin, cu zâmbetul pe buze, cu privirea rugătoare...
-r 60     Şi-atunci s-a schimbat Ileana din copilă-n fată mare.
Şi veneau, veneau cu droaia peţitori din crăiesc neam, Ridicând galeş privirea la împărătescu geam Să zărească pe Ileana... şi cu auriţii pinteni îndemnau să salte caii, ca vântul de iuţi şi sprinteni. 65     Şi-şi dau luptă ascuţişul spadei late măsurându-1 Doar îi vor putea-nţelege minunatei fete gândul Şi cădeau de-a valma-n lupte, şi-i jelea o ţară-ntreagă Pe când ea, copila blândă, - nu putea să-i înţeleagă, împăratul greu la vorbă, şi chibzuitor de sfat 70     A ales pe seama fetei un fecior de împărat. Din obârşie străvechie şi vireaz din cale-afară
Şr        Ca să poarte-mpărăria şi domneasca ei povară...
* Căci nu să mai pomenise om cu omenească fire s' Care să-nvârtească spada ca viteazul crăiesc mire. ■: 75     Măsuratu-s-au în lupte cu el feţi şi logofeţi
Dar cu toţi simţit-au spada şi ascuţitele-i săgeţi. Şi cu frunţile plecate i-au deschis junelui cale... Chibzuit-a împătatul să-i dea bunurile sale Şi pe cel mai mare bun - pe Ileana de soţie... ■ :; w     Şi Ileana a răcur... - dar o lacrimă pe iie I s-a furişat încet şi-n năframă s-a-ngropar Ochii — să n-o podidească plânsul cel neîndurat...
S-a zbătut întreagă noaptea de nelinişti istovită Şi-a umplut de lacrămi perna, cu beteală autită m     Iar în faptul dimineţii s-a dus fata la izvot
Să-şi mai potolească focul ochilor slăbiţi de dor
578
OCTAVIAN GOGA
Şi să-i dea prin vraja apei neîmpăcatei inimi tihnă Care visele răzleţe să le-alunge cu odihnă. Dar la izvorul ascuns, lângă crângul înflorit
90 Şi-a văzut cu ochii visul care-atât a ispitit Inima-i de fată mare... Iar în iarba-nrourată Făt-Frumos cu negre plete cu sprânceana îmbinată Din flori albe de cireş o cunună împletea Stropită cu rouă-aleasă de pe flori de românită. « Avea-ntipăritâ în ochi - dragostea învăpăiată. Dorul vechi înăbuşit, şi-o sfială tremurată. El cti-n zâmbet i-a întins cununa frumoasei fete Ca de-un junghiu înfiorată locului Ileana stete. El era doar Făt-Frumosul nopţilor ei nedormite
100 Cunoştea atât de bine pletele lui încreţite, Care-i fluturau pe umeri...
„Tu eşti Făt-Ftumos, te ştiu T'e cunosc de mult - de mult, căci veneai noaptea târziu Şi-mi povesteai la ureche poveşti dulci şi nesfâtşite"... El i-a zis: „Tu eşti crăiasa visurilor plăsmuite
«'5 De focul copilăriei şi văpaia tinereţei
Fără tine la ce-ar mai fi pentru mine rostul vieţii
într-o noapte înstelată atunci te-am visat întâi
Că cu fruntea mea alături capul tău pe căpătâi
Ţi l-ai pus... — Trecut-a vremea dar de-atunci în orice
noapte
no Lângă minc-ai stat aievea... şi-ale tale blânde şoapte
M-au adus din depărtare să-ţi spun cât îmi eşti de dragă... Şi să-ţi zic să vii cu mine să fugim în lumea largă Şi-ntr-un colţ ascuns şi tainic, într-un crâng fără poteci Să ne-ncălzească văpaia dulce-a dragostei de veci."
W
«130
POEZII
579
Ci-o cunună albă-n mână... L-a privit... şi-ntr-un târziu I s-a aruncat în braţe şi i-a zis: „Cu tine viu"... Şi s-a dus...
Ea cununiţa pe furiş şi-a pus în plete! Şi-au fost mire şi mireasă - iar la nunta mândrei fete Brazi şi tei au fost nuntaşii şi ciocârlii lăutarii înaintea lor cu drag îşi pleca codrul tufarii, Iar în preajma sărei grabnic s-au strâns stele aurite Ca să lumineze calea veseliei lor oprite... într-un crâng cu iarbă verde împânzit cu micşunele S-au oprit îndrăgostiţii... şi-au privit cerul cu srele Care liniştit şi tainic lumina pe cei de jos... „Aşa te-am visat pe tine" - zise galeş Făt-Frumos. Şi i-a dat o floare fetei... Ea în păru-i despletit A ascuns-o... Pe-a lui umăr şi-a pus capul obosit Ileana - şi i-a-ngropat capul lui în părul ei. Visuri dulci şi arzătoare s-au apropiat de ei... Şi-n sărut dulce uniră pe cei doi îmbrăţişaţi... - Sus din ceruri două stele, cu doi ochi senini, curaţi Au căzut atunci,... iar luna, după tei s-a furişat, Văpaia şi-a potolit-o şi curând s-a-ntunecat.
in Galeş l-a privit copila... şi-a văzut că nu avea
Făt-Frumos nici arc, nici tolbă, nici săgeţi, nici spadă grea
[DE NU AR FI FOST...]
[O STEA ÎŢI LUMINEAZĂ-
De nu ar fi fost ochii tăi
Ca mura, ca păcatul ' De mine astăzi n-ar vorbi * N-ar râde azi tot satul. ;
Şi n-ar şti astăzi satu-ntreg
Că Gheorghe-a Popii — om buimac s Că şi-a pierdut tot rostul. } ■.
1902 ' '7
10
O stea îţi lurninează-odată viaţa Şi îţi zâmbeşte-atuncea fericirea Dar clipă-i este numai strălucirea Căci o înghite negura şi viaţa.
O noapte adâncită-ntunecată Din fericire-atuncea să-nfiripă, O noapte lungă, nu aşa de-o clipă, O noapte vecinică şi necutmată.
Salba visutilor mele, Salbă destrămată — Rogu-mă de tine dragă Mai înşirâ-mi-o odată.
Vino să le plângem dragă Să le plângem amintirea Visurilor multe, multe Să ne plângem fericirea.
[CÂND FRĂMÂNTAT...]
Când frământat de vifor lacul Alină-şi apele afunde -Apare luna în albastru Să-şi împletească chipu-n unde.
Asemeni şi pe calea noastră j în veci aducerea-aminte Veni-va-n nopţi târzii de toamnă, Veni-va-n visuri să ne-alinte. â
&
■ |
1
[ÎN OCHII VERZI...]
în ochii verzi văd fulgere de ură, Văd neînfrânta sete de viaţă, Mă biruie păgâna lor arsură Ei nu cunosc a jugului povaţă.
Te înţeleg neîmblânzită fiară, Tu, frate bun al visurilor moarte, Mustrarea ta ce-mi vine de departe Loveşte-adânc şi-ncepe să mă doară. Te-ascult strivit ostaş fără hodină Tu, sol răzleţ al patimilor mele, îmi tulbuti pacea cerului cu stele Şi mă cobori din lumea lor senină.
De glasul tău ce strigă-n întunetec Se frâng şi cad zăvoare ferecate, Se ffâng şi cad, şi lanţuri n-am să ferec. Adânca criptă-a vremilor uitate.
Simt sufletul cum calcă pe ruine Biruitor îi fulgeră armura: Un mândru mort s-a deşteptat în mine Şi chipul lui cutremură-mi făptuta...
584
OCTAVIAN GOGA
585
Mărită fii tu clipâ-nfricoşată! L-ai înviat pe cel de-odinioară Şi i-ai trezit durerea îngropată Cu glasul tău, neîmblânzită fiară.
Eşti rot cel vechi cum te ştiam odată Când în tâcetea umedei mansarde, îmi împleteai din fulgere cunună Şi-n tremurarea razelor de lună Tu-ntretăiai tăriile cu zborul. — Pe-acelaşi drum treci vămile vieţii Şi fruntea ta şi sufletul tău arde, Neînfrânate sol al dimineţii!...
♦
[DĂ-MI MÂNA TA...]
Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă! Să prăznuim măreaţa înviere! N-auzi eterna lumilor durere Din mii de guri s-a deşreptat la poartă.
Fiorul vechi de dragoste şi milă Mi-a înviat amărăciunea moartă Şi glasul ei din cuibul tău mă cere Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă..
POEZII
SOSPIRI
Donna Anca, Donna Anca! Mi se strânge inimioara, Spun gazete Donna Anca Că e grevă-n Timişoara!
Spun, că zece mii de oameni Din truditul neam sărac, (Doamne!) La butonieră Poartă roşii flori de mac.
Că tramvaiele nu umblă Fel inare nu ard seara -Şi-i cumplită-ntunecime Peste-ntreaga Timişoara.
Ce năpast-o fi şi asta? Se opresc cu toţii-n cale. - Se-nţelege, că Sibiiul, Se gândeşte la Matale!
Lumea toată, Donna Anca Stă pe gânduri întristată (La necaz se văd amicii), Da, e foarte-ngrijorată!
- Numai eu — vezi — eu zadarnic Vreo compătimire cat Şi robit de-un vis feeric îmi dau votul separat.
Căci mi-e dor - mi-e dor de-o noapte (Ce ţi-e omul buclucaş!) Când sunt flori de mac în piepturi Şi-ntuneric în oraş...
Sunt sătul de saşi, de lampe Şi mă-ndeamnă inimioara, Să ţi-o spun, că de-i tot gtevâ, Eu mă mut la Timişoara.
588
589
[PE BOLTA CERIULUI.
Pe bolta ceriului senin S-anină aceleaşi stele -Şi-aceleaşi flori răsar şi azi La noi în Copâcele.
Aceeaşi lună e pe cer Bolnavă şi gălbuie, Şi adumbresc aceiaşi fagi Cărunra cetăţuie.
Prin văi, acelaşi hoinărit Şi cânt şi chiu se pierde... De-un fir de iarbă vestejit Nu moare lunca verde!
[CÂND VIN DIN LUMEA..
Când vin din lumea mea de stele Şi vă cetesc filă de filă -Sărmane versurile mele îmi vine să vă plâng de milă.
Vă văd frumos orânduite în ritmul învăţatei hore -Cuminţi şi uneori gătite La gât cu panglici tricolore...
Mi-e jale-atunci ca, primăvara, De paseri prinse-n colivie, De lei ce dorm visând Sahara în cuşca din menagerie...
Vă las cu mintea-ndurerată Şi ochii-nchişi pe jumătate. Mă duc în ţara fermecată A cântecelor necântate...
590
591
[AZI NOAPTE-O RAZĂ...]
Azi noapte-o rază coborând Dintre luminile din stele, A rătăcit neştiutoare La mine-n geam lângă perdele.
Argintul ei tremurător Cu revărsarea-i de lumină, Părea o candelă târzie Intr-o biserică-n ruină.
I i
[ÎN ZORI DE ZI...
în zori de zi pe lângă noi Un Făt-Frumos resare Cu ochiul îndrăzneţ, vioi, Cu plete zburătoare,
De-o dulce teamă mă-nfior Obrazul mi-e firbinre, Ah! iată-1 mândru, zâmbiror Cum trece înainte.
Dar vezi, - o clip-a fost de-ajuns Singurătatea să-mi străbată Şi raza stelelor de sus S-a depărtat înfiorată — Eu am zâmbit amar. Părea C-aud un cântec la ureche Şi parcă vântu-mi aducea Frânturi dintr-o poveste veche.
Eu stau la gard privind în zare Atâţia - văd - dar eu n-am stare, De lacrimi stau azi genele-mi pline Dat e zadarnic... el nu mai vine.
1909
592
593
[DRĂCUŞOR ROTUND ŞI RUMEN]
Drăcuşor rotund şi rumen Ca un pui de cantalup, Dă-mi mânuţa, dă-mi şi ochii, Dă-mi guriţa să ţi-o pup.
De te-ar avea nenea Goga N-ar mai fi pribeag, Umbra palidei tristeţe l-ar pieri pe veci din prag.
Pe genunchii lui te-ar ţine -El să tacă, tu să-i spui, Si ţi-ar da tăticu zestre Toate versurile lui.
[VERSURI RĂZLEŢE]
Doi mă leagă, trei mă-ntreabă De doi cai şi-o iapă neagră, Iapă neagră de furat, Cânii să te fi mâncat. Deci mi-au pus frâul în cap Că-n temniţă m-au băgat.
Cine fură şi omoară Tot ttăieşte-n a lui ţară. Numai eu printr-o greşală Am ieşit din tar-afară.
Când aud cucu cântând Şi mierlită fluierând Picioarele nu mă ţin Nu mă mai simt om deplin. Că mă simt că sunt bătrân. Eu-i zic cucului să tacă, El s-aşează sus pe-o cracă. Cântă, cântă de mă sacă Tot în ciuda mea să facă.
[DE CÂND TE-AI DUS...]
De când te-ai dus în suflet port îngheţul nopţilor polare, Şi-n besna neagr' un cap de mort La căpătâiul meu răsare.
Lumină ca doi licurici în fund adâncile orbite Şi ca o turmă de furnici Roiesc cuvintele şoptite.
Auzi... Mă arde-un junghi în piept, Şi groaza-mi fulgeră prin vine: „De-atâta vreme te aştept, Găteşte-te să vii cu mine!"
,- 5
ZIUA
(variantă)
în zorii albi senină dimineaţă -Tu-mi pari o fată mândră de la ţară, Venită la oraş întâia oară — Cu gând curat şi tumenă Ia faţă.
Te prinde însă-n blestemata-i ghiară Şi nemilos vârtejul de viaţă Minciuna lui la orice pas te-nvaţă. Otrava lui în suflet ţi-o strecoară...
Insulte cad, batjocura te arde Şi orice pas ţi-aduce-o nouă vină în rătăcirea ta pe bulevarde...
Pe rând - pe rând te-ntuneci şi spre sa De praf, de fum şi de păcare plină, Tu te prăvăli sfârşită şi murdară.
1912
VATRA
Te cred, sărmane călător, Te cred că ţi-e pojarul greu -Şi simt c-ai plâns rătăcitor I,a vatra unde-am plâns şi eu.
în pacea sării taciturnă, Simt jalea noastră prinsă-n jar, Şi vatra Fatmei pare-o urmă De lacrimi plânse în zadar.
[UN BASM DE MULT...]
Un basm de mult mă împresoară C-un beduin rătăcitor, Ce privegind printr-o Sahară Răzleţ înrr-un amurg de sară A dat în cale de-un izvor...
Drumeţ, cu gura însetată, învăluit în ptaf şi fum, Străinul s-a oprit deodată Şi bând din apa fermecată El iarăşi s-a pornit la drum...
598
599
POEZII APĂRUTE ÎN PERIODICE
TOAMNA
In parc cad foile uscate
De prin copaci le smulge vântul,
Cu mii de aripi sfârticate
Se fac azi una cu pământul.
[Trecuta] vieţii risipire Mă mângâie încet pe frunte Şi trista lor hirotonire Mi-atinge firele cărunte.
Din depărtări parcă s-abate Un stol de visuri frânte-n două... Copac cu ramuri despoiate V-am dat podoaba-ntreagă vouă.
U5
[A FOST DEMULT...]
A fost demult... a fost demult. Al amintiţii dulce glas Pe veci în minte mi-a rămas Şi pare că şi azi l-ascult.
Şi poate e o nebunie Că nu l-am uitat pân-acum, Dacă pe-al vieţii mele drum Mereu, mereu o să-mi învie...
Dar dacă lira nu m-a dat Pradă muţeniei de veci, E că pe orişice poteci Eu glasul ăst l-am ascultat.
600
[TREMURĂ LIN..
Tremură lin un cânt pribeag, Pierdut în alte lumi l-ascult Şi cântul ăst mi-atât de drag, îmi pare al clipelor şireag Că le-am trăit demult... demult
Zadarnic zilele pe rând încet s-or strecura, în mintea mea acelaşi gând Etetn va rămânea.
601
[CÂND PRIVESC...
Când privesc floarea de mac Din care-a răsărit Un chip sfios şi drăgălaş De îngeraş iubit,
întreb versurile mele De ce nu-s floricea? Să-mi poată răsări din ele Iubirea ta...
E gândul vechi... născut din zarea Neţărmuritei fericiri; E-un gând, pe care depărtarea Mi l-a schimbat în amintiri.
602
603
[CA CELE VECHI SĂ NU LE UIŢI]
Ca cele vechi să nu le uiţi Mai scrie-mi câte-o carte; Gândeşte-te că te iubesc Şi de departe...
5 î
[DIN TOIUL VREMILOR...]
Din toiul vremilor rrecute îmi vin clipite-n minte, Şi vărs atunci pe nesimţite O lacrimă fierbinte...
Pare că văd cum mâna ta S-aşterne-alene pe hârrie, Şi din penelul tău răsare Un chip senin... o poezie.
Şi stau pierdut... Pe-un colţ de masă
înşirttind la slove-ncet;
O clipă văd icoana ta,
Şi sctiu... şi-o clipă sunt poet.
O vorbă, un cuvânt măcar, Pe-aripa vântului de sară, E de demult de când aştept Zadarnic să-mi răsară.
604
605
[E-ATÂT DE MARE...]
E-atât de mare depărtarea Şi gândul meu tot o străbate Căci chipul unor vremi visate îmi însenină zarea...
[CÂND ÎMI APARE..
Când îmi apare câteodată Icoana vremilor ttecute Pe tin' te văd în ea-ntrupată Şi chipul tău când mi-o arară învie visele pierdute.
606
607
[DIN STELELE DE PE AZUR]
Din stelele de pe azur Ce se sărut' la lună Aş vrea vreo câteva să fur Să le-mpletesc cunună, Cunună sfântă, strălucită, S-o pun pe fruntea ta iubită... Penelul tău mi-a zugrăvit Chipul nădejdii ce-am uitat... Un suflet deznădăjduit Cu mâna ta ai înviat... Unde-i mânuţa s-o sărut? Căci ea mi-a dat ce-am pierdut Departe...
[DIN VALUL VREMII.
Din valul vremii se desprinde Un chip senin ce-i fără seamăn -Un chip etern... şi nu ştiu cum, Dar eu cu tine îl aseamăn.
608
[ŞI DACĂ...]
Şi dacă mă mai ştiu ruga în taina serii câteodat' E că de-amintirea ta Mi-e-nlănţuită inima Ce crede nencerat.
Şi dacă gândul priponir Mi-e de trecutul depărtat E că c-un chip senin, iubit, Odată-n viaţă-am povestit Şi gândul mi l-a ferecat.
Şi dacă ochii-mi rătăcesc Răzleţi-pierduţi în zare -E că dureri mă istovesc Şi ochii tăi mă urmăresc în orice depărtare.
609
[PE DRUM M-OPRESC...]
Pe drum m-opresc şi stau şi-ascult Pe mine cine m-a strigat Cu glasul dulce tremurat? Nimic... nimic... sărac băiat -A fost demult... demult... demult. Un chip senin, un basm uitat A fost întregul nost' trecut; Un glas de doină sărutat De-al serii vânt înamorat A fost întregul nost' trecut; Nu l-am uitat seninul basm, Visez şi azi icoana lui.
610
POEZII
611
DE MULT...
Că pogorâtu-s-a de mult O înţeleg, o cred, o ştiu... Că s-a-ntrupat dintr-o Mărie, Să moară El cel vecinie viu...
5 Şi că din groapa lui de lespezi
S-a-nălţat biruirorul Şi că doar azi trăieşte încă, Isus Christos Mântuitorul...
II înţeleg duiosul basm. io Prinos aduc povestei sfinte !
Şi-nghenunchind la liturghie, Mă-nchin şi mâna mea nu minte...
Dar uite, stau nedumerit,
Un gând în mintea mea tresare:
Spre mântuirea lumii noastre j Nu cred o altă întrupare.
De sus din slava lui albastră Eternul lumilor părinte
Cu ochii-i visători a toate J 20 Zadarnic astăzi ne-ar cuprinde '•-
în drumu-i lung azi n-ar mai da Pe-ntinsa lui împărăţie De-o altă „Sfântâ-Preacurată Fecioară Mărie".
Octavian
„Luceafărul", II, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 3
612
POEZII
613
,ŞI EARĂSI VA SĂ VIE?...
Era soborul sfinţilor din ceriuri Şi Dumnezeu pe tronul lui de aur Sta rezimar povăţuind norodul. Şi zise el:
„Să vie vestitorul!" Păşi atunci din ceata cea de îngeri Arhanghelul, de veşti aducătorul Şi astfel zise-ngenunchind ţărână: „Cutreerat-am lumea pământească Şi-n zborul meu supusu-le-am vederii Palatele cu scările de-aramă Şi straşina bordeelor de paie, Şi plâns-au Doamne ochii mei de jale Şi sufletul şi inima mea plâns-a Când am văzut şi turma şi păstorii Şi gândul lor şi lupta-lc împotrivă. S-au smuls din legea obştei răposare, Altarul tău e părăsit şi maşter Şi nimeni nu-i s-aducă jertfa laudei, Minciuna e pe lumea lor pitică Catapeteazma templelor de bronz. De ce-i laşi? Inghiaţă-le, părinte, Cuvântul Tău pe buza lor de vameşi.
L*
M-am pogorât şi-n duhul lor îngust Şi m-am trudit să ies la suprafaţă; Era să mor de fierea înrăirii... Să pierzi părinte neamul ăst mişel Cu trăsnete precum odat' Sodoma, Genunchii lui să simtă tremurând Mânia Ta dc Tată şi de Domn!"
Astfel plângea arhanghelu-n ţărână Cu plâns închis...
Mânie-ncremenise, Pe fruntea Lui, dc viaţă dătătorul, Dar să pierdu în rostul unei clipe Şi Dumnezeu zâmbea:
- „Nu voi să-i pierd! E răzvrătirei firea lor supusă Şi sufletul şi inima şi mintea, începe-voi o nouă pomenire Lăsând din nou o dungă de lumină Pe lumea lor perdută-n întunerec... Să te pogori din slava ta albastră Isus, Tu-nvăţâtor al lumii, în întuneric sămănând lumină Va fi iar pace şi-nvoire bună Trezind din nou iubirea adormită!"...
Zâmbind amar, îngenunchiă Isus Şi-apoi răspunse înâlţându-şi fruntea Şi zise el:
„Părinte nu Te-ascult"!
„Luceafărul", II, nr. 1, 1 ianuarie 1903
POEZII
POVESTE DE ANUL NOU
Te duci şi tu acum din ţara noastră
Bătrân moşneag şi slujitor al vremii...
Mai stai, mai stai, o clipă-două numai,
Cuvântul nost' de bun rămas ascultă-l!
- Priveşte-ne, aţâţi venit-am, astăzi,
în jurul tău, neputincios bătrân,
Nu să oprim toiagul tău de ducă,
Văleatul tău să-1 cerem înapoi,
Nu vrem, - i-a fost atât de pură slova!
Venit-am noi să spunem rugăciune.
Tu să ne-asculţi cuvântul cel de rugă,
Şi când ajungi hotarul ţării voastre,
Toiagul tău când se va rupe-n două,
Stăpânului ce te-a trimis pe tine,
Să-i spui c-am plâns şi-n plânsul nost' grăit-am:
Din ţara lui alt Domn să ne trimită, Că-1 aşteptăm cu glasuri de colindă Şi cu miros de prea bună mireasmă, Cu sfântul mir să-i ungem fruntea albă. Şi spune-i tu: din oastea lui s-aleagă Cel mai viteaz dintre feciorii lui, Un mândru făt să ni-1 trimită Domn.
35
f T I h>
Şi tu să-1 vezi moşnege pe viteaz
Şi să-ngenunchi naintea lui, bătrâne,
Şi fruntea ta ţătânei să s-aştearnă,
Când vei vedea cu ochii tăi aevea
înfricoşatul logofăt frumos
Şi mult voinicul codrilor cumătru,
Cuvântător din tulnic de argint.
Oştean bătrân rugămu-tc îndreaptă-1,
Pe-o stea din cer alunecând, să vie,
Zămislitor de pară şi de foc...
Şi spune-i lui, săgeţi s-aducă multe!...
Şi spune-i lui, rugămu-te moşnege,
De-un ostrov biet, de-un tainic mândru ostrov,
Cu râuri dulci, ca laptele şi mierea,
Cu murmur lung, în freamătul de fagi,
Cum n-a fost dat urechea să-i audă.
Şi spune-i lui că-n prea frumosul ostrov
Nemângâiaţi mor, astăzi, trandafirii -
Şi lăcrămând se stinge busuiocul...
Şi spune-i tu, că moare Cosânzeana,
împărăteasa codrilor, bălaie...
închisă zace fata de-mpârat,
Un zmeu a-nchis o prea frumoasă Doină
Şi plânge Doina - busuiocul plânge,
Nemângâiaţi mor trandafirii galbeni -
Că nu-i acum pe-ntteg, întregul ostrov
Voinic cu zmeu-a luptă să se bată...
Şi spunc-i tu că-n ostrov se aşteaptă
Venirea lui de multă, multă vreme
Şi gârbovi moşi cu barba de zăpadă
De dragul lui ar vrea să mai trăiască. -
Să vie deci călătorind pe-o rază
înfricoşatul logofăt frumos
616
OCTAVIAN GOGA
POEZII
617
70
Şi mult voinicul codrilor cumătru
Cuvântător din tulnic de argint —
Şi din tăria-nalbelor văzduhuri,
El să-şi azvârle falnic buzduganul
Să tremure cetatea-n temelii,
Nătângul zmeu să tremure şi el
Văzând puzderii poarta ferecată!
Şi-atunci - atunci - să-şi dec* luptă mare
Şi zmeul rău iertare să nu aibă,
Când sub genunchi îşi va pleca grumazul
Spurcatul cap cu paloşul să-1 taie!
Se va-ntinde hotă mare Cât e lunca, cât e plaiul, Răsti na-va-n verde codru Vestitor de nuntă naiul.
Şi s-or prinde-n fruntea horii Făt-Frumos cu Doina noasrră Şi nănaşa Cosânzeana, Doamna florilor măiastră.
Şi-or juca cu ei alături Douăzeci şi cinci de fete, Cu năframă de mătasă Şi cu flori de măr în plete.
Se va face joc în ostrov, Cum n-a mai fost chip şi modru, Că s-or prinde-n hora mare Chiar toţi paltinii din codru.
Aducând pâne şi sare. - Zice unul din şireag:
„Fi-ne-ai Fete-Logofete
Tu de-acum pe veci statornic,
De n-o fi cu supătare
Noi te punem Mare-Vornic.
Ce-i mai mândru-n ţara noastră Noi ţi-am dat acum' mireasă, Domnul sfânt o să ne-ajute Pân' nc-a fi ea vorniceasa.
Iar de-acum nu ne mai pasă Că ne-a potopi aleanul, Tu ne-ai învăţat, voinice, Cum se poartă buzduganul!"
Şi-a veni să vadă nunta Mai aproape luna dalbă Şi-o să vadă fluturi galbeni Sărutând fire de nalbă.
Te du acum bătrân neputincios Cuvântul nost' de rugăciune spune-1!
Şi veni-vor patru sute De moşnegi fără toiag,
618
i
i
POEZII
619
f 20
CANTORUL CIMPOI
(variantă)
Bine c-avem popă vrednic, Dar cu strana-i rău dc noi, Cât e lumea n-avem cantor Cum era nenea Cimpoi.
r 1r
— Aşa-1 poreclise satul t
Bogăţia lui de glas, | .,
Minunat şi dulce Doamne : £ Când o aducea pe nas... 15
Mai demult la Bobotează
Suiau satele la grui, 1 Nu de Iordanul popii Cât de iordanul lui...
Spun c-un Domn îl auzise i Domn colea - da cumsăcade, Şi nu-1 mai slăbea din gură: „Să mai cânţi o dată bade!"
Nimc-n lume n-avea frică, Că da satu de ocară.
- Păi aşa a fost odată, Ca-n poveste-n sat la noi, Când era încă-n putere Şi ţinea strana Cimpoi.
Azi e rău de strana noastră, Da de cantor şi mai rău, Cum e azi şi-ar face milă De l-ar lua Dumnezeu...
Că 1-a-mbătrânit năcazul De când i-a murit muierea, Dumnezeu i-a luat glasul, Domnii i-au vândut averea...
Astăzi doarme unde poate N-are casă, n-are şură, -I le-a dus pe toate darea Şi-un fecior la-nvăţătură.
- Facem Domnule - (Poznaşul) Şi tuşea şi-ncepea iară,
SĂRBĂTOARE
ÎN ZADAR
în strana dreaptă cântă-n stihuri Diacul vecinica mărire A celui ce-a urzit o lume Din golul, ce plutea-n neştire, în cercuri fumul de tămâie împrejmuise-iconostasul In liniştea clin sfânta casă îşi tremură diacu glasul: „Lăudaţi-1 că e bun şi mare"... — Icoanele de pe părete Tresar. - Celui din Mira Lichiei Ii tremură albele plete, Cuvânta din altar preotul: „Voi care aţi înmulţit pământul Cântaţi-i lui cu glas de trâmbiţi Că iată, s-a plinit Cuvântul", făcliile îşi joacă para In prelungiri tremurătoare. E sfântă ziua cea de astăzi, Plecati-vă la închinare.
Dintr-un vis de-o vară-ntreagă Cu nimic nu ne-am ales. Ne-a muţit cu frunza toamnei Blândul dragosrei eres.
în zadar aş smulge-o clipă Din al vremii întunerec, De aripa veciniciei Sburătorul vis să-1 ferec.
Să-1 pun gândului tovarăş Stihurilor mele vornic Şi s-adorm în adumbrirea Unui vis pe veci statornic.
622
623
DE CE
De ce mor trandafirii galbeni Şi flori albastre de cicoare, Şi fluturi albi şi fluturi pestriţi. De ce murim noi, dragă, oare?
Şi visul nopţilor de vară Asemeni razelor din glastre, De ce apune-n valul vremii, Cu toate zâmbetele noastre?
u 5
li
Copil nebun cu ochii tulburi Zadarnic îţi zdrobeşti ghitara!. - De ce-i albastră bolta nopţii Şi lumea vetde, primăvara?...
„Luceafărul", II, 4,
15 februarie 1903, p. 74
CÂNTECE
I
Foaie verde, foaie lată, Este-n sat la noi o fată, Cum aş vrea-o sărutată Dimineaţa, ziua toată... Foaie verde, foaie lată!
Foaie verde, foaie lungă Dorul mândrei mă alungă Şi-mi mor oile din strungă, Că nu-i cine să le mulgă... Foaie verde, foaie lungă!
II
Foaie verde lămâiţă Hai deseară la portiţă Tu Aniţă, cârciumăriţă Cu cămaşă cu altiţă Şi cu şorţ în patru iţe... Foaie verde lămâiţă!...
Foaie verde busuioc, Las' bucatele pe foc
OCTAVIAN GOGA
Ori să coc, ori nu să coc... Cârciumaru-i la iarmaroc, Dumnezeu dee-i noroc...
Foaie verde busuioc!
PLÂNGI COPILĂ!...
Mor în glastre trandafirii, Moare-n pieptul nost' iubirea, Zâmbetelor noastre vino Să le plângem adormirea.
Cu tropare de-ngropare, Să ne-nmormântăm în lacrimi Rostul albelor păcate, Tresărirea dulcei patimi.
Şi povestea minunată A iubirii noastre moarte, Trandafirilor sălbatici Fluturi galbeni s-o mai poarte.
La otava-nrourată Licuriciul tresălta-va... Şi de-o dragoste-ngropată Se va-nfiora otava...
Şi zâmbi-va ostenitul Luceafăr al dimineţii, Basmul nost' când o să-1 cânte Greeruşii, cântăreţii...
626
OCTAVIAN GOGA
627
Azi pe urmă înţelegem licărirea găinuşii... Plângi copila... plâng în iarbă Licuricii... greuruşii...
Octavian
„Luceafărul", II, nr. 5, 1 martie 1903, p. 85
AM PLANS
ţ
■ ^
n
* 10
l ir
f *
1/5
Cântau trei preoţi de-ngropare, Cu glasul lor încet inel Şi înălţau atât de jalnic, Tremurătoarele tropare Al nefiinţei noastre cânt...
- Eu stam cu ochii în pământ Şi mă munceam din ei zadarnic O lacrimă să-nşel.
-Am întâlnit un cerşitor, Nenorocitul veteran Viaţa lui mi-a povestit. Avut-a şi el un fecior Şi i-a murit şi-i era drag... Plângea duios bietul moşneag
- Să plâng, zadarnic m-am muncit Când l-am cinstit cu-n ban!
Era o noapte-atât de-albastrâ Atâtea stele s-au fost strâns, Să-mi văd un trandafir cum moare în păhărelul din fereastră
OCTAVIAN GOGA
- îngălbenitele petale Au povestit atâta jale, Pleoapelor tremurătoare Şi-am plâns atunci, am pis
-o
iu
NOAPTE
Suflet răstignit pe cruce, Stins de-al patimilor crivcţ, Răzimat pe coate plânge Un copil cu ochii vineţi:
Mai rămâi o clipă-clouă, Nu te duce, mai rămâi, Să-ţi simt calda-nfiorare: Dulce dragoste dintâi!
Să-mi auzi, în taina nopţii Leneş picurând ghitata, Găinuşa când adoarme Şi luceafărul dc sară.
Să-mi asculţi duios povestea Unui tremurat din gene, Cum ascult copiii basmul Preafrumoasei Cosânzene.
Să tresalte lunca verde De fioru-ndrâgostirii, Leneş să-şi aplece ramul - Trandafirii...
OCTAVIAN GOGA
Şi zâmbeşte-n aiurare Cel copil cu ochii vineţi, -Răzimat pe coate-adoarme; Doarme-al patimilor criveţ...
Liniştit, de-a lungul bolţii, | Trece luna călătoare, ' Ea, a viselor pribege J Mărturie zâmbitoare
i
Octavian i
„Luceafărul", an II, nr. 7, 1 aprilie 1903, p. 133
li
I
i -
f
DE-AŞ FI...
De-aş fi eu Dumnezeu în cer, Celor ce mila mea o cer Cu umilit cucernic gând Ţărânii fruntea aşternând, Eu le-aş trimite tuturor Un fulger pe aripi de nor, Genunchii lor de cerşitor Străfulgerând.
De-aş fi eu Domnul Dumnezeu, Osânditorului ateu, Ce rostul meu a căutat, Şi rostul meu a blăstămat, -De dup-o aripă de nor O rază i-aş trimite-n zbor, Să-1 por privi pe-nvingător încununat...
632
POEZII
633
Şi râzi când pe câmp iarăşi Zâmbi-vor ghioceii... Şi-adormi cuprinsă-n vraja Poveştilor cu zmeii...
-l
î
Şi uiră-ncet povestea De-un cântăreţ pribeag, Biet precupeţ de lacrimi Ce ţi-a zâmbit în prag...
RAMAI..
Rămâi pe veci departe Să nu cobori la mine, Rămâi în adumbrirea Poveştilor senine...
Cu trandafirii galbeni Şi visurile albe, Rămâie căpătâiul Icoanei tale dalbe...
Căci zâmbetele alte-s Şi rostul unei lacrimi, în calea ta din stele Şi-n lumea mea de patimi.
Rămâi cu primăvra Cu fluturii, copilă, Şi când mor trandafirii Tu plânge-le de milă...
i 4
634
635
IUBIREA MEA
(variantă)
SFÂRŞIT DE SEPTEMBRIE
(după Petofi)
I.a mal rachiu sfioşi şi bolnavi îşi cântă dragostea nătângă, Iar' sălcii — bietele fecioare, — nu preget dorul să şi-1 plângă, Când muşchii, nebuniţi pesemne, în haină de
mătasă-mbracu-1... Sărmani nevinovaţi, amarul nu vrea să vi-1 asculte lacul!
5 Căci are dragoste cu cerul de-a pururi mişcătoarea apă, Şi în durerea ei păgână în coasta sghiaburilor sapă, Cu pumnii sfarmă-n jur tărâmul şi urlă de amar ce-o doare, Spre ceriuri braţele-şi întinde, - când iată-1 dragu-i mire:
Soare.
Îmbrăţişează vântul apa, iar' din albastrul undei clare, io înfiorată spuma albă, prelung şi pătimaş tresare, Atâtea curcubee tremur în val-vârtejul ei de picuri Când în adânc se prind în horă strălucitoarele nisipuri.
*
Aşa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetăţi de unde, Adâncul ei se pierde-n rostul nemărginirilor profunde, Cu vifore şi curcubee, cu valuri lung clocotitoare, Cu picuri ce se înfioară de chipul unui vecinie soare...
„Luceafărul", an II, nr. 14-15, 1 august 1903, p. 235
Octavii
4
Sunt flori astăzi încă pe lumea-n verdeaţă, La geam îşi bat frunza azi plopii cărunţi, Dar uite s-apropic lumea de gheaţă, S-arată zăpada pe vârfuri de munţi.
în pieptul meu tânăr e azi primăvară Şi-n inimă-mi arde văpaie acuma, Dar fire cărunte încep să răsară Pe plete-mi negre iveşte-se bruma.
Se scutură floarea, viaţa se duce... La braţul meu vină, frumoaso, degrabă, îţi razimi azi capul la sânul meu dulce Şi poate ca mâne mi-i plânge la groapă.
— O, spune-mi veni-vei cu lacrimi să nărui, Sicriul ce-atuncea mă smulge din lume Iubirea la altui pute-vei să dărui, Să schimbi cu un altul uitatul meu nume?.
Frumoaso, tu vălul cernit de-1 arunci, Ca steag trist de jale mi-I leagă de cruce,
OCTAVIAN GOGA
Din groapa adâncă veni-voi atunci, în miezul de noapte la mine l-oi duce:
- Să usc pentru tine la lacrimi mare, Ce grabnic uita-tu-mi-ai moaştele reci, Şi rana sâ-i leg eu inimii care, Şi-acolo iubi-va, iubire de veci!...
Octavian Goga
„Luceafărul", an II, nr. 16-18, 15 septembrie 1903, p. 278
MOARA
(după Carmen Sylva)
Stă roata morii mută, Dorm apele bălaie, Privighetoarea cânră Şi ţip-o cucuvaie...
Privighetoarea nopţii îşi povesteşte-amarul... Cum jos, în vadul morii S-a prăpădit morarul.
Făcându-i semn din apă Iubiră şi-a văz.ut, Şi singură s-o lase Morarul n-a putut...
.Hi-
lar moara măcinişul O vreme-a mai urnit... Pân' s-a sfărâmat şi scocul Şi roata s-a oprit.
Alinii şi salcâmii Plecându-se spre groapă,
638
OCTAVIAN GOGA
639
20
Se leagănă în spuma Mormântului de apă.
Şi de mormânt se leagă Şi muşchiul de pe mal, -Cad razele de lună In adormitul val.
Privighetoarea doarme Iar cântu-ncet se stinge. Nepricepându-şi rostul O cueuvaie plânge.
„Luceafărul", an III, nr. 2, 15 februarie 1904, p. 57
COPILUL MEU
(după Carmen Sylva)
Copile, de-aici ai zburat Pe-o rază de soare senină, La îngeri în ceriul deschis La câmpii eterni de lumină.
Seninelor raze de soare Lăsaţi-mi-i ochii să vadă, Copilul meu drag se joacă Pe-a voastr' aurită livadă.
în juru-mi e linişte moartă Şi frig e şi jale şi plâns, Răsunetul glasului dulce în vremuri apuse s-a stins.
Eu singură stau şi te chem, Revino comoară pierdută... O rază pogoară din ceruri Şi-ncet şi prelung mă sărută.
640
641
DIN VIATĂ
Primăvara am văzut-o - Să-mi fie pe veci crăiasă Am jurat-o la candela Unui tren... a treia clasă.
Vara, iar la gară, iat-o Stă cochetă, măiestoasă. M-a lovit c-o crisantemă Din vagon... a doua clasă.
Cum pe toamnă... o madonă Suie-n tren dintr-o căleasă, Leneş şi aristocratic: Era ea... în prima clasă.
i ;-
i A
t w
I *
I
£ 5
LA UN MORMÂNT
(de Leuthold)
Săracului înfrânt de soartă Bogatului cu mândtă poartă Şi tuturor ne vine ceasul,
Când moartă, îşi află slaba-ne fiinţă
Popasul.
Orice simţească omu-n lume, Muncească trudnic, facă-şi nume: Gândire, trudă şi avânt
Sunt spume, Cea mai multă slavă fum c
In vânt!
Sărmane de socoti durerea, Nevoile din lume, fierea, în gingaş suflet stă s-apună
Puterea Şi pofta de viaţă-n goană
Nebună.
O, fericit e murirorul,
Ce-şi ia spre altă lume zborul,
642
OCTAVIAN GOGA
643
Când razele sunt ofilite,
Iar dorul Şi-1 potoli cu-o sărutare Şi-un cântec închinat fiinţei 21 Iubite.
O.G.
„Luceafărul", an II, nr. 5, j 1 martie 1905, p. 115 j
I . i
111
■* ,1
i *
|l5
LICURICIUL
Dedicaţie
Era-ntunerec pe câmpie Din răsărit până-n apus, De groaza negurii eterne Gonite stelele s-au dus.
în alte lumi cu zări senine Zâmbia pleoapa lor de aur Şi-nfiora o lume-ntreagă Strălucitorul lor tezaur.
Sub cerul îngropat în beznă, Ducând povetile vieţii, Rătăcitori în noaptea neagră Se strecurau sfârşiţi drumeţii.
Dar s-a milostivit de dânşii; Şi dat-a Domnul să răsară, Un strop de tainică lumină La marginea de drum de ţară.
Au tresărit în drum pribegii S-au bucurat şi mari şi mici
OCTAVIAN GOGA
POEZII
Când au zărit sfios în iarbă Cum strălucea un licurici.
La tine ce-ar fi să-i oprească? Răspuns-a ploşniţa umflată:
El aducea de sus din stele Un picur tremurat de foc, O geană albă de lumină In drumul lor fără noroc.
50
- „Şi eu trezesc din nepăsare
Pe trecătorul abătut,
Căci dacă nu pot da lumină:
- Eu put!"
Dar licuriciul era singur Şi lăcrima, biata jivină:
- „Vai, noaptea asta mă sugrumă Atât de neagră şi străină!"
Şi cum stătea aşa-ntr-o seară Nenorocitul luminând, Plângându-şi zodia sărmană
In singuratecul său gând, I W
Din adâncimea mlăştinoasă f "
A şanţului cu bălării,
0 ploşniţă de câmp, umflată, Ieşind din apele sălcii,
Cu chipul galben de mânie Gemu: „Tu, trântor licurici, De ce-ai venit la noi în ţară Tu treaba noastră să ne strici?"
Uimit răspuns-a licuriciul:
— „Lumina-i singurul meu crez Şi Cel ce dă lumină lumii
El m-a trimis să luminez.
1 ,a mine se opresc drumeţii, Dar e lumina vinovară...
646
POEZII
647
ÎN LINIŞTEA AMURGULUI
(după S. Petofi) j
în liniştea amurgului de toamnă
Cu plopii rari vorbeşte-n taină vântul j Şi-ndureraţi ei capetele-şi mişcă. Doar plopii toţi îi înţeleg cuvântul. 5 Eu stau tăcut şi răzimat de perne ^
Când sara-ncet cu-amurgul se îmbină, Nevasra mea la sânul meu visează, Pe chipul alb c-un zâmbet de lumină.
C-o mână-i strâng eu mijlocul subţire 0 io Şi-i simt încet bătăile vieţii, '.
Cu alta tin eu cartea mea de rugă, , Cetesc din ea povestea dimineţii...
E cântecul războaielor... în rremur j Simt sufletul cum slovelor se-nchină... I '5 — Nevasta mea la sânul meu visează, | .
Pe chipul alb c-un zâmbet de lumină...
Te-aluneă biciul, aurul te-nsală, Biet neam de slugi, aţâţi stăpâni te mână! Tu nu-nţelegi copiii libertăţii, 20 Cum în pornire repede păgână,
Ca florile din mâni de fala mare Ei plumbi primesc în inima senină... - Nevasta mea la sânul meu visează, Pe chipul alb c-un zâmbet de lumină.
S-au prăbuşit aţâţi, frumoasă zână, Sub farmecul îndemnurilor tale... Dar te-aşteptam cu toţii, Libettate, Căci biruinţa s-a gătit de cale. V-a răsplăti mânia ta flămândă, Atâta viaţă îngropată-n tină... Nevasta mea la sânul meu visează, Pe chipul alb c-un zâmbet de lumină...
Azi limbi de foc şi zări de pară roşii Viitorimea tulbure-mi arată, Pe urmele cărărilor de sânge. Te văd măreaţă zână-nfricoşată. Din trăsnete mi-a inimii bătaie Şi mintea mea de fulgere e plină, Când draga mea la sânul meu visează, Pe chipul alb c-un zâmbet de lumină.
„Luceafărul", VII, nr. 3, 1 februarie 1908, p. 48
648
649
[AM RĂTĂCIT DEPARTE-...]
(variantă)
[CUM ZBOARĂ TRENUL..
(variantă)
Am rătăcit departe-n lumi străine Pământ şi ape-am străbătut în goană Căci inima mă alunga în goană Cătându-şi nou altar să i se-nchine.
Din preajma ta m-am dus în lumi străine Eu pururea te-am regăsit pe tine Visându-te, ca-n nopţile senine Un crai pribeag, pierdură lui coroană.
Nu te mira că azi înfrânt în cale
Robit de-un chin cate-n curând se curmă
Mă-ntorc din nou la pragul casei tale.
Gândeşte-te că-n cruda lor arsură Când simt aproape clipa de pe urmă Bolnavii toti cer cuminecătură...
Cum zboară trenul pe câmpii Tu stai la geam neştiutoare. Cum zboară trenul pe câmpii Tu stai la geam şi nici nu ştii De unde vin la tine oare Atâtea mândre melodii.
Ascultă-le, copil blajin, Cum îţi răsar curate-n cale; -Ascultă-le, copil blajin, Nu te-ntreba de unde vin Căci astea-s visurile tale Ce cad senine din senin.
Cum zboară trenul pe câmpii Tu stai la geam neştiutoare! Cum zboară trenul pe câmpii Tu stai la geam şi nici nu ştii Atâtea mândre melodii De unde vin la tine oare?...
Tu le asculţi şi le-nţelegi
Cum cad din murmurul de stele,
OCTAVIAN GOGA
Tu le asculţi şi le-nţelegi De ele sufletul ţi—1 legi Căci în cântările acele E vraja unei lumi întregi. Ascultă-le copil plângând.
I-
l i
j-
II. TEATRU
DOMNUL NOTAR
DRAMĂ ÎN TREI ACTE DIN VIAŢA ARDEALULUI
PERSOANELE
ACTUL I
TRAI AN VĂLEANU, notar în Lunca ' ?
NICULAIE BORZA, ţăran fruntaş, socrul notarului
DR. IERONIM BI.EZU, funcţionar în minister la Budapesta, candidat
de deputat guvernamental SOLOMON NICOARÂ, preot în Lunca
jMI TRUŢ, pristavul satului i 5|
TODERAŞ, fecior de sat ' ■
CÂRCIUMARUL CAIAFA DASCĂLUL II.IUŢ
CANTORUL TIOPLEA , i
GAL ŞANDOR, sergent de jandarmi
STAN HOPÂRTEAN , ..
OTILIA SFETESCU
LINA, slujnică la notar
ANA, nevasta notarului
Ţărani, jandarmi, lăutari, femei, copii
Se petrece în zilele noastre în satul Lunca, centru electoral de pc " câmpia Ardealului, pe vremea unei alegeri de deputat
S-a jucat întâia oară pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în seara de 16 februarie 1914.
llfijllli
Cancelaria notarului cu ferestrele spre stradă. Interiorul unei case de la ţară cu tavan de grinzi. Mobilierul jumătate de la oraş, restul ţărănesc. Biroul notarului cu cărţi şi registre. Deasupra, pe părete portretul împăratului Franz Iosef, sub el două pistoale încrucişate şi o puşcă. Alături telefonul. în colţ altă masă. Laviţă ţărănească împrejur; o ladă şi deasupra icoana Sfântului Niculaie, cu candela aprinsă. Când se ridică cortina, în faţa uşii, notarul împarte ordine la cinci jandarmi ungureşti în ţinută de serviciu. In fruntea jandarmilor, sergentul Gal Sandor. Ia biroul notarului, răsturnat pe un fotoliu, candidatul de deputat, dr. Ieronim Blezu, răsfoieşte o carte. Sâmbătă seara, orele opt. Lampa aprinsă.
Scena I
NOTARUL, SERGENTUL GAL, JANDARMII, CANDIDATUL
NOTARUL (către Gal)
De-aia am zis eu, trimeteţi pe Şandor, vorbesc eu cu Sandor... Aşa te-a trimis... Pentru că, înţelegi, alegerea de deputat nu-i glumă...! Aici trebuie om priceput... De aceea, cum ţi-am spus, mai cu seamă pe popa Nicoară... înţeles? Doi inşi să nu se mişte de la poarta lui. Cine intră, cine iese: la catastif... Dascălul tot aşa... Auzi, Gal? Ăştia trag sforile. Bagă bine de seamă... Dumneata eşti lup bătrân. (Rumoare între jandarmi.) Domnul solgâbirău spune că te pricepi... ai?
656
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
657
Hăă...
JANDARMII (zâmbind)
GAL
Noa, eu, mă rog frumos, am muştruluit destul...
NOTARUL Da' scurt... ştii, fără vorbă multă...
GAL
Noa, eu mă rog frumos, la mine: ainţ-ţvai la arişte cu el... cu nu dau răgaz...
NOTARUL
Că, vezi, acum în sara asra, la noapte se hotărăşte... Mâne la alegere, să meargă tot strună... Auzi? Şi dacă se găsesc de ăia de la Sibiu...
JANDARMII
Studenţi...
NOTARUL Aşa studenţi... nici un pardon.
GAJ.
La ţuhaus...
NOTARUL
Da... Ei, aţi înţeles?
JANDARMII înţeles, domnu notar!
NOTARUL
Acum la inspecţie! Şi când o fi şi o fi, vă dau de vesre cu Mitruţ. (Jandarmii salută şi pornesc spre uşă. Candidatul, în ultimul
i»
i *
moment, ridică ochii din carte şi face un semn notarului. Notarul urmând.) Gal, ascultă... Ceilalţi puteţi ieşi... Fă-te încoace!... (Gal se opreşte, ceilalţi ies.)
GAL
Porunca, domnu notar!
NOTARUL
Uite, măria-sa domnul candidat de deputat Blezu are o vorbă... Magnificenţă, domnul straja-meşrer...
GAL
Gal Sandor, cu supunere...
CANDIDATUL (se apropie de Gal şi-i întinde o bancnotă)
Aşa de-o pălincuţă... he... noaptea lungă...
GAL '
(înfundă banii în buzunar, salută şi se apropie de uşe) Trăiască măria-sa domnu deputat! Trăiţi! La mine, mă rog, ainţ-ţvai, l-am ras...
NOTARUL Aşa, aşa Şandor... (Gal iese.)
CANDIDATUL Ainţ-ţvai, sapristi... Bine, bine, foarte bine...
Scena II
NOTARUL, CANDIDATUL NOTARUL
Ăsta e la roată, magnificenţă... Pumn bun de la Kecike-met... acu după o hârtie...
658
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
659
CANDIDATUL Hm... O sută de coroane...
NOTARUL Foarte bine... Se întăreşte Sandor.
CANDIDATUL
Mă rog frumos, astea-s emolumintele lor... Primo vivere, deinde filosofari.
NOTARUL
Ade
CANDIDATUL Pentru că, mă-nţelegi, domnule Vălean, pe lumea asta, plane astăzi tot vine după emoluminte... Da... Orice-ar spune domnu advocat Florian, sapristi, vorbe de gazetă, vorbe de cafană... Ştiu bine eu...
NOTARUL
Aşa-i, magnificenţă... Dar, vedeţi, vin de ăştia noi, aici în casa mea, aici în cancelaria satului; chiar ieri, vineri, au fost, când se vorbea că o să călcaţi pentru prima dată în comuna Lunca pe ziua de astăzi la cuvântare de program, au fost magnificenţă, doi de Ia Sibiu, de la teologie, ştiţi chiar proaspeţi, cu fumuri, pălăria mare, nasu-n vânt, vorbe de la Bucureşti; „Poporul, poporul..." Cu de astea vin... Eu, iacă la Pesta, la cursul de notar am văzut multe. Mă ştiţi dc şase ani... înţeleg poporul foarte bine... Aş putea zice: sunt chiar socialist... Adică aşa...
CANDIDATUL Lasă-mă, domnule Traian, cu poporul... lasă-mă... Poporul să-şi vază de treabă, sapristi... ergo, să-şi ţie gura... scurt... Să se facă cucuruzul, înţelegi, cucuruzul... Să aibă ce băga-n gură, înţelegi, să-şi zică ocinaşele sara, să se întoarcă cu
faţa către părete... da... poporul... na... Iar domnişorii ăştia cu părul vâlvoi, cari umblă de smintesc oamenii şi quasi se iau de gât cu baronii din casina magnaţilor, ăştia trebuie scuturaţi, o bătaie prima classis, caniş, mater, să le treacă metricea... na...
NOTARUL
îi scututăm acum..
CANDIDATUL
Gal,
i i
NOTARUL
Gal şi alţii... Ce altfel să vedem... (Se uită la ceasornic.) Tocmai opt ceasuri. Pristavul e prin sat, de la om la om. Trebuie să vie. Ştiţi în sara din urmă s-alege. La noapte nu-i mai schimbă. Prostul dacă apucă să deie mâna, se ţine. Am eu, printre ei, unu de încredere, Hopârtean Stan, fost zupaş la honvezi, se încurcase cu nişte cai; l-am scăpat şi de niscai daraveri cu finanţii, parru căldări de rachiu pe nespuse... De şase luni pentru-o iscălitută nu l-am putut limpezi... Le-a făcut la Gherla... Da-i bun, bun de astea... i-am spus: „Auzi, Hopârtene, bani sunt: zece zloţi votul şi tu doi de toată căciula... învârteşte-te..." Acuma el se sfarmă cât poate... Trebuie magnificenţă, să trecem sara asta şi pe la el, să-i daţi o vorbă, să-i spuneţi că intră negreşit la comitat...
CANDIDATUL Vai de mine, cum să nu? Bucuros, puiule, şi două... Sapristi... Putem chiar acum...
NOTARUL
...A nu... Se poate? Trebuie mai întâi oleacă de gustare. (Intră Ana.) Iaca tocmai vine soţia mea... Fă-te încoace, Aneto, să te recomand...
660
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
661
Scena III
NOTARUL, CANDIDATUL, ANA
CANDIDATUL
A, d-na Vălean... mă bucur din toată inima... Mă recomand doctor Ieronim Blezu, secretar în minister, actualmente candidatul cercului Lunca...
ANA
Mulţumesc, domnule... mulţumesc
CANDIDATUL Acum am întâia oară onoarea...
ANA
îmi pare bine... Poftiţi, poftiţi, ocupaţi loc... NOTARUL
Cum stăm cu masa?
ANA (aranjează masa)
Se găteşte... Să ne iettaţi, aşa cu graba... Dumnealui ne-a spus numai după-amiazi... Vedeţi, aici ca la sate... n-avem toate cele... Ba şofranu lipseşte, ba... iaca s-a spart şi solniţa... Lina asta... Şi purcelu-i cam tinerel, de trei săptămâni...
NOTARUL
Las-o acum cu naşterea... Mai repede, mai repede... Magnificenţă...
CANDIDATUL
A, mă rog, lăsaţi, doamnă Vălean... Ştim noi... la sate se găteşte... Aa... mă rog...
ANA
Păcatele noastre, am uitat şi pipeml... Aşa-i cu gtaba... Odată suntem gata... (Iese.)
Scena IV
NOTARUL, CANDIDATUL NOTARUL Scuzaţi, magnificenţă.
CANDIDATUL
Poftim?
NOTARUL
Soţia mea...
CANDIDATUL
Cum?
Vorba ei, ca la sate.
NOTARUL
CANDIDATUL Da' mă rog... e foarte bine... cum: scuzaţi? Sapristi... e foarte bine... Si frumoasă, domnule Traian... da... da... si gospodină... ai?...
NOTARUL
De... dacă m-am aşezat în Lunca... patru poşte de la Aiud... îmi trebuia...
CANDIDATUL Da, negreşir, un sprijin...
662
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
663
NOTARUL
Da, vorba vine, sprijin... Socru avea partid mare... CANDIDATUL
înţeleg.
NOTARUL
Aici aşa merge... Ştiţi: ai partid?... Da' de ce nu se grăbeşte? Aneto!
CANDIDATUL Lasă, mă rog. Avem vreme (De afară glasul Anei: „Viu, viu").
NOTARUL
El avea partid mare... bătrânul... om ciudat... ca şi ceilalţi. Cioban colţos... Ce să te-nţeleagă el?... Ce ştie el de cărţi, numeri, rubrici în patru protocoale... Cu răboju-n grindă şi cu amnaru-n buzunar...
CANDIDATUL Bătrânii, domnule Vălean... Calul bătrân... sapristi...
NOTARUL Adevărat... nu mai învaţă buiestru...
CANDIDATUL
Ei, vezi...
Scena V
NOTARUL, CANDIDATUL, ANA, LINA (Ana, cu un
sfeşnic cu două lumânări aprinse, intră urmată de Lina, care aduce într-o tavă mare un purcel aranjat frumos.)
i ? i -
ANA
Să iertaţi de aşteptare. (Către Lina.) Aici la mijloc. Trage la o parte florile... Dincolo... Să iertaţi... Aşa... Poftiţi la
masă... (Lina iese grăbită.)
CANDIDATUL (încet către norar, arătând spre Lina) Mititica?
NOTARUL
Slujnică la noi...
CANDIDATUL Bună bucăţică, sapristi,..
ANA
Poftiţi, dumneavoastră aici...
NOTARUL Vă rog, magnificenţă...
CANDIDATUL A... dar ştii că-i frumos, sapristi, foarte bine... (Se aşează la masă.)
ANA
Sărăcuţu... aşa cu nuca-n gură... da' mic... trei săptămâni. .. Urechiuşa stângă s-a pârjolit de tot... Să trec şi vinu de pe laviţă...
CANDIDATUL Nu... aşa-n tigaie e admirabil... Vă felicit, doamnă... Serios...
NOTARUL
Borviz, Aneto!
664
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
665
ANA
L-am pus să se răcească în vedriţă. Poftiţi... Poate vă place capul?...
CANDIDATUL Mulţam... Lăsaţi... Da' de ce numai două tacâmuri? Ei, asta   nu  merge...   Ne  supărăm   aşa...   Placă  aici şi dumneavoastră... Placă... Nu, nu...
NOTARUL
Poftiţi pulpa, magnificenţă... Salata, unde-i salata? ANA
Mulţumesc, noi avem de lucru pe-afară... Numai cu Dumnezeu... Poftim salata.. .Iaca pânea... (îi face cruce şi o taie.)
CANDIDATUL Nu, doamnă Vălean, îmi pate rău... De ce?...
NOTARUL Repede. Lasă crucea acum... Lasă crucea...
ANA
Dacă aşa-i legea... Poftiţi... Poftă bună! (Iese.)
Scena VI
NOTARUL, CANDIDATUL
CANDIDATUL (mâncând cu poftă)
Mulţam frumos... da, da, legile trebuiesc ţinute... Ştii că am o poftă...
NOTARUL
Uite, vedeţi, legi de astea mă fietb pe mine... Legile lor, magnificenţă...
CANDIDATUL De, drăguţule, dura lex, est tex...
NOTARUL
Grozav de greu mă potrivesc eu între oamenii ăştia...
CANDIDATUL Şoarece de oraş... Sapristi...
NOTARUL
Apoi ce credeţi?... Toarâ copilăria la Aiud... Tata vicenotar la comitat, după mamă înrudit de departe cu Varvareştii din Odorheiu... Pân-am isprăvit cursul de notar, n-am fost niciodată la sat... Tata mai spunea câteodată de moşu, fost birău în Mihalţ... Nu l-am cunoscut... în colegiul reformat de acolo şase clase... pân-a murit tata... mama s-a dus mai de mult... Şi eu, eu nu eram ca ăia cu cămaşa scoasă...
CANDIDATUL Băiat de domn, sapristi...
NOTARUL LJmblam şi în familii...
CANDIDATUL
Sigur...
NOTARUL
Poftiţi... Mai poftiţi, magnificenţă... Ia mulţi ani deputăţia!
666
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
667
CANDIDATUL
Să vedem. Vorba lui Gal cum or fi muştruluiţi, ai? Mă rog, la Aiud sunt multe familii de nemeşi... Ce s-a ales de viţişpanul Şarkozi?... Etam prieteni buni...
NOTARUL
cum nu... foarte fain om... a murit... Şi poate-1 ştiţi.
Da... Şarkozi
Dencş, protopopul reformat... poate-1 ştiţi... Belavari de la temniţă, inspectorul, am umblat regulat la el în familie, când eram student pe-a şasea la collegium... Hm... avea o fată, Irma...
A... na.
Sapristi...
Mă rog..
CANDIDATUL
bibi... na! Filia hospitalis... ha, ha! NOTARUL
CANDIDATUL
Lasă că le ştiu eu, domnule Vălean... De ce-am rămas holtei? Caniş niater... Unguroaicele, nene, au draci...
NOTARUL Ha, ha! Da' încă cum, mă rog!
CANDIDATUL
Când le-apucă, domnule, când le-apucă... ai? ce zici?
(închină.)
NOTARUL
Da, da... (închină.) Da. Şi Irma asta o nebună... De câte ori ieşeam sara pe malul Murăşului... Mă lua aşa de braţ, repede... Strângea, magnificenţă...
CANDIDATUL Mie-mi spui, sapristi, mie-mi spui?
NOTARUL
Strângea de lăsa urme... Să ştii că mă mărit cu tine... Şi ne înfundam în trestiş...
CANDIDATUL
Sapristi...
NOTARUL
Ea de cincisprezece, eu de optsprezece... cânta din gură... frumos... şi la clavir... învăţase la Cluj... Parc-o aud... (Fredonând). Maros vize folyik cendeşen...
CANDIDATUL
Bravos... Păi dumneata eşti meşter, caniş... Ei... bravos... să ttăiască... să trăiască!... Da... Irma... (închină.)
NOTARUL
S-a dus, magnificenţă... S-a dus... Are patru copii cu Darvai de la scaunul orfanal... S-a măritat, când eram diurnist... Ehei, grea viaţa...
CANDIDATUL
Nu dubitez, puiule...
NOTARUL
Pân-am ajuns aici...
CANDIDATUL De, până te-ai potfivit...
NOTARUL
Doamne păzeşte... Ce potrivit? Mă rog să vedeţi şi să râdeţi... Cu socru-meu o păţanie... na... potriveala noastră... Vine odată vorba de-un clavir... Ascultaţi... ciobanul... Vorbeam aşa... Zic eu, nu ştiu cum, zic: ,Asta vine frumos din clavir". Da' el: „L-am văzut şi eu odată, să-mi fi spus n-aş fi
668
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
669
crezut... Gândeam aşa, o fi ca o fluieră, ca o ceteră... când colo, el cât un lădoi... Şi are două părechi de măsele..."
CANDIDATUL
Colosal...
NOTARUL
Mă rog... Două părechi de măsele... Unele negre, altele albe... şi spunea un neamţ la tâtg, zice: „Dacă vrei să cânte, îl calci pe picioare şi-1 atingi la măsele... alea albe de joc, alea negre de jale... aşa... aşa vorbeşte... potriveşte-le"...
CANDIDATUL
Ei, asta-mi place... Asta-i colosală... îl atingi la măsele... ha... ha... sapristi... am s-o spun în minister... râde Geza şefu... râde colosal...
NOTARUL
Da, magnificenţă... aşa... ce să mai zic? Iaca nevasta, mă rog... cât am muncit eu aci... până s-a îmbrăcat nemţeşte. Ţinea la ce-apucasc de la mă-sa... răposata... cum o fi fost, că n-am cunoscut-o... Nu lăsa... aşa morţiş... iaca, vedeţi, icoana acolo în colţ... Sfântu Niculaie... Arde candela? Arde... Prostii băbeşti... Da' n-o pot scoate din casă... Ţine una: apără casa... Prostii...
CANDIDATUL Da' le ştiu, frate... Şi la noi pe Someş... {Intră Ana.)
Poftiţi... Poftiţi.
Ce-i?
CANDIDATUL
NOTARUL
ANA
Ăsta... Mitruţ... A venit... E cu noi în căsuţă. I-am spus s-aştepte. Zice că-i grabă... Ştii vorba lui: să vie la raport...
NOTARUL
Ptistavul care a umblat prin sat.
CANDIDATUL
Da, da... Să vie.
NOTARUL
Zi-i să vie...
ANA
Să-i zic. (Iese.)
NOTARUL Mare hoţ, ăsta... Trebuie luat de sus...
CANDIDATUL (trece la biroul notarului, se aşează în fotoliu şi ia o carte) Lasă pe mine... Sapristi... Eu mă trag la o parte... Ciocăneste-1 dumneata. (Intră Mitruţ.)
Scena VII
NOTARUL, CANDIDATUL, ANA ANA
Nu ştiu, dacă se poate...
Scena VIII
NOTARUL, CANDIDATUL, MITRUŢ
MITRUŢ Bună sara, bună sara...
670
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
671
Ei?
Asa-asa.
Repede!
NOTARUL
MITRUŢ
NOTARUL
MITRUŢ
Cum să zic, nici prea-prea, nici foarte-foarte... Vorba ăluia.. .-
NOTARUL
Ce vorba ăluia, vorba ăluia? Spune: ce-ai isprăvit? Ce zic? Nu vorba ăluia...
MITRUŢ
Ce să zică, domnule? Parcă s-au tresărit de tot... Mai demult, tot mai puteai spune două vorbe la crâşma lui Caiafa... Acuma, pace bună.
NOTARUL
N-o lungi, înţelegi! Spune, să ne facem socoteala... Nu vezi, mă? Teremtete... magnificenţa-sa aici!... Ai vorbit cu Hopârtean?
MITRUŢ
Bună sara la măria-sa... n-am văzut... Să iertaţi...
CANDIDATUL Să trăieşti, frate! Spune înainte.
MITRUŢ
Am vorbit cu Hopârrean... tocmai la cruce, la Şipotul Sasului... Să vedeţi...
Dă-i odată!
NOTARUL
MITRUŢ
Mă duceam aşa de capu meu... Colo, pe la plopii Mărgineanului, aleg nişte vorbe aruncate dc departe... ca de adunare de oameni...
ti
Eh... ce-i?
Spi
CANDIDATUL
NOTARUL
MITRUŢ
O iau mai repede să văz ce-i... mă rog frumos... la larmă-laie... strigau şi nu-şi dau rând. Aleg aşa vorbe rupte: [...] „Florian să trăiască"...
Fit
bine..
CANDIDATUL
NOTARUL
* »
Mai repede!...
MITRUŢ M-apropii... Fri chiote...
NOTARUL Spune, mă, ce vrei!...
MITRUŢ
Adică minunea dracului.. .Hopârtean... îi făcuse roată vreo doisprezece inşi. Ştefănuţă al lui Potop şi fecioru-so... ăştia mai viteji. Toţi cu frunză verde-n pălărie... Cât îi lua gura: „Du-te la honvezi strajameşter, la ciubăru varmeghiei..." El roşu, cu
672
OCTAVIAN GOGA
pieptaru desfăcut... Ştii, atunci îl făcuse scăpat. Acuma ce zici dumneata... Şi Negu al rotarului cu căciula pe-o ureche: „Du-te, mă, de-i spune notarâşului multă sănătate de la Oprea din Spâni".
NOTARUL
Bestia. Zi-nainte.
MITRUŢ
Şi pe mine m-au sucit de vreo două ori... Aşa să mă bage la spaime... că-mi fac apa...
NOTARUL Şi tu, slabule, coada colac, ha?
MITRUŢ
Vai de mine, domnule notar... Se poate? Slujba mea? Nu, nu... I-am luat cu vorba, aşa şi aşa... Oameni buni, dacă vreţi păşunea dintre piscuri... dacă vreţi să se sloboadă dările, mă, să se deie drumul în pădurea grofului... Aşa...
CANDIDATUL Aha.. . sapristi... fain corteş... bine vorbeşte.
NOTARUL
Nagy kutya kerem...
MITRUŢ
Cam ştiu eu cum umblă vorbele, mă rog de iertare... Da nu prea prinde, măria-ta.
NOTARUL
Cum, nu prinde?
CANDIDATUL
Cum asta?
TEATRU
673
MITRUŢ
Uite aşa: nu mai prinde... Zău! Oameni proşti... Zice că tot aşa-i îmbată... că s-au săturat, că acum a bătut ceasu... tot atâta, ce-o fi, o fi... măcar să-i potopească cu reghimentul, să vie sângele lor deasupra acum odată... O viaţă ate omu...
NOTARUL
îi moaie Sandor.
CANDIDATUL
Spune, frate...
MITRUŢ
Zice că aşa-i în toate părţile, domnule... Volbură mare... Veneau asară doi inşi de la moara din Boian... Spun că gfoful nu îndrăzneşte să tteacă prin sat, că i-au tăiat hamurile la podul din Gura-Văii şi l-au bătut muierile cu ouă clocite...
CANDIDATUL
Mă rog, nu umblă aşa aghitatorii?
MITRUŢ
Cum adică? Jandarmii? Ba umblă tot câte patru! NOTARUL
Nu aşa, mă! Nu pricepi. Ce jandarmi? Studenţii, înţelegi... MITRUŢ
Ştie-i Maica Precista. Nu s-aude. Spune Ioana, le-giuită-mea, că zice că s-ar fi arătat trei inşi în deal la curmătură, aşa cătră sară, la nişte fomei în clacă s-ar fi arătat... erau îmbrăcaţi rumăneşte şi cu sapa-n spate, da' aveau manile de domn ca spuma laptelui, se vedea cât de colo... Şi-ar fi zis că-i trimete Dumnezeu cu vorbă de sus să nu-şi lepede oamenii legea, că vine Antihârţ... Ce-o fi şi asta?!...
674
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
675
CANDIDATUL Da, aghitatori, sapristi, aghitatori, aia vreau eu!...
MITRUŢ De ăia nu s-aude, măria-ta.
NOTARUL Păi, cum s-a pornit aşa deodată, ha?
MITRUŢ
Mai anţerţ, când a ars satu jumătate la Mihalţ. Din care amnar a căzut scânteia? lac-aşa prinde: nici nu ştii şi-o vezi volbură mare... Aşa-i lumea asta, cum se zice: poporu...
CANDIDATUL Să se facă cucuruzii caniş mater...
NOTARUL
Ce popor, mă? Şi-a băgat coada popa, înţelegi... A căzut candidatul lor acum trei ani, când cu domnul Iloşvai; acum nu se lasă...
CANDIDATUL
Eo ipso.
NOTARUL
Nu spun şi de temniţi şi de domnii noşrri, ha? De alea nu spun?
MITRUŢ
Cum să nu, rogu-te? Zice Oarţă, ăsta, Ilie fonfu... ieri la Caiafa-n prag, zice: Ăia-s domni de rumân, mă, cari stau în temniţă să ne aducă direptatea - cum spune la gazetă, mă..."
CANDIDATUL La gazetă, da... Sapristi, la gazetă...
-:
MITRUŢ
Cum spune la gazetă, mă... Zic: „Ce direptate, mă Cirmo-iag, că direptatca-i la împăratu..." Da' el: „Acolo să se ducă, mă, să-i spuie vorbă oarzânâ, că el săracii nu ştie, mă, că-i bătrân şi bea cafeia acolo la casa lui... Şi-1 poartă cu minciuna, mă..."
NOTARUL
Vedeţi, magnificenţă, le suceşte capii...
CANDIDATUL
Pardon... Păi bine, mă, cum îţi zice?
MITRUŢ
Mitruţ, măria-ta, Mitruţ, pristavu...
CANDIDATUL
Bine, mă Mitruţ, eu nu mi-s domn de rumân, ha?
MITRUŢ
Ei ca proştii, măria-ta...
CANDIDATUL
Spune, noa...
NOTARUL Vorbeşte, când porunceşte magnificenţa...
MITRUŢ
Păcatele lor, săru mâna, oameni proşti... dumneavoastră...
CANDIDATUL Spune, na, sapristi... Spune iute... Scurt.
MITRUŢ
Păi... să ierţi... zic că eşti ungur..., acuma, vedeţi, ei ca
676
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
677
NOTARUL Da' nu vorbeşte ca noi magnificenţa?
CANDIDATUL Pardon, pardon, mă rog frumos. Spune!
MITRUŢ
Vorbeşte, vorbeşte; da' alta răspunde... acuma eu spun ce zic ei: „că cine plăteşte, ala porunceşte... Şi dacă d-ta te-ai dat cu ungurii, nu mai eşti rumân sărac..."
NOTARUL
Idiot, taci!...
CANDIDATUL
Mă rog...
MITRUŢ
Că zice că d-ta ai vândut pădurile de pe valea Someşului... Şi dacă vin oamenii acolo la Pesta îi iei cu rictai şi că mai tare muşcă... Oameni proşti...
NOTARUL
Idiot. Ţine-ţi gura!... Spune, ai umblat prin sat?...
CANDIDATUL Aia-s bolânzi, mă... Zi aşa: bolânzi...
MITRUŢ
Aşa, aşa... nebuni... (Către notar.) Umblat cu Hopârtean... NOTARUL
Câte voturi? Repede!
MITRUŢ
Am adunat unsprezece, cu mine doisprezece. Hopârtean...
CANDIDATUL Cum? Sapristi, fain lucru...
MITRUŢ
Treisprezece...
CANDIDATUL
Fain-frumos!...
NOTARUL
Şi zi treisprezece dintr-o sută douăzeci!... Iasă că vă învăţ eu...
MITRUŢ Domnule, eu slujba mea...
NOTARUL
Taci!
MITRUŢ
Dacă nu vreau, domnule... că nu-şi lasă legea să-i ajungă blăstămul, să nu le putrezească oasele în copârşeu... Nu şi nu!
CANDIDATUL
Colosal!... Spune, sapristi, spune, că-mi place...
NOTARUL
Proştii, magnificenţă...
CANDIDATUL Nu, nu... Lasă... lasă să spuie... Rustica natura, servatsua
X    tura...
MITRUŢ
Şi muierile, mă rog... a... greu de tot!... S-a repezit a lui Toader Stanciu la mine: „Ieşi afară, piază-rea, că în rândul trecut tot din pricina ta [...] ne-a murit bou de dălac... şi ne-a
678
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
679
spintecat ursu trei noateni în Purcăreţi..." Eu: „Nu te burzului, tu muiere: asta-i slujba mea..." Şi aşa. Asta-i ca la patruzeci şi opt, domnule, răzmiriţă mare...
CANDIDATUL
Bine... Om vedea noi mâne... Când vin din toate părţile. .. Şi voturi vin şi cătane vin... Sapristi... şi reghiment vine...
MITRUŢ Aş crede cu supunere...
NOTARUL
Taci! Ascultă!
MITRUT
Poftii:
NOTARUL
La socru-meu ai fost?
A... S-
Fost... Să vedeţi.
Scurt! Ce zice?
CANDIDATUL
MITRUT
NOTARUL
MITRUŢ
Aşa către vecernie, asară... Sta pe podmol... Ştiţi, cu ciaslo-vul... ochelarii întorşi spre el... ce gândea, ce nu gândea... împătura o năframă... „Bună sara, bade Niculaie"... „Bună să-ţi fie inima, Mitruţ, auz că umbli din casă în casă după voruri, ai?..." Aşa m-a luat... Zic: „Să iertaţi..." Zice: „La mine să nu-ţi mai răceşti gura..."
; 8
NOTARUL
Asa.
MITRUŢ
Aşa. Zic: „Să iertaţi, viu de la domnu notar..."
NOTARUL I-ai spus, care va să zică?
CANDIDATUL
Eu?
Spus.
Si?
MITRUT
NOTARUL
MITRUŢ
Mă rog... Şi-a aşezat năframa alăturea, ochelarii pe nas... „Domnu notar, ginere-meu?" m-a întrebat. „Dumnealui", răspund eu... „Bine, bine"... Atât a mai zis, şi-a început să cetească o ectenie...
CANDIDATUL
Cum? Ce?
MITRUŢ
O ectenie... ştiţi, de la docsologia mare.
CANDIDATUL Rustica natura, sapristi... îti dau eu ceaslov...
MITRUŢ
Acum, eu slujba mea.
680
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
681
NOTARUL
Ieşi afară!...
MITRUŢ
Săru mâna, măria-ta... Săru mâna frumos...
CANDIDATUL Lasă, frate... Cine râde la urmă... Sapristi...
MITRUŢ Aşa, aşa... Drept aşa...
NOTARUL
Stai! Ascultă aici. Să pleci acum în minutu ăsta şi să te dttci la socru... înţelegi... Să-i spui că-i trimit vorbă... şi-1 poftesc să vie repede la mine...
MITRUŢ
Am înţeles. Să vie negreşit acuma... poate-1 mai muiaţi d-voastră.
NOTARUL
Ieşi... Şi-auzi, mă, la noapte învârteşte-te, mă-nţelegi... MITRUŢ
Vai dc mine... Slujba mea, domnule... Sara bună, sara bună... (Iese.)
Scena IX
NOTARUL, CANDIDATUL NOTARUL
Nagy kutya kerem...
f f
CANDIDATUL Nu-i cunosc eu? Sapristi...
NOTARUL
Ei, vedeţi, magnificenţă... vedeţi ciobanul... Socru... CANDIDATUL
De, puiule...
NOTARUL
A, da-1 ciocănesc... De doi ani n-a fost aici... Trecem acuma pe la Hopârtean. Şi-apoi mă întorc eu, să-1 iau în coarne...
CANDIDATUL
Cine ştie... Cine ştie? Rustica natura...
NOTARUL
Lăsaţi pe mine, magnificenţă... Aneto! Anico!... (Se gătesc de plecare.)
Scena X
NOTARUL, CANDIDATUL, ANA
ANA (intră grăbită) De ce vă grăbiţi? A, mai poftiţi... Zău aşa... Tocmai făceam clătitele...
CANDIDATUL Mulţam frumos... doamnă... mi se pare c-om mânca noi mâne plăcinte... ha, ha!...
NOTARUL
Avem treabă...
ANA
Domnul nu pofteşte la noi peste noapte? Am făcut...
682
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
683
NOTARUL
Magnificenţa-sa doarme la Winkler, la curte...
CANDIDATUL V-am conturbat destul, doamnă...
ANA
Ba deloc... Nu ne-aţi turburat deloc... Poftiţi... NOTARUL
Are să vie tat-to pe-aici... Spune-i s-aştepte... ANA
Cum? Vine tata?
NOTARUL Da. Spune-i s-aştepte...
CANDIDATUL Noapte bună, doamnă Vălean... Mă recomand...
ANA
Noapte bună, domnule...
CANDIDATUL Aşa seara, pe-aici, sapristi... nici o primejdie?
(Ies amândoi.)
SCENA XI
ANA, LINA
ANA (Orânduind pe masă.)
ino! Lino (Lina crapă uşa şi bagă capul.) Hai, tu, proasto! Hai, au dus!
f '
! t
LINA
Au ieşit... Nu ştiu cum, parcă mi-e frică...
ANA
De ce?
LINA
Ştiu eu? Cu cratiţa aia-n cap, parcă-i ucigă-1 toaca! ANA
Ce cratiţă?
LINA
Tutoiu ăla din cap... N-ai văzut d-ta?
ANA
Ala-i ţilindru, tu... Aşa poartă domnii ăi mari... LINA
Ţilimindru... Gol dracu cu cârnăţaru-n cap... Aşa zice că-i domn mare... Vine din Pesta de la ţara ungurească... Vorbea lumea..., să vezi ce-i pe uliţă... jandari tot cu pârechea...
ANA
De ce?
LINA
Ca să silească oamenii. Ştii, să-1 facă dipotat... da' nu-1 vrea nime...
ANA
Şrie-1 păcatele... da' vorbeşte ca noi...
684
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
685
LINA
Spunea Stanca lui Potop, la fântână... că zice că ar fi fecior de pripas, dintr-un sat de pe-aci-ncolo... Ştii, nu-i chiar curat...
ANA
Cum nu-i curat?
LINA
Nu-i în toată legea...: L-a făcut mă-sa cu jidovu... ANA
Auzi, auzi!...
LINA
Zău!... Şi nu-l vrea nicidecum. Pe domnu Ioniţă îl ştie toţi... Ehei... domnu Ioniţă... mâne, duminecă-s trei săptămâni... juca în horă în Cărpeniş...
ANA
Hai, tu, fată... să isprăvim...
LINA
Are şi scrisoare de la Bucureşti... Vine cu peceţi de acolo... îl vtea şi boierii pe domnu Ioniţă... Spune la gazetă, zău!...
ANA
Repede, tu fată, că dă domnu peste noi...
LINA
Ziceau că la Winklcr, spunea ăl cu tutoiu... mai este... da de domnu stii... ce zic?
ANA
Toţi, aşa... Satu.
Ce?
LINA
ANA
LINA
j Zic... Eu spui să ştii... Şi badea Niculaie s-a dat cu | oamenii...
ANA
Vorbeşti şi tu fleacuri...
LINA
U       Cum fleacuri? Păi ştie toţi... dumneata nu-1 vrei pe domnu Ioniţă?
ANA
Taci, tu, proasto...
LINA
1MHe      Dumneata ţii cu Blezu? Să-1 auzi pe Niţu popii cum cântă: „Blezu, Blezu, huhurezii"... Ce mai nume şi ăla, Blezu... 1| Dumneata nu-1 vrei pe domnu Ioniţă?
ANA
Taci, tu! II ştiu doar... Acum zece ani, când trecea tat-so
Ii, cu căruţa pe aici, de-1 ducea la Blaj, trăgea la noi... Parcă-i j văz... avea la ceas aşa ca un fluicraş de argint... Frumos băiat...
LINA
Atunci de ce nu-1 vrei?
ANA
Cine?
Cum să nu-1 vreau, tu? Da' ce-i vorba mea? Doar tu ştii că ŞF dumnealui porunceşte...
686
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
687
LINA
Porunceşte, porunceşte... S-o mai lase dumnealui cu porunca... ştii, mai domol!... Asta acum, odată vine din politică... văz eu... da' totdeauna... în toată bună vremea... Tot cu porunca... Că de când v-aţi luat de trei ani şi stau aici în casă... Ehei!... Parcă eu nu văz...
ANA
Ce vezi tu?
LINA
Văz eu... Bine văz... Dumneata nu plângi destul? Aşa viaţă... ANA
Lino!
LINA
Şi badea Niculaie de doi ani nu dă pe-aici...
ANA
Lino!
LINA
Parcă eu nu ştiu... Toţi vorbesc...
ANA
Toţi vorbesc... Taci, tu fată... Ce vorbesc?
LINA
Ce-i pe-aici...
ANA
Ce?
LINA
Ei... Iasă... Parcă dacă stai-nchisă-n casă, lumea-i surdă... lumea-i oarbă... vede, leliţă Anico... vede... tot cu ochii
roşii... se cunoaşte... N-ai ce-i face. O dată duci mâneca la ei... Tot aşa singură ca-n peşteră... Barem de-ar fi un copil la casă... săraca lelea Saveta... Prostii... prostii... toate-s prostii... parastas prostii, lumină-n progadie prostii... numa dumnealui... cum mai rabdă Maica Precista!...
ANA
E... viaţa... viaţa, tu fată hâi... haide... lasă... LINA
Şi-apoi vorba ceea, a Ilincii, atunci... Lasă-1 pe dumnealui, poamă bună, mă rog, lasă-1...
Ce vorbă?
ANA
LINA
Colo la Oprea din Spini, în capu satului... Otilia!... madama cum adică? Lumea doar...
ANA
Acum s-a isprăvit... Minciuni nu-mi trebuie... Nici o vorbă!... ia tacâmurile şi pleacă... ai înţeles? ieşi afară!...
LINA
Păi la fântână.
ANA
Ieşi! Lina iese. Ana rămâne singură, câteva clipe dusă pe gânduri. Departe se aude un cântec de lăutari şi un glas cam răguşit. Trece pe uliţă, tot mai aproape. Se desluşeşte cântecul:
„Doi mă leagă, trei mă-ntreabă
De doi cai şi-o iapă neagră...
Iapă neagră de furat,
Câinii să te fi mâncat
Când ţi-am pus căpăstru-n cap,
Că-n temniţă m-ai băgat. (Ana tresare. Fuge la fereastră. Cântecul nu se mai aude. Lina reintră.)
688
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
689
Auzi... auzi, leliţă?
Săracul...
Aşa-i legea lui acuma.
Va
1 de steaua
lui!.
UNA
ANA
LINA
ANA
LINA
De nu murea Oana, bătrâna. îl mai trăgea ea de la crâşma Venţeloaii... Acolo începuse el... Cum îl spovedea sub straşină, dimineaţa când scotea ciurda: „Hai acasă, Toderaş"...
ANA
Oana... S-a dus şi Oana...
LINA
El acum s-a mutat la Caiafa. Din Păresimi una ţine. Cu rei ţigani pe cuptor. „înc-o lele, Barbă-putredâ, că te raz". Jidovii ce să facă? Că dacă nu, sparge tot şi plăteşte... Peste vreo trei săptămâni... la Sânziene zice că se duce...
ANA
Unde?
LINA
La America... Vorba ceea: „Cine-a scornit jalele, Mislăr cu vapoarele.
ANA
Săracii Toderaş...
LINA
Ştii... ttei ani şi jumătate, de când l-au dat la tunari, în cetatea Bălgradului... De nu-1 ducea...
Cum ti-e scris.
Cum ti-e scris.
ANA
LINA
ANA
Aşa ajungi, crede-mă... Iţi spui eu ţie, ca la o verişoară-n lege... Stau câteodată sara singură, colo pe laviţă... aşa...
LINA
De jele, dragă, de jele... (Pe uşa deschisă se aude tuşind cineva.) ANA
Vai de mine, auzi... dumnealui...
LINA
Vai de mine!... (Intră Niculaie Borza.)
ANA
A, tata... uite tata...
LINA
Bade Niculaie...
ANA
Bună sara, tată...
f mî
Scena XII
ANA, LINA, NICULAIE BORZA BORZA
Bună vă fie inima, fetelor... Harnice, harnice? Acasă-i?
690
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
691
ANA
Trebuie să vie. Poftim, tată.
BORZA
M-a chemat.
LINA
Şezi, bade Niculaie... (îi întinde un scaun.)
ANA
Şezi tată.
BORZA
Nu m-aş fi mişcat de-acasă... Sunt ostenit. Primăvara dor încheieturile.
LINA
N-ai mai fost pe la noi...
BORZA
Pe la voi.
LINA
Pe la cănţilerie.
BORZA
Ce să fiu, tu fată! Tot omu cu cocioaba lui... Aşa-i rân-duiala... Ce vrei cu mine? Mi-a trimes vorbă cu Mitruţ să viu...
ANA
Spunea. Nu ştiu. Poftim un pahar de vinars. (Toarnă.) BORZA
Sufletu-i slobod...
ANA
Vii de acasă!
BORZA
Nu. Am fost dus... Acum am nimerit... Cum zic: sufletu-i slobod... Nimeni nu poate pune stăpânire.
ANA
Unde-ai fost?
BORZA
A murit Stoia căprarii. Am fost să-1 văd.
LINA
Stoia?
ANA
A murit?
BORZA
Murit.
ANA
Beteşug?
BORZA
Nici un beteşug. Bătrâneţe... Optzeci şi doi de ani...
(Se aşează.)
Săracul!...
LINA
î .
BORZA
Lasă, fată... Nici o supărare... Şi-a făcut rostu... Plinirea vremii - cum spune la carte. I s-a stins jaru din pipă... Şi a închis ochii... gara!... (Bea. Ana îi toarnă din nou.)
692
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
693
ANA
Suflet uşor la Dumnezeu...
LINA
Om glumeţ... păcar, zău!...
BORZA
Ce păcat? Om sărac, tu copilă, om necăjit... Ehei, draga badei... (Bea.) Moartea pe seama omului sărac, nu vine cu coasa... II ia cu moale, îl oblojeşte-n ţol. Culcâ-te bine şi tu o dată, om de omenie... Pune capu pe perină de mătase... Aşa-1 ia...
Glumeşti si dumneata.
Bade Niculaie.
ANA
LINA
BORZA
Ba nu. II aud ca acum pe Stoia: „Suntem sătaci Niculaie, noi mâncăm de cap trei ferdele de pămânr pe an... Ştii, aşa ne vine-n tărâţă. N-avem sâtă deasă la casă. La mine îşi aprinde sărăcia pipa, când apucă-n sat..." Ş-avea două medalii de la împăraţii... Vorba lui: „Am doi bani de la împăratu, da' banii ăştia nu umblă..."
D
e ce avea med
Din că tanc...
fălii?
LINA
ANA
BORZA
Din cătane... Doisprezece ani în Italia pe vremea verbuncului...
ANA
Tată...
BORZA
Ce-i?
ANA
Ştii când s-a întors el... O spuneai dumneata... cum vine?...
BORZA
Poveste veche, draga tatii... A trecut vremea poveştilor... Nevastă bătrână... doamnă.
E... trenţele astea...
ANA
LINA
Spune, bade Niculaie, uite, mă rog eu...
BORZA
Mă copii, mă...
ANA
Tată...
BORZA
Mă copii, mă, cum mă topesc eu... mă! (Bea.) ANA
Lasă, tată...
LINA
Lasă, bade...
694
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
695
BORZA
Nu calc aici de doi ani şi când colo... dau peste voi şi încep la poveşti... Ar trebui altfel... altfel... da' ştie Dumnezeu, când vă văd aşa două fete curate, parcă se pune înaintea mea un păienjeniş şi nu mai ştiu ce-i dincolo de el...
ANA
Sângele apă nu se face...
LINA
Tot o rădăcină, bade Niculaie...
BORZA
Pesemne fiindcă nu mai am pe nime... Spiţa de pe urmă din neamu Borzeştilor... Mă plimb aşa printte zidurile mele acolo în Gruiu... N-aţi mai fost pe la mine... prin hambarele goale... s-a cuibărit şorecăria... cântă greieruşii în cămară; cum calc aşa, poc-poc, trosneşte podina, câte-o grindă, scârţ... ţuşti, sare-o nevăstuică...
ANA
Vai, tată...
BORZA
Şi-atunci iau ceaslovul... Miluieşte-mă, Dumnezeule, după marea mila ta... până se întunecă... Stau aşa la vatră... parcă-i simr pe toţi dinainte vreme... pe tata... pe moşu... pe Costache Borza spânzurat de unguti la patruzeci şi opt în Coasta Furcilor... (Bea.) Eh...
ANA
Prea eşti singut, tată...
LINA
Jelea, dragă, jelea.
BORZA
Nu-i nimic, copii. S-abate gândul tulbuie câteodată peste mintea omului şi vâjâie aşa întunecat, ştii, ca huhutezu peste ' ■   biserica din deal, da' trece... Numai bătrâneţele nu trec... Haideţi încoace, la moşu... na... la moşu... aşa... ce... unde-s furcile?...
j s- LINA
, ■» Aduc eu din căsuţă. (Iese şi revine cu două furci.)
ANA
Aşa-i că spui?
BORZA
Bine... mai aproape... Voi toarceţi, eu spui... Eu-s Stoia căpraru, voi fete în şezătoate... Aşa (Ana şi Lina se aşează pe scăunele !" tfc-  şi torc; Borza pe laviţă începe povestea.)
[A LINA Un tăciune şi-un cărbune...
BORZA
Se făcea că eram căprar la a şasălea companie în Mailand, după bătaia de la Solferino... Şi era o jele mare, că ne bătuse teleanu de ieşise cântecul:
.   . „La Solferino, devale,
Merge-un ghinărar călare i Şi strigă-n gura mare:
împărate, împărate,
Pune pace, nu te bate, » -ft* Că-ti pierzi cătanele toate..."
LINA
„împărate, împărate, pune pace, nu te bate..."
696
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
697
BORZA
Şi aşa s-a pus pace la Vilafranca... şi s-a făcut ablazăn, că adică plecăm acasă... Acolo este o biserică mare la Mailand... are povestea ei. O sută de ani a ţinut ridicarea zidurilor... ştii, se tot surpa... pân-a făcut meşteru târg cu dracu... Şi l-a prostit pe dracu că zicea că face crâşmă, nu biserică... Mamonu l-a ajutat, vezi, ca să încurce lumea... când la urmă, ce să vezi? Se pomeneşte cu crucea în vârfu turnului... Dracu atunci a sărit, mă vere, şi când i-a pus mâna în ceafă l-a despoiat de piele, l-a încremenit aşa în piatră şi s-o dus, ştii de cruce... Aşa stă până-n ziua de astăzi acolo meşterii...
LINA
Săracu..
ANA (îşi face cruce) Ducă-se pe pustii...
BORZA (bea)
Şi ne-am dus acolo în slujbă papistăşească, şi ne-am rugat rugăciune cu temei... aşa am plecat... Du-te azi, du-te mâne prin ţara teleanului cu compania... eram holtei bătrâni - câte zece-doisprezece ani zupaşi... şi mergeam aşa, mă copii... Ajungem, la o casă mare... aici am făcut popas... Zice strajameşteru Proţavuţa, o greblă de om din ţara moraveţului, zice: „Să curăţiţi tipicii, sacrament la mare loc am ajuns... aici e Vilafranca, aici s-a pus pace..." Şi ne bagă, mă frate, într-o casă cât o biserică, cu chipuri pe păreţi şi cu fereşti cât uşa... Şi goală casa... Numa colo-n fund, o masă şi două scaune... Zice unu, Toader Mânzatu, de pe ţara Oltului. „Ştiţi, ce? — Ce? - Vezi colţu mesei, Stoio, la stânga dat la vale? Asta-i masa la care s-a pus pace... Aici şedea craiul teleanului şi-n faţă, al nostru, împăratul... Da' craiul teleanului de colo: în luptă dreaptă ne-am bătut... - Bătut, bătut, da' cătane mai am...
- Punem pace, nu punem? Da' împăratu zice - să mă mai %. socotesc..." Şi sta şi se gândea, mă vere, mă, şi-1 durea inima - de cătane. (Pe uşa deschisă a intrat notarul. Se opreşte în prag nebăgat § în seamă.) Şi-atâta s-a gândit, de s-a lăsat colţu mesei la vale, unde »    apăsa cu cotii împăraţii...
f
: $
Scena XIII
ANA, LINA, BORZA, NOTARUL NOTARUL
Na, frumoasă companie... Şezătoare, ha? Ca la Vilenţu-n Gruiu... (Tresar toţi.)
BORZA
A, bună sara... Le spuneam la copii... Să treacă vremea... ANA
De săracu Stoia.
LINA
A murit.
NOTARUL
Ei şi dac-a murit, ce-ţi pasă ţie? Bine-a făcut... Aşa se lasă masa? Vrei să re scriu pe păreţi? (Lina adună de pe masă şi iese.) Ieşi afară!
BORZA
O întâmplare aşa... poveste de-a lui Stoia... Să treacă vremea...
NOTARUL
Avem noi altă poveste... (Anei.) Tteci dincolo... Avem o vorbă. Nu mai intraţi...
698
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
699
ANA
Bine. (Iese.)
Scena XIV
NOTARUL, BORZA
NOTARUL Uite, vezi, te-am chemat...
BORZA
A fost Mitruţ...
NOTARUL
Să vorbim limpede... Iaca ce-i... Eu mă şi grăbesc, plec în sat... E vorba de alegerea de mâine...
BORZA
Stiu.
NOTARUL
Ştii... Bine... Vezi, trebuie votul lui domnu Blezu; domnu Blezu are să iese deputat în tot chipul... Şi nu s-ar cădea să nu-i dăm votul tocmai noi... Ce zici?
Eu nu pot.
BORZA
NOTARUL
Cum nu poţi?
BORZA
Nu pot. Am făgăduit lui Florian, lui tat-so... suntem prieteni vechi...
NOTARUL
Nu-i nimic, are să te iette, înţelege el... nu se poate... Domnu Blezu iese deputat...
BORZA
Dac-am făgăduit...
NOTARUL
Eh, făgăduit, făgăduit... O lasă el mai domol...
BORZA Noi ne ţinem de cuvânt...
NOTARUL
Care: noi?
BORZA
Noi ăştia, plugarii...
NOTARUL
Da' noi? Cum adică? Sunt două feluri de oameni? BORZA
De... Haine albe, haine negre...
NOTARUL
Tot cum te-am ştiut... Greu la vorbă, închis la inimă... Om închis...
BORZA
Omul nu se mai schimbă... Cum ne-a lăsat 'Tatăl ceresc... NOTARUL
Lasă-1 pe Tatăl ceresc... Totdeauna cu scriptura şi cu ceaslovu... Acolo toată buba are leac... Nu mai umblă cărţile alea acum... S-au pus jos... da, da... Vezi, sunt acum altele
700
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
701
nouă, cu table roşii şi verzi, cu paragraf!... Legi: pentru dare, pentru păduri, pentru beteşugu vitelor... Nu-i mai pasă la nime de viaţa sfântului Cucuzel... Auzi, socrule?... De ce? Ai? Nu te întuneca... De doi ani n-ai mai pus picioru aici... de când cu cearta aia... Da, din pipă ni s-a tras... Iaca poftim... Ia-ţi... (II îmbie cu ţigări, Borza nu primeşte.)
BORZA
Multu
NOTARUL
Nu primeşti... Bine. Ce supărare mare. N-ai mai venit.. Doi ani. Acuma treci pragul şi tot aşa încordat.
BORZA
Fiecare la casa lui...
NOTARUL
Ştii ce, facem pace... închidem tot... Dă votul lui Blezu.. Asa-i că dai?
Nu se poate. Cum asta? Ţi-am spus. De ce, omule?
BORZA
NOTARUL
BORZA
NOTARUL
BORZA
Eu îl cunosc pe Florian, om învăţat, om de omenie, îl ştiu de când era mic. Acum o săprămână m-a întâlnit, i-am dat mâna... Pe celălalt, pe... cum îi zice?
NOTARUL
Blezu.
BORZA
Pe Blezu nu-1 ştiu. Nu l-am mai pomenit...
NOTARUL
Vine din minister.
BORZA
De-acolo vin roate primejdiile.
NOTARUL
Ţine cu stăpânitea.
BORZA Stăpânirea nu ţine cu noi.
NOTARUL Ei vezi, astea, astea-s prostiile popii Nicoată.
BORZA
Nu. Sunt ale mele. Prostiile mele.
NOTARUL
Cu de-astea mă scoţi din ţâţâni pe mine. V-au împuiat urechile... V-au sucit, v-au învârtit... studenţii, advocaţii, protopopii... Trântori cari cred că pot batjocori legile, ministeru... A, da' mâne le bate ceasu. Am să pun să-i îmblă-tească, să le treacă pofta...
Da. Şi dumneata cu ăştia te sfătuieşti, te învoieşti; de mine te fereşti, ginerele dumitale... pe la mine nu dai cu anii.
BORZA................
N-avem nici o potriveală... .:'
702
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
703
NOTARUL
Şi acuma când te chem şi-ţi spun: auzi, omule, nu mă lăsa în baltă, eu, notarul din Lunca, trebuie să fiu omul stăpânirii... acum te laşi greu, ciobăneşte; nu putem, nu putem... Ştii, când te văd aşa întunecat, pământos... îmi vine să întorc capul, să plec, să nu mă mai uit îndărăt... Când vă văd aşa pe toţi, pe voi, cu cămaşa scoasă, cu pletele năclăite dumineca, pravoslavnici, cum ziceţi voi... unsuroşi... cu ochii la icoana Prccistei... acolo la biserică, în colţ de strană... Cantoru şi
popa... şi sfinţii de pe păreţi... Mi-e urât de voi. închişi în întunerec... Sunteţi proşti... proşti...
Sunteţi
BORZA Mă duc. Sănătate bună!
NOTARUL
Nu! Acum nu pleca.
BORZA
Eu n-am venit la ceartă, de doi ani...
NOTARUL
De doi ani trimiţi numai slujnica cu cărticica... Bani de la lada satului...
BORZA
Banii-s ai mei, lada a satului, numai peana-i a dumitale. NOTARUL
Numai peana? Da' eu? Eu ce sunt? Că m-am încurcat cu voi? Ţi-am călcat pragul de dragul tău? Ha? Al ei? Bani! Atât poţi da. Altceva n-ai avut: moşie... pământ. Atâta. Acum ţi-am cerut odată...
BORZA
Lasă-mă! Plec...
NOTARUL
Stai aci. Să-ţi spui încai! Să mă limpezesc odată.
BORZA Mie nimic. Auzi! Destul!
NOTARUL
Să-ţi spun că mi-e scârbă de voi, de pipa voastră... Neam de neamul meu... Mi-e scârbă...
BORZA Te-am ştiut mai mic odată...
NOTARUL
Ce? Eu? Eu mic?
BORZA
Dumneata... atunci când ai venit erai mic... acum creşti, te ridici ca cioara-n par...
NOTARUL Eu mic? Auzi ţărănoiul! Vezi de pleacă...
BORZA
Cum aşa mă iei? Erai mic, da... slugă plecată, atunci când ai venit cu cufăru în căruţu c-un cal...
NOTARUL
Să pleci!
BORZA
Atâta aveai... Şi peana, după ureche... Aşa veniţi toţi: lăcuste în grâu plugarilor...
704 OCTAVIAN GOGA
NOTARUL Ieşi odată, înţelegi!...
BORZA
Unde vi-s tâdăcinile? Vântul vă ia şi vă duce...
NOTARUL Ieşi din casa mea... auzi!
BORZA
Ce? De trei ani, de când stau acolo în bârlogul meu din Gruiu.
Mă plimb şi tac şi mă dospesc. Acum... Acum mă spovedesc. .. Spuneai de moşie. Unde-i moşia? De la tata... Vândută jidovilor după vorba ta... „Să pui banii la lada satului, socrule, dragă tată socrule..." aşa ziceai...
NOTARUL Nu vreau s-ascult... Nu vreau! Du-re!
BORZA
Acuma mă usuc fără rădăcini pe lume... Mi-ai tăiat rădăcinile... Tu... Şi n-am om în sat. ...M-am depărtat de ei... M-am domnit, m-am muiat... Se cotesc muierele când mă văd aşa buhav... Mă dor oasele, mi s-au umflat picioarele de trândăvie...
NOTARUL
Acum s-a isprăvit...
BORZA
Carnea... carnea putrezeşte pe mine... Primăvara — vremea ogorâtului — şi eu stau aşa, scos la pensie... ha... Nu suflă bou în ograda mea...
TEATRU
705
NOTARUL Destul... destul, nebune... Ieşi de-aci!...
BORZA
Mi-ai luat pământu... Lasă-mă... pământu... tu cu învăţătura ta, cu cărţile tale, cu table roşii... De-acum s-a rupt lanţul... Ne limpezim, am scăpat... ies la larg... (Se deschide uşa şi bagă capul Ana.)
ANA
Tată, vai de mine, tată!
NOTARUL
Alată, Sărăcie! (Ana se retrage, Notarul închide uşa.)
BORZA
Aşa... Aşa... Acum răsuflu...
NOTARUL
Ieşi!
BORZA
Mă duc între ei...
NOTARUL Du-te! Repede! Du-te!
BORZA
Mă pun eu, Niculaie Borza, în frunte... Haideţi mă, după mine, să curăţim hotaru de lăcuste...
NOTARUL
Afară, ori...
BORZA
Stai! (îşi aprinde pipa cu iasca cu cremene.) Ies acum. Aşa. Da' ne-nrâlnim. Şi mâne şi altă dată... Eu cu proştii mei; tu cu
706
OCTAVIAN GOGA
domnii tăi... domni vântură ţara... Ştiţi voi cc-i moşia? Neam de neamul vostru n-aţi avut atâta pământ cât jar pun eu în pipa asta, care-ţi pute ţie, domnule. (Din uşe.) Domnule.
Canalia!... Canalia!.
(Iese.) NOTARUL
Cortina
ACTUL II
Trei ceasuri mai târziu, noaptea la 11 ore. Ograda ţărănească a lui Oprea Sfetea în capul satului. In fund, în colţul drept al scenei, casă cu pridvorul spre scenă. Curtea despărţită de stradă cu uluci. Pe stradă, la colţul casei, un felinar aprins. în depărtare se vede satul şi printre plopi biserica din deal. Noapte cu lună pe care lumina felinarului de la poartă o face mai limpede. Din depărtare se aude petrecerea la cârciuma lui Caiafa şi câte un fragment din cântecul alegătorilor: „Ioniţă Florian, neam de viţă de roman"... Pe uliţă trec doi jandarmi cu baioneta pe puşcă. După câteva clipe de tăcere se desluşesc două umbre care se apropie de portiţă; Niculaie Borza cu un felinar în mână şi Toderaş, fecior de sat. Vin pe furiş şi în urmă deschid portiţa cu îngrijire. Conversaţia începe din stradă. Din atitudinea lor se vede că vin de la cârciumă. Toderaş a gustat mai mult.
Scena I
BORZA TODERAŞ TODERAŞ
Tu-1 bagi în casă pe şoacăţ, aşa-i... Tu-1 bagi pe uşe şi el te scoate pe fereastră... Aşa-i şoacăţu... că dacă n-are el lege... na: ăştia n-au lege, ăştia-şi fac cruce-n barbă... Vorba ăluia: „botezaţi cu lapte acru.
BORZA
Mai repede, mă Toderaş, hai odată...
708
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
709
TODERAŞ
Zicea... icea Miia: „Ducă-se el opt cu-a brânzii... De ce s-o iei tu peste apă cu dăsaga la America, ca colindreţii... Să laşi douăsprezece livezi şi fânaţu de la podu Şoleriului..." Da' io zic: „Foc să le arză, Miio hăi... n-am coraje de viaţă, na, n-am coraje s-o văz cu papistaşu..."
BORZA
Uite, vezi, taci... iaca, iaca... lumină este, hai... TODERAŞ
Acuma dumneata nu crezi, stai numa, stai... Să fi zis atunci aşa... să fi zis, te scapă şi cu doi ani strajameşteru, la Bălgrad... ăla mustăciosu... Witmann... pe optzeci de zloţi... ştie el regula... regulament.
BORZA
Haide, mă Toderaş, mă... hai...
TODERAŞ
Stai o ţâră... Ş-apoi, vorba, doi ani ce-s? O viaţă, ha? Da' pe alţii-i lasă cu şase săptămâni, că sunt de se fac schilavi, ori ştii aşa bea oţet şi se dă marod la companie...
BORZA
Lasă, mă, lasă... Ce-o fost o trecut... Să nu-mi faci una nefăcută, mă... om bătrân, să mă porţi calea mânzului, în curtea lui Oprea din Spini... acum la miezu nopţii... hai...
TODERAŞ
Păi dacă-ţi spui eu, bade Niculaie... Urlă tot satu... Zău! Dacă azi dai întâi la crâşma lui Caiafa... Acolo cine să vie în Gruiu la dumneata, cum să zic, la raporr. Trăiţi, bade Niculaie, notăraşu se ţine cu madama lui Oprea din Spini... Vine cu ruşine asta... he...
BORZA
Şi-acum, acum, aici... zici tu?
TODERAŞ Acasă nu-i... parcă ne-am uitat...
BORZA
Nu-i.
TODERAŞ
Aici vine el în toată sara pe vremea asta, la ibomnicâ, ştii, în şpaţir, ha...
BORZA
Mă Toderaş, să nu mi-o faci. (Toderaş trece înainte şi deschide portiţa.)
TODERAŞ
Haida-hai... lasă pe mine, bade... Eu-s câtană împărătească... aşa... încet portiţa, na, na... domol că scârţâie... N-arc Oprea său la casă... încoace, aşa vezi...
BORZA
îi fac apa cânelui... îi fac...
TODERAŞ
Domol... că se bagă-n şifoner... ha... îl vâră, dă-1 dracului! îl vâră Opreana, Otilia...
BORZA
Repede, mă băiete... mă ia cu căldură...
TODERAŞ
Stai, stai...
710
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
711
BORZA
Ce-i de făcut? Mă duc în casă!
TODERAŞ
Vai de mine!... Cum asta? Stai, bade... stai... farfluct... i-am făeut-o papistaşului... (Vede o scară atârnată pe perete.)
BORZA
Ce?
TODERAŞ
Iaca scara, vezi, o pui sub fereastră; dumneata ţii, eu mă sui... mă uit... I-aci? L-am prins... Nu-i? L-a trecut azi... aşa... (Aşează scara sub fereastră.) Da' nici o vorbă... Cu socoteala, ştii... că fuge pasărea... na, na, pasărea... Era la noi, la reghiment, tambor unu Luţu, ţigan de la Abrud... Se ţinea c-o slujnică la căpitanu... Şi-ntr-o sară zice căpitanii...
BORZA Nu mă seca, mă, hai odată...
TODERAŞ Stai să isprăvesc... Zice căpitanu...
BORZA
Auzi, băiete, nu te juca... înţelegi, destul!... TODERAŞ
Iaca, na, poftim, ţine dumneata, să nu-mi rup grumazu la fereastra jupânesei, să mă bage-n vorbe. Eu mă sui... Ştii... să nu suflăm... pasărea... (Urcă scara.) Siit... bade Niculaie... hă...
li > *
BORZA
Ce
i î TODERAŞ Lasă-mă să spui aia cu căpitanu...
BORZA
Dă-te jos acum... Mă sui eu... M-am săturat... hai... | f TODERAŞ
: '        Bine, na, poftim... lasă, aşa... încet... ainţ-ţvai, ca-n mane-gură. (Urcă. Joc mut. Toderaş se uită pe fereastră şi face semn că notarul ^   e aici. Arată că-i vede îmbrăţişaţi. Spune numai cuvinte rupte.) Aici... j j   aici... pe după cap... vere... i-am făcut-o papistaşului...
I BORZA
Jos... hai jos... Toderaş! Dă-te, mă!
' 1 TODERAŞ : t
f W       Stai... aşa... aşa... acum na... înc-o dată... al dracului...
BORZA
Repede, auzi... '  - TODERAŞ
i ' Mă dau, tii, al dracului... (Coboară.) Papistaşu... uite I  ;   aşa... pe după cap, ca mirii şi pup-o... şi pup-o...
BORZA
Ţine, mă, să-1 văz... pe cânele... (Urcă repede.) Ha... spurcăciunea... aici mi-ai fost, domnule?... (Se dă repede jos.) La el... hai la el... (Când se coboară cade scara.)
TODERAŞ
Na... acum repede, că ne-am prins...
BORZA
Pe el, să-1 însemn...
1
712
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
713
TODERAŞ (îl trage de mânecă.)
Hai, bade... Ce vrei acum?... Ştii vorba... hai... BORZA
Bine... hai... da' ne-ntâlnim noi... într-un minut, bine... (Ies în stradă.)
TODERAŞ
Repede...
BORZA Ţi-o coc, câne... ţi-o coc...
TODERAŞ
Nici o votbă...
BORZA
Ţi-o coc... (Dispare.)
SCENA II
OTILIA, NOTARUL
(Toderaş ieşind a tras portiţa. Scara a rămas lungită la pământ. Se deschide uşa care dă în pridvor şi iese Otilia, femeie către treizeci de ani, în haină de casă, decoltată, coafată cu turn, pudrată, cu eleganţa mahalagioaicelor de la Bucureşti. Se uită împrejur cu grije, lăsând uşa întredeschisă. Scena se luminează mai bine.)
OTILIA
Nu se poate, bibicule... Ce larmă să fie? Tata vine numai dimineaţa de la moară... Te miri ce... vreun câine... Nu s-aude. Nu-i nimic... (După o mică pauză.) Titi... puiule...
NOTARUL (Răspunde din casă.)
Dragă...
OTILIA
Ah, ce noapte... ce noapte!... Şi luna uite sus... amoroasă. .. ah, şi-un miros, tuberoza ta... să înnebuneşti... Ieşi, puiule... ieşi şi tu să vezi...
NOTARUL
(Iese în pridvor. Pe uşa rămasă deschisă pătrunde lumina din casă şi luminează pridvorul.) Mai bine în casă... Ştii, în noaptea asta... Mâine cu alegerea... nu doarme nime... umblă mulţi...
OTILIA
A, nime, dragă, în capu satului... pe-aici, absolut... Stai... am eu o idee... Un moment... admirabil, admirabil!... Stai... (Intră în casă şi iese cu două scaune.) Aşa, porumbelule... bibicuţule... Ne aşezăm... Mai aproape... Eu-mi las capu pe umăru tău, tu-mi dai mânuţa... aşa... şi stăm aşa... Vis şi amor... şi tăcem... şi visăm...
NOTARUL
Tili...
OTILIA
Ştii, în casa mea era sanfazon... de... la ţară, puiule... a-a... auzi... (Din nou pătrunde o undă de cântec: „Să-1 alegem deputat, că-i rumân adevărat".)
De n-ar ţipa aşa nebunii ceia ai lui Florian... Auzi... cum răcnesc.
Eh...
NOTARUL
OTILIA
Mă mir, zău, Titi, uite ţi-o spun, mă mir cum poţi ru s-o duci aici... Tu nu eşti pentru mojici, frate... zău, nu eşti...
714
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
715
NOTARUL Patru poşte de la Aiud, ha-ha...
OTILIA
Ba nu, zău...
NOTARUL
Cu tine pot, drăguţă... numai cu tine... hai... mai încoace... aşa... înc-o dată... unu-doi-trei... (O sărută.) Unu-doi...
OTILIA Ce frumos... ce frumos!...
NOTARUL
Frumos.
OTILIA
Uite, vezi, plopu colo, cum bate luna... Titi dragă... NOTARUL
Puiule...
Plopu acolo-n colţ.
Peste
Da.
Văd...
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Parol doner... ca la Flora... cum cade umbra, parcă vine încolo boschetu şi p-ormă chioşcurile... Ah... la Flora...
NOTARUL
Unde? unde?
La Flora, pisule.. o vecină, că cu altu.
Cine-i aia?
OTILIA
(Fredonează.) „Aseară-n grădină, mi-a spus NOTARUL OTILIA
La Bucureşti, bibilicule...
NOTARUL Parcă eu am fost la Bucureşti?
OTILIA
Stai să vezi, pisule. Aşa. (îl sărută.) Ştii, seara, pe vremea asta, ' la şosea... perechi, perechi... cu muscalii... ce de lume... ce de lume!... Şi pălării... şi conchiste... Repede, gaspadin!... Repede... la Flota!...
NOTARUL Aşa, varoşlighet ca la Pesta, o grădină...
OTILIA
Ce grădină, dragă, grădină? Separeuri, puiule, lăutari, glume, şi Costică nebunu, cu crizantema-n piept... Aşa făcea... {Cântă. Ton de romanţă sentimental-gutural.)
„în ora nunţii tale, Va fî-ngroparea mea Ah, m-ai trădat, Didino, Dar nu mă vei uita..."
716
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
717
Aici o aducea sus... sus... strângea din buze şi chiorea niţel, numai o idee, da' nu-i şedea rău, parol...
NOTARUL
Cine?
Costică.
Cine-i ăla Costică?
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Cine-i ăla Costică?... teremtete... I .ăutaru, pisule... Costică de la Flora... Eşti gelos, ai? E gelos Titicuţă? Pusi, pusi... aşa...
(II sărută.)
NOTARUL
Fim... credear
OTILIA
Stai, nu te mişca... un moment... nu te mişca... NOTARUL
Ce-i?
extraordinar.
Ce-i, Tili?
D
a, ştu, leit.
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
Ce s-a întâmplat?
OTILIA
Să moară cine minte... Uite, uite, cum stai aşa, erai, zău, gol Bijucă Constantinescu, cum stai aşa...
NOTARUL
Cine?
OTILIA
Bijucă de la roşiori, locotenentu, dragă... aşa cum bătea lumina şi tu cu fruntea niţel adusă, când ţi-am dat pusi-pusi... leit Bijucă... atât că el avea ochii bleomaren... Da ce-i? De ce întorci capu? S-a tupălat băiatu?
NOTARUL
Eh...
Titi.
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Titi, ce-i?
NOTARUL Lasă, să nu mai vorbim... Spune... Poftim.
OTILIA
Ce-i, pentru Dumnezeu? Ce va să zică asta? Aşa deodată. Ce-i?
NOTARUL
De, mă gândesc şi eu... acolo la Bucureşti... singură, atâta vreme...
718
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
719
Ei si?
Cine stie?
Cum?
Asa.
Ce?
Câţi... asa...
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Pardon, puiule, nu mă ofensa...
NOTARUL Nu, da', ştii, mă gândesc...
OTILIA Nu mă ofensa, te rog...
NOTARUL
Nu, dragă, pleacă şi nu te supăra... da' vezi, omu... bănuiala... de câţi spui tu... câţi ai cunoscut acolo în familie, la domnu Popescu... ă-ă... Constantinescu... Bijucă... Bijucă... Costică... Eu foarte sunt gelos... Ştii... drept... păcatul meu... n-am ce face...
OTILIA
NOTARUL
Să mă pardonezi.
OTILIA
Ţi-am spus, Titi, de-atâtea oti, să mă tratezi cu mănuşi... te rog... da'... să nu mă ofensezi... Nu! Lasă... eu sunt femeie onestă... da... eu nu sunt de alea...
Dragă...
De alea ca la Pesta.
NOTARUL
OTILIA
Titi.
NOTARUL Nu te supăra; ei, vezi, na, n-am vrut...
OTILIA
Ba mă supăr. (O apucă plânsul.) Mă supăr. Ţi-am spus şi ţi-o repet... Când a venit văru lui madam Popescu, şefu din minister, şi m-a întrebat: „Domnişoară, de ce eşti tristă?" - „E fasonul meu, domnule..." aşa i-am răspuns... Şi când s-a apropiat şi mi-a strâns mâna, aşa ca vas'zică să mă ciupească, am făcut scandal... „Fii la distanţă, musiu, şi la locul dumi-tale..." Şi mi-am făcut bagaju... Ţi-am spus că numai o dată Ionel, mizerabilu, atunci când mi-a cerut mâna după baiu funcţionarilor... (Plânge.)
NOTARUL
Ei vezi, re-am supărat... Să mă pardonezi... zău... OTILIA
Şi cum mă ruga madam Popescu: „Iartă-1, Tilicuţo... Aşa e Mache, mucalit"... - „Scuzaţi, madam, zic, sunt femeie onestă..." Şi-am plecat. Gândeam, stau două zile în
720
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
721
Transilvania, la tata... Ş-aşa e singur... îl vizitez şi p-ormâ plec... Ce mă mai potrivesc eu cu ei? Sunt mojici, da, mojici... opt ani tot în case bune...
NOTARUL Vezi, mai bine tăceam... Tili...
OTILIA
Şi cum îmi scria madam Popescu: „Tilicuţo, sufletu meu, întoarce-te, mergem la Slănic..." Aşa-i dacă sunt proastă...
NOTARUL Iartă — uite, acum odată...
OTILIA
Dacă sunt proastă, să te iubesc pe tine, familist. Desigur, tu crezi... tu crezi...
NOTARUL Da' nu cred nimic... Tili... uite, nu zău.
las'
OTILIA
Iacă a trecut anu... Tot aşa o seară ca asra, când te-am întâlnit atunci, în căruţa poştei, la Ai ud... Nici nu mai ştiu... Era lună şi pe drum aşa... cu tine... singură... Şi tu te jurai... te jurai... mai ştiu eu? Am cedat... am cedat atunci în căruţa poştei... dacă am fost proastă...
NOTARUL Noa, vezi, dă mâna... Mă iubeşti... aşa-i?
OTILIA
Da, asta nu merge, aşa... toată viaţa. Nevasta ta... NOTARUL
Eh...
ţ
Da, are să-nţeleagă.
OTILIA
NOTARUL
Eh...
OTILIA
Şi-o să facă scandal... Sunt sigură...
NOTARUL
Ei, fii pe pace, fii pe pace... unu-doi-trei...: pusi... (O săruta.) Unu-doi...
OTILIA
Răule...
NOTARUL
Unu-doi...
OTILIA
Ce crezi tu... (Se aude portiţa. Vine Mitruţ grăbit. Cum trece în pripă se împedică de scară. Otilia şi notarul tresar.) Vai de mine... ce-i? Ai auzit?
NOTARUL
Vine cineva.
Scena III
OTILIA, NOTARUL, MITRUŢ
MITRUŢ (împiedicându-se) Crisu lor... Mult mă poartă...
722
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
723
NOTARUL Ăsra-i Mitruţ... Tu esti, mă?
MITRUT
Eu, domnule.
NOTARUL Al dracului... înjuri, ha?
MITRUT
Bul-
ina sara, domnule, m-am împiedicat... Nu ştiu ce-i pe aici... scara... astăzi toate-s cu făcătură...
OTILIA
Aoleo... Nu eşti vrednic, mă Mitruţ, parol... cum ne-ai speriat... zic: te pomeneşti...
Păi
ai, sa iertaţi.
MITRUT
NOTARUL
Ce-i? S-a întâmplat ceva? Ce-i asta? Raport k
nopţii
a miezu
MITRUŢ Nu bun lucru, domnule, nu bun.
Auz
Ei, repede!
OTILIA
NOTARUL
MITRUT
Viu de la crâşma lui Caiafa. M-am băgat în furnicar, domnule, acolo între ei. După ce-aţi plecat cu măria-sa, dc la
i
Hopârtean am luat-o noi laolaltă. Acum - zic - colindăm ca la Bobotează, pe la toţi... Zice Stan: „Hai în Ştează la Oancea, are el patru jogăreni, să vorbim - zice - că-i rupem de la Florian..." Zic: „Hai..." Şi ne-am dus.
NOTARUL
Ei.
MITRUŢ
...Să vedeţi... am rupt doi... Cârmişi cu Făgete!... s-au dat la vorba lui Oancea, au luat arvuna... Na tu cinci, na tu cinci... Al Fetoaii nu vrea... aşa, dincolea... are în parte două delniţe în cânepişte, de la popa... hâr, mâr... se codea... l-am lăsat... Mai rămăsese Stan Guran... Hai la Stan...
NOTARUL Bine, bine... da' ce-i? Ce cauţi aici?
OTILIA
Spune, spune.
MITRUŢ
Mă rog... Stan nu era acasă. „Unde-i Stan, tu muiere!" Zice: „La crâşmă cu ăsta... cu Bădiţoiu şi ficioru-so"...— „L-o luat", zic... Da Oancea, zice Oancea: „Duceţi-vă acolo la Caiafa, du-te tu, Mitruţ, trage-1 la o parte şi spune-i aşa: Oancea zice să te dai cu notaru... Şi dacă teşeşte, spune-i la ureche: Oancea îţi trimire vorbă că s-au prăpădit doi cai sâseşti în tăietura Dobriţii..." Zic: „Ce-i asta?" Da' el: „Las-o-ncurcată..." Şi-am plecat... Hopârtean, că nu se bagă: „Du-te tu, că eşti mai meşter..." zic...
NOTARUL
Al dracului, o lungeşti... iar spui cazanie... Nu vezi, mă? Repede!
724
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
725
OTILIA
Lasă-1... frate, ee!... Spune Mitruţ, spune... MITRUŢ
Lasă, domnule, că nu-i glumă... Să vezi... Să vedeţi cum vine... Zic: ţi-1 moi eu pe Guran - şi m-am dus la Caiafa. Acolo adunare mare, şi cântece, şi lăutari... băutură, şi, cum să zic?... studenţi...
A... Ce studenţi?
Cu
NOTARUL
OTILIA
MITRUŢ
Erau acum... am văzut, trei erau, unu cu ochelari... Mă vâr eu încet pe poartă, trec frumos pe sub fereastră, mă uit în dreapta, în stânga... Iaca Stan... la masă, cătte frunte îl pusese... „Miio - zic - păcatele lui, cheamă-1 până în curte pe Guran... Da' nu spune, tu, nu spune cine... Auzi?..." Se duce Miia... Aştept, zic: „vine, nu vine? Vine, nu vine?... Cc-a făcut ce n-a făcut... Spusu-le-a slujnica dracului? Văzutu-m-a careva?" Destul că iese Urdea... iese... şi cum mă vede... se tepede, domnule...
OTILIA
Ei comedie!...
MITRUŢ
Huzdup, la mine... mă ia în cârcă, aşa într-una... şi oblu-n crâşmă... Al dracului urs, tare, tare... mă pune pe masă: „Iaca căţelu pământului.
OTILIA
Sătacu Mitruţ... Vezi mojicii, domnule...
NOTARUL
Te-au bătut, mă?
MITRUŢ
Nu, domnule, nu. Da' aşa ca dracii: cu batjocura. Nu mă lasă dc pe masă. Mă ţinea smirna ca să beau, aşa se cade dac-am venit lăturean... da' să nu mă dau jos, să fac cuvântare de sus, ţ că m-aleg pe mine... Prostii... f OTILIA f     Auzi, mizerabilii... | NOTARUL I Canalii...
MITRUŢ
Şi cum mă posodeau ci, mă ciufuleau, iacă se deschide uşa Işi nimeresc... pac în casă, patru inşi, jandari cu suliţele...
NOTARUL
Foarte bine.
OTILIA
Zi, că-mi place... Zi, că-mi place.
MITRUŢ
Lăsaţi, mă rog, că de-aci s-a tras...
| ' NOTARUL i ■
; ■ Ce?
} * OTILIA Cum? S-a întâmplat ceva?
726
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
727
MITRUŢ
întâi aşa cioro boro ungureşte între ei... Urdea, Urdea... n-am priceput... arăta la Urdea... că pentru că face scandal... Ce-o fi zis Urdea... ştii că vorbea şi el... n-am luat seama. Bem din pungă de la noi, nu de la altu... Atâta să fi zis, că n-a apucat să isprăvească, domnu Gal, mă rog, i-a ars două palme... şi gara...
i
NOTARUL
Ce?
MITRUŢ
L-au dus cu ei...
OTILIA
Lasă că era prea mojic Urdea, prea era mojic, frate...
NOTARUL Foarte bine... Bine i-a făcut...
MITRUŢ
Nu-i bine, domnule, că-i rău...
NOTARUL
Ce, mă?
OTILIA
Cum?
MITRUŢ
Că vezi aşa s-au tulburat ei... într-un minut... cât sufli... Cum au plecat jandarii, toţi în picioare... Trebuie scăpat Urdea... îl dăşală hoţii... Şi aşa s-a hotărât ei să vie la dumneata...
I ft
NOTARUL
La mine?
OTILIA
La Titi?
MITRUŢ
La dumneata. Ştii, au trimis după popa... dascălu... fer-beau aşa...
NOTARUL
Şi, şi?
MITRUŢ
Zic: să văz ce fac... Acum eu ştiam că dumneata eşti aici... NOTARUL
Bine... bine...
MITRUŢ
Şi când clocoteau aşa... iacă pică Toderaş... cam beat... făcut bine... dă un chiot... să ierţi: «I-am fâcut-o papistaşului!.. . Haideţi după mine, că-i la Optea din Spini...»
OTILIA
Vai de mine!
MITRUŢ
Atâta a trebuit. Haideţi până-s jandarii la cazarmă... Să-i luăm cu satu... Să ne scape pe Urdea...
OTILIA
Vai de mine!
NOTARUL De unde ştii că-s aici?
728
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
729
Tod
eras...
MITRUT
OTILIA
Cum Toderaş, tontule?
MITRUŢ Te-a văzut el... cu badea Niculaie..
Cum?
Cine?
NOTARUL
OTILIA
MITRUŢ
Badea Niculaie Borza... socru d
umneavoasrră...
OTILIA
Auzi, Titi.
NOTARUL Cum, e la crâşmă? Ce vorbeşti?
MITRUŢ
Da, domnule, spuneau toţi că fusese pe acolo... Azi mai întâi. Nu ştiu ce s-a întâmplat... S-a dat cu oamenii de tot, da' ştii în lege... Băutură... Caiafa... zece părechi...
NOTARUL
El la crâşmă?
Ce-i asta, Titi?
OTILIA
NOTARUL
.asa, lasa..
OTILIA
Să ştii că vin mojicii pe noi... Titi, mă prăpădesc... NOTARUL
Ascultă, dtagă, stai puţin, lasă... (Lui Mitruţ) Ce-ar fi oare să trec prin grădină?
MITRUŢ
Nu, domnule, că s-au împărţit în două: unii vin pe la curmătură, pe poteca dintre iazuri; ăi mulţi vin pe uliţa din Cărpeniş... aşteaptă pe popa să plece... Eu am fugit să spui...
OTILIA
Ce ne facem, Titi, penttu Dumnezeu?
NOTARUL Te rog, să mă pardonezi, taci acum.
OTILIA
Aoleo, cum să tac, frate, cum să tac? Nu vezi tu? Se face scandal!... Aici, onoarea mea... e în joc onoarea mea...
MITRUŢ
Ar fi bine mai degrabă... Ştii, departe-depatte... capu satului, dă' să nu te pomeneşti...
OTILIA
Ce-i de făcut?...
NOTARUL
Mă rog, bine... Stai un minut. Bine. Le arar eu scandal... OTILIA
Ce-i?
730
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
731
NOTARUL Lasă, le-arăt eu... (Intră în casă.)
Titi!
OTILIA
NOTARUL (din casă)
Este
cerneală? Aşa. Am găsit... Imediat.
Scena IV
OTILIA, MITRUT MITRUŢ
Să ştii că nu-i glumă... Asta iese lată. Dacă vine şi Borza... ăla... Spuneau la Caiafa... Ce-o fi avut ei?...
OTILIA
ţ, ce să mă fac, mă? Cui să-i treacă prin
Păi bine, mă Mitru minte?
De, ştiu eu!. Chiar azi...
MITRUT
OTILIA
MITRUŢ
Dacă ţi-a plăcut băutura dulce.
Taci, mă, nebuniile!
Ba, nu, zău.
OTILIA
MITRUT
OTILIA
Taci!
MITRUŢ Ei, lasă, le ştiu eu astea...
OTILIA
Ce ştii tu?
MITRUŢ Ehe, sufletu badei, pe vremea mea...
OTILIA
Pe vremea ta...
MITRUŢ
Nu mă seca, Oprenuţo... Cum adică? Cum adică? Stai... Opt, nouă... nu... zece... Ba nu... aşa... doisprezece ani...: Ce-i asta, o viaţă, ha? Bine, da' cine poate ţinea cu voi? Tot ca spuma laptelui, vere, tot ca spuma laptelui...
SCENAV
NOTARUL, MITRUŢ, OTILIA NOTARUL
Aşa, na. Acuma să poftească. (Lui Mitruţ.) Vezi scrisoarea asta? Pleci cu ea la cazarmă, la domnul Gal. II cauţi, i-o dai, înţelegi? Cum o primeşte, într-un minut să deie porunca şi să vie aici cu doisprezece jandarmi... înţelegi? Iaca! (îi dă scrisoarea.)
MITRUT
Să'
732
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
733
OTILIA
Titi, ce faci, pentru Dumnezeu?... Să nu cumva... NOTARUL
Lasă, dragă, mă rog frumos, ţi-am spus, ştii, vorba noastră,
la politică să mă pardonezi
Bine... bine.
Asta-i treaba mea.
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Bine,
cum crezi tu.
NOTARUL
Aşa cum am scris acolo... Pleac-acum... Aici nu-i de stat. Repede! înţelegi! O iei prin grădina lui lsaia, sai gardul. Dacă te prinde pe tine, nu-i nimic. îi dai scrisoarea... Şi-apoi să poftească cu satu...
MITRUŢ Bine, domnule, nunta...
NOTARUL
Nici o vorbă, pleacă!
MITRUŢ
Numa să nu fie rău...
NOTARUL
Haide!
OTILIA
Titi, un moment... Iaca Mitruţ.
MITRUŢ Mă rog, eu slujba mea...
NOTARUL
Am ispvărit...
MITRUŢ
Sara bună! (Pleacă murmurând.) Crişu lor!
OTILIA
Noroc, Mitruţ... (Notarului.) Bine că s-a aranjat şi asta. (Câteva clipe de tăcere.)
Scena VI
NOTARUL, OTILIA NOTARUL Aşa... (Pegânduri.) Ha... ha... pravoslavnici.
OTILIA (distrată)
Ha...
Ce-i?
O prostie.
Ce?
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
OTILIA
Mi-a trecut mie, aşa, prin cap..
734
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
735
NOTARUL
Ce? Spu
OTILIA
O prostie, frate... Aşa-ţi vine, când nici nu gândeşti... Uite, mă gândeam eu aşa, cum aş putea să te dezvăţ pe tine de teremtete ăsta...
NOTARUL
Ei, vezi, iară, iară... Te rog... Ţi-am spus dc atâtea ori... N-ai altă grije acum?
OTILIA
Bine, pisule... bine... Nu te supăra... Da' ştii, când îi văd aşa, cum zici tu, teremtete, cu mustaţa unsă... Parol, ţi-e frică... Stai să vezi, aşa ceva mai rar... Era unu în vamă la paşapoarte, acum când am venit... Zice Fometeasca - ţigancă, da' a ajuns bine, se ducea cu grecu la Nisa - zice: «Mai acanâ, soro, că împunge...»
NOTARUL
Pardon, vezi, asra-i politică... De ce? Ţi-am spus... OTILIA
Politică, nepolitică... Dracu-i pune să le crească mustăţi aşa, ca loboda... Şi p-ormă, vezi...
NOTARUL
Ce?
OTILIA
Te strici cu toată lumea... Cu satu.
NOTARUL
Eh...
pentru ei... iaca...
■ i
OTILIA
Iaca, ce păţeşti... Aoleo... Titi... Să nu dea Dumnezeu să vie mojicii... Zău, Titi, mie-mi vine rău... Mie din asta mi se trage, eu ameţesc... Când s-o repezi, nebunii... Eu, eu mă stric...
NOTARUL
Nu-i nimic, vine Şandot... Ştie el rânduiala... OTILIA
Ce rânduiala?
NOTARUL
Mă rog, cum zicea Matrai de la comitat: «Vorba-i bucătură domnească, nu-i pe seama proştilor...» Unu-doi... baionet au/... gata... Nu vorbă trebuie aici... Bătaie, înţelegi, bătaie!... Tăiaţi, felii, sare şi piper... Şi storşi să le iese sâmburii, ca la castraveţi. Te...
OTILIA remtete... Titi, ce vorbeşti!
NOTARUL
La Mărgineni cum a fost? Tot aşa frunză verde-n pălărie. A tras în ei... în grămadă... Cât baţi în palme a curăţit locu... (De departe se aude zgomot.) Stai... ce-i... auzi...
OTILIA
Vai de mine!...
NOTARUL Cum dracu? (Se uită la ceas.) Aşa repede...
OTILIA
Vin, auzi...
736
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
737
Taci.
Vin, da... vin.
NOTARUL
OTILIA
NOTARUL
Mitruţ a plecat. (Dc departe zgomotul creşte. Se desluşesc accente din cântecul electoral.) OTILIA
Titi, ce-i ele făcut?
Un
NOTARUL moment... Să vedem...
OTILIA
Auzi, cum ţipă.
Beri.
NOTARUL
OTILIA
Vine tot satu.
auzi...
(Zgomotul se înteţeşte,
Nu ştiu..
nu ştiu...
se aleg strigăte: «Să trăiască Florian».) NOTARUL
OTILIA
lăsa!.
Cu sutele... bibi
cule... săraca de mine, mor, mor, nu mă NOTARUL
Te
rog.
OTILIA
Hai în casă, pentru Dumnezeu!
NOTARUL Stai, stai; ce-i de făcut? Stai...
OTILIA
Hai în casă. Ne încuiem, facem întuneric. (Strigătele mai aproape.) Stai... Tu mă iei în braţe, Titi... Titi dragă... mă iubeşti?
NOTARUL Ei, las' acum, te rog, o, Iştenem...
OTILIA
Şi să murim aşa... Dacă n-am avut parte de noroc pe lumea asta... (Plânge.) N-am avut noroc.
NOTARUL
Taci! Ce vrei? Taci!
OTILIA
Să ne găsească îmbrăţişaţi... Cum spune la Universu... Titi dragă, puiule... Opt ani tot în case bune...
NOTARUL
Ei, hai în casă odată... (O trage după dânsul şi încuie uşa, se stinge lumânarea din casă.)
Scena VII
(Scena se întunecă un moment. Se luminează apoi deodată brusc, fiind inundată de mulţime de ţărani cari vin repede, vociferând şi umplu ograda lui Oprea. Ţăranii vin cu felinare aprinse. Toţi au frunză verde la pălărie. Unii aduc afişe mari pe care e tipărit apelul către alegători al lui
738
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
739
Florian. Afişele sunt unele roşii, altele galbene şi albastre. în mulţime se văd şi femei şi copii. Se alege popa şi dascălul, în mână cu un beţigaş de trestie. în popor e şi Caiafa, cârciumarul. Cuvintele ce ur rostesc repede şi se aleg din fierberea generală.)
urmează se
ŢĂRANI, POPA NICOARĂ, DASCĂLUL 11.1 UŢ, CAIAFA, TODERAŞ, LĂUTARI
DIN MULŢIME (când intră în scenă. Glasuri răzleţe) Pe-aici, copii! Sus, Opreo! Unde eşti, jupâneasă?! - Ieşi la fereastră, domnule! — Vrem votul universal... - Aşa-i... Aşa-i... Vivat!
(Mulţimea în vremea asta strigă, cântă, se mişcă.)
UN COPIL (ieşind în faţa scenei) Trăiască domnu deputat Ioniţă Florian!
O FEMEIE
Taie popa limba... Diavole, taci!
POPA NICOARĂ Pe pace, oameni buni! Fiţi pe pace!
DIN MULŢIME (glasuri răzleţe)
Să ne dea pe Urdea! Aşa-i... Urdea... - Dorm. - Asta-i nuntă, mă!
(Din mulţime se alege unul care-l trage pe Caiafa şi-1 prinde în joc. II învârreşre şi cântă: «Ţop în sus şi ţop în jos, joc de frică bucuros».)
UNUL DIN MULŢIME Noroc, Barbă-putredă! Cui dai votu?
CAIAFA
Aşa să trăiesc iu... tomna Ioniţă Florian...
ALTUL
Să nu mai calce nime pragul Ventăloaii, mă... De-aci înainte, numai la crâşma lui Caiafa; să câştige el săracu, că-i de-al nostru...
CAIAFA
Aşa... aşa... ha... tomna Ioniţă Florian, la mulţi ani!...
(In vremea asta, popa ţine sfat într-un colţ cu câţiva fruntaşi. Mai mulţi se trag sub fereastră. Se vede că plănuiesc ceva. Din mişcarea lor se aleg cuvintele: «Aşa... aşa vezi... Să doarmă uşor... Ca la nuntă... ha... Chemaţi pe învăţătorul... Poftim domnule învăţător». învăţătorul vine între ei. Scoate un diapazon şi-1 cearcă.)
CEI DE SUB FEREASTRA Tăceţi... Aşa... Bine...
ÎNVĂŢĂTORUL (Face semn cu beţigaşul că se poate începe cântecul.)
Acum!
(Se cântă, pe aria cunoscută Flora Unirii - cântecul electoral. Toţi ascultă cu plăcere un moment, apoi continuă cu femei, cu copii.)
CORUL DE SUB FEREASTRĂ „Foaie vetde leuştean Ioniţă Florian Neam de viţă de roman, Neam de viţă de roman, Să-1 alegem deputat, Că-i rumân adevărat, Nu ca Blezu-huhurezu, Nu ca Blezu-huhurezu.
(De departe se aude un glas de vioară şi clarinet. Corul o parte se opreşte, alţii mai cântă încă: «Cine nu ţine cu noi, crească-i coarne ca la boi»... Un moment se face tăcere, apoi iar strigăte răzleţe.)
740
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
741
DIN MULŢIME Toderaş... Vine Toderaş... (De departe se aud chiote: «Vivat! Vivat!» se alege glasul lui Toderaş, care caută acompaniat de lăutari: «Doi mă leagă, trei mă-ntreabă, de doi cai şi-o iapă neagră.»)
DIN MULŢIME Ai noştri! - Sus! - Vivat!
UN BĂTRÂN
Brava!
(Intră Toderaş cu şapte tovarăşi, patru lăutari.) TODERAŞ
Sus, papistaşule! Nu dormi! (Smulge o sticlă de rachiu din i ui lăutar şi-o aruncă în fereastră. Geamul se sparge.)
OTILIA (ţipând din casă) Săriţi! Săriţi! Hoţii! (Popa iese repede în faţă.)
POPA NICOARĂ Băieţi! Asta nu. Asta nu merge...
DIN MULŢIME Bine! - Aşa, vezi... - Sus, papistaşule...
DASCĂLUL Cu socoteală, mă rog, cu socoteală.
TODERAŞ
Să iese!
CAIAFA
Pi pace, pi pace...
NOTARUL (din casă) Ce vreţi cu mine? Ce căutaţi aici?
OTILIA (tânguindu-se) Vai de mine!... Vai de...
DIN MULŢIME (unu) cântând, alţii după el) «Taci, mireasă, nu mai plânge, că la maică-ta te-om duce...»
TODERAŞ Ieşi afară, papistaşule!
DIN MULŢIME Aşa!- Aşa!- Sus, vere!
POPA NICOARĂ Tăcere, oameni buni! (Arătând spre Toderaş.) Trageţi-1 la o parte. (Mai mulţi îl iau pe Toderaş şi-1 împing spre fund.) La o parte! Mai în fund... Aşa... (Către fereastră.) Domnule notar! Avem o vorbă cu dumneata, domnule notar!
TODERAŞ Eu-s cătană împărătească.
MAI MULŢI
Lasă, mă, lasă...
NOTARUL Vreţi să mă omorâţi? Ha?...
TODERAŞ
Auzi şoacâţu, vere!
POPA NICOARĂ Nici o teamă să n-ai!
DIN MULŢIME Nimic! - La vedete! - Să iese!...
1 '
742
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
743
POPA NICOARĂ Răspund eu cu cinstea mea! Nici un fir de păr, domnule notar! Ieşi un minut să te vadă oamenii... (Se face lumină în casă.)
NOTARUL
Pe vorba dumitale?
DIN MULŢIME La vedere! Să-1 vedem!
POPA NICOARĂ
Pe vorba mea! (Tăcere un moment, murmur apoi. Notarul iese în pridvor.)
Scena VIII
CEI FOŞTI, NOTARUL, OTILIA
NOTARUL (înfricoşat) Aici sunt. Ce vreţi de la mine? (O secundă tăcere generală.)
COPILUL DE MAI ÎNAINTE (Iese repede în faţă azvârlindu-şi pălăria în aer.)
Trăiască domnu Ioniţă Florian, deputatul nostru, deputatul nostru!...
MULŢIMEA (izbucnind)
Să trăiască domnul Ioniţă Florian! Vivat... (Lăutarii dau semnalul obişnuit. Notarul stă obidit.)
POPA NICOARĂ Fiţi pe pace, oameni buni!... Stimate domnule notar!
DIN MULŢIME Jupâneasa, domnule!... Unde-i jupâneasa?
MAI MULŢI Taci, Praleo! Taci, mă!
DIN MULŢIME S-auzim! S-auzim! (Se potolesc şi se face tăcere.)
POPA NICOARĂ Stimate domnule notar, când am plecat cu toţii la dumneata... durere, aici... aici... în capul satului...
DIN MULŢIME Aşa-i! - La Oprea din Spini! - Tăceţi!...
POPA NICOARĂ .. .mi-au venit în minte cuvintele strămoşilor noştri: «Concordia parone res crescunt, descordia maxiynae dilabuntur...)
DIN MULŢIME
I
|
Asa-i!
Ta
MAI MULŢI
POPA NICOARĂ .. .că datotinţa dumitale, domnule notar, domnule notar... de fruntaş al satului, ales de votul nostru...
DIN MULŢIME Noi te-am ales! Noi!
POPA NICOARĂ .. .de votul nosttu al tuturora... e să nu semeni vrajbă şi Să împârţeşti în două poporenii necăjiţi, ci dimpotrivă, cum ; spune poetul... (Otilia crapă un moment uşa şi scoate capul. Mulţimea murmură. Unul strigă: «Iaca mireasa, mă»... Alţii: «Nea... hoo...» Otilia repede închide uşa.)
744
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
745
POPA NICOARĂ «...Unde-i unul nu-i putere, la nevoi şi la durere...» (Dc departe se aude un chiot. Popa îşi curmă cuvântarea.)
Scena IX
CEI FOŞTI, BORZA, ANA BORZA
(Intră repede târându-şi fata după sine. Notărâşiţa se vede că a fost ridicată repede din pat. E cu capul gol, patul despletit puţin.)
Ha... Spurcăciunea... Spurcăciunea... Să-1 vezi... aici..
DIN MULŢIME Niculaie Borza... Iaca Borza!
TODERAŞ (din fund) Aici, bade Niculae!
O FEMEIE
Vaid
e mine.
ANA
Tată! Tată!
BORZA
(Intrând în ogradă se repede spre pridvor şi-o împinge pe Ana în dreptul notarului.)
Aici... Aici... acuma-1 vezi...
ANA (plângând) Ruşine! Ruşine! Să-ţi fie ruşine! (Tăcere.)
NOTARUL Ce vrei? Ce vrei acum?
14
t *«
r
MULŢIMEA
Ho... (T oţi se mişcă.)
POPA NICOARĂ
Oameni buni!
TODERAŞ
(Vrea să se smulgă din mâna mai multora care îl ţin.) Lăsaţi-mă! Şi eu-s aici...
MULŢIMEA Huideo! Pe el! Să-1 rupem!...
BORZA
Ce vreau? Vreau să-ţi spun... să te întreb, domnule... unde ţi-s cărţile alea cu rable verzi şi cu table roşii... paragrafii... cinstea ta domnească? (Din fund se aude un glas de comandă: «înainte!» Intră Gal, repede urmat de 15 jandarmi.)
Jjjf
Scena X
CEI FOŞTI, GAL, JANDARMII GAL SANDOR La o parte! La'o parte! înainte marş! Kutia teremtete!
JANDARMII (urlând împing mulţimea) La o parte! La o parte!
MULŢIMEA (îngrozită)
Vin jandarii!...
MAI MULTE FEMEI Jandarii... vai de noi!... Fugiţi!...
746
OCTAVIAN GOGA
NOTARUL (răcnind)
Gal Sandor!
GAL (salută) Cu supunere, domnu notar...
BORZA (continuând) Cinstea ta domnească... La Oprea din Spini... Câne...
ANA (plânge înfundat)
Ruşine!...
NOTARUL (arătând spre Borza) Luaţi-l! Luaţi-1! Repede! Canalia! Repede!
BORZA (buimac) Pe mine? Pe mine? A... voi sunteţi prietenii lui...
ANA
Tată! Tată!
NOTARUL
Umflaţi-l! (Jandarmii, după un moment dc ezitare, îl prind pe Borza.)
POPA NICOARĂ Domnule notar! Bagă de seamă, domnule notar! (Mulţimea
murmura.)
NOTARUL Taci, popo! Ia-l! înainte! Ia-1! Du-l!
TODERAŞ Tot atâta! (Vrea să se smulgă. Nu-1 lasă.)
TEATRU
747
BORZA
(Haideţi, mă! Haideţi! 1-atăt eu cânelui... Spurcăciunea... I i-arăt... JANDARMII înainte! Marş! (11 smulg.) ANA
(Ţipând se leagă de Borza. Poporul fierbe.)
Tată! Tată! Duce pe tata...
NOTARUL
I Canalia... afara!... aşa...
BORZA (întoarce capul dintre jandarmi.)
Ne vedem, domnule...
Cortina
î
TEATRU
749
ACTUL III
Se petrece a treia zi după actul II. Scena reprezintă cancelaria notarului ca în actul I, lipsesc însă mobilele dc provenienţă ţărănească. Din ele a rămas numai lada de zestre a Anei, încuiată, gata să fie mutată. Pe părete în colţ icoana Sf. Niculaie cu candela aprinsă. Mobilele de Ia oraş toate la locul lor neatinse: biroul notarului, două fotolii, portretul lui Franz Iosef, puşca, pistoalele etc. Interiorul prezintă aspectul unei case din care se mută; pe jos hârtii, jurnale etc. Când se ridică cortina, în colţ stau de vorbă Mitruţ, Caiafa şi Hopârtean. Ziua înainte de masă.
Scena I
CAIAFA, MITRUŢ, HOPÂRTEAN CAIAFA
Pentru că dacă n-am licenţă de crâşmă, iu ce ma fac? Că iu am spus: «Tomna notar... tomna notar, tu cu popor, lasă-mă cu popor... da' tomna notar a zis: «Rad barba, jidove, şi iau crâşma»... şi dac-a vrut să-mi ia ctâşma, am dat votu lui tomna Bleză... iu... acum... ce mă fac?
MITRUŢ
Du-te acasă, jupâne... auzi... du-te acum... că n-are vreme de dumneata... alte griji mai mari... du-te acasă.
CAIAFA
Bini, da'...
i iz
i V
1 S
HOPÂRTEAN Lasă că vorbim noi cu domnu notar să-ţi grijască cojocu... îi spunem noi... da' nu-ţi face nime nimic, Caiafo... Iac-aşa vorbe...
CAIAFA
Ba mi prăpădeşte.
MITRUŢ
N-avea nici o teamă.
CAIAFA
Mi prăpădeşte satu.
MITRUŢ Nu... nu... du-te acasă.
HOPÂRTEAN
Pleac-acum să nu te găsească aici... repede... auzi... ieşi, jupâne.
CAIAFA (depărtându-se) Bini... iu... ma duc... da'... dacă satu... iu... ce ma fac... mi prăpădeşte... vei... tomna Blez. (Iese.)
Scena II
MITRUŢ, HOPÂRTEAN MITRUŢ
Vezi si ăsta, vai de capu lui... ce stare să mai aibă el aici? ţ  Nu, Hopârtene, aşa nu merge... frate... degeaba...
HOPÂRTEAN
De ce adică?
750
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
751
MITRUŢ
De ce? Iaca de ce... Scoli lumea, mă... ridici satu... se face răzmiriţâ... moarte de om... şi te bate Dumnezeu de nu-ţi mai putrezesc oasele... înţelegi?
HOPÂRTEAN
Eh, Dumnezeu, Dumnezeu, de ce o încurci? Vorba: ajungi deputat? Ajungi la lingura a mare? Ajungi la domnie? Ha? Ajungi...
MITRUŢ
Aşa deputăţie... las-o.
HOPÂRTEAN
Ce aşa deputăţie? Păi aşa... Ce crezi tu, că acolo în Pesta... ori în altă parte... la boieri, mă, acolo în ţară, unde vrei să pleci tu, crezi că are cineva grije că l-a împuşcat pe Urdea, ori pe Corcea din deal, ori pe ăla, pe cum îi zice, pe Toderaş, ha? Crezi tu? ha?...
MITRUŢ Da' sufletu tău... mă... sufletu?...
HOPÂRTEAN Olio, vere... sufletu... lasă-mă..
nimic?
Dacă-ar fi cum zici
tu... - cl asta...
itipă suflet... ehei - multe s-ar schimba pe lumea
MITRUT
Cum?
HOPÂRTEAN
Apăi, aşa - lumea - da', vezi, aici nu-i vorba de suflet, aici care-i mai tare, mă... care are putere mai multă. Cine se uită: vine pe drept, vine pe strâmb? Ăl mare pe ăl mic, aşa-i legea.
ca la companie. Ştii, obâşteru îl ia pe maior, maioru strigă la căpitanu... căpitanu înjură pe strajameşter... şi strajameşteru Hopârtean... rade-o palmă lui Ion Baciu din Călvasâr: «Legea ta, câne... capu sus!» Acuma, cine ştie de unde vine greşeala, cine s-o caute? Ha? vine pe dreptate? Ha? Vorba... ai putere? Bine. N-ai? Du-te şi te culcă.
MITRUŢ
Vezi eu... nu pot aşa... înţelegi... altă socoteală... nu pot.
HOPÂRTEAN Păi, dacă nu poţi, ia lumea-n cap.
MITRUŢ
O şi iau...
HOPÂRTEAN S-ajungi la bătrâneţe pe drumuri... Traistă-n băţ... MITRUŢ
S-ajung...
HOPÂRTEAN Vezi, mă Mitruţ, nu ne potrivim noi...
MITRUT
Nu.
HOPÂRTEAN Nu... nu... eu am altă minte... altă curaje.
MITRUT
Ii fi având de-acolo, de la honvezi... da', vezi, eu patrusprezece ani de când port cârja pristăvească, înţelegi, vorbă legănată n-am avut... cu nime... Auzi? De slujbă am fost? Am făcut slujba. Mi-au dat poruncă? Am făcut porunca... Da' mi-am
752
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
753
tras seama, mă... zece ani sub notarul Busuioc, am dus peceţile la oameni, şi-n toată bună vremea nimic...
HOPÂRTEAN
Sub Busuioc...
MITRUŢ
Sub Busuioc...
HOPÂRTEAN AJtă socoteală... eh... al tu... d-ăi de legea veche.
MITRUŢ
Om curat, mă, înţelegi... Spunea Credeu dumineca-n strană... Om curat... Şi eu nimic... pân-a venit ăsta... De-atunci făcătură... Cine-s eu azi în Lunca? Ha? «Căţelu' pământului!»...
HOPÂRTEAN
Ee...
MITRUŢ
Prostii s-asculte, unu-doi-trei, rictai... Bine, bine... s-asculte.
HOPÂRTEAN
Ca la companie...
MITRUŢ
Nu merge aşa... iacă ce-ai păţit... nu-i nime câne, mă... Ăştia... poporu... omenia lor. l-am spus şi alaltăieri, atunci, sâmbătă sara, acolo la Oprea din Spini... zic...
HOPÂRTEAN Drept, de-acolo s-a-nceput. Săracu Oprea, ce-i cu el?
MITRUŢ
Ce să fie? Când a venit azi de la moară, casa dărâmată, urla cânele.
Da' jupâneasa?
HOPÂRTEAN
MITRUT
Madama a fugit azi noapte la Aiud. Eu i-am spus:«Bagă bine de seamă, d-le notar, că jandarmii, ştii, câni nu oameni... abia apucă să tragă cocoşu».
HOPÂRTEAN
Da' el de colo?
MrrrvUŢ
Păi nu l-ai văzut? Parcă-nebunise...«Ia-l! Du-l!» Şi l-a umflat pe Borza. Era trăsnit în lege... smintit... Aşa l-a ţinut şi noaptea şi ieri, duminecă, toată ziua la alegere... apucat, stii... ai văzut. Când veneau după masă ăi din Zimbru şi mai rămăsese satu... o sută cinci voturi a lui Florian, din Lunca, parcă turbase...«încoace, Gal... încoace... Bagă de seamă, Gal... Bate... bate... bate, Şandor! Să nu cază domnu Blezu!...» Ai văzut... aşa din senin... că n-a apucat Urdea să zică nimic...
HOPÂRTEAN
D
e zis, n-a zis.
MITRUŢ
Nici Toderaş... cioro-boro... că bătaie n-a fost când a dat cu puşca... în două rânduri... Acum du-te la ei, că-s morţi câteştrei... Şi atâţia schilavi... Şi Clopoţel, săracu... Urlă tot satu... Muietea lui Corcea se cântă de-ţi ia auzu — m-a blestemat şi pe mine: «Să n-ai parte...» Bine, ce-am greşit eu?
754
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
755
înţelegi, slujba mea... Şi Bor/.a bătut, socru-so... ce ruşine, ce... Vezi ce-i pe-aici prin casă...
HOPÂRTEAN Dacă te-ncurci cu domnii...
MITRUŢ
A, da-i spun... Gata... eu am isprăvit...
HOPÂRTEAN Acu trebuie să pice de la Winkler.
Scena III
MITRUŢ, HOPÂRTEAN, ANA, LINA, DOI ŢĂRANI
(Intră Ana cu Lina şi doi ţărani cu mânecile suflecate. Ana îmbrăcată ţărăneşte, gata de drum.)
ANA (privind împrejur. Către oameni.) Iacă lada asta... da' băgaţi de scamă, să n-o îndomol... LINA
Ştii că sunt de spart.
MITRUŢ (lui Hopârtean) Se mută. (Către Ana.) Bună ziua, doamna notărăşiţă. ANA
Nu mai sunt doamnă, Mitruţ. (Către oameni.) Poate s-o întoarceţi la stânga, dacă iese mai bine.
UN ŢĂRAN
S-o petrecem peste mijloc... bagă bine de seamă... Aşa de la spate, de la spate...
CELĂLALT
Grea ladă.
LINA
Dacă-i de zestre, Simioane...
ANA
S-o aşezaţi în car la mijloc... trageţi la o parte laviţele, s-o puneţi între perini...
UNUL DIN OAMENI
Altceva nu mai este?
ANA
Nu. Aşa. (Oamenii ridică lada, Mitruţ sare să le ajute.) OAMENII
Aa... da-i grea... ţine, Simioane. Bine... aşa... acum., ho-o-rup!
MITRUŢ
Stai c-ajut şi eu!
Scena IV
(în momentul când ies cu Iada, intră notarul. In uşă se întâlneşte cu Ana şi rămâne o clipă mirat, când o vede în haine ţărăneşti. Mitruţ şi Hopârtean se trag în colţ. Cei cu lada ies.)
MITRUŢ, HOPÂRTEAN, ANA, LINA, NOTARUL, OAMENII
NOTARUL (către oamenii cu lada) în lături, prostule, că te plesnesc... Ce te bagi în mine?
756
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
757
OMUL
Domnule...
NOTARUL
Repede, afară. (Oamenii ies cu Iada. Către Lina.) Şi tu, sărăcie? LINA
Ne mutăm, domnule... (Iese.)
NOTARUL (vede pe Ana)
A, iacă şi d-ta... cu şorţ... şi cu năframă... ai? Ştiu că-mi place? Acum la şezătoare, la Vilenţu în Gruiu...
ANA
(potrivind nişte lucruri într-o legătură) Mai bine nu le lăpăclam niciodată.
NOTARUL
Vezi aici ai dreptate.
ANA
Celelalte le-am lăsat... poate aveţi lipsă.
NOTARUL
Cumpărăm noi ce ne trebuie, puiule... nu te supăra. Ridici capu şi tu?... Ei, ţi-ai luat tot? Lăzile, laviţele... ţoalele, procoviţele... zestrea... ai?
ANA
Tot ce s-a cuvenit.
NOTARUL Ni s-a isprăvit socoteala...
ANA
Isprăvit, eu nu mai am nici o treabă... vine tata, dumnealui are ce are...
NOTARUL
Tâlharul să nu-mi vie, să nu-mi calce aici, înţelegi! Să nu-întâlnesc... Ieşi... afară... ieşi!
ANA
Sănătate bună, Mitruţ!
MITRUŢ Doamne ajută! (Ana iese.)
| Scena V
I        NOTARUL, MITRUŢ, HOPÂRTEAN, UN OM
| NOTARUL 1 (abia acum observă pe Mitruţ şi Hopârtean)
î .-j*        Voi aici! Ce-i? Ce vreţi?
MITRUT
I ~$T        O vorbă, domnule norar.
, , NOTARUL
*   : Ce vorbă? N-am vreme...
^ HOPÂRTEAN
l Mitruţ ar avea o vorbă...
_ Ş NOTARUL
ţ- Ce vrei? (în momentul ăsta intră unul din oamenii care au dus lada.)
[ *)     Ce cauţi aici?
OMUL
Mă rog, icoana cu Sf Niculaie... am uitat-o colo, în colţ...
NOTARUL Ieşi afară... blegule! (Omul iese.) Ce vrei?
758
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
759
MITRUŢ (înduioşat) Domnule notar... d-le notar...
NOTARUL Ce-i, mă? Ce bâlbâi? Spune-odatâ.
MITRUŢ
Domnule notar... să ierţi... am venit să spun... că cu. cu plec... şi-am adus-o... aici... poftim.
NOTARUL
Cum? Ce?
MITRUŢ (îi întinde cârja) Asta... cârja... patrusprezece ani şi două luni.
NOTARUL
Ce?
MITRUŢ
Atâta am purtat-o... acum o las.
