Constantin Giurescu STUDII DE ISTORIE Antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de DINU C. GIURESCU Editura Eminescu Ï 993 Coperta de: DANIEL NICOLESCU ISBN 973-22-0194-0 INTRODUCERE Prezentul volum cuprinde următoarele lucrări ale lui Constantin Giurescu: Coniribuţiuni la studiul cronicilor muntene, Bucureşti, 1906; Noi coniribuiiuni la studiul cronicilor moldovene. Letopiseţul 'lui 'Eustraiie Logofătul şi Letopiseţul latinesc. Cronicile lui Grigore Ureche, Simion Dascălul şi jMisaii Călugărul, Bucureşti, 1908; ' U Prefaţa şi Introducerea la Miron Costin, De neamttl moldovenilor,:dm -ce ţară ati ieşit strămoşii lor, Bucureşti, 1914; , ' ■ Prefaţa şi Introducerea la Letopiseţul Ţării Moldovei de la ~Istmiie• Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, 1661 —1705, Bucureşti; 1913; Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul (1915); Despre rumâni (19i6); Despre boieri (1920);_ Introditcerea la Documente şi regeşte privitoare la Constantin Brîâcoveanu,, culese, adnotate şi publicate de Const. Giurescu şi N> Dobrescu,. Bucureşti,, 1907; ’ ’ . ' , ' ' Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană, Bucureşti, 1908. Introducerea îşi propune să arate principalele, rezultate dobîndite de .Constantin Giurescu în* aceste studii precum şi felul în care ele ari fost receptate şi interpretate pînă în ultimii ani. 7 D.C.G. I în CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL CRONICILOR MUNTENE 1 Constantin Giurescu porneşte de Ia două scrieri „de familie si partid" 2 si anume: 1. ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI DE CÎND AU DESCĂLECAT ROMÂNII, numită cînd „Cronica Cantacuzinească" cînd a „Ludescului" — după presupusul ei autor, Stoica Ludescu —, favorabilă familiei Cantacuzino. 2. ISTORIILE DOMNILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI, atribuite mai întîi Iui Constantin Căpitanul şi ulterior lui Radu Popescu, scriere favorabilă partidei boiereşti condusă de Gheorghe Băleanu şi Hrizea Vornicul. Studiul îşi propune să discute paternitatea şi etapele redactării Istoriilor... Mai întîi, dacă autorul lor este Constantin Căpitanul, identificat cu Constantin Căpitanul Filipescu, fiul spătarului Pană Filipescu şi al Maricăi, fata postelnicului Constantin Cantacuzino. Pentru aceasta, o sumă de informaţii ale cronicei sînt comparate cu aceea ce se cunoaşte din viaţa presupusului autor al Istoriilor..„Rudă de aproape şi partizanul politicei Canta-cuzinilor, cu care apare în cele mai strînse legături, el (== Constantin Căpitanul Filipescu, nota D.C.G.) nu putea seri cu atîta înverşunare împotrivă-le 3; n-ar fi putut vorbi despre el şi părinţii lui aşa cum se vorbeşte în cronică şi n-a fost pribeag şi multă vreme petrecător în Moldova, cum apare autorul Istoriilor."4 Concluzia este „că nu există nici o dovadă că autorul Istoriilor domnilor Ţării Româneşti ar fi Constantin Căpitanul Filipescu şi că, dimpotrivă, sînt serioase argumente cari ne arată că el nu le-ar fi putut scrie".5 Notiţa din manuscris, care precizează „Această carte s-au scris de Costandin Căp(it)anul, mai 10 It 7269", arată pe copistul din 1761 (= 7269) al cronicei şi nicidecum pe autorul ei6. Ajuns la acest punct, Constantin Giurescu reconstituia, cu o remarcabilă acuitate şi erudiţie, viaţa şi activitatea lui Hrizea vistierul7 şi mai ales a lui Radu Popescu 8 (fiul lui Hrizea). A treia parte a studiului 9 arată manuscrisele care păstrează cronica lui Radu Popescu şi anume: nr. 58, nr. 121 (Corpul oficial de cronici scris la porunca lui Nicolae Mavrocordat) şi nr. 537 — toate existente la Academia Română. în toate acestea, scrierea lui Radu Popescu nu se păstrează singură — ci totdeauna în continuarea altora —, după cum nu are textul întreg, lipsindu-i fie partea de început, fie aceea de la sfîrşit 10. în plus, versiunea din Ms. nr. 537, s-a păstrat, cu mici modificări, şi în alte două copii, anume „Istoria Bălăcenească" (din 1770) 11 şi în „Cronica de la Cluj" 12. 6 Primele doua manuscrise (nr. 58 şi 121) merg cu relatarea pînă în al zecelea an al cîrmuirii lui Nicolae Mavrocordat, în timp ce Ms. nr. 537, pînă la jumătatea domniei (anul al cincilea).13 I, G. Sbiera dovedise că scrierea lui Radu Popescu nu este o continuare a cronicei lui Radu Greceanu 14. Pornind de la această demonstraţie, Constantin Giurescu descoperă în Ms. nr. 537 (Academia Română), fragmentul care face legătura între Istoriile domnilor Ţării Româneşti — partea ce se încheie în mai 1688 şi cealaltă parte a Istoriilor..., care începe cu octombrie 1699 (aflată în „Corpul Mavrocordătesc"). întregul „fragment de legătură" este publicat de Constantin Giurescu 15, şi covîrşitoarea majoritate a cercetătorilor au fost de acord cu demonstraţia sa, anume că acest text se datoreşte tot lui Radu Popescu. Pornind de la anume observaţii formulate de I. G. Sbiera î6, la care adăugă noi elemente scoase din analiza internă a cronicii, Constantin Giurescu susţine că şi partea întîi din Istorii... (pînă la 1688), a fost redactată tot de Radu Popescu 17. Concluzia sa este următoarea: „Spiritul unitar în care sînt scrise Istoriile domnilor Ţării Româneşti şi Cronica lui Radu Popescu, amin-două caracterizate prin duşmănia împotriva Cantacuzinilor, continuarea lor neîntreruptă, interesul arătat în Istorii faptelor şi soartei lui Hrizea vistierul şi identitatea împrejurărilor, cari privesc pe autorul lor, cu cele referitoare la Radu Popescu, constituiesc argumente puternice, în afară de asemănările de formă şi de fond, de expresiuni şi de cugetare, în sprijinul părerei că Radu Popescu a scris şi prima cronică."18 „Contribuţiile" publicate în 1906 arată şi etapele de redactare. Prima parte, de la începuturile statului muntean („Domnia Radului vodă Negrul") şi pînă la 13 mai 1688 (partea atribuită greşit lui Constantin Căpitanul Fiii-pescu) a fost scrisă în ultimii ani ai cîrmuirii lui Şerban Cantacuzino (prin 1687—1688). între anii 1719—1721, Radu Popescu a continuat relatarea pînă la începutul domniei a doua a lui Nicolae Mavrocordat (1719). A treia etapă a redactării, cu povestirea faptelor pînă în anul 1724 inclusiv, a fost făcută în ultimele luni din 1724 şi în 1725 19. Ultima parte (1715—1729) care nu s-a păstrat, pare-se, în versiunea ei originală 20, a inclus evenimentele pe măsura desfăşurării lor. Ultimul capitol ah studiului apărut în 1906 se ocupă cu Istoria Ţârii Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un anonim 21. Această „istorie" cuprinde, de fapt, intervalul octombrie 1688 — august 1714 şi a fost atribuită de I. G. Sbiera şi Nicolae lorga, lui Radu Popescu 22. Analiza conţinutului cronicei coroborată cu încheierile anterioare 23, duce pe Constantin Giurescu la concluzia că Radu Popescu nu poate fi şi autorul acestei scrieri. Rămîne aşadar necunoscut cel ce a redactat Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689 încoace24.. ., numită şi Memoriile lui Radu Popescu, dar şi Cronica anonimă25. Lucrarea se compune din două părţi. Prima tratează intervalul 1688 — 1709 (cu accent deosebit asupra anilor 1688—1699) şi a fost redactată între 1709—171126. A doua, privind răstimpul 1711—1714, a fost scrisă în lunile iunie—august 1716 27. Cît despre fragmentul care tratează intervalul 15 august 1714 —martie 1717 (Ms. nr. 441 de la Academia Română), Constantin Giurescu îl consideră „o continuare scrisă de un alt cronicar" 28. Cum au fost întîmpinate concluziile lui Constantin Giurescu? Chiar din 1908, Em. Panaitescu supune discuţiei pasajul din cronică despre închiderea, căznirea şi uciderea lui Hrizea vel vornic şi fuga familiei sale peste 7 Dunărea* îngheţată, în Ţara Turcească, fapte pe care le compară cu informaţia documentară despre marele dregător în lunile ce au precedat moartea sa (aprilie şi mai 1680) 29. Potrivit opiniei lui Emil Panaitescu există mai multe nepotriviri intre realitatea înscrisă în actele interne şi relatarea cronicii30. De aceea ,>., . se impune încheierea că drept autor al cronicii Istoriile domnilor Ţ arii ^Româneşti nu poate să fie socotit Radul Popescu, deoarece cel mai tragic episod din viâţa tatălui său, a mamei sale şi a lui personal e povestit, în această/cronică, într-o desăvîrşită nepotrivire cu modul cum s-au îiitîmplât faptelë"31._ .'.In schimb, Giorge Pasca atribuie lui Radu Popescu întreaga lucrare, iar etapei^ éi de redactare sînt delimitate şi datate aproape.la fel cu încheierile lui Constantin Giürescü32. \ în ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI33, Nicolae ; lorga îşi menţine opinia anterioara : Constantin Căpitanul „din neamul Filipeştilor Mărgineni" 34 esté autorul scrierii care merge de la întemeierea statului muntean şi pînă în .primăvara lui 1688 (moartea Smara'gdeŢ' 'fiica Itii Şerbăn Canta-cuzifio) 35;.Radu Popescu a continuat această iştofisire ,,după anumite in-strucţii" primite de la proteguitorul său Nicolae Mavrocordat. După opinia lui Nicolae lorga, partea între 1688 şi 1699 a fost compilată după Stoica Ludescu şihpoi după Greceanu 36. Pentru intervalul 1699 şi pînă la 1716, acelaşi Radu Popescu scrie după propriile sale amintiri prezentate, fireşte, cît-mai . favorabil lùi Nfcolae Mavrocordat 3?. Mai ţîrziu, N. lorga dezvoltă çîteva argumente împotriva paternităţii lui Radu Popescu asupra părţii întîi a Istoriilor (pînă la 1688).3s a) Autorul este „un om în vîrstă" deoarece în descrierea luptei de la Varna; (1444) ;„pune vina înfrîngerii creştinilor pe « sfetnicii tineri » ai regelui Ungariei' şi Poloniei, Vladislav". Or la 1687—-1688 çînd a fost redactată această parte a Istoriilor..., Radu Popescu era în jur de 37 ani şi ca atare „n-âveâ nici vîrsta pentru a critica pe tineri, nici, cum se va vedea, cunoştinţele,'orizontul şi maturitatea necesare pentru.'.a scrie o .opera "dé acest spirit şi cu această concepţie nouă şi îndrăzneaţă"39. b) îh ISTORII... se aminteşte după 1688, de un mitropolit ortodox şezător la Alba Iulia (Bălgrad). „Dar îndată după 1688 mitropolitul era un epîscqfi uii episcop unit şi el şedea în Făgăraş. .. " 40. Dacă Radu Popescu ar fi şi actorul întregii cronici (ante şi post 1688), cum putea face el o atare afirmaţie „care nu mai corespundea, şi într-un punct aşa de esenţial, cu situaţia de pe la 1720 ?" 41 c) . Dedicaţia (Prefaţa) adresată domnitorului Nicolae Mavrocordat nu este iin argument hotărî tor pentru â socoti pe Radu Popescu drept autor al cronicii întregi, deoarece ,,.. . « a izvodi » şi « a lua izvod »“ folosite în amintita dedicaţie .„. ..n-are sensul precis* de a compune..." 42 d) - între Istoriile.. * pînă la 1688 şi continuarea lor, diferenţa este mare: „Dar ceea,-ce. arată că nu se poate admite Radu Popescu ca: autor al Istoriilor e profunda deosebire de concepţie, de informaţie, de spirit, de stil între această aşa de remarcabilă lucrare 43 şi ce a fost în stare .să dea*f ,cu unspirit simplu pătimaş,. Radu Popescu .. . Nimic în vieaţa acum aşa de bine cunoscută a lui Radu Popescu, nimic în forma lui de o inferioriţaţe stilistică manifesta, nu îngăduie a-i atribui asemenea elemente de orizont" 44. . George Călinescu separă Cronica Bălenilor de scrierea lui Radu Popescu. Autorul fayorabil partidei Bălenilor rămîne anonim, deşi amănunte ale bio_ % grafiei sale sînt vizibile în a sa povestire. Oricum, nu este Constantin Căpitanul Eilipescu 45>. în schimb; lui 'Radu Popescu îi aparţine Cronica ier ei româneşti care începe cu anul 1700 46. ~\\:i La reeditarea primei.părţi a Istoriilor. . 0.(1290-—1688) N. L Simache şi Tr. Cristescu o consideră, fără rezerve, a lui Radu Popescu 47, a cărui paternitate asupra întregii cronici (1290—1729) este susţinută şi de Nicolae Cartojan.48 în 1961 — 1963, Eugen Stănescu reia discuţia. într-un amplu studiu, observă, la început, că „problema paternităţii. . . nu poate fi nicidecum ^despărţită de precizarea raportului dintre gîndirea politică specifică fiecărei cronici şi gîndirea politică ă tuturor cronicilor şi a epocii istorice în care au fost scrise".49 Dezvoltarea unor astfel de scrieri în secolul al XVII-lea şi după 1700, a fost determinată „de împrejurări caracteristice care ţin de esenţă istoriei politice a Ţării Româneşti", de „criza sistemului politic existent"50, de „agravarea conflictelor şi luptelor din interiorul clâsei dominante.. ."51. Scrierea istoriei devine astfel un instrument de păstrare a sistemului în care clasa boierească avea locul dominant. Pentru epoca respectivă, există un fond comun de idei dar şi o diversitate în prezentarea lor, ceea ce ne îngăduie să deosebim nu numai „raportul dintre cronici, ci totodată raportul între părţile aceleiaşi cronici".52. 1: Aceleaşi scrieri istorice sînt „izvoare fundamentale... pentru cunoaş- terea. stărilor de spirit, a simţămintelor şi năzuinţelor, a mentalităţii, în general a oamenilorţării noastre. r>"53. Pe atari coordonate, Eugen Stăneseu studiază şi problema paternităţii lucrării „Istoriile domnilor Ţârii Româneşti"5*. Pornind de la critica internă a textului, conchide că lucrarea are de fapt două părţi ce „aparţin unor epoci istorice diferite -- cu probleme social-politice diferite, şi ca atare cu mari deosebiri în obişnuinţa dezbaterii şi rezolvării lor — dar, ceea ce întăreşte mult cele spuse mai sus, cele două părţi aparţin totodată şi unor perioade istoriografice diferite— cu altă viziune, ca metodă şi concepţie, în-scrierea istoriei"55. r<. : Prima, ca mentalitate, concepţie politică, metodă şi gîndire istoriografică, se apropie de „Letopiseţul cantacuzinesc", îh timp ce „a doua parte eb scriere memorialistică comparabilă cu cele europene contemporane".50 Explicaţia unor atari diferenţe poate fi găsită şi în ipoteza scrierii cronicii numai de către Radu Popescu, dar pe etape, cu mari intervale între ele, fapt la care se adaogă şi cunoscutele oscilaţii politice ale autorului. Şi totuşi ipoteza a doi.autori diferiţi rămîne „ispititoare", prima parte fiind a unui anonim, la a doua „Radu Popescu fiind autor necontestat"57. : ; Petre P. Panaitescu58 consideră că „Istoriile. au două părţi distincte. Prima, pe care o numeşte „Letopiseţul sau Cronica Bălenilor", a fost redactată prîh 1687—1688 şi se încheie cu acest din urmă an59. A doua parte, care cuprinde intervalul 1688 —1729> se dator este sigur lui Radu Popescu şi a fost scrisă între anii 1719 —172 /i P. P. Panaitescu reia analiza spre a stabili în ce măsură „Cronica Bălenilor" -formează o unitate de compoziţie şi de concepţie în privinţă atitudinii politice cu acea â Ini Radu Popescu"61. - ■ Ambele sînt defavorabile Câhtâcuzinilor, dar în timp ce aceea a Bălani lor exprimă duşmănia Unei partide boiereşti împotriva alteia62, antipatia lui Radu Popescu faţă de aceiaşi Cântacuzim reflectă; de fapt, numai „varia - [4 ţiile atitudinii politice a lui Nicolae Mavrocordat" faţă de puternica familie boierească63. Cele două părţi mai diferă prin stil, prin formarea frazelor: „deosebirea este totală"64. Nici dedicaţia adresată de Radu Popescu domnitorului Nicolae Mavrocordat nu poate sluji ca un argument pentru a atribui amintitului cronicar şi partea de povestire pînă la 1688 ( = „Letopiseţul Bălenilor") la care Radu Popescu nu face de altfel vreo referire în a sa dedicaţie65. Autorul „Cronicii Bălenilor este un anonim, un grămătic învăţat, mic boier, care scrie în slujba patronilor săi din boierimea mare"66 *. Radu Popescu a scris numai partea care începe cu 1688 şi se încheie la 1729. Aceste concluzii au fost reluate, ca atare, în tratatul Istoria literaturii române™. La fel, prof. Al. Piru consideră că „cu toate argumentele invocate,, pare puţin probabil că Letopiseţul Bălenilor (scris cu mult în urmă) să fie opera lui Radu Popescu. Aceea este o cronică boierească, facţionară, în vreme ce cronica lui Radu Popescu este un letopiseţ oficial, domnesc"68. în acest stadiu al discuţiei, apare, în 1963, ediţia critică un model al genului şi singura de altfel — datorată lui Constant Grecescu şi publicată prin grija prof. Dan Simonescu, sub titlul Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul69. în ampla sa „Introducere", Constant Grecescu face mai întîi istoricul părerilor asupra paternităţii — unii socotesc pe Radu Popescu autor, alţii pe Constantin Căpitanul Filipescu, iar un alt grup respinge cele două propuneri şi se pronunţă pentru un autor încă neidentificat70. Cum această a treia opinie nu a dus la precizarea vreunui nou nume de autor, rămîn în discuţie primele două atribuiri, iar eruditul Constant Grecescu reia studiul argumentelor formulate pro sau contra celor doi propuşi autori, argumente pe care le confruntă şi le compară cu datele obţinute dintr-o foarte atentă analiză a cuprinsului cronicei, cît şi din alte informaţii. Se reiau mai întîi obiecţiile formulate de Nicolae Iorga (vezi supra) cu următoarele rezultate: a) Autorul Istoriilor nu este un om în vîrstă, deoarece el nu exprimă a opinie proprie, ci consemnează numai o tradiţie despre „sfetnicii tineri" ai regelui Vladislav. în plus, la 1687—1688 cînd se scrie cronica şi Constantin Căpitanul Filipescu şi Radu Popescu, aveau în jur de 38 ani (născuţi pe la 1650). b) La data redactării cronicei (1687—1688), la Alba Iulia se afla un mitropolit ortodox; după unirea cu Roma, el a rămas numai cu rang de episcop. Scriindu-şi continuarea la cronică în 1719 — 1721 sau ulterior, Radu Popescu nu a mai considerat util să opereze modificarea unui fapt care, oricum, nu are o însemnătate directă în povestire. c) Cronica oficială, atribuită sigur lui Radu Popescu, este, consideră Nicolae Iorga, „o operă literară cu mult superioară palidei povestiri a Uri-carului" ( = Axinte Uricariul); sau: „povestirea bogată, amănunţită, a celui chemat să povestească... dă viaţă expunerii sale prin căldura care o însufleţeşte, prin elementul sentimental de ironie, de duioşie sau de milă ce se amestecă în scrisul său, cînd vorbeşte de oameni pe care i-a cunoscut şi de împrejurări pentru care, cînd s-au petrecut, a simţit bucurie ori s-a întristat"71. Aşadar, la Radu Popescu însuşiri şi talent de scriitor. d) Comparaţia privind concepţia, informaţia şi stilul este efectuată de N. Iorga între Istoriile... şi Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689încoace... '* al cărei autor a rămas însă anonim şi nu este defel Radu Popescu. 10 Concluzia este categorică: „Argumentele aduse de Const. Giurescu la 1906/ pentru paternitatea lui Radu Popescu asupra Istoriilor domnilor Ţării ..Româneşti, nu sînt înlăturate ci, dimpotrivă, se impun cu mai multă tărie.. ."72 Tot Constant Grecescu examinează obiecţiile ridicate de Em. Panai-tescu (vezi supra), constatînd că ele nu sînt fundate; că, dimpotrivă, relatările lui Radu Popescu sînt exacte. Ele se confirmă prin documentele cancelariei care arată — la fel ca şi cronica amintită — că Hrizea a fost din nou liber şi a participat la lucrările divanului între 13 şi 23 mai, adică 11 zile, exact cît precizează şi Radu Popescu, fiul lui Hrizea. Se confirmă şi intervalul de timp care s-a scurs de la uciderea lui Hrizea vornicul şi fuga familiei sale „în Ţara Turceasca' pentru a scăpa de prigonirile şi ameninţările slujitorilor domnului Şerban Cantacuzino. Concluzia lui Constant Grecescu, afirmată pentru a doua oară în acelaşi subcapitol al „Introducerii" sale este categorică: „Revenind la autorul isfo-riilor, înlăturate fiind argumentele eronate, care au fost luate în serios de cercetători, fără a se fi obosit cineva să cerceteze din nou temeinicia acestor argumente, autorul Istoriilor, pentru toate cîte le-am prezentat în capitolul acesta şi în precedentul, e Radu Popescu vornicul"73. Altfel spus, se revine la încheierile formulate în 1906 de Constantin Giurescu. De reamintit deopotrivă că tot Constant Grecescu reia studiul manuscriselor, şi observă că nici unul nu cuprinde cronica în întregimea ei, ci numai părţi ale ei, prinse adesea în compilaţii. Totodată stabileşte, pentru întîia dată, schema acestor manuscrise74. Ediţia critică din 1963 este îngrijită de un cărturar căruia îi datorăm atît de mult în cunoaşterea cărţii vechi româneşti: profesorul Dan Simonescu.75 Cum au evoluat în continuare opiniile? Damaschin Mioc, într-o recenzie în care relevă meritele certe ale ediţiei critice (din 1963)76, cqnsideră că „problema paternităţii Istoriilor domnilor nu a fost soluţionată...."; „că numai o confruntare a tuturor argumentelor pro şi contra paternităţii lui Radu Popescu, o folosire îmbinată a argumentelor de critică internă şi externă ar putea duce la rezolvarea ei"77. Totodată, Danaaschin Mioc observă, cu temei, că deosebirile în modul de gîndire al autorului în partea de cronică pînă la 1688 şi în aceea dintre 1689—1729 nu pot constitui un criteriu suficient pentru a deosebi doi autori pentru cele două părţi mai sus-menţionate. „Cunoscînd epoca istorică şi împrejurările în care şi-a dus Radu Popescu viaţa, socot că n-ar trebui să fim atît de surprinşi de tendinţele deosebite manifestate în scrisul aceluiaşi autor în părţi de cronică elaborate la distanţa de 20—30 de ani"78. Dezbaterile au fost astfel redeschise. Se datoresc Istoriile domnilor Ţării Româneşti (1290—1729), în întregime lui Radu Popescu şi au fost redactate în mai multe etape (concluzia studiului lui Constantin Giurescu, 1906)? Sau avem două cronici, cu doi autori, unul pentru intervalul 1290—1688, rămas anonim; al doilea, Radu Popescu, pentru anii 1688—1729? Altfel spus: avem două cronici, diferite prin concepţie, redactare, mentalitate politică... sau una singură, în care anume deosebiri de-a lungul textului se explică, de fapt, prin experienţele contradictorii ale unuia şi aceluiaşi autor, Radu Popescu? Se reia astfel discuţia asupra oscilaţiilor politice ale cronicarului Exprimă, de fapt, Radu Popescu atitudinea protectorului său, Nicolai Mavrocordat, faţă de familia Cantacuzino? Da, răspunde un studiu, anterior 11 arătat.79 Atunci cînd domnul Ţării Româneşti însoară pe fiul său Constanţii* cu Smaragda, cronicarul — pînă atunci anticantacuzin — îşi schimbă atitudinea şi comentează astfel: „l-a logodit cu Smaragdiţa, fiica răposatului Radului Cantacuzino biv vel spătar, fratele lui Ştefan vodă Cantacuzino şi fiul răposatului bătrînului Cantacuzino biv vel stolnic, fiind de neam bla-gorodnic şi cel mai cinstite între toate neamurile boierimii Ţării Româneşti".80* O singură apreciere este însă suficientă pentru a susţine că ostilitatea lui Radu Popescu era „la ordin", după „variaţiunile atitudinii politice a lui Nicolae Mavrocordat" ?81 Să fie numai atîta? Iată cum, descrie autorul Istoriilor... nunta pro-priu-zisă: „Şi la iunie 9, în ziua de sfînta Troiţă, au fost zioa cununiei, dîndu-i soţie pre fiica răposatului jupan Radul Cantacuzino biv vel spătariu, fratele lui Ştefan vodă, fiul răposatului Costandin Cantacuzino biv vel stolnic. Şi i-au făcut nuntă foarte frumoasă, fiind nun mare însuş sfinţia sa preafericitul patriarh al Ierusalimului... "82 La relatarea nunţii lui beizadea Constantin Mavrocordat laudele la adresa Cantacuzinilor nu mai sunt, aşadar, repetate. în tot restul scrierii sale,, Radu Popescu rămîne un adversar net al acestei puternice familii. O singură frază este de ajuns pentru a demonstra că atitudinea cronicarului porneşte de la „interesele politice interne a lui Nicolae Mavrocordat", iar hu „de la vechile resentimente ale familiei lui 83 şi ale grupării Bălenilor"84 ? Variaţiuni de atitudine există desigur şi la Radu Popescu. Să-l ascultăm în binecunoscuta caracterizare a cîrmuirii lui Şerban Cantacuzino: „Mare şi întunecat nor şi plin dă fulgere şi dă trăsnete au căzut pă Ţara Românească. Şărban vodă, carele, ca cu neşte trăsnete, cu răotatea lui au spart şi au dezrădăcinat nenumărate case de boiari şi de slujitori şi de .săraci şi pă mulţi au omorît cu multe feliuri dă cazne şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse,, precum istoria mai jos va arăta."85 Iar în continuare, „de acum îrinainte să: încep durerile": spînzurarea lui Vîlcul^ vornicul la Şnagov după ce-1 chinuise „cu munci groaznice"86; închiderea, „muncirea" şi uciderea lui Hrizea vistier (tatăl lui Radu Popescu); spînzurarea lui Radu vistier „în tîrgul Ocnii, de poarta casii lui"87; „pă feciorul Dresului sărdariul, tînăr săracul, la Ocnă şi, legatp l-au slobozit într-0 ocnă pustie: acel sfîrşăt au luat ticăitul, fiind gîde Cobza Dumitraşco căpitanul. Mai avea o fată Drosul, ci pentru ca să-i stingă neamul lui şi pe aceea o au omorît, trimiţind neşte seimeni, hoţi de-ai lui" .. ,88 etc. Cînd însă a avut loc nunta Smafagdei, fiica hulitului domn, cu Grigore postelnic Băleanul, tonul se schimbă: ,/Pentru că această fiică a lui Şărban vodă, fiind şi frumoasă şi înţeleaptă, foarte o iubiea tată-său şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească soţ. asemenea cm ea, de bun neam, frumos „ înţelept şi negăsind aici în ţară, fiind acest cocon de boer pribeag în Ardeal,; iar pentru fiica lui Şărban vodă şi fiind în casa lui Apafi Mihai crai, postelnic,, auzindurîrse politiile şi frumuseţea si înţelepciunea au pus în gînd să-l aducă,; să4 facă ginere".89 în formularea citată, familia domnitorului este „de bun neaxn", ca-şi. aceea a Bălenilor. Poate fi o âsemeneâ, frază 6 dovadă că Radu; Popescu a devenit dintr-o dată favorabil lui Şerban-vodă ? Recitind cronica, determinantă rămîne- ostilitatea netă a cronicarului faţă de Cantacuzini, cu unele mici variaţiuni determinate, firesc, de evenimentele vieţii sociale. ■: S-a mai afirmat că „ostilitatea lui Radu Popescu împotriva Canta-: cuzinilor în cronica ce-i poartă numele nu porneşte de la vechile resentimente ale familiei lui şi ale grupării Bălenilor împotriva acestora, ci de la interesele-politicii interne ale lui Nicolae Mavrocordat" . Şi în continuare : „Radu Popescu„ criticînd şi condamnînd pe Ganta.cuzini, nu scrie din ură personală, el urăşte 12 din ordin şi atunci cînd patronul său îşi schimbă atitudinea politică, şi cronicarul şi-o schimbă pe a lui şi se închină în faţa celor pe care îi batjocorise"'.90 ’ “. Cronica Bălenilor ar marca o altă orientare, ea a fost scrisă de o slugă a familiei pentru gruparea de boieri condusă de Băleni.. .""91 Toţi cercetătorii sînt de acord că Istoriile... (şi ante şi post 1688) sînt net îndreptate împotriva Cantacuzinilor şi că aceasta este o trăsătură dominau^ tă a întregii scrieri. Sînt două fraze (mai înainte reproduse) în care autorul Istor iilor... este favorabil Cantacuzinilor; în restul lucrării, el rămîne advers sarul acestei atît de influente familii boiereşti. .. Două fraze, puse cu prilejul ■adouă nunţi, nu pot demonstra că-ostilitatea faţă de' Cantacuzini, deci o aceeaşi ]atitudine politică, ar- avea pînă la1688 o motivare --Îşi anume adversitatedîntre două mari grupări, Bălenii contra Cantacuzinilor; An. timp -ce laiRaduPop&şcwar reflecta numai interesele domnitorului Nicolae Mavrocordat, Q presupunere nu,poate constitubun criteriu suficient pentru a delimita în cuprinsul Istoriilor. .. două- părţi, cu doi autori, una pînă; în 1688 (Cronica Bălenilor) şi a- doua pînă lâ 1729 (a lui Radu Popescu). ; Dar stilul, felul.de redactare? „îndată ce comparăm aceste două cronici02 în ce priveşte stilul, formarea frazelor, deosebirea este totală,93 Se dă un singur exemplu şi anume o frază din Radu Popescu (de cca 9 rînduri)94, comparată cu o alta (de cca 9 1/2 rînduri), din partea anterioară anului 1688.95 . în Radu Popescu, aidoma exemplului dat, „se află la fiecare pagină irage tot aşa de îiicîlcite ca exprimare şi adesea mult mai lungi"". Atari fraze contrastează cu „stilul ritmat al autorului cronicii Bălenilor... Este limpede că aceste două texte au fost scrise de autori diferiţi"".96 Să fie frazele lui Radu Popescu tot aşa de „încîlcite"" ca exemplul dat ? Dacă deschidem Istoriile... la domnia lui Constantin Brîncoveanu (parte care, după aproape toate opiniile a fost sigur scrisă de Radu Popescu), aflăm c serie de exemple,, cu formulări scurte, clare, într-o redactare alertă/direc- i|:';:":;; - 1■:- - ; , De altfel de-a. lungul anilor, au fost formulate o sumă de aprecieri favorabile stilului lui Radu Popescu. Astfel, Nicolae Iorga consideră pe de o parte ,că adaosurile de istorie universală—,,.. . ceva din Orient şi din Spania.. au fost făcute de cronicar „într-o formă vulgară, cu totul inferioară... necompetentă, necompletă şi trivială.. . ""98. Dar pe de altă parte „.. .însemnările lui Popescu.nu pot fi numite decît Memorii. Sunt mai multe icoane desfăcute din trecut,, amintiri coborîte pe hîrtie cu tot farmecul lor de lucruri văzute şi trăite şi nu o prelucrare a acestor amintiri... "". Şi tot Nicolae Iorga adaogă: _ „Ca şi acesta (=1. Neculce, nota D.C.G.), Radu Popescu are povestirea bogată, amănunţită a celui chemat să povestească şi ca şi acesta (I. Neculce, nota D.C.G), el ( = Radu Popescu, nota D.C.G.) dă viaţă expunerii sale prin căldura care-o însufleţeşte, prin sentimentul de ironie, de duioşie sau de milă ce se amestecă. în scrisul său cînd vorbeşte de oameni pe cari i-a cunoscut şi de împrejurări pentru care, cînd s-au petrecut, ă simţit bucurie ori s-a întristat".09 * : Sau aprecierea lui Sextiî Puşcariu: „Radu Popescu e un bun povestitor ' căruia îi sînt dragi imaginile, care se opreşte bucuros la partea anecdotică a istoriei, căruia îi place să facă din cînd în cînd cîte o glumă, să învioreze povestirea"" (urmează exemple)loa. ‘ Să-l ascultăm pe George Ivaşcu: „Talentul literar al lui Radu Popescu este vădit, cu un deosebit simţ al limbii.. . acest ucenic muntean al lui Grigore Ureche compune «en artiste » scene, dialoguri, cu o vervă şi o culoare pe care n-o va mai egala decît Neculce şi anonimul BrîncoveneSc. Cu umkeri- 13 tabil dar al dramatizării şi simţ al comicului de limbaj, care prevesteşte pe Caragiale, este descrisă călugărirea forţată a lui Stroe Leurdeanu de*către Antonie Vodă din Popeşti, domnul ridicat de Cantacuzini.. . "101. Şi tot G. Ivaşcu adaogă: „într-un cuvînt are102 un orizont şi stă pe o treaptă de cultură net superioară, la care se adaogă o remarcabilă îndemînare de a rezuma şi integra izvoart multiple într-o expunere emogenă.. . "103. Comentînd aceeaşi problemă, a unei diferenţe marcate de stil ante şi post 1688, Mircea Anghelescu observă pertinent că „... nu se poate conchide asupra diferenţelor stilistice dintre două texte numai pe baza comparaţiei cîte unui singur exemplu (ales ca să servească teza)../'104. După aprecierea lui I. D. Lăudat: „Radu Popescu are o deosebită cursivitate în povestire şi prezintă faptele cu un aer de intimitate cuceritor. El îi surprinde adesea pe oameni cu psihologia lor respectivă şi povestind un fapt legat de ei îi vedem trăind sentimentele cu care-i însufleţeşte cronicarul."10** in sfîrşit, opinia Iui Dan Horia Mazilu despre scrisul lui Radu Popescu: „Impulsii ale unui indiscutabil talent... au condus pe autor spre uimitoare reuşite compoziţionale. Alternarea izbutită a planurilor, într-un montaj alert, creează adesea impresia de concomitenţă proprie evenimentelor care se află în relaţie de cauzalitate absolut nemijlocită"106. Concluzia se impune de la sine: pe cîteva exemple de redactare nu se pot diferenţia în Istorii... două părţi, cu doi autori diferiţi. Pentru a se deosebi, într-o aceeaşi copie manuscrisă a unei lucrări, doi autori, pornind numai de la criterii stilistice, este necesară o analiză strînsă a întregului text, operaţiune care nu s-a efectuat însă. Cu acestea, dezbaterile au continuat. A fost încercată şi metoda statistico-matematică spre a vedea dacă mult discutata lucrare are un autor sau doi. Al. Cărăuşu şi Dumitru Stan studiază un etalon de 2 500 cuvinte extrase din următoarele trei texte: prima parte a „Istoriilor..." (ante 1688); a doua parte—aceea recunoscută de toţi ca fiind a lui Radu Popescu şi din „Letopiseţul Cantacuzinesc". Din compararea numeroaselor date obţinute, autorii conchid „Că prima parte a «Istoriilor domnilor Ţării Româneşti » (aşa-numita «Cronică a Bălenilor ») aparţine tot lui Radu Popescu... "107. Rezultat contestat de Viorica Negriei şi Eugen Negriei care aleg tot 2 500 cuvinte dar din patru texte diferite. Concluzia, din compararea datelor obţinute prin calcul, este că textul ce aparţine sigur lui Radu Popescu se află, pentru majoritatea indicilor consideraţi, destul de distanţat de celelalte108. Rezultatul opus la care au ajuns cele două studii bazate pe metoda cantitativă, statistico-matematică, este explicabil deoarece metodele de determinare a indicilor au fost diferite. Pentru a obţine rezultatele comparabile între ele, este necesar să se ajungă, în prealabil, la un oarecare acord privind căile de obţinere şi conţinutul indicilor consideraţi. Un element în plus în dezbatere îl aduce Maria Rădulescu prin studierea unei singure particularităţi stilistice a „Istoriilor..." şi anume „prezentul istoric" („dramatic"). O atare modalitate de relatare a evenimentelor revine de numai cinci ori, de trei ori în partea din cronică pînă la 1688, da două ori în intervalul 1719—1729. Toate cinci s-au petrecut în timpul vieţii lui Radu Popescu, fapt ce se cuvine luat în considerare în stabilirea autorului cronicii109. 14 Dragoş Sebastian Neamţu analizează aceeaşi chestiune dintr-o altă perspectivă: aceea a izvoarelor folosite pentru scrierea părţii dintre 1290—1688. După o minuţioasă investigaţie, concluzia este că „Radu Popescu este compilatorul unic ah întregii cronici numite Istoriile domnilor Ţării Româneşti..."no. Tot cercetarea acestor izvoare determină o nouă propunere pentru data redactării „Istoriilor..Ele au început a fi scrise de Radu Popescu după 1718, pe etape111. Argumentarea „bogată în date şi ingenioasă în motivări", a întîmpinat două obiecţii. Mai întîi, că nu sînt infirmate elementele aduse anterior în favoarea unor alte datări în redactarea cronicei (vezi mai înainte). Al doilea, că la un autor cu numeroase surse de informare scrise, dar şi orale inclusiv cele ştiute ca martor ocular — este şi cazul lui Radu Popescu — aflarea unor clemente sau formulări identice în două scrieri nu înseamnă „ipso facto" implicit sau explicit, o relaţie, un raport de dependenţă între acele două texte112. De reamintit, deopotrivă, două opinii în sens contrar argumentelor mai sus arătate. Aceea a profesorului Al. Piru care, în cunoscuta sa sinteză, consideră „Cronica Bălenilor" (1290—1688) separat de „Istorii..." (1688—1729)ll3. După cum Dan Horia Mazilu se pronunţă tot pentru două opere separate In foarte interesanta şi nuanţata sa analiză literară a cronicarilor munteni114 Dezbaterea continuă prin contribuţia lui Mircea Anghelescu. Istoricul literar reia cîteva din obiecţiile formulate. Examinează cele două părţi ale „Istoriilor..." (1290—1688 şi 1688—1729) şi arată, cu mai multe exemple de limbă, că între ele există asemănări certe115. Cum se explică redarea, în oraţie directă, a unei cercetări făcute de domnul Grigore Ghica în 1663, împotriva unor boieri învinuiţi de a fi umblat cu pire mincinoase?116 Radu Popescu avea atunci cel mult 13 ani şi la această vîrstă nu putea să asiste la asemenea evenimente117. Există o explicaţie: alături de domnul Ţării Româneşti se aflau şi marii săi dregători, între ei Hrizea vistierul, care a putut relata scena fiului său Radu Popescu, viitorul cronicar118. Dar episodul din 1716 cînd domnul Nicolae Mavrocordat trimite pe Radu Popescu vel vornic, cu oaste să alunge trupele austriace intrate în Oltenia? Cronica povesteşte că mai mulţi boieri „în taină au mersi( la domn „de au zis că fiind ( = Radu Popescu, nota D.C.G.) om mai sprinten, mai levent, va putea face această treabă şi de nu va face el treaba ca să izgonească cata-nele de peste Olt, altul nu va putea"119. Cum se potrivesc atributele de „sprinten"' şi „levent" cu vîrsta lui Radu Popescu? Dacă admitem că era născut pe la 1650 12°, atunci cronicarul avea în 1716, în jur de 66 de ani, vîrstă la care este mai anevoie a-l socoti vioi şi apt de a conduce ostile. Trebuie admis că Radu Popescu era, de fapt, mai tînăr, născut „în 1658" şi ca atare avea, în 1716, în jur de 58 de ani121. Iar vîrsta mai tînără, arată de ce acelaşi Radu Popescu nu era în măsură să redacteze prima parte a „Istoriilor" (1290-1688), cu unele relatări în direct, ale martorului ocular122. Şi această obiecţie este lămurită chiar prin relatarea cronicii care spune că numirea ca mare ban a lui Radu Popescu a fost pusă la cale pe ascuns de un grup de boieri: „Dară acei boiari ce începuse să facă ficleşug, adică Golescul Băleanul şi Bojoreanul... au făcut sfat între dînşii să îndemneaze pe domn ca să-l facă ( = pe Radu Popescu, nota D.C.G.) ban mare şi să-I 15 trimită:peste Olt la Craiova cu oaste să stea împotriva catanelor,'-cit să-l depărteze de lîngă domn şi-pe dînsul ( === Racju Popeşcu, nota D.C.G.) * şi ostile ce .era ,1a Bucureşti"!23. A fost aşadar o uneltire a unor boieri doritori să-l depărteze pe cronicar din Bucureşti., Tot cronica mai povesteşte că Radu Popescu a primit această misiune ca pe un ordin: „Radu vornicul, ca să nu. iasă din ctivîntul domnului, au priimit .şi acea osteneală să facă şi făcîndu-l ban mare şi dîndu-i turci, tătari şi cîtăva slujitorime de ţară, ş-au luat zioă bună şi au purces de s-a,u dus. Şi ajungînd. la Craiova au trimis cărţi pe la toţi boiarii şi la igumeni şi la căpitani şi pe la ceaialaltă ţară cu cuvinte blînde.. ."124 Citatele de mai sus, demonstrează că prezentarea lui Radu Popescu drept „om mai sprinten, mai levent", a fost un simplu pretext.125 S-a obiectat, de asemenea, că un eveniment important, în care Rada Popescu era direct implicat, a fost redat în cronică la modul impersonal. După chinuirea şi uciderea lui Hrizea, familia acestuia caută scăpare la sud de Dunăre, la turci ; „Jupîneasa" şi „copiii" celui ucis „văzînd că nu vor mai putea trăi şi încă aflînd de unii-alţii că vor să piară, au luat pă D-zeu într-a-jutoriu şi, prentre paznicii ce era împrejurul casii lor, au eşit şi nu i-au priceput, orbindu-i D-zeu, şi au încălecat de cu seară şi pe la miezul, nopţii ap trecut Dunărea pă ghiaţă, în Ţara Turcească"126. întrebarea este. următoarea: „De ce vorbeşte cronicarul, obişnuit să scrie despre sine la persoana îhtîia, de «copiii» lui Hrizea în chip. impersonal?,"127. De fapt nu este singura, dată dnd cronicarul foloseşte acest procedeu: chiar episodul numirii sale ca mare ban şi trimiterea cu oşti în Oltenia este redat tot la persoana a treia (vezi citatul reprodus mai sus: „Radu vornicul, ca“ să nu iasă din cuvîntul domnului a priimit şi acea osteneală. I /"etc.)128. Concluzia analizei, efectuată cu exigenţă şi deplina stăpînife a textelor/-este ca „sînt destul de numeroase fapte de liiiibă câre apropie Cronica Băle-nilor de Cronica Mavrocordătească a lui Radu Popescu, iar prima; conţine numeroase particularităţi lexicale care denotă că autorul este un bun cunoscător de greacă, latină şi turcă. Problema dacă Letopiseţul Bălenilor e tot de Radu Popescu merită să fie mai studiată" — conchide Mircea Anghelescu12® ^ Problema paternităţii a fost reanălizată şi de I. D. Lăudat care, face o, prezentare sintetică şi precisă a argumentelor în favoarea lui Radu Popescu,, autor al întregii scrieri de la 1290 la 1729130. Elementele sînt următoarele : tradiţia manuscriselor131; limba care prezintă de-a lungul cronicii „expresii comune"; „identitatea concepţiei în expunerea faptelor istorice"; dedicaţia scrisă de Radu Popescu pentru Nicolae Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti; trimiterile dintr-o parte în alta a cronicii, ceea ce arată uri acelaşi, autor; „un spirit comun de vrăjmăşie împotriva Cantâcuzinilor în cele două părţi ale Istoriilof"; „stilul unitar" al întregului text.132 Pentru aceeaşi paternitate asupra întregii opere (1290-1729) se pronunţă şi Dumitru Velciu. Abordînd, pentru Jntîia dată, şi problema raporturilor între, autorul anonim al IstorUi.. .. 1688—1717 şi.Radu Popescu, el conchide că, de fapt, anonimul a utilizat cronica lui Radu Popescu 133. Sumara trecere în revista de mai sus a punctelor de Vedere exprimate asa-s pta acestei probleme arătă cît de mult a fost' discutată paternitatea lui Radu Popescu asupra lucrării Istoriile domnilor: Ţării Româneşti. Pînă în prezent,; majoritatea elementelor aduse de cercetare confirmă concluzia formulată acum opt decenii de Constantin Giurescu, potrivit .căreia, Radu Popescu este ioxţdjlsimnlor <.. pe toată întinderea. lor; de . la - 1290 şi pînă la 172 9134* tft I. De adăogai contribuţia IuriRodica Şuiu.care, într-o .expunere conden-;, sată şi clară, însumînd părerile atît de diverse exprimate de-a lungul; decetb niilor, evidenţiind izvoarele folosite în. reclacţare; şi (subliniind principalele procedee literare utilitate, de, Radu .Popescu,. conchide: ;„Ca în majoritatea crpnicilor, munţene, nu . portretul ci situaţia şi acţiunea ' derulată cu .nerv; se impun atenţiei' în primul rînd în Istoriile domnilor Ţării Româneşti, retorica> disimulării, poza. ingenuă, dialogul concis şi şleţ'ţ^ \li^b4uţi.a insinuantă şi maliţioasă a cronicarului. Deşi pe alocuri aridă, datorită unui anume exces, de informaţii... atmosfera specifică a cronicii ţine înainte de toate de talentul, de a «spune » al autorului, de stilul oral, de varietatea registrului lexical"135. în ce priveşte Istoria Ţării Româneşti. .. 1688—1717, faţă de încheierile, formulate de Constantin Giurescu în 1906, părerile au rămas, la început, împărţite. s Giorge Pascu intitulează lucrarea „Cronica Anonimă R. P." şi distinge două părţi: una scrisă în 1703, în care faptele pînă la întoarcerea Brîncovea-nului de la Adriaiiopol (i703)'sînt relatate „pe larg"; a doua parte scrisă în „iunie — august 1716"136. Nicolae Iorga, luînd act de opiniile lui Constantin Giurescu, rămîne la părerea sa anterioară că Memoriile lui Radu Popescu( == „Istoria Ţării-Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717") sînt opera lui Radu Popescu, redactase la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat1'3?: Tot Nicolae Iorgâ publică şi1 fragmentul care continuă „Memoriile" pentru intervalul 1714— 1717138 (parte încorporată de altfel în ediţia critică din 1959). Scarlat Struţeanu propune ca âutor al Istoriei.. j 1688-^1717 pe Teodor Corbea l3^, dar această , identificare , nu ;este posibilă1^0. :. r Pentru Nicolae Cartojan cronica este „anonimă" si totodată „cea mai: obiectivă ca' ţinută şi cea: măi frumoasă ca factură literară" dintre operele epocii brîncoveneşti/autorul situîndu-se „pe linia mărilor cronicari ai Moldovei"14*. Nicolae Gartojan rezervă, mult spaţiu discuţiei asupra paternităţii,* este de acord cu redactarea în două etape: 1709 şi 1716 şi se întreabă cine dintre boierii Tui BrinCoVeanu â putut întocmi — lâ datele amintite ~ această scriere ?142 CîteVa elemente din cuprins „militează puternic în sprijinul paternităţii lui Radu Popescul „Trebuie să recunoaştem însă că argumentele aduse împotriva lui Radu Popescu de regretatul C. Giurescu cad şi ele greu în: cumpănă"143. ~ ■’ ■ . i , ' , . ’ ' - Pentru Radu Popescu drept autor se pronunţă George Călinescu în monumentala sa. sinteză144. 1 , : . , , ; în 1959 apare; prima ediţie critică, datorată lui Constant Grecescu, unul din cei-mai competenţi editori, de cronici 145. în introducere se arată întreaga discuţie asupra autorului scrierii şi se reamintesc titlurile sub care a fost publicată, fie Istorie a Ţării Româneşti de la 1689 încoace continuată de. im anonim, fie. Cronica Anonimă, fie Memoriile* lui Radu Popescu. Referindu-se numai la; conţinut, Constant Grecescu propune şi foloseşte titlul de Istoria Ţării Româneşti d& la.; octombrie \ 1688 pînă la martie 1717 (aşa cum s-a tipărit în ediţia critică)146.^ . ’ , Studiul introductiv descrie, cele., cinci manuscrise care includ cronica şi stabileşte, tot pentru :întîia dată, schema, lor 147. Izvoarele principale folosite în. redactai;e ,au fost, pcnţru intervalul 1688—1699, Viaţa lui Constantin Brincoveanu de Radu Grecianu, iar în continuare (cu un hiatus între 1699— 1703)> Istoriile lui Radu Popescu 148, ,!/ Autorul Istoriei... 1688~-1717, rămîne, necunoscut (era şi concluzia lui Constantin Giurescu). în schimb, Constant Grecescu argumentează pentru 2 2 — Studii de istorie — cd. 232 anul 1739 ca dată a redactării operei (nu 1709 şi 1716, cum propusese studiul din 1906). 149 Pentru data de 1739 Constant Grecescu aduce trei argumente: a) Autorul Istoriei... 1688—1717 a folosit amintitele scrieri ale lui Radu Grecianu şi Radu Popescu „aşa cum se găsesc în redacţia cronicei mavrocor-dăteşti, cronică compilată de Radu logofeţel de divan, la 31 octombrie 1729" 1?°. b) Menţiunea din Istoria... 1688—1717, referitoare la cucerirea Azo-vului de către ruşi: „Şi aşa luînd cetatea şi băgînd Moscali, Cazaci de ai lor şi o ţin" (ed. critică p. 84), această menţiune se referă numai la anul 1739 cînd trupele ţarului au cucerit Azovul. Precizarea nu se poate referi la intervalul 1696—1711 cînd ruşii au stăpînit prima dată Cetatea Azovului, deoarece autorul anonim al Istoriei... 1688—1717 foloseşte drept izvoare condica mavrocordătească compilată la 31 octombrie 1729 (vezi punctul a)151. c) „De altfel, cercetătorii de istorie literară, comparînd stilul acestei istorii cu scrisul lui Grecianu sau al lui Radu Popescu, vor observa că nu sînt din aceeaşi vreme" 152. Ediţia critică din 1959 este prefaţată de profesorul Dan Simonescu-D-sa relevă componente principale ale cronicei şi valoarea ei literar-arlistică 153 • Publicarea ediţiei din 1959 a determinat o serie de reacţii. I. Rizescu relevă, într-un judicios comentariu, meritele incontestabile ale textului publicat pentru studiul limbii, dar consideră că argumentele aduse pentru redactarea cronicei în 1739 nu sînt convingătoare 154. într-un amplu comentariu, Petre P. Panaitescu 155 subliniază, de asemenea, calităţile ediţiei critice. Nu este de acord cu data de 1739; autorul Istoriei... 1688—1717 „scrie ca un om al vremii sale", „ca martor ocular sau din informaţii orale contemporane", după cum „latura pasională" a redactării arată pe un participant la evenimente şi nu pe un om care rememorează, la cîteva decenii de la evenimentele relatate 156. E adevărat că, în conţinutul ei, Istoria... 1688—1717 este la fel cu acela al scrierii lui Radu Grecianu sau Radu Popescu „dar forma, reflecţiile, o serie de amănunte diferă"; este vorba de „fapte asemănătoare, nu de texte identice" 157. Pentru data cînd a început redactarea, P. P. Panaitescu propune 1707, deoarece în acest an se manifestă primele semne ale opoziţiei dintre Constantin Rrîncoveanu şi Cantacuzini (Istoria... 1688—1717 este opusă Cantacuzinilor) 158. Eugen Stănescu face mai întîi o recapitulare a opiniilor emise asupra acestei opere 159; în continuare întemeiat pe considerentele exprimate la analiza lui Radu Popescu (vezi mai înainte,), se întreabă: „Dar dacă se acceptă explicaţia schimbării de concepţie sau a « versalităţii » politice, de ce nu ar fi posibil ca Radu Popescu să fie autorul Istoriei Ţarii Româneşti între 1688—1717, cum a susţinut N. Iorga?" 160 Este adevărat că această cronică este „diferită de R. Popescu prin poziţia ei probrîncovenească" ; dar surprinde, în schimb, „identitatea stilului (a expresiilor, a ironiei, a anecdoticii). ..“ Concluzia este că „dacă această cronică n-a fost scrisă chiar de Radu Popescu, a fost scrisă totuşi sub directa influenţă a acestuia" 181. O expunere „la zi" a diferitelor interpretări, aduce I. D. Lăudat care adaogă o clară expunere asupra izvoarelor, ediţiilor conţinutului şi valorii literare a cronicii 162. Şerban Cioculescu relevă talentul autorului rămas ano^ nim 183. Pentru un cronicar contemporan cu evenimentele relatate se pronunţă George Ivaşcu 164, tratatul de Istoria literaturii române 165 si profesorul Al. Piru 166. 18 Şi Elvira Sorohan se pronunţă tot pentru un autor anonim care este martor la desfăşurarea faptelor; el redactează în două etape, în jurul lui 1699 (pînă la acest an textul cuprinde multe amănunte) şi după 1717; se întreabă dacă autorul n-ar putea fi Preda spătarul Brîncoveanu 167. Bazat pe critica internă a Istoriei... 1688—1717, Mircea Cociu face un izbutit tablou al scriitorului, rămas anonim. El nu poate fi identificat cu Teodor Corbea 168, deoarece acesta s-a stabilit în Rusia în 1711; nu poate fi nici Preda spătarul, care nu se numea Brîncoveanu, ci Pîrşcoveanu şi care a murit înainte de începerea redactării cronicii 169. Scrierea ei a început în 1707 (Mircea Cociu este de acord cu considerentele formulate de P. P. Panaitescu, vezi supra) şi s-a încheiat în 1717 sau curînd după acest an; autorul anonim a utilizat la redacţie „Letopiseţul cantacuzinesc", „Stihuri de descălecatul ţării" de Miron Costin, opera Stolnicului Constantin Cantacuzino, scrisori şi documente oficiale şi particulare. „Citind cronica sîntem izbiţi peste tot de aerul de contemporaneitate.. .iar „latura pasională a acestei scrieri nu se poate explica decît prin trăirea multora dintre evenimente de către autor şi consemnarea lor, de cele mai multe ori, imediat după desfăşurarea acestora". Este posibil ca Radu Popescu să fi utilizat Istoria... 1688—1717 atunci cînd a început redactarea părţii a doua din propria sa cronică 170. Dan Horia Mazilu purcede la o nuanţată analiză a conţinutului şi a procedeelor stilistice literare, ale autorului anonim şi consideră, pe această bază, că opera are două părţi; prima, amplă, cu „structuri închegate" începută în 1707 („După toate probabilităţile"); a doua, „lacunară, grăbită, neatentă la organizările şi articulările interne..."171. Cea mai recentă contribuţie aparţine istoricului literar Dumitru Yelciu. în urma unor repetate cercetări, el consideră pe Radu Popescu drept singur autor al Istoriilor.. ., de la Negru Vodă (1290) şi pînă la 1729 şi discută raporturile între această cronică şi Istoria... 1688—1717. îşi pune întrebarea dacă Radu Popescu l-a utilizat pe anonim sau invers. Din anume pasagii referitoare la cetatea Azovului (Azacului), cucerită de ruşi în 1696, cedată Porţii otomane în 1711, cît şi din alte cîteva „indicii", rezultă că Anonimul a folosit Istoriile lui Radu Popescu. Cei doi autori par că „s-au apreciat reciproc", dovadă că Anonimul îl menţionează favorabil pe Radu Popescu nu mai puţin de patru ori, şi — dimpotrivă — îi omite numele cînd prezintă complotul contra lui Brîncoveanu, organizat de paharnicul Dumitraşco Corbeanu. Dumitru Velciu nu poate fi de acord cu data de 1739 şi consideră că prima parte din Istoria... 1688 —1717 a început a fi redactată în 1707 172. în legătură cu sus-menţionata dată 1739, există chiar în cronică o afirmaţie care o contrazice. Se aminteşte că în prima sa domnie (12 februarie 1695 — 14 septembrie 1700) Antioh Cantemir a voit să ia în căsătorie pe una din fetele răposatului Şerban Vodă Cantacuzino, dar a fost împiedicat în planurile sale de uneltirea lui Constantin Brîncoveanu. Adaogă cronicarul anonim: „Domnul Antiohie Vodă, deaca s-au făcut aceste zăticniri, au căutat în ţara lui o fată tînără şi frumoasă, fiica lui Dumitraşco Ceaurul şi o au luat şi-i este doamnă" 173 (sublinierea D.C.G.). Pe de altă parte, Alexandru Amiras după ce relatează a doua domnie a lui Antioh Cantemir, precizează că „au dat împărăţiea domniea earălui Mihai Vodă; şi pe el (= Antioh nota D.C.G.) l-au mazilit şi autrămes sarasche-rul pe capegilar Chihaesi al său Mustafa Aga şi au luat pe Doamna şi pe cuconii lui Antohi Vodă de la Iaşi şi i-au dus la Tighine şi de acolo au mers la Ţari-gradu; şi acolo la Ţarigradu au şezut mazil ca la 18 ani (sublinierea D.C.G.) şi şi-au săvîrşit vieaţa." 174 19 La vremea redactării Istoriei .. . 1688—1717 fatalui Dumitraşco Ceauru era soţia lui Antioh Cantemir, iar acesta moare pe la 1725 (1707 ~f* 18). Dacă data redactării Istoriei ... 1688—1717 ar fi fost 1739/autorul n-ar mai fi adăogat „şi-i este doamnă'". Rezumînd, majoritatea cercetătorilor sînt de acord cu cîteva din principalele concluzii formulate în Contribuiiuni la studiul cronicilor muntene şi anume : Istoria Ţarii Româneşti .. . 1688—1717 se datoreştc unui autor anonim, iar nu lui Radu Popescu, opera se compune din două părţi foarte inegale în cuprinderea lor si scrise la date diferite, la 1709 (după alte opinii 1707) şi 1716 (păreri mai recente după 1717). Faţă de concluziile publicate în 1906, s-a procedat la incorporarea în cronică şi a fragmentului care relatează evenimentele de ia august 1714 şi pînă la martie 1717.. NOTE 1 Bucureşti, 1906, 160 p. , 2 Constantin Giurescu. Op. cit., p. 8. ; . 3 Adică împotriva Cantacuzinilor. 4 Constantin Giurescu. Op. cit., p. 30. 6 Op. cit., p. 36. . ' 6 Op. cit., p. 37 — 38. 7 Op. cit., p. 39 — 48. 8 Op. cit., p. 48 —82; partea a doua a studiului lui Constantin Giurescu este intitulată, de altfel, Radu Popescu. Este cea dinţii şi cea măi detaliata biografie a. cronicarului: Eugen Stă-nescu, Studiu introductiv la Cronicarii numieni, voi. I, ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, p. XI, nota 2. Adăogiri la biografia lui Radu Popescu: G. pascu, Data morţii lui Radu Popescu şi Turcisme la Radu Popescu în „Arhiva" Iaşi, XXIX , (.1922), . p. 241 — 243; N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, voi. 2, ediţia a 2-a, Bucureşti, 1928, p f77—187; Âl. A. Vasilescu, Contribuţiimi la biografiile cronicarului Radu Popescu şi compilatorul u Constantin Căpitanul în volumul în amintirea lui Constantin Giurescu,’ Bucureşti, 1944, p. 533 — 546; lonlonaşcu Mărturii relative la cronicarul Radu Popescu in „Revista Istorică Rom Ină", XV, 1945, 1, p. 17 — 35; Mariana Stescu, Radu Popescu (Biobibliografie), Iaşi, 1973. 9 Intitulată Cronica lui Radu Popescu. 10 Constantin Giurescu. Op. cit., p. 83 — 88. n Op. cit., p. 124— 127. ’ 12 Op. cit., p. 127-131. v 13 Op. cit., p. 87. 14 I. G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii'din stingă Dunării în răstimpul de la 1504—1714,Cernăuţi, 1897, p. 207 şi următoarele. V ! 15 Constantin Giurescu,- op. cit., p. 88—102. 16 I.G. Sbiera, op. cit. . 17 Constantin Giurescu, op. cit., p. 102—112. 18 Op. cit., p. 110. 19 Op. cit., p. 112—118- 23 Op. cit., p. 118, 120- 124. 21 Op. cit., p. 132 şi urm. 22 Ibidem, p. 132— 135. 23 Privind opera lui Radu Popescu. 24 Argumentarea la p. 135— 149. 25 Ibidem, p. 156. C. Giurescu--numeşte scrierea şi. „Cronica Anonimă,".- 26 Ibidem,. p. 149 şi 150— 154. 27 Ibidem, p. 154—156. Const. Giurescu se referă lă partea de cronică încheiată cu luna august 1714.' - ' '3: 28 Ibidem, p. 145— 149. 29 Cronicarul Radu Popescu şi „Istoriile domnilor Ţârii Româneşţi", Bucureşti, 1908, 31 p. 30 Argumentele în op. cit., p. 13 — 21. 31 Op. cit., p. 21. 20 32 Istoria literat tivii române din secolul XVII, Iaşi, 1922, p. 142M8 ; etapele de redactare ale cronicii, la p. 143. 33 Volumul I; ediţia a 2-a, p.. 358-- 363. 34 Op. cit., p. 359 — 60 unde N. Iorga dă şi unele completări ale biografiei lui Constantin Căpitanul Filipescu. ; : , 35 Op. cit., p. 360 —361 ; consideră că însemnarea din 10 mai 1761 cuprinde „numele lui Constantin Căpitanul ... dar nu în forma copiştilor" (p. 359, nota 1). 36 Istoria literaturii româneşti, volumul II: De là 1688 la 1780, ediţia a 2-a, Bucureşti, 1928, p. 185 si 201. 37 Op. cit., p. 201, 215, 224 -226. ; ; 38 N. Iorga, Originea lui Mihai Viteazul după o cronică, românească în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei istorice",, seria lii, tomul XVIII, Bucureşti, 1936— 1937, p. 169— 185. Despre opiniile formulate în 1906 de Constantin Giurescu, la p. 172— 183. 39 N. Iorga. op. cit., p. 175. 40 Ibidem, p. 175. 41 . Î720 cînd R?vdii Popescp îşi scrie partea a doua din cronică, ibidem. 42 N. Iorga, op. cit., p. 176. 43 Adică partea pînă la 1688. ; 44 N. Iorga, op. cit., p. 176 şi 183. Vezi şi Istoria literaturii româneşti, vol. I, ed. a 2-a, Bucureşti, 1925, p.| 351. Discuţia argumentelor prezentate de N. Iorga la Con st. Grecescu, Introducere la ediţia critică Istoriile'domnilor' Ţării Româneşti de Radu Pop eseu -V ornicul R-— ediţie îngrijită de Dan Simonescu — Bucureşti, 1963, p. LI şi nota 2. 4,3 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Nagard 1980, p. 34—35. 46 Ibidem, p. 36—37. G. CăHnescu atribuie tot lui Radu Popescu şi Istoria Ţâr ei Româneşti de la anul 1689, ibidem, p. 35—36. 47 Viaţa şi opera lui Radu Popescu, partea I, Ploieşti, 1943, 197 p. Editorii din 1943 reiau şi adoptă concluziile principale formulate de Constantin Giurescu în 1906 şi consideră că Radu Popescu este autorul Istoriilor . . ., pentru tot intervalul 1290— 1729. 43 Istoria literaturii române vechi, voi. III, Bucureşti, 1945, p. 245 şi 247. Sextil Puşcariu, în Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1936, p. 148— 149, nu discută delimitările cronologice ale „Istoriilor ..." şi nici ce părţi aparţin lui Radu Popescu. 49 Eugen Stănescu, Studiu introductiv'là Cronicari munteni ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, vol. I, Bucureşti, 1961, p. XXII—XXIII. 50 E. Stănescu, op. cit., piXXIII; Cronicile muntene ilustrează cu precădere criza politică prin care trecea îndeosebi marea boierime: p. XXVIII — XXXVIII. : 51 Eugen Stănescu, op. citi, p. XXXIX-XLIV. 52 Ibidem, p. XLV-^LX, p. LXXXIV—LXXXVIII. 53 Ibidem, p. LXXXIX. Dincolo clé unele formulări şi interpretări care ţin de epoca în care au fost scrise, studiul publicat de Eugen .'Stănescu în 1961 constituie prima amplă analiză, efectuată în anii postbelici, ' asupra•• evoluţiei ideilor politice din Ţara Românească, în secolul al XVII-lea: Ibidem, p. LXXXIX —CXVIII. 54 Eugen Stănescu, ' Studiu introductiv la ediţia critică a cronicii întocmită de Constant Grecescu, Bucureşti, 1963, p. V — L. 55 Eugen Stănescu, op. cit., p. LX":i 56 Eugen Stănescu',1 'Stadiu introductiv la Cronicari munteni, vol; I, p. LXXXV. 57 Ibidem. 58 ' începuturile istâriografiei' în Tara Romanească în „Studii si materiale de istorie medie", V, Bucureşti, 1962, p. 233-244. 59 Ibidem, p. 235—236. Nicôlae Iorga şi Constantin Giurescu se pronunţaseră la fel pentru data redactării acestei părţi a cronicii, în 1687— 1688. 60 Ibidem, p. 237. 61 Ibidem, p. 237. 62 Adică a Bălenilor împotriva Cantacuzinilor. Op. cit., p. 238. . 64 Op. cit., p. 239-240. . 05 Op. cit., p. 240-241. f36 Op. cit., p. 244. 97 Comitetul de redacţie al volumului: Al. Rosetti, Mihai Pop, I. Per vain, Al. Piru, p. 537 — 542 (pentru Radu Popescu) şip. 394 —401 (pentru Cronica Bălenilor). 68 Istoria literaturii române I. Perioada veche, ed. a 3-a, Bucureşti, 1970, p. 304 (pt. Radu Popescu, vezi p. 297 — 304). La fel în Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p. 242- 248. 69 Editura Academiei, 1963, CX -j~ 338 p. studiu introductiv ele Eugen Stănescu; notă asupra ediţiei, şi îngrijirea lucrării Dan Simonescu; glosar şi indice Serbau Papacostea. Ediţia cuprinde şi un amplu studiu al lui Constant Grecescu asupra cronicei (p. LI —CVI). 21 70 Ediţia citată, p. LXXI-LXXII 71 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti de la 1688 la 1780 voi. II, ed. a 2-a, p. 177 şi 203. 72 Const. Grecescu, ediţia citata, o. LXXVIII, întreaga discuţie Ia p. LXXVII — LXXVIII. 73 Const. Grecescu, ediţia citată, p. LXXXII; examinarea obiecţiilor ridicate de Em. Panaitescu la paginile LXXVII - LXXXII. 74 Op.cit., p. LXXXIV—CV, stema manuscriselor la p. CV, iar cele trei grupe cu un total de 20 manuscrise la paginile LXXXIV, XCV şi XCVII. Constant Grecescu a examinat obiecţiile împotriva paternităţii lui Radu Popescu, formulate în perioada interbelică. Reluarea discuţiei asupra autorului „Istoriilor . . ." a avut loc după dispariţia prea timpurie a lui Constant Grecescu. 75 Ediţia citată, p. CVII-CX. 76 Damaschin Mioc, Istoriile domnilor Ţării Romaneşti de Radu Popescu Vornicul, recenzie în „Studii. Revistă de istorie", XVII, 1964, nr. 1, p. 169—172. 77 Op. cit., p. 170. 78 Ibidem. 79 P. P. Panaitescu, începuturile istoriografiei în Ţara Romanească, în „Studii şi materiale de istorie medie" V, Bucureşti, 1962, p. 238. 80 „Magazinul istoric pentru Dacia", Bucureşti, 1847, p. 149 şi ediţia critică Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 283. 81 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 238. 82 Ediţia Const. Grecescu, p. 299. Acelaşi text în Cronicarii munteni, I, Ediţia Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, p. 574. 83 Adică familia lui Radu Popescu. 84 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 238. 85 Ediţia Const. Grecescu, p. 172. 86 Ediţia citată, p. 173. 87 Ediţia citată, p. 175. 88 Ediţia citată, p. 176. 89 Ediţia citată, p. 185, sublinierea D.C.G. 90 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 238. 91 Ibidem 92 a Bălenilor (pînă la 1688) şi a lui Radu Popescu (1688— 1729). 93 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 239. 94 „Fiind şi sama ţării noastre necăutată încă din domnia lui Ştefan Vodă şi a lui Ioan vodă pentru întîmplările ce s-au întîmplat, lipsind multe seneturi, adecă răvaşă de samă,pentru multe porunci înpărateşti ce venisă în ţară, adecă de s-au trimis salahori şi s-au făcut pălăngi şi s-au trimis leamne şi alte porunci multe care să plinise toate, numai pentru unele n-au apucat să se scoaţă seneturi, pentru altele s-au şi scos, dar să pierduse în vremile răscoalelor. Pentru aceia să încărcasa multă sumă de rămăşiţă asupra ţării, cît numai rămăşiţă a unii domnii de ar fi rămas să o plătească, nici o puteare n-ar fi avut să o rădice şi ar fi ajuns la mare nevoe." Ediţia critică Const. Grecescu, p. 262—263. 95 ,,Că mergînd la Iaşi, l-au chemat Antonie vodă de l-au întrebat: el au spus că au în-cungiurat leaşăi pa turci, de nu să ştie mai scapa-va vreunul. Decii iar s-au dus înnainte şi au ajuns la Odrii, unde era înparatul. Ci mergînd cu cărţile la vizirul Chiupriulioglu, cum putea, fiind idropicos, au cetit cărţile şi de bucurie că s-au făcut pace l-au dăruit cu 200 de galbeni de aur şi îndată l-au trimis la înpăratul cu cărţile şi aşăjderea l-au dăruit. După cîteva ceasuri dar, i-au venit cărţi de la Antonie vodă, în care scriea poveştile ce le auzise de la Matei căpitan Cărămidă; deci iar cheamă pă Cărămidă de-1 mai întreabă; el, deci-i spuse adevărul şi cum că el au spus acele vorbe lui Antonie vodă": ediţia Const. Grecescu, p. 167— 168. 98 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 239—240. 97 Ediţia Const. Grecescu, p. 189, 191, 192, 193, 194, 196, 197, 199, 200... Sau, la domnia lui Ştefan CantacuzinO) p. 207,208, 209, 213, 215 ... 98 Istoria literaturii româneşti, II. De la 1688 la 1780, ed. a 2-a, Bucureşti, 1928, p. 176. 99 N. Iorga, op. cit., p. 202 — 203. Cînd N. Iorga aminteşte de „Memorii", el se referă la „Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717", pe care o atribuie tot lui Radu Popescu. Deşi această identificare a autorului nu a fost confirmată (vezi ediţia critica întocmită de Constant Grecescu, Bucureşti, 1959), rămîne aprecierea lui Nicolae Iorga pentru talentul de scriitor al lui Radu Popescu — (adică tocmai aspectul în discuţie). 100 Istoria literaturii române, Epoca veche, Sibiu, 1930, p. 148—149. 101 G. Ivaşcu, Istoria literaturii române I. Bucureşti, 1969, p. 216. Exemplele date sînt din partea anterioară anului 1688, dar din contextul analizelor efectuate de G. Ivaşcu rezultă că Radu Popescu este autorul „Istoriilor ..." pentru tot intervalul 1290— 1729. 102 Radu Popescu. 103 G. Ivaşcu, op. cit., p. 214. 22 184 Vin nou despre paternitatea Cronicii Vălenilor, în „Ramuri" anul IX, nr. 4 (94), 15 aprilie 1972, p. 15. Mircea Anghelescu adaogă: „Există desigur şi diferenţe stilistice inerent explicabile şi prin distanţa la care au fost scrise cele două cronici". Autorul este de acord cu concluziile lui Constantin Giurescu referitor la redactarea „Istoriilor ..." în etape diferite, prima parte, pînă la 1688, fiind scrisă cadre 1688, partea a doua între 1719— 1729. 103 I. D. Lăudat, Isteria literaturii române vechi, Partea a //-a, Bucureşti, 1963, p. 103. 