MONITORUL OFICIAL ȘI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI, 19 4 2 ISTORIA ROMÂNILOR 378 CONSTANTIN C. GIURESCU Profesor la Universitatea din București ISTORIA ROMÂNILOR III PARTEA A DOUA DELA MOARTEA LUI MIHAI VITEAZUL PÂNĂ LA SFÂR- ȘITUL EPOCEI FANARIOTE (1601—1821). Cu 90 figuri în text și 3 hărți afară din text FUNDAȚIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ BUCUREȘTI 1946 r R E l‘ A Ț Ă Volumul de față cuprinde descrierea instituțiilor și a culturii românești în răstimpul dintre moartea lui Mihai Viteazul și sfâr- șitul epocei fanariote. Pentru o sumă din aceste instituții și fenomene culturale, este prima încercare de sinteză care se face în istorio- grafia noastră. Lipsind monografiile, a trebuit insă, în multe locuri, să stabilesc chiar faptele, să insist asupra detaliilor, să. precizez înțelesul termenilor, să definesc dregătorii, dări, formații militare, etc. Dar dacă am adus o serie de contribuții noi, îmi dau seamă totuși că mai sunt multe, foarte multe chiar, de adaos, mai ales în ce privește Transilvania-, această parte a pământului românesc oferă, sub raportul instituțional, un câmp întins de activitate istorio- grafiei române. Sper însă că am izbutit să dau cadrul general de desvoltare, să fac vizibile liniile mari ale evoluției. Voiu fi mulțumit dacă cititorul va putea să-și dea seama de complexitatea — adeseori nebănuită — a vechii societăți românești și de realizările — adeseori subestimate — ale ei, în diferitele domenii de activitate. Câteva, din aceaste realizări, ca tiparul și istoriografia, constitue titluri de mândrie pentru neamul nostru: ele îi asigură un loc de seamă în vieața culturală a Snd- Estului Europei. Uri îndreptar prețios mi-au fost tot timpul studiile de caracter social ale părintelui meu, pe care le-am republicat în 1943. MUm folosit de asemenea, în ce privește organizarea financiară, de o serie de documente inedite copiate de scumpul dispărut la Academia Ro- mână și Arhivele Statului. Și m'am silit iarăși, tot timpul, să rămân în spiritul lui, să-i respect metoda, evitând exagerările șovine ca și generalizările pripite. r nu f A t Ă Din ilustrațiile volumului de fală, o însemnată parte mi-a fost pusă la dispoziție, în mod grațios, d-e următoarele instituții și, per- soane: Ministerul Informațiilor, prin Direcția Propagandei și O. N. T. (fig. 3, 4, 18, 39, 43, 51) ; Comisia Monumentelor Is- torice (fig. 2, 5, 8, 9, 10, 12, 13, 15, 16, 17, 19, 21, 23 -26, 35 38, 40—42,44—45, 50, 52—53, 57—58, 60—90J; Muzeul Militar (fig. nr. 1, 20, 22, 46—47, 49> ; Profesor universitar Tr. Vuia (fig. nr. 14y; Profesor C. Moisil, membru corespondent al Academiei Române (fig. nr. 21—34J, Consilier de Ambasadă Marcel Romanescu (fig. nr. 6, 7, 48J și G. Nicolaiassa, dela secția de manuscrise a Academiei Române (fig. nr. 54, 55—56, 59J. Rog pe conducătorii instituțiilor amintite, pe colaboratorii acestora — și-mi fac o plăcută datorie amintind numele D-lor Victor Rră- tulescu și Anton Velcu — precum și toate persoanele de mai sus să primească încă odată viile mele mulțumiri. Mulțumesc de asemenea călduros Domnului C. Nicolaescu-Plopșor, Directorul secției oltene a Institutului de Istorie Națională din București, pentru informațiile date cu privire la identificarea punctelor de vamă numite de Mihai Cantacuzino «Ciolpanul», și «Zdegladeta» precum și Domnului G. lonescu, asistent universitar, pentru osteneala ce și-a dat de a alcătui indicele dela finele acestui volum. Am adaos un număr de trei hărți pentru localizarea faptelor povestite. Datele sunt după stilul nou, afară de acelea ale documentelor și tipăriturilor interne care au fost lăsate așa cum se află trecute de diacii și tipografii respectivi, adică după stilul vechili București, Dechemvrie 1946. CONSTANTIN C. G1URESCU DOMNIA Chiar în epoca fanariotă Dom- nul și-a păstrat întreaga putere în interiorul țării față de su- pușii săi. Evoluția domniei, în veacurile XVII și XVIII, e determinată de raporturile față de Turci. Cu cât supunerea față de aceștia se accentuiază, cu atât e mai mare și amestecul lor în ce privește chestiunile în legătură cu Domnia. In vremea Fanarioților, acest amestec atinge maximum, dând uneori impresia că Domnia e socotită doar ca o demnitate superioară turcă, treaptă ultimă a unui «cursus honorum», cea imediat inferioară fiind demnitatea marelui dragoman. In realitate, și în această epocă de totală înfeodare, politică și militară, față de Turci, Domnul își păstrează întreaga putere în interiorul țării, față de supușii săi, sub raportul administrativ, juridic și financiar; el are și dreptul de a condamna la moarte, pentru crime (vezi voi. II, ediția a patra, p. 357-365); când e vorba să se aplice o asemenea pedeapsă unui boier, pertru o crimă politică, atunci e necesară însă și aprobarea înaltei Porți. Alegerea și confirmarea Domnului. Numirea lui. In veacul al XVII-lea, Domnul e încă ales uneori, de către boieri; acesta e cazul, de pildă, al lui Radu Șerban, Constantin Șerban și Con- stantin Brâncoveanu în Muntenia, al lui Miron Barnowski și Di- mitrie Cantemir în Moldova. Alegerea are loc îndată după moartea domnului precedent, înainte ca trupul acestuia să fie înmormântat. Pentru ca ea să fie valabilă însă, pentru ca cel ales să poată în- tr’adevăr domni, e necesară confirmarea Porții. Dacă aceasta o 452 DOMNIA refuză, alegerea rămâne nulă: e cazul cu Dimitrie Cantemir, în 1693, după moartea tatălui său, sau cu Miron Barnowski în 1633, care nu numai că nu e confirmat, dar, chemat la Stambul, e exe- cutat sub învinuirea de trădare. Dar alegerea e o procedură excepțională în veacul al XVII-lea și complet ieșită din uz în al XVIII-lea. Procedura normală e numirea deadreptul de către Poartă. Pentru a o obține, candidatul trebue să dispue de reiatii cu înalții demnitari sau — cum li se spunea obișnuit — cu « meghistanii» Porții, eventual chiar cu fa- milia Sultanului, și de bani pentru a plăti sumele și darurile pre- văzute într’o atare împrejurare; un alt element folositor — dar nu întotdeauna neapărat necesar, ca în epoca veche — era înru- direa cu foștii domni. Dintre demnitarii turci, cuvânt greu, foarte adesea hotărîtor, avea, la numire, marele vizir-, însemnați erau de asemenea locțiitorul sau chehaia lui, apoi marele tefterdar sau ministrul de finanțe, reis-effendi sau cancelarul, corespunzând lo- gofătului nostru, câzlar-aga adică păzitorul haremului, silihtarul sau spătarul și, uneori, în veacul al XVIII-lea, capudan-bașa sau marele amiral. Din familia Sultanului, influență mai mare are mama sa, Sultana Valide. Numirea se face de către Sultan, pe temeiul—în genere — a unei propuneri scrise ce i se prezintă de către Marele Vizir. Dacă această propunere este agreiată — formula obișnuită, într’un atare caz, e « să se facă precum s’a zis mai sus » — atunci candidatul, încunoștiințat, se prezintă la acesta din urmă care îi dă sfaturi asupra felului cum trebue să se poarte ca Domn și îl îmbracă apoi cu un caftan de preț. Urmează o vizită la chehaia Vizirului care îl tratează cu cafea și șerbet; după aceea, călare pe un cal frumos împodobit ce i-a fost adus de marele imbrohor sau păzitorul graj- durilor împărătești, Domnul se duce la Patriarhie, în cartierul Fanarului; întâmpinat cu solemnitate de Patriarh, el ascultă slujba, e uns cu sfântul mir și se întoarce apoi la reședința sa din oraș unde primește felicitările capului bisericii, acelea — mai în- totdeauna unite cu diverse rugăminți și propuneri de servicii — ale rudelor și cunoștințelor sale precum și felicitările reprezentan- ților diplomatici. După ce a plătit jumătate din peșcheșul adică darul în bani pentru numire, Domnului i se trimit, cu alai mare, insemnele NUMIREA DOMNULUI 453 demnității sale adică cele două tuiuri sau cozi de cal (vezi fig. 1) precum și sangeacul sau steagul, acesta din urmă adus de mira- lem-agay însoțit de muzica turcească, numită tabulhana. După ce Fig. 1. — « Tuiuri», însemne ale puterii și ale rangului ierar- hic la Turci. Un tuiu se compune din părul unei coade de cal fixat pe o prăjină terminată printr’o măciulie de metal aurit. In partea superioară, părul e împletit în cinci vițe; în partea inferioară, e liber. Numărul tuiurilor arăta rangul ierarhic al posesorului respectiv. Marele vizir avea trei tuiuri, Domnii Munteniei și Moldovei precum și Principii Transilvaniei câte două. De aci expresia : « pașă cu trei tuiurivrând să însemne personagiu foarte important, foarte puternic. a plătit toți banii peșcheșului și și-a orânduit toate treburile la Stambul, Domnul cere, prin chehaia Vizirului, să fie primit de Sultan, spre a obține dela acesta voia să plece în țară. In ziua 454 DOMNIA audienței — de obiceiu Dumineca sau Marția — Domnul vine la Palat; aci muhzur-aga sau reprezentantul ienicerilor pe lângă ma- rele Vizir, îi așează pe cap, cuca, o căciulă de formă specială, împodobită cu un surguciu de pene de struț; marele tejterdar îl îmbracă cu un caftan de preț, dând și boierilor 27 de caftane de valoare mai mică; apoi doi capugibași sau mari portari, îl introduc pe Domn la Sultan, ținându-1 de braț și obligându-1 să se încline de trei ori până la pământ: la pragul odăii, la al treilea și la al șaselea pas. Sultanul — prin intermediul marelui Vizir — spune noului numit ce așteaptă dela el și-l îndeamnă să-și facă datoria, la care Domnul răspunde — dacă știe turcește — direct, dacă nu prin tâlmaciu, făgăduind să puie toate puterile sale în slujba îm- păratului. Iese, apoi, cu același ceremonial; încalecă un cal arăpesc splendid împodobit, având la șea, în dreapta, topuzul sau buz- duganul (vezi fig. 2) iar în stânga, sabia și, după ce pleacă mai întâi vizirul, pe care-1 salută, pornește, însoțit de o gardă de onoare turcească de «peici» și « akkiulahlii», spre Patriarhie. Aci, intrând în sfântul lăcaș, scoate cuca din cap; se face din nou slujbă, după care Domnul, cu tot alaiul, străbate orașul, ca odinioară împărații bizantini, mergând spre locuința sa. A doua zi reis-effendi îi trimite diploma, scrisă cu aur, și-l îndeamnă să pornească neîn- târziat spre țară, nefiind îngăduit să mai zăbovească în Stam- bul, după audiența la Sultan, mai mult de o săptămână. Plecarea spre București sau Iași se face iarăși cu alai mare; printre însoțitori sunt o serie de dregători și soldați turci; conacele sunt știute; drumul durează destul de mult — patru săptămâni în medie pentru București, cinci pentru Iași — din cauza încetinelii cu care merge toată această mulțime de demnitari, rude, prieteni, cunoscuți ce însoțesc, cu carele și bagajele lor, pe noul stăpân și familia acestuia. Pe drum, se adaugă convoiului și diferiți boieri din țară care se grăbesc să iasă înaintea Domnului. Trecerea Dunării — cu « corăbii domnești», după cum ne spune o descriere din epoca fanariotă — se face de obiceiu la Giurgiu, pentru Domnii munteni și la Galați pentru cei moldoveni. Ajunși în apropierea capitalei, și anume la Șanta, lângă Iași și la Văcărești, deasupra Bucureștilor, se face un popas de două-trei zile spre a se orândui, în toate detaliile, alaiul de intrare în capitală. Ni s’au păstrat câteva orânduieli de acestea, din epoca fanariotă; ele sunt de o NUMIREA DOMNULUI 455 Fig. 2. — Buzduganul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842—1848), aflător azi în palatul Bibescu dela Mogoșoaia. Buzduganele vechi aveau, în genere, aceeași formă; câteodată, voevozii băteau cu ele pe cei vinovați. 456 DOMNIA minuțiozitate deosebită. După slujba bisericească—-la Iași ea se face la Sfântul Nieolae Domnesc, ctitoria lui Ștefan cel Mare, la București în lăcașul dela Curtea Veche, ctitoria lui Mircea Ciobanul, — are loc instalarea în scaun, la Curtea domnească. Demnitarul turc venit dela Stambul special pentru aceasta, numit iskemne agasi adică «prefectul tronului», înmânează decretul de numire (« hiukmfermani ») lui divan-effendisi, tot turc și el, dar în slujba Domnului, ca dregător permanent, care-1 citește cu glas tare (veli- glas) în divan. După lectură, boierii strigă: «să se împlinească porunca împăratului» iar iskemne-agasi îmbracă pe Domn cu caftan și-l așează pe tron. In acest moment, se slobozesc tunurile iar cei prezenți aclamă. Mitropolitul ține o cuvântare ocazională, cu urări și sărută mâna Domnului care îi răspunde în același chip. Vin apoi pe rând episcopii, marii dregători, cei de rangul al doilea și al treilea, comandanții militari, neguțătorii și locuitorii mai de frunte ai capitalei; toți aceștia sărută mâna, iar cei din categoriile mai joase, și haina. Odată sfârșită ceremonia, începe efectiv domnia cea nouă, cu onorurile și foloasele, dar nu mai puțin cu grijile, nevoile și riscurile ei. Aceste riscuri sunt, în genere, atât de mari, în cât, nu odată, boierii pregetă sau refuză chiar să primească strălucita situație. E cunoscută, în această privință, lunga ezitare a lui Constantin Brâncoveanu; Neculce povestește că Alexandru Mavrocordat Exaporitul, când a aflat că fiul său Nieolae, a fost numit domn al Moldovei (1709), « au și început a plângere și a-și da palme peste obraz și a-și smulge părul din cap și din barbă și a blăstema pre fiul său căci au primit domnia și a zicere că din ceasul acesta este casa lui stinsă, de vreme ce s’au amestecat fiul său la domnie » (vezi și fig. 3). Date fiind aceste riscuri, înțelegem dece cronicile menționează printre motivele care fac pe unii boieri să se gândească la domnie, și pe acela că n’au «feciori» sau «coconi», deci urmași care să le împărtășească eventual sfârșitul rău. Când logofătul Gheorghe Ștefan, trimis în solie la principele Transilvaniei, Râkoczy al II-lea, se înțelege cu acesta ca să-l răstoarne din scaun pe Vasile Lupu, el o face, între altele, și fiindcă riscurile urmau să-l privească exclusiv. Miron Costin o spune lămurit: « și prilejise și sol unul ca acela care, nea- vând coconi, de atunci luase gând spre domnie ». După mazilirea lui Gheorghe Duca (1673), boierii au vrut să aleagă pe Ilie Sturza; NUMIREA DOMNULUI 457 acesta însă — ne arată cronica — «măcar că riau avut feciori, n’au primit... domnia». La noi, suprema demnitate, ca și toate •demnitățile politice de altfel, n’au fost nicicând lipsite de primejdii. Fig. 3.— Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Portret contimporan în ulei, în colecția C. Gane, București. « Peșcheșul» care se plătește la numirea în domnie depinde — după expresia lui Dirnitrie Cantemir — « de lăcomia vizirului și de ambiția candidatului». Normal, el este, la începutul veacului al XVIII-lea, de 300.000 lei adică 600 de pungi. La numirea—■ de fapt confirmarea — lui Constantin Brâncoveanu care fusese ales de țară, s’a plătit, după un raport francez contimporan, datat 458 DOMNIA 6 Dechemvrie 1688, suma de 400 de pungi, dintre care 200 vizi- rului, 100 tefterdarului, 50 chihaiei Vizirului, iar restul dregăto- rilor mărunți și pentru cheltuielile de drum. Radu Leon — zis. Stridie — plătește — potrivit mărturiei bine informatului englez Rycaut, autorul unei descrieri a Imperiului Otoman — nu mai puțin de 800 de pungi adică 400.000 lei. Ca rang ierarhic real față de Poartă, Domnul Munteniei e superior, în veacul al XVIII-lea, Domnului Moldovei, deși formal, ambii au dreptul la aceleași însemne și la același ceremonial. O relație turcească dela mijlocul acestui secol, echivalează pe cel dintâi cu un « vizir » iar pe cel de al doilea numai cu un « beyler- bey ». Diferențierea a fost se pare, determinată de situația econo- mică superioară a Munteniei ale cărei venituri fiind mai mari, haraciul era și el mai ridicat iar darurile mai bogate. Domnii fanarioti transferati din Moldova în Muntenia socoteau aceasta ca o avansare; invers, trecerea dela București la Iași era considerată ca o retrogradare. Haraciul. Una din grijile cele mai de seamă ale Domnului nou numit este plata la timp a haraciului. Prin haraciu se înțelegea atât suma în bani cât și produsele în natură care se trimeteau anual, la numite date, la Poartă. Suma variază; ea este mai mare pentru Țara Românească decât pentru Moldova și merge, în ge- nere, crescând. Pela 1664, când își alcătuiește Rycaut scrierea,, folosindu-se în ce privește țările noastre, de informațiile «unei persoane care fusese voevod mai mulți ani» atât la Iași cât și la București — bănuim că e vorba de Gheorghe Ghica — Moldova trimetea anual următoarele: Sultanului, 120 de pungi, 10.000 ocă de ceară, 10.000 ocă de miere, și o cantitate de piei, apoi 600 de cântare de seu și 1330 ocă de ceară pentru nevoile Arsenalului și 500 de bucăți de « canava » pentru hainele și cămășile robilor dela galere. Vizirul primea 10 pungi și blăni de samur pentru o haină,, chihaia Vizirului și tefterdarul, câte o pungă. Dar Rycaut adaogă: sub diferite pretexte și motive, cheltuieli de călătorie, etc., Mol- dova mai dă anual încă odată până la de două ori atâta. La aceiași dată, Muntenia plătea: Sultanului 260 pungi, 15.000 ocă de miere, 9000 ocă de ceară; Marelui Vizir, 10 pungi și o haină de samur, chihaiei acestuia și tefterdarului, câte o pungă și o haină de samur, iar lui câzlar aga 12.000 de aspri. HARACIUL 459 Printre «pretextele» la care se referă Rycaut și care, cum afirmă el, dublau sau chiar triplau haraciul, era, în primul rând, peșcheșul care se trimetea cu prilejul Bairamului sau al Paștelui turcesc. Dimitrie Cantemir ne dă pentru Moldova o listă completă și sugestivă a sumelor ce se plăteau cu acest prilej: sultanul primea 12.500 de imperiali adică de lei, talerul imperial fiind egal cu leul, și două blăni, una de samur, prețuind 1.500 de imperiali și alta de râs. Sultana Valide 5.000 de imperiali și o blană de râs. Apoi, pentru ceara lumânărilor dela palatul împărătesc 6000 de impe- riali iar pentru seul necesar Arsenalului 12.000 de imperiali. Vi- zirul primea 5000 de imperiali și o blană de samur foarte scumpă, chihaia acestuia și câzlar aga câte 2500 de imperiali și o blană de samur, tefterdarul 1500 de imperiali, reis-effendi 500 de imperiali și amândoi, iar câte o blană de samur. Celelalte daruri care se dau dregătorilor dela curtea Sultanului și aceea a Vizirului, daruri constând în blăni de samur mai ieftine numite pacea, apoi în stofe, mătăsuri și bani, totalizează și ele « aproape 40.000 de imperiali ». Cifrele date de Cantemir par întrucâtva exagerate. Intr’adevăr, în ce privește Muntenia, condica vistieriei lui Brâncoveanu dă suma de 33.296 taleri pentru Bairamul din 1694 și 36.796 pentru anul 1695; și deobiceiu, Muntenia plătea, în toate împrejurările, mai mult decât Moldova. Alte împrejurări în care se trimeteau daruri în bani, stofe și giuvaeruri, erau: la urcarea pe tron a unui nou Sultan, la eveni- mentele din familia acestuia (nașterea unui fiu, circumciziunea lui, nunta, etc.), la trecerea prin țară a Sultanului sau a unui mare demnitar, la întâlnirea Domnului cu Sultanul sau Vizirul, etc. In haraciu se mai cuprindea și un număr de cai vestiți prin rasa lor (vezi voi. I, ediția a patra, p. 7) și de șoimi, aceștia din urmă servind la vânătoare. O însemnare polonă din 1532 ne spune că Domnul Moldovei dă anual Sultanului și la doi mari demnitari turci 32 de cai și anume 20 la Sfântul Gheorghe și *12 toamna. Iar un firman din 13 August 1564, adresat lui Petru voevod cel Tânăr din Țara Românească, certifică aducerea a «opt cai» care «potrivit unui vechiu obiceiu» sunt trimiși la înalta Poartă. Francezul Fourquevaulx dă, pentru Moldova, în relația sa de călătorie alcătuită în 1585, numărul de 60 de cai. In ce privește șoimii — se trimeteau nu numai șoimi propriu ziși, dar și cotoi 460 DOMNIA și bălăbăni, soiuri înrudite cu șoimii — izvoarele ne indică cifre deosebite. însemnarea polonă amintită mai sus vorbește de 16 șoimi, Reichersdorff, un autor sas căruia i se datorește o descriere a Moldovei, tipărită în 1541, de 300, ceea ce cred că-i o exagerare Fourquevaulx de 50, Dimitrie Cantemir de 24, iar un ordin dom- nesc, din 7 /18 Maiu 1792, către vătafii de plaiuri din Muntenia, prevede 21 de bucăți în total. Dar, adaugă Domnul, « să găsești șoimi frumoși... să nu fie niscareva ciurele ». Vânătoarea cu șoimi, mult prețuită în evul mediu și chiar în epoca modernă — ea există încă și azi în unele părți ale Răsăritului: în Arabia, în Turkestan, în Asia Centrală — se practica și de voevozii noștri. Astfel, pe lângă șoimii destinați Sultanului, Mihai Sutzu cere, prin ordinul din 7 /18 Mai 1792 și un altul posterior cu două zile, și câțiva, deosebit, pentru «trebuința » sa. Dar în afară de ce se dădea regulat Sultanului, familiei acestuia, Marelui Vizir și celorlalți demnitari dela Poartă, Domnii noștri mai trimeteau ocazional diferite daruri sau peșcheșuri și altor pu- ternici ai zilei. Astfel era, în primul rând, Hanul tătăresc, veneau apoi diferiți pași dela hotare, între care cel mai influent era Pașa de Silistra. îndatoririle militare și de aprovizionare. O altă obligație esen- țială a Domnilor noștri față de Poartă era aceea a ajutorului mili- tar. Când aveau loc expedițiuni în regiunile învecinate țărilor noastre, în Polonia, în Ungaria stăpânită de Imperiali, în Tran- silvania sau în Bugeac, ei trebuiau să participe cu oastea, aducând fiecare câteva mii de oameni. Rycaut dă cifra de 7-8000 de ostași de domn; alte izvoare arată mai puțini. Câteodată se trimeteau cai pentru oștire: așa se întâmplă sub Gheorghe Ștefan, în Moldova; într’un hrisov din 1656, Martie 12, domnul arată că a primit dela Apostolache pârcălabul de Orhei « șase cai suri buni... cari cai i-am dat și Domnia noastră la tre- buința împărătească, când ni s’a cerut dela împăratul otoman Sultan Mahomet o oarecare sumă de cai pentru trebuința oștirei». Condica vistieriei lui Brâncoveanu menționează în mai multe rân- duri sute de cai trimiși, pentru nevoile împărăției, la Belgrad și la Adrianopol. Cronica tradusă de Alexandru Amiras ne arată și ea că în anul 1717, Turcii, făcând «oaste asupra Nemților, la Belgrad, care cetate este scaunul Serbiei,... câți cai i-au trebuit îndatoririle militare 461 de trasul puștilor, i-au luat dela Domnul Moldovei, cum și... anul trecut luase altele ce... au trebuit ». Tot în sarcina Domnilor erau unele lucrări de geniu, precum construirea de poduri peste Dunăre și Nistru și reparațiunile de cetăți (Ia Oceacov, Hotin, Tighina, Adakale (vezi fig. 4), etc.), materialele necesare fiind procurate și transportate prin mijloa- Fig. 4. —Ostrovul «Ada-Kale»; numele înseamnă," în românește: «Insula cetății», deoarece Turcii au construit aci o cetate ale cărei ruine se mai pot vedea și astăzi. In stânga, malul românesc. cele noastre. In sfârșit se adăuga aprovizionarea armatelor turcești din cetățile raialelor sau aflate în expediție în regiunile mențio- nate mai sus; li se trimeteau cereale (grâu, orz, ovăz), făină, unt, miere, aceste provizii purtau numele generic de zaherea*, se tri- meteau deasemenea cirezi de vite. Sub Brâncoveanu, de pildă, se trimit în mai multe rânduri care cu zaherea și cirezi de boi la Belgrad; sub Ștefan Cantacuzino, urmașul său, se trimit o mie de care și cai, cu căpitani ispravnici, — după contemporanul Del 462 DOMNIA Chiaro, mai mult încă: două mii de care cu câte patru boi — tocmai în Moreea sau Peloponez. O mărturie turcească dela mijlocul vea- cuini al XVIII-lea evaluează la «peste șase mii de care», contri- buția ambelor Principate în ce privește transportul zaherelei, munițiilor și bagajelor armatei. Costul zaherelei cât și costul ma- terialelor necesare construcțiilor sau reparațiilor militare se scădea în mod obișnuit din cifra haraciului. Nu mai puțin însemnată era obligația aprovizionării Constan- tinopolului și a curții Sultanului cu diferite produse. Dela noi se trimeteau, în primul rând, vite și oi; ni s’a păstrat astfel o însemnare din 15 Mai 1591 arătând că s’a cumpărat la acea dată de către «casapii și gelepii» din Moldova 41.356 de oi și 630 boi și s’au făcut formele sau, ca să întrebuințăm chiar expresia documentului, « s’a luat pecetluită » pentru exportul acestor can- tități « prin șchela din Isaccea și pe la Focșani». Se trimetea apoi miere și ceară, unt, grâne precum și material lemnos pentru construc- ția corăbiilor. Bine înțeles, toate contra plată; neexistând însă o concurență serioasă, reală, și cumpărătorii beneficiind de influ- ența politică, prețurile se resimțeau, fiind, în genere, sub cele normale. Cantitățile de produse care se aduceau din țările noastre erau așa de însemnate, încât o întrerupere a exportului — din cauza războiului, de pildă, sau a unei răscoale, cum a fost în timpul lui Mihai Viteazul — provoca serioase perturbațiuni în aprovizio- narea Constantinopolului. Pe drept cuvânt li se spunea Țărilor Române, în secolele XVI-XVIII, că sunt « chelerul» sau «cămara de provizii» a împărăției. Mucareriil mare și cel mic. In a doua jumătate a secolului al XVI-lea, și anume, potrivit arătării cronicarilor, după moartea lui loan Vodă cel Viteaz în Moldova (1574) și în timpul domniei lui Mihnea Turcitul în Muntenia (1577—1583 și 1585—1591), se introduce de către Turci obiceiul confirmării Domnilor după trei ani. Pentru a obține această confirmare — numită mucarer — ei trebue să plătească o sumă importantă, care, la începutul veacului al XVIII-lea, egalează suma plătită la numire. Cu timpul, în afară de confirmarea la trei ani —: care capătă numele de mucarerul mare — se introduce și o confirmare anuală, mucarerul mic. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir, pentru obținerea lui, se dădea 25.000 de taleri, în timp ce mucarerul mare costa 54.000. CAPICHIHAIELELE 463 Dar în afară de sumele plătite pentru confirmare, se reia în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și îndatorirea ca Domnii să vie, cu prilejul mucarerului mare, în persoană la Poartă, « să sărute mâna împăratului»; prima dată când găsim menționat acest obiceiu e în 1551 și se referă la Moldova. Era, de fapt, un mijloc de a se asigura de fidelitatea Domnului, un mijloc de a preîntâmpina eventuale treceri de partea dușmanilor. In 1657, se cere Domnilor să se conformeze acestei îndatoriri; atât Gheorghe Ștefan cât și Constantin Șerban Basarab se tem însă s’o facă — din cauza legăturilor cu Gheorghe Râkoczy II (vezi voi. III, 1, ediția a doua, p. 109); urmarea e că își pierd amândoi scaunul. Antonie Vodă din Popești vine la Stambul, după trei ani, în 1672; uneori, când Domnii, prin atitudinea lor, nu dădeau loc la nicio bănuială, erau dispensați de a se mai prezenta în persoană; e cazul lui Gheorghe Duca, în 1676. Această îndatorire nu s’a menținut multă vreme; după 1681, ea cade în desuetudine; când, în 1703, Brâncoveanu e chemat, sub acest motiv, la Poartă, faptul are un caracter excepțional și provoacă mari temeri. Un alt mijloc de a se asigura de fidelitatea Domnilor, sunt ostatecii. Se reintroduce, pe la jumătatea veacului al XVII-lea, vechiul obiceiu de a se opri la Poartă un membru al familiei Dom- nului, deobiceiu unul din copii. Vasile Lupu avea o fiică ostatică la Stambul: ne-o spune un raport din 8 Iunie 1648. Nevasta lui Radu Leon, care plecase în țară după soțul său, e oprită pe drum și adusă îndărăt. Iar unul din motivele care determină numirea în 1683. a lui Dumitrașcu Cantacuzino, este că-și avea «casa» — adică familia — în Țarigrad. Răspunzători de actele Domnilor sunt reprezentanții sau, cu termenul consacrat turc, capichihaiele acestora la Poartă; în caz de răscoală, ei plătesc cu viața, afară de cazul când pot dovedi nevinovăția lor. La început, a fost — se pare — un singur repre- zentant la foartă, apoi s’a mai adăugat încă unul; în veacul al XVIII-lea, întâlnim și trei,patru, chiar și șase: unul dintre acești reprezentanți poartă titlul de bașcapichihaia] el e un personaj foarte important, câteodată, ca în cazul lui Stavrache, mai im- portant decât însuși Domnul. Sediul capichihaielor muntene se numea Vlah-sarai și se afla în Fanar, în cartierul Tahtaminare, lângă metohul Sfântului Mor- 2 464 DOMNIA mânt (vezi și fig. 5). Acela al capichihaielor moldovene, Bogdan- sarai, se găsea în cartierul Duraman, spre răsărit de Kahrie Djami, Fig. 5. — Hrisovul din 30 Iulie 1798 prin care voevodul Constantin Hangerli Închină vinăriciul domnesc a o sută de sate din județele Romanați,'Vâlcea și Gorj mănăstirii Vlah-Sarai din Țarigrad «care este și conac pentru oameni domnești» (copie fotografică In albumul d-lui Marcel Romanescu, Urme românești la Stambul, dăruit Academiei Române în Mai 1932). nu departe de palatul împăratului Constantin PorfirogenetuL Astăzi pe locul Bogdan-saraiului de altă dată, se mai află numai ruinele micii biserici — de fapt o capelă — cuprinse odinioară în AȘEZĂRI LA STAMBUL 465 interiorul așezării; precum și ruinele unui zid puternic, din piatră cioplită și cărămidă. Aci trăgeau Domnii respectivi când îndato- ririle îi aduceau la Poartă. Dar pe lângă aceste reședințe oficiale, unii Domni mai aveau și casele lor, particulare, așezate, deobiceiu, în împrejurimi. Astfel Mavrocordații, Nicolae și Ion, își aveau locuințele la « Arnăut Chioi, pe Bogaz », adică pe Bosfor și anume Fig. 6. —Casa familiei Sofiano din Fanar, coborîtoare din Mavrocordați. Clădire din secolul al XVII-lea, tăiată în 1926 pentru a se face o stradă. (Din albumul d-lui Marcel Romanescu, dăruit Academiei Române). pe malul european, la nord de Constantinopol; Nicolae mai avea un « sarai » sau o casă și în Fanar (vezi fig.6). Tot la Arnăut Chioi se aflau și locuințele familiilor Sutzu, Moruzi și Callimachi; o stradă a acestei localități poartă și azi numele de « Sudzu ». Șer- ban Cantacuzino poseda un splendid palat la Curuceșme, iarăși pe malul european al Bosforului, în marginea Constantinopolului. Iar Dimitrie Cantemir își avea palatul chiar lângă metohul Sfântului 2* 466 DOMNIA. Mormânt, în plin Fanar; doar patru arcade au mai rămas din vechea clădire (vezi fig. 7). Principele Transilvaniei și Poarta. Principele Transilvaniei era, în general, ales de dietă, adică de reprezentanții « staturilor » sau categoriilor cu drepturi politice ale țării; uneori, dieta alegea, de frică, pe candidatul propus de Poartă (cazul lui Gabriel Bethlen sau Mihai Apaffy!); alteori, aceasta din urmă îl numea direct, cum s’a întâmplat cu Ștefan Bocskay. Odată ales, Principele tre- buia — întocmai ca și Domnii noștri — să obțină confirmarea din partea Sultanului; fără aceasta, actele lui nu erau valabile. Con- firmarea se obținea — atunci când nu erau rațiuni politice care s’o împiedece — plătindu-se o anumită sumă. împreună cu fir- manul de confirmare, i se trimeteau noului Principe și însemnele stăpânirii. In 1604, Bocskay primește un steag, o sabie, un buzdu- gan, o căciulă domnească, un caftan și doi cai; în 1685, sunt pome- nite aceleași însemne, afară însă de buzdugan; se adaugă în schimb un «sceptru» (să nu fie tot vechiul buzdugan?). Haraciul, plătibil la Sfântul Dumitru, este, la începutul vea- cului al XVII-lea, de 15.000 de galbeni de aur sau 30.000 de taleri; în 1658, el e urcat la 40.000 de galbeni sau 80.000 de taleri. Pe lângă haraciu și pentru o valoare egală cu a acestuia, se dau, întoc- mai ca și în Muntenia și Moldova, și daruri; ele constau din bani, argint nebătut, vase de aur și de argint șî șoimi. In 1603, numărul șoimilor este de zece perechi. Se dădeau daruri și în împrejurări excepționale, astfel, de pildă, când se întăreau de către Sultan așazisele athname sau privilegii constituționale; un astfel de dar se urcă, în 1636, la 40.000 de taleri. întocmai ca și Domnii noștri, Principele Transilvaniei e obli- gat și la ajutor militar; el trimite oastea sa alături de aceea a Sul- tanului în expedițiile contra Habsburgilor, în Muntenia, în Mol- dova și în Crimeea chiar. Pentru anii 1612 și 1617, se dă cifra de 15.000 de ostași. Reprezentantul Principelui la Stambul e numit, ca și acela al Domnilor, capichihaia; el are o cancelarie, personal și un drago- man sau interpret. Sediul reprezentantului este în cartierul Balata; clădirea e scutită de dări și de obligația încartiruirii; ea se bucură și de dreptul de azil pentru cei urmăriți sau cei scăpați din închi- sorile turcești. PRINCIPELE TRANSILVANIEI $1 POARTA 467 A 468 DOMNIA N’a fost încă cercetată în deaproape problema rangului ierar- hic al Principilor Transilvaniei față de Domnii de dincoace de Carpați. Se pare însă — cel puțin în unele cazuri —- că ei erau ușor superiori acestora din urmă. In întâlnirile dintre cei trei stă- pânitori, contribuia la stabilirea dreptului de preseanță și vârsta și valoarea personală precum și împrejurarea politică în care se aflau. După ocuparea Transilvaniei de către Austriaci și după moartea lui Mihai Apaffy (1690), titlul de Principe trece asupra împăratului Austriei. Mai târziu, prin decretul din 2 Noemvrie 1765, acesta — mai exact aceasta deoarece domnea Maria The- reza — ridică țara la rangul de « Mare Principat», devenind ea însăși « Mare Principe al Transilvaniei». Situația de drept rămase apo-i neschimbată până la revoluția din 1848. BIBLIOGRAFIE Domnia în veacurile XVII și XVIII. 1. Const. Giurescu, Prefața volu- mului Documente și regește privitoare la Constantin Brâncoveanu, București, 1907, L p. în 8°; 2. MARCU BEZA, Urme românești în răsăritul ortodox, ediția a doua, București, 1937, 211 p. în 4°; 3. CONST. C. GIURESCU, Rectificări și precizări la cronologia domniilor fanariote, în Rev. Ist. Rom., X (1940), p. 379—384; 4. H. GOLIMAS, Despre capuchehăile Moldovei și poruncile Porții către Moldova până la 182S, Iași 1943,176 p. in 8°; 5. ALEXANDRU AL. BUZESCU, Domnia în Țările Române până la 1866, București, (1943), 336 p. in 8°. Principele Transilvaniei. 6. GEORG MtîLLER, Die Turkenherrschaft in Siebpnbiirgen. Verfassungsrechtlicb.es Verhăltniss Siebenburgens zur Pforte 1541—1688, Sibiu, 1923, 148 p. in 8°; 7. I. LUPAȘ, « Osterreich uber alles ». Marele Principat Transilvan potrivnic alipirii la regatul ungar, în Studii istorice, voi. IV, Sibiu, 1943, p. 163=—172. DREGĂTORIILE Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, dregătoria, iar nu moșia, devine criteriul nobleții. Evoluția dregătoriilor în veacurile XVII și XVIII prezintă două aspecte caracteristice: pe de o parte înmulțirea lor, fie prin înființare de noi dregătorii, fie prin dublarea sau quadruplarea celor vechi, pe de altă parte, introducerea salarizării. Dregătoriile noi. In veacul al XVII-lea, dregătoriile de seamă noi înființate sunt în număr redus. In Moldova, constatăm pe Sărdarul de Orhei și pe Ban, iar dintre slujbașii mai puțin însem- nați, pe Ciohodar-, în Muntenia, pe Clucerul de arie și pe Săr- darul de mazili. Un loc deosebit ocupă Vornicul de Vrancea-, deși constatat documentar în prima jumătate a secolului al XVII-lea, se pare totuși că el datează de mai înainte. Sărdăria de Orhei era o dregătorie de caracter militar. «Sărdarul — spune Dimitrie Cantemir — are comanda călăreților din județele Lăpușnei, Or- heiului și Sorocei și păzește teritoriul dintre Prut, Nistru și Ba- sarabia (aceasta din urmă în înțelesul vechiu al cuvântului!) contra năvălirii Tătarilor dela Crâm și din Bugeac». In cali- tatea lui de păzitor al marginei, el avea străji dealungul Nistrului și spre Bugeac, sub comanda unor holnogi — câte unul în fie- care ținut; dela aceștia primea știri de ceea ce se petrecea la și peste hotare. Sărdăria a fost înființată în prima jumătate a veacului al XVII-lea; probabil spre sfârșitul acestei jumătăți; nu putem preciza anul, pe baza materialului documentar cunoscut până acum; Primul sărdar de care ne vorbesc cronicile este Ștefan Sărdarul; în 1653 el participă la complotul împotriva lui Vasile Lupu. Hot- 470 DREGĂTORIILE nogii, ca dregători militari, existau de mai înainte însă; găsim astfel în 1592 pe un Marcu Rangul, «hotnog ot volost (adică județul) Lăpușna ». Cam în aceiași vreme ca în Moldova, dregătoria de mare sărdar apare și în Muntenia; în 1646 «Constandin vel sărdar»— viitorul domn Constantin Șerban Basarab — ridică o biserică pe moșia sa dela Dobreni. Povestind participarea lui Matei Basarab la campania împotriva Tătarilor Nohai, în 1637, Miron Costin arată că domnul muntean a venit numai « până la marginea țării sale; și de acolo au pornit un sărdar al său cu oști, eară el s’au făcut bolnav și s’au întors înapoi». Admițând că marele cronicar moldovean — care scrie în 1675 — nu a întrebuințat aici termenul de sărdar cu un înțeles generic, de comandant de oaste, așa cum o face în alte locuri, ci a vrut să desemneze chiar pe dregătorul respectiv, rezultă că sărdăria exista deci în Muntenia în 1637 și că ea avea un caracter militar. Spre sfârșitul domniei lui Șer- ban Cantacuzino, în 1688, o descriere a țării și a curții, făcută de călugărul catolic Del Monte, numește pe acest dregător săr- darul de mazili, întrucât era mai mare peste boierii care avuseseră dregătorii. «Mai înainte — adaugă Del Monte — era o dregătorie de mare importanță, acuma însă nu însemnează nimic ». Dionisie Fotino, care-și alcătuiește opera la începutul veacului al XlX-lea, târziu așa dar, afirmă că, inițial, sărdarul muntean avea sub ascultarea sa o brigadă de călăreți precum și salahorii și carele cu provizii ale oștirii; era de asemenea mai mare peste menziluri sau poște și îngrijitor al conacelor ostășești. La finele epocii fa- nariote, sărdarul rămâne însă, întocmai ca mulți alți dregători, numai cu titlul și cu veniturile, fără vreo atribuție efectivă. In Moldova întâlnim pe sărdarul de mazili, ca un dregător deosebit de sărdar, în secolul al XVIII-lea. Dirnitrie Cantemir nu-1 amintește în « Descriptio Moldaviae » (1716), deși înșiră o sumă de dregători, până la cei din clasa a IlI-a. II găsim pe vremea lui Grigore al II-lea Ghica (1726—1733) când, alături de lordachi sărdarul, având comanda asupra Lăpușnenilor, Orheienilor și So- rocenilor, apare în cronica lui Amiras, și «Lupul sărdarul de ma- zili cu toți mazilii». Banul se constată documentar în Moldova la începutul vea- cului al XVII-lea; un document din 18/28 Noemvrie 1642 po-. DREGĂTORIILE NOI 471' menește pe un «Pătrașco banul... din zilele Ieremiei Vodă» Moghilă. Intr’un alt document, din 12/22 Iulie 1651, găsim pe un «Ilie Smucilă postelnic, fecorul lui Grigorie, nepot lui Savin Smucilă, biv vel ban ». Se poate ca dregătoria să fi fost înființată de Ieremia Moghilă, după expediția din Muntenia, împotriva lui Mihai Viteazul; cert este însă că banul moldovean nu are nici pe departe însemnătatea celui muntean. Dregătoria câștigă în importanță abia în a doua domnie a lui Antioh Cantemir (1705—1707); acesta-i fixează rangul ierarhic îndată după ma- rele spătar și-i hotărăște ca venit câte un ban de fiecare drob de sare dela Ocnele Mari. In condica de lefi din 1776, vel banul e trecut cu 2400 lei anual; el continuă a fi inferior vel spătarului care are 3000. Ciohodarul era un dregător nu de caracter public, ci personal, dintre aceia așa dar care făceau servicii domestice Domnului. El avea grijă de încălțămintea acestuia și a întregii Curți. Dimi- trie Cantemir adaogă amănuntul că ciohodarului îi erau subor- donați toți cismarii din Iași. Documentele menționează în veacul al XVIII-lea și un corp de ciohodari, la curte; ei corespund ve- chilor aprozi. Domnul îi trimite să aducă la îndeplinire diferite hotărîri sau să le comunice celor interesați. Pentru deplasarea lor, ei primesc o taxă corespunzând «treapădului» sau «ciobo- telor » de mai înainte (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 391—2 și 393—4). Ciohodarii însoțeau pe Domn la festivități. Astfel în ajunul Crăciunului, când el merge la slujbă, în alaiu sunt și « ciohodarii cu bașciohodar» ; ei stau în biserică «dinapoia vel armașului și a vel ușerului »: amănuntele le luăm din « Condica de obiceiuri» alcătuită la Iași în 1762. Un «Panaite Scordeli, chi- haiaoa de cihodari » adică locțiitorul șefului ciohodarilor, e amin- tit într’un zapis din 3 Iulie 1806, referitor la două moșii din Orhei. Dela acest dregător vine și numele dării ciohodărit pe care o plăteau cismarii (vezi mai jos p. 682). Clucerul de arie apare, cu acest nume, în Muntenia, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea; mai înainte i se spunea jig- nicer; el avea grijă de magaziile cu grâne dela curtea domnească, însemnătatea lui crește; cu prilejul reformei lui Constantin Ma- vrocordat, în noua împărțire pe care o dă acesta dregătorilor, ‘472 DREGĂTORIILE el este cuprins între cei veliți sau de clasa întâi, nouăsprezece de toți, ocupând, în ordinea erarhică, ultimul loc. In ce privește pe șetrar, adică pe îngrijitorul corturilor sau .șetrelor oștirii, deși în hrisoavele domnești nu apare ca martor decât în secolul al XVII-lea, el există de mai înainte; prima men- țiune documentară cunoscută nouă este din 1523, când se amin- tește un Radu Mâții șetrar din Buicești. Prima știre cunoscută azi despre vornicul de Vrancea este din timpul lui Vasile Lupu. Intr’un act fără dată, dar care pare a fi din 1636, apare «vornicul Ilie de Vrancea». Acest dregător, de ■caracter administrativ, conducea ca subaltern al starostelui de Putna, izolata regiune a Vrancei. Nu e exclus ca el să fie o amintire, un ecou întârziat, a vechilor vremuri de dinainte de întemeierea Principatelor, când Vrancea constituia o formațiune aparte, la hotarul celor trei țări românești. Dimitrie Cantemir, ocupându-se in «Descriptio Moldaviae » de « republica »Vrancei și de locuitorii ei, arată că aceștia din urmă «plătesc în fiecare an domnului un impozit anumit și hotărît, se conduc după legile lor și refuză și poruncile domnului și pe judecătorii lui». Dacă afirmația re- feritoare la «legile » speciale ale Vrâncenilor e, în parte, justifi- cată— la începutul secolului al XlX-lea exista încă un «obiceiu .al Vrancii » iar locuitorii și-au păstrat până astăzi un regim pro- priu în ce privește drepturile asupra moșiei, deosebit de regimul moșnenesc sau răzășesc din restul țării, și drepturi speciale, recu- noscute de Monopol, asupra ocnei dela «Valea Sării» — în schimb e mult exagerată cealaltă afirmare asupra poruncilor și judecă- torilor domnești. In veacul, al XVIII-lea, numărul dregătoriilor crește consi- derabil. Schimbându-se prin reforma lui Constantin Mavrocordat, •criteriul boieriei, hotărându-se anume că boier este cel ce are o ,slujbă sau o dregătorie domnească — până atunci stăpânirea pă- mântului fusese criteriul nobleței — dându-se apoi lefi și scutiri acestor dregători, se produce o adevărată năvală spre slujbe. Fiecare dorește să ajungă într’un post, spre a intra în rândul «boierilor» și a se bucura de avantajele materiale respective. Domnii sunt nevoiți să sporească mereu numărul dregătoriilor. Unul din procedeele obișnuite este împărțirea atribuțiunilor: ceeace până atunci făcea un singur dregător, acum fac doi sau trei; ei DUBLAREA DREGĂT0RHL0R 473 poartă nume deosebite, în legătură cu atribuția specială și limitată ce le revine. Astfel de pildă, ceeace făcea, în veacurile XV—XVII, medelnicerul cu subalternii lui, fac, la sfârșitul vea- cului al XVIII-lea, trei dregători deosebiți: Mataragiul (cel care ține ligheanul!), Jbrictarul (cel ce toarnă apa din ibric!) și Peș- chergi-bașa (cel care dă Domnului peșchirul sau prosopul să se șteargă). Un alt procedeu a fost dublarea sau chiar quadruplarea dre- gătoriilor: e cazul vorniciei și logofeției. In sfârșit, sunt și dregătorii cu totul noi, corespunzând unor noi nevoi, obiceiuri sau obligații; în această categorie intră, de pildă, «naziria de po- duri », apoi slujba lui «buhurdangi-bașa », a lui «tutungi-bașa », etc. Dregătoriile noi — sau, în unele cazuri, numai cu nume noi, rschimbate, funcțiunea existând și mai înainte — ce se constată în epoca Fanarioților (1711—1821), sunt următoarele: Caimacamul Craiovei sau locțiitorul banului. începând din anul 1761, nu se mai trimite peste Olt un ban, ci numai un locțiitor, ;sau cu titlul turcesc, un caimacam, titularul rămânând la Curte la București. Treptat-treptat, prin necesitățile situației de fapt ■caimacamul ajunge la o însemnătate reală și la venituri mai mari decât ale banului însuși. Vornicul de Țara de susși Vornicul de Țarade jos. încă în veacul al XVII-lea, constatăm, în Muntenia, pentru scurte intervale, sub doi domni diferiți, dublarea vorniciei. Prima dată ea are loc sub Mih- nea al III-lea sau Mihail Radu, în 1658; într’un document din 9 Dechemvrie, apar «jupan Barbul vel vornic ot gornie zemle (al țării de sus!) i Radul vel vornic ot dolnie zemle » (al țării de jos I). Odată însă cu schimbarea domnului dispare și inovația. A doua oară, ea se produce sub Șerban Cantacuzino, în 1680, când domnul înființează pentru Hrizea Popescu, pe care-1 scosese din vistierie, dregătoria de «Mare vornic de Țara de jos». Nici de data aceasta, inovația nu prinde; în urma executării Iui Hri- zea, noua dregătorie se desființează. Ideea va fi reluată în veacul al XVIII-lea; Constantin Ma- vrocordat, la începutul ultimei sale domnii din Muntenia, în anul 1761, creiază, în locul marelui vornic dinainte, doi mari vornici și-i numește, după modelul Moldovei, de Țara de sus și de Țara de jos. Cel dintâi — spune Dionisie Fotino — era « guvernator » și 474' D RE GĂT ORIILE judecător peste cele șase județe apusene (Olt, Argeș, Teleorman, Vlașca, Ilfov și Dâmbovița»), cel de al doilea «peste cele șase' județe răsăritene (Focșani, Buzău, Săcuieni, Prahova, Muscel și Ialomița »). Marele vornic al III-lea și Marele vornic al IV-lea. Sub Ale- xandru Vodă Moruzi (1793—1796), se mai înființează încă doi mari vornici; aceștia nu aveau jurisdicție teritorială, ca primii doi, ci judecau în divanul boierilor veliți purtând ca însemne bastoane de argint și primind fiecare leafă 750 de lei lunar precum și 80 scutelnici. Și în Moldova constatăm, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, patru mari vornici, în locul celor doi de mai înainte. In condica de venituri și lefi a lui Grigore Ghica, din 1776, ei sunt trecuți câteși patru, cu câte 5000 lei leafă anual. Marele vornic al obștirilor. Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea și la începutul celui de al XlX-lea, constatăm în București, o dregătorie numită «vel vornicia obștirilor»; ea avea în seamă ceea ce am numi astăzi «serviciile publice edilitare »: comunica- țiile, podurile, canalizările, apele; tot de ea țineau și școlile și fondurile de ajutoare constituind «cutia milelor». Sub Alexandru Vodă Moruzi (1793—1796), această ultimă atribuție e dată unui dregător nou creiat, numit Marele vornic de cutie. El are leafă 6000 lei pe an, 80 de scu- telnici și face parte din Divanul boierilor veliți. Un alt mare vor- nic, înființat tot spre sfârșitul epocei fanariote, este Marele vornic de politie, numit la început și «vel vornic de București ». Instituirea acestui dregător a avut loc la 5 Martie 1794, sub Alexandru Moruzi; ca atribuții i se dă mai întâi strân- gerea dărilor tuturor locuitorilor din București, apoi numai acelea ale străinilor. In acest scop, are sub sine un sameș, un polcovnic de străini și vătășei sau zapcii de mahalale. Primește 250 lei lu- nar, 60 de scutelnici, poartă baston de argint și asistă la ședințele Divanului veliților. Ne mai adăugând și pe Vornicul de harem care era un dregător de caracter personal al Doamnei, primind pentru slujba sa 1000 lei lunar, constatăm așa dar la finele epocei fanariote, nu mai puțin de șapte mari vornici în funcție, în loc de unul cât era în veacurile XIV—XVII. Dregătoria vornicului de harem se constată sub Nicolae Mavrogheni (1786—1790); un DREGĂTORIILE NOI 475 Chiriac, vornic de harem al Doamnei Zoița Moruzi, e citat do- cumentar la 1 Dechemvrie 1805. „ O sporire asemănătoare constatăm și în ce privește pe marele logofăt. La început numai unul, el e dublat în ultima jumătate a veacului al XVIII-lea; celui vechiu i se spune acum «vel logo- făt de țara de sus », iar celui nou creiat «vel logofăt de țara de jos ». Ii găsim pe amândoi în divanele hrisoavelor date de Ale- xandru Ipsilanti (1774—1782). In a doua domnie a acestui voevod (1796—1797) se înfiin- țează apoi «marele logofăt de obiceiuri», având ca atribuțiuni ți- nerea condicei de rândueli și obiceiuri locale în care se înscriu toate măsurile și dispozițiile privind acest domeniu. Noul dre- gător face parte din Divanul boierilor veliți, poartă baston de argint și câștigă până la 12.000 lei anual. In sfârșit, la începutul veacului al XlX-lea și anume în primul an al domniei lui Ion Vodă Caragea, la 30 Noemvrie 1812, se înființează Marele lo- gofăt al trebilor din afară sau al «străinelor pricini» având de judecat, împreună cu doi boieri asesori, procesele dintre pământeni și străini sau ale străinilor între ei. Ca rang ierarhic, vine după vel vornicul de politie. Printre cei care au ocupat această dregă- torie, a fost și juristul Atanasie Hristopol, unul dintre făuritorii principali ai Codului Caragea (vezi voi. III, 1, ediția a doua, p. 332). In total existau deci la finele epocei fanariote, patru mari logofeți în loc de unul din epoca precedentă. Hatmanul de Divan e înființat tot de Ion Vodă Caragea, prin hrisovul din 26 Dechemvrie 1812 (stil vechiu); se arată că noul dregător e «căpetenie a zapciilor Divanului»— cu excepția vă- tafului de vistierie — și că prin el se rânduiesc judecățile la Divan privind litigii dela 1500 taleri în sus precum și «împlinirea » adică executarea hotărîrilor. Printr’un nou hrisov, din 8/20 Dechemvrie 1816, cifra e ridicată la 2000 de taleri, litigiile sub această limită urmând a fi rânduite prin cei cinci «zapcii de divan », subalterni ai hatmanului și anume: vătaful de păhărnicei, vătaful de divan, ceaușul de aprozi, ceaușul de păhărnicei și ceaușul hătmăniei. Venitul acestui dregător se urcă până la 30.000 lei anual; are și 80 de scutelnici. Căminarul era dregătorul ce strângea camăna, un impozit per- ceput—așa cum ne arată condica lui Constantin Mavrocordat 476 DRE GĂTORIILE din 1741-1742 — la vinderea unor anumite produse precum vinul, miedul, rachiul, carnea, ceara; el se lua de asemenea dela unii meseriași și anume dela blănari și cojocari. Deși camăna ca impo- zit e foarte veche — o întâlnim din secolul al XV-lea când ea se lua numai pentru sloiurile sau «pietrele» de ceară (KaAUHTv în slavă înseamnă piatră!), căminarul nu apare totuși între dregătorii mai mari moldoveni decât în secolul al XVII. Dimitrie Cantemir îl trece ultimul dintre boierii de divan de clasa întâia;, în condica de lefi din 1776, el figurează cu 2400 lei anual. Din Moldova, dregătoria a trecut apoi în Muntenia. Dionisie Fotino, care scrie la începutul veacului al XlX-lea, spune lămurit: « a- ceastă dregătorie nu e veche; exista numai venitul care se numea căminărit și-1 primea paharnicul cel mare ». Căminarul muntean — continuă Fotino — «ia câte cinci lei dela fiecare bute de vin și rachiu ce se vinde în... orașele Țării Românești ». Căpitanul de podari. Naziria de poduri. In condica de left din 1776, este trecut, între alți slujbași, și căpitanul de podari. Acesta împreună cu subalternii săi — un ceauș de podari, 20 de teslari, 10 toporași, 10 pietrari, 20 de salahori — are grijă de podurile adică de pavajele de lemn ale ulițelor din Iași, reparând, sau înlocuind ceea ce e stricat. Tot el aleargă, cu oamenii săi, și la foc, să-1 stingă. Alexandru Moruzi (1802—1806) institue o dregătorie mai înaltă «naziria de poduri» (nazir înseamnă, în turcește, inspector, intendent!), dând titularului acesteia atri- buțiile vechiului căpitan de podari. Dregătorii personali, de curte, sau « edeclii». O caracteristică a epocei fanariote este înmulțirea considerabilă a dregătorilor per- sonali, dela curtea domnească, numiți uneori, cu termeni turcești,. « edeclii » și « orta-cusaci »; izvoarele noastre le mai spun și « boe- rinași». Ei aveau un rang ierarhic mai mic și, afară de unele ex- cepții, venituri mai modeste. Numirile acestor dregătorii perso- nale sunt turcești, împrumutate dela Curtea Sultanului. Iată pe cele mai însemnate: Caftangiul; acesta îngrijește, împreună cu cămărașul al doilea, de garderoba Domnului; el aduce și caftanele care se dau boie- rilor ; corespunde Cămărașului din năuntru de pe vremea lui Dimitrie- Cantemir. Babeingiul are grijă de ietacul domnesc; Becerul—vechiul Pivnicer — vede de beciul în care se păstrează ale mâncării; DREGĂTORII PERSONALI 477 Rahtivanul — numit pe vremea lui Dimitrie Cantemir Cămărașul de rafturi — de harnașamentul cailor domnești; Ciubucci-bașa, — un «Manoli vel ciubucciu amintit în 1763, Dechemvrie 12, în Moldova — N arghelegi-bașa, Cafegi-bașa, —un « cafegiu » constatat în 1713, sub Nicolae Mavrocordat, la Curtea din Iași — Șerbegi bașa, •— acesta din urmă corespunzând Cămărașului de dulceți din vremea lui Dimitrie Cantemir — se îngrijesc de ciubucul, nar- ghileaua, cafeaua și șerbetul Domnului; —- în 1783 găsim în Mun- tenia un Tulungi-bașa. Samdangi-bașa are în păstrarea sa lumâ- nările— mai înainte le avusese Cămărașul de lumini — iar Bu- hurdangiul, afumătoiile. Mataragiul ține ligheanul când se spală Domnul pe mâini, Ibrictarul toarnă apă din ibric, Peșchergi-bașa îi întinde peșchirul sau prosopul, Geamașirgi-bașa ia socoteala ru- felor și le dă la spălat. Sofragi-bașa e la sufragerie, îngrijind de masă, Cavaz-bașa stă înaintea ușei, cu bastonul în mână, Per- degi-bașa la perdeaua din dosul ușii. Un grup îl formează prin atribuțiile lor, Divictarul, având în păstrarea sa călimările și condeiele, Mehtupciul numit și Chiesadarul adică scriitorul și arhi- varul turc, subaltern al lui Divan efendisi (vezi și mai sus, p. 456) și Muhurdarul care pune pecetea pe «cărțile » sau poruncile dom- nești ; venitul acestuia din urmă e mai mare: peste 20.000 lei anual. Gheorgachi, vtori logofătul, afirmă în lucrarea sa Condica ce are întru sine obiceiuri vechi și noi a prea înăltuților domni, al- cătuită în 1762, că dregătoria divictarului a fost înființată de « Grigorie Vodă »; pare că trebue să înțelegem contemporanul Grigore Callimachi (1761—1764), mai de grabă decât Grigore al II-lea Ghica (1735—1741 și 1747—1748). Un alt grup îl formează Gherahul sau doctorul curții, Spi- țerul cu medicamentele și Berber-bașa care rade și tunde pe Domn. E apoi Curierul particular, bine plătit: 200 lei pe lună, Maimar- bașa sau arhitectul curții, Mehter-bașa, șeful mehterhanalei adică a muzicei turcești și Saracci-bașa, cu ajutorul său Saracci-iamac care poartă calul de călărie al Domnului, numit și tabla-bașa. Când se fac alaiuri domnești, acești dregători personali defilează și ei, într’o ordine precis stabilită. Organizarea dregătorilor în veacurile XVII și XVIII. Organi- zarea dregătorilor, împărțirea lor pe grupe, după importanță și felul atribuțiunilor, n’a rămas aceeași dela 1601 la 1821. Situația 478 DREGĂTORIILE pe care o constatăm la 1750 nu mai e la fel cu aceea din vremea lui Dimitrie Cantemir: s’a produs între timp reforma lui Cons- tantin Mavrocordat. De asemenea, organizarea dela sfârșitul epocei fanariote, așa cum apare ea în opera lui Dionisie Fotino, se deosebește în unele privinți de aceea dela 1750: pricina o gă- sim în creațiunile și schimbările introduse de Domnii din acest interval, în special de C. Mavrocordat în ultima sa domnie (1761— 1763) și de Alexandru Moruzi (1793—1796 în Țara Românească și 1802—1806 în Moldova). Pe vremea lui Dimitrie Cantemir, dregătorii sunt împărțiți în următoarele categorii : I) «Boierii de sfat sau consilierii», opt de toți (logofătul, cei doi vornici, hatmanul, postelnicul, spătarul, paharnicul și vistierul) II) Boierii de divan sau ajutători, împărțiți, la rândul lor, în trei clase: clasa întâi, cuprinzând optsprezece dregători, de la marele stolnic până la căminar; clasa a doua, cuprinzând treisprezece dregători, dela spătarul al doilea până la ușerul al doilea, și clasa a treia, tot cu treisprezece dregători, dela postelnicul al treilea până la vornicii de poartă. III) Dregă- torii interni, de curte, așa zișii «boierinași », douăzeci și șase la număr, dintre care cinci în serviciul soției Voevodului. La aceștia se a- daugă slujitorii nobili adică spătăreii, postelniceii, păhărniceii, aprozii de divan, etc., nu mai puțin de două sute șaptezeci și opt, în afară de ușărei. Domnul avea prin urmare, în jurul său, la curte, un corp numeros de dregători, mari și mici, de tot felul. Constantin Mavrocordat, prin reforma sa din anul 1739, îm- parte pe boieri sau dregători — termenii au devenit acum sino- nimi— în două mari categorii: I) Boierii mari sau veliti, nouă- sprezece la număr, dela ban până la clucerul de arie inclusiv; urmașii acestora se numesc neamuri. II) Boierii de clasa a doua, cuprinzând restul dregătorilor; urmașii lor se numesc mazili. Po- trivit acestei împărțiri, se acordă scutirile fiscale. La începutul veacului al XlX-lea, pe vremea lui Dionisie Fotino, dregătorii sunt împărțiți în cinci categorii sau clase: I) De clasa întâi, șaptesprezece la număr, dela marele ban până la marele agă. Toți aceștia, în Divan, poartă căciuli de samur și bastoane de argint. II) De clasa a doua, cinci la număr, dela clucerul cel mare până la comisul cel mare. III) De clasa a treia, opt la număr, dela sărdarul cel mare până la clucerul de arie. salarizarea dregătorilor 479 IV) De clasa a patra, nouă la număr, dela logofătul de divan până ]a portarul al II-lea. V) De clasa a cincea, zece la număr, dela vistierul al treilea până la zapcii de divan. Ceilalți dregători dela curte sunt împărțiți în nouă mari grupe, după atribuțiuni, (grupul divanului sau al logofeției, al vistieriei, al postelniciei, al spătăriei, al agiei, al armășiei, al pităriei, al comisiei și al șă- trăriei). Se adaugă, în sfârșit, dregătorii personali ai Domnului, începând cu cămărașul care este «eforul curții domnești » și isprăvind cu «fustașii» sau soldații ce fac de pază la Divan și la « harem » (locuința Doamnei!) In timpul epocei fanariote, unii dintre vechii dregători cresc în importanță, deci în rang ierarhic, alții, din potrivă, scad. Prin- tre cei dintâi e vel căminarul care ajunge superior paharnicului, stolnicului și comisului; de asemenea vel aga căruia Constantin Moruzi îi face leafă mare și-i dă dreptul de a purta bastonul de argint (începutul lui Dechemvrie 1777/. Printre cei de al doilea sunt medelnicerul, sulgerul, pitarul', așezați între boierii veliți prin reforma lui Constantin Mavrocordat, ei ajung, la începutul veacului al XlX-lea, în clasa a treia. Din boierii de clasa întâi, primii cinci erau cei mai însem- nați; ei formau fruntea boierimei sau, cu termenul grecesc ■corespunzător, protipendada (p nevrâ; = primii cinci). Cu timpul, acest termen își pierde înțelesul prim, în legătură cu numărul, și ajunge să desemneze pe toți boierii de clasa întâi. Salarizarea dregătorilor. In primele veacuri ale vieții noastre de stat, dregătorii n’au avut salarii sau lefuri fixe; în locul aces- tora, ei se bucurau de veniturile legate de natura dregătoriei respective (vezi voi. II, ed. 4, p. 379—395), de o parte a gloabelor sau amenzilor ce pronunțau în calitate de judecători, și de daru- rile sau plocoanele pe care le primeau dela subalternii lor. In veacul al XVIII-lea, prin reforme.e sale din 1740 (Muntenia) și 1742 (Moldova), Constantin Mavrocordat introduce salariza- rea', el fixează lefuri lunare dregătorilor; aceștia continuă însă să beneficieze și de anumite venituri și plocoane. Abia în veacul al XlX-lea, prin reformele cu caracter apusean, se desființează acestea din urmă; leafa rămâne singura plată legală a dregăto- rului sau slujbașului. Zicem legală, de oarece în afară și pe dea- 480 DREGĂTORIILE supra legii, vechiul obiceiu, practicat sute de ani, se mai men- ține câtva timp încă; chiar și azi, din nefericire, lupta împotriva lui încă n’a încetat pretutindeni. înainte de salarizarea introdusă de către Constantin Mavro- cordat și ca o fază premergătoare și pregătitoare a ei, constatăm, la finele secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea că marii dregători moldoveni primesc, în întregime sau în parte, veniturile anumitor ținuturi sau orașe ale țării. Astfel — potri- vit celor afirmate de Miron Costin și Dimitrie Cantemir — marele logofăt primea drept plată «dijmele ținutului Cernăuților », vornicul de țara de jos venitul ținutului Bârlad, vornicul de țara de sus pe acela al Dorohoiului, hatmanul pe al ținutului Suceava, postelnicul venitul pârcălăbiei lașilor, paharnicul venitul Cot- narilor, medelnicerul jumătate din venitul târgului Ștefănești, etc. Aceste venituri, legate de anumite ținuturi sau orașe, repre- zentau, în genere, cifre puțin variabile; se știa cât reprezintă fiecare din ele anual; n’a fost deci prea greu să se treacă la sala- rizarea lunară din vremea lui Constantin Mavrocordat. Nu cunoaștem în detalii această salarizare; avem, în schimb, informații asupra veniturilor legate de diferitele dregătorii pe vremea lui Matei Ghica; ni le dă însuși voevodul în hrisovul său din 23 Noemvrie (stil vechiu) 1754. Aflăm, de pildă, că «vor- nicia mare a țării de sus va lua toată mortasipiia Chișinăului — adică darea pe vite și produsele vândute în piață — după hotă- rîrea condicii cei mari domnești ». Spătăria mare «va lua dela Ocnă câte o para de tot drobul de sare»; acelaș venit îl va avea și Bănia cea mare. « Stolniciea mare va lua din pogonăritul de tiutiun un ban și jumătate, iar un ban din slujba aceia va lua vel medelnicerul ». In felul acesta se înșiră veniturile pentru diferitele dregătorii, mari și mici. O nouă rânduială în ce privește lefile și veniturile face Gri- gore Ghica în a doua domnie a sa din Moldova. Prin hrisovul din 1 /12 Septemvrie 1776, «rupând și surpând toate condicile vechi ce au fost până acum » el hotărăște «ca de acum înainte după această nouă domnească condică de veniturile boierilor și de alte rânduiale... să se urmeze ». Lefurile se vor plăti între 15 și 1 al lunii următoare dintr’un fond ce se va păstra la Mitro- polie și va fi alimentat « din venitul răsurilor ciferturilor și agiu- SALARIZAREA DREGĂTORILOR 481 torinții, cum și din răsura dăjdiilor mazililor, neguțitorilor și a ruptașilor care s’au așezat și s’au hotărît să se ia câte 14 parale de tot leul răsură ». Leafa cea mai mare o primește vel postel- nicul: 6000 lei pe an sau 500 lunar, urmează apoi cei 4 vornici mari, cu câte 5000 lei anual, « sărdarul ot Lăpușna Orheiu » cu 4800, vel hatmanul cu 4000, vel vistiernicul cu 3600, vel logo- fătul și vel spătarul cu câte 3000, vel paharnicul, vel cămănarul, vel gramaticul, vel banul, vel comisul și ispravnicii celor mai multe dintre ținuturi cu câte 2400 lei. Ceilalți dregători primesc mai puțin, dela 1800 lei anual sau 150 lunar (vel aga, vel stol- nicul, vel portarul, ispravnicul de Cernăuți) până la 2 lei lunar (teslarii, pietrarii, tăetorii de lemne) și chiar un leu (fustașii de divan). Totalul este de 242.936 lei anual sau 20.244,80 lei lunar. Se specifică de asemenea, și chiar înaintea lefilor, deoarece tota- lizau sume mai importante, și « veniturile » dregătorilor precum și «pocloanele » pe care le primesc aceștia dela subalternii lor, de obiceiu de două ori pe an, la Sf. Gheorghe și la Sf, Du- mitru. Domnii următori alcătuesc și ei asemenea condici ; cunoa- ștem astfel o condică din 1795, din Moldova; ea prevede, între alte lefuri, și pe aceea a capuchehaiei dela Stambul, de 6500 de lei lunar: o sumă enormă, cu mult mai mult decât primea vel lo- gofătul adică primul ministru; prevede și lefurile capuchehaielor dela serhaturi adică din raiele (Hotin, Bender, Akerman și Chilia); acestea primeau numai suma, foarte modică, de 100 lei lunar. Opera lui Dionisie Fotino ne arată lefile și veniturile pe care le aveau dregătorii munteni, la începutul veacului al XlX-lea. Marele ban totalizează 48.400 lei anual, locțiitorul său, caima- camul, ajunge însă la peste 100.000; «iar dacă se bucură de fa- voarea Domnului — adaugă Fotino — capătă mai îndoit ». Vor- nicii de țara de sus și de jos ating între 60—70.000 anual, marele logofăt de țara de sus, în mod normal 50.000, iar când e schim- bare de domnie, deci se înnoiesc și hrisoavele de moșie ale mănă- stirilor, aproape dublu. Logofătul de țara de jos « până la 30 mii lei pe an », vornicul de cutie aproape 70.000, și așa mai departe, se înșiră toți dregătorii, mari și mici. O bună parte din venitu- rile țării servesc la plata lor, pentru investițiile în lucrări de in- teres public rămânând prea puțin. Raportul dintre «personal » s* 482 DREGĂTORIILE și «material » e catastrofal în epoca fanariotă; cel de al doilea aproape dispare față de cel dintâi. In Ardeal, salarizarea funcționarilor se introduce in anul 1730. Până aci, și ei aveau, ca și cei din Principate, diferite ve- nituri, daruri și servicii dela cei pe care-i administrau. Totuși în primele timpuri, sistemul n’a funcționat satisfăcător; un res- cript imperial din 20 Iulie 1742 arată că se continua cu luările nedrepte și cu exacțiunile; abia în 1743 se stabilește precis sala- rizarea dregătorilor atât în comitate cât și în scaunele secuiești și «părțile ungurești ». BIBLIO GRAFIE Dregătoriile noui. 1. L. ȘĂINEANU, Influența orientală asupra limbei și culturei române, I-II, București, 1900, CCC XXXC + 407 -f- 279 p. in 8°; 2. V. A. URECHIĂ, Istoria Românilor, voi. X, B, București, 1902, 504 p. in 4°; I. C. FlLITTI, Banii și Caimacamii Craiovei, în Archivele Olteniei, III (19241, p. 193—217; 5. A. SAVA, Târgul și ținutul Lăpușnei (formează intro- ducerea la volumul Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei Bucu- rești, 1937, XXV p. in 8°; 6. DAN SlMONESCU, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, București, 1939, 334 p. in 8°; 7. AUREL SAVA, Boierii mari ai Moldovei, dregători in ținuturi, în Revista de Drept Public, XVII (1942), nr. 3—4, p. 466—492; 8. AUREL SAVA, Târgul și ținutul Orheiului (formează studiul introductiv la volumul Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944, LV + 561 p. in 8°) V și p. nr.; 9,. A. SAVA, Vornicul de Vrancea, în Mem. Secț. Ist., Acad. Rom., t. XV (1934), p. 117—174. Organizarea și salarizarea dregătoriilor. 10. Petre Rășcanu, Lefile și veniturile boierilor Moldovei in 1776, Iași, 1887, CXIX 4- 81 p. in 8°; 11. V. A. URECHIĂ, Istoria Românilor, voi. V, București 1893, 565 p. in 4°; 12. EUGEN v. FRIEDENFELS, loseph Bedeus von Scharberg. Beitrăge zur Zeit- geschichte Siebenburgens im 19 Jahrhundert, voi. I—II, Viena, 1876—1877. XII + 417 și X + 499 p. in 8° (vezi voi. I, Anhang., p. 197—417); 13. CONST. GIURESCU, Despre boieri, în Studii de istorie socială, București, 1943, p. 221—349. ’ JUDEȚE, ȚINUTURI, COMITATE, DISTRICTE Cele mai mari prefaceri au avut loc în Moldova', s’au des- ființat patru din vechile județe și s’au înființat alte opt noui. Și în veacurile XVII—XVIII, ca și mai înainte, împărțirea administrativă a țărilor române n’a rămas neschimbată. Unele județe, ținuturi sau comitate au dispărut; s’au înființat, în schimb, altele; limitele au variat, suprafața acestor formațiuni devenind mai mare sau mai mică; uneori, s’au schimbat și reședințele. Modificările cele mai însemnate au avut loc în Moldova; în Mun- tenia au fost mult mai puține schimbări; în Transilvania, prefa- cerea, radicală, din timpul împăratului losif al II-lea, n’a durat, revenindu-se, în 1790, tot la vechea împărțire. Moldova. O bună parte din schimbările pe care le constatăm în Moldova e în legătură cu un fapt de ordin politic și etnic: expansiunea și apoi retragerea așezărilor tătărești dintre Prut și Nistru: ele au determinat o serie de formațiuni noi administra- tive. Alte schimbări se datoresc unor cauze locale, de ordin eco- nomic sau administrativ. In veacul al XVII-lea, constatăm dispariția câtorva din ve- chile ținuturi moldovene. E vorba de ținuturile Agiudului, Tro- tușului, Bârladului și Chigheciului, tuspatru din Țara de Jos. Ținutul Agiudului exista încă pe vremea lui Vasile Lupu; ulti- mul document cunoscut în care apare e din 1647; nu-1 mai gă- sim apoi în lista din 1665, Ianuarie 10, referitoare la strângerea goștinei de oi pe ținuturi; nu figurează nici în lista de ținuturi a lui Miron Gostin, din « Cronica Țării Moldovei și a Munteniei »; 484 JUDEȚE, ȚINUTURI, COMITATE ar rezulta deci că fusese desființat între timp, în intervalul 1647— 1665. Ținutul Trotușului a fost desființat în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și anume, s’ar părea, între anii 1680, când el apare într’o carte domnească din 21 Martie, și 1684. In lista din 1665, Ianuarie 10, ținutul Trotuș nu figurează; figurează în schimb, Bacăul. In lista următoare, a lui Miron Gostin, din « Cronică », găsim totuși « ținutul Trotușului», ne mai apărând de data aceasta, ținutul Bacăului. O nouă schimbare în cea de a doua listă de ținuturi a lui Miron Costin, aceea din Poema Po- lonă (1684): reapare Bacăul, lipsind în schimb Trotușul; aceeași situație și în lista din Descripția Moldaviae a lui Dimitrie Can- temir care redă starea de lucruri din anul 1711. Faptul că Tro- tușul nu apare în lista din 1665, care este o listă fiscală, de ca- racter oficial, deci exactă, ne-ar îndreptăți să credem însă că desființarea acestui ținut a putut avea loc și mai înainte și anume în intervalul 1655—1665. Intr’un atare caz, pomenirea lui într’un zapis din 1670 August 5, în cartea domnească din 1680, Martie 21, precum și în prima listă de ținuturi a lui Miron Gostin nu s’ar explica decât prin aceea că pentru perioada de două, trei decenii ce a a urmat unificării Bacăului cu Trotușul, s’a mai întreuințat de către unii, în virtutea obișnuinței, numele vechiului ținut, deși acesta, oficial, nu mai avea ființă legală. Rămâne ca mate- rial nou documentar să rezolve chestiunea, precizând epoca sau anul desființării ținutului Trotuș. Ținutul Bârladului exista încă în 1642, potrivit unui document din acest an, dela Vasile Lupu; el nu mai e trecut însă în lista din 1665, nici în acelea ale lui Mi- ron Gostin și Dimitrie Cantemir. Rezultă deci că a fost desființat între 1642 și 1665. In ce privește ținutul Chigheciului, ultima mențiune documentară a Iui este în regestul unui act dela Vas le Lupu, din anul 1644. După aceea el nu mai e pomenit, nefigurând nici în lista fiscală din 1665. Desființarea lui pare a fi avut loc așa dar, după toate probabilitățile, între aceste două date, între 1644 și 1665. Faptul că tuspatru județele amintite mai sus existau încă în 1642 și că desființarea lor — în orișice caz a trei din ele — se produce apoi în același interval de timp, relativ scurt, circa două decenii, ne face să bănuim că a avut loc, în ultimii ani de domnie a lui Vasile Lupu sau în timpul urmașilor săi, până la Eustratie ȚINUTURILE MOLDOVEI 485 Dabija inclusiv, o reformă administrativă, o nouă arondare a ținuturilor moldovenești, reducându-se numărul acestora, așa cum se va proceda și mai târziu. Noi documente ne vor aduce, poate, confirmarea acestei ipoteze, precizând anul reformei și dându-ne și alte detalii asupra ei. In veacul al XVIII-lea, prin înaintarea așezărilor tătărești între Prut și Nistru, o parte a ținutului Lăpușna este cotropită. In hrisovul din Dechemvrie 1766, dela Grigore Al. Ghica, pri- vind organizarea învățământului, ținutul mai figurează încă; în condica de venituri și lefuri a aceluiași domn, din 1776, Septem- vrie 1, el este contopit însă cu Orheiul («Lăpușna Orhei »), fiind condus de sărdarul de Orhei. Situația aceasta a durat până după anexarea Basarabiei de către Ruși, de oarece în 1815—1816 con- statăm, potrivit lucrării manuscrise a rusului Swiniin, că ținutul Orhei se întindea între Nistru și Prut, cuprinzând și orașul Ghi- șinău. Se pare însă că înainte de a se proceda la contopirea celor două ținuturi, s’a încercat constituirea unui ținut separat al Chișinăului. Așa cel puțin rezultă din hrisovul din Dechemvrie 1766 sus amintit, în care, alături de ținutul « Lăpușna » este și ținutul «Chișinău ». Se vede treaba însă că formația aceasta nu s’a putut menține, de vreme ce, după zece ani numai, o găsim contopită cu Orheiul. Pentru supravegherea marginei dinspre Tătari, constatăm, în partea de apus a Bugeacului două ținuturi noi, în veacul al XVIII-lea. Unul este ținutul Grecenilor, având reședința în târ- gul Greceni, la nord de valul lui Traian. In lista lui Dimitrie Gan- temir (1711) nu figurează; îl găsesc în schimb în «catastihul de sămile tuturor mănăstirilor » din 1742, apoi în hrisovul din 1766, în sfârșit în condica de venituri și lefuri a lui Grigore Ghica (1776) precum și în lucrarea lui Swiniin (1815—1816). Ținutul s’a păstrat deci și după ce Tătarii nu mai prezentau nici o pri- mejdie, mai mult chiar, după ce fuseseră evacuați din Bugeac. Suprafața lui era mică, având ca dimensiuni 60x35 kilometri; îl cârmuia un ispravnic, în timp ce majoritatea ținuturilor celor- lalte aveau câte doi. La nord de Greceni, era ținutul Codrului, luându-și numele dela vechiul codru al Chigheciului. Ținutul Ghigheciu, existent 486 JUDEȚE, ȚINUTURI, COMITATE în veacurile XV—-XVII, e menționat într’un act din 1635, Martie 27 dar nu mai figurează în «Descriptio Moldaviae »— fusese încălcat în cea mai mare parte de către Turci care ocupaseră Renii și satele înconjurătoare, și de către Tătari. Porțiunea care rămăsese Moldovei, înspre miază noapte, era, așa cum arată Miron Costin în « Poema Polonă », regiunea păduroasă «codrul de fagi »; aci constatăm, încă sub Nicolae Mavrocordat (1711______. 1716), un dregător militar, « căpitanul de Codru ». Nu e de mi- rare deci, că, atunci când această rămășiță a vechiului ținut devine ea însăși ținut, să i se dea tot numele de Codru. In hri- sovul privind învățământul (1766) nu e trecută; figurează ca o entitate administrativă deosebită, cârmuită de un vel căpitan, dar făcând parte tot « din ținutul Fălciiului », în răspunsul scris dat în 1769 de boierii moldoveni la «ponturile » unui general rus; o găsim în sfârșit ca ținut în condica de venituri și lefuri a lui Grigore Ghica, din 1776: întemeierea ținutului Codru cade așa dar între aceste două ultime date. Cel mai mic dintre ținu- turile cuprinse între Prut și Nistru (dimensiunile: 40x25 kilo- metri), el are în frunte, ca și Grecenii, un singur ispravnic. Când Tătarii, în urma războiului dintre Ruși și Turci, din 1768—1774, părăsiră «cele două ceasuri » situate la nord de «hotarul lui Halii Pașa », atunci din teritoriul astfel părăsit, Grigore Ghica alcătui un nou ținut pe care-1 numi Holărniceni\ actul de înființare și de hotărnicire al acestui ținut — asemenea acte sunt foarte rare în trecutul nostru — poartă data Dechem- vrie 1775. Hotărnicenii aveau forma unei fășii lungi și înguste (dimensiunile 100 X 20 kilometri); spre răsărit se mărginea cu ținutul Benderului, spre apus cu Prutul. In 1815—1816 existau în acest ținut 21 de sate și nici un târg; toate erau proprietatea boierului loan Balș. După ce Rușii ocupară Moldova dintre Prut și Nistru, ei în- ființară, în partea de miazăzi, pe locul vechii Basarabii, două ținuturi anume Tomarova (Renii) și Benderul. Cel dintâi se măr- ginea cu Dunărea la sud, Prutul la vest, ținutul Greceni la nord și ținutul Bender la est; măsura 85 de verste în lungime (90,695 km.) și 60 în lățime; cuprindea, ca așezări mai importante, Isma- dul, reîmpopulat pe la 1810 de generalul Tucikof (de aceea s’a și numit, câțiva ani, la început, Tucikof, revenind apoi Ținuturile moldovei 487 la vechiul nume) și Renii sau, cum îi spuneau Rușii, Toma- rova. Ținutul Benderului, după numele turcesc al Tighinei, era cel mai mare județ dintre Prut și Nistru: măsura în lungime 150 de verste, iar în lățime 100. Spre răsărit, el trecea și peste Nistru-, așa rezultă din descrierea lui Swiniin care îi dă drept hotare, în această parte «guvernământul Herson și Nistru ». La miazăzi se mărginea cu Marea Neagră și cu Dunărea, la Apus cu ținutu- rile Hotărniceni, Greceni și Tomarova, iar la miază noapte cu ținutul Orheiu. Ca așezări mai însemnate erau Tighina (Bender), Cetatea Albă (Akerman), Chilia și Căușanii. In extremitatea nordică a provinciei ocupate, Rușii reînfiin- țară vechiul ținut al Hotinului, care dispăruse în urma constitu- irii raielii turcești în 1713-5. Spre răsărit, acest ținut mergea până la râul Ciuhur care îl despărțea de ținuturile Soroca și Iași; spre apus până la hotarul Bucovinei. Ținutul Bălți nu exista încă; el a fost înființat târziu, în 1879-80, din partea basarabeană a ținu- tului Iași și dintr’o parte a ținutului Soroca, aceasta din urmă cuprinzând și târgul însuși al Bălților. La apus de Prut, se înființează în veacul al XVIII-lea, câteva ținuturi noi; toate sunt în partea de miază noapte a țării. Hrisovul lui Grigore Ghica privitor la învățământ menționează ținuturile Câmpulungul Sucevei, Câmpulungul rusesc și Botoșanii-, cum ele nu apar în lista lui Dirnitrie Cantemir, înseamnă că tustrele au fost întemeiate între 1711—1766. Câmpulungul Sucevei forma o entitate separată sub raportul fiscal încă din 1665. In lista goș- tinei de oi din acest an el apare separat («Suciava bez — adică fără — Câmpulung »); unitate administrativă devine însă numai în epoca fanariotă. Câmpulungul rusesc cuprindea partea de apus a Bucovinei, vecină cu Ceremușul. Asemenea Câmpulungului Su- cevei, el a continuat să existe, ca ținut aparte și după anexarea Bucovinei de către Austriaci. Ținutul Botoșanilor s’a format între 1711. data informații cr lucrării « Descriptio Moldaviae » care nu-1 menționează, și 1757 când apare într’o listă inedită de încasări asu- pra goștinei, prin defalcarea unei părți din vechiul ținut al Hârlăului; acesta din urmă exista încă în 1833; un proect de arondare din acest an prevede însă desființarea lui, ceea ce se va și realiza în epoca Regulamentului Organic. Dionisie Fotino, descriind în 488 JUDEȚE, ȚINUTURI, COMITATE « Istoria vechii Dacii» (1818) ținuturile Botoșani și Hârlău, spune despre cel dintâi că este « mic », iar despre cel de al doilea că e «foarte mic ». Tot «foarte mic» e calificat ținutul Cârligăturei care va fi desființat și el în epoca Regulamentului Organic. Ultima creație, în ce privește ținuturile, sub Fanarioți, este ținutul Herței- el se formează din porțiunea rămasă a ținutului Cernăuți și din defalcarea unei părți a ținutului Dorohoiului; numele și-l trage dela târgușorul Herței, reședința ispravnicului. In condica de venituri și lefuri a lui Grigore Ghica, din 1776, acest ținut nu figurează; îl găsim pomenit însă de către comisarul austriac pen- tru Moldova, de Metzburg, la 12 Iunie 1788; urmează deci că a fost înființat între aceste două date. In 1833 exista încă; el va fi desființat printr’o nouă arondare în epoca Regulamentului Or- ganic; de altfel, suprafața lui era foarte mică: un singur ocol, în timp ce alte ținuturi aveau câte cinci sau șase. Muntenia. Din județele secolului al XVI-lea nu mai există, în secolul următor, județul Pădureț și acela al Brăilei. Cel dintâi se contopește cu Muscelul; așa îl găsim în documente pe vremea lui Radu Mihnea. Diecii cancelariei domnești scriu numele noii for- mații contopite în felul următor: « sud. Muș. i Pad. » adică «județul Muscel și Pădureț ». Desființarea județului Brăila este consecința înființării raielii cu același nume (1542); rămășițele județului se alipesc la județele vecine, în special la Râmnicul Sărat. Pe vremea lui Matei Basarab, acesta din urmă poartă chiar numele de «ju- dețul Râmnicul Sărat și Brăila» (« sudstvo Slam Râbnic i Bră- ila » în documentul inedit din 6 Mai 1646, referitor la satul Bor- dești și aflător la Arhivele Statului). In timpul ocupațiunii rusești din 1806—1812, județul Brăila se reînființează, având în frunte doi ispravnici. La 3 Februarie 1811, acești ispravnici erau serdarul Scarlat Cerkez și slugerul lancu Fotino. Spre deosebire de Moldova, nu constatăm în Muntenia, în intervalul 1601—1821, înființări de județe noi. Constatăm însă unele modificări în ce privește hotarele și reședințele. Astfel, județul Mehedinți — cel mai mare județ dintre Carpați și Du- năre — îngloba, în această epocă, și Calafatul; ulterior, el va fi trecut la județul Dolj. Județul Olt mergea până în raiaua Turnu- lui ; după ce ni se va restitui această raia, prin tratatul dela Adria- nopol (1829), regiunea cuprinsă între limita nordică a ei și limita COMITATELE TRANSILVANIEI 489 sudică a actualului județ, va fi anexată județului Teleorman, ■care-și va schimba și capitala, dela Rușii de Vede la Turnu Măgu- rele. Județul Râmnicul Sărat are drept capitală, în a doua jumă- tate a veacului al XVIII-lea și la începutul veacului al XlX-lea, Focșanii munteni, iar nu orașul Râmnicul Sărat, ca mai înainte: ne-o spune lămurit atât Atanasie Comnen Ipsilante cât și Dio- nisie Fotino. De aceea, în epoca amintită, i se și spune județului în unele izvoare, cum e de pildă descrierea Valahiei și a Moldovei de preotul Hugas Ingigian, apărută în 1804, în două feluri: « Foc- șani sau Slam Râmnic». Capitala județului Ialomița era încă Orașul de Floci, la gura lalomiței, și, după distrugerea acestuia, Urzicenii, iar nu Călărașii, care în 1819, începeau abia să se ridice, fiind numiți de Dionisie Fotino «un orășel». Capitala județului Vlașca era la Găești, Giurgiu aflându-se până la 1829 în stăpânirea turcească, asemenea Brăilei și Turnului. De aci rezultă și că ho- tarul dintre județele Vlașca și Dâmbovița era mai spre nord decât cel de azi, Găeștii și chiar mănăstirea Cobia făcând parte din județul Vlașca, iar nu din Dâmbovița. Transilvania. In Transilvania, faptul esențial, sub raportul împărțirii administrative, în epoca cercetată, a fost noua arondare promulgată de împăratul losif al II-lea. Consecvent planului său de a șterge vechea stare de lucruri care făcea din ținutul de peste munți un adevărat anacronism și ca o nouă măsură în acest sens, urmând decretului de concivilitate sau egală îndreptățire a tuturor locuitorilor Ardealului (22 Martie 1781), aceluia de des- ființare a servituții personale a iobagilor (Iunie 1783), precum și aceluia de introducere a limbii germane ca limbă comună (26 Aprilie 1784), hotărăște losif al II-lea, la 3 Iulie 1784, o nouă împărțire administrativă a Transilvaniei. Nu se ținu seamă de împărțirea «istorică» în 7 comitate, 7 scaune săsești, 5 scaune săcuiești și 4 districte (vezi voi. II, ediția a patra, p. 414-415), ci se alcătuiră în totul 11 comitate, cu hotare noi, și, la unele din ele, și cu nume și reședințe noi. Se desființară, de pildă, comitatul Zarandului și comitatul Turdei, scaunele săcuiești ale Mureșului și Ciucului, scaunele săsești ale Mediașului, Orăștiei, Sebeșului și Sighișoarei. Districtul Bistriței fu alipit noului comitat care, cuprinzând Dobâca inferioară, o parte din comitatul Clujului și Turda Superioară, își stabili reședința la Reghin. Districtul Bra- 490 JUDEȚE, ȚINUTURI. COMITATE șovului, împreună cu Trei Scaune și cu părți din Alba de jos alcătui iarăși un nou comitat cu reședința la Sângeorzul Săcuiesc. Scaunul Odorhei fu transformat în comitat, adăugându-i-se scau- nele Ciuc și Giurgeu precum și scaunul filial Cristur. Și altele asemenea. Această radicală transformare, care izbea în atâtea tradiții si mai ales în atâtea interese, mărturisite și nemărturisite, nu se putu menține. Chiar 'dela început se ridicară proteste; ele se asociară protestelor provocate de celelalte măsuri revoluționare ale Iui losif al II-lea. O nouă eră ar fi putut începe în Transilvania, în urma acestor măsuri; din nefericire, tot nemeșii și privilegiații fură mai tari. Profitând de starea de slăbiciune și de deprimare în care sn găsea împăratul, ei îl siliră cu puțin înainte de a muri să revie prin decretul din 28 Ianuarie 1790 («revocatio ordinationum »), mai. asupra tuturor măsurilor luate și să readucă viața constituțioJ nală și administrativă la ce fusese în 1780. Se reveni deci la vechea împărțire în comitate, scaune și districte, a națiunilor privilegiate. In secolul XVIII constatăm documentar subîmpărțiri admi- nistrative ale județelor și ținuturilor. Ele se numesc «ocoale » în Moldova, «plăși» și « plaiuri» în Muntenia. Aceste ocoale mol- dovene nu trebuesc însă confundate cu vechile ocoale ale târgu- rilor (vezi voi. II, ediția a patra, p. 464-465). Ni s’a păstrat, în- tr’un document inedit, din 25 Aprilie 1757, aflător la Academia Română, subîmpărțirile ținutului Fălciu. Ele sunt: «ocolul din mijloc », « ocolul Prutului », « ocolul Elanului », după valea cu ace- lași nume, «ocolul Roșecilor» (azi satul se numește Roșiești) și «ocolul Podolenilor». Termenul muntean «plasă» a avut la în- ceput, în veacul al XVII-lea, înțelesul de parte care se cuvenea unuia sau mai multor proprietari într’o moșie. De aceea se pome- nește, de pildă, în 1623, o moșie care cuprindea trei plăși: « plasa popii lui Sahat», «plasa Firască» și «plasa lui Staico». Mai târziu, termenul «plasă » a căpătat înțelesul termenului moldo- venesc «ocol». In timpul dominațiunii austriace în Oltenia (1718—1739) constatăm că județele din această regiune sunt împărțite fiecare în câte patru plăși («plassa»): de sus, de jos, de mijloc și de margine, conduse de ispravnici. De aci, împărțirea în plăși se va fi generalizat apoi în întreaga Muntenie, fără a se PLĂȘI SI PLAIURI 491 adopta însă și denumirile tip, introduse de administrația austriacă. Pe vremea când Dionisie Fotino își redacta opera sa geografică - istorică, prin anii 1816-1817, județele Munteniei erau împărțite la șes, în plăși conduse de « zapcii » și, în partea muntoasă, în Fig. 8. —Ctitorii bisericei din Calvini (azi în județul Buzău): « Jupan Vătaful za plaiul jud. Săcueni», cu fiii săi « Bănică o și « Nicolae ». Secolul al XVIII-lea. plaiuri, conduse de «vătafi». Astfel, județul Buzău cuprindea 3 plăși și 2 plaiuri, iar județul Săcuieni 5 plăși și 2 plaiuri (vezi și fig. 8). In total, erau în Muntenia, pe acea vreme, 137 de plăși și 17 plaiuri, județul cu cel mai mare număr de împărțiri admini- strative fiind Mehedinții: 11 plăși și 1 plaiu. In Moldova termenul « ocol » exista încă în epoca Regulamentului Organic. Harta ma- 492 JUDEȚE, ȚINUTURI, COMITATE nuscrisă alcătuită în 1833, potrivit proectului de arondare al ministrului dreptății, «marele logofăt și cavaleriu Constantin Sturza », prevede numai 10 ținuturi și «55 ocoale » față de 16 ținuturi și 76 de ocoale câte erau mai înainte. Mai târziu si în Moldova, termenul «ocol» va fi înlocuit prin acela de « plasă ». In ce privește cârmuirea ținuturilor moldovenești, ea se exercită, până la reforma lui Constantin Mavrocordat (1741), tot de către vechii pârcălabi, câte doi în ținuturile mai mari, unul în acelea mai mici (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 421—424). In unele ținuturi de margine, ca Putna, ei poartă titlul de staroști; la Tutova, li se zice vornici. In Muntenia, înainte de aceiași reformă, constatăm în fruntea județelor, căpitani mari sau vel căpitani, mai însemnați fiind cel din Râmnicul Sărat, cu reședința la Focșanii Munteni, și cel din Mehedinți, cu leședința la Cerneți, așa dar cei dela extremitatea răsăriteană și apuseană a țării. In Mușcel și în Dâmbovița, nu există vel căpitani; aci autori- tatea superioară e exercitată de vornicul de Câmpulung și de vor- nicul de Târgoviște. Cum au ajuns în Muntenia, vel căpitanii să ia locul pârcăla- bilor de mai înainte, nu putem deocamdată preciza. Cert este că în veacul al XVII-lea substituirea se făcuse. Prin reformele sale, atât în Muntenia, în domnia a treia (1740), cât și în Moldova, în domnia a doua (1741), Constantin Mavro- cordat luând conducerea județelor, respectiv ținuturilor din mâna căpitanilor și a pârcălabilor, o încredință unor noi dregători nu- miți ispravnici. Erau tot câte doi ispravnici de ținut, afară de Greceni, Codru, Cernăuți și Cârligătura care aveau numai unul. Cei din Covurlui continuă să poarte vechiul titlu de pârcălabi; cei din Putna, pe acela de storoști; la Botoșani — nu însă și la Tutova, ca mai înainte— li se spune vornici. Iar peste ținutul Lăpușna-Orhei este mai mare serdarul. Toți acești cârmuitori de județe primesc o leafă fixă dela vistierie; în condica din 1 Septemvrie 1776, a lui Grigore Ghica, ea variază între 400 de lei pe lună pentru serdar și 60 de lei pentru ispravnicul de Codru; majoritatea au 200 de lei pe lună. BIBLIOGRAFIE 493 BIBLIOGRAFIE Moldova. 1. Zamfir C. ARBURE, Basarabia in secolul al XlX-lea, București, 1898, 790 p. in 8°; 2. I. NlSTOR, Bucovina sub raportul politic și administrativ. București, 1915, 16 p. in 8°; 3, V. LUNGU, Ținuturile moldovenești până la 1711, în Cercet. Ist., IV, 2 (1928), p. 97—109; 4. Ioan C. BĂCILĂ, împărțirea administrativă a Moldovei în anul 1833, în In amintirea lui Constantin Giu- rescu, București, 1944, p. 139—155. Muntenia. 5. CONST. C. GlURESCU, Județe dispărute din Țara Româ- nească, București, 1937, 8 p. in 8°. (Extras din Omagiu prof. D. Guști)-, 6. CONST. C. GlURESCU, Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1942, 28 p. in 8°; 7. PAUL NEGULESCU, Istoricul județelor în România, în Revista de drept public, XVII (1942), p. 82—105. Transilvania. 8. I. S. PUȘCARIU, Disertațiune despre împărțirea politică a Ardealului, Sibiu, 1864, 63 p. in 8°; 9. V. Meruțiu, Județele din Ardeal și din Maramureș până în Banat, Cluj, 1929, 239 p. in 4°. Vezi și bibliografia din voi. II, ediția a patra, p. 425. ORAȘELE SAU TÂRGURILE. SATELE «In starea în care se găsește astăzi Țara Românească, trebue un guvern de lungă durată si jerm, ca să poată aduce (ara în vechea ei strălucire, să ridice din ruine atâtea orașe ce existau din vechime și să restaureze atâtea sate populate, din care astăzi, la fiecare pas, nu vede cineva decât niște triste rămășițe ». (Dionisie Fotino, Istoria ve- chei Dacii], Orașele sau târgurile de pe fața pământului românesc au suferit — ca' și județele — schimbări în răstimpul dintre 1601 și 1821. Unele au crescut, ca întindere și număr de locuitori; altele au scăzut și chiar au pierit; s’au înființat târguri noi; s’au mutat târguri, schimbându-și vatra; nu puține și-au schimbat și înfățișarea etnică. Pricinile acestor prefaceri sunt variate; răz- boaiele, drumurile noi de negoț, vecinătatea Tătarilor și a Galiției, calamitățile naturale (revărsări, pojaruri), colonizările, iată pe cele mai însemnate. Muntenia. In județul Râmnicul Sărat se ridică în acest răs- timp Focșanii Munteni; în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ni ajung chiar —■ în paguba orașului Râmnicul Sărat — capitala județului: așa ne spune Atanasie Comnen Ipsilanti la 1789. Pe vremea lui Dionisie Fotino, la începutul veacului al XlX-lea, continuând să fie reședința ispravnicilor, Focșanii aveau șapte mahalale, șase biserici de piatră și o mănăstire, a Sf. loan. Harta lui Rhigas Velestinliul (1797) arată ca târg mic în Râmnicul Sărat TÂRGURILE DIN MUNTENIA 495 si Cioranii, astăzi sat; nu mai avem însă alte știri care să con- firme existența acestui târg. Pe de altă parte, în acte oficiale ale vistieriei, ca, de pildă, în acelea, privind arendarea vămilor în anii 1792 și 1807, apare, alături de Focșanii Munteni și de Râm- nic, Grădiștea. Târg și punct vamal, ea a avut o evoluție regre- sivă; astăzi este comună rurală. In județul Buzăului, nu se con- stată vreo modificare a situației anterioare. In schimb în ju- dețul Săcuieni apar, spre sfârșitul răstimpului pe care-1 cercetăm, târguri noi. Sunt mai întâi Vălenii de Munte, pe Teleajen, men- ționați ca atare în opera lui Mihai Cantacuzino, editată de frații Tunusli. Un act din 20 Mai 1811, îi numește «oraș». Aci era re- ședința ispravnicilor; ei stăteau însă, la începutul veacului al XlX-lea și la Bucov, tot pe Teleajen. N’ar fi exclus ca Bucovul să reprezinte noul nume al Săcuienilor, vechea așezare urbană din secolul al XV-lea (Vezi și voi. II, ediția a patra, p. 441). Alt târg nou este Slănicul, scaunul cămărașilor care administrau ocna de sare. Transformarea lui în târg a avut loc între 1776, data redac- tării operii lui Mihai Cantacuzino care nu menționează între târguri decât Vălenii de Munte, și 1815, data catagrafiei sau statisticei oficiale, utilizate de Dionisie Fotino. Sunt apoi Urlații, pe Cricov, trecuți, într’un ordin al lui Constantin Brâncoveanu referitor la ciohodărit, la olaltă cu celelalte «târguri »: Câmpulung, Pitești, Târgoviște, Filipești, Ploești, Buzău, Râmnic și Focșani; Stolnicul nu-1 menționează însă în harta sa. Pe vremea lui Fotino, deși e pomenit sub numele de «Târgul Urlaților» (Tâpyou 'Oup- Xav^tXop), ajunsese totuși un simplu sat. (cf., mai jos, cazul cu « satul Târgul Gilortului»). In sfârșit, Găgenii, la răsărit de Mizil, apar ca târg și punct vamal în două acte ale visteriei, din anii 1792 și 1807. Ulterior, au împărtășit soarta Grădiștei; azi sunt comune rurale. Și în județul vecin, al Prahovei, se ridică trei târguri noi: Ploeștii, Câmpina și Filipeștii. Ploeștii își datoresc începutul lui Mihai Viteazul care cumpără pământul dela doi boieri din Băicoi, dându-le în schimb o jumătate din acest sat. Matei Basarab ridică aci o biserică domnească. In cursul vea- cului al XVIII-lea, vatra târgului s’a mutat mai spre miazănoapte: așa rezultă cel puțin dintr’un document cu data de 2 Martie 1808 în care se spune: «și după curgerea vremilor, trăgându-se și ora- șul mai la deal, a rămas Sf. Biserică (a lui Matei!) și fără de ma- 4 496 TÂRGURILE ȘI SATELE halagii». Odată cu desvoltarea Ploeștilor scad târgurile vecine Gherghița, Târgșorul și Bucovul : azi tustrele au ajuns simple sate. Câmpina apare ca oraș în harta stolnicului Constantin Can- tacuzino (1700); tot ca oraș o știe Miron Costin în 1684, pome- nind-o alături de Buzău, Gherghița, Ploești, etc. încă din 1663 se făcea «târg » aci, fără ca localitatea să fi căpătat însă caracterul urban. In catagrafia manuscrisă din 1810, ea e trecută ca fiind alcătuită din două părți: «Câmpina Vistierului » (Pârvu?) și « Câm- pina Stolnicului» (Constantin Lupoianu). Filipeștii din Prahova sunt pomeniți ca târg în lucrarea lui Mihai Cantacuzino; în harta Stolnicului îi găsim trecuți ca simplu sat; ridicarea lor a avut loc deci în acest interval (1700—1776). Tot în județul Prahova, amintește Dionisie Fotino și «orașul Telega, unde este ocnă de sare și scaunul cămărașului». Calificativul de oraș a putut fi de- terminat și de mărimea așezării: ea avea în 1810, 368 de case cu 1410 suflete. Fapt este că celelalte izvoare, contemporane și posterioare, nu întrebuințează acest calificativ, ci o consideră ca sat. Admițând totuși că Telega a fost la un moment dat, înainte de revoluția Iui Tudor, târg sau oraș, mulțumită exploatării ocnei de acolo, astăzi în urma încetării acestei exploatări, localitatea a redevenit comună rurală; în locul vechei saline, e acum un lac sărat, cu proprietăți curative. In Ialomița, vechea așezare dela Floci decade, din pricina necontenitelor războaie ruso-turce, purtate tocmai prin partea locului. La începutul veacului al XlX-lea, ispravnicii nu-și mai aveau reședința aci; Dionisie Fotino care în 1812 e tocmai isprav- nic de Ialomița spune că de abia a găsit «urmele» orașului altă dată atât de înfloritor (vezi și fig. 9). Noua reședință e la Urziceni, «târgușor» — cum îl califică același Fotino—-cu o singură bi- serică; la 1778 era încă un simplu sat; în 1780 avea școală cu dascăl plătit de stat iar în 1792, Martie 29, o poruncă domnească se adresează «voauă tutulor orășenilor lăcuitorii târgoveți din Urziceni sud Ialomița...». După 1778 încep a se ridica și Călărașii, pe locul Lichireștilor; la 1815 erau «orășel nou» (veav xw[jl6koâw) și schelă la Dunăre. Numele se explică prin prezența aci, încă din veacul al XVII-lea, a unui steag de călărași. In Ilfov, nu apare documentar nici un târg nou: Oltenița nu e menționată ca orășel la Dionisie Fotino. In TÂRGURILE DIN MUNTENIA 497 4* 498 TÂRGURILE ȘI SATELE Vlașca, găsim la 1700, o localitate mai însemnată: Hodivoaia trecută ca oraș în harta Stolnicului Cantacuzino; în 1580 era încă sat; ea s’a ridicat în cursul veacului al XVII-lea, probabil în legătură și cu prezența aci a unui steag de călărași. La înce- putul celui de al XlX-lea, rămăsese o «căpitănie» dar așezarea decăzuse; ea nu mai era trecută printre târguri. Dealtfel chiar reședința ispravnicilor, Găeștii, este numită de Dionisie Fo- tino «sat»; observăm că în 1780 acest sat avea o școală cu dascăl plătit de stat, începea deci să se ridice. Nu pare probabil nici ca Ogrăzenii de pe Argeș, dela extremitatea «canalului» lui Ipsilanti, să fi fost târg, așa cum e notat pe harta lui Rhigas Velestinliul (1797). Miron Costin în opera sa polonă, «Cronica Țării Moldovei și a Munteniei», alcătuită între 1676—1683, consideră drept oraș localitatea Grădiștea; să fie oare vorba de cea de pe Argeș ? Totuși Stolnicul Constantin Cantacuzino nu o trece, în harta sa, pe aceasta din urmă printre târguri, ci numai ca sat cu așezare boierească. Să fi decăzut oare așa de repede? Sau informația marelui cronicar moldovean să plivească ea, mai curând, Grădiștea' din Râmnicul Sărat ? Cert este că, la sfârșitul epocei fanariote, Vlașca nu mai are nici un târg sau oraș; Giurgiu continua să fie raia turcească. In Teleorman, opera lui Mihai Cantacuzino pomenește ca oraș, « Rușii de Vede — adică de pe râul Vedea — cu două biserici ». încă în 1695, pârcălabii din Rușii de Vede iau vama satelor din jurul târgului, fără amestecul căpitanului de județ. Reședință a unui steag de călărași în veacul al XVII-lea, această așezare își datorește numele, după unii cercetători, prezenței — odinioară — a unei colonii de Ruși, după alții, el ar fi în legătură cu Roșii, corpul militar de țară, din care un detașament, un «steag » ar fi stat aci; de aceea și denumirea modernă: Roșiorii de Vede. In 1780 există aci, ca și la Urziceni și Găești, o școală cu dascăl plătit de stat. In județele Olt, Argeș și Mușcel nu constatăm vreo schimbare: sunt tot târgurile vechi, de dinainte de 1601. In Dâmbovița, exista, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, târgul Cornățel, pe apa lalomiței; el e pomenit de Miron Costin în opera sa polonă amintită mai sus. La Cornățel, la « podul de piatră» iese loan Mavrocordat, în 1717, înaintea Tătarilor și-i TÂRGURILE DIN MUNTENIA 499 silește să elibereze robii ce făcuseră prădând în Oltenia și în vestul Munteniei (vezi voi. III, 1, ed. a doua, p. 241—242). Ulterior, târgul a decăzut; Dionisie Fotino nu-1 mai amintește; pe acea vreme, nu mai era decât o simplă « căpitănie » și o reședință de plasă; azi e comună rurală. Trecând în Oltenia, aflăm, în județul Vâlcea, un târg nou: Ocnele. Mari. El apare cu această calitate în harta Stolnicului Cantacuzino (1700); mai târziu, la 12 Noemvrie 1791, găsim or- dinul de numire al lui lacov, județ —adică primar — «la orașul Domniei Mele Vel Ocna sud Vâlcea ». (Ocna Mare județul Vâlcea !). Tot în Vâlcea, spre sfârșitul epocei fanariote, e pe cale de formare — dintr’un bâlciu al Episcopiei de Râmnic — târgul Drăqășanilor; la 1 Ianuarie 1791, pe timpul războiului dintre Turci și Austriaci, administrația acestora din urmă întărește episcopiei sus amin- tite — printr’un act încă inedit —■ vama dela Drăgășani « afară numai făr de obor de vite ce s’ar vinde » care se va lua de vameșii obișnuiți. Venitul e mic și nu va pricinui pagubă « cămării împă- rătești ». Mai târziu, la 16 August 1809, se vorbește, într’un act, din nou, de « zilele bâlciului ot Râureni i ot Drăgășani». Nu știm cât temeiu se poate pune pe știrea lui Miron Costin, care, în opera sa în limba polonă despre țările românești, trece printre orașele Munteniei si «Câinenii». Alte informatii nu mai avem în această privință. Harta Stolnicului Cantacuzino nu cunoaște decât satul Câineni, în județul Argeș. In Romanați, se desvoltă Caracalul, al cărui început ca târg, datează — întocmai ca și al Ploeștilor — din vremea lui Mihai Viteazul; în 1587 era încă sat (vezi voi. II ed. IV, p. 441); în 1626, Septemvrie 6, Alexandru Vodă scrie pârcălabilor dela Caracal să bată și să pornească la lucru niște rumâni nesupuși ai mânăstirii Cozia. Matei Basarab zidește «curți domnești» la Caracal; Constantin Brâncoveanu face reparațiuni, oprindu-se uneori în acest loc, în drumurile sale prin țară. Se desvoltă de asemenea Brâncovenii, locul de baștină al lui Matei Basarab și al lui Constantin Brâncoveanu (vezi și fig. 10). La 1700, în harta Stolnicului, el apare ca oraș sau târg; tot ca oraș, alături de Craiova, Târgu-Jiu și «Ocna», îl găsim și în- tr’un ordin, cu data 29 August 1733, al Administrației Austriace din Oltenia; în 1776 decăzuse însă, ne mai fiind trecut în opera lui Mihai Cantacuzino printre târguri. Evoluția regresivă a aces- BOO TÂRGURILE ȘI SATELE Tz^t^r» i^MU^âHii jctathw cx^ us ^ * ' . ■ ' \ ';'" ; ■ ' . r- ■^. ^r^?^ -;/-'-'.^ '; z^ '-. ■ Lffawwfâ lojW*”MMMcfa B ." "»■, .... *fy , m4<31, nr. 11. Populația orașelor. Colonizări. 23. H. Dl. SIRUNI, Armenii în vieața eco- nomică a Țărilor Române, în Balcania, II—III (1939—1940), p. 107—-197; 24. CONSTANTIN C. GlURESCU, Populația județului Putna la 1820, pe temeiul unui recensământ jiscal inedit, București, 1941, 40 p. in 8°. (Extras din Bul. Soc. Geogr., XIL, 1940); 25. ION NlSTOR, Așezările bulgare și găgăuțe din Basarabia, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., S. 3, t. XXVI, 1943 — 44, p. 355—393. Satele. 25. ECATERINA Zaharescu, Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și antropograjică, în Bul. Soc. Geogr. t. XLI (1922), p. 147—173; 26. Dr. A. VERESS, Păstoritul Ardelenilor în Moldova și Țara Românească (până la 1821), în Acad. Rom., Mem. Secț. Ist., t. VII (1927), p. 127—230; 27. CONSTANTIN C. GlURESCU, Vechimea așezărilor românești dintre Prut și Nistru, București, 1941, 14 p. și o hartă in 8°; 28. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944, LV + 561 p. in 8°; 29. GEORGE D. FLORESCU, Vintilă I din Cornățeni. n. c. 1480/1490 — c. 1553, în In amintirea lui Constantin Giurescu, București, 1944, p. 201—248. Vezi și bibliografia din voi. II, ediția a patra, p. 467—468. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ In veacurile XVII și XVIII cade începutul evoluției care va duce la separarea puterii jude- cătorești de cea executivă și la independența celei dintâiu. Liniile mari ale organizării judecătorești, în răstimpul dintre 1601 și 1821, rămân aceleași ca și în secolele precedente (vezi voi. II, ed. 4, p. 486—502). Domnul continuă să fie judecătorul cel mai înalt, dregătorii continuă să aibă și dreptul de a judeca; pedepsele rămân aceleași, cu aceiași predilecție pentru amendă sau gloabă. Izvoarele dreptului sunt tot cele vechi: obiceiul pă- mântului și textele scrise bizantine (nomocanoanele). Se produc totuși, în acest răstimp și mai ales în epoca fana- riotă, o serie de fapte noi care înseamnă începutul evoluției ce va duce la noua concepție, revoluționară, a veacului al XlX-lea, total diferită de cea precedentă. In primul rând trebue mențio- nată înființarea judecătorilor mari speciali, având ca atribuție ex- clusivă judecata iar ca remunerație nu o cotă parte din amenzile pronunțate, ci un salariu fix. Sunt cele două aspecte noi care vor duce la principiul separării puterii judecătorești de cea exe- cutivă și la independența celei dintâi. Pe de altă parte, trebuie subliniată fixarea, prin tipar, a unor texte de legi precise, în locul textelor manuscrise anterioare. In sfârșit, e apariția influenței apusene, exercitată prin codurile care servesc ca exemple sau ca izvoare legiuitorilor noștri. Domnul își păstrează vechile drepturi. In epoca fanariotă, mai ales în a doua jumătate a ei, observăm însă că, în cazurile de pe- deapsă cu moartea, el caută să-și acopere răspunderea, obținând 536 O R G A NIZ A R E A J U D E C A T 0 R E A S C A un firman în acest sens dela Poartă. Așa procedează Constantin Moruzi în Moldova (1777—1782), înainte de a decapita pe cei doi mari boieri, fruntașii opoziției: Manolache Bogdan vornicul si loan Cuza, biv vel spătar. Precauția era necesară, de oarece Dom- nii fanarioți, numiți pe termen scurt, săpați de necontenite in- trigi și la discreția meghistanilor din Stambul, puteau fi altfel făcuți răspunzători, suferind consecințele. Judecători speciali existaseră și mai înainte, în veacurile XV și XVI. Erau, de pildă, vornicii de poartă care judecau la poarta curții domnești; erau și judecătorii din orașe, cum e, de pildă, Stoica logofătul Ludescul care poartă, la 1 Octomvrie 1681, tit- lul de «judecătoriul dela Scaunul Târgoviștii», sau Bunea biv- vel comis Grădișteanul care, la 2 Iulie 1706, e «judecătoriu aici la Scaunul Craiovii». Aceștia însă judecau numai unele pricini, cele mai însemnate fiind rezervate marilor dregători, divanului domnesc și Domnului însuși. Erau așa dar judecători cu compe- tență limitată. In veacul al XVIII-lea se introduc, pentru întâia dată, jude- cători mari speciali, recrutați dintre fruntașii, fără slujbe, ai boie- rimii. începutul îl face Constantin Mavrocordat care, prin așeză- mântul său din 7 /18 Februarie 1740, hotărăște în articolul 5, să fie aleși boieri veliți mazili spre a cerceta pricini și împărți drep- tate, primind, în schimb, leafă anuală dela vistierie. Alexandru Ipsilanti, în prima sa domnie din Țara Românească, în Septembrie 1775, înființează, pentru judecarea pricinilor, patru «departa- menturi » și anume unul pentru « judecățile <' cri Mnalion » iar celelalte pentru pricinile de « lucruri și datorii » (Cu terminologia de azi, ar fi deci o secție penală și trei civilo-comerciale!). Jude- cătorii erau recrutați tot dintre boierii mazili, începând cu cei mari « din treapta întâia» pentru unul din departamenturi și continuând cu ceilalți pentru rest. Hrisovul specifică foarte amă- nunțit felul cum se vor ține ședințele și îndatoririle judecăto- rilor. Aceștia trebuie «să se strângă la Departamenturi de di- mineață, să judece și să facă alegere a pricinilor ce vor veni, cu tot felul de nevoință, cercetare și luare aminte, urmând orân- duelelor pravilei și arătându-se spre cei ce se judecă cu dulceață, făr’ de nici un fel de pismuire și cu desăvârșită nepărtenire la nici o parte ». Ei trebuie «să asculte cu bună luare aminte, făr’ PRAVILELE TIPĂRITE 537 de mâhnire, toate cuvintele celor ce se judecă și să nu cuteze vreunul a înjura pe cinevași sau să-l oprească de a-și arăta toată curgerea pricinei lui, orice fel ar fi, fiindcă de vor face vreunul vreuna dintr’acestea, se va pedepsi ». Un alt judecător special de rang înalt: Marele logofăt al străinelor pricini, s’a înființat de către Ion Vodă Caragea, la 30 Noemvrie 1812. Ajutat de doi boieri asesori, el avea să judece procesele dintre pământeni și străini sau ale străinilor între ei. La Graiova, pe vremea lui Dionisie Fotino (1815—-1817) erau sub președinția Caimacamului, șase judecători mari, numiți dea- dreptul de voevod și primind lefuri care variau între 500 și 200 de lei pe lună. In legătură cu viața judecătorească la noi în răstimpul cercetat, stau două expresii care, cu înțeles întrucâtva schimbat, s’au păs- trat până în zilele noastre. E vorba de « a-și aprinde paie în cap » și de «jalbă în proțap ». Ambele se referă la procedeele extraor- dinare întrebuințate de cei ce ne puteau ajunge pe căi normale la judecata instanței supreme. Când vreun împricinat se credea nedreptățit și nu putea să străbată până la Domn, fie din cauza anturajului, fie din alte cauze, atunci ieșea în calea acestuia, cu prilejul vreunei plimbări sau ceremonii, ținându-și jalba într’un proțap adică într’o prăjină lungă, așa ca să se vadă din depărtare. In felul acesta hârtia era luată și se făcea judecata. Alții «își aprindeau paie în cap », spre a atrage atenția voe- vodului. Un obicei similar exista la Turci; aceștia își aprindeau rogojini în cap, ieșind în fața sultanului sau a marelui vizir. Fiindcă lucrul putea da naștere însă adeseori la urmări neplăcute pentru reclamant, acesta fiind pedepsit, în caz de neizbândă, chiar de instanța superioară, și avut în vedere, în orice caz, de funcționarii sau judecătorii împotriva cărora se ridicase, de aceea expresia « a-și aprinde paie în cap » a ajuns să aibă în românește un înțeles de neplăcere și chiar de primejdie. Pravilele tipărite și manuscrise. In veacul al XVII-lea apar primele pravile sau texte de legi românești tipărite. începutul îl face Matei Basarab cu Pravila dela Govora, din 1640. Această legiuire — i se mai spune, potrivit formatului, și « Pravila cea mică » — este, asemenea celor din veacurile anterioare, un «no- mocanon », cuprinde adică elemente de drept laic și elemente de 538 ORGANIZAREA .TV DECĂTOREASCĂ drept bisericesc (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 490), cele din urmă fiind chiar precumpănitoare. Ea prevede sancțiunile ce se vor aplica preoților, călugărilor și mirenilor în caz de greșeală. Cetim, de pildă, în legătură cu preoții: «Popa ce va bea la cârciumă, sau va juca, sau va cânta mirenește, să se gonească din popie ». Pravila dela Govora nu e o lucrare originală, ci o traducere, fă- cută de călugărul oltean Moxa sau Moxalie, a unui nomocanon slavon care, la rându-i, reda un nomocanon bizantin, de tipul aceluia al lui Emanuel Malaxos, din veacul al XVI-lea, la care se adăogase î’ să și nomocanonul patriarhului Con stan tinopolu lui loan Nesteutes. Pravila dela Govora a apărut în două ediții: una pentru Muntenia, cu o prefață iscălită de Teofil, mitropolitul țării; alta, pentru Românii de peste munții, prefața — identică aproape celeilalte — fiind iscălită de Ghenadie, mitropolitul Ar- dealului. Nici această prefață comună nu e însă originală: ea reproduce, cu unele adaosuri și omisiuni, prefața lui Petru Movilă dela începutul nomocanonului tipărit la Chiev, în 1629. Ediția ardeleană a Pravilei dela Govora e cea dintâi încercare de uni- ficare legislativă din trecutul nostru; ea este totdeodată și una din manifestările interesului și solicitudinii arătate de Matei Ba- sarab fraților noștri de peste munți (vezi și mai jos, p. 540). De o deosebită însemnătate, sub raportul influenței exercitate și sub acela al izvoarelor, este Pravila lui Vasile Lupu care apare la Iași, în 1646, Mai 4, sub titlul: «Carte românească de învă- țătură dela pravilele împărătești și dela alte giudețe...» Ea cuprinde două părți distincte: prima împărțită în 16 capitole și 253 de paragrafe, se referă la delicte în legătură cu viața agri- colă și pastorală (semănături, livezi, iezături, mori, păscutul tur- melor, etc.); ea e tradusă din grecește de către Eustratie treti logofătul după Nopoi ysojpyixot., o colecție de legi agrare bizan- tine din veacul al VUI-lea, alcătuită din ordinul împăraților Leon și Constantin Isaurianul. Partea cea de a doua a Pravilei lui Va- sile Lupu, cuprinzând 78 de capitole și 1160 de paragrafe, se re- feră la delicte și crime de caracter penal (sudalma, furtul, uciderea, bigamia, falsificarea de bani, etc.). Iată, de pildă, una din sanc- țiunile aplicate bigamilor:. . . « Pre unii ca aceștia cari iau două mueri, poartă-i pre ulițe cu pialia, ședzând călare pre măgariu, și-i tot bat cu doaă furci ce torc muerile. Așijdere și pre mueri... ». PRAVILELE TIPĂRITE 539 Această a doua parte e tradusă din opera «Praxis et Theorice crimiitalis » a marelui jurist italian Prosper Farinacci, apărută la Lyon în 1616 și, în a doua ediție, la Anvers, în 1620. E prima influență occidentală exercitată la noi în domeniul textelor de legi; ei îi vor urma, în secolele XVIII—XIX, o serie întreagă. In alcătuirea și publicarea acestei « Cărți românești de învățătură» făcută, potrivit titlului, «cu dzisa — adică porunca — și cu toată cheltuiala lui » Vasile Lupu, un rol important a jucat Eustratie treti logofătul. Bun cunoscător al limbei grecești și slavonești — însăși dregătoria sa la cancelaria domnească impunea cunoașterea acestor două limbi — prieten cu cronicarul Grigore Ureche, Eu- stratie avea gata tradusă, încă din 1632, o «Pravilă aleasă, scoasă și tocmită, și dentru multe sânte scripturi cercată și găsită», asemănătoare celei dela Govora. Când apare însă, în 1640, aceasta din urmă, ambițiosul Domn al Moldovei hotărăște să tipărească un codice de legi mai amplu, mai bun, care să întreacă pe acela din Muntenia. Renunță deci a mai tipări traducerea din 1632 a lui Eustratie —• ea ni s’a păstrat într’un manuscris al Bibliotecii din Blaj — și însărcinează un comitet de cunoscători, în frunte însă tot cu Eustratie, să pregătească viitoarea pravilă. Ne-o spune însuși Eustratie în prefața tipăriturii din 1646: «S’au nevoit Măria Sa... de au găsit oameni ca aceia, dascăli și filosofi, de au scos din cărți elinești si lătinesti toate tocmelile.. . ». In titlul tipăriturii, cărțile «lătinești » nu mai sunt amintite; se specifică numai că lucrarea a fost «den multe scripturi tălmăcită den limba ilenească (greacă!) pre limba românească». Ceea ce ar putea însemna și că traducerea operii lui Farinacci nu s’a făcut direct, de pe originalul latin, ci de pe un intermediar grecesc. Chestiunea nu e încă lămurită. Acest codice de legi al lui Vasile Lupu s’a întrebuințat până la începutul veacului al XlX-lea; Dimitrie Cantemir îl considera pe vremea când alcătuia «Descriptio Mol- daviae » (1716), drept «norma de a judeca drept în Moldova». De fapt, el a slujit nu numai în Moldova, dar și dincoace de Milcov, în Țara Românească, deoarece o bună parte a lui a intrat în alcă- tuirea celui de al doilea codice al lui Matei Basarab. Acest de al doilea codice, purtân dtitlul de «îndreptarea legii», a apărut la Târgoviște în 1652, Martie 20. E o carte voluminoasă, cuprin- zând două părți: Prima reprezintă traducerea, nu tocmai gro- 540 ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ zavă, făcută de « Daniil Andrian Panonianul » a unui nomocanon grec de tipul Emanuel Malaxos; ea este întrețesută — fără să se spuie însă — cu numeroase părți luate din Pravila lui Vasile Lupu. Partea a doua e o traducere după nomocanonul diaconului Alexios Aristines dela Patriarhia din Constantinopol, alcătuită în veacul al XlII-lea. Prefața, iscălită de mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei, nu e nici ea originală, ci reprezintă traducerea, adaptată, a unei prefețe a învățatului teolog grec Vlastaris. Prin numeroasele împrumuturi făcute Pravilei lui Vasile Lupu, « îndreptarea legii» e a doua încercare de unificare legislativă din trecutul nostru, de data aceasta între Muntenia și Moldova (vezi și mai sus, p. 538). Vrednic de semnalat este și faptul că această a doua legiuire a lui Matei Basarab a fost tradusă în latinește, în 1722, de către Petru Dobra: textul — rămas ma- nuscris — era trebuincios administrației austriace din Oltenia. Situația, sub raportul pravilelor, a rămas apoi neschimbată în Muntenia timp de peste un veac. Ceea ce ar însemna că legiuirea bătrânului și gospodarului domn corespundea nevoilor și aștep- tărilor societății. De fapt însă, pe lângă legiuirea tipărită a țării, se întrebuințau de către mitropolit și boieri, în unele cazuri, și direct legiuirile bizantine, anume: 1. «Vasilicalele» (ediția din 1647 a lui Anibal Fabrotus, 7 volume, în grecește și latinește) 2. « Sintagma» lui Mihail Vlastares, juristul bizantin din veacul al XlV-lea (ediția din 1672 a lui Beveregius 2 volume) 3. Cele- brul manual( « Hexabiblos », al lui Constantin Armenopol, tot din veacul al XlV-lea și utilizat în întreaga lume balcanică (ediția greacă modernă a lui Alexios Spanos, Veneția, 1744 sau una din edițiile următoare: 1766, 1793, 1805). Abia pe vremea lui Ștefan Racoviță (1764—1765), se întocmește, din porunca domnului, de către biv vel paharnicul Mihail Fotinopol (sau Fotino) din Hios, un cod întemeiat, așa cum spune hrisovul de promulgare, pe «toate poruncile legale precum și pe obiceiurile pământului care sunt în uz până acum». Codicele e intitulat «Manual de legi » (Noptixov irpo^pov); i se mai spune, chiar în titlu, și «Anto- logia legilor împărăteșt și canoanelor bisericești »; scris în limba greacă populară, e împărțit în «trei căiți» și ni s’a păstrat într’o serie de copii manuscrise. Nu s’a tipărit. Sub Alexandru Ipsilanti (1774—1782), se alcătuiește un nou codice de legi. El e de fapt PRAVILELE TIPĂRITE 541 un rezumat cuprinzând esențialul din legile scrise anterioare și din dispozițiile obiceiului pământului precum și unele jurispru- dențe determinate de pricinile cercetate în timpul domniei. Ti- părit în două limbi, grecește și românește, în tipografia Mitro- poliei din București, acest codice a apărut în Septemvrie 1780 și poartă titlul — numai în grecește — de « Mic manual de legi des- pre buna orânduială și datoria fiecăreia din instanțele și din sluj- bele Principatului Valahiei, privitoare la cârmuire ». Motivul pen- tru care a alcătuit codicele său, e explicat de Alexandru Ipsilanti în prefață. El arată că Muntenii, având drept normă juridică și pravilele, dar și obiceiul pământului, « nici pravilele pururea în- tr’un chip păzea, nici vechimea obiceiurilor nezmintit ținea, ci când cu pravilele str;ca obiceiurile, când iarăși cu obiceaiurile să împotrivia pravililor». De aceea se hotărăște să le sintetizeze într’un nou codice care e «Manualul» său. Pentru Românii de dincolo de Garpați, supuși, după pacee dela Carlovitz, stăpânirii austnace, se tipărește la Viena, în 1787, o « Rânduială judecătorească de obște »; ea este, de fapt, un cod de procedură penală, tradus după codul penal austriac apărut, cu un an mai înainte, în latinește, sub titlul «Nemesis Theresiana » (în aminirea împărătesei Maria Theresa!). In 1788, se publică, tot la Viena, o «Pravilă de obște asupra faptelor reale și a pedep- sirii lor » adică însuși codul penal. O altă ediție a codului penal, în două părți, se publică la Cernăuți, în 1807, cu chirilice, sub titlul «Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor răle și a călcărilor grele de poliție ». In sfârșit, în 1812, apare, tot la Cernăuți, în 3 volume, «Cartea legilor pravililor de obște pârgă- rești»: e traducerea, făcută de loan Budai Deleanu, a codului civil austriac care se aplica începând dela 1 Ianuarie a acelui an. In prefața iscălită de împăratul Francisc, e amintit și Codul co- mercial: «pravilile osibite de neguțătorie și de vexel» (schimb!); . nu știm să se fi tipărit în românește. Din codul civil, s’a tipărit, în schimb, și sub formă de extras, «Pravila sau lege a căsătoriei », la Cernăuți, în 1816. , In Moldova, după un veac și jumătate de aplicare a pravi- lilor lui Vasile Lupu, care între timp, deveniseră rare, — în unele cazuri se consultau însă, ca în Muntenia, și textele bizantine — se simte nevoia alcătuirii unui nou codice. Alexandru Mavrocor- 542 ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ dat dă, ce e drept, în 1785 «Sobornicescul hrisov » al său cuprin- zând dispozițiuni de drept civil (vânzări, schimburi, danii, regimul Țiganilor), dar acesta nu e suficient. Pentru a remedia lipsa, paharnicul Toma Carra, traduce în românește manualul de legi bizantine al lui Constantin Armenopol. La 13 /25 Iunie 1804 voevodul Alexandru Moruzi scrie mitropolitului țării și marilor boieri să cerceteze anteproectul lui Carra și să-l completeze cu dispozițiile din obiceiul pământului. Lucrarea n’a ajuns însă până la sfârșit, nu știm să fi fost promulgată. Nici a doua încercare de a se alcătui, în 1806, tot cu ajutorul, lui Carra, un codice civil și penal, nu are mai mult succes. Abia în 1814, izbutește învățatul și integrul boier moldovean Andronache Donici să tipărească la Iași, în tipografia Mitropoliei, o «Adunare cuprinzătoare în scurt din cărțile împărăteștilor praĂÎle spre înlesnirea celor ce să înde- letnicesc întru învățătura lor... »; lucrarea e dedicată mitropo- litului Veniamin Costachi. Ea a adus servicii și după ce a apărut Codicele lui Callimachi (1816—1817), mai ales că traducerea ro- mânească a acestuia din urmă s’a tipărit abia în 1833. Costache Negruzzi care reeditează în 1858 opera lui Donici spune că ea «e și acum bussola judecătorilor în Basarabia»; adaugă însă în- dată : «nu mai puțin e trebuitoare și la noi », adică în dreapta Prutului. Cel mai important codice de legi alcătuit în epoca Fanarioți- lor este, fără îndoială, Codicele lui Scarlat Callimachi. Apărut la Iași, în grecește, în 4 volume, în anii 1816—1817, el poartă tit- lul: «Codul civil al Principatului Moldovei» și se datorește mai ales colaborării a doi juriști de seamă: Christian Flechtenmacher și Ananias Kouzanos. Cel dintâi era sas de origine, din Brașov, și venise în țară în 1813; cel de al doilea era grec. După o muncă susținută, în care lui Flechtenmacher îi revine, în special, fondul și anume în primul rând utilizarea izvorului princ pal, codul civil austriac, iar lui Kouzanos forma, redactarea în limba greacă, manuscrisul e dat la tipar. Circa opt zecimi din cuprinsul codului Callimachi sunt luate din codul civil austriac, cu mici modificări, ici și colo; circa două zecimi provin din texte bizantine, schimbate în unele puncte; patruzeci și opt de dispoziții sunt arătate ca fiind luate din «obiceiul pământului»; în sfârșit, articolele 947 și 948, referitoare la copiii nelegitimi, sunt luate după codul civil francez PEDEPSELE 543 al lui Napoleon. Codicele lui Callimachi s’a aplicat începând dela 1 Octomvrie 1817. Cam în aceiași vreme se alcătuia în Muntenia «Legiuirea» lui Caragea. Plecând dela constatarea pe care o făcuse, cu câteva decenii mai înainte, și Alexandru Ipsilanti anume că multipli- citatea izvoarelor de drept — obiceiul pământului, pravilile scrise ale țării și legiuirile bizantine — produce confuzie și favorizează arbitrariul, iar pe de altă parte nefiind, se vede, mulțumit cu « Manualul» rezumat al predecesorului sau, loan Vodă Caragea ia hotărârea să alcătuiască un nou codice de legi. La 14 Octom- vrie 1816, el însărcinează pe Atanasie Hristopol «logofătul prici- nilor străine » și pe clucerul Nestor « boieri cu știință și cu praxis la ale pravililor » care întocmiseră fiecare câte un anteproect, să se întrunească și cu alți boieri, și să alcătuiască, pe baza acestor anteproecte, un text de legi definitiv. Lucrarea durează mai mult timp, trece prin mai multe forme, fiind cercetată și de divan, până când, la 9 /21 Iunie 1818, ea e înaintată domnului care în- cuviințează tipărirea. Legiuirea s’a tipărit în grecește la Viena și în românește la București (unele știri contemporane afirmă totuși că ediția română, în ciuda indicației precise de pe copertă, s’ar it la Brașov !), s’a promulgat la 21 August 1818 și s’a aplicat începând dela 1 Septemvrie același an. Ultima legiuire românească, în epoca pe care o cercetăm, a fost Procedura penală moldovenească, apărută la Iași, în 1820, sub titlul: «Partea întâi a condicii criminalicești». Codul penal însuși sau partea « a doua » a Condicii s’a tipărit mai târziu, în 1826. Pedepsele nu diferă, în linii generale, de cele constatate în epoca anterioară. Pedeapsa cu moartea se aplică întocmai ca și înainte; constatăm de asemenea aceiași preferință acordată amenzii sau gloabei. Documentele ne dau însă unele detalii necunoscute despre acestea din urmă. Astfel, în ce privește dușegubina pentru împreunarea nelegiuită, un ordin domnesc din 1741-2, transcris în condica lui Constantin Mavrocordat, o numește «gloaba pân- tecelui» și precizează că va fi plătită de bărbatul vinovat; fata sau femeia respectivă va da numai « ciobotele » vornicilor adică taxa pentru deplasarea agenților care percep gloaba. Această taxă este de 2 ughi sau galbeni; ea reprezintă circa a șaptea parte, O R 0 A NIZ A R E A JUDECĂTOREASCĂ respectiv a patra parte din gloabă, după cum e vorba de o fată mare sau de o nevastă. Când se face moarte de om și ucigașul nu poate fi găsit, gloaba și «ciobotele » vor fi plătite de « 12 sate dup’împrejurul mortu- lui » potrivit «obiceiului»; știrea ne-o dă acelaș ordin dela Con- stantin Mavrocordat. Dintre pedepsele corporale, se folosește adeseori bătaia și în special bătaia la tălpi. Ea se aplica vinovatului și în temniță, dar de obiceiu, în public, fie «la scara domnească » sau «la poarta curții gospod », fie pe uliță sau în târg. De aceea, uneori în acte, se și întrebuințează expresia de a pedepsi « cu târgul» sau « cu ulița ». In acest caz, bătaia era însoțită și de purtatul vinovatului pe uliță, prin târg, să-l vadă toată lumea. Bătaia la tălpi s’a apli- cat pentru tot felul de delicte: pentru calomnie, plastografie, insultă, curvie, ba chiar și pentru încercare de omor. Nici boierii mari nu scapă de această pedeapsă. Astfel pățesc Cantacuzinii, în 1672, sub Grigore I Ghica; cronica povestește că au fost obligați să plătească sume mari, « dar cu bătae pre talpe și cu legături ». Sub Constantin Brâncoveanu, suferă această pedeapsă boierii Staico paharnicul și Preda căpitanul Proroceanul, fiind închiși în mănăstirea Snagov. O altă pedeapsă corporală a fost țintuirea cu urechea de stâlp sau de ușă. O întrebuința în Moldova Alexandru Mavrocordat, poreclit Deli-bey (1782—1785); cronicarul Manolache Drăghici relatează: «iar care din casapi sau pitari (brutari!) îndrăznea să vândă lipsă, pedeapsa lui era știută, să-l bată cu urechea la stâlp, unde stătea câte o zi întreagă... și cei mulți rămâne zăluzi și smintiți de minte în toată viața ?. In Muntenia, această pedeapsă s’a aplicat de Nicolae Mavrogheni (1786—1790) și de Ion Vodă Caragea (1812—1818). Pentru vini sau greșeli în legătură cu biserica, era pedeapsa « jugului». Ea consta în aceea că vinovatul era pus — asemenea vitelor — într’un jug de lemn, lângă biserică, să-l vază credin- cioșii. Sub Vasile Lupu, un călugăr catolic, având legături neîn- găduite cu o fată « a fost pus drept pedeapsă la jug, împreună cu complicea lui»: știrea ne-o dă misionarul Bandini. Sub Alexandru Ipsilanti, în Muntenia, se dă, la 5 Iulie 1775, un ordin ca pârcă- labii de sate să facă « un jug la biserică »; și cine dintre poporeni PEDEPSELE 545 «nu va mearge să asculte sfânta liturghie, i să dă preotului la mână, să aibă voe și puteare să-l pue în jug»; cine se va opune, va fi trimis la Domnie « să-și ia mai mare pedeapse ». Acela ș ordin se repetă sub Nicolae Caragea, în 1783, și sub urmașul acestuia, Mihail Sutzu. Uneori criminalilor și «hiclenilor » adică celor ce se ridicau împotriva domniei, pe lângă pedeapsa principală, li se aplica și înfierarea cu fierul roșu. Cunoaștem în Muntenia cazul unor « hi- cleni» sub Constantin Brâncoveanu; doi dintre ei au fost spân- zurați, potrivit pravilei, în furci « mai înalte cu un cot decât ale altor oameni proști»; «eară pre Milcoveanul, pre Iască și pre Hațag i-au înfierat și i-au dat prin târg și i-au dus la ocnă... ». In Moldova, deoarece fierul avea forma unui cap de bour, pedeapsa purta și acest nume; în 1800, se aplică unui tâlhar recidivist « bour în frunte », după care e trimis la ocnă. In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și la începutul celui de al XlX-lea, constatăm tot mai des pedeapsa surghiunului la mănăstire. Ea se aplica pentru o serie întreagă de delicte, uneori chiar pentru crime. Se aplica de asemenea boierilor, în cazuri de turburări politice și de răzvrătire. începutul îl face neastâmpă- ratul Niculae Dudescu, trimis de către Grigore al II-lea Gbica (1748—1752) să reflecteze în liniștea Snagovului, a Gotrocenilor și Văcăreștilor. In 1785 găsim apoi pe loniță Otetelișanu surghiunit la mănăstire. Ca o curiozitate menționăm faptul că voevodul Moldovei Alexandru Mavrocordat Firaris (Fugarul !) a înființat în 1786, Mai 1, o « condică a șireților » adică a acelora care « cu pâră ne- dreaptă au umblat cu vicleșug asupra altora că să ele și să apuce moșii, vii, livezi, țigani, dugheni, bani și altă orice, fără a.. . avea pic de dreptate ». Unii ca aceștia, « bătându-se cu toegi la poarta curții gospod, să se treacă numele acelor vicleni și șireți într’a- acestă domnească a divanului condică, cu arătarea pricinii și a vicleșugului lor metaherisire, ca după aceia să fie cunoscuți și știuți de șireți, să nu li se mai deie ascultare jalbii lor și ziselor lor... ». 7* 546 ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ BIBLIOGRAFIE Organizarea judecătorească. 1. ION Peretz, Pravila dela Govora, Bucu- rești, 1911, 40 p. in 4°; 2. S. G. LONGINESCU, Părerile d-lor N. lorga si / Peretz despre Pravila lui Vasile Lupu, București, 1915, 31 p. in 4°; 3. Andrei RĂDULESCU, Doi praviliști români, Logofătul Nestor Craiovescu, Andronache Donici, Graiova, 1923, 52 p. in 8°; 4. CONST. C. GIURESCU, Legiuirea lui Ca- ragea, Un anteproect necunoscut, București, 1923, 32 p. in 8°; 5. St. Berechet Condica criminalicească cu procedura ei din Moldova (1820—1826), Chisinău 1928, L -|- 63 p. in 8°; 6. Gh. UNGUREANU, Pedepsele în Moldova la sfârșitul secolului al XV111-leași începutul secolului al XIX-lea, Iași, 1931, V + 34 p. in 8°; 7. G. D. TRIANTAPHYLLOPULOS, Sur Ies sources du Code Callimaque, Bucu- rești 1931, 20 p. in 8°; 8. A. SAVA, Departamentul criminalicesc și normele de procedură penală la începutul secolului al XlX-lea, București, 1933, 26 p. in 8⁰, 9. ST. BERECHET, Legătura dintre dreptul bizantin și românesc, I, Izvoadele Vaslui, 1937, 376 p. in 8°; 10. I. C. FlLITTI, Organizarea judecătorească în România, în Enciclopedia României, I, București, 1938, p. 327—338; 11. I. C. FlLITTI, Legislația penală, ibidem, p. 397—402; 12. C. A. SPULBER, Etudes de droit byzantin, VI. îndreptarea, legii. Le code valaque de 1652, Bucu- rești, 1938, 4 + L p. in 4°; 13. I. lONESCU-DOLj, Contribuțiuni la istoria luptei duse de domnitorii români în contra introducerii și aplicării regimului capitulațiunilor în Principate. Raportul lui Coronini către împăratul Fr. losef pentru desființarea capitulațiunilor, în Mem. Acad. Rom., Secț. Ist., s. 3, t. XXII (1939—1940), p. 317—358 ; 14. D. M. KAOUCHANSKY, L'« Hexabiblos » byzantin dans Ies pays balkaniques, 'n La Republique (Istanbul), cu data 6 Noemvrie 1945. Vezi și bibliografia indicată în voi. II, ediția a patra, p. 502. VIEAȚA ECONOMICĂ In răstimpul dintre 1601 și 1821 se introduc în țările noastre: porumbul, tutunul, cartoful și o varietate nouă de fasole-, tuspatru sunt daruri ale Americei. Caracteristicile fundamentale ale vieții economice în Țările Românești în epoca dintre 1601—1821 rămân aceleași ca și în epoca precedentă. Temeiul îl formează tot agricultura, cu dife- ritele ei ramuri, și creșterea vitelor, aceste îndeletniciri de căpe- tenie determinând în mare măsură comerțul. Persistă de asemenea și împărțirea în două mari arii, deoparte Muntenia și Moldova, de partea cealaltă Transilvania, unde activitatea industrială va lua din ce în ce mai multă desvoltare (vezi voi. II, 2, ediția a patra, p. 540—541). ’ Agricultura. Fertilitatea pământului românesc continuă să fie atât de mare, varietatea și bunătatea produselor lui atât de în- semnată încât ea este relevată aproape în mod unanim de călă- torii străini și de învățații care s’au ocupat de țările noastre în veacurile XVII și XVIII (vezi și fig. 14). Misionarul italian Ban- dini, de pe vremea lui Vasile Lupu, spune că până ce nu vede cineva cu ochii, nu poate să creadă cât e de mare abundența pro- duselor și « bunătatea pământului moldovenesc ». Un alt Italian, Panzini, care a fost în slujba lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782;, afirmă, cu admirație, că în Muntenia «grânele, brânza, untul, carnea sunt de întâia calitate; vinurile, după patru-cinci ani, biruie pe ale Italiei; nucii formează păduri ». Dimitrie Cantemir arată că, în anii cei buni, grâul dă « de douăzeci și patru de ori sămânța, secara de treizeci de ori, orzul de șasezeci de ori iar 548 VIEAȚA ECONOMICĂ meiul — ceea ce nu-i de crezut cuiva care n’a văzut el însuși_______ de trei sute de ori ». Cât despre vița de vie « un singur pogon dă adesea patru sute și cinci sute de măsuri de vin » — fapt pe care-1 pot certifica personal pentru regiunea Odobeștilor. Francezul Carra afirmă — și mărturia lui e reprodusă de Sulzer — că a vizi- tat aproape toate țările Europei dar că n’a găsit niciuna unde Fig. 14. —Arături în terase, la o înălțime de 800—1200 m., în Munții Apuseni, comuna Măguri (.jud. Cluj). Muntele din fund e acoperit de pădure. repartiția câmpiilor, colinelor și a munților pentru agricultură și priveliștea să fie mai minunată decât în Muntenia și în Moldova. Profesorul Laxmann, dela St. Petersburg, trecând pela noi, în timpul războiului din 1768—1774, scrie că Moldova e «o țară, pe lângă care cele mai bune țări ale noastre par copii vitregi ai naturii ». Un alt călător, naturalistul Hacquet, străbătând Moldova pe la 1789—1790, o califică drept «grădină roditoare și bine sădită»; Lady Craven, străbătând Muntenia, în 1786, scrie textual: «Ar fi foarte greu să afli pe lume un colț mai agreabil decât acesta»; țara, după părerea ei, este «un diamant rău montat» («un dia- mant mal enchâsse »). PORUMBUL 549 In agricultură trebue relevată introducerea, îₙ această epocă, ₐ câtorva importante plante noi: porumbul, tutunul, cartoful și o varietate nouă de fasole; tus patru sunt daruri ale Americei. Porumbul a ajuns în țările noastre, venind din spre miazăzi, în secolul al XVII-lea. Mihai Cantacuzino banul, în opera sa alcă- tuită în 1776 și editată mai târziu de frații Tunusli, atribuie intro- ducerea porumbului în Muntenia lui Șerban Cantacuzino (1678- 1688); e posibil însă ca el să fi fost cultivat aci mai dinainte, încă dela începutul secolului. Un sat « Cucuruzi », « Cocoruz » apare în 1646—1648 în județul Vlașca; documentele; inedite, referitoare Ia el, la « roșii ot Rușceni și spătăreii ot Cucuruzi », se află la Academia Română. Fapt este că pe vremea Iui Rrâncoveanu, cultivarea porumbului luase o mare extindere; secretarul italian al voevodului, Del Chiaro, îl amintește sub numele de « formen- tone » sau « gran turco » laolaltă cu grâul, meiul și vița de vie. In Moldova, prima știre documentară datează din domnia lui Constantin Duca (1693—1695); cronicarul Ion Neculce arată că acest voevod a pus o dare nouă de un zlot pe pogonul de părâng și de «popușoiu», «ce-1 făcea oamenii cu sapele prin curături, să nu moară de foame ». Din felul cum se vorbește de cultivarea acestei plante «cu sapele, prin curături, să nu moară de foame », rezultă că ea avea un caracter secundar, de expedient, că n’ar fi fost deci de mult înrădăcinată; pe de altă parte însă, ea luase totuși o oarecare extensiune, de vreme ce se putea pune o dare pe « pogonul » de popușoiu. Cu prilejul expediției polone din 1686, se amintește în Moldova satul « Cucuruzeni». In Transilvania, « cucuruzul » — cuvântul apare sub o formă asemănătoare, « cocoriza » în Sardinia — era cunoscut deasemenea în veacul al XVII-lea; în al XVIII-lea, el e foarte răspândit iar «mămăliga» ajunge să fie alimentul de predilecție al țăranilor români, așa cum observă călătorii străini care străbat în acea vreme ținuturile de peste munți. Cu privire la termenul « cucuruz », observăm că el se dă la noi nu numai știuletelui de porumb dar și conului de brad; e foarte probabil ca prin asemănarea cu acesta din urmă, să se fi numit și știuletele de porumb la fel. S’ar putea deci ca diferitele numiri de Cucuruzi, Cucuruzeni ce se întâlnesc dincoace de munți în secolul al XVII-lea să provie nu dela noua plantă, ci — direct 550 VIEAȚA ECONOMICĂ sau indirect — dela binecunoscutele fructe de brad. Răspândirea extraordinară a acestei plante americane — originare din Mexic — pe întreaga față a pământului românesc — azi ea întrece cu mult ca suprafață cultivată grâul — se datorește faptului că mămăliga de porumb e superioară ca gust mămăligei de meiu pe care o mân- cau de milenii strămoșii noștri. Așa se explică dece numele vechiu românesc al meiului, «mălaiul » — lui Mihai Viteazul Sașii și Se- cuii îi spuneau ironic și « Mălaiu-Vodă » — a ajuns să treacă asupra făinei de porumb, făcând să dispară azi din limbă înțelesul prim. Tutunul, introdus în Europa în 1560 de către Nicot, ambasa- dorul Franței la Lisabona (de aci nicotină!), e cultivat în țările noastre în veacul al XVII-lea. Prima mențiune documentară cu- noscută nouă este tot din timpul domniei lui Constantin Duca (1693—1695); el pune un impozit de patru lei pe pogonul de tutun. Ceea ce înseamnă că suprafața cultivată cu această plantă ajunsese destul de întinsă; nu e exclus ca primele însămânțări să dateze din întâia jumătate a veacului XVII. Cuvântul tutun (in Mol- dova «tiutiun »: « să aibă a lua de a zece din... grădini cu tiutiun » într’un act din 1718, Ianuarie 11, Iași) e împrumutat dela Turci (tutun). Cartoful, originar din Chile (America de Sud), a fost adus în Europa de către Spanioli, pe la finele veacului al XVI-lea. Ajunge în Transilvania în veacul al XVIII-lea, iar de aci trece în Prin- cipate la începutul veacului al XlX-lea. Cronicarul Manolache Drăghici ne spune să în Moldova s’a introdus sub Scarlat Calli- machi (1812—-1819). « Și s’au întrebuințat — adaugă el — mare silință din partea guvernului până au înduplecat pe săteni de a să da la această muncă ». Și la noi deci, ca și în Franța, țărănimea a fost neîncrezătoare. la început față de noua plantă alimentară. Tocmai pentru a ajuta la răspândirea cultivării acestei noi plante, se publică la Iași, în 1818, traducerea românească, făcută de Alexandru Beldiman după un intermediar grecesc, a lucrării lui G. Christian Albert Ruckert despre « sămănatul, lucrarea și pă- strarea » « cartoflelor » precum și despre pregătirea pâinii, a făinei și a grișului («hrisi») de cartofi. Cu trei ani mai înainte, la 12 Iulie 1815, apăruse, în Ardeal sau la Buda — locul nu e precizat — o foaie volantă, în românește, cu învățături despre cultivarea acestei plante. CARTOFUL, OREZUL, BUMBACUL 551 Termenul cartof este de origine germană (Kartoffel); de aceeași origine, dar ajuns la noi prin filieră ungară și sârbă, este celălalt termen crump, crumpen, crumpir, întrebuințat în unele părți ale tării (germ. Grundbirne>ung. krumpli, srb. krumpir). Dialectalul baraboi, barabule, frecvent în Moldova, vine din ruteană: bara- bolya; celălalt dialectal picioică, picheucă, întrebuințat în Nordul Munteniei, derivă din ungurescul pityoka. Nu știu precis la ce se referă preotul armean Hugas Ingigian, când în descrierea țărilor noastre, apărută în 1804, spune că la noi « există un fel special de cartofi (ierelmasi) și sparanghel, mai ales în insulele din Dunăre, unde cresc în mod spontan ». Să fie « pita tătărască » de care se vorbește într’o tipăritură din Ardeal, după 1800? O varietate de fasole a fost cultivată la noi încă din vremea daco-romană: dovadă numele însuși, care e de origină latină (faseolus); actualele varietăți însă sunt americane; fiind supe- rioare, ele au înlocuit pe cea veche, după cum mămăliga de po- rumb a înlocuit pe cea de meiu. Tabloul plantelor noi introduse în agricultura românească între 1601—1821 n’ar fi complect dacă n’am adăuga orezul, bum- bacul, năutul și anasonul. Orezul, originar din Asia, a fost introdus în Banat de către Austriaci, în secolul al XVIII. Din descrierea lui Grisellini, alcătuită în 1777, aflăm că erau câmpuri de orez în comunele Giroda și Omor și că se producea atât de mult încât revenea mai ieftin decât în Italia. Fr. I. Sulzer, în a sa Geschichte des transalpinischen Daciens, apărută în 1781, se întreabă dece n’ar reuși orez al — tot așa de bine dacă nu mai bine încă decât în Banat —în bălțile Dunării dintre Orșova și Brăila’, se știe că viitorul i-a dat, în privința aceasta, deplină dreptate. Tot în Banat a început să se cultive, în primii ani ai veacului al XlX-lea, bumbacul. Pentru a deprinde pe locuitori cu această nouă plantă, s’a tipărit la Buda, în 1810, în patru limbi — ger- mană, ungară, română și sârbă — broșura « învățătura lui Carol Filibert de Lastririe (Lastryrie!) despre sădirea bumbacului». Cât despre năut și anason, iată ce citim în prefața lucrării « Oare- care secreturi ale lucrării pământului» apărută la București, în 1796, fără nume de autor si de traducător: « Noi înșiși aici în tara noastră nu știiam mai nainte ce feliu era porumbul, nici năutul. 