NOTARUL
Cum laşi cârja, tontule? Spune ce vrei? Eşti beat... ha MITRUŢ
Plec...
Se duce! Unde?
HOPÂRTEAN
NOTARUL
MITRUŢ
Plec în ţară, domnule notar... las slujba... nu mai pot. nu mai pot rămânea... mă duc din Lunca.
NOTARUL
Ha... ha... pricep... adică te duci... mă laşi. ha... slabule.
. slabule...
t
MITRUŢ
Nu... domnule... nu sunt slab, da' dacă satu nu mă mai vrea?... Eu ce să fac?
NOTARUL Ce-ţi pasă ţie de sat... ha?... Cc-ţi pasă?
HOPÂRTEAN Aşa zic, şi eu, ce-i pasă lui? Leafa-i umblă...
MITRUŢ Mie-mi pasă, domnule.
NOTARUL
Dc ce, ha?
MITRUŢ
Că eu cu satu am trăit... neam de neam mă mai vrea... nu mai am nici o putere., nime... mă blastămă muierile... Ce-s eu azi? «Căţclu' pământului»... Şi copiii pe uliţă: «Asta-i Mitruţ!» F,u nu mai am rădăcini aici... mă duc, domnule... să nu mă ştie nime de unde sunt... Mă duc în ţară... mă bag slugă... s-a isprăvit... şi de aceea am adus cârja, să i-o dai lui Hopârtean... ne-am învoit... el poate... ştie... altă socoteală...
NOTARUL
Am înţeles... pleacă...
MITRUŢ
Domnule notar.
. şi dacă satu nu nu mă încrcastă
760
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
761
NOTARUL
Du-te.
MITRUŢ
Acuma, când îmi iau rămas bun... aş mai avea o vorbă... NOTARUL
Eu am isprăvit.
MITRUŢ
Domnule notar...
NOTARUL
Ce vrei?
MITRUŢ
Nu-i bine aşa... ştii... numai cu puterea...
NOTARUL
Curăţă locu, înţelegi?... Cum adică? Tu să mă-nveţi pe mine?
MITRUŢ
Domnule... trebuie ş-oleacă... de, cum să zic... ăştia... poporu... trebuie... să iertaţi... eu nu vreau nici un rău... sănătate bună... şi dac-am greşit...
NOTARUL
Bine, bine.
MITRUŢ Să iertaţi. (Pleacă spre uşe.)
NOTARUL
Am isprăvit. Noroc bun! Du-te-n ţară... Du-te-n ţară... la Bucureşti... auzi, mă... la Bucureşti...
-[ MITRUŢ (din uşe)
Si tu, Hopârtene... cu socoteală, mă... cu buna. i| Doamne ajută!... (Iese.)
HOPÂRTEAN
Lasă pe mine.
Scena VI
f ' NOTARUL, HOPÂRTEAN
' NOTARUL (plimbându-se prin casă)
} Al dracului omul slab... mă lasă... se duce... când bate
f şr vântul... toţi la fel. Când veneam de la Winkler, stau cu pălăria-n cap, canaliile. Nu-i nimic... Bine... bine... | y Hopârrean! (Ridică cârja.)
HOPÂRTEAN Porunca, domnu notar. I NOTARUL k      Hai încoace.
| HOPÂRTEAN H Poftim.
■ NOTARUL
W Ţi-o dau ţie... Am vorbit cu măria-sa domnu deputat * Blezu...
HOPÂRTEAN
jfc      Să trăiţi...
NOTARUL
Ieri sara când a plecat, am vorbit... te bagă la comitat...
762
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
763
Sărut mâna.
HOPÂRTEAN
NOTARUL
Când s-a face loc, re bagă, pân-atunci te pun pristav aici... da', ştii, la mine, după regulament... înţelegi... vorbă scurtă... porunca. Prosm n-are cuvânt în canţelaria notarului Traian Vălean... auzi?... Eu-s popa aici... aici eu...
HOPÂRTEAN Ca la companie, mă rog.
NOTARUL
Asa.
HOPÂRTEAN
Am înţeles
NOTARUL Să ştii că trăsneşte... înţelegi, să ştii că.
Scena VII
NOTARUL, HOPÂRl'EAN, CANTORUL
(Se deschide uşa si intra cantorul Tioplea, pe nebăgate-n seamă.)
NOTARUL Iaca... Aici? Ce cauţi?... Ce?
D
omnule notar.
Dă-1 afară.
CANTORUL
NOTARUL
CANTORUL
x
Părintele Nicoarâ m-a trimis să spun...
NOTARUL î Dă-1 afară, înţelegi!...
HOPÂRTEAN Afară!... Repede!... Porunca... (îl împinge de spate.) CANTORUL
% Ho, mă... Ce te repezi? Eşti nebun, Hopârtene? Stai.
1
Părintele... Afară...
NOTARUL
| f HOPÂRTEAN
! ~& Porunca... Ieşi! (îl împinge cu putere spre uşe.)
* ? CANTORUL
£M Păi... lasă că vedem noi. Cum adică? Bine, am să spui,
. j| bine... (Iese).
* * HOPÂRTEAN
Afară... Afară... (îl scoate afară.)
Scena VIII
HOPÂRTEAN, NOTARUL I: NOTARUL
•S Aşa... Canaliile... Aşa... ha... vin asupra mea?... Nu le-a
Ifost destul... iar ridică capu, cum au plecat jandarmii. Ce cred?... Peste-o săptămână-i gata alegerea de la Vinţ... iar se-ntorc. Am să-1 cer pe Gal aici...înţelegi, pe Gal... Cum adică?...
764
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
765
HOPÂRTEAN
Cât mai degrabă ar Pi mai bine, domnule notar, cât mai degrabă... aici vedeţi...
Scena IX
CEI DINAINTE, MITRUŢ
(Intră Mitruţ repede cu faţa speriată.)
MITRUŢ
Iar mă întorc, domnule notar, cu veste...
NOTARUL Păi nu eşti la Rucuteşti, mă? Ce vrei?
MITRUŢ
Vin cu veste... nu bună, domnule... fierb oamenii... S-a ridicat satu, d-le notat. Când am ieşit din curte de-aici... să dau la Mărgineanu-n colţ, toţi adunaţi... Şi bătrâni... şi copii toţi. S-a nimerit muierea lui Pavel Corcea, răposatu, şi se cânta şi ţipa... şi nu mai este nici o rânduiala.
NOTARUL
Să i se uşureze sufletu... Să se cânte... Bine face...
HOPÂRTEAN
Spune, mă..
MITRUŢ
Şi-am fugit să spui că vine... vine părintele Nicoară, l-a trimis lumea. Ce chiote, ce văicăreală, că ţi se rupe inima... Să băgaţi de seamă, că nu-i a bună, domnule...
* NOTARUL
Taci... auzi... să poftească... Pleacă şi tu... ce cauţi la "  mine? Am isprăvit-o laolaltă.
HOPÂRTEAN (lui Mitruţ)
Ce-i mă?
MITRUŢ
Ştii, lume... n-am mai văzut aşa... (Intră popa Nicoară
# îmbrăcat în haine de sărbătoare) Iaca părintele.
Scena X
CEI DINAINTE, POPA NICOARĂ POPA
Bună ziua. Mfr Sănătate.
Aş avea ceva. Mă rog. Fără martori.
1
NOTARUL
POPA
NOTARUL
POPA
f
$ înţelegi
NOTARUL
Ieşiţi!... Tu Hopârtean... stai la uşe... nu te mişca.
HOPÂRTEAN Am înţeles (iese cu Mitruţ).
766
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
767
Poftim.
Scena XI
NOTARUL, POPA NOTARUL
POPA
de c^T''' dUPă r1C,PetreCUte i£ri k alc8ere> — mai avea de ce » ealc m casa d.tale, adică ^ ^ ^ ^ ^ ^^
Cum pofteşti...
NOTARUL
POPA
Dar nu vin atât din voia mea. Ce s-a întâmplat ieri... ci s-a întâmplat... a mai adăugat o nedreptate...
NOTARUL Mă rog... lasă cuvântarea... Ce pofteşti?
POPA
Da, domnule... o nouă nedreptate, care şi în ţara asta trebuie să se răzbune... fiindcă sistemul d-voastră, daţi-mi voie, e păcătos... Să-i fie ruşine d-lui Blezu, mandatul lui e plin de sânge... Să-i fie ruşine!
NOTARUL Ce vrei, părinte, spune, ce vrei?
POPA
De sânge românesc...
NOTARUL
Mă rog, aici nu-i adunare să faci agitaţie... Am să-mi însemn vorbele astea...
POPA
Da... da... da... de sânge românesc nevinovat!... să-ţi însemni vorbele astea... da... Ar trebui să ţi se mişte ceva şi d-tale sub haina ceea nemţească... Nepotul birăului din Mihalţ... da, da, ai căzut departe... D-tale ce-ţi pasă? Şi lui Blezu, acolo pe malul Dunărei... D-voastră v-aţi rupt... aţi ieşit din popor, nu vă mai uitaţi înapoi... Da' noi simţim... avem o inimă, d-le notar... avem suflet...
Lasă-mă cu sufletu.. ftesti?
rog... ce po Da... da
NOTARUL
lasă-mă că vă ştiu... vă cunosc... Mă POPA
sufle
noi n-avem inima-n buzunar. Pe noi ne doare, ne arde... când vedem... lumea asta chinuită, care mănâncă pământ şi plăteşte dare ea să hrănească pe d-alde Blezu.
NOTARUL
Domnule, n-ai dreptul să insulţi pe deputatul cercului. Am să fac arătare... auzi... cum adică?
POPA
Fă arătate cât pofteşti... N-am dreptul... n-am? Ha?... Da' el a avut dreptul să cadă aici asupra noastră... aşa din bun senin... cu husari, cu jandarmi?... El a avut?... Cu bani... da... da... hârtii de zece şi de-o sută tot din şerparul lor... Pe coroanele astea se tazimă ţara dumneavoastră... Să vie să-1 facă deputat... Ce minciună! Nu-1 cunoaşte nime... nu l-a văzut nime... Cu puşti... deputat... cu sânge... Ce minciună!... Ce ţară!... Ce lege!... Ticăloşie!...
768
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
769
NOTARUL
Domnule părinte! Să părăseşti cancelaria la moment! Aici în oficiu, în casa legii!... Am să comunic d-lui solgăbirău vorbele dumneatale... Cum adică... crezi ce poţi... Mă rog... mă rog să părăseşti Ia moment...
POPA
Adevărat, trebuie să fiu eu cel potolit... da... Da' nu-i mirare după cele petrecute... Tot satul e în picioare, domnule... atâţia morţi şi schilavi... ce vrei?... Cum pot să-mi mai păstrez eu liniştea?... Da...
NOTARUL
Nu-mi pasă... Dacă s-au răsculat... Tteaba lor... Mă rog să părăseşti...
POPA
Ce răscoală? Nu-i adevărat! N-a fost nimic, înţelegi, nimic... Să vă ferească Dumnezeu odată de răscoala lor, că nu s-alege piatră pe piatră, ca la Aiud în patruzeci şi opt.
NOTARUL Ce-mi pasă mie? Nu-i vina mea... Mă rog...
POPA
Ba-i vina dumitale...
NOTARUL
Mă rog, ce vrei? Spuneai că ai ceva? Mă rog, ce vrei? POPA
Da, am, tocmai de aceea viu... Da, e vina dumitale, o ştiu toţi... te rog să m-asculţi... apoi treaba dumitale.
NOTARUL
Poftim.
POPA
Domnule notar... ce-ţi spun eu acum, nu-i vorba mea... E vorba satului... După ziua de ieri nu poate fi altă scăpare... Te rog lasă-mă să vorbesc... Nu poate fi altă scăpare... Dumneata trebuie să pleci... Altfel eu nu iau nici o răspundere...
NOTARUL
Cum? Ce?
fi
Să pleci... Unde?... Eu? Da... dumneata.
POPA NOTARUL
POPA NOTARUL
uite . Eu
Să plec?
POPA
Da... trebuie... să-ţi dai demisia... azi să pleci., acum... altfel... aici se face... se face revoluţie.. .înţelegi trebuie să duc veste la poporul adunat... Mă rog... mă rog... nu te tulbura... gândeşte-te... M-aşteaptă cu răspuns... numai atât aşteaptă. Iaca am făcut aici scrisoarea... Demisia să iscăleşti... (Scoate din buzunar o hârtie şi începe să citească.) Eu notarul Traian Vălean, clin Lunca, declar...
NOTARUL Eu, acum nici o vorbă mai mult.
POPA
Domnule norar...
Să iesi d-aici...
770
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
771
NOTARUL
Da, repede...
POPA
înţelege, domnule, poporu... întreg...
NOTARUL
Repede... Să teşi!... Cum adică?... Auzi canaliile!... demisia... ha?... Voi să-mi porunciţi, să-mi daţi drumul... ca la slugi?...
POPA
Al nostru eşti, domnule, slujbaşul satului...
NOTARUL
Cum? Eu-s cantorii Tioplea... ha? Mitruţ... pristavu... ha? Să ieşi!
POPA
Mitruţ e om de omenie... el a plecat.
NOTARUL
Ei, eu n-am să plec... auzi... auzi... n-am să plec!... Am isprăvit.
POPA
Domnule notat!
NOTARUL
Am isprăvit... afară!
POPA
Cu mine degeaba strigi... degeaba... Nu... nu... mie nu mi-e frică...
NOTARUL (ia puşca dc pe părete) Afară, popo! Afară! Ori îţi zbor creierii... Afară!...
■- POPA
'■-      A... Aşa... D-ăia-mi eşti... Stai, domnule... stai să vedem... NOTARUL
Afară!... Afară!... Hopârtean! (Intră Hopârtean.) POPA
Mă duc, domnule... da' să ştii că pe urma mea vine potopii... te duce... te mătură... potopu...
î NOTARUL
Afară cu cânele! „ HOPÂRTEAN sr       Părinte... domnule părinte... (Se apropie de popa.) ^ POPA
5 în lături... nu ţi-e ruşine obrazului?... Plec... da' vin alţii. Z, Nu ţi-e ruşine!... (Iese.)
I
IM
Scena XII
NOTARUL, HOPÂRTEAN NOTARUL
Cânele... A... aşa... va să zică revoluţie. Vin cu satu... demisia... bine... Ieşi afară... (Hopârtean pleacă.) Nu, stai... (Hopârtean stă) Bine... să vedem. Ieşi acum... la uşe să te opreşti... Ai auzit? Nimeni să nu cuteze să puie picioru aici, înţelegi, nime... altfel... o păţeşti cu mine... Să-1 iei de gât pe cânele care vrea să vie... Să te baţi cu el, să-i rupi grumazii...înţelegi... Ieşi... Canaliile!
HOPÂRTEAN
Cum porunciţi... (Iese.)
772
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
773
Scena XIII
NOTARUL
(Se aruncă într-un fotoliu şi-şi razimă capul în palme câteva momente.)
Uf... canaliile! Bine... vă dau eu demisie. (Se ridică şi trece grabnic la telefon.) Hallo... hallo... vă rog, domnişoară... Da, Vălean... notarul... da... mă rog douăzeci şi trei pe cinci... douăzeci şi trei pe cinci... Da... Canaliile! V-arât eu... Hallo... Cine? Domnu Nagy? Aici notarul din Lunca... Bună ziua... Mulţumesc... greu... foarte greu: alegere... rog la telefon să vie domnul solgăbirău... da' imediat... E urgent... foarte urgent... Mă rog... domnu solgăbirău?... Vălean... Va rog, d-le solgăbirău, în Lunca e revoluţie... Poporul răsculat după împuşcăturile de ieri... da... da... popa... acum a ieşit de aci... agită... Aţi făcut foarte rău că aţi dus jandarmii... Eu nu sunt în siguranţă... Da... vă rog... da... In câtă vreme?... A, nu, e prea mult... Daţi ordin să vie cu automobilul... într-un ceas... Foarte bine... Desigur... Se face... se face... Da... cu jandarmii... Sigur... Să-i împuşte... Da... da... Lăsaţi...
Scena XIV
(în vreme ce notarul spune ultimele cuvinte Ia telefon, la uşe se desluşeşte ceartă, care ia proporţii tot mai mari. în urmă uşa se deschide cu violenţă şi intră deodată Borza şi Hopârtean hărţuindu-se. Borza are capul bandajat pe urma loviturilor de alaltăseară.)
NOTARUL, BORZA, HOPÂRTEAN
BORZA (de afară) La o parte... auzi!...
HOPÂRTEAN Poruncă... am poruncă...
4
BORZA
Feri la o parte... Cum? Asta-i treaba mea, n-am să mă spovedesc ţie, sărăntocule...
HOPÂRTEAN
Domnu notar...
BORZA
Mie nu-mi porunceşte... (Intră în casă. Notarul în acest moment a lăsat telefonul.) învaţă-ti slugile la omenie, domnule...
NOTARUL
Cum? Aici? Aici? Ce cauţi aici?... Cum ai intrat... ba?... Cum? (Către Hopârtean.) Ce-am poruncit, bestie, ha?... (îl scutură dc mânecă.) Ha? Ce-am poruncit?
HOPÂRTEAN Domnule... m-a împins...
NOTARUL (îl împinge afară pe Hopârtean.) Ieşi afară!... (Hopârtean iese. Către Borza.) Ce vrei... ce vrei cu
| Jft mine... ce vrei?...
A
Scena XV
NOTARUL, BORZA BORZA
Avem o socoteală...
NOTARUL
Nici o socoteală... Ce socoteală? Nici o socoteală!. BORZA
Avem o socoteală.
774
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
775
NOTARUL
Alaltăseară Gal ţi-a făcut socoteala. Am isprăvit... ieşi afară... iesi de-aici!...
BORZA
Taci, stârpitură.
NOTARUL
Da... da... Gal e de voi, să vă moaie oasele... să vă rupă... să vă facă castraveţi... să vă stoarcă... să vă iese sâmburii... Bine ti-a făcut, câne bătrân... Trebuia...
BORZA
Taci... auzi... taci.
NOTARUL
Trebuia să-ţi farme ţeasta capului... căpăţâna aia colţuroasă de cioban... pravoslavnic...
BORZA
Nu mă face... Taci... înţelege... taci!...
NOTARUL
Cum?... Ce... vezi puşca? Te repezi? Da... da... să-ţi umple gura de pământ... să te saturi... Ce te uiţi la mine înholbat? Cu ochii ceia ca două ascuţişuri de secure... ce vrei?
BORZA
Mi-a trecut prin minte... câne... că... să mi se tragă din altceva... Fă socoteala repede... să plec...
NOTARUL
Ce socoteală?
BORZA
Scoate cartea...
NOTARUL
Cum, care? Ce carte?... N-am nimic... pleacă. BORZA
Din lada satului... scoate odată... Repede... auzi... să plec... să-mi... să nu te văd... Repede...
NOTARUL N-am nici o carte... ieşi!...
BORZA
Dă-mi banii... f * NOTARUL
j Pleacă... vezi... şi-a dus tot... şi laviţi... şi scaune... şi
'. r.    ţoale... mărit-o... ha... mărit-o după beţivul... a, nu, că l-a | j    mâncat fript... { % BORZA fcflfc      Tu l-ai mâncat... tu, câne... I NOTARUL
f        Spune-i să-1 bocească... ca pe mă-sa... la progadie... Să-1
I bocească ha... ha... ■
t ? BORZA i %        Dă-mi banii... banii... Scoate banii... repei
de... auzi?.
f
N-am bani...
Banii mei.
NOTARUL
BORZA
NOTARUL
Nu-s.
776
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
777
BORZA
Cum? Banii!
NOTARUL
Da... banii... banii tăi... ai tăi... s-au dus... dacă vrei să
BORZA
Ce?
NOTARUL
Bani... Atâta ai putut să dai... bani... cu ei ţi-a răscumpărat prostia, a ta... şi a fetei... a satului... bani... ciobane... M-aţi cumpărat pe mine... Ţi-am mâncat banii... da... banii tăi... i-am băut la Aiud... cu domnii... cu ţiganii... banii...
(în acest moment se aude la biserica din deal clopotul tras îmr-o dungă... Până la sfârşit răsună cioporul cu mici întreruperi.)
BORZA Ai mei... Moşia mea...
NOTARUL
Ai... tăi... dă-mă în judecată... Ieşi afară... afară... BORZA
Moşia... cerşitor... m-ai făcut cerşitor... (Clopotul) Auzi... auzi, clopotu... Dumnezeu... te bate D-zcu. Spurcăciune... (îşi face cruce.) Moşia... auzi...
NOTARUL
judecată... hai la judecată... I.asă-i pe D-zeu... Nu-mi pasă de Dumnezeul tău... al vostru de la biserica din deal... nu-mi pasă...
BORZA
*4
Taci... taci.
NOTARUL
De sfinţii voştri... zugrăviţi acolo... de D-zeu. (Se aud din depărtare murmure cari cresc şi se prefac înrr-un strigăt general.) Nu este Dumnezeu... ciobane... vezi... cartea... aici... spune...
BORZA
Carte...
NOTARUL
Da... tu roagă-te... du-te... să-ţi deie el banii... moşia... să ţi-o dea... ha... Dumnezeu.
(Strigătele au ajuns sub fereşti. Se aud chiote: «Nu vrem... Jos... Pe el... înainte... Cu toţii...»)
NOTARUL
Canaliile... auzi... Ori roagă-te lui Sf. Niculaie... uite-1 colo în colţ... să-ţi deie el...
(Afarăchiot general: «Să-1 rupem... Pe hoţu... Pe hoţu»... Glasul lui Hopârtean: «Eu nimic»... Strigătul popii: «Oameni buni»... Alt glas: «I,ăsaţi-1 pe Hopârtean»... Fierbere.)
NOTARUL
Du-1 de-aici... dti-1... e-al tău... du-1... Atâta ţi-a mai rămas... (Se repede şi loveşte cu cravaşa icoana şi candela Sf. Niculaie, cari se rostogolesc la pământ. In acest moment se sparg din afară geamurile cu pietre.)
BORZA
(care în roată vremea tiradei notarului s-a zvârcolit cu pumnii strânşi. In momentul când a căzut icoana se repede urlând asupra lui, îl ia de gât, îl strânge repede şi cad împreună pe icoană. Urlând):
Ha... Dumnezeu... ha... câne...
778 OCTAVIAN GOGA
Scena XVI
CEI DINAINTE, SATUL CU POPA
(In momentul când Borza a căzut cu notarul, mulţimea înarmată cu coase, furci, topoare, sape inundă scena. Strigăte: «Pe el... Să-1 rupem... Aici». Glasul popii potolindu-i: «Oameni buni... Pe pace. Fiţi pe pace...» Poporul se opreşte înmărmurit. Muţenie generală.)
BORZA
(prostit se ridică de pe notarul mort)
Oameni buni... am căzut la păcat... (Braţele cad. Poporul stă mut.)
POPA
Ziceţi, oameni buni, cu toţii: Dumnezeu să-1 ierte.
MULŢIMEA (descoperindu-şi capetele şi făcându-şi cruce)
Dumnezeu să-1 ierte...
Cortina
t
MEŞTERUL MANOLE PIESĂ ÎN 3 ACTE
- v
PERSOANELE:
IANCU BAI.TES, scriitor VIAD BRÂNEANU, proprietar
ANA, nevasta lui
D-NA ELENA CARAMFIL,
ANDREI CALEA, sculptor
EMIL SCĂRI,AT, arhitect
COLONEL DABIJA
PRINŢUL BIBI MUSAT
GOLDMAN, bancher
RAINFR, administratorul lui Brăneanu
ADOLF, chelner Ia hotel
ŢAŢA ILINCA
GHEORGHE
UN MINISTRU
60 ani 45 ani 25 ani 30 ani 35 ani 35 ani
ACTUL I
înainte de ridicarea cortinei se aude fraza ultimă din aria Moartea Isoldei cântată cu acompaniament dc pian. Holul unui hotel la Sinaia cu terasă în fund. La stânga, scară care conduce la etaj. Pe lângă mobilierul obişnuit un pian. La ridicarea cortinei Ana e la pian, a terminat să cânte, în jurul pianului, d-na Caramfil, Balteş şi Scarlat. în partea dreaptă, la masa de cărţi, Brăneanu, prinţul Bibi Muşat, colonelul Dabija şi Goldman, într-un colţ, chelnerul Adolf. Acţiunea se petrece în zilele noastre.
Scena I
ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ, SCARLAT, BRĂNEANU, COL. DABIJA, MUŞAT, GOLDMAN, ADOLF
BALTEŞ
Clopotul de argint. închid ochii şi parcă-1 aud într-o pădure fermecată. Decât... decât...
ANA
Decât nu poţi să-1 suferi pe Wagner.
BALTEŞ Nu, termenul e cam aspru.
D-NA CARAMFIL Nu-i poţi ierta pe nemţi, nene lancule.
782
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
783
BALTEŞ
A, nu, coniţă, te înşeli. Numai dragostile mele se aranjează în raport cu eternitatea, urile nu rezistă. Ce zici, Scarlate?
SCĂRI .AT
Are dreptate nenea Iancu. La Iaşi, în refugiu, era furios pe grădinarul lui, pe Johann. Când ne plimbam seara pe Lăpuşneanu, clin spion nu-1 scotea şi spunea la toată lumea că are să-1 împuşte.
BALTEŞ
Păi da, coniţă, doisprezece ani îl ţinusem la mine la ţară pe escroc şi când au trecut nemţii la Târgu-Jiu s-a tăcut nevăzut, s-a dat cu ei.
ANA
Ei, şi cum te-ai răzbunat, nene Iancule?
SCARIjAT
Să vedeţi cum. La vreo câteva luni după ce am venit acasă, stăteam împreună la ţară, la dânsul. Casa prăpăd, grădina la fel pe urma nemţilor.
BALTEŞ
Ei bine, spune dacă vrei să-mi dezveleşti toate slăbiciunile. S CARIAT
Da, jucam table în cerdac, nenea lancu îşi plimba ochii a jale împrejur. Judeca pe pielea proprie invazia ţării. Deodată îl văd îngălbenindu-se. Stai, zice, iaca spionul! Adevărat, era Johan, venea din dreptul porţii cu pălăria în mână, mofluz... S-a apropiat de noi. începuse o cuvântare pe limba lui: gekommen... zu Haus... Nenea Iancu roşu! îl umflă, zic. Când colo, doamnele mele, ştiţi cum s-a terminat revederea? O scurtă înjurătură şi-un surâs resemnat: „Mariţo, fă-i o ciorbă spionului
ti
şi dă-i un kilogram de vin că s-a rebegit de tot..." Aşa se răzbună dumnealui. Da, i-a iertat. Fiţi liniştite. Vă asigur că i-a iertat pe nemţi...
ANA
Înţeleg, domnule Scarlat, nenea lancu, fire generoasă de artist, cu Johan s-a împăcat repede, cu Wagner însă, de...
BALTEŞ
Cu Wagner mai greu, aveţi dreptate.
ANA
Suntem într-un conflict de temperament cu concepţia de la Bayreuth, aşa spuneai mi se pare în articolul dumitale. Pasiunile noastre sunt mai puţin elementare, sunt mai perfide, nu strigă totdeauna, lucrează cu dedesubturi. Aşa scriai, nene Iancule. Vezi că mi-am însemnat.
BALTEŞ
Da, extrem de măgulit de memoria dumitale. Colocviul Isoldei cu Tristan... mi-aduc aminte. A, dar e de-o violenţă obositoare, coniţă, o cascadă vijelioasă, o Niagară la contrapunct... Mă doare aici. (Arata la frunte.) Patima latină, scumpe prietene, nu-i aşa? nu se rezumă numai în erupţiuni. E mai variată. Joacă pe o claviatură mai largă...
ANA
Dar de proporţii mai puţin monumentale.
BALTEŞ
Ei vezi, asta nu! Profundă eroare, ar zice amicul meu Blagomir, profesorul de estetică, profundă eroare. Apropo de proporţii. Scarlate, ştii păţania noastră cu baronul prusac acum doi ani.
784
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
785
S CARIAT
Da, la Roma în San-Pietro în Vincoli. A fost delicios neamţul.
BALTEŞ
Da, Etam, Scarlat, cu mine şi cu Andrei. Sălbatecul ăsta unde-a dispărut?
D-NA CARAMFIL Domnul Calea e pe terasă.
ANA
Domnul Andrei nu apreciază exhibiţiile mele muzicale. SCĂRI AT
Nu, nu, vă înşelaţi. Ascultă de pc terasă, ascultă cu smerenie. Omagiile mari se exprimă de la distanţă...
BALTEŞ
Ei bine, eram tustrei în biserică. Galea ca totdeauna în faţa unei marmori clipea din ochi, îşi muşca buzele şi mă strângea de braţ ca un nebun. Stăteam învinşi, copleşiţi ca de o primejdie mare. Moise al lui Michelangelo apăsa asupra noastră, coniţele mele, cu toată maiestatea tragică în care-1 îmbrăcase geniul vijelios al florentinului. Era tăcere împrejur, Andrei se oprise la cinci paşi de soclu şi noi în urma lui, ca într-o prosternare. Trei beduini din deşert în închinare la Mecca, la sicriul profetului. Atunci ne-am pomenit cu neamţul. O namilă de om mare, arămiu, cu răieturi pe obraz, cu ochelari, cu Baedecker-ul în mână, m-a rras de mânecă: Mein Herr, das ist Mikel-Angclo original. Am tresărit: - Ja, Mikel-Angelo... original... Aşa ni s-a pornit vorba susţinuta, fireşte, fără multă prestanţă de nemţeasca mea. Fiindcă o copie, explica el, din cele mai reuşite, se găseşte în Vatican, a treia cameră dc lângă stanzele lui Raffael pe mâna srângă. Neamţul
r
era un erudir, baron de la Konigsbcrg: Herr von Gmundeneck, . ştia istoricul fiecărui tablou în parte, câţi proprietăţi schimbase
în cinci sute de ani: Casa de Fetara, Casa de Urbino, Ludovico
il Moro, îi ştia pe toţi... Decât ce să vă spun? Era neamţ... , Vedea cu ochelarii lui minunile Mediteranei. Plasa şi în
arhitectură şi în sculptură teoria proporţiilor de Ia el de acasă.
D-NA CARAMFIL Atunci Isolda de dăunăzi i-ar fi plăcut, fiindcă era enormă. BALTEŞ
L-ar fi cucerit, desigur, din primul moment. Iaca ce spunea von Gmundeneck: e frumoasă negreşit statuia lui Moise, dar prea minusculă, domnilor! O idee monumentală nu se poate exprima într-o marmură de rrci metri înălţime. Când i-am răspuns că dimensiunile mari nu sunt tocmai condiţiile cele mai esenţiale ca să fie monumendal, cum zicea el, a avut o grimasă: Aţi fosr dumneavoasttă Ia Hamburg? Nu, zic, ■ n-am fost. El: - Acolo să mergeţi să vedeţi statuia lui Bismarck în port spre Marea Nordului. Treizeci de metri, meine Herren, şi se umfla baronul de parcă crescuse şi el... E colosal... sprânceana de un metru: ăsta, Moise, o jucărie...
ANA
Sprânceana de un metru, ce zici, Eleno? Straşnică încurcătură... Nene Iancule, de unde l-ai scos pe baron?
SCARIAT
E exact, doamnă Brăneanu, nu-i o invenţie. Parc că-1 văd. Andrei s-a uitat aşa de cumplit la el. Avea aerul că atunci ieşise din tranşee la Mărăşeşti şi m-a întrebat cum se zice pe nemţeşte tâmpit?
786
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
787
BALTEŞ
Da, doamnă, sprânceana de un metru. Asta e reţeta lor. Ce vreţi, eu o văd în toate alcătuirile nemţeşti. O văd şi dau doi paşi înapoi, că de, mă doare aici... (Arată la frunte.) în sculptură sprânceana lui Bismarck, în Zepelinuri sprânceana lui Bismarck, în tun sprânceana lui Bismarck, în ariile lui Wagner sprânceana lui Bismarck. Mă oboseşte, coniţă, iartâ-mă! Sunt un om sensibil, un om slab, un om cu tabieturi şi cu mare slăbiciune pentru vocea dumitale...
ANA
Va să zică sprânceana lui Bismarck... Nene Iancule, eşti extraordinar. (Râset general.)
D-NA CARAMFIL Bravo, nene Iancule! Era să mă duc peste o săptămână la Bucureşti să văd Lohengrin... S-a isprăvir. Trimit biletele înapoi. Nu vreau să văd sprânceana lui Bismarck!
BRÂNEANU
Ce-i, Iancule? Iar bagi în frică cucoanele ca azi-dimineaţă la urlătoare? Ce ai cu Bismarck?
BALTEŞ
Am trecut la politică, dragă Vlade! Ne-a antrenat discuţia de la masă. Nevastă-ta nu mai vrea să ştie de partid. Zice că s-a plictisit de democraţie şi vrea un Bismarck să facă rânduială în ţară.
ANA
Nu-i adevărat, dumnealui e reacţionar.
D-NA CARAMFIL Dumnealui e cu sprânceana lui Bismarck.
SCARLAT
Nenea Iancu s-a dat cu nemţii.
BRÂNEANU
Păi dacă vrea un Bismarck, atunci e cu colonelul. El ţinea una la masă că vrea să puie regulă în Dealul Mitropoliei.
COL. DABIJA
Eu, nene Vlade, ce să zic? Dacă m-ar trimite pe mine cu ordine de la divizie, s-ar isprăvi repede... î-aş evacua pe toţi la urma lor şi şi-ar vedea lumea de treabă. Ce zici, prinţule?
PRINŢUL MUŞAT Eu, monşer, eu mai întâi zic pas. Şi al doilea, eu ţin cu domnul Goldman care mă împrumută de la bancă. Domnul Goldman e...
GOLDMAN
Omul poporului, prinţule, omul poporului. De trei ori potul. Bancherul, popa şi doctorul sunt oamenii poporului...
BIBI MUŞAT Vedeţi, eu sunt omul poporului, par exemple...
BRÂNEANU Deschid, domnule Goldman.
COL. DABIJA De şase ori... Acum să te vedem, cucoane.
BALTEŞ
Bine, Goldman, dar dacă vine Bismarck?
GOLDMAN
E, domnule Iancule, dacă vine Bismarck? Atunci stânga-mprejur cu colonelul. Ne dăm cu Bismarck.
788
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
789
BALTEŞ Aşa, da! Să trăieşti Goldman!
S CARIAT
Aferim democraţie...
D-NA CARAMFIL Omul poporului...
COL. DABIJA
Iar ne-a ars, domnule... Ce dracu! Mi-a mâncat chinta, cacialma a patra oară!
BALTEŞ
Ei, vedeţi, coniţcle mele, tot Goldman mai deştept ca noi... El primeşte toate sprâncenile. Azi cu sprânceana democraţiei, mâine cu sprânceana lui Bismarck... Are el intuiţia lui, simte care se-ncruntă mai tare şi-i face cu ochiul, domnul Goldman.
SCĂRI AT
Şi-i trage cacialmaua, domnul Goldman.
ANA
Foarte bine, nene Iancule, să trăieşti. îţi dau o bomboana şi-ţi spun că te iubesc. Dumneata lămureşti situaţiile oricât dc încurcate! Vezi, cum ne-ai lămurit preferinţele la toţi! Fiecare ştim de cine ţine. Eu sunt cu Wagner, colonelul c cu Bismarck, prinţul Muşat e cu Goldman, domnul Goldman e omul poporului... Foţi s-au lămurit! O întrebare însă: de ce împingi discreţia prea departe, de ce acest exces de eleganţă, de ce tc dai în lături? Cai cine ţii dumneata, nene Iancule? Dumneata, care eşti mai interesant ca noi toţi, dumneata scriitorul, dumneata...
BALTEŞ
Vai de mine, coniţă, opreşte-te, pentru Dumnezeu! Să nu mă faci Fdozof, că ameţesc! Imediat mă declar pentru Bismarck!...
ANA
Ei bine, nu Filozof, dar omul problemelor intelectuale!
SCĂRI AT Al problemelor sufleteşti.
D-NA CARAMFIL Omul complicaţiilor sentimentale, ziceai odată, nene Iancule...
BALTEŞ
Aşa da, doamnă CaramFil, primesc. Din nenorocire însă toate s-au conjurat împotriva mea să mă simplifice: părul alb, profesorul Blagomir, guta, editorii, Goldman. A, vă rog să-mi descifraţi un rebus pe care îl descifram destul de des, Goldman şi cu mine: Ce creşte scăzând şi ce scade crescând?
SCĂRI AT
Ei bine, asta o ştiu. Tot domnul Goldman m-a învăţat. ANA
Cc
Vârsta?
D-NA CARAMFIL
Nu, doamnă, po dobânzile.
SCĂRI AT lita! Scade crescând, dacă nu plăteşti
790
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
791
BALTEŞ
Bravo ţie, Scarlate! Te ştiam liber şi independent. Cu cine ţin eu, mă întreabă doamna Brăneanu? Dar ce importanţă are votul meu? Eu sunt cel mai insignifiant între dumneavoastră. Iaca Scarlat îşi are rezonul lui de existenţă. El e arhitect, face case... In casele construite de el se instalează menajuri, se petrec îmbrăţişări, se nasc copii. Şi ceilalţi la fel, oameni cu rosturi. Vlad e stâlp al partidului, are electori, are o formidabilă recoltă de rapiţă anul ăsta! Ei! şi te are pe dumneata... Colonelul are cel puţin cinci nemţi pe sufletul lui în lupta de la Neajlov, prinţul are strămoşi, Goldman? Ei bine, Goldman ne are pe toţi. Dar eu cu cărţile mele pe care se va aşeza praful anticarilor? Ce sunt eu? Un biet călător care trece, un accident ciudat de naştere prematură în munţii Gorjului, o unealtă de lux într-o societate mânată de o sănătoasă sevă primitivă, un Robinson minus instinctele coloniale anglo-saxone, un nenorocit fost mare proprietar de talent prost exploatat... Cc vreţi, opinia mea?
ANA
A, nene Iancule! Verva strălucitoare, ca totdeauna. Vorbeşti şi cuvintele dumitale ţâşnesc ca vârfuri de florete. Te înţeleg aşa de bine când văd că fugi de graţiile greoaie ale nordului. Vreau însă să ştiu cu cine ţii dumneata, sub ce umbrar te adăposteşti? In ce culcuş te retragi seara? Vezi, nene Iancule, dumneata mă cunoşti de mult. Ştii că după o faţadă de seninătate se pot frământa întrebări şi ascunzişuri. E şcoala dumitale. Am învăţat-o şi o practic cu oarecare îndemânare. De aceea te chestionez acum. Dumneata spuneai că sinteza unei conştiinţe se poate prinde mai uşor dintr-o glumă aruncată la desert unei femei, decât dintr-o spovedanie în două volume... Iaca te-am prins acum şi-ţi reclam patronul...
1 J
BALTEŞ
Ei bine, dacă vreţi, eu mă execut, vi-1 spun. Să ştiţi dinainte, nu vă fac o descoperire veselă. Piste un meşter crud patronul meu, un arhitect, Scarlate, care n-a cruţat materialul, o fire ciudată şi grozav de exigentă. De la el am învăţat eu meseria şi lui mă închin, coniţă, seara când mă trag în bârlogul meu de holtei bătrân cu o coală de hârtie albă. A, nu, nu-i un wiking scandinav care cântă din trombon în operele lui Wagner, nu-i nici din imperiul celest al lui Budha, un fakir cu ochii de migdală înfipţi în neant... Nu! E indigen, doamnele mele, a purtat căciulă de oaie pe tâmplele sub care s-au chinuit cele mai cumplite friguri româneşti din câte au ars vreodată. E get-beget al nostru, o flacără râzleaţă din văgăunele munţilor, la Argeş, îmbinată cu străluciri fugare din cupolele Bizanţului... îl ghiciţi acum... l-aţi ghicit, nu-i aşa? E Meşterul Manole...
ANA
Meşterul Manole!
D-NA CARAMFIL
Curioasă poveste!
ANA
Vedeţi, n-am înţeles niciodată balada mănăstirii de la Argeş. Ce zici, domnule Scarlat, dumneata arhitectul, eşti tot în tradiţia predecesorului dumitale?
SCĂRI AT
Nu, doamnă Brăneanu, profesorii mei de la Berlin nu mi-au explicat formula Meşterului Manole. Arhitectul modern se menţine la pura geometrie şi nu-i cere nevestii decât o colaborare mai puţin primejdioasă.
792
OCTAVIAN GOGA
ANA
TEATRU
793
Dumneata, pozitivul, fugi de mister, crezi numai în var şi cărămidă. Ce nu înţeleg eu în povestea Meşterului Manole e ideea sacrificiului dusă la absurd, nene Iancule. De ce duhurile rele i-au cerut tocmai dragostea în schimb, de ce a primit Manole acest târg ingrat, de ce n-a coborât de pe schelă cu tovarăşii lui nouă, să lase zidurile în ruine şi să-şi mângâie nevasta? De ce opera de artă să sugrume o viaţă şi să se ridice pe o îngropăciune?
BALTEŞ
De ce? Fiindcă artistul, coniţă, ţine minte vorba mea, înainte de a fi creator, e întotdeauna un călău. A, dacă Manole ar fi fost burghez ca noi, lucrurile s-ar fi aranjat... da... da... N-ar fi fost nici o complicaţie... Ar fi trimis la plimbare pe Necuratul, desigur, din primul moment. L-ar fi luat de sus: „Domnule diavol, eşti un obraznic când vii cu astfel de propuneri nesăbuite. Eu vreau să-mi ţin diseară consoarta pe genunchi, vreau să-mi iau halatul şi papucii, s-o prind frumuşel de bărbie şi s-o rog să-mi cânte o romanţă". Dar Manole, coniţă, a fost un nebun, un zănatec, scumpe prietene. El vrea ziduri boltite de mănăstire, visa linii şi arabescuri care îi zvâcneau în ochi şi în sânge. Manole era otrăvit... Manole era artist, coniţă... şi arta e totdeauna o înviere după îngropăciune. De câte ori văd un tablou ori un bronz, de câte ori citesc o carte, am o senzaţie bizară, îmi miroase a mort... Pe cine o fi îngropat nenorocitul? mă gândesc... Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, în secta asta de besmetici legământul cu dracul ţine de tagmă, e o condiţie indispensabilă. Dracul are registru, poartă contabilitate, coniţele mele, înseamnă tot. Trebuie să plăteşti pe măsură ce ciopleşti în piatră sau scrii pe hârtie şi fireşte opera cea mai mare se plăteşte mai scump. (Intră de pe terasă Andrei Galea.) A, uite, unul din familia lui Manole. E tânăr încă, poate nici nu stie secretul de atelier... Eu sunt scorbură veche în care
|. au bătut toate vânturile. Eu am plătit, coniţele mele. Cu | diavolul suntem chit, a mai rămas Goldman.
Scena II
ACEIAŞI, GALEA GALEA
Iar ţii conferinţă, nene Iancule?
BALTEŞ
Pe pielea ta, nenorocitule. Ia vino încoace! Ce-ai în mână? GAJ .EA
Plastilină. O silabă din gândurile mele, cum ai zice
dumneata.
ANA
Nenea Iancu a fost macabru, nu te-a cruţat deloc, domnule Galea.
m BALTEŞ %       Vedeţi, doamnele mele, vedeţi-1 cât e de primejdios.
Ii Plastilină. Cine ştie, dacă nu avansează o fărămitură din î  marmura în care va face el îngropăciu nea cea mare? în muzeul Ş    din Vatican când ne plimbam amândoi acum doi ani, se
Ii proptea de câte un sarcofag roman, ori atingea o pulpă de granit ;.  şi-i străluceau ochii. Am înţeles atunci. I-am vizitat de atâtea l  ori atelierul. I-aţi văzut expoziţia din urmă? * D-NA CARAMFIL
Admirabilă... W: GALEA
De ce mă persecuţi, nene Iancule?
794
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
795
BALTEŞ
Lasă-mă să te spui, babacule... Aşa sunt eu indiscret si flecar... Mi-a vorbit, coniţă, într-o noapte la Herăstrău de ideea lui, de Atlantida...
GALEA
BALTEŞ
Da, Atlantida, cum o vede răsărind albă cu braţele ridicate spre cer... Da, da, e de-ai lui Manole, feriţi-vă de el, coniţele mele, ăsta face târg cu dracu, ăsta îngroapă... Hai încoace să te pup, sălbatecule!
SCAR1AT
Te-a pus la catastif nenea Iancu.
D-NA CARAMFIL Te-a afiliat Meşterului Manole, domnule Galea!
GALEA
De ce? Eu nu fac mănăstiri, eu fac bustul doamnei Brăneanu şi sunt pe isprăvite. Mai avem două şedinţe, soclul nu s-a surpat, modelul e mai vesel ca oricând. Nu-i aşa,
doamnă?
ANA
Da, dar nenea Iancu ne-a explicat pe Manole cu o ciuda teorie a compensaţiei.
GALEA
Eu nu fac literatură.
D-NA CARAMFIL Cum se plăteşte tot...
GALEA
•      Eu gândesc în piatră, doamnă, sunt un manual nu un ' cerebral, eu nu înţeleg teoriile lui nenea Iancu. ; BALTEŞ
Nu e nevoie să le înţelegi, ca să le verifici, dragul meu... Odată, cândva, cine ştie, poate-1 vei pricepe şi tu pe Meşterul Manole... în orice caz să aşteptăm, s-o aşteptăm pe t Atlantida...
j| ANA
*;       Uite, ce e, domnule Andrei, să ne înţelegem! Cât ne-ai i  părăsit dumneata şi-ai stat pe terasă ca un ursuz ce eşti...
■J| GALEA I       Mă durea capul, doamnă. 4 SCARIAT J||      îl durea capul. Vedeţi-1, ce plăpând e bietul băiat.
GALEA
Da, mă durea capul. Numai când mă doare îl simt, altfel nu, că n-am nevoie de el.
D-NA CARAMFIL Vrei un piramidon? ~ BALTEŞ
Nu, un coniac, Adolf. Un fine cbampagne, să alungăm tenebrele lui Manole. (Chelnerul Adolf vine cu buteliile şi toarnă.) Aşa. Să nu fie Ersatz nemţesc c-o păţeşti...
ADOLF Se poate, coane Iancule?
796
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
797
ANA
Mie o chartreuză. (Gustă din lichior.) Da, cât ai stat pe terasă, nenea Iancu ne-a lămurit patronul la toţi. Fiecare cu cine ţine, cine l-a impresionat mai mult, cine l-a zguduit mai tare. Iacă eu, de pildă, am fost categorisită pentru Wagner, colonelul s-a declarat alături de Bismarck fiindcă ţine la maniera forte, nenea Iancu e cu Meşterul Manole... Aici te-a pus şi pe dumneata, la Meşterul Manole.
GALEA De ce la Meşterul Manole?
ANA
Fiindcă Meşterul Manole e simbolul care devorează si învie.
artei creatoare, al artei
GALEA
A, arta şi iar arta... Cunosc discuţiile astea, doamnă Brăneanu. încep totdeauna la orice masă copioasă, de obicei la şampanie când sunt două cucoane nostime... Arta... Nenea Iancu îşi bate joc de noi.
BALTEŞ
Ba deloc. Habar n-ai. Am fost foarte serios, aproape funerar. ANA
A fost foarte serios. Ne-a făcut să înţelegem ce egoism feroce e într-un laborator de artist, cum creaţiunea e o patimă fără frâu.
GALEA
Patimă fără frâu?... Literatură...
ANA
GALEA
Sunt patimi mai mari, doamnă.
BALTEŞ
Ce patimi mai mari cunoşti dumneata, domnule? GAJ,EA
Bine, ştiu eu? Foamea, ar zice un cerşetor, ura, ar răspunde un proletar... Eu, doamnă, nu-i accept pe Manole, nu-1 accept fiindcă nu-1 pricep... L-aş fi priceput atunci când ar fi îngropat între zidurile lui o fiinţă fără devotament... O răzbunare, aşa da... dar încă o dată sunt pasiuni mai mari. Mai bem un coniac, nene Iancule? Afară e un concert de broaşte omeric.
BALTEŞ
Mai bem, puiule! Da' de ce fugi tu, mă băiete, de Manole? Atlantida, babacule...
Iat?
GALEA
ANA
De.
Un subiect de demult...
BALTEŞ
Da, Atlantida, de trei ani o plimbă şi nu se mai isprăveşte... Nu ţi se pare că semeni cu Manole?
GALEA
Atlantida... Am s-o sfarm cu ciocanul într-o seară. Nu fug de Manole, cum zici dumneata, dar spun că altul m-a impresionat mai mult.
ANA
Cine?
798
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
799
GALEA E o poveste simplă si brutală.
Cine?
Dacă dumneata Cine? Sâ-J vedem Praxitel? Canova?
ANA
GALEA mi-o ceri, euv-ospun...
BALTEŞ
SCARLAT D-NA CARAMFIL
GALEA Nu, doamnă, popa din Mes
Bravo. Ce-o mai fi si asta.
estecăniş... BALTEŞ
neică! (Râd toţi.)
SCARLAT
E formidabil... Nu
BALTES
ce-.cupopadinMesteci;îUneameUCă-iSălbaKC-E^.
ine,
GALEA
Nu m-a întrebat doamna Brăneanu
mai mulr?
Desigur că da...
cine m-a impresionat
ANA
r ■
f
t
Wm-'
GALEA
Cine m-a zguduit mai tare în viaţă? Imediat n-o să mai râdeţi... Nu cumva credeţi dumneavoastră că pasiunile mari au nevoie de-un plastron şi de un smoking ca să poată fi invitate la masă? Eu, doamnă, le-am urmărit des în plin aer, mi s-au părut mai vii şi mai plastice... într-un sat de ţărani uscăţivi şi aţoşi găsiţi toată galeria marilor chinuiţi... şi pe Hamlet, şi pe Ofelia, pe toţi... Sunt îmbrăcaţi în iţari, sau în cămaşe cu alriţă, mai barbari poate, dar sunt ei, aşa cum trăiesc în toate minţile... Eu nu pot potrivi vorbele, dar sunt totdeauna gata să-i apăr... Mâine nenea Iancu va spune frumos povestea mea... Ei bine, Mestecăniş e un sat în Vrancea, sub o muche de deal, cu o biserică veche, zidită de Vasile Lupu. Acolo trăia, acum douăzeci de ani, un haiduc de popă văduv pe care-1 vedeam des în copilăria mea. Trăgeam la el cu tata de câte ori treceam cu trăsura de la Focşani spre Soveja. Era înalt şi spătos ca un Ercule din Vatican, doamnă. Avea vin bun şi cântece lumeşti de la munte. într-o vară făceam iar drumul obişnuit, ne oprisem în capul satului să potrivească vizitiul o curea la hamuri. Trei ţărani au sărit să ne dea ajutor: - Să trăiţi, coane Costică. — Ce mai e pe la voi? a întrebat tata. Oamenii au pus capul în pământ: — Rău, boierule, am ajuns de râsul lumii cu părintele. Tata cu mirare:- Ce s-a întâmplat? Un moşneag cuvios ne-a spus pacostea lor... S-o vedeţi... Eu îl ascultam din fundul trăsurii unde mă zgulisem de bătaia vântului... Ne-a făcut de râs, zice. S-a încurcat cu Rafira, cârciumăreasa de la Moineşti. Şi-a adus-o în casă, o muiere cu ochi ca jarul şi cu farmece, boierule... Tata zâmbea: - Şi nu-i dă drumul? Ţăranul şi-a făcut cruce: - De-un an fierbe satul, coane Costică, de-un an ne spurcă grijania... Le-am făcut pe toate, ca să-1 scăpăm... Degeaba... Ne-am dus bătrânii la el şi l-am rugat s-o lase... Ce credeţi? A ieşit cu puşca în ceardac şi ne-a alungat... S-a răscolit toată lumea.. .Nimic... într-o zi, când
800
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
801
a plecat la iarmaroc la Panciu cu ibovnica, i-am pus gând rău... Ne-am luat cu mic cu mare şi i-am dărâmat casa... Ziceam, acum s-a isprăvit: unde se aciuieşte popa? L-am aşteptat la întoarcere: - Nimeni nu te primeşte în curre, părinte, dă-i drumul strigoaicei şi-ţi zidim casă nouă... Tata i-a tăiat vorba:
- A lăsat-o? - Aş! s-a mutat în pivniţă, boierule, sub pământ...
- Cu ea? - Cu Rafira! Viziriul potrivise hamurile şi-am pornit... Am ajuns la casa popii, nene Iancule... Era o jale, zidurile sparte, grinzile căzute, coperişul de şindrilă în mijlocul curţii... Tata a oprit, pare-că-1 văd cum se încruntase: - Părinte Onufrei! A ieşit din gârliciul pivniţei încadrat în muşchi şi buruiene ca un triton. - Rău ai ajuns, părinte! i-a aruncat vorba tata. Popa s-a uitat o clipă întunecat la noi şi-a întors capul spre pivniţă: - Rafiro! Ce să vă spun? Doi ochi negri s-au ivit peste umerii haiducului care a ridicat fruntea şi ne-a sfidat: -Bine-am ajuns, domnule Costică, bine-am ajuns! Tata n-a răspuns nimic şi a dat bici cailor... Eu din coşul trăsurii m-am uitat pe furiş înapoi. Doamnă, apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... N-am văzut de atunci tablou mai impresionant... Ei, vedeţi că nu mai râdeţi... Pe mine m-a mişcat, doamnă Brăneanu, eu sunt cu popa din Mestecăniş...
BALTEŞ
Ştii că-i straşnică povestea ta, Andrei!
ANA
E pitoresc. Impresionant.
D-NA CARAMFIL
SCARIAT
GALEA
Nu era vorba cine m-a impresionat mai mult? Pitoresc ziceţi dumneavoastră, omenesc zic eu, o pasiune barbară, îndărătnică şi sănătoasă, ca un legionar roman.
BALTEŞ
Cum ziceai? Apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... Să-1 iertăm, coniţă, a vorbit frumos. Decât un lucru, măi Andrei, stau şi mă gândesc eu acum: Iacă Manole şi popa din Mestecăniş, doi rumâni ca noi. Fiecare din doi .' iubea o femeie, şi unuia şi altuia i s-a cerut s-o sacrifice... Care din doi o iubea mai mult?
1 " i *
Desigur că popa. Evident că popa. Da, părintele...
ANDREI
SCARIAT
D-NA CARAMFIL
BALTEŞ
Ade
haidu
Nu pricepeţi nimic... Nu pricepeţi mănăstirea dc la Argeş... Nu-1 pricepeţi pe Manole...
Scena III
BRĂNEANU (se ridică de la masă. Ceilalţi îl urmează.): Ştiţi că e ora 12, domnilor. Exact miezul.nopţii. O jumătate de ceas şi-mi intră trenul în gară. /
802
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
803
ANA
Adevărat, cum a trecut vremea. Nenea Iancu, Vlade, a fost admirabil ca întotdeauna.
BALTEŞ
Eu sunt un fel de lăutar, coniţă, să nu mă luaţi în serios pentru Dumnezeu. Aştept să mai îmbătrânesc puţin şi-mi schimb numele. Iancu lăutaru, cânt pe la ospeţe...
BRÂNEANU
Iţi mulţumesc, Iancule. Toată vara la Sinaia, dacă nu erai tu, cu ploile asrea, mureau cucoanele de plictiseală.
BALTEŞ
Sunt extraordinari proprietarii, domnule. Când plouă se plâng de plictiseală, când e secetă se plâng de rapiţă. Numai Goldman nu se plânge. Ce zici, Goldman? Dacă nu curge, pică. COL. DABIJA
Cinci cacialmale dumnealui, omul poporului. Dacă n-am ordin de la divizie, ?non cher...
PRINŢUL MUŞAT Colonel Dabija, monsieur Goldman e sub protecţia mea...
GOLDMAN Reciproc prinţule, reciproc!
BRĂNEANU
Domnilor, vă mulţumesc la toţi. La masa mea de bun rămas aţi fost la înălţime. Regret că trebuie să vă las, dar plec la datorie. Vă las pe nevastâ-mea încă o săptămână, două. Eu, Iancule, am devenit din nou agricultor. Ştii că am întârziat cu treieratul. Un lucru însă, domnii mei. Angajamentul de la masă nu se uită. A, nu! Suntem parolişri. Peste o lună exact, la
3 octombrie, seara, ne revedem cu toţii la mine la ţară, la vânătoare de mistreţi. Nu-i aşa? Cu toţii. Ne-am înţeles. BALTEŞ
La ordin! La Brăneşd cu toţii la 3 octombrie! Nu-i vorbă, eu mare pagubă în mistreţi n-am să fac. Poate Goldman... GOLDMAN Nu mă ierţi, domnule Balteş...
BALTEŞ
Vedeţi ăsta e ticul lui... De câte ori se supără îmi zice domnule Balteş. Asta înseamnă că şi-a pus redingota. GOLDMAN
Nu, coane Iancule, Doamne fereşte, zic aşa, eşti mata crud câteodată. Nu vrei să mă ierţi...
BALTEŞ
Da' dumneara mă ierţi, Bibicule, când vine termenul la bancă?
BRÂNEANU
Ei, la revedere, dragii mei! Exact peste o jumătate de ceas îmi pleacă trenul. Ano, să ne grăbim. La revedere la Bucureşti.
ANA
Da, să urcăm.
PRINŢUL MUŞAT Venim şi noi. E târziu. Noapte bună, doamnă Caramfil.
D-NA CARAMEIL La revedere, prinţule.
804
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
805
ANA
Pe mâine, nene Iancule. (Colonelul şi Goldman salută.) BRĂNEANU
La revedere, domnule sculptor. S-a făcut, s-a făcut? GALEA
încă două şedinţe şi am terminat. Bună seara, domnule Brăneanu! (Toţi urcă scara hotelului, afară de Balteş, Galea, Scarlat şi doamna Caramfil.)
Scena IV
BALTEŞ, GALEA, SCARIAT şi D-NA CARAMFIL SCARIAT
Nu l-ai iertat pe Goldman nici azi, nene Iancule!
D-NA CARAMFIL Credeţi că s-a supărat? Mi se pare foarte puţin supărăcios. BALTEŞ
Supărat Goldman? mofturi! Ăsta înghite mult, coniţă. Hippotamusfelix, stomac de bronz, măruntaie de oţel... şi la urma urmei de ce să se supere? Micile răutăţi, înţepături de ţânţari istoviţi, atâta ne-a mai rămas, Scarlate! Plătim poliţele şi ne răzbunăm cu un calambur, proastă afacere... In lumea noastră, dragii mei, se intră uşor... Pe fereastră, da, mai ales pe fereastră... Nu suntem o cetate închisă în care pătrunde numai alesul care ştie parola... Un tramvai, băieţi, ai cinci lei, plăteşti biletul, te urci... Aşa şi Goldman... Înainte vreme îi ardea lui de vânătoare? Azi e om subţire, trage cu puşca. Sunt sigur că trage bine. L-a învăţat Muşat... Ce m-a exasperat însă a fost dăunăzi când a venit la Sinaia. Ei, atunci l-am înjurat...
ti-»■
i
i t
L-am întâlnit aci în hol, la hotel... Costum de sportsman de la Birmingham... zic: - De unde vii, Goldman? - Din Ardeal, zice. Eu glumesc: - Ce, iar cherestea, zahăr, hârtie, ţâţâna uşii? Da' el de colo: - Nu, domnule Iancule, n-am fost penttu afaceri... Caut o ruină...- Ce, întreb eu speriat... - O ruină, face Goldman... M-a trăsnit. Mă gândeam... n-o fi nebunit ovreiul? O ruină, răspunde el tacticos, un castel vechi. Ştii, nevastă-mea romanţioasă, îi plac grozav ruinele... A văzut la o gară la fraţii de dincolo şi ţine că vine frumos cum cad umbrele seara pe ziduri... Ţine la poezie, domnule Iancule. Ţine la poezie... De ce să nu-i fac plăcerea? M-am uitat în obrazul lui, vorbea cu candoare... Auzi dumneata, căuta o ruină... Să nu-1 înjuri? Ce zici, Andrei? Tare povestea ta cu popa din Mestecăniş, o baladă barbară care se cere pe hârtie... Ce e? pari cam dus de acasă.
GALEA
Am o migrenă idioată. Mă mai plimb pe terasă. Noapte bună, doamnă Caramfil! la revedere, Scarlate! Noapte bună, nene Iancule, şi mâine cu bine, fără Manole... (Iese pe terasă.)
BALTEŞ
Fii pe pace. Meşterul ăsta se ţine de noi, ori vrem ori ba. Noapte bună! La vârsta ta şi eu ascultam broaştele. Bun băiat, apă mare, tulbure, mână bolovani grei... Mă duc şi eu, coniţă, mă trag la bârlog... Noapte bună! Noroc, Scarlate. [Urcândpe scară.) Ştiţi cum e camera de holtei bătrân? Ca o mănăstire fără clopot, nu se mai ţine nici o litufghie... bolborosesc sfinţii între ei şi duc dorul de tămâie... Noapte bună! Să trăieşti, Scarlate!
D-NA CARAMFIL Mâine, nene Iancule!
806
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
807
Scena V
D-NA CARAMFIL, SCĂRI AT D-NA CARAMFIL încă două clipe, domnule Scarlat. Aştept pe Ana, vreau să-i spun ceva pentru mâine. Prepar o surpriză lui nenea Iancu. Am o idee. Nu-i aşa, că e extraordinar? Un amestec ciudat de glumă şi de melancolie. N-ai văzut? Cu un ochi râde, cu celălalt plânge... Ana il iubeşte cu un ataşament absolut. E cel mai bun prieten al ei. O cunoaşte de pe când îi trăiau părinţii.
SCARIAT Doamna Brăneanu e o fire sensibilă.
D-NA CARAMFIL E o artistă. Şi prin temperament şi prin talent. Ne cunoaştem, aş putea zice, din copilărie... E mult mai mică decât mine, are 25 de ani. S-a măritat când a murit Nicu. E,ram în doliu, mi-aduc aminte. Da, e o fiinţă adevărat excepţională. N-o vezi agitată de întrebări şi de vârtejuri. Ca un arc întins, de câte ori nenea Iancu aruncă vreo săgeată! La conservatot, la Paris, a luat premiul de canto. Are o voce fenomenală. Mama ei, se pare a fost o femeie superioară, din neamul Sorocenilor. A murit din naştete. Tată-său, profesorul Ranta, a crescut-o el, cu cărţi, cu flori şi cu muzică italiană, pasiunile lui. Sunt convinsă că dacă trăia, Ana nu s-ar fi măritat. îl iubea aşa de mult. Ar cânta poate undeva la operă în străinătate şi bătrânul Ranta i-ar potrivi şalul pe umeri, să nu răcească... Ce vrei însă, singură, orfană, săracă. Viaţa unei femei, domnule Scarlat, e de obicei o poveste banală, nu ca ale lui nenea Iancu... începe cu fantezii de pension, continuă cu un măritiş pripit...
SCARLAT Şi isptăveşte cu un divorţ.
f *
ff
D-NA CARAMFIL A, nu, domnule Scarlat. Ana nu e ttşuratecă. Dumneavoastră bărbaţii sunteţi totdeauna simplişti când ne judecaţi pe noi. Crezi că sufletul unei femei nu e mai complicat ca un proiect de arhitectură?
SCARIAT
Comparaţia e bună, fiind vorba de compartimente secrete şi câreodată de mai multe etaje. Nu, glumesc. Am toată consideraţia pentru doamna Brăneanu. E inteligentă, frumoasă, plină de talent, deşi talentul, la drept vorbind, mi se pare un sfetnic inoportun într-o căsnicie.
D-NA CARAMFIL
De ce? Ce ciudat vorbeşti.
SCARIAT
Vorbesc ca un burghez fără probleme. Zic un sfetnic inoportun, fiindcă se interpune, totdeauna prezent, ca un al treilea între bărbat şi nevastă. E, cum să zic, un factor extraconjugal talentul... Iaca Brăneanu, ce crezi?
D-NA CARAMFIL E un om foarte cumsecade. Fireşte, el cu politica lui, cu moşia, cu consiliile dc administraţie; nu se cheltuieşte în emoţii de interior. Cât despre probleme, cum le-ai zis dumneata complicaţiilor sufleteşti, el nu le cunoaşte. Iţi dau un exemplu, mi l-a spus dăunăzi Ana. Foarte curios. Ştii că până azi nu i-a văzut bustul la care lucrează Galea de două luni în camera de alături. Când l-a chemat să i-l arate, a mângâiat-o părinteşte pe frunte. — Ştii că mie nu-mi placi de bronz... Ciudat, nu-i aşa? Dar e bun, are o bunătate paternă, un devotament onest şi definitiv. De aceea Aria ţine la el, cu toată deosebirea profundă de caracter şi de vârstă. I s-a ataşat
808
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
809
printr-un sentiment de cuviinţă, de respect... ştiu eu? Ce păcat că n-au copii, copiii simplifică...
SCARIAT
Andrei, ce zice în faţa unei astfel de atitudini puţin complicate a omului politic în materie de artă plastică?
D-NA CARAMFIL
îmi închipui că nu ştie. N-ar fi fost delicat să-i spuie. Te joci cu amorul propriu al artistului? Te pomeneşti că-şi ia plastilina şi pleacă.
SCARIAT
Dar, doamnă Caramfil, te înşeli. Andrei înregistrează cu o seninătate exasperantă opiniile bune şi rele ale de-aproapelui în meseria lui. Te întrebam adineauri numai fiindcă m-ar fi interesat răspunsul lui. Are câteodată o ripostă care loveşte la mir. Ştii ce i-a spus nu demult unui ministru care i-a vizitai expoziţia şi, fireşte, habar n-avea de Praxirel, vorbea platitudini. I-a spus: - Domnule ministru, oamenii politici nu apreciază sculptura, decât când sunt în rai. - De ce? l-a întrebat ministrul jenat. - Fiindcă atunci partidul vine la noi cu o fotografie proastă să le facem bustul. A, e un tip Andrei, un fanatic în artă, un nepăsător în viaţă... Doisprezece ani a rătăcit în străinătate prin muzee. A cheltuit o avere bunicică rămasă de la părinţi. De obicei e tăcut, cum zicea el, gândeşte în piatră. Nu se spovedeşte decât lui nenea Iancu, noaptea la Herăstrău, la ore mici, între trei şi cinci... M-am mirat azi, când l-am auzit cu povestea din Mestecăniş. Curios, foarte curios. De felul lui e scurt la vorbă. Azi părea contrariat, aptoape agresiv. în timpul din urmă îl văd pe gânduri... Are ceva! Migrena e un pretcxi caraghios! Când îl aud îmi vine să râd. Nu vezi ce spete de uriaş...
I
Scena VI
D-NA CARAMFIL, SCARIAT, BRĂNEANU, ANA, ADOLF BRĂNEANU
(Coboară scările în costum de voiaj. Valetul îi aduce geanta. Ana îl însoţeşte până în hol.) A, o conspiraţie, ori un tete-â-tete, scumpa mea văduvioarâ?
D-NA CARAMFIL O conspiraţie, domnule Brăneanu, împottîva lui nenea Iancu. O aşteptam pe Ana.
SCARIAT
Ştiţi că eu sunt numai planton, nu m-a introdus în secrer. BRĂNEANU
Ei bine, să vă văd, să-mi scrieţi. Nu-1 păcăliţi prea tare că se răzbună pe Goldman. Da' ştii că trebuie s-o şterg repede. Adolf, maşina!
ADOLF
Gata, conaşulc.
ANA
Hârtiile cu devizul sunt în geantă. La revedere, Vlade. BRĂNEANU
La revedere. Sărut mâinile, doamnă Caramfil. Cu bine, domnule Scarlat. La Brăneşti la vânătoare. (Anei) îţi scriu de la Brăneşti când termin cu lucrătorii. La revedere!
ANA
Noapte bună, Vlade.
D-NA CARAMFIL Bun voiaj, domnule Brăneanu.
810
OCTAV1AN GOGA
TEATRU
SCARIAT
La mistreţi, da, la revedere, domnule Brăneanu! (Brăneanu
pleacă.)
Scena VII
SCARIAT, D-NA CARAMFIL, ANA SCARIAT
Acum s-a terminat rolul meu de asistent la o conspiraţie în care n-am fost iniţiat. L-am îndeplinit cu discreţie. De la nenea Iancu, meşterul nostru al tuturor, eu am învăţat codul bunelor maniere pentru candidaţii de holtei bătrâni.
D-NA CARAMFIL
Oameni fără probleme, domnule Scarlat. (Anei.) Ştii ca dumnealui pozează în burghez fără probleme.
ANA
Atunci, Eleno, ia seama. Domnul arhitect e un candidat de însurătoare.
SCARIAT
Care riscă uneori să intre el în rolul nevestii lui Manole... Mă retrag acum. Mi se pare că pentru prima dată astăzi am încercat să fac un spirit. Contagiune. Şi fireşte n-am reuşit. Vă rog să mă iertaţi. Sărut mâna, doamnă Caramfil. Noapte bună, doamnă Brăneanu. Sărut mâinile...
D-NA CARAMFIL Vezi că eşti răutăcios.
ANA
E prevăzător.
i I *
MI-
ŞCĂRI AT
Nu, doamnă, cel mai inocent locatar aî hotelului... Mă rezum la pută geometrie...
ANA, D-NA CARAMFIL Noapte bună, domnule Scarlat!
Scena VIII
D-NA CARAMFIL, ANA D-NA CARAMFIL Te-am aşteptat, Ano. Bine că s-a isprăvit. Te-am aşteptat. Am inventat ideea unui complot împotriva lui Balteş, ca să-ţi vorbesc. Vreau să-ţi vorbesc. Ştii, eu seara îmi fac bilanţul, un obicei de veche gospodină. Ei bine, l-am făcut şi astă-seară.
ANA
La care rubrică m-ai pus: profir sau pierderi?
D-NA CARAMFIL Ei nu, crede-mă, cinismul nu e reţeta cea mai indicară. ANA
lartă-mă.
D-NA CARAMFIL Nu, dar câteodată ai vorbe stranii.
ANA
lartă-mă sunt enervată, iartă-mă...
D-NA CARAMFIL Eşti zbuciumată, da...
312
OCTAVIAN GOGA
ANA
TEATRU
813
Sunt caraghioasă, sunt enervată... Ai dreptate... înţeleg... D-NA CARAMFIL
Enervată, da! Şi ce e mai rău e că începe să se vadă. Crede-mă, sunt bucuroasă că Vlad a plecat, ar fi putut să observe. Toată vivacitatea asta intempestivă, alternările repezi de umoare, trei păhărele de charrreusă după masă, tu care nu guşti o picătură de lichior...
ANA
Aş vrea să-mi stăpânesc nervii, Eleno, e greu. D-NA CARAMFIL
Azi-dimineaţâ ai fost dezagreabilă, pur şi simplu dezagreabilă cu Vlad. In definitiv poate să fie cineva om de seamă, fără să cunoască pânzele Renaşterii. Când i-ai spus cu răutate şi-ai repetat în faţa tuturor: Sandro Boticelli a fost un mare agricultor în câmpiile toscane, omul a plecat capul, n-a zis nimic, a luat pe colonelul de braţ şi a pornit-o înainte... L-ai blesat, ai fost crudă, aproape rău crescută...
ANA
Dacă nu înţelege nimic acest om liniştit... serviabil... Dacă nu înţelege nimic... Eleno, sunt obosită... Viaţa nu e numai club şi rapiţă, politică şi vânătoare de mistreţi.
D-NA CARAMFIL
Ei da, dar astea sunt descoperiri tardive, nu pot duce la nimic bun...
ANA
Desigur că da... decât sufletul e o coardă, Eleno, care se întinde şi plesneşte odată... Nu ştii când, nu-ţi dai socoteala... Te plimbi în întuneric şi te lămureşti deodată, ca la lumina
■f
unui fulger... Da, sunt străfulgerări de-o clipă care limpezesc adevăruri crude... Ştiu eu? Ani de-a rândul mergi alături de cineva fără să înregistrezi că are urechile mari şi-un punct de albeaţă la ochiul stâng... Lc-ai înregistrat? Din ziua aceea nu-i mai vezi decât utechile... Nu te mira de vorba mea, aşa e... Să nu ctezi că sunt o apucată, că nu mă analizez... Eu îmi dau seama, eu mă chinuiesc, mă zbat...
D-NA CARAMFIL
Ştiu, Ano; tocmai de aceea-ţi vorbesc. Acum că ai rămas singură, am impresia că trebuie să-ţi fiu o protectoare...
ANA
Da. Iţi mulţumesc, Eleno. îţi mulţumesc. Tu eşti bună, eşti echilibrată, eşti înţeleaptă... eşti prietena mea, Eleno... Explică-mi tu, cum se poate descifra o pervertire de temperament? Ai avut vreodată senzaţia asta penibilă că nu mai eşti tu, că eşti altă fiinţă, alţi nervi, altă carne? Şi toată transformarea bruscă peste noapte, ca de-o otravă... ca şi când ai fi mâncat bureţi nebuni culeşi pe Caraiman?... în definitiv, Eleno, eu am trăir şapte ani cu Vlad, mi-am făcut o concepţie de viaţă din căsnicia mea, am trăit împăcată, fără zguduiri mari, adevărat, dar mulţumită... normală... Şi-acum dintr-o dată, un fulger... o destrămare... Şi eu ţin la el şi azi, pricepi, ţin... îl respect... da... Ce dedublare stupidă... Nu-mi dau seama... Aş vrea să-1 întreb pe bătfânul Balteş, să-mi explice el, nenea Iancu, boala asta grozavă dintr-un tratat de patologie...
D-NA CARAMFIL Draga mea, nu-i nevoie de Balteş... Are un nume simplu. E bine să nu-1 rostim acum. Ar putea să ne-audă de pe terasă.
ANA
Cine?
814
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
815
E pe terasă.
D-NA CARAMFIL
ANA
Andrei e pe terasă?
D-NA CARAMFIL Toată seata s-a plimbat ca un lunatic. Ei bine, omul ăsta este fără cumpăt; un mare artist, desigur, dar un mare copil... De vreo două săptămâni s-a întunecat de tot... Crezi că lumea n-a remarcat? Când ai cântat astă-seară aria Isoldei, s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit repede din hol ca un somnambul... Crezi că Balteş cu agerimea lui de fin observator nu l-a înţeles? Povestea lui Manole, nu-ţi dai seama c-a fost cu tâlc, o subtilă şarjă de circumstanţă? Şi el, neîndemânatec, n-ai văzut cum s-a prins când a ripostat cu tabloul lui de la ţară, o apoteoză barbară a dragostei, o ripostă stângace, provocatoare.
Da, e tulbure...
E elementar...
Ele
Ce este?
ANA
D-NA CARAMFIL
ANA
D-NA CARAMFIL
Ele
ANA
i o ide
D-NA CARAMFIL
Ce vrei?
ANA
Cheamă-1 te rog de pe terasă, cheamă-1 aici.
D-NA CARAMFIL
Dc ce asta?
ANA
Chcamă-1, vreau să am o explicaţie cu Andrei.
D-NA CARAMFIL Nu e riscant aici, la ora asta?
ANA
Nu, vreau să-i pun capăt... Ai dreptate, e o stare imposibilă. Voi fi scurtă, tranşantă...
D-NA CARAMFIL Ai să fii rezonabilă?
ANA
Da, îmi dau toate silinţele. îţi făgăduiesc. Cheamă-1, te rog, şi lasă-ne singuri! Am să-ţi spun mâine... îţi mulţumesc, Eleno... (D-na Oaramfii iese pe terasă. Se aude: D-le Galea! Răspunde Galea: Doamnă Caramfil. Reintră împreună.)
Scena IX
ANA, D-NA CARAMFIL, GALEA D-NA CARAMFIL Un moment, te rog... Sper că s-au culcat şi broaştele. Am rămas noi... vino! Ana vrea să-ţi spuie un cuvânt pentru şedinţa de mâine. Da', ştii, pe mine, să mă iertaţi. Excursia de azi, masa de astă-seară, discuţiile m-au dat gata. Să mă iertaţi.
816
OCTAVIAN GOGA
GALEA
Da, doamnă.
ANA
Un cuvânt numai, aşează-te, te rog... Mâine nu cred să pot poza. (D-na Caramfil pleacă.) Mă urc şi eu imediat, e aşa de târziu! La revedere, Eleno!
D-NA CARAMFIL La revedere, domnule Calea!
GALEA
Noapte bună, doamnă. (Urcă scara.)
ANA
Nu e vorba de bust. Vreau să-ţi vorbesc. Nu de şedinţa de mâine... Stai, te rog...
Nu e nevoie.
Totuşi.
GALEA
ANA
GALEA Orice explicaţie e deplasată.
ANA
Dc ce eşti tulburat?
GALEA
Nu. Orice cuvânt e o notă falsă... O tulburare mai mult... Cât despre ghemul de lut din camera 37, te rog să-i spui feciorului că nu mai trebuie să-I ude dimineaţa. Nu mai lucrez. Sunt două luni de când faimoasa operă o simt sluţin-du-se sub mâinile mele. Te rog să-1 arunci în Prahova. Da, da,
TEATRU
817
,     acestei vilegiaturi e cel mai potrivit omagiu ce-l putem a ^ poUtică
de la Sinaia, cu preocupări de ana, 1 ^ A> câtă economică, cu toată ilustra pletora a acest
banalitate, câtă banalitate...
Eşti prea agitat.
Nu, sunt ridicol.
Esti dezlănţuit.
Sunt ridicol.
ANA
GALEA
ANA
GALEA
ANA
r să cânt astă-seara: ndant începisaca
De ce-ai plecat pe terasă, cano am »~~r o [m Jcnţă A fost un gest râu plasat, l-au simţit ton, a lo
GALEA
Te-asigur că ultima.
ANA
De ce spui aşa?
C AI EA
amj?Darn«stringea Da, ultima. Crezi că nu mi-am dat*,^ .. \n creier,
de gât... Aveam în minte scena de aa- ^ aK n.au
în mâini, în degete; înţelegi, in deg ^ p„rpscscu
____,..,trpn
i   „ '    " „ râvnită Plătesc scump
mângâiat decât piatra, e un cutremur, e o revoi i dezertarea de la muzee... Da, sunt un exilat, un dezertor... Şt a   ir- i- • ■     ,.o Ar-o oră văl) re surdă,
cand fiecare arom din mine se risipea ca ac « t , .      .  ,    ,    ■     i •      n impecabilă linişte
dumneata atingeai clapele pianului, cu o r
j   - -■     •        .♦«,-,5«ire. cu prestanţă...
mondena. Cântai cu măiestrie, cu stapann^-» y
818
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
819
ANA
Ce copilărie... Dar n-ai priceput...
GALEA
Erai a tuturor...
ANA
Dar n-ai înţeles... Alesesem aria Isoldei... Era un gând ascuns, era un val - ştiu eu? - era o mărturisire.
GALEA
Da, aria Isoldei. Să nu crezi că în sufletul meu n-au răsunat acordurile ca într-o biserică părăsită, că nu mă flagelează, că nu mă răscolesc. Să nu crezi că din prima zi când te-am auzit, vocea dumitale nu mi-a dat acea senzaţie cotropitoare pe care trebuie s-o fi resimţit bestiile lui Orfeu. Din clipa însă când aici s-a deschis o rană, fiecare accent e un pumnal care se înfige şi doare... Eu nu mai sunt auditoriu, înţelege-mă, eu vreau să fiu stăpân... Nu pot? Plec! Toţi aceşti indivizi, care stau cu braţele încrucişate în fotoliul lor şi sorb revărsarea melodiei, mi se par nişte intruşi odioşi... Cânrecul se risipeşte tuturor, ca o voluptate a simţurilor cu ferestrele deschise... Fiecare îşi smulge partea lui, o gamă, o înfloritură, un tril... Unul zâmbeşte, altul plescăie din buze, altuia i se umflă vinele la frunte... Se împart asupra lui, asupra d-tale... E o impietate, e o orgie, e obscen...
Andrei!
ANA
GALEA
De-aceea spectacolul este peste puterile mele. De aceea am plecat!
ANA
Andtei, ar fi mai bine...
GALEA
De aceea am să plec definitiv...
ANA
Să pleci definitiv...
GALEA
Da, să plec... Să mă înfund din nou între ciopliturile mele de piatră, undeva departe, lângă un amfiteatru la Taormina, la Amalfi, într-un sat în Sicilia. Singur şi pribeag, fără nume, fără ţară... Tortura asta continuă m-a desconcentrat... E pentru întâia oară în viaţă când nu mă mai ascultă creierul, nici mâna... lartă-mă.
ANA
Andrei, sunt sfârşită, Andrei!
GALEA
lartă-mă... nu eşti vinovată cu nimic... Sunt brutal, ai dreptate... Sunt eu, iartâ-mă, n-am înţeles jocul realităţilor... Sunt un nebun... Brazii... Prahova... (îi k mâna.)
ANA
Da, brazii... Prahova... Andrei sunt slabă...
GALEA
Ano... e o prăpastie.
ANA
Vroiam să-ti spun... să mă smulg... dar simt si eu prăpastia... e un vârtej... E o goană... e un vane,, Andrei... (Izbucneşte în plâns.) Brazii...
820
OCTAV1AN GOGA
GALEA
Vino să-i ascultăm... Cântă simfonia cea mare... Nn! Cântă aria Isoldei... acolo... afară, în noapte... Vino... (O târăşte aproape spre terasă. Scena rămâne câteva momente goală. Apare Adolf somnoros şi nevâzând pe nimeni, ia sticlele, închide pianul, stingi electrica şi pleacă. Pe scenă pătrunde numai lumina temperată a [unei care luminează terasa. Se desluşesc umbrele lui Galea şi Ana îmbrăţişaţi. Ea se desface, revine pe scenă. Galea o urmează.)
ANA (şoptind)
Te aştept... (Dispare repede pe scară. Galea rămâne pierdut, răzimat de uşa terasei.)
ACTUL II
La conacul moşiei Brăneşti. Salon mobilat cu gust. Covoare, tablouri, o marmoră, pian. Când sc ridică cortina d-na Caramfil e la telefon.
Scena I
D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA
D-NA CARAMFIL (Ia telefon)
Alo, da... înţeleg... A plecat cu maşina azi-dimineaţă de la Bucureşti şi-a avut o pană. Cum? Nimic? Nici un accident? Nimic. Ei, atunci suntem liniştiţi. Mersi. Da. De câtă vreme? Atunci trebuie să sosească imediat. Mulţumesc. (Depune receptorul, intră ţaţa Ilinca.)
ŢAŢA ILINCA închipuieşre-ţi, coniţă, nu se găseşte. Nici şampania, nici şvaiţerul, nici sardelele. Tot pachetul de la Ciobanii a intrat în pământ. L-am pus în pivniţă eu cu mâna mea.
D-NA CARAMFIL Unde crezi că s-a ascuns?
ŢAŢA ILINCA
Unde, unde? Lică, cine altul? El le-a sfeteresit şi pe astea. Al dracului ţigan, minte de îngheaţă apele: - De unde să-1 văd eu, ţaţă Ilinco, poate a rămas la maşină, poate l-au dus boierii azi-dimineaţă când au plecat la vânătoare... Şi se jură ţigăneşte. .. Aşa bucătar, halal...
822
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
823
D-NA CARAMFIL Ana nu l-a întrebat?
ILINCA
Dumneaei ca şi dumneata. Ce vă pasă? Citeşte o carte de i-a dat domnul Balteş; că şi dumnealui, om bătrân, tot de cărţi se ţine.
D-NA CARAMFIL Lasă, ţaţo Ilinco, să mai bea boierii şi vin, nu-
ILINCA
Cum nu-i nimic? L lui ţigan...
i nimic, lasă. a urmă tot eu trag ponosul... ai dracu-
Unde-i coniţa? In ceardac. Che
D-NA CARAMFIL
ILINCA D-NA CARAMFIL
^ -m-o mcoace. Spune-i c-o rog să vie în salon. Am să-i
ILINCA
O chem, dar pe Lică tot îl prind, să nu cred aracului ţigan... (iese.)
eti ca
scapă. Al
Scena II
D-NA CARAMFIL, ANA ANA
Ce-i, Eleno? S-a întâmplat ceva? M-ai chemat.
f # f t
I I I i
IM
I i
r-
D-NA CARAMFIL O veste bună. Vine Scarlat. Acuma am vorbit la Bucureşti cu biroul lui. Cum mă gândeam eu, aşa a fost. A plecat azi-dimineaţă din Bucureşti cu maşina. A avut o pană la carburator în drum spre Piteşti. Nici un accident. I-au trimis alt automobil. Trebuie să pice dintr-un moment într-altul.
ANA
Ei, vezi, că nu-i nimic... Mă bucur de bucuria ta. Ce om cumsecade!
D-NA CARAMFIL Da, echilibrat, corect...
ANA
Mi-e tot mai simpatic.
D-NA CARAMFIL
E simplu. Cum repetă el Totdeauna: om fără probleme. îşi vede de treabă. Ştii c-a terminat casa Irimeştilor? A avut puţin bucluc cu antreprenorul, dar e pe sfârşite. Ce bine-mi pare că n-a păţit ceva. Aveam palpitaţii. Vedeam că s-a făcut 11 şi nu mai vine... Mă gândeam: un accident. Ar fi fost aşa de stupid. De la moartea lui Nicn am rămas cu o groază în nervi. Lucrurile cele mai neînsemnate iau proporţii şi-mi dau emoţii.
ANA
Când vă cununaţi?
D-NA CARAMFIL
Ce copilă eşti... Dar nici nu ne-am logodit încă... La iarnă, târziu... Scarlat trebuie să isprăvească întâi planurile pentru construcţiile de la anul, ca să putem pleca în străinătate. Ce vrei, dragă Ano... viaţa... Crezi că ţi-ai făcut un drum de la care
824
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
825
nu te mai abaţi, şi deodată o sutpriză, o excursiune în munţi, un om... Ce ciudat...
ANA
Da, da, totul e întâmplare, Eleno...
D-NA CARAMFIL
întâmplare, adevărat... Să-mi fi spus cineva astă-vară, când am plecat la Sinaia, că peste trei luni voi avea gândurile de azi, i-aş fi râs în obraz... Aşa era de departe mintea mea de orice complicaţii. Mă resemnasem în singurătate. Şapte ani de văduvie. Iţi poţi da seamă, făcusem o şcoală... Şi la Sinaia, îţi aduci aminte, nici un moment, dar nici un moment nu mi-aş fi închipuit: arhitectul ăsta care mi se părea rece şi îngrădit într-o corectitudine de cifre... îmi făcea societate, îmi vorbea desigur ca tuturor... Mă înrreba liniştit de trecut, de moartea lui bietul Nicu. l-am spus tot, fireşte... Era gentil, măsurat, nici cele mai inocente aparenţe de flirt... Un bucheţel de violete, da, mi-a dat odată, aşa în treacăt, fără nici o semnificaţie. .. Nici nu m-a mirat... Şi-n ziua din urmă, exact, în ziua din urmă, cătte seară, veneam din parc spre hotel. Ne-am oprit la un chioşc, şi-a luat jurnalul. Avea o ezitare în vorbă, părea îngândurat, era palid... Atunci mi-a spus simplu, cuviincios, limpede, parc-ar fi fost vorba de-o afacere... (Intră ţaţa Ilinca.)
Scena III
ANA, D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA, RA1NER
ŢAŢA ILINCA Coniţă, vai de mine, coniţă, sâ-i vedeţi...
ANA
Ce-i, ţaţă Ilinco, ce va să zică văicăreala asta?
L i
ILINCA
Sunt trei, mari ca urşii, nişte matahale să-ţi faci cruce... ANA
Ce?
D-NA CARAMFIL Hoţii cu pachetul de la Ciobanii?
ILINCA
Nu, coniţă. Vai de mine, trei mistreţi, i-a adus domnul Lorenţ cu caru... şi vulpi... şi iepuri... da, mistreţii... Sunt de pomină.. .Pachetul nu s-a găsit. Te pui cu ţiganul? ANA
Cum, a venit administratorul? Trimere-l imediat încoace... Poate are vreun cuvânt de la Vlad...
ILINCA
Aşa dihănii n-am mai văzut. îi spui lui domnul Lorenţ... (Iese.)
ANA
De ce-o fi venit aşa de repede? De obicei îşi aduceau scara vânatul...
D-NA CARAMFIL Acum tu eşti neliniştită. Ce să fie? Nimic.
ANA
Nu, dar mă întreb.
D-NA CARAMFIL Desigur, ne spune ceva. (Intră administratorul.)
826
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
827
RAINER
Sărut mâna, doamnă!
ANA
Bună ziua, domnule Rainer. E ceva?
RAINER
Nimic deosebit, doamnă. Domnul Brăneanu m-a trimis să vă spun că nu sosesc decât seara târziu. Am vânat până la 10 în Muncelul şi după-amiazi trecem spre Vlădcasa, la cerbi. De aceea ne vom întoarce probabil numai noaptea.
ANA
Foarte bine. A fost cu noroc?
RAINER
Da, a ieşit bine. Domnul Brăneanu în frunte ca totdeauna.
D-NA CARAMFIL Ce-a împuşcat domnul Brăneanu?
RAINER
Doi mistreţi, doamnă, două vulpi şi un ţap.
D-NA CARAMFIL
Colonelul?
RAINER
Domnul colonel Dabija a împuşcat un mistreţ, un exemplar foarte frumos. 11 veţi admira. Sunt toţi jos în faţa ceardacului.
D-NA CARAMFIL Unde-i nenea Iancu, să întrebe de domnul Goldman... Domnul Goldman a împuşcat ceva?
9
RAINER
Da, un iepure, doamnă. Stătea Ia pândă cu prinţul Muşat. D-NA CARAMFIL
Ei, bravo!
ANA
Nenea Iancu e în grădină, a ieşit de azi-dimineaţă. Bine, domnule Rainer. Apropo, domnul Galea a avut şansă? RAINER
Nu, doamnă. Domnul Galea n-a împuşcat nimic. Adică nici n-a tras. Am fost alături multă vreme. Aşa ne-a împărţit de dimineaţă domnul Brăneanu. A trecut mult vânat pe dinaintea noastră, mistreţi, capre... N-a vrut să tragă. Eu am plecat cu gonacii înainte, pe urmă l-am pierdut din vedere. Domnul Brăneanu ne-a întrebat unde e. I-am spus că a rămas înapoi.
ANA
Bine, domnule Rainer. Spune-i bărbatului meu că-1 aşteptăm cu masa. Dumneata te întorci curând?
RAINER
Plec imediat. Un moment să odihnim caii.
D-NA CARAMFIL Uite ce e, domnule Rainer. Te rog să mai srai un sferr de ceas. Vine domnul Scarlat. Să-1 conduci. Plecaţi împreună.
RAINER Da, doamnă, aştept (Iese.)
828
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
829
Ai auzit?
Cc?
Andr
Scena IV
ANA, D-NA CARAMFIL ANA
D-NA CARAMFIL
ANA
D-NA CARAMFIL
Iar tulbure, ca de obic
ANA
Da, dezlănţuit, fără control, afişându-şi dispreţul.
D-NA CARAMFIL Nu exagera. Poate nu e vânător.
ANA
Cum nu? Pasionat. Dar e întunecat, e într-o tensiune continuă... Eleno, starea asta e insuportabilă, e peste puterile mele. Simt, uite am o presimţire sinistră... Simt furtuna aproape, tot mai aproape... Pare-că văd valurile cum mă ridică. Pare-că e un vifor pe mare, la farul de la Tuzla, şi-o luntre care joacă azvârlită în nebunie. O luntre care se cufundă. Luntrea mea, Eleno...
D-NA CARAMFIL Eşti agitată, calmează-te. Nori care trec...
ANA
Nu, situaţia asta mă exasperează. Jocul ăsta frivol nu-1 mai pot duce înainte... Sunt o vinovată, desigur...
D-NA CARAMFIL
Ano?
ANA
Sunt o cinică. Crezi că nu văd? O femeie căzută...
D-NA CARAMFIL De ce te chinuieşti?
ANA
Sunt o fiinţă rea, ieşită din calea normală... Şi-ţi jur că am luptat, că am vrut să scap din vârtej. Acolo la Sinaia, în noaptea aceea, când ţi-am dat cuvântul meu, eram horărâră. Vedeam clar primejdia, înţelegeam consecinţele... Ştiam, ştiam, că un pas încă şi cad în abis. Ei bine, nu m-am putut smulge. O forţă necunoscută mă împingea de la spate, o gheară de fier mă strângea de şira spinării, de păr, de braţe... Am fost laşă, Eleno. Am căzut înfrântă ca o cârpă, ca o femeie de stradă...
D-NA CARAMFIL Ano, pentru Dumnezeu, linişteşte-te!...
ANA
Şi de atunci e un chin, o dualitate dezonorantă. Am senzaţia că joc pe-o coardă întinsă la circ, că sunt pe muchea cuţitului. Omul acesta plin de pachete de nervi, încins în negură, ca fruntea unui vulcan, înfrigurat ca un râu de lavă, mă domină... în mâinile lui mă pierd... Voinţa mea se frânge... Mă stăpâneşte, da, mă stăpâneşte cu conştiinţa omului superior. Ochii lui se aţintesc ca două suliţi asupra mea, mă ard...
D-NA CARAMFIL Biara fetiţă... Ce friguri grozave au dat peste tine...
830
OCTAVIAN GOGA
ANA
TEATRU
831
Şi când îl văd pe Vlad privindu-mă întrebător, cu o căută-rură necunoscută sub gene, atunci înţeleg mai bine realitatea şi mă cutremur. El nu zice nimic, nu mi-a spus un cuvânt, dar atitudinea lui nouă, o cută parcă ivită în colţul buzelor, toate îmi dau impresia chinuitului care scrutează. Şi eu mă simt aşa de slabă, aşa de neputincioasă... înţelegi, într-o zi o lacrimă neştcarsă, o silabă care-mi scapă şi va desluşi tot... Are să fie o nenorocire...
D-NA CARAMFIL Bine, Ano, nu poţi pune capăt acestei torturi?
ANA
Ştiu eu, e prea greu, e prea târziu. Ştiu eu... Valul m-aruncă între două stânci, mă balansează încă şi-o să mă sfarme, Eleno... (Se aude sirena unui automobil.) Ascultă... da... vine Scarlat...
El trebuie să fie.
D-NA CARAMFIL
ANA
Trec dincolo, Eleno. Nu-1 pot primi în halul ăsta. Inventează un pretext, o durere de cap. Primeşte-1 tu... te rog...
D-NA CARAMFIL
Desigur că da, dar calmează-te, Ano, potoleşte-te... Surescitarea asta trebuie să încereze...
ANA
Da, da... îmi dau silinţa... la revedere...
D-NA CARAMFIL Vom vorbi de alrfel după plecarea lui Scarlar. (Ana iese.)
ş Scena V
ff        D-NA CARAMFIL, ŢAŢA ILINCA, SCARLAT :"! ILINCA
1       Aici, conaşule. Poftiţi. Ne-aţi băgat la griji. Coniţa Elena A   a bătut telegraful... poftiţi...
ţ SCARIAT
:ft        Ei, nu-mi dau eu ortul popii cu una, cu două... A, bună
fi   ziua, Eleno. Adevărat, te-ai speriat?
D-NA CARAMFIL
§ Bună ziua, Emil. Bine-ai venit. Fireşte că da. Era vorba mai
Sţ    întâi că soseşti aseară. Ne-ai vestit apoi că numai dimineaţă... ; 3ţ    Trecea vremea... Credeam, Doamne fereşte, un accidenr... ' §i    Am telefonat la biroul tău... ' f SCARLAT
J? Ei, atunci ştii, nimica toată... Atâta c-a fost plicticos şi-am
întârziat.
* D-NA CARAMFIL
ii- Stai, te rog. Nu-i nimic, pleci cu administratorul. Nu iei
f ceva?
SCĂRI AT .. Poate un ceai. M-aş grăbi.
D-NA CARAMFIL Un ceai, ţaţă Ilinco, pentru conaşul. Tosturi, marmeladă, unt proaspăt...
ILINCA
Toate bunătăţile, coniţă, toate bunătăţile...
832
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
833
D-NA CARAMFIL
E nostimă baba. Doica Anii. Stăpâneşte aici Ia Brăneşti. Se ceartă cu bucătarul, cu slugile...
SCARLAT
Doamna Brăneanu?
D-NA CARAMFIL Ai s-o vezi diseară când veniţi de la vânătoare. E în camera ei, indispusă pentru moment. Nimic grav. Da', ştii, cum mă bucur că ai venit Emil... Aseară când au sosit toţi fără rine, m-am bosumflat... La masă eram distrată, începuse glumele pe socoteala mea, îi ştii prietenii tăi... Colonelul nesuferit: -Crede-mă, doamnă, face chef la Flora cu meşterii... Nenea Iancu mai galant, mă consola în genul lui: Nu fi supărată, coniţă, a întârziat pentru cadou... în sfârşit, telegrama ne-a liniştit...
SCARIAT
Da, trebuia să lichidez cu antreprenorul. Bine c-am scăpat M-am convms, era escroc. (Tata Ilinca intra cu ceaiul.)
ILINCA Poftiţi, conaşule. Am adus de
toate... poftiţi... Iaca şi urdă dulce de azi-dimineaţă... poftiţi...
D-NA CARAMFIL
Mersi, vezi ce gentilă e ţaţa Ilinca, Emil? Lasă să prepar eu ceaiul... lasă, ţaţă Ilinco...
ILINCA
Dumnezeu să vă dea noroc! (Iese.)
f H
SCARIAT
Să trăieşti, băbătie! Ştii că e admirabilă urda asta de la oile lui Brăneanu. Cât facem de aici până la munte?
D-NA CARAMFIL
Vreo două ceasuri... Apropo, Emil, după ce-ajungi acolo, vezi niţel de Galea, antrenează-1, vorbeşte-i. F. într-o stare de
nervi curioasa.
Ce face?
SCARIAT
D-NA CARAMFIL
Nu face nimic... dar e continuu sub presiune. Mi se pare schimbar de tot. Curios om. Câteodată morocănos din cale-afară, retras în colţ şi răsfoind o carte, când toată lumea vorbeşte. Alteori, cuprins de-o veselie subită, golind trei pahare unul după altul şi trecând la o volubilitate fără rost. Lumea se întreabă: - ce e cu omul ăsta? Se pun, desigur, multe în contul tempetamentului de artist, dar explicaţia asta nu mai e suficientă. Şi aseară la masă a avut două faze. Mai întâi tăcut, monosilabic, ochii în farfurie şi pe la sfârşit exuberant, angajând cu prinţul o conversaţie în doi peri despre graţiile negreselor din Algeria. A început să deteste artele ca nişte îndeletniciri de degeneraţi şi-a isprăvit printr-un fel de exaltare şarjată a virtuţilor câmpeneşti: Trăiască agricultura!
SCARIAT
Desigur e o aluzie la Brăneanu.
D-NA CARAMFIL
Da, dar stângace, plasată cu o râutare sumbră, nelalocul ei. Biata Ana, s-o fi văzut, schimba feţe, îi ardeau obrajii. Noroc cu nenea Iancu. Bătrânul e foarte şiret, prinde tot, nu scapă nimic şi e totdeauna gata cu o glumă, c-un paradox, c-un spirit
834
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
835
să salveze conversaţia. Ana însă e zbuciumată. Mi-a vorbit adineauri, plină de presimţiri negre. Inchipuieşte-ţi, a venit administratorul de la vânătoare. Spune că Galea stă singur, nu participă la nimic, n-a tras nici un glonţ... Va să zică şt acolo îşi plimbă negura... De aceea îţi ziceam, dragă Emil, ocupă-tc puţin de omul ăsta, ia-1 cu tine, spune-i două vorbe, atrage-i atenţia. In sfârşit, voi sunteţi prieteni, agitaţia asta pe care o răspândeşte în jurul lui nu merge. La un moment Brăneanu are să reacţioneze. Ce te faci atunci?
SCARIAT
înţeleg, înţeleg. Dar ce pot eu? E o încurcătură din care se iese greu...
D-NA CARAMFIL
Desigur că da... Ana îşi dă seama, îşi face reproşuri, se învinovăţeşte singură...
SCARIAT
Are dreptate. E vinovată de la început. Viaţa, dtagă Eleno... Cunoşti ideile mele. Viaţa e serioasă. Aparenţele, spuma de deasupra îţi dau impresia că se poate pluti la suprafaţă. In fond totul se plăteşte, cum spunea odinioară bătrânul Balteş într-una din butadele lui. Prietena dumitale n-a înţeles acest adevăr, şi plăteşte acum. Şi n-a mai înţeles încă ceva: pe Andtei. Ei bine, eu îl cunosc, îl ştiu de douăzeci de ani. Un fanatic al artei lui, un solitar, un suflet pur, incapabil de tranzacţii, un leu din Sahara visând infinitul... Ei bine! Doamna Brăneanu nu l-a priceput. Micile cochetării, jocul obişnuit din lumea noastră care frizează păcatul fără mari scrupuluri de conştiinţă, cum aş zice, gimnastica adulterului, nu e lumea lui Andrei. Foarte puţină îndemânare îi trebuia doamnei Brăneanu ca s-o puie în gardă, să nu intre în cuşca leului. Ei bine, acum?
D-NA CARAMFIL
f
; i
Acum?
SCARIAT
Acum nu prea văd soluţia. Lucrurile s-au încurcat. In Andrei s-au răscolit instinctele de stăpân, care în raporturile noastre cu femeile îndrumă orice logică de bărbat şi cer cuvânt la un moment dat. Nu văd decât o singură ieşire: ori-ori... dar repede, fără ezitare, dacă vrea să înlăture catastrofa. Să-i vorbesc eu lui Andrei? Dar amestecul meu ar fi refuzat de la început ca o indelicateţă. Dânsa are iniţiativa. Spune-i, vorbeşte-i, convinge-o. întru cât mă priveşte, nu pot avea altă părere decât o ruptură bruscă care salvează trei oameni: Brăneanu revine din nedumerirea lui, prietena d-tale se retrage în căsnicie cu o rană care se vindecă şi Andrei... Ei bine, Andrei se îngroapă în arta lui şi-şi urlă durerea în marmură. Crcde-mă, Eleno, e cea mai bună soluţie şi cea mai onestă. Peste tot amosfera asta e penibilă, tocmai acum în pragul fericitei noastre... Ştiu, o clipă nu-ţi bănuiesc castitatea... Cum te ridici deasupra... eşti intangibilă... eşti o sfântă. (îi sărută mâna. Intră ţaţa Ilinca.)
ILINCA
Iertaţi-mă, coniţă, domnul Lorenţ e gata. Dacă vrea conaşul ca să nu întârzie, spune domnul Lorenţ...
D-NA CARAMFIL
A, da, administratorul.
SCARIAT
Adevărat, uite că viu. Plecăm imediat. (Iese Ilinca.) Are dreptate, dacă nu întârziem. Te las, dragă Eleno. Fii liniştită, văd eu de Andrei. N-are să fie nimic acum. De altfel femeile,
836
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
837
sunteţi totdeauna prăpăstioase. Dacă vorbeşti, deşi; tact...
D-NA CARAMFIL Fireşte, fireşte... îţi urez noroc la vânătoare, Emil.
SCARIAT Mersi. Nu cred să am noroc.
gur cu
De cc?
D-NA CARAMFIL
SCARIAT
Eu mi-am luat prada şi nu mai scapă din ghearele mele..
D-NA CARAMFIL Da, sunt în cuşcă, Emil...
SCARLAT Şi te-am închis cu zece zăvoare...
D-NA CARAMFIL Şi nu mai vreau să ies... La revedere, Emil, la revedere...
SCARLAT La revedere diseară. (Iese.)
Scena VI
D-NA CARAMFIL, ANA ANA
A plecat, l-am văzut pe fereastră.
D-NA CARAMFIL
Da, s-a dus.
ANA
Eşti fericită, Eleno?
D-NA CARAMFIL
Da, sunt mulţumită. Curios însă. Mă întrebi aşa de bătrâneşte parc-ai fi o mătuşă a mea. Tante Frossa, bunăoară. Am fost alaltăieri la ea s-o văz. S-a oprit la gherghef, mi-a luat amândouă mâinile şi vorba cea dintâi, exact ca tine: Eşti fericită, F'leno? Când colo tu, o fetişcană abia ieşită din pension...
ANA
A, nu, Eleno. Ai sesizat bine că te-am întrebat bătrâneşte, fiindcă sunt bătrână, foarte bătrână. Că am mai puţini ani decât tine? Dar vârsta, ce-are a face vârsta? lntr-o lună de zile ţi se pot grămădi în suflet senzaţii, întrebări şi experienţe câte nu acumulezi o viaţă întreagă. O furtună, un incendiu, nu pustiesc mai mult într-un sfert de ceas decât o risipire înceată de decenii? De-aceea ai sesizat bine. Mă simt mult mai bătrână şi ni s-au intervenit rolurile. La Sinaia, eram, cum spui, un copil, tu o femeie matură, care-mi dai sfaturi şi-mi ară tai drumul. Aici, la Brăneşti, tu eşti fiinţa senină, prinsă în farmecele tinereţii, şi eu, tante Frossa, vorbindu-ţi de la poalele unei grămezi de cenuşc... Să nu crezi că în tot zbuciumul meu n-am urmărit pas cu pas învierea ta. Dimpotrivă, m-am angajat mult mai mult decât dacă aş fi fost dezlegată de-o povară proprie. Mi s-a pus ca o problemă paralelă legătura ta, am înregistrat-o în toate amănuntele ei, pe furiş, am descifrat-o alături de povestea mea cu cruzime, cu migăleală, cum pui faţă în faţă două compoziţii muzicale pe acelaşi subiect... Câtă deosebire, Doamne, câtă deosebire! De aceea când tc văd, când vă văd, fericirea voastră calmă, justă, legitimă, fericirea asta consacrată de legi şi de canoane, îmi dă impresia că tu eşti fetiţa de pension...
838
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
839
D-NA CARAMFIL Ce frumos vorbeşti tu, dragă Ano... îţi mulţumesc... Ştiu că nu este în tine nici un grăunte de meschinărie... Mulţumirea mea nu-ţi trezeşte nici o protestare... Ştiu... E o mulţumire, Ano, cum spui tu, calmă, adâncă, un lac fără valuri... O vei cunoaşte şi tu, mai târziu, când va fi trecut viforul...
Eu?
Da
Cr
ANA
D-NA CARAMFIL
ANA
D-NA CARAMFIL Scarlat, Ano, e un om chibzuit...
Scarlat?
Da, Emil...
ANA
D-NA CARAMFIL
ANA
Cum, i-ai spus?
D-NA CARAMFIL Vezi că eşti copilă iar, cu toate teoriile tale... Dar crezi că nu simţise omul? Că două clipe petrecute în societatea voastră nu lămuresc totul? Crezi că un sentiment se poate ascunde ca un flacon de parfum într-o poşetă? Fireşte că ştia. în sfârşit, simţise atmosfera, fără detalii, fără indiscreţii... Decât, el e atât de corect... Fii pe pace. Legătura noastră, îţi dai seama, e suprema garanţie. I-am atras atenţia asupra lui Andrei, să-1
urmărească niţel la vânătoare, să fie în jurul lui, să-1 scutească de imprudenţe...
ANA
Poate ai făcut bine... Tu poţi judeca mai potrivit.
D-NA CARAMFIL Da, trebuia să înlăturăm o surpriză.
ANA
Şi cc-a zis Scarlat?
D-NA CARAMFIL
M-a linişitit, mi-a spus să nu fim prăpăstioase că nu se întâmplă nimic. De altfel el e prietenul lui Andrei, va fi tot în călcâiele lui.
ANA
Foarte bine. Dar ce zice el, cum vede? Ce zice? In definitiv în asemenea cazuri se pronunţă totdeauna o sentinţă...
D-NA CARAMFIL Dragă Ano, Emil, îl ştii, e sclavul concepţiei lui de viaţă... Temperament egal, echilibrat şi prin dispoziţii şi prin meserie, el detestă complicaţiile ca şi mine, ca şi tine de altădată...
ANA
El e...
D-NA CARAMFIL E pentru o situaţie clară.
ANA
O situaţie clară...
840
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
841
D-NA CARAMFIL Da, o limpezire, o hotărâre eroică, o soluţie.
ANA
Evident...
D-NA CARAMFIL
Da, Ano, altfel nenorocirea c inevitabilă... O ruptură bruscă, un efort ca şi când prinsă de vârtej la înot, faci o supremă sforţare şi ajungi la mal.
ANA
O ruptură bruscă...
D-NA CARAMFIL
Înţeleg, da, va fi foarte greu... Mrejile sunt atât de puternice, ottava e aproape suverană, înţeleg... Decât gândeşte-te: incertitudinea, ziua de mâine, deşteptarea, da, dimineaţa grozavă a deşteptării...
ANA
Andrei mă iubeşte, Eleno...
D-NA CARAMFIL Nu mă îndoiesc, deşi viaţa sufletească a artistului nu e un model de stabilitate, dar întreg felul lui de a fi dominator, împins de o personalitate care distruge tot în jurul lui, supus impresiilor capricioase, ca orice fire de creator, Andrei e sculptorul pentru care suprema patimă se refugiază în atelier. Ano, Andrei e Meşterul Manole de care vorbea nenea Iancu într-o seară la Sinaia... A, cum l-am urmărit eu atunci pe bătrânul filozof Ce înţelepciune perfidă era după cuvintele lui şi cum le ascultam ca o lecţie, ca o problemă nemiloasă de ecuaţie sentimentală...
ANA
Crezi, Eleno, crezi?
D-NA CARAMFIL Şi mai e încă ceva. Gândeşte-te, Vlad. Ce s-ar alege de Vlad, de acest om normal şi onest, care ti-a dat tot devotamentul '        dragostei lui târzii, care te-a ferit de orice atingere a vieţii şi-a i        pus tot la picioarele tale? Fa vârsta lui, la patruzeci şi cinci de ani, ar fi o prăbuşire... Batjocotit, învins, să-şi descarce în creier o puşcă de vânătoare, ori să se arunce în braţele celei dintâi fiinţe interesate, care să-1 dezonoreze? Nu înţelegi, e o dramă I f     aici, o tragedie ale cărei fire sunt în mâna ta... Iartă-mă...
ANA
Ai dreptate, Eleno, ai dreptate...
D-NA CARAMFIL Iarră-mă... F^u ţi-am vorbit din suflet, mai sincer ca oricând, brutal chiar, împotriva obiceiului meu care mi-a î      impus, ştii, o discreţie exagerată totdeauna. Dar ţiu aşa de mult " ^      la tine şi mi se pare că propria mea fericire nu-mi dă dreptul să stau eu braţele încrucişate. Şi mai e încă ceva: sunt aproape singură între aceşti oameni, singura care te ştie din copilâtie, care aud parcă cuvintele blajine ale profesorului Ranta. Ano, iartă-mâ.
ANA
Nu. Iţi mulţumesc, Eleno. I.inişteşte-te, uită-te în ochii mei. Nu-i aşa că sunt mai senini? Răscolirea asta a vieţii, toate întrebările de pe pământ şi de sub pământ, firele tragediei de care vorbeai, mi-au înfrânat egoismul. Mă simt mai uşoară. E poate prima clipă după Sinaia, că sunt mai liniştită, că m-am coborât mai adânc... (Intră Balteş cu un braţ de crizanteme.)
842
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
843
Scena VII
ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ BALTEŞ
A, uitaţi-vă la ele...
ANA
Bine că te vedem, nene Iancule, dispăruseşi de tot... BALTEŞ
Uitaţi-vă, vă rog, nu sunt extraordinare? Invoalte şi totuşi delicate, prodigioase şi pline de gingăşie, au o frumuseţe ireproşabilă. Ce-are a face daliile, coniţă. Sunt greoaie daliile, sunt bucătărese între flori, violetele fete de pension, orhideele, ducese morfîiiomane... câră vreme crizantemele, da, crizantemele sunt farmecul împlinit... Ştiţi, m-am gândit că ar trebui făcută o ierarhie grâdinărească, un fel de protocol în botanică. Fiecare floare cu tângui ei, cu locul care i se cuvine. Un almanah de Gotha al florilor...
D-NA CARAMFIL De azi-dimineaţă tot în grădină, nene Iancule?
BALTEŞ
Tot în grădină, coniţă. Am trecut şi pe la albine, dar albinele, vă spun drept, mă plictisesc. Toată alergătura asta fără răgaz, pe principiul muncii care nu iartă. O societate mediocră, fără fantezie. Afară, dacă nu cumva trântorii, ei să mai învârtească ceva în capul lor, da-i omoară... A, la albine, o constituţie burgheză implacabilă... De câte ori intru la o prisacă, am impresia că am rătăcit într-un cartier de muncitori la Mannhcim. De vreme ce florile... Ştiţi că am rezolvit problema bătrâneţii? O viaţă, coniţă, înainte să isprăvească, are nevoie de un popas, de un relâche al meseriei, de-o preocupare nouă, de-o Isola-Bella pe care stai singur şi bei tutun... Un fel de anticameră a veşniciei în care aştepţi termenul de plecare.
cu hârtiile în regulă. De aceea, eu îl înţeleg şi pe Cincinat la coarnele plugului şi pe Carol Cvintul la Estremadura... decât...
ANA
Dumneata, te-ai face grădinar...
BALTEŞ
Grădinar, coniţă. Vteau să intru în eternitate nu pe un afet de tun, nu pe-o poartă de mănăstire, pe-o cărare stropită cu flori. Dar dumneavoastră, ce-aţi făcut toată ziua? Ce pot face într-un conac de al nostru la ţară două femei frumoase şi deştepte? Dulceaţă de gutui, ori muzică de Debussy?
D-NA CARAMFIL De ce ori una, ori alta?
BALTEŞ
De ce? Fiindcă borcanul cu dulceaţă e un omagiu adus gospodăriei, şi pianul un mare logofăt al trebilor dinlăuntru... N-aş putea zice că sunt un specialist, m-ar dezminţi ofiţerul stării civile din culoarea de albastru. Dar, aşa cum văd eu de la distanţă chestia, mi se pare că am dreptate. Viaţa unei femei e o balansare continuă, o luptă permanentă, omerică, tragică, coniţă, da, da, recunosc, tragică, între două antiteze.
ANA
Să vedem cele două antiteze.
BALTEŞ
Păi, nu vi le-am spus? Borcanul cu dulceaţă şi dumnealui... (Arată pianul.) Da, da, între astea două văd eu că se dă bătălia la dumneavoastră. Bărbaţii? Noi suntem, de obicei, o psihologie puţin complicată, prizonieri ai meseriei care ne fasonează şi ne clasează după rubrici. Noi, mergem fiecare pe drum bătut.
844
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
845
N-avem nici cotituri, nici surprize. Un zumzet ordonat şi monoton ca albinele de la prisacă. Excepţie, bineînţeles, trântorii, pentru care eu am toată consideraţia, fiindcă ei sunt creatorii. De aceea-i exploatează şi-i omoară... Dar peste tot, psihologie de coşniţă. La dumneavoastră? A, aici se schimbă, se încurcă, aici e lupta între cei doi poli, atroce, cu câştig de cauză, o zi de-o parte, o zi de alta...
ANA
Şi când se isprăveşte bătălia asta, nene Iancule? BALTEŞ
Niciodată, coniţă, niciodată. Seara se îngroapă morţii şi dimineaţa începe din nou. Ai crede uneori că învinge borcanul cu dulceaţă. Până la ora 5, bunăoară, e gospodina deasupra... A făcut ordine în casă, a aranjat lenjeria, planuri gospodăreşti, sticle cu compot, înţelegere perfectă cu Costică la masă... E o plăcere... Aş! la ora cinci situaţia radical schimbată... O carte, un anunţ la gazetă, vizita unei prietene - ştiu eu — dumnealui intră în acţiune. Iaca m-am gândit de multe ori la bifurcaţia asta de suflet care mi se pare tot mai frecventă: jumătate gospodărie, jumătate, cum să zic, frigurile artei; jumătate devotament casnic, jumătate visuri de libertate; jumătate castitate, jumătate păcat... N-am izbutit încă să le concentrez într-o definiţie. Franţuzul când a spus: demi-vierge - cum mă bucur că limba mea nu poate traduce termenul lui inelegant - franţuzul s-a plasat pe un tărâm particular şi meschin... Eu aş zice demi-artiste, jumătate artistă...
ANA
Jumătate artistă. Da, e o definiţie interesantă. Decât într-un lucru te înşeli...
BALTES
Mă înşel?.
ANA
Da, nene Iancule, când spui că lupta asta e fără sfârşit. D-NA CARAMFIL
Aici se înşeală...
BALTEŞ
De ce?
ANA
Fiindcă într-o zi, un efort, o hotărâre eroică şi cade balanţa într-o parte...
BALTEŞ
Iluzii, coniţă. Iluzia clipei, când unul din cei doi adversari ireductibili e mai tare şi şopreşte la ureche povaţa lui. Iluzii. E,u am fost de atâtea ori pe acest câmp de bătaie şi dacă n-aş avea chirasa asta a părului alb, vă mărturisesc mi-ar fi teamă să nu fiu rănit din nou...în orice caz, la ora asta, la douăsprezece fără un sfert, dumneavoastră, coniţele mele, în ce zodie vă găsiţi?
D-NA CARAMFIL în zodia borcanului cu dulceaţă, nene Iancule... Am fost gospodine toată ziua, am preparat masa de diseară cu ţaţa llinca. Ana a dat reţeta pentru prăjituri, eu m-am devotat mezelurilor...
ANA
Da, gospodăria, nene Iancule, e poate singura noastră justificare.
BALTEŞ
Ei bine, atunci sunteţi în ordine, atunci putem trece la marele logofăt. Trebuie să vă spun, că mai am ceva de adăugat
846
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
847
la reţeta mea de bătrâneţe, pe lângă grădinărie. îmi trebuie, da, da, vreau negreşit şi un pian acolo în anticamera morţii. Toate inutilităţile pe care mi le-a dat civilizaţia, de la cravată până la cărţile criticului Blagomir, le las la Bucureşti.. .Numai pianul într-o casă cu tavan de grinzi, coniţă, cu mobila de brad, cu ferestrele cât pumnul... Mi-aduc aminte acum... Lăsaţi-mâ să vă spun o poveste, o întâmplare de a mea... Odată într-o noapte, acum treizeci şi cinci de ani, la Paris... E o viaţă de atunci. Eram băieţandru... Petrecusem înfundaţi într-o pivniţă. Discuţii literare, vin de Bourgogne, versurile lui Vcrlaine, ca o băutură de haşiş... Mă întorceam singur în Montmartre... Era rârziu de tot... Parisul se întindea la picioarele mele, coniţă, ca un uriaş prăvălit în adormire după o beţie monstră. Trecem înainte pe caldarâm, pac-pac, răsuna în noapte. Luminau felinarele gălbui... Peste Sacre-Coeur se ivise o jumătate de lună bolnavă... Tăcere şi gol împrejur. Mi-auzeam paşii cum răsunau sub arcadele de piatră... Atunci mi s-a desluşit, moale, catifelat la început, crescând întâi ca o undă... Ce să vă spun? ridicându-se ca un val, reprezindu-se într-un muget apoi, o răscoală înfricoşată de patimi. M-am oprit locului, m-am uitat speriat în toate părţile... Dintr-o mansardă, coniţă, de la catul al patrulea se revărsa sonata... cu geamul deschis. Cânta cineva la pian... Beethoven... Ce credeţi că am făcut, scumpele mele prietene? Ca un somnambul am urcat scară după scară... Am pătruns în mansardă, am crăpat uşa hoţeşte... 11 văd ca acum. Un băiat cu obrajii de var, cu plete negre căzute pe gâtul gol, atingea clapele în lumina lunei... Ochii închişi, pierdut, lunatic... Am stat până la sfârşit la uşa întredeschisă şi-am plecar la acordurile din urmă... tiptil-ttpr.il... ca un hoţ. Nu-i aşa? un bandit, coniţă, un haiduc din munţii Gorjului...
ANA
Ce om admirabil eşti, nene Iancule, ce om admirabil...
BALTEŞ
Coniţă, lasă eufemismele... Scorbură veche, prin care-au bătut toate vânturile... Dacă vrei însă... Vrei să-mi faci o plăcere?
ANA
Din toată inima.
BALTEŞ
Ei bine, cântă atunci Sonata Lunii.
D-NA CARAMFIL Cântă, Ano. Un omagiu lui nenea Iancu.
ANA
Din tot sufletul. (Se aşazâ la pian. Se aud primele acorduri di Sonata Lunii. Balteş se aşazâ obidit în fotoliu. D-na Ca ram fii p canapeaua din faţă. Intră ţaţa llinca, avansează nedumerită spre piai Atitudinea ei exprimă un amestec de şiretlic şi nelinişte.)
Scena VIII
ANA, D-NA CARAMFIL, BALTEŞ, ŢAŢA ILINCA,
Coniţă!
ILINCA
ANA
Ce vrei? Cum dai buzna peste noi, ce vrei?
ILINCA Domnul prefect, coniţă.
ANA
Cine?
848
OCTAVIAN GOGA
TFATRU
849
ILINCA
Da, domnu prefect e afară, vrea să vorbească cu dum-
neavoastră.
ANA
Ce prostii îndrugi? Când a venit domnul prefect? ILINCA
Acum... vrea să vorbească cu dumneavoastră, numai cu
dumneavoastră.
ANA
Ei bine, spune-i că-1 primesc... cu plăcere deosebită!
D-NA CARAMFIL
Primeşte-1 aici, Ano. Trecem noi dincolo... E mai cuviincios.
BALTEŞ
Foarte bine! Are dreptate doamna Caramfd. Toată consideraţia administraţiei noastre, cu deosebire când vine să-şi prezinte omagiile unui fruntaş din opoziţie. Da, primeşte-1 aici. Noi, coniţă, noi trecem la seră. O clipă, dacă vrei, să-ţi arăt crizantemele, pasiunea mea cea mai recentă, ultima pasiune veritabilă.
D-NA CARAMFIL Cu plăcere, nene Iancule.
ANA
Bine, spune-i să vie... (Iese ţaţa Iiinca.)
BALTEŞ
Iar d-ta ascultă-i cuvântarea cu blândeţe şi nu uita graţia de circumstanţă care şade bine unei viitoare ministrese... La revedere, coniţă...
ANA
Imediat, nene Iancule.
D-NA CARAMFIL
La revedere, Ano. Ce vrei, vizitele astea ţin de pacostea celebrităţii. (Balteş şi d-na Caramfil ies. Un moment Ana rămâne singură pe scaunul din faţa pianului. Intră Galea.)
Cer scuze că i
Scena IX
ANA, GALEA GALEA
. tulbur o senină audiţie muzicală. ANA
Andrei, pentru Dumnezeu...
GALEA
Un oaspe neaşteptat, nu-i aşa?
ANA
Andrei, ce va să zică asta?
GALEA
Nimic.
ANA
mi,
Ce s-a întâmplat? Vorbeşte! O nenorocire? Andrei, spunc-nu mă chinui.
GALEA
Fii liniştită... Nu s-a întâmplat nimic. Soţul dumitale e mai întreg ca oricând. Au trecut la vânătoare de cerbi, spre Vlădeasa.
850
OCTAVIAN GOGA
TFATRU
851
ANA
Ei, şi tu? Cum se poate? Da' e ridicol, e ignobil... Gluma cu prefectul, la care asociezi pe această babă... Da' mă faci dc râs, Andrei, e nedemn...
GALEA
Demnitatea de mult nu mai intră în obiceiurile mele... Lasă, te rog. Vreau să-ţi vorbesc... Acolo sus în munte m-am lămurit. Azi-noapte eram tulbure, imprecis, haotic... Sus însă m-am dezmeticit. Acum văd limpede. Vreau să-ţi arăt planul meu. Ascultă...
ANA
Dar cum ai venit? Cum te-ai desfăcut de societate? Au să bage de seamă, Andrei, eşti un copil...
GALEA
Mofturi! Nu ştie nimic. Au trecut cu toţii spre Vlădeasa... Le-am spus să plece că vin în urmă... Nu-i nimic extraordinar, nu-i nici o bănuială. Ascultă, Ano! Vreau să-ţi comunic horărârea ce am luat, planul meu...
Ce plan?
Da, planul meu e făc
ANA
GALEA
ut.
Ce?
Plecăm..
Cum?
ANA
GALEA
ANA
Vii cu mine.
GALEA
ANA
Unde? Unde vin, unde plecăm? Vorbeşti ca un halucinat... Ce sunt vorbele astea?
GALEA
Vorbesc ca un om cinstit, Ano, ca un om hotărât. Lucru e simplu, fără nici o greutate, absolut simplu. Iţi pui pălăria şi vii. Am vorbit cu unul din şoleri să ne dttcă. Aşteaptă în garaj ordinul meu, e gata. După-masă suntem la Bucureşti. Până diseară avem toată vremea. Când se întorc de la vânătoare, atunci desluşesc totul... Dacă vrei, n-am nimic împotrivă, lasă două rânduri... Nu interesează, lasă-i două rânduri...
ANA
Andrei, da' eşti bolnav.
De acord...
GALEA
ANA
Eşti nebun, Andrei? Cum crezi tu că într-o clipă? Automobilul aşteaptă în garaj ordinul... Ce viziune simplistă, Doamne, ce imaginaţie elementară... Da, e o nebunie...
GALEA
O nebunie, se poate, dar e singurul lucru pe care-1 mai văd limpede, singurul lucru, înţelegi, care mă poate smulge dintt-o fierbere pe care n-o mai suport. Luna asta de patimă şi de chinuri a fost un iad, m-a risipit, mi-a muşcat în creier. Viaţa de duplicitate scârboasă, cu concesii idioate, cu umilinţe degradante, mă strânge de gât... Şi omul ăsta bolovănos care mă priveşte din albul ochilot nemişcat şi dârz ca un buldog
852
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
853
care-şi ţine prada... Nu mai pot, Ano. Te iubesc, Ano, înţelegc-mă. Detestâ-mă, zi că sunt nebun, dar vino... vino să plecăm... departe... în Sicilia... unde vrei... într-o colibă de munte.
ANA
Bine, Andrei, dar nu-ţi dai seama...
GALEA
Nu văd nimic altceva, nimic...
ANA
Nu-ţi dai seama. Sufletul nu-i o minge pe care o arunci eopilăreşre... Sufletul meu se zbate plin de întrebări, Andrei. Eu mă chinuiesc, mă întreb; mă flagelez de o lună necontenit... Tu vii ca un uragan, ca o apă mare, vrei să sfarmi totul... ca un potop... E poate rostul tău de bărbat, e toată pornirea ra neîndurată de stăpân... Eai, Andrei, eu sunt femeie, o ramură slabă în bătaia vântului... Dumnezeu îmi vede zbuciumul, cât mă frământ de când am căzut în braţele tale.
GALEA
Atunci ce-a fost întreg delirul nostru de până acum? Ce-a fost săptămâna de la Sinaia? Toate încleştările care mă urmăresc pretutindeni ca un fier ars în inimă? Cc-au fost? O aventură de ocazie, o consolaţie de vilegiatură? Ai minţit?
ANA
Opreşte-te! Eşti profund nedrept... N-am minţit, Andrei, şi nu sunt o fiinţă uşoară... Ai dreptate însă când te întrebi, mă întreb şi eu: - ce-a fost volbura care m-a azvârlit ca pe o găoace? Din ce abis necunoscut s-a dezlănţuit? De cc fibră misterioasă s-a desfăcut deodată acest îndemn? Unde l-am purtat până atunci? De ce nu m-a cercetat niciodată în trecut? Cine l-a chemat din ascunzişul lui: vântul, crestele brazilor, clocotul Parhovei, ru cu privirile tale, ori carnea asta blestemată? Andrei, n-am minţit, am fost sinceră cum sunt şi azi...
I V GALEA »        Ce te opreşte atunci?
ANA
Deşteptarea, Andrei. Sunt buimăcită încă, sunt ca după o beţie... întoarsă acasă între lucrurile mele, am simţit ceas cu ceas o reţea nouă, care mă împrejmuie... C) conspiraţie parcă a mobilelor, a aerului, a tablourilor de pe pereţi... O conspi-,»    raţie împotriva mea. Din fiecare colţ se ridică un reproş, \   pândeşte o ameninţare... Nu-ţi închipui ce putere de persuasi-i   .    une teribilă e într-un scrin unde şapte ani de-a rândul ţi-ai ţinut i       scrisorile... Cum vorbeşte o perdea, un covor, un gherghef... Toate sunt împrejurul meu acum, toate mă trag de mânecă. Lasâ-mâ, Andrei; dă-mi răgaz să înving conspiraţia asta. Voi lupta, Andrei; voi lupta... Tu eşti cel dintâi om care mi-ai dezlegat misterul sfânt al pierzării. înţelegi, cel dintâi; cellalt...
GALEA
~~f Cellalt e mai tare ca mine...
ANA
Nu, Andrei, tăria e în mine...
GALEA
Cellalt e stăpânul.
ANA
Nu, Andrei, celalt e victima care a căzut în drumul potopului... Eu sunt glasul cate l-a împins pe valuri... Lasă-mă să îngrop victima, să arunc un bulgăre de ţărână... Cum crezi tu, cum crezi, Andrei, că nu sunt datoare cu nimic, cu un cuvânt, o explicaţie onestă acestui om? Cum vrei să fug ca o slujnică netrebnică din casa unde s-a depănat o viaţă fără adâncimi, dar o viaţă cu nenumărate tentacule de fiecare clipă... o căsnicie? Andrei, ştii tu ce e o căsnicie? Aşteaptă, pentru Dumnezeu, o
854
OCTAVIAN GOGA
zi, o lună... ştiu eu? Să mă dezmeticesc din frigurile groaznice care-mi spulberă mintea, să-mi aranjez gândurile...
GALEA
Ei, nu! Aşteptatea de care-mi vorbeşti e odioasă... e murdară... murdară, da, ca o conştiinţă de zaraf, ca o plapomă de hotel... Să aştept? Să te ştiu mai depatte aici, sub ochii lui, în mobila lui, în patul lui? Să aştept, să înghit funinginea asta care mă îneacă? Să mă plimb pe sub fereşti, să tresar când se închide o uşă, să suport glumele slugilor? A nu, doamnă, te înşeli...
ANA
Andrei!
GALEA
Te înşeli. Eu nu sunt amantul suplu şi îndemânatic, junele amorez, suplimentul de căsnicie.
ANA
Andtei, e o infamie!...
GALEA
Da, suplimentul de căsnicie care împlineşte triunghiul burghez. Nu sunt gigolo-ul care vine tiptil când soţul pleacă de acasă. Nu sunt, înţelegi, nu sunt... (O ia de braţe şi o zguduie. Uşa se deschide brusc şi intră Brăneanu în costum de vânătoare cu puşca pe umeri.)
Scena X
ANA, GALEA, BRĂNEANU BRĂNEANU
A, va să zică, am văzut bine. Aici e vânătoarea dumitale,
domnule!
TEATRU
855
ANA
Vlade, Vlade! Domnul Galea...
BRĂNEANU
Cu dumneata voi vorbi mai târziu. Treci, te rog, dincolo... ANA
Vlade, un cuvânt...
BRĂNEANU
Treci! (Ana iese.) Cu dumneata voi vorbi altfel mâine, la Bucureşti...
GALEA N-am nici o lămurire de dat.
BRĂNEANU
Vreau să fie un pistol în mâna care sapă eu dalta. N-aş vrea să se spuie la club că Vlad Brăneanu, în ziua de 3 octombrie, a împuşcat la moşia lui doi mistreţi şi o canalie.
GALEA
Adresa mea o cunoaşte soţia dumitale.
BRĂNEANU
Mizerabile!
GALEA
La dispoziţia dumitale!... (O clipă stă în faţa lui Brăneanu, îi întoarce spatele şi iese.)
TEATRU
857
ACTUL III
Atelierul sculptorului Galea. Bronzuri, marmuri, covoare, totul aranjai pentru expoziţie. Spre partea dreaptă, în fund, o statuie mai mare acoperită cu pânză. Două intrări, în fund şi spre stânga.
Scena I
GALEA, GHEORGHE
GAJ .EA (se uită la ceas) Ora trei, trecută... Pentru patru sunt trimise invitaţiile. Atunci vine lumea. Bagă de seamă, Ghcorghe. împinge mai încolo bustul... mai... aşa, în profil... Bine. Şi florile, cum de n-au venit florile? Ai mai văzut expoziţie fără flori?
GHEORGHE
Am fost de ieri, domnule Andrei, colţ cu Academiei, la florărie şi le-am comandat. Cum aţi spus dumneavoastră crizanteme albe, galbene, ciclamene... Tot ce-aţi spus. Am trecut şi azi-dimineaţă, le aduce negreşit. Nu le-a adus până acum, ca să fie proaspete, să nu se ofilească.
GALEA Bine, numai să nu întârzie.
GHEORGHE
Se poate? Vin negreşit. Ce să fac cu scara asta, domnule Andrei? Rămâne aici?
GALEA
Aşeaz-o în colţ, în dreptul statuei. Aşa. Cum ţi-am spus, când îţi voi face semn.
GHEORGHE Am înţeles. (Se aude soneria.) Sună.
GALEA
Da, e o doamnă. Vine să-mi vorbească ceva. întrebi: — Doamna Caramfil?... Şi-o pofteşti aici, în atelier, nu în salon, înţelegi, în atelier.
GHEORGHE Bine, domnule Andrei, doamna Caramfil.
(Iese şi revine cu doamna Caramfil.)
Scena II
GALEA, D-NA CARAMFIL GHEORGHE Pofiţi, doamnă. (Se retrage.)
D-NA CARAMFIL Bună ziua, domnule Galea, bună ziua. O veşnicie de când nu ne-am văzut.
GALEA
Sărut mâna, doamnă Caramfil. Aici, te rog... Iartă-mă că mă găseşti în haina asta, dar sunt ultimele momente în care
858
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
859
aranjez expoziţia. Am primit scrisoarea dumitale azi-dimincată Mă bucur că te văd...
D-NA CARAMFIL
fineam mult:
să vin înainte de ce dă lumea năvală, să-ţi consacreze triumful.
GALEA
Mai întâi, lasă-mă să-ri strâng eu mâna şi să te felicir pentru triumful dumitale. E mai frumos, e mai cald. A fost Scarlat pe ! la mine zilele astea, l-am spus cu câtă simpatie vă urmăresc... ! Când e evenimentul?
D-NA CARAMFIL ': Mulţumesc, domnule Galea. Eşti un om de inimă şi un r prieten sincer al lui Emil. Ne cununăm peste opt zile, la 21 ianuarie. Da, e admirabilă expoziţia, atâtea lucruri... Ce bună idee c-ai aranjat-o în atelierul dumitale, că le-ai lăsat toate în intimitatea care le-a creat... Câte splendori! Aici la stânga? i;: GALEA -Un tors de centaur, reminiscenţe din drumuri depărtate.
D-NA CARAMFIL Da... Un cap de domniţă.
GALEA
Da. , D-NA CARAMFIL
Foarte delicată. Aici Ercule şi Lika, un faun... Câtă mişcare, câră vigoare... Şi colo în fund, acoperită cu pânză, Atlantida, nu-i aşa? gloria dumitale, bituinţa cea mare de care vorbeşte toată lumea...
GALEA
Da, Atlantida. O inspiraţie de demult. Am terminat-o acum în urmă. Câţiva prieteni au stăruit s-o acopăr şi s-o dezvelim numai în faţa publicului când inaugurez expoziţia... Un capriciu al lor. Cam copilăresc, recunosc, de un efect ieftin, dar, în sfârşit, am cedat. Era atâta entuziasm curat în invenţia cu care veneau... Vrei s-o vezi? Pot să ridic vălul...
D-NA CARAMFIL Nu. Nu acum. Vreau s-o văd pe îndelete, cu linişte şi cu pietate. Ştii că de zece zile în toate saloanele din capitală e o adevărată revoluţie. Atlantida e subiectul de conversaţie pretutindeni. Articolele din ziare neobişnuite, conferinţa lui nenea lancu: Un Rodin la Dunăre cu vioiciunea, cu frenezia lui, care trezeşte un delir în auditoriu. E o revelaţie, cum spuneam, o mare biruinţă a dumitale. Are să fie un pelerinaj la expoziţie, vei vedea... Trecem mâine cu Emil. El e aşa de impresionar, cu toată firea lui puţin expansivă. Mi-a vorbit cu pasiune, mi-a făcut o lungă lecţie de mitologie greacă... Venim mâine negreşit. Astăzi am venit eu, nu la sculptor, la prieten, domnule Galea, dacă-mi dai voie să-ţi spun aşa...
GALEA
Sunt fericit, doamnă Caramfil. A trecut atâta vreme... Stai, te rog, îţi mulţumesc...
D-NA CARAMFIL
Da, domnule Galea, trei luni şi mai bine... Şi câte nu s-au depănat în zilele astea... N-aş dori să le mai dezgropăm, dar, ce vrei, viaţa nu e totdeauna agreabilă... Dar dumneata acum te-ai înălţat atât de sus, eşti aşa de adăpostit la aureola unui triumf, încât poţi primi cu seninătate un cuvânt de obidă...
860 OCTAVIAN GOGA
GALEA Da, doamnă, sunt liniştit...
D-NA CARAMFIL
Ai şi toată siguranţa că-ţi vorbeşte un suflet care a luat parte cu multă îndurerare la zbuciumul dumitale... Cunoştinţa noastră nu tocmai veche, dar legată în împrejurări excepţionale, prietenia lui Emil şi devotamentul meu pentru o fiinţă care mi-a fost totdeauna scumpă, toate m-au făcut, domnule Galea, să particip personal la cele ce s-au întâmplat... Nu-ţi poţi închipui cum m-au zguduit şi pe mine... Acum că-mi reamintesc şi simt un fior rece în tot trupul.
GAJ,EA
O furtună...
D-NA CARAMFIL
Da, o furtună care ne-a cutremurat pe toţi. Gândeşte-te ce-a fost în capul nostru... Ce griji, ce vâltoare... A doua zi seara la Bucureşti când a venit colonelul la mine să ne spuie rezultatul duelului... Eram aşa de emoţionată...
GALEA
Dar n-a fost nimic grav... o rană la umărul stâng, s-a închis în trei săptămâni.
D-NA CARAMFIL
Da, dar putea să fie o nenorocire. Primele cinci zile treceam necontenit pe la sanatoriu.
GALEA
Ce genrilă... îţi mulţumesc. Nici n-am ştiut. Exagerările doctorilor... m-au izolat de orice contact cu lumea. Poate c-au avut dreptate. Era şi altă rană, mai jos de umărul stâng... Poate de-aceea...
TEATRU
861
D-NA CARAMFIL Ce bine că s-au închis amândouă, domnule Galea, ce bine...
GALEA
Da, doamnă Caramfil, s-au închis amândouă. Sufletul e ciudat, ca şi trupul, se vede, luptă cu otrava şi-o înfrânge. D-NA CARAMFIL Unde-ai plecat imediat după ce ai ieşit din sanatoriu? într-o bună zi ţi-ai pierdut urma...
GALEA
La ţară, în căsuţa părintească din Moldova. în părăginirea de acolo am stat până acum trei săptămâni, la mama. N-o mai văzusem dc mult. Mamele dc la o vârstă încolo nu mai au decât beneficiul nenorocirilor noastre. M-am închis în casa ei, neştiut de nimeni, ca într-un azil... într-o zi am început să lucrez. Ştii, arta câteodată e un azil pentru infirmii vieţii. D-NA CARAMFIL Ce fericit eşti, domnule Galea.
GALEA
Ctezi?
D-NA CARAMFIL Da, fiindcă ai două aziluri.
GAJ,FA
Două aziluri?
D-NA CARAMFIL Da, două... Şi mama şi arta... Una din două e de ajuns să mângâie căpătâiul unui suferind... Când mă gândesc că sunt fiinţe absolut orfane...
862
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
863
GALEA
Poate n-au răni de vindecat, doamnă. Soarta a fost mai blândă cu ele.
D-NA CARAMFIL Nu, n-a fost blândă deloc. Lasă-mă să-ţi vorbesc sincer. Liniştea dumitale mă încurajează, domnule Galea... Ana...
GALEA
Ar fi mai bine să închidem paranteza, doamnă Caramfil, ar fi mult mai bine.
D-NA CARAMFIL
Nu-i o paranteză, e însuşi scopul venirii mele la dumneata. Am o însărcinare care m-a adus aici.
GALEA
O
însărcinare:
D-NA CARAMFIL
A, nu te speria, nu-i nimic grav. Slavă Domnului, momentele grele au trecut... Crede-mă, a fost sinistru. Ziua de la Brăneşti, noaptea următoare, ce grozăvie! Primele ceasuri de friguri în delirul Anei... Doctorul vorbea de o comode cerebrală. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte... La trei zile, din fericire, temperatura a scăzut brusc.
GALEA
Acum?
D-NA CARAMFIL
Acum s-a restabilit. în sfârşit e sănătoasă, nu mai are nimic. Sră mai mult la ţară. Soţul ei, cu politica la Bucureşti. Reconciliere, resemnare, pace... Ştii, domnule Galea, pacea de după furtună... O pace tristă, o melancolie mută. S-a schimbat, s-a
schimbat mult... E mai trasă la faţă... dar nu asta, o schimbat, de interior... Ţii minte, vioiciunea veche, exuberanţa, pianul, vocea... vocea ei fenomenală.
GALEA
Mai cântă?
D-NA CARAMFIL N-a mai cântat niciodată de atunci... Toate insistenţele mele au fost în zadar... Veşnic acelaşi răspuns stereotip: — I.asă, poate mai târziu... Dar pe dumneata talentul Anei nu te prea interesează. Nu-ţi aduci aminte, totdeauna plecai când începea să cânte.
GALEA
Aşa a fost atunci.
Acum?
Stiu eu?...
Mai târziu?
D-NA CARAMFIL
GALEA
D-NA CARAMFIL
GALEA
Mai târziu cred că s-o ascult la vreun concert... un loc în stal... hm... Sunt stări, doamnă Caramfil, prin care dacă ai trecut, ori îţi frângi gâtul ori rămâi imun.
D-NA CARAMFIL
Lri bine, atunci sarcina mea e mult mai uşoară. Domnule Galea, Ana vrea să te vadă.
864
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
865
GALEA
Cum?
D-NA CARAMFIL Da, vrea să te vadă.
GALEA
Nu înţeleg, doamnă, nu înţeleg. în situaţia noastră, o revedere ar fi... Lasă-mă să-ţi vorbesc sincer şi eu... Cunoşti totul, ai fost martoră, ai fosr confidentă, desigur... O revedere ar fi ori o impietate, ori, cum să-i zic, o credinţă deşartă, aproape frivolă, că poate învia un mort... Nu, doamnă Caramfil...
D-NA CARAMFIL Cred că greşeşti, domnule Andrei. Aşa-mi închipui cel puţin, fiindcă Ana în lunile din urmă e foarte închisă în gândurile ei. Mi-a cerut acest serviciu simplu, fără nici o explicaţie. Nu poate fi însă vorba nici de o impietate, nici de-o iluzie deşartă. Ana e o fire mult mai distinsă. Ce intenţie? Nu ştiu... bănuiesc... La un mormânt se poate aduce o floare, domnule Galea... Din sufletul ei amintirea desprinde poate o floare veştedă şi vrea s-o depuie la poalele altarului... Ultima floare. Iartă-mă, domnule Galea... E o presupunere... în definitiv, ce alt rost ar putea avea convorbirea dumneavoastră?
GALEA
înţeleg...înţeleg... adică bănuiesc şi eu... Te asigur, nu vreau să fiu indelicat, revederea însă... Când să mă vadă? Unde să mă vadă?
D-NA CARAMFIL Acum. Aici la dumneata. Vine imediat.
GALEA
Cu
D-NA CARAMFIL Da, vine imediat. Trebuie să sosească. Eu am trecut numai să te anunţ...
GALEA
Dar e imposibil, imposibil... tocmai acum... Are să înceapă să vie lumea peste o jumătate de ceas. E peste putinţă...
D-NA CARAMFIL Mai este până la ora patru. Va fi o clipă numai. Gân-deşte-te... Dintre toţi vizitatorii expoziţiei dumitale, Ana are poate mai mult dreptul de intrare în acest templu de marmură. .. Şi-a răscumpărat scump acest drept.
GALEA
Bine, dar sunt buimăcit... Sunt încurcat... Tocmai acum...
D-NA CARAMFIL La revedere, domnule Galea, reculege-te... La revedere mâine, venim negreşit cu Emil... La revedere.
GAJ .EA
La revedere. Sărut mâna. Bine, dar... (D-na Caramfil pleacă, Galea, rămas pe gânduri, aprinde o ţigară. Intră Gheorghe încărcat de flori.)
Scena III
GALEA, GHEORGHE GHEORGHE
Vedeţi că le-a adus. Sunt foarte frumoase. Unde să le aşezăm, domnule Andrei?
866 OCTAVIAN GOGA
GALEA
Unde vrei tu... Da... Pune-le cum vrei...
GHEORGHE
Nu mă prea pricep.
GALEA
Nu trebuie nici o pricepere... Cum crezi tu... 'n toate părţile... lasă-mă...
GHEORGHE Să mai aduc câteva vase de dincolo?
GALEA
Adu, dacă e nevoie. (Ghcorghe iese şi revine cu câteva vase. Aşează flori.)
GHEORGHE
Crizantemele, nu le-amestec culorile... Le pun fiecare separat. Astea aici pe masă, galbene. Vine frumos. Astea roşii în dreptul boierului... (Lângă centaur.)
GALEA
Ascultă, Gbeorghe!
GHEORGHE Poftim, domnule Andrei.
GALEA
Nu peste mult are să înceapă să vie lumea pentru expoziţie. Ii duci pe toţi în salonul din dreapta. Rămân acolo până-ţi spun eu... Expoziţia se deschide numai la ora patru, înţelegi?
GHEORGHE
Da, domnule Andrei. îi duc în salon pe intrarea din dreapta, şi aştept să-mi spuneţi.
TEATRU
867
GALEA
Se poate însă... (Se aude soneria.) Auzi că sună. Dacă e o doamnă şi vrea să-mi vorbească, o conduci aici. (Gheorghe iese şi revine după un minut.)
GHEORGHE
Unu cu aparat de fotografie... Unu cu ochelari, cu păru roşcat. Un fel de mânz. îl ştiu eu pe ăsta. Mai demult era la o curelărie în Lipscani. Acum e la jurnal...
GALEA Nu i-ai spus că la patru?
GHEORGHE
Ba da, dar poţi vorbi cu ăsta? De trei zile ţine morţiş să intre să facă fotografii... Era să dea peste mine.
GALEA
Să aştepte.
GHEORGHE L-am repezit. (Sună.)
GALEA
Ştii, va să zică.
GHEORGHE
Da, dacă e o doamnă, care vrea să vă vorbească... (lese şi reintră cu Ana.)
Scena IV
GALEA, ANA GHEORGHE Poftiţi, doamnă. (Se retrage.)
868
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
869
ANA
Bună ziua, Andrei! Cred că ai fost prevenit.
GALEA
Da.
ANA
Nu te-aşteptai, desigur.
Nu.
Eşti mirat?
Sunt înmărmurit
GALEA
ANA
GALEA
ANA
E o mare surpriză, deci, vizita mea...
GALEA
Doi spectri care ies din groapă şi se întâlnesc la o i ţintirim.
ANA
Poate era mai bine să nu vin.
Poate era mai bine.
GALEA
ANA
întâlnirile din ţintirim sunt totdeauna triste. GALEA
Răscolesc zadarnic sub cenuse.
ANA
Să nu crezi că nu m-am gândit, să nu crezi... Lasă-mă, te rog, să stau pe scaun o clipă. Am umblat pe jos şi sunt aşa de trudită...
Aici.
GALEA
ANA
Da, m-am gândit. E o frământare îndelungă căreia i se pune capăt acum. Am avut vreme, mi-am făcut seama cu mine însămi... Din primele zile când am auzit că eşti la Bucureşti doream să viu. Am ezitat... am amânat... am ascultat toate scrupulele de conştiinţă... Ieri, în sfârşit, citind la ziar că azi se deschide expoziţia ra, mi-am zis: e ultima zi... ultimul moment când sufletul tău trăieşte încă sub povaţa singurătăţii.. . M-am hotărât şi-am trimis pe Elena...
GALEA
A fost doamna Caramfil. Acum a plecat de aici. Iţi spun drept, sunt aşa de buimăcit...
ANA
Da, nu te-ai aşteptat... Cum ziceai adineauri, doi spectri în ţintirim. Nu sunt spectru, Andrei. Nu! Sunt mortul care a
GALEA
Mortul care a înviat...
ANA
Da, sunt mortul care a înviat. Nu e vremea să-ţi arăt azi cât am stat în groapă. Ce încordare crâncenă şi mută, ce zvârcolire nevăzută de nimeni mi-a dat puterea să împing la o parte lespedea ce mi se aşezase pe piept.
TEATRU
871
GALEA Spunea doamna Caramfil că
eşti liniştită.
Da, sunt liniştită.
împăcată...
ANA
GALEA
ANA
Elena... Dar ce poate şti Elena din lumea în care am fost eu? Fiecare din noi vede pe celălalr prin prisma propriei mulţumiri. Ea e fiinţa cu care viaţa a fost mai milostivă. Ce vede Elena? Nimic nu te leagă mai strâns la ochi, ca un văl de cununie. Şi-apoi frământarea mea s-a dus în tăcere, surdă, fără zgomot şi fără mărturii. Andtei... Sunt aşa de copleşită acum. Cuvintele mă ascultă gteu, de mult n-am mai avut nevoie de ele... Vedeam aşa de limpede ce trebuie să-ţi spun... Mi le-am orânduit de atâtea ori ca o spovedanie... Acum se amestecă... Iartă-mă... Am un sloi de gheaţă sub limbă... Nu-i nimic, m-am dezmeticit... Da, nu m-aşteptai, te-a înmărmurit venirea mea... Ce ciudată presupunere, Andrei, o amuţire pe veci! Cum? Credeai după cele petrecute că totul s-a stins, că sufletul e o curte bine îngrădită, în care nu mai pătrunde nimic după ce ai închis poarta? Că toată povestea noasttăs-a evaporat din nervii mei ca paginile unei cărţi citite pe care o pui pe o poliţă şi-o uiţi... Ai crezut în nemişcarea asta, în împietrirea asta, Andrei? M-ai putut judeca aşa de aspru, spune-mi. M-ai osândit aşa de nedrept?
GAJ,EA
Nici judecată, nici osândă din partea mea. Viaţa e mai tare ca noi. Aşa mi-am zis: ea şi-a spus sentinţa. Fiecare cu pedeapsa lui.
ANA
Ei bine, pedeapsa mea a trecut. Orice s-ar întâmpla de-aci înainte, orice suferinţe m-ar mai întâmpina în cale, lanţul lor nu mă mai doare. Sunt purificată, Andrei. Am băut cupa de otravă, am sorbit ultima picătură. Nu-ţi dezvelesc acum decât în treacăt calvarul meu. Ştiu, poate am ales rău momentul. Peste un sfert de ceas va veni lumea aici, dat nu mai puteam. Andrei, nu mai puteam amâna... Mutismul meu îmi apăsa ca o crimă pe conştiinţă, trebuia să-1 întrerup.
GALEA
Vorbeşte-mi, Ano. Te-ascult...
ANA
După grozăvia despărţirii noastre, am rămas ţintită pe loc, ca o scândură de corabie naufragiată, azvârlită de furtună la mal... Un cuţit mi s-a înfipt în inimă. Vârtejul, Andrei, m-a aruncat aşa de adânc... aşa de adânc... Pricepi tu oare prăbuşirea asta? De unde vin eu? Am fost dincolo de moarte, dincolo de infern, dragul meu... Nu ştiu unde-ai fost tu, eu am fost în gol, în ţara nefiinţii... Mă mir ce minune, ce capriciu, mă mir ce fir nepriceput m-a ridicat deasupra. Când am deschis ochii şi am privit împrejur, eram alta. O străină, un călător nou venit, pe-o ţarină proaspătă. Am lăsat acolo jos toate poverile unei vieţi, tot balastul unui trecut... pricepi, tot!... gânduri vechi, inconveniente de demult, prejudecăţi, îndatoriri... S-au rupt cătuşele, Andrei. Am înviat, toate au rămas la fund. Mă uit în ochii tăi ca într-o oglindă, să desluşesc dacă vezi învierea mea... fiindcă am înviat... Nu s-a ridicat cu mine de-acolo din adâncime decât sufletul, lumina albă care se iveşte departe... Lumina asta îmi străluceşte de atunci. O clipă n-a mai adormir, m-a chemar, m-a îmbărbătat. M-a adus aici ca pe o roabă umilă... m-a adus... Acum ştii, Andrei.
872
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
873
Acum ştiu.
Trebuia să te văd...
GALEA
ANA
GALEA
Să mă vezi.
ANA
Simt nedumerirea ta... da, să te văd, să-ţi spun... Să te întreb: în ce lume ai fost, Andrei? Din ce lume vii tu cu obrajii ăştia palizi şi cu buzele strânse? Din ce lume vii tu?
GALEA
Să-ţi spun din ce lume viu eu? Ano, am ascultat în linişte măfturisirile tale. Fiecare cuvânt mi-a căzut apăsat în minte, ca un bulgăre pe un sicriu. Crede-mă, nu mă aşteptam la întâlnirea asta. Despărţiţi, era mai bine aşa. Distanţa e un paravan care apără, distanţa e un adăpost. Nu-mi închipuiam că se vor mai încrucişa cărările noastre. Suferinţa e un rău profet, recunosc! De unde să-mi desprind eu acum vorba care să-ţi despice un întuneric? Cine ar fi crezut că azi vom sta din nou unul în faţa altuia cu hârleţul în mână, fiecare la groapa lui... Din ce lume viu, mă întrebi tu, care mi-ai trecut pragul adineauri, chemată de o lumină albă? Din ce lume? Să-ţi spun, mă întrebi. Să-ţi ridic perdeaua o clipă, ca să-ţi acoperi ochii în faţa ei şi să te înfricoşezi, sărmana mea pribeagă?...
ANA
Spune-mi, Andrei, spune-mi! E dorinţa mea fierbinte, e răspunsul unei tăceri care m-a chinuit.
GAJ,EA
Ei bine, dintr-o lume mai grozavă decât a ta... Mai depărtată, mai adâncă, mai tulbure decât ţara nefiinţei... Neantul, Ano, e gol. Neantul e linişte şi tepaus. La mine sunt umbre cate joacă, sunt friguri care ard, sunt strigăte şi patimi... Din ce lume? Cine ar putea să ţi-o înfăţişeze lumea asta zbuciumată de chinurile facerii, lumea în care creierul, mâinile şi fiecare atom din mine se lupta cu piatra şi vrea s-o supuie? De-acolo vin, Ano! V. lumea în care cine ştie ce blestem ascuns m-a surghiunit de la început şi din ale cărui gheare nu este scăpare. Când am fost cu tine am evadat, dar m-a prins din nou, acolo sub tavanul căsuţei din bătrâni... Mi-a cerut ca un vameş la poartă să arăt rănile pe care le primisem afară. I le-am arătat şi-a zgârâiat unghiile în carnea mea... înţelegi tu? Ani dat bătălia cea mare, cu toată zvâcnirea tâmplelor... Am dat-o împreună... N-am fost singur acolo...
ANA
M-ai dus cu tine, Andrei? Ai dus amintirea noastră, farmecul nopţilor care mă cheamă? Le-ai dus?
GALEA
Da, te-am dus cu mine în călătoria grozavă. A fost o vâltoare neagră la început, o uruitură în adâncuri... Pe urmă a început hora... hora păgână... Ce limbă să-ţi spuie ţie încleştarea fără milă între om şi piatră? Ştii tu ce e această duşmănie sinistră, în care se scurge toată flacăra din vinele noastre de atâtea mii de ani? Ei bine, te-am dus cu mine. Erai zăvorâtă în sufletul meu ca o boală cumplită de sânge. Cu fiecate cioplitură de daltă se desfăcea un strop din clocotul meu... In fiecare fibră a materiei cu care luptam, lăsam o silabă din cântec... Mă împingea ispita înainte, zi şi noapte, fără răgaz. Eram un demon care stoarce viaţă din piatră — ştiu eu? - eram un călău care ucide necontenit... Degetele ca nişte
874
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
875
cleşte drăceşti smulgeau ceva din mine, din tine, din dragostea noastră... Da, dragostea noastră... da, dragostea noastră... Acum îţi dai seama de lumea în care am fost?
ANA
Dragostea noastră, Andrei, mă cutremur... Ea e lumina albă care m-a adus... Unde-i? Ce-ai făcut dragostea noastră?
GALEA
Dragostea noastră, Ano? Unde-i dragostea noastră, mă-ntrebi? Acolo, sub perdeaua de stambă închisă în piatră, ferecată cu mii de lacăte.
ANA
And rei!
GALEA
Am sugrumat-o acolo. Peste-un sfert de ceas vot veni grămadă să-i simtă toţi arterele sub poleiul de marmură... Neştiută de nimeni, le va străluci tuturor... Va fi a lor... Vor pune stăpânire pe ea... De ce-ai vrut să ştii?... Ţi-am spus acum... Mi-e milă de tine, mi-e milă de mine... Sunt zdrobit...
ANA
Andrei, noi ce suntem? Andrei, am rămas orfani...
GALEA Doi spectri în ţintirim...
ANA
Andrei, eu n-am înviat, Andrei? M-au înşelat toate simţurile mele, toate speranţele revederii m-au înşelat?
GALEA
Nu, nu te-au înşelat... Ai murit aici, ai înviat acolo...
ANA
Atlantida!.
GALEA
Nume de expoziţie, firmă penttu mulţime, etichetă de târg, cursă pentru nepricepuţi... Eşti tu, înţelegi... E tot din tine, toată fiinţa ta, tot fluidul de viaţă care se ridică peste vremi... tot ce mai trăieşte... Restul e cărbune stins, zgură de atelier, cenuşă spulberată în vânt...
I-ai dat tot ei?
Tot!
ANA
GALEA
ANA
Ţie, mie! Nu ne-a mai rămas nimic?
GALEA
Nimic.
ANA
Andrei, Arlantida... Te înţeleg, Andrei... Ai dreptate... îmi dau seama acum... E povestea bătrânului Balteş, care m-a urmărit necontenit. Groaznica poveste... Andrei... Povestea lui Manole...
Povestea tuturor.
Rămas bun, Andrei!
Rămas bun, Ano!
GALEA
ANA
GALEA
876
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
877
Nu ne mai vedem...
PI
ec in străinătate...
ANA
GALEA
ANA
Eu mă întorc în neant... (Pleacă. Andrei rămâne cu capul între palme, uluit. După câteva momente se ridică, apasă butonul la sonerie. Intră Gheorghe.)
Scena V
GALEA, GHEORGHE
GHEORGHE Poftiţi, domnule Andrei.
GALEA Gheorghe, a venit lumea?
GHEORGHE
Da, e o mulţime şi mai e vreun sfert de ceas. E plin în salon şi în sufragerie. Gazetari, cucoane de la teatru, Pincovici, Goldman, Episcopescu de la Finanţe... E domnul Balteş... A telefonat acum, vine şi un domn ministru.
GALEA Cum, domnul Balteş e aici?
GHEORGHE
Da, face haz, într-un colţ. Nu ştiu ce spunea de ministru, râdeau toţi...
GALEA
Du-te Gheorghe şi roagă-1 să vie încoace, trimite-1 aici!
GHEORGHE Da, domnule Andrei! (Iese.)
Scena VI
GALEA, BALTEŞ BALTEŞ (intrând) Gata, gata! Se deschide prăvălia? Să vezi ce buchet de amatori, ce admirabilă pleiadă de devotaţi ai artelor frumoase. Bună ziua, Andrei.
GAIŢA
Bună ziua, nene Iancule... Stai, te tog... Am auzit că eşti aici... Sunt agitat... Stai, te rog...
-4t BALTEŞ
Ce e cu tine, ce-ai păţit? Pari speriat, plin de nervi... Ce e? Nu cumva frica în faţa examenului? Haida, de, dragul meu... Suntem sus de tot. Ridică fruntea, vino-ţi în fire. Nu înţelegi că toată forfoteala asta nu face cât copita unui centaur? A, Herctile, omoplatul ăsta dc taur... curba violentă într-o tensiune... Da' ce e cu tine? Ce văd, Andrei? Eşti stins, îţi ard mâinile, ce e?...