10(i Dan Horia Mazilu, Cronicari munteni, Bucureşti, 1978, p. 335, în capitolul „Radu Po-pescu sau idiosincraziile monahului Rafail" (p. 281—338), paragraful „Spre definirea personalităţii textului" (p. 327 — 338). 107 Al. Cărăuşu şi Dumitru Stan, Un punct de vedere statisticc-informaţicnal în problema paternităţii cronicii « Isteriile domnilor Ţării Româneşti » în „Studii şi cercetări lingvistice" XIX, 1968, nr. 2, p. 163— 176. Autorii menţionează totuşi că la un rezultat deplin asupra paternităţii operei nu se poate ajunge decît coroborînd datele obţinute din aplicarea diferitelor metode de cercetare, inclusiv aceea „statistica" (p. 175). Aceleaşi încheieri în Al. Cărăuşu, Dumitru Stan, Cu privire la paternitatea cronicii « Istoriile demnilor Ţării Româneşti » în „Actele celui de-al XII-lea Congres International de lingvistica si filologie romanică", vol. II, Bucureşti, 1971, p. 33-34. ros Viorica Negriei, Eugen Negriei, Aperçu statistique du problème de la paternité de la «Chronique des Bălcanu »în „Actele celui de-al Xll-lea Congres ..." (vezi nota 107) p. 53 — 58. Cele 2 500 cuvinte sînt alese din 3 părţi ale „Istoriilor . . la fel ca la studiul lui Al. Cărăuşu şi Dumitru Stan şi anume: Letopiseţul Cantacuzinesc, Cronica Bălenilor (adică„Istoriile ..." ante 1688), Radu Popescu (post, 1688), la care se adaogă „Textul de legătură" descoperit şi publicat de Constantin Giurescu în 1906 (vezi. supra), text pe care autorii, Viorica şi Eugen Negriei, afirmă, fără o demonstraţie anume, că nu aparţine lui R.adu Popescu: vezi şi „Actele celui de-al XII-lea Congres ..." p. 31. 1(59 Maria Rădulescu, Prezentul istoric în « Istoriile demnilor Ţării Româneşti », în „Limba română, XIX, 1970, Nr. 3, p. 241 — 245. Cele cinci evenimente relatate la „prezentul istoric" sînt: fuga armaşului Ilie în 1672 (cînd Radu Popescu avea 17 ani — nota M.R,): fuga la turci, în 1678, a lui Şerban Cantacuzino ; urmărirea, de către Duca Vodă, a boierilor moldoveni instigaţi de Şerban Cantacuzino ; mazilirea lui Constantin Brîncoveanu ; urmărirea boierilor care uneltiseră împotriva lui Nicolae Mavrocordat. Concluzia implicită a studiului Măriei Rădulescu ; Radu Popescu este autorul întregii cronici, 1290— 1729. 110 Dragoş Sébastian Neamţu, Paternitatea şi datarea cronicii « Istoriile domnilor Ţării Româneşti » în „România Literară", 1969. Nr. 50, p. 12— 13. 111 Ibidem : „ In urma cercetărilor întreprinse în ceea ce priveşte izvoarele folosite pentru elaborarea părţii privind evenimentele dintre 1290— 1688, am ajuns la concluzia că părerea lui C. Giurescu reprezintă singurul punct de vedere just. Analiza lor ne-a condus însă spre alte păreri în legătură cu data de elaborare a cronicii". (Sublinierile Dragoş Sébastian Neamţu). na viircea Anghelescu, Vin nou despre paternitatea Cronicii Bălenilor, în ,,Ramuri", anul IX, nr. 4 (94), 15 aprilie 1972, p. 15. 113 Al. Piru, Istoria literaturii române I. Perioada veche, ed. a 3-a, Bucureşti, 1970,p. 304: „Aceea (= a Bălenilor, nota D.C.G.) este o cronică boierească, facţionara, în vreme ce cronica lui Radu Popescu este un letopiseţ oficial, domnesc. Doar spiritul polemic şi truculenţa stilistică sînt asemănătoare. Dar acestea sînt caracteristice pentru toată istoriografia Ţării Româneşti", în Analize şi Sinteze critice, Bucureşti, 1973, p. 31 — 32, prof. Al. Piru consideră că Radu Popescu a scris numai partea dintre 1699 şi 1729 şi că redactarea a avnt loc în intervalul 1719— 1729. 144 Dan Horia Mazilu, Cronicarii munteni. Cîteva modele de retorică a povestirii, Bucureşti, 1978. în volum sînt două capitole unul «Cronica Bălenilor » sau obligativitatea replicii (p. 84— 145) şi al doilea, Radu Popescu sau idiosincraziile monarhului Rafail (p. 281—338). 115 Mircea Anghelescu, Din nou despre paternitatea Cronicii Bălenilor, în „Ramuri", anul IX, nr. 4 (94), 15 aprilie 1972, p. 15: „Nu există, însă, nici un fapt stilistic sau de limbă care să ne îndemne să atribuim cele două cronici unor autori deosebiţi". 116 Radu Popescu, Istoriile domnilor Tării Româneşti, ediţia Constant Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 130. 117 P- P. Panaitescu. începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în „Studii şi materiale de istorie medie", V. 1962, p. 243, consideră că, de fapt, Radu Popescu era şi mai tînăr în 1663, avea „abia 5 ani": „Scena (din 1663, nota D.C.G.) poartă pecetea unui martor care era de faţă. Cel ce povesteşte era acolo în oastea domnească, în calitate de curtean sau de oştean" D. Lăudat, op. cit., p. 99^-102. Unele deosebiri de stil sînt astfel explicate „StL Iul fătă relief de la sfîrşitul cronicii este expresia resemnării, ori a omului mulţumit de situaţiile pe care le avea, atitudinea adoptată în faza de om de curte a lui Nicolae Mâvrocordat şi de monah odihnit într-o mănăstire" (p. 101—102). Vezi şi I.D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi. Partea a Il-a, Bucureşti, 1963, p. 58— 109. despre viaţa şi opera lui Radu Popescu şi unde cunoscutul istoric literar redă părerile pro şi Contra unui singur autor al „Istoriilor ..." 133 jj Veiciu, Un izvor nesemnalat al „Anonimului brîncovenesc“ îrî „Revista de istorie şi‘teorie literară", tomul 32, 1984, nr. 3, p. 88 — 94. 134 Mircea Gociu este de acord cu demonstraţia lui Constantin Giurescu privind „frag- mentul de legătură" pentru intervalul 1688— 1699 şi care a fost redactat tot de Radu Popescu (vezi Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene). ' ; ' ' ’ 1 135 Rodica Şuiu, articolul Popescu, Radu în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 693 — 696. 136 istorica literaturii române din secol vil XVII, Iaşi, 1922, p. 149— 151. G. Pascu se apropie prin concluziile sale de C. Giurescu. ? 137 Istoria literaturii româneşti II, De là 1688 la 1780, ed. a 2-a, BuCuresti, 1926, p. 215*^ 224. ' ■■ -/•■■■ ' : ‘ ■ r ■ ' : 133 Continuarea Memoriilor lui Radu Popesdti şi întregirea lor de un anonim, în N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria românilor, III, Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari, Bucureşti, 1901, p. 22 — 27. * 139 Scarlat Struţeanu, Doi umanişti ardeleni la curtea lui C. Brîncoveanu în „Ramuri" mai — iunie, Craiova 1941, p. 40 — 45. 140 Teodor Côrbea aparţinea unui grup care era ostil lui Radu Popescu, prezentat însă favorabil în Istoria Ţării Româneşti ... 1688—Ï717. Teodor Corbea — dacă-ar fi autorul cro^ nicii — nu putea fi opus lui Radu Popescu şi totodată sâ-1 prezinte favorabil ; Nicolae Cartojan', Istoria literaturii române vechi, III, Bucureşti, 1945, p. 260. Gf. Constant Grecescu, Introducere la ediţia critica a, Istoriei'... 1688—1717, p. XXXVII. 141 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. III, Bucureşti, 1945, p. 254 şi 256. 142 N. Cartojan, op. cit., p. 257. 143 Op. cit., p. 259. Discuţia asupra paternităţii; la p. 256—259. 144 Istoria literaturii române de' la origini pînă în prezent, Ed. Nagărd, 1980, p. 35—36. G. Călinescu face analiza literară a operei fără a motiva opţiunea sa în favoarea lui Radu Popescu drept autor. 145 Istoria Ţârii Româneşti de la octombrie i688 pînă la martie 1717. Cronica Anonimă, ediţie întocmită de Const. GreceScu prefaţă de Dan Simonescu, XLII -p 147 p. 14&"Ed. citată, p. XXII —XXIII. Éditia include şi fragmentul pentru intervalul 1714— 1717 publicat: de Nicolae Iorga. - 147 Ed. citată, p. XXIII —XXVIII ; schema la p. XXVIII. 148 Ed. citată, p. XXVIII —XXXIV. Constant Grecescu ajunge la această încheiere după ce dă patru citate, apropiate ca formulare, din Istoria . . . 1688—1717 pe de o parte şi scrierile lui Radu Greceanu şi Radu Popescu, de pè altă parte. în plus constată —prin rezumare — că fondul expunerii celor 3 lucrări prezintă asemănări: „nu numai ca înlănţuire de fapte, dar şi ca mod de prezentare" (pentru comparaţia între Istoria ... 1688 —1717 şi Radu Grecianu p. XXX). ;,Ca fond, expunerea din Ist or ie e identică aceleia din Istoriile' lui Radu Popescu .. (p. XXXII), afară de ceea ce era în dezavantajul lui Constantin Brîncoveanu şi care a fost eliminat de autorul „Istoriei ... 1688—1717“ (p. XXXIII). 149 Argumentarea lui Constant Grecescu la p. XXXIV —XXXVI. 150 EI. citată, p. XXXV. 151 Ed. citată, p. XXXVI. 152 Ibidem. 153 Ecl. citată, p. V-XVI. 154 I. Rizescu, recenzie la Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717* Cronica Anonimă; recenzie apărută în ,,Lirrîba roinână" TX, 1960, nr. 3, p. 89 —95. 155 P. P. Panaitescu, recenzie la. Istoria Tării Româneşti ... publicată în „Studii. Revistă de istorie", XIII, 1960, nr. 4, p. 325-331. 156 P. P. Panaitescu, recenzia citată, p. 326—327. 157 P. P. Panaitescu, p. 327 şi 328. 158 P. P. Panaitescu, p. 330- 159 Eugen Stănescu, Valoarea istorică şi literară a cronicilor muntenie. Studiu introductiv la, Cronicari munteni voi. I, ediţia Mihail Gregorian, Bucureşti, 1961, p. XX —XXII. 160 E. Stănescu, op. cit., p. LXXXV. 161 E. Stănescu, 0p. cit., p. LXXXVI. 162 I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi. Partea a doua, Bucureşti, 1963, p. 27 — 43 162 Şerban Cioculescu, Varietăţi critice, Bucureşti, 1966, p. 45 — 49 („Vorbirea directa şi cea indirectă. Cronica anonimă brîncovenească".) 164 George Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, 1969, p. 261 — 264 („Anonimul brîncovenesc). 160 Istoria literaturii române, voi. I, ed. a 2ta, Bucureşti, 1970, p. 530 — 536 (^Anonimul brîncovenesc"). 166 Al. Piru, Istoria literaturii române I. Perioada veche, ed. a 3-a, Bucureşti, 1970, p. 288 296.t .idem, rn Istoria literaturii române de la origini .pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p.f235 — : 242; cf.:-AJL Piru, Analize şi sinteze critice, Craiova 1973, p. 29 — 31 („Cronicarii munteni")/ 167 Elyira Soro han, Cronica anonimă'despre Constantin' Brîncoveanu, Contribuţii cu primire la data ’scrierii şi autorul ei, în „Analele ştîinţificeale Universităţii << Al. I. Cu za »> din -Iaşi'' (serie nouă), secţiunea III (Ştiinţe sociale),' Limbă si literatură, tomul XII, anul; 1966, faseicola 1, p, 81-86; . . _ .. 168 din 1958, a lui P.P< Panaiteseu, prezintă, faţă de aceea din 1955, nu mai puţin de treizeci şi una modificări, efectuate chiar ’de'editor pentru primele'dejua pagini ale cronicei71* Se formulează şi mai multe propuneri privind indicele şi glosarul72. - * în răspunsul său, Petre P. Panaitescu* reia argumentele anterior prezentate 73 şi conchide — din nou ~că adaosurile efectuate de Simion Dascălul se pot delimita — aşa Cum a şi'procedat de altfel în ediţiile sale din 1955 şi 1958: „Ureche-tfiind autorul îmbinărir şi comparării letopiseţului extern (Biel-ski) cu cel intern (bazat în mare parte-pe cronicile slave ale Moldovei), toate pasajele extrase*din letopiseţul leşesc (Bielski), cît şi cele din letopiseţul moldovenesc (pe care nu l-a' prescurtat de vreme ce-1 declară prea concis) aparţin lui Ureche". Tot lui îi revin informaţiile avute de tatăl sau Nestor Ureche, cum şi ştirile.despre ţările vecine extrase din Cosmografialui GerardMetcator74. ' 7 LuirSimion Dascălul îi rămîn’toate părţile pe eârfe el însuşi le-arată ca fiind ale sale, precum şi* informaţiile provenind din letopiseţul unguresc, cronica lui' Paszkowski, din' continuarea'letopiseţului moldovenesc (după anul 1587) şi legenda despre Laţco75. P/P. Panaitescu reamîneşte că ediţia sa se deosebeşte ca metodă de stabilire a textului de aceea a lui Constantin Giureşcu (1916) 76 şi răspunde la unele din observaţiile-formulate. , Continuînd discuţia asupra- paternităţii, Liviu Onu consideră că „dacă nu. toate, în price calmarea majoritate a interpolărilor lui Simion Dascălul au fost determinate" şi pot fi delimitate „cu destulă precizie" în textul originar, care se cuvine atribuit lui Grigore Ureche, deşi cronica sa a circulat şi este cunoscută numai în versiuni interpolate. Atari interpolări, indiferent de provenienţa lor, trebuie însă publicate „ca anexe sau în subsol, deoarece ele pot prezenta interes sub aspecte foarte Variate ..." 77 Liviu Onu adoptă — „cu unele completări şi corecţiuni" — stema alcătuită de Constantin Giureşcu în 1908 şi grupează cele 22 versiuni existente în 4 ramuri mari. Dar opera a circulat în cel puţin 40 de copii manuscrise. „Nici una dintre cronicile vechi româneşti nu a fost supusă, de-a lungul timpului, la atîtea transformări ca acelea din Letp0seţut Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche — subliniază Liviu Onul Tocmai de aceea Letopiseţul lui Ureche ridică extrem de dificile probleme de:editare şi interpretare. Aşa ne 32 explicăm şi varietatea soluţiilor propuse în editarea textului, şi diversitatea părerilor cu privire la paternitatea lui"78. Alexandru Piru consideră „în afară de orice îndoială că letopiseţiii aparţine lui Grigore Ureche/' Cît despre adaosurile lui Simion Dascălul ele „fac notă discordantă, dar tocmai din această cauză sînt uşor de recunoscut şi pot fi eliminate din discuţie"79. Ion D. Lăudat face o exactă analiză a opiniilor formulate asupra Letopiseţului •—manuscrisele, filiaţia lor, izvoarele, cuprinsul, interpolările, limba,, stilul etc. — urmăreşte punctele de vedere asupra autorului şi conchide că. toţi istoricii literari au considerat ca autor al cronicei pe Grigore Ureche80. I. C. Chiţimia discută pe larg Izvoarele şi paterintatea cronicii lui Grigore Ureche81. După ce reaminteşte că „disputele ştiinţifice ar trebui să aibă, cît se poate mai mult, un caracter de colaborare " 82, istoricul literar supune unei atente cercetări sursele pe care le-a folosit (sau le-a putut utiliza) reputatul cronicar moldovean şi anume: letopiseţul latinesc83, unele lucrări de istorie generală84, letopiseţul moldovenesc85, care era scris însă în limba slavonă86. Un „letopiseţ unguresc" nu a existat, fiind o invenţie a lui Simion Dascălul care, de altfel, nu a cunoscut şi nu a consultat letopiseţul „leşesc", nici pe cel „moldovenesc"87. în ce priveşte paternitatea cronicii, ea aparţine lui Grigore Ureche. „.. . Partea de muncă şi de contribuţie a lui Simion Dascălul se reduce la copierea operei şi la introducerea unor restrînse adaosuri"88. în schimb, „arhitectonica cronicii, interesantă pentru un cercetător, se datoreşte în întregime, în aspectul ei de edificiu, lui Grigore Ureche. Planul lucrării ca şi execuţia ei, în linii mari, concordă perfect cu imboldul de a scrie şi pregătirea acestuia ..." 89. într-o recentă monografie90, Dumitru Velciu discută şi contribuţia lui Simion Dascălul91, pe care-i consideră „un deplin ignorant"92. Autorul admite numai 26 din cele 62 (52 sigure + 10 foarte probabile) interpolări ale lui Simion93, stabilite ca atare de Constantin C. Giurescu (în 1934) şi confirmate ulterior — în aproape totalitatea lor — de P. P. Panaitescu (în 1955). Aceste adaose sînt „simple lipituri exterioare care nu ating cu nimic fondul şi concepţia lucrării, aşa cum â realizat-o adevăratul ei autor, Grigore Ureche ... "84 Propune, de asemenea, o clasificare a izvoarelor utilizate în redactarea cronicii85, consideră că nu a existat un letopiseţ moldovenesc în limba română anterior lui Grigore Ureche96, dar este de acord că Joachim Bielski cu a sa Kronica Polska, cît şi Martin Cromer, De origine ei rebus gesiis Polonorum sau Atlasul lui Gerhard Mercator, au fost utilizate de cronicar în redactarea „Letopiseţului" 97. în 1970, Gh. Cardaş publică o sumă de date despre cel mai vechi manuscris inedit al cronicei lui Grigore Ureche 98: are 187 file, scris cu cerneală neagră (titlurile capitolelor şi unele litere iniţiale cu roşu), pe hîrtie cerată, alb-gălbuie şi lucioasă. Scrierea este în semiuncială, foarte rar folosită de dieci pînă spre finele secolului al XVIX-lea. Manuscrisul a aparţinut comisului loni-ţă Racoviţă, cumnat cu fraţii aga Antiohi Costachi, căsătorit cu Alexandra (a doua fiică a lui Grigore Ureche) şi Gavriliţă Costache (a cărui soţie, Tudo-sica, era sora lui Miron Costin). Gh. Cardaş datează scrierea din anii 1665 — ante 1670 89 şi ajunge la următoarele concluzii: 33 1. Este cea mai veche copie a cronicii lui Grigore Ureche şi cuprinde adăogirile lui Simion Dascălul, dar nu şi pe acelea ale lui Misail Călugărul. 2. Simion Dascălul rămîne „un simplu interpolator al cronicii şi nu poate fi considerat coautor cu Grigore Ureche" 10°. 3. Textul rămas inedit, păstrează „în întregime graiul moldovenesc de epocă şi formele stilistice specifice cronicarului . .."101 4. Simion Dascălul, foarte probabil originar din părţile nordice ale Transilvaniei şi devenit dascăl al copiilor lui Gavriliţă Costache, a intrat în posesia versiunii originale a lui Grigore Ureche, pe care a găsit de cuviinţă s-o adnoteze şi s-o interpoleze. 102 5. Rolul de interpolator al lui Misail Călugărul poate fi şi mai mult redus {faţă de ceea ce s-a considerat pînă în prezent). 103 6. Logofătul Eustratie Dragoş nu poate fi autorul letopiseţului moldovenesc, cum s-a afirmat de unii istorici literari. 7. Se clarifică acuma problema celor două redacţii principale ale cronicii lui Grigore Ureche modificată de Simion Dascălul: redacţia păstrată în versiunea descoperită şi analizată de Gh. Cardaş şi continuată prin manuscrisele din grupul L; redacţia păstrată în manuscrisele din grupele M şi A, cu unele amănunte în plus (faţă de L). 8. In Ms. Gh. Cardaş lipseşte relatarea despre închinarea Moldovei către Poartă şi solia logofătului Tăutu la Istanbul. 104 9. Se arată, în continuare, peregrinările, odiseea acestei copii a cronicii lui Grigore Ureche (inclusiv adăogirile lui Simion Dascălul). 105 Cum versiunea descoperită şi cercetată de Gh. Cardaş este, în continuare, inedită, ar fi de cel mai mare interes folosirea ei integrală într-o ediţie critică a cronicei lui Grigore Ureche. Recapitulind ampla discuţie asupra paternităţii cronicei, începută cu peste 120 de ani în urmă 106 cîteva încheieri se pot totuşi desprinde: a) textul original redactat de Grigore Ureche vornicul nu s-a mai păstrat ; toate manuscrisele existente includ adaosurile efectuate de Simion Dascălul — cele mai multe —, de Misail Călugărul, Axinte Uricariul şi de alţii. b) Nu s-au mai păstrat nici izvoarele interne utilizate de vornicul Ureche sau de interpolatorii săi, discuţia şi analiza acestor izvoare fiind esenţială pentru a stabili paternitatea cronicii, a diferitelor ei capitole (sau paragrafe). c) Majoritatea adăogirilor lui Simion Dascălul au fost delimitate încă din 1934, cînd Constantin C. Giurescu, pe baza analizei interne a Letopiseţului, a stabilit 52 (cincizeci şi două) de interpolări sigure ale lui Simion Dascălul, la care se adaogă cel puţin 10 (zece), probabile 107. Pornind de la analiza izvoarelor şi a cronicei, P. P. Panaitescu identifică de asemenea ceea ce aparţine lui Simion Dascălul: „delimitările interpolărilor sînt aproape aceleaşi la ambii cercetători — observă profesorul Dan Simonescu — dar metodele folosite sînt deosebite" 10°. (Ediţia din 1955 a „Letopiseţului" le diferenţiază şi grafic, la fel ca şi interpolările lui Misail Călugărul şi Axinte Uricariul). d) Pînă în prezent, nu s-a efectuat o identificare stricto-sensu a tuturor interpolărilor operate asupra versiunii originale redactată de Grigore Ureche (versiune astăzi pierdută). în schimb, există o convergenţă a opiniilor care consideră pe Grigore Ureche drept autorul Cronicei, chiar dacă textul ei a ajuns pînă la noi cu repetate interpolări. 34 e) Singura ediţie critică existentă în prezent este aceea dată de Constantin Giurescu în 1916; ea a fost urmată de două ediţii ştiinţifice, a lui Constantin C. Giurescu (1934, 1939, 1943) şi a lui Petre P. Panaitescu (1955, 1958). f) Ar fi binevenit un studiu care să însumeze — sine ira et studio — stadiul cercetărilor, cu ceea ce a fost definitiv cîştigat şi ceea ce a rămas de lămurit în continuare. g) O nouă ediţie critică poate fi încercată după ce specialiştii ar ajunge la un acord asupra normelor de editare, aşa încît noul text să răspundă dezideratelor formulate şi de istoricii literari, şi de filologi, şi de istorici. h) Întrucît originalul scrierii lui Grigore Ureche nu se cunoaşte, intrucît izvoarele interne utilizate de el şi de interpolatorii săi nu s-au mai păstrat* este foarte probabil că discuţiile şi controversele vor continua 108. NOTE 1 Titlul complet: Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, Letopiseţul lui Eustratie logofătul şi Letopiseţul latinesc. Cronicile lui Grigore Ureche, Simion Dascălul şi Misail Călugărul de Const. Giurescu, profesor, şeful serviciului arhivelor din Ministerul de Externe, Bucureşti, 1908, 93 (95) p. in 8°. 2 în 1852; ediţia a 2-a, sub titlul Domnii ţerei Moldovei şi viaţa loru, de Grigorie Ureche, vornicii mare în Moldova, în volumul Cronicele României şeii Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei ... I, publicate de Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1872, p. 127 — 242. 3 Vezi volumul de faţă, p. 173—194. 4 Idem. 5 Idem. 6 Miron Costin, Opere, ediţia P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 242, Miron Costin, De neamul moldovenilor din ce tară au ieşit strămoşii lor, ediţia Constantin Giurescu, Bucureşti, 1914, p. 5. 7 Vezi volumul de faţă, p. 237 — 269. 8 Idem. 9 Idem. 10 Idem. 11 Constantin Giurescu, Noi contributiuni la studiul cronicilor moldovene, în volumul de faţă, p. 171. 12 Letopiseţul cel ipoldovenesc la p. 213—214; letopiseţul latinesc care era o cronică tot moldovenească opinează Constantin Giurescu, p. 214 — 219; cronicarul leşesc comparativ cu cel latinesc p. 219; letopiseţul unguresc, p. 221; Paszkowski, p. 222; Bielski, p. 223 (trimiterile se fac la volumul de faţă). 18 Adică lui Simion Dascălul. 14 în volumul de faţă. 15 Argumentele aduse de Constantin Giurescu, în volumul de faţă, p. 210 — 224. 16 Citat după Letopiseţul Ţârii Moldovei pînâ la Aron Vodă (1359—1595) ..., ediţia Constantin Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 2—3. 17 Vezi în volumul de faţă, p. 213 — 214. 18 Idem. 19 Bucureşti 1916, cu o prefaţă de I. Bogdan, XV -{- 304 p. 20 Giorge Pascu, Gligorie Ureache. Izvoarele lui Ureache. Interpolările lui Simion Dascălul şi textul lui Ureache. Studiu de istorie literară, Iaşi, 1920, 42 p.; idem, Istoria literaturii române din secolul XVII, Iaşi, 1922, p. 43 — 53) idem, Cronicarii Moldovei Gligorie Ureache şi Miron Costin, Iaşi, 1936, p. 3—29; idem, Letopiseţul cel moldovenesc utilizat de Gligorie Ureache în legătură cu toate letopisâţele moldoveneşti în slavoneşte, Iaşi, 1938, p. 129—220. 21 Giorge Pascu, Gligore Ureache ... p. 3, cu argumentele arătate în paginile următoare. Giorge Pascu reafirmă aceste păreri în Istoriea literaturii române... p. 46—47 (Izvoarele interne ale lui Grigore Ureche) şi p. 48 — 53 (Izvoarele externe ...). 22 Giorge Pascu, Cronicarii Moldovei ...,p. 25, capitolul despre „Gligorie Ureache" la p. 3-29. 23 Giorge Pascu, Cronicarii Moldovei ... p. 25. 24 Vezi nota 25. 25 Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice, seria 3, tomul IV, Bucureşti, 1925, 35 p. 149—372 şi în extras, cu 226 p. Izvoarele polone ale lui Gr. Ureche sînt analizate la p. 22—29 (paginaţia extrasului). 28 Op. cit., p. 66. 27 Ibidem. ' 28 Letopiseţul Ţârii Moldovei pînâla Aron Vodă (1359—1595) întocmit de Grigore Ureche Vornicul si Simion Dascălul, ediţie comentată de Constantin C. Giurescu, Craiova, 1934, LXXXII -f- 216 p. -f 11 pl. reeditată în 1939 şi 1943 ambele cu LXXXII -}- 216 p. X planşe şi 1 hartă. Ediţia critică din 1916, a apărut în noiembrie, puţin înainte ca Bucureştii să fie ocupaţi de trupele germane; de aceea textul cronicii nu a fost precedat de studiul introductiv al lui Constantin Giurescu şi este însoţit numai de prefaţa lui Ion Bogda». 29 Ion Sbiera, Grigoriu Ureche, Contribuiri pentru o biografie a lui, Bucureşci, 1884, 96 p. Extras din „‘Analele Academiei Române. Seria II, tom V., sect. II Memorii şi notiţe" p.289 — 384. Ion Sbiera consideră pe Grigore Ureche drept autor indiscutabil al cronicei, iar pe Simion Dascălul „unul din cei diutîi copişti ai cronicei lui Grigore Ureche" (p. 31). Ion G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la Românii din stingă Dunării în rest impui de la 1504—1714 (Frîniurâ din cursul manuscris asupra istoriei limbii şi literaturii româneşti), Cernăuţi, 1897, XI + 328 p. cu un capitol „Letopiseţul s. Anuariul lui Ureche. 1646" (ia p. 168— 174). Autorul conchide tot în favoarea paternităţii lui Grigore Ureche în timp ce Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Eus-tratie Logofătul sînt „copişti aclăugători" (p. 107). Ştefan Orăşanu, Ceva despre cronicele Moldovei, în „Convorbiri Literare", anul XXXI, 1897, Bucureşti, 1897, nr. 6, p. 513 —532 şi nr. 7, p. 648 — 673; autorul afirmă (fără vreo demonstraţie în mai multe locuri „Cronica lui Ureche" (p. 513, 525 —528, 529; 652, 661 — 667 etc.) Ştefan Oraşanu consideră mai curînd pe Grigore Ureche autorul Letopiseţului: Cronicarii Moldovei din secolul al XVII-lca, Bucureşti, 1899, 131 p. (Lucrarea este, de fapt, o recenzie a studiului'V. A.. Gâdei, Stiîdiu asupra Cronicarilor moldoveni din secolul XVH, din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetării. Cu o prefaţă de V. A. Urechiă, Bucureşti, 1898, XV — 352 p. Nicolae lorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (după note stencgrafice ale unui curs), Bucureşti, 1929: cap. XII, „Cronicele româneşti ale veacului aî XVII-iea. 1. Cronica iui Grigore Ureche" (p. 285—309). N. Iorga consideră ca autor al letopiseţului pe Grigore Ureche pe care-1 numeşte uneori „compilator" sau „cronicarul compilator" (p. 286, 290 şi 300), în timp ce Simion Dascălul a adus numai completări, amplificări (vezi de ex. p. 301). I. Minea, între păreri şi ipoteze. Cetind despre cronica lui Ureche, în „Viaţa Românească", 1925, a î XVII, sept., no. 9, p. 361 —369; oct. no. 10, p. 93— 104; noiembrie — decembrie, no. 11— 12, p. 245—256. I. Minea discută autorul cronicei; reproduce părerile exprimate de stolnicul Constantin Cantacuzino, Bogdan Petriceicu Hasdeu, I. Nădejde, I. Tanoviceanu, Ion Bogdan, A. Phiîippide, A. V. Gâdei, Şt. Orăşanu; subliniază, în mai multe rînduri „îngrijită ediţie critică dată de C. Giurescu" (p. 369; cf. p. 368 în no. 9 şi p. 96, 99, 100 în no. 10) şi aportul acestuia la stadiul cronicii. I. Minea arată în continuare aportul lui P. P. Panaitescu („Influenţa polonă .. .") şi opinează: „Din cele ce urmează imediat se vede că Simion copiază, preface şi adaogă pe Ureche, cum ne arată acele predoslovii, în care se pomeneşte numai de Ureche şi de textul acestuia" (p. 253, în no. 11 şi 12; cf. p. 255 —256). Sextii Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ed. a 2-a revăzută şi întregită, Sibiu, 1950, VI -f- 213 p. capitolul „Grigore Ureche" la p. 114— 115 şi 118— 122. După ce rezumă concluziile lui Constantin Giurescu şi P. P. Panaitescu, Sextii Puşcariu conchide: „Letopiseţul lui Simion, scris între anii 1654 şi 1660 era mai amplificat decît al lui Ureche, ceea ce făcu să aibă o răspîndire mai mare şi să ni se păstreze, deşi numai în copii tîrzii şi defectuoase. Neavînd nici un manuscris care să cuprindă cronica lui Grigore Ureche, e greu a mai distinge astăzi ce? aparţine întîiului cronicar şi ce compilatorului acestuia" (p. 115). Pentru Sextii Puşcariu aşadar, Simion Dascălul răinîne un compilator (cf. p. 232 — 233). Ilie Minea reia o sumă din aspectele dezbătute de atîtea ori pînă atunci, complicînd şi mai mult controversele: Locul cronicii lui Ureche în istoria culturii româneşti (în volumul I. Minea, Din istoria culturii româneşti. Lecţii ţinute la Universitatea din Iaşi. Iaşi, 1935, p. 43— 187). Vezi şi observaţiile critice formulate de C. A. Stoide, Note pe marginea cărţii Diui I• Minea « Din istoria culturii româneşti », Iaşi, 1936, 14 p., extras din « Arhiva ». 89 Influenţa polonă în opera, şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice, serialii, tomul IV, Bucureşti, 1925, p. 149 — 372 şi 226 p. în extras. 31 P. P. Panaitescu, Op. cit., p. 58. 82 Ibidem, p. 65. 38 Constantin C. Giurescu, Introducerea la ediţia citată a Letopiseţului <(1943), p. XVI. 34 Cele 3 categorii sînt următoarele: a) „adaose indicate chiar de el ( = Simion Dascălul, nota D.C.G.), dîndu-şi numele sau subîn-ţelegîndu-1, în opoziţie cu Ureche" (p. XXII —XXV) — 26 interpolări. b) „Adaose în care sînt pomenite izvoare cunoscute numai de Simion Dascălul" (p. XXV —XXVI) = 5 interpolări. 36 c) „Adaose cuprinzînd expresii sau judecăţi identice sau foarte asemănătoare cu cele din prefaţa lui Simion Dascălul, scrise deci de acesta" (p. XXVI— XXXI) — 21 interpolări. Ca atare, a + b + c == 52 adăugiri care aparţin în mod cert lui Simion Dascălul. 35 Ibidem, p. XXXI —XXXV. Constantin C. Giurescu mai dă şi alte exemple din Letopiseţ, ,,care par a avea autor pe Simion". Ca, de exemplu, căderea de pe cal a lui Ştefan în timpul luptei de la Valea Albă, tăierea hatmanului Vartic sub Iliaş Rareş, năvălirea lui Ştefan Mâzgă în Moldova în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu etc. De unde şi concluzia lui Constantin C. Giurescu: „Dar dacă nu putem avea o siguranţă deplină în privinţa unor pasagii care par scrise de el (= Simion Dascălul, nota D.C.G.), se poate iarăşi foarto bine şi invers să fie în cronică alte părţi scrise într-adevăr de acesta ( — Simion Dascălul, nota D.C.G.) şi pe care noi să nu le mai putem deosebi de acelea ale lui Ureche, fiind îmbinate sau legate organic cu ele. Dar tocmai această nesiguranţă e un motiv ca să publicam cronica în forma amplificată de Simion Dascălul, considerîndu-1 si pe acesta ca autor alături de Ureche" (p. XXXV). 36 Ibidem, p.' XXXVI. 37 Ibidem, p. XXXVI-XLV. 38 Ibidem, p. XLV - XLVIII. 39 Ibidem, p. XLVIII - LII. 40 Ibidem, p. LIII - LVIII. 41 Ibidem, p. LVIII — LXIV pentru izvoarele principale şi p. LXIV — LXXII pentru cele secundare. 42 Constantin C. Giurescu precizează: „acolo unde toate mss. au lectura «letopiseţul (sau cronicarul) leşesc » am admis această lectură; unde mss. au unele: «letopiseţul leşesc»iar altele: «letopiseţul latinesc» am admis lectura pe care o indică critica internă": ibidem, p. LXXIX. 43 Ibidem, p. LXXIX - LXXX. 44 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, I — II, Bucureşti, 19-42, p. M8— 153. 45 Petre P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiei istorice, scria a III-», IV, Bucureşti, 1925, p. 186 — 215 (studiul întreg la p. 149—372 si în extras Bucureşti, 1925 226 p. 40 N. Cartojan, op. cit., p. 147. 47 Idem, p. 149. 48 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, 243 p. 49 Ediţia citată, p. 46; întreaga discuţie asupra paternităţii cronicii lui Grigore Ureche, a p. 42-47. 50 Ediţia citată, p. 45, cu referire la opinia lui Constantin C. Giurescu pe care nu-î citează însă nominal. 51 Ibidem, p. 47 — 48. 52 Ibidem, p. 48. 53 Ibidem, p. 49-^51. 54 Ibidem, p. 51. ; 55 Ibidem, p. 52. 56 Dan Simonescu, Recenzie Ia Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. :P„ Panaitescu, în „Studii. Revistă de istorie", IX, 1956, nr. 6, p. 16î— 164. 57 Ibidem, p. 162 58 a lui P. P. Panaitescu, din 1955. 59 Dan Simonescu, recenzia citata, p. 163. 80 Constantin C. Giurescu în 1934 şi Petre P. Panaitescu, în 1955. 61 Dau Simonescu, recenzia citată, p. 164; Constantin C. Giurescu a delimitat interpolările „folosind metoda criticii interne a letopiseţului şi, în parte', a izvoarelor lui", iar P. P. Panaitescu prin „studiul izvoarelor letopiseţului". 62 Este cazul ediţiei din 1955 care a ales ca text de bază un manuscris muntean. 63 Recenzia citată, p. 164. (Din context se înţelege că atari principii urmează a fi stabilite). 64 Recenzie publicată în „Studii si cercetări ştiinţifice. Istorie", anul VII, fascicola 1,. 1956, p. 163- 166. 65 Publicata de Constantin C. Giurescu, în „Limba română" IX, 1960, nr. 4, p. 76—86. 66 In 1934, cînd a reeditat cronica, sub titlul Letopiseţul Ţării Moldovei pînâ la Aron Vodă (1359—1595') întocmit de Grigore Ureche Vornicul şi Simion Dascălul, „Scrisul Românesc", Cra-iova. în ediţia a 3-a (1943), vezi pagina XVI. 67 Constantin C. Giurescu, recenzia citată, p. 78 — 81. 68 Ibidem, p. 81. 69 Argumentarea ibidem, p. 81 — 82. 70 Fapt contestat în ediţia din 1955 (P. P. Panaitescu). 71 Const. Giurescu, recenzia citată, p. 82 — 83. 37 72 Ibidem, p. 83—86. 73 în Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore TJreche şi Miron Cost in, Bucureşti, 1925 (în extras), p. 20 — 67, şi în ediţia din 1956 a lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârîi Moldovei, p. 42—46. 74 Răspunsul lui P. P. Panaitescu publicat în „Limba română", IX, 1960, nr. 6, p. 55 — 63 sub titlul Letopiseţul lui Grigore Ureche şi editarea lui. Citatul reprodus la p. 60. 75 Ibidem. 76 Id. 77 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1967, p. 14—25; citatele de la p. 25. 73 Op. cit., p. 39; cf. p. 34 — 38. De amintit şi alte ediţii (parţiale) ale „Letopiseţului": a) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. De cînd s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă pînâ la Arcn Vodă —Bucureşti, 1961, 131 p.; în introducere se menţionează că potrivit ultimelor cercetări „această cronică aparţine lui Grigore Ureche" (p. 7). b) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, texte stabilite de P. P. Panaitescu, prefaţă şi note de Gh. Popp, Bucureşti, 1967; 174 p.; se amintesc concluziile lui Constantin Giurescu în 1908 şi se adaogă: „Simeon Dascălul nu poate fi însă autorul acestei cronici, el fiind un om incult şi un impostor" (p. 15). c) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, studiu introductiv de E. Russev, Chişinău, 1971, 264 p.: reproduce ediţia din 1958 şi deosebeşte grafic pasagiile interpolate de Simion Dascălul, Misail Călugărul, Axinte Uricariul, (cf. nota de la p. 56). d) Grigore Ureche, Letopiseţul Ţârii Moldovei, Postfaţă şi bibliografie de Mircea Scarlat. Bucureşti, 1978, 224 p.: „Dar oricîte ar mai fi discuţiile în jurul paternităţii scrierii, o certitudine există de mai bine de trei secole: textul cronicii. Acesta trebuie analizat ca prezenţă remarcabilă în cultura română şi nici o concluzie a filologilor nu poate schimba valoarea operei. S-ar modifica importanţa textului dacă, prin absurd, am afla că aparţine luiEustratieLogofătul ?. . . Considerînd problema paternităţii rezolvata discutăm textul editat de P. P. Panaitescu ..." (p. 197-198). 79 Istoria literaturii române, I. Perioada veche, ed. a 3-a, Bucureşti, 1970; p. 113 şi 118. Al. Piru arată izvoarele lui Gr. Ureche dar nu îşi propune să delimiteze anume care sînt interpolările lui Simion Dascălul. Cu excepţia lui Simion, — ceilalţi interpolatori, Misail Călugărul, Axinte Uricariul etc. — nu au adus „modificări de structură" la cronica lui Gr. Ureche (p. 118). (Capitolul despre Grigore Ureche la p. 113— 129.) Aceleaşi concluzii şi în Al. Piru Istoria literaturii române de la origini pînâ la 1830, Bucureşti, 1977, p. 89—93. 80 Grigore Ureche (monografie) şi alte studii de literatură română veche, Iaşi, 1971, p. 1 — 108 (despre Gr. Ureche). Cf. Ion B. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, voi. I —IV, Bucureşti, 1962- 1968. 81 în volumul Probleme de bază ale literaturii române vechi. Bucureşti, 1972, p. 197—271. 82 P. 197. I. C. Chiţimia adaogă: „De asemenea, unele critice, aspre şi izolate, faţă de răposatul C. Giurescu sînt nedrepte şi regretabile faţă de aportul învăţatului istoric la istoriografia românească în genere"; ibidem, p. 198- 83 Op. cit., p. 203—216. Letopiseţul latinesc este identificat de autor cu lucrarea lui Martin Kromer, De origine et rebus gestis Polonorum apărută la Basel în 1555, cu noi ediţii din 1558, 1568, 1589 etc.; se demonstrează că Grigore Ureche l-a folosit pe Martin Kromer alături de Ioa-chim Bielski. Astfel I. C. Chiţimia arată existenţa letopiseţului latinesc ca un izvor al cronicii lui Ureche şi infirmă părerea că un asemenea „probabil nici n-a existat" (P. P. Panaitescu. Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, în „Academia Română. Memoriile Secţiunii istorice", Seria III, fondul IV, Bucureşti, 1925, p. 195—201. 84 Grigore Ureche a utilizat pe Giovanni Antonio Magni (cum propusese Constantin C. Giurescu), sau pe Gerhard Mercator (propus de Petre P. Panaitescu) (p. 240 — 243). I. C. Chiţimia consideră că Grigore Ureche a mai avut la dispoziţie pentru informaţia de istorie generală un „corpus de scrieri", ca, de exemplu, colecţia lui Ioannis Pistorius, Polonicae Historiae Corpus (3 volume, Basel, 1582): Probleme de bază, p. 228—244. 95 I. C. Chiţimia arată de ce Simion Dascălul nu a cunoscut un letopiseţ moldovenesc mai întins (decît acela folosit de Ureche): Probleme de bază . . ., p. 244—253. 86 Op. cit., p. 249 — 253; Autorul „Problemelor de bază ..." consideră că Eustratie Logofătul nu a scris un Letopiseţ moldovenesc. Op. cit., p. 246 — 247. 87 Op. cit., p. 253-260. 88 Op. cit., p. 270—271; Simion Dascălul este numit „un nefericit copist cu mari năzuinţe" (ibidem, p. 263), dar care, prin afirmaţiile sale a provocat reacţiile cărturarilor moldoveni; de aceea, I. C. Chiţimia îi rezervă un paragraf sub titlul: „Simion Dascălul, stimulator de cronici" (ibidem, p. 264 —265). 89 Op. cit., p. 201 — 202. 38 90 Grigore Ureche, Bucureşti, 1979, 423 p. 91 Op. cit., p. 198 —255, capitolul VII, Simion Dascălul Delimitarea „apcrtuluits său real la Cronica lui Ureche. 92 Op. cit., p. 218. 93 Op. cit., p. 247-255. 94 Op. cit., p. 255. 95 Op. cit., p. 271 — 307. Clasificarea propusă cuprinde: izvoare interne în limba slavonă; cele polone (în limbile polonă şi latină); cele „generale" (în latină); scrieri bisericeşti (în slavona); „tradiţia internă nescrisă" (cf. p. 272). 96 Op. cit., p. 272-294. 97 Op. cit., p. 294-301 şi 301-305. 98 Gh. Cardaş, Odiseea celui mai vechi manuscris inedit al Cronicii lui Grigore Ureche, în „Mitropolia Olteniei", Nr. 5 — 8, Craiova, 1970, p. 567 — 586. 99 Gh. Cardas, Op. cit., p. 567 si 570. Vezi pt. datare si filigranul, p. 568. 100 Idem, p. 568. 101 Adică a lui Grigore Ureche. 102 Gh. Cardaş completează cu noi date şi ipoteze probabile, viaţa lui Simion Dascălul: idem, p. 574 —577. 103 Astfel, nu se pot atribui lui Misail Călugărul paragrafele despre demnităţile boiereşti: idem, p. 569. 104 Aceste concluzii ale lui Gh. Cardaş, la p. 568 —570. 305 Idem, p. 579 —586. Tot Gh. Cardaş a publicat însemnările marginale de pe cel mai vechi manuscris inedit al Cronicii lui Grigore Ureche, în „Mitropolia Olteniei", XXVIII (1976)^ nr. 5 — 6, p. 455 —461, şi în care unii adnotatori se ridică împotriva „basnelor" lui Simion Dascălul. 106 yezi biobibliografia acestor discuţii pe intervalul 1864/1865 — 1905, la Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, în volumul de faţă. 107 Letopiseţul Ţării Moldovei pînâ la Aron Vodă <( 1359— 1595} întocmit de Grigore Ureche Vornicul şi Simion Dascălul, ediţie comentată de Constantin C. Giurescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943, p. XXII-XXXV (cf. şi p. XVIII — XXI). 108 Vezi şi „Grigore Ureche", de Constantin Teodorovici, în Dicţionarul Literaturii române de la origini pînâ la 1900, Bucureşti, 1979, p. 873—876. III Lucrarea lui Miron Costin DE NEAMUL MOLDOVENILOR DIN CE ŢARĂ AU IEŞIT STRĂMOŞII LOR a fost tipărită de Constantin Giurescu în 1914, Era prima ediţie critică a textului; cele anterioare, datorate lui Mihail Kogălniceanu şi V. A. Ureche reproduceau numai variante, fără o examinare comparativă a lor 1. „Introducerea" subliniază dintru început însemnătatea scrierii: „.. .este remarcabilă nu atît prin originalitate ori bogăţia informaţiei istorice, cît mai cu seamă prin tăria şi căldura cu care susţine, pentru prima oară în Moldova, pe larg şi documentat, două idei fundamentale pentru toată dezvoltarea noastră politică şi culturală următoare: unitatea neamului românesc de pretutindeni şi originea lui romană în legătură cu cucerirea Daciei de Traian" 2. Studiul introductiv începe cu descrierea celor 18 manuscrise care păstrează, „De neamul moldovenilor. .. şi stabileşte, tot pentru întîia oară, clasificarea lor, în două grupe, însemnate de editor LGIB, cu 5 capitole (nr. 353, 580, 2715 si 401) si s b N, cu 7 capitole (s = ms. 104, 2305, 2942, 731 şi 3067; b = ins. 123’ 232, 503 şi 2575 şi N = ms. 253, 53, 254, şi 252); li se adaogă un manuscris păstrat la Petersburg (azi Leningrad — n. D.C.G.) — tot cu 7 capitole — (ms. A), care formează o variantă aparte 3. între prototipurile celor două grupe de manuscrise nu există vreo înrudire; ca atare, pentru a stabili prioritatea unei redacţii faţă de cealaltă, C. Giurescu reaminteşte că singura metodă posibilă rămîne analiza internă a diferitelor versiuni. Pe acest temei, după o strînsă demonstraţie, stabileşte arhetipul, care nu a fost însă originalul scris sau revăzut de Miron Costin, ci „o copie defectuoasă a acestuia", cu greşeli şi lacune pe care un text ieşit direct din mina cronicarului sau cu aprobarea lui, nu le putea cuprinde 4. Conţinutul scrierii este redat în memorabile cuvinte: „Cartea De neamul Moldovenilor este o lucrare de erudiţie şi de critică. Miron Costin a scris-o pentru că nu se ocupase încă nimeni pînă atunci în mod special de originea românilor şi ca să combată unele poveşti şi defăimări scornite de ignoranţi şi răuvoitori. El afirmă unitatea neamului românesc din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal, care sînt tot un popor şi odată descălecaţi. .. ; pe Cuţovlahi, despre a căror existenţă ştie, nu-i consideră însă ca români, ci numai ca o colonie romană..." 5. Tot cu ajutorul criticii interne a versiunilor, „Introducerea" examinează, în continuare, „izvoarele" folosite de Miron Costin: pe de o parte „Letopiseţul" lui Grigore Ureche cu interpolările lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul; pe de altă parte, autori străini, fie ai antichităţii, fie istorici poloni, pe care cronicarul moldovean îi preia însă din lucrarea lui Laurenţiu Toppeltin din 40 Mediaş, apărută la Lyon în 1667, intitulată Origines el occassus Transsylva-norum. La care se vor fi adăogat cele arătate de Miron Costin sub denumiri generale ca: „istoriile Ramului..." sau „o samă de istorii" sau „istoriile cele vechi latineşti" sau „istoriile vechi" sau, în sfîrşit, „istoriile cele vechi"; ele nu mai pot fi astăzi identificate, socotite drept „cărţi curente ale timpului, de istorie şi geografie" 6. Data scrierii, în lipsa unei menţiuni directe a autorului — rămîne de stabilit. St. Orăşanu, într-una din recenziile sale 7 la un studiu al lui A. V. •Gâdei 8, considera că De neamul moldovenilor a fost redactat, cel mai probabil, în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685—1691), aşadar în anii ce au precedat cu puţin năprasnicul sfîrşit al cronicarului. O astfel de datare ar fi în concordanţă şi cu două menţiuni păstrate în unele versiuni ale scrierii. Una, de la sfîrşitul predosloviei, cu numele autorului şi titulatura sa —- «carele au fost logofăt mare în Moldova ». A doua menţiune, cînd Miron Costin aminteşte de dragostea sa pentru „Istorii", păstrată «iată şi pînă la această vîrstă [acum şi slăbită] ». Constantin Giurescu reia interpretarea acestor două formulări şi arată argumentele pe baza cărora datează De neamul moldovenilor înainte de 1675, mai curînd din anii 1673—1674 9. "^Textul ediţiei din 1914 porneşte de la manuscrisul A, comparat cu celelalte : „Am avut impresia că manuscriptul de la Petersburg (A) ar cuprinde schimbări mai puţine, de aceea am dat în general preferinţă lecturei din acest manuscript, faţă de lectura manuscriptelor LGIB ... Textul pe care l-am dat în această ediţie reprezintă deci ca fond partea comuna a manuscriptelor cunoscute, redate în forma pe care o are în manuscriptul din 1712—13 al lui Axinte Uricarul (A), cea mai veche copie şi cea mai apropiată ca limbă de originalul lui Miron Costin, dintre toate copiile cunoscute pînă acum" l0. Introducerea se încheie cu un scurt subcapitol asupra ediţiilor anterioare datorate lui Mihail Kogălniceanu şi V. A. Urechiă n. Opiniile formulate de Constantin Giurescu au fost curînd supuse dezbaterii. Nicolae lorga, într-o dare de seamă publicată chiar în ianuarie 1915 12, consideră că unele interpolări — socotite ca atare în ediţia din 1914 — reprezintă de fapt textul lui Miron Costin. Şi pentru datare, Nicolae lorga îşi menţine argumentele din Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea şi conchide că De neamul moldovenilor a fost redactat în ultimii ani ai cronicarului, după 1684. Constantin Giurescu, după ce răspunde pe larg la fiecare din argumente, îşi menţine concluziile şi pentru interpolări şi pentru datare 13. La care Nicolae lorga revine, păstrîndu-şi concluziile anterioare 14. Discuţia continuă. Giorge Pascu este de acord cu încheierile lui Constantin Giurescu privind caracterul scrierii De neamul moldovenilor (lucrarea n-a fost terminată), izvoarele folosite de Miron Costin şi datarea („după anul 1670"). în schimb, obiectează că editorul din 1914 a dat un text care nu respectă graiul lui Miron Costin, iar capitolul V (p. 4327 — 4 523) aparţine de fapt cronicarului, deşi Constantin Giurescu îl socotise ca o interpolare 15. Constantin C. Giurescu răspunde şi arată de ce rămîne la concluzia că amintitul capitol al V-lea reprezintă o interpolare 16. în 1925, Petre P. Panaitescu intervine în dezbatere şi consideră că lucrarea eruditului cronicar a fost redactată după 1686 şi nu înainte de 1675 (mai probabil 1673—1674) cum opinase Constantin Giurescu17. 41 De neamul moldovenilor este reeditat, în 1936, de profesorul Petre V. Haneş, pentru uzul „marelui public, şcolarilor şi studenţilor". Se reproduce textul din 1914, fără variantele diferitelor manuscrise şi fără trimiterile la cronicarii străini. Editorul datează scrierea din 1673—1674 şi consideră că. Nicolae Costin este autorul celor două capitole adăugate versiunii în 5 capitole, scrisă de părintele său Miron Costin 18. Discuţia este reluată în 1936 de Giorge Pascu care consideră că redactarea lucrării De neamul moldovenilor s-a făcut pe etape: 1674—1675, în 1677„ iar ultima parte împreună cu prefaţa „la Daszow, în 1684" 19. O atare datare’ pe fragmente, nu a fost însă împărtăşită. Nicolae Cartojan în clasica sa sinteză — Istoria literaturii române vechi— îşi întemeiază analiza pe textul din 1914 „cea mai bună ediţie critică a operii lui Miron Costin"; consideră De neamul Moldovenilor ca o scriere „de-sine-stă-tătoare, cu o tendinţă polemică de-sine-stătătoare" şi că a fost redactată „cel puţin după 1678 şi foarte probabil după 1686" 20. O nouă ediţie a fost îngrijită de P. P. Panaitescu în 1958 21 şi în 1965-Ea preia de la Constantin Giurescu gruparea şi arhetipul manuscriselor (cu adăogirea a trei versiuni aflate între timp), cît şi identificarea izvoarelor principale folosite de cronicar. Se deosebeşte de ediţia din 1914 prin următoarele (P. P. Panaitescu reia şi adoptă unele din argumentele aduse de Nicolae Iorga în 1915, vezi mai sus): a) consideră pe Nicolae Costin ca autor sigur al interpolărilor comune celor două grupe — A şi s b N — ; pentru C. Giurescu paternitatea acestor adaosuri rămînea „nehotărîtă" 22; b) consideră cele două capitole în plus (grupa A şi s b N) ca datorate lui Miron Costin, cu unele interpolări ale fiului său Nicolae; Constantin Giurescu le-a socotit în întregime adăogiri şi ca atare le-a reprodus cu alt corp de literă 23; c) datează opera De neamul moldovenilor din anii 1686—1691 24, în timp ce Constantin Giurescu se pronunţase pentru 1673—1674 25. d) ediţia din 1958 are ca bază manuscrisul L (nr. 353), completat cu G (nr. 580), N (nr. 253) şi S, revăzută cu A (mss. de la Petersburg); Constantin. Giurescu publică redacţia în 5 capitole după partea comună a manuscriselor LGIB (nr. 353, 580, 2715 şi 401), colaţionate cu A şi dă în subsolul fiecărei pagini variantele din celelalte versiuni. e) dă o serie de lecturi diferite faţă de cele publicate în 1914 2e. Diferenţele dintre ediţiile 1914 şi 1958 sînt fireşti — pînă la un punct — deoarece criteriile de întocmire, inclusiv de transcriere a textului, au fost deosebite. După cum este firesc ca fiecare ediţie nouă să îndrepte unele din lecturile precedente şi să propună, la rîndul său, citiri care vor fi reluate şi modificate la o viitoare ediţie. Controversele asupra lecturilor şi mai ales asupra variantei socotită exactă nu au încetat, aşa cum s-a constatat în următorii ani 27. Analiza este reluată de Liviu Onu. Cum se explică existenţa a două, redacţii şi care este raportul dintre ele? După părerea sa, Miron Costin a redactat ambele versiuni — şi cu 5 28 şi cu 72/5 capitole 29 — iar acesta din urmi are şi o sumă de interpolaţii efectuate de Nicolae Costin, fiul lui Miron30. O ediţie critică trebuie să pornească de la textul în 72/5 capitole „chiar şi pentru capitolele existente într-o redacţie şi în cealaltă" 31. Tot Liviu Onu dă şi o nouă stemă a celor 29 manuscrise astăzi păstrate şi a celor 16 pierdute 32.„ 42 Ediţia Constantin Giurescu a redat numai în parte „ortografia moldovenească, (adică fonetisme moldoveneşti)" deoarece editorul „literarizează multe dintre trăsăturile dialectale ale ms. (vezi, de ex., prezenţa lui z, în loc de dz din Moldova, în jumătatea a doua a sec. XVII)"33. în plus, textul tipărit în 1914 „chiar şi dacă ar fi urmat îndeaproape, pentru fonetism, numai ms. A, nu am fi avut în fată un text care să reprezinte într-adevăr limba lui Miron Costin" 34. Ediţia dată de Petre P. Panaitescu, „deşi avem un text revăzut integral, care aduce numeroase îmbunătăţiri de formulare", totuşi prezintă „flagrante contradicţii lingvistice: cam 2/3 din text cu particularităţi specifice munteneşti şi o treime cu fonetisme moldoveneşti la fiecare pas... Un text de bază alcătuit după criterii ca acestea este hibrid atît din punct de vedere lingvistic, cît şi din punct de vedere redacţional şi stilistic" 35. Concluzia este că ediţiile din 1914 şi 1958 nu pot sluji „pentru cei ce vor să cunoască şi, eventual, să studieze limba lui Miron Costin.. ,"36. Care este atunci soluţia pentru o nouă ediţie care să răspundă dezideratului de mai sus? D-sa alege manuscrisul R 1 (nr. 1) 1924 — Biblioteca Centrală Universitară Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Fondul G. Sion) transcris în 1807 de călugărul Iosaf, după o copie — pierdută astăzi — efectuată de ieromonahul Savva din Roman în 1721 — 1724. Este manuscrisul cel mai corect „sub raport redacţional" şi nu are interpolaţii „cum conţine ms. A." 37 Este drept că alt manuscris — — este „cel mai apropiat sub raport dialectal de textul lui Miron Costin, în măsura în care acesta foloseşte regionalisme. .Dar a lua ca text de bază ms. b± — care prezintă o sumă de inadvertenţe ce trebuie corectate — înseamnă a oferi cititorului o versiune „cu prea multe reconstituiri". Pe de altă parte, a folosi drept „bază" ms. Rx „înseamnă, în anumite privinţe (şi numai sub raport fonetic) a munteniza (unii ar putea zice: a moderniza sau a literariza) textul lui Miron Costin..." Alegerea lui Rx se justifică, totuşi, deoarece „marea majoritate a copiilor scrierii De neamul moldovenilor, chiar şi dintre cele executate în Moldova sau de către moldoveni ^imediat după 1712, au pus în circulaţie un text în care principalele fonetisme moldoveneşti (de ex. dz faţă de z; g faţă de^) au fost retuşate în spiritul normelor «munteneşti » ale limbii române literare, care, în primele decenii ale sec. XVIII, se impuneau cu multă putere în Moldova"38. Ca exemplificare a unei noi ediţii critice au fost date două fragmente ale scrierii pe baza textelor aflate în versiuni cu 5 şi cu 72/5 capitole 39. Analiza a fost reluată de Dumitru Velciu în 1976 4°. Redacţia în 5 capitole se păstrează în 6 manuscrise, iar aceea în 7 capitole în alte 23; faţă de anul 1914, numărul manuscriselor lucrării De neamul moldovenilor a crescut sensibil, de la 18 la 29. După o succintă şi foarte clară prezentare a punctelor de vedere — îndeosebi cele exprimate de Constantin Giurescu (1914) şi Petre P. Panaitescu (1958) — Dumitru Velciu 41 supune unui examen critic cele 6 argumente invocate în 1958 pentru a susţine paternitatea lui Miron Costin asupra redacţiei în 7 capitole 42, şi conchide că trei din aceste argumente, socotite ca peremptorii de Petre P. Panaitescu, nu pot fi susţinute, nu au confirmare. Ceea ce lasă „în continuare, cîmp liber de acţiune tezei emise de Constantin Giurescu, cu mai bine de 60 de ani în urmă. Pornind de aici, se deschid posibilităţi pentru o argumentaţie pozitivă în sprijinul paternităţii lui Nicolae Costin asupra redacţiei dezvoltate, în 7 capitole, a lucrării De neamul Moldovenilor' 43. Tot lui Dumitru Velciu aparţine şi următoarea apre- 43 ciere: „Istoric documentat şi cercetător competent şi plin de migală al colecţiilor de manuscrise de cronici, Const. Giurescu îşi propune să arunce lumina în punctele cele mai obscure ale istoriografiei medievale româneşti, formulînd păreri pline de interes, unele confirmate, altele infirmate de cercetările ulterioare, toate însă producînd o serioasă emulaţie în rîndul specialiştilor şi, ca rezultat final, în ceea ce ne interesează aici, îmbogăţirea cunoştinţelor şi a posibilităţilor unei cît mai corecte interpretări a operei cronicarului" u. în stadiul actual al cercetării, există 29 manuscrise ale lucrării De neamul moldovenilor, două ediţii critice — din 1914 — şi 1958 şi s-au formulat o sumă de criterii noi. Cum manuscrisul original al lui Miron Costin nu s-a păstrat,, cum nu există un consens asupra amintitelor criterii şi nici asupra normelor de transcriere, discuţiile vor continua, după toate probabilităţile, beneficiind însă de o serie de încheieri la care şi-au adus contribuţiile fiecare generaţie de istorici, de la Constantin Giurescu în 1914 şi pînă astăzi. De reamintit, în sfîrşit, că ediţia din 1914a redat scrierii lui Miron Costin titlul ei dintîi: De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor 45„ titlu care se păstrează în continuare. NOTE 1 Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, ediţie de C. Giurescu, Bucureşti, 1914, LV + 64 p. Ediţiile anterioare: a) Mihail Kogălniceanu, sub titlul Cartea pentru descălecatul dintîi a ţării Moldovei si neamului moldovenesc în Letopiseţele Ţării Moldovii, voi. I, Iaşi, 1852, p. 1 — 32 şi ediţia a 2-a, voi. I, Bucureşti, 1872, p. 3—30. b) ediţia V. A. Ureche în Miron Costin, Opere complete, voi. I, Bucureşti, 1886. 2 In ediţia de faţă la p. 241—242. 3 Idem. 4 Idem. 5 Idem. 6 Idem. 7 St. Orăşanu, Recensii, în „Convorbiri Literare", XXXIII, Bucureşti, 1899, nr. 9, p. 851 — 852; alte „recensii" în nr. g, 5, 6, 7 şi 8 din acelaşi an. 8 A. V. Gâdei, Studiu asupra cronicarilor moldoveni din secolul al XVII-lca, din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetării (prefaţă de V. A. Ureche), Bucureşti, 1898. 6 Vezi ediţia de faţă, p. 171—229. 10 Idem. 11 Idem. 12 N. lorga în „Revista Istorică", anul I, nr. 1, ianuarie 1915, p. 4 — 9. 13 C. Giurescu, Interpelările şi data scrierii. De neamul Moldovenilor de Miron Costin. — Răspuns criticei dlui N. Iorga în „Buletinul Comisiei istorice a României", voi. 2, Bucureşti, 1916,. p. 103- 132. 14 N. Iorga în „Revista Istorică", anul I, nr. 11—12, noiembrie — decembrie 1915, p. 226-229. 15 Giorge Pascu, Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Scrierea romanească şi prelucrările leşeşti. Letopisâţul Tării Moldovei. Scrierea Românească si traducerea latinească", Iaşi, 1921,. 29 p. (extras din „Arhiva", Iaşi, XXVIII, 1921, p. 52-61).' Giorge Pascu face şi o comparaţie între anume pasagii din „De neamul moldovenilor" şi o altă scriere a lui Miron Costin — în limba polonă — Chronika ziem moldawskich y multanskich» Op. cit., p. 9— 11. Aceleaşi opinii sînt reluate de Giorge Pascu si în Isioriea literaturii române diw secolul XVII, Iaşi, 1922, p. 103-110. 44 16 Constantin C. Giurescu, Miron Costin, un nou studiu al Dlui Pascu, în „Convorbiri literare" LIII, 1921, nr. 12 (decembrie) p. 861 —872. Giorge Pascu face unele adăogiri în Studii privitoare la cronicarii moldoveni... De neamul moldovenilor de Miron Costin, în redacţiea amplificată de Nicolae Costin, în „Revista critică", anul 12, 1938, nr. 1 — 2 — 3, ianuarie — septembrie, p. 32 — 43. 37 Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925, p. 101—104. 38 Miron Costin, .De neamul moldovenilor, cu introducere si note de Petru V. Hanes, Bucureşti (1936), 73 p.; vezi p. 5 — 6 şi 13. 19 Giorge Pascu, Cronicarii moldoveni Gligorie Ureache şi Miron Costin, Iaşi, 1936, p. 36— 42. Despre Miron Costin, la p. 30— 119, iar întreaga discuţie în legătură cu „De neamul mol-«dovenilor . . . " la p. 32 — 47. 20 Voi. II De la Matei Basarab şi Vasile Lufu pînă la Şerban Cantacuzino şi D• Cantemir, Bucureşti, 1942, p. 162— 165, citatele de la p. 163 şi 162. 21 în volumul Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958» p. 24 1 — 274 (text) iar note şi comentarii la p. 393 — 411. Reeditarea sub titlul Miron Costin, Opere, voi. II, ediţie critică de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1965, p 7 — 52 şi comentariile lap. 145 — 170. 22 în volumul de faţă la p. 276. 23 In ediţia din 1914, la paginile 51 — 54. 24 Argumentarea lui P. P. Panaitescu, în op- cit., p. 403 — 408. 25 în volumul de fa,ţă, la p. 253 — 4- 26 P. P. Panaitescu, op- cit., p. 409—411. 27 Vezi de exemplu, numeroasele observaţii critice privind ediţia din 1958 formulate de Liviu Onu, Contribuţii la o ediţie critică a scrierii lui Miron Costin „De neamul moldovenilor”, în „Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe sociale, Filologie", tomul XV, 1966, p. 380—384. De amintit şi concluziile formulate de I. D. Lăudat în Istoria literaturii romane vechi, voi. I, Bucureşti, 1962, p. 250 —255: titlul lucrării „De neamul moldovenilor. . ." a fost restabilit ele Constantin Giurescu; scrierea este o „monografie de-sine-stătătoare" si a fost întocmită după 1686 (p. 250-251). Tot pentru datarea scrierii în ultimii ani de viaţă (după 1686) ai lui Miron Costin, se pronunţă şi Al. Piru, Istoria literaturii române, I. Perioada veche, Bucureşti, 1970, p. 139— 145, cît şi I. C. Chiţimia, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972, p. 292 —294. 28 redactată la persoana 1 singular (în stil direct). 29 redactată la persoana 3 singular (în stil indirect). în Contribuţii la o ediţie critică a .scrierii lui Miron Costin De neamul moldovenilor în „Analele Universităţii Bucureşti, Seria ştiinţe sociale, Filologie, tomul XV, 1966, p. 371— 396“ Liviu Onu arată (vezi p. 378—379) -elementele potrivit cărora versiunea în 7 2/5 capitole a fost revizuită iniţial chiar de Miron Costin. 30 „ . . . redacţia,, de 5 capitole nu constituie nici o simplă redacţie cu omisiuni din partea unui copist, şi nici o prescurtare intenţionată din partea unui „orînduitor tîrziu" al compilaţiei, •cum presupunea P. P. Panaitescu: Miron Costin. Opere alese. Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor. Viaţa lumii. Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, 1967, p. 11— 15 (citatul de la p. 13). 31 Liviu Onu, Contribuţii ..., p. 379. 32 Liviu Onu, Miron Costin p. 16. 33 Idem, Contribuţii la o ediţie critică ... p. 380. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 382-384; cf. p. 380-381. 36 Ibidem, p. 382. 37 Ibidem, p. 386; Pentru ms. Liviu Onu, O copie necunoscută a cronicilor moldoveneşti, in „Studii şi cercetări de bibliografie" V, 1963, p. 297—317 îndeosebip. 297 — 300: „numeroasele greşeli evidente de transcriere mai ales la numele proprii şi la neologisme, ne dezvăluie la Iosaf o sensibilă lipsă de cultură" (p. 300) Liviu Onu, în acelaşi studiu, alcătuieşte o nouă stemă a manuscriselor „De neamul moldovenilor", completînd pe aceea stabilită de Constantin Giurescu şi acceptată de P. P. Panaitescu, op- cit., p. 303—308. 38 Liviu Onu, Contribuţii la o ediţie critică, p. 387. Se confirmă astfel şi opţiunea lui Constantin Giurescu pentru z în loc de dz. 39 Ibidem, p. 391-395. 40 Dumitru Velciu, O veche controversă: Paternitatea redacţiei în şapte capitole a scrierii De neamul moldovenilor”, în „Revista de istorie", 29, 1979, nr. 9, p. 1345— 1367. 41 D-sa opinează că „De neamul moldovenilor" este „opera maturităţii", scrisă după 1685: op. cit., p. 1354. 45 42 P. P. Panaitescu, în Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 396—401 arată motivele pentru care atribuie versiunea în 7 capitole lui Miron Costin (contrar concluziilor formulat# în 1914 de Constantin Giurescu). Cele 6 argumente sînt expuse de p. P. Panaitescu la p. 398-399. 43 Citatul în D. Velciu, op. cit., p. 1366; analiza celor 6 argumente, la p. 1355— 1366. Studiul dă şi bibliografia esenţială a dezbaterilor asupra acestei opere a lui Miron Costin. 44 D. Velciu, Miron Costin. Interpretări si comentarii, Bucureşti, 1973, p. 31. Pentru o succintă, sistematică şi sintetică expunere a operei lui Miron Costin, inclusiv o foarte amplă bibliografie, vezi Algeria Simota, articolul Costin, Miron în Dicţionarul literaturii romane de la origini pînâ la 1900, Bucureşti, 1979, p. 222—226. 45 Primul editor al lucrării a tiparit-o sub titlul Cartea pentru descălecatul denteiua Ţerei Moldovei şi nemului moldcvenescu de Miron Costin carele au fostu Icgojatu mare în Moldova, în Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ed. a 2-a, voi. I, Bucureşti, 1872*. p. 3-30. IV LETOPISEŢUL TĂRII MOLDOVEI DE LA ISTRATIE DABIJA PÎNĂ LA DOMNIA A DOUA A LUI ANTIOH CANTEMIR, 1661-1705 ■este editat de Constantin Giurescu în 1913 L Studiul introductiv porneşte de la constatarea că scrieri mai mărunte — cel puţin şase la număr, numite şi „izvoade" — au continuat cronica lui Miron Costin. între acestea „Letopiseţul" amintit, a cărui ediţie critică este întocmită de Constantin Giurescu în 1913, pentru întîia dată. „Letopiseţul" nu este o lucrare unitară. în partea întîi, de la Eustratie <(Istratie) Dabija (1661—1665) şi pînă la Constantin Duca inclusiv (1700— 1703), povestirea consemnează „faptele mai însemnate, nu întîlnim nici laude fără măsură, nici critice vehemente"; autorul nu are „nici persecuţii de răzbunat, nici binefăcători de lăudat" 2. în schimb, prima domnie a lui Mihail Racoviţă (septembrie 1703—12 februarie 1705), este arătată în amănunt şi foarte favorabil. Dacă dăm crezare povestirii, cîrmuirea a fost fără asemănare: „Şi domnea ţara cu cumpăt bun, şi la judeţ drept; nimănui nu era uşa poprită, ce fieştecine nu numai din boieri, ci din prostime, ce treabă sau ce nevoie ar fi avut, pre lesne intra de-şi isprăvea trebile lor. Şi nu numai boierilor, ci tuturor le zicea pre nume, şi la judeţul al fieştecăruia a-1 cerca foarte deamăruntul şi pre încet, cu îngăduială, de-şi putea plînge săracii jalbele lor. Tuturor era cu faţă veselă (Blîndeţile domnilor pătrund inimele oamenilor)." 3 Letopiseţul este opera a doi autori. Prima parte se datoreşte unui boier care — dat fiind interesul său pentru evenimentele militare — va fi avut vreo slujbă în legătură cu hătmănia şi a cunoscut pe Alexandru Buhuş, al cărui admirator este 4. Partea a doua aparţine unul alt condei, întru totul favorabil lui Mihail Racoviţă. LETOPISEŢUL DE LA ISTRATIE DABIJA... a fost utilizat şi de autorul (tot necunoscut) al Cronicei Racoviţene 5, cît şi de Ion N eculce6. Constantin Giurescu arată, de asemenea, filiaţia celor patru manuscrise păstrătoare ale Letopiseţului, provenite toate dintr-un arhetip scris în 1732 (azi pierdut) şi care, la rîndul său, derivă, prin alte două copii, din originalul scris prin 1703—1705 (nici acestea trei nu s-au mai păstrat). Se precizează deopotrivă normele de transcriere precum şi variantele (faţă de textul de bază ales de autor) 7. „Introducerea" se întemeiază pe o analiză foarte strînsă a conţinutului Letopiseţului, corelată constant cu o cunoaştere, pînă la detaliu, a epocii 47 respective; a evenimentelor politico-militare, nu mai puţin a faptelor de cultură. Este şi o demonstraţie că erudiţia şi conciziunea pot grăi în cuvinte limpezi. NOTE 1 Pînă în 1913, inedit: Bucureşti, 113 p. din care 50 p. studiul introductiv, 50 p. textul propriu-zis al letopiseţului, şi 13 p. indici. 