552 VIEAȚA ECONOMICĂ nici anasonul, nici alte atâtea roduri și poame, pre care naște locul nostru în zioa de astăzi și sporeaște mai bine decât alte locuri» Care erau celelalte « roduri și poame » noi introduse și care reușeau așa de bine, nu putem încă preciza; s’ar putea să fie vorba, între altele, de caise, având nume turcesc; introducerea năutului si anasonului trebuie pusă neapărat în legătură cu influența tur- cească-, ea pare a fi avut loc înainte de 1750; odată cu plantele am împrumutat și termenii respectivi. Tot dela Turci am luat pătlăgelele — vinete și roșii (turc: patlican. citește patligean !) bârnele (turc: bamia) și colectivul zarzavat (turc: zarzavat). Asupra viilor, avem unele știri interesante în izvoarele epocii. Producția din Muntenia atinge — după Sulzer — într’un an bun peste cinci milioane de găleți, găleata fiind de zece oca. Vinul de Greaca — adaugă acelaș autor — e cel mai timpuriu; nu durează însă nici până în vara viitoare, în timp ce vinul de deal ține mulți ani. Viile dela Pitești — vestite — se îngroapă iarna; celelalte nu, deși, uneori, suferă de ger. Strugurii se păstrează în vin până la Paști. In Moldova cea dintâi podgorie — potrivit părerii lui Di- mitrie Cantemir — este cea dela Cotnari; vinul de aci e « cel mai de seamă și cel mai ales din toate vinurile Europei, socotind și vinul de Tokai ». « Dacă se ține trei ani într’o pivniță adâncă de piatră, cum se obișnuește la noi — adaogă Domnul — dobândește într’al patrulea an atâta tărie încât ia foc ». (Faptul l-am expe- rimentat pentru alte soiuri de vinuri și l-am găsit exact; o constată și francezul Joppecourt, la începutul veacului al XVII-lea, pentru vinurile de Vaslui!). A doua podgorie, calitativ, tot după Cantemir, e cea dela Huși; a treia cea dela Odobești; urmează apoi podgoriile dela Nicorești (Tecuci), Greceni (Tutova) și Costești (tot Tutova). Mai sunt și altele, numeroase, dar « mai proaste ». In Transilvania, capătă o deosebită faimă vinurile de pe Târnave; corespunzător cotnarului moldovenesc, ca așezare—la limita nordică—și calitate, e vinul de la Heidendorf, de lângă Bistrița, așa zisul Steininger-, el reprezintă soiul cel mai alcoolic și mai aromat al Ardealului. Pădurile continuă să ocupe o suprafață considerabilă, în re- giunea dealurilor și la șes, spre a nu mai vorbi de regiunea mun- toasă. Constantin Cantacuzino menționează în harta sa, tipărită la Padova în 1700, nu mai puțin de douăzeci și nouă de masive păduroase importante, în afară de cele continui și de pădurile PĂDURILE, BOGĂȚIILE ANIMALE 553 mai mici din Carpați. La trei din ele dă și numele : masivul Groși, la sudvest de Pitești; masivul Lumini,, în partea de răsărit a județului Olt, și Plopii Rumaneștilor, în județul Dâmbovița. Dimitrie Cantemir, plecând dela considerente istorice, nu economice, citează Codrul Cotnarului, crescut din ghinda semă- nată pe locul arat de prizonierii Ieși, pe vremea lui Ștefan cel Mare, și Codrul Tigheciului, constituind o bună apărare împotriva Tătarilor din Bugeac. Un raport francez din 1798, Iunie 11, arată însă, sub raportul economic, al lemnului de construcție de tot felul, patru păduri sau codri «imenși »: Codrul Bâcului, Codrul lașului («Kodrou Yassoub » sic!), Codrul Herței și Codrul din împrejurimile Pietrei. In întinsele păduri ale țărilor noastre — așa de pildă, codrul Vălenilor, în Prahova cu stejari seculari, avea treizeci de ceasuri lungime și cinci-șase ceasuri lățime — două varietăți de copaci au atras atenția cunoscătorilor: bradul alb («cu coaja albă» cum îi spune Sulzer!) care dă cele mai bune catarge pentru corăbiile de mare și stejarul moldovenesc, rezistent la cari și superior tuturor esențelor — după Cantemir — pentru lucrul acelorași corăbii; durează « peste o sută de ani ». Din cauza tăierilor fără socoteală făcute în unele regiuni — de pildă în Covurlui și în Soroca — tăieri explicabile și prin nece- sitățile exportului dar mai ales prin înmulțirea populației — se simte nevoia a se trece, spre sfârșitul epocii fanariote, la măsuri de reglementare a dreptului de folosință și totodată de protecție a pădurii. Prima hotărîre în acest sens o ia, în Moldova, Alexandru Moruzi, la 28 Noemvrie 1792, iar în Muntenia acelaș voevod la 20 Martie 1793. In Transilvania, regulamentul referitor la păduri, promulgat de împărat, la Viena, la 30 Mai 1781, se tipărește în românește la Sibiu, în 1789; el cuprinde și desenul a două păduri model. Pentru Bucovina, el apare în 1786 Bogățiile animale ocupă un loc foarte însemnat — primul loc — în economia Principatelor, în epoca cercetată. Oile, boii, caii, porcii, albinele și peștele sunt produsele principale. Muntenia excelează în turmele de oi și de porci; Moldova în cirezile de vite cornute și în prisăci. Izvoarele bine informate din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea (Sulzer. Raicevich) dau pentru ambele țări cifra de 554 VIEAȚA ECONOMICĂ 4 milioane oi, dintre care 2.500.000 în Muntenia. In acest din urmă loc sunt trei soiuri: tigăile, cu lâna scurtă și fină «soiulca- racteristic al țării» («die eigentliche Landesart»), țurcanele, cu lâna foarte lungă, dar aspră, puțin fină, și soiul tătărăsc, interme- diar între primele două. In Moldova, Cantemir amintește tot trei soiuri: de munte, foarte prețuite de Turci pentru carne, de So- roca și oile sălbatice. Din carnea vitelor mari se pregătește pastrama', din seul lor, fiert la un loc cu oasele și o parte din carne, ceroișul', acesta din urmă, păstrat în burdufe, formează un articol căutat la export, peste Dunăre. Caii moldovenești sunt de două feluri: de munte, mai mici la trup, dar puternici și rezistenți, și de șes, mai mari, iuți, falnici la înfățișare și de asemenea rezistenți. Dimitrie Cantemir, care le dă aceste calificative, adaogă și amănuntul că ultimii sunt prețuiți nu numai de Poloni și Unguri, dar și de Turci care întrebuințează des proverbul: «Un tânăr persan și un cal moldovean sunt mai lăudați decât toți ceilalți». El vorbește și de hergheliile de cai sălbatici, ce rătăcesc în stepa Bugeacului. In Muntenia, locul de iernare al hergheliilor și al turmelor co- borîte din Transilvania, e mai ales regiunea dintre Urziceni și Brăila. Sulzer afirmă că nu e gospodărie în Muntenia care să n’aibă patru până la zece porci. Explicația stă în mulțimea pădurilor de fag și de stejar și în întinderea bălților dela Dunăre, unde hrana se găsește de asemenea din belșug. In mod deosebit a impresionat pe călătorii din veacurile XVII și XVIII bogăția în pește a țărilor noastre. Călugărul italian Niccolo Barsi da Lucea, trecând pe la Chilia, în vremea lui Vasile Lupu, spune că în vecinătatea acestui port, la depărtare de o milă, se află locurile de pescuit și că nu e dimineață în care să nu se aducă pe mal o mie până la două mii de moruni și sturioni de tot felul; prețul lor e din cele mai reduse: pentru patru aspri se putea căpăta un sturion de treizeci de libre (circa opt kilograme). Bogăția și ieitinătatea peștelui — la Galați de data aceasta — este subliniată și de călătorul englez Robert Bargrave, în 1652. Del Chiaro, care a trăit la curtea lui Brâncoveanu, arată bogăția în pește a Munteniei, amintește de păstrăvii din apele de munte, PESCUITUL. BOGĂȚIILE MINERALE 555 de peștele adus la București dela Dunăre (în special cegă I), de icrele negre și de mulțimea eleșteelor, căci adaogă el, « nu e așezare boierească la țară, care să nu-și aibă heleșteul, din care se scoate peștele în zilele de post». Sulzer vorbește și el de cantitățile uriașe de pește din Țara Românească. Locurile cele mai vestite pentru prinsul morunilor sunt Brăila și Galații, iar, în partea de Apus, Porțile de Fier. Crapul se prinde peste tot, în bălțile Dunării, dar mai ales la Greaca; care întregi cu crap sărat pleacă de aci spre interiorul țării. Oricine plătește o mică taxă, măjăritul, poate prinde cât pește vrea; pentru un car cu sare, se ia un car cu crap sărat. Dionisie Fotino amintește de «lostrița » care se găsește în râurile de munte din Țara Românească —■ azi a rămas numai în Bistrița Moldovei — și de «mihalții» din cele de șes. Și el laudă bogăția în pește a Dunării —■ « morun mare, păstrugă, nisetru, viză, cegă, somn, șalău, crap și soiul special de scrumbii»; în regiunea luncii fluviului, afirmă că sunt « 93 de bălți »iar în restul țării, «150 de heleștaie», pline de pește. Și mulțimea prisăcilor a impresionat pe cei care au trecut prin țările noastre. Un stup dă în Muntenia, după mărturia lui Sulzer care era el însuși apicultor, cel puțin trei roiuri, de obiceiu cinci sau șase și, într’o anumită regiune dintre București și Du- năre, chiar zece. Personal, el a obținut la București, într’un an, din zece stupi, patruzeci și patru. In Moldova, unul din marii boieri, Gantacuzino-Deleanul, avea, înainte de războiul ruso-turc din 1768—1774, până la treisprezece mii de stupi. Bogățiile minerale prezintă în Principate, sub raportul exploa- tării, aceleași caracteristici ca și în epoca precedentă. Se exploa- tează adică bine sarea, o parte a acestui produs mergând la export, iar într’o măsură redusă celelalte bogății minerale, inclusiv păcura. In Transilvania, în secolul al XVIII-lea, dominația austriacă aduce o intensificare a exploatării aurului și a fierului. Sarea continuă să se scoată în Muntenia dela Ocnele Mari, dela Ocna Mică de lângă Târgoviște, dela Telega și Ghitioara-. aceasta din urmă se « astupase» adică nu se mai exploata pe vremea lui Nieolae Caragea; ne-o spune interesantul hrisov inedit din August 1782 prin care domnul acordă mănăstirii Căl- dărușani «vinăriciul din sud. Saac, după popoarăle Valea Meilor, Valea Largă i Valea Negovanilor » în locul vinăriciului din orașul 556 VJEAȚA ECONOMICA de Floci unde viile s’au părăginit, precum și 200 de bolovani de sare din ocna Telega, în locul celei dela Ghitioara. Sub Brân- coveanu, începe exploatarea ocnei Slănic; se reia și aceea a ocnei Teișani (azi județul Prahova, pe atunci județul Săcuieni) care fusese părăsită sub predecesorul său, Șerban Cantacuzino. Pe lângă acestea erau și «malurile de sare » din județele Râmnicul Sărat, Buzău și Săcuieni; exploatarea lor era îngăduită însă numai localnicilor din imediata apropiere și — așa cum ne spune un hrisov din 1784— «numai cu traista, pentru trebuința caselor lor». In Moldova, ocnele de lângă Târgul Trotuș produc mereu cantități însemnate de sare gemă, excelentă. Călătorul englez Bargrave afirmă despre ea în 1652 că «este cea mai bună pe care a văzut-o sau a gustat-o vreodată, atât în privința gingășiei co- loarei cât și prin finețea, curățenia și gustul ei ». Sarea se tăia în «drobi mari » și « drobi mici » — li se mai spu- nea și «bolovani » — de o anumită greutate; astfel bolovanul mare cântărea dela o sută până la o sută douăzeci de oca; așa ne in- formează un act oficial muntean din 1807, Noemvrie 11. O uni- tate de măsură era și «cumpăna »: la 25 August 1763, Grigore Callimachi acordă mănăstirii Dragomirna între altele, un mertic anual de 15 lei din « ocna gospod » pentru a se cumpăra călugă- rilor cojoace, sucmane și ciobote; de asemenea «40 cumpene de sare»; documentul, inedit, se află la Academia Română. In ce privește munca în ocne, ea se făcea uneori și de către condamnații de drept comun sau « ocnași» dar, în genere, de către țărani care se tocmeau să taie sarea cu ciocanele, fiind numiți, din pricina aceasta, și «ciocănași». Ce rămânea după obținerea, prin ciocă- nire, a drobilor sau bolovanilor, constituia « sarea măruntă » sau praful și «lospele » adică așchiile sau frânturile. Producția de sare a Munteniei e evaluată în 1775 la douăzeci și cinci de milioane ocale sau treizeci și una de mii două sute cinci- zeci de tone. Aurul se strânge în Principate din nisipul râurilor de către Țiganii zlătari sau rudari, care sunt obligați să dea anual Doamnei o cantitate de metal prețios. In Muntenia, pe vremea lui Matei Basarab, această cantitate echivala cu 1000 de ducați: știrea ne-o dă Paul de Alep. Pe vremea lui Brâncoveanu, trebuiau să dea, potrivit afirmației lui Del Chiaro, circa cincisprezece libre de AURUL 557 ₐᵤr adică 3,900 kg, o vadră (12,5 1.) având, după acelaș izvor, 48 de libre; pentru anul 1768 se indică cifra de 1254 «dramuri » adică 3,91875 kg, dramul fiind egal cu 3,125 grame sau a patru suta parte dintr’o oca (1,250 kg). In Moldova, sub Dimitrie Cantemir, dădeau « patru ocale. .. care fac 1600 dramuri». In afară de țigani, mai există în județul Vâlcea și un corp de « băiași » români — o sută la număr —- având în frunte doi vătafi de băiași aurari. Acești băiași erau obligați să dea fiecare anual, la Sf. Maria Mică, « birul de aur » constând din 4 dramuri de aur netopit și, în plus, 60 de bani ispravnicului zapciu și 30 de bani logofătului pușcăriei. Știm aceste detalii din actul dat băiașilor la 22 Martie 1797 de către Alexandru Ipsilanti, care-i apără de «ploconul» nedrept ce se încerca să li se ceară, plocon pe care — spune Domnul — nu-1 dau « nici țiganii rudari ». In timpul ocupației austriace a Olteniei, se înființează de că- tre generalul comandant, contele Steinville, o societate pentru exploatarea aurului din râul Olt și afluenții săi de munte Lotru, Rudăreasa și Apa Băiașilor: ultimele două nume arată existența unor mai vechi exploatări în regiune. Societatea producea aur în valoare de o mie de galbeni anual; potrivit afirmației lui Sulzer, acest aur era mult mai curat și mai frumos decât cel din Transil- vania. După moartea întemeietorului, societatea, nemai fiind susți- nută, a lichidat. O încercare de exploatare a făcut în Muntenia și mare boier Constantin Dudescu, în tovărășia unui tehnician german, pe vremea lui Mihai Racoviță (1741—1744); știrea ne-o dă cunoscătorul în chestii economice, francezul Peyssonel, în lu- crarea sa, Trăite sur le commerce de la Mer Noire, apărută în 1787. Un raport austriac, din 1728, Iulie 12, arată că firișoare de aur se găsesc nu numai în Olt, dar și în Dunăre, între Vodița și Pristol, precum și în unele râuri de munte ca Râmnicul, Jiul, Bistrița, Gilortul, etc. Intr’un alt raport cetim că, în Olt, spă- lătorii de aur găsesc uneori grăunțe de metal curat de mărimea unor boabe mari de mazăre. In Transilvania, în timpul împărătesei Maria Theresa, se fac progrese importante în ce privește extragerea aurului și a meta- lelor în genere. Pentru prelucrarea sulfurilor aurifere ca și a mine- reurilor complexe de cupru, zinc și plumb se construesc mai multe topitorii, la Săcărâmb, Capnic, Strâmbu și Rodna Veche. In 1773, 558 VIEAȚA ECONOMICA statutul mineritului din Abrud capătă aprobarea curții împără- tești care înființează, în același timp, la Zlatna, un tribunal mi- nier. Se reglementează tehnica exploatărilor și se precizează drep- turile particularilor; asupra acestora, statul exercită, în domeniul minier, tutela sa. Fierul se exploata în Oltenia, la Baia de Fier (Gorj) pe vremea lui Matei Basarab; locul figurează cu legenda «minereuri de fier» (plTaXXa mSrjpou), în harta Stolnicului Constantin Cantacuzino. Pe vremea ocupației austriace însă (1718—1739), mina nu mai lucra. Nu știm dacă s’a exploatat zăcământul din județul Argeș dela satul « Buneștii-de-hier »: că existau aci minereuri, o dove- dește chiar forma aceasta a numelui, cu adaosul caracteristic. Notăm că alături de «Buneștii de hier » se afla satul Bunești; amândouă așezările apar într’un act din 22 Martie 1643. Un mare avânt a dat exploatării fierului în Banat dominația austriacă. Se construesc acum mai multe cuptoare pentru topit minereurile: primul la Oravița, în 1718, al doilea la Bocșa, în 1719. Ele sunt dublate în 1721, respectiv 1722; în 1723, se con- struește un altul la Dognecea. Câțiva ani mai târziu, în 1726, se descopereau minereurile de fier dela Doman și dela Tilfa Țapu- lui, ulterior și cele dela Ocna de Fier. Construcția uzinelor dela Reșița începe la 1 Noemvrie 1769, cu munca — gratuită — a ță- ranilor români din satele de prin prejur; la 3 Iulie 1771, noile furnale de aci erau puse în funcțiune. In 1778, fonta obținută era prelucrată în 5 cuptoare reverbere sau, cum li se spunea « ve- tre de foc »; se obținea astfel fier forjat și fier laminat. Cuptoare înalte, pentru topitul minereurilor de fier, s’au mai construit și în regiunea Huniedoarei: la Ghelar, la Toplița (în 1750), cu o capacitate de 1200 tone anual și la Govăjdia (în 1806), cu o capacitate de numai 640 tone anual. Minereuri mai existau la Teliuc (Huniedoara), unde dreptul de exploatare se dă în 1685 unui Barcsay și la Bobâlna. (tot Huniedoara) semnalate într’o călătorie din 1796. Dimitrie Cantemir amintește de minereuri de fier lângă Hotin. Iată pasagiul respectiv din « Descriptio Moldaviae »: «In câmpia Hotinului, nu departe de oraș, se găsesc pe malurile Nistrului un fel de globuri de iier rotunzite așa bine de natură încât fără a le mai lucra, s’ar putea întrebuința ca ghiulele, dar materialul ARAMA. PĂCURA 559 lor e atât de pimitiv încât nu se poate folosi la ceva dacă nu se topește în foc. Până nu s’a părăsit Hotinul — adică până în 1713— se trimeteau cu grămada la Camenița, astăzi însă (în 1716 !) nu-mi vine să cred că ar îngădui Turcii ca Polonii să întrebuințeze acest material de război contra lor ». într’o descriere a Moldovei, alcă- tuită de preotul armean Hugas Ingigian și apărută în 1804, se spune: «In prezent se extrage fier din regiunea de Nord a Mol- dovei, care este sub dominația împăratului ». E vorba deci de Bu- covina, și anume—după toate probabilitățile — de regiunea Rodnei. Arama se scotea de multă vreme — avem documente dela Mircea cel Bătrân — în regiunea Băii de Aramă. întreruptă apoi, din motive pe care nu-le cunoaștem, exploatarea e reluată în preajma anului 1641 de Matei Basarab care-i dă o desvoltare remarcabilă. Știm faptul din hrisovul, inedit, pe care, la 3 Dechem- vrie 1644, voevodul îl acordă lui « Giura căpitanul dela Baia de Aramă și lui Poznan și lui Stoian și tuturor băiașilor » ca să dea anual câte 1000 de taleri «la vremea haraciului »; așa plătiseră și până atunci timp de « 2,3 ai » (ani!); acuma « domnia mea le-am ertat vama arămii dela toate vadurile să fie în pace de vamă, nimic bântuială să n’aibă, căce aceasta nu iaste în seama vămilor țărăi, că mai denainte re au fost, ce domnia mea am rădicat această bae» (Vezi și fig. 15). Arama produsă aci era, după părerea siria- nului Paul de Alep care vizitează mina și descrie amănunțit prelucrarea minereului, «foarte frumoasă». Lucrul continuă în proporții mai reduse, sub Brâncoveanu și în timpul dominației Austriacilor; aceștia din urmă concesionează exploatarea, în 1728, pentru suma de o mie de florini anual. Și în Banat fuseseră unele «băi» de aramă, în regiunea Mora- vița-Dognecea. Austriacii redeschid minele Simion și Juda și le dau o nouă desvoltare. Tot în veacul al XVIII-lea trebue în sfârșit puse și încercările făcute de Turci la Altân Tepe (în românește: Dealul de Aur, din cauza culorii aurii a minereului I), în nordul Dobrogei. In Bucovina, la mina Arșița de lângă lacobeni, începe, în 1784, exploatarea manganului. Păcura a fost cunoscută în ținuturile românești din cele mai vechi timpuri: cuvântul e de origine latină (picula!) și dovedește prezența noastră neîntreruptă în stânga Dunării (în dreapta ei 8 5 60 VIEAȚA ECONOMICĂ PĂCURA. SILITRA 561 ₙu există puțuri de păcură!). Prima mențiune documentară este din Moldova, din anul 1440, Octomvrie 4, când voevozii Iliaș si Ștefan întăresc mănăstirii Bistrița dania făcută de boierul Dană anume «satul Lucăceștii, pe Tazlăul cel sărat, mai drept Păcură» (K-k npaK miKSpAi). In 1442, Dechemvrie 16, se amintește, tot acolo, «fântâna cea neagră a Păcurei» (Kp'KHHga Mopwa n'RK^'pTxn). Fântânile de păcură de pe Tazlău în județul Bacău apar și mai târziu, în veacurile XVI-XVIII; Dimi- trie Cantemir le pomenește în Descriptio Moldaviae. Naturalistul Hacquet, trecând prin Moldova, pela 1789—1790, semnalează păcura din împrejurimile Vicooului, în Bucovina, și din județul Neamț, la satul Bâznoșeni, după câte se pare. La 1786, Iulie 18, Nieolae Mavrogheni interzicea, prin pitac domnesc, intrarea în Muntenia a păcurei din Moldova, desigur pentru a nu aduce pre- judicii exploatărilor de dincoace de Milcov. In Muntenia, puțurile de păcură sunt amintite, pentru întâia oară, la 1640, sub Matei Basarab, de misionarul slav Bacșici, care vizitează țara. In 1697, Mai 4, Lamba din Câmpina vinde feciorilor lui Vasile Postelnicu o parte din moșia lui «din câmp, din apă, din pacuri, din livezi de fân, din livezi de pomi, din si- liștea satului...». In secolul următor, la 20 Octomvrie 1753, Constantin Racoviță întărește mănăstirii Mărgineni toate proprie- tățile ei între care partea lui Pană Filipescu biv vel șătrar, « din muntele Floreaiul ot sud. Prahova, și partea lui de păcură după moșiia Drăgăneasca ot sud. Dâmbovița », dăruite de acesta mănă- stirii, cu zece ani mai înainte, la 25 Mai 1743. Sulzer amintește de asemenea, în lucrarea lui apărută în 1781, de țițeiul din regiunea Câmpinei, unde el izvorăște adesea din pământ în mijlocul câmpu- lui. Adaogă apoi faptul important că localnicii, spre a-i da con- sistența necesară pentru ungerea osiilor, prelucrează acest țițeiu în anumite fabrici («in besonderen Fabriken»), făcându-1 să-și piardă apa pe care o mai conține; astfel îngroșat, îl duc apoi cu butoaiele la târguri și-l vând cu un galben găleata. Două asemenea fabrici se găsesc lângă ocna de sare Telega, nu departe de Câmpina. In timpul războiului ruso-turc din 1806—1812, se dădea țăranilor 1 taler de vadra de păcură. Silitra sau azotatul de potasiu a fost de asemenea unul din produsele minerale exploatate la noi în epoca cercetată. Ea se 8* 562 VIEAȚA ECONOMICA găsea, amestecată cu pământul negru, în numeroase locuri în Moldova, după afirmațiile lui Dirnitrie Cantemir. Pe la jumă- tatea veacului al XVIII-lea, se întrebuințau pentru strângerea ei ¹¹ nu mai puțin de trei mii de oameni »; ei aveau dreptul să sape oriunde și nu plăteau Domnului rici o dare: ne-o spune un Turc cărturar care a zăbovit mai multă vreme la Hotin. Un centru al exploatării silitrei era la Soroca; un altul, foarte important, la Movila Răbâiei, în Fălciu; aci lucra pe vremea lui Mihai Raco- viță (1716—1726) «un laz anume Mustafa Aga silitrarul». «Ca- rele — povestește cronica lui Amiras — fiind om obraznic, ară- tându-se nebăgător în seamă poruncilor domnului, i-au aprins casele de i-au ars cu toate meșteșugurile lui». Un al doilea centru era la Focșanii munteni; pe vremea lui Brâncoveanu, în 1702, se tri- mit zece boi și cinci care «la silitrarii ce face (sic !) selitra la Foc- șani ». Poate la acest ultim centru se referă vestitul călător turc Evliyâ Celebi (1661—1664), când amintește, la răsărit de Râmnicul Sărat, minele de silitră; el adaugă și explicația că acest produs pro- vine din trupurile acoperite de pământ ale celor căzuți în luptă. Procedeul obținerii silitrei ne este descris de Turcul dela Ho- tin, amintit mai sus. El ne spune anume că pământul cuprinzând silitra este pus în coșuri și în butoaie care se așează deasupra unui jghiab de lemn; peste pământ se toarnă apă fierbinte care — dizolvând silitra — curge prin jghiab într’o cadă unde continuă să fiarbă. In cadă se fixează bețe de lemn pe care silitra se depune: în cursul unei nopți depozitul are grosimea unui deget. Opera- țiunea trebue repetată de mai multe ori. «Nici o țară — adaogă el — nu produce o silitră mai bună ca Moldova ». La 31 Mai 1626, Miron Vodă Barnowski scrie «la slugile noastre aprozii care scorniți meșterii și botnarii să meargă să facă cădzi de silitră », să nu supere pe meșterii Sf. Episcopii a Romanului. Suliul e pomenit în Muntenia, la 1585, de călătorul francez Jacob Bongars. Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, din 1700, minereurile de sulf (peTaAXa Ostacpiou) sunt trecute în județul Buzău, între râurile Slănic și Recele, la nord-est de mănăstirea Târcov. Tot în Buzău, în regiunea Colți, se găsește chihlimbarul; Raicevich, în lucrarea sa Osseraazzioni storiche, na- turali e politiche intorna la Valachia e Moldavia, apărută în 1788, îl amintește. Dintre rocele de construcție, se exploata calcarul de INDUSTRIA 563 Albești- In condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu găsim ₀ sumă dată «pietrarilor dela Albești». In Moldova, trebuie amin- tită roca dură dela Deleni, și dela Maxut, în ținutul Hârlău, (azi județul Botoșani) din care se făceau pietrele de moară, și calcarul numit cochileț din valea Nistrului (la Făurești, în Orhei, la Mi- Jeștii Mici și Cricova, în Lăpușna, etc.) din care s’a zidit o mare parte a cetăților Soroca, Tighina și Cetatea Albă. Industria. Alături de continuarea vechilor și modestelor forme de industrie, a meșteșugurilor mai bine zis, din epoca precedentă, legate aproape exclusiv de viața agricolă a țării (voi. II, ediția a patra, p. 542—6), perioada cuprinsă între 1601 și 1821 vede, în Principate, și întemeierea primelor fabrici, cu lucrători numeroși, în clădiri mai mari și cu produse de altă natură decât cea strict agricolă. In Transilvania, pe lângă desvoltarea industriilor ante- rioare, are loc, în veacul al XVIII-lea, și întemeierea industriei grele, etapă esențială în procesul de industrializare. Avântul pe care îl ia regiunea dela vest de Carpați se explică nu numai prin prezența aci a unor zăcăminte mai bogate și mai numeroase de fier, dar și prin liniștea îndelungată de care s’a bucurat această regiune, în timp ce Principatele au fost aproape continuu teatru de operațiuni militare. In nici un caz nu poate fi vorba de o lipsă de înclinare a locuitorilor din Muntenia și Moldova spre astfel de îndeletniciri. Dimpotrivă, ei se caracterizează printr’o mare îndemânare în această direcție: nu e tehnică oricât de complicată și de grea pe care să nu și-o poată însuși în scurtă vreme. O ob- servase, încă de pe vremea lui Brâncoveanu, secretarul italian al acestuia, Del Chiaro, scriind: «In ce privește capacitatea inge- nioasă a Românilor trebuie să spun că ei știu să imite orice fel de manufactură, nu numai după moda turcească, dar și după cea italiană, germană, franceză, etc. ». Iar în altă parte: «reușesc admirabil în mecanică ». Vom indica industriile mai însemnate din Principate pe mă- sura apariției lor în documente, urmărind una și aceeași indus- trie în tustrele țările. Industria sticlei se constată documentar în Muntenia în 1622. Printre martorii unui document din acest an, Aprilie 23, relativ la întemeierea schitului Vâlcanii pe moșia dată de moșnenii din Brănești, figurează ca martori «Pavel sticlarii » și «Stan sti- 664 VIEAȚA ECONOMICĂ clariu ». Ei nu pot fi decât fabricanți de sticlă, într’o regiuₙₑ unde până târziu se va produce acest articol și unde exista o tradiție a acestui meșteșug, transmis din generație în generație Intr’adevăr, și Vâlcanii și Brăneștii sunt la nord de Târgoviște în plasa Pucioasa, aproape de Șotânga unde vom găsi, la finele secolului al XVIII-lea, o fabrică de sticlă. Pe vremea lui Matei Basarab, exista o atare fabrică, aparținând Domniei; ea își adu- cea materia primă, «pământul » silicios din Transilvania și anume din « datul » adică din ținutul cetății Brașovului. Nu se preci- zează așezarea acestei «sticlării carea iaste de treaba Măriei Sale », dar probabil e vorba tot de regiunea Târgoviștei. Del Chiaro precizează că în timpul șederii lui în Muntenia (1710—-1717), exista o fabrică de sticlă, la două mile bune italiene depărtare de Târgoviște; sticla produsă, de culoarea azurului, era destul de limpede și netedă, superioară celei aduse din Polonia. In anii 1782—3 se cercetează, în două rânduri, jalba dată lui Vodă de «6 pământeni steclari ot Târgoviște ». Ei sunt «sticlari dom- nești scutiți cu pecetluit gospod » adică nu plătesc dări; în schimb, «dau sticle de trebuința curței ». Fiind « pământeni cu știința acestui meșteșug, ce le-au coborât dela părinții și moșii lor», bo- ierii sunt de părere să li se aprobe jalba, deci să li se dea voie « cu a lor cheltuială, să-și prefacă cherhaneaua — adică fabrica ! — unde au fost dinceput », neaducându-se prin aceasta vreun pre- judiciu fabricii de sticlă a lui Mina Cuiumgiu (pe turcește: Mina Argintarul!), care fusese inițial asociat cu cei șase sticlari. In 1791, se amintește din nou fabrica de sticlă a lui Mina Cuiumgiu, asociat acum cu Savu și Coman din Târgoviște. Tariful vamal din 1 Ianuarie 1792 taxează «sticlele care vin din Târgoviște, de car, 40 bani ». Taxa e foarte mică, în comparație cu aceea de 220 bani plătită pentru povara de sticle aduse din « țeara un- gurească » și « din țeara leșească », dat fiind și faptul că într’o povară intra mai puțină marfă decât într’un car. Un nou act din 1793, Aprilie 26, ne arată că exista o sticlărie la Șotânga, în Dâmbovița; Domnul cere ispravnicilor județului să-i trimită, prin protomeșterul fabricii, «probe de toate felurile de sticle ce lu- crează ». In sfârșit, în Istoria Țării Românești, editată de frații Tunusli în 1806, se afirmă că se lucrează sticla «la satul Diicești — de fapt Doicești — din Dâmbovița ». INDUSTRIA STICLEI ȘI HÂRTIEI 565 .------ —— In legătură cu industria sticlei, se plănuia înființarea, în 1786, a unei industrii de oglinzi. Austriacii însă o împiedică: știrea ne-o dă un document din acest an. In Moldova, constatăm un centru de fabricarea sticlei la Că- lugăra, în județul Bacău. Acolo se așezaseră «12 liude (contri- buabili !) sticlari, care au eșit den Țeara Ungurească ». Domnul face cu ei învoială, la 20 Noemvrie 1740, ca să dea anual « 500 table de sticle (geamuri!) și 100 sticle de cealelalte, pentru treaba Domnii ». Ce vor da mai mult, se va plăti, «câte doao parală de sticlă ». Le acordă apoi unele avantagii fiscale precum și drep- tul de a tăia lemne din păduri. Peste câteva decenii găsim, în altă parte a țării, o adevărată fabrică, având lucrători mulți, străini, și instalații mai mari. La 15 Mai 1786, Alexandru Ma- vrocordat dă anume o poruncă pentru «fabrica de sticle ce este aice în țeară, la ținutul Hârlăului, care mai înainte ținându-se de către un Jidov, și pe urmă de un Petre Mazi, Neamțu, au ră- mas la cea mai de pe urmă de se ține și până acum de către Saber » (e vorba de francezul Chabert!). Domnul îi scutește o sută de «oameni străini, de peste hotar, pentru lucrarea la această fa- brică »; între ei va fi și « un jidov anume Boroh » care se ocupă cu «aducerea materialului din țara leșească ce trebuește la lu- crarea sticlelor cum și pentru alte trebuințe a fabricei ». Nu știm care a fost soarta unei noi fabrici de sticlă și de cristal, încercată de un ceh — pare-se evreu — Simon Kohani, în Moldova, la finele secolului al XVIII-lea. In Transilvania, au fost de timpuriu fabrici de sticlă săsești. In 1727, Episcopia romano-catolică ridică o fabrică la Beliu, în județul Bihor; ea a continuat să funcționeze, sub diferite nume, până în vremea noastră. Hârtia s’a fabricat pentru întâia oară în Muntenia pe vremea lui Matei Basarab. Un document din 4 Aprilie 1646 ne arată că fabrica era situată pe valea Oltului, în regiunea Călimăneștilor, poate chiar în Călimănești; ca materie primă se întebuințau resturi de cârpe; locuitorii satelor erau obligați, printre alte dări, și la aceasta, a «cârpei ». Hârtia fabricată era de bună calitate; ea avea ca marcă stema Țării Românești, «acvila cruciată ». Tot pe valea Oltului, pe malul drept, lângă Râmnicul Vâlcei, a existat în 1673, sub Grigore Ghica, o altă « moară de hârtie »; 566 VJFAȚA ECONOMICĂ o menționează un document în legătură cu schitul Fedeles- ciori. In aceeași regiune, pe lângă satul — azi dispărut __________- âl Rudăneștilor, era, la 5 Mai 1694, iarăși o «moară de hârtie »• poate să fi fost una și aceeași cu cea din vremea lui Grigore Ghica. In veacul al XVIII-lea, după ce fabricile încetaseră de multă vreme a funcționa, dispărând chiar și amintirea lor, întâlnim două noi «harturghii » sau fabrici de hârtie: una, în 1768, la Fundeni. pe apa Colentinii, deci aproape de București, alta, în 1776, la Batiștea, în Prahova, pe apa Lenta. In hrisovul pe care li-1 dă amândurora, în August 1776, Alexandru Ipsilanti, după ce arată, în general, folosul industriei: «să fie de cinste și podoabă politiei (colectivității!, și a doua să nu aibă trebuință a aduce din străinătate acest fel de lucru », hotărăște dreptul de mono- pol pentru cele două fabrici, regimul fiscal al celor 40 de lucră- tori străini întrebuințați și scutirea de dări a prăvăliei din Bu- curești în care se va desface hârtia. Cămara domnească va primi anual gratuit «câte 20 topuri ». Materia primă sunt tot restu- rile de cârpe « ce se află pe la norod »; ele vor fi plătite cu bani. Semnificativ pentru proporțiile clădirilor în care funcționau fa- bricile de hârtie este faptul că termenul grecesc întrebuințat spre a designa aceste fabrici «harturghie » a dat românește «hardughie » adică magazie sau clădire mare, întinsă. O ase- menea «hardughie » înființează și Alexandru Moruzi în 1796, pe apa Sabarului, în Ilfov, dând-o apoi în seama Mitropolitului «fiindcă are Sf. Mitropolie și tipografia sa care lucrează și tipă- rește cărțile trebuincioase obștei »; din textul hrisovului pe ca- re-1 acordă Domnul rezultă că celelalte două fabrici nu mai func- ționau. In harta lui Rhigas din Velestin, apărută în 1797, figu- rează pe Sabar satul «Moara de hârtie » (Mopa 3e xaP™a). In Moldova, nu cunoaștem vreo fabrică de hârtie în veacurile XVII și XVIII. Intr’un raport al consulului austriac Raab din Iași, datat 5 Iulie 1813, se vorbește de proiectul unei atari fabrici la Deleni; din lipsa fondurilor și a meșterilor necesari, proectul nu s’a realizat. In Transilvania, existau fabrici de hârtie încă din veacul al XVI-lea, la Sibiu (c. 1539) și la Brașov (1546) (vezi voi. II, edi- ția a patra, p. 546); ele au continuat să funcționeze și în vea- POTASA. CONSTRUCȚIILE NAVALE 567 curile următoare; «moara de hârtie » de lângă Brașov devine celebră și prin bătăliile care au avut loc în apropierea ei între armatele lui Radu Șerban și acelea ale lui Moise Szekely și Ga- briel Bâthory. într’o listă de mărfuri trimise din Brașov la Câm- pelung, în 1809—1814, se specifică între altele: «2 tocuri hârtie de Brașov albă »; «2 tocuri hârtie albă de Făgăraș ». Ceea ce în- seamnă că exista, pe atunci, o fabrică de hârtie și în acest ultim oraș. O alta se afla la Beiuș; clericul transilvănean Corneli scriind în 1804 lui Gheorghe Șincai îi spune că nu-i poate trimite hârtie din această fabrică, deoarece e «sugătoare », deci nepotrivită pentru imprimat. Potasa caustică sau, cum îi spuneau Moldovenii, «potașul » se fabrica în veacul al XVII-lea, în pădurile Moldovei, din cenușa unui anumit soi de stejar. Unul din centrele de fabricație era lângă Drăcșani (județul Botoșani). Pe aci trece în 1652 călăto- rul englez Robert Bargrave care descrie felul cum se fabrică această potasă, prin arderea copacilor, obținându-se două calități, una mai bună, care expusă la aer rece, se topește dela sine într’o oră, alta inferioară, numită, în englezește « rich ashe » adică « cenușă bogată ». Fabricanții erau mai toți Scoțieni; cel dela Drăcșani se numea Black. Producerea potasei a continuat și în veacul al XVII-lea; spre sfârșitul lui, în 1798, numărul cuptoarelor face un salt brusc: dela unul cât rămăsese, la treizeci: cauza sta în rentabilitatea sporită a acestui produs ce se exporta spre Danzig. Domnul, căruia locuitorii i se plânseseră că proprietarii de păduri nu le mai dau voie să taie lemne — transformarea acestora în potasă era mai avantajoasă — intervine atunci; se aștepta și un firman turcesc de interzicere a cuptoarelor. In Muntenia și în Transilvania n’am întâlnit această industrie, deși se poate să fi existat. Construcțiile de vase fluviale se constată documentar în Mun- tenia, spre sfârșitul veacului al XVII-lea. Cronicarul Ion Ne- culce, arătând pregătirile mari militare ale lui Șerban Canta- cuzino (1678—1688), spune că acesta făcuse, între altele, și «câteva vase, șeice, la Argeș, cu zaherea, de stau gata să se co- boare pe Dunăre ». S’ar putea interpreta acest pasagiu și în sensul că Domnul a strâns numai proviziile, n’ar fi lucrat și va- sele; cert este însă că sub Brâncoveanu (1688—1714), construcția 568 VIEAȚA ECONOMICĂ de diferite vase fluviale e una din obligațiile de seamă ale Dom- niei. Acesta trebuie să înzestreze flotila turcească de Dunăre — dela Cladova până la Tulcea — cu vase noi și să repare pe cele vechi. Condica oficială de socoteli amintește în numeroase rânduri, în anii 1694—1697, de « șăicile », « caicile » și «ustua- cile » (un fel de șlepuri, fără punte) ce se construiau la Giurgiu sub privegherea lui Aii Pașa de acolo. Printre birurile pe care le plătește țara, este și unul în legătură cu această obligație a Dom- niei ; el figurează în condică sub numele de «birul Ali-Pașii ce s’au scos pe județe la birnici și la bresle »; suma lui, la 20 Ianu- arie 1695, este de 19.925 taleri. La începutul războiului dintre Ruși și Turci, pe când domnea în Țara Românească Grigorie Ghica Vodă (28 Oct. 1768—16 Nov. 1769), acesta a dat ordin marelui vistier Mihai Cantacuzino să asigure «facerea de 24 șeici, să fie gata » când va sosi marele vizir la Isaccea. In timpul războiului turco-austriac terminat prin pacea dela Șiștov, exista un șantier naval în comuna Căscioarele, din județul Ilfov. La 23 Februarie 1790, Divanul raportează Principelui de Saxa Coburg că în zisa comună se fac « șăici cu feru adus dela Roman la Focșani » și că mai trebuiesc lemne, scânduri, funii precum și 220 lopătari, ce urmează a se recruta din Vlașca și Ilfov. La 20 Martie același an, aflăm că pentru construirea po- dului pe vase de peste Argeș, la Herăști, s’au întrebuințat opt «tumbazuri » sau dubase lucrate la Căscioare; se mai cer încă patru pentru ca să se cuprindă apa dintr’un mai în celălalt. Ase- menea dubase sau pontoane, ca și de altfel, întreaga lemnărie, se procurau de domnii noștri ori decâte ori se construia vreun pod peste Dunăre, în legătură cu expedițiile militare turcești. Construcția podurilor ne revenea tot nouă; un cărturar turc care a zăbovit câtăva vreme la Hotin, sub Mihai Racoviță (1716—1726), și care ne-a lăsat o descriere a țărilor noastre, arată cum se pro- ceda. El spune că pontoanele se fixau nu prin ancore de fier, ci prin cutii de lemn, in patru colțuri, umplute cu piatră și lăsate în albia Dunării; în loc de cabluri de oțel, se întrebuințau atunci odgoane din curpeni de viță răsuciți, lungi de 120—-150 de stân- jeni. Interesant e faptul că și Nicolae Costin amintește în « Leto- pisețul » său acelaș procedeu de fixare: Romanii lui Domițian, CONSTRUCȚIILE NAVALE 569 în campania împotriva Dacilor «îndată făcură pod pe vase Ze- gate cu coșuri pline de piatră peste Dunăre ». Foarte important sub raportul construcțiilor navale e hri- sovul « pentru corăbiile țării ce sunt a umbla pe Dunăre », dat de Alexandru Moruzi la 23 Noemvrie 1793. Domnul arată că pentru împlinirea poruncilor în ce privește căratul zaherelelor si cherestelei, iar pe de altă parte pentru «înlesnirea negoțului » și «aflarea meșteșugurilor », a cerut voie dela înalta Poartă și a obținut «ca să poată Valahia a face și a avea bolozane, șăici, caice și de toate vasele pe apa Dunării, în cuprinderea țării, carele să nu fie bântuite niciodată de către veri cine, privileghiu ce din vremile bătrâne, de mulți ani, l-au fost pierdut țara aceasta, cu toate că hotarele ei sunt matca Dunării; deci după primirea acestei slobozenii, în grabă căutând, am făcut și am găsit acum întâiași dată câte un vas pentru trebuința fieștecăruia județ al țării ». De sigur aceste vase s’au construit tot la Giurgiu și Căs- cioare. (Pentru organizarea flotilei românești de Dunăre și de- pendența ei de marele spătar, vezi mai departe, la capitolul Organizarea militară!). Pe Olt, erau luntre, lucrate de meșteri localnici, care trans- portau sarea dela Ocnele Mari. Cunoaștem, în privința aceasta, un interesant document inedit, din 1 Mai 1662, aflător la Arhi- vele Statului, în care e vorba de doi asemenea meșteri ce aveau moșie în hotarul Jiblea al mănăstirii Cozia. Ei se tocmiseră cu cămărașul dela Ocnele Mari ca să-i facă mai multe «luntri de sare» sau «năvrăți», luntrea câte 3 taleri, și luaseră, având chezaș, banii înainte. «Iară ei, deacă au luat banii — citim în document — nu s’au apucat de năvrăți, ci au fugit în țară. Și așteptând dumnealui /cămărașul / luntrile încă peste soroc multă vreme, au trimis pârgari cu treapăd » și au închis «la gros » pe chezaș. Acesta găsește în cele din urmă pe fugari și le ia zălog moșia. Interesant e vechiul termen românesc « năvrăți »; bănu- esc că prima parte a lui derivă din cuvântul latin navis. Merită să fie subliniat faptul că, alături de vase comerciale, s’au construit și vase de războiu. In 1776, Poarta a dat ordin celor doi Domni, Alexandru Ipsilanti și Grigore Ghica, să facă fiecare câte un «galion » de 41% coți lungime (circa 25 metri) și să-l înarmeze cu tunuri, ancore și cele necesare. Ordinul s’a 570 V IE A T A ECONOMICĂ executat; găsim în Moldova în acest an, 14 «liude » sau contri- buabili scutiți de dări care lucrau, în schimb, în ținutul Covur- luiului «la galionu »; în 1780, un călător polon vedea, la gura Șiretului, cele două vase de război. Peste câțiva ani, la 24 Octomvrie 1786 francezul Le Roy expert în construcții navale, scria din Constantinopol minis- trului afacerilor străine la Paris: «Nu cunosc stadiul lucrului celor două fregate care se execută la Galați după planurile mele și după gabariturile (modelele!) pe care le-am desenat și executat aci; n’am mai primit știri dela 11 Iulie; la acea dată se așeza puntea falsă («le faux-pont »). Puțin timp după declararea răz- boiului între Turci și Ruși, la 11 Octomvrie 1787, același expert anunța la Paris că în afară de « bombardele » — 50 Ia număr — care se construiesc la Constantinopol, în Marea de Marmara, în Arhipelag și în Marea Neagră, « Principii Moldovei și Munteniei au cerut să construiască și ei un număr la Galați, pe Dunăre. Am remis planurile, care au și plecat de cincisprezece zile ». Mai târziu, în 1795, Iulie 10, un raport constantinopolitan ne arată că fostul domn al Moldovei, Mihai Sutzu (Ianuarie 1793—6 Mai 1795) «a construit în ultimul timp al stăpânirii sale, zece bărci canoniere, mari și frumoase, care au și sosit în por- tul acestei capitale ». Se făceau deci, pe lângă galioane, și fre- gate, bombarde și bărci canoniere, în șantierul dela Galați; pe Dunăre și apoi pe mare, ele erau trimise la Stambul. Caice și șăici — « mari » și « mici » — pluteau pe Prut și pe Șiret; caice chiar și pe Jijia; în 1786, sub Alexandru Mavrocordat Firaris, se amintește de « meremetul — adică reparația — cai- cului gospod ot Jijie ». Așa dar a existat și în Moldova un șan- tier naval; construcția de vase, civile și de război, în țările noas- tre, are o vechime mult mai mare decât se bănuia. Postav ordinar s’a fabricat din vechi timpuri în țările noas- tre; el era un articol obișnuit de export al Sașilor din Transil- vania la 1400; Românii aveau și ei în multe locuri «piue », « dârste » și «găvane ». In Moldova, documente din prima ju- mătate a veacului al XV-lea amintesc de piuele «de bătut su- mane » din orașul Baia și din ținutul Covurluiului: în acest din urmă ținut, găsim, în harta lui Dimitrie Cantemir (1716), satul Torcatory (torcători!), al cărui nume arată îndeletnicirea locui- INDUSTRIA POSTAVULUI 571 torilor; el apare sub forma Torcești în harta lui Rhigas (1797); în Muntenie, numele localității Piua Petrii, la gura lalomiței, arată prezența, odinioară, a unei asemenea instalații lângă Du- năre (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 543—4). Intr’un document din 1695, Aprilie 28, Constantin Brâncoveanu amintește de «o roată de moară cu o dârstă » din satul Hurezi; în acest sat trăia «Gheorghe Dârstariul cu 2 feciori ». Amintirea «postăvarilor de țară », a fabricanților modești de postav țărănesc, e păstrată încă de numele unor așezări rurale (Un sat Postăvari, în Ilfov, între Popeștii Leordeni și Frumușani, un altul în Dâmbovița, pomenit în 1793, Aprilie 8, etc.). O carte domnească din 25 Apri- lie 1784, referitoare la «venitul podurilor » sau « podăritul » din Craiova, prevede că taxa va fi de 240 de bani pentru « carul de marfă cu lipscănie » și numai de 45 de bani pentru « carul de pos- tavuri românești». Intre Prut și Nistru, pe apa Vaticiului, în ți- nutul Orhei, exista, la începutul veacului al XlX-lea, « o moară ci să numește a Măriuții, cu iaz... cu fânaț în coada iazului, cu o piatră umblând pi fărină, cu doao găvanuri de sucmani și doao găvanuri de păsat». Matei Basarab care luase atâtea inițiative în domeniul industrial, n’a înființat însă și o fabrică de postav; el a rămas, în privința aceasta, tributar Sașilor din Brașov care ajunseseră acum să facă și postav fin. In Muntenia, prima încer- care de a fabrica postav superior se datorește, se pare, lui Șerban Cantacuzino (1678—1688); așa ne spune cel puțin Mihai Canta- cuzino în opera sa editată de frații Tunusli, atribuindu-i înfiin- țarea unei fabrici la Afumatii din Ilfov (vezi și fig. 16). In veacul următor, pe la jumătatea lui, exista o atare fabrică în București. O descriere turcească a țărilor noastre, alcătuită între 1742 și 1752, arată că această fabrică «înființată de cu- rând », se aproviziona în mare măsură cu lână — ieftină — din Bugeac; lucra un postav «bun» de coloare albastră; pentru a-1 vopsi în roșu, era trimis la Șiștov. Noul produs costa numai 30 de parale adică 90 de bani «cotul»; un metru revenea deci la aproximativ 150 de bani sau 1 leu și 30 de bani. Ceva mai târ- ziu, sub Alexandru Ghica (12 Dech. 1766—28 Oct. 1768) cons- tatăm o nouă fabrică la Pociovaliștea din Ilfov; ea era proprie- tatea boierului Radu Slătineanu, fiind făcută chiar pe moșia acestuia. Domnul îi acordă un hrisov; alte hrisoave capătă dela '2 V’EATA ECONOMICĂ Eig. 16. — Ușa ele intrare și pisania, in romfuv'șlc, a bisericii clcla Afumați (Ilfov), ctitoria ' din î696 a stolnicului Constantin Cantacuzino. Deasupra pisaniei, stema familiei: vulturul bicefal al Cantacuzinilor imperiali clin Constantinopol. INDUSTRIA POSTAVULUI 573 domnii următori Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nieolae Caragea și Constantin Sutzu. Acesta din urmă precizează, la 6 Februarie 1784, toate drepturile de care se va bucura întreprin- derea. Meșterii aduși din străinătate și cincizeci de lucrători București în 1813; «teleacii» sau masseurii dela feredeul Trisfetitelor din Iași, în 1716; scriitorii— corespunzând birourilor de scris și copiat din zilele noastre — amin- tiți tot în Iași, în 1754, Octomvrie 7, când un « Lupu biv vel sta- roste de scriitori» apare ca martor; telalii care strigau la mezat vânzările, dar erau totdeauna și samsari sau mijlocitori — un 578 ...... . VIEAȚA ECONOMICĂ ................ «telalbașa din târgul Chișinăului », pomenit la 27 Noemvrie 1812 urmează să scoată la mezat moșia Cogălnicenii — ctc. Numărul meșteșugurilor crește deci, după cum crește și nu- mărul meșteșugarilor, urmând sporul populației. Crește totdeo- dată și numărul breslelor, a căror organizare, în a doua jumătate a epocii fanariote, se resimte din ce în ce mai mult de influența Constantinopolitană. Pe lângă termenul vechiu de breaslă, se în- trebuințează acum, din ce în ce mai mult, termenii rufet (turcește: rufet) și isnat (arabă: esnaf) care au exact acelaș înțeles. Statutele breslelor se numesc, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, « niza- murile » lor, cuvântul fiind de asemenea turcesc. Alexandru Ipsi- lanti (1774—1782), gospodarul domn fanariot, sub care țara s’a simțit bine, s’a ocupat de aproape de aceste bresle, a constituit unele noui și le-a dat statute precise, specificându-le drepturile și îndatoririle. • Breslele se pot împărți în vremea pe care o cercetăm, în trei categorii: 1. Bresle de caracter economic — industriale și comerciale -—cuprinzând marea majoritate a acestor organizațiuni; 2. Bresle de caracter social (cioclii și mișeii) și 3. Bresle de caracter etnic (Ar- menii, Chiprovicenii, Jidovii și străinii în genere). In breslele de caracter economic intră toate breslele de mește- șugari, începând cu cei din ramura construcții, trecând la cei din îmbrăcăminte, încălțăminte, alimentație, obiecte casnice și isprăvind cu cei din ramura podoabelor (argintari sau cuiumgii — termenul ultim e turc — și zlătari sau aurari). Importante, prin mulțimea și bogăția membrilor, și numeroase, erau mai ales bres- lele de tăbăcari. (vezi și fig. 17). Ele se întâlneau în multe din târgurile noastre, atât în Muntenia cât și în Moldova și în Tran- silvania, și au dat numele de Tăbăcari la cartiere întregi (așa, de pildă, în Focșani, în Vălenii-de-Munte, în Iași, unde purta numele de Tălpălari, etc.). Importante erau, de asemenea, breslele de cojocari. Cea din București cuprindea, potrivit hrisovului de organizare dat de Alexandru Ipsilanti în 1779, două categorii: cojocarii «groși» și cojocarii « subțiri». Cojocăria « subțire», lucrând piei fine, argăsite în mod special, ajunsese o specialitate a Bucureștilor, bine cunoscută în tot Răsăritul și chiar în Apus. Și blănării aveau o deosebită însemnătate; mai cunoscută e breasla celor MEȘTEȘUGARII 579 din Botoșani; cei din Iași sunt amintiți pentru întâia dată în 1641. Ișlicarii sau calpaccii făceau ișlicele sau calpacele, acele căciuli Fig. 17. — Act din 1668, Iunie 12, dat de « Dragotă județul cu 12 pârgari den oraș den București, cu preoții și cu bătrânii orașului o, pentru un loc de casă cumpărat de Marco tabacul» adică tăbăcarul dela « Badea Chivărariul» (cel ce face chivere !), loc din care la rându-i Marco vinde o parte, acea dinspre «Cârstea Teleleul», lui« Neagul vatahul za tabaci» adică starostelui de tăbăcari. (Arhivele Statului, București). sferice sau pătrate, cu fundul mare, cu atât mai mare cu cât bo-r ierul fanariot care le purta avea un rang mai înalt. In Focșani, 580 VIEAȚA ECONOMICĂ în 1820, erau cinci calpaccii. Dintre diferitele categorii de croitori — numiți în Moldova și craveți — menționăm pe băibărăcarii ieșeni care făceau, potrivit nartului din 1792, «anterie » bărbă- tești și femeiești, de alagea cu mătasă și cu furnituri de mătasă, ață sau astar. Astarul era o pânză groasă de căptușit hainele; astaragii ormau o grupă separată între croitorii bucureșteni. Se- parați erau și găitănarii, fabricanții și negustorii de găitane, adică de șireturi sau galoane de lână, mătase, bumbac sau fir, împle- tite sau răsucite. Bogasierii vindeau bogasii, țesături de bumbac, apretate și lustruite, de coloare în special roșie și albastră. In ramura alimentației, semnalăm pe vechii pitari sau brutari, pe mai nouii jâmblari —■ o « carte de orânduire vătafului de jâm- blari» la București, între 1802-1820 — pe brăgari sau brăhari (numiți cu un cuvânt turcesc și bozagii, dela boza, bragă. Un Gri- gore Bozagiul e arătat ca vameș în Iași, la 1711). Tot în Iași, găsim pe un Dumitru brăharul la 1697; exista și o « « uliță a bră- hăriei», în 1733. In Muntenia aflăm o breaslă a brăgarilor, cu un vătaf, în 1780, la București; materia primă era meiul. Pentru vechimea acestei băuturi în țările noastre, e caracteristic numele de « Io Braga Voevod » care i se mai dădea lui Vlad Vintilă dela Slatina (1532—1535). Vutcarii — unul la Focșani în 1820 — făceau vutcă (din polonă: wodka); cofetarii, cofeturi (din italianul con- fetti); documentele menționează pe un Savin cofetarul la Iași, în 1722—1723. ’ ’ In ramura articole casnice, însemnăm mai întâiu pe lumâ- nărari ; li se mai spunea, spre finele epocei fanariote, cu un termen turcesc, și mumgii: ei făceau lumânările de seu și cele de ceară « albă » și « roșie ». întreprinderi mai mari aveau câteodată Domnul — astfel, de pildă, Brâncoveanu, ai cărui lumânărari apar des în condica vistieriei — de obiceiu însă Mitropolia, episcopiile și chiar unele din biserici. In București, în 1796, lumânările de seu erau fabricate, cu drept de monopol, de 14 lumânărari. Pentru cele de ceară « albă » —• ceara se « înălbea » — avea monopolul Biserica Patruzeci de Sfinți « ca una ce ctitorii acestei biserici cu osârdie și cu cheltuială s’au silit de s’au început acest meșteșug aici în țeară». In Moldova întâlnim pe făclieri', în 1681, într’un zapis apare «Andrei făclâer de Boteni»; în 1693, Ianuarie 20, cu pri- lejul vânzării unei vii la Odobești, între martori este și « Pălade BRESLELE 581 făclierul ». O mențiune merită și « păcornicerii» adică cei ce făceau păcornițe sau vase de ars păcura; un asemenea «păcornicear» din Roman, al Episcopiei de acolo, e pomenit, împreună cu alți șapte meșteșugari, în hrisovul, inedit, din 8 Iulie 1624, al lui Radu Mihnea. Săpunarii sau soponarii. vechi meșteșugari, se aflau în toate târgurile. Printre cei ale căror meșteșuguri au dispărut sau și-au schimbat numele, amintim pe săhăidăcari și pe mahali. Cei dintâiu erau fabricanți de săhăidace adică de tolbe de săgeți sau teci de arme; ultimii, corespunzând buturilor din Muntenia, co- borau buțile în pivnițe și le cercuiau, la nevoie. O grupă aparte, formând trecerea spre breslele de caracter social, o formează lăutarii și bărbierii. Ambele sunt vechi în târ- gurile noastre. La 17 Februarie 1795, breasla lăutarilor din Huși își reînnoia catastihul, ceea ce arată existența ei cu mult înainte; în preambulul noului catastif se și spune de altfel lămurit: « breasla meșterilor scripcari iaste breaslă veche dintru început cu staroste și cu catastev»... Bresle de lăutari mai erau, potrivit docu- mentelor, în Iași Botoșani Chișinău. Bărbierii nu aveau numai atribuțiile cunoscute de astăzi, dar erau și doftori și dentiști, puneau lipitori și, uneori, erau și masseuri sau, cum se spunea atunci, «teleaci». La 20 Februarie 1716, Mihai Racoviță acordă Mănăstirii Trisfetitelor din Iași, scutiri între altele, «și pentru trei teleaci care sânt de treaba spălatului», la feredeul de acolo. Breslele de caracter social, erau: 1. Mișeii sau, în Muntenia, calicii și 2. Cioclii. Cei dintâiu cuprindeau, așa cum îi arată și numele, pe estropiați (de aci înțelesul expresiunii: «a calici » o vită, un cal de pildă !) pe paralitici, pe neputincioși, în genere pe cei care nu erau întregi sub raportul fizic. Bresle de mișei sau calici se aflau în orașele mai însemnate ca Iașii, Bucureștii, Câm- pulungul Mușcelului, etc. La 21 Ianuarie 1704, episcopul de Ro- man, Lavrentie, dă o întăritură breslei mișeilor din acest târg; la 1 Septemvrie 1735, Mitropolitul Antonie întărește catastiful breslei mișeilor din Iași; sunt pomeniți: Vasile Streachie staros- tele șchiop, Pascal orbul, Simion ciuntul, Gligorie fulgeratul, Baba Ioana, Savin ologul, Antimia surda, Toader gură stricată ot Bi- volărie, Gavril beteag, Toader gură puțitea (sic !), Nichita nevol- nicul, Andrei stricatu, Grigore ce are acea nevoia și alți 29 de 582 VIEAȚA ECONOMICĂ mișei. In întăritura pe care o dă « mișeilor » din Iași, la 23 Iulie 1791, în timpul ocupației rusești, Mitropolitul Ambrozie speci- fică regulile acestei bresle. In Țara Românească li se spunea « ca- lici »; în București ieșise, în ironie, vorba: « mai mare peste cei mici și staroste de calici». Breasla cioclilor e una din vechile bresle moldovenești. O găsim în Iași, în Botoșani, în Roman, în Focșani, și, în genere, în toate orașele de seamă. In 1674, Dositeiu, Patriarhul Ierusali- mului, dă câte o întăritura breslelor de ciocli din Iași si Focșani. Cei din capitală erau împărțiți pe cete, după biserici. La Roman, numărul lor se ridica la 30, potrivit hrisovului lui Antioh Can- temir din 22 Martie 1700. La Botoșani, breasla se întemeiază sub Matei Ghica, prin hrisovul din 25 Septemvrie 1755. Cioclii aveau dreptul exclusiv de a îngropa pe cei morți, primind pentru aceasta o anumită sumă. Starostele breslei putea să-și recruteze membrii din toate celelalte bresle ale târgului: ne-o spune limpede hrisovul din 10 Septemvrie 1730 al lui Grigore Ghica, întărind cioclilor din Focșani privilegiul lor « din veac ». Evreii își aveau, separat, breslele lor de ciocli. La 1729, Iunie 17, Apostol blănăria și soția sa vând « dumnilor săli staroștilor de ciocli jidovești anume Ursul star și Avram nepotul lui Haim și Borohu, ficiorul lui Si- mon », o casă în Iași. In 1794, exista o breaslă de ciocli jidovi la Telinești, în județul Orhei. Breslele de caracter etnic cuprind pe Armeni, pe Chiproviceni, pe Evrei și pe ceilalți străini în genere. Un loc deosebit îl ocupă breslele de Brașoveni, Brăileni, Dârstoreni și Almăjeni. Armenii alcătuiau încă din veacurile XIV și XV grupuri apre- ciabile în orașele moldovene; în Suceava ei își aveau și un «voit» sau un șoltuz al lor, alături de șoltuzul român (vezi voi. II, ediția IV, p. 461). La începutul veacului al XVIII-lea — și probabil fuseseră în aceiași situație în veacul dinainte — îi găsim organi- zați în bresle, în centrele mai importante. La Iași, la 1 Martie 1713, « Ivan Armeanul ce-au fost staroste » cumpără o casă. La 1 Decemvrie 1716, arhimandritul armean Nerses dela Locurile Sfinte trimite binecuvântarea sa «asupra întregei bresle boto- șănene », pomenind și pe «vătafii de bresle ». La Roman era o breaslă a «negustorilor armeni», cu așezământ întărit de Gri- gore Ghica în Octomvrie 1764. Mai erau bresle de Armeni la Chi- BRESLELE 583 șinău, la București, unde în 1694, sub Brâncoveanu, au darea lor specială la visterie, apoi în Transilvania, în diferitele centre colo- nizate de ei (vezi mai sus, p. 522-4). La Gherla, de pildă, meșterii tăbăcari și pielari armeni aveau un statut al lor, întărit de îm- păratul Garol al VLlea la 24 Mai 1706. Chiprovicenii erau Bulgari catolici din Chiprovaț și Cobilovaț, două localități din regiunea izvoarelor râului Ogost, la Vest de Ferdinandovo. De origine săsească, asimilați de populația încon- jurătoare în decursul veacurilor, dar păstrându-și vechea credință, acești Ghiproviceni se răscoală împotriva stăpânirii turcești în anul 1688; înfrânți, ei sunt nevoiți să se refugieze în Muntenia, la începutul domniei lui Brâncoveanu; încă mai înainte, sub Șerban Cantacuzino, erau de altfel dincoace de Dunăre peste o sută de negustori chipoviceni: ne-o spune misionarul catolic Del Monte. Cea dintâi emigrare a acestui element la noi pare să da- teze cin 1638. In timpul ocupației austriace în Oltenia (1718—1739) găsim așezați pe Chiproviceni, în trei locuri în această provincie anume la Craiova, la Râmnic și la Brădiceni. Indeletnicindu-se mai ales cu negoțul, ei formau o breaslă, având fixată o d are spe- cială la vistierie. Astfel, la 3 Dechemvrie 1693, contribuția Ghipro- vicenilor la «vel seamă» este de 250 de ughi sau galbeni; spre comparație, precizăm că orașul București plătea la aceiași «vel seamă » 3.200 de ughi. Primele bresle de Evrei le constatăm documentar la sfârșitul veacului al XVII-lea. In București, sub Brâncoveanu, în 1694, « Jidovii» plătesc, ca breaslă, la «poclonul Hanului» suma de 100 ughi, la fel cu « Armenii». La 28 Ianuarie 1739, Constantin Mavrocordat întărește pe Marco al lui Lazăr ca « staroste de jidovi» în târgul Bârlad. In Iași, breasla întreagă dă un act la 24 Septemvrie 1741: «Adecă noi căpitanii breslei — citim în act — și împreună cu toată breasla noastră dela mic până la mare, am socotit toți... ». Pentru București, menționăm și cartea domnească din 7 Octomvrie 1783 pe care Mihai Sutzu o dă«lui losif Simoni pe care l-am făcut Domnia mea staroste de Evrei». Aceștia vor avea «ruptoare » la cămara domnească, adie ă vor plăti ca dare anual o sumă fixată prin bună înțelegere. Ei vor continua să ție și «povernele ce le-au avut făcute cu c heltu- iala lor în București pe locul ce li s’au dat de Domnie... ». 584 VIEAȚA ECONOMICA Breslele de străini cuprindeau pe toți ceilalți străini, în afară de Armeni, de Evrei, de Chiproviceni și de cei care făceau parte din breslele « Brăilenilor » «: ârstorenilor » și « Almăjenilor ». In Moldova, un staroste de străini e pomenit în așezământul finan- ciar al lui Grigore Ghica din Septemvrie 1776; un «Tănasie staroste de streini» din Iași apare într’un act din 1788, Apri- lie 1. Brașovenii erau Români din Scheii Brașovului, care făceau în Muntenia negoțul de «brașovenie »; unii dintre ei aveau aci și locuințe stabile, erau, cum spune hrisovul pe care li-1 dă Brân- coveanu, la 8 Ianuarie 1701, «șăzători cu case ». Aveau «cup- toare » dela Vistierie — adică plăteau o sumă fixată prin bună înțelegere — încă « mai dinainte, dă la alți răposați domni ». Brân- coveanu le face și el cuptoare nouă, hotărându-le să plătească 1.000 taleri anual, în patru câștiuri; la sfârșitul actului se adaogă: «Așijderea, de se-ar întâmpla, de mare nevoe, ca să mai iasă niscai neguțători dân Schiai, cu casele lor și ar veni aici în țaară și aceia, făcând știre Domnii meale,... să fie și aceia legați tot la această sumă ». Brăilenii erau negustori veniți din raiaua Brăilei — Turci, Greci, Români, etc. — care făceau de asemenea negoț în Mun- tenia și plăteau, ca și Brașovenii, tot pe temeiu de « ruptoare », o sumă anual vistieriei. Numărul lor întrecea cu puțin pe al Ghi- provicenilor, dacă e să judecăm după contribuția pe care o văr- sau: în timp ce aceștia din urmă dădeau la «poclonul Hanului» 250 de ughi, Brăilenii dădeau 270, iar Armenii și Jidovii numai câte 100. O breaslă de negustori brăileni, plătind darea deosebit, era și în Iași, pe vremea lui Eustratie Dabija. Un document al acestuia, din 1662, Aprilie 5, privind pe un negustor rus din iar- horod (Ucraina poloneză), stabilit în Moldova, arată că Șarhoro- deanul va plăti «cu ruptul, dajde pre an, osăbit de altă țară, precum plătesc și Brăileanii din Iași». Dârstorenii erau de asemenea negustori, de origine etnică diferită, veniți din Dârstor sau Silistra și care făceau negoț în Muntenia. Istoria editată de frații Tunusli îi prezintă ca « fugari din cauza Turcilor». Se pare că această breaslă relativ recentă — nu figurează în Condica Vistieriei lui Brâncoveanu — n’a avut însemnătatea Chiprovicenilor. ORGANIZAREA BRESLELOR 585 Almăjenii apar ca o breaslă aparte, asemeni Brașovenilor și Brăilenilor, în Condica sus amintită. Erau, foarte probabil, lo- cuitori veniți, după plugărie sau negoț, din Banat, de pe Valea Almăjului (plasa Bozovici, județul Caraș). Judecând după con- tribuția pe care o dau la « poclonul împăratului», în 1695, No- emvrie 1, și anume de 133 de ughi față de 100 a Armenilor, 100 a Evreilor și 100 a Brașovenilor, rezultă că erau mai numeroși decât fiecare din aceștia din urmă. Se stabiliseră în județul Mehe- dinți; de aceea, când, la 20 Ianuarie 1694, se înșiră, în sus men- ționata Condică, sumele plătite de fiecare județ «la birul Ali- Pașei» (birul pentru construcțiile navale !), după județul Gorj, sunt trecuți « Mehedinții i Hălmăjanii». In legătură cu ei trebue să stea numele localităților de azi Almăj și Almăjel din județele Dolj și Mehedinți. Breslele de caracter etnic repartizau între membrii lor impo- zitele ce trebuiau plătite domniei; tot prin ele se comunicau și dispozițiunile speciale de ordin administrativ sau judecătoresc. Starostele breslei reprezenta pe connaționali față de autorități. Organizarea breslelor. Breslele erau alcătuite din meșteri sau jupâni, din calfe și ucenici', unele, ca breasla ciubotarilor din Iași și din Botoșani, aveau și simbriași. Ucenicii învățau meșteșugul, timp de câțiva ani, pe lângă un meșter; în răstimpul cât dura învățătura nu primeau simbrie, ci numai întreținere; Ia început, când se tocmeau, trebuia să plătească starostelui breslei o taxă numită merul sau mearul; ea era, la breasla ciubotarilor din Botoșani, de un ort. Prin simbriași se înțelegeau cei care, isprăvindu-și ucenicia, slujeau cu simbrie «o jumătate de an » la meșterii care-i învă- țaseră; simbria era de «trei lei». Calfele sau, cum am zice azi, «lucrătorii calificați», lucrau cu plată la meșteri, n’aveau însă drept să ia parte la conducerea breslei. Meșterii sau jupânii — adică stăpânii de ateliere — aveau toate drepturile în breaslă, ei alegeau pe staroste și puteau fi aleși la rândul lor. Când intrau în breaslă, adică își deschideau atelier propriu, trebuiau să dea — potrivit obiceiului « din veac » — un « poclon » starostelui; el era la Roman, în 1724, de doi lei și jumătate; când feciorul moș- tenea atelierul tatălui, atunci plătea o taxă mai mică —■ numai un leu — numită « bărbânță ». In fruntea breslei era starostele; 686 vteata economică în Muntenia i se spune și vătaf] el conduce pe breslâși. Mitropo- litul Veniamin Costachi îl definește drept «purtătoriu de grijă și povățuitor a tuturor rânduielilor lor și a obiceiurilor ci au avut dintru început». Starostele era ales pe timp de un an; mandatul lui se putea prelungi însă, prin realegere, ani de-a-rândul. La unele bresle din Iași, precum aceea a cioclilor (1751), a bărbierilor (1755) și a ciubotarilor (1801) constatăm uneori câte doi staroști în același timp. In secolul al XVIII-lea, sub influența Stambu- lului, staroștii capătă nume formate din substantivul bașa, pre- cedat de numele turcesc al Îndeletnicirii respective. Astfel staros- telui de băcani i se spune Bacalbașa (de aci numele familiei!), starostelui de croitori, Terzibașa, starostelui de cojocari Chiur- cibașa, starostelui de argintari, Cuiumgibașa, etc. Starostele era întărit în Muntenia de Domn; în Moldova, îm epoca veche, de înalții ierarhi, în orașele lor de reședință; în epoca mai nouă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, uneori de Domn, dar de obiceiu de diverși dregători; așezământul lui Grigore Ghica, din 1776, acordă — cu unele excepții — acest drept lui vel agă. Starostele era ajutat în conducerea breslei de 12 bătrâni, bres- lași de frunte, purtând și titlul de protomeșteri; era ajutat de ase- menea, de doi proestoși în Muntenia, de un vătaf și de unul până la șase epilropi în Moldova, aleși, bineînțeles, tot dintre breslâși. Vătaful moldovean poate fi considerat drept vicestaroste. Fiecare breaslă avea și câte un ceauș, slujbaș plătit, care strângea dările, transmitea breslașilor hotărîrile luate, era, într’un cuvânt, agentul executiv al starostelui. Adunarea generală a membrilor unei bresle sau, cum se spunea în vechime cu un termen foarte sugestiv, a «fraților», purta numele de longe] cuvântul e de origine italiană (loggia), venit însă la noi prin intermediul limbii turcești unde are înțelesul de «loc sau cameră în care se strâng meșterii ». Tot din turcă se împrumută, în veacul al XVIII-lea, termenii de rufet și isnaf pentru breaslă, precum și aceea de nizam și nart însemnând respectiv șart, normă, regulament și preț fixat, preț maximal. Pentru păstrarea hrisoavelor, a catastifului membrilor și a su- melor care se strângeau din taxe, amenzi și daruri, breslele aveau câte o cutie] cuvântul a ajuns cu vremea să însemne și fondul bănesc al breslei. Ni s’au păstrat câteva exemplare de asemenea cutii, cum e, de pildă, cutia breslei ciubotarilor din Suceava, la ORGANIZAREA BRESLELOR 587 camera de muncă a acestui oraș, sau cutia cojocarilor din Lugoj, aflătoare actualmente în Muzeul județului Severin. Ele aveau de obiceiu două capace, în spațiul dintre acestea păstrându-se, în mod obișnuit, scriptele. Se deschideau odată pe an, cu prilejul praznicului, în fața tuturor breslașilor. Fiecare breaslă avea ca patron protector un sfânt la a cărui zi se făcea slujbă mare și praznic la o biserică anume hotărîtă. Astfel, în București, tăbăcarii sau tabacii aveau pe Sfântul Nieolae și făceau slujba la biserica Sf. Nieolae Tabacu din Calea Victoriei, biserică refăcută în 1710 de popa Cozma și Dima tabacul; cojo- carii și căruțașii aveau pe Sf. Ilie, iar ca biserică Sf. Gheorghe Nou; argintarii pe Sf. Ierarh Spiridon, cel ce a prefăcut un șarpe în drug de aur; praznicul era la biserica Spirea Veche; căldărarii aveau pe Sfinții Atanasie și Chirii, la biserica Popa Soare; cure- larii, pe Sf. Visarion, la biserica Sfinților; grădinarii pe Sf. Trifon, cel ce gonește lăcustele, omizile și șoarecii, la biserica Mânu Gavafu, etc. In ziua praznicului, breslașii mergeau cu toții la biserică, în frunte cu starostele, bătrânii și proestoșii; praporul sau steagul breslei, cusut cu fir și mătase, era purtat înainte; după ascultarea slujbei, urma ospățul, însă cuviincios, fără excese, cei ce-și dădeau în petec făcând cunoștință cu toegele și cu «cutia ». In biserică se păstra și făclia breslei, de ceară curată și de dimensiuni impre- sionante. O făclie de 16 oca este amintită la Roman în 1756; făclia Tălpălarilor din Iași, păstrată până azi la biserica Tălpălari, cântărește 42 de kilograme, are 1,80 m înălțime, 65 centimetri circonferintă la bază si 52 la vârf. Aceste făclii, simboluri ale bres- lelor, se purtau pe umeri la ceremoniile funerare ale membrilor. Celălalt simbol, praporul sau steagul, se pare că s’a introdus mai târziu, neîntâlnindu-se în Moldova înainte de veacul al XlX-lea. Unele bresle ajung să-și aibă biserica lor proprie, ridicată de breslași sau de un staroste mai chiabur. In Iași este biserica Cură- lari, înălțată de această breaslă în 1675; biserica Vulpe, în același oraș, se pare că a fost zidită de breasla brăharilor, înainte de 1781. In București, amintim biserica Oțetari, ai cărei ctitori, în 1681, au fost, după cât se pare, Mărgărit starostele și Nieolae cupețul. Biserica Manea Brutarul se datorește lui Manea, starostele bruta- rilor (1777); tot niște brutari au refăcut din zid, în 1764, și bise- rica Stejarul. Biserica Sf. Nicolae-Șelari e rezidită de Șerban Can- 588 VIEAȚA ECONOMICĂ tacuzino, nepotul voievodului cu același nume, și de negustorii lorgu starostele și Apostol Lazăr. Tot rezidită a fost și biserica Olteni, în 1722; drept noi ctitori se pomenesc Nicolae, protopopul Bucureștilor, Constantin Vătaful și enoriașii. Biserica Pitar Moșu, datând din 1795, păstrează amintirea lui Moș Sârbul «pitarul» adică brutarul; biserica Zlătarilor, aceea a giuvaergiilor, a mește- șugarilor care lucrau aurul (zlat, în slavonește 1). La Bârlad, breasla blănarilor ridică împreună cu protopopul loan Chirii biserica Sf. Ilie, rămânând din 1795 înainte, numai ea singură ctitoră; în același oraș, breasla abagerilor reface complect bise- rica Sf. Gheorghe. La Focșani, biserica Săpunaru a fost zidită în 1783 de « Dinu Săpunaru, loniță Margoș și loniță Blănaru ». La Botoșani, breasla blănarilor a ridicat biserica cea veche cu hra- mul Sf. Ilie (vezi și fig. 12) și pe cea nouă, începută în 1837. La Moscopole, strălucitul centru aromânesc din veacul al XVIII-lea (vezi voi. III, ediția 2-a, p. 419—427), breasla arămarilor a înălțat biserica Sfinții Apostoli-, cea mai mare parte de astfel a nume- roaselor biserici din acest centru se datoresc breslelor care spri- jină și întreaga vieață culturală a orașului. Lista se poate lungi mult; exemplele de mai sus cred că ajung însă pentru a arăta în mod convingător legătura strânsă ce exista și pe această cale între breaslă și biserică. Breslele își aveau «rânduielile » adică statutele lor, cu dispo- ziții precise privind pe ucenici, calfe și meșteri, alegerea staroste- lui și drepturile lui, ținerea dughenilor, praznicele, etc. Cea mai veche rânduială de breaslă păstrată până azi este aceea comună a blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abăgerilor și cojocarilor din Roman, reînnoită la 28 Dechemvrie 1724, după cea veche întă- rită de episcopul Venedict (1641-2) și care, poate, la rândul ei, reproducea una și mai veche. In această rânduială, praznicul e hotărît în ziua de Sf. Mihail și Gavril, arătându-se și aspectul de milostenie al lui: «să ospăteze săracii și mișeii și străinii și să-i adape, să zică Bogă da prosti, să fie primit pentru sufletili mor- ților, părinților. . . ». « Și să dea la praznic — adaogă rânduiala — toți frații — adică breslașii — câte un ortu bătut și câte o litră ceară și câte patru colaci». Rânduiala tăbăcarilor români din Făgăraș datează din 28 Martie 1643; ea imită pe aceea a tăbă- carilor din Bălgrad (Alba-Iulia). Ni s’a păstrat și stema — am zice BRESLELE 589 mai bine firma — celor din Făgăraș: înfățișează doi meșteri cu plete lungi care rad pieile pe o masă; poartă data 1643. Breslele au avut în trecutul nostru o deosebită însemnătate. Ele erau, evident, în primul rând, organisme de caracter economic, având ca scop producția, în bune condițiuni și fără concurență neleală, a mărfurilor. Dar alături de caracterul economic, funda- mental, ele aveau și un caracter religios, moral și militar. Carac- terul religios e învederat prin strânsa legătură dintre breaslă și biserică, prin patronul și praznicul breslei, prin ajutorarea bise- ricii unde se face praznicul, biserică ridicată uneori chiar de bres- lași sau de starostele lor, în sfârșit prin respectarea repaosului duminical, potrivit prescripțiilor bisericii. Caracterul moral se face simțit pe două planuri: unul social, prin regulile de cuviință, res- pect reciproc și ajutorare reciprocă pe care « rânduiala » le stabi- lește între membrii breslei precum și prin atitudinea acestora față de public; unul economic prin faptul că marfa trebue să fie de bună calitate, bine lucrată și cinstit cântărită. Caracterul militar constă în obligația pe care o aveau breslele de a da fiecare un număr de « oameni de oaste » adică de a înarma și a întreține fiecare o sumă de ostași precum și de a apăra o porțiune din zidul înconjurător al orașului pe care-1 locuiau. La 7 Mai 1665 breasla butnarilor « de Mărățăi» (Piatra Neamț!) vinde niște locuri ale ei mănăstirii Bisericani spre a putea face, cu banii luați, « oameni de oaste » ceruți de Eustratie Dabija. In Ardeal, atât la Sibiu cât și la Brașov, la Bistrița și în celelalte orașe, breslele aveau spre apărare fiecare câte o porțiune din zidul înconjurător, cu turnul respectiv. De aceea și până astăzi, turnurile poartă numele acestor bresle; astfel la Sibiu există încă turnul olarilor, al fiera- rilor, al dulgherilor, etc. (vezi fig. 18). Prin acest împătrit caracter al lor, economic, religios, moral și militar, breslele erau organisme naționale, puternice și solidare. Ele constituiau, ca și vechile noastre sate, adevărate cetăți în care nu se putea pătrunde decât cu greutate și numai în anu- mite condițiuni. Cine nu era creștin, de pildă, nu putea intra în breaslă, trebuind să rămâie în breasla străinilor sau a Ovreilor. Cine încerca să facă în mod neleal concurență, vânzând ieftin marfă de calitate inferioară, era exclus din breaslă. Solidaritatea între membrii breslei, între «frați», întemeiată pe conștiința 590 VIEAȚA.ECONOMICA propriului interes, dar și pe reguli de caracter etic, era o puternică realitate. Când această solidaritate va slăbi, când elemente alo* Fig. 18. — Trei din turnurile zidului de apărare care înconjura altă dată ce- tatea Sibiului. Fiecare turn purta numele breslei ai cărei membri erau datori să-l apere în vreme de războiu. gene, supuse puterilor vecine (sudiți!) vor începe să pătrundă tot mai numeroase în vieața econommică, făcând o concurență BRESLELE 591 deseori neleală, când Statul, în urma presiunilor străine, nu va mai putea acorda suficientă protecție alor săi, când, în sfârșit noua modă, apuseană, și mai ales principiile noui, revoluționare, de libertate și egalitate, vor influența societatea românească, atunci va începe decadența breslelor. Primele simptome apar spre sfârșitul secolului XVIII; ele se accentuiază la începutul celui de al XlX-lea, spre a duce, treptat, treptat, la desființarea de fapt a acestor organisme, căreia îi va urma, ca o consacrare, și desființarea de drept (legea din 1873). Pătrunderea elementelor alogene, supuse puterilor vecine, se produce după tratatul dela Kiuciuk Kainargi care prevede înființarea consulatelor străine la noi. O sumă de negustori și meseriași străini, mai ales Ovrei, supuși austriaci, bucurându-se deci de protecția consulului res- pectiv, se așează în țările românești, în special în Moldova. încă pe timpul lui Alexandru Mavrocordat I (Deli Bey) comerțul acestora ia o atât de mare desvoltare încât produce îngrijorarea localnicilor care încep să reacționeze. Atunci consulul austriac trimite un raport la Viena, la 26 Iunie 1784, cerând ca protecția împărătească să se facă simțită în țară; într’un atare caz — spunea el —■ « negustorii noștri vor pune mâna pe aproape tot comerțul acestor regiuni». Tratatul dela Șiștov, încheiat la 4 August 1791, le dă un nou sprijin, îi face deci și mai îndrăzneți. Intr’adevăr prin articolul IX al acestui tratat se prevede că negustorii străini au și dreptul « de a reclama în toate cazurile asistența tribuna- lelor și guvernelor respective, care, la rândul lor, vor face să li se dea dreptate, în mod prompt și imparțial ». In asemenea împre- jurări, nu e de mirare că ofensiva sudiților se întețește. In 1804, croitorii bucureșteni se plâng Domniei împotriva acestor sudiți care, neplătind birurile și angaralele la care sunt supuși pămân- tenii, le fac o concurență neleală, ba Ie mai smomesc și calfele. Domnul trimite plângerea lui Vel Agă, cu rezoluția următoare: « croitorii ce lucrează aci în politie (în oraș!), nu cunoaștem de sudiți; cum îndrăznesc dar unii ca aceia a se împotrivi la rânduie- lile breslei croitorilor și a nu fi supuși la cele care sunt acestui isnaf? Ci dar poruncim să cercetezi jalba aceasta și fiind arătarea lor adevărată, vericine va fi acela care nu se supune la rânduiala isnafului, să-i pecetluiești Dumneata prăvălia». Totuși curentul de minare, de destrămare a breslelor nu poate fi oprit. Contribue io 592 VIEAȚA ECONOMICĂ a aceasta și introducerea modei apusene în îmbrăcăminte, în mobi- lier, în ținerea caselor; transformarea a fost favorizată în gradul cel mai înalt de ocupațiunea rusă din anii 1806—1812. Iată ce ne spune, în privința aceasta, generalul Langeron, în «Memo- riile sale »: « In 1806 mai găsirăm încă multe dintre aceste doamne (moldovene!) în costum oriental, casele lor fără mobile și bărbații foarte geloși. Dar revoluția ce se făcu atunci la Iași, apoi la Bucu- rești și în provincie, fu pe cât de rapidă pe atât de complectă: după un an toate doamnele moldovence și muntence adoptară costumul european. Din toate părțile sosiră în ambele capitale negustori de mode, croitorese, croitori și magazinele din Viena și Paris se desfăcură de toate vechiturile care părură foarte noi la Iași și se plătiră foarte scump. Se văzură, de asemenea, curând, în toate casele, mobile cam vechi, aduse dela Viena cu mari chel- tueli... Casele se populară cu servitori străini, bucătari fran- țuzi și, în saloane, nu se mai vorbea decât franțuzește... Petru I nu schimbă mai iute fața imperiului său decât schimbă sosirea noastră pe aceea a Moldovei ». Dar toți acești meșteșugari și ne- gustori străini concurează pe cei autohtoni care nu fac produse atât de reușite. Puterea breslelor slăbește din ce în ce. Meșteșu- garii români încep să imite pe cei străini și nu vor să se mai su- pună regulilor stricte de odinioară. Individualismul își face drum; el va fi, în cele din urmă, biruitor. Importul și exportul. In intervalul 1601—1821 constatăm, în general, aceleași caracteristice ca și în epoca precedentă în ce pri- vește mărfurile importate și exportate. Continuăm să importăm stofe, țesături, blănuri scumpe, metale și articole feroase, colo- niale și diverse produse manufacturate; continuăm să exportăm, în primul rând, animale și materii prime adică vite mari, oi, lână, piei, grâne, sare, miere și ceară, pește, lemne și vin. Evident, atât la import cât și la export se adaogă o listă de produse noi, apărute între timp. Dar dacă în ce privește mărfurile, deosebirile nu sunt mari față de epoca precedentă, constatăm, în chimb, în alte privințe, o serie de fapte noi. Primul și cel mai însemnat este sporirea considerabilă, atât ca volum cât și ca valoare, a schimburilor cu imperiul turcesc, statul suzeran. Produsele noastre iau, în mare parte, drumul Constantinopolului care se aprovizio- nează din ce în ce mai mult din Muntenia și Moldova, ajunse IMPORTUL ȘI EXPORTUL 593 «chelerul» adică magazia împărăției. Pentru unele produse pre- cum grânele, oile și, se pare, și lemnul de construcție, se ajunge chiar, în veacul al XVIII-lea, la un adevărat monopol de desfacere; ele nu pot fi vândute în altă parte, decât după ce aprovizionarea impe- riului e asigurată. Prin hrisovul, inedit, din 11 Martie 1749, aflător la Academia Română, Grigore Ghica, răspunzând la plângerile unor mocani bârseni, precizează: « din porunca împărătească, toți alți negustori sunt opriți, nimeni să nu cumpere oi, până nu se va împlini suma oilor care iaste a să cumpăra pentru treaba împără- tească ». Evident, mai erau și vânzările pe ascuns, prin contrabandă, totuși cea mai mare parte a grânelor și oilor disponibile a fost su- pusă regimului de monopol. Printr’un firman din 1792, sultanul desființează formal acest monopol, numit mucaiesea sau mucaiesân; în realitate însă, el continuă, desființat rămânând numai numele. Iată într’adevăr ce se specifică în firmanul amintit: « zahereaua — adică grânele -— ce se va strânge împreună și dobitoacele, ducân- du-se la schele și vânzându-se după prețul hotărit, să se trimită la Țarigrad prin înadins corăbii a capanului (a oficiului de apro- vizionare turcesc!) și într'altă parte să nu se dee ». Această livrare obligatorie a produselor, deși mucaieseaua se « desrădăcinase », a continuat până la tratatul dela Adrianopol (1829), când ea a fost ridicată. Al doilea fapt nou, apărut tot în veacul al XVIII-lea, este apro- vizionarea negustorilor români direct din marele târg al Europei centrale, dela Leipzig. Negustorii noștri, dându-și seama de marele câștig ce pot realiza, încep să evite pe intermediarii sași, germani sau poloni, și se duc deadreptul la « Lipsea » de unde vin cu marfă de «lipscănie ». « Lipscanii » ajung din ce în ce mai numeroși; ei dau numele lor unei străzi din București, în plin centru comercial. Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu și al lui Ștefan Cantacu- zino (1710—1717), amintește pe negustorii care vin « de două ori pe an » dela Lipsea, aducând cristaluri de Boemia și «tot soiul de alte mărfuri», fără să precizeze dacă ei sunt români sau străini. Intr’un raport din Viena, datat 28 Dechemvrie 1737, se spune însă lămurit că în câteva zile se va deschide târgul din Leipzig unde vin « o mulțime de Poloni... ; vin de asemenea Munteni (« Valacchi ») și Transilvăneni ». într’adevăr, un act oficial din 16 August 1726 arată că în acel an, negustorii bucureșteni au adus, io* 594 VIEAȚA ECONOMICĂ dela târgul de primăvară din Lipsea, opt care cu marfă, în timp ce brașovenii numai două. în condica de porunci a lui Constantin Mavrocordat e vorba de un « pastport » care « s’au dat la Dumitru Duca și la Hristofor, neguțitori, mergând la Liptțca ». Iar ur raport din 11 Iunie 1798, al viceconsulului francez din Iași arată că negus- torii din capitala Moldovei « se duc de două, trei ori pe an la Leip- zig, la târgurile care se țin acolo »; transportul mărfurilor este asi- gurat de către Evrei. Al treilea fapt nou este formarea în țările noastre în acest răstimp de asociații de negustori; sunt așa zisele « companii » și «bresle» alcătuite după criteriul naționalității, limbii, supușeniei sau locului de origine și funcționând pe temeiul unor « privilegii » date de domni sau principi. Astfel sunt companiile grecești, reunind pe negustorii greci și aromâni (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 427—430); ele iau o desvoltare deosebită în Transilvania unde găsim pe « companiștii greci » la Sibiu, Brașov, Oradia, Beiuș, etc. Cel mai vechiu privilegiu al lor datează din 8 Iulie 1636; urmează acela din 29 Dechemvrie 1641; ambele sunt date de Gheorghe Râkoczy I și se referă la companiștii din Sibiu. Aceștia au dreptul să-și aleagă ca organ conducător un sfat alcătuit dintr’un staroste și 12 jurați; sfatul va judeca pricinile dintre negustori; va repartiza între companiști suma globală la care au fost impuși de către vis- terie; va strânge cota fiecăruia prin « haragherii » companiei. Pri- mul sfat este ales în Ianuarie 1639; în Iulie 1640, «Grecii» din Sibiu își au și preotul lor, pe Serafim din mănăstirea Ivir (Mun- tele Athos). Sub stăpânirea austriacă, ei plătesc anual, potrivit noului privilegiu din 12 Septemvrie 1701, suma de 1.000 florini renani. Cu vremea, intră în « compania » din Sibiu și o sumă de negustori români; astfel, în 1710, făceau parte din ea Ion Poplă- ceanul, Dimitrie Moldoveanul, Antonie din Râmnic, Gheorghe Cucul și alții. Această companie va dura până în 1854. « Grecii» din Brașov capătă și ei un privilegiu, la 4 Noemvrie 1678; potrivit lui, urmau să plătească 300 de taleri anual; în 1768 «companiștii» aveau aci nu mai puțin de 80 de firme mari. în afară de compa- niile ^grecești — o asemenea companie constatăm și la Craiova în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea — mai erau în Muntenia diverse alte « companii » precum și breslele de « Chiproviceni », de « Brașoveni », de « Brăileni » și de « Dârstoreni », analizate mai IMPORTUL 595 înainte (vezi p. 582). La 1 August 1803 Constantin Ipsilante dă starostelui și epitropilor « dela cumpania Chiproveților » din Olte- nia, un hrisov, hotărînd să plătească anual 1.296 de taleri, membrii companiei cisluindu-se între ei. în Craiova, pe lângă vechea com- panie, se mai înființează încă una nouă căreia i se acordă de către domnie, la 28 August 1803, un hrisov, specificând contribuția totală, de 4.558,60 taleri anual, negustorii companiști având iarăși dreptul să se cisluiască între ei. In Caracal exista de asemenea în 1813 o companie a «streinilor», alcătuită din 44 negustori, plătind anual 1.452 de taleri. O altă companie a « streinilor » era în București; hrisovul ce li se acordă, din 26 Martie 1815, afirmă că acești străini erau de fel « dela Alvanitohorul » — recte Arvani- tohori! (Bulgaria). Pentru cunoașterea mărfurilor importate și exportate ne sunt de un deosebit folos, ca și în epoca precedentă, tarifele vamale. Ni s’au păstrat câteva asemenea tarife din veacurile XVII și XVIII. Astfel e tariful vamal din 1676, dat de Duca Vodă vame- șilor dela Câineni; el e valabil și sub Brâncoveanu, în 1691. E apoi tariful lui Brâncoveanu, tot pentru vameșii dela Câineni, tradus mai târziu, în 1717, din românește în latinește. E tariful pentru vama dela Vâlcan și Târgul Jiu; el poartă data 1717, Februarie 1 (?). Foarte amănunțit, cuprinzând o mare varietate de produse, pe cate- gor’i, este tariful maximal alcătuit de Austriaci pentru Oltenia, la 18 Iunie 1727 și publicat recent. El arată în mod limpede cât de vie era mișcarea comercială a vremii, ce mare număr de articole începuse să se importe și să se exporte. Printre mărfurile importate, țesăturile ocupă, ca și în trecut, primul loc. Aduceam postavuri de pretutindeni: din Olanda, foarte scump — o varietate de postav olandez numită mahut e trecută în tariful maximal din 1727, pentru Oltenia, cu 300 florini balul de 60 de coți — din Anglia, din Franța; aceste categorii de pos- tavuri ne soseau mai ales prin intermediul Lipscăi; din Italia — postavul de Veneția și de Padova — din Austria — sunt specifi- cate în tariful sus amintit nu mai puțin de nouă varietăți de pos- tav de Moravia între care cel de Neuhaus, Trebisch, Iglau, Me- seritsch, Brunn, precum și cinci varietăți de Bratislava —• din Germania, din Polonia — postavul de Danzig — și, bine înțeles, din Transilvania (postavul de Sibiu și de Brașov). Cel mai scump 596 VIEAȚA ECONOMICĂ era postavul roșu închis, așa zisul «șarlat» (ecarlat); un bal de 50 de coți e trecut în tariful din 1727 cu 360 de florini, ceea ce revine la 7,20 florini cotul. Țesăturile de bumbac —• apretate și vopsite: bogasiile, sau mai groase, pentru căptușeală: astarul — ne veneau mai ales din diferitele provincii ale Turciei — din Mo- șul, Tokat, Urfa, Borla, Brusa, Adrianopol, Rumelia — și din Persia; veneau însă și din apus. Tot din Turcia importam o bună parte a țesăturilor de mătase; o altă parte ne venea prin Veneția, care își făcuse o specialitate din aceste produse. Tariful din 1727 prevede, sub rubrica «mărfuri venețiene » o serie întreagă de ase- menea țesături dintre care cităm patru varietăți de brocard de mătase, cu flori de aur și mătasă, două din ele purtând în popor numele de «belacoasă » (bella cosa), apoi atlasuri cu flori și fără, taffetas, damaschin, mătasă moarată și nemoarată, ciorapi de mătasă și cingători din aceiași materie. Unele țesături de mătasă ne veneau și din Franța, dela Lyon. Din răsărit aduceam țesături de cămilă, mohairuri tătărești, unele țesături de cânepă și diverse pânzeturi. Majoritatea pânzeturilor ne veneau însă din Europa centrală și apuseană. Vestita pânză de Olanda — din in — apare în tariful din 1727; tot acolo se menționează pânzeturile de Si- lezia — unsprezece varietăți — de Linz, mai scumpe, balul de 50 de coți revenind la 12 florini, de Polonia, de Ungaria (vezi și fig. 19.) Pe lângă țesături, importam și diverse articole de îmbrăcă- minte și casnice confecționate din asemenea țesături. In afară de cingătorile și ciorapii de mătasă venețiană aduceam mărămi din Olanda, așa cum se vede din inventarul unui negustor român din Brașov; acesta avea în «boltă» adică în prăvălia sa, în 1774, «14 mărămi de Olandiia, mari, mici» iar în 1776 « 6 mărămi de Holandiia, galbene, mari ». Aduceam apoi brâne de mătasă, dela Brusa; în inventarul brașoveanului amintit figurează și «17 brâne mari de Brusa, de mătase » și «14 brâne naramgii» adică de cu- loarea năramzei (un fel de portocale mici); tot el avea și «27,2 /10 testele călțuni — sau ciorapi — de Serez » (Serres, în Tracia Occi- dentală) precum și «durmele » sau broboade. Aduceam, în sfârșit, șaluri scumpe orientale, de mătasă și de lână, și cașmiruri. Pentru curtea din Iași a lui Grigore Vodă Callimah, se cumpăraseră, în anii 1762—3 «12 perini englizăști...» și «macaturi englizești». IMPORTUL 597 Fig. 19. — Țesătură veche, zisă «Brâul lui Radu Vodă». In partea inferioară, de două ori inscripția în'limba slavă: « bk rp^ » (In cetatea Sluțk), localitatea polonă de unde s*a importat această țesătură. începutul secolului al XVII-lea. (Co- lecția Comisiunii Monumentelor Istorice). 598' VIEAȚA ECONOMICA Pentru articolele obișnuite de îmbrăcăminte și încălțăminte, în afară de ce produceau meșterii munteni și moldoveni — și am arătat mai înainte, p. 577 la ce specializare remarcabilă se ajun- sese în privința aceasta spre sfârșitul veacului al XVIII-lea — se mai aducea, după o veche obișnuință, și din Ardeal. O însem- nare din anii 1809—1814 cuprinde mărfurile trimise de un ne- gustor brașovean altuia din Câmpulung; între ele se află «pălării înalte rumânești », «pălării măcelărești », «pălării săcelene », brâie, chimire, apoi cizme bărbătești și cizmulițe pentru femei. Tot mai mult încep să pătrundă la noi, de pe la sfârșitul se- colului al XVII-lea, covoarele, chilimurile și scoarțele turcești In condica vistieriei lui Brâncoveanu găsim între altele cheltuieli, și 292,50 taleri ce «s’au dat la vel cămărașu pentru covoarele și perdealele caselor ot Târgoviște ce am cumpărat dela Țarigrad ». In tariful din 1727 sunt trecute cincisprezece varietăți de covoare: de Anatolia, pentru perete, de mătase cu flori de aur și de argint, chilimuri de Tokat, de Brusa, de Constantinopol și'de Târnova, covoare ordinare de Sofia, covoare din păr de cal, de Anatolia și de Sofia. Intre mărfurile pe care le avea, la 1 Noemvrie 1774, negustorul român din Brașov, pomenit mai sus, figurau și « 6 chilimuri de Țarigrad » și « 3 scoarțe de Tokat». De o deosebită trecere continuă să se bucure blănurile străine. Se importă din Rusia blănuri scumpe: de samur — cea mai scumpă — de hermelină sau cacom, de vulpe «neagră» (azi îi zicem «albastră»!), de Astrahan, numite toate, cu un termen generic « blane de Mosc ». Pe acestea le aduceau mai ales negustorii ruși; unii din ei, originari din Șarhorod, se refugiaseră la noi, în urma răscoalei Cazacilor din 1648 și se așezaseră parte în Iași — unde găsim în a doua jumătate a secolului al XVII-lea o « uliță rusească » — parte în Suceava și Galați. In tariful din 1727 sunt trecute și blănile de râs din Turcia, blănile de miel negru de Ra- guza precum și blănile rusești, de lup, urs și vulpe. Alături de blăni importăm piei lucrate; din Turcia ne veneau așa numitele « cordovane », din Rusia «iuftul » — « pellis Muscovi- ticae vulgo Bagaria seu lucht » — din Germania piei de . vițel, de miel și de cerb și încălțăminte gata. Importul colonialelor sporește din ce în ce. Se aduc tot felul de mirodenii, fructe, conserve și ingrediente din Turcia; o parte IMPORTUL 599 din ele încep să sosească însă și prin Veneția, Triest și Fiume, iar în Moldova, spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, și prin Ham- burg, mai târziu prin Danzig. Iată, după nartul prețurilor — precursorul prețurilor maximale de azi —■ stabilit de Alexandru Moruzi la 24 Dechemvrie 1792, ce se putea găsi în Iași, pe acea vreme, în materie de coloniale: «untdelemn, orez, strafide roșii rozane în cutie, strafide negre, strafide roșii beclerge, curmali misir (adică de Egipt!), migdale... cu coajă, migdale fără coajă, fede galbână și albă, măsline negre, zamă de alămâe, roșcove sacăt, roșcove proaste, chiperiu, emin cafe, cabac cafe, halva Edirne — adică de Adrianopol — tjalva de Țarigrad, smochine în cutie, smochine sorțe, smochine nesmime, cracatiță bună, cracatiță melidon, lacherdă, sardele, zahar canar ». Așa dar nu mai puțin de 27 de articole; din unele produse erau, după cum se vede, mai multe varietăți. Dar lista nu e completă; se mai aduceau miro- denii: scorțișoară, cuișoare, ghimber, nucșoare și enibahar; fructe zemoase: portocale, năramze, lămâi, rodii; în tariful din 1727 găsim pomenite fisticurile, caperele, năutul, sacâzul sau mastica și șer- betul de lămâie; de asemenea ceaiul și șocolata, ocaua costând respectiv 10 și 5 florini. Se importa apoi vin sudic; călătorul ita- lian Niccolo Barsi ne spune că în 1633 era abundență la Chilia de vin și de undelemn, aduse dela Trebizonda; în 1763, Grigore Vodă Callimachi își aduce, pentru curtea sa din Iași, « 4 buți de vin dela Chipru ». Spre finele epocei fanariote e semnalat și importul de șampanie franțuzească. Se aducea, în sfârșit, din Italia parmezan, cognac și cofeturi, din Olanda brânză, din Rusia și Polonia, vutcă și diverse rachiuri iar din Turcia tutun de calitate superioară, tabac pentru prizat, stridii, midii, licurini, icre de chefal și scrumbii. O altă categorie de articole al căror import sporește sunt metalele și obiectele de metal. Fierul brut, necesar fierarilor și potcovarilor, se aducea din Turcia — fierul de Bosnia și de Nico- pol — din Germania, din Polonia dar și din Rusia. La Iași, în 1792, se vindea 13 parale «oca de fier muskicesc Sibiru ». Tot din Germania se mai aducea plumb, cositor, oțel și argint viu; oțelul venea și din Turcia; cel de Bosnia era simțitor mai ieftin. In privința obiectelor de metal, Muntenia și Moldova erau tributare — după o veche tradiție — Ardealului. De aci veneau fiarele de plug late și lungi— ele apar în tariful vamal din 1717 600 VIEAȚA ECONOMICĂ care se aplica la Vâlcan și Târgu-Jiu—de aci coasele, secerele, ciocanele, cleștele, cuiele și piroanele, broaștele, pilele, fierăs- traele, sfredelele și toată mulțimea de scule de care aveau nevoie buințate Ia noi. Cea din stânga este de origine orien- tală: lama poartă o inscripție cu caractere arabe. (Muzeul Militar București). meșteșugarii. Multe din ele și Ardelenii le aduceau din Austria și Germania; astfel, la începutul veacului al XlX-lea (1809—1814), între articolele trimise dela Brașov la Câmpu- lung se amintesc și « 200 coase de Ștair » adică Stiria (Steyr). Iar un raport francez din Iași, datat 11 Iunie 1798, amintește de târ- gul «celebru» din Gratz, spre Paști, de unde se aduceau, în capitala Moldovei, tot soiul de obiecte de metal «și în special multe coase ». Odată cu punerea în funcțiune a furnalelor înalte din Banat și din Huniedoara, fabricarea articolelor de fier spo- rește peste munți. Tot din Ardeal, dar și din Turcia, aduceam tabla de fier alb, « blech »-ul, cum îi spuneau Ardelenii, tinicheaua, cum îi spuneau Turcii (te- neke); se știe că în limba noastră ultimul termen s’a impus. Dea- semenea din Ardeal, dar și din Polonia aduceam clopotele pentru biserici (vezi și fig. 21). Armele — tunuri, puști, pistoale și săbii — veneau atât din Austria și Polonia cât și din Turcia. Ultima dădea în special săbii și junghere de oțel foarte bun; apoi puști și pistoale, frumos îm- podobite cu fildeș și sidef (vezi și fig. 20 și 22). IMPORTUL 601 Fig. 21. — Clopote, la mănăstirea Arnota. Cel de sus poartă data 7208 (1700), stema Munteniei — vulturul cu crucea în cioc — și numele lui Iw Costandin Basarab Voevod ; cel de jos, de asemenea, stema țării și numele lui Brâncoveanu; data însă nu e vizibilă. 602 VIE AȚA ECONOMICĂ In secolul al XVI-lea, se comandau în Ardeal și în Polonia rădoanele, leagănele și caretele de care aveau nevoie Domnii noș- tri și marii dregători (vezi voL II, ediția a patra, p. 545). In veacul următor e aceiași situație. Pe vremea fanarioților începe însă a se introduce obiceiul de a comanda trăsuri de lux la Viena, obiceiu care devine în curând o adevărată manie, ruinătoare pentru boierimea mijlocie și mică. Lucrurile ajunseseră atât de departe încât Alexandru Moruzi, voevodul Munteniei (1793—1796) ia o măsură radicală: interzice importul de trăsuri străine. Odată cu trăsurile, începe a se aduce și mobilier străin, dela Viena și chiar dela Paris. Schimbarea interiorului în casele boie- Fig. 22. — Puști cu fitil din secolele XVII și XVIII, întrebuințate Ia noi. găsite în Transilvania. Ele fac parte acum din colecțiile Muzeului Militar din București. rești, urmează paralel cu schimbarea costumului; prefacerea aceasta formală, în sens apusean, se accentuează considerabil în timpul ocupațiunii rusești din 1806'—1812 (vezi și mai sus p. 592). Moda, după 1812, nu mai vine dela Stambul, ci din Apus. Aceasta va avea repercusiuni și asupra comerțului nostru exterior, o serie de articole ne mai importându-se ca până acum din Turcia, ci din Austria și chiar din Franța. Și mai înainte adusesem din apus o parte a obiectelor de podoabă, a gătelilor. Tariful din 1727, cuprinde sub titlul generic de «mărfuri venețiene » vestitele oglinzi, în patru mărimi (nr. 8, 10, 12, 14), apoi piepteni de fildeș, cercei, flori artificiale, de două calități; mai târziu, în 1809—1814, între mărfurile trimise dela Brașov la Câmpulung, sunt trecute și «cinci oca albcală de Veneția» deci pudră sau fard, precum și «2,5 litre făioară de Veneția» tot pudră, dar prinsă, probabil pe foițe de hârtie, cum întrebuințează IMPORTUL 603 604 VIEAȚA ECONOMICĂ și astăzi încă sătencele noastre. Bijuterii sau giuvaeruri — inele, broșe, pandantive, brățări, colane, etc. — se aduceau tot dela Veneția și din Franța, dar și din Turcia. Paftalele mai ales ajun- Fig. 24. —Ctitorii bisericei din Calvini (azi în județul Buzău): « Jupanița Ancuța vătă- șoaea dumnealui vătafului Tudor & și cu fiicele ei « Maria » și «Anghelina »: Tustrele poartă paftale mari la cingătoarea care le cuprinde mijlocul. Secolul al XVIII-lea. seseră o specialitate turcească: ele se fabricau în diferite părți ale imperiului; într’o listă de mărfuri, din 1774, Noemvrie 1, află- toare la Brașov, găsim trecute, între altele, «13 paftale de Tokat » a șase florini perechea, și« paftale de Târnovo » (vezi fig. 23 și 24). In Peninsula Balcanică, printre fabricanții de paftale, și în genere de podoabe de argint și de aur, veneau în locul dintâi Aromânii: IMPORTUL. 605 breslele aurarilor și argintarilor din Moscople erau doar în fruntea breslelor din oraș. Prin raritatea lor, în veacul al XVI-lea, ceasornicele «de sân » adică de buzunar erau socotite asemenea giuvaerurilor. In veacul următor, numărul lor e încă redus, întocmai ca și acela al orolo- giilor de pe clădiri. Totuși constatăm prezența « ceasornicarilor » în Moldova, în epoca lui Vasile Lupu, ca și în Muntenia pe vremea lui Brâncoveanu. Ceasornicele se importau, în genere, din apus, din Austria, Germania, Anglia. In socotelile din 1762—3 ale lui Grigore Callimachi, Domnul Moldovei, citim: «70 lei un ceasornic de argint englezăsc ». O însemnare inedită din 7 August 1756, aflătoare la Academia Română, ne arată că între darurile făcute «dum. Caftan aga al Mării sale Vizirului » se află și «unciasornic de aur cu lănțuh » în valoare de 80 de lei. Iar Neculce amintește și el că Turcilor ce veneau cu diferite însărcinări în țară în epoca 1730—1740 li se dădeau și « ceasornice de aur », pe lângă «belacoase» și «cai cu șele cu rafturi» Se făceau ceasornice însă și în Ardeal, în marile centre săsești. Dela Veneția aduceam unele medicamente, cum era faimoasa teriacă — un fel de magiun în compoziția căruia intra și opium — camforul și spirtul de camfor, vopsele, hârtie fină din soiul numit «tricapello », în genere produse de volum mic dar valoare mare. E caracteristica de altfel a aproape tuturor mărfurilor pe care le importam, invers de ce se întâmpla la export. Evident, nu e locul aci să dăm o listă completă a tuturor ar- ticolelor de import în țările noastre în intervalul dintre 1601—1821. Am arătat mai sus categoriile principale; vom adăuga numai pentru a încheia acest capitol, că atât numărul articolelor cât și volumul total al importului crește cu cât ne apropiem de vremea noastră. Această creștere e naturală; ea se explică nu numai prin înmulțirea populației și a nevoilor ei, dar și prin punerea în cir- culație a unor produse nouă sau înmulțirea, cu ajutorul indus- triei, a celor care mai înainte, prin raritatea și scumpetea lor, fuseseră rezervate unei minorități. Fenomenul se va accentua și mai mult în cursul veacului al XlX-lea. La export, locul întâi îl ocupă, ca și în trecut, turmele de vite și produsele animale. Cârduri imense de oi treceau în fiecare an 60fi VIEAȚA ECONOMICĂ Dunărea pentru aprovizionarea imperiului turcesc, a Constanti- nopolului în special; cirezi numeroase de vite mari se îndreptau spre Polonia, Austria, Germania, ajungând — așa cum ne asigură francezul Philippe Dupont care a fost în Moldova în 1686 și ita- lianul Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu — până la Strass- burg și la Veneția. In privința exportului de oi, Dimitrie Cantemir ne spune că « în fiecare an mai mult de șasezeci de mii » de oi de munte numite de turci « kivirgik» se trimit din Moldova la Constantinopol « pentru bucătăria Sultanului ». « Carnea lor —• adaugă învățatul domn — e preferită de Turci față de oricare alta și pentru că are gust bun și pentrucă se mistuiește ușor ». Sub Grigore Callimachi (1761—1764), diplomatul și învățatul sârb Boăkovich, străbătând Moldova, evaluează la 2—300.000 numărul oilor exportate anual. Un alt străin, Raicevich, dă cifra de 5—■ 600.000 pentru ambele țări, ceeace corespunde, socotim, realității. Boii se exportau în număr mare prin Polonia la Danzig; de acolo se vindeau în ținuturile vecine sub numele de boi polonezi Informația ne-o dă Dimitrie Cantemir care precizează și cifra anuală a exportului: 40.000 de capete. Tariful din 1727 arată că se vindeau multe vite mari — boi, vaci, tauri, viței, bivoli și bivolițe — în Austria; perechea de boi moldovenești e socotită la 30 de florini, în timp ce aceea din Muntenia numai la 22. Bos- kovich dă și el pentru Moldova, cifra anuală de 40.000 boi grași, adăugând însă că sunt exportați în special în Silezia. Aceiași direcție — Silezia prusiană — ne-o indică și un document din 1797, Ianuarie 29. In sfârșit, o relație turcească dela mijlocul veacului al XVIII-lea, privind țările noastre, spune că în Muntenia e «o așa de extraordinară mulțime de vite mari și de miei, încât se exportă din ele în Rusia, Polonia, Ungaria, Danzig, Boemia, Silezia, Austria, Bosnia, chiar și la Roma ». Caii — mai ales cei moldovenești — se bucurau de o faimă deosebită pretutindeni. Francezul Dupont, amintit mai sus, îi califică « dintre cei mai frumoși, dintre cei mai buni din Europa ». In tariful din 1727 sunt pomenite patru soiuri, dela cei mai buni prețuiți 50 de florini bucata, până la cei ordinari care valorau numai 12. Sub Grigore Callimachi, se exportau din Moldova 10.000 de capete, pe prețul de 20—30 de galbeni unul; pentru sfârșitul veacului se dă cifra de 20.000, trimiși în Polonia, cu EXPORTUL 607 toată interzicerea Portei. Tot din Moldova se mai aprovizionau cu cai pentru armată și Austriacii, plătind 13—15 galbeni de cap precum și remonta prusiană și saxonă. Se mai exportau, în spe- cial din Muntenia, porci îngrășați, — ei figurează și în tariful din 1717 și în cel din 1727 —• apoi, în număr redus, capre și țapi. Dintre produsele animale amintite, în primul rând, pieile de vită, crude, neargăsite, dar și argăsite, care se exportau mai ales în Austria; apoi pieile de miel și blănurile de animale sălbatice. Se trimeteau peste hotare blăni de jder, de râs, de vulpe, de pisică sălbatică, de lup și de urs; în epoca fanariotă încep să se caute și pieile de iepure; ele se exportau în Polonia și Austria; Evreii din Brody cumpărau aproape 200.000 de bucăți anual, plătindu-le cu 50 de piaștri suta (vezi și fig. 25). Coarnele de vite mari se tri- meteau, cu câștig bun, în Germania; perechea se vindea în țară, cu 3—4 parale. Lâna de oi avea o deosebită căutare în Austria. In timpul ocupațiunii austriace (1718—1739) se trimeteau numai din Oltenia în Transilvania anual o mie de saci de lână foarte fină (« die feinste Wolle »), desigur tigaie. Această varietate e trecută în tariful din 1727 sub calificativul « turcească » și costă 7 florini cântarul, în timp ce «lâna obișnuită din Valachia » numai 4 florini și 24 de creițari. Dintr’o corespondență a Camerei aulice austriace, da- tată 26 Iulie 1730, aflăm că lâna noastră ajungea până la Veneția și în Italia. Articole căutate la export în Turcia erau pastrama, cervișul și seul. Pastrama se făcea mai ales din carne de vacă, dar și din aceea de oaie și de capră; un centru important de pre- gătire era, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, la Brăila, pe o in- sulă a Dunării, în fața orașului (vezi fig. 26); un altul, la Galați. Pe la 1760, se plănuise, cu ajutorul fraților Linchou, exportul de pastramă moldovenească în Franța; se aduseseră și specialiști din această țară; executarea unuia din frați, la Constantinopol, în legă- tură cu luptele politice, împiedecă însă punerea în aplicare a pla- nului. Cervișul (vezi mai sus p. 554) încărcat în burdufe, se exporta în cantități mari. Naturalistul Hacquet, trecând prin Moldova în 1789—90, arată că «nu mai puțin de 40.000 de vite se fierb pe an pentru cervișul care se vinde la Constantinopol»; preotul armean Hugas Ingigian dă, pentru ambele țări, cifra de « 80.000 de vite și o mulțime de berbeci ». Adăogăm, în sfârșit, la lista produselor animale, brânza și untul. Italianul Niccolo Barsi ne n 608 VIEAȚA ECONOMICA spune că ele se exportau, în 1633, dela Galați în Turcia; le găsim apoi trecute printre produsele care se trimeteau, în 1717, pe la Vâlcan, în Ardeal; ele figurează și în tariful din 1727 unde « cân- tarul » de unt, cuprinzând 44 de oca, e socotit la 12 florini, în Fig. 25. —Biserica din Olănești (Vâlcea). Pridvorul împodobit cu picturi exterioare; pe porțiunea dintre arcade e înfățișată o vânătoare, cu capre negre, «epure », «vulpi», « cocoși», etc. Veacul al XVIII-lea. timp ce acela de brânză, numai 4 florini și 24 creițari sau chiar 2 florini și 45 de creițari, după varietate. Peștele a fost întotdeauna în vechime un articol căutat de export. Misionarul Bandini descriind abundența lui în Moldova, pe vremea lui Vasile Lupu, adaogă că «în fiecare an se exportă 11* 610 VIEAȚA ECONOMICĂ mai multe mii de care în Polonia, Rusia, Ucraina și Transilvania ». E vorba, bine înțeles, de pește sărat, și în primul rând de morun și crap. In 1633, la Chilia, erau « mulți negustori raguzani » care se ocupau cu săratul morunului: știrea ne-o dă un alt misionar catolic: Niccolo Barsi da Lucea. Morunii, icrele de morun—icre negre — și peștele sărat în genere figurează în tariful vamal mun- tean din 1717; sub Grigore Callimachi, peștele e trecut printre articolele de export ale Moldovei. Mierea și ceara au constituit de asemenea bogății căutate peste hotare, fiind de o calitate superiaoră. Intre mărfurile care se încarcă pe corăbii străine la Galați, Dimitrie Cantemir pome- nește, îndată după lemn și înaintea sării, silitrei și grâului, mierea și ceara. Sub domnia lui Grigore Callimachi, câștigul rămas de pe urma acestor două articole, care se trimit până la Veneția, este evaluat — numai pentru Moldova — la o mie de pungi anual adică cinci sute de mii de lei. Și Del Chiaro, secretarul lui Brân- coveanu, ne spune că Veneția se aproviziona cu ceară dela noi și anume din Muntenia. Știrea e confirmată de un raport austriac cu data de 26 Iulie 1730; potrivit acestuia, mierea și ceara sunt exportate nu numai în Ardeal și în țările împărăției austriace, dar și la Veneția și în Italia; câștigul e important. Raicevich dă, pentru Muntenia, cifra de 50.000 de ocale de ceară vândute anual. Bine înțeles, Stambulul era un client important; mierea se strângea de negustori turci special veniți în Principate și care se numeau balgii. Grânele se trimeteau mai ales în împărăția turcească; în se- colul al XVIII-lea se ajunsese, așa cum am arătat mai înainte, chiar la un adevărat monopol. Călătorul sârb Boăkovich dă, pentru Moldova, cifra de 300.000 de chile exportate anual la Istanbul. Sub ocupația austriacă, Oltenia trimitea adesea grâu și orz în Banatul temișan care, intrat de curând în stăpânirea Vienei, nu ajunsese încă grânarul ce va fi mai târziu; trimetea, de asemenea, în Ardeal, potrivit tarifului vamal din 1717, grâu, orz și porumb (tritico turcico). «Lemnele moldovenești» cu specificarea « stejar, corn, brad » sunt trecute de Dimitrie Cantemir în fruntea listei de articole de export ale Moldovei. Și într’adevăr se exportau cantități în- semnate prin portul Galați: trunchiuri de brad pentru catarge, EXPORTUL 611 cherestea — între altele și pentru casele din Stambul, ale căror ziduri sunt acoperite, după cum se știe, cu scânduri —• apoi ma- terial pentru corăbii și poduri, în sfârșit, esențe de preț pentru mobile. O însemnare din 1763 ne arată că s’au trimis la Galați « 100 butuci de tisă... 13 scânduri de teiu... 100 scânduri de nuc ». Tisa e o varietate — azi foarte rară — de conifer; un exemplar se găsea încă în 1943 în ograda uneia din casele de lângă mănăs- tirea Neamțului. Din lemn de tisă s’ar fi înălțat, potrivit legendei, primul lăcaș dela mănăstirea Tismana. Dispariția acestei varietăți se datorește și faptului că ciobanii o stârpesc, fiind otrăvitoare pentru oi. O altă esență rară — cornul se exporta tocmai în Egipt; el servea — așa cum ne arată o relațiune turcească dela mijlocul veacului al XVIII-lea—la confecționarea gârbacelor, toiegelor și măciucilor (mathrak, de unde francezul matraque!). Moldova mai mult decât Muntenia era furnizoarea Stambulului în ce privește lemnul de construcție; hatișeriful din 4 Noemvrie 1774, după tratatul dela Kiuciuk Kainargi, prevede că sumele reprezentând tăiatul și transportul lemnului se vor scădea din tributul pe care țara îl plătește anual porții. Un raport francez, din 11 Iunie 1798, arată că lemnul de export pentru nevoile ma- rinei turcești se tăia mai ales din marea pădure din împrejuri- mile Pietrei; pe Bistrița și apoi pe Șiret, el ajungea în Dunăre la Galați. Tot din acest raport aflăm că Poarta exercita, în pri- vința exportului lemnului de construcție, un adevărat monopol, neîngăduind să fie vândut în alte țări. Sarea se exporta, sub formă de grunji mari sau «drobi » în țările din miazăzi și răsărit. Dimitrie Cantemir arată în « Descripție. Moldaviae » că, în afară de locuitorii băștinași « vin din Bugeac și din Crimeea și din alte ținuturi mai depărtate ca să ia în corăbii sare în tot anul». Iar călătorul englez Bargrave, din vremea lui Vasile Lupu, ne spune că « se exportă în Turcia mari cantități » de sare moldovenească. într’o plângere din 20 Februarie 1673, hatmanul Cazacilor Ivan Samuilovici arată că nu mai puțin de 900 (nouă sute) de care cu boi, pline cu sare, fuseseră oprite îm- preună cu negustorii respectivi, să plece din Moldova. La Iași exista un « drum al sării »; el e pomenit în documente înainte de 1675. Și în Muntenia erau asemenea drumuri ; ele mergeau dela ocnele din regiunea deluroasă la Dunăre și anume dela Slănic și 612 VIEAȚA ECONOMVĂ Telega la Brăila, Silistra, Oltenița, Giurgiu și Zimnicea, și dela Ocnele Mari la Islaz, Calafat și Orșova (document din 1807, No- emvrie 11). Un alt produs cerut peste hotare era vinul. La începutul vea- cului al XVII-lea, francezul Joppecourt relevă abundența lui în Moldova, ceea ce îngăduie ca, pe lângă acoperirea consumului intern, să se și exporte «în Podolia și în celelalte țări vecine ». Faptul este confirmat de Dimitrie Cantemir care precizează că ieftinătatea vinului moldovenesc «aduce negustori ruși, poloni, cazaci, ardeleni și chiar unguri care transportă în țara lor canti- tăți mari de vin, deși nu e mai bun decât ale lor ». Șiruri întregi de care ale negustorilor «cazaclii» porneau toamna târziu din podgoria țării de jos, în special dela Odobești, unde un cartier întreg și o biserică înălțată în 1777 poartă până azi numele lor. Vinul de Cotnari, vestit în Polonia încă din veacul al XVI-lea, era « foarte iubit» și la Constantinopol, — cu toată interzicerea re- ligiei — așa citim într’o descriere germană, anonimă, din 1800, a țărilor noastre. In Muntenia erau vestite vinurile de Pitești; orașul avea și o măsură a lui « vadra de Pitești», făcută de Constantin Brâncoveanu: ne-o spune scrisoarea trimisă de biv vel clucerul Știrbey la 17 Dechemvrie 1700 județului Brașovului; această vadră diferea de « vadra ungurească » ce se întrebuința în aceeași vreme în Ardeal. Pentru a încheia lista principalelor articole de export, trebue să amintim potasa caustică, silitra, păcura, tutunul și scumpia. Potasa caustică era un produs moldovenesc (vezi mai sus, p. 567) și se exporta spre Danzig. O amintește — sub numele de « cendres » — și francezul Delacroix, secretarul ambasadei franceze din Con- stantinopol, care trece în 1675 prin țările noastre. Silitra se exporta atât în Polonia cât și în Turcia; Raicevich, în opera sa Osservazioni. .., apărută în 1788, dă cifra de 20.000 de oca expor- tată anual la Constantinopol; aceiași cifră o dă și preotul armean Hugas Ingigian; ea se vindea acolo, potrivit unei relații turcești dela mijlocul veacului al XVIII-lea, cu 40 de aspri ocaua. Păcura se exporta în Turcia și Austria. Tariful din 1727 menționează, alături de păcura propriu zisă («Pokura») și dohotul care era un produs din țițeiu; ambele se vindeau în vase de câte 10 oca, dohotul fiind de trei ori mai scump decât păcura. Tariful vamal DRUMURILE 619 muntean din 1811, Ianuarie 1, arată că se trimetea păcură peste Dunăre, în Turcia, cu carul; acesta cuprindea două « berbenițe » sau butoiașe; se plătea pentru amândouă 120 de bani drept vamă. Tutunul se exporta în Ardeal; tariful din 1727 ne arată că ocaua de tutun muntean era evaluată la 4 creițari. Un firman turcesc inedit, din Maiu 1787, amintește de tutunul de prizat, fabricat atât în Muntenia cât și în Moldova, și pe care negustori ruși, cumpărându-1 cu șase parale ocaua, îl exportau la Constantinopol, spre a-1 vinde acolo clandestin. Scumpia, produsă de un arbust și întrebuințată la tăbăcit, se trimetea în Ardeal; tariful din 1727 evaluează cântarul de scumpie la 45 de creițari. Drumurile. Sub raportul comunicațiilor, nu constatăm deose- biri fundamentale față de epoca precedentă. Se merge cu care și rădvane pe aceleași șleauri nepietruite, trecându-se adeseori râurile prin vad. Sunt însă și câteva fapte noi ce merită a fi sem- nalate. In primul rând se deschid două drumuri noi spre Ardeal, prin munți. Unul este pe valea Prahovei, dela Comarnic în sus și răspunde, pe la Predeal, în valea Timișului. Mai înainte fusese pe aci numai o potecă pentru pedeștri și călări, drumul de care — mai lung — urmând dela Comarnic, plaiul. In timpul războiului turco-austriac din 1788-1791 și în legătură cu operațiunile mili- tare purtate în munți —■ Austriacii ocupă la început mănăstirea Sinaia — se lărgește însă poteca existentă și se transformă în drum de care. Aceasta va avea drept urmare părăsirea progresivă a vechiului drum de pe plaiu. Cel de al doilea drum nou este pe valea Oltului, între Câineni și Jiblea. Mai înainte, el evita, între aceste două localități, cursul apei, locurile fiind foarte grele — în unele părți nici nu era loc între apă și stânca muntelui — ci întocmai ca și pe valea Prahovei, urca sus pe plaiu, trecând prin Loviștea, prin .satele Sălătruc, Perișani și Titești. In timpul ocu- pațiunii Olteniei de către Austriaci, aceștia se hotărîră să taie o șosea dealungul Oltului, spre a lega direct Câinenii de Jiblea; lucrul fu dus la bun sfârșit, cu mari cheltueli și greutăți; noul drum capătă numele de Via Carolina, după numele împăratului Austriei, Carol al Vl-lea (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 552 și voi. III, ediția a doua, p. 254). Când, în urma tratatului dela Bel- grad, Austriacii trebuiră să restitue Oltenia, ei se temură ca noua șosea să nu faciliteze o invazie a Ardealului de către Turci; de aceea 614 VIEAȚA ECONOMICĂ făcură să se specifice în tratat distrugerea ei. Podurile și lucrările de artă fură distruse într’adevăr; circulația vehiculelor încetă, nu însă și a călăreților și pedeștrilor; abia mult mai târziu vor merge din nou carele și trăsurile pe acest drum mai scurt-, celă- lalt, prin Loviștea, va pierde, treptat-treptat, din importanță, așa cum se întâmplase și cu cel de pe plaiul Prahovei. Al doilea fapt care merită a fi relevat este înmulțirea podurilor. Numărul lor crește continuu, odată cu îndesirea populației și cu sporirea traficului. E vorba, bine înțeles, de poduri simple, de lemn, foarte rar câte unul de piatră cum e, de pildă, acela dela Podul Dâmbnviței (1711), cel dela Cornățel peste Ialomița sub loan Mavrocordat (1717) sau acela dela Cănțălărești, în județul Vasluiu, zidit de Gavril Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, și de soția lui Liliana, în anul dela facerea lumei 7144, deci, dela Hristos, 1635 sau 1636. Lângă Orhei, se amintește, în anaforaua din 1806, Iulie 17, «un pod de piatră ci ești piste pîrîul Cogâlnicul ». Un pod peste Jijiea, nu departe de Capul Stâncei, e menționat cu prilejul luptei dintre Gheorghe Ghica și Constantin Șerban Basarab în 1659. Lângă Iași, «de lăturea târgului, pre pîrîul Căcainii », exista pe vremea lui Ștefăniță Lupu (1659—1661), «podul lui Ștefan Vodă »: pare că e vorba de Ștefan cel Mare mai degrabă decât de Ștefan Tomșa. Pe Bahlui, « din gios de Iași », Neculce amintește «podul lui Bâtcă»; aci a poposit un corp de oaste rusă în 1711. Un pod peste Prut, pe « dubase » adică pe vase, în dreptul satului Tabăra, este amintit sub Constantin Mavrocordat (1742). In Bucu- rești, podul «răposatului Mihail Voevod », deci al lui Mihai Vi- teazul, este amintit într’un act inedit din 1623, iar podul « Șerban Vodă » într’un hrisov din 1631, ceea ce înseamnă că a fost făcut de Radu Șerban (1602—1611), iar nu de Constantin Șerban Ba- sarab sau Șerban Cantacuzino. Peste Prahova era un pod de lemn la Gherghița; îl amintește Miron Costin relatând expediția făcută de Gheorghe Ștefan în Muntenia, când cu răscoala Sei- menilor (1655). Harta Stolnicului Cantacuzino, tipărită la Padova în 1700, arată existența în Muntenia, a 23 de poduri și anume: cinci peste Ialomița, trei peste Colentina, câte două peste Jiu, Dâmbovița și Neajlov și câte unul peste Motru, Olteț, — aceasta e calificat de către Austriaci în 1727 drept « măreț » — Olt, Argeș, Răstoaca, Prahova, Vânătă, Mostiștea și gârla care leagă Dâm- NAVIGAȚIA ȘI POȘTA 615 bovița de Golentina; desigur vor fi fost și altele, mai mici, de oarece harta Stolnicului nu înregistrează totul. Un al treilea fapt nou îl constituie începuturile de organizare oficială a transporturilor pe apă. Și mai înainte avuseseră loc transporturi de mărfuri și produse pe Dunăre, pe Șiret (mai ales plute!) și pe Prut; ele se datorau însă exclusiv inițiativelor par- ticulare ; vreun serviciu organizat de stat nu știm să fi existat în privința aceasta; documentele cunoscute până acum, cel puțin, nu-1 menționează. In secolele XVII-XVIII intervine și iniția- tiva oficială. Am amintit mai sus luntrile sau « năvrățile » pentru transportul sării pe Olt pe care le comandă, în cursul anului 1661, cămărașul dela Ocnele Mari, deci dregătorul sau funcționarul oficial care avea în grija sa exploatarea acestei însemnate avuții miniere. Am amintit de asemenea (vezi p. 569) hrisovul domnesc de organizare a flotilei comerciale de Dunăre, din 1793, flotilă cuprinzând câte un vas de fiecare județ al Munteniei. Adăugăm că Austriacii, atât în timpul ocupațiunii Olteniei cât și mai târziu, au făcut repetate încercări de navigație pe Olt. In ce privește pe Turci, ei s’au folosit în mod obișnuit, după ocuparea Cameniței (1672) de apele Prutului pentru a transporta zahereaua și provi- ziile necesare acestei cetăți precum și, mai târziu, cetății Hoti- nului. La Țuțora exista un depozit de subsistență al fiscului oto- man ; punctul maxim până la care puteau sui șăicile pe Prut era, după mărturia unui Turc cărturar din Hotin, târgul Podului numit mai târziu Lipcani iar în turcește Kanli Kopril adică Podul sângeros (vezi și mai jos, p. 754). In legătură cu circulația, trebue însemnată o inovație a epocei pe care o cercetăm și anume înființarea poștei. In epoca veche era, pentru transmiterea veștilor grabnice, instituția curierilor dom- nești sau a olacului — cuvântul e de origine tătară (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 567—568). In 1641, Aprilie 20 Gheorghe Râ- koczy I, reglementează în Transilvania serviciul de poștă, arătând în mod precis drepturile și îndatoririle poștașilor. In Principate, constatăm poșta sau, cu un termen turcesc, menzilul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. In Moldova, cea dintâi mențiune este din timpul domniei lui Antonie Ruset (1675—1678). Referin- du-se la greutățile care căzuseră asupra țării în urma cucerirei Cameniței de către Turci, greutăți între care era și asigurarea unei 616 VIEAȚA ECONOMICA comunicații rapide cu noua posesiune din Polonia, Neculce arată că «Antonie Vodă ținea mezilul din Ștefănești până în Camenița ». Greutățile au continuat și sub Duca Vodă: « atunce era greu în țeară — povestește cronica — pentru zaherele și meziluri, la drumul Cameniței». Pe timpul cât a stat Carol al XH-lea, regele Suediei, la Varnița, lângă Tighina, iar soldații lui prin diferitele târguri ale Moldovei de nord, acest monarh își organizase un serviciu propriu de poștă. Axinte Uricarul relatează că « Șvezii aveau cai de poștă la toate conacele, din Tighina până în Iași, și din Iași până la Cernăuți și până Ia Ocnă, numai pentru purtatul cărți- lor ». Un document inedit, din 29 Mai 1696, dela Antioh Cantemir, amintește între obligațiile țăranilor birnici, alături de «caii de olac » și « caii de mezâl » adică de poștă; documentul se află la Academia Română. Un al doilea document inedit, dela Grigore Ghica, din 7 Iulie 1741 și aflător tot la Academia Română, enu- meră, între obligațiile acelorași țărani, « fânul gospod » care tre- buie cosit și cărat și «fânul de menzil» adică acela necesar cailor poștei. In anul următor, 1742, cu prilejul încasării «sfertului» din Mai, se amintește «menzilul Chișinăului» de care trebuiau să aibă grijă târgoveții de acolo, procurând caii necesari și supor- tând « chieltuiala musafirilor ce ar trece în sus » adică a persoa- nelor oficiale care mergeau cu poșta spre Iași. In Oltenia, Austri- ecii organizează, potrivit decretului general împărătesc din 22 Februarie 1719, un serviciu al poștelor, cu un conducător, 20 de postași și 80 de vătafi. Alexandru Ipsilanti (1774—1782) reorga- nizează «menzilul», fixând în amănunțimi, printr’un hrisov special, modul de funcționare și tariful pentru transportul călă- torilor. Căci poșta la noi a fost și precursoarea diligenței sau, mai târziu, a trenului. Serviciul cuprindea un număr de stațiuni, la distanțe determinate, circa 20 de kilometri, de unde și unitatea de măsură: o poștaș aci se făcea schimbul cailor iar călătorii, eventual, se puteau odihni și ospăta. Una din stațiunile de poștă sau de menzil între Buzău și Ploești a dat numele actualului târg Mizil. Călătorii mergeau în niște cărucioare joase, foarte puțin con- fortabile, dar trase cu mare iuțeală de patru sau șase cai, îndem- nați cu chiote năprasnice de surugii. Viteza acestor vehicule a impresionat pe toți străinii care le-au întrebuințat; se pare că CIRCULAȚIA MONETARĂ 617 poșta noastră era cea mai rapidă din Europa; e adevărat că une- ori, din pricina rapidității, cărucioarele se stricau pe drum și mai întotdeauna pasagerii ajungeau frânți de oboseală și amețiți de zdruncinături. O însemnare de cheltuieli ale curții din Iași, cu data 1763, Noemvrie 29, prevede, între altele, «174,20 liafa lui Poșta Maestru pe 6 luni». Pentru serviciul « menzi- lului» moldovean s’a cheltuit în 1776 suma de lei 49.986 deci aproape o sută de pungi; e un capitol important din bugetul țării. « Calendariu » de Buda, pe 1815, Fig. 27. — Șiling (« șalău ») bătut de Dabija Vodă. Pe avers, jos, sub că- lăreț, se vede stema Moldovei: capul de bour. între alte informațiuni dă și «Cel de căpetenie al poștelor curs prin țara Ungurească, Ardeal și Țara Românească ». Circulația monetară. A stabili lista completă a monetelor în- trebuințate la noi în intervalul 1601—1821 și mai ales a fixa valoarea lor, în raport cu aceeași unitate de măsură, este una din problemele grele ale istoriografiei românești. Emeriții cercetă- tori, d-nii G. Zâne și C. Moisil, au adus o serie de contribuții prețioase în această direcție; rezolvarea definitivă a problemei rămâne totuși în sarcina viitorului. Greutatea stă mai întâi în faptul că în țările noastre s’au întrebuințat tot felul de monete — reale și ideale — străine, turcești, austriace — în special după tratatul dela Carlovitz (1699) — polone, — mai ales în veacul al XVII-lea — italiene, rusești, olandeze și, în mod excep- țional, și românești, sub Dabija Vodă și Mihail Radu. Spunem «în mod excepțio- nal », deoarece, în urma accentuării suzera- nității turcești, domnii noștri n’au mai bătut monedă proprie. Sub Dabija, s’au bătut, la Suceava, « șalăi » — echivalentul moldovenesc al « Schillingului » (vezi fig. 27-29); sub Mihail Radu sau Mihnea al lîl-lea, în 1658, s’au bătut în Țara Românească, probabil la Snagov, dinari de argint, cu legende latinești; cea de pe verso, dând ocol unei acvile bicefale, are următorul mândru cuprins: « Si Deus nobiscum, quis con no »? (vezi fig. 30). Tot ca monete locale, menționăm Fig. 28. — Șiling bătut de Dabija Vodă în monetăria sa dela Suceava (1661—1665). 618 VIEAȚA ECONOMICA și pe cele bătute de armata rusă de ocupație, la Sadagura, lângă Cernăuți, în răstimpul dintre 1769—1774. De aramă, ele au pe avers stemele unite ale Moldovei și Munteniei, iar pe revers valoarea, în parale și bani rusești (1 para = 3 denghi; 2 parale = 3 copeici). Vodă din Suceava. Noi le spuneam «șalăi». O altă dificultate a cercetării problemei monetare stă în îm- prejurarea că nu s’a încercat până acum să se raporteze toată această mulțime de monete la un etalon, la galben sau ughiu de pildă sau la florinul împărătesc. Se adaogă . faptul că, sub unul și acelaș nume, se ascun- deau monete diferite, din diferite țări. Astfel, ortul putea fi și cel polon, și cel din Brandemburg, dar și ortul turcesc; groșul. de asemenea, putea fi și cel austriac, dar și cel polon. In sfârșit, trebue să se ție seamă de faptul că din una și aceeiași monetă erau emisiuni cu valoare diferită, după titlul lor, adică după can- titatea de metal prețios pe care o cuprindeau. De aceea, se men- ționează uneori în cronici și în documente dacă e vorba de « aspri Fig. 30. — Monetă de argint bătută în 1658 de Mihnea al III-lea. Pe avers, mândra de- viză: « Si Deus nobiscum, quis contra nos noi » sau « aspri vechi », de« bani noi» sau « bani vechi », de «lei noi» sau «lei vechi». Nu intră în cadrul acestei lucrări de a rezolva ^omp et problema pusă în rândurile de mai sus: ar în- semna să întocmim o monografie detailată. Vom încerca totuși să facem oarecare ordine în acest domeniu stufos și să fixăm o serie de echivalențe. In acest scop, vom grupa alfabetic monetele prin- cipale pe categorii: aspri, galbeni, groși, zloți, lei, etc. și în inte- riorul fiecărei categorii vom enumera varietățile, specificând, de câte ori se va putea, și valoarea lor în raport cu a altor monete, bine cunoscute. CIRCULAȚIA MONETARĂ 619 Asprii, monetă mică de argint, întrebuințată în secolele ante- rioare (vezi voi. II, ediția a patra, p. 555), continuă să circule și in secolul al XVII-lea și chiar al XVIII-lea. Două sute de aspri făceau un galben sau un ughi; așa rezultă din tranzacțiile vremii. Astfel, într’un act muntean datat 7 Aprilie 1623, citim: « stân- jeni 200 drept 70 galbeni, însă stânjenul câte 7 costande, fac aspri 14.000 ». Intr’alt act, din 10 Martie 1649, sub Matei Basa- rab, găsim echivalența: «drept aspri 6600, fac ughi 33». O sută de mii de aspri erau tot una cu o « povară » de aspri; așa aflăm din două acte inedite dela Academia Română, unul nedatat, dar care poate fi pus în anii 1618—1620, celălalt din 1627. Erau de asemenea tot una cu «somma» italiană dela sfârșitul veacului al XVI-lea; Banii, ca monetă, iar nu ca nume generic, sunt tot ana cu asprii, sunt al doilea nume pentru această mică monetă curentă de argint. într’un act din 1683, privind o vânzare de stânjeni, se specifică: «1200 stânjeni câte 100 bani stânjenul fac talere 900, fac ughi 600 », ceea ce înseamnă că un ughi era egal cu 200 de bani sau cu un taler și jumătate. In condica vistieriei, sub Brân- coveanu (1700), un galben e egal cu 200 de bani. De unde rezultă în mod evident că asprul era tot una cu banul, după cum galbenul era tot una cu ughiul. In mod excepțional, la începutul veacului al XVII-lea, găsim și aspri care sunt mai mari decât banii. Astfel întâlnim odată echivalența 6 aspri = 10 bani; altă dată chiar 5 aspri = 10 bani. In genere însă, după cum am arătat, asprul era tot una cu banul. Copeica era o monetă de argint, de origine rusă, valorând doi bani. Cronica, povestind alianța dintre Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, spune că acesta din urmă a trimis domnului Mol- dovei « câteva mii de ruble, bani de argint, tot copeice ». Iar mai departe, descriind scumpetea ce era în țară din cauza lipsei de grâne — precizează: «că acum agiunsese sacul de făină câte 10 ruble, cumu-i la noi 10 ughi; eară la obuzu (la tabăra armatei rusești) pânea de 60 dramuri 6 copeice adecă 12 bani ». Costanda era o monetă de argint, egală cu 10 aspri sau 10 bani; ea reprezenta deci a douăzecea parte dintr’un galben sau un ughiu. In 1622, Noemvrie 12, în Muntenia se vând 50 de stânjeni, câte 4 costande stânjenul, primindu-se în totul 2000 de aspri. 620 VIEAȚA ECONOMICA Iar în 1648, Iulie 20, la o vânzare similară, în Bărboși, lângă GăL dărușani, se obține pentru 100 stânjeni, câte două costande stân- jenul, 10 ughi în totul. Creițarul, din nemțește Kreuzer, după crucea care era bătută pe una din fețele lui, reprezenta a șaizecea parte dintr’un florin austriac. Mai exista și creițarul polon,', potrivit cursului fixat de Camera Aulică, la 18 Iulie 1729, pentru Oltenia, el valora trei sferturi din creițarul împărătesc, trebuiau deci optzeci de creițari poloni pentru un florin. Ducații erau de două feluri: de argint și de aur. Cei dintâi continuau — se pare — ducații din secolele anterioare; o măr- turie din 1642 dă echivalența 200 bani «care face 4 ducați». Ceilalți erau — pe vremea ocupației austriace în Oltenia — de trei feluri: ducatul venețian, ducatul ordinar și ducatul de Kre- mnitz. La început tustrei valorau câte 4 florini și 10 creițari; ulte- rior, această valoare a rămas numai pentru ducatul de Kremnitz; celelalte două fiind echivalente numai cu 4 florini și 6 creițari. In Transilvania, principii și orașele au bătut monete de aur de 10 ducați (Gheorghe Râkoczy I în 1646, Acațiu Barcsay în 1659, Brașovul în 1612) și chiar de 100 de ducați (Mihai Apaffy în 1677). Dutca era o monetă rusească, de argint, valorând două copeici, adică patru bani. In 1711, după retragerea armatelor lui Petru cel Mare, caimacamul de scaun din Iași, Lupu Vornicul, primise ordin dela Vizir să-i trimită 60 de pungi de bani. A încercat să execute ordinul: « ce alți bani nu prea erau — povestește cronica — iară cât copeice și dutce de câte patru bani și timfi de cei noi moskicești. Deci, cu mare nevoință, deabia s’au strinsu 12 pungi de acei bani și au trimis la urdie la Vezirul, și i-au luat tot cu scă- dere », ceea ce înseamnă că agiul a fost ridicat, că banii n’au fost socotiți la valoarea nominală. Un document din 1645, scris în Dragoslavele din Muscel, pomenește — dacă a fost bine citit — și o altfel de dutcă, de o valoare mai mult decât întreită față de cea amintită mai sus; citim în document: «dutce pentru 24 florini, dutca de socotit în 13 bani». Florinii, florinții sau fiorinii erau vechile monete de aur, de origine italiană, dar care s’au bătut, în secolele XVII și XVIII, și în Austria; erau, la începutul veacului al XVIII-lea, și monete CIRCULAȚIA MONETARĂ 621 de argint. Un florin de argint avea 60 de creițari și era egal în valoare cu guldenul împărătesc și cu cel francez, afară de cel bătut de Ludovic al XV-lea și de cel strasburghez. In timpul ocupațiunii austriace a Olteniei, și zlotul românesc a fost, la în- ceput egal cu florinul; apoi el a fost succesiv devalorizat, ajungând în cele din urmă la 51 de creițari, deci cu 9 creițari mai puțin. Sub numele de galbeni s’au înțeles în Țările noastre o serie de monete reale, de aur, dar și o monetă ideală, de calcul. Găsim în cronici și în docu- mente diferite numiri în legătură cu galbenii și anume: galbeni, galbeni roșii, galbeni de aur, galbeni de aur ungurești, galbeni tătărești, galbeni venetici, galbeni austriaci (vezi fig. Fig. 31. —Ducat austriac, de aur, bătut în 1787, de losif al II-lea. încă unul din soiurile de « galbeni» care circulau la noi. 31), galbeni friederici, galbeni împărătești, galbeni chezăricești, gabeni carolini, galbeni olani, galbeni zingirlii, galbeni funduclii, galbeni turalîi, galbeni olandezi (vezi fig. 32), galbeni de Crem- nitz sau, cum le spunea poporul, crimenți, galbeni dodecari etc. Galbenul, moneta ideală sau de calcul, întrebuințată atât în veacul al XVII cât și al XVIII-lea, era egal cu 200 de aspri sau bani; era egal de asemenea cu un taler și jumătate sau un leu și jumătate; era în sfârșit tot una cu ughiul. In 1611, 66 de galbeni Fig. 32.