Sunt sfârşit...
S-a întâmplat ceva?
GALEA
BALTEŞ
878
OCTAVIAN GOGA
GALEA
Sunt desconcentrat, de aceea te-am chemat... BALTEŞ
Spunc-mi, dragul meu. Iartă-mă, nu pricep nimic. GALEA
Nene Iancule...
Vorb
vorbe
BALTEŞ
«şte-mi cu inima deschisă. Sunt bătrânul
tău prieten,
GALEA
O vizită, nene Iancule.
O vizită? Da, Ana...
BALTES
GAIŢA
BALTEŞ Cum, doamna Brăneanu?
Da, da
GALEA
A fost aici?
BALTES
GALEA Acum a ieşit... în clipa asta.
BALTES
Ciudat...
TEATRU
879
GALEA
Da, mi-e sufletul prins ca de-o moarte nouă... Mi-e frig... Sunt ca o holdă bătută de grindină... Şi totul astăzi, tocmai astăzi... Dumneata mă înţelegi... Dumneata... iartă-mă... ştii... ai văzut... Eşti singurul om în ţara românească al cărui creier a pătruns zbuciumul meu... Cum să nu mă zguduie? Trecutul care nu vrea să moară şi când l-am îngropat de-a binele... Spectri pe care-i trimite... Sunt zdrobit...
BALTEŞ
înţeleg, înţeleg... Linişteşte-te puţin, Andrei. GALEA
Da, da, mă liniştesc, mă voi linişti... Tot tremură în mine încă... Sunt răscolit de întâlnirea neaşteptată. Când totul s-a sfârşit, când am gâtuit toată patima asta, de ce mi-a bătut la poartă azi? Eram după îngropăciune... Iţi dai seama... O închisesem acolo, o ferecasem în piatră... Totul s-a sfârşit aici. De ce mai strigă din cavou? De ce apariţia asta nouă, cu ochii halucinaţi, ca o mustrare care se ridică din pământ? I-am spus... da... am lămurit vârtejul... S-a isprăvit, s-a isprăvit... Şi-acum după plecare îi aud încă glasul îngheţat de groază. Meşterul Manole, povestea bătrânului Balteş... Şi-a amintit balada de la Argeş - ştiu eu? - una din parabolele dumirale... A fost tulburător... A fost inoportun... Acum... Acum, în clipele astea... Nu puteam să tac când te ştiam dincolo... Trebuia să-ţi spun... Iartă-mă, nene Iancule...
BALTEŞ
Pricep emoţia ta...
GALEA
Iartă-mă!
880
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
88)
BALTEŞ
Iţi mulţumesc. Pricep. îţi mulţumesc. Trecutul, dragul meu, trimite rotdeauna solii neaşteptate. E un oaspe crâncen, un duşman care nu uită... îmi dau seama de tot ce mi-ai spus. O ştiam de mult... Am prins fiecare accent de dramă, am urmărit-o în toate fărămiturile ei... Fii liniştit acum. Ai în mine un prieten, un tovarăş... îmi eşti un frate, Aidrei. Tu tai în marmură visul meu înecat în cerneală... Potolcşte-te! Viaţa noastră are aceeaşi albie, aceeaşi vâltoare! Noi plătim scump, plătim pentru toţi, Andrei... Suntem paratonerul în care se descarcă fulgerele. Linişteşte-te! Povestea bâtlanului Balteş, aşa spunea?
GALEA
Povestea lui Manole
BALTEŞ
Povestea lui Manole... Avea dreptate, biata fată... E vechiul cântec al nostru, al tău şi al meu... şi-al altora care au săpat o piatră, au zămislit un gând... Avea dreptate... La noi totul se răscumpără... Un legământ tainic ne-au făcut ursitoarele... Au furişat în vinele noastre un fir din lutul care a rămas în mâinile lui Dumnezeu când a zidit lumea... E o zestre grozavă şi trebuie s-o plătim scump cu toţii... înţelegi, fie că ne cheamă doctorul Faust, Meşterul Manole, Ion Balteş sau sculptorul Galea... Tu, Andrei, eşti tânăr... Eşti la început... Eşti la cea dintâi plată mare...
GALEA Cea dintâi plată mare...
BALTEŞ
Da, cea dintâi plată mare, cea dintâi îngropăciune pe care o simţi şi te doare... în Atlantida ai zidit pe Ana... Trei ani ai purtat gândul care s-a izbândit numai în ziua când aveai pe cine să îngropi... Femeia trecută prin sufletul tău ca o grindină
de vară... Mâine vei zidi o iluzie, poimâine un copil.. .Meşterul Manole... Da, vei plăti înainte până în ceasul din urmă... Orice dragoste ţi-o va fura dalta, din inimă va trece pe nesimţite în piatră ca să-i sufle viaţă... Se va prelinge prin degete, te va despuia necontenit... Ascultâ-mă, pricepe-mă, pricepe-te pe tine... Ţi-o spune un vechi platnic care a dezlegat secretul tagmei şi se duce acum spre veşnicie cu zâmbet pe buze, ca să-şi ascundă lacrimile...
GALEA
Nene Iancule, îţi mulţumesc. Eram aşa de singur... BALTEŞ
Singurătatea culmii, Andrei... O vei simţi totdeauna... Şi-acum, dragul meu, să tăcem... Afară aşteaptă cei mulţi, cei norocoşi... Arendaşii lacrimilor noastre... Sunt cei săraci cu duhul, pe care-i fericeşte scriptura cu drept cuvânt... Stomacul lor e plin de cărţi, de pânze, de bronzuri, nemistuite... In aluatul lor n-a rătăcit nici o arsură din frigurile noastre... Peste câteva clipe vor fi aici grămadă. O turmă de berbeci care paşte iarbă pe ruinele templului lui Dionis: miniştrii zarafi, negustori de aţă şi de vorbe... Ce simt ei din îngropăciunea noastră, din fiorul Atlantidei? Să-i primim, Andrei. Să ne punem masca, să ne aranjăm surâsul, să plasăm etichetele pentru tarabă: -începe reprezentaţia, domnilor! Du-te acum, îmbracă-tc de sărbătoare, ia-ţi redingota şi vino între ei! Pân-atunci eu voi fi amfitrionul politicos şi vesel, saltimbancul de circ, bufonul pentru galerie... Du-te, Andrei, du-re, Meştere Manole...
GALEA
Mă duc! Mă duc... (Iese precipitat. Balteş, câteva momente singur. Sună. Intri Gheorghe.)
882
OCTAVIAN GOGA
Scena VII
BALTEŞ, GHEORGHE, MULŢIMEA, UN MINISTRU, GALEA, ANA
GHEORGHE M-aţi sunat, domnule Balteş?
BALTEŞ Dă-le drumul, Gheorghe!
GHEORGHE
Da, domnule Balteş. (Gheorghe iese. După câteva momente se deschid uşile în fund. Mulţimea intră şi umple atelierul. Balteş politicos face reverenţe în toate părţile: Bună ziua... Bine-ai venit, domnule Pincovici. Bună ziua, domnule Goldman... Bună ziua, domnule Episcopescu... Poftiţi, domnilor! Sculptorul Galea vine imediat... Poftiţi...
Se aud exclamaţii de admiraţie în public: Ce frumos! E admirabil! Ce mare talent... Cine-o fi urâtul ăsta? Ăl de a avut duelul cu Brăneanu. Ai văzut-o, ma chere, e cu tipul... Atlantida o descoperă acum.
După ce s-a umplut atelierul intră Galea în jachetă. Mai mulţi: Iacă ministrul. Ministrul intră, strânge ceremonios mâna iui Andrei. Se face tăcere. Ministrul tuşeşte. Balteş s-a retras extenuat în partea stângă...)
MINISTRUL
Sunt fericit, domnule Galea, că pot să strâng mâna unui mare artist care face cinste ţării! Opera dumitale, Atalanta... da, Atlantida... e pe buzele tuturor... Ca o recompensă, mi-am făcut plăcerea să-ţi aduc medalia celor aleşi
GALEA
Mulţumesc, domnule ministru... (Gheorghe lasă să cadă vălul de pe Atlantida. Murmur general de admiraţie: Aa...)
TEATRU
(In vreme asta Ana a venit pe uşa din stânga, Balteş speriat, ea, îi ia mâna.)
ANA
(aiurita, propundu-se de braţul lui Balteş) Manole, Manole, zidul rău mă strânge...
Cortina
; grăbeşte spre
FRUNTAŞUL
I
(Scena.se petrece într-un orăşel din nordul Ardealului. Biroul domnului advocat dr. Traian Hurmuzău, fruntaş, naţionalist înfocat, membru al mai
multor corporaţii etc, etc____Amurg. Fruntaşul stă la masa de scris, dus
pe gânduri; e bărbat chipeş peste patruzeci, grăsuliu, oacheş cu barbete „pocânbart" şi cu ochelari „ţvicări" prinşi în aur. In momentul când începe povestea, servitoarea Veta deschide uşa cu sfială, întâi bagă capul şi după un moment de ezitare intră. Hurmuzău tresare nervos şi-i sar ochelarii pe masă. Acest obicei rău îl au de câte ori li se necăjeşte stăpânul, fiindcă pe nasul lătăreţ şi vulgar stau numai aninaţi. Slujnica îngălbeneşte).
Dr. TR. H. (nerăbdător)
Să mă lasă-n pace! Auzi? Ţi-am spus, că nu-s acasă! Să mă lasă-n pace!
SERVITOAREA (cu teamă)
Mă rog, săru' mâna, că nu vrea. Nu vrea să plece! Tot la cufnă stă de azi-dimineaţă... şi c-aşteaptă pe domnu!... Tce, că tot atâta, are vreme... (Mai îndrăzneţ.) Ne-o adus şi-o corfă de ouă, rare proaspete, mă rog...
Dr. TR. H. (domolindu-se. Plictisit) Ce vrea? De unde-i?
SERVITOAREA (prinde curaj şi se apropie un pas)
Din Mărgineni, mă rog, zice că are o treabă mare şi-un ficior cătană-n Bosnia... la ştreliţi... II mai ţine-un an şi-o
888
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
889
lună... (înduioşată.) Şi tot oftează: Ion al meu... îi zice Ion... (Schimbă tonul. Cu temei.) întâi era să-1 bage la furvezări la Bălag...!
Dr. TR. H. (îi taie vorba răstit.)
Ieşi afară. (Servitoarea înghite cuvântul Bălgrad şi speriată se învârte în călcâie, îi foşnesc poalele, într-o clipită iese şi închide uşa. Advocatul îşi aprinde ţigara, îşi potriveşte ochelarii. Se uită în oglinda de peste masă şi zâmbeşte, mângâindu-şi barbetele. Apucă din nou hârtia dinainte, citeşte încet. Se înseninează. Citeşte cu glas tare: „Domnilor şi fraţilor, cum a zis poetul nostru Murcşan, unde-i unul nu-i putere la nevoi şi la durere, noi ttebuie să fim cu poporul, talpa ţării, noi cu ei şi ei cu noi, în iubire şi dragoste, căci din opincă ne tragem şi aceasta este caracteristiconul nostru"... Se opreşte. Priveşte din nou în oglindă şi repetă apăsând vorba: „.. .aceasta este caracteristiconul"... Stă pe gânduri o clipă. Aşează hârtia la o parte, îşi scoate ceasornicul. Se reculege. Strigând:) Veto! Veto!
SERVITOAREA (deschide uşa repede.)
Poftim.
Dr. T. H. (acru)
Spune-i să vie! (Servitoarea iese mulţămită. Pauză. în scurt i se aude vocea prin uşa întredeschisă, în ton familiar: „numa să te lasă să-i spui"... Uşa se deschide domol şi în prag apare un ţăran uscăţiv, trecut de cincizeci de ani, umilit, cu pălăria subsuoară.)
ŢĂRANUL (îşi şterge fruntea cu mâneca cămeşii) Să iertaţi Măria voastră. Bună sara...
Dr. TR. H. (surprins) A... dumneata eşti?... Ee... Ai adus?
ŢĂRANUL (cu bunătate)
Tocmai de aia viu domnule doftor... să mă ierţi... ierta-te-ar Dumnezeu... până la culesul cucuruzului... nu putem... nu putem deloc...
Dr. TR. H. (ironic) Ştii ce, Oarţâ Ilic? n-o mai lungi! Pune-i jos... Scoate din şerpar... De acolo de la spate! Lasă, că ştiu eu...
ŢĂRANUL (zâmbeşte îndurerat) Ba chiar acum odată, numai ce-i drept... zău că nu se potriveşte...
Dr. TR. H. (nerăbdător) Lasă, lasă! N-o mai lungi... uite am treabă... pune banii jos... tot aşa faceţi!
ŢĂRANUL (blând) N-avem, domnule, n-avem... (Explicând.) Iaca rata la „Dacia".
Dr. TR. H. (ţâfnos) Atunci? Ce vrei?...
ŢĂRANUL (Scoate din sân o hârtie împăturată într-o năframă. Desnoadă colţurile.)
Iacă asta, pecetea... cu jucuţia de poimâne... (Rugător, cu hârtia în mână.) Până la culesul cucuruzului...
Dr. TR. H. (impacient) Ţi-am spus!... Din două una: ori pui trei sute douăzeci de coroane, ori...
ŢĂRANUL (căscând ochii îi taie vorba) Cum trei sute douăzeci? întâi o fost treizeci de zloţi... şaizeci de coroane... mai în păresimi s-o făcut şaptezeci de zloţi de argint... (aducându-şi aminte) după aia o sută pattuzeci... câte coroane vine asta?... câte?... (Stă un moment si-şi tragă socoteala.)
890
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
891
Dr. TR. H. (răstit) Ce câte coroane, câte coroane? Trei sute douăzeci de coroane! Ce să-ţi fac? Ţi-am spus odată. Proţesu, pertractarea întâi, a doua... la tablă... ieşire de trei ori la faţa locului... demonstraţie... experţi... Ce ştii d-ta? Ştempăle...
ŢĂRANUL (plângător) Măcar din ştempăle să mai slobozi... că mă prăpădesc de tot...
Dr. TR. H. (se ridică de pe scaun) Am isprăvit!
ŢĂRANUL (pe gânduri) Cum, trei sute douăzeci? Nu-mi iasă deloc.
Dr. TR. H. (categoric)
Am isprăvir!
ŢĂRANUL (Luminat de o nădejde face un pas înainte, în ton potolit şi puţin familiar)
Am vorbir şi cu mama dumitale... leica Saveta... O cunosc... ne cunoaştem tare bine dc când era crâşmăreasă la şipotti Sasului...
Dr. TR. H. (enervat)
Ieşi afară!
ŢĂRANUL (Speriat. I-a roşit obrazul. Ii tremură buzele.)
Domnule... nu mă lua aşa... om bătrân... să ne înţelegem.
Dr. TR. H. (ameninţător)
Nici o vorbă! Am isprăvir! (Deschide uşa şi-i pune mâna pe umăr.)
ŢĂRANUL (cu amărăciune)
Nu laşi, domnule? Nu laşi? (Ridică glasul.) N-ai şi dumneata? ...
Di. TR. H.
(îl smăceşte de pieptar pe ţăran. îi cad ochelarii.) Cum? Ce te adică? Iacă impertinentul, la mine în casă. (Răcnind.) Ieşi afară!
ŢĂRANUL (Se trage întunecat la o parte în dteptul uşii. îşi înfundă pălăria pe ochi. îngheţat şi sarcastic.)
De când erai mic tot al dracului ai fost... Nu te repezi!... că plec... Am tot auzit, că de când s-au tăiat pădurile, s-au tras hoţii la oraş... Nu te repezi... câne!... (Pleacă înfuriat. Din curte i s-aude glasul cum strigă): „Să nu-1 puie dracu să vie!... Să nu-1 puie dracu..."
Dr. TR. H.
(Galben de mânie, îşi adună ochelarii, răsuflă adânc, scoate batista şi-i şterge. Se uită împrejur.)
Tâlharul... Lasă că te joc eu... Veto! Veto!
SERVITOAREA (apare tremurând în prag)
Mă rog... mă rog...
Dr. TR. H. (aprins) . Ce te rogi? Deschide fereastra, tu sărăcie, să iasă spurcăciunea! ... (Pleacă.)
SERVITOAREA (Deschide geamul către stradă. întoarce capul. Vede că a plecat stăpânul. Se aşează pe părcanul ferestrei, urmându-şi mai departe conversaţia cu
prietena din uliţă)
La tunari îi mai lasă şi cu câte doi... da' la ştteliţi tot trei ani îi ţine... (Seară. Povestea se întinde.)
II
(După o săptămână, în acelaşi orăşel. Banchet la adunarea unei societăţi culturale. Masă mare. Toate „notabilităţile". In frunte protopopul,
892
OCTAVIAN GOGA
TEATRU
893
niulţămit că a toastat frumos pentru „Majestatea Sa cesaro-apostolic;i", zâmbeşte cu graţie solgăbirăului ungur. Larmă. Din colţ strigăic „S-auzim!" Unii bat cu cuţitele în pahare. Un chelner a vărsat trei pabair de bere. Răsună o înjurătură ungurească. S-auzim!)
Dr. TRAIAN HURMUZĂU
(în picioare, cu ochelarii în mâna dreaptă. Zâmbeşte satisfăcut, urmând firul unui toast.)
... Dar eu, eu domnilor şi fraţilor... eu sunt de părere ca pentru literatura şi cultura poporului român... (Strigau-:
„...Aşa-i!......Aşa-i!...*) .. .până la cea din urmă picătură. (Chiote:
„Aşa-i!") ...Noi toţi de la vlădică până la opincă... (Un popă bătrân: Brava... brava... vivat!") ...căci poporul este talpa ţării, iat noi, inteligenţa, vorba poetului Coşbuc: Unde-i unul nu-i putere... (Un tânăr candidat de advocat, zâmbind pentru sine: „Eminescu!") ...la nevoi şi la durere... tinde-s doi puterea creşte... (Mai mulţi în cor: „Şi duşmanu nu sporeşte..." Protopopul zâmbeşte afirmativ solgăbirăului: „Tare bine vorbeşte...") .. .căci acesta este caracteristiconul nosrru!... Să rrăiască deci poporul, domnilor şi fraţilor...
(Straşnice aclamări: „Să trăiască!... Vivat!... Să trăiască!..." Oratorul închină şi goleşte paharul. Cei din jur îi strâng mâna. Lăutarii au începui romanţa: „Nu mă abandona". Miros de tutun. I armă. Cheful se apropie.)
III
...,,a vorbit apoi fruntaşul nostru iubit, dl. dr. Traian Hurmuzău închinând pentru popor. Toastul harnicului luptător în care a vestit necesitatea apropierii de ţărani şi solidarizarea cu aceşti lucrători ai ogoarelor a stârnit o furtună de aplauze. Dr. Traian Hurmuzău a fost viu felicitat. Vrednicul naţionalist a donat 100 coroane pe seama „Asociaţiunii". Fapta se laudă de la sine. Deie bunul Dumnezeu..." etc. (Fragment din raportul publicat în Telegraful Român).
IV
(Peste patru săptămâni. Căsuţa lui Ilic Oarţă din Mărgineni. Seară. Ţăranul cu nevasta şi cu trei copii de la doisprezece ani în jos stau la vatră, în tindă. Unu) în leagăn. Un băieţandru de doisprezece ani ţine în mână o scrisoare. Suflă în foc. Flacăra pâlpâie. în căldâruşa de pe pirostrii e apă de mămăligă. Târâie un greer.)
ŢĂRANUL
(cu glas dârz) Cum vine? Mai zi o dată, mă Gheorghiţă.
BĂIATUL (Citeşte silabisând)... Care sănătate să vă dee Dumnezeu şi dumneavoastră... (Toţi se înduioşează. Ţăranul înghite sec. Nevasta oftează şi-şi şterge ochii cu ia: „Săracu ion!")... Pe aici prin Bosnia a dat ger mare şi clacă aţi vândut boii ce să mai fac acasă... Este un filăr la a şasâlea companie, sas din Hundrubcchiu, zice să ne ducem la America... Să-mi scrieţi cui i-aţi vândut să ştiu şi eu pe ce mână au ajuns... mai stau aici în pita împăratului unsprezece luni şi douăzeci şi una de zile... Al dumneavoastră fecior cu credinţă Ion... da şi de oi scăpa am să-1 învăţ io... (Băiatul s-a oprit cu cititul. A isprăvit. Toţi tac. Ţăranul şi-a aşezat bărbia între palme şi se uită prostir în foc. Nevasta plânge înfundat. Băiatul cu scrisoarea sc uită gânditor. Cei mici tac şi ei.)
CEL DE ŞASE ANI (După o pauză)
Aşa-i că nu-i de cioară, mamă?... cuibu?... De buhă. (Nu-i răspunde nimeni.)
Asa-i că-i dc buhă
III. MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
[DESPRE EL ÎNSUŞI]
Ciucea, 23 martie 1923 Iubite coleg,
Iată câteva lămuriri de-ale mele, printre cari pătrunderea analistului va întreţese lumini şi umbre, ca să schiţeze goana unei vieţi.
M-am născut la Răşinari, în 1881, 1 april st.n. Tatăl meu era preot acolo, dar se trăgea din Crăciunelul de pe Târnave, din familie de ţărani fruntaşi. Suflet delicat, povestitor vioi şi plin de culoare, era un cărturar limpede, bacalaureat de la Blaj, asistent la toate „Conferinţele naţionale", plin de întrebări în faţa vieţii, bucuros de oaspeţi, senin şi complet lipsit de înclinări pozitive. Mama era fiica preotului I. Bratu din Răşinari, dintr-o veche dinastie de preoţi, din care s-a tras „prea nevrednicul protopop Sava", care pe la sfârşitul veacului XVIII şi-a scris cărţile lui care se găsesc la Academie, şi Popovici-Barcianu, autorul primei gramatici germano-române. Mama, femeie cu o serioasă cultură germană, autoare de conferinţe şi poezii publicate prin Familia prin anii '80 şi prin alte reviste - trăieşte şi astăzi la Răşinari în vechea casă din „uliţa popilor".
Copilăria o petreceam la Răşinari şi la Crăciunel, unde aveam o moşioară. Poezia câmpenească, plângerile foştilor iobagi, mulţumirea plugarilor şi truda clăcaşilor mi s-au furişat în suflet acolo la ţară în satul de pe Târnave cu oameni
898
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
buni şi cu vin bun, unde e o atmosferă de basme şi superstiţii şi serile de vară sunt moi, calde, parfumate de busuioc şi tămâiţă.
Dacă m-aş fi născut aici şi-aş fi urmat în toate dispoziţiile mele numai pe tata, aş fi fost un „pur şi simplu poet", prins de o sensibilitate maladivă şi dezarmat în faţa realităţii... La Răşinari, însă, munţii au intervenit cu pedagogia lor aspră, cu bolovanii lor de voinţă şi îndrăzneală care încordau nervii şi—1 învăţau religia forţei... Brodată pe fond atavic, dualitatea îndeletnicirilor mele literaro-politice se reduce, cred, la această încrucişare de temperamente deosebite care au determinat originea mea.
De la început m-am pomenit într-un mediu ţărănesc pc care de la început am căutat să-1 pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui. Ţăranii mi s-au părut singurii oameni întregi la noi, unicul rezon de existenţă al rasei. Copilăria mi-am trăit-o până la 9 atti la Răşinari şi Crăciunel, jucând u-mă cu copiii de ţărani în decorul sumbru al munţilor sau pe livezile întinse din satul de lângă Cetatea de Baltă unde un popă bătrân, îmbrăcat rumâneşte îmi povestea seara cum ungurii au spânzurat şapte popi în „Poarta turcilor".
La nouă ani m-am dus la gimnaziul din Sibiu. Dezlipire grea. Şcoala era ungurească şi eu nu pricepeam nici o vorbă. Din supliciul acestei închisori am rrimis de ziua tatii, la nouă ani şi jumătate, primele versuri. Nu le mai ştiu, dat ţin minte că erau o proslăvire a opincii oropsite şi că notarul din Răşinari, - om de seamă, cărturar, trăieşte şi azi, - după ce le-a citit atunci la noi la masă, a venit peste câteva zile la Sibiu şi mi-a făcut un cadou: poeziile lui Eminescu, legate frumos, ediţia lui Maiorescu, cu o dedicaţie: „Micului poet O. G. ca program". Erau, cum se vede, exigenţe intelectuale la noi la ţară...
Şcoala cu tendinţele ei, o ştii. Eu am suferit mult. Şi azi visez încă cu unii profesori şi mi-e groază. N-am fost un bun elev. Bun doar la istorie şi întâiul la temele din limba maghiară pe care adese mi le cetea profesorul ca model, - însă cel mai slab din clasă la matematici. Toată vremea la Sibiu în cursul celor opt ani de liceu am cetit de toate şi am scris poezii cu nemiluita. La cincisprezece ani am început să public la Familia şi Tribuna, vor fi vreo zece duzini de poezii slabe risipite pe la toate gazetele din Ardeal. Am fost toată vremea un revoltat pentru nedreptăţile care loveau poporul şi deşi am învăţat perfect limba maghiară n-a fost un moment în care să nu reacţionez cu frenezie împotriva lor. Din literatura ungurească, pe care o cunosc în întregime, trei oameni m-au oprit în loc: Petofi, cu strigătul lui după libertate, Madâch, învălit în tenebre, şi Mikszâth, evocatorul meşter al vieţii la ţară. Din toţi trei am făcut multe ttaduceri risipite în toate părţile. (Tragedia omului apare acum)1. în continuu însă, am trăit sub presiune, am protestat, m-am bătut, am scris poezii revoluţionare - (era vremea Memorandumului şi tata mă ducea cu el la întâlnirile de la Hermannsgarten), până la urmă în clasa a opta, după un conflict cu profesorul de istorie, m-au eliminat de la liceul de stat de la Sibiu prin noiembrie şi eu am trecut la Braşov — unde am luat bacalaureatul...
Prin contact cu Universitatea şi cu Budapesta m-a azvârlit întt-o cumplită ctizâ morală. Eu am ales literele: istoria - latina - filozofia, dar am înţeles degrabă că nu sunt făcut să fiu profesor de liceu... Viaţa noastră de-atunci în capitala Ungariei era o completă izolare. La „Petru Maior"2 am dus de la început fermentul revoltei şi al spiritului românesc. Am dat lupte mari şi agitate împotriva colegilor mai pasivi în faţa
1 A apărut mai târziu, în 1934, la Bucureşti.
2 Societatea studenţilor români din Budapesta.
900 OCTAVIAN GOGA j MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 901
regimului. Eu aveam în conştiinţa mea tot arsenalul luptei de rasă şi scriam pe atunci la „Tribuna" arricole politice, Budapesta, însă, s-a aşternut asupra mea, vâltoarea de oraş mare mi-a angajat nervii, m-am simţit deplasat pe trotuarele ei, lectura romanelor ruseşti, paralel cu Schopenhauer şi Nietzsche m-au azvârlit în mizantropie... Satul îmi apărea de departe ca o insulă de salvare senină şi onestă... La douăzeci de ani am pus gândul că trebuie să las totul şi de mai vreau să trăiesc, să fac o operă de revenire la matcă: să mă reţârănesc... Am şr plecat acasă, unde am stat patru luni în completă singurătate, înduşmănit cu mine însumi - citind Crimă şi pedeapsă de Dostoievski şi Strigoii lui Eminescu... Cine ştie ce rezerve cie sănătate rustică au triumfat atunci în mine şi m-au pornit din nou la drum?
Întors la Budapesta prin 1901 —mi se pare —cu mai mulţi colegi am scos Luceafărul. Eu am publicat în primul număr o Rapsodie iscălită cu un pseudonim de rege asirian1. Faptul că n-am învăţat carte la şcoala românească a făcut să fiu un fel de autodidact al literaturii noastre şi m-a ferit de orice şcoală... Limba mi-am făurit-o singur - am fost un fel de Robinson... Am citit multe cărţi bisericeşti din biblioteca tatei şi am detestat neologismele ca pe orice intruşi... Literaturile străine (germană, franceză, italiană) au căzut asupra mea — dar după multe rătăciri prin stele şi pe sub pământ m-am întors din nou la noi acasă. Mi-am zis: trebuie să fac în versuri monografia sufletească a unui sat din Ardeal, cu toate figutile şi toată culoarea lui... Prima mea poezie cie acest gen a fost... Dorinţă (primul volum), o concepţie bolnavă — burgheză în opoziţie cu romantismul lui Eminescu din Dorinţa lui... Era o antiteză îndrăzneaţă, dar voită, programatică. In acest vârtej de gânduri am scris întreg volumul de Poezii la Budapesta si Berlin, unde
două semestre m-au plictisit prusacii insipizi la Universitate şi de unde nu-mi amintesc cu simpatie decât cursurile lui Erich Schmidt: „Interpretarea lui Faust şi a lui Willamowitz-Moellendorl de arheologie greco-romanâ..."
în tot acest timp contact direct cu România nu am avut — la Bucureşti n-am fost decât vreo două săptămâni, înainte de apariţia primului volum. Cel dintâi scriitor din Regat pe care l-am văzut a fost, la Budapesta, N. Iorga. A venit în cercetarea arhivelor şi studenţii l-au primit cu căldură - eu i-am vorbit din partea lor (în 1901) şi el ne-a ţinut o conferinţă despre Mihai Viteazul...
După întâiul volum am avut o mate durere, care m-a oprit în drum: a murit tata şi eu m-am poticnit la Sibiu. Viaţa a început cu obezile ei cotidiene. Eu la „Asociaţie"1 ca secretar literar am făcut ce-am putut, muncă de popularizare, - am scos înainte Luceafărul şi m-am cam măcinat zilnic într-o societare de burghezi năpădiţi de gânduri mici şi intrigi mărunte. Pe atunci m-am legat şi de politică. Viaţa din Ardeal te împingea la o protestare permanentă şi nu îngăduia o retragere în turnul de ivoriu. Unirarea sufletească cu ţara, ca un prim acord al unităţii politice, trebuia făcută şi pentru asta se ceteau toate sacrificiile, chiar şi suprema jertfă a visurilor literare... Poate, trăind în alte vremi şi având în faţa mea mai puţină nedreptate şi mai puţină prostie, incursiunile mele în politică ar fi fost mai rare... în orice caz eu am resimţit cu toată puterea fatalităţii povara vremii mele şi de multe ori, când stau cu mine de vorbă, mi se întunecă parcă răsuflarea de cenuşa planurilor literare pe care o port în mine...
De la această dată drumurile mele se cam cunosc. Stând la Sibiu cu casa, am fost cu ochii peste munţi. Din când în când m-am abătut cu lunile pe la Paris, Italia, Spania... Perioada
Othmar.
1 Este vorba de Astra de la Sibiu.
902
OCTAVIAN GOGA
Renaşterii m-a atras mai mult. (între hârtiile mele am un vechi studiu asupra lui Savonarola.) Trăind în Ardeal cu sbilţul de gât, m-au cercetat pe rând, fireşte, toate răzvrătirile şi am răscolit revendicările sociale în mai multe pagini: Clăcaşiişi cele mai multe poezii din Ne cheamă pământul. Au intervenit apoi frământări intime, din care unele se răsfrâng în Umbra zidurilor.
Dintre scriitorii de la Bucureşti am fost în prietenie cu Chendi, Iosif, Anghel şi, cu toată deosebirea de vârstă, nenumărate zile şi nopţi m-au apropiat de intimitatea lui Coşbuc, Vlahuţă, Caragiale şi Dclavrancea...
Vâltoarea mai recentă o cunoşti. Cea politică nu interesează, deşi mi-a smuls nervi mulţi şi multă cerneală. în literatură, dacă-mi va fi îngăduit s-o mai privesc în faţă, mă simt astăzi ispitit de o poezie largă, umană, dincolo de plângerile trecătoare. Nu ştiu, e sufletul meu scăpat de tensiunea urii de ieri care mă trimite mai sus, ori e tendinţa unui acotd cu eternitatea - un vag impuls din anticamera morţii?
Acum văd, iubite coleg, că spovedania mea a luat proporţii îngrijorătoare - am scris-o pe repezeală între două vizite politice, nici n-o mai recitesc. Nu ştiu dacă te vei putea folosi de rândurile pripite. Voi veni, însă, la Cluj, să-ţi cer unele lămuriri pentru Coşbuc.
Până la revedere o strângere de mână de la devotatul
Octavian Goga
FRAGMENTE AUTOBIOGRAFICE*
Urmărind un scop ştiinţific, Institutul acesta de cercetări _ a crezut că trebuie să facă apel la mai mulţi scriitori, pentru a aduna material menit să documenteze şi să explice procesul lor de creaţiune artistică. Mă siliţi deci să mă opresc o clipă în viaţa mea extrem de zbuciumată, ca să privesc înapoi şi să vă înfăţişez intimitatea resorturilor mele sufleteşti, să fac - cum s-ar zice - o confesiune de atelier. îmi dau seama că lucrul nu e tocmai uşor, mai ales când această spovedanie nu vine ca un act îndelung chibzuit, ci ca un răspuns la anumite întrebări pe care le-a formulat judecata dv. ^ Voi vorbi deci cu toată spontaneitatea şi sinceritatea, destăinuindu-mă şi arătând care au fost curentele de gândire şi de simţire care m-au călăuzit în viaţă. Voi încerca să ridic perdeaua de peste un colţ de laborator literar şi să-l dezvălui în faţa dumneavoastră.
Este votba de un fel de metodică explorare intelectuală din partea dv., care, făcută după anumite norme ştiinţifice, se crede datoare ca, luminând în suflerul unui scriitor, să-1 urmărească în toate ascunzişurile lui, să-1 pună în lumină în faţa acelora dintre contemporani şi urmaşi care vor voi sâ-I vadă.
* Mărturisiri, cu ocazia deschiderii Institutului de istoria literaturii române moderne şi folclor la Universitatea din Bucureşti, în decembrie 1933.
904
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎN SEMNĂRI. JURNALE 905
Voi face deci în spiritul acesta un succint curs de anatomie sufletească.
Cea dintâi întrebare este următoarea: care sunt experienţele şi impresiile din copilărie care s-au întipărit mai adânc şi s-au reflectat apoi în scrisul meu?
înainte cu cincizeci de ani şi câteva luni (foarte multă vreme...) m-am născut într-un sat care se cheamă Răşinari, la poalele Carpaţilor şi la 12 km de Sibiu, un sat frumos, o comună care n-a făcut parte din iobăgia din trecut, fiindcă era ceea ce se cheamă sub stăpânirea ungurească „fundtts regim"'şi cum se spunea în româneşte, în vechile noastre scrisori, în zapise, „slobod crăiesc sat".
Această comună reprezintă o puritate de rasă, absolută: 6000 de locuitori, 6 000 de suflete arătau statisticile ungureşti în această comună şi care erau cu toţii români. Jandarmii unguri erau singurii străini care se găseau în Răşinari, unde mulţi dintre ei sfârşeau prin a lepăda haina de paznici ai ordinii, ca să se însoare acolo şi să devină români.
Erau deci deznaţionalizaţi de mediul absorbant, în această atmosferă m-am născut, la poale de munte, unde în mod organic am avut totdeauna tendinţa să mă urc pe creste şi de-acolo, din vârful Cindrelului, să văd cele două aspecte ale aceluiaşi popor; soarta a vrut deci să iau de la început contact cu realitatea, găsindu-mă pe coloana vertebrală a românismului.
Cred într-un determinism geografic, care îndrumează toată mentalitatea noastră şi, fireşte, întreaga structură sufletească şi intelectuală.
Dacă m-aş fi născut la periferia etnică a neamului, acolo unde apăsarea unei culturi străine s-ar fi resimţit în mediul în care mă mişcăm, desigur că acest stigmat m-ar persecuta în cursul vremii, necontenit.
M-am născut însă la graniţă. Am ştiut deci, din primul moment al vieţii mele, că există graniţe; am ştiut ce înseamnă existenţa graniţei: un piron înfipt în carnea unui popor.
Părinţii mei sunt intelectuali, ceea ce se chema intelectualitatea ardeleană din acele vremuri. Cultura se făcea la adăpostul bisericii, fiindcă profesiunile pe care le acorda statul erau numai penttu străini şi unguri. Tatăl meu era preot la această biserică, ce îşi avea daniile ei de munţi, cum spun hrisoavele, care se păstrează acolo, de la Matei Basarab. Dacă aş face o disecare a stării mele sufleteşti, ar trebui să mă întreb care e cauza acelei dualităţi, care, ca o fatalitate, m-a urmărit în viaţă? Literatura, de o parte, şi de alta, chemarea către trebile publice; pe de o parte, abstracţiunea, pe de altă parte, jocul realităţilor?
Eu cred că şi aici aş găsi un fel de dezlegare în sens atavic.
în ce priveşte părinţii mei, mama era, după naştere şi de felul ei, de la munte; tata era de pe câmpie. Vedeţi deci o îmbinare sufletească: muntele reprezintă prin psihologia lui mai mult contactul cu realitatea, mai mult tendinţa de a intra în afunziuni, mai mult acţiunea, câtă vreme câmpia reprezintă orizontul larg, tendinţa de nostalgie, ele povestire. Aceste două elemente s-au transmis în sufletul meu şi sub povara lor se menţine aceasră zbuciumare paralelă, care se traduce în cele două îndeletniciri ale vieţii mele: literatură şi politică.
Sunt întreV>at dacă dintre figurile Ardealului evocare în poezia mea sunt unele care s-au întipărit din copilărie? Desigur că da!
Eu am trăit până la vârsta de 9 ani la sat; am trăit însă nefiind ţăran, ci ca un înregistrator conştient al satului.
Am privit sarul şi l-am despicat programatic, dându-mi seama că el e cel mai mare rezervor de energie naţională; am crezut de la început, prin ttansmisiunea strămoşilor şi părinţilor
906
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 907
mei, în ideea de rasă; am crezut deci în sat, fiindcă satul era sinteza care reprezintă înaintea mea marele tot: neamul.
Am cutteerat satul cu ochii deschişi, conştient că fac o analiză permanentă şi că fiecare clipă de contact al meu cu ţărănimea e o clipă de studiu, de interpretate, de disecare a acelui izvor de energie, care se confundă, în judecata mea, cu însuşi tostul existenţei noastre. Am crezut în sat şi am căutat în sufletul poporului nostru; şi vă spun sincer că, în acest microcosm, am descoperit oglindindu-se o viaţă sufletească foarte bogată.
Dacă s-ar gândi cineva să-şi ia asupra lui sarcina ca să caute la sat toate figurile pe care le-au eternizat marile literaturi, le-ar găsi, desigur, într-o formă rudimentară, dar le-ar găsi acolo. Există la ţară şi Hamlet şi TartufTe; există Avarul lui Moliere; există Othello; toate figurile complicate şi toate marile pasiuni clocotesc jos în adâncime. Nu e nevoie de un plastron, ca să simţi un suflet bătând şi instincte foarte puternice mani-festându-se. Eu am urmărit toate figurile satului şi am luat legătura mea sufletească cu ele; mi-am dat seama că osatura poporului e la ţară şi că, dacă vrem să credem într-o logică viitoare a evenimentelor, care să ne salveze, trebuie să credem în ţăran şi în sat. Deci eu, din fragedă copilărie, am urmărit satul, cu toate figurile lui. Am avut contact cu toate frământările anonime, cu toate bucuriile, începând de la botez şi până la coborârea în pământ. Participând însă la această viaţă a satului continuu, am rămas oarecum deasupra mulţimii, un observator al ei, înregistrator conştient al tuturor evenimentelor dimprejurul meu. Mă duceam la horă - mai puţin la horă -mă duceam mai mult la şezători, dar aceasta nu la Răşinari, ci într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu, unde aveam o moşioară, şi mă lăsam furar de atmosfera de nostalgie, de lene, de căldură a sufletului, care se respira acolo în nopţile de vară.
Fiindcă eu mă întorceam de la şcoală la ţară numai vara -eram la şcoala ungurească de la Sibiu, unde am mers când aveam 9 ani, după ce terminasem şcoala primară din Răşinari şi din care am ieşit fără să ştiu o vorbă ungureşte - la ţară, vara, mă apropiam de popor, treceam în mijlocul ţăranilor, făceam să se înlăture acel sentiment de diferenţiere socială, care persista în primele clipe, şi urmăream zi cu zi, ceas cu ceas, tot ce era frământare sufletească în jurul meu. în serile de vară, când se ţineau şezătorile pe prispă, eram şi eu chemat la ele şi asistam, desigur, robit şi de farmecul cântecului, dar şi de conştiinţa că trebuie să-mi îmbogăţesc capitalul meu de folclor românesc; sunt amintiri simpatice şi stărui cu drag asupra lor.
Când mă duceam între ţărani, pentru primul moment se făcea linişte între ei; era acea mişcare de jenă a săteanului, care nu-şi traduce imediat sentimentele în faţa noului-venit; dar peste câteva minute, legătura sufletească cu ei fiind luată, începea acel fluid să circule între noi, începeau cântecele şi eu mă întorceam de la aceste întreprinderi încărcat de muzică şi povestiţi, venind de la aceste incursiuni cinegetice cu prada mea, care, desigur că era substratul sufletesc al operelor mele. Pe urmă începea în sufletul meu elaborarea aceea chinuitoare a cuvintelor, care trebuie să-şi dea întâlnire în creierul unui om, când două noţiuni se întâlnesc şi se îmbrăţişează pentru a nu se mai despărţi niciodată. Dacă aş căuta să hotărăsc printr-un fel de analiză, uitându-mă foarte adânc în mine, de unde purced legăturile mele indesrructibile cu viaţa populară se ajunge până acolo la acele clipe ale serilor de vară, când, împreună cu părinţii mei, acel preot de la ţaţă, cu mama mea, şi cu fraţii mei, toată familia, ne cufundam în marele suflet al ţăranului nostru.
în acea vreme, în Ardeal, era o viaţă foarte zbuciumată; erau adică luptele pe care le duceam, luptele politice de afirmare naţională, împotriva apăsării ungureşti; pe Ia anul '90 s-a tidicat
908
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
909
la apogeu tendinţa de distrucţie a guvernului de la Budapesta, adresată poporului român din Transilvania. Ideea imperialismului unguresc, care s-a profesat, pe la sfârşitul veacului al 19-lea, de către guvernele din Budapesta, a produs o formidabilă reacţiune moleculară în sufletul românismului din Ardeal, la care, în mod natural, participam.
Sub aceste împrejurări, am începur să scriu foarte curând, mi se pare la 9-10 ani. Şi pentru că în educaţia pe care mi-o făceam acasă, până la aceasră vârstă de 9 ani, eram îndrumat de părinţii mei, în special de mama, care era o intelectuală, trebuie să ştiţi atmosfera în care am trăit atunci.
M-am născut într-o vreme când principiul naţional domina toate fluctuaţiile sufletului românesc.
In istoria Europei au fost mai multe curente, care, în cursul vremii, în mod srăruitor, au influenţat sensibilitatea popoarelor. A fost, de exemplu, Reformaţiunea: 100 sau 200 de ani, continentul, prin toţi porii lui, a resimţit necesitatea preocupărilor sufleteşti religioase. Veacul al 19-lea e veacul principiului de naţionalitate. în veacul al 19-lea s-a lansat ideea identificării graniţelor etnice cu graniţele politice; în veacul al 19-lea s-a elaborat unitatea popoarelor.
Desigur, mai întârziaţi decât alţii, din cauza aşezării noastre geografice, aceste idei din cursul veacului al 19-lea au fost în mod postum resimţite în conştiinţa noastră şi trecute în instinctul nostru popular. Toţi cărturarii, toţi scriitorii noştri, toţi au perpetuat generaţii întregi acest vis, de la unul la altul, şi eu nu mă găsesc decât ca o verigă într-un lanţ de evoluţie: nu sunt decât continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe.
M-am născut deci într-o vreme când protestele de rasă erau pe buzele tuturor şi când acest sentiment era atât de puternic, încât umbrea pe toate celelalte.
Era atmosfera celei mai sălbatice persecuţii a românilor din *    Transilvania; era o opresiune, pe care o ştim cu toţii, rami-::;    ficându-se până în cele mai mici îndeletniciri ale vieţii de la ţară. 3/    Desigur că ea trezea protestarea şi eu m-am născut în această r i.    protestare, m-am născut cu pumnii strânşi, sufletul meu s-a i >     organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară. . Revolta era aşa de puternică, încât, punându-mi acum
. ^    întrebarea, în mod postum, dacă cu această structură de nervi ■ i    şi de suflet m-aş fi născut în altă ţară, dacă dispoziţiile mele de ?     înregistrare ale sufletului erau cele native, atunci trebuia să-mi caut în orice culcuş social o seamă de dezmoşteniţi, să mă apropiu de ei.
Astfel, primele mele poezii au fost cu caracrer social, nu erotic. Mai mult, aş putea să vă spun că poezia erotică mi se părea un act personal, un act care mă privea numai pe mine şi un sentiment de quasi-decenţă literară mă oprea ca de poeziile mele erotice să ia cunoştinţă şi alţii.
Vocaţia mea literară?
E o boală de familie: străbunicul meu, care a murir la 1812 şi care se chema preacucerniculprotopop Sava de la Răşinari, a fost un cărturar şi a lăsat în casa lui foarte multe scrieri, unele ticluite de el, cele mai multe copiate: vreo 30 de cărţi în manuscris, care se găsesc unele în muzeul de la Petersburg; altele înmânate lui Weygand, la Lipsea, împrumutate de tată! meu, ca să nu le mai primească înapoi; pe altele, d-1 lorga le-a trecut la Academia Română, unde se găseşte o foarte frumoasă copie după învăţăturile lui Neagoe Basarab; şi numai una din aceste 30 de cărţi mai e la mine. Vasăzică, boală veche.
Pe urma preacucernicului protopop Sava, a venit un alt preacucernic protopop, tatăl mamei mele, care şi dânsul era
910
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
911
cărturar şi care, în acel timp, a fost profesor de muzică In Seminarul din Sibiu.
Prietenul lui Cipariu, el l-a scăpat la 1848, când a fugit dc unguri, fără ca prin aceasta să-şi ia vreo răspundere asupra lui în legătură cu sistemul ciparian de a scrie. Şi dânsul, protopopul acesta, a trăit 3 ani la Râmnicul Vâlcea, fiind protopop pe vremea tevoluţici din 1848, stând la un boiet din Glogoveni, de unde s-a întors acasă încărcat de amintiri, plin de cântece şi de toate acele impulsuri, pe urma cărora nepotul sau strănepotul lui a venit să constate o indisolubilă legătură între cele două versante ale Carpaţilor. Mama mea a dus mai departe această boală de familie, fiindcă şi dânsa a scris, chiar şi poezii, înainte cu 40—50 de ani, pe care le-a publicat în revista Familia de la Oradea Mare, unde se scria în vremurile acelea.
In orice caz, am avut o educaţie mai mult germană decât franceză, încât din toată copilăria îmi aduc aminte că am avut mereu sub ochi baladele lui Uhland.
Ca o notă de curiozitate, pot să vă spun că Fiminescu, în peregrinările lui continue prin Ardeal, acest suflet chinuit care şi-a dat seama nu numai că e vorba de a forma o unitate literară şi sufletească, dar, pentru a constata aceasta, a simţit nevoia s-o verifice la faţa locului, Eminescu a stat 2 zile la Răşinari, în casa acestui protopop, care, aflându-1 prin anul 1868 într-o situaţie oarecum de lipsă de mijloace, i-a făcut rost de ce-i trebuia şi pe urmă l-a trecut înapoi în ţară, neavând paşaport, prin Vama Cucului.
Despre acest episod din viaţa lui Eminescu vorbeşte Nicolae Densustanu în scrisoarea publicată în Anuarul Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român pe anii 1899—1900.
Unde am publicat, în ce împrejurări, ce răsunet au deşteptat şi ce temă au avut primele melc poezii?
Am început să public pe la 14 ani. îmi aduc aminte, cea dintâi poezie s-a tipărit la Revista Ilustrată, care apărea la Gherla,
sub conducerea şi îndrumarea unui literat amator folclorist, I. Pop Reteganul şi care la poşta redacţiei, ca răspuns la pseudonimul sub care trimiteam poezia să mi-o publice, rostea o profeţie măgulitoare: ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.
Am publicat mai târziu la o revistă din Sibiu, care se chema Tribuna Literară şi apărea acolo ca o anexă Ia cunoscuta Tribuna, fondată de Slavici, în acel timp eu fiind la Sibiu, elev la liceul unguresc. De la 9 ani, am trecut la acest liceu, neştiind nici un cuvânt unguresc, şi a trebuit să învăţ această limbă care, după cum ştiţi, n-are nici o legătură cu limba noastră. Curând, pe măsură ce primeam noţiunile de cultură străină, mi-am dat seama că trebuie să instrumentez un proces de eliminare conştientă, pentru ca această cultură pe care o primeam să nu mă facă un fel de ienicer al civilizaţiei ungureşti. Trebuia să bag de seamă ca această instrucţie zilnică să fie de esenţă pur cerebrală, fără să atingă resorturile intime ale sufletului şi fără să lase urme în conştiinţa mea naţională. Am publicat deci în aceste reviste.
Pe urmă am trecut la Familia, de la Oradea Mare, unde se găseau bătrâni scriitori, din punct de vedere literar, întârziate figuri anacronice, care pe vremurile acelea făureau Traianide şi epopei cu Decebal.
în fruntea acestei reviste era venerabilul losif Vulcan, membru al Academiei, care avea meritul de a fi luat contact cu oamenii din Vechiul Regat, de a fi deschis astfel graniţele literare. Am scris acolo preţ ca de un volum de poezii, dacă s-ar aduna, dar aş interzice, fireşre, astăzi, publicarea lor. Toare sunr răzleţite prin aceste reviste din Transilvania şi sunt încercări tinereşti, răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene.
Atmosfera literară din Ardeal, acum vreo 30 de ani, era o armosferă foarte primitivă. Literatura venea din Vechiul Regat. Dintre autorii ardeleni, era singur Coşbuc care, cu un talent strălucit, era pentru mine un permanent subiect de curiozirate
912
OCTAVIAN GOGA
literară; marele talent epic, cascadele de lumină care se desprind din poezia lui Coşbuc m-au atras întotdeauna, însă configuraţia lui idilică n-a avut accente de înrudire cu sufletul meu.
Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului; n-am putut să-1 văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelele sale şi nici n-am putut să-1 văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc.
Şi atunci, mă interesa de aproape factura literară a operei literare integrale a lui Coşbuc, însă aceasta nu poate constitui un punct de influenţă literară.
Adevărata influenţă, covârşitoare influenţă, o exercita Eminescu, desigur eu marea lui instrumentare artistică şi cu acea morbidezza care se degaja din toată vraja poeziei lui.
Citeam însă foarte multă literatură străină; am citit traduceri germane şi ştiţi că traducerile lor sunt foarte bune. Pe urmă, au venit traducerile ungureşti. Ungurii au tradus operele clasice şi operele mari din străinătate. Ca să vă faceţi o idee, vă spun numai că Shakespeare e într-a 4-a traducere completă, în ungureşte.
Deşi am citit de toate, totuşi nu pot spune că m-am influenţat de-a binelea, adică nu mi-a pricinuit o criză de conştiinţă sufletească nici una din aceste cărţi germane.
O singură carte e care m-a zguduit: Raskolnikojf. Atmosfera de mesianism, scormonirea durerilor, tendinţa aceea de mister care planează peste capul chinuitului scriitor rus, în Raskolnikojf, şi-au înfipt ghearele în sufletul meu din primul moment şi mi-au dat o adevărată zguduire de nervi, care m-a ţinut aproape un an de zile. N-am pomenit, m-a dus într-o adevărată criză de conştiinţă şi care m-a făcut să trec printr-o revizuire a problemelor morale şi să-mi schimb cu torul concepţia de viaţă.
Pentru întâia oară, am văzut suferinţele chinuitoare apărând în faţa mea şi încleştându-mi sufletul, trezindu-mi idei, care sunt datot să vi le împărtăşesc şi d-voastră.
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
913
Aşa de mult m-a influenţat Dostoievski, prin această carte, încât, şi sub influenţa lui J.-J. Rousseau, am început să-mi elaborez, la vârsta de 20 de ani, o întreagă teorie de ordin moral.
Mi-am zis: civilizaţia e putredă, e bolnavă. înţelegeţi mai bine protestarea care mă stăpânea, când vă daţi seama că această civilizaţie, cu care luam contact, era agresivă la adresa mea, era vinovată, fiindcă tindea să mă desfiinţeze. Şi atunci, civilizaţia fiind vinovată, datoria mea era să mă desfac dc ea; şi am făcut o întreagă teorie, asupra căreia nu mai stăruicse acum, de reţărănire.
îmi ziceam: să mă întorc Ia sat şi să refac în mine procesul prin care au trecut strămoşii mei, de care mă desfăcusem.
îmi aduc aminte că, sub impresia acelor frământări, îmi combinasem planul să mă întorc la ţară, să mă desfac de toate atributele văzute şi nevăzute ale civilizaţiei, să mă duc acolo în mijlocul ţăranilor, să-mi iau o fată de la horă, să mă însor cu ea şi să-mi zic: eu sunt Ion Botezătorul. Din această cununie care s-ar face între un intelectual scârbit de aceste aspecte ale civilizaţiei vinovate şi între o fată care reprezintă principiul sănătăţii populare, îmi ziceam, va trebui să iasă Mesia.
Apoi îmi făcusem şi un plan literar în acest sens şi mai există undeva, prin hârtiile mele, însemnările unei cărţi care nu s-a scris şi care avea titlul: Ion Botezătorul.
Ne găseam atunci, la Budapesta, câţiva băieţi de 20-23 de ani şi simţeam penibila singurătate morală în care ne zbăteam în acel oraş. Eram cam 300 de studenţi români acolo, pe malul Dunării, condamnaţi prin practicile de deznaţionalizare ale statului din care făceam parte să devenim nişte ieniceri ai culturii străine, ca pe urmă tot noi să asuprim poporul de unde am plecat.
Intenţiile acestea s-au întors împotriva celor care le-au conceput. Ar trebui să fie cineva romancier, ca să reînvie zilele de atunci, acea epocă, şi să redea pentru posteritate această
914
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 915
grozavă frământare sufletească în care trăiam noi, tineretul din Transilvania, în acele vremuri.
Când s-ar reda această frămânrare, s-ar înţelege sensul lucrurilor şi puterea noastră de protestare, dar şi slăbiciunile şi chiar stigmatele acestei generaţii, din care fac şi eu parte şi care, în mod fatal, a trebuit să se resimtă de urmele unei culturi străine.
Adunaţi acolo, la un moment dat, ne-am gândit că trebuie să facem o revistă a noastră, a eminescienilor de atunci, de la Budapesta.
Crezul nostru literar se vede din însuşi titlul revistei: Luceafărul.
Acest titlu l-am găsit noi mai potrivit şi înrudit cu starea noastră sufletească şi cu conştiinţa noastră literară din acele vremuri. Am făcut mai târziu şi o tipografie; şi era, desigur, interesant să vezi în acest oraş, în această capitală, adunate mănunchiuri de 10-15 băieţi care, în subsolul unei case ungureşti, singularizaţi sufleteşte şi diferenţiaţi de ceea ce era în jurul lor, întocmai ca dinamitarzii, pe sub pămânr, lucrau la prăbuşirea Imperiului austro-ungar.
Pot spune că am reuşit.
Dacă eta o influenţă literară cu care să fim într-o înrudire permanentă, nu putea să fie decât aceea a literaturii din Vechiul Regat. Noi înregistram tot ce se producea în Vechiul Regat.
Nu trecusem graniţa înspre Predeal, dar eram într-o permanentă înrudire cu Tara, prin acesre tipărituri, care menţineau fluidul sufletesc între cele două provincii, peste alcătuirile omeneşti, vremelnice.
Noi înregistram orice carte care apărea în Vechiul Regat; o carte care apărea pe acele vremuri era pentru noi mai mult decât un act literar: lua proporţiile unui mare act politic. O nuvelă de Delavrancea şi careva pagini din Vlahuţă erau
adevărate acte politice, care întăreau capacitatea noastră de rezistenţă naţională.
în asemenea împrejurări a apărut volumul meu de versuri de la 1906. Care era crezul meu literar la această epocă?
Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filttează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă.
Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliuni.
Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţă.
O asemenea atmosferă, în care trăiam eu, nu putea să producă o altă conştiinţă literară decât aceasta. Mi se pare că, în asemenea circumstanţă, frământările de ordin pur individual trebuie să fie puse la o parte; că, în vaierul celor mulţi şi în această mişcare mare a maselor, sufletul tău trebuie să fie frământat, trebuie să fie un zbucium care, pe vârfuri de munţi, seamănă revolta din culme în culme, din pisc în pisc. Iată care a fost crezul meu literar din acele vremuri.
Vă puteţi închipui cum, cu asemenea credinţe, literatura mea nu putea fi expresia unui egoism şi, de aceea, în primul meu volum de versuri nu există decât poezii larg sociale şi, în mod timid, la urmă, una sau două poezii erotice. îmi aduc aminte cum băttânul Maiorescu, care m-a primit cu foarte multă bunăvoinţă, el, care era un mare înţelegător al literaturii şi al sufletului, a rămas impresionat de această lipsă a elementului erotic şi, la un moment dat, într-o scrisoare pe care mi-a scris-o, mă întreba: „ei bine, dar unde e Venus Anadyomene?"
Eu i-am făcut răspunsul şi i-am dat lămuririle ce credeam, arătându-i cu sfială că acest element, în paginile unui pedagog chinuit al poporului, cum mă gândeam eu că trebuie să fie un
916 OCTAVIAN GOGA
scriitor, acest element de ordin pur subiectiv ar fi oarecum deplasat. Am fost înţeles.
Cu toate acestea, ca să fiu înţeles şi mai bine, i-am trimis câteva poezii erotice, să le puie la cântar. Mi-a răspuns şi cu am fost satisfăcut de răspunsul lui.
Sunt întrebat dacă poeziile acestea ale mele, în traducerea maghiară, au deşteptat vreun interes literar?
Da. Cât priveşte răsunetul acestor poezii ale mele în litera-tura maghiară; însă, trebuie să ştiţi că între noi şi unguri era un adevărat zid chinezesc.
Nu aveam nici o legătură sufletească unii cu alţii. Noi trăiam complet diferenţiaţi şi astfel nimic din ce apărea la noi nu se traducea în limba maghiară.
Cu toate acestea, s-a găsit unul care a tradus un volum din poeziile mele şi din Coşbuc, şi traducerile sunt destul de bune.
Sunt întrebat ce influenţă au putut avea asupra mea directivele literare maghiare de atunci şi cât a contribuit atmosfera din capitala Ungariei la diferenţierea mea?
Eu, capitalului ungar sufletesc, i-am opus capitalul meu sufletesc de protestare. Eu mă singularizasem, făceam un proces de eliminare a tot ce primeam în contactul cu poporul străin.
Capitala Ungariei mă silea să fiu oarecum un om condamnat, să ttăiesc între străini, să fiu un fel de Robinson printre sălbatici, să-mi fac eu singur propriile mele unelte, cu care să mă menţin, şi aceasta am făcut-o având la bază folclorul, limba româneasacă vorbită în regiunea în care m-am născut; al 2-lea, cărţile bisericeşti; al 3-lea, literatura cultă. Aşa că, contactul meu sufletesc fiind cu poporul, eu nu pot să spun că am fost îndrumat în cele literare prin contactul cu Vechiul Regat.
Am trecut hotarul numai după ce am scos primul volum de poezii. Din literatura ungurească am citit foarte mult. Nu m-a influenţat însă decât sufletul curat al lui Petofi, unul dintre cei mai însemnaţi poeţi ai şcoalei romantice de la 1848, un
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 917
foarte mare poet, cu o extraordinară viziune, încadrată în romantismul vremii. Era un mare cântăreţ al libertăţii şi acesta era un punct comun între mine şi el.
De aceea, când am fost la Seghedin, în închisoare, mai târziu, primarul Seghedinului cerândn-mi un autograf, eu i-am tradus în româneşte o poezie a lui Petofi, care era o apoteoză a libertăţii.
Poate că clin contactul spiritual cu literatura ungurească m-am ales cu această apologie a libertăţii, care se degajează din clocotul subteran al literaturii mele, fără să fiu influenţat de literatura aceasta.
Din scriirorii lor, am citit cu mare plăcere şi am tradus Tragedia omului de Emmerik Madâch, un poem dramatic, unde se vede influenţa lui Byron şi Goethc. Dintre poeţii unguri mai noi, am avut predilecţie pentru Andrei Ady, care avea două note interesante: era sub influenţa şcolii lirerare postverlaine-iene şi, în acelaşi timp, din cauza unui criticism aproape bolnav, se simţea prieten cu noi şi cu toate popoarele oprimate din Imperiul austro-ungar.
M-a atras poporanismul, pentru că se ocupa de ţăran, de ţăranul în care trebuie să vedem un rezervor de rasă, şi pentru că se lansa concomitent şi un sentiment moral: ţăranul e clasa care suferă.
Sămănătorismul însemnează o atitudine de simpatie faţă de ţărani, de cei obijduiţi, o mişcare de răscolire a frământărilor de jos.
Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că n-am fost niciodată ceea ce se cheamă un sămănătorist, n-am fost înglobat în această mişcare literară.
Literatura a avut totdeauna o tendinţă dezrobitoare, ca să zic aşa, o tendinţă de a se apropia de cei umili, de cei care suferă. De aceea, rolul covârşitor al ţăranilor în literatura noastră de atunci.
918
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie.
Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalirate.
Am zis că a oprima şi a suprima o manifestare de particularism local, sufletesc, înseamnă a fura din marele tezaur al universalităţii.
De aceea, pe opresorii care strangulează popoarele îi socotesc un fel de tâlhari ai umanităţii.
De aceea, eu, recunoscând un specific naţional, în mod natural am susţinut că tradiţia trebuie să fie osatura unui popor.
Vă spun sincer: cu această credinţă, am refuzat ceea ce se cheamă „modernism", „literatură modernă", la noi. Mi s-a părut fără rădăcini, un fel de uşoară mimetizare artistică. E ceva de import, care nu poate să prindă. Literatura ttebuic să izbucnească local, vulcanic, din rărunchii unui popor, căci numai atunci îşi are valoarea ei. Altfel, e pur şi simplu un fel de joc de copii, fără consecinţe.
Ce dâre a lăsat influenţa germană şi ce modificări a adus influenţa franceză?
Trebuie să spun că eu am fost mai mult în legătură cu literatura germană, de la Goethe la Schiller începând până la poezia germană antebelică care se sfârşea cu Richard Dehmen.
De ce? Pentru că am găsir mai multă reflecţiune, înclinare spre filosofie şi acel impuls spre mister, pe care îl au mai mult popoarele de la Nord decât popoarele latine. Am avut o mare admiraţie şi un sentiment de mare respect faţă de poezia germană din veacul al 19-lea. Toate tendinţele ei de abstracţie, de reflecţiune şi toate tendinţele de mister, care se degajează din ea, au avut mai mare repercusiune asupra mea decât nota retorică a poeziei franceze, până la Verlaine.
N-am putut să am nici o afinitate specială cu romanticii francezi de la începutul veacului al 19-lea, căci, în grandilocvenţa
lor, vedeam mai mult retorică decât sinceritate şi spontaneitate. M-am apropiat mai mult de Baudelaire şi Verlaine. Ca înregistrare sufletească, aş putea accentua legătura mea cu poezia franceză de la Verlaine şi Baudelaire încoace. O influenţă directă am resimţit-o pe urma contactului cu literatura italiană, şi în special remarc o înrudire cu poezia Adei Negri, care însemnează o răscolire de frământări a sufletului italian, o răscolire a tuturor elementelor care reprezintă principiul de suferinţă şi de muncă: Tempesta şi Fatalitâ.
Eu am pornit în literatură de la o idee monografică a unui sat: am crezut că satul reprezintă prin sine unitatea organică a sufletului acestui popor; satul reprezintă prin sine expresia purităţii de rasă; să dau deci monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el, şi atunci dau un petic de generalitate, o pars pro toto. Aşa că primul volum, pe care eu, dintr-un sentiment explicabil de modestie, l-am intitulat Poezii, pe când trebuia să poarte titlul: Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului şi le-am făcut să defileze înaintea mea. Pe acele vremuri eram călăuzit de ideea de a mă confunda cu satul.
Era în intenţia mea să fac un fel Georgicon, în care să se înseileze un fel de poezie largă, a tuturor îndeletnicirilor româneşti de la ţară.
Insă toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de ţăran direct în el.
în cursul vremii, am fost răpit de alte preocupări literare şi am lărgit noţiunea de sat la noţiunea muncii, scriind: Ne chiamă pământul şi, pe urmă, In umbra zidurilor, subiecti-vându-mă.
Am trecut la Ne chiamă pământul, lărgind nota socială.
încă din volumul Poezii, poema Clăcaşii reflectă noua evoluţie a mea, în sensul încadrării în marele principiu de etică socială. Desigur, în umbra zidurilor a venit cu o notă oarecum
920
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 921
superioară în frământarea mea individuală. Eu socotesc ca literatura, şi arta, e un domeniu al sincerităţii implacabile; minciunile nu se pot duce în templu; ele rămân afară; în fala altarului ne înfăţişăm cu sufletul aşa cum suntem noi.
De aceea, pe măsură ce viaţa mea evolua la oraş, desigur că am căutat să stau încontinuu „sub umbra zidurilor".
Astăzi, am lărgit orizontul, în măsura în care notele vremelnice s-au dat la o parte şi în măsura în care, prin lărgirea hotarelor, de care vorbeam, s-a produs oarecum şi o uşurare de ordin moral în sufletul meu.
Am spus-o întotdeauna: acest război a dat drumul capitalului de ură pe care îl acumulasem, căci până la război, între mine şi umanitate, era totdeauna un jandarm ungur.
In ce priveşte procesul de ereaţiune, de care mă întrebaţi, natural că e capricios, e legat de asociaţii de idei, care nu se pot urmări totdeauna. Dacă vă interesează, vă pot spune însă geneza câtorva poezii, pentru a vă da, cum s-ar zice, o privire în atelierul foarte ciudat al unui suflet.
Prima poezie, în otdine cronologică, din primul meu volum, e Frumoasa cea din urmă. E o poezie cu care am vrut să contrabalansez Mortua est. Am văzut pe Eminescu şi plângerile lui pentru o femeie murind şi eu am crezut că trebuie să fac o femeie-abstracţiune, o femeie-idee şi am scris Frumoasa cea din urmă.
Pe vremea aceea, atmosfera literară de la noi era sub influenţa lui Eminescu şi a Epigonilor lui; era o atmosferă de universală plângere; nu erau decât „file veştede", „file rupte", nu citeai decât poezii de renunţare, nu auzeai decât această tânguire în surdină, era resemnarea braţelor încrucişate.
Aceasta nu putea să cadreze cu sentimentele pe care le aveam; o asemenea atmosferă de resemnare o găseam cu totul nepotrivită, îmi ziceam: cum se poate ca un popor nou, tânăr, aproape la începutul civilizaţiei lui, la 20 de ani după
~n?  emanciparea de sub turci, să se prezinte cu ochii plânşi pe arena i':  istoriei universale?
Şi îmi ziceam: această discordare nu poate fi decât un I   fenomen pur individual. Pe mine, ca scriitor, susţineam eu, nu \    mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulţimii, vâltoarea sufletească a poporului din care fac parte. Aveam, cum vedeţi, o concepţie optimistă. Nu puteam însă, natural, să mă apropiu de Alecsandri, care, în evoluţia literară, era un î   quasi-perimat; şi mai ales, optimismul lui Alecsandri mi se |  părea o manifestare intelectuală mai mult de suprafaţă, decât de adâncime.
Realitatea nu era la baza concepţiei lui Alecsandri. Literatura lui se înfăţişa ca o frumoasă dantelărie, era o viziune colorată şi plină de pitoresc, însă era dincolo de adevăr. Nu am văzut niciodată ţăranul român aşa cum l-a văzut Alecsandri, socot eu, mai mult din balcon, îmbrăcat în haine de duminecă. '',        Vă aduceţi aminte: mai târziu, sub influenţa Junimei de la i   Iaşi, a ajuns la modă filosofia lui Schopenhauer, inrrodusă la r    noi din Germania. Dar dacă în Germania această filosofie îşi găsea o justificare, la noi nu avea nici un rost.
De aceea, mi-am zis că e timpul să dispară din literatura *     noastră această atmosferă şi să intervie un curent de gândire care, în cugetul românesc, să producă o revoluţie crearoare. Din această concepţie s-au înfiripat poeziile mele.
în Dorinţa se vede influenţa lui Eminescu, din Vino-n codru la izvorul, care tremură pe prund, dar o influenţă manifestată prin contradicţie.
De asemenea, Vlahuţă are o poezie asemănătoare, şi O. Carp. Poezia mea, Dorinţa, era o poezie burgheză:
Departe-aş vrea de-aici să vii, In alte lumi senine, In dimineaţa de Florii Să mă cunun cu tine
922
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
şi continuam: să avem o casă în satul nostru, tu să fii cea mai frumoasă, iar eu cel mai deştept din sat; să avem copii, să-i ducem la şcoală şi, când voi muri şi va întreba lumea: pe cine îngropi, părinte, pe un anonim? el să răspundă: pe-un om de omenie.
Poezia Noi, care a devenit aşa de cunoscută, a fost scrisă pentru revista Luceafărul, la început, în primul număr, pe care îl adresam Reginei României, Carmen Sylva. Era, cum vă spun, atunci, fiecare manifesrare literară şi un act politic. Prin aceasră dedicaţie, noi, de Ia Budapesta, ne adresam nu numai poetei Carmen Sylva, dar şi Reginei României. Şi pentru ca să-i arătăm cine suntem noi, nenorociţii care veneam cu această revistă, am scris poezia Noi şi i-am trimis-o la Castelul Peleş.
Poezia Oltuls-a născut la Budapesta şi vă pot spune, ca un element de curiozitate literară, că am scris-o înainte de a vedea Oltul. Am înjghebat-o având în faţă Dunărea şi în spate mişcarea haotică a unei capitale, care voia să mă stranguleze. Sub stăpânirea acestui sentiment de protestare, în faţa apei care se ducea la vale, au răsărit strofele mele. Mai târziu, peste câţiva ani, după ce am trecut în Regat, am ajuns la Călimăneşti, într-o zi de iarnă, unde mă dusesem să stau o lună, pentru că pregăteam atunci cartea Ne chiamă pământul; atunci am văzut Oltul de aproape, pentru întâia oară, şi am stat lângă el o lună de zile.
îmi aduc aminte de căsuţa de la Căciulata, unde stăteam adesea pe malul Oltului. Era iarnă, Oltul îngheţat; trosnea ghiaţa când se umflau apele, ca nişte încheieturi care nu s-au întins de mult; mă uitam spre drumul de la Cozia şi, de departe, pe fondul alb de zăpadă se desemna silueta unui popă sau călugăr care venea domol călare, ţăcănind în buestrul calului. în iarna aceea, am simţit că e un trecut românesc, care mai vorbeşte prin poveştile lui, şi că sunt realmente în faţa tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie, silabă cu silabă, atunci vă pot spune că
mi-a părut că am înţeles-o mai bine şi că simţeam că vine de foarte departe.
Da, subiectul literar, el se plimbă, el vine cu noi, îl ducem în subconştientul nostru, el e un tovarăş, care din când în când înalţă capul sau se dă la o parte, ca să vie iarăşi.
Vă pot spune că aşa am plimbat eu imaginea clăcaşului român pretutindeni; am dus-o cu mine, m-a persecutat prin muzeele din Berlin şi am scris această poezie, Clăcaşii, în grădina de la Charlottenburg. Am cântat simţirea mea cu atât mai veridic, cu cât eram mai departe de ţară, fiindcă o duceam în sângele meu.
în timpul neutralităţii am scris Cântece fără ţară. Mă socoteam dator, mai ales venind aici, să răscolesc totul pentru triumful unei idei şi, vă spun sincer, de atunci, din momentul în care visul nostru s-a realizat, de atunci simt o îndrumare largă, spre marile probleme ale omenirii, şi volumul, pe care aş vrea să-1 public acum, aş dori să poarte titlul: Din larg.
în aceeaşi atmosferă am scris şi piesele Dotnnul Notar şi Meşterul Manole.
Domnul Notar a fost scrisă la 1913, când am făcut o experienţă destul de scump plătită în materie de viaţă administrativă ungurească. Candidat de deputat în judeţul Arad, trei luni de propagandă electorală mi-au dat prilejul să văd multe taine. Umblând din sat în sat, am ajuns să cunosc bine toată administraţia aceasta a statului maghiar, spre sfârşitul lui. Am crezut că sunt dator să dau acest tablou de ftământare interioară a noastră, sub apăsarea unei idei de stat străin. Din aceste preocupări a ieşit Domnul Notar.
Cât despre Meşterul Manole, pe mine m-a urmărit totdeauna această legendă plină de adâncă semnificaţie: ideea că opera de artă se răscumpără prin sacrificiu şi, în măsura în care opera de artă e mai mare, jertfa trebuie să fie mai hotărâtoare. Am ales Meşterul Manole, de care s-au apropiat şi alţii, însă eu
924
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
925
l-am zugrăvit lăsând mai la o parte nota istorică şi preocu-pându-mă numai de problema procesului de creaţiune artistică. Am reţinut ideea numai şi nu m-am dus la Neagoe Basarab ca s-o ilustrez, ci mai mult ca Ibsen, în Constructorul Solness, m-am trudit să proiectez lumină într-un atelier de artist.
Chestionarul dv. îmi răscoleşte atâtea amintiri că, fără să vreau, mi se pune chestiunea dacă n-ar trebui odată să le aştern pe hârtie. La urma urmelor, fiece om care se respectă trebuie să-şi scrie memoriile. Nu ştiu dacă voi putea să fac acest lucru, dar, după părerea mea, de obicei memoriile se scriu atunci când oamenii încep să-şi piardă memoria. Sunt o mulţime de întrebări încă, domnule profesor, şi să mă iertaţi că nu pot să vă satisfac la toate, dar vă voi da câteva răspunsuri sumare.
Mă întrebaţi de elocinţă şi chipul în care am evoluat spre această ramură de manifestare intelectuală. Vă spun sincer, socot elocinţa un gen inferior. Cine a luat vreodată contact cu misterele scrisului îşi dă seama că oratoria e rezultanta unui alt proces sufleresc. Un om dădea odată o definiţie elocinţei şi făcea deosebirea dintre ea şi scris: când scrii, spunea el, atunci ai toate posibilităţile de selecţiune şi eliminare, fiindcă stai singur la masa de scris şi te gândeşti, iar când intervine un gol în procesul de creaţie, atunci pui pana jos şi te gândeşti în aşteptare, pe câră vreme în elocinţă, trebuie să umpli golul dintre o idee şi alta, cu vorbe. Dar oratoria e un mijloc de convingere a aproapelui în viaţă şi cu un scop bine determinat, pentru o ielee; de aceea, vă puteţi închipui că în frământările unei vieţi, angajând sufletul meu la triumful unor idei, în mod fatal am fost împins şi spre această ramură de risipire intelectuală.
Acolo în Transilvania, în faţa ţăranilor, în faţa maselor de alegători, la adunările noastre protestatoare, acolo a început aşa-zisa mea elocinţă, dacă vreţi să-i ziceţi aşa, când, luând contact cu mulţimea, am căutat să smulg din sufletul meu şi să-i dau ei. N-a fost nimica de şcoală în elocinţa mea; mi-am
fi
manifestat sentimentele mele în mod spontan. îmi aduc aminte înainte cu mulţi ani, eram student la Berlin, la Universitate, în acel Berlin de dinainte cie război, cu pecetea militarismului, cu tendinţe de expansiune şi de suprimare a altora.
Mergeam la Universitate, unde audiam pe cunoscutul arheolog, ginerele lui Mommsen, WilamowitzMollendorff. El vorbea atunci despre cultul Dianei şi al lui Dionysos.
Ei bine, se aduna în sala cea mai mare a Universităţii din Berlin lume din toate păturile sociale şi afară era zgomotul de târg şi de vehicule, în acest centru pozitiv industrial era toată alergarea acestui oraş americanizat. In mijlocul acestor frământări, ne vorbea despre Diana şi făcea apoteoza clasicismului, îmi aduc aminte, se stingeau toate lămpile; lumina una singură, peste capul lui. Sala era plină şi nu lua nimeni note; vorbea magistrul!
La lumina lămpii, se părea că e o aureolă pesre acest cap, care avea o mască trudită. Jur-împrejur, pe trepte, erau diverse tipuri, care reprezentau cele cinci continente, figuri din toată lumea: malaezi, japonezi, gâturi goale de anarhişti ruşi, şi în mijlocul lor vorbea magistrul. El vorbea despre Diana în cuvinte atât de pregnante, încât trecea un fior de colaborare de la om la om; se resimţea legătura sufletului care creează cu mediul care participa şi care elabora şi el. Masca chinuită a profesorului căuta cuvintele, câteodată tostite pe jumătate şi repudiate: o tăcere de câteva clipe şi se năştea adjectivul: un fior de bucurie a creaţiei străbătea sufletul tuturor.
Acest gen de elocinţă l-am apreciat şi îl apreciez şi astăzi.
Acum ceva despre proiectele melc literare pentru viitor. E aşa de greu să poţi fixa un program pentru o creaţie literară pe seama unui om zbuciumat, aşa cum sunt eu! Aşa de rare sunt întâlnirile dintre sufletul meu şi mine însumi! se interpune paravanul durerilor publice, între vremea mea şi posibilităţile mele de elaborare intelectuală.
926
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAIE.
927
Pe lângă volumul de versuri, de care vă vorbeam, mă tentează ideea să scriu o carte, în care să pun în lumina lor adevărată, cum le-am văzut eu, câteva figuri din trecutul nostru apropiat. Socot că nu avem dreptul să intrăm în pământ, înainte de a spune cuvântul nostru sincer asupra contemporanilor noştri. Dacă am avut prilejul să cunosc oameni, şi buni şi răi, care au avut de-a face cu viaţa noastră publică şi au înrâurit-o, trebuie să-mi spun cuvântul meu asupra lor, şi de aceea am în programul meu o carre, în care voi vorbi de cinci figuri, aşa cum se proiectează ele, în legătură cu observaţiile mele. între acestea, e Ion Brătianu, pe care l-am cunoscut înainte de război şi cu care am colaborat chiar. Am avut prilejul să-1 văd în frămânrările lui, necunoscute de alţii. Al doilea e Caragiale, cea mai strălucită manifestare a neastâmpărului intelectual românesc. Acest om avea o excepţională scrupulozitate de atelier, aşa fel, încât toată verva lui s-a risipit în conversaţii. Ţara e încă plină de anecdotele şi sclipirile genialităţii lui Caragiale; se mai găsesc mulţi oameni care le cunosc şi ar fi păcat să se ducă dintre noi, înainte de a le da formularea, oarecum mai apropiată de felul lui Caragiale.
De asemenea, vreau să vorbesc despre Delavrancea, despre Filipescu, în care am văzut înfăţişarea sufletului românesc, cu rezonanţele seculare ale boierimii noastre de baştină.
Şi, de asemenea, aş vrea să rostesc gândul meu întreg, fără reticenţe, asupra figurii care a înrâurit spiritul public din ultimul sfert de veac: d-1 Nicolae Iorga.
Voi vorbi, spunând adevărul întreg, aşa cum m-am obişnuit, fireşte, cu toate consecinţele. Cred că aceasta va fi cartea cea dintâi pe care voi da-o.
Menirea scriitorului?
Ne găsim într-o frământare mare. Ţara, la 15 ani după Unire, se găseşre într-un fel de răscolire moleculară.
Nu e ţara încă închegată. Noi ne găsim în perfectă rân-duială din punct de vedere al legitimităţii existenţei noastre;
avem baza noastră etnică. Ea justifică existenţa noastră de stat, de la Cetatea Albă până la Oradea Mare. Acesta e pattimoniul, dreptatea care nu poate fi uitată.Tendinţele de revizionism, ele pot să se lanseze în faţa lumii şi ele pot, cu o propagandă mai abilă sau mai puţin abilă, să fie răspândite. însă suntem la ttiumful târziu al unui principiu care nu mai poate fi doborât, care stă în mod organic la temelia existenţei continentului nostru şi care îşi face drum şi în celelalte continente. Dar dincolo de această realitate, sunt şi celelalte realităţi, care angajează prezenrul.
Nu e încă închegată această ţară. O ţară nu însemnează un etnic numai, o ţară însemnează o conştiinţă publică militantă pentru întărirea unor principii care garantează existenţa noastră. Nu trebuie pierdut din vedere că avem 3-4 moşteniri de state, pe care nu le-am putut încă închega. Nu trebuie pierdut din vedere că, la spatele acestor moşreniri de state, se găsesc infuziuni de civilizaţii disparate, care nu au legătură unele cu altele. Ţăranul nostru reprezintă uniratea de rasă, unirarea de simţire, de gândire; el e un tot organic. Şi dacă îl vei lua de pe malurile Mureşului, de pe malul Prutului, ca şi de pe malul Jiului, pe ţăran, dacă îi vei lua pe aceşri oameni şi-i vei pune laolaltă, se vor înţelege perfect de bine, cu atât mai mult din punct de vedere al unităţii de simţire, de gândire. Dacă vei lua însă patru avocaţi din cele provincii, care laolaltă reprezintă componenţa statului român, atunci vei simţi că tradiţia de stat străin stăruie încă, cu toate particularităţile ei de gândire... Vei resimţi şi stigmatele civilizaţiilor străine, cu care am luat contact în trecutul nostru. Ei bine, pentru opera de nivelare sufletească, de apropiere a rândurilor, de strângere într-un mănunchi, pentru acest lucru e chemată tinerimea de astăzi.
Generaţia dinainte a dat atât cât a putut da, mai mult nu poate. Sunt inadaptabili care nu se vor putea acomoda noilor împrejurări şi care sunt meniţi să dispară, ca zimbrii Moldovei.
928
OCTAVIAN GOGA
Şi dacă e vorba de o lozincă, de un cuvânt magic, cu care tinereţea să strângă într-o tabără toată simţirea românească, aceasta nu poate fi decât tot deviza dinainte de război: idealul naţional, care astăzi pentru unii pare o împerechere de cuvinte, oarecum anacronică. Aceasta a fost formula magică, aceea care ţinea toată suflarea românească într-o disciplină morală, comandamentul etic cate strângea societatea românească şi-i poruncea o disciplină de simţire şi de gândire, pe care astăzi nu o mai întâlnim. Cred şi astăzi că menirea scriitorului la noi e tot cea din ttecut şi cred influenţat de o lege elementară a cauzalităţii.
Cauzele care determinau vechiul rost al scriitorului au rămas, înainte cu 20 de ani, am putea spune cu 50 de ani, scriitorii au luptat pentru dezrobirea noastră politică şi literară. Astăzi, scriitorul trebuie să fie tot un deschizător de drumuri, un mare modelator sufletesc al poporului nostru. îmi dau bine seama care c realitatea şi de aceea fixez această formulă ca definitivă, pentru zilele în care trăim noi. Uitaţi-vă împrejur: ţara noastră e o ţară a cărei unitate e asigurată din unitatea de sentimente a celor care o compun?
Dar nu trebuie să uităm că avem o clasă conducătoare, care nu prezintă aspectul larg al valorilor populare; clasa conducătoare are la spatele ei patru civilizaţii, fără nici o înrudire una cu alta; clasa conducătoare are în amintirea ei stigmatele străinismului. Acestea fiind date, vedem cum societatea noastră diriguitoare are un caracter ele mozaic. De aceea, aci trebuie să intervină formula de nivelare, de reală plămădire, de reală unificare sufletească. O ţară nu e numai o legitimate etnică, cum spuneam, o ţară nu e numai o instituţie pe baza unor tratate internaţionale; o ţară e conştiinţa cetăţenească de luptă permanentă, pentru a-şi impune valorile poporului ei. Ei bine, în această frământare, în această tendinţă de prefacere, de primenire sufletească, eu aş vrea să-1 văd totdeauna pe scriitorul nostru.
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
929
Fiecare intelectual, în măsura în care e intelectual, trebuie să ia parte la această operă de modelare nouă a sufletului românesc, şi cu atât mai mult artistul, acest receptacol de fiecare clipă.
De aceea cred încă în misiunea istorică, veche, a scriitorului; şi dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională.
1933
FĂRĂMITURI DINTR-O PRĂBUŞIRE
1916
17 nov. - Scriu în pripă acest titlu deasupra rândurilor cari vor veni... Nu găsesc altul pentru dezastrul dinaintea mea. Nici nu ştiu dacă voi fi în stare în spovedaniile astea să arunc barem câte ceva pe hârrie... Le încep acum, probabil însă peste câteva zile, copleşit de toropeala generală, am să las condeiul la o parte, deşi îmi dau seama că unul dintre oamenii mari ai neamului ar fi acela care ar putea scrie pe hârtie, limpede şi fără nici o exagerare, ce-i văzură ochii în biata Ţară românească...
Vasăzicâ la Iaşi... Bucureştii, acum după ttei luni de război e aninat de-un fir de păr. Evacuat, dezorganizat, părăsit de lume, aşteptăm să cadă în toată ziua... laşul, ticsit de fugarii din Capitală să zbate să-i hrănească. Jur-împrcjur se frământă mulţimea de băjenari, strigă, se agită, caută camere... Pe feţe, cu toate astea nu vezi întipărită tragedia prăvălirii unui popor. Aceleaşi femei uşurele, aceleaşi glume curente la politiciani. Note de cinism, o universală laşitate, ofiţeri cu duiumul pe străzi fără să fi văzut frontul, ajunşi de batjocura ruşilor, cocota de la Bucureşti cu obrazul spoit. Un spirit de renunţare, o pregătire pentru fugă mai departe. Critică pe toată linia, inacţiune absolută...
Ţară de secături, ţară minoră, căzută tuşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicianii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti... Am maimuţărit
932
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 933
Occidentul, ne-am spoit pe repezeală o faţadă, amăgindu-ne că după ea, avem aceleaşi rosturi şi noi ca şi oamenii civilizaţi. Acum faţada a crăpat şi-n urma ei ni s-a desvălit dincolo de paravan cel mai murdar colţ de Orient putred...
Brâtienii, mici negustori sectari, girează cu numele lor falimentul public...Va mai avea atâta putere furnicarul ăsta nenorocit să-i măture cândva, cu toată şleahta de bandiţi şi găinari cari mişună în umbră... Cine ştie, nu-mi mai vine să cred că generaţia noastră morbidă de astăzi va mai fi capabilă de-un val de repulsiune morală.
Niciodată n-am crezut că în suflet mi se poate acumula atâta dispreţ câr simt astăzi pentru lumea de aici pusă la frunte. Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara în care un Morţun e ministru de interne, un aşa-zis Porcu stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi de drumul mare, trebuia să ajungă ia marginea prăpastiei...
Să vedem ziua de mâine ce aduce... Ştiri şi zvonuri pretutindeni, fără temei... S-ar părea că guvernul, barometrul panicei tuturora, nu vine încă la Iaşi. Să vedem, să vedem... Eu însă cred puţin, iar alţii nu mai cred deloc...
Fragment dintr-o conversaţie cu generalul Constantinescu, fratele Porcului, zis Naie Minciună. Vorba lui mergând în tren:
— Trebuia să ajungem acolo unde suntem, fiindcă corupţia e Ia baza acestei ţări; toţi fură, în zadar strigă bietu' Alecu...
-Astea le spunea Naie Minciună, general la partea sedentară, scos la pensie pentru hoţii, îmbogăţit pe repezeală, iar Alecu este Porcu, straşnicul Porc, tipul rezumativ al situaţiei care din avocat de provincie a ajuns astăzi multimilionar... — Bietu' Alecu...
18 nov. - Comunicatul spune că luptele se dau la Glava-cioc, o localitate în Vlaşca, la 40 chil. de Bucureşti. După toate
semnele oraşul vesel al neutralităţii va trece subt stăpânirea nemţilor. Un val de optimism care revine mă face să mai cred într-o scăpare, deşi toate elementele de judecată arată limpede deruta. Armata e în descompunere, urmând pilda întregei societăţi cu moralul nul. în faţa tragicului dezasrru — aici apatia se menţine. Piaţa Unirei cu aglomeraţia ei - nu-ţi dă aspectul unor zile de îngropare, oamenii se freacă unii de alţii liniştiţi, aproape senini. Pe la colţuri trece câte-un milionar proaspăt, având aerul că e preocupat de soarta ţării... - Probabil îşi face planul unde să găsească un colţ de siguranţă mai confortabilă.
Germanofilii ridică capul. Cei cari vin de la Bucureşti spun că Marghiloman opreşte lumea acolo „pe răspunderea" lui. Panica a făcut un om al zilei din acest cameleon imbecil - unul din figurile tipice ale politicianismului din România - cu toată aparenţa manierelor occidentale suprapuse pe-un scârbos fond balcanic. El primeşte acum, el făgăduieşte, el calmează lumea alarmată. Totul pe socoteala nemţilor pe cari îi aşteaptă. Guvernul, fireşte, priveşte liniştit manopera asta, ia şi el măsuri administrative, introducând filogermani cunoscuţi în funcţii publice pe cari să-i lase la Bucureşti, înlesnind astfel opera de organizare nemţească. Astfel cea mai înfricoşată catastrofă a neamului se urzeşte într-o atmosferă de calm, cu conştiinţa limpede şi raţională a guvernului.
De-aceea, într-o asemenea configuraţie morală, nu mai e nimic de aşteptat. Conducătorii ţării au luat toate măsurile pentru funeraliile neamului.
Guvernul n-a venit încă la Iaşi, afară de Costinescu şi Porumbaru. Va veni mâine însă, pecetluind astfel cu prezenţa lui prăbuşirea Munteniei.
în vremea asta, - a cărei expresie n-o găsim decât în Debâcle al lui Zola, — ruşii trec pâlcuri pe subt ochii noştri, hăulind cu cântecele lor, fără ca să-şi poată ascunde o linie de dispreţ la adresa noastră...
934
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
935
19 nov. - Ce vis lung şi stupid... Toată noaptea am văzut ocuparea Bucureştilor... Nemţi pe străzi, muzici militare, fotografi, Carp—Stere, trupele bavareze pe Calea Victoriei... Ce coşmar, mă dor toate încheieturile — şi când te gândeşti că poate numai cu 24 de ore i-a avansat visul realităţii...
Şi-n vremea asta noi stătu la Iaşi, facem provizii pentru iarnă, discutam înainte şi Jokey-Club Rusu Abrudeanu joacă cărţi...
Je suiş fempire â la fin de la decadence - spune în sonetul lui celebru Verlaine, - ce să spunem noi, cari înmormântăm sfârşitul unui început?...
Săracul popă... Ieri l-am văzut şi pe el... Vechea lui manie nu l-a părăsit nici acum... Mi-a bătut prin geamul unei case şi m-a oprit... Era în şedinţă şi-aici, cu preşedintele Ligii din Bucureşti refugiat, şi cu preşedintele secţiei din Iaşi... Discutau ce să facă cu refugiaţii ardeleni şi plănuiau o audienţă la Costinescu...
— Aici ne întâlnim, părinte Lucaci... — Bietul om s-a uitat la mine plângând...
Pe drum cum mergeam alături îmi spunea că se gândeşte să plece în America, s-aducă emigranţii din Ardeal... Lângă Consulatul rusesc se salută cu un om mare şi mi-1 prezintă: Prinţul Gagarin, primul secretar de legaţie... Un individ, tăiat parcă din bucăţi enorme de lemn, se uită la noi cu un fel de bonomie impasibilă... La o aluzie a mea că ne găsim la laşi, rusul zâmbeşte nu fără oarecare dispreţ şi ne spune că laşul e mai pitoresc decât Bucureştii...
M-am despărţit plictisit de acest muscal, mare, sălciu şi indelicat... Simboliza pentru moment toată politica rusească, înceată, fără spor şi indiferentă la durerile celor mici...
Mi-au venit în minte cuvintele cinice spuse de Maiorescu deunăzi la Bucureşti: — Muntenia subt nemţi, Dobrogea subt
bulgari, Moldova subt ruşi — Doamne, acesta să fie idealul naţional?
Seara
Ultima licărire de speranţă. Comunicatul anunţă luptele la Comana, 20 de chil. de Bucureşti, într-un colţ la Glavacioc un mic succes, câteva sute de prizonieri. Diferite zvonuri, ca de obicei alarmante, prea optimiste sau ptea rele. Conversaţii de telefon ce anunţă că situaţia s-ar fi îmbunătăţit puţin. Intre alte veşti, a circulat astăzi şi zvonul că gen. Iliescu s-ar fi sinucis. Oameni veniţi de la Bucureşti spun că la îngroparea lui Zortu, lume din popor scuipa coroanele dc la groapa lui.
într-o conversaţie de-o 1/2 de oră cu Poklewski mi-a spus că Brătianu a pus totdeauna la o parte chestiunea prizonierilor români din Rusia, de care s-a dezinteresat. - Rusul a fost foarte amabil, dar poate cam dezamăgit de noi...
Fermo mi-a spus că Take lonescu a dat scrisori de reco-mandaţie lui Fagure şi Honigman, cei doi fericiţi fraţi, cari, astăzi, posesorii unui milion, pleacă în străinătate. Ei vor reprezenta cauza noastră (Ardealul pe mâna lui Honigman!) — Şi gentilul Take le deschide drumul la Briant) şi Sir Eduard Grey...
Şi asemenea oameni să reformeze România de mâine, România muticei şi-a idealului...
lată de ce, acum la miez de noapte când stau singur în camera mea şi mă frământ, nu pot crede în salvarea Bucureştilor...
Capitala politicianismului venal, cetatea dc carton, a sam-sarlâcului liberal şi-a takismului libertin ttebuie să cadă...
20 nov. - Se menţin încă zvonurile de îmbunătăţire a situaţiei. Minisrrul Anghelescu, venit azi noapte, spune că generalul Presan care comandă armata din faţa Bucureştilor ar
936
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
937
fi declarat că suntem în superioritate de număr şi că 80 de şanse la sută avem să ieşim biruitori. De altă parte se spune că ruşii au luat ofensiva pe frontul Moldovei şi în Dobrogea, unde ar fi ocupat Constanţa - Cernavodă...
Aegrisomnia vanae, nici o putere nu mă poate face să cred că organismul nostru bolnav se poate însănătoşa de azi pe mâine şi că societatea care a tolerat pe-un Morţun ministru mai poate fi capabilă de-un efort în faţa clipei supreme...
— Să vedem, mâine se alege...
O notă interesantă care lămureşte sufletul imbecil al guvernului, între puţinele măsuri luate în faţa invaziei nemţeşti se remarcă numirea unor cunoscuţi germanofili în diferite posturi. Se organizează, va să zică, viaţa pentru nemţi. Astfel a fost numit I.upu Kostakc, delegat secretar general al Ministerului de Interne.
— înţeleg să mori, dar să te înţelegi înainte cu viermii care te vor mânca, asta n-o poate concepe decât capul lui Vintilă Brătianu...
21 [nov.] — Comunicatul de astăzi ar îndreptăţi oarecum speranţele dc mai bine. Se spune că am bătut o divizie turcă şi grosul armatei germano-bulgare pe Neajlov-Glavacioc... Se vorbeşte însă de retragerea noastră spre Tini...
O nouă contribuţie pentru psihologia unor oameni „conducători" ai ţării. D-şoara Fălcoyeanu sosită astăzi îmi spune că fiind la dna Cesianu a venit Gr. Cantacuzino, care le-a zis să nu fie triste:
- Mai aşteptaţi încă câteva zile, au să vie nemţii la Bucureşti, vom lumina oraşul a giorno, veţi avea muzică militară, veţi avea teatru...
- Când l-am văzut pe-acest cioclu, mi-am făcut bagajul şi-am plecat, - a încheiat - dş. Fălc.
Iată oamenii cari la 1916 sunt descendenţii familiilor boiereşti din Ţară...
*
Viaţa la Bucureşti se organizează înainte pentru primirea nemţilor. Prefect de poliţie a fost numit generalul Mustaţă, cunoscutul germanofil cumpărat de nemţi în timp de pace, toate ministerele îşi au delegaţii lor, Marghiloman este omul zilei, Carp - Maiorescu - Stere sunt cu toţii în aşteptare. - Reţeta de duplicitate a guvernului imoral de pe vremea neutralităţii se menţine, şi-acum în război. - Măsuri şi laşe şi absurde, fiindcă prin intrarea cuceritorului se introduce o nouă ordine de drept care nu va ţine seamă de nici una din rânduielile celui învins.
Dovedim însă încă o dată, că suntem un popor minor, nimic din măreţia Belgiei sau Serbiei în faţa catastrofei...
22 [nov.] - A sosit şi ziua grozavă. A căzut Bucureştii. Armata noastră a fost bătută. Guvernul s-a refugiat la Iaşi.— M-am înşelat în poporul meu. Nu l-am cunoscut. Am fost
orb, nu l-am văzut, nu l-am înţeles.
De-acum striviţi de dispreţul lumii şi de sila de noi înşine să ne târâm înainte cât voii! mai putea...
Sodoma şi Gomora e aici. De ce nu mă cheamă Honigman ca să imit şi eu pe strămoşul Lot şi să plec fără să mai privesc înapoi...
23 [nov.] - Agonia e mai lungă. Bucureştii n-a fost încă ocupat de nemţi. S-a vorbit la telefon cu Capitala. Comunicatul
938
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE.
939
spune câ armata se găseşte la est şt sud-est cic Bucureşti. Milităreşte se zice că e virtual ocupat. Armata noastră e in retragere pe tot frontul în drum spre linia Focşani-Galaţi. Valea Prahovei o părăsim. S-au distrus de către ingineri englezi toate sondele şi distilăriile de petrol, angajându-se cu despăgubirile de vreo 600 milioane Franţa şi Anglia. Din cercurile guvernului transpiră câ tot se mai speră o apărare a Bucurjeşnlor]. De la asta ar depinde soarta gen. Uiescu, care ar fi .sacrificat numai în cazul când nu s-ar putea apăra Buelureştii]. Guvernul a
amânat deschiderea Camerelor, din
coţ
itrar Constituţiei care nu prevede pi
nou, până la 9 dec.
orogarea decât prin
decret regal. — Se spune că această amânare are de scop ca în acest timp guvernul să-şi asigure majoritatea. Toţi vorbesc că mijlocul de acaparare de care uzează guvernul este înlesnirea creditului pentru deputaţi ca să poată pleca în Rusia. Intre altele, se spune că guvernul va făgădui o dcsdaunare generală a particularilor. - După război...
In acest timp, la Bucureşti, câtă «reme este îiuă stăpânit dc noi, se organizează viata pentru primirea nemţilor. Cunoscuţii germanofili stau în Capitală, ca delegai! ai guvernului. Marghiloman şi-a deschis registrele partidului .şi operează subt ochii guvernului, făgăduind protecţie iu puterea lui de prieten al nemţilor. Stere în uniformă cie colonel român rămâne la Bucureşti şi aşteaptă nemţii...
Orice om cuminte se întreabă: Când s-a mai văzut undeva o catastrofă naţională organizată pe seama duşmanului de însuşi guvernul tău? kleea cea mai elementară a suveranităţii de stat român refuză astfel de aranjamente pe seama inamicului, care ocupând capitala ta, în puterea lui de cuceritor le va nesocoti pe de-a-ntregul, învestind tot teritoriul cucerit cu atribuţiile fireşti ale suveranităţii lui.
De ce atunci numirea generalului Mustaţă ca prefect de poliţie, a acestui om cumpărat de nemţi, neutilizat în armată tocmai din pricina vânzării lui? De ce nu sunt arestaţi exponenţii principali ai curentului germanofil, - de ce se îngăduie propaganda lor, care ne acopere de ruşine în faţa noastră, iar în faţa Aliaţilor stârneşte neîncredere şi-o foarte firească jenă morală?... De ce? — Fiindcă se păstrează linia de consecvenţă a acestui guvern cu suflete meschine de negustori cari nu pot avea o linie dreaptă, cari şi pentru vreme de război, acum când ne găsim ia marginea prăpastiei, uzează de aceleaşi reţete ale neutralităţii imorale, care n-a avut altă busolă decât duplicitatea...
In astfel de împrejurări - unui om care vede prăvâlirea, care-şi dă seama că propaganda filogermană care ne sapă existenţa nu e stânjenită de guvernul slab sau neînţelegător -unui om cu mintea limpede nu-i rămâne altceva de făcut decât să apeleze la ambasada Rusiei, în ale cărei mâini suntem acum şi care singură ne mai poate scăpa de nemţi - să facă apel ca Rusia să îndeplinească această purificare, cerând guvernului nostru în mod categoric stârpirea radicală a propagandei nemţeşti...
Cât despre Morţun sau Porcu, cine dracu poate aştepta ceva de la ei? Te pomeneşti câ şi astăzi în fiecare lună la zi întâi îşi trag în regulă leafa în mărci de la Berlin...
Ceialaltă parte a monedei ca să ne vedem limpede - şi să privim mai bine şi-n sufletul din Ardeal, nenorocit şi dezorientat...
Sîetea librarul din Bucureşti, refugiat aici, îl văd pe stradă:
— Ce-i cu Coşbuc?
- A rămas la Bucureşti...
Va să zică nici Coşbuc n-a înţeles că trebuie să prefere un drum al pribegiei în faţa umilirii nemţeşti...
940
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
- „Poetul ţărănimii", care de doi ani n-a avut un singur accent pentru moartea de la noi, acum stă liniştit ca orice băcan şi aşteaptă trupele din Brandenburg în Piaţa Teatrului...
Să fie un reflex postum al ardelenismului copleşit de respect în faţa „împăratului", sau să fie un caz simplu de ramolire a unui om, lipsit de orice răsunet în faţa durerilor publice?...
Nu ştiu, în orice caz Coşbuc e, prin activitatea lui, o figură reprezentativă şi din atitudinea lui se poate descifra un fenomen sufletesc al vremii şi-al societăţii...
24 [nov.] — O lungă conversaţie cu Duca. Ne-am revâz,ut la palatul mitropolitului de-aici. Trei miniştri sunt instalaţi aci, el cu Vint. Brătianu şi Morţun... Discuţia cu Duca, de două ceasuri, a fost liniştită şi resemnată, ca dc obicei. îmi explică cum prevederile lui s-au realizat... Tragedia care planează peste capul nostru n-a putut smulge în două ceasuri accente mai puternice. I-am arătat toate nemulţumirile cari năvălesc asupra guvernului, manifesta oarecari remeri, dc atitudinea opoziţiei, când însă i-am spus că şi în partidul lor văd oameni cari îşi afişează amărăciunea, Duca mi-a răspuns cu un fel de calm: - Nu-i nimic, am făcut pontajul...
- în acest răspuns grabnic, involuntar, se comprima toată concepţia fanariotă de politicianism a acestor oameni, cari şi în situaţia actuală nu au alte reţete, decât acapararea indivizilor prin favoruri şi terorizări — simplu şantaj electoral — mijloace vechi şi uzate cari au adus ţara aici, la marginea abisului...
— în sfârşit, am văzut cum generalul Uiescu e pe cale să fie sacrificat... - Am ieşit de la Dvica cu convingerea că deruta militară e perfect secondată de cea politică.
30 nov. - Vreme de 6 zile n-am scris nimic. Bucureştii şi Ploieştii au căzut. Cu toate că deruta mi se părea inevitabilă, totuşi faptul înlocuind ipoteza, m-a demoralizar şi m-a aruncat într-o stare de paralizie morală, de care suferă astăzi toată lumea de-aici...
Nemţii au intrat în Bucureşti Ia 23 noemvrie. Zi sinistră, va rămâne în istorie ca o aniversară a unui biet popor aruncat pradă pe mâna hoţilor şi inconştienţilor. Se vorbeşte că ,      părăsirea Bucureştilot se daroreşte faptului că divizia comandată . .    de genetalul Socecu, n-a fost dusă în luptă - şi mulţimea care ,       ar vrea să aibă o sancţiune morală pentru păcat - spune că gen. Socecu (străin de origină) ar fi fost împuşcat.
Ocuparea Capitalei rămasă pe mâna sinedriului germanofil adunat acolo subt ochii şi probabil cu învoirea guvernului n-a l   zguduit cu o putere deosebită lumea de-aici. Nici poporul, nici : . jj'   figurile de politiciani refugiaţi la laşi, nu le-am văzur resimţind cu vreo reacţiune mai puternică groaznica catastrofă. E ceva straniu în toată fiinţa noastră, nici voinţă, nici revoltă, suntem poporul cel mai nepregătit politiceşte şi cu nivelul moral cel mai scăzut. Nu ne-am putut ridica încă ca naţie la concepţia unui ideal politic, care să ne stâjiânească nervii şi să ne agite. Nu este nici o putere de tresărire, nici un gând de pedeapsă, nici o revoltă a moralului pălmuit. Politicianii venali şi ţărănimea flămândă nu pot susţine credinţa într-o idee. Neam *    bolnav fără vreme, cu un trecut trist, aproape fără istorie, cu o alcătuire socială nenorocită, cu o clasă conducătoare în care s-au amestecat o mulţime de elemente străine, hotărât nu suntem un popor războinic. Impulsurile vechi de virejie mai răsar pe ici pe colo pe la soldaţii smulşi din ţărănime, dar nefiind susţinute de o conducere pricepută sau îndrăzneaţă rămân fără rezultat. Piramida noastră socială e morbidă, -vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuir acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei...
într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională,
942
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
943
nu se aşteaptă nimeni la vreo schimbare ele politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui. Miniştrii instalaţi prin case bunicele îşi menţin vechea inacţiune, guvernul nu se gândeşte nici la retragere, nici la remaniere. Se menţine Porumbarii la externe, un biet imbecil ramolit care probabil nici astăzi nu ştie că nemţii sunt la Craiova. Brâtianu, cu fraţii lui, şeful unui angrenaj de exploatare a mulţimei, păstrează şi mai departe răspunderea. Nu cred că va fi pedepsit acum, dar istoria va stigmatiza odată obrazul acestui om vinovat, meschin dictator oriental, înconjurat de eunuci politici şi de slugi păcătoase. Oricâr de evidentă catastrofa, el nu se retrage, fiindcă îşi dă seama că o cădere astăzi ar echivala cu-o îngropăciune. De-aceea, nădăjduind într-o îmbunătăţire a situaţiei prin ajutorul ruşilor, se cramponează de guvern şi aşteaptă...
Alaltăieri, Ia 28 nov. a fost aniversarea luării Plevnei. După treizeci de ani, pe urma noului examen în faţa morţii, o serbăm cu Dobrogea ruptă, cu Muntenia ocupată şi cu armata zdrenţuită. Nici nu se poate închipui un certificat mai real al guvernării de trei decenii, decât această stare sinistră. Regele Carol, exploatatorul egoist al slăbiciunilor româneşti — şi politicianismul fără sufler, — să răspundă în faţa istoriei...
Toate veştile ne arata că armata noastră e în disoluţie, decimată şi strivită. Din Ialomiţa până la Buzău, se retrage necontenit. Se vorbeşte că vor rămânea numai patru divizii pe front şi va fi înlocuită cu ruşii. - Mari, greoi, mătăhălosi şi laţi în spate soldaţii ţarului curg întruna, ca un puhoi enorm de barbari. Rândurile lor masive, cântecele, catele, privirile lor îţi dau o impresie penibilă, când vezi alături de ei strecurându-se
ostaşi de-ai noştri, timizi şi anemici, atinşi parcă de ftizie... Deunăzi am oprit un rus şi i-am dat ţigări. Mi-a mulţumit româneşte. Era basarabean. La înttebarea dacă-i moldovean mi-a răspuns: da. Mi-a spus însă că vorbeşte şi ruseşte, că aşa e mai „ghine", că aşa vin toate cărţile şi scrisorile. — Se uita cu dispreţ la soldaţii noştri şi-mi povestea cu multă mândrie: - Numai noi şi ghermanii ne batem bine. Mergem acum pe Moldawschi front, în locul rumânilor, că rumânii au fugit...
Admirabile impresii, frumoasă conştiinţă de rasă. - Săracul vis al unităţii noastre...
Primar a) Bucureştilor se spune că ar fi ovreiul Ilie Bercovici, un bancher. La Craiova e jidanul Mendel, la Piteşti altul Beligrădeanu. Sunt proşti nemţii, ar trebui să puie români cu nume istorice, s-ar găsi doar atâţia...
Dar opoziţia, ce face în aceste zile de teribil dezastru? Când nu-şi pregătesc paşapoartele, discută. Obişnuita vorbărie de pe vremea neutralităţii s-a reluat. La fostul ministru conservator Greceanu — un om cinstit şi simplu, — „Acţiunea naţională" se adună din nou. Acelaşi ceai, aceleaşi înjurături sterpe. Popa Lucaci în frunte la o masă cu-o coală de hârtie, are însemnată ordinea discuţiei şi ordinea oratorilor... Toţi au argumente de spus, frazele se umflă, retorica zbârnâie deşănţată, întretăiată de întreruperile nenorocitului Mândrescu — şi prost şi maladiv: — „Am să fac ceva cu ardelenii mei"...
E atâta potriveală înrre aceşti burghezi şi între mamelucii guvernului. Aceeaşi croială, acelaşi diapazon moral. Nu văd în ei nici conspiratori, nici râsturnărori ai vechiului putregai...
944
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
945
Iorga, cx-aposrol al mulţimii, deveni: blând animal domestic, a început să-şi scoată gazeta. Scrie articole cu Kaizârul şi cu Hindenburg. In schimb, nici o vorbă de critică la adresa guvernului care-1 patronează... O deplorabilă „demi-vierge" politică această figură de retor răsuflat, care-şi menţine numai virginitatea anatomică, celelalte le face toate şi primeşte şi cadouri...
Curierul guvernului, omul care trebuie să îndulcească lumea, să convingă partizanii, să facă pe şiretul şi să pregătească echilibrul este Duca care se învârteşte pe Ia toţi...
Ce rol urât şi la ce vârstă a luat acest omuşor asupra lui!... La 35 de ani în alte ţări oamenii politici se găsesc încă în perioada idealismului vizionar...
Are să ajungă departe tânărul „Lentzbursch" în ţara românească...
1 dec. - în Piaţa Unirii am văzut silueta lui Dclavrancea. A venit şi el de la Vaslui să vadă ce mai este... Suflet bun. Antipolitic ca totdeauna.
împreună, ne-am dus la Costinescu să-i votbim, să-1 întrebăm, să ne plângem. Bătrânul cu faţa de patriarh, l-am găsit obosir, descurajat. Reumatic şi zdrobit fiziceşte, abia mai păstrează în ochi vechea licărire şireată... Ne-a spus că nu ştie, dacă măcar aici la laşi ne vom opri... S-a plâns de ruşi cari se mişcă încet, a amintit de marea presiune nemţească la Oituz, unde ruşii nu merg, deşi sunt în ţară peste 400 [de] mii şi generalul Lechitski s-a instalat la Roman cu un tent de rege al Poloniei, cu peste 120 de adiutanţi. Mi-a spus că suntem cu totul în mâinile lor şi că tezaurul Băncii Naţionale l-au transportat la Moscova. Ne-a vorbit cu oarecare mulţumire că în sfârşit după repetatele lui insistenţe Brătianu rămânând de astă dată singur în Consiliul de Miniştri l-a sacrificat pe
ti  generalul Iliescu, având să fie înlocuit cu Presari. La observaţia |f!  mea că guvernul nu lucrează şi că Brătianu pare inexistent, mi-a răspuns: - Mai bine ar fi să nu existe... A arătat lupta lui îndelungă cu Brătianu care i s-a plâns de opoziţia ce i-o face zicându-i: „Un om am şi eu în minister şi-acela e contra mea"...
Vizita la Costinescu ne-a lăsat o impresie de dărăpănare. Se părea că moşneagul ăsta şchiop şi hodorogit reprezintă un simbol al întregului sistem de politică liberală... Negustoria |:   ajunsă la faliment...
' M
J J        Ca să defileze România politică mai în detaliu înaintea '■:   noastră, am văzut şi pe Take lonescu. - Acelaşi om pripit cu treizeci de soluţii pe minut, aceeaşi nervozitate uşoară. Ne-a
! .    spus că Germania a făcut propuneţi de pace, că se vorbeşte de căderea cabinetului Briand şi că Lloyd-George ar fi venit în 1    Anglia în locul lui Asquith, - lucru care l-ar bucura, fiindu-i amic personal. Cu Brătianu, zice, nu poate face nici o înţe-
. ^ legere, fiindcă acesta i-a declarat că nu cedează la nici o presiune, nici internă nici externă, şi că nu e dispus să facă o remaniere ministerială, decât în cazul când în parlament nu s-ar ivi din partea partidului conservator nici o notă disonantă. — La întrebarea mea de ce nu scoate măcar ziarul „La Roumanie", mi-a zis mai întâi că n-are bani, al doilea că nu vrea să fie cenzurat de Duca. Ne-a spus că are să ia cuvântul la deschiderea Camerei, să spuie tot, şi-apoi să plece în străinătate, unde crede că-şi poate servi ţara mai bine...
O conversaţie de-o jumătate de ceas cu T. lonescu are aproape o valoare strategică în împrejurările de astăzi. Cuvintele, aprecierile, judecăţile şi sufletul acestui om fost ministru şi iar ministru, toate au darul să justifice prin prisma politicianismului românesc, deruta noastră militară...
946
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
Astăzi, consfătuire a majorităţii subt prezidenţia lui Brătianu. întrunirea s-a desfăşurat în calmul tradiţional, men-ţinându-se ca totdeauna spiritul ierarchic şi toată puterea de sugestiune a şefului. Brătianu a apărat pe lliescu, a spus că Aliaţii - pe cari nu-i poate învinui astăzi - au multă răspundere, > că planul de bătaie a fost lucrat în înţelegere cu ci, că lipsa dc j artilerie grea nu ni se poate imputa deoarece nici ruşii nu au, 1 că e perfect împăcat cu conştiinţa lui, că n-a venit la Iaşi decât cu hainele de pe el, că şi-a lăsat mama şi surorile la Bucureşti, că se vor despăgubi toate daunele de război şi poate asigura pe deputaţi că guvernul va îngriji de ei în cazul când ar trebui să i plece în străinătate. — A sfârşit că şi astăzi, dacă ar fi la 14 august, I ar lucra la fel...
Nici un dezacord în întrunirea liberală. S-a votat încredere guvernului...
Din toate părţile aud vorbindu-se că directorul poştelor, colonelul Verzea, n-a vrur să părăsească Bucureştii şi s-a declarat bolnav de pneumonie tocmai în ajunul ocupării. Mi-a confirmat acest zvon căpitanul Dumitrescu de la cenzura militară, care rămăsese în Bucureşti să plece cu Verzea în ultimul moment. Duca, în faţa căruia vorbeam cu acest căpitan, făcea din cap, spunându-mi că nu e bine lămurit încă, dacă a fost trădător sau ba...
Soarta vrea să confirme încă o dată intuiţia mea asupra oamenilor. De când îl ştiu, individul acesta, tip al ardeleanului parvenit, pretenţios şi gol, obraznic şi umil, mi-a făcut impresia a ceea ce se cheamă în trivialul jargon de la Bucureşti: - lichea...
3 dec. — Dintr-o lungă conversaţie cu Duca, un amănunt nostim asupra unei fiinţe interesante. E vorba de Marta Bibescu - femeie cu trecut zbuciumat, frumoasă, inteligentă şi stricată. Mai de multe ori m-a invitat la ea, unde m-a dus vărul
ei Brâncoveanu. Deşi se zvonea că în calitatea ei de fostă amantă a Kronprinţului are simpatii nemţeşti, deşi mi se spunea că de la Paris a fost invitată să plece, fiind considetată spioană, totuşi, văzând-o anturată de toată diplomaţia Quadruplei, în convorbirile pe cari le aveam, îi vorbeam deschis, fără rezerve. Era iniţiată în roate secretele diplomatice şi militare, îmi spunea de lungile discuţii cc-avea cu Brătianu, cu a cărei nevastă e vară, şi trăda în tot momentul tendinţa dc a lua o parte activă, militantă, la jocul politic. înainte dc războiul nostru cu trei săptămâni a plecat la Paris, de unde s-a întors prin Londra şi Petrograd la Bucureşti, pe la sfârşitul lui septemvrie. - Duca ne-a chemat la el la masă, spunându-i că a venit şi vrea să mă vadă. Peste câteva zile, când începuse declinul nostru militar, am luat masa la ea cu Duca şi Brâncoveanu. Până la miezul nopţii aceeaşi discuţie liberă asupra tuturor tainelor noastre. Duca dormea la Mogoşoaia în fiecare seară, de teama aeroplanelor.
— Astăzi, vorbind cu Duca, îl întreb: - Ce-i cu Marta
Bibescu?
El îmi zice: A rămas la Bucureşti. N-a avut teamă de nemţi? — zic.
El, pe cel mai natural ton din lume: - Marta Bibescu o va duce mai bine decât noi toţi. Rămâne trei-patru luni acolo şi are s-o evacueze Kronprinţul, unde vrea ea, cu vagon special, după cum îi făgăduise în telegramă, că orice s-ar întâmpla poate conta pe amiciţia lui...
Astăzi sunt convins că femeia asta, — un tip ciudat al Renaşterii rătăcit la Bucureşti - a fost spioană. E interesant însă, cum Duca care dormea zilnic la ea, le spunea toate astea atât de liniştit...
26 dec. - A doua zi de Crăciun. Sunt gripat. Stau acasă iau aspirină şi-n calmul improvizat al unui început de boală reiau continuarea notelor, întreruptă de şedinţele Camerei şi alte
948
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 949
mizerii. Afară e alb, ieri a căzut prima zăpadă. S-ar părea că natura care s-a conjurat contra noastră ne-a făcut un act dc clemenţă din prilejul sărbătorilor. Până acum a fost soare şi cald, cea mai potrivită vreme pentru ofensiva nemţilor. — Eram în tranşee la Buzău, îmi spunea deunăzi unul, şi soldaţii se rugau lui D-zeu să plouă şi să ningă. Aşi dat un soare care ne bătea drept în ochi de ne orbea. Trebuia să punem palma la ochi, ca să-i vedem pe nemţi. în schimb, ei erau aşa de avantajaţi, câ soarele avea toiul unui reflector nemţesc. — S-au menţinut aceleaşi relaţii atmosferice până ieri şi-acum Crăciunul alb, îmi dă o senzaţie vagă şi întârziată din Crăciunurile de demult, de la Răşinari...
De trei săptămâni situaţia militară a mers din rău în mai rău. S-au pierdut pe rând: Mizilul, Râmnicu Sărat, Focşanii, Brăila. întreagă Dobrogea au evacuat-o ruşii. Astăzi s-au aşezat pe linia Şiretului, ultima linie de rezistenţă. Dacă se sparge frontul aici, atunci a căzut Moldova, s-a deschis poarta Basarabiei spre Rusia şi războiul european trece într-o fază nouă, mult mai favorabilă nemţilor.
Se remarcă pe front o oarecare inacţiune din partea ruşilor, nu e limpede încă motivul ei, nepregătirea, oboseala sau indiferenţa. S-aud plângeri asupra atitudinii lor faţă dc populaţie. Se spune că jefuiesc şi cu deosebire în retragere pustiesc totul. Cât priveşte jaful nici ai noştri nu sunt mai prejos, unde ajung devastează: au devastat casele lui Filipescu la Filipeşti şi pe Vlahuţă la Dragosloveni.
întrunirea deputaţilor n-a făcut decât să confirme micimea sufletească a României de astăzi. Camera cu şedinţele ci este cel mai elocvent brever de incapacitate şi boală morală. Opoziţia care avea toate motivele ca să ia frânele guvernului printr-o atitudine de critică implacabilă s-a lăsat cumpărată pe
ieften. Take lonescu, omul tranzacţiilor, nu putea avea stofă de Cromwell. A lansat ideea unei campanii parlamentare numai ca să intimideze pe Brătianu şi să-i smulgă câteva portofolii. De altfel şi Brătianu a făcut pe băţosul la început, numai ca pretenţiile opoziţiei să nu fie prea exagerate. în acest chip, şantajându-se reciproc, au izbutit să cadă de acord.
Personajul cel mai indicat să realizeze acest legământ, nu putea să fie altul decât Porcii, în a cărui zodie se desfăşură de decenii toată politica românească. Porcu deci s-a prezentat la Take l[onescu] cu propuneri din partea lui Bt [ătianu] pentru remanierea guvernului. A mai fosr trimis şi [Victor] Antonescu. Take a fost gata imediat să trateze. Dintre toţi leadcrii conservatori, singur M. Cantacuzino s-a opus. I-a mijit o clipă gândul, că printr-o opoziţie parlamentară dârză s-ar putea ridica deasupra peste ruinele celorlalţi, dar, om al vechiului regim, n-a avut puterea să stăruie în ideea lui. Take n-a conceput un minister de muncă, ci un minister de reprezentaţie. Planul unei refaceri în pragul dezastrului a fost abandonat de la început. S-a aplicat de amândouă părţile reţeta politicianismului din bătrâni. Prin reciproce compensaţii de tarabă, s-a smuls, s-a cumpărat tăcerea în faţa păcatului, ca din ea să facă o plapumă căldicică — pentru acoperirea tuturor.
S-a format deci ministerul nou — asigurându-se mutismul parlamentar. Deputaţii liberali prinşi în angrenajul disciplinei de partid cointeresat au tăcut, - iat conservatorii atinşi de adierile proaspete ale puterii au amuţit şi ei. Camera a fost deci ca totdeauna o adunare de eunuci politici. Am asistat la şedinţele lor. Din loja mea m-am uitat la aceste capete şi din primul moment mi-am dat scama că astfel de indivizi nu puteau să îndeplinească visul unităţii naţionale. Veseli, inconştienţi, râzând cu ochii spre femeile din loji, ploco-nindu-sc miniştrilor, nediscutând decât chestiunea plecaţii în
950
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
951
Rusia, preocupaţi cie diurnele lor, aceste biete marionete nu puteau face altceva decât să primească totul...
întreagă povestea deci a fost netedă. Singur discursul lui Cuza a tulburat apa puţin... Bine construit, limpede spus, acest discurs, dacă at fost ţinut de altcineva ar fi putut primejdui guvernul. Cuza însă cu atitudinea lui, din care se desprindea oarecare cinism, n-a fost în stare decât să enerveze pe Brătianu, care melodramatic şi caraghios a părăsit şedinţa. Cuza însă nu putea să taie unde mai adânci. Situaţia ttagică în care ne găsim nu se pretează la epigrame, cere îndrăzneală superioară şi-o largă suprafaţă morală.
Preşedinte al Camerei a fost ales Morţun în locul lui Ferechide. Un simplu şnapan a luat locul unui condotier emigrat pe banca ministerială.
Discursul lui Iorga a fascinat Camera. Era firesc ca grămezile de vorbe să epateze pe cei logodiţi cu tăcerea. Ca totdeauna Iorga a fost retorul grandilocvenr, omul vorbelor mari, adulator al Regelui, mânat de mici ambiţii, incapabil să ţintuiască păcatul ori să privească realitatea în faţă ca să deie soluţii. Cuvântarea lui n-a făcut decât să uşureze sarcina lui Brătianu, să creeze o atmosferă mai prielnică pentru izolarea păcatelor... Nu voi uita niciodată gestul larg al tribunului cate striga: Mai bine să ne mănânce câinii pământului acestuia, decât să-1 părăsim... - în vreme ce mulţimea aplauda, când bine ştiam cu toţii că şi orator şi auditor sunt cu paşapoartele în buzunar, gata să plece în Rusia...
Ardealul a dispărut de la ordinea zilei în Cameră, s-a pus numai problema egoismului local. Nici un accent dc ură înverşunată împotriva germanofililor cari pe la colţuri îşi debitară în linişte teoriile; nici o violenţă la adresa celor rămaşi la Bucureşti, cari au putut fi scuzaţi şi apăraţi în Cameră...
Diapazonul moral al societăţii româneşti, scăzut cum se ştie, | a rămas tot acelaşi şi Camera s-a închis pe urma discursului î   straşnic de slab şi anemic al Iui Brătianu, - într-o atmosferă de
banalitate absolută ca un „congres de esperantişti". |        Sunt convins în toate fibrele sufletului că asemenea oameni ş   n-au dreptul la biruinţă şi la bucuriile ei înalte. Triumful lor ar fi o siluire a ordinci morale, un act dc nedreptate pe care tendinţa de echilibru universal al moralei politice o refuză...
I în acest spirit de renunţare meschină s-a desfăşurat prima întrunire a parlamentarilor după declararea războiului. Mi-au rămas vorbele lui Dissescu, care cu tonul lui răguşit, de păcătos îmbătrânit, îmi spunea: — Suntem ca nişte condamnaţi la moarte în ajunul spânzurării, cari nu avem altă speranţă decât întâmplarea oarbă că o sa moară călăul...
.: Singura figură superioară prin demnitate şi curăţenie e
Regele... Aşa bâlbâit, nehotărât, slăbănog, omul ăsta este un
* Sabiet cinstit. A renunţat la Casa de Hohenzollern pentru noi, a fost dat afară din ea, ca să vie aici la Iaşi, unde să-1 tragă uşile şi fereştile, pribeag ca noi toţi. Zilele trecute aut fost invitat la catticrul general, împreună cu câţiva gazetari aleşi de Duca. Nc-a primit generalul Presan care ne-a spus planul lui de-a înfiinţa o gazetă pentru front. Presan face impresia unui om cinstit, hotărât, fire delicată, cu oarecari nuanţe feminine, trădează multă ambiţie. A fost foarte gentil cu mine şi mi-a spus câ vrea ca directorul gazetei să fiu eu. Am simţit însă că guvernul nu agreează această idee. De o parte se teme de Presau, căruia îi atribuie intenţii de dictatură, de alta nu vede în mine omul căruia i s-ar putea inspira aprecieri favorabile actualei alcătuiri... Nu ştiu deci ce se va alege, să vedem...
952
OCTAVIAN GOGA
In legătură cu plecarea care e în mintea tuturor, mi s-a vorbit din partea mai multora şi de ideea înfiinţării unei gazete de propagandă la Paris... Văzând că toţi îşi scot paşaport -mi-am scos şi eu... Cine ştie, dacă această hârtie nu e ultima pe care mi-o liberează o autoritate românească?....
Şi la Bârlad şi-aici roiesc în toate părţile ardelenii fugiţi. Pe străzi, prin cafenele, la localul Ligii e plin de aceşti pribegi nenorociri. în armată nu-i primeşte, din şcolile militare sunt daţi afară, ca trădători. Straşnică politică din partea conducătorilor acestei ţări, cari vor să cucerească Ardealul ca pc-o colonie, luând toate măsurile ca să pregătească ura ocupaţilor de mâine. Sunt atât de batjocoriţi şi vexaţi încât în sufletul lor se trezesc toate îndoielile şi-i văd întrebându-se prostiţi: Era oare mai râu subt unguri, decât aici sub ciocoi?..
Despre chestiunea prizonierilor români din Rusia i-am vorbit şi lui Presan. Mi-a arătat că se interesează de ei, dat în acelaşi timp mi-a spus că guvernul o tratează cam vitreg şi că Regele nu are deplină încredere în aceşti prizonieri...
JURNAL POLITIC
21 martie 1931
Ţara fierbe de la un capăt la altul. Ştiri care sosesc din toate părţile dau impresia că suntem în ajunul unor mari frământări de mase. Nu este exclus ca în curând să ne pomenim cu fenomene de răzvrătire. Guvern nu există , iar regele ezită şi nu dă impresia că ar avea formula penttu salvarea situaţiei. Nu ştiu ce va fi, din graniţele logicei am ieşit de mult. Oboseala morală pe care o resimt nu este a mea, ci a întregei societăţi. De sus până jos întreaga structură socială a României este în pragul unui faliment moral. în astfel de împrejurări, când îţi dai seama că nu mai poţi schimba nimic, devenind spectator al evenimentelor, simţi trista datorie de a te transfera în cronicar, pentru a însemna cele ce se petrec zilnic şi a le judeca stând dc vorbă cu propria ta conştiinţă.
Voi începe deci un jurnal cotidian, dorind ca să cobor pe hârtie cele ce văd şi aud. Reţeta nu e, desigur, din cele care îţi pot face o plăcere deosebită, fiindcă porneşte dintr-o atitudine de resemnare şi-mi împrumută — s-ar părea prea devreme — aere de pensionar. Nu este însă vina mea dacă toate dorinţele de a sluji ţara rămân fără ecou şi dacă pe arena pe care au năpădit proştii dezgustul mă opreşte tot mai mult să mai descind.
* Exista guvernul condus de G.G. Mironescu.
954
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 955
Odată, mai târziu, când se vor stabili răspunderile, aş fi foarte mulţumit dacă aş avea câteva caiete de însemnări j zilnice, pentru ca să le pot azvârli în obraz acelora care ar fi trebuit să schimbe faţa lucrurilor şi au stat paralitici, lăsând să I vie furtuna. f
La ordinea zilei, chestiunea Titulescu. A fost la mine, am stat de vorbă: zgomotos, aferat, optimist. Ciudată apariţie acest om care de zece ani stă la Londra şi nu şi-a retuşat câtuşi dc puţin particularismul local de la Ploieşti. El vrea să facă guvern de concentrare, să înglobeze pe toată lumea, să nu-i rămână pe dinafară nici un duşman. Fricos, grandilocvent, gesticulatot, îşi face curaj şi din vorbele lui aleg că ar vrea cu orice preţ să prezideze un guvern fără opoziţie. A avut chiar o vorbă de spirit pentru justificarea aventurii: „Ernai uşor să trăieşti în c... decât să-l reprezinţi!".
E însărcinat, se pare, de rege să ne pipăie pe toţi. Spune că vrea să încerce cu parlamentul actual. Sunt aproape uimit cât de puţin înţelege jocul realităţilor p>oliricc din ţară. J-am răspuns că aici armosfera politică e viciată, ţaţa e-n pragul revoluţiei, nu se mai poate respira, şi că fără a se mătura hoitul grabnic şi radical totul se dă peste cap. A lucra cu parlamentul actual înseamnă a te ancora de un cadavru si a rrece putrefacţia lui asupra ta. Ce spirit reformator se poate degaja, întâi dintr-o combinaţie de guvern care ar ralia şi pe autorii dezastrului actual şi, al doilea ar păstra ca bază, pe mai departe, parlamentul cu demisiile în alb (pe care le plimbă Maniu astăzi, în sudul Franţei). Titulescu e destul de deştept ca să înţeleagă nota penibilă, dar prea slab ca să rragă concluziuni din ea. în toată marea dramă el se lasă călăuzit de rostul lui personal. Spune că şi dacă s-ar face alegeri noi, subt un guvern prezidat de el, n-ar avea nici un câştig personal, fiindcă, neavând partizani, un nou parlament n-ar constitui o platformă de întărire
politică pe seama lui. Aşa fiind, crede, fără să mi-o mărturisească, că mai uşor s-ar aranja cu actualele Corpuri Legiuitoare, care înghit tot, decât cu rezultatul capricios al urnei de mâine. Din vizitele lui în toate părţile, nu aleg o înţelegere reală cu cineva. Duca*, fireşte, l-a primit cu demonstraţii amicale, dornic probabil să-1 împingă în prăpastie, pentru a scăpa de dânsul. S-ar părea că i-ar fi făgăduit concursul, pentru a nu supăra pe rege - cum zice el -, trebuia să facă acest lucru. In ultimul moment nu ştiu dacă se va ţine dc cuvânt, dacă da, cu atât mai bine: solidarizat cu Madgearu şi soţii, ce bine ar fi să moară de gât cu ei.
A rămas să ne revedem, ca „să-i dau eu formuk" - cum spunea el cu multă dezinvoltură. Ne vom vedea mâine, poimâine din politeţe, fără consecinţe. Nu prea cred în reuşita lui Titulescu. Ceea ce ştiu sigur este că acest om zgârcit, cu gesturi dezordonate, pornind dintr-un fizic care n-are osatură, nu poate constitui un punct de razim pentru ţara în pragul nebuniei. Isteric şi feminin, plin de vorbe mari şi de sughiţuri sentimentale, bietul advocat cu trei discursuri pe an, talent de erupţiune verbală, fără liniştea nervoasă pe care o necesită o muncă metodică, Titulescu ar fi pentru România actuală o nouă legendă distrusă, care s-ar dărâma vertiginos, începând cu ziua când va ajunge în fruntea guvernului. S-ar putea ca acest lucru să se întâmple, deşi logica-mi interzice o asemenea combinaţie, dar aici logica a încetat de mult şi adesea am impresia că dacă un spirit diabolic ar putea iscodi formula cea mai nenorocită care să ne împingă la pierire, această formulă este cea mai aproape de biruinţă.
Dr. Lupu spune că odată cu capul nu va consimţi la un guvern de concentrare cu actualul parlament. Amărât şi congestionat, îmi comunică că de o lună şi jumătate a cerut
* Ion Gh. Duca devenise, în decembrie 1930, preşedintele Partidului Naţional Liberal.
956
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 957
audienţă fără să primească răspuns. Mareşalul Curţii, llasievici, cu menajamente l-a făcut să înţeleagă câ este cotat ca amic al lui Ştirbey. I.a dejun mi-a cetit o lungă scrisoare anonimă, venită de la Botoşani, în care un ţăran îi scrie câ la sate agitatori ambulanţi jură oamenii de revoluţie, că se organizează ţăranii pentru răzmiriţa de mâine, care va izbucni în curând.
Mircca Djuvara, care c şi el la dejun, spune că Tătărăseu le-a adus veste de la Tg. Jiu despre o mişcare la fel în Gorj, uncie umblă vorba din gură în gură câ la 26 ale lunii martie mulţimea va da năvală asupra oraşului.
Streitman îmi aduce vorbe de la Duca. El se consideră omul partidului, zice: „ho/"şi e perfect devotat. Am impresia că în intimitate crede că nu mă îndoiesc câtuşi de puţin de ataşamentul lui. Oricum ar fi, ştiu că Duca, puţin alegător, stă destul în societatea lui. „Duca — zice Streitman — c întristat că nu ţii seamă de buna lui tovărăşie şi continui cochetăria cu Gheorghe Brătianu. El spune că s-a înţeles cu şeful şi s-a ţinut de cuvânt".
l-am răspuns câ dacă s-a înţeles cu Averescu, atunci să fie liniştit. De la şefia şef lucrurile sunt perfect aranjate.
O silă nemărginită mă cuprinde de câte ori îmi dau seama că vorbind de partidul liberal, astăzi, trebuie să pronunţ şi numele lui Duca. Nu e numai o întâmplare că galopăm spre neant, clacă în scaunul lui Ion Î3rătianu s-a aşezat acest mic intrigant, fost reprezentativ pentru psihologia curentă a societăţii din Bucureşti. Dacă aş scrie un roman în care să exprim toată turpitudinea morală a vremii, acest tip, desigur, ar trebui analizat de aproape. în orice caz, în aceste însemnări va trebui urmărit de aproape, pentru că fixând zigzagurile lui nu numai vom legitima decompoziţia liberală, dar vom avea şi cheia prăvălirii sufleteşti care împinge vârful piramidei sociale de Li noi spre nenorocirea de mâine.
După dejun, azi la ceai la generalul Soutzo. între cucoanele de faţă, nevasta lui Gheorghe Brătianu. O umbră de decepţie
îi flutură pe buze: „Mi se pare că pierd pariul!" (Pariase la masă *:    la mine, deunăzi, că de la venirea lui Titulcscu în 12 zile avem un guvern nou.) îndărătnică şi pasionată, îmi declară câ niciodată cu Duca nu se va împăca, mai bucuros pleacă la Iaşi în exil pe veci. Ştie că liberalii răspândesc vestea că regele i-ar fi trimis vorbă prin Gatoski lui Gheorghe Brătianu sâ se reconcilieze. Ea spune că totul este invenţie. Va trebui urmărit în soatta lui şi acest tânăr Brătianu, pentru a descifra din peregrinările lui capriciile sufleteşti ale lui Carol. Soutzo a fost |     ieri la dejun la rege. Nevastă-sa nu s-a dus. I-a scris o scrisoare cu lungi mustrări, spunându-i că e mai bine să nu meargă la Palat după ce de luni întregi a aşteptat zadarnic să-1 vadă. Soutzo i-a spus regelui scene dc la ţară, ca să-i arate anarhizarea generală, şi i-a adus din nou numele lui Averescu ca singurul pacificator. Regele părea trist şi impresionat. „De ce n-aşteaptă, că are să-i vie rândul". Soutzo crede că la Palat Manoilescu a l       răspândit o atmosferă de ostilitate împotriva mareşalului. ^      Regele, mişcat de scrisoarea doamnei Soutzo, i-a trimis pc Puiu Dumitrcscu şi un mare buchet de lalele. Puiu - papagal al stăpânului — se miră şi el că Averescu e pripit, nu vede nici o ingratitudine la rege, care e gata oricând - zice el - să-I primească în audientă pe mareşal, totuşi nu-şi poate ascunde oarecare nedumerire în faţa planurilor de viitor ale lui Averescu. întreabă când se întoarce în ţară şi dacă e adevărat că prepară o mişcare republicană.
Ieri, Argetoianu mi-a spus: „ Vineri seara am jucat bridge cu regele, cu două zile înainte de destituirea lui Burilliantt. Dacă ai fi venit la mine sâmbătă dimineaţă, după conversaţia mea cu Carol, aş fi pus 100.000 contra un ku că nu se face împrumutul!"*
* E vorba de „împrumutul de stabilizare", obţinut în martie 1931 în schimbul concesionării unor societăţi suedeze construirea a 130 km de şosele.
958
octavian goga
mărturisiri. Însemnări, jurnale
959
22 martie 1931
Zi ele duminică, fără evenimente speciale. Colonelul Sebeşanu mă vizitează dimineaţa, după o prudentă întrebare la telefon. Unul din cei 10 ofiţeri care au preparat venirea lui Carol şi care noaptea de 6 spre 7 iunie, în mod discret, pusese stăpânire pe poştă. In cele 10 luni de la venirea stăpânului lui, din lună în lună vine să mă vadă. Deziluzia lui a mers în progresiune matematică. Amic şi tovarăş dc credinţă cu Paul 1 eodorescu, comandantul regimentului de gardă, figura lui reflectă azi, probabil, sentimentul tuturor. E dezaxat şi fiert. Ca de atâtea ori, îmi repetă vechiul adagiu că numai Averescu poate face ordine în ţară. Spune că atmosfera de ostilitate împotriva mareşalului e urzită la Palat de către Manoilescu. Acest tip (intermediar ciudat între violonist şi escroc), cu pronunţate aptitudini verbale, dar maleabil în materie de caracter, ca un proxenet dintr-o mahala de la Salonic, e desigur, omul care a lansat cele mai multe intrigi la Palat. Om de afaceri veroase, profitor scandalos, cunoscut de mine pe urma mai multor lovituri ce a dat subt guvernarea noastră, vârât în punga ovreilor-unguri de la Cluj, cu care e cointeresat la luminarea oraşului, acest aventurier va trebui, odată, să fie dat la fund.
Nu mă înşel, cred, când îmi dau seama că toate fitele împotriva lui Averescu sunt urzite de mâna lui.
Bietul rege, suflet neodihnit, cu alternări repezi de orgoliu nesăbuit şi frici tenebroase, e împins de la spate de abilităţile acestui pezevenghi oriental.
Averescu, inabil ca totdeauna, l-a repezit înainte cu trei luni, în casa lui Soutzo, când a refuzat să stea de vorbă cu el, şi de atunci ii poartă sâmbetele.
Negreşit, se fac la Palat intrigi şi împotriva mea. Cea mai recentă mi-o descurcă Sebeşanu. Spune că una din nemulţumirile regelui faţă de Burillianu ar fi că a ajutat alegerea.lui
Tancrcd Constantinescu la Credirul Industrial, deci i se trimisese vorbă de sus.
Seara - spune Sebeşanu - Burillianu, se ştie, a fost la mine, deci: eu sunt cu Tancred!
Nu e, desigur, nici cea dintâi, nici cea din urmă combinaţie ce mi se atribuie, probabil nu fără ecou.
Manoilescu nu prea are motive să mă cruţe nici pe mine. Nu e imposibil ca regele, într-una din clipele de recunoştinţă, să-i fi descoperit în mod amical aprecierea mea de la Paris (mai 1 930): „Bagă de seamă, Alteţă, Manoilescu te pune pe acţiuni şi te vinde lajf...]".
în convorbirea de azi, Sebeşanu mă conjură să-i spun regelui absolut tot, aşa cum ştiu eu vorbi - zice el - să-1 mişc fără a-1 ameninţa, şi să-1 tulbur fără a-1 jigni. Sărmanul om, e un suflet onest, cu preocupări dincolo de interesele lui personale.
A sosit răspunsul din înalt Ordin. Voi fi primit în audienţă marţi, ora 6. Curioasă stare sufletească şi, de astă dată, am impresia că e cea din urmă.
Plimbare la Şosea. Uniforma unui ofiţer de cavalerie, dol-man cu brandenburguri, şapcă englezească în cap, stârneşte rumoarea publicului. Lumea ieşită duminică sub soarele de primăvară, secătuită de sărăcie, repetă j>arcă din gură în gură, cunoscutul refren: „A făcut uniforme!".
Pe drum întâlnim pe Vladimir Cristi, fruntaş basarabean, fost mare proprietar şi un fel de ministru în republica de operetă. Jenat, l-am înţeles degrabă că nu-1 poartă gândurile devotamentului ce mi-1 accentuase prea des.
- „De unde vii?"
— „Ana fost la mareşalul!"
960
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
961
Ani înţeles. Venea de la Tituleseu, după cum am verificat două minute în urmă. Basarabia e un monument de granit! Ca şi Ardealul, ca şi Vechiul Regat, cine mai contestă, azi, unitatea sufletească a României?
Dejun la d-na Procopiu. Cu un zâmbet discret, subliniat de o tristeţe reţinută, mi-a spus că de astă dată Tituleseu nu a venit s-o vadă.
„Deşi suntem foarte buni prieteni", mi-a zis, nu fără oarecare ironie blândă. Vizita nu s-a produs, probabil de teamă ca regele în hipersusceptibilităţilc lui, să fie indispus. Eu n-am rămas dator cu explicaţiile cuvenite, nici cu epitetele de circumstanţă.
I-am spus d-nei Procopiu că nici Burillianu n-a primit un răspuns la dorinţa ce transmisese candidatului de Preşedinte al Consiliului, de a-i acorda o întâlnire. „Grattez le Russel"Toi Ploieştiul e mai tare decât Londra!
„D-nă Procopiu, surprizele încep abia acum, cele multe înainte. Sper că şi M.S. Regina va avea încă experienţe de făcut".
+
La Şosea am văzut şi pe Stelian Popescu în treacăt. A ieşit şi „neică" să se sorească cu consoarta! O pereche foarte potrivită. Reprezentanţii tipici ai burgheziei româneşti de prima etapă. Nu le voi cere o părere asupra tablourilor lui Greco, sau a muzicei lui Brabms. Dar sunt români amândoi, perfect identificaţi cu solul şi sunt nedeslipiţi de ţară cum e papura de baltă, în Deltă, sau caprele negre în Munţii Oltului. Patriotismul lor, deci, e organic. Amândoi, speriaţi. Scoşi din formulele trecutului moştenite de la Ion Brătianu bătrânul, se plimbă ca doi somnambuli în lumea aceasta ieşită din ţâţâni. Fireşte câ a trebuit să schimbăm două vorbe. E\, scos din pepeni: „Ce mai faci, d-le? De ce nu te mişti, d-le? Am să te împuşc!" Eu: „Să se mişte Duca!" El, cu un gest tranşant: „Să se ducă... ". Aici s-a afirmat din nou, foarte precis, „neică", ca
:,ţ     român get-beget. M-a înttebat când vine mareşalul, a rămas
x'     să luăm dejunul împreună joi la dânsul, pentru tânguire în doi.
ş      Cât despre Duca, sunt de părerea lui: „Lasâ-l, d-le, în pace, acum
ţ     trebuie să se mişte românit".
Mă bate un gând: Ce ar fi oare să încep o serie de articole la Universului să răbufnesc ca pe vremea neutralităţii? Mai am oare atâta forţă morală ca atunci? Mi-c sufletul azi, simt, ca o armonică rusească pe care mâini murdare au cântat arii de mahala şi i-au tocit resorturile.
f     23 martie 1931
Dis-de-dimineaţă a venit să mă vadă Răşcanu şi Stan Ghiţescu, colegii mei de parlament. Genctalul a fost deunăzi la rege, la dejun. Carol îl are în simpatie, probabil fiindcă Ferdinand l-a persecutat.
Foarte des această conttazicete e singurul rezon care explică simpatiile şi antipatiile lui. Răşcanu spune că i-a cerut detalii asupra situaţiei din Basarabia, şi în cursul mesii, de trei ^      ori i-a repetat întrebarea: „Când vine Averescu?"
Din această preocupare cu repetiţie, el alege că e la mijloc un interes pentru criza politică. 11 fac să înţeleagă că mai dcgtabă poate fi vorba de o sensibilitate în vederea acţiunii de opoziţie a lui Averescu. Cu cei doi amici politici angajez conversaţia pe chestiunea: ce e de făcut? Sunt doi fruntaşi ai partidului nici mai buni, nici mai răi ca alţii, vorba lor reprezintă opinia curentă din ţară. Nu pricep „de ce vrea să ne distrugă?" „Ca să rămăie cu liberalii?" întteabă Ghiţescu. „Fiindcă l-am ajutat să vie acasă?"'se zbate Răşcanu. Amândoi declară că nu pricep nimic. Le pun problema mareşalului. Peste o săptămână vine, şi ştiţi, el vine cu trenul, cu programul făcut, atâtea minute în staţia cutare, acolo ia apă, dincolo cărbuni, ţinta e precisă, nu se mai schimbă. Ce ziceţi d[umnea]voastră dacă la Congres scoate o foaie de hârtie, pune monoclul şi
OCTAVIAN GOGA ' MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
963
începe cam aşa: „Fac mea culpa în faţa ţării, am fost la Bellinzona, iată ce am spus, iată ce a zis, ţara nu mai poate suporta, fac apel, dincolo de partid, Li toată lumea, îi trimit înapoi şi bastonul de mareşal" etc. Ce se întâmplă atunci? Amicii mei, întunecaţi, aproape strigând, răspund deodată: „ Toată ţara se dă cu Averescu". „Lumea, spune Răşcanu, eplină de legende care o agită. La mine, la Vaslui, eu vorbesc cu ţăranii, care în gura mare îmi spun că regele şi-a plătit datoriile din împrumut, că la Paris a fost cu curvele şi a lăsat poliţe dc fanei franţuzeşti". Vedem toţi trei că se apropie scadenţa. Intre Averescu şi Carol lămurirea se apropie. „Noi ce ne facem, Stane?" Electorul de la Teleorman strânge din ochi şi din buze! „Ne dăm cu ţara!" Cădem de acord să-i vorbesc neted tcgelui şi ne dăm întâlnire pe miercuri dimineaţa.
Careva dintte vizitatori, dacă nu mă înşel Scarlat Arion, mi-a spus: „ Verifică, te rog, lucrurile la generalul lonescu de la Căile Ferate. Regele i-a spus deunăzi: «Manoilescu e un pungaş, a luat 15 milioane într-o afacere»". N-am nimic de verificat pentru sufletul meu, însemn aici însă această notă de opinie curentă, care-mi răsună în urechi de trei sute de ori pe zi.
Dr. Bodin vine cu informaţii: „Am fost şi azi noapte, şefiile, până la trei, la aghiotanţi şi la rusoaice. Sunt demoralizaţi. Toată chestia se învârteşte la noi în jurul Lupeştii. Oamenii de casă sunt clasaţi, la Palat, după gradul lor de simpatie pentru «roaiba». Ştiţi cu cine stă seara la masă când e liber?: Lupescu, unul Wieder şi unul Ionescu-Brăila, furnizor la Ministerul de Război (a nu se confunda cu cel de la direcţia zootehnică). Vă puteţi închipui ce trebuie să înghită ofiţerii care în atmosfera cordială fac pe glumeţii şi-i tratează pe ovrei cu dulceaţă: «Papa Lupescu»!".
Anibal Teodorescu a venir să mă vadă ca să-mi facă o întrebare, ţinută în stilul lui obişnuit de ironie glacială cu
nelipsite note de preţiozitate destul de simpatică într-o societate lăbărţată ca stil şi gândire: „Ce zici, n-ar fi oare momentul să lansăm o teorie, o ligă de apărare a regelui şi a prerogativelor lui constituţionale?"„împotriva cui?", zic eu. „împotrivaguvernului", răspunde el şi după un moment de tăcere concludentă, întin-zând degetul arătător: „împotriva lui". Da, ideea nu-i de dispreţuit.
l,a dejun, doamna Procopiu îmi spune: „ Titulescu n-a venit să mă vadă, dar e ceva mai interesant ce s-a petrecut cu Regina, care i-a scris o scrisoare colonelului Pleniceanu, comunicându-i că vrea să-l vadă. Colonelul a transmis scrisoarea regelui. Titulescu n-a văzut pe Regina graţie interdicţiei cunoscute de a lua contactul cu oamenii politici".
După dejun relefoncază Duca că ar vrea să mă vadă, fiindcă astăzi merge la rege. Sunt politicos şi merg eu la dânsul la ora 3 şi jumătate. Mă primeşte într-o cameră scundă, interior de căsnicie începătoare, dar şi o sobrietate voită, mincinos demonstrativă pentru vizitatori. E alarmat: „Nu mai merge aşa; ai văzut legea drumurilor şi proiectul lui Madgearu pentru revizuirea legii agrare? Am să-i spun lui vodă: «tine-i dacă vrei la guvern, dar nu-i lăsa să facă legi să distrugă totul pe treizeci de ani» ". îl întreb dacă e pentru ideea de guvern naţional, de guvern de concentrare şi sprijineşte pe Titulescu, cum spun ziarele. „în principiu da" - răspunde, fiindcă nu vrea să indispuie pe rege, dar în realitate... Conversaţia e lipsită de interes pentru mine. îl urmăream numai pe jumătate, restul atenţiei mi se fixase asupra craniului lunguieţ şi în faţă îi urmăream buzele, căutându-mi o formulă plastică penttu a-mi întipări în minte o imagine a falsităţii. In antreu, la despărţire, când îmi căutam pălăria, mi-a aruncat foarte degajat o întrebare inocentă: „Eadevărat că regele i-a trimis lui Averescu o scrisoare în Italia?". Am înţeles rostul vizitei şi i-am
964
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 965
răspuns limpede: „Nu ştiu nimic". Regret că era întuneric şi nu-i puteam vedea 0bra7.nl ca să controlez impresia...
D-na Pruncu, crainica Marucii Cantacuzino, care într-o vilă la Şosea s-a retras cu mângâierile lui Nae lonescu, vine din nou să-mi şoptească la utechc: „Ştii că sunt amărâţi de tot. S-au dus personalităţile şi concentrarea. Nu mai poate fi vorba decât de Averescu". lunian a fost ieri la Maruca şi împreună s-au jeluit cu toţii că regele e slab şi incapabil de o hotărâre.
întorc vizita lui Tituleseu la Şosea. 11 găsesc mult mai potolit. Cinci zile dc politică internă i-au estompat gesturile. Spune câ nu poate să devie caraghios, oricât ar dori să se întoarcă în ţară. Revine asupra unei încercări cu parlamentul actual, spunându-mi că ar avea arma dizolvării faţă de el, câtă vreme Camerele ieşite din alegeri noi n-ar fi susceptibile de asemenea ameninţări. Vede totul prin prisma j^ersonală. Critică pe liberali, pe rege îl tratează cu blândeţea omului care n-are perfectă încredere pentru interlocutorul lui. îi zice: „Săracul" şi îi atribuie intenţii bune. De Mironescu spune că l-a inventat Maniu şi el a sărit în sus când l-a văzut a doua oară prim-ministru. îmi arată că azi la Ministerul de Externe au rămas zăpăciţi în faţa telegramelor clin sttăinătate asupra uniunii vamale dintre Germania şi Austria. „Le-am scris de două luni de la Paris, unde se ştia toată chestiunea. Mironescu a cerut azi detalii de la Caius Brediceanu. "A urinat o lungă paranteză asupra activităţii lui de politică externă. Singura notă bună pe care o înregistrez pentru întâia oară e o grămadă de caiete în care îmi arată însemnările de zi cu zi după convorbirile ce a avut în străinătate. La o întrebare repede i-am surprins răspunsul: „La Paris voi vedea pe Maniu. Crede încă în teoria Ardealului stăpânit de la Blaj. Nu vede realitatea, m-a î?itrebat de «chemărişti»"etc. Spune că peste graniţă exemplul lui Rădici e un „memento"ş\ pentru noi. Când îi vorbesc de catolicismul lui Maniu, cu singura platformă ce a mai rămas, îmi spune că
şi în străinătate aceasta explică atenţia cu care e urmărit. Găseşte foarte normal că formula mea e un guvern Averescu; el nu se poare expune la ridicol, să fie un prim-ministru hărţuit de toate părţile, pleacă fără să se mai gândească la reîntoarcere. „Dar dacă te cheamă regele?" „Atunci vin negreşit, dar nu înseamnă că pot face ceva."
Sunt convins că n-a renunţat la idee, deşi greutăţile îl intimidează. Un detaliu meschin îl trădează. La întrebarea dacă Burillianu să mai scrie guvernatorilor băncilor străine de cesiune asupra controversei lui juridice, el spune că nu, ba, mai mult, îl povăţuieşte să nu facă proces pentru că unul la mie dacă ar pierde nu i-ar fi favorabil (îngrijorare de viitor prim-ministru). O notă interesantă. îmi  relatează conversaţia lui cu Sir Dettercling: „Nu înţeleg de ce am fost invitat în România", mi-a spus zilele trecute la Londra. E foarte măgulit de primire, decoraţii etc. Dacă va vorbi ziarelor va spune cam următoarele: „Dv. sunteţi o ţară fericită, nu vfl comparaţi cu altele. Aveţi pâine, între mine şi România este o deosebire, când vreau să iau un împrumut mă duc la bancher şi îi spun: «Am nevoie de bani. lată condiţiile în care te rog să mi-i găseşti». Dumneavoastră faceţi împrumut, dar nu vă interesează condiţiile. Regret că dorind o povaţă din partea mea nu m-aţi chemat înainte de încheierea împrumutului. "Nu este pentru o politică de concesionare, ci de aşteptare, fiindcă doreşte binele acestei ţâri şi nu poate să-şi suprime preocupările umanitariste.
Mă despart de Tituleseu cu efuziune teciprocă (pupături cum nu l-a dezvăţat Londra) şi cu convingerea că în curând revine !a Bucureşti ca să-şi primească consacrarea definitivă a ambiţiei şi a neputinţei.
24 martie 1931
Grămadă de oameni ca de obicei; fiecare cu ponosul lui. Generalul Coandă întors de 3 zile de la Paris, vine să mă vadă
966
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
967
şi să-mi spună conversaţiile lui cu Sir Detterding. L-am întrebat în fine: „Ouepensez vous, Sir Henri, sur l'empnmt?" -„Tres onereux, tres onereux!" Se grăbea spre un consiliu de administraţie şi când Deleanu a intrat inoportun în cameră să atragă atenţia asupra listei de subscripţie pentru alegeri - fiecare 2000 lei de cap-s-a făcut câ nu-ntelege. „—In fine, mă grăbesc" şi a plecat.
Esca şi Pric de la Cluj au venit să-mi comunice că pentru Banca Agrară ni s-a pus ultimat. Haţcganu, Sever Dan, 'Pilea, din însărcinarea lui Mibai Popovici, le-a notificat într-o conversaţie dc 4 orc (viteză ardelenească) că nu se trece portofoliul industrial sub 10 milioane asupra statului, cum hotărâse Banca Naţională şi comisiunea de pe lângă Ministerul de Finanţe, până a nu pleca Burillianu şi a nu veni Mihai Popovici din străinătate, dacă nu acceptăm la bancă paritate la membrii consiliului, plus preşedinte de al lor şi sindicalizarea acţiunilor: ei doi, noi unul. Deci, îngenunchere pe toată linia, cum s-ar zice la Blaj: vae victis! Suntem de părere, la adunarea generală, să le dăm banca întreagă s-o mănânce friptă, cum am găsit-o acum 4 ani când am salvat-o din pragul falimentului. Scrisoare de la Palat că se amână audienţa.
25 martie 1931
întrevedere cu Duca, la el acasă. îmi vorbeşte de audienţa lui. I-a arătat regelui frământarea din ţară; zice că i-a dat dreptate. „După impresia mea — spune el - se va decbinşa criza în aprilie. Logic ar fi să se gândească la un partid. Sunteţi dumneavoastră şi suntem noi. Nu venim nici unul. Pentru noi are resentimente, de dumneavoastră se teme. Probabil va face un guvern Tituleseu sau Prezan, sau Argetoianu". „Dv. ce faceţi?" -întreb eu — „ Văd că aţi anunţat o întrunire pe 5 aprilie cu delegaţii din provincie. E ceva serios?"—„Da, facem o întrunire", îmi răspunde cu gura jumătate. N-are deloc aerul unui
matador revoluţionar. îmi ţine o destul de lungă teorie despre ideea unei uniri a opoziţiei. Să ne înţelegem când vine mareşalul. Toate fără convingere. Interesul lui personal, aşa cum şi-1 vede, c ca guvernul să rămâie încă, fără însă o legiferare care ar jigni interesele liberalilor.
Dejun la Sâveanu. E şi cir. Angelescu dc (aţă. Lume veche, libetali vechi. Amândoi îngrijoraţi: „Trebuia opoziţie unită ca la Mazar Paşa, îl vom sili pe Duca. Să vie mareşalul să se puie înfrunte, să conducă lupta. Aducem aici 100.000 oameni, dacă trebuie putem face şi grevă generală". Vorbele lor vin parcă de foarte departe, dintr-o lume depărtată, care s-a dus. încete o mică pipăială în treacăt. „lume este la Teleorman, la Vlaşca, dar trebuie bani — mă întorc spre dr. Angelescu - daţi bani?" Eternul ministru de instrucţie al liberalilor, srrangulat parcă în vocea lui guturală, zgâieste ochii: „-Dăm, mă!"Axe aerul unui oltean căruia i s-a furat coşul cu zarzavat şi ţipă cu disperare.
Ora 3 şi jumătate, la Palat.
Mă primeşte aghiotantul, colonelul Grigorcscu, un ofiţer tânăr cu mişcări greoaie. Nu mi se pare nici de salon, nici de câmpul de luptă. Chelie prematură; îmi spune că sus e dr. Lupu. în camera de aşteptare, dintr-un colţ, mă salută o figură necunoscută, mutră nemţească, cu tăieturi pe obraz, un deputat şvab. Se prezintă. Vorbim nemţeşte. Critică guvernul. Spune că nu rămâne decât câteva minute. Coboară dr. Lupu congestionat. .Şvabul pleacă, Lupu relatează în două cuvinte: „Nu mi-a dat nimic lămurit. Eu i-am spus tot. Dacă-i mai ţine, vine revoluţia. I-am zis: «Maiestatea-la eşti impulsiv. Ciudat lucru însă, impulsivii, ca şi timizii, cad în exagerare. Timizii devin prea îndrăzneţi şi impulsivii prea circumspecţi». Mi-a răspuns vag: «Doctore, nu ai încredere în mine»? Replica mea a fost promptă:
968
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 969
«— Eu da, dur ţara a început s-o piardă». M-am explicat şi pe chestia Ştirbey. A recunoscut că l-au informat că aş ft omul lui".