2 Constantin Giurescu, Studiul introductiv, p. 12 şi 15. 3 C. Giurescu, ed. citată, p. 99. 4 Op. cit., p. 30—33. C. Giurescu reconstituie în amănunt (p. 18 — 30) biografia hatmanului Alexandru Buhuş înălţat la rangul de hatman în anul 1671. 6 C. Giurescu, op. cit., p. 44—49; cf. p. 12. 6 Idem, p. 49—51; C. Giurescu face şi o analiză a Cronicei numită „Racoviţeană" (p. 33 — 44) şi arată în ce fel autorul acesteia a utilizat Letopiseţul ... 1661 — 1705 (p. 44—49). Arătăm de asemenea, ceea ce Ion Neculce a preluat, aproape fără modificări, din Letopiseţul mai sus* arătat (p. 49-51). 7 Idem, p. 51—62. V în şedinţa Academiei Române din 8/21 mai 1915, Constantin Giurescu a prezentat studiul său Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul. Cercetarea pornea de la documente din secolul al XVII-lea care amintesc de o măsură edictată de Mihai Viteazul privind pe rumâni, adică pe locuitorii neliberi ai satelor boiereşti, mănăstireşti sau domneşti, măsură numită cînd „aşezămînt", cînd „legătură" (o singură dată „aşezămînt şi legătură"). Prima şi cea mai importantă referire se află într-un hrisov din 24 aprilie 1613 prin care Radu Mihnea întăreşte fraţilor Pârvu şi Radu postelnici din Slăviteşti, stăpînirea a doi rumâni, revendicaţi de un Ghinea diaconul. Voievodul îşi argumentează astfel hotărîrea: „Iar domnia mea am căutat şi am adeverit foarte bine cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele cum că aceşti rumâni mai sus-zişi i-au fost apucat aşezământul lui Mihail Voievod la aceşti boieri mai sus-zişi. Deci Mihail Voievod, domnia sa aşa au fost făcut aşeză-mîntul atunci, cum care pe unde va fi, acela să fie rumân vecinie unde se va afla. Apoi domnia mea am căutat şi am judecat cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele, şi n-am vrut domnia mea a strica aşezămîntul lui Mihail Voievod, ci am dat domnia mea să fie rumânii aceşti mai sus-zişi rumâni, precum au fost şi de atunci pînă acum în zilele domniei mele" 1. Documentul sus-amintit a făcut pe Nicolae Băl'cescu să afirme că Mihai Viteazul, silit de aristocraţia funciară, a introdus rumânia (serbia) în Muntenia 2. Ulterior, B. P. Hasdeu, Al. Philippide, A. D. Xenopol,Gr. Tocilescu, I. Bogdan. .. au susţinut că nu este vorba de introducerea rumâniei, ci de „consfinţirea" sau „întărirea" ei printr-un aşezămînt formal3. Constantin Giurescu reia cercetarea, adaogă la cele 18 documente ce amintesc de „legătura" lui Mihai, alte 56 inedite, constată că rumânia exista în Ţara Românească „din cele mai vechi timpuri", „încă din secolul XIV" 4 şi demonstrează, în continuare, că măsura edictată de Mihai Viteazul a desfiinţat dreptul pe care îl aveau vechii proprietari de a urmări şi a readuce pe moşiile lor pe rumânii fugiţi în timpul expediţiei lui Sinan Paşa şi aşezaţi în alte părţi. Luptele din 1595 au provocat o mare răsturnare, mulţi rumâni au fost robiţi, alţii au fugit. După retragerea otomană, o sumă de sate au rămas pustii, altele au sporit prin fugarii stabiliţi în ele. încasarea dărilor pe temeiul recensământului vechi (dinaintea campaniei lui Sinan Paşa) nu se mai putea face. A readuce pe rumânii fugari la vechile moşii ar fi durat ani de zile (identificarea lor mergea încet). Cum Mihai avea o urgentă nevoie de bani pentru a-şi plăti lefegii, singura soluţie era să se facă un nou recensământ — o samă, 49 în denumirea epocii — şi să se consacre starea de fapt pentru rumânii care, în împrejurările anului 1595, s-au aşezat în altă parte. Este ceea ce a făcut ii Mihai Viteazul prin „aşezământul" său, cînd a hotă-rît ca fiecare rumân să rămîie acolo unde l-a aflat recensământul. Altfel spus, ca vechii proprietari de la care fugiseră să nu-i mai poată aduce înapoi, aşa cum aveau dreptul. Recensământul a avut loc, foarte probabil iarna — în decembrie 1595 sau în iarna 1595—1596 — cînd, în genere, fiecare om era pe la casa sa, iar ascunderea devenea foarte anevoioasă. Concluziile lui Constantin Giurescu au fost confirmate de I. C. Filitti care a considerat, însă, că amintita „legătură" a însemnat — pe lingă măsura de caracter administraţiv-fiscal şi rumânirea oamenilor liberi — nedependenţi de un stăpîn — care, la introducerea „aşezămîntului", se aflau locuitori în sate. I. C. Filitti aduce şi şapte documente în acest sens 5. O mai recentă cercetare reia aceste şapte mărturii şi conchide că ele nu dovedesc rumânirea unor oameni liberi aflători în sate, la 1595 6. în sensul încheierilor lui Constantin Giurescu se pronunţă iniţial şi P. P. Panaitescu în monografia sa despre Mihai Viteazul; măsura a fost luată „pentru a scuti fiscul de turburări şi de pierderi. . ." dar a venit şi în sprijinul marii boierimi oltene, deoarece mulţi din ţăranii fugari se vor fi adăpostit în satele de la vest de Olt, necuprinse de înaintarea otomană7. Ulterior, a considerat că „legătura lui Mihai trebuia să rezolve în primul rînd problema dreptului de strămutare şi că „a însemnat legarea de glie, desfiinţarea dreptului de strămutare al ţăranilor, al tuturor ţăranilor, de pe moşiile domneşti, boiereşti şi mănăstireşti, fie băştinaşi, fie cei aşezaţi cu învoială, care erau astfel asimilaţi cu cei dintîi. Aceasta este esenţa legăturii/' 8 Acelaşi istoric datează măsura ca anterioară expediţiei condusă de Sinan Paşa; ca o dovadă în acest sens aduce tratatul de la 20 mai 1595 semnat la Alba lulia, de Sigismund Bathory şi de delegaţia munteană trimisă de Mihai. Argumentele invocate în sprijinul noii interpretări pornesc de la premisa că, în secolele XVI şi XVII, grîul devenit „marfă internă şi de export", trebuie produs în cantităţi sporite, obţinute numai prin munca ţăranilor dependenţi. Tot îri secolul al XVI-lea „apar primele semne ale clăcii în sensul de munci agricole obligatorii pentru stăpîn" 9. Cum „grîu pentru hrană fusese întotdeauna destul, grîu pentru vînzare nu va fi niciodată destui"; cum, pe de altă parte, cuantumul dijmei — consacrat prin tradiţie — nu putea fi schimbat, sporirea producţiei de grîne în beneficiul boierului nu putea fi obţinut decît dacă admitem apariţia — tot în secolul al XVI-lea — a „rezervei senioriale", adică a unei părţi din moşie lucrată prin clacă de ţăranii dependenţi, recolta şi venitul acestei „rezerve" revenind în întregime boierului, stăpîn al pămîntului 10. Concluzia unei atari evoluţii a fost legarea de glie a ţăranilor dependenţi n. O dovadă în plus se află în actele secolului al XVI-lea care nu formulează dreptul boierilor de a căuta şi aduce înapoi pe sătenii fugiţi de pe moşiile lor (în timp ce în secolul al XVII-lea sînt multe asemenea acte, ceea ce confirmă caracterul măsurii legiferate de Mihai)".12. Confirmă documentele epocii interpretările arătate? Cerealele, ca marfă de export, sînt amintite documentar şi în secolul XIV — schele pentru vîn-zarea griului la Chilia în 1359, sau în 1471, cînd mănăstirea Putna vinde grîu tot la Chilia, sau în 1502 — „sacul de grîu" taxat prin vama de la Calafat. Vînzarea cerealelor pe piaţa externă nu este o noutate, ea se urmăreşte din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, fiind, probabil, mai veche. 50 Poate că totuşi suprafeţele cultivate au sporit sensibil în intervalul 1500— 1600? Rarele menţiuni ale unor noi suprafeţe arabile provenite din defrişări de pădure nu demonstrează că, în amintitul interval, are loc o creştere mai accentuată a culturii de grîu. Ce se poate susţine este că suprafeţele de cultură s-au corelat, în mod firesc, cu foarte înceata creştere a populaţiei (dacă a avut loc). Principalul venit în comerţul extern l-au adus, în Principatele române, produsele animale şi peştele. (La 1831, deci la peste 250 ani de epoca în discuţie, cerealele exportate din Ţara Românească, reprezintă 350 496 lei sau 1,8% din totalul exporturilor de produse animale si derivate totalizînd 19 324 700 lei!) O mărire a rezervei senioriale nu se poate dovedi nici documentar, nici prin alte argumente. Cum premisa iniţială — sporirea deosebită a suprafeţelor cultivate cu grîne nu este atestată documentar, nu se poate susţine nici consecinţa ei directă, — nevoia de a se legifera legarea de glie şi de a se desfiinţa dreptul de strămutare al ţărănimii. Dar tratatul din 20 mai 1595 mai înainte invocat? Clauza este următoarea: „colonii şi iobagii care s-ar duce în ascuns de pe moşiile şi de sub stă-pînirea acestora (= adică a boierilor, D.C.G.), pe moşii străine, să fie aduşi îndărăt numaidecît" (sublinierea D.C.G.). Altfel spus, rumânul fugar, care a părăsit deci pe furiş moşia şi s-a stabilit în altă parte, urmează a fi adus fără întîrziere înapoi, în satul de unde pornise. O clauză identică şi în tratatul încheiat la 3 iulie 1595 de Sigismund Bâthory cu Răzvan, voievodul Moldovei (unde nu s-a edictat, în acei ani, nici un fel de „legătură"). Cele două tratate din 1595 consemnează de fapt o practică foarte veche care autoriza pe orice stăpîn de moşie să caute şi să aducă înapoi pe vecinii (rumânii) fugiţi de la el. Cît despre data aşezămîntului lui Mihai (s-a emis ipoteza că ar fi fost edictat în 1594), un document din 16 mai 1628, privind pe rumânii din satul Bălteni, aparţinînd lui Hrizea logofăt, arată că „legătura lui Mihail voievod" a avut loc „după plecarea lui Sinan Paşa": numai aşa cuprinsul actului are înţeles 13. Originalul acestui atît de discutat „aşezămînt" nu este cunoscut. El nu constituie însă o excepţie; el se inserează printre măsurile similare edictate în Ţara Românească şi Moldova de Matei Basarab (în 1633 şi 7 aprilie 1644), de Ştefan Tomşa (16 aprilie 1612 şi 24 august 1622), de Miron Barnowski (20 iunie 1626 şi 1628), de Vasile Lupu (1634) şi de Gheorghe Duca (1670). Măsuri prin care stăpînii rumânilor (vecinilor) fugiţi de la ei nu-i mai puteau revendica şi aduce înapoi, dacă fuga s-a produs înainte de un anumit termen, în cazul aşezămîntului (legăturii) lui Mihai, rumânii fugiţi sau deplasaţi din satele lor, şi stabiliţi în alte locuri în timpul expediţiei lui Sinan Paşa, rămîn în noile lor sate, acolo unde au fost găsiţi de recensămîntul imediat următor expediţiei şi nu mai pot fi ceruţi de vechii lor stăpîni 14. Alte interpretări consideră că „aşezămîntul" a legiferat de fapt, „Legarea de glie", că a fost hotărît „prin anii 1596 — 1598" şi că poate fi corelat cu cazul referitor la legarea ţăranilor de pămînt dat de tarul Fedor al Rusiei, la 1592-1593 15. Diversitatea opiniilor formulate 16 se datoreşte şi faptului că hrisovul original, emis de Mihai Viteazul, nu este cunoscut. Semnatarul prezentei Introduceri consideră că stadiul actual al informaţiei confirmă şi întăreşte interpretarea dată de Constantin Giurescu aşezămîntului edictat de Mihail voievod. 51 NOTE 1 în ediţia de faţa p. 307. Studiul a fost publicat sub titlul C. Giurescu, Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice", Seria 2, tomul XXXVII, p. 479 — 543. 2 în studiul „Despre starea soţialâ a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri, apărut în „Magazinu istoricu pentru Dacia", voi. II, Bucureşti, 1846, p. 229-^246 şi p. 247 — 308 (anexe). Vezi textul în N. Baicescu, Opere, voi. I, ediţie critică de G. Zâne şi Elena G. Zâne, Bucureşti, 1974, p. 157, cf. p. 352 —358. 3 Vezi ediţia de faţă, p. 313 — 328. 4 Idem. 5 I. C. Filitti, Despre legătura lui Mihai Viteazul în „Revista Istorică Română", II, 1932, p. 221—231; idem, Proprietatea solului în Principatele române pînâ la 1864, Bucureşti, 1935, p. 173— 183. Studiul a fost publicat, sub acelaşi titlu, în I. C. Fillitti, Opere alese, Cuvînt înainte, text stabilit, biografie, tabel cronologic şi note de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1985, p. 197 — 427; „Legătura lui Mihai Viteazul", la p. 324—330. 6 Constantin C. Giurescu, „Aşezămîntul" sau „Legătura" lui Mihai Viteazul în „Analele Universităţii Bucureşti. Istorie'', anul XIX, Nr. 1, 1970, p. 58 — 63. 7 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, p. 94. 8 P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor în Ţările Române (pînâ la mijlocul secolului al XVII-lea) în „Studii si materiale de istorie medie", I, 1956, p. 63— 122, citatul la p. 94. 9 Idem, p. 81. 10 Idem, p. 82. 11 Idem, p. 89 — 92. 12 Idem, p. 94. 13 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 68 — 70. 14 întreaga reexaminare a problemei în Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 63 — 72 şi 77 — 83. O sinteză a discuţiilor în Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, voi. 2, Bucureşti, 1976, p. 372—375. 15 Ştefan Ştefânescu, Elemente comune de civilizaţie feudală în ţările române şi în Rusiai: procesul legării de glie a ţăranilor la sfîrşitul secolului al XV-lea., în „Studii" XII (1959), nr. 2, p. 87—101; Ştefan Pascu, Ion Ionaşcu, Constantin Cihodaru şi Gh. Georgescu Buzău, Istoria medie a României, Secolele X—XVI, Bucureşti, 1966, p. 350 —351; Vezi şi Istoria României, voi. II, Bucureşti (1962), p. 993 — 994. l0'Florin Constantiniu, Ţărănimea aservită din Ţara Românească de la legătura lui Mihai Viteazul (1595) la Reforma lui Constantin Mavrocordat, rezumat publicat în „Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Ştiinţele Sociale şi Politice în România. Progrese, realizări", Bucureşti, 1983, nr. 2, p. 10— 14. Autorul exprimă un punct de vedere diferit şi reaminteşte cele două opinii formulate şi anume: „explicaţia structurala — intensificarea comerţului cu grîne şi creşterea rezervei senioriale (P. P. Panaitescu şi cea conjuncturală: deplasările de populaţie provocate de invazia otomana din 1595 şi consecinţele lor fiscale şi sociale (C. Giurescu)" (FI. Constantiniu, op. cit., p. 10). Autorul considera că „legătura lui Mihai" a legiferat legarea de glie şi că, în felul acesta, ea a statornicit „serbia în formele ei depline" (ibidem). Iar legarea de glie a rezultat din interesul comun al domniei (Minai Viteazul) şi al marii boierimi de a-şi asigura „ «inventarul uman » necesar valorificării domeniilor ei sporite în întindere". La această premisă principală s-au adăogat, continuă FI. Constantiniu, factori conjuncturali, ca de exemplu, dislocările de populaţie provocate de invazia otomană, greutăţile mari ale vistieriei muntene de a încasa dările (după eliberarea teritoriului de ocupaţie) etc. (ibidem). Rezumatul din 1983 reprezintă, desigur1, concluziile unei cercetări care urmează, la rîndul ei, sa fie tipărită. O discutare a acestei interpretări dată legăturii lui Mihai Viteazul va fi posibilă după apariţia întregei analize şi în măsura în care se demonstrează că toate documentele interne referitoare la amintita „legătura", sînt susceptibile de o reinterpretare în sensul enunţat. Vezi şi: Florin Constantiniu, „Reacţia" ţărănimii faţă de legătura lui MihaiVitea-zul: o ipoteză, în „Revista de istorie", 39, 1986, nr. 3, p. 249 — 257. VI Cu studiul său DESPRE RUMÂNI l, prezentat la 11/24 decembrie 1915 în faţa înaltului for al Academiei Române, Constantin Giurescu abordează direct realităţi sociale fundamentale ale ţărilor române. Studiul analizează cîteva componente şi caracteristici ale ţărănimii dependente sau — în formularea autorului-— „ţăranii neliberi": numele lor, în ce constă rumânia, îndatoririle ce le revin, legea după care se conduceau. în texte apar, cel mai adesea, sub denumirile de rumân în Muntenia, vecin, în Moldova şi iobag în Transilvania. Rar de tot — şi anume cînd se face referire la condiţia lor de oameni nevoiaşi, li se spune şi rumânaşi, săraci, coli-başi. în documentele slavone ale secolului al XV-lea, cuvîntul selo (= sat) are o dublă semnificaţie: teritorială — suprafaţa cuprinsă în anume hotare şi socială — locuitorii aşezării. Alte acte, slavone, folosesc şi denumirile de posluş-nic ( = slujbă, servitor), cuşti ( — case), vio hi, pareci, iar cel mai frecvent vecini. Dar acest din urmă cuvint este latin şi a fost adoptat de diecii cancelariei chiar din limba românească vorbită a epocii. Constantin Giurescu arată, pe temeiul a numeroase documente inedite şi al unei strînse cercetări şi argumentări, că rumânul este un „om neliber". Nu se poate emancipa decît cu voia stăpînului său ( = iertarea de rumânie). Dependenţa aceasta — care în Muntenia nu era supusă presei ipţiei — se transmite la toţi urmaşii în linie bărbătească. Dar femeia şi fetele rămîn libere: „legătura care apasă asupra soţului nu se întinde şi asupra femeii". La prima vedere, rumânul este legat de pămîntul pe care-1 cultivă şi pe care l-a primit în folosinţă de la boier. Aşa şi era privit de oamenii epocii; un teren era pus în valoare numai în măsura în care era cultivat. De aceea moşia fără de rumâni era considerată „stearpă": calificarea este grăitoare, împreună cu moşia, rumânii sînt vînduţi, moşteniţi, daţi de zestre. Atît de strînse sînt legăturile cu pămîntul îneît, în unele acte, rumânul şi delniţa sa sînt noţiuni echivalente. îmbunătăţirile, ceea ce a adăogat prin munca sa, de exemplu casa ridicată de el, via sau livada nou sădite, lazul curăţit cu mare trudă în pădure, toate acestea rămîn în deplina proprietate a rumânului, care poate dispune de ele cum socoate mai bine. Caracteristica principală a rumâniei rămîn e însă dependenţa fată de stăpîn, nu de pămînt. Constatare ce se întemeiază pe numeroase mărturii documentare şi realităţi ale secolelor XV—XVII2. Cît priveşte „îndatoririle", ele sînt cuprinse în trei concepte: găleata, datul şi lucrul. Găleata reprezintă partea din recoltă pe care rumânul o dă stăpînului de pămînt, în schimbul ogorului cultivat. Ea se percepea din grîu, 53 orz, fîn şi din vin (vinăriciu). Osebit, acelaşi rumân datorează, tot pentru produsele sus-menţionate, încă o cotă-parte pentru domnie (găleata domnească). Datul sînt dările plătite pentru vite şi stupii „daturile erau, cum arată documentele citate, dijmele pe care le luau stăpînii din vitele rumânilor". Aceea din stupi se numea obişnuit dijmărit, din oi — gorştină (goştină) sau oierit, iar din porci — cînd dijmărit, cînd gorştină. Dijme similare dă rumânul şi faţă de domnie. „Ceea ce pare cert este că partea luată de boieri era, ca şi la vinăriciu, ceva mai mică decît cea domnească, variind după felul vitelor şi după localităţi, de la una din zece pînă la una din treizeci, şi că se lua atît în natură cît şi în bani" 3. „Lucrul apare ca îndatorirea de căpetenie a satelor boiereşti şi mănăstireşti încă din primele documente." Ele repetă frecvent ordinul ca rumânul să dea „ascultare", să lucreze la orice i-ar porunci stăpînul pămîntului: „Numeroase documente din secolul XVII ne arată cari erau aceste munci: rumânii ară, seceră, treeră; cosesc şi strîng finul; cară recolta şi dijmele şi fac toate transporturile de care stăpînii au nevoie; lucrează viile, le îngrădesc şi fac liaraci; construiesc şi repară casele, morile şi zăgazurile; sapă heleştee, servesc ca oameni de încredere pentru supravegherea în felurite afaceri, ca păstori, ca morari şi ca păzitori împotriva făcătorilor de rele" 4. Deşi cuantumul zilelor de „lucru" nu a fost vreodată legiferat, exista o datină, urmată totuşi de boieri, datină care nu avea „nici uniformitatea, nici stabilitatea" dijmei din produse. Este vorba, în orice caz, de o îndatorire silită, exprimată, cel mai frecvent şi sugestiv prin a mina şi a scorni la muncă. Dacă „lucrul nu e cea mai importantă dintre îndatoririle rumânilor" în schimb, reprezintă „singura îndatorire caracteristică rumâniei. Găleata şi datul sînt dijme, şi dijma se iea de la oricine se foloseşte de pămîntul altuia, fie rumân sau liber. Ceea ce deosebeşte însă pe unul de celălalt este numai lucrul" 5. îndatoririle rumânilor faţă de stăpînii pămîntului erau impuse în virtutea unei tradiţii — fireşte nescrise — numită în documente „legea", „legea bătrînă", „legea rumânilor" — în actele slavone „legea vlahă" sau „valahă" — invocată de domnie de cîte ori judeca pricini între boieri şi ţăranii lor dependenţi. Ajuns la acest punct, Constantin Giurescu arată ceea ce îşi propune să demonstreze în continuare situaţia rumânilor din punct de vedere fiscal şi politic, evoluţia lor, de la întemeierea ţării la dispariţia lor, caracterul şi originea acestei instituţii 6. Timpul s-a oprit însă pentru Constantin Giurescu foarte curînd 7, s-a oprit atunci şi gîndul său care biruise de atît ea ori. O sumă din încheierile şi interpretările formulate în 1915 au rezistat trecerii anilor. Cercetări mai noi le-au confirmat şi amplificat. Altele au fost nuanţate. Altele au primit înţelesuri diferite. O monografie care să studieze ţărănimea dependentă în ţările române, de la origini şi pînă la abolirea acestei clase, aşteaptă şi acuma să fie scrisă. Cîteva exemplificări. Genericul selo-sela (sat, sate) arată, desigur, în secolele XIV — XV, pe ţăranii dependenţi, subliniază Ştefan Ştefănescu 8, considerînd că „la origine, accepţiunea termenului de selo a fost aceea de «sat cu oameni liberi» şi că ulterior — odată cu aservirea unor comunităţi, a căpătat şi înţelesul de aşezare cu oameni dependenţi" 9. Examinînd denumirile folosite în documente, Constantin Giurescu punea şi următoarele întrebări: „Pentru ce au fost numiţi ei 10 vlahi şi rumâni şi care să fie raportul între înţelesul etnic şi cel social al acestor cuvinte? S-a format oare înţelesul social printr-o degradare a înţelesului etnic, cum s-a crezut pînă acum, ori numele clasei sociale celei mai de jos s-a impus ca nume 54 naţional?" 11 El sugera totodată şi un răspuns: „rumân" este o denumire „socială, reprezentînd numai pe iobagi", şi existenţa acestui termen „deschide studiilor asupra istoriei noastre vechi o nouă perspectivă. Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre cari izvoarele tac, se oglindeşte în întocmirea socială cu care el apare în istorie, în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrîuriri streine. Această întocmire ne arată mai clar şi mai convingător decît orice altă mărturie istorică, atît soarta elementului roman în timpul năvălirilor barbare, cît şi modul cum s-a format prin înrîurirea năvălitorilor naţionalitatea română" 12. Impactul migratorilor asupra comunităţilor româneşti — cu consecinţa aserviiii multor asemenea comunităţi — a fost relevat şi comentat de A. D. Xenopol, C. G. Dissescu, Hagi Gogu, Sextil Puşcariu, Petre P. Panaitescu l3. Pornind de la unele observaţii formulate de I. C. Filitti şi Dinu C. Arion, Ştefan Ştefănescu, examinînd documente din secolele XV şi XVI, conchide că în actele interne, vlah a avut, iniţial, un înţeles etnic, iar, ulterior, a dobîndit şi pe cel social: „în secolele XIV — XVI termenul vlah este folosit încă în documente cu sens general, referindu-se la marea, majoritate a populaţiei ţării, de la oraşe şi sate. în secolul al XVI-lea, el priveşte mai ales populaţia sătească". „Procesul de cotropire de către feudali, a pămîntului obştiilor de ţărani — continuă Ştefan Ştefănescu — trecerea marii majorităţi a ţărănimii, a vlahilor în situaţia de dependenţă, a făcut ca. termenul de vlah să ajungă a desemna pe ţăranul dependent. Apariţia scrisului în limba română, într-un moment cînd termenul vlah din documentele sla-voneşti îmbrăca tot mai mult sensul de ţăran dependent, a făcut ca şi echivalentul lui din limba română — rumân — să aibă, chiar de la apariţia lui în. documente, sensul de ţăran dependent" l4. Cît despre termenul vecin care, în documentele slavone din Ţara Românească arată pe ţăranul dependent, Constantin Giurescu observă că avem aici un cuvînt românesc luat de diecii cancelariei din „limba vorbită" şi adaogă: „Cum s-a făcut de s-a adoptat în limba slavonă chiar cuvîntul românesc şi nu cel slav corespunzător, şi de ce i s-a atribuit un înţeles pe care nu l-a avut niciodată în limba română, sînt întrebări la cari e greu de răspuns. Bănuiesc că este la mijloc o influenţă bizantină după analogia cu Ildpoixog (paroikos)".15* Asupra originii termenului de vecin, au formulat opinii Nicolae Iorga, Gh. Panu, Marcel Emerit, Alexandru Boldur, Valeria Costăchel, Ştefan Ştefănescu şi Petre P. Panaitescu — pentru a nu aminti decît contribuţiile importante — dar fără a se ajunge la vreo concordanţă 16. Cît despre „îndatoririle" rumânului, ele au fost pe larg arătate în studiul prezentat la Academie în decembrie 1915. Ele au fost confirmate de repetate ori prin cercetări mai noi şi pot fi considerate drept concluzii bine statornicite-în istoriografia română. Şi dreptul de strămutare a determinat interpretări diferite 17. Din analiza, cîtorva documente rezultă că rumânul se poate stabili statornic pe o altă. moşie dacă plăteşte în prealabil, stăpînului său, o dare specială, numită găleata Unele acte, observă Constantin Giurescu, arată că o atare strămutare constituia un drept al ţăranului dependent (existenţa unei dări anume pare* să sugereze o astfel de interpretare). După alte mărturii, plecarea de pe moşie, depindea de bunăvoinţa boierului proprietar. Cum se petreceau lucrurile m. realitate ? „.. . Este foarte probabil că, din cauza îndoitei sarcini pe care> rumânul strămutat avea să o suporte, către stăpînul său şi către proprietarul locului unde se stabilise, numai puţini se vor fi putut folosi de acest drept. Se-, înţelege că şi stăpînii vor fi pus la rîndul lor tot felul de piedici exercitării lui_ 55 în secolul XVII rumânul nu se mai putea strămuta decît cu învoirea stăpînului săua 18. Plecarea de pe moşie a fost iniţial un drept — de care însă puţini au beneficiat — iar ulterior a fost un act de bunăvoinţă al stăpînului moşiei, a depins de acordul acestuia. Evoluţia era încheiată în secolul al XVII-Iea, conchide Constantin Giurescu. Problema a fost reluată de Petre P. Panaitescu 19 cu următoarele încheieri: pînăla finele secolului al XVI-lea, ţăranul avea libertate personală, deşi era dependent de stăpînul feudal. „Dependenţa ţăranilor şi legarea de glie nu trebuie confundate, ultima este o formă socială, agravată, a dependenţei/' în secolul al XVI-iea, producţia domeniului, griul îndeosebi, devine o marfă căutată pe piaţa internă şi externă. De aici interesul boierimii de a-şi asigura braţele de muncă necesare pentru mărirea producţiei de pe domeniu. „Aceasta este originea legării de glie, adică a desfiinţării dreptului de strămutare/' Actul care statorniceşte această evoluţie este „legătura" lui Mihai Viteazul. Ea reprezintă „de fapt, legarea ţăranului de glie, căci pînă la această dată, ţăranul era liber să se strămute, plătind stăpînului o despăgubire intitulată găleata de judecie sau de eşire... Legătura lui Mihai trebuie explicată prin motive economice, ridicarea boierimii care devine neguţătoare de grîu, şi nu prin motive fiscale, de asigurare a venitului fix al dărilor" 2°. Această nouă interpretare a dreptului de strămutare porneşte de la premisa unor prefaceri economice notabile în secolul al XVI-lea: domeniul devine producător de grîne pentru piaţă, iar boierimea face negoţ cu grîu. în măsura în care o atare premisă poate fi dovedită documentar, urmează a se discuta şi această nouă analiză a dreptului de strămutare. Pe temeiul documentelor şi interpretărilor cunoscute, nu se poate însă conchide că, de-a lungul secolului al XVI-lea, ar fi crescut interesul boierimii muntene pentru cultivarea şi vînzarea grînelor pe piaţă. Explicaţia dată de P. P. Panaitescu rămîne în stadiul ipotezelor de lucru (vezi mai sus, „Legătura lui Mihai Viteazul"). Constantin Giurescu opinase, în încheierea studiului său despre „Legătura lui Mihai Viteazul", că „în secolul XVII rumânia se afla în plină decădere"; „emanciparea devine aproape generală", „liberarea rumânilor prin iertare, răscumpărare sau fugă se urmează pe o scară foarte întinsă"; o eliberare, pe cale legală, este favorizată îndeosebi de domni ca Radu Mihnea, Constantin Şerban şi Mihail Radu. Ceea ce a avut drept urmare că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea „cea mai mare parte a ţăranilor fără pămînt erau oameni liberi". Diferenţa între rumâni şi ţăranii liberi, fără de pămînt era la început foarte importantă: „în vreme ce rumânul datoreşte stăpînului său lucru fără măsură, omul liber plăteşte numai dijmă fără clacă, iar cînd aceasta se introduce şi la ei, zilele de lucru se stabilesc după înţelegere" 21. în încheierea celui de-al doilea său studiu, Despre rumâni, Constantin Giurescu demonstrează că, treptat, claca (= lucrul) a fost impusă oamenilor liberi „sub ameninţarea de a fi alungaţi de pe moşie". „La început li s-au cerut numai mici ajutoare; cu timpul asemenea cereri s-au tot înmulţit." 22 De unde şi concluzia: „Prin impunerea clăcii şi oamenilor liberi, rumânia a suferit o puternică lovitură; ea îşi pierdea principala ei raţiune de a fi. Deosebirea dintre cele două categorii de ţărani, liberi şi neliberi, se micşorase. Că unii lucrau mai mult, iar alţii mai puţin, era o chestiune secundară. Din moment ce lucrul era privit ca o obligaţiune pentru pămîntul pe care-1 cultivau, menţinerea mai departe a acestei deosebiri nu avea nici o raţiune. Cînd în 1746 obşteasca adunare acorda rumânilor dreptul să se răscumpere, ea nu 56 făcea decît să desăvîrşească o evoluţie care era aproape terminată. Şi ca dovadă că rumânia atunci aproape nu mai exista, este faptul că ea dispare imediat fără ca să cunoaştem pînă acum măcar un singur caz de răscumpărare"23. într-un studiu publicat în 1960, cercetătorii Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea abordează diferenţiat aceste încheieri, formulate cu decenii în urmă. Pe de o parte sînt citate o serie de documente care arată că aservirea ţăranilor liberi (proprietari) a continuat şi în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, că rumânii constituie şi acuma „principala forţă de muncă folosită de stăpînii de moşii în exploatarea domeniului lor" 24. Pe de altă parte, se confirmă şi opinia că în acelaşi răstimp,, s-au produs şi numeroase eliberări sau răscumpărări din rumânie" 25. în sfîrşit, cercetătorii Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea conchid, la fel cu Constantin Giurescu, asupra generalizării obligaţiilor de clacă şi la ţăranii liberi lucrători pe moşiile boiereşti „ceea ce a creat condiţiile favorabile desfiinţării rumâniei" 26. în prezent, datorită colecţiei Documenta Romaniae Historica, o cercetare a „rumâniei" dispune de o bază documentară mult mai largă. O reluare a acestei realităţi sociale fundamentale în toate componentele ei va aduce desigur şi unele răspunsuri la întrebările formulate acum şapte decenii de Constantin Giurescu după cum va clarifica, probabil, şi o sumă din interpretările ce au urmat21. NOTE 1 Apărut în 1916 în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice, seria II, tomul XXXVIII, p. 191 — 247. Ediţia a doua în Constantin Giurescu Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 127—221 (ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu). 2 Vezi demonstraţia în ediţia de faţă, p. 341—380. 3 Idem. 4 Idem. 5 Idem. 6 Idem. 7 A murit la 15/28 ©ctombrie 1918, la vîrsta de 43 de ani, răpus de epidemia de gripă care a lovit multe ţări. 8 Ştefan Ştefânescu, Despre terminologia ţă'rânimii dependente din Ţara Românească în secolele XIV —XVI, în „Studii. Revistă de istorie", XV, 1962, nr. 5, p. 1156— 1157. Se confirmă astfel concluzia lui Constantin Giurescu. 9 Idem, p. 1157. 10 Ţăranii dependenţi. 11 Constantin Giurescu, în ediţia de faţă. 12 Idem. 13 Vezi trimiterile la Ştefan Ştefânescu, Consideraţiuni asupra termenilor de „vlah" si „rumân“ pe baza documentelor interne ale Ţării Româneşti din veacurile XIV — XVII, în „Studii şi materiale de istorie medie", IV, Bucureşti, 1960, p. 64 — 66. 14 Ştefan Ştefânescu, op. cit., p. 74. Constantin Giurescu, examinînd o serie de acte interne din secolele XV—XVII, ajunge la o interpretare diferită: „Constatăm deci ca şi numele de vlahi (cvlasi) care nu este altceva decît traducerea slavonă a cuvîntului rumâni, are acelaşi îndoit înţeles ca şi cel românesc, însemnînd în acelaşi timp şi români în general, adică locuitori din Valahia, accepţiune care nu apare, după cîte ştiu, în actele cu caracter intern, şi rumâni sau ţărani neliberi": în ediţia de faţă. lo C. Giurescu, în ediţia de faţă. 10 întreaga discuţie rezumată de P. P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Ovînduirea feudală, Bucureşti, 1964, p. 42 — 44; Ştefan Ştefânescu, Despre terminologia ţărănimii dependente ..., p. 1163— 1166. Şi pentru P. P. Panaitescu, „vecin" este cuvînt românesc, derivat din latina medievala; iniţial a desemnat pe membrii unei obşti de mici proprietari liberi; ulterior, odată cu diferenţierea din interiorul obştiilor, vecin a desemnat pe ţăranul aservit. 57 17 Analiza la Constantin Giurescu, în ediţia de faţă. 18 în ediţia de faţă. (Sublinierile D.C.G.). 19 Dreptul de strămutare al ţăranului în ţările române (pînă la mijlocul secolului al XVII-lea), în „Studii şi materiale de istorie medie", I, Bucureşti, 1956, p. 63— 122. 20 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 119; analiza documentelor în cuprinsul studiului. 21 Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi Legătura lui Mihai Viteazul, în volumul de> faţă. 22 Despre rumâni, în volumul de faţă, 341—346. 23 Ibidem. 24 Florin Constantiniu, Şerban Papacostea, Aspecte ale rumâniei în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea, în „Revista arhivelor", III, 1960, nr. 2, p. 226—247, citatul la p. 230; cazurile de aservire a ţăranilor proprietari, la p. 231—238. 25 Florin Constantiniu, Şerban Papacostea, Studiul citat, p. 242 — 246. 26 Studiul citat, p. 247. 27 Dintre contribuţiile mai importante asupra evoluţiei ţărănimii (dependente şi libere) ca şi asupra raporturilor agrare, în anume etape, de reţinut (în afara lucrărilor deja semnalate în notele precedente) : — V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XVI—XVII), Bucureşti, 1957,p. 111— 142. (Ţăranii dependenţi, Legătura lui Mihai), — Şerban Papacostea, Contribuţii la problema relaţiilor agrare în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie", III, 1959,,. p.233-321. — Damaschin Mioc, Haralambie Chircă, Ştefan Ştefănescu V évolution delà rente féo~^ dale en Valachie et en Moldavie du XVIe au XVIIIe siècles, în „Nouvelles Etudes d'Histoire",. II, Bucureşti, 1960, p. 221-252. — Ştefan Ştefănescu, Damaschin Mioc, Haralambie Chircă, Vévolution de la rente féodale en travail en Valachie et en Moldavie aux XIVe —XVIIIe siècles, în „Revue Roumaine d'His-toire" I, 1962, nr. 1, p. 39—60. — Petre P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1964*. 284 p., îndeosebi p. 33—51 (Terminologia obştii ţărăneşti la români). — V. Mihordea, Relaţiile agrare din secolul XVIII în Moldova, Bucureşti, 1968. — Constantin C. Giurescu, Evoluţia ţărănimii române în secolele XIII — XX, în „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice", seria IV, Tomul I, 1975— 1976, p. 179—213. — Ştefan Ştefănescu şi Damaschin Mioc, Ţărănimea din Ţara Românească şi Moldovac în veacul al XVII-lea, în „Revista de istorie", tomul 32, 1979, nr. *12, p. 2 285 — 2 301. VII Studiul DESPRE BOIERI reprezintă cursul ţinut de Constantin Giurescu, la Universitate, în primăvara anului 1918. Urma să fie prezentat tot la Academie. A fost publicat de fiul său, Constantin C. Giurescu, în 1919 şi intr-o a doua ediţie în 1943, împreună cu Vechimea nmâniei... şi Despre rumâni 1. Analiza, ca şi precedentele, are ca temei mai ales documente inedite de arhivă. Ea porneşte de la criteriile pentru definirea boierimii în secolele XVIII şi XIX. Dimitrie Cantemir, în a sa Descriptio Moldaviae consideră nobilimea moldoveană compusă din trei categorii — dregătorii mari şi urmaşii lor, curtenii şi călăraşii — ; altfel spus, calitatea de boier derivă din îndeplinirea unei slujbe către stat. Dimitrie Cantemir aminteşte încă o categorie — răzăşii — pe care însă preferă să-i considere mai curînd ţărani liberi decît boieri2. Domnul cărturar are, aşadar, două criterii pentru definirea boierimii — dregă-toria şi stăpînirea pămintului, deşi el înclină mai ales pentru cel dintîi. Cînd austriecii, după anexarea Olteniei, încearcă să întocmească o listă a boierimii ei, de asemenea, oscilează între cele două criterii amintite. Dacă pentru dregătorii mai mari, (în funcţie sau foşti) împreună cu urmaşii lor, dacă pentru marii proprietari, calitatea de boier era recunoscută la începutul secolului al XVIII-lea, în schimb „în ceea ce priveşte însă pe slujbaşii mărunţi cari nu mai erau în funcţiune, pe scoborîtorii sărăciţi ai marilor dregători, precum şi pe proprietarii mijlocii şi mici lucrul e mai puţin clar. Aceştia sînt atît de aproape de moşneni sau de ţărani, încît se confundă cu ei. în epoca de care ne ocupăm, un criteriu sigur pentru deosebire nu există"3. Cu reforma editată de Constantin Mavrocordat în 1739, principiul se defineşte precis: boier este cel ce ocupă o funcţie, o dregătorie; aceeaşi calitate o au şi descendenţii săi. După rangul slujbei îndeplinite, se stabilesc două categorii: boieri mari sau veliţi şi cei de clasa a doua; urmaşii lor sînt numiţi neamuri, respectiv mazili. Istoricii A. D. Xenopol, Gr. G. Tocilescu, Radu Rosetti, Nicolae lorga şi Ion Bogdan au formulat păreri diferite, pornind însă tot de la principiile amintite „unii pun formarea boierimii în legătură cu slujbele, alţii cu stăpînirea pămîntului"4. Stabilind astfel stadiul cercetărilor, Constantin Giurescu porneşte de la o constatare a lui A. D. Xenopol şi arată că, în documentele Ţării Româneşti pînă la finele secolului al XV-lea, alături de marii dregători, semnează şi boieri care nu ocupă nici un fel de slujbă. După cum aceleaşi acte de cancelarie menţionează „o mulţime de persoane care nu trăiesc în preajma domnului şi cari sînt totuşi arătate ca boieri. .. sînt proprietari în devălmăşie pe părţi 59 de ocină din diferite sate"5. Ca atare, se confirmă documentar existenţa unei boierimi ereditare care îşi are temeiul în stăpînirea pămîntului, independent de ocuparea unei dregătorii. întinderea moşiei, mărimea ei, reprezintă un criteriu de definire a boierimii? Altfel spus, cel ce stăpînea — ca proprietar deplin — un petec de pămînt,. din ce categorie socială făcea parte? Forma iniţială a proprietăţii, aşa cum este atestată de acte pînă spre finele secolului al XV-lea, a fost devălmăşia. „Proprietarii posedau individual, numai partea cultivabiiă, foarte restrînsă, deoarece cultura se mărginea la îndestularea trebuinţelor personale şi locale." Restul — islaz, pădure şi ape —-era folosit în comun, dar cu o foarte precisă evidenţă a drepturilor fiecărei familii, drepturi exprimate prin termenii: parte — părţi, ogoare, loc — locuri,, funii, bucăţi de pămînt, un pămînt.. . Ceea ce determină pe Constantin Giu-rescu să sublinieze: „însuşirea de nobil nu poate atîrna de cîţiva stînjeni in plus ori în minus pe care i-ar stăpîni cineva" 6. Se confirmă documentar o atare concluzie? Pentru aceasta era necesar a se stabili sub ce denumiri apar stăpînii pămîntului în actele secolelor XIV — XV, în Ţara Românească şi care este raportul între aceste denumiri şi calitatea de boier. Foarte des aceşti stăpîni sînt numiţi megieşi: „este proprietarul considerat în raporturile lui cu ceilalţi proprietari din acelaşi sat sau din sate învecinate" 7. Ei îndeplinesc şi funcţia de hotărnici — atunci cînd unul din ei vrea să iasă din devălmăşie —, de martori (jurători), îşi exercită dreptul de precădere (protimisis) la cumpărarea unei ocini, toate aceste ipostaze ale lor fiind deplin adeverite de actele vremii. Dar în toate aceste situaţii, tot în documentele secolelor XVI-XV1II, sînt numiţi foarte adesea şi boieri 8. După examinarea a numeroase mărturii, concluzia este că „întrebuinţarea denumirii de boier acolo unde ar fi trebuit să figureze aceea de megiaş ne dovedeşte că aceste 2 cuvinte exprimau noţiuni identice. Megiaş era tot una cu boier" 0. în continuare, sînt examinate celelalte denumiri sub care apar stăpînii pămîntului, cu următoarea încheiere generală: „Aceiaşi oameni sînt numiţi cînd într-un fel, cînd intr-altul, după punctul de vedere special din care sînt priviţi. Ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau hotare apropiate, ei sînt megieşi.. Ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, sunt dedi, dedini, nasledniţi moşteni sau moşneni. Sunt cnczi şi juzi ca stăpîni ai iobagilor lor, iar ca oameni liberi, cnezi şi judeci<(. „Dar pe lîngă aceste titluri care exprimă doar cîte o anume însuşire a lor, proprietarii mai au unul: ei sunt boieri, adică nobili. Acesta este cel mai important dintre titlurile lor. El le însumează pe toate celelalte şi se subînţelege pe lingă fiecare din ele"10. Constantin Giurescu arată, totodată, foarte clar că printre stăpînii pămîntului au avut loc o sumă de diferenţieri, ceea ce se reflectă şi în termenii utilizaţi de cancelarie. Chiar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, denumirea de megieş „se aplică îndeosebi micilor proprietari devălmaşi"; „boierii surit proprietarii mari, megiaşii cei mici" n. La fel „înţelesul cuvîntului moşnean-a suferit cu timpul aceeaşi modificare ca şi înţelesul de megiaş. Dintr-o denumire generală pentru toţi proprietarii, ajunge să se aplice numai unei părţi dintre ei şi anume celor rămaşi în devălmăşie" 12. Cauza acestor prefaceri? „întemeierea domniei, cu birurile, favorurile şf persecuţiile pe cari ea le aduce, provoacă o diferenţiere bruscă în sinul clase1 boiereşti, din mijlocul căreia se ridică o aristocraţie de dregători şi mari proprietari. Pe zi ce trece, diferenţierea devine tot mai adîncă. 60 Sub apăsarea fiscală, marea majoritate a vechei boierimi e împinsă în xîndul iobagilor, ceilalţi se apropie tot mai mult de ei. Faţă cu această situaţie . Transcrierea textelor a respectat normele generale în vigoare, privind asemenea operaţiuni, menţinîndu-se particularităţile limbii folosite de autor, ca şi 83 cele specifice epocii, precum genitivul în ei (bisericei, şcoalei etc.) sau unele forme alternante (care-cari; adaogă-adaugă; obicinuit-obişnuit; sînt-sunt etc). Am uniformizat, potrivit normelor ortografice actuale, transcrierea unor cuvinte compuse: alt undeva — altundeva; adese ori — adeseori; nici odată — niciodată; deadreptul — de-a dreptul; dela — de la. în privinţa grafiilor interpretabile, am adoptat următoarele soluţii: — â, în interiorul cuvintelor sau final, a fost grafiat î, cu excepţia numelui propriu România şi a cuvintelor din familia lui: român, românesc. A fost menţinut şi în cuvintele rumân, rumânie. — u semifinal, scris uneori u, a fost eliminat în cuvintele terminate în diftongii ai, ei, îi, oi sau în grupul de consoane chi, ghi; întîiu — întîi; războiu — război; vechiu — vechi. — e iniţial sau la început de silabă a fost scris diftongat: eşire — ieşire; trăeşte — trăieşte; voe — voie etc. — e succedat de labiala p, în cuvinte ca: perde, împedecă, a fost transcris diftongat: pierde, împiedecă. — ia, în cuvinte ca ideia, creia, creiază, a fost redat potrivit normelor actuale: idee, crea, creează. — diftongul ia, după ch, gh, în cuvinte ca vechia, chiamă a fost transcris: vechea, cheamă, cu atît mai mult cu cît asemenea forme au fost utilizate uneori chiar de autor. — prepoziţia sub apare cel mai adesea subt şi supt. —■ adjectivul noui a fost redat sub forma noi. — s înainte de b, d, g, v, în prefixul des (dis), în grupurile is, răs, sau inter-vocalic a fost transcris z: zbor, război, izbuti ş.a. Forme alternante ca răsboi-război se înlîlnesc, de altfel, şi în textele de bază. — ch, în grafiile etimologice, a fost redat prin h: archeologie-arheologie. Accentele, folosite frecvent, au fost păstrate numai în situaţiile unde erau necesare spre a evita confuzii. Folosirea iniţialelor majuscule a fost adaptată normelor ortografice curente, în cazul denumirilor funcţiilor de stat, politice sau militare, majuscula a fost acceptată în situaţia cînd denumirea respectivă a fost resimţită ca o componentă a numelui propriu: Simion Dascălul, Eustratie Logofătul etc. în cazul unor manuscrise fundamentale, în absenţa unui titlu, s-a menţinut majuscula folosită de C.G. (ex. Manuscriptul 537, Ms. 537) spre a sublinia calitatea referinţială a acestuia. Aceste interpretări grafice au fost aplicate în exclusivitate textului scris de Constantin Giurescu. Pentru textele citate în cuprinsul studiilor acestuia— unele reprezentând interpretări critice ale sale, altele editate o singură dată — au fost respectate grafiile respective. îngrijitorul acestei ediţii ţine să-şi exprime şi pe această cale cele mai alese mulţumiri Editurii Eminescu, pentru apariţia acestui volum. P.S. Prezenta ediţie a fost pregătită în 1985 şi predată editurii in anul următor. împrejurările au făcut ca volumul să fie tipărit după ani. Introducerea a fost lăsată în redactarea ei din 1985. 10 iunie 1991 D.C.G. Contribuţiuni la STUDIUL CRONICELOR MUNTENE I. CONSTANTIN CĂPITANUL FILIPESCU Constantin Cantacuzino fusese postelnicul lui Matei Basarab, de la cel dintîi pînă la cel din urmă an al domniei sale [iulie 1632 — 19 aprilie 1654]. 1 în necontenitele schimbări şi prefaceri, cari caracterizează trecutul nostru, statornicia aceasta este fără pereche, şi ei îi datoreşte el denumirea de „Postelnicul" sub care de preferinţă este cunoscut în istorie. Influenţa pe care a avut-o şi consideraţiunea de care s-a bucurat, nu le-a datorit însă numai însuşirilor sale personale, ori favoarei neîntrerupte de care se bucurase sub Matei. Scoborîtor dintr-o augustă familie, a cărei amintire fusese cu mîndrie păstrată, el devenise prin căsătoria cu fiica şi moştenitoarea lui Şerban Basarab 2 3, unul dintre cei mai bogaţi boieri. Aşa se explică că, deşi nu mai ocupă nici o dregătorie sub urmaşii lui Matei Basarab, el rămîne totuşi personalitatea cea mai de seamă printre boierii timpului. O asemenea situaţie trebuia însă să-i provoace şi numeroase duşmănii, al căror rezultat este prigonirea, cu care îl urmăreşte Mihnea al III [1659]a şi cîţiva ani mai tîrziu, uciderea lui, la 23 decembrie 1663, de către Grigore Ghica4. f Dar văduva sa, postelniceasa Elena, una dintre cele mai energice femei din trecutul poporului român, are prea multă mîndrie spre a lăsa veştejită amintirea bărbatului său, omorît sub învinuirea că şi-a viclenit domnul, şi în acelaşi timp destulă hotărîre spre a urmări şi aduce la îndeplinire reabilitarea lui şi pedepsirea vinovaţilor. „Postelniceştii" sînt numeroşi: 6 fii, dintre cari cei 2 mai mari sînt deja oameni ajunşi, la moartea tatălui lor, şi aproape tot atîţia gineri, făcînd parte din cele mai însemnate familii ale ţării. Cu marea lor avere şi cu spiritul de disciplină şi solidaritate, pe care îl posedă, ei forme ază un partid puternic 1 Pentru tot ceea ce priveşte Cronologia Domnilor întrebuinţez lisfa care se află la sfîrşitu voi. II al carţei d-lui N. Iorga: Geschichte des rumănischen Volkes im Ealmcn seiner Staatsbildun gen, Gotha, 1905. 2 N. Iorga: Despre Cantacuzini, p. LIV. Căsătoria trebuie să se fi întâmplat însă mai înainte de anii 1641—42 (ibid. p. LX), deoarece în 1654 Drăghici era deja logofăt (N. Iorga: Studii şi documente IV, p. 268), iar la moartea Postelnicului (1663) fetele toate măritate (N. Iorga: Genealogia Cantacuzinilor, p. 79.). Şi vîrsta miresei, născută în 1611 (Magazinul Istoric IV. 306) ar fi prea mare. Pentru numeroasele moşii, pe cari le aduce ca zestre, vezi testamentul din 1667 în. N. Iorga: Documentele Cantacuzinilor, p. 42 şi urm. cf. p. 84. 3 Magazinul Istoric, IV, p. 349—350. 4 Ibidem, p. 362. 87 Pinâ la începutul domniei lui Antonie din Popeşti [1669], ei izbutiseră a face ca nevinovăţia Postelnicului să fie recunoscută prin repetate acte scrise, date de domni, mitropoliţi şi boieri, iar vinovaţii pedepsiţi. 5 Pe măsură însă ce puterea şi influenţa lor creşte, tot mai numeroşi devin şi protivnicii lor. Ei se grupează împrejurul marelui ban Gheorghe Băleanu, care ajunge astfel şeful unui însemnat partid, în care, ca şi la Cantacuzini, legăturile de familie formează principalul element de coeziune. Cu urcarea pe tron a lui Antonie din Popeşti, se începe între aceste 2 importante grupări lupta pentru preponderenţă, care caracterizează întreaga istorie a ţării în deceniul care urmează. Antonie [1669—72] reprezintă triumful Cantacuzinilor, Ghica [1672—73] pe al Bălenilor. După perioada de compromisuri şi de echilibru — foarte nestabil însă — pe care o reprezintă domnia lui Duca [1673— 1678], partida Bălenilor este zdrobită cu desăvîrşire şi pentru totdeauna, de sălbatica prigonire, cu care Şerban Cantacuzino îşi inaugurează domnia6. Duşmăniile şi rivalităţile din această epocă de turburări şi prigoniri se resfrîng fireşte şi în operile istorice de atunci, cari aveau să transmită viitori-mei amintirea acestor evenimente. Pentru justificarea atitudinei Cantacuzinilor şi pentru înfierarea omorî-torîlor Postelnicului, se scrie de către un om al familiei, ca continuare la Letopiseţul ţârei, care se termina probabil cu moartea lui Matei Basarab, o cronică care mergea pînă la fuga lui Grigorie Ghica din ţară, în 1664. Redactarea s-a făcut în timpul petrecerii acestui domn în streinătate [1665—1670]7, iar tonul în care se deplînge moartea Postelnicului 8 constituie o dovadă că Cronicarul scrie curînd după aceea. Mai tîrziu, tocmai după urcarea lui Şerban Cantacuzino pe tron, Cronica este continuată tot de un om al familiei, şi în acelaşi spirit de părtinire, spre a se arăta luptele şi turburările următoare, care se sfîrşiseră acum cu triumful definitiv al Cantacuzinilor în persoana lui Şerban. Continuarea aceasta, care se mîntuie cu reîntronarea mitropolitului Teodosie la 26 aprilie 16799, a fost scrisă desigur chiar în acest an 10 şi autorul ei este fără nici o îndoială logofătul Stoica Ludescu, după cum a dovedit d-1 lorga.11 Ultima parte a Cronicei, care cuprinde domnia lui Şerban, se resimte de neînţelegerile, cari se iviseră între domn de o parte, mama şi fraţii săi 5 N. lorga, Documentele Cantacuzinilor, p. 65 şi urm. 6 Pentru luptele acestea: N. lorga, Despre Cantacuzini, p. LXIII-CXXV. 7 „Ghica au trecut în ţara nemţească de sade acolo, şi s-au făcut Papistaş" [Mag. Ist., IV. p. 365) si lorga: Cronicele muntene, în An. Ac. Rom., XXI p. 317. 8 Mag. Ist., IV, p. 362-363. 9 Mag. Ist., V, p. 20. 10 D-1 lorga a arătat ca partea aceasta a fost scrisă încă sub Şerban, aducînd ca dovadă faptul „ca Ilinca, mama viitorului domn, e numită «Doamna Elena », iar fiii ei «coconi», titlu rezervat fiilor de domn sau fraţilor lui". (An. Ac. Rom., XXI 318). O altă dovadă cred ca constituie şi următoarele cuvinte ale Cronicarului, că „mare minune a făcut Dumnezeu (cu Şerban). . . •că l-a scos din calea pierzărei şi l-a îndreptat pre calea mîntuirei" (Mag. Ist. V, p. 8), cari sunt o aluziune la domnia lui. Am spus că s-a scris în 1679, deoarece cu reîntronarea mitropolitului povestirea se sfîrşeşte fără să mai fie în strînsă şi continuă legătură cu ce urmează. Pe de altă parte numai aşa s-ar explica invocarea Cronicarului (Mag. Ist. V p. 9.), ca Dumnezeu să răsplătească persecuţiile făcute Cantacuzinilor sub Ghica, de Băleanu, Stroie Vornicul şi Hrizea Vistierul. în primăvara anului 1680, pentru unii pedeapsa venise deja! 11 An. Ac. Rom., XXI, p. 225—256. 88 de alta, cauza celui de al doilea testament al Doamnei Elena, făcut în 168112. „De aicea începem de cîte s-au întîmplat în zilele acestui domn" începe destul de rece şi absolut neoficial Continuatorul, care deşi tot un om al familiei, pare însă că nu mai este Ludescu, pe care la 1 octombrie 1681 îl aflăm judecător la Scaunul Tîrgoviştei. 13 Şi caracterul şi rînduiala povestirei, şi tonul faţă de Şerban, e altul decît în Cronica de mai înainte. în afară de căsătoria Smarandei, fiica Domnului, cu Postelnicul Grigorie Băleanul, singurul fapt pe care îl aminteşte cu laudă, încolo aproape mai nu e vorba de Şerban, despre care cronicarul nu se poate împiedeca să nu observe că „nu putu nici într-un chip să îndrepteze ţara" care era stricată şi risipită, pe cînd povesteşte amănunţit şi cu multe laude călătoria Doamnei Elena şi a spătarului Mihai la Sf. Mormînt, reîntoarcerea şi apoi moartea ei şi a fiului său aga Matei14. Este tot o continuare cantacuzinească, dar desigur una neoficială, a familiei şi nu a domnului, faţă de care un cronicar oficial n-ar fi putut întrebuinţa un asemenea ton15 16. Cronica aceasta a fost publicată întîia dată în voi. IV—V din Magazinul (î) Istoric, sub titlul, care-i aparţine, de Istoria Ţării Româneşti de cînd au descălicat românii 16 şi a doua oară de librarul loanid, la 1859, împreună cu cronicele lui Greceanu şi Radu Popescu. Din cauza tendinţei urmărite de Cronicar de a lăuda pe Cantacuzini, d-l Sbiera o numeşte „Cronica Cantacuzineană"17, iar d-1 lorga, arătînd că a fost scrisă de Stoica Ludescu, îi zice, de-a dreptul, Cronica Ludescului18. Este evident că povestirea aceasta, scrisă din punctul de vedere şi pentru justificarea politicei Cantacuzinilor nu putea fi primită de ceailaltă partidă, în fruntea căreia se găsea Gheorghe Băleanul, fiul său Ivaşco şi ginerele său Hrizea Vistierul din Popeşti. Pentru aceştia se alcătuieşte, probabil în ultimii ani din domnia lui Şerban, o altă Cronică, intitulată „Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti care, pentru epoca de cînd începe preponderenţa Cantacuzinilor şi antagonismul dintre cele 2 familii, înfierînd purtarea şi amestecăturile Postelniceştiior, urmăreşte 12 N. lorga, Doc. Cant., p. 104—110. 13 La 1 oct. 7190 Şerban însărcinează 6 boieri, ca să meargă „înpreună cu boiariul Domnii meale Stoica log. Liudescul, judecătoriul de la Scaunul Tîrgoviştii, ca să caute şi să adevereze pentru moşia Aninoasa, ce iaste din sus de Tîrgovişte moşia Sfinţii Mitropolii" pentru care era tn ceartă cu boierii din Săteni. (Avchiva Stat. Mitropolia. Netrebnice 229/118). Cu o lună mai nainte la 1 septembrie 1681, era la Mărgineni, în Prahova unde scria tot el şi al doilea testament .al Doamnei Elena. N. lorga; Doc. Cant., p. 110. ^ 14 Mag. Ist., V, p. 23-25. \ 15 Părerea aceasta, că nu e o Cronică oficială a lui Şerban o confirmă şi cuvintele din introducerea lui Radu Greceanu că „ale altor Domni vieţi şi istorii mai din nainte întru neuitare de alţii au rămas la Leatopiseţul ţării" iar cînd vorbeşte de războaiele şi turburările dintre nemţi şi turci, cari s-au început cu expediţia din 1683 zice că „la viaţa acestui Şărban Vodă pare-mi-se că scrise vor fi. (Mag. Ist. II, p. 129 şi 130) de unde urmează că Letopiseţul ţării cunoscut de el nu cuprindea si această domnie. 16 Mag. Ist., IV, p. 231-372, V, p. 3-32. 17 Mişcări culturale şi literare la românii din stingă Dunării în restimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897, p. 190—2. 18 An. Ac. Rom., XXI, p. 225—226. Cum din cele 3 părţi cari compun continuarea Canta-•cuzinească a Cronicei, numai una, cea de la mijloc, a fost scrisă de Ludescu, despre prima nea-vînd nici o dovadă, iar cea din urmă fiind probabil scrisă de altul, numirea de „Cronica Cantacuzi-mească" e de preferat. 89 cu simpatie şi justifică politica reprezentată de Gheorghe Băleanu şi Hrizea Vistierul. în faţa unei cronice de familie şi partid se alcătuieşte astfel o alta cu acelaşi caracter. Aşa se explică constatarea pe care o face Del Chiaro, care sade în Bucureşti de la 1710—1716 ca secretar pentru limba italiană18 19, că fiecare boier îşi are o cronică, în care vieţile domnilor sunt descrise în bine sau în rău, după cum a favorizat sau a fost duşmanul familiei sale20. Din cauza spiritului acesta de familie şi de partid în care sînt scrise cele 2 cronice mai însemnate de ia sfîrşitul veacului XVII, rezultă însă o urmare destul de importantă: cronicele sînt —■ ca de obicei, mai toate cele de familie — anonime, ceea ce este de altfel explicabil. Cronicarul caută, în cadrul istoriei ţârei, să pună pe primul plan, justi-ficînd unde e nevoie, faptele familiei sau familiilor, pentru care scrie; interesele ei formează prisma prin care sunt văzute evenimentele, iar cronica întreţine şi însufleţeşte tradiţiunile de familie, cu simpatiile şi duşmăniile sale, cari devin astfel ereditare, căci ea formează lectura obişnuită cu care sînt crescuţi tinerii. în asemenea condiţiuni autorul — sau autorii cînd continuarea se face treptat — de obicei un om de casă, ori un personaj de a doua mînă nu are nici o importanţă: Cronica scrisă pentru familie se păstrează ca proprietate a acesteia. Cronica Bălenilor şi a lui Hrizea Vistierul a fost publicată pentru întîia dată în Magazinul istoric pentru Dacia (apărut la 1845) al lui Laurian şi Băl-cescu, sub titlul: Istoriile domnilor Ţării Româneşti, scrise de Constantin Căpitanul. 21 Editorii o însoţiseră de următoarea notiţă: „în manuscrisul ce avem să zice că această Cronică s-a. scris la 1769. în cursul scrierei însă, cum se va vedea, autorul se mărturiseşte de martur ocular al întîmplărilor urmate cu. un veac mai înainte. Aceasta ne face să credem că acest Constantin Căpitanul este un copist, iar nu adevăratul autor. Noi în lipsă de alt nume am păstrai p’acesta spre a o putea deosebi de celelalte Cronici"*2. Pentru prima oară, Aron Densuşianu în manualul de Istoria Literaturei române (ediţia I, Iaşi, 1885),. consideră de autor al cronicei pe acest Constantin Căpitanul pe care îl identifică apoi cu Constantin Căpitanul Filipescul. „Acest cronicar necunoscut d'aiurea — spune Densuşianu — se vede că este identic cu Constantin Căpitanul Filipescul, pe care Şerban Vodă [1679—1689] îl trimite la Apafi, principele Transilvaniei, ca să-i aducă pe viitorul ginere Gligore Băleanul postelnicul, ceea ce se narează chiar în această cronică la fine23. Părerea aceasta a fost în urmă împărtăşită şi de d-ni(i) Xenopol24şi Has-deu25, răspîndindu-se apoi în manualele de şcoală ca un adevăr necontestabil26. 18 Storia delle mederne Rivoluzioni della Valachia, composta da Antonmaria Del Chiaro Fiorentino. Venezia, 1718. El soseşte în ţară în april-mai 1710. p. 35 cf. p. 195 şi pleacă odată cu Nicolae Mavrocordat, cînd acesta e dus prizonier la Sibiu, în noiembrie 1716. Ibid. p. 226. 20 Del Chiaro, p. 46, Pasagiul a fost pentru prima oară menţionat de Johann Cristian von Engel: Geschichte der Moldau und Walachei, Elalle, 1804, p. 28. D-l Iorga însă în studiu asupra cronicelor muntene l-a pus din nou în circulaţie. An. Ac. Rcm. XXI, p. 402,. n.3. 21 Voi. I, p. 83-114; 147-186; 211-250: 279-326; 313-378 II. p 3-35. 22 I. p. 84, nota. 23 p. 176. Idem, ediţia II din 1894, p. 224. 24 Istoria Românilor IV, p. 626. 25 Etymologicum Magnum Romaniae III, col. 3047. 26 Gheorghe Adamescu: Noţiuni de istoria limbii şi literaturii româneşti, ed. I. din 1894,. p. 163. Idem ed. III din 1899, p. 'l68. 90 De paternitatea lui Constantin Căpitanul n-au fost însă convinşi d-ni(i) Tocilescu 27 şi mai ales Dr. I. G. Sbiera, profesor la Universitatea din Cernăuţi, care mărginindu-se în privinţa Căpitanului la notiţa lui Bălcescu şi Laurian, atribuie Cronica lui Radu Popescu „cu o probabilitate deplină, ca să nu zicem chiar siguranţă" după cum se exprimă însuşi28. în sfîrşit, în amănunţita analiză pe care d-1 lorga o consacră acestui cronicar în studiul său asupra Cronicelor Muntene, domnia-sa se pronunţă tot pentru Filipescu, a cărui viaţă o reconstituie pentru prima oară29, completîn-d-o apoi, după izvoare inedite, cu tot ceea ce se poate şti astăzi despre el, în prefaţa de la noua ediţiune critică a Cronicei, însoţită de bogate note, pe care a publicat-o în 1902 sub titlu(l) de: „Istoriile domnilor Ţării Româneşti .... compilate şi alcătuite de Constantin Căpitanul Filipescu". Pentru deplina înţelegere a celor ce urmează este necesar să amintim mai întîi următoarele două lucruri: 1) Părerea după care Cronica se atribuie unui Constantin Căpitanul are ca unică bază, notiţa publicată de Bălcescu. Din fericire manuscriptul, după care s-a făcut tipărirea din Magazinul Istoric, s-a conservat şi el a servit de bază şi ediţiunei d-lui lorga, fiind dăruit de d-1 Dimitrie A. Sturza Academiei Române, unde se păstrează sub No. 43930. însemnarea, de care vorbeşte Bălcescu, şi pe care se întemeiază această părere, se află pe foaia a doua a manuscriptului, jos în colţul din dreapta şi are cuprinderea următoare: „Acastă carte s-au scris de Costandin Căp[i]t[anul] mai 10 lt. 7269." Notiţa aceasta — asupra căreia vom reveni mai departe — scrisă cu aceeaşi scriere, dar mai măruntă şi de aceeaşi persoană, care a copiat întreg manuscriptul în 1761 — o copie deci foarte tîrzie poate avea 2 înţelesuri: Constantin Căpitanul este sau autorul primitiv al cărţei, sau copistul din 1761. Care din aceste două înţelesuri este mai conform spiritului şi textului— lămurit după noi—al însemnării de mai sus, vom vedea mai departe; reţinem şi accentuăm deocamdată ca un lucru, care nu se poate nega, că ea este susceptibilă de o îndoită interpretare: Un Constantin Căpitanul poate fi autorul cronicei, dar tot cu atîta temei poate fi şi copistul manuscriptului. 2) Identificarea lui Constantin Căpitanul, cu Constantin Căpitanul Filipescu are un singur argument faptul că acesta trăia tocmai pe timpul cînd s-a scris cronica, care îl menţionează chiar, cu prilejul aducerii lui Gri-gorie Băleanul, ginerile Domnului, din Ardeal. împotriva părerii că Istoriile domnilor Ţării Româneşti ar fi scrise de Constantin Căpitanul Filipescu se ridică, însă, serioase obiecţiuni. I). Filipescul, a cărui viaţă ne este acum în parte cunoscută graţie lucrărilor d-lui îorga, nu putea seri în spiritul în care e scrisă această cronică şi cu teniinţa politică pe care ea o urmăreşte. în adevăr, Cronica nu este scrisă atit pentru lauda partidului Bălenilor, \cît pentru ca să condamne şi să înfiereze intrigile şi amestecăturile Canta-■cuzinilor şi mai ales cruzimea şi tirania lui Şerban, împotriva căruia este în special îndreptată31. 27 Studii critice asupra Cronicelor române publ. în Revista pt. istorie, arheologie şi filologie .an. II. p. 281 şi manualul de Isteria Românii r, 1899, p. 312. 28 Mişcări culturale si literare, p. 200 — 206 şi p. 215 —216. 29 în An. Ac. Rim.’xX. I., p. 338-361. 3° A fost descris în Catargul manuscriptelor româneşti“ II., p. 143— 144, publicat deD-nii I. Bianu şi R. Caracas. 31 Tendinţa aceasta a Cronicei a fost arătată amănunţit de d-1 Sbiera, op. cit., p. 202 — 204. 91 Pentru prima oară cînd se vorbeşte de Şerban, Cronicarul îl arată „mai ficlean fiind de cît alţi fraţi"32 *. Pe cînd Grigorie Ghica se afla în Ungaria cu Vizirul, tot el (1660—1664) face „amestecături, îndemnînd pe slujitori să-meargă să pîrască pe Domn la Vizirul"83, în vreme ce în ţară Postelnicul se lăuda „că el a popit pe Grigore Vodă şi iară el îl va despopi" iar oamenii lui umblau„pre marginea turcească... hulind numele Domnului, de rău şi de hain". Sosind în ţară, Domnul arată Postelnicului, care-i ieşise în cale tocmai la Craiova, „un chip foarte posomorit şi vorbind cam alăturea cu calea, ha ponosluit pentru feciorii lui că sînt răi şi ficleni". Ajungînd în scaun Şerban este crestat la nas, iar Postelnicul omorît la Snagov34. Sub Radu Leon (1664—1669) „iar au început Cantacozinii a amesteca lucrurile, precum au fost învăţaţi şi a turbura pre unii den boiari, zicăndu-le că au auzit că s-au sfătuit oamenii Radului-Vodă... ca să-i omoare şi-i îndemna ca să se scoale asupra Radului-Vodă şi asupra oamenilor lui, să-i scoaţă afară den ţară (care aciasta nu o făcea de alt, fără căt să fie totdeauna ei mai mari)"35. în timpul lui Antonie „Mareş Banul, Radu Creţulescul, Şărban Spătarul şi fraţii lui să mărise, să împuternicise, căt trecea peste măsură, nebăgînd în seamă pre ceilalţi, şi întru nimica socotindu-i"36. „Nălucindu-li-se" că „Banul Gheorghe cu ai lui şi cu cealaltă boerime a ţărăi" au făcut sfat ca să-i omoare, ei se plîng la Divan care judecă plîngerea şi se sparge fără să fi luat vreo-hotărîre. Dar după Divan, Hrizea e mazilit din Vistierie, Ivaşco din Agie şi iese şi şi poruncă „să se ducă o seamă de boiari la ţară". „Socoteala" Canta-cuzinilor era „pentru ca să depărteze pre toţi boiarii de pre lingă Curte, şi să le ia boeriile, să le dia la ai lor, ca să fie numai ei şi care să vor supune lor, boiari la Curte, pentru ca să facă ce le va fi voia; cum şi făcea, nu numai boiarilor, ci tocmai şi ticăitului Domnului Antonie-Vodă, că atîta îi scurtase toate veniturile căt nici de mâncare nu era sătul, şi de băutură, că-i da căt vria ei: în zi de dulce, carne de vacă cu apă cu sare, în zi de sec, linte şi fasole cu apă şi cu sare; vin îi da împuţit"37. Pîrîşul Postelnicului, Stroe Leurdeanu fusese călugărit „numai pentru turburările ce făcea în ţară Postelniceştii cu ai lor"38. Grigorie Ghica în a doua domnie (1672—73) „socotind că nu se va odihni de Postelniceşti, fiind în Ţarigrad în toată vremea lăngă Poartă, au trimis de la ţară jalbă... să-i gonească de lăngă Poartă, să nu mai facă amestecături ţărăi39]. Pînă şi Duca (1674—1678), care stăruise să fie rechemaţi din exil şi-i. adusese cu el în ţară, începe a nu-i mai privi cu ochi buni, văzîndu-i „că să înalţă iarăşi şi să măresc, şi poftesc pre Domn să facă cele necuvioase peste voia şi peste putinţa lui"40. 