—Ducat olandez de aur, bătut în 1770. Era unul din «gal- benii » care circulau la noi. fac 13.200 de aspri; în 1620, 185 de galbeni de aur echivalează cu 37.000 bani; la 7 Aprilie 1624, se dă identitatea: 70 galbeni sau 14.000 de aspri. In condica vistieriei, la 1700, sub Brâncoveanu, un galben e soco- tit drept 200 de bani. In sfârșit, în 1726 (?), într’un dicționar de ter- meni românești, alcătuit în Oltenia, sub dominația austriacă, găsim următoarea definiție: « Galbin. Moneta ideale calcolata per un talaro leonino e mezzo ». Dar alături de această valoare constantă, găsim pomeniți în documente și galbeni cu alte valori. Astfel, în Muntenia, într’un act din 1601, citim: «și galbenul câte aspri 120»; în 1698: «12 galbini care fac 48 de zloți», ceea ce înseamnă că un galben de 622 V1EAȚĂ ECONOMICĂ aceștia era egal cu patru zloți; în 1745, Octomvrie 1: «galbeni de aur 80 care fac taleri 293, bani 40 » adică 3,66 taleri pentru un galben. Iar în Moldova, la 19 August 1617, aflăm de « 18 gal- beni cari fac 30 taleri însă talerul câte 12 potronici și potronicul câte 9 șalenghi » (șalăi!); de unde rezultă un galben care valora ceva mai mult decât cel ideal, adică ceva mai mult de un taler și jumătate. La aceeași concluzie ne duce documentul moldovenesc din 1679, Iunie 5 în care se spune că 12 galbeni erau egali cu 20 de lei, deci galbenul prețuia 1,66 lei. Credem că acești galbeni de valori atât de diferite — dela 120 de aspri până la 4 zloți — co- respundeau la monete reale de aur; astfel, de pildă, galbenul de patru zloți pare să fi fost vreun ducat — venețian, ordinar, sau de Kremnitz — de oarece aceștia din urmă aveau o valoare ase- mănătoare. Numeroșii galbeni reali pomeniți în actele și cronicele noastre pot fi împărțiți pe categorii, după țara în care au fost bătuți: Sunt mai întâi galbenii italieni; în această categorie intră « galbenii venetici» adică venețieni și cei «tătărești », în realitate genovezi, numiți însă astfel, deoarece la început ne-au parvenit prin inter- mediul cetăților genoveze din Crimeea, unde stăpâneau Tătarii (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 557). Urmau apoi «galbenii ungurești » bătuți mai înainte în Ungaria, iar în veacul al XVII-lea în Principatul Transilvaniei. Erau « galbenii turcești», cuprinzând stambolii, galbenii funduclii, pe cei zingirlii, pe cei turalâi, zar- macupii și sultaninii. Erau « galbenii împărătești » adică austriaci, în această categorie intrând și carolinii, după numele împăratului Carol al Vl-lea, dar și olandezii sau olanii, în amintirea vremii când Olanda era supusă împărăției habsburgice (de aceea, uneori, li se spune și austro-olandezi). In grupa galbenilor germanici se cuprindeau, în afară de cei împărătești, și galbenii « chezăricești» sau bavarezi, bătuți de Karl Philipp Ia începutul veacului al XVIII-lea, și «fridericii » bătuți de Friederic cel Mare la Berlin în 1778. ’ ’ Valoarea « galbenilor » crește continuu față de valoarea mone- telor de argint, a talerilor, de pildă, sau a leilor. Spre sfârșitul epocei fanariote, în 1814, galbenul venetic valorează 13 lei, cel olandez 12 lei și 20 de parale iar cel împărătesc 12 lei și 10 parale; în 1819, toate aceste trei varietăți au același curs, de 14 lei. CIRCULAȚIA MONETARA 623 Groșii erau monete de argint, foarte răspândite în Austria, Polonia și alte țări europene (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 556-7). La noi circula groșul împărătesc pe care Austriacii îl echi- valau, în timpul dominației lor în Oltenia, cu 3 creițari și groșul polon, echivalat cu 2 creițari și jumătate. Leul, monetă reală de argint, era tot una cu talerul sau talerul leonin și valora 133 de aspri sau bani deci două treimi dintr’un galben sau un ughiu; trebuia un leu și jumătate ca să faci un galben. I se spunea așa, deoarece, pe una. din fețe, era reprezentat un leu; tipul acesta de monetă a fost atât de răspândit și a plăcut Fig. 33. —Taler olandez din 1589 având reprezentat atât pe revers cât și pe avers un leu. Taleri asemănători «leonini & au fost bătuți și de alte țări. Fiind foarte prețuiți la noi, au dat numele monetei noastre naționale. Același fenomen s’a petrecut și In Bulgaria (leva). atât de mult încât numele ei a devenit numele monetei noastre naționale (vezi și fig. 33). Leul n’a avut tot timpul aceiași valoare; de aceea și găsim uneori în documente și cronici expresiile de «lei vechi», «lei noi» și chiar «lei proști ». In 1587, în Țara Românească, un leu valora optzeci de aspri în loc de 133, iar un galben 120 în loc de 200. In veacul al XVIII-lea constatăm prezența «leilor noi»; două documente moldovenești, din 1742, Aprilie 2 și 1777, Iunie 4, ne arată că un leu nou era egal cu 40 de parale, deci cu 120 de bani; o altă însemnare, posterioară anului 1761, ne dă lămurirea că un «leu vechiu este acum un leu și 4 părale »; ceea ce înseamnă că noua monetă era devalorizată față de cea veche. Și într’adevăr, o însemnare austriacă din 21 Iulie 1728, referitoare lă cursul 12 624 VIEAȚA ECONOMICA monetelor în circulație din Oltenia, ne arată că leul vechiu era egal cu 100 de creițari (133 bani), în timp ce leul nou numai cu 90 (circa 120 bani). Din expresia «lei bătuți » pe care o întâlnim în letopiseț pentru domnia lui Dumitrașco Cantacuzino în Moldova (1684—1685), se poate trage concluzia că existau și lei «nebătuți » adică lei de calcul, monetă ideală, întocmai ca și galbenul. Faptul nu are nimic excepțional, în trecutul nostru existând mai multe asemenea monete ideale (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 554). Cinci sute de lei alcătuiau o « pungă » de bani, punga fiind de obiceiu unitatea de măsură în care se socotea tributul țării către Poartă sau sumele mari, încasate din impozite și vămi. Treizeci și șase de mii de pungi alcătuiau o «hazna »; termenul e de origine turcă și înseamnă tezaur. Lescaia sau lăscaia, monetă de mică valoare, ce se întâlnește în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, era intermediară între ban și para. Dionisie Eciesiarhul, vrând să arate ieftinătatea din timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti în Muntenia (1774- 1782), spune, între altele, că ocaua de făină de grâu ajunsese « o para, când era mai scumpă a para și o lăscaie », iar « făina de po- rumb un ban sau mult o lăscaie ». Din cauza micei valori a acestei monete s’a ajuns și la expresia, semnificativă: «nu dau » sau «nu face nicio lăscaie ». Ortul era o monetă reală, de argint, des întrebuințată în țările noastre; expresia « a da ortul popei » adică a plăti preotului un ort pentru înmormântare, e o dovadă. Circulau mai multe feluri de orți: ortul polon egal în 1728 cu un sfert de leu vechiu, valorând adică 25 de creițari sau 33 de bani (cu această valoare de 33 de bani apare și în corespondența lui Constantin Brâncoveanu cu Brașovul); ortul turcesc, egal, în Oltenia, la aceiași dată, cu un sfert de leu nou; valora deci 22,5 creițari sau circa 30 bani; ortul brandemburghez egalat, după noul tablou de cursuri din 18 Iulie 1729, cu 20 de creițari. Faptul că în letopiseț se pomenește și de «orți bătuți» (ajun- sese sub Dumitrașco Cantacuzino, în Moldova, pe vreme de foa- mete, « ocaua de unt câte doui orți bătuți ») pare să arate că ortul era, uneori, și o monetă de calcul, întocmai ca și galbenul (cf. mai sus p. 624 «lei bătuți »). CIRCULAȚIA MONETARĂ 625 Paraua era o mică monetă turcească de argint. Tabloul de cursuri austriac din 21 Iulie 1728 o socotește egală cu 4 bani și jumătate sau cu doi creițari și jumătate ceea ce nu-i în niciun caz exact, cele două echivalente nefiind egale între ele; pe de altă parte, dicționarul italian de termeni românești din 1726 (?) o echivalează cu un polturac și jumătate, deci cu doi creițari și un sfert, polturacul împărătesc având un creițar și jumătate. Aceste trei echivalențe nu coincid, după cum se vede. Fapt sigur este că un leu nou avea 40 de parale; o aflăm din două documente moldo- venești, datate 2 Aprilie 1742 și 4 Iunie 1777; așa dar paraua era egală cu trei bani-, aceasta corespunde însă întocmai cu valoarea dată de dicționarul italian. In traducerea engleză a operii lui Dirnitrie Cantemir, « Istoria imperiului otoman », găsim de ase-- menea că trei aspri fac o para. Pitacul era o monetă de argint egală cu șapte creițari; ta- blourile austriace de cursuri din 1728 și 1729 o numesc respectiv « septenarius » și « Sibner ». Polturacul, monetă reală, de circulație zilnică, corespunzând paralei turcești, era de două feluri: polturacul împărătesc și cel polon. La început erau socotiți egali; tabloul din 1729 hotărăște însă pentru cel dintâi valoarea de un creițar și jumătate, iar pentru cel de al doilea numai de un creițar și un sfert. E de observat de altfel că Austriacii, în timpul ocupației Olteniei, au căutat în mod sistematic să devalorizeze monetele polone în raport cu cele împă- rătești. Raportat la leul nou, polturacul împărătesc era egal așa dar cu trei bani, întocmai ca și paraua. Potronicul era o monetă reală de argint, de origine polonă, circulând mai mult în Moldova și având aceiași valoare ca și co- standa, anume zece bani. De aceea se și dă în Moldova, la 3 August 1706, echivalența 1 ughi = 20 de potronici. Constatăm însă și alte valori pentru potronic: astfel, într’un document moldovenesc din 19 Aprilie 1621 citim: «750 talere, banii câte noauo bani un potronic » și tot acolo mai jos: «însă potronicul câte noauo bani ». La 19 August 1617, în Iași, talerul era socotit « câte 12 potronici și potronicul câte 9 șalenghi », de unde rezultă că banul era tot una cu șilingul sau, cum îi spuneau Moldovenii, cu « șalăul ». Pe de altă parte, în Pravila lui Vasile Lupu se specifică: «12 aspri carii fac 2 potronici de argint», de unde rezultă că potronicul era iz* 626 VIEAȚA ECONOMICA egal cu 6 aspri. Cum se explică aceste valori diferite ale potronicu- lui ? Pentru aceea de 9 bani sau 9 șilingi, am putea să admitem că avem de-aface cu un agiu, cu un scăzământ adică de zece la sută, valoarea oficială rămânând aceea de 10 bani. Mai greu de explicat e pasagiul din pravilă. Șuștacul era o monetă polonă, de argint, egală cu patru pol- turaci sau șase creițari: așa ne spune tabloul austriac de cursuri din 21 Iulie 1728. ’ ’ - Rubla, monetă rusească « per excellentiam », era egală în va- loare cu ughiul nostru, deci cu 200 de bani. Echivalența ne e con- firmată de cronicarul Ion Neculce care în Letopisețul său spune că senatul rus a hotărît să i se dea lui Dimitrie Cantemir « câte douăzeci de pungi de bani pre an care fac șase mii de ruble». O pungă de 500 lei era egală așa dar cu 300 ruble, deci rubla egală cu un leu nou și două treimi sau cu un leu vechi și jumătate. Cum leul avea, pe vremea aceea în Moldova, 120 bani, rezultă că rubla era tot una cu 200 bani, deci cu ughiul. într’o rublă intrau 100 de copeici sau 50 de dutce (vezi și mai sus, sub aceste nume!). S’a întrebuințat în țările române mai ales după expediția din 1711. ’ ’ Șalăii sau șilingii sunt singura monetă moldovenească din intervalul 1601—1821. De aramă, având un diametru de 14,5 milimetri, ei au fost bătuți la Suceava, în bănăria înființată de Dabija Vodă în 1661 și care a durat până în 1668 (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 138). S’au descoperit până acum șapte tipuri de asemenea « șalăi » moldovenești. Talerul, ca și galbenul, a însemnat la noi atât o monetă de calcul cât și o grupă întreagă de monete reale, de argint, foarte des întrebuințate. Monetă de calcul era tot una cu leul și valora obișnuit două treimi dintr’un galben sau un ughiu. Fiind tot una cu leul, găsim, în documente, echivalența un taler = 133 de bani dar și un taler = 120 de bani, după cum e vorba de lei vechi sau lei noi. Câte odată, în actele vremii, socoteala se face însă și pe 132 de bani, astfel, de pildă, într’un act din 22 Octomvrie 1713, când 620 de stânjeni vânduți cu 66 de bani stânjenul dau suma totală de 310 taleri. In privința talerilor monete reale de argint, cel mai răspândit era talerul leonin (vezi mai sus, p. 623), a cărui valoare corespunde CIRCULAȚIA MONETARĂ 627 cu aceea a talerului de calcul. Alături însă de acesta, mai circulau în Țările noastre o sumă de alți taleri, de valori diferite. In condica vistieriei lui Brâncoveanu, din 1700, găsim, pe lângă talerul obiș- nuit de 133 de bani, un altul de 123,5 bani și un al treilea de 138 de bani. La 25 Iunie 1641, se face o vânzare de 50 de stânjeni în Făgărîta, lângă Căldărușani, cu prețul de 44 de bani stânjenul, primindu-se în total 16 taleri ceea ce înseamnă că talerul era egal cu 137,5 bani. Iar într’un act inedit dela Matei Basarab, din 12 Mai 1651, se spune precis: «taleri 3 pol (3 și jumătate!), taleru câte aspri 154 ». Tabloul de cursuri fixat de Camera Aulică austri- acă, la 18 Iulie 1729, pentru Oltenia, prevede, în afară de « Lewen- thaler »-ul sau talerul leonin (leul!) nu numai puțin de șase feluri de taleri, plus două subdiviziuni de taler. Erau talerul olandez, talerul burgund și perntalerul, valorând fiecare câte un florin și 54 de creițari, fiind deci superiori cu 20 de creițari talerului leonin. Urmau apoi talerul împărătesc — i se spunea și «imperial» și « sgripțor », după pajura bătută pe una din fețe — și talerul fran- cez (afară de acela al lui Ludovic al XV-lea), echivalenți fiecare cu 2 florini. Era, în sfârșit, talerul polonez, a cărui valoare nu se precizează. Ca subdiviziuni sunt amintite sfertul de taler bur- gund, valorând 28,5 creițari și jumătatea de taler leonin, valorând 47 de creițari. Dar pe lângă varietățile de taleri pomeniți în ta- bloul Camerei Aulice, au mai circulat, în țările noastre și alții precum talerii rusești, talerii turcești, talerii venețieni cărora li se mai spunea și scuzi, talerii ioachimici, etc. Timfii erau monete de argint rusești; sub numele de «timfi de cei noi moskicești » sunt amintiți în cronică, în legătură cu expediția din 1711 a lui Petru cel Mare. Tultul, monetă reală de argint, era de două feluri: turcesc și imperial. Cel turcesc, pe vremea lui Brâncoveanu și Ștefan Canta- cuzino, era tot una cu o treime de leu sau 44 de bani; la atât se urca văcăritul în 1713. înainte de fixarea cursurilor, făcută de Austriaci în Oltenia, ambii valorau la fel și anume o jumătate de florin; în preajma fixării, se propune o diferențiere în defavoarea tultului turcsc: acesta să fie primit numai la 28 de creițari și ju- mătate, în timp ce celălalt să rămâie la valoarea anterioară de 30 de creițari. Totuși, când se fixează cursurile, la 18 Iulie 1729, Camera Aulică decide să scoată din circulație tultul turcesc¹; 628 VIEAȚA ECONOMICĂ aceiași măsură se ia și pentru ortul turcesc: ambele făceau, se vede, concurență pe piață monetelor similare imeriale. Termenul tult este de origine turcească și înseamnă « a treia parte ». Ughii erau cel de al doilea nume al galbenilor, așa încât cele spuse asupra acestora din urmă (vezi mai sus, p. 621), li se aplică și lor. Exista deci un ughiu, monetă ideală, de calcul, valorând 200 de bani sau 20 de costande sau un taler și jumătate; îl întâl- nim adeseori în tranzacțiile secolului al XVII-lea. La 1 Septem- vrie 1644, se vând 60 de stânjeni cu câte 60 de bani stânjenul, luându-se în total 18 ughi, ceea ce înseamnă că ughiul avea 200 de bani; documentul se găsește în condica mănăstirii Căldărușani. In 1683, vânzându-se 1200 de stânjeni cu câte 100 de bani stânjenul, suma totală este de 900 taleri sau 600 de ughi, de unde echivalența un ughiu — un taler și jumătate = 200 bani. La 18 Noemvrie 1669, se vând iarăși 260 de stânjeni cu câte 60 bani, obținându-se 78 de ughi; ughiul e egal cu 200 de bani. In Moldova, găsim în 1654 echivalența: 1333 ughi = 2000 taleri, deci un ughiu valora cât un taler și jumătate. Alături însă de acest ughiu, întâlnim uneori în documente și un altul a cărui valoare diferă de cea fixă, arătată mai sus. Astfel la 6 Decemvrie 1670, Matei paharnicul și Ion hânsariul din Schiopeni, județul Râmnic, vând lui Șărban spătarul 370 de stânjeni, cu câte 28 de bani stânjenul, primind în totul 58 de ughi și jumătate. De unde rezultă că ughiul are aci numai 177,09 sau, rotund, 178 bani. In 1641, se vând 600 de stânjeni cu câte 4 costande stânjenul, primindu-se 140 de ughi. Prin urmare, un ughiu are, în cazul acesta, 17,1 costande adică 171 bani, cos- tanda valorând 10 bani. Avem de-a-face în cazurile de mai sus — și nu sunt singurele — cu ughi a căror valoare diferă, ca și la gal- beni, de aceea a ughiului ideal de calcul. Numele de «ughiu » vine din prescurtarea paleografică ugg. (yrr.), întrebuințată în actele noastre vechi pentru «uggrăski » (yrrpTiCKH) = ungurești, referitoare la galbenii ungurești, adică florinii de aur bătuți în Ungaria și des întrebuințați în tranzacții. Din « ug », la singular, s’a format pluralul « ughi », de unde apoi s’a refăcut singularul « ughiu ». Zloții ar fi trebuit să fie, potrivit numelui, exclusiv monete de aur, deoarece zlot vine din vechiul slav zlat, rusește zoloto, care CIRCULAȚIA MONETARĂ 629 înseamnă aur (cf. Zlatna !). Constatăm într’adevăr că, sub acest nume, se înțeleg în actele secolelor XVII și XVIII monete de aur; așa, de pildă, în condica vistieriei lui Brâncoveanu, găsim adeseori pomeniți « zloți » sau « zloți venetici » valorând fiecare câte doi taleri și jumătate: 400 zloți sunt arătați ca egali cu 1.000 taleri, 1.000 zloți cu 2.500 taleri, etc. Dar alături de aceste monete de aur, de valori diferite, întâl- nim sub numele de zloți și monete de argint, iarăși de valori di- ferite. O însemnare munteană, din 1698, precizează «12 galbini care fac 48 de zloți », deci patru zloți la un galben. In testamentul Dospinei Strâmbeanu, din 1 Octomvrie 1745, citim: «bani de argint, zloți 640, care fac taleri 450 », de unde rezultă că un zlot era egal cu 0,70 dintr’un taler sau că trebuia 1,42 zloți pentru un taler. Dicționarul italian de termeni tehnici românești, întoc- mit în Oltenia, în timpul dominației austriace, definește zlotul drept o «monetă turcească având curs în Valahia și valorând 66 de creițari ». Un alt izvor, cam din aceiași vreme și referindu-se tot la Oltenia, dă echivalența un zlot = 44 de polturaci adică iarăși 66 de creițari, polturacul împărătesc valorând un creițar și jumătate (vezi și mai sus, p. 625). O valoare foarte apropiată și anume 67,5 creițari e indicată într’o notă asupra stabilirii cursu- lui diferitelor monete în Oltenia, din 21 Iulie 1728. Austriacii au dus o politică monetară cu totul ostilă zlotului nostru: dela cursul de 66 sau, după alte izvoare, 67,5 creițari cât prețuia înainte de ocupație, ei îl reduc mai întâiu la 60 de creițari, îl fac adică egal cu florinul, pentru ca, mai târziu, să-l scadă treptat-treptat până la 51 de creițari; aceasta înseamnă însă o devalorizare de 25%, deci o pagubă însemnată pentru toți deținătorii de zloți. Chestiunea « zlotului» a iritat multă vreme spiritele în Oltenia austriacă și le-a îndepărtat Imperialilor multe simpatii (vezi și voi. III, ediția a Il-a, p. 254). Cronica atribuită lui Nicolae Costin, povestind a doua domnie a lui Mihai Racoviță, arată că în vara anului 1708 s’au adaos « și pogonăritul de vii. .. cu un zlot mai mult peste leu, de au dat bieții oameni cei cu viile câte un galben de pogon și tare... oftau și se văietau ». De unde rezultă că un leu plus un zlot era egal cu un galben. In ipoteza că ar fi vorba de lei vechi, de 133 de bani unul, zlotul ar fi deci egal cu 67 de bani, galbenul având, 630 VIEAȚA ECONOMICĂ după cum se știe, 200 de bani; dacă, socotim în lei no ui (= 120 bani), atunci zlotul are 80 de bani. Acest zlot de argint, superior florinului, dar inferior leului sau talerului, a fost una din monetele des întrebuințate la noi; în operațiunile fiscale ale secolelor XVII și XVIII el revine frec- vent; a dat, întocmai ca și galbenul și leul, numele uneia din dări: zloții; agenții care o strângeau se numeau zlotași. Tot din pricină că era o monetă curentă a servit și ca monetă de calcul, monetă ideală întocmai ca și galbenul, leul și ortul. De aceea și întâlnim adesea în documente, în secolul al XVII-lea, expresiunea de «zloți bătuți» adică efectivi, peșin, spre deosebire de zloții de calcul. Dar în afară de aceste monete mai însemnate, dela aspri până la zloți, au mai circulat în Țările Românești, în inter- V⁸¹¹U¹ dⁱⁿtre ° sumă altele. Amintim, astfel \ JurZmcit, caragroșii, ecsilda- rii numiți uneori și eizindari, filerii, funduclii, greslele, gro- Fig. 34. — Sfanț (sau sorocovăț) de argint, din . ¹ \ , ’ .. 1783, dela losef al II-lea. împăratul Austriei. Șlțele, UOrgrOȘll, irmillCll, leitele, marghiolii, mariașii, misirii, nesfielele, piaștrii, rubielele, sfanții, stambolii, tumblii și zarmacupiL Dintre acestea, unele erau monete de argint, altele de aur. In prima categorie intrau: groșița, mariașul și sfanții (dela zwanzig; vezi fig. 34), tustrele monete austriace, valorând pe vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774—1782) respectiv 2, 10 și 13,5 parale. Intrau apoi leita, piastrul și irmilicul de origine tur- cească. Cea dintâiu, inferioară zlotului, valora o jumătate de leu; piastrul era egal, în 1719, cu 120 de aspri deci cu talerul sau leul nou iar irmilicul cu 60 de aspri sau douăzeci de parale (yirmi în turcește). Valoarea piastrului a mers însă scăzând necontenit, pentru a ajunge, în 1830, la a zecea parte din ce fusese inițial. Intra, în sfârșit, horgroșul sau horgoșul (hergoșul), valorând 17 creițari; termenul e de origine maghiară (din horgas, încovoiat, strâmb). In a doua categorie, a monetelor de aur, intra bogata serie a galbenilor: rubiaua și nesfieaua însemnând respectiv «un sfert» ■ BIBLIOGRAFIE 631 și «o jumătate » de galben; apoi caragroșul, valorând sub Brân- covemm 1,1666 lei iar în 1719, 181 de aspri. In acelaș an, galbenii noui bătuți la Stambul (li s’a mai zis și stamboli) prețuiau 390 de aspri; zingirliii (« cu lanț » din cauza lanțului imprimat pe dungă) și turaliii (dela tugra, stema oficială; în românește tura, turaua) bătuți la Cairo, 330 și 315 aspri. Un alt galben egiptean se nu- mea misir (sau misir), după numele turcesc al țării. Funducliul era galbenul bătut de Mustafa al Hl-lea și urmașii săi până la Mustafa al IV-lea (1757—1807); i se zicea astfel din cauza per- lelor ce dau ocol monetei pe margine și cărora Turcii le spuneau < alune » (fîndîk). Zarmacupul (din turcește « zer-mahbub », «aur favorit») a fost bătut începând dela Ahmet al IILlea (1725); era dintre monetele de aur cele mai căutate, având un titlul supe- rior (24 carate). BIBLIOGRAFIE I. Agricultura și bogățiile miniere. 1. N. IORGA, Anciennete de la culture du mais en Roumanie, n Bull. Sect. Hist. Acad. Roum., IX (1921), p. 185—191; 2. M. StaMvhu, Istoricul exploatărilor de sare din regiunea Slănic-Prahova, în Mem. Seci. Științ Acad. Rom., seria 3, t. XVIII (1942-13), p. 219—247. 3. I. DOBRESCU, Documente inedite privitoare la petrolul românesc (sub tipar). II. Industria. 4. V. A. URECHIĂ, Istoria Românilor, t. I—XIII, București, 1892—1901; 5. N. IORGA, Istoria industriilor la Români, București, 1927, 226 p. in 8°; 6. FR. BABINGER, Robert Rargrave, un voyageur anglais dans Ies pays roumains du temps de Rasile Lupu [1652), în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., t. XVIII (1935—1936), p. 141—189; 7. MIHAI POPESCU, Fabricile de hârtie ale lui Matei Basarab, în Rev. Ist. Rom., VII (1937), p. 384—-388; 8. CONST. C. GlURESCU, începuturi de industrie in Țările Românești, București, 1938, 13 p. in 8°; 9. E. BăDESCU, Metalele prețioase, în Enciclopedia României, III, București, 1939, p. 705—728; 10. PETRE CAPRIEL, Metalele diverse, în Enci- clopedia României, III, p. 729—754; 11. C. ORGHIDAN, Industria Metalur- gică, în Enciclopedia României, III, p. 831—870; 12. A. BUNESCU, Industria hârtiei și industria grafică, în Enciclopedia României, III, p. 941—966. III. Meșteșugurile. 13. N. IORGA, Breasla blănarilor din Botoșani. Catastihul și actele ei, în An. Acad. Rom., Mem. Secț. Ist., s. 2, r. XXXIV (1911—1912), p. 1—34; 14. Dr. M. A. HALEVY, Comunitățile Evreilor din Iași și București. I. Până la 1821, București, 1931, 112 + XVIII p. in 8°; 15. CONST. C. GlU- RESCU, Din istoricul breslelor bucureștene, în Albumul Lunei Bucureștilor, București, 1936, p. 27—35; 16. V. PAPACOSTEA, Despre corporațiile mosco- polene, în Rev. Ist. Rom., IX (1939), p. 127—136; 17. EUGEN PAVLESCU, Economia breslelor în Moldova, București, 1939, 639 p. in 8° (lucrare de că- petenie) ; 18. CONST. C. GlURESCU, Populația județului Putna la 1820, Bucu- 632 VIEAȚA ECONOMICA rești, 1941, 40 p. in 8°; 19. NESTOR CAMARIANO, L’organisation et l’activite culturelle de la compagnie des marchands grecs de Sibiu, în Balcania, VI (1943), p. 201—241. IV. Comerțul. 20. GHERON Netta, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Sudosteuropa bis zum Verfall der Warenmessen, Zurich, 1920, 150 p. in 8°; 21. N. IORGA, Istoria comerțului românesc, voi. II, București, 1925, 210 p. in 8°; 22. GHERON Netta, Expansiunea economică a Austriei și explo- rările ei orientale, București, 1931, 270 p. in 8°; 23. C. STOIDE, Negustorii din Șarhorod in Moldova, în Rev. Ist. Rom., V—VI (1935—1936), p. 382—387. V. Drumurile. 24. GHERON NETTA, încercări de navigațiune peOlt, București, 1928,144 p. in 8°; 25. I. MINE A, Podul lui Ștefan cel Mare la Iași, în Cercet. Ist., VIII—IX, 3 (1932—1933), p. 250; 26. ST. NlCOLAESCU, Comunicare despre podul Șerban-Vodă la Soc. Bucureștii-Vechi, în Universul cu data 25 Mai 1938; 27. CONST. C. GlURESCU, Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1943, 28 p. in 8°; 28. CONST. C. GlURESCU, Constructions navales roumaines au XVII-e et XVIII-e siecles (sub tipar). VI. Circulația monetară. 29. Dr. G. SEVEREANU, Monetele lui Dabija-Vodă (1661—1661) și ale lui Mihnea-Vodă Radul (1653—1660), în Bul. Soc. Numism. Rom., XVIII (1923), p. 103—109; 30. N. DRAGAN, Horgoș (Hergoș), ibidem, p. 97—98; 31. I. MlNEA, O povară de bani, în Cercet. Ist., II—III (1926—1927), p. 256—257; 32. G. ZÂNE, Sisteme monetare și manete principale din veacurile trecute, în Cercet. Ist., IN, 1 (1928), p. 3—36; 33. G. ZÂNE, Economia de schimb in Principatele Române, București, 1930, 461 p. in 8° (lucrare de căpetenie); 34. FLORICA C. MOISIL, Monetele din Țara-Românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu, București, 1934, 8 p. in 8°; 35. G. MOISIL, Mone- tele României, în Enciclopedia României, I, București, 1938, p. 98—124; 36. H. Dl. SlRUNI, Monetele turcești în țările române, în Balcania, II—III (1939—1940), p. 31—82. ORGANIZAREA FINANCIARĂ Problema financiară constitue elementul central al organizării noastre de stat în veacurile XVII și XVIII. Organizarea financiară a avut întotdeauna un rol de căpe- tenie în vieața de stat, prin influența pe care a exercitat-o asupra tuturor domeniilor de activitate. Finanțe înfloritoare înseamnă, în genere, prosperitate, continuitate, creație; invers, finanțe deș- organizate sunt totuna cu instabilitate, lipsă de continuitate, lipsă de securitate. Intre politic și financiar există un raport per- manent iar influența lor este reciprocă. Aceste constatări se aplică întregii vieți istorice românești; ele capătă însă un relief deosebit când e vorba de epoca dintre 1601 și 1821. Niciodată, în trecutul nostru, problema financiară nu are atâta importanță ca în acest răstimp; putem spune, fără exagerare, că ea constituie acum elementul central, în jurul căruia gravitează totul, dela relațiile interne până la cele externe, dela vieața satelor, târgurilor și boierimii noastre până la raporturile cu Poarta. Domnii caută să-și asigure, prin diferite mijloace, în- casări cât mai mari, pe de o parte spre a face față cererilor, din ce în ce mai însemnate, ale Turcilor, pe de altă parte spre a dis- pune, în cazul mazilirii, de un fond de rezistență care să le în- găduie să aștepte momentul prielnic pentru reluarea tronului și, odată acest moment sosit, să poată plăti importantele sume legate de o asemenea împrejurare. O constatare se impune: Domnii din acest răstimp care știu să-și asigure printr’o riguroasă — uneori dură — organizare financiară, resurse importante, stăpânesc timp îndelungat: E cazul lui Radu Mihnea, Matei Basarab, Vasile Lupu, 634 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Neculai și Con- stantin Mavrocordat, Mihai Racoviță, Grigore al II-lea Ghica, Alexandru Ipsilanti; dimpotrivă, cei care nu sunt în stare s’o facă, își văd timpul de stăpânire scurtat; Constantin Hangerliu, Domnul Munteniei, își pierde chiar și vieața (1799), din cauza nenorocitei sale politici fiscale. In linii mari, epoca dintre 1601—1821 continuă organizarea financiară a epocii precedente. Vom găsi deci și acum, un sistem de dări, cuprinzând dijme în natură din produsele solului, biruri în bani și lucru sau munci-, vom găsi de asemenea un complex de venituri provenind din vămi, din ocne și din amenzi, la care se vor adăoga veniturile extraordinare provenind din împrumuturi. Se va menține principiul inegalității în repartiția impozitelor, acela al scutirilor și sloboziilor, precum și metoda cislei în ce pri- vește perceperea (vezi voi. II, ediția IV-a, p. 559—580). Dar alături de aceste moșteniri ale trecutului, apar acum și o serie de elemente nouă, în diferite direcții. Trebue subliniat, în primul rând, sporirea numărului dărilor-, constatăm, în intervalul dintre moartea lui Mihai Viteazul și răs- coala lui Tudor Vladimirescu, în cele două Principate, circa 90 de nume noui de obligații fiscale, îmbrățișând un domeniu foarte variat, dela zdrențele de cârpă necesare fabricei de hârtie a lui Matei Ba- sarab până la «birul șeicilor» sau corăbiilor, sub Brâncoveanu, și dela « alămul » și « ușurul » plătite lui Mihai Racoviță de Tătarii bucegeni pentru terenurile pe care le încălcaseră, până la «birul temniței» și « birul femeilor rele » ambele înființate de loan Vodă Caragea. Sub Constantin Brâncoveanu, contribuabilii plătesc, în anul 1696, nu mai puțin de patruzeci și două de dări. lată-le, așa cum apar ele, pe luni, în condica oficială a vistieriei: 1 Ianuarie, birul lui Ianuarie; 12 Ianuarie, seama a doua; 15 Ianuarie, birul șeicilor; 1 Februarie, birurile lui Februar; 1 Februarie, boii Bel- gradului; 10 Februarie, dajdea cailor; 16 Februarie, rânduiala carelor; 1 Martie, birul lui Martie; 1 Martie, haraciul; 1 Martie, birul slugeriei; 10 Martie, birul viilor; 15 Martie, rânduiala oilor împărătești; 1 Aprilie, birurile lui Aprilie; 1 Aprilie, lipsa hara- ciului; 1 Mai, birurile lui Mai; 14 Mai, birul lefilor; 18 Mai, rân- duiala boilor; 1 Iunie, birurile lui Iunie; 1 Iunie, dajdea casap- bașii; 16 Iunie, birul pentru cheltuiala vistieriei; 1 Iulie, birurile MULȚIMEA DĂRILOR 635 lui Iulie; 2 Iulie, birul împrumutării; 8 Iulie, birul salaorilor; 10 Iulie, vacile și oile pentru conacele Tătarilor; 10 Iulie, plo- coanele Sultanului; 1 August, birurile pe August; 1 August, rânduiala fânului; 5 August, dajdea datoriilor; 1 Septemvrie, birurile pe Septemvrie; 1 Septemvrie, rânduiala găleții; 14 Sep- temvrie, birul slugeriei; 14 Septemvrie, rânduiala cânepii; 25 Septemvrie, rânduiala mierii; 1 Octomvrie, birul lui Octomvrie; 5 Octomvrie, birul mierii; 9 Octomvrie, dajdea mirisii; 1 Noem- vrie, birurile lui Noemvrie; 10 Noemvrie, ploconul Hanului; 20 Noemvrie, birul zaherelii; 1 Decemvrie, birurile lui Decemvrie; 10 Decemvrie, vel seamă; 24 Decemvrie, dajdea cherestelii. Așa, dar, în medie, câte 9—4 dări pe lună; în trei luni, câte 5 dări și într’una singură, Aprilie, numai 2. Aceiași situație fusese și în vremea lui Matei Basarab. Un document inedit al acestuia, din 12 Mai 1651, aflător la Academia Română și privind între altele, satul Amărăști făcut danie de Domn mănăstirii Sadova, cuprinde o informație revelatoare. « Și le-am scos însumi domnia mea — spune bătrânul voievod referindu-se la sătenii din Amărăști — din vistierie taleri 3 pol., taleru câte aspri 154 (sic!), fac acești taleri 3 pol. într’un an aspri 23.000». Trei taleri și jumătate a 154 aspri talerul sunt egali cu 539 aspri. Pentru ca, plecând dela această bază, considerată drept un bir să se ajungă într’un an la 23.000 de aspri, înseamnă că sătenii au plătit aproape 43 de biruri in acel an (exact 42,67 !). Era, într’adevăr, mult; birnicii dădeau o mare parte din venitul lor vistieriei; uneori, dădeau chiar din avere, fiind nevoiți să-și vândă vitele și însuși pământul Nu trebue să ne închipuim însă că presiunea fiscală a fost neîntreruptă în tot acest răstimp de peste două secole. Perioadelor de mare apăsare le-a urmat aproape întotdeauna perioade de destindere; ele erau neapărat necesare deoarece, altfel, satele se risipeau și vistieria își vedea scăzând catastrofal veniturile. După Matei Basarab, a cărui politică financiară n’a cunoscut ezitări, a urmat o destindere sub Constantin Șerban Basarab; după Constantin Brâncoveanu, unul din cei mai abili financiari ai noștri care, după părerea contemporanilor, transmisă prin pana italianului Del Chiaro « știa să jupoaie oaia, fără s’o facă să țipe » («sapeva pelai¹ la gazzuolo senza farla gridare »), au urmat unele ușurări simțitoare, în special desființarea « văcăritului». Tot ast- 636 ORGANIZAREA FINANCIARĂ fel și în Moldova, apăsarea din a doua domnie a lui Mihai Ra- coviță (1707—1709) e compensată prin destinderea de sub ur- mașul său Neculai Mavrocordat, după cum sporirea dărilor sub cei doi Callimachi — loan Teodor și Grigore — e urmată de scă- derea lor sub gospodarul Grigore al III-lea Ghica. Unele dări apăsătoare, care provocaseră mari nemulțumiri — așa de pildă văcăritul și cunița, ambele privind cirezile de vite și caii — sunt desființate prin blestem; nevoi urgente și considerabile aduc însă după câtăva vreme reînființarea lor. Cu privire la perceperea dărilor, alături de procedeul colectiv al cislei, constatăm aplicându-se acum, în anumite perioade, și procedeul individual al pecetluitei sau hârtiei (azi am zice al « rolu- lui » personal!). Cisla avea avantajul echității: suma globală de plată pentru un sat repartizându-se asupra locuitorilor lui de către sfatul bătrânilor — și aceștia cunoșteau bine situația materială a fiecărui consătean — nu se comiteau abuzuri sau nedreptăți: dădea fiecare proporțional cu averea. Sau, ca să întrebuințăm o defi- niție din vremea lui Constantin Mavrocordat, «cisla iaste bună că, cine pe ce are, pe aceia dă ». Prezenta însă și un dezavantaj pentru vistierie, deoarece ea favoriza tăinuirea birnicilor fugiți din alte părți și așezați în sat. Intr’adevăr, cu cât erau mai mulți locuitori într’un sat, — peste cei pe care-i știa vistieria și în raport cu care fixase suma globală — cu atât cota ce revenea individual se micșora. Locuitorii aveau deci interes să primească pe cei fugiți din altă parte și să-i tăinuiască. Procedeul pecetluitei sau hârtiei însemna impunerea individuală: el producea mai mult vistieriei, deoarece evaziunea era mai dificilă, sătenii ne mai având interes să tăinuiască pe străini; dădea naștere însă și la favoruri și ne- dreptăți, agenții fiscali putând impune după aprecierea lor, apreciere influențată de daruri, rudenie, prietenie sau resentimente, în Muntenia, prima impunere individuală pe care o cunosc e din vremea lui Mihnea Turcitul (1577—1583 și 1585—1591). Nepotul acestuia, Alexandru Coconul întărind, la 24 Iulie 1624, o moșie în Ciobănești, județul Săcueni, arată că proprietarul o stăpânea « încă din zilele moșului domniei mele, Mihnea Voevod, de când era birul pe nume ». S’a revenit apoi la sistemul impunerii colective, pe care Matei Basarab o părăsește din nou în folosul impunerii individuale, mai favorabilă vistieriei. REFORMELE FISCALE 637 întărind în 1645 « slugilor » sale Preda și Udriște din Șirineasa satul Dăeștii din Vâlcea, cu rumânii, Voevodul arată că acești rumâni «fost-au megiași cu toată moșia lor încă mai denainte vreme. Deci când au fost acum în zilele Domnii mele, deacă m’au adus Dumnezeu aicea în țeară la cinstit scaunul strămoșilor Domnii mele, iar Domnia mea făcut-au samă țărăi de i-au pus talere, cineș pre capul lui. Deci acești oameni ce scriu mai sus de in Dăești, aflatu-s'au și ei la sama scripturii în sat în Șirineasa și li s'au scris numele lor acolo în Șirineasa cu 5 talere. Deci ei ca nește oameni răi și fugari, neînvățați a să suferi cu bir după capul lor, n’au vrut să șază să-ș plătească birul și toate dăjdile unde i-au apucat sama, ce tot au umblat fugari de în sat în sat și dăjdile lor au rămas în spinarea slugilor domniei mele ce scriu mai sus, de le-au tot plătit ei dela casa lor, fără voia lor, cu bani gata și cu vite, cu vaci, cu boi, cu cai și cu oi și cu stupi și cu haine, până și cărțile și odăjdiile besericii au luoat, de n’au rămas cu nimica, până s’au umplut multă samă de bani, 29.000, de au dat pentru dânșii, de au rămas numai cu sufletele ». De aceea, Domnul le dă, în schimb, satul Dăești, proprietatea celor fugiți. Documentul inedit, relatând cele de mai sus, se află la Arhivele Statului; el face parte din documentele mănăstirii Dintr’un lemn. în Moldova, impuneri individuale, pe «hârtii», au făcut, între alții, Dumi- trașco Cantacuzino (1673-5) și — una din cele mai apăsătoare — Gheorghe Duca, într’a treia domnie (1678—1684). Din cauza înmulțirii dărilor, deci a greutății încasării lor, la termene prea apropiate și de un personal prea numeros, pe de altă parte din cauza necesității introducerii de noui norme, noui pro- cedee și noui împărțiri, în legătură și cu schimbările administrative, sociale și economice, unii domni au simțit necesitatea modificării organizării financiare și au procedat la reforme fiscale. Cele mai însemnate din aceste reforme au avut loc, în Muntenia, sub Matei Basarab (1632—1654), Constantin Brâncoveanu (1688—1714), Ni- colae Mavrocordat (1719—1730), Constantin Mavrocordat și Ale- xandru Ipsilanti (1774—1782), iar în Moldova sub Dumitrașco Cantacuzino (1673—1675), Antioh Cantemir (1695—1700), Cons- tantin Mavrocordat (1741—1743) și Alexandru Moruzi (1802—1806). Matei Basarab a urmărit o politică fiscală riguroasă. A căutat să-și asigure încasări importante și regulate, pe de o parte spre a 638 ORGANIZAREA FINANCIARA putea face față cererilor turcești, pe de altă parte spre a avea cu ce întreține oastea însemnată cu care și-a cucerit mai întâi tronul, a respins apoi atacurile repetate ale lui Vasile Lupu și a impus tot timpul respect Porții. Tocmai în vederea sporirii încasărilor fiscale, a introdus Matei Basarab — așa cum am arătat mai sus — impunerea individuală «cineși pre capul lui », în locul impunerii colective a cislei. Tot în același scop, n’a permis scăderi sau amâ- nări la plata dărilor. Cine nu putea plăti, trebuia să-și vândă moșia; de aceea constatăm, în timpul acestui voevod, o serie de sate de moșneni care ajung rumâni, își vând adică pământul și libertatea. Se poate afirma că există, în privința aceasta, un para- lelism între politica fiscală a lui Mihai Viteazul și aceea a lui Matei Basarab. j • Domnia lui Constantin Brâncoveanu are o deosebită însemnă- tate sub raportul organizării financiare. In această vreme se intro- duce pentru întâia dată o dare generală în bani asupra vitelor mărire vestitul și pe nedrept hulitul văcărit-, tot acum se face Și prima reformă fiscală în sensul simplificării, a reducerii marelui număr de dări. Introducerea văcăritului are loc în 1689, așa dar chiar în cursul primului an de domnie. Acest prim an a fost fără îndoială, cel mai greu, în ce privește finanțele, din întreaga stă- pânire a lui Brâncoveanu. Turcii, din cauza războiului cu Austriacii, cer sume importante: ele sunt evaluate, în scrisoarea contemporană din 8 Februarie 1690 a postelnicului Mihai Băjescu, la de cinci ori haraciul obișnuit adică la 1.500 de pungi. Admițând chiar o oare- care exagerare a cifrei, fapt este că s’a dat cu mult peste haraciul obișnuit; numai așa se explică de ce Poarta scutește Țara Româ- nească de haraci pe anul următor, 1690. Se adaogă apoi contri- buția foarte ridicată, în bani și zaherea — cronica lui Radu Po- pescu o evaluiază la 700 de pungi — cerută de Ducele de Baden, comandantul armatei austriace venite să ierneze în țară. în sfârșit, ca și cum n’ar fi fost de ajuns, bântuia și ciuma, năvăliseră și lăcustele. într’o asemenea strâmtorare, Brâncoveanu este nevoit să recurgă la o dare nouă; pentrucă avea nevoie de sume impor- tante, el hotărăște ca această dare să fie impusă asupra vitelor mari — boi, vaci, cai și bivoli — care constituiau averea mobilă de căpetenie. Nu era nimeni scutit: nici boier, nici mănăstire, nici breslaș: toți trebuiau să dea câte un ort adică 33 de bani VĂCĂRITUL 639 de cap de vită. Neculce afirmă că s’ar fi luat mai mult: câte un tult de vită și câte doi orți de cal, nu știm însă cât temeiu se poate pune pe informația lui. Fapt este că și mai târziu, în 1705, când, după o întrerupere de cincisprezece ani, văcăritul se reintroduce sub numele de « seama a doua pe vite », se plătea tot numai un ort; în anii următori — nu putem preciza când, se pare însă că înainte de 1710 — suma sporește cu o treime, adică dela 33 la 44 de bani. Răspunzând, la 13 Ianuarie 1707, sfatului cetății Brașov, care ar fi vrut ca vitele din țară ale Brașovenilor să nu fie impuse, Brâncoveanu relevă caracterul general al acestei dări, fără pri- vilegii sau excepții. «începând întâi dela noi înșine — spune Domnul — vitele noastre ce avem domnești le plătim, și toți boierii cei mari și mănăstirile toate și arhiereii și toți dela mare până la mic... nimănui măcar o vită nu se scutește ». Iar în 1713, Dechemvrie 26, aducând la cunoștința întregii țări nouile obligații fiscale pentru anul următor — câte 44 de bani de cap de vită dar și o taxă fixă de 66 de bani de contribuabil — Brâncoveanu insistă asupra caracterului echitabil pe care-1 are văcăritul, fiind propor- țional cu averea. « Pentru multele păsuri ce au căzut asupra țării — explică el — n’am putut găsi altă dajde mai cu dreptate și să iasă și sumă de bani ca să putem face trebile și poruncile, ci am socotit că la această dajde cine are mult dă și mai mult, cine mai are puțin, dă și mai puțin și ajută cu toții, după putință, cu dreptate ». Toc- mai din cauză că această dare se aplica fără excepție, tuturor pro- prietarilor de vite și în raport direct proporțional cu numărul vitelor, văcăritul poate ți socotit, într'adevăr ca darea cea mai chibzuită și mai echitabilă din trecutul nostru. Dacă totuși el a stârnit atâtea nemulțumiri, dacă cronicile sunt pline de aprecieri extrem de defa- vorabile •— Neculce îl califică drept «obiceiu rău și spurcat», «rană fără de leac ce se chiamă lepra sau fistula în pântice — dacă a fost desființat, în repetate rânduri, atât într’o țară cât și în cealaltă, cu blesteme cumplite și cu afurisenie, pentru ca totuși — sub imperiul necesității — să se reînființeze, faptul se explică prin aceea că el lovea mai ales în proprietarii mari — boierii și mănăs- tirile — deoarece aceștia aveau numeroase cirezi de vite și her- ghelii de cai. Dar atât boierii cât și mănăstirile nu erau învățați să plătească dări pe avere, fiind scutiți de ele, potrivit unei înde- lungate tradiții. De aceea, când se rupe această tradiție, când 13 640 ORGANIZAREA FINANCIARĂ sunt și ei impuși, și încă greu, deoarece și averea era mare, pro- testul e natural. Dacă el se face într’o formă mai vehementă în Moldova, aceasta se datorește faptului că într’adevăr aci impu- nerea e mai ridicată. Constantin Duca, ginerele lui Brâncoveanu, introducând — după pilda socrului său — văcăritul peste Milcov, în toamna anului 1694, hotărăște să se plătească de vacă și de bou câte un zlot, iar de cal câte un leu, ceea ce înseamnă cam de trei ori mai mult decât în Muntenia. înțelegem acum de ce, când un domn voia să-și facă atmosferă bună printre boieri și clerici,¹ desființa văcăritul. E ceea ce va face, îndată după suirea, în con- diții atât de penibile, pe tron, Ștefan Cantacuzino, succesorul lui Brâncoveanu. Actul de desființare al văcăritului a fost citit la 18/29 Aprilie 1714 în biserica Mitropoliei, în fața boierilor, a cle- rului și a norodului, iar catastifele cuprinzând socotelile acestei dări « au pus... de le-au ars în mijlocul Curții domnești, de le-au văzut toți». Bucuria a fost însă de scurtă durată deoarece, în 1717, Ion Mavrocordat reînființează văcăritul. Peste un deceniu și jumătate se ajunge chiar să se ia două văcărituri anual. Grigore Ghica, în hrisovul din 17 Iulie 1733, spune:« Mutându-ne cu domnia dela cinstitul scaun al Țării Moldovii la cel de mare cuviință scaun al Țărăi Ungrovlahiei, am găsit domnia mea un obiceiu de multă stricăciune țărăi aceștia care (pentru ca să nu defăimăm) poate fi domnii cei denaintea noastră l-au făcut de sfaturi rele, dela o seamă de vreme încoace a fi două văcărituri într'un an, care obiceiu fiind pricină de multă pagubă țărăi și de sărăcie pământenilor... am socotit domnia noastră a dezrădăcina această rea și nefolosi- toare și de mare stricăciune rânduială». De aceea desființează văcăritul al doilea, lăsând numai unul pe an. Reforma fiscală a lui Brâncoveanu în ce privește reducerea numărului mare de dări are loc în primăvara anului 1701. Am arătat mai sus, după condica oficială a vistieriei, cele patruzeci și două de dări încasate în 1696: e numărul maxim pe care-1 con- stat; în anul precedent, 1695, el fusese de 38 de dări, în 1694, de 35. In 1697 găsesc 40 de dări, în 1698, 37. încasarea tuturor acestor dări, la intervale atât de scurte — câte 3-4 pe lună, uneori chiar 5 — însemna nu numai alergătură multă, socoteli numeroase dar și un spor de greutate pentru contribuabili. într’adevăr, aceștia trebuiau să plătească, pe lângă cifra impozitului, și cheltuelile de REFORMA LUI BRÂNCOVEANU 641 percepere sau răsura, apoi trebuiau să facă diferite daruri în na- tură— în special alimente — pentru întreținerea agenților fiscali și să-i găzduiască. O reducere a numărului dărilor și o încasare a lor la intervale mai depărtate însemna deci o ușurare a contri- buabililor, în special a contribuabililor de rând din sate, așa zișii birnici. Intr’adevăr aceștia plăteau numărul cel mai mare de dări, în 1696 de pildă, din cele 42 de dări, birnicii plăteau 40, breslele 11, iar satele cu ruptoare, orașele și sloboziile numai 5. Dar ușu- rarea pentru birnici mai provenea și din împrejurarea că obliga- țiile celelalte fiscale, în afara haraciului și a sămilor, dispărând, sumele provenind din ele înglobându-se deci în acestea din urmă, care erau plătite și de bresle, rezulta, implicit, o mai justă repartiție, așa dar o scădere pentru birnicii de rând. în timp ce în 1700, bres- lele plătesc 151, 656 taleri iar birnicii 306, 418, raportul între ele fiind de 1 față de 2,02, în 1701, în primul an al reformei, breslele vor plăti 188.016,50 taleri iar birnicii 350.851,50, raportul fiind de 1 față de 1,86. Deși cifra globală a dărilor este superioară celei anterioare reformei — și de sigur această creștere a încasărilor a fost unul din scopurile reformei — totuși repartiția lor e mai echitabilă, sarcinile sunt repartizate mai just. Brâncoveanu între- prinde deci reducerea numărului dărilor după primul trimestru al anului 1701. în timp ce în Ianuarie, Februarie și Martie se con- tinuă cu încasarea birului mărunt de țară, birul lunar, și a celor- lalte obligații fiscale începând din Aprilie constatăm numai patru dări principale numite Seama a doua (25 Aprilie), seama a treia (10 Iulie), vel seama (1 Octomvrie) și Haraciul (12 Dechemvrie). Toate celelalte obligații dispar, afară de «rânduiala cailor » care se încasează la 25 Aprilie și de « rânduiala untului» pusă numai pe mănăstiri. în 1702, găsim aceleași dări principale, cu deosebire că seama a doua se încasează în două rânduri, odată la 20 Februa- rie, a doua oară la 20 Dechemvrie. Din obligațiile celelalte, mai rămâne iarăși « rânduiala cailor și untul », la 1 Aprilie și una ex- cepțională « pentru solul englezesc » după 10 Mai. Simplificarea era considerabilă. Din nefericire însă, în situația în care se găsea țara, cu greutățile care se iveau necontenit din afară, cu exigențele tot mai mari ale Turcilor, ea n’avea să dureze multă vreme. Chiar în, 1703 se produce un fapt care înseamnă: o sporire considerabilă a cheltuelilor. E vorba de.'chemarea: lui ia* 642 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Brâncoveanu la Poartă, chemare provocată în special de intrigile adversarilor constantinopolitani; ea are drept urmare sporirea haraciului cu 240 de pungi anual. Ceea ce însemna stricarea echi- librului financiar existent, înmulțirea și sporirea dărilor. Conse- cința directă va fi reintroducerea, la începutul anului 1705, a văcăritului, sub numele de « seama a doua pe vite ». In scrisoarea sa din 23 Ianuarie, adresată Brașovenilor, Brâncoveanu afirmă « această dajde numai estimpu va fi, iar dând Dumnezeu să mai răsuflăm den greul ce ne aflăm, altă dată... această dajde nu va mai eși». Nădejdea Domnului rămase însă deșartă; văcăritul fu scos și în anii următori — ba chiar mărit, dela 33 la 44 de bani — iar în 1713 i se adăogase, după cum am văzut, și o dare fixă pe cap de contribuabil, indiferent de avere, de 66 de bani. Trebue să adăogăm că nici repartizarea mai justă, obținută prin reforma din 1701, nu putu fi menținută. Chiar în anul ur- mător, 1702, această repartizare se schimbă din nou în favoarea breslelor care plătesc 138.796 taleri în timp ce birnicii 319.768,50. Schimbarea se accentuează și mai mult în 1703. Deși condica nu cuprinde toate dările impuse, din cele existente se vede că, în acest an, breslele dau 132.027,50 taleri iar birnicii 310.021. Necesitățile și interesele erau și de data aceasta mai tari decât intențiile binevoitoare față de masă. E un fenomen care se va repeta în istoria financiară a Principatelor; din cauza lui, chiar reformele cele mai bune, cum vor fi de pildă acelea ale lui Con- stantin Mavrocordat, nu vor putea da rezultatele așteptate, au- torii lor înșiși fiind obligați să Ie calce. încă înainte de Constantin Mavrocordat, tatăl său Nicolae revenise, în 1723, la măsura lui Brâncoveanu, hotărînd ca birul să se plătească în 4 sferturi; el făcuse și o nouă impunere pe sate, pe temeiu de « ruptoare » adică de învoială, ținând seamă de nu- mărul contribuabililor și de averea lor, suma globală urmând a fi repartizată apoi de contribuabili între ei, prin cislă. Dar în 1728, din cauza inconvenientelor legate de acest sistem (vezi mai sus, p. 636), el trebue să revină la sistemul celălalt al « pecet- luiturilor » individuale. Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii ale sale, a des- fășurat o întinsă activitate reformatoare și în domeniul organi- zării financiare. Prima măsură în acest sens o ia în 1733, în Mol- REFORMA LUI C. MAVROCORDAT 643 dova, când hotărăște scutirea mănăstirilor de dajde; ultima are loc în 1758, în Muntenia, când el unifică impozitele sub numele, transmis nouă de generalul Bauer, de «socoteli generale»; în românește va fi fost poate « sama obștească ». Măsurile financiare ale lui Constantin Mavrocordat se întind deci pe un interval de 25 de ani. Cele mai însemnate și cele mai numeroase sunt luate în a treia domnie din Muntenia (1735—1741) și anume în anul financiar 1739—1740, când voievodul iscălește, la 7 /18 Februarie 1740, vestitul său «așezământ» (vezi și voi. III, 1, ediția Il-a, p. 256); de asemenea, în domnia imediat următoare din Moldova (1741—1743) când el aplică acolo chiar dela început măsurile luate în Muntenia. Se poate vorbi, pentru acești ani, de adevă- rate reforme financiare. El desființează, în primul rând mulțimea de dări personale (poclonul steagului, seama mare și cea mică sau haraciul, peș- cheșul bairamului, pecetluitul, etc.), înlocuindu-le cu o dare fixă de zece lei pe an de cap de contribuabil, plătibilă în patru sfer- turi de câte doi lei și jumătate, adăogându-se la fiecare sfert câte zece bani — în Moldova câte cinci parale, adică cincisprezece bani — drept răsură pentru strângătorii dării. Din zece țărani, unul plătea pe jumătate adică numai cinci lei pe an. Făcându-se recensământul contribuabililor în vederea aplicării noului sistem, s’au găsit 147.000, afară de bresle. Constantin Mavrocordat desființează de asemenea unele din dările pe avere și anume văcăritul și pogonăritul; hotărîrea e cu- prinsă în articolele 9 și 10 ale «așezământului » său din 1740. In schimb, urcă oieritul la 16 bani de oaie iar vinăriciul dela 1 la 5 bani de vadră. Urcă de asemenea, prin firman împărătesc, prețul sării. O latură însemnată a reformei lui Constantin Mavrocordat constă în precizarea scutirilor și obligațiilor fiscale ale diferitelor categorii sociale, potrivit cu noua împărțire pe care a introdus-o el. Astfel pe boierii de clasa întâi sau veliți, în număr de nouă- sprezece, dela ban până la clucerul de arie, precum și pe Urmașii lor numiți neamuri îi scutește de orice dare; pe boierii de clas a a doua și pe urmașii lor numiți mazili îi scutește de dijmărit și de vinărici. Mănăstirile și preoții sunt scutiți de «dajde» adică de darea fixă anuală; dimpotrivă, se suprimă avantajiile de care se 644 ORGANIZAREA FINANCIARĂ bucurau diferitele bresle de subalterni ai marilor dregători — vis- tiernicei, șetrărei, păhărnicei, postelnicei, comișei, etc. —- alcă- tuite din locuitori ai satelor, înglobându-i în regimul obișnuit al contribuabililor țărani. Se poate spune că Mavrocordat, prin această măsură, a pus, de fapt, capăt existenței acestor bresle care avuseseră un important rol în armatura militară, adminis- trativă și fiscală a țării. Desagregarea lor înseamnă în același timp desagregarea elementului de căpetenie al vechilor noastre armate — curtenii. De altfel e foarte probabil că tocmai slăbirea puterii noastre militare, începând dela Brâncoveanu încoace, faptul că, sub Fanarioți, nu mai era nevoie de o forță armată, inițiativele în materie de politică externe dispărând complet, să fi determinat pe Mavrocordat să ia această măsură care-i sporea veniturile. In aceiași direcție, trebue notată și împuținarea « slu- jitorilor » adică a soldaților permanenți și a agenților executivi — icioglani, armășei, aprozi, agiași — cei suprimați fiind de ase- menea înglobați în regimul obișnuit al contribuabililor. In sfârșit, el unifică și birul rumânilor — care era mai scăzut — cu acela a .contribuabililor de rând, al birnicilor. Prin această unificare, vistieria, evident, câștigă. Rumânii nu plătesc mai mult deoarece, mai înainte, ei dădeau stăpânilor lor, sub diferite forme, diferența pe care o dau acum vistieriei. Cei care pierdeau prin noua măsură fiscală erau stăpânii rumânilor, adică dregătorii, mănăstirile și boierii de țară. Pentru a compensa pierderea acestora, Mavro- cordat le acordă un număr de scutelnici, adică de țărani care nu mai plătesc dare vistieriei, în schimb le dau lor, acestor stăpâni, câte 2 lei pe lună sau 24 lei pe an. Și mai înainte fuseseră scutelnici, adică locuitori care nu plăteau vistieriei, dar această situație privilegiată a lor era urmarea serviciilor militare pe c,are le pres- tau; așa, de pildă, scutelnicii dela hotarul spre Moldova (vezi ipai jos, p. 760) Numărul scutelnicilor acordați de Mavrocordat e în raport cu însemnătatea dregățoriei sau mănăstirii respec- tive. Astfel,. în Muntenia, în preajma războiului ruso-turc din 1768—1774, vel banul, vel vornicii, vel logofătul și vel vistierul au câte 70 de scutelnici fiecare, deci câte 140 lei lunar sau 1.680 lei anual, vel clucerul numai 50 de scutelnici, deci 100 lei lunar sau 1.200 Jei anual și așa mai departe. In Moldova, potrivit măr- țuriei lui Neculce, marii dregători primesc câte 50—60 de scotei- REFORMA LUI C. MAVROCORDAT 645 nici; ceilalți, precum și mazilii, câte 20,10 sau mai puțin, după rangul respectiv; văduvele boierilor primesc și ele un număr de scutelnici, după dregătoriile pe care le avuseseră soții lor. In genere, numărul scutelnicilor atârnă de bunăvoința domnească. Singurii desavantajați în urma unificării fiscale a lui Constan- tin Mavrocordat au fost boierii mici de țară, proprietarii rurali care nu ajunseseră la dregătorii; lor nu li se dau, în mod obișnuit, scutelnici. De altfel, potrivit nouii concepții a Domnului refor- mator, boierii sunt acum numai cei ce au slujbe sau dregătorii precum și urmașii lor. Prin unificarea birului rumânilor cu acela al contribuabililor de rând și prin înființarea scutelnicilor s’a grăbit și ușurat des- ființarea rumâniei. Și fără reforma fiscală a lui Constantin Mavro- cordat, ce-i dreptul, curentul era în sensul acesta; numărul ru- mânilor era în scădere continuă de peste trei sferturi de veac, din vremea lui Mihnea al III-lea (vezi mai jos, p. 721). Țăranii liberi, pe de altă parte, datorează și ei muncă stăpânilor de moșii și anume din ce în ce mai multă, aproape cât rumânii. Trăsătura esențială deosebitoare se atenuează deci tot mai mult. Așa că atunci când se produce unificarea fiscală și, ca o compensare, înființarea de scutelnici, rațiunea de a fi a rumânilor capătă o ultimă lovitură. Instituția, intrată în declin în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, piere dela sine, fără convulsiuni sociale; nu s’a păstrat—cel puțin nu cunoaștem până acumniciun protest împotriva desființării ei. In sfârșit, trebue notată unificarea vistieriei -—tezaurul sta- tului — cu cămara — tezaurul Domnului —■ veniturile ne mai mer- gând, ca până atunci, în două locuri deosebite, ci strângându-se împreună; după efectuarea tuturor cheltuelilor, în țară ca și la Stambul, tot ce rămânea era al Domnului. ' ■ Mihai Cantacuzino, în lucrarea sa publicată de frații Tunusli și utilizată atât de Bauer cât și de Dionisie Fotino, afirmă că, în urma reformei financiare din 1740, « țara a intrat în bună rânduială, mergea spre sporire și se adunau într’însa locuitori de peste Dunăre și din Ungaria ». Totuși, din nefericire, sub presiunea nevoilor financiare, în special a exigențelor turcești, nici Mavrocordat însuși, necum succesorii săi, nu putu să respecte în totul măsurile pe care le 646 ORGANIZAREA FINANCIARĂ luase. Astfel, trebui să sporească numărul « sferturilor »; în dom- nia a cincea (1756—1758), ele ajunseseră la 12. Tocmai de aceea, pentru a evita o asemenea anomalie, hotărî Mavrocordat în 1758 desființarea numeroaselor «sferturi» și a altor dări și înlocuirea lor printr’un nou impozit, plătibil iar de patru ori pe an și numit, în lucrarea lui Bauer «socoteli generale ». Dar nici nouile sferturi nu pot fi menținute. Urmașul său în scaun, Scarlat Ghica (1758—1761), mărește numărul lor, iar Ma- vrocordat însuși, în a șasea domnie (1761—1763), trebue să calce regulile ce stabilise, deoarece nevoile sunt tot mai mari; între altele, trebue plătit, începând din 1761, noul dar anual numit zaigea, în valoare de 625.000 lei, dintre care 500.000 revin Sul- tanului iar 125.000 marelui vizir. O nouă reformă financiară face Alexandru Ipsilanti (1774— 1782). El înlocuiește sferturile, care se înmulțiseră iar, prin patru « sămi» întocmai ca pe vremea lui Brâncoveanu; una din ele e destinată plății haraciului, celelalte trei, de câte un galben fie- care, acoperirii cheltuielilor generale. Pe vremea lui loan-Vodă Caragea se încearcă a se introduce în codicele de legi al acestuia, apărut în 1818, dispozițiile privind împărțirea pe categorii a boierilor și a urmașilor lor precum și scutirile de dări de care se bucură. într’un anteproect al legiuirii se prevede, în capitolul 8, «despre liberi», că boierii, dela ban până la clucerul de arie, precum și văduvele acestora nu plătesc dare, nici oierit, dijmărit și vinărici; cei dela clucerul de arie în jos, boierinașii, neamurile precum și văduvele lor nu plătesc dare, nici dijmărit și vinărici, plătesc însă oierit; în sfârșit, mazilii nu plătesc dijmărit nici vinărici, plătesc însă oierit precum și darea «în cruce», hotărîtă prin carte domnească. Aceste dispozițiuni n’au rămas însă în textul definitiv, promulgat de voievod, fie că ele se deosebeau întru câtva de situația de fapt, fie că nu s’a so- cotit potrivit a se legifera situații de ordin fiscal care puteau fi, sub imperiul necesităților, schimbate de pe un an pe altul. In Moldova, prima reformă financiară de seamă din veacul al XVII-lea are loc sub Dumitrașco Cantacuzino. Acesta, spre a suprima evaziunea fiscală care luase, în urma campaniilor în Po- lonia din ultimii ani, proporții considerabile, schimbă, în iarna lui 1674—1675, sistemul de impunere, înlocuind cisla, pe sate, REFORMA LEI ANTIOH CANTEMIR 647 prin «hârtiile» sau «pecețile» individuale. Face, cu alte cuvinte, același lucru ca Matei Basarab în Muntenia (vezi mai sus, p. 637). In același timp, el unifică, în fapt dacă nu în drept* cămara cu vistieria. «Și câți bani venea din țeară — povestește cronica — nu-i trămitea la Vistierie să-i strângă după obiceiul țării, ci-i număra el singur și-i strângea în casă la dânsul ». Aceiași măsură o va lua, în secolul următor, Constantin Mavrocordat în Mun- tenia. O altă reformă însemnată face Antioh Cantemir în ultimul an de stăpânire al primei sale domnii (1695—1700). Aplicând acelaș sistem al peceților sau « pecetluiturilor », el stabilește, în primăvara lui 1700, pe bază de «ruptă» sau înțelegere, suma globală pe care o va plăti fiecare contribuabil în categoria din care face parte, desființând toate celelalte dări personale. El pro- cedează deci la o simplificare și o stabilizare fiscală, așa cum va ace, mai târziu, Constantin Mavrocordat. Totdeodată, hotărăște «cu giurământ mare » ca plata să se facă «în patru sferturi »; măsura va fi imitată, în Muntenia, de Nicolae și Constantin Ma- vrocordat. Urmările reformei lui Antioh Cantemir nu întârziară să se arate: fugarii începură a se întoarce « cineși la locul său și la moșia sa », după cuvântul lui Neculce. Din nefericire, Antioh fu mazilit chiar în toamna acelui an iar urmașul său, Constantin Duca, nu-i respectă hotărîrile: numărul «sferturilor» ajunse până la opt într’un an iar mazilii fură îngreunați « cu dăjdii grele și dese». Rezultatul ni-1 povestește tot Neculce: «oamenii începură a se spăriare și a fugire ». Constantin Mavrocordat introduce și în Moldova reforma fi- nanciară pe care o făcuse în Muntenia; dar și aci împrejurările fură mai puternice; regulile stabilite fură călcate; numărul sfer- turilor fu sporit, ajungând, în următoarea sa domnie, la 12. Pentru partea ultimă a epocei fanariote e de semnalat, în Mol- dova, acțiunea de sistematizare și centralizare pe care o între- prinde Alexandru Moruzi în a doua sa domnie (1802—1806). In urma întrebuințării tot mai frecvente a sistemului «ruptei» adică a fixării, pe bază de înțelegere, a impozitului ce trebue plătit, existau, la începutul veacului al XlX-lea, patru categorii de atari contribuabili: «ruptașii, ruptele vistieriei, ruptele că- mării și mazâlii»; ei plăteau, cum se vede, dările lor atât la 648 ORGANIZAREA FINANCIARĂ vistierie cât și la cămară. Alexandru Moruzi grupează toate aceste «trepte privilegiete » într’un singur loc, numai la vistierie. Dările noui. In răstimpul de peste două secole dintre moartea lui Mihai Viteazul și răscoala lui Tudor Vladimirescu, documentele și cronicile menționează circa 90 de nume de dări pe care nu le întâlnisem în epoca anterioară (vezi voi. II, ediția IV-a, p. 560"— 571). Cele mai multe din ele sunt dări noui, despre care știm precis când și de cine au fost înființate. Se poate însă ca unele să fi existat și mai înainte, fie cu nume schimbat, fie în documente care sunt încă inedite. Evident, aceste zeci de dări noui nu se con- stată toate în același timp și în aceiași țară. Multe sunt tempo- rare: înființate într’un anumit moment, ele se desființează după un interval mai scurt sau mai lung; unele apar în Muntenia, altele în Moldova; tendința este însă, în legătură și cu organi- zarea foarte asemănătoare a țărilor și cu mutarea domnilor din- tr’o parte în cealaltă a Milcovului, de a se împrumuta inovațiile. Pricina înmulțirii dărilor și a îngreunării lor trebue căutată, în primul rând, în exigențele din ce în ce mai mari ale Turcilor. Aceștia sporesc necontenit haraciul, îl dublează apoi prin dife- ritele daruri sau peșcheșuri ce devin obligatorii, introduc sarcini noui ca mucarerul mare și cel mic (vezi mai sus, p. 462), cer tot felul de provizii, furaje și materiale de construcție, atât pentru ar- mată cât și pentru capitala imperiului, impun în sfârșit, presta- țiuni de munci diverse. Dintre dările noi, o serie întreagă arată, chiar prin numele lor, legătura directă cu exigențele turcești. In această categorie intră, numai pentru epoca lui Brâncoveanu și numai în Munte- nia, următoarele douăzeci și opt: 1. « Lipsa har aciuiai», dare în bani, care se lua pentru a se completa suma necesară haraciului. In 1694, ea reprezintă 27,336 de taleri sau lei față de 74.646 cât era darea, numită haraciu, așa dar mai bine de o treime din aceasta din urmă; în 1695, cifra e de 26771; în 1696, 27020; se plătea atât ,de birnici cât și de privilegiați sau bresle. 2. « Adaosul hara- ciului », care se lua — deși numele e exact contrariu celui prece- dent—exact în acelaș scop. In documentul inedit din 24 Iulie 1714, aflător la Academia Română, Ștefan Cantacuzino scutește pe preoții, diaconii și grămăticii dela Biserica Curții Domnești din București de dări și slujbe și anume << de haraci, de lipsa ha^ DĂRILE CĂTRE TURCI 649 raciului, de adaosul haraciului, de vel seamă... » 3. « Poclonul steagului », dare luată la începutul domniei, când se primea stea- gul de învestitură; reprezintă, în genere, o sumă apreciabilă. 4. «Banii miriei» (câte odată banii mirisii), destinați a plăti diferite obligații către fiscul imperial (în timp ce tezaurul par- ticular al Sultanului, corespunzând cămării noastre, se numea hazna); darea se ridică în 1696 la 42.299,50 taleri. 5. « Birul sau dajdea datoriilor» care se lua în vederea achitării datoriilor fă- cute deobicei la Constantinopol; în 1696, el reprezintă 28.845 de taleri, în 1697, numai 22.050. 6. «Ploconul împăratului», pentru darul care se făcea în mod obligator anual Sultanului; acest impozit plătit și de birnici și de breslași, însumează în 1695, nu mai puțin de 47.954,50 taleri. In aceeași categorie intră alte patru impozite anume. 7. « Ploconul Hanului» tătăresc, 8. «Plo- conul sultanilor» tătari, 9. « Ploconul Vizirului» și 10. «Ploconul chehaelii», probabil a chehaii Vizirului. Primul se întâlnește re- gulat; cifra lui Variază însă: dela 21.048 de taleri în 1694, el trece la 17.757 în 1697 pentru a scădea apoi la 6337,50 în 1696 și la 4223 în 1697; în acest ultim an, e numit, e adevărat, « ploconul obișnuit al Hanului ». într’un act din 8 Ianuarie 1701 pe care Brâncoveanu îl dă breslei de negustori brașoveni din țară, acest plocon apare sub numele de «poclonul (sic!) Hanului și a Sul- tanilor » adică a Sultanilor tătari din Bugeac, ceea ce înseamnă că și ei benefeciau de darul Domnului muntean. De altfel și în condica Vistieriei întâlnesc în 1696 plocoanele Sultanului, în sumă de 5230 de taleri, deosebite de ploconul Hanului. In Moldova, darurile către Sultani datează din vremea lui leremia Movilă și Vasile Lupu; Miron Costin ne spune că cel dintâi, în afară de cele șapte sate din Bugeac care urmau « să hie de Câșlele Hanu- lui », s’a legat « să-i dea din an în an daruri și miere » (anul 1595); despre cel de al doilea afirmă că, în timpul năvălirii din 1650 a Tătarilor imiți cu Cazacii lui Hmielriițchi, «atunci au legat Vasi- lie Vodă banii ce se dau Sultanilor den an în an și cabaniță ». Cabanița era o haină scumpă domnească, de blană; se purta la ceremonii. Tot din timpul lui Vasile Lupu datează, în Moldova și bairamlâcul, plătit Porții cu prilejul sărbătorii bairamului (vezi și mai jos, p. 687!). Ploconul vizirului nu apare con- tinuu; îl găsesc, de pildă, în 1694 și; apoi îh 1697, lipsind în anii 650 ORGANIZAREA FINANCIARĂ intermediari; suma e însă mare: 55.463 de taleri prima oară,. 24.623 a doua oară. Ploconul chebaii, întâlnit o singură dată în condica lui Brâncoveanu, și anume în 1699, Noemvrie, nu repre- zintă mult, cum e și normal de altfel: numai 2947,50 taleri. In 1698, Mai, găsesc 11. «Biru capichehaialii de oaste» reprezen- tând 1848, 50 taleri; s’ar putea să fie tot una cu « ploconul che- haelii »; mai probabil însă să fie o dare deosebită, mai ales că în condică se face deosebirea între « plocon » și « bir ». 12. « Dajdea- Timișvarului», menționată în Aprilie 1700, e o dare specială, scoasă pentru a împlini poruncile turcești în legătură cu cetatea în care-și avea reședința pașa de Timișoara. De o natură asemă- nătoare sunt 13. « Banii Vozianilor », destinați cetății dela Vozia sau Oceakov, la gura Niprului; 14. «Zahereaua Cameniței» re- prezentând alimentele trimise în 1695 în cetatea dela nord de Nistru (Kameniec-Podolsk) 15. « Boii Belgradului» și 16. «Ca- rele Belgradului» destinate puternicei cetăți de pe Dunăre, ale cărei aprovizionări veneau adesea din Muntenia. Tot în legătură cu aprovizionarea cetăților turcești dunărene, în special a Bel- gradului, este și 17. « Birul pentru pesmed » (pesmet sau biscuit), în valoare de 4650 de taleri, scos la 15 Mai 1695. Șantierul naval turcesc din Giurgiu, unde se făceau construcțiile și reparațiile pentru flota de pe Dunăre (vezi și mai sus, p. 568), beneficia, de nu mai puțin de trei dări speciale: 18. « Birul Aii Pașei»f comandantul șantierului, sau «birul șeicilor», scos cinci ani la rând (1694—1698), din care se plătea personalul conducător și lucrătorii. 19. « Dajdea cherestelei» numită uneori și « Rânduiala lemnelor lui Aii Pașa» din care se procura lemnăria necesară construirii șeicilor și celorlalte vase; în 1694, ea însumează 7200 de taleri. 20. « Rânduiala cânepii » pentru sfoară sau « birul sforii » din care se făcea sau se cumpăra sfoara și odgoanele sau parâmele trebuincioase corăbiilor; această dare e trecută în 1698 cu suma de 8550 de taleri. 21. «Dajdia pentru hotarul Brăilei», scoasă în Februarie 1695, și reprezentând 8845 de taleri, a servit pro- babil pentru plata cercetării și restabilirii hotarului raielii Bră- ilei ; se știe că asemenea încălcări erau frecvente la toate raie- lele dunărene. ' Un grup aparte de dări îl formau acelea în legătură cu apro- vizionarea împărăției, în special al Constantinopolului. In această DĂRILE CĂTRE TURCI 651 ■categorie intrau: 22. «Rânduiala oilor împărătești». Scoasă la 15 Martie 1696, ea prevede procurarea a 11.640 de oi, câte un leu oaia; în același an, la 1 Iunie, Condica vistieriei menționează și 23. «Dajdea casap-bașii» adică a căpeteniei măcelarilor dela curtea Sultanului, pentru suma importantă de 46.509,50 taleri; cu ea se cumpărau, probabil, restul oilor și vitelor necesare. Pen- tru comparație, cităm pasagiul din cronica lui loan Canta în care, relatându-se a doua domnie din Moldova a lui Constantin Mavrocordat, se spune, între altele, că în anul 1742 «lui Casap- bașa i s’au dat câteva pungi bani, de au cumpărat oamenii lui oi împărătești». 24. « Rânduiala untului împărătesc » prevede, la 25 Dechemvrie 1695, cantitatea de 444 de cântare de unt, a zece taleri cântarul; la această dare contribue atât birnicii cât și bres- lele. 25. « Rânduiala mierii și cerii împărătești» apare regulat, în cursul lunii Septemvrie sau Octomvrie; în 1694, ea este în valoare de 6213 taleri; în 1695, mai mult decât dublu: 13.416 taleri; în 1696 scade la 5840 taleri. In afară de aprovizionările destinate «împăratului» adică Sultanului, erau și acelea ale Hanului tătăresc, din Crimeea. In condica vistieriei lui Brâncoveanu găsim trecută o dare de acest fel și anume 26. « Vacile și oile Hanului» sau «pentru conacele Hanului» sau «pentru conacele Tătarilor», în valoare totală, la 15 Iulie 1694, de 14.616 taleri (2436 vaci a 5 lei una și 2436 oi a 1 leu una). In legătură cu transporturile și construcțiile (la poduri, la cetăți, etc.) făcute în contul Turcilor, găsim două obligații fis- cale: 27. «Rânduiala carelor» și 28. «Rirul salahorilor». Cea dintâi cuprindea îndatorirea de a da un număr de care de trans- port, gata de drum, având adică și cărăușii respectivi. La 8 Apri- lie 1695, «rânduiala» este de 241 de care, dintre care birnicii dau 195 iar breslele 46, în valoare totală de 15.665 de taleri, ca- rul complect revenind deci la 65 de taleri sau lei. Birul salaho- rilor însumează cifre variabile, desigur după mărimea lucrărilor ce trebuiau executate. Astfel, în 1695, el este de 10.056 de taleri, în 1696, de 12.815,50, în 1697 de 12,797 iar în 1698 de 17.234 taleri. Sumele pe care le iau Turcii, sub diferite forme, reprezintă pe vremea lui Brâncoveanu, circa trei sferturi din totalul venitu- rilor Vistieriei. Astfel, în 1702, ei primesc 430.000 taleri sau lei, 652 . .............. ORGANIZAREA FINANCIARĂ............... în timp ce pentru nevoile țării (întreținerea oștirii) întreținerea Curții, cheltuielile vistieriei, solii, daruri la nunțile boierilor, etc.) se cheltuiesc 117.000; în 1703, 481.000 față de 123.000. Câte odată, proporția apropie chiar patru Cincimi pentru Turci fața de o cincime pentru țară; aceasta e situația în 1701 când cifrele sunt de 514.000 și 135.000 taleri. Vitele și caii, constituind o bogăție principală a țării, au fost supuse, încă din primele vremuri ale organizării de stat, la dife- rite sarcini fiscale. Cu ajutorul lor se făceau transporturile sau căraturile pentru domnie, și anume podvezile sau podvoadele cu boii iar cărăturile sau, în slavonește, noKosa, cu caii, purtând samare, (vezi și voi. II ediția a patra, p. 567). Pentru transmite- rea grabnică a știrilor sau ordinelor se întrebuințau caii de olac; pe de altă parte, satele erau obligate de a paște caii domnești și de a cosi fân pentru ei. Darea calului (« cal să nu dea ») e amin- tită în legătură cu orășenii, cu curtenii și cu cnejii cure mureau fără urmaș militar, încă din veacul al XV-lea. Mănăstirile erau impuse și ele la darea « calului domnesc ». Ne-o spune un act din 28 Aprilie 1634 prin care Matei Basarab întărește lui Dragul logofăt ocină în Șoplea — satul din Prahova unde au fost bătuți Seimenii revoltați ai lui Constantin Șerban — precum și o ți- gancă. Aceasta din urmă fusese a mănăstirii Aninoasa, o dobân- dise însă Dragul «fiindcă a plătit el pe sfânta mănăstire de calul domnesc, cu toată cheltuiala lui, 25 de ughi, în domnia lui Alexan- dru Iliaș voevod ». Când nevoia cerea, fie în legătură cu prestațiunile față de Turci, fie cu nevoile oștirii proprii, domnul putea impune țării adică satelor și târgurilor să procure un număr determinat de cai buni. O informație în sensul acesta ne-o dă hrisovul, fără dată, dar dela începutul veacului al XVII-lea, al orășenilor din Scheia (ținutul Roman), prin care ei se plâng « de a noastre nevoi și greutăți și strâmbătăți ce purure ne vin noao, pentru niște cai' domnești carile i-au aruncat pe toată țara și pe toate târgurile să-i facă și să-i cumpere cai buni, grași și frumoși, să fie de triaba Ma^ riei Sale Domnului și a țării Măriei Sale». Orășenii neavând, cumpără un asemenea cal dela vel vistiernicul Nicoară Prăjescul; dându-i, în schimb; o bucată din hotarul târgului. ............... DĂRILE PE VIȚE ........ ......653 Pentru alimentarea curții voevodului, exista, în sfârșit, darea «vacilor grase» și a «sulgiului». Unii Domni, în momente de strâmtoare financiară, nu s’au sfiit să puie chiar dări foarte grele asupra vitelor; astfel lancu Sasu (1579—1582) a instituit zeciu- iala boilor iar Aron Tiranul (1591—1592) a luat dela fiecare bir- nic câte un bou. ■ Nu e de mirare așa dar că și după 1601, s’au înființat o serie de dări noi în legătură cu vitele mari (boi, vaci, bivoli) și cu caii, încă dela începutul secolului al XVII-lea, constatăm, în Mun- tenia, o dare care se lua asupra boilor. Printr’un hrisov inedit, din Septemvrie 1612, Radu Mihnea scutește satul Călinești al mănăstirii Cozia de dări și anume « de bir și de găleată și de fân și de oierit și de oae uscată (oae seacă!) și de râmători și dijmă- ritul de stupi și de boi și de cai de olac... și de pârcălabii dela Râmnic și să fie în pace și de toate slujbele câte sunt peste an...» Scutirea e repetată la 8 Ianuarie 1619 de către Gavriil Moghilă, pasagiul respectiv din formula de mai sus fiind: «și de dejmărit de râmători, de stupi și de bou și de cal de olac... » Faptul că această obligație fiscală «boii» este pusă lângă aceea a «cailor de olac » să însemne oare că e vorba de îndatorirea de a face pod- vezi sau transporturi cu boii, îndatorire pe care o constatăm dela începuturile vieții noastre de stat? E foarte probabil. Intr’a doua domnie a sa din Moldova (1668:—1672), Gheorghe Duca se pare că a scos darea numită ialoviță. Era o completare a sulgiului, în sensul că se plătea, la început, numai de către curteni, în timp ce sulgiul se plătea numai de către țăranii birnici. Mai târziu, e adevărat, ambele dări s’au generalizat, ne mai păstrân- du-se limitările inițiale. Motivul înființării ialoviței — numele, la origine, în limba slavă înseamnă «vacă stearpă »— se pare că e în legătură cu noile cereri de bani ale Turcilor la confirmarea în domnie din 1671 a lui Duca Vodă. Când, la începutul lui 1684, el e luat prizonier de un podgheaz și dus în Polonia, cronica amin- tește reflecția unei țărănoi căreia Duca îi ceruse, pe drum, puțin lapte: « N’avem lapte să-ți dăm — ar fi spus aceasta, necunos- cându-1 — că au mâncat Duca Vodă vacile din țară, de l-ar mânca viermii iadului cei neadormiți». Ieșirea aceasta violentă se re- feră, desigur, la presiunea fiscală extraordinară din cea de a treia domnie când oamenii ajunseseră să-și vândă vitele pe nimic—; 654 ORGANIZAREA FINANCIARĂ «boul doi galbeni și vaca un galben »—; ea poate să fie însă și ecoul întârziat al dării celei noi — al ialoviței — înființate de Duca în a doua domnie și care avusese drept urmare împuținarea vacilor de lapte. Același voevod, în cea de a treia domnie, (1678— 1684), scoate încă o dare nouă în legătură cu vitele, anume mor- tasipia (prin turcă din arabul: muhtesib, socotitor). Ea se per- cepea la început asupra vitelor vândute în târguri; mai târziu s’a extins și asupra altor produse și mărfuri, devenind un fel de taxă asupra vânzării. Dimitrie Cantemir în «Descriptio Molda- viae » (1716), definește mortasipia drept «taxă din tot ce se vinde în piață cu număr sau cu măsură ». Hrisovul acordat la 5 De- chemvrie 1767 de către Grigore Callimachi Câmpulungenilor prevede într’adevăr următoarele: « Pentru celi ce au di vânzări și duc di vând pre la târguri: sucmani, cergi, brâi, catrință, brânză, lână, să nu dea mortasipie, nici pârcălăbie. Iară pentru vitili lor ci vor vinde la târguri sau ori unde să scutească morta- sipia pi giumătate, adică numai partea lor, iară pi giumătate să dea cumpărătorul». Prin urmare, mortasipia se plătea pe din două, de vânzător și de cumpărător. Un document din 18 Fe- bruarie 1797 ne arată la cât se ridica mortasipia: «câte 24 bani de toată vita: cal, iapă, bou, vacă ce să va vinde într’acel târg» (Focșanii 1); un alt document din 7 August 1818 dă aceeași cifră de « 24 bani noi de toată vita » adăogând că ea este conformă cu « hotărârea condicii ce este în visterie cu pecete gospod ». Și în- tr’adevăr, condica oficială de venituri și lefi din 1776, Septem- vrie 1, prevede cifra indicată, cu specificarea: «însă 12 bani noi să dea vînzătorul și 12 bani să dea cumpărătorul ». Din Moldova această dare a trecut și în Muntenia. într’un dicționar de termeni administrativi și de numiri geografice, alcătuit în Oltenia, sub dominația austriacă, în anul 1726, pe cât se pare, figurează și termenul « mortasipi » cu explicarea, cam generală, de «nomini che servono alle tricesime». De fapt, mortasipia fiind o taxă care se plătea la vânzare — cumpărare, poate fi considerată ca un fel de vamă (tricesima). Similar mortasipiei moldovene este, în Muntenia, ierbăritul sau oluc-hacul. II constatăm documentar sub Șerban Cantacu- zino, care poruncește, la 19 Iulie 1682, celor « carii umblați pen- tru oluchacul... să aveți a lăsarea în paace de oluchac oi 800 și DĂRILE PE VITE C56 vite de vaci 30 (sic !) care săntu ale priiatenului domnii mele Pater lanăș, nemic să nu le bântuiți ». Acest impozit se percepea asu- pra tuturor vitelor vândute și anume — așa cum ne spune cartea de oluc-hac dată de Brâncoveanu în 1695 — «de cal, de bou, di bivol câte bani 24 și di oae, di capră, di râmător po (câte 1) bani 8, precum ieste obiceaiul ». Plătesc toți cei ce fac neguță- torie de vite, inclusiv «boiarii cei mari» și mănăstirile, indife- rent de naționalitate, român « au turc au tătar ». Plătesc, potri- vit « cărții » din 1 Ianuarie 1713, și « măcelarii ce tae vite de vând prin târguri domnești în București și în Târgovișțe și prentr’alte târguri... pentrucă și măcelărie să cheamă negustorie ». Cuvân- tul oluc-hac este de origină turcească și înseamnă « sumă dato- rită ». Odată cu introducerea poștei, în a doua jumătate al veacului al XVII-lea, se creiază pentru țăranii birnici o nouă obligație fiscală: «caii de menzil». Ei sunt amintiți într’un document moldovenesc inedit din 29 Mai 1696, dela Antioh Cantemir, alături de « caii de olac », cunoscuți din vechi. Condica oficială a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu arată că la 5 Septemvrie 1699 s’a ridicat darea numită «boii curuților»: ea a constat din 400 boi prețuiți la 4000 taleri, câte zece taleri bucata, și din 6150 taleri numerar, totul în sarcina birnicilor. Judecând după nume, această dare, întâlnită o singură dată, s’a perceput în legătură cu resturile oastei de « curuți», — ostași unguri — de sub Emeric Tokoli, pretendentul la tronul Transil- vaniei, oaste care, după ce luptase alături de Brâncoveanu și de Turci împotriva Austriacilor, la Zărnești, și apoi zăbovise câtăva vreme prin Muntenia, trebuise, în cele din urmă, să fie scoasă de prin sate unde comitea tot felul de neorândueli și jafuri. Pentru a plăti datoriile pe care le făcuse la Constantinopol, cu prilejul luării domniei de a doua în Moldova (1705—1707) și, contribuind, — cum spune Neculce — și lăcomia noului vis- tiernic Ilie Cantacuzino, scoase Antioh Cantemir o sumă de dări noi între care cornăritul « de tot boul de negoț... câte un leu ». E probabil că acest cornărit dubla în ce privește vitele, morta- sipia care fusese înființată de Gh. Duca. O dare identică văcăritului a fost cunița'. Ea se lua tot asupra vitelor; fiindcă însă domnul moldovean care a introdus-o, Mihai 34 656 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Racoviță, în iarna anului 1725-6, n’a vrut să-i zică tot văcărit — ar fi însemnat că ia aceeași dare grea de două ori într’un an — a botezat-o cuniță. Cuvântul e de origină slavă și înseamnă rusește: « blană de jder » dar și «impozit ». La înființare, cunița a fost de « doi orți pe vită » — așa ne spune cronica atribuită lui Neculai Muște — și s’a plătit numai de boierime și de mănăstiri. Ulterior însă ea s’a extins și asupra celorlalte categorii fiscale. Dintr’o socoteală « de banii cuniții ot ținutu Putnii», cu data 6 Martie 1751, rezultă că această dare se ridicase mult, anume la «2 lei noi. Când se scotea în același an și văcărit și cuniță, atunci una din aceste dări și anume prima se încasa iarna iar cealaltă vara. O însemnare din 1766 arată că Grigore Matei Ghica, domnul Moldovei (1764—1767) a introdus cunița «turcească și leșească ». De fapt, a reintrodus-o, deoarece existase și mai înainte (document din 16 Iunie 1734), paralel cu cunița datorită de pământeni și simțitor mai mică decât aceasta. Ea însemna, așa cum ne spune un act oficial moldovenesc din 1769, cuniță plătită de Leșii, Ar- menii și alți străini din Polonia precum și de Turcii din Turcia care-și țineau vite la pășune în Moldova; valoarea ei se ridica la 40 de bani de vită vara și la 150 iarna. Și în Muntenia găsim în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, vite ale Turcilor din Tuzla, Mangalia (vezi și fig. 35) și Ostrov (Dobrogea) trimise la pășune în Bărăgan (la Jigălia și în alte părți). Dacă în Moldova cel de al doilea văcărit s’a numit cuniță, în Muntenia, darea care înlocuește văcăritul poartă denumirea de ajutorință. Ne-o spune un document inedit, din 21 Ianuarie 1763, aflător la Academia Română, prin care Constantin Mavrocordat cere ispravnicilor de Dolj să ia măsurile necesare pentru încasarea ei în acest județ. « Vă facem domnia mea în știre — citim în docu- ment — că iată după hotărîrea ce s’au făcut la așezământ cu toată stenahoria domnii mele, văcărit nu am scos, ci iată s’au scos obicinuita dajde a ajutorinții, ci nu cu altă încărcătură fără de numai după suma civertului lui Dichemvrie dajde îndoită. Ci luând cartea domnii mele, foarte să dați în știre lăcuitorilor ca să caute fieștecarele așăzându-se și astâmpărându-să la satul unde s’au așăzat la dajdea așăzământului, să-și facă fieștecare sat cislile pe dobitoace... și rânduri, rânduri să-și dea banii la dumneavoastră ca și dumneavoastră să puteți păzi soroacele să-i istoviți la vistierie» . DÂRILE PE VITE 6S7 Și în Moldova a existat darea numită ajutorință, pusă tot în Fig. 35.—Piatră mormântală la moscheea din Mangalia. locul văcăritului; numai că acolo, ea s’a aplicat nu pe vite, ci pe case, mai precis pe ogiaguri sau hornuri (vezi mai jos, p. 675-6). 14* '658 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Tot sub Mihai Racoviță și tot într’a treia domnie a sa, găsim o nouă dare pe vite anume alâmul. De data aceasta însă e vorba de o dare pe care o plătesc nu băștinașii moldoveni, ci Tătarii din Bugeac pentru cirezile de vite, hergheliile de cai și turmele de oi ce pășteau în ținutul pe care-1 ocupaseră la Nord de hotarul lui Halii Pașa, ținut în lungime de 32 de ceasuri și lățime de 2 ceasuri (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 229). Cuvântul alam e de origine tătară; el înseamnă « redevență ». O însemnare oficială ne arată că în preajma războiului din 1768—1744 se plătea drept alâm «2 lei de 100 oi și 6 bani de cal, iapă, vacă»; de asemenea « 40 bani de casă i de stogul de fân ». In legătură cu oile, constatăm dări noi: /olăritul și oile de sursat. Folăritul, după cum arată și numele, dela foaie, piele, era darea impusă la început, asupra pielicelelor de miel și de oaie ; ea se lua, după toate probabilitățile, în natură. Prima mențiune cunoscută nouă este din 1712, când o însemnare pe un manuscris ne arată că « au venit loan Șeptelici biv stol.... la sf. mănăstire la Moldavița cu folăritul». De unde rezultă că această dare, întâl- nită numai în Moldova, se plătea și de mănăstiri. O carte dom- nească din 23 Mai 1742 interzice « fularilor » să mai ia «fulărit » dela satul Faraoane din județul Bacău; ea cuprinde și amănuntul că păstorii bârsani, veniți cu turmele dincoace de munte, erau supuși și ei folăritului. O confirmare a acestui ordin, din 17 Iunie 1763, după ce precizează că e vorba numai de stânile de lângă sat, nu și de cele din munți, specifică în ce consta anume, la acea epocă, folăritul: de fiecare stână se dădea: «câte 2 ughi ... și 2 pelcele negre și 2 cașcavali». Condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu amintește, ani dearândul, de birul sursatului, de rânduiala sursatului sau de oile de sursat. Atât cifrele cât și categoria de contribuabili care e supusă dării variază. Astfel, în 1694 și 1695, « birul sursatului» se ridică la 7.395, respectiv 3.562, 50 taleri; plătesc breslele. în 1697, « oile de sursat» reprezintă 25.514 taleri; plătesc birnicii. în 1698, « rânduiala sursatului » privește tot pe birnici; suma trecută e de 19.076,50 taleri. Cuvântul sursat, de origine turcească, înseamnă « rechiziție pentru armată ». In ce privește oieritul, vechea dijmă întâlnită din cele dintâi vremuri ale organizației de stat (vezi voi. II, ediția a patra, p. OIERITUL 659' 562-3), constatăm că ea nu se mai percepe în natură, ci s’a transfor- mat, ca multe alte dijme, într’o dare în bani. Quantumul acestei dări, după diferitele categorii de proprietari de turme, apoi scu- tirile acordate precum și eventualele sancțiuni ne sunt lămurite de o circulară oficială a lui Constantin Brâncoveanu anume de o «Carte de oerit ce s’au vândut (i.e. s’au arendat!) la Târgoviște la leat 7206 (1697) Noemvrie 16 ». Domnul se adresează « slugilor domnii mele... (loc alb !) oiarii ot sud (din județul!).. .(loc alb !) ca să fie volnici cu această carte... să umble să scrie oeritul în- tr’acest județ la tot omul câți vor avea oi și să aibă a luare oeritul dela toți dupre cum iaste obiceiul, afară din boiarii cei mari i boiarii mazili i sutașii i mănăstirile cele mari i jupânesele sărace i ertații cu cărți iscălite, slujitorii cari ajunge un nume singur la ug. 4 i cămărășăi cari dau la haraci de nume ug. 8 i neguțitorii bucureșteni i brăileni i logofeții za divan (de divan !) i căpeteniile de slujitori. Iar afară dintr’aceștea, să aibă a luarea oerit dela tot omul, însă dela slujitori de oae po (câte 1) bani 14 și dela bir- nici po bani 15 și dela bârseni de oae po bani 10 și dela oile turcești i sârbești ce sânt pre locul țărăi, afară din cei ce au cărți să nu dea, și cât vor avea mai mult din cât le va fi scriind în cărți, să ia de oae po bani 8. Și poclonul să ia dela slujitori po bani 12 și dela birnici po bani 30. Iar care dintr’aceștea nu-și vor spune toate bucatele la slugile domnii mele oiarii, și-i vor afla ficleani, ascunzându-și bucatele, să aibă a le luarea oeritul îndoit și mâna de slujitori po bani 300, iar dela birnici po bani 60, după cum au fost obiceiul și mai denainte. Iar și slugile domnii mele oiarii, ce scriu mai sus, afară din ce scrie în carte domnii mele, mai mult să nu să tinză a face săracilor altă supărare, că veri care oiar.va lua mai mult din cât scrie mai sus, să știe că pe oiariul acela voi trimite domnia mea de-1 va spânzura acolo în județ. Și într’alt chip nu va fi, că așa iaste porunca domnii mele». . Un alt document dela Constantin Brâncoveanu, o scrisoare din 15 Noemvrie 1707, adresată marelui județ al Brașovului, adaogă lămurirea că scutirile de oierit de care beneficiau categoriile ară- tate în circulara precedentă, se aplicau numai doi ani. din trei, în cel de al treilea trebuind să plătească toată lumea « și boiari mari și mici și mănăstiri ». Se poate ca această plată generală,: să fie în legătură cu mucarerul mare care se trimetea la Poartă 660 ORGANIZAREA FINANCIARĂ tot la trei ani odată. In anul 1767, oieritul a produs în Muntenia suma de lei 218.500. La 30 Martie 1747, loan Mavrocordat scutește « un trunchiu de meserniță de tăiat carne » al Bisericii ungurești din Iași « de ca- mănă, de bezmăn, de său domnesc, de mortăsăpie și de toate angă- riile câte vor fi pe alte trunchiuri ori domnești ori a zapciilor ». O scutire similară acordă Scarlat Ghica la 10 Iunie 1758 pentru un trunchiu al lui loniță Cantacuzino biv vel agă. Rezultă așa dar că între alte obligații ale trunchiurilor » sau « scaunelor » de măce- lari era și aceea a da anual o cantitate hotărîtă de seu pentru nevoile Curții domnești. Ea servea în primul rând la fabricarea lumână- rilor domnești; ne-o spune Condica lui Constantin Mavrocordat, din 1741-2, în care e trecută și o poruncă « lui Pascale vel ispravnic de curte, ca să aibă a opri seul dela toate mesernițile dân Iași, să nu să vânză Ia alții, făr cât numai la Domnie; să-s dea tot seul cu prețul lui, pe bani gata, pentru treaba lumânărilor de Curtea gospod ». Această obligație fiscală se aplica nu numai târgurilor dar și satelor. Un hrisov din 11 Mai 1660, dela Ștefăniță Lupu, scutește satul Hlincea al mănăstirii cu același nume, de toate dările și muncile, precizând că nu va avea să dea « nici ceară, nici unt, nici său, nici piei ». Nu știm la ce anume « piei » se referă hrisovul; se poate să fi fost piei de vite mari, necesare fabricării încălță- mintei. Și în Muntenia, măcelarii din București și din Târgoviște erau obligați să vânză seul la curtea domnească, pentru fabricarea lumânărilor. Un ordin în acest sens, din 21 Martie 1698, preci- zează și prețul care se va plăti pe ocaua de seu de către lumână- rarii domnești: câte opt bani. A existat In Moldova și un bir al săului, plătit în bani. II găsim amintit în zapisul din 19 Ianuarie 1683 prin care târgoveții din Galați vând locul și dughiana lui Mihai Cofariul; acesta fugise, neplătindu-și dările adică « dajde birului și banii săului și banii mezelgiului și banii năpăștilor». N’am întâlnit același bir și la măcelarii din București unde numele străzii Scaune păstrează până astăzi amintirea lor. Asemănătoare « rânduielii untului împărătesc » pe care o găsim în Muntenia sub Constantin Brâncoveanu și având același scop (vezi mai sus, p. 651), constatăm darea «untului» în Moldova, în veacul al XVII-lea. Intre scutirile pe care, la 18 Iunie 1658 DĂRILE PE PEȘTE ȘI PORUMB 661 Gheorghe Ghica le acordă sătenilor ce se vor așeza în siliștea Trebujenii din ținutul Orheiului, este și aceea « de sulgiu și de iliș și de untu și de alte dabile ». Darea apare, după cum am văzut, și în hrisovul dela Ștefăniță Lupu, amintit mai sus. Peștele era supus dijmei sau zeciuielii precum și vechii dări a pârpărului (vezi voi. II, ediția a patra, p. 564). Un document inedit din vremea lui Antonie Vodă (1669—1672) ne îngădue să precizăm la cât se ridica acum această dare. întărind mănăstirii Căldărușani vama din balta satului Cioranii (Ialomița), Voevodul hotărăște « să ia călugării această vamă întru toți anii deplin și de năvoade câte ar umbla pre cât ține balta mănăstirii, iar să scoață la vad pre moșia mănăstirii și să ia călugării pârpărul, de car câte bani 9 și de luntre de raci câte bani 10, precum au fost obiceiul răposatului Matei Vodă și la ceștilalți domni...». Fr. Sulzer, în lucrarea sa « Geschichte des transalpinischen Daciens », apărută în 1781, afirmă că, pentru a avea dreptul să pescuiască în bălțile Dunării, pescarii trebuiau să plătească « o mică taxă » numită măjăril (dela majă, unitatea mare de măsură pentru cân- tărit peștele; în documente din veacul al XVII-lea, cum e, de pildă, acela inedit din 11 Iunie 1618, aceste taxe i se spune chiar așa: «majă». Cf. numele lui Petru măjarul sau Rareș!). La cât se ridica măjăritul, Sulzer nu precizează. Pentru cei ce pescuiau cu undița în Dunăre, dela Orșova la Calafat, această taxă, numită și havaetul undiței era de 1 galben de cap pe an: ne-o spune un document din 5 Iunie 1813. In domeniul agriculturii găsim de asemenea o serie de dări noi. Sunt mai întâi dările asupra plantelor recent introduse, ca porum- bul sau popușoiul și tutunul. Sunt însă și dări noi privind cereale cultivate din vechime precum părângul, grâul, orzul. Constantin Duca, în prima sa domnie din Moldova (1693— 1695), este cel care s’a gândit să impună la dări speciale plantele de curând introduse. Cronica lui Neculce povestește că acest domn « au scornit un obiceiu nou pe țeară, de au scos de pogonul de popu- șpiu și de păring ce-1 făceau oamenii cu sapele prin curături, să nu moară de foame, el le lua câte un zlot și de pogonul de tutun câte patru lei; lucruri deșerte și fără nicio socoteală sau vreun spor, să poată să rădice nevoia ». Ultima apreciere ar îndreptăți concluzia că suprafața cultivată cu aceste plante nu era prea în- 662 ORGANIZAREA FINANCIARĂ ... tirisă de vreme ce, chiar cu o impunere apreciabilă ca aceea asupra tutunului — patru lei de pogon —; rezultatul global era de puțină însemnătate. Cronica atribuită lui Nicolae Costin, referindu-se la impunerea popușoiului, dă o povestire asemănătoare: «Și s’au mai scornit și alt obiceiu, câte doi orți de pogon de pre popușoiu, că acum la oameni se împuținase boii și sărăcimea câtă era în țară se’nvățase de-și făceau ogoare cu sapa, prin păduri și prin siliști, pe sub păduri, de semănau păpușoiu, și cu acea hrană se țineau; eară la plug a nimănui nu vrea să îmbie. Și mai mult pentru această pricină cu tot sfatul au socotit de s’au scos pogonăritul pe popu- șoiu ». Nicolae Mavrocordat, în prima sa domnie din Moldova (1709—1710), a desființat darea pe popușoiu și «au legat să nu mai fie » a făcut adică jurământ scris să nu se mai înființeze nicio^- dată. întocmai însă ca și la văcărit și la alte dări, din cauza greu- tăților financiare, jurământul n’a putut fi ținut de domnii urmă- tori și impozitul pe pogonul de popușoiu s’a pus din nou mai târziu. La fel, impozitul pe pogonul de tutun, desființat între timp, a fost reintrodus de Constantin Mavrocordat în cea de a treia domnie a sa (1748—1749). In Muntenia găsim, la începutul veacului al XVIII-lea, tutu- năritul. într’un document inedit dela Arhivele Statului, din 7 Iulie 1702, Constantin Brâncoveanu acordă mănăstirii «Lipnicul de peste Dunăre » să-și facă slobozie la sătul Băneasa din Vlașca, locuitorii lui având a fi scutiți de toate dările către domnie, între altele și « de tutunărit ». Agenții fiscali, « dejmari, oiari, tutunuri » n’au a se amesteca în acest sat. Dicționarul de termeni românești, alcătuit în timpul ocupației austriace din Oltenia, poate în 1726, explică tutunăritul drept « gabella di tabaco >> deci impozit asupra tutunului. O descriere armeană a țărilor noastre, din epoca fana- riotă, ne arată că în Muntenia « de fiecare pogon se plătește în luna August 4 piaștri și 16 parale; în 1751, din cauza abundenței tutunului s’a plătit dublu ». Sub Mihai Sutzu, în 1784, se plătea câte 4 taleri vechi de pogon, plus « poclonul » de 80 de bani de fie- care cultivator. Tutunăritul a produs în 1767 suma de 7.950 lei. Odată cu introducerea alâmului, darea plătită pentru vitele ce pășunau în cele « 32 de ceasuri » (vezi mai sus, p. 634), se înfiim țează, într’a treia domnie a lui Mihai Racoviță (1716—1726) și DĂRILE PE GRÂNE 663 ușurul, darea pe semănăturile cfe se făceau de către Tătari în amin* titele «ceasuri». Cuvântul e de origine turcă: ușur și înseamnă « dijmă din produsele solului ». Ușurul s’a perceput tot timpul cât Tătarii au stăpânit regiunea dela nord de hotarul lui Halii Pașa, așa dar până la războiul din 1768—1774. El s’a luat, cel puțin în primii ani, în natură', quantumul era unul din zece, ca și la alte dijme. Neculce, povestind lipsa de grâne ce a fost în țara de sus, în 1732, adaogă: «deară Grigore Vodă (Ghica), având mălai mult la Fălcii și la Chișinău, strâns din ușur, da acelor oameni dela ținuturile de sus, câte zece potronici merța și-i aștepta de bani până toamna. In preajma războiului din 1768—1774, ușurul împreună cu alâmul producea vistieriei suma de lei 8.600 anual. Sub numele de chile se înțelegea, în veacul al XVII-lea, în Mol- dova, o dare în bani care servea Ia cumpărarea de făină de grâu și de orz pentru aprovizionarea armatelor sau cetăților turcești, în cronicele și documentele moldovene sunt pomenite uneori «chi- lele Cameniței », după numele vestitei cetăți din Podolia, ajunsă sub stăpânirea Sultanului, între 1672 și 1699. Un document inedit, din Iulie 1728, aflător la Academia Română, cuprinde «sama dumisale Manolache Costache vel căpitan di Ticuci di banii chi- lilor și a ialovițelor ci au strânsu ot Ticuci ». în « samă » sau soco- teală se cuprind 261 lei 10 potronici « pi 190 merță făină grâu și pi 207 merță orzu », apoi 595 lei « pi 170 ialoviț câte 3 lei pol di ialoviță, pi 85 ialovițe îndoite » și în sfârșit, 21 lei 8 potronici «pe 2 ialoviță și 11 merță făină grâu și 11 merță orzu ». în vara anului 1736, venind Vizirul cu oaste la Cartai —■ începuse răz- boiul cu Rușii — Neculce povestește că « eșit-au grele ialovițe pe țeară... și chile de pâne și de orzu, în două-trei rânduri și le-au dus la Vezirul lâ Cartai și la Hotin ». Numele acestei dări vine dela chilă, unitate mare de măsură pentru cereale, o chilă având 400 de oca sau 20 de banițe. Se pare însă că erau și chile mici deoarece în 1742 găsim echivalența: o chilă = 18 dimerlii, iar di- merlia avea, potrivit condicei din 1776, Septemvrie 1, unsprezece ocă. Cuvântul e de origine arabă (kile), ajuns la noi prin Turci. In aceeași ordine de idei, menționăm că rnierța, potrivit tot con- dicei din 1776, avea 110 ocă, așa dar 10 dimerlii. In Muntenia găsim, la începutul domniei lui Brâncoveanu, într’un document inedit din 15 Ianuarie 1689, alături de «găleata 664 ORGANIZAREA FINANCIARĂ cu fân », de « zaherele », de «birul untului» și alte biruri, men- ționat și «birul meiului». într’un alt document din acelaș an, Martie 21, zece argați lumânărari domnești din București sunt scutiți, în schimbul unei sume globale de 120 taleri, de toate dările și prestațiile între care și « de podvoade, de meiu, și de co- nace, de cai, de soli, și de alte dăjdii și mâncături... ». Restul acestui bir, care obișnuit nu apare în actele muntene, poate să fie în legătură cu obligația de a aproviziona armatele turcești sau tătărești, pe atunci în plină campanie. Condica vistieriei lui Brâncoveanu amintește în mai multe rânduri și birul jigniții: de două ori în cursul anului 1697, la 25 Ianuarie și la 20 Mai, însumând respectiv 2025 și 3178,50 taleri, și câte o dată, la 20 Mai, în anii 1699 (3035 taleri) și 1700 (2148,50 taleri). Era o dare în bani pentru aprovizionarea jigniței sau jitniței domnești adică a magaziei de grâne de sub conducerea marelui jitnicer. In 1697, alături de «birul jigniței», apare, la 22 August, și «rânduiala găleții», în sumă de 9800 taleri, plătită tot de birnici. Ceea ce înseamnă că pe lângă vechea găleată sau dijmă din grâne (vezi voi. II, ediția a patra, p. 561), plătită acum în bani, se adăogase darea nouă a jigniții, tot în bani. Tot în legătură cu cerealele, trebue să amintim și morăritul, dare nouă introdusă de Mihai Racoviță spre sfârșitul domniei sale celei de a treia (1716—1726). Neculce, povestind acest sfârșit, spune că domnul «au scos și de moară câte doi ughi și de prisacă câte doi ughi și țigănit (sic !), de tot țiganul câte doi ughi ». In schimb, urmașul său în scaunul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica (1726—1733), «au scăzut — tot potrivit lui Neculce—«și desetina și țigănăritul (sic !) și morăritul și prisăcăritul și cârciu- măritul care le scornise Mihai Vodă, acestea le-au iertat Grigorie Vodă de’ntâiu ». Aci ar fi locul să menționăm, în sfârșit, și o dare de natură specială — de fapt un străvechiu dar sau plocon obligatoriu — anume colacii, din făină de grâu, pe care orașele îi trimeteau Domniei de Crăciun. Interpolarea privitoare la dregătorii din cronica lui Grigore Ureche — Simion Dascălul, ne dă, în privința aceasta, următoarea lămurire: «Clucer mare, ispravnic pre beciu- rile domnești, pre unt și pre miere și pre colacii ce vin dela orașe la Născut». Observ că și rumânii sau vecinii aveau față de stă- COLACUL 665 pânii lor o obligație asemănătoare: le făceau un plocon la Crăciun. Ne-o spune documentul din 4 Noemvrie 1620 referitor la rumânii din Vlădeni ai mănăstirii Sf. loan din București. «Drept aceia și voi rumânilor — poruncește domnul — în vreme ce veți vedea cartea domniei mele, iar voi încă să căutați să dați găleata și fânul și ploconul lui Crăciun și ce va trebui lucru la sfânta mănă- stire să ascultați de părintele, și mai mult val să nu faceți, că rea rușine veți petrece de cătră domnia mea ». Dar cuvântul colac mai are și un alt înțeles, acela de răsplată—- obligatorie — dată celui ce găsește sau descoperă un lucru sau •o vită pierdută, de către proprietarul respectiv. Iată, în privința aceasta, o serie de documente inedite concludente. La 29 Oc- tomvrie 1639, Matei Basarab întărește lui Tudor logofătul din Doba, toată partea de moșie a lui Ion bănișorul « păntru că au furat Ion bănișorul 2 cai ai unor dărăbani de aicea de în Bucu- rești, anumea Oprea și Antonie. Deci au îmbiat acești dărăbanți ■colăcind în toate părțile pân s’au aflat acești cai la casa lui Tudor log, duși de Ion bănișorul. Deci Ion bănișorul au scăpat, iar păgu- bașii au apucat pre Tudor log. și l-au adus aicea înaintea dom- niei mele cu caii. Deci ș’au luat păgubașii caii și am dat domnia mea să plătească Tudor log. colacul ce au cheltuit tot ci au zis păgubașii cu suflete lor și a dat bani gata 2400 și treapăd încă au dat bani 400, fără alte cheltuiale ce au cheltuit pân s’au îm- păcat cu păgubașii... ». Tudor, în schimb, primește moșia ho- țului. Tot Matei Basarab, la 3 Dechemvrie 1640, întărește mănăstirii Panaghia mai multe sate ce-i fuseseră dăruite de Udrea banul, care a și fost îngropat în acest sfânt lăcaș. « Iar dac’au încăput egumeni străini greci la Panaghiea — spune voevodul — ei au petrecut și răsipit și au vândut și moșii și bucate și tot și au ascuns și cărțile mănăstirii, de moșie. Deci le-au a- flat călugării, acum cu colac, ce-au venit nainte domniei mele în divan de se-au citit tot pre rând pre aceste moșii ce scriu mai sus... ». In sfârsit, acelas voevod, la 4 Octomvrie 1646, întă- rește lui Ștefan spătarul moșia de cumpărătoare din Mircești pentru care avea o carte de ocină dela Petru Cercel. «Pentrucă au venit Ștefan spătarul aici înainte domnii mele la conacul dela Urichești de au jeluit și au spus cum această carte de ocină a lu Pătru Voevod, ce scrie mai sus, au fost perită de cându rău- 666 ORGANIZAREA FINANCIARĂ tățile, iar când au fost acum în zilele domniii mele, iar această carte ia se-au aflat la Bogdan vtorii stolnic. Deci s’au cerșut co- lacul, cum iaste obiceiul, iar alalți săteani den sat, ei n’au vrut, să dea la cheltuială să-ș răscumpere cartea- ce au aruncat cheb tuiala numai la Ștefan spătariul. .. ». Valoarea acestui colac varia, după însemnătatea lucrului pierdut. Astfel, în 1818, Ianuarie colacul pentru un «uric sârbesc cu tălmăcire lui din velet 6961, Iunie 2, dela Alexandru voivod » este de «cincizăci și cinci lei ». Pentru vitele găsite, colacul, revenind vorniciei, era, pe vremea Iui Brâncoveanu, următorul: de cal și de vită mare câte un taler, de râmător 40 de bani, iar de oaie și de stup, 12 bani: ne-o spune o poruncă domnească din 1 Ianuarie 1695. ' Viile și vinul sunt supuse la o serie de dări noi, în intervalul 1601—1821. Mai înainte se plătise vinăriciul sau dijma din vin, reprezentând a zecea parte din recoltă; se plătiseră de asemenea unele taxe, atât de către producători — ploconul de nume și pâr- pârul — cât și de către cârciumarii din orașe: banii de păhărnicie. Aceste dări și taxe continuă în veacul al XVII-lea și al XVIII-lea; astfel, pe vremea lui Ștefan Cantacuzino, vinăriciul, plătibil încă de multă vreme în bani, nu în natură, reprezenta în județul Argeș și Vâlcea 20 de bani de «vadra domnească;» ploconul de nume se urca la 12 bani, când producătorul era preot sau «slujitor » adică ostaș și la 30 de bai când era birnic de rând; în dealul Târgo- viștei la 33 de bani pe vremea lui Brâncoveanu; pârpărul însemna 12 bani de bute și 6 bani de putină sau berbeniță: «precum au fost obiceiul încă mai denainte vreme»: așa citim în hrisovul din 15 Iulie 1715. Dar, pe lângă aceste dări moștenite, constatăm) în veacul al XVII-lea, și dări noi, asupra viei însăși, asupra pământului cultivat. începutul îl face Eustratie Dabija, în Mol- dova. Cronica atribuită lui Nicolae Costin ne spune că «în zilele acestui Domn s’au scornit și pogonăritul de vii; însă numai în două rânduri s’au luat pogonărit. Eară pre urmă cu mare blestem au legat și au lăsat să nu mai fie... ». Neculce precizează că noua dare a fost «de pogonul de vie câte un leu » și că «mulți Domni» au aplicat-o după Dabija. Sub Constantin Cantemir (1685—1693), pogonăritul se menține la «un taler — adică un leu — de pogon»; el se percepea însă nu în fiecare an, ci la doi ani odată. Mihai Racoviță, într’a doua domnie, îl sporește, adăo- DĂRILE PE VII . 667 gând un zlot la pogon. Grigore al II-lea Ghica,' îl desființează în anul 1729, «din bunăvoia sa, neîndemnat de boieri», după cum ne arată cronica lui Amiras. Constantin Mavrocordat îl per- cepe din nou în prima domnie. Intr’a doua însă (1741—1743), cu prilejul reformei fiscale pe care o face, desființează această dare împreună cu o serie altele. Din Moldova, pogonăritul s’a introdus și în Muntenia. La 27 Mai 1726, Nicolae Mavrocordat scutește lui Ștefan, episcopul Bu- zăului, «de pogonărit pogoane de vie 20 »; documentul, inedit, se află la Academia Română. Constantin Mavrocordat desființează această dare prin articolul zece al vestitului său hrisov de reforme din 7/18 Februarie 1740; necesitățile fiscale aduc însă reînfiin- țarea ei în scurtă vreme. Un act inedit dela Ștefan Racoviță din 15 Ianuarie 1765, aflător tot la Academia Română, ne arată că în ultimii ani pogonăritul nu se mai plătea de către băștinași, ci numai de către « streinii ce sânt cu șăderea într’altă țară și au vii aici ». Scarlat Ghica (1758—1761) i-a scutit însă și pe aceș- tia din urmă. Ștefan Racoviță, prin actul amintit mai sus, ho- tărăște că, pe viitor, când va da țara pogonărit, vor plăti și Bra- șovenii care au vii în Muntenia; altfel, nu. Pentru vinul pe care-1 vor duce acasă, vor plăti vamă numai 100 de bani în loc de zece taleri ca mai înainte; putinile cu struguri pentru casă nu vor da nimic, iar vierii sau chelarii pe care Brașovenii aveau obiceiul să-i aducă din țara ungurească vor fi scutiți de toate dăjdiile. In 1767, pogonăritul se percepea iarăși; el produce în acest an suma de lei 2100. , In legătură tot cu viia, nu cu vinul, găsim, în Muntenia, o obligație fiscală nouă. Este vorba de «birul viilor» sau «birul viilor domnești» sau «birul pentru lucrul viilor » pe care îl mențio- nează condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu. Era o dare în bani, modestă (961 taleri în 1695, 338 taleri în 1696; 746,50 taleri în 1698, etc.), suportată numai de birnici și servind — cum o arată și numele — la plata lucrului viilor domnești. O singură dată, în Iunie 1694, această dare apare în condică sub numele de birul «pentru cheltuiala caselor domnești dela Târgoviște și pen- tru lucrul viilor domnești»; suma, 3000 taleri, e mult mai mare decât cea obișnuită. Diferența a servit pentru refacerea sau re- pararea «.caselor domnești » amintite. 668 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Documentele menționează, referitor la vii, și gărdurăritul. Fiecare proprietar trebuia să-și îngrădească via cu gard; era, evident, interesul lui, de oarece își păzea recolta, dar era și inte- resul domniei care lua dijma din vin. Cine nu se supunea, plătea gărdurăritul. In Moldova, proprietarul care nu-și îngrădea via sau o lăsa nelucrată, o pierdea, potrivit obiceiului din vechi, obiceiu întărit și de ordinele scrise domnești. Avem, în privința aceasta, un interesant document inedit, din 27 Aprilie 1675, aflător la Academia Română, cu următorul cuprins: «Adecă eu Giurge Capră Șoltuzul și Petre ce au fost pivnicer tij (de asemenea!) Capră și Ștefan pivnicerul și Frâncul și Măteș Bărcuță și Hanos braț (fratele lui!) Frâncul și Giurge pârgar mare și Ion tij pârgar mare și Vasile Tudor și Toader Alei și alți orășeni dela maro până la mic de târgul Cotnarului, scriem și mărturisim cu această scrisoare a noastră precum au vinit cinstită carte mării sale lui Dumitrașco Cantacuzino voevoda scriindu la Peniță pârcălabul pen- tru triaba viilor într'acest chip, care om nu-și va îngrădi viile să aibă a le da pentru garduri. Deci noi văzând carte Mării Sale scriind într’acest chip și fiindu obicina nostră și din bătrâni și din descă- lecatul orașului, noi am dat o vie ce este în dialul Mândru, ce au fost a călugărilor dela Aron Vodă fiindu pustie de 4 ai și țelenită o am dat dumisale lui Dămiian ca să o îngrădiască și să o plătiască de taleri și de alte cheltuele de toate, iar dumisale să-i fie driaptă ocină și moșie în veci neclintită ». In Muntenia, gărdurăritul — aplicabil numai în județele de răsărit: Râmnicul Sărat, Buzău și Săcuieni — e amintit pe vremea, lui Șerban Cantacuzino; acesta scutește, la 16 Aprilie 1686, doi preoți și doi diaconi ai episcopiei Buzăului, de diferite dări între care «de vinărici, de gărdurărie, de mertice, de conace... ». La cât se ridica această dare ne spun două porunci ale lui Brânco- veanu, din 1 și 5 Ianuarie 1695; potrivit lor, urmează a se plăti, pentru o vraniță lăsată deschisă 300 de bani, iar pentru un pâr- leaz 50 de bani; pentru vite ce s’ar găsi prin vii, câte 40 de bani de bivol, cal sau bou și câte 20 de bani de râmător; pentru o groapă de boștină o taxă fixă de un taler; dela buțile de vin ce «să vor vinde în dealuri», iarăși câte un taler de bute. Pe vremea lui Mavrogheni, (1786—1790), gărdurăritul din Râmnicul Sărat și din Buzău constituia un venit al spătarului al doilea. DĂRILE PE VIN 669 Vinul însuși, în afară de vie, este supus la noi taxe. Antioh Cantemir, într’a doua domnie (1705—1707), înființează, în urma insistențelor marelui vistiernic Ilie Cantacuzino, vădrăritul: «câte doi bani de vadra de vin » — cum ne spune Neculce —, plătibil însă numai de țăranii birnici, nu și de boieri. Ulterior, această dare a tot crescut — Mihai Racoviță într’a doua domnie (1707— 1709, a ridicat-o la patru bani — ajungând așa cum aflăm dintr’o adnotare sau interpolare, și la « doisprezece bani de vadră ». Tocmai de aceea, din cauza exagerării, hotărăște Constantin Racoviță într’a doua domnie, desființarea vădrăritului (12 August 1756); hrisovul solemn de desființare s’a și tipărit. Ceea ce n’a împie- decat însă ca domnii următori să-l perceapă din nou; în Mai 1796, Alexandru Callimachi hotărăște ca banul care se lua în plus «de vadra de vin la slujba vădrăritului » să se verse nu la cutia milelor ca până atunci, ci «la casa răsurilor » din care se plăteau lefile dregătorilor. In 1810, Octomvrie 31, un «baș vădrar » întărește o danie, constând dintr’o porțiune de vie și două poloboace de vin, care se face schitului Frumoasa din ținutului Orheiului. Această dare se întâlnește și în Muntenia; ea durează și din- colo de epoca fanariotă; în 1823, Grigore Ghica, pentru a putea plăti datoriile țării, fixează vădrăritul la 24 de aspri de « fiecare măsură » sau vadră. Numele dării vine dela numele unității de măsură, vadra-, aceasta era egală cu zece oca, deci cu 12,5 litri. Până astăzi, la țară, în regiunea de deal, producătoare de țuică, se mai vorbește încă de «vadra veche» de zece oca, spre deosebire de vadra nouă care este decalitrul. Cârciumăritul, o dare nouă, asupra cârciumelor, a fost înfiin- țată, după câte se pare, de Mihai Racoviță, spre sfârșitul domniei sale celei de a treia (1716—1726). Cel puțin așa rezultă din textul lui Neculce care afirmă că Grigore al II-lea Ghica, la începutul stăpânirii, « au ertat » «țigănitul și morăritul și pescăritul și câr- ciumăritul care le scornise Mihai Vodă». Mai târziu, în a doua domnie a sa, sub imperiul necesității, Grigore al II-lea Ghica este nevoit să reînființeze totuși cârciumăritul «câte cinci lei de cârciumă în toată țeara; și... au stricat blăstemul ce era făcut de mai înainte să nu dee». O dare similară este pivniceritul, pe care-1 întâlnim atât în Moldova cât și în Muntenia. La început, el trebue să se fi perceput, 670 ORGANIZAREA FINANCIARĂ cum îl arată numele, asupra pivnițelor de vin; ulterior însă, con- statăm că se lua pe butoaiele cu vin. Un act moldovenesc, din 1741, menționează «pivniceritul a doî vase cu vin ». In aceeași vreme neguțătorii care aveau vii la Odobești plăteau vel pivnicerului dela Curtea domnească, doi potronici de fiecare pogon. Prin cepărit se înțelegea o taxă care se plătea în Moldova de fiecare vas de vin atunci când se punea în vânzare adică a- tunci când i se da cep. In 1742, ea era de 6 potronici de bute și de 3 potronici de boloboc. Taxă plăteau și căldările sau cazanele de fabricat rachiu; în același an. ea era pentru acestea de 2 ughi și 6 potronici de bucată. De altfel asupra pivnițelor de vin sau cârciumilor apăsau o serie întreagă de obligații fiscale. Unele din ele sunt de caracter general, privesc, cu alte cuvinte, și restul prăvăliilor sau dughenilor, altele sunt însă specifice lor. La 30 Iulie 1718, Mihai Racoviță scutește de dări o pivniță a iezuiților din Iași, dând ordin în con- secință către «cei ce vor fi cu slujba camenii, bezmenul, boorul, braniștea, locul agesc și alte dări ce sânt asupra pivnițelor de aice din Eși». Iar la 8 Martie 1717, loan Mavrocordat scutește Bara- ților din București o pivniță « de cămănărit, de fumărit și de vinu- rile domnești ce să inparte in târg pre la cârcime... ca să fie de treaba vânzării vinurilor lor ». Fumăritul, camena, bezmenul, braniștea și locul agesc trebuiau plătite și de alte prăvălii; boorul și vinu- rile domnești erau însă obligații specifice cârciumelor. «Boorul »era, se pare, darea plătită de cârciumile moldove- nești pentru marcarea măsurilor de capacitate, a ocalelor și vedrelor; această marcare se făcea prin imprimarea în lemn cu fierul roșu, sau în metal, prin batere, a stemei moldovenești, capul de bour; o dare similară este la negustorii ce vindeau cu cotul, cotăritul (vezi mai jos, p. 678). Obligația de a desface vinurile domnești este și ea, se pare, anterioară veacului al XVII-lea. Ea face parte din sistemul ge- neral medieval, care prevedea dreptul pentru seniori de a impune supușilor consumarea, în primul rând, a băuturilor produse pe moșiile lor. In Moldova, un asemenea drept avea și marele hatman. Printre scutirile pe care Constantin Mavrocordat le acordă, la 18 Martie 1734, călărașilor de Bârâiac (ținutul Orheiului), este DĂRILE PE MIERE ȘI CEARĂ 671 și aceea ca « nici fân, nici lemne, nici orz să nu dea, nici vin hătmănesc să nu li se lepede ». Pentru alte obligații fiscale în legătură cu vinul, ca pârcă- lâbia și ortul stărostesc, vezi mai jos, p. 680. Mierea și ceara fiind, alături de vite, oi, grâne și vin, produse de seamă ale țării, constatăm și asupra lor unele dări noi. Vechea dijmă, desetina, continuă, cu acelaș nume, în Moldova; în Mun- tenia i se spune acum dijmărit; și într’o parte și în cealalta, ea nu se mai percepe însă în natură, ci în bani. Pe vremea lui Brân- coveanu, de pildă, se lua, potrivit «cărții dedijmărituri ce s’au vândut la Târgoviște la leat 7204 (1696), Iulie 20 », câte 13 bani « de litră », — ea nu trebuie confundată cu litra actuală (250 ml), fiecare contribuabil fiind obligat să mai plătească și un « poclon » de 30, respectiv 12 bani, după cum era birnic sau « slujitor » adică breslaș. Cei ce erau prinși cu produse ascunse, nedeclarate, plă- teau «îndoit». Dijmăritul se încasa în Iulie. In condica vistieriei lui Brâncoveanu găsim trecute, de obi- ceiu în lunile Septemvrie și Octomvrie, două obligații fiscale în legătură cu mierea și ceara. Una este «rânduiala mierii și cerii împărătești», servind pentru aprovizionarea înaltei Porți; ea se ridică la 6213 taleri în 1694, 13416 în 1695, 5840 în 1696, 4641 în 1697, 3483 în 1698 și 3894 taleri în 1700. Cea de a doua obli- gație este «birul mierii», reprezentând 8265 taleri în 1694, 5595 în 1696, 9313,50 în 1697, 4272 în 1698 și 3255 taleri în 1700. Ele nu trebuesc — se pare — confundate cu dijmăritul care era o dare deosebită. In Moldova, Mihai Racoviță, spre sfârșitul domniei sale celei de a treia (1716—1726), scoate o dare nouă, prisăcăritul, câte doi unghi sau galbeni de fiecare prisacă. Urmașul său în scaun, Grigore al II-lea Ghica, o desființează însă și așa rămâne, des- ființată, până la sfârșitul epocei fanariote. Unele produse fabricate ca săpunul și lumânările precum și unele bogății minerale ca țițeiul și sarea erau supuse la dări spe- ciale. Fabricanții de săpun plăteau, încă de pe vremea lui Brânco- veanu, săpunăritul, câte un taler anual; pe vremea lui Mihail Sutzu (1791—1793), această dare constituia un venit al vorni- cului de harem. 15 672 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Pentru aprovizionarea cu materie primă a fabricei de hârtie înființate de Matei Basarab pe valea Oltului, îh regiunea Călimă- neștilor, poate chiar în Călimănești, locuitorii satelor de prin-pre- jur — nu știu pe ce rază — erau obligați la darea « cârpei ». E vorba, desigur de cârpele uzate, rupte, din gospodăria fiecăruia. Această obligație fiscală e amintită într’un document din 4 Aprilie 1646. Sarea constituia un monopol al domniei; totuși în partea de răsărit a Răsărit a țării, în județele Râmnicul-Sărat, Buzău și Săcuieni, localnicii — potrivit unui vechiu privilegiu nescris, urmă poate a autonomiei locale, de dinainte de întemeierea Mun- teniei — aveau dreptul să ia din « malurile de sare ». atât cât le trebuia pentru consumul casei, nu însă și pentru vânzare. Domnii au socotit, se vede, că privilegiul era totuși prea mare, de aceea au impus pe beneficiari la o dare specială numită sărărit. O găsim pomenită într’o serie de acte dintre care cităm pe acela, inedit din 12 Ianuarie 1678 și un altul cu data 10 Martie 1784. Prin cel dintâiu, Gheorghe Duca acordă la zece mănăstiri din județul Buzău și anume « Sfântul Pinul i Skipturile i Găvanile i Coziianii i Vornicii i Fundătura i Boguslovul i Știi Ghiorghie i Agaton i Profir» scutire de dări între care și «de vinărici și de sărărie».. Prin actul din 10. Martie 1784, Mihai Sutzu arată că locuitorii din cele trei județe pot lua sare din « malurile de sare » amintite, însă «mimai cu traista, pentru trebuința caselor lor », nu și « cu carul saii cu calul ». Ciobanii care vor lua sare pentru oi vor da de fiecare turmă « mielul, hârșie, cașul și 6 oca lână » sau în lipsă câte cinci taleri. « Pe cine va prinde furând, seau cu carul seau cu calul, vitele toate să le ia de gloabă, iar pe oameni, după obi- ceiu, ... să-i tripiiță la pedeapsa ocnei». Pe vremea lui Brânco- veanu, sărăritul era de 44 de bani «de nume » adică de locuitor. Puțurile de petrol sau țițeiu erau supuse și ele la anumite « dări și cheltuieli». Ne-o spune documentul din 1 Mai 1813, prin care loan-Vodă Caragea, îngăduind Mănăstirii Sinaia și biv vel paharnicului Teohari să-și deschidă câte două puțuri, le lăsa tot venitul pe care îl lua domnia « fiindcă sunt scutite de dările și chel- tuielile ce dau alte puțuri». Acest venit era apreciabil: în 1792, la capitolul « vămi » și « slujbele vămilor », « Vălenii cu păcurile » figurează pentru 7.000 de taleri iar «Câmpina cu păcurile » pentru 9.200. DĂRILE PE PRĂVĂLII 673! Prăvăliile plăteau o serie întreagă de dări, către domnie —■ cele- mai multe — către diferiți dregători care-și exercitau autoritatea în târguri sau orașe — în sfârșit, către autoritatea comunală. Pentru a ne da seamă de mulțimea și diversitatea lor, cităm hri- sovul pe care Constantin Brâncoveanu îl dă, la 8 Ianuarie 1701, breslei de negustori brașoveni (din Schei!), care făceau negoțul de «brașovenie » în Muntenia. Domnul, ținând seamă de faptul- că acești Brașoveni aveau « ruptoare » adică înțelegere prin bună învoială — dela Vistierie « mai denainte, dă la alți răposați domni », le face și el una nouă. Vor avea deci să dea anual 1.000 de taleri, în patru termene, la vel seamă, la haraciu, la seama a doua și a treia. In colo, sunt scutiți de toate dările: «de bir slujitoresc și de alte orânduiale ce-s pun pren țaară, de schimbul banilor, de jum dă prăvălii, de cotărie, de covoară, de râși, de păhară, de sur- saturi, de zahereale, de cară de oaste, de birul oștii, de birul lefilor, de seama a treia, de poclonul Hanului și a Sultanilor, de căi îm- părătești și domnești, de rânduiala vacilor și a oilor, de podvoade, dă mertice, de conace, de cai de olac, de către starostea de negu- țători, de către județul de aici den București, de'nprumutările și- alte cheltuiale ce dau neguțătorii și pentru orânduia ele cât și sata- ralele ce să pun aici în oraș, pre mahalale și prentr'alte târguri și! sate și pentru alte toate dăjdii». Inșirarea de mai sus arată că dacă n’ar fi făcut o înțelegere cu Vistieria pentru o cifră globală anuală, dacă n’ar fi fost, cu alte ’ cuvinte, supuși sistemului «ruptoarei», negustorii brașoveni ar fi trebuit să plătească toate dările enumerate. Intre acestea sunt însă unele care privesc și alte categorii de contribuabili ca bir- nicii și slujitorii. Specifice prăvăliilor sau lovindu-le în primul rând ni se par numai cele subliniate, de ele ne vom ocupa așa dar, adăogându-le însă și o serie de dări ca bezmenul, camena și locul' agesc plătite de prăvăliile moldovene. Una din cele mai vechi obligații fiscale de acest fel din Mun- tenia, anterioară poate chiar veacului al XVII-lea, este aceea numită «fum» sau «galben de fum». Primele mențiuni le găsesc în două documente inedite din anul 1632. Intr’unul din aceste documente, din 11 Decemvrie, aflător Ia Academia Română, Matei Basarab, scutind pe preoții și diaconii dela Biserica Curții - Domnești din București de diferite dări, se adresează la sfârșit-' 15 * 674 ORGANIZAREA FINANCIARĂ agențildr fiscali: « Drept aceia și voi toate slugile domniei meale și voi vinăricerilor și voi păhărniceilor și voi carii umblati de fum, încă să aveți a-i lăsa în bună pace ». La 11 Ianuarie 1659, Mihail Radu (Mihnea al IlI-lea!) dă un ordin «voao fumărilor carii scrieți de fum acii la orașul domniei mele la București» ca să lase în pace pe toți poslușnicii (servitorii!) și pe toți morarii mănăstirii Sf. Troiță. Reînnoind dispoziția cu privire la preoții și diaconii Curții Domnești, Radu Leon îi scutește, la 4 Februarie 1665 «de bir și de miiare și de ceară, de găleată și de fân, de dijma de stupi, de râmători, de oerie, de vinărici, de chirie, de galben de fum, de pă- hărnicie și de pivnițe, de schimbul banilor, de împrumut, de pod- voade, de mertice, de conace, de cai de olac și de cară de oaste și de alte dajdi de toate... ». Același ordin dă și Constantin Brân- coveanu, la 31 Ianuarie 1689; tustrele actele, citate mai sus, sunt inedite. Darea se punea pe fiecare prăvălie, pe «fumul» fiecăreia; și cum prăvăliile constituiau majoritatea caselor în târguri, înțelegem tendința fumărilor de a o aplica și celorlalți locuitori, cum erau preoții, diaconii, poslușnicii mănăstirești, etc. In privința quantumului acestei dări, știri precise aflăm în cartea «dă fumărit din București i dăn Târgoviște, datată 20 Noemvrie 1724, prin care Nicolae Mavrocordat ordonă fumărilor să scrie fumăritul dă la tot omul, dă la câți oameni să află lă- cuitori într’aceste orașe. Insă la cei ce au prăvălii și fac neguță- torii și la cei ce au pivnițe și magazii dă vând vin, afară dăn ve- liții boiari i mănăstirile cele mari să aiba a-și scuti câte o pivniță, iar alalți să dea cu toții, or ce fealiu de neguțătorie ar face, or tabac (tăbăcar!), or cizmariu, măcar ver ce fealiu dă om ar fi. Insă dă vel (mare 1) pivniță po taleri 5 și de prăvălie mare po taleri 5 și dă pivniță mică po taleri 2 pol (2 jumătate!) și dă la magazii iar po taleri 2 pol și de prăvălie mică iar po taleri 2 pol și dela slujitorii cei ce au prăvălii și vând vinuri, po taleri 1,33 după cum au fost obiceiul și mai dănnainte vreame. Așijderea să aibă a-și scuti și cliseariul dă la biserica domnească o pivniță iar alți popi i diiaconi i grămătici să de cu toții ». In epoca mai veche, această dare va fi fost poate de un galben; așa s’ar explica expresia « galben de fum » pe care o întâlnim în documentele veacului al XVII-lea. . FU MĂRITUL 675 Prin asimilarea cu negustorii s’a impus fumăritul și pescarilor dela baltă care-și aveau patul sau pologul, cu inevitabilul fum împotriva țânțarilor, lângă apă. Știm aceasta din «Cartea dă fumăritul după baltă » emisă de domnie între 1718—1739, când Oltenia se afla sub dominația Austriacilor, carte prin care agentul fiscal respectiv e autorizat « a scrie fumăritul din hotariul Brăilii până la Turnu la gura Oltului și să ia fumăritul dela tot omul câți vor fi lăcuitori pe baltă și dela toți oamenii cei ce le vor ajunge mo- șiile cu căpătâiul în baltă, dă la toți să ia fumăritul de pat po {câte!) bani 72 după obiceiu, au fie slujitor, au popă, au călugăr, au do- robanț, au călăraș, au scutelnic pedestru, au călăreț, au saragele, au martalogi (vezi pentru aceste două categorii mai jos, p. 753 și 708), au birnic, au armeni, au chiproviceni, au țigani, au ce fel de om o fi, dă la toți să ia fumăritul... ». In timp ce în Muntenia, darea se aplica pe prăvălii și pe așe- zările pescărești dela baltă, în Moldova, o constatăm, încă de pe vremea lui Vasile Lupu, ca o dare generală, aplicată pe orice casă, indiferent de situația locuitorului. Cronicarul Ion Neculce poves- tește că Vasile Lupu, obținând dela Poartă o amânare a birului pe doi ani, urmând ca în al treilea să-l plătească și pe trecut, izbutise să umple «țeara de oameni». « Și au scos atuncea pre țeară fumărit, câte un leu de casă și au plinit atunce tustrele bi- rurile ... și încă au rămas și lui Vasile Vodă o mie de pungi de bani dobândă ». Ștefăniță Lupu, fiul lui Vasile, scoțând și el fumărit, l-a mărit la « șase orți de casă » adică un galben, în loc de un leu cât fusese mai înainte; au încercat să se opună Cantacuzinii, Toma vornicul și lordache vistierul, la această mărire, n’au iz- butit însă. într’adevăr, un hrisov din 11 Mai 1660, dela Ștefăniță Lupu, scutind satul Hlincea de dări, înșiră între acestea, pe lângă « zloții » și «leii », și « galbenii de case ». In a doua domnie a lui Antioh-Vodă Cantemir, fumăritul era un zlot. « Scoase Antioh Vodă — citim în Neculce — nevoi grele pe țeară, orânduele multe și satarale și hârtii și fumărit, câte un zlot de toată casa ». Urmașul său, Mihai Racoviță, spori darea, ridicând-o la doi ughi « de tot hornul »; « de care dacă au înțeles ticăloșii pământeni — scrie alt letopiseț —■ mulți și-au stricat căscioarele de le-au răsipit din te- melie, alții răsipiau hornurile de pen căscioare; căci câte hornuri avea omul în casele lui, de tot hornul da câte 2 ughi', și măcar că 676 ORGANIZAREA FINANCIARĂ era iarna, eară beții oameni și babele și altă sărăcime pustiau casele și fugiau în lume plângând, cu lacrimi suspinând; că altă căscioară nu plătea nici doi orți. Eară încă și aceia carii au cum- părat acel fumărit dela koki-vechi (mezat!), li s’au stins a mulți casele (au rămas săraci!), că au luat bani dela Turci de au dat pentru slujbă, ș-apoi n’au putut scoate slujba la cap ». Tot sub Mihai Racoviță plătesc și Tătarii din «cele două ceasuri (vezi mai sus, p. 662-3) o dare pe locuințe și anume — potrivit cronicii traduse de Amiras — câte un ort de casă pe an ». Mai târziu, sub loan Teodor Callimachi (1758—1761), se în- ființă, tot în Moldova, o dare similară numită ajutorință. Domnul ar fi vrut la început să puie din nou oăcăritul; fiindcă însă se pusese blestem greu de către Constantin Racoviță (1756—1757) asupra celui ce ar îndrăzni să-l reînființeze, boierii ajunseră în cele din urmă la soluția ajutorinței, o reeditare a fumăritului. Ea se lua, « pe ogiaguri» sau hornuri și era de trei feluri, după mă- rimea caselor; de unsprezece lei, de cinci lei și jumătate și de trei lei; nimeni nu era scutit de această dare. Sub fiul și urmașul lui loan Teodor, sub Grigore Callimachi (1761—1764), ajutorința e sporită «cu some mari» după expresia cronicei lui loan Canta. Camăna era o veche dare, anterioară veacului al XVII-lea; numele ei vine dela slavicul «camen» care înseamnă piatră și se explică prin faptul că, la început, această dare se lua pe « pie- trele » de ceară vândute, pietre având o formă și o greutate deter- minată (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 562). Cu vremea, aceasta «taxă pe vânzare » s’a aplicat și la alte produse, naturale sau in- dustriale. Un hrisov din 1660, Mai 11, dela Ștefăniță Lupu, ne arată că ea se aplica pe băutură. Scutind satul Hlincea al mă- năstirii Hlincea, de toate dările și muncile către domnie, în schim- bul unei sume de 60 de galbeni anual, Domnul precizează: « de toate dabilele și angăriile să fie lăsați în pace, nici camăna pentru băutură, nici bezmăn să nu aibă a da ». Condica lui Constantin Mavrocordat, din 1741—1742, arată că ea se lua pe ceară, pe carne ,și pe băuturi (vin, mied, rachiu); ea se plătea de asemenea de unii meseriași și anume de blănari și de cojocari, chiar și de cei din sate. La 31 Ianuarie 1662, Eustratie Dabija scutind pe locui- torii ce se vOr așeza în slobozia Țigăneștii, de dări și slujbe timp de 5 ani de zile, adaogă: «Așijderea și un cojocar să hie în pace CĂMĂNĂRITUL ȘI BEZMENUL «77 de camănă ». O plăteau și cei ce fabricau « horilcă » sau rachiu; ea era, pe vremea lui Constantin Mavrocordat (1742) de 2 galbeni și 6 potronici de « căldare » adică de cazan. Camăna se ridica în 1742 la 2 bani de vadra de vin sau mied; în 1775 ea era de 2 bani și jumătate, iar pentru « horilcă » sau ra- chiu, « atât horilcă ce vine din țâra leșească, cât și horilcă ce se face aicea în țară », de 3 bani. Crâșmarii din Iași plăteau în 1760 camăna cu « rupta » câte 15 ughi de pivniță, unii câte 10 și chiar câte 8 ughi. Ca unitate de măsură pentru greutăți, «camena » se întâl- nește și în veacul al XVIII-lea. Astfel, într’un hrisov din 9 Iunie .1767, Grigore Callimachi întărește călugărilor dela Putna drep- tul de.a lua anual «din vama cea mare în afară de grâu, secară, untdelemn, tămâie», lumânări, și «câte 5 cămine pește moron și 5 cămine crap ». Cămănăritul muntean — i. se mai spune în documente și că- mănărie — corespunde în parte camenii moldovenești; el se plă- tea de cei ce vindeau vin în târguri. Cu privire la cămănărit ni s’a păstrat o «carte» a lui Constantin Brâncoveanu, din 1 Ianuarie 1695 prin care Domnul hotărăște să se ia această dare dela oricine va vinde vin în București « veri dela boiari mazili, veri dela șutași, veri dela căpitani, veri dela iuzbași, veri dela călărași, veri dela dărăbanți, veri dela cămărășei, veri dela slujitori, veri dela săi- meni, dela căzaci, veri dela lefegii, veri dela călugări, veri dela popi, veri dela diiaconi, veri dela turc, veri dela țigan sau mă- celar, ce fel de om va vinde vin într’acest târg »; vor fi scutite numai câte o pivniță a celor 12 boieri mari și a mănăstirilor celor mari. Cămănarii vor trebui de asemenea să ia seama cârciumarilor « să pue ocale drepte »; pe cei ce «i-ar prinde cu ocale mai mici », șă-i globească cu 300 de bani. Bezmenul se plătea de negustorii și târgoveții care-și făceau prăvălii sau case pe locul altuia. Era deci o chirie pentru locul ocupat, plătită proprietarului respectiv. La Galați, în 1776, bez- menul anual încasat de mănăstirea Sf. Spiridon din Iași, proprie- tara locului, varia între 3 lei — magaziile mari la loc bun și du- ghenile — și 1 leu — magaziile mici, la locuri «din dos» si casele de; locuit. Abatoarele sau « salhanalele » plăteau de zece ori mai mult ca magaziile mari, adică 30 de lei. Cuvântul bezmen este de origine tătară. > 678 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Cotăritul era darea pe care o plăteau toți negustorii care vin- deau marfă cu cotul (vezi și mai sus, p. 670). Detalii asupra ei aflăm din « Cartea de cotărie » pe care o dă, la 19 Februarie 1699, Constantin Brâncoveanu « slugilor domnii meale cotarilor anume... (loc alb 1) ca să fie volnici... să umble în toată țara domnii meale pre la toate târgurile să scrie cotăria de la tot omul cine se va afla vânzând marfă cu cotu și să ia cotărie dela tot omul ori fie sutaș, au slujitor, au neguțător, ori cămărășel au armean, au jidov veri chiproviceni, au ce fel de om ar hi și va vinde marfă cu cotu, au ertat, au neertat, au cu cărțile domnii meale iscălite, dela toți să aibă a luarea cotărie, de nume (de persoană!), po bani 142, Iar cojocarii i mătăsarii să dea pre jumătate po bani 71 după obicei. Iar pre carii i-ar afla vânzând marfă cu cotul mai mic au ascunzând cotăriia, ca să nu-ș dea adetul, pre unii ca aceia să-i globească cu mâna (a) bani 300 și să-i facă certare după vina lui după obicei ». In Moldova, potrivit condicei lui Grigore Ghica, din 1 Sep- temvrie 1776, cotăritul se lua «dela fieștecare dughiană ce va vinde marfă cu cotul, atât în orașul Iași cât și dela celalte târguri de pe la ținuturi»; el se plătește vel cămărașului și anume nu în fiecare an, ci numai la instalarea acestui dregător. « Și dând la fiecare dughiană câte 2 coturi»— marcate cu bourul domnesc—- un halep și un arșin (varietăți turcești și rusești ale cotului!) să ia dela toată dughiana câte 30 bani ». O dare similară era cântăritul', ea se plătea pentru mărfurile care se cântăreau cu cântarul oficial, al domniei. Se întâlnește atât în Muntenia, unde, menționată în « Anatefterul» sau condica de porunci din epoca lui Brâncoveanu, ea reprezenta zece bani de fiecare sută de ocale, cât și în Moldova. In aceasta din urmă, cântăritul constituia, la 1776, potrivit condicei lui Grigore-Vodă Ghica, unul din veniturile mănăstirii Sf. Spiridon din Iași. Se plătea câte șase bani de fiecare 44 de oca de marfă, afară de sare pentru care tariful era de trei bani la suta de oca, și de fier care plătea șase bani la 59 de oca. O grupă separată de îndatoriri ale negustorilor erau acelea în legătură cu primirea oaspeților sau « musafirilor » oficiali. în ase- menea împrejurări, se cerea dela stăpânii de prăvălii să contribue la procuratea obiectelor necesare precum covoare, pahare, așter- CHELTUIALA AȘTERNUTURILOR 679 nuturi. De primele două categorii de obiecte, covoarele și paharele, face amintire chiar actul dela Brâncoveanu, din 1701, Ianuarie 8, reprodus mai sus (vezi p. 673). De cea de a treia categorie ne pome- nește documentul inedit din 15 Ianuarie 1765, aflător la Academia Română, prin care Ștefan Vodă Racoviță scutește pe negustorii brașoveni din țară de o serie întreagă de dări; între ele este și « cheltuiala așternuturilor ce să fac la mosafiri». Din felul cum e for- mulată această ultimă obligație, pare că ea se percepea in bani', cred că același era cazul și în ce privește primele două, « covoa- rele » și « paharele ». De multe ori însă ele se luau și în natură. In felul acesta se explică asigurarea dată de Constantin Mavro- cordat în 1741 «lăcuitorilor din Iași» cum că « nimini de nimic din casa lui să nu-s jăcuiască, nici covor, nici scoarță, nici mindir, nici plapomă, nici vase, nici blide, nici lighean, nici alt preț de un ban, nici dela creștin, nici dela Armean, nici dela Jidov ». Iar Nicolae Mavrocordat, într’un document fără dată dintr’a doua domnie a sa moldoveană (1711—1716) prin care scutește pe cle- ricii armeni din Iași de dări și slujbe, o spune lămurit: «Nici să aibă a le duce Turci sau Tătari sau alți oamini streini la casăle lor făr de voia lor, nici așternuturile lor să nu le ia ușărei la Turci sau la Tătari... ».. Să intre și obligația «râșilor » adică a blănilor de râși în aceeași grupă? Să fi fost negustorii obligați să dea un număr de asemenea blăni pentru împodobirea caftanelor care se ofereau de domnie dregătorilor turci de alt neam care veneau cu treburi sau în trecere pe la noi ? Sau să fi servit ele pentru întoc- mirea hainei somptuoase care — potrivit informației lui Dimitrie Cantemir ■— se dăruia anual Sultanului cu prilejul Bairamului ? Cert este că asemenea obligații existau pentru alte categorii de contribuabili. Astfel, de pildă, fiecare preot moldovean, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, dădea anual ierarhului — episcop sau mitro- polit — de care depindea, în afară de suma de 200 de aspri și o blană de vulpe sau de jder. Slujitorii adică ostașii supuși autorității marelui sărdar erau de asemenea obligați să-i dea, la început, de fiecare sat, câte o blană de vulpe', mai pe urmă, împuținându-se acești slujitori, au dat nu anual, ci numai o singură dată, la insta- larea sărdarului: ne-o spune un interesant document din 5 Aprilie 1730 care precizează, în același timp, și atribuțiile acestui dregător. Dintr’un alt document, cu data de 18 Martie 1734, aflăm că și 680 ORGANIZAREA FINANCIARĂ călărașii —• e vorba de aceia de Bârâiac, în Orhei — trebuiau să dea marelui hatman.de care depindeau, o vulpe. Nu e de mirare deci ca și neguțătorii să fi fost supuși la darea « râșilor ». Pentru comparație, observăm, în sfârșit, că în Moldova, la numirea unei nou mitropolit sau episcop, acesta, înfățișându-se Domnului, îi închina — după cum ne arată Condica de obiceiuri, alcătuită în 1762—«și oarecari. obișnuite pocloane adecă covor, râși, cafea și zahăr. O altă grupă de obligații erau acelea de caracter personal, către «județul» orașului respectiv, către « starostele de neguță- tori », către vel agă și către cihodar. Documentul lui Brâncoveanu din 8 Ianuarie 1701, în care cele dintâi sunt pomenite, nu ne dă alte lămuriri; probabil că era vorba de o taxă specială sau o cotă parte din anumite taxe sau, în sfârșit, de anumite plocoane. Ase- menea taxe speciale erau pârcălăbia și ortul stărostesc în Moldova și ortul vătășesc în Muntenia. Despre primele două aflăm unele lămuriri în documentul inedit din 5 Dechemvrie 1767, aflător la Academia: Română și privind regimul fiscal al Câmpulungului din Suceava. între altele, domnul hotărăște ca pentru produsele tur- melor lor, adică brânză, lână, sumane, cergi, brâne, catrințe, Câmpulungenii « să nu dea mortasipie, nici pârcălăbie ». « Așij- dire — continuă actul — și pintru vinul ci ș-ar aduce din gios, di la. Odobești, pi dreptă vine (sic I în loc de vii) ci vor avea ei, cu pârcălăbia sau cu ortul stărostesc să nu să supire ». De unde rezultă că pârcălăbia era o taxă ce se lua pe mărfurile vândute în târguri; potrivit numelui, credem că pârcălabii, conducătorii adică ai ținu- turilor respective, beneficiau de o parte a acestei taxe, de nu vor fi primit-o chiar în întregime. Știm exact la cât se urca pârcălăbia în ce privește vinul. Neculce, povestind măsurile luate de Con- stantin Mavrocordat în cea de a doua domnie din Moldova (1741:—: 1743), arată că, între altele, a interzis pârcălabilor să mai ia cele două ocă de vin sau rachiu de fiecare bute, ocă ce-adesea se trans- formau în patru, cinci, « ce numai să ieie pârcălăbiile drept pre obiceiu, câte doi potronici de car, eară mai mult să nu supere oamenii și neguțitorii ». Așa dar, pârcălăbia se ridica la 20 de bani de carul cu vin sau rachiu; înainte de Mavrocordat se luau și câte două ocă, deci un adaos în natură. O obligație fiscală ase- mănătoare pâ'rcălăbiei era vadra domnească ce se lua anual «lela DĂRI IN FOLOSUL UNOR