Neamţul coboară de sus, ţinut numai 10 minute. Mă despart dc Lupu şi-n vreme ce îi strâng mâna, îl întreb: „- Tu ce crezi?" El pleacă mohorât: „— îi mai ţine. "
Urc treptele cu adjutantul, în faţă văd două costume japoneze de „samurai" Foarte rău plasate. In primul salon, tablourile lui Grcco, admirabile. La dreapta, spre bibliotecă, drum cunoscut, bătut de multe ori. Adjutantul bate la uşă, o deschide: „Majestate, dl. Octavian Goga!"Stăm faţă în faţă. El, la masa de scris, într-un nour de fum; masa: un maldăr enorm de hârtii, dosare, proiecte*de lege, memorii, ca la un secretar general, într-un minister, unde hârtiile întârzie mult. Foarte amical îmi strânge mâna: „Stai, te rog, Goga, şi spune-mi dumneata mai întâi, ca pe urmă să-ţi spun eu ". II privesc în faţă, e mai slăbit parcă. Ochii albaştri deschişi au licăriri simpatice. In jurul lor stăruie o linie de oboseală. Gura cu buzele cărnoase se detaşează din ansamblu; la bărbie, o linie abruptă dă impresia parcă s-ar isprăvi prea repede capul, că lipseşte ceva, probabil voinţa. „— Eu, Sire — încep hotărât - nu am prea multe de spus. Dacă vă aduceţi aminte, la ultima noastră întâlnire mi-aţi zis: «Când se întoarce Averescu, înainte de a începe o acţiune, să treci negreşit pe la mine» ". „Da, da, ţin minte..., îmi taie vorba repede. Când vine Averescu? Ce plan are? Care e acţiunea voastră?"Chestiunea îl agită. Se vede din toată figura lui că e impresionat. „La 5 aprilie — îi răspund. Avem congresul în 19 aprilie. L-am tot amânat, acum nu mai merge". „— Bine aţi făcut că aţi primit rugămintea mea". „- Da, Sire, dar toate au o scadenţă. Eu aş fi foarte mulţumit să nu se mai ţie, fiindcă atmosfera e foarte încărcată. Am mai spus-o Majestăţii voastre. E o grozavă agitaţie. Dacă ar fi un guvern serios, ar putea sa canalizeze răspunderea. Aşa, însă, totul canalizează Majestatea ta personal. Fenomemd e explicabil, când ai în faţa ta un drapel
care flutură sus şi 5 gândaci care râcâie în ţărână, jos, privirea ţi-o reţine drapelul". „— Ştiu, ştiu, îmi dau seama", face el îngândurat. Merg înainte cu hotărâre: „- Da, Sire, dar toate ai' un capăt, trebuie să se isprăvească odată. Eu cer un răspuns, nu vreau dtte de călindar, dar se impun vorbe mai lămurite; oricât ar fi. de sibilinici monarhii, sunt momente când nu se mai legitimează tăcerea. Guvernul trebuie să plece!" Carol zâmbeşte şi-mi răspunde glumind: „— Asta o ştie acum şi Georgică Mironescu. Până la 15 ale lunii aprilie nu se va deschide criza. Ştiu ideile dumitale, poate ai dreptate, cred chiar că din punct de vedere al administrării adevărul e pe partea dumitale. Un guvern de partid lucrează mai unitar şi cu mai mult spor. Eu, însă, sunt preocupat şi dc demonstraţia politică în aceste vremuri. Nu pot renunţa la ideea mea, nu mi-o pot scoate din cap. Un guvern cu toţii, prezidat de un neutru. Idealul ar fi ca toţi foştii primi-miniştri să facă parte din el". „— Sire, îi răspund, pe mine, pentru un moment, mă preocupă mai mult înlăturarea nenorocirii actuale. Să mai respire ţara. O schimbare de guvern e o destindere de 2—3 luni. Cât despre formulă, ce să zic? Le mieux c'est l'ennemi du bien . Seamănă ă laboratoriu. N-o prea văd posibilă. Ş-apoi cloncanii ăştia, toţi laolaltă, se neutralizează unul pe altul şi încurcă lumea. "
Carol aprinde o nouă ţigare nervos şi continuă volubil: „— Nu e adevărat ce mi se atribuie, că vreau să distrug partidele. Vreau numai să schimb atmosfera lor. Ce vrei? Au văzut totul prin prisma interesului meschin, da, da, prea s-au căcatpe &z?rî.'"Intervin brusc: „— Trebuie să spun Majestăţii tale că nu mă simt deloc vizat. Majestatea ta face istorie aici, vorbeşte de Partidul Liberal. Am guvernat ae două ori şi vreau să ştiu cum am menajat interesul nostru. " „— Adevărat, guvernarea voastră a doua a fost bună. " „— Când am intrat în cea dintâi, ţara era în balamuc. " „— Da,
„Mai binele e duşmanul binelui". Formulă de cumpătare.
970
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI,E 971
şi eraţi noi. Şi guvernarea trebuie învăţată". „- Când era insă să ne dăm măsura, în amândouă rândurile, am fost luaţi de guler şi expediaţi. Majestatea voastră ştie că între pretexte s-a invocat şi cochetăria noastră cu «chestia închisă»". „— Da, ştiu, — răspunde Carol o clipă pe gânduri. Tituleseu a fost la dumneata, ce ţi-a vorbit?" „— Ideea unui guvern de concentrare. Am spus părerile mele. Nu-l văd deloc, nu ştiu încă ce vrea cu parlamentul actual... "
— „Nu c tocmai important. Ştii, însă, parlamentul de azi primeşte tot. Alegerile sunt grele. " - „Depinde cine le face. " „Spuneai că poporule agitat. "— „Desigur că da, aici însă trebuie pusă ordine. In 10 zile toată lumea trebuie să-şi vadă de treabă. Gazete, la ţară, jandarmi dublaţi."
— „Da, răspunde el, gazetele. Zilele acestea se votează legea presei, ca la voi în Ardeal. Trec calomniile la tribunal. Sub dumneata a fost ordine când erai la Interne. Ştii, Goga, eu contez pe dumneata personal. Fac apel la prietenia dumitale. hi voi da ordini".
— „Sire, persoana mea nu este în joc. Am o situaţiune personală foarte grea astăzi. Vreau o dată, poate chiar înainte de declanşarea crizei, să vorbesc mai răspicat cu Majestatea voastră. Am comprimat aşa de mult dorinţele mareşalului Averescu, că în timpul din urmă a început să răbufnească. Ştiţi că este greu de mânuit". „— Da, ştiu, "
— „Sunt de părere ca la întoarcere, să-l chemaţi, să-i vorbiţi. " înainte de a pleca am stat de vorbă pentru cazul că s-ar fi
deschis criza în lipsa lui, l-am întrebat ce e de făcut. Mi-a răspuns că nu e bine să luăm răspunderea eşuării unui guvern de concentrare din pricina noastră. în principiu, deci, ne vom ralia şi noi. Carol întrerupe cu vioiciune: „Ştii că asta e foarte mult. Mă bucură, am să i vorbesc. înainte, însă, vorbeşte-i dumneata. încă o dată îţi spun, pentru partea politică ţin la prezenţa dumitale. Voi, miniştrii de mâine... "
Mi se părea că ne avansăm prea mult şi nu voiam să creadă că mi-a smuls un angajament. L-am lămurit deci: — „Sire, nu e interesant ce voi face personal, cred că vedeţi în mine un bun român. Cât priveşte activitatea în guvernare, competenţa mea e aşa de limitată!" El schimbă votba: — „Ce zici de Tituleseu?" Răspund prompt: — „Talent eruptiv, cu dezlănţuiri puternice şi imobilitate absolută după descărcare. Intre cutremur şi repaus, alternări repezi. Guvernarea cere un ritm egal, fără de care nu se poate închipui o vedere de ansamblu ". - „ Da, chir s-a schimbat mult, în ultimii ani". — „Tocmai asta mi se pare, Sire, că e tot cel vechi. Remarca o făceam deunăzi, ziceam, ciudat lucru: Ploieştiul e mai tare ca Londra! In sfârşit, se va vedea. Eu mă gândesc acuma numai la schimbare. Nu ştiu dacă Majestatea voastră îşi dă seama cum ne zbatem noi azi". — „Cum nu, doar credeţi că eu sunt liniştit cu sufletul meu? E vorba doar de pielea mea. Nu vezi ce am aici pe masă? Câţi vin pe capul meu? Mă gândesc iar să suspend audienţele. Când veţi fi bl guvern, două săptămâni să treacă şi să nu primiţi pe nimeni". — „Da, Sire, toate hârtiile acestea ar trebui să le aruncaţi pe fereastră. Nu legile hotărăsc, cine le aplică". — „Ai dreptate, mi-a spus-o şi Argetoianu. Ce zici de ardelenii din guvern? Haţieganu, un bun executant, Niţescu..." — „Incolori, oameni de mâna a doua. Poate copiii lor... Deşi am întrebat ba Universitatea din Cluj dacă a ieşit ceva mai de seamă după război. Nimic". Carol: - „Din nenorocire, au reînceput acuma lupta confesională. Greco-catolicii au cerut o facultate. Eu cred că au dreptate". Eu: - „Bine, dar atunci să nu mai ţie pui de facultate la Blaj". Carol: — „Prelaţii lor sunt mult superiori ai noştri [sic!] Nicukscu, Hossu, chiar şi Suciu. De Coltor ce zici?" Eu: — „In viaţa privată nu e după rânduiala canonică. Are copii pe aici prin Bucureşti". Carol: — „Arhiereii noştri sunt jos de tot. Ivan ăla de Li Cluj, de unde a ieşit tipul ăsta? Şi preasfinţia-sa patriarhul nu e sfânt deloc, nici nu munceşte. Trebuie să ne gândim. Cine crezi dumneata că e cel mai de
972
octavian goga
mărturisiri. Însemnări, jurnale
973
seamă?" Eu: „Nu ştiu dacă îl cunoaşte Majestatea voastră, e cam frondeur, dar e cel mai deştept: Vissarion Puiu, de la Bălţi". Carol: „Ai dreptate, e şi părerea mea".
Conversaţia a trecut asupra proiectelor de legi de la Cameră. I-am vorbit de nebunia revizuirii legii agrare. Mi-a spus că o va opri. L-am întrebat dacă se face Creditul Agricol şi spunându-mi că da, i-am recomandat pe Garoflid pentru postul de guvernator. Pe ideea specialităţii, cum a făcut cu Mihai Ioncscu la C.F.R. Mi-a răspuns că i se parc candidatul cel mai serios.
Înainte de despărţire, reamintindu-i din nou că trebuie să-1 cheme pe Averescu, i-am pus şi chestiunea Burillianu: „Trebuie să vorbim sincer, Sire. De ce aţi sacrificat pe Burillianu de la Banca Naţională?" M-a privit o clipă pieziş şi a plecat ochii jenat. - „ Vezi, greşala lui a fost că n-a avut o atitudine lămurită, întâi părea a fi fost de acord cu Mironescu, mai târziu... ". Eu: „Sire, să vorbim simplu şi limpede. E victima Majestăţii tale. Atitudinea lui a fost dictată de ideea că vă este pe plac. Blank i-a arătat că Majestatea ta... Carol: „Blank a greşit, i-am spus-o şi lui". Eu: „Bine, dar trebuie reţinut; e o victimă. In viaţă şi-n politică, ştiu bine, cad victime... Burillianu e jertfa majestăţii tale". Carol: „Va fi o compensaţie şi pentru el".
O strângere de mână şi am plecat. Duc eu cu mine o apăsare de nelămurire, ceva imprecis, haotic. Necontestat, Carol face o bună impresie de suprafaţă, debit uşor de vorbă, o dragoste de ţară pe care o cred sinceră, aparenţe de orientări generale, dar în problemele politice n-am văzut azi încă o formulă clară. înconjură reţetele consacrate, are atitudini de negaţiune şi gesturi de destructor. Nimic însă din ce să sc desprindă omul care zideşte. Plin de bănuieli, se deschide foarte greu; îţi dă necontenit senzaţia că după reticenţele lui stăruie un gând ascuns, un păcat nemărturisit sau o intenţie extralegală. Mai este încă ceva care tulbură în mod constant psihologia lui
şi-i împrumută o nesiguranţă, fâcându-I să se epuizeze în energii verbale şi-n gesticulări fără consecinţe, rămânând nehotărât în faţa faptei. Cei 4 ani de exil, trăiţi în afară de ritualul regalităţii, se resimt cu fiecare pas. Hotelul Claridge, cu ambianţa lui, se răzbună azi în mod postum. Amestec curios, nedefinit încă, de impulsuri atavice, care-1 împing spre un autoritarism iară frână şi de clişee occidentale, ale aşa-zisei democraţii de peste graniţă. Carol nu cunoaşte meseria de rege şi-n dorinţa nebuloasă de a părea un inovator n-a reuşit să fie decât un diletant. De aceea, în criza politică care dăinuieşte de atâta vreme sub ochii lui, n-a izbutit încă să se fixeze asupra soluţiei. Repetă necontenit: Guvern de concentrare, fără să poată rezista la o discuţie asupra posibilităţilor de realizare. Plec de la Palat cu o singură constatare, care mă bucură: Vom avea, în sfârşit, declanşarea crizei imediat după Paşti. Titulescu, eroul nostru de gelatină, va fi chemat să ia cârma în mâinile lui viguroase. Foarte bine! Să se dea drumul odată şi vom vedea mai pe urmă. Pe deasupra acestor voinţi-piflie vor vorbi evenimentele cu cruzime. Să le aşteptăm.
26 martie 1931
M-am aranjat des-dimineaţâ ca pentru întâlniri ruşinoase. Am dat ordin servitorilor să spuie lumii că nu sunt acasă. Aştept pe Duca. S-a anunţat de ieri. Vine, fireşte, să mă ispitească asupra convorbirii cu regele. Iată-1. Şehtl a sosit. Aruncă împrejur priviri scrutătoare, acele nelipsite aere de investigaţie, care fără să vreau îmi readuc în memorie vorbele lui Nicu Filipescu adresate feciorului de câte ori aştepta vizita lui Duca: „Gheorghe, adună toate scrisorile şi pune-le la o parte. Vine domnul Duca". Plin de neastâmpăr şi curiozitate îmi strânge mâna: „Ei, ce zice vodă?" In linii generale i-am spus: „Criză după Paşti, guvern de concentrare Titulescu ". îşi verifică impresiile lui, aşa a înţeles şi el. Are nedumeriri, nu stie ce se va-ntârop)a. N-aş
974
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
975
putea zice că împărtăşeşte mulţumirea mea pentru declanşarea crizei. O prelungire l-ar aranja mai bine, i-ar da putinţa să exploateze incoerenţa regelui şi să umbrească trecutul. Pentru Tituleseu are o atitudine dc ură explicită. Nu îndrăzneşte s-o formuleze limpede, fiindcă e poltron, dar din câte o vorbă aruncată sau dintr-o convulsiune a buzelor subţiri aleg adevărul. Revine asupra subiectului de deunăzi: „Când se întoarce Averescu?" "SchncTas. vag din nou planul unei colaborări pentru răsturnare. F.u îi pun reflectorul în faţă cu vorbe răspicate: „Foarte bine, dacă vrei să-i dăm jos, lucrul e simplu. încheiem pactul, hotărâm ziua. Averescu elaborează planul şi totul merge strună. O sută de mii de ţărani aici, grevă generală, mareşalul cu toţi generalii în uniformă stăm în faţa armatei: Se alege!" -„Ah, nu, asta nu!"izcc enervat şi ridicând mâna dreaptă în aer, vrea să îndepărteze parcă viziunea dezagreabilă. „Dau bolşevicii peste noi. Nu ştiu unde ajtmgem!'"Vorbe chioare, în lond nu vrea să se facă nimic cât din frică, cât din socoteală. Tot ce ar dori ar fi să-1 învăluie pe Averescu, fiindcă în întrevederile ce au avut înainte de a fi plecat mareşalul la Acqtti i-a simţit protestarea crâncenă împotriva lui Carol. Vrea să-1 împingă deci înainte ca de după spatele lui să poată trimite bezele Palatului. înainte de a ne despărţi, ca şi când ar atinge o chestiune de detaliu, fără multă însemnătate, mă întreabă neted: „E adevărat că ai făgăduit nenorocitului ăluia de Gheorghe Brătianu o înţelegere? Unul de al lui afosl la mine şi mi-a spus şi detalii: 2 ministere. 60 deputaţi... "îi tai vorba foarte liniştit: „Of poate dorinţa lor - zic cu multă francheţe -, cât mă priveşte, de unde să pot făgădui? E dreptul mareşalului". Pe această minciună pe care aveam aerul că o credem amândoi ne-ntindem mâna amical ca la început şi el pleacă lăsându-mi impresia că mi-au strepezit dinţii ca şi când aş fi mâncat iască. Mă gândesc la memoriile lui Biilow care le-am cetit, mi-au defilat pe dinainte ca o galerie întreagă de figuri politice; nu ştiu cui să-1 aseamăn pe acest
minuscul bărbăţel de stat, mâine poate şef de guvern peste 18 milioane de cetăţeni.
Dejun la „neică". Toată familia mă primeşte cu simparie. F. de faţă şi Inculeţ. Enormul malaghcţ, încet la gând şi la vorbă, onctuos şi şiret, rural în concepţii şi pământos în expresii îmi întinde laba zdravănă: „Ce mai faci, dragă?" El e precaut în aprecieri. Nu riscă epitete mai violente. Simt câ ar fi în stare să se aranjeze cu oricine de la Carol până la Stalin. Namila asta de moldovan-ucrainţ ar fi în stare să joace pe o vastă claviatură. Toată masa, de altfel, repetă adagiul: „Când vine mareşalul?" Dintre cei de faţă tot „««ra" mai cu tragere de inimă, mai legat de tară.
Misterios, învăluit în negura serii mi-a păşit pragul Nae Căpităneanu. Vine după ştire, să cumpere. Ce mutră extraordinară de tăinuitor de crime. Cu ochi sfredel, cu vorbe umile păstrează până la sfârşit postura de slugă plecată:
— „Nu mai pricep nimic- începe el obidit - nu sunt de ieri. Am văzut destule în viaţă şi vorba ceea: am fost chelner la case mari, cu Take atâta vreme... " Presară 2—3 amintiri în conversaţie: „Ai văzut, dumneata? Angelescu la Banca Naţională! Când l-a numit Take pe Oromolu, a recomandat mai întâi pe Lucasievici, dar regele a răspuns: «Nu pot să-lfac, că are un frate director de bancă». Acum ăsta vine de-a dreptul". Bătrânul detectiv însă e destul de disciplinat încă la minte ca să nu se cheltuiască numai în amintiri şi să reia firul interesului pozitiv, întrebările cad discret, mieroase, etalate toate pe un fond de devotament absolut. îi spui ce se cuvine. E de părere că nu reuşeşte guvernul de concentrare. A văzut pe Tituleseu în seara plecării. E convins că sc-ntoarec şi ţine morţiş să fie
976
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
977
prim-ministru. Din partea lui mă-ndeamnă la tranzacţie. I-o tai .scurt: „Ce mai face prinţul?" — „Ştirbey nu vine încă în ţară. S-a operat la Paris de hernie". Ii dau însărcinare poliţială să-mi spuic mâine cc e adevărat despre zvonul că Tabacovici dc la Banca Blank va fi în curând guvernator la Banca Naţională. Pleacă duios si gânditor, adevărat chip de mason grad 33.
Serată muzicală la Palat. Ce va fi gândit Carol? E prima recepţie dc acest fel în onoarea lui Sir Detterding. Un concert de piano: Backhaus. Ce exagerări de polireţe în biata noastră ţară care pe vremuri, când era mică, rezervase aceste solemnităţi numai pe seama capetelor încoronate. Cu nevastă-mea urcăm scările vechiului Palat, încăpere modestă, venerabilă însă cu aspectele de tradiţie din vremi de demult.
Salonul de muzică înjghebat din două camere cu plafon de stuck e destul de îngust. Scaunele în dezordine arară că protocolul a plecat în exil de la Curtea noastră. De pe peretele din faţă, dintr-un tablou, Caterina cea Mare, în costum de gală, cu Crucea Sf. Gheorghe pe sânul revărsat, ne priveşte, îndărătnică şi dispreţuitoare. Câţiva diplomaţi cu nevestele, Argetoianu, Manoilescu, nici un liberal şi o droaie de ofiţeri în uniforme fanteziste, Puiu Dumitrescu cu soţia, mutra de „petite grue" din Cartierul Latin. In aer, nimic din fiorul de respect care străbătea odinioară pe invitaţii de la Palat. Cele f>0 dc persoane stau pâlcuri în dezordine, când vocea bleaga de plutonier austriac ieşit la pensie a baronului Stârcea anunţă: Majestatea-sa Regele. Carol inrră în frac şi întinde mâna tuturor pe rând. Haina nu-1 aranjează, silueta pântecoasă se profilează dizgraţios. Cum a venit singur pe coridoare, neîntovărăşit de nimeni, desfăcut de familie, rege de sihăstrie, îmi race impresie tristă. Ne aşezăm pe scaune, el la frunte între Sir Detterding şi, închipuiţi-vă, Mironescu de partea adversă, cu mustăţile răsucite în sus, cu gura întredeschisă şi cu un neg cât aluna pe chelia din moalele capului. Muzica începe.
Backhaus, un interprer stilat. Se cântă Bach şi Beethoven. Acordurile grave, frânturi de vijelie şi cutremur, se răsfrâng peste capetele noastte. Cineva îmi face semn să mă uit la dreapta: subt tabloul Caterinci, doctorul Lupu a adormit. Dujiâ o oră şi jumătate de audiţie muzicală, isprăvită în capriciile diabolice ale lui Liszt, ne ridicăm cu toţii, unii trec la bufet. Regele ţine cerc. Manoilescu îmi face curte în îndoituri de lieheiuţă şi ţine cu orice preţ să-mi dea veşti bune: „Eh, s-a isprăvit de acum! Imediat după Paşti plecăm. Lin nemaipomenit ridicol s-a ţinut de noi pas cu pas. Regret că nu pot să-ţi fac profeţii simpatice, dar, ce vrei, mareşalul, e de vină dacă stă rigid şi nu mai primeşte pe nimeni lângă el". N-am nici un argument de dat acestui saltimbanc lipsit cu totul de ceea ce se cheamă obraz şi-i arunc cu scâtbă potolită votbele mele resemnate: „Da, ştiu, vine Titulescu". Ţin minte cum mi-1 înjurase nu demult şi de aceea îl întreb senin: „D-ta intri? N-ai scrupul de conştiinţă?" El, pe tonul imperturbabil al perfecrei canalii, îmi serveşte replica graţios: „Cine a fost în guvernul lui Maniu mai poate avea scrupulele conştiinţă?"îmi compun o mască de surâs idiot şi trec mai departe.
Contele Szembeck mă interpelează asupra „Anschlussului" de la Viena. Colonelul Manolescu, adjutantul lui Nicolae, într-un frac albastru deschis, cu nasturi dc tinichea, reamin-tindu-mi estampele englezeşti cu vânâtorilc de vulpi, îmi dă detalii asupra tensiunei ce a intervenit între fraţi.
Dosite într-un ungher stau femei rău îmbrăcate, cu o jenă vizibilă în nemişcarea lor, neştiind ce să facă cu mâinile. Sunt neveste de ofiţet, rătăcite pentru întâia oară probabil la Curte.
Mironescu m-a urmărit din ochi, i-am întors spatele în mai multe rânduri, în sfârşit după o tetragere strategică greşită m-am pomenit în faţa lui, mi-a strâns mâna cu efuziune. Am întors capul. Argetoianu cinic, cu buzele răsfrânte pe faţa arămie, râde bonom: „L-ai văzut? Ghiţă berbecul!".
978
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
979
Carol se apropie de mine, ne retragem doi paşi. Gentil, deschide vorba: „ T°~ai mai gândit de ieri?"'— „ Da, Sire, dar nu era un subiect nou. II cunosc de câteva luni, simt preparat. Guvernul de concentrare e ca şi când te-ai îmbrăca în haine de duminecă. Negreşit, frumos, dar dacă vrei să lucrezi, să faci treabă, trebuie să schimbi haina". Reîncepe iarăşi discuţia din ajun, contradictorie. Cam un sfert de ceas îmi arată combinaţiile lui încercând o justificare. Prevalează ideea demonstraţiei politice, manifestarea tuturor pentru rege.
— «„Oamenii trebuie scoşi la braţ împreună ca să se compromită alîturi». Aşa ai spus dumneata odată la Sighişoara — îmi spune glumind. Ei, bine, eu virau să vă scot pe toţi împreună, ca să vă compromit alături de mine". Conversaţia se termină cu acelaşi avertisment ca şi ieri: „Goga, să ştii că contez pe dumneata!"
Serata se isprăveşte la ora 12. Coborâm melancolici pe scări. Nevastă-mea îşi aduce aminte de audiţiile muzicale ale răposatei regine Elisabcta, în mine stăruie tristeţea enigmelor nedezlegate. La restaurantul de noapte, la „Zissu", cu Aristide Blank şi cu Sir Detterding, subt lumina scăzută a becurilor electrice, jumătate stinse, stau melancolic şi mă uit vag la perechile cari dansează îti ondularea stridentă a unui jazz. Cad grele consideraţiile financiare ale nababului de petrol asupra împrumutului. Aristide Blank îmbie o ţigarc „Corona". Miliardarul se derobcază cu naturaleţe simplă: - „Cest trop grand. Cest trop cher!" Haidem acasă.
27 martie 1931
Obişnuita masă de vineri seară, de astă dată la Restaurantul «Cina». Vreo 60 de amici politici, foşti deputaţi, foşti senatori, să zicem, fruntaşi. Mi se cere cuvântarea de rigoare. Le vorbesc de venirea lui Averescu şi de primirea ce rrebuie să i se facă de toată lumea ca singurului om care a rămas din generaţia veche şi care, în învălmăşeala asta, se prezintă în proporţii mari
de apărător al pârtiei. Comesenii aplaudă cu toţii, li netăgăduit că respectul pentru Averescu se menţine în toată întregimea lui. Cred că vom scăpa mai uşor ca de alte ori şi-mi fac preparativele de plecare când Al. Oteteleşanu se ridică şi-mi cere cuvântul. Din discursul greoi şi plat aleg că-n faţa congresului el are o nedumerire. Se vorbeşte de schimbarea orientării noastre politice. „Ce înseamnă asta? — se întreabă. Duşmanii zic că la noi s-ar gândi unii să modifice atitudinea lor faţă de supremul factor constituţional, eu însă cred. că nu poate fi vorba decât de o nouă metodă faţă de guvernul actual... " Cred câ e bine să înlătur echivocul şi-n câteva cuvinte subliniez că la congres noi pornim lupta de răsturnare fără să gândească cineva în treacăt, măcar, că vechea loialitate a mareşalului care a servit 2 regi s-ar putea eclipsa faţă de al 3-lea. Jenică Atanasiu cere cuvântul, îndrăzneţ şi sforar, bătrânul intrigant pune chestia greceşte: — „Domnilor, să-mi daţi voie, eu cred că lucrurile stau cu totul altfel. Noua noastră orientare este tocmai faţă de nebunia de sus pe care a sosit timpul s-o stăvilim dacă vrem să evităm prăbuşirea ţării. Regelui nostru trebuie să i se spuie ceea de Thiers a aruncat odinioară lui Carol al X-ka: «Regele domneşte şi nu guvernează»".
înainte pe acest ton o lungă diatribă la adresa regelui. Accente deplasate, de adevărat agent provocator. M-am ridicat şi-am pus lucrurile la punct. Cei de faţă mi-au dat dreptate zgomotos. Atmosfera însă a fost cam penibilă. Un singur lucru mă nelinişteşte: de ce atitudinea asta de hondeur din partea deşteptului Jenică, care nu se avansează el pe baricadă de florile mărului? Aici e ceva la mijloc. Nu care cumva gestul protestatar e solie precursoare a ofensivei lui Averescu? O fi ştiind ceva Jenică de e aşa bătăios? Să fie oare îndrăzneala lui un preludiu al tulburărilor viitoare, o pripită luptă de avangardă din care să înţeleg că într-o gondolă, pe canalul San Marco, Averescu plimbă acum un plan de bătaie care va transforma poate brusc şi radical raporturile noastre?
980
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 981
28 martie 1931
Dejun la d-na Procopiu; conform obiceiului, oaspeţi mai mulţi. După o viaţă îndelungată la Palat cu atribuţii reprezentative, d-na Procopiu continuă şi la ea acasă atmosfera care i-a devenit familiară; fuge dc singurătate şi se complace în rolul de a fi înconjurată de străini. Oaspeţii, fireşte, sunt clasaţi şi binevâzuţi, în măsura importanţei lor sociale. O fi şi-un dram de snobism în această îndeletnicire prea periodică pentru a nu fi obositoare, dar în definitiv obligaţiunile de acest gen se menţin pretutindeni la cei din vârful piramidei. D-na Procopiu se achită cu tact şi înţelegere de sarcina benevolă ce şi-a impus. Cu o reală inteligenţă muzicală şi cu destulă orientare în ale literaturii face faţă împrejurărilor. Sunt oaspe vechi în casa ei, o cunosc dc aproape un sfert de veac şi o cred sinceră în prietenia pentru mine. în orice caz dorinţa mea de a vedea înfiripandtt-se şi aici o societate constituită, care să salveze o armonie de simţire şi un echilibru al bunului-simţ, e mai satisfăcută în acest interior decât în multe părţi.
Nenorocirea e că întâlnirile sunt câteodată foarte disparate şi oamenii cu cari stau la masă, adese, căzuţi din lună. Aşa, de pildă, azi e la dejun Backhaus pianistul, şi un tip curios de care am mai auzit pe aici, Leopold Stern. Cel dintâi nu prea tulbură apa, e din genul suportabil al muzicanţilor tăcuţi. Al doiiea mi se pare interesant. Evreu, de la Brăila, dacă nu mă înşel, face pe omul dc litere la Paris. Scoate cărţi destul de cunoscute, acolo, are relaţii în lumea scriitorilor din Apus; Paul Geraldyşi Andte Maurois când au fost la Bucureşti i-a găzduit el, şi negreşit prin consideraţiile lui s-au filtrat impresiile ce au dus din ţară. Ideea nu e din cele mai simpatice să-1 stii pe Leopold ambasadorul tău literar pentru străinătate, dar poate tot e mai bine aşa, decât să scrie pe româneşte. La ziua când se vor porni aceşti ovrei să confecţioneze cărţi pe limba lui Gheorghe Lazăr, va fi cam greu. Până azi n-au făcut-o, fiindcă
două generaţii de când trăiesc aici, n-au fost de ajuns ca să-şi asimileze capriciile sintaxei noastre. De aceea n-au găsit un talent real care să se fi furişat în literatură.
Nu peste mult însă, se vor porni. Ajutaţi de presă, pe care au ajuns stăpâni, ca mâine se vor instala şi în literele noastre. Cu fantastica lor purere dc muncă se vor revărsa pretutindeni aici, ca o apă plină dc bălării şi de impurităţi exotice. Eu nu-i repudiez dintr-un resentiment orb de banal antisemitism*, ci pur şi simplu aş vrea, cât se mai poate înca, să salvez flora
* Şi, totuşi, în ciuda acestei specificări, prin care încerca să-şi atenueze vehementa tonului şi să atribuie oarecum un aer dc obiectivitate atitudinii adoptate, punctul de vedere «estetic» exprimat aici de Octavian Goga. sub directa influenţă a unora dintre «prejudecăţjle-clişeu» ce caracterizau în epocă manifestările sale politice nu o dată infirmate şi condamnate de realitatea istorică, reflectă o serioasă doză dc «necugetată intoleranţă» şi o regretabilă involuţie «sămănătoristă» a demersului intelectual. Nu este cay.ul să amintim acum felul în care, chiar în etapa pe care o ilustrează «jurnalul» de faţă, numeroase pesonalităţi ale scrisului românesc interbelic, de la critici şi ideologi literari ca E. Lovinescu, M. Ralea, G. Călinescu, Perpessicius, Paul Zarifopol, până la scriitori de marcă precum M. Sadoveanu, V. Voiculescu, Liviu Rebreanu, G. Galaction şi lista ar putea fi considerabil lărgită — au combătut o asemene restrictivă şi obtuză înţelegere a specificităţii unei literaturi, ce «conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice», pentru a-şi putea preciza cu adevărat originalitatea. Trecând, apoi, peste dezbaterile aprinse iscate câţiva ani mai târziu în presa românească în jurul romamiluLeseu, De două mii de ani al lui Mihail Sebastian - el însuşi un «răspuns» patetic şi vibrant dat involuntar neliniştilor de genul celor ce-1 persecutau în perioada respectivă şi pe Octavian Goga - să reţinem observaţiile pertinente pe care G. Călinescu le înscria în capitolul final al monumentalei Istorii a literaturii române rle la. origini până in prezentei pe o concluzie firească a magistralului său examen istoriografie: «O minte dreaptă, care nu confundă problemele [...] cu lumea ideală a creaţiei, nu poate să nu recunoască contribuţia lor [...]. Ei compensează inerţia tradiţiei şi o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor sincer modifică [...] un spirit de conservare ce poate să degenereze în obtuzitate» (n. - Revista de istorie si teorie literară, nr. 4/1985)-
982
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
983
particulară a acestui colţ de pământ. Mă conduce mai mult un crez artistic în această protestare, decât un argument politic. Aş vrea să scap un popor începător de primejdia de a sc înnămoli într-o producţie literară grefată pe procedee internaţionale şi fără relief, care s-ar pune dc-a curmezişul unei gândiri specific locale... şi-ar stânjeni astfel posibilităţile dc a se înfiripa o cultură românească. Honigman nu va înţelege, desigur, aceste frământări ale mele şi când le va înregistra, ma va înjura foarte. Orice spirit obiectiv însă va găsi o justificare pe seama acestei dorinţi de a pune în valoare un particularism sufletesc menit să completeze universalitatea.
lată crâmpeie din gândurile care se înlănţuiau în cinstii dejunului, în urma convorbirilor amabile cu soţii Stern şi mai ales cu doamna care-mi face complimentul că mă cunoaşte de mult. Unde mai pui că e şi frumuşică, cu fulgerări negre în ochii de migdală...
29 martie 1931
Din multele vizite reţin pe a lui Anibal Teodorescu. Analizăm împreună situaţia. Judecata lui ponderată de jurist-consult poate despica lucrurile. Cădem de acord în preocupările noastte. Şi el se-ntteabă ca şi mine cate e planul mareşalului, acum în ajunul sosirei. Respectat de Averescu si consultat adeseori în calitatea lui de specialist în dreptul constituţional, Anibal a putut urmări oarecum în intimitate desfăşurarea gândurilor lui Avetescu. El îmi arată felul cum a evoluat mareşalul de la început până azi:
— „Nu l-a putut suferi niciodată, - începe Anibal - din Moldova Carol i s-a părut un degenerat. Ţi-aduci aminte, de atunci voia să se debaraseze de el. Când sub Regenţă, sub influenţa noastră s-a hotărât să plece ba Bellinzona, Averescu m-a chemat Li el şi-am lucrat împreună un plan metodic, pentru revenirea lui Carol. Se prevedeau mai multe etape. începea cu
introducerea în Regenţă, continua cu rolul de prim-regent, apoi regent singur şi pe urmă proclamat rege. Evenimentele s-au petrecut altfel, cum bine ştii. Generalul a fost froasat de această învălmăşeală, în care formele n-au fost respectate. Când a sosit, v-a chemat noaptea la Cotroceni ca să fiţi o presiune împotriva lui Maniu. De atunci şi până azi, Averescu a trecut din decepţie în decepţie. Nu numai că politiceşte a fost înşelat şi partidul nostru a suferit lovituri, dar tara a fost împinsă în pragul falimentului. Mai mult, prin atitudinile copilăreşti şi diversele aparenţe de perversitate, Carol, în ochii lui Averescu, a luat tot mai mult aspectul unui imbecil primejdios. Nu-i de mirare deci că s-a produs în el o mare criză morală şi că se prepară, în gândul lui, la o schimbare categorică de atitudine".
Anibal convine cu mine că cele zece luni de domnie n-au transformat încă psihologia lumii noastre de aşa fel faţa de rege ca să se legitimeze o mişcare serioasă împotriva lui, chiar dacă ea ar fi utilă, în împrejurările [de faţă]. Un om politic care s-ar aventura la o asemenea atitudine ar putea rămâne poate ca un precursor al unor orientări din viitorul depărtat, pentru un moment, însă, s-ar anihila politiceşte. Convenim câ trebuie să înconjurăm un conflict între mareşal şi rege, pe faţă, şi să stăruim pentru amânarea congresului de la 19 aprilie, cu două săptămâni. Cât. priveşte guvernul de concentrare, el remarcă foarte judicios: — „D-ta nu poţi să pierzi din vedere că ai un partid de care nu te poţi desface şt deci trebuie să tragi toate concluziile din această împrejurare. Regele trebuie să-nţeleagă că vii cu un capital într-o viitoare combinaţie, te deosebeşti de un Argetoianu oarecare. Nu trebuie să uiţi butada evreiască: «într-o afacere unul intră cu capitalul, celălalt cu experienţa, pentru ca Li sfârşit cel cu experienţa să iasă cu capitalul şi cel cu capitalul să se aleagă cu experienţa"».
984
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
985
Pe toată linia vedem la fel chestiunea, şi mă bucură această constatare. E o minte echilibtatâ de care într-o viitoare guvernare vom avea nevoie.
A venit Victor Moldoveanu de la alegerea din Bistriţa-Năsăud. Frumos rezultat. El: 486 voturi, guvernul: 602 voturi, liberalii: 126. Are o scrisoare de la deputatul Konerth, şeful saşilor, care declară că ei au votat cu guvernul. Dacă scoatem cele 285 voturi săseşti, guvernul rămâne cu 317. Dacă nu pierdem din vedere că toate aceste consilii comunale au fost alese sub Maniu, atunci este evidentă deruta proştilor din Ardeal. Moldoveanu a lucrat cu mijloace foarte modeste. De aici i-am trimis 80 000 lei, din care 40 000 pe o poliţă iscălită de mine şi scontată la «Mica», după ce Matache Dobrescu, prim-locotcnent cu hârtiile în regulă al partidului, a refuzat s-o sconteze la banca lui şi după ce generalul Coandă, regele consiliilor de administraţie, alt prim-comandir al lui Averescu, a refuzat să contribuie cu 2 000 lei la lista de subscripţie ce lansasem pentru acoperirea cheltuielilor electorale. Numai la lumina acestor constatări pot vedea cu câtă înţelepciune şi cu ce exces dc delicateţe am fost tratat dc bietul mareşal amărât în ziua când la plecare mi-a pus în coaste asemenea rable bătrâne! Moldoveanu mai spune câ liberalii au cheltuit mult bănet la Năsăud, dar populaţia i-a alungat pretutindeni cu manifestări violente de ostilitate. „Intr-un sat de pe Someş -spune el - erau cât pe aci s-o păţească echipa liberală în frunte cu Ijtpedatu. Un ţăran tulburat a strigat asupra lor: — «Plecaţi de aici că, dacă nu, păţiţi ca la bolşevicii Vă tăiem!»". Ţăranii le-a pus în vedere cunoscuta operaţie pe care balcanicii au făcut-o odinioară consulului austriac Prohaska de la Salonic.
30 martie 1931
La ordinea zilei e legea presei. Toate ziarele sunt preocupate de acest proiect, care se publică pe de-a întregul şi stârneşte
critici violente. E vorba ca în materie de calomnie prin noua lege să se ia măsuri drastice de apărare. Tot astfel se prevede punerea la adăpost a regelui şi a dinastiei de criticile exagerate. Proiectul are multe puncte de asemănare cu legea ungurească şi astăzi încă în uz în Ardeal. E bolovănos conceput, ca principiu însă o reformă a legii de presă e perfect indicată de împrejurări. Cine e, în definitiv, unul din autorii de căpetenie ai dezastrului moral în care ne zbatem azi dacă nu această gazetărie de bulevard cât semită, cât ţigănească.
înlănţuire de întreprinderi sprijinite de un capital ocult, care a pus în lucrare rotativele cu aceleaşi tendinţe comerciale, ca şi când ar înjgheba o fabrică de spirt sau de cherestea. Dacă s-ar angaja cineva, un spirit de onest analist, să urmărească pas cu pas ravagiile sufleteşti ale acestor mici condotieri ar putea descifra cred eu tot secretul degringolării noastre morale. în 10 ani de la război şi până azi toate vechile noastre altare au fost spurcate şi în sute de mii de exemplare s-a multiplicat zilnic o otravă dizolvantă care a pătruns în toate cătunele. In treacăt fie zis, am înţeles din primul moment primejdia şi ne-am pus de-a curmezişul ei. în articolele ce-am scris am atras atenţia asupra [acelor] arendaşi de opinie publică şi poate am rămas singurul om politic care n-am cerşit graţiile presei în România. Cât am stat la Interne i-am ţinut de guler şi mă mândresc că la plecare ziarul Dimineaţa a simbolizat căderea mea printr-un păun, clin care, străpuns fiind de o pană, curge sânge. Am plătit destul de scump această libertate de conştiinţă, stropit fiind de toate noroaiele. Ce este tragic însă e inconştienţa revoltătoare cu care lumea noastră în întregimea ei a tolerat această trivializare a presei. Acum, că suntem împinşi spre prăpastie, cu mintea târzie a românului păgubaş, adevărul este văzut, gazetele au devenit aproape cetăţi inexpugnabile. O lege a presei care să vie cu o îngrădire a îndrăznelilor fenomenale este desigur de dorit. La ultima mea audienţă, vorbind cu regele, mi-a arătat
986
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
şi el dorinţa lui de a stăvili pericolul şi în termeni categorici m-a asigurat că legea va trece. E un paradox însă la mijloc, pe cât de ridicol, pe atât de trist. Cum? Tocmai aceia, consorţiul dc sub conducerea lui Maniu şi soţii, să strângă în ciungi presa când toată legenda acestor aventurieri s-a zămislit în redacţiile din Capitală, a fost clocită acolo şi lansată în lume cu tam-tam ca o apă de dinţi. Cc au fost 10 ani dc zile aceşti demagogi dacă nu nişte ignobili peşti de cerneală împrejurul cărora se vărsa lichidul dezagreabil al tiparniţelor de la Bucureşti ca să stropească în toţi aceia care se socoteau în drept să apere ţara de planurile lor.
Ei bine, ei să vie acum cu botniţa? Ca un gest de recunoştinţă postumă? Nu cred că o vor face, fiindcă, lipsiţi fiind de ocrotirea gazetelor, foştii proprietari de voturi nu mai au nici o justificare de existenţă. Curioasă notă de detaliu, ministrul de justiţie care iscăleşte proiectul, până ieri-alaltăieri avocat fără procese la Braşov, e de felul lui de la Săcele şi mi se afirmă, de pe când eram la liceu, că e ţigan de origină. Asta ar fi singura legitimare ca proiectul să devie lege:
1) Fiindcă din vechime călăii la noi erau ţigani;
2) Fiindcă tonului ţigănesc al gazetelor de la Bucureşti tor un ţigan trebuia să-i vie de hac.
31 martie 1931
De mai multă vreme mi-a trimis Patriarhul vorbă să-1 văd. M-am hotărât să-1 vizitez azi. lată o figură care va rezista foarte puţin în lata posterităţii...
Primul Patriarh al României, titlu grandilocvent, fără consistenţă, se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia pe viiror să proiecteze o lumină dc cercetare crudă asupra rosturilor Prea Fericirii Sale. N-am fost dintre aceia care am crezut în rolul de reformator al Bisericii ce se atribuise de către unii odinioară lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică
o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor. In Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retranşam după zidurile ei şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior n-a fost la înălţimea situaţiei acolo în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi n-au avut nimic din acel fluid miraculos care la catolici, de pildă, întreţine necontenit fiorul mistic al credinţei. Printre ei, Oiştea apărea mai învestit cu oarecare atribuţii repezentative, dar atâta tot. Ii lipsea mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate, profund dezagreabilă. îi lipsea apoi o orientate culturală serioasă, care să-i dea posibilitatea ca prin atitudini intelectuale să poată umplea golurile morale. Singurile calităţi, de duzină, erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial. L-am susţinut odinioară, când a candidat la Episcopia de Caransebeş. L-am îndoctrinat când cu vizita de la Belvedere la Viena, unde a fost invitat dc către răposatul arhiduce Franz Ferdinand, care-şi urzise planurile de federalizare a monarhiei. (Deşi nu împărtăşeam acest program în vremile de atunci, îl socoteam ca o etapă pentru dislocarea conglomeratului.) în război a fost la diapazon cu toţi semenii lui din Ardeal. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu, dimpotrivă submisiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului. Când, în primele zile de după încheierea păcii, a fost luat în braţe de Brătieni, cu gând profan de combinaţii utilitariste, şi parlamentul l-a ridicat la rangul de mitropolit primat, s-au legat mari nădejdi dc acest călugăt chipos cu profil bizantin de după care străluceau neastâmpăraţi şi pofticioşi ochii ca două mărgele de sticlă colorată în albastru. Din prima zi n-am văzut în el pe inovatorul. Mărturisesc însă, a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i-1
988
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
989
acordau prevederile mele: Biserica Vechiului Regat, care avea la conducerea ei instalată dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii, măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor eclesiarhi pravoslavnici, Biserica aceasta, dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios dc odinioară, fără a câştiga în schimb beneficiul unei infuzitini de civilizaţie reformatoare. Sub încăperile modeste din Dealul Mitropoliei, noul mitropolit primat n-a adus nimic din setea chinuitoare a unui zbucium sufletesc. N-a venit nici ca un spirit legiuitor, care într-o vreme foarte primitoare pentru o mişcare de nouă organizare ar fi creat un cadru nou pentru un aşezământ sclcrotizat în interior şi încremenit în forme rituale dezbrăcate de orice taină. în legea cultelor cuvântul lui n-a adus nici o formulă salvatoare.
Preocuparea manifestată dc la început cu o jignitoare stăruinţă a fost un cras materialism. Acel accent penibil pe care foamea milenară a Ardealului l-a răsădit aproape în toţi fiii lui împinşi pe arenă în prima perioadă de după Unire. Dacă mai adăugăm la aceste şi un nepotism puţin alegător de care s-a călăuzit în alegerea oamenilor din jurul lui, atunci ne găsim în faţa unui funcţionar de duzină grăbit pe calea norocului ca atâţia alţii. Prăvălirea catastrofală în ochii lumii i-a început în ziua când destinul neîndurat al ţării l-a ridicat la rangul de regent. A fost, poate, în viaţa mea, una din zilele cele mai zbuciumate când acest trist eveniment s-a consumat. Mi-aduc aminte de zvârcolirea sufletească în care am fost aruncat atunci. Nu ştiam ce e mai zdrobitor pentru mine: rragedia sau ridicolul situaţiei. Ce trebuie să fac oare: să râd sau să plâng în clipa în care acest biet om se va muta în Palatul Regal, să fie acolo unul din supremii diriguitori ai ţării şi să împartă cu ceilalţi doi aureola regalităţii. Am simţit din primul moment că, lăsat de capul lui, prâbuşirea-i va fi inevitabilă, trăgând după sine în neant şi soarta ţării şi prestigiul Bisericii. M-am hotărât deci să iau asuprea mea rolul ingrat de a-1 sfătui, dorind ca-n
marile probleme dc stat să-şi poată fixa o conduită conformă intereselor superioare şi să-1 ferească astfel de a fi văzut în lumina lui reală, spulberând o iluzie spre nenorocul tuturor. M-am năzuit dc la început să mă dezbrac de cel mai elementar egoism şi am dat acelaşi sfat şi lui i. 1 .upaş, vechi prieten al lui, care de 2 decenii îi confecţiona cuvântările şi articolele pe cate le debita în faţa publicităţii. Ciudat lucru însă, acest: alintat al norocului improvizat nu numai că a fost lipsit de înţelepciunea unei reale autopreţuiri, dat, sub presiunea saltului vertiginos, «sărmanul popă» a pierdut cu totul busola oricărui echilibru de gândire. Noua slujbă i-a dat aere dc grandoare şi-o suficienţă ţărănească. O senzaţie de beatitudine brutală a început să strige din toate atitudinile lui. O conversaţie cu dânsul în astfel de împrejurări echivala pentru mine cu o zguduire dc nervi insuportabilă. Toate bunele mele intenţii, întreg bagajul de sfaturi şi sugestii pe care i-1 serveam cădeau neputincioase în faţa acestei meschine conformaţii cerebrale de ţârcovnic boierit, care mă bătea pe umăr:
— „Noi doi suntem oameni superiori!X nu înţelege că eu nu pot să fiu un călugăr bleg cu ochii la icoane, ca atâţia alţii, că slujba de regent îmi impune să fiu mondial. "(Săracul! voia să zică mondeni) Fiecare întâlnire mă convingea tot mai mult că nu e nimic de făcut cu acest Mazarin rural şi că nici măcar aparentele nu vor putea să fie salvate. Două vorbe dacă schimba cu orice străin, chipul veritabil ieşea la iveală de după sutana de mătase. Nenorocirea era că la tot pasul dorinţa lui de bonomie se confunda cu trivialitatea, nelipsind pe aici şi pc colo nici neproductivele excese de limbaj. în acelaşi timp, cronica scandaloasă îi punea în socoteală o întreagă serie de aventuri galante, cari pe urma atâtor asceţi ce s-au perindat la Mitropolia Ungro-Vlahiei cădeau tulburătoare în conştiinţa publică.
Un simţ de orientare în marile probleme de stat îi lipsea cu desăvârşire. Din momentul intrării în Regenţă a încetat să-şi exercite funcţiunile de patriarh, fără să ia asupră-şi în acelaşi
990
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
991
timp îndrumarea trehilor statului. Biserica a pierdut astfel pe conducătorul ei, iar în schimb statul n-a câştigat nimic. O clară vedere a situaţiei politice n-a avut niciodată. Nu se călăuzea decât de un oportunism ieftin, care l-a condamnat din primul moment la rolul degradant de a fi necontenit exploatat dc către Maniu, care, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea călindarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte. O ruşinoasă duplicitate l-a povăţuit pe moment în raporturile cu mine şi cu vechii lui prieteni dc la Sibiu. Convorbirile noastre îmi vor rămâne în minte ca monumente de ridicol menite să ilustreze dureroasa eclipsă a autorirăţii noastre de stat de pe vremea Regenţei. De câte ori mă duceam să-1 văd, cu multă amărăciune în suflet, ca să-i arăt procesul de decompoziţie a vieţii de stat sub cârmuirea lui Maniu, care sărăcea şi anarhiza ţara, la toate loviturile pe care i le arătam, el ridica braţele în sus şi-mi răspundea cu acelaşi refren, şi cinic, şi perfid: - „Dar să-ţi spun eu!"\m\ povestea repede o lovitură şi mai gravă dată intereselor de stat pentru ca să termine cu aceeaşi clamoare fără consecinţe: „Hoţii şi tâlharii!" 11 priveam în albul ochilor şi-1 fulgeram adesea cu scârba mea liniştită: - „Bine, dar atunci? Tu ce rost ai în calitatea ta de regent?" El îmi răspundea senin, aproape râzând: „Dar cu nu sunt decât 33 de procente!" Cu această formulă de nepăsare puţin deghizată, Sanctitatea sa a înghiţit tot. Ce c mai rău, a iscălit tot. Ce e şi mai râu, că de atâtea ori a făgăduit o rezistenţă şi nu s-a ţinut niciodată ele cuvânt. Mi-aduc aminte, între altele, de protestările lui în chestiunea legii administrative. L-am văzut atunci în mai multe rânduri, i-am arătat primejdia concepţiei lui Maniu, menită să sfarme unitatea ţării. Argumentele mele l-au convins pe toată linia. Ofta cu noi din baierele inimii şi vocifera zgomotos: - „Mai bine-mi tai mâna decât s-o iscălesc". Rezultatul se ştie. Toată vremea, pe de-a întregul, aceeaşi purtare. Consecvent cu
această abdicare de la prerogativele înaltei funcţiuni, regentul primea drept contravaloare însemnate beneficii de patriarh. întrcbându-1 deunăzi cât a costat palatul pe care l-a zidit din banii încasaţi pe vremea Regenţei, mi-a răspuns neted: 25 milioane. Ce vor mai fi fost în acest timp, bănet de procopseală a Sfântului Duh, cum s-ar zice, nu-mi prea pot da seama. Ştiu însă o exclamaţie piramidală a înalt Preasfinţiei sale, care e prea caracteristică în simplitatea ei de epopee, pentru a nu o reţine aici drept mărturie pe seama viirorimei. Nemerisem într-o zi la dânsul tocmai după ce îl părăsise vechii prieteni din Ardeal, episcopul Ivan şi fostul ministru Lupaş. M-a primit cu o răbufneală de demnitate ultragiată:
— „Dragă, ăştia tot proşti au rămas. Inchipuieşte-ţi ce mi-au cerut. Unul ca să dau bani pentru Catedrala de hi Cluj, celălalt ca să fac o (Linie «Astrei» de la Sibiu. Eu le-am răspuns: - «Voi sunteţi doi provinciali care habar n-aveţi pe ce lume trăiţi. Eu nu pot arunca banii pe fereastră, trebuie să trimit depmnere la o bancă din Elveţia, să am puşi la o parte. Ce ştiu eu ce se întâmplă mâine?» " L-am privit din creştet până jos la poalele anteriului şi, v-asigur, Preanorocirea sa n-avea nimic din turmentările mistice ale lui Francisc de Assisi . Când se va scrie odată istoria analitică a acestei perioade şi se vor da la o parte toate minciunile cuvioase pentru a se putea descifra cauzele dărăpănării actuale, atunci se va zugrăvi cu severitatea cuvenită în galeria oamenilor de răspundere şi profilul Patriarhului. Intru cât mă priveşte, convingându-mă repede de starea tragică în care a ajuns ţara, am înţeles că Regenţa trebuie înlătutată şi mi-am luat partea din necesara operă de dărâmare.
Sunt încă vii în memoria mea desele vizite nocturne de la Patriarhie, când prin informaţii pipăite la faţa locului îmi
Francesco d'Assisi (1182-1226) renunţase la toate bunurile sale pământeşti în favoarea săracilor şi neajutotaţilot. Aici, în acest sens.
992
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 993
drănniiam planul schimbărilor apropiate, l-am reţinut figura speriată din noaptea premergătoare sosirii lui Carol, când i-am spus, potolit, cu multă covingcre: — „Să ştii că vine". Reintegrarea lui în Biserică s-a făcut fără nici o protestare. Deodată cu proclamarea noului rege, el a redevenit umilul supus care nu păstra decât pretenţia de a i se servi pensie 150 000 lei pc lună, dcclarându-se perfect satisfăcut. Dc atunci şi până azi, când îl văd n-are multe de discutat. Instalat în palatul organizat cu o completă lipsă de gust, cu mobilier modern dc la o casă evreiască clin Arad, cl c complet lipsit de criticism în faţa stărilor schimbate. Şi în vizita de azi, ca şi de alte ori, n-am făcut decât să-i cer câteva numiri de preoţi, dând astfel ascultare solicitărilor oprite la pragul meu. Sunt convins, pentru viitor, Miron Gris tea nu ne rezervă nici o specială surpriză. N-aş îndrăzni însă să-i asigur o stabilitate pe scaunul tic patriarh pentru zilele dc mai târziu, când lumea va vedea mai limpede în jurul lui. Ideea cu banca din Elveţia te pomeneşti că n-a fost lipsită dc oarecare intuiţie a realităţilor.
1 aprilie 1931
Ziua naşterii mele. Revizuiri dc conştiinţă. Bilanţ sufletesc, criză intelectuală, întrebări cu răspunsuri crude. Constatare: Viaţa unui om nu trebuie judecată după avânturile cu care a pornit la drum, ci după obstacolele pe care societatea le-a pus de-a curmezişul gândurilor lui. Dacă povestea n-ar fi destul dc tristă aici ar fi multe dc spus. Să însemnăm pentru moment, cu resemnare cuvenită, vechiul dicton latin: „Margaritas ante porcos".
2 aprilie 1931
S-a închis Parlamentul după ce în ultimele zile a vărsat legi cu nemiluita. A votat şi legea agrară şi n-a votat legea presei, cu totul contrar asigurărilor ce mi-a dat regele. Un detaliu
amuzant: s-a înscenat o revoltă mută împotriva lui Manoilcscu. Omul a afişat prea mult protecţia regelui pentru ca să nu se stârnească gelozii şi resentimente. Şi-a dat demisia. Să vedem. Surpriza este elementul nostru de căpetenie în politica de azi. Averescu a sosit la Severin. Din cuvintele ce a spus la gară, aleg că vine cu protestare împotriva regelui. I-am trimis scrisoare, tablou al situaţiei.
3 aprilie 1931
Mă preocupă tot mai mult atitudinea generalului. Papacostea spune: „Şi-a făcut discursul la Acqui. Va spune tot ce ştie şi va face apel la ţară". I-am răspuns: „înainte de venirea lui Carol pulsul evenimentelor a fost febril şi al nostru prea domol. Astăzi mi-e teamă să nu fie invers". Nu am bune profeţii pentru pripeala lui Averescu. Nu cred decât în acţiunea oamenilor cari rămân în cadrul temperamentului lot.
Vizita lui Ar. Blank. Nu mai pricepe nimic. Are o vorbă sugestivă: „Nu ştiu cât va mai merge aşa. Să stai în Piaţa Teatrului, în văzul tutidor, pe frigul ăsta şi să-ţi scoţi paltonul, lumea dă din cap şi trece înainte. Dacă scoţi şi haina, stă nedumerită locului şi se uită la tine. Dacă vrei să scoţi şi vesta atunci începe să strige: «Dl balamuc!». Aşa e şi cu guvernul. Au plecat pe rând, azi unul, mâine altul, toţi grangurii. Am rămas cu oamenii de-a doua mână, A dat demisie şi Manoilcscu, nu mai înţeleg nimic".
4 aprilie 1931
Dis-dc-dimineaţă d-na Pruncit m-a scos din baie:
- „M-a trimis Maruca să-ţi spun că ai avut dreptate. Regele
e un slăbănog. Poate era mai bine să nu vie în ţară. Cu Nae a
mai slăbit-o".
La dejun, Lupu. Ideea lui: să facem guvern laolaltă, noi doi cu Gh. Brătianu. „Aceasta e indicaţia regelui"- spune el.
994
OCTAVIAN GOGA
i
i
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNAK1. JUKrs>/-u,ii
Audienţe la Palat. Manoilcscu menţine demisia. Mironescu iese bosumflat. întâlnirea mea cu Manoilescu în casa lui Pleşoianu. Ora 5. Se prezintă vesel şi degajat ca un violonist după un concert reuşit: - „Tot mi-a mai rămas încă atâta averescanism ca să vă fac o bucurie. Guvernul a demisionat". îmi spune că regele i-a vorbit azi de mine şi-mi va cere cu stăruinţă concursul, li dau formula mea: guvern Averescu cu Gh. Brătianu. El primeşte toate soluţiile cu condiţia ca să fie în ciorbă. Am impresia că de la întâlnirea noastră a plecat la Duca.
Agitaţie în oraş. Ediţii speciale. Comunicatul guvernului cu demisia. Invocă necesitatea dc a se strânge laolaltă toate forţele politice. S-a chemat Tituleseu în ţară. De acum să vedem cum vor vorbi evenimentele. Am o senzaţie de uşurare, respiră ţara. Mâine soseşte Averescu.
5 aprilie 1931
A sosit Averescu. La Gara de Nord i s-a făcut primirea triumfală. Multe mii de oameni. Momentul intrării în Bucureşti a fost bine ales. Mulţimea scăpată de sub apăsarea guvernului căzut a alergat spre el cu explozii de entuziasm. Pe peron au fost de faţă toţi fruntaşii partidului. Averescu a coborât din vagon vesel, mulţumit de căldura maselor.
In fundul ochilor lui, o umbră de îngrijorare, abia perceptibilă. N-aş putea să zic că revederea dintre noi doi a fost extrem dc cordială. Pesemne, în singurătate, departe, cu firea lui bănuitoare, a tors mai departe firul discuţiilor noastre anterioare. Controversa dintre noi pe chestiunea regelui, cu scadenţa ei apropiată, i-a tăiat, se vede, spontaneitatea gestului.
Singura manifestare de bucurie mai expansivă a avu t-o faţă de generalul Coandă. Cei 2 bătrâni ostaşi s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. Eu m-am smuls din vârtejul mulţimii, după împlinirea formelor şi-am plecat fără să fi avut cuvântul lui, ca de obicei, pentru o întâlnire în cursul zilei de azi. Mi s-ar fi părut logic, ca, după o absenţă de două luni, revenind acasă, primul
contact să-1 fi luat cu mine, ca totdeauna, dacă nu din alte motive, măcar penttu a-şi culege informaţiile. A văzut în schimb însă pe Duca în cursul după-amiezii, care, fireşte, în pragul naufragiului, şi-a pus în lucrare antettele vechiului şiretlic cu dorinţa de a şi-1 face aliat, cu planul de a-1 trăda la prima ocazie pe preţul unei reconcilieri cu regele. Ce vor fi vorbit ei doi nu ştiu, probabil s-au pus de acord. Averescu faţă cu liberalii devine totdeauna tratabil, în măsura în care i se menajează vanitatea personală. Curios lucru la roţi bătrânii din ţară, în măsura bătrâneţii chiar, agrementul Partidului Liberal constituie încă un argument puternic. Vom vedea mâine până unde s-a mers. Sunt în gardă şi nu voi fi deloc prizonierul d-lui Duca sub a cărui ocrotire simt fărâmitându-se, nu [ieste mult, moştenirea lui Ion Brătianu.
Cum se va isprăvi criza politică? Nu văd, desigur, limpede desfăşurarea lucrurilor. Logica dc odinioară şi măsurile de apreciere consacrate nu se mai potrivesc la noi, psihologia tulbure a regelui nu se pretează la o analiză uşoară. Tot astfel Maniu şi Duca, faliţii politici ai momentului, sunt greu de descifrat în combinaţiile lor, fiindcă nu pot să-mi dau seama cât de departe îi va împinge conştiinţa slăbiciunii lor. '1 'itulescu a fost însărcinat telegrafic cu formarea guvernului. S-au nesocotit deci vechi uzanţe. Consultarea şefilor de partid a fost dată la o parte.
Se va vedea ce va ieşi din încercarea cu acest om-reclamă în care eu n-am crezut niciodată. Nu ştiu cum, dar m-au năvălit exact aceleaşi presentimente ca-n ziua când Maniu a ieşit radios de la Palat ca prim-ministru al ţării. Legenda zilei mi se pare si azi ca şi atunci tot atât de falsă, tot atât de inconsistentă. Tituleseu vine ca salvator. Sunt convins însă că, după guvernare, România va fi mai bogată cu o decepţie scump plătită. Problema primordială care se va pune va fi parlamentul, în primul moment se va produce o diferenţiere a câmpului politic pe această chestiune. Maniu cu ai lui va fi contra
996
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
dizolvării, va făgădui sprijinul lui Titulescu, punând această condiţie. Toate celelalte grupări se vor declara pentru dizolvare. Admisă fiind dizolvarea, în mod logic s-ar exclude participarea lui Maniu. Se pune întrebarea: Ce va face Duca? Va primi să-şi trimită delegaţii într-un guvern alături de Gli. Brătianu, care — fireşte — în caz de alegeri pe lista comună va pretinde cel puţin aţâţi reprezentanţi ca şi Duca? Dacă da, atunci ar recunoaşte si consacra existenţa unui al 2-lea partid liberal, cu toate consecinţele. Dacă nu, s-ar expune la subţierea rândurilor în partidul lui şi la momente grele în alegeri ca opozant. Ce va face oare micul intrigant căruia i s-au înfundat socotelile? Mai normal mi se pare să reziste. Ar rămâne deci Partidul Poporului, cu Gb. Brătianu şi Lupu. S-ar putea înjgheba pe această bază un guvern de concentrare parţială. Va primi oare Averescu această soluţie? Ce e preferabil pe seama noastră? Să mergem la opoziţie alături de Maniu—Duca, cu riscul dc a deschide o campanie împotriva regelui, ca apoi el, împins de împrejurări, să fie silit să se împace cu duşmanii lui cei mai importanţi, deci cu sacrificarea noastră, sau, dacă ni se oferă posibilitatea de a avea pe seama noastră punctul de greutate al guvernării, transformând deci pe Titulescu, prizonierul nostru, să primim ideea şi să mergem înainte?
Convingerea mea e că partidul întreg este pentru această soluţie din urmă. Să aşteptăm, totul trebuie privit prin prisma utilităţii pentru ţară. Negreşit, aventura trebuie înconjurată.
Carp aduce vorba lui Baliff că încercarea cu Titulescu e o demonstraţie numai şi că-n intenţia regelui este formarea unui guvern Averescu. Se poate că vom ajunge acolo, regele fiind silit de împrejurări, eu însă nu cred că azi are acest plan!
6 aprilie 1931
Matinală ca totdeauna d-ra Pruncu s-a prezentat: -«Maruca e foarte tristă», începe să-mi şoptească, cu aerele de comunicativitate ale ferelor bărrâne, mica proxenetă.
Destăinuirile ei se înşiră pe rând ca mărgelele de chihlimbar în mâinile unei stareţe vinovate:
- „Maruca se plimbă prin casă şi oftează: «Carol? cest la pourriture». lunian a fost ieri şi s-au plâns reciproc. El era foarte violent spunând că au greşit că l-au adus in ţară pe rege şi că Ion Brătianu a fost singurul om mare care a văzut limpede. Maruca a trimis azi flori generalului Averescu. «Sa voisine toufours proche»; am văzut scrisoarea: sirop şi sumisiune absolută. Cât despre Nae, ele cam fiert. întreabă dacă intră "in guvern sau ba. Maruca e amărâtă: «Dacă m-ai înşelat, Nae! Ai colorat totdeauna lucrurile şi abia astăzi văd adevărul». "
Prunca încheie misterios: „Furtunică, aşa îi zic eu Maruchii, arc flacără în sufletul ei, deşi e cam mocirlită azi. Să ştii că isprăveşte cu Nae".
*
Stan Ghiţcscu s-a prezentat să-mi facă din nou profesie de credinţă:
- „Excelenţa, să ştii că partidul ţine cu orice preţ să participăm la guvern. Domnul general să facă ce vrea, noi te urmăm pe dumneata".
- „Bine, Stane, să vedem". I-am strâns mâna, el m-a privit drept în faţă ca după [un] târg făcut şi mutra lui de plutonier reangajat a căpătat o notă mai marţială.
Vizita la Averescu! Am plecat spre casa de la Şosea pe jos plimbând cu mine gânduri nelămurite încă pe care situaţia mi le împingea la suprafaţă. Ce se va întâmpla oare în clipa când în capul bătrânului mareşal ambiţia lui personală va ajunge în coliziune cu interesul general şi cu instinctul de conservare al partidului. Voi avea eu oare tăria necesară ca să reexaminez situaţia în chip raţional, desfăcut de orice prejudecată? în frumoasa zi de primăvară, mergând înainte pe drumul meu,
998
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
999
mi se părea că în văzduh stăruie o vagă tristeţă, ceva din senzaţia biblică a deşertăciunilor pământeşti. Pe Averescu l-am găsit admirabil refăcut fiziceşte. M-a primit zâmbitor şi potolit cu acea stăpânire de sine care l-a făcut totdeauna să păstreze un perfect echilibru. „Ştii - a început el - m-am gândit de multe ori in străinătate la un lucru care n-o să-ţi placă. De ce mă mai zbat eu când aş putea să trăiesc atât de frumos având mulţumiri în viaţă şi lipsit de îndatoriri către alţii". Gentil, mi-a spus că a adus un căţel de la Scverin pe care i-1 făgăduise neveste-mi. A sunat şi a spus feciorului să vie cu el. Ca de obicei, m-a făcut să dezleg sacul eu cel dintâi, l-am relatat în ordine cronologică cele petrecute în lipsa lui, toate pe rând: încercările mele cu Baliff şi ofiţeri de la Palat de a câştiga pe rege pentru soluţia noastră, povestea lui Burillianu de la Banca Naţională, vizita lui Titulescu şi audienţa la rege. Au urmat aprecierile lui cunoscute la adresa lui Carol. în chestia împrumutului el crede aşa: regele a fost pentru; guvernul, contra. Regele a ţinut însă să aranjeze aparenţele în sens cu totul invers. S-a supărat când Popovici l-a descoperit, şi s-a speriat când acesta şi-a dat demisia şi-a dat înapoi. Va fi ştiut el de ce. Faţă de Titulescu e foarte sever în aprecieri. Ca de obicei, îi face istoricul luând lucrurile de la început. îmi spune că are să fie foarte dezagreabil cu el şi nu este exclus să-1 primească cu cuvintele: „Iţi urez ca încercarea de azi să iasă mai bine ca chestia optanţilor". Despre Duca, cu toate aluziile mele de a-1 prezenta aşa cum este, nu vrea să se exprime. Nici nu ţine să-mi vorbească de vizira lui de ieri. înseamnă că a fost captat. (Profundă greşală. Toate se plătesc.) Văd că n-a pierdut speranţa că se va face apel la dânsul, îmi spune că cineva din jurul regelui i-a insinuat soluţia să primească 2 sau 3 oameni desemnaţi de rege în guvern şi va fi însărcinat să-1 formeze el. Probabil, e vorba de Manoilescu şi Condiescu, zice el. Stă pe gândufi, vrea să dea impresia că refuză. Nu văd însă multă convingere în atitudinea lui (cred că ar ceda). A dat ordin să se amâne congresul. Vorbea şi de
convocarea comitetului de direcţie. Conversaţia n-a avut note precise din amândouă părţile. El, probabil, nu vroia să-mi dea lămuriri, ca să nu-şi dezvelească planul de acţiune, iar eu nu i le ceream, ca să nu fiu nevoit în mod intempestiv să deschid o controversă. Ne-am despărţit deci în mod amabil, rămânând să ne vedem mâine-poimâine. Am plecat cu impresia destul de neplăcută pe care o dă tăinuirea reciprocă după o îndelungă colaborare, oarecum un prim accent al resentimentelor viitoare.
Gh. Brătianu, la ora 6, a venit să mă vadă. Am examinat împreună situaţia. Dând la o parte sfiala după mai multe întrevederi, azi mi s-a părut dezgheţat, destul de înţelegător, spontan şi simpatic. A primit sugestiile mele şi am căzut de acord. I-am arătat că sunt şi rămân pe lângă vechea noastră convenţie: un guvern Averescu cu gruparea lui. Ne-am înţeles că raporturile noastre cu Titulescu vor avea două etape. Prima, tentativă de concentrare generală la care vom răspunde în principiu da, punând condiţii amândoi: dizolvarea parlamentului, iar el adăugând şi condiţia dc a fi tratat egal cu Duca ca număr şi însemnătate de ministere. Tot astfel şi [în] număr de deputaţi în caz de liste comune. Aceasta pentru a se bara intrarea lui Duca, precum se va exclude credem Maniu prin dizolvarea Camerelor. Rămâne stabilit că imediat ce vede unul din noi pe Titulescu pune în cunoştinţă pe celălalt, comunicând lui Titulescu câ-i dă răspuns peste 24 ore. Aceasta e prima etapă. Pentru a doua, discuţia noastră se amână până atunci, li pun în vedere că în toate conversaţiile noastre de până acum n-a fost vorba decât de un aranjament între noi în ipoteza unui guvern Averescu şi că n-am vorbit niciodată cu mareşalul nici [dc] admiterea lui I.upu alături de noi, nici [de] posibilitatea unui aranjament cu Titulescu. Toate acestea le voi examina după ce am trecut de prima etapă. Văzând şi făcând. El mă întreabă dacă din politeţe n-ar trebui să vadă pe Averescu. Eu răspund: „Să vedem mâine. In orice caz dacă se va şti că ai fost la mine va trebui să mergi". De acord amândoi
1000
OCTAVIAN GOGA
mărturisiri. Însemnări, jurnale
asupra lui Argctoianu şi Manoilescu. Unul balast politic; celălalt, economic. Pentru amândoi plătim note politiceşte, el şi cu mine. Ne despărţim prieteneşte. întru cât mă priveşte veneam cu o impresie de tinereţe, castă politiceşte, şi cu dorinţa colaborării.
Gazetatul Joldea spune: „Am vorbit cu Manoilcscu care se consideră tot membru al Partidului Naţional-Ţărănesc. Aşteaptă să vie Madgearu şi, dacă acesta nu va ţine cu orice preţ să-l excludă din partid, el n-ar participa la viitorul guvern chiar dacă i-ar cere-o regele şi s-ar păstra, pe viitor, om de legătură cu Palatul".
G. Plcşoianu vine cu traista lui purtată pe la multe uşi. Vorbeşte astfel:
- „Manoilescu a fost la mine acum seara şi mi-a spus că regele ţine, cu Tituleseu împreună, să intri în guvern. Nu vor participa nici Maniu nici Duca. Tituleseu spune că vă completaţi reciproc. Iţi va oferi 4 ministere, între care şi Internele". (Urmează obişnuitele suplicaţiuni: „Gândeşte-te, şefule, nu ne bisa!"})
întreb: „Ce face Duca?". El: „Mi-a spus azi: «Particip la guvern de concentrare: cu George Brătianu, însă, în nici un caz» ". „Am vorbit însă cu mai mulţi liberali, spune Plcşoianu, care mi-au declarat că partidul nu poate să se desfiinţeze şi sunt gata să treacă cu Gheorge Brătianu". Pleşoianu termină: „Mâine la ora 5 Manoilescu se vede Li mine cu Duca". - „Are bune sentimente pentru el?" — întreb cu. — „Oribile", răspunde Pleşoianu. — „Să trăieşti!".
Gazetarul Bobeş, între altele: „Ştiţi de ce ţine Tituleseu cu orice preţ să vie în ţară? A fost însărcinat de rege să aranjeze la Londra reconcilierea Curţii cu Carol după consumarea divorţului .
Nu în urma divorţului lui Carol de principesa Elena se răciseră raporturile cu Curtea Marii Britanii, ci datorită comportării prinţului la moartea reginei Alexandra, la 21 noiembrie 1925, când, trimis să ia parte la funeralii, el a părăsit Londra pentru a se duce la Paris să se întâlnească cu Elena Lupescu.
N-a reuşit. Prinţul Nicolae a fost trimis în noiembrie la Londra, să încerce el. N-a fost primit hi Curte. Finanţa engleză, cum vedeţi, nu participă la împrumut şi se ştie că bancherii la Londra urmează indicaţiile Forreign Qffice-ului, Regele a invitat la Bucureşti pe Sir Henry Detterding, să încerce prin finanţa engleză o presiune asupra Curţii de la Londra. N-a reuşit. După toate aceste situaţia lui Tituleseu acolo e intenabilă. Ce să facă, să ia legaţia de la Paris după Cezianu? Nu se poate. Vine deci în ţară să fie prim-ministru ".
7 aprilie 1931
Reţin pentru ziua dc azi ştirea despre primirea prinţului Nicolae la Budapesta. Ungurii i-au dat o mare atenţie. Horthy şi Bethlen au fost tot timpul în jurul lui. Cred că e mai mult decât obişnuita notă fastuoasă în actuala primire. E mai mult şi decât vaga simpatie pentru Carol, care stăruie la Budapesta. Să fie oare la mijloc din nou ideea uniunii personale, care scoate capul la foştii mei compatrioţi, ca o parodie a vechilor relaţii cu Austria, ca o platformă de protestare comună împotriva slavilor sau ca o formulă meşteşugită pentru a strânge din nou laolaltă pe unguri? Pun de acord această demonstraţie cu scrisoarea ce-mi trimite de la Budapesta, zilele trecute, scriitorul Harssany Zsolt, care-mi arată dorinţa unei întrevederi din partea contelui Bethlen.
Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi apare mai curioasă înţelegerea lui Averescu cu Duca peste capul meu. F,ste o indelicateţă care, fără a mă îndemna să fac şi cu la fel cu alţii, mă pune în gardă şi mă dispensează de a da scamă despre intenţiile mele.
Cetesc din ziare că Duca a avut întrevedere cu Csicso I'op. Vasăzică, înţelegere cu Averescu, înţelegere cu Maniu.
1002
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI ÎNSEMNĂRI. JURNALE
Prevederile mele se împlinesc. Bietul mareşal apare inocent în ale diplomaţiei. Nu-şi dă seama că Duca se leagă de braţul lui şi de al lui Maniu pentru a evita propriul naufragiu, pentru a crea un front comun faţă de rege şi a avea astfel posibilitatea ca, printr-o întreită presiune, să câştige el la bucătărie; îl înţeleg pe Duca, clar nu pot legitima pe Averescu. Mai întâi, de ce atitudinea împotriva regelui, cu consecinţe grave, având motiv o ambiţie jignită? Al doilea, dacă presiunea prinde, regele va căuta să sc aranjeze cu componentul cel mai important al acestui trio, care, din nenorocire, nu suntem noi. Nu mai vorbesc de moralitatea gestului! Să ieşim la braţ cu Maniu, autorul dezastrului actual, şi cu Duca, care de zece ani unelteşte împotriva noastră!
Am văzut cel puţin 15 şefi de organizaţie azi care nu înţeleg orientarea spre liberali şi vin la mine să protesteze, asigu-rându-mă de devotamentul lot.
Mitilineu a venit la mine să se «informeze». Fineţea lui dc levantin insular îşi dă seama că partidul joacă o carte mare, jx>ate ultima. Formulează, în următoarele 3 puncte, motivele care ne silesc să fim cu tot preţul părtaşi la combinaţia ce se va face.
I) Trebuie să sprijinim pe rege. 2) N-avem dreptul să lăsăm ca Averescu să-şi termine viaţa politică printr-o ştirbire de aureolă. 3) Nu putem distruge partidul.
Am înţeles pe undeva [că] printre cele trei sc zguleşte nevăzută de nimeni şi speranţa lui.
Văd din ziare că Duca, în desperare de cauză, pentru a înconjura alegerile generale din care Gh. Brătianu în mod fatal ar ieşi cu câştig, încurajează pe dedesupt ideea unui guvern naţional-ţărănesc, dar cu actualele Camere. Admirabilă consecvenţă după ce doi ani a strigat împotriva lor. Unde e norocul să reuşească reţeta! în câteva luni ar uni de gât laolaltă mârlanii şi escrocii. Reţin această zvârcolire pentru a-mi proba
încă o dată ceea ce în viaţă sc întâmplă adese, obişnuitul sfârşit de dramă al intriganţilor de a se strânge laţul care-i ştrangulează tocmai prin firele urzite de ei: cazul lui Duca. Dar mai este ceva. Cum nu înţelege după această demonstraţie biruitorului de la Mărăşti că locul lui nu este alături de Duca şi că în mod organic tot ce face şefuleţul liberal loveşte în interesele lui.
Lupii, văzut azi în treacăt, stăruie din nou să încheiem alianţa noastră cu Gh. Brătianu. Dc acord. Va veni însă vorba de o dozare justă la timpul său.
8 aprilie 1931
A începui fierberea. Partidul, atins de o febră moleculară, îşi împinge la centru componenţii lui ca să înţeleagă ce va fi mâine. Opinia generală: Să participăm la orice compoziţii. îmi dau seama de psihologia partizanilor, sunt dator să ţiu seamă de ea dac-o pot pune dc acord cu interesele generale. în adevăr, după patru ani de opoziţie, în halul de sărăcie în care se găsesc, fără speciale puncte luminoase cate să-i fanatizeze, bieţii oameni vor să iasă din inacţiune. Cu greu se va putea ca pur şi simplu ambiţia jignită a lui Averescu să fie o platformă de manifestare pe viitor. Este pentru întâia oară de zece ani încoace când o profundă deosebire de apreciere s-a ivit între mareşal şi mine. Am sincera dorinţă de a o înlătura, dar ce să fac dacă la tot pasul sunt silit să-mi dau seama că pure consideraţiuni etice nu pot determina atitudinile mele politice dincolo de jocul realităţilor.
Seara, masă la Blank în intimitate. El nu are idei politice precise. Defectul rasei îl urmăreşte în această privinţă. Tot astfel şi preocupările lui, îl îndrumă spre un tranzacţionism care angajează toate formele. Idealul lui ar fi un guvern de colaborare al tuturor, cu elementele cele mai de seamă, cate admiţând formulele economice preconizate de el (jjolitica de concesiuni) i-ar da posibilitatea unor afaceri de mare anvergură. E de
1004
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1005
remarcat, ca o notă a situaţiei, aprecierile foarte calde la adresa lui Gh. Brătianu, în opoziţie cu opiniile de ieri.
9 aprilie 1931
A sosit azi-dimineaţă Tituleseu: concomitent, jurnalele sunt pline de declaraţiile lui. Debut deplorabil. Omul a călcat cu stângul. Imediat la intrarea în ţară a început să vorbească. Judecat după cuvintele lui n-ai de unde lua chiurasa de om de stat. E pur şi simplu flecar. Grandilocvent, inabil, ctitică acţiunea partidelor când vrea să se pună de acord cu ele. în goană după lozinca răsunătoare, nu izbuteşte să lanseze decât gasconade: „ Vom manca mămăligă şi ceapă". Arc şi indelicateţe, care se pot întoarce împotriva lui, luând chiar o turnură penibilă. Detestă luxul de pe Calea Victoriei în termeni dc neobişnuită asprime. Cititorul îşi zice câ nu tocmai Tituleseu era cel mai indicat să facă pe biciuitorul luxului. Cei de pe Calea Victoriei dacă fac risipă o fac în definitiv pe banii lor, câtă vreme...
Are şi note de ameninţare: „Va cădea capul meu, dar înainte va cădea o pădure de capete". Foc bengal. Rachete fără consecinţe. Dau impresia omului fricos care strigă noaptea în pădure ca să-şi facă singur curaj. Aş dori să mă înşel spre binele ţării, dar nu cred că acest agitat eunocoid poate îndeplini rolul unui normal şef de guvern. II cred descalificat prin temperament şi prin insuficienţe fiziologice. Pentru orice activitate care cere un just echilibru de gândire şi o putere de muncă desfăşurată metodic cu tact şi continuitate. Profeţiile pe care mi le fac în intimitate sunt din cele mai triste. încă o legendă care se va risipi, socot eu, mai repede decât altele. Prin venirea lui Tituleseu aspectul dezagreabil dc laborator pe care şi l-a însuşit politica noastră devine şi mai accentuat. Suntem cu totul ieşiţi din ogaşa formulelor consacrate. Se dă la o parte ordinea de gândire fixată de decenii pentru a nu se pune în loc decât
încercări hibride, păreri de diletanţi. Ideea guvernului de concentrare inventată dc rege şi lansată de Tituleseu e o erezie apolitică cu mult răsunet la analfabeţi, dar absolut goală în raport cu realitatea. S-a răspuns, fireşte, de către toate partidele cu o adeziune de principiu, fără ca cineva să creadă în posibilitatea înjghebării. Ziua de azi s-a epuizat în vizite de politeţe şi în asigurări platonice.
Agitaţia în partid a crescut şi s-a transformat într-o nevroză care angajează pe toţi. Casa e plină de partizani care manifestă zgomotos pe ideea concentrării parţiale cu Gh. Brătianu si Lupu. La obiecţiunea că mareşalul se împotriveşte în mod unanim mi se răspunde că ttebuic să merg înainte având sprijinul tuturor. Până şi Cudalbii vorbeşte de nevoia înlăturării ambiţiilor lui Averescu.
10 aprilie 1931
Lucru curios, Averescu nu mi-a comunicat nimic ce i-a propus Tituleseu ieri şi ce au vorbit azi. S-a convocat pentru astă-seată comitetul de direcţie. Nu prevăd nici o tulburare deosebită pentru această şedinţă.
Ora 5 jumătate după-masâ, vizita lui Averescu. Pe neaşteptate m-am pomenit cu mareşalul, care a trecut pe la mine venind de la Palat, unde a fost în audienţă ca şi ceilalţi şefi de partid. Şi-a dat seama, se pare, că-n fierberea actuală a lăsat să treacă prea multe zile fără să ne vedem. Ce gânduri vor fi trecut prin capul lui în acest răstimp, ce întrebări şi-a pus, cum a suportat oare protestările ambiţiei zbiciuite şi cc proiecte a schiţat în legătură cu raporturile noastre viitoare?
Din roate aceste, masca lui nu trădează nimic. FI o admirabilă stăpânire de sine, care a fost totdeauna apanagiul acestui om-disciplină şi care se menţine în toată plenitudinea la
1006
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1007
vârsta lui. A intrat în casă, acelaşi zâmbet senin, a fost amabil cu nevastă-mea ca totdeauna, a cerut ceai şi ţigări şi a angajat conversaţia cu aceleaşi aere de intimitate ca de alte daţi, dând impresia că e străin cu desăvârşire de micile cancanuri care în timpul din urmă au trecut alături de dânsul. Vine să-mi spuie ce a vorbit cu Titulescu şi cu regele. Cel dintâi l-a văzut şi ieri şi azi; au stat de vorbă pe îndelete, cu obişnuitele retrospecţiuni în discuţie, cum e obiceiul generalului. Titulescu i-a arătat dorinţa lui dc a-l vedea personal într-un guvern prezidat de el pentru care îi cere sprijinul, l-a răspuns că nu crede în această combinaţie, dar că nu-1 lipseşte de ajutorul partidului şi primeşte să-i delege oameni. Mareşalul nu-1 poate lua în serios pe fostul ministru de la Londra, care cu gesturile lui risipitoare l-a exasperat când era şef de guvern.
„ Ţi-aduciaminte, continuă el cu un surâs uşor dispreţuitor, i-am. trimis atunci o scrisoare în care l-am rugat să nu mai expedieze telegrame interminabile şi. să-mi facă rapoartele în scrisori trimise cu poşta. I-am numărat eu cuvintele dintr-o telegramă fără nici o importanţă. Costă 11 mii de lei. Acest farsor vrea să vorbească despre cruţare. Sunt 3 ani de când, trecând prin Italia, cineva mi-a arătat într-o revistă o fotografie: Titulescu cu suita lui. Erau vreo 12 inşi. Călătorea cu un fast de niaharadje şi speria lumea cu risipirile lui. Îmi reamintesc, prietenul italian se uita mirat la mine: - «Ministrul dumneavoastră la Londra dă impresia că sunteţi cea mai bogată ţară din lume, tocmai atunci când guvernul de la Bucureşti trece pe sub furcile caudine în căutarea unui împrumut». Iată omul care vrea să salveze finanţele ţării".
Averescu e perfect convins că încercarea lui Titulescu, dacă va izbuti, înseamnă pentru ţară o primejdie. El şi-a făcut planul. Trebuie să recunosc că hotărârea lui e pe deplin justificată. Singura cale în împrejurările de azi; e şi posibilă şi politică. Mi-a spus aşa:
— „Astă-seară, la comitetul de direcţie, dacă-l ţinem, eu voi arăta propunerea care mi se face, voi spune că nu cred în rostul unui guvern de concentrare personal, deci nu voi participa la el, las însă comitetul să chibzuiască neinfluenţat de nimeni şi să decidă. Pentru a nu înrâuri cu nimic hotărârea voi ruga pe Coand.ă să prezideze şi eu mă voi retrage în camera de alături pentru tot timpul discuţiei. Voi reveni apoi şi voi comunica comitetului de direcţie că pentru durata acestei guvernări la care participă partidul, eu mă voi retrage de la conducerea lui efectivă, lăsând-o aceasta delegaţiei prezidenţiale. Mai târziu când lucrurile se vor schimba şi încercarea lui Titulescu se va dovedi neizbutită, cum cred eu că va fi, atunci voi ieşi eu din rezervă şi voi remorca partidul după mine".
Formula e, desigur, inteligentă, maschează în mod abil o amărăciune, înconjură o ruptură, nu lipseşte partidul de beneficiile momentului, ferindu-1 astfel de destrămare, şi-i păstrează platforma unei manifestări de mâine. în treacăt fie zis, dacă până la urmă va păstra acest punct de vedere, Averescu iese din vâltoarea actuală şi cu o augumentare de prestigiu şi cu posibilităţi pentru un viitor apropiat. în faţa evaporării nu prea îndepărtate a legendei Titulescu care uzează pe toţi, el se păstrează singura rezervă. în acest sens a vorbit şi regelui Carol în cuvântarea care a ţinut-o; la început [acesta] a fost solemn şi grav, nelipsindu-i chiar o nuanţă combinatorie, când a spus că dacă nu va reuşi în dorinţa iui de a strânge laolaltă toate forţele va şti cc să facă. Averescu nu s-a lăsat impresionat de acest limbaj forte, a răspuns blând, tacticos şi ferm: „Sire, la Majestatea voastră vorbeşte încercarea, la mine experienţa. Ideile mele sunt cunoscute. Conştiinţa nu-mi îngăduie să particip la o acţiune în care nu cred, dacă numai una la mie ar fi că dreptatea e de partea mea şi atunci s-ar justifica atitudinea ce am! Pentru a nu pune însă nici un obstacol, partidul meu vă este la dispoziţie. Mai mult, toată vremea cât va
1008
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1009
dura acest guvern mă dau la o parte, renunţ la o activitate politică. Sunt gata chiar să plec în străinătate". Vorbele rare ale mareşalului, care-mi relatează vizita lui, sunt destul de mişcătoare: „Regele ce-a răspuns?", întreb eu. ,A pierdut cu totulnota solemnă şi a rămas pe gânduri, l-am urat sărbători fericite respectuos şi ne-am despărţit cordial spunându-mi că luni ne va consulta din nou". Am hotărât să amânăm comitetul de tlirecţie deci pentru luni seara, neavând un obiect special de discutat şi părându-ni-se amândurora mai potrivit să nu ne descoperim încă jocul. Conversaţia noastră s-a lungit apoi calmă, depăşind cu încetul problemele de actualitate, îndrumând-o cu sjire amintiri de demult.
Văzându-mi pe masa de scris volumul cu memoriile lui Foch, Averescu mi-a arătat că stima lui pentru Joffre e mai mare, fiindcă bătălia de la Marna a decis soarta războiului. La plecare, în anticameră a găsit vreo 15 inşi cu care a dat mâna prieteneşte, părea însă că în obişnuitul lui zâmbet nu lipsea, de astă dată, o linie uşoară de fină ironie. Necontestat, dacă logica ar fi să triumfe, omul acesta liniştit şi înfrânat ar fi cel mai indicat să ia conducerea tării, dincolo de verbalismul isteric care nu repară nimic.
11 aprilie 1931
Continuă chinurile facerii, nenumărate poveşti, combinaţii şi minciuni, care umblă de la om la om. Mi-e casa plină de zeci de vizitatori. Unii vin să-mi spuie, alţii să le spun. Toţi laolaltă constată că o înţelegere a tuturor e imposibilă. în acest vârtej, linia de orientare a lui Duca, pare în mod constant o apropiere de Maniu. Mi se spune că s-ar fi aranjat împreună, că ar fi căzut de acord, ba chiar ar fi câştigat si pe Tituleseu. Se vorbeşte de-un guvern al lor, în doi.
După dejun, am vizita lui Gh. Brătianu, cu care examinăm din nou situaţia, li spun, după ce m-a pus în cunoştinţă de
audienţa lui la rege, că îmi menţin întru totul părerile mele de până acum asupra raporturilor noastre. E regretabil că nu ştie nici el nimic de la rege, dacă e sincer în tendinţa lui de a ne strânge pe toţi în acest mozaic ridicol, sau c un preludiu numai, pentru o altă soluţie ce se tăinuieşte încă. Regele nu l-a lămurit. Când i-a comunicat pretenţia lui: de a fi împărtăşit de-un tratament egal cu Duca, a dat afirmativ din cap, fără să spuie nimic. Ne dăm seama împreună c-acest execrabil mutism al lui Carol, care se-nchide în carapacea lui în mod egal si pentru prieteni şi pentru duşmani, încurcă socotelile noastre, li fixez planul cate trebuie urmărit mai departe. Mergem mână în mână, asociinclu-ne şi pe Lupu, cu scopul dc a înlătura combinaţia mare şi a pune în valoare înţelegerea noastră. Suntem dc acord că încercarea unui guvern de unire, al tuturor, imoral pentru că ar acoperi cu indulgenţa noastră pe autorii dezastrului, trebuie torpilată, chiar cu riscul de a împinge noi la formarea unui guvern Maniu—Duca—Tituleseu. Sc menţine cotdialitatea rcalţiilor noastre.
în fierbinţeala crizei politice reţin, totuşi, un certificat extraordinar al culturii româneşti. Ziarul Universul publică un răspuns al lui N. Crainic, prin care acesta pune la punct pe L. Rebreanu. El publică fotografia amprentelor digitale ale preşedintelui S.S.R. luate de către organele noastre poliţieneşti, înainte de război, când, pentru delapidare de bani publici, a făcut trei luni şi jumătate închisoare. Publică, de asemenea în facsimil şi fişa de la poliţie a tipului. Pentru mine, ca şi pentru orice observator, acest document vorbeşte mai mult decât un tratat de sociologic asupra ţării, sau decât toată colecţia de legi din Monitorul Oficial pe cei din urmă doi ani. Individul a reprezentant în mod oficial, cu hârtiile în regulă, cultura noastră
oficială sub regimul lui Maniu. Dulce ţară____
Seara târziu, vizita lui Pamfil Şeicaru. Figură de condotier din bărăganul presei, mergând spre burghezie, după ce printr-o
1010
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1011
haiducie de-un deceniu şi-a pus temeiurile unei solide gospodării.
Vine să mă vestească, zice el, că s-a hotărât, nu mai e vorba de guvern cu toată lumea, şi eu voi fi ministru de interne negreşit miercuri. Justificarea teoretică e, după părerea lui, faptul că tot în Ardeal va trebui să se dea lupta pentru biruinţa de mâine. Regele trebuie să înţeleagă că Maniu i-o coace şi astfel e îndreptăţită tendinţa lui vodă de a-1 diminua cât mai mult politiceşte. „Cine s-o facă? Argetoianu e desigur o mână tare, bun deci la Interne, dar el nu are accentul de pasiune specială pe care-l ai dumneata faţă de Maniu. Iată logica. Dar am şi informaţia mea precisă pentru care pun în cumpănă tot prestigiul gazetei mele". (Vorbe din maidanul gazetăriei noastre. Valorează tot atât cât şi celelalte şoapte ce mi se insinuează de trei zile la ureche de toţi aceia care văd ivindu-se pe orizont propriul lor noroc şi se prepară să-1 vâneze pe toate fronturile.) Intrepidul furnizor de epitete scabroase îşi face şi el micul Iui joc terminându-şi lunga poveste cu o propunere în toată regula: „Arfi bine ca şi dv. în raport cu gazetele să urmaţi exemplul lui Maniu şi să luaţi câţiva gazetari mai de seamă pe listă... " Am înţeles!
în noaptea învierii am fost la Biserica Amzei. Curtea plină. Va să zică tot mai sunt creştini, în Bucureşti. Curios, până acum Auschnitt nu nc-a expropriat bisericile. Ard lumânările de ceară în miezul de noapte sub cerul primăvăratec. Fiecare cu sufletul lui.
12 aprilie (Pastile) 1931
Zi tristă, fără aer şi fără lumină. Un vechi obicei, moştenire din copilărie, m-a împins totdeauna să petrec învierea la ţară în atmosfera primitivă şi curată a ţăranilor, care mă făceau să retrăiesc amintiri dc demult, să dezgrop tradiţii şi să fac să vibreze în mine instincte ancestrale. Mi se pare că acum este
pentru întâia oară că am rămas la Bucureşti, în zgomotosul profan şi flecâreţ al acestui oraş pripit şi fără probleme sufleteşti. Dac-aş putea scoate la iveală într-o carte tot ce se zbuciumă astăzi în subconştientul meu ca o tulburătoare deosebire între mine şi mediul în care sunt condamnat să trăiesc, atunci, cred cu, aş putea explica tuturor care vor să gândească de ce viaţa întreagă a acestui neam dă o impresie de provizorat fără adâncime.
Preocupările politice curente mi-au aburit fereastra sufletului, n-am văzut ca de alte ori în fund de scorbură.
13 aprilie 1931
Ii întorc vizita lui Averescu, dimineaţa, ora 11. Calm ca totdeauna, cu ochi şi umbre care-mi arată că e plin de bănuieli şi stă în gardă ca să pareze un atac. Politiceşte, planul lui e făcut: va lăsa să hotărască comitetul atitudinea partidului. S-ar părea c-au trecut pe la dânsul intrigi, care au prezentat în euloti false intenţiile mele şi, fără să-1 convingă, au izbutit să-1 neliniştească. El, fireşte, nu atată nimic din preocupările lui interioare. Acelaşi ton tărăgănat şi blând, acelaşi joc a! degetelor lungi şi demonstrative. Cum stăm faţă în faţă pe cele două fotolii de lângă birou, în tinde mâna şi ia o scrisoare de pe masă, îşi pune monoclul şi, cu o uşoară inflexiune în voce, mă priveşte o clipă aproape mustrător: „E o anonimă, dar nu e lipsită de interes. Cineva i-a trimis-o regelui şi cu câteva rânduri adresate mie, îmi remite copia. S-o citim ". E un fel dc poveste scrisă cu oarecare calităţi literare. Vine cam aşa: „A fost odată un împărat tânăr care a avut ideea barocă să omoare pe toţi bătrânii din ţară. S-au prăpădit toţi, a mai scăpat unul doar, pe care fiu-său, ajuns ministru, l-a ascuns într-o peşteră. Aşa s-a guvernat fără bătrâni, până într-o zi când împăratul vecin a trimis solie care a încurcat toate lucrurile. Cerea să i se dea înapoi o sfoară de nisip pe care o împrumutase el acum douăzeci de ani şi
1012
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1013
ameninţă cu război dacă nu i se împlineşte pofta. Sfoară de nisip? Nimeni nu pricepea taina acestei dorinţi. Zarvă mare, frica de războiul care vine, zilele treceau, nici o lămurire. Aşa s-a întâmplat că, ducând de mâncare bătrânului din peşteră şi înrrebându-1, tânărul ministru a primit de la rătâne-său cheia de dezlegare: «Răspundeţi împăratului că s-a pierdut sfoara de nisip şi că-1 rugaţi să vă trimită el o sforicică cât de scurtă ca să vedeţi despre ce e vorba». Ghicitoarea a fost dezlegată, împăratul vecin a trebuit să se dea bătut şi a trimis vorbă: «Cine v-a dat răspunsul? Numai bătrânii îl ştiau». Sfârşitul a fost c-au pus să caute în toată ţara pe bătrân, l-au găsir în adâncul peşterii şi l-au scos de-acolo cu alai ca să-1 puie mare logofăt peste ţară".
Ce aluzie va fi fost în parabola din Orient pe care un partizan al mareşalului i-a ttimis-o şi pe care el mi-a citit-o în treacăt fără să stăruie asupra ei? Ne-am despărţir cald ca de alte daţi. In dreptul uşii, i-am mai repetat o dată vechiul meu refren: „Păzeşte-te de Duca, domnule general'.". M-a privit întrebător, a mişcat din cap fără să-mi dea un răspuns precis şi m-a lăsat să plec cu impresia că luptăm pe fronruri deosebite, fiecare pe al lui.
După dejun, ora 4, îmi telefonează colonelul Grigorescu, adjutantul regelui, că sunt primit în audienţă astă-seară, ora 7. Sunt foarte încurcat, era vorba să fie chemaţi numai şefii de partide. Telefonez la Gh. Brătianu şi la Lupu, mi se răspunde că audienţa lor e fixată, a celorlalţi de asemenea, la răstimpuri de o jumătate de oră. întreb la Papacostea dacă mareşalul a fost chemat. Mi se răspunde, nu. Va să zică jocul a început, tânărul Carol se bizuie pe puterile lui, vrea şi aici rupturi. Să vedem. Plec la mareşal să-i spun ce s-a întâmplat. Sunt cu sufletul îndoit. Ce va zice oaie? îl găsesc scriind. încep vorba aproape jenat şi-i spun ce m-a adus. A ascultat fără să clipească din ochi; probabil, tot aşa primea odinioară veştile tcle de pe câmpul de luptă. Cu nimic nu a lăsat să se înţeleagă că se simte
jignit, şi-a transpus convetsaţia pe planul politic: „Iată declaraţia pe care-o fac astă-seară la comitetul de direcţie". Mi-o citeşte. E în adevăr admirabilă. Act de sumisiune în faţa regelui, abnegaţie patriotică, menţinerea demnă a credinţei lui politice, înlăturarea înţeleaptă a oricărei tensiuni de raporturi în cadrele partidului.
îi cer declaraţia s-o citesc regelui. Plec foarte mulţumit si cu o reală stimă pentru omul care suportă loviturile cu atâta pace aparentă. Niciodată nu mi s-a părut Averescu un exemplar mai caracteristic al rasei ca în clipa când ne-am despărţit, eu plecând la rege, el rămas în fotoliul Iui cu gândurile şi amărăciunile nemărturisite. îmi reapare, parcă, figura lui Bismarck după sacrificarea lui.
Gh. Brătianu trece pe la mine din nou pe la ora 6 să mă informeze ce a vorbit la Palat. în două cuvinte: „Stăruinţă categorică să intre în guvern ". La chestiunea egalităţii de tratament, Carol nu l-a încurajat.
La Palat ajung după 6 1/2, mă primeşte aghiotantul Grigorescu cu biata figură zămislită din tăcere şi inocenţă, tocmai opusul secretarului intim, Puiu Dumitrescu, personaj plin de vorbe insipide şi de impertinenţă, care-şi permite să aibe păreri şi să facă cu ochiul. Din nenorocire, acest individ găsit undeva, pe maidanele exilului, pare a fi azi unicul sfetnic al Majestăţii sale. înţeleg că e cu trup, cu suflet, pentru guvernul de concentrare generală. E penibil sfertul de ceas al aşteptării într-o astfel de societate. în sfârşit, s-a terminat, iată, coboară Dttca cu o roşeaţă pripită pe obrazul lui de lămâie stoarsă. îi întind mâna glumind: „Ei, ce zici? Se face? Eşti optimist?" îmi răspunde cam ambarasat: „ Trebuie să scoatem căruţa din noroi. Dorinţa regelui e ordin pentru noi", răspunde el cu o sumisiune de perfectă lichea şi mă întreabă la rândul lui: „D-ta ce zici?" Eu zâmbesc mai departe: — „Vasăzică eşti optimist?"„Da". — „Prin pasiune ori prin temperament", arunc eu vorba şi plec fără replică, fiindcă adjunctul a venit să mă duc la rege.
1014
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1015
îl găsesc pe Carol foarte aferat, ca omul în treabă, mă primeşte ctt multă gentileţe ca de obicei, dar şi conştient câ are o ispravă de făcut. Deschide votba hotărât: „Goga, n-am mai vrut să-l mai deranjez pe moşul. Sunt chestiuni de detalii de discutat. Mai bine să le vorbim împreună. Ştii, apelul meu făcut tuturor partidelor. Vreau să se isprăvească cât mai repede. Ţin cu orice preţ să se facă guvernul de concentrare generală, cu toată lumea. De la-nceput trebuie să-ţi spun că nici vorbă nu poate să fie de aşa-zisa «mica Antantă», cum am auzit că i se spune". 11 privesc în ochi şi îi răspund ferm: „Da, Sire, să vedem condiţiile". El se uită la mine pieziş şi după ezitarea de moment, mă întreabă: „Cezice, mareşalul?"„Mareşalul, Sire, - răspund eu - e un mare om. Ca să-i cunoşti ideile, rog pe Majestatea ta să-mi dai voie să-i citesc declaraţia ce o va face diseară în comitetul de direcţie al partidului. Ea lumineză şi un caracter şi spulberă o avalanşă de intrigi". I-o citesc rar şi apăsat. Văd că ia note într-un carnet de pe masă. Rămâne câteva clipe pe gânduri între mirare şi nedumerire: „E, în adevăr, foarte frumoasă. Spune-i, te rog, că îi mulţumesc. Dar, d-ta ce zici? Mai greu va fi la repartizarea mandatelor". „Sire, răspund eu, numai principiul egalităţii de tratament poate fi ba baza unei păci politice fără învingători şi fără învinşi. Aşa se face un armistiţiu leal". „ Va fi greu", tace el, şi mişcă din cap îngândurat. Şi răspund pe larg răspunzându-i [sic!] că valuta politică nu e stabilă, că partidele în aprecierea publică cresc şi scad la preţ. La un moment dat, văzând că nu-1 mişcă acest argument moral, ridic tonul: „Sacrificiulpe care ni-l cereţi eprea mare. Vă asigur că-mi sângeră sufletul la ideea că după guvernarea lui Maniu nu va fi. nici o sancţiune. Nu înţeleg în numele cărei morale mi se cere să ies cu Aurel Dobrescu la- braţ. Cât despre partidele mari, despre care aud. vorbindu-se, să mi se dea voie, Sire, să mă îndoiesc de puterea lor. In orice caz, temeiul meu e mai puţin şubred decât al lor. Nu sunt nici lovit de cancer Li inimă ca Duca prin Gh. Brătianu, nici nu
sunt azi după o guvernare care s-a prăbuşit sub oprobriul public ca luliu Maniu". Diatribele mele se pare că au prins. Le înseamnă la carnet. „Bine, - continuă el, - voi stărui din toate puterile". Glasul însă pare mai mult evaziv. „Dar, d-ta, te rog pe d-ta să intri în minister. Nu vrea Averescu, înţeleg, ia d-ta un portofoliu, afară de interne, externe şi finanţe pe care şi le rezervă Tituleseu, oricare, înţelege-te cu el". „Sire, răspund eu, e chestiune de aptitudini". „Ah, nu - îmi replică imediat. — Azi nu mai sunt ministere mari şi mici. Toate sunt egale". „E vorba de competenţă " — insinuez eu cu oarecare perfidie. El ca să parele se face niznai: „Bine, atunci intră fără portofoliu şi Anibal Teodorescu să ia un minister". Văd că pluteşte în plină abstracţiune Nu are o soluţie clară, vorbeşte dogmatic, cu ochi pironiţi în gol. „Să lăsăm la o parte chestiunea mea personală, Sire, nu e interesantă. Eu nu cred în reuşita tezei. Concentrarea generali e o imposibilitate. Rog pe Mfajestatea] Voastră să se prepare pentru reversul medaliei şi dacă atunci va fi nevoie, cu modestele mele energii sunt bl dispoziţie". Am înţeles că sub presiunea lui Tituleseu e pe cale să facă formidabila prostie de a constitui un guvern Maniu-Duca în care drept tampon să ne împingă pe noi, anexele lor. Mi-am dat scama că voi rezista la toată această nebunie şi că un toarte precis instinct de autoconservare mă va opri sâ fac gestul sinuciderii prin persuasiune Îmi închipui că pe obrazul meu s-a desenat atâta scârbă în acele momente, încât a priceput că sunt absolut intolerabil. Dc aceea s-a ctezut dator să facă suprema încercare. S-a ridicat în picioare, mi-a luat mâinile într-ale lui şi-a urmat o lungă alocuţiune politico-sentimentală de peste cinci minute brodată pe invocarea pretinsei noastre afinităţi sufleteşti repetând încă o dată în mod nebulos necesitatea inexorabilă a unui guvern de uniune pentru ochii străinătăţii şi sfârşind printr-un apel, cum am zice mişcător, la adresa «poetului», ale cărui cărţi l-au mişcat odinioară. Cuvintele răsunau goale, din
1016
OCTAVIAN GOGA
moment ce nu erau puse în slujba unei idei rezonabile. Omul era în profundă eroare, trebuia târât înapoi măcar fără voia lui. Am plecat convins că ne găsim în pragul convulsiunilor, că de la Palar nu mai porneşte nici o îndrumare.
Lui Averescu i-am relatat toată audienţa. Nu s-a schimbat nimic în hotărârea lui.
Seara, după ora 9, comitetul de direcţie, Averescu dă citire declaraţiei. Stupoare generală. Doi-trei cer cuvântul şi protestează. Nu admit să plece mareşalul din scaunul prezidenţial. Protestaţi, gen dramatic. Averescu, intolerabil, se retrage, cedând generalului Coandă conducerea şedinţei. Discuţie lungă ca de obicei, fără şir. Dispoziţia unanimă c pentru a se sta de vorbă cu Titulescu. Se propune alegetea delegaţiei care să ducă tratative, eu trec în odaia de alături, mă întorc peste 2 minute, mi se strânge mâna din toate părţile. M-au ales pe mine singur delegat al lor. Comitetul se declară în permanenţă. Ne despărţim.
14 aprilie 1931
Dimineaţa, întâlnire cu Lupu şi Gh. Brătianu. Le arăt că Titulescu vine cu o concepţie stranie. Ideea dc a constitui un guvern, sprijinit de Maniu şi Duca, de a-şi face lui o masă de manevră şi de a ne amesteca şi pe noi, prinşi în clei, apendice ridicole la o lungă guvernare sub conducerea autorilor dezastrului actual, li fac să înţeleagă că n-au nimic dc câştigat de la o asemenea soluţie nenorociră pentru ţară. Revin asupra egalităţii dc tratament pe care o ceruse Gh. Brăriauu faţă de Duca. Stabilim laolaltă o înţelegere în principiu, rămânând ca a doua zi să dejunăm împreună la Gh. Brătianu.
Ttec pe la Avetescu sub cuvânt că trebuie să iau instrucţii pentru întâlnirea ce voi avea cu Titulescu. In realitate însă, ca să-i arăt bunele mele sentimente. Ii relatez întâlnirea mea cu ceilalţi şi îi arăt platforma de discuţie: principiul egalităţii de
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1017
tratament. El e de acord: „Vezi, eu ar trebui să nu mă mai amestec, clar îţi spun că gândesc la fel".
Mă duc la Şosea, la locuinţa lui Titulescu, care, după ce a colindat arâtea zile pe la Maniu şi Duca, a avut indclicateţea să mă vestească printr-un secretar al lui că mă aşteaptă după masă, la ora patru. După câteva momente, în care răsună glasul eunucoid al marelui nostru diplomat, ne găsim din nou faţă în faţă. Enervat ca totdeauna, între pupături şi ţipete disperate, îmi expune teza lui, întrebându-mă fără mult înconjur câte cer, mandate, ministere ctc. E exasperat şi pur şi simplu insuportabil. Conversaţia e fără şir, programul pe care mi-1 expune la repezeală nu-ţi poate da o idee cât dc palidă a unei judecăţi echilibrate, protestările de amor cu care caută să mă îmbune, fără ca eu să le solicit, îmi arată c-am văzut bine în presupunerile mele. îi pun în vedere că nu sunt decât delegat care trebuie să prezint comitetului de direcţie «ad refferendum» propunerile lui. Nu-mi dă nimic precis. Nc-am despărţit, partida, «remis», să reluăm discuţia a doua zi.
După-masă, ora 7 1/2, întâlnire cu Manoilescu la Pleşoianu. Perfect lipsit de convingeri cum îl ştiu pe acest om de afaceri, cu un limbaj comercial, fără scrupule: „D~ta trebuie să te întorci hi noi în partid. Guvernul de co?iccntrare e o prostie. Trebuie să vie generalul. D-ta te acomodezi uşor eşti din nou acasă". Mierosul «brasseur d'affaircs» cedează pe toată linia şi făgăduieşte tot. Nu ştie în ce post se va retrage şi dc aceea şi păstrează calea deschisă pentru toate.
Vine să mă vadă Grigore Filipescu* întors ieri de la Paris. E foc şi pară împotriva lui Titulescu a cărui combinaţie trebuie dată peste cap.
* Grigore Filipescu era în 1931 preşedinte al Ligii „Vlad Ţepeş" transformată lalO martie 1932 în Partidul conservator.
1018
OCTAVIAN GOGA
Seara comitet de direcţie. Hotărâm egalitatea de tratament ca un cuvânt de ordine pentru tratativele noastre.
15 aprilie 1931
Vizită la Tituleseu. Mă primeşte în odaia de dormit. E într-o îmbrăcăminte fantastică. 11 examinez mai îndeaproape. Nicăieri n-am văzut o asemenea apariţie. Parcă e un şef de piraţi calmuci dintr-un vapor de pe Volga. Mutra dc scapet în lumina matinala apare lividă şi obosită. Pe fruntea pergamentată sunt colţuri adânci, iar nasul plin de răni după priza continuă de tutun pate mumifiat, în vreme ce gura cu prea multă salivă îşi agită buzele proiectând râsete isterice peste enorma dantură de cal. Are o îmbrăcăminre de bâlci. E prea fenomenală ca să n-o detaliezi. Trupul lăbărţat mi le-arată pe toate. Dedesubt un «jăger», urmează o pijama de mătase roz, peste care vine o altă pijama groasă de postav fraise, iar pe deasupra tuturor un fel de leiber scurteică în culoarea ultramarin de grosimea plapumei. Cum se plimba prin casă, agitându-şi braţele fără muşchi mi se părea totul o farsă. Omul ăsta să salveze România? Conversaţia a început pripită ca de obicei, cu înjurături de «cucu-mă-sii», cu răţoieli de «facu-i şi dregu-i» şi cu declaraţiile de amor cunoscute, li arăt în treacăt ce se poate arăta unei asemenea fiinţe permanent agitate câ e pe drum greşit când crede în Maniu. li spun că vine cu o valută politică perimată. Zice că recunoaşte, dar că străinătatea vede altfel lucrurile. 11 întreb de program din nou, mă supune la un fel de interogatoriu, reia chestiunea repartizării mandatelor. în mod timid îmi dezvăluie că nu poate da decât foarte puţin fiindcă nu vrea să mă jignească. îl strâng cu uşa, şi iese la iveală cifra de 20 dc deputaţi. Mă pofteşte în guvern şi-mi oferă un minister. Mi se pare totul o glumă stupidă. îi arăt limpede părerile mele. El se crede abil şi încearcă un nou atac: — „N-ai mea să mergi la Roma?"Urmează o serie de consideraţii asupra
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1019
fascismului. Mă ridic tranşant: „Im revedere, în cursul zilei de azi vei primi răspunsul". Protestări, ţipete disperate, pupături, tot ritualul eunucoid.
Dejun la Gh. Brătianu. Sunt de faţă, pe lângă tânărul menaj, Văitoianu cu doamna, d-na Olga Sturza, dr-ul Lupu, nevastă-mea şi cu mine. Atmosferă simpatică dc apropiere, pe care-mi dau toată silinţa s-o fac cât mai caldă şi cât mai spontană. De pe perete, în salonul unde stăm, ne priveşte Ionel Brătianu, dintr-un portret lucrat dc un străin, dacă nu mă înşel pe vremea neutralităţii. Cunoşteam tabloul din casa unde vreme de 20 de ani am avut atâtea discuţii cu răposatul. O clipă-mi fulgeră prin minte grozava prăbuşire care a urmat în doi ani de la moartea lui şi privindu-i în portret ochii mari de oriental deştept mă întreb în treacăt ce-ar zice oare dac-ar coborî de pe celălalt tărâm ca oaspe trecător să vadă prăvălirca dimprejurul nostru. Scut printre ruine, desigur multe pricinuite de slăbiciunile lui, nu se ştie însă dacă pentru o bună parte nu s-ar ridica biruitoare judecata aspră care a urmărit totdeauna pe Carol. Trecem la masă şi conversaţia se angajează asupra actualităţii politice. In mod evident interesele noastre concordă. Tituleseu, sprijinindu-se pe Maniu şi Duca, înţelege să ne oprească pe câteşttei. Lupu, ca de obicei, e furtunos. Gh. Brătianu e categoric în adeziunea lui. Văitoianu se sileşte să ne strângă cât mai aproape. Văd limpede situaţia. Trebuie făcut aici un legământ de solidaritate care să ne aşeze alături într-un fronr unic. Ne apără o asemenea învoială dc orice risc făcut pe cont propriu şi în opinia publică creează un răsunet simpatic. Mă scol de la masă cu un gând precis. înţelegerea trebuie luată negreşit. Trecând în odaia de alături explic chestiunea şi propun în mod formal un pact între noi, având Ia bază principiul egalităţii de tratament al tuturor partidelor în discuţiile noastre cu Tituleseu. Ideea e acceptată. Dându-mi seama că în cursul tratativelor poate interveni un moment când
1020
OCTAVIAN GOGA
simţind nevoia unui tampon între Duca şi Maniu, Titulescu ar face orice sacrificii pentru a rupe pe unul din noi, propun ca pactul să fie scris luându-se angajamentul reciproc pe cuvânt de onoare de a nu putea lua hotărâri în chestiune decât cu consimţământul celor trei semnatari. Ideea se admite. Facem declaraţia scrisă în trei exemplare şi-o iscălim câteşitrei. O mare uşurare mă stăpâneşte în aceste momente. Din două una: sau nu se Face guvernul cu Duca—Maniu, fiind imposibilă în faţa lumii o asemenea tovărăşie şi atunci am făcut un mare serviciu ţării, sau se tace, şi atunci cele trei partide unite, luptând pe un front unic la opoziţie, vor putea răscoli masa electorală pentru a înjgheba o forţă de luptă convenabilă. Simt că am făcut o faptă bună şi plec de-a dreptul la club unde mă aşteaptă comitetul de direcţie convocat de mine pentru 2 ore si un sfert, penttu a hotărî răspunsul ce avem de dat lui Titulescu.
La comitet telatez pe scurt propunerile ce ni se fac, le pun în vedere că şi Lupu şi Gh. Brătianu retuză, fără a pomeni, fireşte, de pactul încheiat între noi. Le spun că e probabilă constituirea unui front unic între cele trei partide. Văzând că nu sunt izolaţi, colegii mei se liniştesc şi hotărăsc să respingă propunerea cu cele 20 de mandate. [Hotărârea] e luată în unanimitate.
Plec dc-a dreptul !a Titulescu căruia îi comunic simplu răspunsul, spunându-t că a doua zi va primi şi motivarea în scris. Fi îmi joacă o scenă de melodramă, se strâmbă, se boceşte, ridică braţele în sus: „Văsazicâ, tu eşti vrăjmaşul meu". Il mângâi din toate puterile mele si-i arăt că el s-a aşezat de la început pe baricada adversă. Cu aere de veritabil zarzavagiu mai încearcă o nouă ofertă, adaogă încă 15 mandate ce ne oferă pe lista lui. îl refuz calm fără nici o protestare. El nu ştie încă, fireşte, despre înţelegerea celor trei, de aceea nu mi se pare că
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1021
e tocmai neliniştit. După asigurări de dragoste reciprocă, ne despărţim relativ liniştiţi.
Trec la Averescu, îi relatez totul, îl văd senin, i-a căzut o piatră de pe inimă. Convoc comitetul pentru ora 10 seara să-i prezint răspunsul scris.
Acasă, după ora 7, încep să redactez scrisoarea către Titulescu; pe la nouă vine să mă vadă, pe neaşteptate, Gh. Brătianu. Se-ntoarce la Palat. E îngrijorat, o nevroză neobişnuită îl ţine sub presiune: - „Mă găsesc într-o situaţie tragică, face cl tulburat. Regele ţine cu orice preţ să intru în guvern, părăsind ideea egalităţii de tratament cu care ne-am legat noi. D-tă ce zici?" li spun că pentru moment nu-i pot da nici un răspuns fiindcă trebuie să consult comitetul. El mă vesteşte că şi Lupu e chemat în audienţă la Palat pentru ora 10 şi jumătate. îi propun lui Brătianu, şi fixez cu dânsul, o consfătuire penttu ora 12 noaptea, după ce sc termină şi comitetul şi audienţa lui Lupu. Cădem de acord ca să ne întrunim la el acasă. Imediat, după plecarea lui Brătianu, terminând redactarea răspunsului, mă gândesc să iau contactul cu d-rul Lupu. Momentul, desigur, nu e din cele mai uşoare pentru mine. Vasăzică, Carol, în orbirea lui nenorocită, s-a aranjat pe ziua de mâine extrem de favorabil pentru el. Şi-a strâns laolaltă duşmanii. Duca—Maniu, într-o singură tabără şi amicii în alta. Se constituie prizonier al duşmanilor lui, şi face o presiune neobişnuită încă pentru a-şi obliga prietenii să se sinucidă. Mă gândesc dacă mai pot înlătura acest paradox frivol. Pc Brătianu îl văd muiat. Lupu oare cedează şi el? Plec aţă la dânsul. Din fericire, îl găsesc în bune sentimente. Caracterul lui — frondeur, niţel donquijotesc — e flatat la ideea că va putea respinge cererea regelui şi eu îl susţin cu toată hotărârea, spunându-i că întru cât mă priveşte nu voi ceda cu nici un preţ. Nc dăm întâlnire la el, la hotel, după audienţă. Trec [pe] la comitetul de direcţie, cu această stare destul de zbuciumată.
1022
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1023
Acolo sc ştie de cele două audienţe la Palat. S-au lungit feţele tuturor, au intrat în panică. în treacăt fie zis, materialul politic, din toate părţile, mi se pare de calitate îndoielnică. Ii văd speriaţi, cu frici meschine în ochi, cogeamite conducători de ţară. Fără să vreau îmi revin în memorie cuvintele triviale ce mi-a spus odinioară Take lonescu: „Eu cred că am fost un bun arhitect, am făcut planuri ingenioase, n-am brodit-o cu materialul. Concepţia mea a fost prea îndrăzneaţă când am crezut că poţi zidi o biserică din cărămizi de... noroi" (Vorba lui a fost alta.) Din primul moment am regretat că i-am mai întrunit. Adagiul la toţi, acelaşi: - „Ce ne facem dacă rămânem izolaţi?" Generalul Răşcanu se ridică palid; în cuvântul lui cere să nu respingem oferta fiind vorba de existenţa partidului. Lupaş, om dc granit ca totdeauna, vorbeşte la fel. Le răspund scurt şi brutal, citesc scrisoarea-râspuns şi-i convoc pe a doua zi la ora 11, spunându-Ie că nu voi transmite răspunsul scris până atunci.
In goană, prins de negre presimţiri, trec la Athenee Palaee unde d-rul Lupu intră deodată cu mine. E unsprezece jumătate, îmi arată presiunea formidabilă a regelui pentru a-1 face să inrre în guvern. Audienţa a avut loc fiind de faţă şi Tituleseu, căruia Lupu, zice, i-a ţinut un limbaj tranşant:
— „Cum, tu, om nou? Faci procesul partidelor?" — „D-re, zece am ai fost (ieri) la guvern şi ai fost cel mai bun prieten al lui Viutilâ Brătianu". Carol a ameninţat că-i va distruge partidul. Lupu a plecat dc la Palat după ce i-a spus că are pact în trei şi că ne-am legat pe cuvânt de onoare să nu hotărâm unul fără altul. Carol a strigat poruncitor că El, regele, îl dezleagă de angajament (cum să nu dezlege pe alţii când s-a dezlegat singur de atâtea ori!). Lupu înţelege să reziste justificându-se la rege cu refuzul meu. Ce va face însă Gheorghe Brătianu? Plecăm de-a dreptul la el.
II întâlnim tocmai în curte, agirat. L-a chemat din nou la Palat. „Semn rău", ne zicem amândoi. Nu sunt multe de vorbit, îl conducem până la automobil, şi-i strângem mâinile amândoi. Eu îi spun scurt: „Contezpe onoarea d-tale!". D-rul a apăsat pe tradiţia de familie: — „Nu uita că eşti nepotul lui Ion Brătianu, care a fost carbonar!" Ne dăm întâlnire la generalul Văitoianu, unde-1 aşteaptă comitetul lui ca să hotărască în cursul nopţii.
Sosim Ia Văitoianu cu inima îndoită. Ne primeşte generalul şi ne conduce în salonul din fund, strecurându-ne încet prin hol, fiindcă alături, în biroul lui, se găsesc fruntaşii partidului, în aşteptare. Generalul e într-o dispoziţie care ne convine, înţelege că a accepta intrarea în condiţii umilitoare înseamnă să fie desfiinţaţi politiceşte. Ne lasă singuri şi trece alături: să-şi îndoctrineze amicii. Urmează o aşteptare penibilă de peste două orc. Nu ştiu ce s-a ales de bietul Brătianu, bănuim că dacă e tot la Palat, bătălia noastră e aproape pierdută. La două si jumătate când intră, palid şi descompus, înţeleg că se întoarce bătut, c-un aer de învins, ridică din umeri: „Până acum am tot luptat; n-am mai putut, mi-a smuls consimţământul, vă rog să mă dezlegaţi". Începe să ne relateze rotul. La convorbire asistă şi Văitoianu. Regele i-a pretins categoric să ne laşezc. împrumutul la Liga Naţiunilor a fost prezentat drept cauza principală a acestei siluiri. A urmat după acestea o îndelungata şi foarte zbuciumată şedinţă în trei. Un ceas şi jumătate l-am strâns în cleşte şi eu şi Lupu pe tânărul nostru tovarăş, l-am vorbit de ţară, de situaţia lui politică, de interesul regelui care trebuie scăpat din gheara duşmanilor lui, de onoarea care nu poate fi călcată şi de tinereţea lui care nu trebuie să se preteze la injoncţiuni împotriva convingerii. Pas cu pas simţeam că cedează în sufletul lui, nc-a mărturisit însă în cursul acestui duel, violent adesea, că l-a pus să ne scrie câte o scrisoare fiecăruia în care-şi retrage angajamentul luat. Ne-a implorat să-1 dezlegăm, l-am răspuns brutal: „Fă ce vrei!Dacă vei ieşi din
1024
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
cuvântul dat, politiceşte te mănâncă Duca, moraliceşte te distrugem noi". Văitoianu, care a asistat mut la această scenă, ne opreşte în momentul când epuizând toate argumentle, ne pregătisem să plecăm. „Mai aşteptaţi, vă rog, un sfert de ceas, să consultăm şi comitetul". Rămânem din nou singuri şi peste un ceas, Brătianu revine întovărăşit de Văitoianu. Extenuat cade pe o canapea şi mi se adresează cu glasul tremurat: - „ Vă mai întreb încă o dată dacă mă dezlegaţi de cuvântul dat?" Lupu şi cu mine răspundem deodată: „Nu!" — „Ei bine, atunci -zice el - atunci trebuie să refiiz fiindcă nici partidul nu mă urmează". Ne ridicăm în picioare. 11 îmbrăţişez pe Brătianu şi-i mulţumesc, asigurându-1 de prietenia mea. Sunt mulţumit, am învins. Pentru întâia oară Carol, ajungând cu El fată în faţă, a trebuit să simtă că i se poate opune o voinţă care nu poate fi ademenită, nici intimidată. Mă remonrează moraliceşte această senzaţie. Am impresia că sunt dezrobit sufleteşte şi că acum s-a jucat numai un preludiu al relaţiilor de mâine. Brătianu pleacă la Palat să-şi dea tăspunsul. Noi trecem la comitetul lui să fraternizăm laolalră. Sunt convins că guvernul de concentrare a căzut: insistenţele care s-au depus îmi arată limpede că şi guvernul Duca—Maniu e imposibil de realizat. Brătianu sc întoarce uşurat parcă şi el. E ora 6 dimineaţa, plecăm pe la casele noastre, cu conştiinţa că a triumfat demnitatea, şi că în Ţara Românească se desemnează o eră nouă.
16 aprilie 1931
Ora 11, şedinţă la comitetul de direcţie. Bucurie unanimă, aplauzele tuturor. Refuzul celor rrei partide se ştie: în linii generale se cunosc şi amănuntele de azi noapte; în lumea asta flecăreaţă nu se poate tăinui nici un secret. Evident, a fost o victorie, care e considerară ca a mea, personală. Cu acea uşurinţă de apreciere care caracterizează de obicei pe animalul politic de la Bucureşti, s-a trecut dintr-o dată de la panica de
ieri la o răsunătoare bucurie. Toţi îmi strâng mâna. I ,upaş mă primeşte cu o exultare frenetică: — „Să trăieşti, făuritorule!" Trancu îşi ptăvăleşte aparatul de carne asupra mea: - „Sunt ferişit!"\.c citesc încă o dată scrisoarea cârre Titulescu ca răspuns din partea comitetului şi mă tetrag. Trec pe stradă obosit de nedormite şi de neobişnuita risipire de nervi. Lumea mă salută din toate părţile. Guvernul Duca—Maniu este mort; ţara a scăpat de un coşmar.
frec pe la Averescu. Mă primeşte cu o căldură pe care de luni de zile nu mi-a mai arătat-o.
Bătrânul ostaş a văzut limpede, în sfârşit, că n-am urmărit decât biruinţa partidului şi n-a fost nimic meschin în frământările mele care 1-att contrariar. Teoria lui cu Duca s-a evaporat de mult şi el a înţeles acum când piesa s-a isprăvit c-a fost tras pe sfoară în buna lui credinţă de către omuleţul care încheiase alianţe. Ii cetesc scrisoarea-râspuns lui Titulescu. bl o ascultă radios şi cu ochii strălucirori îmi aruncă epitetul: „Magistral!". Când dau să plec, se ridică în picioare: - „Nu ştii ce mulţumit sunt; şi pentru biruinţa partidului, dar mai ales pentru legătura noastră sufletească, care, apărând în ochii tuturor, va înfrânge toate legendele mincinoase".
Când ajungem în dreptul uşii mă îmbrăţişează şi mă sărută. Nu-i răspund decât două vorbe: „Să trăieşti, d~le general! Mi-am făcut datoria". Şi plec, satisfăcut mai mult dc bucuria lui decât de biruinţa mea.
Transmit dupâ-masă, ora 4, scrisoarea lui Titulescu care mă vesteşte că doreşte o nouă întrevedere pentru ora 5. Luăm înţclcgete şi cu Gheorghe Brătianu [si d-rul Lupu], care, de asemenea, sunt chemaţi la întâlnite în răstimpuri de câte o jumătate de oră. Admit părerea lui Lupu de a nu mai sta decât câteştrei cu negociatorul de la Londra.
La 5 1/2 ne prezentăm tustrei la Titulescu. El vine asupra noastră cu aere gentile de mustrare prietenească. Mi se
1026
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
adresează plângăreţ şi pare foarte jumulit de pene, după vitejiile de deunăzi. „Scrisoarea ta, foarte futnos scrisă! Cest de La botine guerre! Je comprends. Dar eprea crudă". Ridic din umeri. „Ce vrei, fiecare pe baricada lui". începe un lung comentar-râspuns la punctele mele din scrisoare. Nimic interesant. Vine cu o propunere nouă: guvern de funcţionari, cu toţi şefii de partid sau reprezentanţii lor miniştri fără portofoliu, cu ciudata dorinţă de a i se repartiza în alegeri pe liste separate cele 70 de mandate pe care le vânează el şi cu pretenţia complet ridicolă de a primi asigurarea din partea noastră câ noul parlament, fiind constituit, noi îl vom recunoaşte şi atunci ca prim, punându-i la dispoziţie cele trei portofolii... Formulă de-a dreptul ridicolă prin naivitatea ei. Mă mir cum acest om, care vine din ţara parlamentarismului, poate debila astfel de inepţii. Curios lucru. 11 văd cu totul afară din cadrul axiomelor politice cele mai elementare şi în mintea mea se rosteşte pe tăcute o crudă întrebare: „Cum poate fi cinei'a deştept hi Londra şi prost la Bucureşti?" Iml dau seama că totul s-a isprăvit şi toate combinaţiile lui Tituleseu vor fi aruncate la fier vechi. Ii răspundem că va primi astâ-seară replica noastră la ora 10 şi plecăm câreşitrei cu acelaşi zâmbet liniştit pe care ţi-1 dă numai conştiinţa că adversarul a ajuns la cheremul tău.
Comitet din nou seara, în care formulez răspunsul nostru negativ, acceptat cu vivacitate de toţi cei de (aţă care ştiu că cele trei partide vor purcede la fel.
La ora 10 seara suntem din nou la Şosea. Pe câte-o foaie de hârtie ducem fiecare răspunsul identic redactat, dar prezentat de fiecare separat. 'Tituleseu citeşte, vede că s-a isprăvit, începe să ţipe: „Plec la Palat! Dracul m-a pus să viu de la Londra să mă terorizaţi voi la Bucureşti!"\\\ ţipetele lui guturale disting în mod precis accentele oltenilor ambulanţi. Niciodată nu mi-am închipuit că le voi întâlni în diplomaţie! Coborâm scările, el repetă vorba mea de alaltăieri: „Alea. jacta est!" şi urcă în
automobil, bălăbânindu-se din tot trupul. Secretarii sunt consternaţi în anticameră, ziariştii din faţa porţii dau năvală asupra noastră. Mă stăpânesc senzaţii hilare. Aceeaşi întrebare pe buzele tuturor: „Ce-aţi făcut, d-le Goga?» — „Am jucat actul alLll-lea din «Samson şi Dalila»; am dărâmat casa!". Stupoare între reporteri. Unul cu pistrui întreabă zăpăcit: „Când îl mai vedeţi pe d-l Tituleseu?"— „La vară, la Luio!" e replica mea şi, urcând în automobil, cu Gheorghe Brătianu şi doctorul Lupu
plecăm către casă.
Sosiţi acasă, mi sc aduce o ediţie specială: comunicatul lui
Tituleseu c-a eşuat şi guvernul de alegeri, rămânând ca să
formeze un guvern de tehnicieni.
Cu paşi siguri, deci, spre călătoria spre neant.
Altă ediţie specială, ziarul Universul, relatează de la Paris,
cu plecarea lui Alfons al XIILlea şi instalarea republicei la
Madrid.
Întunecată fâlfâire a destinului peste capul Europei. O nouă prăvâlire a unei regalităţi, de astă dată acolo, în Spania, ţara tradiţionalismului covârşitor, ţara lui Carol Quintul şi-a bidalgilor, tara catolicismului monarhist în toate tentaculele lui. Când o instituţie, având atâtea antene seculare, totuşi s-a prăbuşit, asta înseamnă că boala a fost grozavă şi că vremea favorizează în mod special acest virus distrugător. Pentru mine e un prilej de reflecţii amare. Sunt regalist din convingere, dar se vede că şi în subconştientul meu îşi are rădăcini adânci principiul lumii vechi. Sunt prea legat de această formulă a trecutului ca s-o pot smulge dintre credinţele mele, deşi privesc cu criticism capetele încoronate şi nu le atribui nimic din graţia lui D-zeu. Pentru ţara mea, la gradul de cultură în care se găseşte, cu preparaţia cetăţenească dc care dispune şi cu nebunia rusească la spate, ţin la idee monarhică, e un principiu de viaţă şi un punct de sprijin al existenţei noastre. Alfonso al XIILlea! Regret că n-am să te mai văd trecând pe sub «Puerto
1028
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1029
del Sol», plimbându-ţi silueta elegantă spre parcul «Buen Retiro», dar regret mai ales pentru sugestiunile subversive care pleacă de la Manzanares spre Dâmb'oviţa! în Palatul nostru regal ce se crede oare? Se va ft oprit oare în joc la masa de bridge Carol, va fi aruncat cărţile şi va fi rostit dilema crudă din Hamlet: «To be or not to be»? Puiule, ce ne facem?
17 aprilie 1931
Dimineaţa, ora 10, Pangal vine să mă vadă din partea lui Argetoianu. Suni gentil cu Prea Puternicul, fiindcă deunăzi l-am brutalizat aproape când a nimerit la mijlocul dramei. îmi spune că Argetoianu ar vrea să avem o convorbire. Plec cu el imediat, simt şi eu nevoia unei conversaţii cu cineva care n-a înnebunit încă şi păstrează luciditatea criticei. Bătrânul inrrigant mă primeşte îngândurat şi când rămânem singuri îşi desface mâinile plescăind din buzele cărnoase: „Nu mai pricep nimic! Voi face azi la rege ultima încercare! Am trimis vorbă!". II asaltez şi eu cu constatările mele: „In România, de-o jumătate de veac şi mai bine, regele a diriguit politica ţării. Pentru întâia dată azi s-a scăpat fana din mână şi rege/e a devenit sclavul evenimentelor".
Ne despărţim hotărâţi să ne gândim ia o formulă de ultima oră şi când îi întind mâna, Argetoianu mă priveşte între ochi, cu căutarea lui particulară, în care inteligenţa se moaic-n obrăznicie: „Ţi-am spus de-acum cinci ăni că noi doi trebuie să facem partid împreună şi să stăpânim ţara". Ieşind, în prag, în faţa casei, văz pe Nae Ionescu care intră. S-ar părea că eserocelul-amorez al Marucăi Cantacuzino, pretins sfetnic de uşa din dos şi el la Palat, vine cu o veste sau un mesaj, fiindcă e radios, şi, închizând ochii pe jumătate, după felul crailor de mahala, îmi dă bineţe cu multă exuberanţă: „Lasă că-i bine!"
Am trecut pe la mareşalul Averescu. Şi el, ca şi toţi oamenii normali, se găseşte în nedumerire: „De unde am plecat şi
unde am ajuns! De la guvern de concentrare la guvern de tehnicieni. Intre foarte bine şi foarte rău e o scară infinită de nuanţe. De ce am ajuns tocmai la foarte rău?" Averescu e foarte sever în aprecierile lui: „Tare mă tem că mă va judeca aspru ţara pentru vizita mea de la Bellinzona ".
După dejun, întâlnire cu Manoilescu la el acasă. Interior de parvenit, înjghebat pe repezeală din bani de furat. Am impresia penibilă că toate mobilele strigă: „Săriţi, hoţii!"
Îmi arunc ochii spre o vitrină din colţ. A fost cumpărată alaltăieri cu tot cuprinsul ei. A luat mai întâi vitrina şi din prăvălia de alături a cumpărat porţelanurile Rosenthal ca s-o umple. Am venit dinadins la acest intim al lui Carol, ca să-1 zgudui, dacă pot, cu presimţirile mele: „Du-te, d-le, la rege, pentru Dumnezeu şi spune-i să isprăvească odată. De 15 zile ţine jocul ridicol care a exasperat lumea. Fă-lsă înţeleagă că aici trebuie o mână tare care să puie ordine în ţară". Manoilescu îmi răspunde cu amabilităţi de «maître d'hotel» insignifiant. Din ochii lui se citea zăpăceala şi, cum se-nvârtea împrejurul meu cotcodăcind onctuos, îmi dădea impresia netă a unei găini care nu ştie unde să ouă.
18 aprilie 1931
Comitet de direcţie ora 11. Averescu îşi reia scaunul prezidenţial. într-o cuvântare caldă îmi adresează mulţumiri stângace şi trece la analiza situaţiei: „Domnilor, suntem la cinematograf. A început cu o epopee şi continuă cu o farsă. S-a jucat dansul vălurilor, al Salomeiei, şi, când a căzut cel din urmă văl, aţi văzut pe Titulescu aşa cum este".
Fac şi eu o analiză a situaţiei. Conchid: „După 15 zile de criză, ajungând la ideea unui guven de funcţionari, cu actualul parlament, un triplu blam văd în faţa noastră: 1) s-a compromis regele; 2) s-a compromis parlamentul, care admite o asemenea soluţie, livrându-şi singur un certificat de incapacitate şi 3) s-a
1030
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1031
desfiinţat definitiv Tituleseu". Cădem de acord cu toţii să fim spectatori litiiştiţi la o tristă comedie.
Ieşind pe stradă, văd pe toţi pereţii oraşului lipindu-se discursul lui Carol către şefii de partide şi fotografia lui. Nenorocită concepţie. Un nou pas în gol. Cine l-a povăţuit să-şi multiplice în atâtea mii de exemplare înfrângerea lui?
După-masă, la ora 6. Sunt la ceai la Didina Cantacuzino, înconjurat de câteva fete bătrâne, în salonul ei; îmi ţine un lung discurs ca să-i primesc băiatul în partid, ocrotindu-1 pe el. Cuvântarea e încă în toi când uşa se deschide; o colaboratoare îşi face apariţia. Cornelia, mama Grachilor, întrerupe discursul o clipă şi noua venită ne aruncă vorba: „Ştiţi noutatea?"-„Ce?" întrebăm deodată cu toţii, gata de orice surpriză. „S-a constitiut guvern Iorga cu Argetoianu!" A fost stupoare generală. Eu, de la căderea Turtucaiei n-am mai avut o asemenea senzaţie cotropitoare. M-a copleşit în creier şi în toţi nervii sinistra lovitură, lăsându-mă un moment dezaxat şi năuc ca după o perturbaţie cosmică.
Iorga, prim-ministru! în minte mi s-au grămădit deodată constatările unei vieţi, am simţit pentru întâia oară în viaţă că aş fi în stare să mă bâlbâi. Nu mai ştiu cum m-am ridicat de pe un scaun, cum m-am pomenit în stradă. Un gunoier trecea pe dinaintea mea cu căruţa lui plină de impurităţi.
In vântul de nebunie care bătea peste biata ţară, m-a încercat o clipă, cu o mare intensitate, dorinţa de a mă azvârli şi eu în căruţa din faţă, unealtă netrebnică. în ţara lui Nicolae Iorga, măturaţi-mă şi pe mine la gunoi!
19 aprilie 1931
Ora 12, vizită la Averescu.
- „Domnule general, a început faza glumeaţă". Suntem amândoi consternaţi, ca după o ruşine mare. Monomanul paranoic a fost pus în fruntea ţării. Argetoianu, cinic, l-a
prezentat pe tipsie, şi Carol, beteag, i-a dat învestitură. Nu sunt multe de vorbit aici, cuvintele cad goale în faţa realităţii. Să aşteptăm, să vedem cum se lansează nebunul.
După masă mă văd cu Lupu şi Gh. Brătianu. Şi ei împărtăşesc opiniile mele, dar nu-şi ascund speranţa că ar putea face un angajament cu omul de cerneală. Nu vreau să le stric cheful. Rămâne stabilit câ de-aci înainte fiecare din noi va lucra pe cont propriu, dar că vom menţine relaţiile cordiale şi vom şti unul de altul.
La ora 7 întâlnire cu Argetoianu, cate mi-a trimis vorbă prin Pangal. Mă primeşte triumfătot: „lată ce s-a întâmplat". îmi povesteşte toată lovitura lui, ridicola farsă a prăbuşirii lui Tituleseu şi acapararea regelui în ultimul minut. Totul vine ca o imensă tragere pe sfoară. Eu îl ascult pe gânduri, şi-1 privesc acru: „Bine, dar cu nebunul?" El protestează îmbufnat: „Ei, Ltsă-mă acum, parcă nu-lştiu, de o viaţă întreagă!". Fără să mi-o mărturisească îmi dă să-nţeleg că-1 va azvârli peste bord la prima ocazie. Pricep mai departe că vrea să continue farsa căutând să înjghebe un partid ad hoc, etalând ca platformă electorală lupta contra partidelor şi zăpăcind prostimea. în faţa escrocheriei mi se răscolesc în amintire toate loviturile pe care le ştiu din trecutul acestor ţărişoare şi parcă-mi reînvine în memorie o frântură de cronică moldovenească: „Iar Lajotă vodă adunând oaste de strânsură, lovi asupra Siretidui...". El îmi pune în vedere dorinţa lui de a colabora la guvern şi-mi spune că peste câteva zile, după ce va pune puţină ordine la Ministerul de Finanţe, ne vom întâlni din nou ca să examinăm chestiunea. Nu-i răspund nimic, căci multă scârbă este în sufletul meu. Plec potolit şi simt că mă arde ruşinea în cerul gurii.
Vine Blank să-şi ia rămas-bun - zice el - că pleacă pe 10 zile la Paris. îl văd sceptic şi dus pe gânduri. în conversaţie îl apără pe Tituleseu care a fost «rulat». Văd că ar fi dorit să rămâie parlamentul despre care Argetoianu mi-a spus că are să fie
1032
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1033
dizolvat, făcându-se alegerile pe la 15 iunie. El vrea să fie votate unele legi financiare care privesc, după cât mi se pare, concesionarea spirtului şi a zahărului. Nu care cumva aici, la sparele acestei stupide glume constituţionale, se urzeşte o afacere de bani imensă şi grosolană, pe spinarea ţârii?
20 aprilie 1931
Zi dc paralizie morală. Caut să ţin sufletul în mulţimea care-mi dă năvală. Generalul Coandă mă vizitează. Din poveştile lui fără mult rost însemn aici, în câteva cuvinte, o notă din copilăria lui Duca. Vorbeşte Coandă: „Ştii, tatăl lui a fost corepetitor în casa lui Brătianu, iar marnă-sa damă de companie a prinţesei Ştirbey. Aşa a crescut el. Când se întâlneau seara părinţii lui la masă, unul lăuda pe liberali, celalalt pe conservatori. Aşa şi-a făcut el educaţia ".
Un inginer sas, Sontay, care trăieşte aici în Bucureşti şi e în partidul meu, venind să mă vadă îmi prezintă o curioasă chestiune. Un cunoscut al lui, Santillano, fost subdirector general la «Asrra Română», azi în direcţia generală la «Royal Dutch» în Amsterdam, îi comunică într-o scrisoare că în cercurile financiare din străinătate face rea impresie că regele a trimis în ultimul timp sume mari de bani la băncile de peste graniţă. Scrisoarea pe care o cetesc poartă data de 25 martie 1931 (ciudată coincidenţă cu încheietca împrumutului).
21 aprilie 1931
Vizita lui Manoilescu. A venit cu gândul să înregistreze dorinţele mele în legătură cu noua guvernare. Ar vrea să ştie dacă e posibilă o colaborare între noi. îi exprim de la început nedumerirea faţă de dezechilibrul lui lorga şi-1 întreb dacă nu consideră provizorie formaţiunea actuală. Spune că nu, ba chiar riscă părerea că lorga s-a schimbar mult în timpul din urmă, cum am zice s-a făcut om în toate minţile. în cursul convorbirei
îmi spune că dacă guvernul ar dura un an jumate, doi, el ar fi foarte sarisfăcut şi pe urmă s-ar retrage din viaţa politică. II lămuresc că în împrejurările actuale ar fi preferabil un acord electoral unei colaborări. S-ar putea lansa pentru alegeri liste cetăţeneşti pe care s-ar prezenta partidele cu cate s-a luat înţelegere. Mă informează că nu poate să fie vorba de o colaborare cu Gh. Brătianu, fiindcă nu e în interesul lor să stârnească mânia Partidului Liberal, care oricum, zice el, e redutabil încă - şi pe doctorul Lupu mi-1 prezintă indezirabil. Spune că lupta împotriva lui Maniu e suprema lor ţintă politică şi de aceea ajutorul meu li se pare absolut indispensabil. Urmează ca de la mine să plece direct la rege pentru a-1 pune în cunoştinţă de convorbirea noastră. îl las să-şi depene pripit vorbele, nu-i dau nici o încurajare deosebită, figura aceasra funciarmente malonestă mă indispune profund, rar mi-a fost dat să văd in generaţia nouă un om mai dezbrăcat de orice credinţă ca acest aventurier grăbit pe scara norocului.
*
Cea dintâi nebunie s-a făcut. Iotga a dat la gazetă că a creat un subsecretariat al minorităţilor, la care numeşte pe deputatul sas Rudolf Brandsch. Tot astfel va numi la prezidenţie, secretar general, pe profesorul Bittay Arpad de Ia Cluj. Fantastică lovitută dc om nebun. în zece ani după război a introduce pe aceşti străini în secretele noastre de stat, înseamnă a ne da legaţi cobză pe seama acelora care urmăresc metodic ideea de revanşe împotriva noastră. Că nebunia se va şterge mâine, e posibil, dar rămâne cazul de precedenţă pe urma căruia se vor maxima în mod inoportun şi primejdios pretenţiile minoritare la noi. Unde mai pui că nenorocitul a lansat stupida lui invenţie de a avea măcar un singur român ardelean în guvernul lui. Prin această gafă criminală, Ardealul primeşte sugestiuni penibile. Mai întâi se dă imptesia că avem a face cu un teritoriu
1034
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAIE. 1035
minoritar, se sapă deci în faţa străinătăţii însăşi legitimitatea războiului nostru de unire, şi al doilea se pune la dispoziţia lui Maniu o armă grozavă de luptă, care-1 va reface în ochii Ardealului şi va resuscita din nou regionalismul de ieri. Pentru cine vede limpede ideea dc stat naţional şi îndatoririle fireşti ale omului politic faţă cu această dogmă fundamentală a vieţii noastre, gestul lui Iorga e o adevărată crimă de stat. Unde mai pui câ amândoi indivizii, şi sasul şi ungurul, sunt figuri odioase puse pe faţă în slujba intereselor străine. Brandsch e plătit dc Ministerul de Externe de la Berlin, care-i întreţine gazeta, iar Bittay e exponentul Budapestei. Pentru a lămuri adevărul şi dacă se poate a înlătura catastrofa, am trimis prin Demetriu vorbă la Palat. Ca un rest al trecutului care era încadrat în normalitate, mi-a rămas acest obicei de a mă adresa la rege, socotind că acolo se găseşte şi bun-simţ şi echilibru de gândire, diriguit de un instinct al autoconservării. Sunt foarte repede adus la realitate. Demetriu se-ntoarce de la Palat, unde a vorbit cu Puiu Dumitrescu, mentorul Majestăţii sale, care i-a servit argumentul că şi Franţa are un subsecretar de stat negru în Algeria. Din toate văd că totul s-a aranjat între nebuni care au fost gând la gând cu bucurie şi că cine crede într-o revenire, dictată de interesul de stat, e al treilea nebun. Prin urmare, pentru moment îmi încrucişez braţele, rămânând să caut în curând satisfacţie pe altă calc, pentru lovitura dată ţârii.
22 aprilie 1931
Omul nebun se găseşte într-o frenetică exuberanţă. Pentru un psiho-patolog nu cred să existe o mai veritabilă incarnaţie a tuturor simptomelor maladive. Eu, până azi, în cursul celor 25 de ani de când îl cunosc, am scris o scamă dc articole în care am căutat să-1 zugrăvesc la lumina adevărului. Cu toate câ sunt dintte foarte puţinii care s-au crezut datori să frângă demagogia tricoloră a acestui cameleon moral şi politic, înfruntând astfel
în multe rânduri ereziile aşa-zisei opinii publice incluse în eroare, totuşi simt ca tiu mi-am făcut datoria întreagă. Trebuia, în cadrul unei cărţi temeinic muncite să-1 fi dezbrăcat în pielea goală şi sâ-I prezint lumii în toată stârpiciunea lui. Această sarcină va trebui poate s-o îndeplinesc acum, în mod postum. Deocamdată însă, balamucul e complet, nebunul se agită în toate părţile. Alaltăieri a avut piesă la teatru, Ovidiu, înjghebare imbecilă de impotenţă literară, ca atâtea altele. La Naţional lichelele au aplaudat de şi-au rupt palmele, în frunte cu 1. CL Duca. Şi-a numit pe fratc-sâu, Gh. Iorga, fost ofiţer, dat afară pentru incorectitudine, fost inspector de procopseală la Ministerul de Industrie, - un fel de controlor cu menirea să urmărească gestiunea tuturor oficiilor din ţară! Auzi dumneata, însărcinare de la Mărcuţa! Pe băiatul lui l-a numit într-o comisie pentru simplificarea administraţiei. Auzi dumneata, meserie! Pe ginere-său, Chirescu, l-a pus în funcţie în Bucovina, ca să studieze starea sufletească a populaţiei de acolo. în vremea asta el dă buzna în dreapta şi-n stânga, adevărată zvârcolire fără odihnă. Ţine curs la Universitate, scrie articol la gazetă, zilnic, vorbeşte la elevii şcoalei militare, ţine conferinţă la radio, face comunicare la Academie, alungă lumea dc la cele două ministere pe care zice că le conduce, pune scaune în curte, pe seama solicitatorilor, la el acasă, iscăleşte hârtii «de-a-npice-rile», cum se pune la Obor, şi plimbă pretudindeni pe unde trece acea nevroză isterică de care, în curând, sunt convins câ are să înnebunească ţara. Biata Românie! Ar fi s-o iei noaptea razna, pe drumul mare, să te aşterni pământului, să muşti din ţărână şi să urli de durerea ei. Un geniu rău şi-a desfăcut aripile peste noi. Distrugerea se duce înainte, urmând parcă o poruncă de sus, ca într-o tragedie grecească. Tocmai azi, când avem mai mult nevoie de-un cap liniştit, pus pe rânduiala şi pe gospodărie, s-a aşezat stăpân o stârpirură maniacă, răspândind tenebrele desconcentrării generale.
1036
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1037
A apărut lista decoraţiilor pentru Unire. E Ordinul Ferdinand, menit să acorde răsplată acelora care au dus lupta naţională din trecut. Afară de careva excepţii onorabile, e o spurcată salată. S-a confecţionat probabil de cărre un Tillea oarecare sau alt ipochimen din jurul lui Maniu. Aceşti indivizi au fost însărcinaţi să înfăţişeze ierarhia valorilor noastre. Eu am ieşit, de pildă, alături de FLmil Haţieganu de la Cluj, decoraţi la fel pentru lupta unirii. Fratele meu, schilăvit pe câmpul de luptă, a fost uitat cu totul. Poate unde e singurul intelectual din Ardeal rănit în război. în acelaşi timp, Csicso, cordon; Mihaly, cordon; Vaida, cordon; Maniu, cordon. Aduceţi un butoi de scuipat să înecăm în el tinichelele idioate.
întrevedere, la ceai, cu Gh. Brătianu în casa arhitectului Cantacuzino. I-am spus; „Toate sunt în zadar! Nu te vor pe dumneata, ca să nu supere pe Duca!" Tânărul şef m-a privit perplex: „Mi se pare că au dreptate".
Ion Lapedatu s-a-ntors de la Karlsbad. Vine s-asculte ce s-a petrecut şi să-mi dea dteptate ca de obicei. El e înfricoşat de problema financiară şi vede ruina sigură la care mergem. Păcat însă că, lipsit de balamale morale, acest burghez suprasaturat e inexistent ca element de luptă.
M-a invitat doamna Atena Daniel, la ea, vrea să-mi vorbească. Iată propunerea bizară care nu se ştie bine dacă e numai din cap de femeie sau dacă poartă marca unei înalte colaborări. Zice:
— „Dă, domnule, o declaraţie la gazetă că nu te desparţi de Averescu, orice s-ar întâmpla, şi eu mă fac forte să-l determin ca în scurt timp să te desemneze, în mod public, viitor şef al partidului".
Plec cu oarecare tristeţe şi cu o hotărâre inebranlabilă: la o anumită vârsră, ori nu voi mai face politică, ori voi da dracului veleităţile mele sentimentale.
23 aprilie 1931
Plimbare la Snagov cu Stelian Popescu. M-a poftit «neică» să-şi mai vctse sufletul. în ţâcâneala automobilului, care se frângea de gropile şoselii, Stelian, rumân coada vacii, îşi spunea obida lui:
— „Nu se poate, neică, e nebun de-n binelea. M-a chemat la el teri să mă roage să-l susţin la gazetă şi Tam văzut cumsecade nebun. Trebuie văzut ce ne facem, că regele dă ţara peste cap. Şi-n armată se va arunca azi împotriva lui. Ştii că zilele trecute mi s-a spus că se urzea un complot militar pe vremea crizei, urmărind un pronunciament. Eu cred că totul vine de la ovreică. Unde-i ovreica? Dac-ar fi în străinătate, ar fi tot interesul lui să scoată capul undeva să se ştie, ca să înceteze vorbele de aici. Tare îmi e teamă c-o ţine ascunsă pe undeva pe la noi. N-ai auzit de unul Wider de la Şosea, cu nevastă, nostimă, prietenă, zice-se, cu a lui Puiu? N-o fi pe-acolo? Să ştii, neică, ne ducem de râpă. Trebuie ţinută legătura cu cercurile militare, şi-ntr-o zi, când ne-omface republică, să punem preşedinte pe Averescu ".
Stelian Popescu e reprezentativ. Aşa gândeşte ţara, azi la 10 luni după restaurare.
24 aprilie 1931
Am vizitat pe Averescu să-mi iau rămas-bun. Plec pe patru zile în Ardeal. îl văd calmat în raport cu relaţiile noastre. Nădăjduiesc că bănuielile s-au risipit. Avem exact aceeaşi părere asupra celor întâmplate. Lozinca lui lorga patronată de rege care vine să guverneze împotriva partidelor, cum a spus-o în declaraţiile făcute ca prim-ministru, că vrea să le distrugă prin înfometare este o aberaţie. Partidele sunt consecinţa firească a
1038
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1039
dreptului de vot. Cetăţenii dornici să-şi apere interesele s-au constituit în grupări. Aceste grupări laolaltă reprezintă totalitatea cetăţenilor care se interesează de trebile publice. A veni deci cu programul de-a lupta împotriva partidelor înseamnă deci a te ridica împotriva totalităţii cetăţenilor şi-a adopta ca platformă politică o concepţie antipolitică. E un fel de nihilism de sfat — nernaipracricat nicăieri într-un regim parlamentar. Chestiunea însă se complică dacă ne gândim că o asemenea nebunie porneşte la drum patronată de rege şi guvernul care o lansează îşi derivă puterea lui numai de la suveran. Ce se întâmplă dacă în alegeri această încercare c respinsă de majoritatea corpului electoral? Cine a căzut atunci? Evident că regele. Dacă este aşa, cum se face că o senzaţie elementară de epidermă nu-1 opreşte pe Carol să intre la aventură? Mai ales azi când plecarea lui Alfons din Spania are la originea ci exact aceeaşi experimentare... Hotărât lucru, monarhia trebuie salvată la noi, dar de ce ia regele toate măsurile să se dea Ia fund? De ce nu vrea şi Carol să fie nu mai puţin regalist?
Seara, ora 7, întâlnire cu Manoilescu la el acasă. Mi-a telefonat şi-a ţinut să-mi vorbească. Se gândeşte la alegeri, spune că a vorbit şi cu regele şi cu Argetoianu şi toţi sunt de părerea că trebuie luată o înţelegere cu noi. Ardealul îi nelinişteşte. Recunoaşte că nu stau pe roze. li arăt haosul în care plutesc. Aventurierul nu are simt politic. Rămâne ca imediat după întoarcerea mea să luăm contactul, zice el, să vedem dacă se poate încheia acordul.
La Academie, când urcam scările, m-am nemerit alături de lorga. Tulburatul şef dc guvern venea să-şi facă comunicarea
anunţară depre Nicolae Basarab [sic!]. Când a dat cu ochii de mine s-a oprit şi cu acea spontaneitate particulară a nevropaţilor şi-a dat pe faţă, din primul moment, preocuparea ce avea în timpul din urmă în legătură cu mine: - „De ce ai lăsat să apară broşura aceea a lui Cernăianu?"I.-am lămurit pe bolnav, că nu am nici în clin, nici în mânecă cu acest pamflet: — „D-ta ştii că eu am dat totdeauna atac de front, de ce să-mi atribui meschinării?"S-z mai potolit. I-am urat să facă atâta bine ţării cât crede că poate face... Mi-a mulţumit cu privirea rătăcită şi-a mişcat din umărul strâmb: - „Măcar a suta parte... "
Comunicarea a fost o banalitate, totul sc reducea la un foileton din Ziiricher Zeitung, pe care l-a tradus auditoriului venit în număr mare să vadă ridicola exhibiţie a unui prim-ministru, cum n-a mai fost...
25 april [1931]
în tren spre Ciucea cireşe din ziare lista prefecţilor şi-mi fac cruce. Pretutindeni oameni sau necunoscuţi sau fără nici o semnificare. în Ardeal e sinistru ce-a făcut cu numirile. Şi-a pus aşa-numiţii partizani. Sunt şapte popi numiţi prefecţi. între ei, protopopul Ilie Câmpcanu de la Târgul-Mureş, un moşneag dc 75 ani, trimis la Deva, unde nu cunoaşte pe nimeni, sa stăpânească el pe comuniştii de pe Valea Jiului. La Sibiu e prefect protopopul din Sâlişte, la Făgăraş tot popă. Aceste numiri au pus lumea pe gânduri, cred că nu se mai râde în Ardeal. Nu cred să fie cineva care să ia în serios guvernarea lui lorga.
La gara din Cluj m-au aşreptat ca de obicei o seamă de prieteni politici. în câteva cuvinte ce schimbăm vorbim de consfătuirea de mâine, de jocul de-a guvernarea de la Bucureşti. Cele întâmplate până acum au compromis torul şi oamenii stau la o parte ca speriaţi. Prie şi Bornemiza mă cheamă la o parte să-mi comunice ceva. Ce e? îmi spun că ieri Maniu a fost la
1040
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1041
Cluj şi auzind dc sosirea mea duminică ar vrea să ia contact cu mine, în vederea unei apărări comune a Ardealului, faţă de lovitura cea mai proaspătă. Mă înştiinţează că nepotul lui Maniu, Zaharia Boilă, e în gară şi vine cu trenul până la Ciucea. Ar vrea să-1 primesc în tren, să-mi arate el dorinţa lui Maniu. Răspund câ îl primesc, fără să fac vreun comentat acestei tâmpenii.