32 Ediţia Iorga, p. 144 cf. şi p. 170 <[Cf. Istoriile domnilor Ţârii Româneşti de Radi* Popcscu Vornicul, ediţia Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 126— 127. Se va cita, în continuare Istoriile ... ed. Grecescu). 38 P. 152 (Istoriile ... ed. Grecescu p. 129). 34 P. 153-155 ar fi pus nimeni să iscălească ca martor. Afară de aceasta, în 1698 el era spătar al doilea, dregătorie pe care nu o putea ocupa un copil de 14 ani. în sfîrşit din „Catastişăl-ul", pe care Constantin îl face la 7 august 1696 „de partea ce am datu 95 Cam în acelaşi timp moare şi mama sa, Marica Filipescu, despre care Brîncoveanu spune intr-un hrisov din 6 martie 1698, „Dumneaei mătuşa Domnii meale răposata jupăneasa Marica, care au fost a lui Pană biv vel spătar"68. Atîta ştim pînă acum pozitiv despre viaţa lui Constantin Căpitanul Filipescul. Cum vedem, nu numai că nu se poate stabili vreo urmă de neînţelegere ori duşmănie, între dînsul şi Cantacuzini şi mai ales între dînsul şi unchiul său Şerban, dar dimpotrivă ei apar în cele mai strînse relaţiuni: Canta-cuzinii sunt rudele sale foarte apropiate, în mijlocul şi sub protecţia cărora îşi petrece copilăria şi adolescenţa; unchiul său Şerban îl boiereşte şi îi încredinţează misiuni importante şi fără să fie în primele rînduri el se bucură pînă la moarte şi de favoarea vărului său Brîncoveanu. în asemenea condiţiuni, eu socotesc cu neputinţă identificarea sa cu autorul „Istoriilor". Cronica aceasta, plină de înviersunare şi ură la adresa Cantacuzinilor şi în special a lui Şerban-Vodă, el nu o putea seri; împrejurări din viaţa lui cari să provoace şi să legitimeze această ură şi învierşunare nu numai că nu se cunosc, dar nici măcar nu să pot închipui. Ar fi trebuit în acest caz să-şi condamne şi să-şi înfiereze nu numai propria sa familie, dar chiar propria lui activitate, ceea ce este inadmisibil. II). Din felul cum se vorbeşte în cronică, de Pană Spătarul, de soţia sa Marica şi de Constantin Filipescul, căpătăm iarăşi convingerea că acesta din urmă nu poate fi Cronicarul, a) Prigonirea lui Pană de către Mihnea III, este povestită şi în Cronica Cantacuzinească şi în Istoriile domnilor Ţării Româneşti, care prescurtează pe cea dintîi. Cronica Cantacuzinească: „Atuncea pre acea vreame era şi Costandin Cantacuzino Postelnicul cu toată casa lui şi cu ginere-său Pană Filipescul biv vel Spătar, ear cu casa lui, la satele lor de la munte, pre apa Praovei, den porunca Michnii lăsaţi, cu voia lui, şi cu carte iscălită cu mîna lui, ca să şează acolo să se odihnească cu bună pace, nebîntuiţi de nimic... * 77 Istoriile: „Poruncit-au şi Căpitanului Odor den Târgovişte, de au mers la Filipeşti, la Costandin Postelnic Cantacuzino şi la ginere-său Pană Spătariul, să-i prinză şi să-i omoare, ci ei au fost prins veaste şi au fugit prin munţi la Braşov, şi de acolea s-au dus la Moldova." Ed. lorga p. 144.* fiiu-mieu lui Şărban ca să ţie den sate, den vii, şi den alte moşii", să vede că ieşise deja din vîrsta adolescenţii, pentru ca tatăl său să-i dea o parte din avere pe care s-o ţie şi s-o administreze singur (N. lorga, Doc. Cant. p. 161). Asupra lui Constantin Filipescu şi a familiei sale, în afară de ce se cunoaşte, se mai poate vedea Condica Episcopiei Buzău (Arh. Stat. III. f° 51—54) unde sînt acte privitoare la moşia din Patîrlage; Cond. Mînăst. Radu Vodă I. no. 77, F° 357: un schimb de moşie cu egumenul de la Radu Vodă şi Mitropolia, Netrebnice 423/242 no. 4. (Asupra acestuia mi-a atras atenţiune d-1 Tuducescu). Acte privitoate la liberări de rumâni — un obicei vechi la Filipeşti — în Condica Marei Logofeţii (Arh. Stat), p. 370—373, 404-405,412-13, 418, 532, 685, 742, 1032, 1064, 1108. 68 Condica Marei Logofeţii p. 404—405. * (Istoriile ... ed, Grecescu, p. 123.), 96 Deci fiind Michnea obidit pre o seamă de boiari, gindit-au să nu fie acel lucru şi în scirea lui Costandin Postelnicul şi ’a ginere-său Pană Spătar riul, ci cu mare taină au poruncit la Odor Căpitanul, de au mers cu tîrgoviştenii şi cu plăiaşii lalomiţii, să prinză pe aceşti ce scriu mai sus, şi nesciind nimica de aceea, lovitu-i-au fără veaste, marţi dimineaţa, august 16, an. 7166. Gonitu-i-au pre toţi munţii Praovei, două zile şi două nopţi, pînă le-au deschis Dumnezeu calea,, şi au scăpat în cetatea Braşovului, cu coconi, cu toţi şi nici pre unul n-au prins. Văzînd aceşti boiari utîta nebunie a Michnii Vodă pornită asupra lor, socotiră că nu vor putea trăi în zilele lui, ci au trecut îil ţeara Moldovei cu totul... Atuncea Michnea foarte se înălţa şi se trufia; şi trimise pîră grea asupra lui Costandin Postelnicul şi a ginere-său Pană Spătariul, cum sint haini împărăţiei, şi umblă amestecînd ţările. Şi au venit toţi boiarii de s-au închinat lui, eat el numai n-au vrut să vîie, şi după pîra lui trimise Kiupriuliul doi capigii, de au luat de la Mldoova. numai pre Costandin Postelnicul de l-au dus la Vizirul, ear gînere-săa Pană au remas." Mag. Ist. IV. p. 349-350.* Trebuie amintit că, pînă la domnia lui Grigorie Ghica (166 î), de unde continuă prin o povestire proprie* 69, autorul Istoriilor întrebuinţează Cronica Cantacuzinească, uneori adăogînd ori amplificînd cele cuprinse acolo, alteori prescurtîndu-le. în cazul de faţă avem o evidentă prescurtare a celor cuprinse în Cronica Cantacuzinească. Aşa stînd lucrul, este cu atît mai neexplicabil, ca fiul prigonitului să povestească aşa de pe scurt, cele intîmplate tatălui său, rezumînd numai din cronica după care scria, fapte, pe care el însuşi, ar fi trebuit să le cunoască mai bine ca oricine, cu cît prigonirea nici nu era măcar în vreo legătură mărturisită cu partidul pentru care scria, fiind provocată numai de o bănuială a domnului, pe care cronicarul nu-1 laudă., Este prin urmare, foarte neprobabil că Constantin Filipescu ar fi scris astfel despre tatăl său. b) Şi Marica Filipeasca este pomenită o dată în cronică. Paharnicul Papa Boicescul se dusese la Adrianopol, împreună cu cîţiva boierinaşi, ca să pîrască pe Şerban. Acesta stăruie prin bani şi pîrîşii i sînt daţi legaţi „ci pre Papa l-au ertat (au den porunca Vizirului, au den rugăciunea surorii lui Marica Filipeasca) şi l-au lăsat viu, iar pre ceilalţi i-au omorît"70. Fără îndoială că nu este acesta tonul în care cineva vorbeşte despre mama lui, iar nesiguranţa dacă paharnicul fusese iertat, ori din porunca vizirului, orî după stăruinţa Filipeascăi, cred că, în nici un caz, nu o poate avea fiul acesteia. * (Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Grecescu— Simonescu, p. 134— 135.) 69 Ed. lor ga, p. 150 n. 1. 70 Ed. lor ga, p. 208 (Istoriile, ed. Grecescu, p. 182). 97 c) Chiar în felul în care se vorbeşte în cronică de Constantin Căpitanul Pilipescu, departe de a fi o dovadă despre paternitatea lui, constituie din contră un serios indiciu împotrivă-i. Şerban auzise de „politiile şi frumuseţia şi înţelepciunea" lui Grigorie Postelnic Băleanul, care se găsea pribeag la Curtea Princepelui Ardealului, „şi trimiţând pre Costandin Căpitan Filipescul, (fiind văr cu mama lui Grigorie Băleanul) acolo unde era, lângă Crai, l-au pornit şi l-au adus în ţară, şi i-au dat pre fie-sa nevastă"71. Dacă Filipescu ar fi în realitate autorul cronicei, menţionarea aceasta impersonala, a unei fapte săvîrşite de el, ar fi foarte nepotrivită cu persona litatea Cronicarului, aşa cum se manifestă în cronică. în adevăr, în tot cursul povestirei, persoana Cronicarului apare în fiecare moment; orice trimitere la un lucru spus deja sau care se va arăta mai tîrziu, orice întărire şi justificare a unei afirmări, care se sprijină pe un fapt văzut, auzit, ori citit în Istorii, Cronicarul îl povesteşte la persoana întăi. „Noi încă tăcem" (p. 5). „Nu vom lăsa să nu dăm în ştiinţă (5). Ce iar de la dănşăi o am luat (10). Le vom pune mai înainte (12). După văleatul ce am găsit în istorii '(18). Mi se pare că (24. 38, 200). Bag seamă că (63). Umblăm şi noi acum (78). Din ce pricină noi nu ştim (157, 164). Ci noi să umblăm şi să-i zicem (96). Noi la alţii n-am găsit (111). L-am pomenit mai îndărăt (117). Precum am scris îndărăt (132, 141, 168, 170 171, 176, 182, 189, 194, 199). Nule putem lungi (158). Nu ştim ce socoteală făcură (159). Cum am zis (175, 179, 185). Nu ştiu ce a auzit (187). Ce să zic (201)." Cele ce a auzit ori a văzut el însuşi le sprijine, întotdeauna pe autoritatea persoanei sale. „Noi acelia nu le ştim (73). Cum am auzit (136). Cum auziam (186). Fără cit ştiu foarte bine (201). Den auz. .. aşa dovedim (82). Cum am auzit den bătrâni (106, 107). Precum am auzit pre bătrânii noştri mărturisind (118). Cei ce au văzut mi-au spus (206). Că era din neamul aceluia.. . cu care am vorbit şi eu (111). Era un eleşteu mare, care l-am pomenit şi noi (149). Iar noi am văzut neşte răvăşele (164). Iar aceia ce am văzut, ştim (166). Zic unii, care şi eu am auzit (185). Cu bună seamă am adevărat (208). Multe făcea care nu le ţinem minte (159). Atâta bătae le da slujitorii, căt mă mir cum trăia; mai ales pre Pascale, că l-am văzut cu ochii, cînd îl scoţia din cămară şi-l ducia cu palme. .. altul iar, care i-am uitat numele, de multă bătae şi palme găndia că va să moară (162, 163). Cum am văzut şi noi cu ochii noştrii acestea ce scriem (206)." Cînd cronicarul este aşa de personal în tot cursul cronicei, ne vine greu să credem, că ar povesti impersonal tocmai o faptă pe care el însuşi o săvîrşise. Dar şi pentru alt motiv cred că Filipescu n-ar fi povestit astfel însărcinarea sa pentru aducerea lui Grigore Băleanu. Cronica dă căsătoriei lui Bălea-nu o culoare romantică, punînd chemarea sa din Ardeal, în nemijlocită legătură cu nunta. Şerban, doritor să găsească un soţ vrednic pentru fiica sa, deşi cunoştea numai din auzite frumuseţea şi înţelepciunea tînărului — pribeag de *9 ani — trimite de-1 aduce, pentru ca numaidecît apoi să-l facă ginere. 71 Ed. Iorga, p. 210 <(Istoriile, ed. Grecescu, p. 185>. 98 Sosirea în ţară s-ar fi întîmplat, astfel cu puţin înainte de căsătorie — care* are loc la 24 Ianuarie 16 8 872- , aşa că pe temeiul cronicei, s-a şi pus călătoria. lui Filipescu în Ardeal, pe la începutul aceleiaşi luni. în realitate lucrurile s-au petrecut însă altfel. Băleanu, despre care ştim că a venit împreună cu mama sa73 se afla în ţară încă de la începutul anului 1687. în adevăr, la 3 februarie 1687, Marica. Clucereasa Băleanca şi fiul său Gligorie Postelnicul, dăruiesc Mînăstirei din Cîmpulung moşia Călceştii, pe care şi ei o aveau de cumpărătoare74. Constatarea aceasta, alături de faptul că aducerea lor s-a făcut prin mijlocirea lui Filipescu, îndreptăţesc presupunerea că solia acestuia în Ardeal,, în lunile octombrie-noiembrie 1686, de care se vorbeşte în socotelile Braşovului, avea tocmai acest scop; s-ar explica în acest caz şi trimiterea celor 2 trăsuri înaintea lui pînă la Braşov: ele erau probabil destinate Bălencei şi însoţitoarelor sale. Cronica conţine deci, cu privire la acest eveniment, o lipsă de precizie^ pe care n-ar putea-o săvîrşi tocmai acela care avusese o parte aşa de însemnată la îndeplinirea lui. în rezumat, din felul cum se vorbeşte în Istoriile domnilor Tarei Româneşti de Spătarul Pană, de soţia sa Marica şi de fiul lor Constantin Căpitanul Filipescu, nu numai că nu rezultă vreun indiciu că acesta ar fi autorul cronic l dar, într-o asemenea ipoteză, întîlnim nepotriviri cărora nu li se poate găsi o explicare îndestulătoare. III. Autorul Istoriilor se afla în Moldova în timpul celei de a doua domnii a lui Dumitraşco Cantacuzino (mart. 1684 — 25 iunie 1685) despre care zice că „r a chiverniseală făcia ţărăi, că era un om fără frica lui Dumnezeul jăcaş, curvar, mincinos, şi alte reale avia într-ănsul; că ostile umblând pen ţară,, au adus ţărăi mare foamete, căt şi om pre om mănca. Cei ce au văzut, mi-au pus că au văzut carne de om friptă în cuptoriu, şi vria să o mănânce neşte oameni, de cei ce nu avia ce mănca, şi au fost adus înaintia Domnului, şi pre oamenii aceia ce vria să mănânce, şi carnea acea friptă de om. Şi nici o umilinţă nu avia Domnul asupra norodului, ce mai cumplit s-au făcut; că, întru acea mare foamete, trimitia slujitori, şi unde găsia păine, ori de ce fel, o lua de o băga în Curtia Domnească, şi de acolo o vindea cu mare preţ.. Ci cei săraci, neputănd ajunge preţul cu banii, că nu-i avia, muriia de foame (cum am văzut şi noi cu ochii noştri, aceştia ce scriem) şi nu să temîa nimic de păcat". 75 Am reprodus întreg pasagiul spre a se vedea că accentuarea Cronicarului,., că el însuşi a văzut cele ce scrie, nu se referă la un fapt anumit, ci la toate; cele ce spune despre domnia lui Dumitraşco Cantacuzino. Nu poate fi prin urmare vorba de lucruri observate în timpul unei petreceri de cîteva zile*, cu prilejul unei călătorii, al trecerii prin ţară, ori al unei solii, ci de fapte văzute în timpul unei şederi îndelungate. încheierea aceasta este întărită şi de o altă împrejurare: Cronicarul vorbeşte foarte des de moldoveni, cărora le face o parte largă în povestirea sa. Izvoarele sale pentru istoria Moldovei au fost arătate de d-1 Iorga76. Pînă la. 72 Mag. Ist., V. p. 27. 73 Ibid., p. 28. 74 Arh. St. „Cond. Bvînc. No. 265 f° 469, Alte danii făcute de aceiaşi Mînăstirei Radu-Vodă în anii 1689 şi 1690: Cond. Mîn. Radu Vodă I, f° 166. 461, 468, 470. Grigore Bâleams avea o soră Catrina. Mitrop. 121/8. 75 Ed. Iorga, p. 206 (Istoriile ..., ed. Grecescu, p. 180—181). 76 An. Ac. Rom. XXI. p. 352; mai amănunţit în notele de la ediţia cronicei. 99 Aron-Vodă, întrebuinţează pe Ureche, pe care îl citează sub numele de „letopiseţul cel moldovenesc"77, după cum rezultă din comparaţia pasagiilor respective78. Din biografiile lui Mihai Viteazul şi din Cronica lui Matei al Mirelor îşi ia ştirile pentru anii următori pînă la 1618, iar de aci înainte „apar comuni-caţiunile orale căpătate... de la „moldoveni" 79, pe care şi le ia dintr-o altă sursă decît Miron Costin, pe care nu l-a cunoscut 80. Ştirile Cronicarului asupra istoriei Moldovei de la Radu Mihnea (1616) şi pînă la urcarea pe tron a lui Constantin Cantemir (1685), formează un capitol foarte important şi în acelaşi timp original. El începe cu tradiţia după care Radu Mihnea, în a doua domnie (1623— 1626) ar fi stăruit, şi obţinut ca ruşii să dea Azovul turcilor, pentru ca aceştia să nu-şi îndeplinească ameninţarea, că altfel vor omorî pe domni, vor robi poporul şi vor strica bisericile creştinilor din Imperiu. Trimisul lui Radu cu această veste de bucurie la turci, pe lîngă alte daruri, obţinuse şi un berat, ca oricît negoţ ar face în ţara turcească vamă să nu plătească. „Că era din neamul aceluia în ţara Moldovei, cu cari am vorbit şi eu şi mărturisia că încă ţin hrisovul (adecă beratul)" 81. Răspunsul dat de Gheorghe Ştefan lui Toma Vornicul şi lordache Vistierul, că zice din fluier să i se pogoare caprele de la munte, gîndindu-se la ajutoarele ce aştepta 82; omorul complicilor săi Ciugoleşti, „de care aşa povestea boiari moldoveni"; purtarea lui faţă de Doamna lui Vasile Lupu 83; rătăcirile după mazilie în străinătate 84; drumul lui Badea Bălăcianu într-o zi şi o noapte pînă la Iaşi 85; obiceiul lui Ştefăniţă (1661) de a arunca pe boieri în eleşteul pe care Cronicarul îl văzuse, ori de a-i pune să încalece pe cai turceşti, cărora le lua apoi frîul, dîndu-le drumul86; zvonul morţei lui prin •otravă 87; ascunderea lui Iliaş la Constantinopol în podul casei, de frica datornicilor, atunci cînd era chemat să-l facă domn 88, precum şi scăparea lui Duca de la moarte, graţie celor 2 blăni de vulpe, în valoare de 40 pungi 89, sînt tradiţiuni, pe cari le culege cu mult înaintea lui Neculcea şi uneori cu variante care sînt foarte interesante. Dar în afară de partea aceasta legendară, găsim în Istorii, în special de la Dabija (1661—1665) înainte, o sumă de ştiri istorice importante, cari nu se află nici la Nicolae Costin, nici la Neculcea. Chemarea lui Dabija la Vizirul (155); împrejurările în care Duca obţine tronul întâia şi a doua oară {157—158); răscoala Hînceştilor (167); a doua mazilire a lui Duca (174); cauza trecerei lui Petriceicu la poloni (178); rădicarea lăpuşnenilor şi orheeni-lor în a treia domnie a Ducăi (198); jalba celor 300 pribegi munteni, cari se duc cu Duca la Constantinopol, ca să pîrască pe Şerban (202), sunt lucruri pe cari ori nu le aflăm deloc aiurea, ori le aflăm într-o formă diferită, cum s.ex. răscoala Hînceştilor şi a Lăpuşnenilor. 77 Ed. lor ga 48, 60, 64, 80. îl citează pentru ultima oară cu prilejul părăsirei Scaunului de Petru Şchiopul. 78 Ed. Iorga: Vezi notele de la p. 11, 14, 21, 22, 23, 30, 40, 42 etc. 79 Iorga: An. Ac. Rom. XXI. 332 cf. Notele din ediţia Iorga. 80 Ibid., p. 352. 81 Ed. Iorga, p. 109-111. 82 Ed. Iorga, p. 125 cf. Neculcea II. p. 187. 83 Ibid,, 128 cf. Neculcea II. p. 187. 84 Ib. p. 132 cf. II. p. 187-8. 85 Ib. 142, cf. Nec. II. p. 188 (3 b), Ib., p. 32 cf. II. p. 187-188. 88 Ib., 149 cf. II. p. 189. 87 Ib., 149 cf. II. p. 191. 88 Ib., 157 cf. II. p. 197-198. 89 Ib., 174 cf. II. p. 199. 100 Culegerea acestor informaţiuni, cari priveau întreaga istoria Moldovei în decurs de aproape 3 sferturi de veac, pentru care nu află şi nu întrebuinţează nici un izvor scris, cerea multă osteneală şi cercetări îndelungate. E greu. de admis că asemenea informaţiuni, cari nu se puteau dobîndi decît în Moldova, ar fi fost obţinute numai cu prilejul unei solii, sau al unei simple călătorii. Dacă apropiem faptul acesta de afirmarea Cronicarului, că cele petrecute în domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, sînt lucruri văzute de el, atunci interpretarea pe care am dat-o vorbelor sale, că trebuia să se afle în Moldova,, în tot timpul domniei a doua a lui Dumitraşco, capătă o nouă îndreptăţire. Cred că trebuie să vedem în autorul Istoriilor, pe unul dintre aceia cari „umplea, ţările" în urma persecuţiunilor lui Şerban şi care desigur făcuse parte dintre-cei 300 de pribegi, pe cari Duca îi trimisese sub călăuza armaşului Burnaz: Alixandru să se plîngă la Ţarigrad împotriva Domnului Munteniei 9°. O şedere mai îndelungată însă a lui Constantin Căpitanul Filipescu în Moldova nu se poate susţine; dimpotrivă, tocmai în timpul lui Dumitraşco,. el se găsea în ţară 90 91, aşa că şi din acest punct de vedere identificarea lui cu autorul „Istoriilor" întîmpină o nouă greutate. Am arătat pînă acum cari sînt obiecţiunile cari se pot ridica împotriva părerei că Constantin Căpitanul Filipescu ar fi autorul cronicei intitulată Istoriile domnilor Ţării Româneşti: rudă de aproape şi partizanul politicei Cantacuzinilor, cu care apare în cele mai strînse legături, el nu putea seri cu atîta înverşunare împotrivă-le; n-ar fi putut vorbi despre el şi părinţii lui aşa cum se vorbeşte în cronică şi n-a fost pribeag şi multă vreme petrecător în Moldova, cum ne apare autorul Istoriilor. Dar să cercetăm mai de aproape temeiurile, în puterea cărora, cronica i s-a putut atribui: a) O notiţă pe un manuscript din a doua jumătate a secolului al 18(-lea)‘ spune că cartea s-a scris de Constantin Căpitanul. b) Tocmai în timpul cînd s-a scris cronica trăieşte Constantin Căpitanul Filipescu, care e chiar menţionat în ea. Să vedem cînH s-a scris Cronica şi dacă în timpul acela nu se adevereşte şi existenţa unui alt Constantin Căpitanul. D-l Sbiera, întemeindu-se pe faptul că Cronicarul vorbind de numirea lui Constantin Cantemir ca domn al Moldovei în 1685, spune că „au fost Domn şapte ani şi au murit în domnie" conchide, că „abia după acest timp şi-a. compus cronica sa, sau în caz cînd autorul şi-ar fi scris cronica succesiv, că abia după mart 1693 (data mortei lui Cantemir) ajunsese cu ea pînă în mai; 1688" 92. D-l Iorga vede însă în pasagiul, în care se vorbeşte despre moartea luî Cantemir, o interpolare 93. Cronica nu s-a scris succesiv, ci odată, şi anume în anul 1688, înainte de moartea lui Şerban. „Cronica — spune Domnia-sa — a fost scrisă toată dintr-o bucată. Trimiterile la cele ce urmează sunt dese. Redacţiunea nu s-a făcut înainte de domnia lui Şerban, nici după moartea acestuia. La domnia lui Grigorie Ghica întâia oară, scriind despre Logofătul 90 Şi D-l Sbiera a afirmat că cronicarul se găsea în Moldova între 1679 şi oct. 1688 [ofv Atât, p. 202 şi 204); că pribegia ar fi ţinut de la primul pînă la ultimul an al domniei lui Şerban nu putem şti; e dimpotrivă probabil — cum vom vedea — că, prin 1687—88, cronicarul era în ţară. 91 Ed. Iorga, p. XV. 92 Sbiera, op. cit. p. 205. 99 Ed. Iorga, p. 209, n. 2. 101 Şerban, el spune că Paşa, cu care se unise acesta, nu l-a uitat, ci „pană şi la domnie l-au ridicat, precum pre urmă se va arăta". Obiceiul de a se reîn(n)oi «domnia la cîte 3 ani e arătat ca desfiinţat cînd se pomeneşte de introducerea iui, sub Radu Leon. Dar, cînd vorbeşte de Brîncoveanu, el îl numeşte simplu „nepotul Domnului" fără a atinge, cum e obiceiul, cele întîmplate mai pe urmă, cu acest boier. în fine, la expunerea chinurilor lui Hrizea, liberat un moment, el scrie: „Cu ce socoteală (l-a slobozit) Serbau-Vodă va sti si sufletul lui".94 Cu toate că pasagiul despre moartea lui Cantemir se găseşte în toate manuscriptele cronicei95, aşa că e greu de admis o interpolare, cred totuşi că argumentele aduse de d-1 Iorga trebuie să aibă precădere, cel puţin în sensul că cea mai mare parte a cronicei s-a scris către finele domniei lui Şerban96. în acest sens trebuiesc interpretate şi următoarele aluziuni din cursul povestirei. Gabriel Moghilă (1618—1620) fiind mazilit, s-a dus în Ţara Ungurească „că vedea pre turci a fi fără credinţă şi răi. Care iar, asemenea lor de va fi Domnul iubitor de bani, rău cumplit, să le dia den destul acela poate domni şi mult; iar carii vor să fie buni şi fără lăcomie, turcilor nu pot sluji" 97. Tot aşa vorbeşte Cronicarul şi în altă parte, cînd arătînd grabnica mazilie a domnului Moldovei Iliaş Alexandru (1666—1668), spune: „dar cei buni nu irăesc mult cu norocire ; den ce pricină numai Dumnezeu ştie, iar noi oamenii nu putem da nici o socoteală" 98, în sfîrşit şi mai transparente sînt următoarele cuvinte privitoare la Matei Basarab: „Ţara iubiia pre Domn şi Domnul pre ţară; pentru că era linişte în Domnia lui; nu să vedia, nici să auziia morţi sau prăzi, precum să făcia şi .să fac la alţii".99 Cronicarul se gîndeşte la Şerban, care fiindcă e iubitor de bani, rău, cumplit şi darnic către turci domneşte mult, iar morţile şi prăzile cari „să fac * de unii domni s-ar referi numai la el. Pare deci mai probabil că cronica a fost scrisă prin 1687—88 100; o precizare mai mare a timpului ar fi în contrazicere cu întinderea ei, care nu se putea seri de la o zi la alta. Dar şi timpul compunerii constituie un nou indiciu 94 Iorga, An. Ac. Rom. XXI. 346. 95 Acad. Rom. Ms. no. 180 f° 138. 96 Catalogul manuscriptelor româneşti, p. 414. 97 Ed. Iorga, p. 106 . 109 tori şi zioa şi noaptea le ceria bani pen tărg. Ei văzînd că nu vor putea trăi şi încă aflând unii alţii că vor să piară", fug peste Dunăre pe ghiaţă, du-cîndu-se la Constantinopol şi de acolo în Moldova150. în urma lui Hrizea Vistierul rămîn trei copii, cari erau deja mari la moartea tatălui lor: o fată măritată după Logofătul Pîrvul Fărcăşanul151, şi 2 băieţi rRadul Logofătul cronicarul de mai tîrziu152, şi Gheorghiţă Postelnicul, amîndoi boieriţi încă din domnia lui Duca. Radu era la 15 mai 1675 — cînd se întîlneşte întăiaşi dată — logofăt de vistierie. Stroe Vornicul, Radul Creţulescu, Vîlcul Vistierul şi Lupul Spătarul, ispravnicii Scaunului în lipsa lui Duca, îi dau atunci o carte, prin care îl împuternicesc să-şi hotărnicească moşia de la Curăteşti, de către moşnenii de acolo spre a nu mai fi gîlceavă între ei153. E de presupus că în această vreme era deja însurat, cu toate că nu avem nici o ştire pozitivă, asupra soţiei sale. S-ar putea numai bănui că Safta Popeasca Băneasa, de care pomeneşte Smaranda, fiica cea mai mare a lui Ioan Bălăceanu, într-un curios zapis de la 1776, ar fi mai degrabă soţia lui Radu Popescu Cronicarul (mare ban în 1716), decît a celuilalt Radu Popescu din sec. XVII154. Probabil că a avut numai un singur fiu, despre a cărui soartă nu ştim însă nimic155. Fratele său Gheorghiţă Postelnicul ţinea în căsătorie pe Stanca fata vistierului Preda Tatomirescul. 156 N-avem nici o ştire despre Radu în anii următori. Probabil că a ocupat aceeaşi dregătorie de logofăt de vistierie, ceea ce se confirmă prin denumirea de Logofătul, pe care o poartă la începutul domniei lui Brîncoveanu. Cronica spune că după moartea lui Hrizea, „jupîneasa şi copii" au fugit peste Dunăre, ducîndu-se întîi la Adrianopol, apoi la Constantinopol şi in urmă în Moldova. între cei 300 de pribegi munteni, pe cari îi trimite Duca în vara anului 1681, ca să se plîngă la Poartă împotriva lui Şerban, se vor fi aflat, desigur, şi cei 2 fraţi 157. Dar asupra petrecerii lor în Moldova şi a timpului cînd s-au reîntors, nu mai avem nici o ştire. Tocmai la 15 mai 1689, îi regăsim în Bucureşti, împărţind cu moşnenii din Curăteşti moşia pe care o aveau acolo, aşa ca ei să ţină 300 de stînjeni, iar moşnenii 100; cîteva zile în urmă, la 20 mai, ei cumpără şi partea moşnenilor158. 150 Istoriile p. 199—200 (Istoriile .. . ed. Grecescu, 175>. 151 Arh. Stat., Condica Marei Logofeţii, f° 530 —532. 152 Viaţa lui Radu Popescu a tratat-o d-1 N. Iorga în 2 rînduri: Cronicele Munîene, An Ac. Rom. XXI p. 362 şi urm. şi în Ist. Lit. rom. I. p. 149 şi urm. 153 Anexa I. 154 Anexa. IX. Asupra fiicelor lui Ioan Bălăceanul vezi N. Iorga, St. şi doc. III 61—5, 155 Mag. Ist. IV, 6Î Din cronică pare că ar rezulta că soţia sa era moartă în 1716. în acest caz Safta Băneasa ar fi o altă persoană. Matei Păharnicul şi Constantin Păharnicul (asupra cărora vezi N. Iorga, Ist. lit. rom. I, p. 154 n. 1), nu sînt fii lui Radu. Matei Păh. călugărit la batrîneţe sub numele de Macarie, a avut 3 fii: Constantin Popescu Păh., Nica Popescu şi Mihai Post. (Arh. St., Mitrop. 111/20 şi 86/10). Un Statie Păh. Popescu este vt. vistier în 1720 mai I, (Episcopia Argeş 29/40,). 156 Ac. Rom., Cond. Strehaiei, Ms. 500 f° 104 şi Arh. St., Condica Marei Logofeţii, 485—7; 522-4. * 157 Istoriile, p. 202. Duca se duce la Constantinopol în 1681. (N. Iorga, Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre, Buc., 1899, p. 16). 158 Anexa II. no Documentul de la 15 mai conţine insa un indiciu, pe temeiul reîntoarcerei lor în ţară: Moşnenii spun că, cele 400 de stînjeni „le-am hotărît despre părintele Vlădica, afară din cea mie de stînjeni, care au fost vândut Dumnealor mai nainte părintelui Vlădicăi". Dar hotărnicia se făcuse în august 1687159, aşa că vînzarea, pe care o face Radu şi fratele său Mitropolitului, este anterioară; poate că tocmai a-ceastă cumpărătură determină pe Mitropolit să-şi aleagă partea. Fiii lui Hrizea s-ar găsi astfel în ţară în prima jumătate a anului 1687. Faptul acesta este cu atît mai probabil, cu cît am văzut că la sfîrşitul anului 1686 fusese chemat şi Băleanu, aşa că tot cam în acelaşi timp sau puţin mai în urmă, va fi venit şi'familia lui Hrizea160. De altfel şi trimiterea cronicarului de către Brîncoveanu, în vara anului 1689, în misiune la generalul Heissler, ar vorbi pentru o reîntoarcere ceva mai timpurie decît domnia lui Brîncoveanu, căci abia revenit din pribegie, e greu de admis că i s-ar fi încredinţat o asemenea misiune. în vara anului 1689 Brîncoveanu primeşte ordinul să se ducă la Cerneţi, cu ostile sale, avînd însărcinarea să repare cetăţile Orşova şi Cladova161. înainte de a pleca, Domnul voieşte să se asigure despre nemţi. Reîntor-cîndu-se din solia de la Viena, în primăvara anului 1689, aga Constantin Bălă-ceanu, ginerile lui Şerban Vodă, se oprise la Braşov, unde făcea intrigi împotriva domnului, arătîndu-1 ca neprieten împăratului şi îndemnînd pe Heissler, generalul comandant de acolo, să intre cu ostile în ţară. Brîncoveanu, după ce încercase în zadar să-l înduplece să vie în ţară, trimite pe Radu Golescu postelnicul (al doilea), împreună cu scriitorul leşesc-latinesc, care era desigur Andrei Wolf162, ca să întrebe pe general „oare este cu a Bălăceanului tot una, au ba" şi să stăruiască să nu intre în ţară. Solii nu izbutesc însă a căpăta un răspuns lămurit, şi Brîncoveanu e silit să tri-meată a doua oară, cam prin iunie, în acelaşi scop „pre Radul Logofătul fiul Hrizii Vistiarul din Popeşti, fiind învăţat şi în limba latinească". Spre a putea convinge mai uşor pe Heissler, Logofătul ducea cu sine „o seamă de bani" şi „o mie de boi" pentru „treaba oştilor", pe cari le însoţeşte cu un interesant discurs în care arată corecta purtare a Domnului său şi pericolele pe care ar avea să le întîmpine şi ţara şi ostile nemţeşti în caz cînd ar asculta de vorbele Bălăceanului şi ar intra în ţară. „Şi ca de acestea multe zicîndu-se, nici cum nu s-au putut înblînzi, ci tot cu mînie mare se arăta cătră Domn şi cătră ţară." Ceea ce nu izbutiseră însă să facă banii, boii şi discursul Logofătului, face diplomaţia. Primind răspunsul lui Radu de la Braşov, Brîncoveanu îi scrie numaidecît că turcii se duc cu armata la Orşova că el însuşi a primit ordin să meargă acolo, însărcinîndu-1 să-i spuie generalului „să se păzească". Acesta cum aude, părăseşte planul de a intra în ţară, îndreptîndu-să împreună cu armata către Orşova163. 159 Scrisoarea de hotărnicie a celor 12 boieri, luaţi cu răvaş domnesc, este din 28 aug. 1687. Arh. Stat., Mitrop. XXXII/19. 160 în Studii şi doc. am întîlnit undeva, către sfîrşitul domniei lui Şerban, un Radu Log. Popescu între marturi. El aparţine însă celorlalţi Popeşti; căci cronicarul iscăleşte în această vreme numai Radu sin Hrizei ori Radu Hrizea. 161 Greceanu, Mag. Ist., II.p 137. La 2 august scrie din Cerneţi împăratului Leopold: Hur-muzaki, V. 1. p. 278 — 9. 162 Căruia Brîncoveanu îi dăruieşte la 12 ianuar 7207/1699, 360 de stînjeni în satul Săruleşti din Ilfov, „pentru multa şi dreapta slujba ce au slujit la multe trebi şi întâmplări .ale ţărăi si ale Domnii meale cu o credincioasă slujbă". (Arh. St., Condica Marei Logofeţii, f® 365). 163 Mag. Ist., V. p. 106-109. ni Pînă în toamna anului 1693, Radu Popescu n-a ocupat nici o dregă torie; în acest timp el iscăleşte ca martor în diferite zapise numai simplu „Radu Logofătul"164, ceea ce pentru cine fusese altădată logofăt al treilea, logofăt de Divan, de vistierie etc., cum se specifică anume cînd titularul ocupă încă dregătoria, (logofăt za Vistierie, logofăt za Divan, treti logofăt), însemnează că e un fost logofăt. Regularea încurcăturilor băneşti rămase după urma tatălui său, îi dau de altfel destul de lucru. Am văzut că Şerban silise pe Hrizea Vistierul să plătească 41 000 tl., preţul zaherelii trimisă la Cameniţa; vînzînd o parte din avere 165 şi ipotecînd pe ceailaltă, el împlinise banii. Acum cînd feciorii săi veniseră iarăşi în ţară, datornicii se adresează lor ca să li se plătească împrumuturile. Văzînd că sumele cerute de datornici — printre cari figurează cumnatul lor, logofătul Pîrvu Fărcăşanul cu 2 265 tl. 166 mătuşă-sa Neacşa Dudeasca, altă fată a banului Gheorghe Băleanu, măritată după Radu Dudescu, cu 700 tl. 167, Proca cămăraşul cu 960 tl. 168 169, Şerban Herăscul cu 300, egumenul de la Si. Gheorghe cu 100, cel de la Radu Vodă cu î 100 1(m etc. — întrec valoarea moştenirei rămase pe urma lui Hrizea, şi că ei nu le vor putea plăti, Radu şi fratele său Gheorghe postelnicul declară înaintea Domnului şi a Divanului, la care fuseseră traşi, că ei se leapădă de toate ce au fost rămas de la tatăl lor, ca să le ia datornicii pentru datoria lor, măcar veri ce ar găsi170. Pe temeiul acestei declaraţiuni, Brîncoveanu împreună cu Divanul, pe de o parte hotărăşte ca de aci înainte fiii lui Hrizea să aibă pace de către datornici, din momentul ce s-au lepădat de moştenirea tatălui lor, iar pe de altă parte numeşte o comisiune, compusă din Diicul Rudeanul vel logofăt, Matei biv vel vistier şi Cornea Brăiloiul vel paharnic, avînd ca ispravnic pe Vergo biv vel portar, „ca să le facă aceşti boiari curamâ, precum va fi mai cu dreptul, ca să dea fieşte căruia datornic ce i să va cădea pentru datoria lui". Datornicii se strîng apoi la Mitropolie înaintea mitropolitului Theodosie, unde comisiunea făcînd socoteala datoriilor, împarte fiecăruia, proporţional cu ce avea să ia, averea rămasă după urma lui Hrizea Vistierul. 171 împărţirea aceasta se făcuse în anul 1693, deoarece un act de proprietate, dat de comisiune unui datornic, pentru partea care i se venise la curamă are data de 8 octombrie 7202/1693 172. î84 Ce martor pe un zapis din 8 iulie 1690, „Radul log. sin. Hrizea Vist." Arh. Stat., Gonâ. Hurezilor, no. 77 f° 180; de asemenea pe un act din 2 mai 1692. Arh. Stat. Condica Mînâst. Radu Vodă, I, No. 166 f° 236. 165 Hrizea ca vornic (ian. — mart. 1680) vinde lui Matei Filipescu vel agă, 4 roate de moară şi 934stînjeni în Stăneşti, (Arh. St., Cond. Episcopiei Buzău. no. 103 f° 313 şi urm.,). 168 Arhiva Statului, Condica Marei Logofeţii, p. 530—2 şi p. 795—7. 167 Ibidem, p. 185—7. Neacşa împrumutase banii de la Starostele Duca. N. lorga, Doc. Cant. p. 100. 168 Hrisovul dat Hurezilor la 1 iunie 1696. Hurezi, XXV/7; cf. N. Iorga, St ud. si doc. V. p. 632. 169 Anexa III. 170 Idem. 171 Se pare, însă, că feciorii Hrizei găsiseră mijlocul de a apuca şi ei ceva la curamâ. Aşa s. ex. moşia Dăneştii din Argeş a rămas să fie pe seama lor, iar Pîrvul să n-aibă treabă „că au fost luat mai mult la curamâ afară de banii lui". Ei o dăruiesc apoi unor negustori, cari au proces cu Pîrvul. Arh. Stat. Cond. Mare Logofeţii, 530—2. 172 Condica Brîncoveneascâ, III, f° 484 — 486. 112 Cam în această vreme, adică către sfîrşitul anului 1693, primeşte Radu Popescu dregătoria de clucer de arie; îl întîlnim pentru prima oară iscălind ca martor pe un zapis din 2 decembrie 1693 „Radu vel clucer za arie" 173. Cum la 19 iunie ocupa aceeaşi dregătorie Preda Prăşcoveanu174, urmează că numirea lui Radu Popescu nu s-a putut face decît numai după această dată. Boieria cu care Brîncoveanu cinsteşte pe fiul lui Hrizea — acum om în vîrstă cam de 40 ani era însă de a doua mină. Se ştie că marele clucer avea sarcina procurărei şi conservărei tuturor proviziunilor trebuincioase Curţei şi în păstrarea lui erau cheile cămărilor domneşti. 175 Pentru îndeplinirea acestei obligaţiuni, el era ajutat, pe vremea lui Brîncoveanu, de alţi patru cluceri, cari, cu o singură numire se chemau cluceri ai doilea (vtori cluceri). 176 Doi dintre ei se numeau însă cluceri de arie 177, avînd în special grija merticelor de fîn şi de orz178, iar ceilalţi 2 cluceri de jignită, (magazineri)179, în sarcina cărora cădea supravegherea şi cheltuiala jigniţei180. Sub Brîncoveanu marele clucer primeşte „simbrie" cîte 1 000 tl. pe an 181, iar ceilalţi cîte 5Q0182. Spre a se deosebi, cei 2 cluceri de arie se numesc: vel clucer de arie şi vtori clucer de arie, distincţiune care, după cît se pare, nu era numai onorifică.183 Dregătoria de mare clucer de arie o îndeplineşte Radu Popescu, cam doi ani şi jumătate, de la sfîrşitul lui 1693 pînă în primele luni ale anului 1696. La 16 februar acest an, îl întîlnim încă iscălind „vel clucer za arie" 184. Dar cîteva luni mai în urmă, în iunie, se vorbeşte în Condica Vistieriei de „clucerii de arie cei de an". 185 în timpul acesta iscăleşte adeseori ca martor în diferite zapise186, dă cărţi de judecată, 187 iar în 1695 Brîncoveanu îi încredinţează iarăşi o misiune de oarecare importanţă. în martie, domnul primise poruncă să meargă la Cerneţi, spre (a) face din nou cetatea Cladova, pe care turcii, nevoiţi să se retragă în faţa armatei marcgrafului de Baden, o stricaseră în vara anului 1689. După ce stăruise în zadar ca să i se îngăduie a trimite numai oamenii, fără să meargă 'tel, Brîncoveanu pleacă din Bucureşti la 8 aprilie, şi după 2 opriri mai îndelungate la Potlogi şi Brîncoveni, aşteptînd rezultatul unei noi 173 Arh. Stat., Cond. Mînâstirei Radu Vodă I. no. 166 f6 347. Actul are însă data 2 decembre 7201; dacă am socoti începutul anului la 1 sept. ar ieşi anul de la Christ. 1692, ceea ce e imposibil, deoarece în iunie 1693 clucer de arie e Preda Părşcoveanu. 174 Arh. Stat., Condica Hurezilor, no. 77, f° 122. 175 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei. Voi. II din Operele Principelui Demetriu Cantemir, ed. Academiei Române, p. 83. Relaţiunea. lui Del Monte. Mag. Ist. V. p. 45. 176 Condica de venituri şi cheltueli a vistieriei. (1694— 1704) p. 236, 240, 330. 177 Ibidem, p. 144. 178 Ibidem, p. 51, 144, 217, 421, 502, 565, 594, 632, 653, 682. 179 Ibidem, p. 695. 180 Ibidem, p. 111, 122, 125, 144 etc. 181 Ibidem, p. 729. 182 Ibidem, p. 338, 632, 729. 183 Ibidem, p. 51. Pentru clucerul cel mare de arie mai vezi: Istoria Ţârei Româneşti de fraţii Tunusli, trad. Sion, p. 21, 25, 59 si Istoria generală a Daciei de Dionisiu Fotino trad. Sion, III, 296. 184 Arh. Stat., Mitropolie, Netrebnice 248/67 no. 1. 185 P. 217 cf. p. 236. „Clucerii de Arie cei vechi". 186 Arh. Stat., Cond. Rrînc. no. 266 f° 334. Idem, no. 268 f° 1040. Cond. Mînăst. Banu, I, no. 143, f° 104. 187 N. lorga. Studii şi documente, V, p. 128. în april 1694 îl menţionează si Condica Vistieriei, p. 30. 113 intervenţiuni, pe care o făcuse, pe la înviatul lui mai ajunge la Cerneţi. Pe cînd lucra la dresul cetăţei, îi vine însă ştire că Poarta i-a ascultat rugăciunea, dîndu-i voie să se întoarcă spre a păzi plaiurile de ostile nemţeşti şi făcătorii de rău, cari se înmulţiseră. Plecînd, domnul lasă ca „ispravnici" adică supraveghetori peste oamenii cari lucrau la cetate, pe stolnicul Radu Izvoranul şi pe Radul clucerul fiul Hrizei Vistierul. „Şi prin vremea ce au fost acei boiari acolo, cetatea o au isprăvit, pes-medul atîtea mii de cîntare le-au trimis la Beligrad, unde auzia de hoţi că sînt,' trimitea oşti de-i risipea, şi alte trebi şi porunci ce era le făcea, spre folosul domniei şi al ţărei." Cu toată activitatea aceasta lăudabilă, pe care ispravnicii o desfăşoară acolo, pentru motive pe cari nu le ştim, domnul îi recheamă, trimiţînd în locul lor pe banul Cornea Brăiloiu. 188 Radu Popescu se reîntoarce la Tîrgovişte, unde se găsea şi Brîncoveanu de la 26 iulie 189 şi în Divanul făcut pentru judecarea marelui clucer Constantin Ştirbei, dovedit că făcuse jafuri şi nedreptăţi locuitorilor de peste Olt, unde fusese însărcinat cu strîngerea banilor haraciului, el citeşte dovezile vinovăţiei superiorului său, pe care domnul le adunase cu prilejul ducerii sale la Cerneţi190. Intre februar şi iunie 1696, Radu Popescu încetează de a mai fi clucer; timpul acesta nepotrivit pentru împlinirea normală a duratei unei dregătorii, precum şi atitudinea sa de mai tîrziu, dau ieşirei lui din dregătorie aparenţa unei dizgraţii. De aci înainte el iscăleşte simplu „Radu Hrizea (ori sin Hrizei) fost mare clucer"191. în 1698 Radu şi fratele său Gheorghiţă răscumpără satul lor de familie Popeştii şi Stîlpenii din Ilfov, plătind din „dreapta agonisita lor" 1 500 de taleri, cu cît se încărcase la curamâ, iar la 24 mai,Domnul le confirmă stăpînirea asupra lui192. în cei doi ani următori, amîndoi fraţii împreună cu Bălăcenii dau cîte un cal la „rănduiala Cailor"193. în vara anului 1700, o tentativă de complot se urzeşte împotriva ku Brîncoveanu, de către Dumitraşcu Corbeanu şi jupîneasa lui Tudosca. între boierii amestecaţi în această afacere este şi Radu Popescu, ceea ce confirmă ipoteza dizgraţiei lui în 1696. Cronica lui Radu Greceanu, singurul izvor istoric, care ne-a păstrat descrierea acestui complot, are însă şi în privinţa lui, ca şi asupra celor mai multe evenimente din perioada de la 1700-—1713, o dublă versiune194. Scopul complotului era să aducă domn în locul lui Brîncoveanu pe fiul lui Grigorie Ghica. Dumitraşcu Corbeanu şi soţia sa se înţeleseră cu un 188 Istoria Ţării Româneşti de la 1689 încoace. Mag Ist. V. 137—139. Greceanu: Mag. Ist. II, p. 217—220. (Istoria Ţârii Româneşti, de la octombrie 1688pînă la martie 1717, ediţie critică de Constant Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 65. Se va cita, în continuare, Istoria... 1688—1717, ed. Grecescu.). 189 Greceanu: Mag. Ist., II 221. Venise cam în acelaşi timp cu domnul deoarece iscăleşte ca martor într-un zapis din 23 iulie 1695. (Arh. St., Condica Mînâstirei Banu, I no. 143 f° 104). 190 Mag. Ist., V. 144. Judecata s-a făcut între 20 iulie, cînd vine domnul la Tîrgovişte şi mijlocul lui septembrie, cînd pleacă spre a ieşi întru întîmpinarea sultanului. (Greceanu II.p. 221 si 227.). 191 Cond. Brînc., no. 265 f° 517. Idem no. 266 f° 510-512. 192 Anexa III. 193 Condica Vistieriei, p. 488, 554. 194 Rostul celor 2 versiuni din Ms. 548 de la Academia Română, deosebite nu numai ca fapte, dar şi ca spirit, ca aprecieri, nu se poate încă lămuri pînă la publicarea ediţiunei pe care o are gata d-1 Ştefan D. Greceanu. Domnia sa a avut bună-voinţa să mi-o puie la dispoziţie, înainte de apariţie, pentru, care îi exprim şi aici mulţumirile mele. 114 turc, care fusese iazagiu la Ghica, ca prin mijlocul unei „mahrame cu sîrmă"195, căci nu voiau să întrebuinţeze scrisori, să dea de veste fiicei lui Grigorie Ghica, pe care o ţinea Iordache beizadea, fiul lui Antonie Vodă, despre înţelegerea dintre boieri. Turcul însă duce mahrama lui Brîncoveanu, descoperindud vicleşugul urzit împotrivă-i. După prima versiune, domnul nu face nici o cercetare, iertînd pe vinovaţi şi lăsîndu-i în judecata lui Dumnezeu. Cu toate acestea, „meşteşugurile* lui Dumitraşcu ajunseseră şi la Poartă — probabil că turcul nu fusese unicul mijlocitor — unde „au fost trimis procletul acela şi boieri scrişi tot anume, cu carii zicea că iaste alcătuit, ca să fie după ce-şi vor isprăvi tot una". Ca urmare a acestei înştiinţări vine un Agă cu poruncă, ca să ducă la Poartă pe aceşti boieri „cîţi era scrişi în tefter, anume: Constantin Ştirbei Vel Clucer, Cernica Ştirbei Vel Armaş, Radu Cluceru sin Hrizii Vistierul, Gligorie Postelnicul Băleanu, Şărban Postelnicul Hierăscuî, Mihăiu Postelnicul Corbeanu. Dumitraşco Postelnicul Corbeanu, Vlaicul Armaşul şi alţii". Brîncoveanu îi trimite, dar nu numai pe ei, ci şi pe alţii mulţi. Ajunşi la Cuciuckioi, lingă Constantinopol, şi dînd ştire că au venit, Vizirul văzîndu-aşa de mulţi şi temîndu-se ca să nu facă vreo turburare în oraş, le-a dat ordir să se întoarcă îndărăt în ţară. „Deci pă unii dentr'aceştia care li s-au dovedit faptele şi vrăjmăşia înpo-triva Domnii, i-au pedepsit puţină vreme cu închisoarea: pă Dumitraşcc Corbeanul Paharnecul, pă Grigorie Post. Băleanul, i pă Radul Clucerul sir Hrizi", iar apoi Domnul dă bunătatea sa, „milostivindu-se iarăşi spre dânşii lăsăndu-i în judecata lui Dumnezeu, i-au slobozit şi i-au şi miluit cu dregători şi cu cinste la Curte." 196 în a doua versiune şi atitudinea domnului faţă de complotişti — al căroi nume nu se mai arată — şi cauza chemării lor la Constantinopol, sînt povestite altfel. Brîncoveanu, aflînd de la turc de complotul boierilor „ca pe nişte ficlean la opreală cu urgie i-au pus, care acestea înţelegîndu-se la unii iarăş den grec vrăjmaşi pământului acestuia, care şi cu slujbă la Poarta vizirului să afla le-au prefăcut şi le-au sporit într-alt chip, spre multă asupra domnii răutate pănă şi pre căi mari spre vorbele lor i-au plecat, multe pungi făgăduind a să-şi plinească poftele lor ceale reale, ce avea asupra domnii". Aga vine fără de veste cu poruncă „să dea domnul pă o seamă de boier: să-i ducă acolo, care vrăjmaşii aceia înainte îi pusese, cum că voitori de răi domnului acei boiari vor fi, şi mergând acolo, ceva după pofta lor vor isprăvi" Cele ce urmează sînt arătate apoi ca şi în prima versiune, cu deosebin că la reîntoarcere nici unul dintre boieri nu mai este pedepsit197. Povestirea din a doua versiune pare mai verosimilă, căci e mai natura ca domnul să închidă şi să pedepsească pe boierii cari-i fuseseră denunţaţi decît să-i ierte, fără chiar a mai face vreo cercetare. Contînd apoi pe resenti mentele celor puşi „la opreală cu urgie", Mavrocordaţii şi Ghiculeştii îndu plecă pe mai marii Porţii, să-i cheme la Constantinopol spre a pîrî pe Brînco veanu. 195 Vezi N. Iorga, Doc. Cant., III, p. 155. 196 Acad. Rom. Ms. 548, f° 127— 131. (Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Con stantin Basarăb Brîncoveanu voievod (1688—1714), ediţie critică de Aurora Ilieş, Bucureşti 1970, p. 215—216 (se va cita, în continuare, Greceanu, ed. Ilies. 197 Ms. 548 f° 139- 141. 115 în acelaşi fel prezintă lucrurile şi Condica Vistieriei, cu ocazia înregistrărei banilor, cheltuiţi în această împrejurare. 15 000 tal. s-au trimis „... pentru prihănile ce au scornit vrăjmaşii, că s-au închis boiarii aici, şi au venit agă să-i ia să-i ducă la împărăţie*.198 Dibăcia domnului, care, nu numai pe cei ce erau chemaţi, „ci şi pre alţi boiari mari şi mai de jos mulţi au trimis ca să stea de faţă"199, şi mai ales cele 300 de pungi cheltuite atunci parte de la dînsul, parte de la ţară200, fac ca furtuna să treacă fără nici o altă urmare. „Văzînd cei mari ca sînt minciuni, au cerut bani" 201 202 şi cînd sumele trimise de domn în diferite rînduri, au fost găsite la Ţarigrad îndestulătoare, i se trimite ferman „cum că au înţeles împărăţia că pîrele ce s-au fost scornit mai nainte au fost minciuni şi nu este nimic de acelea, ci să stăpânească cum au stăpânit pînă acum şi să facă zapt răi-Jor“m. Dar milostivul şi lesne iertătorul Brîncoveanul, despre care Del Chiaro spune, că-şi ierta duşmanii totdeauna, cînd se spovedea şi se împărtăşa la Joimari203, nu numai că nu face „zapt răilor" dar, după cum spune cronica, „milostivindu-se iarăşi spre dânşii, lăsăndu-i în judecata lui Dumnezeu, i-au slobozit şi i-au şi miluit cu dregătorii şi cu cinste la Curte". 204 în adevăr, nu trecuse anul şi unul dintre complotişti, postelnicul Grigorie Băleanul, vărul cronicarului Radu, care la 8 iulie 1700 scria că „unde văz că într-această becisnică de ţară-ne, vin oamenilor primejdii şi petrec neştiind nimica, zău că sânt bucuros mai bine să mă aflu în statul celor mai de jos şi să fiu odihnit, decît să-mi fie numele acesta şi să fiu pururea cu ghiaţa în inemă"205, este făcut vel vornic de Tirgovişte, în care calitate iscăleşte la 30 iunie 1701206. Cîteva luni mai tîrziu, la 10 decembrie, găsim şi pe Radu Clucerul, ca „ispravnic de banii haraciului" în judeţul Vîlcei. în această calitate, el apuca pe călugării mînăstirei Dobruşa, să plătească „ruptoarea" adică suma fixă anuală, la care erau impuse de la Vistierie satele Dobruşa şi Sîrbii ale mînăstirei. în urma plîngerii călugărilor, domnul îi porunceşte să apuce pe oamenii şăzători acolo, lăsîndu-i pe ei şi bucatele mînăstirei în pace207. în primăvara anului 1703, el era ispravnic la Vel Ocnă (Rîmnic), o funcţiune analogă probabil cu aceea de cămăraş.208. Se ştie că venitul ocnelor aparţinea domnului; de obicei ele se arendau. Se întîmpla însă uneori să nu se găsească cumpărători, ori ca arendaşii, dintr-o împrejurare oarecare, să întrerupă exploatarea sau că preţul ieşit la licitaţie să nu fie mulţumitor, în acest caz, exploatarea se făcea în regie, domnul avîndu-şi la Ocnă un cămăraş, sau în lipsa acestuia un ispravnic, ca în cazul de faţă. Orice însărcinare în care e vorba de afaceri băneşti este, afară de anumite excepţii, o favoare; în special perceperea impozitelor, care pînă la începutul sec. XVIII se făcea de obicei prin boieri, în afară de meniturile domnilor, unde pentru motive uşor de înţeles, s-a introdus mai de timpuriu aren- 108 Condica Vistieriei, p. 569. 199 Greceanu, Ms. 548 f° 140. 200 Ibidem, Condica Vist. arată cheltuiţi de ţară cam 150 de pungi, p. 560. 569. 578 — 9» De unde urmează că domnul dăduse de la el încâ pe atîta. Vezi si Cond. Vist., p. 569. 201 Ibid., p. 569. 202 Ibid., p. 579. m Del Chiaro, p. 91. 204 Greceanu, f° 131. (Greceanu, ed. Ilies, p. 216.) 205 Anexa IV. 206 Acad. Rom., XLV/129. 20* Anexa V. 208 Anexa VI. 116 darea, este marele privilegiu, graţie căruia se menţin şi cresc casele boiereşti» Dar pentru trecutul casei fostului clucer de arie, pentru vîrsta şi variatele sale cunoştinţe, isprăvnicia de la Ocna cea mare nu era desigur un semn de prea mare favoare. De altfel, lucrul acesta se vede şi de acolo că, în tot restul domniei lui Brîncoveanu, Radu Popescu nu mai ocupă nici o dregătorie. Pentru acest bun cunoscător de latineşte, de greceşte, şi ceea ce era foarte rar, de turceşte, vodă nu găseşte în cei din urmă 11 ani de domnie, nici o dregătorie, nici un loc în numeroasele schimbări de boieri, cari se perindează în această vreme ca agenţi ai ţării la Constantinopol. Ce va fi determinat această răceală a domnului, în a doua jumătate a domniei sale, faţă de Radu Popescu nu se poate şti. Poate o prea mare rîvnă a acestuia de a-şi reface mai repede moştenirea împovărată de datorii, la care fusese nevoit să renunţe. De altfel, cu sistemul nostru de impunere şi percepere a impozitelor, boierul care avea o însărcinare de asemenea natură, nu era numai tentat la asuprire şi jaf, prin lipsa de control şi putinţa de a opri pentru sine celea ce putea scoate mai mult, dar constrîns chiar să le facă, din cauza răspunderii şi obligaţiune! ce avea, de a împlini din averea lui orice lipsă. Pentru cel care era nepotul lui Gheorghe Carida şi fiul dibaciului vistier al lui Grigore Ghica şi Duca, pentru omul care-şi începuse cariera la vistierie şi într-o şcoală ca aceea a tatălui său, cînd acesta era primul sfetnic al lui Duca şi unul dintre cei mai bogaţi boieri ai ţării, o asemenea năzuinţă este uşor de presupus. Dar cu un domn ca Brîncoveanu, care era un bun gospodar, un minunat mînuitor de bani şi „sameş" ca nimeni altul, boierul cu o astfel de înclinaţie, nu putea face carieră. Bănuiesc că uitarea şi obscuritatea în care se află Radu Popescu, în a doua jumătate a domniei lui Brîncoveanu, se datoreşte tocmai unor împrejurări de asemenea natură. La 8 mai 1706, el dă o carte de judecată, împreună cu alţi trei boieri de mîna a doua, lui Constantin Lămotescu, „pentru că au avut întrebăciune de faţă înaintea rjoastră, den porunca Domnului nostru Io Constandin Băsă-rab Voevod, cu Nedelco Popescul", pentru moşia Bonţeştii209. Cu ocazia unui zăgaz, pe care Radu îl făcuse în 1708 la satul său, spre a abate cursul Dîmboviţei pe matca cea veche, zăgaz care avusese drept urmare revărsarea apei, de înecase livezile şi morile mînăstirei Radu Vodă, vedem dintr-o interesantă scrisoare, pe care Brîncoveanu o scrie în această privinţă lui Radu Dudescu, că sentimentele sale faţă de fostul clucer nu erau dintre cele mai bine-voitoare. „Dacă au fost văru-tău210 spune domnul, cu atăta minte n-avem ce face ... Pentru aceasta am scris boiarilor caimacami să tae acel zăgaz şi nu va fi numai cu atîta, ci şi cîtă pagubă şi stricăciune s-a făcut, toată va să plătească, atît cit s-a făcut în livadea noastră, cît şi ale altora".211 Pînă la mazilirea lui Brîncoveanu, nu mai aflam nici o ştire asupra lui. în domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714—16), fără să ocupe o dregătorie de primul rang, Radu Popescu se bucură totuşi de mai multă favoare. îl aflăm, chiar de la începutul noiei domnii, ca mare vornic de Tîrgovişte, în care calitate ia parte ca judecător într-un important proces, pe care egumenul 209 Acad. Rom., XII/237. 210 Dudescu era văr cu Radu Popescu, ambii fiind fii a două fete ale lui Gheorghe Băleanu. «ii Anexa VII. 117 F de la Bistriţa îl are cu moşnenii din satul Costeştii, pe cari îi revendica ca rumâni ai mînăstirei. Egumenul, care nu putuse isprăvi nimic, din cauza vechimei pricinei, în procesul pe care îl purtase sub Brîncoveanu, imediat ce aude de schimbarea i domnului, vine să se plîngă din nou împotriva moşnenilor. Ştefan Cantacu-J zino, văzînd că este „multă gălceavă între dînşii şi lucru vechi de demult ... f şi neputîndu-să adevărâ din Divan", îi dă pe seama mitropolitului Anthim, a celor 2 episcopi, Damaschin al Rîmnicului şi loasaf al Buzăului, „şi pre seama a trei boiari mari ai Divanului Domniei meale, Bunea Grădişteanul Vel vornec, Şărban Bujoreanul Vel Vistiiar, i Radul săn Hrizii Vistiiarub [ Vel Vor. za Tărgovişte", ca să cerceteze pricina. în urma cercetărei care 1 se face şi al jurămîntului, pe care-1 depun sătenii la Mitropolie, se aleg dintre f ei 5 neamuri, cuprinşi într-o carte veche, cari rămîn rumâni mînăstirei, şi i asupra cărora domnul îi întăreşte stăpînirea, printr-un hrisov dat la 12 iunie 1 1714212. •: Caracterul dregătoriei, pe care o ocupă Radu Popescu, nu este tocmai j lămurit, căci vel vornicul de Tîrgovişte nu figurează în ierarhia obişnuită a dregătorilor noştri. în „A doua Cronică a Cantacuzinilor", tipărită de Fraţii ; Tunusli213, al cărei autor cunoştea şi descrie starea ţării, aşa cum era înainte ; de 1769, se spune că „Marele vornic de Tîrgovişte este judecător al oraşului Tîrgovişte, şi cîrmuitor al districtului Domboviţa"214! î Şi Fotino ştie că vornicul de Tîrgovişte era judecător al judeţului, venind j în rang imediat înaintea clucerului de arie, dar el mai spune că dregătoria ; aceasta se desfiinţase deja de mult215. j După cît ştiu, un vornic de Tîrgovişte nu se întîlneşte înainte de domnia lui Brîncoveanu. Condica Vistieriei menţionează în martie 1694, pentru prima I oară, pe un Pascale ca vornic de Tîrgovişte, arătîndu-1 apoi ca ocupînd această ; funcţiune pînă în anul 1699216. Pascale nu e însă numit niciodată judecător, [ cum e numit Stoica Ludescu, care sub Şerban ocupa această dregătorie217* Atribuţiunile sale sînt acelea ale unui pîrcălab de Curte, care are sarcina să supravegheze „lucrul viilor domneşti"218 „cositul finului din livada domnească 219 220, să facă mici cumpărături pentru rotunjirea acestor vii şi livezi etc. Ca orice dregător, el dl şi cărţi de judecată221, dar nu aceasta este principala ;lui chemare, pe care de altfel o arată destul de clar titlul său oficial, „vel vornic Scaunului Tîrgoviştn ‘ 222, şi căftănirea lui de către domn, ori de cîte ; cri acesta soseşte acolo223. 212 Arh. Stat., Bistriţa I, Netrebnice 2. 213 iVsupra căreia vezi N. Iorga; Cronicele Muntene in An. Acad. Rom., XXI, p. 410—20. , 214 Istoria Ţârei Româneşti trad. Sion, p. 25 cf. 59, unde se vede că nu cunoştea, ca la alţi boieri, ce venituri are. 215 Istoria generală a Daciei, trad. Sion, III, p. 296. 216 Condica Vistieriei, p. 25, 502. ■ 217 Vezi mai sus p. 5. în 1716 găsim iar un judecător al Tirgoviştei: Grigore Popescu (ine» jdit). Numai de aci înainte, probabil, vornicul rămîne ca judecător. 2i8 Cond. Vist., p. 25, 442, 472,502. ; 219 Cond. Vist., p. 51, 144, 236, 330,426. 220 Ib„ p. 46, 129. 221 Stat., Mitropolia LII/4. , 222 Ibiâem. < 223 Greceanu în partea inedită. 118 .1/ E probabil că această dregătorie fusese înfiinţată de Brîncoveanu, odată cu repararea Curţei de la Tîrgovişte şi transformarea ei în a doua reşedinţă domnească224. Lui Pascale îi urmează ca vel vornic de Tîrgovişte, în anul 1701, Grigorie Băleanul, care rămîne apoi în această dregătorie pînă la începutul lui iulie 1711, cînd este făcut sluger225. Se pare însă că, odată cu numirea în această dregătorie a unui boier de însemnătatea lui Băleanu, dintr-o veche şi renumită familie, ginere al lui Şerban şi viitor cuscru al lui Brîncoveanu226, se luaseră atribuţiile pur materiale ale vornicului, ca lucrul viilor şi cositul finului, cari se dau unui pîrcălab de Curte227, ca şi la Bucureşti, iar el rămîne astfel numai ca ispravnic de Scaun, adică de reşedinţă, în lipsa domnului. Cînd după Ştefan Cantacuzino, reşedinţa de la Tîrgovişte este definitiv părăsită, vel vornicul rămîne simplu judecătorul oraşului şi judeţului, pînă cînd reformele lui Constantin Mavrocordat, introducînd altă organizare administrativă şi judiciară, şi dregătoria devenind inutilă, ea se şi desfiinţează228 Ar fi foarte interesant să ştim dacă lui Grigore Băleanu îi urmase, în 1711, Radu Popescu ori dacă nu cumva acesta este numit numai odată cu urcarea pe tron a lui Ştefan, în 1714. Din nenorocire, n-am întîlnit pînă acum în documente, un vornic de Tîrgovişte în intervalul de la 1711—1714, şi nici despre Radu Popescu nu ştim nimic în această vreme. Din cele ce am văzut asupra carierei sale sub Brîncoveanu, ar fi mai probabil să admitem că şi el făcea parte dintre boierii siliţi de domn să stea pe la moşiile lor şi cari, imediat ce aud de mazilie, îşi fac apariţia la Curte, spre „cea mai mare uimire" a secretarului italian Del Chiaro, care raportează faptul229 230. Oricum ar fi lucrul, este însă sigur că în dezbinarea dintre Cantacuzini şi Brîncoveanu, în ultimii ani din domnia acestuia, Radu Popescu era de partea celor dintâi. Misiunile, pe cari i le încredinţează Ştefan Cantacuzino, dovedesc că el era unul dintre boierii cari se bucurau de încrederea domnului. în toamna anului 1714, Radu Popescu este însărcinat împreună cu Dră-ghici Strîmbeanpl şi Grigorie căpitanul ca să pregătească conace pentru regele Carol XII, care hotărîndu-se, în sfîrşit, să se reîntoarcă în Suedia, avea să treacă prin ţară 23°. Regele suedez ajunsese la 12/1 octombrie la Rusciuc 224 Curtea de la Tîrgovişte fusese dărâmată, după hainia lui Mihnea, din ordinul Porţei de către Gheorghe Ghica (1659 şi 1660). Cu învoirea Porţei, Brîncoveanu începe a o restaura în 1692, terminând reconstruirea corpului principal la 15 august 1694. Del Chiaro, 120—121. Greceanu, Mag. Ist. II, p. 213— 14, 347 —348. Chiar în anul 1692, sept. 21 întâlnim întăipe Pascale ca vornic. (Cond. Brînc. III, p. 397 — 8.) 225 La 2 iulie 1711, era vel vornic de Tîrgovişte {Arh. St., Mitrop. LVII/68, 71, 72). La 7- iulie este vel sluger (Ibidem, LVII/73), dregătorie în care rămîne pînă la 1 ianuare 1713, cînd e făcut mare vornic. (Condica Logofeţiei, p. 1102 — 3.) 226 Fjuî său Constantin postelnicul ia pe Smaranda fata cea mai mică a domnului. Nunta se face la 8 iunie 1712 (N. Iorga, Doc. privitoare la Constantin Vodă Brîncoveanu, p. 170 si Greceanu Ms. 548 f° 317-318). 227 Condica Vistieriei, p. 622, 644, 672, 721. 228 Lui Radu Popescu îi urmează în 1716 ca vornic Tîrgoviştei, Bărcă Cojăscul, care la £2 dec. 7226 dă o carte de judecată (Ac. Rom., Cond. Mînâst. Dealu, i° 128 Ms. 1447.) în 1727, Constantin Conţeseu (logofăt al doilea cam de pe la 1708— 1717) era biv vel vor. de Tîrgovişte, (Arh. St. Episcopia Argeş 69 bis 43). în 1755 un „Bretojanu" avusese aceeaşi dregătorie (N. Iorga, Studii de istorie şi de istorie literară, în Lit. şi Artă Rom. IV, p. 405). 229 Del Chiaro, p. 128. 230 Mag. Ist., IV, p. 33-r-4. 119 şi în aceeaşi zi trecuse la Giurgiu 231. După o oprire aici de cîteva zile, se îndrep-tează, Conform ordinului Porţei, direct către Piteşti, unde soseşte la 19/8 oc-tomvrie, rămînînd apoi aci 16 zile 232, Hotărît încă de mai înainte — din motive politice — să treacă incognito prin ţările împăratului Carol, pleacă fără veste şi travestit din Piteşti, întovărăşit numai de o mică suită. „Au pierit dintre oşti — spune cronicarul care-i pregătise conacele — cu cîţiva oameni de ai lui şi s-au dus teptil în cai de poşte, pînă în ţara lui şi nimenea nu l-au ştiut că este craiul".233 însuşi generalul comandant al Ardealului, contele de Stain-ville, raportînd Consiliului de Război trecerea micei armate suedeze prin pasul Branului, (8—12 noiembre) spune despre rege că nu ştie precis pe unde a trecut; după spusele unui ofiţer ar fi ieşit pe la Vulcan, îndreptîndu-se prin Haţeg către Arad, Seghedin şi Buda 234. In numele său, unul dintre generali împrumută însă de la Stainville suma de 50 000 de galbeni, pe cari acesta îî { dă din banii lui Brîncoveanu, confiscaţi în Ardeal, după omorîrea domnului la Constantinopol.235 j în urma cucerirei şi arderei Brăilei de generalul rus Renn şi Toma ; Cantacuzino, cu cari se uniseră şi mulţi dintre boieri, turcii Brăileni făcuseră pîră împotriva lui Brîncoveanu, cerînd despăgubiri pentru jafurile pe cari le i suferiseră în primul rînd de la oamenii ţării. Cadiul de la Giurgiu, orînduit să f cerceteze pricina, fiind cîştigat de darurile şi banii domnului, nu le dă însă ' nici o satisfacţie, „zicînd că iaste cu neputinţă a putea dovedi cu mărturii, \ .. .pre cei ce i-au jăfuit într-o zarvă şi răzmiriţă ca aceia" şi amintindu-le, I pentru consolare de pagubele suferite, cuvintele învăţăturei lor, că aşa a fost | voia lui Dumnezeu să se întîmple 236. [ în urma acestei neizbînde, sub Ştefan Cantacuzino, „au scornit şi ei gîl- ceavă pentru hotarele ce hotărăsc cu Ţara Românească, (stabilite ultima oară în iarna anului 1695) 237, şi intra cu hotaru în ţară, de lua pămînt mult şi din toate hotarele, din toate satele după margine; pînă aproape de oraş Flocii, | pusese subaş de lua vamă ei din bălţi". în urma plîngerei lui Ştefan Cantacuzino, Poarta trimite în iarna anului | 1715, un agă cu poruncă ca să se respecte vechile hotare, pentru a căror cer- j” cetare domnul numeşte o comisiune, compusă din stolnicul Neagoe Topii-| ceanu, medelnicerul Drăghici Strîmbeanu şi vornicul de Tirgovişte Radu Popescu. După „multă gîlceavă... în cea după urmă au biruit boierii ţării cu dreptatea ce au avut, şi au luat hogetu de la Cadiiu, scriindu-să hotarele cele vechi, ca să fie iar pe acolea, şi carte au scris de au gonit şi pe subaş de prin sate" 238. j Radu Popescu rămîne ca vel vornic de Tirgovişte, pînă în martie 1716. La 3 decembrie 1715, dă o carte de hotărnicie egumenului de la Hurezi, pentru o moşie pe care, după porunca domnului, i-o hotărnicise despre megiaşii din 231 Emile Legrand, Epistolaire grec, p. 133, şi Voyages de St. A. de la Motraye en Europe» en Asie et en Afrique. A la Haye 1777. II, 216. La Motraye îi însoţeşte pînă la Giurgiu, unde se desparte, mergînd împreună cu Fabrice pe la Bucureşti, pe cînd regele se duce de-a dreptul către Piteşti. Pentru trecerea lui Carol XII a se vedea bogatele note cu care însoţeşte d-1 Iorga ediţiunea Cronicei lui Alex. Amira, în Stud. şi doc. IX. p. 109. 232 N. Iorga, ibid., p. 109-110. 238 Mag. Ist. IV, p. 34. 234 Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumănen, IV, p. 74. Actul, utilizat de Hurmu-zaki numai pentru prima parte, în: Viena, Staats-Arhiv, Turcica, 1714 f° 120. 235 Inedit. 2M Greceanu Ms. 538 f° 299—302. (Greceanu, ed. Ilieş, p. 189.) 237 Condica Vistieriei, p. 95 — 97, *8i X, Iorga, Studii şi doc. III. 23 (Istoria.., Î68&—Î714, ed. Grecesc*, p. 125). 