DREGĂTORI 681 fiecare cramă din Odobești. Constantin Mavrocordat, într’a doua domnie a sa din Moldova (1741—1743), o desființează, după cum desființase și cele două oca de vin sau rachiu ce se luau de bute. Ortul stărostesc era o taxă specială pe vinul adus spre vân- zare în târguri; ea se percepea în folosul integral sau parțial al unui staroste, poate a starostelui de neguțători. în ce privește ortul vătășesc, știm că era taxa pe care o dădeau « scaunele » de carne și pivnițele din târguri vătafilor de măcelari și vătafilor de câr- ciumari respectivi. La 25 Aprilie 1754, Constantin Racoviță dă o carte preoților, diaconilor, cântăreților și grămăticilor dela cele două biserici din Curtea domnească « să ție un scaun pe care să să vânză carne... în București și să fie acel scaun în pace și ertat de fumărit, de vamă, de erbărit și de ortul vătășesc și de alte angarii ». La sfârșit, domnul adaogă: «Drept aceia poruncim domnia mea dum. vel vameș i voao erbarilor i vătaș de măcelari... toți să aveți a vă feri.... ». De asemenea, la 15 Mai 1749, Grigore Ghica, scu- tind o pivniță,din Craiova a mănăstirii Tismana «de fumărit, de cămănărit, de vamă și de vin domnesc și de ortul vătășesc și de toate alte orânduiale și calabalâcuri», se adresează «dumneavoastră boieri vameși i fumărilor i cămănarilor și ție vătașe de cârciumari i altora ce veți fi orânduiți de dați vin domnesc pe la cârciume » să se ferească de această pivniță. Documentele, inedite, se află la Academia Română. în legătură cu vel aga, dregătorul însărcinat cu paza capitalei și cu supravegherea breslelor, sunt o serie de dări sau taxe: locul agesc. pecetea agească și mortasipia agească în Moldova și vama agească în Muntenia. Primele două apar în documente, împreună cu alte dări ca bourul, camăna, cepăritul, plătite de pivnițele de vin sau de cârciume. Ca exemplu, putem cita actul inedit, din 8 Fevruarie 1762, prin care Grigore Callimachi scutește «o pivniță cu băutură din Iași », a lui: Manolache Costache biv vel logofăt, « de camănă, de băzmăn, de braniști, de boor, de loc agescu, de pecete agiască și de toate alti dări și angării or câte or fi pe alte pivnițe. . ..». Mortasipia agească se plătea de către măcelării; dovadă actul, tot inedit, din 10 Iunie 1758, privitor la « un trun- chiu de mesărniță de tăiat carne » din târgul lașilor, aparținând lui loniță Cantacuzino biv vel agă, trunchiu scutit de către voeVod «de camănă, de bezmăn, de său, și de toate altea angării... cum 682 ORGANIZAREA FINANCIARĂ. și de mortasăpie agiască... ». Nu putem preciza deocamdată la cât se ridicau aceste trei dări. Cât despre vama agească din Muntenia, ea se plătea, ca și locul' și pecetea agească din Moldova, tot de pivnițe. La 5 Dechemvrie 1758, Scarlat Ghica scutește pe Theofilact vel cliucer za arie, dre- gător « procopsit și cu știința învățăturii elinești », de diferite dări; îi scutește și o pivniță « aici în orașul București », « de fumărit, de cămănărit, de vamă domnească i agească, de vin domnesc, de ortul vătășesc... ». Documentul, inedit, se află, ca și celelalte citate mai sus, la Academia Română. In sfârșit, ciohodarul sau cel ce se îngrijea de încălțămintea Voevodului și a personalului Curții, a determinat numele dării ciohodăritul. La 23 Iunie 1786, Nicolae Mavrogheni întărind oră- șenilor din Câmpulung privilegiile lor, specifică, între altele: «și iar să fie în pace și ertați de ciohodărit, care din orășeni se vor hrăni cu meșteșugul cismăriei, să nu dea ciohodărit». La cât se ridica ciohodăritul, nu putem preciza deocamdată. De caracter edilitar e obligația padinilor pe care o amintește documentul din 15 Ianuarie 1765, privind pe negustorii brașoveni din Muntenia. Cred că ea se referă la îndatorirea de a întreține podinile sau « podurile » care pavau ulițele (cf. Podul Mogoșoaiei », azi Calea Victoriei!). In același scop, înființează Grigore al IlI-lea Ghica (1764—1767) o dare nouă în Iași; ea consta dintr’o taxă pe carele cu produse care intrau în oraș. Cronica atribuită Iui Enache Kogălniceanu precizează: « câte o para de bou și câți boi avea carul atâtea parale da și orânduise oameni de treabă de strân- geau acești bani și cu banii aceștii plătea podelele și făceau po- duri pe toate ulițele ». « Schimbul banilor » și «împrumuturile » nu erau obligații fis- cale care să privească exclusiv pe negustori; ele cuprindeau cate- gorii mult mai largi de contribuabili; loveau însă în primul rând în locuitorii târgurilor, deoarece aici se strângea numerarul în mai mare cantitate. Prin « schimbul banilor » se înțelegea îndatorirea pentru contribuabil de a primi o monetă în locul alteia, domnia oprindu-și un agiu. « împrumuta » sau «împrumuturile » erau su- mele pe care domnul, în momente de nevoie, le cerea cu împrumut diferitelor categorii de contribuabili: negustorilor, preoților, mănăs- tirilor, boierilor și chiar înalților ierarhi. In principiu, aceste îm- împrumuta, sataralele, năiamele 683 prumuturi se restituiau; uneori se plătea și dobândă cum e cazul cu cei 1.500 taleri dați de episcopia Buzăului în cursul anilor 1742-3, pentru care primește, în Ianuarie 1744, o dobândă de 210 taleri. Matei Basarab, în hrisovul său din 2 Dechemvrie 1646, referindu-se la împrumuturile dela mănăstiri, spune că domnul este dator «foarte de grabă și fără nemic zăbavă, cu mare grijă și cu frica lui Dumnezeu, să întoarcă și să plătească împrumuta și datoria ce va fi luat... ». Se întâmpla însă câteodată ca sumele împrumutate să nu mai fie restituite; astfel despre Antioh Can- temir, într’a doua domnie (1705—1707), Neculce ne spune că « pre mazili îi îndesia cu dăjdi grele și cu împrumute dese, și nu le mai da » — subînțeles «îndărăt ». In atari cazuri, datornicii își puteau valorifica drepturile la o nouă domnie: e ceea ce face Preda banul Buzescul căruia Radu Șerban îi dăruește satul domnesc Izbiceni pentru un împrumut de 77.000 de aspri acordat lui Mihai Viteazul după înfrângerea dela Teleajen și nerestituit. Partea finală a pasajului referitor la obligațiile fiscale în docu- mentul din 8 Ianuarie 1701 dat negustorilor brașoveni din Mun- tenia pomenește de « alte cheltuiale ce dau neguțătorii... și orân- duiale... și satarale ce să pun aici în oraș pre mahalale și pentr’alte târguri și sate » și « alte toate dăjdi ». în unele documente se adaogă și termenul, expresiv, de mâncaturi. « Satara » —■ de origine tur- cească — are înțelesul de dare sau impozit excepțional care se pune sau se «aruncă» asupra contribuabililor; e interesant de remarcat că acest termen s’a păstrat până azi în limba română, mai întâi într’o expresiune caracteristică: «satara-belea », apoi pentru a designa o plasă de pescuit — prevăzută cu plumbi la partea inferioară — care, târîtă prin apă de doi oameni, prinde la mijloc, în matiță, peștele. în ce privește «cheltuelile », ele par a fi tot una cu năiamele de care ne pomenesc unele documente muntene din veacurile XVII—XVIII. Astfel într’un hrisov inedit din 30 Iunie 1682, aflător la Academia Română, și referitor la preoții și diaconii din eparhia Buzăului, se spune că de «s’ar întâmpla oroșanilor și altor cine ar fi lăcuitori în oraș niscare cheltuiale sau năiame pentru niscare trebi domnești sau boierești sau pentru soli sau verice cheltuială s’ar pune pre oraș, nimeni la nimic, preoții, diaconii să nu-i pue ». Rezultă deci că și « cheltue- lile » sau « năiamele » aveau tot un caracter întâmplător, erau tot 684 ORGANIZAREA FINANCIARA un fel de dări excepționale ca și « sataralele ». Termenul năiamă care apare în acte și sub forma năem, naima, sau naema, este, se pare, împrumutat din slavă, având, în această limbă, înțelesul de « ființă sau lucru luat cu chirie » (de aci și « a năimi! »). Năiamele s’ar putea referi deci și la obiectele care se luau dela orășeni (scoarțe, covoare, vase, etc.) când trebuia primit vreun dregător turc sau vreun sol străin. Felul generic în care sunt exprimate aceste ultime obligații fiscale ale orășenilor și negustorilor: « alte cheltueli... și orândueli... și satarale » nu ne îngădue mai multe precizări. Reți- nem faptul că în afară de mulțimea dărilor analizate mai sus, erau încă o sumă altele, cuprinse în termenii generici amintiți. Fis- calitatea, atât la oraș cât și la sat, a fost o dură realitate în țările noastre, în intervalul 1601—1821. Constatăm, în unele târguri, și taxe speciale care se pun asupra prăvăliilor sau dughenelor în folosul bisericii. La Roman, de pildă, Episcopia lua de fiecare dugheană «câte doi bani»; Mihai Racoviță îi întărește acest drept, la 14 Iunie 1709, lămu- rind că el va servi « pentru tămâi și lumânări ». Grigore Ghica îl confirmă și el, la 19 Ianuarie 1727, adăogând câte 2 bani și « de carul cu pește sau cu alte bucate, ori ce ar fi, ce aduc oamenii la târg să vânză ». în Mai 1775, Grigore al IH-lea Ghica reduce pri- vilegiul Episcopiei la «un ban » de dugheană și de carul cu pește sau altă marfă. . Birul sau darea personală. Darea esențială rămâne însă și în răstimpul dintre 1601 și 1821, ca și mai înainte, birul adică impo- zitul personal. In timp ce dijmele și diferitele, taxe sunt în funcție de avere — și mulți dintre contribuabili n’au avere sau au prea puțină — birul se pune asupra persoanei sau, după expresia cro- nicelor, pe nume sau pe față; quantumul lui fiind, pe de altă parte, ridicat, cu tendință generală de sporire, e ușor de înțeles de ce birul reprezintă darea cea mai însemnată. De aceea, în actele privind scutirile de impozite, el e citat, de obiceiu, în frunte. La 10 Mai 1692 Alexandru Iliaș, scutind pe preoții Bisericii Curții Domnești din București de toate dările, le înșiră în următoarea ordine: « de bir și de bou și de oae seacă și de cal și de miiare și de ceară și de galbeni și de cai de olacu și de vinărici și de păhăr- nicie și de schimbul banilor și de găleată cu fân și de unt de lemnu și de dijmă și de năem și de împrumutare și de toate slujbele și BIRUL 685 mâncăturile... ». Aceeași ordine se păstrează în confirmările din 14 Ianuarie 1630 și 11 Dechemvrie 1632 acordate respectiv do Leon Vodă și de Matei Basarab. Când e vorba de sate de fugari, care nu-și plătesc dările, tot birul este cel menționat în frunte, câteodată chiar singurul menționat. La 10 August 1642, Matei Basarab, întărind lui Leca comisul satul Berceni din Vlașca, dă următoarea explicare: « pentrucă acest sat Bercenii, ce scrie mai sus, ei ca niște oameni răi și hitleni și fugari de bir, s'au sculat de și-au părăsit moșiile și birul și au fugit pre vremea când ținea județul Vlașca de birărie Calotă slugerul ot Popești. Deci într’aceea și domnia mea, văzând hitlenia lor, cum sunt tot fugari și la a lor moșie nu-și vin, domnia mea i-am dat boiarinului domniei mele jupan Oprea aga, tatăl boiarinului domniei mele Lecăi comisul, ca să-i plătească el de bir și să-i ție pre dânșii rumâni cu toată moșia lor.. . Deci acum, după moartea agăi Oprei, iar rumânii din Berciani ei au venit în pâră înaintea domniei mele la conacul dela lonești, fiind domnia mea în primblare, cu boiarinul domniei mele Leca comisul, zicând rumânii cum nu i-au fost plătit aga Oprea de bir»', ei rămân însă de lege și sunt scoși din divan cu rea rușine, ca niște oameni răi și înșelători. Documentul, inedit, se află la Arhivele Statului, între acelea ale Mitropoliei din București. Tot astfel, la 16 Februa- rie 1643, Matei Basarab dă « cinstitutului deregătoriul domnii mele jupan Stroe vel vistier ... moșiile Vulpeștilor judeci de pre tot hotariul câtă se va aleage, pentrucă au fost niște oameni Kicleni de sântu tot fugari de bir și i-au tot plătit cinstitul deregătoriul domniei mele ce iaste mai sus scris și-i plătește și acum». . . Fiindcă birul se socotea și se plătea de obiceiu în taleri, de aceea, într’o sumă de acte, în loc de bir se întrebuințează acest termen. La 28 Noemvrie 1640, Matei Basarab întărește lui Sima biv vtori vistier moșia și rumânii din Păușăști (Vâlcea). «Cari rumâni — spune domnul — ... au fost oameni răi și fugari, riau vrut să șază să-și plătească tăierile și miarea împărătească, ci au fugit ». Sima, plătind în locul lor, le ia moșia. Sinonimia termenilor taler și bir se vede și mai bine în actul inedit, din 15 Dechemvrie 1645, aflător la Arhivele Statului, prin care Matei Basarab întă- rește pe Ursu din Pietrari (Dâmbovița) « să vânză partea lu Dra- gotă de moșie dela sat dela Ghimpați, toată partea lui, câtă se va alege de preste tot hotarul; pentrucă au venit acest om Ursu — 686 ORGANIZAREA FINANCIARĂ spune voevodul — aicea la divan înaintea domniei mele de se-au jăluit și au spus cum au fost la taler împreună cu Dragotă. Deci Dragotă el au fugit și se-au dat în laturi, iar Ursu el se-au sculat de și-au vândut partea lui de moșie de au plătit partea a lu Dragotă de bir ». Pentru a se despăgubi, domnul îl autoriză să vândă, la rându-i, moșia fugarului și să-și întoarcă banii. Termenii taler și bir având același înțeles, redactorul actului întrebuințează mai întâi pe primul, apoi pe cel de al doilea. E normal deci ca atunci când se procedează la un recensământ sau, cu termenul vechiu, la o « samă » în vederea fixării birului, să se întrebuințeze de către cancelaria domnească expresiunea « sama talerului». în afară de importantul document din 1645, citat mai înainte (vezi p. 637), în care Matei Basarab declară: făcut-am samă țărăi, de i-am pus talere, cineși pre capul lui», iată un al doilea document, tot inedit, care cuprinde chiar expresia pomenită mai sus. La 15 Iunie 1644, același voievod se adresează « ție Jipo pos- telnic și ție Stanciule de Vernești, cătră aceasta vă dau în știre dumnii mea, că aici înaintea dumnii mele jăluit-au boiarinul dumnii mele Negoiță paharnecul cumu-i trageți niște slugi la bir și veți să le luoați viile și treabă cu dânșii nu aveți, că nici i-au apucat seama talerului adia în sat, nici au dat bir cu dinșii. Derept aceia — încheie domnul — de vreme ce veți vedea această carte a dumnii mele, iar voi să căutați să-i lăsați slugile foarte în bună pace, nimica să nu-i bântuiți, mai mult cu jalbă să nu vie la dumniia mea... ». Documentul se află la Arhivele Statului, între acelea ale Episcopiei de Buzău. Tocmai din cauza importanței pe care o avea seama birului sau a talerului, i se mai spune, în unele acte, și « seama cea mare ». Astfel în actul inedit din 26 Mai 1678 prin care Toader spătărelul din Stăncești (Buzău) vinde lui Hrizea vel vistier moșia consă- tenilor săi « Dumitru chivărar » (meșter de chivere sau coifuri 1), Radu Radului și Șărban sin Năstase. « Pentrucă acești oameni, ce scriu mai sus — citim în act —■ fostu-se-au scris la seama cea mare, în saat în Stăncești, iar dupre ce se-au scris ei au fugit și numele lor au rămas asupra mea». A plătit deci pentru ei și acuma, ca să-și scoată banii, le vinde moșia marelui vistier. Și acest document se află tot la Arhivele Statului, între acelea ale Episcopiei de Buzău. BIRUL 687 Dela numele recensământului « seama cea mare » sau, cu ter- menul slav, « vel seama » s’a numit și unul din cele 4 « sferturi» sau rate în care se plătea de obiceiu birul. In condica vistieriei lui Brâncoveanu găsim în fiecare an « vel seama »; alte două sfer- turi poartă numele de « seama a doua » și « seama a treia »: celui de al patrulea sfert i se spune « haraciul». Tuspatru însumează, în anul 1699, 228.951,50 taleri din totalul din 410.971 taleri cât reprezintă toate dările din acest an, așa dar mai mult decât ju- mătate. Același raport se menține în 1700: 232.000 de taleri din totalul de 450.140. Se înțelege și mai bine, prin urmare, dece Brâncoveanu, în reforma pe care a făcut-o în 1701, s’a sprijinit pe aceste sferturi, în care s’a înglobat marea majoritate a celor- lalte dări. Când, din cauza nevoilor crescânde, el trebuie să spo- rească « sferturile » la 5, cel de al cincilea poartă tot numele de « seama a doua »: aceasta se încasează deci în două rânduri, odată la 20 Februarie, a doua oară la 20 Dechemvrie (vezi și mai sus, p. 641). Sub domnii următori, în loc să se repete una din « semi » — ceea ce putea da naștere la încurcături — se înființează o rată nouă numită «pocloanele bairamului». O întâlnim în hrisoavele de «ruptoare» pe care Nieolae Mavrocordat, la 30 August 1720 și Mihai Racoviță, la 10 Februarie 1731, le acordă catolicilor din Câmpulungul Muscelului. In Moldova, birului i se mai spune, obișnuit, și « dajde », une- ori « dajde împărătească »; ea ocupă acelaș prim loc în documen- tele referitoare la scutiri. Astfel, la 11 Ianuarie 1666, Gheorghe Duca, scutind pe un negustor din Roman de o sumă de obligații fiscale, face această restricție, importantă: «numai să-și plă- tească dajdea și zloții și să aibă a griji tămâe și untudelemnu la sfânta Episcopie ». Antonie Ruset, la 23 Dechemvrie 1675, lăr- gind scutirea acordată de Duca, hotărăște ca negustorul pe ca- re-1 va designa Episcopia să fie în pace « de dajde și de zloți și de galbeni și de împrumute și de schimb și de cai de olac și de podvoade»... Iar Antioh Cantemir scutește, la 23 Octomvrie 1706, pe toți preoții și diaconii din Roman « «de dajdie împără- tească și de zloți și de galbeni de casă sau de fum, ori pre scri- soare și de desetina de stupi și gorștina de mascuri și de gorștina de oi... și de cai de olac și de podvoade și de alte de toate. .. ». i j 688 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Alături de dajde, documentele moldovene înșiră printre obli- gațiile fiscale, zloții, leii, talerii, galbenii și orții. Cităm astfel documentul din 20 Dechemvrie 1700 prin care Constantin Duca, scutește pe preotul dela biserica ungurească din Iași de « dajde, de zloți, de lei, de taleri, de galbeni, de iliș, de sulgiu » etc. Aceeași formulă, cu deosebirea că în loc de galbeni sunt ughi, revine în actul dat de Antioh Cantemir la 16 Iunie 1705, pentru o moșie de peste Prut, din ținutul lașilor. Mai completă e formula do- cumentului din 28 Februarie 1658 prin care Gheorghe Ștefan scutește pe toți cei ce se vor așeza în siliștea Trebujeni din Orhei, pe timp de șase ani, de toate dările: «de dajde și de zloți și de lei și de taleri și de galbeni și de orți și de alte dări și angherii... ». Exemplele se pot ușor înmulți; ele nu ne dau explicațiuni însă: asupra acestor dări. La ce anume obligații fiscale se refereau zloții, leii, talerii, galbenii și orții? Din felul cum sunt citate, printre cele dintâi dări, apoi din împrejurarea că existau corpuri de agenți fiscali însărcinați cu strângerea lor și numiți, după darea respectivă, zlotași, leuași, tolerași, gălbinași și ortași, după cum alții se numeau vinăriceri, goștinari, fânari, desetnici, rezultă că aceste dări aveau însemnătate, că nu e Vorba de obligațiuni minore. Dar dacă pu- tem trage o asemenea concluzie de caracter general, e mai greu, în schimb, să dăm, deocamdată, lămuriri asupra fiecăreia în parte. Tot aci trebuie să menționăm și darea de « cincizeci de aspri». Ieremia Moghilă, întemeind slobozii în ținutul Chigheciului, ho- tărăște în 1603, ca acei ce se vor așeza în ele, nu vor plăti, timp de trei ani, nici iliș, nici darea de « cincizeci de aspri», nici goș- tina de oi sau de porci, nici sulgiu pe vaci și pe oi, nici o anghe- rie. Va fi fost, bănuim, tot o dare personală, nu pe avere. In afară de impozitul personal general, birul sau dajdea, constatăm o serie de impozite personale asupra unor categorii restrânse de locuitori, cum erau roșii în Muntenia, curtenii în Moldova, călă- rașii în ambele țări, apoi preoții și călugării, moldovenii așezați în satele din Muntenia, în sfârșit țiganii. Ca o curiozitate a sfâr- șitului epocei fanariote semnalăm și birurile puse asupra unor categorii sociale declasate, ca « pușcăriașii » și « femeile rele ». Prin roșii se înțelegeau, la început, breslele de slujitori sau subalterni ai marilor dregători, locuind în satele țării, din Oltenia ROȘII DE ȚARĂ 689 până la Milcov, având în frunte vătafi și mari vătafi și bucu- rându-se de un regim special militar, administrativ și fiscal (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 504—7). Numele lor (compară cu actualii « roșiori »!) pare a se explica prin culoarea îmbrăcăminții acestor slujitori, ei purtând o tunică roșie; se știe că postavul de această culoare era în deosebi prețuit, «scharlat- »ul (ecar- lat-ul!) costând, potrivit tarifelor vamale, mai mult decât alte varietăți. Documentele veacurilor XVI—XVII, ne arată că se dădea numele de roșii atât paharnicilor, cât și postelnicilor, spătarilor, logofeților, armașilor, etc. numiți adeseori, în calitatea lor de subalterni ai marilor dregători, și păhărnicei, postelnicei, spă- tărei, logofeței, armășei, etc. Ni s’a păstrat la Academia Română cartea inedită din 25 August 1625, a celor 12 jurători olteni, luați pe răvașe domnești, ca să cerceteze o pricină de moșie la Bră- nești. Ei sunt: « ot Gaia Stan postelnicu i ot Desa Radul logo- fătul i ot Pârâeni Hamza banul i ot Ivancoți Barbu paharnicu i ot Goești Bistrean logofătul i ot Socoteni Dona vătaful i ot Vățulești Mihart postelnicu i ot Bibești Vlăduțul postelnicul i ot Cernaia lacov postelnicu». Un document inedit, posterior cu cinci ani, din 1630, Mai 20, aflător tot la Academia Română, referindu-se la cei 12 jurători, îi numește « boeri roșii aleși». Pen- tru extremitatea celaltă a țării, județul Buzău, s’a păstrat iarăși o carte inedită, a megiașilor din satul Șchiopeni — între ei și un Dima roșul — din 1646, Aprilie 23, aflătoare la Arhivele Statului. După ce arată că au fugit din sat « unie pren Brăila, alție la Mol- dova, alție pentr’alte părți », părăsindu-și «moșiele și birul », și că, din cauza aceasta, dările lor au fost plătite de jupan Dumi- trașco stolnicul și jupan Marco vel armaș care țineau «județul Buzeu de birărie », ei convin să întoarcă acestor doi boieri suma plătită «ug. 250 », în caz contrar rămânându-le rumâni și pier- zându-și ocina. La această înțelegere au fost și «multi boiari roșie de județ, anume Dragomir iuzbașa ot Sărata i Sava căpitan ot Mărăcineni i Savu lu Avram i Dragomir căpitan ot Rătești i Jîpa postelnic ot Vernești, Dumitru căpitan ot tam i Mărcan ceauș i Lefter ot Hodobeni ». Cu vremea însă, numirea de roșii a rămas alipită numai unei singure bresle, celelalte păstrându-și numirile speciale de spă- 13 * 690 ORGANIZAREA FINANCIARĂ tărei, armășei, vistiernicei, postelnicei, etc. De aceea, când cro- nica munteană vrea să descrie frumoasa oaste a lui Grigore Ghica, care a participat în 1672 la asediul Cameniței, arată că ea se al- cătuia din «călărași, dorobanți, roșăi, vistiernicei, spătărei, pos- telnici, stolnicei, vornicei, păhărnicei ». De aceea și ordinul, din 9 Iunie 1668 al lui Radu Leon, ca mănăstirea Clocociov să-și ia dijma și celelalte venituri dela oricine ar lucra moșiile ei « și dela boieri și dela slujitori, fer fie roș, au călăraș, au dărăbanț, au mă- car ce fel de slujitor ar fi ». La sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, misionarul ita- lian Del Monte, descriind Muntenia, spune despre roșii că erau atunci (nune) sub conducerea marelui paharnic; din felul cum se exprimă el, rezultă, pare-se, că, mai înainte, acest înalt dre- gător n’ar fi avut o asemenea atribuție. Roșii plăteau birul sub o formă specială numită «bir de roșii aleși» sau «rușală». Ter- menii aceștia apar în documentul din 25 August 1625 amintit mai sus, privitor la pricina moșiei din Brănești. Moșia fusese a lui Stan vătaful; acesta murind, copii săi, rămași mici, n’au mai putut plăti «birul de roșii aleși», care trecuse acum asupra lor, precum și birurile rumânilor lor. Le plătește, în loc, Stan logo- fătul ; plătește și pentru scoaterea dela bir a copiilor; le ia, în schimb, pământul. Fiul lui Stan logofătul, Drăghici, arată cum «au plătit tatăl lui... bir de roșii aleși a lui Stan vătaful. .. și birul rumânilor lui 8 năpăști încă în zilele răposatului Mihnea voevod (1577—1583 și 1585—1591). Și așa zicea Drăghici cum au fost dat tată-său Stan log. și au cheltuit pentru acel bir de roșii și pentru acele năpăști boi 30 și un cal i o iapă și aspri de argint 1700 și încă zicea că au cheltuit și la crestători — pe răboj, deci strângătorii sau «tăetorii » birului — când au scos acea ru- șală și acele 8 năpăști, că au dat aspri de argint 900 ». In Mol- dova, birul «curtenilor» care corespund roșilor din Muntenia, ■—■ Miron Costin dă, în letopisețul său echivalența: «curtea ce se zice la dânșii roșii — se numea « curtenie » sau «dajde curte- nească ». La 29 August 1624, Radu Mihnea întărește diacului Dumitrașcu Fulger din Todirești niște case în sat, ale lui Gheor- ghe, fiul lui Ștefan Danco. Aceasta, de oarece « au fugit Gheorghe din casele lui și s'au lăsat curtenia asupra slugei noastre ce mai sus scrie Dumitrașcu Fulger diacul-, au plătit multe dăjdi curte- BIRUL CURTENILOR 691 nești pentru Gheorghe și i-au perit multe bucate pentru dânsul»._ Prin cedarea caselor, curtenia rămâne în grija lui Fulger; iar Gheorghe — ne spune un alt act din 27 Iunie 1625 — «să hie. slobod, numai să plătească cisla țărănească». Birul de roșii aleși sau rușala era destul de ridicat, după cum se poate deduce din cele de mai sus; el reprezenta o contribuție fiscală importantă. Acelaș lucru se poate afirma și despre birul curtenilor. Așa se explică dece Miron Costin, descriind domnia lui Miron Vodă Barnowski arată că pe acei dintre curteni care, «de nevoie», « are hi răsărit den ocinile sale la sat boieresc, la sat domnesc, pre toți i-au adus la breslele sele și la locurile sale ». Pentru ca un curtean să-și părăsească moșia și să se mute într’un sat boieresc sau domnesc, printre rumâni, aceasta înseamnă că apăsarea fis- cală era într’adevăr grea. înțelegem totdeodată și dece croni- carul adaogă informația că «lacusă Barnowski Vodă mare vol- nicie, întâi curții — aceasta înseamnă: curtenilor — să deie la bir numai odată în an». In Moldova, sub Gheorghe Ștefan, pe la 1654, curtenii plăteau un bir de 29.000 de ughi sau galbeni, din totalul de 70.000 cât se strângeau din țara întreagă. In catas- tihul de contribuabili al lui Petru Șchiopul, din 20 Februarie 1591, găsim trecuți 5574 de curteni, inclusiv vătafii; admițând că numărul lor nu va fi sporit între timp, rezultă că, sub Gheor- ghe Ștefan, birul unui curtean era de aproximativ 5,2 galbeni anual. Cam aceiași trebuie să fi fost și situația roșilor în Munte- nia. Sub Brâncoveanu, contribuția breslelor la haraciu, lipsa ha- raciului și cele trei semi a fost, în 1699, potrivit condicii vistie- riei de 101.264,50 taleri față de 129.995,50 cât au dat birnicii; în 1700, de 114.574 față de 141.043. Ținând seamă de faptul că numărul birnicilor întrecea cu mult pe acela al breslașilor, rezultă că birul acestora din urmă era mai mare decât a celor dintâi. Și, într’adevăr, breslașii plăteau, se pare, Ia această dare, cu o tre- ime mai mult decât birnicii de rând adică rumânii sau vecinii. Erau, în schimb, avantajați la plata dijmelor — oierit, dijmărit, goștină; se adăugau apoi și foloasele pe care le obțineau din exer- citarea atribuțiilor lor. Astfel, de pildă, stolniceii aveau venituri în legătură cu dijma din pește pe care o percepeau la Dunăre și în baltă, în Muntenia, la Dunăre, Prut și Nistru, cu lacurile lor, în Moldova; păhărniceii încasau banii de păhărnicie dela câr-. 692 ORGANIZAREA FINANCIARĂ ciumile din sate și târguri; bănișorii și armășeii beneficiau de unele gloabe sau amenzi în pricinele mici pe care le judecau, etc. In legătură cu impunerea și cu perceperea birului pe vremea lui Matei Basarab constatăm o importantă atribuțiune a roși- lor, nu lipsită de grave riscuri, de altfel. Știri asupra acestei atri- buțiuni aflăm, în primul rând, într’un document inedit din 20 Aprilie 1650, aflător la Arhivele Statului și privind «bucatele » adică vitele și produsele mănăstirii Sf. Troiță sau Radu Vodă din București. Voevodul dă ordin ca aceste bucate «să hie în pace... de cătră toți birarii, nimea să nu se ispitească a trage bucatele mănăstirii pentru birul rumânilor mănăstirii care vor fugi, au măcar den ce sat al mănăstirii, ci să aibă a apuca birarii pre roșii, care au tocmit judeațele să plătească ei birul acelor ru- mâni, iar bucatele sfintei mănăstiri să aibă bună pace de către toți birarii... » Așa dar roșii «tocmiseră » județele în ce privește birul, supraveghiaseră adică repartizarea pe sate a sumelor fixate de vistierie. Dar nu numai atât; ei aveau și grijă ca aceste sate să nu se risipească; erau « paznici » ai birului, răspunzând de înca- sarea lui. Ne-o arată, în chip limpede, un alt document inedit, din 6 Iunie 1648, aflător la Academia Română; e un zapis al sătenilor din Dârza care declară următoarele: «Adică noi sătenii ot Dârza anume Fiera i Ivul i Năvrap i Vasilie i Stan tatăl lui Năvrap i Neagoe, dat-am zapisul nostru la mâna dumnealui jupan Bunei vel sluger ca să se știe când au fost acum în zilele domnu nostru Io Matei Basarab veovod, iar noi am fugit den sat de bir. Deci au apucat domnu nostru pre roșii ot Rușceni și spătă- rei ot Cucuruzi carii au fost paznici, de ne-au plătit de bir și ne-au vândut moșia ot Dârza dumnealui jupan Bunei sluger. După aceia, ei au umblat de ne-au căutat până ne-au aflat și ne-au adus acum la curte de ne-au băgat în pușcărie. Intr’aceia noi am căzut cu multă rugăciune la jupan Bunea sluger de ne-au luoat dumnealui în chizășie den pușcărie de cătră domnu nos- tru cum să șădem în sat să ne plătim birul și dajdea domnu nos- tru. Iar de vom mai fugi și să lăsăm și pre dumnealui sulgeriul în nevoe și în val, așa ne-am prinsu să-i fim dumnealui rumâni cu feciorii noștri cu tot, rumâni de moșie ohabnici, coconilor în veaci și să-și facă dumnealui și carte domnească pre noi». Ni s’a păstrat și actul de vânzare, inedit, al moșiei din Dârza la care BIRUL ROȘILOR fi93 se referă zapisul de mai sus. El poartă data 1 Septemvrie 1646, se află la Academia Română și prezintă interes nu numai pentru problema fiscală pe care o urmărim, dar și sub raportul topo- nimic — cuprinde numirile Cocoruz (Cucuruzi!) și Porumbrini, care poate veni însă și dela porumbe, boabe negre — precum și sub acela al istoriei sociale, prin «mazilii» pe care-i menționează. «Adecă noi păhărniceii ot Cocoruz dela județul Vlășcei — citim în act — anume Maico păhărnicel și Ion păhărnicel și Odor pă- hărnicel și Stanciul mazîlul i Negul mazîlul, Cernat mazîlul, Patru roșuul i Radul mazîlul i Albul păhărnicel, Manolache pă- hărnicel, Stan postelnicel ot Porumbrini, Bale mazîlul, Hurvat mazîlul, Mușitu roșul ot Rușiceni i pac Mușii ot tam (și iarăși Mușii de acolo !) i Itodie spătărelul ot Rușiceni, Cazan spătăriul (sic!) ot tam, scriim și mărturisim cu al nostru zapis ca să fie de mari credență la mâna jupânului Ghirghi biv vtori vistier și la mâna jupânului Bunii biv vtori vistier, pentru să știe că i-am vândut domniie lor ocina dela Dârza toată, de în hotar până în ho- taru... derept bani gata 14.600... Pentru că acesta moșii ce scrii mai sus fost-au megieșască, iar ei s'aau sculat de au fugit și n'aau vrut să-și plătească birul. Iar domnu nostru Matei Băsărab voevod ne-au pus de l-am plătit noi birul lor și toate dăjdele lor in- tru anu și jumate (sic!) și le-mu poruncit la dinșii ca să fiie să-și plătească birul și să-și ție moșie, iar ei n'aau vrut să viei». Deci le vând moșia boierilor amintiți. Din aceste două documente rezultă că se produsese, pe la ju- mătatea veacului al XVII-lea, diferențierea între roșii și celalte bresle. Totuși, primul termen își păstra încă înțelesul său generic, deoarece vedem pe sătenii din Dârza, în documentul lor din 1648, numind roșii pe toți breslașii din Rușceni, deși între ei erau și spătărei ca Itodie și Cazan. Interesant e și titlul de mazil pe care și-l dau jumătate din locuitorii citați ai satului Cucuruzeni; e incontestabil un titlu de distincție socială, care va fi legiferat un secol mai târziu, prin reforma lui Constantin Mavrocordat, și care s’a păstrat până astăzi în ținuturile Orheiului, Sorocei și Lăpușnei. In ce privește locul unde se strângea birul roșilor și curtenilor, observăm că în timp ce primii îl vărsau la vistierie, ultimii îl dădeau, spre sfârșitul veacului al XVII-lea, la vistierie și la cămară. In- 694 ORGANIZAREA FINANCIARĂ tr’adevăr, un zapis din 1690, de pe vremea lui Constantin Can- temir, e alcătuit în fața « a șapte curteni de cămară »; într’un act din 1696, Septemvrie 4, dela Antioh Cantemir, sunt amintiți iarăși « curtenii de țară și cei de cămară ». Ceea ce înseamnă că, pe lângă curtenii « de țară » care-și plăteau birul la vistierie deci la tezaurul public, mai era încă o categorie care-și dădeau birul la cămară, deci la tezaurul domnesc. De când datează această ultimă cate- gorie, nu putem preciza încă; n’ar fi exclus ca ea să fi fost înfiin- țată de către Dimitrașco Cantacuzino (1673—1675) sau Gheorghe Duca (1678—1684). ’ Călărașii plăteau și ei un bir special, numit, în Muntenia, « bir călărășesc » iar în Moldova « dabilă călărășască » sau « dajde călărășască». Ea era, se pare, uneori, destul de apăsătoare, ca și a roșilor, pentru ca să determine pe călărași a fugi, a trece peste hotar. La 7 Mai 1660, Ștefăniță Lupu scrie tuturor agenților fis- cali din ținutul Fălciiului «la zlotași și la leoași și la gălbănași și la tălerași și la ortași și la dajnici călărășești și la alți slujitori la toți » să lase «în pace de dajde și de zloți și de lei și de taleri și de orți și de dajde călărășească și de alte dări și angherii de toate... pre acești călărași și oameni cărei au fugit în țara turcească și acum au venit de s’au așezat la slobozia »... Mănăstirei Aron-Vodă, pe valea Rânzeștilor. Despre mărimea contribuției călărașilor, aflăm din documentul muntean inedit, cu data de 30 Septemvrie 1655, emis de Andronic, căpitanul «ot Gherghiță ». Acesta întărește vânzarea moșiei unui călăraș, dispărut sau mort, a cărui soție nu putuse plăti «birul călărășesc de ug. 11». «Pentrucă —adaugă Andronic — așa iaste cuvântul Domnului să fie volnic a vindere moșia călărașului să dea banii Domnului». Dar călărașii mai aveau obligațiuni și față de marii dregători de care depindeau. Astfel, în Muntenia, trebuiau să dea anual vel spătarului, de fiecare « cruce » —■ cuvântul designează unitatea fiscală a călăra- șilor, unitate cuprinzând un călăraș, dacă e mai bogat, doi, trei sau patru, dacă sunt mai săraci — câte « un leu, o baniță de grâu și una de orz, un car de fân și unul de lemne »: știrea o luăm din raportul călugărului italian Del Monte care a trăit la Curtea lui Șerban Cantacuzino. Preoții n’au avut sub raportul fiscal în genere și acela al bi- rului în special, aceiași situație în intervalul 1601—1821. Prin- BIRUL PREOȚILOR 695 cipial, ei erau supuși obligațiilor fiscale ca și sătenii și târgoveții peste care păstoreau; plăteau deci bir', acesta poartă într’un act, inedit, din 16 Aprilie 1686, aflător la Academia Română, numele de «bir popesc». Se adăogau apoi obligațiile față de ierarhii, episcopi sau mitropolit, de care depindeau; aveau și unele înda- toriri specifice cum era darea « untdelemnului » — pentru candele foarte probabil — amintită în hrisovul muntean din 10 Mai 1629 referitor la preoții Bisericii dela Curtea Domnească din București. Așa încât starea preoților nu era întotdeauna de invidiat. In unele perioade ei plătesc chiar atâtea dări, încât nu ne surprinde când întâlnim preoți care, părăsindu-și bisericile, fug, își iau lumea în cap, întocmai ca simplii birnici. Tocmai din cauza acestei situații, se introduce, în secolul al XVII-lea, sistemul ruptoarei și pentru ei, întocmai ca pentru negustorii companiști. La 15 Aprilie 1673, Grigore Ghica acordă o asemenea ruptoare preoților din eparhia Râmnicului; aceștia vor avea să dea la vremea haraciului 750 de ughi, birul lor, iar la înnoirea domniei, vor contribui la poclonul steagului; sunt scutiți, în schimb, de seamă, cai de olac, podvoade, mertice, conace, năiame și isprăvnicii. La vinărici, vor da o vadră din zece; la dijmărit de litra de stup sau de râmător câte 13 bani iar poclonul, de nume, adică de fiecare contribuabil, câte 12 bani, după obiceiu. Poporenii vor face clacă preoților lor, câte 4 zile pe an, una toamna și una primăvara, cu plugul, una la secere și una la coasă. Cine nu va lucra, va da preotului « câte un obroc de grâu de oca 44 » sau i-1 va plăti în bani, după prețul zilei. La orașe, preoții vor lua dela fiecare locuitor al parohiei respective — sau, cum se spunea pe atunci, dela fiecare «mahalagiu »— tot câte un obroc de 44 de oca de grâu. O ruptoare generală, pentru preoții din toate eparhiile muntene, dă Gheorghe Duca, la 2 Mar- tie 1674. Când acest voievod scoate apoi, pentru achitarea dato- riilor predecesorilor săi, un « bir al datoriilor » și impune, contrar ruptoarei, la această nouă dare și pe preoți, rezultatul e o mare turburare între aceștia din urmă, « mulți » dintre ei fugind chiar «de ș’au năpustit bisericile». In consecință, Gheorghe Duca trebue să revie asupra măsurii: o face prin hrisovul din 9 Aprilie 1676. Șerban Cantacuzino reînnoește, la 30 Iunie 1682, ruptoarea preoților și diaconilor din Eparhia Buzăului, fixându-le birul tot la 750 de ughi anual, plătibili la haraciu; vor plăti de asemenea 696 ORGANIZAREA FINANCIARĂ seama cea mare și podanul steagului, la înnoirea domniei, la fie- ,care trei ani. Toate documentele de mai sus, inedite, se află la Academia Română. Cel care a modificat însă complet regimul fiscal al preoților munteni, scutindu-i de toate dările față de domnie, a fost Ștefan Cantacuzino. Ni s’a păstrat și în original și sub forma unei tipă- rituri, hrisovul solemn al acestuia, din 27 Aprilie 1714, așa dar imediat după suirea pe tron, prin care hotărăște « să fie slobozi de acum înainte toți preoții și diaconii țărăi de toate dajdile ce au avut cuptoare cu hrisoave dela alți domni mai dinainte și de toate alte dăjdi câte vor ieși peste an dela vistierie, să n’aibă a plăti de acum nainte nimic, ci numai să aibă a da în toți anii po- clonul cel obicinuit prea sfințitului Mitropolit și celor doi iubitori de Dumnezeu episcopi..., pe an po ug. 1 de preot, iară nu mai mult»... Scutirea, explicabilă și prin dorința lui Ștefan Canta- cuzino, venit la tron în condiții penibile, de a-și crea populari- tate, e reînnoită de Nicolae Mavrocordat, în 1716, și de loan Ma- vrocordat, la 21 Noemvrie 1718. Necesitățile inexorabile finan- ciare ale epocei fanariote au făcut însă ca, ulterior, această scu- tire generală să nu mai poată fi menținută și ca preoții să plă- tească din nou dări. In Moldova e vrednică de semnalat ruptoarea pe care o face Constantin Cantemir preoților în 1692 sau primele două luni din 1693, hotărându-le « ca să dea pre an numai câte doi ughi la bir și la înnoirea domniei iar câte doi ughi, eară altă peste an la ni- mică să nu dea... Și s’au dat acel testament în vistierie — con- tinuă cronica povestirea — și de atuncea au hălăduit — adică au scăpat — preoții din cisla țăranilor». Feciorul lui Constantin, Dimitrie Cantemir, merge mai departe; el acordă, la 18 Decem- vrie 1710, o scutire generală, dar numai preoților, diaconilor și țârcovnicilor din Iași. Documentul, scris de Axintie Uricariul, pare a fi fost redactat, după toate probabilitățile, de însuși în- vățatul domn. Formula de scutire e următoarea: «să fie în pace de dajde împărătească și domniască și olădicească și de colaci dădicești și de toate dările și angheriile. Așijderile și de desetină de stupi și de goștina de oi și de mascuri și de vin și de dejmă de pâine. Nici să lucreaze noo nici un fel de lucru, nici la curte gospod, nice la mori, nici cu târgul, nici mitropolitului, nice pod- BIRUL PREOȚILOR 697 vozi să nu ducă, nici caii lor de olac să nu le ia slujitori, nici bu- catele lor pentru darea altora oamini să nu li se tragă, nici la pod- vozile Mitropolitului să nu înble, și nici la un fel de darea ori cât de mică să nu dea. Așijderile în casele lor fără de voe lor nimea să n’aibă a găzdălui, nici boierii, nici slujitorii, nici curtenii, nici solii, nici alții, ori fie ce fel de limbă ar hi, pentru căci ei sintu la orașul și besericili unde este scaunul domniei noastre a Moldovei. Deci nici la văcărit, nice la fumărit, căndu s’ari tâmpla, ei să nu •dea, căci slujesc în besearicile dumnezăești purure zua și noapte și să roagă lui Dumnezeu pentru pravoslavnici răpăosați domni și pentru cei vii ce domnescu țara aceasta și pentru toți pravos- lavnicii creaștini». Părțile subliniate privesc îndatoriririe față de mitropolit: dare în bani (dajde vlădicească), daruri obligatorii {colaci vlădicești asemănători colacilor pe care-i trimit Domnului orașele de Crăciun, vezi mai sus p. 664) și muncă (lucru și podvezi). Constantin Mavrocordat, prin reforma sa (1741), scuti complet de dajde adică de bir mănăstirile și preoții; dar dacă un preot era nepregătit, în ce privește învățătura, atunci el trebuia să plă- tească bir la rând cu țăranii. « Care nu putem scrie ce frică tră- geau bieții preoți — exclamă un cronicar contemporan —■ că se apucau la bătrânețe să învețe carte ». Alături de scutirile generale, acordate tuturor preoților dintr’o eparhie sau un oraș, întâlnim, atât într’o țară cât și în cealaltă, și scutiri individuale, de care se bucură, pentru pricini speciale, ușor de înțeles, preoții unei anumite biserici. Astfel e cazul cu scutirea, la 29 Mai 1696, a celor doi preoți, a diaconului și a țâr- covnicului bisericii din Ceucani (Tutova). Explicația stă în faptul e biserica e ctitoria lui Constantin Cantemir iar scutirea se da- torește fiului acestuia, Antioh. întâlnim apoi scutiri acordate preoților care slujeau în bisericile curților domnești: la București, la Târgoviște, la Iași, precum și în bisericile episcopiilor: la Roman, la Buzău, la Râmnic, etc. In afară de dările obișnuite, tradiționale, preoții au mai fost supuși, în anumite momente și la dări speciale sau extraordinare. In această categorie intră așa zisa « mucarea » a lui Grigore Ghica, din timpul primei sale domnii în Moldova (1726—1733). :< Scos-au odată și pe preoți — povestește Neculce — un bir ce-i zicea mu- carea, de agiungea pre preot, cât de sărac, trei galbini; eară pre 698 ORGANIZAREA FINANCIARĂ cei mai de frunte si opt galbini i-au agiunsu ». Din fericire, n’a fost impus decât într’un singur an. Odată cu reorganizarea și extinderea învățământului în Mol- dova de către Grigore al III-lea Ghica (1764—1767), se înfiin- țează și o dare nouă numită « banii școalei ». Ea e amintită în hri- sovul din 5 Decemvrie 1767 acordat Câmpulungenilor; despre preoții acestora, spune: «di dajdi domnească, di poclon vlădicesc, și di poclon vlădicesc și di banii școalei să nu fii supărați ». Cu toate că darea era nouă, ea n’a însemnat totuși un adaos la sumele plătite până atunci de preoți; aceasta, de oarece ea s’a defalcat din dajdia sau birul lor, care era de 4 lei noui pe an. Călugării nu plăteau în mod obișnuit bir sau dări personale. Când în 1713, Brâncoveanu hotărăște ca, pe lângă văcărit, să se plătească și de fiecare contribuabil, indiferent de avere, câte 66 de bani anual, ordinul respectiv e formulat astfel: «Și să dați de tot numele vostru po bani 66 și cei cu vite și cei fără vite, veri ce fel de om va fi, afară de veliții boiari i călugări și din Turci i țigani i calici, aceștea să nu dea nimic de numele lor, numai vitele să-și plătească ». Mănăstirile — afară bine înțeles de cazul când aveau scutiri — erau supuse însă la dările pe avere — grâne, oi, vite, vin — precum și la obligația «împrumutei » (vezi și mai sus, p. 682). Egumenii moldoveni, din afara capitalei, trebuiau apoi, potrivit unui vechiu obiceiu, anterior veacului al XVIII-lea, să se înfățișeze la domnie în fiecare an, în ajunul Bobotezei. Cu acest prilej ei aduceau daruri sau «pocloane » constând — așa cum aflăm din Condica de obiceiuri alcătuită în 1762 — din « vulpi, jderi, pește de munte, brânză de oi, smântână de bivolițe și de altele ». Egumenii din Iași se înfățișau a treia zi de Crăciun, adu- când « câte un miel; eară carii nu pot găsi miei —■ adaugă Con- dica — aduc viței mici, curcani, găini ». In secolul al XVII-lea, documentele muntene menționează uneori «birul moldovenesc». Astfel în hrisovul din 10 Ianuarie 1630, prin care Leon-Vodă acordă Episcopiei de Buzău «să-i fie în pace poslușnicii ce sânt înprejurul sfintei Episcopii strânși, niște săraci, unii de pre în Moldova, alții de în Brăila, alții de pre într’altă parte, să aibă pace de bir și de galbenu și de osluhă și de cătră județul cu 12 pârgari și de cătră călărași pentru cai de olac și de toate slujbele și mâncăturile... Insă care va fi mol- BIRUL MOLDOVENESC 699 dovean, el să aibă a-și darea birul moldovenesc, iar care nu va fi moldoveana, să aibă bună pace de toate, cum scrii mai sus... ». Câțiva ani mai târziu, la 14 Noemvrie 1633, Matei Basarab, îngă- duind mănăstirii « Molomoc » să-și facă slobozie pe ocina mănăs- tirii, la mori, din jos de Buzău, «să aibă a strângerea oameni streini fără dajde, Moldoveni, Sârbi, Greci și Arbănași..îi scu- tește pe viitorii coloniști de toate dările, între care și « de bir mol- dovenescu ». Face aceasta — explică Domnul — « ca să poată strânge să hie de aret prejur de aceste mori ale Sf. mănăstiri să nu să pustiiască ». La 1 Iulie 1634, Matei Basarab se adresează direct «voao birarilor carii umblați de galben de fum aciia în târg la Buzău și voao carii sânteți de birul moldovenescu », ară- tându-le cum să procedeze cu oamenii Episcopiei. Astfel în pri- vința celor din satul Găvănești, le hotărăște: « care va fi moldo- vean, voi dela acela să luați bir moldovenescu», iar celorlalți oameni «bună pace să le dați ». Scutiri de acest bir mai acordă Matei Basarab unor vieri din satul Cârciumarii (județul Săcuieni) ai mănăstirii Snagov și unor vecini ai mănăstirii Bradul, tot din județul Săcuieni. O altă scutire sub Mihnea al IlI-lea, la 4 Mai 1658, privind o slobozie a mănăstirii Măxineni din Râmnicul- Sărat. Rezultă deci că «birul moldovenesc » se plătea de Moldo- venii stabiliți în sloboziile și în satele din Muntenia, și numai de aceștia, nu și de alți coloniști. Pricina acestui tratament mai puțin favorabil poate fi în aceea că domnii nu aveau interesul să se mute rumânii sau vecinii dintr’o țară în alta, producând perturbări în încasarea dărilor. S’ar putea ca acest bir să fi fost instituit de Radu Mihnea care, domnind de două ori în Muntenia (1611—1616 și 1620—1623) și de două ori în Moldova (1616—1619 și 1623—1626), avusese prilejul să constate desavantagiile acestei fluctuațiuni. Documentele citate mai sus sunt toate inedite, dela Academia Română și Arhivele Statului; material nou poate să lămurească deplin rostul și data instituirii acestui bir. Țiganii nu erau supuși aceluiași regim fiscal. Zlătarii sau ru- darii, adică cei ce strângeau aurul din nisipul râurilor plăteau birul lor în aur (vezi mai sus, p. 556). Ceilalți țigani domnești (lingurarii, ursarii, lăeșii) plăteau în mod obișnuit bir. In 1756, el varia între doi taleri și jumătate și un taler de cap de om anual. Uneori, țiganii mănăstirești erau scutiți de această obligație fis- 700 ORGANIZAREA 'FINANCIARĂ cală: așa se întâmplă în Moldova, în 1627, pe vremea evlaviosului Miron-Vodă Barnowski. Un document din 20 August 1708 ne arată de asemenea că țiganii mănăstirii Neamțului nu dădeau domniei nici bani, nici cai de olac, nu făceau nici podvoade. Mai târziu;, la 10 Ianuarie 1744, găsim pe țiganii care ședeau în «cutul » adică în satul de lângă Suceava aparținând Mitropoliei, apărați de darea «banii grajdului»; vor plăti-o numai țiganii locuitori în însuși orașul Suceava. La sfârșitul epocei fanariote, țiganii din Muntenia, plăteau marelui armaș nu mai puțin de 36.800 de piaștri sau lei dintre care vătafii de lăutari dădeau 8.000 iar geam- bașii crescători de cai 10.000. In - împrejurări dificile financiare, unii domni nu ezită să im- pună greu și pe țigani. Astfel, Nicolae Mavrocordat, în a doua domnie a sa din Moldova (1711—1716) scoate într’un an, la «o nevoie ce au avut atuncea » țigănăritul, pe care apoi îl desființa cu blestem. Cronica lui Amiras, din care luăm această știre, nu precizează quantumul nouii dări. Urmașul său, Mihai Racoviță (1716—1726), a scos și el, cu tot blestemul predecesorului, «ți- gănit » și anume, potrivit cronicei lui Neculce, «de tot țiganul câte doi ughi ». « Deară apoi — continuă cronica — de țigănit au făcut legătură — deci tot blestem — să nu mai dea ». Ceea ce nu împiedecă însă — istoria se repetă — pe urmașul său Grigore al II-lea Ghica (1726—1733), să scoată și el, într’un singur an, «pre țigani hârtii grele». Aceasta înseamnă că i-a impus indi- vidual, pe nume, potrivit sistemului hârtiilor (vezi mai sus, p. 636 iar nu colectiv. Arghirofilia lui loan-Vodă Caragea (1812—1818), a acestui domn tipic fanariot, este pricina impunerii la bir a două categorii sociale declasate, la care nimeni nu se gândise mai înainte: puș- căriașii și femeile de moravuri ușoare. Asupra celor dintâiu pune « birul temniței »; asupra celorlalte birul « femeilor rele »; acesta din urmă era plănuit să producă la 100.000 de piaștri anual. Din momentul în care — pe lângă vechiul sistem de plată, prin venituri și pocloane legate de natura slujbei — dregătorii au început să primească și o leafă fixă lunară, s’a pus problema fondurilor necesare în acest scop. Să se fi luat din sumele pe care le produceau diversele biruri și dijme ar fi însemnat să se scadă veniturile vistieriei. De aceea se recurse la un alt sistem și anume RĂSURA. CIOCOII 701 la înființarea unei adiționale numite răsură. De fiecare leu sau taler încasat, se fixă un adaos de câțiva bani; acesta servi la plata dregătorilor. In hrisoavele pentru dări din veacul al XVIII-lea se menționează adeseori la cât se urcă răsura. Astfel în hrisovul din 28 Ianuarie 1737, dela Grigore Ghica, referitor la dările sa- tului Trebeș, se prevede: «Și vor da și răsuri pe acești bani câte 3 parale de galbăn ». Când Constantin Racoviță scoate, în 1749, văcăritul, câte un leu și jumătate adică un galben de vită, răsura e ceva mai mare; « 4 parale de vită ». La începutul celei de a doua domnii în Moldova (1741), Constantin Mavrocordat percepe darea numită «banii steagului»; Neculce ne arată că ea a fost «de tot omul câte o sută și cinci parale eară acele cinci parale să fie a boierilor ce or strânge banii, eară o sută de părale să meargă la Vistierie». Concomitent cu creșterea numărului dregătorilor, a crescut și răsura; condica moldovenească de lefuri și venituri, a lui Grigore al III-lea Ghica, din 1 Septemvrie 1776, o fixează la « 14 parale de tot leul ». In condica vistieriei lui Brâncoveanu găsim trecut, mai mulți ani la rând, birul lefilor. In 1696, el se ridică la 7.530 taleri, în 1698 la 16.500, în 1699, luat de două ori, în Martie și în Iulie, la 12.105, în 1700 iar de două ori la 13.000 iar în 1701 la 7.303,50 taleri. Deși, după nume, s’ar putea bănui că el servea la plata lefilor dregătorilor, credem că mai de grabă se referă la lefile soldaților cu plată sau lefegiilor.- La această concluzie ne duce și constatarea că în aceeași condică apare și birul oștii, dar numai în anii când nu există « birul lefilor », adică în 1695 (13.093,50 taleri) și în 1697 (11.412 taleri). ’ Tot aci semnalăm și birul pentru cheltuelile vistieriei în sumă de 4.815 taleri, pe care-1 găsim trecut în condică la 16 Iunie 1696, și pe care-1 amintește împreună cu alte 25 de dări, și un hrisov inedit, din 19 Noemvrie 1698, aflător la Academia Română. Care, erau aceste cheltueli nu putem preciza; poate să fi fost tot unele: lefi sau daruri. . în afară de numele speciale pe care le poartă strângătorii de biruri de prin județe •— zlotași, leuași, ortași, gălbinași, vinăriceri, fânari, etc. — ei au și un nume generic, acela de ciocoi, cu varianta ciocotniți, sing. ciocotnic; îl întâlnim atât în Muntenia cât și în Moldova. Stavrinos vistierul în poemul său închinat lui Mihai 702 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Viteazul (vezi voi. II, ediția a patra, p. 589), pomenește, pe vremea acestuia, pe ciocotniți (t^oxx6tvt)^s<;) ; un glosar al ediției din Veneția, 1672, le dă înțelesul de « strângători de biruri ai voevo- dului ». Pe vremea lui Gheorghe Duca (1673—1678), întâlnesc pe un « Oprea ciocoiul din Pleșoi » care se judeca pentru satul Comani cu mănăstirea Tismana. în ce privește Moldova, citez documentul din 24 Aprilie 1718, dela Mihai Racoviță, în care se spune refe- ritor la darea numit solărit: ... « ce avea obiceiu camarașii de ocnă până acum de lua solărit de pe o parte de loc dela ținutul Sncevii, și o vindea acea slujbă și cămărașii de ocnă la ciocoii de ținut, drept 40 sau 50 de lei și apoi acei ciocoi făcea multe supă- rări săracilor, că lua dela tot omul și dela femei sărace și dela babe bătrâne și neputincioase tot câte un ort de cap și borfăea pe toți săracii cu acel obiceiu... ». Sub Grigore Ghica (1735— 1741) — povestește Neculce — « se îmbogățise ciocoii că lua sluj- bele (adică birurile !) cu dări (daruri 1) și vite dela Greci, eară boierii mazili nu aveau căutare și rămăsese la sărăcie; și începuse a-i și boieri pre ciocoi, că se mândria socotind că n’a mai avea sfârșit... ». Originea acestui termen nu e limpede; spre comparație, se ci- tează de obiceiu turco-persanul « șokadar » = lacheu, « cel ce poartă batista stăpânului ». Prin caracterul lor interesat și brutal, prin mijloacele dure și, adesea, nepermise, cu care strângeau dările, iar pe de altă parte, prin slugărnicia față de cei mari, de care depindeau, ciocoii au ajuns să însemne categoria antipatică de subalterni pe care a imortalizat-o Filimon în puternicul său roman « Ciocoii vechi și noi ». Muncile. Sub raportul muncilor sau a lucrului, nu constatăm atâtea inovații ca sub raportul dărilor propriu zise. Continuă vechile obligații: lucrul domnesc la cetate, la mori, la iazuri, la poduri, apoi lucrul pentru diferitele nevoi ale curții domnești (cositul fânu- lui, seceratul grânelor, tăiatul lemnelor, păscutul cailor, etc.), în sfârșit transporturile, de vin, de lemne, de fân, de sare, etc. (vezi voi. II, ediția a patra, p. 566—570). Odată cu sporirea obligațiilor față de Poartă, sporesc și îndatoririle de muncă sau lucru ale con- tribuabililor. Domnii trebue să dea în repetate rânduri salahori pentru repararea cetăților turcești, pentru construirea de poduri și drumuri. în condica vistieriei lui Brâncoveanu, găsim, în fie- care an, trecut «birul salahorilor» ; el servea tocmai pentru plata ; MUNCILE 703 acestor lucrători ceruți de Turci. în 1699, apar chiar două obli- gații în legătură cu ei: una la 1 Aprilie «birul carelor și al salahorilor» plătită atât de breslași (10.341 taleri) cât și de birnici și de ruptașii din orașe (22.050 taleri), alta la 10 Mai « rânduiala salahorilor »; plătită numai de breslași (7.575 taleri). în total pe anul 1699, contri- buabilii plătesc așa dar pentru salahori și o parte din care aproape 40.000 taleri (exact: 39.966) sau 80 de pungi de bani: o sumă con- siderabilă. Am întrebuințat mai sus expresia « o parte din care » deoarece, în același an, condica mai menționează, la 20 Iulie, și rânduiala carelor în sumă totală de 20.542,50 taleri plătită de breslași, de birnici și de slobozii. îndatorirea aceasta a transporturilor cu carele revine, de altfel, în fiecare an în socotelile domniei, și sub diferite forme. De obiceiu, ea e trecută sub denumirea generică amintită « rânduiala carelor »; uneori se dau însă și lămuriri, ca, de pildă, în 1697-.«Carele Belgradului» sau în 1700:« birul pentru carele solului nemțesc». în Moldova, o carte domnească din 1 Septemvrie 1715 pomenește, alături de « care de oaste » și carele « de Hotin »; acestea din urmă erau destinate în mod special aprovizionării cetății de curând ocupate de către Turci (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 227). Un alt document, din 20 Dechemvrie 1700, pomenește printre obligațiunile contribuabililor din Iași, și carele de braniște. Erau carele servind la transportul fânului din braniștea domnească dela Bohotin, situată la sud-est de Iași. în unele acte, cum e cel din 30 Iulie 1718, această obligație e trecută sub forma prescurtată: «braniștea ». De fapt, ea nu se presta numai de Ieșeni, dar și de locuitorii altor târguri. La 28 Dechemvrie 1756, Constantin Ra- coviță scutește pe poslușnicii episcopiei de Roman, care sunt « sat vlădicesc, dară nu târg» de diferite slujbe și de cei « care-i strâng braniște lui vel comis di pre la târguri» ; documentul, inedit, se află la Academia Română. în cazul celorlalte târguri — și poate, dela un moment dat, chiar și pentru Iași — e probabil ca această «slujbă» sau muncă să se fi transformat tot într’o dare în bani: felul în care e redactat documentul de mai sus: braniștea «se strânge », ca și birul, ne duce la această concluzie. în ce privește îndatoririle de transport și de lucru pentru Curtea domnească, ale sătenilor din jurul lașilor o specificare interesantă cuprinde hrisovul din 20 Noemvrie 1662 acordat de Eustratie Dabija mănăs- 17 704 ORGANIZAREA FINANCIARĂ tirii Hlincea și accesibil nouă numai în traducere românească; Domnul scutește pe locuitorii satului Hlincea, din apropierea mănăstirii, « de lucru dela Curtea noastră și de iezit și de bra- niște și de ceir și de cosit fân și de cărat fân și de lemne și de cărbuni la Curtea domnii mele ». « lezitul » era obligația de lucru la marele iaz din marginea lașilor, fie pentru a-i întreține iezătură sau digul, fie pentru a-i întări malurile sau a-i curăți gura. Intr’un act anterior, din 11 Mai 1660, accesibil iarăși numai în traducere românească, se întrebuințează expresia: «nici sala- hornici (sic !) la iaz să nu lucreze ». Pentru Muntenia, citez cazul asemănător al satului Spanțov din Ilfov, la Dunăre, pe care Matei Basarab « pentru voia priiatinului domnii meale jupânului Hozun Mustafa », îl scutește prin actul, inedit, din 13 Martie 1643, «de lucru domnesc, de podvoade, de mertice, de cai de olac..,. » numai să aibă a lucrurea (sic 1) la zăgaz cându va fi lucru. E vorba probabil de un zăgaz care închidea gârla de comunicație între Dunăre și bălțile din regiunea Spanțovului, poate balta numită Buldu. Ceirul trebue să fi fost o obligație de muncă în legătură cu ține- rea cailor domnești la ceair adică la locul de pășunat. Scoaterea la ceair a «telegarilor » sau cailor de trăsură, a armăsarilor și a « povodnicilor » sau cailor de călărie, în frunte cu vestitul «tabla- bașa », avea loc în ziua de Sfântul Gheorghe, cu un ceremonial deosebit, descris de lorghachi logofătul, în «Condica » sa de obi- ceiuri (1762). Sătenii erau obligați, probabil, să dea un număr de păzitori care să pășuneze și să poarte caii, întocmai după cum făceau, în secolele anterioare, și sătenii din Țara Românească și din Serbia. îndatorirea «cărbunilor» poate fi înțeleasă în două feluri: sau în acela — mai probabil, după părerea noastră — de a trans- porta cărbuni de lemn sau mangal pentru nevoile Curții domnești, așa cum transportau și lemne și fân, sau în înțelesul de a-i fabrica în pădurile de prin prejur. Pentru primul înțeles pledează și com- parația cu documentul similar din 11 Mai 1660, referitor tot la mănăstirea Hlincea, în care pasagiul respectiv, mai puțin amănun- țit, are următoarea redacție: « nici un lucru nouă să nu ne lucreze, nici la braniște, nici la fân să nu ne cosească, nici să ne care fân sau lemne la curtea noastră ». De aceeași natură pare să fie și înda- torirea fiscală a gunoiului amintită în câteva acte moldovenești MUNCILE 705 din veacul al XVII-lea. La 13 Dechemvrie 1659, Ștefăniță Lupu ordonă agenților care percepeau camăna și bezmenul să lase în pace o pivnița din Iași a mănăstirii Aron Vodă; feciorul ce va fi la acea pivniță e scutit « de dajde și de zloți și de lei și de taliri și de orți și de galbeni și de ghiață și de gunoiu și de fân și de lemne si de podvoade și de cai de olac și de alte dări și anghirii». Privile- giul e reînnoit de Eustratie Dabija (1661 Dech. 15), de Iliaș Ale- xandru (1666 Aug. 1), de Gheorghe Duca (1670 Fevr. 13) și de Antonie Ruset (1675 Dech. 19): documentele respective, toate ine- dite, se află la Academia Română. Prin gunoiu se înțelegea fie îndatorirea de a căra gunoiul dela grajdurile și Curtea domnească — deci o podvoadă ca și în cazul lemnelor, fânului, cărbunilor — fie o dare pentru întreținerea curățeniei ulițelor. Ținând seamă de starea generală edilitară a lașilor la mijlocul veacului al XVII-lea, mai probabilă ni se pare însă prima explicație. O altă obligație a târgoveților și a satelor de prin prejurul târgurilor era ghiața. In 1650, Vasile Lupu scutind pe locuitorii satelor Episcopiei de Huși de dări și slujbe, se adresează șoltuzului și pârgarilor din acest târg, poruncindu-le: « Să nu-i învăluiți cu târgul nici la lucru, nici la podvoade, nici să le luați cai de olac, nici care la fân, nici la teslărie, nici la ghiață, nici la alte lucruri ce sunt pe târg ». Urmează seria de acte amintite mai sus, dela Ștefăniță Lupu până la Antonie Ruset, prin care un pivnicer din Iași al mănăstirii Aron Vodă e scutit între altele, și de această obligație a gheței. Neculae Mavrocordat, într’un act fără dată din a doua domnie moldoveană (1711—1716), scutește și el pe cei cinci preoți și un diacon dela cele două biserici armenești din Iași, de toate dările și muncile, ei neavând să dea « nemică, nici zloți, nici lei... nici la ghiață, nici la gunoi ». E vorba, credem, de obli- gația de a tăia și transporta ghiața necesară Curților Domnești și poate și Mitropoliei și Episcopiilor. Tot locuitorii satelor mai fă- ceau și transportau, după cum arată documentul de mai sus, din 1650, și teslăria necesară acelorași curți și — poate — și reședin- țelor înalților ierarhi. S’ar putea ca această teslărie să fie tot una cu sau să cuprindă și bilele adică grinzile, de care amintesc, ca obli- gații de muncă, alte acte moldovenești. Astfel, de pildă, actul din 1676, Ianuarie 12, dela Antonie Ruset, prin care scutește pe locui- torii ce se vor strânge în siliștea dela Crețești (Fălciu) a episcopiei 17. 706 ORGANIZAREA FINANCIARĂ de Huși, de toate dările și muncile, între care și « de braniște și de care de jold și de bile și de șeici... ». în cazul însă când teslăria n’ar cuprinde și aceste bile, atunci avem de a face cu încă o înda- torire de muncă. în privința « șeicilor », putem înțelege sau con- struirea lor sau procurarea oamenilor necesari vâslitului sau trasului la edec, așa zișii oameni de șăici; ei apar în documentul moldovenesc din 29 Mai 1696, referitor la scutirile acordate cle- rului bisericii din Ceucani (Tutova). Această expresie se referă la numărul de săteni ce trebuiau dați pentru vâslit sau pentru trasul la edec al șăicilor turcești pe Prut, poate și pe Nistru, șăici care duceau provizii pentru cetatea Cameniței și, mai târziu, a Hoti- nului sau pentru armatele în campanie din Ucraina. Axinte Uri- carul arată, în cronica sa, că lui Neculai Mavrocordat, în a doua domnie (1711—1716) «i-au venit poruncă de au trimis. .. salahori ca să lucreze la Hotin și alții ca să tragă șăicile ce veneau pe Prut în sus cu zahere... ». Iar Neculce precizează că după ce s’a curățat Prutul, «cu multe sute de oameni, de copaci și plăvii», șeicile au fost trase « până la Țuțora ». O obligație asemănătoare în Muntenia este aceea a «opăci- nașilor» pe care o întâlnesc într’o serie de documente din prima jumătate a veacului al XVII-lea. Pentru întâia oară ea apare în- tr’un hrisov din 15 Iunie 1625 prin care Alexandru Coconul scu- tește pe locuitorii ce se vor așeza pe un loc al mănăstirii Sf. Troiță din București, loc «lângă mănăstire... unde iaste palanca care o au făcut Sinan pașa » de toate dările și slujbele, între care și de opăcinași. O scutire identică acordă Leon Vodă la 6 Fev- ruarie 1630 satului Dobrușeștii al mănăstirii Snagovului; docu- mentul, inedit, se află la Arhivele Statului. Cuvântul « opăcinași » (onWHAiuT), înseamnă cel ce trage la « opăcini» sau vâsle, deci «vâslași ». Anumite sate, din apropierea lacurilor, bălților sau a Dunării, erau obligate așa, dar să dea un număr de vâslași, după cum unele sate din Moldova dădeau « oameni de șăici ». Tot la domeniul navigației, se referă și îndatorirea fiscală numită navlon. Am întâlnit-o pentru prima dată în docu- mentul inedit din 15 Ianuarie 1689, dela Constantin Brân- coveanu, prin care satul Costeștii din Vâlcea al mănăstirii Bis- trița, urmează să plătească vistieriei anual 300 de ughi, fiind scutit în schimb de toate dările și slujbele. Adică: «de bir slujitoresc, de VĂMILE 703 bir mărunt de țară, de miere cu ceară, de găleată cu fân, de seama a doua și a treia, de cară de oaste... de poclonul hanului și al pașii, de navlone, de birul sulgiului, de cai domnești și împărătești... etc., etc. în condica vistieriei lui Brâncoveanu, navlonul apare în mâi multe rânduri: odată, în 1695, când se specifică: «1146 taleri s’au dat navlonul burazanilor ce au dus posmagii la Belgrad» deci navlul corăbiilor numite obișnuit bolozane; o altă dată, în același an, în legătură cu transportul mierei: « 500 taleri s’au dat la Balgi bașa pentru navlon ». Așa dar, navlonul, care amintește prin rădă- cină năorățile de pe Olt (vezi mai sus, p. 615), era un bir în vederea transportului pe Dunăre, eventual pe mare. (Compară cu termenii tehnici moderni navlu și a naolosi, în legătură cu transporturile fluviale și maritime). Vămile și ocnele. In linii generale, sistemul vamal al țărilor noastre în intervalul 1601—1821 rămâne tot cel din veacurile anterioare. Se continuă vămuirea la hotare, sau în apropierea lor, dar și în orașele din interior, la locul de desfacere. Se observă însă o sporire a punctelor de vamă —a schelelor cum se spune acum, cu un termen turcesc — atât la Dunăre și la Nistru — de fapt schelă înseamnă, în limba de origină, port mic, .debarcader — cât și la munte. La Dunăre, de pildă, constatăm ca puncte de vamă noi: 1) Ciocăneștii, în județul Ialomița, spre nord-vest de Silistra; anatefterul sau condica vistieriei lui Brâncoveanu înre- gistrează, la data de 1 Ianuarie 1695, un ordin către « vama dela Ciocănești i Lichirești» (pentru aceasta din urmă vezi voi. II, ediția a patra, pag. 572); un act din 1794, Noemvrie 25 amintește de asemenea pe « vameșii ot Ciocănești»; 2) Oltenița care figurează, împreună cu Ciocăneștii, în anatefterul vistieriei lui Brâncoveanu; 3) Zimnicea, fixat ca punct de export și import la Dunăre, de către Alexandru Ipsilanti, prin actul din 6 Mai 1775, subsequent ana- foralei veliților boieri. Localitatea e totuși mai veche; o găsim amintită pe vremea lui Brâncoveanu, la 3 Ianuarie 1695. Prin Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Silistra și Brăila se exportă în Turcia sarea ocnelor dela Slănic și Telega. Ne-o spune un document oficial din 1807, Noemvrie 11; 4) Islaz, fixat, asemenea Zimnicei, ca punct de export și import, de către Alexandru Ipsilanti, la 6 Mai 1775; 5) Bistrețul, la vest de balta Nedeia și 6) Cerneții, reșe> dința județului Mehedinți, trecute amândouă în anatefterul lui -708 ORGANIZAREA FINANCIARĂ Brâncoveanu, la data de 1 Ianuarie 1695; 7) Rușava sau Orșova, arătată, la 1807, Noemvrie 11, ca fiind în județul Mehedinți. Prin Islaz, Calafat și Rușava se exporta sarea provenită dela Ocnele Mari. In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se mai putea trece Dunărea, potrivit operei lui Mihail Cantacuzino, editată de frații Tunusli, și prin următoarele schele (dela Brăila în susl): Berteștii și Plopii, ambele pe Pasca (brațul de vest al Dunării, în balta Brăilei!); Stelnica Casapbașii și Timpureștii, ambele pe Borcea; Cornățelul, Kiseletul și Spanțovul, tustrele între Ciocă- nești și Oltenița; Slobozia lui Celebi-Aga și Petrușeanii, între Giur- giu și Zimnicea; Celeiul, Ciobanul și Nedeia, între Islaz și Bistreț; Țifa și Jdegla, între Bistreț și Calafat; Florentinul, Salcia și Balta Verde, între Calafat și Cerneți. Când veneau apele mari, o bună parte din aceste «schele », cum erau, de pildă, Cornățelul, Kiseletul și Spanțovul, deveneau impracticabile. Nu e sigur dacă în tote aceste puncte de trecere existau vameși speciali sau dacă ele erau puse sub jurisdicția vameșilor din schelele principale (cele de sub Nr. 1-7 și cele existente încă înainte de 1600). ’ La munte, pornind iarăși dela răsărit spre apus, găsim urmă- toarele stațiuni de vamă sau «schele» noi: 1) Vălenii de Munte, ai căror vameși sunt semnalați pe vremea lui Brâncoveanu; aici își desfăceau adesea roțile de cașcaval mocanii veniți cu turmele din Ardeal; 2) Câmpina, pomenită ca « scală de neguțători» în- tr’un document din 1674; 3) în loc de Rucăr, vama se plătește, în veacul al XVIII-lea, la Dragoslavele-, 4) De asemenea, în loc de vama dela Vâlcan, constatăm că există vama dela Târgu-Jiw, zona supusă controlului acestei vămi, pe timpul lui Brânco- veanu, era, ca și mai înainte, în secolele XV-XVI, «muntele din apa Citețului până în apa Vodițăi». în a doua jumătate a secolu- lui al XVIII-lea, aflăm un punct nou de vamă, în partea occi- dentală a zonei, anume la Bahna, la nord de Vârciorova. Cei însărcinați cu controlul punctelor vamale sau schelelor și cu încasarea vămilor se numeau schileri (de aci și numele Schileru); pentru paza acestor puncte și pentru prinderea contra- venienților aveau la dispoziție corpul martalogilor în frunte cu căpitanii de martalogi. în privința atribuțiilor acestor două cate- gorii de slujbași, cităm ordinul din 3 Ianuarie 1695 dat de Brân- ¹ ■ ■ VĂMILE >................. 709 ■ ■ I coveanu « schilearilor de Ia Câineani ». Ei trebue « să aibă , a luarea vama » dela orice negustor va trece pe acolo cu marfă « au Ovreai, au Moldovean, au Ungurean ». De asemenea, ei urmează « a judeca pre tot omul den satile care sânt supt ascultarea schilii». Căci în jurul fiecărei schele, ca și în jurul orașelor mai de seamă din inte- rior unde se percepea vama, era un număr de sate ai căror locui- tori depindeau, sub raportul judecății, de schileri. In jurul Bucu- reștilor erau 12 sate de acest fel, în jurul altor orașe 8. « Și să aibă schilearii a puni de sat câte o bute de vin, să-l vânză, după obi- ceaiu, — un, venit deci special al schilerilor, întocmai cum avea dreptul să impună vinul lui spre vânzare și hatmanul (vezi mai sus, p. 670-1) — și să caute și pentru vite de pripas, unde s’ar afla, să li ia schilearii » — un alt venit deci. « Și voao, tuturor satelor... să aveți a ascultarea de toate de ce v’ar da poruncă schilearii pentru paza plaiului și pentru alte trebi și porunci domnești ». Voevodul se adresează, în același timp, «și ție căpitane de marta- logi și voao, martalogilor, voi încă să căutați, când v’ar porunci schilearii pentru niscari oamini răi stând împotrivă a nu-și da vama, să săriți să-i apucați să-și dea vama ». Tarifele vamale suferă diferite ajustări, pe măsură ce prețul mărfurilor se suie. Pe de altă parte, ele cuprind un număr din ce în ce mai mare de articole, în raport cu creșterea nivelului de viață al populației. Printre modificările pe care le suferă sistemul vamal muntean, o mențiune specială merită aceea întreprinsă de Grigore al II-lea Ghica. Acestui voevod i se datorește « carvasa- raua» sau clădirea vămii din București (termenul e de origine turcă: kervan serai sau kiarvansarai), ridicată în 1733. în anul următor, el sporește taxele vamale și revizuește totdeodată cotele pe care le primeau mănăstirile, în urma diferitelor donații dom- nești, din aceste taxe. O nouă sporire are loc la 1 Ianuarie 1792; în actul ce-o însoțește, voevodul Mihai Sutzu arată că sporirea era necesară, deoarece «negustorii... din vreme în vreme au scumpit prețul la toate felurile mărfurilor». Acest nou tarif sau «catalog» e foarte detaliat: el cuprinde nu mai puțin de cinci suțe douăzeci și nouă de articole, adăogându-se în încheiere că, pentru articolele care nu s’au trecut în «catalog», se va plăti 3%; mai erau deci și altele. Față de cele patruzeci și șapte de arti- cole ale tarifului lui Mircea cel Bătrân — care cuprinde, ce-i 710 ORGANIZAREA FINANCIARĂ dreptul și unele colective ca «mărfurile ce vin de peste mare » e o deosebire considerabilă. Vămile continuă să fie un venit al cămării, deci al Domnului, iar nu al vistieriei; încasările sunt în funcție de volumul impor- tului și exportului; ele cresc deci în epocile de liniște, pentru a scădea vertical în timpul războaielor. In genere se poate afirma că au o linie ascendentă în cursul veacului al XVIII-lea. Dacă Dimitrie Cantemir dă, pentru Moldova, la începutul veacului, cifra de numai 30.000 de imperiali sau lei noi — deci 60 de pungi, ea este pe vremea lui Dionisie Fotino, în 1815—1817, de 230.000 lei. In Muntenia, dela 115.000 lei cât produceau în 1768, veniturile se ridică în 1815-6 la 500.000 lei iar în 1817, la 550.000 lei; Ocnele constituie, ca și vămile, un apanagiu al Domniei; ve- nitul lor merge deci la cămară și reprezintă un coeficient important din totalul încasărilor acesteia. In « Descripția Moldaoiae» citim, e adevărat, că «salinele » au produs numai 10.000 de lei ; Cantemir adaogă însă că această cifră reprezintă doar «a șasea parte din vechile. venituri»; scăderea se datorește războaielor și năvălirilor. In veacul al XVIIIdea, încasările cresc considerabil; în 1815— 1816, ele ajung la cifra de . 400.000 lei. In ocne lucrau, în afară de ciocănași și meșteri (vezi mai sus, p. 556) și mâglași; aceștia din urmă nu lucrează însă zi de zi, ci.numai atunci «când este trebuință». Așa ne informează un act oficial muntean din 1811, precizând totdeodată că mâglașilor li se plătește 8 parale pe zi, în timp ce ciocănașilor numai 6 parale; ambele categorii primesc și un mertic zilnic de zece oca de sare de fiecare lucrător. Denumirea de mâglaș vine din mâglă care însemnează, în româneasca veche, movilă, grămadă. S’a păstrat până astăzi numele satului Păușești-Măglași, în județul Vâlcea, în apropiere de Ocnele Mari. însemnarea fiscală pe care o dă, în 1811, arendașul ocnelor muntene, arată că la ocna Slănicului erau 64 de «lude » sau contribuabili « ciocănași, mâglași și meșteri», la Telega 18, iar la «Ocna Mare» (Vâlcea) numai 3 mâglași, cio- cănașii ei fiind țigani ai mănăstirii Cozia. Mai erau apoi 5 lude «la malurile» de sare din județul Buzău, «păzitori» împotriva celor ce ar vrea să ia cantități mari, cu carul sau cu calul; se știe că din aceste maluri se putea lua numai «cu traista», pentru trebuințele casei, de către localnici (vezi și mai sus, p. 556). REPARTIȚIA IMPOZITELOR. SCUTIRILE 711 Repartiția impozitelor. Scutirile. Inegalitatea fiscală, o carac- teristică a vechii societăți românești — ca și a societății europene in genere, înainte de revoluția franceză — s’a menținut în tot răstimpul dintre 1601—1821; mai mult chiar, ea s’a accentuat considerabil prin reforma lui Constantin Mavrocordat. Intr’a- devăr, până în 1739, boierii, scutiți de unele dări pe avere, plă- tesc însă impozitul personal, precum și unele dări în legătură cu exigențele turcești; pe vremea lui Brâncoveanu, contribuția lor este'chiar importantă. Prin reformă, boierii, deci dregătorii — atât cei din clasa întâia și a doua cât și urmașii lor, sunt scutiți și de impozitul personal. Scutirea devine o consecință și un avantaj al dregătoriei; la sfârșitul epocei fanariote se încearcă chiar, să se introducă această scutire, împreună cu celelalte, asupra averii, în textul legiuirii lui Caragea; alineatele respective, figurând în - tr’unul din anteproecte, nu sunt primite însă în textul definitiv^ promulgat. Abolirea privilegiilor fiscale va avea loc la noi abia prin Convenția dela Paris (1858). , , Sub raportul fiscal se constată : în Principate în veacurile XVII-lea și XVIII-lea, o serie întreagă de categorii contribuabile. Cei dintâi, sub raportul numărului și a obligațiilor, sunt birnicii, satele de țărani. Ei suportă întreaga masă a contribuțiunilor fiscale, plătind lunar câte trei sau chiar patru dări (vezi mai sus, p. 634-5). Și între aceștia se fac însă unele diferențieri. Astfel satele de plăeși, care păzeau hotarul la munte, satele situate, dealungul drumurilor mari sau șleaurilor, supuse deci, prin deplasările ar- matelor și ale diverșilor dregători, la tot felul de prestații, rechi- ziții și angarale, apoi satele de mâglași sau lucrători în ocne, în sfârșit satele de mărginași, la restul hotarelor, se bucură de o reducere la plata unor dări. Pe vremea lui Brâncoveanu, de pildă, în 1694, satele de plăeși și cele dela drum plătesc jumătate din «rânduiala fânului », din «rânduiala găleții» și din «rânduiala mierii și a cerii împărătești ». Reducerea era necesară fie ca o contravaloare a serviciilor aduse, fie spre a reține locului pe con- tribuabilii care, prin așezarea la graniță a satelor lor, puteau ușor trece în țara vecină. O categorie deosebită o formează «satele cu ruptoare» care plătesc vistieriei — pentru o serie de dări sau chiar pentru toate dările— o sumă fixă, stabilită, pe bază de înțelegere sau rup ă 712 ORGANIZAREA FINANCIARA (cf. expresia: «a rupe prețul! »). Acest sistem se va bucura de o trecere din ce în ce mai mare. El s’a aplicat la început în mod curent străinilor grupați în comunități naționale sau economice cum erau Armenii, Ovreii, Chiprovicenii, Brăilenii, Brașovenii Almăjenii și diferitele «companii» (vezi și mai sus, p. 582). S’a aplicat apoi însă și unor grupe de contribuabili naționali; chiar pe vremea lui Brâncoveanu, în 1694, găsim «satele cu ruptoare ». La finele epocei fanariote, constatăm, într’unul din județele mol- dovene, în Putna, pe «ruptași», apoi «ruptele Vistieriei», pe «hri- sovuliți», în care intrau unii negustori români, ovrei și armeni și pe «companiști », cuprinzând mai ales negustori greci și aro- mâni. E demnă de remarcat împrejurarea că birul ruptașilor și al ruptelor vistieriei era mai mare decât al birnicilor de rând; a fi trecut în aceste două categorii era însă o cinste, un semn de distincție socială', faptul comporta, se pare, și scutirea de alte obligațiuni fiscale, cum erau prestațiile de muncă. De aceea când cineva era trecut cu birul întfe ruptași sau rupte și nu-1 putea plăti, expresia consacrată era că «n’a învrednicit». O categorie fiscală deosebită au format-o așa zișii «slujitori» adică subalternii marilor dregători, grupați pe județe și având și o organizare militară. La dările personale (haraciul, lipsa hara- ciului, vel seamă, poclonul Hanului, poclonul Vizirului, etc.) erau destul de greu impuși. In cursul anului 1694, ei plătesc de pildă haraciul îndoit (15.000 de ughi) iar birul Vozianilor odată și ju- mătate. In schimb, li se face o reducere la dările pe avere (oierii, dijmărit), reducerea fiind chiar însemnată la poclonul pe care trebuie să-l dea strângătorilor acestor dări pe avere. Sub Brân- coveanu, apăsarea fiscală asupra « slujitorilor » a fost considerabilă. «Popii» sau preoții de mir alcătuiesc și ei o categorie fiscală deoșebită. Regimul lor e variabil: astfel de, pildă, sub Brâncor veanu, sunt greu impuși: majoritatea impozitelor personale, în intervalul Dechemvrie 1693 — Dechemvrie 1694, li se dublează, unul din ele, vel seama, li se triplează chiar! Sub urmașul lui Brân- coveanu, în schimb, sub Ștefan Cantacuzino, preoții sunt complet scutiți de dări (vezi și mai sus, p. 696). Deși înaltele fețe bisericești — mitropolitul și episcopii — și mănăstirile sunt în principiu și printr’o îndelungată tradiție, scutite de dări, totuși contribuie și ele, sub o formă oarecare, la BIBLIOGRAFIE 713 acoperirea greutăților financiare. In primul rând, sunt supuse obligației «împrumut ei » sau «împrumutării», cu sume adesea con- siderabile ; uneori, aceste împrumuturi se restituie; alteori însă, ele rămân bune date. Se mai adaogă apoi unele contribuții spe- ciale, în legătură cu cerințele turcești. Astfel, în cursul anului 1694, înalții ierarhi și mănăstirile contribuie la procurarea cailor necesari împărăției; de asemenea la acoperirea «sursatului» adică a rechizițiilor de oi pentru armata aceleiași împărății. Cu acest ultim prilej, suma răspunsă — 1130 ughi — e cea mai mare dintre sumele plătite de «breslele » fiscale; în rândul al doilea vin «a- leșii » — fruntași ai satelor — cu 800 de ughi. Boierii mazili, adică cei fără dregătorii, suportă o bună parte a sarcinilor fiscale. In curs de un singur an, 1694, îi găsim plătind nu mai puțin de nouă dări dintre care șase de caracter personal și trei privind furnituri cerute de Poartă. Dintre acestea nouă, trei sunt « îndoite » adică suma inițială prevăzută în scriptele vistieriei se dublează, iar una «întreită ». Nici chiar boierii veliți despre care se crede în deobște că nu plăteau dări, nu sunt scutiți de cele personale, înainte de reforma lui Constantin Mavrocordat. In acelaș an în care boierii mazili plăteau — cum am arătat mai sus — nouă dări de acest fel, ve- liții plătesc opt: între ele, haraciul — îndoit —, poclonul Vizirului, poclonul Hanului, birul Vozianilor și birul Aii Pașei, ultimele două fiind iarăși îndoite. Haraciul e o dare atât de însemnată și de generală încât nici chiar Turcii aflători în țară, cu diverse treburi comerciale, nu sunt scutiți de plata lui. La 20 Martie 1694, îi găsim trecuți cu suma de 593 de ughi; pentru comparație, semnalăm că «dărăbanții muntelui» dau 600 ughi. In privința sloboziilor, continuă regimul existent înainte de 1600 (vezi voi. II, ediția a patra, p. 579). BIBLIOGRAFIE Organizarea financiară. 1. A. D. XENOPOL, Finanțele în epoca fanario- ților în Rev. ist. arh. fit., I (1883), p. 45—73; 2. PETRE RĂȘCANU, Le file și veniturile boierilor Moldovei în 1776. Document dela Grigorie A. Ghica v. v., Iași, 1887, CXX + 81 p. in 8°; 3. C. CALMUSCHI, Principalele dări ale Mol- 714 ORGANIZAREA FINANCIARĂ dovei și Țerei Romanești, mai ales în secolul al XVIII-lea, Vaslui, 1891, 174 p. in 8°; 4. L. COLESCU, Geschichte des rumănischen Steuerwesens in der Epoche der Fanarioten (1711—1821), Miinchen, 1897 (tradusă în românește: Sistemul de impozite în România în epoca Fanarioților, în Economia Națională, XXII (1898), nr. 7, p. 369—386; nr. 10, p. 561—573; nr. 12, p. 960—971 și XXII] (1899), nr. 1, p. 61—84; 5. V. A. URECHIĂ, Din domnia lui loan Caragea... Finanțele, în An. Ac. Rom., Mem. Secț. Ist., s. II, t. XXII (1899—1900), p. 222—300; 6. N. IORGA, Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice a Principatelor române, I, București, 1902, 184 p. in 8°; 7. CONST. GlURESCU. Introducerea la Documente și regește privitoare la Constantin Brân- coveanu, București, 1907, L p. in 8°; 8. I. VLĂDESCU, Despre dări sau impozite. I. Rirul, București, 1925, 71 p. in 8°; 9. NICOLAE LĂBUȘCĂ, Despre cuniță, Iași, 1925, 71 p. in 8°; 10. I. MlNEA, Banii Calului, în Cercel. Ist., II—III (1926—1927), p. 258—259; 11. I. MlNEA, Reforma lui Constantin Mavrocordat. Generalități și păreri vechi, în Cercet. Ist., II—III (1926—1927), p. 97—248; 12. CONST. C. GlURESCU, Organizarea financiară a Țării-Românești in epoca lui Mircea cel Bătrân, în Mem. Secț. Ist., Acad. Rom., s. 3, t. VII (1926—1927), p. 1—58; 13. C. STOIDE, Despre sulgiu și ialoviță, în In amintirea lui Con- stantin Giurescu, București, 1944, p. 493—502. CLASELE SOCIALE La 1805, între Prut și Șiret țăranul fruntaș avea 12 vite, mij- locașul 8, iar țăranul codaș 4 vite. (Așezământul agrar al lui A- lexandru Moruzi din 3/15 Ianuarie 1805). Istoria claselor sociale din Principate în veacurile XVII și XVIII se caracterizează prin câteva fapte esențiale. Cel dintâi, în legătură cu pătura superioară, cu boierii, este înlocuirea pro- gresivă a vechiului criteriu de noblețe, moșia, prin noul criteriu slujba domnească, și chiar consacrarea acestui nou criteriu prin reforma lui Constantin Mavrocordat. Al doilea fapt, în legătură cu pătura de jos, este slăbirea și în cele din urmă dispariția în- semnatei și străvechei instituții a rumâniei. Paralel cu aceasta, are loc formarea unei pături de țărani liberi în drept, legați însă în fapt, prin dijmă, dări și clacă, de moșia pe care se așează. E cel de al treilea fenomen însemnat al evoluției noastre sociale în răstimpul dintre moartea lui Mihai Viteazul și răscoala lui Tudor Vladimirescu. In sfârșit, ca o consecință a acestui fenomen, e legiferarea așezămintelor agrare, adică a obligativității pe de o parte pentru proprietari de a da țăranilor de pe moșiile lor, fânaț și imaș, în suprafețe determinate, pe de altă parte pentru săteni de a presta muncă, servicii și dijmă, după norme iarăși determinate. Boierii. In primele veacuri ale vieții noastre de stat, criteriul fundamental al nobleței a fost stăpânirea pământului', era boier cine avea moșie, indiferent de suprafața acesteia. De aceea erau boieri nu numai deținătorii de mii de fălci și de sate întregi, dar și moșnenii sau răzeșii care stăpâneau în devălmășie un singur sat. Evident, tot boieri, și foarte însemnați încă, erau și dregă- 716 CLASELE SOCIALE torii domnești, aceia care administrau țara, care strângeau dările Fig. 36. — Palatul brăncovenesc dela Mogoșoaia (Ilfov). Fațada dinspre eleșteu. Restaurat în zilele noastre, acest palat e o adevărată podoabă; el ne arată gradul de rafinament și eleganță al Curții Voevodului Constantin Brâncoveanu. împărțeau dreptatea și conduceau oștirea. Accentul principal cade B0ERII DREGĂTORI 71? totuși în epoca veche, asupra nobleței teritoriale, asupra stăpâ- nilor de moșii. Cu cât trece timpul însă, cu cât organismul de stat devine mai complex, cu cât sarcinile fiscale cresc, în legătură, în primul rând, cu accentuarea suzeranității turcești, cu atât în- Fig. 37. — Ruinele palatului Cantacuzinilor, la Măgureni (jud. Prahova). Contrafortul de pe planul întâi dă impresia unei așezări masive, fortificate. semnătatea dregătorilor sporește. Bucurându-se de favoarea dom- nească, de scutiri de dări și de veniturile legate de slujbele ce îndeplinesc, ei ajung bogați, posesori nu numai de numeroase moșii și de așezări frumoase (vezi fig. 36 și 37) dar și de capital mobiliar, de bani, Dregătoria devine o țintă din ce în ce râvnită, un adevărat titlu de noblețe, care întunecă tot mai mult pe celă- 718 CLASELE SOCIALE lalt. Cine a fost dregător poartă titlul respectiv, precedat de par- ticula biv, toată viața; în hrisoave când se înșiră martorii, acest titlu ține locul numelui de famile; urmașii pun preț pe faptul că se trag dintr’un dregător; ei țin la titlul de mazili care se dă acestor scoborâtori, fără dregătorii, ai foștilor demnitari. Apariția acestei categorii sociale a mazililor este un semn netăgăduit de im- portanța tot mai mare pe care o ia dregătoria ca criteriu de noblețe. Cea dintâi mențiune documentară a lor este din 1601: Stavrinos vistierul ne spune că Mihai Viteazul, pe când se afla încă pe câm- pia Turdei, a poruncit căpitanului Gheorghe Raț, să ia « cătanele, pe Mârza cu mazilii (piaov)X7)8eț) și pe Valoni » și să înconjure ce- tatea Făgărașului unde era deținut fiul său Nicolae Pătrașcu. Ii întâlnim apoi în acte interne, cum e acela din 1 Septembrie 1646, în care ei alcătuiesc, împreună cu roșii, păhărniceii și spătăreii, populația de seamă a satului Cocoruzi din Vlașca (vezi și mai sus, p. 693). Acești mazili aveau o organizare militară, asemenea roșilor și curtenilor; ei reprezentau și o elită socială. Până astăzi încă, în ciuda tuturor prefacerilor, titlul de mazil e un titlu de mândrie în satele răzășești din Orhei, Soroca și Lăpușna. Pe vremea lui Dirnitrie Cantemir, criteriul nobleței îl formează deo- potrivă slujba ca și moșia: împărțirea pe care o dă învățatul domn boierimii moldovene — dregători, curteni, călărași, răzăși — ține seamă de ambele. Din faptul însă că el înclină totuși să con- sidere pe răzeși «mai de grabă ca țărani liberi decât ca boieri» (Rezessi quos colonos liberos quam nobiles vocare mallemus) re- zultă că cel de al doilea criteriu pierduse din valoare, că stăpâ- nirea pământului nu mai era suficientă, în toate cazurile, pentru a conferi neapărat calitatea de boier. Sub Constantin Mavrocordat evoluția în acest sens e termi- nată: boieri sunt numai aceia care dețin sau au deținut slujbe. îm- părțirea pe care o dă domnul boierimii ține seamă exclusiv de acest criteriu. Sunt boieri mari sau veliți, dregătorii dela ban până la clucerul de arie; ceilalți sunt boieri de clasa a doua. Urmașii celor dintâi se numesc neamuri, a celorlalți mazili. Fiecare categorie se bucură de anumite scutiri fiscale. Pentru a stabili calitatea lor de neamuri sau mazili, solicitanții trebuiau să prezinte comi- siilor instituite în acest scop acte din care să rezulte că ascen- denții lor imediați ■— deci părinții și bunicii — ocupaseră dregă- CATEGORIILE DE BOIERI 719 lorii. In primul an de aplicare a măsurei în Moldova, în 1742, s’au eliberat numai 27 de cărți de neamuri. Nu știm numărul lor în Muntenia, la început; pe vremea alcătuirii operei lui Dionisie Fotino însă, așa dar la începutul veacului al XlX-lea, erau 765 de neamuri și 1694 de mazili, afară de cei din județul Mehedinți. Spre sfârșitul epocei fanariote, cu prilejul alcătuirii codicelui de legi a lui Caragea, se încearcă a se introduce în acest codice definițiile diferitelor categorii de nobili precum și scutirile fiscale respective. Criteriul rămânea tot slujba domnească; se preciza însă că boieri erau cei numiți cu caftan domnesc într’o dregătorie, iar boiernași cei numiți cu carte domnească', despre neamuri se hotăra că erau nu numai « fiii și descendența fără caftane ai celor căftăniți dar și cei numiți cu carte domnească în categoria aceasta ». Redacția definitivă, tipărită, a legiuirii lui Caragea a apărut, ce e dreptul, fără definițiunile de mai sus și fără scutirile fiscale res- pective ; ele au continuat însă să existe. Abia în 1858, Convenția dela Paris, prin articolul 46, desființează diferitele categorii so- ciale, proclamând egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Clasa noastră boierească n’a fost o clasă închisă, exclusivistă, în care să nu poată pătrunde elemente din afară. Dimpotrivă, ea a primit, în decursul veacurilor, o sumă de atari elemente, atât românești, din pătura inferioară, cât și străine. In privința celor dintâi, cronicile ne dau o serie de cazuri. Alexandru Lăpușneanu, după ce a tăiat într’a doua domnie, cu aprobarea Turcilor de altfel, pe boieri, «au trimis și au ales din curteni de țeară pre Ra- covițești și pre Sturzești și pre Bălșești și pre alții mulți» și le-au dat lor dregătoriile. Dintre aceștia, unii, aparținând primelor două familii, au ajuns apoi, în veacurile XVIII și XIX, chiar la domnie. Despre Moise Movilă (1630—1631 și 1633—1634) aflăm de ase- menea că « multe case de gios, lipsite, a lăcuitorilor țării au ridicat, ales pe Ciogolești». Vasile Lupu (1634—1653) face boier pe Ștefan Sărdarul; acesta o mărturisește însuși, la judecată: «Doamne cine au fost mai crezut la Măria Ta și cinstit ca mine și m’ai scos den obiale și den sărac m’ai înbogățit ? ». Constantin Cantemir (1685—1693) a urmărit sistematic politica de ridicare în rândul boierimei a elementelor de jos, în special a Fălcienilor — de unde era de fel — și a Covurluienilor. Neculce, care relatează faptul, 18 720 CLASELE SOCIALE adaogă însă că urmașul la domnie, Constantin Duca, n’a vrut să ție seamă de această acțiune a predecesorului său, ci «început-au a prindere pe boiernașii lui Cantemir Vodă, cei rădicați din nea- muri proaste, ce zicea Cantemir Vodă că i-a face neamuri, și în- cepură a-i batere și a-i închidere prin temnițe și pe la Siimeni și-i sărăciră, de rămaseră precum le-au fost postrigul, mojici». In ce privește pe străini, e de ajuns să amintim numai pe Grecii sau Grecizații veniți la noi în cursul veacurilor XVII-XVIII și boieriți, spre a ne da seama de proporția însemnată a acestor elemente. Actualele familii Cantacuzino, Caragea, Duca, Fillitti, Ghica, Lambrino, Mavrocordat, Moruzi, Palade, Rosetti, Sutzu, Villara, etc. au o asemenea origină. Pe de altă parte însă, procesul a fost și invers. Unii dintre descendenții boierilor, ne mai fiind numiți în dregătorii și sără- cind, prin împărțirea necontenită a patrimoniului între urmași și prin diverse împrejurări defavorabile, s’au scoborât în clasa de jos, a țăranilor, ajungând uneori chiar și rumâni sau vecini. Nu odată întâlnești astăzi, în lumea satelor, atât în Moldova cât și în Muntenia, nume purtate odinioară de mari dregători. A exis- tat așa dar un fenomen de osmoză între cele două mari categorii sociale ale noastre: dintre cei de jos s’au ridicat unii în pătura boierească; din cei de sus s’au scoborît alții în pătura țărănească, întrepătrunderea n’a încetat niciodată, nici chiar în epoca Fana- rioților, în care spiritul de clasă devine totuși mai puternic, în special în boierimea înaltă. Rumânii sau vecinii și-au văzut considerabil sporit numărul lor în timpul lui Mihai Viteazul. Nu prin vestita «legătură » a acestuia care a avut cu totul alt rost, ea împiedecând pe proprie- tarii ai căror rumâni fugiseră înainte și în timpul expediției lui Sinan Pașa să;i mai revendice, dar prin marele număr de sate moșnenești, care, silite de politica financiară inexorabilă a voe- vodului, și-au vândut, odată cu moșia, și libertatea. Zeci de ase- menea sate sunt cumpărate numai de domn și de sfetnicii lui apropiați. Dar tocmai fiindcă se vânduseră constrânși, în împre- jurări excepționale, foștii moșneni caută să-și recâștige, cu tena- citate, libertatea. O primă încercare are loc chiar sub Mihai Vodă «când s’a fost ridicat toate satele din țară să se giudicească» — adică să devină libere, așa cum ne spune un hrisov al lui Radu RUMÂNII 721 Șerban privitor la satul Loloiești din Romanați (vezi voi. II, ediția a patra, p. 307. Ea nu izbutește; sub Radu Mihnea însă, (1611—1616 și 1620—1623), mulți dintre rumâni se răscumpără, domnul favorizând procesul de emancipare. Matei Basarab, sub raportul politicei financiare, a urmat, în oarecare măsură, pilda lui Mihai Viteazul; și sub el constatăm, de aceea, că o serie de sate se vând rumâni. Reacția este similară: sub urmașul său, Constantin Șerban Basarab (1654—1658), care imită, în privința aceasta, pe Radu Mihnea, răscumpărarea rumânilor are un ritm viu, susținut. Ea se intensifică și mai mult în scurta domnie a lui Mihnea al III-lea sau Mihail Radu (1658—1659): acesta, spre a-și procura mijloacele financiare necesare planurilor sale mili- tare, eliberă, pe bani, satele de rumânie și nu numai pe cele dom- nești, dar chiar și pe cele boierești și mănăstirești care puteau plăti. In Moldova, diferitele expediții ale Turcilor împotriva Polo- nilor, la începutul veacului al XVII-lea, și în special expediția sultanului Osman din 1621, cu luptele din jurul Hotinului, pro- vocaseră o mare perturbare printre vecini sau rumâni, întocmai cum se întâmplase în Muntenia, cu prilejul campaniei lui Sinan Pașa. Mulți fugiseră, schimbându-și stăpânul și mutându-se în alte sate; unii fuseseră luați robi; revendicările foștilor stăpâni amenințau să nu se mai isprăvească; aduceau în același timp și serioase prejudicii vistieriei, de oarece birurile nu se mai puteau încasa regulat. De aceea, luă Miron Barnowski, la 16/26 Ianua- rie 1628, o măsură similară aceleia decretate de Mihai Viteazul: hotărî anume că vecinii fugiți înainte de expediția sultanului Osman, din 1621, vor fi liberi să se așeze unde vor; cei fugiți după, se vor readuce însă la locul lor, adică la vechiul stăpân, eu cislă cu tot. Dintre domnii moldoveni ai veacului al XVII-lea, Constan- tin Duca (1693—1695) a fost acela care a favorizat mai mult eliberarea de rumânie sau vecinie. Letopisețul atribuit lui Ni- colae Costin relatează, în privința aceasta, următoarele: «Așij- derea și la divan făcea dreptate tutulor și mai vârtos celor ce se pârâu pentru vecinătate', nu-1 da fiecum la vecinătate și fără ju- rământ, ci mai cu deadinsul răspundea celui ce avea nevoie de vecinătate, zicându-i: pas de-ți caută trei-patru oameni jură- tori, cum n’au fost nici tată-său, nici moșul său vecin de moșie 18* 722 CLASELE SOCIALE aceluia cine-1 trăgea », și așa, jurând, îi da volnicie să fie slobod în veci de vecinătate; că acum făcuse boierii obicei nou, de zi- ceau: «cine au șezut în sat boieresc 12 ani, să rămână vecin». Eară Constantin Duca Vodă nu se uita acolo, și încă zicea: «Cu păcat este să robești pe frate-tău, căci păgânii își cumpără robii pe bani și în al șaptilea an îi iartă, iară alții și mai curând le dau slobozenie, eară tu ești creștin și, neluându-1 pe bani și fiind creș- tin ca și tine, și tu vei în veci să-l vecinești». De fapt, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, elibe- rarea de rumânie ■— prin răscumpărare, iertare sau fugă — se produce pe-o scară întinsă, covârșind cu mult rarile cazuri de rumânire. Vânzarea moșiei nu mai atrage acum în chip automat și pierderea libertății, așa cum se întâmpla în veacul al XVI-lea. Schimbarea se explică prin faptul că vistieria nu mai face res- ponsabil pe proprietar de birul rumânilor de pe moșia lui, ci se adresează acestora direct, impunerea fiind acum individuală, iar nu colectivă. Pentru ca cineva să se vânză rumân, trebuie ca actul s’o specifice acum explicit; altfel vânzarea nu se subînțelege, cum se întâmpla în veacurile anterioare. Așa se face că la sfâr- șitul veacului al XVII-lea, majoritatea țăranilor fără pământ erau oameni liberi. De aceea desființarea rumâniei de către Con- stantin Mavrocordat, la 1746 în Muntenia, la 1749 în Moldova (vezi pentru detalii, voi. II, ediția a patra, p. 264 și 278—9), n’a întâmpinat rezistența boerilor: era consacrarea, în drept, a unei stări de fapt. Țăranii liberi. Această pătură țărănească liberă începe a se forma de pe la sfârșitul veacului al XVI-lea înainte; punctul de plecare este pe de o parte reforma fiscală a lui Mihnea Turcitul (1577—1583 și 1585—1591) care introduce impunerea indivi- duală, în locul impunerii colective, pe de altă parte chiar ves- tita «legătură » a lui Mihai Viteazul, deși faptul ar părea la prima vedere paradoxal. Intr’adevăr țăranii care vin să se așeze pe o moșie după această legătură și care pot dovedi că nu sunt rumâni nici «de moștenire», nici «de legătură», rămân liberi, nu mai depind personal de proprietarul respectiv. Sub raportul fiscal, de asemenea ei nu mai depind de vechiul sat din care plecaseră, dar nici de noul sat, al noului proprietar de oarece impunerea e acum individuală. Fiind liberi, aceasta înseamnă că — princi- ȚĂRANII LIBERI 723 pial — nu mai datoresc ascultare, că nu mai sunt obligați să lu- creze la ce-i va pune acel proprietar. Se știe doar că lucrul sau munca era obligația de căpetenie și caracteristica rumâniei. Dar dacă nu datoresc muncă, în schimb acești țărani liberi trebuie să dea dijmă din produsele recoltate pe pământul altuia și să plătească suhaturi pentru vitele pe care le cresc pe același pământ. Dijma se dă din toate produsele. Radu Leon eliberând la 9 Iunie 1668 un hrisov mănăstirii Clocociovul, o împuterni- cește « să-și ia dijma de pre toate moșiile sfintei mănăstiri, den grâu, den meiu, den orz, den fânuri, den in, den câinepă, tot den zece 1 precum este obiceiul, și den grădini. Așișderea să fie volnici să-și ia dijma și den stupi și den râmători, den 30, 1 și den suha- turi și de pre loc slobod, izleaz, dela tot omul să aibă a-și luare călugării dijma, venitul sfintei mănăstiri, și dela boiari și dela slujitori, veri fie roș, au călăraș, au dărăbanț, au măcar ce fel de slujitor ar fi, hrănindu-să și având bucate pre moșiile sfintei mănăstiri să aibă a-i lua fieșcăruia dijma den toate dupre obi- ceiu ». De asemenea, la 30 Octomvrie 1703, Constantin Brânco- veanu împuternicește pe egumenul mănăstirei Popei Robului din județul Dolj « să-și strângă și să-și ia toată dijma și venitul de pe moșia sfintei mănăstiri ce să chiamă Plopul... dela tot omul, ver fie turc sau sârb, au grec, au alți oameni streini au măcar oameni de țară, slujitori, neguțători, birnici sau măcar ver ce fel de om ar avea bucate sau suhaturi de boi au de oi, de bivoli sau râmători în păduri pre această moșie Plopul, sau măcar arătură în grădini, dela tot omul să fie volnic părintele egumenul să-și ia venitul din suhaturi și dijma din grâu, din meiu, din orzu, din ovăs, din cânepă, din in, tot din zece una, dupre obiceiu. Așișde- rea din fânețe și din stupi și din toate bucatele ce s'ar afla la el, de pește, pe moșia sfintei mănăstiri; dela tot omul să aibă a lua că- lugării dijma și venitul moșii ». Uneori dările se plăteau in natură, cum e cazul în documen- tul din 9 Iunie 1668, al mănăstirei Clocociov, citat mai sus, al- teori în bani. Astfel, de pildă, locuitorii satului Măceși din ju- dețul Dolj plăteau mănăstirii Arnota, pentru vitele pe care le creșteau pe locul acesteia, câte 4 bani de fiecare cal, vacă sau râmător; de asemenea, 4 bani de stup: știrea ne-o dă documentul din 17 Aprilie 1677. 724 CLASELE SOCIALE Treptat-treptat, proprietarii izbutesc să impună însă acestor țărani liberi și prestarea unei câtimi de muncă: la început mai mică, apoi din ce în ce mai mare. Cine nu se supunea era alungat de pe moșie. Un exemplu caracteristic de felul .în care s’a pro- cedat ni-1 oferă documentul din 25 Septemvrie 1643 adresat de Matei Basarab «voao Cernăteștilor megiași, carii șădeți pe mo- șia mănăstirii Glăvăciocul». Domnul le face cunoscut «că aici naintea domnii mele venit-au Dobre sluga mănăstirii, de au jă- luit și au spus cum nu vreți să dati ajutor mănăstirii la lucru ne- mica, ce ziceți că riare treabă cu voi. Derept aceea de vreme ce veți vedea această carte a domnii mele, iar voi să cautați să dați ajutor la lucrul sfintei mănăstiri, au să eșiți afară de pre moșia mănăstirii». In prima jumătate a veacului al XVII-lea, țăranii liberi au lucrat mai puțin: trei, patru zile pe an; se ajunge apoi, sub Gheorghe Duca (1673—1678), la cinci, iar sub Mihai Racoviță (1741—1744), la șase. Această ultimă cifră este trecută și de Constantin Mavrocordat în hrisovul său de desființare a rumâ- niei (1746). Treptat-treptat, numărul zilelor de lucru crește apoi până la 12. Legiuirea lui Caragea, promulgată în 1818, prevede, prin articolul 4, că, în afară de cele 12 zile de muncă pe an, clă- cașul e obligat să are proprietarului o zi primăvara sau toamna și să-i dea și un car de lemne la Crăciun, cărându-le la moșie sau în alt loc, a cărui depărtare să nu treacă însă de șase ceasuri. In Moldova, numărul de zile pe care trebuie să le lucreze țăranii liberi proprietarilor pe moșiile cărora locuiau, e mai mare: el ajunge, pe vremea desființării rumâniei, în 1749, la 24, hriso- vul specificând: « ori la ce lucru se va pune ». Cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu adaogă amănuntul că cele 24 de zile de muncă — ele purtau și numele de « clacă » sau « boieresc » — puteau fi reduse la jumătate — 12 — dacă țăranul respectiv plă- tea proprietarului suma de 2 lei anual. Față de cât lucraseră rumânii înainte, munca prestată de țăranii liberi reprezenta totuși puțin pentru proprietari. Așa în- cât, aceștia caută s’o sporească, pedeoparte mărind numărul zile- lor de lucru, pe de altă parte fixând drept normă zilnică o câtime de muncă depășind pe cea obișnuită. Astfel, în așezământul pen- tru boieresc, din 1 Ianuarie 1766, dat de Grigore al IlI-lea Ghica, ȚĂRANII LIBERI 725 se prevede, de pildă, că se vor socoti sătenilor la prașilă 12 pră- jini, la secere 3 clăi, iar la coasă o jumătate de falce drept o zi. In realitate, un lucrător obișnuit nu poate prăși mai mult de 6 prăjini pe zi, deci pentru suprafața de 12 prăjini îi trebuie 2 zile. Iar dacă se înțelege prașila completă, de 2 ori, —■ și așezământul nu precizează că e vorba numai de prima prașilă — atunci sunt necesare 4 zile. Cele 3 clăi necesită iarăși în realitate 4 zile: 3 pen- tru seceratul a 30 de prăjini de pe care rezultă clăile și o zi pen- tru cărat și clădit. In sfârșit, la coasă este deasemenea nevoie de un timp aproape dublu, un cosaș obișnuit făcând maximum 20 de prăjini pe zi iar suprafața impusă fiind de 36 (o jumătate de falce). In anaforaua din Aprilie 1775, boierii din divanul Mol- dovei cer aceluiași Grigore al III-lea Ghica ca țăranii «să lu- creze la stăpânii moșiilor pe cari se hrănesc și se chivernisesc, din zece zile una, dând și dijmă de a zecea după obiceiu»; dom- nul nu admite însă cererea lor. Paralel cu sporirea obligațiilor de muncă, proprietarii în- cearcă și o împuținare a terenului pe care trebuiau să-l pună la dispoziția țăranilor. Până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, aceștia nu erau supuși, în privința folosirii terenu- lui, la nici o restricție: pământ era destul doar, iar oameni puțini. Un rumân sau un clăcaș putea deci ara, cosi și întrebuința drept imaș suprafața pe care o voia; putea de asemenea să-și ia lemne de foc din pădure; limitarea — în afară, bine înțeles de aceea impusă de întinderea proprietății — era determinată doar de bra- țele de muncă de care dispunea, adică de numărul membrilor familiei lui. Când populația începe însă a se îndesi, iar pământul capătă tot mai multă valoare, proprietarii încep a pune restric- ții la folosirea terenului și la întrebuințarea pădurilor. Spre sfâr- șitul secolului al XVIII-lea erau dese neînțelegerile și plângerile la domnie în această pricină. Pentru a le curma și pentru a fixa norme precise, dă Alexandru Moruzi, la 3 /15 Ianuarie 1805, un așezământ prin care, precizând pe de o parte obligațiile săte- nilor în muncă, dijmă și diferite servicii față de proprietari, fi- xează, pe de altă parte, suprafața de teren pe care aceștia din urmă sunt datori s’o pună la dispoziția sătenilor. Se hotărăște astfel că, în ce privește fânațul, se va da 8 fălci — adică 12 hec- tare sau 24 de pogoane — fruntașului (cu 16 vite), 6 fălci mij- 726 CLASELE SOCIALE locașului (cu 12 vite) și 3 fălci codașului (cu 6 vite); aceasta în- tre Nistru și Prut, unde e pământ mai mult; suprafața se reduce la 6, respectiv, 4 și 2 fălci între Prut și Șiret și la 3, respectiv 2 și 1 falce între Șiret și munți, unde satele fiind mai dese, locul e mai strâmt. Pentru imaș se va da iarăși câte o jumătate de falce de vită, socotindu-se că între Nistru și Prut, fruntașul are 16 vite, mijlocașul 12 iar codașul 6; între Prut și Șiret 12, respectiv 8 și 4 vite, iar între Șiret și munți, numai 6, respectiv 4 și 2 vite. Este pentru prima dată când se precizează și se limitează supra- fața care trebuie pusă la dispoziția sătenilor. Relevăm, în acelaș timp, faptul, semnificativ pentru nivelul de viață de atunci al țărănimii, că era socotit codaș, țăranul care între Nistru și^Prut avea numai 6 (șase) vite, iar între Prut și Șiret 4 (patru)!. In Muntenia unde populația era mai deasă și pământ mai puțin, suprafețele pe care trebuie, să le pună la dispoziție pro- prietarii erau mai mici și ele au scăzut mereu. Prin 1817—1818, anteproectul legiuirii lui Caragea prevedea că aceștia trebuiau să dea fiecărui clăcaș, în primul rând loc de casă și lemne de foc; apoi un loc de arătură în mărime de două zile, ceea ce înseamnă 32 de « prăjini pătrate » —■ locul de arătură de o zi fiind socotit egal cu 16 prăjini pătrate — sau 6675 metri pătrați, deci circa un pogon și o treime; în sfârșit, un loc de fânaț de întindere egală. Suprafețele erau așa dar minime, ele ne putându-se compara, nici pe departe, cu cele din Moldova. E drept că aceste dispoziții n’au rămas în textul definitiv al legiuirii; aceasta însă nu fiindcă ar fi fost prea defavorabile clăcașilor, .ci invers fiindcă proprie- tarii n’au voit să fie îngrădiți printr’un text de lege. Orășenii sporesc ca număr și ca însemnătate în răstimpul pe care-1 cercetăm, în special spre sfârșitul acestui răstimp. Târgu- rile se înmulțesc, populația lor, în genere, se mărește; cazurile în care se constată un regres ca, de pildă, la Târgul de Floci sau la Scheia, sunt compensate cu mult prin progresul restului de centre urbane. Numărul și diversitatea breslelor crește; meșteșugarii, micii industriași și negustorii devin tot mai numeroși (vezi și fig. 38 și 39); capitalul mobiliar sporește și el; spre sfârșitul epocei fanariote apar, în Principate, bancheri, dispunând de capitaluri importante și în legătură cu casele similare din Viena, Stambul, Veneția, ORĂȘENII 727 etc. Un raport consular austriac, din 16 Octomvrie 1806 vor* Fig. 38. — Orașean din Botoșani la începutul secolului al XlX-lea. Poartă costum de modă turcească. bește de «cel dintâi bancher din lași, Andrei Pavlu»; el se afla 728 CLASELE SOCIALE în relații de tovărășie cu casa grecească Betlis din Viena. Aceiași casă mai avea, tot pe atunci, un alt corespondent în Iași, pe gre- cul H. Maxares. In București, oamenii de afaceri ca vornicul Hagi-Moscu puteau lua în arendă vămile și diferite dări, plătind, în primii ani;ai veacului al XlX-lea, sute de mii de lei anual. Astfel, în 1810, el plătește 386.000 de taleri sau lei; în 1807, le Fig. 39. —Casă de târgoveț, din prima jumătate a veacului al XlX-lea. Remarcabil cerdacul cu stâlpi sculptați. Se află în București, în strada Maria Rosețti, Nr. 9. revinde cu 324.390 lei, iar în 1809 cu 444.450. Ceea ce scade, în acest răstimp, este «hotarul» sau terenul care aparține târgurilor sau orașelor și care e folosit pentru agri- cultură, fânaț, pășunat, etc. de către orășeni. Despre felul cum se făcea împărțirea ogoarelor între orășeni, ne dă o informație extrem de interesantă călugărul italian Niccolo Barsi care stră- bate Moldova pe vremea lui Vasile Lupu. El arată că la vremea semănatului, șoltuzul și cu pârgarii ies pe teren și împart « câm- purile » (campi) — noi le spuneam «pământurile» sau «jire- biile »— potrivit cu numărul sufletelor din fiecare gospodărie; Cine avea, de pildă, opt suflete în seamă, primea opt « câmpuri» ROBII 729 sau « pământuri », cine numai trei, primea trei câmpuri. Acestea erau deci de aceeași mărime, fapt care se adeverește și când e vorba de «jirebiile » sau «delnițele » din sate; erau apoi atât de multe, hotarul târgului era, în genere, atât de întins încât — potrivit tot afirmației lui Barsi — se putea face cultură prin rotație, doi ani într’o parte a hotarului, doi ani în cealaltă parte. Domnii încep însă dela o vreme să dăruiască părți din hotarul târgurilor și chiar târguri întregi la diferiți partizani. Știm astfel că Iliaș Alexandru (1666—1668) dăruise lui Ursaki vistiernicul, la nunta acestuia, târgul Șcheia și Drăcșanul; Constantin Cantemir (1685—1693) le dăduse apoi lui lordache Ruset vornicul. Nicolae Mavrocordat în prima sa domnie din Moldova (1709—1710) era hotărît — ne spune cronica — « să strice daniile cele ce s’au făcut de Domnii mai de curând, cu împuținarea locurilor târgurilor domnești; că venise jalobele dela câțiva târgoveți a câteva târguri, cum n’au unde se hrăni »; pe urmă, văzând că măsura i-ar fi adus dușmănia boierilor care beneficiaseră de aceste danii, renunță la ea. Vezi pentru orășeni și capitolul Orașele sau Târgurile, mai sus, p. 522. Robii sunt reprezentați între 1601 și 1821, în țările noastre, numai de Țigani. Așezări sau sălașuri de robi tătari, așa cum în- tâlniserăm în Moldova în veacurile XIV—XV, nu mai întâlnim acum; ele au dispărut între timp, probabil cu prilejul năvălirilor și războaielor când unii dintre acești robi tătari vor fi fugit sau vor fi fost eliberați de connaționalii lor; alții, iertați de către stă- pâni, se vor fi asimilat populației băștinașe. Numărul Țiganilor crește în schimb; și Dimitrie Cantemir în « Descriptio Moldaviae » amintește de «fecunzii Țigani». Ei continuă a fi stăpâniți de către Domn, boieri și mănăstiri, care-i puteau pune la orice fel de munci și pedepsi după voie, nu le puteau însă lua vieața. în- cercarea care se face în antreproiectul legiuirii Caragea de a se introduce dispoziția că Domnul e stăpân nu numai pe persoana și pe avutul Țiganilor, dar și pe oieața lor nu e admisă în redacția definitivă: aceasta se referă, atât în ce privește pe Domn cât și boierii și mănăstirile, numai la persoana și avutul Țiganilor. In Moldova, prin anaforaua din 1766, întărită de Grigore al III-lea Ghica, se hotărăște ca să nu se mai poată vinde sau dărui separat membrii aceleiași familii de Țigani. Căci — spune Mitro- 730 CLASELE SOCIALE politul Țării « și ei sunt făcuți tot de Dumnezeu ca și ceilalți oameni și este mare păcat de a fi împărțiți ca niște dobitoace ». O mă- sură și mai însemnată se ia apoi prin hrisovul din 1785 al lui Ale- xandru Mavrocordat. El prevede că în căsătoriile mixte — Țigani cu Moldovence sau invers — soțul moldovean să fie liber de aci înainte, să nu mai urmeze condiția celuilalt soț, rob, așa cum era datina și legea până atunci. De asemenea, copiii sub șapte ani precum și cei ce se vor naște de aci înainte din asemenea căsătorii, să fie slobozi, cei de peste șapte ani urmând condiția părintelui rob. Puțin mai târziu, în 1793, Mihai Sutzu dă un « Hrisov domnesc de așezământ » prin care hotărăște ca niciodată — « nici odinioară » cum spune actul — « să nu se mai dea danie țigani domnești adecă ursari și lingurari »; totdeodată le întărește « obiceiurile » și « pro- nomiile » — sau privilegiile — lor. Prin aceste măsuri din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se pășește pe drumul care va duce, în veacul următor, la desrobirea Țiganilor. Cât despre robii moldoveni și munteni pe care-i luau Tătarii în incursiunile lor, ei erau duși în Crimeia; acolo cei mai de neam sau mai bogați se răscumpărau, cu bani trimiși de rudele din țară sau'împrumutați la fața locului, ceilalți erau vânduți deseori ne- gustorilor care-i duceau mai departe, în Asia Mică, în Siria, Meso- potamia, etc. Cei care ajungeau la Stambul, dacă erau descoperiți de capichihaele adică de reprezentanții Domnilor noștri la Poartă, puteau fi răscumpărați «fără plată » de către aceștia și puși în libertate: știrea ne-o dă tot Dimitrie Cantemir în «Descriptio Moldaviae». Alexandru Ipsilanti (1774—1782), îndată după suirea pe tron, a trimis să caute și să elibereze pe Muntenii robiți de Turci în războiul din 1768—1774; pe unii i-a găsit în împrejuri’ mile Smirnei, pe alții tocmai în Mesopotamia. In Transilvania, evoluția claselor sociale în răstimpul amintit, prezentând unele trăsături similare acelora de dincoace de Carpați, își are totuși caracteristicile ei proprii. Nobilimea își vede sporind rândurile prin înnobilările făcute de principii țării, după cum în Principate boierimea își îngroașe rândurile prin ridicarea celor de jos sau prin cooptarea străinilor (Greci în special). Cazuri ca acela al iobagului loan Halga din Hălmagiu, ridicat în rândul nobililor, la 18 Septemvrie 1680, de către Mihai Apaffy, nu sunt rare. Odată cu conferirea titlului de NOBILIMEA IN ARDEAL 731 noblețe se preciza și stema pe care avea s’o poarte noul nobil (vezi fig. 40); descrierea ei face parte integrantă din diploma no* Fig. 40. — Stema Bălăcenilor, acordată de Austriaci, în epoca lui Brâncoveanu. Provine dela casa lor din București. Pe scut un leu ținând o sabie. In partea inferioară, două decorații: una creștină, în formă de cruce, cealată turcească, având pe ea «tugra» sau turaua. Aceste două decorații au fost adaose, se pare, ulterior. biliară, ceea ce nu există în Principate, unde diploma e înlocuită prin caftan sau carte domnească. Evident, majoritatea celor îno- 732 CLASELE SOCIALE bilați sunt Unguri; se găseau însă printre ei și Români, mai ales din cei aparținând categoriei cnezilor și voievozilor. Istoricul ungur Ladislau Makkai afirmă chiar, în recenta sa Istorie a Transil- vaniei, că aportul românesc, în urma «înnobilării masive » din vea- cul al XVII-lea, ar fi fost «important ». Un fapt este sigur și anume că nobilii români de origine mai veche, din secolele anterioare, se mențin încă în unele regiuni ca Maramureșul (vezi și fig. 41), Banatul Temișanei și Țara Făgărașului, în timp ce în altele, ei se asimilează nobilimii maghiare. Aceasta a fost, de pildă, soarta familiei Barcsai, care va da chiar și un Principe în veacul al XVII-lea. La 3 Aprilie 1609, Gabriel Bâthory confirmă atât di- ploma din 1457 a nobililor și chinezilor români din opt districte bănățene cât și pe aceea a nobililor români din Lugoj, conferită lor de Regina Isabella în 1551. Ni s’a păstrat de asemenea lista « boierilor » români din Țara Făgărașului care iau parte, în armata lui Apaffy, la asediul Vienei, în 1683. Această listă cuprinde 67 de nume din 27 de comune, în frunte venind Veneția-de- Jos cu 7 « boieri », Marginea cu 6, Săvestreni și Lisa cu câte 5, Drăguș și Mândra cu câte 4, Scorei și Ilieni cu câte 3, celelalte având câte 2 sau unul singur. Dar nobilii români nu reprezintă decât o mică minoritate în sânul nobilimii transilvane, aceasta din urmă însăși fiind «cam a zecea parte a populației totale », după un calcul recent (vezi și fig- 42). ’ ’ Grosul populației românești continuă să fie format din iobagi și situația acestora merge înrăutățindu-se. Dela o zi pe săptămână cât fusese robota sau munca datorită stăpânului, la începutul veacului al XVLlea, ea ajunge prin hotărîrea Dietei din 1714 la patru zile pe săptămână pentru iobag și la trei zile pentru jeler adică pentru cultivatorul «liber». Ceea ce înseamnă să primul lucra 208 zile pe an, cel de al doilea « numai » 156 pentru proprie- tarul respectiv. Regulamentul urbarial dat de împărăteasa Maria Tereza la 12 Noemvrie 1769 menține obligația a patru zile pe săp- tămână pentru iobagul care lucrează cu palmele și o reduce la trei zile dacă întrebuințează și vitele sale; jelerii vor lucra două zile pe săptămână, dacă au pământ și vite, iar dacă n’au, numai o zi. Chiar în vremea umanitarului losif al II-lea, urbariile prevăd trei zile pe săptămână pentru iobagii fără vite și două pentru cei IOBAGII IN ARDEAL 733 784 CLASELE SOCIALE care lucrau cu vitele lor. Acesta era regimul legal; trebue să ținem seamă că mulți dintre nobili, mai ales în secolul al XVIII-lea, când averile lor se reduc prin continua împărțire între urmași, cereau mai mult] alții interpretau obligația lucrului ca privind nu numai pe capul familiei, dar și pe membrii ei, soție și copi:. Fig. 42. — Castelul contelui Haller, la Cetatea de Baltă (județul Târnava Mică). Fațada dinspre parc. Secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, deși erau patru zile pe săptămână, totuși repar- tiția lor nu se făcea în mod uniform pe întreg anul, ci stăpânii de moșii îngrămădeau zilele de lucru de primăvara până toamna, în perioada muncilor agricole, lăsându-i mai liberi iarna. Rezul- tatul era că, adeseori, iobagii lucrau toată săptămâna pentru « domnii de pământ», nerămânându-le lor, câteodată, nici Dumi- nica. Caracteristică este, în privința aceasta, mărturia din 1726 a iobagilor lui losif Teleki, din regiunea Făgărașului. « Domnul nostru de pământ — spun acești iobagi — după ce și-a isprăvit IOBAGII IN ARDEAL 735 tot lucrul, spre iarnă ne lasă și nouă 2 zile să ne lucrăm, dar pri- măvara, îndată ce începe lucrul, cei care avem boi, lucrăm când cu carul când cu plugul; asemenea, la strâns, facem slujbă săp- tămâna întreagă și care n’au vite, pe aceia îi mână pedestru în fiecare zi, și astfel nouă nu ne dă o singură zi', când avem sărbă- toare, afară de Duminică, pe toți oamenii din casă buni de lucru îi scoate la slujbă ». Dar chiar și Duminica trebue să mergem să adunăm tot pentru gospodăria domnului mere pădurețe, jir, mu- guri de arin, hamei, alune și altele, «căci în timpul săptămânii n’ajungem din pricina slujbelor, fiind noi la lucrul domnului, iar soțiile noastre torc într’una, iarna cânepă și vara lână ». Alți iobagi declară, în concluzie: «Lucrul domnesc niciodată nu se isprăvește din casa noastră, noi într’o parte, iar muierile noastre torc necontenit, și e de mirare că mai avem cămașe în spate sau o bucată de pâine în gură ». La această obligație, esențială, a robotei, trebue să se adaoge dijmele și nonele către același stăpân și către biserică, similare celor din Principate, acestea din urmă plătindu-se boierului și Domnului; în decretul din 15 Martie 1659, prin care Principele Acațiu Barcsai scutește pe preoții români ardeleni «de toată darea dijmelor și nonelor», enumerarea detaliată e următoarea: «adecă de dijma grâului, secării, orzului, ovăzului, meiului, lintei, mazării, bobului, fasolii, cânepii, inului, oilor, mieilor și a altor vite și marhe (produse) ». Urmează taxele către stat, apăsă- toare și în Transilvania, mai ales sub stăpânirea austriacă; unele din ele ca taxa domorum și taxa capitis sunt aidoma fumăritului și birului de dincoace de munți. In sfârșit, trebue să adăogăm la acest bogat tablou și contribuțiile militare pentru întreținerea armatei imperiale, precum și obligația de incartiruire a aceleași armate, care însemna, de fapt, și hrănirea ei, ba chiar și înzes- trarea soldaților cu pânză pentru cămăși și, adeseori, și cu bani ghiață. Toate aceste îndatoriri fac ca situația iobagilor din Transil- vania să fie foarte grea, mult mai grea decât a rumânilor, apoi a clăcașilor, din Principate. Simpla comparație, la mijlocul vea- cului al XVIII-lea, a obligației principale — munca — de o parte și de alta a Carpaților, este concludentă. Iobagul cu palma lucrează n Transilvania 4 zile pe săptămână, deci 208 zile pe an, în timp 19 736 CLASELE SOCIALE ce clăcașul moldovean numai 24 de zile pe an, iar cel muntean, 12; chiar cel moldovean poate fi scutit de 12 zile din cele 24, dacă dă proprietarului moșiei 2 lei. Așa dar iobagul ardelean lucra de opt până la nouă ori mai mult decât iobagul de dincoace de Car- pați. Nu provoacă mirare deci afirmația consulului englez Bar- grave Wyborn, la începutul veacului al XlX-lea, că « starea ță- rănimii din Principate, în ce privește drepturile feudale ale boierilor », este « infinit superioară » (infinitely superior) aceleia din Transilvania ». Această situație ne face să înțelegem mai bine lupta de desro- bire socială dusă de reprezentanții poporului românesc din Tran- silvania în tot veacul al XVIII-lea (vezi și voi. III, ediția Il-a, p. 393—411), și explică limpede mișcarea lui Horia (vezi acelaș volum, p. 402—409). Ea explică în acelaș timp și puternicul cu- rent de emigrare al iobagilor din Ardeal spre Muntenia și Moldova. Căci împotriva teoriei oficiale maghiare care caută să justi- fice majoritatea numerică a populației românești din Transilvania printr’o imigrare a țăranilor munteni și moldoveni, striviți de birurile fanariote, realitatea este aceasta: țăranii ardeleni treceau, în grupuri mai mari sau mai mici, în fiecare an, la miazăzi și la răsărit de Carpați, unde găseau condiții de trai mult mai lesni- cioase și în primul rând, o robotă de opt până la nouă ori mai mică decât «acasă ». Una din primele măsuri ale împăratului Leopold I, îndată după tratatul de pace dela Carlovitz, prin care-i revenea Ardealul, a fost să ordone, la 7 Mai 1699, împiedecarea «prin orice mod » ca « plebea » adică iobagii să mai fugă « spre părțile turcești și în statele vecine ale Munteniei și Moldovei». Dar emi- grarea nu poate fi împiedecată. In 1717, comandantul dela Rodna comunică Bistrițenilor că « oamenii fug în Moldova »... căci ei știu toate potecile și șed în pădure». Un nou ordin, similar ace- luia al lui Leopold I, se dă în 1739; iobagii din cauza sărăciei — o spune însăși oficialitatea — fugeau peste munți. In 1746, îm- părăteasa Maria Tereza trimite chiar o comisie de anchetă în Ar- deal spre a stabili cauzele pentru care populația emigra. încheierea comisiei e semnificativă: iobagilor li se stoarce și măduva din oase. Nu e de mirare deci că Sulzer socotește numărul emigranților din Muntenia la 8.000 de familii, deci circa 40.000 de suflete. Un raport oficial austriac din 1777 constată și el că « multe mii BIBLIOGRAFIE 737 de familii românești din Transilvania » au trecut - « atât în Mol- dova cât și în. .. Muntenia ». Numai în anul 1800 s’au stabilit în Muntenia — după o statistică a consulului austriac din Bu- curești — 808 familii românești, deci peste 4.000 de suflete. Exo- dul ia, la un moment dat, așa proporții, încât în 1773, locuitorii din Principate puteau afirma: «Tota Transilvania ad nos venit » (« întreaga Transilvanie vine la noi »). Nu este de mirare că întâlnim deci la miazăzi și la răsărit de Carpați zeci de așezări ale acestor emigranți din Ardeal. Ei sunt cunoscuți îndeobște sub numele de Ungureni (vezi mai sus, p. 532); de aci și dubletele de sate, unul purtând acest adaos, în timp ce celălalt, spre diferențiere, își adaogă Pământeni, adică băștinași. Spre exemplu: Mâneci-Pământeni și Mâneci-Ungureni, Valea Stâlpului-Pământeni și Valea Stâlpului-Ungureni, Posești-Pă- mânteni (vezi și fig. 25) și Posești-Ungureni, tustrele în județul Prahova. Alteori, satele întemeiate de acești Români din Ardeal poartă chiar numele așezărilor de unde plecaseră. De aceea gă- sim, de o parte și de alta a Carpaților, câte un Tohani, un Corbi, un Galeș, o Lisa, o Hobița, etc. Dar nu emigrează numai iobagi români; alături de ei vin și o sumă de Secui care se așează în orașele și satele Munteniei și Moldovei. E semnificativ că acești Secui se îndreaptă spre ver- santul estic și sudic al Carpaților iar nu spre pusta Ungariei unde ar fi putut găsi totuși un mediu național; faptul dovedește că orientarea economică a Secuimii este spre Principate iar nu spre câmpia Tisei. BIBLIOGRAFIE Clasele Sociale. I. Constantin C. Giurescu, Legiuirea lui Caragea. Un anteproect necunoscut, București, 1923, 32 p. in 8°; 2. CONSTANTIN C. GIURESCU, Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie (1633}, Paris-Bucarest, 1925, 56 p. in 8°; 3. IOAN C. FlLITTI, Proprietatea solului în Principatele Române până la 1861, București, 1935, XV + 304 p. in 8°; 4. AL. ClORĂNESCU, Domnia lui Mihnea III (Mihai Radu) 1658—1659, București, 1936, 181 p. in 8°; 5. G. POTRA, Contribuțiuni la istoricul Țiganilor din România, București, 1939, 376 p. in 8°; 6. CONSTANTIN GIURESCU, Studii de istorie socială Vechimea rumâniei, Despre rumâni, Despre boieri București 1943, 351 p. in 8°; 7. 19. 738 CLASELE SOCIALE I. NlSTOR Clasele boierești din Moldova și privilegiile lor în Acad. Rom. Mem. Secț. Ist. s. 3 t. XXVI (1943—1944);,’p. 511—550; 8. L. Pătrășcanu, Un veac de frământări sociale, București, 1945, 295 p. in 8°. II. 9. I. NlSTOR Emigrările de peste munți, în An. Acad. Rom. Mem. Secț. Ist. s. 2 t. XXXVII (1914—1915), p. 815—865 ; 10. ȘT. METEȘ, Situația economică a Românilor din Țara Făgărașului, I, Cluj, 1935, CXI 4- 489 p. în 8°; 11. I. CONEA, Tota Transilvania ad nos venit, în Geopolitica și Geoistoria II (1942), p. 11—23; 12. AVRAM TODOR, Die Szekler und die rumănischen Furstentiimer, în Siebenburgen, I, București, 1943, p. 207—225; 13. D. PRODAN, Teoria imigrațiilor Românilor din Principatele Române în Transil- vania în veacul al XVIII-lea. Studiu critic, Sibiu, 1944, 173 p. in^8°; 14. La- DISLAS MAKKAI, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946, 382 p. in 8°. ORGANIZAREA MILITARĂ Evoluția puterii noastre mili- tare în intervalul cuprins între moartea lui Mihaiu Viteazul și mișcarea lui Tudor Vladimirescu este, in genere, regresivă. Evoluția puterii noastre militare, în intervalul cuprins între moartea lui Mihai Viteazul și mișcarea lui Tudor Vladimirescu este, în genere, regresivă. Reprezentând încă pe vremea lui Matei Basarab, o forță apreciabilă, cu o țargă bază națională, și capabilă de acțiuni în afara hotarelor, forță pe care Turcii preferă să n’o provoace, ea ajunge, spre sfârșitul epocei fanariote, o simplă gardă personală a domnului și un element de poliție internă. încercările sporadice de reorganizare ale unor domni ca Gri- gore Ghica (1726—1733), Nicolae Mavrogheni (1786—1790) și Constantin Ipsilanti (1802—1807) în legătură cu războaiele dintre Ruși, Turci și Austriaci, nu pot schimba cursul general al acestei evoluții. Factorul de căpetenie care o determină este accentuarea suzeranității turcești, cu urmările ei firești: pe de o parte limitarea și, în cele din urmă, anularea inițiativelor de politică externă, pe de altă parte creșterea presiunii fiscale. Se adaogă la aceasta și schimbarea armamentului, preponderența tot mai accen- tuată a armelor de foc, scumpe, greu de procurat și implicând prezența ostașilor de meserie, ceea ce înseamnă iarăși cheltuieli urcate, în opoziție cu cheltuielile mai reduse ale armatei secolelor anterioare, înzestrate cu arme albe și formate din proprietarii de pământ. Momentele cele mai de seamă ale evoluției militare regresive din intervalul amintit sunt: 1. Răscoalele repetate ale «slujitorilor » 740 ORGANIZAREA MILITARĂ adică ale lefegiilor și ostașilor «în scuteală » și mai ales răscoala seimenilor și dărăbanilor dela începutul domniei lui Constantin Șerban Basarab (1655). 2. Slăbirea puterii economice a breslelor militare, în urma grelelor impuneri ale lui Constantin Brânco- veanu. 3. Desființarea celor mai multe din breslele militare prin reforma fiscală a lui Constantin Mavrocordat, după ce în prea- labil, numărul breslașilor fusese micșorat prin reforma lui Ni- colae Mavrocordat. Alcătuirea oștirii. La începutul epocei pe care o cercetăm, oștirea cuprinde aceleași elemente componente ca și în veacurile anterioare. Ea se alcătuiește deci, în primul rând, din proprietarii de pământ, mari și mici; aceștia sunt obligați să se prezinte, la orice chemare a domnului, spre a apăra țara. In această masă boierească locul de frunte îl ocupă dregătorii de tot felul, cu nu- meroșii lor subalterni din sate, grupați pe bresle (vezi voi. II, ediția a patra, p. 504—507). Vin apoi lefegii sau ostașii cu plată, după aceea ostașii dați de târguri, în sfârșit păzitorii granițelor, transmițătorii de știri și vânătorii. Țărănimea dependentă de un stăpân și, în imensa ei majoritate, fără pământ, nu prestează serviciu militar, ca și mai înainte, face însă diverse munci (re- parații, transporturi, etc.). Să urmărim evoluția fiecăruia din elementele componente ale oștirii, pe baza documentelor de care dispunem. Dacă proprietarii de pământ datorează principial serviciu mi- litar și dacă ei, în veacul al XVII-lea, în special în prima jumătate a lui, răspund regulat la chemarea domnului, situația se schimbă în epoca fanariotă. Nu că s’ar fi schimbat principiul, dar oastea fiind acum redusă, iar domnii fiind — în genere — lipsiți de ini- țiative politice externe, ne mai fiind deci prilej de expediții mili- tare, stăpânii moșiilor ajung să nu mai presteze, de fapt, serviciul militar. Atenția lor e îndreptată acum nu asupra armelor, ca pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Vi- teazul, ci asupra dregătoriilor și favorurilor domnești, acestea ducând la avere. Breslele boierești își păstrează, până în vremea lui Brânco- veanu, întreaga lor însemnătate ca element militar. Sunt pline satele moșnenești și răzășești de acești subalterni ai marilor dre- gători; ei formează, putem spune, armătura permanentă a oști- ALCĂTUIREA OȘTIRII-.741 rilor muntene și moldovene; grupați pe cete și având în frunte iuzbași (de aci numele de familie Izbășoiu și Izbășescu!), ceauși și stegari — așa apar, de pildă, păhărniceii lui Constantin Șerban Basarab în 1655 — ei sunt curtenii și roșii amintiți adeseori în ceasurile de cumpănă ale trecutului nostru. Mărturia lor e adusă deobiceiu în hotărnicii, în judecăți, în zapisele de vânzare ale pământului: sunt oamenii de încredere ai satului. Când, la 1 Noemvrie < 1614 >, se vinde o parte din Sămășcani, în Orhei, figurează ca martori: Vlasie pitărelul din Morozeni, Lupul păhăr- nicelul din Verca, Hanțul pitarul din Zahorna; vânzătoare este Antemia, soția lui Pătrașco vistiernicelul. In 1603, Dechemvrie 4, Ieremia Movilă întărește «slugilor noastre loachim și Onciul pi- tărei (nHT'Kpm) din Mihăileasa» moșia pe care o cumpăraseră în acest sat cu 50 de taleri de argint. Acelaș lucru în Muntenia. La o vânzare de ocină, din 1647, Iunie 3, martori sunt: «ot Farcaș Radul căpitanul de roșii, i ot Brăteșani Ghinea cliucerul i ot Ro- șiani Preda postelnicul i ot Fălcoi Drăgoi logofătul i ot Brătiani Mihalcea sin Stoicăv logofet i ot Titoi Cânda logofătul și alți mulți boieri». Iar într’o carte de judecată, fără dată, pentru moșie în Goești, se spune: «Și am fost noi judecători anume Iscrul lo- gofătul ot Gaia i Mircea armașul ot Fratoștița i Lambrul postel- nicul ot Șitoaia i Barbul postelnicul ot Negoești i Radul ot Mălăești i Pârvul postelnicul ot Vâlcănești». O repartiție a breslelor boie- rești pe județe găsim în Condica vistieriei lui Brâncoveanu. Ară- tând contribuția lor la darea numită «banii cailor », dare percepută în 1694, Februarie 20, această condică grupează breslele astfel: Roșii în județele Buzău, Gorj și Mehedinți, Vistierniceii în Ilfov, Teleorman și Mușcel, Spătăreii în Săcuieni și Ialomița, Păhăr- niceii în Râmnicul-Sărat, Cămărășeii în Prahova, Portăreii în Dâmbovița, Mazilii în Vlașca, Stolniceii în Argeș, Postelniceii în Olt, Vorniceii în Romanați, Armășeii în Vâlcea și Bănișorii în Dolj. In total deci 12 bresle repartizate în 17 județe. Cei mai numeroși sunt, după cum se vede, Roșii și Vistierniceii, în câte trei județe fiecare, urmează spătăreii în două, celorlalte bresle revenindu-le numai câte un județ. Această repartiție nu trebuie înțeleasă însă în chip absolut. Mai întâi, existau și alți breslași boierești în afara celor înșirați în condică astfel, de pildă, logofețeii, șetrăreii, comișeii, ușereii. 