In cabina din vagonul dc dormit, conductorul îmi aduce o carte de vizită: Zaharia Boilă. Intră. Pentru întâia oară îl privesc în faţa pe acest detractor al meu, membru al dinastiei Boilă, atât de reprezentativă pentru guvernarea lui Maniu. E un tânăr cu figura roşcată, cu ochii spălăciţi, cu nasul cârn şi botocănos. E vădit jenat şi la început abia îşi poate ţine firea. Probabil, în subconştientul Ivii, se agită toate injuriile pe care, împreună cu stăpânii lui, le-a vărsat asupra mea zece ani de zile. Spune că Ardealul e primejduit şi că în astfel de împrejurări cei doi oameni care de-un deceniu au dominat politica românească trebuie să-şi deie mâna. Maniu şi Goga, continuă el, cvt lupta lor au stăpânit arena. Când unul, când altul. Acum trebuie să se împace. Ideea lui e să se facă astfel frontul comun împotriva Bucureştilor. Un cartel electoral Maniu— Goga ar da un aspect nou politicii româneşti. El le-a discutat toate acestea cu unchiul lui, care e dc acord, a dat ordin la Patria să nu ne mai atace, şi ar dori să aibă la Cluj o întrevedere cu mine. l-am ascultat în linişte expunerea agitată, cam fără şir şi într-o românească estropiată, care-ti lămurea la tot pasul că nu vorbeşte un român de pur sânge. Toată vremea a rămas tulburat, în primul sfert de ceas îi tremurau mâinile şi necontenit îşi ştergea năduşelile. I-am răspuns câ sunt gata oricând să mă văd cu Maniu, cu care am mai avut întâlniri politice; mi-e imposibil însă la Cluj, fiindcă toată lumea ar înregistra chestiunea şi i-ar da interpretări care nu corespund
realităţii. Să vie deci sau la Ciucea, sau la Bucureşti peste două zile.
în treacăt mă gândesc că trebuie să aibă mari temeri pentru ziua de mâine, dacă se umilesc aşa şi vin la Canossa. Aceşti indivizi au adus ţara acolo unde se află, la marginea prăpastiei. Maniu, lipsit de tot ce organic românesc, politicastru mărunt, fără program şi fără linie, imoral în măruntaiele lui, ipocrit care a tolerat jaful şi îmbogăţirea oamenilor din jurul lui — el e autorul dezastrului. Simte el, oare, că se apropie ceasul răspunderii de caută să-şi dezarmeze adversarii? Crede că trebuie să sc rettanşeze clin nou după carapacea Ardealului, ca să-şi mai păstreze un bârlog pentru viitor şi vrea să se asigure ca să nu-1 trag din nou de guler din gaura lui? Nu prea sunt lămurit ce gândeşte bătrânul mincinos, dar atâta ştiu, că nu voi putea ieşi niciodată la braţ cu acest Loyola de la Blaj, figură minusculă, menţinută la suprafaţă destulă vreme, graţie reticenţelor cu care a operat şi talentului dc a-şi acoperi turpitudinile. Probabil îl voi vedea ca să-i desluşesc gândul, dar o alianţă cu cl ar însemna să dezmint aprecieri de-o viaţă întreagă.
Amalgamul sufletesc din care s-a înjghebat acest om e aşa de departe de mine, încât dacă el ar fi un real reprezentant al rasei — atunci acest popor nu m-ar mai interesa şi m-aş desface de el.
După trei luni revin de două zile la Ciucea. Dă primăvara. Ce păcat că nu pot sta aici să simt seva pământului cum se premeneşte... Ce bine ar fi dacă mi-aş putea amputa din suflet toate firele care mă leagă de ţară şi aş rămâne numai cu
* Jgnaţiu de Loyola (c. 1491-1556), întemeietorul, în 1540, al Ordinului iezuit.
1042
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNA1 .E
preocupările unui egoism care conduce în viaţă pe toţi muritorii de rând. Aş fi, aş putea fi, un om destul de mulţumit, pus în pragul bătrâneţii să contemple cu resemnare cufundarea în eternitate... Nu pot! Cine ştie ce blestem de naştere a pus în conştiinţa mea această nevoie permanentă de-a mă identifica cu zbuciumul colectiv? O societate, se vede, dintr-o necesitate biologică îşi creează astfel de chinuiţi, ca ei cu pielea lor să răscumpere inconştienţa celor mulţi...
26 april 1931
La Cluj, consfătuire cu şefii de organizaţii. Masă comună la un restaurant, vreo sută de persoane. în partid e o stare sufletească bună. Guvernul Iorga e acoperit de ridicul. în discursurile tuturor se afirmă solidaritatea. Mă bucură manifestarea lor, deşi sufletul Ardealului ştiu bine că nu are nimic de granit în el. La urmă iau cuvântul şi le explic peripeţiile crizei, de la venirea lui Mironescu până azi. Nu formulez nici o judecată la adresa guvernului, spunându-le că, pentru moment, comitetul de direcţie a decis expectativă, - dar le arăt că voi veni peste zece zile, când, chemându-i din nou, vom aduce hotărârea pentru luptă. E mult aplaudată afirmaţia. Suntem singuta rezervă pentru prezent. Ardealul are două feţe: Maniu şi noi. Alta nu există. Una a plecat, alta trebuie să vie la rând. Ziarul Patria face comentaţii binevoitoare pentru întrunirea noastră. în general atmosfera din Cluj ne este prielnică. Cine ştie dacă nu dc-aici vom lansa torpila împotriva bărcii lui Iorga?
27 april 1931
Zi de destindere după straşnica oboseală de ieri. Din nenorocire, nu sunt lăsat singur. De la Cluj au venit să mă vadă partizanii...
28 aprilie 1931
în tren, spre Bucureşti. în vagonul de dormit se urcă, la Cluj, Maniu. Vasăzică, îşi urmăreşte înainte planul la care mi-a cerut adeziunea nepotul lui, Boilă. Pe la ora 10, după ce lumea s-a retras de pe coridor, a apărut silueta staab-manu-lui de la Blaj. Cu obişnuita lui politeţe ipocrită, m-a salutat, şi ne-am întins mâna ca şi când doi amici s-ar întâlni bucuroşi după o îndelungată despărţire. Cum îl privesc la lumina becului electric văd că odihna din străinătate ele aproape cinci luni l-a aranjat fiziceşte. S-a îngrăşat şi faţa de holtei bătrân nu e aşa de stoarsă ca Ia plecare. Ochii pătaţi, cu aere de falsitate şi nasul de o tăietură ignobilă nu şi-au atenuat câtuşi de puţin aspectul dezagreabil. Conversaţia porneşte - se putea altfel? - pe impresiile de voiaj. Cu limbajul lui obişnuit, nenorocită mixtură româno-maghiară, începe să-şi depene constatările. A descoperit Riviera, unde pentru întâia oară în viaţă i-a fost dat să descindă. E minunat la hotelul «Beau Soleil» din Monte Carlo! La Nisa s-a zidit un cazinou pe promenada englezească. Se fereşte să zică «Promenada des Anglais». In sala de joc, unde spunea că mergea în fiecare zi o oră să vadă lumea, două femei i-au făcut o mare impresie. Amândouă erau românce. A văzut Toulon-ul, a trecut prin Lyon cu automobilul. 1 s-a părut formidabilă Franţa cu civilizaţia ei. „Din Lyon poţi. face două Budapeste"- face el într-un elan de mirare rurală a ardeleanului oropsit care vede tot universul prin prisma ungurească. La Paris a stat 8 zile.
- „Foarte frumos oraş! Nu ca-n alte părţi, fiindcă e şi mare şi eşi drăguţ. "Unghiul intelectual din care se fac aprecierile lin Maniu îmi reaminteşte descrierea călătoriei de acum o sută de ani a lui lordache [sic!] Golescu, cu deosebirea că precursorul de la 1830 era mult mai nuanţat.
1044
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1045
După o lungă introducere, care mi-a stârnit realmente o senzaţie inoportună dc milă cântărind orizontul bietului conducător de ţară*, m-a poftit în cabina lui.
A îndrumat conversaţia spre politică. Fireşte, cu mare înconjur, cu lungi divagaţii şi cu mult balast de votbe inutile. E îngrijorat de mersul lucrurilor. Lovitura cu instalarea lui lorga la guvern i se pare o încercare vădită de a zugruma pattidele. E o anomalie ce se petrece şi cu multă îngrijorare vede că toate pornesc de sus... „Regele e rău sfătuit" — zice el, aşteptând o aprobare din partea mea, neştiind să împingă deosebirile mai departe sau să stea pe loc. 11 încurajez şi-I spun că, din nenorocire, Carol, nu numai că n-a realizat speranţele puse în el, dar că de la venirea lui viaţa de stat la noi trece din zguduire în zguduire. Caut să îndrum convorbirea spre raporturile lui cu Carol. El îmi spune că a ştiut cu o zi înainte de sosirea lui Carol, că şi-a dat seama că trebuie să se întoarcă, fiindcă-1 dorea toată lumea, dar regretă că n-a făcut acest lucru cu formele cuvenite şi s-a întors prin surpriză. Tot ce-mi spune în această chestiune e minciună. Mergând mai departe, îmi povesteşte că-n primele zile după suirea pe tron, Carol i-a vorbit de încoronare, declarându-i că vrea să se încoroneze cu Elena. îmi spune că a chemat el pe Titulescu în toamna anului trecut, fiindcă eram ameninţaţi atunci de un atac al Sovietelor şi trebuiau luate măsurile pentru o grabnică intervenţie la aliaţi. Când au făcut acest lucru la Sinaia, regele i-a comunicat lui că amână încoronarea. El a înţeles că amânarea se face pentru Elena, pe care n-a mai pus-o în discuţie. Titulescu însă, cu felul lui expansiv, i-a amintit-o regelui. Plecarea dc la guvern el mi-o prezintă ca justificată, fiind de boală. Clişeul obişnuit al minciunii, care s-a lansat la gazetă. Conform tradiţiei mele de
* însemnările de faţă completează notele zilei de 28 aprilie 1931, reproducând rezumativ discuţia purtată în tren cu luliu Maniu (n.a.).
a-1 deruta în discuţie totdeauna cu adevărul brutal, îl opresc brusc:
— „De ce să măi glumim? Dumneata ai căzut pe chestiunea doamnei Lupescu şi ai făcut o mare greşeală de ă nu-ţi duce în opoziţie partidul atunci, lăsând as fel în urmă o criză de o jumătate de an care a martirizat ţara".
Se codeşte să recunoască, dar faptul că opinia mea prezintă eşuarea guvernului Mironescu numai ca o rezultantă a lipsei lui din ţară, îl măguleşte şi aproape aprobă comentariile mele. Cât despre doamna Lupescu îmi face o declaraţie foarte interesantă:
— „In cursul verii, — zice el — a fost aici în ţară şi lă plecarea mea în străinătate am lăsat-o aici". E un document preţios dezvelirea lui şi-i cer detalii. — „Ai văzut-o dumneata? Unde a stat aici?". întrebările mele îl neliniştesc. îmi răspunde că nu spune acest lucru în calitatea lui de fost prim-ministru, că deţine chestiunea de la unul care a vorbit cu ea aici, că nu poate spune unde a stat şi că mă roagă în mod categoric să nu divulg nimănui cc mi-a spus, fiindcă ar fi silit să desmintă. Eu tot mai stărui încă asupra problemei cu ovreica şi-1 fac să înţeleagă că zbuciumul politic din ţară are la bază acest capitol de patologic sexuală. Toate mazilirile politice se datoresc fiicei lui Israel. Iehova l-a mâncat pe cl şi pe Averescu. Tor Ichova l-a adus pe Argetoianu. îi reamintesc interview-ul acestuia din iarnă, în care sc vorbea de-un ritm social nou şi de prejudecăţi sociale perimate. Probabil la originea acestei declaraţii trebuie căurat contractul lui Argetoianu cu tegele. Urmează apoi lungi consideraţi uni plicticoase, din partea lui, asupra situaţiei noastre internaţionale, manifestări de francofilie exagerată, care vin foarte curios exprimate din gura lui. Justificări ipocrite ale guvernării de doi ani şi teama ce nu-şi poate ascunde pentru ziua de mâine. Evident că nu poate să sprijinească guvernul lui lorga ale cărui planuri nu le cunoaşte încă. I se pare firesc ca să-i dea votul dc blam de la început, părându-i-se mai demnă
1046
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1047
această măsură şi mai politică pentru el. După interminabila sporovăială, prelungită până târziu noaptea, el revine asupra scopului iniţial:
— „Sunt de convingerea că partidele trebuie să se unească în acţiunea lor de protestare împotriva guvernului".
Ca să parez graţioasa invitaţie la vals, îi răspund câ nu am încredere în sinceritatea lui Duca de la cate, în caztd unui legământ, m-aş aştepta la o grabnică trădare pe pielea celorlalţi. El se repliază cu candoare şi-mi replică în tonul cel mai natutal
- „Nu-i nimic, am putea face şi fără Duca, numai noi laolaltă aici, în Ardeal, fontul nostru comun ar fi de neînvins".
După 12 ani, după ce şi-a înjghebat partid pe toată ţara şi a guvernat cu el doi ani, de la Bucureşti, inadaptabilul fiu al Sălajului, trecând peste sutele mele de articole, în care l-am scuturat pentru ereziile lui, omul acesta se-ntoarce iar la căsulia lui de melc şi arc naivitatea să-mi propuie şi mic să cad din lac în puţ. E naivitate numai, sau o încercare deznădăjduită de a se vârî sub plapuma mea. înrâia vreme când pentru el c frig şi afară bate vântul. Ii răspund evaziv, cu privirea îngândurată şi cu ezitări în voce: - „Da, e o idee". Mâ uit speriat la ceas: „Ştii câ s-a făcut două jumătate. E târziu, să ne culcăm ".
Cu toată truda mea de a da convorbirii turnura amabilă pe care mi-o indica biruinţa, despărţirea a fost cam acră şi totul s-a isprăvit în coadă de peşte. Reîntors în cabina mea, m-am scuturat neplăcut ca după o mâncare râncedă şi întins pe spate pe patul care mă sălta în alergarea vagonului, recapitulând în minte istoria Ardealului, cu toată atmosfera ci coborâtă, am închis ochii cu acea senzaţie de amărăciune tot mai frecventă câ nu mă mai potrivesc deloc cu aceşti oameni şi că mentalitatea lor mi-a rămas în urmă ca o haină veche ieşită la soare, care mă strânge-n piept şi-n spate, din care arn crescut şi mi-e cu neputinţă s-o mai îmbrac.
A doua zi dimineaţa ne-am salutat din nou, politicos, mi-a luat adresa şi a rămas ca la Bucureşti să reluăm contactul. Salutare, neică!
Am citit în drum, în ziarul Chemarea, articolul de două ori insipid al lui Tillea, dacă nu mă-nşel prima apropiere de călimară a acestui om împins o clipă la suprafaţă de capriciul stupid al sorţii. întâi se desolidarizează de partid şi al doilea apără pe rege cu fraza idioatâ: „Nu are nici o vină". Poate exista un certificat mat eclatant al prâvălirii spre golul unei dezvoltări intelectuale iremediabile, ca această scoatere la iveală a unui prototip de neputinţă, din al cărui ochi prostia grea lasă urme aproape materiale, la fiecare pas! Mi-e aşa dc ruşine să cobor aceste comentarii pe hârtie, am impresia că destinul trivial m-a angajat să fiu colaboratorul unei literaturi de closet.
29 aprilie 1931
Manoilescu a venit să mă vadă. Mă întreabă de impresiile din Ardeal. îi arăt că sunt în vânt acolo cu guvernul şi că numirile de prefecţi au dezgustat lumea. Numirea unui alt Haţiegan la ministerul Ardealului nu i-a săltat deloc. El recunoaşte, atribuie totul năzbâtiilor lui Iorga şi-mi spune că se va consulta cu Atgetoianu să vadă ce e de făcut. E speriat de vestea conversaţiei mele cu Maniu şi atribuindti-mi şi mie evoluţiile repezi care se pot broda pe caracterul lui, mă întreabă dacă aş fi în state să mâ unesc cu şeful lui de ieri în alegeri. Mă umflă râsul şi nu-i dau nici un răspuns.
30 aprilie 1931
Deschiderea Camerei, dimineaţa. Cu mutre îngrijorate au apărut toţi deputaţii şi senatorii regimului căzut, li văd trecând pe culoare şi-mi plimb ochii deasupra lor. Sunt în adevăr figuri
1048
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI,E
1049
ordinare cei mai mulţi. Urna votului universal a pus în -. circulaţie de astă dată oameni sub nivelul obişnuit. Cum trec j pe dinaintea mea avocaţi şperţari, profesori de liceu suprasătui, ( învăţători îngrăşaţi pe la regiile autonome sau tipuri de grăjdari cu adevărat patibulare, mă gândesc că trebuie măturat acest hoit cu o zi mai curând ca să se limpezească atmosfera. Problema însă se pune ce se face a doua zi. Iată-1 pe Csicso-Pop ivindu-se în incintă în aplauzele acestei mulţimi inconştiente. Se apropie dc mine şi-mi întinde mâna ostentativ:
- „Până când să sc tot certe ardelenii?" E probabil efectul colocviului meu nocturn cu Gyula.
Drept răspuns eu râd mânzeşte în vuietul general:
- „Până va ieşi dreptatea". Alt val de aplauze pate cam de porunceală; a intrat şi Maniu. Tăcere o clipă, un murmur unanim. Lupu, cu trei rovarăşi, bate din palme: a intrat lorga cu ceata lui şi a ocupat banca ministerială. Bolnavul cu privirea speriată se uită în gol un moment. Csicso deschide şedinţa. Iotga citeşte cu glas scăzut Mesagiul regelui de câteva cuvinte. Nedumerire generală. Se amână continuarea pentru ora 5. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Se va vota încredere sau vot de blam? Se face pronosticul obişnuit al ticăloşiei şi mi se spune că guvernul a închiriat 180 de deputaţi ca să-i voteze încrederea.
A fost o tragere pe sfoară necunoscură încă, fără pereche, ca brutalitate şi inteligenţă. lorga, după ce a citit Camerei lunga peltea-program care începea cu captarea bunăvoinţii deputaţilor, prin amabilităţi deplasate la adresa lor, s-a pomenit către sfârşit, după ce fusese în mai multe rânduri aplaudat de majoritate, că s-a supătat şi ridicând vocea cocoşeşte a declarat imposibilitatea de a se lucra cu actualul parlament. Stupoare unanimă. Camera freamătă lovită la inimă. lorga, într-un acces de vitejie a fricosului nevropat, citeşte decretul de dizolvare. De ce a fost toată mascarada asta? Nimeni nu pricepe şurubăria
nebunului. Indelicateţea însă şi-a avut imediat efectul ei. Procesul de descompunere dintre naţionali şi ţărănişti s-a oprir în mod brusc, palma ce au primit le-a strâns din nou rândurile. Azi-dimineaţă Iunian şi Mirto îmi vorbeau de proiectul lor de a arunca peste bord pe Maniu; şi-ati dat mâna laolaltă. Acum îi văd revoltaţi peste măsură, agitaţi într-un spirit de frondă. S-a strigat: „Trăiască dictatura"; am auzit şi: „Trăiască Spania". La bufet am stat de vorbă cu Mihalache. Fostul tribun mi-a vorbir de bâiguielile haotice ale regelui şi mi-a spus că la ultima audienţă acum trei zile i-a atras atenţia asupra consecinţelor ce poare avea o luptă a lui împotriva partidelor.
„Nu-i de-afuns să fie rege, mai vrea şi şef de partid" — a aruncat cineva vorba cu multă dreptate. Şi cei care au dorit dizolvarea ignobilei adunări au rămas cu toţii izbiţi de prostia procedeului. De-o vteme încoace toate merg anapoda la noi. Printr-un proces diabolic de selecţiune, adunându-se laolaltă raraţi şi nebuni, se scormonesc acum figurile zoologiei apolitice ca din ele să se constituie frontul de apărare a ţării.
Mă tot întreb, văzând la fiecare pas germenul nebunici care-mi iese în cale, dc unde porneşte această tendinţă de extra-legalitare, care de la venirea lui Carol a dat peste cap lucrurile la noi şi ca o furtună pustiitoare abătută asupra ţării n-a lăsat în urmă decât dărâmături? Să nu fie la bază oare tot sinistra poveste cu ovreica această umbră de demenţă, care de ani de zile se încurcă necontenit printre preocupările noastre de stat? Ziarele străine susţin cu mult lux de amănunte că se găseşte aici. Mi se pare că au dreptate*. Dacă s-ar găsi peste frontieră, Carol ar avea tot interesul s-o arate ca să înceteze odată legendele ei aici. Dacă n-o face e c-o ţine sub patul lui
* Elena Lupescu venise în România încă la 12 august 1930, la două luni de la înscăunarea lui Carol al ILlea şi locuia la Sinaia. Anul următor Elena Lupescu se va instala la Bucureşti într-o frumoasă casă pe Aicea Vulpache.
1050
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1051
la Bucureşti şi atunci se explică toate ţâcnelile. Am motive să cred că se poate coborî până la această trivialitate. Ştiu sigur că menţine relaţiile cu bătrânul ovrei Lupescu, tatăl amorezei, ovrei de ultima speţă, adunat de undeva de prin scursurile Moldovei. Zilele trecute Max Zănoagă, fost senator de la Slatina, a venit la mine şi mi-a relatat o poveste dezgustătoare.
- „Eu îl ştiu bine pe jidan, — spunea Zănoagă, - a fost omul meu de afaceri. L-am văzut deunăzi şi mi s-a pbâns că treburile merg greu în criza de azi: — «Dacă n-ar fi Carol să-mi dea o sută de mii de lei pe lună, în adevăr nu ştiu ce m-aş face». A scos un creion de aur şi mi l-a arătat: - «lată ce mi-a dat de Anul Nou». M-am uitat la el glumind: — «Te lauzi!». Ovreiul însă nu s-a dat bătut, a scos repede din buzunarul vestei un ceas de aur şi, legată de el, o panglică verde cu decoraţia coroanei cu spini pe care a dat-o numai colaboratorilor săi intimi".
Zănoagă e un om perfect onest şi nu mă pot îndoi de cuvintele lui. Ce vrea însă nenorocitul de Carol? Vrea să fie rege dc Carnaval? Un fel de Ciubăr-vodă care să rămâie în istoria noastră ca un episod tragi-comic menit să-1 înlăturăm cu oroare şi să trecem la ordinea zilei? Nu-şi dă seama inconştientul că, fiind vorba de obrazul unui popor, nu se poate glumi fără ca pedeapsa să vie lovind sigur şi implacabil? Sârbii l-au asasinat pe Alexandru Obrenovici pentru Draga Maşin, fiindcă era în joc demnitatea lor ultragiată*. Au avut perfectă dreptare. Anume batjocuri nu se spală decât cu sânge. Ce-ar fi aici, dacă în orbirea lui, Carol ar face gesnd nebun de care vorbesc gazetele străine şi ar încerca o căsătorie morganatică cu Lupeasca? în scurt timp şi-ar primi răsplata. Ţara aceasta a
* Alexandru Obrenovici, regele Serbiei şi soţia sa Oraga au fost asasinaţi la 29 mai 1903 în grădina palatului lor de la Belgrad. Goga face aluzie, probabil, la intenţiile reginei Draga de a proclama moştenitor al tronului pe un frate al ei, ceea ce a constituit unul din motivele asasinatului.
înghiţit destule ruşini în trecutul ei zbuciumat. Nu ştiu însă să fi fost cândva pe tronul Munteniei sau a[l] Moldovei o curvă de stradă de soi ovreiesc. Ideea e înspăimântătoare şi te cutremură din primul moment. Soluţia se impune de la sine ca un gest reflex. Indivizii pot să fie meschini, un popor însă, în întregimea lui, nu e niciodată laş. Cineva se găseşte totdeauna care să-şi ia asupra lui rolul de salvator. Avea dreptate Streittman deunăzi, care, drămuind chestiunea cu judecată de fin analist, îmi zicea: - „Din punct de vedere ovreiesc e o nenorocire, fiindcă simt că se va termina cu o baltă de sânge».
1 mai 1931
A trecut Pangal pe la mine. îmi spune că nu s-a făcut încă nici un acord cu nimeni din partea guvernului. îmi vorbeşte de fricţiunile cu Iorga care nu mai pot merge înainte şi-mi repetă din nou că Argetoianu ţine cu orice preţ să facem cartel împreună. îl ascult amabil şi nu dau mare importanţă la tot ce-mi spune, fiindcă prea puternicul e ageamiu în politică şi dă în gropi.
Iorga ne-a convocat la Ministerul de Instrucţie pe toţi foştii titulari ai departamentului, chipurile să fie o comisie care discută trebile de resort. M-am dus şi eu. De faţă vreo şapte foşti miniştri. Duca m-a luat la o parte; înăcrit şi dezolat mi-a făcut reproşuri: - „ Vezi unde am ajuns? Dumneata eşti de vină ". Am râs: — „Nu care cumva era mai bine să-lfi- invitat din nou pe Maniu, şi să mă bag slugă, bl el?". Iorga a intrat buzna cu un umăr înainte, bezmetic, cu cămaşa scoasă prin vesta descheiată. Era vesel. Ne-a spus că vine de la o casă pe care a dărâmat-o. A ţinut să fie el de faţă, să dea cel dintâi cu târnăcopul. înţeleg că era vorba de o clădire a revizoratului de pe Bulevardul I. C. Brătianu. Ca şi când ar continua o conversaţie fără şir, începe să puie probleme de învăţământ disparate. Mai întâi
1052
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1053
atinge chestiunea manualelor dc învăţământ din şcoalelc secundate spunând că e de părere că de aci înainte să nu mai fie aprobate de la centru: să se lase totul la voia profesorului. Admirabilă această liberrate de opinie. II întreb dacă nu i se pare primejdioasă măsura la minoritari, care şi-ar confecţiona o istorie a lor după pofta inimii, foarte puţin adecvată intereselor noastre de stat. Rămâne cam pe gânduri. Sărind dintr-una într-alta se opreşte la diplomele de licenţă sau de doctorat arătându-şi părerea că ministrul să nu le-o iscălească fără un nou examen ce s-ar da în faţa organelor lui. Tot ce se discută este fără un plan metodic, un fel de causerie pripită, vânturată cu foarte mare grabă fiindcă peste p jumătate de ceas pleacă ttenul la Timişoara cu regele, pe care el, primul-ministru, trebuie să-l întovărăşească. Plecăm dezorietaţi, totul e zăpăceală şi risipire inutilă de nervi. Cum trecem pe coridor, mutre speriate de funcţionari se uită la noi şi din privirea lor mută ne imploră parcă ajutor.
Doamna Procopiu trecând pe la mine îmi spune temerile ei. La Palar nu mai e nici o rânduială. Regele e într-o fierbere continuă. Colonelul Condiescu i-a spus alaltăieri foarte mâhnit că Puiu Dumitrescu face intrigi împotriva lui şi plânuieşte să-l trimită la Iaşi la o bibliotecă. Carol s-a împăcat zilele acestea cu Elisabeta. Valentina Argetoianu i-a spus enervată că înainte cu două zile tegele l-a apostrofat pe bărbatu-său: - „Roagă, te rog, pe nevasta dumitale să nu mai frecventeze pe prinţesa Elena!" Doamna Procopiu nu mai înţelege nimic. înainte de plecare îmi zice pe gânduri: — „Am citit ieri în Argus că nevasta lui Puiu Dumitrescu a cumpărat o casă cu 9 milioane de lei".
2 mai 1931
De dimineaţă îmi telefonează secrerarul general de la Finanţe, omul lui Argetoianu, care-mi dă întâlnire la minister
la 12 1/2. Trec pe la dânsul. Se scuză că a amânat atâta vreme discuţia. Planul lui era altul decât aceea ce este azi. El vroia -aşa zice — ca într-un guvern prezidat de Titulescu, fără pretenţii de politică internă, să fi fost noi doi puncte de sprijin, luând şi pe Gheorghe Brătianu ca să facem plăcere regelui: -„Titulescu însă, ştii bine, m-a trădat". — „Astăzi - continuă el - a ieşit altfel. lorga merge greu". Mi-1 prezintă nebun de-a binelea. - „Sunt doi nebuni - zice el - care încurcă lucrurile: lorga şi regele". Amândoi sc tem de el la Ministerul de Interne, de aceea nu-1 lasă. Spune că lorga, în inconştienţa lui, făgăduieşte în dreapta şi în stânga mandate de deputaţi. Aşa i-a dat lui Lupu 11 capete de listă. îmi vorbeşte de cartelul nosttu şi propune 15 deputaţi şi 7 senatori. îi răspund glumind că nu trebuie să ne despărţim supăraţi, dar că nu poate fi vorba de o înţelegere între noi în asemenea condiţii. Urmează câteva râţoieli, ameninţări asupra rezultatului alegerilor din partea lui, care se termină repede văzând că nu prind. în cursul conversaţiei remarc câteva incoerenţe şi unele accenrc de lăudăroşie prea grandilocventă. Mi se chiar pune întrebarea în minte: — „Nu cumva o fi înnebunit şi ăsta?" când, la un moment dat, îmi spune că ideile lui economice I-au făcut popular în Ardeal. Venind vorba din nou de lorga, îl aţâţ, fireşte, şi reţeta mea prinde de aşa fel că-ntr-un moment se simte împins să-mi declare: - „Lucrurile trebuie să se limpezească foarte curând, dacă nu îmi dau demisia". îmi arată că astăzi are o întâlnire cu Duca, pentru a lămuri raportul cu cl şi de aceea este bine să ne vedem mâine-seară, când putem ajunge la un rezultat definitiv între noi. Primesc propunerea şi plec de la Argetoianu cu aceleaşi idei care le-am avut totdeauna despre el. E un diletant cinic, mai mult impertinent decât îndrăzneţ, superficial în aprecierea situaţiilor şi fără soluţii serioase în faţa problemelor complicate. Sunt convins că se strică ridicola tovărăşie şi rot ce ar fi de examinat e chestiunea dacă nu s-ar putea dărâma înainre de alegeri, pentru a cruţa ţara de o trisră
1054
OCTAVIAN COCA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1055
decepţie şi a nu împinge spre convulsiuni periculoase. Să vedem.
A dejunat la mine Cădere, şef al Siguranţei, pesimist şi dezorientat. E de acord si el că Iorga e nebun. Lin detaliu amuzant. Ieri la Gara de Nord, înainte de a pleca cu regele spre Timişoara, i-a prezentat un decret pe peron să-1 iscălească «de-a-n picerile». Carol l-a privit mirat si s-a executat.
3 mai 1931
După dejun vine să mă vadă generalul Văitoianu. Figura lui de bătrân muşchetar se agită in contracţiuni nervoase când îmi arată impresiile lui asupra situaţiei. A stat de vorbă cu Argetoianu în mai multe rânduri; a înţeles câ prepară drumul lui Duca. Ii tine din amânări în amânări si fără să le indice numărul mandatelor - zice el - lui î se pare că va pune condici unt umilitoare. De aceea se întreabă dacă n-ar h potrivii ca toate partidele în afară dc liberalii lui Duca să se asocieze în protest ai ca lor şi să facă front unic împotriva guvernului. Spune câ si Lupu a înţeles ca va Fi tras pe sfoară si de aceea va vorbi cu el în astă seară, iar eu, prin oamenii mei, în vederea aceluiaşi scop, să pipăi starea sufletească din tabăra lui Maniu. 11 las să-şi etaleze micile lui combinaţii şi, ca de obicei în faţa proiectelor irealizabile expuse de diletant, răspund afirmativ, eu politeţe, fără convingere. Ideea e ratată de la început. Din trei motive: 1) e o imposibilitate morală politică să ieşim ia braţ cu Maniu; 2) Lupu nu se mai desface, Fiind bucuros că el şi cu ceata lui au pus mâna pe deputaţii de procopsealâ; 3) tare mi-e teamă că ei înşişi, Gheorghe Brătianu cu ciracii lui, oaste mercenară, nu vor fi în stare să reziste ispitei unui pandişpan de ocazie. Bătrânul D'Artagnan pleacă de la mine cu făgăduiala de a ne mai vedea.
Seara, ora 7, trec pe la Argetoianu", conform înţelesului, să văd mai limpede proiectele lui. Sunt hotărât şi de astă dată să număr pietrele în fundul apei din sufletul acestui om, transformând mai mult într-o problemă psihologică chestiunea care politiceşte devine tot mai lipsită de interes pentru mine. Mă primeşte cu vorba că nu s-a hotărât încă nimic în tratativele ce duce cu celelalte partide şi deci trebuie să aşteptăm până marţi dimineaţa când vine «nebunul» — cum îi spune el cu un aer de bonomie cinică. Din nou vechile asigurări amicale şi scuzele de circumstanţă. Ii spun limpede că propunerea ce-mi face de a mă desolidariza de Averescu şi a colabora numai cu amicii mei din Ardeal mi se pare o curioasă contribuţie pentru a-mi fixa mentalitatea oamenilor politici de aici, dar va rămâne fără consecinţă practică Fiindcă dezgustul meu o refuză din primul moment.
— „De Li Unire încoace — îi zic — m-am străduit în mod constant să normalizez, raporturile Ardealului cu Vechiul Regat, fiind necontenit sabotat de la Bucureşti. După 12 arii în care am condamnat politica regionalismului ardelean si am îndoctrinat Ardealul împotriva ei. astăzi după ce guvernarea omului dc lă Bbj ti verificat pe de-a-ntregul prevederile mele, în loc sa jiu ajutat de aici, ca să strivesc definitiv şi fără putinţă de revenire o primejdioasă erezie. Bucureştii, în frunte cu rege/e, pun obstacol unei închegări de stat normale si în mod. meşteşugit menţin protestarea regională ".
Argetoianu, fireşte, îmi dă dreptate pe toată linia si nu se simte câtuşi de puţin vinovat. Cei care poartă răspunderea sunt desigur - zice el — regele si «nebunul». Ca să mă convingă de inexplicabila contradicţie care e la baza caracterului lui Carol, îmi spune că în tot cursul iernei, de câte ori a vorbit cu Carol despre o viitoare guvernare de mână forte, regele a pronunţat totdeauna numele meu. Acum însă, amintindu-mă el, Carol i-a răspuns: „Pentru moment, nu". Dacă spune adevărul sau una
1056
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1057
din multele lui baliverne, îl priveşte. Mi se pare însă mai interesantă o altă intimitate în legătură cu Gheorghe Brătianu.
- „L-am întrebat - zice Argetoianu - deunăzi pe Carol să mă lămurească ce preferinţă are în legătură cu tratativele pentru cartelul electoral, ţine să dăm mai mare importanţă lui Gheorghe Brătianu sau lui Duca. Carol a stat câteva clipe pe gânduri şi mi-a răspuns apoi ferm: — «Inţelege-te cu Duca» ".
Mi se pare picant acest detaliu din care se desprinde un întreg capitol de morală politică, menit să ilustreze definitiv şi concepţia de gentilom şi judecata politică a tânărului nostru monarh. Cât despre lorga, după ce-mi reeditează clişeele uzate ale aprecierilor lui şi pune vina pe el că nu vrea să trateze cu Averescu, ci cu mine, eu tai scurt discuţia şi îi declara categoric că nu poate fi vorba de nici o înţelegere între noi: — „Eu nu sunt şef de partid încă, iar şef de bandă nu voi fi niciodată". Tot astfel îi arăt că lorga este un subiect inepuizabil pentru scris şi că ar fi o mare prostie să renunţ la el de dragul celor cincisprezece mandate. Ne despărţim în principiu desfăcuţi definitiv, el însă ţine să n-o rupem încă până marţi la sosirea lui lorga, când sc vor limpezi raporturile cu toate partidele.
Seara, la ora 10, mă cheamă la telefon Gh. Musceleanu, profesor la Universitate şi transfug politic din partidul meu. Spune, cu acre misterioase, că are o comunicare foarte importantă să-mi facă şi întteabă dacă mâine dis-de-dimineaţă ar putea veni să mă vadă. Fiind tocmai în pragul casei cu gândul de a mă mişca puţin, îi spun că voi trece eu pe la dânsul. 11 găsesc acasă şi iată secretul pe care mi-1 confiază:
— „Regele e grozav de agitat în timpul din urmă, mai ales de la plecarea lui Alfons din Spania. El vede că a greşit-o cu guvernul lui lorga şi mai ales cu Argetoianu care vrea să-l dea pe mâna liberalilor, tot astfel pricepe azi că e prea descoperit în Ardeal
şi, de aceea, înainte de a pleca la Timişoara a pronunţat numele meu spunând că trebuie să-i dau o mână de ajutor".
Musceleanu e foarte aferat şi după mintea lui face călduros apel să dau sprijin tronului etc. 11 întreb de unde deţine aceste taine şi el îmi răspunde cu multă convingere că aghiotantul colonel Grigorescu, prietenul lui ca un frate, îl ţine la curent de tot ce se petrece la Palat. După o scurtă investigaţie iese la iveală că adjutantul se găseşte tocmai la el, în camera de alături. Fac să îl cheme şi continuăm discuţia în trei. Grigorescu repetă cele spuse, relevând şi el orientarea antiliberală a lui Carol. In faţa acestor afirmaţiuni, repet, pentru a nu ştiu câta oara, aprecierile mele asupra situaţiei. Le explic că mergem spre catastrofă şi nota va fi plătită de rege. Mă declar gata să dau mână de ajutor regelui, fireşte, în condiţiuni onorabile care nu mă declasează şi-mi dă putinţa să fiu util. Le dau o listă pentru a fi transmisă regelui, cu partizanii mei din Vechiul Regat, Basarabia şi Bucovina, care ar trebui să intre în Cameră; cât despte Ardeal spun că aş putea răspunde de o normalizare a vieţii de acolo făcând alegerile cu bună şansă de succes. Ne înţelegem ca regelui să i se spuie imediat după sosire tot ce am vorbir şi el să mă cheme în audienţă în cursul zilei de marţi pentru a discuta chestiunea. Nu ştiu ce importanţă să dau acestei ciudate întorsături. Nu mă îndoiesc că inocentul adjutant spune adevărul când îmi relatează zbuciumul lui Carol şi chiar invocarea numelui meu. Mi se pare j)robabilă în haosul care a intervenit, dar nu prea văd posibilitatea de a trage o concluzie practică din această stare de lucruri, având de o parte inconştienţa Iui lorga, de alta intriga Iui Argetoianu. Cu toate acestea, pentru a nu-mi putea face nici un reproş c-am stânjenit cu un obstacol oricât de neînsemnat, din partea mea, biruinţa logicei, am hotărât imediat să stărui la generalul I       Averescu pentru amânarea şedinţei comitetului nostru de i       direcţie, lăsând astfel încă deschisă o portiţă de ultima oră pe
1058
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1059
seama unui proiect de însănătoşire a bietei ţări bolnave. Plec de la această întâlnire cu o senzaţie destul de tristă: cu cât trec zilele, cu atât mai mult mă conving că proaspătul rege e lipsit de busolă şi de voinţă. Merge înainte din puterea inerţiei şi se va poticni în cale necontenit. Teribilul virus al regilor care mor bântuie şi în vinele lui.
4 mai 1931
Dimineaţa trec pe la Averescu, venit aseară de la vie. Ca de obicei, îi relatez toate cele întâmplate, împreună cu cronica scandaloasă a culiselor politice, li arăt nebunia în cate ne-am înfundat până în gât, pe urma lui lorga, şi-i povestesc convorbirile mele cu Argetoianu. Venind vorba de propunerile ce mi s-au făcut, îl informez de oferta celor cincisprezece mandate, având, fireşte, delicateţa de a nu-l lăsa să înţeleagă că mi s-a cerut sacrificarea lui. îi propun să amânăm până mâine-seară comitetul de direcţie, fiindcă pronunţându-ne odară împotriva guvernului, acesta în mod firesc va fi şi mai dornic să caute alianţa celorlalte partide de opoziţie. El pare cam contrariat de această propunere a cărei utilitate văd că o apreciază, s-ar părea însă că bănuielile oculte au scos capul din nou şi-1 neliniştesc. în urmă, accepră ideea şi convine să amânăm şedinţa pe miercuri dimineaţa.
După dejun mă vizitează Gatosky, omul intim al lui Carol. Din tot anturajul dc la Palat, dintre civili mai ales, omul acesta pare mai onest în devotamentul lui şi mai discret în afirmarea publică a relaţiilor cu regele. 11 ştiu de pe când eram ministru de interne. A fost atunci, o bucată de timp, prefect la Bacău, pe urma rubedeniei sale cu fosrul meu coleg «aviatorul» I. Petrovici, şi a fost silit să demisioneze, dacă nu mă-nşel, pe urma unor încurcături cu nişte bani, nu tocmai ireproşabil administraţi. L-am revăzut la Paris în calitatea de majordom al prinţului. Pe-atunci, ţin minte, mi se prezenta ca
un duşman înverşunat al ovreicei. Mi se părea curioasă relaţiunea lui cu Carol, de care nu-1 legau raporturi mai intime din tinereţe şi pentru care el, totuşi, a părăsit casă, masă şi nevastă, ca să vagabondeze prin străinătăţi, ajungând uneori în   situaţiuni   penibile   graţie  cunoscutei   zgârcenii a Hohenzollernilor. Atunci, la Paris, sărăcia mea a fost pusă la contribuţie cu trei mii de franci francezi pe care mi i-a cerut aghiotantul ajuns la aman. Este, necontestat, ceva din nota de aventură a emigranţilor polonezi de odinioară, în rătăcirile acestui vlăjgan spătos, care s-a ţinut ani de zile după călcâiele prinţului nomad. De când a venit la Bucureşti a devenit şi el un fel de personagiu important. Din fericire însă îşi susţine cu mai multă demnitate decât alţii rosrurile lui şi nu pare a avea veleităţi de a stăpâni ţara ca Dumittescul său tovarăş, care la rândul lui e azi plin de opinii şi de parale. Cu toate acestea, ar face foarte bine dacă şi-ar scoate de la butonieră miniatura celebrei decoraţii cu coroana de spini, pe care o lansează ca pe un memento, pe cât de profitabil, pe atât de inteligent. îi spun şi lui părerile mele asupra stărilor din ţară şi a evenimentelor din urmă. II rog chiar să comunice regelui îngrijorările melc. îmi făgăduieşte. El e convins - zice - că soluţia Titulescu a fost o nenorocite şi a spus de la început regelui această credinţă. Nu se mai amestecă însă fiindcă nu este câtuşi de puţin ascultat şi nu vrea să-l privească nici o răspundere. Ciudat lucru, subliniază, cu aprobarea lui, toate criticele la adresa lui Carol şi nu are nici un argument care să poată scuza ce se petrece sau să atenueze în treacăt măcar vina mare ce poartă acest rege Midas al destrucţiunei.
5 mai 1931
Generalul Răşcanu, dis-de-dimineaţă, îşi etalează paloarea lui agitată, cerându-mi tânguios să fac totul în vederea unui acord cu guvernul. Sărac şi oropsit, sărmanul pensionar se
1060
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNA1 ,E 1061
gândeşte poate la o soartă mai bună ştiindu-se agreat de tege. Mi se pare, era vorba să-1 facă guvernator al Basarabiei. îl pun în cunoştinţă de propunerea obraznică ce mi-a fost transmisă de către Argetoianu, ca să vadă turpitudinea şi să nu rămâie nici o îndoială asupra imposibilităţii oricărui acord. îi arăt, de asemenea, şi conversaţia mea cu Grigorescu, cu care-l ştiu în raporturi de intimitate. Hotărâm împreună să ia şi el contactul în sensul planului schiţat de mine.
S-a logodit Ileana la Sigmaringen cu o paracdiţă (?) de Habsburg, fiul unui arhiduce Francisc-Salvator şi a[l] unei prinţese de Bourbon. Faptul în sine e îmbucurător, fiindcă fetiile prea prelungite în casele domnitoare sunt incomode şi fiindcă după preludiul cu contele Hochberg, povestea rămăsese destul de tulbure. Deci, felicitările noastre. Sunt însă câteva chestiuni de detaliu care ne încurcă. Să trecem cu vederea pacostea sărăciei, fiindcă mi se spune că singura lui proprietate e o avionetă. Dar e Habsburg, nume cu sugestiunt destul de antipatice, şi văr bun cu Otto, pretendentul la tronul Ungariei. La timpul său deci, nu e exclus să devie pentru noi cu totul indezirabil. Carol a făcut un act de prudenţă când - după cât mi se spune - a pus de la început condiţia că nu poate să aibă reşedinţa la noi în ţară.
6 mai 1931
La comitetul dc direcţie generalul expune situaţia. E o cuvântare lungă, cu argumentaţie socotită şi metodică, debitată rar şi domol. O completă absenţă de retorică; bătrâneşte, obositoare şi cam deplasată pentru momentul care strigă după acţiune imediată. Hotărâm ieşirea clin expectativă faţade guvern şi intrarea în alegeri singuri. Auditoriul e cam înăcrit şi totodată colecţia asta de bătrâni n-o prea văd fanatizată de luptă. Le vorbesc şi pentru a-i remonta şi pentru a risipi
anumite legende puse în circulaţie. în orice caz, aeropagul trebuie prenoit că prea are aer de criptă cufundată în adormire.
In sfârşit, nebunul a căzut într-o groapă. Argetoianu a făcut acordul cu liberalii. Ca ridicolul să fie complet, regele a chemat la Palat pe Duca şi La rugat călduros - aşa sc spune -să intre în legământ cu guvernul. Ce glumă stupidă. Toţi ies compromişi din ea. Iorga, apostolul de carnaval, instalat cu atâta grandilocvenţă în slujbă, predicând o lume nouă, devine un fel de figurant caraghios al unui odios angrenaj bancar. Duca, şcfuleţul dominat dc veşnicul cutremur al tuturor fricilor, îşi umileşte partidul, punându-1 sub oblăduirea unui guvern mascaradă. Pe deasupra tuturor însă, Carol îşi diminuează prestigiul zi cu zi şi după cele petrecute apare într-un ha) de incoerenţă dureroasă, menită să deruteze toată lumea şi să răspândească în suflete pe lângă linia de amărăciune şi-o nuanţă tot mai definită de silă şi dezgust. Nimeni nu mai pricepe nimic, nici un creier normal nu se mai poate orienta în această psihologie cu multe ascunzişuri dosnice fără proiecţiuni de lumină. Un lucru e cert: desprins definitiv, pe seama tuturor, omul acesta este un timorat şi în leagănul lui a lipsit demnitatea. Revine pe buzele tuturor vechiul adagiu: „Neamţul ştie dc frică". Dc acum înainte opiniile se vor formula îndrăzneţe la adresa lui, şi răspunderile care-l privesc se vor afirma în public clin cc în ce mai zgomotoase şi mai tulburătoare. Carol, căzând la examen ca rege, azvârle România pradă unei perioade îndelungi de convulsittni. Care va fi sfârşind şi când va veni, n-aş putea spune. Nu pricep însă de ce generaţia mea n-a fost scutită de acest pahar de otravă.
7 mai 1931
Citesc la ziar că prinţesa Elena a plecat aseată la Belgrad. La gară a fost însoţită de fratele ei Gheorghe, fiind de faţă numai prefectul poliţiei. Plecare tristă cu decor ruşinos. Nu ştiu
1062
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1063
încă ce e la spatele acestei măsuri incalificabile. îmi dau seama însă că a fost hotărâtă în pripă îndepărtarea Elenei, fiindcă marţi, dejunând la doamna Procopiu, s-a vorbit cu doamna de onoare Catargi, care nu ştia nimic dc acest proiect de voiaj. Să fie oare o înlăturare pentru 10 mai sau o lovitură cu alte consecinţe? Ciudat însă, fapra urară se petrece în prima zi când Argetoianu a luat Ministerul de Interne. Nu e oare deznodământul logic al interview-ulm de astă-iarnă şi nu e de căutat aici preţul biruinţii prin care cinicul intrigant s-a săltat la suprafaţă? Ce va fi, se va vedea. Nu cunosc însă o monarhie pe lume, unde temeiul moral să fie atât de şubred şi ieşirea din normal mai evidentă.
8 mai 1931
Generalul Răşcanu şi-a dat demisia din partid printr-o scrisoare adresată lui Averescu. Adică chestiunea e mai complicată: a sctis că rămâne pe mai departe membru al partidului, dar va candida pe lista guvernului. Ciudată psihologie de transfug! Nu mă mâhneşte câtuşi de puţin pierderea politică. Partidul nu încearcă o lovitură după plecarea lui. Mi-e penibilă însă lipsa de caracter a militarilor. Un general care Trădează în politică e capabil şi de o trădare militară. Eu n-aş da pe mâna unui astfel de om o unitate armată în vreme de război.
Sadoveanu a întors şi el faţa spre guvern. A fost să mă vadă. Grav ca totdeauna, rostindu-mi cu solemnitate cuvinte foarte banale, mi-a prezentat problema, ca o obligaţiune masonică. Spune că l-a chemat Argetoianu şi i-a oferit să candideze pe lista guvernului la Iaşi, că nu i-a cerut să părăsească partidul din care face parte, că el, fireşte, rămâne şi de aci înainte un tovarăş de credinţă al meu, fiind între noi doi indestructibile legături sufleteşti etc. etc. Toate acestea într-un ton bătrânesc şi potolit
cu sublinieri de convingere nestrămutată şi de onestitate absolută. Ce puteam să-i răspund? îmi vorbea granitul aşa-zisului sctiitor român şi preparaţia cetăţenească, nulă, care aserveşte de demult aici pe bieţii oameni de litere politicianismului curent. I-am dat toate dezlegările, toate asigurările, am fost foarte politicos, pe deasupta tuturor senzaţiilor clipei s-a ridicat sincera bucurie care m-a luat în stăpânire când mi-a întins mâna de uriaş şi ne-am despărţit. Nevastă-mea, mai puţin iertătoare, înţelegând cele petrecute, nu s-a putut răbda să nu-şi spuie verdictul: „E tot acel Sadoveanu, care a stat cu mâinile în sân o jumătate de an când te-au înjurat pentru «Comoara» lui, şi-a trebuit o scrisoare de a mea ca să-l smulgă din tăcere?"N-am răspuns nimic, convins că orice ripostă n-ar putea decât să diminueze o nemărginită silă şi o completă lipsă de consideraţie...
9 mai 1931
Gheorghe Brătianu a trecut pe la mine venind de la Palat, unde a fost chemat de rege, din nou, pentru o ruşinoasă presiune. Carol a stăruit iarăşi să intre pe lista guvernului, spunându-i că i se va da cu 5 sau 10 mandate mai mult. Ce rol nenorocir a luat asupra lui tânărul rege diletant. Se amestecă în cea mai odioasă bucătărie politică şi, în acelaşi timp, ia o atitudine imposibil de calificat faţă de omul pe care-1 are pe conştiinţă. Gheorghe Brătianu a fost demn şi merită laudă pentru felul bărbătesc cu care a rezistat dezgustătoarelor încercări de a i se frânge gâtul prin persuasiune.
La un moment dat Carol, neştiind cum să-şi justifice mai bine îndemnul, l-a povăţuit cam aşa:
- „în politică se fac şi compromisuri şi volte-face-uri. "
Tânărul fiu al lui Ionel Brătianu, împins de cine ştie ce resort al unei vechi mândrii familiale, a răspuns liniştit:
1064
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1065
— „Eu, Sire, nu fac. Şi poate tocmai această slăbiciune a mea explică şi purtarea ce am avut constant pentru Maiestatea-Voastră ".
In convorbirea de azi mi-a apărut acesr băiat, într-o postură respectabilă. Părăsit de mulţi partizani şi lezat în mod brutal de rege mi-a spus liniştit:
- „Merg înainte orice s-ar întâmpla, prefer să nu intru în Cameră decât să mă umilesc. "
Mi-a făcut o reală plăcere să văd în aceste zile de nedemnitatc generală un obraz curat şi o coloană vertebrală care a moştenit ceva din vechea rânduiala a răzvrătirilor de demult.
*
In drum spre Ciucea am stat de vorbă mult cu contele Nicolae Banffy, simpatică figură de aristocrat supracivilizat, temperament de artist, un admirabil diletant scriitor. în sufletul lui, negreşit, plânge în surdină drama ungurească, îşi poartă însă cu eleganţă nenorocirea şi zâmbetul lui resemnat, nu afişează câtuşi de puţin zbuciumul lăuntric.
Observator fin, comentează cu o indulgentă ironie nebunia politică actuală:
— „Nu ştiu cine mi-a spus bl Bucureşti o vorbă de spirit: «D-l Iorga c prim-ministru în cabinetul Argetoianu» ". Venind votba dc şovinismul unguresc de odinioară, cl îl atribuie mai mtdt ovreilor de la Budapesta, decât ungurilor de pur sânge. „Şi astăzi - zice - e bl fel. Cel mai turbat autor de articole împotriva românilor, hi Budapesta, e Urmanczy, un armean, adică un ovrei altoit pe un ţigan. " Despre contele Appony are o apreciere delicioasă: —,,E Iorga ăl unguresc".
Cele două ceasuri de conversaţie în vagonul de dormit au fost o adevărată reculegere intelectuală, în mijlocul frecărilor imunde, care, de mâni şi de picioare, ţin cu orice preţ să ne tragă în noroi.
10 mai 1931
Am stat câteva ceasuri la Ciucea. Sunt plini de floare merii şi cireşii. O atmosferă de purirate a naturii, în care foarte cu greu se pot încadra actualele mele preocupări electorale.
*
Seara, masă la Cluj cu episcopul Ivan, Ion Lapedatu, Agârbiceanu şi încă vreo zece fruntaşi ai vieţii din Ardeal.
Discursuri, amintiri de demult, descurajare pentru prezent.
Din nou iese la iveală defetismul politic al lui Lupaş şi necontestata notă meschină din temperamentul de sfârnar, care scoate capul necontenit din apucăturile lui.
11 mai 1931
Am aranjat candidaturile din Ardeal. Sunt toate în regulă. Nici o defecţiune. în definitiv e un aspect destul de onorabil acest mănunchi, care de un deceniu se ţine laolaltă. Va birui mai curând sau mai târziu rostul nostru de precursori ai Ardealului. E o stare sufletească mulţumitoare. Se crede în biruinţă. Personal, am convingerea că totul depinde de energia ce se va pune în contactul cu poporul, care, dezrobit astăzi de sub apăsarea prostească a legendei lui Maniu, e gata să primească accente noi, cu totul opuse moştenirii de ieri.
*
Seara, plecare spre Bucureşti. întâmplarea vrea ca din nou să mâ găsesc alături, în tren, cu Maniu. La vagonul de dormit când urc, ceata lui care l-a condus la gară mă salută respectuos, exteriorizând, fiecare privire, dorinţa strigătoare a unei apropieri. Aceste figuri meschine de profitori ai politicii ar fi foarte bucuroase ca peste turpitudinea lor recentă să arunce
1066
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1067
frământările mele şi să obţie astfel uitarea. Trec în compartimentul meu fără nici un chef de vorbă.
în alergarea trenului mă năvălesc amintirile. Tocmai azi se împlineşte anul de când la Paris am avut lunga mea convorbire cu Carol. O însemn aici, în mod succint, fiindcă e prea legată de actualitate, dacă nu prin altceva în orice caz prin dezminţirea de fiecare zi a aşteptărilor ce lega mintea mea de această reintegrare.
După ce de două ori în cursul anului trecut am trimis pe colonelul Condiescu ca să-i ducă din partea mea asigurarea că-1 susţinem şi că suntem gata să contribuim la revenirea lui şi după întâlnirea de la Bellinzona cu generalul Soutzo, am plecat şi eu la Paris, Regenţa, exasperantă prin compoziţia şi prin lipsa ei de autoritate, m-a dus la hotărârea definitivă de a accepta şi eu ideea readucerii lui Carol, care plana atunci în sentimentul public. De ce mă chema oare cu atâta stăruinţă? Averescu, cu oarecare nemulţumire pentru faptul că prinţul mai are nevoie de explicaţii postume după întâlnirea cu el, îmi zicea că poate ideea de a mă găsi pe mine mai conciliant îl face să mă cheme la Paris. Căzând de acord cu generalul asupra punctelor ce aveam să discut, am plecat la Paris în societatea lui Tilică loanid, după ce trimisesem înainte pe colonelul Condiescu ca să ne aştepte acolo. Imediat după sosire, Condiescu înştiinţându-1 de venirea mea, am căzut de acord ca întâlnirea să aibă loc nu la Hotelul Claridge, unde stătea dânsul, ci într-o casă particulară, pentru a nu fi urmăriţi de diferiţi agenţi informatori, care roiau împrejurul lui. Mi-aduc aminte, a venit la mine Puiu Dumittescu, pe care Condiescu mi l-a prezentat ca fiind secretatul particular al lui Carol. Din primul moment nu mi-a făcut o bună impresie acest băieţoi, cu care mi se părea deplasat să ating măcar chesriunea gravă pentru care venisem la Paris. El m-a adus la o casă în Rue de fUniversite, unde era apartamentul, la etaj, în care se aranjase totul pentru a fi. singuri.
Carol m-a primit cu o mare efuziune de bucurie. Prevenitor şi plin de atenţiune, în ochi cu privirile languroase ale exilului, n-avea nimic atunci din îndărătnicia suficientă cu care de atâtea ori astăzi îşi susţine părerile certate cu realitatea. I-am atătat care sunt convingerile noastre: în scurt timp trebuie să se întoarcă în ţară, fiindcă Regenţa compromite însuşi principiul monarhic la noi. Penttu a ne devota acestei idei şi a susţine pe faţă însă, generalul Avetescu pune ttei condiţiuni, menite toate ttei să creeze o atmosferă favorabilă şi să înlesnească realizarea ideii. Mai întâi e nevoie să se desfacă de doamna Lupescu, al doilea să părăsească Parisul şi să stea câtăva vreme la Sigmaringen, luând oarecum prin aceasta o atitudine de moştenitor de tton, carc-şi reclamă drepturile. A treia chestiune ar fi o reconciliere cu fosta lui nevastă. De la început i-am ţinut un [discuts într-un] limbaj clar şi ferm, hotărât fiind să văd în sufletul lui şi să plec perfect lămurit acasă. Cele două condiţii din urmă nu mi se păreau foarte importante şi nu credeam [că e nevoie] să stărui mult asupra lor, mai întâi fiindcă plecarea la Sigmaringen a acceprat-o de la început şi al doilea, reconcilierea cu Elena mi se părea mult mai uşoară, din moment ce aş fi avut câştig de cauză cu îndepărtatea ovreicei.
De aceea, de la început, am dat cea mai mate importanţă propunerii ce-i făceam să sc despartă de Lupeasca. Carol a înconjurat discuţia. Mi-a spus că relaţiile lui cu doamna Lupescu nu pot să fie un obstacol, după cum n-au fost nici un motiv al plecării lui din ţară. Oricâr am năzuit să-i smulg o declaraţie formală, n-am izbutit. In cursul conversaţiei i-am spus c-am luat înţelegere cu uncie cetcuri financiare pentru a-i putea pune la dispoziţie suma de 10 milioane care să fie dată doamnei Lupescu, ca un capital din care să trăiască în străinătate. Mi-a mulţumit şi mi-a răspuns că dacă nu va putea
* Căsătoria lui Carol al II-lea cu principesa Elena se desfăcuse la 21 iunie 1928.
1068
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1069
face rost de bani în alt chip, atunci va uza de ajutorul ce-i oferim. Restul discuţiei, informaţii asupra stărilor din ţară şi proiecte de viitor n-au avur mult interes pentru mine, fiindcă problema principală nu mi-a dat un rezulrat satisfăcător. După ce-am făcut împreună, în detalii, planul reîntoarcerii în ţară - era vorba să vie cu automobilul pe la Oradea Mare, aducându-1 noi cu un paşaport de şofeur - ne-am despărţit, cu rugămintea din partea lui ca eu să fac acasă toate preparativele pentru realizarea planului de plecare. Mi-aduc aminte, o mare stăpânire pusese pe mine după această întrevedere. Vedeam că femeia fatală stă încă de-a curmezişul gândurilor noastre şi că fără înlăturărea ei orice proiect de revenire e o pură nebunie. De aceea, în cursul nopţii, în discuţiile cu Condiescu şi Tilică, mi-am formulat limpede ce am de făcut. O nouă întâlnire cu Carol mi-a apărut indispensabilă. Nu plec de la Paris, îmi ziceam, fără un răspuns categoric în ce priveşte pe ovreică. De aceea, l-am însărcinat pe Condiescu să-i arate nedumerirea mea şi să-i spună hotărât următoarele: Goga a venit la Paris ca să lămurească această chestiune. Sau primeşte asigurări că Alteţa voastră se desparte de doamna Lupescu şi atunci, întors în ţară, se va pune în fruntea mişcării carliste, propagând-o pe faţă, sau, dacă se va convinge că o despărţire este imposibilă, atunci va lua o atitudine contrară, cu toate consecinţele. Pentru a doua zi, solicitam, deci, o nouă întâlnire. Condiescu s-a executat şi ziua a doua, în acelaşi loc, am văzut din nou pe Carol. Hotărât fiind să-i vorbesc răspicat, i-am spus chestiunea neted de la început: „Alteţă regală, să vorbim ca doi bărbaţi un lucru care trebuie lămurit. Nimic nu se poate încerca în ţară până n-a devenit un fapt împlinit despărţirea de doamna Lupescu". Limbajul meu, care nu suferea nici o contrazicere, l-a enervat: fiindcă nu mai putea ocoli chestiunea şi cu oarecare îndârjire mi-a replicat că în definitiv raportul lui cu doamna Lupescu nu priveşte lumea, fiind de caracter pur
particular. Riposta mea a fost crudă: „Nici eu n-aş putea susţine un asemenea lucru, dacă aş avea o chestiune la fel, necum I-    Alteţa ta, ale cărui fapte trec în opinia publică". Discuţia s-a desfăşurat înainte, cu vehemenţă din partea mea, gata fiind sau să am o făgăduinţă a lui, sau dacă nu, să plec cu convingerea \    că trebuie abandonat. Intre altele l-am făcut să înţeleagă că impedimentul cel mai important este atmosfeta antisemită care stăpâneşte opinia publică de la noi. I-am spus aşa: „ Unde sunt celulele de entuziasm pentru revenirea Alteţei-Tale? In armată, în ţărănime şi în tineretul intelectual. Toate aceste trei categorii *.    sunt de un antisemitism iremediabil". în focul discuţiei, la un ■     moment dat, ţin minte, pentru a-i frânge îndărătnicia printr-o lovitură brutală, am pus chestiunea neted: „Lucrul e limpede, Alteţă regală, sau Coroana, sau doamna Lupescu. Amândouă nu merg. Trebuie ales!"'Cum stăteam faţă în faţă lângă o masă de scris, el m-a privit o clipă înmărmurit, şi-apoi ridicându-se în picioare mi-a răspuns: „Ei bine, Goga, îţi dau cuvântul meu de onoare, de ostaş şi de om, că mă voi desface de doamna Lupescu. De al fel, am vorbit cu dânsa, se învoieşte şi ea". Am răspuns: ^    „Alteţă, nu mai am nimic de zis, vă rog să transmiteţi mulţumiri doamnei Lupescu pentru înţelegerea cu care uşurează împlinirea misiunii Alteţei tale". Am căzut de acord ca în ziua când despărţirea se va fi realizat, să-mi dea o telegramă la Bucureşti cu aceste două cuvinte: „Sunt sănătos", promiţându-i că imediat după telegramă vom începe preparativele de realizarea planului. Foarte satisfăcut dc acest solemn angajament, ctezând că însemnătatea rolului care-l aştepta a eclipsat definitiv un impuls pasional slăbit după patru ani de convieţuire, am plecat atunci de la Paris liniştit sufleteşte şi hotărât să fac totul pentru restaurare.
Afirmaţie nefondată, poate voit exagerată.
1070
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1071
Lucrurile s-au desfăşurat altfel de cum le pregătisem în combinaţiile mele. Poate e de vină şi ezitarea lui Averescu, care printr-o prea îndelungată drămuire a tuturor detaliilor, amâna lucrările, crezând că numai peste câteva luni se poate împlini proiectul nostru. în ziua de 1 iunie telegrama mi-a sosit de la Paris: „Sunt sănătos. Aurel". Paralel am primit şi din partea generalului Soutzo, în aceeaşi chestiune: „Livre expediee. Morand". Amândouă aceste telegrame există, fiind păstrate de mine ca două certificate menite să justifice acelaşi lucru: hotărârea mea de a fi acceptat ideea reîntoarcerii lui Carol, numai după ce s-a consumat despărţirea de Lupeasca.
Cine s-ar fi gândit atunci că pentru tot zbuciumul nostru poliric de mai târziu ovreica va rămâne şi pe mai departe în centrul evenimentelor? Cum stăm cu cuvântul de onoare, de ostaş şi de om? Am fost rulat? Atunci este o nedemnitate care declasează pe autor, sau cuvântul a fost dat în bunâcredinţă şi n-a fost ţinut din slăbiciune? Atunci este la mijloc o lipsă de voinţă a unui neputincios descalificat pentru tot ce aşteptăm noi de la dânsul. Şi într-un caz şi într-altul, chestiunea mă pune pe gânduri. Negreşit, sufleteşte, mă simt dezlegat de orice angajament din moment ce a căzut premisa pe care s-a clădit convingerea mea iniţială. Va veni, oare, vremea şi va fi în curând acea zi, când voi fi nevoit să dezgrop din amintirile mele această pagină menită să rezolve prompt şi fără posibilităţi de rectificare chestiunea lui Carol, care în 10 luni ele la venire a izbutit să încurce roate iţele din politica ţării.
12 mai 1931
Dimineaţa, pe culoarul trenului, la Ploieşti, m-am găsit din nou faţă în faţă cu mutra sălcie a lui Maniu. Nouă discuţie asupra situaţiei politice. Mai ales aşa-zisul decret-lege prin care s-au suspendat câteva articole din legea administrativă îl turbură cu latura lui anticonstituţională. Din tot ce spune văd
că popularitatea lor e pe drojdie şi că se teme de alegeri. Nu mă prea interesează, de altfel, ce spune, votba lui îmi răsună fals şi gol ca un fund de tingire spartă. Cum mă uit în tteacăt la el, remarc o ciudăţenie pe care n-o pot trece cu vederea. E îmbrăcat după ultima modă, haine noi, cravată de la Paris, geamanrane ireproşabile, cu un cuvânt, s-a echipat omul pentru o viaţă întreagă. Ce ţi-i şi cu preşedinţia asta a Consiliului! îmi vine în minte bugetul ei din anul trecut, avea o rubrică sub denumirea „întâmplătoare" — vreo 10 milioane. Pariez că de-acolo a ieşit şi cravata stacojie, care, în treacăt fie zis, nu-1 prea aranjează deloc pe bătrânul holtei, înamorat tardiv de frumuseţile Franţei.
Aristide Blank întors de la Paris îmi vorbeşte de presa detestabilă ce are acolo guvernul. Gazetele burgheze vorbesc de dictatura de la Bucureşti. îmi citează un articol al lui Pertinax din Echo de Paris, care cu violenţă neobişnuită scrie despre politica personală a regelui Carol, susţinând că Lupeasca e la Bucureşti în Palatul Regal şi ea a influenţat hotărârea regelui de a instala la guvern pe Argetoianu. întreaga presă de la Paris şi de la Londra ţine acest limbaj. Blank găseşte că pentru Paris e vinovat Cesianu, un biet inocent, incapabil să trezească simpatii şi să risipească nedumeriri, cum ar fi daroria elemenrară a oricărui ministru plenipotenţiar. Şi el e de părere că ne plimbăm cu picioarele în gol şi că pentru ziua de mâine ne aşteaptă necunoscutul.
13 mai 1931
Dis-de-dimineaţă îmi telefonează Mihai Popovici. Vrea să-mi vorbească. îmi propune o întâlnire la frate-său, la doctorul. Fixăm, după-masă, ora 4. Mă duc la acest rendez-vous fără nici un interes special. Nici omul nu e interesant, nici
1072
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1073
societatea în numele căreia vorbeşte. Ce mai e ele făcut acum cu aceste epave politice? înainte cu doi ani puteau fi suportate fiindcă dispuneau de capitalul unei popularităţi acumulate prin zece ani de demagogie. Azi însă, sub acest raport, au dat faliment şi singura contribuţie prin care şi-ar mai putea menţine o utilitate relativă în luptele politice ar fi marea acumulare de bani, aproape fiecare frustrând interesele statului. Fiecare din aceşti indivizi e suprasătul azi şi e gata să plesnească de atâta belşug care a dat peste el.
Mihai mă primeşte cu îmbrăţişări şi pupături. încrezut şi bondoc, îşi afişează îngrijorările patriotice pe urma decretului-lege lansat cie Argetoianu. Plângerile obişnuite de dictatură, camarila regală etc. El e de părere că trebuie negreşit o fuziune între partidele noastre. A fost convins de această nevoie — zice el - totdeauna în trecut şi săptămânile din urmă, fiind la Viena, la acelaşi sanatoriu cu P.P. Negulescu, i-a arătat pe larg ideile lui. Ce era de răspuns la aceste consideraţii deplasare şi anacronice? I-am dat dreptate, îndrugând şi eu cuvenitele vorbe goale de circumstanţă. I-am spus însă că pentru moment nu e nimic de făcut, că intrăm în alegeri fiecare de capul lui şi câ vom vedea pe urmă. Deocamdată, vom afişa fiecare la rândul lui nedreptăţile care ne ating, rămânând ca după alegeri să reluăm conversaţia. Propun ca toate partidele de opoziţie să constituie laolaltă o ligă pentru apărarea urnelor, dând instrucţii delegaţilor şi asistenţilor de la secţiile de votare să urmărească operaţiile guvernului. E de acord. Ne despărţim amical şi eu plec cu constatarea că s-a hodorogit maşina lor şi e pe cale să intre în decompoziţie. Dac-ar fi câtuşi de puţină logică în desfăşurarea evenimentelor politice la noi, atunci Ardealul ar trebui să fie azi pe mâna noastră şi înmormântarea lor politică ar deveni repede un fapt împlinit - aşa însă, nebunia
lui Iorga şi cinismul lui Argetoianu îi va mai ţine încă în picioare, motţi ambulanţi de care se vor mai speria proştii de la Bucureşti.
14 mai 1931
Averescu a terminat aici depunerea candidaturilor. A făcut rost pentru fiecare judeţ de câte treizeci de mii Ici, modest ajutor bănesc, scos de undeva din propria lui socoteală. In general lumea s-a ţinut destul de bine, fără delecţiuni prea mari şi fără accente de deznădejde pentru viitor. S-au dus, fireşte, câţiva, neputând să reziste invitaţiilor guvernului, care ţine cu orice preţ să-şi înjghebe majoritatea din transfugi, după vorba lui Argetoianu: „ Voi guverna cu partidele altora". De remarcat în mod special e lipsa de rezistenţă morală a basarabenilor. Sărmana provincie de peste Prut, cât de prost e materialul care-i stă la îndemână. Toţi aceşti copii ai revoluţiei sunt elemente improvizate, cu nivel intelectual scăzut şi cu o vivacitate care-i predispune pentru orice fel de tranzacţii ruşinoase. Au trecut de partea guvernului, după ce au stors pe urma noastră toate beneficiile; nu mă miră şi nu e tocmai mare pierderea lor. Găsim oricând alt rând de flămânzi care să-i înlocuiască exact cu aceleaşi posibilităţi de reprezentare. Printre ei se găseşte şi şeful organizaţiei dc la Tighina, Topciu, găgăuţ de felul lui. Autodidact, nu lipsit de oarecare interes în devotamentul ce-mi arăta, îmi pare rău că m-am înşelat în el. Nu atât pentru pierderea care mă-ncearcâ, cât pentru trista constatare ce mi-a fost dat să fac, că azi nici găgăuţii nu se mai ţin de cuvânt.
15 mai 1931
O lungă conversaţie cu Averescu. îmi spune că zilele aceste a chemat la dânsul pe generalul Baliff ca să-i trimită vorbă regelui. I-a zis aşa:
1074
OCTAVIAN GOGA
- „Eu când ani vorbit la Bellinzona, am fixat bine lucrurile spunând câ decbiraţiile mele în chestiunea restaurării nu cer nici o contravaloare din partea regelui care e liber să aleagă soluţiunea politică ce i se va părea mai potrivită cu interesele ţării. Şi astăzi vorbesc la fel. Nu cer să mă aducă Li guvern şi nu sunt supărat dacă nu viu. Cred însă că este o mare greşală să fiu ţinut aşa la distanţă de rege şi să se dea astfel impresia că sunt nedreptăţit. Nu e bine să mă transforme în victimă pentru opinia publică. Am fost direct jenat deunăzi la 10 Mai, când mulţimea m-a aplaudat în mod ostentativ. Se punea oarecum la contribuţie aureola mea de victimă. Eu n-aş vrea, Doamne fereşte, să fac ţara arbitru între rege şi mine. De aceea cred că ar fi. bine să mă cheme din. când în când, măcar de ochii lumii. Când vine vorba de chestiunile mari aşa au făcut şi Regele Carol şi Ferdinand. "
Foarte consistentă logica bătrânului mareşal, dar tocmai fiindcă e logică, va avea oare un ecou la bietul Carol?
Tot ce se petrece aici e anapoda. Lumea a rămas consternată la 10 Mai pe urma uniformelor fanteziste care s-au abătut asupra oştirii noastre.
Sărmane rege croitor!
16 mai 1931
Dejun la colonelul Condiescu acasă. Şi ăsta are aere de câine bătut. Se tânguie că nu mai poate vorbi nimic la Palat, fiindcă după câte a spus până azi, trece acolo drept averescan sadea. Ieri i-a spus Baliff că numai Averescu poate scoate carul din pietre.
Carol a râs cu hohot, când a auzit din gura lui că pregătesc pentru toamnă o carte cu titlul: „Omul nebun: Nicolae Iorga".
NOTE DIN SPANIA, ITALIA, ELVEŢIA ŞI FRANŢA
SPANIA Spre Madrid
Imn — gara, uniforma-tip. Ţara Bascilor frumoasă. Oameni harnici — au ceva cu mărginenii noştri. Cu cât vii mai la vale
— vezi tot mai mult aspectul unei părăginiri. Pirincii goi - frunţi de piatră. Pământul galben sterp. Aduce cu Karstul. Treci cu trenul, abia la câte-un ceas se arată câte-un sat golaş. Case înalte prinse una de alta - grămădire în jurul bisericii — care se înalţă maiestoasă. Nici o fabrică. Parcă biserica a mâncat satul. In drum câteva oraşe - San-Sebastian - Burgos cu catedrala -vechea reşedinţă a lui Cid — şi Valladolidul. Pasc turme de catâri pe ici pe colo pe pământul galben. Ţăranii iaşi, cu beretă roşă în cap — frumoşi - mândri se uită departe. Pe ici pe colo câte-un şirag de plopi. Pe coama unui deal ruinele unei cetăţi.
Castilia şi Leon
sunt trisre după pământul vesel al Franţei de la Bordeaux. Tipul oamenilor din tren rcoglindeşte urmele maure. Eleganţi
— gentili. „Sunreţi latini?" (în tren lume de tot felul: englezi -francezi — caracteristica lor.) Peste trei sute de chilometri nici o pădure. (Indolenţă latină — retorică - gesturi — individualism
— lene orientală... = Spania... Suntem cam acasă.) Trenul
1076
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E 1077
domol pierde vremea prin „estaciones". Am umblat mult - se vede că strămoşii cu oile prin Crîm mă îndeamnă — dar n-am scris impresii din călătorie. Dc ce? Năpădesc atâtea - şi totdeauna îmi apare câte un neamţ... Cine ştie - poate e un sentiment exagerat de onestitate literară... Până Ia Valladolid
- în ţara asta nu se poate cânta: „Frunză verde" fiindcă nu este. Nici o semănătură. A fost săracă, dar au dus-o. Nici un fir dc porumb. Nici o verdeaţă. Nici o culoare afară de sur şi galben. Nici o pată verde. Cel mai trist peisaj din Europa. N-am văzut nicăieri — decât poate în Dobrogea noastră — stepe aşa părăginite. Casele acoperite cu ţigle totunde - cam ca la Cernavodă-Medgidia.
Valladolidul
trist — părăsit... case crăpate - balcoane luminate de câte o pereche de ochi negri, ochii spaniolelor. Se ridică un palat
- probabil cazarmă — rest din splendoatea veche — şi o enotmă „piaza des toros". Vezi orăşele fără absolut nici o verdeaţă. îmi închipui că noaptea trebuie să aibă aspect de ctiptă. Luna... Reînvie „cabballeros" şi senoritele din romanţe...
După Valladolid începe întâia verdeaţă: o mare pădure de brazi şi de cipreşi... In sfârşit... Cade bine... după patru sute de chilometri.
Mă gândesc la munţii noştri...
De la Valladolid la vale se schimbă peisajul. Vine verdeaţa şi mai vezi şi semănături. începe şesul. Satele n-au străzi ca la noi. Curte şi grădină — toate sunt una într-alta. Numai strunele de telegraf şi trenul reprezintă aici civilizaţia. Parcă fuge trenul cu groază...
Am văzut cel mai trist apus de soare deasupra unui sat din Castillia.
Madrid
Un oraş fără semnificaţie. Cazărmi. Oameni curioşi - re privesc în faţă. Aspect trist. Pe la colţuri cerşetori - în Prado
dorm lungiţi o mulţime. Oameni leneşi. Lumea de altfel gentilă, cum se cade. Solemni. Vestita politeţă spaniolă. Când a plecat trenul, un domn elegant cu fata şi-au făcut cruce. Popii mănâncă Spania — Servi Domini perdidere Hispaniam. Viaţa începe numai seara. Se strigă ziarele: El mundo — A.B.C. — Imparţial. Gazetele destul de bine redactate. Despre tauri rubrică specială. Descriere amănunţită - ca la oamenii politici — aversion. Biet popor copleşit de gesturi — „Congreso de los deputados" — casă — cazarmă cu faţadă grecească. Lipsă de vegetaţie. Oraşul golaş. Numai Prado — parcul ElBuen Retiro — geometric împărţit - acăţi - platani - cipreşi. Monumentul lui Alfons XII în faţa lacului. Prado - Muzeul - singurul lucru -care-şi arată toată gloria moartă — Sarcofagul gloriei spaniole. Velasquez - Rafael slab - Tizian portrete bune - Carol V trist. Teniers şi Brueghel - multe bune - Snyders asemenea - cocşi. Rămâne Velasquez şi Goya - doi deschizători de drum. Velasquez naturalist - aduce viaţa. Portretist. Notă străină de el, s-a ataşat numai curţii, şi n-a pictat decât pe secul Filip IV. Dragoste pentru grotesc (pitici) - de altfel asta se remarcă şi Ia alţii — Goya - Zuloaga — Frumos porttetul lui Esop. Goya - tatăl impresionismului, om îndrăzneţ în concepţie. Grăbit în execuţie. Simţ pentru caricatură. Improvizator. Culori vii la început - mai târziu gri-negru. Neglijarea desenului. De-un verificat simţ pentru etnografie. (La gobelinuri.) Temperament cu totul profan - fără înclinările misticismului spaniol - Contesa de Alba. - Viaţa lui — note — Buza groasă. -Ribera sombru. El Greco. — Temperament violent. Puţine culori - tragic - impresionist - trebuie scris mai mult. Murillo. Cam zaharisit — dulceag. Madonele — copii - agnus dei — stofe frumoase. Faţa linsă. Palatul regal - mare - renaştere. Eticheta spaniolă. Grădini în jur.
Escurial
Drumul - Sierra de Guadarrama. Stânci sure. Gol. Câte-un brăduţ. Escurialul iese din stâncă - cam monoton, arhitectură
1078
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAIE
monumentală totuşi. înclinările ascetice ale lui Carol V. Suflete obosite. Plimbare pe terasa de piatră.
Toledo
Soare pe ruine. Cetate. Ziduri - roşul cărămiziu — nici o vegetaţie - numai jos în vale în jurul râului Tajo câţiva pomi olivi. Casa unde a stat Cervantes, han - catâri în ea. Localul inchiziţiei asemenea. Catedrala. Casa lui Greco. Popi — 800 teologi, 23 biserici - la 10 mii de oameni. Porţile Visagra se restaurează. Aspect de cetate. Oameni — indolenţi. Nu lucrează nimeni. Femeile stau în fereşti. (Cum votbesc de la fereastră fetele - Romanul lui Blasco Ibanez.) Mâncare multă la hotel.
Drumul la Cordoba
Sierra Morena - stânci prăpăstioase - arămii roşii. Ici-colo un sat ieşit din piatră — fără nici un arbor. Cu cât ne apropiem de Andaluzia se schimbă aspectul. Apar câmpii mai roditoare — dealuri întregi de măslini. Răsar cavalcade — pe catâri cu frâiele lucrate în culori - cu pălării largi, cu faţa rasă - părul negru. Din ăştia răsar luptătorii de tauri. Femeile au graţie. Cactus şi aloe. Smochini. Câte-un castel pe culmi.
Cordoba
Alah e mare. Dacă ar ft să judeci legile după monumentele lor de artă — atunci Mohamed nu rămâne mult în urma lui Crist. Moscheea - una din marile emoţii ce-am simţit în viaţă. Şiret sufletul arab. Monumentalitatea rezultată din efecte optice. Sălbăticia creştinilor. Nici aici n-a fost pietate - ca la iconoclaştii cei vechi. Corul zidit în Moschee a introdus lumina în misterul templului unde se păstra coranul califului. Au vândut minunatele lampe de argint — los bandidos — cum le zicea la popi simpaticul guid arab — au zidit cele 19 porţi şi-au
{ introdus în Mihrabul lui Almansor pe Maica Domnului -I dulceagă, rotundă. Carol V a protestat se zice. Nicăieri crucea I     n-a fost mai vinovată ca aici.
Acum se restaurează bine - are să fie o minune. Podul e frumos peste Guadalquivirul care curge obosit. Mori atabe în el. Ruine. Ţigani. Cetşitori. Nicăiri n-am văzut atâtea cafenele. Oameni graşi. Pavaj prost de pe vremea maurilor. Servitorii dorm în faţa stăpânului care moţăie şi el. La cafenea şi în hala hotelului şeslonguri. Totul e făcut pe lene - pe siestă. Omnibusul întârzie, domnul cu biletele deschide ghişeul târziu - trenul care se formează în gară pleacă cu întârziere. Nu-i nimic - ieri am ajuns cu „expresul' cu o oră 1/2 întârziere. Nu s-a mirar nimeni. (Ce-ar face aici un om cu-o corectitudine de la nord? Ar lua lumea în cap -ori ar fi ridicol.) Prăvălii numai de lucruri de lux. Pe păreţi afişuri cu toreadori cari străpung tauri. într-un colţ un afiş care anunţa o conferinţă: Una corrida des toros.
Casele zidite în stil mauric. Curţile închise în afară. Curtea cu flori. Fântână săritoare. Ideea: familia la mauri. Poate era mai frumos. Impresia ultimă: c Cordoba un sarcofag...
Sevilla
Drumul până la Sevilla - aceleaşi câmpuri goale - ici -colo câte-un oraş alb - cu biserica mare pe vârf de deal... Câmpuri de olivi - cactus - agave - palmieri - cei dintâi palmieri... Peisajul câştigă în verdeaţă - cerul e mai senin.
Andaluzia
Descriere - Andaluzia nu e ţară cu vegetaţie bogată cum ne spun cărţile nemţeşti - poeziile... „Am Ufer des Manzanares"... Sevilla, un oraş viu, în opoziţie cu Cordoba. Ia Cordoba se visează - la Sevilla se petrece; Quien nou ha vista Sevilla. Strade strâmte zidite în stil maur cu „patios" etc.
1080
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1081
Murdărie destulă. Caprele pe mijlocul străzii principale - în faţa Alcazarului — ca şi când ai vedea în Viena pe Kărtnerstrasse turmă cu clopote... — Măgarii împodobiţi ca de nuntă. Oameni leneşi şi aici. Dorm pe la colţuri de stradă. în seara când am sosit la hotel pe piaza Sanfernando - sub palmieri enormi — mulţimea se uita la cinematograf, vreo câteva mii de oameni - muzica militară cânta până la 12 noaptea. Asta aşa în toată seara. Pe stradele strâmte copii cu droaia îţi ţin calea. Cerşitoti — curăţitori de ghete. Ici colo câte-o sevillancă trece... ochii servillancclor... Graţia lor - Şal. Ce zice Gautier despre ghetele nemţoaicelor... Biserica gotică - proporţii mari... Chipul lui Murillo. Sf. Atironiu frumos — pictat cu mai multrealism. Se ţinea missă —cântau organele (!)... Mistic... la altarul deschis se ridica fumul de tămâie - suna clopoţelul de argint în tăcerea misterioasă - cam păgânist cultul ăsta...
Alcazar
decorativ. Faţada. Stilul mudejar. Interiorul etc. Sălile locuite în care ne-a condus dinerul austriac cu barba despărţită (slujeşte de 37 de ani), tatăl lui a fost sub „rcina Isabella". Reproducţii nemţeşti - un Christ de Uhdc etc. Ciudat. Grădina Alcazarului frumoasă. Basinul Măriei de Padilla. Petru cel Crud.
Giralda
Muzeul Murillo: Zurbaran. Un Greco frumos — pictor. Casa Pilat - ca şi Alcazar. (Spaniolii n-au artă proprie -descriere aici. Au tot împrumutat de la toţi.)
Descrierea unei corrida des toros. Bombita. Revistele despre „taureria". (Frumosul gest al sevillanelor cu evantaiul. Euritmia mişcărilor.)
\ Promenada pe malul Guadalquivirului plin de corăbii —
|     palmieri frumoşi - parc mare. Trăsuri şi în ele cocoane cu ochi j negri.
f Plugul de lemn ară încă Spania.
' Sunt unii cari scriu repede tot ce văd - proces de creaţiune
rapidă — imediat după concepţie fac - se aseamănă cu fotografii. Arra prerinde o intimitate cu subiectul.
Am pribegit mult, dar n-am putut scrie impresii.
La Alhambra
Ornamentaţie geometrică — sinteză geometrică - mii de complicaţii.
Suflerul modern admiră, dar e obosit - nu poate fi strivit în formulele astea geometrice cari puteau să desfăteze ochii arabilor şi puteau să facă plăcere cavalerilor războinici - cari după bătaie, venind acasă, îşi alintau ochii lor de şoimi cu muzica asta a liniilor.
Totul făcut din ghips. Nu-i marmură. Aceeaşi şiretenie arabă - de-a salva totul prin mijloace optice.
Reliefuri nu-s.
Granada
Poziţia cu totul diferită. Sierra Nevada - gheaţă - trei mii de metri - se vede zăpada. Vegetaţie, agave, cactus, cipreşi, rododendron. Codru. La poala muntelui — răcoare ca la noi.
Casele stil arab - mare parte moderne. Se văd şi astăzi zidurile cetăţii. Râul Daro - care se varsă în Genii.
Poporul gentil - frumos - tipul maur se vede. Părul negru al femeilor cu şal de dantelă pe cap. Ce spune Gautier.
Alhambra
Dinafară: lipsă de unitate arhitecturală. Şi aici creştinismul a greşit - palatul lui Carol V.
1082
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
Generalife
Parcul cu trandafiri etc, cedrii de sute de ani. J Catedrala: cam goală... stilul renaşterii - frumoasă capilla [ reale cu Ferdinandşi habella — Filip cel frumos şi Ioana nebună. • Vizita din Hecaibin. Dansurile ţigăncilor. Bătrâna ţigancă care ş juca. Cea cu norocul din palmă. El caballero ha ungran segreto.
Procesiunea: deschisă de un pluton de jandarmi călări în ţinută de mare gală. Muzica de copii cu fanfare — melodie proastă. Pe de margini copii cu lumânări aprinse şi bărbaţi. Cristoşi de lemn crucificaţi - purtaţi de mai mulţi oameni. Un Cristos cu mijlocul încins în catifea roşie brodată cu fir. Cruci de argint masiv — cununi. După fiecare Crist - un conduct de popi în odăjdii de mătasă roşie. Suita lor. Cardinalul sub baldachin - cu tiara în cap ducând o icoană în mână. Om bine făcut, de cincizeci de ani. Trei popi îi duceau trena de aur. Ţi se părea că vezi un Nerone. Ţi se punea întrebarea: oare de aceea s-a răstignit Crist ca să tragă leafă atâta putere de om gras? Cei mai mulţi preoţi sunt graşi. Procesiunea: o nouă probă că Spania e distrusă de popi. Bietul popor cu fantazia lui meridională inundată de strălucirea argintului şi de culoarea praporelor - când va face o revoluţie? Are să vie.
Gândul îmi spune că e partid republican mare. Cât or fi cheltuit oamenii ăştia săraci pentru lumânări numai?
Granada o vezi cum rămâne în urmă ca o oază... Popii şi roreadorii srăpânesc Spania. Vacile, 30 de clopote la gât. Măgarii aduc apă de băut. Poporul bigot. Cum se ruga o femeie în catedrala din Granada.........
ITALIA
1 - Veneţia
Puterea tradiţiei - o piatră dintr-un portal vorbeşte mai mult decât întreg Ardealul. Dantele, marmură, bronz, biserici, Tizian... - Descrierea unei privelişti de pe Piaţa San Marco -într-o după-masă cu soare, stând pe-un scaun la cafeneaua Florian... Muzică - cântă orchestra din Trovatote - cornul răsună departe... Marmura albă a procuraţiilor şi arcadele dantelate ale bisericii S. M. [San Marco] dau ecoul... De departe un aeroplan... îmbină trecutul cu muzica viitorului... Le-ascult şi simt că eu n-am nimic cu toate astea... Neamul meu n-are nici o înrudire... Mă ridic şi plec învins - cel mai sărac om de pe Piaţa San Marco - un intrus.
2 - Mihino
Galeria Vittorio Emanuele. Un colţ de Bucureşti. înrudirea noastră cu spiritul latin. Gest - ironie — nervi... Descrierea nemţilor greoi - ordonaţi, cu Baedekerul subsuoară. Baedekerul, tipica carte nemţească. Fac dungă în Baedeker fabricanţii. Cum i-au îndrumat pe ei la Roma şi Italia Goethe, Schiller şi alţi clasici şi cum s-a provocar în spiritul public o dragoste de Italia şi chiar o artă (Voss) — Feuerbach — chiar Boeklin uneori — hibridă — care miroasă a carte...
Nenorocirea noastră cari ne hrănim de cultura germană cu care n-avem înrudire, şi ca să fim bătuţi cu totul de D-zeu o primim prin retortă străină, ca şi când am vorbi cu gura strâmbă.
ELVEŢIA 3 - Geneva
Libertatea în opoziţie cu sălbăticia habsburgică.
1084
OCTAVIAN GOGA
FRANŢA 4 - Paris
Inima pământului. Babilonii!. Sentimentul unui om - care vede că e părtaşul unui neam care nu are nimic a face cu evoluţia universală. Senzaţia pe care-o ai când stai în faţa problemelor unui mare neam. Strămoşii cu binefacerile lor. Ei au făcut revoluţia mare. Sărăcia ta. Binefacerile asupra individului. Muzee. Artă. Legătura între orizonturile individuale şi raza geografică a neamului din care faci parte. Robinson - Spiritul de colonişti.
Shakespeare anunţă dominaţiunea engleză. Tolstoi cu pagina din Război şi pace. Cine-şi poate închipui pe Goethe sârb?
Resemnarea unui autor român.
Sărac în ţară săracă. (Otrava sigură pe care-o picură sttâinătatea. Cum primează problemele umane asupra micilor frământări de-acasă.)
5 - Paris
Rătăcirea în largul mării te individualizează. Devii tu oarecum un centru în univers. Ţi sc pun în faţă problemele umane — care te ridică deasupra frecărilor din microcosmosul tău de-acasă. Când îi vezi pe toţi din toată lumea rătăcind în jur - tu singur între ei - pipăi pământul şi ţi se pare că ori şi unde te-ai duce eşti frate cu luna, cu soarele... Câştigi o seriozitate în faţa morţii... Vezi că toate trec...
îmi vine în minte J. Orth.
Cum s-a topit el în univers.
Apoteoza acestei topiri fără nume... în faţa eternităţii. Ce are a face că cei douăzeci de ani cât mai trăieşti te cheamă Arhiducele cutare sau J. Orth?
Un arhiduce din casa de Habsburg, care şi-a luat numele de Johann Orth, dispărând fără urmă.
FĂRÂMITURI
Carte de pribegie — carte de vorbe rupte din viforul unei tăceri — iar te-am luat cu mine... iat suntem tovarăşi... După o iarnă - cu aceleaşi goluri întretăiate de râuri de lavă - iar bat largul Europei... şi te duc cu mine...
De-ar vorbi filele tale, mult s-ar plânge pe urma lor...
Cât de subtilă e poezia populară... îşi dă seama că o pasiune îngropată în pământ e un strop de forţă nemuritoare, care nu se poare stinge şi trebuie să ceară cuvânt... De aceea ne spune că pe locul unde a fost îngropat un erou a răsărit un brad, iar unde a căzut Meşterul Manole a ţâşnit un izvor...
Cât de dragi îmi sunteţi voi scriitorii, umili drumeţi fără noroc, stele fată nume în largul cerului... Voi care vă dormiţi somnul de veci în rafturile neatinse ale anticarilor... Aşa în câte un amurg de toamnă mă gândesc la voi, mi-e dor de voi... In clipe de aceste mă tulbură seninătatea olimpiacă a artei eterne. Cu o pietate blândă privesc cărţile voastre şi deschizându-le mi se pare că am trecut pragul unor bisericuţe de la sate, cu păreţi înguşti, cu fereştile mohorâte. Sufletul vostru luminează ca o candelă sfioasă aprinsă la icoana Maicii Domnului... In astfel de lăcaşuri sărace şi părăsite se poate murmura o rugăciune...
1086
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1087
Şi cine ştie dacă nu e mai curată, mai sfântă, decât orga măreaţă care răsună între zidurile dc marmură ale Sfântului Petru.:.
Poeţii când scriu proză se mişcă mai greu. Pare a fi prea largă hama asta. Gândiţi-vă la generalii îmbrăcaţi civil.
Sunt mulţi care ajunşi Ia un vârf d Iertaţi-i pe parveniţi!
e munte au ameţeli şi cad.
fa marginea oraşului un stâlp de telegraf în seara de Graaun. Prtn sârmele lui trec veştile unei lumi întregi. Cine se gândeşte la el: sărmanul poet.
Trec automobilele în goană sub fereastra mea... sirenele lor ţipă sinistru, parcă ar vrea să-mi anunţe de departe că nici prin gând nu le trece să se oprească la poartă...
Cele două turnuri ale domului din mijlocul oraşului ni se par două braţe ridicate spre cer în chip de blestem.
I bcttseala se lasă uneori asupra noastră ca un nor de praf pe hatna unui călător. In astfel de clipe bucuros ţi-ai rupe haina ca sa scapt. Praful n-ar fi tocmai aşa de neplăcut, dacă nu ti-ai da seama că e de-ajuns ca să ia contactul cu câteva picături de apa pentru ca să devină noroi.
Proştii nu ştiu nici să râdă, nici să plângă. Când râd îşi arată dinţii, când plâng urlă. De-aceea adesea lacrimile lor trezesc de obicei zâmbete, râsul lor oftări de durere.
Vaca paşte florile pe cari noi le prindem la butonieră.
Pe coastele Vezuviului am văzut păscând măgari; erau liniştiţi şi-n calmul lor habar n-aveau ce clocoteşte sub ei... M-am uitat la ei şi nu ştiu cum mi-au trecut prin minte bărbaţii femeilor frumoase...
îmblânzitorii de fiare de obicei o sfârşesc rău: mor sfâşiaţi de bestiile pe cari ei înşişi le-au domesticit...
■ Sărmanii Don-Juani!
Fot mai mult mă convinge viaţa de-un lucru simplu, de-un adevăr aproape banal, căruia eu totuşi am avut nenorocul de-a nu mă conforma încă: — lumea nu este aranjată pentru pasiuni mari. Cu deosebire, nu lumea bine îmbrăcată, a cărei conformaţie sufletească fuge de sentimentele elementare, puternice. Această societate, călăuzită de dogma bunului trai, nu vrea senzaţii violente. Nu le vrea în viaţa de toate zilele, nu le vrea în artă, în literarură, în muzică. Acestei societăţi îi trebuie plăceri care nu tulbură adânc, nu obosesc prea mult,, nu dor. Dragostea pentru astfel de suflete este o băutură picantă, din care însă otrava e eliminată cu desăvârşire. A descinde deci cu ce se cheamă o inimă în mijlocul acestei lumi, este o mare nepotrivire şi-un prilej de suferinţă, este aproape o rea creştere. Dilema astfel se pune simplă: cine nu e în stare să-şi facă
1088
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1089
educaţia în sensul unei elasticităţi morale care să-l ferească de sacnhcu şt de surprize să pună o distanţă între el şi această lume, să se devoteze singurătăţii.
Cele mai multe femei sunt în stare să suporte cele mai puternice furtuni sufleteşti, fără a-şi deranja frizura.
*
De multe ori privind în sufletul tău - ţi se pare că stai în faţa unei case cu obloanele trase şi cu uşile încuiate. O mână necunoscută a scris pe-o hârtie în colţ la poartă: Plecat fără adresă...
Sunt seri calme de vară - dulci, moi... seri blânde - seri oneste... în astfel de clipe nu poţi simţi pasiuni violente. în astfel de seri îţi revizuieşti conştiinţa şi-ţi ierţi duşmanii... în astfel de seri se pot ceti şi cărţile autorilor mediocri...
H de nesuferit să iei baia într-un pârâiaş care nu-ţi ajunge decât până-n glezne. Mai nesuferită e numai dragostea unei femei care vrea să fie cuminte.
Dragostea cu program, scumpă prietenă, mi se pare tot atât de absurd ca şi ideea că ar exista undeva un vulcan ale cărui dezlănţuiri să fie determinate de un ceas regulator, cum s-ar zice la noi, de un ceas cu cuc.
Nu mă mir că în sufletul nostru îşi fac cuib adese pasiuni josnice. Trăim doar şi ne hrănim din pământul care a înghiţit trupul atâtor păcătoşi. Cine ştie dacă în grâul din care s-a plămădit pâinea mea n-a rătăcit un bob a cărui sevă sc trage din ţeasta unui criminal?
O cameră proastă de hotel... Jur-împrejur aer mucegăit şi banalitate. Am însă o fereastră spre mare. O deschid, văd întinderea albastră, văd luna tremurând în pânza apelor... Şi cum mă gândesc aşa singur în scara de pribegie, camera asta mi se pare un simbol pentru întreaga mea viaţă... Doamne, ar fi să nebunesc, dacă n-aş avea fereastra spre largul cerului...
M-am întrebat de-atâtea ori: ce se alege de tainele pe care le ducem cu noi în groapă? Nimica nu moare, nimic nu se pierde în natută, aşa spun înţelepţii. Totul e numai o trecere, o prefacere eternă... Urmând acest adevăr, nu mor nici tainele noastre nespovedite. Ele îşi schimbă numai locul şi desfăcute în mii de părticele, se amestecă cu ţărâna care le primeşte, închise acolo, cine ştie, ele poate se frământă mai departe... Nu cumva dezlănţuirile vulcanice sunt explozia acestor mistere acumulate, pe care pământul nu le mai poate păstra în sânul lui? Nu e lava aprinsă a Vezuviului un fluid topit din pasiunile înmormântate, şi nu-i geamătul uriaş al adâncurilor un act de spovedanie cosmică, când se strigă cerului protestarea atâtor dureri înăbuşite?
Cel mai mare duşman al arrei a fost totdeauna viata. Doi
Pnrn-f.t-,,1. „„    i     i      ■ ,. duşmani implacabili: arta si viata. Duc o luptă, se zbuciumă
i ortietu). necrologul unei clipe. ' .    ,     F ,      .   ,    '  c \   , ,      , ,
veşnic alături, despoindu-se, ruranclu-se unul pe altul...
1090
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI ,E
1091
E aceeaşi muzică.
E cam la fel povestea: Deasupra unui cadavru croncănesc corbii, deasupra unei iubiri moarte gurile femeilor.
Ce ciudată împărţire de roluri: în viată, veselia vorbeşte, suferinţa tace. - In artă e invers. Suferinţa strigă, veselia aproape nu arc cuvânt.
Trăgea din ţigară şi vorbea rar - apăsat - mai mult pentru el şi zicea aşa: Toate cărţile mele le-am scris cu cerneală - până într-o seară când nenorocul mi-a adus în cale dragostea; de-atunci scriu cu sânge...
h atât de penibil când dragostea nu se sfârşeşte cu un accent frumos; când capriciul sortii a plasa; o notă stridentă înainte de încheierea unei simfonii, te încearcă o senzaţie amară în fata acestei disonanţe. Simţi o depresiune subtilă de ordin moral-artistic. Ţi se pare câ într-o operă de artă a intervenit mâna unui nechemat. Destinul în acest caz are aparenţa unui diletant brutal şi nepriceput, a cărui contribuţie a venit ca să strice o superioară armonie de ansamblu.
Am o mulţime de cărţi pe cari nu le răsfoiesc decât când sunt bolnav si mi se abate gândul câ am să mor... Le citesc atunci ca să simt greutatea prostiei omeneşti — să mi se pară lumea mai brutală, mai insuportabilă... şi să mâ doară mai puţin ideea despărţirii...
Ce noapte moale - catifelată. Cum stau pe balcon, îmi desfac braţele şi parc-aş vrea să strâng la sân noaptea asta de vară - grea - parfumată — materială... îmi vine să întind mâna să-mi smulg un petec din cer — să mi-! aştern pe perină — să-mi sprijin capul... poate aş dormi atunci...
Mi-e sufletul biruit de tristeţâ şi-aş vrea să plâng — mi-a căzut în mână o carte de versuri ce-am publicat odinioară şi-am recitit-o întreagă... Nici nu-mi dau seama lămurit pe unde m-a plimbat această lectură... Am vizitat un ţintirim, ori o casă de nebuni?
Sunt trist...
Suferinţa noastră scade în măsură ce devine subiect literar.
Mi-e groază de poligrafi, ei sunt ca râurile fără matcă statornică, cari spală multe alvii, dar în valurile murdare desluşeşti coji de pepene stricat, şobolani morţi, şi câte-o gheată ruptă... Daţi-mi mie unda curată a râului de munte.
Niciodată nu mă vor interesa cărţile în care biografi cu ochelari se vor trudi să aşeze în lumina realităţii silueta unei femei ce-a trecut prin sufletul unui artist. Nu mă vor interesa, fiindcă orice sentinţă de degradare îmi inspiră dezgust — şi fiindcă a mă preta la această analiză brutală ar fi să nesocotesc misterul creaţiunii — să mă apropiu de om în perioada lui de lut, înainte de-a fi fost atins de suflarea lui Dumnezeu care l-a chemat la viaţă.
1092
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. 1URN ALE 1093
Un istoriograf a scris o mare carte plină de documente, ca să convingă lumea că Laura n-a meritat câtuşi de puţin dragostea lui Petrarca, că acest idol al atâtor sonete candide - era o fiinţă burgheză care dormea foarte bine în nopţile de insomnie crearoare a poetului. Istoriograful c prost - istoriograful e brutal... El nu-şi dă seama că lumea n-are nici o nevoie de toate cercetările lui... Lumea vrea pe Laura aşa cum a văzut-o Petrarca, aşa cum a denaturat-o, aşa cum a creat-o Petrarca... Fiindcă lumea nu vrea pe Laura, lumea vrea pe Pettarca...
*
O dragoste uitată e ca un inel aruncat în lac. Cea dintâi furtună care răscoleşte adâncurile - poate să-l scoată la suprafaţă... ca într-o clipă sâ-1 arunce mai la fund.
Aş vrea să-mi pot zidi o biserică de gheaţă, de unde sufletul dezlegat de toate patimile să poată privi spre cer!
*
O pasiune e primejdioasă numai până în clipa când se lasă prinsă în cătuşele artei. Din acest moment ea e o fiară domesticită pe cate o supunem şi-o chinuim în dragă voie.
Narura ne-a făcut o mare nedreptate când ne sileşte să cheltuim în copilărie toată comoara noasrră de lacrimi. Trebuia să ne grijească plânsul pentru zilele de mai târziu - când vin adevăratele dureri...
Sufletul unui artist se aseamănă cu capul lui Ianus din mitologie: două feţe, una de tânăr adolescent şi cealaltă de moşneag.
Una cete avânturi impetuoase, violente şi friguri tinereşti, simte chemările dragostei veşnic primenire, are naivităţi de copil, ori ştrengării de băiat alintat... Cealaltă îl îndrumă cu înţelepciunile bătrâneţii, îi dă sfaturi de patriarh albit din a cărui minte vorbeşte pravila veacurilor... Din nenorocire însă, lumea, - cu deosebire criticii - nu văd feţele amândouă şi de aceea judecăţile pe care le rostesc sunt de obicei nedrepte. Ca să poţi spune adevărul întreg ttebuie să înţelegi privilegiul frumos şi trist pe care arta slujitorilor ei îl acordă: darul cle-a fi totdeauna mai tineri şi mai bătrâni decât noi...
De ce mi te iveşti în drum, incertitudine, să-mi spui că te-ai plimbat cu fiinţa înfăşurată în lumina ce eu am aprins şi v-aţi înţeles aşa de bine...
Mulţimea care s-a obişnuit să te vadă plângând o viaţă întreagă durerile ei — n-are să-ţi ierte nici o clipă măcar lacrimile tale... De aceea, poeţi care aţi plâns cu poporul - înăbuşiţi plânsul patimilor voastre.
Râurile noastre de lacrimi se isprăvesc de obicei cu câţiva srropi de cerneală...
Amintirile, copii bastarzi ai clipelor moarte. Rătăcesc în gol şi bat noaptea la fereasrra noastră.
Aşa mor visele pe rând... Şi noi zâmbim şi ne uităm departe... Şi nu ştie nimeni că venim de la îngropăciune.
1094
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1095
Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca stropii de sânge pe-un câmp de bătălie.
Poetul care a început să plângă cu mulţimea a pierdut dreptul la propriile lacrimi.
*
Poate n-am îmbătrâni niciodată dacă n-am avea un dar blestemat, moştenit din bătrâni: Inima. în ea îşi trimite viaţa săgeţile, acolo ţintesc toate loviturile... Drumul la inimă însă, duce prin carne... prin bietul trup... Cum nu s-ar frânge, cum nu s-ar slăbi, cum n-am îmbătrâni?
Ziua e pentru negustori, noaptea pentru poeţi.
Ce scurtă e viaţa şi cât de grozav de lungă ziua...
Singurătatea mea dc astăzi se aseamănă cu craterul unui vulcan care s-a stins. Prin toate colţurile trăiesc încă amintirile râurilor de lavă ce-au ars odinioară, trimiţându-şi flacăra spre cer.
Cei din jurul lui nu pot aprecia îndestul pe artist. Ca să vezi un vârf de munte, se cere perspecriva depărtării...
Ce cadru admirabil de potolire a mizeriilor omeneşti. Bei apa din care a băut Goethe şi te plimbi pe sub brazii care înaintea tuturor au cunoscut îndoielile lui Faust...
îmi plac în dragoste nesătutaţii - îi plâng şi-i admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrăzneţilor care vor să treacă oceanul cu înotul.
*
în sufletul meu a murit dragostea, seva care dă tineteţă, focul care dă viaţă... Sufletul mi-e gol şi sunt înfăşurat în zădărnicii, cărbune rece purtând amintirea duteroasă şi crudă că odinioară a fost jăratec...
Artistul nu respectă terminele - el este ca vulcanul ale cărui erupţiuni nu se pot categotisi, izbucnirile vin atunci când le hotărăşte misterul focului sacru. I ,ava este suverană, nu craterul.
Paris, 25.IIL1919
*
Numai sufletele vulgare îşi batjocoresc dragostile de odinioară. Oamenii de bun-simţ sădesc flori pe morminte.
Cei din urmă fi-vor cei dintâi, — aşa spune Biblia înţăleaptă şi Biblia are dreptate. La toate întâlnirile noastre, tu ai venit cea din urmă, eu cel dintâi. Vremea însă, sunt sigur, va face să triumfe adevărul Scripturii... Când vom fi departe unul de altul rolurile se vor schimba... în uirare eu voi fi cel din urmă, tu cea dintâi...
*
Adesea îmi vine să-mi aseamăn sufletul cu-o mare închisoare, în care patimile blastămâ în umbră şi scutură zăbrelele
1096
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNAI £ 1097
ca nişte criminali zăvorâţi. Cu câtă mulţumire mă gândesc în astfel de clipe că lacătele sunt închise şi toată zbuciumarea asta e închisă...
*
O harfă în colţul uitat al unei taverne de anticar, între cronici mucegăite şi bronzuri pline de rugină... Pe singura strună ce i-a mai rămas rărăceşre o rază de soare... O iai în mână şi-i atingi coarda care suspină parcă ca un oftat al unei amante în agonie... Şi cu suspinul ăsta se desluşeşte o lume întreagă uitată... Câte mâini delicate n-au atins-o odinioară - câte romanţe de dragoste nu dorm în lemnul bătut de praf...
îmi vin lacrimi în ochi... şi nici nu ştiu dacă plâng povestea hatfei zdtobite... ori plâng povestea mea...
Adevăratele poezii încep acolo unde se isptăvesc pe hârtie.
Ce se alege din minciunile cate se duc în groapă cu autorul lor? Nu cumva din ele răsar atâtea buruieni vulgare care năpădesc câmpul... şi n-au nici un rost în gospodăria naturii: urzica, mătrăguna, laptele-câinelui...
Gândeşte-te, vremea trece, ni se înmulţesc firele cărunte, în inimă se fac goluri câte-o clipă şi ochii ni se tulbură mai des... Nu simţi aşa câteodată - n-o simţi cu răcoarea umedă - cum a trecut grozavă fâlfâind din depărtări - aripa morţii? Gândeşte-te... nu te înfioară gândul că s-ar putea să duci cu tine în pământ o taină? Tu ai putrezi acolo, te-ar mânca viermii şi jivinele, peste douăzeci de ani s-ar face cărămizi din lutul
tău... şi tot ce-ar mai rămânea pe urma ta - ce nu s-ar topi în fibrele pământului, ar fi numai taina... Gândeşte-te.
*
Sunt aşteptări goale — absurde şi nespus de triste... Sunt aşteptările unei fiinţe care ne-a părăsit. Ele ne înceatcă adese singurătatea şi reînvie din când în când, oricât le-ar alunga raţiunea. Ele se aseamănă cu senzaţia penibilă pe care ţi-o dă o gară într-un voiaj îndepărtat - când din fereastra unui tren accelerat ţi se pare c-ai desprins o clipă chipul unei iubite care doarme în ţintirim.
în mintea mea roţi au dreptul să pătrundă ca-n laborarorul unui medic: bogaţi şi săraci, distinşi şi bădătani - bolnavi care îşi cer leacul... Inima însă e salonul în care nu ajunge orice drumeţ profan. Numai cei poftiţi au dreptul să intre.
O femeie nu trebuie judecată nici după lacrimile clipelor de zbucium - nici după viforul clipelor de frenezie... Măsura justă de apreciere ţi-o poate da arta cu care ştie să pregătească o despărţire...
Poate singura, adevărata tragedie e cea greacă... M-a convins deunăzi Oedip al lui Sofocle... Povestea lui Oedip e un simbol al tuturor ttagediilor noastre. Destinul e în mâna zeilor... Dincolo de puterile noastte se hotărâşre totul... Cine a simţit vreodată în sufletul lui fiorul unei pasiuni - cine s-a luptat împotriva ei şi-a rămas biruit de puterea suverană — toţi înfrânţii, toţi înfriguraţii de visuri şi ideale - toţi fluturii arşi de para lumânării, toţi pe care îi cheamă pierzarea dulce a unei
1098
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1099
patimi - toţi trebuie să-şi dee seama că Oedip care pleacă orb cu toiagul de cerşetor în mână e un strigăt din zbuciumul lor care se petrece în umbră...
Trecutul e noaptea - iar amintirile candele care cu vremea se sting.
Fiecare dragoste moartă ne scrie o creaţă pe obraz... Aşa se ţese clipă de clipă reţeaua bătrâneţii... Ce împletitură grozavă. .. Mă gândesc că privită cu-o lupă enormă masca noastră ar lua aspectul unui câmp pe care stau alături înşiruite cadavre lângă cadavre...
^ înţeleg aşa de bine de ce nu-mi mai scrii de-atâta vreme. Înţeleg: Tăcerea c anticamera uitării.
Cuvinte... Voi urne care închideţi pariurile sufletelor ce s-au dus... Avem atâtea cadavre a căror cenuşă n-o puteţi cuprinde...
Sufletul unui artist e un receptacol al durerilor celor din jurul lui, numai până în momentul când se simte covârşit el însuşi de-o mare suferinţă... Din clipa asta, în opera lui nu se va mai desluşi plânsul altora, se ivesc lacrimile lui... Ca un ostaş în avântul luptei străpuns de-un glonte duşman rămâne pironit locului spunând, — luaţi-mi steagul din mână şi duceţi-1 voi la izbândă - pe mine lăsaţi-mă la marginea de şanţ, cu visul meu fulgerat şi cu rănile mele...
^ Sufletul nostru e o urnă în care închidem cenuşa patimii, stinse.
Stau la mal şi cum închid ochii nici nu mai ştiu de unde vine chiotul grozav din jurul meu? Strigă oceanul - ori strigă patimile mele?
Marea e perfidă pretutindeni, mai perfidă la Coasta de Azur... Ea mi-a vorbit de tine şi şoaptele ei m-au îndemnat să-ti trimit florile care râdeau într-un galantar... Bătrâna mincinoasă însă nu m-a făcut să înţeleg că iubirea noastră a murit şi că florile mele nu sunt decât o cunună pe-un sicriu.
Bietul artist... Pasăre care zboară pe sus în înaltul Ceriului... Atinge aşa de rar pământul, că nu-i nici o mirare dacă îl vedeţi coborând pe-o clipă - a descins în noroi şi s-a murdărit.
Arta poate fi câteodată un sanatoriu pentru răniţi - pentru infirmi nu... Ea poate să vindece ca orice spital — dar poate să şi isprăvească cu moartea binefăcătoare durerea rănilor primite... M-am hotărât să-i trec pragul din nou... Să vedem unde duce de astă dată, când mă apropiu cu mai multă patimă ca oricând... Duce oare la ţintirimul cu care am început să mă împac, ori la una din culmile cari mi-au nălucit fugare de-atâtea ori pe dinaintea ochilor?
1100
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE 1101
^ Patimă nebună şi fără frâu, în zadar mă trudesc să te strâng «n limitele raţiunii... Cal nebunatec de cursă, nimeni tiu te poate înhăma la tramvai.
Noaptea si marea... Amante perfide cari ne înşelaţi de-veşnicie.
Sufletul e un ţintirim - amintirile movile de pe-a căror cruce vremea şterge numele.
O dragoste apusă e un vulcan stins: niciodată nu pori zice c-a trecut cu totul pericolul de-a izbucni din nou.
*
De multe ori arta e un sanator în care se vindecă rănile pe cari ni le-a dat viata... r
O lumină nouă, o lumină târzie răsărită în sufletul meu chinuit de-atâtea îndoieli ş. pustiit de-atâtea vifore.. Cum ai ma, putut-o aprinde tu, ca să ardă, ca să doară, asa cum o simt eu acum în singurătatea asta plină de toate amintirile tale' Cum?
Cand stau şt judec, nu găsesc altă justificare - decât iluzia nebună care m-a obsedat totdeauna că pe lume sunt si alte temei.. S1 că pe tine te-am socotit din ceata lor... Biata inimă îşi acordă pururea acest privilegiu, ideea de-a bate pentru o
fiinţă excepţională... Câtă dreptate avea Eminescu — „Lumea cum este e şi ca dânsa suntem noi"... „Sunteţi voi", trebuia să încheie poetul...
Arta c un duhovnic implacabil. Oricât am cerca să-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevărul întreg. Oricât ne-am da silinţa — nu izbutim să ducem minciuni în templu... Ele rămân la poartă şi noi trecem pragul cu sufletul dezgolit... De aceea operele noasrre sunr singurele biografii adevărate...
Da, ai dreptate, draga mea. Dincolo de hotarul puterilor omeneşti e imperiul fatalităţii, şi de-acolo porneşte alvia sorţii noastre. înţeleg bine groaza ta de femeie cu care aştepţi porunca suverană a destinului. Ai s-o urmezi. Bine. Un lucru, însă, gândeşte-te. Fereşte-te de banalitate. Nu uita că dacă va fi să te îneci — cel puţin nu te îneca într-un lighean cu apă — azvârle-te în ocean...
Sufletele care nu-şi spovedesc tainele niciodată... sunt ca odăile cu ferestrele închise care nu se aerisesc.
Dacă mi-ar pune mâna pe umăr un zeu capricios şi m-ar întreba care din lucrurile neînsufleţite aş dori să prindă viaţă
•sa
vorbe
>ească si să-mi destăinuiască misterul lor - eu t-as zice:
11c
fă să
>a vorbească perina dragii mele
Dragostea creşte în raport direct cu numărul chilometrilor ce fac doi îndrăgostiţi ca să se întâlnească.
1102
OCTAVIAN GOGA
MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
1103
O aşteptările... aşteptările... Peşteră întunecată în care bănuielile îşi dau întâlnire şi vin să ne strângă de gât...
O săptămână de singurătate şi părăsire. Am simţit cum îmi preludează eternitatea...
Cum stau la mal şi se uitau departe — înaintaţi pe ultima stâncă - deodată i-a năpădit refluxul şi când au privit înapoi -erau împrejmuiţi de apă... Voia, se vede, oceanul, să-i fure pământului... Avea atâta şi atâta dreptate...
Şi cum stau aşa la marginea mării, simt un îndemn să mă duc tot înainte - tot mai departe... lată-mă pe cea din urmă stâncă... Mă opresc şi mă simt mai senin, mai uşor...
Ceriul deparre mi se pare mai limpede, marea mai albastră... De ce înseninarea asta? Nu cumva pentru că am pierdut contactul cu pământul, mărturia implacabilă a atâtor amărăciuni de care n-as mai vrea să-mi aduc aminte...
Despărţirile pentru îndrăgostiţi nu sunt decât gările în care aşreaptă proximul tren...
In pragul plecării, sufletul meu plin de fiorii revederii viitoare - se aseamănă cu Lazăr din Scrip>rură, în clipele când, întins în sicriu, aşteaptă mâna lui Crist să-l învie din motţi...
Păstrează oare natura ceva din sufletul nostru? Un colţ de pământ care a fost mărturia fericirii sau nenorocului care nc-a ajuns - ţine el încătuşată pe veci taina de care s-a împărtăşit? Oare târziu cândva, — peste sute de ani, un trecător pribeag — rătăcind pe malul oceanului — pe pământul care a văzut dragostea noastră - n-are să rresară de-un fior nedesluşit şi dacă îi va flutura pe buze un zâmbet de fericire - nu va fi acesr zâmbet o proiecţiune postumă a îmbrăţoşerilor noastre?
Nu-i nimic mai greu de purtat ca o fericire nespovedită.
Nu cunosc un mai puternic legământ între două suflete pe pământ - ca taina aceluiaşi păcat...
Păcate mari: distanţe mari.
Suntem tributarii morţii... Fiecare ceas, fiecare clipă ne cere o fârâmitură de viaţă. Aşa ne topim pe nesimţite... Soarele cu apusul lui dc purpură e roşit din sângele nostru...
NOTE ŞI COMENTARII
I. POEZII
POEZII (1905)
(p. 5) RUGĂCIUNE
Semnară Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 17, 1 septembrie 1905, p. 327, fiind reprodusă, cu o singură modificare, în volumul Poezii (1905):
v. 31, în revistă: „Ci jalea unei lumi, stăpâne";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Ci jalea unei lumi, părinte". în ediţia din 1924 poezia suferă unele modificări: v. 8,   în revistă şi ediţia 1905: „Stăpâne, — orânduie-mi cărarea";
în ediţia 1924; „Părinte, — orânduie-mi cărarea", v. 16, în revistă şi ediţia 1905; „Stăpâne, văzul meu îndreaptă";
în ediţia 1924: „Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă", v. 19, în revistă şi ediţia 1905: „Sădeşte-n btaţul meu, stăpâne";
în ediţia 1924: „Sădeşte-n braţul meu de-a pururi". v. 28, în revistă şi ediţia 1905: „Invaţă-mă, stăpâne,-^ plânge";
în ediţia 1924: „învaţă-măpe mine-z plânge". Despre această poezie, care este, de fapt, o vibrantă artă poetică realistă şi militantă, Garabet Ibrăileanu spunea, în „Viaţa românească", nr. 4-5, 1 916, p. 167: „E cea mai frumoasă rugăciune pe care au scris-o vreodată poeţii noştri".
Bătrânul losif Vulcan, comentând în articolul Evenimentul literar, din „Familia", an. XLI, nr. 42, 16/20 octombrie 1905, p. 501, volumul Poezii de O. Goga, scria: „Toţi cititorii vor zice: «După Coşbuc, iarăşi un poet ardelean». Da, Goga este un poet ardelean. Liber de înrâurirea altui poet, de Eminescu sau de Coşbuc, el se afirmă ca un talent original, inspirat numai de sufletul poporului. Lira lui cântă viaţa acestuia şi nu se ocupă de sentimente individuale. De acestea se fereşte şi adresează lui D-zeu rugăciunea: «Alungă patimile mele»".
Iar Ioan Petrovici, în articolul Bardul de la Răşinari, „Familia", 5-7/1943, p. 5-6, scria: „Goga nu a conceput oficiul poeziei ca un loc de refugiu pentru deziluziile vieţii. Poezia pentru dânsul era un instrument de acţiune, o trâmbiţă de raliere. De aici o statornică depăşire a individualului, o preferinţă a temelor colective, a suferinţelor obşteşti, aşa de
1108
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1109
frumos exprimată în următoarea strofă gigantică, «Alunga patimile mele» etc. Glasul lui Goga a fost craterul prin care a izbucnit în afară pojarul din măruntaiele mulţimii, făcând-o să se mire singură de flacăra ce închidea într-însa şi sa înţeleagă datoria de a păşi vitejeşte la faptă".
Printre traducătorii cei mai de seamă ai versurilor lui O. Goga cităm pe Elena Văcărescu, Franyo Zoităn, Szemler Perene. Poezia Rugăciune a fost tradusă în limba maghiară dc Kibc'di Sandor, Cluj, 1938, împreună cu alte y) de poezii:
FOHASZ Tevelygek, a szemem elborult, Testemen az ut vett erot, Eroticnul hullok Ic, Uram, A Te ragyogasod elott. Utamon szakadckok nyîlnak, Vak kodot oh fel a tâvoi, Terdemen kereslek Tegedet: Aryâm osvenyemre gyamolj!
Vagyakkal haboros keblernet Erzem, szaz kisertes âssa, S amibol lelkem szomjat olt, Zavart kot bensom forrasa. Tepje! ki vilăguk ârjabol, Bolcs kezed tam'tva intsen, S kik vegilil maradtak, en Uram, Szemem csak rajuk tekintsen.
Oldd megelmemnek szentsegedet, A Ier. varăzsos titkait, Karomnak add drok szerclmed S izmos gyiilolet gyilkait. Adjad eneked s vilâgodat, Szereto letnek szep hiret Es făradt pîllamnak add meg, add A nydri napfeny mcleget.
Uzzed el minden szenvedelyem,
Kialtâsuk orokre szegd,
S minden szi'veknek fâjdalmah
Megsiratni ajkamra tedd.
Nem enyem, ki csupan martalek
Vagyok rossz, mostoha sorson,
De egy vilag gyâsza az, Atydm, Hogy konnyemen si'rva sfrjon.
Megannyi vâgynak nincsen îrja: Kcserviik, ki'njuk add nekem, Add az orkânt is, melyben ordit S nyog szazados, rab gyotrelem. - Reg nyognek a megafazottak, Vâlluk tehertol gornyedez... Feleîmetes fele)muk ejet Szallasd ala Te szivemhez.
Eelkembe iiltesd be viharod,
Erezzem dulo ozonet,
S fiogy minden keserv a borzongo
Hiîrokon hogyan omlik szet;
S hogy keklo villamok zomancan
Mikepen gyullad, eg ege
Es forrîk ossze zengo hangja:
Szcnvedesiînk nagy eneke.
(p. 7) PLUGARII
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 1, 1 ianuarie 1905, p. 10, număr consacrat pictorului Nicolae Grigorescu, şi a fosr reprodusă, cu câteva modificări, în volumul Poezii (1905).
v. 35, în revistă: „Stăpânul maşter vi loveşte";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Stăpânul vitreg vă loveşte".
v. 42, în revistă: „In pacea sărilor de toamnă";
în ediţiile 1905 şi 1924: „In pacea serilor de toamnă".
In ediţia din 1924, poezia suferă unele modificări.
v. 4,   în revistă şi ediţia 1905: „Nădejdii mele de mai bine"; în ediţia
1924: „Nădejdii noastre de mai bine".
v. 9, în revistă şi ediţia 1905: „Cu mila-i nesfârşită, ceriul"; în ediţia 1924: „Cu mila-i nesfârşiră, cerut'.
v. 13, în revistă şi ediţia 1905: „Şi v-a dat suflet să tresară";
în ediţia 1924: „El v-a dat suflet să tresară", v. 30, în revistă şi ediţia 1905: „Doar bunul ceriului părinte";
în ediţia 1924: „Doar bunul cerului părinte", v. 36, în revistă şi ediţia 1905: „Dar ceriul bine-vă-cuvântă";
în ediţia 1924: „G;Wce™/bine-vă-cuvântă". v. 37, în revistă şi ediţia 1905: „Şi dacă-n schimbul panii voastre";
în ediţia 1924; „Dar dacă in schimbul panii voastre".
1110
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1111
v. 48, în revistă şi ediţia 1905: „In bordeiaşul vost'dc paie"; în ediţia 1924: „In bietulbordeiaş de paie".
v. 51, în revistă si ediţia 1905: „Sfinţiţi cu lacrimi si sudoare";
în ediţia 1924: „Sfinţiţi cu roua sujerinţii". v. 56, în revistă şi ediţia 1905: „Noroul nost'al tuturora";
în ediţia 1924: „Norocul nostru, - al tuturora". Când a scris poezia, Goga se alia student la Betlin şi a trimis-o la cererea redacţiei pentru a însoţi reproducerile dm pânzele lui Grigorescu, inspirate dm viaţa ţărănimii.
O traducere în limba rusă a acestei poezii a apărut în „Revista română", nr. 4/1967, semnata de I. Gurovoi.
(p. 10) NOI
Semnată Nic. Otavă (anagrama lui Octavian), a apărut în „Luceafărul", an. III, 2, 15 ianuarie 1904, p. 51, reprodusă în volumul Poezii (1905), cu modificări:
v. 21, în tevistă: „Sidn ceriul nostru-nduioşat";
în ediţia 1905: „Sub ceriul nostru-nduioşat". v. 24, în revistă: ,,.Ş7 ochii tuturora";
în ediţiile 1905 şi 1924: „In ochii tuturora". In ediţia din 1924 poezia suferă unele modificări: v. 21, în ediţia 1905: „Sub ceriul nostru-nduioşat";
în ediţia 1924: „Sub cerul nostru-nduioşat". v. 27, în revistă şi ediţia 1905: „Căci toua de pe trandafiri";
în ediţia 1924: „Doar roua de pe trandafiri", v. 32, în revistă şi ediţia 1905: „Şi Oltul nost'bătrânul";
în ediţia 1924: „Şi Oltul, biet, bătrânul", v. 37, în revistă şi ediţia 1905: „Din vremi bătrâne, de demult";
în ediţia 1924: „Din vremi uitate, de demult". Poezia, scrisă cu o destinaţie mărunt ocazională, a depăşit repede intenţia directă a poetului, devenind un cântec îndrăgit.
în Mărturisirile literare făcute de Goga în 1932, poetul spunea: „Poezia Noi, cate a devenit aşa de cunoscută, a fost setisă pentru revista „Luceafărul", la început, în primul număr pe care i-1 adresam reginei Carmen Sylva... şi pentru ca să-i arătăm cine suntem noi, nenorociţii care veneam cu această revistă, am scris poezia Noi şi i-am trimis-o la Castelul Peleş".
Cititorii văzuseră tâlcul ei mult mai adânc, învestind-o cu un mare credit colectiv. Dacă poetul dorea iniţial, în chip subiectiv, doar să atragă atenţia reginei asupra celor năpăstuiţi de la revista „Luceafărul", talentul
său a spus în poezie mult mai mult, dându-ne una din cele mai sociale poezii ale lui Goga.
Observaţii subtile la această poezie face Ovidiu Papadima în Naturalism şi idealism in poezia lui O. Goga, „Familia", nr. 5-7/1943, p. 104-105:
„Din nişte versuri ce nu căutau să fie decât o carte de vizită a unui grup de tineri din Budapesta care voiau să atragă atenţia lumii asupra durerilor din satul lor ardelenesc apăsat de un jug străin, neamul acesta a făcut o poezie a întregului său suflet şi a păstrat-o ca atare chiar în anii când inexistenţa oricărei stăpâniri străine la noi părea că-i anulează însăşi raţiunea ei dc a fi. Dacă cercetăm mai de aproape destinul acestei poezii, el se va lămuri mult pe sine însuşi. Cercetătorul care va auzi vorbind despre ea, oameni cu totul nepteveniţi, va constata cu surpriză că mai niciodată nu i se zice Noi, ci La noi. Nu e numai influenţa primelor cuvinte ale poeziei, care se repetă apoi la începutul atâtor versuri din ea. Acest minuscul la adăugat în titlu de fiecare anonim reprezintă o întteagă atitudine faţă de această poezie, atitudine aproape total diferită de cea dc la început şi de moment a poetului. Acest la înseamnă hotărât o distanţă faţă de lumea poeziei acesteia. O distanţare tot atât de mică pe cât de minuscul e cuvântul, dar tot aşa de hotărâtă ca şi accentul care cade de la început, prin însăşi aşezarea lui, pe micul cuvânt. Cântăreţul anonim nu sc mai identifică total cu lumea poeziei — nu mai e noi; în acelaşi timp se mai simte încă tare legat de ea; la noi [...]. Im noi astfel a încetat de a mai fi cartea de vizită categorică a unor tineri ardeleni de dinaintea războiului mondial (primul - «.«.) şi a devenit artă populară, simbol impersonal al unui sentiment comunitar de desprindere fizică de lumea noastră rurală şi de nostalgică şi dureroasă permanenţă a legăturii sufleteşti cu ea".
„Ţara pe cate o înfăţişează această poezie - scrie G. Călinescu în a sa monumentală Istorie a literaturii române..., Bucuteşti, 1941, p. 540, are un vădit aer hermetic. E un Purgatoriu în cate se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putere nerevelabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale. De ce cresc aici numai fluturi şi câmpii sunt de inutilă mătase? De ce tot norodul cântă cotai? De ce apele au grai? De ce bocesc toţi ca într-un apocalips? Pentru ce această tutburătoate ceremonie? Mişcarea poeziei este dantescă şi jalea a rămas pură, desfăcută de conţinutul politic".
Renumitul romanist francez Mărio Roques, într-o conferinţă ţinută în 1934 la Universitatea din Oxford despre lirica românească, consideră poezia Noi, numită de el greşit La noi, esenţială penttu definirea lui Goga si traduce în limba franceză câteva sttofe:
1112
NOTE Şl COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1113
Jji noi, iată ce stăpâneşte poezia lui Goga, iată ce constituie şi motivul uneia din poeziile sale cele mai cunoscute, din care traduc câteva strofe, cu un accent în acelaşi timp popular şi dureros:
CHEZNOUS
I
Chez nous, il y a de vertes lorets de sapins
Et de champs tont de soie;
Chez nous, îl y a tant de papillons
Et tant de dcuil â la matson.
I.es rossi'gnols d'autres pays
Viennent ecouter nos complaintes.
Chez nous, il y a chansons et fleurs
Et des larmeţ, heaucoup, beaucoup.
II
Chez nous, Ies femmes en pleu ram Chargent îenrs fuseaux de la gucnouîlfee Et pleurent en s'embrassam; Et Ie pere et le fils de meme. Sous notre ciel apitoye La ronde est moins ardente Car nos chansons pleurent Dans Ies yeux de tous.
III
Nous avons un reve inaccompli, Fils de notre sourTrance, Du deuil qu'ils en ont cu sont morts Nos grands-parents et nos parents... Des temps passes, de tant de temps, Gemissant de nos lourdes peînes, Norre beau reve inaccompJi Nous, nous Tarrosons de nos larmes." (Mărio Roques, Poezia românească de azi, traducere de Gheorghina Ghibănescu, Editura Eibrărîei Socec et Co. SA. Bucureşti, p. 23)
„Cadrul acestei poezii - scrie Vasile Netea în articolul Octavian Goga, în „Familia", 5-7/1943, p. 84 - sensul, cuvintele, ritmul, imaginile, accentele clocotesc cutremurător, cumplit, împotriva oprimării naţionale. «Avem un vis neîmplinit.» Deşertăciunea acestui vis, lacrimile acestea încrâncenate sunt izvorul poeziei lui Octavian Goga. Conştiinţa lor constituie elementul dinamic al poeziei sale şi tot ele vor constitui şi axa etică
a aprigului ziarist, a marelui luptăLor naţional..." Poezia a fose pusă pe note de A. Peteanu.
A fost tradusă în limba germană de Reinhold Scheibler în revista „Făt-Frumos", an. XII, nr. 9—12, Cernăuţi, septembrie-deeembrie 1937, p. 205-206:
BF.l UNS (la noi) Bei uns gîbt's griinen Tannenwald Und Auen, wie von Seiden; Bei uns gibt's hume Falterpracht Und Hăuser vollcr Leiden. Die Nachtigall aus fremden Land Eauscbt unsrem Doinaspiele; Bei uns gîbt's Blumen und Gesang Und Trănen vjele, vicle...
Am Himmelsbogen heisser brennt
Bei uns die alte Sonne,
Seitdem sie nicht mehr aut dem Hang
Erstrahit zu unsrer Wonne...
Bei uns erzăhlt's von Eeid und Weh
In tiefer Waldesnische,
Und Eeiden fuhrt dor Muresch mit,
Es flihren's die dtei Krische.
Bei uns die Weiber weinend stehn, Wenn sie am Rocken spinncn; Es weint der Vater und der Sohn, Versenkt in schmerzlich Sinnen. !n unsrem milden Himmelsstrich Klingt sanfter unser Reigen, Wenn unsre Eîeder wehmutsvoll Uns in die Augen steigen,
Die Falter scheuer sich zum Flug
In blaue Weite dehnen;
Der Tau, der auf den Rosen blitzt,
Das sind ja unsere Trănen.
Der Wald, dem wir verbiudcrt sind.
Er regt des Mantels Falte
Und sagt, aub Trănen sei gemischt
Numele german al Oltului.
1114
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1115
Wir hegen unerfiillten Traum Als Sorgenkind am Herzen; Vor Leid ura ihn zur Grabesruh Ging Alm undAhn mit Schmerzen... Aus lăngstvergessnen Zeiten klingt Der Sehnsucht dumpfcs Stohnen: Den leeren Wahn des Zukunftstraums Benctzen wir mit Trănen.
(p. 12) OLTUL
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 4, 15 februarie 1904, p. 91-92; reprodusă în Poezii (\905), cu modificări:
v. 47 în revistă: „Strângând securi a subsuoară";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Strângând săcuri a subţioară".
Despre geneza acesrei poezii Goga scrie în Fragmente autobiografice (volumul Discursuri, p. 25-26): „Poezia Oltul s-a născut la Budapesta şi vă pot spune, ca un element de curiozitate literară, că am scris-o înainte de a vedea Oltul. Am înjghebat-o având în faţă Dunărea şi în spate mişcarea haotică a unei capitale care voia să mă stranguleze. Subt stăpânirea acestui sentiment de protestare, în faţa apei care se ducea la vale, au răsărit strofele mele. Mai târziu, peste câţiva ani, după ce am trecut în Regat, am ajuns pe la Călimăneşti, într-o zi de iarnă, unde mă dusesem să stau o lună, pentru că pregăteam atunci cartea Ne cheamă pământul: atunci am văzut Oltul de aproape, pentru întâia oară, şi am stat lângă el o lună de zile. îmi aduc aminte de căsuţa de la Căciulata, unde stăteam adesea pe malul Oltului. Era iarnă, Oltul, îngheţat; trosnea gheaţa când se umflau apele ca nişte încheieturi care nu s-au întins de mult. Mă uitam spre drumul de la Cozia şi, de departe, [ie fondul alb de zăpadă, se desemna silueta unui popă sau călugăr care venea domol călare, ţăcănind în buestrul calului. In iama aceea am simţit câ e un trecut românesc care mai vorbeşte prin poveştile lui şi că sunt realmente în faţa tainei dc familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie silabă cu silabă, atunci vă pot spune că mi s-a părut că am înţeles-o mai bine şi că simţeam că vine de foarte departe".
Se pare că o sursă de inspiraţie pentru realizarea acestei poezii este şi cântecul popular cules de Pompiliu Popa din Veneţia (de lângă Făgăraş) şi publicat mai târziu în „Luceafărul", an. VIII, nr. 20, 15 octombrie 1909, p. 463, cu următoarea notă a redacţiei: „D-l Popa afirmă că aceste versuri le-a auzit de la Ion Stoica, zis şi Man din Veneţia (Făgăraş). Versurile au şi melodie. Ele sunt interesante, dacă există într-adevăr în popor,
întrucât au o asemănare surprinzătoare cu ideea din strofa ultimă a poeziei Oltul du d-l Goga". Iată textul cântecului:
Oltule, râu tulburat, Ce vii aşa-nspăimântat Şi cu sânge-amestecat, Şi aduci mereu butuci Şi căpestre de cai murgi? Iar pe malurile tale E atâra dor si jale. Oltule, Oltuţule, De ţi-oi mura apele, Să râmâie pietrele, Să pot trece muntele, Să pot trece deal cu deal Că sunt străin în Ardeal, Să pot trece pe uscat, Câ sunt tare-nstreinat. Şi să pot rrece munţii, Câ m-or mâncat streinii. Oltule, mută-ţi matca, Că-s străin în ţara mea.
Strânge-ţi toate apele Şi toate izvoarele, Să trecem hotarele în ţara cu noi vecină, Că suntem în cea străină, Să trecem la cei vecini, Că suntem între streini.
Nu e deloc exclusă posibilitatea influenţei unei asemenea poezii populare asupra lui Goga, ţinând seama de adânca înrâurire folclorică asupra sufletului poetului. „Dacă aş căuta să hotărăsc printr-un fel de analiză, uitându-mă foarte adânc în mine, de unde purced legăturile mele indestructibile cu viaţa populară, aş ajunge până acolo, la acele clipe ale serilor de vară când, împreună cu părinţii mei, acel preot de ţară, cu mama mea şi cu fraţii mei, toată familia, ne cufundam în marele suflet al ţăranului nostru", spune Goga în Mărturisiri autobiografice (voi. Discursuri, p. 12-13), precizând în alt pasaj: „Legătura sufletească cu ei (cu ţăranii - n.n) fiind luată, începea acel fluid să circule între noi, începeau cânreceie, şi eu mă înrorceam de la aceste întreprinderi încărcat de muzică şi povestiri,
1116
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1117
venind de la aceste incursiuni cinegetice cu prada mea, care desigur că era substratul sufletesc al operelor mele".
Este evidentă o anume înrudire cu poezia lui Carducci Alte fonti del Clitumno, publicată în voi. Odi barbare (1878), cartea I:
Ancor dnl monte» che di foschi ondeggia frassini al vento mortnoranti e lunge per î'aure odora fresco di silvestri salvie e di timi,
scendon nel vespero umido, o Clitumno, a te Ie greggi: a te l'umbro fanciullo la rilut.tante pecora ne l'onda immerge, mentre
ver' lui dai seno de la madre adusta, che scalza siede al casolare e cânta, una poppante volgesi e dai viso tondo sorride:
pensoso il padre, di caprine pelli l'anche rawoko come i fauni antichi, regge il dipinto plaustro e Ia forza de' bei giovenchi,
de' bei giovenchi dai quadrato petto, erte su' 1 capo le lunate corna, doici ne glî ocehi, nivei, che il mite Virgilio amava.
Oscure intanto fu mano le nubi su lApennino: grande, austera, verde da le montagne digradanti in cerehio l'Umbria guarda.
Salve, Umbria verde, e tu del puro fonte nume Clitumno! Sento in cuor 1'aritica patria e aleggiarmi su Paccesa fronte g'itali iddii.
Chi l'ombre îndusse del piangente salcio su' rivi sacri? ti rapisca il veato de VApennino, o molie pianta, amore, d'umilî tem pi!
Qui pugni a' verni e arcane istorie frema co'l palpitante maggio iliee nera a cuî d'allegra giovinezza il tronco l'edcra veste;
qui fol ti a torno l'emergente nume stieno giganţi vigîli, i cipressi; e tu fra l'ombre, tu fatali cânta cârmi, o Clitumno.
0 testimone di tre imperi, dinne come il grave umbro ne' duelli atroce cesse a l'astato velite e la forte Etruria erebbe:
di' come sovra le congtunte viile dai superato Cîmino a gran passi calo Gradivo poi, piantando i segni fieri di Roma.
Ma tu placavi, indigete comune italo nume, i vincitoriaivinti, e, quando tono Jl punico furore da'l Trasimeno,
per gli antri tuoi săli grîdo, e la torta
10 ripercosse buccina da i monti;
- O tu che pasci i buoi presso Mevania caliginosa,
e tu che i proni colii ari a la sponda del Nar sinistra, e tu che i boschi abbatti sovra Spoleto verdi o ne la marzia Todi fai nozze,
lascia il bue grasso tra le canne, lascia
11 torel fulvo a mezzo solco, lascia ne l'inelinata quercia il cuneo, lascia la sposa a Para;
e corri, corri, corri! con la seu re corri e co'dardi, eon la clava e Tasta! corri! minaccia gl'itali penaţi Annibal diro. -
Deh come rise d'alma luce il sole
per questa chiostra di bei monti, quando
urlanti vide e ruinând in fuga
Palta Spoleto
1 Mauri immani e i numidi cavalli
con mischia oscena, e, sovra loro, nembi di ferro, flutti d'olio ardente, e i canti de la vittoria!
1118
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1119
Tiuto ora tace. Ncl sereno gorgo la terme miro sal lente vena: trema, e d'un lieve pullular Io specchio segna de l'acquc.
Ridc sepolta a l'imo una foresta breve, e rameggia îmmobile; i! diaspro par ehe si mîschi in flessuosi amori con l'ametisia.
E di zării ro i fior paiono, ed banno de i'adamantc rigido i riflessi, e splc-ndon hcddi e chiamano a i silenzi del verde fondo.
A pie de i monti e de le queree a l'ombra co' fauni, o Italia, h de' moi cârmi il fonte. Visscr le ninfe, vissero: e un divino talamo e questo.
Emergean lunghe ne' fluenţi veli naiadi azzure, e per la cheta sera chiamavan alto le sorelle brune da le montagne,
e danze sotto l'imminente luna guidavan, liete ricantando in coro di Gîano eterno e quanto amor lo vinse di Camesena.
Egli dai cielo, autoctona virago
elîa: fu letto l'Apennin fu mante:
velaro i nembi îl grande amplesso e nacque
l'itala gen te.
Tutto ora tace, e vedovo Clitumno, tutto: de' vaghi tuoi delubri un solo t'avanza, e dentro pretestato nume tu non vi siedi.
Non piu perfusi del tuo faime sacro menano i tori, vitrime orgogliose, uofei romani a i lempli aviti: Roma piu non trîonfa.
Piu non trîonfa, poi che un galileo di rosse chiome il Campidoglio ascese, gittolle in braccio una sua croce, e disse - Portala, e servi. -
Fuggir le ninfe a piangere ne'flumi occulte e dentro i cortici materni od ululando dileguaron come nuvole a i monti,
quando una strana compagnia, fra i bianchi templi spogliatî e i colonnati infranti, piocede lenta, in nerî sacchi awolta, litania ndo,
e sovra i campi del lavoro umano sonanti e i clivi memori d'irnpero fcce deserto. et il deserto disse regn o di Dîo
Strappar le turbe a i santi aratri a i veccbi padri aspctumi, a le fiorcnti mogli; ovunque ii divo sol benedicea, maledicenti.
Maledicenti a î'opre de la vita e dc Tamorc, ei deliraro atroci congiugnimenti di dolor con Dio su rupi e in grotte: discesero ebri di dissolvimemo a le cittadi, e in ridde paurose al crocefisso supplicarouo, empi, d'essere abietti.
Salve, o serena de l'Ilisso in riva, o intera e dritta a i lidi almi del Tebro anima umana! i foschi di passaro, risorgi e regna.
E tu, pia madre di giovcnchi învitti a franger glebe e rintegrar maggesi e d'annitrenti in guerra aspri polledri halia madre,
madre di biade e vi ti e leggi eterne cd inclite arti a raddolcir la vita, salve! a te i canti del'antica lode io rinnovelJo.
Plaudono i monti al cârme e i boschi e l'aqque de l'Umbria verde: in faccîa a noi fumando ed anelando nu ove industrie in corsa fischia il vapore.
1120
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1121
Versurile lui Carducci au fost traduse de Tudor George în voi. Scrieri alese, E.P.L., Bucureşti, 1964, p. 139-145, Im Izvoarele Clitumnuhti.
Poezia lui Goga a fost tradusă în limba italiană de Paolo Soldaţi. O reproducem după revista „Familia", an. LXXVIII, seria IV, nr. 5-7, mai-august, septembrie 1943, p. 140-142:
OLT
II iibro del tempo, riceo di scienza, Non dice il momento pio
Che affratello per sempre il tuo dolore col nosrro
E la nostra gioia con la tua...
Glorificară sia la mattina
Che vide compiersî le nostre nozze,
Antico Olt! - Con labbra asetare
Noi bacciamo la tua onda canuta.
Nella tua liquida cittadella
Dorrnono tuttc Ie nostre canzoni
E ferve la celata amarezza
Dai sognî che non si awerarono. Tu componi in arcobaleni
II tesoro delle nostre lacrime
E la piti care sabbia tu porţi
I ,â dove scorre il Danubio azzuro.
Al tuo seno vengono, al tramonto,
Timide, le fanciulle vergini,
E la mattina vengono le spose
Col grembîule raccolto alia cîntura.
E vengono pastori col cappuceio bianco,
Narrando sullo zufolo il toro struggimento,
E quante canzoni e lacrime
Non porta fonda che va...
Viatore afflitto da molti pensieri Non ti rassegni a lascîarci, Abbracciando la nostra piana Ti volgi apresso a riguardare. Cosi lento vai per tua natura, Poiche reca, la tua onda pensosa, Il dolore di un popolo, che attende Da lungo tempo una festa legittima. Anticamente, in tempî pili eroici, Abehc tu, padre, foşti guerriero,
Quando perfid/ signori giuravan sulla spada
D'infrangere la nostra sânta legge:
Tu, fratello ai noştri pianti
E alia nostra rivolta fratello,
Urlavi ai cieli il tormento
Della tua collcra e del tuo terrore.
Come trasoiivano impietrati,
Nei loco giochi d'ambio,
Esereiti dagli el mi di rame
E sauri dalie cavezze dorate,
Quando al tuo grido paterno
Aceorrevano dalie selve ai prati
Sotobraecio recando Ie scuri
I figU della splendida Cosinzeana.
Pestato nella polvere il rame si frantumava,
Le voci del bosco eran grida guerriere,
E tu, fratello, grande maestro,
Trionfante rompevi gli argini
E imporporandoti in faccia
Scorrevi per valii profondc,
Incurvando caparbio
Ea tua superba cervice di onde.
Glorioşi framentî di storia,
Da lungo tempo vi abbiamo obliati...
Oggi anehe tu sempri esausto di forze,
E'Imperatore ti ha messo in catene.
Come la tua onde schiava, gemiamo
Anche noi, tuoi buoni compagni:
Ma se tutti dovremo soceombere
Vendicaci tu, Olt!
Versa, feroce, un diluvio d'aequa
Sulla distesa dei campi d'oro:
Sparisca la zolla che porta
Eo straniato nostro tesoro:
La polvere dei noştri corpi
Cacciala fuori della nostre sepolture,
E raccogli tuttc le uie acque
Per andarcene in un' altra terra!
Poezia Oltul a fost tradusă în limba maghiară de Kibedi Sandor în volumul Octavian Goga, Koltemenyek, apărut la Cluj în 1938:
1122
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1123
AZOLT
A tudăs konyve nem mutat râ Amaz ir gal mas os idore, Mely oromiînket s banatunkat Testverre tette rnîndorokrc... Dicsoseg erje azt a reggek, Mely egybekelesiink papja volt: Szoke vized' cgo ajakkal Megcsokoljuk ma - oreg Olt!
Dalaink mind ott aiszanak most A te hullamzc5 varosodban, l2s mcgsemmisult dlmainknak Forro gyasza is rejtvc ott van. Te szdvod szinlo szivărvannyă Kdnnyeînk minden draga kincset, S te viszed el a kek Dunaba Az aranyero hantot înnet.
Alkonyidon tehozzad indul Eeienken a szuzck serege, S reggelcnkem oviikbe tiizott Kotennyel a menyecskek szere — Majd pâsztorok, feher gubasan, Vagyukat szolatva furulyăn -S meg mennyi sok dalt es konnyeket Hordoz vized, futo hullămân.
Gondokkal terhclt vandor utas Mily nchezen is hagysz el minket, Gyakorta nezel ide vissza, Mig atoleled mezeinket. Csendesen, halkan flit folyâsod, Elisz' melyiilt gond iii habod felctt: Egy nep fajdalma, mely szdzadok Ota var egy igaz iinnepet.
Lelekkel teltbb reg idokbcn Ven apo, te is szălltal hadra, Mikor letonii szent hitiinket Alnok urak eskiidtek kardra. Te a keserviink vere voi tal, Testvere lâzadt kebelii nknek S a nagyoknak, az eroseknek Haragvon tartad duhodet meg.
Hogy riadtak fel dobbenettel
A rezes sisaku seregek,
S a ficankolo sârgăk fejen
Az- arany kotofek mint remeg,
Mikor dorgo atyai szodra
Honuk alatt fejszet szon'tva
Ozonlott a tiinderlegenyek
Hos csapatja ala a si'kra,
A sisakrezek porba hulltak,
S az erdo gyozon felkiâhott,
Mi'g te, baratunk, nagy varăzslo,
Ujjongva torted ât a gâtot,
S kipirult arccal, lângra gyultan
A mely volgycket âltal vâgtad,
Gorbcsztve nehol akaratos
Eenseggel biiszke bullam-vallad.
- Nagy idok dicso erossege,
£vcidet mar el tem et te in...
Az Uralkodo lancra fvizott —
Ma gyonge vagy mâr, tehetetlen.
Jo târsaid, mi îs csak nyogunk.
Mint hullamod, si'rjuk eronket,
S hogyha mindnyâjan elvesznenk:
Te, az Olt, majd bosszulj meg minket!
Ontsed el pogăny âradattal
Ai aranyhimcs ronasagot,
Vesszen a rog, mely hord idegcn
Kezekre birt român vilâgot:
Tiirjad fenekig s felkotorjad,
Hol foid porâba tort a testiink,
S omlaszd ra vized minden ârjât,
- Hogy mas hazâba koltozkodjiink!
O traducere în limba franceză a apărut în „Revue roumaine' . 4/1967, semnată de Mircea E. Balaban: L'OLT
La sagace ehronique des temps ne nous devoile pas l'instant beni ou dans la joie et dans la peine nous fumes fraterneilement unis.
1124
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1125
A jamais lotie soit le matin ou notre union fut celebree mon vieri Oh! Pieux, pleins de ferveur nous baisons tes ondes venerees. Toutes nos plus belles chansons dorment dans ta citadclle d'eau retranchee oii bouillonnc la douleur amerc de nos reves ardents, effondres. Toi seul, sais tresser des arcs-en-ciel du tresor des larmes de nos ycux, tu cliarries le sabie precieux jusqu'au lit du beau Danube bleu. Dans ton sein plongenr au crepuscule Ies jeunes frUes timides et pures et le matin vicnnent Ies fenimes mureş retroussant leurs jupes â la ceinture. I,es pâtres aussi, aux capuchons blancs, dans leurs pipeaux cbantant leur peine, et combien de larmes et de chants Ies ondes qui s'ecoulent ne traînent'. Voyageur assailli de pensees c'est â regret quc tu nous quittes, car etreignant dans tes bras nos champs tu regardes eu ardere Ies sites. Tes ondes s'ecoulent lentes et graves, car depuis des siecles elles traînent la douleur d'un peuple qui artend que le jusuce brise ses chaînes. Dans la grandeur des temps, naguere vieillard, ru fus un hors la lot, lorsque des voi'vodes felons jurerenr d'aneantir nos saintes lois. De notre rebellion aussi frcre, toi, frere de nos complaintes, nos plcurs, jusqu'aux cieux tu hurlais ta douleur dans ton cpouvantable fureur. Vaillantes armees aux casques de cuivrc, preux chevaliers qui allaient l'amble sur leurs alezans aux renes dor,
sondam tressaillenr, fremissent et tremblenr
car, entendant ton appel de pere,
devaîent Ies montagnes en couram,
armes de cognees, dans Ies clairieres,
Ies gars de la Bellc au Bois Dormant.
Kcrabouilles dans la boue gisaient
Ies cuivres, la joie, comme une fanfare
eclatait dans le bois, et toi, frcre,
victoricux. tu broyais Ies remparts,
et gonfle, cramoisi par Ic sang,
affluant dans Ies vallees profondes,
tu pliais opiniâtrement
ta majestueuse encolure d'ondes.
Glotieux vesuges du passe revoiues, enterrees toutes vos heures! Impuissant tu ^arais toi aussi, enchaîne desormais par l'empereur. Comme tes ondes opprimces, nous geignons nous res viettx contpagnons affliges, mais, si nous devons tous, tous perir, c'est toi, vieil Olt, qui doit nous venger!
Deverse un barbare deluge d'eau
pour noyer nos belles recoltes d'or
er detruire certe tcrrc ou l'etranger
recele notre plus cher tresor.
Tu vas fouiller nos depouilles sacrees
gisant dans le sol dc la patrie,
er rassemblant tes flots, transporter
nos penates dans un autre pays.
Oltul2 fost una din acele poezii ale lui Goga care, prin marea lor forţă artistică, l-au obligat şi pe Titu Maiorescu să-şi schimbe unele din principiile sale estetice, scriind în Critice, voi. III, p. 300: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi sttălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei întru apărarea patrimoniului naţional".
Poezia i-a făcut lui Caragiale o impresie excepţională, lată cum e descris acest moment petrecut în restaurantul „Gambrmus" din Rucurcsu
1126
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1127
în cartea lui O.C. Tăslăuanu, O. Goga (Amintiri), p. 170—171: „Ia o masă din fund juca şah Ion Gorun cu George Coşbuc, iar Caragiale chibiţa. Pe canapea, lângă Gorun, era un volum nou de poezii, cu foile netăiare, adus de Nerva Hodoş, care se aşezase şi el să chibiţeze. Nenea Iancu s-a chiorât de câteva ori la volum, pe urmă l-a luat în mână, descbizându-1 aşa, la întâmplare. A cetit câteva strofe. Şi-a dres ochelarii, s-a uitat Ia coperta volumului; autorul, un nume necunoscut. A tăiat câteva foi şi, cu vădită curiozitate, a cetit o poezie întreagă. A deschis volumul în altă parte şi a dat peste Oltul. Când l-a terminat, a mormăit: «Mă, al dracului!» A oprit pe jucători şi i-a silit să asculte poezia întreagă. «Da' cinc-i ăsta, bre?» întrebă maestrul Caragiale. «Un poet de ia noi din Ardeal», îl lămuri Gorun. «Mă, da' ştii că are talent!» «Ia să-1 luăm de la început», şi Caragiale a cetit cu glas tare poezie după poezie, aşa cum numai el ştia să cetească, subliniind frumuseţile şi comentând fiecare bucată. Se făcuse miezul nopţii când maestrul a închis volumul, entuziasmat de noul «ucenic al strunei». «Să bem câte o halbă în sănătatea Iui», propuse badea George. «Să bem, că-i vrednic», întăriră ceilalţi. Şi cei trei maeştri ai scrisului, împreună cu instruitul şi scăpărătorul Nerva Hodoş, au întârziat până în zorii zilei, reluând lectura volumului şi cântărind fiecare strofă. A fost cea mai strălucită consacrare a poetului Goga, pe care o povestea cu mult haz maestrul Caragiale, aducâitdti-şi aminte de «chiulul» pe care i l-a tras Goga la Berlin recomandându-se «arhitect»."
Izabela Sadoveanu-Evan remarca, în studiul Octavian Goga din volumul Impresii literare, Editura „Minerva", Bucureşti, 1908, p. 223: „Greşala împotriva artei şi-a formei ei neperitoare", „îmbinări de însuşiri ce nu se potrivesc prin firea lor, cum sunt, de pildă, versurile din Oltul:
Cum tresăreau încremenite
In jocurile lor buestre...
ori:
I,a sânul tău vin în amurguri, Sfioase, fetele fecioare..." Autoarea consideră însă că nici nu băgăm de seamă asemenea scăpări, deoarece suntem puternic dominaţi de lirismul autentic dm context.
(p. 15) CASA NOASTRĂ
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 14-15, 1 august 1903, p. 230-231, şi a fost reprodusă cu următoarele modificări în volumul Poezii (1905):
v. 19, în revistă: „Poveştile-nşirate seara';
în ediţia 1905: „Poveştile-nşirate sara".
v. 23, în revistă: „Din vraja ce le-a mai rămas";
în ediţia 1905: „De vraja ce le-a mai rămas", v. 39, în revistă: „Zi «Tatăl nostru» seara, dragă";
în ediţia 1905: „Zi «Tatăl nostru» sara, dragă", v. 43, în revistă: „Cum m-au lăsat la-nvăîături";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Oraşul înnegrit de fumuri". v. 44, în revistă: „Cu toate planşetele mele";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Şi toate planşetele mele", în ediţia din 1924 suferă modificări:
v. 17, în revistă şi ediţia 1905: „Cum dorm acum neputincioase";
în ediţia 1924: „Cum dorm acum de mult pierdute". v. 18, în revistă şi ediţia 1905: Subt vreascurile stinse-a vetrii";
în ediţia 1924: „Sub vreascurile srinse-a vetrii". v. 19, în ediţia 1905: „Poveştile-nşirate rara";
în ediţia 1924: „Poveştile-nşirate seara". v. 23, în ediţia 1905: „De vraja ce le-a mai rămas";
în ediţia 1924: „De vraja care-o mai păstrară". v. 35, în revistă şi ediţia 1905: „O văd pe mama-n colţul şurii";
în ediţia 1924: „&wfmama-n colţul şurii", v. 39, in ediţia 1905: „Zi «Tatăl nostru» sara, dragă";
în ediţia 1924: „Zi «Tatăl nostru» seara, dragă", v. 49, în revistă şi ediţia 1905: „Şi câtor cântece Ia joc";
în ediţia 1924: „Şi câtor strigături la joc", v. 52, în revistă şt ediţia 1905: „Lui Alisandm Machidon";
în ediţia 1924: „Lui Alexandru Machidon". v. 62, în revistă şi ediţia 1905: „Pe varul vost' scobit de ploaie";
în ediţia 1 924: „Pe varul alb, scobit de ploaie". Poezia a fost scrisă la Răşinari în timpul vacanţei de vară a anului 1903 şi trimisă la Budapesta.
De remarcat în versurile 51-52 faptul că, la fel ca şi la alţi scriitori români, Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrcscu, M. Kogălniceanu, loan Slavici ş.a., romanul popular Alexandria inrră în fondul cel mai vechi de cultură al poetului: „De câte ori am spus povestea lui Alexandru Machidon..." Despre influenţa acestui roman în formarea scriitorilor din Transilvania vorbeşte loan Slavici în cartea sa Lumea prin care am trena, pomenind de un „bunic adoptiv din partea tatei, un cărbunar rămas din timpul lui Bonaparte", cu părul împletit şi prins în pieptâne, cu pălăria largă, pantofi cu cataramă mare şi băţ lung, cu mânerul de argint, bunic care i-a pus în mâini Apostolului Alexandria.