120 satul Roman 239, iar la sosirea din Moldova a lui Nicolae Mavrocordat, numit în'locul lui Ştefan Cantacuzino este şi el printre boierii cari, la 22 ianuarie, mtîmpînă pe domn, tocmai dincolo de Focşani 24°. Sosit în ţară, Nicolae Mavrocordat se convinge că, atîta vreme cit Can-tacuzinii îşi vor păstra situaţia de mai înainte, el nu se va putea menţine. Numărului, bogăţiei, tradiţiilor şi legăturilor lor, el nu le putea opune nimic. Pentru a-şi putea consolida tronul, Mavrocordat vede limpede, că va trebui în prima linie să zdrobească puterea lor şi operei acesteia îşi consacră el cu succes activitatea, în scurtul timp cît a ţinut prima domnie a sa în Ţara Românească. Fireşte că Radu Popescu — acum un moşneag de peste 60 ani — trebuia să fie unul din cei mai călduroşi sprijinitori ai acestei politici. Pentru vîrsta şi bogatele lui cunoştinţe, vornicia Tîrgoviştei şi cele cîteva însărcinări cari i se dăduseră sub Ştefan, erau o răsplată prea neînsemnată pentru ca vreun sentiment de recunoştinţă faţă de fostul domn şi mai ales de familia acestuia, de la care suferise atîta, să-i micşoreze zelul pentru politica lui Mavrocordat. Cu toate acestea, el rămîne încă cîtva timp în dregătoria de mai înainte 241; numai în urma schimbărilor petrecute în Divan la 6 martie, prin ridicarea marelui logofăt Radu Dudescu şi ducerea lui la Poartă împreună cu Mihai spătarul, Radu Popescu este făcut mare vornic, în locul lui Pătraşcu Brezo-ianu, mazilit tot atunci. Numirea s-a făcut în intervalul de la 8—19 martie 242. Este de notat că de acum înainte cronicarul începe să se iscălească Radu Popescu. în domnia dintâi a lui Nicolae Mavrocordat, el tot mai întrebuinţează şi iscălitura de pînă atunci: Radu sin Hrizii Vistierul ori Radu Hrizea, dar pe urmă aproape exclusiv numai pe aceea de Radu Popescu 243. Cu privire la activitatea sa în turburatele împrejurări, pe cari le provoacă în ţară războiul dintre austriaci şi turci, pînă la prinderea lui Nicolae Mavrocordat (H noiembrie 1716), cunoaştem numai 2 fapte, pe cari le povesteşte el însuşi, în cronica sa: pregătirea conacelor pentru tătari, şi misiunea, pe care i-o încredinţează domnul, de a alunga pe catane de peste Olt. Hanul tătarilor, căruia i se dăduse ordin, chiar de la începutul războiului, să meargă în ajutorul armatei turceşti, era aşteptat să treacă prin ţară, încă de pe la mijlocul lui iulie (st.v.). Mavrocordat însărcinează pe Radu Popescu vel vornic şi pe Şerban Greceanu vel pitar 244, să le iasă înainte la Maxineni, spre a le pregăti conacele. Dar tătarii, cari trecuseră deja Prutul, se reîntorc în urma zvonului că Ruşii se pregătesc să năvălească, sau năvăliseră deja în Crimea, aşa că boierii revin şi ei la Bucureşti, fără nici un rezultat.245 239 Anexa VIII. 24l) Acsinti Uricarul, Letopiseţe, II, p. 172. 241 Intr-un act, cu data februar 7224/1716, prin care Mihai Cantacuzino, împreună cu fiul său Mihai fost comis, vinde lui Şteful vt. armaş 720 de stîngeni la Lipia, figurează între marturi şi Radu Hrizei Popescu vel vor. Actul însă — păstrat în copie în Condica Episcopiei Buzău no. 103 f® 191—, trebuie să fie falş, deoarece dregătoriile mai tuturor celorlalţi martori sînt greşite. Şerban (Bujoreanu) va fi biv vel ban numai din octombrie următor; Gligorie Băleanu era în februar ban, nu logofăt; Falcoianu nu este vistier decît în Martie, Topliceanu clucer tot aşa. 242 In Divanul de la 5 martie, Brezoianu este vornic şi Dudescu logofăt [Arh. Stat., Cond. Bnnc., III, £° 133); la 7 martie logofăt fusese numit Grigore Băleanu, fost pînă atunci ban, iar bănia şi vornicia sînt vacante (Arh. Stat. Hurezi, IV/3). La 20 martie, Divanul era completat cu Radu ca vornic şi Ştefan Bujoreanu ca ban. (Arh. Stat., Nucet, XX/52). 248 Arh. Stat., Nucet, XX/52; Cond. Brînc., III, 122; idem, no. 268, f° 1138; Bradu, 1/28; Cotrocenî, LVI/5; De un Lemn, XLV/28 etc. Acad. Rom., XX/61. 244 Altul decît ginerile lui Brîncoveanu, care era în exil. 24* Hurmuzaki, VI, p. 157. fi După înfrîngerea de la Peterwardein (5 august), şi asediul Temişioarei care-i urmează după cîteva zile, tătarii primesc însă din nou straşnice porunci să meargă în ajutorul cetăţei asediate; în număr ca, de vreo 15 000, ei intră pe la 10/21 septembrie în ţară; la 19/30 ajung la Cornăţel, unde le iese domnul înainte petrecîndu-i pînă la Dinţeşti. De la Argeş, pe care-1 trec la 21 septembrie, şi pînă la Cerneţi, unde ajung pe la sfîrşitul lunei, li se pregătiseră de către aceiaşi boieri, 9 conace 246. Abia ajunşi la Cerneţi, tătarii află că Timişioara căzuse. (2/13 octombrie) 247. în urma sfatului ţinut aci, se hotărăşte ca hanul împreună cu o parte din tătari să se împreune cu armata vizirului, iar ceilalţi — Nohai — să se reîntoarcă acasă. De astă dată ei fac însă mare pradă şi jaf locuitorilor, de care lucru aflînd Radu Popescu, „au dat ştire degrab domnului şi au trimis domnul slujitori de i-au tălnit şi i-au bătut, şi le-au luat toate prăzile".248 Primit la reîntoarcere „cu cinste" de către domn, Radu Popescu este făcut apoi mare ban, în locul lui Şerban Bujoreanu, care rămîne ca vornic, şi trimis cu oaste în Oltenia „să stea împotriva catanelor". Cronicarul prezintă numirea sa ca ban şi însărcinarea care i se dă, ca urmare a stăruinţelor lui Grigore Băleanu, Radu Golescu şi Şerban Bujoreanu, cari spre a-1 depărta de lingă domn, temîndu-se să nu afle şi să denunţe înţelegerile şi vicleşugurile, pe cari ei începuseră a le face cu nemţii, au spus lui Mavrocordat „că fiind om mai sprinten, mai levent va putea face această treabă". „Radul Dvornicul, ca să nu iasă din cuvîntul Domnului său, au priimit şi acea osteneală să facă. .. şi dîndu-i turci, tătari şi cătăva slujitorime de ţară, şi-au luat ziua bună, şi au purces de s-au dus, şi ajungînd la Craiova, au trimis cărţi pre la toţi boiarii, şi pre la egumeni, şi pre la căpitani, şi pre la cealaltă ţară, cu cuvinte blînde, şi cu făgădueli de milă despre Domn" 249. De altfel, însărcinarea dată marelui ban era de astă dată foarte uşor de îndeplinit, deoarece la ştirea apropierei tătarilor, catanele de la Tismana părăsiseră mînăstirea retrăgîndu-se peste munte 25 °. Pe cînd însă Radu Popescu se găsea la Craiova, o îndrăzneaţă expediţiune, condusă de maiorul Dettine şi Sărdarul Barbul Brăiloiu, are drept rezultat surprinderea lui Nicolae Mavrocordat la Bucureşti, (14 noiembrie) de unde e ridicat şi dus ca prizonier în Ardeal. „Banul Radul... auzind de luarea Domnului, că l-au luat catanele şi-l duc în Ardeal, oştilor turceşti şi tătăreşti le-au dat de veste în taină, şi s-au rădicat de s-au dus în ţara lor fără pagubă, apoi spuind ostaşilor ţării (vestea) aceasta, românii răi fiind, şi pururea vrăjmaşi boiarilor, au făcut sfat între dânşii, şi l-au luat cu necinste, şi cu pază foarte mare l-au dus pînă la Tîrgo-vişte, în mina catanelor nemţeşti, şi puindu-1 la arest, au şăzut acolea plnă au venit Pi vodă de la Bucureşti, că se mai întorsese din rugăciunea boiarilor, ca să şi rădice ce le mai rămăsese neluate dintâi, dar atunci catanele au găsit prălej, de au făcut mare jaf în tărg 251. Şi găsind Pivoda pre banul Radu la închisoare în Tărgovişte, 1-au slobozit, şi vrănd să meargă la Râmnic l-au luat cu dânsul. De la Râmnic s-au dus la Sibiu la ghenărariul, care i-au dat csirţi de odihnă, unde ar vrea să şază, nimenea să nu-1 băntuiască. De la Sibiu ; 246 Hurmuzaki VI, p. 160— 161. Mag. Ist., IV. p. 51 —52 şi inedite. 247 Alfred Arneth, Prinz Eugen von Savoyen, II, 406—7. 248 Mag. Ist., IV, p. 52. „Dragomanului" este greşală în loc de „Domnului". (Istoriile.,. ed, Grecescu, p. 227.). 249 Mag. Ist., IV, p. 56—57 (Istoriile... ed. Grecescu, p. 231.). 250 Inedit. 251 Deosebirile sînt din Ms. de la Ac. Rom. s-au dus la Braşov unde era fiie-său şi alţii ai casii lui, şi unde era toţi nebunii boiarii ţării strânşi, pentru frica turcilor şi a tătarilor, iar cealaltă ţară se băjenise toată prin munţi cu patimă rea, şi cu lacrimi ce de foc blestema pre cei ce au fost pricina aceştii nenădăjduite primejdii" 252. La 21 noiembrie/2 decembrie Dettine (Pivodă) era în Tîrgovişte, de unde comunică generalului Stainville că va pleca la Bucureşti spre a aduce şi tunurile, pe cari întăi, din lipsa mijloacelor de transport, nu le putuse lua cu sine» La 27 noiembrie/8 decembrie se reîntorsese, şi înainte de a pleca la Rîmnic, raportează generalului, tot din Tîrgovişte, reuşita expediţiunei 253. Radu Popescu fusese deci adus de slujitori la Tîrgovişte între 21 şi 27 noiembrie; dar despre ţinerea lui în arest, pînă la venirea lui Dettine, nu poate fi vorba, cum de altfel sînt neadevărate toate cele ce spune despre atitudinea sa în aceste împrejurări. între acei boieri, cari „au făcut sfat de nimica şi blestemăţesc, ca să se alcătuiască de tot cu nemţii" — cum spune însuşi — trimiţînd pe Bujoreanu şi Golescu la Sibiu, la generalul Stainville ca să ceară oşti şi rînduirea unei căimăcămii, care să guverneze ţara, se găsea şi dînsul. în adevăr, creditiva pe care boierimea împreună cu mitropolitul o dau la 29 noiembrie st.v., celor doi boieri, trimişi la Stainville, este iscălită înfrunte, imediat după mitropolit, de marele ban Radu Hrizea 254. Se înţelege de la sine că nu s-a dus la Rîmnic cu Dettine, care plecase cu o zi mai înainte. La 3 decembrie, el se găsea tot la Tîrgovişte, cînd împreună cu 2 episcopi, 39 boieri şi 4 negustori iscăleşte, iarăşi în frunte, „Fără nici o silnicie, teamă, ori constrîngere a cuiva, ci de bună voie" un interesant act de solidaritate, prin care subscriitorii se obligau la următoarele îndatoriri: a) Să ţie cu toţii laolaltă. b) Aleg în unanimitate ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, „care s-a găsit demn, deoarece şi de vîrstă potrivită este, avînd şi cuminţenia şi energia trebuincioasă pretutindeni în această vreme, şi mai ales ca fiu de domn, fiind cel mai de cinste şi cel mai demn dintre noi, căci tatăl înălţimei Sale a fost domn, şi cel mai bun cîrmuitor, al ţării, care ne-a guvernat întocmai ca cel mai milostiv părinte" 255, şi se obligă să lucreze cu toţii pentru recunoaşterea lui, c) Pentru acoperirea cheltuielilor, care se vor face, vor contribui cu toţii fiecare după puterea lui. Şi aceste îndatoriri, subscriitorii se obligă cu jurămînt să le ţie şi cel ce nu le-ar respecta să fie alungat din ţară, neputîndu-se nici el nici copiii lui numi cetăţean, şi să fie lipsiţi de orice dregătorie la Curte, ca trădători şi duşmani ai Patriei, şi blestemaţi de cei 2 episcopi.256 înainte de 9 decembrie, Radu Popescu plecase, deoarece nu este printre boerii rămaşi în ţară, cari, la această dată, adresează împreună cu mitropolitul, o cerere de ajutor lui Stainville 257. Se va fi dus desigur pe la Sibiu, spre a cere carte de liberă petrecere în Ardeal, „cărţi de odihnă" cum le spune el, dar înainte de sfîrşitul lunei era la Braşov. 252 Mag. 1st., IV,p. 61—62(1 st or iile... ed. Grecescu, p. 235-236). 253 jnedit. 254 Idem. 255 „ Ouandoquidem pater Celsitudinis snae dominus fuit et optimus Provinciae rector, qnr'nos tanquam Clementissimus parens custoidvit" (Inedit). 25« inedit. 257 inedit. 123 La 2 ianuarie dă şi el, împreună cu alţi boeri, o adeverinţă Măriei Canta-cuzino, soţia spătarului Toma, pentru nişte scule pe cari le avea la Braşov.258 Radu Popescu rămîne apoi în Braşov pînă aproape de încheierea păcei de la Pojarevac (21 iulie 1718). în tot acest timp el este unul dintre cei mai însemnaţi şi mai statornici membri ai partidei, pe care am putea-o numi germană, care voia pe Gheorghe Cantacuzino domn, sub ocrotirea austriacă. Atitudinea aceasta a fiului lui Hrizea, aşa de puţin conformă cu tradiţiile familiei sale, cu trecutul său propriu, şi aşa de profund diferită de cele ce avea să spună şi să scrie, numai 3—4 ani mai tîrziu, era desigur isvorîtă din nestrămutata credinţă că şi Ţara Românească va constitui unul din cîştigurile victoriilor austriace. La începutul lui ianuarie 1717, boierii împreună cu mitropolitul Teofan, adunaţi la Braşov, hotărăsc trimiterea unei importante solii la împăratul Carol VI. Plenipotenţa dată la 3 ianuarie celor 5 deputaţi, Damaschin episcopul de Rîmnic, Şerban Bujoreanu, Drăghici Strîmbeanu, Gligoraşco Vlasto şi Matei Creţulescu, avînd ca secretar pe Nicolae de Porta, este iscălită, imediat după mitropolit, de „Radul Popescul Banul/'259 Primele două puncte din Memoriul, pe care deputaţii îl prezintă în Viena, la 27 februarie st.n., prinţului Eugeniu de Savoia, cuprindeau cererea numire! ca domn pe viaţă, sub supremaţia împăratului, a lui Gheorghe Cantacuzino, amintindu-se toate meritele, pe cari el, tatăl său Şerban-Vodă şi întreaga familie a Cantacuzinilor şi le-au cîştigat faţă de Casa de Austria, iar după moartea lui, dreptul pentru fiul său, dacă va avea şi va fi demn, ca să fie ales de cler şi boieri, ca succesor tatălui 26°. Dar acţiunea boierilor, unitară de la prinderea lui Mavrocordat, se desparte de aci înainte: Poarta numise ca domn, imediat ce fusese înştiinţată de cele întîmplate la Bucureşti, pe Ioan Mavrocordat, fratele fostului domn; la 29 decembrie el sosise la Giurgiu, fiind precedat de numeroase scrisori, pornind de la el, de la Marica Brîncoveanu, ginerii ei, patriarhul Ierusalimului şi pînă chiar şi de la Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, prin cari boierii erau îndemnaţi, cu multe făgăduieli, ca să se reîntoarcă în ţară 261. în adevăr, o parte dintre ei, determinaţi în primul rînd de neactivi-tatea imperialilor, cari, ocupaţi aiurea, refuzau să trimită trupe ca să apere ţara, se şi reîntorc. Se formează astfel, începînd din ianuarie 1717, două grupări : una a boierilor din ţară, strînşi împrejurul lui Ioan Mavrocordat care, pe cît împrejurările îi permiteau, rămîne credincios Porţei, alta a refugiaţilor din Ardeal, cari aşteaptă cucerirea ţării de către Austria şi numirea ca domn a lui Gheorghe Cantacuzino. Radu Popescu face parte dintre aceştia şi în acţiunea lor îl găsim necontenit amestecat pînă la încheierea păcei. Cucerirea Belgradului (16 August 1717), evenimentul cel mai însemnat din campania anului 1717, constituia pentru imperiali un mare succes. Se credea, şi în ţară şi peste munţi, că încheierea păcei va trebui în curînd să-i urmeze şi nimeni nu se mai îndoia, că Ţara Românească va trece sub stăpî-nirea austriacă. Ca o urmare deci a acestei victorii şi în vederea unei apropiate păci trebuiesc privite soliile, pe cari cele 2 partide le trimit prinţului Eugeniu pe 258 Inedit. 259 Inedit. 260 Rezumatul punctelor cuprinse în Memoriu, publicat de Iacubenz (Habtmann) în: Die Cis-ahUanische Walachei unter kaiserlicher Verwaltung, 1717—1739, in Mittheilungen des h.h. Kriegs-Archivs. Neue Folge, XII, Bând. p. 174— 175. *n Inedite. 124 la începutul lui septembrie. Solul lui Ioan Mavrocordat ducea o scrisoare a domnului prin care ruga pe prinţ să oprească intrarea soldaţilor în ţară, oferindu-şi serviciile pentru încheierea păcei, şi o alta a boierilor, în care felicitările pentru izbîndă, asigurarea devotamentului lor şi dorinţa liberărei de sub turci, se amestecau cu laudele aduse domnului şi rugăciunea de a se cruţa ţara 262. Fireşte însă că în tabăra refugiaţilor cucerirea Belgradului pricinuise o vie bucurie, crezîndu-se acum momentul cel mai potrivit pentru alungarea „Administratorului" cum era numit Mavrocordat, şi îndeplinirea făgăduielilor făcute solilor la Viena, cu cîteva luni mai înainte 263. însuşi Gheorghe Canta-cuzino, însoţit de 4 deputaţi, pleacă să întîlnească pe prinţul Eugeniu, şi printre boierii cari subscriu scrisoarea, dată din Sibiu la 14 septembrie, prin care se cerea alungarea lacomului domn264, ca şi cea de la 23 septembrie, trimisă mai în urmă şi cuprinzînd aceeaşi rugăciune, figurează în primul rînd banul Radu Popescu 265 266. Cînd în sfîrşit, în primăvara anului 1718, înainte de începerea negocierilor pentru pace, ale cărei condiţiuni preliminarii fuseseră deja stabilite, refugiaţii trimit la Viena o nouă solie, compusă din preotul Ioan Avram, Radu Golescu şi Ilie Ştirbei, printre cei dintâi subscriitori ai Plenipotenţei, care li se dă din Braşov la 16 martie, se află iarăşi Radu Popescu 286. Aceasta e cea din urmă manifestare a sa pentru Gheorghe Cantacuzino. Este probabil că el s-a întors în ţară în timpul absenţei lui Ioan Mavrocordat, care primise ordinul să asiste pe plenipotenţiarii turci, la negocierile păcei. Imediat după reîntoarcerea sa, domnul adresează, la 1 august, o scrisoare boierilor cari încă nu reveniseră, printre cari însă nu se află şi Radu Popescu, ceea ce însemnează că el se găsea deja în ţară la această dată.267 în cele cîteva luni cît mai durează domnia lui Ioan Mavrocordat (mort la 23 februar 1719), se înţelege de la sine că n-a mai ocupat nici o dregătorie. La 23 ianuar 1719, el iscăleşte tot ca „fost mare ban" 268. Dar chiar de la începutul celei de a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, Radu Popescu este făcut mare vornic269, ceea ce în împrejurările de atunci însemna primul sfetnic al Divanului. în adevăr prin cucerirea Olteniei de către austriaci, dregătoria de mare ban, ale cărei atribuţiuni se exercitau în special acolo, îşi pierduse raţiunea de a fi. Cu toate acestea Ioan Mavrocordat o conservase şi Şerban Năsturel, care fusese ban înainte de încheierea păcei, rămîne şi după aceea 27 °. De altfel Ioan Mavrocordat nu stăpînise nici un moment Oltenia, pe care o cedase austriacilor printr-o convenţiune în regulă, chiar de la începutul domniei sale 271. Cum nici pînă atunci, sub dînsul, dregătoria marelui ban nu mai avusese deci vechia-i competinţă, domnul înţelegea s-o păstreze, cu atribuţiuni pe 262 Hurmuzaki, Documente, VI, p. 190— 191 si inedite. Răspunsul lui Eugeniu de Sa voia-, p. 20-2. 263 Iacubenz, p. 176—180. 264 Hurmuzaki, Doc., VI, p. 192-193. 265 Ibidem, p. 198. 266 Fără iscălituri s-a publicat în Mag. Ist., IV, p. 179— 181. 267 Inedit. 268 N. lorga, Studii şi doc., V, p. 194. 269 îl întîlnim întăi într-un hrisov de la 4 iunie 1719. Acad. Rom. XII/211. 270 Arh. St., Cond. Brînc., no. 268 f° 1153 etc. 271 Hurmuzaki, Doc. VI, p. 169. 125 cari nu le cunoaştem, si mai departe, asa că Şerban Năsturel rămîne ban si în 1719 272. Nicolae Mavrocordat, după oarecare ezitare273, o desfiinţează definitiv, rămînînd de aci înainte ca primul dregător al Divanului şi sfetnicul cel mai de frunte al domnului, pînă în anul 1723, marele vornic Radu Popescu. „într-acest an fiind logofăt mare lordache Creţulescu, l-au mazălit Măria sa, şi au pus Logofăt mare pre Matei Fălcoianul. Dar n-au trecut vreme mult, ci fiind Dvornic mare eu Radul Popescu, în cinstea şi dragostea 274 Măriei sale şi viind la vreme de bătrâneţe, şi de slăbiciune, socotind că şi ale lumii sânt toate deşarte, singur din bună voie am cerut voie de la Măria sa, şi am mers de m-am călugărit la mănăstire la Radul Vodă, şi au pus Măria sa Dvornic mare pe lordache Creţulescul" 275. înlocuirea lui lordache Creţulescu cu Matei Fălcoianu s-a făcut între 28 martie şi 8 iulie 1723.276 Pe de altă parte, pe Radu Popescu îl găsim tot ca vornic pînă la 16 august 277, aşa că retragerea lui la mînăstire n-a putut să aibă loc decît către sfîrşitul acestui an. La începutul anului următor, Creţu-lescul era deja mare vornic.278 Sub numele de Rafail Monahul 279 280 trăieşte apoi cronicarul la mînăstire la Radu-Vodă, pînă în anul 1729. La începutul acestui an el terminase povestirea evenimentelor întîmplate pînă atunci. „Pînă aicea am scris cele ce s-au întîmplat pînă în săvîrşitul a zece ani dintru a doa domnie a Măriei sale Nicolae Vodă, iar de aicea înainte cu ajutoriul şi mila lui Dumnezeu voi scrie începînd de la al unsprezecelea an înainte" 28°. Acestea sînt cuvintele cu cari se termină cronica. Faptul însă că în octombrie acelaşi an, un copist. Radul logofeţelul de Divan sin Mihai ieromonahul Lupescul, dă cronicei sale, din porunca domnului, o formă, cum vom vedea, diferită de aceea pe care o avea, cînd fusese scrisă, constituie o dovadă că, la această dată, cronicarul nu mai trăia. Moartea lui s-a întîmplat desigur în răstimpul de la martie— octombrie 1729. III CRONICA LUI RADU POPESCU în nici unul din manuscriptele cunoscute pînă acum, cronica lui Radu Popescu nu se află singură. Ea se prezintă întotdeauna ca continuarea altor cronice, ori cel puţin în legătură cu ele, şi, anticipînd una din constatările 272 N. Iorga., St. si doc., V, p. 194. 273 în documentele din anul 1719, locul pentru numele marelui ban e lăsat alb, ceea ce nu se mai întîmpină în doc. următoare. Ac. Rom. XIX/211. St. Stinghe; Istoria bis. Scheai'lor p. 167. 274 Cuvintele „şi dragostea" nu sînt în ediţia din Magazinul Isteric. Ele se află însă în Ms. 58 şi 121, cari sînt cele mai vechi. 273 Mag. Ist., IV, p. 128 (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 268.). 276 La 30 ianuarie, logofăt e Creţulescu. Acad. Rom. LXXVIII/103; la 8 iulie e Fălcoianu. Ibid. XX/263. La 28 martie, Fălcoianu iscălea biv vel vornic (Arh. St., Mitrop. 121/10)„ 277 Acad. Rom. XCIV/60. 278 Arh. St., Cond. Mînâstirei Radu Vodă, I, no. 166 f° 90. 279 Mag. Ist., IV, p. 21. 280 Mag. Ist., IV, p. 178 (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 302.). 126 pe care le vom face în cele următoare, putem spune de pe acum, că nu este niciodată întreaga lipsindu-i ori partea de la început, ori cea de la fine. Diferitele forme în cari s-a conservat se reduc însă la următoarele trei: 1) Aceea cuprinsă în Manuscriptul original no. 58 de la Academia Română 281. în fruntea acestui manuscript se află următoarele rînduri: „Letopiseţ, întru carele să coprinde domnia dintăi şi de a doao din ţara Moldovei a Măriei Sale prealuminatului nostru Domnu Io Nicolae Alexandru Voevod, carele iaste alcătuit de Nicolae Costin Vel Log, feciorul lui Miron Costin ci-au fost Logofăt mare, şi domnia dintăi şi de a doao iară a Măriei Sale din Ţara Rumănească, tocmit şi aşezat de Radul Popescul ci-au fost Vornec mare, coprinzînd şi alte lucruri ce s-au întîmplat printr-alte părţi, într-aceste domnii ale Mării Sale, care l-am scris eu Popa Stanciul de la Bisea-rica tuturor Sfinţilor din Bucureşti. în luna lui martie în 20 de zile, văleat 7230". Manuscriptul cuprinde în prima parte cronicele lui Nicolae Costin282 şi Acsinti Uricarul 283, privitoare la cele două domnii din Moldova ale lui Nicolae Mavrocordat, şi, în partea a doua, pentru domniile sale din Ţara Românească, cronica lui Radu Popescu (1716—1729). în această formă, cronica, după o dedicaţie, despre care va fi vorba mai departe, începe cu prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat şi anume cu „Viţa prealuminatului... Domn" 284, continuînd apoi povestirea evenimentelor, care cu variaţiile obişnuite de la copie la copie, e cea din Magazinul Istoric, pînă la sfîrşitul celui de al zecilea an (1729). Intenţiunea preotului Stanciu de la Biserica tuturor Sfinţilor, fiind de a nu copia în manuscriptul său, decît ceea ce era privitor la Nicolae Mavrocordat, faptul că, în această formă, cronicei lui Radu Popescu îi lipseşte, ca şi aceleia a lui Nicolae Costin, începutul, se înţelege de la sine. Cum se explică împrejurarea că într-un manuscript, despre care se spune că s-a scris în martie 1722, se cuprinde o cronică, care merge pînă la 1729, vom vedea mai departe. 2) în a doua formă, cuprinsă în manuscriptul original no. 121, tot de la Academie285, cronica lui Radu Popescu se prezintă ca continuare la cronica lui Radu Greceanu şi începe cu anul 1699. Titlul acestui manuscript este următorul: „Letopiseţul Ţării Rumăneşti întru care coprinde toate istoriile a tuturor Domnilor din ceputul ţării de la întâiul Domnu Radul Negrul Voevod, pănă acuma la domniia de a dooa Mării Sale lui Nicolae Alexandru Voevod, acum de iznoavă scrisă din porunca Mării Sale prea luminatului şi prea înnălţatului Domnului nostru Io Nicolae Alexandru Vvd, întru al unsprezecilea an dintru a dooa domnie a Mării Sale, de Radul Logofeţelul de Divan, sin Mihai Ieromonahul Lupescul. La anii de la zidirea lumii 7238, iar de la naşterea Domnului nostru Is. Hs. 1729 luna lui octomvrie 31". Cum vedem, manuscriptul cuprinde corpul oficial de cronice al lui Nicolae Mavrocordat şi ne-am aştepta ca în această formă, după care de altfel s-au 281 O copie, cu data 1 iunie 1755, în Ms. no. 241. Asupra amîndurora vezi: I. Bianu, Catalogul Manuscriptelor Româneşti, la no. respective. 282 începînd cu prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat. Letopiseţe, II, p. 70—117. în Ms. p. 1-113. 283 Letop-, p. II, 121-173. în Ms. 114-240. 284 în ediţia din Mag. Ist., IV, p. 39. 285 Două copii ale originalului în Ms. 100 şi 327. Asupra tuturor vezi: I. Bianu, op. cit. la amerele respective. 127 făcut cele 2 ediţiuni de pînă acum 286, cronica lui Radu Popescu, cronicarul oficial al domnului, să fie cuprinsă în întregime, şi în relaţiunea ei primitivă faţă de celelalte cronice. In acest manuscript, cronica lui Radu Popescu continuă Cronica Canta-cuzinească şi pe a lui Greceanu, care se mîntuie cu moartea preotului grec Nicolae, om de casă al lui Brîncoveanu, întîmplată la 9 octombrie 1699, de care se desparte prin următorul titlu datorit copistului din 1729: „De aicea sînt cele ce au scris kir Rafail Monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu biv Vel Dvornic".287 D-l Sbiera a arătat însă în mod convingător, că cronica lui Radu Popescu nu poate fi considerată ca o continuare a cronicei lui Greceanu, de care diferă prin spiritul în care e scrisă şi cu care nu se leagă în mod potrivit, cronologic şi logic. în adevăr Radu Popescu, care vorbeşte cu vrăjmăşie şi ură despre Can-tacuzini, şi cu asprime despre Brîncoveanu, nu putea să continue tocmai cronicele în cari se face apologia acelora pe cari el îi critică. Acel care a împreunat aceste cronice a fost un copist naiv şi fără nici o critică, care nu s-a uitat la cuprinsul şi spiritul lor, ci a căutat numai cum să lege mai bine şirul cronologic al domnilor. De altfel cele 2 cronice sînt stîngaci combinate. Cuvintele cu cari se începe cronica lui Popescu, „Trecînd şi aceste întristări ce venise lui Constantin Vodă", se potrivesc numai în aparenţă, nu şi în realitate, cu sfîrşitul cronicei lui Greceanu, căci „aceste întristări" nu veniseră asupra lui Brîncoveanu din cauza morţei preotului grec Nicolae, ci din „grija de mazilie" precum şi urmează cronica mai departe zicînd: „Văzînd că ş-au dres lucrurile despre Poartă să nu mai aibă grijă de mazilie, se bucura, se veselea şi se lăţia în domnie". Astfel de îmbinare greşită după înţeles o putea face numai un copist puţin iscusit, dar nu Radu Popescu. Nici cu privire la timp legătura nu e potrivită, căci grija cea mare de mazilie a avut-o Brîncoveanu, nu în octombrie 1699, ci cînd cu trecerea sultanului prin ţară în septembrie 1695, şi apoi în toată domnia lui Antioh Can-temir (dec. 1695— sept. 1700), nescăpînd de ea decît odată cu mazilirea lui Antioh. Un continuator conştiincios nu putea spune deci că în octombrie 1699, domnul „şi-a dres lucrurile despre Poartă" şi că i-au trecut „întristările acestea". Pe de altă parte, Greceanu mergea pînă la 1707, aşa că şi din acest punct de vedere există o nepotrivire între el şi Radu Popescu. Dar începutul cronicei lui Radu Popescu, nepotrivit ca continuare la cronica lui Greceanu, nu se poate considera nici ca început potrivit şi admisibil la o scriere de-sine-stătătoare, căci cuvintele „trecînd şi aceste întristări" despre cari însă nu vorbise mai înainte, demonstră că cronica nu poate fi, în această formă, întreagă la început. Ba chiar conjuncţiunea şi arată, că Radu Popescu nu vorbise numai de aceste întristări, ci şi de altele, pe cari însă cronica nu le cuprinde. în acest sens mai vine şi consideraţia că nici un cronicar nu scrie începînd de la mijlocul unei domnii. O dovadă puternică şi decisivă că cronica n-a fost întreagă la început, ne-o procură chiar autorul cînd spune că sultanul a stricat pacea cu nemţii înainte de timpul hotărît prin tractatul încheiat prin mijlocirea lui Reîz 286 Cea din Mag. Ist. şi a librarului Ioanid. 287 Mag. Ist., IV, p. 1; ci. ed. Ioanid p. 278. 128 Efendi şi Alexandru Exaporitul, „precum s-au scris mai îndărăt". Dar despre pacea de la Carloviţ nu se află nimic în cronica lui Popescu şi totuşi autorul spune lămurit că a scris despre ea 288. Rezultă, prin urmare, din observaţiunile făcute de d-î Sbiera, la care s-ar mai putea adăoga şi altele, că cronica lui Radu Popescu, aşa cum s-a conservat in corpul oficial de cronice al lui Nicolae Mavrocordat din manuscriptul logofătului Radu Lupescu şi copiile sale, are un început defectuos şi că, în nici un caz, nu poate fi privită ca continuare a cronicei lui Greceanu. 3) Există însă un manuscript — no. 537 de la Academie — în care cronica lui Radu Popescu se prezintă ca o continuare la Istoriile domnilor Ţării Româneşti289 290. în această formă ea nu merge însă, ca în celelalte două, pînă la sfîrşitul celui de-al zecilea an din a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1729), ci se întrerupe la sfinţirea Mînăstirei Văcăreştilor, în al cincilea an.280" Naraţiunea care în acest manuscript servă de legătură între Istoriile domnilor Ţării Româneşti, cari se termină cu moartea Smarandei, fiica lui Şerban (mai 1688) şi începutul cronicei lui Radu Popescu, aşa cum e cunoscut din Corpul Mavrocordătesc (octombrie 1699), de care se leagă în continuare nemijlocită şi fără nici un semn deosebitor, este următoarea: „După ce au trecut căt[ă]va vreame [după moartea] Zmarandii featii lui, [Şerban] au eşit în plimbare la Făntăna Reace şi trimiţând Păharnicii cu ogarăi şi coconii [sic] să văneaze crângurile dinprejur şi el sădea de priviia. de ia corturi, au prinsu căţ[i]va epurii şi aducăndu-i naineatea [sic] lui, au înpărţit boiarilor căţ[i]va şi căţ[i]va i-au trimis la cuhnie; şi în cei din cuhnia. Domnească s-au înnemerit o epuro[ai]că cu pui în pântece, care spintecăndu-o au găsit un pui gata să-l feate, şi cu 2 capete şi cu 4 picioare dinnainte un cap trăgea într-o parte, altul într-alta, înbinate trupurile la mijloc şi înbină-tura nu să cunoştea, care aducăndu-1 la Domnu, fiind şi Patriarhful] Dionisie Şărgoglan şi Ianache Log. Cariofil, să mira ce ciudă ca aceaia, ce să fie şi tălcuind unii într-un feali, alţii într-alt feali, nimeani n-au putut înnemeri, fără numai Cacavela Dascălul ceale ce au zis, acealea s-au şi izbândit mai cu vreme, Aciasta au zis pă,din neamul lui Şărban Vod[ă] vor să să ridice 2 capete^ să stea înpotriva unul altuia, unul să tragă într-o parte, alt[ul] să tragă într-alta. şi va fi mare stricăciune ţărăi şi pământului acestuia, de vreame ce acest semnu ciudat ş-au găsit în ţara aciasta şi aşa s-au întîmpîat, că după moartea. Iui Şărban Vod[ă] s-au ridicat aceaste 2 capete, Costandin Vodă despre turci şi Bălăcianul, ginerile lui Şărban Vod[ă] despre nemţi, şi înponcişaţi unu altuia, au cursu multe reale şi stingere pământului, precum la domniia lui Costandin Vod[ă] mai pre largu scrie, care va vrea să citească, va vedea şi faptele ce s-au făcut şi prorocirea Cacavelii că s-au izbândit. întor[ăn]căndu-se Domnul la Bucureşti de la Făntăna Reace şi trecîndu cătă-va vreame, iată veaste vine de la Banul Vintilă de la Craiova, că Veterane ghinărariul treace pă la Cerneţi, cu oşti nemţeşti cu găndu ca acela să erneze în Ţara Rumănească, care veaste auzăndu Şărban Vod[ă] îndată au. gătit pă Costandin Log. Brăncoveanul şi alţi boiari cu daruri şi cu rugăciuni să facă bine, să treacă în Ardeal, care trecăndu şi mergăndu şi luîndu darurile şi priimidu şi rugăciunea au trecut în Ardeal, petrecăndu-i cu cinste păn[ăj la hotar. 288 Sbiera; Mişcări Culturale, p. 207—10. 289 Ms. este însă acefal deoarece Istoriile încep numai de la domnia lui Alexandru Iliaş 1629. (Ed. din Mag. Ist. I, p. 285.). 290 în ed. din Mag. Ist., IV, p. 119. 129 După aciasta Şărban Vod[ă], văzînd că neamţilor le mearge lucru înnainte de biruescu pă turci şi le iau cetăţile, ţările, au socotit cu ai lui fraţi şi rude să trimiţă la Beci la Chesarul soli, cu cărţi despre toată ţara, să să închine -Chesarului şi să ciară oşti ajutori înpotriva turcilor ca să-i dezlipească ţeara de cătră turci, de care pă turci îi amăgiia ca un viclean cu cărţile lui scriindu-le că va [să] trimiţă soli la neamţi şi să [se] ro[a]ge ca să să facă pace între înpăraţi, să nu mai fie vărsare de sînge şi altele ca aceastea, cu care adormiia pă turci. Turcii încă fiind supăraţi de atâtea războae, ce au făcut făr[ă] noroc, şi găndindu că le voiaşte binele, i-au dat voe, să trimiţă soli şi au trimis 5 boiari, pă Ior-dache Spăt. fratele lui, pă Şărban Corn., pă Costandin Bălăcian, ginerile lui, pă Şărban Căp[i]t. nepotu său, şi purcegănd şi ducăndu-să pă cale, Şărban Vod[ă] să bolnăveaşte aici în luna lui octonvrie; dentr-acea boală au şi murit la oc[tomvrie] în trei zeci şi l-au îngropat la Cotroceani. Eşit-au cuvântul atuncia, şi zicea cei mai mulţi din o[a]meni, că l-au otrăvit Costandin Stol. frate-său şi Costandin Log. Brăncoveanul nepotu-său, de care vreun adevăr atuncia nu să putea găsi, ce era îndoire, sau va fi, sau nu va fi. Iar târziu, prin multă vreame trecând, s-au dovedit acest lucrul, că săngur Costandin Stol. au mărturisit, că el au omorât pă Şărban Vod[ă], precum vom scrie mai nainte pre largul. însă după Şărban Vodă au pus Domnu pă Costandin Vod[ă] Brăncoveanu, domnind Şărban Vod[ă] ani zeace. DOMNIIA LUI COSTANDIN VODĂ BRĂNCOVEANU LEAT 7197, 1689 După ce au murit Şărban Vodă, Costandin Stolnicul Cantacuzino şi cu o seamă de boiari, ce să întămplasă în Bucureşti, s-au strănsu toţi la Mitropolie şi fiind Patriarhul Dionisie Şeher-Oglan şi întămplăndu-să şi [ca] un Capigi’ Başa înp[ă]rătescu, cu alte trebi venit la Bucureşti, l-au chemat şi pă el, acolo la Mitropolie şi au făcut aleagere, pă care vor pune Domnu şi au găsit cu sfatu lor să pue pă Costandin Brăncoveanul şi îndată aducînd caftan, Capigi Başa au luat caftanul şi l-au înbrăcat pă Costandin Brăncoveanul. Decii au intrat în besearică şi i-au cântat mnogaleta după obiceaiii, şi mai aducăndu de la Curte şi toată slujitorimea şi Meterhanea şi toată rănduiala ce să cade domnii şi au eşit din besearică, şi încălecăndu au venit în Curtea domnească cu halai şi iar în besearică întrăndu era gătit tratapod cu Evanghelia deasupra şi şăzînd în Scaun au pus pă toţi boiarii de au jurat pă Evanghelie, că-i vor fi cu dreptate şi vor sta cu dânsul, măcar la ce primejdie i-ar veni, care jurământ şi cu zapis mai pe urmă l-au întărit. După aceaia s-au suit în case şi au început a scrie cărţi la Po[a]rtă şi la Mustafa Paşa Saraschiariul ce era la Baba şi au trimis boiarii spre amăndoo părţile, dar Po[a]rta auzăndu, foarte s-au măniiat căci au făcut Rumânii Domnu, făr de ştirea stăpânilor şi sta lucrul în cumpănă ca să nu-1 lase pă el să fie Domnu, ci să pue pe altu, care vor vrea ei; numai norocu lui şi banii şi cărţile Saraschiiariului i-au ajutat de l-au lăsat să fie Domnu, căruia şi caftan i-au trimis, şi cucă cu Agă turcu, la care eşăndu înainte cu pompă domnească au venit în Bucureşti dăndu cu tunurile şi altele făcăndu după obiceai. Iar iarna dar toată cu bucurie o au trecut, dobăndindu în măna lui aceia ce de mulţi ani mai înainte o văna, arătîndu tuturor dragoste, blăndeaţe, milostivire, din boeriia lui şi în domnia lui aşijderea să arăta. 130 Căndu au fost despre primăvara i-au venit poruncă de la înpărăţie să meargă la Cerneţi şi s-au gătit şi au mersu, cu toate ostile lui. Bojneag Aii Paşa, Căpitan de Dunăre, încă au mers cu Dunanmaoa, ca să scoaţă nemţii din Răşava, că o luasă din anul trecut. Haizeler Ghinărariu nemţescu fiind la Braşov, auzăndu că mergu turcii la Ruşava, s-au dus şi el acolo cu oaste ce avea, ca să stea înpotrivă; dar mergăndu Paşa pe Dunăre cu caicele, avăndi multe tunuri în vase şi slobozindu-le toate asupra nemţilor i-au depărtat de la margine. Turcii levenţii eşind afară cu săbiile i-au gonit ca pe nişte blestemaţi şi Haizeler Ghinărariul cu ruşine s-au întors la Braşov. Bălean [sic] Constandin Aga, ginerile lui Şărban Vodă, fiind lângă Haizeler, multe zavistii punea înpotrivă Domnului şi a ţărăi, îndemnăndu-1 totdeauna ca să pogo[a]re cu ostile să ia ţara. Domnul şi boiarii ţărăi nepriimindu într-aceaia vreame trimetea boiarii cu daruri şi cu rugăciuni să-i stănpere măniia, ce o aţâţa Bălăcianu, dar nici cum nu putea. Ci cu de aceastea au trecut acea vară. Iar despre toamnă Prinţipul de Baden cu toată armada nemţilor luîndu Diiub Nişul, Cladova, au trecut Dunărea, în Ţara Rumânească, pe la Cerneţi, şi au trimis la Domnu dăndu-i ştire, că vor să erneze ostile Chesariului în ţara lui, şi i-au scris să gătească zaharea ca de 700 de pungi. Domnul şi boiarii auzindu de aceastea [nejnădăjduite lucruri, de o parte gătiia zaharea, şi să mira cum va să facă de atăţea bani şi zahareale, ce cer ca să iasă din ticăita ţară şi neputăndu cu alte dăjdi obicinuite să ridice aciasta sumă mare, au scos un bir pă dobito[a]ce, şă l-au numit Văcăritul, să dea de tot dobitocu un ort şi au trimis boiari în toată ţara cu aciastă slujbă nooă, că atunci întăi au eşit aciastă dajde, care să ţine pănă acuma. Iar despre altă parte gătiia să fugă din naintea lor. însă trecând Prinţipul păn ţară, făcând conace căt s-au putut, au tras: la Ardeal, şi au mers la Braşov, iar de la Cănpul Lungu au rădicat pă Haizeler Ghinărariu, cu o seamă de oşti, căt au socotit, să vie la Bucureşti să erneze şi cu dânsul au luat pă Costandin Aga Bălăcianul, vrăjmaşul de obşte al Domnului şi al ţărăi. Domnul şi boiarii fiind la Cotroceani, şi viind un căpitan de neamţi şi Preda Proroceanul, şi spuindu-i că vine Ghinărariu cu neamţii la Bucureşti s-au rădicat de acolea şi s-au dus la Ruşii lui Şărban Vodă. Acolea au şăzut tabăra. Acdlea la Bucureşti încă au lăsat purtători de grijă pă Cărstea Vist., Luca Vist. şă alţii ca să dea zaharea nemţilor. Ci dar iată şi neamţii vin la Bucureşti; însă răutăţi ce s-au făcut într-o lună, ce au şăzut, limbă nu poate să spue: bătăi, cazne, legături; egumenii şi unii boiari legaţi cu ştreanguri de găt, pentru făină şi orz şi carne şi altele ca aceastea nenumărate.. Costandin Vodă de la Ruşi au trimis pă Doamna cu toate jupăneasele boiarilor la Mănăstire la Brad în judeţ Buzăului şi el au rămas cu ostile şi scriia lui Haizeler totdeauna, rugăndu-1 şi făgăduindu-i daruri ca să iasă din ţară, dar nici cum nu putea folosi. Aciasta văzăndu că într-alt chip nu vor putea eşi neamţii, de nu va veni puteare înpărătească, au trimis la tătari de i-au rugat să vie să scoaţă pă neamţi, şi fiind şi poruncă înpărătească să. vie s-au pornit multă tătărime cu Calga Sultan cu Mărzaci şi cu Nohai de au venit pănă la margine şi au poftit să meargă Domnu să să înpreune cu dânsul. Atuncea Domnul au poftit pă Haizeler să vie de la Bucureşti să să înpreune la Drăgăneşti fără de nici [o] oaste; că au făcut aşa, şi au mersu şi s-au înpreunat. Vorbele ce vor fi fost, ei vor fi ştiut, iar noi ce am văzut scriem. Depărtăndu-să ei de la Drăgăneşti, Ghinărariu au mersu la Bucureşti,, Domnul s-au dus la Buzău, la Piscopie şi viind Sultanul cu Tătarăi păn la. oraş la Floci, au mersu Domnul de s-au înpreunat cu dânsul şi tătarăi 131 au purces cătră Bucureşti, răşchirăndu-să pan ţară, după obiceaiu lor. Domnul încă au purces spre Bucureşti şi dăndu ştire lui Haizeler, că vin tătarăi şi nu iaste într-alt chip, s-au sculat cu toate ostile lui, de la Bucureşti şi s-au dus în Ardeal. Tătarăi îi goniia, dar nimic nu le strica. Domnul, mergîndu în Bucureşti, de toate părţile veniia de-i spunea, unii că i-au tăiat tătarăi, alţii că le-au luat fămeile şi featele, alţii scăpa despuiaţi şi alte multe răutăţi ca aceastea. Dar toate le răbda, ştiind că el au adus tătarăi de au făcut atâtea reale, pentru ca să-şi dobândească domniia iarăşi şi binele lui. întru aceaste vreme turburare (sic) ce era, au trimis Costandin Vodă slujitori şi au luat după la casele lor pă Cărstea Scordoc, ce fuseasă Post. Mare la Ş’ărban-Vodă, şi pă Oprea Căp [it]. şi pă Vlaicul Armaşul, şi i-au închis la Căldăruşani pă unii, iar pă alţii la Snagov. Ci pă Cărstea Post. au trimis făr de zăbavă de l-au omorât, iar cei doi au şăzut multă vreme, la închiso[a]re si i-au slobozit. Pricina morţii Cărstii alta n-au fost, făr de căt numai căci s-au certat cu Brăncoveanul, în boeriile lor, pentru lucrul mai de nimic. Deci Brăncoveanul ţiindu minte ascunsă pizmă, şi viind la Domnie, ş-au vărsat măniia cu moarte, ce l-au omorât. Iarăşi într-aceste vremi, au trimis Costandin Vodă pă Văcărescu Văt. de copii la Craiova, de au prinsu pă Ştefan Cioran, ce au fost Slugiiar şi l-au adus la Bucureşti vinuindu-1 precum s-ar fi unit cu Aga Costandin Bălăcianul şi închizăndu-1 în Mănăstirea Mihai-Vodă, au trimis într-o no[a]pte Armaşi şi l-au sugrumat. După aciasta, văzând Costandin Vodă răutatea ce au făcut Haizeler şi Bălăcian în ţară, cu ostile nemţăşti şi vrând ca să le răsplătească cu rău pentru rău, s-au unit cu Tiukili Grof, care avea cătăva seamă de oşti de unguri, din Ţara de sus şi amândoi aceşti Domni au cerut de la înpăratu turcescu oşti turceşti şi tătărăşti, să meargă în Ardeal să bată pe neamţi, făgăduindu Constantin Vodă, că el de va găsi drum şi plaiuri, de vor întră toate ostile în Ardeal, făr de primejdie, şi li s-au ascultat ruga lor şi li s-au dat Saraschiiar mare, cu oaste multă, Serhatlii mai mulţi şi Cuciuk Sultan, cu oşti tătăreşti şi străngăndu-să în ţară toate ostile, au purces către Rucăr şi găsindu-să plai ;apro[a]pe de Bran, au intrat toate ostile în cănpu spre Tohani şi Zărneşti. Prinzând veaste şi Haizeler Ghinărariul că vin turcii cu Tiukili, le-au eşit înainte cu neam ţii, cu săcui, ce au avut şi dăndu războiu iute ca la un cias, au intrat turcii şi tătarăi şi ungurii Tiukelanii şi rumânii noştri păn neamţi şi au început ăi tăia de au fost zăcăndu trupurile ca boşteanei şi au fost izbânda turcilor. La acest război, au pierit Bălăcian vrăjmaşu lui Costandin Vodă şi i-au trimis capu la Bucureşti, puindu-1 într-o suliţă în curtea lui în ziua de Săntă-Marie. Prins-au viiu şi pe Haizeler Ghinărariul, pre carele l-au luat rob şi mai trecând cătăva vreame l-au slobozit, pentru Do[a]mna lui Tiukili, ce era la neamţi, făcăndu-să schiimbu. Perit-au atuncia şi Teleki Ghinărariu Ardealului şi mulţi Domni unguri. Tiukeli Grof au trimis cărţi la toată boerimea ungurească, ca să vie la dânsul, vestindu-să Crai Ardealului despre turci, şi au venit cei mai mulţi :şi ducăndu-să cătră Sibii, cu toate ostile au trecut la un sat ce să chiiamă Cărstiian. Acolo au făcut coronaţie, să fie Crai Ardealului. N-au trecut vreame multă la mijloc, ci au venit un Capigiu de la Turcu •cu caftan de izbândă, înbrăcăndu pă Paşa şi pă Sultan şi pă Tiukeli şi pă Costandin Vodă. Dar norocu cel pururea nu slujia lui Tiukeli după voia lui şi acum iarăşi veaste vine, că Badensis cu toată armada cea mare intră în Ardeal, la care neputănd sta înpotrivă, au început a fugi cu caftanele în vine. 132 Turcii, tătarăii> tiukelanii şi rumânii, trăgăndu-se către Braşov, pe la Tel[sic] unde vine la vamă, la Ceraş, în Ţara Românească au eşit din Ardeal şi s-au risipit ostile o seamă care şi pe unde era orânduite şi altele iar pe la locurile lor, iar cu multă pagubă a ţărăi. Cu aceaste trebi ale neamţilor, ce Costandin Vodă au fost îndemnătoriu» de au intrat în Ardeal, de au bătut pe neamţi şi cănd s-au pogorât în ţară, nu s-au alcătuit cu ei, ci tot lângă turci s-au lipit, cerăndu ajutoru şi făcăndu izbândă asupra vrăjmaşilor înpărăţii, mare credinţă au dobândit de la înpă-ratu şi de la toţi cei mari ai Porţii şi aceasta l-au ţinut cu îndelungare de domnie şi văzând că-1 au toţi în credinţă să măriia, să lăţiia şi să bucura întru daru[ri]le ce-i aducea norocu. După ce trecură aceste furtuni, ce au fost în ţară, precum s-au zis mai sus, Dumnezeu iar au dat bătae ţărăi cu lăcuste, că atâtea au venit de multe, că toată ţara au umplut, de mănca toate bucatele, şă au clocit, şi au puiat în câţiva ani, căt primejduia ţara să moară de foame. însă aducăndu-să nişte moaşte de la Stagora, de au făcut o sfeştanie în toată ţara, s-au milostivit Dumnezeu şi le-au rădicat, de nu s-au mai văzut. întru anul lumii 7200, avănd odihnă Domnul şi având o fiică întâi născută anume Stanca, de vârstă, vrăndu să o căsătorească şi aflăndu de fecioru lui Iliiaş Vodă, că iaste frumos, de treabă, au trimis de l-au adus în ţară de la Ţarigrad, anume Radu, şi făcăndu nuntă cum se cade domnească, au dat pa fie-sa după acest beizadea. Sărac era foarte, iar Domnul l-au înbogăţit; blănd se arăta dintâi, şi vin nu bea. Să părea tuturor că va fi înţelept. Dar pă urmă înbogăţindu-să şi învăţăndu-să a bea şi vin, s-au făcut foarte rău şi vrăjmaş şi crunt, atăta căt cu măna lui mulţi oameni au omorât, pentru care Dumnezeu i-au scurtat viiaţa şi s-au mântuit mulţi de nevoe. în mijlocul vremilor acestora, fiind Domn la Moldova Costandin Vodă ce-1 porecliia Cantimir, vrajbă au intrat între Domnii amândoi şi muncindu unul pe altul să surpe, venindu din Moldova câţiva boiari pribeagi, Antohie Hatman, Lupul Vornic şi alţii, i-au îndemnat Brăncoveanu să meargă la Po[a]rtă, să părască pă Cantimir, că iaste rău şi altele, ajutăndu-i cu banii lui şi cu priiatenii lpi de la Po[a]rtă şi i-au trimis. Dar Cantimir Vodă, avănd pe Laţcarache Spăt. Ruset Capichihaia şi aflând că au trimis Costandin Vodă pe boiarii moldoveanii să părască pă Domnu său, au făcut cum au ştiut, şi au luat ispravă de la Po[a]rtă şi unde era ascunşi acolo s-au dus de i-au luat legaţi şi i-au trimis la Moldova, neapucănd să dea vreo jalbă la înpărăţie. Dar Domnul Moldovei i-au ertat, nu s-au potrivit unbletilor lor. Iar Costandin Vodă Brăncoveanu au rămas ruşinat fiind el mijlocitor şi n-au putut isprăvi nimic, după cum au vrut. Costandin Vodă Cantimir, vrînd să răsplătească lui Costandin Vodă Brăncoveanu!, pentre ceale ce făcusă, fiind nişte boiari rumâni pribeagi în Ardeal, anume Staico Păh. Bucşanu, Preda Milcoveanu, Preda Proroceanu, Radu Haţaghe, Iacşa Căp[i]t. au trimis Cantimir de i-au adus la Iaşi din Ardeal, şi socotindu-să că va putea el mai mult decît Brăncoveanul, i-au trimis la Po[a]rtă, să părască pă Domnu-său de rău, de hain, iproci, dar s-au înşelat Cantimir, că îndată ce au prinsu veaste Brăncoveanul, au trimis boiari şi cărţi şi bani şi căt au putut,|au făcut şi i-au luat de^la^Po[a]rtă|legaţi, în fiiară şi în câtuşi, de i-au adus la Bucureşti cu mare pompă.* Pre carii în câteva, rânduri judecăndu-i pe Staico Pah. l-au spânzurat în Tărgu de^afară şi pe Pro[ro]ceanul la Ruşi deJVeade, iar pre cei 3 i-au trimis la ocnă şi^ şăzînd cătăva vreame acolo, i-au slobozit. 133 După aceasta nu multă vreame au trecut Costandin Vodă Cantimir şi au murit şi boiarii ţărăi Moldovii au rădicat Domnu în locu lui pe fie-său, Dumitraşco Beizadea. Dar înţelegând Costandin Vodă Brăncoveanul, îndată au trimis la Poartă, de s-au rugat ca să pue Domnu pă Costandin, fecior Ducăi Vodă, vrăndu-1 să-l facă ginere, dupe o fiică a Mării Sale, anume Mariia şi s-au ascultat rugăciunea lui şi l-au făcut Domnu Moldovii şi au rămas Dumitraşco Beizadea în ocară şi toţi boiarii, carii făcu sfat de l-au rădicat pă el Domnu, fără ştirea stăpânilor. Luîndu dar domniia Moldovii Costandin Vodă Duca, n-au trecut multă vreame, ci au gătit Costandin Vodă Brăncoveanul ceale ce trebuia ale nunţii şi zestrei ce i rănduise featii şi au trimis-o la Moldova, cu maica Mării Sale, Jupăneasa Stanca cu multe jupănease, cu boiari: Costandin Stolnicu, Diicu Log, şi alţii cu pompă frumoasă, şi au dus-o la Iaşi şi acolo făcând ceale ce să cuvin nuntelor domneşti, o[au]dat pe Mariia Doamnă lui Costandin Vodă Duca şi s-au întorsu toată gloata în ţara lor. Şi şăzănd Doamna Mariia în cătăva vreame acolo la Moldova, au pohtit şi ia şi părinţii, ca s[ă] vie de acolo să s[e] vază şi au venit, eşindu-i înainte la Colintina Doamna Marica mumă-sa, cu multe jupănease şi boiari mari şi mai mici şi slujitorime, de o au adus cu frumos alai. Erea şi Doamna Nastasiia a Ducăi Vodă, adecă soacră-sa, cu Doamna Mariia, care viind în Bucureşti au şăzut 2 săptămâni, ospătăndu-să şi veselindu-să unii cu alţii. Deci iarăşi s-au întors la ţara lor. Acolo la Moldova mergând, fiind Doamna Mariia mândră şi măreaţă, avănd pă tată-său Domnu mare Ţării Rumâneşti, au început a necinsti jupă-neasele boiarilor, cu multe cuvinte reale şi mai vârtos aciasta, că într-o zi de Paşti, viind o jupăneasă cu işlic, precum le iaste obiceaiul de poartă jupă-neasele işlice în toată vremea, i-au luat işlicul din cap şi l-au băgat în foc şi au lăsat-o cu capul gol, zicând că numai Doamnelor se cade să poarte işlice, iar nu şi jupăneaselor. Aceastea văzând boiarii s-au scârbit foarte tare şi au umblat cu mijloc ca acela[şi], de l-au scos din domnie şi au pus Domnu înpă-răţiia pe Antohie Vodă feci[or] lui Cantimir Vodă. Mai nainte de mazăliia lui Costandin Vodă Duca, s-au dus Domnu la Cer-ueţi şi Hanul Selim Gherei au trecut pen ţară, mergând la oaste asupra nemţilor, înpreună cu Calga Sultan, carii mergând păn la Jiiu, le-a venit veaste :ă muscalii merg asupra Crămului să-l bată, ci de la Jiiu s-au întorsu Calga Sultan cu oastea lui îndărăt, iar Hanul s-au dus unde i-au fost porunca. într-aciastă vară, Sultan Mustafa mergând asupra nemţilor cu Silimul Gherei Han, găsind pe Viterane Ghinărariu cu puţăntele oşti la Logos, osăbit dă cealelalte oşti mari ale nemţilor, dănd război tare, abiia şi cu mare peire a turcilor au biruit pe Viterane, şi au perit el în războiu şi au fost izbânda turcilor. înpăratul Turcul, văzând acea fărâmă de izbândă şi auzind că vin ostile nemţăşti ceale mari, n-au vrut să le aştepte, ci au plecat de au venit pen ţară, şi intrând pe la Cerneţi i-au işit Domnul înnainte de l-au petrecut păn la Necopole. Acolo înbrăcăndu-1 cu caftan, s-au întors la Scaun cu bucurie. Al doilea an, iar au mers Sultan Mustafa la nemţi, şi au mers şi tătari cu Şahpaz Gherei Sultan şi cu Calga şi trecând înpăratu Dunărea s-au întâlnit cu neamţii într-un cămp, însă norocul i-au slujit de au făcut meterez de cară înprejuru taberei turceşti şi aşa au hălăduit înpăratu şi s-au întorsu ruşinat. Că atăta au dat un război de tare, căt au intrat un Ghinăral în tabără şi mare peire în turci au făcut, păn[ă] încăt s-au fost spereat şi înpăratu că va peri. însă atunci au hălăduit şi s-au întors la Ţarigrad. într-acest an muscalii mergând la Azac cetate şi neputănd turcii şi tătarii, ce erea acolo, să le stea înpotrivă, au luat moscalii cetatea. 134 Al treilea an, iarăşi mearge Sultan Mustafa la oaste asupra nemţilor şi trecând Dunărea;pe la Belgrad s-au dus la Tisa, la locul ce s[ă] chiamă Senta, şi au făcut pod să treacă turcii. Deci trecând Veziriul şi toată putearea oştilor turceşti peste Tisa, iată că şi Evghenie Prinţipul cu toate ostile nem-ţăşti, încungiură toate ostile turceşti. Văzând înpăratul că neamţii au venit şi temăndu-să, că nu vor da turcii războiu, ci de frică vor fugi, au poruncit de le-au stricat podu. Deci nemţii cu tunuri cu puşti, dănd războiu vitejeşte i-au omorât pe toţi, de n-au scăpat suflet dintrănşii. înpăratu văzând ciudă ca aceasta au fugit la Belgrad, puind şi alt Vezir, Inicer Agasi şi alţi Paşi în locul celor morţi. Costandin Vodă la Cerneţi, fiind poruncă să păzască plaiurile, priviia acele lucruri şi rădea. însă după răs vine şi plăns, că iată vine veste de la Ţarigrad că au murit Doamna Mariia, fie-sa a lui Costandin Vodă Duca, la Ţarigrad fiind mazilit, de care mare jale şi întristare au avut. După aceia viind Costandin Vodă de la Cerneţi la Bucureşti şi întorcăndu-să şi înpăratul şi Veziriul la Odrii, au trimis Veziriul caftan de Vezir nou. Trecând după aceasta cătăva vreame, avănd Costandin Vodă o fată de vârstă, anume Ilinca, o au logodit cu Scarlat fiiul prea slăvitului Alixan-drul, marele Drăgoman al înpărăţii turceşti şi viind aici în ţară au făcut Costandin Vodă nuntă foarte frumoasă şi cu cinste mare domnească. Căndu au fost cursu anilor 7206, au mai făcut turcii o[a]ste înpotriva neamţilor, fiind Vezir Gusiin Paşa şi au mersu la Belgrad. Trecând pă aicea păn ţară şi Selim Gherei Han cu trei feciori ai lui, s-au dus la Beligrad cu tătarăi, dar nici un război n-au făcut într-acest an, numai ce au băgat zaha-rea şi hazna în Cameniţă, cat au trebuit. Iar la leat 7207, a gătit înpăratu pe Reiz Efendi şi pe prea slăvitu Ali-xandrul marele Drăgoman, de i-au trimis ca să facă pace cu neamţii, care străngăndu-să şi despre partea neamţilor şi despre partea turcilor, la Care-loveţi şăzăndu, în cătăva vreame au aşăzat pace în 25 de ani. Costandin Vodă nu avea bucurie ce făcusă între înpăraţi pentru căci că, căndu era oştire turcii cu neamţii, turcii nu găndiia de nis' care-va mazilie să facă, ci tot gândul lor era spre oştire, iar după ce s-au făcut pace, să temea de mazilie, ci au făcut socoteală, ca să-şi facă un dres bun de la înpărăţie să-i tăgăduiască Domniia în viaţă lui, căt va trăi, să nu mai aibă teamere de mazilie şi au gătit boiari şi mulţi bani de au trămis la Po[a]rtă şi cu cărţi despre ţară lăudăndu-1 şi cerşindu-1 să li-1 dea Domnu, să le fie căt va trăi el şi cu multe cheltuiale ce au făcut şi cu câteva pungi ce au mai adaos haraciu cel vechi, carele era haraciul cel vechi 250 de pungi, iar el cu aciastă pricină l-au făcut 280 pungi, i-au dat hateşărif înpărătescu, făgăduindu-i să-l lase să fie Domnu, căt va trăi. Care aducăndu-1 cu cinste mare, străn[gîn]du-să toată boerimea şi ţară multă, s-au citit în Divanu cel mare, şi aşa i s-au odihnit inima lui Costandin Vodă, nemaitemăndu-să de mazilie. într-aceia vreame şi mama lui Costandin Vodă jupăneasa Stanca au murit; cu cinste i-au făcut pogribaniia în Bucureşti. Decât ridicănd-o de aici într-o carătă, rănduindu boiari, jupănease şi slujitori o au dus la mănăstirea de la Brăncoveani, de o au îngropat. Scarlat Păh. ginerile lui Costandin Vodă fiiul prea slăvitului Alixandru Drăgoman, care ţinea pă Ilinca, războlindu-să rău a murit la Tărgovişte, şi l-au îngropat cu cinste domnească în Mitropolia de la Tărgovişte. Mulţi zicea, pă acea vreame, să-l fi otrăvit Costandin Vodă pentru nişte 'pricini, ce avea socrul cu ginerile între dânşii ; ci aceasta Dumnezeu va şti şi mai bine şi T^a şi plăti fieşte căruia după vina şi fapta lui. Trecând şi aceste întristări ce venisă lui Costandin Vodă, văzăndu că ş-au dres lucrurile despre Poartă, să nu mai aibă grijă de mazilie, să bucura, să veseliia să lăţiia în domnie, în avuţie, ce strângea de la ţară, care alt Domnu n-au strănsu nici s-au înbogăţit ca el, de căndu iaste începutul ţărăi şi altă grijă nu avea, numai să s[e] primble pă la sate, pă la vânaturi, pă la vii, pă vreama culesului viilor. Câţiva ani dar trecând cu aciastă odihnă a lui Costandin Vodă, iată vine un imbrişor [sic] al înpăratului cu poruncă să-l rădice, să-l ducă la Odrii, unde era înpăratul şi pricina pentru ce nimeni nu ştiia. Decii el de multă inimă rea s-au bolnăvit iar inbrihoru tot aici au şăzut, pănă s-au mai îndreptat de boală. Deci l-au rădicat, şi l-au dus, unde i-au fost porunca şi mergând la Odrii, au şăzut în 30 zile şi nu i-au dat nimeni voe să s[e] în-preune cu cineva şi avea mare întristare, temăndu-se că-1 vor mazăli, pentru care umblând Capichehaielele şi boiarii pe la unii pe la alţii, făgăduind bani, nici un răspuns nu putea lua. în cea după urmă, temăndu-s[ă] de vreo primejdie rea să nu-i vie cumva, au fă[c]ut alt adaos haraciului, 240 pungi peste ceale 280 ce era mai nainte, numai să i se dea domniia şi să vie în ţară şi cu aciasta ş-au dobândit domniia şi binele casii lui, iar pă săraca ţară o au îngreuiat cu atăta haraciu, care nu putea să rădice, ci era totdeauna în cazne şi în vaete şi în lacrimi pentru greu ce le venisă. însă după ce s-au slobozit de la Odrii şi au venit în ţară şi-au schimbat firea, s-au făcut mai rău, mai cumplit, înprumutări mari au pus pă boiari, pă Mănăstiri, biruri mari pă săraca ţară, căt nu mai avea putea re să mai înplinească, ci să văeta şi blestema. După aceasta iar linişte au venit domnii, mai făcăndu-şi şi alt hatişerif înpărătesc, ca să fie Domn în vi ia ţa lui, după cum făcuse şi celălalt după cum s-au zis mai sus'’291. Am reprodus înadins şi începutul cronicei lui Radu Popescu, cu care se continuă mai departe povestirea, început identic cu acela din Corpul Mavro-cordătesc, aşa cum este în manuscriptul logofătului Radu Lupescu, şi aşa cum figurează în cele două ediţiuni ale ei de pînă acum, spre a se vedea mai uşor că el formează continuarea firească a cronicei, pe care am tipărit-o mai sus şi care îi servă de legătură cu Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Primele cuvinte din cronica lui Radu Popescu: „trecînd şi aceste întristări ce venise lui Costandin Vodă", se referă în adevăr la cele scrise imediat mai înainte, adică moartea doamnei Stanca, mama lui Brîncoveanu, întîm-plată la 10 februarie292 şi a ginerelui său paharnicul Scarlat Mavrocordat, la 28 iulie 1699293, povestite una după alta. Cuvintele cu cari continuă apoi cronica, că domnul „văzînd că şi-au dres lucrurile despre Poartă să nu mai aibă grijă de mazălie, să bucura, să veselia să lăţia în domnie" sînt iarăşi urmarea celor ce se spuseseră mai înainte asupra confirmărei în domnie pe viaţă, pe care o obţinuse Brîncoveanu, tot în 1699, cu „multe cheltueli" şi cu adaosul a 30 de pungi la haraci şi în urma căruia natural că scăpase de grija maziliei294. De altfel, la această confirmare se mai referă încă o dată Radu Popescu, cînd spune mai departe că după 1703 „iar linişte au venit Domnii mai făcăn- 291 Ms. 537, f° 79 — 92. (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 186—200). 292 Foletn Novei, în Revista Română I, p. 670 şi Greceanu, Mag 1st., II, p. 350. 293 Ibid., p. 673. Greceanu, p. 353. 2H Brîncoveanu primise întăi la 8 februarie ştirea confirmărei, prin Dumitraşco Kaco--viţă şi Barbu Brăiloiu (Foletu Novei, p. 670) . La 13 april, soseşte aga cu hatişeriful (Greceanu, ÎI. p. 330). 136 du-şi şi alt Hatişerif înpărătese, ca să fie Domn în viaţa lui, după cum făcuse şi celălalt după cum s-au zis mai sus" * * . ; Cele ce spune cronicarul despre Brânco veanu, că reîntorcîndu-se de la Adrianopol „s-au făcut mai rău, mai cumplit" se potrivesc, ca continuare, numai la o cronică în care domnul era arătat în adevăr ca rău şi cumplit. Ori, numai în cronica noastră — din cele cunoscute pînă acum — Brânco-vcanu, care omoară s. ex. pe Cîrstea Postelnicul „pentru lucru mai de nimic", o simplă ceartă avută pe cînd erau boieri, care chiamă tătarii de pradă ţara numai pentru binale lui şi în paguba locuitorilor, este prezentat astfel: • Povestind chemarea domnului la Adrianopol în 1703, Radu Popescu spune că Brîncoveanu „temîndu-se de vreo primejdie rea să nu-i vie cumva, au făcut alt adaos haraciului, 240 de pungi, peste cele 280, ce era mai înainte". Despre un prim adaos al haraciului sub Brîncoveanu, înainte de cel din 1703; nu vorbeşte însă nici una din cronicele cunoscute (Greceanu şi Istoria Ţării Româneşti de la 1689 încoace), în afară de cronica reprodusă mai sus. Cînd prin urmare Radu Popescu arată că domnul în 1703 „au făcut alt adaos haraciului", el se referă la cele spuse acolo, slabilindu-se astfel sigur, că tocmai această cronică o continuă. . De altfel lucrul acesta rezultă în mod evident şi dintr-un loc al cronicei lui Radu Popescu. Arătîndu-se obiceiurile rele introduse de Brîncoveanu în domnia iui, se spune: „După aceea cea mai rea de[n] toate, adaosele haraciului, care le-au făcut la turci pentru trebile295 casii lui, care din 250 de pungi ce an fost ţara, cînd s-au pus el Domn, iar el le-au făcut 520 de pungi, de au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci".296 Numai continuînd această cronică cronicarul să vorbească de adaosele haraciului şi de creşterea lui de la 250 de pungi la 520, care nu se găsesc nicăieri aiurea. | Este prin urmare mai presus de orice îndoială, că Radu Popescu continua cronica pe care am reprodus-o mai înainte. în privinţa acestui punct discuţie nu mai încape. Dar legătura dintre aceste 2 cronice este prea strînsă şi prea firească, pentru ca să nu se "nască bănuiala că ele sînl opera aceluiaşi autor. în adevăr, «o cercetare cît de sumară transformă această bănuială în deplină certitudine Autorul primei cronice spune lămurit că va povesti fapte, cari se găsesc în cea de a doua şi numai în aceasta. La moartea lui Şerban ieşise svonul că a fost otrăvit de fratele său Constantin Stolnicul şi de Brîncoveanu, dar nu se ştia nimic sigur. „Iar mai târziu, prin multă vreme trecând s-a dovedit acest lucru, că săngur Constandin Stol. au mărturisit, că el a omorât pă Şârban Vodă, precum vom scrie mai nainte pre largul" .* în cronica lui Radu Greceanu se povesteşte în adevăr pe larg modul cum s-a confirmat acest zvon. La mazilirea lui Ştefan Cantacuzino (9 ianuarie 1716), tatăl său Stolnicul, spre a-şi uşura şi îndreptăţi situaţia sa şi a fiului său, că sînt cu dreptate către împărăţie, a mărturisit lui Capigi Başi venit cu fermanul de mazilie, că el a otrăvit pe fratele său Şerban „după ce l-a cunoscut că se abate de către împăratul şi va să se lipească lingă vrăşmaşii" săi, iar mai pe urmă şi pe celalt frate Iordache, care fiind trimis sol * (Istoriile . . ., ed. Grecescu, p. 200. .) 395 la Ms. 57: binele. 2m Mag. Ist., IV. 29, (Istoriile,Qd. Grecescu, p. 206. * ('Istoriile.. ed. Grecescu, p, 187. .) 13? la Viena se adăpase de vorbele nemţilor. Capigiul a spus apoi acestea „Vezi-rului şi altor meghistani ai Porţei, de le-au auzit mulţi oameni de credinţă, mai vîrtos Ianache Dragomanul. . . carele ajungînd mai pre urmă şi Domn. . » au mărturisit către toţi boiarii, că au auzit pre acel Capegiu spuind Vizi-riului şi altor turci acestea ce s-au scris mai sus"297. Cum vedem, Radu Popescu îndeplineşte cu prisos făgăduiala făcută aşa, de personal în prima cronică: „precum vom scrie mai înainte pre largul". Nu se poate o dovadă mai categorică că el scrisese aceste cuvinte. De altfel dacă autorul primei cronice spune că va seri lucruri care se găsesc la Radu Popescu şi acesta mărturiseşte deseori, că a povestit fapte cari se află acolo. Întorcîndu-se de la Adrianopol în 1703, Brîncoveanu obţinuse un nou hatişerif pentru domnia ne viaţă „după cum fusese şi celalt, care s-au zis mai sus“298 299. ! 1 j în 1116 vizirul Aii Paşa strică pacea cu nemţii „ce avusese întemeiată cu scrisori prin mijlocirea lui Râmi Reiz Efendi şi a măriei sale Alexandra Ecsaporiton al împăratului, precum s-au scris mai îndărăt la domnia lui Constantin Vodă“m. Avem deci din nou o trimitere la cele ce cronicarul scrisese în prima cronică. Convingerea despre unitatea acestor 2 cronice, întemeiată pe strînsa legătură dintre ele şi pe trimiterile clare de la una la alta, se mai întăreşte încă şi prin spiritul comun în care sînt scrise, caracterizat prin vrăşmăşia împotiva Cantacuzinilor şi a lui Brîncoveanu, prin epitetele uniforme, cari întovărăşesc numele Exaporitului, şi prin turcismele (dunanmâ inicer-agasi) din amîndouă. Concluziunea care se desprinde din cele arătate pînă acum este că cronica lui Radu Popescu, în forma cuprinsă în Corpul Mavrocordătesc, după care s-au făcut ediiiunile de pînă acum, nu este întreagă; că în realitate ea nil începe în 1699, ci în 1688, şi că acest început îl cuprinde cronica în forma păstrată de ms. no. 537 de la Academia Română. Dar în acest manuscript, cronica lui Radu Popescu se prezintă — după cum am văzut — ca continuare la Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Am amintit deja în treacăt, că d-1 Sbiera îi atribuie tot lui şi această cronică, aducînd ca dovezi faptul că amîndouă sînt scrise cu aceeaşi tendinţă politică şi în acelaşi spirit duşmănos Cantacuzinilor, că faptele lui Hrizea sînt urmărite cu atenţiune în Istorii, al căror autor a fost pribeag în Moldova, în timpul lui Şerban, ca şi Radu Popescu. Legătura dintre ele, domnia-sa o vede în Istoria Ţării Româneşti de la 1689 încoace deşi această cronică, m forma cunoscută, nu se leagă direct cu Istoriile, începînd povestirea cu alegerea lui Brîncoveanu (29 oct. 1688), şi narînd, paralel cu Radu Popescu, evenimentele din perioada de la 1699 pînă la 1714300. Acum, cînd am stabilit, în mod sigur, că Cronica lui Radu Popescu începe în realitate în mai 1688, fiind o continuare nemijlocită a Istoriilor, prin însuşi faptul acesta dobîndim un nou argument în sprijinul părerei că tot el a scris şi această cronică. Pe de altă parte, cele ce ştim despre autorul Istoriilor sînt în deplină concordanţă cu viaţa lui Radu Popescu, după cît © putem cunoaşte pînă acum. 297 Mag. Ist., IV, 36 — 37 (Istoriile. . ., ed. Grecescu, p. 213.