742 ORGANIZAREA MILITARĂ Apoi breslașii nu erau confinați exclusiv în județul sau județele respective; ei se mai întâlnesc și în alte județe. Găsim, bunăoară, stolnicei în Ilfov și în Dolj, roșii, spătărei și păhărnicei în Vlașca (vezi mai sus, p. 693), bănișori și armășei în Argeș, postelnicei în Gorj, etc. Ceea ce înseamnă că repartiția din Condica vistieriei a avut în vedere, probabil, majoritatea breslașilor din județul res- pectiv ; se mai poate deasemenea ca, la această dare, să fi fost impusă numai câte o categorie de breslași din fiecare jud'eț, lă- sându-le pe celelalte. Reforma fiscală a lui Constantin Brâncoveanu, din Aprilie 1701, prin care se reducea numărul mare de dări și se instituia o nouă repartiție a lor, însemna o îngreunare pentru breslași față de ceilalți contribubabili. Intr’adevăr, de unde în 1700, bres- lele plătesc 151.656 taleri iar birnicii 306.418, raportul între ele fiind de 1 față de 2,02, în 1701, în primul an al reformei, breslele vor plăti 188.016 taleri iar birnicii 350.851,50, raportul fiind de 1 față de 1,86. Așa dar, este și o creștere absolută a dărilor: 36.350 taleri în plus, și o creștere relativă, în raport cu a celorlalți contribuabili. E adevărat că această situație nu va dura, că în anii următori chiar, raportul se va schimba din nou în favoarea breslașilor; totuși începutul fusese făcut; breslele militare fuseseră impuse mai greu, se făcuse un prim pas spre desființarea lor. De altfel Dionisie Fotino ne spune în opera sa « Istoricul vechei Dacii » că roșii « puși sub comanda marelui paharnic », « au fost desființați de Constantin Brâncoveanu ». Notăm că în această epocă numele de roșii care la început se da tuturor breslașilor militari, rămăsese alipit numai de o grupă a lor, aceea comandată de marele paharnic (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 507). Dacă împrejurările politice următoare ar fi fost altele, dacă războaie la care oastea țării să trebuiască a participa ar fi fost de prevăzut, desigur că nu s’ar fi continuat pe acest drum și că importanța breslelor militare ar fi rămas aceeași sau ar fi crescut chiar; dar cum, în urma in- stalării Fanarioților, țările noastre își pierd și puțina inițiativă ce le mai rămăsese și cum armata noastră nu mai e chemată să colaboreze la expedițiile militare turcești (amintirea acțiunii lui Dimitrie Cantemir în Moldova, a lui Toma Cantacuzino în Mun- tenia era încă vie !), domnii care vin acum nu se mai sfiesc să se atingă- de acești breslași spre a spori veniturile visteriei. De aceea; ALCĂTUIREA OȘTIRII 743 Nicolae Mavrocordat «reduce numărul lor », pe cei scoși din bresle trecându-i la categoria birnicilor de rând, care, ținând seama de toate dările, atât cele personale cât și cele pe avere, plăteau mai mult, iar Constantin Mavrocordat «îi desființează aproape cu totul, lăsând numai un mic număr spătarului, agăi și celorlalți « zabeți » (ofițeri de poliție) pentru nevoile Bucureștilor ». Știrile le luăm din opera lui Mihai Cantacuzino, editată de frații Tunusli, și din aceea a lui Dionisie Fotino. De fapt, după reforma lui Con- stantin Mavrocordat, numărul breslașilor militari din sate e dis- parent; în locul lor încep a apare tot mai des alte categorii fiscale privilegiate și anume «ruptele», «ruptașii » și « aleșii », așa dar contribuabilii care-și plătesc darea pe bază de înțelegere, de «rup- toare » cu visteria sau cu cămara. Cazuri ca al lui «Costea sin Stroe Băltean, ce este așezat la breasla ruptașilor ot sud Mehe- dinți » și căruia Alexandru Moruzi îi dă la 3 Martie 1793 « prive- leghiu de a fi deosebit cu dajdiile din țărani birnici duprin sate » se înmulțesc mereu. In Moldova, breslele militare sunt apăsate sub raportul fiscal de către Gheorghe Duca, în cea de a treia domnie a sa (1678— 1684). Povestind despre grelele dări care s’au luat pe acea vreme, letopisețul atribuit lui Nicolae Costin afirmă următoarele: «Bles- temat era boierul de pe atunce ce avea sub ascultarea lor breasla, cumu-i la vel logofăt curtenii, la vel vornic hânsarii, la hatman călărașii, că și ținuturile istoveau și breslele ce aveau sub ascultarea sa, care de atunce s’au stins casele boierești mai toate. . . ». Evo- luția acestor bresle a avut apoi un curs similar celui din Muntenia, din aceleași cauze. Mihai Racoviță, în a treia domnie a sa (1716— 1726, le supune și el la dări mai mari; Constantin Mavrocordat, introducând și în Moldova reformele sale de dincoace de Milcov, le dă o lovitură puternică. In ce privește comandanții acestor breslași, dacă «vătafii» se mențin — într’o situație însă inferioară, — și în veacul al XVII-lea, în schimb « marii vătafi » par a fi înlocuiți prin « căpitani » și «mari căpitani ». Cea mai veche mențiune de căpitan în Moldova datează din 1612. Constantin Cantemir, înainte de domnie, fusese «căpitan mare » și apoi sărdar. Dimitrie Cantemir afirmă că, pe vremea lui, existau 19 «căpitani de mie », câte unul de ținut; de fapt — cum recunoaște însuși — nici unul nu mai avea în subordine câte IM ORGANIZAREA MILITARĂ o mie de breslași, ci mult mai puțini. In ținutul Hotinului, după ce se luase cetatea de Turci (vezi și fig. 43), dar înainte de a se face raia, așa dar în 1713—1714, era — potrivit cronicei — «și pârcălab la Hotin, trimis de Nicolai Vodă, și căpitan mare și căpitani mici; eară dacă au luat ținutul s’au rădicat toți». Ia 1762, odată cu împuținarea considerabilă a breslașilor, rămăsei seră 8 căpitani mari sau «vel căpitani»: de Iași, de Codru, de Fig. 43. — Ruinele Cetății Hotinului. Curtea interioară. Coțman, de Soroca, de Tecuciu, de Ropcea (pe Șiret, în nordul Moldovei), de Dorohoi, de Covurlui. Lefegii sau ostașii cu leafă continuă a forma o parte apreciabilă a armatelor noastre în veacul al XVII-lea; în epoca Fanario- ților, mai ales spre sfârșit, ei constituie chiar singura forță mili- tară; de fapt, sunt, tot timpul, o gardă personală a Domnului și un corp de poliție. In privința aceasta, cităm cuvintele carac- teristice ale lui Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei: «Oastea cu simbrie •—• scrie el la 12 Iunie 1657 — nu o putem trimite de lângă noi, căci o ținem pentru apărarea noastră. Dacă nici aceasta n’ar fi lângă noi, atunci prostimea ne-ar alunga din LEFEGII 745 scaun pentru dările multe, pe care de nevoie le aruncăm asupra ei ». . Recrutarea lefegiilor se făcea și dintre băștinași, dar mai ales dintre străini. Neculce povestește în cronica sa că, spre a stârpi pe făcătorii de rele, care din pricina necontenitelor războaie și năvăliri se înmulțiseră peste măsură, Constantin Cantemir «au început... a facere steaguri de lefecii în Roman și în Cosmești si în Târgul Frumos, în Hârlău, la Podul Iloaiei, în Iași și au început a-i biruire pe tâlhari și a-i prindere ». Ba a înrolat chiar și 40 de « Codreni tâlhari » care veniseră de bună voie să i se supuie; le-a dat leafă câte 4 lei lunar și, cu ajutorul lor, a putut să bată un «podghiaz » adică un detașament de pradă leșesc, la Piatra Neamț. Mai târziu, în preajma războiului cu Rușii, în vara anului 1736, tot Neculce ne spune că venind vizirul la Cartai, la Dunăre, «trimis-au bani la Grigorie Vodă să facă oaste Moldoveni; și au trimis Grigorie Vodă pe subt munte, la Suceava, la Câmpulung, la Neamțu, la Bălțătești și la Grumăzești, la Bacău, la Comănești, de au strâns oaste tineri, cu sinețe, ca la vre-o trei-patru sute, de le da bani leafă și tain, de i-au ținut la Iași toată vara ». Iar cronicarul tradus de Amiras, referindu-se la acelaș voevod, amin- tește de « slujitorii de curte » și .. .dărăbanți agești și... vânătorii și... panțirii ce erau cu leafă din țeară ». In deosebi însă, recrutarea lefegiilor se făcea dintre străini. Ei aparțineau în primul rând neamurilor vecine: Sârbi, Bulgari, Unguri, Poloni, Tătari, dar și unora mai depărtate ca Nemți, Cazaci, Arnăuți, Greci, Turci. De asemenea, Moldoveni în Mun- tenia și, invers, Munteni în Moldova. Numărul lefegiilor n’a fost același în răstimpul pe care-1 cer- cetăm, ci a variat în raport cu nevoile și cu posibilitățile fiecărei domnii, în raport de asemeni cu preferința pe care o arătau unii voevozi acestor ostași de meserie. Cel mai mare număr de lefegii l-au avut, în Muntenia, Matei Basarab, urmașul său Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino; acesta din urmă întreținea chiar, în chip secret, un însemnat corp și dincolo de Dunăre, alcătuit din Bulgari și Sârbi. în Moldova, a avut lefegii mulți Ștefan Tomșa, el însuși în tinerețe lefegiu, slujind atât în apusul Europei cât și în Asia; a avut de asemenea Vasile Lupu, urmașul său Gheorghe Ștefan și Dirnitrie Cantemir. Acesta din urmă, cu banii trimiși 746 ORGANIZAREA MILITARĂ de Țarul Petru cel Mare, își înjghebează în pripă o oaste de lefegii relativ numeroasă, dar nu tocmai bine înarmată. Neculce arată că « se făcuse până la șaptesprezece polcovnici și o sută șaptezeci rotmistri, cu steaguri, în cincisprezece zile; numai steagurile încă tot nu apucase a se plini bine, câte o sută de oameni la steag, neavând când să se plinească ». Ar fi fost deci —• cu terminologia de astăzi — șaptesprezece regimente, comandate de colonei, fie- care regiment având câte 10 companii, comandate de căpitani. Cum însă efectivele nu se putuseră completa și cum lefegii erau — după expresia lui Neculce însuși — cam « de strânsură » — se « scri- seseră »nu numai «slujitorii, ce și cibotarii, croitorii, blănării, câr- ciumarii, slugile boierești » « mai mulți fără de arme decât cu arme », forța combativă a armatei lui Cantemir n’a fost mare. în ce pri- vește devotamentul, menționăm că numai unul singur din cei șaptesprezece polcovnici, « Ion Mirescul », l-a urmat pe domnul pribeag în Rusia. Termenii polcovnic și rotmistru sunt luați de Neculce dela Ruși; ei existau însă și la Poloni. In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, serdarul avea, sub ordinele lui, «pe polcovnicul ser- dăriei » care primea o leafă de 30 lei lunar. Niciunul din domnii noștri, între 1601—1821, în nicio țară, n’a atins marele număr de lefegii ai lui Mihai Viteazul (vezi voi. II, ediția a patra, p. 509). în genere, cifra lor nu trecea de o mie, două, mult trei, patru mii în cazuri excepționale. De altfel, o masă mare de lefegii nu se putea ține nu numai din pricina cheltuelilor însemnate pe care le implicau prin lefurile, tainurile și postavurile ce primeau, dar și prin primejdia pe care o reprezentau în caz de nemulțumire sau de revoltă. Răscoalele lefegiilor sunt un lucru frecvent în istoria noastră militară în veacul al XVII-lea: în afară de acelea, bine cunoscute, ale seimenilor și dărăbanilor dela sfârșitul domniei lui Matei Basarab și începutul domniei Iui Constantin Șerban (vezi voi. III, ediția a doua, p. 60 și 107 ; vezi și fig. 44), mai amintim răscoalele lefegiilor lui Gheorghe Ștefan: una, numită indulgent de Miron Costin « zarvă », la începutul domniei, când seimenii veniți din Muntenia se ridică asupra « Nemților », ucid o sumă dintr’ânșii și trebuesc, după decapitarea câtorva căpetenii, trimiși îndărăt peste Milcov; cealaltă, la plecarea voevodului din scaun. Atunci, pe când Ștefan Vodă ajunsese la Podul Iloaei — spune Miron LEFEGII 747 Costin— «s’au rădicat să jăcuească carele domnești; și să nu se Fig. 44. —Cruce de piatră cu inscripție în românește relatând uciderea lui Papa Brâncoveanu de dărăbanii răsculați. Lângă dealul Patriarhiei, București. hie prilejit Grigorașcu aga, feciorul Ghicăi Vodă, arătându-le mari 748 ORGANIZAREA MILITARĂ certări, n’ar hi hălăduit de aicea, că strigau: «lefe, lefe să ne dea ! ». Acea mulțămită au făcut atunci lui Ștefan Vodă slujitorii pentru mila care nice la o domnie așa n’au avut, cum au avut dela Ștefan Vodă ». O altă revoltă are loc în 1659, cu prilejul retragerii lui Gheorghe Ghica, în fața lui Constantin Șerban care venea să ocupe scaunul la Iași. « Mers-au dărăbanii bine până în Lăpușna — poves- tește Miron Costin — acolo pre loc o zi răsuflând oastea. A doua zi, agiunși dărăbanii de Constantin Vodă cu giuruită de milă și de lefe, dimineața s’au sculat și au apucat pușcile câte erau de’n- preună și cu siimenii au purces înapoi, făcând mare gâlceavă căpe- teniilor, și nice ar rămânea, cu moarte lăudându-se; care gâlceavă a lor văzând boierii de câți erau, să nu-i apuce cu sila, s’au dat în lături; eară singur Ghica Vodă au eșit la dânșii, cu șlicul a mână, rugându-să să fie îngăduitori, nu mai mult de cinci șese zile, spuindu-le adevărat de venirea Sultanului; ce n’au avut cui zice... Ce au înpins dela pușci pre Ghica Vodă și au purces cu pușcile spre Iași; eară curând au luat plată deplin pentru faptele sele... ». In sfârșit, o nouă răscoală fac seimenii munteni ai lui Grigore Ghica, pe când se aflau, împreună cu Domnul, la Hotin, însoțind pe Sultan, în 1673; cari seimeni — povestește Amiras — « dintr’acui îndemnătură nu se poate ști, se rădicase cu gâlceavă asupra Domnului; ce Domnul cu cealaltă slujitorime a țărei, gă- tindu-se și cu tunuri, au mers asupra lor. Ei, văzând oastea gata și tunurile, au lepădat armele, și i-au prins pre toți, și pre cei mai zurbagii, ca 80 de oameni, i-au băgat în butuci, și cu care i-au trimis de i-au băgat în ocnă; eară pe ceilalți i-au slobozit iarăși pe la steagurile lor, puindu-le alte căpetenii ». Corpurile cele mai însemnate de lefegii care se întâlnesc în țările noastre între 1601—1821 sunt, în ordine cronologică, următoarele: Dărăbanii, pedestrași, înarmați cu sinețe, sunt pomeniți atât în Moldova cât și în Muntenia; li se mai spunea și dărăbanți', numele acesta din urmă apare la Miron Costin, în legătură cu lupta dela Finta, precum și la Amiras, în legătură cu domnia lui Grigore Ghica (1726—1733). Ștefan Tomșa îi prețuia mult și le făcuse uniforme frumoase. « Erau la Ștefan Vodă dărăbanii foarte îmbrăcați bine, — spune Miron Costin — cum n’au fost nice la o domnie grijită bine pedestrimea; cu haine tot de feleandrăș (postav scump de Flandra!), cu nasturi și ceprage DARABANII 749 (ceaprazuri!) de argint în pilda Haiducilor de țeară leșească, cu pene de argint la comănace și cu table de argint la șolduri pre lădunci ». La a doua domnie a lui Tomșa, același cronicar amin- tește că «la toate birurile, din an în an se ținea la vistieria împă- rătească (sic 1) câte 5.000 de galbini, lefile dărăbanilor ». Sub Vasile Lupu, când domnul a trebuit să fugă în fața Tătarilor și a Caza- cilor, în 1650, dărăbanii «erau gata să jăcuiască carele cele dom- nești ; eară după ce s’au așezat Vasilie Vodă, s’au făcut a le facere căutare — expresia veche românească pentru modernul « a-i trece în revistă! » — încins cu sabie și Nemții ce aveau gata cu sinețele pline. întâi au luat dărăbanilor armele, apoi pe toți i-au închis în temniță; pre unii i-au trimis în ocnă și pre unii cu alte pedepse i-au pedepsit ». In afară însă de dărăbanii lefegii, recrutați dintre străini — letopisețul lui Grigore Ureche-Simion Dascălul amintește în 1592 de «odăile» dela Curtea domnească ale «dărăbanilor celor ungu- rești »— mai erau dărăbanii băștinași sau «de țeară», cum îi numesc uneori cronicile, recrutați dintre localnici și slujind în schimbul scutirii de anumite dări sau a reducerii acestora. Unele sate erau obligate să dea un număr de dărăbani, după cum dădeau și opăcinași și oameni de șăici. Astfel, de pildă, la 6 Fe- bruarie 1630, Leon Vodă scutește satul Dobrușești din Ilfov, al mănăstirii Snagov, « ce sânt dîrvari ai sfintei mănăstiri », de toate slujbele și dările între care și « de lucru domnesc și de bani de județ și de dărăbani și de opăcinași și de împrumută și de miere și de ceară și de berbece de sulgiu. .. ». Condica vistieriei lui Brâncoveanu amintește pe « dărăbanții ot Cerneți » și pe « dără- banții muntelui ». Aceștia din urmă, așezați în satele de munte, contribue la haraciu cu suma de 600 de ughi, adică de două ori mai mult decât Brașovenii și de trei ori cât Armenii. Dărăbanii erau comandați de căpitani cum e acel «Brahă, căpitan de dărăbani » care urma să ducă pe Dirnitrie Cantemir dela Stănilești la Iași, în 1711; comandantul întregului corp era, în Moldova, vel aga. In Muntenia, potrivit unui izvor din epoca fanariotă — descrierea preotului Hugas Ingigian — dărăbanii erau parte sub comanda Agăi, parte sub aceea a căpitanului de dără- bani. Scindarea ar fi făcut-o Șerban Cantacuzino, reducând tot- deodată cu mult numărul acestor lefegii. 750 ORGANIZAREA MILITARĂ Termenul dărăban este de origine germană: « Trabant », venit la noi însă prin intermediul Ungurilor: «darabant» unde avea același înțeles Dela acești lefegii a rămas numele localității Dără- bani din județul Dorohoi, aproape de Prut; aci era una din reșe- dințele lor, întocmai cum la Lipcani și la Călărași erau reședințe ale altor categorii de ostași. Seimenii, ca și dărăbanii, erau tot pedestrași și înarmați cu sinețe. Alcătuiau, atât în Muntenia cât și în Moldova, temeiul gărzii voevodului; aveau odăile lor chiar la curte. Despre Grigore Ghica, domnul Moldovei, letopisețu ne spune că, în primăvara anului 1727, « au mai prefăcut odăile seimenilor, precum și portul lor le-au schimbat, o samă tot cu haine verzi, alții roșii, eară în capul lor chivere negre, și era curtea împodobită ». Un Hariton Cazacul, seimen de curte, face niște însemnări pe o evanghelie la Iași, în 1744. Uneori, când un boier rămânea dator vistieriei și se arăta îndărătnic în ce privește plata, Domnul hotăra ca el să verse suma seimenilor, în contul lefilor ce urmau să primească acești mercenari; îl da deci pe mâna lor. Așa a pățit, de pildă, Gheorghe vel vistiernicul, în timpul stăpânirii din 1709—1710 a lui Nicolae Mavrocordat. Letopisețul arată că «l-au aruncat la Siimeni, la lefe, de l-au închis la odăile seale... Ținutu-l-au Sii- menii la odăile seale închis pentru lefile seale; au dat de nevoe, văzându-se de niște oameni, peste poroncă, pedepsit. O seamă de bani au dat pe la steaguri siimenești la carii era orânduit; și atunce l-au slobozit siimenii, când au nemerit mazilia lui Nicolai Vodă ». Când Alexandru Iliaș este silit să plece din Moldova, în Apri- lie 1633, boierii, spre a-1 apăra, pun «siimeni cu sînețe gata pre lângă dânsul». Mihai Racoviță, în expediția împotriva mănăstirii Cașinului unde se adăpostiseră cătanele, are cu el «ca la o mie seimeni cu sinețe ». Del Chiaro, secretarul italian al lui Brâncoveanu, ne spune că la curtea acestuia era un corp de seimeni călări, îmbrăcați în roșu și alcătuind garda personală a voevodului; adaogă și amă- nuntul că erau plătiți de către Sultan din banii haraciului muntean. în afară de seimenii domnești sau «de curte », mai erau, în Moldova, în a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1711— LEVENȚII și euștașii 751 1716), și « seimeni hătmănești » și « seimeni agești» puși sub co- manda vel hatmanului, respectiv vel agăi. La curtea Hanului tătărăsc sunt pomeniți « seimenii bănești ». Seimenii domnești erau împărțiți pe « steaguri », comandate de «bulucbași »: termenul e turcesc și înseamnă: comandant de deta- șament, de companie; în fruntea tuturor era un «bașbulucbaș »: odăile acestor căpetenii erau tot la curte. Și în Transilvania erau seimeni la Curtea Principelui. Astfel, Mihai Apaffi avea și seimeni români; ni s’a păstrat jurământul de credință a zece dintre aceștia, depus la 22 Mai 1686, în limba română și transcris cu caractere latine, cu ortografia maghiară. Seimen este cuvânt de origine turcească: « seymen », însemnând soldat din anumite regimente de ieniceri; uneori se mai întrebuința și termenul segban, tot turcesc. Levenții (levinții, livenții) slujeau în armata lui Matei Basarab; cronica îi amintește pentru prima oară în 1637, apoi cu prilejul luptei dela Finta, în 1653, și după aceea. în ajutorul acordat de Matei lui Gheorghe Ștefan spre a scoate din domnie pe Vasile Lupu erau dărăbani, seimeni « și den livenți o seamă». Miron Costin îi definește drept «călări de ai noștri moldoveni, acolo merși în leafă». Ei sunt numeroși în armata turcească; în răz- boiul cu Rușii din 1736—1739, se amintește de cei « șesezeci de mii de oaste levinți » trimiși de Poartă « agiutoriu Tătarilor ». Nu- mele e de origină turcă: «levent » și înseamnă, în această limbă, « soldat voluntar », în special în flotă. De menționat că Ungurii, după războiul din 1914—1918, au dat numele de «levenți» unei formații paramilitare a lor. Fuștașii, amintiți documentar în veacul al XVII-lea— un «Radul iuzbașa za fuștași » într’un act muntean inedit din 5 Iulie 1654 — se întâlnesc mai ales la ceremoniile dela Curte in veacul următor. Ei își trag numele dela latinul fustis adică suliță; erau soldați pedeștri, purtând într’adevăr sulițe cu vârful de fier; în epoca veche, acestor suliți li se spunea « fuști» (cuvântul s’a păstrat azi numai în aro- mână cu înțelesul de «bătaie »); pe vremea Fanarioților se mai întrebuința și termenul «dardă » (compară cu francezul dard!). Condica de obiceiuri, descriind ceremoniile din preajma Crăciunului, spune că în seara dinaintea ajunului, «se face înștiințare, cu fuștașii, mitropolitului țării, episcopiilor și tuturor boierilor celor 20 752 ORGANIZAREA militară mari și al doilea ca să vie la biserică la atâtea ceasuri, că va să iasă domnul». Iar când Domnul vine la biserică, în ajun, atunci, în spatele șiragurilor de alai « stau fuștașii cu dardele a mână, pe amândouă părțile dela ușa divanului celui mare până la ușa bisericei». Erau deci, și prin armament și prin rosturi, soldați de paradă, nu de luptă. Dimitrie Cantemir dă, pentru vremea sa (1711), numărul de 24 fuștași «la curte ». Același caracter îl aveau satârii, alt corp de ostași de ceremonial. In slujba din ajunul Cră- ciunului asistă și ei în biserică « cu zapcii lor, pe rânduială ». Drăganii apar numai în Moldova, în veacul al XVII-lea; la 5 Iulie 1667 găsesc pe un Stoica «ce-au fost izbași de drăgani»; într’o listă a dregătorilor militari din 1757, precum și în condica de obiceiuri (Iași, 1762), e menționat, alături de căpitanul de dărăbani, și « căpitanul de drăgani ». Aveau sinețe, după modelul dragonilor nemți și ruși; nu putem preciza însă dacă erau călăreți, ca « dragunii moscali » pomeniți de Neculce în legătură cu războiul dela Prut (1711), sau pedestrași cum par a fi fost cele șase mii de «drăgani » Ieși care apărau Camenița în 1672; Miron Costin amintește de «drăgănimea nemțească » a lui Constantin Șerban Basarab venit să ocupe tronul Moldovei; în bătălia dela Capul Stâncei ea « era în frunte tocmită... cu focu ». Peicii (paicii) erau un corp de pedeștri, imitați după aceia dela curtea sultanului; îi întâlnim atât în Muntenia cât și în Mol- dova. La Finta, când a fost rănit la picior viteazul domn muntean, cronica povestește că «l-au priceput îndată un peicu și au năvă- lit la scara lui Matei Vodă să nu cumva cază»; Matei însă La gonit << cu sudalmă». La întâlnirea lui Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, cu losif Potocki, voevodul de Halicz, acesta din urmă a venit « cu alaiu domnesc, siimeni, paici, până la curte ». Condica de ceremonial, alcătuită de Gheorgachi logofătul la Iași în 1762 precizează că atunci când merge Domnul la biserică, în ajunul Crăciunului, participă la alaiu și «paicii cu satârbașu pe rânduială ». Atât numele peicilor sau paicilor cât și acela al căpe- teniei satârbașa sunt de origine turcească. Nemții se întâlnesc ca lefegii mai ales în Moldova. Vasile Lupu avea un detașament de o sută asemenea ostași, înarmați cu sinețe sub comanda unui căpitan; cu ajutorul lor dezarmează pe dără- banii care erau să prade carele domnești în 1650 (vezi mai Sus, CAZACII, BEȘLII, SARAGELELE 753 p. 749). La Finta, povestește Miron Costin, «au pierit și căpitanul cel de nemți a lui Vasile Vodă, un oștean dirept, de neamul său leav » adică polon. Și la celelalte detașamente de lefegii, numele nu indica numaidecât și originea etnică. Astfel, între Leși erau și Moldoveni, după cum între beșlii puteau fi și balcanici care știau turcește, etc. Cazacii formau detașamente de lefegii atât în Muntenia cât și în Moldova. Aceia ai lui Brâncoveanu au contribuit în chip însemnat la biruința dela Zărnești, din 1690: ne-o spune Neculce care adaogă, cu satisfacție, că aveau drept comandant «un moldovan anume Costin căpitanul de Focșani, feciorul Nenu- lui». Dimitrie Cantemir afirmă că în Moldova erau, pe timpul său, patru căpitani de cazaci având fiecare câte 40-50 de soldați; întreg detașamentul cuprindea deci între 160 și 200 de oameni. Condica de obiceiuri alcătuită la Iași în 1762 nu mai amintește decât un « sotnic de cazaci ». Unii domni au avut și câte un corp de Leși sau Poloni lefegii. Astfel în oastea lui Matei Basarab se aflau în 1637, « Leși călări »; voevodul «ținea pururea câte 200»: știrea ne-o dă Miron Costin care arată prezența lor și în lupta dela Finta. Beșlii erau un detașament de Turci și Tătari, sub comanda unui beșliagasi sau agă al beșliilor care ajuta pe domn când era vorba de judecarea și sancționarea Turcilor din țările noastre. Mircea Ciobanul, în domnia sa de a doua (1558-9), era apărat de o gardă de beșlii; Călătorul italian Niccolo Barsi, ne spune că Va- sile Lupu avea o gardă de 150 de furci; pe vremea lui Dimitrie Cantemir, existau numai cincizeci de beșlii în Moldova. Dela numele comandantului lor a rămas în limba noastră termenul de «beșleagă », având un înțeles pejorativ, de om bătrân, neputincios. Saragelele erau în Muntenia un corp de călăreți, făcut după modelul regimentelor de călăreți anatolieni numiți sariga (dela sari = galben, culoarea uniformelor sau steagurilor). Pe vremea lui Constantin Cantemir, în 1686, Șerban Cantacuzino trimite în Moldova «pre Mănăilă căpitanul cu saragele, să prinză pre giu- pâneasa lui lordaki Ruset»; aceasta scapă cu fuga, «eară altă ce au avut agărlâc (bagaje!)—povestește cronica — i-au luat tot saragele, și peste noapte s’au întors saragele peste munte în țara muntenească ». 20 * 754 ORGANIZAREA MILITARĂ Lipcanii erau călăreți tătari: în cea de a treia domnie a lui Gheorghe Duca, fugind de răul dărilor și a purtării Domnului câțiva boieri în Polonia, Neculce ‘povestește că «i-au ajuns gonașii lipcani în codrul Herții și s’au bătut cu dânșii și nu le-au putut strica nimică ». Atunci când a fost prins la Domnești, în Ianuarie 1684, acelaș Duca Vodă avea cu sine două steaguri de lipcani, însumând optzeci de oameni, sub comanda căpitanului Muha- reciko. Dirnitrie Cantemir afirmă că, pe vremea lui, ar fi existat patru atari căpitani — cifra ni se pare exagerată — comandând în totul o sută de oameni. Dar Neculce nu știe decât de un singur căpitan; povestind lupta dela Stănilești, din 1711, el spune între altele: « acole prinseră de viu pe căpitanul de lipcani, de lege turc» — deci unul singur — ; acesta « pristănise » — adică abjurase — a ținea cu creștinii; și ducându-1 la Vezirul, îndată i-au tăiat capul». Dela acești lefegii tătari vine numele localității Lipcani — mai înainte Podul Lipcanilor — în județul Hotin, pe Prut. Și în Muntenia constatăm, pe vremea lui Brâncoveanu și a lui Con- stantin Mavrocordat, un steag de lipcani; între ei se aflau și bă- știnași. Talpoșii erau un corp de ostași pedeștri care făceau serviciul la curtea domnească. Ii întâlnim în Muntenia, pe vremea lui Brâncoveanu și, după aceea, sub Constantin Mavrocordat (1735- 1741). Acesta din urmă avea un steag de 59 de oameni, cu un că- pitan și doi « zapcii » sau gradați. Originea « talpoșilor » este croată; noi i-am împrumutat prin intermediul curții din Transil- vania. Francezul Carra, preceptorul copiilor lui Grigore Ghica (1774—1777) atribuie — nu știm pe ce temei — înființarea tal- poșilor lui Șerban Cantacuzino. Neculai Mavrocordat, în cea de a doua domnie a sa din Mol- dova (1711—1716), își face un steag de « catane », alcătuit tot din «voinici sârbi», sub comanda unui căpitan; ședeau la curtea domnească; acest steag e amintit și pe vremea lui Grigore Ghica (1726—1733). Termenul catană e de origine maghiară (katona); el s’a întrebuințat la început în Ardeal pentru a desemna pe sol- adți în genere; de aci a trecut și în Moldova; Miron Costin, refe- rindu-se la domnul muntean Mihnea al III-lea, spune că Gheor- ghe Râkoczy al II-lea i-a dat în 1659 « o seamă de Nemți ai săi și catane». VÂNĂTORII ȘI PANȚIRII 755 In Muntenia, un corp de catane (xavavot) e amintit sub Mihai Viteazul de către Stavrinos vistierul, în lucrarea sa asupra « vite- jiilor » voevodului. In 1776, între elementele militare ale jude țului Olt erau și «catanele Slatinei» iar în județul Romanați « catanele Călărașilor ». Alte două creațiuni noi au loc în Moldova sub domnia iui Grigore Ghica (1726—1733), voevodul care, urmând pilda stră- moșului său din veacul al XVII-lea, a dat o atenție deosebită chestiunilor militare. El înființează două steaguri de vânători, însumând în totul «până la o sută de oameni» și două steaguri de roșii, cu acelaș efectiv. Existase, ce-i dreptul, și mai înainte, un corp de vânători, sub un vătaf; ei nu erau lefegii însă și nu ședeau la curte, ci la țară, în satul Vânători de lângă Cetatea Neamțului; aveau grijă — în schimbul scutirii de bir — să alimen- teze cu vânat bucătăria domnească; făceau de asemenea de pază la cetatea amintită. Lefegii lui Grigore Ghica nu trebuie deci confundați cu acești omonimi ai lor, după cum și roșii moldoveni, înființați tot acum, sunt altceva decât roșii din Muntenia. Aceste noi steaguri de lefegii primeau de Paște « postavuri groase » dela domnie; confecționarea uniformelor și a «comănacelor» sau «băratelor» adică a capelelor se făcea prin îngrijirea vel agăi. Cronicarul Amiras precizează că vânătorii aveau « port unguresc » și « bărate negre de pâslă » iar roșii « port arnăuțesc » și « bărate roșii de postav ». Condica de obiceiuri a lui Gheorgachi logofătul adaogă detaliul că «fieștecare comănac avea câte o slovă însem- nată, care de ce steag este ». Steagurile de vânători erau comandate de căpitani, acelea de roșii de un « polcovnic » sau colonel. Amintim că un «polcovnic de Lunca Mare »(în nordul județului Putna !) apare în condica de lefuri moldovene din 1795; el se menținea și în 1818. Tot sub Grigore Ghica și anume cu prilejul participării la înăbu- șirea răscoalei Tătarilor din Bugeac, în iarna lui 1727-8, întâlnim în Moldova corpul de oaste al panțirilor «ce erau cu leafă din țeară ». Numele le vine din germanicul « Panzer » (zea, zale, cui- rasă) ajuns la noi fie direct, fie mai curând prin intermediul polon. Dar pe când la Poloni, panțirii erau «înzăoați» sau «cu zale » după cum arată atât Miron Costin cât și Amiras, la noi ei n’au avut asemenea uniformă grea, cel puțin în veacul al XVIII-lea. In condica de orânduieli din 1775 a lui Grigore Ghica, găsim tre- 756 ORGANIZAREA MILITARĂ cuți pe căpitanul de călărași mezilgii (adică postași!) ot Lăpușna cu 80 de panțiri, apoi pe vel căpitanul de Lăpușna cu 30 de pan- țiri și pe căpitanul de Orhei cu 30 de panțiri, deci 140 de panțiri în totul, întrebuințați în legătură cu paza graniței și cu transmi- terea știrilor și corespondenței. Acești soldați existau în Moldova și în preajma anului 1821. Constantin Mavrocordat instituie un nou corp de lefegii. In cea de-a doua domnie a sa din Moldova (1741—1743) el înființează «steagul Arnăuților» sau Albanezilor alcătuit din acești aspri și credincioși descendenți ai Illyrilor de odinioară. Tocmai din cauza caracterului lor devotat, ajung Arnăuții «la slujbele cele mai de trebuință a Domnilor » după sugestiva expresie a « Con- dicei de obiceiuri ». Ei stau la Curte; în 1757 e amintit, printre comandanții militari de aci, « căpitanul de Arnăuți»; depinzând ierarhic de marele hatman, el îi dă acestuia, în fiecare an, un plocon de 30 lei. Bine înțeles, fiind garda personală a voevozilor, oamenii lor de credință, arnăuții au uniforme foarte frumoase, împodobite cu fir; au și arme foarte bune. Din această pricină, ei stârnesc adesea invidia celorlalți « slujitori » și însăși a Turcilor; la începutul războiului din 1768, se ajunge chiar la un conflict serios cu aceștia din urmă; drept urmare, arnăuții lui Grigore Callimachi trec la Ruși (vezi și fig. 45). In Muntenia, gardă de Arnăuți apare tot sub Constantin Mavrocordat, în timpul domniei a treia (1735—1741). Pandurii apar documentar pentru întâia oară într’un docu- ment inedit din 1607, Ianuarie 12, dela Radu Șerban, în care se vorbește de o pradă și un jaf făcute de «panduri și Turci »(naHA8- pî'n h tSpuTh). Din context rezultă însă că e vorba mai curând de ostași străini, balcanici, decât de un corp de oaste muntean. Un înțeles similar reiese și din documentul cu data 18 Dechemvrie 1616 prin care Alexandru Vodă Iliaș scutește satul Tismana de toate dările, numai să păzească mănăstirea. «Pentrucă sfânta mănăstire — adaogă voevodul —■ este departe la marginea țării Domniei Mele și de multe ori au venit tâlharii și pandurii (TAkppi’H h imha^Pih). .. și au prădat-o și au jefuit-o »... . întâlnim pe «panduri » și în Slovacia, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, alcătuind un corp de oaste; remarcându-se prin vitejie, organizația pandurilor se introduce și în celelalte țări ARNĂUȚII 757 Fig. 45. —Colonel de arnăuți din armata turcă; a trecut împreună cu 50 dintre oamenii săi, în Iulie 1788, de partea Rușilor, la Hotin. 758............ ORGANIZAREA MILITARĂ tăpânite de Austriaci, între altele și în Banat, de unde se pare că trece apoi în Țara Românească. Mihai Cantacuzino enumeră în 1776 «căpităniile» și elementele militare ale județului Argeș astfel: «Loviștea, Piteștii, Vânătorii și Pandurii județului»; cât despre acelea ale județului Ialomița, ele erau, la aceiași dată: «Lichirești, Stelnica, Orașul de Floci, Gârbovii, Slobozia și Pan- durul ». (vezi fig. 46). In Oltenia, găsim un corp de panduri români în frunte cu Tudor Vladimirescu, servind în oastea rusă în timpul războiului din 1806—1812. Proectul rus de organizare a armatei muntene, din Iulie 1812, prevedea, între altele înfiin- țarea unui corp de 5000 de panduri în Oltenia (vezi și mai jos p. 768). Termenul de pandur este împrumutat de noi din maghiară (pandur); îl au, în aceeași formă (pandur), și Sârbii și Slovenii. Păzitorii granițelor sunt aceiași ca și în epoca precedentă adică plăieșii, străjerii și călărașii (vezi voi. II, ediția a patra, p. 509- 511); li se mai adaogă însă acum martalogii și scutelnicii. Unii dintre plăeși — în Moldova dintre străjeri — poartă, în veacul al XVII-lea, numele de «țimiri » sau «țimirași »; aceștia erau călăuze și însoțitori oficiali ai călătorilor de seamă, dela hotare până la curtea domnească. Purtau ca insemn al funcțiunii lor o placă de argint cu stema țării; aveau grijă ca, la popasuri, călătorii pe care-i însoțeau să găsească de îndată locuință, mâncare și mijloace de transport. Cu privire la străjeri, Miron Costin ne dă informația că ei depind, spre sfârșitul veacului al XVII-lea, de cei doi mari vornici. Despre călărași, care erau nu numai păzitori ai graniței, dar și purtători de vești ■— Matei Basarab îi trimitea tot la două săptămâni la Țarigrad și uneori chiar săptămânal — avem o serie de informații noi. Aflăm astfel că ei erau obligați, la înce- putul veacului al XVII-lea, să vie «la căutare » adică spre a fi trecuți în revistă periodic de domn. Acesta ținea un «catastiv» în care erau însemnate numele tuturor, pentru control. Pe vremea lui Gheorghe Duca (1678—1684), călărașii ascultau de marele hatman, după cum curtenii ascultau de marele logofăt iar hânsarii de marele vornic. Comandanți mai mici erau căpitanii și hotnogii adică locotenenții. Ambele categorii apar în actul din 19 August , dat în Orhei și privind cumpărarea unui țigan. In veacul al XVIII-lea se ajunge la o diferențiere a călărașilor; condica de orânduieli din 1775 a lui Grigore Ghica precizează că erau cinci PANDURII 759 Fig. 46. —Pandur, înarmat cu pușcă cu cremene, sabie, pistoale și hanger. Secolul al XVIII-lea. Copie depe desenul în colori aflător în colecțiile Marelui Stat Major din Paris. ■760 ORGANIZAREA. MILITARĂ sute de asemenea păzitori ai marginei și curieri repartizați astfel: o sută zece sub căpitanul de călărași mezilgii (postași!) ot Bârâiac; o sută zece sub căpitanul de călărași mezilgii ot Chișinău; optzeci sub căpitanul de călărași mezilgii ot Gangura; o sută cincizeci sub căpitanul de călărași sărdărești și cincizeci sub căpitanul de Jora. In Țara Românească, erau, în 1699, căpitănii de călărași «la margine », în « Slam-Râmnic» adică în județul Râmnicul Sărat, spre granița cu Moldova; apoi dealungul Dunării: la Orașul de Floci, la Lichirești — care-și va și schimba ulterior numele în Călărași — și la Ciocănești; tot spre Dunăre, dar pe o linie mai retrasă, la Călugăreni, la Odivoaia, la Rușii de Vede și la Caracal', în sfârșit, la Ploești. Tot în legătură cu paza hotarelor trebuiesc amintiți și marta- logii sau păzitorii trecătorilor și vadurilor, având în frunte un căpitan. Ei ajutau pe vameși sau pe «schileri » (dela schelă!), silind pe cei recalcitranți să-și plătească vama. Din porunca dată, la 3 Ianuarie 1695, schilerilor dela Câineni, aflăm de pildă, că martalogii prindeau pe oierii care nu voiau să plătească vama de bună voie pentru turmele lor. In 1699 e amintit, în condica vistieriei lui Brâncoveanu, un «Leonard, căpitan za martalogi ot Bistrița ». Termenul martalog vine din turcescul martoloz care înseamnă păzitori ai granițelor, ai fortărețelor, dar și corsari de Dunăre (vezi și mai sus, p. 708). O ultimă categorie de păzitori ai graniței, la finele veacului al XVII lea, sunt scutelnicii; îi găsim, sub comanda câte unui căpitan, în Râmnicul Sărat și la Zimnicea; în acest din urmă loc întâlnim, în 1699, pe un « Mișca căpitan za scutelnici». După cum în Moldova paza hotarului spre Nistru era încre- dințată vel sărdarului, tot așa în Muntenia, spre Milcov, era în acelaș scop un « vel căpitan de margine ». Când în Ianuarie 1716, Nicolae Mavrocordat, strămutat dela Iași la București, se apropie de Focșani, îi iese înainte «la gârlele Putnei, Vintilă vel căpitan de margine, cu toată slujitorimea și cu steagurile câte sunt pe margine »: știrea ne-o dă Axinte Uricarul. Ni s’a păstrat și un act, din 9 Martie 1705, dela « Doni vel căpitan za margine » prin care, imitând pe domn, autoriză mănăstirea Măxineni (sud. Râmnicul Sărat) să strângă oameni străini «Moldoveni, Ungureni, Sârbi», «făr de bir și făr de gâlceavă », în satul ei, făgăduindu-le scutire FLOTILA DE DUNĂRE 761 de dăjdi « multă vreme » și « căutare » din partea sa la «toate păsurile și greul lor». O deosebită grijă de paza marginei a arătat Antioh Cantemir, la sfârșitul primei sale domnii, în 1700. «Eară Antioh Vodă — povestește Neculce — de primăvară... au mutat slujitorii de pin Piatră și din Roman și de pin toate târgurile ce erau pin mij- locul țării așezați, și i-au mutat pe la marginile țării, pe la vaduri, pe Nistru și pe Prut îi așeză ». Flotila de Dunăre. Pe vremea lui Ștefan cel Mare, când Mol- dova stăpânea Chilia și Cetatea Albă, am avut cu siguranță și vase de război, atât pe Dunăre cât și pe mare. După aceea, Turcii ocupând întreg țărmul mării și cetățile dela Dunăre, era nor- mal ca flota de război să le aparție lor. Așa se face că nu avem, pentru veacul al XVI-lea și cea mai mare parte din al XVII-lea, știri despre existența vreunei flotile românești. Odată însă cu strămutarea din nou a teatrului de război la Dunăre, în luptele cu Austriacii de o parte, cu Rușii de alta, constatăm și prezența vaselor de război. Ele patrulează pe Dunăre, în regiunile ame- nințate, adică în Oltenia și pe Dunărea maritimă, dela Brăila în jos. Pe vremea lui Brâncoveanu, condica vistieriei înseamnă în anul 1698 cheltuielile făcute cu plata și întreținerea echipajului a două «caice » care patrulau în regiunea Rahova-Cerneți. Fie- care caic, prevăzut cu un tun, avea 28 de vâslași («chiriccii »), un pilot, (« dumengiu ») un tunar («topciu ») și unul sau doi ofi- țeri («căpitani»). Erau vase ușoare și iuți — cu 14 perechi de rame — capabile să intre în orice cotlon al Dunării, indiferent de vânt, un fel de «vedete rapide » cum am spune azi. Mai târziu, pe vremea lui Alexandru Ipsilanti în Muntenia (1774—1782) și a lui Grigore Ghica în Moldova (1774—1777), țările noastre construesc fiecare, pentru paza Dunării, câte un galion, adică un vas de război mai mare, înarmat cu mai multe tunuri. Aceste vase sunt văzute la gura Șiretului, în 1780, de către un agent polon care mergea spre Constantinopol. Echipa- jul galionului — galiongii — figurează în alaiul domnesc, la in- trarea lui Nicolae Mavrogheni în București (1786), mergând în rânduri de câte patru, în frunte cu căpitanul lor. Mavrogheni însuși, un protejat al marelui amiral turc, era un prețuitor al 762 ORGANIZAREA MILITARĂ marinei. In luptele pe care le-a purtat, alături de Turci, împo- triva Austriacilor, la Calafat, s’a folosit și de flotila de Dunăre (12 Aprilie și 26 Iunie 1790); după ce Austriacii ocupă țara, co- mandantul lor, principele de Saxa Coburg, desființează această flotilă, scoțând la mezat ultimul vas care mai rămăsese. E interesant de relevat că atunci când, la 23 Noemvrie 1793, se înființează o flotă comercială domnească pe Dunăre, ea este pusă « sub ascultarea și ocârmuirea» marelui spătar, «sub oblă- duirea căruia este și paza a tuturor marginilor țării». Probabil ca și flota de război să fi ascultat tot de marele spătar, pe vremea lui Brâncoveanu, a lui Alexandru Ipsilanti și a lui Mavro- gheni. încercări de organizare militară în epoca Fanarioților. In răs- timpul de peste o sută de ani cât ține stăpânirea Fanarioților, răstimp de decădere sub raportul militar, întâlnim totuși și câ- teva încercări de organizare a oștirii. Ele se datoresc fie inițiati- vei voevozilor, fie unui impuls venit din afară: mai toate sunt în legătură cu războaiele dintre Turci deoparte, Ruși și Austriaci de alta. Grigore al II-lea Ghica, urmând pilda înaintașului său din veacul al XVII-lea (vezi voi. III, ediția a doua, p. 123 și voi. II ediția a patra, p. 506), izbutește să-și organizeze o oaste de peste șapte mii de oameni, înfățișetoare. Cronicarul tradus de Amiras, relatând participarea domnului la expediția de pedeapsă contra Tă- tarilor din Bugeac, în iarna lui 1727—1728, spune că acesta avea «multă și frumoasă oaste, de vreme că slujitorii săi... au fost foarte miluiți; ce, cu slujitorii de curte și cu dărăbanii agești și cu vânătorii și cu panțirii ce erau cu leafă din țeară, erau trei mii de oameni pedestrime; așijdere și călărime, boierînași, copii de casă, ce le făcuse Grigore Vodă tuturor suliți zugrăvite, cu prapure, armășeii, aprozii și alte rufeturi, cineși cu steagul său (vezi și fig. 47, 48 și 49); Constantin Costachi cu toată slujito- rimea hătmăniei și cu alți slujitori de țeară ce-i făcuse cu leafă; lordachi sărdarul de mazili cu toți mazilii; și călărimea s’au făcut patru mii de oameni; eară peste tot au fost șapte mii de oameni oastea lui Grigore Vodă, fără de curtea gospod și fără de oamenii ce erau pe lângă boierii cei mari, având Grigorie Vodă și 12 pusce cu săcălușe ». VOLINTIRII 763 O încercare de a-și organiza oaste proprie face și Grigore al III-lea Ghica (1774—1777), nepotul de frate al lui Grigore al II-lea Ghica: tradiția militară a familiei Ghica se menține deci. Numai că el nu izbutește s’o utilizeze; dinpotrivă, ea contribuie la pierderea celui ce o erei ase. I ntr ’ adevăr, un izvor grec, ocu- pându-se de sfârșitul lui Grigore Ghica, arată că printre mo- tivele care au dus la uciderea lui, a fost pâra boierilor cum că are legături secrete cu Rusia și că și-a făcut o oaste proprie (xal fol £XOC[1£V ISlOV tou arpareuția). In timpul războiu- lui ruso-turc din 1787 —1792, se alcătuiește un corp de voluntari moldoveni, între Prut și Nistru, sub co- manda podpolcovni- cului—deci locotenent colonelului^ N icorită. Aflăm faptul din a- devennța eliberată la 7 Martie 1827, de a- dunareanobilimei ba- Fig. 47.— Steag ostășesc dela Ieremia Moghilă, Domnul Moldovei (1595—1606). După un desen aflător In colec- țiile Muzeului Militar din București. sarabene, lui Timoftei Bulat, relativ la noblețea neamului acestuia. Adeverința citează în primul rând «pașportul dat la anul 1790, Iulie 12, no. 318, supt iscălitura pod polcovnicului Nicoriță, ci au fost comandiru cohurtei volontirești din Basarabia, că Theodor Bulat au fost cadet ». « Cohorta » cuprindea deci și cădeți sau aspi- ranți la gradul de sublocotenent. Ea a fost, în unele privințe, o anticipare a corpului de panduri al lui Tudor Vladimirescu, din 764 ORGANIZAREA MILITARĂ războiul ruso-turc dela 1806—1812. Adăogăm că Nicoriță a par- ticipat și la acest ultim război, fiind, în 1808, locotenent-generaL Fig. 48. — Steagul, de mătase grea, vișinie, al voevodului Mihail Radu (Mihnea al IlI-lea: 1658—1659). Inscripția are următorul cuprins: «Io Mihail Radu, cu mila lui Dumnezeu ighemon al Ungrovlahiei și arhiduce al părților învecinate ». (Muzeul Național din Beograd, Iugoslavia). Paralel cu organizarea — sub auspiciile și cu ajutorul Ruși- lor — a corpului de volintiri moldoveni dintre Prut și Nistru, are loc alcătuirea — din inițiativa unui grup de boieri din Iași VOLINTIRII 765 (Aprilie 1788) și sub auspiciile austriace — a unui corp similar de «volintiri» moldoveni; comandat de căpitanul Vițu, acest de al doilea corp e întrebuințat la paza Prutului. Fig. 49. —Steag ostășesc moldovean din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. In coltul din stânga, sus, o inscripție în românește cu următorul cuprins: «Vitejia direaptă să biruiască » (Muzeul Militar). In Muntenia o primă încercare face Constantin Mavrocordat, în timpul războiului turco-austriac din 1737—1739. El ridică un «steag de boerime», format din 57 de reprezentanți ai familiilor mai de seamă; între ei este și Pârvu Cantacuzino Măgureanu, 766 ORGANIZAREA MILITARĂ viitorul conducător al «volintirilor» din 1769. Ridică apoi un steag din « copiii den casă cei mari », 52 cu toții, « cei mici » fiind numa 8. La aceștia se adaogă diferite corpuri de slujitori, între care « mocanii » șapte steaguri, în partea muntelui, « saragelele » opt steaguri, «neamții de poartă » așadar cei care păzeau intra- rea în curtea domnească, un steag, « slujitorii Focșanlâi » patru steaguri și alții. In totul 2375 de oameni, ostași și căpetenii. Cu prilejul războiului ruso-turc din 1768—1774, se alcătu- iește, pentru prima dată un corp de «volintiri » sub comanda spătarului Pârvu Cantacuzino, amintit mai sus. Format însă din elemente disparate, el nu are o forță combativă deosebită, într’o ciocnire cu Turcii, superiori în număr, lângă Comana, Pârvu este ucis (1769). O încercare mai importantă de a organiza o oștire de țară face Nieolae Mavrogheni, cu prilejul războiului din 1787—1792. El întocmește 90 de steaguri mari și 6 steaguri mici de seimeni, 8 steaguri de scutelnici, 4 steaguri de arnăuți, un steag «spătă- resc » și unul « căpitănesc ». In totul, zece mii trei sute cincizeci de oameni, în afară de « slujitorii» dela marginile țării. Ostașii primeau soldă lunară; se organiză aprovizionarea și se institu- iră depozite. Mulțumită acestei forțe armate și a detașamen- telor trimise de Turci, Mavrogheni care avea comanda supremă în Muntenia, putu în 1788 să reziste Austriecilor, ba chiar îi sili să se retragă din mănăstirile Sinaia, Cozia și Tismana pe care le ocupaseră la început (vezi și fig. 50). El avu unele succese și în Moldova, aproape de Vaslui și în valea Trotușului (vezi voi. III, ediția a doua, p. 299—300). Dar lupta dela Martinești (22 Septemvrie 1789), la care alături de marele vizir, participă și Mavrogheni cu o parte din ostașii lui, înseamnă o victorie hotă- râtoare pentru armata ruso-austriacă; voevodul muntean e silit, puțin după aceea, să se retragă peste Dunăre. Noi încercări de organizare au loc în timpul războiului ruso- turc următor (1806—1812). Constantin Ipsilanti, reinstalat în domnie de armatele rusești, hotărăște înființarea unui corp de oaste pământeană, cu uniforme căzăcești; printre noii ostași e, în Oltenia, Tudor Vladimirescu; acesta va ajunge, în 1810, comandantul «primului batalion de panduri» iar în 1811 va conduce spre Calafat un corp de «peste șase mii de panduri». ARMATA LUI MAVROGHENI 767 21 768 ORGANIZAREA MILITARĂ Totdeodată se înființează — pentru scurt timp însă — și un corp de «dragoni» moldoveni, purtând pe coifuri stema Moldovei, precum și un «polc» adică un regiment de husari «negri» mun- tenia Mai erau și Un « polc » de Sârbi, numit al lui Caragheor^heAS¹ având steagul lui deosebit, și un polc «elin» sub comanda mai o-> ruliii Pangal. Cu puțin. înainte de a părăsi Principatele, în vara’ lui 1812, comandantul rus, amiralul Ciceagov, trimite divanului ' muntean -—la 10 Iulie — și celui moldovean — la 14 Iulie — câte un proect de organizare a unor armate naționale românești: ele : urmau să se opună încercărilor austriace sau turcești de a ocupa țările noastre și să mențină, în același timp, ordinea internă. Armata munteană urma să se alcătuiască din «miliții» și «gărzi, cetățenești»; milițiile trebuiau să cuprindă un corp de «pan- ' duri» — 5000 de oameni, recrutați în satele Olteniei și un corp de «catane»—15.000 de oameni, recrutați în satele din Mun- tenia propriu zisă. Gărzile cetățenești erau să fie recrutate ex- clusiv din orășeni. Precipitarea retragerii armatei ruse — din cauza campaniei lui Napoleon — făcu să nu se mai dea însă nici ₜ o urmare acestui interesant proect. ' Armamentul. Vechile arme âle veacurilor XV și XVI con- \ tinuă a fi întrebuințate; ostașii se folosesc încă, în veacul al XVII-lea, de arcuri, săgeți, sulițe și topoare; se întrebuințează T încă, în vorbirea curentă și în acte, termeni în legătură cu aceste ' arme ca «pestreala» sau «pistreala» adică bătaia săgeții și «făr- , cușul» sau teaca săbiei; săhăidăcarii continuă să facă «săhăi- dace» adică tolbe sau, cu vechiul termen latin, «cucute » pen- . tru purtatul săgeților. Dar locul întâi îl ocupă acum armele de foc, tot mai numeroase, mai variate și mai perfecționate. Ele ho- târăsc adesea soarta bătăliilor.. Armata trimisă în 1653 de Matei Basarab la Focșani ca să întâmpine pe Vasile Lupu, trebuie să se retragă din fața acestuia, « căci — ne spune cronica — n’avea arme cu foc ». încă în veacul anterior, bătălia dela Cahul fusese pierdută și pentrucă artileria lui loan Vodă Viteazul nu mai pu- tuse trage, praful de pușcă fiind udat de o ploaie mare, pornită între timp. Tunurile se diferențiază după rolul pe care au a-1 îndeplini; ele poartă nume deosebite. Termenul generic rămâne acela vechiu de «pușcă »; în cronicele moldovene se amintesc, în mai multe TUNURILE 769 rânduri, « pușcele cele, mari și mici». Astfel, la prima înscăunare ₐ lui Dimitrie Cantemir (1693), Neculce ne spune că « au început a slobozire puscele cele mari»; iar la un « șinlic » adică la o de- monstrație de bucurie, sub Constantin Duca Vodă, în 1695, s’au slobozit « pușcele cele mari și mici ». Tunurile de asediu sau de cetate se numeau, cu un termen turcesc, «balimezuri» sau baliemezuri; când se restituie Poloni- lor cetatea Cameniței (1699), Antioh Cantemir merge și el cu oastea acolo «și cu câteva perechi de bivoli pentru rădicarea balime- zurilor »: așa citim în cronica lui Neculce. Miron Costin amintește de asemenea într’un loc de « 60 de pușci... tot de cele mari, ce’ se zic baliemezuri». Mortierele purtau numele de pive; cuvântul e, se pare, de origine latină (*pilla); proectilelor aruncate de aceste tunuri li se spunea, cu un termen turcesc, cumbarale. Descriind lupta dela Stănilești, la care a participat ca hatman al lui Dimitrie Can- temir, Neculce arptă că «aruncau Turcii și cumbarale de cele mari și suindu-se sus, nu apucau să cadă jos și se spărgeau; și deși cădea vreuna, cădea în laturi și nu nemerea în obuz » adică în formația de luptă rusească. «Zicea împăratul moschicesc — continuă Neculce — că are și el două cumbarale de cele mari făcute cu alt meșteșug, cu otravă, care îl ținea una câte cinci- zeci pungi de bani (25.000 lei!) și se căia că n’au luat mai multe... că acel fel de cumbarale sunt nu numai hierele ce sunt într’în- sele să fie otrăvite, ce și mirosul pre cine agiunge, cade de moarte ». E vorba, așa dar, de proectile cu gaze toxice. Asemenea « comba- rale cu otravă » a întrebuințat Petru cel Mare și la asediul cetă- ții Riga; aruncând de acel fel de combarale în cetate — poves- tește Neculce—i-au lovit pre Svezi (Suedezi!) o moarte, cât le-au căutat numai a se închinare, că se spăriese că n’a mai ră- mânea nime dintr’înșii ». Obuzierelor sau tunurilor cu tragere curbă, li se spunea pusei hușnițe. Cuvântul e de origine germană: Haubitze și înseamnă « obu- zier »; la noi șe pare însă că a ajuns prin intermediul Cehilor sau Polonilor (houfnice). Tunurile mici, cu tragere directă, se mai numeau și săcălușe sau țăcălașe (din ungurescul szakallâs). Când Vasile Lupu, fugind din fața lui Gheorghe Ștefan, se oprise pe malul stâng al Nis-J 21 • 770 ORGANIZAREA MILITARĂ trului, târgoveții din Hotin «au slobozit... un sacaluș » asupra Domnului; « den care săcăluș — adaogă Miron Costin — glontul foarte pe aproape de Vasile Vodă au lovit ». Iar într’un- inventar- al mănăstirii Tismana citim: «7 tunuri mari, 24 țăcălașe mai. mici ». Amintim, în sfârșit, ca o curiozitate, și pușcele de apă de care s’au folosit niște Cazaci, Leși și Moldoveni prădalnici, ca să stingă focul, aprins tot de ei, la mănăstirea Putna, sub Constantin Can- temir (1685—1693). Aceste tunuri, pomenite de Neculce într’«O seamă de cuvinte », împroșcau în loc de proiectile, apă, fiind pre- cursoarele pompelor moderne. Termenul de tun, cu înțelesul de astăzi, e întrebuințat în prima- jumătate a veacului al XVIII-lea de cronicarii Neculce și Amiras. Cel dintâi, descriind expediția din 1672 care a dus la cucerirea Cameniței, spune: «trecut-au împărăția Dunărea și de acolo au purces spre Prut cu multă oaste și cu multe tunuri grele și mari-, și la un tun puneau câte optzeci de bivoli; unele erau și mai mici... ». Amiras, referindu-se la campania din 1673, împotriva Hotinului, arată că Leșii « au început a bate din tunuri, din pusce ». Amândoi termenii sunt întrebuințați aci în înțelesul lor de azi. Se știe că în veacurile XVI—XVII, puștilor li se spunea sinețe (din vechi slavicul sviniți = plumb), cuvântul pușcă însemnând, așa cum am arătat mai sus, tun. în afară de sineață, mai întâlnim, în veacul al XVIII-lea, și termenii jlintă (de origine germană: Flinte!) și inicercă. Neculce amintește, în legătură cu lupta dela Stănilești, de « flintele Moscalilor »; despre inicerce adică puștile Ienicerilor turci, spune că erau « mai lungi și de fier mai bun decât ale Mos- calilor. « Sinețarii » sunt amintiți încă de pe vremea lui Petru Rareș (vezi voi. II, ed. 4-a, p. 515); la începutul veacului al XVII-lea exista în Moldova, un corp de sinețari domnești, în frunte cu un vătaf. « lonașco, vătav de sînețari» participă la o restabilire de hotare a moșiilor Trebujeni și Oxintiia din Orhei; documentul poartă data « c. 1617 », Iulie 25; același personaj apare și într’un act din 18 Iulie 1617. Pistolul s’a introdus la noi, după câte se pare, în prima jumă- tate a veacului al XVII-lea; nu e exclus însă ca unii domni precum Despot Vodă care servise în armatele apusene, sau Petre ARMELE DE FOC 771 Cercel, să-l fi cunoscut și întrebuințat, încă din a doua jumătate ₐ veacului al XVI-lea. Intre mărfurile, în valoare de 12.000 de fiorini, pe care le importa, în 1646, Matei Basarab, dela Nurem- berg și dela Viena pentru uzul său personal și al rudelor sale, se află și «două perechi de pistoale » (zway paar pistolen). Iar la moartea lui Mihnea al 111-lea, în Ardeal, între lucrurile ce-a lăsat — inventariate la 6 Aprilie 1660 — figurează și «trei perechi și jumătate de pistoale ». Constantin Șerban Basarab, când a ocupat, în 1659, pentru puțină vreme, tronul Moldovei, avea și « două steaguri de Unguri»; în lupta de lângă Iași, aceste steaguri nu s’au purtat însă de loc bine: fugeau, « dela o vreme, numai de un Tătar »; « și fugind, dau înapoi den pistoale în sus, nevăzând unde dau ». Termenul pistol e de origine italiană, dela localitatea Pistoia, în Toscana, unde această armă s’a fabricat de predilecție. Turcii, în campaniile purtate pe la noi, s’au folosit de tot felul de pistoale, dela cele mai simple până la cele mai împodobite, cu sidef, abanos, aur sau argint; așa s’a născut zicala populară: «cum e Turcul și pistolul ». S’au fabricat arme de foc la noi în veacul al XVII-lea? Un răspuns sigur e greu de dat, pentru Muntenia și Moldova, deoarece n’avem suficientă informație. Cronica munteană afirmă că Mihnea al III-lea, îndată după suirea sa pe tron (1658), începu a face « steaguri multe și tunuri și erbării multe și palancă împrejurul mănăstirii Radului Vodă ». Iar Dimitrie Cantemir afirmă în Istoria Cantacuzinilor și a lui Brâncoveanu că Șerban Cantacuzino, pre- gătind o oaste însemnată împotriva Turcilor, « a pus de s’au tur- nat patruzeci de tunuri ». înseamnă aceasta oare că s’au turnat tunurile în țară, așa cum făcuse, în veacul al XVI-lea, Petru Cer- cel ? Sau și le-au procurat, pe bani, de peste hotare ? Cert este numai că în Transilvania, orașele săsești fabricau atât tunuri cât și puști; de aci se aprovizionau adesea domnii noștri. La 26 August 1641, Matei Basarab scrie lui Gheorghe Râkoczy I, prin- cipele Transilvaniei, rugându-1 să poruncească turnătorului de tunuri să-i toarne « anul acesta » clopotele comandate. Știm de- asemenea că Gheorghe Ștefan și-a înzestrat armata cu tunuri, bune și mari, turnate la Lwow, în Polonia. In ce privește praful de pușcă, este sigur că el se lucra în tus- trele țările. Silitră exista din abundență atât în Moldova cât și în 7,72 ORGANIZAREA MILITARĂ Muntenia (vezi mai sus, p. 561 și 612); sulful nu lipsea de ase¹ menea. Se putea deci fabrica « pravul » sau «iarba » și .într’adevăr întâlnim în documente asemenea meșteri «prăvari». în Iași; exista, la finele veacului al XVII-lea, o «ierbărie » adică o fabricai eventual un depozit de praf de pușcă. Neculce spune că un sârb mercenar anume Dimaiurucu « au venit aici în țeară în Moldova de au fost bașbulucbașu la Constantin Duca Vodă (1693—1695 și 1700—1703) și au pierit și el de foc împreună cu Totoescul vel căpitan, când s’au aprins erbăria în Iași». Numele de «er- bării» se da însă și căruțelor sau chesoanelor care cuprindeau praful de pușcă și care însoțeau tunurile în deplasările armatei. în acest înțeles e întrebuințat cuvântul în pasagiul de mai sus privind pe Mihnea al III-lea; același înțeles are el și în cronica munteană care, relatând revolta seimenilor împotriva lui Matei Basarab, afirmă că aceștia «i-au lăut tunurile și erbăriile și le-au scos afară den târg ». în asediul cetăților, în războaiele dintre Turci de o parte, Ruși și Austriaci de alta, se întrebuințează tot mai mult minele sau, cu termenul turcesc de atunci, lagumurile. înmulțirea armelor de foc și creșterea însemnătății lor face să scadă însemnătatea militară a păturii de mici proprietari și în genere a tuturor acelor elemente care nu-și pot procura asemenea arme. în secolul XIV, când ostașii se băteau exclusiv cu arme albe, ca și în al XV-lea, când ele ocupă încă un Ioc precumpănitor și când micul proprietar rural poate să-și fabrice singur sau prin țiganii meșteri locali armamentul de care are nevoie, însemnă^ tatea militară a acelei pături e considerabilă; cu ajutorul ei câș- tigă Basarab întemeietorul, Vlaicu. Vodă, Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare bătăliile. Iar când nevoia o cere, când se ridică « oastea cea mare », se face apel chiar și la țărănimea fără pământ, începând însă cu veacul al XVI-lea, mai ales din a doua jumătate a lui înainte, când armele de foc încep să-și impună supremația, armata capătă tot mai mult un caracter tehnic, necesitând, pe de o parte, cunoscători ai acestor arme, adevărați ■ meșteșugari ai răz- boiului — deci lefegii sau mercenari, pe de alta, fonduri importante pentu plata lor și pentru cumpărarea sau fabricarea noilor arme. Așa se face că numărul mercenarilor crește; armata lui Mihai Viteazul cuprinde un contingent foarte însemnat de asemenea CETĂȚILE 773 ostași; Radu Șerban și Matei Basarab în Muntenia, Vasile Lupu și. Gheorghe Ștefan în Moldova au și ei numeroși mercenari sau lefegii. Cetățile. în epoca dintre 1601 și 1821 cetățile nu mai au pentru organizarea militară română însemnătatea pe care o avuseseră în secolele anterioare. în primul rând, cele mai importante dintre aceste cetăți, acelea dela marginile țărilor, sunt mai toate în mâna Turcilor; singura care mai rămăsese Moldovei, Hotinul, este și ea luată în 1713, formându-se o nouă raia (vezi voi. III, ed. 2-a, p. 227). Ocuparea ei coincide cu începutul epocei fanariote și contribue în chip însemnat la anularea oricărei veleități de politică externă proprie; Domnul Moldovei ajunge de fapt un prizonier. De acest lucru își dăduseră seama Petriceicu Vodă și Grigore Ghica atunci când, veniți cu armata turcă în 1673 și tăbărîți lângă Hotin, hotă- rîseră să cheme pe Leși « ca să nu apuce a se așeza în cetatea Hoti- nului Pașă, pe cum se așezase în Camenița; că așezându-se în Hotin, de aci în Moldova tiare de ce mai domni Domn ». Cât despre cetățile din interior, ele ne servesc — asemenea mănăstirilor întărite — mai mult ca loc de adăpost în vreme de năvălire decât ca puncte de rezistență. De altfel, tocmai pentru a le scădea valoarea ca eventuale atari puncte, ordonă Turcii, în urma răscoalei din 1673, a lui Petriceicu Vodă, când detașamente de lefegii nemți ocupaseră câtva timp Suceava și Neamțul, ca aceste cetăți să fie stricate. Ordinul se execută, extinzându-se și asupra Hotinului ; totuși stricăciunile nu fură decât superficiale, deoarece cetățile putură să slujească și mai departe; astfel, Neamțul, apărat numai de o mână de vânători, se împotrivi în 1691, timp de patru zile, numeroasei oștiri¹ a regelui polon loan Sobieski. Același lucru se întâmplă și i îm Muntenia; după răscoala lui Mihail Radu sau Mihnea al IlI-lea (1659), instalându-se noul domn Gheorghe Ghica, Turcii dădură ordin.—și el fu, adus la îndeplir nire — ca întăriturile Târgoviștei să fie dărâmate. > în Transilvania și în Banat, Austriacii modernizează vechile întărituri sau fac altele nouă, potrivit concepțiilor introduse de Vauhan, celebrul inginer militar al lui Ludovic al XlV-lea. La Alba-Iulia, pentru, ridicarea acestor noi întărituri, se dărâmă în 1714, mănăstirea Sf. Treime, zidită de Mihai Viteazul și devenită apoi reședința episcopului unit. . . 774 ORGANIZAREA MILITARĂ Austriacii au ridicat unele întărituri și în Oltenia, în timpul dominației lor acolo (1718—1739); nefiind construite în piatră, ele n’au durat însă. Aceeași soartă au avut și întăriturile înjghebate în unele puncte din Muntenia (la Perișani, la Câmpulung, la Târ- goviște) în timpul campaniilor contra Turcilor. O importanță sporită, sub raportul militar, joacă, în schimb, Fig. 51.—Mănăstirea Sucevița din Bucovina, ctitoria Movileștilor. întărită cu ziduri puternice prevăzute cu turnuri, ea putea servi și ca loc de adăpost, în vremuri de primejdie. în veacurile XVII—XVIII, mănăstirile noastre. în Moldova, mănăs- tirile Agapia, Secu și Hangu îngăduiră unor detașamente polone, lăsate de Sobieski, în 1691, să reziste ani de zile; mai târziu, sub Mihai Racoviță, mănăstirile Cașin și Miera adăpostiră cătanele austriace care-1 atacaseră și partizanii băștinași ai acestora; tre- buiră două atacuri, la luni de zile interval, în 1717, pentru ca ca cea dintâi să cadă; domnul însuși își găsise scăparea în mănăs- tirea Cetățuia (vezi și fig. 51). în Muntenia, Matei Basarab INFLUENȚA TURCEASCA 775 susținu în Septemvrie 1631, un adevărat asediu în mănăstirea Tismana împotriva urmăritorilor lui Leon Vodă. Acest lăcaș, se putea de altfel bine apăra; Radu Șerban îl întărise cu trei tunuri sau «pusei». « Pentrucă aceste trei pusei — spune Domnul în actul de danie din 1 Iulie 1605 — le-am cumpărat Domnia Mea pe banii Domniei Meale și le-am pus Domnia Mea să stea în sfânta mănăstire, să-i fie de a sa apărare de oameni răi și să stea acolo în vecie ». Potrivit unui inventar ulterior, Tis- mana avea: « 7 tunuri mari » și « 24 țăcălașe mai mici »; arma- mentul sporise deci cu timpul. în războiul dintre Austriaci și Turci, terminat prin pacea dela Șiștov, cei dintâi ocupară în 1788, pentru câtva timp, mănăstirile Tismana, Cozia și Sinaia, făcând din ele puncte de spirijin. La mănăstirea Secul, în Mol- dova, avu loc ultima rezistență a lui lordache Olimpiotul, unul din șefii mișcării eteriste. Tot ca locuri de apărare, dar pentru scurtă vreme și puțină lume, au servit și culele precum și unele curii boierești întărite cu ziduri. Cele dintâi erau case înalte, solid construite, cu ziduri groase, și având ferestre strâmte numai la ultimul sau ultimele etaje; tot la ultimul etaj era și un cerdac de unde se vedeau până departe împrejurimile și se putea împiedeca, cu săgeți sau cu arme de foc, accesul ușei de intrare. Această ușă, mică, solid ferecată, prevăzută cu drugi interiori, nu putea fi ușor stricată (vezi fig. 52 și 53). Numele culei e de origine turcească (kule) și înseamnă «turn »; compară cu yedikule = șapte turnuri, vestita închisoare din Constantinopol. Forma obișnuită a culelor oltene e cea pătrată sau ușor dreptunghiulară; ca exemplu poate servi cula dela Măldărești, din județul Vâlcea. în ce privește curțile boierești întărite cu ziduri, cităm pe aceea dela Brâncoveni, proprietatea lui Matei Basarab. Influența turcească în terminologia militară. Creșterea progre- sivă a influenței turcești în țările noastre, în perioada dintre 1601 și 1821, s’a manifestat, cum era natural, și în domeniul militar. Am avut în garda veovozilor și între « slujitori », soldați turci și tătari — beșlii, sub beșli-aga, peicii, satârii și lipcanii; am introdus arme turcești: săbiile încovoiate, iataganele și hangerele, am adop- tat terminologie turcească, fie pentru a desemna elemente noi, fie pentru a înlocui vechii termeni militari. Astfel, căpitanilor li se 776 ORGANIZAREA MILITARĂ spune acum bulucbași, marii căpitani fiind tot una cu baș buluc boșii] hotnogii sunt numiți și iuzbași] între căpeteniile mari ale oștirii este serdarul, căruia i se adaogă uneori serdarul de mazili^ încă din veacul al XVI-lea exista aga. Dintre micii comandanți cităm pe odobași și ceauși, inferiori căpitanilor; dintre ostași, pe lângă mai vechii seimeni sau segbani, Fig. ,52. — Cula lui Duca dela Mâldărești, județul Vâlcea. Ferestrele dela primul etaj nu par a fi fost dela început. pe arnăuți și pe saragele (de aci numele de familie Saragea!). Artileria cuprinde balimezuri, fișicuri sau cartușe ghiulele, cum^ bar ale și gephanaua sau: arsenalul; lucrările de fortificație mete- rezuri, lagumuri sau mine, tabii sau băști de pământ, pălănci, cum era aceea dela Radu-Vodă, din București; un fel de: cetăți sunt și culele. Harnașamentul poartă numele de rafturi, cortul acela de saivan ] - în loc de provizii se spune zaherea. Flotila de Dunăre e alcătuită; cin .caice, galioane și șăici] se mai întrebuin- țează și ceamuri și ghimii (cf. gârla Ghimiia între Brateș.și Du-- nărecare,' câteodată, sunt trase la edec. Muzica domnească, INFLUENȚA TURCEASCĂ 777 imitată după aceea a sultanu- lui, poartă două nume: tabulhana și mehterhanea; ea are în frunte un mehterbaș. Dar din toată această termino- logie nu a ră- mas decât foarte puțin în limba noastră. Intro- dusă din cauza influenței politi- co-militare, ea se menține atâta vreme cât se menține și a- ceasta din urmă. Pe de altă parte, schimbarea orga- nizării armatei, după modele a- p u s e n e, ca și schimbarea ar- mamentului, a dus la schimba- rea termenilor respectivi. Așa se face că astăzi moștenirea turcă în domeniul mi- litar e foarte re- dusă, pe când în alte domenii ea s’a păstrat mult mai bine. 778 ORGANIZAREA MILITARĂ BIBLIOGRAFIE Organizarea militară. 1. LAZĂR ȘĂINEANU, Influența orientală asupra limbei și culturei române, I—II, București, 1900, CCCXXXV + 407 + 279 p. in 8°; 2. Locot-COMANDOR C. CiuCHI, Istoria marinei române, Constanța,. 1906, 392+VII p. in 8°; 3. RADU ROSETTI, Arhiva Senatorilor dela Chișinău și ocupația rusească dela 1806—1812, în An. Ac. Rom., Mem. Secț. Ist., s. 2, t. XXXI (1908—1909), p. 581—724; 4. N. IORGA, Ceva despre ocupațiunea aus- triacă în anii 1789—1791, în An. Ac. Rom., Mem. Sect. Ist., s. 2, t. XXXIII (1910—1911), p. 211—265; 5. C. GlURESCU, Comentarii la Descripția Moladviae- curs litografiat și editat de G. Janet, București, 1915, 544 p. in 8° (cu multe erori datorite editorului, textul nefiind corectat de autor); 6, N. IORGA, Istoria armatei românești, voi. II, București, 1930, 256 p. in 8°; 7. General R. ROSETTI, Știri mărunte și note relative la istoria armamentului la noi, în Mem. Secț. Ist., Acad. Rom., t. XI (1931), p. 23—29; 8. R. ROSETTI, Evoluția mijloacelor și a chipului de făptuire a războiului, dela moartea lui Ștefan cel Mare până la a lui Matei Rasarab. I. Armamentul, în Mem. Secț. Ist., Acad. Rom., s. III, t. XI (1931), p. 165—199; II. Organizarea, Ibidem, p. 247—280; IV. Fortificațiunea, Ibidem, t. XII (1932), p. 29.1—33; 9. ȘTEFAN Chicoș,' Cum se făcea aprovizionarea armatelor lui Mihai Viteazul, Matei Rasarab și Nicolae Mavrogheni, București, 1939, 80 p. in 8°;10.CONST. GRECESCU, Că- peteniile oștirii moldovene la 1757, București, 1939, 6 p. in 8°. (Extras din Bul. Muzeului Militar, II, 2—3); 11. ION I. NlSTOR, Primele încercări de restaurare a oștirilor pământene, în Mem. Secț. Ist., Ac. Rom., s. 3, t. XXII (1939—1940), p. 15—33; 12. ION I. NlSTOR, Un proect de organizareja oști- rilor pământene din 1812, în Mem. Secț. Ist., Ac. Rom., s. 3, t. XXII (1939— 1940), p. 149—163. Vi zi și p. 737 Nr. ... j VIEAȚA CULTURALĂ. I Manifestările culturale româ- nești în intervalul dintre 1601 și 1821, întrec cu mult pe cele po- litice. In istoria noastră, răstimpul dintre moartea Iui Mihai Vi- teazul și răscoala lui Tudor Vladimirescu este însemnat mai ales prin manifestările sale culturale. Cele politice — războiae, tratate, alianțe — au mai puțină însemnătate și mai puțin răsunet, de- oarece, în această privință, Muntenia și Moldova atârnă tot mai mult de Turci, nu mai au libertatea de acțiune anterioară, iar Tran- silvania, depinzând de înalta Poartă în veacul al XVII-lea, ajunge, după 1699, sub dominația austriacă. Dar dacă însemnătatea po- litică scade, în schimb, în domeniul culturii, spiritul românesc, eliberat de influența slavonă, își găsește forme de manifestare noui, alese și puternice. Acum se ivește conștiința limpede a ori- ginei noastre latine și a unității neamului nostru; acum se scriu cronicile în graiul țării, acum se fixează limba literară, acum în- vățământul se desvoltă, extensiv și intensiv, iar arta, bisericească și laică, înflorește, dând adevărate capo-d’opere de gust și ele- ganță. Cultura unei epoci este rezultanta unei serii întregi de factori. In primul rând vin, evident, operile originale, în literatură, știință și artă. Ele sunt dovada puterii de creație și a originalității acelei epoci. Urmează apoi traducerile și adaptările care fac accesibile creațiile celorlalte neamuri și contribuie, uneori, la îmbogățirea limbii. Se adaogă, după aceea, tiparul care îngăduie difuzarea lucrărilor, originale sau traduse, în marile masse ale poporului, constituind prin însuși acest fapt, un mijloc ,de unificare a limbii 780 VIEAȚA CULTURALĂ și a mediului cultural; în această ultimă privință trebue relevat rolul periodicelor. Nu mai puțină însemnătate are școala — mij- locul cel mai bun de ridicare a nivelului cultural — și comple- mentele ei firești: manualul școlar și biblioteca. Menționăm, în sfârșit, societățile literare, științifice și artistice, urmărind promo- varea ramurei respective și difuzarea ei în cercuri cât mai largi. In anumite perioade, fericite, toate elementele pomenite mai sus, există simultan, în număr mare și bogată diversitate: sunt perioadele de înflorire culturală. In altele, constatăm numai o parte din aceste elemente. întotdeauna însă, în orice epocă sau perioadă, hotărîtoare rămâne personalitatea, acea întrupare reprezentativă, înzestrată cu putere de creație, mergând dela talent până la geniu, capabilă să dea lumii valori noi în fond și în formă. Personalitățile sunt, în ultimă analiză, determinante pentru desvoltarea culturală a unei epoci, cum sunt determinante și pentru desvoltarea politică. Ele creează seria de factori amintită mai sus, ele sunt garanția succe- sului. Ținând seamă de toate acestea, putem deosebi în răstimpul dintre 1601 și 1821 patru epoci de înflorire culturală; este dela sine înțeles că limitele cronologice ale acestor epoci — fixate po- trivit unor fapte culturale mai de seamă sau caracteristice —■ au totuși o valoare relativă. 1. Epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu (1620—1660). începând cu cronograful român al lui Moxalie și mergând până la data cea mai târzie a alcătuirii cronicii lui Simion Dascălul, această epocă are ca personalități reprezentative în Moldova pe croni- carul Grigore Ureche, pe Mitropolitul Varlaam și pe Eustratie logofătul, în Muntenia, pe învățatul boier Udriște Năsturel, cum- natul lui Matei Basarab, în Transilvania, pe Mitropolitul Simion Ștefan. Tot în această epocă, trăiește, în afara hotarelor, la Kiev, vestitul Mitropolit Petru Movilă, din familia domnitoare a Moldovei. 2. Epoca lui Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Dirnitrie Cantemir (1673—1729); ea începe cu tipăriturile Mitro- politului moldovean Dosofteiu și se încheie cu moartea cronica- rului muntean Badu Popescu. Celelalte personalități reprezentative sunt: în Moldova, cronicarii Miron Costin și fiul său Nicolae pre-» cum și istoricul Dirnitrie Cantemir-, în Muntenia Mitropolitul INFLUENȚELE STRĂINE 781 Antim Ivireanul, Episcopul Damaschin, cronicarii Stoica Ludescu si Radu Greceanu și istoricul Constantin Cantacuzino. Un loc deo- sebit ocupă moldoveanul Nicolae Milescu, a cărui activitate culturală s’a desfășurat, în mare parte, dincolo de hotare și anume în Rusia. 3. Epoca lui Constantin Mavrocordat in Principate, a lui Ino- chentie Clain in Transilvania (1730—1769). încheiată cu moartea voievodului iubitor de cultură, această epocă are ca persona- lități reprezentative pe cronicarul loan Neculce în Moldova și pe însuși Inochentie Clain în Transilvania. 4. Epoca Școalei Ardelene (1780—1821), caracterizată prin acti- vitatea celor trei reprezentanți de seamă a acestei școale: Samuil Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior', în Moldova, personalități proeminente sunt mitropolitu. lacov Stamate, și Gheorghe Asaki; în Muntenia, cronicarul Mihail Cantacuzino apoi poetul și cronicarul lanache Văcărescul, iar, la sfârșitul epocei, profesorul Gheorghe Lazăr. Activitatea culturală n’a fost egal răspândită în aceste epoci, în tustrele țările românești; ea n’a avut pretutindeni aceeași intensitate. In prima epocă, locul de frunte îl ține Moldova, după care vine Muntenia și apoi Transilvania. In cea de a doua, se poate afirma că Muntenia egalează Moldova. In cea de a treia, Moldova deține iar întâietatea, Muntenia și Transilvania având cam aceiași importanță. In sfârșit, în epoca a patra, Transilvania vine în primul rând, urmată de Muntenia iar aceasta de Moldova. In genere însă, se poate spune că, în domeniul culturii, în răstimpul amintit, Moldova e aceea care deține locul întâi. Influențele culturale străine. Dar pentru înțelegerea desvoltării culturale românești este nevoie să se arate, în prealabil, care au fost influențele străine exercitate asupra spiritului nostru. Căci și la noi, ca și la toate celelalte popoare, fenomenele culturale nu s’au produs și desvoltat în mod izolat, prin generație spontanee; ele au fost, dimpotrivă, în strânsă legătură cu fenomenele similare străine, fiind uneori influențate de acestea, alteori exercitând ele o asemenea acțiune. Influențele străine pot fi socotite foarte adesea ca adevărați fermenți, provocând reacțiuni, determinând noi pro- cese de creație într’o masă etnică pregătită în acest scop. In veacul al XVII-lea, al XVIII-lea și începutul celui de al XlX-lea, până la mișcarea lui Tudor Vladimirescu, s’au exercitat 782 VIEAȚA CULTURALA asupra noastră mai multe influențe culturale care pot fi reduse, în ultima analiză, la două: influența occidentală și influența orien- tală. Cea dintâi, având ca elemente componente principale spi- ritul critic, de cercetare științifică, trezit de Renaștere, apoi limba latină, mai târziu cea franceză, și catolicismul, a ajuns la noi pe mai multe căi: prin Polonia, prin școlile catolice din țară, prin Italia și prin școlile uniților, continuate de acelea dela Viena și Roma. Această influență occidentală a dat rezultate mai ales în domeniul operelor originale și, spre sfârșitul epocei pe care o cercetăm, în școală și în complementele acesteia: în manualele școlare și în bibliotecă. Influența orientală, având ca elemente componente principale tradiția, limba greacă și ortodoxismul, s’a exercitat prin interme- diul Grecilor și al Rusiei. Rezultatele s’au făcut simțite mai ales în domeniul traducerilor, al tiparului, al artei, și, până spre sfârșitul răstimpului cercetat, al școalei. Ca un element secundar, subsidiar, al influenței orientale, putem adăuga elementul turcesc, el apare în unele domenii ale artei, mai ales în arhitectura civilă. Nu trebuie să se creadă însă că între aceste două grupe de influențe: cea occidentală și cea orientală ar fi fost o separare completă, o lipsă totală de contact. Cercetarea amănunțită dove- dește, dimpotrivă, că influența occidentală s’a exercitat la noi și indirect, pe calea ocolită, prin unii învățați greci care au studiat în apus, prin unii dascăli și tipografi ruși veniți dela Chiev ca și prin ofițerii ruși în timpul ocupațiilor militare. In Polonia au stat și învățat reprezentanții a trei generații de cărturari moldoveni: prima generație, pe vremea Movileștilor, — ei îi aparține Grigore Ureche —; cea de a doua, pe vremea lui Vasile Lupu — din ea face parte Miron Costin; cea de a treia, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, având ca element reprezentativ pe Neculae Costin, fiul lui Miron. Se poate afirma prin urmare din capul locului că istoriografia moldovenească, în epoca ei de înflorire, se desvoltă sub influența polonă, deci sub influența occidentală. Școlile latine din Moldova veacului al XVII-lea, se datoresc călugărilor catolici; atari școli erau la Iași, la Cotnari și la Galați. Vasile Lupu și-a dat chiar pe fiul său loan să învețe în școala Jezuiților din Iași; mai târziu, în 1647, le-a dăruit un teren întins INFLUENTA. APUSEANĂ 783 și bine așezat, spre a face o nouă clădire. La Cotnari exista, prin 1665, o școală-seminar pentru pregătirea viitorilor preoți catolici din satele de Ciangăi. La Galați era o școală asemănătoare. Spre finele veacului al XVII-lea, învățătura în limba latină, în școlile catolice din Moldova făcuse progrese; chiar dacă nu e să credem în întregime scrisoarea jezuitului Francesco Renzi, din 24 Iulie 1693, în care se afirmă că « astăzi toată floarea nobilimii vorbește latinește și mulți dintre dânșii chiar sunt foarte învățați», cert este că exista o serie de cunoscători ai limbii și culturii latine, în fruntea lor stând chiar tânărul voevod Constantin Duca (1693— 1695). Dacă în Muntenia nu găsim asemenea școli, constatăm, în schimb, că fiii de boieri de aci sunt trimiși chiar la izvorul învă- țăturii latine, în Italia. In afară de cazul binecunoscut al lui Con- stantin Cantacuzino, viitorul stolnic, care a studiat la Padova și Veneția, și de acela al lui Gheorghe din Trapezunt, bursierul lui Constantin Brâncoveanu, care și-a luat tot la Padova doctoratul laureat în medicină, avem mărturia banului Mihai Cantacuzino pentru cei 12 tineri, fii de boieri munteni, care au fost trimiși la studii la Veneția, de către Constantin Mavrocordat. După ce au stat acolo, trei ani, i-a rechemat, în urma unui ordin formal al Porții, prevenită de un adversar al voevodului. Cât privește școlile Uniților, primele s’au deschis la Blaj, în ziua de 11 Octomvrie 1754 : erau școala « cea de obște », școala « latinească » și cea « de preoție ». Absolvenții care se distingeau erau trimiși mai departe, la Viena și la Roma. Pe o cale sau alta, se poate spune deci că poporul nostru n’a pierdut contactul cu învățătura apusului. Dacă această învăță- tură nu s’a putut impune decât târziu, după mișcarea lui Tudor Vladimirescu, este că a avut în fața ei puternica influență orientală, în special cea de formă grecească, ajutată pe de o parte de tra- diție, pe de alta de identitatea confesiunii. Influența greacă s’a exercitat asupra noastră pe mai multe căi: în primul rând prin școlile superioare, cu limba de predare greacă, din Constantinopol, București și Iași. Având ca profesori învățații cei mai de seamă ai lumii orientale, aceste școli au fost adevărate centre de creiare și difuzare a culturii grecești, în timp ce Elada însăși nu dispunea de nici o instituție similară. La Academia cea 22 784 VIEAȚA CULTURALĂ mare din Constantinopol, în cartierul Fanarului, aproape de Patri- arhie, au învățat o sumă dintre viitorii dregători, clerici și pro- fesori ai Țărilor Române; ba chiar și unii dintre viitorii domni tot aci au căpătat elementele de cultură superioară; e cazul lui Nicolae Mavrocordat. : Deși venit la tron în urma unei reacțiuni a băștinașilor împo- triva elementului grecesc, Vasile Lupu ajunge el însuși un spri- jinitor al acestui element: în divanul domnesc din 1652, din cei zece boieri mari, șapte erau greci și trei români. Școala supe- rioară, înființată de el la Iași, după o primă perioadă, îți care influența Ghievului lui Petru Movilă, deci — indirect — și a apu- sului, este preponderentă, cunoaște o a doua, de caracter pre- cumpănitor grecesc. In catedrala domnească din capitala țării, acelaș voevod hotărăște ca o parte a serviciului religios să fie făcută în grecește; în mănăstirile cele mari se primesc monahi greci cari învață pe fiii de boieri limba și scrierea greacă. Un alt sprijinitor al culturii grecești a fost Gheorghe Duca', sub el se în- ființează, în 1680, prima tipografie specială greacă — din cele șapte — care au existat la noi în intervalul 1601—1821. O altă cale de influență a fost prin înalții ierarhi răsăriteni care s’au stabilit în țările noastre, ajungând — unii din ei — chiar conducători ai bisericii românești. La începutul secolului al XVII-lea, întâlnim figura lui Luca, mai întâi episcop de Buzău, apoi mitropolit al Ungrovlahiei; el era grec, originar din Cipru. Cam în aceiași vreme, un mitropolit al Monembasiei se află la curtea munteană și piere ucis în mișcarea lui Lupu Mehedințeanul (1618). Deosebit de însemnată este figura lui Matei, mitropolit al Mirelor; după ce zăbovește câtva timp la Moscova (1595—1597) și în Polonia, el se stabilește, începând din 1602, în Muntenia; egumen al mănăstirii Dealul, unde a și murit, în 1624, Matei e autorul a două povestiri istorice originale privind Țara Românească și a slujbelor sfântului Grigore Decapolitul și Sfintei Paraschiva, ambele având de asemenea legătură cu noi. In epoca lui Brânco- veanu, stau la București și Iași străluciți ierarhi greci precum Dositeiu, patriarhul Ierusalimului, și nepotul și urmașul acestuia în scaun, Hrisant Notar a. Tot la curtea lui Brâncoveanu se află, ca «predicator», Athanasie, fostul patriarh al Antiohiei; sub INFLUENȚA RUSĂ 785 îngrijirea acestuia se tipărește la Snagov, în 1701, Liturghierul greco-arab, după cum sub îngrijirea și cu cheltuiala lui Auxentie, fostul mitropolit al Sofiei, se tipărește la București « Explicarea și serviciul la sfințirea bisericei », în grecește. Nu e cu putință a înșira aci pe toți înalții ierarhi — și cu atât mai puțin —• pe clericii greci de rang mai mic, care au trăit în țările noastre în răstimpul cercetat; numărul lor este foarte mare. Acțiunea con- jugată a acestor clerici pe de o parte, a școlilor pe de alta — de altfel sferele lor de acțiune erau secante — fac ca influența greacă să meargă crescând: punctul maxim este atins spre sfârșitul epocei fanariote, în anii 1790—1812. Tocmai această creștere provoacă însă și reacțiunea care se va produce, atât în domeniul cultural cât și în cel politic, la începutul veacului al XlX-lea. In ce privește influența rusă, trebue însemnat, în ordine cro- nologică, momentul, foarte important, din prima perioadă, aceea a lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Exponentul muntean al acestei influențe este însuși cumnatul voevodului, învățatul boier Udriște Năsturel, traducătorul în «limba sfântă slavonă » cum o califică el însuși, a « Imitației lui Isus Hristos ». Pentru fiul său Radu, Udriște aduce profesor dela Chiev; sub raportul tipăriturilor, el publică la Govora în 1642 o Evanghelie învățătoare «scoasă și primenită de pre limba rusească pre limba românească». Și în cancelaria voevodului se face simțit curentul rusesc: explicația stă în faptul că «vtori logofătul» Udriște era, de fapt, condu- cătorul ei. Un rol asemănător joacă în Moldova, în aceeași vreme, mitropolitul Varlaam. El se duce la Moscova ca arhimandrit, în 1629, trimis de Miron Vodă Barnovski care voia să-și procure de acolo icoane pentru ctitoriile sale. Mai târziu, în 1637, ajuns păstor sufletesc al Moldovei, Varlaam scrie Țarului, arătând că a tradus și are gata de tipar « cartea Sf. Calist, cuvântările la Sf. Evan- ghelie, ca s’o cetească preoții în biserică, spre învățătura Românilor credincioși ». Ii cere totdeodată ajutorul spre a o putea tipări; nu cunoaștem ce răspuns i s’a dat. Dar chiar dacă el a fost negativ, un fapt e sigur: în cursul veacului al XVII-lea, tiparul românesc are strânse legături cu cel din Rusia. Reintroducerea lui în Munte- nia, sub Matei Basarab ca și introducerea lui în Moldova, sub Vasile Lupu, se face cu ajutorul mitropolitului Chievului Petru Movilă (vezi mai jos, p. 895). După ce tipografia moldovenească 22 • 786 VIEAȚA CULTURALA se desființează, instalarea alteia nouă, sub Gheorghe Duca (1679) se face iarăși cu ajutorul patriarhului Moscovei loachim. O sumă de tipografi, în cursul acestui veac, vin din Ucraina; tot de acolo vin și modele, în ce privește cărțile de tipărit, gravurile și orna- mentele. In veacul al XVIII-lea, o serie întreagă de înalți ierarhi români au legătură cu Rusia și sunt influențați de noua viață monahală de acolo. începutul îl face Pahomie, egumenul de Neamț, care prin 1703—1704, se duce la Ghiev, atras de faima călugărului Dimitrie de Rostov din mănăstirea Pecerska, întemeietorul noii vieți monahale amintite. După ce stă lângă Dimitrie câțiva ani, însoțindu-1 chiar în călătoriile de propovăduite, se întoarce în țară, unde Mihai Racoviță îl face episcop de Roman. El introduce în mănăstirile moldovene noile norme ale schivniciei; aduce și diferite cărți în limba slavă, între altele, celebra operă a maestrului său Dimitrie, « Rostul de aur » care s’a răspândit în țările noastre. Pahomie s’a întors spre sfârșitul vieții la Chiev, la mănăstirea Pecerska; aci a și murit, în 1724. Mitropolitul Moldovei, Gheorghe, urmașul lui Ghedeon care primise pe Țarul Petru cel Mare la Țuțora, aduce și el cărți bisericești din Rusia și anume, așa cum ne arată o însemnare din 24 Dechemvrie 1729, «12 Mineie mos- chicești, cu două trioade și liturghii canonice, de toate trebile arhierești ». Mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, exponenți ai influenții rusești sunt egumenul dela Putna, Varto- lomeiu Măzăreanu și egumenul dela Dragomirna, Secul și Neamț, Paisie Velicicovski. Cel dintâi călătorește în două rânduri în Rusia, în 1757 și 1769; aduce de acolo cărți, icoane, odăjdii, traduce de asemenea din rusește texte religioase și laice ca Itica sau leropo- litica, după o ediție apărută la Chiev în 1712, apoi calendare, letopisețe, etc. Paisie, ucrainian din Pultava, a stat o bucată de vreme la mănăstirile Poiana Mărului și Vărzărești din Muntenia (județul Râmnicul Sărat), apoi a fost la Muntele Athos, în cele din urmă s’a stabilit în mănăstirile moldovene pomenite mai sus, unde a desvoltat o remarcabilă activitate, dând o nouă înflorire monahismului, potrivit cu învățătura lui Dimitrie din Rostov. Ultimul dintre clerici care, în răstimpul cercetat, stabilesc legătura cu lumea rusească, este Mihail Strilbițki, personaj interesant, cu o activitate complexă: traducător, tipograf, gravor, administrator ISTORIOGRAFIA 787 bisericesc, el ia, la un moment dat, în 1789, pomposul titlu de «protopopul Moldovei, Munteniei și Basarabiei». I se dato- resc o serie de tipărituri bisericești și laice, la Iași, Dubăsari și Movilău. Mult mai puțin însemnată a fost, în domeniul cultural, influ- ența turcească. Ea se manifestă numai în artă și anume în special în arhitectura civilă, în felul cum se construesc unele părți ale locuințelor boierești (sacnacsiul!) și în mobilierul acestora, apoi în construcția hanurilor, cișmelelor și havuzelor. Istoriografia. Dintre operile originale alcătuite în răstimpul 1601—1821, locul cel dintâi îl ocupă, fără îndoială, cele de caracter istoric. Ele întrec cu mult, atât calitativ cât și cantitativ, pe cele- lalte. S’au scris, în răstimpul amintit, peste cincizeci de lucrări originale de acest fel, marea majoritate în proză, câteva în versuri. Nici una nu s'a tipărit de către autorul respectiv; nu se poate spune că n’ar fi interesat: dovada contrară o formează marele număr de manuscrise ale lor care au circulat — din letopisețul lui Miron Costin, de pildă, se cunosc până acum nu mai puțin de 49 de manuscrise, dintre care trei în limbi străine (latină, greacă și franceză). Explicația trebuie căutată mai curând în faptul că autorii se temeau ca, prin publicare, să nu aibă neplăceri pe deo- parte cu Turcii, puterea suzerană, pe de altă parte cu descendenții personagiilor băștinașe descrise. In ordinea însemnătății, istorigrafia moldoveană e cea dintâi, urmează apoi, la mică distanță, istoriografia munteană, cea tran- silvăneană venind mult în urma acestor două. Istoriografia moldoveană. In veacul al XV-lea și al XVI-lea, cronicele sau letopisețele țării se scriseseră în limba slavă; în veacul al XVII-lea apar primele cronici în limba română. După toate probabilitățile, acela care a tradus pentru întâia oară vechile letopisețe în românește și a alcătuit o cronică mergând până la Vasile Lupu, a fost Eustratie treti logofăt, un boier învățat, cunos- cător al limbii grecești și căruia i se datorește și întocmirea Pra- vilelor împărătești, tipărite la Iași, în 1646 (vezi mai sus, p. 593). Din nefericire, cronica sau letopisețul lui Istratie logofătul nu ni s’a păstrat (sau n’a fost încă descoperit!) cert este numai că de el s’au folosit mai întâi Grigore Ureche — acesta cunoștea o 788 VIEAȚA CULTURALĂ redacție mergând numai până la Petru Șchiopul —, apoi Simion Dascălul, care a avut redacția completă, până la Vasile Lupu, în sfârșit Ion Neculce care a luat din el o parte a tradițiilor ce figurează în O seamă de cuvinte. Primul letopiseț moldovenesc în limba română ajuns până în zilele noastre este acela al lui Grigore Ureche și Simion Dascălul. întrebuințăm această titulatură deoarece letopisețul lui Grigore Ureche nu ni s’a păstrat in forma originală, așa cum a fost scris de învățatul boier moldovean, în intervalul dintre începutul anului 1643 și Aprilie 1647, ci numai în forma prelucrată, amplificată, a lui Simion Dascălul, alcătuită între 1654 și 1660. O separare a adaoselor lui Simion Dascălul nu e cu putință, de aceea cronica trebuie înfățișată sub numele amândurora. Grigore Ureche, fiu al marelui logofăt — deci, am zice azi, al primului ministru — Nestor Ureche, din vremea lui Aron Tiranul, a învățat carte în Polonia, poate la Liov; știa limba latină, polonă și vechea slavă bisericească. Cariera și-a început-o, se pare, sub Miron Vodă Barnowski, când îl întâlnim, la 20 Dechemvrie 1628, ca treti logofăt, dregătorie care nu putea fi ocupată decât de un cărturar și un om de credință. Sub domnii următori, el înaintează pe scara demnităților: vel spătar în Noemvrie 1631, își păstrează această dregătorie și sub Vasile Lupu. La începutul lui Ianuarie 1643, Grigore Ureche e «vel vornic al țării de jos» ; pentru ultima oară e pomenit cu acest titlu la 8 Aprilie 1647. Data morții nu se știe în mod precis; nu e exclus ca să fi trăit însă și după 3 Mai 1647, dată la care se scrie actul de împărțeală a averii lui. In ce privește pe Simion Dascălul, om de condiție socială mai modestă, el pare să fi fost din Ardeal, poate din Maramureș; știa ungurește, leșește, latinește și vechea slavă; cunoștea amănunte din viața Ungurilor. A fost identificat — și faptul pare probabil —• cu Simion Dascălul din satul Roșiaci, care iscălește între martorii unui zapis la 8 Iulie 1669, și cu « Simion Dascălul» din târgul Focșanilor, amintit în două rânduri în anul 1676. , Cronica lui Grigore Ureche și Simion Dascălul povestește răstimpul dintre întemeierea Moldovei și domnia a doua a lui Aron Tiranul (1359—1595); e o lucrare neterminată, încheindu-se printr’un titlu de capitol. Ca izvoare principale ale ei au servit: MIRON COSTIN 789 letopisețul moldovenesc alcătuit de Eustratie logofătul, letopisețul leșesc care e — după toate probabilitățile — cronica polonă a lui loachim Bielski, și letopisețul latinesc, un izvor, se pare, intern, scris latinește. La acestea se adaogă câteva izvoare secundare și anume: o cosmografie latină, cronica lui Al. Guagnin în tradu- cerea polonă a lui Martin Paszkowski, apărută în 1611, și un letopiseț unguresc, din care s’a scos vestitul capitol « De ijderenia Moldovenilor » cuprinzând legenda infamantă a descendenții Româ- nilor din tâlhari. Ultimele două izvoare au fost utilizate numai de Simion Dascălul, al cărui simț patriotic, era, după cum se vede, redus. Din potrivă, Grigore Ureche este patriot, dar și om de partid. Cronica lui Grigore Ureche și Simion Dascălul nu este numai cea dintâi cronică originală în limba română, din câte cunoaștem astăzi; ea cuprinde și prima afirmare românească despre unitatea neamului nostru și originea lui latină. In « Predoslovia descălecării a Țării Moldovei » citim: « Noi aflăm că Moldova s’au descălecat mai pre urmă și Muntenii mai dintâi, măcar că s'au tras dela un izvor, Muntenii întâi iar Moldovenii mai pre urmă». Iar în alt loc: « Românii câți se află lăcuitori la țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureș, dela un loc sânt cu Moldovenii și toți dela Râm se trag ». Tema va fi reluată și amplificată de Miron Costin. Ca izvor istoric, cronica lui Grigore Ureche și Simion Dascălul prezintă însemnătate mai ales pentru epoca 1574—1595; pentru acest interval ea formează singura povestire cunoscută azi și se întemeiază pe tradiția orală transmisă lui Grigore Ureche de tatăl său Nestor. Adaosele pe care le face cronicei, între 1660—1667, un Misail Călugărul, adaose în bună parte de caracter bisericesc, n’au valoare istorică; ele sunt, mai toate, rezultatul unor confuzii sau informații greșite. Miron Costin, cel mai mare dintre cronicarii români, s’a născut în 1633, ca fiu al vel hatmanului, apoi vel postelnicului lancu Costin. Refugiat în Polonia, din cauza luptelor politice, lancu trimite pe fiul său la colegiul iezuit din Bar; aci Miron învață temeinic latinește și leșește. întors în țară spre sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, el face o frumoasă carieră, ajungând, în cele din urmă, vel logofăt, așa dar al doilea personaj după domn (vezi și 790 VIEAȚA CULTURALĂ fig. 54). Șef al partidului polon, Miron intră în conflict cu Constan- tin Cantemir (1685—1693); acesta, descoperind un complot la care £ C^JS^CC < V li U , P - M z» ^ 1 t $ . z? ' P ^fratio litteris latinis valachice scribendi » (Calea dreaptă de a scrie românește cu litere latine). Ortografia este cea etimologică: cuvintele sunt scrise astfel încât se pot observa ușor originalele latine din care ORTOGRAFII 849 derivă. In prefață, se atrage de altfel atenția ca numele de Roman «dopa ce l-am desbraccat d’in floccele lui Cyrilla », acuma «extra- lucesce », chiar (clar!), inalt si sulleget ». In același an, 1805, ieșea de sub teascuri, la Buda, a doua ediție a Gramaticei lui Sa- muil Clain și Gheorghe Șincai. Dar nici cel de al treilea corifeu al Școlii Ardelene nu lipsește din această desbatere asupra orto- grafiei românești. In 1819 apărea, tot la Buda, lucrarea lui Petru Maior intitulată «Ortografia romana sive latino-valachica». In prefață, autorul se ridică împotriva acelora care, scriind cu litere latine, întrebuințează ortografia ungară sau germană. El propune pe cea « italică » ; ea se potrivește cea mai bine cu limba noastră ; de altfel italiana și româna — adaogă Maior — sunt înrudite foarte de aproape. Am arătat mai sus că și lanache Văcărescul recursese tot la limba italiană atunci când trebuise, în «Observațiile » sale, să creeze terminologia gramaticală ; de asemenea Clain, pentru unele din transcrierile sale. La finele lucrării, Petru Maior dă un tablou de echivalențe a caracterelor chirilice cu cele latine; trebue relevat faptul că, inspirându-se din tabloul alcătuit de Clain în «Acatistul » său, el propune însă și unele soluții noui care, fiind practice, s’au impus și au rămas până astăzi. Astfel sunt semnele ț pentru chirilicul n și ș pentru in. (Dela noi, semnul ș a fost luat de Turci atunci când, sub Ataturk, s’a introdus alfabetul latin în locul celui arab!). In urma atâtor îndemnuri, încep să apară tipărituri românești cu litere latine. Și mai înainte, în secolul al XVIII-lea, se impri- maseră, sub influența catolică, asemenea texte, de obiceiu cu orto- grafie ungurească. Cităm astfel Catechismul dela Sibiu din 1709, apoi Bucoavna dela Cluj, din 1744, după aceia Evanghelia dela Kalocza, din 1769, reeditată la Buda în 1799; cităm de asemenea diferite cărți de cântece religioase sau laice cum e aceea de « Cântece câmpenești» (Kintyets Kimpenyesty) apărută la Cluj în 1768. Cel dintâiu text românesc însă, care se tipărește după normele școalei ardelene, este « Carte de rogacioni pentru evlavia hornului chrestin » a lui Samuil Clain însuși, apărută la Viena în 1779, cu un an înaintea grama- ticei. Urmează apoi două Abecedare sau Bucoavne, unul la Blaj, altul la Sibiu, tipărite amândouă în 1783, «spre folosul scolelor niamului romanesc ». Dintre celelalte texte, relevăm o carte de bună cuviință, publicată sub titlul «Omu de lume seu sontice 26» 850 VIE AȚA CULTURALĂ jgule cuvientiei... » de către «Vasile Gergely de Csokotis, theologu absolutu din Diecesul Muncaciului...» In Cuvântul îna- inte, acest ardelean din părțile Sătmarului mărturisește «Io nu potu scrie bucuria și ușiorare que aflu acum dedatu cu ortografia aqueasta noua in limba românescâ... ». Admite totuși ca literele chirilice să rămâie în textele bisericești: e o concesie pe care mulți adepți ai Școlii Ardelene au făcut-o la începutul acțiunii lor. Chiar și în cercurile aromânești, obișnuite de atâta vreme cu literele grecești, își face drum noul curent. Așa se explică de ce studentul în medicină Gheorghe Roja, originar din Moscopole, tipărește la Buda în 1809 lucrarea intitulată «Măestria ghiovăsirii (i. e.: citirii!) românești cu litere latinești care sânt literele Românilor ceale vechi, spre polirea a toată ghinta românească ceii din coace și ceii din colo de Dunăre». Argumentele pentru care trebue să scriem cu litere latine, iar nu chirilice sau grecești, Roja le înșiră astfel: 1. «sun- tem din sângele Romanilor » deci litere mai bune « nu pot fi decât ceale latinești »; 2) Moldovenii până la 1439 au avut litere latinești (ideie —greșită — luată dela «Bișing», (Busching), comentatorul lui Dirnitrie Cantemir); 3) Națiunile cele învățate ale Europei scriu cu litere latine. Ideea fericită a scrierii cu astfel de litere și cu ortografie apro- priată, inspirată din latină și italiană, idee emisă de reprezentanții Școlii Ardelene, va câștiga teren, încet, dar sigur. Ea va străbate și dincoace de Carpați, prin învățământul lui Lazăr, apoi al lui Eliade Rădulescu și, în cele din urmă, renunțând la unele exage- rări inerente oricăror începuturi, va triumfa. Pornită din 1779, bătălia va dura până în 1863, când prin decretul lui Alexandru Cuza, alfabetul latin se va introduce în mod obligator în întreaga vieață de sat. Opere literare. In domeniul literaturii propriu zise, dacă facem abstracție de valoarea literară a cronicelor (vezi mai sus, p. 806) nu întâlnim opere demne de a fi menționate înainte de sfârșitul veacului al XVIII-lea. Oda de zece versuri, în limba română alcătuită de învățatul bănățean Mihail Halici și tipărită cu itere latine, în 1674, nu are valoare poetică; tot astfel cele 80 de versuri românești publicate de prietenul său, poetul sas Valentin Frank von Frankenstein. Ca să găsim ceva acceptabil iu această direcție, trebue să ajungem tocmai la lanache Văcă- IANACHE VĂCĂRESCUL 851 rescul, personalitatea culturală așa de complexă, pe care am întâl- nit-o și în domeniul istoriografiei și al gramaticei. Nu e vorba însă de cele opt poezii publicate în gramatica sa din 1787 —mai mult exemplificări ale regulelor prosodiei — nici de caracterizările în versuri ale sultanilor ■—- 33 la număr — alcătuite în anul următor: ele au o valoare poetică redusă. Ci de poeziile păstrate în manu- scrisul Academiei Române și din care câteva, și’ anume « Urmașilor mei Văcărești», —un excelent motto—«Amărâtă turturea »—de fapt o prelucrare și o amplificare a poeziei populare cu același titlu — și «într’o grădină», au ajuns cunoscute de întreaga obște româ- nească. Celelalte poezii ale lui sunt de un pronunțat caracter lirico-erotic («Spune, inimioară, spune»; «Tu ești puișor canar» etc.); excepții constitue rugăciunile în versuri, alcătuite în 1795, pentru însănătoșirea soției sale, și poeziile religioase în limba greacă, tipărite la Veneția în 1771, August 30. Și cei doi fii ai lui lanache, Alecu (c. 1762 —c. 1800) și Nieolae (născut după 1784—mort înainte de 1 Oct. 1827), din două căsătorii deosebite, au moștenit înclinările poetice ale tatălui. Primul a alcătuit poezii de dragoste, în gustul epocei — pline de « ohtături »; cel de al doilea are o notă mai bărbătească, tratând uneori chiar câte o temă haiducească. Factura, la ambii, este acea populară, întrebuințată, de obiceiu, și de părintele lor. Aceeași temă erotică, aceeași tratare cu ahturi, suspine și leșinuri întâlnim și la boerii contemporani moldoveni, Matei Milu sau Milo (c. 1750— 1801-2) și Costache Conachi (14/25 Oct. 1777 — 4/16 Febr. 1849). Dar Milu, care învățase în Rusia, de unde se întoarce în 1775 cu o întreagă bibliotecă, are și poezii satirice prezentate sub formă de ghicitoare; acestea din urmă ne înfăți- șează diferitele personaje simandicoase ale vremii. Costache Co- nachi își începe opera poetică în 1802 printr’o odă preaslăvind pe Alexandru Moruzi care înzestrase orașele moldovene cu cișmele; în poezia următoare, cu unele însușiri de descriere, înfățișează moartea tatălui său (1803); în genere însă, el e preocupat de dragostele sale pe care le cântă într’un mod care azi ne provoacă un zâmbet. Tonul, lipsit de discreție și duioșie, e mai mult «lăutăresc »; cât drum dela aceste modeste începuturi până la splendida sinteză a lui Eminescu! Conachi suferă, ceva mai târziu, spre sfârșitul epocei fanariote, influența liricului grec Athanasie Hristopol, supra- 852 VIEAȚA CULTURALĂ numit «noul Anacreon ». Opera lui Hristopol tipărită la Viena, în 1818, va influența și pe Barbu Paris M:Omuleanu, noul poet muntean. Născut la Slatina, în 1794, fiu de târgoveți, acesta din urmă era un autodidact. Știa grecește și franțuzește, cunoștea pe marii scriitori ai antichității. Broșura sa « Post de poezii adecă stihuri» apărută în prima ediție la București, în 1820, cuprinde o serie de bucăți de caracter liric, după modelul lui Hristopol. Versurile au plăcut, dovadă că o a doua ediție apare în 1822. Nu știm mai de aproape cuprinsul tipăriturii « Poezii noo de J. K.», a cărei hârtie poartă în filigran data 1795. Posesorul cărții, Pr. D. Furtună din Dorohoi, nu precizează dacă e vorba de o lucrare originală sau de o traducere. Ca și în istoriografie și filologie, Transilvania este ținutul româ- nesc care deține întâietatea și în literatură în această vreme. Aci apar primele opere versificate de mari proporții; tot unui transil- vănean și anume lui loan Budai Deleanu i se datorește și cea din- tâiu realizare poetică puternică, poema eroi-comică, Țiganiada., care poate fi pusă cu cinste alături de operele similare ale literaturii universale; ea întrece, cu mult, ca valoare artistică, producția poetică munteană și moldoveană contemporană. loan Budai Deleanu, fecior de preot, din Cigmău (Hunedoara), dintr’un neam de cărturari, s’a născut pe la 1760. A învățat carte la Blaj, apoi la Viena, luând doctoratul în teologie; știa latina, italiană și franceza; cunoștea de asemenea bine literatura clasică. Ar fi Vrut să-și facă yieața la Blaj; nu s’a putut înțelege însă — ca și Clain, Șincai și Maior — cu meschinul episcop Bob și a trebuit să plece. Numit, prin concurs, secretar de tribunal la Lwow în Galiția, apoi consilier, el a rămas acolo până la moarte (24 August 1820). Opera de căpetenie a lui Budai Deleanu, Țiganiada, este po- vestea, în douăsprezece cânturi, a isprăvilor făcute de Țiganii din Muntenia, pe care Vlad Țepeș îi eliberase spre a lupta împo- triva Turcilor. Ea s’a păstrat în două redacții: aceea din 1800, mai desvoltată, prin intercalarea unui episod parazitar — isprăvile, nemeșului Becicherek Iștoc de Uramhaza care-și caută iubita Anghelinâ; cea de a doua, datată « 12 Martie 1812», fără episodul amintit, mai unitară și mai reușită sub raportul artistic; niciuna n’a fost terminată însă. Impresionează imediat bogăția și savoarea VASILE AARON. ION BARAC 853 lexicului; Budai Deleanu are — așa cum a relevat G. Călinescu pe bună dreptate —«un adevărat geniu verbal»; este, în această privință, un precursor al lui Eminescu. Pe Țigani se vede a-i fi cunoscut bine; apucăturile, limba și psihologia lor sunt exact redate. Când e vorba de luptă, ei se roagă de Turci să-i ierte: « O, iertați-ne, luna să vă ajute, Mahomed mulți ani să vă trăiască, Hie uitate hele trecute 1 Dumnezeu pe loc să ne trăznească, Dă sântem noi dă vină într’ahastă, Da iaca a fost pe noi o năpastă! ». Raiul țigănesc este înfățișat într’un chip pitoresc și sugestiv: « Râuri dă lapte dulce pă vale, Curg acolo și dă unt pârae; Țăr- murile dă mămăligă moale, Dă pogace, dă pite și mălael... O, ce sfântă și bună tocmeală; mănânci cât vrei și bei fără osteneală 1 » Țiganiada, rămasă în manuscris, a fost tipărită abia în 1875—76 și apoi, în întregime, cu cele 2 redacții, după războiul pentru unitatea neamului; ea n’a putut influența deci, așa cum s’ar fi cuvenit, vieața literară a neamului. Față de opera lui loan Budai Deleanu, aceea a versificato- rilor Vasile Aaron, loan Barac și loan Teodorovici-Nika apare eu mult mai puțin însemnată. Vasile Aaron (1770—1822) fiu de preot și el, cu studii la Blaj și Cluj, a fost jurat procurator la Sibiu. Pe lângă traduceri — între altele din Aeneida lui Vergilius — el a alcătuit și câteva lucrări proprii în versuri. Mai cunoscute sunt « Patimile și moartea a Domnului și Mântuitorului nostru Is. Hs.», apărute, în prima ediție la Brașov (1805, 432 p. in 8°), într’a doua la Sibiu (1808). Deși n’o spune, se pare că a avut drept model lucrarea lui Klopstok, Der Messias. Versurile, de 7—8 silabe și rimând câte două, sunt în genere corecte, dar fără vreo valoare poetică deosebită; ici și colo numai, câte o imagine sau rimă care reține atenția. Același lucru se poate spune și despre o altă lucrare a sa « Anul cel mănos. Bucuria lumei. Un cântec în stihuri... » (Sibiu, 1820) în care se înfățișează, pe lângă cele patru anotimpuri, și diferite « glume » și « lucruri moralicești ». Mai plăcute sunt versurile, de factură populară, ale lui Ion Popovici Barac (1776—1848 Iulie 11), dascăl « normalicesc-neunit » la Avrig, apoi la Brașov, unde ocupă și slujba de « maghistrat- translator » al Primăriei. El tipărește la Sibiu, în 1801, o «Istorie despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasa și pustiita crăiasă ». E o alegorie sau, cu propriile-i cuvinte, «o închipuire 854 VIEAȚA CULTURALĂ supt care se înțelege luarea țării Ardealului prin Trâian chesariul României». Lucrarea — de fapt o prelucrare după Argirus His- toriaja a scriitorului ungur Albert Gergey— s’a bucurat imediat de o bună primire în publicul românesc și s’a răspândit pretutin- deni, până în fundul munților, la ciobanii dela stâne; astăzi încă, ea constituie una din lecturile populare preferite; am citit-o, copil fiind, și am rămas adânc impresionat; recitind-o acum, constat că unele pasaje și-au păstrat farmecul. O a doua ediție a apărut la Brașov, în 1809. Cealaltă operă mai însemnată în versuri a lui Barac « Risipirea ce de pre urmă a Ierusalimului... », tipărită la București, în anul răscoalei lui Tudor, este de asemenea o prelucrare, după povestirea scriitorului antic Josephus Flavius. împărțită în 9 cânturi, ea are și nobila ambiție — cităm înseși cuvintele autorului—•« să crească cât de cât măcar măestriia poeziei în limba românească ». O făcuse cu mult mai mult succes Budai Deleanu. O mențiune merită și «Cântarea» — alcătuită sub influența ideilor lui Petru Maior —- a studentului loan Theodo- rovici-Nika, «despre începutul și starea de astăzi a Românilor ». Tipă- rită la Buda, în 1813, pe două coloane, una cu litere chirilice, cea- laltă cu litere latine, ea nu are valoare poetică, ci numai una de mărturie a influenței exercitate de școala ardeleană. In aceeași categorie ar putea intra și versurile românești, tipărite c,u caractere latine, la Viena, în 1808, de către Gheorghe Lazăr, în cinstea împă- ratului Franz I. Dacă în ce privește poezia, Țările Românești se înscriu, dela sfârșitul veacului al XVIII-lea încolo, cu opere originale și cu prelucrări valoroase, nu tot astfel stau lucrurile cu romanul, nuvela și schița. Sub acest raport, nu găsim nimic: manuscrisele și tipăriturile nu cuprind decât traduceri și iarăși traduceri (vezi mai jos, p. 871-877). Opere științifice. Capitolul privind știința e mai sărac în lucrări originale decât acela referitor la istoriografie, filologie sau litera- tură. împrejurările dela noi au fost mai puțin favorabile creației științifice; n’a existat nici mediul tehnic sau de laborator necesar. Totuși ne-am afirmat și în acest domeniu. Contribuția cea mai prețioasă o formează lucrările de carac- ter cartografic. Am arătat mai înainte (p. 799 și 820) realizările lui Constantin Cantacuzino Stolnicul și Dimitrie Cantemir, anume CARTOGRAFIA 855 Harta Moldovei și Harta Țării Românești. E vorba de două opere originale, de mare valoare, alcătuite în primul rând pe baza obser- vațiilor proprii și care au adus reale servicii cartografiei apusene. O a treia hartă originală este aceea a Aromânului Rhigas din Velestin sau Velestinliul, tipărită la Viena în 1797. Ea înfățișează, într’o serie de planșe mari, Peninsula Balcanică, inclusiv Muntenia și Moldova. In cele două țări românești sunt reprezentate, sub raportul fizic, ape — fluvii, râuri, lacuri și canalul de derivație al lui Alexandru Ipsilanti — munți, și păduri; sub raportul politic, hotarul țărilor, hotarul județelor și al raialelor, apoi orașe, cetăți, sate și mănăstiri ; sub raportul istoric, urme arheologice. Nu cuprinde podurile peste ape, ca harta Stolnicului, iar indicațiile despre minerale sunt extrem de reduse. Sub acest raport, e un regres față de hărțile celor doi predecesori; are, în schimb însă, un număr mai mare de sate și târguri; înregistrează de asemenea schimbările urvenite în întinderea și numele județelor. Toate numirile sunt în grecește. O altă realizare cartografică, de valoare însă mai mult didactică decât științifică, este Atlasul publicat de Gheorghe Golescu, fiul marelui vornic Răducanu, la Viena, în 1800. Este de fapt o planșă mare (93 X 120 cm) cuprinzând 9 hărți — unele duble, — apoi 20 de figuri și reprezentări geografice și astronomice (planetele și simbolurile lor, sistemul solar, zodiacul, zonele pă- mântului, etc.), în sfârșit chipul lui Alexandru Moruzi, voevodul « ambelor Dacii ». Intre hărți se află, în mici dimensiuni (9 X 18,5 cm), și una a Munteniei, fără o valoare deosebită, cuprinzând totuși câteva elemente interesante; celelalte hărți înfățișează conti- nentele și oceanele. Numirile sunt iarăși toate în grecește. Spre sfârșitul epocei fanariote apar și primele teze de doctorat susținute de Români în străinătate. Cea dintâi este teza susținută Ia Facultatea de Medicină din Paris în ziua de 25 Iulie 1815 de către J. Seraphin «născut la București, în Valachia » și, după toate pro- babilitățile, grec de origine. Poartă drept titlu «Disertation sur Ies jievres bilieuses en general»; s’a tipărit în același an, având XII + 126 pagini in 16°. Teza e închinată voevodului loan Caragea, mitropolitului și marilor dregători ai Munteniei, în semn de recu- noștință: de sigur, autorul primise o bursă de studii din partea acestora. Interesant de semnalat e faptul că a apărut, tot în 1815, și o traducere greacă a tezei, efectuată de un Gheorghe Typaldos. 856 VIEAȚA CULTURALĂ Peste doi ani, în Iulie 1817, își trecea la Viena doctoratul în medicină interpretul aulic de limba română, transilvăneanul Ladislaus Basilius Popp, cu o teză despre înmormântarea la țăranii români (« Dissertatio inauguralis historico-medica de funeribus ple- beys Daco-Romanorum »...) în raport cu aceea a vechilor Romani. Tipăritura, de 56 p. în 4°, e dedicată Contelui Adam Nemeș de Hidveg. Autorul tezei e doctorul Vasilie Popp, care-și luase și doctoratul în filosofie, tot la Viena, în 1814, Decemvrie 24. Dela el ne-a rămas, în românește, și o lucrare de caracter balneo- medical, intitulată «Despre apele minerale dela Arpătac, Bodoc și Covasna și despre întrebuințarea acelorași în deschilinite patimi» (în diferite boli 1). Este cea dintâi lucrare științifică scrisă de un Român în limba maternă. Terminată de redactat în Brașov la 15 Aprilie 1820, ea s’a tipărit în anul următor, în același oraș. : In domeniul fizicei, semnalăm voluminoasa « Fizică experimen- tală» (12 + 781 p. in 8°), manualul lui Constantin Vardalah, profesor la Academia din București. Scrisă în grecește, ea s’a ti- părit la Viena în 1812. Printre subscriitori figurează nu mai puțin de 69 din București și 7 din Craiova, în marea majoritate Români. Pentru a încheia acest capitol, amintim și lucrarea de caracter filosofic apărută, în grecește și franțuzește, la Viena, în 1787, sub titlul « Refutarea tratatului lui Ocellus despre natura Universului». Ea se datorește clucerului loan Geanet, grec de origine, din insula Mitilene, aparținând familiei care a dat pe voevodul Țării Româ- nești, Manole Geani. Este o critică adusă concepției așa zisului Ocel din Lucarna — filosof pitagoreic, dinainte de Hristos —• care susține că universul este veșnic, n’are început și nici sfârșit. Lucrarea e dedicată lui Nicolae Mavrogheni căruia i se aduc în prefață mari laude; voevodul n’a rămas insensibil și a înălțat pe autor la rangul de mare logofăt. Geanet, trimițând opera sa lui Evghenie Vulgaris, cunoscutul filosof grec contemporan, a deter- minat un comentariu al acestuia care a fost apoi tradus în româ- nește de dascălul Petru Stamatiadi și tipărit la Iași între 1815 și 1819. ’ ’ : Opere religioase. Pe cât sunt de numeroase traducerile de opere religioase care se fac la noi în intervalul 1601—1821, pe atât sunt VIEȚI ȘI SLUJBE DE SFINȚI 857 de puține cele originale. Câteva vieți de sfinți, ale căror moaște se aflau în țările românești, sau vieți de călugări de seamă, care iarăși și-au petrecut zilele pe meleagurile noastre; în sfârșit, câteva lucrări de propagandă sau luptă bisericească și aceasta e totul. Influența greacă în primul rând, venită atât prin Patriarhia din Constantinopol cât și prin celelalte patriarhii răsăritene, influența rusă în al doilea rând erau prea puternice ca să mai îngăduie și înflorirea unei bogate literaturi religioase autohtone. Cele dintâi opere de acest fel la noi în intervalul arătat sunt Viața Sfintei Parascheva și Slujba Sfântului Grigore Decapolitul, alcătuite ambele în grecește de mitropolitul Matei al Mirelor (vezi și mai sus, p. 811). Cea dintâi a fost scrisă între 1605—1621 și cuprinde două părți: prima e o prelucrare a unui text alcătuit de Eftimie patriarhul Târnovei (1375—1393); ultima este origi- nală și ne dă informații noui asupra împrejurărilor din biserica constantinopolitană, spre sfârșitul veacului al XVI-lea. In ce pri- vește slujba Sfântului Grigore Decapolitul, ea a fost scrisă în 1611—1612; moaștele sfântului se păstrează în mănăstirea Bi- strița din Vâlcea. Ambele aceste texte, împreună cu o viață — autorul nu-1 cunoaștem — a aceluiași Grigore Decapolitul, au fost tipărite la București, în Iunie 1692 de către Antim Ivireanul. Mai târziu, în 1753, s’a tipărit la Râmnic și o traducere în româ- nește — din slavonește — a «vieții » Decapolitului. Se pare că și textul grec publicat de Antim Ivireanul e tot o traducere a acestei redacții originare slave. O altă operă originală de același fel este «Slujba cuviosului părintelui Dimitrie dela Basarabov.., » alcătuită de kir Filaret, mitropolitul Mirelor; ea s’a tipărit în Martie 1779, la București, «fiind ostenitoriu la acest sfânt lucru Stanciul Logofătul»; a doua ediție e din 1801. Ni se povestește vieața sfântului, originar «dintr’un sat din țara sârbească, ce să chiamă Basarabov (compară cu numele dinastiei noastre Basarab 1), după margenea apei Lomului ». Moaștele lui a încercat un voevod al. Munteniei să le aducă în țară, dar lângă « Ruși » (Rusciuk!), ele n’au mai putut fi urnite. înapoiate în satul de baștină, voevodul a pus să se ridice acolo o biserică «în numele cuviosului Dimitrie ». Mai târziu, în timpul războiului ruso-turc terminat prin pacea dela Kiuciuk-Kainargi, și anume în Iulie 1774, racla cu moaște a putut fi adusă în țară și așezată In Mitropolie; urmările —continuă 858 VIEAȚA CULTURALĂ povestirea — s’au văzut de îndat : « flacăra războiului au potolit » și ciuma a încetat. Pomenirea sfântului Dimitrie Basarabov, ale cărui moaște se află și astăzi la Mitropolia din București — o încercare a armatei de ocupație bulgare în 1918 de a le lua n’a izbutit — are loc în fiecare an în ziua de 27 Octomvrie. O ultimă lucrare în acest sens este Viața lui Paisie Velici- kovski, starețul reformator dela Neamț, a cărui activitate a in- fluențat adânc monahismul nostru. Tipărită în 1817 la mănăs- tirea Neamț de către Gherontie ieromonahul, unul din ucenicii lui Paisie, ea cuprinde și o serie de scrisori ale marelui stareț către acești ucenici și către diferiți preoți, călugări sau comuni- tăți călugărești; cuprinde de asemenea un reușit portret al lui în xilografie (gravură în lemn!), cu data 1817. Alături de descrierea vieții unor figuri de seamă ale orto- doxiei există și descrieri de locuri sfinte san proschinitare. In acea- stă categorie intră, de pildă, Proschinitarul Sfântului Munte, alcătuit în grecește de către doctorul loan Comneri, medicul cu- rant al lui Constantin Brâncoveanu și învățatul care a determinat pe stolnicul Constantin Cantacuzino să alcătuiască harta Mun- teniei. Proschinitarul s’a tipărit la Snagov, în tipografia Ini Antim Ivireanul. Prefața poartă data: «București 1701, Maiu ». Printre stampele care însoțesc lucrarea, una înfățișează muntele Athos cu numeroasele lui mănăstiri. Dar dacă loan Comnen, ajuns mai târziu Mitropolit al Dristrei (Silistra), a scris în grecește, un alt străin, Antim loi- reanul, asimilându-se perfect, și-a alcătuit în românește cea mai însemnată dintre lucrări, Didahiile sau Predicile sale. Originar din părțile Iberici sau Iviriei (Caucaz), Antim a fost chemat mirean fiind încă și numindu-se Andrei — de către Brâncoveanu, pentru a-1 așeza în fruntea tipografiei dela Mitropolie. Pe lângă meșteșugul tiparului, noul venit cunoștea și desenul, gravura în lemn, pare-se și broderia. Activitatea desfășurată a fost remarca- bilă (vezi mai jos, p. 898-9.), atâtnnainte de a ajunge episcop (16/27 Martie 1705) și mitropolit (28 Ianuarie / 8 Februarie 1708) cât și după aceea. Dar, temperament puternic, arătându-se pe față favorabil partidului creștin, Antim, după ce își pusese odată în cumpănă scaunul sub Brâncoveanu, și-1 pierde definitiv sub Neculai Mavrocordat. Caterisit, în condiții umilitoare (1716, Au- LUCRĂRI BISERICEȘTI ORIGINALE 859 gust), și surghiunit la muntele Sinai, el este ucis pe drum, de garda turcească ce-1 însoțea, și aruncat în râul Tundja, un afluent al Maritzei. In alcătuirea «Didahiilor» sale, Antim s’a inspirat din diferite modele și mai ales din didahiile celebrului predicator grec Ilie Miniat—pe care în unele părți le traduce chiar; opera rămâne totuși o operă personală, prin întocmirea ei, prin fraza atât de neaoș românească și prin adaptarea la situațiile speci- fice ale societății noastre. Antim se ridică vehement împotriva celor se « măscăresc legea » adică înjură de lucruri sfinte, împo- triva « zavistnicilor », a clevetitorilor și fățarnicilor, împotriva femeilor trândave și sulimenite, împotriva tuturor celor ce nu păzesc poruncile Domnului. Fraza sa prezintă o mare varietate; ea trece, rând pe rând, dela indignare la persuasiune, dela întristare la îndemn; este vie și colorată. Predicile lui Antim Ivi- reanul se citesc și astăzi cu interes și plăcere. In ce privește lucrările de luptă religioasă, amintim în primul rând «Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc» alcătuit de Mitropolitul Moldovei Varlaam și tipărit în anul 1645 (38 foi în 16°). Este o critică? documentată, cu argumente scoase din Evanghelie, din Faptele Apostolilor și din Epistolele acestora, a Catechiz- mului calvinesc, ce apăruse în românește, cu litere chirilice, în satul Prisaca din Ardeal. în Iulie 1642. Varlaam poate fi con- siderat drept tip reprezentativ al înaltului ierarh român; el a fost o podoabă a bisericii noastre. Născut în satul Purcelești, după alții în Cofești (ambele în Putna), din neamul de răzăși Moțoc, s’a călugărit la mănăstirea Secul, al cărei stareț îl găsim în 1610. Ajuns duhovnic al alesului voievod Miron Barnowski, e trimis de acesta în iarna anului 1628, în Rusia, pentru procurare de icoane; cu acest prilej vede pe Țar, la Moscova, și pe Petru Movilă, la Chiev. Grație însușirile sale deosebite, este făcut apoi Mitropolit al Moldovei, la 23 Septemvrie st. v. 1632 și păstrează scaunul până după căderea lui Vasile Lupu, când se retrage în mănă- stirea de unde plecase, Ia Secul. La 18/28 August 1657 își scrie testamentul, lăsând acestui lăcaș o mare parte din averea sa; spre sfârșitul anului trece la cele veșnice. O altă lucrare de luptă religioasă a fost « înfruntarea jidovilor, asupra legii și a obiceiurilor lori alcătuită de monahul Neofit, un 860 VTEATA CULTURALĂ fost rabin botezat. S’a tipărit la Iași în 1803, în trei ediții; o traducere în limba greacă, făcută de loan Gheorghiu, a apărut tot la Iași, în 1818. In sfârșit, menționăm un manual practic de cronologie ecle- siastică alcătuit în mod ingenios de Damaschin, episcopul de Râmnic (28 Ianuarie st. v. 1708 — 5/16 Decemvrie 1725) și numit din această pricină « Mâna lui Damaschin ». Editorul de mai târziu al manualului, loan Halmaghi, tipărindu-1 la Sibiu, în 1793, explică titlul prin aceea că tot meșteșugul de a afla pashalia și toate rânduielile Bisericii «pe mână să arată și tot cluciul (i. e. cheia!) pashaliei pe mână să socoteaște ». Traduceri. Un loc însemnat în cultura veacurilor XVII și XVIII au ocupat, la noi, traducerile. Intr’o vreme când operele originale sunt relativ puține și cele mai importante dintre ele — cronicile — netipărindu-se, nu au difuziunea necesară, tra- ducerile, religioase și laice, formează lectura de căpetenie a păturii noastre culte. O serie dintre textele religioase, precum Viețile Sfinților, satisfac nu numai nevoi de ordin religios, dar și de ordin literar, ele înlocuind în multe cazuri, romanul și nuvela. De asemenea Psalmii răspund și înclinărilor poetice ale clericilor și laicilor noștri; iar, pe de altă parte, în împrejurările năpraz- nice ale vremii, când nu numai averea, dar și onoarea și vieața erau adesea în joc, în ceasurile grele ale războaielor și bejeniilor, psalmii, biblia și, în genere, cărțile de rugăciune sunt și un puternic sprijin sufletesc, o mângâiere și un îndemn. In veacul al XVII-lea și în prima jumătate a celui de al XVIII-lea, predomină traducerile de texte și lucrări bisericești, din limbile greacă, slavă bisericească și rusă-, după 1750 însă în- cepe să sporească numărul traducerilor laice și anume din limbile apusului, din franceză în primul rând, apoi din germană, italiană, precum și din sârbă, ungară, polonă și latină. Se fac și traduceri din spaniolă și engleză, dar nu direct, ci prin intermediul unor alte limbi mai accesibile precum rusa, greaca sau franceza. După cuprins, traducerile efectuate la noi între 1601 și 1821 sunt: în primul rând, opere religioase sau de caracter bisericesc, apoi romane — populare și culte — lucrări astrologice, opere isto- rice și geografice, manuale școlare, lucrări privind gospodăria, în sfârșit, calendare. Unele din aceste traduceri se bucură de o deo- TRADUCERI 861 sebită prețuire din partea cititorilor; edițiile sunt numeroase și apar pretutindeni. Astfel, de pildă, Alexandria sau povestea mi- nunată a lui Alexandru Machedon, tradusă din sârbește, înainte de 1620, — data celui mai vechi manuscris cunoscut — a fost tipărită mai întâi în Muntenia în timpul lui Brâncoveanu, poate în 1713 (la Târgoviște ?); o altă ediție se datorește preotului Mihail Strilbițki: ea a apărut în târgul Mopilăului, la 15/26 Ianuarie 1795. O a treia ediție, fără indicarea locului de apa- riție, se constată în 1809; o a patra la Sibiu, în 1810. Din « Viața și pildele preaînțeleptului Esop », tradusă de pe un text slav — una din gravurile tipăriturii din 1795 are legenda @3011% EdCH0TK0ptivh adică Esop alcătuitorul de povești — au apărut în intervalul 1795—1816 nu mai puțin de 5 ediții, dintre care 4 la Sibiu. Traducătorii se recrutează, în genere, dintre înalții ierarhi, dintre boierii cărturari și dintre dascălii școlilor superioare. Uneori numele lor figurează în titlul tipăriturii, alteori în cu- prinsul sau la finele cuvântului către cititor; câteodată însă, el nu e amintit de loc sau înlocuit prin semnificativa perifrază: «un iubitoriu de neamul românesc ». Dat fiind mediul social și cultural din care se recrutau traducătorii, nu e de mirare că în- tâlnim printre ei personalități ca Udriște Năsturel, învățatul cum- nat al lui Matei Basarab, și Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, frații Greceanu, mitropolitul Antim Ipireanul, episcopii de Râmnic Damaschin, Chesarie și Filaret, în Muntenia; mitropoliții Varlaam, Dosoftei, lacop și Veniamin Cos- tachi, episcopul Amfilohie Hotineanul, arhimandritul Leon Asaki, tatăl lui Gheorghe Asaki, și boierii Nicolae Milescu spătarul, Nicolae Costin logofătul și Alexandru Beldiman postelnicul în Moldova; mitropolitul Simion Ștefan, cei trei corifei ai Blajului, Samuil Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior, apoi doctorii I. Molnar și Vasilie Popp în Ardeal. Cele mai numeroase traduceri în răstimpul dintre 1601 și 1821 s’au făcut în domeniul religios. S’au tradus din nou textele fundamentale ale bisericii, îmbunătățindu-se vechile tălmăciri ale veacului al XVI-lea; s’au tradus pentru prima oară cărți de ritual și literatură ascetică, iar literatura apocrifă, mult gusta- tă încă înainte de 1600, își vede completată acum traducerea în românește mai a tuturor textelor. 862 VIEAȚA CULTURALA Biblia, în întregime sau în parte, s’a bucurat, cum era și normal, de mai multe traduceri și a apărut într’o serie de ediții din care se cuvine să relevăm următoarele: 1. Noul Testament tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1648 Ianua- rie 20 st. v., din inițiativa mitropolitului Simion Ștefan; tradu- cerea s’a făcut — potrivit titlului — « den izvod grecesc și slo- venesc pre limba rumânească»; în predoslovie se spune totuși că s’au utilizat toate izvoadele «câte am putut afla, grecești și sârbești și latinești» precum și un «izvod slovenesc » adică în limba slavă veche bisericească. Normativ a fost însă izvodul grecesc, deoarece cuvântului Domnului s’a scris mai întâi în această limbă. Cât despre felul în care s’a făcut traducerea, Simion Ștefan spune că a ales cuvinte pe care să le înțeleagă Românii de pretutindeni. Căci —• adaogă el — « cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acealea sânt bune carele le înțeleg toți». 2. Biblia tradusă de spătarul Nieolae Milescu (vezi mai sus, p. 796). 3. Biblia lui Șerban Cantacuzino, tălmăcită «dupre limba eli- nească », cu «porunca» voievodului Șerban Cantacuzino și cu «îndemnarea » lui « Costandin Brâncoveanu, marele logofăt », a fost o operă colectivă. Na lucrat la traducere mai mulți cu- noscători ai limbii grecești: arhiereul Ghermano din Nyssa Ca- padociei, aflător la curtea munteană, apoi frații Șerban și Radu Greceanu, care se pare că au făcut grosul lucrului, în sfârșit stolnicul Constantin Cantacuzino ale cărui lămuriri vor fi ajutat, ca și în alte împrejurări, la lămurirea pasagiilor dificile sau a termenilor tehnici. Traducătorii au avut la îndemână și tălmă- cirea mai veche a spătarului Nieolae Milescu de care s’au folosit. Tiparul a început în Noemvrie 1687, sub Șerban Cantacuzino, și s’a terminat la 10/20 Noemvie 1688, la începutul domniei lui Brân- coveanu. In titlu se arată că această lucrare «pentru cea de obște priință s'au dăruit neamului rumânesc». Și, într’adevăr, ea a avut o largă răpândire peste întreaga față a pământului nostru, în Muntenia, în Moldova și în Ardeal; astăzi încă se găsesc exemplare în bisericile de sat din Munții Apuseni și din Mara- mureș. 4. < Biblica adecă dumnezeească Scriptură a legii vechi și a ceii noao toate», apărută la Blaj, în 1797, Noemvrie 15. Traducăto- rul, Samuil Clain, a pornit dela textul Bibliei lui Șerban, pe TRADUCERI DE CAZANII 863 care l-a revăzut sub raportul stilului; el afirmă totdeodată că Vechiul Testament l-a tradus «mai mult de (din!) nou dupre cel elinesc a celor șapte zeci de dăscăli» (adică Septuaginta, textul stabilit de Sanhedrinul din Alexandria în sec. III — II înainte de Christos). Tiparul a durat doi ani și cincisprezece zile, fiind început la 1 Noemvrie 1793. Și această nouă traducere, ca și cele anterioare e destinată «pentru folosul Besearecii a tot neamul românesc ». 5. Biblia dela Petersburg, tipărită în capitala Rusiei în 1819; ca model a servit aceea apărută «în Transilva- nie »; se pare că e vorba de Biblia lui Clain. Alături de textul însuși a Bibliei, s’au tradus și tipărit o serie de comentarii ale Evangheliilor; li se mai spune și Cazanii sau Evanghelii cu învățătură: ele se citeau Dumineca și la sărbă- torile mari de peste an. Prima lucrare de acest fel în răstimpul cercetat este Evanghelia cu învățătură apărută în 1641 în Ardeal, la Bălgrad (Alba lulia!). Tiparul se începuse sub mitropolitul Ghenadie și s’a isprăvit sub succesorul acestuia, mitropolitul lorest. De fapt, se retipărește vechea Cazanie a lui Coresi, din 1581, care fusese tradusă după un exemplar defectuos, cu pagine întregi lipsă, al Omiliilor patriarhului de Constantinopol, loan Caleca. îndată după aceea, în 1642, apare în Muntenia, la Govora, la 28 Septemvrie st. v. 1642, o «Evanghelie'învățătoare sau Caza- nie ... scoasă și primenită de pre limba rusească pre limba ru- mânească » de « Silvestru eromonah », cu voia și cu cheltuiala lui Matei Basarab. E încă una din manifestările activității cul- turale patronate de Udriște Năsturel; acesta e pomenit de altfel în Cuvântul către cititor. Mult mai însemnată este lucrarea similară, datorită mitropo- litului Moldovei Varlaam și apărută la Iași, în 1643, sub titlul: « Carte românească de învățătură Dumenecele preste an și la praz- nice împărătești »; e cunoscută deobște sub numele de « Cazaniia lui Varlaam ». Cuprinde 74 de comentarii ale textului Evanghelii- lor; apoi câteva vieți de sfinți și mucenici, între care viața Sfân- tului loan cel Nou, care odihnește la Suceava și Viața Sfintei Paraschiva, ale cărei moaște fuseseră tocmai aduse, cu doi ani mai înainte, dela Constantinopol la Iași (vezi voi. III, ediția a doua, p. 102). Lucrarea — citim mai departe în Titlu — a fost «din 27 864 VIEAȚA CULTURALĂ multe scripturi tălmăcită, din limba slovenească »; nu s’a desco- perit însă până acum modelul slav, probabil ucrainian, după care s’a făcut traducerea; cert este doar că din același model s’au tra- dus părți și în Cazania dela Govora. Se pare că Varlaam nu s’a mulțumit numai să tălmăcească textul slav, ci l-a și prelucrat, adăogându-i o parte personală. Limba sa, în care se întâlnesc și unele muntenisme, este plăcută; prin termenii latini și slavi — azi dispăruți — pe care-i întrebuințează, ea are un parfum arhaic ce-i sporește farmecul; întâlnim cuvinte ca: despuitoriu = poruncitor (lat. dispono); chiar = limpede (lat. clarus); curseră = alergară (lat. curro); a desvesti = a desbrăca (lat. devestio), apoi liubov = iubire (slav. AKKOK'h); camene = pietre (slav. KdMtHk); ciudese = minuni (slav, etc. Un alt text slav care s’a bucurat de o deosebită trecere a fost Psaltirea. O citeau nu numai oamenii în vârstă, aproape de hota- rul vieții, și cei în putere a fi, dar și copiii, cari, de obiceiu, la școală, își încheiau învățătura cu acest text. S’au făcut câteva noi traduceri și multe tipărituri ale Psalmilor lui David în vea- curile XVII și XVIII. In 1651, apărea la Bălgrad în Ardeal « Psaltiră (sic!) ce să zice cântarea a fericitului proroc și împărat David». Titlul adaogă: «izvodită cu mare socotință, den izvod jidovesc pre limbă rumânească ». De fapt, așa cum reiese și din « predoslovia către cetitori », traducătorii au urmat textele grecești — între altele Septuaginta — colaționându-le cu textul evreesc și arătând locurile unde sunt deosebiri față de acesta din urmă. Valoarea literară a traducerii e cu totul redusă. O nouă încercare, mult mai meritorie, face Dosoftei, episco- pul de Roman și apoi mitropolitul Moldovei. Acest Dosoftei —- ne spune Neculce care l-a apucat încă în viață ■— « era neam de mazil, prea învățat; multe limbi știa: elinește, latinește, slavonește și altele. Adânc din cărți grăia și deplin călugăr... ». Născut în 1624, a studiat în Polonia, probabil la Lwow, la școala Frăției ortodoxe de acolo. Călugăr la Pobrata, în 1649, el ajunge episcop de Huși în 1658; în anul următor e episcop de Roman, iar în 1671 mitropolit al Moldovei. Partizan al Polonilor ca și Miron Costin, el se va retrage, în două rânduri, în țara prietenilor săi, în urma vicisitudinilor politice: odată cu voievodul Ștefan Petri- ceicu în Dechemvrie 1673, a doua oară, însoțind pe regele So- PSALTIREA IN VERSURI 865 bieski, la finele campaniei din 1686. Stabilit în orașul Stryi, aproa- pe de hotar, Dosoftei nu va mai putea să se întoarcă în Moldova: moare acolo, în străinătate și în lipsă, la 13/23 Dechemvrie 1693. A avut legături și cu Moscova, al cărei patriarh l-a ajutat să refacă tipografia din Iași (vezi mai jos, p. 900). Pe când era episcop de Roman, prin 1668—9, a început Dosof- tei să traducă Psaltirea în versuri. Drept model i-a servit lucrarea similară a polonului Jan Kochanowski, apărută într’o serie în- treagă de ediții (prima la 1577); ritmica și succesiunea rimelor e, în genere, ca la acesta. După cinci ani de muncă —«foarte cu osârdie mare» cum spune titlul — opera era gata; ea s’a tipărit la Uniev, în Polonia, în 1673; manuscrisul original au- tograf, din 1671, dedicat voievodului Gheorghe Duca, se păstrează astăzi la Academia Română. Valoarea poetică a versurilor lui Dosoftei nu e mare; trebue să se ție seamă însă de greutățile inerente oricărui început, de faptul că pentru întâia dată se încerca o versificare de atari proporții. Totuși, unele pasagii sunt izbutite; acela privind robia babiloniană face chiar o puternică impresie, prin simplitatea lui și prin arhaicele forme lexicale întrebuințate: «La apa Vavilonu- lui, jelind de țara Domnului, acolo șezum și plânsăm, la voroavă ce ne strânsăm. .. cine te-ar putea uita-te, Ierusalime cetate... ». Dosoftei nu se sfiește să întrebuințeze, pentru a reda în româ- nește străvechiul text, elemente locale, moldovenești; de aceea în traducerea lui se vorbește de « moșii ce se dau cu urice », de « ocine », de « descălecarea moșii », de « caftane », de « bucine de corn de bour», etc. Câțiva din psalmii traduși de el au pătruns în colinde și în Vicleim, cântându-se până azi, pe întreaga față a pământului românesc. Traducerea în versuri a Psaltirii de către Dosoftei nu este singura lucrare de acest fel. In 1697, ardeleanul loan Viski face același lucru: drept model i-a servit însă o psaltire în versuri ungurești. De o valoare poetică redusă, ea prezintă particularita- tea că e scrisă cu litere latine și cu ortografia ungurească obiș- nuită pe atunci. O a treia traducere în versuri se datorește brașoveanului Teodor Corbea, «vel pisariu i canțilar al prea puternicii imperatorii moschicești». El dăruește la 10/21 Mai 1725 un exemplar manuscris din opera sa bisericii Sf. Nicolae 27* 866 vieața culturală din Scheii Brașovului, unde tatăl său slujise ca preot; astăzi acest exemplar manuscris se află în Biblioteca Centrală din Blaj. Superior în versificație lui Viski, Teodor Corbea nu atinge însă nivelul marelui predecesor moldovean; în genere, are o tendință spre repețire, spre diluare, care devine uneori de-a-dreptul supă- rătoare. Mitropolitului Dosoftei nu i se datorește numai « Psaltirea în versuri », dar și traducerea uneia din lecturile preferate ale înain- tașilor noștri: « Viața și petrecerea svinților... » Aceste «vieți de sfinți» în care se arată credința puternică și minunile primilor creștini, credință ce-i făcea să sufere cu stoicism torturi îngro- zitoare și apoi moartea, erau orânduite pe luni, în fiecare zi a lunii serbându-se amintirea unuia din ei. Din cauza acestei orân- duieli, volumul care cuprinde viețile tuturor sfinților dintr’o lună poartă în biserică numele de Mineiul acelei luni (dela cuvântul grecesc p.7)vaîo<; = lună). Dosoftei, urmând îndemnului voevozilor țării și boierilor, începe, încă sub Gheorghe Ghica (1658—1659), traducerea vieților de sfinți. Izvor principal i-a fost ediția neo- greacă a Mineelor, alcătuită de episcopul Citerei, Maximos Mar- gunios (1549—1602); s’a mai folosit însă și de mineele bizantine, tipărite la Veneția, de cele două cronografe bizantine ale lui Doroteiu din Monembasia și Matei Cigala (vezi mai jos, p. 878), în sfârșit de unele redacții slave. Lucrul a durat mult, două zeci de ani, până sub Antonie Vodă Ruset (1675—1678), într’o epocă plină de frământări, războaie și năvăliri sau — ca să întrebuințăm cuvintele înseși ale lui Dosoftei — «în acești viaci grei a țărăi ». Pentru traducerea expresiilor neobișnuite, a termenilor necunoscuți^ s’a slujit de «lexicoane»: cuvântul apare chiar în titlul cărții. La 27 Octomvrie st. v. 1682, începea, în sfârșit, în tipografia mitropoliei din Iași, tipărirea operei; ea a durat până în Septem- vrie 1686, când Dosoftei urmează pe regele Sobieski în Polonia. Lucrarea — în 4 volume in folio —nu e completă: viețile sfinți- lor din intervalul 11 Iulie—31 August nu s’au mai putut tipări, tocmai din cauza plecării înaltului ierarh. Pe lângă « viața și petrecerea svinților » — martiri și pusnici — traducerea lui Dosoftei cuprinde și o serie de capitole privind pe Isus Hristos, familia sfântă și pe apostoli. De asemenea câteva legende cum e, de pildă, legenda lui Avgar, toparhul sau CHESARIE AL RÂMNICULUI 867 administratorul Edesei (în Mesopotamia nordică), cel care a primit dela Isus năframa de in cu sfântul său chip, năframă care îl vindecă de lepră. (De aci înțelesul de amulet, talisman pe care cuvântul avgare, argave, devenit nume comun, l-a căpătat în românește ! (Vezi și fig. 58). Pilda lui Dosoftei în privința traducerii Vieților de sfinți a fost urmată mai târziu, în Muntenia, de episcopul Chesarie al Râmnicului, una din personalitățile religioase reprezentative ale noastre din veacul al XVIII-lea. Mai întâi vicar, apoi titular al scaunului vechii eparhii oltene (26 Dechemvrie st. v. 1773), el începe, în înțelegere cu mitropolitul țării, traducerea și tipărirea Mineelor. In 1776, ieșea, de sub teascurile tipografiei din Râmnic, Mineiul pe luna Octomvrie; în 1778, urma cel pe Noemvrie, iar în 1779 cele următoare, pe lunile Decemvrie —Martie. Din prefețele acestor Minee, și în special din acelea ale lunilor Noem- vrie, Ianuarie și Martie, Chesarie apare ca un iubitor al tre- cutului țării, mândrindu-se cu originea romană a neamului și limbii românești. (Peste un an — în 1780 — avea să apară la Viena Elementa linguae daco-romanae... a lui Samuil Clain și Gheorghe Șincai!). Chesarie e un cititor al letopisețului țării și al izvoarelor vechi precum Dio Cassius și Zonaras; e, de asemenea, un prețuitor al arheologiei. Cunoaște literatura greacă și franceză; citește rusește, grecește, franțuzește și latinește. Scrisul său este viu și expresiv; neologismele nu-1 sperie. Murind la 9/20 Ianuarie 1780, opera fu continuată de urmașul său pe scaunul episcopal, de Filaret. Acesta colaborase de altfel la tradu- cerea și tipărirea primelor șase volume din Minee, iar răposatul îl rugase în ceasul morții să isprăvească lucrul început. Se tipăriră deci, în 1780, și celelalte șase volume, pe lunile Aprilie—Septem- vrie. Filaret a fost și el un om de cultură, având cunoștințe istorice și filologice. In prefața Mineiului pe Aprilie citează « Enchyclopediia» adică Marea Enciclopedie franceză; cred că nu numai el dar și predecesorul său Chesarie au cunoscut această monumentală operă; sunt chiar printre cei dintâi cititori ai ei în Muntenia, fiind precedați, în Moldova, doar cu câțiva ani, de cronicarul loniță Canta. Interesant de relevat este pasajul refe- ritor la unele obiceiuri populare și la unele sărbători băbești din prefața pe care o scrie Filaret Mineiului pe luna Mai. DAMASCHIN AL RÂMNICULUI 869 Cele douăsprezece volume de Minee muntene au fost retipărite la Buda, în două ediții: una, în 1805, de către episcopul Argeșului losif, după ce, în prealabil, «s’au mai îndreptat la tălmăcire de multe greșale »: așa citim în chiar titlul mineiului pe Septemvrie. La retipărire a contribuit «râvna și osârdia» doctorului loan Molnar « profesor al Academiei Clujului și doftor de ochi în marele Prin- țipat al Ardealului». Cea de a doua ediție, din anii 1804—5, este specială pentru Ardeal și Banat; ea poartă în titlu mențiunea că s’a « dat la tipariu în zilele prea înățatului împărat al Romanilor și apostolicesc Crai Franțisc al doilea, cu blagoslovenia exelenții (sic!) sale prea osfințitului domn Ștefan Stratimirovici, arhie- piscopul și metropolitul bisericii 'răsăritului din Carlovăț». In sfârșit, o ultimă traducere, «din slavonește, a Vieților sfinților, aceea a lui Ștefan Ieromonahul, are loc la mănăstirea Neamțului; se vede că vechea traducere, în 4 volume, a lui Dosoftei nu se mai păstra sau era socotită insuficientă. Lucrul începe în timpul și din inițiativa lui Paisie Velicicovski și se isprăvește în timpul și cu ajutorul mitropolitului Veniamin Costachi. Primul volum, pe luna Septemvrie, apare la Iași în 1807, Iulie 4; ultimul, pe luna August, în 1815 Martie 28; tipăritul celor 12 volume durează așa dar aproape opt ani de zile. O prezentare a tuturor lucrărilor de caracter bisericesc — texte recunoscute și texte apocrife, comentarii asupra acestora, anto- logii sau florilegii, cărți de ritual, literatură patristică și hagio- grafică, proschinitarii, cărți de muzică bisericească, opere de propagandă și contrapropagandă — traduse în intervalul 1601— 1821, ar cere ea singură o lucrare de proporțiile celei de față. Așa încât nu putem da aci decât un număr redus de opere repre- zentative ; nu putem de asemenea, indica decât pe câțiva dintre traducătorii de seamă. O mențiune specială în privința aceasta, merită, în Muntenia, episcopul Damaschin al Râmnicului. Cunoscând bine limbile greacă și slavă, el a tradus o serie de texte care s’au tipărit mai târziu. Astfel Triodul tipărit în 1731, Penticostarul în 1743, Antologhionul în 1745, Evanghelia apărută în 1746. Intr’o notiță finală a acestei ultime tipărituri i se dă lui Damaschin, pentru învățătura lui, calificativul de « dascălul cel mare ». Iar Chesarie, urmașul său de mai târziu pe scaunul eparhiei, arată, în prefața Mineiului pe 870 VIEAȚA CULTURALĂ Noemvrie, că tălmăcirea cărților bisericești, începută — credea el — sub Matei Basarab, a atins culmea sub Brâncoveanu, «prin osârdia lui Damaschin, episcopul de Râmnic». In Moldova, dacă Mitropolitul cărturar lacov (1750—1760), n’a tradus decât Târnosenia « ce s’au scos de pre elinie în limba românească » (Iași 1752) și poate și « Sinopsis adecă adunare de multe învățături», (Iași 1757), în schimb, ucenicul acestuia Vartolomeu Măzăreanul, preface din rusește și slavonește (slava veche bisericească!) o serie întreagă de texte bisericești și profane. In categoria celor dintâi intră « Cuvinte din prologul moschicesc pe nouă luni», « Canoane dela pavecernii pe opt glasuri» apoi « loan Scărașul » sau Scărariul, « Cuvântul lui Ipolit», « Dulce învă- țătură », după aceea «Orânduiala chipului celui mare îngeresc» (Ianuarie 1768) și« Patimile Sf. Gheorghe », în sfârșit un « Panahidic sau slujba cea mare a parastasului». Pentru textele profane, vezi mai sus p. 786. Cel din urmă mare traducător și organizator de traduceri al Moldovei în epoca cercetată este mitropolitul Veniamin Costachi. De origine boierească — era fiul lui Grigore Negel și purtase ca mirean numele de Vasile — el ajunge în 1792 episcop de Huși, în Iunie 1796 episcop de Roman, iar după mortea lui lacov Stamati (11/23 Martie 1803) arhipăstor al întregei țări. Fusese ucenic al lui Paisie Velicicovski; știa bine limbile greacă și slavă. Din « porunca » lui, doi călugări ai mănăstirii Neamțul, Gherontie și Grigorie, tălmăcesc « din limba elinească » întrebările și Răs- punsurile lui Athanasie al Alexandriei; ele se tipăresc cu chel- tuiala lui Veniamin, la Iași, în 1803. In același an apare — iarăși cu blagoslovenia și cheltuiala lui Veniamin—și « Apologhia » lui Dimitrie, mitropolitul Rostovului, tradusă din slavă de «iero- diaconul Ștefan din sf. mănăstire Neamț ». Tot aceluiași îndemn i se datorește și tălmăcirea «din limba elinească » de către cei doi, Gherontie și Grigorie, a «Tâlcuirii» lui Teofilact, arhie- piscopul Bulgariei (Iași 1805) precum și a lucrării lui loan Dama- schin «Descoperire cu amănuntul a preavoslavnicii credințe» (Iași 1806). Veniamin însuși corectează vechea traducere a Liturghiilor Sfinților Trei Ierarhi, comparându-le cu redacțiile «elinografi- cești și slavenorusești » și adoptând unele emendațiuni sau rec- TRADUCERI DE OPERE RELIGIOASE 871 tificări introduse de Gavril, mitropolitul Chișinăului (așa, de pildă, expresia: «cu înțelepciune, drepți »); mai mult chiar, traduce în întregime din grecește o serie de lucrări. Mai întâi « Tălmă- cirea celor șapte sfințite taine ale bisericii », un text scurt tipărit la Iași în 1807, apoi lucrarea lui Papadopol Nicolau, cu titlul « Cărticică îndemânatică » în care e vorba de « adevărul și covâr- șirea dumnezeeștilor scripturi », după aceea importanta operă a filosofului grec Evghenie Vulgaris «Adoleshia filotheos, adecă în- deletnicire iubitoare de Dumnezeu » constând din lecturi și comen- tarii biblice (t. I—V, Iași, 1815—1819), în sfârșit o Istorie a Vechiului și Noului Testament, pe care o traduce, în 1822, refu- giat din cauza Zaverei, în satele Colincăuți și Bosancea din nordul Moldovei. In genere s’au tradus — cum era și de așteptat — lucrări bisericești de caracter ortodox; dintre operele celebre ale apusului, una singură s’a bucurat de o dublă tălmăcire la noi: e vorba de vestita Imitațiune a lui Isus Hristos de Thomas a Kempis. Cel dintâi care o traduce — din latinește în limba slavă — este însuși Udriște Năsturel; traducerea sa se tipărește cu cheltuiala surorii sale Doamna Elena, soția lui Matei Basarab, în tipografia din mănăstirea Dealului și apare la 15 Aprilie st. v. 1647, sub titlul: khhpa w XKt ncAp5KaniH (Cartea despre imitația lui Hristos). A doua traducere — de data aceasta in românește — se datorește lui Samuil Clain; terminată în 1803, în Mănăstirea Sfintei Treimi din Blaj, ea este tipărită în 1812 cu cheltuiala Vlădicăi Ion Bob și poartă titlul: «De urmarea lui Hristos». Tot Samuil Clain traduce din latinește și lucrarea englezului Beveridge (1638—1708), Synodicon sive Pandectae canonum Apostolorum et conciliorum ab Ecclesia graeca receptorum sub titlul Canoanele Sfintelor Săboară, Blaj, 1789 (păstrată în manuscris). Opere literare. Pe lângă mulțimea de texte și opere bisericești, s’au tradus la noi, în intervalul 1601 —1821, o serie întreagă de romane populare și culte precum și diferite alte produse lite- rare. In veacul al XVII-lea, traducerile se fac din slavă și din greacă; în cel următor, și în special în a doua jumătate a lui, ele privesc tot mai mult limbile apusene, franceza în primul rând, încep a se ivi și traduceri din italiană, fie direct, fie prin inter- mediul limbei grecești. Câteva opere ale literaturii spaniole ajung 872 VIEAȚA CULTURALĂ la noi de asemenea indirect, prin traduceri grecești, polone sau ruse; același procedeu se întrebuințează și pentru o operă din literatura engleză. . Alături de produsele literare apusene, trebuia menționate însă și acelea ale vecinilor noștri; câte o mențiune se cuvine, în această privință, literaturii sârbești și maghiare. Unele din aceste traduceri de texte literare au avut norocul să fie tipărite și s’au răspândit mai ușor; altele au rămas în manuscris și s’au difuzat numai prin copii. «Alexandria» sau romanul fabulos al lui Alexandru Machedon circula de mult în mediul românesc (vezi și mai sus, p. 861) când Udriște Năsturel se hotărî să traducă un alt roman popular, inti- tulat Varlaam și loasaf. E, de fapt, o prelucrare creștină a legendei lui Budha, înfățișând permanenta luptă dintre trup și suflet, dintre materie și spirit. Romanul a luat naștere în Persia; de aci a trecut la Arabi, apoi la Greci iar dela aceștia la Slavi. Textul slav pe care l-a tradus în 1648 Udriște este cel imprimat la Chiev, în mănăstirea Kutneinski, în timpul lui Petru Movilă, text care, la rându-i, pare să provină dintr’un manuscris adus din Moldova. Nuni s’a păstrat traducerea originală a lui Udriște; avem însă copii numeroase de pe aceasta, dintre care două din 1671 și 1673. Alte traduceri, ulterioare. — una făcută în 1743 de pe un text italian de boierul oltean Vlad Boțulescu pe când se afla închis de Austriaci la Milano, alta, tot din italiană, de cătră Samuil Clain — n’au avut răspândire; o a treia, foarte rezumată, a fost intercalată în Minee, în ziua de 19 Noemvrie. Influența acestui roman asupra mediului românesc se vede nu numai din mulțimea copiilor manuscrise, dar și din împrejurarea că întreaga povestire e zugrăvită pe zidurile mănăstirii Neamțului iar chipurile celor doi eroi principali figurează de asemeni în frescele lăcașurilor noastre bisericești. Un alt roman popular care s’a bucurat de răspândire la noi, este Archirie și Anadan. El înfățișează vechea temă a nerecuno- știnței celor tineri față de cei bătrâni și e întrețesut cu o sumă de maxime și pilde moralizatoare. Acțiunea se petrece în părțile Asiriei; acolo a și fost alcătuit romanul, încă în veacul al Vl-lea înainte de Christos; din răsărit a ajuns la Slavi iar dela aceștia l-am luat noi. Traducerea s’a făcut în veacul al XVII-lea; cea mai ISTORIA POAMELOR 873 veche copie păstrată astăzi, e din 1717, scrisă la mănăstirea Aninoasa (Muscel). Tot din părțile răsăritului, din Persia, a venit și «Istoria Sindipii filosofului»; tradusă în limba greacă, ea a fost apoi tălmăcită în românește și s’a tipărit la Sibiiu, în 1802 « cu cheltu- iala lui Simeon Pantea din satul Sălcioa de pe Ariași», același care acoperise și costul imprimării «Alexandriei » în 1794. Cu un fond moralizator pe care se împletește o frumoasă poveste de dragoste și aventuri, Istoria lui Sofronim, ucenicul orfan al lui Praxitelos, a fost tradusă pentru prima oară în Moldova de vel paharnicul lordache Slătineanu, din limba neo- greacă și tipărită, ca o anexă la o altă bucată literară, la Sibiu, în 1797. Impresionat de cuprinsul ei, scriitorul Vasile Aaron (vezi mai sus, p. 853) o pune «în versuri» de câte 12 silabe și o publică, tot la Sibiu, îh 1821. Valoarea «versurilor» e redusă; chiar aplicându-le recomandația autorului de a te opri puțin la mijlocul « fieștecăruia stih » spre a putea « gusta din dulceața lor », ele rămân tot banale. De alt gen — satiric-alegoric —• este « Istoria poamelor și a tuturor legumelor» tradusă de asemenea în veacul al XVIII-lea și care s’a răspândit și cu ajutorul școalei. De origină bizantină, ea înfățișează judecata dintre strugure de o parte, piper, chimen, cimbru și o seamă de fețe deosebite de alta, în timp ce gutuia stăpânea țara. Strugurele rămâne de lege și e blestemat așa: «de lemn strâmb să fii spânzurat și de cuțit cârn tăiat și de voinici tineri călcat; sângele tău să-l bea bărbații; mintea să li se veselească ... ochii să li se roșească, (din) picioare să șovăiască... în tină să se tăvălească, barbele să-și măscărească... ». Cea mai veche traducere este — potrivit părerii lui Gaster, primul cerce- tător al cărților noastre populare — din 1773; ni s’au păstrat copii din 1781 și 1784. După atâtea traduceri din slavă și greacă, ajungem, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la traduceri din limba franceză. începutul îl face Fenelon cu celebrul său roman «Tele- maque »; o copie a traducerii românești, cuprinzând primele 5 cărți, și datată 2/13 August 1772 se afla în posesiunea boierului francmason lordache Darie Dărmănescu, ispravnicul județului Neamț. O nouă traducere, indirectă, după un text intermediar 874 VIEAȚA CULTURALĂ italian, se datorește lui Petru Maior; ea a apărut la Buda în 1818. Tot în Moldova, în 1783, se traduce romanul Histoire d' Alcidalis et de Zel ide de Julie d’Angennes și Vincent Voiture, sub titlul: « Istoria lui Alțidalis și a Zelidiei », dându-ni-se lămu- rirea că ea cuprinde «întâmplările a doi tineri libovnici » și că este «foarte frumoasă și plăcută celor amorezați ». După 1800, numărul traducerilor din franceză sporește, ajungându-se și la tipărirea lor. Astfel în 1817 apare la Buda în 2 volume și cu 24 de ilustrații prima ediție din « Plutarh nou » traducerea — amplificată — a ope- rei lui Pierre Blanchard (Paris, 1803, 4 voi.); autorul traducerii și totodată editorul ei este mecenatul și patriotul brașovean Nico- lau Nicolau. O a doua ediție — cartea avusese deci succes — iese după doi ani, în 1819. Din prefața prin care Nicolau dedică tra- ducerea sa învățatului episcop de Roman, Gherasim, care studiase la Leipzig, reținem afirmația că «limba românească e una din cele vechi ale Evropei ». In Calendarul de Buda pe 1818 găsim apoi traducerea romanului Ini Jean Franțois Marmontel (1723—1799),. sub titlul « Adelaida sau păstorița alpicească ». In același an și loc se isprăvea imprimarea traducerii romanului « Moartea lui Avei» (La mort d’Abel) de elvețianul Salomon Gessner (1730—1788). Traducătorul era marele postelnic moldovean Alexandru Beldi- man, cel care va scrie « Jalnica Tragodie », povestea rimată a zaverei. Tot el isprăvise de tălmăcit, «în stihuri poeticești », încă din vara lui 1817, « Tragodia lui Orest», binecunoscuta piesă a lui Voltaire. Tipărită la Buda în același an, ea nu se va pune în comerț însă decât în 1820, odată cu «Moartea lui Avei», întârzierea pentru ambele cărți datorindu-se editorului, Zaharia Carcalechi, care nu achitase complet prețul imprimării. Față de cele 4 traduceri apărute la Buda, Iașii prezintă o singură tipă- ritură din franțuzește și anume « Bordeiul indienesc», în 1821; e traducerea romanului « La chaumiere indienne » a lui Bernardin de Saint Pierre (1790), făcută de arhimandritul Leon Asaki, tatăl lui Gheorghe. Cred că Leon, spirit cultivat și cunoscând mai multe limbi, a tradus direct din franceză iar nu după un intermediar rus — așa cum va proceda cu «Nopțile» lui Young —; un indiciu în acest sens îl formează «Vocabulariul » neolo- gismelor romanice întrebuințate de el, vocabular imprimat la TRADUCERI DIN FRANCEZĂ. ȘI ITALIANĂ 875 finele volumului împreună cu un frumos « Sonet » al fiului său Gheorghe, tratând reînvierea limbei noastre «idioma Patriei », « din cenușa ei ». In Muntenia, ardeleanul Ladislau Erdeli, profesor la «școa- la națională » alături de Lazăr, traduce clasica piesă a lui Mo- liere, L’avare, sub titlul «Zgârcitul» și tragedia lui Corneille « Pompeiu». Se traduc de asemeni, dar în grecește, în versuri iambice, două tragedii ale lui Voltaire: Merope și Brutus. Re- prezentate pe scena teatrului din București, la 20 Aprilie st. v. 1819 și 17 Martie 1820, ele se tipăresc în acest din urmă an, în tipografia « de curând întemeiată » în capitala țării (vezi și mai jos, p. 907). Prima operă literară italiană de care avem cunoștință că s’a tradus în românește este Fiore di virtu, o culegere despre virtuți .