1128
NOTE Şl COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1129
Referiri la romanele populare Alexandria şi Esopia se întâlnesc si în alte poezii ale lui Goga, de unde se vede influenţa ce au exercitat-o asupra sa în anii copilăriei.
Poezia a fost tradusă în limba maghiară de Kibecii Sandor şi publicată în Octavian Goga, Kbltemenyek, Cluj, 1938:
A MIHÂZVNK Harem halodo, sarjas szilvafa Rezgeti esencvesz lombjait, Hrgyukrc maroknyi sarjuszdlat A szdmyalo szello kedve vitt. Szcrte az udvar, biirokkel benott, S zabtuvis ver ott sok gyokcret... - Mi iett a hazbol, Miklos szomszed, Ebbol a hazbol, nezd, mi leu!... A sârgult falakrot rctcgekhen Omladoz a mesz, a vakolat S az egykor eros tolgy dcszkâja is Korhad măr a ve'n kiiszob alatt; S a zsindclytcton a napsugar ha Magânak itt-ott utat keres, Lâthat szapora pokhâlokat S gyaszin nagyhamar vege lcsz. Ime, măr regen pihen a rozse Hamva alatt a tuzhely-roston A mesek raja, mit hosszii estek Soran szolt sogor s komaasszony; Hogy rcszkct fm a hidegvett hamu, A hoit szenen mi felelem eg,~ A varazst orzi, mely az osi Mesekbol rajta lobog meg...
A mestergerendân, ime Idssad, A juhnyajak rovâsos jele; A vesetek keskeny, mely sora Reânk oly szomorun tekint le. Elragad clmem a mult idon Ez î'râs magasztos mezejeu, - Mintha teged lâtnalak, apâm, A regi napok vig kuszoben.
£s mintha ostor pattogna itt, S a beres szokott nogatâsa,
- A csur szogen anyâni az cteh Mod ian rakja be a subaba,.. Majd enyhe banat tal ajkamon S szoke hajamon csdkkal illet: „Estere mondd a Miaţyânkot,
S tanulj kedves, forgasd a konyvet!"'...
Es iassan egyre, rendre-rendre Minden egyeb is jo elombe: Pcketc fiistos vărosfalak S a szemem minden jajos konnye.
- S Idtom: az ido haladtâval Hogyan nottcm es okosodtam, Mfg eszrcvetlen arra keltem,
A faiu mar i'gy szolît: - Uram... Mennyi sok dncos kurjantasba Vegyultem gyongc gyermekhangon, S Nagy Nândorrol a mese boven O hdnyszor oinlott az ajkamon... Mint egy elhangzott edes enek, Eîtunt a szep gyerm ki eden -S a szerelem, mit ket nydron at Ereztem egy paplany szemeben...
Az idok iramos arjaban Mennyi sok szep dai messzi ment, Az idok iramos arjaban Mennyi sok szep dai elpîhent... Megcsokolom az osi hazat Eso-mosta, mâllado faldn...
Miklos szomszed, inged ujjaval
Mert torlod szemed... vagy sfrsz talan?.
(p. 18) APOSTOLUL
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. IR, nr. 9-11, 15 iunie 1904, p. 208, şi e reprodusă în volumul Poezii (1905), cu modificări:
v. 26, în revistă: „Drept grăitorului părinte";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Cuvântătorului părinte", v. 27, în revistă: „Ş-atâta dor s-aprinde-n inimi";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Şi-atâta dor aprind în inimi", v. 38, in revistă: „Căci dc prin văi purcede vântul";
în ediţiile 1905 si 1924: „Iar dc prin văi purcede vântul".
1130
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1131
v. 42, în revistă: „Pogoară razele de lună";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Coboară razele de lună". In ediţia din 1924 poezia suportă alte modificări: v. 17, în revistă şi ediţia 1905: „întreg norodul ia aminte";
în ediţia 1924: „întregpoporul ia aminte", v. 18, în revistă şi ediţia 1905: „5/'-ascultă jalnica poveste";
în ediţia 1924: „Asculta jalnica poveste", v. 31, în revistă şi ediţia 1905: „Din el va răsări norocul";
în ediţia 1924: „Din ei va lumina norocul", v. 35, în revistă şi ediţia 1905: „Şi gemet înfioară firea";
in ediţia 1924: „Şi gemăt înfioară firea", v. 39, în revistă şi ediţia 1905: „Prin largul multelor văzduhuri";
în ediţia 1924: „Prin largul albelor văzduhuri", v. 40, în revistă şi ediţia 1905: „Să ducă ceriului cuvântul";
în ediţia 1924: „Să ducă cerului cuvântul"; v. 43. în revistă şi ediţia 1905: „Şipe argintul căruntetei";
în ediţia 1924: „Pe-argintulfrunţii lui boltite". v. 46, în revistă şi ediţia 1905: „Cu harul ceriimHor ţie";
în ediţia 1924: „Cu harul cerurilor ţie". E lesne de înţeles că modelul acestui „apostol" l-a constituit lungul şir de preoţi care se înscrie în ascendenţa poetului, urcând până dincolo de veacul al XVIII-lea. Se poate stabili în acest sens arborele genealogic al poetului: protopopul Coman Bârsan, hirotonit în Ţara Românească (1740), care a trăit peste 100 dc ani. Fiul său, Sava Bârsan Popovici (1768-1808), care se mai numea şi protopopul „cel bătrân", a avut doi copii, ambii preoţi: Sava „cel tânăr" şi Dan Popovici. Din Sava „cel tânăr" se naşte preotul Dan (1788-1876), apoi fiul acestuia, preot şi cărturar cu vază, Sava Popovoci-Barcianu (1814-1879), autor didactic şi scriitor. Din preotul Dan Popovici (al doilea băiat al bătrânului Sava Bârsan Popovici) coboară două fete, Opreana şi Stanca (căsătorită cu Dan Bratu). Din Dan Bratu s-a născut Ion Bratu (1819-1878), preot, bunicul după mamă al Ini Octavian Goga. însuşi tatăl poetului, losif Goga (1851-24.X1I. 1905), a fost preot.
A fost tradusă în limba maghiară dc Kibedi Sandor şi publicată în Octavian Goga, Koltemenyek, Cluj, 1938.
(P- 2°) DASCĂLUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 15-16, 15 august 1905, p. 306, şi a fost reprodusă cu modificări în volumul Poezii (1905):
v. 29, în revistă: „Dar sufletul şi azi îşi are cuibul";
în ediţiile 1905 si 1924: „Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul", v. 30, în revistă: „Acolo sus, în satul de sub munte";
în ediţia 1905: „Acolo sus, în satul de subt munte", v. 33, în revistă: „Bucoavna ta, sub pravul de pe grindă";
în ediţia 1905: „Bucoavna ta, subt pravul de pe grindă", în ediţia din 1924 poezia prezintă noi modificări: v. 4,   în revistă şi ediţia 1905: „în ochiul tău mai licăreşte-o rază";
în ediţia 1924: „Pefruntea ta mai licăreşte-o rază", v.       13, în revistă şi ediţia 1905: „Cu lin' răsar atâtea nestemate";
în ediţia 1924: „Cu tine-aduci atâtea nestemate", v. 30, in ediţia 1905: „Acolo sus, în satul de subt munte";
în ediţia 1924: „Acolo sus, în satul de sub munte", v. 33, în ediţia 1905: „Bucoavna ta, subt pravul de pe grindă";
în ediţia 1924: „Bucoavna ta, subt pragul de pe grindă", v. 37, în revistă şi ediţia 1905: „Pierdut ascult cântarea ta la strană";
în ediţia 1924: „Pierdut ascult troparul tău din strană". Poezia venea să completeze galeria figurilor din monografia satului pe care tindea s-o realizeze poetul în primul său volum. „.. .Primul volum, pe care eu, dintr-un sentiment explicabil de modestie, l-am intitulat Poezii, pe când trebuia să poarte tidul Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului şi le-am făcut să defileze înaintea mea" (O. Goga, Mărturisiri autobiografice, voi. Discursuri, p. 23).
E posibil ca prototipul „dascălului" să fie învăţătorul Frăţilă din Răşinari.
(p. 22) DĂSCĂLIŢA
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 7, 1 aprilie 1904, p. 151, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905).
Faţă de revistă şi ediţia din 1905, în ediţia din 1924 întâlnim unele modificări:
v. 26, în revistă şi ediţia 1905: „Feciorii lor în slujba la-mpăratul";
în ediţia 1924: „Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul". v. 33, în revistă şi ediţia 1905: „Şi mângâind copiii altor mame";
în ediţia 1924: „...Aşagrijindcopiii altor mame", v. 35, în revistă şi ediţia 1905: „Iar căpătâiul somnului tău maşter";
în ediţia 1924: „Iar căpătâiul somnului tău vitreg". v. 36, în revistă şi ediţia 1905: „De-un vis deşert zadarnic se-nfioară";
în ediţia 1924: „De-un vis deşert zadarnic se-nfioară". v. 46, în revistă şi ediţia 1905: „La sânul tău s-a pogorât să moară";
în ediţia 1924: „La sânul tău s-a coborâta moară".
1132
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1133
Poezia aceasta a izvorât din durerea pricinuită poetului de moartea surorii sale Victoria (15 septembrie 1884 - 3 martie 1904), care a fost învăţătoare şi s-a stins de tuberculoză.
Admiraţia pentru munca surorii se asocia, fireşte, şi cu stima pentru mama sa, Aurelia, ea însăşi învăţătoare, de la cate poetul învăţase primele slove.
(p. 24) BĂTRÂNI
Semnată Octavian, a apărut în „Luceafărul", an. I, nr. 11,1 decembrie 1902, p. 171, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), cu modificări".
v. 13, în revistă: „Avcare-dî azi şi dumneata":
în ediţia 1905: „/W^r-ai azi şi dumneata". In revistă poezia are (a sfârşit o strofă în plus faţă dc volum:
„O cucuvaie trăgănat
Să vaieră pe şută,
Cc-o Pi făcând feciorul vost',
Câ-i dus la-nvăţătură>"
în ediţia 1924 au intervenit următoarele modificări faţă de ediţia din 1905:
v. 5,   în revistă şi ediţia 1905: „Doar nici eu nu mai rătăceam";
în ediţia 1924: „Atunci cu nu mai rătăceam", v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Că tnă-nsuram când isprăveam";
în ediţia 1924: „M-aş ji-nstirat când isprăveam", v. II, în revistă şi ediţia 1905: „Doar casă-aveam in tând cu toţi";
în ediţia 1924: „Mi-arji azi casa-n rând cu toţi", v. 13, în ediţia 1905: ^Avere-ai azi fi dumneata*;
în ediţia 1924: „Câţi ai avea tizi dumneata", v. 15, în revistă şi ediţia 1905: „Aveai cui spune hi poveşti";
în ediţia 1924: „Le-ai spune spuză de poveşti". Dan Smântânescu, în volumul său Octavian Goga, Poezii, 1973, în note (p. 179), menţionează că poezia, în original, avea şapte strofe, fiind omisă strofa a cincea după ordinea iniţială:
„Şi parc-o văd - s-ar bucura L)e-o noră biata mama, Sâ-i dee sfaturi şi s-o certe Când nu va lua sama". Poezia s-a răspândit sub formă de cântec, purtând un titlu care e împrumutat versului de început {„De ce m-aţi dus de lângă voi").
Şi în această poezie, ca şi în Noi, Goga tindea să exprime un sentiment comunitat. „Singurătăţii dureroase a părinţilor părăsiţi — observă Ovidiu Papadima în articolul Naturalism şi idealism in poezia lui Octavian Goga, „Familia", nr. 5-7/1943, p. 105-106 - poetul le-o opune pe a sa, nu ca o mustrare, cum s-ar părea, ci ca o scuză sfioasă tare, cu toată violenţa întrebării iniţiale: de ce? Titlul poeziei — Bătrâni - spune iarăşi ceva ce pare că ar contrazice această întrebare de început: pate a anunţa mai mult un portret decât o dezbatere. Şi strofa ultimă—«Aşa vă treceţi bieţi bătrâni» — arată că în adevăr aşa e. Toate întrebările din poezie, toată drama din ea nu sunt atât ale poetului, cât ale bătrânilor de acasă. Poetul şi le simte ca ale lui, le ia cu totul asupra sa, dar îţi dai seama că ele vin dc mai în adânc, ca ele răsună în el numai. în liniştea impersonală de gravură în aramă a strofei finale citeşti lămurit întreaga soartă de mai înainte şi dc inai târziu a poeziei. Voită poate ca un potttet obiectiv a! suferinţei bătrânilor părinţi dm sat, poezia a tins totuşi, prin forţa dramei ce o închide, să devină o dezbatere patetică a destinului fiului pierdut. Şi poezia a încremenit aşa ca o cumpănă între două lumi. Să urmărim şi cum a primit-o neamul, întâi de toate a dispărut titlul. Pe iubitorul ei anonim nu-1 mai interesează drama din sat, ci tristeţea lui interioară. Nu numai din comoditate, ci în primul rând din necesitatea acestei deplasări de accente, de la drama celor rămaşi la sate la zbuciumul celor plecaţi la oraş, titlul a fost uitat şi în locul Iui a rămas să denumească poezia versul întâi: De ce m-aţi dus de lângă voi. Şi chiar în acest vers se întâmplă o schi mbarc, ce ar părea la început pur şi simplu ridicolă. Majoritatea îl cântă. «De ce m-aţi dus de lângă /w». Faceţi verificarea punând să vi sc spună acest vers şi ascultând atent. Comunitatea naţională simplifică totul în sensul problemelor ce-i sunt ei esenţiale. Cântând regretul de a h plecat de lângă boi, comunitatea naţională îşi cântă păterea de rău de a se fi depărtat de viaţa obiectivă a satului, de munca lui, de ritmul lui — şi nu o nostalgie simplă de părinţi.
Şi acesta a fost şi ţelul către care tindea încordată toată fiinţa poetică a lui Octavian Goga."
Poezia a fost tradusă în limba germană la Berlm de Konrad Richrer, în anul 1939:
DIE AI .TEN
Warum habc ihr mich jung verbamu, mich fortzugehn gezwungen? Wic gem hătt' ich den Pflug geftifirt, die Sep.se gern geschwungen!
1134
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1135
Ich wăre nicht herumgeirrt allein auf fernen Wegen und konnte cucr Alter jetzt auf eignem Grunde pflegen. Aus Kaisers Diensten heimgekehrt, bătt' ich cin Weîb genommen; wic. andre hătt' ich Haus und Herd und war' im Dorf willkommen. Du, Vater, hăttcst Enkcl jetzt, die dich als Ahn verehrten, erzăhhest ihncn Mărchcn fromm, dîc sic das Gruseln lehrten.
Nun, arme Eltern, seid ihr alt, harrt im Gehet aufs Ende, und Mutter weint ins Stundenbuch und Vaier in die Hande.
(p. 25) REÎNTORS
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 19, 1 octombrie 1903, p. 302, şi a fost reprodusă cu modificări în volumul Poezii (1905): v. 15, în revistă: „Şi-n Olt să oglindeau, din geam";
în ediţia 1905 şi 1924: „Şi-n Olt se oglindeau, din geam", v. 35, în revistă: „O, rogu-te să-mi spui din frunză";
în ediţia 1905 şi 1924: „Azi, rogu-te să-mi spui din frunză", înainte de ultima strofă, în revistă mai erau următoarele versuri: „Primeşte-! tu-n împărăţie Pribeagul ostenit de luptă, Neputincios mă-ntorc acuma Cu inima şi haina ruptă... Îngenuncheat îţi cer iertare, O, iartă-mă şi tu, şi Oltul!... Amar şi-a ispăşit păcatul Eeciorul lui losif preotul." v. 57, în revistă: „O. lasă-ţi freamătul să-mi pară";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară", în ediţia din 1924 întâlnim modificări faţă de ediţia din 1905: v. 9,   în revistă si ediţia 1 905: „Stăpâne codru, erai bătrân";
în ediţia 1924: „Părinte-al meu, din vremi de mult", v. 17, în revistă şi ediţia 1905: „Bătrâne crai, când mi-am luat"; în ediţia 1924: „Cândmi-am luat într-un amurg".
v. 30, în revistă şi ediţia 1905: „La zarea ceriului albastră";
în ediţia 192.4: „La zarea cerului albastră", v. 33, în revistă şi ediţia 1905: „...Şi m-am întors, bătrâne crai";
în ediţia 1924: „Şi m-am întors, stăpâne-almeu". v. 41, în ediţia 1905: „Bătrâne cim\ A fost demult";
în ediţia 1924: „Cinstite crai! A fost demult". Poezia aceasta inaugurează ciclul dc poezii in care se cântă sentimentul dezrădăcinării, una din temele caracteristice pentru poezia semânătoristâ.
(p. 30) DORINŢA
Semnată Octavian, a apărut în „Luceafărul", an. I, nr. 6, 15 seprem--brie 1902, p. 95, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), cu modificări:
v. 5,   în revistă: „Să ne-aşezăm în satul nost'";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Să ne-aşezăm în sal Li noi". v. 17, în revistă: „Că sunt din neam împărătesc";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Că sîntdm neam împărătesc", v. 18, în revistă: „Din ţară depărtată";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Din vxA-ndepărtată". v. 19, în revistă: „Că doară şi pământul ăst";
în ediţia 1905: „Că doar pământul ăst întreg". v. 32, în revistă: „Că Dumnezeu să-1 ierte";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Un Dumnezeu să-1 ierte", în ediţia din 1924 survin următoarele modificări faţă de ediţia din 1905:
v. 13, în revistă şi ediţia 1905: „Şi să trăim acolo-n munţi";
în ediţia 1924: „Acolo să trăim în munţi". v. 15, în revistă şi ediţia 1905: „Eu sara să-mi adun sătenii";
în ediţia 1924: „Sătenii seara să-i adun". v. 19, în ediţia 1905: „Că doar pământul ăst întreg";
în ediţia 1924: „Că tot pământul rotogol". v. 23, in revistă şi ediţia 1905: „Un mare crai împărătesc";
în ediţia 1924: „Un tânăr crai coborâtor". v. 24, în revistă şi ediţia 1905: „De legea româneasca";
în ediţia 1924: „Din legea românească", v. 25, în revistă şi ediţia 1905: „Copiii noştri tu să-i înveţi";
în ediţia 1924: „Copiii noştri săi înveţi", v. 26, în revistă şi ediţia 1905: „Credeul... Născătoarea";
în ediţia 1924: „Tu: Crezul... Născătoarea", v. 33, în revistă şi ediţia 1905: „Şi popii nost'din întâmplare";
în ediţia 1924: „for popii nostru-ntâmplător".
1136
NOTE Şl COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1137
Poezia e semnificativă pentru concepţiile poetului din jurul vârstei de 20 de ani, când, sub influenţa filosofiei rousseauiste, era mereu chinuit de gândul de a se reîntoarce în sat, în sânul naturii, unde credea el că omul îşi poare păstra sufletul nealterat. Ideea aceasta o exprimă Goga şi în poemul în proză în sânul nalurei, semnat Octavian şi publicat în „Familia", an. XXXV, nr. 8 din 21 ianuarie - 5 februarie 1899, p. 88, în care înalţă un elogiu simplităţii naturii, fireşte şi sub influenţa ideologiei semănătoriste, spunând: „Nu-n zarva de negustori a oraşelor, nici după cortina zugrăvită cu îngeri goi şi sarbezi se desfăşoară viaţa adevărata, ci-n sânul dezvelit al naturei". Vezi strofa a patra.
In lucrarea Octavian Goga (Amintiri), colaboratorul său O.C. Tâslăuanu scrie în legătură cu această stare a poetului: „Goga îmi spunea că numai viaţa de la ţară e sănătoasă, că se va însura cu o ţărancă voinică şi frumoasă, ca să aibă copii rumeni şi dolofani, pe care nu-i va învăţa decât să citească şi să-şi iscălească numele. Pentru realizarea acestui plan vroia să se facă învăţător de sat" (p. 17).
Atari preocupări sufleteşti îşi găsesc expresia artistică în poezii ca Dorinţa, Bătrâni etc. Octavian Goga precizează în Fragmente autobiografice, volumul Discursuri, p. 24—25, că a scris această poezie sub influenţa lui Eminescu, dar ca o reacţie împotriva pesimismului schopenhauerian pe care-l propaga „Junimea": „De aceea mi-am zis câ e timpul să dispară din literatura noastră această atmosferă şi să intervie un curent de gândire care, în cugetul românesc, să producă o revoluţie creatoare. Din această concepţie s-au înfiripat poeziile mele.
în Dorinţa se vede influenţa lui Eminescu din «Vino-n codru la izvorul care tremură pe prunci», dar o influenţă manifestată prin contradicţie. Dc asemenea, Vlahtiţă are o poezie asemănătoare şi O. Carp. Poezia mea Dorinţa era o poezie burgheză." Asimilarea unei mari experienţe poetice naţionale, ca şi universale, relevă capacitatea poetului de a cristaliza giuvaerul proaspăt, fără nici o amprentă străină care să-i întunece raza.
„De la poezia populară la Eminescu, fenomenul poate fi urmărit pe toată întinderea ariei lirice a poetului răşinârcan, dar e nevoie, pentru separarea clemenţelor chimice, de o analiză avertizată, de structură: prezenţa eminesciană, spre pildă, potrivit expresiei lui G. Călinescu, e «astfel acoperită încât abia se bagă de seamă». Lava fierbinte ţâşneşte din adâncuri, acoperă întinse suprafeţe, topeşte rocile de dedesubt şi le duce cu sine, într-un torent de energii însoţit de o ploaie de scântei superbe. Spectacolul acestui lirism vulcanic era atât de nou în peisajul epocii, încât nimeni, atunci, nu se gândea să-i analizeze compoziţia, şi numai răcirea treptată a torentului, ogoirca Iui şi stingerea dureroasă din ultimele creaţii
aveau să permită zelului istoricului literar stabilirea de filiaţii, identificarea de motive, de structuri şi «obsesii-, prozodice. Concluzia ce se degajă este totuşi că lirica lui Goga nu făcea, din asemenea contacte intime, decât să iasă mai limpede, mai pură, mai originală. Experienţele anterioare nu-i serveau decât drept catalizator" (Mircea Zaciu, Durata, „Gazeta literară", an. XIII, nr. 13, 31.III.1966, p. 7).
Prima strofă a acestei poezii a făcut obiectul unei uşoare ironii din partea lui G. Topîrccanu. în volumul Scrisori jiiră adresă:
„Dar d-l Goga? In primul său volum de poezii găsim următoarea
strofă:
Departe-aş vrea de-aici să vii,
în alte Junii senine,
în dimineaţa de Florii
Să mă cunun eu tine... D-l Goga a pierdut din vedere că românul (creştin pravoslavnic) nu face niciodată nuntă în postul mare, necum în pragul Săptămânii Parimilor, când cad totdeauna Floriile, li un vechi obicei al pământului (cf. Vornicul Ureche, în Letopiseţe, I,p. 192, despre loan-voda Cumplitul: «De lege îşi râdea, că în postul mare s-au însurat...»)".
(p. 32)
ZADARNIC
Semnată Octavian, a fost scrisă la Răşinari şi a apărut mai întâi în „Tribuna", an. XIX, nr. 23, 6-19 februarie 1902, p. 89, în forma următoare:
Pribelnicei căi vreau capăt să-i fac,
Primiţi-mâ, rogu-vă, iarăş
Şi glumelor voastre mă faceţi părtaş,
Şi traiului vostru tovarăş...
Viaţa mea veche din nou s-o dezgrop,
începeţi zburdalnica horă,
Surora vieţii ce n-o mai trăiesc, A clipelor moarte suroră.
Aşa închegându-se-n lant
Vântoasele braţe rotunde,
Şi tropotul vostru din greu apăsat
Pământul să stea să-1 scufunde.
Aşa, m-aşteptaţi! Vin şi eu cu voi!
Cămaşa răsfrâng-o de mâneci,
Să-ncepem alaiul, vrăjmaşul alai
De praznicul sfintei dumineci.
1138
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1139
Un pas înainte şi doi înapoi, Ea dreapta, la stânga,-naimc, Un pas.....................
Lăsaţi-mă! Mă duc. Cetesc în ochii voştri ai tuturora: Nu e de rândul cetei noastre Cel ce-a uitat să joace hora. A fost reprodusă apoi în „Luceafărul", an. II, nr. 21, 1 noiembrie 1903, p. 344, sub semnătura /Vie. Otavă, cu modificări structurale faţă de varianta dc mai sus, penttu ca în forma definitivă din volumul Poezii (1905) să mai sufere unele schimbări.
v. 7,   în revistă: „Cârcitonarti te mint şi nu ştiu lăutarii";
în ediţia 1905: „Cârcimarii te mint şi nu ştiu lăutarii", în ediţia din 1924 sunt modificări faţă de cea din 1905: v. 5,   în revistă şi ediţia 1905: „Departe-am fost cw,Jrăiâni, la oraş";
în ediţia 1924: „Departe-am fost eu, copii, în oraş", v. 7,   în ediţia 1905: „Cârcimarii te mint şi nu ştiu lăutarii";
în ediţia 1924: „Cârciumarii te mint şi lăutarii nu ştiu" v. 9,   în ediţia 1905: „De aceea venit-am să văd\nc-o dat"';
în ediţia 1924: „De aceea mă-ntorc să mai joc înc-o dată", v. 26, în revistă şi ediţia 1905: „în ochii voşli, ai tuturora";
în ediţia 1924: „în ochii voştri, ai tuturora", v. 28, în revistă şi ediţia 1905: „Cel ce a uitat să joace hota";
în ediţia 1924: „Cine a uitat să joace hora". Poezia răspunde aceloraşi preocupări ale poetului ca şi Dorinţa şi Bătrâni, în cate se exprimă sentimentul dorului de sat şi al dezrădăcinării şi este caracteristică ideologiei semănătoriste prin invocarea opoziţiei saf-oraş.
(p. 34) DE-O SĂ MOR
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an, II, nr. 4,15 februarie 1903, p. 67, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), fără modificări.
în ediţia din 1924 au survenit unele schimbări faţade ediţia din 1905: v. 5,   în revistă şi ediţia 1905: „Nimeni altul nu mai plângă";
în ediţia 1924: „Nimeni altul nu jelească". v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Să chemaţi pe popa Naie";
în ediţia 1924: „Să-lchemaţi pe popa Naie".
v. 17-18, în revistă şi ediţia 1905:
„Ştiu câ va-ntrisla lot satu/ Lucrul ăst, că lare-i jeime ; în ediţia 1924:
„Are să-nlristeze satul Rostul meu atât de jelnic".
(p. 36) ÎN CODRU
Semnată Octavian Goqă, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 10,15 mai 1905, p. 207, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), fără modificări, în ediţia din 1924 au survenit schimbări: v. 26, în revistă şi ediţia 1905: „Lovind în coastă ta năprasnic";
în ediţia 1924: „Lovind în creasta ta năprasnic", v. 34, în revistă şi ediţia 1905: „Prelinge-şi razele curate"; în ediţia 1924: „Ui jrânge taz.ele curate".
(p. 38) DIMINEAŢA
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 8,15 aprilie 1904, p. 172, şi e reprodusă fără modificări în volumul Poezii (1905). în volumul din 1924 apar următoarele schimbări faţă de ediţia dm 1905:
v. 5,   în revistă şi ediţia 1905: „Luceafărul bolnav din lumea
de-ngheţ";
în ediţia 1924: „Luceafărul bolnav în lumea de-ngheţ". v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Şi dorul in «gemet se-nalţă la cer";
în ediţia 1924: „în geamăt se-nă/ţă durerea la cer". v. 10, în revistă şi ediţia 1905: „Câmpii de îngheţ să-nfioare";
în ediţia 1924: „Câmpii de lumini sâ-nfioare". v. 34, în revistă şi ediţia 1905: „Şi-ascultă durerea cântării";
în ediţia 1924: „S-asculte amarul cântării". v. 40, în revistă şi ediţia 1905: „O rază solie pogoară";
în ediţia 1924: „O rază solie coboară". înrudirea de motive dintre pastelul acesta al iui Goga şi strofa a patra din balada poetului german Gerhart Hauptmann, pe care Goga a tradus-o, este evidentă:
IMNACHTZUG Der Elfe, er spielte die Leier so schon, die Grăslein mussten ihm lauschen, der Mtihlbach im Sturze vemahm's und blieb stehn, vergessend sein eigenes Rauschen. MaiKIume und Rotklee weinecen Tau,
1140 NOTE SI COMENTARII NOTE SI COMENTARII N4l
und wonnige Schauer durchbehren dic Au, und Sânger lauschten im Haine. Sie lauschten und lcrnten von FJfen gar viei und stimmten îhr duftendes Saitenspiel so zaubrisch und rein wie das seine.
(p. 40) PE ÎNSERATE
Semnară Nic. Ouwiu a apărut în „I .uccalătiil", an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1904, p. 18; reprodusă fără modificări în volumul Poezii. (1905). în ediţia din 1924 survine o schimbare:
v. 15, în revistă şi ediţia 1905: ,,-ŞV hodinesc pe iarbă micii"; în ediţia 1 924: „,SV odihnesc pe iarbă mieii".
(p. 41) DE IA NOI
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 12-13, 1 iulie 1904, p. 277; reprodusă cu modificări în volumul Poezii (1905). v.       31-32, în revistă:
„Mărit voievoade, străină-i ţărâna Dc vise si fulgere moarte"; în ediţiile 1905 şi 1924:
„Mărit voievoade, în ţara ia azi Şi vise şi fulgere-s moarte". în ediţia dm 1924 survin unele schimbări faţă de ediţia din 1905: v. 27, în revistă şi ediţia din 1905: „Şi luna, când trece, prelung
se-njîoară";
în ediţia 1924: „Şi luna, când trece, de milă tresare". Poezia aceasta cu o funcţie de generalizare atât de mare a fosr scrisă, ca şi altele, cu o ocazie precisă, destinată concret unui scop anume. In vara anului 1904, în amintirea marelui voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare, de la a cărui moarre se împlineau 400 de ani. se pregătesc, la Putna, mari serbări naţionale. Studenţii români care studiau la Budapesta doresc să participe şi ei, dar oficialităţile maghiare îi împiedică. Studenţii din Bucureşti publică atunci un protest vehement, fără rezultate. Rusu Şirianu, care purtase o aprigă polemică cu JancscS Benedek, îi dă ultima replică, scoţând un deosebit de frumos număr din „Tribuna" (numărul din 2 iulie 1904), închinat Iui Ştefan cel Mare. „Luceafărul" face acelaşi lucru, închinând un număr întreg amintirii marelui voievod (nr. 12-13/1904).
In fruntea acestui număr apare „cea mai frumoasă poemă dm câte s-au scris despre Ştefan cel Mare în literatura noastră: De hi noi. Stau în cumpănă şi mă înrreb dacă nu cumva c şi cea mai izbutită realizare din
întreaga operă a poetului. într-o nespus de armonioasă fuziune se împletesc în această elegie dulcea şi tărăgănata vorbă arhaică, evlavia creştinească şi jelania simplă, ţărănească, a ardeleanului dezmoştenit. Gândul rapsodului, gând de grămătic cucernic, se îndreaptă smerit spre lăcaşul sfânt: «Acolo departe, spre soare-răsare etc.» Un suflu de maiestuoasă şi totuşi atât de intimă sfinţenie adie în aceste strofe, bătute parcă în aur vechi, şi acel vast freamăt de foi din dumbravă e ca un cântec de omagiu pe care însăşi firea îl aduce fiului ei slăvit. Faţă în faţă cu această solemnă atmosferă a amintirii, prezentul izbeşte prin sărăcia lui despoiată. Parcă am auzi un glas de târan obidit: «Măria-ta! Suntem bătuţi de nevoi» (...) Această elegie, ca şi Munţii [...], arată în ce măsură Goga ştie să însufleţească natura, făcând-o părtaşe a gândurilor lui, adică a aspiraţiilor româneşri" (Ion Chinezu, O. Goga, în revista „Gând românesc", nr. 5-12/1938).
(p. 44) CÂNTĂREŢILOR DE LA ORAŞ
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Sămănătorul", an. III, nr. 40, 3 octombrie 1904, p. 629-630; reprodusă în „Luceafărul", an. III, nr. 20, 15 octombrie 1904, p. 34.3 (semnată Octavian Goga) şi a fost introdusă cu următoarele modificări în volumul Poezii'(1905):
v. 5,   în revistă: „E frig la voi... pitică-i strălucirea";
în ediţia 1905: „V, frig la voi şi moartă-i strălucirea".
v. 47, în revistă: „în codrii verzi şi-n câmpuri de mătasă";
în ediţiile 1905 şi 1924: „în codrii verzi şi-n negrele ogoare".
în ediţia din 1924 au survenit următoarele schimbări faţă de cea din 1905:
v. 3,   în revistă şi ediţia 1905: „Voi în deşert cerşiţi pe-a voastră
strună ":
în ediţia 1924: „Voi în zadar cerşiţi acolo-n uml/ră". v. 4,   în revistă si ediţia 1 905: „Din ceriul sfânt o rază să coboare";
în ediţia 1924: „Din cerul sfânt o rază să coboare", v. 5,   în ediţia 1905: „Ii frig la voi şi moartă-i strălucirea";
în ediţia 1924: „E frig la voi şi-i moartă strălucirea", v. 15-16, în revistă şi ediţia 1905:
„Şi să asculte sufletele noastre Mult înţeleaptă fjrii îndrumare";
în ediţia 1924:
„Să pirişăoi iu mintea noastră picuri Din înţeleaptă firii îndrumare", v. 25, în revistă şi ediţia 1905: „Să ne-ntărească cântul şi lumina", în ediţia 1924: „.S^ ne-nfrăţim cu zvonul şi viaţa".
1142
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1143
v. 27, în revistă şi ediţia 1905: „Şi-n pieptul nost's'adăpostim
mândria";
în ediţia 1924: „S-adăpostim în suflete mândria", v. 34, în revistă şi ediţia 1905: „Din curcubeul zărilor albastre";
în ediţia 1924: „Din argintatul tort ai lunii pline". v. 36, în revistă şi ediţia 1905: „Să împletim noi cântecele noastre";
în ediţia 1924: „Să împletim noi cântece senine". v. 37, în revistă şi ediţia 1905: „Şi trăsnetul, ce înfioarâ bolta";
în ediţia 1924: „Iar trăsnetul, ce înfioară bolta", v. 42, în revistă şi ediţia 1905: „Ce-ntuneca cântarea noastră sfântă";
în ediţia 1924: „Ce-ntunecă o melodie sfântă", v. 46, în tevistâ şi ediţia 1905: „Subt strălucirea mândrei bolţi
albastre";
în ediţia 1924: „Sub strălucirea mândrei bolţi albastre", v. 48, în revistă şi ediţia 1905: „A sămănal nădejdea vieţii noastre"; în ediţia 1924: „A semănat nădejdea vieţii noastre".
Poezia a fost excesiv elogiată de critica sămănătoristă pentru că opune sănătatea rurală oraşului decăzut şi îmbolnăvit. Pe baza ei Dan Smântânescu îl consideră pe Goga un poet tipic sămănătorist, în articolul Sămănătorismul lui Octavian Goga („Universul literar", an. XLII, nr. 13, 14 mai 1938, p. 3):
„în creaţi unea sa [Goga] a rămas un incorigibil sămănătorist, adăpân-du-se din lumea rurală şi din cadrul naturii pentru a da expresia atât de bogată şi de colorită stilului său artistic policromie. In SămănătorulGoga n-a colaborat decât cu o smgută poezie: Cântăreţilor de la oraş. Versurile acestea unice, picurate într-o pagină de lumină, sunt ca o mătturisire a sentimentelot poetului faţă de acea adiete de poezie urbanistică, concepută de inspiraţii bolnave, venite de pe aiutea. Mai mult decât atâta, e un imn de slavă al naturei, a minunatei varietăţi de inspiraţie ce se oferă la fiecare colţ, dincolo de oraşe, dincolo de cetăţile cu turnuri de aramă. Oraşul învăluie totul în obscuritate, închide porţile de aur ale sufletultii: «Voi n-aveţi flori, nici cântece, nici fluturi, Căci soarele în ţara voastră moare».
Dimpotrivă, altceva este mulţumirea chemărilor livezilor ce-şi mlădie belşugul în care se primeşte «hirotonirea razelor de soare». Acolo e locul poeţilor [urmează un citat din poezia lui Goga]. Viaţa curată deci, viaţa plină de nesfârşite rezonanţe e viaţa petrecută liber, în mijlocul naturii, la sat, ia ţară, unde nimic din artificialitatea oraşului nu vine să tulbure liniştea şi măreţia în cate Dumnezeu «a semănat nădejdea vieţii noastre». Atât a dat Sămanătorului ditect Octavian Goga, dar în versurile
lui e un întreg ideal de viaţă, un simbol prin care cheamă spre orizonturile largi şi limpezi ale câmpurilor, acele inspiraţii căutate între zidurile cenuşii ale oraşelor."
(p. 46) SARA
Semnată Mc. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 17, 1 septembrie 1904, p. 291. A fost reprodusă cu o modificare în titlu în volumul
/W/(1905).
în revistă: Seara;
în ediţia 1905 şi 1924: Sara.
în ediţia din 1924 au survenit următoarele modificări faţă de cea din 1905:
v. 12, în revistă şi ediţia 1905: „Subt o btazdă de otavă";
in ediţia 1924: „Sub o brazdă de otavă", v. 17, în revistă şi ediţia 1905: „Doarme certul şi pământul"; în ediţia 1924: „Doarme cerul'şi pământul".
(P. 47)
LĂUTARUL
Semnată Octavian Goga, a apătut în „Luceafărul", an. IV, nr. 2, 15 ianuarie 1905, p. 35- A fost teprodusă fără modificări, în volumul
Poezii (1905).
în ediţia din 1924 au survenit schimbaţi:
v. 6,   în revistă şi ediţia 1905: „Argintul visării deşarte";
în ediţia 1924: „Credinţa visării deşarte", v. 11, în revistă şi ediţia 1905: „iVdouă mărgele, ca mirul de limpezi";
în ediţia 1924: „GîWdouă mărgele, ca mirul de limpezi", v. 1 3, în revistă şi ediţia 1905: „.. .Şicântă bătrânul... Cărunta
pleoapă";
în ediţia 1924: „...Ne cântă bătrânul... Cătunta pleoapă" v. 14, în revistă şi ediţia 1905: „In tremur povara-şi frământă";
în ediţia 1924: „O vezi cum povara-şi frământă", v. 15. în revistă şi ediţia 1905: „Şi mâna lui cade... Alutiecâ-i arcul"
în ediţia 1924: „Cum mâna lui cade... l-alunecă arcul", v. 22, în revistă şi ediţia 1905: „Durerea ta sfântă, moşnege";
în ediţia 1924: „Oftarea ta sfântă, moşnege". v. 25, în revistă şi ediţia 1905: „Vot plânge pe plaiuri izvoarele-
noapte";
în ediţia 1924: „Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte".
1144
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1145
v. 28, în revistă şi ediţia 1905: „Şi codrii cu glas vor răspunde";
în ediţia 1924: „for codrii cu glas vor răspunde", v. 29. în revistă şi edjţia 1905: „Şi brazii în zbucium de mijloc s-or
frânge";
în ediţia 1924: „Pe rând vor începe sâ freamăte brazii". v. 34, în revistă şi ediţia 1905: „Al bolţii semn să-ntretaie";
în ediţia 1924: „Văzdubidsenin să-ntretaie". v. 37, în revistă şi ediţia 1905: „Şi vifor năprasnic, cu braţe de flăcări";
în ediţia 1924: „Un vifor năprasnic, cu braţe de flăcări".
(p. 49) A MURIT...
Semnată MV. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 3, 1 februarie 1904, p. 74, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), cu următoarele modificări:
v. 16, în revistă: „Deodiit' scârţâie ţâţâna ostenită de la uşe";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Leneş scârţâie ţâţâna ruginită dc la uşe". v. 21, în revistă: „Nu mai plânge, lele Mură, zice fata lăcrămând"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Nu mai plânge, Alură, leică, zice fata
lăcrămând".
In ediţia din 1924 survin următoarele schimbări: v. 5,   în revistă si ediţia 1905: „L-a legat pe subt bărbie cu năframă
de mătasă";
în ediţia 1924: „L-a legat pe sub bărbie cu năframă de mătasă". v. 8,   în revistă şi ediţia 1905: „5/ pe buzcle-nnegritepus-a Mura un
creiţar";
in ediţia 1924: „forpe buzele-nnegrite apusNecsxz un creiţar". v. 13, în revistă şi ediţia 1905: „Doi cărbuni sfiala-şi scapăt',
adormind subt pirostrii"; în ediţia 1924: „Doi cărbuni sfiala-şi scapăt', adormind sub
pirostrii".
v. 17, în revistă şi ediţia 1905: Jn prag se iveşte jata judelui Zăbun,
cea mare";
în ediţia 1924: „Se iveşte-n prag copila judelui Zăbun, cea mare", v. 23, în revistă şi ediţia 1905: „Ce zodie fără milă... lângă mort, la
căpătâi";
în ediţia 1924: „Ce viaţă fără milă... 1 ,ângâ mort, la căpătâi".
(p. 50 IA GROAPA LUI LAIE
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 1,1 ianuarie 1904, p. 44, cu următorul moto:
„Colo-n sus, tot ntai in sus, Şede Domnu cu Sâmpetru, lumlc Doamne.
(Colindă)"
A fost reprodusă fără moro în volumul Poezii (1905), cu o singură modificare:
v. 33, în revistă: „Ni s-ar stânge atunci năcazul";
în ediţia 1905: „Ni s-ar srânge atunci necazut. în ediţia din 1924 au survenit schimbări: v. 16, în revistă şi ediţia 1905: „Tu să-ţi laşi'domol obrazul";
în ediţia 1924: „Să-ţi apeşi domol obrazul", v. 33, în ediţia 1905: „Ni s-ar slânge-axuna necazul";
în ediţia 1924: „Ni s-ar stinge-ztunci necazul" Despre această poezie Ti tu Maiorcscu scria, în Critice, III, Editura „Socec", 1930, p. 303-304: „Şi aşa de firesc şi de puternic este aici simţământul poetului, încât el înalţă şi nobilează figuri şi expresii care în alre împrejurări s-ar împotrivi la orice încercare dc poezie în limba românească. Un lăutar poate fi poetic de la sine, şi ce simpatie duioasă deşteaptă Barbu Lăutarul, în cântecul lui Alecsandri!
Dar un lăutar ţigan, cu numele Nicolae, în prescurtate Laie - care-ţi aduce aminte de ţigan, de laie — şi încă un lăutar ţigan I ,aie căruia îi lipseşte un ochi, o asemenea figură, cu asemenea însuşiri şi cu asemenea metehne, ar părea imposibilă într-o poezie sentimentală. Şi totuşi, ascultaţi cum ştie să ne povestească autorul."
(p. 53) CÂNTECE, I
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 6, 15 martie 1903, p. 102, şi a fost reprodusă în volumul Poezii' (1905). cu modificări: v. 1,   în revistă: „Sus la cârciumă-n Dealu-Mare";
în ediţia 1905: „Sus la cărcimă-n Dealu Mare", v. 12, în revistă: „De-o Aniţă cârciumăriţă";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Dc-o Aniţă cârcimărită". v. 13, in revistă: „C-o trecut şt postu mare";
în ediţiile 1905 şi 1924: „C-a trecut şi postul mare". v. 15, în revistă: „Şi cârciumaru-i dus la târguri";
în ediţia 1905: „Şi cârcirnaru-i dus la târguri", v. 19, în revistă: „Tu c-un ochi nu vezi, mâi Laie";
1146
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1147
în ediţiile 1905 şi 1924: „Tu c-un ochi nu vezi, ţigane". In ediţia 1924 intervin câteva schimbări: v. 1,   în ediţia 1905: „Sus la cârcimă-n Dealu Mare";
în ediţia 1924: „Sus la cârciumă-n Dealu-Mate". v. 15, în ediţia 1905: ..Şi cărciumaru-i dus la târguri";
în ediţia 1924: „Şi crâşmaru-'i dus la târguri". Tradus în germană de ReinboSd Scheibler în revista „Făt-Frumos" Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 84.
I.1EDER (CÂNTECE) I
In der Schenk' zu Dealu Mare
Halt' ich Sitzung seit drei Tagen;
Seir drei Tagen trink' und hor' ich
Niklas Einaugs Gcige klagcn.
Seit deci Tagen, eh, mein junge!
Schwer das Weh, der Leidcn vielc! Und ich lausche, sic zu lindern, Niklas Einaugs Gcigenspiele. Spiel doch, Niklas, noch ein Liedel Vom gestickten Micderleibchen, Vom dem kleinen Blauaugteufel, Von Anitza, Schenkwins Weibchen. Fastenzeit ist ja vortiber Und mein Acker ist bereitet, Und det Schenkwin fuhr zu Markte... Hei, wie griines Blatt sich brei tet! Spiel doch Niklas von der Blonden Mit dem Wuchse schlank und hoch; Blind auf einem Aug', Zigeuner, Schliessc auch das andre noch!
(p. 54) CÂNTECE, II
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 9, 1 mai 1903, p. 158; a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), cu modificări:
v. 1,   în revistă: „Mâi cărcimare Niculaie";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Măi crăşmare Niculaie".
în ediţia din 1924 apat modificări:
v. 6,   în revistă şi ediţia 1905: „Ţi-i cam acru vinu, vere"; în ediţia 1924: „Băutura-i acră, vere".
v. 15, în revista şi ediţia 1905: „Din lăută două ştie";
în ediţia 1924: „Ştie două din lăută". v. 19, în tevistă şi ediţia 1905: „Când de jele cântă Laie";
în ediţia 1924: „Când de jale cântă Laie", v. 24, in revistă şi ediţia 1905: „Mâi căreiinare Niculaie";
în ediţia 1924: „Măi crâşmare Niculaie". Tradus în germană de Reinhold Scheibler, în tevista Făt-Frumos, Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 84-85:
II
Nlkolaus, du aher Schenke, Sag', was hăltst du so vom Lebcn? Mag dir Gott den Wein erhalten Und dein Gliick, dein Weib daneben. Und wie geht's denn mit dem Handel? Griin und sauer ist's Getrănke, Doch dein Weiblein ist gar tuchtig, -Hols der Teufel, alter Schenke! Trink' auch du mit mir zusammen! Will im Ttunk mein Sehnen kuhlen, Denn mir scheint die Welt ganz anders, Hor' ich Niklas Einaug spielen. Niklas Einaug, - hol's der Henkerl -
Sieht nicht alles, ohne Frage;
Spielt zwei I.ieder auf der Geige;
Eins ist Sehnsucht, eins ist Klage.
Wenn von Sehnsucht spielt der Niklas,
Bebt der Becher in den Hănden.
Wenn von Klage spielt der Niklas,
Fliegt der Becher an die Wănde.
Brand konnt' ich ins Dorflein werfen,
Dass es flammend drin ertrănke...
Blaue Augen: Hol's der Teufel!
Nikolaus, du alter Schenke!
(p. 55) CÂNTECE, III
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 10-11, 1 iunie 1903, p. 188, introdusă în ediţia din 1905, cu o singură modificare:
v. 14, în revistă: „N-ar fi cârcimi atunci deloc";
în ediţia 1905: „N-ar fi craşme-atunci deloc".
1148
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1149
Tradus în germană de Reinhold Schcibler, în revista „Făt-Frumos" Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 85:
III
Trinkt auch lhr, mein frommer Vater! Mag Euch Gott dte Gunst bescheren, Dass lhr konnt im Psaitcr icsen, Dass lhr konnt dem Beeher leeren. Denn ich trinke scit vier Tagcn Mit dcm Schenkwirt - hol's der Gcier! -, Trinke, Vater, wiezu Kana Galiîaas HochzeUsfcier.
- Ei, wie war's auf dieser Erde
- Hort' ich einst den Nachbar streiten ~, Konntc man wie dort zu Kana
Aus dem Wasser Wein bereiten!
- Gar nicbt gut war' das, GevatterS Weim kein Wirtshaus konnt' bcitehen, Nikolaus, der alte Schenke,
Konnte nicht zum jahrmarkt gehen. Keinen Niklas Einaug gab' es,
- Heil'ge seien ihm Rcrater! -Noch Am'tza, Schenkwirts Weiblein! Und mir uns wăr's aus, mein Vater!
(p. 55) CÂNTECE, IV
Semnată Ion Codru, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 6, 1 5 martie 1904, p. 140, cu titlul Cântec şi a fost inclusă în volumul Poezii (1905), fără modificări. în ediţia 1924 intervine o singură modificare:
v. 7,   în revistă şi ediţia 1905: „Mi-au spus vântului oftatul"; în ediţia 1924: „Mi-au //«r vântului oftatul".
(p. 61) CADE-O LACRIMĂ...
Semnată Nic. Otavă, a apărut în revista „Luceafărul", an. III, nr. 5, 1 martie 1904, p. 119, şi a fost reprodusă fără modificări în volumul Poezii (1905). în ediţia din 1924 survin modificări:
v. 7,   în revistă şi ediţia 1905: „Sporindglasul din tilingă"; în ediţia 1924: „Din ungherul unei laviţi".
Strofa a treia din revistă şi ediţia 1905:
„Doi feciori lovesc în grindă
De s-aude pe uliţă;
Aşezat ii domoleşte
Pristăvelul Niculiţă" e înlocuită în ediţia din 1924 cu aceasta:
„Opăreche râde-n umbra
Nucului de la portiţă:
Stă de gât cu-o văduvioară
Pristăvelul Niculiţă". Poezia aceasta, prin ultimele două strofe, a suscitat multe discuţii, lată o mărturie a lui Goga în legătură cu ea într-o însemnare intitulată Sărmana Ida:
„într-un sat de pe Târnave, nu din Polonia, am văzut odată această solitudine a unei fete de evreu, care, în mijlocul veseliei ţăranilor, într-o zi de duminecă, neavând altceva de ispăşit decât vina de a fi copila odiosului Barbă-Puttcdă, cârciumarul din partea locului, a trezit în sufletul meu un sentiment viu de milă şi compătimire. O, e foarte mult de atunci! Eram şi eu abia un copilandru. De la această fragedă vârstă, însă, am putut face deosebirea între ovreiul cinstit, care suferă de pe urma unor condamnabile prejudecăţi, şi acaparatorul scârbos de la taraba unei câteitime sau a unei gazete. Pe fată o chema IcL:. Avea ochii verzi şi părul roşu. Culoarea Iui şi necesitatea rimei mi-au dat comparaţia fatală. Dar numai cetitorul meschin poate vedea aci cacofonia. Cetitorii oneşti şi inteligenţi au văzut simpatia mea pentru cei oropsiţi. Am numeroase scrisori din partea multor evrei care mi-au mulţumit pentru aceste strofe introduse dc-atunci încoace în mai multe antologii evreieşti. Vedeţi deci c-am avut şi unele satisfacţii de pe urma cacofoniilor mele!" („Ţara Noastră", an. IV, nr. 28, 15 iulie 1923, p. 911.)
Pornind de la ultimele sttofe ale acestei poezii, revista „Cuvântul liber", an. I, nr. 8, 15 III 1924, publică, în replică, o poezie semnată p. conf. Proletar. Poezia se cheamă „Fata jidovului, Ida" către O. Goga:
„Ai avut o vorbă bună
Pentru mine, domnu Goga;
Mulţumesc... De-atunci cât sufăr
Ştie numai sinagoga.
(O, de mult, ca o creştină,
Ţi-am iertat cacofonia.)
Barbă-Putredă e bolnav
Şi-i închisă prăvălia.
într-o sară nişte pietre
Au sfărmat în praf fereastra,
1150
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1151
Ştii, pe care se prelinse Lacrima mea... După asta Au intrat în casă mutre -Tineri fără tic mustaţă -L-au lovit în cap pe tata, Mie mi-au scuipat în faţă. Numai rafturi peste, rafturi, Cu săpun, fitil şi perii, Răsturnate stau prin casă... N-am dreptate să ma sperii? Când pe tata, cu batista îl ştergeam la cap de sânge, Auzeam doar vocea-i stinsă: «lda tatei, nu mai plânge!» Răsuna afară zarvă: Ţipăt, huiduieli şi glume... Dar se lămuream răstimpuri Sub fereastra mea un nume. Numele tău... «Să trăiască!» Am simţit atunci o jale Turbure şi fără margini Pentru versul dumitale. Dintr-un colţ de suflet singur Numele ţi-l şterg cu crida Ca pe-un cont de rău datornic Fata jidovului, Ida. Poezia a fost scrisă de M. Sevastos.
(p.63) SINGUR
Semnată Nic Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 24, 15 decembrie 1903, p. 402, şi a fost reprodusă cu modificări în volumul Poezii (1905).
v. 2,   în revrstâ; „îngeam moare-mi busuiocul'1;
în ediţiile 1905 şi 1924: »Moare-n geam azi busuiocul", v. 5,   în revistă: „Şi grădina^ pustie";
în ediţia 1924: „Şi grădina mi-e pustie". Singur este poezia cu care se încheie activitatea poetică a lui Goga din anul 1903.
(p. 65) RUGA MAMEI
(Eragment)
Semnată Octavian, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 16-18, 15 septembrie 1903, p. 291, şi a fost reprodusă cu modificări în volumul 7W/'(1905).
în revistă poezia are următorul moto din volumul lui Vlabuţă, Icoane şterse: „Ce bună, cesjantă eşti tu, măiculiţăT v. 8,   în revistă: „Şi mi-ai văzut năcazul";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Si mi-ai văzut necazul . v. .14, în revistă: „Deci, rogu-mă iar ţie";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Azi, rogu-mă iar ţie", în revistă poezia mai are, în final, următoarele versuri: „Preasfânta mută stă-n icoană, Şi mâna ei nu-i face semn, Preasfânta mută stă-n icoană, Şi nu plâng ochii ei dt lemn... "
(p. 67) ZADARNIC
Semnară Octavian, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 8, 15 aprilie 1903, p. 152; reprodusă cu modificări în volumul Poezii (1905).
v. 1,   în revistă: „Zadarnic plânge vântul şi plâng nucii, bâttânii"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Zadarnic plânge vântul şi nucii plâng,
bătrânii".
v. 3,   în revistă: „Şi plânge mama biata... Zadarnic vre* s-o-nşele"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Şi plânge mama biata... şi cum ar
vtea s-o-nşele".
v.      5-7, în revistă:
„Zadarnic vii cu cartea şi vrei să-mi dai canoane, Zadarnic mă cumineci, părinte Sohnnoane, Zadarnic faci agheasmă şi mâna ta, părinte... în ediţiile 1905 şi 1924:
„La mine vii cu cartea, cu gând să-mi dai canoane, Şi vrei să mă cumineci, părinte Solomoane, Cucernic faci agheasmă, şi mâna ta, părinte... ". v. 9,   în revistă: „Za/lamic irtă învălui încet cu patrafirul";
în ediţiile 1905 si 1924: „Dar în zadar mă-nvălui încet cu
patrafirul".
1152
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE SI COMENTARII
1153
18,
21,
(p. 68) LA STÂNĂ
Semnată Nic. Otavă, a apărut în „Luceafărul", an. II, nr. 16-18, 15 septembrie 1903, p. 268, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905). cu modificări.
v. 11, în revistă: „Nu să prinde-n hora mare";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Nu se prinde-n hora mare", v. 15, în revistă: „Schimbă hora-n cânt deje/f ";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Schimbă hora-n cânt de jale". în revistă: „Să opresc în joc jiciorii"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Se opresc în joc feciorii". în revistă: „Faţa îi arde vâlvătaie"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Faţa-i arde vâlvătaie". Faţă dc ediţia din 1905, în ediţia din 1924 au survenit schimbări: v. 6,   în revista şi ediţia 1905: „Ascult cântec de cimpoaie";
în ediţia 1924: „Cântă cântec de cimpoaie", v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Cum s-au prins să-nvârtă hora";
în ediţia 1924: „Cum încep să-nvârte hora". v. 12, în revisră şi ediţia 1905: „Cântă jelnică cântare"; în ediţia 1924: „Cântă jalnică cântare".
(p. 70) TOAMNA
Semnată Octavian, a apărut în revista „Luceafărul", an. I, nr. 8, 15 octombrie 1902, p. 114, în următoarea formă: „Văl de brumă argintie Smălţuitu-mi-a grădina, Firelor de lămâiţă Li să uscă rădăcina. La apus spre Dcalu-Mare, Norii suri îşi poartă plumbul, în livadă trist îşi sună Frunza veştedă porumbul.
Şi cum de la miazănoapte Vine vântul fără milă, De pe vârful şurii noastre Smulge-n zbor câte-o şindrilă. Şi de goana lui păgână Să-ndoiesc nucii - bătrânii... Plânge-un pui de ciocârlie Sus, pe cumpăna fântânii.
Plânsul lui duios să zbate - Tristă, veche psalmodie -Vântul toamnei, vântul toamnei, De-ai sti tu ce-mi spune inie!...
Parcă trece risipi ndu-mi Stolul drag de albe vise, Clipe dulci, mărunte clipe, Câte firea-mi priîcjise... îmi aduc de tine-amintc: Spune-mi, tu ce faci acuma, Când atâta plâns e-n aer Şi pc frunze cade bruma?..."
A fost complet tefăcutâ şi reprodusă în volumul Poezii (1905). în ediţia din 1924 suferă modificări în prima strofă: v. 2—3, în ediţia 1905: „Smălţuitu-mi-a grădina Firelor de lămâiţă"; in ediţia 1924: „Mi-a împodobit grădina. Firelor de lămâiţă".
(p. 71)
COPIILOR (I, II)
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 18, 15 septembrie 1904, p. 310, şi e reprodusă în volumul Poezii (1905), cu următoarele modificări:
v. 3,   în revistă: „In ochiul vost' trăieşte raza";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Veniţi să premeniţi izvorul'. în revistă: „Credinţei mele de mai bine"; în ediţiile 1905 si 1924: „Nădejdii mele de mai bine", în revisră: „Ce străluce neştiutoare"; în ediţiile 1905 si 1924: „CV scânteie neştiutoare", în revistă: „Al vostru glas, un dulce clopot"; în ediţiile 1905 şi 1924: „Din glasul vostr-un dulce clopot". Partea a Il-a a poeziei comportă următoarele schimbări faţă de revistă: v. 15, în revistă: „Când mă gândesc că-n drumul vieţii";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Rătăcitori, în drumul vieţii". Faţă de ediţia din 1905, ediţia din 1924 comportă următoarele modificări în partea a Il-a a poeziei:
v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Şi când gândesc c-aceleaşi patimi";
în ediţia 1924: „Când înţeleg c-aceleaşi patimi", v. 13, în revistă şi ediţia 1905: „Şi ochii voştri-n care arde"; în ediţia 1924: „Că ochii voştri-n care arde".
v. 4, v. 6, v. 9.
1154
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1155
După o mărturisire a lui O.C. Tăslăuanu din O. Goga {Amintiri), p. 102-104, poetul a scris această poezie pentru a demonstra prietenelor sale, Adelina Olteanu Maior (care a şi publicat versuri în „Luceafărul") şi Lili Vincenz, care-l învinuiau că nu iubeşte copiii, că acuzaţia lor nu-i dreaptă. în vara anului 1904 Goga era îndrăgostit de amândouă fetele pomenite mai sus. Pentru ele a scris poeziile Sohis ero, Cântece, V [„Dorurile inele"....], Despărţire.
(p. 74) PĂRĂSIT
Semnată Oct. Goga, aapărut. cu titlul Departe, în „Luceafărul", an. III, nr. 22-23, 1 decembrie 1904, p. 372; a lost reprodusă în volumul Poezii (1905), fără modificări. în ediţia din 1924 survin modificări:
v. 15, în revistă şi ediţia 1905: „Căci tu eşti atât de frumoasă"; în ediţia 1924: „Vai, tu eşti atât de frumoasă".
(p. 75) DESPĂRŢIRE
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 21, 1 noiembrie 1904, p. 355, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), fără modificări. în ediţia din 1924 survin următoarele schimbări:
v. 9,   în revistă şi ediţia 1905: „Mor fluturii din zare şi mor azi
trandafirii";
în ediţia 1924: „Mot fluturii din zare şi mor toţi trandafirii", v. 10, în revistă şi ediţia 1905: „îşi curmă înţelesul azi toată vraja
firii";
în ediţia 1924: „îşi curmă înţelesul întreagă vraja firii".
(p. 76) ÎNVINS
Semnată O. G., a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 5, 1 martie 1905, p. 115; a fost reprodusă cu o singură modificare în volumul Poezii (1905). v. 13, în revistă: „Dar vifor s-a pornit în noapte";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Dar vifor s-a pornit prin noapte", în ediţia din 1924 survin alte modificări: v. 10, în revistă şi ediţia 1905: „Prinos de-atâta strălucire";
în ediţia 1924: „Lăcaş de mândră strălucire", v. 14, în revistă şi ediţia 1905: „In goană maşteră şi crudă";
în ediţia 1924: „Şi-n goană vitregă şi crudă", v. 15, în revistă şi ediţia 1905: „Şi-o clip-a sfărâmat nătângă";
în ediţia 1924: „O clip-a sfărâmat nătângă", v. 20, în tevistă si ediţia 1905: „Şi moare bietul pe ruine"; în ediţia 1924: „Şi strigă bietul din ruine".
(p. 77) SOLUS ERO
Semnată Mc. Otavă, aapătutîn „Luceafărul", an. III, nr. 17, 1 septembrie 1904, p. 291; a fost reprodusă în volumul Poezii (1905).
între ediţia din 1905 şi cea din 1924 sunt următoarele deosebiri: v. 21, în revistă şi ediţia 1905: „Cupravulsw al piettii îi înfrăţeşte
rostul";
în ediţia 1924: „Cu prafitl sur al pietrii îi înfrăţeşte rostul", v. 22, în tevistă şi ediţia 1905: „Zadatnic vrea să-şi cate-/? ceriuri
adăpostul";
în ediţia 1924: „Zadatnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul", v. 23, în revistă şi ediţia 1905: „Cu glas nebun el urlă şi blastămă şi
ţipă";
în ediţia 1924: „Cu glas nebun el utlă şi blestemă şi ţipă", v. 25, în revistă si ediţia 1905: „Si vecinie o să lupte, în patima-i
păgână";
în ediţia 1924: „Şi veşnica să lupte, în patima-i păgână".
(p. 79) NOAPTE
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 18, 15 septembrie 1905, p. 347; a fost reprodusă în volumul Poezii (1905), cu o singură modificare:
v. 36, în revistă: „Sub tâmpla mea înfierbântată";
în ediţiile 1905 şi 1924: „Subt tâmpla mea înfierbântată". Deosebiri mai mari şi mai multe intervin între ediţia din 1924 şi cea din 1905, astfel:
v. 2,   în revistă şi ediţia 1905: „Deschide-ţi tainica ta carte";
în ediţia 1924: „Deschide tainica ta carte", v. 19, în revistă şi ediţia 1905: „O fătmitură ce-mi întrupa";
în ediţia 1924: „O fătmitută ce se smulge". v. 20, în tevistă şi ediţia 1905: „Păgânulcântec de pierzare";
în ediţia 1924: „Ca dintr-ttn cântec de pierzare", v. 23, în revistă şi ediţia 1905: „Şi jalea celor moarte-ntreaţă";
în ediţia 1924: „Şi jalea trecerii eterne . v. 24, în revista şi ediţia 1905: „Apasă-mi plumbul pe pleoapă";
în ediţia 1924: „Mi-apasă plumbul pe pleoapă", v. 29, în revistă şi ediţia 1905: „Atunci aducerea-aminte";
în ediţia 1924: „Aducerea-aminte vine". v. 30, în tevistă şi ediţia 1905: „îmi dă oglinda-i blăstemată";
în ediţia 1924: „Şi din oglinda-i blestemată".
1156
NOTE ŞI COMENTARII
v. 31, în revistă şi ediţia 1905'. „Şi rostul celor vechi intrupă-l";
în ediţia 1924: „învie rostul celor duse", v. 49, în revistă şi ediţia 1905: „Şi sujletu-şi avea altarul";
în ediţia 1924: „Eu mi-am zidit in nori altarul", v. 50, în revistă şi ediţia 1905: Jar inima, smerita roabă";
în ediţia 1924: „Şi inima, smerita roabă", v. 53, în revistă şi ediţia 1905: „Dar s-a sfărmat. Şi-atât mă doare";
în ediţia 1924: „Azi nu mai este... Şi mă doare". v. 63, în revistă şi ediţia 1905: „Nemărginită bolt-a morţii";
în ediţia 1924: „Nemărginită, bolt-a nopţii".
(p. 82) CI.ĂCAŞII
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 19, 1 octombrie 1905, p. 367, şi a fost inclusă în volumul Poezii (1905), dc unde a fost reprodusă în CalendarulMinervei, 1906, p. 132-135.
In ediţia din 1924 survin unele modificări:
v. 14, în revistă şi ediţia 1905: Jar secerea-n trudită ei cărare"; în ediţia 1924: „Când secerea-n trudită ei cărare".
v. 31, în revista şi ediţia 1905: „De munca lungă, maşteră şi crudă"; în ediţia 1924: „De munca lungă, vitregă şi crudă".
v. 91, în revisră şi ediţia 1905: „Şi sufletul învijbratum spune"; în ediţia 1924: „Şi sufletul înviorat îmi spune".
v. 96, în revistă şi ediţia 1905: „Şi ochii lui ascund în adâncime"; în ediţia 1924: „Azi ochii lui ascund în adâncime".
„Geneza Clăcaşilor - scrie Horia Teculescu într-un extras din revista Tara Banei, Braşov, 1938, p. 4 - trebuie căutată aici, pe delniţele din marginea Crăciunelului (satul natal al tatălui lui Goga, unde poetul şi-a petrecut vacanţele, printre ţăranii exploataţi - n.n.), după mărturisirea făcută mie când am străbătut împreună Crăciunelul. Era amintirea unei femei bătrâne care, la clacă, topită de arşiţă, trecând pe lângă un izvor, a încercat să-şi potolească setea, iar «samtartăul» a lovit-o cu biciul."
Despre originile îndepărtate în copilărie ale ideii din această poezie vorbeşte Goga însuşi în Fragmente autobiografice, volumul Discursuri, p. 26: „Da, subiectul literar, el se plimbă, el vine cu noi, îl ducem în subconştientul nostru, el e un tovarăş cate din când în când înalţă capul său, se dă la o parte, ca să vie iarăşi. Vă pot spune câ aşa am plimbat eu imaginea clâcaşului român pretutindeni; am dus-o cu mine, m-a persecutat prin muzeele din Berlin şi am scris această poezie, C/ăcaşii, în grădina de la Charlottenburg. Am cântat simţirea mea cu atât mai veridic cu cât eu eram mai departe de ţară, fiindcă o duceam în sângele meu."
NOTE ŞI COMENTARII
1157
E probabil că scânteia inspiraţiei s-a iscat citind traducerile germane dm opera Adei Negri, căci e evidentă înrudirea dintre Clacaţii şi poezia Vaticinio (Profeţie) a poetei italiene, publicată în volumul Fatalitâ, Milano, 1901.
Pentru cei ce vor să confrunte raportul dintre cele două poezii, iată -în traducere brută - versurile Adei Negri:
PROEEŢIE Adună seara umbrele ei grele Peste culcuşul unde copilul odihneşte. Apasă în somn o mândră tristeţe
Pe gura lui îndurerată.
Mult suavă şi scumpă cobora odată Peste acest leagăn vocea unei mame Şi, ca un cânt de dragoste, uşoară se înălţa, Cu tril ,iri în vântul întunecos;
Plutind uşor prin camerele liniştite
Ale nopţii, pierdută printre înalte umbre,
Vorbea de surâsuri şi de speranţe...
Acum vocea aceea e mută.
Oh, biet copil fără mamă, odihneşte-te, Odihneste-ţt mădularele pe aşternutul gol, Mâine în zorii înzăpeziţi şi frignroşi Te va trezi foamea.
Frumos, cu superbii tăi ochi mohorâţi, Cu buzele strânse cu gravitate şi fruntea întunecată Pe care sumbru, de neînduplecat, aspru, o pecetluieşte Stigmatul nenorocului.
Predestinat durerii, vei trăi
Necunoscut de lume, cunoscut numai lui Dumnezeu, Gânditor ridicând razele privirii
Către înaltul, imensul necunoscut.
Şi, singur, rătăcitor, măcinat, fremătând
De inconştient dispreţ, în veştmintele tale posomorâte,
Pe acel necunoscut îl vei întreba
Care este cauza groaznică a foamei rale...
Şi, totuşi, ca feciorelnicul palmier în pustiu, Ca floarea care din desişul pădurii înalţă suav către cerurile largi Miresme aeriene,
1158
NOTE Şl COMENTARII
NOTE Şî COMENTARII
1159
Tu, hrănit cu durere şî părăsire,
Tu, condamnat de o soartă potrivnică,
îţi vei elibera spiritul în infinit
Pe aripile ideii. Tu vei fi poet! Ca lumina Incendiului ce izbucneşte într-o neagră tăcere, Strălucitoare va ţâşni în mintea ta
Flacăra gândirii; Căci, dacă surâsul frumuseţii se stinge, Dacă toate redau pământului rămăşiţele lor, Numai trista putere a geniului
Străluceşte-n furtună. Tu vei fi poet - cu gravele incantaţii Ale harfei ferme, bărbăteşti, suverane, Vei evoca vegherile şi planşetele lungi Ale copilăriei depărtate; Şi frângerile rebele, şi neputincioase Ea tinereţe, şi mizeria atroce, Şi nostalgia tainică cc te mistuie
După vocea maternă. Eîn aceasta plânsul mândru sau o tânguire Dc undă care sc rupe, gureşe, lovită de ţărm, Toată dureroasa voce a unui popor
Care se trudeşte şi plânge. Pe tine, poet al sărmanilor, al celor care-au trăit Necunoscuţi, în luptă cu destinul, Al martirilor, al vitejilor şi al celor ce au căzut,
Te va saluta pământul. O întreagă lume trecătoare ce suferă şi tace, O întreagă lume de zdrenţuiţi şi înfrânţi, Strigătul ei îndrăzneţ de supremă revoltă Va afla în cânturile talc:
Pentru tine, cel înălţat din nimic până Ja biruinţă. Pe povârnişul aspru şi fatal al luptei, Cu dragoste îţi va păstra Gloria
Sărutul ei nemuritor.
Aşa cum arăta şi O.C. Tăslăuanu în O. Goga {Amintiri), p. 166, „înrudirea clăcaşilor cu creaţi unea scriitoarei italiene nu scade întru nimic valoarea artistică a poeziei lui Goga. Dimpotrivă, talentul poetului ardelean
a îmbrăcat într-o formă superioară ideea versificată şi de Ada Negri şi a localizat-o..
Cu privire Ia influenţa literaturii italiene asupra sa, Octavian Goga declară în Fragmente autobiografice (volumul Discursuri, p. 22): „O influenţă directă am resimţit-o pe urma contactului cu literatura italiană şi în special remarc o înrudire cu poezia Adei Negri, care însemnează o răscolire de frământări a sufletului italian, o răscolire a tuturor clementelor care reprezintă principiul de suferinţă şi de muncă: Tempesta şi Fatalită".
Goga aprecia poezia Clăcaşii ca o nouă evoluţie a sa „în sensul încadrării în uncie principii ale eticii sociale". Nota răspicat socială a poeziei şi caracterul ei revoluţionar l-au făcut pe Duiliu Zamfircscu să spună despre ea în discursul de recepţie la Academie, Poporanismul în literatură, că este o „vinovată provocare la lupta de clasă".
In schimb, Ioan Slavici o socoteşte un fragment de epopee pentru caracterul ei naţional şi universal totodată:
„De când e lumea, puţinii nesăţioşi robiţi iubirii de sine au stors pretutindeni sudorile şi lăcrămile mulţimii neajutorate şi s-au întovărăşit ca să sc-ngraşe sugând măduva celor flămânzi, şi ceea ce Goga ne arată s-a petrecut totdeauna şi pretutindeni şi se petrece şi azi chiar mai cu vârf în România, Enghtera, în Africa, în America ori în Indii decât în Ardeal ori îndeosebi la Răşinari. Fondul poeziei Clăcaşii este iubirea de oameni în forma cea mai curată, iară concepţiunea e cu desăvârşire universală şi ar putea să facă parte din orişicare epopee de caracter universal. îndeosebi culminaţiunea poeziei, muma trudită, flămândă şi sleită de puteri, care-şi lasă codrul de pane şi se pleacă spre pământ ca să-şi ia copilul la sân, e «sfântă preacurata» nu numai pentru răşinăreni, ci pentru toţi oamenii încă nedezbrăcaţi de firea omenească şi poate să stea alăturea cu «Madonna dclla sedia». S-ar face, cum zice Eirdusi în prefaţa marei sale opere, nemuritor pentru toate timpurile pictorul care ar fi în stare să fixeze în colori amănuntele din Clăcaşii, ori sculptorul care, văzând-o pe mumă cum a văzu t-o poetul, ar reuşi să o cioplească cu destulă măiestrie dm piatră" (Ioan Slavici, Ce e local şt actual în conştiinţa clăcaşilor? din articolul Ce e naţional in artă?, „Sămănâtorul", an. V, nr. 4, 22 ianuarie 1906, p. 61-64).
Un critic prieten cu Octavian Goga şi susţinător înfocat al versurilor sale de Ia început, Ilarie Chendi, a apreciat poezia Clăcaşii, în volumul Impresii, Bucureşti, 1924, p. 166, ca o „grandioasă operă a literaturii române".
N. lorga în toate referirile sale la Octavian Goga apreciază cu entuziasm poezia. In Istoria literaturii româneşti, p. 107-108, lorga
1160
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1161
subliniază faptul că prin Clacaţii se accentuează nota socială, „cu încântătoarea icoană a femeii care-şi alăptează pruncul pe marginea truditei brazde, dar şi aici vederea «ceasului răsplătitor» aduce acelaşi amestec între simţirile pentru ingrata suferinţă umană şi aspiraţia către învierea neamului întreg, în frunte cu aceia care alcătuiesc cea mai mare parte dintr-însul". E. Lovinescu ţine să dovedească prin Clâcaşii (Critice, III, 1915, p. 115) că Octavian Goga a văzut în ţăran „funcţia lui socială de viitor instrument al revoluţiei naţionale". Ion Breazu mărturisea în „Daco-Romania", IX, 1936-1938, p. 643: „Ea îmi apare drept un fragment dintr-o epopee de amploare homerică a ţăranilor robi pământului, exploataţi de-a lungul veacurilor, dincoace de nemeşul ungur, iar dincolo de arendaşul ciocoi... Este o epopee a mizeriei ţărăneşti." Comparând poemul cu Noi vrem pământ de George Coşbuc, C. Stere scrie: „Din aceeaşi privelişte a unui seceriş, intelectualul Octavian Goga face un imn al muncii obidite... Şi versurile fioros răsunătoare, puternice, ca arse de fulgere în stânci de granit, ne cutremură apatia, nepăsarea leneşă în cele mai adânci ascunsuri ale sufletului. Ne arară păcatul cel dintâi şi cea dintâi datorie - ale noastre tuturora - faţă de masa anonimă, ce zideşte viaţa şi scrie cartea neamului, prin suferinţele-i mute... dacă solidaritatea fiilor aceluiaşi neam nu e un cuvânt de amăgire... Simţiţi cum acele de foc pătrund prin ţeasta arsă în creierii secaţi de pară, cum dogoarea aerului aprins strânge ca-ntr-tin cerc de fier fruntea înfierbântată; şi tâmplele zvâcnesc îndurerate, şi soarele nemilos aprinde câte un soare pe fiecare limbă de secere, şi «sclipirea-i neîndurată» străpunge ochii însângeraţi şi arde inima ostenită de atâta jar - şi în zadar cauţi în cer un petec de umbră, o adiere... O atmosferă de infern... E imnul muncii obidite... Şi ar trebui să-1 cânte coruri de arhangheli ai răzvrătirii, să se cutremure Carpaţii până în inima pământului, să dărâme şi să rostogolească în beznă zidurile de aramă ale cetăţii de mulţumire de sine, de care ne-am înconjurat, să sfarme în praf inimile împietrite şi să topească gheaţa nepăsării de Cain ce le învăluie, şi să-1 cânte coruri de serafimi ai ispăşirii, să se ridice valurile negre ale mării până în albastrul cerului, şi să spele toată tina de nimicuri grozave şi mizerii mici, în care ne-am înglodat sufletul, în viaţa molatică de aspiraţii uşoare şi frământări factice..." (p. 83-85). Şi mai departe, comentând două versuri ale poemului („Şi două lacrimi mi-au curmat vederea/ Căzând încet în bulgării ţărânii"), Stere scrie aprins şi polemic de pe o poziţie evident poporanistă, aceea a datoriei intelectualilor faţă de cei rămaşi în urmă: „Esteticieni severi vor găsi că aceste două lacrimi, ce întretaie şirul versurilor, strică rabloul din punct de vedere pictural... Dar noi îţi suntem recunoscători, cântăreţ al ţarinei robite şi-al mustrărilor noastre de cuget... Pace, armonie sufletească? Nu, nu! Cât timp aceste contrasturi (între
exploataţi şi exploaratori - n.n.) întunecă seninul albastru al cerului, «ca un blăstăm din vremuri înnoptate, ca o pedeapsă a veacuri de păcate» -e în deşert setea inimii noastre. Vinovaţi fără dc vină, vom răsplăti prin chinurile conştiinţei clipele de înălţare sufletească, şi orizonturile largi, şi comorile de gândire şi de ştiinţă, si fiecare zi de soare - toate ni le dă «nerăsplătita pâne» a gloatei fără nume, ce «duce războiul mare al tuturora». Si, cu cugetul împovărat de păcatul nostru al tuturora, al celor din «cetăţi cu turnul de aramă», poetul inspirat vede cum: «Din ceata lor grăbită se desprinde/ întreg lăsându-şi codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie» etc, etc. Şi cugetul îl îndeamnă pe el, intelectualul' pocăit: «Ca un proroc cu faţa-mbujorată,/ Să cad la poala mamei din ţărână»" etc, etc. (C. Stere, Cântarea pătimirii noastre, în voi. în literatură, Editura Viaţa Românească, Iaşi, 1921).
Clâcaşii e caracterizată de Ion Chinezu ca o „grandioasă frescă a robiei ţărăneşti. Ea impresionează mai întâi prin vastitatea cadrului. Sub soarele dogoriror, câmpia cu lanuri pare a se întinde la infinit. Si parcă toată această holdă nemărginită ar trebui să o secere clâcaşii. Deasupra soarele varsă neîndurător torenţi de arşiţă, de la spate urgia întrupată în moşierul «cu pasul greu de atâta sănătate» îl mână înainte. Cerul şi pământul conspiră împotriva acestor «oşteni fără nume, ce duc războiul mare al tuturora şi cad şi mor de cruda împovărare a tuturor durerilor din lume». Există un tragic al peisajului însorit, al căldurii toride până la înnebunite. în Clâcaşii el e admirabil realizat şi formează prin vasta lui dezolare un cadru măreţ pentru viziunea profetică din partea a doua a poemei. E, poate, retorică această parte a doua - dar ce retorism nobil, de neuitat şi deci de justificat pare pateticul botez în potopul de soare prin care poetul meneşte odraslei ţărăneşti voivodalul destin de reparator al tuturor durerilor străbune" (Ion Chinezu, Octavian Goga, în „Gând românesc", nr. 5-12/1938).
A fost tradusă în limba maghiară de Kibedi Sandor, în 1938; iar în limba franceză de Elena Văcărescu („Salonul literar", an. I, nr. 4-5, iunie-iulie 1925, p. 40-41):
I.ES OPRIMES C'etait sous le midi flamboyant de l'ete, Ou le soleil, lancant ses fleches de briilures, Dcgrafant sa tunique et ses belles ceintures, I.es laisse choir en lambeau de clarte. Le poudroiemenr du feu vermeil s'elance Sur le sol roux que la fournaise immense, En gresillanr, penetre â coups de lance, Et je voyais, cortege interminable, Aneanris aux sillons s'avancer,
1162
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1163
Quetant au ciel, que I'azur fort accable,
Quelque petit nuage passager.
Et se taillant des sentiers par Ies masses.
Des grands epis tombes, de place en place, Sous Ies faucilles ou l'abondance s'entasse. Je Ies voyais, Ies gens de corvee et de taille: Ees serfs et Ies vilains, combattants des batailles, Unanimes, Ies gucrriers bâves, Ies pâleurs Vagues et que l'oubli mure aux flots de vapeurs.
Je Ies voyais, Ies serfs, Ies moissonneurs, Ecrases de deuils, d'ombre et de mornes douleurs Pulluiant dans Ia lutte chaudc ct contre tcrrc,
1 ous condamncs â pleurer et se taire, Vieillards etiques et portant sur leurs fronts bas Des cheveux vainement blanchis... Et puis, lâ-bas,
E'homme abattu dans sa vigueur virile
Et râme morte et le ooeur qui s'exile Amerement de tout espoir; enfin, la file,
Eonguc toujours, des femmes ecrasees,
Et sans regard, Ies mamelles brisees,
Marchant parmi l'enorme lassitude
Dans la sinistre eternelle hebetude. Ah! comme il se traînait, le lent cortege d'ombrcs. Ocean de funcrailles et de decombres, Et l'implacablc ardeur se dardant, meurtiere; E'eclair de la faucille aveuglait la lumiere,
Venu du fond obscur d'un âge extreme
Comme un desastre et comme un talion,
Humant l'odeur heureuse du sillon. Ee maîtrc sans pitic; sans repos et sans hâte,
Ees yeux remplis d'une haine ecarlate,
Quand, par hasard, l'un d'eux, dans son labeur, De sa manche qui tremble arretant la sueur
Eourdc âcrement qui sur sa barbe roulc S'arrete une seconde. O, la lugubre foule! O, comme il se traînait le long cortege d'ombres! O, faiblesse! 6, douleurs! funerailles sans nombres! Et quand vint de midi la lumiere aceree Pour son acre repos, la dolente maree Humanie, yeux perdus au fond des neeants mornes Se courba sur le seigle amer des maux sans bornes. Et devant ces martyrs de la glebe et du pain, Devant ces fiances d'un monstrueux destin, Dc grands pleurs comme un feu me barraient Ies prunelles.
Alors, je vis ceci, qu'une femme, un reflet De femme, un lent fantome, aux humides aisselles Eaissant la le pain sur, inquiete soudain, Entr'ouvrant sa chemise â la place du sein, Ecve en le caressant un fardeau de gueniles Qui fremit, separam le gcrbe des faucilles, Et tendre tout â coup, et penchee â demi; A genoux, cile tend â l'cnfant sa mamelle.
Je frissonnai dc ferveur immortelle. Et ]c voulus, d'un elan emporte, Vers je ne sais quel deşir irite, Vers quel appel, imperieux prophete Ou je ne sais quelle ardente tcmpete, Choir â genoux aussi dans l'argile et la flamme, Et vous baiser, o mains rudes de femme! O, vetements de sainte! 6, majeste! Et de mes bras vers Ies brîilants rayons, Sous cette pluie et d'azur et de braise, Et faire avcc, au clair de la fournaise, Queique aigle errant, fraterniser I'enfant, Et l'adorer, et lui chanter le chant De la foret et de mon coeur soufFrant, Tirer pour lui Ies douleurs Jenouees, Tous Ies tresors: desirs, frissons, buees; Pour lui... l'horrcur de cette glebe esclave En vous par lui bout, tourbillons de lave; Par Iui, par Iui, perissent Ies tenebrcs Et Ie vieux mal et Ies peches funebres;
Par lui, comprends mon âme refraîchie Que celui-ci, fils de l'humble agonie Des desirs morrs et de 1'atroce attente, Est mcssager, roi dieu, justice haletante,
Vengeur, vcngeur, de ['ancestral tourment Et que ses yeux recelent pulsamment Tout Ie mystere înfini qui m'echappe, Et qu'il est l'heure â qui l'on a dit: „Frappc!" Pour abîmer l'effroyable avenir, Juge, il tuera le deuil et le soupir, Et de sa main robuste, orageuse, ivre, Dcchirera Ies lois caduques, Ic vieux livre. II sera lui, Ie verbe aile, le sel, L'abri celeste aux souffles de 1'auteJ, Ee temple de l'espoir, Ies cris, Ies cris
1164
NOTE Şl COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1165
Furieux et berccurs que, des plaincs aux cimes, Porteront, en tremblant d'amour, Ies vents surpris; Et tressaillant jusques au fond de ses abîmes, Ea terre, en s'eveillant, fendra I'borison bleu,
Et se cera le renouveau, la passîon De te suivrc et te voir, 6, resurreetion! O, joie! et tous eeux-ci, dos courbes, face bâves, Scntiront sur leur front fu ir miile avrils suaves Et, se dressanc eux tous, Ies sentinelles De rameitumc, eux dom Ies bras trop grelcs
PJoient au fardcau du fromcnt d'esclavage,
Eux, Ies courbes, Ies vaincus, d'âge en âge,
Se IcveroiH tous de Fargilc libre Et ce sera, dans Petre et dans Pether qui vibre, Quelque chose de pur et de renouvele, Quelque chose de si change, si constelle D'amour, de paix et d'ardeur si complete, Que le jadis tom vermoulu, le mal fele. Mourront dans la magnificenee de la fete.
(p. 87) AŞTEPTARE
Semnară Octavian Goga, a apărut în revista „Luceafărul", an. IV, nr. 8, 15 aprilie 1905, p- 167, şi a fost reprodusă în volumul Poezii (1905).
v. 26, în revistă: „împleteşte-ţi chipu-w apă";
în ediţiile 1905 şi 1924: vChipu-şi împleteşte-n apă".
în ediţia din 1924 nu s-a făcut nici o modificare.
Poezia e publicată pe prima pagină a numărului închinat lui Coşbuc, având în centru fotografia poetului şi e evident inspirată de viaţa bardului de la Năsăud.
NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL (1909)
(p. 91) FECUNDITAS
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Viaţa românească", an. 11, nr. 10, octombrie 1907, p. 71-72. A fost reprodusă în „Luceafărul",
an. VI, nr. 21, 1 noiembrie 1907, p. 454, şi apoi inclusă în volumul Nc cheamă pământul (1 909) cu o singură modificare:
v. 5,   în revistă: „Le văd în drum şireaguri aşternute";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Le văd în drum şiraguri aşternute".
In ediţia dm 1924 sunt următoarele modificări faţă de volumul din 1909:
v. 2,   în revistă şi ediţia 1 909: „Iar frunzele de-o nevăzută mână";
în ediţia 1924: „Gândfrunzele de-o nevâzură mână", v. 6,   în revistă şi ediţia 1909: „Un val de vânt le spulberă-c\ risipă";
în ediţia 1924: „Un val de vânt le-tivolbură-n risipă", v. 15, în revistă şi ediţia 1909: „Şi, fărâmat pe drumuri nesfârşire";
în ediţia 1924: „Şi, călătorie drumuri nesfârşite".
(p. 93) PRĂPASTIE
Semnată Octavian Goga, apare în „Luceafărul", an. Vil, nr. 9-10. 1/15 mai 1908, p. 195-197. A fosr reprodusă, cu unele modificări, în volumul Ne cheamă pământul (1909).
v. 9,   în revistă: „Un biet moşneag cu barba albă, frumos în portu-i
de la tară";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Un biet moşneag cu barba albă, frumos în portul Ae la ţară".
In ediţia din 1924 apare o singură schimbare faţă de volumul din 1909:
v. 10, in revistă si ediţia 1909: „Şi ochii-ntrebători, albaştri, mă cercetau în faţ'anume";
în ediţia 1924: „Cândochii-ntrebători, albaştri, mă cercetau în faţ'anume".
(p. 97) CÂNTECEI ,F. MEI ,E
Publicată în „Luceafărul", an. VII, nr. 7, 1 aprilie 1908, p. 143, semnată Octavian Goga; inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
In volumul Octavian Goga, Poezii- Descoperire şi prezentate de Dan Smântânescu, în note (p. 178-179), se dau informaţii despre manuscrisul poeziei, menţionându-se modificările efectuate la publicarea poeziei.
în manuscris poezia are următoarea dedicaţie:
„Domnului AL Vlahuţâ. Nemaiavând ce mai scrie, mă închin cu sănătate al dumneavoastră fiu, Oct|avianl".
De asemenea, manuscrisul prezintă forme diferite, faţă de textul publicat, pentru:
1166
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1167
v. 3,   publicat: „Vă alint în taină";
manuscris: „Vă frământ In taină", v. 21, publicat: „Rătăciţi departe";
manuscris: „Pribegiţi departe", v. 25—30, publicat: „Bate-n streşini ploaia, Cuibul vechi mă cheamă. Părăsit şi singur, Cuibul se destramă — Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!" manuscris: „Bate-n steiuri ploaia Picături cad grele Se destramă cuibul Paserilor mele
Unde~i ciripitul vostru, pasările mele?.,. "
(p. 99) ÎNVIERE
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VII, nr. 16, 15 august 1908, p. 379-380; a fost reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909), cu o modificare:
v. 48, în revistă: „Te-ascult, strivit ostaş fără hodină";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Te-ascult, te-ascult, ostaş fără hodină".
în ediţia 1924 - nici o modificare.
(p. 102) COSAŞUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VII, nr. 18, 15 septembrie 1908, p. 431, şi a fost reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). Prin conţinutul ei social, poezia aceasta, alături de Graiul panii şi de altele cu un conţinut asemănător, a stârnit reacţii negative. Asfiel, în revista lui Ovid Densusianu, „Viaţa nouă", an. V, nr. 2, 1 martie 1909, p. 39, în articolul Mişcarea intelectuală se scria: „Unele (din poeziile lui O. Goga- n.n.) merg până la anarhism, aşa Graiulpanii şi Cosaşul... "
(p. 106) DE DEMULT...
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. V, nr. 3, 1 februarie 1906, p. 51-52. A fost reprodusă în „Gazeta ele Transilvania", I 5 februarie 1906, p. 75. în anul 1909 a intrat în volumul Ne cheamă pământul.
între ediţia din 1909 şi tea din 1924 este o singură deosebire:
v. 29, în revistă şi ediţia 1909: „El aşează-n sân scrisoarea şi sărută
mâna popii";
în ediţia 1924: „El aşează-n sân răvaşul şi sărută mâna popii".
(p. 110) UN OM
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Viaţa românească", an. II, nr. 3, 1 martie 1907, p. 460-463, şi a fost reprodusă în „Luceafărul", an. VI, nr. 8,15 aprilie 1907, p. 149 şi în organul sindicalist „Dezrobirea", an I, nr. 8, 24 aprilie 1907, p. 2-3. A fost introdusă fată modificări în volumul Ne cheamă pământul (1909).
între ediţia din 1909 şi cea din 1924 există o singută schimbate:
v. 8,   în revistă şi ediţia 1909: „Tu vei găsi cumpănă dreaptă"; în ediţia 1924: „Tu vei găsi socoată dreaptă".
Referindu-se la destinul tragic al eroului liric, în atmosfera sumbră şi mizeria în care se stinge, criticul G. Ibrăileanu spunea că este „.. .simpla şi dureroasa poveste a ţăranului român care ar putea să aibă drept moto vorbele lui Glocestet din Regele Lear: «Totul e întunecime şi dezolare»" {Ţăranulîn literatura românească, „Viaţa românească", nr. 3, martie 1907, p. 528).
în schimb, Mihail Dtagomirescu contestă valoarea poeziei şi o persiflează în Convorbiri, an. 1, nr. 8-10, voi. II, 15 aptilie - 15 mai 1907, p. 471-472:
„Poetul, ca să nu zicem bocitorul, jăleşte mai jalnic ca niciodată pe un mort sărac, care a avut trei feciori, unul căzut în tăzboi şi doi slugi departe, o fată care a murit de ruşine şi o nevastă care i-a murit de supărare, şi, jelindu-1, ni-1 arată păzit de o babă (care-i aduce tămâie, îl plânge, îi pune un ban în mână şi adoarme), apoi de lună, care [urmează citat din poezia lui Goga] şi-n fine şi-l închipuie dus la gtoapă, neplâns de nimeni (nici chiat de baba care-l plânsese) şi prohodit de o sapă care de ar avea grai ar spune un fel de oraţie funebră plină de sentimente nobile, dm care e peste poate să lipsească «glia» şi pe care ne-o comunică poetul.
Această bucată cu multe versuri greşite («Tu vei găsi cumpăna dreaptă») şi pe lângă unele imagini poetice [...] cuprinde imagini repulsive şi cadaverice, care, nefiind destul de catacteristice, dau întregii poezii un aer bolnăvicios. Astfel, primele versuri [citat strofa I] sunt oribile, fiindcă asudarea mâinilor e greţoasă şi nu e caracteristică, deoarece omului muncitor nu-i asudă mâinile, ci fruntea.
Si mai respingătoare e imaginea «feţei strânsă sub bărbie» [...]
Extrema sărăcie a celui mort putea fi arătată prin altă imagine. Ceea ce e mai grav e că arătatea acestei extreme sărăcii, care este esenţială
1168
NOTE SI COMENTARII
concepţiei poetului, trece peste intenţiunea lui: face pe om antipatic, căci nu se poate ca un om atât de sărac să nu fie într-un fc! şi un netrebnic.
Dar glorificarea netrebniciei prin astfel de jălanii bolnăvicioase sunt la modă azi. De altminteri, poezia e monotonă şi lipsită de avânt, cum trebuie să fie un bocet - nu însă şi o poezie, drept care se dă."
(P. 115) GRAIUL PANII
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. V, nr. 21—24, 15 decembrie 1906, p. 433, şi a fost reprodusă de „Viaţa românească", an. II, nr. 1, ianuarie 1906, p. 206, la rubrica „Revista revistelor"; apare apoi, cu modificări, în „Ţara Noastră", an. III, nr. 7, 15/28 februarie 1909, p. 50. In aceasră formă este introdusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
v. 19-21, în „Luceafărul":
,. Drumeţi ncrăsplătiţi si vrednici Ai vremii vitrege si rele. Câte dureri neînţelese"; în „Ţara Noastră", ediţiile 1909 şi 1924: „ (Saci nu vor ochii să nul mintă, Nu. vrea urechea să mă-nşele. Simt câte doruri nenţelese". v. 25-26, în „Luceafărul":
„Al vostru neam cu umeri gârbovi Dintru-nceputul vremii plânge"; in „Ţara Noastră", ediţiile 1909 şi 1924: „Aci împletit atâta jale hi doina voastră care pL'inge". v. 27, în „Luceafărul": „Şi holdele cu spice grele";
în „Ţara Noastră", ediţiile 1909 şi 1924: „Doar holdele cu spice
grele".
v. 29, în „Luceafărul": „Păcate grele dorm subt glie";
în „Tara Noastră", ediţiile 1909 si 1924: „Dureriăti zăvorât sub
glie".
v. 33, în „Luceafărul": O groază minrea mea o sapă";
în „Ţara Noastră", ediţiile 1909 si 1924: „Mustrarea mintea
mea o sapă".
v. 34, în „Luceafărul": „Şi jalea sufletu-mi apasă";
în „Ţara Noastră", ediţiile 1909 şi 1924: „Şi groaza sufletu-mi
apasă".
NOTE SI COMENTARII
1169
La apariţe, poezia a fost comentată de Mihail Dragomirescu în Convorbiri, nr. 3/1907, p. 147, în termeni foarre aspri:
„Deşi într-o notă sentimentală exagerată, abuzul de cuvinte ca «plânge», «plânsoare», «jale», «durere» şi «dureri», «îndurerat», «geamăt», «lacrămi», «negru», «întunecat», deşi siluind prea mult înţelesul metaforic al cuvintelor («strigarea strunii», «aş vrea să ferec plânsoarea», «groaza sapă mintea»), şi deşi cu o armonic monotonă şi cu o mişcare de desfăşurare a ideii neclară şi fără gradaţie (strofa din urmă fiind mai slabă şi mai puţin poetică decât penultima), poetul a înnemerit câteva versuri frumoase, dar pe care parcă le ştim din alte poezii ale sale. In această poezie, poetul, ca şi în alte lucrări, caută să-şi exprime mila pentru poporul de jos, «dătătorii de pâne», a cărui înăbuşită mişcare de răzvrătire o îndreptăţeşte, dar o aşteaptă cu teamă. Cu un fond sentimental atât de înduios şi cu nişte accente atât de tânjite, e greu să fii poet al deşteptării unui popor.
Şi desigur Goga nu este".
De subliniat că la publicarea în volum Goga va ţmc seama dc unele observaţii stilistice.
(Vezi, pentru felul cum a reacţionat critica la această poezie, şi nota la Cosaşul.)
(p. 119) O ŢARA ŞTIU
- 1907-
Semnată Octavian Goga, cu titlul Rugăciune, a apărut în „Luceafărul", an. VI, nr. 7, 1 aprilie 1907, p. 119.
Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). Poezia i-a smuls lui M. Dragomirescu în Convorbiri, an. I, nr. 12, 1907, p. 465-466, următorul comentariu:
„In această bucată lirică, poetul mişcat de răscoalele noastre ţărăneşti, cu un glas monoton şi jalnic, ca într-o litanie bisericească bizantină, se roagă de Dumnezeu-Tatăl («Părinte bun al neamurilor toate»!), pe care apoi îl confundă cu Fiul (.Ascultă, Doamne, glasul rugii mele - când trupul tău lângă altar (?) s-a frânge»), ca «cu sufletele grele dc păcate» să coboare, «pentru totdeauna, fiorul sfânt al dragostei de frate». Deşi având unele versuri frumoase ca:
«Curând veni-vor pluguri în ogoare Şi-or rupe brazde negre de ruşine, Sfios cădea-va bobul de sămânţă Şi sub pământ s-a furişa mai bine! Mai rodnică va fi îmbrăţişarea Grăuntelui cu firul de ţărână,
1170
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1171
Mai des vor curge lacrimile tale Pe nou sfinţita ţarină bătrână.
Pe câmpul larg să strângă sporul verii...» Această poezie pentru ca să fie pricepută impune cititorului să ştie mai dinainte nu numai unele împrejurări ale răscoalelor, ci şi tendinţa ce arc poetul îu alte poezii anterioate.
Numai având cunoştinţă de democratismul lui şi de multul sânge ţărănesc vărsat, putem să punem oarecare legătură între rodnicia neobicinuită a inevitabilei «glii» şi între durerea mută a seccrătorilor, al căror sânge ar fi îngrăşat în primăvară pământul. Toată poezia în această apropiere stă, dar legătura dintre cele două idei (care numai sc juxtapun, iar nu se presupun, una pe alta) este făcută fără nici un relief. Ceea ce e mai grav e că poezia cuprinde imagini false şi manierate (de altminteri, bine sunătoare), care aduc aminte apucăturile gongorismului, manierismului, eufuismului şi preţiozităţii, boale ce au bântuit mai acum douâ-trei sute de ani literaturile occidentale. A zice lui Dumnezeu-.
«Fageana ta de milă să tresară», a arăta ploaia ca «lacrămile» dumnezeirii, ce, în urma răscoalelor, vor curge mai des pe pământ şi mai cu seamă a zice de seceratul gtâului că: «...oştirile de seceri îi vor culege cuminecătura» este, pe de o parte, a împinge sentimentalismul dincolo de matginile permise, iar pe de alta, a strica rostul sănătos al limbii române, făcând-o să poarte asemenea imagini căutate şi nefireşti. Unde e sănătatea şi frăgezimea lui Coşbuc şi delicateţea naturală a lui losif? Cu de aceste daturi ne învăţaseră ardelenii, nu cu jelanii bolnăvicioase întortocheate".
(p. 123) PRIMA LUX
Semnata Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VII, nr. 19, 1 octombrie 1908, p. 455. A fost reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909), cu o modificare:
v. 28, în revistă: „Vedeam în cale licuricii, cum luminau în şanţ
otava";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Zăream în cale licuricii, cum luminau
în şanţ otava".
în ediţia din 1924 e o singură modificare faţă de cea din 1909: v. 36, în revistă şi ediţia 1909: „Şi tata mi-a răspuns pe gânduri"; în ediţia 1924: „Gî«//tata mi-a răspuns pe gânduri".
(p. 127) STRĂINUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VI, nr. 12, 15 iunie 1907, p. 136.
Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (XW)).
Poezia, atât de simplă şi de directă în aparenţă, se caracterizează printr-un „ton liniştit, de povestire. în toată întmdetea epică a poeziei nu se întâmplă nici un fapt din cele pe cate le-ai putea numi tragice. Sunt toate fapte mici — care capătă o adâncă şi teribilă semnificaţie, tocmai prin felul cum se proiectează şi cum răsună în liniştea blândă şi înţelegătoate a acelui noi al povestirii, care, repetat în fiecare strofă de mai multe ori, alcătuieşte planul vieţii comune a satului. Să urmărim întâi această proiectare la modul ei aparent direct. Faţă de liniştea contemplativă a satului, prima notă care îl diferenţiază ttagic pe sttăin e totalul lui anonimat. Denumit de la început un om doar, el rămâne iremediabil în acest anonimat, până la sfârşit, când tocmai un gest al lui păţea că ar putea duce la o identificare: s-a închinat noaptea în ţintitm lângă o cruce — dar nu s-a putut afla a cui a fost. In acest anonimat însă dutează o mare durere. Sobrietatea cu care o indică poetul prin însemnarea gesturilor ei rare, abia câte unul în fiecare sttofă, îi contutează mati dimensiuni tocmai prin contrastul cu liniştea aparentă a întâmplărilor şi a povestirii. Străinul apare grăbindu-şi paşii largi, încât învolburează praful. Stă lângă biserică cu capul gol «în ploaia razelor fierbinţi», privind-o ca într-o regăsire dorită cu sete. Deşi votbea domol, parc-avea lacrimi pe obraz. S-a uitat cu atâta jale «când a trecut tm cat cu boi». Ii «ttemuta cuvântul» vorbind cu grai blând, înainte dc a dispare a stat un ceas de noapte în ţintirim...
Atât. Şi totuşi, în fiecare cuvânt aproape simţi că stă ascunsă o lacrimă. Nu numai în urma ritmului adânc descendent până la depresiune, cu mai toate verbele la începutul versului. Păttunzându-te adânc de tot tragismul latent al poeziei, îţi dai seama că poetul nu ttăieşte decât în cuvinte şi chiar mai puţin decât în ele: în forma de povestire numai, viaţa sufletească a satului. în realitate, poetul trăieşte viaţa sufletească a străinului. Aceasta nu reiese numai din ritmul adânc depresiv al poeziei, care nu e astfel decât ritmul din sufletul pribeagului; nu numai din sentimentul de singurătate tragică din poezie, care nu are nimic comun cu liniştea impersonală a povestirii. Ci şi din toată nuanţarea vieţii sufleteşti a străinului, care, cu toată sobrietatea cu care e creionată, e infinit de complexă pe lângă cea a comunităţii satului, care pur şi simplu în poezie nu există. Pe când toate gesturile din poezie ale străinului sunt nuanţate atent cu o mulţime de împliniţi de puternică tonalitate afectivă: se închină adânc, priveşte îndelung, la vecernie stă cucernic şi supus, sărută duios icoana..., gesturile
1172
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1173
satului sunt pur şi simplu exterioare, amorfe: stam, îl văzurăm, ne uitam... Ooat o clipă altfel: lăcrimam ton ascultând, dar asta nu e decât ecoul durerii străinului -, ca şi sclipâtul ci târziu din ultima strofă: Ne era jale. Din tot — simţi orbitor de puternic: în realitatea poeziei, poetul nu e noi al satului, ci e străinul. Din acest tragic subiectiv, care e cu atât mai puternic cu cât e mai în adânc disimulat, în contrast cu aparenta linişte obiectivă a acelui noi epic. vine toată fotţa extraordinară a acestei poezii, atât de simplă în aparenţă" (Ovidiu Papadima, Naturalism ţi idealism in poezia lui Octavian Goga, „Eamilia", nr. 5-7, 1943, p. 113-114).
(p. 129)    MI-A BĂTUT UN MOŞ LA POARTĂ...
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VIU, nr. 1, 1 ianuarie 1909, p. 6, şi a fost reprodusă in volumul Ne cheamă pământul(1909), cu o modificare:
v. 8,   în revistă: „Zâmbitor venea moşneagul";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Zâmbitor păşea moşneagul".
(p. 133) lACAŞ STRĂBUN...
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. V, nr. 2, 15 ianuarie 1906, p. 30, cu titlul înviere, şi a fost reprodusă cu modificări în volumul Ne cheamă pământul (1909): v. 20-30, în revistă:
„La. orice pas se sfarmă o verigă Ce-mi ferecase îngrădita minte", în ediţiile 1909 şi 1924:
Jn inimă ohezile se sfarmă Se dezrobesc aducerile-aminte". Faţă dc ediţia din 1909, în 1924 survine o modificare: v. 51, în revistă şi ediţia 1 909: „Că-n drumul ci a răsărit un mugur"; în ediţia 1924: „Câ-n drumul ei a răsărit un picur".
(p. 136) ION CRÂŞMARUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. VI, nr. 4-5, 1 martie 1907, p. 74; a fost reprodusă cu o singură modificare în volumul Ne cheamă pământul (1909).
v. 1,   în revistă: „Ga multe păcate";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Vezi, multe păcate".
(p. 138) ACASĂ
Semnată Octavian Goga, cu titlul Acasă 1. Revedere — a apărut în „Luceafărul", an. I, nr. 2, 15 iulie 1902, p. 6, având ca moto: „Erai rău când erai copil, auzi, rău, lucru mare. Cum de eşti bun azi, dragul mamii, Dumnezeu să te ţie". Reprodusă cu modificări în volumul Ne cheamă pământul (1909).
v. 7,   în revistă: „O, Doamne, rău erai atunci";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Fără astâmpăr îmi erai".
v. 9,   în revistă: „Nu m-ascultai, ştii c-ai păţit-o";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Nu m-ascultai... Ştii ce-ai păţit".
v. 13-16, în revistă:
„Nu te-ar cunoaşte, ieşi la poartă, Să tc-ntălnească-odat' vecinii. Stâi-le-u cale şi le zi: Măi. ştiţi cei Fus feciorul Finii"; în ediţiile 1909 şi 1924:
„Nu te-ar cunoaşte nicidecum Să te-ntâlnească-n drum vecinii. Vezi, ieşi în poartă şi le zi: Măi, ştiţi, eu sunt feciorul Linii". v. 17, în revistă: „Ar râde toii, dar nu te-ar crede";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Te-ar râde jar ă crezăinânt". v. 19, în revistă: „Ar zice: Uite-un domn aici";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Şi-ar zice: Uite-un domn aici", v. 23, în revistă: „Eu îmi întorc pe-o clipă faţa";
în ediţiile 1909 şi 1924: „F.u îmi întorc o clipă faţa". Înaintea ultimei strofe, în „Luceafărul" mai erau tirmăroarele versuri: „Dar tu să-1 prinzi, râzând, pe untr. Nn mai vezi, batic, eşti bătrân. Nu ştii, doar eu la gura vaii Ti-am răsturnat un cat cu fân..."
(p. 145) O RAZĂ
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Viaţa românească", an. I, voi. II, nr. 6, iunie 1906, p. 421—424, reprodusă în „Luceafărul", an. V, nr. 17-18, 15 octombrie 1906, p. 388, cu dedicaţia: „Miresei mele"; reprodusă în „Tribuna" (Arad), nr. 239, 25 decembrie 1906, p. 22. A fost inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). Poezia a fost scrisă cu prilejul căsătoriei poetului cu Hortensia Cosma din Sibiu.
1174
NOTE ŞI COMENTARII
(p. 152) RAPSODIE
Semnată Othmar, a apărut în „Luceafărul", an. I, 1 iulie 1902, p. 2, cu subtitlul: „Fără rimă". A fost reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909), cu modificări:
v. 4,   în revistă: „Şi-şi tremură ispita lor albastră";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Şi-şi ttemură ispita lor aprinsă". v. 8,   în revistă: „Ucizătorai minţii înţelepte";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Un ucigaş ai minţii înţelepte", v. 9,   în revistă: „Stăpân tiran al vrerilor păgâne";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Stăpân titan al patimilor mele". v. 12, în tevistă: „O undă doar din râul tău de aur";
în ediţiile 1909 şi 1924: „O undă doar din valurile negre". v. 24, în revistă: „înmărmurită-n marmură de Păros";
în ediţiile 1909 şi 1924: „înmărmurită-n marmură curată". v. 36: „Eu, răzvrătitul călător al nopţii" (din ediţia 1909) lipseşte din revistă.
In tevistă, poezia mai are trei versuri, în final, care lipsesc din volum: „Copilul pal al lumilor albastre, Când şi-a închis pe-o veşnicie ochii, Zâmbea..."
Rapsodie e prima poezie a Iui Goga publicată în tevistă „Luceafărul", înainte de apariţie i-a cicit-o lui A.P. Bănuţ - în locuinţa acestuia de la Budapesta din strada Ulhoi 21 - care consemnează momentul în articolul Cum l-am cunoscut pe Octavian Goga, în „Pagini literare", an. V, noiembrie-decembrie, nr. 11-12/1938, în felul următor: „Am rămas covârşit de emoţie! El mă privea melancolic... buzele întredeschise i se arcuiră într-un trist accent citconflex.
- Ce crezi? mă întrebă într-un târziu cu un glas stins, venind parcă din altă lume.
- Că eşti un mate poet, dragă Goga! şi-i strânsei mâna în tăcere... Ochii lui mari sclipeau într-o lumină stranie:
- Hm!... să vedem!
S-a ridicat brusc de lângă mine. S-a dus la geam. Se uita în gol. Pesemne îl tulbura lectura poeziei... mă gândeam. L-am privit o vreme fără să scot o vorbă... îmi părea foarte trist!"
Poezia e încă vădit sub influenţa expresiei eminesciene, dar anunţă şi note proprii foarte distincte. „Dacă în aceste versuri de tinereţe ale lui Goga se găsesc şi sonuri eminesciene - se scria în revista lui Cezar Petrescu, România, an. I, nr. 197, 15decembrie 1938 - ele mai marchează totodată, embrionar, linia pe care se va dezvolta lirica poetului răşinărean."
NOTE ŞI COMENTARII
1175
(p. 156) SUFLETUL
Semnată Octavian Goga, a apătut în „Luceafărul", an. V, nr. 8, 15 aprilie 1906, p. 167, şi apoi a fost introdusă în volumul Ne cheamă pământul'(1909), cu următoarea modificare:
v. 18, în revistă: „Nisipul le rămâne uscat şi sec în urmă";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Nisipul le rămâne uscat şi sterp
în urmă".
(p. 158) AFOSTODAT'...
Semnată Octavian şi cu titlul Ostenit..., a apărut mai întâi în „Tribuna literară", nr. 32, 1901, p. 29.
„Te du... mai tasă patima iubirii!... Mi-e greu viaţa prea de tot trăită... De-abia-mi ridic pleoapa ostenită Şi-aş vrea un ceas etern al adormirii... Să dorm!... Să uit iubirea ta pripită Şi chipul tău, vecin păcătuirii... Să dorm!... S-arunc broboada amăgirii Pe viaţa-mi moartă, stoarsă şi răcită... Să dorm, să-mi văd viaţa-ntreagă scoasă Din al uitării vioriu noian... Să te visez: o fată sănătoasă, Cu gând senin, curat ca de mărgean, Cai adormit cu coatele pe masă, După cetirea primului roman..." Versiunea aceasta primă e sttuctural refăcută în volumul Ne cheamă pământul (1909).
(p. 169) E SĂRBĂTOARE
Semnată Octavian Goga, şi cu titlul Înviere, a apărut în „Luceafărul", an. VI, nr. 9, 1 mai 1907, p. 178. A fost introdusă cu titlul Esărbătoare în volumul Ne cheamă pământul'(1909), cu o modificare:
v. 4,   în revistă: „Clopotniţa-şi îndoaie spornic încheieturile uscate"; în ediţiile 1909 şi 1924: „Clopotniţa-şi îndoaie trudnic
încheieturile uscate".
1176
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1177
(p. 171) TEMPORA...
Semnată Sanherib, a apărut în „Luceafărul", an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1904, p. 42, cu titlul O, tempora, temporal... A fost reprodusă în „Ţara Noastră", an. II, nr. 52, 21 decembrie 1908, sub semnătura Octavian Goga, cu următoarele modificări: titlul simplificat la Tempora... v. 9,   în „Luceafărul": „Şi multe nopţi purces-au cale";
în „Ţara Noastră": „Şirag de nopţi purces-au cale", v. 29, în „Luceafărul".' „Azi de s-ar naşte alt Isus";
in „Ţara Noastră": „Azi de s-ar naşte alt Mesia". v. 30, în „Luceafărul": „Şi-o altă stea s-arete locul";
în „Ţara Noastră": „Şi-o altă stea s-arate locul". Forma din „Ţara Noastră" a fost reprodusă în volumul Ne cheamă pământul 1909.
(p. 173) FRUMOASA CEA DIN URMĂ
Semnată Octavian Goga, a apărur în „Luceafărul", an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1904, p. 6-7, cu titlul Mortua est (Rapsodie. Fără rimă). A fost reprodusă în volumul cheamă pământul (1909), cu următoarele modificări:
v. 4,   în revistă: „I'loau-şi jalea -nduioşaţi cireşii";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Ningeau podoabă-ae\\\\oşM\ cireşii", v. 15, în revistă: „S-a-ntunecat şi in adânc de mare";
în ediţiile 1909 şi 1924: „S-a-ntunecat şi-n adâncimi de mare", v. 16, în revistă: „Muiutu-şi-a pleoapa tremurând";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Elşi-a muiat pleoapa tremurând", v. 18, în revistă: „Şi gemet lung pornitu-s-a prin codri";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Şi geamăt lung pornitu-s-a prin codri", v. 23, în revistă: „Gemea nebun din tulnice de-aramă";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Vria nebun din tulnice de-aramă". v. 38, în revistă: „Şi-1 freamătă, forcalca-i se opreşte";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Şi-1 freamătă, câw/calea-i se opreşte", v. 40, în revistă: „Şi-n gemet lung ea foc aprinde, mare";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Şi-n geamăt lung ea foc aprinde, mare", v. 70, în revistă: „for genele le strălucesc de lacrimi";
in ediţiile 1909 şi 1924: „Şi genele le strălucesc dc lacrimi", v. 71, în revistă: „Şigemet lung răzbatc-le făptura";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Amar nespus râzbate-le făptura", v. 79, în revistă: „Desprinde-se un cântec fără seamăn";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Se înfirip-un cântec fără seamăn". După versul 130 din volum, în „Luceafărul" mai era versul:
„Cea mai curată, cea mai sfântă jertfă".
v. 139, în revistă: „De-un val răzleţ din sânul ei recit";
în ediţiile 1909 şi 1924: „Un val răzleţ din sânul ei recit".
Din mărturiile lui O.C. Tăslăuanu în O. Goga (Amintiri), p. 63, ştim că poetul ţinea foarte mult la această poezie, pe care a şi semnat-o cu numele propriu. Poezia e vădit inspirată din Tragedia omului a lui Emcrich Madâch (cf. tabloul XII şi XIV), pe care Goga a tradus-o în limba română într-un chip magistral.
Despre această poezie N. Iorga scria în Istoria literaturii româneşti contemporane, In căutarea fondului, voi. II, p. 106-107:
„Dar, din tot ce a dat fericitul poet tânăr în întâia epocă a vieţii lui, nimic nu atinge rara frumuseţe, ţesută pe o pânză de adâncă simţire, din cele mai sclipitoare icoane noi, în «rapsodia fără rimă» Mortua est. Dc la Eminescu încoace, în formidabilele lui clădiri de imaginaţie, literatura noastră nu mai avusese o astfel de viziune."
DIN UMBRA ZIDURILOR (1913)
(p. 183) OASPE VECHI
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Viaţa românească", an. IV, nr. 10 (octombrie) 1909, p. 51; a fost reprodusă în „Luceafărul", an. VIII, nr. 23,1 decembrie 1909, p. 531, şi introdusă apoi în volumul Din umbra zidurilor (1913), cu modificări:
v. 9,   în reviste: „Cum cobora stăpâna mamă, făclie-n casă să-mi
aprindă";
în ediţiile 1913 şi 1924: „Cum cobora stăpâna blândă, făclie-n
casă să-mi aprindă", v. 20, în reviste: „îmi deştepta un zvon de frunze, un zvon de cântec
de la ţară";
în ediţiile 1913 si 1924: „îmi deştepta un zvon de frunze, un glas dc cântec de la ţară", v. 22, în reviste: „De mână mă ducea copilul în ţări cu zmei şi
cosânzene";
în ediţiile 1913 şi 1924: „De mână mâ ducea copilul în ţări cu
feţi şi cosânzene". v. 26, în revisre: „Fu stau strivit ş-aud aievea cum toate-n juru-mi
prind să tacă";
în ediţiile 191.3 şi 1924: „Stau singur şi aud aievea cum toate-n
juru-mi prind să tacă".
1178
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1179
în ediţia 1924 intervin alte modificări:
v. 25, în ediţia 1913: „F, largă casa mea acuma, dar noaptea-i mută
şi săracă";
în ediţia 1924: „Azi încăperea mea elargă, dar noaptea-i mută
şi sătacă".
(p. 185) AGONIE
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. XII, nr. 7. 1 aprilie 191 3, p. 212, şi 3 fost introdusă cu modificări în volumul Din umbra zidurilor (1913):
v. 5,   în revistă: „Un biet pribeag, cu rostul de Ia ţară";
în ediţiile 1913 şi 1924: „Un cântăreţ, cu rostul de la ţară". După versul 16, în „Luceafărul" mai erau versurile: „Tc-ai dus aşa, o luntre fără cârmă, Conind deparie-o dungă dc lumină..." v. 19, în revistă: „La orice colt mi te pândea o sârmă";
în ediţiile 1913 şi 1924: „Din orice cok mi te pândea o sârmă", în ediţia 1924 intervin modificări:
v. 31, în revistă şi ediţia 191 3: „Un nou-venit în casa solitară"; în ediţia 1924: „încetişor în casă se strecoară".
(p. 188) ZIUA
Publicată în „Luceafărul", an. XI, nr. 29, 1 octombrie 1912, p. 575, semnată Octavian Goga; reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
O variantă a poeziei a fost publicată de Dan Smântânescu în volumul Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de -, p. 111-112. în nota asupra poeziei, Dan Smântânescu menţionează existenţa manuscrisului original în două variante, scrise la Sibiu în 1912.
De asemenea, indică trei versuri tăiate în manuscris, diferite de cele publicate:
v. 1: „Când te cobori, senină dimineaţă";
v. 6: „Şi-n geana lui vârtejul de viaţă";
v. 7: „Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă".
(p. 210) IACUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. XI, nr. 8, 19 februarie 1912, p. 163, având după strofa a doua următoarele versuri: „Le-ascult de sara când încep în tremur să trăsaie,
Le-ascult şi nu le mai pricep Năvalnica bătaie.
Poezia a apărut fătă această strofă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
(p. 213)     - EU STAU LA MAL...
Publicată în volumul Din umbra zidurilor (1913), ciclul Cântă apele. Redăm, după Dan Smântânescu (Octavian Goga, Poezii, p. 180-181) următoatele variante din manuscris faţă de textul publicat: v. 3,   manuscris: „Ducându-se spre lumi nebănuite";
publicat: „Cu ele te duci spre lumi nebănuite", v. 4,   manuscris: „Frumuseţe, tu, pe veci necunoscută";
publicat: „Femeie, tu, pe veci necunoscută", v. 6,   manuscris: „Mi-apariîntâi [indescifrabil] şi tăcută";
publicat: „le văd - de-acuma pururi nevăzută —". v. 8,   manuscris: „Când zarea albâ-n ceaţa ei te-nghite";
publicat: „Când zarea albă-n purpură te-nghite". v. 10, manuscris: „Te urmăresc cât ochii pot să vadă";
publicat: „Mă uit în larg cât ochii pot să vadă", v. 12, manuscris: „O taină mare simt că m-a legat de locul";
publicat: „O taină simt că m-a legat de locul", v. 14, manuscris: „Pesemne-acolo n-a murit norocul";
publicat: „Pesemne-acuma mi-a murit norocul".
(p. 214) SCRISOAREA TA...
Semnată Othmar, a apărut în „Luceafărul", an. XI, nr. 1, 1 ianuarie 1912, p. 20, şi a fost reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
De relevat că în „Luceafărul", an. XI, nr. 5, 29 ianuarie 1912, p. 106, Goga va publica, tot cu pseudonimul Olbmar, poezia Pace.... în care strofa a doua e foarte asemănătoare cu strofa a doua din Scrisoarea ta. ..: „Cu slova ta vin anii toţi, Şi-n vraja lor mă fură... în rostul ei mărunt cum poţi Să-nchizi atâta ură?..."
{Scrisoarea ta...)
„Cu slova ta vin anii toţi, Şi-un zâmbet trist îmi fură... în scrisul tău mărunt cum poţi Să-nchizi atâta ură?..."
{Pace)
1180
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1181
în volumul Octavian Goga, Poezii, 1973, Dan Smântânescu, la note, p. 180, transcrie următoarea variantă din manuscris pentru strofa a doua (v. 5-8) a poeziei:
„Acum când plânge-n depărtări Neţărmurita apă, Din slova ta s-aleg mustrări Şi patimi cari mă sapă."
(p. 215)
GANDESTE-TE..
Publicată în volumul Din umbra zidurilor (1913), ciclul Cântă apele. După manuscris, Dan Smântânescu (Octavian Goga, Poezii, p. 180) dă următoarea variantă pentru versurile 9-10:
v. 9,   manuscris: „Noi stăm învinşi cu ochii duşi în stele";
publicat: „Cum stăm aşa cu ochii duşi în stele", v. 10, manuscris: „Şi-n inimă arzându-ne veninul";
publicat: „In inimă simţindu-ne veninul".
(p. 217)
POET
Semnată Octavian Goga, cu indicaţia Seghedin - a apărut în „Luceafărul", an. XI, nr. 10, 4 martie 1912, p. 196, şi a fost reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913), cu titlul Poet.
Poezia aceasta, ca şi Eu ştiu un basm, cu indicaţia Seghedin, februarie. apărută în „Luceafărul", an. XI, nr. 9, 26 februarie 1912, p. 117, a fost scrisă în temniţa din Seghedin. Nu numai indicaţia Seghedin, care o însoţeşte, ne indică acest lucru, ci şi următoarea însemnare cu titlul Goga în temniţă, publicată în „Luceafărul", nr. 7 din 12 februarie 1912: „în sfârşit, după multe amânări din cauza hărţuielilor cu d-l Yaida, poetul Goga a intrat în temniţa Seghedinului pentru a-şi împlini pedeapsa dc o lună. A plecat în tăcere, fără alai şi fără să-1 însoţească strigătele de durere şi de indignare ale poporului, a cărui pătimire a înveşnicit-o în poeziile lui".
O. Goga a fost închis pentru un articol publicat în revista „Tara Noastră" „în care scria răspicat - se spune în însemnarea respectivă -despre mizeriile noastre interne şi despre asupririle feudale din Ungaria".
(p. 230)
SCRISOARE
Contesei de Noailles, născ. principesa Brâncoveanu Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. XI, nr. 16, 15 aprilie 1912, p. 297. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
Poezia are un evident caracter polemic. într-o scrisoare adresată .■    revistei l.es Annales, contesa de Noailles a declarat iresponsabil că nu e românca şi nu Cunoaşte câtuşi de puţin România, în care a fost numai o dată, în drum spre Constantinopol. O ultimă lucrare asupra Annei de Noailles, scrisă de Edmee de la Rochefoueauld, în colecţia „Classtques du XX-e siccle", Editions Universitaires, Paris, 1956, precizează că Anna-Elisabeth de Brancovan s-a născut la 15 noiembrie 1876 la Paris şi că „son pere Hait prince roumain. Les Brancovan avaient regne sur la Valachte, le dernier hospo/Ltr avânt ete le grand-pere d'Anna". E vorba de :    principele Gheorghe Bibescu, domn al Ţării Româneşti între 1    20 decembrie 1842 şi 1.3/14 iunie 1848. Sub influenţa mamei sale, o admirabilă cântăreaţă la pian, Anna începe să compună muzică. Ut 13 ani renunţă, fiind ispitită de arta versului. începu cariera poetică imitând un sonet de Alfred de Musset: „Un sonnet d'Alfred de Musset me servit d'exemple". Va cunoaşte marile personalităţi poetice şi muzicale ale epocii, i     Va călători mult şi va uita complet patria sa. în 1913, cu cartea Les vivants et les mortş, cunoaşte apogeul gloriei sale literare. Le Times considera pe j    Anna de Noailles cea mai mare poetă a secolului a! XX-lca din Franţa, şi poate chiar din Fiuropa. E aleasă în comitetul Femina, în 1921 devine ^    membră a Academiei Belgiene, cu care prilej ţine un discurs acoperit de î     glorie. Marcel Proust o felicită într-o telegramă de 1S0 de cuvinte. A murit la Paris, la 30 aprilie 1933, făcându-i-se funeralii oficiale. Corpul i-a fost depus în cimitirul Pere-lachaise, în cavoul familiei Bibescu-Brâncoveanu. Au rămas de la ea mai multe volume dc versuri şi nuvele: Le coeur innombrable (1901), L'ombre des jours (1902), Ia nouvelle esperance (1903), Le visage emerveille (1904), La domination (1905), Les eblouissements (1905), Les vivants et les morts (1913), Les jbrces eternelles (1920), Le poeme de l'amour (1924), Poemes d'enfances (1928), Le livre de mă w>(1932) etc. »      în faţa unei asemenea glorii europene, e de remarcat curajul lui Octavian f     Goga de a deschide o polemică publică. Dacă ţinem seama şi de scrisoarea adresată lui Duiliu Zamfirescu tot pentru apărarea obârşiei şi a strămoşilor, poezia aceasta trebuie încadrată într-o coordonată esenţială si statornică a liricii iui Goga.
(p. 234) EU ŞTIU UN BASM...
Publicată în „Luceafărul", an. XI, nr. 9, 26 februarie 1912, p. 177, semnată Octavian Goga; reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913), ciclul Coarde vechi.
1182
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1183
Faţă de textul publicat, Dan Smântânescu în volumul Octavian Goga, Poezii, 1973, menţionează, la note, p. 185, o strofă din manuscris ce nu a fost publicată:
„Cu ochii el i-a petrecut
El asculta al lor cuvânt
Cu ochii trişti i-a petrecut
Că-n tot sălbaticu-i avânt
Străine doruri I-au durut
Şi pururi fără crezământ". In realitate, textul publicat a suferit modificări, versurile respective devenind strofa a cincea (v. 25-30). De asemenea, poezia publicată în revistă în februarie 1912 nu putea fi scrisă în decembrie 1912 în închisoarea Seghedin.
(p. 238) POETUL
Semnată Octavian Goga şi datată Paris- decembrie, a apărut în „Tribuna", Arad, an. XV, 1910, şi a fost reprodusă în voi. Din umbra zidurilor (1913) cu următoarele modificări, care s-au păstrat şi în ediţia noastră de bază (1924):
v. 7,   în revistă: „O clipă-i fulgeră armura şi zboru-i întretaie cerul"; în ediţiile 1913 şi 1924: „în soare-i fulgeră armura şi zboru-i
întretaie cerul".
v. 14, în revistă: „Şi nestemate fără număr culege mâna-i fermecată"; în ediţiile 1913 şi 1924: „Şi nestemate fără număr culege mâna
fermecată".
v. 16, în revistă: „Răpeşte-un vis ce doarme tainic pe căpătâiul de
fecioară";
în ediţiile 1913 şi 1924: „Elfur-un vis dormit azi-noapte pe
căpătâiul de fecioară", v. 18, în revistă: „Şi când amurgu-ncinge bolta cu cingătoarea lui de
aut";
în ediţiile 1913 şi 1924: „Şi când amurgu-ncinge bolta în brăul
lui tivit cu aur".
v. 23, în revistă: „O clipă se mai uită-n urmă cu ochii osteniţi de cale"; în ediţiile 1913 şi 1924: „O clipă nudpriveşie-n urmă spre ceaţa
risipitâ-n vale".
v. 27, în revistă: „îşi frânge de zăgazuri mintea — de veci nerăsplătită
roabă";
în ediţiile 1913 şi 1924; „îşi frânge de zăgazuri mintea de veci
neadormită roabă".
v. 32, în revistă: „Dar manile nu-i dau odihnă, căci vreau altarul de
închinare";
în ediţia 1913 şi 1924: „Dar manile nu-i dau odihnă, căci vor
altar de închinare".
(p. 263) CUM ZBORI CU TRENUL
Publicata în „Tribuna", Arad, an. XV, nr. 121, 18 iunie 1911, p. 2, semnată Octavian Goga; reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913), ciclul Clipe.
Varianta din manuscrisul original a fost publicată de Dan Smântânescu în volumul Octavian Goga, Poezii. Descopetite şi prezentate de -, p. 184-185, inclusă de noi ca atare în ediţia de faţă.
(p. 272)
PE-UN ALBUM
Semnată Sylex, a apărut în „Ţara Noastră", an. III, nr. 39, 27 septenv brie/10 octombrie 1909, p. 2, sub forma următoare: Petrec cu ochii-ntreg albumul, Şi cu privirea mea umilă Gândiri şi îndrumări şi sfaturi Culeg din fiecare filă. Cum văd atâtea rânduri pline Cu-nţelepciune de viaţă, hm zic pe gânduri dus: „Sărmane,
Tu nu poţi da nici o povară!" Tu doar cu cântece şi lacrimi îţi duci a traiului con'adă, Copac plăpând, bătut de soartă, E floarea singura ta roadă!... Poezia a fost reprodusă cu modificări substanţiale în volumul Din umbra zidurilor (1913):
Petrec cu ochn-ntreaga carte
Şi cu privirea mea umila
Comorile eternei arte
Le văd pe fiecare filă...
Cum se strecor atâtea rânduri
Cu-nţelepcîune de viaţă,
Le recitesc şi-mi zic pe gânduri:
„Tu nu poţi da nici opovaţăL...
Un cântec doar de s-a alege
Din lunga ta corvadă,
1184
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1185
Copac bătut de-a firii lege, E floarea singura ta roadă!..
DIN LARG (1939)
(p. 340) STEJARUL
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Ţara Noastră", an. IV, nr. I, 7 ianuarie 1923, p. 1; reprodusă în volumul Din Larg (1939). în manuscrisul aflat la Muzeul „Octavian Goga" de la Ciucea era intitulată: Datorie şi datată Ciucea, 1.1.1922.
v. 9,   manuscris: £mut şi blând, stă fără să sc-ncbine. în revistă: El, mut şi blând, stă fără să se-nchine.
(p. 341)
PACE
Semnată Octavian Goga, a apărut în revista, condusă de el, „Ţara Noastră", Cluj, an. V, nr. 38, 21 septembrie 1924, p. 37, cu titlul Acelaşi zâmbet. A fost reprodusă în volumul postum Din Lrg (1959), sub titlul Pace şi cu utmătoatele modificări de text:
v. 6,   în revistă: „Şi-ar vrea să frângă tainice zâvoare"...;
în volum: „Şi-ar vrea să frângă vechile zăvoare"... v. 13. în revistă: „Şi-n urma ei pe buze-mi reapare";
în volum: „Şi-n urma ei în sujlet reapare", v. 14, în revistă: „Acelaşi zâmbet de-mpăcare mută"...; în volum: „Aceeaşi pace veştedă şi mută.
(p. 363) STRIGOII
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Ţara Noasttă", an. IV, nr. 10, 11 martie 1923, p. 309. A fost reprodusă în volumul Din larg (1939).
A fost tradusă în limba italiană de Paolo Soldaţi şi tipărită în Familia, nr. 5-7/1943, p. 146:
GL1 SPETTRI
Case putride, decrepite Di vergogna e di peccati Case nere diroccote, Cosa resta di voi?
Restat gli spettri del possato Fatti calce e mattoni Di scacciatli, di ucciderli, Non e capace nessuno...
Alitando odio, Digrignando famelici, Si allineano in agguato Dietro tutti i cantoni.
Per quanio avanti noi mandiamo II carro della vita, l.oro schizzano polvere di scpolcri Negii occhi di chi passo.
Mettete innanzi tutt'e due le mani, Difendetevi, gtandi atchitetti, Perche gli spettri, tutti insieme Voglion guastare la casa nuova...
(p. 369) CĂRBUNII
Scrisă la 23 noiembrie 1916, la finalul însemnărilor din perioada 17 noiembrie-26 decembrie 1916 (manuscris din arhiva autorului ediţiei, semnat G.), poezia a fost publicată în „Ţaţa Noasttă", an. III, nr. 2, 22 octombrie 1922, p. 59, cu titlul Să ştii... şi semnată Aegrotus. în volumul Din larg (1939) a fost reprodusă cu titlul Cărbunii.
Variantă:
v. 2,   manuscris: „în nopţi de ani târzii şi goi"; publicat: „în seri de ani târzii şi goi".
(p. 383) MARE AETERNUM
Publicată în „Universul literar", nr. 14, 21 mai 1938, p. 3 şi reprodusă în volumul Din larg. Poezia se chema iniţial Sonet şi era datată Veneţia, 14ian. 1937. A fost dată spre publicare în revistă, împreună cu facsimilul, de către, d-na Olga Cruşevan-Elorescu, care o însoţeşte de următoarea relatate:
„Prezenta poezie a fost concepută de defunct pe malul Mării Adriatice. la Veneţia. A scris-o la I.ido, în cursul unui ospăţ de seară. Textul de atunci mi-a fost încredinţat de autot în vedetea traducerii franceze şi-apoi oferit definitiv. Trebuia să fie reprodus în luctarea mea Antologie de la poesie roumaine, pe care o pregăteam pentru tipar, sub auspiciile defunctului. Dar tragicul deznodământ s-a precipitat. Cu vreo două
1186
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1187
săptămâni înaintea morţii, citindu-i câteva bucăţi, Octavian Goga mi-a spus, între altele, râzând: «Poezia din Italia e mai mult a ta decât a mea. Nu posed dublul şi nici nu o mai ştiu pe de rost»."
Nu ştim dacă s-a realizat traducerea franceză. Cunoaştem însă o corectă traducere în limba maghiară, datorată lui Szabd Istvan în Pâsztortuz:
O/.etve, hajrva, ime, most ujra mcgăllok
Partjaidon, nyugtalan es hatdrtalan tenger,
Izgatommal tclten, s orok szcrelemmei
Kerdezlek es valaszodra vârok.
V'tzdd, ha csobban, tiikrod ba hosszan
Borzong es râm mutatva ismer engem remit,
Nyilo sebekre villantja âdâz fenyit,
S a lelkemben fâjo uszok regi ttize lobban.
Mintha si'ppal, dobbai hirdetue'k, hogy tâmad
Hajdani hatalmunk, az elfetejtctt, s erted
En csak erted vetek rendre gâtat.
Bâr azt sem tudom, mi ki'noz itt jobban Hogy parttalan mes6d mert nem ernckveget, S ehem mclyseges rejteken milyen titok dobban...
(p. 395) CÂNTĂ MOARTEA
Semnată Octavian Goga, a apărut în revista „Făt-Frumos", Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938. p. 83, cu precizarea într-o notă: „Ultima stîhuire a lui Goga, scrisă Ia Ciucea câteva zile înaintea morţii sale". A fost reprodusă în mai multe ziare şi reviste şi apoi în voi. Din Lirg (1939). A fost imediat tradusă în limba germană de Sever Bumbac: Es singt der Tod (revista „Făt-Frumos", Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 89) şi de Reinhold Scheibler: Mir geigt der Tod (revista „Făt-Frumos", Cernăuţi, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 157).
MIR GEIGTDER TOD Mir geigt der Tod ein Lied am Fenster, Wie Abendmesse klingt's gedampft, Er zeigt mir unsres Votkes Măre, Ein Spiel, drin Eicht und Schattcn kămpft.
Ich lausche ihm in nacht'gem Schweigen, Aus tiefem Innren wăchst hervor Mein ganzes hingegang'nes Eeben Und stcigt zu Hăupten mir empor. Ich funie hinter heisser Schlăfe Die alten Welten sich erneun; —
(p. 399)
Nicht, was da war, kommt mir zu Sinnen, Doch was da hătte konnen sein. Poezia a fost tradusă în limba germană şi Ia Berlin, de Konrad Richter, în anul 1939:
DER TOD SPIEL T A UF Wie ferne Abendmesse kiîngt es: am Ftrnster spieit der Tod die Weise; von uns, von meinern Volke, singt es; jetzt jubelt's hell, nun klagţ es leise. Die Nacht und ich, wir lausehen, schweigen, des Spielmanns Schattcn wăchst im Dunkel; verklungnen Eebens Bilder steigen uni mich empor wie Sterngefunke!. Ich fiebre, scheint's. Gedanken send' ich, Erinnerungen suchen, saumen: nicht, was gewesen, wird lebendig, nein, was sein konnte, muss ich trăumen.
TRECEA UN OM Semnată Octavian Goga, a apărut în revista „Ţara Noastră", an. V, 29, 20 iulie 1924, p. 896. A fost reprodusă în volumul Din Iarg(\939)-A fost tradusă în italiană de Paolo Soldaţi şi tipărită în „Familia", 5-7, 1943, p. 145:
PASSAVA UNUOMO
Sotto la finestra della mia casa, Dove la strada si allarga fra i campi, Sotto un potverio di steile nel nitore de! cieîo, Passava un uomo, cantando, ier sera. Era un canto che raeconrava I dolori accumulati dagli anni, Triste come un lamento funebre, Come soltanto loro la sanno, i contandîni.
Di dove mai quel viatore E'avevo recato a me nel villaggio, Da che mistero nascevo quel brivido? Da che profonditâ, da che rovine? Io sentivo la sua dolcezza amara EiTondersi aleggiando sopra le valii Accorata e tenera Come una lontana querela.
1188
NOTE ŞI COMENTARII
NOTI-; ŞI COMENTARII
1189
E mcntre avanzando si dilegiiava
II suo dolente sospiro,
Mi rammenrai per un attiino
Chc una volta ho cantato anch' io...
(p. 400) BISERICUŢA DIN AI .BAC
Scrisă în 1908, poezia este inclusă în volumul Din larg (1 939).
Ion I. C. Brătianu, călătorind prin Ardeal şi aflând despre demolarea bisericuţei din lemn de la Albac pentru a face loc alteia mai trainice, ca să evite dispariţia acesteia, cumpără bârnele desfăcute, pe care reuşeşte să le ducă la moşia lui de la Flotica. Ziarele vremii informează că ţăranii din Albac, legaţi dc ea cu atâtea amintiri, au petrecut-o cu ochii în lăcrămaţi. Autorităţile maghiare au încercat fără succes să împiedice trecerea acestui monument-simbol în Vechiul Regat. Se pate că, printre altele, poezia lui Goga ttebuia să fie aşezată ca o pisanie patriotică în bisetica aceasta, remontată la Plorica.
(p. 401) VÂNT DE SEARĂ
Scrisă la Paris, 2 noiembrie 1918, cu titlul în nopţi de pribegie. Publicată în „România nouă", an. II, nr. 195, sâmbătă, 20 octombrie 1918. Reprodusă în volumul Din larg (1939), ciclul în sat.
Variantele:
v. 2,   „România nouă": „Sub muche verde-a unui deal";
volum: „Subt culmea verde-a unui deal", v. 6,   „România nouă": „Ce umbră mută călătoare";
volum: „Ce val de umbre călătoare", v. 11, „România nouă": „Pesemne unguri te prădară";
volum: „Pesemne duşmani te prădară". v. 12, „România nouă": „Pesemne nemţii ţi-au pus foc";
volum: „Pesemne duşmani ţi-au dat foc", v. 14. „România nouă": „Mi-aduce azi un vânt de seară";
volum: „ Tu mi-ai trimis pe vânt de seară".
(p. 402) ÎN ŢINTIRIM
Semnată Octavian Goga, a apărut în „România Mare", an. II, nr. 27, 14 ianuarie 1919; „Luceafărul", an. XVII, nr. 1, 1920, p. 3. Reprodusă în volumul Din larg (1 9.39).
Variante:
v. 4,   „România Mare": ,,/.if-apasă greu ca un păcat"; volum: „7'f-apasă gtcu ca un păcat".
v. 17, „România Mare": „în ţintirim, in fapt de seară";
volum: „în ţintirim, pe vânt de seară", v. 21, „România Mare": „Tăcută oaste de schelete";
volum: „Grozavă oaste de schelete", v. 27, „România Mare": „Răsună plângerile noastre";
volum: „Răsunăplanşetele noastre". A fost tradusa în limba italiana de Paolo Soldaţi şi publicată în „Familia", nr. 5-7, 1943, p. 144-145:
/A' CAMPOSANTO
In camposanto, nel nostro paese Ci son tumuli per lungo e per largo Una pace muta, funerea, Incombe greve comme un peceato. Loggiii il mistero del nulla Ha segregato sotto pio serrame Tutti ejuelli che morsero coi denti Alia zolla del loro dolotc.
In camposanto, sotto le lapidi,
Covano monti di lava,
Un focolaio d'odio e di veleno
E' in ogni grumo di terra.
La terţa palpita e rivive,
Perche in ciascuna delle sue molecole
Ce forza d'une bufera
Che imperverso in un' anima...
In camposanto, col vento della seta,
Scendono larve in lunghe file,
Sono i morţi che giungono furtivi
E stano a conciliabolo negii angoli bui.
Tremenda falange di scheletti,
Indomiti, inarrestabili,
Essi communicano al viandante che passa
La loro sânta bramosia di vendetta.
In camposanto nelle notti serene,
Quando il cielo s'illumina di stelle,
Risuonano i noştri pianti
E invadono lo spazio immenso.
II bosco geme paurosamente
Del desolato clamoie di feminine
Che proferiscono imprecazioni
Portando alle tombe dei fiori di bucancve.
1190
NOTE SI COMENTARII
In composanto ci son pure dei branchi Di famelici bovi randagi Che ruminano pigramente Pestando un morto ad ogni passo. E mentre noi, consumi dai tempo, Ci lamcntiamo accanto alic croci, Quelli brucano i fiori sulle tombe, Quelli ingrassano nel nostro camposanto.
(p. 404) PRIVIGHETORI ŞI CIOCÂRLII
(după Petofi)
Semnată Octavian Goga, a apătut în „Luceafărul", an. VI, nr. 1, 1 ianuarie 1907, p. 3-4; cu următoatea notă de subsol a autorului: „Am tradus aceste rânduri ale cântăteţului maghiar Petofi; le-am dat în româneşte pentru că furtuna de patimi şi nădejdi care se zbuciumă pe strunele acestui vestitor al neamului său trebuie să găsească răsunet şi în sufletele noastre, care aşteaptă împlinirea aceloraşi aşteptări".
Mihail Dragomircscu („Convorbiri", an. I, nr. 5, 1907, p. 262) apreciază traducerea în felul următor:
„E o traducere frumoasă ca limbă şi chiar ca stil, dar absolut neizbutită din punctul de vedere al armoniei şi energiei rimei. Frazele sunr astfel construite că citindu-le nu ştim care sunt cuvintele pe care trebuie să le pronunţăm mai cu putete spre a scoate în relief ideea."
(p. 407) NOAPTE
(după Carducci)
Semnată G., a apărut în „Luceafărul", an. VI, nr. 4-5, 1 martie 1907, p. 65. A fost reprodusă în volumul Din larg (1939).
Este o prelucrare liberă a poeziei lui Giosue Carducci (18-19), Projbnda, solitaria, immensa notte, publicată în 1853 în vo\.Juvenalia, VIII, cartea I: Profonda, solitaria, immensa notte; Visibil sonno del divin creato Su le montagne gia dai fulmin rotte, Su le terre che l'uomo ha seminato;
Alta da i casti lumi ombre interrocte; Cielo vasto, pacifico stellato; Lucide forme belle, al vostro fatto, Equabilmente, arenamente, addote;
Luna, e tu che i sereni e freddi argent Antica peregrina a i petti mesti Ed a1 lietti dispensi indifferenti:
NOTE ŞI COMENTARII
1191
Che misteri, che orro, dite, son questi? Che siam, poveta razza de i viventi? Ma tu, bruta quiete, immobil resti.
Agosto 1852
Profundă, solitară, imensă noapte;
Somn vizibil al creaturii cereşti,
Pe munţi de fulger despicaţi
Pe ogoatele ce omul )e-a semănat;
înalte umbre de castele, lumini întrerupte;
Cer vast, paşnic, înstelat;
Sttălucitoare forme frumoase, sorţii voastre
în mod egal, secret, supuse;
Lună, şi tu cate seninele şi recile argintuti
Antică peregrină la piepturile îndurerate
Şi la cele bucuroase nu gândeşti, eşti indiferentă;
Ce mistere, ce orori, spuneţi, sunt acestea?
Că suntem o biată rasă de muritori?
Dar tu, brutală linişte, rămâi nemişcată.
ÎN PERIODICE
(p. 430)
ÎMPĂCARE
Publicată în „Familia", an. XXXVI, nr. 4, 23 ianuarie / 4 februarie 1900, p. 38-39, sub semnătura Octavian.
Primele pattu versuri sunt publicate de Dan Smântânescu în Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi publicate de p. 79, însoţite de următoarea notă: „în caietul de limba latină, p. 88, din 1901. Pare a fi începutul unei «meditaţii» de proporţii mai mart, deoarece poetul a tezervat două pagini albe."
(p. 455) TU DORMI...
Publicată în „Tribuna literară", an. XVIII, nr. 37, 25 februarie/ 10 martie 1901, p. 33, semnată Octavian.
1192
NOTE ŞI COMENTARII
Manuscrisul original din caietul dc limba latină, f. 31, are o ultimă strofă nepublicată:
„M-ai râde-amar de-ai şti vr'odat Că zăminat de patul tău O noapte-am stat îngenunchiat Şi m-am rugat lui Dumnezeu". (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 177)
(p. 473)
IRONIE
Publicata în „Tribuna literară", an. XVII/, nr. 98, 27 mai/9 iunie 1901, p. 87, semnată Octavian.
In manuscrisul original se află următoarea strofă de început nepublicată: „L-am întrebat cum de-a ajuns Băiat cu cap în aşa hal: «Am cap, băiatul mi-a răspuns, Dar nu dispun de capital» (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 178)
(p. 475) RÂS PRINTRE IACRĂM1
Publicată în „Tribunaliterară", an. XVIII, nr. 103, 3/16 iunie 1901, p. 92. semnată Octavian.
în manuscrisul original din caietul de limba latină, ultima strofă (v. 17-20) are următoarele două variante:
„Şi dacă n-ai fi Domnişoară Să fii Lina, nu Nina Şi dacă nu m-ai înţelege Atunci n-ai purta vina!" „Şi daci azi port părul lung Şi par un Carilina Fără manşete, fără bani. Tu singură porţi vina". (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 177)
(p. 509) AŞTEPTARE
Semnată Octavian Goga, a apărut în „Viaţa literară" dm 18 iunie 1906. N-a fost reprodusa în nici un volum.
în 1906 „Astra" a organizat Ia Sibtu o expoziţie de artă şi literatură naţională. „Catalogul" original al expoziţiei, compus dintr-un album cu cusături şi tesătun româneşti, se deschidea cu o poezie scrisă de Octavian Goga sub formă de dedicaţie simbolică. Versurile au rămas aproape
NOTE ŞI COMENTARII
1193
necunoscute. „Viaţa literară", revista lui Coşbuc şi Chendi, le-a reprodus cu literă măruntă, la rubrica Notiţe şi informaţii.
Poezia, în tonul modei de atunci, nu e la nivelul celor publicate în 1905 şi strânse în primul său volum; explicaţia este susţinută de caracterul poemei şi de destinaţia ei. Goga a mai transcris poeme întregi pe albumele timpului, dar le-a reprodus pe unele în reviste sau chiar în volume1.
Aşteptarea un poem mai puţin însemnat, cu un simbol la modă în epocă. Fata din poezia lui Goga trudeşte ca şi cea din Viaţa lui Eminescu, dar sufletul ei se consumă într-o dramă mai optimistă, cusându-şi în pânza albă „lacrimi şi nădejdi". Peisajul ce formează decorul pe care se profilează lucrătoarca este un peisaj lunar, comun şi poeziei lui Coşbuc. Deşi „fata" lui Goga e identică cu „fata cu zestre" din tabloul lui Grigorcscu, pare mai visătoare, cusându-şi în firul de in „nădejdile ei mute".
Fie simbolul brodat pe motive folclorice ca o explicaţie mai elevată a elementelor de artizanat din album, fie un simbol major, extins la idealurile populare ale momentului, poema lui Goga, cu toate elementele ei de romanţă, reprezintă totuşi un fragment dintr-o activitate poetică încă nestudiată îndeajuns.
(p. 515) PERDITA
Semnată Octavian, a rămas nepublicată până în 1966, când Dan Smântânescu o tipăreşte în revista „Argeş", an. I, nr. 7, decembrie 1966, p. 11. Poezia se află într-un caiet de limba latină al elevului Goga, folosit de poet şi pentru notarea poeziilor sale. Caietul conţine 76 poezii şi două bucăţi în proză. Acelaşi lucru trebuie spus despre poezia imediat următoare [ Trecutul s-a ivit în prag).
(p. 528) ÎN TREN
(după Gerhart Hauptmann) Semnată Octavian Goga, a apărut în „Luceafărul", an. IV, nr. 4, 15 februarie 1905, p. 93. Prin această traducere Goga înglobează în universul său de preocupări, pe coordonata poeziei muncii, şi pe muncitorul de Ia oraş, cu a cărui viaţă amară s-a simţit solidar şi pe care Hauptmann îl cântă cu pasiune în poezia sa Im Nachtzug, pe care o reproducem pentru o mai uşoară confruntare cu versiunea românească.
Es poltert der Zug dutch die Mondscheinnacht, die Răder drohnen tind rasen.
' Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, cota .3.307/1955; poezia Feliruirul, datată 1912 şi publicată în 1913, în volumul Din umbra zidurilor.
1194
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1195
Stil! sitz' ich im Polster und halte die Wacht unter sieben schnarchcnden Nasen. Die Lampc flackcrt und zittert und zuckt, und der Wagen rasselt und riittelt und ruckt, und weit, wie ins Rcich der Gespenster, weit blick' ich hinaus in das dammrigc Licht, und schcmenhaft sch.au' ich mein blasses Gesicht im lampenbeschiencn Fenster.
Da rast es nun hin mit dem brausenden Zug
an Wiesen und Wăldern voriiber,
Liber Mauern, Stakete und Băume im Elug,
und truber blickt es und truber,
und jctzo, wahrhaftig, ich tăusche mich nicht,
jetzt rollcn iiber mein Schattengesicht
zwei schwere und leuchtende Trănen.
Und tief in der Brust mir klingt es und singt's,
und fiebernd das Herz und die Puise durchdringt's,
etn wildes, eîn brennendes Sehnen.
Ein Sehnen hinaus in das Mondscheinreich,
das fiiegend die Drăhte durchschneiden.
Sie tauchen hernieder und steigen zugleich,
vom Zauber der Nacht mich zu scheiden.
Doch ich blicke hinaus, und das Herz wird mir weit,
und ich Iulie mich ein in die selige Zeît,
wo năchtlich tanzte am Weiher
auf Mondlichstrahien die Elfenmaid,
dazu ihr vom minniger Wonne und Eeid
der Elfe spiel te die Eeier.
Der Elfe, er spiel te die Eeier so schon,
die Grăslein mussten ihm lauschen,
der Miihlbach im Sturzc vernahm's und blieb stehn,
vergessend sein eigenes Rauschen.
Maiblume und Rotklee weineten Tau,
und wonnige Schauer durchbebtcn die Au,
und Sânger lausehten "mi Haine.
Sie lausehten und lernten vom Elfen gar viei
und stimmten ihr duftendes Saitenspiel
so zaubrisch und rein wie das seine.
Voriiber, voriiber im sausenden Takt!
Kein Zaubet nimmt dich gefangen,
der du schwindelhoch iiber dem Katarakt
und tief durch die Berge gegangen. Du rasender Pulsschlag der fiebernden Weit, du Dărnon, der in den Armen mich halt und trăgt zu entlegener Ferne! Ich bliebe so gerne im Mondenscheîn und lauschte so gerne verschwiegen allein Der Zwiesprach' seliger Sterne! Rauchwolken verhullen das dămmernde Bild und schlingen weisswogcnde Reigen. Doch unter mir stampft es und schmettert es wild, und unter mir will es nicht schweigen. Es klingt wie ein Achzen, es rieselt wie Schweiss, als schleppten Zyklopen hin iiber das Gleis den Zug auf ehernen Armen. Und wie ich noch lausche beklommen und bang, da wird aus dem Chaos ein Donnergesang, zum Grauen zugleich und Erbarmen: „Wir tragen euch hin durch die duftende Nacht, mit keuchenden Kchlen und Briisten. Wir haben euch giildene Hăuser gemacht, m indessen wîe Geier wir nisten.
fp Wir schafTen euch Kieider, Wir backcn euch Brot.
î' Ihr schaft uns den grinsenden, winselnden Tod.
Wir wollen die Ketten zerbrechen. | Uns dvirstet, uns diirstet nach eurem Gut!
Uns diirstet, uns diirstet nach eurem Blut! Wir wollen uns răchen, uns răchen! Wohl sind wir ein rauhes, blutdiirstend Geschlecht, ; mit schwieligen Hănden und Herzen.
r Doch gebt uns zum Eeben, zum Strcben ein Recht
« und nehrnt uns die East unsrer Schmerzen!
Ia, konnten wir atmen, im keuchenden Eauf, nur einmal erquickend, tief innethch auf, so, weil du den Elfen bewundert, so săngen wir dîr mit Donnergeton das Lied, so finster und doch so schon, das Lied von unserm jahrhundert! Willst ternen, Poetlein, das heilige Lied, so lausche dem Rasseln der Schienen, so meide das sehlăfrige, tăndelnde Ried und folge dem Gang der Maschinen;
11%
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1197
bcachtc den Punken im singcnden Draht, des SchifTcs schwindelnden Wolkenpfad, und weîter, o heugc dich nieder zum Herzen der Armen, mitleidig und mild, und was es dir zitternd und wcinend enthullt, ersteh' es in Toncn dir wîeder!"
Es poltert der Zug durcb die Mondscheinnacht,
die Rader drohnen und rasen.
Scill sicz' ich im Polster und halte die Waeht
unter sieben schnarchenden Nasen.
Die lampe rlaekert und zittert und zuckt,
und der Wageu rasselr und ruttelt und ruckt,
und tief aus dem Chaos der Tone,
da quiilt es, da drăngt es, da perlt es empor
wie Hymnengesănge, bezaubernd mein Ohr,
in erdenverklărendcr Schone.
Und leise auf sehwîllt es, und ebbend verhailt's
im schmetternden Eisengeklirre.
Und wieder ei waeht es, und himmclauf wallt's
hervor aus dem Tonegewirre.
Und immer von neuem versinkt es und steigt.
Und endlich verweht's im Tumuhe und schwcigt
und lăsst mir ein heisses Begehren,
das sinneberuckende Zaubcrgeton
von himmlischen Lenzen auf irdischen Hohn
zu Ende, zu Ende zu horeu.
Goga s-a arătat intens preocupat de continua perfectare a traducerii sale; un manuscris găsit de Olimpiu Boitoş la Tipografia „Dacia Traianâ" din Sibiu atestă acest lucru.
Cum ii era obiceiul, poetul a făcut serioase intervenţii după publicarea ei în „Luceafărul", chiar pe o pagină tipărită a revistei, cum se poate vedea din numărul reprodus după O. Boitoş: Din laboratorul literar al lui O. Goga — cazul poeziei „In tren", Sibiu, 1942. E neîndoios că poezia aceasta l-a atras pe Goga în primul rând prin puternicul ei caracter social. Poezia In tren a fost şi este considerată o piesă antologică pentru preocupările sociale ale literaturii naturaliste. A se vedea, de pddă, lucrarea Vom Naturali sinus zur neuen Volksdichtung, voi. I, din colecţia „Deutsche Literatur in Entwicklungsreiben" (Leipzig, 1936, Ph. Reclam jun.).
în Dichtung und Dichter der Zeit (Leipzig, 1911), Albert Soergel stabileşte o paralelă intre lm Nachlzugât; G. Hauptmann şi Bucb der Zeit (1885, Gartea timpului) de Arno Holz, fruntaşa! naturalismului german.
El relevă discrepanţa dintre „Dichrertraum" (visul poetului) şi „Erdenwirklichkeit" (realitate terestră), două noţiuni care stau şi la baza analizei lui O. Boitoş. Tematica socială se conturează mai precis la G. Hauprmann. Poezia lui G. Hauptmann, simptomatică pentru vremea aceea, fără să fie deosebit de valoroasă, este paradoxală în sensul câ ea conţine diferite acumulări culturale, provenite mai ales dm literatura romantică şi realista a secolului al XlXdea. Distribuirea armonioasă a elementelor epice, dramatice şi lirice ne face să afirmăm că lm Naehtzug este o baladă în care substanţa epică este puternic lirizată.
Traducerea lui Goga este excelentă. Soluţiile stilistice sunt foarte apropiate de original.
Metrul originalului este iambic-anapestic, cel al traducerii la fel, ceea ce conferă întregii poezii un ritm vioi, dinamic.
Finalul poeziei este în spiritul „ironici romantice", categorie estetică subiectivistă a romantismului german, care recunoaşte supremaţia ficţiunii, a fanteziei. Traducerea lui Goga dovedeşte o cunoaştere aprofundată a limbii germane, a diferitelor tradiţii stilistice, de la stilul ecleziastic luteran, iniţiat dc strălucita pană a lui Luther, până la stilul diferitelor curente literare, dinrre care mai cu seamă acela a) romantismului şi „realismului poetic" din secolul al XlX-lea („poetiseber Realismus").
„Poezia în tren, pe care Goga o publică în «Luceafărul» cu subtitlul «după Gerhart Hauptmann», sugerând părerea unei anumite libertăţi în tălmăcirea originalului, este — zice O. Boitoş în studiu) citat - în realitate o traducere destul de scrupuloasă. Nu numai concepţia poeziei şi structura ei prozodică sunt respectate, dar chiar şi anume figuri de stil sunt redate, ceea ce dovedeşte o apreciere din partea poetului român a operei alese şi un efort susţinut pentru cucerirea valorilor ei estetice pe scara literaturii române. Hauptmann întrebuinţează de câteva ori aliteraţia ca mijloc de sugestie, pentru potenţatea efectului unei descrieri. Procedeul se găseşte şi în traducere, şl anume o dată chiar la acelaşi vers. Vrând să sugereze zgomotul produs de goana trenului, poetul german spune: Es poltert der Zug durch die Mondscheinnacht. Dic Răder driihnen und rasen. In traducerea lui Goga ideea e exprimată prin următoarele versuri: în goană sălbatic câmpiei s-aşterne Şi tropotă trenul în noapte. Acelaşi efect îl obţine Hauptmann uneori prin repetare, figură care, de asemenea, se găseşte şi în traducerea lui Goga: Fugarul sălbatec s-avântă-nainte Şi urlă şi geme şi tună.
1198
NOTE SI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1199
Aceste două versuri frumoase exprimă acelaşi obsedant moment într-o versiune care este superioară originalului ca putere de sugestie. Nu lipsesc însă nici deosebirile faţă de original. Însuşi titlul poeziei nu este redat exact, în loc să spună In trenul de noapte, cum ar fi pretins o traducere fidelă, Goga s-a mulţumit cu un titlu mai scurt - In tren - lipsit de oarecare profunzime. I.a fel, când e vorba să caractetizeze noaptea, Hauptmann spune dintr-o dată că era o «noapte cu lună» {Mondscheinnacht), pe când la poetul român amănuntul se iveşte numai mai târziu, atunci când apar efectele de vraje ale poeticului astru. Mai sunt şi alte deosebiri de felul acesta, dar ele nu sunt atât de mari încât să diferenţieze cele două texte ca sens, şi lucrarea lui Goga tot o traducere rămâne. Totuşi, deosebirile sunt cât se poate de semnificative pentru stilurile celor doi poeţi. Preciziunea pe care am constatat-o în cele două cazuri semnalate acum stăruie la poetul german în fiecare moment. El caută anunţe trăsături caracteristice şi nu ezită să le redea chiar şi atunci când sunt vulgare, ceea ce Goga evită. [...] Avem aici un exemplu tipic de stil naturalist, pe care Goga nu şi l-a însuşit pentru că naturalismul nu era o formulă potrivită cu structura lui sufletească".