}. 298 Ibid., p. 22, (Istoriile. . ed. Grecescu, p. 200.}. 299 Ibid., -45 — 46, (Istdriile. . ., ed. Grecescu, p. 221.}. 300 Mişcări Culturale, p. 204 şi urm. Cronicarul nu cunoaşte domnia lui Matei Basarab decît din spusele „bătrînilor"301. Numai cînd povesteşte evenimentele din anul 1669, se vădeşte ca martor ocular. El a luat parte la logodna fiului lui Radu Leon, cu fata lui Duca (prin ianuarie 1669), admirînd acele „jocuri minunate şi nevăzute pre locurile noastre", pe cari le făcea „un pehlivan hindiu arap", adus înadins ca să înveselească pe oaspeţi302. La mazilia domnului, întîmplată două luni mai tîrziu, cronicarul „vede cu ochii" cînd pe grecul Pascale, „îl scoţia din cămară şi-l ducia cu palme, care palme de dese şi de multe nu mai avea număr; altul iar, care i-am uitat numele, de multă bătae şi palme, găndia că va să moară, ci striga popa să-l cuminece"303. în Divanul’ţinut după sosirea noului domn, pentru judecarea pîrîşilor postelnicului, a văzut şi el „răvăşelele" pe cari le scot Cantacuzinii, spre a dovedi vinovăţia vornicului StroeLeur-deanu, deşi nu ştie „ale cui vor fi fost"304 şi povesteşte tot ca un fapt, pe care l-a cunoscut însuşi, şi plîngerea ridicată către sfîrşitul aceluiaşi an (1669), de Cantacuzini înaintea Divanului împotriva lui Gheorghe Băleanu şi a partizanilor săi305. Dar tocmai prin anii 1668 — 69 trebuie să fi obţinut şi Radu Popescu prima sa dregătorie. Am văzut că în mai 1675, el era logofăt de vistierie; cred că sînt aproape de adevăr, presupunînd că pe atunci trebuie să fi fost în vîrstă cam de 25 de ani. împotriva unei etăţi prea tinere vorbeşte dregătoria pe care o ocupă, iar împotriva uneia mai mari, pe de o parte acelaşi fapt, întrucît pentru fiul unui boier de însemnătatea lui Hrizea logofeţia de vistierie era încă o dregătorie iniţială şi tranzitorie, iar pe de alta, împrejurarea că în noiembrie 1716, el era considerat destul de „sprinten" şi de „levent", spre a fi pus în fruntea unei armate şi trimis peste Olt, să stea împotriva catanelor. Sîntem astfel constrînşi să admitem că se născuse pe la 1650, ceva mai mult sau mai puţin, de unde urmează că la vîrsta de 20 de ani — cît trebuia să aibă prin 1=668—1669—, el putea ocupa o dregătorie la Curte. Presupunerea aceasta este cu atît mai probabilă, cu cit tocmai în vremea aceasta tatăl său ajunge in primele rînduri, printre marii boieri. în noiembrie 1668, Hrizea era vistier al II-le a; poate că-i urmase în decembrie acelaşi an lui Ianache ca mare vistier, căci el nu $ cu fugarii la Enişer; în orice caz sub Antonie el ocupă această funcţiune pînă la Divanul, despre care vorbeşte cronicarul. Prin urmare şi vîrsta lui Radu Popescu şi poziţiunea tatălui său, îndreptăţesc părerea că prin 1668 — 69, el a trebuit să aibă un rost la Curte printre feciorii boierilor; situaţia aceasta se potriveşte însă cu aceea pe care se vădeşte că o are autorul Istoriilor. Mai mult decît atît, admiraţia pe care i-o produce cronicarului pehlivăniile făcute de harap, ca şi palmele şi bătăile primite de greci, sînt de bună seamă impresiunile unui om tînăr, ale unui copilandru mai mult, cum trebuia să fie Radu Popescu în această vreme. în acelaşi sens vorbeşte şi faptul că deşi vedea răvăşelele, nu putea şti ale cui vor fi fost, ceea ce însemnează că nu era printre boierii Divanului. Şi într-o altă împrejurare cînd autorul Istoriilor vorbeşte despre sine cele ce spune i se potrivesc de minune lui Radu Popescu. Un fiu al lui Antonie Ruset, care se afla în Ţara Românească, aflînd că tatălui său i s-a dat domnia Moldovei (sept. 1675), „atît se mărise, cat nu mai puteam nici noi vorbi cu 391 Ed. lorga, p. 118. 302 Ed. lorga, p. 158, (Istoriile..ed. Grecescu, p. 135). 393 Id., p. 162—3 (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 139). zu Id., p. 164. 305 P. 166. el: şi mai nainte eram cu el la un conac, fugind cu caimacamii den loc în loc pentru ciumă, cu glume, cu răsuri; iar atunci, aşa cum auziţi"306. Dar la mai 1675 Radu era în adevăr împreună cu caimacamii de la cari obţinuse împuternicirea de a-şi hotărnici moşia de la Curăteşti; după sosirea tatălui său, trimis de Duca pentru strîngerea haraciului, el rămîne desigur tot cu ei umblînd din loc în loc, de frica ciumei, pînă toamna, la venirea domnului307. Glumele şi rîsurile cu caimacamii şi cu fiul lui Antonie Ruset sînt foarte la locul lor, pentru acela care era fiul lui Hrizea vistierul. în afară de aceasta, din Istorii se vede că autorul lor călătorise foarte mult: el străbătuse ţara în lung şi în lat, ştiind cari sate sînt pustiite308, ce biserici şi mînăstiri vechi mai sînt în fiinţă, şi cine le-au ridicat309; văzuse Cohstantinopolul310 Ardealul, unde are destul timp spre a face cercetări istorice311 312 şi, după cum am arătat în partea întâia a acestui studiu, în domnia lui Şerban, petrecuse în Moldova vreme îndelungată. De ce natură era petrecerea lui în aceste ţări şi căror motive se datora, se bănuieşte uşor după amintirile cari i-au rămas despre fireasca viclenie a ardelenilor şi ungurilor212 şi după resentimentele pe cari le are împotriva moldovenilor, al căror nume „den căine se trage: den Molda Moldoveni"313. în sfîrşit, în momentul cînd scrie, cronicarul nu era dintre boierii bogaţi, căci altfel n-ar putea spune că: „bogăţiile de multe ori aduc la oameni si nebunii"314. i Nu este însă nici una din aceste particularităţi, pe care să n-o putem atribui, cu toată dreptatea, lui Radu Popescu. Prin situaţia sa, ca fiu al unuia din cei mai însemnaţi dregători ai lui Grigorie Ghica şi Gheorghe Duca, şi în acelaşi timp unul din cei mai bogaţi boieri ai timpului, ale cărui moşii erau răspîndite în tot cuprinsul ţărei (Del Monte arată pe Hrizea mai bogat ca Şerban Vodă)3l5, Radu Popescu, ca şi autorul Istoriilor, trebuia să fi cunoscut bine ţara. El petrecuse primul an din domnia lui Duca (1674) ca pribeag în Ardeal, împreună cu tatăl său 3l6, iar după omorîrea acestuia fuge la Constantinopol, de unde apoi trece în Moldova 3l7. Fireşte că amintirile pe cari le păstrase despre ardeleni şi moldoveni, în mijlocul cărora trăise ca fugar, nu puteau fi dintre cele mai bune, ceea ce ar explica şi viclenia celor dintâi şi menţiunea pe care o face despre origina numelui celorlalţi, în sfîrşit, redus la lipsă prin urgia în care căzuse tatăl său, Radu Popescu putea să spună, scriindu-şi cronica, că „bogăţiile de multe ori aduc la oameni şi nebunii". Spiritul unitar în care sînt scrise Istoriile domnilor Ţării Româneşti şi cronica lui Radu Popescu, amîndouă caracterizate prin duşmănia împotriva Cantacuzinilor, continuarea lor neîntreruptă, interesul arătat în Istorii faptelor şi soartei lui Hrizea vistierul şi identitatea împrejurărilor, cari pri- 306 p> (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 166). 807 P. 186-7. 308 P. 109. 309 A văzut mînăstirile de la Argeş (p. 2), Cozia (13), Tîrsor (18), Deal (29 ci. 39) şi cele ridicate de Matei (119). 8 0 P. 103. sn P. 4, 99. 312 P. 63, 94. 313 P. 10 (Istoriile..., ed. Grecescu, p. 12). 3P. 128. *** Mag. Ist.,V, p. 39. I 816 Hrizea se întoarce „cu toată casa lui "(p* 185), de unde urmează că erau şi copiii cu eL 817 Vezi mai sus. \ 140 vesc pe autorul lor, cu cele referitoare la Radu Popescu, constituiesc argumente puternice, în afară de asemănările de formă şi de fond, de expresiuni şi de cugetare, în sprijinul părerei că Radu Popescu a scris şi prima cronică. Există însă o dovadă care înlătură orice nesiguranţă în această privinţă: . ţ ' ' -V 142 Dar Radu Popescu arată mai departe că în 1725 fugarul îşi ceruse iertare de la domn, şi reîntorcîndu-se în ţară i se restituie toate averile 322 .La începutul anului 1726 el este chiar făcut mare clucer 323. Aprecierea asupra viitorului care aştepta pe Merişanu, o scrisese prin urmare cronicarul înainte de întoarcerea acestuia, deci către sfîrsitul anului 1724. Expunerea celor întîmplate în aceşti 5 ani dintâi ai domniei lui Nicolae Mavrocordat este însă prea puţin întinsă şi prea sumară, pentru ca să admitem că ea fusese făcută an cu an, pe măsura îndeplinirei evenimentelor. Dimpotrivă, unele expresiuni întrebuinţate, ca s. ex. prea acele vremi 324, care arată că faptul se povesteşte simţitor în urma producerii lui; confuzia pe care o face punînd moartea generalului Stainville — întîmplată la 21 octombrie 1721 325 — cu un an numai după aceea a sărdarului Barbu Brăiloiu 326, cînd în realitate trecuseră doi ani şi cîteva luni 327, dovedesc că Radu Popescu nu descrie evenimentele paralel cu producerea lor. El a trebuit deci să scrie această parte a cronicei, după sfinţirea Văcă-reştilo^(25 mai 1724) şi înainte de întoarcerea lui Barbu Merişanu, în 1725. Tonul aspru cu care condamnă jafurile vistierului Grigorie Halepliu, pe care îl califică de lup, ton ce nu putea fi întrebuinţat cîtă vreme acesta se bucura de favoarea domnului, ne fac să admitem ca epocă a redactării sfîrsitul anului 1724. în adevăr scoaterea lui Halepliu din vistierie se făcuse în primele luni ale anului 1723. La 10 ianuarie îl găsim pentru ultima oară 328; la 11 mai, vistier e Donie Damian329. Dizgraţia n-a ţinut însă multă vreme, căci la începutul anului următor, 1724, domnul îi încredinţează din nou vistieria330. în septembrie acelaşi an, el era vel logofăt 331. De aci înainte nu-lmai întîlnim în Divan332. Se înţelege uşor că numai după ce Halepliul nu mai figura în Divan, fie că murise, ceea ce pare mai probabil, ori fusese din nou dizgraţiat, putea cronicarul oficial să vorbească despre el în felul cum îl descrie cronica. Prin obser-vaţiuni, cari se susţin şi se întregesc una pe alta, ajungem astfel la concluziunea, că Radu Popescu a scris istoria celor dintâi cinci ani din domnia lui Nicolae Mavrocordat nu treptat, ci odată şi anume la sfîrsitul anului 1724. în cursul anuluf 1725, cronicarul apucă din nou condeiul, pentru a povesti cele ce se mai întîmplaseră pînă atunci. Cronica este de astă dată mai întinsă şi mai amănunţită. Interesant şi curios în acelaşi timp este, însă, că cronicarul povesteşte acum unele fapte întîmplate în anii precedenţi, despre cari nu pomenise nimic mai înainte. Completarea aceasta, făcută poate, dacă în adevăr e a lui, după indicaţiuni venite de la Curte, este privitoare la diferite danii acordate mînăstirilor şi boierilor, precum şi la unele schimbări petrecute în Divan. Se aminteşte astfel „într-acest an" 1725, construirea Paraclisului şi scutirile acordate Mitropoliei cu ocazia terminării lui, spre a-şi putea face 322 Ibid., p. 124-125. 323 Arh. St. Mitrop., 143/10. 324 Mag. Ist., IV, p. 116. în Ms. 58 ş; 241 „Era aicea în ţară pe aceste vremi". 325 Iacubenz, op. cit. p. 200. 238 Mag. Ist., IV, p. 119. 327 Hurm., Doc., VI. p. 318. 328 Ac. Rom. 103/LXXVIII. 329 Arh. St., Mitrop. LXXXV/12. 330 într-un hrisov de la 11 martie Ac. Rom. LIX/56. 331 Ac. Rom., LIII/26. Documentul are curioasa dată: 19 sept. 7223 în al şaselea an de domnie; în realitate, judecind după boierii cari compun divanul, anul este al cincilea. 882 La 9 ianuarie 1725 vel. log. e Nicolae Rosetti. Ac. Rom., XCIV/90 143 un sat pe o moşie din judeţul Vîaşca, cu toate că această milă se acordase* încă de la 9 februarie 1723 333. Tot acum se arată dania de 250 tl. anual făcută Episcopiei Buzăului, din -vinăriciul domnesc de acolo 334, impunîndu-i mai tîrziu obligaţiunea ca din aceşti bani să întreţie 2 scoale, una grecească şi una slovenească 335, scutirile acordate Mînăstirei Banului, precum şi terminarea bisericei lui lordache Creţulescu, căreia i se face o danie din locul domnesc împrejmuitor, deşi mila Episcopiei se dăduse la 25 ianuar 1723 336, a Mînăstirei Banului cu un an mai înainte 337 *, iar biserica Creţuiescului fusese terminată încă de la 1 septembrie 172233s. S-ar putea totuşi explica povestirea sub acest an 1725 a binefacerilor făcute mînăstirilor prin faptul că cronicarul înţelegea să vorbească despre toate o singură dată. Dar tot „într-acest an" pune el şi hrisovul de scutiri acordat lui Ioniţă Roset, fiul fostului vornic moldovean lordache, care se stabilise în ţară, luînd în căsătorie pe una din fetele lui Matei Filipescu, cu toate că această milă i se acordase la 16 august 1723 339, şi ceea ce este şi mai curios, tot atunci arată petrecîndu-se şi schimbările din Divan, în parte privitoare la el însuşi, cari avuseseră loc în cursul anului 1723 şi la începutul lui 1724 34 °. Cronicarul sfîrşeşte cu însemnarea copiilor, pe cari „pînă într-acest an" i-a avut Nicolae Mavrocordat, din al căror număr şi intervale de succesiune, rezultă iarăşi că el scria în 1725 341. în legătură cu această particularitate, pe care am constatat-o mai sus, observ că forma cronicei, care de aci înainte, pînă la sfîrşitul celui de al zecilea an al domniei lui Nicolae Mavrocordat, este continuată treptat pe măsura producerii evenimentelor, se deosebeşte de cea anterioară prin aceea că povestirea este împărţită în 12 capitole, intitulate după faptele pe cari le cuprinde fiecare. Şi de astă dată cronicarul începe din nou cu completarea şi uneori repovestirea celor întîmplate în anii 1724 şi 1725, cum e tîrnosirea Văcăreştilor, seama dată de Mavrocordat înaintea boierilor despre cheltuieli, ori primirea celui de al doilea mucarer. Impresiunea, pe care ne-o lasă citirea cronicei, în partea formată din aceste continuări posterioare anului 1724, este că nu s-a conservat în forma ei primitivă, originală. Ca o justificare a acestei bănuieli, voi reproduce cele ce spune cronica cu privire la Mînăstirea Văcăreştilor: „întru al cincilea an al Domniei sale lui Nicolae Vodă, săvîrşindu-se mănăstirea Măriei sale de la Văcăreşti, şi înfrumuseţîndu-se cu toate podoabele şi pre din lăuntru şi pre dinafară, praznic mare au făcut Domnul în zioa de Sfânta Troiţă, ce este hramul mănăstirei şi mergînd cu toţi Arhiereii, boiarii342 şi neguţătorii, şi cu altfel de oameni, din toată rănduiala, pre toţi i-au ospătat pirecum se cade. însă întăi au ascultat toţi sfânta şi Dumnezeiasca liturghie, după aceea avănd Măria sa hrisovul gătit, care au făcut sfintei mănăstiri, 333 Mag. Ist. IV. p. 126—127. Hrisovul respectiv: Arh. St., Mitrop. XII/2. 834 Ibid., p. 127. Cronicarul arată numai 200 tl. 835 Prin hrisovul de la 9 ianuar 1725. Acad. Rom., XCIV/90. 836 Ac. Rom. XCV/4. 387 Arh. Statului, Cond. Mînâst. Banu I. 143 f° 25 (12 ian. 1722). 888 Inscripţiunea reprodusă în: Şapte Biserici cu averea lor proprie, p. 201. Buc., 1904. 839 Mag. Ist., IV., p. 129. Hrisovul la Acad. Rom. XCIV/50. 840 Ibid., p. 128. Vezi mai sus. 341 Ib., p. 130. 842 în celelalte mss.: „Arhiereii şi Egumenii şi cu toţi boiarii". 144 l-au dat în mina lui Panaiot.Grămăticul de s-au suit în amvon, şi cu glas mare şi cu buna profora l-au cetit" 343. Sf. Troiţă, din al cincilea an al domniei lui Nicolae Mavrocordat, cade la 25 mai 1724. înţelesul clar al acestui pasagiu este că la această dată, cînd mînăstirea era cu totul gata şi pe dinăuntru şi pe dinafară, cînd se slujeşte liturghia în ea şi se citeşte hrisovul de înzestrare, cînd în sfîrşit se ospătează lumea, făcîndu-se praznic mare, a avut loc tîrnosirea. Cuvîntul nu este rostit, dar însemnarea celor petrecute la ziua hramului nu cred să fie alta. Slujbă religioasă sau praznic nu se face la o biserică sau mînăstire înainte de sfinţirea ei. Cu toate acestea, despre tîrnosirea Văcăreştilor cronica mai vorbeşte încă o dată. „într-acest an la septemvrie 13 zile, Duminecă, leatul 7233, au tîrnosit Măria sa Nicolae Vodă biserica Măriei Sale de la Văcăreşti, care Măria sa o au zidit din temelie, mănăstire frumoasă şi împodobită cu toate cele ce se cad. însă la această tîrnosire au fost Mitropolitul ţării, kir Daniil, şi alţi Arhierei streini, şi au adus Măria sa şi pre Episcopul de la Buzău, kir Ştefan şi pre toţi Egumenii ţării de pre la toate mănăstirile, şi preoţi mulţi din Bucureşti, şi de pre la ţară, şi toţi fiind îmbrăcaţi cu odăşdiile, au făcut litie şi citanie ce se cade. Şi părintele Vlădica cu sfintele moaşte ţiindu-le în creştet împreună cu toţi Arhiereii şi cu preoţii, şi boiari, şi alt norod mult, cu făclii aprinse au eşit înaintea Măriei sale lui Vodă la Poartă, şi de acolo descălicînd Măria sa cu toţii au încongiurat biserica de trei ori. Deci intrînd în biserica au făcut sluşba deplin a tîrnosanii ce se cade, deci au săvârşit şi sfînta leturghie. După aceea suindu-se Domnul în case cu Arhereii, cu boiarii, s-au bucurat cu toţii, şi au făcut mese multe, de au ospătat pre boiari, pre Arherei, pre preoţi, şi pre alt norod, ce se strînsese acolo, cu bucate, cu băuturi, din destul" 34h Sfinţirea Văcăreştilor se povesteşte prin urmare a doua oară şi de astă dată sub o altă culoare şi într-o zi diferită: 13 septembrie, care cade, în adevăr, Duminecă. Care dintre cele 2 date: 25 mai (Sf. Troiţă), ori 13 septembrie este cea adevărată nu se poate hotărî, deoarece pînă acum nu se cunoaşte încă hrisovul cel mare de întemeiere 345. Elementele principale ale naraţiunei, strîngerea tuturor‘‘la* Mitropolie, oficiarea liturghiei şi praznicul sînt, în cele 2 variante, aceleaşi, cu deosebire că povestirea din urmă are, după cum se poate uşor observa, un caracter bisericesc mai pronunţat. Pe cînd în prima naraţiune se arată ca luînd parte la ceremonia tîrnosirei „Arhiereii şi Egumenii şi cu toţi boiarii şi negustorii şi cu altfel de oameni" în cea de a doua se stăruie numai asupra clericilor, pe care îi înşiră pe rînd şi amănunţit. în cea dintâi se dăduse o specială atenţiune hrisovului de întemeiere şi aşeză-mîntului, pe care îl cuprindea în privinţa întrebuinţărei veniturilor, pe cînd în cea din urmă se accentuează mai mult partea pur religioasă a sfinţirei. Că amîndouă aceste naraţiuni ar fi scrise de Radu Popescu, nu e probabil, în acest caz repetiţia lor şi încă la o dată şi într-un chip deosebit n-ar avea nici o explicare. Deoarece prima povestire a fost scrisă în adevăr de el, căci se află şi în manuscriptele cari conţin cronica în forma cea mai veche, urmează că trebuie să vedem în varianta a doua o interpolare. 343 Mag. Ist., IV, p. 119 (Istoriile. .., ed. Grecescu, p. 260 — 261.). 344 Mag. Ist., IV. p. 138 — 9 (Istoriile. , ed. Grecescu p. 275—276.). 345 Din timpul construirei se cunosc unele danii: La 5 aug. 1721 mătuşa Manea dăruieşte Mînăstirei Văcăreştilor o moşie (Arh. St., Văcăreşti., XXXI/1, la 16 oct. 1722). Nicolae Mavrocordat, îi dăruieşte toate moşiile mînăstirei luiBartu Bădeanu, care-i fusese închinată ca metoc. (Ibid. II/2). 145 Faptul acesta, alături ăi articularităţile pe cari am văzut că le prezintă cronica de la anul 1724 înaint; constituieşte un indiciu sigur că pentru partea aceasta nu s-a conservat în forma ei originală. De altfel aceasta n-ar fi singura modificare, pe care o suferă cronica lui Radu Popescu în Corpul oficial mavro-cordătesc. Radu Popescu scrisese Istoria domnilor Ţarii Româneşti de la întemeierea Principatului, aşa că expunerea celor 2 domnii ale lui Nicolae Mavrocordat ■era o continuare a acestora. Exista însă un Letopiseţ oficial, care mergea pînă în al 25-lea an al domniei lui Brîncoveanu (1713), compus din Cronica Can-tacuzinească şi Greceanu. Nicolae Mavrocordat a înţeles, desigur, că povestirea lui Radu Popescu, prea pătimaşe faţă de Şerban, nedreaptă şi sumară faţă de Brîncoveanu, nu era aceea care avea să rămînă. Ca o continuare şi în legătură cu această povestire, şi partea privitoare la domnia lui putea împărtăşi aceeaşi soartă. Pentru înlăturarea unei asemenea posibilităţi, cronica oficială era de preferat. Se ivea însă o dificultate: de la 1700 înainte cronica lui Greceanu este nefavorabilă pentru greci şi mai ales duşmănoasă Mavrocordaţilor. Ca răsplată pentru rolul pe care îl avusese la încheierea păcei de la Carloviţ, Exaporitul începuse să vadă, încă înainte de semnarea tractatului, putinţa dobîndirei, pentru el or fiii săi, a unuia din cele 2 tronuri ale Principatelor 346. La reîntoarcere însuşi Sultanul îi dăduse această speranţă 347. Cîtă vreme legături de rudenie îl uneau cu Brîncoveanu, acţiunea lui era îndreptată spre tronul Moldovei; se pare însă că în ultimul timp relaţiunile domnului cu cuscrul şi cu ginerile său nu erau dintre cele mai bune; cel puţin, aşa s-ar explica naşterea zvonului pe care îl înregistrează Radu Popescu, că Scarlat ar fi fost otrăvit de Brîncoveanu; moartea acestuia (28 iulie 1699), ale cărui „boarfe" — cuvîntul e al lui Brîncoveanu — se trimit „la tată-său" prin Mihai Grămăticul, la 14 noiembrie acelaşi an 348, ridica Exaporitului orice rezervă sau menajare la care era ţinut faţă de Brîncoveanu. De aci înainte el este amestecat în toate intrigile, cari se ţes împotriva domnului Munteniei la Constantinopole, şi în special marea primejdie, care se abate asupră-i în 1703, prin chemarea la Adrianopole, este în cea mai mare parte opera lui 349 350. Brîncoveanu află curînd despre intrigele fostului dragoman, pe cari cronica lui Greceanu le înfierează cu toată asprimea. în a doua versiune asupra complotului din 1700, se spune că pedepsele date celor compromişi „înţele-gîndu-se la unii iarăşi den greci vrăjmaşi pământului acestuia, care şi cu slujbă la Poarta Vizirului sa afla, le-au prefăcut şi le au sporit într-alt chip, spre multa asupra Domnii răutate" 35 °. Antioh, domnul Moldovei, se înălţase cu firea împotriva lui Brîncoveanu, crezînd „că cu priatenii lui ce avea la Poartă, anume Alexandru Mavrocordat,, 346 O scrisoare fără dată, sigur însă din noiembrie 1698, a lui Marsidli, ataşat plenipotenţiarilor germani, pentru cunoştinţele sale geografice, către contele Kinski: „ho penetrato, che il Maure Cordato in ricompensa di questa Ambasciata aspiri al Principato di Walachia". Viena,-Staats-Arhiv., Turcica. Nov. I. Hâlfte, f° 47. şi Hurm., Doc. Sup. I, voi. I, p. 348. 347 Loredano e doge, la 22 martie 1699. Hurm. IX. p. 359. 348 Foletu Novei, în Rev. Rom. I, p. 674. 349 Del Chiaro p., 158 (Cantemir., Evenimentele Cantacuzinilor, p. 9. Pentru relaţiunile lui Brîncoveanu cu Alexandru Mavrocordat, vezi N. Iorga, An. Ac. Rom., XXI p. 378-9, şi Ist. Ut. rom. I, în Indice la numele respective, Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin JBasarab Brîncoveanu voievod (1688 — 1714), ediţie critică de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 132. Se va cita în continuare, Greceanu, ed. Ilies). 350 Ac. Rom., Ms. 548 f° 140. 146 Tergimanul şi Mihalache Ruset, vor putea face doar vreo mişcare (Domnului) . .. dar n-au putut ticăloşii" 3sl. Despre Constantin Duca — un fost ginere al domnului — Greceanu spune că îşi arăta „telpizia sau mai bine să zic blestemăţia cea grecească" 352. „Acum scriu şi ducerea Domnului dăn ce au fost pricina, după cum s-au înţeles şi cine au fost îndemnătorii. Aflînd dară vreme spurcatul şi vrăşmaşul acela Alexandru Mavrocordat. .. carele poate fi că şi veache pizmă şi răotate asupra Domnului în inema lui hrănia, avănd bun prieteşug cu spurcatul acela Vizir Râmi încă de cînd era el Reiz Efendi. .. pusu-l-au la adastă cale, ca să mazălească pre Măria sa şi să pue pre fiu-său Domnu aicea în ţară... Ci de iaste aşa să fie întîmplat aceastea toate pre îndemnările lui Exaporiton, Dumnezeu, carele iaste drept judecătoriu, să-l judece dupre lucrurile şi fapta ce au făcut" 353. Răsplata dumnezeiască nu întîrzie, căci pe timpul răscoalei întîmplate în vara anului 1703 în Constantinopol, Exaporitul şi fiul său Nicolae Dragomanul „dat-au navală în saraiul Ţării Munteneşti cu lacrăme rugăndu-se boiarilor, ca cu ce mijloc vor putea să facă bine să-l scape de acea primejdie". Boierii „ca nişte creştini, călcând lucrurile lui ceale păgăneşti, ce făcuse şi adusese ţărăi" îi travestesc şi le dau 2 călăraşi, care-i conduc pînă într-un sat, unde aşteaptă în linişte potolirea zarvei 354. Fără îndoială că Nicolae Mavrocordat nu putea primi o cronică în care tatăl său era arătat în culorile acestea. în octombrie 1729, el dă poruncă logofeţelului Radu Lupescu ca să transcrie Letopiseţul oficial numai pînă la anul 1699, unde se termina cronica lui Greceanu în prima ei redacţiune, iar de aci înainte să continue naraţiunea prin cronica lui Radu Popescu, din care se lăsa astfel la o parte mai mult de jumătate. Că spiritul în care erau scrise cronicele, cari se împerecheau aşa de arbitrar, nu era acelaşi, contrazicîndu-se, că îmbinarea nu era potrivită, şi că domnia lui Brîncoveanu era povestită din două puncte de vedere, cu desăvîrşire opuse, erau neajunsuri, pentru înlăturarea cărora învăţatul domn nu-şi prea bate capul. Cum prin acest mijloc domnia lui era pusă în legătură cu Letopiseţul ţării, din care se etc.) şi Acsinti Uricarul (complimenturi, virtute, ceremonie, Resident, Manifest, Comendant, protecţia, audienţie, Secretar, armistiţia, parola, avisii, proviant, protectori, Patent etc.) Dimpotrivă dacă ne gîndim că Radu Popescu nu se referă şi nu citează niciodată ziceri sau scriitori latini, şi că, deşi vor-KLo în Istorii Severin 386 nu amintise nimic de pretinsul lui întemeietor, am putea ?” vedem nur* ce/r z cronice, din f‘ Iul cum autorii îşi manifestă cunoştinţele adecă socoteala şi seama tuturor veniturilor împărăteşti (120), săniic (125. 142. 172), dunanma, în amîndouă înţelesurile, de flota şi festivitate (140), ceftlic (154. 160), Calîci-Caftan (155), mansup (161), oturac (168. 169, 170. 171), iarlîc (170. 171), buiurultiu (170. 171). El ştie că leatului turcesc 207, îi corespunde anul de la Hs. 817, şi lui 620, anul 127 (132). Pluralul de la Şaintan Oglu, îl formează corect Şaitanici Oglulari „feciorii dracului", denumire aplicată Cantacuzinilor, şi ceea ce este tot aşa de caracteristic, la menţionarea dregătorilor turci, păstrează — iarăşi numai în opera din urmă — relaţiunea gramaticală turcească dintre cuvinte. El nu zice agă al ienicerilor, al vizirului, ori chehaia al vizirului, ci Enicer-Agasî (94), Vezir-Agasî (144*, 145, 166,167), ori Vezir-Chehaiasî (156). în sfîrşit el citează arătînd situaţia Teflizului „tablele geograficeşti ale lui Nasirtusi" (132), iar longitudinea şi latitudinea cetăţei Hemeda, o arată „după tablele geograficeşti ale lui Uluc Bei Geograful (140). Din cele ce preced rezultă nu numai că Popescu este un bun cunoscător al limbei turceşti, dar că el se foloseşte la fiecare moment de această cunoştinţă adoptînd numeroase neologisme, traducînd numele proprii sau expresiunile neobişnuite pe cari le întîlneşte, calculînd anii Hegirei în ani de la Christ, reproducînd exact numele diferitelor funcţiuni şi servindu-se chiar de scrieri turceşti. Şi la Anonimul întîlnim unele expresiuni turceşti. împăratul Mustafa „au zis că el nu se numeşte împărat, ci Seideigheciti, şi cum că va să facă sfîrşit şi acestor răsboaie" (134). Banul Cornea Brăiloiul, ispravnic (supraveghetor) la Cerneţi, văzînd că venea un Musaip, să dea de ştire că va trece sultanul prin ţară „nimică alt n-au mai căutat, măcar un Selammalikim de la Musaip să audă, ci au încălecat pe cal şi au luat crîngul în cap" (140). Cînd Brîncoveanu iese înaintea vizirului, acesta ca un ceas n-a vorbit. „Ear după aceia au zis: Diisîzi Ghiaur, cum nu asculţi porunca de n-ai venit înaintea împăratului" (142). în lupta cu nemţii, turcii prăpădiţi au fost strigînd: „Medetu, medelu, Ghiaur bezebat ! Vai, vai Ghiaurii ne-au călcat" (152). în sfîrşit lui August II, regele Poloniei „turcii îi ziceau Nălcăran, româneşte va să zică Fărîmă-potcoavă" (164). 156 în afară de aceste cuvinte turceşti, nici una din celelalte particularităţi, pe cari le-am observat la Popescu, nu le mai întîlnim la Anonim; în special trehuieşte observată lipsa neologismelor şi faptul că dregătorii turci nu se mai menţionează cu forma lor corectă. Că Anonimul ştia turceşte este posibil; dar lucrul nu rezultă cu necesitate din cronică, ca la Popescu. în orice caz, din felul cum se manifestă în cele 2 cronice cunoştinţele de turceşte ale autorilor, nu se poate susţine că ele ar fi opera aceluiaşi cronicar. Ca încheiere a acestor observaţiuni constatăm deci că nici argumentul, scos din faptul că Anonimul este ca şi Radu Popescu un om învăţat, care cunoaşte limbile latină, greacă şi turcă, şi se foloseşte de numeroase neologisme, nu se poate invoca pentru identificarea lor. Pe lingă că asemănarea nu se mărgineşte numai la cei 2 cronicari, dar alături de ea sînt şi deosebiri, pe temeiul cărora s-ar putea chiar afirma tocmai contrariul. Rămîne astfel faptul, că în Cronica anonimă se povesteşte pe larg solia lui Radu Popescu la Heissler şi isprăvnicia sa la repararea Cladovei, nu numai ca argumentul cel mai important, dar aproape singurul, pe care se sprijină părerea, că tot el ar fi scris şi această cronică. Să examinăm însă Cronica anonimă din punctul de vedere al întinderei ei, al timpului cînd a fost scrisă şi al felului cum sînt priviţi şi judecaţi oamenii şi evenimentele şi să vedem în ce relaţiune se prezintă, faţă de presupusul ei autor. Am amintit deja că Istoria Ţării Româneşti de la 1688 este numai un fragment. în primele rînduri chiar se află o trimitere la lucruri povestite mai înainte: „de vreme ce au murit Şerban Vodă, precum s-au zis mai sus" 390, de unde urmează că cronica este o continuare. Pe de altă parte, către sfîrşit arătînd că Cantacuzinii obţinuseră de la monarhii creştini titlul de conţi, cronicarul spune: „însă s-au înşelat cu gîndul lor, precum mai pre urmă se va vedea, la ce i-au adus acele umblete ale lor"391. Despre aceasta nu se vorbeşte însă mai departe, căci cronica, aşa cum e publicată în Magazinul Istoric se întrerupe brusc, cu un eveniment întîmplat la 15 august 1714, cînd pe doamna Păuna, care se găsea la Mînăstirea de un lemn, au lovit-o, ca uti semn, pe care îl trimitea Dumnezeu Cantacuzinilor pentru faptele lor, „nevoie, lovitură, îndrăcire, cît s-au speriat toţi" 392 „Aci încetează — spun redactorii într-o scurtă notiţă — foile Manuscriptului, pentru care mărturisim a noastră părere de rău, înaintea publicului" 393. Laconismul acestei informaţiuni este cu atît mai de regretat, cu cît Manuscriptul, după care s-a făcut ediţiunea din Magazinul Istoric astăzi nu se cunoaşte, şi un altul nu mai există. O parte numai din această cronică, de astă dată fără început şi cu o continuare de un alt autor, s-a conservat în Ms. no. 441 din colecţiunea Academiei Române 394. Istoria Ţării Româneşti este, fără nici o îndoială, o continuare a Istoriilor lui Radu Popescu. Lucrul acesta rezultă nu numai din faptul că e scrisă 390 Mag. Ist., Vp. 93. 394 Mag. Ist., Vp. 180. 392 Ibp. 183. 393 Ib., nota. 394 I. Bianu şi R. Caracas, Catalogul manuscriptelor româneşti II, p. 147. Copia din acest manuscript este în genere inferioară textului tipărit în Magazin, care are la rîndu-i destule lipsuri. Deosebirile provenite din suprimarea, adâogarea ori înlocuirea cuvintelor sînt numeroase; ele nu alterează însă sensul într-un mod mai simţitor, ca să fie nevoie să insist aci mai mult asupra lor. 157 în acelaşi spirit duşmănos Cantacuzinilor, dar şi din două trimiteri' clare la această cronică. Nădejdea văduvei lui Şerban de a face pe fiul său Iordache domn, nu s-a împlinit, spune cronicarul, căci „n-au vrut Dumnezeu şi tiraniile tătîne-său ce făcuse boiarilor şi săracilor ţării" 395, iar mai departe, arâ-tînd că mazilirea lui Brîncoveanu se datora Cantacuzinilor, zice că ei erau „neodihniţi şi nemulţumitori tuturor Domnilor, precum s-au văzut mai pre urmă scris că tuturor Domnilor s-au arătat cu vicleşug şi cu răutate"396, în amîndouă cazurile, cronicarul se referă la fapte cari erau povestite în Istorii şi numai acolo. De altfel continuatorul păstrează şi forma naraţiune! din Istorii: ca şi acolo fiecare domnie este precedată de numele domnului ca titlu, şi cu arătarea anului de cînd începe [„Domnia lui Costandin Voevod, an 7197 (1689) octomvrie 7. Domnia lui Ştefan Vodă Cantacuzino. Martie 25 an. 7222 (1714)], cu singura deosebire că rezumatele, cari în cea dintâi însoţesc povestirea fiecărei domnii, şi cari se datoresc desigur unui copist de mai tîrziu 397, lipsesc aici. Dar între cele 2 cronice, în forma în care ne sînt cunoscute, există o lacună: Istoriile se termină cu moartea Smarandei, soţia lui Grigore Băleanu, întîmplată la 13 mai 1688, pe cînd Istoria Ţării Romaneşti de la 1688 reia firul povestire! numai de la 29 octombrie acelaşi an, după moartea lui Şerban, la care se referă — cum am văzut — chiar în primele rînduri. Lacuna cuprinde, astfel, un răstimp de 5 luni, în care, intrarea generalului Veterani în ţară, în august, şi trimiterea soliei la Viena la începutul lui octombrie, sînt evenimentele cele mai însemnate. S-a văzut în partea corespunzătoare acestui timp, din Cronica Bălăcenească, legătura dintre cele 2 cronice 398. Dar cum Cronica Bălăcenească nu e altceva decît cronica lui Radu Popescu, şi cum este în afară de orice îndoială că acesta n-a scris această parte, decît după 1719, evident că ea nu poate forma legătura dintre două cronice anterioare. Pînă astăzi această legătură a rămas necunoscută. Din acest fapt rezultă însă o concluziune, care trebuie relevată. Dacă se admite că Radu Popescu a scris Istoria Ţării Româneşti de la 1688, rămîne neexplicabil de ce începe el, cînd după 1719 continuă Istoriile, tocmai de acolo de unde le lăsase, adică de la 13 mai 1688? Să admitem presupunerea că fie din dorinţa de a complace lui Nicolae Mavrocordat, fie chiar după recoman-daţia acestuia, el se vedea silit să refacă şi să modifice ceea ce scrisese mai înainte despre Brîncoveanu. Dar atunci de ce partea pe care o reface nu se mărgineşte numai la Brîncoveanu, ci îmbrăţişează şi cele 5 luni din domnia lui Şerban, asupra căruia judecata sa rămînea aceeaşi? Dacă manuscriptului, de care se servise Bălcescu şi Laurian, îi lipsea partea de la sfîrşit, există în schimb un altul, no. 441 de la Academie, în care povestirea este dusă pînă în domnia lui loan Mavrocordat, sfîrşindu-se cu intrarea turcilor în Bucureşti, în martie 1717. Continuarea aceasta, publicată de d-1 Iorga 399 400, s-a considerat în partea privitoare la domnia lui Ştefan Cantacuzino, ca întregirea care lipsea din manuscriptul lui Bălcescu, fiind prin ^ urmare scrisă tot de Radu Popescu. Partea referitoare la domniile lui loan şi Nicolae Mavrocordat, din cauza duşmăniei ce li se arată, ar fi scrisă de un alt cronicar 4°°. Cea mai amănunţită cercetare nu descoperă însă între cele 2 părţi, presupuse diferite, nici o deosebire. Afară de aceasta, moartea lut 395 Mag. Ist., V, p. 99. 396 Ib., p. 176. 897 Ms. 537 şi 436 nu le au. 898 N. Iorga, An. Ac. Rom., XXI, p. 377. 899 Studii si doc., III, p. 22-27. 400 N. Iorga, Ist. Ut. rom., I, p. 182-3. 158 Ştefan Cantacuzino, pe care autorul Istoriei o anunţă, că va povesti-o, prin cuvintele „precum mai pre urmă se va vedea la ce i-au adus acele umblete ale lor", făcînd aluzie la sfîrşitul lui şi al tatălui său, se găseşte aci povestită la domnia lui Nicolae Mavrocordat. Dar atunci încheierea care se impune cu necesitate este ori că şi partea privitoare la Nicolae şi Ioan Mavrocordat, deci întreaga continuare, este opera aceluiaşi cronicar, care a scris Istoria Ţării Româneşti, ori că toată această continuare din manuscriptul de la Academie nu a fost scrisă de el, ci de altcineva. Dacă s-ar admite prima încheiere, atunci se înlătură părerea că autorul ar fi Radu Popescu, pe de o parte fiindcă el nu putea scrie cu duşmănie despre Nicolae Mavrocordat, iar pe de alta, întrucît această continuare se scrie în Bucureşti în 1717 401, adică tocmai în timpul cînd Radu Popescu se afla la Braşov. în realitate, întreaga continuare este opera altcuiva, diferit de autorul Cronicei anonime, după cum rezultă din următoarele consideraţiuni: a) între Cronica anonimă şi partea care o întregeşte din Ms. de la Aca* demie există o hotărîtă deosebire de ton. Caracterul vehement al părţei din urmă a Istoriei, unde expunerea ia forma unui rechizitoriu împotriva Cantacuzinilor, nu-1 mai întîlnim la continuator; tonul violent este aci părăsit, iar reflexiu-nilor personale, prin cari se înfiera purtarea Cantacuzinilor faţă de Brîncoveanu le urmează o povestire obiectivă, în care calmul înlocuieşte învierşunarea de mai înainte. Nu s-ar putea întrebuinţa un limbagiu mai moderat ca acela s ex. în care cronicarul povesteşte uneltirile lui Ştefan Vodă, pentru mazîlirea doamnei lui Brîncoveanu şi a ginerilor ei 402. b) în Cronica anonimă, după ce se vorbeşte de machinaţiunile şi nere- cunoştinţa Cantacuzinilor faţă de Brîncoveanu, cronicarul continuă astfel: „însă Dumnezeu cel ce nu înşală niciodată au început a trimite şi minuni în lume, pentru ca să cunoască toţi că nu sînt Şeităneşti şi cu ai lor Dumnezei, ci este Dumnezeu acel mare şi puternic, care face minuni singur. însă întâia minune a fost că trimeţînd Ştefan Vodă pe Doamna şi pe coconii lui la Mînă-stirea de un lemn", în ziua în care a fost omorît Brîncoveanul, „au lovit pre această Doamnă a lui Ştefan Vodă, nevoie, lovitură, îndrăcire, cît s-au speriat toţi" 403. 1 Cu toate că manuscriptul lui Bălcescu se termină aici, dar e uşor de văzut tonul şi spiritul în care se continua, sau avea să se continuie, povestirea. întâiei minuni sau întâiul avertisment trebuia să-i urmeze un altul, poate omorîrea imbrohorului, care sprijinea pe domn, după care începea ispăşirea şi răsplata dumnezeiască prin mazîlirea, torturile şi omorul domnului şi tatălui său la Constantinopol, în mai 1716. La continuator se arată, în adevăr, urmarea întîmplărei de la Mînăstirea de un lemn: vina pentru înnebunirea doamnei s-a aruncat asupra călugăriţelor de acolo între cari se afla şi o mătuşă a sa, care a fost zidită de vie. Dar cele ce se spun mai departe şi anume stăruinţele lui Ştefan Cantacuzino spre a obţine mazilia Brîncovencei şi ginerilor săi, războiul lui Carol XII şi trecerea lui prin ţară, hotărnicia Brăilei, expediţia din Morea etc., nu mai sînt în nici o legătură cu ordinea de idei — semnele trimise de Dumnezeu Cantacuzinilor şi pedeapsa care le urmează — începută în cronică. O altă minune 4°i St. şi doc., III, p. 26. 402 Studii şi doc., III, p. 22. 403 Mag. Ist., V,p. 183 (Istoria Ţârii Româneşti, de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, -ed. critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1959, p. 122. Se va cita în continuare, Istoria... 1688— 1717, ed. Grecescu). 159 sau un alt semn nu se mai arată, după cum nu e nici urmă de pedeapsă dumnezeiască în mazilirea şi omorul lui Ştefan, cari se datoresc unor alte cauze. Domnul este mazilit „vrînd împărăţiia să meargă cu oşti către Beligrad şi ştiind că Ştefan Voevod nu este dreptu împărăţii, să fie spre aceste părţi de ioc", iar moartea lui se datoreşte lui Nicolae Mavrocordat, care „s-au temut de Ştefan Voevod că nu-1 va lăsa să domnească cu pace, ci au făcut pără mare la Viziru şi la împărăţie, şi au dat 1 000 de pungi de bani Vizirului, de au tăiat capul lui Ştefan Voevod şi al tătăne-său lui Costandin Stolnic" 404 încă o dată e imposibil ca cel care a scris la adresa Cantacuziniîor cuvintele de aspră condamnare, pe cari le cuprind ultimele pagine ale Cronicei anonime şi care anunţă pedeapsa cu care mînia Celui atotputernic avea să-i izbească, să expune în modul acesta obiectiv, absolut strein de orice idee de ispăşire sau pedeapsă, sfîrşitul lui Ştefan Cantacuzin şi al tatălui său. c) Autorul Cronicei anonime povestise în mod amănunţit Războiul nordic, urmărind activitatea lui Carol XII în Polonia şi apoi în expediţia din Rusia; după înfrîngerea de la 29 iunie „în ţara căzăcească" şi retragerea la Bender, unde stă cîtăva vreme „au trimis împăratul să-l ia să-l ducă la Odriiu, să-i dea un loc de odihnă să şază. Ear el nevrînd să meargă cu voie, cu răsboiu l-au luat şi l-au adus fără voia iui, şi i-au dat loc la Dimotica de au şezut cu oamenii cîtăva vreme; deci l-au slobozit de s-au dus la ţara lui trecînd prin Ţara Românească" 405. Acelaşi fapt însă este încă o dată povestit, în parte chiar diferit, la continuator, ceea ce ar fi greu de explicat în ipoteza că acesta ar fi identic cu autorul Cronicei. Pe temeiul acestor observaţiuni trebuie să admitem că povestirea din Ms. 441 de la Academia Română, privitoare la evenimentele întîmplate de la 15 august 1714, pînă la martie 1717, prin care se întregeşte Cronica anonimă,, numită Istoria Ţării Româneşti de la 1688 încoace, este o continuare scrisă de un alt cronicar. Dar dacă în 1717 continuatorul acesta cunoştea cronica într-o formă care mergea numai pînă la 15 august 1714, şi cum nu e probabil că chiar de atunci — cum vom vedea la mai puţin de un an după ce fusese terminată — să-i fi lipsit în manuscriptul, pe care el îl continuă, sfîrşitul, rămîne foarte probabil că autorul Cronicei anonime nu-şi dusese povestirea pînă unde avea intenţiu-nea, adică pînă la omorîrea lui Ştefan Cantacuzino, oprindu-se brusc la pedeapsa călugăriţelor de la Mînăstirea de un lemn. Şi probabilitatea că cronica nu fusese sfîrşită şi continuarea ei de un alt cronicar în 1717, nu se împacă însă cu părerea că autorul ei ar fi Radu Popescu. în strînsă legătură cu chestiunea întinderei cronicei, este şi aceea a timpului cînd a fost scrisă. D-l Sbiera observase că cronicarul este contimporan cu evenimentele, pe cari nu le descrie însă paralel cu producerea lor. x „Autorul, spune domnia sa, ... se vădeşte pretutindeni ca contimporan, ba adeseori chiar ca martor ocular al întîmplărilor... dar nu se poate zice despre el că ar fi scris contimporaneşte, fiindcă mai adeseori ne vorbeşte la povestirea unor întîmplări despre altele posterioare cu mai mulţi ani. Aşa d.ex. povestind răscoala lui Francisc II Racoţi din 1701 şi 1703 vorbeşte şi despre fuga lui în Polonia în 1708 şi despre încercările lui de acolea de a-şi recîştiga domnia prin turci; sau povestind moartea regelui Spaniei, Carol II, întîmplată în 404 Studii si documnte, III, p. 25 (Istoria. .. 1688—1717, ed. Grecescu, p. 126 şi 127>. 405 Mag’ Ist., V, p. 173 (Istoria. .. 1688—1717, ed. Grecescu, p. 126 şi 127.y. 160 1700 şi iscarea războiului pentru succesiune, vorbeşte şi de moartea lui Ludovic XIV din 1715 şi urmaşul lui" 406 407. D-l Iorga precizează mai mult, afirmînd că cronica, începută încă de pe timpul lui Brîncoveanu, care e numit „Măria sa", a fost continuată apoi, aproape în curent cu evenimentele. Ea trebuise să fi fost sfîrşită înainte de august 1716, deoarece „lui Antim Mitropolitul, scos din scaun şi omorît în timpul domniei dintâi a lui Nicolae Mavrocordat, i se zice, în ultimele pagini ale cronicei, la înălţarea în domnie a lui Ştefan Vodă, părintele Vlădică" 4 07. Cronica se compune din două părţi, redactate la date diferite, cari se deosebesc prin tendinţa şi prin caracterul naraţiunei. Cea dintâi cuprinde expunerea domniei lui Brîncoveanu, pînă în timpul de linişte de care se bucură domnul, după întoarcerea sa de la Adrianopol (1703). Asupra acestei părţi şi în special asupra evenimentelor întîmplate pînă la tractatul de la Carloviţ (1699), îşi concentrează cronicarul de preferinţă atenţiunea; faptele din această perioadă sînt povestite pe larg, în măsura mijloacelor de informaţiune pe cari le-a avut, aşa că naraţiunea lor ocupă cinci şăsimi din întinderea totală a cronicei. Asupra celor întîmplate după pacea de la Carloviţ se trece foarte repede, povestindu-se numai ducerea domnului la Adrianopol în 1703 şi urcarea haraciului, după care cronicarul mîntuie această parte cu apologia fericirei lui Brîncoveanu, în epoca de linişte care urmează. „După ce dar Domnul Costandin Vodă Brîncoveanul au venit în ţară, cum s-au zis mai sus, şi fiind pace între aceşti doi Monarchi, Turcul şi Neamţul şi el vesel şi în pace avînd Hatisiraful de la Sultan Mustafa şi făcîndu-şi altul de la Sultan Ahmet, fratele lui Mustafa, carele scriea să fie Domn pînă în sfîr-şitul vieţei lui, şi aşa cu acestea se bucura în ospeţe şi în veselii, în nunte şi ale boiarilor de pămînt şi ale lui nunte, măritîndu-şi fetele, însurîndu-şi feciorii cei de vîrstă, că atîta era fericit, cît mi se pare că toate darurile norocului erau asupra lui. Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate că unii au noroc de cinsce, ear nu de feciori, şi de bogăţie şi de stat frumos şi de altele; alţii au noroc de feciori, ear nu de cinste şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de unele. Ear acest Domn în toate au avut noroc; bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul, gineri, nurori aşişderea, cinste mare, şi în boiaria lui şi în domnia ce au domnit, nici o lipsă nu va fi avut. Şi acest Domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon, că orice i-au pohtit inima lui, nu i-au lipsit. Acestea şi ca acestea văzînd înaintea ochilor lui, numai se veselia" 408. Fericirea aceasta deplină a domnului, care-i inspiră Cronicarului o aşa de vie admiraţie, nu a putut fi zugrăvită după războiul din 1711, care provoacă lui Brîncoveanu griji serioase, turburîndu-i definitiv liniştea în anii următori. E perioada temerii continue, a sumelor mari de bani vărsate dregătorilor turci, a căror lăcomie era sporită încă prin faima mereu crescîndă a multelor sale bogăţii, a pregătirilor febrile de fugă în Ardeal. Şi mai puţin putea scrie cronicarul cuvintele acestea, după tragedia sîngeroasă din 1714, afară numai dacă n-ar fi urmărit un efect retoric, care aici nu se constată. Omorul domnului şi feciorilor lui, confiscarea ori împrăş-tierea marei sale averi, necazurile celor ce supravieţuiseră şi exilul lor în Asia, constituia o precipitare prea groaznică şi un sfîrşit prea cumplit, pentru ca cel ce le-ar fi cunoscut, să ne fi putut lăsa despre Brîncoveanu descrierea reprodusă mai sus. 406 Mişcări Culturale, p. 206. 407 An. Ac. Rom., XXI, p. 371, si Ist. Ut. rom., I. 170, 71 si n. 1. 408 Mag. Ist., V, p. 170 . 436 Autorul Istoriilor nu ştia pricina pentru care Bălăceanu fusese închis de Antonie* care era aproape să-i taie capul (Ed. Iorga, p. 164). Anonimul însă ştie că pentru uciderea unor negustori ruşi (V. 103). 437 Istoriile, p. 119; cf. Mag. Ist., V, p. 154, 175. 438 Mag. Ist., V, p. 100. 439 P. 103. 440 P. 110. 441 P. 132. 442 P. 132. i 167 Românească" 443. Mîndreţa încoronării lui August II o povesteşte după cum „zic cei ce au fost în Ţara Leşască la coronaţie" 444. La Adrianopol Brîucoveanu făcuse cheltuieli mari „cum spunea cei ce au fost acolo"445. La plecarea Imbrohorului, Stolnicul Constantin Cantacuzino şi fratele său Mihai spătarul har fi rugat, după cum „zic unii cari sînt vrednici de crezut" să intervie la sultanul ca să omoare pe Brîncoveanu 446. Pentru a cunoaşte originea poreclei de Năl-căran, pe care Turcii o dau lui August II, el întreabă „oameni aleşi de credinţă" 447, iar în 1697, neaflînd nici o ştire despre faptele ţarului, „precum înainte aducea veşti, unii alţii de acolo (mai vârtos neguţătorii)" el întreabă şi umblă după desluşiri, pe cari le obţine de la „neguţătorii ce venia de acolo şi cei ce se fac a fi viteji şi umblă după aceste veşti" 448. Este în afară de orice îndoială că cel care recurge aşa de des la informaţiunile celor ce erau în măsură să cunoască faptele, nu scrie memorii. De altfel naraţiunea în forma directă nu o aplică numai cînd descrie evenimente pe cari el singur le-a văzut. Aşa s.ex. . cele ce află de la negustorii şi cei ce umblau cu veşti, despre cele petrecute în Rusia, cronicarul le povesteşte tot în formă de dialog. Acesta e deci felul său firesc de povestire, independent de modul cum a ajuns să cunoască evenimentul. Prin această particularitate, Anonimul se deosebeşte însă, şi în forma naraţiunei, de Radu Popescu, care nu întrebuinţează decît foarte rar, şi numai în Istorii, reproducerile textuale. Din aceste observa ţi uni rezultă că intre Cronica anonimă, cunoscută sub numele de Istoria Ţarii Româneşti de la 1689 încoace şi partea corespunzătoare din cronica lui Radu Popescu există deosebiri însemnate, cari nu s-ar putea înţelege şi explica în ipoteza că amîndouă au fost scrise de Radu Popescu. De altfel acum, cînd ştim că Istoriile domnilor Tării Româneşti sînt în adevăr opera acestuia, faptul că într-o continuare a lor se povesteşte mai amănunţit solia sa la Heissler, ori isprăvnicia de la Orşova, nu trebuie numai-decît interpretat în sensul că numai el le-ar fi putut povesti. Dacă ţinem seamă de rolul şi importanţa pe care o au Cantacuzinii sub Brîncoveanu, trebuie să admitem că Istoriile, cari prezentau această familie într-o lumină aşa de nefavorabilă, nu puteau fi tocmai răspîndite. în această vreme cronica se găsea, desigur, mai numai la membrii familiei cronicarului sau la prietenii şi rudele sale cele mai apropiate. în asemenea condiţiuni e foarte firesc ca continuatorul Istoriilor — oricine ar fi — să se intereseze mai mult şi să povestească mai amănunţit cele făptuite de Radu Popescu, întrucît acesta nu era numai autorul scrierei, pe care el o continua, dar fără îndoială un prieten sau o rudă de aproape şi singurul din familia prigoniţilor de odinioară, care izbutise să ocupe iarăşi o dregătorie mai însemnată, şi să aibă prin urmare un oarecare rol în desfăşurarea evenimentelor povestite. Rezumînd rezultatele la care am ajuns prin cercetarea întreprinsă în acest studiu, constatăm, ca încheiere, că Radu Popescu a scris sub titlml ^Istoriile domnilor Ţării Româneşti o cronică, care cuprinde istoria Munteniei de la Radu Negru pînă la începutul anului 1729. Prima parte, scrisă în ultimii ani din domnia lui Şerban Cantacuzino şi terminîndu-se eu moartea Smarandei Băleanu, întîmplată la 13 mai 1688, a fost atribuită pe nedrept lui Constantin 443 P. 157. 444 P. 163. 445 p 169, 446 pt 131. 447 P. 164. 448 P. 164. i m Căpitanul Filipescul Mai lirziu, între 1719-21, Radu Popescu si-a conţin uaf această cronică pînă la începutul celei de a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719), căruia o şi închină, iar către sfîrşitul anului 1724 a întregit-o, de astă dată ca cronicar oficial, şi cu cele întîmplate sub Mavrocordat, a cărui domnie este apoi povestită, pentru timpul următor, treptaji, pe măsura desfăşurărei evenimentelor. Se pare însă că această ultimă parte nu s-a conservat în forma ei primitivă. Dimpotrivă, nu este probabil, ca tot ei să fi scris şi Istoria Ţării Româneşti Âe la 1688 încoace. Cronica aceasta fragmentară, scrisă în două rînduri, la 1709 şi 1716, a cărei legătură cu Istoriile nu este încă cunoscută, şi a cărei continuare, dacă a avut vreuna, ceea ce nu e sigur, nu este aceea din Ms. 441 de la Academia Română, se deosebeşte de cronica lui Radu Popescu, a cărei redactare a doua oară pentru aceeaşi perioadă nu şi-ar găsi de altfel nici o îndreptăţire, şi prin spiritul în care e scrisă, şi prin faptele povestite şi prin forma naraţiunei. Noi contribuţiuni la STUDIUL CRONICILOR MOLDOVENE ; CRONICA LUI SIMION DASCĂLUL După mărturia lui Miron Costin şi a cronicarilor următori, vornicul drigore Ureche a scris o cronică, care cuprindea istoria Moldovei de la Dragoş Vodă pînă la a doua domnie a lui Aron tiranul (1359—1594) L Ea a fost publicată de Kogălniceanu, împreună cu celelalte cronici moldoveneşti, în Letopiseţele ţării Moldovei 1 2 şi reprodusă apoi fără nici o schimbare 3 atît în ediţi-unea a doua a acestei publicaţiuni, apărută cu 20 de ani în urmă 4, cît şi într-o ediţiune specială, preţioasă prin bogatele note, cari însoţesc textul, datorită învăţatului francez Emile Picot 5. Odată cu cronica, Kogălniceanu a publicat, în note şi apendice, adaosele cu cari unii adnotatori posteriori — Eustratie Logofătul, Simion Dascălul, Misail Călugărul, precum şi Costineştii — amplificaseră povestirea lui Ureche. Numeroasele studii publicate de atunci asupra acestei cronici — una din chestiunile cele mai dezbătute din toată istoriografia noastră — au dovedit că ediţiunea lui Kogălniceanu prezintă multe şi însemnate lipsuri. Cea mai gravă este că el a deosebit în mod cu totul arbitrar textul lui Ureche de interpolările adnotatorilor, atribuind şi unuia şi celorlalţi părţi cari le erau cu totul străine. A spune despre o ediţiune, publicată în asemenea condiţiuni, că este rea, nu e de ajtms. Înfăţişînd drept cronica lui Ureche, ceea ce în multe privinţe nu era decît produsul închipuirii editorului, ea n-a contribuit numai, ca orice ediţiune rea, ca să îngreuieze şi să întîrzie aflarea adevărului, dar l-a falsificat chiar. Cine urmăreşte desfăşurarea discuţiunii ivită în jurul acestei cronici şi argumentele prin cari a fost alimentată, nu poate în adevăr să nu recunoască, că dacă s-au emis şi susţinut păreri aşa de deosebite, în privinţa autorului, considerat de unii ca Nestor Ureche, tatăl lui Grigore, a izvoarelor de cari se servise, şi a adnotatorilor săi, şi dacă discuţiunea a continuat atîta vreme, faptul se datoreşte în primul rînd ediţiunii defectuoase a lui Kogălniceanu. După 50 de ani de studii şi discuţiuni la cari au participat aproape 1 Letopiseţul ţării Moldovei, în Kogălniceanu, Letopiseţe, I,p. 247, 249; Cartea pentru descă* Secatul dintîi, ibid. I, 4; Dimitrie Cantemir: Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, edi*> tmnea Academiei Rom. p. 180; Necùlcea înLetop. II,p. 177. 2 Vol. II apărut in 1845, al III-lea în 1846, iar I-ul în care se afla Ureche, în 1852. 3 Dar cu numeroase greşeli de transcriere şi de tipar. Vezi A. D. Xenopol, Dare de seama asupra ed. a Il-a, publ. în Convorbiri literare, VI,p. 283. * 4 Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, Bucureşti, 1872,1,p. 127—242. 5 Cronique de Moldavie, depuis le milieu du XIV siècle jusqu'à Van 1594, par Grégoitè Urechi, par Emile Picot, Paris. 1878. 173 toţi istoricii şi filologii noştri de seamă 6, problema se găseşte încă la începutul ei. S-ar putea chiar spune că singurul rezultat pozitiv dobîndit pînâ acum este convingerea, devenită generală, că pentru rezolvarea ei, trebuie să ne întoarcem din nou la manuscripte, mlăturînd odată cu ediţiunea lui Kogălniceanu şi studiile întemeiate pe ea. Manuscriptele de cronici de la Academia Română, unde se află astăzi reunite un foarte mare număr şi cea mai mare parte dintre cele cunoscute, cari cuprind perioada din istoria Moldovei de la Dragoş pînă la Aron tiranul, atribuită lui Ureche, se impart în următoarele 4 categorii: 1. Mss. 1445, 174, 103, 440, 169 şi 2506 cuprind cronica lui Ureche împreună cu cele dintîi interpolări, datorite la diferiţi adnotatori posteriori dintre cari, însă, nu se menţionează în text decit unul singur, Simion Dascălul. Pentru înlăturarea oricărei confuziuni, vom numi deocamdată această categorie de mss., cu toate deosebirile cari există între ele şi despre cari va fi vorba mai tîrziu, manuscriptele lui Simion Dascălul, iar redacţiunea lui Ureche pe cari ele ne-au păstrat-o Cronica lui Simion Dascălul, după numele singurului adnotator amintit în decursul povestirii. în această formă cronica este aproape identică cu aceea publicată de Kogălniceanu sub numele lui Ureche şi al primilor săi adnotatori, şi reprezintă redacţiunea cea mai veche, din* cele cunoscute pînă acum, a cronicii lui Ureche. 2. Mss. 168, 233, 236, 238, 352, 492 şi 2690, ne-au păstrat o amplificare mai întinsă a cronicii lui Simion Dascălul, făcută între 1711—1712 de către Nicolae Costin, în Letopiseţul său, care începe cu facerea lumii si merge pînă în 1601 7 8. 3. Cele mai numeroase mss. cuprind o combinare a Letopiseţului lu$ N. Costin, cu cronica lui Simion Dascălul. Această combinare în care Letopiseţul ocupă totdeauna partea de la început, se prezintă în trei forme deosebite: a) în mss. 59, 268, 2601 şi 3039, Letopiseţul lui Nicolae Costin merge pînă la sfîrşitul luptelor dintre Ilie şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun, ter-minîndu-se cu prada Podoliei de către tătari şi moartea lui Mihai Bucenski U 6 B. P. Hasdeu: Arhiva istorică, 1,1, 117, n.; III, p. I — 32; Ioan Vodă cel Cum d.2,244 —246; Unde învăţau Românii vechi ? articol publicat în Anuariul generale al instrucţiunii publice, pe anul şcolar 1864 — 65, Bucureşti, 1868, p. XIX; Cronicele României de Kolgăiniceanu, dare de seamă făcută asupra ediţiunii a 2-a, în Columna lui Traian, III/1872/, p. 274 şi in numărul de la 18 septemvrie acelaşi an al ziarului Românul. Gr. G. Tocilescu: Studie critice asupra cronicelor române. I. Cum sunt publicate cronicele române, în Columna lui Traian, VII (1876), p.385—419, retipărit apoi cu unele completări în Revista pentru Istorie, Arheologie si Filologie* III /1884/ p. 241 şi urm. Ion Sbiera: Grigoriu Urechie. Contribuiri pentru o biografie a lui. Buc., 1881. Extras din Analele Acad. Rom. seria II, tom. V; Mişcări culturale şi literare la românii din stingă Dunării, în răstimpul de la 1504—1714, Cernăuţi, 1897, p. 168— 174. E. Picot, op.c. p. V -f- XIV. Aron Densuşianu, Istoria limbei şi literaturei române, ed. I. p. 164—168, ed. II, p. 213 — 216; Cronica lui Nest or Ureche, în Revista critică literară, I /189/p. 201—220. V. A. Urechia Schiţe de istoria literaturei române, Buc., 1885, p. 180—200; Prefaţa la Studiul asupra croni- % carilor moldoveni din sec. XVII din punct de vedere al limbei, metodei şi cugetârei de A. V, Gâdei. A. D. Xenopol. Dare de seamă asupra ediţiunei a 2-a a Letopiseţelor, în Convorbiri literare VI, p. 278—283; Istoria românilor, IV, p. 580—587.1. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti pînă la Urechie. Buc., 1891; Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Buc. 1895. St. Orăşanu, Ceva despre cronicele Moldovei, dare de seamă asupra celor 2 scrieri precedente, publicată în Convorbiri literare, XXXI (1897), p. 513—532, 648—673; Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea, Tecenzie asupra scrierii cu acelaşi nume a lui A. V.Gâdei, în Conv. literare, XXXIII, (1899). N. lorga, Istoria literaturii române, II, p. 531—599. I, Tanoviceanu, Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, Buc., 1905. Extras din Analele Române, seria, 2, Tom. XXVII. 7 Const. Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene,î n Analele Acad. Rnm., seria2, tom. XXX, p. 283. 8 în ediţia lui Kogălniceanu, voi. I, p. 144, nota 2, rîndul 3. 174 Cu începerea capitolului De nişte tătari, ce au prădat ţara în 2rînduri“9, urmează cronica lui Simion Dascălul, care se continuă apoi fără întrerupere pi nă în 1594 10 *. b) în mss. 115, 120, 354, 338, 240 şi 400, Letopiseţul merge pîni la sfîrşitul primei domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1561) n. De la Despot înainte povestirea se continuă prin cronica lui Simion Dascălul, din care, însă, s-a înlăturat toată partea atribuită de Kogălniceanu acestuia şi publicată în Apendicsu IX 12. Două dintre aceste manuscripte prezintă şi unele deosebiri. Astfel în mss. 400 s-a lăsat afară şi capitolul Pentru izvodul amînduror cronicarilor leşeşti şi de tocmeala lor despre Despot Vodă l3 14, care urmează imediat după Apendicsu IX., iar în ms. 120, Letopiseţul lui Nicolae Costin a suferit unele reduceri însemnate, eliminîndu-se cea mai mare parte din capitolele sau digresiunile cari nu priveau istoria Moldovei. c) într-o a treia formă, reprezentată de mss. 353, 345 şi 2715, Letopiseţul lui Nicolae Costin este continuat prin cronica lui Simion, numai de la domnia lui Iancu Sasu (1579) înainte u. 4. în sfîrsit, o ultimă categorie o formează ms. 256 şi derivatele sale 253, 53, 104, 123, 232, 252, 503, 731, 2305, 2575, 2942 şi 3067, cari nu sunt altceva decît o prescurtare şi pe alocuri o prelucrare a Letopiseţului lui Nicolae Costin 15. Dintre aceste mss. ne interesează, pentru restabilirea cronicii lui Ureche, cele din categoria l-a şi a 3-a, şi încă dintre acestea din urmă numai cele din prima subdiviziune, celelalte 2 necuprinzînd decît părţi puţin însemnate, adică manuscriptele lui Simion Dascălul. Examinarea lor ne conduce la următoarele constatări generale: Toate aceste mss. sunt copii tîrzii, cel puţin de la începutul sec. XVIII. Nici unul nu cuprinde cronica lui Ureche în forma sa primitivă, ci împreună cu diferite interpolări. Interpolările variază după manuscripte. Acelea ale lui Simion Dascălul trebuie să fie cele mai vechi, deoarece figurează în toate manuscriptele. Nici un manuscript nu cuprinde cronica lui Simion Dascălul în întregime s Mai înainte de a încerca să restabilim textul primitiv necunoscut al lui Ureche, trebuie deci să restabilim textul primitiv, iarăşi necunoscut, al lui Simion Dascălul, eliminînd interpolările posterioare, şi întregind cronica sa, păstrată numai fragmentar. Mss. lui Simion Dascălul au o particularitate curioasă: Toate provin dintr-o obîrşie comună şi anume de la o singură copie primitivă defectuoasăI Lucrul acesta rezultă cu evidenţă din următoarea greşalăcomună tuturor: Ms. 174: Domnita lui Alexandru Vodă, iar fecoru lui Iliiaş Vod. Cap. /. vito 6959 9 Ibid., I, p. 144. 10 în mss. 268, 2 601 şi 3 039 continuarea se face direct, lipsind titlul capitolului. u Letop. I, p, 437, rîndul 18. 12 Ibid, I, p. 428-431. 13 Ibid., I, p, 213. 14 Ibid., I, p. 234. 15 Am înlăturat din această clasificare, toate acele mss. cari cuprind, ori numai frag- mente, totdeauna din N. Costin (mss. 401, 601, 932) ori simple prelucrări şi rezumate, foarte tîrzii, cari pornesc de la unul din tipurile enumerate mai sus (340, 564, 1240, 1241, 1665, 2 591). 175 Onciul logofătul şi Coste şi Andronic şi alţii mulţi. Aşa zic că nu au fost Bogdan Vodă f ecor cu cununie, ce copil lui Alexandru Vodă şi domnind Alexandru Vodă s-au sculat asupra lui fiiu-său Bogdan Vodă". „Doirmiia lui Bogdanii vodă şi de viiaţa lui, ce răzbcae au făcut cu tată-săn< Alexandru Vodă. vleto 6962 Avgust 22. Zac. 2 Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-au cu oaste fiiu-său Bogdan Vodă şi s-au lovit cu tată-său Alexandru Vodă la Tămaşeni, aproape de târgul Romanului, Avgust 22 şi după multă nevoinţă birui Bogdan Vodă pre tată-său, pre Alexandru Vodă, şi multă moarte s-au făcut în oaste lui Alexandru Vodă şi intr-acel războiu au pornit oameni de frunte Onciul log. şi Coste şi Andronic şi alţii mulţi, după ce au domnit Alexandru Vod 4 ani. Cronicarul lătinescu „Aşa scrie şi cronicarul lor de zice că Bogdan Vodă au venit cu oaste asupra lui Alexandru Vodă, cum s-au pomenit mai sus şi kau gonit în ţara. leşească, după ce au domnit 4 aniu. F°. 20—21. Tot astfel e şi în mss. 169, f° 26, 2506, f° 32 şi* 440, f° 16. Capitolul despre Alexandru Vodă nu cuprinde, cum vedem, nimic privitor la domnia acestuia. începutul cu „Onciul logofătul şi Costea şi Andronic şi alţii mulţi" este luat din capitolul următor, unde se vorbeşte de moartea lor în lupta de la Tămăşeni. Cele ce se spun mai departe de filiaţiunea lui Bogdan cu Alexandru Iliaş, confundat cu Alexandru cel Bun, n-are iarăşi nici un sens. Ei sunt amintiţi aici în continuare şi cu toate acestea mai înainte nu s-a vorbit nimic despre ei. Faptul acesta precum şi lipsa de legătură între domnia lui Ciubăr şi aceea a lui Alexandru a cărui urcare pe tron nu e arătată,, dovedeşte o lacună. Greşeala se află şi în celelalte manuscripte: Ms. 1445: Ms. 3039: vDe domnia lui Alexandru fecorul lui Iliaşu Vod. Vleto 6959: Onciul logofătul şi Coste şi Andronic şi alţii mulţi; însă aşa zic că n-au foştii Bogdan Vodă fecior cu cununii lui Alexandru Vod". „Domniia lui A lexandru Vodă 6959 şi de un Bogdan Vodă ce se făcea fi£or Onciul log. şi Coste şi Andronic şi alţii mulţi aşa zic de Bogdan Vodă să nu fie fost fecor adevărat de cununie lui Alexandru Vodă, ci copil, iar Cronicariul latinesc „Această poveste o scrie cronicariul latinesc acastă şi cronicariu cel leşescu că poveste aşa o scrie, că acest letopisăţul lor de zice că Bogdan Vodă au venit cu oaste ..." acest Bogdan Vodă au venit cu oaste ..." /F°. 157/. Tot asa în mss. 59 /f°. 142/ 268 /f°. 128/ si /f°. 30/ 2601 /f °. 