și viții, alcătuită, după cât se pare, de călugărul benedictin Tom- maso Gozzadini, la Bologna, în veacul al XlII-lea. Extrem de răspândită atât în apusul Europei — numai în Italia, între 1474 și 1540 s’au tipărit vreo 40 de ediții — cât și în răsăritul ei, ea a fost tradusă în românește sub titlul sugestiv, de Floarea daru- rilor de către Gherman Valahul, înainte de 1592: la această ulti- mă dată ieromonahul Veniamin Rusin o traduce, la rându-i, din românește în rusește. Din nefericire, nu ni s’a păstrat această veche tălmăcire din veacul al XVI-lea; avem, în schimb, una ceva mai nouă, indirectă, printr’un intermediu slav: ea exista în 1620. O altă traducere, tot indirectă, printr’un intermediar grec, făcută de ieromonahul Filothei Svetagorețul (adică: din Muntele Athos!) s’a tipărit în 1700 la mănăstirea Snagov, prin osârdia lui Antim Ivireanul. Ea a avut o largă răspândire, scoțând din circulație traducerile anterioare, și a fost retipărită în trei rân- duri, la Brașov în 1807 și 1808, și la Sibiu în 1814. După « Floarea Darurilor » — i se mai spunea, la noi, și « Albi- nușa »—o lungă pauză, până la finele veacului ai XVIII-lea, când se tipăresc, cam în același timp, traducerile a două opere literare italiene. Cea dintâi este « Ahilefs la Skiro » apărută la Sibiu, în 1797. Traducerea operei abatelui Metastasius (1698 —1782), s’a făcut indirect, printr’un intermediar neogrec, de către vel paharnicul lordache Slătineanu din. București, cel care traduce, ca anexă, și Istoria lui Sofronim (vezi mai sus, p. 873); el previne pe 876 VIEAȚA CULTURALĂ cititor că opera ce urmează arată cele « două repezi pătimi, de care se bântuește inima omenească, a dragostii și a iubirii de slavă». Peste doi ani, ieșea de sub teascuri, tot la Sibiu, « Viața lui Bertoldo și a lui Bertoldino », traducerea unui « romanț mic comicesc » cu a cărui citire « neamul italienesc se desfătează » de mai bine de 200 de ani. E vorba de opera lui lulius Cezar Croce care într’adevăr s’a bucurat de o mare favoare. Traducătorul, nedându-și numele, arată totuși, prin prefața sa, că era un om citit, dacă nu și umblat; el amintește de «povestirile scrise în Sanhopanca » — cunoaște deci pe Don Quijote al lui Cervantes — și se referă și la « cântăreții podului celui nou din Paris » (Pont- Neuf!). Mai târziu, la sfârșitul epocei fanariote, se traduc în grecește și se tipăresc, în 1820, la București două tragedii ale lui Vittorio Alfieri (1749—1803); ele fuseseră reprezentate pe scena teatrului din capitală cam în același timp cu tragediile lui Voltaire și anume Orest la 21 Noemvrie șt. v. 1819 iar Filip în Mai 1820. Traducerile din spaniolă păstrează o oarecare similitudine cu cele din italiană. Găsim o primă traducere în jurul anului 1700, a celebrei opere «II libro aurea » a lui Antonio de Guevara (vezi mai sus, p. 794). După aceea, o pauză îndelungată, iarăși până la finele veacului al XVIII-lea, când apare la Iași, în. 1794, traducerea pe cale indirectă, din grecește, a lucrării morali- zatoare « Critil și Andronius » de Balthasar Gracian; ea se tipă- rește cu cheltuiala mitropolitului Moldovei kir lacov. O mai veche traducere, din franceză în grecește, dăduse stolnicul loan Rali, la Iași, în 1754. Nici lucrarea păstrată într’un manuscris din 1810, la mă- năstirea Dobrușa (jud. Soroca), sub titlul « Desiderie sau cărare cătră dragostea lui Dumnezeu și cătră săvârșirea vieții creștinești» nu s’a tradus direct din spaniolă, ci printr’un intermediar rus; e vorba de textul ierodiaconului Teofan, scris în anul 1688, la Moscova. Lucrarea are un caracter moralizator; accentul cade pe smerenie, virtute caracteristic creștină. Din limba engleză, avem de înregistrat traducerea « Nopților >> lui Young, făcută de arhimandritul Leon Asaki înainte de 12 Au- gust 1818, însă nu direct, de pe textul original, ci de pe o tradu- cere intermediară, rusească. TRADUCERI DIN SÂRBĂ 877 Dacă trecem acum la literatura popoarelor vecine nouă, trebue să luăm în considerare pe aceea a Sârbilor. încă la finele veacului al XVI-lea sau la începutul celui de a,l XVII-lea, în orice caz înainte de 1620, data celei mai vechi copii păstrate, se tradusese, de pe un text sârbesc, Alexandriia. Ea a avut o răspândire extraordinară pe întreaga față a pământului românesc (vezi și mai sus, p. 861). Urmează apoi o lungă pauză, în ce privește textele literare până când, la începutul veacului al XlX-lea, se înnoadă iarăși firul. Noua operă tradusă este cule- gerea de fabule a învățatului Dositeiu Obradovici care fusese preceptor în Moldova în familiile Balș și Callimachi și însoțise la Leipzig ca oblăduitor pe doi studenți moldoveni, pe Alexandru, nepotul mitropolitului Leon și pe diaconul Gherasim, viitorul episcop. Această culegere se tălmăcește de către bănățeanul Dimitrie Țichindeal (1775—1818), paroh în Becicherecul-Mic (Ti- miș-Torontal), și se publică, la Buda, în 1814, sub titlul: «Filoso- ficești și politicești prin fabule moralnice învățături ». Textului fie- cărei fabule el îi adaogă și comentarii sau «învățături » patrio- tice, relevând, între altele, originea latină a poporului nostru și prevestind unirea tuturor Românilor. Tot după Dositeiu Obra- dovici, tradusese Țichindeal mai înainte o culegere de sfaturi mo- rale, tipărindu-le la Buda în 1802, sub titlul:» Sfaturile a înțeleaferii cei sănătoase ». Opere privind istoria și geografia. Dorința de a ști ce s’a pe- trecut și ce se petrece în jurul nostru, în timp și spațiu, este veche, de când lumea și va rămâne, cât va fi lumea. De aceea studiile de istorie și geografie sunt printre cele dintâi pe care le reține memoria umanității; de aceea, oricâte critici i s’ar aduce și ori- câte eclipse pasagere sau interpretări parțiale ar suferi, cercetarea trecutului va continua să preocupe continuu pe toți cei ce gân- desc. Și chiar masele mari simt instinctiv nevoia de a găsi un sprijin, o justificare și o pildă în viața înaintașilor. Nu e de mirare deci dacă operele care înfățișau istoria omenirii au găsit la strămoșii noștri o bună primire, dacă ni s’au păstrat până astăzi zeci de manuscrise mari, in folio sau in quarto, cu multe sute de pagine, în care se povestește trecutul, înce- pându-se cu « facerea lumii ». Sunt așa zisele « cronografe », texte istorice ce-și încep expunerea cu anul 5508 înainte de nașterea 878 VIEAȚA CULTURALĂ lui Hristos, an în care, după concepția bizantină, Dumnezeu a creat lumea. Ele înfățișează apoi istoria biblică, trec la Asiro-Babilo- neni, la Perși și războaiele lor cu Grecii, la Macedoneni și bine înțeles la extraordinara figură a lui Alexandru cel Mare, după aceea la diadohi, la imperiul roman, la Bizantini și încheie cu sultanii turci. Toată această lungă povestire e împănată cu diferite legende, profane sau biblice, cu extrase din viețile sfinți- lor, cu pasagii din romanele populare în genul «Alexandriei», cu liste cronologice de împărați și patriarhi, de dogi ai Veneției, etc. Cel mai vechiu cronograf în limba română care se cunoaște astăzi este cronograful călugărului Moxa sau Moxalie, din mă- năstirea Bistrița (jud. Vâlcea), scris în anul 1620. îndemnul de a-1 alcătui i-a venit dela Episcopul de Râmnic, Teofil: ca izvoare i-au servit un cronograf slav și alte texte istorice; între ele, și o cronică în limba sârbă. Din acest ultim izvor, a tradus Moxa pasagîul impresionant privitor la lupta dela Rovine, unde «nu se vedea văzduhul de mulțimea săgeatelor» și «se vărsă sânge mult cât era văile crunte ». Ni s’a păstrat două manuscrise din cronograful lui Moxa. Celelalte cronografe românești sunt de asemeni traduceri: cele mai multe din grecește, iar restul din slavă. Astfel din cele 43 de cronografe aflătoare azi în secția manuscriselor dela Acade- mia Română, 35 redau modele grecești, iar 8 modele slave. Modelele grecești au fost două: Cronograful lui Dorotei mitro- politul Monembasiei, apărut în prima ediție la Veneția în 1631 și Cronograful preotului Matei Cigala, tipărit tot la Veneția, în 1650 (deși titlul operei poartă data 16371). Ambele au un izvor comun: așa zisa Cronică din 1570, scrisă în limba greacă populară și numită astfel deoarece duce povestirea până în acest an. Traducătorii români urmează în special cronograful lui Do- rotei al Monembasiei, iau însă unele pasagii și din cronograful lui Cigala, așa încât manuscrisele pe care le avem astăzi — și din care cel mai vechi (Nr. 3517 Ac. Rom.) este din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,—reprezintă o combinație a acestora. Cu- noaștem numele celui care a scris cea mai veche traducere păstrată astăzi, a cronografului lui Cigala: e Pătrașco Danovici, fost «logofăt al treilea și gramatic de scrisoare grecească» în Moldova; manuscrisul lui poartă o însemnare din anul 1689, Iunie TRADUCERI DIN VOLTAIRE 879 22; e probabil ca Danovici să fie chiar traducătorul în românește al cronografului. Dintre operele istorice ale antichității, una singură a fost tradusă în veacul al XVII-lea: sunt «Istoriile» lui Herodot. La mănăstirea Coșula (jud. Botoșani), s’a găsit un manuscris din 1816 cuprinzând o copie a traducerii lor. Dintr’o propozi- țiune intercalată în text, referitoare la cetatea Candiei « care nu o pot lua Turcii acum», rezultă că traducerea s’a făcut cu pri- lejul unuia dintre asedii, deci sau în 1645 sau în 1649 sau, în sfârșit, în 1667—1669. Numele traducătorului nu e cunoscut: el ar putea fi Eustratie treti logofătul în cazul când traducerea datează din 1645 sau Nicolae spătarul Milescu dacă ea s’a făcut în anii 1668—9, când acest boier se află iarăși în țară; amândoi erau buni cunoscători ai limbii grecești. Problema nu e lămurită; de altfel nu s’a făcut încă o cercetare temeinică asupra textului românesc al « Istoriilor ». Miron Costin traduce din latinește. înainte de 1675, sub titlul: «Istoria de crăiia ungurească, de când și cum au căzut pre mâinile Turcilor», partea a doua a lucrării lui Laurentius Toppeltin, Origines et occasus Transylvanorum (Lyon 1667), aceea în care tratează despre «revoluțiile» din Ardeal. Traducerea este, în general, corectă ca fond și reușită ca formă. Din veacul al XVIII-lea, încep să se traducă operele isto- rice și geografice, alcătuite de contemporani în apus. Printre cele dintâi care pătrund la noi sunt acelea ale lui Voltaire. Atât ge- neralul rus Bauer care a luat parte la războiul din 1768—1774 cât și francezul Carra, secretarul și bibliotecarul voievodului Grigorie Ghica (1775—1776) afirmă că operele marelui scriitor francez erau cunoscute în Țările Bomânești cel puțin de tinerii boieri. Și într’adevăr, găsim, în manuscrisul 499 al Academiei Române, traducerea făcută înainte de Mai 1772, a două din lucră- rile acestuia anume: « Le tocsin des Rois » și « Traduction du poeme de Jean Plokof, conseiller de Holstein, sur Ies affaires presentes». Amândouă sunt un îndemn pentru creștini de a se uni contra Tur- cilor ; ele elogiază pe țarina Ecaterina și glorioasele armate rusești: au un caracter războinic. Numele traducătorului este necunoscut. Ceva mai târziu, în 1792, și la Iași, arhimandritul Gherasim tra- duce în românește celebra operă a lui Voltaire «Histoire de Charles 28 880................... VIEAȚA CULTURALĂ '■ XII». Și aceasta a rămas tot în manuscris (Nr. 17 al Bibliotecer Universității din Iași). Generalul Bauer amintit mai sus a tipărit în franțuzește, la Frankfurt și Leipzig, în 1778, o prețioasă « Descriere » a Munte- niei, cu date istorice, geografice și etnografice. Lucrarea sa e tradusă în grecește și tipărită la București, lucrul isprăvindu-se la 17/28 Iunie 1789.’ ’ In a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, constatăm și cea dintâi traducere în limba română a unei opere de caracter geoJ grafic. Este Geografia lui P. CI. Bouffier tradusă — mai exact prelucrată — după o ediție italiană (« Geografia Universale ») de Amțilohie, episcopul Hotinului. Textul român servea ca manual în școala dela mănăstirea Putna, în anul 1777—1778, și s’a tipărit sub titlul «De obște gheograjie pe limba moldovenească» la Iași, în 1795. In Transilvania, la Bășinari, lângă Sibiu, preotul Sava Popovici scria, în Martie 1785, textul traducerii românești a unei geografii rusești tipărite la Petersburg în 1759. Cine e traducătorul acestui text nu știm; s’ar putea să fie chiar preotul Popovici. Cam în aceeași vreme trăia în Muntenia un alt cleric iubitor de geografie și istorie, anume Grigore Arhimandritul care nu e tot una cu pedagogul Grigorie Moldoveanul, cum a crezut N. Iorga. El tipărește în 1798, Ia București, un Triod a cărui prefață, limpede și plăcut scrisă, dovedind o aleasă cultură și un simț al limbii deosebit, cuprinde o serie de termeni geografici: « planită », « pol », « ochianuri» (oceane!), «noianul atmosferii », « meridian », « ecvator », « metaluri », etc. Vorbește de « aciastă grădină a Țării Românești» care ajunsese în ultimul timp «maidan de războaie, zbor de oști și acoperite cu nori de lacrămi»; afirmă că am primit dreapta credință «din zilele marelui și sfântului Constantin Împărat »; despre Dositei mitro- politul arată că a fost un bun gospodar, lui datorindu-i-se, între altele, și «tăiarea nelesnirii suișului la Mitropolie » adică a dru- mului săpat care a fost apoi atât de frumos lărgit în zilele noastre. Cât erau de prețuite și urmărite operele de geografie în țările noastre se poate vedea și din numărul «prenumeranților» sau subscriitorilor cari plătiseră anticipat prețul traducerii «Gheografia său scrierea pământului... Europa, Asia, Africa, America», tăi- TRADUCERI DE LUCRĂRI ISTORICE '881 măcită de « un iubitoriu de neamul românesc » și tipărită în 2 volume la Buda, în 1814—15. Ei sunt în număr de 486 din Muntenia, 460 din Moldova si 385 din Ardeal si Banat. Numeroși, dar nu în aceeași măsură, sunt și prenumeranții unei alte lucrări geogra- fice anume «Descoperirea A mericii», alcătuită de « loann Hain- rih Kampe », tradusă din nemțește de același anonim «iubitoriu de neamul românesc » și apărută la Buda în 1816. Ei provin din orașele: Iași, Roman, Focșani, București, Făgăraș, Brașov, Sibiu. In 1800 apare la Buda o « Istorie aniversa¹ ă adecă de obște » tradusă de medicul oculist I. Molnar din limba franceză după aceea a lui « signior Milot (Millot!), commembru Academii frâncești din Lion». Pentru a reda textul în limba noastră, Molnar afirmă: «am împrumutat și cuvinte dela maica noastră limba lati' nească ». Stăpânirea lui Napoleon și în special perioada dramatică dela sfârșit au provocat în Europa o mulțime de scrieri dintre care o serie întreagă au fost traduse și în românește și tipărite la Buda în anii 1814—1815. Deși numai la una din ele și anume la «în- tâmplările războiului Franțuzilor »(sic!) se precizează că e tălmăcită « de pre nemție » — ne-o spunea și forma « Franțozi » — cred că și la celelalte — « Trista întâmplare a cetății Dresda... », « Scurtă arătare despre luarea Parisului», «Napoleon Bonaparte, ce au fost și ce iaste... », « Vreaclnica de pomenire biruință... » asupra lui Napoleon în Rusia și « Arătare stăpânirei și a caracterului lui Alexandru I... » suntem, dacă nu la toate, dar la majoritatea lor, tot în fața unor atari tălmăciri. Mai ales că la ultima din ele se precizează și autorul: «I. D. F. Rumpf». In 1820, apare la Iași, în 2 volume, «Istoriea lui Numa Pom- piliu, al doilea craiu al Romii, tălmăcită din limba franțuzească de dumnealui postelnicul Alexandru Beldiman și dată în tipariu cu a dumisale cheltuială, spre podoaba limbii românești și înde- letnicirea patrioților». Autorul e binecunoscutul scriitor francez Florian. In prefață traducătorul Beldiman spune: «încă din cea mai fragedă vârstă a tinerețelor mele, m’am îndeletnicit întru tălmăciri din limba franțuzească întru acea românească a Patriei mele ». Și într’adevăr Alexandru Beldiman este unul dintre cei mai activi traducători ai epocei. 28 ♦ 882 VIEAȚA CULTURALĂ Lucrări privind gospodăria și sănătatea. Spre sfârșitul seco- lului al XVIII-lea și la începutul celui următor, constatăm o preocupare constantă în ce privește problemele de gospodărie. Se tipăresc îndrumări pentru cultivarea de noi plante folosi- toare ca bumbacul și cartoful sau pentru cultivarea în mai bune condițiuni a celor cunoscute, pentru fabricarea din diferite sub- stanțe, a zahărului — a cărui lipsă, în urma «blocului conti- nental », decretat de Napoleon se făcea foarte simțită —■ pentru o mai bună lucrare a pământului, pentru îngrijirea vitelor, în sfârșit pentru învățarea de diferite meșteșuguri. Paralel cu ridi- carea niveluiui politic al masselor — în urma revoluției franceze —, se simte pretutindeni și nevoia ridicării nivelului ei economic și sanitar, în vederea unui trai mai bun. Ecourile acestei preo- cupări ajung până în răsăritul Europei, în ținuturile noastre, pro- vocând traducerea sau prelucrarea în românește a o sumă de broșuri și foi volante. Prima lucrare în această direcție — încă înainte de Revo- luție— este «Economica stupilor acum întâi izvodită și dată de loan Molnar doftorul de ochi în marele Prințipat al Ardealului ». Tipărită la Viena, în 1785, ea învață pe apicultori cum să scoată fagurii din « coșnițe », fără să mai omoare albinele, « acest obicei fără de milă »; cuprinde termeni tehnici luați « dintr’alte limbi », ei neexistând într’a noastră. Ceea ce mă face să bănuesc că întreaga lucrare trebue să fie o prelucrare, dacă nu o traducere chiar, a unei broșuri similare străine. Tot Molnar publică la Sibiu, în 1808, o « Povățuire cătră sporirea stupilor ». In 1794, apăreau la Lemberg, în Galiția, « Mijlociri. . . păntru stângere focului», de suedezul Nils Nystrom; textul a fost «tălmăcit din limba șvețască în nemțască și moldovenească »; aceasta înseamnă că traducerea română s’a făcut nu direct de pe original, ci prin intermediul germanei. Interesantă atât prin cuprins cât și prin prefața în care se amin- tește de introducerea porumbului, năutului, anasonului și a dife- rite « roduri și poame » în agricultura noastră, este broșura « Oa- recare secretari ale lucrării pământului și ale meșteșugului sădi- rii...», apărută la București, în 1796, Oct. 1. «Secreturile» sunt «tălmăcite dintru o carte a unui dascal vestit și iscusit... » fără să i se dea însă numele. Urmează în 1804, la « Liov » (Lem- TRADUCERI DE LUCRĂRI ECONOMICE 883 berg!) «învățătură despre sămănare inului», în nemțește și românește, textul român fiind o traducere a celui dintâi. In aceeași direcție a cultivării textilelor, apare la Buda în 1810, «învățătura lui Carol Filibert de Lastririe despre sădirea bum- bacului ; administrația îngrijește ca simultan să se publice și câte o ediție germană, ungară și sârbă a textului. In ce privește pomicultura și viticultura, cităm două broșuri, tipărite ambele la Buda. Cea dintâi poartă titlul: «învățătură pentru prăsirea po- milor, scrisă deHaintl Franțisc, domnul Rășpacului și Necsingului, a mai multe învățate și iconomicești soțietăți împreună soț ». Iar cea de a doua: «învățătură despre agonisirea viței de vie și despre măestriade a face vin, vinars și oțet... de abatul (abatele!) Ludo- vicu Mitterpacher ». Lipsa zahărului colonial, din trestie, în timpul războaielor napoleoniene, face pe Europeni să caute fabricarea lui din dife- rite plante și produse locale. Se știe că rezultatul final a fost extragerea zahărului din sfeclă; până să se ajungă aci însă, s’au încercat și diverse alte procedee. Așa se explică apariția la Buda, în 1812, a două broșuri, una cuprinzând o «învățătură de a face sirup și zahar din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s’au cules cucuruzul de pre ei. întocmită de D. loan Nep. Neuhold », cealaltă «Pentru facerea zahărului din mustureața (adică seva!) de juga- stru ». Se știe că și astăzi încă, țăranii din unele regiuni păduroase izolate întrebuințează acest procedeu. O a treia broșură — 28 p. în 8° — în legătură cu produsul alimentar care avea să înlo- cuiască mierea, apare în anul următor, tot la Buda, sub titlul: « Disertație. . . despre zăhar»; este traducerea lucrării lui J. Burger. Eforturile oficialității europene pentru introducerea și răs- pândirea cartofului suscită de asemenea o întreagă literatură. In românește se publică mai întâi o foaie volantă, datată 12 Iulie 1815 dar fără indicarea locului de apariție, cuprinzând învățături despre cultura cartofilor. Ii urmează, în 1818 Februarie 14, traducerea făcută de binecunoscutul boier Alexandru Beldiman, a lucrării germane a lui G. Christian Albert Rukert, sub titlul: «învățătură sau povățuire pentru facerea pâinii cei de obște mai neagră, pentru cea albă de casă, pentru făina cea spre întrebuin- țarea bucatelor, pentru hrisi (gris!) și altele ; din cartoafle. Pentru sămănatul lor, lucrarea și păstrarea lor ». Un succedaneu al carto- 884 VIEAȚA CULTURALA fului, în vremuri de foamete, era așa zisa « pită tătărască ». O foaie volantă din 1815, fără indicarea locului, o descrie, arătând că rădăcina « pitei » are un «izu dulciu și așa de hrănitor cât în vreame de lipsă numai cu aceasta pot trăi oamenii ». Indicăm, în sfârșit, opusculul «tălmăcit după limba leșască » și tipărit la București, în 1806, de « Gavriil Vinețchi avgi bașa », opuscul care, potrivit titlului, «cuprinde întru sine multe lucruri spre folosul a toată obștea, atât oamenilor cât și dobitoacelor, cât și pentru ceia ce vor sili cu toată inima a învăța vreun meșteșug». Sunt o serie de sfaturi practice, experimentale, unele .de caracter zootehnic. : In legătură tot cu zootehnia, apare la Buda, în 1816, broșura «învățătură pentru ferirea și doftoriia boalelor... vitelor». Nu se dă numele autorului, nici al traducătorului; acesta din urmă e însă un adept al școlii ardelene; el întrebuințează o serie de neo- logisme, dintre care cităm: «sporadice» și «contagioase». Și în domeniul sănătății publice se constată o activitate de propagandă îmbucurătoare. Cea dintâi lucrare în această direcție, în românește, este «învățătura adevărată pre scurt a vindeca boala sfranțului» adică sifilisul, tipărită la Sibiu, în 1803. Ii urmează, în 1804, tot la Sibiu, un «Cuvânt pre scurt despre ultuirea văr- satului» explicând metoda vaccinării, descoperită nu de mult de medicul englez Jenner. Autorul este « Mihail Naișteter (Neustâdter!), protomedicul în marele Prințipat al Ardealului » iar lucrarea a apărut mai întâi în limba germană. Același subiect îl tratează și o foaie volantă tipărită la Sibiu în 1805, precum și o broșură apărută la Chișinău, în Februarie 1816, sub titlul: «învățătură pentru ultuirea vărsatului»; textul a fost tălmăcit « din rusește în românește ». Pentru readucerea la viață a celor înnecați precum și a celor asfixiați de gazele emanate în timpul fermentării mustului sau de gazele din fântâni, etc. se publică la Sibiu, în 1807, o scurtă broșură (4 foi) cu învățături sau sfaturi practice, arătând cum trebue practicată « slobozirea sângelui din grumazi » și ce îngrijiri trebuesc date, Texte astrologice., Calendare și încercări de publicatii periodice. Textele. astrologice adică textele care prevedeau soarta omului și. vremea, : plecând dela anumite elemente sau manifestări —- pALENDARE 885 luna nașterii (rojdanicul), zodia (zodiacul), mișcările trupului sau ale diferitelor părți din trup (trepetnicul), luna în care tună sau se cutremură pământul (gromomicul), etc. au continuat să se bucure de favoarea nu numai a marilor mase, dar și a păturei superioare. E semnificativ că în una din primele tipărituri muntene din vremea lui Matei Basarab — miscelaneul din 1639 despre care ș’a crezut mai înainte că ar fi fost imprimat la Alba-Iulia—-două dintre texte sunt tocmai un gromovnic și un trepetnic. O altă traducere de gromovnic — independentă de aceea apărută în 1639 — se face spre finele secolului al XVII-lea; o a treia, după un original grecesc, ni s’a: păstrat într’o copie brașoveană din 1703. Nu știm când s’a tipărit prima ediție din Gromovnicul «lui Iraclie împărat carele au fost numărătoriu de steale... »; a doua ediție apare la București. în 1795; ea are la sfârșit un Coliadnic, tradus din slavă, adică o prevestire a vremii în anul următor, după ziua în care cade Crăciunul.. Astfel, de pildă: «Duminică deva fi Nașterea lui Hristos, iarna va fi îndoită și ploioasă; toamna vânturoasă; pre vremea secerișului vremi bună; șerpilor peirea; poame multe; miere multă ; îmblătitorilor puțin grâu...». De timpuriu s’a simțit nevoia calendarelor adică a unor tipă- rituri care să arate în primul rând zilele în care cad sărbătorile mobile ale anului, în raport cu data Paștilor, apoi posturile și, în genere, toate elementele cronologice. ; ... La început, în vremurile de scumpete.și de raritate a tipa^ rului, s’au alcătuit calendare pe un număr.mare de ani, o.sută de pildă, cum e calendarul tipărit în 1733 la Brașov, sau. o sută doisprezece, cazul calendarului apărut la Iași în 1785. Mai târziu, începând dela finele secolului al XVIII-lea, s’au tipărit calendare anuale. Acestea din urmă, în afară de datele calendaristice, cu- prindeau și o serie de alte indicațiuni. Dădeau astfel preziceri astrologice, în legătură cu zodia nașterii, rețete și leacuri pen- tru boli, -datele și locurile unde se țineau târgurile cele mari în țară și în țările vecine, cursul banilor, mersul poștei și alte știri folositoare. Calendarul devenea astfel o mică enciclopedie practică, foarte utilă, în special acelora care nu locuiau în cen- trele mari. Câteodată se adăogau și bucăți literare sau istorice, fie traduse din alte limbi, fie originale, dându-i astfel și aspectul de magazin literar. SE6 VIEAȚA CULTURALĂ Primul calendar de care se vorbește la noi în veacul al XVII-ea, este acela apărut la Sibiu în 1684. In acest an, epis- copul Ștefan al Râmnicului scrie craibirăului din Sibiu să-i tri- mită « vro 2 călindare de ceale ce au eșit estimp ». Nu avem mai multe detalii asupra lui, nu știm sigur dacă era redactat în ro- mânește. Constantin Brâncoveanu, a fost un cititor asiduu de calendare. El avea un cărturar anume, pe loan Romanul —- câte odată își zice și loan Francul — care-i traducea calendarele italienești, cu prognosticurile lor, în românește, ni s’au păstrat asemenea tra- duceri manuscrise pentru intervalul 1693—1704; avem și un calendar manuscris în grecește, pentru anul 1707. Nici unul n’a ajuns să vadă lumina tiparului, deși acela pe 1693 era redactat n acest sens, având gata chiar și Cuvântul « cătră cetitori ». pe aceste calendare manuscrise, Brâncoveanu își face o serie de însemnări personale, de taină, unele sub formă de criptograme, nedescifrate încă; din ele se vede limpede sentimentul de ură înăbușită pe care-1 avea voevodul nostru față de unii meghistani din Constantinopol. Tot pe vremea lui Brâncoveanu, mai circulau prin țară, tipărite sau manuscrise, o serie întreagă de calendare: italiene — unul aparținând stolnicului Constantin Cantacuzino și cu « ex libris »-ul acestuia a ajuns până în zilele noastre — apoi rusești, germane, ungurești, grecești, etc. La 20 Februarie 1733 apărea la Brașov un Calendar ro- mânesc scos de dascălul Petcu Șoanul. In titlu citim: «acum întâi rumânesc alcătuit depe cel sârbesc... ca întru 100 de ani să slujască... fiind de un mare astrolog la Kiev scos, de un mare dohtor muscal s’au tălmăcit... ». E o cărțulie în 4° mic, având 40 de foi. S’a afirmat că tot la Brașov ar fi apărut în 1737 un alt Calendar românesc, pe trei coaie, cu prețul de 60 de dinari exemplarul, scos de preotul român Petre din Șchei. Ultimii cercetători cred însă că e vorba tot de calendarul din 1733 și că preotul și cu dascălul Șoanul ar fi una și aceeași persoană. In Moldova prima tipăritură de acest fel este «Calendariu pe 112 ani», apărut la Iași, la 8 August 1785, prin îngrijirea pro- toiereului Mihail Strilbițki și a fiului său Policarp, cari sunt și autorii gravurilor ce-I împodobesc. Calendarul acesta, numă- CALENDARE ȘI PERIODICE 887 rând 12 foi și 273 pagine, este « scos din multe fealiuri de cărți» și anume: din Biblie și «Testamentul nou»; «din cartea lui Florin »; « din cartea lui Pedimontan doftorul »; « din Calendariul lui Petru împăratul Moscvei ». In Muntenia, nu știm precis când a ieșit primul Calendar; în orice caz înainte de 1795 când apare un «Calendariu acum a doao oară tipărit», cuprinzând 23 de foi in 8°. Cu un an mai înainte, se tipăriseră simultan două calendare: unul la Sibiu sub titlul: «Cărindariu rumânesc pe anul dela Hs. 1794... pe Ardeal și pe alte învecinate locuri întocmit... », celălalt la Viena, intitulat: « Calendariu la anul... 1794... făcut spre întrebuințarea norodului slaveno-sârbesc și rumânesc cari se află în ținuturile chesaro-creești a leahii răsăritului... ». Sibiul va continua să scoată calendare anual, Viena va ceda însă locul său Budei unde vor apare, începând din 1806 binecunoscutele și mult răspânditele Calendare de Buda. într’un asemenea calendar și anume în cel dintâi, pe anul 1806, s’a tipărit începutul Istoriei Ro- mânilor de Samuil Clain, urmat apoi, în calendarele pe 1808 și 1809, de începutul Cronicii lui Șincai. Nici Bucovina n’a fost lipsită de calendare proprii. In 1809, românul Vasile Țintilă scoate un calendar de perete — o foaie volantă deci, nu o broșură —la Cernăuți; el continuă apoi, în anii următori, făcând să apară, în 1814 chiar, și un calendar perpetuu sau veșnic. Se zice că activitatea lui ar fi durat până în 1846. ’ Sfârșitul epocei pe care o cercetăm vede și primele încercări de a asigura apariția unor periodice românești. In 1814, publi- cistul Alexie Lazar din Buda, care tipărise broșura « întâmplările războiului Franțozilor... » tradusă de el, adaogă la sfârșitul acestei broșuri un prospect de gazetă românească. El începe prin a arăta că «toate neamurile Evropei cele deșteptate... » au «ga- zete sau novele ». Au «și Grecii, ba și Sârbii », tipărindu-le la Viena, numai noi, Românii, nu avem. Face deci apel să se în- scrie prenumeranți; dacă vor fi destui ca să acopere cheltuelile ti- parului, atunci va scoate « Novele » de două ori pe săptămână, câte o jumătate de coală. Prețul va fi de 20 de «florinți nemțești» anual sau 30 lei în « bani turcești ». Apelul lui Alexie Lazar se '888 VIEAȚA CULTURALĂ vede însă că n’a avut succesul dorit, de vreme ce gazeta lui n’a apărut. ; , Peste doi ani, la 17 Iunie 1816, un alt român, Teodor Racoce, « k(esaro) k(răiesc) translator românesc » în Lemberg, cere voie guvernului să scoată o foaie literară în românește. Dându-i-se voie, el tipărește, la 8 Martie 1817, un Prospect vestind apariția foii. Pricini pe care nu le cunoaștem bine, dar probabil, în pri- mul rând, lipsa, ca și în cazul lui Alexie Lazar, a unui număr suficient de p.renumeranți, fac ca foaia amintită să nu apară deocamdată. Dar, mai stăruitor decât colegul său dela Buda, Racoce publică totuși, peste trei ani, la Cernăuți, « Chreștomaticul românesc sau adunare a tot feliul de istorii și alte făptorii, scoase din autorii dipe osebite limbi. Pe anul 1820. Partea întâia... ». E’ un magazin literar, numărând 195 de pagine in 12°, cu tra- duceri din franceză, germană și greacă. « Chreștomaticul » s’a opri t la această parte întâi; cea de a doua n’a mai apărut niciodată. Un pas mai departe, în această direcție, face Zaharia Car- calechi, .« ferlegheru de cărți a crăeștii, .. tipografii din Buda ». El scoate, la începutul anului 1821, o revistă literară subtitlul: <« Biblioteca romanească întocmită în 12 părți după numărul celor 12 luni, întâia oară tipărită pentru națiea romanească»... (192 p. + 14 foi in 12°)/Dedicată «onoratului boieriu Gheorghie Oprian» care se arată « cu mari ajutorințe spre cultivirea (sic!') românească » — îi dăduse de sigur o subvenție importantă — « Biblioteca » are un cuprins amestecat: bucăți literare (« Lauzus și Lydia » și « Istoria de Sandford și Merton »); subiecte de științe naturale (« Despre muște și furnici»); un fragment din Istoria Românilor, făgăduindu-se, în cazul când cititorii o vor dori, urmarea ei; date statistice; «un stih al lui ***»; un «lexicon» de termeni românești neobișnuiți, etc. Se adaogă și o gravură înfățișând pe « Romulus strămoșu Românilor». După acest prim număr, urmează o lungă pauză de opt ani: publicația se reia abia în 1829, cu două « părți », apoi în 1830 tot cu două « părți, iar în 1834 cu alte nouă ». Au apărut deci în total în patruspre- zece ani, patrusprezece « părți », pe când planul inițial prevedea un termen de zece ori mai scurt (patrusprezece lunii). «Biblio- teca romanească » poate fi socotită drept prima noastră revistă literară. ’ ZIARE STRĂINE LA NOI 889 Ziare n’am putut scoate până la 1821. Abia după restabilirea domniilor pământene, vor apare, în Principate, primele foi românești: Curierul românesc al lui Eliade, în Muntenia (1829) și, îndată, după aceea, în același an, Albina românească a lui Asaki, în Moldova. In schimb s’au citit ziare străine. In 1776, condica Vistieriei moldovenești menționează suma de 69 lei pentru « gazăturile dela Brașov»; fără vreo specificare. La 10 Fevruarie st. v. 1770, suma se ridică ;la 188,60 lei, dându-ni-se și următoarele lămuriri în ce privește proveniența: « Gazăturile: 60 lei ce s’au dat prin mâna dum(nealui) Sardar Sauli pentru gazăturile de la Englitera, osăbit de alte peceți gospod ce s’au făcut pentru alte gazături de la alte locuri. 127 lei 60 bani (în realitate sunt 128,60!), cheltuiala ga- zăturilor pe 6 luni », tot prin Sărdarul Sauli, «însă: 18 lei gazăta dintâi nemțească dela Altona (lângă Hamburg!); 13, 60 al doilea gazătă de la Lacu (sic!), nemțăsc; 20, al treile gazăt, de la Colonie (Cologne, Koln !), franțuzască; 20, al patrăle gazătă de la Londa (London !), franțujască ; 20, al cincile gazătă de la Utreh (Utrecht!); 20, al șasăle gazătă de Arsu. de. Viena, nemțască; 17, al optula gazătă de Doi-Pont (Deux-Ponts, în Bavaria renană!) franțu- jască ». In 1805—6, cheltuiala pentru gazete se urcase la 805 lei; ea se plătea acum «prin Sinior Comisar Mosiiu Flori ». In afară de cele specificate mai sus, s’au mai citit la noi: Le Journal En- ■cyclopedique (1785), Spectateur, du Nord (1802), Le Journal Litte- raire, Mercure de France, L'Abeille du Nord, Almanach des Dames; apoi din Italia: Notizie del Mondo, II Redatore italiano (1803—4); în sfârșit din Germania și Austria: Journal de Franc- jort,. La Gazette de Vienne, et^. . Tiparul. Activitatea tipografică din țările românești precum și cea determinată de Români în țările străine, în răstimpul dintre 1601—1821, constituie, prin caracteristicile ei, una din manifes- tările de seamă ale culturii noastre; mai mult chiar, ea intere- sează direct întreaga ortodoxie, nu numai aceea din Europa dar și cea din Orientul apropiat. Intr’adevăr, o analiză a tipăriturilor din acest răstimp arată că ele au avut în vedere, încă dela început, întreg neamul românesc; s’au adresat tuturor Românilor, de pre- tutindeni. Matei Basarab tipărește cărți nu numai pentru Munteni dar și pentru Moldoveni, iar pe Ardeleni îi ajută să-și întemeieze 890 VIEAȚA CULTURALA tipografie proprie. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, imprimând « Răspunsul» său la Catechismul Calvinesc, se adresează «către creștinii den Ardeal, credincioși pravoslavnici... iubiți creștini și cu noi de un niam Români »; în prealabil convocase un sinod al ierarhilor din Moldova și Țara Românescă. Iar mitropolitul Simeon Ștefan, în prefața «Noului Testament» apărut în 1648 la Alba-Iulia — sau, cum se spunea atunci, la Bălgrad —■ arată că a tipărit această carte pentru Românii de pretutindeni și anume într’o limbă așa încât să o înțeleagă toți. « Noi — scrie înaltul ie- rarh — derept aceea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim așa cum să înțeleagă toți; iară, să (dacă 1) nu vor înțelege toți, nu-i de vina noastră ce-i de vina celuia ce-au răsfirat Rumânii printr’alte țări, de și-au mestecat cuvintele, de nu grăesc toți într’un chip ». Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688) poartă chiar în titlul său indicația că « pentru cea de obște priință, s’au dăruit neamului rumânesc », iar în prefața, iscălită de Dositheiu, învă- țatul patriarh al Ierusalimului, se precizează: «Rumânilor, Moldo- veanilor și Ungrovlahilor ». Gheorghe Duca, voevodul Moldovei, în precuvântarea «Dumnezeieștii Liturghii», apărută la Iași în 1679, se adresează către «toată semenția românescă, tutinderia ce se află într’această limbă pravoslavnici», dăruindu-i tipăritura sa. Nu mai vorbim de publicațiile corifeilor școalei latiniste, dela sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de al XlX-lea, care vorbesc mereu de Dacoromâni, sau de traducătorii anonimi ai lucrărilor litarare, istorice, geografice și economice din aceiași epocă, înfățișați adeseori numai cu calificativul, caracteristic, «iubitori de neamul românesc ». Acest aspect panromânesc al tipăriturilor își găsește un cores- pondent în privința meșterilor tipografi și chiar a instalațiilor tipografice. O sumă de meșteri trec dintr’o parte a pământului românesc într’alta, din Muntenia în Moldova și viceversa, precum și de pe un versant pe celălalt al Carpaților. Astfel, Barbul Bucu- reșteanul tipograful care tipărește o Psaltire în București, în 1748, fusese «ostenitor.. la tot lucrul typografiei » din Rădăuți, cu patru ani mai înainte (1744), imprimând acolo un Catavasier. Un Sandul Bucureșteanul tipărește, împreună cu un Grigorie Stano- vici, în 1762, Evanghelia din Iași. In schimb, Penticostarul din 1753 și Molitvelnicul din 1754, apărute ambele tot în Iași, au TIPARUL 891 fost tipărite «de cucernicul între dieaconi loan Simeonovici, tipo- graf ardelean»iar «Tălmăcirea celor șapte taine » din 1807, de către Silvestru monahul și Dimitrie Iliiavici Bucovineanul. La Alba- Iulia, Chiriacodromionul apărut în 1699 a fost tipărit « de Mihai Iștvanovici tipograful din Ungrovlahia», trimis de Constantin Brâncoveanu în acest scop. La Blaj cel care inaugurează tipări- turile în 1747, Dimitrie Pandovici tipograful, tipărise la Râm- nicul Vâlcei cu zece ani mai înainte un Antologhion. Tot la Blaj lucrează în 1762, la un Catavasier, Dimitrie Râmniceanul — poate unul și acelaș cu Pandovici — iar în 1773, la o Psaltire Petru Papavici (sic)! Râmniceanul tipograful, ambii originari din Râmnicul Vâlcii. In schimb, găsim la Râmnicul Vâlcii în 1783, pe Mihail Dir Sibiianul care împreună cu Radul Râmniceanul «jă- țuiesc » și « diortosesc » deci culeg și corectează lucrarea « Pilde Filosofești» tradusă «din limba cea proastă grecească». Mai înainte, în 1726, tipărise la Râmnic o Bucoavnă slavo-română tipograful «Ilie dela Cernavoda ». In ce privește instalațiile tipo- grafice, amintim că aceea românească din Alba-Iulia (la început în satul învecinat Prisaca!) a fost instalată de popa Dobre din Muntenia, trimis de Matei Basarab, după cum la instalarea primei tipografii bucureștene, la Mitropolie, în 1678, a lucrat, un Chiriac ieromonah tipograf dela sfânta mănăstire Agapia (județul Neamț) împreună cu « Nicodim ieromonahul dela sfânta mănăstire Brân- coveni » (județul Romanați). La Rădăuți în 1744 «meșter mare și făcătoriu a tot lucrul tipografiei din nou » a fost Grigore Stan Bra- șoveanul. Dar pe lângă întregimea neamului românesc, foarte multe din tipăriturile răstimpului 1601—1821 privesc și întreaga ortodoxie. Chiar în prefața celei dintâi tipărituri a sa — Molitvenicul slavon din 1653 — Matei Basarab spune că-1 face dar tuturor binecre- dincioșilor «fie Moldovlahi și Ungrovlahi, Ruși, Sârbi și Bulgari. Pe bună dreptate, putea deci scrie călugărul catolic Francisc Marcanich, la 10 August 1637, că «Matei Vodă... are de gând a retipări cărțile bisericești de rit oriental de care se servesc preoț și călugării din principatul său și din multe alte provincii precum: Moldova, Rusia, Bulgaria, Serbia, Rascia, Herțegovina, cea mai mare parte din Tracia și din Macedonia până la Sfântul Munte». Doamna Elina, soția lui Matei Basarab, tipărește pe socoteala ei 892 VIEAȚA CULTURALĂ un Triod — Penticostar sârbesc în 1649; la Râmnic, apare, în. 1755, o Gramatică slavonă .«spre folosul și trebuința tinerilor sârbi, doritori de studii temeinice în ale dialectului slavon »; tot acolo se tipărește în 1761, în slavonește, o « Pravilă de rugăciuni a sfinților luminătorilor sârbești.. . pentru slujba sfintelor mănă- stiri și biserici sârbești, ca amintire și ca exemplu spre imitare pentru poporul sârbesc ». Constantin Brâncoveanu face tipărituri pentru Arabi; el trimite tipografii și tipografi în Georgia, la Tiflis și în Siria, la Alep; tot pentru Arabi se tipăresc două lucrări la Iași, în 1746, sub loan Mavrocordat. Am tipărit chiar și pentru Turcii creștini din Asia Mică, Siria și Palestina, patru lucrări în. cursul veacului al XVIII-lea. Primele două, «Proschinitarul Ieru- salimului și a toată Palestina » și «Vecernia mică» apărute ambele în același volum la București, în 1701, formează cea mai veche carte tipărită în turcește din câte se cunosc astăzi; cea de a treia poartă titlul «învățătură creștinească », București 1768, iar cea de a patra, în acelaș loc și an, este o traducere a epistolei enciclice din August 1727, a lui Paisie, patriarhul Conatantinopolului, pen- tru ajutorarea Sfântului Mormânt. Tuspatru lucrările au apărut în turcește, dar cu caractere grecești. In sfârșit, la Râmnicul Vâlcii, apare în 1806, prima tipăritură în limba bulgară, un «Chiriaco- dromion adecă nedelnic. învățătură pentru toate Duminecile în bisericele ortodoxe la evangheliile ce se citesc peste tot anul... ».. La numeroasele cărți în limba slavă veche bisericească — cele mai multe: 59 dintre care 35 slavo-române —, în limba sârbă, bulgară,, rusă, georgiană, arabă și turcă, trebuie apoi să se adaoge foarte bogata serie de cărți tipărite în grecește, la București, Iași, Târgo- viște, Râmnic și Snagov: 119 de toate, dintre care o minoritate bilinguă (greco-române, greco-turce, etc.). In capitalele Princi- patelor s’au înființat chiar, în mai multe rânduri, tipografii spe- ciale grecești, care tipăreau numai astfel de cărți, (vezi mai jos, p. 906). Adăogăm și tipografia din Moscopole, vestitul centru aro- mânesc, unde de asemenea s’au imprimat o serie de cărți în gre- cește. Patriarhul Antiohiei, lăudând pe Constantin Brâncoveanu, îi spunea că tipărește pentru patru neamuri: Greci, Români, Arabi, Georgieni; din cele de mai sus se vede însă Că afirmația înaltului ierarh era incompletă: evlaviosul domn a procurat cărți întregei ortodoxii. Această trăsătură se poate aplica și altor voevozi TIPARUL SUB MATEI BASARAB 8S® români din răstimpul cercetat; ea constituie un element de mân- drie a vechei culturi românești. E singurul imperialism pe care neamul nostru l-a exercitat în trecut: imperialismul cultural, ță- rile românești fiind pentru întrega lume creștină răsăriteană adevărate focare de cultură. La suirea pe tron a lui Matei Basarab, Muntenia nu mai avea tipar de trei sferturi de veac. După ce scosese la Târgoviște, în 1558, un Triod Penticostar, Coresi se mutase la Brașov și con- tinuase acolo activitatea sa. Cărțile ajunseseră rare, și din pricină că nu se mai tipăriseră altele noi, dar și din pricina distrugerilor: provocate de necontenitele războaie și năvăliri. Una din cele dintâi griji ale lui Matei Basarab este deci înființarea unei tipo- grafii. Asupra împrejurărilor în care a putut să realizeze acest gând, ne dă lămuriri gospodarul voevod în prefața primei sale tipărituri, Molitvenicul slavon apărut la Câmpulung, la 30 Iulie 1635. Luând cârmuirea — spune Matei —« am văzut cum că în în- treaga mea țară e foame și sete, nu însă de pâine și apă, ci, după prooroc, de vădită hrană și adăpare sufletească ». Aceasta «din pricina înpuținării sfintelor cărți», urmare a deselor năvăliri și împresurări ale feluritelor popoare, «ale necredincioșilor și chiar ale unor credincioși — aluzie la Unguri, pe vremea lui Radu Șerban — care nu s’a dat în lături chiar dela « prădarea sfintelor biserici ». A hotărât deci să facă «tipografie adică tiparniță ». A venit atunci la el « din țările rusești », « un bărbat străin, cuviosul ieromonah. .. Meletie Macedoneanul ». S’a sfătuit cu acesta și cu un tovarăș al lui, «bărbatul ieromonah Nectarie numit Pelago- nianul » și i-a trimis pe amândoi, împreună cu «feciorul nostru credinciosul Ștefan, zis «Umblă iute »... după tiparniță, în Rusia Mică», dându-le banii trebuitori, scrisori și daruri către Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, precum și scrisori către județul și ceilalți cârmuitori ai Kievului. Ajunși acolo, trimișii au obți- nut, pe bani, «tiparnița. .. întreagă, desăvârșită, cu litere de cinci feluri, de asemeni și tipograf iscusit dimpreună cu ea, anume Ti- motei Alexandrooici Verbițkiși cu alții-, cărora —continuă Domnul — și loc hotărât pentru aceasta le-a arătat orașul numit Câm- pulung și le-am poruncit acolo a viețui și a se hrăni, a se îm- brăca și a se folosi de darea orașului și în alte cheltueli de meșteșug a o întrebuința. Deci după săvârșirea instrumentelor de Iernii 894 VIEAȚA CULTURALĂ trebuincioase meșteșugului » a început lucrul și prima carte tipă- rită a fost molitvenicul amintit mai sus. In încheiere, Matei roagă pe urmașii săi la tron să păstreze tipografia, «căci este bogăția mai de preț și mai cinstită de cât toate bogățiile pământești » și să se silească a tipări cărți, înmulțind «sămânța sfântă ce este cuvântul lui Dumnezeu ». Molitvenicul din 1635, la a cărui tipărire a priveghiat —■ a fost «ispravnic » cum se spunea pe atunci —■ marele vornic Ivașco Băleanu, (boier cărturar deci!), a apărut și într’o altă ediție, singura deosebire fiind că prefața cea de a doua, aceea către Matei Basarab, în loc să fie iscălită de Băleanu, poartă numele lui «loan Glebcovici adunător așezător de cuvinte » (zețar!), unul din în- soțitorii lui Timotei Verbițki, ucrainian ca și acesta. Verbițki a stat în Muntenia până în 1642, când găsim în locul lui pe un alt ucrainian, pe Ivan Kunotovici, care condusese tipografia mănăs- tirii Brațca din Lwow. Ei au format câțiva ucenici la noi: cunoaș- tem numele lui Procopie, Preda și Radu Stanciovici (fiii lui Stan- dul !) și ale lui Teodor și Lupin Dimitrievici. Odată cu tipografia și cu meșterii s’au adus și modele pentru tipărituri, atât texte — tipărite la Kiev și Lwow — cât și gra- vuri. Astfel, de pildă, gravurile « Evangheliei cu învățătură » din 1642 reproduc întocmai pe acelea ale Cazaniei apărute la Lwow în 1606. Tipografia din Câmpulung și-a continuat activitatea până spre sfârșitul domniei lui Matei Basarab, scoțând în 1642 «învățături preste toate zilele » în românește, în 1643 un Antologhion slavon iar în 1650 o Psaltire, tot slavonă. începând din 1637, există însă și o a doua tipografie munteană, la mănăstirea Govora; meșter tipograf este chiar egumenul mă- năstirii, acel « cuvios ieromonah. . . Meletie Machedoneanul » de care a fost vorba mai sus. In prefața primei tipărituri de aci —• Psaltirea slavă apărută la 30 Ianuarie 1637 — Meletie spunea: «m’am aprins de dragoste pentru acest meșteșug al tipografiei când am primit haina călugărească, în Sf. Munte al Athonului, în marea lavră călugărească numită mănăstirea Zograf». Tipo- grafia și-a continuat activitatea câțiva ani la Govora, mutându-se apoi, între 28 Septemvrie 1642 și sfârșitul lui 16421a Dealul unde prima tipăritură poartă data 2 Septemvrie 1643 (anul începea TIPARUL SUB VASILE LUPU 895 cu luna Septemvrie!). Dela Dealul, ea se mută din nou la Târgoviște ; în acest ultim loc începe, la 27 Martie 1648, și se termină, la 7 Iunie 1649, tipărirea « din porunca și cheltuiala doamnei Elena » a unui Triod — Penticostar slavonesc, destinat Sârbilor. De sub teascurile celor două tipografii au apărut, între 1635 și 1652, o serie de 23 de cărți; 21 din acestea sunt de caracter bise- ricesc ; dar chiar și celelalte două, Pravilele dela Govora (1640) și Târgoviște (1652), de caracter juruidic, se referă mult la treburile bisericești. In Moldova, n’a existat tipar până la Vasile Lupu. Se pare că Miron Vodă Barnowski (1626—1629) care ajutase cu bani refacerea imprimeriei Frăției Ortodoxe din Lwow, distruse de un incendiu, voise să-l introducă; mazilirea lui l-a împiedecat, probabil, să-și realizeze gândul. Lacuna e împlinită de Vasile Lupu. Acesta aduce, tot cu ajutorul lui Petru Movilă, o tipografie dela Kiev și o instalează la Iași, la mănăstirea Trei Ierarhi. Literele — slave și grecești — sunt turnate la Lwow, la Frăția Ortodoxă de acolo, care depindea tot de Petru Movilă. La 20 /30 Decemvrie 1642, ies de sub teascuri primele două tipărituri: Decretul sinodal al lui Partenie, în grecește, redând concluziile sinodului ortodox ținut la Iași, și un Catehism, în slavonește, care nu ni s’a păstrat însă decât în două copii manuscrise rusești din veacul al XVIII-lea. Urmează, în 1643, prima carte moldovenească, vestita Cazanie a lui Varlaam (vezi mai sus, p. 863). Conducător al tipografiei era ucrainianul Sofronie Pociațki-, el avea în acelaș timp și calitatea de egumen al Trei Erarhilor și aceea de director al Școlii Supe- rioare înființate de Vasile Lupu. Venea dela Kiev unde avusese, tot așa, o triplă însărcinare: egumen al mănăstirii Brațca (Frăția !). rector al colegiului de acolo și director al tipografiei dela lavra Pecerska. La Iași s’au tipărit, în vremea lui Vasile Lupu, numai șapte lucrări, mai puține așa dar ca în Țara Românească. In Transilvania, tiparul românesc care încetase în 1588, pe timpul fiului lui Coresi (vezi voi. II, ediția a patra, p. 604), este reluat peste o jumătate de secol, cam în aceiași vreme în care e introdus în Moldova. Reluarea s’a făcut, desigur, în legătură și cu propaganda calvină sprijinită de principele Gheorghe Râkoczy I; cred însă că a fost și un îndemn propriu al Mitropolitului Ardea- 29 896 VIEAȚA CULTURALĂ lului, Ghenadie, impresionat de activitatea tipografică din Mun- tenia. Căci în această vreme, așa cum vom vedea, acțiunile cul- turale într’una din țările românești trezesc ecouri în celelalte, provoacă inițiative similare. E începutul unui proces de interfe- rență culturală care va merge uneori accentuându-se, alteori re- gresând, fără însă a se mai întrerupe vreodată și care va atinge maximum de desvoltare în veacul al XlX-lea, în preajma Unirii. Prima tipăritură certă a noii tipografii românești din Ardeal este Catehismul calvinesc, apărut în 1640. întrebuințăm calificativul de «certă » de oarece publicația din 1639, în românește și slavo- nește, cunoscută sub numele de «Paraclisul Precistei », nu pare, după ultimele cercetări, a fi fost tipărită la Prisaca, unde a func- ționat în primele timpuri tipografia ardeleană, ci la Govora, în Țara Românească. Din titlul Catehismului aflăm că «meșterul tiparului a fost popa Dobre di în Țara Muntenească » și că impri- marea, în « sat în Prisac », a durat dela 5 până la 25 Iulie. Tipo- grafia românească din Ardeal s’a întemeiat, pe vremea lui Gheor- ghe Râkoczy I, cu literă și meșter trimise de Matei Basarab-, în schimb însă, până la înființarea fabricei de hârtie de pe valea Oltului, în preajma Călimăneștilor, prin 1644—1645, hârtia tipă- riturilor muntene (Pravila 1640, Evanghelie învățătoare 1642) provine din Ardeal. Dela Prisaca, tipografia s’a mutat curând la Alba-Iulia; aci apare în 1641 o «Evanghelie cu învățătură », apoi o serie de alte tipărituri bisericești, dintre care cea mai însemnată este Noul Testament (1648); șirul îl încheie, cum îl și începuse, o tipăritură calvină, anume replica la « Răspunsul» lui Varlaam, apărută în 1656, Iunie 25, sub titlul «Scutul catichizmușului». Demn de subliniat este faptul că toate tipăriturile din Ardeal în această epocă se fac numai în românește, așa cum cerea de altfel, calvi- nismul. Reluată cam în aceeași vreme (în Muntenia în 1635, în Ardeal în 1640, în Moldova în 1642) activitatea tipografică româ- nească se întrerupe aproape simultan, spre sfârșitul celor trei domnii contemporane: în Moldova în 1651, cu o «Bucoavnă» în grecește, în Muntenia în 1652, cu o «Târnosanie» în slavonește și românește, în Transilvania în 1656, cu «Scutul catichizmu- șului ». Domniile scurte ce au urmat, cu luptele, răscoalele și fră- mântările lor, n’au îngăduit continuarea acestei activități atât TIPARUL SUB BRÂNCOVEANU 897 de folositoare. întreruperea durează cam un sfert de veac în tus- trele țările, paralelism ce merită iarăși a fi remarcat. . Reînceperea activității tipografice are loc atât în Muntenia cât și în Moldova, în timpul stăpânirii lui Gheorghe Duca, voe- vodul iubitor de fast și de cultură, dar și de arginți. Vechile tipo- grafii, ale lui Matei Basarab, se risipiseră, se vede; de aceea se face una nouă «de iznoavă», de către Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei care o așează la Mitropolie, în București. In prefața primei cărți ce apare aci: «Cheia înțelesului » (1678), înaltul ie- rarh arată că vrând — după expresia biblică — să sporească ta- lantul « între neamul mieu rumânesc. .. apucatu-m’am și cu multă usîrdie am nevoit și dascăli de tipografie am adus în sfânta și de Dumnezeu păzită mitropolie a scaunului Bucureștilor și i-am așezat și de iznoavă tipografie adecă typariu de tipăritul cărților am rădicat, cu toate meșteșugurile câte au trebuit... ». « Cheia înțelesului» este o traducere, făcută de «dascăli învățați», a predicilor lui loanichie Galetovski, arhimandritul Cernigovului, apărute la Lwow în a doua ediție, în 1665. Tipografia mitropolitului Varlaam—prima tipografie bucu- reșteană — și-a continuat activitatea sub Șerban Cantacuzino — când se pune sub tipar vestita « Biblie » — și sub Constantin Brân- coveanu. Acesta din urmă a arătat o deosebită înțelegere artei grafice; se poate spune, fără exagerare, că tiparul românesc cu- noaște, sub învățatul și nefericitul voevod, cea mai frumoasă, înflorire a sa din tot răstimpul dintre 1601—1821. Intr’adevăr, pe vremea stăpânirii lui lucrează în Muntenia, cinci tipografii și apar cărți nu numai în limba română, greacă și slavă bisericească dar și în limba arabă și turcă. Pe deasupra, se trimit tipografii și meșteri în Georgia, la Tiflis și în Siria, la Alep. Cele patru tipografii din țară, nou înființate, se aflau la epis- copiile de Buzău și Râmnic, la mănăstirea Snagov și în vechea reședință a țării, la Târgoviște. Tipografia din Buzău, dela Epi- •scopie, scoate ca primă tipăritură, la 3 /13 Dechemvrie 1691 « Pravoslavnica mărturisire », o carte bisericească, tradusă din gre- cește, din porunca voevodului, de către Radu Greceanu. Cu pri- vire la înființarea acestei tipografii, aflăm unele detalii în pre- fața « Octoihului » apărut în 1700, prefață alcătuită de Mitrofan, episcopul de Buzău...: «Meșteșugul acesta al tipografiei meale ■—■ 29* 898 VIEAȚA CULTURALĂ spune înaltul ierarh adresându-se lui Brâncoveanu — care den ti- nerețele mecde multe locuri umblând și cu multă osteneală căști- gându-l, ești Măriia Ta pricina de s’au pus la bună tocmire precum pohtiiam, și se dă și la ceilalți ai noștri frați... Care tipografie, măcar că, cu ajutorul lui Dumnezeu, pren mâinile mele s'au făcut, iară dela Măriia Ta îi iaste însuflețarea (sic!) și viața ș pentru aceia se cuvine să se zică că iaste tot a Măriei tale ». De aceia, chiar în titlul primei cărți apărute aci, se spune: «Tipări- tu-s’a în tipografica domnească, la Episcopia dela Buzău ». Tipografia dela mănăstirea Snagov s’a înființat la sfârșitul anului 1695 sau în primele zile din 1696, de oarece, la 6 /16 Fe- bruarie 1696, apare cea dintâi tipăritură— «Pârgă și roadă nouă », cum spune prefața — Slujba sfinților Constantin și Elena, o carte in 4°, având numai 42 de pagini și 4 foi. Din aceiași prefață aflăm că lucrul s’a făcut «cu purtarea de grijă a cinstitului... părinte și induratului dascăl, a lui Anthim Ivireanul». Cheltuiala înfiin- țării acestei noui tipografii a suportat-o Brâncoveanu; ne-o spune fostul egumen al Lavrei dela Muntele Athos, Galaction Vidali, în prefața Antologhionului ce tipărește la Snagov, în Ianuarie 1697. Adresându-se voevodului, el îi arată că a imprimat cartea «în tipografia ce ați fundat cu propria voastră cheltuială și în- grijire în această țară ». De aceea în titlul lucrării « Carte sau lu- mină », apărută în 1699, tipografia dela Snagov e calificată, în- tocmai ca și cea dela Buzău, drept «domnească». Conducătorul și sufletul tipografiei era însă învățatul Anthim Ivireanu care, asemenea lui Mitrofan episcopul Buzăului, cunoștea din proprie experiență meșteșugul tiparului, pe deasupra se pricepea și în gravură. Când el devine episcopul Râmnicului, constatăm că în- cepe a funcționa și acolo o tipografie; cea din Snagov nu mai lu- crează după anul 1701, deoarece în 1702, 1703 și 1705, Aprilie 2 /13, Anthim scoate o serie de tipărituri la București (vezi și fig. 59). ’ ’ Tipografia din Râmnic, înființată prin stăruința aceluiași Anthim, începe a publica în 1705. In acest an apar aci trei lucrări, dintre care una în grecește: «Tomul Bucuriei»iar două în românește: o Evanghelie și un Anthologhion. Tustrele sunt lucrări mari, în folio sau în quarto, și voluminoase (respectiv 640 p.-|-18 foi; 406 foi; 406 foi) așa încât e probabil ca tipografia să-și fi început TIPARUL SUB BRÂNCOVEANU 899 lucrul încă în 1704. Mai ales că lucrarea în grecește a apărut în Septemvrie 1705 adică, dacă socotim după era bizantină, în prima lună a acestui an. In cazul când a pornit lucrul totuși în 1705, atunci ea a trebuit să aibă un personal numeros, mulți lucrători. Cea de a patra tipografie nouă din timpul lui Brâncoveanu se înființează la «Mitropolia» din Târgoviște. Prima publicație cu dată certă ce ese de sub teascurile ei, este Serviciul bisericesc, în grecește, un volum masiv de 1607 pagini, apărut în August 1709; în titlu se spune că a scos-o Anthim Ivireanul — ajuns acum Fig. 59. — Iscălitura autografă a lui Anthim Ivireanul. Rândul de deasupra are următorul cuprins: «Al Măriei Tale întru Hristos rugătoriu smeritul mitropolit al Ungrovlahiei» (Biblioteca Academiei Române, Secția manuscrise). Mitropolit al Ungrovlahiei—«cu cheltuiala și cu tiparul său». Prin urmare și aci, în vechea capitală a țării, ca și la Snagov și Râmnic, imprimeria își leagă numele de pasionatul tipograf și editor care a fost georgianul Anthim, cel venit din îndepărtata Ivirie sau Iberie a Caucazului. Tot la Târgoviște a apărut un Evhologhion, între 1708 și 1712; s’ar putea ca el să reprezinte prima tipăritură din noua serie, dela Târgoviște; găsirea unui exemplar complet, cu foaia de titlu, ar rezolva problema. Semna- lăm, de asemenea o « Alexandrie », în românește, poate în 1713; locul apariției, ca și anul, nu e sigur; de existența acestei cărți ne vorbește Del Chiaro, italianul care a trăit ani de zile ca secretar al Domnului la curtea munteană. Nu e cazul și nu e nici cu putință să înșirăm aci toate publicațiile apărute în timpul domniei lui Brâncoveanu; vom spune numai că, sub stăpânirea lui, cele cinci tipografii muntene au scos de sub teascuri optzeci de lucrări, în șase limbi, afară de 900 VIEAȚA CULTURALA lucrările cu locul de apariție nesigur și de cele imprimate cu aju- torul Domnului în Orientul apropiat, la Tiflis și la Alep (vezi și fig. 60 și 61). In Moldova, tiparul se reia în 1679, când în luna Mai se ispră- vește de imprimat « Dumnezăiasca liturghie» în românește, la Mitropolia din Iași. La sfârșitul cărții, care numără 186 de foi, o însemnare arată numele meșterilor «carii au trudit: Stancul faurul au lucrat pecețile » — adică, am zice azi, gravurile—iar «Vasilii Stavnițkii » a fost «tipograf». Dacă cel dintâi pare a fi român, cel de al doilea, judecând după nume, ni se înfățișează ca ucrainian. Cu privire la împrejurările în care s’a putut relua tiparul în Moldova, aflăm unele lămuriri în titlurile a două tipărituri din anii următori. In « Viața și petrecerea svinților» apărută la 27 Octomvrie 1682, se spune că imprimarea s’a făcut «în tiparnița svintei mitropolii în Iași, la care tiparniță ne-au agiutorit dela Mosc svințiia sa părintele nostru patriarhul loachim». Iar în titlul « Parimiilor preste an» apărute la 7 Octomvrie 1683, se spune: « în tiparnița țără(i) ce ne-au dăruit sfinția sa părintele nostru fericit loachim, patriarhul de slăvită patrierșiea a Moscului, milo- stivitul Dumnedzău să-l blagoslovească». Rezultă deci că am avut în această împrejurare, sprijinul efectiv al patriarhului Moscovei, loachim, așa cum la introducerea tiparului în Moldova, ne-a fost de mare ajutor mitropolitul Kievului, Petru Movilă. La un an după reluarea tiparului românesc, se pune la cale și înființarea unei tipografii speciale grecești la Iași, prima de acest fel din Principate. Inițiativa a avut-o Dositeiu, patriarhul Ierusalimului, aflător atunci în capitala Moldovei. Iată ce rela- tează el: « ... In anul 1680 fiind la Iași, și văzând pe Moldoveni că au tipografie, iar Grecii nu, muream de necaz. Iar Dumnezeu... săvârșitorul celor bune, ne aduce pe un Român, ieromonah, anume Mitrofan, și i-am dat șase zeci de lei și ne-au construit o tipografie nouă și deci îi dăm cheltuielile și hârtie, trimitem și cartea lui Nectarie în contra primatului Papei și, contrar așteptării noastre, se tipărește... Ni s’a părut lucrul plăcut. Și aflându-ne în anul ,1683 la Adrianopol, am trimis la Iași și am dat spre imprimare și cartea lui Simeon din Tesalonic. Am trimis și scrisori lui Duca Voevod». Ambele cărți de care amintește Dositeiu au apărut .într’adevăr, în tipografia grecească instalată în mănăstirea Getă- TIPARUL SUB BRÂNCOVEANU 301 Fig. 60. — Tipăritură brâncovenească: « Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie», tipă- rită, la mănăstirea Snagov în 1697 (Biblioteca Academiei Române). 902 VIEAȚA CULTURALĂ țuial lângă Iași, prima în Iulie 1682, cea de a doua intitulată In 1 * ; '• V " ;' V ■ wvdspg'îi «5 '■ W#| ^XJțSM 0xsl* ft£ td > ^300^ 'S;' .•-. Z*': Fig. 61. — < Dumnezeiasca Liturghie s text grec și arab tipărit în timpul lui Con- stantin Brâncoveanu, de Antim Ivireanul. contra ereziilor, în Octomvrie 1683. Tot aci s’a imprimat în 1685, de către Mitrofan, ajuns episcop al Hușilor, slujba sfinților martiri TIPARUL IN ARDEAL 903 Sergiu și Bachu, bine înțeles, în grecește. înființarea noii tipografii s’a făcut cu voia Domnului Gheorghe Duca, căruia Dositeiu patriarhul îi spune în prefața cărții lui Nectarie: «te-ai încărcat de onoare prin înființarea tipografiei grecești ». Poate că voevodul să-i fi dat și unele ajutoare; cert este că existența a două tipografii în Moldova, înființate în timpul stăpânirii, îi satisfăcea «ighe- moniconul», dorința de mărire și fală. Cert este de asemenea că Duca — întocmai ca și vecinul și prietenul său Șerban Cantacu- zino — a acoperit cheltuielile pentru tipărirea a o sumă de cărți, cum e Psaltirea slaao-română din 11 Aprilie 1680 sau «Molitvă- nicul de'nțăles» din 22 Mai 1681. In Transilvania, după anul 1656, când a apărut « Scutul cati- chizmușului», tipografia n’a mai funcționat, desigur și din cauza vremurilor foarte grele care s’au abătut asupra Ardealului (vezi voi. III, ediția a doua, p. 358—362). Instalația a fost sau distrusă sau ascunsă. La 24 Mai 1667, principele Mihai Apaffy — urmărind și vechiul plan de atragere la calvinism — poruncește conducerii mănăstirii din Alba-Iulia să înființeze școală și tipografie româ- nească și să arate totodată cine e vinovat că acestea nu au luat naștere mai curând. Porunca n’are urmare; o revenire, peste șapte ani, nu e nici ea încununată de succes. Abia în 1683 consta- tăm, în mod sigur, existența unei tipografii românești, dar nu la Alba-Iulia, unde funcționase mai înainte, ci la Sebeșul Săsesc. S’a afirmat că, mai înainte de această dată, și anume în 1678, ar fi apărut la Blaj, un Ceaslov și un Octoih în românește: exemplare ar fi existând în biserica din comuna Valea Porcului, în Mara- mureș. Până la verificarea acestei afirmații, prin descrierea exem- plarelor menționate, știrea nu poate fi primită ca sigură. Prima tipăritură a noii tipografii românești din Ardeal este, cum era de așteptat de altfel, o carte bisericească: «Sicriiul de aur, carte de propovedanie la morti», tradusă din limba slavă. Imprimarea a durat dela 15 Martie până la 17 Septemvrie 1683 și s’a făcut, potrivit titlului, « în tipografica noao », sub conducerea popei loan din Vinți « notarășul săborului mare», meșter fiind « Daniil tipograful, făcătoriul tipografiei noao». De unde rezultă că acesta din urmă — care-și zice și « slugă mai mică și plecată a sfântului săbor mare » — e cel care a făcut sau adus și instalat teascurile și celelalte scule trebuitoare. 904 VIEAȚA CULTURALĂ La Sebeșul Săsesc, tipografia românească n’a zăbovit mult insă; chiar în anul următor ea se mută la Bălgrad sau Alba-Iulia, sediul anterior al tiparului nostru în Ardeal. Aci, apare, în 1684, un Molitvenit, urmat în 1685 de « Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare» iar în 1687 de un «Ceasloveț», tot popa loan din Vinț fiind conducătorul sau, cum am fi zis dincoace de munți, «ispravnicul» lucrului. Tipografia își continuă apoi activitatea la Alba-Iulia până în 1702, când apare ca ultimă publicație aci «Pânea pruncilor» al lui Baranyi, un fel de catehism și bucoavnă în acelaș timp, tradusă din ungurește de « Duma lanăș dela Bor- banți». E un răspuns catolic la « Bucoavna» apărută tot la Alba- Iulia în 1699, bucoavnă ce constitue primul abecedar românesc tipărit în Transilvania. Odată cu perfectarea Unirii, tipăriturile românești dela « Băl- grad » sau Alba-Iulia încetează. După «Pâinea pruncilor» din 1702, nu mai apare aci nimic până în 1747, August 27, când se tipărește, sub formă de foaie volantă, o dispoziție financiară a împărătesei Maria Tereza. O întrerupere deci de 45 de ani. In acest răstimp, apar sporadic câteva cărți românești în diferite centre ale Ardealului. Astfel, la Cluj, un Catehism în 1703, și apoi o Bu- coavnă, tocmai în 1744; la Sibiu, tot un Catehism în 1709 — mai apăruse acolo în 1696 un Ceaslovăț și, mai înainte, în 1684, un Calendar, poate în românește, din care însă nu cunoaștem niciun exemplar. Un Calendar se tipărește de asemenea la Brașov, la 20 Fevruarie 1733, « alcătuit de pe cel sârbesc ». După ce sediul episcopiei unite se stabilește la Blaj și după ce se percep dările necesare funcționării ei (vezi voi. III, ediția a doua, p. 387), se instalează aci o tipografie românească, primul meșter fiind « Dirnitrie Pandovici tipograful». In 1747 apare un Triod în românește; urmează o serie întreagă de texte și lucrări de caracter bisericesc și didactic în limba română și latină; dintre acestea, trebuiesc relevate lucrările lui Samuil Clain și în special Biblia lui (1795). Totdeodată, se imprimă și ordonanțele oficiale împărătești, în limba română, mai târziu în română și germană. In intervalul dintre 1747 și 1818 au apărut la„Blaj, în totul, 140 de publicațiuni; față de cele 979 de tipărituri apărute în epoca fanariotă în tustrele țările românești, ele reprezintă un coeficient de 14,30%. TIPARUL IN ARDEAL 905 In timp ce Uniții aveau tipografia lor din Blaj, ortodocșii nu ■dispuneau încă de o imprimerie proprie în Ardeal. La mai bine de două decenii după ce împărăția le recunoscuse, în sfârșit, și lor un episcop propriu, abia în 1789, constatăm la Sibiu existența unui tipograf privilegiat, Petru Bart, care avea dreptul a tipări cărțile «neuniților». El scosese în anul precedent, pe când nu obținuse încă «privilegiul» dela împăratul losif al II-lea, o Bu- coavnă în românește și nemțește; în 1789 tipărește un Catehism, tot în românește și nemțește, iar în 1790 un « Ceaslov» în românește. In această din urmă lucrare, Bart, într’o înștiințare, spune: «Pra- voslavnice cetitoriu! Dă laudă lui Dumnezeu că prin mila prea înălțatului... nostru împărat losif al doilea am dobândit atâta slobozenie, ca să pociu la legea grecească neunită de tot fealiul de cărți a tipări. . . ». Lui Petru Bart i-a urmat, în conducerea tipografiei, fiul său loan; acesta scoate în 1802 un « Calendar românesc vechiu »; în 1805 amintește pe tatăl-său ca « răpăosat». începând din 1805, există și un al doilea centru tipografic pentru ortodocși,—ce-i dreptul «neprivilegiat» — la Brașov, aci apar, în acest an, trei lucrări de caracter religios și didactic, tus- trele pe cheltuiala lui « Constantin Boghici »; în anul următor acest mecenat român, împreună cu fratele său loan, posedă o imprimerie proprie în Brașov; ei continuă a publica, pe banii lor, o serie de cărți religioase, până în 1816. în mod sporadic s’au făcut tipărituri românești și la Abrud în Munții Apuseni. In acest loc a apărut în 1778 un Osmoglasnic, prin îngrijirea lui Eustatie Popovici, iar în 1818 o plachetă în versuri, de 10 pagini, cu litere latine și ortografie ungurească, având titlul: «Versu Kotranczi, în sztihuri âlketuit, de Petru Furdui dela Abrudfalva, la ânnul 1818, 18 zile December ». Furdui era Moț iar Cotroanța, «o vână bogată de aur, descoperită la Roșia, lângă Abrud ». în Muntenia, după Brâncoveanu, nu mai poate fi vorba de o eclipsă a tiparului, cum se întâmplă în Ardeal, în aceeași vreme. Cărți se imprimă continuu; singura întrerupere mai însemnată este aceea din București, în anii 1810—1816, determinată de războiul ruso-turc și de urmările lui; dar și în acest interval apar cărți la Râmnicul Vâlcei. în capitală, tipografia a funcționat mai tot timpul la Mitropolie. în 1741, cea de a doua ediție a n. înv alătur ei 906 VIEAȚA CULTURALĂ bisericești» de Anthim Ivireanul se tipărește însă « în tipografiea școalei Văcăreștilor »; aceasta era instalată, așa cum aflăm dintr’o notă a Liturghiei apărute în 1742, «în mănăstirea Sf. Sava din București», deci în fața Universității, unde e statuia lui Mihai Viteazul. Pe de altă parte, « Cazaniile » lui Ilie Miniat se tipăresc^ în 1742, « în tipografia cea noao a sfintei Mitropolii». De unde pare a rezulta că a fost o întrerupere în activitatea tiparniței dela Mitropolie, întrerupere în timpul căreia a funcționat însă o tipo- grafie instalată la sf. Sava. în 1767 se înființează în București,, cu banii voevodului Alexandru Scarlat Ghica, o tipografie specială, grecească, « a neamului ortodox al Bomeilor » așa cum citim pe coperta lucrării ’OpS-68o^o<; 'Op.oXoyia (Mărturisirea ortodoxă) tipărită în acest an. Instalația fusese adusă « din părțile frâncești » (din Europa) « cu multă muncă și mari cheltuieli» de către « învă- țatul loan Gheorghe Constantin », «în dorul de a se tipări felurite cărți, pentru îndestularea ortodocșilor creștini ». E prima tipografie specială, greacă, din Muntenia. O a doua — între timp se pare că precedenta se desființase sau se stricase, poate în timpul re- centului războiu ruso-turc — se constată în 1783, tot în București. La 1 Martie, în acest an, apare în capitală un « Abecedar mare », în grecește, despre care citim că a fost tipărit « în tipografia nouă »■ de către Nicolae și loan Lazăr din lanina. O notiță, imprimată pe verso titlului, ne dă mai multe detalii: « S’a înființat această tipografie a neamului pravoslavnic al Grecilor, sub strălucita ocrotire și apărare domnească a prea înaltului și piosului nostru Domn » (Nicolae Caragea!), cu ajutorul și îngrijirea prea sfinți- tului al Ungrovlahiei, ca să se tipărească slobod orice carte folo- sitoare celor învățați, școalelhr și bisericilor ortodoxe ale nea- mului nostru ». Dar peste șase ani, în Februarie 1789, apare în grecește, în București, lucrarea vel căminarului Manolachi Per- siano, Faptele vitejești ale lui Mavrogheni, tipărită « în tipografia înființată de curând cu sprijin domnesc, dela Izvorul Tămăduirii dela Cișmea, în București, de către Nicolae și loan Lazăr din lanina. » Tipografii find aceeași iar intervalul de timp prea scurt pentru ca să admitem crearea unei tipografii grecești, credem că tipografia «înființată de curând, cu sprijin domnesc » pe lângă ctitoria lui Mavrogheni (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 298), nu e decât vechea tipografie, de sub Nicolae Caragea, reorganizată TIPARUL MUNTEAN 907 și mutată în alt loc. în sfârșit o nouă tipografie grecească — a patra în ordine cronologică, socotind pe cele din 1783 și 1789 ca două distincte — se constată în București în 1820. în acest an apar în capitală mai multe cărți grecești — între altele două volume de tragedii —■ purtând pe copertă indicația: «In tipografia de •curând întemeiată în București ». în acelaș timp, exista « o tipografie românească, înființată și ea recent și având drept «efori» sau conducători pe « Constantin Caracaș, doftorul politiei — adică al orașului — Răducanul Clinceanul, biv vel stolnic » și « Dimitrache Topliceanul, biv vel sluger ». în această tipografie s’au tipărit, pe lângă texte religioase, și cartea lui Paris Momuleanu, « Rost de poezii adecă stihuri» în 1820. Dintre celelalte tipografii muntene de pe vremea lui Brânco- veanu, tipografia episcopală din Râmnicul Vâlcei a avut o acti- vitate aproape continuă; sunt de semnalat numai două întreruperi între 1718—1723 și între 1794—1805; în anul următor 1806 apare la Râmnic un Chiriacodromion în limba bulgară, prima tipăritură a vecinilor noștri de peste Dunăre. Instalația tipografică a fost reînoită de episcopul Filaret, în ultima parte a anului 1782 (după 14/24 Aprilie, anul începând dela 1 Septemvrie !) sau în prima parte a anului următor, deoarece lucrarea « Sinopsis» apărută în 1783, poartă în titlu indicația: «în tipografia cea noao ce s’au făcut cu cheltuiala prea sfințiii sale ». Tipografia din Buzău prezintă mari întreruperi: după 1704, când apare un Apostol în slavonește, mai întâlnim tipărituri aci tocmai în 1743—1747, apoi în 1762—1768, în sfârșit în 1816. Intervalul de timp în care nu s’a imprimat e mult mai mare decât acela în care s’a imprimat, invers de cum s’a întâmplat la Râmnic. In Târgoviște, după Brâncoveanu, se lucrează o singură tipă- ritură, în 1725: Taina sfântului Botez, în românește; nu ni s’au păstrat exemplare însă. încolo, nimic până în 1821 când se imprimă aci o proclamație a lui Ipsilanti. In 1766 apare un Antologhion «în sfânta Mitropolie în Bu- curești »; unele exemplare poartă însă mențiunea: «în sfânta mănăstire Căldăroșani»; se pare că e vorba numai de o ediție de titlu, pentru cinstirea mănăstirii respective; că ar fi existat o tipografie la Căldărușani — nu se mai cunoaște nici o altă tipă- ritură cu asemenea indicație — pare puțin probabil, deși nu cu 908 VIEAȚA CULTURALĂ desăvârșire exclus (cf. cazul mănăstirilor Dealul, Govora, Snagov, Neamțul!). Nu pare probabilă nici existența unei tipografii la Brăila, întemeiată pe simplul fapt că « Ponturile Păcii», tipărite în urma tratatului dela Kiuciuk Kainargi, poartă, după iscălitura gene- ralului Rumianțov, indicația, în limba rusă: «Iulie, 28 zile, anul 1784, Brăila». « Ponturile » au fost tipărite, după toate proba- bilitățile, în București, la Mitropolie; mențiunea «Brăila » s’ar referi la locul unde a fost redactat manuscrisul respectiv, iar nu la acela al tipăriturii. In legătură cu desvoltarea tiparului muntean în a doua ju- mătate a veacului al XVIII-lea trebuie menționată si introdu- > » cerea formală a cenzurii, prin pitacul din 29 Februarie 1784 al lui Mihai Sutzu. Și dacă mai înainte cărțile se tipăriseră cu « blagos- slovenia » — am zice azi autorizația — înalților ierarhi, de data aceasta se cere însă și aprobarea expresă a Domnului. « Fiindcă se cuvine a ști Domnia mea — scrie Sutzu Mitropolitului — cele ce se dau în tipar la tipografia grecească sau românească, eată cu acest pitac dăm Prea Sfimției Tale în știre, că de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta P. S. Ta întâi cu anafora și fără a nu se da întâi voia noastră, să nu cuteze tipografii nici vreun vivlion nici oarecare «altfel de scrisoare sau hârtie întâi veri cum a da în tipar... ». In Moldova, tiparul, reintrodus în 1679, are câteva întreru- peri mai însemnate, până în a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741—1743). Astfel, nu găsim tipărituri în anii 1687—1693, 1699—1713, 1716—1725. Odată cu suirea pe tron pentru a doua oară a lui Mavrocordat, situația se îmbunătățește. Domnul, constatând că nu erau îndeajuns cărți de slujbă biseri- cească în românește, aduse mai întâi un stok din Muntenia, apoi dădu poruncă să se înființeze tipografii nouă la episcopii. Po- runca se îndeplini în ce privește episcopia de Rădăuți: în 1744, apărea aci un Catavasier-, în titlu se specifică: «în tipografia cea noao a sfintei Episcopii Rădăuțului». Iar în titlul Ceaslovului apărut la 21 Septemvrie 1745, se spune că a fost tipărit « cu osâr- die răposatului kyr Varlaam, episcop Rădăuțului întru a sa din nou făcută tipografie din Rădăuți ». O notiță finală a acestui Ceas- lov ne dă și numele celui care a instalat teascurile: « fiind meșter TIPARUL MOLDOVEAN 909 mare și făcătoriu a tot lucrul tipografiei din nou Grigore Stan Brașoveanul». Tipografia dela Mitropolia din Iași a fost reînoită în două rânduri: odată, în anii 1754—1755, a doua oară în 1793. Cu pri- vire la prima înnoire, aflăm unele date în titlul Antologhion-\Am apărut la Iași în 1755, în care se spune: «Cu blagoslovenia și toată cheltuiala prea sfințitului... kyr lacov, întru a sa de nou tipografie, în sfânta Mitropolie »,... tipografi fiind « Grigorie i Sandul». lacov însuși, în prefața acestei tipărituri, afirmă: «nebăgând samă'de multa cheltuială, am făcut a noastră ti- pografie. ..». Tipar existase în Iași și în anii precedenți: era tipo- grafia lui «Duca Sotiriovici dela Thassos, tipograful» în care se publică Ceaslovul din 1750, Adunarea de rugăciuni și Adunarea celor 7 taine din 1751 precum și Târnosania din 1752. In 1753 apăruse un Penticostar iar în 1754 un Molitvenic, ambele tipă- rite de «cucernicul între diaconi loan Simeonovici, tipograf ar- delean ». E probabil deci ca lacov să fi cumpărat instalația lui Sotiriovici și să o fi încorporat celei dela Mitropolie, înnoind-o pe aceasta din urmă. Despre a doua înnoire, din 1793, ne informează hrisovul pen- tru țigani, al lui Mihai Sutzu, apărut în acest an. In titlul hri- sovului citim: « Cu blagoslovenia preaosfințitului mitropolit... lacov, (altul evident decât cel din 1755 !) întru a preaosfinției sale tipografie cea din nou făcută în Iași. 1793, Martie 25. Tipă- ritu-s’a de popa Mihalache și de Gherasim, tipografi ». Și în lucrările tipărite în 1794, tipografia e arătată tot ca «din nou făcută». Astfel în Psaltirea din acest an, în care citim într’o notiță finală: «fiind și tipografia acum din nou făcută și unii lucrători de abiia s’au deprins la acest lucru, nu să poate să fim scăpat fără greșală ». Nu suntem siguri dacă a existat o tipografie în Suceava în prima jumătate a veacului al XVIII-lea. Un cleric rus mențio- nează, ce-i dreptul, un «Octoih'a și un « Minologhion » care s’ar fi tipărit aci, în 1726. Cum însă nu mai avem alte informații asu- pra unei atari tipografii, n’ar fi exclus să ne aflăm în fața unei ediții de titlu numai a Octoihului apărut la Iași în acelaș an (cf. mai sus, p. 907) un caz similar la m-rea Căldărușani). Spre sfârșitul epocei fanariote se mai întemeiază tipografii și în alte centre ale Moldovei. Astfel la mănăstirea Neamțu unde 910 VIEAȚA CULTURALĂ apare în 1807 o Psaltire. Un alt text religios, Viețile sfinților din luna Septemvrie, deși poartă în titlu indicația «în sfânta mănăs- tire Neamțul întru însăși a sa tipografie » pare a fi fost tipărit totuși, așa cum rezultă din prefața scrisă de mitropolitul Veni- amin, în Iași. In 1808, apare «în sfânta mănăstire Neamțul » o «Rânduială cum să cuvine a cânta cei doisprezece psalmi». De aci înainte tipăriturile — toate numai în românește —■ se succed fără întrerupere până la finele epocei fanariote, cu excepția anu- lui 1820 când nu iese de sub teascurile sfântului lăcaș nici o carte. Tot în 1807 apare primul text românesc la Cernăuți, «la Peter Ekhard privileghiet tipograf a Bucovinii »; e vorba de o « Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor răle și a călcărilor grele de poliție»; deci un text oficial austriac. Peste câțiva ani, în 1815, funcționa o tipografie românească și în Chișinăw, ea se înființase cu voia și cu sprijinul autorității rusești. In prefața «Liturghiei» apărută în 1815, Gavril, mitropolitul Chișinăului și Hotinului, spune:...«înștiințându-ne că bisericile într’această oblastie, într’altele, sânt lipsite și de cărțile trebuincioase, ne-am silit a așăza tipografie în Mitropolia Eparhiei noastre ce este în Chișinău ». In acelaș an, apărea, în rusește și românește, și o « Bucoavnă adică începătoare învățătură pentru cei ce voesc a învăța moldovenește »; în titlu se spune că « s’au tipărit în exar- hiceasca tipografie din Basarabiea». De aci înainte apar cărți regulat în Chișinău, majoritatea lor fiind texte bisericești în ro- mânește. . In afară de imprimeria dela Mitropolia din Iași, a mai existat în Moldova, în anumite epoci, și câte o tipografie specială, greacă. Prima de acest fel se constată, după cum am arătat, în 1680. Cea de a doua se înființează după mai bine de un secol. In titlul lucrării « Cuvânt contra nicotinii », de Nicolae Mavrocordat, apă- rută la Iași în 1786, citim că ea a fost tipărită «in tipografia în- temeiată de preotul chir Mihail Ro (sic!) și chir Gheorghe Hagi- Dimu din Trikka. 1786, August 25 ». In cursul celor două răz- boaie dintre Ruși și Turci care au urmat, se vede că tipografia greacă nu s’a putut păstra, deoarece îndată după pacea dela București, în 1813, constatăm una nouă. La finele cărții biseri- cești « Sinopsă mare a slujbei de noapte și de zi »... se dă o listă de « Contribuitorii iubitori de carte, de neam și de bine ai tipo- TIPAR ROMÂNESC IN AUSTRIA 911 grafiei grecești înființate de curând în Iași». E menționat de ase- menea, cu toată cinstea, prea strălucitul Prinț, Domnul Scarlat Ghica, efor al acestei tipografii grecești-, nu lipsește o invitație către viitorii subscriitori de cărți, datată 1814, Aprilie 3, și iscă- lită: «Manuil Vernardos Cretanul, membru activ și epitrop al acestei tipografii». De sub teascurile imprimeriei grecești ies o serie de lucrări, în răstimpul 1814—1820; pentru Tablele pedagocice apă- rute în acest din urmă an, aflăm detaliul interesant că literele au fost aduse dela Paris la Iași de Aga N. Rosetti-Rosnovanu ». In totul, au existat, în Principate, în intervalul cercetat și după cunoștințele noastre de astăzi, nu mai puțin de șapte tipo- grafii grecești; acest fapt e încă o dovadă de însemnătatea pe care am avut-o pentru orientul creștin în genere și pentru cultura greacă în special. Se pare că ar fi existat în Moldova chiar și o tipografie cu litere armenești; doi erudiți armeni citează o Evanghelie arme- nească tipărită la Suceava în 1649, în «tipografia mitropolitană » de acolo. Academia Română nu posedă nici un exemplar din această carte; nici nu s’a găsit vreunul până acum în cuprinsul țării. Nu ar fi de mirare însă ca sub Vasile Lupu, protectorul întregei creștinătăți din răsărit, să se fi tipărit o asemenea evan- ghelie armeană în Moldova, așa cum mai târziu, în 1746, se vor tipări texte arabe și cum, în Țara Românească, sub Brâncoveanu și Alexandru Scarlat Ghica, vor apărea texte turcești (1701, 1768) și arabe (1701, 1702). ’ Dar în afară de tiparul înființat în cuprinsul statelor româ- nești, sau al pământului românesc, trebuie luat în considerare și acela folosit de stăpânirile străine în afara hotarelor acestui pământ. E vorba de tiparul din împărăția austriacă, rusă și turcă. In împărăția austriacă — aceasta cuprindea și întreg terito- riul ungar — s’au tipărit cărți românești la Sâmbăta Mare sau Tirnavia, la Kolocsa, la Viena, la Buda, la Pesta și la Lemberg sau Liov. La Sâmbăta Mare era o tipografie «academicească» adică a Academiei locale: aci se imprimă în 1696 și în 1726 câte un Catechism catolic, ultimul fiind o traducere în românește a catechismului rus scris «în folosul neamului rusesc den Țara Ungurească» adică a Rutenilor uniți. La Kolocsa a apărut o sin- 30 912 VIEAȚA CULTURALA gură carte, o Evanghelie românească în 1769. La Viena, au apă- rut la început, în limba noastră, numai decrete imperiale: e vorba de decretul de toleranță religioasă din 12 Dechemvrie 1701, tipă- rit cu litere latine și ortografie maghiară, și de decretul din 12 Noemvrie 1766 pentru organizarea regimentelor grănicerești ro- mâne. Apoi încep să apară și manuale didactice cum e « Bucvarul » sau « înceapere de învățătură » (Abecedarul!) din 27 August 1771 și Aritmetica din 1777, în românește și nemțește. Pe lângă acestea, se tipăresc și cărți bisericești; cităm astfel cartea lui Mihai Roșu, «învățături creștinești foarte cu folos» tradusă din grecește și apărută în 1775, «cu toată osârdia și cheltuiala sfinții sale pă- rintelui Constantin Șuboniu», parohul neunit al Timișoarei; cităm de asemenea «Cartea de rogacioni» a lui Samuil Clain, apărută în 1779 cu caractere latine. Importanța tipografiei din Viena pentru cultura românească stă însă mai ales în faptul că aci au apărut trei lucrări de seamă: «Elementa linguae daco- române sive valachicae», celebra operă a lui Samuil Clain și Gheor- ghe Șincai, în 1780; apoi a doua ediție a Gramaticei românești a lui lanache Văcărescu, în 1787; în sfârșit Noua pedagogie a lui Constantin Ucuta, în aromânește, în 1797. După ce se înfiin- țează tipografia din Sibiu (vezi mai sus, p. 905), numărul lucră- rilor românești din Viena scade considerabil; apar în schimb lucrări în grecește, dintre care cele care ne interesează în deosebi sunt «Istoria Țării Românești» a lui Mihai Cantacuzino, editată de frații Tunusli (1806), și « Istoria vechii Dacii », în trei volume, de Dionisie Fotino (1818—1819). Tipografia Academiei din Tirnavia sau Sâmbăta Mare, mutată din acest oraș la Buda, în capitală, capătă, la 5 Nov. 1779, pri- vilegiul de a tipări cărțile școlare din regatul Ungariei. In con- secință apar aci o serie de cărți didactice — laice și bisericești — în românește; începutul îl fac, în 1780, cele două Catechisme des- tinate Uniților: unul mai desvoltat: « Katekizmul csel mare» — altul mai rezumat, tipărite ambele cu litere latine și ortogra- fie maghiară. In această tipografie din Buda a funcționat în cali- tate de revizor al cărților românești, începând din toamna anului 1804, Samuil Clain; lui i-a urmat, în acelaș post, la 2 Septemvrie 1808, Petru Maior. Mai toată opera acestuia din urmă a apărut în tipografia din Buda; aci s’a tipărit «Istoria pentru începutul TIPAR ROMÂNESC IN RUSIA 913 Românilor în Dachia » și « Istoria besearicii Românilor »; tot aci se tipărește « Loghica » lui Samuil Clain, tradusă după Baumaister, și începutul operei sale: «Istoria, lucrurile și întâmplările Româ- nilor »; în întregime, această din urmă lucrare, rămasă inedită până azi, va fi publicată de către Institutul de Istorie Națională din București. La Buda au apărut și o serie de alțe lucrări, ca Retorica lui loan Molnar (1798), Observațiile de limba românească ale lui Paul lorgovici (1799), a doua ediție din Elementa lingua daco-romanae (1805), «Măestria ghiovăsirii {scrierii!) românești cu litere latine» a aromânului Gh. Roja și lucrările didactice ale lui Grigore Obrado viei. In tipografia de peste fluviu, din Pesta, se tipărește puțin: în 1812, două polemici ale tânărului Român, Toma Costin, una în latinește, alta în ungurește, iar peste trei ani, în 1815, o replică, tot în latinește, a lui Petru Maior, dată unui recensent din Viena: e tot ce am găsit. De mică însemnătate sunt și publicațiile care apar în Lemberg, prima fiind o traducere «din limba șvezească (suedeză!) în nem- țească și moldovenească» a metodelor noi descoperite de Nils Nystrom «păntru stingerea focului» (1794). In ce privește tiparul românesc din împărăția rusească, el se împarte în două categorii: mai întâi o serie de cărți apărute în stânga Nistrului, la Dubăsari și la Movilău, apoi o altă serie, apărute la Sanct-Petersburg (azi Leningrad!). Prima serie se datorește protoiereului Mihail Strilbițki, o interesantă personalitate culturală care a desfășurat o activitate de aproape o jumătate de veac — între 1756 și c. 1805 în slujba tiparului moldovenesc. Gravor, tipograf, traducător, autor și administrator bisericesc — a fost exarh al Mitropoliei din Iași —• el poartă în timpul războiului ruso-turc din 1787—1792 și după aceea, titlul pompos dar neadevărat, de «protopopul Moldaviei, Munteniei și Basarabiei»; el poseda în 1789 la Iași o tipografie proprie. Ultima carte pe care o scoate în capitala Moldovei poartă data 1792, Aprilie 2; după aceea' își mută instalația tipografică la Dubăsari, un târg pe malul stâng al Nistrului; se știe că prin tratatul din Iași (9 Ianuarie 1792), întreg teritoriul dintre Bug i Nistru intrase sub stăpânirea rusească. Pentru Moldovenii din noua achiziție a Țarului, dar și pentru cei din dreapta Nistrului^ 30 * «14 VIEAȚA CULTURALĂ Strilbițki care-și zice, de data aceasta, mai modest, numai « pro- toierei al Basarabiei», tipărește în Dubăsari, la 28 Noemvrie 1792, un « Bucvar sau începere de învățătură celor ce vor să învețe carte cu slove slovenești»; e o reeditare cu mici modificări, a Bu- coavnei apărute la Iași în 1755. Urmează, în 1794, un Bucvar slavonesc (KyKKapK ca4k«hckih); tot în acelaș an, la 6 Iulie, în românește, un « Ceaslov mare cu multe orândueli ale bisericii». Apoi, tipografia se mută în târgul Movilăului, mai spre miază- noapte, tot pe malul stâng al Nistrului. Aci apare în 1796, la 15 Ianuarie, «Istorica a Alexandrului celui mare din Makedoniea» iar la 28 Iunie o Psaltire, ambele în românește. In sfârșit, în 1800, tot la Movilău iese de sub teascuri, un « Bucvar sau începere de învățătură»... aidoma celui din Dubăsari. La Petersburg s’au tipărit în românește, pe lângă ucazuri imperiale, și texte bisericești. Astfel în 1817 apare, în tipografia sfântului Sinod, Noul Testament iar în 1819 o Biblie masivă, având 1552 de pagini în 8°. In prefață se spune că acea tipări- tură s’a făcut după cea apărută «în Transilvanie »; bănuesc că e vorba de Biblia editată de Samuil Clain la Blaj în 1795 (1240 p. 10 foi, in folio). Ca un extras separat și cu o foaie de titlu nouă, apare în acelaș an, 1819, Noul Testament' apoi tipăritu- rile bisericești încetează la Petersburg, probabil fiindcă ele se fac mai ușor acum la Chișinău, în tipografia înființată pe lângă mitropolie, în 1815. In Imperiul turcesc singura tipografie care ne interesează este aceea din Moscopole, marele centru aromânesc. Prima carte tipă- rită aci poartă data 1731; altele ies de sub teascuri în 1736, 1742, 1744. In 1746, Constantin Ieromonahul tipărește «spre folosul creștinilor de rând și al negustorilor ce se găsesc în Ungaria » —• e vorba, în primul rând, de negustorii aromâni, răspândiți în orașele din câmpia panonică și din Transilvania — o «Culegere mică drept credincioasă», cu întrebări și răspunsuri privind cre- dința creștină ortodoxă. Mai târziu, în 1760, apare o «Introdu- cere în gramatica limbei grecești», a lui Teodor Cavallioti, rectorul Academiei locale. Toate cărțile apărute la Moscopole — tipo- grafia purtând numele Sf. Naum, se afla în locul numit Livaniscul Diavolei (Atpavtcrxw AtaȘoĂewi;) — sunt însă în limba greacă, limba literară a vremii și a locului, iar nu în aromână. Au apărut ȘCOALA 915 și lucrări cu texte aromânești, dar nu la Moscopole, ci la Veneția: Protopeiria sau dicționarul greco-aromâno-albanez al lui Daniil din Moscopole (1794) și la Viena: Noua Pedagogie a lui Constantin Ucuta (1797) și Gramatica limbei aromâne, a lui Mihail Boiagi, având o serie de fabule și dialoguri în această limbă. Școala. Dacă în unele domenii cum e, de pildă, domeniul militar, veacurile XVII și XVIII înseamnă un regres, în domeniul învățământului se constată, dimpotrivă, un progres hotărît. Nu- mărul școlilor și calitatea lor sporește; se institue un învățământ superior regulat; se publică manuale școlare și se întemeiază biblioteci; din ce în ce mai mulți elevi urmează cursurile; nivelul general crește. E adevărat, progresul nu e continuu și uniform în tustrele țările românești; sunt și perioade de stagnare, chiar de discontinuitate; în general însă, curba evoluției rămâne ascen- dentă. In primele decenii ale veacului al XVII-lea, până la domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu, nu constatăm școli mai înalte în Muntenia și Moldova; continuă însă să funcționeze școlile de slovenie — școli elementare — din unele mănăstiri și biserici. Aci se pregătesc viitorii clerici; aci deprind scrisul și cititul unii fii de boierinași și de târgoveți, boierii cei mari având, pentru odras- lele lor, dascăli particulari. Știri documentare asupra acestor școli de slovenie sunt puține; aflăm astfel, dintr’un act datat 1643 că un dascăl Pahomie a învățat carte la mănăstirea Menedicul din județul Buzău. Cu atât mai mult vor fi fost asemenea școli la mănăstirile cele mari ale țării. L’n alt act — cu mult posterior, ce e dreptul (20 Aprilie 1743), dar confirmat de o tradiție locală — amintește de asemenea de o școală în satul Râdășeni, ținutul Su- ceava, la care a învățat voievodul Ștefan Tomșa (1611—1615 și 1621—1623) pe când « era copil mic și sărac », așadar pe la sfâr- șitul veacului al XVI-lea. Deosebit de importantă pentru desvoltarea școalei românești este domnia lui Vasile Lupu. Acest voievod, iubitor de cultură, întemeiază, pe lângă ctitoria sa dela Trei Ierarhi, sfințită la 6 Mai 1639, nu numai o tipografie — prima tipografie moldovenească — dar și o școală superioară. Pentru ambele recurge la mitropolitul Kievului, Petru Movilă, rugându-1 să-i trimită tot materialul tipografic cât și profesorii necesari; o scrisoare a acestuia din 916 VIEAȚA CULTURALĂ urmă, datată 7 Aprilie 1640, către țarul Moscovei, ne dă știrea că dorințele lui Vasile Lupu fuseseră împlinite. La 15 Aprilie 1641, voievodul cumpără, cu 200 de taleri și localul necesar școlii: o casă de piatră, pe «ulița ciobotărească », lângă heleșteul pe care îl forma atunci Bahluiul. Pentru susținerea școlii — deci și pentru plata dascălilor—îi dă trei moșii: Răchitenii, Tomșenii și luganii, în ținutul Romanului; îi dă, de asemenea, venitul «feredeului » sau băii publice pe care o construește ceva mai târziu alături. Director al școlii era învățatul ucrainian Sofronie Pociațchi: trimis de Petru Movilă, el fusese mai înainte rector al colegiului din Chiev și avea legături cu Teofil Koridaleu, reorganizatorul Aca- demiei grecești din Constantinopol. Un alt profesor al școlii lui Vasile Lupu a fost Ignațiu levlevici, tot ucrainian ; se pare că a ținut cursuri prin 1644—1645. Organizarea școlii imita pe aceea a colegiului din Chiev; lecțiile se făceau în grecește, în slavonește și, la început, și în latinește. Se preda: teologia, retorica, dialectica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia și muzica. Elevii dispuneau și de o bibliotecă: e amintit un manuscris de retorică din 1664 pe care au învățat fiii lui Miron Costin. In afară de această școală superioară a lui Vasile Lupu, mai existau în Iași, pe vremea lui, o serie de alte școli: era școala Iezuiților, în care se învăța grecește, latinește și românește; domnul le acordă în 1647 în oraș un teren întins și bine așezat, pentru a-și construi un nou local. Erau, apoi, școlile elementare, de slovenie, pe la biserici și mănăstiri. Misionarul catolic Bandini dă pentru toate școlile din Iași cifra de douăzeci, adăogând însă că totalul elevilor abia atinge două sute. («vix ducenti »). Emulația ce există între Moldova și Muntenia, sub Matei Basarab și Vasile Lupu, în diferitele domenii culturale nu se con- stată și în acela al învățământului. Bătrânul domn de țară nu întemeiază și el o școală superioară, în genul celei din Iași. Boierii, cari vor să-și instruească bine copiii, au profesori particulari: e cazul cărturarului Udriște Năsturel care aduce pentru fiul său Radu un dascăl dela Chiev. In. Transilvania a existat un învățământ superior încă dela sfârșitul veacului al XVI-lea: e școala.catolică din. Cluj,—un fel de Universitate — întemeiată de Principele Ștefan Bâthory la 12,Mai.1581. Ea durează până în 1605, când e închisă de Calvini. ȘCOALA. IN ARDEAL 917 In locul ei, principele Gabriel Bethlen înființează, în 1622, la Alba lulia, un « Colegiu academic », cuprinzând cursuri secundare (cinci clase!) și cursuri superioare, de teologie și filosofie. Corpul didactic era recrutat dintre personalitățile culturale de seamă ale Transilvaniei și Ungariei — un J. Apâcai Cseri, un E. Gelei Katona, un P. Kereszturi—; el cuprindea și învățați din afara hotarelor, de renume european ca filosofii I. Alstead și I. Bister- feld, poetul Martin Opitz — prietenul lui Grotius —și teologul fran- cez Isaac Basire. Acest colegiu academic, bine dotat de Bethlen, avea și un număr de burse pentru tinerii săraci cari se distin- geau la învățătură. Din cauza caracterului lor confesional, școlile superioare din Ardeal n’au fost frecventate însă, decât în cazuri excepționale, de către Români. Aceștia țineau la vechea lor credință; iar cei cari trecuseră la catolicism sau calvinism, își pierdeau în scurtă vreme legăturile cu masa etnică, se desnaționalizau, devenind Unguri. In 1657, principesa Suzana Lorântffy, soția lui Gheorghe Râkoczy I, fiind îndemnată « și de câțiva Români mai luminați», construește la Făgăraș o școală românească și, alături, una ungu- rească. Dascălii celei dintâi trebuiau să învețe pe copii nu numai scrisul și cititul dar și să cânte în românește, la biserică, Duminica și sărbătorile, precum și în diferite ocazii, «după obiceiul din .Caransebeș și Lugoj ». Aceste cântări erau de caracter calvin; școala urmărea deci să atragă pe tinerii elevi la calvinism. Fără sprijinul oficialității, continuau, în. acest timp, în Ardeal, modestele școli elementare, unde copiii învățau «buchile » adică literele; ca și dincoace de munți, ele se aflau pe lângă biserici și mănăstiri; una din cele mai vechi a fost la Biserica Sf. Neculai din Șcheii Brașovului; ea exista, după toate probabilitățile, cu mult înainte de 1600. In a doua jumătate a veacului al XVII-lea, știrile privind școala românească se înmulțesc. Muntenia are si ea acum o scoală » » > , superioară: e « Academia » întemeiată la București de Șerban Can- tacuzino, în 1679, cu limba de predare greaca veche — limba știin- țelor înalte în Orient — și cu un corp profesoral bine plătit din vistieria țării. Actul de întemeiere nu ni s’a păstrat; îl avem numai pe acela din 1 Septemvrie 1707 privind reorganizarea și •statutul instituției. Pe temeiul acestuia din urmă știm că erau 18 VIEAȚA CULTURALĂ trei dascăli, și că se preda filosofia adică logica, psihologia și metafizica, apoi teologia, gramatica, ortografia, retorica, științele fizico-matematice, istoria cu lecțiuni din Xenofon, Plutarh și Tucidide, și limbile greacă și latină. Elevii erau interni; o infor- mație din vremea lui Brâncoveanu ne arată că numărul lor atingea o sută cincizeci, uneori trecând chiar de două sute. Cursurile aveau loc numai cinci zile pe săptămână, Joia și Duminica fiind pentru «vacanța și odihna învățăceilor ». Sediul « Academiei » se afla la mănăstirea Sf. Sava, în fața Universității de azi, unde e statuia lui Mihai Viteazul; aci Brâncoveanu ridică un nou local, încăpător. Cunoaștem și numele primului director, Sevastos Kymenites, unul din învățații cei mai de seamă ai Grecilor (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 179—183). înainte de înființarea școlii celei mari din București, se înte- meiază în 1669—1670, tot cu sprijinul domniei dar după ce un boier, Radu Năsturel, fiul lui Udriște, luase inițiativa și procurase localul, o «casă de învățătură adecă școală», la Câmpulungul Mușcelului; pentru întreținere, i se dau venituri dela Rucăr și Dragoslavele; privegherea este încredințată mitropolitului țării, Teodosie. Sub Șerban Cantacuzino (1678—1688) se pare că s’a dat o nouă organizare și școlii domnești de « slovenie » dela Sf. Gheorghe Vechiu din București, școală care exista încă din veacul al XVI-lea. Aci se pregăteau viitorii diaci sau logofeți domnești, învățând limba slavă bisericească — limba documentelor noastre interne atâta timp; tot aci deprind acum, printr’un al doilea dascăl, scri- sul și cititul în românește — cu litera chirilică, bine înțeles — o samă dintre feciorii de negustori. In 1741, salariul celor doi dascăli era de câte 10 lei pe lună. Din această școală domnească dela Sf. Gheorghe au ieșit toți traducătorii actelor noastre slave din veacul al XVIII-lea, un Lupu dascălul « scolașul », un Stanciul ierei, un popa Florea, autorul, se pare, al «Cronologiei Tabelare », etc. Sub Brâncoveanu se întemeiază, între 1703 și 1707, școala dela Colțea, pe lângă mănăstirea cu același nume. Este opera spătarului Mihai Cantacuzino, om umblat și cult, cu râvnă pentru geografie și arhitectură. El asigură școlii veniturile necesare unei funcționări continui; face și locuință pentru dascăli; de ase- ȘCOALA IN MUNTENIA 919 menea paraclis deosebit «pentru școlari ». Un document din 17 Aprilie 1708, dat de Mihai Racoviță, domnul Moldovei, vorbește de această nouă creație culturală « unde cei ce poftescu a nu-și pierde în zadar vreamea tinerețelor » pot «în dar vistierul învă- țăturii să câștige ». Iar «gramata» patriarhului Samuil al Alexan- driei, din 15 Iunie 1715 ne arată că școala avea doi dascăli «unu pentru științi și altu pentru învățăturile începătoare »; avea de asemenea o secție pentru «învățătura cântării» adică muzica bisericească. Așadar, spre sfârșitul domniei Iui Brâncoveanu, Bucureștii dispuneau de două școli oficiale — Academia dela Sf. Sava și Școala de slovenie dela Sf. Gheorghe — apoi de Școala dela Colțea — fundație particulară — și de o serie de școli mărunte, pe la biserici și mănăstiri, unde dascălii se înțelegeau direct, în ce privește plata, cu părinții copiilor ce veneau să învețe. In restul Munteniei, în afară de școala dela Câmpulung unde în 1689 găsim ca dascăli pe un Dumitru, apoi pe un Radu Lăngescu — mai erau de sigur, altele în diferite orașe. Mai întâi în Craiova, reședința banului, apoi în Râmnicul Vâlcii și în Buzău, unde stăteau cei doi episcopi; este exclus ca primul dintre dre- gători ca și cei doi înalți ierarhi să nu-și fi avut fiecare măcar câte o școală inferioară pentru nevoile centrului respectiv. Dar foarte probabil, a fost o asemenea școală dacă nu în fiecare din capitalele de județ măcar în unele din ele; orașe ca Târgoviște în care Matei Basarab și Brâncoveanu își petreceau o bună parte a anului, Piteștii, Focșanii nu se poate să nu fi avut « dascăli» pentru copiii târgoveților; când fac această afirmare mă întemeiez pe de o parte pe știrile documentare contemporane privind unele din orașele Moldovei, pe de altă parte, pe situația ce constat în ambele țări numai după câteva decenii. într’adevăr, în Moldova, găsim, în deosebi în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, școli și dascăli în mai multe centre. Un «Vicol, dascal de Focșani » apare printre martorii unui act din 15 Mai 1634. Un « Simion Dascălul » — probabil unul și același cu cronicarul — e amintit în două rânduri în anul 1676 iarăși la Focșani. Tot acolo apare, la 15 Dechemvrie 1680, un «Toader dascal ». Era normal, de altfel, ca acest oraș de graniță și punct vamal însemnat, pe unde se făcea un trafic intens de călători și 920 VIEAȚA CULTURALĂ mărfuri, să-și fi avut școala lui. Același raționament se aplică și orașului geamăn, din față, Focșanii munteni, care a fost, în epoca fanariotă, și capitală a județului Râmnicul-Sărat. O altă școală, catolică însă, jezuită, condusă de franciscanul Ressi, era la Galați, pe vremea lui Gheorghe Duca Vodă Tot catolice erau și școala-seminar din Cotnari, menționată prin 1665 și școala din Iași amintită mai înainte, condusă acum de jezuitul Francesco Rezi (1693); în aceasta din urmă au învățat mulți dintre feciorii de boieri și chiar unii feciori de domni ca loan, fiul lui Vasile Lupu. In afară de școala catolică, Iașii aveau și ei, ca și Bucureștii, două școli oficiale, susținute de domnie: era, mai întâi, Școala cea mare, domnească, creația lui Vasile Lupu, unde însă acuma, întocmai ca și la instituția corespunzătoare din capitala Munteniei, învățătura se făcea numai în limba greacă veche; la începutul veacului al XVIII-lea i se da titlul de «Academie domnească»; era apoi o școală de « slovenie » unde, la fel, se pregăteau diaci, cunoscători ai limbii slave, pentru cancelaria domnească, dar și, în secția românească, feciori de boernași și neguțători. Vor fi fost apoi, întocmai ca și pe vremea lui Vasile Lupu, o seamă de școli mărunte, pe Ia biserici și mănăstiri, unde se adunau copiii enoriașilor respectivi. Școlile oficiale erau susținute prin diferite subvenții. Nu știu ce venit vor fi dat moșiile — dacă într’adevăr actul de donație e autentic — și « feredeul »; cert este că se adăogau și alte sume. Lămuriri, în privința aceasta, ne dă un interesant hrisov inedit, din 1706, Martie 1, dela Antioh Cantemir. Voievodul hotărăște, pe bază de înțelegere sau « ruptă », suma pe care au s’o plătească anual ca impozit mănăstirile din întreaga țară. Ea este de 1320 de ughi sau galbeni; din aceștia, 1200 vor merge la vistierie, iar 120 «să aibă a merge la școală pe tot anul... pentru învățătura și folosul pământenilor țării Moldovei, a ficiori de boiari și mai vârtos și a celor săraci, cari ar vrea să meargă la învățătură ». Mai târziu, se va adăoga și o subvenție defalcată din impozitul preoților de mir; astfel, școlile vor ajunge să se întrețină dintr’o cotă parte a dărilor plătite de biserică și slujitorii ei. In Transilvania, «Colegiul Academic» dela Alba-Iulia fiind ars de către Tătari, cu prilejul năvălirii din 1658, este strămutat STUDENTI ROMÂNI IN STRĂINĂTATE 92 la Cluj; mai târziu, principele Mihai Apaffi îl transferă la Aiud unde a rămas, sub o formă redusă, până în zilele noastre. Odată cu ocupația austriacă, catolicismul reia ofensiva, atât pe terenul bisericesc propriu zis — și consecința va fi « Unirea » cu Roma a unei părți a Românilor ardeleni — cât și pe cel cultural. In 1698 se deschide de către Jesuiți o Universitate catolică la Cluj; între studenți sunt și unii «Valahi» și ei se disting. Școli românești, în care copiii să învețe buchile vechi, chirilice, erau încă foarte puține; găsim una la Stracăș, în Rihor, pe la 1680; dascălul, Vasile Sturza, venise de peste hotare, din Moldova. Alte școli aflăm în Banat, la Lugoj și Caransebeș. Bine înțeles, școala dela Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului mergea înainte; în a doua jumătate a veacului al XVII-lea găsim aci ca dascăl pe preotul loan Corbea, ai cărui copii sunt sortiți unor frumoase cariere: unul, David, ajunge dregător de încredere al lui Brâncoveanu, celălalt Teodor, trecând în Rusia, devine «logofăt » și cancelar al Țarului. O mică minoritate dintre tinerii studioși ai veacului al XVII-lea au putut să-și desăvârșească învățătura în afara hotarelor. Câțiva dintre fiii de boieri moldoveni-—un Grigore Ureche, un Miron ■Costin, un Neculai Costin — s’au dus la școlile din Polonia; alții-—ca Milescu și Dimitrie Cantemir au studiat la Constan- tinopol. Dintre tinerii nobili munteni, amintim numele lui Udriște Năsturel care a fost la Chiev, al lui Constantin Cantacuzino, viitorul stolnic, care a învățat carte la Adrianopol, Constantinopol și Padova, și al fratelui său Mihai, viitorul spătar și întemeietor de instituții culturale și umanitare. Răducanu, fiul stolnicului, după o ședere de un an în Italia, în care timp ajunge să vorbească și să scrie «foarte bine » limba țării, pleacă, în 1700, la Paris. Tot în Italia «într’aceale părți ale Veneției », a fost, pe vremea lui Brâncoveanu, și fiul lui Pascale vornicul de Târgoviște, și poate și Matei Crețulescu: în orice caz, acesta din urmă, știutor al limbii italiene și latine și posesor al unei biblioteci (vezi și mai jos, p. 945) s’a dus, mai târziu, în misiune oficială, la Viena. In testamentul său, din Ianuarie 1719, el cere ca să i se trimită « copi- lașii » în străinătate «pentru carte », și mai ales pentru studiul limbilor: «letinească, italienească » și grecească. Brâncoveanu însuși trimite la învățătură în Italia ca bursieri pe Gheorghe Hypomenas 922 VIEAȚA CULTURALĂ din Trapezunt, care va ajunge apoi director al « Academiei » din. București, pe Anton Stratigos și pe Paladie Damian. In veacul al XVIII-lea, paralel cu difuziunea cărților, învăță- mântul ia o mai mare desvoltare, atât extensiv cât și intensiv. Școlile superioare se reorganizează, se întemeiază școli elementare în toate capitalele de județ, în târguri mai mici și chiar în unele sate. Cel mai mare progres, față de veacul anterior, se realizează în această privință în Transilvania : e, în primul rând, consecința « Unirii » cu Roma. Un aspect care merită de asemenea să fie relevat în această vreme este importantul sprijin material pe care-1 acordăm școlilor din Orientul creștin; el se îmbină cu sprijinul acordat bisericilor aceluiași Orient. In Moldova, în epoca fanariotă, cel dintâi voievod care dă atenție învățământului este chiar începătorul acestei epoci, Nicolae Mavrocordat. El hotărăște să fie patru dascăli: unul de elină sau greacă veche, unul de greacă modernă, un al treilea de slavonește și un al patrulea « ca să învețe pe înțeles moldovenește ». Cursurile erau «fără de plată », salariile dascălilor și întreținerea școlii fiind asigurată, așa cum ne spune, fără alte precizări, cronica, prin «venituri domnești ». Se vede că sub urmașul lui Nicolae Mavrocordat, sub Mihai Racoviță, școala a lâncezit, de vreme ce Grigore al II-lea Ghica (1726—1733) socotește că e nevoie să intervină. El se consultă cu savantul patriarh al Ieru- salimului, Hrisant Nottara, și fixează, în Septemvrie 1728, prin- tr’un hrisov al acestuia din urmă, noul regim. Școlile vor fi în număr de patru: una elinească și alta gre- cească — acestea două corespundeau vechii « Academii » — apoi o a treia « slovenească » și în sfârșit, una « românească ». Fiecare din ele are câte un dascăl; lefurile acestora de respectiv 200, 100, 80 și 60 lei anual se vor plăti dintr’un fond de 600 lei cons- tituit din contribuțiile înalților ierarhi, a boierilor și a negustori- lor. Din acest fond se va da și o sută de lei anual pentru școalele dela Sf. Mormânt, iar restul pentru « chiverniseala copiilor străini și săraci, pentru îmbrăcămintea și hrana lor». In ce privește programul, sunt prevăzute elemente de filosofie și de teologie, gramatică și caligrafie. Cursurile vor începe imediat, în ziua de 14 Septemvrie. ȘCOALA IN MOLDOVA 923 Constantin Mavrocordat, domnul reformator, care a făcut mari schimbări și îmbunătățiri în atâtea domenii, n’a trecut cu vederea nici școlile. Neculce ne spune că în a doua sa domnie (1741—1743), el «întări » pe cele existente, unde se învăța gre- cește și slavonește; întemeie apoi altele noi, «latinești și ară- pești ». Ceea ce înseamnă, credem noi, că a adăogat cursuri de limbă latină, limbă turcă și scriere arabă — necesare diacilor cancelariei domnești — dând astfel o nouă strălucire « Academiei domnești» din Iași. Neculce adaogă: «și au dat știre tutulor mazililor în toată țeara, ca să-și aducă copiii la învățătură la școală, ca să învețe orice limbă ce i-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învățați și în pământul nostru al Moldovei, precum sunt și prin alte țări și părți de loc.. . ». Reîntorcându-se în scaun, pentru a treia oară, Grigore al II-lea Ghica se interesează iarăși de învățământ. Prin hrisovul din 25 Dechemvrie 1747, după ce arată mai întâi însemnătatea școalelor care sunt «ca o fântână din care se adapă obștescul norod cu îndestularea învățăturei și a înțelepciune! » și după ce face istoricul reformei din prima sa domnie, fixează noile lefuri, sporite, ale celor 4 dascăli. Apoi, fapt important, hotărăște ca la cele «trei Episcopii ale țării — Roman, Rădăuți și Huși — să se așeze « trei scoale slovenești și românești », Episcopii având grijă « a găsi dascăli învățați la slovenie... și la românie, din cei ieșiți din școalele dela lași, ori dintr'alții». Aceștia vor primi « câte 80 lei de dascăl pe an, jumătate la Sf. Gheorghe și jumătate la Sf. Dumitru. Sumele necesare tuturor școlilor se vor strânge din contribuția preoților care, scutiți fiind de alte dări, vor da numai câte «un galben » anual iarăși în două rate, la cele două sărbători arătate mai sus. Impresia noastră este că și mai înainte au existat școli la sediul episcopiilor, numai că ele aveau un caracter privat, fiind întreținute sau de ierarhul respectiv sau de părinții copiilor. Acum ele devin oficiale, dascălii fiind plătiți de stat. Cel de al treilea mare ctitor al școlii moldovenești în veacul al XVIII-lea este tot un Ghiculesc și anume Grigore al III-lea Ghica, cel ucis de Turci după pierderea Bucovinei. Nepot de frate lui Grigore al II-lea Ghica, el arată același interes problemelor de învățământ. In prima sa domnie (1764—1767), el înființează mai 924 VIEAȚA CULTURALĂ întâi, prin hrisovul din 13 August 1765, o școală la Galați, la mă- năstirea Mavromol, cu doi dascăli: unul de elină, cu salariul de 200 lei anual, și un «ipodascăl » sau dascăl mai mic, de grecește. Epitropi ai școalei erau pârcălabul de Galați și patru negustori fruntași. In ce privește «Academia» din Iași, vrând să-i dea o mare desvoltare, să o facă — așa cum ne spune Veniamin Costachi în prefața «Chiriacodromion »-ului din 1811 — ca ceale din Evropa », el ia o serie de măsuri: îi clădește, mai întâi, pe chel- tuiala sa, un nou local lângă Mitropolie. Apoi îi dă, prin hrisovul din 1766, o nouă organizare: ea va purta titlul de «Academie (a) învățăturilor și epistimiilor » (a științelor!); va fi condusă de « dascălul cel mare », grec; cursurile se vor preda în « elinește », în « greaca bisericească », în latinește și în moldovenește; salariile anuale vor varia între 1500 lei — directorul instituției — și 120' lei — dascălul de moldovenește și bibliotecarul. Vor fi și 20 de bursieri; totalul bugetului anual se urcă la 4315 lei, plus 30 de care de lemne. Primul director al Academiei, astfel reorganizate,, a fost Nikifor Theotoki, un grec învățat care studiase și la Lipsea. Acesta stă un an; apoi, din cauza unor neînțelegeri, pleacă în Rusia unde ajunge arhiepiscop al Astrahanului. O inovație foarte importantă a hrisovului din 1766 este și înființarea câte unei școli elementare, « moldovenești », în fiecare ținut sau județ, pe lângă cele trei dela Episcopii, care existau din 1747. Dascălii respectivi vor primi câte 60 de lei pe an. Așadar Mol- dova se acoperea cu o rețea întreagă de școli oficiale, în limbă națională, și cu dascăli plătiți de stat. Adăogăm că, încă din timpul domniei lui loan Teodor Callimachi (1758—1761) exista o școală grecească la Botoșani, similară celei dela Galați; domnul încredințase vornicului local supravegherea ei. Iar la Ciubărciu, aproape de Nistru, în ținutul supus autorității Tătarilor din Bugeac, funcționa, încă din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, o școală catolică, a călugărilor misionari. In urma războiului ruso-turc, isprăvit prin pacea dela Kiuciuk- Kainargi (1774), Grigore al III-lea Ghica, reîntors pe tron, simte nevoia să statornicească iarăși organizarea școlii moldovene, tur- burată de șase ani de ostilități. El dă deci un nou hrisov, la 15 Noemvrie 1775, prin care se păstrează, în linii generale, vechile norme. Dascălul cel mare are însă acum drepturi mai mari, între ȘCOALA IN MOLDOVA 925 altele și pe acela de a-și numi colaboratorii. La școala de slovenie dela Sfântul Nicolae Domnesc — corespunzând școlii muntene dela Sf. Gheorghe Vechi — se prevede un dascăl pentru citit, scris și catehism, un psalt și un « vătaf » — azi i-am zice pedagog. Pe lângă școlile din județe, înființate prin hrisovul din 1766, continuă, în această epocă, și câte una din școlile dela mănăstiri. Cea mai însemnată este aceea dela Putna, unde sub conducerea lui Vartolomeiu Măzăreanu, «îndreptător al școalelor domnești, episcopești și mănăstirești ale Moldovei », se lucrează cu râvnă și cu spor. Dintr’un certificat de absolvire, eliberat la 1 Aprilie 1778, rezultă că la această școală se învăța: « ciaslovul, psaltirea, octoihul, catehismul moldovenește și rusește, alcătuirea scrisorilor moldovenești, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geo- grafia cea tălmăcită de episcopul Amfilohie, după Bouffier, re- torica, piatra evangheliei asupra despărțirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului EA-ghenie, istoria bisericii după Evsevie și alți istorici... și scurtata teologie platonească ». Era deci mai mult decât o școală elementară, viind îndată după «Academia» din Iași; de altfel, din susamintitul certificat re- zultă că absolventul urmase cursurile timp de șapte ani. După noul războiu ruso-turc, terminat prin pacea dela Iași (9 Ianuarie 1792), urmează iarăși o reorganizare a învățămân- tului. Rolul lui Grigore al IlI-lea Ghica îl are acum Alexandru Moruzi care se dovedește a fi, ca și înaintașul său, un prețuitor al culturii și, în același timp, și un gospodar. El își găsește în luminatul mitropolit lacov al II-lea un prețios colaborator. Cerându-i un raport asupra situației școalelor și un proiect de reorganizare, înaltul ierarh îi înaintează în 1792 un asemenea raport și proiect; prin ideile ce cuprinde și măsurile ce propune, el constituie un moment important în desvoltarea învățământului românesc. Ocupându-se de Academia din Iași și de dascălii ei elinești, lacov critică metoda lor de predare, de pură memorizare și plecând «dela cele neștiute» spre a ajunge tot «la cele neștiute »; dimpotrivă, preconizează metoda ce începuse, sub influența Iui Pestalozzi, să se aplice în apusul Europei și anume «dela cele știute la cele neștiute ». Arată apoi necesitatea predării științelor, a matematicii în special, pe care o califică drept « dumnezeiască învățătură»; cursurile se vor face în grecește, sau, în lipsă e 926 VIEAȚA CULTURALĂ specialiști, în franțuzește. Geometria practică e o altă necesitate: ne trebue ingineri hotărnici, pentru delimitarea moșiilor și pentru ridicarea planurilor: e ceea ce va realiza, nu mult mai târziu, școala lui Gheorghe Asaki! Cât despre limba latină, ea este nece- sară nu numai spre « învățătura pravililor » și « înțelegerea Sfintei Scripturi » dar și «spre îndreptarea și împodobirea limbei moldo- venești»: ai impresia că auzi pe unul din corifeii Școlii Ardelene! Nu știm dacă Alexandru Moruzi, în scurta sa domnie (Martie 1792—Ianuarie 1793) a avut timp să aplice luminoasele vederi ale sfetnicului său cultural; cert este însă că o face, în mare parte, în cea de a doua domnie (1802—1806), prin hrisovul din 24 Maiu 1803. Numărul bursierilor este acum de patruzeci, cursurile durează șase ani; aflăm că erau școli grecești, întreținute de stat, nu numai la Galați și Botoșani, dar și la Focșani, Chișinău și Bârlad; aceasta din urmă s’a întemeiat la 28 Mai 1803 și avea și cursuri de românește. Tot în această domnie Moruzi întemeiază, la 1 Septemvrie 1803, și Seminarul dela Socola (Iași) unde tinerii urmau a se pregăti întru « desăvârșita catihisie », spre a intra în « cinul » preo- ției. Cursurile aveau să se facă « pe limba noastră cea părintească »; școala dispunea de o subvenție oficială de 2500 lei anual; epitrop era mitropolitul țării Veniamin Costachi, demnul urmaș al lui lacov. Curând după aceea, la 4 Octomvrie 1805, se înființa și o școală de muzică bisericească sau psaltichie, complementul firesc al Seminarului dela Socola. Menționăm că la Cernăuți exista, încă dela 1 Octomvrie 1790 o « școală cliricească» adică un seminar pentru pregătirea preoților; el fusese organizat de episcopia Buco- vinei ; cursurile durau trei ani. Perioada, scurtă, cuprinsă între tratatul dela București (1812) și răscoala lui Tudor (1821) se caracterizează printr’o manifestare răspicată a învățământului superior românesc, adică în limba românească, în fața căreia școala grecească începe să cedeze. Aceasta se datorește, pe de o parte, progresului ideilor națio- naliste, alimentate și de Revoluția franceză, dar și de Școala Ardeleană, pe de altă parte prezenței unei personalități remar- cabile care dispunea nu numai de o temeinică pregătire științifică dar avea și înțelegerea fenomenului literar și artistic. E vorba de Gheorghe Asaki. Am arătat mai pe larg în partea întâi a ȘCOALA IN MUNTENIA 927 volumului de față (ediția a doua, p. 345) rolul jucat de acest mare animator și deschizător de drumuri. Aci mă voi mărgini să accentuez că lui Asaki i se datorește nu numai cursul de geo- metrie teoretică și practică dela «Școala domnească» sau Aca- demia din Iași, curs cerut de lacov în 1792 și care dă în 1818 prima serie de ingineri hotărnici, dar și un curs de arheologie în care el vorbește nu numai despre artă dar și despre trecutul patriei în genere. Tot lui i se datorește și reorganizarea Seminarului dela Socola precum și primul teatru de societate din capitala Moldovei, piesele jucându-se în franțuzește și în românește (prima repre- zentație la 27 Decemvrie st. v. 1816). Sunt manifestări ale redeșteptării spiritului național, e începutul unui proces care va dura peste o sută de ani, încheindu-se tocmai în 1918. Și în Muntenia primul sprijinitor al școlii, în epoca fanariotă, este tot Neculai Mavrocordat. El are grijă de «Academia » din București care ajunsese, sub Brâncoveanu, una din cele mai înalte școli din întregul Orient. întemeiază apoi la mănăstirea Văcărești, ctitoria sa, nu numai o bibliotecă, dar și o școală cu « doi pro- fesori, pentru filosofie și matematică»: știrea ne-o dă Efrem, patriarhul Ierusalimului, în prefața unei tipărituri apărute la Bu- curești în 1768. Tot el acordă episcopiei de Buzău câte 250 de taleri vechi anual pentru a ține «doao scoale deapururea la epis- copie, însă una grecească și alta slovenească și dascălii să fie oameni de ispravă și învăiați cât să cade spre procopseala ocinicilor ». Așa citim în hrisovul, inedit, din 4 Martie 1731, aflător la Academia Română, prin care Mihai Racoviță confirmă dania predeceso- rului său. Constantin Mavrocordat se îngrijește și el de învățământ; observând puținul interes pe care-1 arătau feciorii de boieri și părinții lor pentru cartea « elinească », el determină și aprobă o anafora a marilor dregători, la 9 Maiu 1746, prin care se hotă- răște că amintiții feciori cari « nu se vor sili să meargă la învăță- tură și să învețe carte elinească cu tot temeiul ei pe deplin », să nu mai fie vrednici « a se înălța la stepena boieriei », nici a să primi în orânduiala Curții ». Căci doar tocmai pentru acești tineri și « pentru folosul patriei noastre », « au așezat și au întemeiat» el, Domnul, « atâtea școale de limba elinească ». 