Iată acum deosebirile dintre cele două variante ale traducerii lui Goga: v. 1,   în revistă: „în goană sălbatic câmpiei s-aşterne";
în versiunea revăzută: „In goană vrăjmaşe câmpiei s-aşterne", v. 7,   în revistă: „Departe în noaptea albastră";
în versiunea revăzută: „Departe în zarea albastră", v. 8,   în revistă: „Privirea-mi colindă lumina râzleaţă";
în versiunea revăzută: „Mă fură pe câmpurilumina răzleaţă", v. 16, în revistă: „Un picur răsare-rni genele grele";
în versiunea revăzută: „Un strop mi se scurte din genele gtele". v. 17, în revistă: „Şi-n tremur obrazu-mi prelinge";
în versiunea revăzută: „Alene obrazu-mi prelinge", v. 18, în revistă: „Şi lacrirna-n pieptu-mi un cântec învie";
în versiunea revăzută: „Se strecură-n suflet şi acolo-mi învie", v. 19, în revistă: „Şi înima-ntreagă îi cade-n robie";
în versiunea revăzută: „Un glas care tainic mă prindc-n robie", v. 20, în revistă: „Sălbatic un dor mă încinge";
în versiunea revăzută: „In inim-un dor mi se-ncinge". v. 26, în revistă: „Vrăjindu-mi icoană din vremuri uitate";
în versiunea revăzută: „Dezgroapă icoane din vremuri uitate", v. 31, în revistă: „Cântarea măiastră în noapte pătrunde";
în versiunea revăzută: „Doinirea lor parcă în noapte pătrunde", v. 38, în revistă: „Ascultă şi-nvaţă cântarea măiastră";
în versiunea revăzută: „Ascultă şi-nvaţă doinirea măiastră".
v. 43, în revistă: „le-avânţi peste ape cu repezi răsfrângeri"; în versiunea revăzută: „Te-azvârli peste ape cu repezi
răsfrângeri".
v. 45, în revistă: „Tu, tremur sălbatic al lumii pripite";
în versiunea revăzută: „Tu, chiot sălbatic al lumii pripite", v. 53, în revistă: „Fugarul sălbatic s-avântă-mimt";
în versiunea revăzută: „Fugaru-ndărătnic goneşte-na\nzc". v. 55, în tevistă: „Şi trupu-i asudă - cu braţe vrăjmaşe";
în versiunea revăzută: „Şi trupu-i asudă - cu mâini uriaşe". v. 56, în tevistă: „lini pare că zmeii îl duc pe ogaşe";
în versiunea revăzută: „Se pare că zmeii il duc pe ogaşe". v. 58, în revistă: „Şi cum ţinpri veghi ulMpsii de repaos";
în versiunea revăzută: „Aşa stând de veghe lipsit de repaos". v. 59, în revistă: „Aud cum un cântec purcese din haos";
în versiunea revăzută: „Deodată alt cântec purcese din haos" v. 63, în revistă: „Noi n-avem bordeie şi manile noastte";
în versiunea revăzută: „Noi n-avem bordeie şi palmele noastre" v. 74, în revistă: „Vorbietele inimi trudite";
în versiunea revăzută: „Cer bietele inimi trudite", v. 76, în revistă: „Un tremur din vaierul nosttu din suflet";
în versiunea revăzută: „Unpicur din vaierul nostru din suflet" v. 78, în revistă: „Zdrobire-ar a ielelor horă răzleaţă";
în versiunea revăzută: „Ar frânge a ielelor horă răzleaţă". v. 81, în revistă: „Poete, cântarea de vrei tu să-nveţi";
în versiunea revăzută: „Poete, tu hora de vrei să ne-o-nveţi' v. 82, în revistă: „Ascultâ-1 al ocnei sobol";
în versiunea revăzută: „Ascultă-I pe-alocnei sobol", v. 84. în revistă: „Grăbeşte Am crângul domol";
în versiunea revăzută: „Tu du-te din crângul domol", v. 87, în revistă: „ŞV-apleacă-ţi utechea cu jale";
în versiunea revăzută: „Apleacă-ţi urechea cu jale", v. 89, în revistă: „Şi toate ce-n tremur, plângând, cl ţi-a spus";
în versiunea revăzută: „Şi câte-n sughiţuri, plângând, el ţi-a spus' v. 96, în revistă „Când roata s-avântă şi-n vaiet tresare";
în versiunea revăzută: „Când roata s-avântă şi-n vaier tresare' v. 98, în tevistă: „Cântare de slavă şi-ntrupă-se-n pripă";
în versiunea revăzută: „Cântarea cea nouă mă-nvăluie-n pripă v. 99, în revistă: „Cu tremura-i dulce vrăjindu-mi o clipă";
în versiunea revăzută: „Cu glasul ei proaspăt vtăjindu-mi pe
clipă".
1200
NOTE Şl COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1201
Varianta a doua e mai corectă şi mai atrăgătoare, scoate mai mult in evidenţă simţul armoniei, asigură frazelor o structură mai omogenă, le precizează mai bine sensurile (pentru aceasta poetul îşi ia libertăţi mai mari decât în prima variantă), evită monotonia repetării unor cuvinte, asperităţile de limbă şi neclarităţile de conţinut. In ediţia noastră publicăm această a doua variantă.
(p. 542) TRAGEDIE
(de Richatd Delmel)
A fost tradusă pentru a o publica în finalul articolului Scrisoare deschisă către dl. Alexandru Vaida din voi. Ce e „ Tribuna"zilelor noastre?, Arad, 1911, p. 93-94.
POEZII (1973)
(p. 546)        CÂT DE CERESC E VALSUL LIN
Semnată „Octavian Goga student", poezia, datată: „Sibiu, 2 martie 1898", reprezintă o improvizaţie pe un album de amintiri, din perioada studiilor liceale la Sibiu (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973,
p. 48).
ANA SI LIARAPUL
(p. 547)
Scrisă în 1900 cu cerneală în caietul de limba latină, f. 10-11. Se remarcă influenţa folclorului sau a baladelor lui D. Bolintineanu din Florile Bosforului şi a lui V. Alecsandri (Ibidem, p. 49).
(p. 550)
BUFEI
Scrisă cu cerneală pe când era elev în clasa ultimă la „Gimnaziul român greco-ortodox" din Braşov, la începutul anului 1900. Manuscrisul original, semnat Octavian, se află în caietul de limba latină al lui Octavian Goga, f. 13 [Ibidem, p. 52).
(p. 552)       E PACE. - MIEZUL NOPŢEI BATE
Din caietul de limba latină, din 1900, f. 34. Semnat Octavian Goga. Poetul a mai scris încă două poezii cu acest titlu, ambele publicate (Ibidem, P- 54).
(p. 553)       TE VAIET PIEPTUL MEU USCAT!
în manuscrisul original (filă volantă), datând din 1900, între strofele 1-2 se află următoarele patru versuri tăiate cu creionul:
Ce milă ar încremeni
în ochiul vost' îngândurat
Din muta voastră tresărire
Din ochiul vost' îngândurat. (Vezi, Octavian Goga, Poezii. Descoperite si prezentate de Dan Smântânescu, P- 54)
(p. 554) DIN VREMURI VECHI
Scrisă în .1900 cu creionul în caietul de limba latină, f. 36-37. „Cântată muză" poate fi efemera iubită Icnită Cernea din Braşov {Ibidem, p. 57).
(p. 556) POVESTEA MEA
Datată 2 aprilie [1900], este scrisă cu creionul în caietul de limba latină, f, 49-50. A fost publicată de Dan Smântânescu, fără strofele 3 şi 5, în revista ,Astra" (Braşov), II, nr. 8 (15), august 1967, p. 9. Variantă la strofa 3:
Când cu mintea cumpătată As pune-o la cumpănit Mi s-ar părea-mpestriţată Ca un chip de cari s-arată Unui creer bolnăvit La finalul manuscrisului se aflau următoarele versuri, şterse însă de poet;
Tu ştii că povestea-ntreagă
E trecutul tău în zbor
Ce nu-1 spui în chip de şagă,
Ba din el la tine' se-ncheagă
Un vis pentru viitor. (Vezi, Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p.60)
(p. 557) [VESEL, IUBITA MEA]
Improvizaţie în ritm de horă, scrisă în 1900, pe caietul de limba latină, cu creionul, f. 58 (Ibidem, p. 61).
(p. 558) [VESELCEATA NOASTR'...]
Scrisă în 1900 cu creionul pe aceeaşi f. 58 a caietului de limba latină. Acelaşi ritm de horă (Ibidem, p. 62). "
1202
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1203
(p. 559) INIMA...
începutul unei poezii meditative, rămasă în forma incipientă. Octavian Goga, de tânăr, a manifestat o vie predilecţie spre filozofare. Multe din poeziile sale cuprind secvenţe dc originală şi chiar scânteietoare gândire. Meditaţia filosofică l-a îndemnat să aştearnă scurte speculaţii axiomatice, unele risipite versificat în manuscrise, altele redactate în ptoză; au fost publicate în diferite periodice şi adunate de Veturta Goga în valorosul Octavian Goga: Pagini noi, E)ucureşti,1966, Editura Tineretului, p. 57-84, sub titlul Fărâmiţări (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 63).
Vezi şi poezia huma, din volumul Din umbra zidurilor (1913).
(p. 560)
ÎDE-AŞ SPUNE.
Scrisă în 1900 cu creionul, f. 80 a caietului de limba latină. Să fie tot inspiraţie din iubirea penttu Lenita Cernea?
«Câte-un moment, câte-o întâmplate
neprevăzută... naşte - versul.» (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 64)
(p. 561)
DOMNIŞOAREI L.
Scrisă în 1900 cu creionul, f. 81-82, în caietul de limba latină. Tânărul (avea 19 ani), împătimit de făptura plină de senzualitate a Ixnitei, simte fiorul inspiraţiei ori de câte ori îi apare silueta legănătoare, plină de un evocator farmec, a iubitei. O mărturiseşte în „moto-ul" pus la începutul poeziei {Ibidem, p. 65).
(p. 568) [MÂINE-S ROSALE]
Improvizaţie cu creionul pe verso-ul notelor originale (1900) ale cântecului Matgarctei Bruch, op. 86, nr. 5 - In valea Muzei. Probabil, concepută la o berărie din Sibiu, ca o parodie după cântecul care are următoarele versuri:
Şade-o fată plângând lâng-o cale In haină cârpită, în rupte sandale.
Mâne-s Rosale... mâne-s Rosale! In mâini are fiori şi vântul o bate Bălaicle-i plete sunt tău încurcate.
Mâne-s Rosale... mâne-s Rosale! Arde-un soare cumplit De stânci s-a lovit Prin spin s-a rănit
Ea plânge cumplit,
Şi mâne-s Rosale... mâne-s Rosale!
Cârpeşte-ţi curând Săracul vestmânt Spală ochi zglobiu Căci e vara, să ştiu
Mâne-s Rosale... Mâne-s Rosale! (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 73)
(p. 569) [AZI AM CUPE LINIŞTITE]
Din caietul de limba latină, f. 7, scrisă în [1900], cu creionul, pe o schiţă ce conturează o clepsidră. Jumătate din pagină, pe care probabil era scrisă continuarea acestor versuri, a fost tuptă. Pe verso-ul filei, O. Goga a consemnat: „2Măiu. — O zi memorabilă. Primul act din comedia vieţii mele, act care s-a anunţat, în loc de clopoţel, cu o tuşă strajntcă şi-n loc de cottină mi s-au ridicat plămânii în sus scoţându-mi la iveală ceva cât se poate de rar: «sânge».— Te salut, «madame Oftica». Din câte acte îţi va consta «comedia»? Mai ai mult? - Perfect comic - să tot râzi."
„3 Maiu. Comedia mea se apropie de sfârşit. Cel puţin aşa se atată. E bună - să tot râzi!..." (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 74).
(p. 570) ADEVĂR...
(variantă)
Obsedat de problemele majore puse în această poezie, O. Goga a puttat-o în minte şi a lucrat-o întâi în varianta pe cate o publicăm după manuscrisul original. în „Familia", XXXVI, nr. 51-52, 24 dec. 1900/ 6 ianuarie 1901, p. 604, a apărut cu versurile 16-44 complet diferite faţă de prima variantă pe cate o redăm acum. Deoatece varianta din „Familia" a fost inclusă şi în ediţia „Scriitori români", reproducem integral textul manuscris menţionând că cea mai mare parte (v.16—44) este inedită.
Ca o dovada a intensei pteocupări acordate închegaţii poeziei Adevăr, vin creionările grăbite prin care O. Goga notează, la diferite pagini din caietul de limba latină, fragmente de versuri survenite în minte ulterior, sub impulsul inspiraţiei. Pe fila 31 din caiet se află varianta următoare la
versurile 18-20:
„Te strecori lângă noi, în nopţile-nstelate De legi la ochi băiatul cu-n văl trandafiriu Şi smulgi putetea minţel şi-n alte lumi visate 'L-arunci..."
1204
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1205
Pe marginea filei 51a caietului, sărind peste alte poezii, revine cu varianta următoare la versurile 29-32:
„O minte-ncărunţită şi-o inimă-nsetată Din vechea ta comoară - atât ţi-a mai rămas. I.a groapa lor in taină te tângui câteodată Dar ani sădesc în tine o pace idioată." De asemenea, poetul a compus variante, şterse apoi, pentru următoarele versuri:
22: „Pe cele nc-nţelese, ai vrea să le-nţelegi" 25: „Te freci la ochi şi-ţi pare minciună adevărul" 33: „Dm anii srrecuraţi mai smulge câte-un cias!" (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 76-77). Vezi poezia Adevăr..., în periodice. Poezii originale.
(p. 573) DESPĂRŢIRE... I.ENITEI
Poezia Despărţire... Lenitei nu trebuie confundată cu poezia Despărţire, publicată în „Familia", XXXVII, nr. 12, 25 martie/7 aprilie 1901, p. 135. Această poezie a fost scrisă în Răşinari, la 9 iulie 1901, iar în manuscrisul original, caietul de limba latina, f. 38-39, a purtat iniţial titlul: Un vis. — Dedicaţie D-rei Lenita. Sub acest prim titlu, scris cu creionul, poetul a adăugat: „Tu cate eşti fericirea". Versurile 31-35 au fost adăugate ulterior cu creionul (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 82).
(p. 575)     [PRINTR-O RĂREŞTE DE PALTINI...]
Scrisă în 1901 cu cerneală şi creion, în caietul de limba latină, f. 69-76, tratează, oarecum, tema populară a Sburătorului, dar se aseamănă în conţinut si cu poemul feeric Călin al lui Mihai Eminescu (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 90).
(p- 581)
[O STEA ÎŢI LUMINEAZĂ-..
Poezia este din anul 1903, scrisă cu cerneală şi creion pe o foaie volantă. Intre versurile 11 şi 13 este intercalat turnătorul distih, cu acelaşi număr de silabe ca în primele două strofe:
O stea îţi luminează-odată-n viaţă
O clipă şi se pierd' apoi în ciaţâ. (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu P- 93).
(p. 582) [CÂND FRĂMÂNTAT... 1
Versuri scrise pe pagina albă a unei scrisori primite de la prietenul săuT. Bratu din Charlottenburg.(Berlin), la 17 aprilie 1905 (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 94).
(p. 583)
[ÎN OCHII VERZI...]
Poezia este scrisă cu creionul pe verso unui facsimil al „Gazetei Transilvaniei" din Braşov, număr festiv la 50 de ani de la apariţie. Se presupune a fi fost compusă în 1905, cu trimitere la Octavian C. Tăslăuanu, faţade care nutrea resentimente din cauza căsătoriei acestuia cu Adelina Olteanu-Maior, fiinţă pe care O. Goga o iubise profund, propunându-i chiar a o lua de soţie. în corespondenţa dintre poet şi Uarie Chendi, apar tot mai vehemente resentimentele sale faţă de vechiul tovarăş de luptă de la Luceafărul. Un timp despărţiţi, s-au împăcat după căsătoria Iui O. Goga cu Hortensia Cosma (1906), ca mai târziu drumurile lor să se despartă iarăşi (Cf. Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 96).
(p. 585)
[DĂ-MI MÂNATĂ...]
Scrisă în 1905 cu creionul pe verso aceleiaşi coperte a revistei „Gazeta Transilvaniei". Expresia: „Dă-mi mâna1 o foloseşte adesea în scrisorile personale către viiroarea soţie, Tanî (Hortensia Cosma), sau către O.O Tăslăuanu, căruia, în 1915, după o lungă despărţire, la întoarcerea acestuia de pe frontul austriac, i se adresează cu cuvintele: „Dă-mi mâna ta să tăcem laolaltă şi să aşteptăm mai departe" (Octavian Goga, Strigăte în pustiu, Bucureşti, 1915, p. 81, aptul Octavian Goga., Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 97).
(p. 586) SOSPIRI
Poezia este scrisă (a 26 mai 1906 pe două pagini ale unei scrisori trimise cumnatei sale Lucia Cosma, la Timişoara, în timpul grevelor muncitoreşti de acolo. Scrisoarea este semnată Octavian Goga. Poezia, însă, este semnată Ottavio. Faţă de răzvrătirea glumeaţă a lui Octavian Goga şi de finalul patetic, Lucia Cosma i-a răspuns prin următoarele versuri, parafrazându-l:
„Don Ottavio, Don Ottavio,
A fost scurtă bucuria.
Felinarele le-aprinse
larâş maica poliţia.
1206
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1207
Don Ottavio, Don Ottavio, Fluturaş cum eşti matale Te compătimesc clin suflet Ea procesele-verbale.
Don Ottavio, Don Ottavio.
Şi-aici cântă Filomele
Dar şi ele sunt burgheze
Nu prea ştiu arii rebele." în scrisoare face aluzie la „consistoriut de la Asociaţia „Astta" din Sibiu, al cărei secretar era poetul, trebuind deci să se ocupe de plicticoase probleme administrative, redactând procesele-verbale.
Sub urmi, marele şi încântătorul parc din Sibiu. îndată după căsătoria cu Hortensia (Tani) Cosma, Goga a locuit într-o vilă la marginea acestui parc (Octavian Goga, Poezii. Descoperite si prezentate de Dan Smântânescu, p. 99-100).
(p- 588) [PE BOLTA CERIULUI...]
Poezia, din 1902, este scrisă cu creionul pe o filă volantă. „Copăcele" era, în Răşinari, locul unde flăcăii şi fetele se adunau duminica în Postul Mare, când nu se putea merge la horă în sat (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 101).
(p- 589)
[CÂND VIN DIN LUMEA.
Poezia este scrisă cu creionul pe verso unei scrisori adresate lui Octavian Goga de D.A. Teodorii la 25 iulie 1909 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 102).
(p. 591) [ÎN ZORI DE ZI...]
Improvizaţie din 1911 pe spaţiile albe ale unei scrisori cuprinzând o poemă germană, fără menţionarea autorului acesteia, intitulată Schon Gretlein. Poezia trimite la climatul psihologic al Sburăiorului\u\ Hcliade Rădulescu (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 104).
(p. 592)      [DRÂCUŞOR ROTUND ŞI RUMEN]
Poezie improvizată în 1911 de Oct. Goga pentru fetiţa lui liane Chendi - Lctiţia. Goga iubea copiii, de care nu a avut parte; asa cum mărturisea pr. Vasile Popovici din Oradea, prima Iui soţie, Hortensia, a născut doi gemeni morţi. Sentimentele sale duioase s-au revărsat în aceste
gingaşe versuri închinate copilei bunului său prieten Ilarie Chendi. (Vezi şi Vasile Netea, Ilarie Chendi, pagini de critici.. Editura pentru Literatură, 1969, p. XXVIII; Radu A. Stetescu, De vorbă cu d-na Ana Chendi, în „Universul literar", 3 decembrie 1938; apud, Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 105-106.)
(p. 593)
[VERSURI RĂZLEŢE]
Aceste versuri, independente unele de altele, au fost scrise pe verso unei scrisori trimise poetului de cătte Camil Cosmin din Bucureşti, cate, la 26 iunie 1911, îi solicita aprobarea şi sprijinul de a traduce în limba germană „una din osebitele Dumneavoastră poezii", fără a indica titlul poeziei (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 108).
(p 594) [DE CÂND TE-AI DUS...]
Scrisă pc un plic care poartă ştampila: „Sibiu, 17 iulie 1911" (unde e aproape ilizibilă), poezia a fost ttanscrisă mai clar pe o foaie separată. Versurile sunt scrise sub impresia morţii premature a surorii lui Victoria (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate dc Dan Smântânescu, p. 110).
(p. 596) VATRA
Este scrisă pe o filă dintr-un caiet de amintiri al Fatmei, a doua soţie a lui O.C. Tăslăuanu. Sub semnătură poetul a scris luna: „Ianuarie", probabil 1919; comunicată lui Dan Smântânescu de fiica Fatmei, Dafnta Voiculescu (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 113).
(p. 597) [UN BASM DE MULT...]
Semnată Octavian Goga, poezia este scrisă pe acelaşi caiet dc amintiri al Fatmei. Poartă data „sfârşit de toamnă" 1919; comunicată lui Dan Smântânescu de Dafina Voiculescu (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 114).
(p. 598)
TOAMNĂ
Publicată prima oară de Gh. Bulgăr, în revista „Argeş", Piteşti, an Hi, nr. 4 (23), aprilie 1968. în nota explicativă Gh. Bulgăr menţionează: „Posesorul anonim al unui volum din postumele lui [O. Goga] - Din larg, mi-a ttimis-o pe o foaie lipită pe coperta cârtii". Cuvântul în paranteze
I
1208
NOTE ŞI COMENTARII
drepte (versul 5) a fost ilizibil şi ca atare, prin asociaţie cu sensul contextului, a fost presupus. Pornind de la versul 8 în care e vorba de „firele cărunte", Dan Smântânescu o datează după 1925 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 115).
(p. 599) |A FOST DEMULT...J
Face parte din poeziile pe care Octavian Goga le-a compus în timpul idilei sale de dragoste cu învăţătoarea Aurelia Rusu (anii 1900-1901). Au fost descoperite de către Victor Ilieşiu la Aurelia Rusu, stabilită în comuna Bontăeni (Maramureş), şi publicate în studiul său O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, în Pimbă şi literatură, voi. XVII, Bucureşti, 1968, p. 133—146 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 119).
(p. 600) [TREMURA EIN...]
Face parte din seria poeziilor scrise în anii 1900-1901. A fost publicată dc Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 140, cu titlul: Un cânt pribeag (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 120).
(p. 601) [CÂND PRIVESC...]
Poezie din 1900; publicată de Victor Ilieşiu în O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga. loc. cit., p. 141 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 121).
(p. 602)       [CA CELE VECHI SĂ NU LE UIŢI]
Catren scris în 1900, publicat de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 141 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şt prezentate de Dan Smântânescu, p. 122).
(p. 603) [DIN TOIUL VREMILOR...]
Poezie din anii 1900-1901, publicată de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 141 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 123).
(p. 604) [E-ATÂT DE MARE... ]
Scrisă în anii 1900-1901, poezia a fost publicată de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cil., p. 142
NOTE ŞI COMENTARII
1209
(Ocravian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 124).
(p. 605) [CÂND ÎMI APARE...]
Poezie din anii 1900-1901, a fost publicată, cu titlul Icoana vremilor trecute, de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 142 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 125).
(p. 606) [DIN STELELE DE PE AZUR]
Scrisă în 1900-1901; publicată de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 142. Poetul face aluzie la talentul Aureliei Rusu pentru pictură. Ea îi trimitea, din când în când, câte un mic desen, o acuarelă etc. (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate dc Dan Smântânescu, p. 126).
(p. 607) [DIN VALUL VREMII...]
Scrisă în 1900—1901: publicată de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 142 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 127).
(p. 608) [ŞI DACĂ...]
Scrisă în 1900-1901; publicată de Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cil., p. 143. Influenţată de poezia lui Mibai Eminescu: Şi clacă ramuri bal in geam (Octavian Goga, Poezii. Descoperite si prezentate de Dan Smântânescu, p. 128).
(p. 609) [PE DRUM M-OPRESC...]
Poezie din 1901, publicată dc Victor Ilieşiu, O etapă necunoscută a vieţii şi operei lui Octavian Goga, loc. cit., p. 143—144 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 129).
(p. 614) POVESTE DE ANUL NOU
Publicată în „Luceafărul", an II, nr. 2, 15 ianuarie 1903, p. 22-23.
Despre această poezie, Oct. C. Tăslăuanu dă importante informaţii: „Goga a dat expresie, în versuri, nesfârşitelor noastre discuţii. Era un articol politic versificat, în care se punea problema liberării noastre de sub jugul strein. Pentru mine această poezie a fost o dovadă ce comori ascunde talentul lui Goga. A fost cea dintâi poezie care m-a convins de ce e în stare
1210
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE Sî COMENTARII
1211
să scrie Goga, dacă se hotărăşte să îmbrăţişeze inspiraţia naţională în creaţiunile sale. Pe atunci stătea încă la răspântie de drumuri!..." Varianta la partea a doua a poeziei după facsimilul lui O.C. Tăslăuanu; „Să va întinde o horă, horă mare S-a prinde-atunci si Cosânzeana-n horă Şi cântăreţ va fi bătrânul codru Şi blândul glas al fetelor fecioare. De sub zăvor ieşi-va mândra Doină l.u'i Făt-Frumos cunună aducându-i. Şi va nunti întreg-întregul ostrov Şi călăreţi s-or aduna în cete Toţi doritori să vadă buzduganul Şi moşi bătrâni cu barba de zăpadă în lung şireag, venî-vor patru sate, Aducători de pânc şi de sare Pe Făt-Frumos sâ-1 puie Mare Vornic.
Voioşi zâmbi-vor trandafirii galb în bjetuI ostrov-mândrul tai
>eni mic ostrov..
Acum te du bătrâne neputincios Cuvântul nost' de rugăciune spune-l!"
Octavian mantanescu, p. (39-140)
Se vădeşte pu Goga expri
coperite şi prezentate de Dan S
(p. 618)
CANTORUL CIMPOI (variantă)
,...,,.11,ia;
Publicată în „Luceafărul", II, nr. 3, februarie 1903, p. 46, sub semnătura Octavian. Forma aceasta este anterioară cu cinci ani celei definitive, din volumul Ne cheamă pământul (1909) reprodusă aproape concomitent şi în „Luceafărul", an II, nr. 6, 16 martie 1909, p. 128, după ce mai întâi apăruse în „Ţara Noasrră", an II, nr. 38, septembrie 1908, p. 412 (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 142). Ultimele trei strofe din variantă sunt identice cu cele din forma definitivă.
(p. 620) SĂRBĂTOARE
Publicată în „Luceafărul", II, nr. 3, 15 ianuarie 1903, p. 59, sub pseudonimul NICU. In nota de ia Poşta rerktcţiei a aceluiaşi număr,
O. Goga scria: „Poesia Sărbătoare să publică cu unele înlocuiri de cuvinte. Genul acestor poesii merită să-1 cultivăm cât mai mult!" (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 143-144).
(p. 621) ÎN ZADAR
Publicată în „Luceafărul", II, nr. 4, 15 februarie 1903, p. 74, sub pseudonimul LIA (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 145).
(p. 623) CÂNTECE (I—II)
Publicate în „Luceafărul", II, nr, 5, 1 martie 1903, p. 83, sub semnătura Nic. Otavă. O particularitate prozodică a acestor versuri, demnă de subliniat, este folosirea aceleiaşi rime pentru fiecare grupă de cinci versuri, ceea ce dă originalitate şi muzicalitate. Scrise în factură populară, confirmă înclinarea pe care poerul a avut-o permanent pentru versul popular (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 147).
(p. 627) AM PLÂNS
Publicată în „Luceafărul", an II, nr. 6, 15 martie 1903, p. 109; semnată cu trei steluţe, motiv pentru care editorii s-au ferit a o insera printre creaţiile lui Octavian Goga. O.C. Tăslăuanu atribuie în mod ferm această poezie lui Octavian Goga. însuşi Goga îşi declară paternitatea în polemica ce-a purtat-o în jurul poeziei De-aş fi („Luceafărul", an II, nr. 12-13, 1 aprilie 1903, p. 211), semnată, ca şi Amplăns, cu trei steluţe, dar ambele trecute la tabla de materii sub pseudonimul Sirius. Prin lămuririle de la Poşta redacţiei (p. 260) se confirmă că, deşi menţionate sub pseudonimul Sirius, aceste poezii aparţin lui O. Goga. Deci o nouă confirmare că O. Goga a semnat şi cu pseudonimul Sirius (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 151).
(p. 631) DE-AŞ FI...
Ia apariţia ei, în „Luceafărul", II, nr. 12—13, I aprilie 1903, p. 211 poezia a provocat o reacţie puternică, în contextul disputei pasi-vism-activism din mişcarea naţională a românilor din Transilvania. Deşi în loc de semnătură au apărut trei steluţe, totuşi cititorii au identificat lesne pe autor: Octavian Goga. O.C. Tăslăuanu, în Amintiri de la Luceafărul, Bucureşti (1936), p. 111-112, arată: „Poezia era semnată cu trei steluţe
1212
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1213
şi a fâcut vâlvă în Ardeal. Era mărturisirea de credinţă a unui răzvrătit, pe care lumea patriarhală a satelor cu preoţi în frunte, nu o putea lăsa neobservată. Ne-am pomenit cu numere tefuzate, iar băttâna Gazeta Transilvaniei de la Btaşov atribuia poezia unui «deseteierat din generaţia tânără»». Autorul poeziei era Octavian Goga, cate toată viaţa lui a fost un tăzvrătit". In „Luceafărul", an IF, nr. 14-15, spre a înlătura atacurile absurde, însuşi poetul, sub semnătura Othmar, răspundea la Posta redacţiei nedumeririlor: „Dacă poezia ar ceti-o încă o dată, d-nealor de la Gazeta Transilvaniei, s-ar putea convinge că poezia De-asji... nu conţine decât: dispreţ pentru spiritele umilite de cerşitor şi admiraţie pentru luptătorii îndrăzneţi, conştii de forţele proprii. Gât pentru formă, înţelegem să facă cineva obiecţiuni, fondul însă, bineînţeles dacă cetitorul îl înţelege, esprimă de-a dreptul un ascendent moral. Şi, făcând aplicare la poporul nostru, credem că o doză cât dc minimală de încredere proprie, i-ar folosi mai mult ca veacurile dc slugărnicie şi umilinţă. Clara pacta!..." (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 156-1 57).
(p. 6.32) RĂMÂI...
Publicata în „Luceafărul", an II, nr. 12, 1 iulie 1903. Poezia Rămâi..., setisă la Blaj (iunie—iulic 1903), este legată de despătţitea poetului de învăţătoarea Aurelia Rusu. Interesantă este imaginea obsedată a „trandafirilor galbeni" care apar şi aici ca şi în poezia Poveste de Anul Nou („Luceafărul", an II, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 22-23) (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 155).
(p. 639) COPILUL MEU
(după Carmen Sylva) A fost publicată în „Luceafărul", an III, nr. 2, mai 1904, p. 67. In poezie, regina EJisabeta (Carmen Sylva) îşi plânge jalea şi însingurarea resimţite după moartea unicei fiice Măria (27 septembrie 1870-28 martie 1874) a perechii regale a României.
(P- 640) DIN VIAŢĂ
(Primăvara am vâ/ut-o) A fost publicată în „Luceafărul", an III, nr. 14-16, 15 august 1904 p. 287, la Posta redacţiei; semnată Stsifus (Octavian Goga, Poezii Descoperite si prezentate de Dan Smântânescu, p. 162)
(p. 643)
LICURICIUL
în anul 1908 revista „Ţara Noastră" devine ţinta unor atacuri, mai ales la adresa lui Octavian Goga, din partea „Revistei teologice" din Sibiu,
cate acuza tedacţia că batjocoreşte „biserica şi pe Dumnezeu". împotriva unei atari atitudini, Octavian Goga, sub pseudonimul Styx, substituindu-se unui presupus „amic al nostru", scrie in „Ţara Noastră", Sibiu, an II, nr. 24, 8/12 iunie 1908, articolul Morala fabulei, urmat de poezia alegorică Licuriciul
Reproducem articolul introductiv la fabulă pentru a se vedea spiritul polemic şi subtil ironic al lui Octavian Goga, tot atât de talentat polemist ca si poet:
„E cunoscută ingratitudinea întrecerii cu individul care nu asudă nici la deal, nici la vale. Nu ne trece prin minte, deci, să servim cu nouă lămuriri în chestia micilor infamii care se debitează cu toată tegularitatea la adresa noasttă în aşa-zisa Revistă teologică. Această epistolie, cu ridicolul bizantinism provincial care o călăuzeşte, a pierdut de mult dreptul de-a fi luată în serios. Cu deosebire tipicul «nunquam ridens»-ului de pe copertă ne îndeamnă să aşezăm în tolbă săgeţile. Ce rost ar mai avea să lungeşti vorba cu individul care îţi umflă vorbele şi le dă o interpretate mincinoasă, iar când îi spui pe nume se face niznai şi strigă în guta mate că ai batjocorit biserica şi pe Dumnezeu din cet? Ce să mai sporeşti rânduri de tipar penttu astfel de creaturi? Cetitorii noştri îşi dau singuri seama de direcţia ce urmăreşte Ţara Noastră şi întru cât c «împotriva bisericii» această revistă în jurul căreia sunt grupaţi oamenii care stau în fruntea bisericii noastre. Cum poate fi împotriva bisericii un om, când cei mai dc ftunte conducători ai acestei biserici îl spnjinesc prin colaborarea lor? Tot atât de temeinice au fost toate acuzele cari au văzut lumina în rândurile numitei epistolii. Dc aceea, neputând lua în senos îngâimănle acestui ridicol savonarolism de câmp, vom da cititorilor noştri o fabulă ale câtei învăţăminte vor înfăţişa într-o formă mai plastică nota reală a situaţiei: Fabula a fost trimisă de un amic al nostru [...]" (Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezentate de Dan Smântânescu, p. 170-171).
[AM RÂTÂCIT DEPARTE-...]
(variantă)
Poezia, al cărei manuscris original e redactat cu creionul, întf-o variantă substanţială, a fost publicată în ediţia „Scriitori români", voi. I, p. 243, cu titlul: Mă-ntorc din nou...
Variantă în manuscrisul original:
v. 1,   manuscris: „Robit dc-un chin ce-abea acum se curmă"; publicat: „Robit de-un chin care-n curând se curmă".
1214
NOTE ŞI COMENTARII
O altă variantă pe verso-ul unei hărţi, scrisă, de asemenea, cu creionul, a fost intitulată de autor Rime, care prezintă următoarele diferenţe faţă de textul publicat:
v. 2,   manuscris: „Să nu mai ştiu de-a patimii prigoană'1;
publicat: „Curândsă scap de-a patimii prigoană", v. 3,   manuscris: „Vrând inimii ce mi-am rănit în goană";
publicat: „Că-n sufletul meu însetat de goană", v. 4,   manuscris: „Să-i caut un nou altar să se închine";
publicar: „Mai poate creşte-o floare pe tuirie". v. 9,   manuscris: „Nu te mira câ dup-atăta cale";
publicat: „Nu te mira că azi înfrânt de cale", v. 10, manuscris: „Tu, cea de-acum pe veci biruitoare";
publicat: „Robit de-un chin care-n curând se curma . Vezi, Octavian Goga, Poezii. Descoperite şi prezenrate de Dan Smântânescu, p. 182-183; vezi si poezia Mă-ntorc din nou,.., publicată în volumul Din umbra zidurilor (1913), ciclul Clipe.
II. TEATRU
(p. 653) DOMNUL NOTAR
Opera dramatică a lui Octavian Goga nu e rodul unei simple ambiţii literare; ea a izvorât din aceleaşi necesităţi sociale şi naţionale ca şi poezia sa, deşi e posibil ca tradiţia scriitorilor din Transilvania, conjugată cu preocuparea insistentă a „Astrei" de a realiza un repertoriu dramatic original, să-şi fi spus şi ea, într-o oarecare măsură, cuvântul. E un fapt evident acela că aproape toţi scriitorii ardeleni, indiferent dc genul în care s-au realizat, n-au putut rezista ispitei zeităţii Tbalia. De la bătrânul losif Vulcan, la loan Slavici, St. O. losif, Liviu Rebreanu, Emil Isac, Horia Petra Petrescu, Constanţa Hodoş, Zaharia Bârsan şi până la Lucian Blaga şi Beniuc, aproape toţi elevii muzelot din Transilvania au simţit o chemare arzătoare spre teatru. Nu pot fi uitaţi animatorii mişcării teatrale: Timotei Cipariu, loan Alexi şi Gh. Bariţiu, care scria încă în 1853 în cunoscuta sa Gazetă... că „neapărat să facem un lucru serios pentru teatru".
Victor Ion Popa observa într-un articol consacrat dramaturgiei lui Goga1 că pasiunea pentru teatru la aceşti scriitori era „însăşi porunca temperamentului regional înclinat spre acţiune şi neastâmpărul mişcării. Această poruncă, atunci când s-a dus direct la piesa de teatru propriu-zisă, a cheltuit acţiunea cu caracter apropiat. Ce sunt cele mai multe din versurile lui Coşbuc decât excelente monoloage! Ce-i fiorul dramatic în proza lui Rebreanu, Agârbiceanu sau Pavel Dan? Chiar în losif, cel împănat de lirism precumpăneşte versul bun de recitat". Observaţia atât de dens formulată corespunde unei indiscutabile realităţi obiective, care se cere, însă, înţeleasă mai nuanţat. Este, fireşte, şi o poruncă a temperamentului regional, dar e vorba mai întâi de o necesitate de ordin istoric. Teatrul este prin excelenţă un gen răspicat social, pretabil la comunicarea directă a mesajului, a ideilor şi sentimentelor care frământau epoca. Ca şi oratoria, teatrul era o tribună de luptă, era o necesitate vitală
1 Victor Ion Popa, Goga autor dramatic, în „Familia", an. 78, seria IV, mai—august, septembrie 1943, p. 47—48.
1216
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1217
pentru comunicarea cu publicul. Din această perspectivă, dramaturgia a solicitat condeiul celor mai reprezentativi scriitori romani din Transilvania. „Teatrul lui O. Goga — scria G. Călinescu - e onorabil, dar nu e în vocaţia poetului" (Ist. Ut. rom. de la origini până în prezent, p. 541). Că nu e în vocaţia poetului e mai greu de acceptat, dar căe vizibil sub nivelul poeziei, acesta e un fapt de necontestat.
Goga s-a afirmat ca om de teatru' prin piesele Domnul notar, Meşterul Manole şi prin traducerea remarcabilă a Tragediei omului de Madâch. Intenţiile sale par să nu se fi redus numai la atât; o pagină din ziatul „Cosânzeana"2, tipărită la Orăştie, ne informează că „imediat ce a terminat Domnul notar, Octavian Goga lucta la alte două piese într-un act: Sonata Iurtei şi Lttpul, pe care le scrie la poalele Pirineilor, în orăşelul Saint Jean dc Euz". Aceste piese au fost scrise sau nu? Nu ştim. Ele nu se găsesc între manuscrisele sale şi niciodată Goga n-a mai pomenit de soarta lor. De asemenea, nici un exeget nu le mai aminteşte. într-un fel sau altul, şi nici un bibliograf nu le-a înregistrat.
Piesa Domnul notar a fost terminată în 1913 - precizează Goga, explicându-i geneza şi rosturile sociale. Unele fragmente au apărut în presă, precum scena intitulată Mitruţ jitarul, în „Tribuna", Arad, an. XV, nr. 1 1/14 ian. 1911, p. 1-4. „Candidat de deputat în judeţul Arad, trei luni de propagandă electorală mi-au dat prilejul să văd multe taine. Am crezut că sunt datot să dau acest tablou de frământare interioară a noastră, sub apăsarea unei idei de stat străin. Din aceste preocupări a ieşit Domnul notar"*. Goga candidase în luna iunie 1910 la Chişineu (Arad) pentru a intra în parlamentul din Budapesta. Nu reuşeşte însă, căci baronul Wenkhein cheltuieşte 300 000 de coroane, pe lângă teroarea dezlănţuită de administraţie, şi-i smulge scaunul dc deputat. Mâhnirea şi experienţa tristă le găsim în piesa Domnul notar, care s-a tipărit într-un singur an în patru ediţii şi s-a jucat prima dată la 16 februarie 1914 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, într-o excelentă distribuţie.
Pe drumul misiunii sale, pe care o simte ca o poruncă la care nu se poate împotrivi, Octavian Goga trece graniţa blestemată la fraţii liberi, în Regat, in inima lui, în Bucureşti, şi aici, ca o provocare a realităţilor ce Ie-a lăsat în urmă şi pe care Ic simţea şubtede, gata să se prăbuşească,
1 Goga scriitor dramatic, în „Luceafărul", nr. 13-14, 1 iulie 1913 p. 454.
2 „Cosânzeana", an. III, nr. 34, 1913, p. 496.
3 O. Goga, Fragmente autobiografice, în volumul Discursuri, Editura Cartea Românească, p. 26.
lasă să i se ptezinte pe scena Teatrului Naţional Domnul notar. El, care în răstimp, ca membru activ în Comitetul Naţional al românilor din Ardeal, cunoştea legiuirile ţării şi era părtaş la luptele naţionale, ştia că după reprezentarea acestei lucrări, nu mai are ce căuta în Ardeal. Goga stăruie totuşi ca piesa lui să fie reprezentată. Nu pentru că ar fi putut gândi că va putea trăi restul zilelor departe de Ardealul pe care-1 iubea cu atâta înfocare, „ci pentru că era sigur că exilul său nu va fi de lungă durată, ci realizarea idealului naţional e foarte aproape" (Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, în „Pagini literare", an. VI, nr. 1-2, 1939).
Ecourile în conştiinţa marelui public au fost de nedescris. „Succesul Domnului notar - scria Eugen Lovinescu1 — a amintit succesul întâiului volum de versuri al poetului. Entuziasm în sală. t.a arme!şi Deşteaptă-te, române, sus, în galeria înflăcărată; mişcare în presa de aici şi de dincolo; banchete la Bucureşti şi la Sibiu; intetvenţia unei puteţi străine; frica dezlipirii României de la politica Triplei Alianţe; serbări în folosul Ligii culturale; cununi de laur...; în scurt, toate vânturile prielnice, ce suflaserâ in pânzele întâiului volum, au suflat şi de data aceasta, şi cu drept cuvânt, şi asupra Domnului notar, cate, punând o ptoblemă naţională înainte de a pune una estetică, trebuia să întâmpine un succes naţional. Presa i-a dat deci sprijinul; Liga l-a dat pe al ei; publicul mate pe al lui; scriitorii pe al lor. Din convergenţa atâtor bunevoinţi a ieşit o apoteoză". Ziarele vremii precizează că autorul a fost aplaudat o jumătate de oră, că după fiecare act sala athiplină ovaţiona şi cortina s-a ridicat de zeci de ori. Cronicarii dramatici ai diverselor ziare se întteceau a doua zi în elogii. „Dacă muzele Plymie şi Calliope au fost pentru o clipă îndurerate fiindcă li s-a răpit poetul lor răsfăţat, d-l O. Goga, în schimb Patnasul - se scrie în ziarul Universul- trebuie să fi răsunat de strigătele de bucurie ale surorei lor Thalia, pentru că a văzut închinându-se Ia altarul ei un nou, dar vrednic slujitor al artei dramatice." Iar revista de specialitate, „Rampa", scrie cu înflăcărare: „Cea mai caldă şi cea mai entuziastă seara de teattu pe cate am pomenit-o până acum. Domnul notar n-a câştigat un succes, a câştigat un adevărat triumf." Succesul de la Bucureşti stârneşte mânia autorităţilor cezaro-crăieşti şi Goga e condamnat la un an şi jumătate închisoare, pe care n-o execută, căci, dm martie 1913, se afla când pe coastele dalmatine, când prin Gtecia şi Egipt, iar în iunie 1914 izbucneşte războiul mondial care va duce Ia destrămarea statului asupritot. în revista „Transilvania" (anul 1914, p. 198) întâlnim următorul anunţ cu privire la Domnul notar: „Piesa d-lui Octavian Goga, care a avut un succes aşa
1 E. Lovinescu, Critice, voi. I, ediţie definitivă. Editura Ancora, Bucureşti, 1925, p. 138.
1218
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1219
dc marc pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a fost confiscată de poliţia din Ungaria'. Parchetul a intentat proces autorului pentru agitaţie." Piesa lui Goga are in centrul ei o problemă fundamentală pentru epoca respectivă, când o parte dintre fruntaşii românilor din Transilvania se orientau spre activismul parlamentar. într-o atare împrejurare concret-istoncă, poetul „pătimirii noastre" se arată preocupat de probleme deosebit de grave: deznaţionalizarea laşă, vinderea conştiinţei naţionale pe un blid de linte, pactizarea unor renegaţi cu asupritorii. Piesa n-are nici o nota naţionalista. Afară de jandarmi cu baionetă, simbol al statului cezaro-crăiesc, asupritor, mei un personaj de altă naţionalitate nu apare în piesă zugrăvit în mod critic. Acţiunea piesei se petrece în satul Lunca (al cărui model este un sat din preajma Crăciunelului, unde s-a născut losif Goga, tatăl autorului), în ajunul alegerilor, momentul cel mai potrivit pentru o desfăşurare dinamică şi pentru caracterizarea adâncă a personajelor. Actul întâi se desfăşoară în biroul domnului notar, fiind de faţă şi candidatul guvernului şi şeful jandarmilor unguri, strajameşterul Gal. Cei trei pun la cale prigonirea alegătorilor care doreau să sprijine pe contracandidatul Ioniţă Florian. tânăr destoinic şi bun patriot. Tot din primul act cunoaştem şi viaţa notarului Traian VaJcanu, care venise în comuna românească numai cu peana (condeiul) la ureche. Tip de arivist, acesta ademeneşte fata unui om harnic din sat, Nicolae Borza, şi o ia de soţie, odată cu o zestre bogată, de care va dispune după bunul-plac. Decorul este evident simbolic. Masa din mijlocul camerei, încărcată cu registre roşii şi verzi personifică, desigur, dominaţia administraţiei austro-ungare, supravegheată de pe perete de portretul împăratului Franz Iosef. La perete, retrase - ca în poveştile cu cenuşăreasa — laviţele, scoarţele româneşti şi o icoană a Sfântului Nicolae din interioarele rurale, reprezintă lumea în care, tăcută şi supusă, doar în amintire, mai dăinuie viaţa simplă a ţărănimii noastre. în acest decor simbolic, la ridicarea cortinei apare notatul şi candidatul guvernului, Ieromm Blezu. In casa notarului, care trăieşte cu o destrăbălată (Otilia Sfetescu, fata lui Oprea din Spini), nevasta sa Ana, rămasă cu sufletul neîntinat lângă compatrioţii ei, îndură o teroare cumplită. Ea trăieşte în umbră, prin colţuri, ca laviţele, îmbărbătată de servitoarea Lina, care simte la fel ca ea şi ca oamenii cinstiţi ai satului, ce „nu-şi lasă legea sâ-i ajungă blăstămul, să nu le putrezească oasele în copârşeu". Conflictul se petrece în sânul unei familii româneşti, în casa notarului Traian Văleanu, care, în calitate de slujbaş al statului austro-ungar, sprijină candidatura doctorului Ieronim Blezu, funcţionar
1 Domnul notar- cu privire la confiscarea piesei de către guvernul maghiar, în „Luceafărul", nr. 7, 1 aprilie 1914, p. 219.
în minister la Budapesta, utilizând mijloacele cele mai venale. Bătrânul Bora, socrul notarului, e. un patriot cinstit, un om integru, un ţăran dârz, dc* lege veche, dar ruinat economiceşte de propriul său ginere încât „prin hambarele goale... s-a cuibărit şorecâria... cântă greieruşii în cămară..." După ce nu se mai văzuseră de doi ani, notarul îl cheamă la el şi-i propune sâ-1 sprijine în alegeri pe Blezu: „Notarul: Ştii ce, facem pace... închidem tot. Dă votul lui Blezu... Aşa-i că dai?" în jurul acestor două personaje se strânge, de fapt, toată acţiunea piesei. Ele sunt şi cele mai bine conturate, fiindcă celelalte sunt îndeajuns dc liniare. Tensiunea dintre ei creşte odată cu desfăşurarea evenimentelor până când, în fata satului răsculat, Borza îl ucide pe Văleanu. Deznodământul acesta este de un efect dramatic remarcabil, căci cititorul, sau respectiv spectatorul, rămâne cu senzaţia că Borza doar execută gestul, voinţa fiind a satului. El este un mandatar al colectivului. Dialogul dramatic, dinamic şi vijelios dintre Văleanu şi Borza, răfuiala oarecum personală, sunt înecate dc strigatele mulţimii, de mânia obştii, care creşte ca o furtună, ca o apa ce vine vertiginos de departe, ajunge la ferestrele casei notarului şi le sparge în momentul suprem de criză. Protagonistul piesei, notarul Traian Văleanu, este un român renegat. Arivismul său l-a condus către o completă detaşare de masa ţărănească şi de luptătorii români, solidarizându-1 cu reprezentanţii statului asupritor. Dar prezentarea lui sub un aspect exclusiv negativ dăunează într-o oarecare măsură realizării estetice. De aceea, el are o psihologie cam sumară, nu e chinuit dc nici o îndoială, nu suferă pe urma faptei sale. „Văleanu - scria Lovinescu, loc. cit. - e un erou dintr-o bucată; o pată de umbră fără nici o lumină." Goga l-a încadrat cu toate defectele, căci un trădător de neam e un soţ infidel, un ginere escroc, un linguşitor faţă de cei mari, un zbir faţă dc cei mici, un hoţ însuşindu-şi banii ce nu-i aparţineau. Tot un renegat pictat cu o singură culoare, negru puternic, este şi Ieronim Blezu, propus de autorităţile de stat a fi candidat în judeţul Ataci. Alegerea Iui varsă sângele compatrioţilor săi. Blezu e o figură pedantă, o lichea politică de cea mai joasă speţă, care dispreţuieşte poporul într-un limbaj latinizant şi se reazemă, în atingerea scopului, pe bani şi pe violenţă. Când notatul Văleanu îi aminteşte că adversarii lor politici se sprijină pe popor, el răspunde cinic şi ridicol: „— Lasă-mă, domnule Traian, cu poporul... lasă-mă... Poporul să-şi vază de treabă, sapristi... ergu să-şi ţie gura... scurt... Să se facă cucuruzul, înţelegi, cucuruzul... Să aibă ce bâga-n gură, înţelegi, să-şi zică ocinaşele sara, să se întoarcă cu faţa către părete... da... poporul... na... Iar domnişorii ăştia cu părul vâlvoi, cari umblă de smintesc oamenii şi quaşi se iau de gât cu baronii din casina magnaţilor, ăştia trebuiesc scuturaţi, o bătaie prima classis, caniş mater, să le treacă metricea... na... " O altă figură care inspiră dispreţul, un renegat, la o scară
1220
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1221
mai mică, dar la fel de odios, este şi Stan Hopârtean, omul de încredere al celor doi, „fost zupaş la honvezi", cate cumpără voturi pentru Blezu cu zece zloţi, reţinând şi pentru sine doi „de fiecare căciulă". Acestor arivişti şi acoliţilor lor, li se opun figuri obişnuite din rândurile poporului, care capătă însă o semnificaţie extraordinară, în lupta pentru apâtarea patrimoniului naţional. Din petspectiva acestor personaje, a colectivităţii satului, sc poate stabili un raport strâns, organic, între piesele lui Goga şt mai cu seamă primele sale două volume de versuri.
Pricinile dramelor sociale si naţionale sunt aceleaşi şi într-o parte şi în alta. Atmosfera de apăsare şi împilare e aproape identică, realizând şi aici, ca şi în volumele Poezii şi Ne cheamă pământul, fundalul social-istoric. E şi în Domnul notar aceeaşi lume, şi aceeaşi problematică, tratată, fireşte, după legile genului dramatic. E aceiaşi sar românesc, tradiţional şi patriarhal, cu case care păstrează răbojul după grindă, cu preoţi şi dascăli luminoşi şi patrioţi, purtând acelaşi nume ca şi în poezii, cu cantori şi cu pristavi, cu căprari isteţi, foşti „în slujbă la împătatu", cum c Stoia în piesă sau Radu Roată, cel din poezia De demult, cu bătrâni cititori ai Ceaslovului, precum în poezia Bătrâni; e un sat care are un acut sentiment al destinului său istoric. Ţăranii, cu acelaşi limbaj arhaic şi regional, se conduc după aceleaşi legi nescrise, ca şi cei din poeziile sale, legi ale tradiţiei populate, legea veche, dtntte care supremă este cea a omeniei. Borza acţionează în numele omeniei: ptistavul satului pătâseşte postul său modest în numele omeniei; şi preotul î! apreciază ca atate: „Mitruţ e un om de omenie... el a plecat". Ideea etică e asemănătoare cu aceea din poezia Dorinţa:
„Iar popii nostru-mâmpiător Vteun oaspe atunci să-i vie: Pe cine-ngtopi, părinte, azi? "S'e un om dc omenie!»". In spiritul sămănătorismului, prezent uneori în crezul artistic al lui Goga, el distinge net între „haine albe" şi „haine negre". Eroii ţărani sunt potoliţi, cu sufletul mocnind sub cenuşa durerilor, răbdător până ţâşneşte scânteia revoltei, şi atunci se dezlănţuie ca tm uragan. Mânia colectivă — acumulată până la pragul de sus, dar care nu se declanşează niciodată în poezia lui, rămânând ca o ameninţare apocaliptică, misterioasă — aici o întâlnim revărsată. Se realizează astfel o împlinite a universului lui Octavian Goga din prima perioadă a activităţii sale. Trecerea din domeniul liricii în acela al dramei, Goga o realizează cu acelaşi suflet răscolit de patimi şi cu aceeaşi vibraţie lirică. Continuitatea e perfectă. Figurile conturate în poezie trec pe scenă. Numeroase replici ale
personajelor ţărani refac atmosfera unor „poezii", sau utilizează aceleaşi amănunte caracteristice. Comentariul lui Borza la moartea căprarului Stoia, care avea medalii, „bani de la-mpăratu", ca şi preotul din Apostolul, aminteşte nemijlocit, prin viziunea dramatică şi înţeleaptă asupta vieţii si a morţii, poeziile Un om şi A murit...
„Borza: Ce păcat? Om sărac, tu copilă, om necăjit... Ehei, draga badei... Moartea pe seama omului sărac nu vine cu coasa... îl ia cu moale, îl oblojcşte-n ţol. Culcâ-te bine şi tu o dată, om de omenie... Pune capu pe perină de mătase... Aşa-I ia..." Şi personajele celor două poezii dorm prima dată tihnit, omeneşte, doar cu prilejul morţii. Pentru întâia oară bordeiul lor are aspectul unei modeste locuinţe umane:
„Rămas bun, biete mâini de trudă,
Atâta vteme-mpovărate,
Ce staţi pe pieptul slab acuma
întâia dată-netucişate.
Azi nu mai e, îngust bordeiul
Să-ncapă jalea ta amară"...
(Un om)
„Ce viaţă fără milă... I.ângâ moir la căpătâi, I-a fost dat să ardâ-n casă lumânarea cea dintâi".
(A murit)
în atari împrejurări social-istorice, omul sărac şi de omenie se poate întâlni numai prin moarte cu repausul. De aceea moartea îi apare ca o uşurare a duterilor.
Pentru ilustrarea ideii noastre ni se pare important nu atât identificarea unor corespondenţe de amănunt, cât stabilirea unităţii de ansamblu a universului artistic, orgatiicitatea viziunii, care ne determină să privim mai nuanţat şi mai dinamic problema personalităţii complexe a lui Goga, specificul creaţiei sale.
Dacă există o corespondenţă între virtuţile creatoare ale lui Octavian Goga în diversele genuri, există şi o corespondenţă întte limitele gândirii sale artistice şi ideologice.
Cultul pentru patriarhalitate, pentru o lume de „lege veche", tendinţa de idealizate a unor relaţii anacronice, opoziţia sămănătoristă sat-oraş, din poezia sa, se fac simţite şi în piesa Domnul notar, a cărei idee dominantă rămâne, însă generoasă din punct de vedere social si patriotica din punct de vedere naţional, corespunzând organic ideilor fundamentale care sttăbat volumele Poezii şi Ne cheamă pământul.
Originalitatea şi virtuţile artistice ale piesei sunt de netăgăduit, deşi în actul al doilea care se petrece în ograda lui Optea Sfetescu, unde notatul
1222
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1223
se află împreună cu ibovnica, se resimt puternic influenţe caragialiene. „In Domnul notar - scria G. Călinescu în Ist. lit. rom., p. 541 — luptele electorale clin vechiul Ardeal cu concurenţii între candidaţii din partida naţională şi partizanii guvernului sunt reprezentate în chip absolut pitoresc, cu mijloace caragialiene." Exagerarea lui Călinescu este evidentă, căci sunt scene care n-au absolut nimic comun cu teatrul lui Caragiale. Dacă s-ar fi referit numai la această scenă de amor ar fi avut, desigur, perfectă dreptate. Partenerii sunt profund ridicoli în scena de dragoste cu leşinuri, cu „ochi daţi peste cap" şi cu sentimente exprimate într-un limbaj caragialesc. Otilia, care cunoscuse desfrâul în periferiile bucureştene, îi votbeşte cu „bibicule" .„dragă pisule", „Titi puiule", „să moară cine minte", „sanfazon", „parol doncr" etc. Iar notarul rigid, neîndemântatic, îi răspunde într-un grai arhaizant, latinizant, uşor administrativ: „Nu dragă, placă (în sens de pofteşte - n.n.) şi nu te supăra, da' vezi, omu... bănuiala... de câţi spui tu... câţi ai cunoscut acolo în familie...", „să mă pardonezi" etc. Stilul are un viu nerv dramatic. Replica e cel mai adesea eliptică, fraza tuturor personajelor se frânge şi se articulează pe suspensii interioare. Cât de dramatică, de sugestivă e o replică a unui personaj secundar, ce efect scenic pot avea punctele interioare de suspensie: „Ei... lasă... Parcă dacă stai-nchisâ-n casă lumea-i surdă... lumea-i oarbă... tot cu ochii roşii... se cunoaşte... N-ai ce-i face... O dată duci mâneca la ei... Săraca lelea Saveta... Prostii... toate-s prostii... parastas prostii..., lumină-n progadie prostii... numa dumnealui... cum mai rabdă Maica Precista..."
în 1920,- ne informează Paul I. Prodan în lucrarea Teatrul românesc contemporan (1920-1937) —, drama Domnul notar se reia la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu sentimentul câ „nu se mai poate prezenta decât ca un document al unei epoci de tristă memorie, păstrându-şi intactă valoarea artistică, sociala şi politică. Ca o amintire tristă a unor vremuri trecute şi dureroase Domnul notar ş\ astăzi trezeşte în inimi indignarea dc altădată" (p. 99). Perenitatea piesei rezidă în capacitatea de a exprima calvarul luptei pentru unitate naţională, în veridicitatea imaginii pe care ne-o dă despre un anume moment istoric: „Domnulnotar este o pildă vie, bine prinsă, a moravurilor de pe vremea habsburgilor" (p. 99). Cronicarti) elogiază din acest spectacol „decorurile frumoase şi în nota locului unde se petrece acţiunea" (p. 100). Despre roluri spune că au fost date la actori de mâna întâi. „în frunte Iancu Brezeanu, marele actor Brezeanu, care povesteşte de minune şi, cu un joc sobru, emoţionează până la lacrimi. Iancu Petrescu apare într-un rol de predilecţie, dând viaţă cinstit românească bătrânului Nicolae Borza. Ţi se pare o figură legendară care
se coboară diotr-o ramă pentru a se înfierbânta şi a se revolta în faţa noasttă, în slujba unei cauze sfinte şi mare. D-l Bulfinsky interpretează rolul personajului antipatic din piesă, al d-lui notar şi cu toate acestea nu repugnă, datorită unei artistice creaţiuni. Impunător şi emoţionant d-l Ciprian în rolul preotului Nicoară. în cea mai justă notă d-na Ana Luca; plină de umor d-na Măria Ciucurescu Bulfinsky. D-l Mânu aminteşte ca ovreiul decât ungureanul. D-l Duţulescu redă o imitaţie a unui candidat guvernamental cu o căznită conştiinciozitate. D-na Soma apare în rolul unei servitoare ardelene. Restul interpretării bine iniţiat de sfaturile şi indicaţiunilc unui bun director de scenă" (p. 100).
Manuscrisul acestei piese, nr. 6.082, f. 1—102, se află la Biblioteca Academiei Române.
(p. 779) MEŞTERUL MANOLE
Piesa Meşterul Manole a fost scrisă în 1927, s-a jucat la Bucureşti în 1927-1928, şi a fost tipărită prima oară în 1928. Cu prilejul punerii ei în scenă, Tudor Arghezi scria o cronică elogioasă în Bilete de papagal, miercuri, 28 martie 1928, nr.48: „Diagonala generală a piesei, ideea care constituie speteaza dreapră a lucrării dramatice, scoasă din evenimente, izolată de roman şi fabulă şi concentrată în sensibilitatea spectatorului ca o noţiune, noutatea ei te opreşte. Dintr-o legendă care a putut să ademenească superficial prin frumuseţea ci episodică o serie de scriitori, unii jucaţi şi alţii nu, d. O. Goga extrage o frumuseţe subiectivă nouă, veche cât şi piesa, însă secretă şi nedescoperită, simbolica legendei.
Meşterul Manole nu e un arhitect care asigură temelia catedralei zidindu-si în dânsa, definitiv, nevasta. Meşterul Manole este fiecare creator de artă şi de acţiune, fiecare zămislitor şi întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui tot ce are mai scump: nu se poate viaţă nouă fără jertfă. Arta e o muncă de invenţiuni şi de lupte, o revoltă, un război; trebuie să moară ceva ca să renască viaţa, înăbuşită aiurea, în opera săvârşită. Cine concepe meşteşugurile de frumuseţe şi de născociri ca nişte simple agremente şi ca nişte mijloace de parvenitism poate să aibă dreptate în sensul minor de industria lucrativă a epocii, în care însă elitele adevărate duc luptă neîmpăcată cu preţul căreia biruiesc în ordinul absttacr şi cad. Artistul, ca şi omu) de ştiinţă, e un brigand, un devastator, un tulburător de linii, pe care îl nelinişteşte, îl agită, îl frământă, cu singura nevoie de diavol sau de sfânt, de a-1 primeni: această atitudine trebuie plătită cu sacrificiul.
1224
NOTE SI COMENTARII
NOTE Şl COMENTARII
1225
Artistul e un monah şi arta o pustnicie. Isus Hristos, predecesorul Meşterului Manole, e categoric: cel ce-şi iubeşte fratele, averea şi soţia mai mult decât pe mine, este nevrednic de mine.
E o idee, caracterizată de către un prieten din redacţia ibseniană, ca şi ideea puterii singurătăţii. Ea se găsea întreagă şi sugestiv exprimată în literarura românească cea mai adevărată, a ţăranilor. Insă, ce! ce a găsit-o după ce toţi dascălii i-au interpretat înfăţişarea externă e d. Octavian Goga. Era nevoie de corespondenţă mistica şi de potenţialul sufletesc al deprinderii cu sensurile esenţiale'1.
în stagiunea 1931—1932 drama lui Goga se găseşte în repertoriul Teatrului Naţional din Cluj. Premiera are loc la 14 februarie 1932. în stagiunea 1931-1932 sc dau cu ea patru spectacole. Va fi reluată în stagiunea 1938-1939, în 3 spectacole. Direcţia de scenă: Z. Bârsan; regia: E. Josan; sufleur: St. Constantinescu. Distribuţia: Iancu Balteş: N. Dimitriu; Vlad: N. Neamţu-Ottonel; Ana: Atena Dumitrescu; Elena: V. Dimitriu; Andrei Galea: Zaharia Bârsan; Emil: I. Tâlvan; Colonelul: D. Constantinescu; Prinţul: I. Vanciu; Goldman: C. Potcoavă; Rainer: M. Mateescu; Adolf: H. Cristea;ŢaţaIlinca:Nat. Ştefănescu; Gheorghe: T. Lapteş; Un ministru: I.S. Văleanu.
în Teatru românesc din Ardeal şi Banat, volum editat de Teatrul Naţional din Cluj, întocmit de A. Buteanu în 1946 (?), la p. 241 se spune cu privire la jocul actorilor: „în Meşterul Manole, realizări meritorii au făcut d-nii Zaharia Bârsan, Neamţu-Ottonel, Nae Dimitriu, Atena Dumitrescu etc..." în aceeaşi lucrare se precizează că: „în timpul stagiunii (din 1938-39), Teatrul a întreprins în 20 diverse oraşe din Ardea! mici turnee, reprezentând următoarele piese: Trandafirii roşii, Meşterul Manole, Avarul, Finul coniţei', Cârceii2, Ruy Blas, Mansarda3 şi Importanţa de a fi serios4. Ecourile din presă din această stagiune sunt nesemnificative, nu aduc nimic nou.
în 1967, la 26 mai, Meşterul Manole a fost pus în scenă la Teatrul Nottara din Bucureşti, în următoarea distribuţie: Iancu Balteş George Demetru
(artist emerit) Vlad Brăneanu        Dan Nicolae
Grigore Anghel-Seceleanu
1 Piesă în 3 acte de Maurice Hennequin şi H. de Gorse.
2 Comedie în 3 acte, localizare de Edgar Aslan.
3 Piesă în 3 acte (9 tablouri) de Alfred Gehri.
4 Comedie în 3 acte de Oscat Wilde
Ana Camelia Zorlescu
Elena Caramfil Eugenia Bădulescu
Andrei Galea Dorin Varga
Emil Scarlat Radu Dunărcanu
Colonelul Dabija Cornel Elefterescu
Prinţul Bibi Muşat Emil Giuan
Goldman Constantin Guriţă
Rainer George Ţurcanu
Ţaţa Ilinca Getta Cibolini
Gheorghe Ion Porsilă
Sufleut: V. Tonescu Regia tehnică: Lucian Constantinescu Ilustraţia muzicală şi sonorizarea: Getta Hânceanu Regizor secund: Dan Dinulescu Scenografia: I.idia Radia Direcţia de scenă: Ion Olteanu (artist emerit) Gu acest prilej cronicarul dramatic Radu Popescu a exprimat în România liberă, nr. 7 029 din 25.V. 1967, p. 2, în chip exagerat, o atitudine plictisită, plină de tezerve, nejustificată, atât despre piesă, cât şi despre regizor şi actori: ... „Cu vreo doisprezece ani după Domnul notar (dar în două epoci, şi în două faze ale evoluţiei sale, tadical deosebite), Meşterul Manole este fructul acestei voinţe, şi reprezintă o explicaţie a structurii artistului adânc legată de însuşi destinul scriitorului. Goga nu va fi avut poate conştiinţa deplină că, din străfunduri, el încerca să-şi dea o scuză şi să ofere o justificare confortabilă unei opţiuni care îl confrunta cu o judecata foarte severă, judecată, pe care, o presimţea, şi chiar o simţea, a «cazului Goga». Astăzi, dtama sa Meşterul Manole ne-a interesat, mai ales, din punct de vedete al pătrunderii unei psihologii tulburi.
Care este teoria lui Goga asupra artistului, care este interpretarea pe care o dă el temei Meştetului Manole? în primul rând, să observăm că el restrânge problema, net, la semnificaţia sacrificării Anei de către Manole, interpretând mitul cât se poate de restrictiv, refuzând orice extensiune spre misiunea generală a artei, spre rolul artistului în lume etc, aşa cum au făcut, sau cel puţin au încercat să facă, mulţi alţi scriitori (şi mai ales cel din urmă, Horia Lovinescu). Mă rog, fie şi atât! Arta, creaţia, spune Goga prin exemplul eroului său, sculptorul Andrei Galea, nu este sacrificiu, este transfer, este sublimare a sentimentefot omeneşti, de toate felurile, în opera dc artă. iMo sensu, teoria ar fi exactă, dacă ca n-ar implica eliberarea artistului de orice răspundere morală, şi dacă nu i-ar da situaţia comodă a unui pasiv factor de tranziţie între momentul vieţii şi momentul artei. Căci Galea nu o sacrifică pe Ana iubita sa, ci pur şi simplu nu o iubeşte, indiferent de patima care l-a purtat, un moment, spte ea. Gând
1226
NOTE SI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1227
intervenţia soţului pune capăt, prin scandal socialo-monden legăturii dintre cei doi, Galea nu acceptă, nici nu se împotriveşte, el trece în artă întreaga sa dramă sentimentală, şi declară calm fostei sale iubite, care rămâne credincioasă dragostei, că o consideră moartă, şi înmormântată în ultima sa operă, statuia Atlantidei (despre care autorul nu ne şopteşte nici măcar o vorbă). Deci, dacă nu există iubire, nu există sacrificiu, artistul justificându-se oarecum prin el însuşi, în afară de sfera conştiinţei şi a voinţei, si dincolo de comandamentul tăsptmdcrii morale. Pentru Octavian Goga, care-şi asumase răspunderile de cântăreţ al idealurilor unui popor întreg, si făcuse faţă acestei răspunderi, cu 20 de ani înainte, în chip atât de superb, concluziile Meşterului Manole sunt destul de întristătoare...
Astfel, drama - loarte simplă cu implicaţii foarte restrânse, plină de personaje fără nici o acţiune dramatică şi cel mult o vagă acţiune simbolică (arhitectul Scarlal pentru care arta e o simplă aplicare a geometriei) sau cu accentuate funcţiuni de raisonneur, ca bătrânul scriitor Iancu Balteş, causeur fermecător (dar mult mai puţin fermecător decât era, în viaţă, Goga însuşi, aşa cum mărturisesc toţi contemporanii săi) şi ca Elena Caramfil, sau ca simple funcţiuni de figuraţie (Brăneanu, prinţul Muşat, colonelul Dabija, bancherul Goldman) - este o dramă burgheză destul de obişnuită, strict «onorabilă», cum spune Călinescu, faţă de splendida vocaţie a poetului şi în care se simte foarte rareori «gheara leului».
Spectacolul realizat de Ion Olteanu este cuminte cum nu se mai poate, aşa cum însăşi opera îi cere să fie. Regizorul nu avea în faţa sa nici o problemă a unuia sau altuia dintre croi, dar a ţinut neapărat să-şi creeze una, din abia sugerata, de către autor, problemă a lui Andrei Galea, din care a vrut neapărat să facă un erou deosebit, frământat, colţuros, exploziv, plămadă artistic-ţărănească diferită de a tuturor celorlalţi, ceea ce a reuşit, deşi, uneori prin contraste nejustificate, care au avut o repercutare aproape comică.
Interpretarea a fost foarte corectă, foarte îngrijită şi pusă Ia punct. în rolul bătrânului şi salonardului scriitor Iancu Baltes, George Demetru a pus toată capacitatea sa de seducţie, fiind convingător şi simpatic, şi vorbind, sărmanul, căci altceva nu avea dc făcut! în rolul soţului înşelat, moşier şi politician, Dan Nicolae, cu abia câteva replici, s-a achitat foarte mulţumitor de o sarcină ingrată. In rolul principal feminin, a! Anei, am văzut o tânără debutantă, sau încă debutantă, pe Camelia Zorlescu, pe care nu avem încă dreptul s-o judecăm, căci poate că, rolul însuşi fiind cam inconsistent, interpreta nu putea depăşi o anumită fixitate şi frecventă lipsă de exteriorizare a emoţiei. în rolul principal masculin. Andrei Galea, l-am revăzut pe Dorin Varga, mult, mult mai bun decât
în mitropolitul Roşea (este vorba de un rol dm Petru Rareş de Horia Lovinescu — n.n.) şi aproape bun ca Andrei Galea, şi putând fi foarte bun, dacă ar pune mai multă substanţă, mai multă motivaţie în diversele sale salturi psihologice, în atitudinile contrastante, pe care le indică autorul, dar pe care le inspiră regizorul si le execută actorul. în rolul Elenei Caramfil, sortită a simboliza plata fericire burgheză, Eugenia Bădulescu a pus mult farmec, sinceritate şi simplitate de bun efect. Foarte satisfăcător şi Radu Dunâreanu, în rolul arhitectului Scarlat, dar cu pieptănătura şi cu barba nu ştiu cărui boier din Petru Rareş".
Octavian Goga a început să scrie piesa Meşterul Manole la 10 septembrie 1927 într-un caiet mare, tip registru, pe când se afla în vacanţă la Cannes şi a terminat-o tot acolo într-un timp record, 11 zile. Actul I era gata la 14 septembrie, actul al Il-lea Ia 18 septembrie şi actul al IlI-Iea la 21 septembrie 1927. Manuscrisul piesei se găseşte în Muzeul „Octavian Goga" de la Ciucea.
Pe pagina cu personajele piesei, Goga notează sus, în colţul din dreapta: „în figura criticului modelul trebuie să fie Caragiale".
După prima listă a personajelor e evident că Goga s-a văzut pe sine în rolul scriitorului, căci a scris Goga, apoi şters şi pus Iancu Balteş.
Prima dată persoanele erau mai puţine şi deosebite, pe ici pe colo, de cele din vetsiunea ultimă. Dar pagina transcrisă şi confruntată cu cea tipărită va vorbi de Ia sine:
PERSOANELE
1. Andrei Galea, sculptor (trecut dc treizeci de ani).
2. Vlad Brăneanu (patruzeci de ani).
[Chiar în versiunea aceasta, era scris în loc de Vlad Cosma şi nu era precizarea de proprietar).
3. Ana, nevasta lui (douăzeci si doi de ani).
4. D-na Elena Caramfil, prietena.
6. Iancu Baltes, scriitor critic (cincizeci ani).
[Iniţial fusese scris Goga, apoi şters discret cu o linie, încât numele lui se vede foarte bine.]
6. Adrian Scărlătescu, inginer (treizeci şi cinci ani).
7. Trei prieteni. [Deci nu-s individualizaţi ca în versiunea ultimă.]
8. halatul dc la hotel.
9. Fata în casă.
Tot pe prima pagină mai găsim indicaţii cu privire la locul unde urma să se petreacă acţiunea. Autorul nu era foarte decis pentru că scrie:
„Acrul I. în hallulunui hotel Sinaia", apoi „la o staţiune balneara' şi şterge cu o linie precizarea din urmă.
1228
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1229
„Actul II. La ţară în" şi şterge cu o linie acest început de propoziţie pentru a scrie: „La conacul moşiei lui Brăneanu". „Actul III. In atelierul sculptorului".
După această primă încercare, Goga scrie din nou personajele, cu altă cerneală de un negru intens, aducând modificări care nici ele nu reprezintă forma ultimă, tipărită. Iată cum arată noua listă a personajelor:
Andrei Calea, sculptor.
Vlad Brăneanu, proprietar.
Ana, nevasta lui.
D-na Elena Cara/nfil.
lancu Balteş, scriitor.
Etnii Scarlat, arhitect.
Colonel Dabija.
Prinţul Bibi Muşat.
Goldman, bancher.
Rainer, administra torul.
Adolf, chelner Ia hotel.
Ţaţa Ilinca.
Gheorghe.
lin -ministru.
Precizarea aceasta din urmă c adâugaiă pe margine. Indicaţiile scenice de la începutul primului act sunt scrise cu creionul. Restul manuscrisului e redactat cu cerneală. E un manuscris muncit, cu multe ştetsituri, cu zeci de notaţii şi încercări pe contrapagină.
Pe pagina întâi a manuscrisului se mai găsesc nişte încercări de versuri, precum: „Eu când mă uit în mine-arare". Pe ultima pagină, de asemenea, două strofe singulare, nepublicate în vreo poezie.
De observat că în varianta tipărită pe locul întâi, al lui Galea, trece Iancu Balteş, şi că la primele şase personaje li se precizează vârsta; la Rainer se adaugă că e administratorul lui Brăneanu.
O altă versiune manuscrisâ a piesei, Ia Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 5 934, f. 1-82.
Acţiunea e simplă şi urmează, pe coordonatele ei esenţiale, semnificaţia mitului popular. în holul unui hotel de la Sinaia, la ridicarea cortinei, Ana Brăneanu termină, la pian, ultima frază din Moartea holdei. O ascultă d-na Caramftl, scriitorul Balteş şi arhitectul Scatlat. în partea dreaptă, la o masă de cărţi, nişte oameni cu alte preocupări, aparţinând parcă altei lumi: Brăneanu, prinţul Bibi Muşat, colonelul Dabija şi Goldman. După câteva replici scurte de agrement, la care participă aproape toţi, Ana intervine eu o întrebare gravă, a cărei esenţă
va sta tot timpul în centrul piesei. Ii cerc lui Balteş să-i mătturiseascâ „patronul" artistic. Acesta îl numeşte pe Meşterul Manole.
„Ana: D-ta, pozitivul, fugi de mister, crezi numai în var şi cărămidă. Ce nu înţeleg eu în povestea Meşterului Manole e ideea sacrificiului dusă la absurd, nene Iancule. De ce duhurile rele i-au cetut tocmai dragostea în schimb, de ce a primit Manole acest tâtg ingrat, de ce n-a cobotât de pe schelă cu tovarăşii lui nouă, sâ lase zidurile în ruine şi să-si mângâie nevasta? Dc ce opera dc artă să sugrume o viaţă şi să se ridice pe o îngropăciune?" (Act. I.).
Ana va ajunge să înţeleagă sensul baladei prin drama propriei ei vieţi. De mai multă vreme îi face bustul în piatră sculptorul Andrei Galea, neacceptând, deocamdată, mitul lui Manole şi „ciudata teorie a compensaţiei", care devorează şi învie. El gândeşte în piatră şi se crede un „manual nu un cerebral". „.. .Nu-1 accept pe Manole, nu-1 accept fiindcă nu-1 pricep... L-aş fi priceput atunci când ar fi îngropat între zidurile lui o fiinţă fără devotament... O răzbunare, asa da... dat, încă o dată, sunt pasiuni mai mari". El crede în alt mit: mitul afirmării vitale, care nu se dă îndărăt să jertfească orice misiune pentru a-şi împlini îmboldirile originale. Acesta e mitul popii Onofrei din Mestecăniş, un haiduc de popă văduv, căruia ţăranii i-au dărâmat casa pentru că „s-a încurcat" cu Rafira, cârciumăreasa de la Momeşti, 'ţăranii habotnici i-au năruit casa fiindcă popa nu şi-a zidit în ea o iubite, preferând sâ trăiască fericit într-o pivniţă părăginită. Evocarea acestei întâmplări e tulburătoare şi echivalează cu crearea unui alt mit, opus Meşterului Manole. E în ea o neîntrecută putete de sugestie, e o lume a pasiunilot, surprinsă cu o excepţională forţă plastică, într-o zi, pe când era copil, Galea îl vizitează împreună cu tatăl său pe popa din Mestecăniş:
„... Am ajuns la casa popii, nene Iancule... Eta o jale, zidurile sparte, grinzile căzute, coperişul de şindrilă în mijlocul curţii... Tata a oprit, pare-că-l văd cum se încruntase: - Părinte Onufrei! A ieşit din gârliciul pivniţei încadrat în muşchi şi buruiene ca un triton. Rău ai ajuns, părinte! i-a aruncat vorba tata. Popa s-a uitat o clipă întunecat la noi şi şi-a întors capul spre pivniţă: - Rafiro! Ge să vă spun? Doi ochi negri s-au ivit peste umerii haiducului care a ridicat ftuntea şi ne-a sfidat: - Bine-am ajuns, domnule Costică, bine-am ajuns! Tata n-a răspuns nimic şi a dat bici cailor... Eu din coşul trăsurii m-am uitat pe furiş înapoi. Doamnă, apunea soarele pe ruine, pe barba albă şi pe basmaua roşie... N-am văzut de atunci un tablou mai impresionant... Ei, vedeţi câ nu mai râdeţi... Pe mine m-a mişcat, doamnă Brăneanu, eu sunt cu popa din Mestecăniş".
1230
NOTE ŞI COMENTARII
NOTE ŞI COMENTARII
1231
Andrei crede în puterea nemărginită a pasiunilor care sunt pretutindeni, în toate Firile omeneşti şi-n toate mediile sociale: „într-un sat de ţărani uscăţivi şi aţoşi găsiţi toată galeria marilor chinuiţi... şi pe Hamlet şi pe Polonius, şi pe Ofelia, pe toţi... Sunt îmbrăcaţi în iţari, sau în cămaşe cu altiţă, mai bărbaţi, poate, dar sunt ei. aşa cum trăiesc în toate minţile". Acum două credinţe, două mituri, două concepţii asupra artei şi vieţii, doi eroi simbolici stau faţă-n faţă: Meşterul Manole şi popa din Mestecăniş. Fiecare din ei a iubit o femeie. Şi unuia şi altuia i s-a cerut s-o sacrifice. Primul a sacrificat-o, al doilea nu! Care din ei o iubea mai mult? Iată o întrebare căreia îi va răspunde concret numai viaţa. Viaţa sculptorului Andrei Galea, care se va îndrăgosti de Ana Brăneanu, dar nu va avea tăria popii din Mestecăniş. E surprins într-o îmbrăţişare cu Ana de soţul acesteia.
In lumea iui Andrei, zbuciumată de chinurile creaţiei, mâinile şi fiecare moleculă a fiinţei sale se luptă cu piatra; aici nu se poate realiza gimnastica adulterului, nici iubirea. Degetele lui ca nişte cleşti drăceşti, sâpând în piatră, vor smulge necontenit din el, din Ana, din cântecul lor de dragoste şi vor sădi viaţa în piatră. Ana va muri cu visul ei real dar va învia în artă, în marmura nepieritoare. Concluzia piesei o rosteşte scriitorul Ion Balteş care a pus şi premisa, socotind că talentul „e o zestre grozavă şi trebuie să o plătim scump cu toţii... fie că ne cheamă doctorul Faustus, Meşterul Manole, Ion Balteş sau sculptorul Galea".
In poezia de tinereţe a Iui Goga era dezbătută cu predilecţie menirea socială a creatorului, mesianismul acestuia. In versurile de mai târziu domină zbaterea interioară, confruntarea tragică şi sfâşietoare cu sine însuşi, cu ceea ce trebuia să fie şi n-a fost. în Meşterul Manole e pusă problema creatorului pe un plan mai larg, urmărindu-se locul lui în viaţă, destinul său propriu, nu dintr-un unghi îngust, egoist, ci într-o continuitate cu aceea a poetului mesianic. Drama lui Andrei Galea e drama poetului „pătimirii noastre", dar nu c străină de ea nici povestea popii din Mestecăniş. Nu putem oare întrezări în gestul popii care refuză idealul misiunii sale pentru mărunte patimi omeneşti şi drama lui Goga care începea atunci, prin părăsirea unor idealuri luminoase din tinereţe şi apropierea de vâltoarea politicii practice?
Meşterul Manole punctează un mare şi semnificativ circuit sufletesc. De la Domnul notar la Meşterul Manole linia directoare e aceeaşi ca de la volumul de poezii, cu o pronunţată notă socială, Ne cheamă pământul, la în umbra zidttrilor, unde vibraţia lirică răspunde unor probleme mai personale.
Personajele dramei sunt profund poetice prin structura lor intimă, şi mai cu seamă prin limbaj. Uneori, parcă se vorbeşte chiar prea frumos, prea poetic, încetinindu-se, astfel, dinamica acţiunii. Piesa se impune printr-o mare vigoare, atribut caracteristic şi dramaturgului şi poetului Octavian Goga, al cărui univers artistic este admirabil structurat pe câteva imagini cheie şi pe câteva idei artistice fundamentale.
Drama Meşterul Manole a fost tradusă şi publicata la Bratislava în 1935- Iată conţinutul copertei:
„O. Goga: MistrManole, Hra o trecb jednânîcb, se svolenim autora prelozil Hclena Eangovâ a Jindra Huskova — Flajshansovâ".
(p. 885)
FRUNTAŞUL
N-am putea omite din perimetrul dramaturgiei Iui Goga un articol dramatic, de fapt o savuroasă scenetă, Fruntaşul, publicată în volumul Însemnările unui trecător, Arad, 1911, p. 126-130, fie şi numai pentru faptul că este, după părerea noasrrâ, întâia încercare dramatică a autorului, poate fără să vrea. Sceneta aceasta anunţă, într-un fel, unele aspecte din Domnul notar, demagogia unor politicieni faţă de masa oropsita a ţăranilor. Simţul dramatic ai autorului se impune din capul locului. Dialogul viu, forţa de portretizare, capacitatea de evocare, acţiunea dinamică sunt câteva din calităţile incontestabile ale scenetei. „Fruntaşul", adică politicianul local, avocatul Traian Hurmuzău, „naţionalist înfocat, membru al mai multor corporaţii", om peste patruzeci de ani, grasul iu, oacheş, cu barbete „pocânbart" şi cu ochelari „ţvicări" prinşi în aur, stă la biroul său, dintr-un orăşel din nordul Transilvaniei. îşi pregăteşte un discurs sforăitor, trădând ignoranţă, cu „domnilor şi fraţilor, cum a zis poetul nostru Mureşan, unde-i unul nu-i putere la nevoi şl la durere, noi trebuie să fim cu poporul, talpa ţării, noi cu ei şi ei cu noi, în iubire şi dragoste, căci din opincă ne tragem şi aceasta este caracterisriconul nostru"... în timpul acesta un ţăran necăjit vrea să intre la el în birou, dar e dat afara. Până la urmă izbuteşte, dar avocatul, descoperind în el un datornic, îi cere insistent banii pe care i-i datora. în felul acesta se demască nota demagogică a retorului politic.
Fireşte, nu e vorba de o operă dramatică amplă, bine închegată, ci de un embrion în care descifrăm virtuţile de dramaturg ale lui Goga şi unele trăsături ale viitoarei sale opere: Domnul notar.
(p. 895) III. MĂRTURISIRI.
ÎNSEMNĂRI. JURNALE
Deşi multă vreme lucrul nu a fost cunoscut de marele public şi nici chiar de specialişti, Octavian Goga a încercat de câteva ori să ţină un jurnal intim, dat zbuciumata lui viaţă, aflată mereu pe drumurile sinuoase si în bătaia vânturilor istoriei, nu i-a îngăduit să-şi îndeplinească dorinţa. Credinţa mea este că asemenea tentative s-au manifestat în momentele istorice în care Goga avea senzaţia unei înfundături, a unui dezastru iminent, jurnalul intim era pentru omul politic un fel de retragere din lume, o izolare, o sihăstrie în care încerca să se măsoare cu lumea înconjurătoare, să o judece fără convenţii de circumstanţă, într-un moment de „faliment moral" al oamenilor politici'. Şi Jurnalul politic din 1931 este început şi scris tot într-o astfel de atmosferă apăsătoare, dezastruoasă din punctul de vedere al lui Goga, o situaţie echivalentă cu primejdia unei catastrofe sociale.
Jurnalul, în intenţia lui O. Goga, trebuia sâ fie un dosar, o mărturie despre vremurile trăite, despre responsabilităţi, asumate sau nu, ce se vor etala de către istorie în judecata ei implacabilă.
Sunt explicaţii potrivite şi pentru geneza Jurnalului din 1916. Caracterul intim a! „însemnărilor zilnice" nu-1 mulţumea însă nici la acea dată şi Goga îl părăseşte după o scurtă vreme, penttu a se revărsa ca un taifun în publicistică. La 50 de ani, î sc pare însă că nu mai arc vigoarea de altădată şi continua să-şi reverse amarul în paginile caietului intim, veştejind cu lacrimi de durere, dar şi cu venin, figuri politice care au jucat un toi deosebit în istotia modernă a ţării.
în afara unor Note de călătorie prin Spania, Franţa şi Italia, însemnări mai mult sau mai puţin zilnice, adunate de Veturia Goga, alături de alte pagini de „jurnal" sau dintr-o autobiografie, în volumul Pagini noi (1966), de la Octavian Goga ne-au tămas, practic, două jurnale
1 Vezi, în acest sens, observaţiile noastre din monografia Octavian Goga., Editura Minerva, 1971, p. 132, 136 şi urm.
NOTE Şl COMENTARII
1233
Fărămituri dintr-o prăbuşire, Iaşi, 17 noiembrie 26 decembrie 1916 şi Jurnal politic. Bucureşti, 21 martie-16 mai 1931.
Caractetul intim al „însemnărilor zilnice", discreţia pe care contează, stătea de tensiune morală ii dau autorului o mare libertate de gândite şi de expresie, libertate convertită într-o atitudine necenzurată, aprig polemică şi pamfletară în suita de portrete executate în ai/ua forte, catacterizări uneori nimicitoare. Nimic reţinut sau nuanţat teoretic. Sinceritatea ţâşneşte ca o fântână arteziană, iar expresiile par adesea ca scăpate din praştie. Nimeni şi nimic nu este cruţat, ceea cc, evident, împinge judecata obiectivă către subiectivism şi intoleranţă. Dat, trebuie să recunoaştem că mânia nu face numai versuri, ci şi o mare literatură subiectivă, care se citeşte cu folos, cu plăcere, chiar dacă uneori plăcerea estetică este însoţită de o indignare morală: eroii nu sunt aici, ca şi în publicistică, fictivi, şi nu populează situaţii fictive, ci sunt oameni cu identitate concretă, despre care avem judecăţi (sau prejudecăţi) şi verdicte de mult formate şi formulate, la care ne vine greu să renunţăm. La adăpostul notei lor intime, la gândul că-i vor servi exclusiv autorului şi că, în orice caz, vor fi cunoscute mult mai târziu, francheţea excesivă, sinceritatea neverificabilâ de multe ori prin date obiective alunecă uneori în fals, în denigrare. Dar dacă astfel valoatea documentată scade, poate, în orice caz, valoarea psihologică rămâne intactă.
GLOSAR
cafană, s.f. - restaurant, casină.
cilindru (ţilindru), s.n. — pălărie înaltă, cilindrică, cu borurile înguste; joben.
copărseu, s.n. - sicriu.
docsnlogie, s.f. — cântate liturgică dc laudă şi de pteamărite a Sfintei Treimi.
edenic, s.f — şir de rugăciuni scurte tostite de pteot sau de diacon în cursul serviciului religios. ferdelă, s.f. — baniţă.
honved, s.m. — nume purtat de soldaţii din infanteria ungară în evul mediu şi de soldaţii din armata pedesttă ungară sub monarhia austto-ungară.
rnanegură, s.f. — manevră militară.
oarzăn, adj. — văratic, timpuriu (penttu fructe).
ocinaş, s.n. — rugăciunea Tatăl nostru; rugăciuni care se spun dimineaţa.
podmol, s.n. - prispă.
pristav, s.m. — cel care anunţa poporului ştirile oficiale; ispravnic, vătaf. procov, s.n. — văl, pânză cu cate se acopetă diverse lucruri; pătură, postav.
progadie, s.f. — cimitir.
strajameşter, s.m. - plutonier-major în armata austro-ungară. tutoi, s.n. - bucium mic făcut din scoarţă de alun. varmeghie, s.f. - comitat.
REPERE CRITICE
TITU MAIORESCU
Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luarc-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite, şi unele din ele văd în apariţia noului volum „evenimentul literat" al anului din urmă.
Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul „patriotic" ai multora din versurile sale. In adevăr, emoţi-unile ce le simte şi ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţionali a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominatoare în statul lot.
Ce c drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu este materie de artă, oricâte abateţi s-au comis şi se mai comit în contra unei regulc aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice.
Cu toate acestea, patriotismul este în limitele sincere, în afară de orice tendinţă politică, un simţământ adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie.
Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa. [...]
Am citat atâtea exemple din volumul de care ne ocupăm pentru a lămuri precât ne este cu putinţă cele zise despre elementul „patriotic" al multora din poeziile d-lui Goga, despre simţimântnl de cate sunt purtate şi despre forma în care sunt plăsmuite.
Ceea ce ne întăreşte impresia câ în tânărul autor avem un poet dintre cei chemaţi şi aleşi este şi alt şir de poezii, care n-au a face cu
1240
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1241
patriotismul, ci sunt din veşnicul tezaur al emoţiunilor omeneşti, poeziile de veselie, de amor, de întristare intimă. [...]
Nota populară este cu atât mai bine venită în poeziile d-lui Goga cu cât autorul se arată, de altminteri, înzestrat cu acea cultură generală mai înaltă, care distingea şi pe Eminescu şi a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi şi din prematura lâncezirc a unora din poeţii cei mat lăudaţi ai literatutci noastre actuale. [...]
Pe când la poeziile vesele autorul lasă expresiilor frâul mai liber, la cele triste, ca şi la cele patriotice.cste mai cumpătat în manifestare. Căci dc nota tristeţei şi dc nora patriotismului s-a cam abuzat în literatura noastră. Cei ce râvnesc la muze cred că trebuie să pară numaidecât melancolici şi dezamăgiţi, şi, privind veselia ca ceva inferior, vor sâ arare cu orice pteţ suferinţe sentimentale şi dureri patriotice. De aici multă simulare şi declamaţie. în aceste împrejurări exuberanţa d-lui Goga la veselie esrc o reacţiune salutară, iar înfrânarca la tristeţe, un merir deosebit: corediiiciostil, la sfiala lui. se teme de profanarea celor sfinte.
Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemaţi a da astăzi premiul pc anul 1906, sc constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă „în vedete scrieri de pură literatură română, în proză şi în versuri, precum poeme, drame şi comedii serioase - mai ales subiecte naţionale - şi orice alte opere dc înaltă literatură", atunci Academia Română în cazul de fată nu-şi poate îndeplini mai bine daroria de a executa voinţa testatorului şi misiunea dc a încuraja literatura româna decât acordând pentru acest au premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga. Fevruurie, 1906
(Raport cetit în Academia Rotnână pentru acordarea unui premiu, 1906;
Critice, voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 39.3-406)
pe marginea Oltului, până la „cei doi pui de nevăstuică" ce se strâng pentru somn la căderea sfântă a serii. Si veţi găsi aceeaşi mărginire şi intimitate a iubirii, aceeaşi îmbrăţişare strânsă şi caldă, care prinde cutare râu, cutare dascăl şchiop şi glumeţ, cutare lăutar, pe care-l cheamă Lae Chiorul şi a fost un ţigan asupra sfârşitului căruia se poate plânge, cutare căprar, cutare vecin. Până şi când răsună în strune de aramă un cântec de mărire pentru Vodă Ştefan bătrânul, nu e vorba de Moldova lui, de Suceava lui, de luptele lui cu tutcii, de câmpia cu Podul-înalt şi de Valea Alba a Războienilor, ci simţul dc respect şi iubite al poetului se întoarce de la locurile de străbună slavă românească spre cele dc lunga şi cumplită robie a aceluiaşi neam, unde se frânge de neputinţa de a da fapte mântuitoare sufletului poetului:
Măria Ta, suntem bătuţi de nevoi,
Ta noi în zădar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul îi fură bielsugul...
Şi e ardelenească, caracteristic şi apriat ardelenească şi această pornire vijelioasă în care se pare că rremură zale şi săbii se ciocnesc de scuturi, acest mare avânt pătimaş şi sălbatec pe câmpiile idealului, în care şi un poer tinerel poate învinge pe duşman şi câştiga de acele biruinţe care pregătesc mântuirea poporului său. Aici nu c nimic din căldura patriotică de acum douăzeci—treizeci de ani care făcea pe un Alecsandri să făurească în răgaz, înaintea unor privitori câştigaţi dinainte, cântările de mărire ale României nouă. Nu, ci e revăisarea, in forme create năprasnic, a unei dureri care s-a grămădit clipă de clipă într-un suflet neobişnuit de simţitor la sângeroasele jigniri ale dreptăţii şi mândriei neamului său, e strigătul de agonie al pieptului pe catc-1 sfărâmă o stâncă. [...]
30 octornbre 1905 ,„,     ,.        .  .   ,   ,.   r ,
(O luptă literară. Articole din Sămanălorul.
voi. II, [iulie 1905-aprilic 1906],
Vălenii dc Munte, 1916, p. 125-129)
NICOIAE IORGA
Oriunde aţi deschide volumul lui Octavian Goga veţi găsi pretutindeni această siguranţă în orice observaţie şi în orice cuvânt, această precizie în amănunte, până la firul de izmă creaţă ce tremură în vânt
Nu există un om de bun gust care să nu recunoască faptul că d. Octavian Goga este cel mai însemnat reprezentant al poeziei româneşti de la începutul secolului în care trăim.
(Discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, cu prilejul sărbătoririi poetului la 50 ani de viaţă, 1931)
1242
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1243
CONSTANTIN STERE
[...] Din aceeaşi privelişte a unui seceriş, intelectualulOctavian Goga face un imn al muncii obidite...
Şi versurile fioros răsunătoare, puternice, ca arse de fulgere in stânci de granit, ne cutremură apatia, nepăsarea leneşă în cele mai adânci ascunsuri ale sufletului; ne arată păcatul cel dintâi şi cea dinţii datorie, - ale noastre, tuturora, - faţă dc masa anonimă, ce zideşte viata şi scrie cartea neamului, prin suferinţele-i mute... dacă solidaritatea fiilor aceluiaşi neam nu c un cuvânt de amăgire... [...] Simţi cum acele de foc pătrund prin ţeasta arsă în creerii secaţi dc pară, cum dogoarea aerului aprins strânge ca-ntr-un cerc de fiet fruntea înfierbântată; şi tâmplele zvâcnesc îndurerate, şi soarele nemilos aprinde câte un soaţe pe fiecare limbă dc secere, şi „sclipirea-i neîndurată" străpunge ochii însângeraţi şi arde inima ostenită de atâta jar f... ].
Aceasta-i cântatca pătimirii noastre... pătimirea unui neam înstrăinat şi a ţarinei robite...
1906
(Viaţa românească, an. I, voi. I [martie, 1906]; în literatură. Iaşi, Editura „Viaţa Românească", 1921, p. 82-84, 85-90)
IZABELA SADOVEANU
[...] Suflarea aceasta de dragoste arzătoare, sinceritatea accentului, puterea neînfrânată a pornirii lăuntrice, toate aceste nu puteau să nu mişte pc cititot, să nu-1 zguduie şi să nu-1 trezească din lâncezeala versului uşor şi superficial obişnuit în poeziile revistelor. Şi publicul a răspuns cu entuziasm acestei cântaţi impetuoase, acestui suflet generos plin de durerile altora, pătruns de dragostea celor ce duc pc umeri povara muncii fără preget şi păstrează în suflet comoara nepreţuită a neamului, sufletul poporului român, puterea noastră dc viaţi şi nădejdea reînvierii. [...]
Şi niciodată nu a ajuns suferinţa celor de peste munţi până la noi în accente mai adevărate şi mai mişcătoare decât în versurile lui Octavian Goga:
Sub cerul nostru-nduioşat E ?nai domoală hora Căci eăntecile noastre plâng hi ochii tuturora
Din vremi bătrâne de demult Gemând din grele patimi: Deşertăciunea unui vis Noi o stropim cu lacrămi.
(Noi)
Visul său e ecoul munţilor, freamătul codtilot, glasul apelor din Ardeal, în care se tânguie duterea nesfârşită a unui neam robit, a unui popor înlănţuit, în care geme „viforul înfricoşat al vremilor răzbunătoare" şi clocoteşte neînduplecat dorul de libertate. [...]
Nu e artă, nu e meşteşug în aceste versuri, ele sunt strigăte de durere, clocotiri înăbuşite de mânie şi dc răzvrătire, suspine de nădejde arzătoare a răsplătirei, accente adevărate şi vibrante a unor simţiri viforoase izvorâte din sufletul unui popor întreg şi revărsate în glasul poetului, apostol al libertăţii, prooroc al vremilor ce vor să fie!
Dc aceea răsuni versurile sale adânc în sufletele noastre şi ne cutremurăm la sunetul lor ca la glasul izvorât din inima fraţilor de lege în suferinţă şi nu judecăm (nici nu putem să judecăm) versurile lui Octavian Goga cu măsura cu care judecăm alte opere de literatură. Nu băgăm în seamă lungimea unora din poezii, care reiau aceeaşi idee în alte strofe şi-i slăbesc putetea, căci e destul o imagine puternică, sau unul din acele accente pătrunzătoare ca un vaier, izvorât din suferinţa însăşi a unui neam robit, pentru ca să uităm greşelile împotriva artei şi a formei ei nepieritoare. Nu băgăm în seamă împerecheri ciudate de vorbe ce sună puternic dar nu spun nimic sufletului sau îmbinări de însuşiri ce nu se potrivesc prin firea lor cum sunt de pildă versurile din Oltul. [...]
Nu e tot astfel cu poeziile în care se oglindesc simţirile personale ale autorului şi o putem spune cu atât mai uşor cu cât avem a face cu o personalitate puternică, cu un talent pe cate-1 admirăm fără rezerva în unele poezii. în poeziile aceste nu mai e glasul firii răzvrătite, gemetul unui popor înlănţuit ce se avântă spre dezrobire şi nimic nu mai poate atenua în unele versuri greşelile peste care în celelalte poezii treceai fără să le iei în seamă.
1244
RBPERE CRITICE
Aceasta dm cauză că simţirile aceste sunt slabe şi arareori mai întâlneşte poetul în exprimarea lor acele imagini fericite, acele izbucniri impetuoase ce ne subjugă în celelalte poezii. [...]
(Impresii literare, „Minerva", Bucureşti, 1908, p. 213-228)
SEXTIL PUŞCAR1U
[...] La locul întâi trebuie pomenite Poeziile d-lui O. Goga (Budapesta, „Luceafărul"), amintite şi mai naime, premiate unanim de Academia Română. Volumul începe cu o Rugăciune foarte caracteristică, în ea se roagă lui Dumnezeu să-1 facă să-şi uite durerile sale, pentru ca să-şi poată vătsa toate lacrimile pentru suferinţele celot mulţi, să-i elibereze sufletul de preocupările subiective şi să i-1 umple cu amărăciunea chinurilor poporului său. Cu aceste sentimente de uitare de sine se întoarce feciorul preotului tle sat acasă, în mintea lui se desluşesc amintiţi din copilărie. Nu reţine însă acele note care-i sunt scumpe lui personal, nici nu descrie figurile care ar putea da un subiect potrivit artistului, ci înaintea ochilot săi sufleteşti se aleg acele persoane care nu se deosebesc de semenii lot numai prin exteriorul lor, ci sunt nişte factori determinanţi în viaţa ţăranului român, trăsăturile concrete se pierd făcând loc abstracţiunii, omul dispare pentru ca să apară tipul, satul devine însuşi tipic pentru toate satele din Ardeal. Poetul ştie să desluşească minunat trăsăturile caracteristice de cele accesorii, un amănunt ce i se pare evocativ e primit, un gest marcant, o vorbă apăsată, spusă în momentul potrivit, sunt liniile prin care el schiţează imaginea; prin sentimentele sale de sinceră admiraţiune el dă suflet tipurilor descrise. Poetul e cuprins la început de duioşie, descriind teîntoarcetea fostului ţăran la casa părintească pe care o găseşte aproape năruită, iar în ea pe cei ce l-au ţinut la învătătufâ, pe părinţii săi, ruinaţi materialiceşte. Cu acelaşi sentiment e descrisă Dăscăliţa, această fiinţă care duce o viaţă resemnată, şi stearpă, vărsând pe ascuns lacrămi în scrisorile ce le scrie flăcăilor din cătănie, pentru mamele lor, neştiutoare de carte. Două poezii foarte frumoase sunt dedicate ţiganului lăutar, purtătorului de cântece populare. Numai pentru această însuşite a sa, e numărat ţiganul între figurile satului
REPERE CRITICE
1245
şi admitaţia poetului pentm poezia poporului său se manifestă în rolul deosebit cc-1 dă acestui lăutar, ridicându-1 la înălţimi ameţitoare atunci când, după moarte, îl pune să cânte doina înaintea tronului dumnezeiesc. Apoi gândurile sale ttec la „codrul", atât de strâns legat de viaţa românului şi la Oltul ce cutreieră Ardealul. Şi iată că lira poetului se cutremură de un avânt putetnic şi plin de bărbăţie când râul e conjurat să devină răzbunătorul neamului românesc. Cucernic îşi aminteşte pe „dascălul", proverbul vieţuitor al satului, şi înalţă un imn preotului, acestui „apostol", care în tinereţe a purtat sabie pentru liberarea naţiunei sale, iar la bătrâneţe tace, prin vorbele sale, să alunece mâna flăcăilor la cuţitul din cingătoare. Când, în sfârşit, se îndreaptă spte ţătanul însuşi, spre cel ce-i osândit să ducă toată povara nedreptăţilor, care însă poartă, ca marea liniştită, furtuna răzbunării în sine, atunci se dezlănţuie deodată toată puterea acestui viguros şi pasionat poet. Fără a fi vreodată elegie sau sentimental, d. Goga e cântăreţul durerilor poporului său, fără să degenereze nicicând în retorică patriotică, e cântăreţul nădejdilor lui. Imaginile sale sunt vii, limba are un parfum arhaic-bisericesc. E atâta simţire în aceste poezii, cate, prin conţinutul lor chiar, se potrivesc minunat în epoca aceasta de lupte pentru naţionalizarea spiritului public, încât ele au făcut pe poetul foarte tânăr încă, de pe-o zi pe alta, copilul răsfăţat al tuturor.
(Cinci ani de mişcare literară (1902-1906), Col. „Biblioteca Minervei", nr. 49, Bucureşti, 1909, p. 48-49, 62-65)
ION TRIVAI.E
Din sfere transcendente, Goga ş-a primit cu umilinţă misiunea lui poetică, de a fi cântăreţul durerilor neamului său, şi îngenunchiând s-a legat să o împlinească:
Nu rostul meu, de-a pururi pradă,
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.
(Rugăciune)
1246
REPERE CRITICE
Şi câtă vreme, mâbuş'mdu-şi durerea proprie, el a fost glasul pătimirii obşteşti, cântarea lui Goga a fost măreaţă ca şi durerea mulţimii fără nume, cate vibra într-însa, puternică şi profundă ca şi seculara tragedie naţională, care gemea înfricoşat în versurile ei. Profetică şi înfiorătoare, ea închidea în sine toare potentele explozive ale masei apăsate şi scăpata în fulgere albastre prevestirea furtunii iminente. Sufletul uriaş, supranatural străbătea poezia lui generoasă; dar ameninţarea aceluiaşi blestem ce lovise pe fecioara din Orleatis plana asupra ei.
Deodată poetul celor mulţi simţi abisul deschizându-se tot mai adânc între el şi marele mediu anonim şi secular, din care el îşi supsese toată puterea. Cântăreţul din Ne cheamă pământul simţi cum sufletul său, urmând chemărilor bolnave, rupe legăturile ce-1 uneau cu lumea sfântă a satului şi cum, sfâşiat de urmările acestei înstrăinări, se aruncă în valurile deznădejdii. El trăi toată ttagedia dezrădăcinării, cu intensitatea cu care numai poeţii ardeleni au putut-o simţi, cu care trebuia s-o simtă îndeosebi fostul rapsod al „pământului". Cel care-şi topise durerea lui în pătimirea tuturora si trăsese din nădejdea sacră, ce nu părăseşte niciodată durerile obşteşti, puterea sa elementară, îşi văzu acum gândurile, cari îşi pierduseră patria firească, emigrând spre interior, spre a hrăni acolo focul mistuitor şi deznădejdea suferinţei izolate. Simţirile lumeşti îi cotropiră sufletul bolnav cu toată a lor deşertăciune, sfântul freamăt adânc al mulţimii, al pâinii şi al pământului nu mai găsi ecou într-insul, misiunea lui cetească era trădată. [... ] Dezrădăcinat din lumea lui ereditară, zadarnic încearcă rapsodul gliei să prindă rădăcini în lumea simţirilor lâncede şi dizolvante. în mijlocul Gomorei moderne, al cărei vuiet infernal îl ameţeşte, el se simte străinul, care nu poate înţelege atâta corupţie şi atâta rafinare şi „se visează Ia el acasă", în satul lui, de care însă iarăşi s-a înstrăinat pe veci; în faţa unui tablou de înaltă artă, al lui Tizian, înfăţişând pe Măria la poalele crucii lut Isus, el nu încearcă altă emoţie decar aceasta:
Ce-o fi făcând acum o mamă Acolo-ri satul din Ardeal?
(Mama)
REPERE CRITICE
1247
Tragică oscilare între o lume pierdută şi o lume imposibil de câştigat - şovăire graţie căreia poezia lui devine o jălanie incoloră, neavând nici farmecul naivităţii primitive, nici subtilitatea emoţiei rafinate. [...]
Nemaitegâsindu-şi nicăieri razămul sufletesc pierdut, dezolarea neagră îl coprinde, dar când ea încearcă „a se face vers'' nu poate smulge nici o armonic nouă dintr-un suflet care nu era menit să se complacă în deznădejde. E jalnic să-l vezi urcând toată gama negrelor simţiri eminesciene şi negăsind totuşi, niciodată, în durere acel deliciu superior care o preface în cântec dumnezeiesc, acel deliciu care face pe toţi marii poeţi ai suferii) ţii. [...]
1913
(„Din umbra zidurilor", în Noua revistă română, 17 nov.1913; Cronici literare, Ediţie şi prefaţă de Margareta Feraru, Minerva, 1971, p. 117-123)
G. IBRĂILEANU
[...] După AJecsandri, care cântase pe ţăranul pitoresc şi patriarhal când nu cânrase pe râranul-decor sau chiar pe ţăranul-bibelou, veni Coşbuc care cânrâ viaţa idilică, idealizată a unei ţărăninii fericite, iat după Coşbuc veni d. Goga, cate introduse în poezia noastră pe ţăranul oprimat, aşa cum se încercase altădată să ni-] zugrăvească, în treacăt şi fără succes, Cezar Bolliac, sau, în timpurile mai nouă, cu un succes discutabil, N. Beldiceanu.
Dar d. Goga în deosebire de aceşti înaintaşi, nu se mărginea numai la zugrăvirea vieţii ţărăneşti, într-un sens sau altul. dreptul vorbind, nici nu era în intenţia lui să dea scene, idilice sau tragice, din viaţa ţărănească.
Natură pasionala, subiectivă şi revoluţionară, d. Goga redă numai atât din aspectele vieţii de la ţară cât îi era necesar spre a exprima mila pentru desmoşteniţi, ura pentru asupritori şi speranţa într-un viitor de răzbunate şi de reparaţie. (...]
(Viaţa românească, an. XI, nr. 4-5, aprilie-mai 1916, p. 166-175; Note si impresii, Iaşi, Ed. V.R., 1920, p. 85-100)
1248 REPERE CRITICE
ION PETROVICI
Octavian Goga a fost un marc poet, dar n-a fost un contemplativ, aşa cum erau poeţii îndeobşte.
Regiunea poeziei nu a fost pentru dânsul un loc de refugiu, care să-1 depărteze de mizeriile vieţii, ci un loc de împrospătare al unor năzuind realizabile, potrivit cărora omul dc acţiune se va strădui să preschimbe forma imperfectă a realităţii.
Că Goga era o fire de luptător o dovedesc şi celelalte două daruri spirituale, care se înmănunchiau în sufletul său cu talentul poetic: acel al ziaristicii şi acel al elocvenţei, ambele dinamice şi ofensive.
Căci Goga n-a fost omul unui singur talent, ceea ce ar fi fost suficient de altfel să-1 ridice deasupra oamenilor care nu aveau nici unul.
In sufletul său bogat, se împreunau astfel cele trei mari aptitudini spirituale, care de obicei se asociază de ajuns de rar.
Sunt poeţi, lipsiţi de darul elocinţei sau otatori înflăcăraţi care îşi pierd inspiraţia atunci când iau condeiul în mână.
Poet şi oratot în acelaşi timp a fost de pildă la francezi: Eamartinc, iar la noi înainte de Goga: Delavrancea şi Nicolae Iorga, iar Eminescu a întrunit în mod supetlativ geniul poetic cu viguroase articole dc ziar. Goga (de altfel ca şi Delavrancea sau Iorga) le-a avut pe toate trei. Acest lucru exprimă nu numai bogata lui înzestrare, dar şi caracterul înfăţişării sale spirituale: acela de luptător, care nu se izolează de acţiunea practică, mai ales că şi talentul de poet liric nu se migălea în strofe chinuite, cu atât mai puţin etmetice, ci se revărsa impetuos şi limpede, în cadenţe care nu aminteau nici de harpă, nici de liră, dar de buciumul care face să răsune văile şi cheamă la luptă.
Poeziile sale pline de suflu şi de sentiment naţional, nu se închideau deci în strofe excesiv cizelate, ci se încadrau spontan într-o limbă neaoşa, aşa de corespunzătoare cu fondul lot românesc, rămânând ca grija stilizării să funcţioneze nevăzută, - fiindcă desigur absentă nu era.
De asemeni, este de apreciat un simţ al echilibrului şi măsură prezent în toate manifestările sale spirituale.
Chiar în oratorie, unde excita mulţimea cu o înflăcărare comunicativă, chiar şi în acest domeniu unde valul vorbitei se dezlănţuie abundent, Goga, fără a fi fost desigur „apolinic" ca Ti tu Maiorescu, nu era însă nici „dionisiac" ca Iorga, ci apărea ca o sinteză echilibtată
REPERE CRITICE
1249
a amândorura, fiindcă frâna stăpânirii de sine controla în permanenţă rânduiala ideilor şi rotunzimea frazelor, oricât ar fi fost cuvântarea de însufleţită şi de avântată. [...]
1923
(Prin meandrele trecutului, Editura Cartea Românească, 1979, p. 225-226, 227-235)
E. I.OVINESCU
Rar s-ar putea găsi în cadrele literaturii noastre o vocaţie mai precis exprimată chiar de la început, o activitate mai consecventă şi o operă mai realizată în limite trase dinainte, ca vocaţia, activitatea şi opera bardului ardelean.
Ea o vârstă în care scriitorii se caută încă, el s-a afirmat cu o siguranţă nedesminţiti de nimic apoi; la o vârsta în care poeţii nu se văd decât pe dânşii, el s-a considerat de la primul vers ca o expresie a unei colectivităţi şi şi-a fixat o misiune socială. Caracteristică şi impresionantă prin energia neşovăitoate a tonului, această convingere mesianică se identifică cu întteaga mişcare de redeşteptare a energiei naţionale de la începutul veacului nostru.
(Istoria literaturii romane contetnporane, voi. II, Bucureşti, 1927, p. 16)
[...] într-un cuvânt, ceea ce nu i se întâmplase lui Eminescu la zenitul gloriei, i se întâmpla acum d-lui Goga, chiat din începuturile sale, punând în mişcare inerţia estetică a societăţii înalte şi ajungând să fie citat în discursurile parlamentare ale lui Marghiloman! Scurt, bine legat, blond, cu mărgelele albastre ale ochilor mobile, cu fruntea bombată de încordarea unei inteligenţe vizibile, tânărul fiu al popci din Răşinari se simţea în largul lui în saloanele bucureştene, inspirând încrederea, pe caie el însuşi o avea în sine — singurul mijloc pentru a o obţine, întrucât în conştiinţa altora nu ne proiectăm decât sub forma imaginii noastre interioare. [...]
Peste talentul său incontestabil, peste o inteligenţă atât de precisă în administrarea Iui, peste instinctul de adaptare în toate mediile străbătute, fără a exclude şi pe cel a) Parisului, tinde nemulţumirea de a nu fi în planul atenţiei publice poetul a luat-o drept
1250
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1251
dezrădăcinare, peste toate aceste însuşiri reunite la el şi separate la alţii, ceea ce stăpâneşte într-însul e instinctul de dominaţie, voinţa de putere şi, deci, fără nici o reticenţă, ca la toţi cei ce domină, pe căi spiririiale sau materiale, egoismul: în faţa lui, nimic nu există, instinctiv şi fără calcul, decât ceea cei poate fi util şi atât cât îi poate fi util, puţin sau mult, indiferent; de îndată ce acest mobil dispare, toate cântecele de sirenă tac, toate tentaculele de ademenire se retrag; absenţi, ochii nu mai văd în afară, ci se adâncesc înăuntru sau îşi lungesc raza viziunii lor, departe, la pândă penttu teducerea tuturot valorilor străine la unitatea propriului său destin de ,,/oon poiitikon". [...]
Ca poet, Octavian Goga a scris o pagină în literatura română cu o sensibilitate, un accent şi o invenţie verbala personale. [...]
(Memorii, 1900-1916, Editura „Cugetarea", Bucureşti [1931], p. 118-124)
Pornită la Bucureşti, cu fotţe de altfel mai mult moldoveneşti şi ardeleneşti, acţiunea sămănătorismului s-a realizat din începuturile sale în poezia lui Octavian Goga (n. 1881) ptin turalism, întoarcere la brazdă, ură faţă de oraş şi chiar de civilizaţie, naţionalism, dar s-a şi particularizat prin seva solului crearor până a deveni excluziv ardeleana. Ea ttebuie cercerati în sânul ideologiei sămănătorismului şi în particularităţile ei regionale (Poezii, 1905).
Conştiinţa solidarităţii naţionale e la baza întregii activităţi a bardului ardelean, în poezii, în teatru, în publicistică, în oratorie parrioticâ şi, în urmă, în politică chiar; nu e vorba de o solidarirate oarecare, ci de conştiinţa mistică a unei misiuni determinate. Vechea concepţie romantică a rolului social sau naţional al scriitotului devine şi mai energică prin concursul împrejurărilor istorice: pe când mesianismul bucureştean nu putea înflori decât în sânul unei activităţi culturale şi sc zbătea în scepticism şi indiferenţă, ţâşnit din înseşi fibrele existenţei naţionale ameninţare, mesianismul ardelean s-a dezvoltar în domenii fără contestare posibilă. Condiriile locului i-au impus, ce e dreptul, anumite norme şi rezerve formale: neptitându-se exprima liber, el a trebuit să se retracteze adesea în formule vagi şi misterioase, ocolind cuvântul propriu, într-un amestec de bărbăţie şi de jelanie, şi, mai ales, de vaticinaţie, vrednică de vechii profeţi în aşteptarea frenetică a „mântuitorului", „a dezrobitorului", ce va răzbuna milenara nedreptate:
Crai tânăr, crai mândru, crai nou.
Principiul generaror al acestei poezii fiind posibilitatea contopirii cu aspiraţiile colectivităţii etnice, urmează ca o consecinţă ruralismul ei. fără de ţărani, Ardealul nu putea oferi decât un material rural. In centtul creaţiunii păşeşte deci ţăranul, nu sub fotma motivului decotativ, ca la Alecsandti, şi nici al celui idilic ca la Coşbuc, ci în realitatea lui socială; el nu c idealist, sentimental şi erotic, ci c un tob al pământului şi instrumentul răzbunării viitoare:
Din casa voastră, unde în umbră, Plâng doinele, şi râde hora
Va străluci odată vremii
Norocul nostru al tuturora.
(Plugarii)
El e „înfricoşatul crainic, izbăvitor durerilor străbune", adică făptuitorul revoluţiei sociale.
Trecută prin preocuparea socială a poetului şi natura e considerată în solidaritatea ci cu durerea omenească. [...]
Unitara, rotundă şi închegata, se poate, totuşi, stabili în sânul poeziei lui Octavian Goga curba unei evoluţii. Poet al revoluţiei naţionale, în primul său volum, el îşi păstrează tonul mesianic şi în Ne cheamă pământul (1909), din naţională, mistica lui devine socială; existentă, de altfel, şi în CLicaşii, ca se amplifică acum în Graiul panii sau în Cosaşul, până la lupta de clasă: in realirate însă, din pricina structurii etnice a Ardealului, revoluţie socială înseamnă tot revoluţie naţională.
Obiectiv în primele volume atât prin materialul poeric întrebuinţat cât şi prin atitudine fată de el, - în Din umbra zidurilor (1913), poetul coreşte spre subiectivism şi, din cântăreţul revoluţiei sociale, devine cântăreţul propriei sale dezrădăcinări. [...]
Unitatea temperamentală, originalitate de expresie, ştiinţă arhitectonică, observaţie a amănuntului topic, discernământ psihologic - toate la un loc îi destină operei poetului ardelean un loc propriu în evoluţia poeziei române.
(Istoria literaturii contemporane, 1900-1937, Bucuteşti, Socec, Poezia sămănătoristă ardeleană, p. 75-81)
1252
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1253
MIHAIL SADOVEANU
[...] în versurile lui Goga s-au desăvârşit profeţiile. Aurul lor, de şapte ori lămurit prin foc, a sunat la timp, precedând era supremă. Dar, domnilor senatori, acele vetsuri ale tineteţii explică şi pe cugetătorul politic de astăzi şi înţelegem prin politică, aici si acum, problemele maţi, naţionale, în jurul cărora gravitează toate conştiinţele româneşti. In bărbatul matur de astăzi, disciplina gândirii se substituie elanului tineteţii şi versurile şi argumentele pornesc, domnilor, din acelaşi substrat: unele au fost flori splendide, altele sunt seminţe fecunde.
In împrejurările care au urmat războiului, păcii şi reîntregirii, Octavian Goga a văzut limpede conflictele fatal legate de ttecut. Atitudinea lui a apărut, la un moment dat, violentă. Evenimentele cate s-au desfăşurat, agtavate de criza europeană şi ameninţări anarhice, îi aduc însă o verificare neîndoioasă şi o confirmare care se generalizează în întreaga naţiune conştientă. Unitca totală şi desăvârşită în cuget şi simţite devine postulatul generaţiei caic se ridică. Poetul râsfrângea odinioară sentimentul obştesc, înturnându-1 către ai săi într-o formă divină. Astăzi, cugetătonil face neamului său aceleaşi servicii, interpretându-i instinctul de conservare, mai mult, intetpretându-i legea vieţii.
{Discurs rostit în Senat, în „Monitorul oficial", partea a M-a, nr. 22, 1931)
L1VIU REBREANU
In ziua în care ai descălecat Ia Buctiteşti cu volumul de poezii, care rămâne un stâlp de flăcări în literatura româneasca, ai provocat aici cea dintâi mate revoluţie sufletească. Ai cucerit dintt-o dată şi pe cei puţini şi pe cei mulţi, ai devenit poetul providenţial prin glasul căruia vorbeşte sufletul unui popor întreg.
De aceea aici, în casa scriitorilor, vom dărui toate elogiile noastre şi toată închinăciunea poetului, cate fiind o mândrie fără pereche a neamului, c şi mai mare mândrie a breslei noastre scriitoriceşti.
(Discurs la sărbătorirea lui O. Goga de către Societatea Scriitorilor Români . 1931)
ION CHINEZU
[...] Personalitatea lui Octavian Goga nu poate h prinsă într-o singură formula. In ea se îmbină, dintt-o rară graţie a sorţii, însuşiri caic într-un suflet mai puţin rezistent se stânjenesc şi se neutralizează. Poetul şi luptătorul de obicei nu sunt de aceeaşi esenţă, artistul şi omul politic nu se acordă totdeauna. în sufletul lui Octavian Goga aceste înclinări atât de felurite se înfrăţesc, se întăresc şi se luminează reciproc şi vânjoasa lor împletire ne-a hărăzit una din cele mai complexe vieţi româneşti din câte ne-a fost dat să avem în cursul zbuciumatei noastre istorii. [...]
Scrisul lui Octavian Goga e ziditor dc istorie. Poetul a fost un om al timpului său în toată puterea cuvântului. Dar timpul nu l-a surpat ca pc atâţia alţii, ci l-a ridicat pe piscurile sale. Acest timp, răscruce între două lumi, e momentul cel mai reprezentativ şi rezumativ din istoria noasttâ. Octavian Goga l-a prevăzut, i-a înţeles sensul multiplu şi l-a exprimat larg, cutezător, cu deplină autoritate. Şi drumul a urcat spre culmi şi vremea s-a împlinit în biruinţă pe urma dârei dc foc n cuvântului lui...
(„Gând românesc", 5-12, 1938)
TUDOR V1ANU
[...] Vot ttece ani în scurgerea neistovită, vor apărea mereu copii cari vor creşte si tineri cari vor îmbătrâni şi undele acestui fluviu fără sfârşit vor purta de-a pururi imaginea lui Octavian Goga, aşa cum în nopţile senine, valurile Oltului duc pe ctestele lor chipul strălucitor al lunii. Sunt rari scriitorii cari să merite, în aceeaşi măsură cu Octavian
1254
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1255
Goga, omagiul mereu împrospătat şi amintirea de lungă durată a viitorimei. Viaţa şi poezia lui au fosr ca nişte daruri cari trebuiesc întoarse. Le vor întoarce şirurile de oameni cari, în timp de ani numeroşi, vot recunoaşte în versurile lui Goga o expresie generală a sensibilităţii româneşti. [...]
Cine citeşte vetsutilc lui, cu preocuparea de a găsi ceea ce alcătuieşte caracteristica lor statornică, nu poate să nu observe în ce măsură se ascunde în ele omul individual, penttu a face loc exponentului colectiv. Sentimentele şi teacţiile pe care el le notează sunt acele ale întregei lui obşti. Energia individuală a simţirii sale nu se asociază acestor expresii generale decât pentru a le da mai multă viaţă şi adâncime. Izvoarele unor astfel de cântece stau în afară de poet şi glasul acestuia nu se împărtăşeşte mulţimilor decât după ce Ie-a primit în sine, dupa ce le-a transformat în sânge şi carne de-a sa prin miracolul unei adevărate eucharistii poetice. [...]
Poetul va ttâi. Va trăi pentru tot ce a reprezentat şi va trăi pentru rot ce a ştiut să facă din instrumentul delicat al limbei, pe care a adus-o să răsune cu accente noi. Căci despre Octavian Goga se poare rosti, fără nici o teamă, cuvântul preţuirii care se acordă celor mai aleşi dintre poeţi. Goga esre crearorul unei armonii noi, în care capătă expresie arristică graiul oamenilor din Ardeal, tonalirăţile şi inflexiunile lor. Niciodată limba poeziei n-a sunat în acelaşi fel înainte de Goga şi niciodată nu va răsuna aidoma în viitor, fără ca mintea să nu ni se ducă înspre sorginrea acestor ecouri. [...]
(Studii şi portrete literare, Editura Ramuri, Craiova, 1938, p. 36-48)
B. MUNTEANO
Dacă există pe lume un poet care a influenţat evoluţia unui popor în srrânsă legârută cu destinul său şi a cărui operă se aseamănă cu explozia unei idei forţă - acest poet este Goga.
(B. Munteano, Litterature roumaine, Edition du Sagitaire.Paris, 1938, p. 130)
G. CĂLINESCU
La Goga jelania esre reală ca şi melancolia eminesciană, fără a fi dulceagă. Plângerea, bocerul, sunt aici gratuite ca nişte rituri misterioase şi tulburătoare. Octavian Goga este după Eminescu cel mai mare crearor de ceremonii noi, cel mai adânc născocitot de fiotuti inedite şi durabile.
(Viaţa românească, nr.6/1938, p. 91)
Izbitor de Ia început în poezia lui O. Goga este tonul proferic, messianismul. Poetul înalţă „cântarea pătimirii noastre" şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu:
Rătăcitor cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, In făta strălucirii tale. [...] în drum mi se desfac prăpăstii Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte-orânduie-mi cărarea!
Fără îndoială că „pătimirea" nu-i decât robirea sub unguri, iar mântuirea, unitatea politică a neamului. Dat poetul se ridică cu mult deasupra simplei compoziţii conspirative. Ca la lectura blestemelor şi profeţiilor din Biblie, oricine se simte cutremurat de vestirea unor bucurii şi răzbunări fără nume:
Din casa voastră, unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru-al tuturora... Ci-n pacea obidiţii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare...
Poetul e un „apostol" cu o auteolă în jurul frunţii, care merge să vestească ziua cea mare:
1256
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1257
[...]— Cuvirie-se hirotonirea Cu harul cerurilor ţie, Drept vestilorule apostol Al unei vremi ce va să vie!
Strania convertire a tendinţei naţionale în poezie pură culminează în Noi:
hi noi sunt codri verzi de brad Şi câmpuri de mătasă; Pa noi atâţia jluturi sunt Şi-atâta jale-n casă. Privighetori din alte ţări Vin doina să ne-asculte; La noi sunt cântece si flori Şi lacrămi multe, multe... [...]
Ţara pe care o înfăţişează această poezie are un vădit aer hermetic. E un Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putete nerelevabilă, cu sentimentul unei catastrofe universale. De ce cresc aici numai fluturi şi câmpii sunt de inutilă mătase? De ce tot norodul cântă coral? De ce apele au grai? Dc ce bocesc toţi ca într-un apocalips? Pentru ce această tulburătoare ceremonie? Mişcarea poeziei este dantescâ şi jalea a tâmas pură, desfăcută dc conţinutul ei politic. Voluptatea de moarte stăpâneşte pe O. Goga ca pe otice om de societate veche şi îngustă, în care viaţa se măsoară prin morminte. [...]
In poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare genul poetului Doinei şi a ştiut să-1 continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale neniotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului. De aceea poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu şi zguduitor. După Eminescu şi Macedouskj, Goga e întâiul poet marc din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu.
Cu toate acestea, el nu e străin de simbolismul ce începe să orchestreze în jurul său, pe care ca şi losil îl transpune la experienţe sufleteşti rurale. Anxietatea, nostalgia de migraţie, sentimentul de oscilare, condensate în cuvinte simbolice „om fără ţară", „mag", „pribeag" sunt în spiritul poeziei noi. [...]
Satul ţine locul, la Goga, „cetăţii moarte" a poeţilor flamanzi, însetaţi de linişte şi monotonie. Cât de gteu se poate deplasa poetul spre valori ce depăşesc propria-i experienţă sc vede din aceea câ înfiorarea produsă de vederea mării nu-i deşteaptă decât imaginea de „crăiasă" şi dorinţa de a se băga „slugă" la ca.
Teatrul lui O. Goga (DomnulNour, Meşterul Manole) c onorabil, dat nu e în vocaţia poetului. In Domnul Notar luptele electorale din vechiul Ardeal cu concurenţa între candidaţii din partida naţională şi partizanii guvernului sunt reprezentate în chip exclusiv pitoresc, cu mijloace caragialiene. Vibrante de simpatie, lără mult deseu portretistic, dar rotunde sunt amintirile din Precursori. în schimb, Goga era un foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare fără a deveni comun, un adevătat demagog academic. El începea cu câte o votbă memorabilă („Şi eu am fost în Arcadia, d-lor studenţi!..."), trecea la amintiri personale şi din când în când puncta cuvântarea cu câte o poantă, făcând în acelaşi timp o mică fandate pe incintă. Ideile lui sunt naţionaliste, tradiţionaliste, în genere foarte juste. Antisemit moderat. în antipatia lui pentru dadaism, rabindranath-tagorisme se poate bănui o simplă depărtare de literatură. Jurnalistica lui Goga (Mustul care jierbe) are calităţi literare si rezistă la apăsarea timpului.
(Istoria literaturii române de Lt origini până în prezent, Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, p. 539-542)
ŞERBAN CIOCULESCU
în literatura noasttă, cu numeroase interferenţe ale politicei cu arta, nici un scriitor nu sc caracterizează parcă mai bine ca om de acţiune decât Octavian Goga. într-adevăr, fiecare din culegerile sale de poezii reprezintă câte o etapă dintr-un program de înfăptuiri. Astfel,
1258
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1259
cu Poezii (Budapesta, 1905), foarte tânărul poet îşi propunea sâ deştepte interesul intelectualităţii conducătoare din Regar, răscolind suferinţele provinciei robite. Puţine cătţi şi-au realizat cu atâta exactitate meni tea: însuşi Titu Maiorescu, aproape retras din mişcarea literară, se face susţinătorul cărţii pentru obţinerea unui premiu academic, derogând pentru prima dată de la severele sale principii estetice, care respingeau nora naţionala şi socială. Cântăreţul durerilor Ardealului repurtase din primul ceas o izbândă răsunătoare, care avea sâ-i netezească etapele succesive ale ascensiunii politice. Cu prilejul recepţiei sale la Academie, întâmpinătorul său, G. Bogdan-Dnică denumea acest prim volum de versuri, o monografie a satului ardelenesc. [...] A doua culegere, Ne cheamă pământul (1909), urmăreşte aceeaşi voinţă programatică, în tonuri tot aşa de sumbre şi cu un patetism de aceeaşi intensitate. Octavian Goga intrase în conştiinţa publică, pentru care chestiunea românilor de pesre munţi nu era o problemă de actualitate, ca poet al iredentismului. Evenimentele ce aveau sâ se grăbească găseau sentimentul obştesc în mare măsură modificat prin apelul mesajului său răsunător. Din umbra zidurilor este cartea de popas între cele două trâmbiţări repetate şi evenimentele războinice. Exponentul social al ţărănimii îşi pâsrra crezul, în vigurosul imn Carmen laboris, de uneori gnomică factură:
E răzimată lumea toată Pe palme aspre de plugari!
In noul decor al vieţii urbane, recunoaştem perspectiva normativă, atât de scumpă semănătorismului, care postula oarecum axiomatic superioritatea eticii turale (Cântăreţilorde la oraş). [...]
Pe cât este de interesant a urmări impresiile pe care Ic produce un centru de civilizaţie mai înaintată asupra indivizilor proveniţi din dezvoltări sociale întârziate, impresii mai adesea de eficace covârşire, pe atât de remarcabile sunt reacţiunile de refuz ale structurilor închise. Dintr-o astfel de alcătuire sufletească, Octavian Goga a opus un deliberat non possumus polarităţii urbane a Apusului, desigur din voinţa militantului de a păstta necorupte realităţile noastre morale de structura ţărănească. [...]
Adeseori, omul public - fie el chiar poet, însă de răsunet social -nu corespunde în întregime imaginii pe care şi-o transmite cu bună
ştiinţă, spre a se întipări audienţei publice; omul de acţiune este, prin definiţie, un om de atitudine care îşi ştirbeşte din complexitatea sa tot ce s-ar putea interpreta ca o şovăire sau o oscilare: numai prin identitate, el îşi păsrrează autoritatea. Sub acest unghi trebuie privire anumite rcacţiuni din poezia lui Octavian Goga, sortite sâ-i confirme personalitatea de luptător. Poate că din această constrângere disciplinară a avut să sufere poezia sa intimă, din care îşi nutrise începuturile poetice. De câte ori retorul pătimirilor obşteşti şi-a întors plivirile în interior ca să-şi scruteze neliniştile subiective, nu mai găsea accentul major al retoricei pasionale. Neutralitatea, cu nehotărârile ce exasperau pe intervenţionist, i-a prilejuit poetului naţional un alt moment de acţiune asupra publicului. Alternându-şi clocotitoarele îndemnuri publicistice şi oratorice cu cele lirice, omul de acţiune nu s-a sfiit să proclame caracterul ocazional al versurilor sale. [...]
Poezia sa, chiar când îşi scade temperarura profetică, după Poezii şi Ne cheamă pământul nu încetează de a-şi uita rostul public: ea este rând pe rând un apel sau o musrrare.
Odată cu neutralitatea şi războiul, dar mai ales după întregire, omul public e purrat cătte primele locuri de conducere, strămu-rându-şi vigoarea temperamentala în activitatea politică. In vicisitudinile vieţii publice, adversarii, oricând iritaţi de provenienţa literară a conducătorilor, îi aruncă din când în când în faţă barjocura de „fost poet". în realitate însă, Octavian Goga a compus poezii până la sfârşit; nu era dintre acei scriitori ocazionali, ajunşi prin politică şi care aveau să se lepede de „păcatele tinereţii"; dimpotrivă, blazonul său rămâne poezia şi omul politic aduce în acţiunile sale publice stilul dc viaţă al omului de litere. [...]
Poezia sa testamentară, aşa cum a fost prezentată cu prilejul primei publicări, esre deosebit de semnificativă pentru descifrarea mâhnirilor omului de acţiune, care nu şi-a găsit satisfacţia în realizare, păstrând regrerul neîmplinirilor:
[...] Şi cum sub tâmpla mea fierbinte, O lume veche-mi reînvie, Nu căte-au fost îmi vin în minte, Ci câte-ar fi putut să fie.
(Cântă moartea)
1260
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1261
Cu volumul Din latg se reconstituie fizionomia morală a lui Octavian Goga, în trăsăturile esenţiale, verificându-sc portretul clocotitorului poet al Ardealului, care arc capitolul său în istoria literaturii noastre. încredinţând versului, cu o nestrămutată credinţă, fiecare din simţirile sale, marele dispărut şi-a învederat totodată pasiunea literară, care l-a însufleţit totdeauna. Editorii nu şi-au împlinit numai o datorie pioasă, ci au contribuit la restaurarea unei figuri, intrată în istorie.
(Aspecte lirice contemporane. Casa Şcoalelor, 1942, p. 144-155)
OVIDIU PAPAD1MA
Fireşte, asa cum sunt - legate în primul rând de amintirea micii lumi familiale, grupând-o doar în jurul ei pe cea a satului -nostalgiile poetice ale lui Octavian Goga arareori sc puteaţi dilata până la pticeperea şi zugtăvirea ordinilor cosmice prin perspectiva satului.
Numai arareori firea vădeşte la el rânduieli umane, - aşa cum i-ar sta bine unei naturi cate participă mereu la destinul uman, la fel ca în folclor [...].
In viziunea de aici a poetului, natura se îndepărtează şi se ascunde fată de sufletul satului, fiindcă acest suflet, - zdrobit şi fărâmat de ciocanul soartei de a fi sub jug străin fără milă, - nu se mai poate dilata şi limpezi pe măsurile ei clate şi grandioase. E o viziune fără nădejdi, ce ar părea că dezminte cu totul optimismul care mai stăruia totuşi în cea tic altădată, a Plugarilor. După cum nu c o simpla întâmplare că acest moment depresiv a luat haina adormitoarei armonii a expresiei eminesciene. [...j
lotuşi există odată în opera lui Goga un moment de largă şi deplin omenească viaţă a naturii, cu totul pe liniile de familiaritate între om şi fire ale folclorului. E poezia Asfinţit. Parcă nici n-ar fi de Goga, - dacă n-ar stărui totuşi sub lumina ei hăzoasă şi suculentă tristeţea acelui sentiment de rămânere în singurătate specific lui Goga.
Poezia teia îndrăzneţ mitul popular al despărţirii soarelui şi-a lunii. Tot ca şi în el, despărţirea creşte din pricini etice. Insă nu din vini tragice, ca în balada populară, ci vini de poznă şi de idilă.
Poemul se deschide printr-un tablou de o măreaţă gravitate voievodală [...]. Spiritul e al lumii folclorice însă realitatea poetică e î aici cu totul alta: firea nu duce viaţa satului, ci a curţii domneşti. \ Nu-mi aduc aminte nici din poezia noastră cultă despre o astfel de înfăţişare a naturii printr-o severă perspectivă voievodală. Şi e un creion de maestru. Totul, joc de lumini şi umbre, de colori, de gesturi şi de nuanţe sufleteşti, converge minunat către finalitatea strofei: sublinierea tristeţii auguste a asfinţitului de fiecare zi într-o severă si totuşi robustă mâhnire de voievod patriarhal.
Ordinile satului, lărgite câteodată în toată viaţa cosmică, îşi vădesc astfel în lirica lui Octavian Goga o realitate autonomă, strâns legată de destinul său poetic, - la fel ca şi lumea tipurilor satului.
Prin lămurirea lor, am încheiat contururile acelei realităţi în sine care e satul în poezia lui Goga.
^ [Neam, sat oraş în poezia lui Octavian Goga, Rucurcşti, Editura
I Fundaţiilor Regale, 1942, p. 57-62)
ION PILLAT
Poezia lui Goga trăieşte în noi astăzi cum a ttăit ieri şi va trăi mâine, fiindcă nu c numai crezul unui luptător, ci fiindcă înainte de toate e cântecul unui poet adevărat, de o bărbătească putere de expresie şi dc o rară putere de sugestie, într-un ritm şi o melodie proprie, într-un grai poetic plin de sevă şi de autentică savoate populară, valabil pentru un neam întreg.
{Tradiţieşi literatură, FLditura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, art. Octavian Goga)
GALA GALACTION
în controversa de mult pornită şi nesecată dintre luptătorii Artei pentru Artă şi luptătorii Artei generoase, închinate patriei, fraţilor şi durerilor obşteşti, matele Octavian Goga se aşează cu strălucire printre poeţii înaltelor tendinţe.
1262
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1263
Lamarrine mărturisea, înrr-o pagină din vremea maturităţii lui, câ-l vede şi-1 concepe pe poet: aprins, clocotitor, dăruit frumuseţilor pământului: florilor, codrilor şi iubirii - în prima epocă a tinereţii şi a încântărilor.
Il vede şi-1 concepe, după aceea, luprător şi cetăţean, devotat inteteselor publice, pasionat pentru discuţiile din agora şi prezent, în chip hotărâtor, acolo unde se dezbat destinele neamului şi ale patriei. II vede şi-1 concepe, în a treia şi ultima lui epocă: poet încununat de plete albe .şi de slavă, încovoiat pe Marta psalmisrului şi preamărind, la Porţile Sanctuarului, pe dătătorul de viaţă, împăratul a toate câte sunt.
Octavian Goga înfăţişează un amestec continuu şi zbuciumat al acestor anotimpuri pe cari l.amartine le hărăzea unei vieţi de poet. Adolescentul grăbit să treacă de pe băncile şcoalei în rândurile luptătorilor de-abia dacă are timpul să vadă cât de măreaţă este arhitectura lumei lui carpatine şi româneşti, sau dacă o vede, el o ştie, cu jale, zâlogită dc vitregia istorici şi legată cu hrisoave nedrepte altot neamuri decât neamului valah.
De aceea, la priveliştea - pentru alţii senină şi aproape biblică — a unei mame care, între spicele de grâu copt, alăptează un prunc flămând, Octavian Goga simte şi scrie:
Inima-mi purcede să-mi dezgroape Comoara ei de duriiri neîmplinite. Şi simt amarul ţarinei robite Şi simt ruşinea neagră cum mă îneacă. Simt cum lumină începe să se facă, Cum moare bezna vechilor păcate; Şi sufletul înfiorat îmi spune Că fătul ăsta al patimei amare Si-al dorului ce moare-n aşteptare E solul sfânt! ...înfricoşatul crainic Izbăvitor durerilor străbune!
încântările tinereţii şi, această minunată creaţiune a lui Dumnezeu cate apleacă până la ferestrele vârstei noastre de douăzeci de ani, atâtea lanuri de flori şi printre lanuri apariţii de îngeri: pentru Octavian Goga stăteau sub vama unor dureri, nemuritor tălmăcite inimii poporului. Precum, de multe ori, în zile capricioase de primăvară, când pământul începe să se îmbrace în podoaba dumbrăvilor reînviate, din
necunoscutul orizontului, porneşte iureşul de ploaie rece, amesrecată cu omâr, aşa peste simţirea şi peste cântările poetului nostru - chiar în primăvara Iui — au bătut, în stihuri dc jale grea, viforul prelungitei noastre ierni isrorice.
Este prea înţeles că din aceasră vistierie, de viaţă, de lupte, de eroism şi de poezie reală, scrisă şi lăsată moştenite neamului românesc, nu ne este cu putinţă să scoatem în această otă închinată pomenirii lui, decât pe ici pe colo, câteva bucăţi de aur...
Cine pliveşte, pe de altă parte, peste această viată atât de dramatică, atât de nobil prididită de bogăţia evenimentelor contemporane, esre necontenit în cumpăna nedometirii: încotro se apleacă mai mult admiraţia noastră: spre frumuseţea unei opete vaste - diverse, tumultuoase, risipite, pe care abia după ani de zile vom avea-o reconstruită, sub ochii cercetătorului - sau spre măreţia acestei vieţi de apostolat naţional, desfăşurată în tot lungul şi în tot latul pământului strămoşesc? [...]
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai-august, septembrie 1943, p. 17-18)
ION LUPAŞ
[...] S-a încercat în piesa din capitală o explicaţie puţin verosimilă cu privire la caracterul dinamic al poeziei sale, afirmându-sc că fulgetele din cuprinsul ei ar fi venit „de la modelul străin care i-a stat un timp înainte" şi că în versurile lui de la început ar fi fost numai o notă de duios lirism nescânteind „acolo săbii ascuţite, gata să taie". [ Eie-mi îngăduit să caut a contribui la lămurirea acestei chestiuni
arătând prin careva amintiri personale, în cc împrejurări şi sub ce fel de înrâuriri hotărâtoare s-a putut forma, chiar din vârsta copilăriei fragede, un suflet aprig de luptător cum s-a afirmat - cu graiul, cu scrisul şi cu fapta - timp de peste patru decenii adânc regretatul meu prieten Octavian Goga. [...] 1 Când l-am cunoscut pe Octavian Goga, la vârsta dc 15 ani,
ţ personalitatea lui era aproape deplin formată în orice caz direcţia, în
' care urma să se desfăşoare activitatea lui, se putea întrezări de pe arunci.
1264
REPERE CRITICE
Factorii mai importanţi, cari au contribuit la fixarea acestei direcţii, îi putem descoperi în mediul sătesc al locului natal, în cel rcligios-cultur.il al bisericii, în slujba căreia osteniseră străbunicii, bunicii şi părinţii lui, în cel artistic-litetar al familiei şi în frământările de ordin naţional-politic, în care fierbea Sibiul românesc în anii când şi-a început Octavian Goga studiile secundare Ia liceul unguresc din acest oraş. [...]
Mişcat de jalea şi de suferinţele poporului îngenuncheat sub povara cârmuirii străine, cutremurat de vraja mistică a cuvântului biblic, Octavian Goga s-a simţit încă de la vârsta de 21 de ani îndemnat să-şi exprime dorinţa de a schimba lupta cu condeiul într-o luptă cu spada. In poezia Domnului să ne runfvm, se înd repta, lă 1902, către poporul în suferinţă cu versuri ca acestea:
[...] Ceresc Părinte, veşnic Tată, Cărtti durerile ne pUingetn Adtt-ne vremea aşteptată Să ne-aritneăm peana o/Lită Şi spada lată s-o încingem!
Deci pentru clipa răsăririi Acelui soare ce-aşteptăm Şi pentru ceasul răsplătirii Obezile înlănţuirii Noi Domnului să ne rugăm.
Rugăciunea pe care o eternizase în aceste versuri, aflând răsunet adânc în milioanele de suflete obidite, s-a înălţat spre tronul Cerescului Părinte ca fumul jertfei lui Avei.
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai-august, septembrie 1943, p. 49-55)
ADRIAN MANIU
Prin cântec a pornit gânduri la faptă. Lacrimile multe ale pătimirilor le-a dat tărie de diamant.
REPERE CRITICE
1265
A îndreptăţit dureri de mii de ani printt-un vers. îi văd şi acum privirile limpezi întocmai celor mai albastte flori, iar zâmbetul fermecătot avea atâta bunătate încât fermeca atunci când povestitea lua viaţă sau în tarele clipe când deschizând sufletul spunea o doină, cum nu am să mai aud pe nimeni. Atunci era feciorul preotului din Răşinari, cel care, cu mulţi ani înainte de naşterea poetului, găzduise pe un pribeag visător o noapte întteagă de balade şi îl dăruise ca să poată porni mai departe; pe Mihail Eminescu.
Atunci în Octavian Goga ttăla harul celui mai marc — şi înţelegea ca o sfinţenie înalţă, arta.
Sunt frumuseţi pornite în cale fără întoarcere, când clopotele tânguind pornesc drum ceresc înaripatului suflet. Din satul unde un pui de mierlă plângea pe cumpăna fântânii, iar fuiorul mamei, susurând în nopţi lungi de singurătate, chema dorul flăcăului plecat de lângă glie, în lupta aprigă a vieţii, a izbutit să dea făptura duioaselor cântece de ţară. Freamătul lor trece acum deasupra codrilor întunecaţi de brad, deasupra mătăsoaselor poieni, prin luncile unde suspinele Oltului se îngână cu duioasele privighetori.
E de neînchipuit câtă bunătate păstta inima lui Octavian Goga, şi cum în credinţa lui măreaţă, în însăşi vălmăşagul cumplit al luptelor dârze, nu urmărea nimicirea nimănui, ci o dreptate pentru cei obidiţi.
Oricând la otice ceas din zori în noapte tâtzie, casa lui aduna mulţimi ce aşteptau, fie că eta sau nu la cârma ţării, să le dea un ajutor peste cuvântul de îmbărbătare.
Poetul Octavian Goga a fost nu numai un prim-ministru în vremi vittege, ci întâiul ministru al artelor, întâiul om politic ce făcea culturei loc între străduinţele de viaţă ale ţătii.
O strună de harpă s-a frânt, vaerul dureros pluteşte în văzduh peste întteagă primăvara ţării. Fruntea străluminătoate e acum străvezie ca şi ceata lumânărilor din bisericuţa de sat, unde părintele preot îşi săvârşea slujba întru alinarea năpăstuiţilor. Cântecul însă a fost rostit întreg şi răsună învingând pe muritor. [...]
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai—august, septembrie 1943, p. 39-40)
1266
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1267
CLAUDIA MILIAN
[... ] Am senzaţia că mă aflu în faţa mării albastre şi fără de sfârşit minunată, când vreau să fiu fată în faţă cu amintirea Iui Octavian Goga.
E o trezire cu senzaţii de culoare şi de tumult. Şi e un ecou prelungit de sonorităţi fluide, cari dorm în adâncul scoicilot şi se deşteaptă în apropierea urechii, ca un îndepărtat cântec de sitenă.
L-am cunoscut la mate, în una din vacanţele mele (prin 1914, poate) petrecute cu prietenele Delavrancea, la plaja Eforiei. De mult... Sau poate de ieri... Timpul nu se marchează, decât cu sentimente sau cu acte măreţe, cu dureri ucigătoare sau cu bucurii suprafireşti. încolo, văzduhul şi înaltul cerului înghit toate noţiunile şi datele ornicului universal.
Octavian Goga venea din Ardeal, să poposească năvala poeziei, pe plaja mării, acolo, unde se confundă oamenii cu zeii.
Acolo venea de dincolo de linişte, din frământare şi din surghiun.
Era şi Rcbs, fecioara senină, cu rochie albastră şi învăţătură.
Ne plimbam noaptea împreună, pe falezele sălbatece, străbătute de vuiet şi de ţipătul întunecat al apelor.
Poveşrile lui Octavian Goga, smulse din poezie şi reîntoarse în poezie, ne învăluiau cu misterul vrăjilor din basme. Aşa creştea, lângă noi, în nopţile înalte cu stele câzâtoate, povesrea Răşinarilor cu dăscăliţa cuminte, cu poporul îngenuncheat la icoane. Acolo a reînviat, întruparea fericirii himerice:
Mireasa mea albă cu chipul bălai, Ascultă a nopţii povală — Minuni spune glia-n poveştile ei Şi tainele vieţii ne-nvată.
Poveşti, minuni, taine... în adevăr, tot ce cuprind sensurile vieţii pământeşti şi apoi, mai târziu, toate se preschimbă, în aduceri-aminre. Dar deasupra lor, dăinuieşte Ceva - invulnerabil, nepieritor, supraomenesc: Nemurirea idealului!
Şi astăzi, când îmi întregesc în gânduri, imaginea lui Octavian Goga. îl văd, parcă, ţinând în mâini o făclie de nuntă. Nunta sufletului românesc cu mireasa pământului nostru... Aşa îl văd, părtaş al luminii şi al nunţii cu vecinicia. Şi deasupra lui, cerul cu tulburătoarea lui apă înstelată, singur neclintit şi mereu acelaşi: Adevărul! [...]
L-am văzut pe Octavian Goga, ultima oară, îmbrăcat în materia albă a marmorei.
Pribeagul, sus, pe soclul rece, îşi sprijinea fruntea pe înaltul senin al Cerului.
Dar eu vedeam la picioarele lui, tălăzuind matea şi corăbii albe vedeam, cum se legănau pe întinsul apelor, legând punţi de poezie, pentru întâlnirea celor veciniei.
Apoi, dincolo de concrer, mai departe, în grădinile suspendate ale visului, îl întâlnesc, în spaţii, acolo, unde nu se ajunge decât cu aripi.
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai—august, septembrie 1943, p. 21-22)
GRIGORE POPA
Născut, după propria sa mărturisire, cu pumnii strânşi de ură, Ocravian Goga a fost, de-a lungul zbuciumatei sale vieţi de cântăreţ al pătimirii noastte şi de vijelios luptător politic, expresia incandescentă a protestărilor româneşti, sttăduindu-se necontenit a le da sensuri înalte şi edificatoare. Sensibilitatea lui de plop tremurător înregistra, cu pre-ciziunea seismografului, cele mai sfioase vibraţii ale sufletului românesc. Era atât de identificat acesr patetic vizionar cu durerile şi bucuriile neamului, încât acum cinci ani, când doliul ţării, încă întreagă şi rotundă, îl petrecea pe drumul fără întoarcere al veşniciei, aveam impresia, cutremurătoarea impresie, că fără Octavian Goga România e singură. Şi într-adevăr, această copleşitoare personalitate militantă a îngropat atâta pasiune şi atâţia nervi la temeliile României Maţi, încât ţi se părea o absurditate a ursitei ca să dispară sub otrava uneltirilor şt a duşmanilor neamului nostm. Şi nu ştiu de ce am ctezut aruncia, în acel rrisr 7 Mai al anului 1938, precum credem şi acuma, că odată cu moartea lui Goga un duh rău uzurpa temeliile României Mari. [...]
Pe lângă dreptatea cauzei lui, cate nu era decât însăşi dreptatea cauzei româneşti, pe care o apăra cu intransigenţă aprigă de arhanghel, nu trebuie să uităm acest luciu, Goga arunca în balanţă şi darurile fermecătoarei sale personalităţi şi marele lui prestigiu de plenipotenţiar al vrerilor româneşti. [...]
1268
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1269
Goga n-a murit; nu poate sa moara un munte al vrerilor protestatare româneşti. Goga astăzi abia e uluitor, profetic, îngrozitor de mustrător şi vijelios, Goga e sublim în revoltă şi veşnic în protestare. Gândul lui este foc, verbul lui este ftdger, blestem şi urgie răzbunătoare cântecul lui. [...]
{Familia, an. 78, nr. 5-7, mai-august, septembrie 1943, p. 63-65)
1. SIMIONESCU
A fost consecvent până la moarte, în tot ce a scris şi a înfăptuit prin lupte; ce a cântat o viaţă i-a servit drept călăuză în vâltoatea zbuciumului său spre realizare.
Din majoritatea pasagiilor sale răsare, vijelios uneori, durerea, izvorâtă din suferinţele poporului, care n-a cunoscut prea multe zile senine şi de linişte.
Chiar în faza mijjrii talentului său, când predomină sentimentalismul inerent tinereţii, străbat tot mai adesea amintirile satului în care s-a născut, a tovarăşilor săi de joacă, a plaiurilor blânde din preajma casei părinteşti şi mai ales icoana vredniciei femeieşti, a mamei sale dragi.
Nu le uită nici în forfota ademenitoare a Parisului, de unde scrie:
Ce-o fi jucând acum o marnă Acolo-n sătul din Ardeal?
Figura-i aspră la prima vedete, osoasă, dar cu sfredelitori ochi albaştri ca seninul cerului, trăda energie şi hotărâre în toate.
Cu cât îşi desăvârşeşte structura învăţăturii, începută la Sibiu şi Braşov, continuată la Budapesta, Viena, Berlin ori Paris, cu atât se înteţeşte sufletul firii sale sensibile, focul mistuitor al dragostei de neam. Ea îl domină în tot ce săvârşeşte. Nu e suspinul îndurerat al genunelor din poeziile lui Eminescu, nici numai evocarea fondului complex din sufletul poporului ca la Coşbuc. Pe Goga îl stăpâneşte răzvrătirea împotriva soartci acestui popor blând, cu însuşiri atât de alese şi dorinţa nestrămutată de a-1 chema spre acţiune.
Linişte nu afla; înfrigurarea-i firească se prinde şi din desele drumuri ce le face prin ţară. Ca şi Avram Iancu, îşi strânge pumnii până
la însângerarc din cele ce vede, ce aude. Purtarea din ce în ce mai vrăjmaşă a stăpânitorilor îl preocupă tot mai biciuitot.
Din „poetul pătimirilor noastte", cum l-a botezat fostu-i ptofesot de la Braşov, V. Goldiş, devine înflăcăratul tăscolitor al altor energii.
Glasul Iui răsună în cuprinsul Ardealului. E) trâmbiţa care deşteaptă, stârneşte fiorii năzuinţelor generale.
El ajunge însă ascultat, simţit şi în noul mediu de libertate în cate propovâduieşte.
Se frământă neogoit. Rar îşi mai aduce aminte că e poet. Scrie articole din cari răzbesc fulgere. Cuvântările sale, în parlament ori întruniri, deşteaptă din amorţire. îndeamnă către acţiune.
Poettd Ardealului devine Arhanghelul Românimii.
Evenimentele de la 1916 în bună pane sunt urmarea şi a vijelioasei sale interveniri, care conving prin sinceritate ori asprime, dar mai ales prin chemarea către o nouă viaţă.
în această fază a activităţii sale înfrigurate, l-am cunoscut mai îndeaproape şi în afara atmosferei de relativă linişte, de sub cupola Academiei Române.
Scânteierile ochilor săi altfel blânzi, ce întovărăşeau impetuozitatea votbelor convingătoare, captivau pe oricine. Indiferenţa era biruită. Calvarul unui neam întreg apărea evident. Prin cl realitatea milenară cerea acţiune grabnică.
A cunoscut răsplata trudei neclintite, în mulţumirea trăită prin împlinirea visului atâtor generaţii de luptători, al căror reprezentant vijelios era.
încercarea de a contribui şi Ia aşezarea lăuntrică, dc a stârpi ceea ce el socotea drept cauza dezorientării contemporanilor săi, n-a ţinut mult.
Frământările de o viaţă, clocotişul neslăbit în cate şi-a dus zilele, poate şi dezamăgirea ultimei sale lupte, l-au istovit.
Odihneşte la Ciucea, ca un nou simbol. Răscolitoarele lui versuri, devenite de actualitate, nu rămân legate, numai de un trecut ce părea apus pe veci. Trezesc încă fiorii nerăbdării de a face din mormântul său loc de pelerinaj sfânt, pentru românii de pretutindeni.
Pentru ei s-a mistuit flacăta vieţii sale. Pentru dragostea cauzei lor drepte s-a ostenit atâta.
Numele său va rămâne în veşnicia neamului pentru care a ttâit.
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai—august, septembrie 1943, p. 3-4)
1270
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1271
PAMFIL ŞEICARU
Un nume răscoleşte până în adâncurile fiinţei noastre amintiri în care se împletesc primele tresăriri ale activităţii noastre, primele vibraţii ale sensibilităţii noastre naţionaliste. Ocravian Goga rezumă înrreaga evoluţie a ideii naţionale: prezent, activ, animator, — sinteză a unei mari afirmări istorice -, el a dat liricei elocvenţă politică şi politicii o patetică inspiraţie.
încerc să desprind, din ceaţa anilor, prima dată când am citit versurile lui Octavian Goga; vreau să le dau cadrul amintirilor, să refac acea primă fuziune a unui adolescent cu poezia aceea ce aducea în ritmul ci un accent atât de nou şi de cuceritor.. Era prin iarna lui 1908, la gimnaziul din Tecuci: se prepara, - dacă nu mă înşeală memoria - serbarea şcolară de ziua Unirii. Un profesor ne-a recomandat să alegem o poezie din Octavian Goga. Auzeam pentru prima oară acest nume.
Şi l-am citit poeziile, cu tot ce eram deprinşi să ne încânte în lirica lui Eminescu, în acea molâie melancolie a lui Al. Vlahuţă, sau în tristeţea delicată a lui Traian Demetrescu. Erau versuri de o altă factură, cu un vocabular proaspăt, o cadenţă robustă, ce nu eta decar foarte vag înrudiră cu versurile din Balade şi idile ale lui Coşbuc.