70/. Cu toate că în aceste manuscripte s-a omis întreg capitolul despre domnia lui Bogdan, se vede însă la domnia lui Alexandru aceeaşi greşală ca şi în celelalte. Autorul copiei, după care s-au reprodus manuscriptele 3039, 59, 268 şi 2601, a căutat să dea un înţeles acestui capitol, îndreptînd textul astfel încît să reiasă că Onciul logofătul, Costea şi Andronic şi alţii mulţi sunt cei cari afirmă că Bogdan n-a fost fecior cu cununie lui Alexandru Vodă. Pornind tot de la această interpretare, autorul unui alt ms. — 103 — a contopit cele 2 capitole despre domniile lui Alexandru şi Bogdan într-unul singur, trecînd totdeodată pasagiul de la început la urma capitolului: „Domniia lui Alixandm Vodă, fecorul lui Iliaş Vod. în anul 6959 şi războae c-au avut cu un fecor al său anume Bogdan Vodă Domnind Alexandru Vodă ţara s-au sculat asupra lui fiiu-său Bogdan Vodă în anul 6962 Âvgust în 22 şi s-au lovit cu tată-său Alexandru Vodă la Tămăşani, aproape de tîrgul Romanului şi după multă nevoinţă au biruit Bogdan Vodă pre tată-său pre Alexandru Vodă şi multă moarte s-au făcut în oastea lui Alexandru Vodă şi într-acel războiu au pierit oameni de frunte Oncul, logofătul cel'mare şi Coste şi Andronic şi alţii. însă Oncul şi Coste şi Andronic şi alţii mulţi zic ase, că n-au fost Bogdan Vodă fecor cu cununie, ce copil lui Alexandru Vodă, fecorului lui Iliaş Vodă. Cronicariul lătinesc acastă poveste o scrie ..." [f°. 7, v0]. Este evident, deci, că în toate manuscriptele lui Simion Dascălul, cunoscute pînă acum, există aceeaşi eroare, ceea ce dovedeşte că nici unul din aceste mss. nu porneşte, direct sau indirect, de la Simion Dascălul însuşi dar că toaţe provin dintr-o copie primitivă a acestuia, defectuoasă. Constatarea aceasta este foarte importantă: comparînd între ele diferitele manuscripte, cari cu excepţia deosebirilor obişnuite de la copie la copie, ar trebui să fie toate identice, vom putea ajunge să înlăturăm interpolările posterioare şi să restabilim cronica lui Simion în forma pe care o avea în acea copie primitivă defectuoasă. Ţinînd seamă de deosebirile mai importante dintre ele, manuscriptele lui Simion Dascălul aparţin la 2 tipuri: 1. Mss. 59, 268, 2601, 3039, 1445 şi 174 cuprind o redacţiune mai simplă care, tocmai din această cauză, trebuie să fie şi cea mai veche. 2. în mss. 103,440, 169 şi 2501, redacţiunea precedentă a suferit cîteva schimbări şi adaose, datorite fără îndoială unor copişti şi cronicari posteriori. '3177 La rîndul lor, cele 6 manuscripte, aparţinînd primului tip, reprezintă 2 variante deosebite: a) 59, 2608, 2601, 3039 şi 1445, de o parte, şi b) 174, de alta. Am văzut că manuscriptele din prima subdiviziune — 59, 268, 2601, 3039 — cuprind la început Letopiseţul lui Nicolae Costin, iar de la cele 2 năvăliri ale tătarilor în Moldova în 1439 — 40, înainte, cronica lui Simion Dascălul. Combinarea aceasta curioasă are, cred, următoarea explicare: Copistul începuse să transcrie Letopiseţul lui Nicolae Costin, dar din cauza lungimii lui, datorită digresiunilor despre popoarele vecine, cari de altfel nu erau într-o legătură destul de strînsă cu istoria Moldovei, el l-a întrerupt la un moment dat, continuîndu-1 prin cronica lui Simion Dascălul care, fără să aibă asemenea digresiuni, cuprindea totuşi aceleaşi fapte despre trecutul moldovenilor. Cele 4 manuscripte sunt copii ale unui original necunoscut, care însă n-a putut fi scris decît numai după moartea lui Nicolae Costin, întîm-plată în septemvrie 1712. Avînd o origine comună ele sunt, se înţelege, identice. Excepţiune face numai ms. 59, din care lipsesc capitolele intitulate Povestea şi tocmeala altor ţâri ce simt pe’mpregiur, atribuite de Kogălniceanu lui Simion Dascălul şi publicate cu Apendicsu VII16. Cum însă acest manuscript aparţine, în mod nediscutabil, aceluiaşi tip ca şi celelalte 3, este evident că omisiunea se datoreşte copistului, şi nu unei redacţiuni deosebite, mai simple, pe care el ar reprezenta-o. Aceste manuscripte ne-au păstrat însă cronica lui Simion Dascălul fără partea de la început. Pentru a completa această lacună, trebuie să ne adresăm la ms. 1445 care reprezintă aceeaşi variantă. Este un ms. mic în 8°, care a făcut parte din biblioteca episcopului de Buzău Dionisie, dăruită Academiei Române de Ministerul instrucţiunii publice. Nu se ştie de către cine şi cînd a fost scris. Cam pe la anul 1768 ms. a fost cumpărat cu 120 bani de către un oarecare Radu C-n (?) de la un Ion Ganulea, după cum se vede din următoarea însemnare, scrisă în josul paginilor, de altă mină şi cu cerneală deosebită: „1768 mai 22 (3). Acastă (4) carte (5) anume (6) cu istoriile (7) care să află (8) într-însa (9) bătăile (10) prinţilor (11) cum arată (12) cu numele (13) lor Domnii (14) puternici (15) vitezi (16) este a mea (17) cumpărat (18) cu buni bani (19) adecă bani 120 (20) de la dumnealui (21) răposat (22) jupânul (23) Ion Gănulea (24) cubun[ă] voi[n]ţă (25) şi este ame (26) cu nume (27) numit Radu C-n (?) (28) . Apoi la f° 52, 72, 122, 135, 150: „Este a me Radu C-n; la f° 121 v° şi 134 v°: 1768 mai 22, iar la f° 36 o însemnare mai modernă: Căpitanul Constantin Ottetnicianul 1845". După scriere, manuscriptul este de pe la începutul sec. XVIII şi cuprinde cronica lui Simion Dascălul într-una din cele mai rele copii cu putinţă. Uneori copistul sare propoziţiuni şi chiar fraze întregi ; alteori, schimonoseşte cuvintele în aşa fel încît lasă impresiunea că a desemnat literile- fără să le înţeleagă sensul: b p2 404—413» 178 Astfel în loc de adausul basne nu va vinui ani ni-i mestecat păine, ei zic pater de la greci straste ei zic stavast rn-am căsătorit nu-i descălecată ţara vălfă ce lucru frăncesc care semn crai dacă în castă parte pe la Rodna trăiesc să-l lase Laslău Craiu Scrie adausănd bani nu va fi ne aici nemestecată păi zei zică paperă dela grenstate zic stafast m-am sa zitor unii descăiecăn în ţara vârvou ce cu carem nă criidecă în cata ţării pe la Roina spreiască la La ast lucru, etc., etc. Proprietarul manuscriptului din 1768 a încercat să îndrepteze cîteva din aceste erori, scriind pe margine cuvintele corectate, dar în cele mai multe cazuri, corectura este neizbutită. Dacă facem abstracţie de asemenea greşeli, datorite copistului, ms. 1445 este pentru toată partea cronicii de la 1440—1594, aproape identic cu celelalte, faţă de cari prezintă numai 2 lipsuri şi anume „Povestea altor ţări", ca şi ms. 59, precum şi o parte din domnia a doua a lui Aron tiranul17, terminîndu-se totuşi cu obişnuita încheiere: „Sfîrşit şi lui Dumnezeu laudă". Lipsurile acestea sînt fără îndoială întîmplătoare. Povestea altor ţări a fost înlăturată şi de copistul acestui ms. ca şi de acela al ms. 59, pentru lipsa ei de legătură cu istoria Moldovei, iar cele 3 capitole de la sfîrşitul cronicii lipsesc pentru cu< din ms. primitiv după care a fost reprodus, direct sau indirect, ms. 1445, se pierduse, probabil, o foaie sau două de la urmă. Acel mss. era identic cu manuscriptul lui Simion Dascălul din care derivă cele precedente, ceea ce se stabileşte neîndoielnic prin următoarea greşeală comună tuturor, privitoare la luptele lui Bogdan III cel Orb, cu Radu IV cel Mare: „Cînd au mers Bogdan Vod la ţara muntenească asupra Radului Vod Vleto 7015, Oct. 28 Văzînd Bogdan Vod cătă pagubă i-au făcut Radul Vod în ţara sa, nu suferi, ci găndi strămbătate sa să o răscumpere mai cu asupră, una pentru scârba şi paguba ce i făcuse Radul Vod, alta şi pentru vitejie, ce ave, că săcotindu ca să nu piiae numele cel vitejescu al tătăni-său, ca să nu zică megiiaşii c-au murit şi el cu tată-său, sculatu-s'au cu toată putere ... etc. [ca în Letop. I, 181, de la rînd 20 înainte] ... [Şi s-au întors Bogdan Vodă aşa cu pace înapoi. Letopiseţul leşăsc de aceste 2 poveşti ce au mers Radul Vodă cu Roman pribeagul de au prădat] ţinutul Putnii şi cum au mers Bog~ 17 Letop. I, p.£241, de Ia rindul al 8-lea înainte: Atunci Arcn Vodă au trimis etc. 179 dan Vodă la ţara muntenească nimica nu însâmnézâ nici să află scris [să fi mers asupra Radului Vodă]". „A treia solie, cînd au mers Bogdan Vod la crai[ul\ leşăsc „După aceia [a treia] oară de iznoavă au mai ispitit Bogdan Vod de au trimis solii săi într-acesta chip doar ar puté cumva să-i dé craiul pe soru-sa, ci craiu au făgăduit într-acsta chip că să ţie legea lor şi să fie plecat craiului leşăsc, ce curînd vréme murind Jicmond crai pre urmă n- au umplut făgăduinţa". „Cînd au prădat Radu Vod, Domnul muntenesc ţinutul Putnii Pre cele vremi Radu Vod, Domnul muntenescu, neavănd nici o pricină asupra lui Bogdan Vod, sculatu-s'au cu toată putere sa şi cu Roman pribégul de au intrat în ţară şi au prădat şi au ars ţinutul Putnei şi prădia ciaia parte de Şiretul, de multă pradă şi perire au făcut, décii s'au întors înapoi făr de nici o smintélâ" 18 Cele 2 capitole din urmă trebuiau povestite înaintea celui dintîi. Greşeala se datoreşte, desigur, schimbării foilor într-un manuscript rău conservat, şi ea dovedeşte comunitatea de origină a celor 5 mss. în care se găseşte. Dar manuscriptele acestea, defectuoase luate fiecare în parte, se completează unul pe altul. în cele următoare voi semnala deosebirile cele mai principale faţă de textul tipărit de Kogălniceanu. Partea din cronică de la descălică-toare şi până la Alexandru cel Bun, cuprinzînd pe cele mai numeroase, la cari voi fi silit să mă refer în mai multe rînduri, o reproduc în întregime19 ; „Carte ce să chiamă Utopiseţi ce........a spune cursul anilor şi descălicare ţării Moldovei şi viiaţa Domnilor. Mulţi scriitori s-au nevoit de au scris rândul şi povésté ţărilor de au lăsat izvod pre urmă şi bune şi réle să rămăe fecorilor şi nepoţilor să le hie de învăţătură, despre cele réle să să feréascâ şi să să socotéascâ, iară de pre cèle bune să urméze şi să se învé^e şi să se îndireptéze şi pentru acéia unii de la alţii pizmind şi însemnăndu şi pre scurt scriind, adecă şi dumnélui Grigorie Ureche, carele dintru mila Domnului său au fost vornic mare cu multă nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele şi ale noastre şi cele streine, au aflat cap şi începătură moşilor de unde au izvorît [în ţară] şi s-au înmulţit şi s-au lăţit, ca să nu să înéce a toate ţările anii cei trecutfi] [şi] să nu să ştie ce 18 Ms. 1445/f° 77 — 79, cu unele fraze sărite/; ms. 59 (f° 183); ms. 268 (f° 183—85); ms. 2 601 (f° 101-2); ms. 3039 (f° 219-220). 19 Reproducerea o fac după ms. 1445, singurul care cuprinde această parte în întregime. Frazele sărite şi cuvintele scrise greşit, le voi adăoga şi corecta cu ajutorul celorlalte mss.şi in special a ms. 174, pentru partea pe care o au comună. Adaosele sunt puse în parenteze, iar corecturile arătate cu litere cursive. (Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron Vodă (1359 — 1595) întocmit după Grigore Ureche Vornicul, Istraie logofătul şi alţii de Simion Dascălul, ediţie critică de Const. Giurescu, cu o prefaţă de I. Bogdan, Bucureşti, 1916, XVIII + 304 p.; fragmentul reprodus de Constantin Giurescu în studiul de mai sus se află în ediţia din 1916, iap. 1—24; se va cita în continuare: „ed. critică Giurescu .. Aceleaşi părţi din Ureche se află şi în: Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 57 —69; se va cita, în continuare: „ed. PanaitescufC.) 180 s-au lucrat, să să asémene fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte,, pre a ceia urmând şi chiizmind, măcar că să află şi de alţii sămnate lucrurile ţăriei Moldoviei, apucatu-s'au şi dumnélui a scrie începătura şi adausul mai apoi şi scadéré care se véde că au venit în zilele noastre, după cum a fost întâi ţărei şi pământului Moldovei, că cum să tâmplă de sărgu de adaoge povoiu apei şi iarăş de sărg scade şi să înpuţmeză, aşa s-au adaos şi Moldova caré, mai apoi din alte ţări s-au descălecat şi făr zăbavă au îndreptat; acésta cercând cu nevoinţă vornicul Uréchie scrie de zice că nu numai léto-piseţul nostru, ci şi cărţile streini am încercat ca să putem afla adevărul ca să nu mă aflu scriitorii de cuvinte deşarte ci de dereptate, că letopisăţul nostru cel moldovenesc aşa de pre scurt scrii că nici vii^ţa Domnilor după cărei a fost toată cârma, nu alege, necum lucrurile din lăuntru să alégâ şi pre scurtu scriindu şi însămnăndu [de la început pănă la domniia lui Pătru Vod Şchiopul şi] s-âu stins, că déçii încoace n-au mai scris nim[en]é nici iaste a să mira, că scriitorii noştrii n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii dintâi n-au aflat scrisorii, ca de nişte oameni neaşăzaţi şi nemérnici, mai mult proşti, de cât să ştie carte, ci şi ei ce au scris mai multu din basni şi din poveşti, ce au auzit unul de la altul, iar scrisorile streinilor mai larg şi de ajuns scrie, care au fost fierbinţi şi răvnitor[i], nu numai a sale să scrie, ci şi cele streine să însemnéze şi de acolo mai luînd şi lipindu de ale noastre, proii-vindu vrémé şi anii, de am scris acest 16topisăţ, carele de pre multe locuri de nu să va fi şi nemerit, gândesc că cela ce va fi înţelept nu va vinui, că de, nu poate de multe ori omul să spue aşa pre calé, toate pre rândul, cele ce véde cu ochi săi, şi multe sminteşte, ci au spune mai mult au mai puţin, dar lucrurile vechi şi de demult de s-au răsuflat atâta vréme de ani. [Ce eu] cum am aflat, aşa am arătat. 20 21 22 23 După acéia şi eu care sănt între cei păcătoşi — acest Simeon Dascăl, ce el să numeeşte aici, mai mult să văde că au amestecat şi au turburat istoriia de căt au lucrat cevaşi pentru Ureche vor. carele au scris acesté a vesti [?] că e domn învăţat şi înţelept iar acesta şi neştiută şi slab în minte, precum şi Toderaşicu Cantacuzină vel. vist. în Moldova şi alţii bine cunoscând pe acela ne-au 21 mărturisit că de multă 22 neştiinţă şi de minte puţină era acel om, precum [?] iar el să şi [?] şi aici că au fost să arată şi lăngă^altele face şi acésta că ale altora le face ale lui, adecă ce au scris Urăche el zice că au scris el Simeon Dascăl — apucatu-m-am şi eu pre urma a tuturora a scrie 23 acéste poveşti ce într-ănse spune scursul anilor şi viiaţa Domnilor văzindu şi cunoscând că scriitorii cei mai de demult care au fost însămnănd acéste lucruri ce au trecut şi s-au sfârşit şi pre urma lor alţii nu vor să să apuce, văzând noi acasta că să părăseşte acastă în-sămnare, socotit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvărşit, şi nu să însemnéze înainte, carele mai nainte de alţii au fost începută pre rând însemnată pănă la domniia lui Vasilie Voi. ca să nu ne zică cronicarii altora limbi c-am murit şi noi cu scriitorii cei din ceput, sau că doară săntcm neînvăţat, ci cu ajutorul de la Dumnezeu întăi ne-am apucat a scrie céu pizmit şi ce au însemnat alţii, pentru acéia găndindu şi socotind de la inimă ca să pociu afla cu adevărat acest lucru să fie deplin, adunat-am izvoade pre rând de le-am 24 20 Partea care urmează s-a transcris aşa cum se află în ms. 1445, singurul în care s-a păstrat. 21 In ms. n-au. 22 Mulţi. 23 în ms. sere. M i-am. 181 împreunat şi ciiindu25 26 27 28 izvoade pre rând, aflat-am şi acest izvod, carele l-au .scris Ureche vornicul şi deca l-am citii28 l-am socotit că iaste scris adevăr > însă mai mult din cărţile streinilor de cat din izvoadele noastre... să numai cănd tindem [?] poveştile mai larg şi diagikns 27... şi mai de scurt ti [?], iar semnele sau tocmelele şi lucruri[le] cate s-au făcut în ţară 28 nu le arată toate, ca poate fi că n-au ştiut de toate cronicariul cel lătinesc să le afle 29 30 31 32 33 * 35, iar letopi-sătul nostru puţi de poveştile ce scrie mai pre scurt însă le însemneze toate pre rănd, măcar că vornicul Uriachie au scris mai sus că letopisăţul cel moldovenesc scrie pănă la domniia lui Petru Voi. Şchiopul30 şi decii s-au strîns-iar eu adunînd izvoade de limba noastră aflat-am izvod den ceput cam pre scurtă vreme şi toate pre rănd însămnînd, pănă la domniia lui Vasile Voi. Pentru aceia decă am văzut că lipsesc poveştile şi cursul anilor din letopisăţul cel letenesc am lipit31 dintr-ale noastre izvoade, carele am aflat că-s [a că] .adevăr şi me-au adus [şi am adaos ?] poveştile la letopisăţul cel letenesc, care la locul său, carele toate mai nainte să vor arăta, careşi la locurile sale şi toate pre rănd chizmind şi însămnănd am izvodit din toate izvoadele într-un ioc şi am făcut unul desăvîrşit32 de care lucru cu mare nevoinţâ33 am silit să nu rămăe nimic nesămnat". „Predosloviia descălecării ţării Moldovei din ceputul ei Acastă predoslovie iaste însemnată de Ureche Vornicul din letopisăţul cel letinesc izvodind, iar predosloviia letopisâţullui] nostru nu am sămnat aice/" „Predoslovie Vor unii Moldovei34 să-i zicăz* că au chiemat-o Sţiţiia sau Schitiia pre limba slovenescă, ce Sţitiia cuprinde loc mult, nu numai al nostru, ci închide -şi Ardeiul şi ţara Muntenească şi câmpii peste Nistru, de cuprinde o parte mare şi din ţara leşască 36. Chiematu-o-au unii şi Flachiia, ce scrie letopisăţeie îetineşti de pre numele hatmanolui rămlinesc ce l-au chiemat Flacu, carele-au bătut războiul cu Sţitii37 38 pre aste locuri şi schimbăndu-şi numele din Flachiia i-au zis Vlahiia. Ci noi acesta38 nume nu-1 putem dă ţăriia nostră Moldovei ce ţăriei Munteneşti. Că ei nu vor să disparţă să facă doao ţări, ci scrie că au fost tot o ţară şi un loc, iar noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pre urmă, aar Muntenii mai dintâi, măcar ca s-au tras de la un izvor Muntenii întâi iar Moldovenii mai pre urmă, de păstori nemerind, că umblând păstorii de la Ardei, ce să chiamă de la Maramureş!, în munţi cu dobitoacele au dat pre o 25 cinstindu. 26 l-au cinstit. 27 diugiuns. 28 tri. 29 o fie. 30 şi chipul. 31 a lipim. 32 In ms., dinsăvărşit. 33 nevinţă. 84 Moldoveni. 35 zic. 36 rusască. 37 Sţitiia. 38 ac asta. 182 fiiar[ă] ce să chiamă buăr şi după multe goane ce au gonit pren 39 munţi 40 cu dulăi, o au scos la sasul apei Moldovei ; acolea fiind şi fiara obosită au ucisu-o la locul unde se chiamă acum Buorénii. Décà s-au descălecat sat şi herul ţăriei sau pecétia cap de booîr să însâmnézâ şi şi căţeo cu caré au gonit aca here au crăpat, pre care o au chemat Molda, iar apei de pre numele căţ61ei Moldeei, au zis Molda, sau cum îi zic unii Moldova, aşijderea şi ţăriei de pre numele apei i-au pus numele Moldava". „Pentru limba moldoveniască 41 42 Aşijderea şi limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ni-i amestecat 42: graiul nostru cu a vecinilor de pen pregiur, măcar că de la Răm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate 43 cum spune şi la prédosloviia 16topisăţului celui moldovenesc de toate pre rînd ; ci fiind ţară mai de apoi, ca la o slobozie de prin pregiur viind şi descălecănd, de limbile lor s-au mestecat a noastră,. De la Rămlenii, ce le zicem latini, pâine ei zic panis, carne ei zic caro; găinei zic galena; moiaré, mulier, fâmée, fămina; părinte pater,al nostru, noster, şi alte multe din limba litenéscâ, că de ném socoti pre amăruntu toate cuvintele lém înţel6ge. Asijderé şi de la Frănci, noi zicem cal iar ei caval; de la Greci straste ei zic stavast. De la Lési prag ei zig prog, de la Turci m-am căsătorit, de la Sirbi cracatici şi altele multe ca acéste din toate limbile, carelé nu putem să le însămnăm toate şi pentru acasta să cunoaşte că cum nu-i descălecată ţara de oameni aşăzaţ[i], aşa nici legile, nici tocméla ţării pre obicai bune nu-s legate, ci toate [direptatea au lăsat-o] pre cel mai mare ca să o judece, şi ce i-au părut lui, ori bine or rău, acéia au fost légé, de unde au luat şi voe aşa mare şi vălfă de cum ie voia Domnului opt zile caute să le plac tuturor [?],. or cu folos or cu pagubă ţerăei, care obicéiu pănă astăzi trăiaşte". „De ràsipiré ţărei dintăi Află-se aiastă ţară să fie fost şi alţi lăcuiţi într-însa mai nainte de noi,, de unde cetăţile ţăriei să cunoască că e lucru frăncesc, de au lăcuit ostile Rămului şi au ernat de multe ori, bătîndu-se une or cu Ştiţii sau Tătarăi, une or cu Bosna sau cu Rumele şi la Perşi trecînd. Ci fiind în calé răutăţilor şi stropşind-o ostile, care de multe or să făea războae pre acest loc, cum însă şi sămnele atît carele le vedem pretutindărilea, movile mari şi mici şi şanţur[i] pe Nistru şi pre Prut, prin codri, n-au mai putut suferi şi s-au răsipit şi s-au pustiit". „De ijdereniia Moldovenilor de unde sănt ei, de la Mare Murăş iaste ijdereniia lor, de au venit pre aceste locuri. Scrie la 16topisăţul cel unguresc că oare cănd pre aceste locuri au fost lăcuind Tătar[i], mai apoi plodindu-să şi îmulţîndu-[să] şi lăţindu-să s-au tins de iau trecut şi peste munţi la Ardei şi împingîndu-i pe Ungur.[i] din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ci singur Laslău craiul unguresc, carele îi zic că-au fost vălhovnic, s-au sculat de s-au dus la împăratul Rămului de ş-au cerşut 39 pre. 40 mulţi. 41 în ms.: ... veniască, pentru limba mo. (sic) 42 nemestecată. 43 nemestecate. 1&3 oaste într-ajutori împotriva vrăjmaşilor săi, ci împăratul Ramului alt ajutor nu i-au făgăduit, ci i~au zis: Eu sănt jurat de cînd am stătut la împărăţie omu de sabiia mea şi de judeţul mieu să nu pie,; pentru aceia mulţ[i] oamen|i] răi s-au făcut în ţara me şi căte temniţ[i] am, toate sănt pline de dânşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voi da ţie să fac[i] izbîndă cu dânşii şi eu să-mi cură-ţese ţara de dânşii, iar tu în ţara me să nu-[i] mai aduci că-ţ[i i] dăruesc ţie. Şi de sărg învaţă, de-i strînsără pre toţ[i] la un loc de pretudindine şi iau sămnat pre toţi de i-au ars împrejurul capului, de le-au pârlit părul ca unor tîlhari cu un fier aprins, care semn triiaşte şi pînă 44 astăzi în ţara Moldovei şi la Maramureş, de să ceolescu oamenii cu cărare împrejur[ul] cap[ului], Decii Laslău craiul dacă au luat acest ajutori tâlhăresc de la împăratul Râmu-lui, au silit la ţara: ungurescă şi decii pre[n] cîşiegile născutului cu toată putere s-au apucat de Tătar[i] a-i bate şi a-i goni, de au trecut muntele în castă [parte a] ţării pre la Rodna pre care [cale] şi semne prin stânci de piatră în doao locuri se află făcute de Laslu crai. Şi aşa gonindu-i prin munţi scos-au şi pre ceşti [Tă]tari, care au fost lăcuitori la Moldova, de [i]au gonit până au trecut apa Şiretului. Aco[lo] Laslu crai, ce iaste leşeşte Stenislav, stînd In ţărmurile apei au strigat ungureşte sărătem serăteme, ce [să] zice rumăneşte place-m[i]. Apoi decă s-au descălecat în ţară, după cuvântul craiului ce au zis sărătem au pus nume apei 45 Şiretul şi după multe goane [ce] au gonit pe Tătar[i] i-au trecut peste Nistru la Crăm, unde pănă astăzi trăesc. De acolo s-au întors Laslu crai îndărăt cu mare laudă şi biruinţă şi viind la scaunul său] în zioa de lăsatul săcului, cerşutu-ş-au blagoslovenie la Vlădici[i] săi [să-l la[se] trei zile să [se] veselescă cu doamnă-să şi boeri săi şi aşa l-au lăsat — de s-au mărturisit singur Simion că nu ştie nimic umblîndu-se singur care zice că Marţi — cu toată curtea sa 46 care obicaiu să ţăne la lege lor şi pănă astăzi de lasă săc marţi. Ce acastă poveste a lui Laslu crai se spune că au gonit pre ceşti Tătar1 nu o a scos Urechie vornicul din letopiseţul cel leşesc, ci e[u] Simion Dascălul o am izvodit din letopisăţul cel unguresc care poveste o am socotit, pre sem-ne[le] ce arată, că poate fi adevărat[ă].“ „De descălecare Maramureşului Laslu craiul unguresc după izbândă cu noroc ce au făcut de risipi pre cei Tătar[i] şi să aşeză la scaunul său, sfatuitu-s-au cu boiarii săi ce vor face cu aceşti tâlhari, ce au adus într-ajutori de la înpăratul Rămului, cu carii mare izbândă făcuse, de răsipise putere acelor Tătar[i]. Ca să le de loc şi ocini în ţară nu suferiia cei din moşie Unguri, văzând că sănt neşte oameni răi şi ucigaşi, socotind că dă să vor plodi şi să vor îmulţi şi să vor întări şi gândeau să nu li să prilejască vreo o priCe cu dânşii, să paţă mai rău de căt cuTătarăi, mai apoi să nu le hie a piarde şi crăia; ci le-au ales loc pustiu şi sălbatic îngrădit cu munţi prin prejur între ţara leşască şi între ţara ungurească, unde să chiamă acum Maramureşul, acolo i-au dus, de le-au înpărţit hotar[e] şi ocine şilocur[i] de sate şi tărgur[i] şi [i]au nămişit pre toţ[i], unde ş[i] păn[&] astăz[i] trăesc"- „De descălecare ţar iei Moldovei a[l] doile rând, în ce chip s-au aşezat 44 45 44 în ms. încai. 45 apoi. 48 scurtă sa. 184 Acastă povéste ce-i déica în jos, care spune de înoiré ţârei iaste izvodit[ă] de Urechie vornicul din l6topisăţul cel leşăsc, care povéste o am socotit că să tocméste întru tot cu {>rédosloviia létopisâtului cestui moldovenesc, însă mai pre scurt, iar predoslovia Moldovei tinde povésté mai deschis şi déjuns [cum arată înainte] : După răsipa ţăriei dintâi, cum spune mai sus, că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul răm[le] nesc, sau cum spune la ^topisăţul cel ungu resc de Laslu crai unguresc, cînd au risipit pre Tătari de pre aceste locuri, déu rămas locul pustiiu. Mai apoi după multă vréme, cum spune mai sus, când păstorii din munţii ungureşti pogorînd [la] văna[t] au nemerit la apa Moldovei locur[i] desfătate, cu cămp deschis, cu ape curătoare, cu păduri dese şi îndrăgind locul au tras pré ai săi de la Maramureşi şi pre alţii au îndemnat déu descălecat întâi supt un munte, mai apoi adăogînd şi crescînd înainte, nu numai apa Moldovei, ci nici Şiretul nu i-au hot[ă]răt, ci s-au întins pe la Nistru şi pă la mare şi războae mai apoi făca, ca să-şi apere ţara şi pămîntml său de cătră alţ[i] vecin[i] şi limbi, ci era împrejur, ci avînd purtători Domnii lor, cari-i ridica dintre sine, în ţara leşască de multe or[i] au intrat şi multă pradă şi izbândă au făcut, că după răsipă ce i-au fost gonit pre Tătari oarecănd de pre aste locurfi] Laslu craiul unguresc, iarăş au fost început a se întinde la cămpi. Asijderé şi Muntenilor nu numai nevoe, ci şi groază le făca, ca şi domniile schimba şi pre cine vré ei priimi, pre Ardéleni nu-i lăsa să odehnească, ci pururea le făca nevoe şi cetăţi multe le luase şi le lipise către ţara Moldovei, carele toate mai nainte la locurile sale să vor arăta ; mai apoi şi Turcipor] carii să vede că ca o negură toată lumea acoperia, războae minunate au făcut, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au şi supus supt jugul lor, de multe or i-au asudat rocoşindu-să şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, pănă o aşeza". „0 poveste din predosloviia letopisăţului cestui moldovenesc Ce într-ănsa spune că iaste făcută ţara din 2 limbi de Rumâni, şi de Ruşi, de carele lucru să cunoaşte că şi pănă astăzi iaste ţara jumătate de Ruşi, jumătate de Rumahi. Ce acastă povéste nu să află însămnat[ă] de Uréche vornicul, iar eu n-am vrut să las nici acastă să nu pomenesc, socotind că cum am adus aminte de altele, ca să nu rămîe nici acastă neînsămnată. Scrie la ^topisăţul cel moldovenesc la predoslovie, [décii] că dac[ă] au ucis acei vă[nă]tori acel buoîr întorcîndu-se înapoi văzînd locur[i] desfătate îi luoa pre cămpi într-o parte şi au nemerit la locul unde iaste acum tărgu Sucévenii ; acolo mirosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă cu pădure multă, au pogărăt spre mirodenia fumului la locul unde iaste acum mânâstiré Eţcanii, acolé pre acelaş loc au găsit o prisécâ cu stupi şi un mosnén bătrân de păzia stupi[i], de seminţie a fost rus şi l-au chemat Iaţco, pre carele décâ l-au întrebat văn[ă]tori[i] ce om şi din ce ţară este, el au spus că iaste rus din ţara leşască. Aşişderea şi de loc l-au întrebat, ce loc iaste acesta şi [de] ce stăpîn ascultă? Iaţco au zis: iaste un loc pustiu şi fără stăpîn de domneau fierele şi păsările şi să tinde locul în jos în Dunăre, iar sus păn[ă] în Nistru de să hotărăşte cu ţara leşască şi iaste un loc foarte bun de h[r]ană. Inţelegînd vânătorii acestü cuvînt au sirguit la Mare Mureşi de ş-âu tras oameni săi în castă parte şi pre alţi au îndemnat den descălecat întăi sub munte şi s-au lăţit pre Moldova în jos. Iară Iaţco prisăcariul, déc-au înţeles de descălecarea Murăşanilor, îndată s-au dus în ţara leşască de au dus Rusn[étii] şi au descălecat pe apa Sucavei în sus şi pre Sirétul, Botoşan[i] şi aşa de sirgu s-au lăţit Ru-'*.' 185 manii în jos şi Ruş[i] în sus. Aşij[d]ere şi târgul Baia scrie că o au descălecat neşte Saşi ce au fost ungureşti, ce se chiamă pre limba lor Suciar Suciava, că să chiamă pre limba ungurească cojocarii. Aşa într-acestaş chip să află. să fie fost descâlecaré ţăriei Moldovei". „începutul Domnilor ţăriei Moldovei şi de viiaţa lor şi de cursul anilor vrea să arate. Vléto 6867 într-acei păstori, ce au nemerit locul acesta, fost-au şi Dragoşe, care au venit de la Maramureş, carele [se] vedea şi mai de cinste şi mai de folos de cît toţi, pre carele cu toţi[i] l-au pus mai mare şi purtători de gri je şi déc-au domnit 2 ani s-au sfîrşit. Pre această sămn dintăiaşi dată ce să arătă domn[ia] fără trai, să pute cunoaşte că nu va fi aşazare bună între domnia Moldovei, ci cum fu pre scurt viaţa Domnului dintâi, aşa şi Domnii ce vor fi înainte, adése [să] vor schimba şi între domniia Moldovei multă neaşezare va fi. Pe urma lui Dragoşe Vod au stătut la domnie fiiu-său Sas Vod şi au ţinut domnia 4 ani. După moartea lui Sas Vod au ţinut scaun[ul] fiiu-său Lascu Vod 8 ani. Pre urma lui Lascu Vod au domnit Bogdan Vod 6 ani. După domniia lui Bogdan au domnit Pătru Vod fecoru lui Muşat 16 ani. După dânsul au domnit frate-său Roman Vod, iar pe urma lui Roman Vod au stătut la domnie Ştefan Vod, carele au avut 2 fecori şi au domnit Stefan Vod 3 ani. Iară ce să va fi lucrat în zilele acestor domni nu să află scris nimica, căt au domnit ei 46 de ani. Cunoaşte-să că au fost neaşezaţi şi de curând de n-au avut cine scrie. Nici vecinii, carii nimica au lăsat neînsămnat, n-au ştiut de dânşii să scrie". „De însămnare anilor însâmnaré anilor scriitorilor noştri nu se tocméste cu a streinilor, că 16topiseţul nostru scrie că au fost vlétul 6867 cînda stătut domn Dragoş Vod iar litopisăţul streinilor scrie că au fost văleatu 6867 în zilele acestui Ştefan Vod, iar ce s-au trecut înapoi nu să află însămnat de streini. Cunoaşte-să că cum nu să află de scriitorii noştri însămnat viaţa Domnilor şi lucrurile lor aşa şi vâlétu căndai [?] să nu fie smintit, iar de au şi însămnat, n-au ştiut ce a scris, iar bîtopisăţul litenescü putem cunoaşte că poate să fie mai adevărat că fiind oamenii aşezaţi de demult şi cronicari[i]lor neavînd altă treabă ci numai vlétul păziia şi neşte lucruri mari ca [în mss. carii] acésté socotiia să nu rămăe ceva neînsămnat, pentru ca să nu le zică vecinii lor de prin prejur că au fost adormit sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi cu istoriia. Pentru aceia şi pre acesta lucru putem cunoaşte că ei cum au înţeles de descălecarea ţârei noastre şi de lucrurile Domnilor îndată s-au apucat de-au însămnat toate pre rănd şi a noastre si a lor. Pentru aceia ei scrie că au fost veleatul la domniia acestui Ştefan Vod 6867". „De domniia fee or Hor lui Ştefan Vod cel dintăi şi de Iuga Vod Acest Ştefan Vod au avut 2 fecor[i], cum s-au pomenit mai sus, pre Ştefan Vod şi pre Pătru, care pe urma tătăni-său pricindu-să pentru domnie, au fugit Ştefan, fratele cel mai mare, la Cazamir craiul lesescü, pohtind ajutori împotriva frăţine-său Iu Pătru şi să-i să pièce cu toată ţara, iar Pătru cu ajutorul unguresc au apucat ţara. Vrând Cazamir c[r]aiul ca să dobândească ţara şi să fie pre voia lui Ştefan Vod, i-au dat oaste de i-au intrat în ţară în zioa dintăi a lui Iunie şi întâi îi mergea cu noroc, iar mai apoi i-au amegit ai noştri de i-au 186 ! băgat la codru, şi fiind copaci întinaţi pe lângă drum, i-au su[r]pat asupra lor, unde căţi n-au pierit de copacii, i-au prins vii, pre carii mai apoi i-au răscumpărat, craiul Cazamir. Fost-au într-aceşti robi oameni mari Zbienevu şi Tăn-censchi, fecorul voevodului de Cracă[u]; luat-au şi trei sti[a]guri a trei Voe-vozi, a Cracăului şi a Sandomirului şi a Le[v]ovului şi 9 steguri boereşti. Letopisăţul nostru de fecorii lui Ştefan Vod, ci pomenim mai sus, nu scrie, ci scrie că după domniia lui Ştefan Vod au domnit Iuga Vod 2 ani. După dânsul Alixandru Vod, carele să va pomeni mai jos, iar noi n-am lăsat să nu însămnăm nici de fecorii lui Ştefan Vod, căce nu poate să nu [înmss. lipseşte] fie adevărat, că nu părteşte cronicariul Bielski alor săi, ci scrie poticala ce au petrecut Ştefan Vod cu ajutorul lor de [i]au perit cu toţi. [După aceste au domnit Iuga Vodă doi ani], iar ce să va fi lucrat intr-acei 2 ani nu să ştie." „De domniia Ini Alixandru Vod ce[l] bătrân şi bun. Letopisăţul nostru cel moldovenesc scrie că au fost scursul anilor 6907 faprilie 25, cănd au stătut Domn[ul] Alexandru Vod cel bun, iară pre I[u]ga Vod scrie că l-au luat la sine Mircia Vod, domnul muntenesc, iar letopisăţul letinesc scrie că au fost vieţui 6921, cănd au stătut dintr-aceştia la domniia Alixandru Vod, carele multe lucruri bune au făcut în ţară, şi au zidit 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani la domniia lui şi au adus şi moaştele sfîntului loan No vii; ce vei cerca la cărţile bisericeşti viiaţa lui, carele miercur[i] şi joi în săptămîna Rusaliilor îl slăveşte toată ţara noastră, în Sucavă, unde zac moaştele la Mitropolie". Ms. 1445 f°. 1—21. Începînd cu capitolul despre „Soborul ce s-au adunat în Florentina" 47 şi pînă la războiul lui Ştefan cu Turcii din 1475 48, textul dat de aceste manuscripte este, în general, identic cu cel tipărit de Kogălniceanu. Expunerea războiului de la Podul înalt, în partea lui finală, este însă mult mai puţin dezvoltată. Urmărirea Turcilor după izbînda de la începutul lui ianuarie, înfrîngerea şi moartea hatmanului Şendrea, victoria lui Ştefan asupra Muntenilor, stabilirea hotarului la Milcov şi luarea Crăciunei, precum şi întreg capitolul despre năvălirea cazacilor sub Lobodă şi Nalivaico, cu zidirea bisericii Sf. Dumitru în Suceava şi căsătoria domnului cu Voichiţa, lipsesc 49. în locul lor capitolul „De vestita izbîndă a lui Ştefan la Podul înalt"se termină cu zidirea bisericii din Vaslui 5°, întoarcerea domnului la Suceava, unde este primit cu pompă 51 vestirea victoriei şi trimiterea a 36 steaguri regelui polon 52. După războiul de la Valea albă şi înainte de moartea mitropolitului Teoctist53 se află următoarea ştire: „Iară la letopiseţul cel letenescu de izbînda lui Ştefan Vodă c-au scos plenul şi prada la dănsu de la Turci şi de Bisărab Vod cu Muntenii nimica nu scrie, încă şi alte semne multe, nimic nu le însem- 47 Letop., I. p. 139. 48 Ibid., I, p. 160. 49 Ibid, I. p. 161. De la rîndui al 7-lea: Dacă i-au bătut pe Turci etc; pînă la p. 163. 50 în locul pasajului de la p. 162, rindurile 20^26, este numai o scurtă notiţă: „Şi întru acea laudă şi bucurie au zidit biserica din tirg în Vaslui dînd laudă lui Dumnezeu de biruinţa ce au facutff. 51 Letop., I, p. 163 rîndurile 1 — 6. 51 Ibid., T, p. 164 rîndurile 27—28. 53 Ibid., I, p. 165 intre rindurile f30— 31. 187 neză, carele nici unul n-am vrut să le lăsăm şi toate carele la locul său le întocmim". (Ms. 1445; f° 52; ms. 59 f\ 162; ms. 268 f° 146; ms. 2061 f°. 80; ms. 3039 f°. 177). Moartea lui Şendrea este pusă în războiul de la Rîmnic, cu Ţepeluş 54, iar luarea Craciunei după acest război55. La sfîrşitul aceluiaşi capitol, după zidirea cetăţei Smeredova 56 se adaogă o ştire nouă despre prădarea Ţârei Munteneşti57, iar după războiul cu Malcoci şi cu Turcii la Cătlăbuga, o alta privitoare la zidirea bisericei Sf. Neculai din Iaşi 58. Moartea doamnei lui Radu Vodă se află la sfîrşitul capitolului în care se povesteşte prădarea Poloniei de către Ştefan 59. Mai departe lipseşte capitolul „Pentru venirea Leşilor de al doilea rînd în ţară" 60, recomandarea pe care o face Ştefan fiului său şi boierilor ca să se supună turcilor 61, trimiterea lui Tăutul şi închinarea ţării62. De aci înainte pînă la sfîrşitul cronicii, redacţiunea din cele 5 manuscripte este aproape identică cu cea tipărită de Kogălniceanu, lipsind doar începutul capitolului despre „Domnia a doua a lui Petru Vodă Rareş“ 63, precum şi sfîrşitul celui privitor la domnia fiului său Iliaş 64. în schimb, faţă de textul tipărit, manuscriptele cuprind în plus următoarele notiţe: La domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, după zidirea mănăstirilor Slatina şi Pîngăraţii65. „Această poveste ce scrie mai sus, care spune de Iliaş Vod şi de Ştefănită Vod [şi de Joldea Vod], şi de Alexandru Vod, cronicariul [cel] leşăsc tinde poveste mai deschis, [iar nu aduce] aminte de toate • semnele pre rînd, cîte s-au făcut, iar letopisăţul cel moldovenesc măcar că scrie pre scurt, însă arată toate Semnele pre rînd, care toate le-a[m] tocmit prin poveste, care la locurile sale" 66. în domnia lui Despot, la sfîrşitul capitolului „Pentru izvodul amînduror cronicarilor leşeşti"67: ,,[P]entru aceia şi eu văzând că de aicea înainte să tocmesc scrisorile la poveste amîndurora cronicarilor, am silit de am împreunat scrisoare lor [la un loc şi am tocmit-o de am făcut-o tot una, însă nu numai cronicarii ale c-au scris [?]"68. 54 Letop., I, p. 166, rînd 16, după cuvintele: „De la Ştefan Vodă încă au picat oameni de frunte boieri". 55 IbidI, p. 167, rîndul 4. 5® Ibid., I, p. 167, rîndul 6. 57 „Vito 6992. Ştefan Vod într-o noapte au prădat si au arsu ţara toată muntenească pînă în sfîrsit" (ms.' 1445 f° 54 v°; ms. 59, f° 164. ms. 268, f° 187; ms. 2601, fb 81; ms. 3 039, f° 179). 58 „Dacă s-au întors Ştefan Vodă dela acel răsboi cu izbîndă [au făcut] bis6recă pre numele lui Sti Nicolae în târgul de în Iaşi", /ms; 1445, f° 54 v° ; ms 59, i' 165—6; ms. 268; f° 149; ms. 2601, f° 82 ms. 3039, f° 181/. 69 Letop., I, p. 174. «o Ibid. I, p. 174. * 61 Ibid., I, p. 178, ultimele 5 rînduri. 62 Ibid., I, p. 179, rîndurile 8-12. 63 Ibid., I, p. 202, de la rîndul 12 pînă jos. 64 Ibid. I, p. 206, de la ultimul rînd înainte. 46 Ibid. I, p. 210 între rîndurile 17—18. «« Ms. 1445, f° 122; ms. 59, f° 224; ms. 268, f° 223 v°; ms. 2601, f° 121 v°; ms. 3039, f° 257—8. 132 Ibid., II, p. 178 {Neculce, ed. Iordan, p. 4). 200 indiferent de ceea ce se credea asupra valoarei operei sale, sau asupra timpului cind fusese scrisă — avea un fond oarecare de adevăr, şi aceasta cred că nu se poate contesta, tocmai prin faptul că numele lui nu se leagă de o anumită cronică sau de un fapt determinat, atunci el n-a putut scrie decît numai înainte de Ureche. Părerea exprimată de Miron Costin în poemul polon, unde îl considera ca predecesor al lui Ureche, este deci foarte verosimilă. în acest caz ar rămîne de cercetat cum s-a produs confuzia lui Buhuş, şi ce temei ar putea avea cealaltă afirmare a lui Miron Costin, că Eustratie fusese cel mai însemnat cronicar moldovean. Mai înainte trebuieşte însă lămurită chestiunea cronicii lui Ureche, care, după cum am văzut, s-a conservat numai laolaltă cu interpolările lui Simion Dascălul. Dintre acestea autorul lor indică 3: povestea despre origina românilor, luată din letopiseţul unguresc; unele tradiţii asupra descălecatului lui Dragoş, reprcdu>e din letopiseţul cel moldovenesc şi partea relativă la domnia lui Despot, tradusă din cronicarul polon Paszkowski. Pînâ ce nu se va dovedi că acestea sunt singurele interpolări ale lui Simion Dascălul, sau în cazul cînd mai sunt şi altele, cită vreme ele nu vor fi determinate cu preciziune, restabilirea sigură a cronicii lui Ureche rămîne un deziderat irealizabil. Un rezultat pozitiv nu se va putea obţine decît dacă cronica lui Ureche se va fi păstrat şi într-o altă redactiune interpolată, deosebită de a lui Simion Dascălul; în acest caz separarea adaoselor acestuia ar fi foarte uşoară, întrucit partea comună a celor 2 redacţiuni ar reprezenta textul primitiv al lui Ureche. Din această cauză este necesar ca, mai înainte de a recurge la analiza internă a cronicii, unde suntem uşor expuşi unui punct de vedere personal, să examinăm mai de aproape adaosele atribuite Costineştilor, pretinşii interpolatori de mai tîrziu ai cronicii lui Ureche. III CRONICARII URMĂTORI FAŢĂ DE CRONICA LUI URECHE 1. Părerea că Miron Costin ar fi interpolat cronica lui Ureche porneşte de la Neculcea. Acesta spune că după Ureche şi adnotatorii săi „s-au apucat Miron Costin vel logofătul, de au făcut un letopiseţ şi cît n-au putut istovi Miron logofătul, l-au istovit fiiul său Nicolae Costin biv vel logofăt; l-au scris din începutul lumei.. . pînă la Dragoş Vodă, şi de la Dragoş Vodă l-au scris după izvodul lui Urechi vornicul, pînă la Aron Vodă, însă mult l-au mai împodobit mai frumos şi Miron logofătul şi fiul său Nicolai Costin",..133 Iar mai departe: „Mai socotit-am şi din letopiseţul lui Eustratie logofătul şi a lui Simion dascălului şi a lui Misail călugărului nisce cuvinte cîie-va, de nu le-am lăsat să nu le scriu, ce le-am scris, măcar că dumnealui Miron logofătul si cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris, şi-i ocăreşte; şi se cade să-i ocărască, unde face că sunt Moldovenii din tîlhari, bine face că-i ocărăşte, şi zice că sunt basne. 133 133 Letcp., II, p. 177 (Neculce, ed. Iordan, p. 3 — 4). 201 Iară pentru Dumbrava roşie, cum au arat-o Bogdan Vodă cu Leşii, Miron logofătul au lăsat de n-au scris, dar aceea zic să nu fie basna ‘ l3L Neculcea afirmă, aşadar, pe de o parte, că amîndoi Costineştii contribuiseră la scrierea Letopiseţului, considerînd chiar partea lui Miron ca precumpănitoare, iar pe de alta, că punctul lor de plecare, pentru epoca de la Dragoş înainte, fusese cronica lui Ureche, pe care au mai dezvoltat-o. Pe temeiul lui Neculcea, Kogălniceanu a pus apoi şi pe Miron între inter-polatorii lui Ureche, atribuindu-i 16 fragmente între cari unele absolut fără nici o însemnătate, pe cari el le-ar fi adăogat la cronica acestuia l3s. Dar aceste fragmente, cu excepţia celui dintăi, privitor la titlul şi domnia lui Roman I m\ care este o interpolare mai tîrzie, le-a luat întocmai din letopiseţul Iui Nicolae Costin * l37. Alegerea lor a făcut-o în mod cu totul arbitrar, deoarece nu există nici un manuscript care să le cuprindă numai pe ele. Bazîndu-se tot pe Neculcea, V. A. Ureche atribuie lui Miron Costin aproape în întregime toată partea din letopiseţul fiului său de la descălecat şi pînă în 1601 138. Letopiseţul despre care Neculcea credea că este scris de amîndoi Cost inii fără deosebire, Kogălniceanu de Nicolae, cu excepţia cîtorva mici fragmente', iar V. A. Ureche de Miron în cea mai mare parte, este în realitate una şi aceeaşi cronică, care se începe de la zidirea lumii şi se termină în 1601, pe care manuscriptele o numesc: Letopiseţul lui Nicolae Costin 139 *. Cu toate că în această privinţă nu există cea mai mică îndoială, să presupunem totuşi, pentru a înlătura o discuţiune deocamdată inutilă, că letopiseţul se datoreşte în adevăr amînduror Costinilor. Chestiunea care ne interesează pe noi este dacă pentru epoca de la 1359— 1594 ei au întrebuinţat sau nu cronica lui Ureche. Răspunsul este foarte uşor. Deoarece letopiseţul cuprinde aceleaşi adaose schimbări şi greşeli ca şi redacţiunea păstrată în mss. 103, 440, 169 şi 2506, din care s-a înlăturat numai tradiţia despre craiul Laslău şi dregătoriilo înfiinţate de Alexandru cel Bun, este învederat ca pe aceasta şi nu alta au urmat-o autorii lui. Costineştii au interpolat deci cronica lui Misail Călugărul şi nu pe a lui Ureche. Dar ipoteza că Miron ar fi autorul, indiferent în ce măsură, al unei părţi din acest letopiseţ, este gratuită. El a fost socotit, printre interpolatorii lui Ureche, numai pe motivul că a continuat cronica acestuia, presupumn-du-se că în acelaşi timp o şi transcrisese pentru a face un letopiseţ întreg. Şi nu era admisibil ca un om de valoarea şi cultura lui, să se fi mulţumit cu o simplă copiere a operii predecesorului său, fără să adaoge şi unele lucruri de la el 14°. O asemenea presupunere ar fi îndreptăţită numai dacă s-ar putea dovedi că Miron Costin a scris în adevăr un letopiseţ complet. Acest letopiseţ nu există. în manuscriptele cunoscute pînă acum, cronica lui de la Aron pînă la moartea lui Ştefăniţă (1594—1662), cînd nu e singură, servă totdeauna 184 Letop.y II, p. 178; cf. p. 181: Numai mă mir de Miron logofătul cum au acoperit acest lucru de nu l-au scris {Neculce, ed. Iordan, p. 4). 135; Letop.,1, 134 n. 2; 137 n. 3; 140 n. 1; 151 n. 1, 2; 152 n. 1,2; 156 n. 2; 184, n. 5; 189 n. 1; 190, n. 1; 195, n. 1; 2, 3; 197 n. 1. Cea de la p. 154, n. 1 i-o atribuie şi lui Nicolae Costin. 138 Ibid., I, 134, n. 2. 137 A se vedea s. ex. ms. 238 f° 39 v° , 44, 45, 57, 58, 60, 83, 86, 87, 90, 91 v°. Cel despre Roman este luat din ms. 115, f° 5 °v , unde a fost interpolat în letopiseţul lui N. Costin chiar de copistul manuscriptului din 1726; cf. copia din 1746: ms. 120 f° 32 v°. 138 V. A. Ureche, o.c. II, p. X şi p. 166-426. 139 V. ms. lui Nicolae Costin. u® V. A. Ureche, o.c., II, p. 166. 202 de continuare, sau la cronica lui Misail călugărul, sau la letopiseţul fiului său. Nici una din aceste combinaţiuni nu-i aparţine: cea dintâi pentru că el n-ar fi admis cu nici un chip cronica lui Misail, fără să elimine, cum face şi fiul său, basmul despre craiul Laslău, cea de a doua pentru că letopiseţul lui Nicolae Costin a fost scris cu mult mai tîrziu. Din înfăţişarea pe care o are începutul letopiseţului său, precedat de un titlu special cu numele autorului şi dregătoria lui, de înşirarea istoricilor cari au scris despre Moldova, de voroava către cititor şi de stihurile asupra descălecatului, prin cari dobîndeşte un caracter hotărît de independenţă, se vede că Miron Costin a dat la lumină manuscriptul acestui letopiseţ izolat şi ca parte dintr-altul mai întins. Acelaşi lucru rezultă, pe de altă parte, şi din făgăduiala pe care o face cronicarul „că şi letopiseţul întreg să aştepţi de la noi de vom avea zile", ceea ce însemnează că el prezenta publicului numai un fragment, şi din precizarea de 2 ori repetată, în voroavă şi la începutul domniei lui Ştefan Răzvan, că Ureche scrisese de la Dragoş şi pînă la Aron, repetare de prisos dacă i-ar fi continuat cronica în acelaşi manuscript, dar foarte la locul ei în cazul cînd ea lipsea, servind de îndreptăţire pentru începutul cronicii, şi cu deosebire, din felul cum el trimite pe cititor la cronica lui Ureche: „afla-vei de la Dragoş Vodă. .. la letopiseţul lui", trimitere care nu poate avea alt înţeles, decît că acel letopiseţ se afla aiurea şi nu în acelaşi manuscript. Tot ca lucrare izolată a dat la lumină mai tîrziu şi „Cartea pentru descălecatul dintîi". Concluziunea la care ajungem este că Miron Costin nu numai că n-a interpolat, dar nici măcar n-a transcris într-un letopiseţ general cronica lui Ureche! A cunoscut-o? La prima vedere întrebarea poate părea curioasă. în diferitele sale scrieri el o citează de atîtea ori, încît chestiunea nici n-ar mai trebui discutată: Ureche vornicul numeşte domnia lui Aron cumplită 141; pribegirea Movileştilor din Polonia se întîmplase odată cu ieşirea lui Petru Şchiopul din ţară „precum,, scrie Ureche vornicul" 142. Alexandru Vodă, urmaşul lui Gaspar, eră fiul lui Iliaş Rareş, care „după moartea tătîne-său, a lui Petru Vodă, căzuse el la domnie, precum scrie Urechia vornicul" 143. E foarte greu a scrie despre cetăţile din Moldova deoarece „nici prin mănăstiri nu se găseşte nimic... nici răposatul Ureche nu pomeneşte de ele" 144. „Eu urmez în toate acestea pe Ureche, răposatul vornic şi cronicar al ţării" 145.Ureche vornicul scrie „că patruzeci şi cinci de ani de domniile cele dintîi, nici o scrisoare nu se află, de lucrurile lor, ce se vor fi lucrat" 146. Enea Silvie scrie că numele Vlah, de pe Flah hatmanul este „unde s-au alunecat şi săracul Ureche vornicul" 147. Am înţeles că cetatea Soroca să fie făcută de un Petru Voievod „de care lucru mult mă mir că Urechia vornicul nu pomeneşte" 148. Multe cetăţi sunt dărâmate că de-abia semnele li se cunosc, cum este una „pe Milcov 141 Letop., I, p. 249 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 43). 142 Letop., I, p. 250 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 54). 145 Ibid., I, p. 275 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 75). 144 Cronica polona, Bogdan, Cronice inedite, 183. {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 205y 14î Ibid., p. 190 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 209). 148 Cartea pt. descălecatul dintâi în Letop. I, p. 4, 12. {Miron Costin, ed. Panaitescu» r>.. 243, 249). 147 Ibid., p. 15 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 243). 148 Ibid., I, p. 23 {Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 266). 203 mai sus de Focşani deasupra Odobeştilor, de care pomeneşte Urechia vornicul, că o chiamă Crăciuna" 149. Trimiterile şi reproducerile acestea, aşa de categorice, sunt de natura ca să înlăture pînă şi umbra unei bănuieli că Miron Costin n-ar fi cunoscut pe Ureche. Şi cu toate acestea faptul este adevărat! Ceea ce considera el drept cronica lui Ureche, era, în realitate, cronica lui Simion Dascălul, după cum se va dovedi în cele ce urmează. a) în cronica lui Simion Dascălul se află următorul pasaj privitor La domnia lui Despot: „Pentru această Despot Vod, de unde s-au ijderii şi în ce chip şi-au scos nume de domnie. Pentru domni ia acestui Despot Vod, letopisăţul cel moldoveneasca foarte pre scurt scrie, că numai ce arată cum au venit Despot de in ţara leşască cu oaste streină şi s-au lovit cu Alixandru Vod la Verbie, ş-au biruit pre Alixandru Vod şi l-au gonit pană la Huşi, şi decii s-au întors ia Iaşi, unde i-au citit Vlădicii molitvă de domnie, şi i-au pus numele Ion Vod; şi arată cîţi ai au domnit, iar de lucrurile şi războaele ce s-au făcut în zilele lui, nimica nu însemneză, nici arată de ce rudă iaste. Iară dumnelui Uree hi e-vornicul, vrînd să arate acastă poveste a lui Despot mai deschis şi mai adevărat,, împreunînd izvoadele, au cetit la cronica leşască, carele iaste izvodită de cronicarul Bielski şi d£colo afinul, mai ales de Despot, au scos acestă poveste, ce mai sus scrie, că iaste Despot de la ostrovul Samos de naşterd sa, şi cum s-au împrietenit cu Laski şi au venit cu oaste spre Moldova, şi au gonit pre Alixandru Vod şi au apucat scaunul; şi decii toate pre rînd, cum scrie mai sus; însă mai adevărat nu arată de unde s-au ijderit, şi cum şi-au scos numele de domnie. Iară eu Simion Dascălul, vrînd cu adevărat ca să poci dovedi acest lucru, mai ales şi mai deschis, pentru Despot Vod, cetind izvoadele am cercat şi eu la cronicarul leşesc şi am aflat izvodul, carele iaste chizmit mai den nainte vreme de Alicsandru Gvagnen, pre limba litinescă, şi decii,. de pre acela izvod, l-au izvodit Marţin Paşcovski, den limba letindscă, pre limba leşască. Decolo şi eu am silit cu nevoinţă de am izvodit pre acela izvod' pre limba rumănescă, acastă poveste a lui Despot Vod, de unde s-au ijderit, şi în ce chip ş-au scos nume de domnie. Pentru acest Despot Vod scrie, M ar ţin Paşcovski, cronicarul leşescu" 150. .. „Pentru izvodul amînduror cronicarilor leşeşti şi tocmela lom. Pentru cest Despot Vod letopisăţul cel moldovenesc foarte pre scurt scrie, iar cronicarii cei leşeşti spun mai deschis şi de ajuns; ci măcar că d'incepu-tul lui Despot nu ne spun amîndoi într-un chip, iar mai apoi tot să tocmesc că cu acastă dată au fost izbânda la Despot Vod. .. Pentru aceia şi eu văzînd că dei6a înainte să tocmesch scrisorile la poveaşte amindurora cronicarilor, am silit de am împreunat scrisoare lor [la un loc şi am tocmit-o de am făcut-» tot una, însă nu numai] cronicarii aleg carele au scris". 149 Ibid., I, p.24 (Miron Costin, cd. Panaitescu, p. 266). 150 Ms. 1445, f° , 126-7; ms. 174, f° , 122-3 mn cu numele Ştefan, imediat înainte de Ciubăr 219 şi soarta lui Petru Aron, după lupta de la Orbie 220]. 208 Ibid., I. p. 210. 209 Ibid., I. p. 219. 210 Vezi mai sus p. 30—31. 211 Ibid., p. 30-31. 212 Ibid., p. 30-31. 213 Ms. 174, f° 26. <(Ed. critica Giurescu, p. 44; ed. Panaitescu, p. 84.) 214 Vezi mai sus p. 29—30. ,f' 111; ms. 3 039. etc. (ed. critică Giurescu, p. 1.58 ; ed. Panaitescu, p. 153). 244 Cartea pt. descălecatul dintîi, Leiop., I, 5: „Eu iubite cetitorule nicăire n-am aflat, mei la un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi in viaţa mea Dumnezeu ştie cu ce dragoste eram pururea la învăţătură, iată că şi pînă la această vîrstă, iar de aceste basne ce au scris ei, sa deie seama ei" (Miron Costin, ed. Panaitescu, p. 243). 24a Istoria, ed. lorga, p. 132: „Ci nu şt»u cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare acela ce au scris întii o va fi făcut că de o va fi luat din cronica ungurească, care eu încă nu o am văzut, nici do la altul am auzit una ca aceia, iar poate fi, pentru ca pururea şi nevindecaţi . . . Ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi Românilor" (Stolnicul Cantacuzino, ed. Cartojan-Simori eseu, p. 66). 221 n trie Cantemir246, cari au combătut cu tărie tradiţiunea reprodusă de Simion, l-au căutat în zadar. Credinţa lor că acel letopiseţ trebuia să fie cronică ungurească era, însă, greşită. Un letopiseţ putea fi numit unguresc sau după provenienţa lui, în legătură cu istoria ţării pe care o povestea, sau după limba în care fusese scris. Spre deosebire de cronicarii de mai tîrziu, Simion Dascălul îşi denumeşte , izvoarele totdeauna după criteriul din urmă. în cronica sa letopiseţul moldovenesc, latinesc sau leşesc însemnează după cum am văzut, un letopiseţ în limba română, latină sau polonă, fără nici o consideraţie pentru cuprinsul sau locul lui de origină. După acelaşi ciiteriu, piin letopiseţul unguresc el a înţeles o cronică în limba ungurească, indiferent de ţara unde fusese redactată, sau de poporul al cărui trecut îl povestea. Că nu era o cronică ungurească propriu-zisă, adică o istoric a Ungariei, se vede pe de o parte din faptul că ea cuprindea tradiţiunea descălecatului, j în legătură cu care s-a arătat originea maramureşenilor, tradiţiune care nu e figurează şi nici nu putea figura într-o cronică ungurească, iar pe de alta | din cauza marei asemănări care există între această tradiţiune şi aceea care ? se află la începutul cronicii moldoveneşti slavone, numită Cronica anonimă, f Ele au un fond comun alcătuit din următoarele elemente: | 1. Regele unguresc Vladislav cere ajutorul romanilor contra tătarilor, î 2. Rcmanii îi vin în ajutor şi bat pe tătari. \ 3. Ei sunt aşezaţi în Maramureş. | 4. Urmaşii lor au întemeiat Moldova. j Cele 2 tradiţiuni se deosebesc numai în ceea ce priveşte origina Maramurc- I senilor, români ortodocşi după una, tîlhari după cealaltă, î Asemănarea aceasta dovedeşte că letopiseţul unguresc nu este altceva j decît o traducere în ungureşte a unei cronici, moldoveneşti, desigur slavone, | de tipul Cronicii anonime, în care traducătorul, poate vreun călugăr catolic 'j ungur de la mînăstirile clin Moldova, în tot cazul un duşman al Moldovenilor, u a prelucrat într-un sens duşmănos tradiţiunea despre origina Maramureşe- | nilor, făcîndu-i să se scoboare din tîlharii remani. Pentru timpul uimător el ■i n-a adăogat însă nimic la povestirea sumară a cronicii slavoneşti, ceea ce | explică pentru ce Simion Dascălul nu l-a folosit şi mai departe. | Paszkowski a fost utilizat pentru perioada de la Despot înainte. Ultima 1 menţiune despre el se face în domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit 247. j Urmărirea împrumuturilor din Bielski este mai anevoioasă. Citaţiunile . despre cari ştim în mod sigur că sunt făcute de Simion, sunt numai cele din ■ domnia lui Despot 248. Pentru epoca anterioară chestiunea se complică, întru- I cît, în afară de Simion Dascălul, Bielski a fost cunoscut şi de Ureche şi, cum j vom vedea, şi de autorul letopiseţului latinesc. în asemenea condiţiuni nu se ! mai poate stabili nici cui aparţine citatul, nici dacă el a fost păstrat nemodi- | ficat în compilaţiile următoare. j Cercetarea noastră de pînă acum a dovedit că citaţiunile din principalele J izvoare, întrebuinţate în cronica lui Simion Dascălul,—letopiseţul moldovenesc. 246 Hronicul, p. 136: ,,Simion .. . minte, precum această poveste să o fie luat din hro îiicul cel unguresc .., căci cît în putinţa noastră au fost, din istoricii cari au scris pentru lucru - rile ungureşti nici pre unul cu amănuntul şi prin multă vreme necercat n-am lăsat şi mai ales pe Anton Bonfin ... numai cît nu l-am fărmat întorcîndu-l, însă de poveste ca aceasta a da n-am putut". Pentru explicaţia pe care o dă Cantemir v. p. 139 şi urm. 247 LetopI, p. 428, 213, 214, 215, 216, 218, 223, 224. 248 Letop', I, p. 428, 214, 215, 216. 222 letopiseţul latinesc, letopiseţul unguresc, cronica lui Paszkowski şi în parte a lui Bielski,— se datoresc acestuia şi nu lui Ureche. Apropiind acest rezultat de constatările la cari am ajuns analizîndu-i prefaţa, ne este uşor să precizăm în ce mod au fost utilizate aceste izvoare: Pentru istoria internă, Simion Dascălul avea la îndemînă 2 cronici principale: una mai dezvoltată din care însă lipseau anumite date şi tradiţiuni, letopiseţul latinesc, şi o alta mai prescurtată, dar mai completă, letopiseţul moldovenesc. Operaţiunea de contopire, care se impunea în chip firesc, era ca să se ia de bază povestirea cea mai dezvoltată, completînd-o prin cealaltă. Aşa ar fi făcut oricine şi tot astfel a procedat şi Simion Dascălul. „Dacă am văzut că lipsesc poveştile şi cursul anilor din letopiseţul cel letenesc am lipit dintr-ale noastre izvoade, carele am aflat că spun adevăr şi am adaos poveştile la letopisăţul cel letenesc, carele la locul său, carele toate mai înainte să vor arăta careşi la locurile sale." * Spusele cronicarului se pot verifica prin unele citaţiuni făcute în decursul povestirii, din cari rezultă că el a urmat letopiseţul latinesc ca izvorul său de căpetenie. Pentru aceasta voi aduce 4 exemple absolut convingătoare: 1) „Al doile războiu al lui Ştefan Vod [cu Radu Vod] la Izvorul apei. Vleto 6981, Noemvrie 8. Ştefan Vod fiind aprinsă inima lui de lucruri vitejeşti, îi păre că un anu ce n-au avut trebă de războae, că are multă scădere, socotind că şi inimile voinicilor în războae trăind să ascut şi truda şi ostenela, cu care să deprinsese, iaste a doua vitejie, strânse de iznoavă oaste şi luă [în mss. luînd] pre Băsărab Laiot ca să-l ducă la ţara muntenescă să-l pue Domnii. Ia socoteşte că supt un copaci căţi să mistuescu, sau cătă laudă-şi adaoge nu numai purtătorul, ce şi ţara, cînd năvălia la dânsul şi la ţară şi Domnii cei striini să-i ducă la domnie şi cu ajutorul lui era cu nădejde că vor izbândi. Şi intrând Ştefan Vod în ţara muntenescă se gătiia să de război Radului Vod, ci văzând Radul Vod că nu-i va pute sta înpotrivă, în 18 a lui noemvrie au dat dos[ul] cu oaste sa, şi s-au dus la scaunul său la Dămboviţă. Aii a să socotim. Că iată letopisăţul cel letenescu nu spune că s-au bătut trei zile războiul, decii să fie dat dos[ul] Radul Vod, ci spune dec'au văzut că nu va pute sta împotrivă lui Ştefan Vod, au fugit la cetate. Iară letopisăţul nostru scrie au că, dec’au sosit Ştefan Vod la margine, noemvrie 8 zile au înpărţit steguri oştii sale, pre Milcovu, şi decii s-au înpreunat cu Radul Vod, joi într-acastaşi lună în 18, la locul ce să chiamă Cursul apei şi dănd război vitejaşte de amândouă părţile, s-au bătut acolo pănă în sară, aşijdere şi vineri şi sîmbătă toată ziua pănă în sară"... 249 Felul cum se descrie războiul în letopiseţul latinesc: „dacă au văzut [Radu Vodă] că nu va putea sta împotriva lui Ştefan Vodă, au fugit la cetate" este o simplă repetire a celor ce cronicarul povestise mai înainte. Din care izvor luase el acea povestire, care nu se afla în letopiseţul moldovenesc, dacă nu din cel latinesc, de altfel lămurit arătat prin acel caracteristic iată, cu care consună din cuvînt în cuvînt? * <(Ed. critică Giurescu p. 4; ecl. Panaitescu, p. 59.) 249 Ms. 1 445, f°, 44 — 6; ins. 3 039, f° 170 — 17 1 (ed. critică Giurescu, p. 53 — 54; ed. Panaitescu, p. 89 — 90). 223 2. „Războiul lui Ştefan Vod, cînd s-au bătut cu Mehmed Beg înpăratul Turcilor şi cu Muntenii la Vale Albă. Léto 6984 Văzînd înpăratul Mehmed Beg că multă pagubă au avut la o[a]sté ea de la Ştefan Vod, găndi singur capul lui să mérga să [sjtropsésca ţara Moldovei, să-şi ia cetăţile înapoi Chilia şi Cetaté albă, carele fost-au mai înainte pre mina lor 25°. Acolo Ştefan Vod mult au nevoit să nu-i lase să tréca Dunaré, ci n-au putut că tătarii de o parte, turciţi] de altă parte, cu oaste fără număr ce venise, au dat calé turcilor şi s-au apucat de tătari şi prefă] lesne bătîndu-i i-au gonit pînă la Nistru. Vré da războiu şi turcilor, ci văzînd atîta tărie cu înpăratul şi mulţime de oaste, cu pcdestrime mulţi şi oa pusei şi încă sfătuia boeriţi] ca să dé la loc strîmtu, că de nu vor birui să se apere şi să n-aibă [zjmintélà, in-torsu-s-au de s-au dat spre munţi, unde ş-au ales loc spre războiu la strini-to[a]re, la Vaîé albă, unde se chiiamă acum Războianii de pre acel războiu, ce au avut moldovenii cu înpăratul turcilor şi pedestrindu-şi oasté ca să rm nădăjduească în fugă, ci în arme, ş-au dat războiu iulie 26 şi multă vreme trăind războiul neales, de amîndouă părţile osteniţi, şi turcii tot adăcgîndu-se cu oaste proas[pă]tă, iar moîdovénii obosiţi şi neviindu-le ajutori nici de o parte, au picat, nu fieştecum ci pănă la moarte să apără, nici biruinţi dintru arme ci stropşiţi de mulţimea iurcască, au rămas izbânda la Turci şi atăta de ai noştri au périt, că au înălbit de trupurile celor periţi poiana, unde tui fost războiul, şi mulţi din boi-arii cei mari au picat şi vitéjii cei buni toţi au pierit, şi fu scîrbă mare în toată ţara şi tuturor Domnilor şi Crailor de prin prejur, déca auziră că au căzut moldovenii supt mina paginilor. Într-acestu războiu au căzut Ştefan Vodă de pre cal jos, ci Dumnezeu l-au ferit de nu s-au vătămat. Iar turcii s-au întors spre Sucavă s-au arsu tîrgul şi décii s-au întois înapoi. După esirefa] nipriiatenilor şi vrăjmaşilor de în ţară, déc/au strîns Ştefan Vod trupurile morţilor, movilă de cei morţi au făcut şi au zidit deasupra oaselor biserică, unde trăiaşte şi astăzi întru pcmenirefa] acelor suflete. Scrie létopisâtul nostru după potecala lui Ştefan Vod, ce au pierdut, de sărg au strâns oaste ce au putut de grab, şi s-au dus după Turci şi [i]au ajuns trecând Dunaré la vrémé de masă şi lovindu-i fără véste, i-au speriat den plecat a fugi, lăsând plenul şi tot ce a fostü prădat, iar Ştefan Vcd leu luat plénul şi s-au întors înapoi cu i zbir dă. Scrie létopisâtul nostm de acestü război, ce au fostei la Vale albă, den fostü şi Băsărab Vcd cu Munténii déu venit intr-ajutor Supăratului turcesc, de pre carele toţi Demnii de prin prejur îl cuvânta de rău, zicînd că n-au fost într-ajutori crucii şi creştină[tă]ţii, ci păgânilor şi duşmanilor. Iară la létopisâtul cel letenescü de izbânda lui Ştefan Vcd c-a scos pier ui şi prada la dănsu de la turci şi de Beserab Vcd cu muntenii, nimica nu scrie ; încă şi alte semne multe nimicü nu le însămneză, carele nici unul n-am vi ut să le lăsăm şi toate carele la locul său le întocmim" 250 251. Am reprodus întreg capitolul pentru a scurta comentariile. Textul însuşi spune mai mult ca orice demonstraţie. Izvorul după care Simion pascalul luase expunerea războiului din 1476, se sfîrşea, ca şi letopiseţul latinesc, cu ridicarea bisericii de la Războieni. El adaugă apoi după letopiseţul cel moldovenesc izbînda finală a lui Ştefan şi ajutoiul dat de Basaiab turcilor, despre 250 Aci pare a fi o lacună în toate mss., deoarece nu se arată ieşirea lui Ştefan la Dunăre înaintea turcilor. 251 Ms. 1445 f° 49-52; ms. 3 039, f°. 