31 928 VIEAȚA CULTURALĂ Lucrurile continuă astfel, când mai bine, când mai rău, până la războiul din 1768—1774. După încheierea păcii, la Kiuciuk- Kainargi, venind domn în Țara Românească Alexandru Ipsilanti, o remarcabilă personalitate sub toate raporturile, acesta se hotă- răște să dea o nouă organizare și desvoltare învățământului. Găsind școala superioară din București părăsită și numai cu doi dascăli, el o reface, construind un local încăpător la Sf. Sava — terminat în 1779 — și stabilind printr’un act solemn dat în Ianuarie 1776 și întărit și de Patriarhia din Constantinopol, modul ei de funcționare. Școala va avea pe viitor nouă dascăli iar cursurile vor dura în total doisprezece ani, elevii începând la vârsta de șapte ani. Se va studia la început numai gramatica, și, treptat, latina și greaca, poetica, retorica și etica, precum și limbile italiană și franceză; la urmă, matematicele, istoria și geografia istorică, filosofia lui Aristotel și astronomia. Șaptezeci și cinci de bursieri vor primi întreținerea zilnică și două rânduri de haine pe an. Fondurile se vor strânge din contribuția mănăstirilor-— 10.000 de lei anual, ele fiind scutite de orice altă dare — și a preoților care vor plăti — iarăși ca singură dare — numai trei lei de cap, jumătate din suma strânsă dela aceștia din urmă mergând la școli, iar jumătate la « cutia milelor », pentru orfani și văduve. Se mai instituie, prin același hrisov, o școală de preoți la Mitro- polie și două școli inferioare, la Craiova și la Buzău — se vede că acelea întocmite de Neculai Mavrocordat încetaseră între timp de a mai funcționa; se asigură, de asemenea, plata dascălilor de românește și slavonește în [fiecare târg. Muntenia avea așadar și ea, ca și Moldova lui Grigore al IlI-lea Ghica, o întreagă rețea de școli de stat, fiecare județ dispunând de una. La acestea se adaogă și școlile întemeiate și întreținute de particulari^ tocmai în această vreme încep a apare astfel de școli atât în București cât și în târguri, în târgușoare și chiar în sate. Fără ca să mai amintim, de școlile, unele vechi, dela mănăstiri. Astfel, în Bucu- rești, Mihei Cantacuzino întemeiază în 1775, o școală româ- nească, pentru 12 școlari, la Biserica Patruzeci de mucenici, ctito- ria sa. La Târgu Jiu, biv vel stolnicul Dumitrache reface biserica cu hramul Sf. Mihail și Gavril și întemeiază o școală « cu dascăli românesc și grecesc », « pentru învățătura copiilor părții locului, fără de plată ». Voievodul Mihail Sutzu confirmă acest așezământ ȘCOLI IN SATE 929 in 1792 și acordă și el școalei diverse venituri. Un alt boier oltean, biv vel paharnicul Hagi Stan Jianu, întemeiază în 1783 pe moșia sa Preaiba o « școală românească pentru a se învăța copiii de pomană ». Ea are și sprijinul sătenilor tăbăcari localnici cari se îndatoresc să dea câte 10 parale de fiecare sută de piei ce vor lucra. In comuna Chiojdul mic din județul Săcuieni se pare că era o școală în anul 1770. In județul Ilfov, la Ageștii beizadelei Grigore Sutzu găsim o școală în 1785. Ea capătă, din partea Voie- vodului Mihai Sutzu, vinăriciul domnesc din mai multe sate. In același an, la 20 Octomvrie, Voievodul acordă drept de bâlciu satului Cornești din Dâmbovița unde vel logofătul de țara de sus Scarlat Greceanu făcuse o biserică de zid cu chilii și cu « școală pentru învățătură de carte », la care urmează «nelipsiți » douăzeci de copii. Un document inedit, din Mai 1792, aflător la Academia Română, ne arată că vel slugerul Matei Lăcusteanu făcuse o biserică la moșia sa Șiuța din Dâmbovița. Apoi — continuă docu- mentul —«au mai înpodobit această biserică și cu dascal și au făcut rânduială de învață copiii sărmani și săraci fără de pla- tă»... Asemenea școli prin sate, întreținute de proprietarii res- pectivi și având și oarecare ajutor din partea domniei, găsim la Greci în Ilfov, sub Mihai Sutzu (1791—1793 și 1801—1802) care-i acordă scutiri și o sută de bolovani de sare dela ocna Telega, la Poiana, în Ialomița, cu privilegiu din 10 Aprilie 1797, la Văsianca, în Ilfov, unde hrisovul domnesc o numește « școală de învățătură de copii săraci», la Floreștii din deal, tot în Ilfov, cu privilegiu din 1792, la Furduești, în același județ, la Mărculești în Mușcel, pe lângă schitul întemeiat de Dumitrașcu Roset și cu privilegiu dela Alexandru Moruzi (1793—6 și 1799—1801), la Banovița, în Mehedinți, unde ea se datorește lui Hagi lordache din Cerneți; acesta, prin diata sa din 1894, hotărăște să se ridi- ce, de asemenea, două școli chiar în Cerneți, una elinească, în ca- sele sale, și alta românească, lângă biserica Domnească. O școală bilinguă constatăm la Câmpina, sub loan Vodă Caragea (1812— 1818); ea avea 60 de elevi la cursul în românește și 30 numai la cel în grecește: proporția arată limpede sensul în care se des- volta învățământul nostru în preajma mișcării lui Tudor. In ce privește școlile de pe lângă mănăstiri, menționăm în primul rând pe aceea dela mănăstirea din Slatina. Prin hriso- 31* 930 VIEAȚA CULTURALĂ vul din 1763, Iulie 8, Constantin Racoviță cutește sfântul lăcaș de orice dări și îi acordă și 16 poslușnici; el trebue, în schimb, să întrețină un dascăl de învățătura copiilor. Școala de aici se desvoltă bine; în 1803 avea trei dascăli, unul de grecește, altul de latinește și un al treilea, de românește; în 1806 numărnl ele- vilor atingea «aproape o sută ». O altă școală, românească, era pe lângă schitul dela Berislăvești (județul Argeș); ea se datorește donației făcute de biv vel serdarul Sandu Bucșănescu și soția sa Maria, ctitorii schitului. Din această donație se va plăti leafa das- călului și se vor întreține, ca interni la schit, șase școlari. Cu- noaștem aceste amănunte din hrisovul domnesc prin care, la 20 Aprilie 1760, Scarlat Ghica întărește cele hotărîte de ctitori. O a treia școală constatăm, în 1793, la mănăstirea Motru: ea continua să funcționeze în 1813. Pentru pregătirea preoților— pe lângă școala din București, dela Mitropolie, Alexandru Ipsilanti mai întemeiază una și la Craiova, în 1775, la biserica Obedeanu: atestatul ei este cerut la hirotonie. Ceva mai târziu, în 1797, Mitropolitul Dositei Filitti face și el o școală de pregătire la mănăstirea Antim: ea continuă și în veacul al XlX-lea până târziu; mitropolitul Ignatie (1806—-1812), voia să-i dea chiar o desvoltare mai mare. Nu am putut întreprinde o cercetare sistematică spre a afla toate școalele din târgurile, satele și mănăstirile Munteniei și Moldovei, Ia finele veacului al XVIII-lea; de altfel, ea nici nu și-ar avea locul aci, în cadrul acestei lucrări de sinteză. Ceea ce putem afirma însă este că numărul lor era considerabil și că ma- terialul documentar inedit îl va spori cu siguranță. Trebue să se adaoge, apoi și numeroșii dascăli particulari, autohtoni și străini, care învață, în această vreme, pe copiii boierilor și ai domnilor. La Lărgășeni, de pildă, în județul Tecuci, boierii Conăchești reali- zaseră, prin 1790—1795, după nimerita expresie a unui cercetător, «o adevărată Academie », aducând acolo o serie întreagă de pro- fesori de toate neamurile. Dintre străini, pe lângă dascălii greci, trebuesc amintiți mai ales preceptorii francezi, cari ajung nume- roși pe vremea revoluției și a emigrației. Unii dintre ei s’au și stabilit definitiv în țările noastre. Boierii, mai ales tineri, cari vorbesc franțuzește, sunt din ce în ce mai mulți; Alexandru Ipsilanti introduce de altfel în 1775 studiul acestei limbi printre materiile predate la «Academia» dela Sf. Sava. GHEORGHE LAZĂR 931 In 1780, numărul total de dascăli plătiți de stat în Muntenia se ridică la 29, cu un buget de 7632 lei anual; în această sumă intra și întreținerea a 44 de bursieri. In 1797, numărul dascălilor crescuse la 33, iar bugetul la 10.296 lei; banii se strângeau, ca și mai înainte, din Contribuția mănăstirilor și a preoților. După războiul ruso-turc, terminat prin pacea dela București (1812), loan Vodă Caragea întreprinde o reorganizare a învăță- mântului muntean. Mai întâi, prin hrisovul din 1814, el precizează corpul didactic —: patru profesori — și programul — litere, științe și limbi străine — ale școlii superioare dela Sf. Sava. Aceasta nu mai funcționa în vechiul local, care fusese ocupat de însăși curtea domnească, ci la Biserica Măgureanului, după ce popo- sise câtva timp, până la cutremurul cel mare din 1802, și în chiliile dela Domnița Balașa. Totdeodată, Caragea institui și o eforie de patru membri care să supravegheze bunul mers al în- vățământului. Printr’un al doilea hrisov, din Februarie 1816, se prevede, între altele, introducerea dreptului printre materiile dela Sf. Sava; ca profesor pentru această specialitate e numit clucerul Nestor, care avea, într’adevăr, o serioasă pregătire juridică. Se realizează astfel măcar parțial, ceea ce se plănuise încă sub Ale- xandru Ipsilanti (1774—1782) când — potrivit afirmației lui Sul- zer — urma să se întemeieze o Academie de drept la București. Dar faptul cel mai însemnat în scurta perioadă cuprinsă între 1812 și 1821 este, întocmai ca și în Moldova și puțin în urma acesteia, manifestarea unui învățământ superior, in românește. Animatorul lui, ardeleanul Gheorghe Lazăr care făcuse studii bune la Sibiu, Cluj și Viena și avusese de suferit de pe urma credin- țelor sale liberale, e numit, la 5 Aprilie (24 Martie st. v.) 1818, ca profesor de matematice și « gheomesie practică » sau agrimen- sură. Dar, întocmai ca și Asaki, el făcu, pe lângă acestea, și alte cursuri și anume cursuri de geografie istorică, de gramatică și filosofie. Astfel putu el să expună ideile învățaților Școlii Arde- lene și să trezească în sufletele ascultătorilor săi simțiminte înalte, de mândrie pentru trecutul neamului, de încredere în viitorul lui. Dascălii greci dela Biserica Măgureanului vedeau cu ochi răi cursurile lui Lazăr care aveau loc în câteva chilii ■— acum iarăși disponibile—dela Sf. Sava; ei încercară să le bagatelizeze— colegii lor dela Iași atacaseră mai violent pe Asaki — și să facă 932 ■ VIEAȚA CULTURALĂ intrigi, dar fără succes. învățământul superior românesc se im- puse, deveni într’adevăr — așa cum prevăzuse Lazăr în « înștiin- țarea » sa din August 1818 ■— o adevărată « Academie », față de care cea grecească pierde, treptat, treptat, terenul (vezi și partea întâi a acestui volum, ediția a doua, p. 332—3). La redeșteptarea culturală determinată de cursurile lui Asaki și Lazăr, se adăogară și dorințele de înoire ale tinerilor care, mergând la studii în apusul Europei, se întorc de acolo nu numai cu cunoștințe tehnice, dar și cu noua concepție, liberală și pro- gresistă, determinată de Revoluția Franceză. într’adevăr, contactul nostru — direct sau indirect — cu învă- țătura Occidentului, constatat documentar, după cum am văzut, în veacul al XVII-lea și în special în epoca lui Brâncoveanu, nu s’a întrerupt niciun moment sub Fanarioți, dimpotrivă s’a accentuat. Constantin Mavrocordat a trimis — potrivit afirmației banului Mihai Cantacuzino— doisprezece tineri, feciori de boieri, la studii, la Veneția: ei au stat acolo trei ani, fiind apoi rechemați în urma unui ordin al Porții. Absolvenții cei mai distinși ai șco- lilor teologice din Blaj sunt trimiși la Viena și la Roma: tot la Viena învață și feciori de boieri moldoveni — ca frații Conachi — și munteni — un Nenciulescu, un Bellu, frații Cantacuzino — ca și feciori de negustori cum e fiul lui Hagi Constantin Pop din Sibiu. Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea , mitropolitul Leon al Moldo- vei pornește la învățătură la Leipzig, pe nepotul său Alexandru și pe diaconul Gherasim, viitorul episcop de Roman. La Universita- tea din Leipzig stă doi ani și Scarlat Sturdza, ginerele voievodu- lui Constantin Moruzi (1777—1782). Amfilohie, episcopul Hoti- nului, studiase în Italia, vizitând și Napoli și Bari ; tot în Italia și anume la Pisa, se va duce, la începutul veacului al XlX-lea, lancu Văcărescu, spre a învăța dreptul. La Paris vor ajunge, mai bine de un secol după Răducanu Cantacuzino, trei studenți, câte unul din fiecare țară românească și anume: Gheorghe Bogdan, din Moldova, loan Seraphin, din București, care-și va lua și doc- toratul acolo (vezi mai sus, p. 855) și Paul lorgovici de peste munți, viitorul profesor și filolog. îndată după aceea sosiră în capitala Franței și cei doi fii ai lui Dumitrachi Bibescu— Barbu și Gheorghe, viitorii domni ai Munteniei — precum și alți tineri feciori de boieri. La Geneva, au studiat teologia calvină, în cursul ȘCOALA IN ARDEAL 933 veacului al XVIII-lea, o serie de transilvăneni: după nume ei sunt Unguri și Săcui; mult mai târziu, după 1821, vor ajunge acolo și unii dintre Golești. Cei care nu puteau sau nu voiau să-și trimită copiii prea de- parte, în apus, aveau la îndemână școlile săsești din Ardeal. Intre 1793 și 1823, o samă de tineri și tinere muntene, în special din Oltenia, învață la Sibiu. Pentru fete era, în acest oraș, școala călugărițelor Ursuline, existentă și astăzi. In ce privește învățământul românesc din Transilvania, după 1700, el este, în cea mai mare parte, consecința «Unirii» cu Roma. Episcopul loan Inochentie Clain hotărăște înființarea școlilor de care se simțea nevoie în noua sa reședință dela Blaj (vezi voi. III, ediția a doua, p. 387); el încep- ș; construcțiile corespunzătoare, n’are însă norocul să le vadă terminate, deoarece, in urma luptei duse cu dieta și guvernul Transilvaniei, e nevoit să părăsească scaunul și să plece la Roma de unde nu se mai întoarce. Urmașul său, Petru Pavel Aaron, continuă lucrările și, în ziua de 11 Octomvrie 1754, inaugurează trei școli care voi’ avea o mare însemnătate pentru desvoltarea învățământului ro- mânesc din Ardeal: Școala de obște, adică elementară, cu învă- țământul gratuit; din ea s’a desvoltat, mai târziu, sub episcopul Grigore Maior (1773—1782), Școala Normală; Școala latinească, pentru învățătura limbilor și a științelor, predecesoarea actualului liceu; Școala de preoție destinată formării preoților. In acest școli încep să vină copiii de Români din întreg Ardealul; ele capătă, in scurtă vreme, o faimă deosebită. Absolvenții cei mai distinși sunt trimiși mai departe la studii, la Roma; prima serie e formată din Petru Aaron, viitorul episcop, Grigore Maior, iarăși viitor episcop, și Silvestru Caliani. Alături de școalele din Blaj, erau și școli modeste prin sate și pe lângă câte un schit sau o mănăstire. Asemenea școli găsim în Banat, în 1724 la Ticvaniul Mare unde a trăit dascălul lanăș și Greoni 1747); găsim de asemenea în satele românești din Să- cuime, precum Podeni, Oaia, Erneii Mari și chiar în suburbiile 1 ârguMurășului. Călugărul Sofronie din Cioara (județul Alba) strân- sese câțiva copii spre a-i învăța carte la schitul pe care-1 întemeiase n pădure. Un alt cleric, diaconul Loga, venit dela Tismana, întemeie, și el, în 1736, în satul Srediște, lângă. Lugoj, o școală primară. 934 VIEAȚA CULTURALĂ .Școli românești s’ar fi întemeiat și mai multe, în prima jumă- tate a veacului al XVIII-lea; «Unirea» cu Roma și diploma cea de a doua leopoldină, din 1701 (vezi voi. III, ediția a doua, p. 395), dădeau doar « Uniților » aceleași drepturi ca și celorlalți catolici ai țării; era însă opunerea stăruitoare, sistematică, a «domnilor de pământ » care-și dădeau seama că, învățând carte, iobagii nu vor mai putea fi stăpâniți ca înainte. De aceea constatăm în repetatele suplice înaintate de Românii ardeleni atât administrației împărătești la Viena cât și dietei și guvernului transilvănean revenind mereu cererea de a-și trimite copiii la școală. Astfel, de pildă, în petiția înaintată dietei în Mai 1736. Prin rescriptul im- perial din 9 Septemvrie 1743, expediat prin poștă lui Clain, se precizează, între altele, și acest drept; iar în diploma din 15 Aprilie 1746 se spune textual: «am binevoit a hotărî ca fiii iobagilor valahi cari merg la școală sau sunt capabili de aci înainte a face studii, să nu ție împiedecați de domnii lor de pământ, sub sanc- țiunea unei grave pedepse ». Un fapt care a contribuit la desvoltarea învățământului nostru din Ardeal a fost înființarea între 1762 și 1766, a regimei telor române de grariță; e vorba de regimentul I, la granița de sud a Transilvaniei, cu reședința în Orlat (jud. Sibiu), de regimentul II, la granița'de nordest, cu reședința în Năsăud (jud. Bistrița-Năsăud), și de regimentul III, de dragoni, tot în părțile de miazăzi și cele vecine lor; acesta din urmă e redus insă în 1772 la patru escadroane, alipite la regimentul secuiesc de husari. In același timp, împără- teasa Maria Tereza hotărăște ca pe teritoriul fiecărui regiment de graniță să se întemeieze un număr de școli elementare, având ca limbă de predare limba comunelor de unde se recruta regi- mentul, iar la reședința colonelului o școală mai înaltă — școala « normală » — în care să se predea și limbile latină și germană. Ca urmare a acestor dispozițiuni iau naștere, «îndată după 1766 », trei școli elementare sau «triviale » — li se spunea așa prin ase- mănarea cu școlile medievale deoarece tot trei erau materiile predate, dar în loc de gramatică, dialectică și retorică («trivium » de odinioară!) se făcea acum scris, citit și socotit — în comunele Năsăud, Maier — aceasta din urmă e mutată în 1816 la Sân- georgiu— și Monor; în 1786 li se mai adaogă alte două, la Zagra și la Borgo-Prund. Totdeodată, se înființează, în răstimpul 1770— ȘCOALA IN ARDEAL 936 1777, Școala Normală din Năsăud, iar la 22 Noemvrie 1784, într’un local încăpător în care-și aflară loc toate instituțiile de în- vățământ locale, Casa militară de educație, iarăși la Năsăud. Pe teritoriul regimentului I se întemeiază o școală « Normală » la Orlat, iar școli «triviale » și « comunale » — acestea erau tot școli ele- mentare, dar mai mici ca rang decât cele dintâi — Ia Hațeg, Jina, Vaida-Rece, Cugir, Veștem, Lissa, Tohani, Ohaba, Racovița, Răcăș- dia, Șinca și Viștea de Jos. Teritoriul regimentului de dragoni își avu școli la Dejani (Făgăraș), Dibra (Huniedoara), Teiuș (Alba) și Agârbiciu (Târnava Mare). In sfârșit, pe teritoriul militar bănă- țean, se ridicară, între 1770 și 1790, optzeci și cinci de școli «comunale», cinci școli «triviale » în Mehadia, B ozoo ici, Slatina, Pojejena și Bersasca și o școală « Normală » precum și una de fete la Caransebeș. Din toate aceste școli grănițerești, ținute cu fondurile teritoriilor respective și cu unele subvenții de stat, ieșiră o seric de tineri cu carte care, împreună cu absolvenții Blajului, începură să pătrundă în slujbe și în armată. Un nou imbold căpătă învățământul românesc dincolo de Carpați în urma edictului din 1776 al Măriei Tereza, edict inti- tulat: «Ratio educationis totiusque rei litterariae per Regnum Hungariae et Provincias eidem adnexas », prin care se hotăra re- gimul școlar în Ungaria și în provinciile anexate ei, deci și in Transilvania. In urma acestui edict, numărul școlilor elementare românești crește considerabil: s’a dat cifra de trei sute pentru răstimpul 1768—1794, dintre care cea mai mare parte sub direc- toratul Iui Gheorghe Șincai. Căci acest mare cărturar a fost, timp de doisprezece ani (1782—1794), « director al primei școli naționale din Blaj, și al celorlalte școli greco-catolice din marele principat al Transilvaniei ». El străbătu neobosit Ardealul în toate direcțiile și înființă școli prin sate; treizeci se ridicară numai în Secuime. Ortodocșii avură, potrivit aceleiași organizații date de împă- răteasa Maria Tereza, școlile lor. Director al acestor școli — cores- punzând deci lui Șincai pentru cele unite — este, în 1790, Dimitrie Eustathievici, autorul gramaticei manuscrise din 1757 și al unor lucrări tipărite peste câteva decenii la Sibiu. In afară de școlile de stat, mai erau apoi școlile întemeiate și susținute de particulari cum este de pildă aceea din Făgăraș unde funcționa în 1791 «Andrei Sovoiloviciu, boier de Mărgineni și 936 VIEAȚA CULTURALĂ dascăl al școalei normalicești a neguțătorilor neuniți din Făgăraș ». Pentru această școală, se face în 1804, un nou local, în «ulița Grecilor». Odată cu înmulțirea școlilor elementare din Ardeal, se simte nevoia înființării unei școli speciale pentru pregătirea învățătorilor respectivi, corespunzând deci unei școli normale de astăzi. Accen- tuăm «de astăzi », ca să nu se confunde cu școlile «normale » întemeiate în Ardeal în timpul Măriei Tereza (vezi mai sus, p. 934-5); acestea erau niște școli de grad mai înalt, dar care nu pregăteau numaidecât învățători. Școala specială căpătă numele de «Shoala preparandă sau pedagoghicească a Nației Românești»; având drept sediu Aradul, ea își începu cursurile la 3/15 Noem- vrie 1812, cu 262 de elevi. Corpul didactic cuprindea pe Dimi- trie Țichindeal, profesor de «învățătura Legei sau catehetă », pe loan Mihuț, profesor de pedagogie, metodică și «istoria țării ungurești », pe losif lorgovici, profesor de filosofie, matematică și geografie și pe Const. Diaconooici-Loga, profesor de gramatică și «conțept». După doi ani de studii, absolvenții intrau în «dire- gătoria dăscăliei»; unii se făceau însă și preoți sau ocupau slujbe administrative: ne-o spune «Chiemarea» profesorului Diacono- vici-Loga, tipărită la Buda în. 1821. In ce privește seminariile sau școlile speciale pentru pre- gătirea preoților, în afară de acel din Blaj, rezultat din contopi- rea mai vechii « Școli de preoție » cu seminarul Buna Vestire înte- meiat în 1760 de Petru Pavel Aaron, se înființează unul nou la Oradea în 1792, prin stăruința episcopului Ignatie Darabant. Absolvenții acestuia din urmă se puteau dedica însă și învățămân- tului, așa după cum, mai târziu, aceia ai Școalei preparande din Arad puteau deveni și preoți. Un merit deosebit pentru domnii țărilor noastre în materie de învățământ a fost generosul și îndelungatul sprijin pe care ]-au acordat școlilor din Orientul creștin. Intr’o vreme când drept credincioșii acelor îndepărtate locuri, puțini și apăsați economi- cește, aveau mari greutăți pentru a-și întreține biserica și școala, dela noi le-a venit ajutorul. Dela țărmurile Dunării până la muntele Sinai și din Peloponez până în Antiohia, dărnicia voievozilor munteni și. moldoveni și a boierilor lor s’a făcut necontenit AJUTORAREA ȘCOLILOR DIN ORIENT 937 simțită, din veacul al XlV-lea până în al XlX-lea. In ce privește învățământul, în răstimpul dintre 1601 și 1821, notăm că atenția s’a îndreptat în special asupra școlilor din Constantinopol și îm- prejurimile lui precum și asupra acelora dela Ierusalim. Acestea din urmă — școala grecească și cea arabă — primesc subvenții pe timpul lui Brâncoveanu și apoi tot timpul sub Fanariotă. Suma de 100 lei care li se dădea anual din Moldova, sub Grigore Ghica, în 1728, poate părea mică, la prima vedere; să se ție seamă însă de Faptul că pe atunci, cu acești bani, se cumpăra o moșie, precum și de împrejurarea că bugetul școlilor de stat moldovenești, în acel an, era de 440 lei. Se mai adăoga de altfel o sumă, nespeci- ficată, cu care « să se chivernisească și copiii cei străini și săraci cu hrana și îmbrăcămintea ». In ce privește școlile din Constantinopol și împrejurimile lui, 1 n primul rând venea, evident, « Școala cea mare » sau Academia grecească din Fanar. Ea primea, la începutul veacului al XVIII-lea. o subvenție anuală foarte mare: 1000 de lei din Moldova și 500 de lei din Țara Românească. Constantin Racoviță îi dă mai mult: 1200 lei anual și cifra e menținută de Grigore al IlI-lea Ghica, în ultima sa domnie din Moldova (1774—1777). Alexandru Ipsilanti (1774—1782), la rândul lui, o sporește la 1800 de lei. O a doua școală grecească din regiunea constantinopolitană care s’a îm- părtășit de darurile noastre a fost aceea dela Yenikioi sau Neo- chorion, localitate situată pe malul european al Bosforului, între Istinye (Stenia) și Tarabya (Therapia). Pe « drumul Țarigradului » care ducea din Muntenia în capitala imperiului otoman, domnii noștri au ajutat școlile din locurile de popas mai însemnate. Astfel, școala elinească dela Aroanitochori, lângă Târnovo, în Bulgaria, a fost refăcută de către Alexandru Ipsilanti (1774—1782). O alta, la satul « Drăgoi-chiot» unde — spune hrisovul din 19 Iulie 1792 dela Mihail Sutzu — «totdeauna conăcesc și găzduiesc boieri și alți slujbași domnești ce se trimit de aci la Țarigrad... cum și ce vin de acolo aici... » primește, pentru dascălul grecesc care învăța pe copiii de bulgari din sat, 60 de taleri anual « plata ostenelii lui »; această sumă o dăduseră și alți domni mai înainte. Pentru școlile din fosta Elladă, avem mărturia patriarhului Hrisant Nottara. El afirmă, în Septemvrie 1728, că Nicolae Mavro- 938 VIEAȚA CULTURALA cordat s’a îngrijit nu numai de învățământul din Moldova și din Constantinopol, dar n’a «zăbovit să se îngrijească bogat și evlavios de școli și in mai multe ținuturi din Grecia decăzută ». Mănăstirea și școala dela Sumela, în părțile Trapezuntului (Asia Mică), a beneficiat și ea de dărnicia unei serii întregi de voievozi de ai noștri. Școala din insula Patmos, în arhipelagul grecesc, întemeiată în 1713, ocrotită, se pare, de Mavrocordați, primea în 1787 o sumă anuală dela Mihail Sutzu. Și așa mai departe; lista școlilor din Orientul creștin ajutate de noi se poate lungi; exemplele date mai sus credem însă că sunt suficiente pentru dovedirea afirmației prin care am început, adică a rolului pe care l-am jucat sub raportul învățământului, peste hotare. Manuale școlare. Și în vremea veche, nu numai astăzi, s’a simțit nevoia de a se ușura elevilor învățătura, cu ajutorul manua- lelor. La început, ele au fost, evident, manuscrise, pe pergament sau pe hârtie; pentru exercițiile de scriere și socotit s’a între- buințat uneori și suprafețe de nisip pe care se făceau semnele sau cifrele respective, netezindu-se în urmă, după întrebuințare. Inventându-se tiparul, s’au putut apoi imprima manuale, ceea ce a contribuit nu cu puțin la difuzarea învățăturii. O caracteristică a vechilor manuale pentru începători, nu nu- mai la noi, dar și în restul Europei, a fost caracterul lor religios: cunoștințelor tehnice li se adăogau și cele de ordin religios. Lucrul era normal: învățământul însuși având acest caracter și fiind predat, în genere, de clerici, nu se putea ca manualele să facă abstracție de biserică. învățământul exclusiv laic este un produs al ultimului secol; el n’a existat mai înainte. Manualul pentru începători, abecedarul din zilele noastre, a purtat în Țările Românești numele de bucoavnă sau bucvar sau alfavită. Primii doi termeni derivă de la «buche» adică literă: deci cartea care învață literele. Cel de al treilea termen este echivalentul grecesc al abecedarului nostru, deoarece alfa și vita sunt, în această limbă, primele două litere ale alfabetului. Bu- coavnele cuprindeau, în genere, literele și cifrele, apoi diverse rugăciuni, cele zece porunci, simbolul credinței sau Crezul, cele nouă fericiri, și cele șapte taine. Așadar, aveau și numeroase ele- mente de catechizm. BUCOAVNE ȘI CATECHIZME 939 Cea mai veche bucoavnă tipărită pe care o cunoaștem astăzi este aceea imprimată la Iași, în grecește, în 1651, sub Vasile Lupu. Urmează apoi una în românește, la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1699, «cu voia prea sânțitului chir Atanasie mitropolitul țărăi Ardea- lului » și — adăogăm noi — autorul Unirii cu Roma. In Muntenia se tipărește, în 1726 la Râmnic, în slavonește și românește, o bucoavnă intitulată: «întâia învățătură pentru tineri... »: e o traducere din limba rusă a manualului: « Pervoe ucenie otrokom ». Ea răspunde așa de bine nevoilor, încât o ediție nouă apare în anul următor, 1727, și o a treia în 1734. In Ardeal, elevii șco- lilor din Blaj, au și ei, în 1759, o «Bucoavnă pentru deprinderea pruncilor la cetanie și la temeiul învățăturii creștinești.. . »; blago- slovenia o dăduse preasfințitul Vlădică Aaron. Dintre celelalte bucoavne care apar până la 1821—numărul lor merge de altfel sporind — cităm pe cele două tipărite de preotul Mihail Strilbițki la Dubăsari (1792) și Movilău (1800), apoi « Alfavitul »lui Gheorghe Șincai, în patru limbi—latinește, nemțește, ungurește și româ- nește— apărut la Blaj în 1796, «pentru folosul și procopsala școalelor neamului românesc ». în sfârșit primele bucoavne tipă- rite la Chișinău, rusește și românește, în 1814 și 1815. Manuale speciale pentru învățarea religiei, cuprinzând deci elementele esențiale ale credinței, erau catechizmele. De ele s’au folosit atât luteranii cât și calvinii și apoi catolicii spre a atrage la confesiunile lor nu numai pe copii și pe tineri dar și pe vârst- nici ; s’au folosit de asemenea ortodocșii. Amintim de catechizmul luteran tipărit în 15441a Sibiu, de cel calvinesc a lui Ștefan Fograși (1647) precum și de acela, tot calvinesc, căruia i-a răspuns, în 1645, Mitropolitul Varlaam. In aceeași categorie intră și cartea «Pânea pruncilor sau învățătura credinții creștinești» alcătuită sub formă de «mici întrebăciuni și răspunsuri ungurești» de «cinstitul pater Boroneai Laslo», tradusă în românește «de Duma lanăși dela Borbanți » și tipărită la Alba-Iulia în 1702. Intră, de asemenea, catechizmul catolic al lui Canisius, tra- dus în românește de Gheorghe Buitul, jezuit de origine valahă, și tipărit într’a doua ediție — din prima (Bratislava, 1636) n’avem niciun exemplar — la Cluj în 1703, cu litere latine și ortografie maghiară. Titlul sună: «Catechismus szau summa kredinczei katholicsest... ». Tot aci menționăm și manualul 940 VIEAȚA CULTURALĂ tipărit la Cluj, în 1746, în latinește și slavonește, sub titlul: « Elementa puerilis institutionis in lingua latina »; el apare « din porunca și cu cheltuiala » lui Mihail Manuil Olâavskij, « episcopul Rusiei, al Muncaciului și al Maramureșului... ». In 1757, epis- copul unit Petru Pavel Aaron publică la Blaj sub titlul: Doctrina christiana ex probatis authoribus collecta ad usum huyus scholasticae juventutis cooptata... » un catechizm, însoțit de colocvii între un elev și magistrul său despre Unirea cu Roma. Menționăm, în sfârșit, și două lucrări ortodoxe: mai întâi catechizmul alcătuit la Carlo- vitz în 1774 și publicat pentru tinerimea școlilor neunite din împărăția austriacă, apoi lucrarea aromânului Dimitrie Darvari, tradusă din grecește de către Eujrosm Poteca și tipărită la Buda, în 1818, sub titlul: « Mai nainte gătire spre cunoștința de Dumnezeu ». Poteca, subaltern al lui Gheorghe Lazăr, la cursurile dela Sf. Sava, este un patriot luminat și un convins partizan al Școlii Ardelene și al învățământului superior în limba română. El aduce laude lui Ion Vodă Caragea că a întemeiat «acum întâi în politiia București lor, Școală de Mathimatică și de Filosofie » în limba țării; acestei școli îi închină și el traducerea sa «pentru întâia învățătură a pruncilor »; adaogă că trebue predată îndată după bucoavnă. Dintre celelalte manuale speciale, cele mai vechi sunt grama- ticile. Cunoaștem o gramatică slavonească tipărită de Antim Ivireanul Ia Snagov în 1697, cuprinzând 250 de foi in-8°. In prefața adresată lui Brâncoveanu, înaltul ierarh afirmă că nu exista până atunci o astfel de lucrare în țară; ea era totuși necesară, deoarece sunt cărți sfinte care se citesc în slavonește; pe de altă parte, Vodă însuși a întemeiat « și școală de învățătura limbii slavonești pentru copiii de vârstă fragedă ». Pentru celelalte gramatici apărute în țările românești — dintre care unele, opere originale, au o deosebită valoare, vezi mai sus, p. 845-9. Cea mai veche aritmetică tipărită pentru școalele noastre datează din 1777. Ea a apărut Ia Viena, în românește și nem- țește, sub titlul: « Ducere de mâna cătră Arithmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneaști celor neuniților ce se învață în școalea ceale mice...». O altă ediție, într’o românească mai fluentă, îngrijită de Dimitrie Eustatievici «directorul a școalelor neunite naționalicești din Ardeal», apare la Sibiu, în 1789; numărând 152 de pagini, costa numai 15 creițari. Ii urmează, la 11 GEOGRAFII ȘI ISTORII 941 Dechemvrie st. v. 1795, manualul tipărit în Iași de episcopul Amfilohie al Hotinului. Intitulat «Elementi arithmetice arătate firești», el e o traducere a manualului italian Elementi aritmetici a lui P. Alessandro Conți, ediția din 1730. Cuprinde și ceva geo- metrie; interesantă e preocuparea originei noastre latine într’o astfel de carte, origine pe care Amfilohie o relevă cu prilejul comparației ce face între măsurile romane și cele române. Sem- nalăm și Elementele de Aritmetică, partea întâia, ale profesorului Dimitrie Panaiotadi Govdela, tipărite în limba greacă, la Iași, în 1818; ele sunt dedicate voievodului Scarlat Callimachi; mai înainte, în 1806, același tipărise și o Algebră. In ce privește geografia, primul manual românesc cunoscut astăzi este acela tradus, cel mai târziu în 1777, de Amfilohie al Hotinului, din italienește, și publicat la Iași, la 22 August st. v. 1795, sub titlul: «De obște gheografie pe limba moldovenească, scoasă de pe gheografie lui Buf ier». Numirile geografice sunt așezate într’un mod anumit «pentru folosința tinerilor de a le ține minte»; se adaogă și o însemnare despre domnii Moldovei. Pentru celelalte tratate de geografie — tot traduceri — și pentru harta-atlas a lui Gheorghe Golescu, tipărită la Viena, în 1800, vezi mai sus, p. 855 și 880. Nu avem un manual propriu zis de istorie a Românilor, tipărit în românește, până la 1821. Lucrările Școalei Ardelene, câte s’au tipărit, privesc numai unele perioade sau aspecte ale trecutului nostru; celelalte au rămas în manuscris. Au existat însă liste cronologice de domni, publicate la finele unor lucrări de altă natură. In afară de cele pe care le dă Dosofteiu mitropolitul la sfârșitul Molitvenicului din 1681 și a Parimiilor din 1683 (vezi p. 809) și în afară de însemnarea lui Amfilohie de care amintirăm câteva rânduri mai sus, cităm lista cronologică dela finele Psaltirei tipă- rite în Iași la 1794, sub titlul: «Insămnare de câți domni au domnit în țara Moldovei dela descălecarea ei »; ea merge dela « Dragoși Voevod întâiul ce au eșit din Ardeal » (1352) până la Mihai Costandin Vodă Șuțul (1793). Să dă durata fiecărei domnii — dar indicațiile până la luga Vodă sunt foarte greșite — la unii voevozi se mai dă și câte un detaliu. Citim astfel: « lancu Sas Voevodu Liuteranu t>', « Gașpar Voevodu Italiianul »; «Vasile Voevod Alvanitul » (Albanezul I);« Duca Vodă Alvanitul»; « Scar- 942 VIEAȚA CULTURALĂ. lat Grigorie Ghica Voevodu; și au robit Tătarii țara de jos», etc, Această «însămnare» se retipărește și în ediția din 1802 a Psaltirei. O altă listă cronologică a domnilor moldoveni găsim la finele Psaltirei apărute la Iași în 1817; ea cuprinde domnii din răstimpul 1352—1812, « care în ce an au domnit și câtă vreame au fost domniia sa ». O « însemnare de numele preaosfințiților mitropoliți ai țării Moldaviei și care unde i-au fost metaniia» se află la finele Ceaslovului tipărit la Iași în același an 1817. Dar indicarea metaniei nu începe decât cu al 19-lea mitropolit, cu Filothei, despre care se afirmă că era « dela Putna ». Pentru epoca mai apropiată — secolul al XVIII-lea — se adaogă și câte o scurtă lămurire; astfel, de pildă, despre Gavriil, se spune: «frate după trup Domnului loanu Theodor Calimah Vvod ». Ultimul mitropolit pomenit e Veniamin Costachi, în cea de a doua păstorie a sa; în total se dă numele a 62 de mitropoliți. Pentru textele de istorie universală — cronografe și traduceri de opere apusene — care puteau servi și ca manuale sau ca texte de lectură în clasă — vezi mai sus, p. 877—880. Pentru retorică, obiect de studiu mult prețuit în școlile supe- rioare ale veacurilor XVII — XIX, cităm; manualul doctorului Molnar, apărut la Buda în 1798, în tipografia Universității. Pe foaia de titlu citim: «Retorică adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvântări, acum întâi izvodită pe limba românească, împodobită și întemeiată cu pildele vechilor filosofi și dăscăli bisericești .. . ». Primul manual de fizică, alcătuit la noi, pare să fie acela al lui « Constantin Vardalah Egipteanul », profesor la «Academia » din- București. Scris în grecește și tipărit la Viena în 1812, el for- mează un volum de 801 pag. in-8° și are următorul titlu: « Fizica experimentală, cuprinzând cele mai nouă explicațiuni, compusă și publicată în limba grecească, pentru începători... ». Amintim că, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în bugetele « Acade- miilor » din București și Iași era prevăzută o sumă și pentru achiziționarea de « organe ». matematice și fizice, adică de aparate care să ajute la învățarea acestor discipline. Au existat manuale și pentru caligrafie; primul pe care-1 cunosc este din 1813; alcătuit de Diaconovici-Loga, el e tipărit la Buda și intitulat « Caractere caligrafice ». Același autor publică CĂRȚI DE MUZICĂ 943 la finele lucrării sale «Orthografia», apărută tot la Buda, în 1818, o tabelă cu titlul: «Caligrafie »; ea cuprinde literele chiri- lice, mari și mici, cursive. Un alt manual « Caligrafia românească prin Heinrich Țesar » se imprimă la Buda, în 1817, după cât se pare; e alcătuit din 12 tabele litografiate. Muzica s’a învățat la noi multă vreme de pe manuscrise. Călugării copiau vechile notații muzicale iar învățăceii cântau notele purtând nu denumirile de azi, ci pe cele arhaice, bizantine: « pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa ». La mitropolia laninei, se păstrează încă, un asemenea manuscris, cu următoarea însemnare, în gre- cește: «Această carte a luat sfârșit de mâna mea Calist Iero- monahul, muzicant, fiind domn în Ungrovlahia preacinstitul Iw Constantin Brâncoveanu voevod ». Abia în 1820, apar, la București, primele tipărituri muzicale dela noi: « Noul Anastasimatar » publicat de « prea învățatul dascăl dela « Școala domnească de muzică », «kir Petre din Efes », cu cheltuiala marelui vornic Grigore Bă- leanu, și un « Scurt Doxastar a răpsoatului Petre Lambadarie din Peloponez »; ambele transcrise după « noua metodă » a muzicei, așa cum se preda de «prea învățații dascăli de muzică din Constantinopol ». Caracterele muzicale tipografice au fost turnate, pentru primul text, de « aurarul » Serafim Cristodulo din București, pentru cel de al doilea de « Ștefan D. meșter aurar din Linotope » sau Lintopea, un sat aromânesc vestit prin lucrul metalelor prețioase (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 418). Odată cu întemeierea școlilor speciale de pregătire a viitorilor învățători, se pune și problema manualelor respective. Până să se întocmească unele originale, se traduc deocamdată cele străine. Astfel, în 1818, apare la Buda, « Pedagoghia și Methodica pentru învățătorii shoalelor orășenești și sătești de Villom (i. e. pedagogul și filosoful francez Villaume!), acum întâi pe limba dacoromânească tradusă și prefăcută de Naum Petrovici», profesor al școalelor naționale ortodoxe « în crăimea Ungariei »; traducerea era gata încă din 1816. Iată definiția pe care o dă Petrovici, în prefață, celor două discipline: «Ce iaste pedagoghia? Iaste o măestrie care ne învață a crește pruncul sau, să grăesc mai desvălit, carea ne învață a crește în prunc inima curată și sufletul bun și înțe- lept, pre amândoao acestea a cunoaște și pre iale într’o pretenie a le aduce». Iar mai jos: «Ce iaste methodica?... nu e destul 32 944 VIEAȚA CULTURALĂ aceaia, numai să crești pruncul, ci trebue să-l și înveți și atuncea va fi deplin crescut. Apoi aceasta ne învață methodica. Met- hodica ne învață a ceti, a scrie, a socoti, a cunoaște sânta Lege și limba maicei, a cunoaște lumea și oamenii și înțelepteaște a gândi și a judeca». Peste trei ani, în 1821, Diaconovici Loga, profesor la școala preparandă din Arad, arătând că directorul școalelor preparande, Uroș Nestorovici, a dispus să se tipărească manualele necesare acestor școli, aduce la cunoștință că el arc tocmai gata de tipar asemenea manuale și roagă pe «patronii neamului românesc»— pe mecenați deci și pe iubitorii de cul- tură — să-l ajute ca să le tipărească. In aceeași vreme, apăreau la Iași, în 1820, în grecește, un «Manual despre metoda alilodidactică» adică metoda potrivit căreia elevii se examinau reciproc, și niște Table pedagogice, cu literă specială adusă dela Paris. Biblioteci. Este absolut sigur că au existat biblioteci în Țările Românești din cele mai vechi timpuri, atât la curțile domnești, cât și la mănăstiri și unele case boierești. Logofătul Filos al lui Mircea cel Bătrân, devenit în călugărie Filotheu, autor de cântări bisericești originale, nu se poate să nu-și fi avut biblioteca sa proprie alcătuită din manuscrise, după cum e imposibil ca la curtea lui Ștefan cel Mare, a lui Despot, Petru Cercel, Petru Șchiopul sau Mihai Viteazul să nu fi existat un număr de cărți și iarăși de manuscrise. Descoperiri viitoare vor arăta dreptatea acestei pre- supuneri. Tot astfel cred că au avut bibliotecă: fastuosul Radu Mihnea, care învățase nu numai la Muntele Athos dar și în Italia, la Veneția și Padova, apoi evlaviosul Miron Vodă Barnowski care voise să întemeieze o tipografie în Moldova; se poate ca unele din cărțile lui să fie și azi printre acelea ale mănăstirii Barnowski, ctitoria nefericitului voevod; catalogul cărților acestei mănăstiri întocmit în 1727 și publicat în colecția Hurmuzaki, cuprinde lucrări în grecește, latinește, italienește, leșește, românește, ru- sește, în slavă bisericească și chiar în georgiană. Și Gheorghe Duca, reîntemeietorul tiparului moldovenesc și învățatul său fiu Constan- tin, zis și Duculeț, care pune să i se transporte la curte pietrele cu inscripții romane găsite în țară, și extraordinarul Mihail Radu sau Mihnea al III-lea al Munteniei, asemănător în atâtea privințe cu Despot Vodă, ca să nu mai pomenim pe superbul Aerian Can- BIBLIOTECI BOIEREȘTI 915 tacuzino ce se visa succesor al împăraților bizantini, și-au avut, cu siguranță, fiecare, biblioteca lor. Reprezentativi, în privința aceasta, rămân însă, bine înțeles, tot Constantin Brâncoveanu si Dimitrie Cantemir, cei doi voevozi iubitori și creatori de cultură. Pe unul din manuscrisele lui Brâncoveanu, ajuns astăzi în colecțiile Academiei Române, se poate citi, scrisă de însăși mâna lui, urmă- toarea însemnare: « A lui Costandin Brâncoveanul vel logofăt, leat 7195 (1687) Fevruarie 5. Dar dela dumnealui Costandin Canta- cuzino biv vel stolnic ». In ce privește pe boierii veacului al XVII-lea, cităm pe Grigore Ureche, Ștefan pârcălabul de Soroca, Eustratie treti logofătul, Todirașco, Miron Costin, Pătrașcu Ciogolea și Tudosie Dubău, tus- patru vel logofeți, pe Neculai Buhuș și pe Lupu Bogdan hatmanul, în Moldova, iar în Muntenia pe Udriște Năsturel — o mărturie străină contimporană arată că «trăia înconjurat de cărți pe care le aducea din străinătate » — pe Istratie Leurdeanu, care punea să i se scoată copii de pe manuscrisele turcești, Constantin Cantacuzino postelnicul, marele vornic Ivașco Băleanu, frații Greceanu, Matei Crețulescu, în a cărui blibliotecă se găsesc și un atlas scump, cum- părat de el la Viena, Constantin Cantacuzino stolnicul, cel mai învățat boier al vremii lui, și pe Mihai Cantacuzino spătarul, iubi- torul de geografie și arhitectură. Despre bogata bibliotecă a Can- tacuzinilor, dela Mărgineni (Prahova), întemeiată de Constantin postelnicul, o descriere a Țării Românești din vremea lui Constan- tin Mavrocordat spune: « A fost cea mai mare vivliothichi decât toate acestea (adică decât cele dela Mitropolie, Văcărești și Sf. Sava!), cu multă cheltuială și multe cărți elinești, letinești, fran- tozesti, turcești... Dar cele mai multe cărți s’au rădicat dă Ni- culae Vodă și le-au dus la vivliothichi al său, ce făcuse la Ța- rigrad, la casăle lui, la Bata... ». Stolnicul Constantin Canta- cuzino a îmbogățit mult biblioteca moștenită dela părintele său. In 1706, Septemvrie 27, un cunoscut al său, Francisc Lugasi, scrie dela Târgoviște în Ardeal, probabil unui membru al familiei Bânffy: « Ilustritatea sa bătrânul domn Constantin stolnicul m’a rugat foarte mult să-ți scriu dumitale ca să-i procuri Istoria bietului.. . Alexe Bethlen, chiar nelegată dacă ar fi, fiindcă Dumnealui vrea .. .să compileze istoria Țării Românești... și-a procurat până acum pe Bonfinius, pe Istvânfi, pe Ion Bethlen; n’are Istoria bietului... 32* 946 VIEAȚA CULTURALA Alexe Bethlen; îl obligi Dumneata foarte mult dacă îi trimiți una, având mare nevoie de ea ». Dar biblioteci au fost mai ales la mănăstiri, vechile centre de cultură ale țării și sediul școalelor de pe atunci. In veacul al XVI-lea au existat cărți și manuscrise la Neamțu și la Putna, în Moldova, la Bistrița, la Cozia, la Argeș și la Tismana, în Mun- tenia. Din aceste lăcașuri au fost aduse tipăriturile și manuscrisele care împodobesc Muzeul de Artă religioasă din București. In epoca lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir constatăm biblioteci la următoarele mănăstiri: 1. Sf. Sava și 2. Sf. Gheorghe Nou din București. într’o scrisoare din 2 Mai 1716 pe care Nieolae Mavro- cordat o adresează patriarhului Ierusalimului Hrisant Nottara de care ascultau, în ultimă instanță, aceste două mănăstiri, el îi spune între altele: «Mulțumim și pentru voia ce ne dai să avem intrare în biblioteca Sfântului Sava și a Sfântului Gheorghe; scopul nostru anume este să adăogim acolo și alte cărți, nu să luăm ». 3. Hurezi. Un raport asupra Olteniei, trimis în 1727, Con- siliului de Război dela Viena, spune că într’această mănăstire se găsește «o frumoasă bibliotecă» (eine schbne Bibliotheca); o parte a cărților ei se află astăzi în colecțiile Casei Bisericii din București. 4. Văcărești. In legătură cu biblioteca de aci, citim în prefața ediției din Martie 1768 a Manualului despre superio- ritatea Ierusalimului că Nieolae Mavrocordat, ridicând mănăstirea, «i-a dăruit cărți bisericești și profane în diferite limbi, anume grecești, latinești, greco-latine, arăbești, etc». Pe o ediție din 1551 a operelor lui Homer, o însemnare din 1718 spune de altfel: « Și aceasta din cele dăruite Sf. Mănăstiri domnești Văcărești. .. de prea înălțatul... loan Nieolae Alexandru Voevod». Catalogul cărților acestei mănăstiri, alcătuit în veacul al XVIII-lea, cuprinde 237 de opere. 5. Mitropolia și cele două episcopii dela 6. Râmnicul Vâlcei și 7. Buzău aveau fiecare biblioteca lor; cea dela Râmnic a fost mult sporită de erarhii cărturari Damaschin, Chesarie și Fi- laret (vezi și mai sus, p. 867-9). In Moldova au continuat să se des- volte vechile biblioteci mănăstirești, la care s’au adăugat acelea dela 8. Secu, ctitoria lui Nestor Ureche, dela 9. Barnowski din Iași, ctitoria evlaviosului domn, apoi dela 10. Trei-Ierarhi, în legă- tură cu școala superioară creiată de Vasile Lupu, dela 11. Slatina, unde s’a găsit un manuscris al vechilor letopisețe moldovenești BIBLIOTECI IN ARDEAL 947 scrise slavonește și dela 12. Coșula, unde s’a păstrat manuscrisul traducerii românești al « Istoriilor» lui Herodot. Ca și în Mun- tenia, erau apoi biblioteca 13. Mitropoliei din lași și a celor două episcopii dela 14. Roman și 15. Huși. Și Episcopia catolică din Bacău avea un început de bibliotecă; misionarul Bandini enumeră în 1646 opt tipărituri dintre care 3 în poloneză și 5 în latinește. In Ardeal, prima bibliotecă românească de care știm este aceea a mitropolitului Sava Brancovici. Cu prilejul întemnițării și maltratării sale, în"1680, cărțile i s’au risipit însă. Peste câțiva ani, în 1693, avem prima mențiune documentară despre biblioteca bisericii sf. Nicolae din Șcheii Brașovului', avea la acea dată, 115 volume și desigur se întemeiase cu mult înainte. In 1759, numărul volumelor se ridică la 177. Instituțiile de cultură ungureșt iși săsești din Ardeal, prin faptul că aparțineau grupărilor etnice care aveau puterea politică și econo- mică, au fost înzestrate încă mai de timpuriu cu bogate colecții de cărți și manuscrise. Astfel, « Colegiul academic» calvin, înte- meiat de Gabriel Bethlen la Alba-Iulia în 1622, poseda o frumoasă bibliotecă; ea a ars în 1658, cu prilejul năvălirii și jefuirii Tran- silvaniei de către Tătari. Refăcut și mutat la Aiud, prin îngrijirea principelui Mihai Apaffi, colegiul își alcătui o nouă bibliotecă, cuprinzând și manuscrise. Și colegiul reformat din Odorhei, construit împreună cu biserica de acolo, de Sigismund Bâthory, avea o colecție apreciabilă de cărți. Sașii la rândul lor strânseseră colecții frumoase la Brașov, Sibiu, Bistrița și Sighișoara. Negustorii companiști greci din Sibiu își întocmesc și ei o bibliotecă, mai ales în urma donației făcute de Episcopul Leontie din Paphos, mort în Martie 1661 și îngropat în satul vecin Boița; printre cărțile lui se aflau și două ediții a «Vitejilor lui Mihai Viteazul» de Stavrinos vistierul, (vezi și voi. II, ediția a patra, p. 589). Veacul al XVIII-lea a însemnat, sub raportul difuziunii cărților și a formării de biblioteci, o epocă de real progres. Cartea apuseană pătrunde în număr tot mai mare în bazinul dunărean; ei i se adaogă în țările ortodoxe, tipăriturile românești — în limba națio- nală dar și în grecește și chiar în slavă — și tipăriturile rusești. Numărul școlilor sporește, și cu ele, numărul manualelor și a cărților în genere. Grigore al III-lea Ghica, în hrisovul din 1766 948 VIEAȚA CULTURALĂ privind reorganizarea învățământului moldovean, prevede, la Academia de pe lângă Mitropolia din Iași, și un post de «biblio- tecar » plăt. t cu 120 de lei anual. In ultima sa domnie moldoveană (1774—1777), același voevod trimite pe boierul Saul « în Germania, Franța și Italia, cu ordin de a cumpăra în aceste țări tot ce va crede de cuviință a contribui la propășirea științelor, literelor și artelor în Moldova ». Saul aduce într’adevăr cărți în valoare de peste 1000 de florini. In anaforaua pentru reorganizarea învățământului moldovean, Mitropolitul lacov II (1792—1803), prevede, pentru întâia oară, instituirea unui fel d? depozit legal și anume în favoarea bibliotecii «Academiei» din Iași. In capitolul VIII al amintitei anaforale ie hotărăște că toți negustorii cari vor aduce cărți în țară sunt obligați să dea câte un exemplar, fără plată, acelei biblioteci; la cele foarte scumpe, se va achita jumătate din preț. Printre cei care importau cărți era și librarul vienez Marquides Pulio (Aromân de neam!). Un raport consular austriac arată că acesta a adus în București la 28 Dechemvrie 1796, o serie de cărți pe care le-a oferit spre cumpărare boierilor; catalogul anexat raportului cuprinde 44 de opere, dintre care 42 în franțuzește, cu o proporție apreciabilă de caracter revoluționar — 1 în latinește și 1 în italienește. Aflăm și numele câtorva legători de cărți: unul este cunoscutul preot Mihail Strilbițki (vezi mai sus, p. 913) care la 1762, în Iași, leagă în piele, cu stema Callimachilor, manuscrisul« Condicei de obiceiuri » a lui Gheorgachi vtori logofăt. Un altul e Dimitrie Preotul, tot la Iași, în 1797, posesor de « codici muzicali »; un al treilea e Șerș Evreul, la București, cu prăvălie în oraș și în slujba voevodului Constantin Hangerli «Ia legatul cărților și condicilor domnești » cum ne spune hrisovul de scutire de dări dat la 13 Octomvrie 1798; un al patrulea e Tudor, legătorul de . cărți al Mitropolie: din București, căruia de asemenea i se acordă scutiri prin hisovul din 18 Martie 1804. E normal deci ca numărul bibliotecilor, publice și private, să sporească în acest veac al XVIII-lea. Dintre bibliotecile domnești, incontestabil cea mai importantă, bucurându-se de o faimă unică, este acum biblioteca Mavrocorda- ților, a lui Neculai și Constantin. Neculai moștenise biblioteca părintelui său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, el însuși unul BIBLIOTECA MAVROCORDAȚILOR 949 din oamenii cei mai culți ai epocei, cu studii universitare în Italia. Ajuns domn, având deci mijloace mari, Neculai începe să-și spo- rească biblioteca. E foarte probabil că a luat, așa cum spune descrierea, pomenită înainte, a Țării Românești, o parte din cărțile bibliotecii dela Mărgineni: Cantacuzinii, Ștefan și tatăl său, în- vățatul stolnic, pieriseră doar ca haini împărăției turcești. Sporul cel mare al bibliotecii lui Neculai Mavrocordat a venit însă din altă parte și anume din cumpărăturile făcute cu bani grei, atât în apusul Europei cât și în Imperiul Otoman. O corespondență din 1729 arată că a cheltuit numai în 2 ani suma de 20.000 de scuzi pentru achiziționarea de manuscrise turcești, arabe și persane. Iar o altă mărturie contimporană vorbește de «cheltuieli de necrezut» (depenses incroyables). Din cărțile sale, Neculai de- falchează o parte pentru fiul său Constantin, constituindu-i o frumoasă bibliotecă personală. Catalogul ei, alcătuit în Iunie 1725, deci pe când Neculai domnea în Muntenia, precizează că e « cata- logul tuturor cărților elene, greco-latine, latine, italiene, franceze, etc. ale lui Constantin Mavrocordat, pentru uzul lui, în afară de acelea din biblioteca cea mare a prea înălțatului domn în Bucu- rești » (/Opit; TWV ev T7) [leȚOcXp PlPĂtoh^XȚ) U Doctorul loan Piuariu-Molnar. Viața și opera lui în Studii..., III, Sibiu, 1941, p. 47—73. XV. Traduceri de texte astrologice. Calendare și încercări de publicații periodice. 113. Sextil Pușcariu, Calendare și almanahuri, în Almanahul graficei române, 1927, p. 33—43; E. VARTOSU, Foletul novei, București, 1942, 223 p. in 8°; 115. TEODOR BALAN, Teodor Racoce si Chrestomaticu Românesc, în Codrul Cozminului, II—III (1925—6), p. 347—370. XVI. Tiparul. 116. I. BlANU și N. HODOȘ, Ribliografia românească veche. 1508—1830, I—II, București, 1903—1912, in 4»; 117. I. BlANU, N. HODOȘ și Dan Simonescu, idem, voi. III, București, 1912—1936, 780 p. in 4°; 118. I. Bianu și Dan Simonescu, idem, voi. IV, București, 1944, XIII + 375 p. in 8°; 119. I. Bianu, Mitrofan Episcopul Hușilor si al Buzăului, mare tipograf, 1681—1702, în Almanahul graficei române, 1927, p. 44—49; 120. N. IORGA, Doamna Elina a Țării Românești ca patroană literară, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., s. 3, t. XIII (1932—33), p. 57—67; Victor Papacos- TEA, Povestea unei cărți. Prolopiria lui Cavalioti. « Ein Unicum », în Omagiu lui Constantin Kirițescu, București, 1937, p. 665—674; 122. Dan Simonescu și Emil Muracade, Tipar românesc pentru Arabi in secolul al XVIII-lea. în Cercetări Literare, III (1939), p. 1—32; 123. I. CRĂCIUN, Das rumănische Buch in Siebenbiirgen, în Siebenbiirgen, I, București, 1943, p. 257—268: 124. Constantin C. GlURESCU, Livres tures imprimes â Bucarest, în Rev. Ist. Rom., XV (1945), p. 275—286. XVII. Școala. 125. V. A. Urechia, Istoria Școalelor, I, București, 1892. 405 p. in 4°; 126. Gh. Nedioglu, Cea mai veche școală românească cu caracter statornic, București, 1913, 28 p. in 8°; 127. VlRGlL Șotropa și Dr. N. Drăganu, Istoria școalelor năsăudene, Năsăud, 1913, 414 p. in 8°; 128. NlCO- LAU ARON, Monografia bisericilor, școalelor și reuniunilor române din Făgăraș, Făgăraș, 1913, 278 p. in 8°; 129. N. Firu, Urme vechi de cultură românească in Bihor, Oradea, 1921, 61 p. in 8°; 130. P. P. PanaiteSCU, L'influence de Voeuvre de Pierre Mogila, archeveque de Kiev, dans Ies Principautes rou- maines, în Melanges de 1’Țlcole roumaine m France, 1926, I, p. 1—97; 131. N. Iorga, Istoria învățământului românesc, București, 1928, 351 p. in 8°; 132. M. Popescu-Spineni, Instituții de înaltă cultură, Vălenii de Munte, 1932, IV + 208 p. in 8°; 133. C. I. Andreescu, Evoluția învățământului in Moldova și istoricul Liceului Național din Iași, Iași, 1935, 267 p. in 4°; 134. I. lONAȘCU, Material documentar privitor la istoria Seminarului din 958 VIEAȚA CULTURALĂ Buzău, 1836—1936, București, 1937, XXII + 275 p. in 8°; 135. I. Ionașcu, Școala dela Colțea în veacul al XVIII-lea, București, 1938, 15 p. in 8°; 136. C. Solomon, Biserica și moșia Conăcheștilor, Iași, 1943, 29 p. in 8°; 137. Tr. Vuia, Școalele românești bănățene în secolul al XVIII-lea, Orăștie, 1896, 146 p. in 8*; 137 bis. TEODOR Va.ideA, Școlile românești dela granița de Vest, în Studii și documente bănățene, I (1945), p. 99—124. Vezi și p. 958, nr. 156. XVIII. Manualele școlare. 138. Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice românești, I—III în An. Acad. Bom. Mem. Secț. Lit., s. 2, t. XXXVIII (1915—1916), p. 1—359; 139. Const. C. Giurescu, Bucoavna basarabeană din 1815, în Rev. Ist. Rom., I (1931), p. 124—128; 140. Claudio Isopescu, II vescovo Amfilohie Hotiniul e l'Italia, Roma, 1933, 19 p. in 8°; 141. ION Ionescu, Prima aritmetică tipărită în limba română, în Gazeta Ma- tematică, XLI, Sept. 1935, p. 20—24; 142. I. Mușlea, Pânea pruncilor (Băl- grad— 1702}. Din istoria unei cărți vechi românești, București, 1941, 15 p. in 8°. (Extras din volumul omagial I. Lupaș). XIX. Biblioteci. 143. N. IORGA, Două biblioteci de mănăstiri, Ghighiu și Argeș, București, 1904, 62 p. in 8°; 144. N. IORGA, Pilda bunilor domni din trecut față de școala românească, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., s. 2, t. XXXVII (1914—1915), p. 77—120; 145. C. GlURESCU, Pseudo-Cronicari, I. Enache Kogălniceanu, București, 1916, 43 p. in 8°; 146. Dr. Iacob Radu, Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea Mare, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., s. 3, t. I (1923), p. 261—308; 147. N. IORGA, Știri nouă despre biblioteca Mavrocordaților, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., s. 3, t. VI (1927), p. 135—170; 148. G. Cardaș, Biblioteci vechi românești, în Boabe de grâu, I, 1930, p. 611—616; 149. N. GEORGESCU-TISTU, Bibliografia literară română, București, 1932, 255 p. in 8°; 150. I. Minea, Ceva despre Constan- tin Cantacuzino Stolnicul, în Cercet. Ist., VIII—IX (1932—1933), 3, p. 73— 79; 151. M. Beza, Urme românești în răsăritul ortodox, ed. 2, București, 1937, 211 p. in 4°; 152. V. Mihordea, Biblioteca domnească a Mavrocordaților. Contribuții la istoricul ei, în Mem. Secț. Ist. Acad. Rom., s. 3, t. XXII (1939— 1940), p. 359—419; 153. IoaChim Crăciun, Biblioteci și cititori români în trecut și azi, Sibiu, 1940, 13 p. in 8°; 154. IOSIF Naghiu, Biblioteca Mănăs- tirii Neamțul, în Mitropolia Moldovei, XVII (1942), p. 67—83; 155. IOACHIM Crăciun, Das rumănische Buch in Siebenbiirgen, în Siebenbiirgen, I, Bucu- rești, 1943, p. 257—268; 156. Candid Mușlea, Biserica Sf. Nieolae din Scheii-Brașovului. Brașov, 1943, 430 p. in 8°; 157. OCTAVE Beaupin, Le college Bethlen de Nagyenyed, în Revue d'Histoire comparee. Eludes Hong- roises, XXI (1943), p. 586—588; 158. N. Camariano, L’organisation et l’activite culturelle de la compagn-e des marchands grecs de Sibiu, în Balca- nia, VI (1943), p. 201—241. XX. Societăți diverse. 159. O. LUGOSIANU, Societatea femeilor române din anul 1815, București, 1895, 24 p. in 8°. VIEAȚA CULTURALĂ. II. In. epoca lui Constantin Brân- coveanu, arta românească atinge cea mai frumoasă și mai carac- teristică înflorire a sa, în toate domeniile. Veacurile XVII și XVIII înseamnă, în domeniul artei, un răstimp de remarcabile creațiuni întru nimic mai prejos de crea- țiunile literare contemporane. Se ridică în acest răstimp monu- mente de artă bisericească și laică și se obțin realizări în lucrul lemnului, al țesăturilor și al metalelor prețioase, care constituie nu numai succese din punct de vedere tehnic și artistic, dar și ma- nifestări caracteristice, reprezentative, ale geniului nostru național. Culminarea este atinsă în epoca lui Brâncoveanu, în acei cinci- zeci de ani cuprinși între 1678 și 1730 și care includ, în afară de domnia centrală a strălucitului voevod și martir (1688—1714), și domniile lui Șerban Cantacuzino (1678—1688) și Nicolae Ma- vrocordat (1716 și 1719—1730). Se poate spune, fără exagerare, că a fost aceasta o epocă unică — prin complexitate, eleganță și rafinament —■ în desvoltarea artei românești, compensând cu prisosință aspectele mai puțin favorabile de ordin politic și militar. O caracteristică a vieții noastre artistice în răstimpul amintit și mai ales în veacul al XVIII-lea este difuziunea ei în pături din ce în ce mai largi. Arta nu mai constitue apanagiul numai a Domnilor și a marilor boieri; ea este prețuită acum și promo- vată și de alte categorii sociale. Orășenii, în special breslașii — meșteșugari și negustori-—în frunte cu vătafii lor, apoi ostașii și comandanții lor, boierii mici sau boierinașii, răzășii și moșnenii, ridică tot mai multe lăcașuri 33 960 VIEAȚA CULTURALĂ dumnezeești, frumos construite și împodobite. Sporește numărul clădirilor de zid, biserici și case de locuit, sporește de asemenea numărul țesăturilor și blănurilor de lux, a podoabelor de metal prețios, a tablourilor, într’un cuvânt a tot ce bucură ochiul și înfrumusețează vieața. » > Paralel cu această difuziune sporește numărul meșterilor pie- trari, zugravi, iconari, argintari, lemnari; ei alcătuiesc acum bresle puternice și răspândesc meșteșugul lor până în cele mai înde- părtate colțuri de țară. Nu arareori călătorul din zilele noastre întâlnește, în cine știe ce sat umil din regiunea muntoasă și delu- roasă, o biserică ridicată în acest veac al XVIII-lea, sau Ia în- ceputul celui de al XlXlea, biserică ce este, prin proporțiile ei reușrte, prin acoperișul de șindilă, prin zugrăveala naivă a pridvo- rului și prin albeața zidurilor, contrastând cu verdele pădurii sau pajiștei din prejur, o adevărată încântare: e opera acestor meș- teri modești, de cele mai multe ori anonimi (vezi fig. 62). In ce privește locul ierarhic pe care-1 ocupă fiecare din țările române în vieața artistică a veacurilor XVII și XVIII, lucrurile stau astfel: Moldova deține întâietatea la început: este epoca mitropolitului Anastasie Crimca, ctitorul Dragomirnei, a lui Miron Vodă Barnowski, domnul care a ridicat, proporțional cu durata stăpânirii, cele mai multe lăcașuri dintre toți voevozii noștri, a lui Vasile Lupu, ctitorul Trei Ierarhilor, a Goliei și a bisericii Stelea din țara vecină, în sfârșit a lui Gheorghe Duca, prin a cărui râvnă s’a înălțat mănăstirea Cetățuia. Spre sfârșitul vea- cului al XVII-lea, și anume începând cu domnia lui Șerban Can- tacuzino (1678—1688), punctul de greutate cade asupra Munte- niei: aci și acum se formează cel de al doilea stil muntean, care-și va găsi în lăcașurile lui Constantin Brâncoveanu și Nicolae Mavro- cordat cea mai înaltă expresie a sa. Superioritatea Munteniei se menține în tot veacul al XVIII-lea. Transilvania are, între timp, o situație mai puțin favorizată; ea ocupă, sub raportul artistic, locul ultim. Biserici și mănăstiri moldovene. Desvoltarea arhitecturii bise- ricești moldovene, in veacul al XVII-lea, se explică prin trei factori de căpetenie: mai întâi, vechea tradiție a țării, așa cum se înfățișează ea în lăcașurile veacului al XVI-lea, Sucevița fiind încununarea lor; apoi influența exercitată de două lăca- BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MOLDOVENE 961 33* 962 VIEAȚA CULTURALĂ șuri dela finele veacului al XVI-lea, Galata, ctitoria lui Petru Șchiopul și Aroneanu, zidită «în țarina lașilor » de Aron Tiranul, ambele aducând, în plan și fațadă, elemente noi, muntene-, în al treilea rând, influența exercitată de câteva ctitorii domnești sau metropolitane excepționale: Dragomirna, Trei-Ierarhi, Golia și Cetățuia. In genere, se poate observa o strânsă legătură între evoluția arhitecturii și vicisitudinile istoriei politice moldovene, domniilor lungi și prospere corespunzându-le lăcașuri de seamă, în timp ce perioadele turburi, de războaie, năvăliri și lupte interne, sunt lipsite de asemenea realizări. E o constatare care se aplică de altfel tuturor țărilor și timpurilor. Vechii tradiții arhitectonice i se datoresc lăcașuri ca Burdu- jenii și Biserica Albă din Baia; nici ea nu rămâne însă complet lipsită de influențe din afară. Astfel, constatăm o influență venită din Sud, care se manifestă în detalii și o alta, occidentală, căreia-i datorim adăogirea unei clopotnițe—de cele mai multe ori greoaie și neîmbinându-se bine cu restul clădirii (așa, de pildă, Ia Sf. Nicolae din Suceava (1611), la Sf. Vineri din Iași, ctitoria lui Nistor Ureche, dărâmată în 1878, la Vovidenia din Iași, zidită înainte de 1645, etc.). Cu biserica mănăstirii Galata, înălțată în 1584, apar în arhi- tectura bisericească moldoveană, o serie de elemente noi, dove- dind influență munteană și, în genere, sudică. In această categorie intră: 1. Cea de a doua turlă, pe pronaos, așa cum am întâlnit-o la bisericile mănăstirilor Tismana și Snagov precum și la biserica episcopală din Curtea de Argeș. 2. împărțirea fațadei în două registre, unul superior și altul inferior, printr'un brâu orizontal care dă ocol clădirii. 3. Generalizarea, la ambele registre ale fațadei, a firidelor oarbe care mai înainte erau numai la abside. 4. Intro- ducerea a câte trei ferestre la abside așa cum le-am constatat la Argeș, la Tutana (absidele laterale), la Mitropolia din Târgoviște (absida altarului) 5. Separarea naosului de încăperea adiacentă spre apus (camera mormintelor sau pronaos) prin trei arcade sprijinite pe coloane (2 coloane centrale și 2 laterale ancastrate), în locul zidului prevăzut cu o ușă, anterior. In afară de aceste elemente principale sunt și detalii în ornamentare și în modul și materialul de construcție care dovedesc aceeași influența munteană și, în sens mai larg, sudică. BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MOLDOVENE 963 Ea este evidentă și la biserica Aroneanu (1594). Și aceasta are brâul care desparte fațadele în două registre, dar așezat mai sus ca la Galata; are de asemenea cele trei arcade care asigură tre- cerea din naos în pronaos; are însă, în plus și pentru prima dată în Moldova, un pridvor pe stâlpi, legați prin arcade (3 arcade pe fațada dinspre apus, câte 2 pe fațadele laterale). Nu mai e deci, ca la lăcașurile anterioare (Părhăuți, Moldovița, Homor) un zid sau un plin în care s’au amenajat câteva deschizături, ci, din potrivă, un gol întrerupt de coloane. Sunt principii arhitectonice opuse. Acest pridvor pe stâlpi e un element sudic; îl întâlnim în Balcani și în Muntenia unde apare la Snagov, la Mitropolia din Târgoviște și la Biserica Domnească din același oraș. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, el ajunge chiar un element caracteristic al celui de al doilea stil muntean. In Moldova, după Aroneanu, îl găsim la Hlincea—refăcută în 1660 —, la Sf. loan din Șiret, la Jțcanii Vechi. Influența marilor ctitorii ale veacului al XVII-lea se poate și ea ușor urmări. Cea dintâi dintre aceste ctitorii a fost Dragomirna. Nu ni s’a păstrat pisania; știm însă că biserica cea mare, cu hramul Pogorîrii Sfântului Duh, era înălțată în 1609, așa cum ne spun însemnările de pe două Evanghelii dăruite de Anastasie Crimca mănăstirii sale. Zidurile înconjurătoare, cu turnurile lor, au fost făcute de Miron Vodă Barnowski, în 1627; unul din turnuri, acel mare, dinspre Sud-Vest, având mai multe încăperi boltite și metereze pentru tras, poartă chiar numele Voevodului. Ceea ce impresionează, din capul locului, la Dragomirna, este înălțimea bisericii ca și raportul față de lățimea ei (42 metri, inclusiv crucea turlei, față de 9,60): e cea mai sveltă dintre toate bisericile moldovene; ea continuă și accentuează tendința constatată în veacul al XVI-lea (vezi voi. II, ediția a patra, p. 630). Al doilea element caracteristic, prin nou- tatea lui, e acel decorativ sau ornamental. In această categorie intră torsada sau frânghia împletită discontinuu, pe care o găsim atât în interiorul cât și în exteriorul bisericii. Ea vine, după toate probabilitățile, din centrul și răsăritul Asiei Mici, din regiunile selgiucide (între Sivas și Konijeh) și cele armene și caucaziene învecinate. Tot nouă este și împodobirea turlei cu foarte nume- roase sculpturi în piatră: și această caracteristică ne îndreaptă 964 VIEAȚA CULTURALĂ tot spre Orient și anume spre aceleași regiuni caucaziene (Geor- gia 1); poate fi însă și o influență rusească. Biserica mănăstirii Dragomirna a exercitat o influență apre- ciabilă asupra lăcașurilor următoare. Astfel asupra bisericii dela Solea, ridicată de voievodul Ștefan Tomșa; ea imită, mai modest însă, ctitoria lui Anastasie Crimca. Apoi asupra bisericii mănăs- tirii Bârnova (județul Iași), începută, spre finele domniei (c. 1629), de Miron Barnowski și terminată, peste câteva decenii, de Eus- tratie Vodă Dabija; și acest lăcaș are ca brâu exterior torsada discontinuă. Alte biserici, influențate, sub raportul ornamental, de Dragomirna, au fost Trei Ierarhi, Golia, Putna (noua biserică, începută de Vasile Lupu, în locul aceleia a lui Ștefan, pe care o dărâmase), Sf. Onofrei, Cetățuia, etc. Trei Ierarhi a fost concepută de Vasile Lupu ca un monument care, arătând contemporanilor și posterității bogăția și fastul său, să întreacă pe toate cele din țară în somptuozitate și rafina- ment. Scopul și La atins fiindcă ea a atras, dela început, atenția; călătorii străini — cum e, de pildă, Paul de Alep — o laudă fără rezerve, iar Miron Costin, cronicarul contemporan, citând-o, îm- preună cu Golia, arată că aceste 2 lăcașuri sunt «cu făptură cum se văd peste toate mănăstirile aice în țeară mai iscusite». Sfințită de mitropolitul Varlaam, la 6 Mai st. v. 1639, Trei Ie- rarhi reproduce planul tip al bisericilor moldovene din veacul al XVI-lea, apropiindu-se însă mai mult de Galata. E influențată apoi de Dragomirna: găsim torsada caracteristică, în exterior și în interior, apoi împodobirea turlei cu sculpturi în piatră, unele motive, ca rozetele ornamentale, fiind chiar la fel dispuse. Elementul nou însă al Trei-Ierarhilor, care face originalitatea acestui lăcaș și care n’a mai putut fi imitat din cauza cheltuieli- lor foarte mari pe care le implică, este împodobirea pereților exte- riori, de sus până jos, cu o rețea continuă de sculpturi în piatră, aurite. Aceste sculpturi, dispuse în 30 de rânduri sau zone ori- zontale care dau ocol clădirii, cuprind motive de origine orien- tală: unele sunt de inspirație armeano-georgiană, altele arabo- turcești, altele, în sfârșit, persane. Dar tocmai acest exces de împodobire dăunează impresiei generale: prea e vizibilă dorința de a lua ochii, prea e ostentativ — după moravurile orientale — luxul. In privința aceasta, meșterul Manole a dovedit, la Curtea de BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MOLDOVENE 966 Argeș, un gust mult mai sigur, mai fin. Altfel, totul e din mate- riale excelente; pentru pardoseala bisericii, de pildă, și a trape- zăriei, s’a întrebuințat marmură albă și meagră. Și celelalte eca- rete ale mănăstirii, inclusiv feredeul sau baia publică, adiacentă, au fost construite cu o deosebită grijă. Feredeul, ale cărui venituri aparțineau tot Trei Ierarhilor, imita pe cele din Stambul; el a durat două secole și jumătate, până în 1894, când o municipali- tate stupidă, în loc să-l repare, l-a dărâmat. In turnul-clopotniță dela intrare era un ceas a cărui bătae se auzea în tot orașul. Trei Ierarhii au fost restaurați, în timpul lui Carol I, de arhi- tectul francez Leconte de Noiiy, cel care a restaurat și Curtea de Argeș. Cu acest prilej s’au adus însă unele modificări aspectului inițial; astfel, atât acoperișul principal cât și acoperișul turlelor, din curbe, cum erau înainte, au devenit ascuțite, făcând să pară lăcașul și mai înalt (vezi voi. III, 1, ediția a doua, fig. 24 și 25). Neputând fi luați ca model în întregime, din cauza caracte- ; ului lor somptuos, Trei Ierarhii au influențat totuși parțial cons- trucția Cetățuiei, ctitoria mult mai sobră dar, tocmai de aceea, < orespunzând mai bine posibilităților normale ale țării noastre; a influențat de asemenea, dar într’o măsură și mai redusă, noua clădire a Putnei. Și cel de al doilea mare lăcaș bisericesc ridicat de Vasile Lupu, Golia, are un caracter deosebit față de ce se lucrase până atunci. Neculce, povestind vizitarea lașilor de către Petru cel Mare, arată că «atuncea au îmbiat împăratul prin toate mănăstirile de le-au văzut și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golia, zicând că f re trei feluri de meșteșuguri: leșesc, grecesc și moskicesc». Și într’adevăr în această biserică se îmbină elemente aparținând la trei stiluri: stilul bizantin, vizibil în planul general al clădirii, stilul rusesc, aparent în felul de construcție al bolților și stilul baroc al Renașterii italiene, venit prin Polonia, stil care a inspirat fațadele, cu coloane ancastrate în zid (așa zisele «lezene »!) și ierminate prin capiteluri lucrate. Biserica are două turle mari, pe naos și pe pronaos; alte două mai mici, pe altar și pe pridvor, și un turnuleț deasupra pridvorului, în dreapta turnului mic. Cu fațadele-i caracteristice și cu cele patru turle în linie, Golia are un aspect specific, cam ciudat, în opoziție cu imaginea obiș- nuită a bisericilor noastre, în orice caz un aspect care nu se uită 966 VIEAȚA CULTURALĂ ușor. Ea a influențat într’un grad înalt zidirea bisericii mănăstirii Cașin, ctitoria din 1655 a voievodului Gheorghe Ștefan. Aceasta din urmă pare aproape o replică a Goliei; e numai ceva mai simplă, fără atâtea ornamente și cu capiteluri mai puțin stilizate (vezi fig. 63). Cetățuia, ctitoria, terminată în 1672, a lui Gheorghe Duca, imită Trei-Ierarhii sub raportul planului și al proporțiilor; ea e însă mult mai sobră în ce privește ornamentarea, lipsindu-i acea broderie de sculptură continuă ce carcterizează lăcașul lui Vasile Lupu. Cetățuia este una din mănăstirile cele mai bine păstrate; în afară de biserică, există încă și cea mai mare parte din clădirile inițiale: zidurile înconjurătoare, cu poarta de intrare și cu tur- nurile respective, apoi casele egumenești cu o remarcabilă sală boltită «gotică» (trapezăria I), casele domnești și bucătăria (vezi voi. III, 1, ediția a doua, fig. 38—40). La începutul veacului al XVIII-lea, constatăm în arhitectura bisericească din Moldova o nouă influență, venind dinspre miazăzi, din Muntenia; ea include și câteva elemente de artă turcească. Această influență se manifestă în felul de împodobire a fațadelor, prin firide lungi și ocnițe trilobate în acoladă. Și Ia uși și ferestre găsim chenare terminate în partea superioară prin acoladă sau semicerc: ele înlocuiesc mai vechile chenare «gotice » sau cele inspirate de Renaștere. Apar, împărțind suprafața zidurilor, și panouri trilobate, în acoladă, cum e, de pildă, la biserica sfinții Teodori din Iași. Acest element decorativ, acolada, este de origine musulmană; el a ajuns în Moldova prin intermediul lăcașurilor muntene, dar poate să fi venit și idrect, prin meșterii care lucra- seră în împărăția turcească. O influență otomană găsim, ceva mai târziu, și în felul în care sunt prelucrate frunzele de acant ale capitelelor unor bise- rici: astfel, la biserica din Golăești (Cilibiu) din județul Iași; ele seamănă cu unele din capitelele geamiei Lâle, ridicată în 1763; de asemenea cu capitelele dela unele case contemporane ale car- tierului Balat din Constantinopol. In sfârșit, găsim aceeași influență într’o serie de pietre de mormânt moldovenești din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și începutul celui de al XlX-lea. Apar, ca elemente ornamentale pe aceste pietre de mormânt, chiparoși cu vârful îndoit și vase BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MOLDOVENE 967 968 VIEAȚA CULTURALĂ mici, persane, din care ies florile preferate ale musulmanilor: lalele, trandafiri și garoafe. Apar și acante stilizate la fel cu cele amintite mai sus. Unele pietre veneau gata sculptate, dela Cons- tantinopol, având până și scobitura în care se strânge, pentru păsările cerului, apa de ploaie: obiceiu specific turcesc; la noi se adăoga numai inscripția respectivă. O serie de asemenea pietre de mormânt sunt acelea ale familiei Balș, la biserica Sf. Dumitru din Iași. Către jumătatea veacului al XVIII-lea, se înalță, în Moldova, o grupă întreagă de biserici care amintesc, prin elementele lor de stil baroc, Golia și Cașinul. In această categorie intră, de pildă, bisericile Sf. Teodori, Curelari, Sf. Gheorghe, tustrele din Iași, și —■ cea mai însemnată dintre ele — biserica mănăstirii Frumoasa de lângă Iași, ctitoria din 1753 a lui Grigore Vodă Ghica, refăcută în 1836; ea are nu numai «lezenele » caracteristice pe fațadele late- rale, 'dar și cele patru turle dispuse în linie. Și la această grupă, ca și la Golia și Cașin, constatăm o influență rusească —■ mai precis ucraineană — și una apuseană, venită prin Galiția. Influența apuseană ajunge precumpănitoare la finele veacului al XVIII-lea când se introduce la noi, prin intermediul Poloniei și mai ales al Rusiei, stilul așa zis « clasic », inspirat de antichitate. In Rusia, el mai poartă și numele de stil «Empire ». Comportă frontoane clasice, cu coloane, așa cum găsim la noua clădire a Frumoasei. Ca realizare reprezentativă a acestui stil cităm bise- rica Sf. Spiridon din Iași (1804—1805); tot lui îi aparține și bise- rica Banu (Iași) construită, în jurul lui 1800, de un «arhitecton Her Leopold ». Acest stil clasic, ușor transformat, va ajunge să se generalizeze în veacul al XlX-lea în țările noastre. Dar realizările lui, după părerea noastră, sunt departe de a egala vechile lăcașuri moldo- venești sau acelea produse de primul și mai ales de cel de al doilea stil muntean. Biserici și mănăstiri muntene. Stilul brâncovenesc (al doilea stil muntean). Bisericile construite în veacul al XVII-lea, urmează, de preferință, unul din cele patru tipuri caracteristice anterioare (vezi voi. II, ediția a patra, p. 617—620): 1. Tipul constantino- politan — după care se clădise la noi Biserica Domnească din Curtea de Argeș; acestui tip îi aparține monumentala biserică BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MUNTENE 969 Sf. Dumitru din Craiova (1650) și, se pare, biserica, azi dispărută, Sărindarului, în București: amândouă ctitorii ale lui Matei Ba- sarab. 2. Tipul sârbesc care dăduse biserica cea mare dela Cozia; <1 se bucură de o deosebită favoare, fiind reprezentat, între altele, i'e bisericile mănăstirilor Arnota (între 1633 și 1636), De un lemn (1634—1635), Plălărești (1646) și Plumbuita (1647), tuspatru iarăși ctitorii ale lui Matei Basarab. 3. Tipul bisericii mănăstirii Dealul, cu trei turle, care e, de fapt, tipul sârbesc ca plan, dar având o bogată decorațiune exterioară, de origine orientală (armeană, după unii specialiști !). După acest tip s’au înălțat bisericile mă- năstirilor Căldăt ușani (1638), Brebii (1650) și Gura Motrului (1633), primele două având de ctitor pe același Matei Basarab iar cea de a treia datorindu-se rudei sale, lui Preda Brâncoveanu. Merită, de altfel, să fie relevat faptul că bătrânul domn de țară a fost, sub raportul numărului de lăcașuri ridicate, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru: într’un răstimp cât jumătate din acela al lui Ștefan cel Mare, el a ridicat un număr de biserici și mănăstiri superior acestuia din urmă: se cunosc până acum 38; și —după toate probabilitățile —această cifră va crește. 4. Tipul bisericii episcopale din Curtea de Argeș sau, cum i se mai spune, «tipul meșterului Manole ». Dela acest strălucit model s’au inspi- rat, fără ca să-l poată însă atinge, cei ce au zidit bisericile mănăs- ! irilor Radu Vodă (1615), Cotroceni (1679) și impunătoarea Mitro- polie din București (1655). Dar alături de aceste patru tipuri, moștenire a veacurilor anterioare, apare, pe la mijlocul veacului al XVII-lea, și un tip nou de biserică. El are drept caracteristică o clopotniță deasupra pronaosului, la care ajungi printr’o scară amenajată fie în gro- simea zidului — așa la biserica din Golești (Mușcel) sau la biserica Doamnei din București — fie într’un turn lipit de zid, vizibil din afară și așezat de obiceiu pe peretele dinspre Nord: e cazul biseri- cilor dela Cornet (Vâlcea, 1661), Bărbuleț (Dâmbovița), Strehaia (Mehedinți, 1645), Făgăraș (1697—1698; vezi fig. 64), etc. Sunt și cazuri când clopotnița se află deasupra pridvorului, ca la Jitianu (Dolj) și la Filipeșlii de Pădure (Prahova, 1688). In sfârșit, întâlnim și biserici cum e biserica Olari din Curtea de Argeș sau biserica Turbați din Ilfov, care nu se leagă de nici unul din tipurile amintite mai sus; ele constituie o dovadă în plus 970 VIEAȚA CULTURALĂ de varietatea izvoarelor de inspirație a meșterilor constructori ai vremii. Dar această diversitate de modele nu^împiedică însă ca unele elemente arhitectonice să se impună, să se generalizeze Jn veacul al XVII-lea, și să constituie apoi caracteristice ale noului stil muntean — stilul brâncovenesc -— ce se încheagă spre sfârșitul Fig. 64. — Biserica ridicată de Constantin Brâncoveanu în orașul Făgăraș, în anii 1697—8, ispravnic fiind Neagoe Pitarul Rătescu. Pridvor deschis cu arcade semi- circulare. Pe peretele dinspre Nord, turnul de acces la clopotniță. acestui veac. Astfel este, în primul rând, pridvorul deschis, cu stâlpi sau coloane, legate prin arcade mai întâi semi-circulare, apoi în acoladă sau trilobate (vezi fig. 65—68). Coloanele sunt, la început, de cărămidă (Bălteni, în Ilfov) după aceea de piatră având bazele și capitelele profilate. Exemplare remarcabile de ast- fel de coloane găsim la Mitropolie, la Arnota, la Gura Motrului și la Filipeștii de Pădure, Ceva mai târziu, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, profilurile se înlo- BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MUNTENE 971 cuesc prin sculpturi, adesea admirabile, iar trunchiul însuși al Fig. 65.— Biserica « cu sfinți» din București, numită astfel din cauza picturilor exterioare din registrul superior. Zidită la sfârșitul secolului al XVII-lea și res- taurată in 1728. coloanei e împodobit cu caneluri în spirală; ca modele putem cita 972 VIEAȚA CULTURALĂ pridvorul bisericilor Doamnei și Colțea din București, al mănăsti- Fig. 66.—Biserica Sf. Elefterie, zidită în 1747, după restaurarea din zilele noastre. Elegantă și bine proporționată, ea este tipul bisericei mici, orășenești. rilor Cotroceni, Hurezi și Sinaia. BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI MUNTENE 973 Un alt element care începe să se răspândească pe Ia mijlocul veacului al XVII-lea sunt cele trei arcade asigurând trecerea din Fig. 67.—Biserica Bucur din Capitală, pe malul Dîmboviței, lângă mănăstirea Radu Vodă. Zidită în veacul al XVIII-lea, ea a fost restaurată după războiul pentru întregirea neamului. pronaos în naos: mai înainte ea se făcea numai printr’o singură deschidere, la mijloc. Această dispoziție care are de scop o circu- lație mai ușoară, se întâlnește, pentru prima dată, la Biserica 974 VIEAȚA CULTURALĂ Mihai Vodă din București (1594); o întâlnim și la biserica Aro- Fig. 68. — Foișor la mănăstirea Dintr’un lemn. Coloanele au căpițele de piatră sculptată iar arcadele sunt în «acoladă >• neanu din Iași, din aceeași vreme (1594). STILUL BRÂNCOVENESC 97 & Tot pela mijlocul veacului al XVII-lea, se constată și o oare- care influență moldovenească; ea trebue pusă în legătură și cu înălțarea, la Târgoviște, a bisericii Stelea, în 1645, de către Vasile Lupu, după împăcarea cu Matei Basarab ; se știe că acesta din urmă a zidit, la rându-i, Sovefa, în țara vecinului său. Acestei influențe moldovenești i se datoresc cadrele de uși și ferestre, de caracter « gotic », care se întâlnesc la unele lăcașuri (Stelea, Gura- Motrului); numai că le lipsește relieful și frumusețea pe care o au dincolo de Milcov. De aceeași origine sunt și contraforții pe care, în afară, bineînțeles, de Stelea, îi găsim la Bălteni, la Golești, la Sfinții împărați din Târgoviște și la Bărbuleț (Dâmbovița). Dar, ca și la cadre, acest împrumut nu are vieață puternică și lungă; spre sfârșitul veacului al XVII-lea, contraforții dispar. Cel de al doilea stil muntean începe să se închege în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678—1688). Atunci tipul nou al veacului al XVII-lea, acela cu clopotnița peste pronaos și cu o turlă peste naos, începe să se generalizeze, ajungând reprezen- tativ pentru acest nou stil. In același timp, din tipurile mai vechi, se arată o preferință deosebită tipului în formă de trifoiu, cu o turlă, derivat din cel sârbesc, și tipului bisericii episcopale din Curtea de Argeș, cu patru turle. Acesta din urmă se aplică în special, ca și în veacul al XVII-lea, marilor ctitorii cum sunt, de pildă, Văcăreștii și Cernica. La tustrele tipurile noului stil se adaogă însă, în genere, pridvorul deschis cu arcade, care constitue tocmai o caracteristică a lui. Ca aspect general, bisericile aparținând noului stil muntean sunt mai svelte, mai înalte decât acelea anterioare. Acest fenomen se poate observa mai bine la clopotnița de pe pronaos. Astfel, de pildă, clopotnița dela Brădești sau aceea dela Crețești; comparația cu clopotnița scundă dela Cornet (1661) este concludentă. Fațadele noilor lăcașuri sunt, în genere, acoperite cu tencuială de var; în unele părți ale lor și anume la arcaturile pridvorului, câteodată și la chenarele ușilor și la cornișe, se adaogă zugrăveala polichromă. Piatra sculptată, înflorată, se întrebuințează la coloa- nele pridvorului, la chenarele ușilor și ferestrelor și la brâul ce dă ocol clădirii. Ca motiv sculptural, apare în mod obișnuit vrejul continuu, cu frunze și flori mășcate, iarăși o caracteristică a acestui stil brâncovenesc (vezi fig. 69). 34 976 VIEAȚA CULTURALA STILUL BRÂNCOVENESC 977 Și în interior, găsim coloane de piatră sculptate; impresio- nează însă în deosebi bogăția sculpturilor în lemn, în primul rănd a tâmplei (vezi fig. 70—71). In genere, se poate spune că lăcașurile aparținând celui de al doilea stil muntean se disting printr’o notă de eleganță și bogăție, care rezultă nu numai din proporțiile lor reușite și din felul împo- dobirii lor prin sculpturi măestrite în piatră și prin zugrăveli polichrome, dar și din mobilierul somptuos pe care-1 cuprind (vezi fig. 72). Noul stil muntean se poate împărți în trei epoci: 1. Epoca primă, cuprinzând domniile lui Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino, stăpânitori de aproape înrudiți între ei (1678—1716). Influența exercitată de acești stăpânitori a fost hotărîtoare; nu puțin a contribuit și gustul și priceperea lui Mihai Cantacuzino, fratele lui Șerban, un iubitor și un prețuitor al arhitecturii, cu studii în străinătate. Și el și Brâncoveanu aduc meșteri din afara hotarelor. Unul din acești meșteri, Pesena Levin, — italian de origine sau dalmatin ■—■ a lu- crat la Brâncoveni, unde a și fost înmormântat; crucea cu inscripția de pomenire i se păstrează și astăzi; un altul, Vucașin Caragea— dalmatin sau sârb, judecând după numele prim, grec după cel de al doilea — a lucrat la Hurezi. Un meșter italian — poate tot Pesena Levin —a lucrat și la Biserica Doamnei din București, ctitoria din 1683 a soției lui Șerban Cantacuzino. Portalul acestei biserici, cu chenarul său de piatră sculptată, arată influența Renașterii italiene. Lăcașuri reprezentative pentru această primă epocă sunt Co- trocenii, dar mai ales Hurezii. Cotrocenii, ctitoria lui Șerban Can- tacuzino, au fost ridicați în 1679. Ei aparțin tipului cu patru turle al bisericii episcopale din Curtea de Argeș (tipul meșterului Manole). Au un pridvor cu arcade semicirculare sprijinite pe co- loane de piatră; pronaosul e mai lat decât naosul; construcția, făcută cu îngrijire, a suferit însă prefaceri în decursul vremii. Hurezii sunt o adevărată sinteză a stilului brâncovenesc și unul din monumentele de artă religioasă cele mai reușite din întreaga țară. De proporții impunătoare —32 de metri lungime pe 14 metri lățime — biserica acestei mănăstiri a fost ridicată în anul 1692; aparține tipului derivat din tipul sârbesc, în formă de 34* 978 VIEAȚA CULTURALA trifoi, dar cu două turle, cea de a doua, de pe pronaos, find mai Fig. 70.— Iconostas din lemn sculptat ă jour și aurit» de o mare finețe. Paraclisul Patriarhiei din București. mică. Aceste turle sunt bine proporționate; una e octogonală, HUREZII 979 cealaltă dodecagonală. Pronaosul e mai lat decât naosul; urmează deci unei vechi tradiții arhitectonice muntene (vezi voi. II, ediția a patra, p. 619—20). Intre cele două încăperi, un perete având o singură ușă, în axa bisericii. Pridvorul, monumental, cu trei 980 VIEAȚA CULTURALĂ intrări—câte una pe fiecare din laturile libere—e sprijinit pe 72.—Jilț arhieresc în lemn sculptat, dela paraclisul Patriarhiei din București, coloane de piatră legate între ele prin arcade semicirculare. Fața- HUREZII 981 dele sunt împărțite printr’un brâu bogat mărginit de zimți, în două registre, fiecare fiind împodobit cu arcaturi și panouri. Chenare frumoase de piatră sculptată—imitând pe cele dela Stelea -—împodobesc ferestrele; chenarul ușei de intrare în bise- rică, din marmură albă, cuprinzând și pisania și împodobit cu cele două steme —a țării și a familiei Cantacuzino (mama lui Brân- coveanu era fiica postelnicului Constantin Cantacuzino) — e cu totul remarcabil. Interiorul lăcașului impresionează nu numai prin frumusețea picturii — tabloul ctitoricesc este, după părerea noa- stră, cel mai frumos din întrega țară —dar și prin bogăția și ele- ganța mobilierului: tâmpla —din lemn sculptat «ă jour » — repre- zintă o adevărată capo-d’operă, candelabrul din naos, de bronz, având în vârf zgripțorul sau vulturul cantacuzinesc, este iarăși o piesă unică. Totul concură, în acest lăcaș, spre a da o impresie de eleganță, rafinament și bogăție. Aceeași impresie se menține când vizităm complexul de clădiri — chiliile, paraclisul, foișoarele ■—care alcătuiesc patrulaterul mă- năstirii (85 m. x 65 m.). Peste tot s’a întrebuințat material de bună calitate; piatra abundă; ea se utilizează simplă la coloanele care sprijină arcadele semicirculare ale chiliilor și sculptată elegant la coloanele, balustradele și scările foișoarelor. Cel mai împodobit din aceste foișoare—acela al starețului Dionisie Bălăcescu — datează însă din 1753 (vezi voi. III, 1, ediția a doua, fig. 52—61). Ni s’au păstrat nu numai numele dar și chipurile meșterilor principali cari au ridicat Hurezii; ei sunt: « Istratie lemnarul», « Vucașin Caragea pietrarul» și « Manea vătaful zidarilor»; zugravul i-a înfățișat pe peretele din stânga al pridvorului, ținând fiecare o unealtă specifică meseriei. 2. Epoca a doua sau a Mavrocordaților, coincide aproximativ cu prima jumătate a epocei fanariote; ține deci dela venirea în scaun a lui Nicolae Mavrocordat (1716) până la moartea lui Cons- tantin Mavrocordat (1769). In această epocă, bogăția ornamen- tației crește; zugrăveala polichromă tinde să ocupe suprafețe tot mai mari, iar sculptura în piatră ajunge la un grad de perfecție ne mai atins. Motivele decorative de origine sau inspirație orien- tală sunt tot mai frecvente, în timp ce acelea de origine occiden- tală, introduse în prima epocă și inspirate din arta Renașterii italiene, sunt abandonate. 82 VIEAȚA CULTURALĂ Lăcașul reprezentativ al acestei epoci este biserica mănăstirii Văcărești, ctitoria din 1722 a lui Nicolae Mavrocordat (vezi fig. 73). Prin proporții — 42 m. lungime pe 17 m. lățime — este cea mai mare biserică din Muntenia; prin sculpturile ei în piatră este și cea mai bogat împodobită. Aparține tipului bisericii episco- pale din Curtea de Argeș, cu patru turle. Din nefericire, turla cea mare, de pe naos, s’a prăbușit — probabil din cauza proporții- lor ei—și a fost înloc lită printr’una de lemn care n’a rezistat nici ea; și celelalte turle au suferit unele prefaceri. Pronaosul este cu șase metri mai larg decât naosul; pridvorul, cu arcaturi tri- lobate, se sprijină pe zece coloane de piatră bogat sculptate. Ceea ce impresionează însă în special sunt cele 4 coloane care susțin turla de pe pronaos; înalte de șapte metri și cu diametru de peste un metru, ele înfățișează ochiului surprins și încântat, o sculptură continuă, dela bază până la capitelul cu frunze de acant. Trunchiul e în întregime acoperit cu ghirlande de frunze și flori. Alte patru coloane, sprijinind arcade în semicerc, despart pronaosul de naos. Ferestrele înalte și largi au și ele chenare de piatră sculp- tată ; în registrul superior, sunt și ferestre pătrate alcătuite dintr’o singură piatră lucrată ă jour. Unde sculptura atinge maximum este la chenarul de marmură al ușii de intrare în biserică și al pisaniei (ornamentul ei este excesiv chiar, așa cum excesivă este sculptura fațadelor la Trei Ierarhi, în Iași. Văcăreștii înseamnă punctul cel mai înalt al sculpturii în piatră, atins în Muntenia. Și acest monument unic, în loc să fie un loc de pelerinaj al iubitorilor de frumos și o mândrie a Bucureștilor, a ajuns, prin lipsa de pie- tate și de înțelegere a generațiilor trecute, să slujască drept bise- rică de închisoare ! Această rușine trebue să înceteze; în chiliile vechiului lăcaș trebue instalată o școală și o bibliotecă așa cum a fost acum două sute de ani (vezi și voi. III, 1, ediția a doua, fig. 84-88). ’ Epoca a treia cuprinde ultima jumătate a veacului fanariot; ține deci dela moartea lui Constantin Mavrocordat (1769) până la mișcarea lui Tudor Vladimirescu (1821). Ea repetă formulele epocilor precedente; nu se mai clădesc însă lăcașuri impunătoare în genul Cotrocenilor, Hurezilor și Văcăreștilor. In schimb, se construesc o sumedenie de lăcașuri mai mici, atât la orașe cât și la sate, de către numeroși meșteri localnici, ucenici ai celor văcăreștii 983 Fig. 73. —Interior din biserica mănăstirii Văcărești. Remarcabil, stâlpul masiv de piatră sculptată, din dreapta, care susține clădirea. Un altul la fel în stânga; i se vede doar marginea. 984 VIEAȚA CULTURALĂ din vremea lui Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat. (Vezi fig. 66 — 67). Aceasta explică și de ce zugrăveala polichromă— mijloc de ornamentare mai ieftin — e frecvent și din belșug întrebuin- țată, în timp ce sculptura în piatră, mai costisitoare și mai pre- tențioasă, implicând ctitorii de seamă, e în scădere. In Transilvania, în răstimpul dintre 1601 și 1821, se poate urmări ușor raportul care există între desvoltarea arhitecturii și aceea a situației politice. In veacul al XVII-lea, când situația politică, socială și economică a Românilor este tot mai grea, când în «Constituțiunile Aprobate » alcătuite de cele trei na- țiuni privilegiate (Unguri, Sași și Secui) se împinge uzurparea până a se insera dispozițiunea că «Valachii » sunt numai «to- lerați », este natural să nu ne putem aștepta la ridicarea de multe și mari lăcașuri, de zid sau piatră. într’adevăr, numărul con- strucțiilor de acest fel e redus și din ele — fapt semnificativ — cele mai importante se datoresc unor ctitori exteriori popu- lației românești din Ardeal, adică Domnilor din Muntenia și unor neguțători — aromâni, după cât se pare — din centrele urbane. Matei Basarab ridică în 1653 biserica din Porcești, la Sud de Sibiu, iar Constantin Brâncoveanu pe acelea din Făgăraș (1698; vezi fig. 64) și din Sâmbăta de Sus (înainte de 1701); ele imită lăca- șurile muntene contemporane. Pe de altă parte, doi negustori aromâni, Pavel și ginerele său Gheorghe Cristofor Literatul, înalță, spre finele veacului al XVII-lea, un lăcaș la Cluj-Mănăstur. Și la ridicarea bisericii — azi unite—din Huniedoara (1634) au contribuit « mai mulți negustori » —fără să se precizeze numele lor—împreună cu protopopul lanăș, fiul acestuia Vasile, gine- rele său Statie și protopopul Nicolae. Dintre celelalte lăcașuri de zid ridicate în Transilvania în veacul al XVII-lea, însemnăm pe acelea din Ilva (Satul Mare) în 1600, Bucium (Făgăraș) în 1603, Săliște (Sibiu), ctitoria din 1650 a oierilor mărgineni, Geomal (Alba) ridicată cu sprijinul protopopului Miclăuș, în 1664, Sârbi- Suseni (Maramureș), în 1665 și Letca (Someș) zidită în același an, ctitori fiind popa Vasiu și lacob lonașcu. In veacul al XVIII-lea, după ce prin actul « Unirii » situația Românilor Ardeleni începe :—încet și cu mari rezistențe din partea adversarilor — dar totuși începe să se îmbunătățească, consta- LĂCAȘURILE DIN TRANSILVANIA 985 tăm o sporire a lăcașurilor de zid. Se înalță catedrala episcopală unită din Blaj — operă remarcabilă a arhitectului curții imperiale Martinelli — se înalță apoi lăcașuri temeinice la Alba-Iulia, la Oradia, unde se întemeiază o nouă episcopie unită în 1777, și într’o sumă de alte localități. Ortodocșii își sporesc și ei lăcașurile de zid: la Oradea-Veneția unde sfințirea noii biserici are loc, cu deosebită solemnitate, la 7 Iulie 1779, participând patriarhul sârb din Carlovăț, Vichentie loanovici; la Târgul-Secuiesc, către 1783, la Sighișoara în 1796, la Sibiu unde ctitorul «Bisericii din Groapă » este însă bogatul negustor oltean Hagi Constantin Pop, și iarăși într’o sumă de alte așezări. In special sfârșitul acestui secol, cu domnia generosului losif al II-lea (1780—1790), a favo- rizat opera de construcție românească. Paralel, continuă să se ridice, din Maramureș și Țara Ouașului până în Făgăraș și din Săcuime până în Munții Apuseni și Munții Banatului, o mare mulțime de biserici de lemn, unele din ele constituind adevărate capo-d’opere de îndrăzneală tehnică și de eleganță. Printre cele mai vechi cităm bisericile din Nămești (Ma- ramureș), Oieșdea (Alba), Letca și Țiop (Someș), tuspatru din 1600 — anul când Mihai Viteazul a stăpânit Ardealul — apoi userica din Dâmbul de Câmpie (Cluj), din 1602, și Fildul de Jos (Cluj) din 1630. Alături la Fildul de Sus (Cluj) este o admirabilă biserică de lemn, al cărei turn urcă amețitor spre cer. Remarca- bile sunt apoi, sub raportul reușitei, bisericile de lemn din Bu- dești și din Oncești, ambele în Maramureș (vezi fig. 74 și 75); cea dintâi prin acoperișul ei suprapus, cea de a doua prin pridvorul cu arcade. De altfel, în genere, bisericile de lemn din Maramureș și Ardeal impresionează prin forma și proporțiile lor; străinii le consideră printre monumentele noastre reprezentative. Și dincoace de Carpați, în Principate, se ridică numeroase biserici de lemn, pe lârgă cele de zid; nu însă în proporția celor din Ardeal si nici atât de înfătisătoare. In afară de cele mențio- nate în volumul II (ediția a patra, p. 613) semnalăm și biserica de lemn din Posești (jud. Prahova), remarcabilă prin unduiala elegantă a acoperișului (vezi fig. 76) precum și biserica din Spe- ricți (jud. Putna). Palate. Case domnești și boierești. Dacă din veacurile XIV- XVI nu ne-au iramas decât puține știri despre casele domnești 986 VIEAȚA CULTURALĂ sau boierești și nici o clădire în ființă^ suntem, în schimb, mai i Fig. 74.—Biserica de lemn, acoperită cu șindrila,$ din Budești (Maramureș); de remarcat acoperișul suprapus. Secolul al XVII-lea. bine informați asupra celor din veacurile XVII-XVHI; pe lângă BISERICILE DE LEMN 987 mărturiile documentare, ni s’a păstrat și unj palat domnesc Fig. 75. — Biserica de lemn din Oncești (Maramureș). De remarcat pridvorul cu arcade. Secolul al XVII-lea. muntean — acela dela Mogoșoaia — în întregime, precum și o 988 VIEAȚA CULTURALA PALATE DOMNEȘTI ȘI CASE BOIEREȘTI 989 serie de case boierești și reședințe princiare și nobiliare, de o parte și de alta a Carpaților. Paul de Alep, însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei, străbătând țările noastre spre sfârșitul domniei lui Matei Basarab, descrie entuziasmat o reședință domnească și una boierească munteană: aceea dela Fierești, sau Herești (Ilfov), a Doamnei Elina, soția lui Matei, și cea dela Filipești (Prahova), a postelni- cului Constantin Cantacuzino. Despre «palatul» dela Fierești, spune că « nu are egal în lume, afară numai poate în țara Frânci- lor ». E « zidit pe din afară și pe dinăuntru » cu « piatră poleită » — deci marmură—adusă din Turcia; meșterii au fost chemați din Ungaria. «Chiar bolțile și pardoselile pivnițelor — adaogă Paul de Alep -— sunt lucrate greu, cu piatră bună -—■ piatră de Rusciuk — care provoacă admirația privitorului ». « Clădirea are trei caturi și e atât de frumoasă — își încheie el descrierea — încât împrăștie toate grijile sufletului. Ar fi zadarnic să încerc o înfățișare a interiorului admirabil aranjat... » Făcând partea cuvenită tonului hiperbolic, obișnuit în Orient -— deși în alte împrejurări prelatul arab e destul de sobru — trebuie totuși să admitem că așezarea domnească dela Fierești era într’adevăr impunătoare. Ceea ce nu poate surprinde dacă ținem seamă pe de o parte de faptul că Doamna, ca și fratele ei Udriște Năsturel, aparțineau celei mai înalte intelectualități a vremii, că avea o îndelungată experiență în materie de construcții, fiind — împreună cu soțul ei ■— ctitoră la o mulțime de lăcașuri bisericești și că •— în sfârșit—dispunea, la capătul unei lungi domnii, de bogății de-a-dreptul uriașe. Cu atât mai mare e regretul nostru că nu ni s’a păstrat această monumentală clădire, că nu avem nici măcar descrierea completă a ei, cu planul și destinația încăperilor și cu mobilierul respectiv. In ce privește așezarea boierească dela Filipești, Paul de Alep ne spune că «se alcătuiește din clădiri princiare care uimesc simțirea, fiind mai frumoase decât edificiile din orașe ». Așezarea are și «o baie elegantă, a cărei marmură e superbă; apa care o alimentează este adusă din râu cu ajutorul roților; aceleași roți udă și grădinile de zarzavat și frumoasele livezi de pruni. Ele fac să se miște și numeroasele mori. Se găsesc acolo (în Muntenia) case construite ca la Constantinopol, căci toți boierii țării au sate 990 vieata culturală în care posedă clădiri splendide. Fiecare are întotdeauna lângă casa sa o mănăstire mare, înzestrată cu daruri pioase, și fiecare rivalizează cu ceilalți boieri în ce privește frumusețea construcției și a lucrului; ei își pun toată mândria în aceste lucruri. Când unul din ei e mazilit din slujbă, se retrage pentru restul vieții în satele și în palatele sale, avându-și mănăstirea alături ». Nu mai puțin măreață era așezarea dela Măgureni (Prahova) a aceleiași familii Cantacuzino. Ruinele păstrate până azi (vezi fig. 37) ne dau o palidă imagine de ceea ce trebue să fi fost im- punătoarea clădire, în veacul al XVIII-lea. Și la Brâncoveni (Romanați) a fost o puternică așezare boie- rească mărită și fortificată de Matei Basarab, care-și avea aci baștina; în boierie, el se și numea « Matei Aga din Brâncoveni». Tot Matei a făcut și casele domnești din Caracal, reparate mai târziu de Constantin Brâncoveanu. Acești doi voievozi au fost de altfel, printre cei mai mari constructori pe care i-au cunoscut țările noastre. Având norocul să domnească cam câte un sfert de veac fiecare și dispunând de extraordinare bogății — lui Brân- coveanu Turcii îi și spuneau de aceea Altân-beg, adică prințul de aur — ei au putut ridica numeroase lăcașuri bisericești și laice, presărând țara cu biserici și mănăstiri, curți domnești și așezări temeinice, de piatră, în numeroasele sate unde-și aveau moșiile. Brâncoveanu a zidit din nou —«din pajiște», după expresia consacrată — nu mai puțin de patru palate — la București, Mogo- goșoaia, Potlogi și Sâmbăta de Jos (vezi și voi. III, ediția a doua, p. 200—202); apoi zece curți cu case de zid, pivnițe, etc., la Obilești și Dobreni în Ilfov; la Valea Schiailor lângă Mizil; la Sărata, în Buzău; la Tătărani, în Prahova, lângă Ploiești; la Mătăsaru, în Dâmbovița ; la Pitești; Ia Mușetești în Gorj; la Brincea în Mehe- dinți ; așezări temeinice mai erau și la altele din proprietățile sale—avea 55 de sate întregi, 56 de moșii sau părți de sate, 5 rânduri de case în București, case în Târgoviște și numeroase vii. In afara hotarelor avea așezări la Brașov, la Poiana Mărului și la Recea, în Ardeal, la Arbănași în Bulgaria și la San Ștefana — azi Yeșilkioi (Satul Verde 1)— în Turcia, pe țărmul Mării de Marmara. Reprezentativ pentru palatele lui Brâncoveanu, făcându-ne să vedem gradul de strălucire și de lux la care ajunsese curtea PALATUL DELA MOGOȘOAIA 991 acestuia, este palatul dela Mogoșoaia, isprăvit la 1 Octomvrie 1700 și restaurat cu grijă în zilele noastre (vezi fig. 36). Are două rânduri, cel de jos, mai scund, cel de deasupra, mai înalt; într’o singură aripă este și un al treilea rând, câștigat asupra podului. Intrarea se face printr’un foișor cu coloane de piatră și balustrada frumos sculptate, la care urcă o scară având balustrada de ase- menea din piatră sculptată. In partea opusă a palatului, pe fațada care dă spre heleșteu se află o admirabilă «loggia» cu coloane de piatră în întregime sculptate, dela bază până la capitel. Spre răsărit, un alt foișor având iarăș coloanele și balustradele din piatră sculptată. Chenarele ușilor și ferestrelor sunt din piatră cioplită; ele contribuie să sporească impresia de frumusețe, soli- ditate și bogăție pe care o provoacă profuziunea acestui material de construcție, întrebuințat și de jur împrejurul clădirii, sub strașină, precum și la coșurile, de formă elegantă, ce domină aco- perișul. Grădina, după felul celor italiene, în care răzoarele de iarbă și flori sunt mărginite de piatră lucrată, coboară, prin trei planuri succesive, spre heleșteu. Căci și la Mogoșoaia, ca și la toate așezările domnești și la cele mai multe din așezările boierești, heleșteul nu poate lipsi: e și un element estetic, dar și unul practic, îndestulând cu pește, în timpul lungilor posturi, gos- podăria. • Pe pereții și bolțile uneia din odăi, Brâncoveanu puse să se picteze, la întoarcere, scenele drumului său la Adrianopol, în 1703, drum care-i produsese atâta grijă și-l costase atâția bani (vezi și voi. III, 1, ediția a doua, p. 176). La palatul din Potlogi, era o altă pictură reprezentând pe proprietar, adică pe beizadeaua Constantin, împreună cu părinții săi. Erau, de asemenea, pe pereții unora din odăi, podoabe de stuc, în stil oriental, turco-persan, din care o parte se mai văd și astăzi. Același procedeu, al împodo- birii cu ornamente de stuc, îl regăsim pe pereții exteriori ai bisericii din Fundenii Doamnei, lângă București, ctitoria lui Mihai Can- tacuzino ; unele motive sunt foarte asemănătoare; e probabil ca același artist să fi lucrat în ambele locuri. Observ că motive asemănătoare, orientale, dar în pictură, nu în stuc, apar pe pereții exteriori ai unor biserici, cum e, de pildă, aceea din Doiceștii Dâm- bovitei. » 35 992 VIEAȚA CULTURALĂ In ce privește așezările boierești, semnalăm, în Muntenia casa dela Coțofeni, lângă Graiova; ea este din a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Are tot două rânduri; cel de jos mai scund cel de sus mai înalt. Caracteristică e bolta cu penetrațiuni a odăii celei mari dela etaj. Nu lipsesc nici două foișoare cu stâlpi ce susțin arcade trilobate. In genere, așezările boierierești de tip Coțofeni caută să imite prin plan și prin unele elemente arhitec- tonice așezările domnești. Mai există însă și un alt tip de așezări boierești sau de conace — cuvântul e de origine turcească — ; e acela care comportă la etaj, pe una din laturile sale-—de obi- ceiu pe cea dinspre miazăzi •— un cerdac lung, cu arcuri sprijinite pe coloane de lemn-, scara de acces e, în genere, în interior, la una din extremitățile cerdacului. Acest cerdac, prevăzut uneori și cu un pat larg, în care dorm ai casei în timpul verii, dă clădirii un aspect plăcut, prietenesc și deschis. Cu totul altfel se înfățișează cula, așezarea boierească întărită din Oltenia. Ea e făcută pentru apărare: în rândul de jos nu e decât ușa de intrare, bine întărită cu drugi pe dinăuntru; feres- trele, mici, sunt la o înălțime apreciabilă iar cerdacul, mai mult post de observație decât loc de odihnă și taifas, sus de tot, la ul- timul cat. Cea mai veche culă de la noi pare să fie cula Greceanu din Măldărești; data nu se poate preciza; în orice caz e anteri- oară veacului al XVIII-lea. Forma actuală nu redă fidel însă — după părerea noastră — pe cea originală; construcției i s’au făcut unele modificări și adăogiri în decursul vremii (vezi și mai sus, p. 775). Altă culă veche și interesantă se află la Curtișoara (Gorj); ea aparținea în 1785 logofătului Cornea din Târgu-Jiu; în pivniță se mai poate vedea încă puțul, azi astupat, din care se scotea apă, în caz de asediu. Semnalăm și culele Crăsnaru (vezi fig. 53) și Cocoș, din Groșera (Gorj), cula din Brabova (Gorj), cula din Almâj (Dolj), aceea din Cernătești (Dolj), etc. Trecerea dela așezarea boierească obișnuită la culă ne este ilustrată de una din casele cele mai interesante dela noi, acea din satul Cartiu (Gorj), aparținând familiei Cartianu. De formă pătrată, ea are două rânduri, fiecare cu câte trei camere, iar de- desupt pivnițe spațioase. La parterre, o galerie cu arcade semi- circulare dă ocol clădirii pe trei laturi; la etaj, tot pe trei laturi, e un cerdac cu stâlpi de lemn. CASE DOMNEȘTI ȘT BOIEREȘTI 993 In orașe ni s’au păstrat, din nefericire, puține case vechi; se mai pot vedea unele exemplare, dela finele veacului al XVIII-lea, dar mai ales dela începutul veacului al XlX-lea, în orașele de deal și munte ca Râmnicul Vâlcei, Târgoviște, Câmpulung, în curtea mănăstirii Negru Vodă, Vălenii de Munte (casa N. Iorga, restaurată), Urlați (casa Bellio), etc. In București, este casa Melik, de pe strada Spătarului, zidită în 1760 și restaurată în 1920. O casă de târgoveț, modestă, dar cu un cerdac cu stâlpi frumos înfloriți, de pe Ia începurul veacului al XlX-lea, se poate vedea încă pe strada Maria Rosetti, la numărul 9 (vezi fig. 39). In Moldova au fost numeroase așezări temeinice, de piatră sau zid, domnești și boierești; și aci însă, foarte puține au ajuns până în zilele noastre. Documentele vremii relevă curtea dom- nească dela Cașin, lârgă mănăstire; întărită cu un zid de piatră, înalt și puternic, prevăzut cu turnuri, era socotită de Miron Costin drept o adevărată «cetate ». O ridicase Gheorghe Ștefan, urmașul lui Vasile Lupu (1653— 1658); el avea, încă din boierie, o așezare frumoasă și la Buciulești, pe malul Bistriței, în județul Neamț. Cantacuzinii își duraseră și ei așezări temeinice: la Pașcani unde lordache Cantacuzino clădise, în 1664, un adevărat palat, apoi la Deleni, în județul Hârlău, la Băleni, în Covurlui și într’o serie de alte locuri. O deosebită impresie a făcut asupra con- temporanilor reședința domnească dela Frumoasa, în margi- nea lașilor, zidită în 1729 de Grigore al II-lea Ghica, cu meșteri aduși dela Constantinopol. De fapt, întregul complex de clădiri, cu grădinile adiacente, cu jocurile de apă, imita reședin- țele somptuoase din Stambul; cronicarul tradus de Amiras relevă chiar că au fost aceste case «pe forma de Țarigrad ». «Și apa îmbla din havuz în havuz, pe piatră — adaogă cronicarul — prin toată grădina, care era cu fel de fel de flori, care lucruri alt domn n’au făcut, că nime nu poate să scrie frumusețea caselor ». Aci venea adesea Grigore Vodă Ghica și «făcea mese mari cu boierii săi ». In Transilvania s’au păstrat mai bine vechile așezări nobi- liare ; e drept că și locul a fost mai ferit de războaie și năvăliri, mai ales după ocuparea lui de Austriaci. Dintre reședințele Prin- cipilor, se mai poate vedea aceea din Turda, transformată astăzi 35 * 994 VIEAȚA CULTURALĂ în muzeu; o parte a aceleia din Alba-Iulia— unde e instalată acum Episcopia Romano-Catolică; reședința lui Gheorghe Râko- czy din Gherla, transformată în închisoare, și reședința din Blaj a familiei Apaffy — datând din veacul al XVII-lea—actual- mente palatul mitropolitul unit. La Deva se poate vedea încă palatul familiei Bethlen, construit și el tot în veacul al XVII-lea- i se spune și «Magna Curia », adică « marea curte ». La Cetatea de Baltă (Târnava Mică) s’a păstrat solidul castel al contelui Hal- ler, construit în veacul al XVIII-lea; este alcătuit dintr’un corp central, cu trei rânduri, și două turnuri laterale, de formă rotundă. Acoperișurile au panta repede cerută de clima noastră (vezi fig- 42). Din mobilierul vechilor case domnești și boierești ni s’a păstrat prea puțin. Lucrurile cele mai de preț, în tustrele țările românești, au fost, sub acest raport, covoarele, scoarțele și argintăria. Se adu- ceau tot felul de covoare din împărăția turcească (vezi mai sus, p. 598), apoi covoare persane, grele și scumpe ; o admirabilă colecție se află la Biserica Neagră din Brașov. Cei cu mai puțină dare de mână se mulțumeau cu scoarțe țesute la noi sau la Sudul Dunării, în Serbia și în Bulgaria. Muzeul de Artă Națională din București are în colecțiile sale câteva remarcabile exemplare de scoarțe oltenești; ele au câmpul central lucrat în flori și frunze multicolore, iar marginile prinse de un chenar lat, de un alt ton. Efectul decorativ este din cele mai reușite. Argintăria era cea de masă: farfurii, pahare—un frumos obiceiu cerea ca la botez să se dăruiască pruncului un pahar de argint, având săpată pe el data nașterii —apoi tipsii, cupe și altele de acest fel. Se adaogă armele — puști, pistoale și săbii, adesea bogat împodobite—apoi tacâmul de călărie, având uneori scările dela șea, printenii și zăba- lele de argint. In veacul al XVIII-lea încep să se afle în casele boierești mai de seamă, și tablouri în ulei, uneori chiar sculpturi (vezi mai sus, p. 950), iar spre sfârșitul lui și începutul celui următor, și miniaturi. Transilvania deține, în privința aceasta, întâietatea; ca strălucit exemplu cităm colecția baronului Bruckenthal, fost guvernator al țării, colecție care astăzi face faima muzeului cu acelaș nume din Sibiu. Intre picturile ei, se află și pânze celebre ale maeștrilor olandezi, francezi și germani. PICTURA BISERICEASCĂ 995 Pictura bisericească. Pictura bisericească nu are aceeași des- voltare în tustrele țările românești în veacurile XVII și XVIII. In timp ce în Muntenia ea cunoaște o deosebită înflorire, atingând apogeul în epoca brâncovenească și aceea imediat următoare, în Moldova constatăm, dinpotrivă, o scădere ce trebuie compensată prin utilizarea de zugravi străini, ruși în special. Transilvania stă, în acest răstimp, într’o situație de mijloc; suferind mai ales influența Munteniei. înflorirea picturii bisericești la miazăzi de Carpați este legată în primul rând de însemnata activitate ctitoricească a câtorva lungi domnii. Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat, prin numeroasele lor cti- torii și prin prețuirea pe care au arătat-o artei în general, au con- tribuit mult la desvoltarea acestei ramuri. Evident, se continuă vechea technică a zugrăvelii pe tencuiala încă umedă, technică numită «al fresco »; se continuă de asemenea aplicarea vechilor norme ale Erminiei bizantine (vezi fig. 77; vezi și voi. II, ediția a patra, p. 634—6). Are loc însă și un fapt nou —care amintește faptul asemănător petrecut în Moldova veacului al XVI-lea — și anume împodobirea cu pictură a pereților exteriori ai bisericilor muntene. Primele ma- nifestări în această direcție încep în domnia lui Brâncoveanu, pe la 1700, la lăcașurile zidite sau restaurate de acest evlavios voievod și la acelea ale unchiului său Mihai Cantacuzino, iubitorul de arhitectură, a cărui influență în arta noastră bisericească și laică apare din ce în ce mai mare. La aceste lăcașuri — Hurezi, Sinaia, Surpatele, Govora, ca să cităm numai câteva — obser- văm că unele părți ale clădirilor: frizele, arcadele pridvorului, brâul, câteodată și chenarele ferestrelor și cornișele sunt împodobite cu « zugrăveli polichrome » înfățișând vreji de frunze și flori, ghirlande, împletituri și alte motive decorative. Treptat, treptat, spațiul ccupat de aceste zugrăveli crește; la biserica Stavropoleos, de pildă, din București (1724), el este considerabil. Adeseori se adaogă — de obiceiu în arcaturile din registrul superior, sub strașină — și chipuri de sfinți sau chiar de alte personaje. Cităm ca exemplu, în această privință, Biserica Sfinților din București, numită și Biserica cu Sibile, deoarece, între chipurile pictate, figurează și aceste preotese-ghicitoare ale antichității. Intre bisericile de sat, 996 VIEAȚA CULTURALĂ Fig. 77.—Frescă murală la biserica Mântuleasa din București. Deasupra chipului lui Isus Hristos, inscripția» în românește: «Marele Arhiereu ». Pisania bisericei poartă data: 25 Septemvrie 1733. PICTURA BISERICEASCĂ 997 înălțate în veacul al XVIII-lea și începutul celui de al XlX-lea, foarte numeroase sunt cele care își împodobesc pereții exteriori cu asemenea chipuri de sfinți; așa, de pildă, biserica din Ogretin și aceea din Breaza de sus, ambele în Prahova, paraclisul Episco- piei de Râmnic (1751) unde alături de sfinți, găsim și chipuri de împărați și de filosofi, biserica din Chicioara, Vâlcea (1780), cu una din cele mai frumoase zugrăveli din câte ni s’au păstrat, biserica din Urșani, Vâlcea (1805; vezi fig. 62) și atâtea altele, pe întreg cuprinsul țării. Dacă în veacul al XVII-lea, printre zugravii cari lucrează în Muntenia mai găsim și unii străini, greci de pildă ca acei « Cons- tantinos » și loan care pictează în 1683 biserica Doamnei din Bu- curești, în veacul al XVIII-lea ei sunt, în imensă majoritate, români. Se formează acum un numeros și puternic corp de zugravi localnici, clerici și laici, elevi ai celor din epoca lui Brâncoveanu; ei împodobesc acum sutele de biserici ce se înalță în orașele și satele țării, aducând, adeseori, o noutate și o prospețime de desen și colorit care impresionează dela prima vedere; până și naivitățile lor încântă. Nu poți să nu te oprești uimit lângă marile tablouri din pridvoarele atâtor biserici înfățișând «judecata din urmă » și să nu contempli scenele închipuind răsplata celor buni, dar mai ales pedeapsa celor păcătoși. Iar pentru ca să se știe precis cărei categorii aparțin aceștia din urmă, inscripții puse alături lămuresc pe dreptcredincioșii privitori. Se arată astfel ce pățesc « defăimă- torii», « curvarii », « cei ce judecă strâmb », « hoții », « ucigașii » și toată gloata făcătorilor de rele. Iadul, reprezentat sub chipul unui uriaș balaur, a cărui gură varsă foc, îi înghite pe toți, în timp ce slujitorii lui Belzebut îi chinuiesc în fel și chip. In Moldova, e o situație mai puțin strălucită. O seamă dintre bisericile veacului al XVII-lea rămân nezugrăvite iar când Vasile Lupu vrea să împodobească lăcașurile sale, el nu găsește zugravi de țară care să-l mulțumească — sau nu găsește destui; deaceea se adresează Țarului Rusiei, Mihail Feodorovici, spre a-i da el de acolo câțiva. Acesta îi satisface cererea și îi trimite mai întâi pe Sidor Pospeev sau Osipov — socotit ca al doilea din Moscova — și pe lacov Gavrilov; apoi, după moartea ultimului, alți doi, anume pe Deico lacovlev și pe Pronca Michitin. Ei lucrează la Iași în anii 1641—1642; lor li se datoresc o bună parte din picturile dela 998 VIEAȚA CULTURALĂ Trei-Ierarhi și dela Golia. Că nu le-au executat în întregime re- zultă și din inscripția din 1660 dela Golia, care ne dă numele lui « Matei, fiul lui loan », deci altul decât cei patru Ruși. Știm, pe de altă parte, că una din soliile lui Vasile Lupu către Țar, în 1641, cuprindea și pe meșterul zugrav al Domnului, pe un anume Nicolai. Făcând apel la Țarul Rusiei, Vasile Lupu nu inova în această privință. Și predecesorul său Miron Barnowski trimisese o solie la Moscova să-i procure icoane de acolo; mai înainte încă, în pictura mănăstirilor Sucevița, Secu și Dragomirna, se vede o înrâurire progresivă rusească, anumite caractere noi de această origine. Ceea ce înseamnă că lucraseră la aceste trei lăcașuri și zugravi veniți din Rusia sau influențați de școala de acolo. In veacul al XVIII-lea, deosebirea față de Muntenia e și mai accentuată. Picturile bisericilor moldovenești din această vreme nu se pot compara cu cele muntene. Mirarea e cu atât mai mare cu cât Moldova avusese doar o strălucită pleiadă de zugravi, pe aceia care împodobiseră lăcașurile lui Ștefan cel Mare, ale lui Petru Rareș și Lăpușneanu. Transilvania suferă în chip firesc influența țărilor românești de dincoace de Carpați. Intr’adevăr Sașii, Ungurii și Secuii nefiind nici unii ortodocși, meșterii lor nu lucrau în mod obișnuit în bise- ricile noastre ; de aceea zugravii, ca și iconarii români din Ardeal, se inspirau dela tovarășii lor de breaslă din Principate și nu ara- reori aceștia din urmă treceau ei înșiși peste munți. De altfel, prin ctitoriile pe care domnii și boierii noștri le fac în Transilvania, contactul e și mai ușor; iar aceste ctitorii —la Porcești, la Sâm- băta de Sus, la Făgăraș, etc.—constituie tot atâtea centre de influentă. Si cum Domnii munteni, nu cei moldoveni, sunt aceia cari ridică lăcașuri în Ardeal în veacurile XVII și XVIII, cum, pe de altă parte, pictura bisericească munteană întrece cu mult în aceste vea- curi pe cea moldoveană, nu e de mirare dacă influența munteană devine preponderentă în Transilvania. Ceea ce nu înseamnă însă că n’au fost și meșteri zugravi și iconari moldoveni — ca acel Vasile Sturzea din Bărboși — care să nu fi străbătut plaiurile ardelene. Un fapt însă e sigur: exista și la Nord de Carpați, în veacurile XVII—XVIII, un corp de zugravi localnici, destul de îndemâ- PICTURA BISERICEASCĂ 999 nateci. Inscripțiile ne-au păstrat numele câtorva din ei. Așa, de pildă, episcopul Dositeiu din Alba lulia care a pictat, în 1643, castelul din Iernut al Principelui Gheorghe Râkoczy I. La restau- rarea din 1654 a bisericii—azi greco-catolice — din Huniedoara, «varul și aurul la păreți și la stâlpișor au dat-o .. .popa Nicola » iar cei ce au « scris-o » adică au făcut chipurile și inscripțiile sunt zugravii «Gaian Constantin »și « Stan ». Pictura bisericii din Gura- Sada a fost refăcută în 1765 de către ierodiaconul loan din Deva — localnic deci—dar și de Nicolae din Pitești. Un alt cleric, preotul Simeon, zugrăvește în 1776 două biserici: pe aceea din Cinciș și pe cea din Nucșoara, ambele în Huniedoara. La Tălmăcel, lucrează în 1780, zugravul « Pantelimon »; la Lipova, în 1732, un anume Nedelcu, iar la Rășinari «popa Ion Grigorovici zugrav ». In țara Oltului și dincolo de Olt, zugravi din familia Grecu împo- dobesc o serie întreagă de biserici între 1780 și 1821 (vezi și fig. 78). După unirea cu Roma, e deschisă posibilitatea și a unei in- fluențe artistice din mediul catolic. Dar cercetările în această direcție sunt prea reduse ca să putem da unele precizări. Rămâne ca viitorul să ne arate dacă și în ce măsură, arta Europei centrale și a Italiei, a putut influența pictura bisericilor unite din Transil- vania, în veacul al XVIII-lea. Pe lângă valoarea pe care pictura bisericească a Țărilor Ro mâne din secolele XVII și XVIII o are în sine și pentru istoria religioasă și a artei creștine, ea ne mai interesează și prin infor- mațiile pe care ni le dă asupra costumelor, asupra iconografiei domnești și boierești și chiar asupra arhitecturii epocei. In deosebi prețioase, sub acest raport, sunt tablourile votive, în care, de obiceiu, ctitorii țin pe mâini reproducerea lăcașului ce au zidit. Cităm un singur exemplu, dar reprezentativ: tabloul votiv dela Hurezi, în care voievodul ctitor și Doamna Marica apar înconjurați de numeroșii lor copii. Despre acest tablou și despre frescele dela Hurezi, în general, a afirmat celebrul bizantinolog Charles Diehl să sunt «printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta română; ele mărturisesc despre continuitatea tradiției bizantine și strălucirea extraordinară pe care o dădu artelor Constantin Brâncoveanu» (vezi voi. III, 1, ediția a doua, fig. 60). Câteodată avem însă și altfel de tablouri votive; astfel, la biserica Barnowski din Iași știm — dela Paul de Alep — că Miron 1000 VIEAȚA CULTURALĂ Vodă era înfățișat călare ; un caz asemănător e la biserica Lujerii, fiu. io. — Pictura murali la biserica din Geoagiul de Jos (jud. Huniedoara). Scenele de sus au următoarele legende: « Bătaia lui lisus pe stâlp » și * Când l-au pus cunună de spini». Cea de jos; «Când s’au înălțat s(vea)tii Ilie la ceriu». Icoanele, care formează un sector important al picturii bise- _______________ ___________ICOANELE__________ țooi ricești,urmează, în linii mari, evoluția acesteia din urmă. Așa se explică de ce asistăm la o înflorire a meșteșugului iconarilor în Țara Românească, pe vremea lui Matei Basarab, apoi pe vremea lui Brâncoveanu și a urmașilor acestuia, în timp ce în Moldova, după Vasile Lupu, urmează o perioadă de scădere, de regres. In Transilvania, apare, în această vreme, un gen nou de icoane: acelea pe sticlă, de inspirație și execuție populară. Este sigur că o mare parte din meșterii iconari ai răstimpului dintre 1601 și 1821 au fost Români; ne-o spun mai întâi numele lor însemnate adesea într’un colț : astfel un HKOHonHcttț i«p«n adică «iconarul Dima preotul » pe o icoană din județul Râmnicul Sărat, aflătoare acum la Muzeul din Vălenii de Munte; un « Cos- tandin » pe o icoană, de tip popular, din 1804. Ne-o spun dease- menea inscripțiile pe care le pun ei lângă scenele pictate precum și textele ce figurează pe cartea ținută de Mântuitor. («Veniți blagosloviți! părintelui meu»..., «In vremea aceea sta Isus... » etc.). Erau, evident, și străini, Greci și, dela o vreme, Ruși; aceștia din urmă ajung să aibe, în veacul al XVIII-lea, adevărate fabrici de icoane, pentru toate popoarele ortodoxe. Faima icoanelor ru- sești pătrunsese la noi de timpuriu, încă din veacurile XV și XVI; nu e de mirare deci dacă Miron Vodă Barnowski trimite, în mod special, în 1628, o delegație la Moscova, să-i procure icoane de acolo (vezi mai sus, p. 859). O astfel de icoană rusească, din 1708, adusă dela Moscova, se află în biserica satului Sf. Ilie din județul Suceava. Ni s’au păstrat câteva icoane muntene, remarcabile, din veacul al XVII-lea. Una, zugrăvită de grecul Mavros și având o inscripție în grecește și românește, cu data de 1 Octomvrie 1631, se află la mănăstirea Viforîta; ea a fost dăruită de către Leon Vodă și soția acestuia, Doamna Victoria. O alta, găsită în biserica satului Ruda-Bârsești din județul Argeș, este din anul 7132 deci, dela Hristos, 1623 sau 1624. O a treia, din 1674, se află astăzi în colecțiile Comisiunei Monumentelor Istorice care a reușit, de altfel, să-și constituie un adevărat muzeu de icoane vechi (vezi Și fig- 79). In Moldova, printre cele mai vechi din secolul al XVII-lea, este icoana, pe fildeș, din 7131 (1622—1623) înfățișând pe Maica Domnului. A fost făcută din porunca biv vel paharnicului Vasile 1002 VTEATA culturală Ureache, fratele cronicarului. In biserica dela Ocea (jud. Neamț) Fig. 79. — Icoană împărătească dela mănăstirea Radu Vodă din București. Ferecaturi în argint aurit. se păstrează câteva icoane interesante; ele sunt opera, din 1697, ICOANELE 1003 a unui călugăr dela Secu; cheltuiala a acoperit-o soția lui Antioh Cantemir. Nu s’a întreprins până acum o cercetare temeinică, amănun- țită, asupra icoanelor noastre vechi; nu s’au examinat de aproape icoanele marilor ctitorii moldovene și muntene așa încât e prematur să se vorbească de «școli », locale, să se precizeze curentele și influențele. Ceeace se poate afirma este că și în această privință pământul românesc a fost un loc de interferențe, că alături de influența călugărilor dela Athos, specializați de multă vreme în lucrul icoanelor, al crucilor din lemn de chiparos și al diferitelor obiecte bisericești, s’a exercitat o influență a lumii rusești, și dela o vreme, și una a apusului, prin Sașii din Ardeal și apoi, prin Uniți. In Transilvania, cea mai veche icoană din veacul al XVII-lea, ajunsă până în vremea noastră, provine din biserica dela Gura Râului. Ea poartă data 1634 și se datorește lui Stan zugravul. Vine apoi o icoană din 1677, la mănăstirea Toplița (județul Mureș), având o inscripție în limba slavă. A treia este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată în 1681 de preotul Luca din Iclodul Mare și dăruită de nobilul loan Cupșa bisericii din Nicula; are o întregă poveste: chipul precuratei, zugrăvit pe icoană, ar fi lăcrămat «între 15 Februarie și 12 Martie 1699», din care pri- cină s’a făcut vâlvă mare. Gheorghe Duca voievodul Moldovei, a vrut s’o cumpere cu o mie de taleri, dar n’a izbutit; ea a fost răpită apoi de un nemeș ungur, baronul Sigismund Kornis, a revenit la Nicula, a ajuns după aceea în posesia bisericii catolice din Cluj, iar actualmente o au Românii uniți din acest oraș, (vezi și fig. 80). In ce privește icoanele pe sticlă, ele sunt, prin excelență, icoane populare. Desenul e simplu, câteodată supărător de simplu, dea- dreptul grosolan; coloritul, în genere, viu, în tonuri aprinse. Sunt însă și multe bucăți reușite, atât prin compoziție cît și prin colorit. Centrul cel mai vechiu de producție al acestor icoane a fost și este încă satul Nicula, lângă Gherla, în partea de miazănoapte a Ardealului; de aceea li se și spune «icoane de Nicula ». Un alt centru era, în veacul al XlX-lea, în Șcheii Brașovului: altele de asemenea, la Alba-Iulia, Laz (Alba), Sibișel (Alba), Sebeș, etc. Icoane de celelalte, pe lemn, s’au zugrăvit —se pare — la Săliște, lângă Sibiu. Erau apoi și zugravi ambulanți, mulți din ei munteni 1004 VIRATA CULTURALĂ sau moldoveni care se deplasau din sat în sat și lucrau — cum am spune azi—la domiciliul clientului. Un astfel de zugrav a fost. Fig. 80. — Icoană zugrăvită pe lemn, din biserica Sârbi (Maramureș). înfățișează intrarea lui lisus în Ierusalim. Secolul al XVIII-lea. moldoveanul Vasile Sturzea, originar din Bărboși care a colindat multă vreme prin Ardeal și Banat. Miniaturi, îrontispicii, inițiale. Arta delicată și migăloasă a miniaturii e strâns legată de manuscrise: textele scrise cu mâna, MINIATURI, FRONTISPICIU INIȚIALE 1005 pe pergament sau pe hârtie rezistentă, de bună calitate, a evului mediu, erau adesea împodobite cu frontispicii, inițiale, vignete și miniaturi; uneori erau făcute de același scriitor, alteori de meșteri specialiști cari nu se ocupau decât de această latură. Atât în 'Europa cât și în Asia — în special în Persia — s’au realizat lucrări minunate, care stârnesc admirația. Printre manuscrisele străine astfel împodobite, în legătură cu trecutul nostru, cităm pe acela dela Viena, cuprinzând textul « Cronicei pictate » (Cronicon pic- tum), numite astfel tocmai din cauza numeroaselor miniaturi ce însoțesc povestirea; între ele, se află și miniaturile înfățișând lupta dela Posada (1330; vezi voi. I, ed. V, fig. 118-9). In Țările Românești s’au împodobit manuscrise cu miniaturi, frontispicii, inițiale și vignete încă dela începutul veacului al XV-lea. Printre operele de acest fel unele, ca manuscrisul din 1429, azi la Oxford, sunt, pe drept cuvânt, celebre (vezi voi. II, ediția IV, p. 654—655). Lucrul a continuat în veacul al XVI-lea și a primit un nou impuls la începutul celui de al XVII-lea. Intr’adevăr, în această vreme, trăiesc și lucrează în țările noastre trei vestiți caligrafi și miniaturiști: mitropolitul Anastasie Crim- covici în Moldova și mitropoliții Luca al Ciprului și Matei al Mirelor în Muntenia. Cel dintâiu fusese numit episcop de sinodul din 1600, convocat de Mihai Viteazul. După înfrângerea acestuia însă, el se retrage la Dragomirna unde întemeiază vestita sa cti- torie. Numit din nou episcop, de Roman, și apoi, în 1608, mitro- polit, el desfășoară în tot acest timp o intensă activitate, nu numai copiind personal texte religioase și împodobindu-le, dar creând o adevărată școală de miniaturistică. Lui i se datoresc o serie de manuscrise ce se păstrează în mănăstirea Dragomirna: două Tetraevanghelii, un Liturghier, o Psaltire, etc. O altă serie, din 1606, 1607, 1608, 1614, se păstrează la mănăstirea Sucevița, ctitoria Movileștilor. Un manuscris de seamă al său — un Praxiu cu data 1610, Martie 16 — se află în Biblioteca fostă Impe- rială din Viena. O însemnare autografă în limba slavă arată că « acest sfânt Praxiu l-a făcut și l-a legat și l-au aurit cu ilustrații (h H03AJTH ca JKHKonHCAiiYfM) smeritul aihiepiscop Kir Anastasie Crimcovici, mitiopohtul țării Moldovei, spre pomnirea sa și a părinților săi loan Crimca și Cîrstina și-l dădu în de curând zidita mănăstire a sa Dragomirna ». Intre miniaturile manuscrise rele- 1006 VIEAȚA CULTURALĂ văm două: chipul sfântului loan cel Nou, patronul Moldovei (fol. 83) și chipul său însuși, rugându-se în genunchi (fol. 85). In sfârșit, un alt manuscris, lucrat sub directiva sa, se păstrează în Biblioteca Universității din Lwow. La începutul lui, citim, în slavonește, următoarea însemnare: «Acest Tetraevanghel s’a scris din porunca și cu cheltuiala prea sfințitului nostru părinte kir Anastasie Crimcooici, arhiepiscop și mitropolit al țării Moldovei. Mâna prea greșitului monah Teofil, din sfânta mănăstire Voroneț, l-a scris în anul 7123 (1614), Septemvrie 14, și robul lui Dumnezeu, zugravul Ștefan, din târgul Sucevei, a pictat chipurile sfinte și a aurit această carte; împodobirea s’a isprăvit în anul 7125 » (1617 sau 1616). Așa dar, școala lui Anastasie dăduse roade: el dispunea acum de elemente și în alte locuri, la Voroneț și la Suceava, care puteau să lucreze după directivele sale. Față de miniaturile mol- dovene anterioare, acelea ale lui Anastasie prezintă unele inovații și variante. Așa, de pildă, redarea suprafețelor — fond, ziduri, mobile, veșminte —se face prin «striuri » sau linii paralele la mici intervale. N’aș putea spune că aceste inovații constitue neapărat și un progres. Un fapt însă e sigur: Moldova cunoaște sub înaltul ierarh o amplă reluare a vechii și migăloasei arte. In Muntenia, lucrează, în aceeași vreme, mitropolitul Luca al Ciprului și Matei al Mirelor. Primul, un admirabil artist, ne-a lăsat câteva manuscrise împodobite de el. Astfel e Evangheliarul grec din 1616, scris și ornamentat pe când era episcop de Buzău; se află actualmente la Patriarhia din Ierusalim. Miniaturile acestui manuscris sunt de o mare finețe și de un colorit rafinat și elegant. Aceleași însușiri le au și frontispiciile, chenarele și inițialele; ca exemplu cităm miniatura înfățișând pe Sf. loan Evanghelistul și pagina cu începutul Evangheliei acestuia; frontispiciile amându- rora, cuprinzând elementele florale și păsări: doi păuni afrontați și două lebede, sunt printre cele mai reușite din întreaga noastră miniaturistică. De altfel, cred că opera mitropolitului Luca, în general, poate suferi comparația cu cele mai de seamă opere euro- pene și asiatice de acest fel. Dela Matei al Mirelor a rămas un mare număr de manuscrise, răspândite în întreg orientul creștin. Unele din ele sunt împodo- bite cu inițiale și frontispicii în colori; nu știu însă dacă au și miniaturi. Ca exemplu, citez Evangheliarul grec, copiat în 1610, MINIATURI, FRONTISPICIU INIȚIALE 1007 «din dorința și cu cheltuiala preacinstitei și înălțatei doamne Cătălină, mare băneasă a Craiovei », și dăruit mănăstirii Sf. Sava dela Muntele Sinai. Opera celor doi înalți ierarhi e continuată sub Matei Basarab; ni s’au păstrat, din timpul domniei lui, un număr însemnat de manuscrise, dintre care nu mai puțin de șapte cuprind, sub formă de miniaturi, chipul voievodului și acela al Doamnei Elina; la acestea se adaogă și chipurile aflate pe un document din 1646, în Arhiva Spitalelor Civile: așa dar a opta variantă (vezi voi. DI, 1, ediția a doua, fig. 11, 12 și 18). Dintre manuscrisele lucrate în timpul și din porunca lui Matei, cel mai vechiu este Evangheliarul grec aflător actualmente în Muzeul bizantin din Atena; el a fost dăruit de voievod în 1645, Iulie 25, Patriarhiei din Constantinopol. O notiță, în limba greacă, la stânga miniaturii voevodului, ne arată că manuscrisul a fost copiat de ieromonahul Antim din lanina, în 1634; ea adaogă informația că Matei a fost proclamat domn al Țării Românești în 1632, «cu voia poporului, a clerului, a monahilor, a boierilor și a căpeteniilor oastei ». Voievodul și Doamna Elina sunt înfăți- șați amândoi în costum domnesc, de brocard, cu coroane pe cap; Matei, bătrân, cu barbă și mustăți albe, ține în mână manuscrisul dăruit Patriarhiei. O grupă de două manuscrise datează din anul 1643; unul din ele se află azi la Ierusalim, celălalt la mănăstirea Lavra din Sfântul Munte. Un al treilea, din 1642—1643, e tot Ia Ierusalim. Executat artistic de «Antim monahul»:—cred una și aceeași persoană cu ieromonahul Antim din lanina, amintit mai sus — el cuprinde miniatura lui Matei Basarab și a Doamnei Elina într’o formă asemănătoare aceleia din manuscrisul dela Atena. De altfel, mai toate miniaturile înfățișând pe bătrânul voie- vod și pe tovarășa sa de vieață se aseamănă; cred că o serie din ele și anume acelea din anii 1642—1643 se datoresc aceluiași ar- tist, lui Antim ieromonahul (vezi voi. III, 1, ediția a doua, fig. 11). O mențiune specială merită miniaturile aflate pe pagi- nile unei Evanghelii mai vechi, din colecția Muzeului de Artă religioasă din București. Perechea domnească e înfățișată tot în costumul de ceremonie, cu mantii de brocard, redate, somp- tuos, în aur; tot de aur sunt coroanele precum și chenarele de vreji și de flori care înconjură cele două chipuri. In sfârșit, în 36 1008 VIEAȚA CULTURALĂ documentul din 1646, Matei apare susținând, împreună cu doamna Elina, una din numeroasele lor ctitorii. Din aceeași epocă și anume din anii 1652—1654, avem un manuscris — aflător azi în Biblioteca Academiei din Belgrad — care cuprinde miniaturile unor rude ale lui Matei: e vorba de boierii Preda Brâncoveanu și Papa Brâncoveanu, fiecare fiind înfățișat cu soția și copiii lui. După domnia lui Matei Basarab, numărul manuscriselor împo- dobite cu miniaturi, vignete și frontispicii scade. Mai găsim două evangheliare în Moldova, unul slavon întocmit «din porunca Domnului nostru Istratie Dabija voevod și a Doamnei sale Cate- rina »— și dăruit la 16 Ianuarie 1665, mănăstirii Cașin, celălalt scris la Iași, în 1660, la biserica Barnowski. Primul are frumoase frontispicii și inițiale, amintind pe acelea ale manuscriselor mai vechi moldovenești; cel de al doilea are inițiale reușite, în colori. In Muntenia, semnalăm, în sfârșit, două miniaturi în epoca lui Constantin Brâncoveanu. Una se află în manuscrisul 61, fol. 4 al Academiei Române și înfățișează chiar pe voievod în haină de brocard și mantie cu guler și cu margini de hermină; cealaltă, în pomelnicul mănăstirii De un Lemn, redă chipul bătrânului Matei Basarab. Această scădere a artei miniaturii spre finele secolului al XVII-lea și mai ales în veacul al XVIII-lea e explicabilă. Manu- scrise bisericești se copiază din ce în ce mai puțin; locul lor e luat de cărțile tipărite care se pot trage în multe exemplare, deci sunt mult mai ieftine. Extensiunea pe care o ia la noi tiparul (vezi mai sus, p. 897) aduce decăderea și apoi dispariția unei arte în care dăduserăm realizări de primul ordin. Locul ei va fi luat de gravură, care, prin tehnica ei, se potrivește cu tiparul, —a inspirat chiar tiparul — poate fi reprodusă deci pe fiecare exemplar. Gravura. încă dela primele tipărituri (1508—1512) am împo- dobit piginile cărților cu gravuri reprezentând frontispicii, inițiale și vignete; unele din ele imită pe acelea ale manuscriselor pe care le înlocuiau, altele sunt de factură venețiană. Când tiparul se reia la noi, în epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu, constatăm că gravurile care se întrebuințează acum provin din lumea Slavilor de răsărit, lumea rusească. Faptul e rormal, deoarece din această lume, dela Kiev, ne-au venit și meșterii și materialul tipografic GRAVURI 1009 necesar (vezi mai sus, p. 893-4). Unul dintre gravori, anume Iliia, provenea din vestita mănăstire Pecerska dela Kiev. El iscălește, cu litere chirilice, bine înțeles (haia), gravurile ce împodobesc Cartea de învățătură, tipărită la Iași în 1643; pe unele din aceste gravuri, cum e, de pildă, aceea înfățișând «Intrarea lui Isus în Ierusalim», adaogă și data: 1641. Un alt gravor de origine rusă a fost Ivan Bacov; el sapă în lemn la București, în 1678, gravurile ce însoțesc textul lucrării « Cheia înțelesului» tipărite în același an ; atât numele lui cât și data apar limpede pe gravura înfățișând « Duminica tuturor sfinților ». Bacov a lucrat decenii întregi la noi; spre sfârșitul secolului al XVII-lea s’a călugărit, luând nu- mele de loanichie; cu acest nume nou iscălește el gravurile Trio- dului din Buzău, adăogându-le și data 1700 care e chiar data apariției. Alte gravuri purtând numele călugăresc constatăm în 1702 și 1704. Tot străin pare să fie, după nume, și «Ieromonahul Damaschin Gherbest» care iscălește și datează 1683 gravura repre- zentând pe Sf. Luca din Apostolul apărut în același an în capitala Munteniei. Dar alături de acești străini, prind să se manifeste la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, și gravori români: ei deprinseseră meșteșugul și ajung acum să egaleze, ba chiar să întreacă pe maeștrii lor. Un asemenea maestru a fost și mult înzestratul Antim Ivireanul care a dat un nou avânt artelor grafice din Muntenia, îmbinând meșteșugul tiparului cu acela al gravorului. De altfel, aceasta e aproape regula în veacurile XVI și XVII: tipografii sunt și gravori. In afară de Antim, putem cita, ca exemple, numele lui Mitrofan, episcopul de Buzău, apoi acela al lui Mihail Râmniceanul (1733) la Râmnicul Vâlcei, numele lui Grigorie Stanovici (1757) la Iași, al lui Petre Râmni- ceanul (1764) și al lui Sandul (1765) la Blaj, în sfârșit al preotului Mihail Strilbițki care-și începe activitatea de gravor în 1756, la lași și o duce, timp de o jumătate de veac, până în 1807, la Neamț. Dintre gravorii români cari se manifestă în epoca lui Brânco- veanu cunoaștem pe «Ursul»; el semnează gravura înfățișând pe Mântuitor în cele două lucrări apărute la Buzău în 1702 («în- vățătură de șapte taine» și « Liturghie »); într’o altă gravură, din 1704, îșizice «Ursul zug ». Nu știm, în schimb, cui se dato- resc elegantele frontispicii, în stil brâncovenesc, cu vreji cu frunze și flori mășcate, care împodobesc Triodul și Octoihul tipărite în 36* 1010 VIEAȚA CULTURALĂ 1700, precum și Liturghierul din 1702, tustrele la Buzău. Ele nu par să fie ale lui loanichie, deoarece se deosebesc, stilistic, de gravurile iscălite ale acestuia aflătoare în același Triod. Cert e că la una și aceeași carte, nu contribuia adesea numai un singur gravor. Astfel, de pildă, în Liturghierul din Buzău amintit mai sus, pe lângă gravurile lui loanichie, întâlnim și una al cărei autor iscălește grecește A7)p.v)Tpto<; (Dimitrios) și pune data 1698. Câte- odată, se întrebuințau și planșe mai vechi, care slujiseră—uneori cu mult înainte — la alte lucrări. « Apostolul» din Buzău (1743), utilizează, de pildă, gravura «Duminica tuturor sfințiilor » din Cheia înțelesului, apărută cu peste șase decenii înainte, în 1678, păstrându-i numele lui Ivan Bacov, dar suprimând inscripția slavă. Tot așa, în Liturghierul din Buzău, scos în 1769, se utili- zează două gravuri având data 7254 deci 1746. In același Litur- ghier găsim și gravurile unuii « P. Ghyrie », despre care nu știm dacă era străin sau român. In veacul al XVIII-lea, gravorii români domină, în toate cen- trele tipografice. încă în vremea lui Brâncoveanu, secretarul ita- lian al acestuia Del Chiaro, relevă că tipografii arhiepiscopiei din București — unde păstorea în acea vreme Antim Ivireanul —erau români; el adaogă că a văzut în această tipografie gravuri în lemn și în aramă. Dintre gravorii ardeleni ai veacului al XVIII-lea, o mențiune specială merită « Vlaicu» din Blaj care adaogă la gravuri nu numai numele său și data, dar și unele explicații. Astfel între gravurile care împodobesc Ceaslovul tipărit în 1751 este și una înfățișând catedrala dela Blaj, cu următoarea legendă: «Sfânta mănăstire dela Blaj» și, dedesubt, explicația: «Aciastă mă- năstire o au început și o au înzestrat împăratul Carol al 6. l(eat) 1738 și o au isprăvit fiica sa M. Theresia pe sam(a) Epis- copii și a Călugărilor Rumânești». Vlaicu lucrează mai multă vreme la tipografia blăjeană; găsim gravuri de ale lui și în 1766. ’ Pe lângă rolul defpodoabe ale textului tipărit, ale cărților, pe care-1 au gravurile, ele ajung, în Ardeal, să constitue și entități de sine stătătoare. Ne referim anume la gravurile în lemn pe care le lucrează țăranii români din Ardeal și care sunt tot icoane —dar nu pe sticlă, ci pe hârtie. ȚESĂTURILE 1011 In Moldova, gravura reprezentând «desfrânata lume sau trupul » și « omul înțelept sau sufletul » din lucrarea lui Dimitrie Cantemir «Divanul» (Iași, 1698), a fost desenată chiar de învă- țatul autor. Se știe de altfel că acesta se pricepea la desen și la pictură (vezi mai sus, p. 801). Spre sfârșitul epocei fanariote găsim în Moldova un gravor cu nume grecesc. E vorba de « D. Kontoleo » care gravează pentru Slujba Cuvioasei Parascheva apărută la Iași în 1817, chipul sfintei. Dedesubt, se dă lămurirea că artistul a lucrat acest chip «în Ismail ». Tot lui i se datorește chipul regelui David care se tipă- rește în lucrarea «Răsturnarea religiei Evreilor» (Iași, 1818). Aci își dă numele întreg: «Dimitrie Contoleo Romana» (Atp.7)Tp7) KovvoXeo Popava) și adaogă că gravura s’a făcut în Iași, în anul apariției. Mai însemnată pentru noi este a treia operă a sa, chipul Sfântului loan cel Nou, originar din Trapezunt, gravat în aramă tot la Iași, în 1819, « după o icoană veche ce se păstrează în mănă- stirea Bârnova » — azi biserica Barnowski — și tipărit în « slujba » acestui sfânt. Pe când Kontoleo lucra la Iași, la mănăstirea Neamțu exista de mai bine de un deceniu, un centru puternic de răspândire a gravurii. Tipografia de acolo imprimă, începând din 1807, o serie de cărți bisericești frumos împodobite. După Mihail Strilbițki, lucrează la Neamț, dela 1809 înainte, timp de două decenii, « Simion Ierei» adică preotul Simion; gravuri de ale lui se tipăresc și la Iași. Din 1817 înainte, se adaogă talentul, remarcabil, al monahului Ghervasie; lui i se datorește, între altele, un sugestiv chip al lui Paisie Velicicovski, fostul stareț al mănăstirii. Pentru a ne putea da seamă de diferitele școli din gravura românească în răstimpul 1601—1821 și de influențele străine ce s’au exercitat asupra ei, ar trebui să avem mai întâi un studiu special asupra miilor de gravuri—portrete, scene, frontispicii, inițiale, vignete, din numeroasele tipărituri ale acestui răstimp; el lipsește însă până acum istoriografiei românești. Țesăturile. Constatarea pe care o făcusem, în ce privește țesă- turile, pentru veacurile XIV—XVI, se aplică și veacurilor XVII— XVIII: ni s’au păstrat țesături de caracter bisericesc în număr apreciabil, nu însă și de caracter laic. Explicația e aceeași: pe de o parte puțina rezistență a materialului, pe de altă parte repe- 1012 VIEAȚA CULTURALA țațele războaie, cu prădăciunile și pojarurile lor, care, ocolind de obiceiu lăcașurile bisericești, n’au cruțat în schimb așezaiile civile, curțile domnești și boierești. Așa se face că n’avem nici măcar un singur costum civil din răstimpul 1600—1800, în timp ce stofele bisericești sunt numeroase. Această regretabilă pierdere e compensată în parte prin faptul că dispunem de reprezentări fidele—portrete, gravuri, acoperă- minte de mormânt — a costumelor vremii; unele sunt în colori, ceea ce ușurează mai mult reconstituirea. Sub raportul numărului, frumuseței și bogăției țesăturilor păstrate până azi, Muntenia și Moldova sunt aproape egale; Transilvania, din cauza împrejurărilor politice, sociale și econo- mice amintite mai înainte, rămâne mult în urmă, în ce privește neamul nostru; are în schimb, pentru neamurile conlocuitoare care au avut puterea politică și economică, un material asemă- nător cu cel de dincoace de Carpați. Chiar la începutul epocei pe care o cercetăm, s’au țesut două somptuoase epitafe sau acoperăminte de mormânt, pentru voie- vozii moldoveni Ieremia și Simeon Moghilă; ele există și astăzi, în bună stare, la mănăstirea Sucevița, ctitoria acestor voievozi. Ambele sunt de catifea grea, de coloare roșie, brodate cu mătase, cu fir de aur și de argint și împodobite cu foarte multe mărgări- tare. Acela al lui Ieremia înfățișează pe voievod în mărime natu- rală, îmbrăcat în costumul domnesc de ceremonie. Sub hlamida de brocard, cu gulerul și marginile de hermină, se vede o haină lungă până aproape de glesne, strânsă la mijloc printr’un brâu de care atârnă sabia. Pe cap, cușma obișnuită a vremii —o poartă și Mihai Viteazul; surguciul ei, cu pene de cocor, e bătut în pietre scumpe și mărgăritare. Tot din pietre scumpe sunt făcuți și nasturii prin care se încheie, la piept, hlamida. In dreptul capului, în partea stângă, e reprezentată coroana domnească și stema Moldovii; în partea dreaptă, o biserică cu pereții zugrăviți, având două turle și clopotniță și următoarea inscripție, în limba slavă: «Ctitor Iw Eremia Moghilă voievod ». O altă inscripție, tot în limba slavă, dă ocol epitafului, formându-i un chenar dreptunghiular și precizând anii de domnie și anul morții (1606, Iunie 30). Unele elemente ornamentale ale epitafului și anume cei doi chi- paroși cari străjuesc de-a-dreapta și de-a-strânga voievodului pre- ȚESĂTURILE 1013 cum și predilecția arătată lalelelor ar indica un atelier sudic, con- stantinopolitan sau atonit. Faptul însă nu e sigur, deoarece se poate foarte bine ca epitaful să fi fost lucrat — după un desen dat — și în Moldova unde exista o strălucită tradiție în această privință (vezi voi. II, ediția a patra, p. 662-7). Epitaful lui Simeon Moghilă, din același atelier ca și al fratelui său Ieremia, îl înfățișează tot în haina de ceremonie, dar odihnind pe patul de moarte, cu ochii închși, cu mâinile cruce pe piept și cu coroana domnească pe cap. De o parte și de alta a trupului, doi lujeri de crin, apoi deasupra lor, stema Munteniei și a Mol- dovei, iar mai sus, două scene religioase: Sfânta Treime și învierea Domnului. Inscripția slavă dă data 1608 Octomvrie 30. Aceste două epitafe, valoroase și pentru istoria costumului domnesc, sunt printre cele mai prețioase din câte s’au păstrat în țările noastre. Din aceeași vreme este și epitaful dăruit de Mitropolitul Ana- stasie Crimcovici ctitoriei sale dela Dragomirna, pentru pomenirea sa și a părinților săi Ion Crimca și Crîstina. Inscripția, în limba slavă, din care luăm aceste date, indică și anul, luna și ziua dona- ției: 1612, Iunie 8 (pe vremea lui Ștefan Tomșa). Epitaful, de catifea brodată cu mătase, aur și argint, e de formă pătrată; în mijloc se înfățișează, într’o compoziție elegantă, bine echili- brată, Adormirea Maicii Domnului. De jur împrejur și înafara inscripției, un chenar lat, alcătuit dintr’un vrej continuu, cu flori (lalele stilizate!). Și acest epitaf este unul din cele mai reușite ale genului, sub toate raporturile. Ii face pereche, deși nu chiar în totul, un alt epitaf contemporan, acela dăruit mănăstirii Secul în 1608, sub Simeon Moghilă. Lunga și bogata domnie a lui Vasile Lupu ne-a lăsat două stofe reprezentative. Sunt portretele soției și fiului acestui voevod, lucrate în mătase, fir de aur și argint și mărgăritare. Cel de al treilea portret, al lui Vasile Lupu însuși, ni s’a păstrat numai într’o copie pe mușama, fără mare valoare artistică. Tustrele se află în palatul mitropolitan din Iași (vezi fig. 26 în voi. III, 1, ediția a doua, p. 96). Soția voievodului, Doamna Tudosca, poartă veșmântul de ceremonie: o mantie de mătase brodată cu flori, lungă până la pământ și cu mâneci până la cot, acoperă rochia de brocard greu, 1014 VIEAȚA CULTURALĂ cu flori mari de aur. Pe cap, o căciulită de blană, împodobită cu mărgăritare, cu o egretă din pene de cocor și cu două orna- mente în formă de trandafiri, în dreptul urechilor. Giuvaerurile sunt numeroase și de mare valoare : un triplu colan de perle mari la gât; alte două colane de câte trei șiruri pe piept. In dreptul cordonului, un fermoir sau o bijuterie rotundă atârnată, având iarăși patru șiruri de perle. Cercei dubli, cu pietre mari, în urechi; brățări, de perle și de aur, la ambele mâini. Un șnur lung dublu — de mătase după câte se pare — petrecut pe după gât, cade până în dreptul genunchilor și înconjură mantia. In mână, Doamna ține o năframă de mătase frumos brodată. Tânărul ei fiu, loan, poartă și el costumul de ceremonie. Mantia fără mâneci, de brocard greu, cu flori mari de aur, are în față în dreptul pieptului, trei zone de brandenburguri. Ea acoperă o haină lungă de mătase, cu mâneci lungi brodată bogat cu flori. Pe cap, cușma obișnuită, cu un surguciu cu pene de cocor. La șold, sabie; în mâna dreaptă, o năframă frumos brodată. In ambele costume, se vede un amestec de elemente orientale, turcești, cu elemente împrumutate Poloniei și Europei Centrale. Această situație se va menține în ce privește costumul civil în tot veacul al XVII-lea pentru ca, în al XVIII-lea, elementele orientale să ajungă precumpănitoare, iar spre finele secolului, aproape ex- clusive. Dela urmașul lui Vasile Lupu, dela Gheorghe Ștefan și dela soția sa Safta, ni s’a păstrat un epitrahil dăruit Sfântului Mor- mânt, la Ierusalim. Inscripția cuprinde data 7166 dela facerea lumii, deci 1658 sau 1657 dela Hristos. Și domnii următori ai Moldovei — în special un Gheorghe Duca, un Constantin și Antioh Cantemir, un Nieolae și Constantin Mavrocordat — au făcut danii de vesminte si țesături bisericești » » » » ctitoriilor lor sau marilor lăcașuri din Orientul creștin. Ele nu ni s’au păstrat însă decât în parte, iar ceea ce ni s’a păstrat n’are o valoare deosebită. In genere, se poate afirma că veacul al XVIII-lea nu mai produce, în acest domeniu al stofelor biseri- cești, opere comparabile cu acelea ale veacurilor anterioare. In Muntenia, amintim în primul lând un epitrahil din 1608, de catifea roșie, subțire, brodat cu mătase, fir de aur și de argint. Are zece medalioane, cu câte doi sfinți fiecare, sub o arcadă spri- ȚESĂTURILE 1015 jinită pe două coloane. Jos, în stânga, chipul lui Iw Radu Voevod și a fiului său Io < Basarab > Voevod, iar în dreapta al Doamnei Elena și al Domniței Anca: așa dar familia lui Radu Șerban (1602—1611). Inscripția, în limba slavă, arată că veșmântul a fost dăruit mănăstirii Mărgineni. O țesătură prețioasă mai ales pentru istoria costumului feminin la noi este epitaful dăruit de un Scarlat și de Bălașa în anul dela facerea lumii 7122, deci 1614 sau 1613 dela Hristos; actual- mente acest epitaf se află în vistieria Sfântului Mormânt, la Ieru- salim. Chipul Bălașei e brodat jos, în colțul din dreapta. Ea poartă o rochie lungă până la pământ — i se văd însă condurii sau ciuboțelele — strânsă la mijloc de o cingătoare având în față o copcă metalică (nu prea seamănă cu paftalele !); mânecile sunt lungi, până la încheieturile mânilor. Pe deasupra, o mantie lungă tot până la pământ, dar ale cărei mâneci vin numai la jumătatea antebrațului. In cap, peste părul ce-i cade pe spate până pe umeri, o pălărie tronconică, destul de înaltă — un fel de culion în genul celui al Săsoaicelor — brodată, după cât se poate distinge. La mâna dreaptă pare a purta una sau două brățări. Inscripția e în grecește; epitaful a putut fi lucrat într’un mediu sudic, dar nu mai puțin și în țară, în vreuna din mănăstirile unde se aflau cunoscători ai acestei limbi. Din epoca lui Matei Basarab ni s’au păstrat puține țesă- turi față de marele număr pe care binecredinciosul voievod și învă- țata și cucernica lui doamnă le vor fi dat zecilor lor de ctitorii. Tot așa avem puține și din cele date de boieri. O nabederniță — i se mai spune și epigonation — înfățișând pe una din fețe Învierea, se păstrează la Muzeul Național din Sofia; ea poartă, în partea inferioară, în limba slavă, următoarea inscripție: «Jupan Hriza vel ban și jupanița lui Gherghina, în anul 7144» (= 1636 sau 1635). ’ In a doua jumătate a veacului al XVII-lea, țesăturile biseri- cești ajunse până în zilele noastre se înmulțesc. Cităm, de pildă, epitaful Mitropolitului Ștefan din 1662 (sau 1661; data, după cronologia bizantină, e 7170). Cităm, de asemenea, pocrovul de atlas, brodat cu fir de aur și argint, cu mătase, mărgăritare și fluturi, dăruit, împreună cu perechea sa, de către Mitropolitul Teodosie, mănăstirii Cozia, în 1671 (vezi și fig. 81). 