în locul unei nosralgii erorice, în locul unei afectivităţi de un romantism convenţional, - o sugestie, o chemate a vieţii, o închinare pământului românesc pe care nu o mai întâlnisem decât în fulgerarea Doinii lui Eminescu. Acea tăinuire a unui adolescent cu un poet, acea invazie a unei sugestii în efectivitatea unui tânăr, acea transfigurare a lumii prin magia versului, - tot ce formează alchimia liricei, am încercat-o în acea noapte de Decembrie când mi s-a revelat sensul existenţei mele româneşti, acea predestinare a generaţiei mele, rezumară într-un singur cuvânt: Ardealul.
Marele modelator al afectivităţii româneşti, marele creator al acelui curenr irezistibil - pentru Ardeal - a fost Octavian Goga. [...] Când hotarele s-au prăbuşit, când unitatea românească şi-a aflat unitatea politica şi în cuprinsul aceluiaşi Stat ca în ocrotitorul cuprins al casei părinteşti, ne-am găsit laolaltă, - Octavian Goga a continuat aceeaşi luptă împotriva celor ce se simţeau stingheri, a celor ce voiau să păstreze în fiinţa lor, amintirile rrecutului, ce nu se puteau smulge
dintr-o formaţie spirituală străină. în lupta pe care a dat-o împotriva regionalismului, cu o înverşunate niciodată ostenita, zvâcnea aceeaşi pasiune de unitate a Naţiei. în cârcoraşii casei părinteşti, Octavian Goga regăsea urmele unei retranşâri ipocrite a inadaptabililor.
Chiar în exagerările unei porniri, respira aceeaşi pasiune a unităţii româneşti pe care nu o vrea ştirbită, - aşa cum un cuvânt nepotrivit, o silabă greşită poate strica armonia ritmică a unui vers.
O luptă începută la 1918, din primele zile ale Unirii: o luptă începută chiar din cuprinsul afirmării dc la Alba-lulia, - a fost dusă cu o mereu împrospătată vigoare de Ocravian Goga. El a continuat chiat atunci când s-ar fi crezut că lupta s-a încheiat. Şi dacă în unitatea noastră politică, în comunitatea noastră sufletească nu mai există nici o notă stingheră, dacă suntem înmănuncheaţi într-o unitare de voinţă statală, - lui Octavian Goga i se datoteşte.
A atacat şi a fost atacat: armura unei credinţe l-a dus în vârtejul inimiciţiilor, dar pesre prejudecăţi comode nu s-a sfiit să zvârle noi lozinci de luptă.
Atunci când ideea privilegiului românesc în structura statului apărea ca o erezie faţă de dogma democrată, - Octavian Goga nu s-a sfiit să zvâtle provocator un principiu, sfidând omagiul popularitâţilor facile, acceptând larma pornirilor de ură, pe care le asmuţea cu o arisrocratică voluptate. Dar în lupta aceasta politică se risipea într-o generoasă dăruire tot ceea ce forma inspiraţia, talentul, puterea lui de creaţie literară. Pasiunea luptei îl smulgea acelei interiorizări în care poezia se înfiripă sfioasă din contemplatea vieţii; omul politic ţintuia inactivităţii pe omul de creaţie literară, vâltoatea cotidianului zădărnicită într-o pulbere de victorii efemere, victoriile culturii.
Nu o dată surprindeai, în acei ochi albaşrri ce păreau că oglindesc cerul, umbrele regretelor pentru toată inspiraţia sugrumată sub ispita irezistibilă a forului. Era încântat când putea sâ evadeze întt-o discuţie literară: neîntrecutul lui dar de povestitor se complăcea să schiţeze conturul unor opere sortite sâ rămână doar nostalgii ale unor chemări fără răspuns. Şi la capătul acestor spovedanii literate urma o tăcere, grea de tegrete, ce nu se mărturiseau, — o tăcere în care stăruiau sentimentul acelui dramatic prizonierat într-o politică ce mutilează toate posibilităţile de creaţie, ce opreşte germinaţia operei literare.
1272
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1273
O autochinuite neştiută, un /.bucium continuu, acoperit de o seninătate în are se reflecta delicata discreţie a unei sensibilităţi definea această dedublate a lui Octavian Goga. Preţuitor a tot ce este frumos, el rămânea în furtuna luptelor, în acea violentă încleştare a pasiunilor, mereu credincios uimi ideal de artă spte care năzuia întreaga lui fiinţă. De câte ori nu vor fi defilat în muta lor mustrare, orele în cari singurătatea îi şoptea frânturi de poeme, ritmuri disperate, cadenţe lirice ale unei meditaţii ce nu afla acel răgaz al exteriorizării!... Peste risipa vană a vieţii politice, omul de cteaţie zvârlea priviri de negrăită tristeţă. Cât îl urmări imaginea lui Prometcu, ţintuit dc stâncă şi sfâşiat de vulturii unei maştere ursiri.
înverşunarea pe care o aducea în luptele politice, acea virulentă polemică în care intransigenţa unei doctrine forma o armură redutabilă, nu cobora în sufletul lui în ecouri de ură loviturile nedrepte pe care le primea. De aci, o rară bunătate, o nesfârşită capacitate de uitate: eta respiraţia fireasca a sufletului lui Octavian Goga, eta organica spovedanie a unei structuri motale de o strivitoare superioritate. Nu socotea uitarea nedreptăţilor ce i s-a făcut, nu socotea ca un act de slăbiciune. Era firesc în acea bunătate spontană, francă, totală. Nimic socotir, - nici în gestul de revoltă nici în mâna prietenească pe care o întindea fără să-şi mai amintească în clipa aceea nimic din trecutul unei adversităţi; avea totdeauna, în asemenea împrejurări, în întreaga lui înfăţişare ceva din tresărirea de bucurie a unei regăsiri după o lungă despărţire. In aceasră covârşitoare capacitate de uitare a adversităţilor, eu am citit acea însuşire de înălţare peste efemer, de depăşire lirică a prăfuiţii cotidiane. Ura, — o socotea ca un atribut al inferiorităţii, ca un defect organic, ca mărturisirea unei neputinţe bătăioase, dincolo de vijelia polemică, de asprimea cuvântului, de cadenţa năpraznică a unui articol, — srăruia caldă şi înţelegătoare o rară sensibilitate umană.
Spirit critic dc o neîntrecută ascuţime, — nu o dată se delecta să zugrăvească cu o sprintenă spontaneitate tot ridicolul pe care îl vânase întt-o zi. Avea, în acele şarje de intimitate, o ironie plină de culoare: un desen atât de expresiv, imaginile comice surprinse te stăpâneau aşa dc puternic, încât multă vreme nu mai puteai întâlni vânatul fără să-i vezi profilul caricatural.
Dar în toate aceste prezentări înveselitoare, nu regăseai nici o umbră de răutate: etau divertismentele unui spirit critic, cate nu izbutea totuşi să dizolve bunătatea fundamentală a omului. Probabil că acea bunătate totală se desprindea din întteaga lui fiinţă, radia în comunicativitatea privirii, a gestului, a verbului înmânunchind fidelităţi, seducând şi confiscând amiciţii.
Erau, în întreaga lui fiinţă, reminiscenţe de pe ţărmuri însorite, era o splendidă armonie umană. [...]
Iubea linia majestuoasă, iubea armonia, — instinctiv sc simţea străin de tot ce ar fi putut să însemne o păcătoşite a existenţei printr-o mediocră trăire, totdeauna simţindu-se soldat al gândului românesc, santinelă de veghe. Era prezent în punctul unde îşi simţea Neamul ameninţat; se smulgea contemplaţiei, spre a se azvârli curajos în vâltoarea luptei, — se dăruia zorit ca şi când presimţea că umbra morţii
îi este aproape...
Duhovnic al naţiei lui, - cu sufletul lui făcut punte peste Carpaţi, cuvântul lui trâmbiţă de deşteptate -, Octavian Goga s-a mistuit în tăria unei lupte, neclintit în tranşeea unei idei. Tot în armura crezului din tinereţe, l-a surprins neîndurata dătătoate de linişte, - ca peste cadenţele efemerului, să regăsească ritmica infinitului.
Acum, va rămâne numai al poeziei: nimic din zbuciumul nostru nu-i va mai rulbura contemplaţia. Dar noi nu vom mai afla, -niciodată nu ne vor mai încânta ecourile acestei confruntări eterne a poetului cu nefiinţa...
(Familia, an. 78, nr. 5-7, mai-august, septembrie 1943, p. 34-37)
MIHAI BENIUC
Chiar de la început, prin ceea ce tipăreşte în Luceafărul d\u 1902 şi următorii, apoi, prin întâiul volum, cu titlul Poezii, din 1905, bine selectat, Goga se afirmă ca un poet de mare ţinută artistică, cu o atitudine şi o concepţie socială bine definită. Nu întâlnim la el şovăielile, căutările, subordonările artistice ale debutantului. Drept care, ca personalitate poericâ Goga se impune dintr-o dată, cu o
1274
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1275
contribuţie din cele mai substanţiale în dezvoltarea genetală a poeziei noastre.
Fenomenul ciudat, însă, care se petrece cu Octavian Goga este că la el căutările, şi nu prea rodnice, încep cu volumele următoare: Ne cheamă pământul, Din umbra zidurilor, Cântece fără ţară, Din hirg. Intre aceste volume, întâiul se înalţă ca o coloană de marmoră printre pereţi şi chirpici cu pretenţii de palat. Ai impresia câ poetul s-a pierdut pe sine şi sc caută, revenind mereu asupra aceloraşi teme, fără prospeţimea iniţială, sau atacând altele, fată elanul şi vigoarea din primii ani de creaţie. Se simte oboseala, dezrădăcinarea, epuizarea, dorinţa nerealizată de a fi „modern", urmată de o decepţie ce sporeşte, în versurile sale. îndepărtarea de leagănul primelor poezii în care satul şi oamenii din el deveniseră simbolul Ardealului robit, al ţărănimii jefuite, tulbură izvorul inspiraţiei. De fapt nu este, însă, vorba numai dc o îndepărtare fizică, prin plecarea în străinătate, apoi în România, ci de o înstrăinare sufletească. Elementul greu al poeziei lui Goga, răzvrătirea socială, cade la fiind şi iese la suprafaţă tot mai mult aspectul ei naţionalist, îngustându-i dimensiunile umanitare. [...]
Desigur, poezii de bună calitate continuă să iasă mereu de sub pana poetului, dar el însuşi pare obosit, revenirile şi repetiţiile denotă o secătuire a experienţei primare, nu convinge destul şi cucereşte tot mai puţin din punct de vedere artistic, pe măsură ce se distanţează de viguroasele luări de atitudine sociale anterioate. [...]
Nu s-a mai întors spre culmile de odinioară, nici n-a plecat în pustie. Iat dacă se simţea câteodată un stejat singuratic pe o culme, cu golul, frigul şi groaza în jur de sine, dar visând, „înfăşurat în vechea lui mândrie", „primăvara", mai aproape de adevăr pare a fi poetul când îşi simte sufletul ca o închisoare plină de rebeli, „flămânzi de aet şi de soare", ce ar vrea „să frângă vechile zâvoare". [...]
Poate unele aspecte ale poeziei sale vor apărea vetuste, cum este un anumit ton bisericesc formal, deşi arhaismele au un osebit farmec în poezia sa. De asemenea, s-ar putea ca retorismul său să pată, pattial, neconform cu gustul multor cititori. Apoi mai există la Goga o tendinţă de folosire exagerată de concepte neintuitive, precum şi de comparaţii ale concretului cu ceva abstract. Nici prea frecventele întoarceri la tema copilăriei şi a satului în chip manierist nu sunt întotdeauna atrăgătoare la el, ca să nu mai vorbim de unele ieşiri rasiste
sau şovine ale lui. Dat pe lângă toate acestea şi deasupra tuturor deficienţelor sale, poezia sa reflectă pregnant şi stfălucitot o epocă din viaţa poporului nostru, îndeosebi înaintea primului război mondial, cu tot ce are ea şi perisabil şi pereniu. [...]
Poetul însuşi era cuprins de păreri de rău, gândindu-se la câte ai fi putut să fie altfel, dacă el însuşi ar fi mers pe alt drum.
17 februarie 1957
(Octavian Goga, poetul. Prefaţă la Octavian Goga, Versuri, E.S.P.L.A., 1957, p. 13-21)
AL. PIRU
întocmai ca şi Eminescu, unde cele câteva traduceţi sunt, ca să zicem aşa, înghiţite de opera originală, tălmăcirile lui Goga sunt abia petceptibile şi dacă n-ar purta indicaţia ca atare ar putea fi uşor considerate creaţie proprie. Personalitatea traducătorului e indiscutabilă, fie că avem în vedere identificarea cu autorul tradus, fie că ne gândim la absorbirea lui. [...] Sunt rare cazurile când un mare poet îsi sacrifică timpul necesar propriei creaţii penttu tălmăcirea unui lung poem străin. Spunând tot ce avea de spus în cele patru volume de poezii publicate până în 1916, poet exigent totodată cu el însuşi, care nu tipăreşte absolut tot ce scrie, Goga se putea consacra, după primul război mondial, muncii de inteipretare în limba română a unei capodopere. Şi după cum s-a recunoscut unanim, a făcut-o în chip impecabil, nu numai egalând, dar uneori chiar depăşind expresia originalului, în versuri de o perfectă acurateţa, menite să înfrunte timpul fată a se ofili. Literatura română s-a îmbogăţit efectiv ia capitolul tălmăcirilor artistice. [...]
1966
(Gazeta literară, 31 martie 1966, p. 7; Varia. Previziuni si controverse, Editura Eminescu, 1972, p. 244-248)
1276
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1277
CONSTANTIN CIOPRAGA
Vatră milenară, satul din Poeziic o sinteză a satului transilvănean sub dominaţie străină, la confluenţa secolului trecut cu secolul al douăzecilea. Nu reprezentarea plastică, ci viaţa motală, cu impulsuri specifice, îi dă substanţă. Nu e satul lui Blaga, căzut în încremenire ireală, sursă de mituri; la Goga salul apare ca succesiune concretă pe fundalul unei existente tragice. Viziunea fiind istorică şi etică, generaţiile contemporane ţintesc, toate, spre idealul de libertate şi demnitate naţională. Ochiului i sc oferă autentice scene de <ţen. întâi ambianţa familială: casa de ţară, „răvaşul turmelor de oi înfipt în grindă", copilul plecând la şcoală cu sfatul matern: „Şi să te porţi la-nvăţâtură!" [Casa noastră). Decorul general include figuri tipice: clâcaşi gravi, ermetici chiar, dascăli exemplari, dăscăliţe scriind (în numele „nevestelor") mesaje „feciorilor duşi la slujbă la-mpăratul". I.i se alătură „cantorul", ingenios „tâlcuitor" din Esop, Aniţa crâşmăriţa, Eaie Chiorul „cântăreţ din patru strune". Fragmente de biografie colectivă din care emană „jalea pătimirii", aceasta coexistând cu revolta. Câte un accent erotic mai energic, în nota Coşbuc („Şi-aş aprinde atuncea sătuliSă-l văd pară vâlvătaie..."), se epuizează btusc, peste cântece aşezându-se elegiac „dorul".
Sub latura erotică, Goga se roteşte în zbor planat, el nefiind iniţial un interpret al dragostei. Pilonii şi stelele satului acestea sunt. Un sat amplificat până la dimensiunile Transilvaniei întregi. Goga e „un poet local, în cel mai înalt şi mai adânc înţeles al cuvântului", observă N. Iorga, şi prin aceasta „unul din poeţii naţionali, nu plecând de la teorii sau de la sentimente generale"...(Sămdnătorul, 1905, nr. 44).
Herald şi profet, însă la nivelul marii arte, era normal ca mijloacele poeziei lui să fie ale unui rapsod cvi fraza limpede, potenţând prin repetiţie adevăruri evidente, văzând ţăranul într-un „amestec de observaţie realistă şi de ptoiecţie simbolică" (E. Eovinescu). Identificându-se până la extrema limită cu destinul celor „osândiţi să plângă şi sa tacă", verbul cu rezonanţe de bronz comunică direct, narativ, drama mulţimilor: „Sunt cântăreţul celor fără nume" (O raza). Ideea logică ttage după sine, afectiv, adeziunea inimii, într-un acotd desăvârşit. Jalea din magistrala confesiune patetică Noi emană polifonie din toate zările arcului carpatin, din mii dc glasuri,
. într-o imensă mişcare corală. Este esenţa unei multitudini de f conştiinţe ce se exprimă în unitatea unui eveniment. Ca în tragedia i; antică, pe fundalul murmurat al Corului pare a se distinge Anti-Corul, i fiecare propoziţie fiind scandată, simbolic parcă, de alt recitator |     Element-cheie, tristeţea face legătura cu „moşii şi părinţii", pauzele
dintre propoziţii având o savantă vibraţie psihologică [...]. : Se produce, ca în lirica populată, un fel de contaminare etică, însă
nu de la natură către oameni, ci invers. Neistovită suferinţă se revarsă, inundând mediul, încât „jale duce Mutâşul şi duc tustrele Crişuri", „fluturii sunt mai sfioşi", „roua trandafirilor" se converteşte în i lacrimi. Miracol al attei, din propoziţiile de o simplitate primară I emană fluidul unei melancolii extraordinare. în transparenţele viziunii lui Goga, istoria împrumută misterul apelor adânci, în a căror oglindă iluzorie oamenii se revăd dincolo, transfiguraţi, pe un tărâm straniu. Situaţia istorică schimbându-se, capodopera subzistă în latura pur estetică. Noi e o doină indimenticabilâ.
Dar jalea, oricât de persistentă, nu sfârşeşte în dolorism şi pasivitate absolută; doina de jale insinuează compensator revolta. Liniştea, resemnarea sunt numai o ipostază, căci sub masca lor dc ;•      înfrânţi se pregăteşte furtuna. Jalea tăcuţilor mucenici stă pe aproape 4     de mâhnirea ţăranilor sadovenieni, purtători de „dureri înăbuşite".
Asistăm la un fenomen psihologic de o natură specială: jalea şi revolta : se întrepătrund, într-o unduitoare ambivalenţă. îndoita oprimare naţională şi sociala care a fost partea românilor transilvăneni determină atitudinea militantă, dar militantismul poartă în el cenuşa vechilor decepţii. Relaţia de la jale Ia speranţă, de la linişte Ia explozie corespunde psihologiei maselor. [...]
Lângă umărul lui Goga stă efigia lui Dante. Evident, jalea fiind a mediului, ne-am înşela văzând în poetul „pătimirii" o structură elegiacă. Goga-militantul poartă armură. Insistând în descripţia tragicului colectiv, scopul e redresarea etică. Ugo Foscolo, poet al Risorgimentultii, chema la bravură, trimiţând pe contemporani să cerceteze mormintele umbrite de chiparoşi; gloriile Italiei ofereau o perpetuă lecţie de comportament. Tulburătorul lamento transilvan al lui Goga presupune la celălalt pol energie comprimată, gata să erupă. Rapsodul îşi compune un limbaj profetic, când luminos, când încărcat de lavă, degajând din marea durere semnele viitotului. Tehnica
1278
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1279
potenţării prin repetiţie merge la ţintă, furtuna, fulgerele, viforul fiindu-i necesare ca unui Jupiter tonans. [...]
Insă dincolo de zboruri joase, primul volum include tot ce e mare în Goga. Vestitor al „unei vremi ce va să fie", poetul impresiona pe Maiorescu prin „forma frumoasă în care a ştiut sâ exprime cuprinsul patriotic". Fapt revelator, „descrierea unor figuri obişnuite din viaţa poporului (...) câştigă deodată - pe lângă valoatea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucite extraordinară, ce nu se poate explica decât prin aprinderea luptei întru apărarea patrimoniului naţional" (Critice, III). într-o altă optică, C. Stere îi consacră un articol entuziast: Cântarea pătimirii noastre. Rezervele, câte sunt, se pierd în masa elogiilor.
Consonanta cu zbaterile sociale şi naţionale îi dăduse lui Octavian Goga o subliniată claritate a scopului, ceea ce pentru un poet militant e decisiv. Volumele următoare nu mai au siguranţa tonului iniţial, Ne cheamă pământul (1909), onorabil în ansamblu, fiind cel puţin cu o treaptă mai jos. [...]
(Literatura română între 1900 şi 1918, Editura Junimea, 1970, p. 220)
DUMITRU MICU
Sfătuitori şi îndrumători ai ţăranilor, intelectualii satelor erau şi în concepţia semânâtorisră. Deosebirea srâ în aceea că, pe când semânâtorismul exclude din propaganda culturală elementul subversiv, în literatura lui Goga (poezie şi publicistică) e folosit cu stăruinţă (subtextual sau făţiş) tocmai acest element. Poporanismul funciar al poetului Clăcaşilor tinde, precum se vede, să iasă din propriile margini, evoluând spre un vizionarism utopic, punctat de anumite note de anarhism. [...]
Prin conţinutul poeziilor sale de inspiraţie rurală, Goga se situează la polul opus literaturii idilizanre, promovată de semă-nătorism, depăşind, în acelaşi timp, şi poziţiile poporaniste de pe care milita în publicistică. Uneori, abordând teme frecvenre în poezia de orientate semănătoristă, Goga le tratează altfel, descifrează în anumite scene rurale stereotipe cu totul alte sensuri decât poeţii idilizanţi.
Sărbăroarea Paştelui, de pildă, nu este pentru poet un motiv de extaziere în faţa costttmelot şi pomilor în floare; cea mai mare sărbăroare creştinească îi inspiră stihuri de atitudine civică. [...]
Chiar şi atunci când - în singura poezie publicată în Semănătorul: Cântăreţilor de la oraş - îşi cheamă confraţii să părăsească lumea urbană (lume mohorâtă, bolnavă, în viziunea lui, ca şi în aceea a semănătoriştilor şi poporaniştilor) şi să se îndrepte spre sat, chiar arunci când opune artificial satul oraşului, aprophndu-se prin aceasta de semănătotism şi poporanism, Goga îl zugrăveşre altfel decât apare în cromolirografiile semănărorisre. [...]
Ardealul lui Goga e un tărâm mitic, asemănător cu Moldova lui Cantemir şi a lui Sadoveanu, cu Dacia mifificâ a lui Emincscu, fiind însă o ţară încătuşată, cu eden captiv. Vorbind despre ţara sa cu „codrii verzi de brad", poetul „pătimirii" o face într-un grai rainic, aluziv cifrat, folosind ziceri pe cât de nelămurire, pe atât de tulburător-sugestive. Peste tot dăm de aluzii transparenre şi totuşi învăluite într-un abur de mister, „norocul nostru-al tuturora", „înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare", „un vis neîmplinit, copil a! suferinţii", de jalea căruia „au răposat şi moşii şi părinţii", „durerea unui neam ce-aşteaptă de mult o dreapta sărbăroare", „norocul acestui neam sfârşit de jale", „nădejdea vişinilor noastre", o vteme „ce va sa vie", „înfricoşata clipă-a primenirii", „judeţul ceasului de mâine"... Asemenea aluzii, exptesii care spun ceva, dat mai mult lasă ascuns, subînţeles, conferă versurilor ceva misterios, fac din ele un fel de hieroglife, formule magice. Poetul vorbeşte cu acrul de a se adresa unor iniţiaţi, fraţilor de aceeaşi credinţă. Ca în timpul când ritualurile cultice se oficiau în catacombe şi „cei nechemaţi" erau inviraţi la un moment dat să iasă, revelarea misterelor fiind rezervată doar „credincioşilor", autorul poeziei Noi îşi asumă rolul unui sacerdot ce-şi instruieşte ascultătorii în taină, le comunică mesaje numai de ei înţelese. De aci, o anume solemnitate hietatică, un aet liturgic. Inspirată din realităţile particulare ale „înstrăinatului Ardeal", opera lui Octavian Goga se ridică, prin gravitatea accentului, la înălţimea valorilor general-omeneşri, putând trezi vibraţii în sufletele cititorilor din orice ţară şi epocă. Pe vioara poerului e îngrămădită toată suferinţa milenară a Ardealului. Nu durerea particulată a cutătuia, ci esenţa tuturor durerilor ttăite de această provincie românească în decursul
1280
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1281
zbuciumatei sale istorii. Proiectând concretul istoric, redus prin ttansfigurare la schemă, la elementat, ca în pictura bizantină, pe ecranul eternităţii, poetul pomeneşte „visul neîmplinit" al celor „osândiţi în umbră", visul „stropit cu lacrimi" o mie de ani, cu aceeaşi înfiorare cu cate cântăreţi şi prooroci din vechime aminteau de „ţara Domnului", de „pământul făgăduinţei". El vesteşte clipa aşteptata a „primenirii", „înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare", ziua când se va arăta „norocul acestui neam secat de jale" în acel limbaj făcut din cuvinte aureolate, în care cărţile sacre prezic venirea lui Mesia sau învierea din morţi. In viziunea lui Goga, poporul român oprimat din Transilvania devine un exponent al umanităţii sufetitoare, erou de tragedie, jalea lui capătă dimensiuni metafizice. Poetul extrage ceea ce e mai adânc şi universal în suferinţă şi uneşte această esenţă a durerii cu credinţa în izbăvire. Poezia lui Goga nu esre o plângere adresară cuiva, nu e poezie revendicativă - precum, de pildă, Noi vrem pământ'. - ci o jeluire sfâşietoare şi calmă, srăpânitâ, în faţa lumii întregi, în faţa universului. Goga a înălţat durerea milenară a poporului român - alrădată subjugat - în empireul artei nepieritoare. De pe Mureş şi Olt, de pe cele trei Crişuri, poetul pătimirii ardelene vorbeşre nu doar înrregii sale naţiuni, ci umanităţii - în eternitate.
(Începui de secol. 1900-1916. Cur enle şi scriitorii, Minetva, Bucureşti, 1970, p. 263-264, 272-274)
TEODOR VÂRGOLIC1
După Emincscu, pe alte coordonate decât Coşbuc şi Macedonski, Octavian Goga a fost cel care a deschis porţi noi, nebănuire, în climatul liricii româneşti. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esenţă patriotică şi socială, ci şi o attă proprie, cu calităţi de netă superioritate faţă de cea a conremporanilor lui. Octavian Goga este deţinătorul unei deosebite puteri de exprimare poerică, având darul de a evoca pregnant şi plastic, prin imagini, stări afecrive, idei şi realităţi concrete. El are respiraţia largă, sufletul tumultuos, scrutează viaţa şi lumea la dimensiuni macrocosmice. Adresându-se dascălului, poetul vorbeşte de „soarele copilăriei", din care o rază vine acum să-i
sfarme „neguta" din suflet şi să-i topească din inimă „cetatea de gheaţă". Dragostea de patrie a luminat mereu „prin potopul veacurilor negre"; plugarii sunt copii „ai mândrei bolţi albastte"; viforul vremilor răzbunătoare trăieşte „ca-ntr-un întins adânc de mare"; geamătul îndureraţilor „înfioarâ firea".
Suferinţa naţională şi socială este încadrată într-o viziune cosmică, poetul stabilind corespondenţe şi raporturi de acţiuni reciproce între lumea terestră şi cea astrală. Imaginile, deşi construire simplu, dau sentimentul grandiosului, al unor acţiuni care evoluează în zonele tainice ale lumii, întrecând elementatele legi ale firii. Glasul durerii şi al suferinţei oamenilor este atât de puternic, atât de impresionant, încât [...] capătă amploare, se transformă într-o sfâşieroare doină de jale, de parima căreia „şi umbrele mor" şi „codrul prelung se-nfioară" şi pe care, ascultând-o tăria cerului, „cu lacrimi plâng genele zării". Glasul doinei găseşte răsunet în împărăţia bolţii îusorire, de jalea ei se cutremură înaltul, trimiţând jos, pe pământ, mângâierea şi nădejdea de mai bine [...].
Stingerea naturii o dată cu iubirea este văzută şi ea sub raport cosmic, prin prisma întrepătrunderii dintre reresrru şi asttal. Plângându-şi despărţirea de „domniţa bălaie", poetul simte în jurul său un dezastru apocaliptic, o frângere a tuturor clementelor luminoase şi fermecătoate [...].
în poezia lui Octavian Goga, elementele din natură au o prezenţă continuă, se integtează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Meraforele şi comparaţiile construite cu elementele naturii n-au nimic artificios. Elementele din natură servesc creării atmosferei şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concrerizează şi lărgesc semnificaţiile versurilor. [.., ]
Datoriră puterii sale de sugerare, Goga reuşeşte ca, printr-un singur cuvânt, printr-o singură noţiune să dezvăluie o realitate, o întreagă stare de lucruri, cu sensuri majore. Cuvântul sau noţiunea respectivă are capacitate generalizaroare, degajând semnificaţii largi, în Moldova, în mormântul lui Ştefan cel Mare „dorm clipele noastre de slavă". Vorbind despre „clipele" slavei srrămoşeşri, pocnii afirmă o idee dominantă în lirica sa, şi anume aceea că numai în trecutul îndepărtat, pentru puţină vreme, a strălucit gloria şi biruinţa, în timpul următor şi mai ales în cel în care rrăieşre el venind pusriitoare
1282
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1283
durerea şl pătimirea. Comprimând gloria sttăbunâ numai la dimensiunea de „clipe", poetul tindea să reliefeze pregnant ideea, repetată în versurile sale, că pătimirea se perpetua de veacuri. [...]
Destăinuirea zbuciumului, credinţelor şi năzuinţelor sale este făcută adesea patetic, insă fără retorism. Aparent, unele versuri sunt retorice. Nu trebuie însă confundat pateticul cu retoricul. Goga e sacerdotal, tonul său e solemn, are vibraţia tulburătoate a unei participări sufleteşti totale [...].
Poetul cântă cu gravitate, în acorduri şi rezonanţe de orgă, mărturisind dramatic pătimirea semenilor săi şi vestind ptofetic seninul şi bucuria unei vremi ce va să vie. Aici, departe de a fi retoric, vorbeşte ca un tribun, are sentimentul că se adresează mulţimilor. E o atitudine specifică Transilvaniei, unde domina ttadiţia marilor adunări populare, pe întinderi câmpeneşti, în mijlocul cărora răsuna glasul avântat al făuritorilor de bine.
In poeziile care cântă pătimirea oamenilor sau vestesc vremea izbăvirii, versurile au o anume rezonanţă lăuntrică, o dinamică proprie, în sonorităţile ritmice răsunând parcă glasul grav al durerii, zăngănitul lanţurilor şi sfărâmarea lot, cum remarcă G. Ibrâileanu. [...]
Puterea de emoţionate a poeziilor lui Octavian Goga izvotăşte şi din modul specific de distribuire a ideilor şi sentimentelor în sttofe. Acestea urmează o linie ascendentă, sunt dezvoltate treptat, culminând in strofa finală. In unele poezii, de altfel destul de numeroase, Goga îşi înstrunează lira discret, în strofa iniţială, cântecul său amplificându-se gradat în strofele următoare, în cea ultimă răsunând deodată lovitura de timpan încadrată în acordurile maiestuoase ale unui final orchestral impunător. Pornind iniţial discret, poetul operează cu elemente care nu servesc decât cteătii atmosferei, pregătind astfel pe cititot să se pătrundă mai adânc de vibraţia ideii esenţiale a poeziei respective, afumată cu plenitudine în strofa ultimă. [...]
Octavian Goga operează cu o sumă de elemente lexicale pe care le ia ca simboluri în toată poezia sa. Atitudinea fundamentala a sa e aceea a poetului care e copleşit de jalea unei lumi, cate tiâieşte durerea şi zbuciumul mulţimii şi care năzuieşte către o viaţă echitabilă de dreptate şi libertate. Ctistalizatea lirică a acestei atitudini se realizează prin cuvinte, expresii şi imagini cu valoare de simbol, printr-un stil
figurat. Astfel, poetul este drumeţ „cu ochii tulburi", patima îl „sugrumă", în drumul lui „se desfac prăpăstii", zarea „în negură se-mbracă", inima şi ochii aşteaptă „cântecul şi lumina", în vifor „urlă şi gem" toate „robiile de veacuri", lumea să fie străbătută de „svonul fitii-ndtăgostite", pe fruntea poetului să se aşeze „o fază" de soare.
Ca poet al satului, al suferinţei ţărănimii, Goga îşi extrage materialul lexical al stilului său din vorbirea curentă în această lume. Versurile sunt alcătuite din cuvinte elementare, comune, pe care le toaniâ însă îţi imagini de mare profunzime lirică, cum reiese din citatele cu cate am încercat până acum să definim poezia lui Goga. Transpunerea lectorului în mediul ardelenesc, căci Octavian Goga este în primul rând un poet al Ardealului, se realizează, sub raport lexical, prin câteva provincialisme presărare echilibrat şi armonios în cuprinsul poeziilor, ca: frăgar, podmol, făgădău etc.
Poet de latgă exptesivitate, înzestrat cu un autentic talent de evocare şi sugerare, Octavian Goga reuşeşte ca, prin lexic, să reînvie vremile de odinioară în poeziile cu conţinut adecvat, să imprime versurilor un iz arhaic, de cronică. [...] ţ în prima perioadă a activităţii sale creatoare, Octavian Goga avea
o aversiune mărturisită public faţă de neologisme, simţindu-se receptiv numai la modurile de exprimare ale limbii simple, populare, pe care o cultiva cu atenţie, ridicând-o la treapta attistică. In partea a doua a activităţii sale, îndeosebi în Cântece fără tară, poetul deschide anumite portiţe neologismelor. La dimensiunile operei lui Octavian Goga acestea rămân însă cantitate neglijabilă, pierzându-sc sub I       farmecul şi bogăţia stilului hrănit cu seva limbii populate.
Poezia lui Octavian Goga este o mărturie emoţionanta a suferinţelor poporului nostru în trecutele vremuri. In inima poetului şi-au aflat ecoul jalea celor oprimaţi, durerea truditorilor pământului apăsaţi de forţa puţinilor stăpâni. Octavian Goga a cântat pătimirea acestora, năzuind către o lume nouă, cătte o lume de senin şi bucurie [...].
In cadrul literaturii noastre, poezia lui Octavian Goga se apropie de zona înaltă în care domină, unice, peste vreme, culmile eminesciene.
(Retrospective literare, E.P.L., 1970, p. 236-250)
1284
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1285
M IRC EA ZAC IU
Fixarea valorică a operei lui Goga în conştiinţa epocii este rezultatul actului categoric al câtorva mari personalităţi - începând cu N. lorga şi 'Titu Maiotescir, continuând cu Eugen Lovinescu şi George Călinescu -, adică tocmai al acelot „style leaders" sau „taste makers" de prim tang pentru momentul istoric dat. în impunerea definitivă a valorii lui Goga în conştiinţa critică a primei sale etape de receptare, gestul decisiv mi se pate a fi nu atitudinea lui N. lorga, cu toată priza ideologica şi afinităţile ce-şi revendică în teoriile poeziei tânărului de peste munţi, ci acela al lui Maiorescu prin chiar modificările operate în poziţiile sale estetice în urma apariţiei lui Goga. După cum pentru erapa următoare, când rezerve tot mai serioase aveau să se formuleze, reacţia, maiorescianâ în esenţă, a lui George Călinescu aduce clarificările necesare. Căci deparre de a fi egal şi uniform, procesul receptării poeziei lui Goga a întâmpinat din primul moment ferme opoziţii, venite din tabăra simbolistă, apoi estetizanta. Generate la început de un vehement antagonism estetic funcţional (la O. Densusianu, G. Caracostea, M. Dragomrrescu), ele capătă nuanţări diferite la un Eugen Lovinescu, I. Trivale şi la Pompiliu Constantinescu, cate aveau să ţină seama şi de evoluţia internă, pe bună dreptate amendabilă, a liricii în discuţie. Dacă acceptatea necondiţionata a acesteia conduce spre formele de pscudoctitică, elogiu amorf, nediferenţiat [...], nu e mai puţin adevărat că inaderenţa critică la structura liricii lui Goga se cete reexaminată. Rostite în focul polemicilor şi în climatul de înfruntare a câtorva curente ce-şi disputau supremaţia literară, o seamă de obiecţii aduse odinioară pot fi privite astăzi cu mai mult sânge rece. Nu este vorba, fireşte, de a primi rezerve cc ţin de ideea unui interes „limitat local, mărginit la pătura ţărănească din Ardeal" (Caracostea), nici de acceptarea unei căderi în desuetudine (Pompiliu Constantinescu).
Dar intuiţii ca acelea, oricât de drastic formulate, ale lui Ixivinesctt n-au fost ratificate de istoria literară însăşi? „Cât timp Goga a avut originalitatea fondului, a avut şi pe cea a formei - scria criticul în 1913. Când a voit însă să fie poettrl «nevrozei», Eminescu l-a copleşit, impunându-i odată cu sensibilitatea şi limba şi armonia". [...]
Poezia lui Goga ttece astfel prin două eclipse ale receptării sale critice: una, conjugată, în perioada interbelică, exprimată atât prin contestarea modernistă (acuzele de „caducitate" şi „desuetudine"), cât si prin supralicitarea, în mediile tradiţionaliste de dreapta, a accentelor de naţionalism, transpuse în alr climat istoric, social şi ideologic. După 1944, căutările diferite spre care se orientează noua literatură postbelică, părăsirea categorică a unui epigonism tradiţionalist (în componenţa căruia elemente ale liricii lui Goga intraseră prin dilatări de sensuri şi „adaptări" ale motivelor), cât şi amintirea proaspără a vinilor omului politic aveau să suspende încă o dată interesul pentru poezia lui Goga. O redresare se produce după 1955-1957, marcată şi de succesiunea rapidă a ediţiilor: din 1939 (apariţia volumului postum Din larg) poeziile fuseseră reeditate doar în 1941 şi 1942; în schimb, din 1957 - în tiraje fără precedent -, ele sc succed astfel: 1963, 1964, 1965, 1966, culminând cu seria de Opere începută în 1967. [...] Permanenţele poeziei româneşti arârau că supravieţuieşte acel lirism care-şi leagă destinele de un ideal istoric major, care ştie să exprime sufletul unei epoci şi bătăliile ei.
O a treia cale de receptare a poeziei lui Goga ttebuie căinată în evoluţia însăşi a liricii autohtone. [...]
Vorbind odată despre mult discutatul său „eminescianism", poetul Oltului preciza, nu fără tâlc, ca influenţa lui Eminescu este în poezia sa „o influenţă manifestată prin contradicţie". E ceea ce s-a petrecut ulterior cu penetraţia lui Goga însuşi în poezia românească modernă. E o redescoperire criricâ şi lucida, care deschide un ciclu nou în existenţa însăşi a acestei poezii de chemări de tulnice şi de focuri. Astăzi - o cred, o simt - înţelegem mai exact şi mai adevărat pc nonagenarul Goga, tocmai fiindcă el a învins vârsta şi s-a reîntors în Timp, ca un zvon de valuri într-o scoică. în fond, un poet dispare numai atunci când moaie şi în noi.
1971
(Octavian Goga interpretat dc:      Ediţie 1. I). Bălan, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 243-247)
1286
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1287
MIRCEA GHIŢULESCU
Poezia lui Goga a luat naştete dintt-o mare concentrare lexicală, iar registrul său tematic este testrâns la câteva maţi idei-obsesii care trec de la un poem la altul doar cu o altă intensitate afectivă şi cu altă înălţime a timbrului. Octavian Goga s-a exprimat tematic pc de-a întregul încă de la primul volum. [...] Poetul de douăzeci şi patru de ani îşi pune pc umeri povara istoriei milenare a neamului şi se aşează în fruntea unei mulţimi mute de nedreptăţi pentru a fi purtătorul ei de cuvânt. Din această situare şi din această temeritate, din această identificate cu strămoşii rezulta efectele panoramice ale mesianismului poetic al lui Octavian Goga.
(Goga la Ciucea, Cluj, 1975)
MIRCEA POPA
[...] Goga a fost un adevărat cetăţean al patriei sale, un cetăţean de onoare al poeziei acesteia. „A locui poetic lumea", cum spune Hblderlin, a însemnat pentru poet a nu dezerta niciodată din faţa marilor probleme ale timpului şi neamului tău, a te bate pentru ele până la capăt. De aceea a fost un mare poet şi un mare luptător, fără de acţiunea şi lupta căruia nu se poate concepe nici Marea Unire, nici lupta de solidarizare naţională de mai târziu. Şi nici înflotitea spectaculară a poeziei româneşti din perioada interbelică, necurmatul efort de înnobilare a expresiei şi a limbii româneşti, acea direcţie protestatară din lirica lui Cotruş, Beniuc, Giurgiuca, Th. Uea. Căci în toate domeniile pe cate le-a ilustrat, el a pus pasiunea aleasă a unui suflet superior, a unei nobile idealităţi. „Destin măreţ de poet cate a prins în cântecul său vast şi sonor vuietul nemărginit din sufletul unui popor în momentul hotătâtor al istoriei sale", cum l-a caracterizat Ion Chinezu.
(Octavian Goga intre colectivitate ii solitudine, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 244-247)
ILIE GUŢAN
Atta devine o apoteoză a zbuciumului maselor. O confirmare a acestui adevăr universal este descopetită de Goga în devenirea artei româneşti, nu fătă a semnala câteva inerente accente particulare, între care elementul cel mai caracteristic şi decisiv consideră a fi ţărănimea, al cărei rol este relevat în consens cu prestigioşi ideologi şi sociologi ai vtemii. Dintr-un excurs rezumativ, rezultă că literatura română exprimă o atitudine demofilă, iar scriitorul, pătruns de chemarea lui socială, şi-a înţeles vocaţia ca apostolat, având drept ţel dezrobirea semenilor săi. O altă menire nu-i înttevede Goga decât o atare învestitură socială („artistul nu rămâne izolat; dimpotrivă, el merge înainte"), fiind dator să accepte imperativele şi „povara vremii", fatalitate căreia poetul însuşi i s-a supus cu devotament fanatic. Nu va abandona nici mai târziu convingerea câ „apostolatul" e „cea mai elementara datorie" a artistului. [...] Deşi perspectiva spaţial-tempo-ralâ are extensie europeană, privirea nu se îndepărtează o clipă de prezent şi de local, de necesităţile momentului, cum erau cele din Transilvania. Funcţia socială a artei nu e contemplată în absolut, ci prin corelare cu cerinţele actualităţii, ele însele fiind altele, faţă de cate artistul nu poate rămâne indiferent. Angajarea presupune adecvare, identificare. [...]
Raportată la social, arta este implicit cotelatâ cu factorul naţional. Ţărănimii, ca reazem de existenţă, i se recunoaşte o însemnătate istorică încă decisivă. Interesul pentru soarta ei avea, aşadar, o justificare supremă. De aceea, Goga pleda pentru o literatuiă „înfrăţită cu marile dtireri vii, caic frământă sufletul neamului", pentru „apostolatul prin care se propagă credinţa mântuirii unui popot". Ca şi în poezia acelor ani, cei doi factori — social şi naţional - sunt mereu îngemănaţi.
De fiecare dată când în raza reflecţiei e aşezată literatura, autorul nu face disocieri de ordin estetic (specificitatea ei fiind subînteleasă). Dimensiunea etnic-socialâ este prevalentă. Ca „exptesie sufletească" a unui popor, literatuta încorporează valori psiho-spirituale ce-i asigută individualitatea şi fiinţa în timp. Goga relevă contribuţia ei la cristalizarea, permanentizarea şi transmiterea acelui patrimoniu sufletesc inalterabil care reprezintă matricea specificităţii etnice. [...] Fie că viza prezentul imediat, fie că evoca o istorie eroică, Octavian Goga privea înainte, se abandona astfel, conştient, unei tensiuni al cărei obiect e plasat într-un timp ipotetic, cu neputinţă de prefigurat. Aceeaşi aspiraţie care insuflă elan creator artistului şi-i propulsează gândurile
1288
REPERE CRITICE
REPERE CRITICE
1289
spre ideal poate fi sădită în inimile semenilor săi pentru a-i îndemna la faptă. Artistul nu e numai „un luptător", „un răscolitor de mase", ci şi „un deschizător dc drumuri", „un mate pedagog". Afirmaţia câ Vasile Alecsandri „luptător şi proroc a fost" constituia pecetea indeniabtlă şi a altot precursori, a lui Goga însuşi. Deci, artistul e vizionarul, profetul, iat arta are o funcţie mesianică, fiind chemată să deschidă şi să arate tuturor calea primenirii şi a izbânzii. Convingerea aceasta e nervul vital al poeziei şi publicisticii sale, sub presiunea căruia scriitorul a rcftizat „lozinca izolaţii" şi s-a dedicat misiunii de apostolat.
(Octavian Goga — argumentul operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 34-37)
ION DODU BĂLAN
Nu numai prin împrejurările biografice, care-1 fac să escaladeze graniţa dintre două veacuri, dar chiar prin structura intimă a poeziei sale, Goga este un poet de tranziţie, în sensul cel mai propriu al cuvântului. El leagă, într-o sinteză originală, gusturile estetice şi atitudinile lirice a două veacuri, cu el se încheie şirul dc poeţi romantici-vaticinari şi dominaţia unui anumit tip de poezie tradiţională; după el, şi prin el, se deschide tot mai larg calea poeziei moderne, inaugurată de Macedonski şi continuată de Atghezi, Blaga, Minulescu, Bacovia, Alexandru Philippide. Personalitate creatoare puternică şi prodigioasă, Goga va determina însă, el însuşi, o direcţie nouă în poezia românească, ilustrată de nume ca Aton Coiruş, Mihai Bcniuc, Emil Giurgiuca, Al. Andriţoiu şi atâţia alţii. Poetul de la Răşinari a fosr un continuator al marilor rradiţii ale Şcolii Ardelene, ale mişcării paşoptiste şi ale lui Eminescu ştiind a le da dimensiunile proprii şi nervul specific epocii sale frământate şi traumatizate de adevătatc cataclisme sociale. [...]
Opera lui, ca şi a tuturor scriitorilor mari, nu încape întt-o singură formulă estetică. Poezia lui nu e numai sămănătoristă, nici numai poporanistă, nici numai romantică. Ea e în primul rând creaţie valoroasă cu un pronunţat specific naţional. Ea urmează complexiratea epocii pe care o exprimă şi meandrele atât de întortocheate ale biografiei poetului. [...1
O anume filozofie a destinului, înţeles ca o lege veche a neamului, alimentează tragismul poeziei lui Goga. în poezia lui, s-a spus pe bună dreptate, adeseori, omul anume dispare pentru ca să apară tipul şi astfel satul însuşi devine tipic pentru toate satele din Ardeal. Nu e vorba desigur de o cronică, ci dc transfigurarea poetică a unei anume realităţi sufleteşti, în ultimă instanţă [...|.
Poet naţional în toată puterea cuvântului, Goga s-a arârat totodată receptiv la contactul cu orizonturile largi ale culturii universale, introducând în poezia sa un sistem de referinţe intelectuale, care e asmiliat organic în atitudinile lirice, în valorile stilistice ce depăşesc mult stricta atic românească, deşi structura limbajului său poetic se sprijină pe graiul local şi pe stilul cărţilor vechi, religioase. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în zarea spiritului uman universal, Goga exprimă experienţa sa ptoprie, personală şi naţională, impunând o sensibilitate nouă şi originală, cate este şi a poporului căruia îi aparţine. El ştie câ în împărăţia universalităţii nu se poate intra decât pe poarta naţiunii talc, pe uşa ta proprie. [...]
(Octavian Go<ţa. Viaţa şi opera, Editura Biblioteca Bucureştilor, 1999, p. 321-324)
BIBLIOGRAFIE
I. PRINCIPALELE EDIŢII
1. POEZII, Budapesta, Institutul tipografic şi de editură „Luceafărul", 1906, 126 p. Pe copertă, anul 1906; volumul acesta a fost reeditat apoi de „Minerva", Bucureşti, 1907, în „Biblioteca pentru toţi", nr. 286, Sibiu, 1910, şi în primul volum antologic tipărit de „Cultura Naţională", Bucureşti, 1924, care cuprinde şi volumele: Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără ţară (1916). A fost apoi introdus în toate ediţiile ce au urmat. Cuprinde 48 de poezii: Rugăciune, Plugarii, Noi, Oltul, Casa noastră, Apostolul, Dascălul, Dăscăliţa, Bătrâni, Reîntors, Departe, Dorinţa, Zadarnic, De-o să mor, în codru. Dimineaţa, Pe înserate, De la noi, Cântăreţilor de la oraş, Sara, Lăutartd, A murit..., La groapa lui Laie, Cântece, I, LI, III, IV, V, VI, VII, Pribeag, Pace, Cade-o lacrimă, Singur, Părăsiţi, Ruga mamei, Zadarnic, La stână, Toamna, Copiilor, I, II, Părăsit, Despărţire, învins, Solus ero, Noapte, Clâcaşii, Aşteptare.
2. NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL. Poezii, Bucureşti, Editura „Minerva", 1909, 147 p. A fost retipărit în volumul antologic de Poezii din 1924, precum şi în toate ediţiile ce au urmat.
Cuprinde 49 de poezii: Fecunditas, Prăpastie, Cântecele mele, înviere, Cosaşul, Portret, De demidt..., Colindă, Un om, Zik rele, Graiul panii, Cain, O ţară ştiu, în munţi, Prima lux, Cantorul Cimpoi, Străinul, Mi-a bătut un moş la poartă..., Scrisoare, Lăcaş străbun..., Ion Crâşmarul, Acasă, Nepotrivire, Asfinţit, Carmen, O raza, Lubirea mea, Fior, Noi ne-ntâlnim, Rapsodie, Trandafiri, Eşti singură, Sufletul, A fost odat'. ■ ■, Revedere, Răsună toaca..., Cântecel, II, III, IV, V, VI, Moş Crăciun, Sonet, Sonet, Esărbătoare, Tempora... Frumoasa cea din urmă, Poezie.
3. DIN UMBRA ZIDURILOR, Bucureşti, Editura „Minerva", 1913, 171 p. A fost introdus în volumul Poezii, 1924 şi în toate ediţiile ce au urmat.
1292
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1293
Cuprinde poezia Revedere şi alte 62 de poezii, împărţite în patru cicluri: a) DIN UMBRA ZIDURILOR: Oaspe vechi, Agonie, Paris, Ziua, Nolre Dame, Felinarul, In Muzeu, Cincjueceulo, Marna, Măsuţa mea, Oameni; b) CÂNTĂ AI'FLF: Di mal, Aeleruiias, Furtuna, Mare moartă, De profundis, Lacul, Mama Venerei eterne, Eu stau la mal, Scrisoarea la..., Gândeşte-ie, Scirocco; c) COARDE VECHI: Poet, Vorbeau az.i-noapte două ape. Doina, Voi veniţi cu mine. Inima, Strămoşii..., Carmen laboris.- Scrisoare, Mos Crăciun, Lu ştiu un basm...; d) CLIPE: Trage-ii oblonul..., Cântecele mele. Poetul, Mi-am lacul un cântec, l tn trandafir se stinge, Păcat, lai na, Toamna nouă, Mă-ntorc din nou, Lacrimi, Cântece, 1, II, III, IV, V, VI, VII, 1 ăcerea ta..., Singurătate, Coboară toamna. ■., Singur, Sonet, Amurg, In brazi, Blestem, O lacrimă, La moarte, Cum zbori cu trenul, In drum, Moştenire, O clipă, Aşteptare, Noapte, Apus, Pe-un album, Mors magna. 4. CÂNTECE FÂRÂ TARA, Bucureşti, Editura „C. Sfctea", 1916, 1 54 p. A fost retipărit în volumul de Poezii, 1 924 şt în toate ediţiile ce au urmat.
Cuprinde uit cuvânt introductiv al autorului, din care redăm paragraful următor: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da Ia tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile naturalităţii, din aşteptarea zadarnică de un an şi jumătate în oraşul vesel al Bucureştilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei şi că, dezminţite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui zbucium care s-a stins- «testament deiperir mio lento» - cum spune atât dc frumos poetul italian. Acum însă, când atmosfera de moleşeală a inacţiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge sc face o socoteală rece de câştig ieftin, acum mi se pare un act de pictate să ne îngropăm morţii în văzul tuturora. Iară de ce public aceste versuri..."
Cuprinde 35 de poezii: l'ără ţară, Aşteptare, Pajurei cu două capete. Ţara mea de sujlet, Sângele, In pacea mută, 10 Mai 1915, Atunci, Portretul, Trenurile, Apostolul, Plamma muncii. In mormânt lu Argeş, Bal la palat, Pribeag străin, Latinitatea strigă din tranşee, Neutralul, Unui orb, Lupul, Bobotează, Trecea convoiul mortuar, Aducerile-aminte, In sujlet simt o teamă cum s-aşterne, Lui Petofi, Unui scriitor vândut, Noapte (I, 11, 111), Doi fraţi, Pribeag, Hora valurilor (I, II), Poveste, Sufletul, Dies illa.
5- DINI.ARC (Poeme postume). Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1939, 114 p. într-o Lămurire Az la sfârşitul volumului, poetul D. Ciurezu, care a îngrijit ediţia, împreună cu d-na Vetuna Goga, precizează: .Apariţia acestui volum de versuri a preocupat în mod
insistent multipla gândire a lui Octavian Goga. Intimilor săi le-a comunicat adeseori această intenţie şi unora chiar lc-a împărtăşit planul după care ar Ii dorit să-si grupeze materialul [...j. Noi n-am făcut decât să urmăm cu deosebită grijă manuscrisul poetului. Fot ceea ce este cuprins în acest volum a fost rânduit de mintea şi mâna lui O. Goga". Titlul l-a ales tot Goga.
Cuprinde 60 de poezii împărţite în şase cicluri: a) DIN LARG: Din larg, Profetul, Isus pe va/uri, Poetul, Stejarul, Pace, Regina Elisabeta la 70 de ani; b) RĂZBOI: Deprofundis, Poveste veche, Pământ şi cer, I, IL III, Ceahlilul. Afară trece moartea, Vorbesc tăcerile. In bivuac la Akerman, Hora morţii; c) NOI: înviere, Vita nuova, 'Tovarăşi, Pustiu, In noapte, Strigoii, Eristici, Breve sogno, Departe, Cântec, Sufletul, Cărbunii, Chemare, Munţii, Paris, Aşteptare, O ramură întârziată. Trecutul, Apus, Din viaţă, Resurectio, l'ibi mare. Ljeprofundis, La mal, Mare aeternum. Frec clipele, Pax nobis; d) AS CAZI: Am fost..., Post bellum, Cetind pe Baudelaire, Ascultând „Messias"de HăncL'l, Karlsbad, Marienbad, Franzensbad, Cântă moartea; e) ÎN SAT: Cântecul cămăşii, In mine câteodată, Trecea un om. Bisericuţa din Albac, Vânt de seară, In ţintirim; f) TRADUCERI: Privighetori şi ciocârlii (după Petofi), Noapte (după Carducci), Poezii (după Ady).
6. POEZII, Editura „Cugetarea", Bucureşti, 1939.
7. POEZIL, colecţia „Darul soldatului, Bucureşti, 1941.
8. VERSURI. Cu o prefaţă de M. Beniuc. E.S.P.L.A., 1957.
9. POEZII. Text ales şi stabilit, prefaţă, note bibliografice de I.D. Bălan, E.P.L., Bucureşti, 1963.
10. I. POEZII, Prefaţă, tabel cronologic, ediţie îngrijită de I.D. Bălan, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964, „Biblioteca şcolarului".
11. I. NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL şi II. CÂNTECE FĂRĂ IARĂ. Ediţie prefaţată şi îngrijită de I.D. Bălan, E.P.L., Buctircşri, 1965, Colecţia „B.P.T."; ediţia a Il-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
12. VERSURI. îngrijire de ediţie şi prelată de Mihai Beniuc. Editura Tineretului, Bucureşti, 1 96(3, Colecţia „Cele mai frumoase poezii".
13. OPERE, voi. I, IL Ediţie îngrijită, prefaţă, note, bibliografie, indici de I.D. Bălan. E.P.L., 1967, Colecţia „Scriitori români".
14. POEZII. Antologie şi prefaţă de Mircea Popa, Editura Minerva, 1972.
15. POEZIL Descoperire şi prezentate de Dan Smântânescu. Editura Cartea Românească, Bucureşri, 1 973.
16. POES1ES. Traducere de Olga Gălâteanu. Prefaţă de Ion Dodu Bălan, Editura Minerva, 1985.
17. POEZII. Antologie sumară în sprijinul elevilor. Editura Prometeu, 1992.
1294
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1295
II. ÎN PERIODICE
ATUNCI ŞI ACUM - Tribuna, an. XIV, nr. 275, 12/24 dec. 1897,
p. 1098; semnată Tavi. NU-1 FERICIRE PE PĂMÂNT- Revista ilustrată, an. I, nr. 5-6, mai-iunie
1898, p. 107; semnată Octavian. AŞA A FOST SĂ FIE... - Familia, an. XXXIV, nr. 44, 1 /13 noiembrie
1898, p. 523; semnată Octavian.
AZI ŞI MÂNE...-Familia,     XXXV, ni. 2, 10/22 ianuarie 1899, p. 18;
semnată Octavian. DRAGOSTE Şl GÂNDURI-Familia, an. XXXV, nr. 18,2/14 mai 1899,
p. 21; semnată Octavian. IN TAINA SĂRII - Familia, an. XXXV, nr. 33, 15/27 august 1899,
p. 390; semnată Octavian. ADEVĂRURI TRISTE... - Familia, an. XXXV, nr. 45, 7/19 noiembrie
1899, p. 530; semnată Octavian.
STANA - Tribuna, an. XVI, nr. 255, 19 noiembrie/l decembrie 1899,
p. 1020; semnată Octavian. INCALUMNIATORES- Tribuna, an. XVII, nr. I, l/13ianuarie 1900,
p. 2; semnată O.
ÎMPĂCARE- Familia, an. XXXVI, nr. 4, 23 ianuarie/4 februarie 1900,
p. 38-39; semnată Octavian. IACRĂMI... - Familia, an. XXXVI, nr. 16, 16/29 aprilie 1900, p. 187;
semnată Octavian. PE ULIŢĂ - Familia, an. XXXVI, nr. 21, 21 mai/ 3 iunie 1900, p. 243;
semnată Octavian. MAI RĂMÂI... - Familia, an. XXXVI, nr. 26, 25 iunie/8 iulie 1900,
p. 304; semnată Octavian. MĂGDĂI.INA - Tribuna, an. XVII, nr. 139, 16/29 iulie 1900, p. 554;
semnată Octavian. PE GÂNDURI-Familia, an. XXXVI, nr. 1 3/26 august 1900, p. 388;
semnată Octavian. TE-A1DUS...- Tribuna, an. XVII, nr. 160, 17/30 august 1900, p. 638;
semnată Octavian. AŞ VREA...- Tribuna, an. XVII, nr. 201, 18/31 octombrie 1900, p. 801;
semnată Octavian. DACĂ... - Tribuna, an. XVII, nr. 204, 22 octombrie/4 noiembrie 1900,
p. 814; semnată Octavian. BLONDINEI - Tribuna, an. XVII, nr. 236, 10/23 decembrie 1900,
p. 942; semnată Octavian.
ADEVĂR...-Familia, an. XXXVI, nr. 51-52. 24 decembrie/6 ianuarie
1900, p. 604; semnată Octavian. OSTENIT...- Tribuna literară, nr. 32, 18 februane/3 martie 1901, p. 29;
semnată Octavian. Republicată cu titlul A fost odat'... în volumul
Ne cheamă pământul (1909). TU DORMI... - 'Tribuna literară, nr. 37, 25 februarie/10 martie 1901,
p. 33; semnată Octavian. TE-A1DUS. ..-Familia, an. XXXVII, nr. S, 25 februarie/10 martie 1901,
p. 88; semnată Octavian. DRAGOSTE BARBARĂ - Tribuna literară, nr. 47, 11/24 martie 1901,
p. 42; semnată Sfinx. DESPĂRŢIRE-Familia, an. XXXVII, nr. 12, 25 martie/7 aprilie 1901,
p. 135; semnată Octavian. NOI ŞI ELE- Tribuna literară, nr. 57, 25 martie/7 aprilie 1901, p. 49;
semnată Octavian. CÂNTEC- Tribuna literară, nr. 65, 8/21 aprilie 1901, p. 59; semnată
Octavian.
CÂNTEC MODERN - Tribuna literară, nr. 65, 8/21 aprilie 1901, p. 60;
semnată Octavian. ABĂTUT... - Familia, an. XXXVII, nr. 15, 15/28 aprilie 1901, p. 174;
semnată Octavian. NECESSITAS FACIT VERSUM - Tribuna literară, nr. 75, 22 aprilie/
5 mai 1901, p. 67; semnată Octavian. VARIETAS... - Familia, an. XXXVII, nr. 19, 13/26 mai 1901, p. 222;
semnară Octavian. ZÂMBET TRIST... - Tribuna literară, nr. 94, 20 mai/ 2 iunie 1901,
p. 83; semnată Octavian. IRONIE - Tribuna literară, nr. 98, 27 mai/9 iunie 1901, p. 87;
semnată Octavian. RUGĂMINTE... - Familia, an. XXXVII, nr. 21, 27 mai/9 iunie 1901,
p. 246; semnată Octavian. RÂS PRINTRE LACRĂMI- Tribuna literară, nr. 103, 3/16 iunie 1901,
p. 92; semnată Octavian. PE PAT- Tribuna literară, nr. 108, 10/23 iunie 1901, p. 95; semnată
Octavian.
FII PE PACE!- Tribuna literară, nr. 127, 8/21 iulie 1901, p. 112. SONET- Tribuna literară, nr. 132, 15/28 iulie 1901, p. 115; semnată
Octavian. Reprodusă în „Luceafărul", an. VIII, nr. 3, 1 februarie
1909, p. 53; semnată Octavian Goga.
12%
BIBLIOGRAFIE
SĂ TAC?... - Tribuna literara, nr. 149, 12/25 august 1901, p. 131; semnată Octavian.
'ŢIE!... - 'Tribuna literară, nr. 158, 26 august/8 septembrie 1901, p. 139; semnată Octavian.
RĂMAS BUN- Tribuna literară, nr. 167, 11/24 septembrie 1901, p. 148;
semnată Octavian. DIN VIAŢĂ - Tribuna literară, nr. 180, 30 septembrie/13 octombrie
1901, p. 157; semnată Octavian. DOMNULUI SA NE RUGĂM - Tribuna, an. XVIII, nr. 209, 11/24
noiembrie 1901, p. S33; semnată Octavian. DIN VIAŢĂ -Familia, an. XXXVII, nr. 2, 14/27 ianuarie 1901, p. 13;
semnată Octavian. CLIPE SENINE... - Familia, an.XXXVII, nr. 5, 4/17 februarie 1901,
p. 54; semnată Octavian. PRIETENEI- Tribuna, an. XIX, nr. 16, 24 ianuarie/6 februarie 1902,
p. 61; semnată Octavian. UNUI PRIETEN - Tribuna, an. XIX, nr. 16, 24 ianuaric/6 februarie
1902, p. 61; semnată Octavian. CURÂND - Tribuna, an. XIX, nr. 16, 24 ianuaric/6 februarie 1902, p. 61;
semnată Octavian. DE PE STRADĂ-Tribuna, an. XIX, nr. 16, 24 ianuarie/6 februarie 1902,
p. 61; semnată Octavian. CARMEN MISERABII.E - Tribuna, an. XIX. nr. 16, 24 ianuarie/
6 februarie 1902, p. 61; semnată Octavian. ZADARNIC - Tribuna, an. XIX, nr. 23, 6/19 februarie 1902, p. 89; semnată Octavian. Reprodusă în Lucealarul, an. II, nr. 21, 1 noiembrie 1903, p. 344; semnată Nic. Otavă. Retipărită în volumul Poezii (1905).
FRyîGMENT - Tribuna, an. XIX, nr. 24, 7/20 februarie 1902, p. 93;
semnată Octavian. ACASĂ - Tribumi, an. XIX, nr. 26, 10/28 februarie 1902, p. 101; semnată
Octavian. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). VIS MAIOR, I, II - Tribuna, an. XIX, nr. 28, 13/26 februarie 1902,
p. 109; semnată Octavian. NOI - Tribuna, an. XIX, nr. 31, 17 februarie/2 martie 1902, p. 121;
semnată Octavian. SĂ PLEC... - Tribuna, an. XIX, nr. 33, 20 februarie/5 martie 1902,
p. 129; semnată Octavian.
BIBLIOGRAFIE
1297
RAPSODIE (Fără rima) - Luceafărul, an. 1, nr. 1, I iulie 1902, p. 2; semnată Othmar. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
ACASĂ, I REVEDERE - Luceafărul, an. I, nr. 2, 15 iulie 1902, p. 6; semnată Octavian. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
PRIMĂVARA - Luceafărul, an. I, nr. 2, 15 iulie 1902, p. 16, la „Poşta
redacţiei"; semnată Lia. IAR CÂND VEI DORMI... (HeineJ - Luceafărul, an. I, nr. 3, 1 august
1902, p. 40; semnată Octavian. DORINŢA - Luceafărul, an. I, nr. 6, 1 5 septembrie 1902, p. 95; semnată
Octavian; reprodusă în volumul Poezii (1905). TOAMNĂ - Luceafărul, an. I, nr. 6, 15 septembrie 1902, Ia „Poşta
redacţiei"; semnată !Jygrnalion. TOAMNA - luceafărul, an. 1, nr. 8, 15 octombrie 1902, p. 114; semnată
Octavian. Reptodusă în volumul Poezii (1905). BĂTRÂNI— Luceafărul, an. I, nr. 11,1 decembrie 1902, p. 171; semnată
Octavian. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DE MULT...-Luceafărul, an. II, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. .3; semnată
Octavian.
ŞIIAPĂSI VA SĂ VIE...?- Luceafărul, an. II, nr. 2, 15 ianuarie 1903,
p. 6; semnată Agog. POVESTE DE ANUL NOU - Luceafărul, an. II, nr. 2, 15 ianuarie 1903,
p. 22-23; semnată Octavian. I-A LUAT DUMNEZEU-Luceafărul, an. II, nr. 2, 15 ianuarie 1903,
p. 26; semnată Nic. Otavă. CANTORUL CIMPOI-Luceafărul, an. II, ut. 3, 1 februarie 1903, p. 46;
semnată Octavian. Reprodusă în Ţara Noastră, an. II, nr. 38, 1908,
p. 412; semnată Octavian Goga. Luceafărul, an. VIII, nr. 6, 16 martie
1909, p. 128. Introdusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). SÂRBĂ TOA RE - Luceafărul, an. II, nr. 3, 1 februarie 1903, p. 54; semnată
Nicu.
DE-O SĂ MOR - Luceafărul, an. II, nr. 4, 15 februarie 1903, p. 67;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CÂNTECE, I, II-Luceafărul, an. II, nr. 5, 1 martie 1903, p. 85; semnată
Nic. Otavă.
PLÂNGI, COPILĂ!...- Luceafărul, an. II, nr. 5, 1 martie 1903, p. 85;
semnată Octavian. DE CE?... - Luceafărul, an. II, nr. 5, 1 martie 1903, p. 97; semnată Lia.
1298
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1299
CÂNTECE, I - Luceafărul, an. II, nr. 6, 15 martie 1903, p. 102; semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905).
NOAPTE - Luceafărul, an. II, nr. 7, 1 aprilie 1903, p. 133; semnată Octavian.
ZADARNIC'-Luceafărul, an. II, nr. 8, 15 aprilie 1903, p. 152; semnată
Octavian. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CÂNTECE, II - luceafărul, an. II, nr. 9, 1 mai 1903, p. 158; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CÂNTECE, III-Luceafărul an. 11, nr. 10-11, 1 iunie 1903, p. 180-181;
semnară Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). RĂMÂI- Luceafărul, an. II, nr. 12-13, 1 iulie 1903, p. 199; semnată
Octavian.
CASA NOASTRĂ - Luceafărul, an. II, nr. 14-15, 1 august 1903, p. 230-231; semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905).
IUBIREA MEA - Luceafărul, an. II, nr. 14-15, 1 august 1903, p. 235;
semnată Octavian. NEPOTRIVIRE - Luceafărul, an. II, nr. 14-15, 1 august 1903, p. 240;
semnată Ion Codru. LA STÂNĂ - Luceafărul, an. II, nr. 16-18, 15 septembrie 1903, p. 268;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). SFÂRŞIT DE SEPTEMBRIE (Petofi) - Luceafărul, an. II, nr. 16-18,
15 septembrie 1903, p. 278; semnată Octavian Goţii. RUGA MAMEI (Fragment) - Luceafărul, an. II, nr. 16-18, 15 septembrie
1903, p. 261; semnată Octavian. Reprodusă în volumul Poezii (1905). REÎNTORS - Luceafărul, an. II, nr. 19, 1 octombrie 1903, p. 302;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CÂNTEC - Luceafărul, an. II, nr. 23, 1 decembrie 1903, p. 38.3; semnată
Octavian. Reprodusă în volumul l'oezii (1905), cu titlul Cântece, VI. SINGUR-Luceafărul, an. II, nr. 24, 15 decembrie 1903, p. 402; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DESPĂRŢIRE - Luceafărul, an. II, nr. 24, 15 decembrie 1903, p. 399;
semnată Octavian. Reprodusă în volumul Poezii (1905). MORTUA EST (Rapsodie, Fără rimă) - Luceafărul, an. III, nr. 1,
l ianuarie 1904, p. 6—7; semnată Octavian Goga. Reprodusă cu titlul
Frumoasa cea din urmă, în volumul Ne cheamă pământul (1909)• PE INSERATE - Luceafărul, an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1904, p. 18; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). IA GROAPA LUI LAIE-Luceafărul, an. III, nr. I, 1 ianuarie 1904, p. 44; semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905).
O, TEMPORA, TEMPORAL.. - Luceafărul, an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1904, p. 44; semnată Sanherib. Reprodusă în Ţara Noastră, an. II, nr. 52, 21 decembrie 1908, cu modificări, sub semnătura Octavian Goga. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). NOI - Luceafărul, an. III, nr. 2, 15 ianuarie 1904, p. 51; semnată Mc.
Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). MOARA (de Carmen Sylva) - Luceafărul, an. III, nr. 2, 15 ianuarie 1904,
p. 57; semnată Octavian Goga. COPILUL MEU (de Carmen Sylvaj - Luceafărul, an. III, nr. 2,
15 ianuarie 1904, p. 67; semnată Octavian Goga. A MURIT... - luceafărul, an. III, nr. 3, 1 februarie 1904, p. 74; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). TU ESTE.. - Luceafărul, an. III, nr. 3, 1 februarie 1904, p. 88, la „Poşta
redacţiei"; semnată Sisijus. OLTUL - Luceafărul, an. III, nr. 4, 15 februarie 1904, p. 91-92; semnară
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CADE O LACRIMĂ... - Luceafărul, an. IILnr. 5, 1 martie 1904, p. 119;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul L'oezii (1905). CÂNTEC - Luceafărul, an. III, nr. 6, 15 martie 1904, p. 140; semnată
Ion Codru. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DĂSCĂLIŢA - Luceafărul, an. III, nr. 7, 1 aprilie 1904, p. 151;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DIMINEAŢA- Luceafărul, an. III, nr. 8,15 aprilie 1904, p. 172; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). APOSTOLUL - Luceafărul, an. III, nr. 9-11, 15 iunie 1904, p. 208;
semnată Nic Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DURA EEX-Luceafărul, an. III, nr. 9-11, 4/5 iunie 1904, p. 224, la
„Poşta redacţiei"; semnată Sisifiis. DE LA NOI -Luceafărul, an. III, nr. 12-13, 1 iulie 1904, p. 277; semnată
Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). IUBIREA MEA (Manyosu) (traducere din poezia japoneză) - luceafărul,
an. III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 264; semnată Othmar. NESTATORNICIE (Manyosu) (ttaducerc din poezia japoneză) -Luceafărul, an. III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 264; semnată Othmar.
IA GROAPA IUBITEI (M. Ugeda) (traducere din poezia japoneză) -Luceafărul, an. III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 264; semnată Othmar.
HORA CÂINILOR (de A. Petofi) - Luceafărul, an. III, nr. 14-16, 15 august 1904, p. 272; semnată O. Goga
1300
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1301
HORA LUPILOR (de A. Petofi) - Luceafărul, an. (II, nr. 14-16, 15 august
1904, p. 27.3; semnată O. Goga. SEARA - Luceafărul, an. III, nr. 17, 1 septembrie 1904, p. 291;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă, cu titlul Sara, în volumul Poezii
(1905).
SOLUS ERO - Luceafărul, au. III, nr. 17, 1 septembrie 1904, p. 291;
semnată Nic. Otava. Reprodusă în volumul Lyoezii (1905). CÂNTEC- Luceafărul, an. III, nr. 17, 1 septembrie 1904, p. 300; semnată
Octavian Goga.
COPIILOR (i, II) - Luceafărul, an. III, nr. 18, 15 septembrie 1904, p. 310; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905).
CÂNTĂREŢILOR DE LA ORAŞ - Sămănâtorul, an. III, nr. 40, 3 octombrie 1904, p. 629—630: semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul an. III, nr. 20, 15 octombrie 1904, p. 343; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CÂNTEC- Luceafărul, an. III, nr. 20, 15 octombrie 1904, p. 352, la
„Poşta redacţiei"; semnată Sisifus. DESPĂRŢIRE - Luceafărul, an. 111, nr. 21, 1 noiembrie 1904, p. 355;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). PRIBEAG - Luceafărul, an. III, nr. 22-23, 1 decembrie 1904, p. 384;
semnată Nic. Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). IN SUFLET SIMT O TEAMĂ CUM S-AŞTERNE, (de A. Petofi) -Luceafărul, an. III, nr. 24, 15 decembrie 1904, p. 404; semnată Octavian Goga. Retipărită în Luceafărul, an. XI, nr. 31, 16 noiembrie 1912, p. 676; semnată Octavian Goga. Reptodusă în volumul Din larg (1939).
PACE - Luceafărul, an. IV, nr. 1, 1 ianuarie 1905, p. 5; semnată Nic.
Otavă. Reprodusă în volumul Poezii (1905). PLUGARII - Luceafărul, an. IV, nr. 2, 15 ianuarie 1905, p. 35, semnată
Octavian Goga. Reptodusă în volumul Poezii (1905). LĂUTARUL. - Luceafărul, an. IV, nr. 2, 15 ianuarie 1905, p. 35, semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). ÎNGROPAM (I, II)-Luceafărul, an. IV, nr. 4, 15 februarie 1905, p. 83;
semnata O.G.
ÎN TREN (după G. Hauptmann) - Luceafărul, an. IV, nr. 4, 15 februarie
1905, p. 9.3; semnată Octavian Goga. ÎNVINS-Luceafărul, an. IV, nr. 5, 1 martie 1905, p. 115; semnată O. G.
Reprodusă în volumul Poezii (1905).
PĂRĂSIŢI-Luceafărul, an. IV, nr. 6, 15 martie 1905, p. 1.38; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). AŞTEPTARE-Luceafărul, an. IV, nr. 8, 15 aprilie 1905, p. 167; semnată
Octavian Goga. Reptodusă în volumul Poezii (1905). ÎN CODRU- Luceafărul, an. IV, nr. 10, 15 mai 1905, p. 267; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). DASCĂLUL -Luceafărul, an. IV, nr. 15-16, 15 august 1905, p. 306;
semnată Octavian Goga. Reptodusă în volumul Poezii (1905). RUGĂCIUNE - Luceafărul, an. IV, nr. 17, 1 septembrie 1905, p. .327;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). NOAPTE - luceafărul, an. IV, nr. 18, 15 septembrie 1905, p. 347;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905). CLĂCAŞII - Luceafărul, an. IV, nr. 19, 1 octombrie 1905, p. .367;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Poezii (1905), apoi
în Calendarul Minervei, 1906, p. 132-135-ÎNVIERE - Luceafărul, an. V, nr. 2, 15 ianuarie 1906, p. 30; semnată
Octavian Goga. Reprodusă - cu titlul Lăcaş străbun... — în volumul
Ne cheamă pământul (1909). DE DEMULT... - Luceafărul, an. V, nr. 3, 1 febrtrarie 1906, p. 51-52.
Retipărită în Gazeta de Transilvania, 15 februarie 1906, p. 75.
Reptodusă în volumul Ne cheamă pământul (] 909) ■ SCRISOARE-Luceafărul, an. V, nr. 4, 15 februarie 1906, p. 75; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). SUFLETUL (după Ada Negri) -Luceafărul an. V, nr. 5, 1 martie 1906,
p. 102; semnată Octavian Goga. Reluată în Flacăra, an. IV, nr. 28,
25 aprilie 1915, p. 265, cu aceeaşi semnătură. Reprodusă în volumul
Cântece fără ţară (1916). SINGURI (după Ada Negri) - Luceafărul, an. V, nr. 6,15 martie 1906,
p. 123; semnată Octavian Goga. SUFLETUL - Luceafărul, an. V, nr. 8, 15 aprilie 1906, p. 167; semnată
Octavian Goga. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). CARMEN - Viaţa românească, an. I, nr. 4, 1 iunie 1906, p. 79-80;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. V, nr. 11-12,
15 iunie 1906, p. 249. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul
(1909).
ÎN MU Nil-Luceafărul, an. V, nr. 13-16, 1 iulie 1906, p. 263; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Viaţa românească, an. I, nr. 7, septembrie 1906, p. 145. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
O RAZĂ - Viaţa românească, an. I, m\'"6, august 1906, p. 121-124; semnată Octaviaif Goga, Retipărită în Luceafărul, an. V, nr. 17-18,
1302
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1303
15 octombrie 1906, p. 388; Tribuna, nr. 2.39, 25 decembrie 1906, p. 22. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). GRAIUL PANII - Luceafărul, an. V, nr. 21-24, 15 decembrie 1906, p. 4.33; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Viaţa românească, an. II, nr. 1, ianuarie 1906, p. 206, şi în 'ŢarăNoastră, an. III, nr. 7, 15/28 februarie 1909, p. 50. Republicată în volumul Ne cheamă pământul (1909).
AŞTEPTARE- Viaţa literară, 18 iunie 1906; semnată O. Goga. COPIILOR-Luceafărul, an. V, nr. 21-24, 15 decembrie 1906, p. 463;
semnară Ion Bratu. Reprodusă, sub titlul Moş Crăciun, în volumul
Ne cheamă pământul (1909). PRIVLGLIETOIU Şl CIOCÂRLII (după Petofi) - Luceafărul, an. VI, nr. 1,
1 ianuarie 1907, p. .3-4; semnată Octavian Goga. Reprodusă în
volumul Din larg (1939). NOAPTE(după Carducci) - Luceafărul, an. VI, nr. 4-5, 1 martie 1907,
p. 65; semnată G. Reprodusă în Flacăra, an. IV, nr. 30, 9 mai 1915,
p. 291; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg
(1939).
ION CRÂŞMARUL - Luceafărul, an. VI, nr. 4-5, 1 martie 1907, p. 74; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
EU VĂD IN VIS (după Al. Petofi) - Luceafărul, an. VI, nr. 6, 15 martie
1907, p. 97; semnată Octavian Goga. RUGĂCIUNE-Luceafărul, an. VI, nr. 7, 1 aprilie 1907, p. 119; semnată
Octavian Goga. Reprodusă, cu titlul O ţară ştiu - 1907, în volumul
Ne cheamă pământul (1909). ZILE RELE- Convorbiri literare, an. XLI, nr. 3, martie 1907, p. 261;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. VI, nr. 8,
15 aprilie 1907, p. 149. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul [VW). UN OM - Viaţa românească, an. II, nr. 3, I martie 1907, p. 460-463;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. VI, nr. 8,
15 aprilie 1907, p. 149; Dezrobirea, an. I, nr. 8, 23 aprilie 1907,
p. 2-3. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). ÎNVIERE - Luceafărul, an. VI, nr. 9, 1 mai 1907, p. 178; semnată
Octavian Goga. Cu titlul E sărbătoare, inclusă în volumul Ne
cheamă pământul (1909). STRĂINUL — Luceafărul, an. VI, nr. 12, 15 iunie 1907; semnată Octavian
Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). EECUNDITAS - Viaţa românească, an. II, nr. 10, octombrie 1907,
p. 71-72; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. VI,
nr. 21, 1 noiembrie 1907, p. 454. Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
ASFINŢIT - Luceafărul, an. VI, nr. 21, 1 noiembrie 1907, p. 447; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
POEZIA VIEŢII (de Fr. v. Scbiller) - Luceafărul, an. VI, nr. 22,
15 noiembrie 1907, p. 481; semnată Octavian Goga. IUDTTA (după I. Kiss) - Luceafărul, an. VI, nr. 23-24, 15 decembrie
1907, p. 512; semnată Octavian Goga. FIOR - Viaţa românească, an. III, nr. 1, 1 ianuarie 1908; semnată Octavian
Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. VII, nr. 6, 15 martie 1908, p. 120.
Inclusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). ÎN LINIŞTEA AMURGULUI (după Al. Petofi) - Luceafărul, an. VII,
nr. 3, 1 februarie 1908, p. 48; semnată Octavian Goga. POEZIE-Luceafărul, an. VII, nr. 1-2, 15 ianuarie 1908, p. .3; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). CÂNTECELE MELE- Luceafărul, an. VII, nr. 7, 1 aprilie 1908, p. 143;
semnată Octavian Gona. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul
(1909).
SONET - 'Ţara Noastră, an. II, nr. 18, 27 aprilie 1908, p. 2; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul
PRĂPASTIE-luceafărul, an. VII, nr. 9-10, 1-15 mai 1908, p. 195-197; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
TR,1NDAFIRI- Luceafărul, an. VII, nr. 11-12, 1-15 iunie 1908, p. 247; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
CÂNTEC -Luceafărul, an. VII, nr. 11-12, 1-15 iunie 1908, p. 247;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul
cu titlul Cântece, I (1909). SONET-Luceafărul, an. VII, nr. 11-12,1-5 iunie 1908, p. 247; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909). CAIN(1907), I, II, III - Luceafărul, an. VII, nr. 17, 1 septembrie 1908,
p. 406; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă
pământul (1909).
COSAŞUL - Luceafărul, an. VII, nr. 18, 15 septembrie 1908, p. 431; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
1304
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1305
PRIMA LUX-Luceafărul, an. VII, nr. 19, 1 octombrie 1908, p. 455; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
RĂSUNĂ TOACA - Luceafărul, an. VII, nr. 19, 1 octombrie 1908, p. 460; semnată Octavian Goga. Reptodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
PORTRET'(Unui parvenit) - Luceafărul, an. VII, nr. 24, 15 decembrie
1908, p. 584; semnată Octavian Goga. Reptodusă în volumul Ne cheamă pătnântul (1909).
MTA BĂTUT UNMOS LA POARTĂ... -Luceafărul, an. VIII, nr. 1,
1 ianuarie 1909, p. 6; semnată Octavian Goga. Reprodusă în
volumul Ne cheamă pământul (I 909). EŞTI SINGURĂ... - Luceafărul, an. VIII, nr. 1, 1 ianuarie 1909, p. 7;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul
(1909).
NOI NE-NTÂI.NÎM - Luceafărul, an. Vili, nr. 2, 16 ianuarie 1909, p. 27; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul (1909).
LACUL MORŢII (după A. Ady) - Luceafărul, an. VII, nr. 5, 1 martie
1909, p. 106; semnată G.
MARTIRUL CRISTOŞILOR (A. Ady) - Luceafărul, an. VIII, nr. 5,
1 martie 1909, p. 190; semnată G. GRAIUL APELOR, LA MAI, DE PROFUNDIS- Luceafărul, an. VIII,
nr. 12, 16 iunie 1909, p. 266; semnate Octavian Goga. Reproduse
în volumul Din umbra zidurilor (191.3). STRĂMOŞII- Tara Noastră, an. III, nr. 27, 5/18 iulie 1909, p. 219;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în Viaţa românească, IV, nr. 7,
iulie 1909, p. 13 si în Tribuna, Arad, nr. 260, 5 august 1911, p. 1.
Inclusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). REVEDERE - Tara Noastră, an. 111, nr. 36, 6-19 septembrie 1909,
p. 219; semnată Aegrotus. Reprodusă în volumul Ne cheamă pământul
(1909).
PE UN ALBUM - Ţara Noastră, an. III, nr. 39, 27 septembrie/ 10 octombrie 1909, p. 286; semnată Sylex. Reptodusă în volumul LYm umbra zidurilor (1913).
CARMEN LABORIS - Tara Noastră, an. III, nr. 47, 27 noiembrie/ 5 decembrie 1909, p. 374. Reprodusă în Calendarul muneei pe anul 1913, p. 2-3, cu titlul Cântecul muncii. Inclusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
OASPE VECHI - Viaţa românească, an. IV, nr. 10, octombrie 1909, p. 51; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Luceafărul, an. VIII, nr. 23, 1 decembrie 1909, p. 531. Inclusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
UN TRANDAFIR SE STINGE - Luceafărul, an. IX, nr. 6, 16 martie
1910, p. 149; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
POETUL - Tribuna, Arad, an. XV, decembrie 1910, p. 3; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). CUM ZBORI CU TRENUL - Tribuna, Arad, an. XV, nr. 121, 18 iunie
1911, p. 2; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
TRAGEDIE (de Richard Dehmel) - Tribuna, Arad, an. XV, nr. 126, 23 iunie 1911, p. 4. A fost citată integral într-un articol semnat Octavian Goga.
SCRISOAREA TA...- Luceafărul, an. XI, nr. 1, 1 ianuarie 1912, p. 20; semnată Othmar. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
CRONICA MEA - Luceafărul, an. XI, nr. 1, 1 ianuarie 1912, p. 40; semnată Yorik.
PĂCAT - Luceafărul, an. XI, nr. 2, 7 ianuarie 1912, p. 47; semnată
Octavian Goga. Reptodusă în volumul Din umbra zidurilor (191.3). GOMORA - Luceafărul, an. XI, nr. 4, 22 ianuarie 1912, p. 83; semnată
Octavian Goga. Reprodusă, cu titlul Notre Dame, în volumul Din
umbra zidurilor (1913). PACE... - Luceafărul, an. XI, nr. 5, 29 ianuarie 1912, p. 106; semnată
Othmar. Reprodusă cu modificări, sub titlul Cântece, V, în volumul
Din umbra zidurilor (1913). LACUL - Luceafărul, an. XI, nr. 8, 19 februarie 1912, p. 163; semnată
Octavian Goga. Reptodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). EU ŞTIU UN BASM...- Luceafărul, an. XI, ut. 9, 26 februarie 1912,
p. 177; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra
zidurilor (1913).
POETUL — Luceafărul, an. XI, nr. 10, 4 martie 1912, p. 196; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
OAMENI... - Luceafărul, an. XI, nr. 11, 11 martie 1912, p. 219; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
SCRISOARE (Contesei de Noailles, născ. principesa Brâncoveanu) — Luceafărul, an. XI, nr. 16, 15 aprilie 1912; p. 297; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
1306
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1307
TĂCEREA TA... - Luceafărul, an. XI, nr. 19, 6 mai 1912, p. 348;
semnată O.G. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). ÎNDRUM... - Luceafărul, an. X!, nr. 20, 13 mai 1912, p. 267 , semnată
Othmar. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). TE DU... - Luceafărul, an. XI, nr. 20, 13 mai 1912, p. 370; semnată
O. G. Reprodusă, eu titlul Cântece, VI, în volumul Din umbra
zidurilor (1913).
VORBEAU AZI-NOAPTE DOUĂ APE... - Luceafărul, an. XI, nr. 22,
27 mai 1912, p. 393; semnată Octavian Goga. Reprodusă în
volumul Din umbra zidurilor (1913). MARE MOARTĂ-Luceafărul, an. XI, nr. 28, 1 septembrie 1912, p. 549;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor
(1913).
ZIUA - Luceafărul, an. XI, nr. 29, 1 octombrie 1912, p. 575; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
MAMA - Luceafărul, an. XI, nr. 29, I octombrie 1912, p. 575-576; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
C1NQUECENTO - Luceafărul, an. XI, nr. 29. 1 octombrie 1912, p. 576; semnata Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
TOAMNĂ NOUĂ... - Luceafărul, an. XI, nr. 32, 1 decembrie 1912, p. 715; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
CÂNTEC(e\c Heine) - Luceafărul, an. XII, nr. 3, 1 februarie 1913, p. 89; semnată Othmar.
Ml-AM FĂCUT UN CÂNTEC-Luceafărul, an. XII, nr. 3, 1 februarie
1913, p. 90; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din
umbra zidurilor (191 3). AGONIE— Luceafărul, an. XII, nr. 7, 1 aprilie 1913, p. 212; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913). VOI VENIŢI CU MINE...- Luceafărul, an. XII, nr. 8, 16 aprilie 1913,
p. 241; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra
zidurilor (1913).
E SĂRBĂTOAREA BĂTRÂNEŢII - Luceafărul, an. XII, nr. 24, 16 decembrie 1913, p. 769; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (19.39).
INIMA - Ilustraţiunea română, an. IV, februarie 1914, p. 22; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din umbra zidurilor (1913).
POVESTEA ARDEALULUI (\9\A) Calendarul Minerva, 1915, p. 171;
semnată Octavian Goga. Reprodusă cu titlul Poveste (1914) în
volumul Cântece fără ţară (1916). PE O RAMURĂ ÎNTÂRZIATĂ - Flacăra, an. IV, nr. 21,7 martie 1915,
p. 177; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg
(1939).
DE MI TE CUNOŞTEAM PE TINE - Flacăra, an. IV, nr. 29, 2 mai
1915, p. 277; semnară Octavian Goga. Reprodusă în volumul Cântece fără ţară (1916) cu titlul Trecea convoiul mortuar.
10 MAI - Epoca, an. XXII, nr. 127, 11 mai 1915, p. 1; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Cântece fără ţară (1916).
LATINITATEA STRIGA DIN TRANŞEE-Epoca, an. XXII, nr. 190, 13 iulie 1915, p. 1; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Flacăra, an. IV, nr. 41, 25 iulie 1915, p. 422. Inclusă în volumul Cântece fără tară (\9\G).
PAJUREI CU DOUĂ CAPETE - Flacăra, an. V, nr. 19, 20 februarie
1916, p. 213; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Cântece fără ţară (1916).
LA CURTEA DE ARGEŞ - România, an. I, nr. 270, 17 noiembrie 1917,
p. 1; semnată Octavian Goga. VORBESC TĂCERILE - România nouă, 8 aprilie 1918; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). CIORILE - România, an. I, nr. 10, 11 februarie 1917, p. 1; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în acelaşi ziar, an. III, nr. 3, 18 ianuarie
1919, p. I; semnată Octavian Goga. ÎN ŢINTIRIM - Luceafărul, an. XVII, nr. 1,1920, p. 3; semnată Octavian.
Goga. Reprodusă în volumul Din btrg (1939). LA AKERMAN - Luceafărul, an. XVII, nr. 4-5, 1920, p. 58; semnată
Octavian Goga. Reprodusă, sub titlul In bivuac la Akerman, în
volumul Din larg (1939). DIN LARG - Ţara Noastră, an. III. nr. 1, 15 octombrie 1922, p. 3;
semnară Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). MARTIR (traducere din Andrei Ady) - Ţara Noastră, an. III, nr. 1,
15 octombrie 1922, p. 9; semnată Styx. OGORUL UNGURESC (traducere din Andrei Ady) - Ţara Noastră,
an. III, nr. 2, 22 octombrie 1922, p. 50; semnată Styx. Reprodusă,
cu titlul Poezii, III, în volumul Din larg (1939). SĂ ŞTII... - Ţara Noastră, an. III, nr. 2, 22 octombrie 1922, p. 59;
semnată Aegrotus. Reprodusă, cu titlul Cărbunii, în volumul Din lari?
(1939).
1308
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1309
VITA NUOVA - Ţara Noastră, an. III, nr. 3, 29 octombrie 1922, p. 73;
semnata Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). ISUS PE VALURI - Ţara Noastră, an. III, nr. 4, 5 noiembrie 1922, p. 93;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). KARLSBAD - Ţara Noastră, an. III, nr. 5, 12 noiembrie 1922, p. 142;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). MAR1F.NBAD- 'Ţara Noastră, an. 111, nr. 5, 12 noiembrie 1922, p. 142;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). FRANZENSBAD - Ţara Noastră, an. III, nr. 5, 12 noiembrie 1922,
p. 142; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg
(1939).
APUS - Ţara Noastră, an. III, nr. 9, 10 decembrie 1922, p. 268; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). AMFOST...- Ţara Noastră, an. III, nr. 10, 17 decembrie 1922, p. 297;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). STEJARUL - Ţara Noastră, an. IV, nr. 1, 7 ianuarie 1923, p. 1; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). POSTBELLUM - J'ara Noastră, an. IV, nr. 1, 7 ianuarie 1923, p. 86;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). POVESTE VECHE - Ţara Noastră, an. IV, nr. 5, 4 februarie 1923,
p. 148; semnata Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larii
(1939).
STRIGOII-ŢaraNoastră, an. IV, nr. 10, 11 martie 1923, p. .309; semnată
Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). TRECU'PUl. -Ţara Noastră, an. IV, nr. 12, 25 martie 1923, p. 373;
semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939). DE PROFUNDIS - Ţara Noastră, an. IV, nr. 14, 8 aprilie 1923,
p. 436-437; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din lan?
(1939).
CETIND PE BAUDELAIRE- Ţara Noastră, an. IV, nr. 18, 6 mai 1923, p. 564; semnată Aegrotns. Reprodusă în volumul Din larg (1939).
PĂMÂNT SI CER (7, II, III) - România, an. I, nr. 184, 9 august 1917, p. 1; semnată Octavian Goga. Reprodusă în Ţara Noastră, an. IV, nr. 21, 27 mai 1923, p. 660-661; semnată Aegrotns. Cuprinsă în volumul Din larg (1939).
SUFLETUL - Ţara Noastră, an. IV, nr. 29, 22 iulie 1923, p. 916; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939).
TÂRZIU (de A. Ady) - Cultura, an. I, nr. 1, ianuarie 1934, p. 26; semnată Octavian Goga.
POET (de A. Ady) - Cultura, an. I, nr. 1, ianuarie 1924, p. 27; semnată Octavian Goga.
MAREEI (dc A. Ady) - Cultura, an. I, nr. 1, ianuarie 1924, p. 27; semnată Octavian Goga.
OGORUL UNGURESC (de A. Ady) - Cultura, an. 1, nr. 1, ianuarie 1924,
p. 28; semnată Octavian Goga. CE CAUT [dc A. Ady) - Cultura, an. I, nr. 1, ianuarie 1924, p. 28;
semnată Octavian Goga. ACELAŞIZĂMBET- 'ŢaraNoastră, an. V, nr. 2, 13 ianuarie 1924, p. 37;
semnată Octavian Goga. Reprodusă, cu titlul Pace, în volumul Din
larg (19.39).
POETUL- Ţara Noastră, an. V, nr. 8, 24 februarie 1924, p. 229; semnată Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939).
TRECEA UN OM... - 'Ţara Noastră, an. V, nr. 29, 20 iulie 1924, p. 896; semnară Octavian Goga. Reprodusă în volumul Din larg (1939).
CÂNTA MOARTEA - Făt-Frumos, an. XIII, nr. 3, mai-iunie 1938, p. 83.
MARE AETERNUM - Universul literar, nr. 14, 21 mai 1938, p. 3.
IUI AVRAM IANCU-Steaua, nr. 3, (194), martie 1966, p. 23.
PERDITA - Argeş, an. I, nr. 7, decembrie 1966, p. 11; semnată Octavian.
[TRECUTUL S-A IVIT lN PRAG] - Argeş, an. I, nr. 7, decembrie 1966, p. 11.
IUI DUNDEL (închinată Veturiei Goga) - semnată T. Manuscrisul se află la Muzeul „Octavian Goga" dc la Ciucea.
III. REFERINŢE CRITICE
1. Apostolescu, N.I., Despre „Poezii"de O. Goga, în Literatură şi artă română, 1905.
2. Bălan, Ion Dodu, Octavian Goga. Micromonografie, Editura Tineretului, 1966.
3. Bălan, I.D., Octavian Goga. Monografie, Bucureşti, Editura Minerva, 1971; ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, 1975.
4. Bălan, Ion Dodu (realizatorul antologiei), Octavian Goga interpretat de..., E.ditura Eminescu, 1974.
5. Bălan, Ion Dodu, Momente ale liricii româneşti in secolul XX, Editura Fundaţiei „România de mâine", Bucureşti, 2000. Octavian Go<?a. Universul poetic, p. 38-70.
6. Beniuc, Mihai, Octavian Goga, poetul, în volumul Meşterul Manole, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957.
1310
BIBLIOGRAFIE
7. Bulgăr, Gh., Limba poetică a lui Octavian Goga, în Limba română, an. VI, nr. 3, mai-iunie 1957.
8. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Bucureşti, „Fundaţia penttu Literatură şi Artă", 194).
9. Cioculescu, Şerban, Octavian Goga: „Din larg" — poeme postume, în Aspecte lirice contemporane, Bucureşti, „Casa Şcoalelor", 1942.
10. Ciopraga, Constantin, Arta lui Octavian Goga, în Cronica, an. I, nr. 10, 16 aprilie 1966.
11. Ciopraga, Constantin, Literatura română între 1900-1918, Editura Junimea, Iaşi, 1970.
12. Drumaru, D., [D. Vatamaniuc], Poezia lui Octavian Go*ţa, în Steaua, an. VIII, nr. 1, ianuarie 1957, p. 78-88; nr. 2, februarie 1957, p. 61-83.
13. Gâldi, L., Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
14. Ghiţulescu, Mircea (coordonatot), Goga la Ciucea, Cluj, 1975.
15. Ibtăileanu, G., Note şi impresii, Iaşi, Editura „Viaţa Românească", 1920.
16. lorga, N., Poeziile lui Octavian Goga, în Sămănătorul, an. IV, nr. 44, 30 octombrie 1905.
17. Lovinescu, E., Critice, voi. I, Ediţia definitivă, Bucureşti, Editura .Ancora", 1925.
18. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, 1900—1937, Bucureşti, Editura „Socec", 1937.
19. Maiorescu, Titu, Poeziile d-lui O. Goga, în Critice, voi. III., E.P.L., 1966.
20. Micu, Dumitru, Literatura română la începutul secolului al XX-lea, Bucureşti, E.P.L., 1964.
21. Papadima, Ovidiu, Octavian Goga, Bucureşti, „Fundaţia pentru Literatură şi Artă", 1944.
22. Papadima, Ovidiu, Căile omului şi ale naturii în poezia lui Goga, în Steaua, an. XVII, nr. 3 (194), martie 1966.
23. Piru, Al., Goga şi literatura universală, în Gazeta literară, an. XIII, nr. 13 (699), 31 martie 1966.
24. Puşcariu, Sextil, Poeziile lui Octavian Goga, în Cercetări şi studii. Ediţie îngrijită de llie Dan şi prefaţată de G. Istrate, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
25. Rău, Aurel, Poetul vocaţiilor multiple, în Steaua, an. XVII, nr. 3 (194), martie 1966.
26. „Revista noastră", an. X, nr. 76—77-78, aprilie-iunie 1981.
BIBLIOGRAFIE
1311
27. Streinii, Vladimir, Versificaţia modernă. Studiu istoric şi teoretic asupra versului liber. Bucureşti, E.P.L., 1966.
28. Streinii, Vladimir, O. Goga — poetul, în Pagini de critică, voi. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.
29. S'/emlc'r, Ferenc, Goga în limba tnaghiară, în Steaua, an. XVII, nr. 3 (194), martie 1966.'
30. Vianu, Tudor, Octavian Goga, în Universul literar, an. XLVII, nr. 13, 14 mai 1938.
31. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Contemporana, 1941.
32. Vârgolici, Teodor, Arta poetică a lui Octavian Goga, în volumul Retrospective literare, Bucureşti, E.P.L., 1969-
33. Zaciu, Mitcea, Evoluţia receptării poeziei lui Octavian Goga, în Lupta de clasă, seria a V-a, an. LI, noiembrie 1971.
INDICE
INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR DUPÂ TITLU
A
Abătut..., 467
Acasă (Alpribegirei inele drum), 500
Acasă (... Dur nici că vreai siipleci atunci), 138
Adevăr..., 449
Adevăr... (variantă), 570
Adevăruri triste..., 422
Aducerile-aminte, 311
Aetetnitas, 203
Afată trece moartea, 352
[A fost demult...], 599
A fost odat'..., 158
A murit..., 49
Agonie, 185
Am fost..., 386
Am plâns, 627
[Am rătăcit departe-...] (variantă), 648
Amurg, 257
Ana şi Harapul, 547
Apostolul (Ca o vecernie domoală), 18
Apostolul (Văzduhul il despică iarăşi sinistrul ţipăt de aramă), 293
Apus (Duminecă. Nu-i nimeni pe alee), 377
Apus (Iubirea mea-i o blândă rază), 271
Ascultând „Messias" de Flăndcl, 391
Asfinţit, 141
Aşa a fost să fie, 416
Aşteptare (în umbra plopilor cărunţi), 509
Aşteptare (Mor clipe mute, numărate), 277
Aşteptare (Sat din margine de codru), 87
Aşteptare (Trei trandafiri într-un pahar), 373
Aşteptare (fragment), 269
Aş vtea... (Aş vrea să glăsuiesc minciuna), 545
Aş vrea... (Aş vrea un cântec nou odat'), 444
Atunci, 288
Atunci şi acum, 413
[Azi am clipe liniştite], 569
1314
INDICE
INDICE
1315
[Azi noapte-o rază...], 590 Azi şi mâne..., 417
B
Bal la palat (Romanţă neutrala), 298 Bătrâni, 24
Bisericuţa din Albac, 409 Blestem, 259 Blondinei, 448 Bobotează, 308 Breve sogno, 365 Bulfi, 550
c
[Ca cele vechi să nu le uiti], 602 Cade-o lacrimă, 61 Cain (1907), 117 Cantotul Cimpoi, 125 Cantorul Cimpoi (variantă), 618 Carmen, 143 Carmen laboris, 228 Carmen miserabile, 497 Casa noastră, 1 5 Cărbunii, 369 [Când frământat.,.], 582 [Cândîmi apare...], 605 [Când privesc...], 601 [Când vin din lumea...], 589 Cântă moartea, 395 Cântăreţilor dc la oraş, 44
Cântec (Eu ţi-am făcut un cântec, o salbă împletită), 367
Cântec (In salbă multe mărgele), 465
Cântec, 1-VI (din voi. Poezii, 1905]. 53, 54, 55, 56. 57
Cântece, I-VI [din voi. Ne cheamă pământul], 162, 163, 164
Cântece (!, II), 623
Cântece [I-VIl], 248, 249, 250, 251
Cântecele mele (Cobor din lumea mea deştele), 237
Cântecele mele (Eu vă chem din visuri), 97
Cântec modern, 466
Cântecul cămăşii (fragment), 396
[Cât de ceresc e valsul lin]. 546
Ceahlăul, 351
Cetind pe Baudelaire, 389
Chemare, 370
Cinquecento, 194
Ciorile, 511
Clăcaşii, 82
Clipe senine..., 452
Coboară toamna..., 254
Colindă, 108
Copiilor [HI], 71, 72
Copilul meu (după Carmen Sylva), 639
Cosaşul, 102
[Cum ne privim...], 565
[Cum zboară trenul...] (variantă), 649
Cum zbori cu trenul, 263
Curând, 495
D
Dacă..., 446
Dascălul, 20
[Dă-mi mâna ta...], 585
Dăscăliţa, 22
[De-aşfi...],632
[De-aş spune...], 560
[De ce], 622
[De când te-ai dus...], 594
De demult..., 106
De mult..., 610
De la noi, 41
[Dc nu ar (î fost...], 580
De-o sâ mot, 34
Dcpatte (Şi-acuma, când pământul şi apa ne desparte), 366 Depatte (Vezi luna-n cingătoarea), 28 De pe stradă, 496
De profundis (Din sufletul meu, peşteră uitată), 381 De profundis (Nu mai sunt şesuri netede în ţară), 344 De profundis (Plângapele în noaptea asta), 208 Despărţire (Azi moare-nftorarea cetăţilor de stele), 75 Despărţire (Uite,-ţi spun: Deschide-mi calea! Te-am urât! Ţi-o spun pe fală), 460
Despărţire... Eenitet, 573
1316
INDICE
INDICE
1317
Dies illa, 329 Dimineaţa, 38 Din larg, 331
[Din stelele de pe azur], 606
[Din toiul vremilor...], 603
[Din valul vremii...], 607
Din viaţă (Era drăguţii, chir sfioasă), 490
Din viaţă (In largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate), 378
Din viaţă (L-a ras - amar l-a râs copila), 451
Din viaţă (Primăvara am văzul-o), 640
Din vremuri vechi, 554
Doi fraţi, 320
Doina, 219
Domnului să ne rugăm, 491 Domnişoarei L., 561 Dorinţa, 30 Dragoste barbară, 45S Dragoste şi gânduri, 418 [Drăcuşor rotund şi rumen], 592
E
[E-atât de mare...], 604 [Egreu...], 572
[F, pace. - Miezul nopţei bate], 552
E sărbătoare, 169
Eşti singură, 1 55
P"u stau Ia mal..., 213
Eu ştiu un basm..., 234
Eu văd în vis... (după Al. Petofi), 533
Fără Ţară, 275 Eecunditas, 91 Felinarul (IV), 190 Fii pe pace!, 481 Fior, 149
Flamma mundi, 294 Fragment, 498 Franzensbad, 394 Frumoasa cea dm urmă, 173 Furtuna, 20.3
Gândeşte-te. ..,2)5 Graiul panii, 115
H
Hora câinilor (de A. Petofi), 524 Hora lupilor (de A. Petofi), 526 Hora morţii, 357 Hora valurilor [HI], 322, 323
I
Iar când vei durmi... (Heine), 519
In calumniatores, 427
Inima (Biată inimă bolnavă), 223
Inima... (Inima?...), 559
Ion Crâşmarul, 136
Ironie, 473
Isus pe valuri, 335
Iubirea mea, 148
Iubirea mea (variantă), 634
Iubirea mea (Manyosu), 520
Iudita (după I. Kiss), 537
î
împăcare, 430
în bivuac, la Akerman, 355
în brazi, 258
în codru, 36
în drum, 265
în liniştea amurgului (după S. Petofi). 646'
in mine câteodată, 398
în moimânc la Argeş, 296
în munţi, 121
în muzeu, 191
(în ochii verzi...], 583
în noapte, 362
în pacea mută, 285
în suflet simt o teamă cum s-aşterne (Traducere din Al. Petofi), 312 în taina sării, 420
în tren (după Gerhart Hauptmann), 528 în ţintirim, 402 în zadar, 621
1318
INDICE
INDICE
1319
în zori de zi..., 591
înviere (A jbst o lungă, jalnic-agonie), 358 înviere (E-n cuib la noi visatul sol de pace), 99 învins, 76
K
Karlsbad, 392 L
Lacrămi..., 433 Lacrimi, 247 Lacul, 210
Lacul morţii (A. Ady), 540
La groapa iubitei (M. Ugeda), 522
La groapa lui Laie, 51
„L-a luat Dumnezeu" (Vecina Safta), 507
I.a mal (Mândra apelor crăiasă), 201
La mal (Sus, munte de piatră, cu jruntea de var), 382
La moarte, 261
La stână, 68
La un mormânt (de Leuthold), 641
latinitatea strigă din tranşee, 302
Lăcaş străbun, 133
Lăutarul, 47
Licuriciul, 643
Lui Dundel, 518
Lui Avram Iancu, 513
Lui Petofi, 314
Lupul, 307
M
Mai rămâi..., 436 Mama, 196
Mama Venerei eterne, 212 Mare aeternum, 383 Mare Moartă, 207 Marienbad, 393
Martirul Cristoşilor... (A. Ady), 541 Măgdălina, 438
[Mă cuprindea o mută jale], 564 Mă-ntorc din nou..., 246 Măsuţa mea, 198
[Mâne-s Rosale], 568 Mi-a bătut un moş la poartă..., 129 Mi-am făcut un cântec, 240 Moara (după Carmen Sylva), 637 Mors magna, 27.3
Moş Crăciun (Dragi copii din ţara asta), 166
Moş Crăciun (Moş Crăciun cu barba albă, Moş Crăciun cu traista plinei), 232
Moştenire, 266 Munţii, .371
N
Necessitas facit versum, 468 Nepotrivire, 140 Nestatornicie (Manyosu), 521 Neutralul, 304
Noapte (Nemărginită bolt-a nopţii), 79
Noapte (Sujlet răstignit pe cruce), 629
Noapte (Tu unde eşti in noaptea asta), 270
Noapte [1-II-I1I], 317, 318
Noapte (după Carducci), 407
Noi (La noi sunt codri verzi de brad), 10
Noi (Nu-i pe Întregul bulevard), 504
Noi ne-ntâlnim, 150
Noi şi ele, 464
Notre Dame (III), 189
Nu-i fericire pe pământ, 414
O
Oameni, 200
Oaspe vechi, 183
O clipă, 268
O lacrimă, 260
O ramură întârziată, 374
O rază, 145
O stea îţi luminează-...], 581 O ţară ştiu (1907), 119 Oltul, 12 Ostenit..., 454
P
Pace (Euport adese-n mine-o închisoare), 341 Pace (L.una-şi picură argintul), 59
1320
INDICE
INDICE
1321
Pajurei cu două capete, 278 Paris, 371 Paris (I), 187 Pax nobis, 385 Păcat, 242
Pământ şi cer fl-II-HI], 349, 350 Părăsit, 74 Părăsiţi, 64
[Pe bolta ceriului...], 588
ţPe drum m-opresc...], 609
Pe gânduri, 440
Pe înserate, 40
Pe pat. 477
Pe uliţă, 434
Pe-un album, 268
Petdita, 5)5
Plângi copilă!..., 625
Plugarii, 7
Poet (Când l-au închis după zăbrele), 217 Poet (A. Ady) (Un băielan cu ochii negri), 544 Poetul (El nu-i canar de colivie), 3.38
Poetul (Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare), 238 Poezia vieţii (de Fr. v. Schillcr), 535 Poezie, 178
Poezii (după Ady, I, II, III, IV), 408, 409, 410
Portret, 104
Portretul, 289
Post bcllum, 387
Poveste (1914), 324
Poveste de Anul Nou, 614
Povestea mea, 556
Poveste veche, 347
Prăpastie, 93
Ptibeag (Pe drumul meu de pribegie), 321 Pribeag (Plânge-o mierlă-ntr-o răchită), 58 Pribeag străin, 300 Prietenei, 493 Prima lux, 123
[Printr-o rarişte de paltini...], 575 Privighetori şi ciocârlii (după Petofi), 404
Profetul, 333 Pustiu, 361
R
Rapsodie, 152
Rămas bun, 488
Rămâi..., 632
Răsună toaca..., 161
Râs printte lacrămi, 475
Regina Elisabeta la 70 de ani, .342
Reîntors, 25
Resuttectio, 379
Revedere (Tu, minunată poezie), 181 Revedere (Un cântec legănat odată), 159 Ruga mamei (fragment), 65 Rugăciune, 5 Rugăminte..., 474
s
Sara, 46 Să plec..., 506 Să tac?..., 484 Sâtbâtoare, 620 Sângele, 283 Scirocco, 216 Scrisoare, 131
Scrisoare (Contesei de Noailles, nasc. principesa Brâncoveanu), 230
Scrisoarea ta..., 214
Sfârşit de septembrie (după Petofi), 635
Singur (Bolnăvit de doruri multe), 63
Singur (Pustietate arsă mi-e sufletul acuma), 255
Singurătate, 253
Singuri (după Ada Negri), 5.32
Solus cro, 77
Sonet (Acum din nou îmi treci pe sub fereastră), 256 Sonet (Cuprtnde-mă din nou, singurătate), 167 Sonet (Pa sânul tău cuprinde-mă, natură), 483 Sonet (Tu, tainică, curată Poezie), 168 Sospiti, 586 Stana, 424 Stejarul, 340
1322
INDICE
INDICE
1323
Străinul, 127 Strămoşii... 224 Strigoii, 363
Sufletul (Pustietate largă şi-atăta de săracă), 156 Sufletul (Ţi-e sufletul o mare-nviforată), 368 Sufletul (după Ada Negri), 326
ş
Şi dacă.
, 612
,563
,608
„Şi earăşi va să vie?.. [Şi uite...], 566 [Şi zi, ştii geografia?.
T
Taina, 243 Tăcerea ta..., 252
Te-ai dus... (De mult te-ai dus...), 456
Te-ai dus... (Te-aidus tu, chip trandafiriu), 443
Te vaiet pieptul meu uscat!, 553
Tempora..., 171
Tibi mare, 380
Toamna, 70
Toamnă (în parc cadJbile uscate), 598 Toamnă nouă, 245 Tovarăşi, 360
Tragedie (de Richard Dehmel), 542
Trage-ţi oblonul..., 236
Trandafiri, 154
Trec clipele, 384
Trecea convoiul mortuar, 309
Trecea un om, 399
Trecutul, 375
[Trecutul s-a ivit în prag], 517
[Tremură lin...], 600
Trenurile, 292
Tristia, 364
Tu dormi..., 455
Ţara mea de suflet, 281 Tie!... 486
u
[Un basm de mult...], 597 Un om, 110
Un trandafir se stinge, 241 Unui orb, 306 Unui prieten, 494 Unui scriitor vândut, 316
V
Varietas..., 470
Vatra, 596
Vânt de seară, 401
[Versuri răzleţe], 593
[Vesel ceata nostr'...], 558
[Vesel, iubita mea], 557
Vis maior [I, II], 502, 503
Vita nuova, 359
Voi veniţi cu mine..., 221
Vorbesc tăcerile, 353
Zadarnic (Noroc, logofeţi de-acum zece ani!), 32
Zadarnic (Zadarnic plânge vântul şi nucii plâng, bătrânii), 67
10 Mai 1915, 286
Zile rele, 113
Ziua (II), 188
Ziua (variatttă), 595
Zâmbet trist..., 471
INDICE
1325
INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR DUPĂ PRIMUL VERS
A
Abia ne-am revăzut o clipă (O clipă), 268
Acolo-n slavă, binecuvântate (Pământ şi cer, II), 349
Acuma când, în noapte, la tine gându-mi port (în noapte), 362
Acum când tunul nu mai bate (Vorbesc tăcerile), 353
Acum din nou îmi treci pe sub fereastră (Sonet), 256
Acum uitarea mi-e pe drum (Cântece, V), 250
Adie-n soarele de-amiazâ (în bivuac, la Akerman), 355
Adâncă noaptc-n veci nepricepută (Noapte - după Carducci), 407
Aducerile-aminte, posomorâte urne (Aducerilc-aminte), 31]
Afară-i nor şi vifor (Hora câinilor - de A. Petofi), 524
Afară-i nor şi vifor (Hora lupilor - de A. Petofi) 526
Afară trece moartea în goană peste ţară (Afară trece moartea), 352
A fost demult... a fost demult (\A fost demult...]), 599
A fost o lungă, jalnic-agonie (înviere), 358
Ah! mi-a fost nebun cuvântul (Ligroapa iubitei-M. Ugeda), 522
Al pribegirei mele drum (Acasă), 500
Am fost logodnicul durerii (Am fost...), 386
Am fost proroc, pe drumul din pustie (Profetul), 33.3
Am întâlnit-o ieri în cale (Nepotrivire), 140
Am rătăcit departe-n lumi străine ([Am rătăcit departe...])-variantă, 648
Am rătăcit departe-n lumi străine (Mă-ntorc din nou...), 246
Am venit să-ţi spun o vorbă (I.a groapa lui Ltie), 51
Amorul nostru s-a născut (Lui Dundel), 518
Amurgul m-a găsit şi astăzi la poala ta cerşind hodină (Păcat), 242
Arare-n pribegia noastră (în drum), 265
Ascultă, copile, cc-mi spune viaţa (Trage-ţi oblonul...), 236
Ascultă, fată! (Dragoste barbară), 459
Ascultă-I tainic cum se stinge (Cântece, VII), 251
Ascuhă-mi glasul de părinte (Vis maior, I), 502
As vrea să glăsuiesc minciuna ([Aş vrea...]), 545
Aş vrea un cântec nou odat' (Aş vrea...), 444
Atât de ttistâ-i dimineaţa (Toamnă nouă), 245
Atât de veche-i îngroparea (Cântece, V), 164
Atâţia ani îşi strecurară convoiul lor pierdut de clipe (Tibi mare), 380
Avea ttei fii sărmana mamă (Nu-i fericire pe pământ), 4\4
Azi am clipe liniştite ([Azi am clipe liniştite]), 569
Azi în zadar vrea inima bolnavă (Pământ şi cer, III), 350
Azi noapte-o rază coborând ([Azi noapte-o rază...]), 590 Azi moare-nfiorarea cetăţilor de stele (Despărţire), 75
B
Bea şi dumneata, părinte (Cântece, III), 55 Biată inimă bolnavă (Inima), 223
Bine c-avem popă vtednic (Cantorul Cimpoi - variantă), 618 Bisericuţă din Albac (Bisericuţa din Albac), 400 Bolnăvit de doruri multe (Singur), 63 Boita şi-a cernit năframa (Sara), 46
Ca cele vechi sâ nu Ie uiţi ({Ca cele vechi să nu le uiţi]), 602 Ca jăratecu-n cămin (Adevăruri triste...), 422 Ca o vecernie domoală (Apostolul), 18
Ca printr-un fum sfinţit de denii (Ascultând „Messias" de Hăndel), 391 - Ca să ne scăpăm de boală (Domnişoarei /,.), 561 Case putrede, bătrâne (Strigoii), 363 Călăuzit de dorul ăst pribelnic (Săplec...), 506 Că pogorâtu-s-a de mult (De mult...), 610 Cătbunii când ţi-ot arde-n vatră (Cărbunii), .369 Căsuţă albă, vineţie (Vânt de seară), 401 Când cade-amurgul la fereastră (Pax uobis), 385 Când frământat de vifor lacul ([Cândfrământat...]), 582 Când galeşi ochii tăi s-aprind (Dragoste şi gânduri), 418 Când îmi apare câteodată ([Când îmi apare...]), 605 Când l-au închis după zăbrele (Poet), 217 Când o lacrimă pribeagă (lacrămi), 433 Când privesc floarea dc mac ([Cândprivesc...]), 601 Când privirea ostenită mi-o pironesc la pământ (Pegânduri), 440 Când rătăcind, băttâne codru (în codru), 36 Când te vedeam demult, odinioară (Unui orb), 306 Când trec umbrele-nserării (Resurrectio), 379 Când, tremurându-şi jalea şi sfiala (Dăscăliţa), 22 Când vântul de privighetori (In taina sării), 420 Când vin din lumea mea de stele ([Cândvin din lumea...]), 589 Când zdrobit ţi-a fost altarul idealurilor tale (Lui Avram Iancu), 513 Când zilele-mi muţeau în umbră, sărace toate deopotrivă (Oaspe vechi), 183
Cântau trei preoţi de-ngropare (Am plâns), 627 Cântăreţ dc lege veche (Cantorul Cimpoi), 121
1326
INDICE
INDICE
1327
Cât de ceresc c valsul lin {[Cât de ceresc e valsul Un}), 546 Ce blândă eşti, domestică pădure (Marienbad), 393 Ce mort frumos s-a deşteptat în mine (Breve sognd), 365 Clocot de măriri apuse (Cinejuecento), 194 Coboară toamna-ncet din slavă (Coboară toamna...) 254 Cobor din lumea mea de stele (Cântecele melc), 237 Copii, cu ochii mari şi limpezi (Copiilor, II), 72 Copil eram când am avut {Atunci şi acum), 4 13 Copilăria mea pierdură (Lacrimi), 247
Copile, dc-aici ai zburat (Copilul meu - după Carmen Sylva), 639 Corabia din lanţuri desfăcută (Eu stau la mal...), 213 Crai bătrân, pornit spre rugă (Asfinţit), 141
Crâşmă bună, crâşmă veche, lângă crucea de la moară (Zile rele), 113
Cu fruntea-n ţărână, plângând azi ne vezi (De la noi), 41
Cai grele răsuflete apele dorm (Dimineaţa), 38
Cu mersul lin şi legănat (Pe uliţă), 434
Cu trupul biruit dc jale {Uri trandafir se stinge), 241
Cum ar fi de bine astăzi („L-a luat Dumnezeu"), 507
Cum ne privim acum în faţă ([Cum ne privim...]), 565
Cum stau acum şi-nii număr a vremurilor salbă (Poveste - 1914), 324
Cum zboară trenul pc câmpii ([Cum zboară trenul...]) (variantă), 649
Cum zbori cu trenul pe câmpii (Cum zbori cu trenul), 263
Cuprinde-mă din nou, singurătate (Sonet), 167
Curând-curând iubeste-mă, femeie (Curând), 495
D
Da, negreşit, am şi senine clipe (Unuiprieten), 494
Dacă viaţa-mi pribegită (Dacă...), 446
Dar nici că mi se cuvin mie (Fragment), 498
.. .Dar nici că vreai să pleci atunci (Acasă), 138
Dă-mi mâna ta, frumoasa mea copilă! {{Dă-mi mâna ta...]), 585
De-acuma tu pe pace fii (Rămas bun), 488
De-ar fi să-ţi împărţeşti odată (O lacrimă), 260
De-aş fi eu Dumnezeu în cer (De-aş fi...), 631
De-aş spune cât îmi eşti de dragă ([De-aş spune...]), 560
De-atâtea ori mi-am pus în gând (Aşa a fost să fie...), 416
De când te-ai dus în suflet port ([De când te-ai dus...]), 594
De câte ori drumeţ în noapte mă duce-a gândului arsură (Neutralul), 304
De câte ori vremea cu sânge ne-adapă (Poveste veche), 347
De ce m-aţi dus de lângă voi (Bătrâni), 24
De ce mor trandafirii galbeni [{De ce...)], 622
De ce, nepricepută noapte (Noapte, III), 318 De mult te-ai dus... (Te-ai dus...), 456 De nu ar fi fost ochii tăi ([De nu ar fi fost...]), 580 De-o zi-ntteagă plâng alături biata Mura cu fecioru (A murit...), 49 De-oi muri la primăvară (De-o să mor), 34 De va veni la tine vântul (Cântece, IV), 163 Departe-aş vrea de-aici sâ vii (Dorinţa), 30 Deschide-ţi fereastra spre mare (Furtuna), 205 Dezgroapă, moşnege, cu mâinile-n tremur (Lăutarul), 47 Din grele vremi de grea corvadă (Pajurei cu două capete), 278 Din înaltul bolţii sfinte (Cântece, IV), 250 Din mesteacănul de-afară (Amurg), 257 Din stelele de pe azur ([Din stelele de pe azur}), 606 Din sufletul meu, peşteră uitată (Deprojundis), 381 Din toiul vremilor trecute ({Din toiul vremilor...}), 603 Din valul vremii se desprinde ([Din valul vremii...}), 607 Din zborul larg ce-mprejmuie pământul (latinitatea strigă din tranşee), 302
Dintr-un vis de-o vară-ntreagâ (în zadar), 621 Doi mă leagă, trei mă-ntreabă (Versuri răzleţe), 593 Donna Anca, Donna Anca (Sospiri), 586 Dorurile mele (Cântece, V), 56 Două conducte înaintează (Depe stradă), 496 Dragi copii din ţara asta (Moş Crăciun), 166 I3ragoste cu vină (Cântece, II), 248
Drăcuşor rotund şi rumen ([Drăcuşor rotund şt rumen]), 592 După plopi cu frunza rară (Cade-o lacrimă), 61 Duminecă. Nu-i nimeni pe alee (Apus), 377
E
E-atât de mare depărtarea ([E-atât de mare...}), 604
E-atât de mic păcatul tău (Fii pe pace!), 481
E frig... Ea geam am ridicat ruleta (Carmen miserabile), 497
E gerul nopţei - fulgii de zăpadă (Perdita), 515
E greu sâ stai între străini ([Egreu...}), 572
E îngropare azi la mine (Cântece, III), 163
E-n CLiiLi (a noi visatul sol de pace (Înviere), 99
E pace. — Miezul nopţei bate (F. pace. — Miezul nopţei bate), 552
E plin in jur de noi muzeul (Mama), 196
E sărbătoarea băttâneţii în care-un zâmbet de Regină (Regina Flisabeta la 70 de ani), 342
1328
INDICE
INDICE
1329
E sărbătoare pe câmpie, şi-n suflete e sărbătoare (Esărbătoare), 169
Ei acel Arap (Ana şi Harapul), 547
El a muncit sărac, flămând (Ironie), 473
KI nu-i canar de colivie (Poetul), 338
Era drăguţă, dar sfioasă (Din viaţă), 490
Era duminecă-ntr-amiază (Străinul), 127
F.ta în miezul zilelor de vară (Clăcaşii), 82
Era-ntunercc pe câmpie (Licuriciul), 643
Era puternic. - Dumnezeu din ceruri (Sufletul-după Ada Negri), 326
Era soborul sfinţilor din ceriuri („Şi earăşi va să vie?...'), 612
Eşti singură astăzi, tu. inima mea (Eşti singură), 155
Eternă mare, ca şi odinioară (Mare aeternum), 383
Eu am pornit din matca Tisei (Poezii, I - după Ady), 408
F^u când mă uit în mine-arare (Pustiu), 361
Eu copil, tu fată mare... (Clipe senine...), 452
Eu port adese-n mine-o închisoare (Pace), 341
„Eu să mă-nchin la umbre ttemurate (Poezia vieţii - de Fr. v. Scbiller), 535
Eu sunt o biată, ieftină cămaşe (Cânteculcămăşii), 396
Eu sunt un om fără de ţară (Eără Ţară), 275
Eu ştiu un basm de mult uitat (Eu ştiu un basm...), 234
liu tot nu cred în ziua de-ngropare (Dies illa), 329
Eu ţi-am făcut un cântec, o salbă împletită (Cântec), 367
Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă (Din larg), 3.31
Eu vă chem din visuri (Cântecele mele), 97
Eu văd în vis zile de sânge (Eu văd în vis... după A. Petofi), 533
Eu vin de la malul râului Gange (Poezii, II - după Ady), 409
F
Fată mate, fată mare (Cântece, VI), 56
Foaie verde, foaie lată (Cântece I), 623
Foaie verde lâmâiţă (Cântece II), 623
Furtună care dormi în haos (Elamma muncii), 294
g
Găinuşa-ncet tâsate (La stână), 68
H
Hâtleţul prăvălea pământ pe nişte scânduri ţintuite (Rugăminte...), 474 I
I-am zis într-un amurg de vară (învins), 76
| Iar când vei durmi tu somnul etetn (Iar când vei durmi... - Heine), 519
î ... Iar din tăriile aibastte (Tempora...), 171
Iar gândul ăst păgân îmi paşte mintea (Rapsodie), 152
leii un popă rumen mi-a venit în casă (Bobotează), 308 ; Inima?... (Inima...), 559
' Inima ta, ftumoasă fată (Cântec modern), 466
Iubirea lor (Noi şi ele), 464
Iubirea mea-i fărădelege (Cântece, I), 248
Iubirea mea-i o blândă rază (Apus), 271
Iubirea mea-nchisă cu tainic zăvot (Taina), 243
î
îi vezi tovarăşi... Liniştea de seară (Tovarăşi), 360 îmi cântă moattea la feteasttă (Cântă moartea), .395 împrumutaţi-mi pieptul vost' (Te vaiet pieptul meu uscat!), 553 în colţul vechi de înnegrită gară (Trenurile), 292 în dup-amiaza silnică de vară (Franzensbad), 394
în goană vrăjmaşe câmpiei s-aşterne (în tren - după Gerhart Hauptmann), 528
în latgul mării fără margini, în largul mării zbuciumate (Din viaţă), 378 în liniştea amurgului de toamnă (în liniştea amurgului), 646 în mine câteodată eu simt: se face noapte (în mine câteodată), 398 în mine se pettece-o agonie (Agonie), 185
în munţi cu creştetele sure, din albă inimă de stâncă (Iubirea mea), 148
în noaptea-aceea neagtă şi târzie (Isuspe valuri), 335
în noaptea asta mă apasă (Hora valurilor, II), 323
în ochii verzi văd fulgere de ură ([în ochii verzi...}), 583
în pacea mută, solitară (înpacea mută), 285
în parc cad foile uscate (Toamnă), 598
In salbă multe mărgele (Cântec), 465
în strana dreaptă cântă-n stihuri (Sărbătoare), 620
în suflet simt o teamă cum s-aşterne (In suflet simt o teamă cum
s-aşterne), .312 în tăinuita brazilor răcoare (în brazi), 258 în ţintirim, la noi în ţară (In ţintirim), 402 în umbra plopilor cărunţi (Aşteptare), 509 în vremi demult s-a aşternut sub glie (Cain, 1907), 117 în zori de zi pe lângă noi [In zori de zi...], 591 în zorii albi, senină dimineaţă (Ziua, II), 188 în zorii albi senină dimineaţă (Ziua - variantă), 595
1330
INDICE
INDICE
133
Intr-o duminecă de toamnă... Vezi, ca prin vis mi-aduc aminte... {Prima lux), 123
Intr-un amurg primăvăratec (Moştenire), 266
Iţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte (Scrisoare - Contesei de Noailles, născ. principesa Brâncoveanu), 230
L
Ia curtea veche-a unui popă de lângă Murăş mai la vale (Doi fraţi), 320 Ea geam îmi cântă-n ritmuri cadenţate (Paris, I), 187 La geamul meu de lângă lac (Dicul), 210
La geam mi sc zbătea oraşul cu huicttil fără popasuri (Prăpastie), 93 La mal răchiţi sfioşi şi bolnavi îşi cântă dragostea nătângă (hibirea mea
- variantă), 634 La moarte nu-mi aduceţi mie (La moarte), 261 La noi sunt codri verzi de brad (Noi), 10
La ovreiul Simon, an de an aproape (ludita — după I. Kiss), 537
L-a râs - amar l-a râs copila (Din viaţa), 451
La sânul tău cuprinde-mă, natură (Sonet), 483
La voi aleargă totdeauna (Plugarii), 7
Lăcaş cernit al trecerii eterne (In muzeu), 191
Le văd pe câmpul de zăpadă (Ciorile), 511
Lin picură azi milostivă pace (Gândeşte-te...), 215
Luna-şi picură argintul (Pace), 59
Lună, lună, stea vicleană (Cântece, IV), 55
M
Mai recetesc o pagină bolnavă (Cetindpe Baudelaire), 389
Mai ştii pe Bufii — pe căţelul?... (Bufii), 550
Mai ţii tu minte noaptea-ntâie (Tăcerea ta...), 252
Mă cuprindea o mută jale \(Mă cuprindea...]), 564
Mă gândesc de ce îngroapă viaţa-n neguri cernite {împăcare), 430
Măi crâşmare Niculaie (Cântece, II), 54
Mândra apelor crăiasă (La mal), 201
Merge Binder visând ([Mâine-s Rosale}), 568
Mesteacănul ne zgribură la poartă (Fior), 149
Mi-aduc aminte — într-o zi de vară (Pribeagstrăin), 300
Mi-a bătut un moş la poartă (Mi-a bătut un moş la poartă...), 129
Mi-am făcut un cântec de demult, odată (Mi-am făcut un cântec), 240
Mi-e glasul sec şi fără spor (Zâmbet trist...), 471
Mireasa ceriului albastru (Pe înserate), 40
Mireasa mea albă, cu chipul bălai (Carmen), 143
Mor azi zâmbetele mele (Cântece, II), 162
Mor clipe mute numărate (Aşteptare), 277 Mor în glastre trandafirii (Plângi copilă!...), 625 Mor mute şiraguri de clipe (Părăsit), 74
Moş Crăciun cu barba albă, Moş Crăciun cu traista plină (Moş Crăciun 232
Moş Crăciun, Moş Crăciun! (Colindă), 108 Moşneag senin, cu tâmpla ta curată (Dascălul), 20 Mult iscusita vremii slovă (Oltul), 12
Murea cucernic busuiocul în păhărelul din fereastră (Noi ne-ntâlnim), 1
N
Neadormit veghează felinarul (Felinarul, IV), 190 Nemângâiete flori bolnave (Trandafiri), 154 Nemărginită bolt-a nopţii (Noapte), 79 Noi nu ne-am îngropat iubirea (Blestem), 259 Noroc, logofeţi de-acum zece ani! (Zadarnic), 32 Nu-i pe întregul bulevard (Noi), 504
Nu-i simţi, în noaptea ta de jale (Unui scriitor vândut), 316
Nu mai sunt şesuri netede în ţară (Deprofundis), 344
Nu mor strămoşii niciodată (Strămoşii...), 224
Nu te mira că ochii mei (Prietenei), 493
Nu ţi-a fost dat sâ vezi vreodată (O ramură întârziată), 374
- Nu vine!... (Aşteptare - fragment), 269
O
O beznă deasă s-a-nchegat (Măgdălina), 438
O clipă numai mai rămâi (Mai rămâi...), 436
O doină plânge sus pe culme (Doina), 219
O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă (Lăcaşstrăbun), 133
O, noapte, punte blestemată (Noapte, II), 318
O stea îţi luminează-odată viaţa ([O stea îţi luminează-...]), 581
P
Parisu-şi urlă vasta nehodină (Notre Dame, III), 189 Parisul, magică făclie (Paris), 372
Pământ, pământ... Ogradă vinovată (Pământşi cer, I), 349
Pământ, pământ, stăpânul meu de-o viaţă (Post bellum), 387
Părea c-am alungat pustiul (Vis maior, II), 503
Părinte bun al neamurilor toate (O ţară ştiu, 1907), 119
Pe bolta ceriului senin ({Pe bolta ceriului...]), 588
Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă (Aeternitas), 203
Pe drum m-opresc şi stau şi-ascult ([Pe drum m-opresc...]), 609
1332
INDICE
INDICE
1333
Pe drumul meu de pribegie (Pribeag), 321
Pe perina cu foi de rosmarin (Frumoasa cea din urmă), 173
Pe sub lereastra casei mele (Trecea un om), 399
Pe taină, în părăginire (Poezii, III - după Ady), 409
Pe tine te-ascultară zeii, duşmanul meu de totdeauna (Lui Petofi), 314
Pe vârf de deal, în largul de zăpadă (Stejarul), 340
Petrec cu ochii-ntreaga carte (Pe-un album), 272
Plâng apele în noaptea asta (Deprofundis), 208
Plânge-o mierlă-ntr-o răchită (Pribeag), 58
Plutim deasupra unui lac (Lacul morţii - A. Ady), 540
Poveste-ntunecată a panii (Craiulpanii), 115
Primăvara am văzut-o (Din viaţii), 640
Primăvară, primăvară... (Cântece, VI), 164
Printt-o rarişte de paltini un potec încet să petde ({Printr-o rarişte de
paltini...}), 575 Pustietate arsă mi-e sufletul acuma (Singur), 255 Pustietate largă şi-atâta de săracă (Sufletul), 156
R
Rămas bun, biete mâni de trudă (Un om), 110 Rămâi pe veci departe (Rămâi...), 632 Rătăcitor, cu ochii tulburi (Rugăciune), 5 Răsună toaca de utrină (Răsună toaca...), 161
s
S-abat în vis vedenii de-altădată (A fost odat'...), 158 S-abat mustrări din altă vreme (Trecutul), 102 S-a fost pornit un vânt molatec (Cosaşul), 97 S-alungă clocotul de ape (Scirocco), 216
S-a urnit din pacea morţilor stăpână (In mormânt la Arţeş), 296 Sat din margine de codru (Aşteptare), 87
S-au stâns frumoase timpuri de fală şi mărire (In calumniatores), 427
Să-mi plec genunchii iată (Ruga mamei - fragment), 65
Să stâng visele toate. — Viaţa le doboară! (Adevăr... - variantă), 570
...Sâ te sărut, frumoasa mea minune (Ţie!...). 486
Săracului înfrânt de soartă (La un mormânt - de Lcuthold), 641
Scrisoarea ta mi-a destrămat (Scrisoarea ta...), 214
Se-ndoaie coapsa plopului pe culme (Fecunditas), 91
Se stâng visele toate. Viaţa Ie doboată. (Adevăr...), 449
Se văiera norodul în pustie (Tragedie- de Richard Dehmel), 542
Sicriu închis mi-e mintea zbuciumată (Abătut...), 467
Singutătate, tainică gtădinâ (Singurătate), 25.3
Spun corăbierii că în Marea Moartă (Mare Moartă), 207
Stăpâne codru, crai bătrân (Reîntors), 25
Stăpâna nopţii fără stele (Mors magna), 273
Stă roata morii mută (Moara - după Carmen Sylva), 637
Stătea copila pe podmol (Stana), AIA
Stinsâ-i para lumânării (Părăsiţi), 64
Subt albastrul cer de toamnă (Bal lapabit), 298
Subt zidul alb al mănăstirii (Chemare), 370
Suflet răstignit pe cruce (Noapte), 629
Sunt fără număr, mutre somnolente (Karlsbad), 392
Sunt flori astăzi încă pe lumea-n verdeaţă (Sfârşit de septembrie), 635
Sunt oameni toţi, şi-i plin de lume (Oameni), 200
Surâzi... înoţi în veselie (Azişi mâne), 417
Sus, copii, în hora mare (Hora morţii), 357
Sus la cârciumă-n Dealu-Mare (Cântece, I), 53
Sus, munte de piatră, cu fruntea de vat (l.a mal), 382
ş
Şi-acuma, când pământul şi apa ne desparte (Departe), 366 Şi-a dus o-ntreagă veşnicie (Măsuţa mea), 198 Şi azi mi-aduc aminte... şi astăzi mă-nfioară (10Mai 1915), 286 ...Şi când te văd, întinsă mare, nehodinită totdeauna (Mama Venerei eterne), 212
...Şi cum te văd întins pe perne, în faetonul tău de gală (Portret), 104
Şi dacă astăzi ochii mei (Râsprintre lacrămi), 475
Şi dacă mă mai ştiu ruga ([5/ dacă...]), 608
Şi mi-e foame. Poezia (Necessitas facil versum), 468
...Şi nu ştiu, zău, de ce mai cânt?!... (Să tac?...), 484
Şi uite mi-e şi gteu să-ţi spun ([Şi uite...]), 566
Şi vântul ce ttece coline (Nestatornicie - Manyosu), 521
Şi zi, ştii geogtafla?... ([Şi zi, ştii geografia?...]), 563
T
Te-ai dus tu, chip trandafiriu (Te-ai dus...), 44.3
Te-am auzit cum hăuleai departe (Lupul), 307
Te-am dărâmat, hotar de-odinioară (Vita nuova), 359
Te-apropie, te-apropie de mine (O rază), 145
Te cred, sărmane călător (Vatra), 596
Te du... mai lasă patima iubirii!... (Ostenit...), 454
Te duci şi tu acum din ţara noastră (Poveste de Anul Nou), 614
Toată viaţa-mi pribegită (Povestea mea), 556
Tot mai tar s-aud în noapte clopotele de la strungă (Dedemult...), 106
1334
INDICE
INDICE
1335
Trec clipele... mărgele înşirate (Trec clipele), 384 Trecea azi pe la colţ de stradă ('Trecea convoiul mortuar), 309 Trecutul s-a ivit în prag ([Trecutuls-a ivit în prag}), 517 Trei pruni frăţini, ce stau să moară (Casa noastră), 15 Trei trandafiri într-un pahar (Aşteptare), 373 Tremură lin un cânt pribeag ([Tremură lin...}), 600 Tristeţea mea, adâncă mare (Tristia), 364 Trup sfânt din trupul ce se frânge (Munţii), 371 Tu, Doamne, tu, stăpânul peste fire (Poezie), 178 Tu dormi!... Ce sfântîmi pare somnul (Tu dormi...), 455 Eu le îndopi cu pâne gura (Domnului să ne rugăm), 491 Tu, minunată poezie (Revedere), 181 Tu n-ai Ia uşa ta zăvor (Cântece, I), 162 Tu, noapte tainică de vară (Noapte, I), 317 Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele (Solus ero), 77 Tu, răzvrătit potop de sânge (Sângele), 283 Tu, tainică, curată Poezie (Sonet), 1 68 Tu unde eşti în noaptea asta (Noapte), 270
T
Ţara mea de suflet, tu ce-nchizi subt glie (Ţara mea de suplei), 281 Ţi-e sufletul o mare-nviforată (Sufletul), 368 Ţin minte clipa... Soarele de vară (Portretul), 289
u
Uite şi azi mi-aduc aminte (Despărţire... Peniţei), 573
Uite,-ţi spun: Deschide-mi calea! Te-am urât! Ţi-o spun pe faţă
(Despărţire), 460 Un basm de mult mă împresoară ([Un basm de mult...]), 597 Un băietan cu ochii negri (Poet- A. Ady), 544 Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare (Poetul), 238 Un cântec legănat odată (Revedere), 159 Unde vârful lui Micane (Iubirea mea - Manyosu), 520 Un foc nepotolit şi mândru (Martirul Cristoşilor... - A. Ady), 541 Un foc vrăjmaş mi-e inima, nebuna (Blondinei), 448 Un gând răzleţ îmi spune mie (Atunci), 288 Ursita unei zodii rele (Cântece, VI), 250
V
Va fi-ntr-o zi de primăvară (Ceahlăul), 351
Vai, până când va trebui s-ascult (Privighetori şi ciocârlii — după Petofi), 404
Văl de brumă argintie (Toamna), 70
Văzduhul îl despică iarăşi sinistrul ţipăt de aramă (Apostolul), 293
Vechea mea otravă, jale călătoare (Hora valurilor, I), 322
Veniţi Ia sânul meu cu toţii (Copiilor, I), 71
Veniţi în horă de frăţie (Carmen laboris), 228
Vesel ceata noastr' acum ([Veselceata noastr'...}), 558
Vesel, iubita mea ({Vesel, iubita mea]), 557
Vezi cum trece vremea (Scrisoare), 131
Vezi luna-n cingătoarea (Departe), 28
Vezi. multe păcate (Ion Crâşmarul), 136
Vezi, suntem singuri. I,asă-mă, mă lasă (Singuri — după Ada Negri), 532
Vii prea târziu, femeie [Poezii, IV- după Ady), 410
Vin', copilă, lângă mine (Pepat), 477
Vin' sub plopul mărturie (Cântece, III), 249
Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi (în munţi), 121
Voi n-aveţi flori, nici cântece, nici fluturi (Cântăreţilor de la oraş), 44
Voi veniţi cu mine, oaste nevăzută (Voi veniţi cu mine...), 221
Vreun an de-o fi... Ne dam inele (Varietas...), 470
z
Zadarnic chin ncbună-nvăpăiare (Din vremuri vechi), 554 Zadarnic plânge vântul şi nucii plâng, bătrânii (Zadarnic), CI
CUPRINSUL
Introducere................................... V
Cronologie ...................................XXXIII
Notă asupra ediţiei ............................. LIII
I. POEZII
ÎN VOLUME
POEZII (1905)
Rugăciune...................................... 5
Plugarii........................................ 7
Noi (La noi sunt codri verzi de brad) .................. 10
Oltul.......................................... 12
Casa noastră .................................... 15
Apostolul ...................................... 18
Dascălul ....................................... 20
Dăscăliţa....................................... 22
Bătrâni ........................................ 24
Reîntors ....................................... 25
Departe........................................ 28
Dorinţa........................................ 30
Zadarnic (Noroc, logofeţi de-acum zece anii)............. 32
De-o să mor .................................... 34
în codru ....................................... 36
Dimineaţa...................................... 38
Pe înserate...................................... 40
De la noi....................................... 41
1338
Cântăreţilor de la oraş............................. 44
Sara........................................... 46
Lăutarul ....................................... 47
A murit......................................... 49
La groapa lui Laie ................................ 51
Cântece (I-VI) .................................. 53
Pribeag........................................ 58
Pace (Luna-şi picură argintul) ....................... 59
Cade-o lacrimă .................................. 64
Singur {Bolnăvit de doruri multe)..................... 63
Părăsiţi ........................................ 64
Ruga mamei (fragment) ........................... 65
Zadarnic (Zadarnic plânge vântul şi nucii plâng, bătrânii) . . 67
La stână........................................ 68
Toamna ....................................... 70
Copiilor (I—II)................................... 71
Părăsit......................................... 74
Despărţire (Azi moare-nfwrarea cetăţilor de stele) ......... 75
învins......................................... 76
Solus ero....................................... 77
Noapte ........................................ 79
Clâcaşii........................................ 82
Aşteptare (Sat din margine de codru) .................. 87
NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL (1909)
Fecunditas...................................... 91
Ptăpastie....................................... 93
Cântecele mele .................................. 97
înviere (E-n cuib hi noi visatul sol de pace) .............. 99
Cosaşul........................................ 102
Portret ........................................ 104
De demult....................................... 106
Colindă........................................ 108
Un om ........................................ HO
Zile rele........................................ U3
Graiul panii .................................... U5
1339
Cain(1907) .................................... 117
O ţara ştiu (1907)................................ 119
în munţi....................................... 121
Prima lux ...................................... 123
Cantorul Cimpoi ................................ 125
Străinul........................................ 127
Mi-a bătut un moş la poartă......................... 129
Sctisoate....................................... 131
Lăcaş străbun ................................... 133
Ion Crâşmarul................................... 136
Acasă (. ..Dar nici că vreai să pleci atunci) .............. 138
Nepotrivire..................................... 140
Asfinţit ........................................ 141
Carmen........................................ 143
O fază......................................... 145
Iubirea mea..................................... 148
Fior........................................... 149
Noi ne-ntâlnim.................................. 150
Rapsodie....................................... 152
Trandafiri...................................... 154
Eşti singură..................................... 155
Sufletul (Pustietate largă şi-atâta de strâmtă)............. 156
Afostodat'...................................... 158
Rcvedete (Un cântec legănat odată) ................... 159
Răsună toaca..................................... 161
Cântece (I-VI) .................................. 162
Moş Crăciun (Dragi copii din ţara asta)................ 166
Sonet (Cuprinde-mă din nou singurătate)............... 167
Sonet. (Tu, lainică, curată Poezie) .................... 168
E sărbătoare .................................... 169
Tempora........................................ 171
Frumoasa cea din urmă............................ 173
Poezie......................................... 178
DIN UMBRA ZIDURILOR (1913)
Revedere (Tu, minunată poezie)...................... 181
1340
Din umbra zidurilor
Oaspe vechi..................................... 183
Agonie ........................................ 1^5
Paris (I)........................................ 187
Ziua (II) ....................................... 188
Notre Dame (III) ................................ 189
Felinarul (IV) ................................... 190
în muzeu ...................................... 191
Cinquecenro.................................... '94
Mama......................................... 196
Măsura mea .................................... 198
Oameni........................................ 200
Cântă apele
Ia mal (Mândra apelor crăiasă) ...................... 201
Aeternitas ...................................... 203
Furtuna........................................ 205
Mate Moarră.................................... 207
De profundis (Plâng apele în noaptea asta).............. 208
Lacul.......................................... 210
Mama Venerii ererne ............................. 212
Eu srau la mal.................................... 213
Scrisoarea ta..................................... 214
Gândeşte-te...................................... 215
Scitocco ....................................... 216
Coarde vechi
Poet (Când l-au închis după zăbrele) .................. 217
Doina......................................... 219
Voi veniţi cu mine................................ 221
Inima (Biată inimă bolnavă) ........................ 223
Strămoşii........................................ 224
Carmen laboris.................................. 228
Scrisoare (Contesei de Noailles, nasc. principesa Brâncoveanu)  . . 230
1341
Moş Crăciun (Moş Crăciun cu barbă albă, Moş Crăciun
cu traista plină)............................... 232
Eu ştiu un basm.................................. 234
Clipe
Trage-ţi oblonul.................................. 236
Cântecele mele .................................. 237
Poetul (Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare) . . 238
Mi-am făcut un cântec ............................ 240
Un trandafir sc stinge ............................. 241
Păcat.......................................... 242
Taina ......................................... 243
Toamnă nouă................................... 245
Mă-ntotc din nou................................. 246
Lacrimi........................................ 247
Cântece (I-VII) ................................. 248
Tăcerea ta....................................... 252
Singurărate ..................................... 253
Coboară toamna.................................. 254
Singur (Pustietate arsă mi-e sufletul acuma) ............. 255
Sonet (Acum din nou îmi treci pe sub fereastra)........... 256
Amtitg ........................................ 257
în brazi........................................ 258
Blestem........................................ 259
O lacrimă ...................................... 260
La moarre...................................... 261
Cum zbori cu trenul.............................. 263
în drum ....................................... 265
Moştenire...................................... 266
O clipă ........................................ 268
Aşteptare (fragment).............................. 269
Noapte ........................................ 270
Apus (Iubirea mea-i o blândă rază) ................... 271
Pe-un album.................................... 272
Mors magna .................................... 273
1342
1343
CÂNTECE FĂRĂ ŢARĂ (1916)
Fără ţară ....................................... 275
Aşteptare (Mor clipe mute numărate).................. 277
Pajurei cu două capete............................. 278
Ţara mea de suflet................................ 281
Sângele ........................................ 283
în pacea mută................................... 285
10 Mai 1915.................................... 286
Atunci......................................... 288
Portretul ....................................... 289
Trenurile....................................... 292
Apostolul (Văzduhul îl despică iarăşi sinistrul ţipăt de aramă) . . 293
Flamma niundi.................................. 294
în mormânt la Argeş.............................. 296
Bal la palat (Romanţă neutrală)...................... 298
Pribeag străin ................................... 300
Latinitatea strigă din tranşee ........................ 302
Neutralul ...................................... 304
Unui orb (Cu prilejul bătăilor de flori de la Bucuteşti) .... 306
Lupul ......................................... 307
Bobotează...................................... 308
Trecea convoiul mortuar........................... 309
Aducerile-aminte................................. 311
în suflet simt o teamă cum s-aştetne (traducere din Al. Petofi) . . 312
Lui Petofi ...................................... 314
Unui setiitor vândut.............................. 316
Noapte (1 III)................................... 317
Doi fraţi ....................................... 320
Pribeag (Pe drumul meu de pribegie) .................. 321
Hora valurilor (I—II) .............................. 322
Poveste (1914) .................................. 324
Sufletul (după Ada Negri) ........................... 326
Diesilla........................................ 329
DIN LARG (1939) Din larg
Din larg ....................................... 331
Profetul........................................ 333
Isus pe valuri.................................... 335
Poerul (El nu-i canar de colivie)...................... 338
Stejarul........................................ 340
Pace (Eu port adese-n mine-o închisoare)................ 341
Regina Elisabeta la 70 de ani........................ 342
Război
De profundis (Nu mai sunt şesuri netede în ţară) ......... 344
Poveste veche ................................... 347
Pământ şi cer (l-III) .............................. 349
Ceahlăul ....................................... 351
Afară rrece moartea............................... 352
Vorbesc tăcerile.................................. 353
în bivuac, la Akcrman............................. 355
Hora morţii .................................... 357
Noi
înviere (A fost o lungă, jalnic-agonie) .................. 358
Vita ntiova ..................................... 359
Tovarăşi ....................................... 360
Pustiu......................................... 361
în noapte ...................................... 362
Strigoii ........................................ 363
Tristia......................................... 364
Breve sogno..................................... 365
Departe (Şi-acuma, când pământul şi apa ne desparte) ..... 366
Cântec (Eu ţi-am făcut un cântec, o salbă împletită)....... 367
Suflerul (Ţi-e sufletul o mare-nviforată) ................ 368
Cărbunii....................................... 369
Chemare....................................... 370
Munţii ........................................ 371
Paris .......................................... 372
Aşreprare (Trei trandafiri într-un pahar) ............... 373
O ramură întârziarâ............................... 374
Trecutul ....................................... 375
1344
1345
Apus (Duminecă. Nu-i nimeni pe alee)................. 377
Din viaţă (în largul mării fără margini, în largul mării
zbuciumate).................................. 378
Resurrectio .............. ....................... 379
Tibi mare ...................................... 380
De profundis (Din sufletul meu, peşteră uitată) .......... 381
La mal (Sus, munte de piatră, cu fruntea de var).......... 382
Mare aeternum.................................. 383
Trec clipele..................................... 384
Pax nobis .....................................• 385
Astăzi
Am fost......................................... 386
Post bellum..................................... 387
Cetind pe Baudelaire.............................. 389
Ascultând „Messias" de Hăndel...................... 391
Karlsbad ....................................... 392
Marienbad ..................................... 393
Franzensbad .................................... 394
Cântă moartea ............ ...................... 395
în sat
Cântecul cămăşii (fragment) ........................ 396
în mine câteodată................................ 398
Trecea un om ................................... 399
Bisericuţa din Albac .............................. 400
Vânt de seară.................................... 401
în ţintirim...................................... 402
Traduceri
Privighetori şi ciocârlii (după Petofi)................... 404
Noapte (după Carducci) ............................ 407
Poezii (I-IV) (după Ady) ........................... 408
ÎN PERIODICE
Poezii originale
Atunci şi acum .................................. 413
Nu-i fericire pe pământ............................ 414
Aşa a fost să fie .................................. 416
Azi şi mâne...................................... 417
Dragoste şi gânduri............................... 418
în taina sătii .................................... 420
Adevăiuti triste................................... 422
Stana.......................................... 424
In calumniatotes................................. 427
împăcare....................................... 430
Lactămi......................................... 433
Pe uliţă........................................ 434
Mai rămâi....................................... 436
Măgdălina...................................... 438
Pe gânduri...................................... 440
Te-ai dus........................................ 443
Aş vrea... (Aş vrea un cântec nou odat')................ 444
Dacă........................................... 446
Blondinei ...................................... 448
Adevăr......................................... 449
Din viaţă (L-a râs - amar l-a râs copibi)................ 451
Clipe senine..................................... 452
Ostenit......................................... 454
Tu dormi....................................... 455
Te-ai dus........................................ 456
Dragoste barbară................................. 458
Despărţire (Uile,-ţi spun: Deschide-mi căleai Te-am urât!
Ţi-o spun în faţă) ............................. 460
Noi şi ele (I—II).................................. 464
Cântec (în salbă multe mărgele)...................... 465
Cântec modern.................................. 466
Abătut.......................................... 467
Necessitas facit versum ............................ 468
1346
Varietas......................................... 470
Zâmbet trist..................................... 471
Ironie ......................................... 473
Rugăminte...................................... 474
Râs printre laerămi ........... .................... 475
Pe pat......................................... 477
Fii pe pace! ..................................... 481
Sonet (La sânul tău cuprinde-mă, natura) .............. 483
Să tac?.......................................... 484
Ţie!............................................ 486
Rămas hun ..................................... 488
Din viaţă (Era drăguţă, dar săracă) ................... 490
Domnului să ne rugăm............................ 491
Prietenei ....................................... 493
Unui prieten.................................... 494
Cutând........................................ 495
Dc pe stradă .................................... 496
Carmen miserabile ............................... 497
Fragment ...................................... 498
Acasă (Alpribegiei mele drum)....................... 500
Vis maior (DII).................................. 502
Noi (Nu-i pe întregul bulevard) ...................... 504
Să plec......................................... 506
„L-a hiat Dumnezeu" (Vecina Safta).................. 507
Aşteptare (în umbra plopilor cărunţi).................. 509
Ciorile......................................... 511
Lui Avram Iancu................................. 513
Pcrdita ........................................ 515
[Trecutul s-a ivit în prag] .......................... 517
Lui Dundel..................................... 518
Traduceri
Iar când vei durmi... (Heine) ....................... 519
Iubirea mea (Manyosu)............................ 520
Nestatornicie (Manyosu)........................... 521
La groapa iubitei (M. Ugcda) ....................... 522
Hora câinilor (de A. Petofi)......
Flora lupilor (de A. Petofi) ......
în tren (după Gerharr Hauptmann)
Singuri (după Ada Negri) .......
Eu văd în vis... (după A. Petofi) . . Poezia vieţii (de Fr. v. Schiller) . . .
Iudita (după I. Kis)............
Lacul morţii (A. Ady) ..........
Martirul Cristoşilor... (A. Ady) . . . Tragedie (de Richard Dehmel) . . . Poet (A. Ady) ................
POEZII (1973) I. Poezii inedite
[Aş vrea...] (Aş vrea să glâsuiesc minciuna
Cât de ceresc e valsul lin .............
Ana şi Harapul ....................
Bufii ............................
E pace. - Miezul nopţei bate..........
Te vaiet pieptul meu uscat!...........
Din vremuri vechi.................
Povestea mea.....................
[Vesel, iubita mea] ................
[Vesel ceata noastt'...] .............
Inima...........................
[De-aş spune...] ..................
Domnişoatei L....................
[Şi zi, ştii geografia?...] .............
[Mă cuprindea...].................
[Cum ne privim...]................
[Şi uite...] .......................
[Mâine-s Rosale]..................
[Azi am clipe liniştite]..............
Adevăt... (variantă)................
[E greu...].......................
Despărţire... Lenitei...............
1348
[Printr-o rarişte de paltini...] ....................... 575
[De nu ar fi fost...]............................... 580
[O stea îţi luminează-...]........................... 581
[Când frământat...] .............................. 582
[în ochii verzi...] ................................ 583
[Dă-mi mâna ta...]............................... 585
Sospiri......................................... 586
[Pe bolta ceriului...] .............................. 588
[Când vin din lumea...] ........................... 589
[Azi noapte-o rază...] ............................. 590
[în zori de zi...] ................................. 591
[Drăcuşor rotund şi rumen] ........................ 592
[Versuri răzleţe].................................. 593
[De când te-ai dus...] ............................. 594
Ziua (variantă) .................................. 595
Vatra.......................................... 596
[Un basm de mult...] ............................. 597
Toamnă ....................................... 598
II. Poezii apărute în periodice
[A fost de mult...]................................ 599
[Tremură lin...] ................................. 600
[Când privesc...]................................. 60!
[Ca cele vechi să nu le uiţi] ......................... 602
[Din toiul vremilor...] ............................ 603
[E-atât de mate...] ............................... 604
[Cân d îm i apare... ]............................... 60 5
[Din stelele de pe azur] ............................ 606
[Din valul vremii...].............................. 607
[Si dacă...] ..................................... 608
[Pe drum m-opresc...) ............................ 609
Demult........................................ 610
„Şi earăşi va să vie?"................................ 612
Poveste de Anul Nou ............................. 614
Cantorul Cimpoi (varianta) ........................ 618
Sărbătoare...................................... 620
1349
în zadar........................................ 621
De ce?......................................... 622
Cântece (1 Iii................................... 623
Plângi copilă!.................................... 625
Am plâns....................................... 627
Noapte (Suflet răstignit pe cruce) ......... ........... 629
De-aş fi......................................... 631
Rămâi.......................................... 6.32
Iubirea mea (variantă)............................. 634
Sfârşit de septembrie (după Petofi) ................... 635
Moara (după Carmen Sylva)........................ 637
Copilul meu (după Carmen Sylva) ................... 639
Din viaţă (Primăvara am văzut-o).................... 640
Ea un mormânt (de Eeuthold)....................... 641
Licuriciul ...................................... 643
în liniştea amurgului (după S. Petofi)................. 646
[Am tătăcit depune...] (variantă) .................... 648
[Cum zboară trenul...] (variantă) .................... 649
II. TEATRU
Domnul Notat .................................. 653
Meşterul Manole................................. 779
Fruntaşul ...................................... 885
III. MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂRI. JURNALE
[Despic cl însuşi] (1923)........................... 897
Fragmente autobiografice (1933) .................... 903
Fărâmituri dintr-o prăbuşire (1916) .................. 931
Jurnal politic (1931).............................. 953
Note din Spania, Italia, Elveţia şi Franţa...............1075
Fărâmituri......................................1085
NOTE ŞI COMENTARII
I. POEZII
7W/'(1905) ................................ 1107
Ne cheamă pământul (1909)..................... 1164
1350
Din umbra zidurilor (1913) .....................1177
Din larg 0939)...............................1184
In periodice..................................1191
Poezii (1973) ................................ 1200
II. TEATRU
Domnul Notar................................1215
Meşterul Manole ..............................1223
Fruntaşul....................................1231
III. MĂRTURISIRI. ÎNSEMNĂPvI. JURNALE.........1232
Glosar.........................................1235
Repere critice ....................................1237
Bibliografie .....................................1291
Indice alfabetic al poeziilor
- după titlu..................................1313
- după primul vers........... ..................1324