1016 VIEAȚA CULTURALĂ Domniile lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu Fig. 81.— Rucavițe brodate cu mătase; 1. Dela biserica Olari din București; 2. Dela mănăstirea V ăcăreșt i. înseamnă și în acest domeniu, ca și în altele, o epocă de înflorire- ȚESĂTURILE 1017 Țesăturile, numeroase și variate, capătă, sub Brâncoveanu, o ele- ganță remarcabilă. Motivele ornamentale întrebuințate — vreji cu frunze și flori mășcate — fac să putem vorbi și aci de un stil propriu acestei vremi. Dela Șerban Cantacuzino și soția sa, Doamna Maria, ni s’au păstrat două epitafuri, destinate ctitoriei lor, Bise- rica « Doamnei » din București. Ambele sunt remarcabile ca bogăție și compoziție; ele înfățișează — în câte două scene—scoborîreâ de pe cruce și jelirea lui Isus, mort, de ai săi. Intr’unul din aceste epitafe, datat 1680 (7188), sunt înfățișați, sub patul pe care odih- nește Mântuitorul, Domnul țării Șerban Cantacuzino, Doamna Maria și doi dintre copiii lor: Gheorghe și Casandra (viitoarea soție a lui Dimitrie Cantemir). Tuspatru stau în genunchi, cu mâinile întinse, într’o atitudine de rugă sau implorare. In cel de al doilea, Casandra lipsește. Epitafele sunt încadrate de un șir de medalioane reprezentând sfinți și mucenici ai bisericii, 44 în unul din epitafe, 40 în celălalt. Și într’o perdea de altar, din 1681, destinată celeilalte ctitorii a lor, Cotrocenii, sunt înfățișați ctitorii împreună cu fiul lor Gheorghe. Dintre țesăturile bisericești rămase dela Constantin Brânco- veanu relevăm opt perdele de altar, brodate cu fir, având stema Cantacuzinilor, vulturul bicefal — mama lui Brâncoveanu era fiica Postelnicului — și, unele din ele, și stema Munteniei. Ele au aparținut Hurezilor, fiind dăruite în 1692. In același an, Hurezii primesc și un epitrahil de catifea verde, azi la Muzeul de Artă religioasă din București. Un al doilea i se dă în 1700. Mai înainte, în 1695 primiseră o pereche de rucavițe de atlaz roșu; ele au fost evacuate în 1916 la Moscova. Printre cele mai elegante țesături bisericești dela Brâncoveanu este o perdea de altar, azi în colecțiile Muzeului de Artă religioasă din București. Are, în mijloc, pe un fond închis, într’o ghirlandă surmontată de o coroană, stema Munteniei: vulturul cu crucea în cioc. Pe margini, un chenar de vreji cu frunze și flori mari, specifice vremii; în partea superioară, el formează o arcatură trilobată. In același gen este și perdeaua de altar lucrată sub Nicolae Mavrocordat și care se păstrează tot la Muzeul amintit mai sus. In mijloc, pe un fond de catifea vișiniu închis, sunt însă stemele ambelor țări deoarece voievodul domnise în amândouă. Chenarul lat de pe margini e brodat cu aur și argint, vrejul și 1018 VIEAȚA CULTURALĂ florile fiind cele brâncovenești; în partea superioară formează și el o arcadă în acoladă însă. In totul, o piesă de o rară fru- musețe. In Transilvania, nu ni s’a păstrat nimic din țesăturile biseri- cești ale veacului al XVII-lea, deși izvoarele istorice contem- porane ne dau destule știri asupra lor. Știm astfel ce veșminte a avut episcopul Sava Brancovici; știm de asemenea veșmintele date de Brâncoveanu lui Teofil episcopul; niciunul din ele n’a ajuns însă până în zilele noastre. Iar puținul pe care-1 avem din veacul al XVIII-lea nu are însemnătate, în comparație cu țesă- turile muntene. Sculptura în lemn. Sculptura în lemn are, în veacurile XVII și XVIII, o evoluție în genere paralelă cu aceea a arhitecturii și a picturii bisericești. Așa dar, o predominanță a Munteniei față de Moldova și Transilvania și un maximum de înflorire în timpul celui de al doilea stil muntean, adică în epoca brâncovenească și cea imediat următoare, a Mavrocordaților. Faptul rezultă dintr’o serie bogată și variată de opere principale privind acest domeniu: tâmple, uși de intrare, uși împărătești, strane, etc. Tâmpla — din latinescul templum — poartă și numele de iconostas, deoarece pe ea sunt așezate, de obiceiu în trei șiruri paralele și suprapuse, icoanele; i se mai spune, cu un termen de origine grecească, și catapeteasmă. Despărțind altarul de naos, ea este elementul care atrage în chip firesc privirile credincioșilor din bkerică; este totdeodată, prin proporțiile și prin rolul pe care-I joacă, primul element din mobilierul bisericesc. Căci în marea majoritate a cazurilor, tâmpla e lucrată din lemn; ea se poate, eventual, muta: cunoaștem cazuri când tâmpla unei biserici a fost mutată la o alta; așa s’a întâmplat, bunăoară, cu o veche tâmplă din Curtea de Argeș care acum se află în biserica din satul Valea-Danului (vezi fig. 82). Câteodată întâlnim la noi și tâmple de zid, ca, de pildă, la biserica Adormirea Maicii Domnului din Râmnicul- Sărat, ctitoria lui Mihai Cantacuzino și la o sumă de biserici din Ardeal și Banat. Nu e de mirare așa dar că s’a dat o atenție deosebită lucrului tâmplei, că unele exemplare au cerut luni de zile — adeseaori chiar ani — spre a fi realizate. Cine examinează cu atenție o tâmplă din epoca brâncovenească, nu se poate să nu admire SCULPTURA IN LEMN 1019 eleganța și finețea sculpturii, și, în același timp, răbdarea artistului care a transformat lemnul într’o adevărată dantelă. Motivele ornamentale ce se întâlnesc în tâmplele noastre sunt vreji de tot 1020 VIEAȚA CULTURALA felul, cu frunze și flori, viță de vie cu struguri, spice de grâu, păsări diferite, uneori afrontate, alteori izolate, mici animale; se adaogă apoi, câteodată, chipuri de sfinți, ca de pildă în tâmpla bisericii Stavropoleos din București, heruvimi și serafimi, în sfârșit ste- mele țărilor sau ale ctitorilor respectivi. Unele din aceste orna- mente sunt zugrăvite, în diferite colori; ceea ce predomină însă este aurul, adeseaori întreaga tâmplă fiind aurită sau aurită și argintată. Câteodată, ornamentele se fac și din stuc colorat și aurit. Ni s’au păstrat câteva tâmple din veacul al XVII-lea, mai exact din a doua jumătate a acestui veac. Cea mai veche pare a fi tâmpla bolniței dela mănăstirea Bistrița (Vâlcea), datând, împreună cu ușile împărătești respective, din 1654: data e săpată în lemn. Cităm apoi tâmpla bisericii dela Cotroceni, purtând stema Cantacuzinilor, tâmpla schitului Fedeleșoiu (Argeș), aceea dela Mărgineni (jud. Prahova), iarăși ctitorie cantacuzinească, tâmpla bisericii Domnești din Târgoviște (1696), tâmpla bisericii Sf. Nieolae din Făgăraș, ctitorie brâncovenească (1698) și tâmpla bise- ricii celei mari dela Hurezi. O adevărată capod’operă, sub rapor- tul proporțiilor, eleganței și a rafinamentului este tâmpla bise- ricii dela Arnota (Vâlcea), actualmente la Muzeul de Artă biseri- cească din București. Alegerea a fost într’adevăr fericită; această tâmplă, reprezentativă pentru cel de al doilea stil muntean, este totodată și unul din cele mai reușite monumente ale sculpturii în lemn, nu numai din țara noastră, dar din întreg Orientul creștin. In veacul al XVIII-lea, tâmplele de lemn muntene sunt nume- roase și pun într’adevăr la o grea încercare pe cel care ar vrea să le ierarhizeze sub raportul frumuseții: unele le întrec pe celelalte. Tâmpla dela Surpatele, de pildă, ctitoria din județul Dâmbovița a Maricăi Brâncoveanu, se ia la întrecere cu aceea a paraclisului metropolitan din București, ctitoria lui Nieolae Mavrocordat (1723),. cu tâmplele bisericilor Colțea, Sfinții Apostoli, Stavropoleos, Scaune,. tot din București, și cu o serie întreagă de asemenea monumente artistice. In Moldova, avem de asemenea tâmple frumos lucrate, cu îngrijire, cum e de pildă aceea a bisericii Sfântul Gheorghe din Iași (veacul al XVIII-lea); ele nu ajung însă, nici ca număr, nici SCULPTURA IN LEMN 1021 ca desăvârșire la nivelul acelora din Muntenia lui Brâncoveanu și a urmașilor săi. Cea mai veche tâmplă moldovenească din veacul al XVII-lea este aceea a bisericii din Rădeana (Bacău). Păstrată parțial numai, ea cuprinde totuși o inscripție care arată ca donator în 1658 pe voievodul Gheorghe Ștefan. In Transilvania care vine, sub acest raport, în locul ultim, întâlnim totuși o realizare excepțională: e tâmpla bisericii cate- drale din Blaj, o adevărată capo-d’operă. De proporții impună- toare, ea are, în afară de icoanele împărătești, două rânduri de icoane mari pe toată lățimea, și alte două rânduri, mici, în formă de medalioane, în coronamentul tâmplei. Semnalăm de asemenea iconostasul bisericii din Baia Sprie (Satu-Mare), biserică zidită în 1789. Ușile împărătești, dela altar, numără și ele, în răstimpul cerce- tat, exemplare de primul ordin, comparabile cu tâmplele. De altfel, ele fac parte integrantă din acestea din urmă, fiind lucrate deodată. Dar din cauza întrebuințării lor continue, multe din ele s’au deteriorat cu vremea și au fost înlocuite cu altele mai noi. Așa încât la o cercetare mai amănunțită, trebue întotdeauna observat dacă nu este vreo deosebire de epocă între partea supe- rioară a tâmplei și cea inferioară care cuprinde ușile împărătești și cele laterale. Exemplare remarcabile de uși împărătești sunt acelea dela mănăstirea Bistrița (Vâlcea), păstrate azi în Colec- țiunile Comisiei Monumentelor Istorice, dela Mitropolia din Târ- goviște, păstrate în aceleași colecții precum și dela toate tâmplele semnalate mai sus. Tot din cauza întrebuințării continui, multe din ușile originare de intrare în biserică nu ni s’au păstrat și au fost înlocuite cu altele noi. Avem totuși o ușă frumoasă dela începutul secolului al XVII-lea — ușa bisericii dela Cobia (Dâmbovița), dăruită în 1608 de Badea stolnicul — și apoi o serie întreagă, admirabilă, din epoca brâncovenească. Ușa dela Cobia — pe care cercetări anterioare o prezentau ca fiind din secolul al XVI-lea — se păs- trează azi la Muzeul din Sinaia. Ea impresionează prin bogăția sculpturii: vreji cu frunze și flori, chiparoși, vase cu lalele și— în panourile superioare — o dublă reprezentare a unei biserici cu patru turle: e probabil biserica mănăstirii Cobia așa cum se înfățișa la început, în perioada ce a urmat sfințirii ei (1572). In 1022 VIEAȚA CULTURALĂ ce privește seria de uși din epoca brâncovenească, amintim mai întâi ușa bisericii Cotroceni, păstrată azi la Muzeul de Artă reli- gioasă din București: toată suprafața e acoperită cu o delicată sculptură de vreji continui cu frunze și flori. Iar în mijlocul panou- rilor superioare — sunt șase de toate, dispuse în trei perechi de mărimi descrescânde-—se află stema împărătească a familiei, vultu- rul bicefal bizantin (vezi fig. 42 în voi. III, 1, ediția a doua, p. 166). Asemănătoare ca motive ornamentale e ușa bisericii Colțea din București—ctitoria lui Mihai Cantacuzino, fratele lui Șerban; am impresia că unul și același meșter le-a lucrat pe amândouă. In schimb, ușa bisericii Doamnei, ctitoria soției lui Șerban, pare să arate altă mână; în orice caz e alt stil. De factură hotărît dife- rită este ușa bisericii Negru-Vodă din Câmpulung, păstrată și ea la Muzeul de Artă religioasă. De data aceasta avem patru registre de câte patru panouri; primul și al treilea — în special al treilea — reprezintă ornamente florale de factură răsăriteană; al doilea și al patrulea o îmbinare de serafimi și vulturi bicefali. Mai unitară sub raportul ornamentației decât precedenta este ușa bisericii Stavropoleos din București; și aci observăm într’unul din panouri motivul răsăritean al vasului cu flori. Dar nu numai ctitoriile domnești sau ale marilor boieri au asemenea uși artistic sculptate — și menționăm, pe lângă cele precedente, și ușa bisericii De un lemn, în Vâlcea (1715), precum și ușa bisericii Surpatele în Dâmbovița (1706)—ci le întâlnim și în biserici mai modeste, de sat, cum e, de pildă, aceea dela Calvini în Buzău, datând din 1775. Alături de acestea, întâlnim apoi uși sculptate cu motive ornamentale de stil popular; ca exemple cităm ușa — mai simplă—a bisericii din Glâmbocu (Argeș) sau aceea — mai bogată — dela Preajba (Dolj), ctitoria din 1778 a lui Hagi Stan Jianu. Și între strane, găsim unele care constitue adevărate podoabe. In București, putem cita stranele dela Sfinții Apostoli: o piesă remarcabilă, lucrată cu măestrie, e și amvonul, din lemn negru, dela Colțea. La biserica din Zamfira (Prahova) începută pe vre- mea lui Nicolae Mavrocordat și isprăvită în 1743 sunt de ase- menea strane frumoase. In Moldova, trebuesc amintite stranele dela Buhalnița (Neamț), datate printr’o inscripție, 1660, și cele dela Bălinești (Dorohoi), din ultima jumătate a veacului XVIII. LUCRUL ME TALELOR PRÎT’OASE 1023 Diutie jilțurile arhierești și domnești, un loc ce Lente ocupă jilțul domnesc dela Stavropoleos, cu sculptură delicată și fină; pe spătarul lui, sunt săpate stemele ambelor țări, lăcașul fiind ridicat în 1724, în timpul lui Nicolae Mavrocordat care a stăpânit într’a- devăr și în Muntenia și în Moldova. De asemeni, jilțul dela Hurezi, apoi jilțul episcopal dela Colțea, precum și acela dela paraclisul Patriarhiei din București (vezi fig. 72 și 83). Nici restul mobilierului bisericesc, din lemn, nu este mai prejos. Găsim cruci de mână și de masă, din lemn de chiparos; acestea se sculptau însă de obiceiu la Sfântul Munte, constituind chiar o specialitate a lui. Găsim apoi sfeșnice, dintre care o seamă arată o influență occidentală, din Italia Renașterii; acestei ultime cate- gorii îi aparțin sfeșnicele dela Gorgota (1626), dela Verbila, dela Vieroș, dela Biserica lui Bucur, etc. In colecțiile Comisiei Monu- mentelor Istorice se păstrează patru sfeșnice provenind dela mănă- stirea Govora. Inscripțiile de pe două din ele ne arată că au fost « făcute » — deci sau lucrate sau comandate —, de Lavrente ero- monahul în anul 7165 deci 1657 sau 1656. Interesante sunt și candelabrele de lemn, în genul celui dela Jigoreni (Vaslui); el a fost adus aci din altă parte și anume dela schitul zis Cetate. Lucrul metalelor prețioase. Dintre toate domeniile artelor zise — uar nu întotueauna cu dreptate — minore, acela pentru care avem documentarea cea mai bogată, în răstimpul 1601—1821, este, fără îndoială, domeniul lucrului metalelor prețioase. Ni s’au păstrat mii de obiecte de argint, unele lucrate în întregime, altele numai îmbrăcate sau ferecate, unele de caracter bisericesc, altele de caracter laic. Cele mai multe se găsesc, evident, în țară, și anume, în primul rând în Muntenia, apoi în Moldova și cele mai puține în Transilvania. Dar sunt o sumă și în afara hotarelor, în întreg Orientul creștin, dela Dunăre până la Muntele Sinai și din Moreea până la Antiohia. Cercetarea întreprinsă înainte de războiu numai în câteva centre ale acestui Orient, de către d-1 Marcu Beza, fost consul la Beyruth, a dat o recoltă din cele mai bogate. Trebue să adăogăm, de asemenea, că cele mai prețioase și mai vechi odoare ale Muzeului de Artă religioasă din București au fost eva- cuate, în toamna anului 1916, în timpul războiului pentru între- girea neamului, la Moscova, spre a nu cădea în mânile Germa- nilor, și că ele au rămas acolo. Nu ne îndoim că în cadrul noilor 37 1024 VIEAȚA CULTURALA Fig. ?3. — Sculptură în lemn. Latura unui jilț dela paraclisul Patriarhiei din București. L V C R € L' NETAl .ELO R PRETT O A SI? 1025 legături ce se făuresc ?cum între popoiul nostru și cel rus, acest tezaur neprețuit, care nu poate fi înlocuit, ne va fi înapoiat, așa cum ne-au fost înapoiate și documentele vechi. Multe din vechile noastre odoare de argint — cele de aur sunt în număr foarte redus — au fost lucrate de meșteri din țară, local- nici ; ei sunt constatați documentar în Muntenia încă pe vremea lui Neagoe Basarab (1512—1521; vezi voi. II, ediția a patra, p. 678). O altă parte se datoresc însă meșterilor străini și anume, în primul rând, argintarilor sași din Sibiu, Brașov și Bistrița, în special celor din Brașov. Astfel e «Irimiia pecetariul» din acest ultim oraș, căruia Brâncoveanu îi comandă, încă dela începutul domniei, inele care să-i servească și drept peceți; este, apoi, mai ales «Ghiorghe Mai argintariul» (Georg May) care lucrează ace- luiași voievod o mulțime de obiecte bisericești și laice. Brânco- veanu îi da argintul necesar, precum și aurul pentru poleit, iar May le lucra la Brașov, aducându-le apoi adesea, el însuși, la curtea domnească. Din corespondența schimbată, se vede că Domnul era mulțumit de meșterul brașovean: « ne-au plăcut, că ni le-au lucrat foarte bine », scrie el la 20 August 1707, pentru ca, peste un an și jumătate, la 27 Ianuarie 1709, să repete: «lucru frumos au făcut », adăogând însă: «numai cu zăbavă multă ». La această ultimă dată erau gata un evangheliar și o cădelniță, și rămânea să se facă în că « niște candele și o tipsie de nafură ». In afară de argintarii sași, mai lucrau pentru noi și cei balcanici, dintre cari o bună parte, originari din Moscopole și chiar din Chi- provaț, erau Aromâni; în acest ultim centru, existau însă și des- cendenți ai vechilor coloniști sași, meșteri în lucrul metalelor, și care-și păstraseră confesiunea catolică. întâlnim asemenea argin- tari balcanici așezați în București, cume acel Gheorghe Ghikaprim sau baș aurar (Ilapâ rewpyiou Kyîxa âpxiXptxToxou) care face cele trei icoane mari împărătești dăruite în 1788 de Nicolae Vodă Mavrogheni bisericii mănăstirii Ecatontapiliani, ctitoria sa din insula Păros, în arhipelagul egeic. Nu există încă până acum o monografie asupra obiectelor de argint bisericești din țările noastre; o mare parte a lor, aflându-se pe la mănăstiri, biserici și diferiți particulari, nici n’a fost descrisă. Așa încât suntem reduși a prezenta deocamdată, pe categorii, câteva din exemplarele mai importante, rămânând ca, ulterior, să 37* 1026 VIEAȚA CULTURALĂ se încerce a se desprinde unele concluzii de caracter general, în ce privește stilul lor, influențele suferite sau exercitate precum si meșterii respectivi. Dintre obiectele bisericești făcute în întregime din metal pre- țios, așezăm în primul rând chivoturile și raclele^m care se păstrau moaștele sfinților. S’au lucrat la noi sau pentru noi în veacurile XVII și XVIII, o serie întreagă de asemenea odoare. Unul dintre cele mai frumoase este chivotul de argint smăl- țuit dăruit în 1644 de Matei Basarab și Doamna Elena mănăstirei Lavra dela Muntele Athos unde se află și acum. înfățișează o bi- serică, având cinci turle: una centrală, mai mare, și patru în jur. mai mici. Pe pereții chivotului, minuțios sculptați, două șiruri de sfinți, cei din partea superioară în tot atâtea medalioane. Chivotul se sprijină la colțuri pe patru lei. Tot la mănăstirea Lavra se află și o raclă de argint cuprinzând mâna sfântului loan •Gură de Aur. Pe pereți sunt săpați diferiți sfinți, iar capacul e prevăzut cu cinci turle egale, dispuse în linie. Deși un dar, din 1691, al lui Brâncoveanu, el este, ca nivel artistic, sub cele- lalte obiecte de argint brâncovenești, ceeace ne face să credem că n’a fost executat de meșterii cari lucrau în mod obișnuit pentru voievod. Șerban Cantacuzino dăruește ctitoriei sale dela Cotroceni două chivoturi de argint aurit și smălțuit; fiecare înfățișează o biserică având cinci turle: e chiar imaginea bisericei ridicată de voievod. Danie asemănătoare fac Constantin Brâncoveanu și soția sa doamna Maria, în 1692, la Hurezi: fundația lor, precum și pa- harnicul Șerban Cantacuzino, în 1699, la mănăstirea Comana. Ruda lor, Doamna Maria, văduva fostului voievod Șerban Can- tacuzino, împreună cu fiica sa, tot văduvă, Maria Bălăceanu, dăruiesc în 1709 mănăstirii Vatoped dela Muntele Athos un frumos chivot de argint, înflorat în stil brâncovenesc, cuprinzând capul Sfântului Grigore din Nazianz. Alte două chivoturi în formă de biserică sunt dela finele veacului al XVIII-lea: unul a fost lucrat — așa cum ne arată inscripția grecească — « pe timpul patriar- hului Avramios al Ierusalimului », în 1781 și a fost dat mănăstirii Văcărești; celălalt, închipuind biserica Iui Neagoe dela Argeș, provine «dela robul lui Dumnezeu Parthenie, archimandritu al Argeșului, anul 1784 ». Dar toate acestea nu sunt decât o mică parte din chivoturile și raclele făcute de Domnii, boierii și ele- LUCRUL METALELOR PREȚIOASE 1027 ricii noștri între 1601 și 1821: ele merită singure o mono- grafie. Candelele sunt, cum e și normal, mai numeroase decât chi- voturile. Numai într’o singură biserică însemnată, cum e, de pildă, Sfântul Gheorghe Ncu din București sau biserica mănăs- tirii Hurezi, se găsesc câteva bucăți. Muzeul de artă religioasă din Capitală avea, în 1900, nu mai puțin de optsprezece exemplare din veacurile XVII—XVIII. Dacă adăogăm apoi și cele care se află în colecțiile și în casele particulare, ne dăm îndată seama ; de profuziunea acestor odoare bisericești. Dela Matei Basarab ni s’au păstrat două candele—una din 1643, alta din 1650—■ ambele dăruite mănăstirii Bistrița (Vâlcea) unde ses aflau și se; află încă moaștele sfântului Grigore Decapolitul. Din aceeași; domnie, Muzeul de Artă religioasă are alte două — din 1642 și; 1648 — care provin din mănăstirea Tismana. Dela contemporanul; Vasile Lupu există de asemenea una, dăruită în 1646 Trei Ierar-i hilor. Sub Constantin Brâncoveanu se lucrează un mare număr; de candele, în stilul caracteristic al epocii, cu flori mari, invoalte;: ele sunt foarte reușite, ca mai tot de altfel ce se produce în domeniul, artei în această vreme. Se află răspândite la ctitoriile voievodului; și ale rudelor lui ■— Sf. Gheorghe Nou, Hurezi, Brâncoveni, Colțea,: Sinaia, etc. — dar și în alte lăcașuri ca Radu Vodă din București; (vezi fig. 84, a). Tot în acelaș stil se lucrează candelele și în epoca; Mavrocordaților; cităm, de pildă, pe acelea dela mănăstirea Vă-; cărești și iarăși dela Radu Vodă (vezi fig. 85 și 86). Impresionantă,; prin proporții, factură și prin inscripția amintind cea mai mare tra-; gedie din viața domnilor noștri, este candela care străjuește dea-; supra mormântului lui Constantin Brâncoveanu, în biserica Sf.; ■ Gheorghe Nou din București. Pusă în 1720 de Doamna Marica/ nenorocita soție și mamă, ea are săpate în argint următoarele; rânduri: «Această candelă ce s’au dat la sfeti Gheorghe cel Nou; luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin; Brâncoveanu Basarab Voevod și iaste făcută de Doamna Măriei; Sale Măria, carea și Măria Sa nădăjduește în Domnul iarăși aicea; să i se odihnească oasele; Iulie în 12 zile, leat 7228 » (vezi fig. 48, în voi. III, 1, ediția a doua, p. 180). i Câteodată, candelele sunt dăruite lăcașurilor, ca ex-voto, pentru îndeplinirea unei dorinți. Așa se întâmplă, de pildă, spre sfârșitul 1028 VIEAȚA CULTURALĂ veacului al XVIII-lea, la mănăstirea Dinlfun lemn sau De un lemn, Fig. 84. — Candele de argint’dela: 1. Mănăstirea Radu Vodă din București; 2. Mă- năstirea Văcărești. Stil brâncovenesc. Cea dintâi pare a fi o donație a Cantacu- zinilor, judecând după vulturul bice tal aflat în partea inferioară unde pe o candelă mare de argint, lucrată ă jour, —azi în colecțiile LUCRUL METALELOR PREȚIOASE 1029 Muzeului de Artă religioasă —citim, în grecește, această inscripție: Fig. 85. — Candelă^de argint dela mănăstirea Văcărești. Stil brâncovenesc. Prima jumătate a veacului al XVIII-lea «Constantin Ralet și Elena, dorind a avea urmași, ți-au adus, 1030 VIEAȚA CULTURALĂ Fecioară, această candelă, Ție care ești slăvită în mănăstirea Dintr’un lemn; împlinește-le, Prea Curato, cât mai de grabă do Fig. 86,—Candelă de argint, frumos lucrată, dela mănăstirea SL Gheorghe Nou din București. Inscripția, In românește, poartă data: 15 Septemvrie 1745. rința, căci în tine și-au pus toată nădejdea lor Dintre candelele LUCRUL METALELOR PREȚIOASE 1031 care se fac în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, semnalăm pe aceea lucrată la Sibiu, tot pentru mănăstirea Dintr’un lemn, cu inscripția latină: «loan Theodoranu Tzinku, anno 1764. Cibinii », apoi o candelă dăruită mănăstirii din insula Patmos, în 1784, în sfârșit candela grea, având pe margini și sfeșnice pentru lumânări, dăruită în 1785 mănăstirii dela Muntele Sinai de către Alexandru Ipsilanti, Doamna Ecaterina și fiii lor. In Transilvania, se păstrează, în biserica unită din Hunie- doara, două candele din veacul al XVII-lea; ambele au inscripții românești. Pe una citim: « De la jupăn Vlăduțul Suljerul, jupânițe Anca, să fie unde vor fi osele dumnelor; leat 7182 (1674 sau 1673) »; pe cealaltă, anul 1688 și faptul că a fost dăruită « pentru pomana Ia besearica dela Hinidora ». Mai puțin numeroase decât candelele sunt potirele; ni s’a păs- trat totuși un număr apreciabil. Muzeul de Artă religioasă din București posedă câteva exemplare din prima jumătate a veacului al XVII-lea: astfel un potir de argint aurit, donat de Alexandru lliaș în 1629 mănăstirii Argeș, un altul, cu inscripție românească din 1640, dela Dumitrașco Ser darul și soția sa Despina, un al treilea, din 1636, a cărui inscripție, în grecește, ne dă și numele meșterului care l-a lucrat: «S’a făcut cu mâna mea Alexandru Grivu din Trica, a doua Tesalie ». Numeroase sunt potirele brân- covenesti; în colecțiile aceluiași muzeu se află unul din 1697, dela Doamna Maria, destinat «bolniței» dela Hurezi, adică lăcașului de lângă mănăstire în care se adăposteau și se îngrijeau bolnavii; bolnițele erau așadar predecesoarele spitalelor din veacul al XVIII-lea. Un al doilea potir provine dela Brâncoveanu însuși, de pe vremea când nu ajunsese încă la domnie, ci ocupa dregătoria de vel spătar (1686). Biserica Dintr'o zi, în București, are de ase- menea un potir dela Doamna Maria. Dincolo de munți, sunt potire mai vechi —probabil din veacul al XVII-lea —la Lipova, în Banat; nu știm ce vor fi devenit potirele de argint sufate cu aur care, împreună cu alte odoare, au fost confiscate episcopului Sava Brancovici la 6 Iulie 1679. Peste hota- rele țării, există un potir dela Mihai Racoviță, la biserica din Orta- kidi, lângă Constantinopol, pe malul european al Bosforului. Vor mai fi și altele, în numeroasele lăcașuri răsăritene asupra cărora s’a revărsat din belșug dărnicia voievozilor și boierilor noștri. 1032 v>eăta ruLTimi.A Dintre cădelnițele (opt bucăți) și cățiile (sau afumătorile) (douăsprezece bucăți) care se află la Muzeul de Artă religioasă semnalăm, în primul rând, pe acelea—câte una din fiecare cate- gorie— dăruite de banul Radu Buzescu și familia lui, în timpul domniei lui Matei Basarab. Sunt apoi cele două cădelnițe dăruite mănăstirii Tismana de Antonie monahul, în 1683 și 1686. O re- marcabilă căție, din acest ultim an, e închinată de Șerban Can- tacuzino ctitoriei sale dela Cotroceni: voievodul e înfățișat în ge- nunchi, împreună cu soția sa și cu patru dintre copiii săi, un băiat și trei fete. Vrednice de semnalat sunt de asemenea: căția cu capacul lucrat ă jour, dăruită de Constantin Brâncoveanu și doamna Maria la Hurezi în 1712, precum și aceea din 1695, a lui Cernica Știrbei, biv vel armaș, și a jupânesei lui Maria, dăruită mănăstirii Mărgineni. Și în ce privește ripidele, sunt câteva realizări care merită să rețină atenția. Una din cele mai frumoase este aceea care se găsește la Radu Vodă, în București; e un dar al lui Radu Mihnea, ctitorul lăcașului (vezi fig. 87). Tot acolo, ripide dela Nicolae Mavrocordat, deci dela începutul veacului al XVIII-lea. La Mu- zeul de Artă religioasă erau până în 1916 — provenind dela mă- năstirea Cotroceni — o pereche de ripide dela*Șerban Cantacuzino înfățișându-1, întocmai ca și căția pomenită mai sus, rugându-se în genunchi, împreună cu soția sa și cinci dintre copii. O altă pe- reche, dela Brâncoveanu (din 1 Aprilie 1709) se află la Sfântul Gheorghe Nou din București; ele au, gravate în argint, chipul Domnului și acelea ale familiei sale. Cam tot atât de numeroase ca și candelele, dacă nu cumva mai numeroase, sunt talerele de tot felul (anafornițe sau peto- hlebnițe, discuri, tasuri, etc.). Unele din ele au o formă poligonală (octogon, hexagon, etc.); cele mai multe însă urmează forma obișnuită, circulară; unele sunt mai puțin concave — discurile — altele mai mult —tasurile. O anaforniță dăruită de Matei Basarab la Brâncoveni se păstrează astăzi la Muzeul de Artă religioasă; tot aci se află și o serie întreagă de discuri din vremea lui Șerban Cantacuzino și a lui Brâncoveanu, majoritatea provenind chiar dela ei și neamurile lor. O adevărată operă de artă este talerul Fălcoienilor, azi în proprietatea consilierului de ambasadă Marcel Romanescu. Datează dela finele veacului al XVIII-lea și se dis- LUCRUL METALELOR PREȚIOASE 1033 Fig. K7. — Ripidă de argint aurit dela mănăstirea Radu Vodă din București. In partea inferioară, Radu Mihnea cu soția sa, și cu trei copii; cel dela mijloc este Mexandru Co- conul, urmașul său la tron. Și mai jos, în colțul inferior, stemele celor două țări, Radu Mihnea domnind atât In Muntenia cât și în Moldova. Pe mânerul ripidei, ornamente florale care se vor generaliza la finele secolului al XVII-lea, constituind un element carac- teristic al stilului brâncovenesc. începutul secolului al XVII-lea. 1034 VIEAȚA CULTURALA tinge prin felul artistic în care e împodobit cu două grupuri de figuri în relief. Remarcabil este și talerul din 1806, dăruit de Constantin Ipsilanti voievod bisericii vechii curți domnești din București (vezi fig. 88). Dar alături de obiectele bisericești lucrate în întregime din metal prețios, vin obiectele laice. Ele servesc fie spre podoabă — inele, cercei, paftale, diademe, brățări — fie spre înfrumusețarea mesei —talere, pahare, cupe, pocale, căni, chisele — și a gospo- dăriei— cutii, sfeșnice, ligheane, ibrice, călimări—fie, în sfârșit în legătură cu harnașamentul — zăbale, scări, pinteni, etc. E un domeniu întreg care, iarăși, aproape n’a fost cercetat, asupra căruia nu dispunem, — nu de o operă de sinteză, dar nici măcar de o- monografie cuprinzătoare. Pentru mai toate categoriile de obiecte enumerate mai sus se găsesc în muzee și la particulari exemplare datând din răstimpul 1601—1821, pentru unele, ca inelele, paf- talele, paharele, cupele, ele sunt chiar foarte numeroase. Spre a da o singură pildă, citez colecția de inele Elena Mihail Seulescu, colecție intrată azi în patrimoniul Băncei Naționale. Dacă trecem acum la obiectele numai legate sau ferecate în metal prețios, le putem împărți în trei categorii principale: cărți bisericești, în special evangheliare, icoane și cruci. Pe lângă acestea mai sunt apoi o serie de alte categorii de obiecte ca arme, cutii, racle, etc. In privința evangheliarelor se continuă strălucita tradiție a secolelor anterioare. Ele sunt ferecate în scoarțe de argint, lucrate cu ciocanul în relief și incizate; câteodată, pe lângă ferecătura de metal prețios se adaogă și ornamente de catifea. Muzeul de Artă religioasă din București are nu mai puțin de douăzeci și șapte de tipărituri și manuscrise ferecate, din veacurile XVII și XVIII; cinci dintre ele au fost evacuate însă la Moscova. Me i sunt apoi altele în Orientul creștin, cum e, de pildă, evangheliarul din 1616, al episcopului caligraf Luca, actualmente în biblioteca Patriarhiei din Ierusalim. Scoarța din față a acestui evangheliar înfățișează Schimbarea la față; de jur împrejurul ei sunt alte 17 scene mai mici, tot de caracter biblic, în medalioane rotunde sau. eliptice. Pe scoarța din dos, legată de ceilaltă printr’un cotor de zale, e reprezentată iarăși o scenă mare, înconjurată de 18 scene mici. Tot în afara hotarelor se află evangheliarul dela mănăstirea LUCRUL METALELOR PREȚIOASE 1035 Ecatontapiliani din insula Păros. Ferecat luxos în aur, el reprezintă un dar prețios al voievodului ctitor Nicolae Mavrogheni. Pe scoarța Fig. 88.—Disc de argint, frumos lucrat, la biserica vechii Curți Domnești din București. în Transil., 367, 393, 400. nobilimea, în Transilvania, 730—732. Noemvrie, birul lui, 635. Nohai, Tătarii, 470. Nomocanon, bizantin, 535, 537—538. nonele, dare, 735. « Nopțile lui Young », 876. Notara Hri.sant, v. Hrisant. «Notizie del Mandat, Jurnal, 889. «Nou Anastasimatar », al lui Fotino, 830; « . . . Doxasticar », al lui Fotino, 830. Noua, Suliță (Novo Selița), 511; de Jos, 511 ; de Sus, 511; Pedagogie, a lui C-tin Ucuta, 915. «Noul Erotocrit», versuri ale lui Fo- tino, 830. * Noul Testament, 862, 871, 890, 896, 914. Nouy, Lecomte de, 94, 965. Novacii Bulgari, sat, 52—56. Novacovici Dionisie, episcopul, 379 — 381. novele, gazete, 887. Novisad, Aromâni la, 419, 428. Novoselița, v. Noua Suliță. Nucet, m-rea, 75. Nucșoara, bis. din, 999. Nuremberg, 771. Nușa, armașul, 32. Nyssa Capadociei, 862. Nystrdm, n. Nils. Oaia, sat, 933. oaie seacă, dare, 653, 684. oameni liberi, 722. Oană, boier moldovean, 561, Oargă Ion, v. Cloșca. oaste, 321, 339; a lui Simion Movilă,. 1; a lui Mihai Vit., 1; a lui R. Mihnea, 2; a lui R. Șerban, 2, 8; a lui C. Movilă, 16; a lui Skender Pașa, 19; a lui Gr. II Ghica, 232; a lui Mavrogheni, 299; pământeană, sub C. Ipsilanti, 325; Clain dă Aus- triei oameni de, 397; sprintenă, la la Turci, 19; dată de bresle, 589; cea mare, 772. Oașului, Țara, bis. din, 985. Obedeanu, Petru, serdar, 239; biserica Craiova, 930. obiceiul pământului, 341, 345, 541—- 542, 544, 535. obiecte de podoabă, din Apus, 602. Obilești, sat, 73, 202, 327; palatul lui Brâne., 990. obligații fiscale noui, 634. Oblucița, vadul dela, 124, 516. Obradovici, Grigore, 913; v. și Dositei, 1116 INDICE ■Obredi Badea, 12. obroc, măsură, 695. obuzu, tabăra, 619, 769. oca, măsură, 552, 556—557, 573, 587, 599, 602, 608, 610, 612—613, 624, 660, 663, 669—670, 672, 677—678, 680—681, 695, 710, 827. •Occident, 430, 932. Ocea, sat, bis. din, 1002. Oceacov (Dașov sau Vozia), cetatea, 236, 300, 302, 316, 461, 650. ■Ocel din Lucania, filosof, 856. ocna, de sare, 269, 616, 634, 710; ve- nitul spătăreilor era dela, 480; pe- deapsă la, 672; dela Teișani, 204; oraș, 499; Sibiului, bis. din, 187; Mică, expl. sării, 555; de Fier, 558; v. și Târgul. •Ocnele Mari, 158, 193, 471, 499, 555, 569, 612, 615, 708, 710. ocoale, subdiviziune ad-tivă, 490—492. octoih, 897, 903, 909. Octomvrie, birul lui, 635. ocupația rusească, 335, 343—344. Ocze, pt. Socii, 506. Odaia, Doamnei, sat, 286; Vizirului, 285, 293. odăile, 266. Oder, 527. Odivoaia, 760. Odivoianul, căpitan, 109, 115, 358. Odmenii, sat, 531. odobași, comandant inferior, 776. Odobești, 505, 531, 548, 552, 580, 612, 670, 680—681. Odor, păhărnicel, 693. ■Odorhei, scaun, 490; județ, 520; co- legiul reformat din, 947. oerit, v. oierit. ogiaguri, hornuri, 676. oglinzi, import, 602. Ogost, râu în Bulgaria, 583. Ogrezeni, sat, 498. Ogretin, lupta, 2; bis. din, 997. Ohaba, școală în, 935. Ohrida, lac, 418; local., 419; loasaf patriarh de, 423; Climent al, 423; codicele Diaconis găsit la, 431. oi, de sursat, dare, 658; împărătești, dare, 634, 651; ale Hanului, dare, 651; exportul de, 606. oieri, agenți fiscali, 659, 662, 760. oierit, dare, 107, 279, 293, 319, 322, 643, 646, 653, 658—660, 674, 691, 712. Oieșdea, bis. de lemn din, 985. Oituz, 89, 134, 148. Ojogeni, lupta, 58. olac, caii de, 615—616, 622, 652—653, 655, 673—674, 684, 687, 695, 697— 698, 700, 704—705. Olanda, 315, 595—596, 599, 951. olanii, galbenii olandezi, 622. Olari, turn al cetății Sibiu, 589; bis. în Buc., 1016; bis. în C.-de-Argeș, 969. ’ olat, ținut, 564. Olănești, bis. din, 608. Olășeni, bis. din, 230. Olimpiotul lordache, 432, 775. Olsăvskij, Mihail Manuil, 940. Olt, 29, 30, 41, 77, 124, 241, 244, 253 — 254, 256, 287—288, 320, 473, 553, 557, 565, 613, 672, 675, 896, 999; navigația pe, 569, 615; pod peste, 614; județ, 72, 474, 488, 498, 573, 741, 755; Țara, 384, 999. Oltea, mama lui Șt. cel Mare, 1036. Olteanu, lupta dela, 325. Olteni, bis., 588. Oltenia, 2, 32, 77, 239, 252, 254, 277, 287—288, 293, 320, 325, 414, 526, 540, 557—558, 583, 594, 607, 610, 613, 615—616, 620—621, 623—627, 629, 654, 662, 688, 758, 761, 766, 768, 774, 823, 827—828, 933, 946, 992; după pacea din Belgrad, 236, 253—255; în stăp. Austriei, 239, 241, 253—255, 490—491, 557, 675; ocupată de Ruși, 325; jefuită de pasvangii, 318, 321, 324; de Tătari, 499. 1117 Oltenița, 426, 613, 707—708. Olteț, 614, 708. oluc-hacul, v. ierbăritul. omiliile, patriarhului I. Caleca, 863. Omor, com. în Banat, 551. Oncești, bis. din, 985, 987. Onciul, pitărelul, 741. Onițcani, târg, 231, 512, 527. Onofrei, Sf. bis., 964. opăcinași, obligație fiscală, 706, 749. opăcini, vâsle, 706. opere, filologice, 841 —845; literare, 850—854 ; idem, traduceri, 871—877; religioase, 856—860 ; științifice, 854— 856; privind istoriașigeografia, trad., 877—881. Opitz Martin, poet, 917. opium, 605. Oppeln, ducatul de, 350. Oprea, Nicolae, din Săliște, 377; dă- răban, din Buc., 664; aga, 685; cio- coiul, din Pleșoi, 702. Oprean Gheorghe, boier, 888. Oradea, 25, 135, 370, 428, 521, 525, 594, 838—839, 985; Mare, 352, 360 — 361, 429, 835; Episcopia, 391—392, 950; -Veneția, 985. Orak-Uglî, trib tătar, 513. orașe, 522—533, 729. Oravița, 521, 558. orășenii, 726—729. Orăștie, 401, 489. Orest, tragedia, trad., 874, 876. orez, cultiv., 551; import, 599. orfanotrofia, 295, 573. ■organizarea, Transilv. sub Austr., 364; breslelor, 585; financiară, 633—713; judecătorească, 535—546; militară, 718, 739—777. Orhei, 86, 94, 98, 209, 269, 614, 758; județ, 36, 213, 492, 563, 582, 680, 688, 718, 741, 770; ținut, 471, 485, 487, 512—513, 531, 661, 669—670, 693, 756; pârcălab de, 460; sărdarul de, 469, 481, 492. Orheieni, revoltă, 141, 147. Orient, 244, 415, 430, 807, 889, 900, 917, 922, 927, 936, 989, 1020, 1023; creștin, 23, 938, 1006, 1034, 1037; influența în artă, 964. Orlat, Sibiu, 399, 934—935. Orlik Filip, 503. Orșova, 113, 162, 239, 252, 319, 521, 551, 612, 661, 708 (Rușova); cuce- rită de Veterani, 163; cetatea, 301; -Mehadia, 848. orta-cusacii, dregători, 476. Ortakioi, palat la, 797; bis. din, 1031. ortași, agenți fiscali, 688, 694, 701. ortografia, opere despre, 848—849. orți, monetă, 230, 585, 618, 624, 628, 630, 639, 656, 662, 674, 676, 702, 705; bătut, 588; obligație fiscală, 688, 694; idem, stărostesc, 671, 680—681; idem, vătășesc, 680— 682. Orumbet-Uglî, trib tătar, 513. orzul, dare, 661. Osipov, n. Sidor Pospeev. Osman, sultan, 28, 39, 42—43, 268, 516, 721; Chiurd, turc, 261; v. și Pasvan-Oglu. osmoglasnic, apare la Abrud, 905. «ostrachia », paste făinoase, 576. Ostrov, Turcii din, 656. Otaci (Otace, Atachi), târg, 511—512; sat, 512. Otești, sat, 16, 530. Oletelișanu loniță, 545. Othman I, sultan, 530. Otopeni, v. Hodopeni. Otwinowski, cronica lui, 791. Otzelowilz, Horia von, 316, 511. oțel, import din Germania, 599. oțet, de vin, vama, 519. Oțetari, bis. din Buc., 587. Ovidiu, 829. Ovrei, 709, 712; breasla, 589; se așează în Ț. Rom., 591. Oxford, 1005. Oxintiia, moșie, 770. 1118 Pacea, samur ieftin, 459. Paciurea, celnicul, 418. Padova, 21, 41, 118, 425, 504, 552, 595, 614, 783, 819, 921, 944. paftale, 603—604. pahare, dare excepțională, 678—679. paharnicul, dregător, 476, 478, 480. pahărniceii (roșii), 689. Pahomie, eg. la Neamț, 786; dascăl, 915. ’ Paisie, pretendent, 29; din Pultava, 786; Radu, ctitor la Plumbuita, 67. Pal, v. Szent-Pal. Paladi, Ion, biv vel log., 289; familia, 720. Paladie Damian, în Italia, 922. Palanca, prădată de Turci, 300; târg, 517—518. Palate, case domnești și boierești, 989. Paleologul, Chirilă, postelnicul, 17; rudă cu Movileștii, 22; Dionisie Ralli, mitrop., 10; loan, 795. Palestina, 892. Palusic Petar, 525. Pamperi, v. Procopie, Dimitrie. Panaghia, m-rea, 665. Panahidie, trad. lui V.Măzăreanul, 870. Panaiotache, Morona, fost vel postelnic, 217; Moruzi, mare dragoman, 329. Panaite, Scordeli, chihaia de ciohodari, 471 ; lordache, slugerul, 511; fiul Tudorei Mihailovna, 576. Panaitescu P. P., 807. Pană Filipescu, 116, 561. Panciu, târg, 505; Sârbu, din Focșani, 505, 526. Panciova, 300, 408. Pandovici Diimtrie, tipograf, 891, 904. panduri, 325, 756—760, 763, 768; sat, 758. Pandurul, sat, Ialomița, 758. Pangal, maiorul, 768. Pangas, aromân, 430. Panonianul, Daniil Andrian, 540. Pantelimon, m-rea, 279—280, 285; epi- trop la, 823; zugrav, 999. pantofari, 577. panțiri, oaste, 745, 755—756, 762. Panu, Meilani, 427; Sârbu, din Foc- șani, 526. Panzini, italian, 547. Papa, binecuvintează liga sfântă, 161; Nectarie scrie contra, 900; logof. din Greci, 34; vistierul din Greci... 107—108, 125; v. și Brânc. Papacostea, familia, 417. Papadopol Nicolau, 871. Papatete Mihail, 421. Paphos, episcop din, 947. papucari, 577. papugii, 577. Papură-Vodă, porecla lui Ștefăniță Lupu, 134. para, monetă, 217, 263—265, 279, 481, 565, 571, 573, 599, 607, 618, 622 — 625, 630, 662, 682, 701, 710, 827.. Paraclisul Mitrop., Buc., 249. Paraclisul Precistei, tip., 896. Paramon Sf., pictură la Mântuleasa, Buc., 868. Parapani, sat, 73. Paraschiva Sf., m-re Iași, 23; bis. din Liov, 97; idem din Moscopole, 421;. moaștele, 102, 264, 784; slujba, 811, 857; vieața, 857, 863—864. parâme, odgoane, 650. Parimiile de peste an, vecernie a lui Dosoftei, 809. Paris, 179, 345, 570, 592, 602, 711, 719, 759, 796—797, 801, 803, 855, 874, 876, 881, 911, 921, 932, 944. parmezan, import din Italia, 599. Păros, insulă, 36—37, 297—8, 1025, 1035, 1037. Partenie, patriarh al C-tinopolului, 102—103; decret sinodal al lui, 104. 895 ; archimandrit al Argeșului, 1026, Păru, n. Păros. Pasca, braț al Dunării, 708. Pascal, orbul, 581. Pascale, vel ispravnic, 660; vornicul, 921. 1119 Passarowitz (Pojarevac), pacea dela 241, 254. paste făinoase, 576. pastrama, export în Turcia, 607. pasvangii, oaste, 321, 324, 339, 501. Pasvan-Oglu, Osman, 318, 320—321, 323, 325, 415. Pasvantoglu, v. Pasvan-Oglu. Paszkowski Martin, cronicar, 789. Pașcani, 141, 993. Patachi, loan, episcop, 384—386, 392, 519. Patelarie Alhanasie, patriarh, 103. Pater lanoș, 376, 655. Patmos, insula, 938, 1031. patriarhia, din Constantinopol, 49, 99, 164, 225, 268, 452, 540, 784, 811, 822, 857, 928, 1007; ajutată de V. Lupu, 91, 101—104; din Ierusalim, 54, 1006, 1034; Rusiei, 99; din Buc., 454, 747, 978—979, 1024, 1039. Patrona Halii, 232, 247—248. Patruzeci, de mucenici, bis. Buc., 928; de sfinți, Buc., 580. Paul, v. Alep; v. lorgovici. Pavel, 525; fiul lui S. Movilă, 14; ctitor la Cluj-Mănăștur, 383, 429, 984; sticlaru, 563. Pavlu Andrei, bancher, 727. păcornicerii, făceau păcornițele, 581. păcornițe, vase de ars păcură, 581. păcura, exploatarea, 559—561, 581, 612—613. Păcurar, fântâna lui, 17, 576. Păcurei, «fântâna cea neagră a », 561. Păcurariu, lexiconul lui, 842. Pădure Ștefan, 793. păduri, 552—553. Pădureni, sat, 505. Pădureț, jud., 488. Pădureți, v. Clanța. păhare, dare, 673—674, 684. păhărnicei, 475, 478, 644, 674, 689 — 693, 718, 741—742. Pălade, făclierul, 580—581. pălănci, 598, 776. păpușoi, v. porumb. parâng, dare pe pogonul de, 212, 661. Părhăuți, bis. dela, 963. păsat, 571. păscutul cailor, dare, 652. pătlăgele, 552. Pătrașco, banul, 471; vistiernicelul, 741, Nicolae, fiul lui M. Vit., 10, 718; Ciogolea, 48—49; Urziceanul, 158; Buzoianul, mare vornic, 194—195. Pătru, fiul lui Antonie-Vodă, 122; roșul, 693. Păun, Poiana lui, 267. Păuna, mama lui M. C-zino, 824; v. și Cantacuzino. Păunești, v. Pădureni. Păușa, schit, 111. Păușești, sat, 685; Măglași, 710. păzitorii granițelor, oaste, 758. Pâclișanu Zenovie, 841. Pânade, sat, 387. * Pânea pruncilor », tipăritură, 904. Pânzăreni, v. Fălești. Părăianul Danciul, vel postelnic, 113. Pârâieni, Hamza banul din, 689. pârcălabi, 254, 256, 492, 498, 507. pârcălăbie, dare, 654, 671, 680. pârgari, 507. pârpărul, dare, 661, 666. Pârșcoveanu Ștefan, 293. Pârvu, 826; log., 125; vistierul (?), 496; postelnic din Vâlcănești, 741; v. și C-zino. Pecerska, lavra din Kiev, 104, 786, 895, 1009. pecetea agească, taxă, 681—682. pecetluită, rol fiscal, 243, 636, 642 — 643, 647. Pechy Simion, cancelar, 18. pedepsele, 543—546. « Pedimontan doftorul », cartea lui, 887. peicii, (paicii), soldați turci, 454, 752, 775. ’ Peking, 796—797. Peloponez. 98, 462, 795, 936, 943. Peninsula Balcanică, 135, 161—162, 1120 604, 855; Românii din, 413—432. Peniță, pârcălabul, 668. Pentaglosar, 845. Penticostar, 869, 890, 982, 909 Pere, 24, 234, 257. perdegi-bașa, dregător, 477. Perekop, 235. Peri, m-rea, 23, 382. periodice, 780, 884. Perișani, sat, 613, 774. Persani, 16, 878. Persia, 221, 596, 800, 807, 872—873, 1005. Persiano Manolache, 831—832. pescuitul, 554—555; dare, 669. Pesena Levin, 977. pesmet, birul pt., 650. Pesta, Aromânii la, 428, 431; Univer- sitatea din, 840; tip. în limba rom. la, 911, 913. Pestalozzi, 925. pestreala, bătaia săgeții, 768. peșchirgi—bașa, dregător, 473, 477. peșcheș, 452—453, 457, 459, 649; al Bairamului, 643. pește, dare din, 661. Peștera, (Movilova, Movilău), 148, 512, 531. Petersburg, 206, 221, 261, 286, 310, 323—324, 548, 801, 823, 963, 880, 913—914. Petraki Celebi, 297. Petriceicu Vodă, 124, 148, 150, 152, 156, 773, 864; domnia, 142—444. petrol, puțuri de, 672; v. și păcură. Petrifalău, sat, 387. Petrovaradin, lupta, 239. Petru, (Petre), Șchiopul, 24, 97, 135, 514, 691, 788, 944, 962; cel Mare, 176, 217, 220—223, 229, 291, 592, 619—620, 627, 746, 769, 786, 798, 800, 887, 965; fiul lui D. Cantemir, 223; episcop la Feleac, 383; cel Tâ- năr, 459; ceasornicar, în Buc., 577; măjarul, 661 ; v. și Rareș; Cercel, 665, 770—771, 944; din Efes, 943. Petrachi Constantin, grec, 576. Petroșani, sat, oraș, 519. Petrovici Naum, prof., 943. Petrușeanii, schelă, 708. Peyssonel, consul francez, 514, 557. Pherekyde, familia,- 429, 525. Philippide, Daniil, 827—830; Dimi- trie, călugărit Daniil, 828. Phranlzes, cronicar bizantin, 816. Piasecki, cronicar, 791. piaștri, monetă, 329, 607, 630, 662, 700. Piatra, 611, 797. Șoimului, 110; Co- dru, 553 ; Neamț, 745, 761; breasla butnarilor din, 589. Piața Națiunii, 201. picheucă, picioică, pt. cartofi, 551. pictura bisericească, 995—1000. piei, import, 598. piepteni, import, 602. Pierre Blanchard, 874. Pietrari, sat, 685; subalterni ai căp. de panduri, 476; leafa, 481; dela Albești, 563. • Pilde filosof ești », tip., 891. Pinul, m-rea, 67, 672. Pindar, lecturi din, 183. Pindul, munții, 417. Pirinei, 16. Pisa, 332, 932. Piscu, târg, 506. Pisculești, sat, 73. pistoale, import, 600, 770—771. Pistoia, Toscana, 771. Pișători, cascadă, 513. s pita tătărască », un fel de cartof, 551,. 884. pitac, monetă, 625. Pitagora, lecturi la Sf. Sava din, 183. Pitar, Moșu, bis. Buc., 588; dregător, 479; brutar, 580. Pitești, 70, 109, 202, 419, 495, 552 — 553, 612, 758, 919, 990, 999. Piua Petrii, sat, 497, 571. piue, pt. postav, 570. pive, mortiere, 769. 1121 pivnicer, dregător, 476. pivniceritul, dare, 669—670. pivnițe, dare, 674. Pivoda, 241; v. și Dettine Ștefan. plaiuri, subdiv. ad-tivă, 490—491. plasă, subdiv. ad-tivă, 254, 490—492. Plato, TM. plăeșii, 209, 711, 758. Plălărești, m-rea, 67, 70, 75, 969. Plăviceni, m-rea, 72. Pleșoi, Oprea ciocoiul din, 702. plocon, dare, 557; Hanului, 635; sul- tanului, 635; de Crăciun, de rumâni, de orașe, 664—665; de nume, 666. Ploești, 28, 70, 120, 202, 495—496, 499, 503, 616, 760, 950, 990. Plokoj Jean, consilier, 879. Plopii, Rumâneștilor, masiv păduros, 553; schelă, 708. Plopul, moșie, 723. plumb, în Transilv., 557; din Germa- nia, 599. Plumbuita, m-rea, 34, 67, 969. Plutarch, 182, 918; lucrare despre, 874. Poarta, 13, 16, 25, 27—28, 32, 34, 36, 40, 42. 49, 53, 55, 83, 58—59, 88, 90,101,109,118,122—125,131 — 132, 134, 142, 160, 174—176, 178, 204, 207, 209, 211, 213—218, 220, 225, 229, 231—232, 234—235, 237, 242, 246, 248, 257, 261—263, 265, 267—270, 273, 275, 277, 280—283, 285, 288, 291—293, 296, 298—299, 306, 308—309. 311, 313, 315, 317, 322—325, 329, 331—333, 338, 340, 342—343, 347, 354, 359, 417, 427, 451—452, 458—460, 463, 465—467, 536, 569, 607 611, 624, 633, 638, 642, 649, 659, 671, 676, 702, 713, 733, 751, 779, 783, 800, 824, 843, 932. Pobrata, m-rea, 94, 864. Pociațki Sofronie, tipograf, 104—105, 895, 916. Pociovaliște, fabrica dela, 571—573. pocloane, 481, 659, 662, 671, 680, 698; Hanului, 583, 584 649, 673, 707, 712—713, împăratului (sultanului), 585, 649, 673; steagului, 643, 649, 695—696; vizirului, 649, 712—713; chihaielii, 650; bairamului, 687; vlădicesc, 698; pașii, 707; v. și plocon. pod, de piatră, 98—99; peste Dunăre 235. podărit, venitul podarilor, 571. Podeni, sat, 933. podgheaz, 208, 213, 150, 228, 653, 745.. podini, obligație edilitară, 682. Podoleni, ocol, 490. Podolia, 124, 126, 213, 612, 663. Podul, sângeros, sat, (fost Kanlî Kb- prii, apoi Lipcani), 510; lloaiei, 132, 745—746 ; vechi, rachierița dela, 155 ; Senatului, în Buc., 279; Mogoșoaiei, în Buc., 682. podvoade, (podvezi), 652—653, 664, 673—674, 687, 695—697, 700, 704— 705. Poema polonă, a lui M. Costin, 484, 486, 506—508. pogon, 548—549, 629, 661—662, 670, 725—726; de tutun, darea pe, 550. pogonărit, dare, 138, 217, 234, 259, 643; pe vii, 256, 629, 666; pe tutun, 480, 550; pe porumb, 662. Pogoniana, m-rea, 31, 811. Poiana, m-rea, 193; sat Ialomița, 929; —Mărului, 533; așezare a lui Brân- coveanu la, 202, 991; m-rea, 786; a lui Păun, 267. Pojarevac, v. Passarovitz. Pojejcna, sat, 935. Pojon, Aromâni, 428. polc, de Sârbi, 325; de husari, 768.. polcovnici, 474, 746. Policarp, fiul lui M. Strilbițki, 886. Polizoe, loan Papa, grec, 575. Poloni, 1, 8, 13, 15—16, 18, 28, 35 — 36, 38, 40, 48, 86, 143—145, 162, 208—209, 213, 358, 394, 522, 532,. 1122 554, 559, 593, 721. 745, 75„, 755, 769, 793—794, 804, 864; relații cu V. Lupu, 83—87; cu Gh. Ștefan, 131; în Liga Sfântă, 148. Polonia. 7, 8, 9, 19, 26, 36, 41, '5. 47—48, 50—52, 55—56, 83, 85, 87, 108—109, 115, 117, 123, 131—132, 135, 144, 147, 152, 155, 161, 213 — 214, 221, 227, 262, 289, 350—351, 354, 356—359, 361, 364—365, 460, 528, 574, 595—596, 599, 600, 602, 606, 607, 610, 612, 616, 623, 647, 653, 656, 746, 754, 769, 771, 782, 784, 788—789, 791—792, 804, 816, 820, 823, 864—866, 921, 965, 968, 1014. Polovragi, m-rea, 321. polturac, monetă, 625—626, 629. Pomârla, sat, 48. Pomerania, 132. « Pompei», tragedia lui Corneille, trad., 875. Pompiliu Numa, Istoria lui, trad., 881. Ponor, drumul spre, 408. Pont-Neuj, Paris, 876. pontoane, 568. Ponyatowski, contele, 574. Pop, Nicolae, protopop, 380; Hagi C-tin, din Sibiu, 932, 950, 985. Popa, Tunsu, 379; Zenovie, aromân, 415; Soare, bis., 587; Robului, m-rea 723; Florea, 822. Popăuți, ctitoria lui Șt. c. Mare, 266. Popescu, Hrizea, 157, 158, 473; Radu, cronicarul, 53, 116, 122, 158—159, 179, 242, 253, 638, 780, 801, 804, 811—812, 814—819. Popești, Antonie Vodă din, 120—121, 128, 463, 661; domnia, 120—122; Calotă, slugerul din, 685; Leordeni sat Ilfov, 571; Ungureni, sat în j. Săcuieni, 533. popii, categorie fiscală, 712. Poplăceanu Ion, 594. Popovici, Dușan, învățat sârb, 414, 428—430; Eustratie, 905; loan, din Hondol, 380, 382; 1. Rarae, ver- sificator, 853—854; Sava, din Răși- nari, 880. Popovca, sat, 531. Popp, Vasilie, 856 861. Popricani, 16, 59, 90. populația orașelor, 522—533. Poreeni, luptă la, 299. Porcești, ctitoria lui M. Basarab la, 70, 984, 998. Porfirie, mitrop., 103. Porfirogenetul Constantin, împ., 464. portarul, dregător, 481. portăreii, 741. portocale, import, 599. Porțile de Fier, 113, 398, 555. Porumbrini, numire, 693. porumbul, 212, 547, 549—551, 661 — 662, 882. Posada, 1005. Posen, Prusia, 424. Posești, bis. de lemn din, 985, 988.; Pământeni, 737; Ungureni, 533, 737. poslușnici (servitori), 674. Posolski Pricaz, Consiliu diplomatic, 795. Pospeev Sidor, (Osipov), zugrav rus, 997. postav, fabrici de, 570—575; import de, 595—596. Postăvari, sat, Ilfov 571 ; în Dâmbo- vița, 571; de țară, 571, 573. postelnicei, subalterni, categorie, 478, 644, 689—690, 741—742. postelnicul, dregător, 478, 480—481. poșta, 254, 615—617, 655; unitate de măsură, 216 ; Centrală, din Buc., 251. potasa caustică, 567; export, 612. Poteca Eufrosin, 940. Potemchin, 315; cântecul lui, 810. Potlogi, bis. din, 185; palat, 200, 203 817, 990—991. Potocki Șt., ruda Movileștilor, 15—16, 87; losif, voevodul de Halicz, 752. Potocul, m-rea, 75. potronici, monetă, 122, 234, 622, 625 — 1123 626. 663. 670, 677, 680. Pouqueville, consul, francez, 418. povara, în sens de măsură, 564, 619 (de aspri). poverne, pt. țuică, 575, 583. « Povestire pe scurt. . . », cronica lui Matei al Mirelor, 811—812. povestiri istorice In versuri, 809—810, 830—833. povodnici, cai de călărie, 704. Poznan. miner, 559. Praha, 1. Prahova, rău, ținut, județ, 28, 58, 68 108, 120, 193, 202, 204, 474, 495—496, 526, 530, 553, 556, 561, 652, 717, 737, 741, 945, 969, 985, 988—990, 997, 1020, 1022; valea, 295, 613; pod peste, 614; plaiul, 614. prapor, steag, 587, 762. Prau, abatele, 951. pravila, 356, 536, 541, 545, 625, 787, 892, 895—896; tipărite și manuscrise 537—543. Pravoslavnica mărturisire, tip., la Bu- zău, 822, 897. »pravul ». iarba de pușcă, 772. « Praxis et theoria criminalis », 539. Praxiteles, 873. Prăjescu Nicoară, vel vistier, 652. prăjini, măsură, 725—726. prăvari, 772. Preajba, bis. din, 1022; școala, 929. Precista, m-rea, Galați, 99, 100, 275 din Roman, 266. Preda, din Sirineasa, 637; postelnicul din Periani. 741 ; Stanciovici, tipo- graf, 894. Predeal, 300, 613; -Timiș, 299. Predicile, lui A. Ivireanu, 858—859. preoții, categorie de contrib., 688. 694—698. Prespa, lac, 418. Principalele, 278, 292, 327—328, 382 399, 429—430, 472, 482, 502, 524, 553, 610, 642, 715, 730—731, 735, 737, 768 781, 807, 821, 826, 828 — 829, 900, 952, 998; zaherea din, 462; Aromânii în, 525; imigr. Sârbi și Bulgari în, 526; cartoful în, 550; industria în, 563; categorii de con- trib. 711; bancheri în, 726; starea țărănimii în, 736; ziare în, 889; bis. de lemn în, 985—988. Principele Transilv. și Poarta, 466 — 468. pripas, vite de, 709. Prisaca, sat, 859, 891, 896. prisăcăritul, dare, 664, 671. prisăci, 553, 555. Prislop, episc. român din, 354; loan dela, 367; Teofil dela, 369; m-rea, 367, 369, 383—384, 391, 834; sat al rn-rii Cutlumuz, 73. Pristol, local., 557. privilegii, pt. « companii », 594. Procopie, Dimitrie, tipograf, 425, 894. Prodan Drăgușescu, 141. Prodromul, m-re, 42; de lângă Mosco- pole, 426. proestoșii, ajutoare ale starostelui, 586- 587. Profir, m-re, 672. Proilavia, mitrop., 99—101, 514. Prooroceanul Preda, căpitan, 175, 544. Proschinitarul, Sf. Munte, 858; Ieru- salimului, 892. Prosper Farinacci, 539. Proti, insula, 295. protimisis, drept de, 573. protipendada, 479. Protopeiria, lui Cavaliotti, 423, 845; dicț. lui Daniil din Moscopole, 915. provizor v. pârcălab. Prozorovski, general rus, 327. Prund, Borgo-, comună, 934. Prundu, insula, 609. Prusia, 289, 315, 338, 425. Prut, 16, 38, 52, 59, 86, 94, 103, 208, 217, 221, 227, 291, 307, 313, 328, 338, 340—341, 343—344, 347, 469, 483, 485—487, 490, 507, 510, 515, 43 1124 532, 542, 570—571, 614—615, 688, 691, 706, 715, 726, 750, 754, 761, 763—765, 770, 790, 799. Psalmii, trad., 860, 864. Psaltire, trad., tip., 864—867, 890— 891, 894, 909—910, 914, 941—942; slavo-română, 903. Pucioasa, plasa, 564. Pulliu Marchides, 425—426. Pulkeria Tzoukis, 246. Pultava, 177, 217, 227, 726. «pungă», de bani, 624. Purcelești, sat, 859. Purice, aprodul, 807. pușcărie, log. de, 557. «pușcăriașii», categorie de contrib., 688. pusei, 147, 748, 769, 770; pt.Jtunuri, 768, 775 ; cu fitil, 602 ; cu săcălușe, 762; hușnițe, obuziere cu tragere în curbă, 769; de apă, 770; import de 600. Putna, ținut, 16, 67, 104, 136, 148, 492, 530, 656; județ, 57, 59, 88, 209, 216, 306, 505, 513, 529, 533, 677, 712, 755, 859 ,985; m-rea, 133, 770, 786, 880, 925, 942, 946, 964 — 965; starostele de, 472, 492; recen- sământ fiscal, 526; gârlele, 760. Putnic Moise, 380. Puțeni, Lajii scoși din, 505; târgul, 505—506. Puțureni, sat, 48. Quijote, Don, 876. «quinquagesima », dijma din oi, 400. Raab, consul austriac, 566. Raan, von, memoriile lui, 511. ¹ Racoce Teodor, 888. Racovița, școală în, 935. Racoviță, familia, 218, 226, 719; cro- nica, 793, 802—803; Ana, doamna lui Mihail, 217 ; Constantin, 270, 276, 282, 284, 292, 561, 568, 575, 669, 676, 681, 701, 703, 920, 937; domnia în Moldova, 265—267; idem, 268 — 269 ; domnia în Muntenia, 280—281; idem, 383—384 ; loan, vornicul, 215 Ion Mihail (loniță), 265, 802 ; Mi- hail, 104, 175, 183, 214—216, 223, 231—232, 238, 246—248, 257, 265, 278, 527, 557, 562, 655—656, 581, 629, 634, 636, 658, 662, 664, 666 — 667, 669—671, 675—676, 684, 687, 700, 702, 724, 743, 750, 774, 786, 799, 803, 806, 919, 922, 927, 1031; domnia în Moldova, 215; idem. 217; idem, 228—231; domnia în Muntenia, 248; idem, 277; Sultana, fiica lui Constantin, 283—284; Ștefan, 292, 540, 667, 679; domnia din Muntenia, 284—285. Radovanul, moșia, 322. Radu, Șerban, 1, 5, 11, 15, 21, 25, 38, 72, 115, 350—352, 451, 567, 614, 683, 720—721, 756, 773, 775, 811, 893, 1015; domnia, 1-—11; Elena, soția lui, 10; Buzea, 3; cel Mare, 23, 813; Vodă, (Sf. Troiță); m-rea, 29, 42, 73, 75, 111, 674, 692, 706, 771. 776, 815, 969, 973, 1002, 1027 — 1028, 1032—1033; v. și m-rea Sf. Troiță; Voevod (Negru), 597, 800, 826; v. și Negru-Vodă; logofăt din Desa, 32, 689; Verzarul, armaș, 61 ; fiul lui Udriște Năsturel, 64, 785., 916, 918; v. și Năsturel; vel căpitan, ; Cândescul, vel vornic, 113; Făr- cășanu, vel stolnic, 113; Crețulescu, 116; logofăt, ginere lui Mareș, 123; Turlescu, 125, 204, 206 ;Ocnarul, 158 ; Brâncov., 170, 216; Mâții, 472 , vel vornic, 473; Radului, 686; mazîlul, 693; căpitan de roșii, 741; din Mă- lăești, 741; iuzbașa de fuștași, 751 v. Greceanu; Leon Vvd.; Mihail; Mihnea; Paisie; Popescu. Radzin, pacea dela, 147—148. Radziwill lanusz, ginerele lui V. Lupu, 87. Rafail, monahul, 815. 1125 rafturi, harnașamenturi, 776. Raguza, 598. Rahova, 761. rahtivanul. dregător, 477. raia, 148, 162, 220, 213, 227, 292, 461, 481, 498, 855; Satinului, 237, 311, 487, 511, 744, 773; Rrăilei, m, 285, 488, 529, 584, 650; Turnul, 488, 529; Render, 513; Giurgiului, 529; cele dela Dunăre, 798. Raicevich, 553—554, 562, 606, 610, 612. Râkoczy, Francisc, al II-lea, 377, 390, 394, 400, 520; Gheorghe I, 7, 30, 32, 56—57, 79, 87—91, 134, 349—350, 358, 365, 393, 429, 594, 615, 620, 771, 895, 896, 917, 994, WJ-domnia, 355—356; Gheorghe II, 56—57, 59, 87—91, 108—110, 112—115, 131 — 132, 134—135, 349—350, 359, 365, 371, 456, 463, 754; domnia, 356—360, Sigismund, 6, 7, 87, 351 ; familia, 372. Râkos, câmpul numit, 351. Ralet Constantin, 1029. Ralița Ghica, 315. tiolli, n. Paleologu. Ralu, Caragea, 333; Callimachi, 339, 346; Mavrocordat, 513. Ramadanowski, general rus, 126. RamiMehmed, vizirul, 176. Rangul Marcu, 470. Rareș Petru, 513—514, 661, 770, 807, 998. Rascia, 891. Rasova, oraș, 505. Raș, Sârbu, din Focșani, 526. Roșcov, 35, 91, 135, 141, 311, 511, 512. Ratibor, 350. Ra(, Gheorghe, căpitan, 5, 718; Xicolas, preot, 408. Rațca, moșie, 10. Rtzgrad, local. în Bulgaria, 81, 343. Răcăciuni, sat, 90. Răcășdia, școală la, 935. Răcătău, râu, 16, 530. Răcenii, sat, 73. Răchitenii, moșia, 912. Rădășani, sat, 16, 40, 915. Rădăuți, 509, 527; tipografie în, 261, 890—891; episcopia, 908, 923.' Rădeana, bis. din, 1021. Răducanu, Cantacuzino, 206; fiul stol- nicului Dumitrache 823; Golescu, 855; Glinceanul, 907. . Rădulescu, filiale, 431, 850, 889. ii' rădvane, import, 602, 613. Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, 402—409, 412. : « Răspunsul >•, lui Varlaam, 859, 890, 896. ' Răstoaca, pod peste, 614.. răsura, taxă, 259, 307, 480—481' 641, 701; casa, 669. Răsvan, mahalaua, în Buc.. 321. Rășcanu Grigore, căminarul, 513.' Rășinari, 880; bis. din, 999. Rășpacului, Fr. Haintl domnul, 883. Rătescu Neagoe, pitarul, 970. Rătești, sat, 689. Răut, râu, 512—513. răzășii, 530, 718. Răbâia, Movila, 562. Războiul ruso-austro-turc, 235—237, 252—253, 286—292, 298—304, 311 — 316, 324—335, 426—427. Răzvadul-de-Sus, bis. din, 72. Râjnov, Mihnea la, 110. Râm, v. Roma. râmători, dare din, 653, 674. Râmeți, m-rea, 384; luptă cu Austriacii la, 407. Râmnic, 254, 495, 583, 594, 695; epi- scopi de, 253. 281, 860—861, 867, 869—870, 878, 886 ; Episcopia de, 499, 697, 827, 898, 997; tipărituri la, 822, 831, 857, 892, 897—899, 907, 939; județ, 526, 628; râu, 557; Sărat, 1, 195, 246, 300, 314, 488 — 489, 699, 760, 786, 950; județ, 66, 488—489, 492, 494, 498, 533, 556, 562, 668, 672, 741, 760, 920, 1001 ; m-rea, 185, 187, 191, 197, 1018; 43* 1126 INDICE Vâlcei, 522, 526, 531, 993, 1009; moară de hârtie aproape de, 565; tipărituri Ia, 846, 891—892, 905, 907; școală în, 919; bibi, epis., 946. Râmnice anul, Dirnitrie, tipograf, 891; Mihail, tip. și gravor, 1009; Naum, cronicarul, 322, 824, 826; Petru, tip., 891, 1009; Radu, tip., 891. Râncăciovul, m-rea, 75. « rânduiala », breslelor, 588; cailor, dare, 641; carelor, dare, 634, 651, 703; oilor, dare, 634, 651, 673; boilor, dare, 634; fânului, dare, 635, 711; găleții, 635, 711; cânepii, dare, 635, 650; mierii, dare, 635, 651, 671, 711; untului, dare, 641, 651; lemnelor lui AU Pașa, 650; cerei, dare, 651, 671, 711; sursatului, dare, 658; vacilor, dare. 673. Rânzești, valea, 694. râși, obligația pieilor de, 673, 679— 680; blăni din Turcia, 598; export, 607. • Râul Mare, sat, 407. Râureni, bâlci la, 499.’ Reacția contra Unirii, 376—379, 392, reali, monetă, 30, 55, 91, 122, 140. Recea, sat, 202, 990. Recele, râu, 562. recensământ fiscal, 146, 180, 505, 508 — 509. Redatore italiano, II, jurnal, 889. Rednic Atanasie, episcop, 389—390. Reformaților, colegiu al, 837. reformă, fiscală a lui Brâne., 640—642 ; a lui C. Mavrocordat, 642—646; a lui Antioh, 647. regealele, miniștrii turci, 282. Reghin, 40, 489, 839—840. regiment, de grăniceri rom., 398—399, 520, 912, 934—935; de secui, 398; de dragoni rom., 935; de husari secui, 399. Regulamentul Organic, 487—488, 491, 501. Reicherstorf, harta lui, 160, 514, 516. reis-effendi, dregător turc, 452, 454, 459. Remetea, 524. remontă, cai, pt., 338. Renașterea italiană, influență, 965—• 967, 981, 1023. Renii (Tomarova), 39, 101, 486—487, 516; ținut, 486—487, 516. Renzi Francesco, 783. repartiția imnozitelor, scutirile, 711—• 713. Ressi, franciscan, 920. Reșița, 521, 558. Retorica, lui I. Molnar, 913. Revai, enciclopedia, 430. Revoluția Franceză, 302, 400, 882, 926, 932, 952. Rezina, 85. Rhigas Velestin, 432; harta lui, 494, 498, 503, 510, 516—518, 566, 571, 855. Rhodos, 24, 296. Ribița, 406. ridicata, vânzare cu, 573. Riga, G. Ștefan la, 132; cetatea, 769. Rizo lacovache, 282, 830, 950—951. roate, de tras borangic, 577. Robert Bargrave, v. Bargrave. robi, 721, 729,-737. robia, 264, 278. robota, muncă, 732, 735—736. rodii, import de, 599. Rodna, 49, 229, 401, 559, 736; v. Veche, 557. rohmistru, căpit. de caval., 207, 746. Roja Gheorghe, Aromân, 431, 850, 913. Rojdanicul, 885. Roma, 206, 345, 387, 429, 782—783, 788, 791, 829, 842, 881, 906; Unirea cu, 195, 197, 372—375, 391—392, 394, 398, 834 836, 921—922, 999, 933—934, 939—940; export de vite la, 606; întemeierea, 835; studenți rom. la, 837, 932. Roman, 8, 39, 59, 210, 266, 305, 313, 337, 369, 568, 576, 581, 587, 687, 1127 S ikb, 761, 791, 881, breasla în, 582, 585, 588; județ, 507; ținut, 652, 916; Episcopia, 684, 687, 697, 923, 932, 947, 1005; episcopi de, 786, 864—865, 870, 874, 703 ; I, fiii lui, 802; nume, 849. Romana, Dimitrie Contoleo, 1011. Romanați, jud., 30, 255, 464, 499, 500, 526, 530 — 531, 721, 741, 755, 891, 990. Romanescu Marcel, MA—465, 467, 1032. Romani, 568, 821, 836, 839, 850, 856, 869; lupte cu Dacii, 791. Romanul loan, cărturar, 886. Românii, locuiesc satul Dăeni, 4, 502; în orașele din Transilv., 528—529; din Șchei, 584; la Gr. Ureche, 789; la M. Costin. 791; la Stolnic, 821; «despre începutul și starea de astăzi a», op. lui Nika, 854; la Șincai, 838; Istoria, lui P. Maior, 840, 973 ; Unirea tuturor, 877; Istoria, lui Clain, 913, 950; manual de istoria, 941 ; iconari, 1001 ; din Ardeal, vieața religioasă a, 367—391 ; idem, Lupta pt. desrobirea politică și so- cială, 393—411 ; din Peninsula Bal- canică, 413—433; in Principate, 1; v. passim. România, Philippide întrebuințează ter- menul, 828; sinteze in l. greacă despre ist. și geogr., 827—830. Românul, v. Zilot. Romulus, gravură, 888. Ronne, general rus, 221. Ropcea, Bucovina, 209; căpitan de, 744. Roset, Bălănescu, biv vel log., 308; Dumitrașcu, 929. Rosetti, familia, 720; Bibica, 331; Maria, str. în Buc., 728, 993; -Ro- snovanu, N., aga, 911. Rostov, Dimitrie de, mitrop., 786, 870. Roșcani, sat, 406. roșcove, import de, 599. Roșecilor, ocolul, Fălciu, 490. Roșia, 406, 905. Roșiaci, sat, 788. Roșiani, sat, 741. Roșiești, sat, 490. roșii, oaste, 31, 60, 113, 498, 549, 690, 694, 718, 723, 741, 755; categorie fiscală, 688—690, 692—693 ; în Vlașca 742 ; aleși, 689; birul, 693. Roșiorii-de-Vede, 498. Roșu Mihail, 912. rotmistru, v. rohmistru. Rotunda, sat, 531. Rovine, lupta dela, 878. Roy, Le, v. Le Roy. Roznovul, sat, 133. ruble, monetă, 221, 619, 626. rublele, monetă, 343, 630. Rucăr, 5, 9, 59, 64, 109, 918; ciocnire la, 299, 300; schelă la, 708. Rucăreni, cătun în Soveja, 59. Ruckert, G. Christian Alhert, 550, 883. Ruda Bârsești, bis din, 1001. rudarii, 556'—557; v. și zlătarii. Rudănești, sat, 565. Rudăreasa, râu, 557. Rudolf, împ., 2, 5—7, 350—351, 413; Schmidt, 79. rufeturi, bresle, 284, 578, 586. rumâni (vecini), 254, 530, 637, 645,. 685, 689 691—692, 699, 720,-722, <35; birul, 644, 664—665, 690. rumânia, 645, 715, 722—723; desfiin- țarea, 226, 257, 263, 277—279, 724. Rumele, Aromânii în, 429. Rumeli, m-rea patruzeci de mucenici dela, 214. Rumelia, 139 596. Rumianzow, general rus, 306, 908. Rumpf, I. D. F., 881. rupi, subdiviziune a cotului, 573. ruptași, categorie fiscală, 213, 307, 340, 647, 703, 712, 743. rupte, ale cămării, 340; ale vistieriei, 340, 712. ruptoare (ruptă), impunere fiscală prin .1128 învoială, 242, 533. 583—584, 641—■ 642, 647, 673, 677, 687, 695—696, 711—712, 743, 920. Rusănescu Ștefan, 831. Rusciuk, 32, 113, 239, 291, 302, 328, 342—343, 857, 989. Rusciucliul Hasan, vizir, 302. Ruset, Antonie, 127, 156, 615—616, 687, 705, 866; domnia, 144—146; Constantin, vornicul, 248; Elena, fiica lui Antonie, 146; Emanuel Giani 287 316 856 ban al Olte- niei, 288; activitatea în timpul răzb. ruso-turc, 289—292; numit domn, 293, 313—315; lordache, 137, 146, 175, vistier, 213—214, 217—218, ■507; vornic, 729, 753; Vasile, hat- manul, 270; Zamfira, 146; Zoe, 146. Ruseiteștii, 139, 175, 209, 217; v. și Cupăreștii. Rusia, 99, 132, 135, 216, 221, 226, 235, 257, 289—292, 298—299, 306, 311, 315, 324—325, 327—328, 333, 337, 342, 371, 380, 414, 428, 598— 599, 606, 610, 746, 763, 781—782, 785—786, 796, 798—800, 804, 824, ■834, 851, 859, 863, 875, 881 891, 893, 921, 924, 940, 968, 997—998. Russo D., 100, 811. Rustea, Ghencea, vornicul, 168; Maria, fiica lui, 168. rușala, birul roșilor, 690—691. Rușaoa, vamă la, 707; v. și Orșova. Rușceni, roșii ot, 549, 692. Rușii, 85, 126, 131, 147, 163, 176—178, 193, 217—218, 220—221, 225, 235 — 238, 252, 275, 286—287, 288—292, 298—300, 305, 307, 309, 313—316, 323, 325, 327—329, 337, 342—343, 391, 426—427, 485—487, 498, 503, 515,-516, 526, 532, 568, 570, 663, 739, 745—746, 751, 756—757, 761 — 762, 764, 772, 798, 825, 831, 845, 891; 910; iconari, 1001; de-Vede, 28, 175, 489, 498, 760. Rușiceni, 693. Rutenii, 307, 386, 532, 911. Ruaandra, fiica lui V. Lupu, 85, 87, 91—92, 135; Gane, 210; Cantemir, 210; fiica lui Al. Mavrocordat, 231 ; Ghica, 308; idem, soția lui Al. Cal- limachi, 339; idem, soția lui Han- gerli, 320; Caragea, 333. Rncaut, 458—460. Saac, Jud., 555. Sabar. râu, 566. Saber (Chabert), fabricant, 565. Saca, seliște, 73. Sacmar, epis. de, 369—379. sacâzul (mastica), import, 599. sacnacsiul, parte a locuinței, 787. Sadu, sat, 379, 387—388, 835. Sadagura, Rușii bat monetă la, 618. Sadova, m-rea, 64, 75, 319. Saegiu Scarlat, 29, 30. Safta, Buhuș, 115; soția lui G. Ștefan, 132—133, 1014; fiica lu: G. Duca, 152; Negoescu, 193; Cantemir, 210; Văcărescu, 326. Sahat, plasa popii lui, 490. Sainte-Genevieve, biblioteca, 801. saivan, cort, 776. salahori, 235—236, 261, 702; birul, 635, 651. salarizarea dregătorilor, 479—482. Salcia, schelă la, 708. « salhana », abator, 677. Salomon Gessner, 874. Salonic, 270, 418—419. Salvaressos Ecaterina, 24. sama (seama), 294, 641, 646, 691, 695; ca recensământ, 637, 686; cea mare, 583, 635, 641, 643, 649, 673, 686 — 687, 696, 712; cea mică, 643; a doua, 634, 639, 641, 673, 687, 707; a treia, 641, 673, 687, 707; scrip- turii, 637; obștească, 643 ; birului, 686. Samakovo, Aromâni la, 419. Samara, sat, 531. INDICE 1129 Samdangi-bașa, dregător, 477. Samos, 346. samsari, 577. Samuil, m-rea profetul, Focșani, 266, 268; patriarh al Alexandriei, 919; Vulcan, 391; v. și Clain. Samuilovici loan, hatman, 611. samur, blană de, 598. Sanda, fiica lui Gh. Duca, 152. Sandford, 888. Sandu, tipograf, 909, 1009. sangeac, 453. Sangiakdar Jokușu, palatul lui Can- temir pe colina, 797. Sanhedrinul, din Alexandria, 863. « Sanhopanca », 876. San Stefano, așezarea lui Brânc. la, 202, 990. Santa-Maura, adunarea din, 427. saracci-bașa, dregător, 477. saracci-iamae, dregător, 477. Saragea, nume de familie, 776. saragele, oaste munteană, 675, 753, 766, 776. Sarai, casă, 465; Visarion, 378, 834; Bogdan, 464. Sarandino, logof., 22. sardele, import, 599. ■sare, 615, 643; exploatarea, 555—556; export, 611—612 ; puncte de export, 707—708; dări, 671—672; monopol, 672; gemă, 556. Sascut, sat, 513. Sassu, lancu, voevod, 24, 653; Maria, soția lui, 24. Sașii, 9, 367, 373, 393—394, 396, 519, 522, 524, 526, 550, 570—571, 575, 947, 984, 998, 1003. Satanasie, parcela lui Atanasie An- gliei, 3-76. satara-belea, 683. . satarale, dări excepționale, 216, 673, 675, 683—684. ■satârii, corp de oaste, 752, 775. sate, 522—533, 709, 711—712. Satu Mare (Sătmar), 2, 114, 229, 361, 394, 520, 850, 984, 1021; Verde, 990. Saul, boier trimis în Apus, 307, 948; procură ziare, 889. Sava, 413—414; Cusciureanul, 108; din Veștem, 372; asociat la fabrica de sticlă, 564; căpitan din Mărăci- neni, 689; m-rea Sf., școala dela, Buc., 145, 163, 179, 185, 215, 261, 294—295, 332—333, 906, >918— 919, 928, 930—931, 940, 945—946; idem, Iași, 843; idem, dela Sinai, 1007. Saain, din Iași, 580; Ologul, 581. Savoia, Eugeniu de, 175, 236, 239, 241. Savu, popa, 359; din Rătești, 689. Saxa-Coburg, principele de, 568, 762, săbii, import, 600. săcălașe, tunuri, 762, 769,—770, 775. Săcărâmb, 557, 843. Săcui, 6, 9, 171, 364, 367, 373, 393, 529, 532, 550, 737, 933, 984, 998. Săcuieni, jud., 2, 474, 491, 495, 530, 533, 555, 636, 668, 672, 699, 741, 929; târgul, 495. săcuime, 114, 352, 401, 524, 529, 933, 935, 985. Săgeata, sat, 327. săhăidace, tolbe de săgeți, 581, 768. săhăidăcari, cei care făceau tolbe de săgeți, 581, 768. Sălaj, jud., 391, 520, 837. Sălătruc, sat, 613. Sălcioa, sat, 873. Sălcuța, târg, 517—518. Săliște, 377—378, 984, 1003. Sămășcani, sat, 741. săpunuri (soponarii), 581. Săpunaru, bis. din Focșani, 588; Dinu, 588. ’ săpunărilul, dare, 671. sărdarul, iii), h78, 488, 679—680, 746; de Orhei, 469, 481, 485, 512; de. Lăpușna, 492; de mazili, 469—470, 776. Sărata, Dragomir din, 689; palat al lui Brâncov. la, 802, 990; gura văii, 208. 1130 Sărăcinești, luptă la, 300. Sărindar, m-rea, 69, 969. Sărună, v. Salonic. său, bir, 660. Săveni, târg, 509. Sâmbăta, de-Jos, 387, 519, 990; Mare, 911—912; de-Sus, 190, 200, 202, 383, 984, 998. Sâmpietru, sat, 9. Sâncel, sat, 387. Sângeorgiu, școală în,934 ; săcuesc, 490. Sârbeni, toponimic, 525. Sârbești, toponimic, 525. Sârbi, 164, 325, 386, 414, 432, 525, 699, 745, 758, 760, 768, 835, 876 887, 891, 895; sat, 733, 1004; Su- seni, 984. Săvestreni, comună, 732. Sbaraz, cetate, 126. Scanavi, Maria, soția lui Mavrogheni, 303. Scarlat, epitaf dăruit de, 1015; v. și Callimachi, Ghica, Mavrocordat. Scaunele, săcuești, 5, 482, 489; săsești 489; stradă în Buc., 660; bis. în Buc., 1020. Scăeni, sat, 202. Scărariul Ion, v. Scărașul. Scânteia, sat, 507, 802. scharlat, postav, 689. Scheia, luptă la, 132—133; târg, 507, 652, 726. Schela Ciobanului (Bechet), 64. schelă, vamă, 593, 707—709, 760. schileri, vameșii, 708—709, 760. Schileru, nume, 708. «schimbul banilor », îndatorire fiscală, 674, 682, 684, 687. Schiopeni, sat, 628. Schmid Rudolf, 79. Scopie, în P. Bale., 419. Scorăget, codru, 407. Scorei, comună, 732. scorțișoare, import de, 599. Scoțieni, în Moldova, 567. scrisoare, taxă, 687. scrumbii, din Turcia, 599. sculptură in lemn, 1018—1023. scumpia, export, 613. scutelnici, oaste de, 299, 475, 644—645^ 675, 758, 760, 766. scuzi, monetă, 13, 27—28, 58, 362, 627, 949. Seatiștea, în Maced., 418, 426, 801. Sebastiani, ambasador francez, 323. Sebeș, 401, 489, 1003; Mare, 360;. săsesc, 365, 381, 429, 525, 903—904.. Secul, m-rea, 23, 104, 209, 432, 774 — 775, 786, 859, 946, 998, 1003. Secui, v. Săcui. secuime, v. săcuime. Secuiul Moise, v. Szekely. segbani, seimeni, 751, 776. seimeni, oaste, 60—61, 107—108, 131, 134, 299, 356, 614, 652, 677, 720, 740, 746, 748, 750—752, 766, 776. Sebeșul Mare, lupta dela, 115. Selim III, sultanul, 342. Semendria, 415. seminar, dela Blaj, 389, 936; dela. Cut, 389; Central din Buc., 950; dela Mitropolie, 930; dela Socola, 926; din Transilvania, 936. Septemvrie, birul pe, 635. septenarius, v. pitac. Serafim, preot, 594. serai, 308; v. și sarai. Seraphim loan, la Paris, 855, 932. seraschier, general, 252, 514. Serbia, 172, 241, 252—253, 277, 328 419, 428, 430, 460, 704, 891, 994. serdar, v. rărdar. Seres (Serres), în P. Bale., 419, 596. Sergiu, sf. martir, 903. serhaturi, 481. Seulescu, Elena Mihail, 1034. Sevastos Kymenites, învățat grec, 918. Sever, împ., 818. Severin, județ, 521, 587; origina nu- melui, 818; v. și Turnu. sfanții, monetă, 630. sferturi, 265, 269, 277—278, 294. I? 1131 Sfetagora, v. Athos. Sfinți, bis., Buc., 587, 829, 995; îm- părați din Târgov., 975. sfoară, birul, 650. sgripțor, talerul imperial, 627. Siatiștea, v. Seatiștea. Siavuș Pașa, din Silistra, 108. Siberia, 599, 797. Sibianul, v. Mihail. Sibiciu, sat, 533. Sibieni, 64. Sibile, n. bis. Sfinților. Sibișel, 1003. Sibiu, 6, 9, 78, 113, 164, 172, 209, 241—242, 253, 333, 372, 376—380, 382, 384, 401, 407, 410, 428—429, 525, 553, 594, 826, 880—882, 884, 886—887, 904, 931, 933, 935, 940, 950, 952, 984, 994, 1003; județi, 70, 383, 399, 519, 835, 934, 984; ținu- tul, 387; comitat, 406 ; cetatea, 589— 190; reședința episcopală, 380—381; fabrică de hârtie, 566; postav din, 595; tip. și tipărituri, 847—849, 853, 860—861, 873, 875—876, 912, 932 939; bibliot., 947; lăcașuri, 985; ar- gintarii din, 1025; candelă din, 1031. sibner, v. pitac. Sichira, localit., 73. Sighetul Marmației, cetate, 363. Sighișoara, 115, 322, 360, 401, 489, 947, 985. Sighișoreni, Aii pașa scrie, 25. Sigismund, v. Bâthory; v. Râkoczy. Silezia, 401, 596, 606; prusiană, 606. silihtarul, spătar, 452. Silistra, h, 18, 29, 51, 92, 101, 108 113—114, 135, 291, 301, 311, 327— 328, 460, 584, 612, 707, 858; v. și Dârstor. Siliștea, moșie, 10. Silișteni, sat, 207. siliști, 520, 535, 561, 662. silitră, 561—562, 612, 771. silitrarii, scoteau silitra, 562. Silvașul, 368, 383, 834. Silvestru, Stroe Leurdeanu, în călu- gărie, 120, 891; patriarhul de An- tiohia, 279; Caliani, 389; ieromo- nahul dela Govora, 863. Sima, soția lui S. Buzescu, 3; biv vtori vistier, 685. simbriași, 585. Simeon, Pantea, 873; preotul, zugrav, 999. Simionovici loan, tipograf, 891, 969. Simion, Ștefan, mitrop., 369, 371, 780, 861—862, 890; numele lui Sava Branc., 369; Szeremi,374; dregător, în Câmpulung, 510; Dascălul, cro- nica, 664, 749, 787—790, 791, 793 — 794, 816, 821, 836, 919; mină des- chisă de Austriaci, 559 ; Ciuntul, 581; din Tesalonic, 900; preot, 1011; v. Movilă. Simon, Pechy, 18; Kohany, 565; Ji- dovul, 582. Simoni losif, staroste de Evrei, 583. Simopelra, m-rea, 23. Șina, Gheorghe, Aromân, 415; Simeon,. Aromân, 415, 430. Sinai, muntele, 193, 195, 239, 859, 936, 1007, 1023, 1031. Sinaia, m-rea, 191, 193, 206, 299, 613,. 672, 766, 775, 972, 1027; pitcura, 995, muzeul, din, 1021. Sinan Pașa, 43, 352, 525, 706, 720 —: 721. Sindia de Sus, sat, 531. Sindipii filosofului, Istoria, trad., 873. Sinea, sat, 838. sinețari, 770. sinețe, 745, 749—750, 770. sinod, 103, 398. Sinopsis, al lui lacov mitr., 870; tip. la Râmnic, 907. Sinteze in limba greacă despre Rom., 827—830. Sion Gh., 830. Sipoteni, sat, 48. Siracu, 417. Șiret, 67, 209, 229, 236, 294, 299, 306, 1132 341, 611, 715, 726, 744, 761; revăr- sările, 540—506; vase de război la gura, 570 ; caice pe, 570 ; navigație pe, 615; străinii asimilați în 522; Evreii în, 527 ; bis. sf. loan din, 963. Siria, 339, 730 ; tip. trimise în, 892, 897. Sirigul Meletie, 102—103. Sivas, regiune în Asia Mică, 963. Sirca, lupta dela, 60, 90. Skendcr Pașa, 10, 18—19, 26—27, 35, 38, 352. Skit, m-rea, 135. Skipturile, m-rea, 672. Skiro, Ahilefs la, trad., 875. Slatina, 321, 580, 755, 852, 935 ; m-rea, 929—930, 946. Slavi, 525—527, 872, 1008. Slavonia, 413. Slănic, expl. sării la, 555, 611, 707, 710; târg, 495, râu; 562. Slătineanu, lordachi, 873, 875; Radu, 571—573. Slătioarele, m-rea, 70. Slobozia, 65, 327, 758; lui Enache, 65. 75; lui Celebi-Aga, schelă la, 708. slobozie, 42, 218, 338, 634, 641, 662, 703, 713. Slovacia,, 756. Slovenii, 758. slugeriei, birul, 635. slugile, subalterni ai hatman., 43; boierești, 746. slujbe, obligații, 684. slujitori, ostași, 17, 29, 60, 116, 212, 644, 659, 666, 671, 675, 677—678, 690, 694, 697, 723, 739, 745—746, 761—762, 766, 775 ; categorie de con- tribuabili, 673, 712; breslele de, 688. Sluțk, în Polonia, 597. Smaranda, soția lui Al. Coconul, 29; Cantacuzino, 158—159, 168; Cante- mir, 223; Mavrocordat, 247; soția lui M. Racoviță, 265; soția lui C. Moruzi, 309; Caragea, 333; Callima- chi, 342; fiica lui Mavrogheni, 346. Smaragda, v. Smaranda. Șmil, v. Ismail. Smila, vale, 516. Smirna, 293, 730, 803. smochine, import de, 599. Smucilă, Grigore, 471; Ilie, 471 ; Sa- vin, 471. Snagov, m-rea, 75, 117, 120, 158, 545, 699, 706, 749, 785, 908; tipogr., tipăr. la, 179, 822, 858, 875, 892, 897—899, 901, 940, 963; închisoare la 279, 544; monetărie? la, 617; stilul, 962. Snyatin, 358. Sobieski loan, regele, 91, 126, 155, 161, 208, 773—774, 798, 864—866; hatman, 124, 143; la asediul Vienei 362. sobornicescul hrisov, al lui Al. Mavro- cordat, 542. Soci, târgul, 506. Societatea de Asigurare, Maghiară, 430 : a femeilor române, 952. Societăți diverse, 951—953. Socola, feredeul dela, 267; seminarul dela, 345, 926—927. Socolescu loan, medelnicerul, 1039. Socoteni, sat, 689. Sojia, Aromânii în, 419; covoare de, 598; mitropolit de, 785; Muzeul Național din, 1015. Sofialîul Nicola, clucerul, 119. Sofiano, familia, 465. Sofocle, lecturi din, 183. sofragi-bașa, dregător, 477. Sofronie, din Cioara, călugăr, activi- tatea sa, 378—380, 384, 933; Chi- rilovici, 380 ; Pociațchi. Sofroniu, Istoria lui, trad., 873, 875. solărit, dare, 702. Solea, m-rea, 39, 289, 946. . Soliman, Pașa, 160 ; șah, tatăl lui Er- trogul, 800. solizi, monetă, 138. . ^oînoc-Dobâca, 384; v. și Dobâca. Someș, 135, râu, 407; 520; județ, 510, 985. ’ 1133 sorcovăț, v. sfanț. Soroca, 35, 86, 90, 144, 148, 150, 209, 213, 221, 260—261, 553—554, 562, 575; Lojii, din, 266; ținut, 469, 487, 511—512, 693, 744, 792, 945; ce- tatea, 151, 563; județ, 718, 876. Sorocenii, 141, 147. Sotiriovici Duca, din Thassos, 909. sotnic de Cazaci, 753. Soveja, m-rea, 59, 67, 88, 136, 975; sat, 505, 529. Sovoilovici Andrei, din Mărgineni, 935—936. Sozopole, hi; m-rea Sf. Ion din, 48. spahii, ostași turci, 217. Spandoni, retor al patr. C-pol, 211. Spania, 315, 414, 807. Spanioli, Evrei, 528; aduc cartofii în Europa, 550. Spanos Alexios, editor, 540. Spanțov, sat, 704; schelă, la 708. sparanghel, 551. Spătacul, sat, 387. spătar, dregător, 471, 478, 480—481, 762; str. în Buc., 993. spătăreii, oaste, categorie fiscală, 478, 718, 741—742; ot Cucuruzi, 549, 689—690, 692; li se mai zicea și roșii, 689. Spectateur du Nord, ziar, 889. Sperieți, bis. din, 985. Speriliotis Teodor, negustor, 24. Spini, sat, 387. Spirea Veche, bic. din Buc., 587, 1038. Spiridon, m-rea, Sf., Iași, 268, 270 — 271, 308, 677—678, 968; din Buc., 279; Nou, din Buc., 285; sfântul patron argintarilor, 587; icoana Sf. 1038; episcop în Trans., 368. spital, de ciumați, 318; de copii în Ungaria, 431; la Colțea, 183, 193; la Sf. Spiridon, 271. Spitalele Civile, arhiva, 1007. spițerie, la Colțea, 193. Srediște, școală în, 933. Srem, în Yugosl, 416, 421—422. Staico, postelnicul, 122 ; paharnicul 175, 544; plasa lui, 490; boier, 819. Stamate lacov, 721, 870. Slamali, nepot patr. de C-pol, 24. Stamaliadi Petru, 856. Stamalie, fost postelnic, 135—136. stambolii, monetă, 630—631. Stambul, 8, 16, 19, 24, 26—27, 29, 30, 32, 34, 36, 41—42, 45, 48— 51, 55—56, 59, 78—79, 83, 91, 118, 123—124, 132, 139—142, 144—146, 152, 155, 174—176, 178, 205, 211 — 212, 214—218, 220, 227, 231—232, 247, 261—263, 265—266, 270, 277, 302, 305—306, 308, 319—320, 323 — 324, 338—339, 342, 371, 419, 452 — 454, 456, 463—466, 481, 502—503, 518, 536, 570, 586, 602, 610—611, 631, 645, 726, 730, 797, 818, 820, 965, 993. Stan, sticlarul, 563—564; postelnicul din Gaia, 689; logofătul, 690; din Dârza 692. păhărnicel, 693 ; zugrav, 999, 1003. Stanca, jup. lui Lupu Buliga, 72; mama lui Brânc., 116, 169. Stanciovici Radu, tipograf, 894. Standul, din Vernești, 686; mazilul, 693; logof., 857; fiii lui, 894; fau- rul, 900; ierei, 918. Stanislau Leszczynski, 227. Slanovici Grigore, tipograf, 890, 1009. Stanos Tamiris, negustor, 24. starostele, 492, 587; de Putna, 472, 492; de negustori, 673, 680; în fruntea breslei, 585—586. Stateini Spisok, a lui Milescu, 797. Statie, ctitor, 984. «staturile », 466. Slavnițkii Vasilii, tipograf, 900. Stavrache lordache (Stavarache), 265, 268, 270—272, 281, 283—284, 463. Stavracoglu, v. Stavrache. Stavrinos, vistierul, 701, 718, 755, 816, 947. Stavrodrom, cartier în C-pol, 206. 1134 Stavropoleos, bis. din Buc., 251, 1020, 1022—1023; pictura, 995; Panaio- takis, 246. Stăncești, sat, 686. Stănești, schit, Vâlcea, 2, 3, 23; sat în Bacău, 531. Stănilești, 177, 193, 221, 226, 229, 749, 754, 769—770, 798, 800, 804. Stăuceni, lupta dela, 236. stânjen, măsură, 568, 619—620, 626 — 628. steaguri, 746, 748; unitate de luptă, 498, 762, 765—766, de călărași, 496; de lefegii, 745; poclonul, 649. Steaza, de Jos, munții, 399; de Sus, idem, 399. stegari, 741. Steininger, soi de vin, 552. Steinville, general, 253, 255, 257. Stejarul, bis., în Buc., 587. Stelea, bis., 59, 88, 960, 975, 981. Stelnica, sat, 758; schelă la, 708. Stenia, 937. Stettin, 132, 795. Steyer Hof, Viena, bis. din, 428. Steyer, v. Stiria. sticla, industria, 563—564. sticlari, pământeni, 564. Stiria, 600. Stoian, băiaș, 559. Stoica, Josif, episc., 372, 377; iuzbașa, 752; v. și Ludescu. Stoicăv, Mihalcea sin, 741. Stokholm, 796. stolnicei, oaste, categorie fiscală, 690-— 691, 741—742. stolnicia, venitul, 480. stolnicul, dregător, 478—479, 481. Storojineț, Evreii în, 527; sat, 510. Stracăș, școală în, 921. strafide, 599. Strassburg, 606. Stratigos Anton, studii în Italia, 922. Stratimirovici Ștefan, arhiepisc., 869. străini, compania din, Caracal, din Buc., 595; plăteau cu rupta, 712. străjerii, oaste, 758. Strâmba, sat, 531. Strâmbu, topitorie la, 557. Strâmbeanu Dospina, 629. Streachie Vasile, starostele, 581. Strehaia, m-rea, 67, 70, 969; oraș, 501. stridie, Radu Leon zis, 118, 458; im- port de, 599. Strikowski, cronicar, 829. Strilbițki Mihail, 861, 886, 913—914,, 939, 948, 1009, 1011. Stroe, vornicul, 125; vel vistier, 685, v. și Leurdeanul. Stroești, târg, 518. Stroici Vasile, log., 17. Struma, râu, 419. Stryi, oraș, Dosoftei la, 865. Studenița, cetățuie, 55. studenți rom. în străinătate, 920—922.. Stulpicani, sat, 306. stupai, Ruși, 831. stupi, dijmărit din, 653. Sturnări, Aromân, 430. Sturdza, familia, 345; hatmanul, 18;, Teodor, spătar, 124 ; Scarlalache, 309, 932. Sturdzeștii, 226, 719. Sturdza, vornicul, 133; Ilie, 142, 456; Mihai, 228; Constantin, 492 ; Vasile, dascăl, 921. Sturzea Vasile, din Bărboși, 998; iconar, 1004; zugrav, 1004. Suceava, 9, 11, 81, 86, 91, 98, 129, 131, 134, 138, 144, 150. 152, 208i 213, 306, 487, 522, 598, 700, 745,. 1006; cetatea, 90, 773; județ, 306, 509—510, 518, 533, 1001; ținutul, 480, 680, 702, 915; Evreii în, 527; Armenii în, 582 ; breasla ciubotarilor din, 586; bănăria lui Dabija din, 617—618, 626; Sf. loan cel Nou, 863; tip. la, 909, 911; Sf. Nicolae din, 962. Sucevița, m-rea, 13—14, 19, 104, 135,. 774, 960, 1005, 1012, 1036; pictura, 998. INDICE 1135 sucmani (sumani), 570—571. Sud, influența în artă din, 962. sudiți, elemente alogene, 590—591. Sudzu, v. Sutzu. ■Suedia. 132, 177, 217, 221, 616, 803, 807. Suedezi, 355, 358, 616 (Șvezii), 769. Suhaia, seliștea, 73. suhaturi 723. Suidas, lexicograful, 830. suiulgii, fântânari, 341. sulful, în Muntenia, 562. sulgerul, dregător, 479. ■sulgiu, dare, 653, 661, 688, 749. Sulița (Sulițoaia) zis și Drăcșani, 508. Sultana, Mavrocordat, 218—219, 247; Racoviță, 283—284; Moruzi, 308. sultanul, 6, 16, 58—59, 108, 160—161, 172, 178, 212, 452. Sultan-Sarai, 235. Sulzer Fr., istoricul. 548, 551—555, 557, 561, 661, 736, 840, 846, 931, 949. Sumela, m-rea, 269, 938. Supplex Libellus Valachorum, 381, 391, 409—412, 838—839. Sura, seliște, 73. surghiun la m-re, pedeapsă, 545. surguciu, 454. Surpatele, m-rea, 190, 1020, 1022; pic- tura, 995. sursat, dare, 658, 673, 713. surugii, vizitii, 616. șutași, 659. 677—678. Sutzu, familia, 226, 465, 720; frații, 271; Alexandru, 280, 322, 325, 339; domnia, in Muntenia, 324, 333—335; in. Moldova. 340; Constantin, 573; Enachi. 271; Grigore, 322, 338; bei- zadea, 929; Joan, 322; Mihail, 304, 338, 340. 345—347, 460, 501, 507 — 508, 513, 518, 545, 570, 576, 583, 662, 671—672, 709, 730, 908—909, 928—929. 937—938, 941 ; domnia în Muntenia, 296—297, 317—318, 321- 322; domnia in Moldova, 338; 346 — 348; Nicolae, 271, 273, 275; condica de obiceiuri, 809; cumpără cărți dela C. Mavroc., 950. Suvarof, general rus, 315, 515. Svezi, v. Suedezi. Sviștov, bis. Sf. Apostoli din, 70; drumul, 73. Swiniin, lucrarea Rusului, 485. 487, 508, 510—512, 516—518, 540. Szad, n. Sad. Szamos-Uivâr, 520; v. Gherla. Szamoskozy, cronicar, 525. Szapolyay Ion Sigismund, 356. Szeghedin, 160, 428. Szelely Moise (Secuiul), 4—6, 7, 9, 350—351, 567. Szent-Păl, nobil, 393. Szeremi Simion, preot, 374. Șaguna Andrei, 367, 426. Șah Bolat, aga din Bugeac, 135. șalăi, monetă, 138, 617, 625—626; v. șilingi. șalenghi, v. șilingi. șaluri, 596. șalvaragii, 577. șalvari, 577. Șamșud, sat, 837. Santa, Iași, 454. șantier naval, la Căscioarele, 568; la Galați, 570; la Giurgiu, 650. șanțuri de luptă, 2. Șapte Turnuri, v. Edicule. Șarhorod, oraș, 584, 598. șarlal (ecarlat), postav, 596. Șaza-Lupșa, sat, 408. șăici, 231, 318, 570, 615, 706, 749, 776; construite de Ș. C-zino, 567— 569; birul pt., 634, 650. Șărban, spătar, 628; sin Năstase, 686; v. și C-zino și C-tin Basarab. Șchei (Șchiai), Brașovului, 380, 528, 584, 673, 833, 842, 845, 917, 921, 1036; bis. Sf. Nicolae din, 587,. 834, 866, 947; centru de icoane în, 1003; 1136 valea, 990. Șchiopeni, sat, 689. Șchiopu, v. Petru. școala, 104—105, 179, 183, 193, 232, 244, 260—261, 273, 294—295, 307 — 308, 332—333, 345, 365, 402, 780, 782—784, 845, 875, 895, 903, 906, 915—916, 919—920, 924—925, 927, 933, 935—936, 943—944; ardeleană, 781, 833—841, 845, 847, 849, 926, 940—941; manuale de, 938—944; slovenească dela Sf. Gh., Buc., 332, 822, 918—919, 925; Frăției ortod. din Lwow, 864; din C-tinopol, 937. Școleriu Toader, gramatica lui, 845. șeici, v. șăici. Șelimbăr, 5, 367. Șeptelici, hatmanul, 38; loan, biv. stol., 658. Șerban, ginerele lui P. Craioveanu, 1; Cantemir, 223; Vodă, hanul, 285; podul, 614; v. Șărban. Șerbănești, sat, 11. șerbegi-bașa, cămăraș de dulcețuri, 477, Șerbeșli, bis. din, 92. serbie, Valahii din Ardeal, 394. Șerbul, ctitor, 99. Șeremetov, feldmareșal rus, 221. Șerș, evreul, 948. șetrar, atribuții, 472. șetrârei, atrib. militare, 644, 741. șilingi, monetă, 138, 617—618, 625—• 626. Șinca, școală în, 935. Șincai Gh., opera, 391, 409, 567, 781, 837—839, 841, 847, 849, 852, 861, 867, 887, 912, 935, 939, 950. șinlic, demonstrație de bucurie, 769. Șiuța, sat, 929. Șipoteanul Andrei, 147. Șipotele, moșie, 42. Șirineasa, 637. Șișatovaț, m-rea, Sibiu, 422. Șișman, m-rea din m-ții Târnovei, 295. Șiștov, 301, 328; Dela K. Kainargi la pacea dela, 293—303; pacea dela, 301—302, 317, 568, 591, 775; postav trimis la, 571. Șitoaia, sat, 741. șleauri, drumuri, 613. Șoanul Petcu, 886. șoimi, pt. haraci, 459—460, 466. Șoimuș, sat, 406. Șoldănești, sat, 509. Șona, sat, 387. Șoplea, lupta dela, 57, 108, 131, 356, 652. Șotânga, fabrică de sticlă la, 564. Ștair, v. Stiria. Ștefan, bis. Sf., din Viena, 10; cel ’ Mare, 22, 65, 103, 131, 133, 195, 266, 291, 306, 456, 509, 516, 553, 614, 740, 761, 772, 944, 964, 969, 998, 1036, 1041; podul lui, 614; cântecul lui, 830—831; Gheorghe, 59, 60, 87—91, 108, 133, 138, 356—358, 456, 460, 463, 614, 688, 691, 744— 745, 748, 751, 769, 771, . 773, 792, 795—796,807, 966, 993, 1021, 1014; domnia, 129—133 ; sărdarul, 89, 137, 469, 719; mitropolitul, 118, 371, 540, 1015; fiul lui Radul Leon, 120; fiul lui Gh. Duca, 152; din Berivoiul Mare, 372; fiul lui Al. c. Bun, 561, 809; spătarul, 665—666; ep. Bu- zăului, 667; pivnicerul din Cotnari, 668; pârcălabul din Soroca, 792, 945 ; ieromonahul, 869; ierodiaconul, 870; ep. Râmnicului, 886; zis «Um- blă iute », 893; din Linotope, 943;: zugravul, 1006. Ștefanachi, boier, 280; Cremidi, 284. Ștefania Mihailovna, 133. Ștefănești, Hârlău, 15, 480, 508, 616;. Mușcel, 73. Ștefăniță, paharnicul, 129; v. și Lupu. Ștejărei, sat, 531. Știrbei, Cernica, 185, 1032; banul, 204; Constantin, clucerul, 612, 819; Ilie, vistierul, 240. Știrbeștii, boieri, 819. Șutoniu Constantin, părintele, 912. Șuiei, lupta dela, 300. Șulaneț, lupta dela, 236. INDICE 1137 Șumilă, v. Vlahu. Șumla, 291, 302, 328. șuștacul, monetă, 626. Șvabi, 521. Șvezii, v. Suedezii. Tabac, sat, 229; tutun, import, 599. tabacii, v. tăbăcarii. Tabacu, bis. Sf. Nicolae, Buc., 587. Tabăra, pod de vase la, 614. lobii, băști de pământ, 776. tabla-bașa, v. saracci-bașa. tabulhana, muzica turcească, 453, 777. tabăra legată, 38, 51, 60, 150. taffetas, țesătură, 596. Tahtaminare, cartier al Fanarului, 463. tain, —746. Taina Francmasonilor, trad., 951. taleri, monetă, 58, 86, 107, 110, 117 — 118, 158, 162—164, 178, 278, 286, 362, 364, 459, 462, 466, 503, 559, 561, 568—569, 573—574, 584, 594 — 595, 598, 619, 621—622, 622—623, 625—630, 625, 637, 641—642, 648— 652, 655, 658, 662, 664, 666—668, 671—672, 683 685, 687, 691, 699, 701, 703, 705, 728, 741—742, 916, 937, 949; vechi, 927; obligație fis- cală, 685—686, 688, 694. ’ alerași, agenți fiscali, 688, 694. talpoșii, ostași pedeștri, 754. Tarabya, 937. tarapanagiu, 297. Tauchnitz, editor, 828. Tavac, pt. Bolgrad, 519. «taxe sidoxiale », 381—382. Tazlău, fântâni de păcură pe, 561; cel Sărat, 561. tăbăcarii, breaslă, 578, 587—589. tăetorii de lemne, leafa, 481. Tălmăcel, bis. din, 999. Tălpălari, cartier în Iași, 578; breasla, 587. ’ Tănasie, staroste de străini, 584. Tănăsuică, negustor, 324. Tărâța, schitul lui, 267. Tătarii, 1—3, 5, 9, 16, 28—29, 33—36, 38—39, 41, 45, 55, 58, 83—87, 89, 91, 109, 113—114, 123, 132, 134 — 135, 139, 141, 144, 150, 153, 158, 160, 171, 178, 207—209, 213, 221, 229—232, 241—242, 245, 252, 263, 265, 270, 288, 291, 313, 358—361, 469, 485—486, 494, 498, 510, 532, 553, 622, 634—635, 649, 651, 658, 663, 676, 679, 729—730, 745, 749, 751, 753, 755, 762, 809, 920, 924, 942, 947; Nohai, 470. Tătărani, sat Prahova la, 202, 990. Tătăreni, lupta, 18; sat Ilfov, 531. Tăutești, 18. « Tâlcuiri t, a lui Teofilact, 870. Tâmpești, sat, 509. Tânganul, m-rea, 75. Tântava, sat, 11. Târgoviște, 5, 8, 11, 21, 27—28, 56, 59—61, 63—64, 69—70, 75, 78, 88, 109, 111, 113—114, 177, 187, 190, 202, 204, 252, 492, 495, 522, 525, 536, 539, 555, 564, 598, 655, 659— 660, 666—667, 671, 674, 697, 773 — 774, 812, 817, 861, 895, 919, 921, 945, 962—963, 975, 990, 993, 1020— 1021; tip. la, 892—893, 897, 899, 907. Târgșor, 122, 496. târgul, în leafă, 17; și sate, 494—522; populație, colonizare, 522—533, 729; dădeau ostași, 740; v. și orașele. Târgul, Mureșului, 6, 113, 351—352, 359, 361, 528, 837, 839, 933; Jiului, 31, 321, 499, 501, 595, 600, 708, 928, 992; Trotuș, 38, 506, 556; Frumos, 313, 745 ; Ocna, Oltenia, 321; Bacău, 506; Bengâi, 501; Neamț, 522; Săcuesc, 525, 529, 985; Floci, 726; Gilortului, v. Bengăi; Nou, v. Mihăileni; Podului, v. Lipcani. Târnava, vinurile de, 552; Mare, județ, 399, 503, 519, 935; Mică, județ, 519, 734, 994. 1138 INDICE Târnosania, tip., 870, 896, 909. Târnova, 79, 295, 429, 604, 857, 937; munții, 295; chilimuri de, 598. Teatrul, Național, în Ungaria, 431; de societate, 927. Tecucenii, 41. Tecuci, 2, 18, 50, 506—507, 522, 663, 744; Jud., 313, 505—506, 525, 552, 930; Lajii scoși sunt din, 505. ■tefterdar, 452, 454, 458—459. « Tegeia », în Arcadia, 391. Teișani, Teiușani, sat, 2, 3, 38; ocna dela, 204, 556; — Ungureni, sat, 533. Teiuși, 369, 374, 399; școala în, 935. lelal-bașa, 578. telalii, 577. teleaci, masseuri, 577, 581. Teleajen, 1, 57, 60, 108, 495, 683. Telega, vama dela, 73; ocna de sare dela, 496, 555—556, 561, 612, 710, 707, 929. telegari, 704. Teleki, contele, 410 ; Mihai, 362,—363 ; losif, 734. Telemaque, trad., 873—874. Telenești, târg, 512—513. Teleorman, 67—69, 474, 489, 498, 525—526, 531, 573, 741. Telinești, 582. Teliuc, minereu la, 558. Temișana, 732. temnița, birul, 329. Tempea Radu, 834, 847—848. Tenedos, insula, 263, 277, 309, 338. Teoctist, mitrop., 368. Teodor, negustorul, 99; v. și Callimachi, Cavalioti. Teodori, bis. Sf-ții, din Iași, 966. 968. Teodorovici loan, 843; — Nilta, 853 — 854. Teodosia Movilă, 14. Teodosie, mitrop., 164, 376, 814, 918, 1015. Teofan, patriarh Ierusalim., 814; ie- rodiac., 876. Teofil, episc., 31, 34, 878; mitrop., 538; de Prislop, 354; mitrop., Ar- deal. 368—369, 374—375, 1018; monah, 1006. Teofilact, arhiep. Bulgariei, 870. Teohari, biv. vel pah., 672. Tereza, v. Maria Tereza. teriaca, un fel de magiun cu opium, 605. terminologia militară, influență în, 775 —778. ’ terzibașa, starostele de croitori, 586. terziman, 218; v. și dragoman. Tesalia, 73, 120, 417, 1031. Tesalonic, 900. teslari, subalterni ai căp. de poduri, 476, 481. teslărie, obligație, 705—706. teslemele, 574. Texte astrologice, Calendare, periodice 884—889. Thales, din Milet, 794. Thassos, Duca din, 909. Theodori, Al. 843. Theofilact, vel clucer za arie, 682. Theotoki Nikijor, 924. Therapia, 937. Thoma, 1038. Ticvaniul Mare, sat, 933. Tiflis, 816, 892, 897, 900. Tigheciu, codru, 553. Tighina, 150, 216—217, 220, 227, 261, 266, 288, 518, 616, 804; raia, 229; cetatea, 461, 563; județ, 487; ținut, 513—515; pașa de, 804; v. și Ben- der. Tilfa Țapului, minereu la, 558. Tilsit, 327—328. Timandi Candida, mama lui I. Bob, 389—390. Timar Mihai, vicar, 410. timfii, monetă rusă, 620, 627. Timiș, lupta dela, 8 299; valea, 613; Torohtal, 521, 877. Timișoara, 5, 83, 162, 175, 380, 429, 521, 525, 529, 650, 950. Timoc, Românii din valea, 414. 1139 Timoftei Bulat, 763. Timos Turbantianos, negustor, 24. Timotei Cipariu, 836. Timoteu Alexandrovici, tipograf, în Moldova, 78. Timpel, v. Gotha. Timpurești, schelă la, 708. Timuș, v. Hmielnițki. Tinăud, bis. din, 110. Tint, oraș la gura lalpugului, 516. tiparul, tipografii, 356, 359, 365, 423, 779, 782, 784, 858, 866—867, 871, 875, 889—915, 919, 920—925, 927, 930—932. Tiranul, v. Aron. Tirnavia, 10; v. și Sâmbăta Mare. Tisa, 352, 362, 737, 836; conifer, 611. Tismana, m-rea, 27, 32, 73, 75, 299, 384, 513, 611, 681, 702, 756, 766, 770, 775, 933, 946, 962, 1027, 1032; sat, 501, 529, 756. Titești, sat, 613. Titireciu, schit, 193. Tiloi, sat, 741. Tiurul, sat, 387. tiuliun, 480; v. și tabac. Toader, Gură puțitea, 581 ; spătărelul, 686; din Cotnari, 668; dascăl, 919. Tobac, oraș, 516, 518; Vechi, 517; Nou, 517. Tobolsk, 796. Toderașco, lanovici, 52; vel log., 945. Todireșli, D. Fulger din, 690. Todireni, m-re, 509—510. Tohani, sat, 171, 533, 737, 935. Tokay, Ungaria, 6, 351, 428, 552. Tokat, Turcia, țesături, 596, 598, 604. Tbkbli Emeric, principe al Transil., 160, 171—172, 362—364, 655. Tomarova, ținut, târg, 101, 486—487. Tomșa Ștefan, 15, 25—26, 28—30, 41, 52, 152, 352, 354, 369, 531, 614, 745, 748—749, 792, 915, 964, 1013; domnia, 16—20, 16—20; 39—40. Tomșenii, moșie, 916. topciu, tunar, 761. Topliceanul Dumitrache, biv vel sluger, 907. Toplița, topitorie, 558; m-rea, jud. Mureș, 1003. Topolnița, m-re, 72. toporași, meseriași, 476. Toporăuți, 42, 45, 48. Toppellin Laurentius, 879. topuri de hârtie, 566—567. torsada, 963. Toscana, 771. topuz, buzdugan, 454. Torcalory, sat, 570. Torcești, sat, 571. Torontal, v. Timiș. Toloescul, vel căpitan, 772. Toșița, Aromân, 430. Tracia, 596, 891. tradiția, ca izvor, 782, 791. traduceri, 860—889. Traian, împ., 402, 409, 791, 818, 821, 826, 836, 838, 854; valul lui, 485, 518; podul, 792; târg, 517—518. Transilvania, 6, 8, 30, 56, 83, 115, 123, 134, 148, 172, 253, 333, 338, 344, 353—361, 363—364, 368, 371, 394, 453, 456, 460, 466—468, 483, 489—490, 513, 528—530, 532, 550, 553, 557, 578, 602, 607, 610, 615, 620, 622, 655, 732, 751, 754, 771, 773, 779—781, 821, 823, 829, 833, 841, 852, 863, 879, 880, 895, 896, 903—904, 914, 916—917, 920, 922, 933—935, 947, 952, 960, 993—995, 998—999, 1001, 1003, 1012, 1018, 1021, 1023, 1031, 1036; târguri și sate în, 519—522; Armenii în, 522, 583; companiile grecești, 524—525, 594; Aromânii în, 524—525; Evreii în, 528—529; vieața economică în, 547—631; porumbul în, 549; pod- goriile în, 552; bogății minerale ale, 554—558; industria în, 563—567, 570, 575, 590; Istoria polit. dela moartea lui M. Vit., până la pacea dela Karlovitz, 348—365; Vieața re- 44 1140 ligioasă a Românilor din, 367—391; Lupta pt. desrobirea pol. și soc. a Rom. din, 393—411; evoluția claselor sociale, 730—737; lăcașuri, 984 — 985. ’ transporturi, obligații, 254. Tra.pezunt, 263, 269, 922, 938, 1011; Gheorghe din, 783. « Trâmbița românească », 831. treapăd, taxă, 471, 569, 665. Trebeș, sat, 701. Trebisch, postav de, 595. Trebizonda, 599. Trebujenii, seliștea, 661, 688, 770; v. și Golăeștii. Trei Ierarhi, m-rea, 47, 86, 91—94, 102, 104, 135, 264, 870—871, 895, 915, 946, 960, 962, 964—966, 982, 998, 1036. Treime, m-rea Sf., 73; v. Radu Vodă; idem din Alba lulia, 375, 382—383, 386, 389, 773, 871. Trei Scaune, district, 490; județ, 519. Trembowla, cetate, 126. trepetnicul, 885. Trestia, sat, 406. Trica, Tesalia, 73, 910, 1031. «tricapello », hârtie zisă, 605. Triest, 415, 599. Trifon, Sf., 587. Triod, tip., 830, 869, 892, 904; pen- ticosar, 893, 895. Trisfetitele, m-rea din Iași, 577, 581. Trivalea, m-rea, 70. Troia, 835. Troianul, 229. Troiță, sf., v. Sf. Treime. Trotuș, 57, 59, 87, 89, 300, 313, 505, 766; târg, 506, 556; ținut, 483 — 484. Trubetzkoi Nastasia, 221. trunchi de meserniță, 660. Tucidide, 182, 829, 918. Tucikof, general rus, 486, 516. Tudor, logof. din Doba, 665; Vasile, din Cotnari, 668; legătorul de cărți, 948; v. și Vladimirescu. Tudorachi, din Crușova, 430. Tudoria, sat, 531. tugra, (turaua), stemă, 631, 731. tuiu, insemn, 148, 453. Tulcea, 327, 338, 568. Tulgheș, sat, 306. t uliul, monetă, 627, 639. tumbazuri, pontoane, 568. tumblii, monetă, 630. Tundja, râu, 239, 859. Tunsu Popa, 379; v. și Ion din Sadu. tunuri, 133, 600, 748, 770—771, 775. Tunusli, frații, 431, 495; 549, 564, 571, 584, 645, 708, 743, 824, 912. Tupâlu, v. Mihail. tura, v. tugra. turalii, galbeni, 631. Turbați, bis. din, 969. Turcii, 1, 2, 3—6, 8, 9, 13, 16, 18—19, 21, 25, 27, 30, 36, 38—40, 45, 48 — 49, 53—57, 64, 78—79, 83—89, 101, 107—109, 111—115, 117—118, 120, 123,-126 132, 314, 136, 140, 142 — 144, 146, 148, 152, 155, 157, 159 — 161, 169, 171—172, 174—178, 197 — 199, 201, 208, 213, 216—218, 221, 225—228, 235—239, 241—242, 252, 254, 261, 263, 266, 273, 282, 285 — 286, 289, 291, 293, 298—299, 301, 307, 311, 313, 318, 325, 327—328, 351—356, 358—361, 363—364, 369, 413, 415, 426—428, 432, 451, 453, 460—462, 486, 499, 503, 510—511, 514—516, 519, 521—522, 525—526, 528, 537, 550, 552, 554, 559, 568, 570, 584, 600, 605—608, 611—613, 615, 631, 633, 638, 641, 648, 651 — 653, 655—656, 663, 676, 679, 698, 703, 707, 713, 719, 721, 730, 739, 744—745, 753, 756—757, 761—762, 766, 769, 771—775, 779, 787, 798, 804, 807, 817, 823, 831—832, 834, 849, 852—853, 879, 892, 910, 923, 990; răzb. cu Austria și Rusia, 287—292; 298—303; 305—306; 311 INDICE 1141 —316; 324—336. Turcia, 143, 596, 598—600, 602, 604, 989, 990. Turda, 381, 391, 401, 528, 994; comi- tat, 403, 489; jud., 520; câmpia, 718. Turia, local, aromânească, 417. Turkestan, 460. Turnul, 328; raiaua, 488, 529, 675; Măgurele, 301, 489; Roșu, 228; Se- verin, 501. Turtucaia, 252, 291, 328. Tutana, m-rea, 962. Tutova, jud., 313, 507, 552, 697, 706; ținut, 492. tutun, 212, 547, 549—550, 599, 613; dare din, 319, 661—662. tutunari, agenți fiscali, 662. tutunărit, 319, 662. tutungi-bașa, dregător, 473, 477. Tuturor Sfinților, m rea, Buc., 295. Tuzla, Turcii din, 656. Tuzora, târg, 513. Twardowski, cronica, 791. Typaldos Gh., 855. Tzigara Zolu, 2b, 97, 135. Tzinku, loan Th., 1031. Tzoukis Pulkeria, 246. Țara, Bârsei, 1, 377, 833; de Jos, 17, 133, 157, 473, 483, 507, 513, 790; Românească, 1, 2, 5, 8—11, 14—15, 18, 27, 30, 35—36, 38, 41, 49, 54, 57—58, 63—64, 77, 79, 81, 83, 87— 88, 104, 108—109, 112, 117—118, 127, 131, 134, 141, 143, 146—147, 159, 162, 164, 176, 179, 198, 201, 214, 227, 231, 233—234, 239, 259, 263 266, 268—269, 282, 285, 296—297, 300, 311, 313, 317, 320, 322, 325, 329, 333—334, 340, 343, 351, 367, 369, 371—372, 375—376, 382, 431, 458—459, 464, 476, 478, 494, 536, 539, 555, 564, 565, 568, 582, 617, 623, 638, 704, 758, 760, 784, 792, 811, 813, 816—817, 820—824, 826— 827, 829, 831, 933—834, 836, 855 — 856, 880, 890, 895—896, 911—912, 928, 937, 945, 949, 1001, 1007; v. și Muntenia; Muntenească, 51, 791; v. Muntenia; Ungurească, 148, 368, 393, 565, 576, 617, 789, 791, 816, 836, 911; Oltului, 384; Făgărașu- lui, 732—733; Moldovei, 789, 791 — 792, 803, 806—808, 834 ; v. Moldova ; Oașului, 985. Țarigrad, 6, 11, 39, 49, 51, 133, 212, 214—215, 228, 231, 265, 341, 415, 463—464, 574, 593, 598—599, 758, 812, 831, 937, 945, 993; v. C-pol și Stambul. Țarigrădeanu, Dumitrașco, 115—116, Tudorache, 574. țăcălașe, v. săcălașe. țărani, 213, liberi, 715, 722—726. Țările Române, 25, 290, 462, 784, 854, 879, 938, 944—945; vieața econo- mică, 547—631. Țânțari, Aromâni, 414. Țepeș, v. Vlad. Țesar Heinrich, 943. țesături, industria, 574—575, 596, 1011 —1018. Țichindeal, Dimitrie, 848, 877, 936. Țifa, schelă la, 708. Țifescu Ilie, (Frige Vacă), 210. țigaie, lână, 554, 607. Țiganul, porecla lui Bethlen, 352. țigani, 698, 852—853; regimul, 542, 688, 699—700, 729—730; zlătari, 77 Țiganiada, 852—853. Țigănauca, local. 148. țigănăritul, dare, 227, 664, 700. Țigănești, local, 676. țigănit, dare, 669, 700. țimirași, v. țimiri. țintiri, însoțitori oficiali, 758. Țintilă, Vasile, 887. țintuirea cu urechea de stâlp, 544. ținuturile, 483—492. Țiop, bis. din, 985. 44# 1142 ini «țipau», pâinea școlarilor din Blaj, 389. Țirca loan, epis., 377. țiței, 561, 612, 671—672. țurcane, oi, 554. Țuțora, 38, 49, 123, 142, 236, 275, 615, 706, 786. Țuțuieni, Rom. din reg. Făgăraș — Sibiu, 532. Ucenici, în bresle, 585. Ucraina, 101, 124, 126—127, 139, 144, 147—150, 157, 160, 213, 221, 235, 610, 706, 786; poloneză, 584. Ucraineni, 85. Ucuta Constantin, W>, 912, 915. Udrea, Doicescul, 108; banul, 665. Udriște, vistierul din Mărgineni, 10; vel spătar, 113; din Spinoasa, 637; vtori log., 785, v. Năsturel. ughi, 31, 217, 235, 543, 583 — 585, 618—621, 623, 625—628, 652, 658 — 659, 664, 670—671, 675, 677, 689, 695—696, 700, 706, 712—713, 749. 920; dajdie, 688. Ugocea, 6, 351, 394. Ujvar (Neuhăusel), 115, 116, 136. Ulița rusească, Iași, 598. Uluk bey, geograful, 816. Uman, cetatea, 126. « Umblă iute », Ștefan, zis, 893. undelemn, dare specială, 695. Ungaria, 9, 28, 115, 136, 160—161, 175, 239, 241, 259, 349, 351—353, 355, 362, 368—369, 374, 394, 400, 419, 430—431, 460, 525, 533, 596, 606, 622, 645, 737, 816, 838, 912, 914, 917, 935, 943, 952, 989; de-Sus, 362. Ungureni, 32, 532—533, 709, 737, 760. Unguri, 5, 32, 38, 40, 83, 87, 358, 362, 372—373, 381, 394, 397, 405 — 406, 409, 432, 520, 522, 526, 528 — 529, 554, 732, 745, 750—751, 771, 788. 826,836, 839, 917, 933, 984, 998. Ungrovlahi, 890—891. Ungrovlahia, 111, 197, 375, 640, 764, 784, 891, 906; v. Ț. Rom. Uniev, 865. Unio trium nationum, 409, 529. Unirea cu Roma, 372, 379—380, 389, 392, 394, 398—399, 834, 836, 841, 896, 904, 921—922, 933—934, 939 — 940, 984; cauzele, 372—374; Reacția contra, 376—379, 392. Uniții, 394—395, 410, 532, 783, 905, 912. Universitatea din Buc., 333, 906, 918; din Pesta, 431, 840; din Bologna, 842; din Iași, 843, 880; din Cluj, 916, 921; din Leipzig, 932; din Buda, 942; din Lwow, 1006. Unna, râu în Croația, 302. unt, export, 462; rânduiala, dare, 641, 651, 660—661 ; de lemn, import, 599; dare, 684. Unteni, sat, 73. Uramhaza, Becicherek Istoc de, 852. Uranitis Teodor, negustor, grec, 24. Ureache, v. Ureche. Ureche, spătar, 49; Grigore, cronicarul, 539, 664, 749, 780, 782, 787—788, 791, 793—794, 816, 836, 921, 945; Nestor, vornicul 18, 23, 788—789, 946, 962; fratele cronicarului, 1002. Urfa, țesături de, 596. Uricariul, v. Axinte. Urichești, conacul dela, 665. Urlați, 177, 495, 993. Urmașii, lui loan de Prislop, 368—372, 391 ; lui Sava Branc., 372—374, 392 ;. lui I. Clain, 388—391, 392. Ursache, vistierul, 142, 147, 729. Ursul, cioclu jidovesc, 582; din Pie- trari, 685—686; Nicola, 403, v. Horia; zugrav, 1009. Ursuline, 933. Urșani, bis. din, 961, 997. urșinice, catifele, 41. Urziceanu Pătrașco, 158.. Urziceni, 489, 496, 498, 554. T vp IC E 1143 Ustia, hl, 50. ustuace, șlepuri, 568. ușărei, dregători, 478—479, 741. ușerul, dregător, 471, 478. ușerei, v. ușărei. ușurul, dare, 634, 663. Utrecht, 889. Vaca, sat, 405. vaci, dare, 651 ; grase, dare, 653 ; sterpe, 653. Vad, mitrop. al, 368—370. vadra, măsură de capacitate, 557, 561, 643, 669—670, 677, 695, 827; de Pitești, 612; ungurească, 612; dom. nească, 666; obligație fissală, 680 — 681. Vadul Rașcului, v. Rașcov. Vaida-Rece, școală în, 935. Valahi, 387, 394, 397, 402, 593, 838, 921, 984. Valahia, 22, 174, 234, 248, 489, 541, 562, 569, 607, 629, 824, 829—830, 855; Transalpină, 8; citerioară, 113, Valaori, familia, 430, 525; v. și Ba- lauritu. Valea, m-rea, 75; Schiailor, 202, 990; Seacă, 213; Sării, hT2\ Anii-Ungu- reni, sat, 533; Stâlpului-Ungureni, 533, 737; Stâlpului-Pământeni, 737; Porcului, bis. din, 903; Danului, bis. din, 1018—1019; Largă, 555; Mieilor 555 ; Negovanilor, 555. Valide, sultana, 452, 459. Valievo, mitrop. de, 277. Valoa, Valois, familia, 825. Valoni, în oastea lui M. Vit., 718. Valul lui Traian, 485, 518. Vama, monument la, 229. vameșii, dela Câineni, 595. Van Helmont, 798. Vardalah Constantin, 856, 942. Vardar, valea, 419. Varlaam, m-rea Sf., 23; mitrop. Mold. 103—104, 124, 780, 785, 861, 890, 964; opera, 104, 859, 863—864, 895—896, 939; al Munteniei, 163, 897; urmaș al lui S. Rranc., 372, 374; și loasaf, 872; episc. de Ră- dăuți, 908. Vama, 98, 291. Varnița, 227, 616, 804. Varșovia, 358. Vartolomeu Măzăreanul, 870. vase, comerciale, 569; de războiu, 569; fluviale, 567—570. Vasile, sin Gavrilaș, 45; numele lui V. Costachi, 870; popa, 833—834; postelnicul, 561 ; din Dârza, 692, ctitor la bis. unită, Huniedoara, 984; biv vel paharnic, 1001. Vasilescu Al., 815, 822. Vasilicalele, 341, 540. Vasiu lonașcu, popa, 984. Vaslui, 18, 99, 141, 236, 299, 313, 507, 510, 766; ținut, 86, 795; județ, 507, 802, 1023; Lajii sunt scoși din, 505; vinul de, 552 ; pod la, 614. Vasvar, 361. Vaticiu, râu, 571. Vatoped, m-rea, 23, 99, 135, 1026, 1036—1037. Vauban, 773. Vavilonului, la apa, 865. Văcărescu, Alecu, 851 ; Barbu, 281 ; Jenăchiță, 178, 296, 299, 302, 781, 825, 831, 846—847, 849, 851, 912, 952, 1036 ; lancu, 932 ; Nicolae, 851 ; Safla, 326; Ștefan, 281, 825. Văcărești, m-rea, 55, 73, 219, 243 — 247, 454, 545, 816, 906, 927, 945 — 946, 975, 982—984, 1016, 1026 — 1029; închisoare la, 279; sat, 531. văcărit, 211, 213—214, 230, 234—235, 256—257, 259, 262, 265, 268 270, 277, 320, 627, 635—636, 638—640, 642—643, 655—657, 662, 676, 697— 698. vădrar, baș-, 669. vădrărit, dare, 216—217, 234, 268. Văleni, deal, 73; m-rea, 167; codru. 1144 INDICE 553; cu pacurile, 672; de Munte, 57, 495, 518, 708, 993, 1001. vămi, 634, 672, 681, 760; și ocne, 707—710; ale arămii, 559; agiești, 681—682; domnească, 682. Vărzărești, m-rea, 786. Văsianca, sat, 929. vătafi, 254, 460, 475, 491, 557, 586, 681, 689, 743. vătășei, 474. Vățulești, sat, 689. Vâlcan, pasul, 30, 239, 293, 299, 595, 600, 608, 708. Vâlcanii, sat, 564; schitul, 563. Vâlcănești, sat, 531, 741. Vâlcea, județ, 2, 3, 23, 63, 66, 185, 255, 464, 499, 503, 526, 557, 608, 637, 666, 685, 706, 710, 741, 775, 846, 857, 878, 961, 969, 997, 1020 — 1022, 1027, 1040. Vâlcul, vornicul, 158. vânători, oaste, 209, 740, 745, 755 — 756, 762; sat, 758. Vânătă, pod peste, 614. Vârciorova, 708. Vârnovița, sat, 142. Vârșeț, episc. de, 848. Vechiul Testament, 863, 871. vecini, 264, 530, 691, 699; obligații 664—665. vecinia, 264; v. și rumânia. Vedea, râu, 498. Velciu, abăgeriu, 526. Veles, centru aromânesc, 419. Velestin, Rhigas din, 432. Velicico, v. Costin. Velicicovski Paisie, 786, 858, 869 — 870, 1011. velnițe, de rachiu, 575. Venedict, episc., 588. Veneția, 21, 30, 41, 118, 136, 161, 172, 177—178, 418, 423—424, 540, 595—596, 599, 602, 604—607, 610, 702, 726, 783, 819, 845—846, 851, 866, 878, 915, 921, 932, 944; sub- , urbie a Oradiei, 25, 985; de-Jos, comună Făgăraș, 732. Veneț.ieni, 91, 414, 427. Verbițki, Timotei Alexandrovici, 893 — 894. Verbila, sfeșnicele dela, 1023. Verca, în Orhei, 741. Vergilius, Aeneida lui, 853. Veria, în Bile., 419. Vernardos Cretanul, Manuil, 211. Vernești, sat, 686, 689. Veruși, v. Andruțu. Verzarul, Constantin, 120; Radu ar- mașul, 61. verste, măsură, 487. Veștem, sat, 164, 371—372, 935. Veterani, general austriac, 163, 813 — 814. « vetre de foc », topitorii, 558. Vevelli, grec, 28, 49, 50. Veza, sat, 387. Via Carolina, 613; v. și Carolina. « Vieața și petrecerea sfinților », a lui Dosoftei, 866—867. Vieața, economică, 547—631 ; culturală, 779—958; 959—1041; lumii, TJ2; Sf. Nifon, hagiografie, 813. Vicleim, 865. Vicol, dascăl, 919. Vicovul, sat, 561. Victoria, soția lui Leon-Vodă, 31, 1001. Vidali, grec, 270; Galaction, egumen, 898. Vidin, 172, 252, 284, 287—288, 293, 318, 320—321, 340, 415; bis. Sf. Vineri din, 70. Viena, 9, 10, 36, 56, 117, 124, 126, 132, 148, 150, 159—163, 169, 171 — 172, 174, 177, 197, 206, 241, 253, 255, 309, 311, 329, 332—333, 345, 351, 355, 362—363, 373, 375—381, 386—387, 389, 395, 397—401, 403 — 404, 407, 410—411, 414—415, 418, 420, 425, 428, 431, 541, 543, 553, 591—593, 602, 610, 726, 728, 732, 771, 782—783, 804, 817, 824, 828, 830, 835, 837, 839, 846—849, 852, 1145 854—856, 867, 882, 887, 889, 911 — 913, 915, 921, 931—932, 940—942. 945—946, 1005. Vieroș, m-rea, sfeșnicele dela, 1023. <> Viețile Sfinților », trad., 830, 860, 869. Viforila, m-rea. 190, 1001. vii. dări pe, 634, 666. Vijnița, târg. 510; Evreii în. 527. Villara, familia. 720. Viloni (Villaume). pedagog francez. 943. vin, import. 599; export de. 612; dă- rile pe. 666. 669; domnesc, 670. 681 — 682; hătmănesc, 670—671. vinăriceri, agenți fiscali. 674. 701. vinărici, 31. 320, 322. 555, 643, 646, 666, 668, 672, 674. 684. 688. 695. 929; domnesc, 464. Vinășești, sat, 531. Vineri, bis. Sf., din Vidin. 70: a He- reștilor, 72; din Târgoviște, 111; din Iași, 962. Vinețchi Gavri.il, 884. Vintilă, căpitan de roșii, 113; Cor- beanul, vel ban. 116; Vlad-, dela Slatina, 580; vel căpit. de margine, 760. Vinț, schit la, 378 ; popa Ion din, 903 — 904; de-Jos, revolta, 406. Visarion, m-rea, 279—280; spitalul, 279—280; arhiepisc. l.arisei, 423; v. și Sarai. Viski loan, 865—866. vistierul, dregător, 478—479, 481, 644. vistiernicei, subalter. vist., 644, 690. Vistiernicenii. sat, 513, 531. Viștea-de-Jos, școală, 935. « Vila C-tini Canlemyrii ». a lui D. Cantemir, 799. Viteonița, m-rea, 416. vitejii, lui M. Viteazul, 755. vița de vie, cultivarea, 547—549, 552. Vitioara, m-rea, 73. Vițu, căpitanul, 765. Viza, Iorga din, 283. Vlad, Țepeș, 3, 10, 122, 852; Călu- gărul, 501. Vladimirescu Tudor, 325, 335, 345, 496, 634, 648, 715, 739, 763, 766, 779, 781, 783, 827, 833, 854, 926, 929, 982, 1036. Vladislav, IV, regele Poloniei, 79. Vlah-Sarai, 463; m-rea, 464. Vlahi, 418, 431, 821, 829; v. și Valahi, Vlahia, 98; v. și Valahia. Vlahoclisura, în Maced., 418, 429. Vlahu, armatol din lanina, 427. Vlaicu Vodă, 772; din Blaj, gravor, 1010. Vlasie, pitărelul, 741. Vlaslares Mihail, Syntagma lui, 540. Vlasto, 950; v. și Andronachi. Vlașca, județ, 72—73, 114, 474, 489, 498, 503, 526, 549, 568, 573, 662, 685, 693, 718, 741—742, 818. Vlădeni, rumânii din, 665; v. și Mi- hăileni. Vlădescul Pârvu, vistierul, 113. Vlăduț Vodă, 813; Vlăduțul, postelnicul, 689; slugerul, 1031. Vodița, m-rea, 384; local., 557; râu, 708. Voevodul de Căușani, 514. Vocvozi, bis. Sf., din Roman, 39; din C-tinopol, 285, 295; din Moscopole, 421 ; categorie soc. în Ardeal. Voicecovschi, căpitan, 131, 134. Voicu, postelnicul, 125. voinici, sârbi, 754. voit (șoltuz), 582. Vincent Voiture, roman al lui, 874. volinliri, români, 286—287. Volo, Aromânii în, 419. Voltaire, trad. din, 874—876, 879. vornic, dregător, 253—254, 474, 478, 481,492 ; subalternii, 644 ; de Vrancea 469, 472; de Țara-de-Jos, Vl3—Vlk, 480—481, 507, 513; de Țara-de-Sus, VIS—474, 480—481 ; al obștirilor, Vii, 574; de cutie, Vii, 481; de harem, 474, 671 ; de politie, Vlk— 1146 [NDICE 475; de poartă, 478, 536; de Câm- pulung, 492; de Târgoviște, 492. vornicei, categorie fisc., 690, 741. Voroavă, Apostol, 790. Voroneț, m-rea, 1006. Vovidenia, bis. din Iași, 962. Vozia, cetatea, 139, 235, 261, 650; v. și Oceacov. Vozianii, birul, 650, 712—713. Vrancea, 469, 472. Vranos Andrei, negustor grec, 24. Vrața, oraș, 1038. Vucașin Caragea, meșter, 977. Vulcan Samuil, episc., 391, 521, 839. Vulgaris Evghenie, învățat grec, 423, 856, 871. ’ Vulpe, bis. din Iași, 587; blană de, 598. Vulpești, moșia, 685. Vulturul, sat, 505. Vurpăr, Mihnea III la, 114; revolta la, 406. vutcarii, făceau vutca, 580. vutcă, 580, 599. Wallis, general austriac, 252, 255. Waniowice, C. Șerban la, 109. Weigand, 431. Weiss Mihail, Judele Brașovului, 7,11. Wilhelm Friederich, Electorul de Bran- dem., 132. Wiszniewiecki, ginerele lui Ieremia, 15, 18—19. wodka, n. vutcă. Xenofon, lecturi din, 182, 918; m-rea, 10, 73. Xeropotam, m-rea, 23. Yedicule, v. Edicule. Yenikioi, școala dela, 937. Yeșilkibi (Satul Verde; San-Stefano), 990. Young, trad. din, 874, 876. Yugoslavia, 416, 421—422. Zabeți, ofițeri de poliție, 743. Zagra, școală în, 934. Zaharia Carcalechi, editor, 874. zahăr, extragerea, carte pt., 883. zaherea, 158—159, 172, 198, 212—213,, 275, 320, 323, 461—462, 567, 569, 575, 593, 615—616, 625, 638, .650, 664, 673, 706, 776. Zahorna, Orhei, 741. zaigea, dar anual, 646. Zalescyk, 574. Zam, revoltă la, 406. Zamfira, fiica lui A. Ruset, 146; soția lui I. Mavrocordat, 242; idem lui Al. Mavroc. Firaris, 311; fiica lui Moise-Vodă, 834; bis. m-rei, 1022. Zamoyski, 38. Zâne Gh., 617. zapcii, Mi, 479, 491, 557, 660, 754. Zaporojeni, Cazacii, 85. Zarand, 377—378, 403, 405—408, 489. zarmacupii, monetă, 630—631. zavera, 871. Zavira loan, din Siatiștea, 801. zăbunari, 577. zăbune, 577. Zărnești, 171—172, 174, 363,655,753. zbornic româno-slav, 356. zdrențe de cârpe, oblig, fiscală, 634. zeciuiala boilor, dare, 653. Zelide, 874; v. și Alțidalis. Zemlin, Kiriac din, 415; Aromânii la, 428. Zemplen, comitatul, 351. Zenovie Popa, Aromân, 415. Zenta, 175, 220, 236, 798. Zgârcitul (Avarul), trad. din Molierc, 875. ziare, 889. zibelină, blănuri, 13. Zilot Românul, 833. Zimnicea, 301, 612, 707—708, 760. IM >'CE 1147 zinc, în Transilv., 557. zingirlii, galbeni, 631. Zlataust, Sf. loan, bis. din Sârbi, 733. Zlalna, 401, 409, 558, 629. Zlătari, hanul, 429; bis. din Buc., 588, 603 ; țiganii, 556, 578, 699. zlot, monetă, 47, 51, 211—212, 216 — 218, 230 235, 254, 380, 549, 618, 621—622, 628—630, 661, 667, 675, 687, 705; dare, 630, 688, 694. zlotași, agenți fiscali, 218, 630, 688, 694, 701. zodiacul, 885. Zoe, soția lui A. Ruset, 146. Zografu, m-rea, 103, 894. Zoița, soția lui Gr. II Ghica, 280. Zolkiewski, hatmanul, 38—39. Zolyomy de Albes, Elisabeta, 27. Zonaras, 867. Zrinyi Petre, revoltă, 361. Zsitvatbrok, pacea dela, 6, 351. zurbagii, 748. LISTA FIGURILOR Pag. 1. Tuiuri turcești................................................... 453 2. Buzdugan domnesc.................................................. 455 3. Alexandru Mavrocordat Exaporitul 457 4. Ostrovul Ada-Kale ................................................ 461 5. Hrisovul pentru Vlah-Sarai . . . 464 6. Casa familiei Sofiano din Fanar................................... 465 7. Ruinele palatului lui D. Cantemir din Fanar . 467 8. Ctitorii bisericii din Calvini.................................... 491 9. Piatră de mormânt la Piua Petrii . 497 10. Autograf al lui Brâncoveanu...................................... 500 11. Harta Munteniei de Stolnicul Cantacuzino......................... 504 12. Schiță înfățișând Ismailul în 1790 .............................. 515 13. Portret mural la biserica Sf. Ilie din Botoșani 523 14. Arături în terase, în Munții Apuseni............................. 548 15. Matei Basarab și Elena Doamna ................................... 560 16. Ușa de intrare și pisania bisericii din Afumați .... 572 17. Act din 1668, privind Bucureștii ................................ 579 18. Trei din turnurile de apărare ale Sibiului . . 590 19. Țesătură veche, zisă «Brâul lui Radu-Vodă»....................... 597 20. Săbii din secolele XVII—XVIII 600 21. Clopot dela mănăstirea Arnota.................................... 601 22. Puști cu fitil din secolele XVII și XVIII 602 23. Paftale de argint ............................................... 603 24. Costume femenine și paftale din sec. al XVIII-lea .... 604 25. Biserica din Olănești, cu scene de vânătoare..................... 608 26. Planul cetății și orașului Brăila................................ 609 27. Șiling («șalău ») bătut de Dabija 617 28. Alt șiling bătut de Dabija ...................................... 617 29. Șilingi suedezi falsificați ..................................... 618 30. Monetă de argint dela Mihnea al IlI-lea . 618 31. Ducat austriac de aur 621 32. Ducat olandez de aur 621 33. Taler olandez leonin . . . 623 LISTA FIGURILOR 1149 Pag. 34. Sfanț, de argint................................................ 630 35. Piatră mormântală din Mangalia .................................. 657 36. Palatul Brâncovenesc dela Mogoșoaia . . . 716 37. Ruinele palatului Cantacuzinilor, la Măgureni . 717 38. Orășean din Botoșani ............................................ 727 39. Casă de târgoveț din București ..... 728 40. Stema Bălăcenilor . ;............................................ 731 41. Pictură murală pomenind pe «boierii » maramureșeni . . 733 42. Castelul contelui Haller......................................... 734 43. Ruinele cetății Hotinului........................................ 744 44. Crucea amintind răscoala dărăbanilor 747 45. Colonel de arnăuți............................................... 757 46. Pandur din veacul al XVIII-lea . . 759 47. Steag ostășesc dela Ieremia Moghilă . 763 48. Steag dela Mihnea al III-lea . . 764 49. Steag ostășesc moldovean......................................... 765 50. Mavrogheni răsplătind oștile biruitoare ......................... 767 51. Mănăstirea Sucevița, întărită cu ziduri și turnuri . . . 774 52. Cula lui Duca dela Măldărești .... 776 53. Cula Crăsnaru dela Groșera . . . 777 54. Act autograf dela Miron Costin . . 790 55. Autograf al lui Ion Neculce ..................................... 805 56. Iscălitura autografă a lui Gh. Șincai 838 57. O pagină din Condica Hațegului .... 844 58. Pictură murală înfățișând «Sfântul Obru «... 868 59. Iscălitura autografă a lui Antim Ivireanul 899 60. Coperta unei tipărituri brâncovenești 901 61. Liturghia în limba greacă și arabă 902 62. Biserica din Urșani ............................................. 961 63. Biserica mănăstirii Cașin........................................ 967 64. Biserica lui Brâncoveanu din Făgăraș 970 65. Biserica «cu sfinți » din București . . . 971 66. Biserica Sf. Elefterie din București . . 972 67. Biserica Bucur din Capitală...................................... 973 68. Foișor la mănăstirea Dintr’un lemn............................... 974 69. Chenar de fereastră, în piatră sculptată......................... 976 70. Iconostasul paraclisului Patriarhiei din București......... 978 71. Detalii din iconostasul paraclisului Patriarhiei din București 979 72. Jilț arhieresc în lemn sculptat ................................. 980 73. Interior din biserica mănăstirii Văcărești....................... 983 74. Biserica de lemn din Budești, Maramureș 986 75. Biserica de lemn din Oncești, Maramureș 987 76. Biserica de lemn din Posești, Prahova 988 77. Frescă din biserica Mântuleasa . . . 996 1150 LISTA FIGURILOR Pag. 78. Frescă din biserica Geoagiul-de-Jos.........................1000 79. Icoană împărătească dela Radu-Vodă..........................1002 80. Icoană din biserica Sârbi, Maramureș........................ 1004 81. Rucavițe dela biserica Olari și mănăstirea Văcărești 1016 82. Iconostas mutat Ia altă biserică............................ 1019 83. Sculptură în lemn: latura unui jilț......................... 1024 84. Candele de argint dela Radu-Vodă și Văcărești........ 1028- 85. Candelă de argint dela Văcărești............................ 1029 86. Candelă de argint dela Sf. Gheorghe-Nou 1030 87. Ripidă de argint aurit dela Radu-Vodă....................... 1033 88. Disc de argint dela Curtea Veche.............................1035 89. Icoana Sf. Spiridon dela Spirea-Veche........................1038 90. Icoană dela Patriarhia din București ...................... 1039' LISTA HARȚILOR Pag. 1. Muntenia între 1601 și 1821........................1155 2. Moldova între 1601 și 1812 ........................1155 3. Transilvania între 1601 și 1821 1155 CUPRINSUL Pag- Prefață.................................................................... V Domnia............................................................ 451 —468 Alegerea și confirmarea Domnului. Numirea lui 451. Hara- ciul 458. îndatoririle militare și de aprovizionare 460. Mucarerul mare și cel mic 462. Capichihaielele 463. Prin- cipele Transilvaniei și Poarta 466. Bibliografie 468. Dregătoriile...................................................... 469—482 Dregătoriile noi 469. Dregătorii personali, de curte sau edeclii 476. Organizarea dregătorilor în veacurile XVII și XVIII 477. Salarizarea dregătorilor 479. Bibliografie 482. Județe, ținuturi, comitate, districte ............................ 483—493 Moldova 483. Muntenia 488. Transilvania 489. Ocoale, plăși și plaiuri 490. Cârmuitorii județelor și ținuturilor 492. Bibliografie 493. Orașele sau târgurile. Satele .................................... 494—534 Muntenia 494. Oltenia 499. Dobrogea 502. Moldova 505. Transilvania 519. Populația orașelor. Colonizări 522, Sa- tele 529. Bibliografie 533. Organizarea judecătorească........................................ 535—546 Judecătorii mari speciali. 536. Pravilele tipărite și manu- scrise 537. Pedepsele 543. Bibliografie 546. Vieața economică.................................................. 547—632 Agricultura 547. Bogățiile animale 553. Bogățiile mine- rale 555. Industria 563. Meșteșugurile și breslele 577. Organizarea breslelor 585. Importul și exportul 592. Dru- murile 613. Navigația și poșta 615. Circulația monetară 617. Bibliografie 631. Organizarea financiară............................................ 633—714 Importanța organizării financiare 633. Sporirea numărului dărilor 634. Cisla și pecetluita 636. Reforme fiscale 637. Dările noi 648. Dările pe vite 652. Dările pe produsele agricole 661. Dările pe vii și vin 666. Dările pe miere și 1154 CUPRINSUL Pag. ceară 671. Dări pe produse industriale și minerale 671. Dările pe prăvălii 673. Dările către diverși dregători 680. Birul sau darea personală 684. Muncile 702. Vămile și ocnele 707. Repartiția impozitelor. Scutirile 711. Biblio- grafie 713. Clasele sociale........................................................715—738 Boierii 715. Rumânii 720. Țăranii liberi 722. Orășenii 726. Robii 729. Evoluția claselor sociale în Transilvania 730. Bibliografie 737. Organizarea militară.............................................. 739—778 Alcătuirea oștirii 740. Lefegii 744. Pandurii 756. Păzi- torii granițelor 758. Flotila de Dunăre 761. încercări de organizare militară în epoca Fanarioților 762. Arma- mentul 768. Cetățile 773. Influența turcească în termino- logia militară 775. Bibliografie 778. Vieața culturală I................................................ 779—958 Elementele componente ale culturii 779. Epocile culturale 780. Influențele culturale străine 781. Istoriografia mol- doveana 787. Istoriografia munteană 810. Istoriografia ardeleană 833. Opere filologice 841. Opere literare 850. Opere științifice 854. Opere religioase 856. Traduceri de texte religioase 860. Traduceri de opere literare 871. Tra- duceri de opere istorice și geografice 877. Traduceri de opere privind gospodăria și sănătatea 882. Texte astrologice. Ca- lendare. încercări de periodice 884. Tiparul 889. Școala 915. Manuale școlare 938. Biblioteci 944. Societăți di- verse 951. Bibliografie 953. Vieața culturală II............................................... 959—1042 Caracterizare generală 959. Biserici și mănăstiri moldo- vene 960. Biserici și mănăstiri muntene. Stilul brâncovenesc 968. Ctitorii transilvănene 984. Palate. Case domnești și boierești 985. Pictura bisericească 995. Icoanele 1000. Mi- niaturi, frontisipcii, inițiale 1004. Gravura 1008. Țesătu- rile 1011. Sculptura în lemn 1018. Lucrul metalelor pre- țioase 1023. Bibliografie 1041. Indice.............................................................. 1043—1147 Lista figurilor ....................................1148—1150 Lista hărților ........................................1151 Cuprinsul . 1153-1154 TARA ROMÂNEASCĂ Jntre 1601 și 1821 D E CONSTANTIN C. GlURESCU Șumla & MOLDOVA între 1601 si 1812 D E * CONSTANTIN C GlURESCU TRANSILVANIA ÎNTRE 1601 S11821 X DE ’ ' CONSTANTIN c. GlURESCU