175-77 231 dovenesc, în redacţiunea cunoscută de Simion Dascălul, fusese acest Eustratie Logofătul, atunci ştirea era întemeiată: Simion urmase în adevăr letopiseţul lui Eustratie Logofătul. Cum însă pentru contimporanii lui Miron Costin, cronica lui Simion Dascălul trecea drept cronica lui Ureche, atribuindu-se adevăratului ei autor numai tradiţiunea despre originea tîlhărească a Moldovenilor, şi cum nici letopiseţul lui Eustratie nu se cunoştea, era natural ca aceia cari ştiau că Simion se luase după Eustratie, să creadă că de la acesta împrumutase el acea tradiţiune. Părerea că Eustratie Logofătul este autorul letopiseţului moldovenesc nu este, însă, numai o simplă ipoteză, menită să explice confuziunea lui Buhuş. Ea se confirmă şi printr-o altă împrejurare: am văzut că Miron Costin afirma în poemul polon că Eustratie scrisese înainte de Ureche şi era mai însemnat decît el. Admiţînd că Eustratie era autorul letopiseţului moldovenesc, informaţiunea lui era pe de-a-ntregul adevărată: Eustratie Logofătul scrisese în adevăr înainte de Ureche, şi cronica lui, în care se aflau, pe lîngă tradiţiunile naţionale pe care Ureche le suprimase, şi o mulţime de ştiri culese de prin mînăstiri şi vechile letopiseţe slavone, putea fi privită şi cu drept cuvînt, mai importantă chiar decît a acestuia. După cum vedem cele 2 informaţiuni ale lui Miron Costin, departe de a se contrazice, . se întregesc şi se confirmă una pe alta, pentru a ne arăta numele autorului letopiseţului moldovenesc, Eustratie Logofătul, care, deşi foarte bine cunoscut ca -scriitor276, fără ele ar fi rămas necunoscut ca cronicar. în afară de introducere, Simion Dascălul vorbeşte despre Ureche în decursul povestirii sale o singură dată, afirmînd că scrisese cartea privitoare la domnia lui Despot, după cronicarul polon Bielski. Această unică indicaţiune este insuficientă pentru ca numai pe baza ei să putem trage vreo concluzie de oarecare importanţă cu privire la cronica lui Ureche. Nu ne e cu putinţă nici măcar să precizăm ce anume împrumuturi din Bielski se datoresc lui, deoarece cronica acestuia fusese utilizată înainte de el, de autorul letopiseţului latinesc, iar după el de Simion Dascălul. în asemenea condiţiuni cui să atribui împrumutul ? Un exemplu convingător despre greutăţile de cari ne izbim în această direcţiune, ne oferă următorul caz: în capitolul De însemnarea anilor se arată că letopiseţul latinesc punea la anul 1359 domnia acelui Ştefan ai cărui fii se războiseră între ei. în loc ca şi războiul să fie povestit după acelaşi izvor, cum ar fi de aşteptat, ni se spune totuşi, cîteva rînduri mai departe, că a fost reprodus din Bielski: „Letopisăţul nostru de fecorii lui Ştefan Vod, ce pomenim mai sus, nu scrie, iar noi n-am lăsat să nu însămnăm nici de iecorii lui Ştefan Vod, căce nu poate să nu fie adevărat, că nu părteşte cronicarul Bielski a lor săi, ci scrie poticala ce au petrecut Ştefan Vod cu ajutorul 'lor, de au pierit cu toţii"277. în legătură cu această contrazicere, care denotă origina deosebită a celor 2 pasaje, s-ar mai putea aduce şi faptul că pentru unele împrumuturi polone se indică sursa: „cum scrie cronicarul sau letopiseţul cel leşesc", pe cînd pentru altele, şi încă dintre cele mai importante, ea nu este arătată. Cu privire la împrumutul din Bielski pentru domnia lui Despot, trebuie să relevăm o nedumerire pe care el ar putea-o provoca, relativ la cele constatate mai înainte că autorul letopiseţului latinesc, urmat de Ureche ca izvor principal, întrebuinţase cronica lui Bielski, aşa că trebuia să cuprindă şi partea xeferitoare la Despot. Dar dacă ştirile acestea se aflau şi în letopiseţul laţi- 278 278 I. Bianu, Manuscriptul românesc de la 1632 al lui Eustratie Logofătul, H Columna hn Traian, 1882, p. 210— 17 şi I. Bianu şi NervaHodoş, Bibliografia românească veche$p- 147— leo-277 Vezi mai sus p. 26—28 . 232 nesc, pentru ce ar fi mai recurs Ureche la Bielski, cum afirma Simion Dascălul, sau dacă nu se aflau, cum să înţelegem, în urma celor expuse mai înainte, această lipsă ? Bxplicaţiunea cea mai probabilă este că autorul letopiseţului latinesc întrebuinţase una din cele 3 ediţiuni ale cronicii lui Marcin Bielski, apărute în 1550, 1554 şi 1564, în cari ştirile despre Moldova se opreau la anul 1553, pe cînd Ureche şi Simion avuseseră ediţia prelucrată şi continuată pînă la 1586, a lui loachim Bielski, tipărită în 1597278. Revenind la cele ce Simion Dascălul spune asupra lui Ureche, constatăm că singurele părţi arătate ca fiind luate din cronica lui sunt predoslovia letopiseţului latinesc şi începutul domniei lui Despot. Restul cronicii a dispărut în opera compilatorului. Restituirea ei este astăzi cu neputinţă. Cel mult dacă vom putea regăsi unele urme pe cari ea le-a lăsat în cronica lui Simion Dascălul şi acestea nu din partea pe care şi Ureche la rîndul său o compilase, care a fost refăcută după acelaşi izvor de noul compilator, ci din aceea care reprezenta contribuţia sa proprie, reflectînd convingerile şi interesele sale. In cronica lui Simion Dascălul se găsesc unele reflexiuni şi aprecieri, cari denotă că autorul lor era un boier mare şi nu un om de origine şi condi-ţiune modestă, cum trebuie să fi fost judecîndu-1 după profesiunea sa, Simion Dascălul. Povestirea omorîrei lui Ştefăniţă Rareş de către boieri, este însoţită de următoarele aprecieri: „Mulţi vor să zică cum [că] au fostă boiarii şi capetele viclene, deu omorît pre cel mai mare, ci pre cel mai mare Dumnezeu l-au lăsat, şi judeţul său cel cerescu lui pre pămînt l-au dat, cum iubeşte să vază pre Dumnezeu judecător-[ul] bîînd in ceru, aşa să se arate şi el alor săi, şi cum nu suferă Dumnezeu strîmbătate aşa şi el să nu facă altuia. Carele poate să fie om ca acela să vază mulare sa silit[ă] şi batjocorit[ă] şisă[nu-i] sufere? Care nu va suspina văzînd fegoara sa, din sinul său, ce o au cruţat, să o ia şi să-ş[i] rîză de dînsa? Carele mai apoi slujitoru şi boiariu va primi să-i ia fâmeia spre pohta sa cenestîmpă-rata şi nu-i va gândi rău? Ce vom pute da vină celui ce nu va pute suferi amarul inimii sale, că nu el ci Dumnezeu îl semeţeşte asupra unora ca aceia şă fie împl[ini]toru şi cercetătoru de păcat ca acela. Ci nu ei de la sine ci Dumnezeu au trimis lui sfîrşănie ca să nu să mai adaogă păcatul, că cei buni vedem că au sfîrşit bun şi lăudat, iar cei răi s-au sfîrşit [rău]“ 279. Cu totul altfel se vorbise, puţin mai înainte, despre uciderea lui Lăcustă. Domnul era acolo „oaia cea neslobivă", omorul lui un lucru „urît şi necuvios", iar omorîtorii „tirani, lupi turbaţi, lei sălbatici şi lupi încruntaţi, cărora mai apoi de la Dumnezeu curăndă vreme le-au venit osîndă şi au luat plată şi ■ei" Luînd în considerare epoca in care cronica a fost redactată, nu ezit să văd în aprecierile asupra lui Ştefăniţă Rareş o aluzie la faptele lui Vasile Lupu, despre care Miron Costin spune că făcea silă caselor boiereşti, luîndu-le fetele peste voia părinţilor, la ţiitorie 281, iar în autorul lor, din momentul ce avea îndrăzneala să osîndească cu atîta asprime purtarea Domnului, pe unul din marii boieri ai săi, de felul acelora cari i-au şi adus în urmă căderea. De la acelaşi boier, desigur, şi nu de la Simion Dascălul, provine şi observaţia făcută despre Bogdan Lăpuşneanu, că „numai ce era mai de tre^ă 2,78 Sbiera, o.c.t p. 41, 46. «•Ms. 1445 f®, 118-119; ms. 174, f®, 115. Cf. Le-top. I, 208 . 260 Letop., I, p. 200 285 N. Iorga, Studii şi doc., III, p. 14. i 234 cordat im, că letopiseţul este al lui Simion Dascălul, nu se puteau opri să nu adaoge câ „şi el l-au scris după un letopiseţ, ce era izvodit, mai înainte de răposatul Gligorie Ureche, vornicul". Cei mai mulţi l-atribuiau, însă, de-a dreptul lui Ureche. La acest rezultat contribuiseră încă 2 fapte: a) Succesiunea imediată a celor 2 prefeţe şi confuziunea pe care o provocau, făcea ca una din ele să fie considerată de prisos. Din această cauză încă din primele copii cea de a doua, adică a lui Simion, a fost suprimată, în aceste copii cronica se înfăţişa ca op?ra lui Ureche. b) Simion Dascălul adăogase apoi ia sfirşitul tradiţiunii reproduse din letopiseţul unguresc, cunoscuta însemnare: „Această poveste a lui Laslău crai. . . nu o a scos Ureche vornicul din letopiseţul cel leşesc, ci eu Simion Dascălul o am izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit pre semnele ce arată, că poate fi adevărată" *. Din notiţa aceasta s-a înţeles că autorul ei adăogase la cronica lui Ureche, numai povestea lui Laslău. Am văzut că aceasta era părerea lui Miron Costin şi a lui Dimitrie Cante-mir, cari nici nu mai luau în seamă spusele lui Simion la domnia lui Despot, ca tot lui se datora şi întrebuinţarea lui Paszkowski. Modul acesta de a vedea era cu atît mai uşor de admis, cu cît cel care scrisese basmul infam cu origina tâlhărească a moldovenilor, nu putea fi decit un ignorant şi un om de nimic. Şi cronica se vedea doar a fi scrisă de un om învăţat şi cu minte! Polemica lui Miron discreditează apoi definitiv pe Simion Dascălul. O confirmare a explicaţiei noastre şi, în acelaşi timp, un ecou al tristei reputaţii care i se făcuse, ni l-a transmis o interpolare din singurul manuscript în care s-a păstrat prefaţa lui, ms. 1445: „Acest Simeon dascăl, ce el să numeşte aici, mai mult să vede că au amestecat şi au turburat istoria, de cit au lucrat ceva şi pentru Ureche vornicul. . . domn învăţat şi înţelept, iar acesta şi neştiut şi slab în minte, precum şi Toderaşcu Cantacuzino, vel vistier în Moldova 287 şi alţii bine cunoscindu-1 pe acela, ne-au mărturisit, că de multă neştiinţă şi de minte puţină era acel om, precum... şi aici că au fost să arată şi [pe] lingă altele, face şi aceasta ca ale altora le face ale lui, adică ce au scris Ureche el zice că au scris el" 288. Citeva observaţiuni, asupra acestui cronicar năpăstuit de istorie, vor încheia acest studiu. Simion Dascălul şi-a scris cronica după 1647, data morţii lui Ureche, şi înainte de 1670, cînd se menţionează copia comisului Ioan Racoviţă. Din felul cum vorbeşte despre Vasile Lupu, se vede câ a început intr-un timp cînd •domnia acestuia se încheiase, deci numai după 1653. Pe vremea călătoriei stolnicului în Moldova, în 1670, cronica sa era demult cunoscută şi răspîndită, trecînd drept cronica lui Ureche. Ea a fost redactată, probabil, între anii 1654—1660. Simion Dascălul scrie din propriul său impuls, ca să continue si să întregească lucrările cronicarilor de mai înainte, rămase neisprăvite. In acest scop el adună cu grije scrierile lor, între cari află şi pe a lui Ureche, 288 Vezi mai sus, p. 32 — 33. * 237 Toderaşcu Cantacuzino sau Toader îordache a fost vistier in 3 rînduri, sub Antonie Ruset [N. Iorga, St. şi doc., V, 90; VII. 173], în a treia domnie a Ducâi, de la 1680-83 [Neculcea in Letop., II, 214; Uricarul lui Codrescu, XI, 297; St. şi doc. V, p.43, 93 etc.l şi sub Drnni-traşcu Cantacuzino, [Letop., II, p. 228]. El moare in 1685 la Constantinopol, unde fusese tntn's de Cantemir sl pîrasca pe Dunitraşcu [Letop-, II, p. 229}. 288 Vezi mai sus, p. 16— 18. 235 cu gîndul ca mai înainte de a povesti el însuşi, să copieze, ceea ce alţii izvodiseră. N-a ajuns însă ca să-şi vadă îndeplinită ţinta. El moare înainte chiar ae a fi terminat opera de pură compilaţie, în care se apucase să scrie, .cum singur spune, „ce-au pizmit şi ce-au însemnat alţii". Cronica se termină, în domnia a doua a lui Aron tiranul cu titlul unui nou capitol: „Cînd au venit Lobodă cu oaste căzăcască şi au gonit pre Aron Vodă din scaun şi au arsu tîrgul Iaşii. Valetul 7103" 289, pe care cronicarul n-a mai apucat să-l scrie. Manuscriptul său, transcris cu greşeli de un copist nepriceput, pe mîna căruia, nu ştim în ce împrejurări, încăpuse, a fost pus în circulaţie nu mai prin această copie defectuoasă, de la care pornesc toate celelalte cunoscute pînă acum. 289 Ms. 59 la fine şi ms. 174 f° 185. Copiştii celorlalte manuscriote au considerat acest titlu ca făcînd parte din text. MIRON COSTIN De neamul moldovenilor, din ce tară au ieşit strămoşii lor n r j f i { f PREFAŢĂ Mica scriere a lui Miron Costin despre originea poporului român, care se dă acum la lumină pentru întîia oară cu titlul ei propriu şi în forma originală, a mai fost publicată de două ori, de M. Kogălniceanu (1852) şi V. A. Ureche (1886), supt titlul de Cartea pentru descălecatul dinţii al ţării Moldovei Şi neamului moldovenesc. în aceste ediţiuni, De neamul moldovenilor cuprindea 7 capitole. Constatînd între ele numeroase repetiţii, nepotriviri şi contraziceri, am căutat să verific textul publicat de manuscriptele cunoscute, spre a putea şti dacă această lipsă de unitate se datora autorului, ori era produsă de interpolări. Rezultatul colaţiunei a fost convingerea că textul nu corespundea tradiţiunei din manuscripte, şi că de multe ori fusese stabilit în mod cu totu^-arbitrar. Nevoia unei noi ediţiuni mi s-a părut cu atîf mai imperioasă cu cît această scriere nu ne interesează numai pentru chestiunea originei romane a poporului român, expusă aci pentru prima oară pe larg şi documentat, dar şi pentru un alt fapt. Părerile exprimate de Miron Costin în această lucrare asupra cronicarilor anteri6ri, ale căror scrieri sunt necunoscute, au dat naştere unei foarte răspîndite tradiţiuni literare, pe care se reazemă în bună parte şi astăzi cunoştinţele noastre asupra lor. Urmărind limpezirea acestei tradiţiuni, m-am convins, însă, de la început că restabilirea textului original, de la care ea pornise, trebuia întreprinsă înaintea oricărei alte cercetări. Ediţia de faţă, ieşită din aceste preocupări, stabileşte următoarele rezultate noi: 1) Scrierea De neamul moldovenilor a fost publicată de Kogălniceanu şi Ureche după manuscripte cari cuprindeau interpolări: două capitole întregi şi părţi însemnate din alte două au fost adaogate mai tîrziu, după moartea autorului, de către unul din fiii săi. Nepotrivirile, repetiţiile şi crontrazicerile constatate se datoresc tocmai acestor interpolări; curăţită de ele, scrierea ni se înfăţişează ca o operă unitară. *.) Ea este cea dinţii lucrare istorică a cronicarului, nu cea din urmă, cum s-a crezut pînă acum, fiind d estinată să formeze începutul unui întins letopiseţ, care ar fi îmbrăţişat toată istoria Moldovei de la Traian pînă în zilele autorului. împrejurările nu i-au permis, însă, să-şi înfăptuiască gîndul; 239 „Cartea dinţii" a marelui letopiseţ plănuit n-a fost continuată, rămînînd doar o simplă „începătură", pe care cronicarul n-a mai revăzut-o, şi, cit a trăit, n-a pus-o în circulaţie. Scăderile lucrării, atît în ceea ce priveşte întrebuinţarea zvoarelor, folosite mai toate după Toppeltin, cit şi anume cunoştinţe greşite despre istoria veche, îşi găsesc astfel adevărata lor explicare. în noua succesiune a scrierilor sale, schimbarea părerilor pe cari Miron Costin le-a avut despre cronicarii de mai înainte, ne apare ca rezultatul unei evoluţiuni, determinate de o mai temeinică cunoaştere a chestiunei. C, GIURESCU 1914, septemvrie INTRODUCERE în Voroava către cititor cu care îşi începe Letopiseţul său de la Aron Vodă înainte (1595—1661), Miron Costin spunea în 1675 următoarele: „Fost-au în gîndul mieu, iubite cititorule, să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintîi, carele au fost de Traian împăratul, şi urzisem şi începătura letopiseţului; ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grije şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gînd slobod şi fără valuri trebueşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi nouă. Deci priimeşte această dată atîta din truda noastră, ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării, de unde au părăsit a scrie răposatul Ureche vornicul. . . cu această făgăduinţă, că şi letopiseţul întreg să aştepţi de la noi, de vom avea zile şi nu va fi pus prea veşnicul sfat a puternicului Dumnezeu ţării aceştia ţenchiu şi soroc de săvîr-şire v\ Făgăduiala din urmă cronicarul n-a îndeplinit-o. Acel „letopiseţ întreg", pe care îl proiectase, nu s-a păstrat, şi desigur că nici n-a fost scris. Letopiseţul pînă la 1595, care a circulat în secolul XVIII supt numele lui, este în realitate Letopiseţul de la zidirea lumii al fiului său Nicolae Costin 1 2, într-o redacţiune mai prescurtată, pe care confuzia unui copist îl atribuise tatălui. Din care operă plănuită şi anunţată în 1675, ne-a rămas, în afară de continuarea letopiseţului lui pseudo-Ureche (1595—1661), numai începutul, un fragment relativ la originea românilor, intitulat în ediţiunile de pînă acum: „Cartea pentru descălecatul dintîi a ţării Moldovei şi neamului moldovenesc" *. Titlul acesta i-a fost dat de Kogălniceanu, primul editor; cel original, al autorului, este: De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor. Scrierea aceasta forma „cartea dintîi" a unei opere mai întinse pe care cronicarul n-a mai continuat-o. Lucrarea este remarcabilă nu atît prin originalitate ori bogăţia informaţiei istorice, cît mai cu seamă prin tăria şi căldura cu cari susţine, pentru prima oară în Moldova pe larg şi documentat, două idei fundamentale pentru toată 1 Kogălniceanu, Letopiseţe2, I, p. 247 . 2 C. Giurescu, Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasile Demian (Extras din Buletinul Comisiunei istorice a României, I), 43 — 7 . * Cartea pentru descălecatul de-nteiu a Ţerei Moldovei şi anemului moldcvenescu, de Miron Costin, carele au foştii logofetu mare în Moldova, cu Cronicele României seă Letopiseţele Moldaviei şi ValahieL edifi~ Vihai Kogălniceanu, ed. a 2-a, Bucureşti, 1872, p. 1 — 30. 241 dezvoltarea noastră politică şi culturală următoare: unitatea neamului românesc de pretutindeni, şi originea lui romană în legătură cu cucerirea Daciei de Traian. A urmări obîrşia acestor idei în izvoarele de cari s-a servit Miron Costin, precum şi influenţa pe care ele au exercitat-o asupra cronicarilor următori, este de cel mai mare interes pentru istoriografia noastră. Caracterul fragmentar al scrierei face, însă, să se nască întrebarea, dacă ea este acea „începătură" a letopiseţului, urzită înainte de 1675, sau o lucrare revăzută şi completată mai tîrzîu. Pentru cunoaşterea şi aprecierea operii istorice a lui Miron Costin răspunsul la această întrebare este foarte important, întrucît nu e fără îndoială acelaşi lucru, dacă înaintea noastră avem prima încercare istorică a cronicarului, începutul unei opere mai întinse rămasă în stare de urzeală, pe care el, în aşteptarea timpului cînd va putea să o revadă şi să o continue, n-o socotise încă vrednică de dat la lumină, sau o lucrare definitivă din epoca maturităţii, în care ne-a dat întreaga măsură a cugetării şi culturii sale istorice. în legătură cu această chestiune mai este încă una tot aşa de importantă. Părerile exprimate de Miron Costin în această scriere asupra celor dintîi cronicari moldoveni, cari scriseseră în româneşte — Ureche, Istratie Logofătul, Simion Dascălul şi Misail Călugărul — ale căror scrieri sunt mai toate pierdute, au dat naştere unei foarte răspîndite tradiţiuni, admisă în bună parte şi astăzi în istoriografia noastră. Dar cum în alte scrieri cronicarul are păreri deosebite, este necesar să cunoaştem în mod precis succesiunea cronologică a scrierilor sale, spre a putea stabili dacă deosebirile, pe cari le constatăm în ideile sale, sunt rezultatul unei confuziuni, provocată de informaţiuni contradictorii, sau reprezintă o evoluţiune, determinată de o mai temeinică documentare. Mica scriere a lui Miron Costin ridică, cum vedem, probleme dintre cele mai importante. Pentru dezlegarea lor este neapărat necesar să pornim de la un text sigur. Cele două ediţiuni pe cari le avem, a lui M. Kogălniceanu apărută în 1852 în volumul I al Letopiseţelor, şi a lui V. A. Ureche în Operele complete ale lui Miron Costin 1886, nu ni-1 dau. Amîndouă sunt defectuoase, între ele există, pe lîngă alte deosebiri mai mici, una foarte însemnată: un întreg capitol, al cincilea, este cu totul diferit. în afară de aceasta, între capitolele celelalte constatăm numeroase nepotriviri, repetiţii şi contraziceri. înainte de orice altă cercetare şi discuţiune trebuie deci să vedem care e textul original al lui Miron Costin. Pentru aceasta este necesar să examinăm în ce condiţiuni ni s-a transmis. I MANUSCRIPTELE Pînă acum cunoaştem 18 manuscripte cari cuprind cartea De neamul moldovenilor. Afară de unul, aflat la Petersburg, în care scrierea lui Miron Costin este singură, celelalte toate sînt în Biblioteca Academiei române şi cuprind corpuri formate din mai multe cronice. Aceste manuscripte sunt următoarele: Manuscriptul de la Petersburg (M s. A). A făcut parte dintre manuscriptele bibliotecii Zaluski, aflătoare astăzi în biblioteca imperială din Petersburg, unde a fost descoperit de d. Ioan Bogdan, preşedintele Corni-siunei istorice. Prin stăruinţele d-sale s-a făcut pentru Comisiune o foarte bună copie fotografică, de care m-am servit, ajutat şi de notele d-lui Bogdan, pentru această ediţiune. Manuscriptul are cota F. IV. No. 2; este in folio, avînd 24 foi, nepaginate; începutul şi o foaie din mijloc lipsesc. Scrierea este frumoasă; titlurile şi iniţialele sunt cu roşu. N-are nici o însemnare cu privire la autor ori scriitor; după scriere se vede, însă, că e unul din manuscriptele copiate de Axintie Uricarul, care l-a scris, cred, pe la 1712-13. Citatele latineşti, corecte şi frumos scrise, sunt de altă mînă, probabil a unuia din secretarii lui Nicolae Mavrocordat, din ordinul căruia bănuiesc că s-a şi făcut copia. Manuscriptul cuprinde cartea De neamul moldovenilor, împărţită în 7 capitole, subdivizate fiecare în paragrafe (zacele). Textul prezintă mai multe note marginale, cu lămuriri şi adaose, făcute însă de altcineva decît de scriitorul manuscriptului 3. Foile cari lipsesc cuprindeau predoslovia şi lista istoricilor cari au scris despre descălecatul dintîi4, precum şi o parte din primul capitol5. în manuscriptele din Biblioteca Academiei Române, cartea De neamul moldovenilor formează mai mult un fel de introducere la istoria Moldovei cuprinsă în alte scrieri. Aceste manuscripte fiind mai toate descrise, unele chiar de mai multe ori, în alte publicaţiuni, mă mărginesc să arăt aci numai de către cine şi cînd au fost scrise şi ce cronice cuprind. Manuscriptul 353 (Ms. L. ). A fost scris pe la 1720-30 pentru Nicolae Mavrocordat de < Radu Lupescu, logofeţel de divan, fiul lui Mihai Ieromonahul >. Cuprinde: 1. De neamul Moldovenilor din ce ţară au eşit strămoşii lor (f° 6-31), împărţită în 5 capitole, subdivizate în paragrafe. 3 Vezi mai departe p. 31]5_24> 4032_40> 4438_42, 454o, 4633_43. 4 Ibidem, p. 324- 5 Ibid.} p. 1335_36. 243 2. Predoslovia la stihuri (f° 32)6 3. înţelesul stihurilor, cum trebuieşte să se citească (f° 33)7. 4. Viaţa lumii (f° 34-36)9. 5. înţelesul pildelor ce sînt în stihuri (f° 37—38)8. 6. Graiul solului tătăresc către Alexandru Machidon şi răspunsul acestuia (f° 38—40)l0. 7. Epigrama către mitropolitul Dosoftei (f° 40—41)11. 8. Letopiseţul de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin fără nici un titlu şi fără predoslovie, într-o redactiune prescurtată către sfîrşit şi întreruptă în 1595 (f° 42-431). 9. Viata lui Nicolae Mavrocordat scrisă de marele logofăt Nicolae Roset (f° 345-357)12. Manuscriptul 580 (Ms. G). Este o copie făcută la Braşov pentru marele stolnic Matei Creţulescu, de Gheorghie, un logofeţel al acestuia care a terminat-o la 11 ianuarie 1718; copia aceasta reproduce o alta din 2 octomvrie 1713, făcută la rîndu-i de pe una din 25 iulie acelaşi an. Creţulescu a făcut diferite îndreptări mai ales de ortografie, şi notiţe marginale Cuprinde aceleaşi scrieri ca şi ms. 353, cu deosebire că letopiseţul lui Nicolae Costin are aci predoslovia autorului — fără iscălitură însă şi cu modificări fiind adresată domnului, nu cititorului — şi este precedat de următoarea notiţă: „Letopiseţ al ţării Moldovei, acum după izvoade scos cu porunca prea luminatului şi înălţaţului domnului nostru Io Nicolae Mavrocordat Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn şi oblăduitor a toată Moldovlahia, în anul de la zidirea lumii 7221, iar de la naşterea lui Hristos 1713, mesiţa octomvrie 20 dni, de Miron Costin, carele au fost logofăt mare la Moldava"13. Manuscriptul 2715 (Ms. I). A fost scris de Standul ierei de la Biserica tuturor sfinţilor din Bucureşti, care l-a terminat la 9 iulie 1723. Are acelaşi cuprins cfşi ms. 580. cu notiţa de la începutul letopiseţului lui Nicolae Costin şi predoslovia adresată domnului 14. 6 Pu blicată de V. A. Ureche în Operele complete ale lui Miron Costin, II, 499. 7 Ibifem, II, 499 - 500. 9 Ibid,., II, 501-506. 8 Ibid., II, 506 - 508. i° Ibid., II, 145- 146. 11 Ibid., II, 509- 510. 12 Manuscriptul a fost descris de V. A. Ureche, care l-a numit Codex AA Văcăresceanu [Operele olui Miron Costin, I, 26 - 30) şi de I. Bianu şi R. Caracas în Catalogul manuscriptelor româneşti, II, 64-68. . 13 A fost descris de C. Erbiceanu (Revista teologică 1886, No. 16), de V. A. Ureche (Operele lui Miron Costin, I, 579 - 682) şi de I. Bianu şi R. Caracas (Catalogul manuscriptelor româneşti, II, 335). 14. Manuscriptul a fost folosit de Gr. Tocilescu în Studii critice asupra cronicelor române (Revista p. istorie, arheologie şi filologie, anul 2, voi. III, p. 252) şi a fost descris de V. A. Ureche supt numele de Codex A. Tocilescu (Operele lui Miron Costin, I, 24-26). M. Gaster a reprodus din el scrierile arătate mai sus supt no 4 şi 7 (Crestomaţie română , I, 202 -207). 244 Manuscriptul 401 (Ms. B). Este o copie făcută de un necunoscut pe la începutul secolului XIX. A aparţinut lui Ioan Beldiman, care l-a dăruit la 4 maiu 1827 vătafului Ursache^'Costin (v.[f °26v, 62v). Manuscriptul întreg era, probabil, format din două volume, acesta fiind cel dintîi. Cuprinde aceleaşi scrieri ca şi mss. 580 şi 2715; îi lipseşte însă notiţa din fruntea letopiseţului lui Nicolae Costin, precum şi partea din urmă a acestui letopiseţ, de la războiul lui Ştefan cel Mare cu Ioan Albert (1497) înainte, care forma, cred, volumul al doilea15. Manuscriptul 104. Afostcopiat în intervalul de la 8iunie pînă la 12 iulie 1800 (v. f° 16 şi 353v). Costache Sion spune într-o notiţă din 1869 (f°14), că a fost scris de bunicul său Toader Sion medelnicerul. Manuscriptul cuprinde : 1. Pinax adecă însemnare de cele ce se află întru acest hronograf (f°2—8). 2. De neamul Moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor (f°9 — 53), împărţită în 7 capitole, subdivizate în paragrafe. 3. Letopiseţul de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin — într-o redacţiune acefală, foarte prescurtată pînă la descălecatul lui Dragoş Vodă, şi mergînd numai pînă în 1595 — atribuit lui Ureche vornicul (f°53v—194). 4. Letopiseţul lui Miron Costin (f°194v—353)16 Manuscriptul 2305. A fost copiat între 15 iulie şi 15 august 1800 (v. f°l şi 338) tot de Toader Sion. Are acelaşi cuprins ca şi ms. 104. Manuscriptul 2942 este o ccpie de pe la 1830, care conţine aceleaşi cronici ca şi ms. 104. Manuscriptul 731 a fost copiat în anii 1819—1820 în mînăs-tirea Slatina de Nichifor monahul Malcociu. El formează partea întîi a unu. manuscript în două volume, cuprinzînd acelaşi corp de cronice ca şi ms. 104i Volumul al doilea, în care se află letopiseţul lui Miron Costin, este tot la Academia Română supt no. 508. Manuscriptul 3067 este la fel cu manuscriptul 731. A fost scris în 1832 în mînăstirea Râşca de Theofan monahul după un letopiseţ al mînăstirei Slatina. Manuscriptul 123 a fost scris în 1805—6 de Vasile Pogor şi Miron. Cuprinde: 1. De neamul Moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor (f° 1—23). 2. Letopiseţul de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin, în aceeaşi redacţiune ca şi în ms. 104 (f° 1—75v). 3. Letopiseţul lui Miron Costin (f° 75v—159v). 15 Descris de I. Bianu şi R. Caracas (Catalogul manuscriptelor româneşti, II, p. 77 — 79). 16 Descris de I. Bianu în Catalogul manuscriptelor româneşti I, p. 234 — 5 . ........ 245 A. Letopiseţul ţării Moldovei de la Istrutie Vodă Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, 1661—1705 (f° 159v—192)17 Manuscriptul 2 3 2, scris de un necunoscut în 1780, are acelaşi cuprins ca şi precedentul, cu deosebire că-i lipseşte partea din urmă, de la domnia a doua a lui Dumitraşcu Cantacuzino (1684) înainte18. Manuscriptul 503 a fost copiat în 1797 de Dumitru cîntăreţu Bucureşteanu şi cuprinde aceleaşi scrieri ea şi ms. 12319. Manuscriptul 2575 este o copie făcută în 1834 după ms. 503 sau după unul asemănător20. Manuscriptul 253 (Ms. N). Este scris în cea mai mare parte de cronicarul Neculce. Prezintă cîteva lacune, între cari una pe la mijloc de 24 foi. Cuprinde: 1. Pinax adecă însemnare cîte capete sînt scrise într-acest letopiseţ ai ţării Moldovei (f° 1 — 4). 2. De neamul Moldovenilor, fără prefaţa lui Miron Costin (f° 5—34). 3. Letopiseţul de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin în aceeaşi redac-ţiune ca şi în ms. 104 (f° 34—125). 4. Letopiseţul lui Miron Costin, din care lipseşte o foaie de la sfîrşit -cu moartea lui Ştefăniţă Lupu (f° 125 — 214). 5. Cronica lui Neculce, din care lipseşte O samă de cuvinte, începutul domniei lui Dabija, şi un fragment de la sfîrşit21. Manuscriptul 53. A fost scris în 1766 pentru postelnicul Alexandru Hurmuzache de dosif Luca). Are acelaşi cuprins ca şi ms. 253, cu deosebire că la începutul manuscriptului, înainte de Pinax, se află prefaţa lui Neculce şi aceea a lui Miron Costin la cartea De neamul Moldovenilor; sfîrşitul letopiseţului lui Miron Costin lipseşte şi aci, cronica lui Neculce este însă în partea de la început întreagă 22. Manuscriptul 254. Scris tot de Iosif Luca şi tot în 1766, pentru spătarul Iordache Cantacuzino. Are acelaşi cuprins ca şi ms. 53, la începutul cronicei lui Neculce lipseşte, însă, 0 samă de cuvinte23. 17 A fost descris de mine în ediţia Letopiseţului ţării Moldovei de la Istratie Dabija pînă îa domnia a doua a lui Antioh Cantemir, 1661 — 1705, p. 41 —42. < Titlurile în Ms. 123 sînt redate astfel: 1 Carte de niamu moldovenilor dintiiu, de unde au eşit strămoşii lor de Miron Costin. 2 începutul Let o pi sătul ui, cu agiutoriu lui Dumnezeu a ţării noastre ş-a celorlalte adică munteneşti şi ungureşti, cap. 1—-4. Prescurtare după. Nicolae Costin. 3 Domnii Moldovei de la Dragoş voevoda pînă la a doua domnie a lui Aron voevod — după Ureche Vornicul şi Nicolae Costin. 4 Litopiseţul Ţârii Moldovii scris de Miron logofătul, începîndu-să de la domnie lui Aron ,voevodâ pînă la domnie lui Ştefăniţă vodă fiiul lui Vasălie vodă . . . 5 Domniia lui Evstratie Dabija vodă . . . cap. 75 pînă la Domnita lui Mihai Racoviţă vod, prescurtare după loan Neculcea, în loan Bianu, Catalogul manuscriptelor romăneşti, I, Bucureşti, 1907, p. 282-283.>. 18 Ibidem, p. 42. 19 Ibidem, p. 43. 20 Ibid., p. 43. 21 Descris de V. A. Ureche, care l-a numit Codex U (Operele lui Miron Costin, I, p. 22 — 23) şi de I. Bianu in Catalogul manuscriptelor româneşti, I, p. 552 — 555 < Afară de Pinaxu ms. nr. 253 nu are titluri la diferitele componente ale sale, vezi loan Bianu, op- cit, p. 552—555- >. 22 Descris de V. A. Ureche supt denumirea Codex DD (Operele lui Miron Costin, I, p. 40 — 41) şi I. Bianu, Catalogul I, p. 128— 133. 23 Descris de V. A. Ureche supt numele Codex F Cantacuzinean (Operele, I, p. 36 - 37) şi «de I. Bianu, Catalogul I, p. 555 — 558. 246 Manuscriptul 252. Este iarăşi o copie făcută de Iosif Luca,. care l-a dăruit în 1775 nepotului său Matei Huimuzache. Conţine aceleaşi scrieri ca şi ms. 254, are însă mai multe lacune, între cari şi cele două predoslovii, a lui Neculce şi Miron, de la început24. II CLASIFICAREA MANUSCRIPTELOR Cu excepţia manuscriptului de la Petersburg, care foimează un tip aparte, toate celelalte manuscripte înşirate mai sus se împart în două grupe: mss. 353 (L), 580 (G.), 2715 (I) şi 401 (B) alcătuiesc o giupă, celelalte o a doua. A. Manuscriptele din prima grupă aparţin unei singure familii (LGIB)ţ Cuprinzînd toate aceleaşi scrieri — între cari Letopiseţul de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin* într-o^redacţiune pe care n-o intîlnim aiurea — ele presupun un prototip comun (x3). Deoarece letopiseţul lui Nicolae Costin n-a fost pus în circulaţie decît după moartea autorului, întîmplată în septemvrie 171225, uimează că acest prototip trebuie să fie posterior acestei date. Am văzut însă că ms. 580, copiat în 1718 de Gheorghie lcgofeţelul, reproduce un altul din 20 octomvrie 1713, iar acela pe un al treilea din 25 iulie acelaşi an. Prototipul manuscriptelor din Emilia LGIB a fost, aşadar, scris după septemvrie 1712, cînd mcare Nicolae Costin, şi înainte de 25 iulie 1713, data celei mai vechi ccpii cunoscute. Trei dintre cele patru manuscripte, şi anume GIB, nu derivă, însă, direct din acest prototip, ci prin mijlocirea unei copii, în care se produsese o amestecare de foi. Cîteva foi, cari cuprindeau o parte din cartea De neamul moldovenilor, şi anume: siîrşitul capitolului I,capitolele II şi III, şi începutul capitolului al IV-ka (de ia p. 1716 pomenind pre etc. pînăjla p. 20j pînă astăzi), se aflau intercalate între foile cari cuprindeau, capitolul: înţelesul pildelor ce sini in stihuri chiar în mijlocul frazei: au mers un copil din casă să scalde//un cal foarte drag lui Ţii26. Manuscriptul copiat cu această amestecare de foi, pe care o constatăm în manuscriptele GIB,. bănuiesc că este chiar acela scris la 25 iulie 1713, din care ele derivă. La rîndul lor manuscriptele GI prezintă o mai strînsă înrudire între ele, datorită desigur, originei lor ccmune derivată din copia făcută la 20 octomvrie 1713 din ordinul lui Nicolae Mavrocordat, cum dovedeşte notiţa reprodusă mai sus (p. 5), aflată în fruntea letopiseţului lui Nicolae Costin. 24 Descris de V. A. Ureche supt numele Codex L {Of irele, I, p. 16— 18) şi de I. Bianu, Catalogul, I, p. 548—552. * . 25 Cronica lui Axintie Uri carul, în Kogălniceanu, Letopiseţe2, II, p. 172. 26 V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II, p. 507. Filiaţia manuscriptelor din această familie este aşadar următoarea: X3 /\ / X3' L G I B B. Manuscriptele din grupa a doua se împart la rîndul lor şi ele în 3 familii: a) Mss. 104, 2305, 2942, 731 şi 3067 cuprind toate aceleaşi scrieri: De neamul moldovenilor, letopiseţul lui Nicolae Costin şi letopiseţul lui Miron Costin; ele alcătuiesc o familie, pe care am putea-o numi Sion (S), deoarece copiile făcute de Antohie Sion (mss. 104 şi 2305) sunt cele mai vechi şi în acelaşi timp şi cele mai bune reprezentante ale ei. b) Mss. 123, 232, 503 şi 2575 formează o a doua familie, i-am putea zice Buhuş (B), deoarece corpul de cronice din familia Sion e continuat prin letopiseţul buhuşesc (1661—1705). Am arătat aiurea filiaţia acestor manuscripte, cari derivă dintr-un prototip scris în 1732 27. c) Mss. 253, 53, 254 şi 252 alcătuiesc familia Neculce, cele trei din urmă fiind copii după letopiseţul autograf al acestui cronicar, păstrat în ms. 253 (N). Aceste trei familii pornesc de la un prototip comun, care cuprindea un corp de cronice — format din cartea De neamul moldovenilor, letopiseţul lui Nicolae Costin şi letopiseţul lui Miron Costin — pe care-1 regăsim în aceeaşi forma în cîteşitrele. înrudirea lor se mai dovedeşte şi prin trei interpolări,una privitoare la podul lui Traian de peste Dunăre 28, iar celelalte două la restaurarea bisericilor din Badeuţi şi Bălineşti de către episcopul de Rădăuţi Ca-listru în domnia a treia a lui Mihai Racoviţă, interpolări pe cari le întîlnim iarăşi în cîteşitrele familiile 29. Două cel puţin dintre aceste interpolări, cele privitoare la Badeuţi şi Bălineşti, sunt făcute, cum am arătat altădată30, între 1721-1725. Pe baza acestor observaţiuni stabilim următoarea filiaţie a familiilor din această grupă: X2 I -----X2'------ X2" s S b N 27 Letopiseţul ţârii Moldovei de la Ist raţie Dabija pînâ la domnia a doua a lui Antioh;Cmn-itemir, ed. C. Giurescu, p. 41—46. 28 A fost publicata de Kogălniceanu ca notă la Cartea pentru descălecatul dinţii (Letopi-.sete, I, 29 n.) atribuind-o, fără motiv însă, lui Neculce. Ea se află în cîte trele familiile: ms. 731 fV ms. 3067 f^24 > ms. 123 f^25 > ms. 232 f^i9y, ms. 503 f iqv» nis. 2575 f 24* ms 253 f 32v* 29 Ms. 104 121» ms. 2305 f^ns, 133» ms 731 97) ms. 3067 54v» ms. 123 f^, ms. 232 f®^, 47v; ms. 503 f®^, 45; ms. 2575 f®48,55: ms- 253 f°72, si- 30 Letopiseţul ţării Moldovei de la Istratie Dabija pînâ la domnia a doua a lui 4ntioh iemir, ed. Giurescu, p. 44—45. 248 între prototipurile celor două grupe de manuscripte (x2 şi x3) nu există nici un fel de înrudire. Ele au fost alcătuite independent, după septembrie 1712, din elemente deosebite. Dacă clasificarea, pe care am stabilit-o mai sus avînd în vedere cuprinsul manuscriptelor luat în general, fără considerare la o anumită scriere, este exactă, atunci ea trebuie să fie aplicabilă şi la fiecare din scrierile pe cari manuscriptele din cele două grupe le cuprind, prin urmare şi la cartea D& neamul moldovenilor. în adevăr, scrierea lui Miron Costin ni se înfăţişează în două redacţiuni deosebite, cari corespund celor două grupe de manuscripte, în familia LGIB, ea cuprinde numai 5 capitole, pe cînd în manuscriptele din familiile Sion, Buhuş şi Neculce are 7, pe lingă faptul că două din cele 5 comune sunt aci mai dezvoltate. Redacţiunea aceasta în 7 capitole se află şi în manuscriptul de la Peters-burg, al cărui text eşte aproape identic, prezentînd numai două deosebiri: 1) în manuscriptul de la Petersburg sunt cîteva pasaje în cari unul din fiii lui Miron Costin se referă la mărturia tatălui său* : Ca să afle cum de s-a schimbat numele turnului făcut de Traian în Turnul Severinului „mult au cercat râpousatul tată-mieu Miron" (2932_40); La cetăţuia năruită de la Galaţi „spunea tată-nostru să se fie aflat un ban de aramă cit un ort de mare" (3035_36) ; Dragoş Vodă nu era păstor, ci fecior unui Bogdan Vodă, „care spunea tată-nostru să fie auzit cu urechile sale, trecînd pre la Maramorăş în solie în sus la craiul leşesc" (3825_28); Troianul di i Moldova „râpousatul tată-nostru Miron logofătul spunea să-l fie trecut aproape de Nipru pre la un tîrg anume Vcioraşnoe" (4126_27); Unii zic că Troianul fusese săpat pentru apărare dinspre Tătari, între cari era şi Pmaiotachie Tergimanul „cum arată râpousatul Miron logofăt întru izvoadele sale" (4123_32); De la Dunăre şi Marea Neagră, Troianul merge pe cîmpi peste Nipru pe la tîrgul Vcioraşnoe „pe unde l-au trecut tătă-nostruu (4137). în manuscriptele Sion, Buhuş şi Neculce, toate aceste pasaje au fost modificate: acolo unde cuvintele tată-mieu sau tată-nostru erau urmate de numele cronicarului^, ele au fost suprimate, unde erau singure, au fost înlocuite prin: Miron logofătul. 2) O altă deosebire o constituie faptul că un lung pasaj din manuscriptul de la Petersburg privitor la originea litvanilor (3410 — 359_34) a fost rezumat în celelalte manuscripte numai în cîteva rînduri31. Deosebirile acestea, unite cu faptul că mai toate greşelile, omisiunile şi scăpările de condei din redacţiunea de la Petersburg le regăsim în manuscriptele Sion, Buhuş şi Neculce, probează că textul din aceste manuscripte este în realitate numai o variantăa acelei redacţiuni care reprezintă prototipul lui. Raportul dintre ele îl vom exprima arătînd prin A redacţiunea din manuscriptul de la Petersburg al lui Axintie Uricariul, iar prin a pe aceea din manuscriptele Sion, Buhuş şi Neculce. Se înţelege că pentru restabilirea textului primitiv al lui Miron Costin, aceasta din urmă, în afară de controlul redacţiunei lui Axintie şi completarea celor două lacune pe care manuscriptul acestuia le prezintă, n-are nici o altă valoare. * < Toate citatele reproduse sub nr. 1, se afla numai în De neamul moldovenilor . . ., ediţia Constantin Giurescu (1914); ele nu se găsesc în ediţia P. P. Panaitescu (1958) >. 31 Vezi acest rezumat în Kogălniceanu, Letopiseţe2, I, p. 19 r. 19 — 23. 249 III REDACŢIUNEA INTERPOLATĂ Deoarece cartea De neamul moldovenilor ni s-a transmis în două redacţiuni deosebite, una în manuscriptele LGIB, cealaltă în manuscriptul A, rămîne să cercetăm care dintre ele este cea autentică. Cele două grupe de manuscripte fiind la originea lor cu totul independente, prioritatea unei redacţiuni faţă de cealaltă nu se poate stabili prin filiaţia manuscriptelor, ci numai prin analiza lor internă. între textul din manuscriptele LGIB şi acela din manuscriptul A, există două deosebiri, una de redacţiune şi alta de întindere., a) Deosebirea de redacţie priveşte cîteva pasaje în care este vorba de autor. în redacţiunea LGIB, Miron Costin vorbeşte în mod personal despre cele văzute sau constatate de către el însuşi* : Cercat-am cîteva de ce şi-au schimbat numele Severinul, care-i făcut de Traian, cînd au făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării, cînd am mers cu Dabija Vodă cu ostile la Uivar (2919_24); Un ban de aramă galben iarăşi la acea cetate năruită (de la Galaţi) am aflat, cît un ort de mare (30n_12); CumşiDragoşVodă, mare năpaste îie este pre mărturia mar amor eşanilor, cu urechile mele am auzit să fi fost păstor, ce este ficior unui Bogdan Vodă (8726—38s) ; Acesta şanţ (Troianul), carele îl vedem aicea la noi, eu l-am trecut aproape de Nipru pre la un tîrg anume Vcioraşnoe... pe unde l-am trecut eu (413_5,23); Panaiotachie tergimanul la voroavă cu mine pentru şanţul acesta au dat samă, cum un istoric anume Bonfin, ungur, pomeneşte de şanţul acesta... Aşea lui Panaiotachie i-am răspuns, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde aş ea zic celorlalţi (419— 42l0). în redacţiunea A felul acesta personal de exprimare al cronicarului a fost înlocuit, în toate pasajele de mai sus, prin: răpousatul tată-mieu Miron (2936_40), răpousatul tată-nostru Miron logofătul (4126_27), răpousatul Miron logofăt (3035_36, 3827_28, ,4137). Deosebirile acestea dovedesc că pasajele reproduse mai sus din redacţiunea LGIB reprezintă textul lui Miron Costin în forma lui originală, pe cînd în redacţiunea A ele au fost modificate de către unul din fiii cronicarului după moartea tatălui său. b) Deosebirea cea mai însemnată dintre cele două redacţiuni este însă de întindere. Redacţiunea A cuprinde în două din capitolele comune, al IV-lea şi al V-lea, unele părţi cari nu se află în redacţiunea LGIB, precum şi două capitole noui. Astfel la capitolul IV se arată că originea romană a litvanilor nu derivă de la romanii fugiţi de persecuţiile lui Neron, cum se spune în redacţiunea LGIB, ci de la partizanii lui Pompeiu, emigraţi din Italia după moartea *. 250 şefului lor (3410— 3534). în partea cea nouă clin capitolul al V-lea se vorbeşte despre felul tunsoarei la romani, graiul şi slovele lor, precum şi despre obiceiurile de la mese, ospeţe şi înmormîntări (5124—5317). Dintre capitolele cele noi, unul priveşte originea cetăţilor din Principate (4326—4630), iar celălalt soarta coloniştilor lui Trai an şi a ţărilor române după moartea întemeietorului (53ls—5445). Una cel puţin din aceste părţi noi, aceea relativă la originea litvanilor, este o interpolare, făcută în acelaşi timp şi de către acelaşi fiu al cronicarului care a modificat şi pasajele privitoare la autor. „Aceasta am vrut să scriu mai pre larg, căce răpousatul tată-mieu Miron logofătul în izvoadele sale scrie cum acest Libo să fie venit în părţile Litvei pe vremea lui Nero... iară din ce historici ar fi scris aceasta nu pomeneşte" (3517_2l) *. Naşte acum întrebarea dacă şi celelalte părţi noi sunt interpolări datorite tot lui, sau aparţin lui Miron Costin, lipsind, cine ştie cum, din redacţiu-nea LGIB. Fiind dovedit că redacţiunea aceasta, transmisă deosebit în manuscripte, reprezintă, cel puţin în pasajele cari privesc pe autor şi fragmentul despre originea litvanilor, forma originală a cărţii De neamul moldovenilor, modificată şi interpolată în redacţiunea A de unul din fiii cronicarului, este foarte probabil ca şi celelalte părţi noi din această redacţiune să fie tot inter^ polari, pornite din aceeaşi origine. Că nu Miron Costin poate fi autorul lor, rezultă, cred, cu certitudine din următoarele fapte: 1) în capitolul despre cetăţi se vorbeşte de o piatră cu inscripţie latină din timpul lui Traian, care a fost adusă de la Galaţi la Iaşi în domnia lui Constantin Duca (4524_34). Cantemir pe a cărui afirmare nu ştiu însă ce temei se poate pune, precizează chiar că piatra a fost găsită în anul 1703 (7211)3a, care cade în domnia a doua a lui Constantin Duca (1700—1704). Acum, fie că piatra a fost adusă în adevăr în domnia a doua a lui Duca, cum spune Cantemir, ori în cea dintîi (1693—1695), cum bănuiesc eu, cert este că Miron Costin, mort în 1691, nu putea să cunoască acest fapt. Pasajul respectiv, împreună cu întreg capitolul în care el se află fără aparenţa unei interpolări, este un adaos posterior. 2) între cele^două capitole noi din redacţiunea A (al V-lea şi al VH-lea) şi celelalte, cari aparţin în mod necontestat lui Miron Costin, exista mai multe contraziceri: a) Miron Costin, întemeindu-se pe istoria grecească De patru monarhii, pune în capitolul al IV-lea expediţia lui Traian în contra dacilor la anul 120 d. Chr. (2713 — 282); în capitolul al Vll-lea ea este, însă, arătată la anul 103 (532i_22> 549_10). b) în acelaşi capitol al IV-lea, Miron afirmă că Traian a murit în Egipt (4020_23), părere pe care a exprimat-o el în toate scrierile sale32 33; în capitolul al Vll-lea se arată totuşi, pe baza mărturiei lui Baronius, că Traian moare la Selinunt în Cilicia (5324_27). c) Miron credea că podul făcut de Traian peste Dunăre avea „Turnuri de piatră, care se pomeneşte pînă astăzi Turnul Severinului", şi nu-şi putea explica cum acest turn Severinul şi-a schimbat numele şi n-a păstrat pe acela al ziditorului său, „că acest lucru, că l-au zidit Traian împăratul şi nu altul, *< Citatul se afla numai în aparatul critic al ediţiei C. Giurescu (1914) şi nu este reprodus în ediţia P. P. Panaitescu (1958)>. 32 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. Tocilescu, 1901, p. 161. 33 Cronica polonă la I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, 1895, p. 181, şi Poema polonă la V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II, p. 91. 251 deplin şi aievea fără număr... spun istoricii... Iară turnul acela şi podul peste Dunăre nime altul ce Traian împăratul, ca şi şanţul Troianul, l-au făcut. Nu vei afla din sute de istorici într-alt chip" (2929—3016). în capitolul al V-leâ nu mai este însă vorba de turn şi de Traian, ci de o cetăţuie năruită făcută de împăratul Sever, „aceia adevărat de cine este făcută cu numele SeverinuL Bonfin zice aşa .. .Şi mai încolo pe Dunăre în preajmă (a podului) este tîrg-şorul Severinul de Sever împăratul făcut, şi atîta. Iară pe ce vreme au făcut Sever nu scrie" (4535— 465_9) *. d) Pe Dion şi Bonfini nu i-a cunoscut Miron Costin (vezi mai departe p. 33); în capitolele cele noi sunt, însă, citaţi într-un mod care nu lasă nici o îndoială asupra întrebuinţării lor directe (5236_39, 5330_32, 45u_18, 4537-465_9). e) Sunt apoi unele fapte povestite o dată în capitolele cari aparţin lui Miron Costin şi repetate apoi, unele cu deosebiri caracteristice, în celelalte, ca s.ex. aflarea banului de aramă cu inscripţia Marchianopolis la Galaţi (301i_13 şi 4613_17), calcularea timpului de la Traian pînă la craiul Laslău (389_10 şi 549_2,) inscripţia de la împăratul Sever şi 4618_20), asemă- narea obiceiurilor de la mese, petreceri etc. la români şi italieni (1420—156 şi 5233_42), ori exilarea lui Ovidiu la Cetatea Albă (1615—174 şi 4335 — 4440). Repetarea aceloraşi fapte, cu alte nuanţe însă, într-o scriere de aşa mica întindete, constituie încă o dovadă despre originea deosebită a capitolelor respective. Din cele arătate mai sus reiese, cred, ca un fapt definitiv stabilit că Miron Costin nu poate fi autorul continuării din capitolul al V-lea precum şi a celor două capitole noi din redacţiunea A. Aceste capitole, cari reprezintă o tradiţiune deosebit transmisă în manuscripte, sunt în evidentă contrazicere cu partea scrierii care în mod necontestat îi aparţine. Ele sunt adaose posterioare, avînd fără îndoială aceeaşi origine ca şi modificările din pasajele în cari cronicarul vorbea despre sine, sau cel privitor la originea litvanilor, şi se caracterizează printr-o precizie în citare pe care n-o întîlnim la Miron Costin, şi prin folosirea unor scriitori pe cari el nu i-a cunoscut. Autorul lor nu poate fi altul decît acelaşi fiu al cronicarului, care-i combătuse părerea despre originea litvanilor. în toate aceste adaose el manifestă de altfel o singură preocupare: să rectifice şi să completeze arătările tatălui său. înainte de a reveni la redacţiunea originală a lui Miron Costin, să ne oprim încă puţin asupra acestor adaose şi asupra autorului lor. ORIGINALITATEA INTERPOLĂRILOR. în afară de repeţirile înşirate mai sus, o bună parte din ideile cuprinse în aceste adaose sunt împrumutate tot din scrierile lui Miron Costin, şi anume din Cronica polonă şi din Poema polonă. Despre unele se poate preciza de unde sunt luate: astfel descrierea banului aflat lîngă Roman (4621_25) este împrumutată din cea dinţii 34; din Poema polonă au fost reproduse aproape textual exemplele de cuvinte latineşti în limba română (5222_27), la cari s-au mai adăogat doar cuvintele panis şi manus din Cronica polonă35, precum şi explicarea de ce împăraţii romani, după mutarea scaunului la Constantinopole, nu s-au mai ocupat de soarta coloniştilor din Dacia (5233_38) 36. *. 34 I. Bogdan, Cronice inedite, p. 195. 35 Ibidem, p. 185. 36 V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II, p. 99, 101. 252 Despre cele mai multe împrumuturi nu putem, însă, preciza din care anume din aceste scrieri sunt luate, deoarece se găsesc, cam în aceeaşi formă, în amîndouă. în această categorie se află împrumuturile despre originea cetăţilor moldovene: Cetatea Albă, Suceava, Neamţul, Hotinul, Tighinea, Soroca, Turnul Neoptolem şi cetatea năruită de lîngă Galaţi (4327— 4630)37, stricarea podului de către Adrian (5329_30) 38 şi retragerea românilor în munţi (54,,.. A39. Partea proprie a interpolatorului se întemeiază pe ştiri culese din diferiţi scriitori, în primul rînd din Toppeltin (4610, 5138, 529, 53x, 542), apoi din Dion (46e, 9, 5236, 5330), Bonfini (451?>37, 5334), Cicero (3423_24), Florus (3427), Dlugosz (3441), Miechowski (359), Plinius (5239), Baronius (5325), geografii şi istorii ale Ţarigradului (4435, 4436). Dintre cronicarii din ţară citează pe Ureche, recte Simion Dascălul (4427, 452l), iar ca fapte noui, scoase din propria lui cunoştinţă, menţionează inscripţiile de la turnul de miazăzi şi de la poarta cetăţii Suceava (4419_22), precum şi inscripţia de pe piatra adusă la Iaşi în domnia lui Constantin Duca (4524_34). AUTORUL INTERPOLĂRILOR. După cît cunoaştem pînă acum pe cei trei fii ai lui Miron Costin — Nicolae, Pătraşcu şi Ioan — cel dintîi este singurul care ar fi putut scrie adaosurile pe cari le-am analizat mai sus. Identificarea se impune de la sine, ba încă cu atîta tărie, încît a stărui mai mult asupră-i s-ar părea cu totul de prisos. Nicolae Costin nu numai că s-a îndeletnicit multă vreme cu cercetări istorice, lăsînd în urmă-i două scrieri foarte întinse — Letopiseţul de la zidirea lumii, întrerupt în anul 1601, şi Cronica domniilor lui Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir (1709—1711) * — dar, ceea ce este şi mai important, lucrările lui se disting tocmai prin acel exces de erudiţie şi lipsă de pietate faţă de părerile tatălui său, cari caracterizează şi interpolările din cartea De neamul moldovenilor. împotriva acestei identificări există însă o obiecţie dintre cele mai serioase: în letopiseţul lui Nicolae Costin se combate una din părerile exprimate tocmai în aceste adaose, aceea anume că cetatea Turnul Neoptolem ar fi pe Cogălnic, cu arătarea că este luată din „izvoadele răpăosatului Miron logofătul". Iată întreg pasajul dn chestiune: „Se află şi de greci făcute cetăţi, cum este Turnul Neoptolimul în gura Nistrului, făcut de Neoptolim, feciorul lui Mitridat, carele vara în vase pe mare şi iarna pe uscat cu călărime au bătut pre tătari, şi pentru să împiedece calea gheţilor au făcut acea cetate în gura Nistrului, ce se chema Turnul Neoptolim. în izvoadele răpăosatului Miron logofătul aflu zicînd pe părere să fie pe Cogălnic în Bugeag această cetate, care se cheamă la tătari: Tatar Burnari. Ce acel Turn a lui Neoptolim este pe Nistru, făcut de Neoptolim, feciorul lui Mitridat, nu pe vremea cînd împărăţea grecii Ţarigradul, ce cu mult mai înainte. Iară pre Cogălnic de este altă cetăţue, poate tot de ianovezi să fie făcută'" 40. 37 Cf. Cronica polonă (I. Bogdan, Cronice inedite, 183 — 4)şi Poema polonă (V. A. Ureche, ••Operele lui Miron Costin, II, p. 89). 38 Cf. Cronica polonă, p. 184, Poema polonă, p. 97. 39 Cf. Cronica polonă, p. 185, Poema polonă, p. 97 — 99. *. 40 După ms. 238 (f°34v-ss) de la Acad. Rom. Cd.şi ms.236f°34, ms. 125 f°24, ms. 115 f°32 ms. 353 f °83v-85 Şi ms. 30301°84v-86* . 253 Izvoadele lui Miron logofătul, la cari se referă autorul acestui pasaj, sunt cartea De neamul moldovenilor, iar locul de care e vorba se află în capitolul despre cetăţi din redacţiunea interpolată (459_18). Dacă pasajul pe care l-am reprodus ar fi autentic, dacă adică am avea încredinţarea că este scris de Nicolae Costin, ar trebui atunci să admitem că nu el este autorul adaosurilor. în adevăr dacă s-ar mai putea presupune ca el să fi păstrat denumirea de Izvoadele lui Miron logofătul atunci cînd se referea la unele adaose streine, cari se găseau în scrierea acestuia, este însă absolut exclus ca ele să fi fost chiar opera lui, întrucît în acest caz şi-ar fi combătut singur propriile sale păreri, ceea ce este, credem, cu neputinţă. Deci una din două: dacă Nicolae Costin a scris pasajul despre Turnul lui Neoptolem, atunci nu este el cel care a făcut interpolările la cartea De neamul moldovenilor, ci unul din fraţii săi; dacă însă interpolările acestea sunt în adevăr opera lui, atunci pasajul despre Turnul lui Neoptolem trebuie să fi fost introdus posterior în letopiseţul său. 0 bună ediţiune a acestui letopiseţ ne-ar oferi mijlocul să stabilim care din aceste două ipoteze este cea adevărată. Din nefericire o asemenea ediţiune lipseşte. Scrierea aceasta fiind foarte întinsă, iar manuscriptele numeroase şi din familii diferite, o clasificare a lor, care să ne permită a stabili dacă un anume pasaj este ori nu autentic, nu se poate întreprinde în mod incidental. Pînă la publicarea unei bune ediţii, rămînem deci în domeniul ipotezelor. Că pasajul despre Turnul lui Neoptolem ar putea fi o interpolare, este foarte posibil. Se ştie că Nicolae Costin a murit fără de veste, relativ tînăr încă, lăsînd neisprăvite cele două scrieri —- letopiseţul şi cronica — la cari lucra paralel. După moartea lui, scrierile sale au fost copiate din ordinul lui Nicolae Mavrocordat. Copierea n-a fost, însă, fidelă; în cronică s-au constatat mai multe interpolări 41. N-avem nici un motiv să credem că nu se va fi întîmplat acelaşi lucru şi cu letopiseţul. în manuscripte el ni se înfăţişează în mai multe redacţiuni, prezentînd deosebiri importante, a căror origine cade tocmai în anii 1712—13. Posibilitatea unei interpolări a acestui pasaj nefiind exclusă., concluziunea, întemeiată pe el, că Nicolae Costin nu poate fi autorul amplificărilor cărţii De neamul moldovenilor nu are prin urmare decît o valoare foarte relativă. Dacă se va dovedi totuşi că pasajul este autentic, va trebui atunci să admitem că amplificările se datoresc unuia din fraţii săi. Despre Pătraşcu spătarul ştim că a fost un iubitor de istorii. în 1687, pe cînd trăia încă tatăl său, el poseda traducerea polonă făcută de Paszkowski în 1611 a voluminoasei cărţi a lui Guagnini, Sarmatiae europeae descriptio, în care este vorba şi despre originea românilor 42. Pînă la noi cercetări, chestiunea paternităţii acestor adaose ramine, aşadar, nehotărîtă. Ea nu prezintă de altfel vreo importanţă deosebită, întrucît adaosele nu constituiesc nici o contribuţie nouă la opera lui Miron Costin. Acesta, fără să cunoască, cum vom vedea, nici măcar izvoarele fundamentale ale subiectului său, alcătuise cu elemente puţine o lucrare nouă, interesantă şi convingătoare. Dispunînd de mijloace de informaţie neasemănat mai bogate, fiul său, Nicolae ori Pătraşcu, n-a putut adăoga nici o idee nouă mai însemnată la concepţia tatălui său. Este un sclav al citatului, care reprezintă pentru el tot rostul istoriei. 41 C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, în Analele Academiei Române.. Memoriile Sect. 1st., Seria 2 Tom. XXX, 1907, p. 292 — 3, şi Izvoadele lui Tudosie Dubâu, Miron. Logofătul şi Vasile Demian de acelaşi, extras din Buletinul Comisiunei Istorice, I, p. 204 n. 42 V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II, p. 559. 254 IV ARHETIPUL După ce am constatat deosebirile dintre cele două redacţiuni şi am stabilit că cea mai dezvoltată cuprinde interpolări datorite unuia din fiii cronicarului, să urmărim acum mai departe înrudirea lor. Am văzut că în afară de cele cîteva mici pasaje în care e vorba despre autor, pasaje modificate de fiul său, şi în afară de interpolări, textul comun din cele două redacţiuni este aproape identic. Fiind, însă, şi uşoare deosebiri, obişnuite de altfel de la copie la copie, este necesar să stabilim mai întîi în ce raport se găseşte fiecare cu originalul necunoscut al cronicarului, spre a putea şti căreia trebuie să-i dăm preferinţă. Amîndouă redacţiunile pornesc de la un prototip, care nu este originalul lui Miron Costin, deoarece prezintă greşeli şi lacune, transmise în amîndouă, pe cari originalul cred că nu le-ar fi putut avea. Astfel în amîndouă redacţiu-nile constatăm unele cuvinte transcrise greşit (397) ori neinteligibil (2922, 31;,), precum şi cîteva omisiuni comune (1614, 307_8> 10_u, 3610, 423), cari dovedesc aceeaşi origine. Negreşit că unele din aceste erori şi lacune s-ar fi putut afla şi în originalul — el însuşi copie — al autorului, întrucît ştim că Miron Costin punea să i se copieze pe curat conceptul său. în această primă copie, care înlocuieşte autograful, s-ar fi putut deci strecura toate greşelile obişnuite ale oricărei copii: cuvinte transcrise greşit, rînduri sau pasaje sărite etc. Ar fi de ajuns să presupunem că Miron Costin n-a revăzut copia conceptului său, pentru ca să ne explicăm greşelile şi omisiunile constatate în cele două redacţiuni, fără să fim nevoiţi a mai admite existenţa unui prototip intermediar între aceste redacţiuni şi original. Dar presupunerea aceasta ridică două obiecţii: pentru motive pe care le vom arăta mai departe, credem că scrierea De neamul moldovenilor n-a ieşit din starea de concept şi că prin urmare n-a fost dată la curat de autor43. Există apoi în cele două redacţiuni o greşeală comună, pe care n-ar fi putut-o săvîrşi scriitorul care trebuia să copieze, aşa zicînd, supt ochii autorului. Titlul capitolului întîi De Italia nu se află în nici unul din manuscripte la locul său. în manuscriptele LGIB lipseşte cu totul, iar în celelalte, cari cuprind redacţiunea interpolată, se află intercalat între cuvintele din rîndul întîi astfel: „Toate lucrurile dacă se încep a spune de Italia din ceputul său, mai lesne se înţeleg". Aşa se şi explică de ce în ediţiile de pînă acum, şi a lui Kogăl-niceanu şi a lui V. A. Ureche, s-a pus ca titlu al capitolului întîi, care lipsea în manuscripte, titlul întregei lucrări, care preceda acest capitol în locul căruia a trebuit apoi să se creeze unul nou. Este însă evident că vorbele „de Italiau, introduse fără rost în fraza cu care se începe lucrarea, sunt, cum se vede uşor fără a fi nevoie să mai stăruim asupra acestui lucru, chiar titlul capitolului 44, intercalat acolo în prototipul manuscriptelor AsbN prin nepriceperea copistului. Aceeaşi greşeală se afla, desigur, şi în prototipul manuscriptelor LGIB, unde, de asemenea, titlul capitolului întîi lipseşte. Aci însă, observîndu-se nonsensul cuvintelor „de Italia" în mijlocul frazei, şi neştiindu-se de unde s-au 43 Vezi mai departe p. 262 şi urm. 44 Cf. p. 116_9 şi mai ales 1816_i8- 255 strecifrat acolo, au fost pur şi simplu suprimate. Greşeala fiind deci comună amînduror redacţiunilor, ea provine fără îndoială din prototipul lor. Originalul lui Miron Costin — care fiind, cum se va vedea o simplă schiţă n-a fost dat la curat — nu putea cuprinde greşeli aşa de mari. Ele se datoresc unei copii defectuoase intermediare, din care se trag cele două redacţîuni ale cărţii De neamul moldovenilor. Raportul lor faţă de originalul autorului poate fi exprimat prin următoarea schemă, care ne arată totdeodată şi filiaţia completă a tuturor manuscriptelor. X -----X1------, —X3-1 ! —X3" i I I ! x3" | ! /\ I L G I B I -X*— i i A —X2'— -a I X2" S b N * Privind această filiaţiune, observăm că arhetipul, pe care îl putem reconstitui cu ajutorul manuscriptelor cunoscute pînă acum, nu este originalul lui Miron Costin, ci o copie defectuoasă a acestuia. Greşelile şi lacunele, semnalate mai sus, pe cari le prezintă textul în ediţia noastră, se datoresc deci arhetipului. în restabilirea acestuia mai întîmpinăm, însă, şi o greutate de altă natură. Manuscriptele pe cari le avem reprezentînd numai două grupe, pentru alegerea lecturei celei autentice, atunci cînd ele se deosebesc, ne lipseşte un criteriu sigur. Am avut impresia că manuscriptul de la Petersburg (A) ar cuprinde schimbări mai puţine, de aceea am dat în general preferinţă lecturei din acest manuscript, faţă de lectura manuscriptelor LGIB. în ceea ce priveşte ortografia cuvintelor, am adoptat ortografia moldovenească a aceluiaşi manuscript, faţă de cea muntenească a celorlalte. Textul pe care l-am dat în această ediţie reprezintă deci ca fond partea comună a manuscriptelor cunoscute, redată în forma pe care o are în manuscriptul din 1712—13 al lui Axintie Uricariul (A), cea mai veche copie şi cea mai apropiată ca limbă de originalul lui Miron Costin, dintre toate copiile cunoscute pînă acum. După ce am arătat cum ni s-a transmis şi după ce norme am restabilit textul cărţii De neamul moldovenilor, să trecem acum la analiza ei. V CUPRINSUL SCRIERII Cartea De neamul moldovenilor este o lucrare de erudiţie şi de critică. Miron Costin a scris-o pentru că nu se ocupase încă nimeni pînă atunci în mod special de originea românilor, şi ca să combată unele poveşti şi defăimări scornite de ignoranţi şi răuvoitori. El afirmă unitatea neamului românesc 256 din Moldova, Ţara românească şi Ardeal, cari sunt tot un popor şi odată descălecaţi (34_22, 4315_19); pe Cuţovlahi, despre a căror existenţă ştie, .nu-i consideră însă ca români, ci numai ca o colonie romană (34j_3) . Originea românilor este din Italia (116_7, 189_j.0, 242ţ_22); dovadă e faptul că străinii îi numesc cu acelaşi nume ca şi pe italieni, „cum toată lumea zice italianului, aşa cu un nume şi nouă pînă astăzi" (1325— 14g, 186_7,. 394_8, 483_6). Părerea lui Enea Silvio, întemeiată pe nişte versuri ale lui Ovidiu, că. numele de vlahi, dat de streini românilor, ar veni de la Flaccus, părere după care s-au luat şi alţii, între cari Ureche vornicul, nu-i întemeiată. Flaccus n-are nici o legătură cu descălecarea acestor ţări, care s-au făcut mai tirziu,, şi apoi nu s-ar putea explica de ce străinii dau acelaşi nume şi italienilor ('16u, — 1815). înrudirea românilor cu italienii, urmaşii romanilor, se vede şi din obiceiuri, şi din limbă, cea română avînd chiar mai multe cuvinte latine decît cea italiană (1414— 1610). Românii au fost aduşi pe aceste locuri de împăratul Traian (189_10„ 43i5_i9, 4724), care a făcut podul de peste Dunăre (29ţ2 — 3017) şi şanţul Troianul, ce-i poartă numele pînă astăzi (4024—4310). Dacii fiind învinşi, căpeteniile lor s-au retras peste munţi în Ardeal, unde s-au închinat împăratului, care a mutat apoi acolo şi pe oamenii de rînd, prostimea, cită mai rămăsese (3024 — 312, 335_7). Ţinutul de la Dunăre, Marea Neagră şi Nistru pînă la munţi, Traian l-a populat cu colonişti romani, căsaşi şi oşteni, aduşi din Italia (312_6). Cu toate că dacii din Ardeal i se închinaseră, el nu i-a crezut,, ci pentru ca să-i ţie în frîu, a aşezat colonişti şi acolo, ai căror urmaşi sunt românii ardeleni (335_12). Pe la cetăţi a pus case de domni, castelani — din cari se trage şi Dragoş Vodă, care n-a fost păstor, cum spun maramureşenii, ci fecior de domn (3726—383> 16_17) — iar pe la margini şi pe la% locuri alese oşteni (3818_19). Asemenea colonii au făcut romanii nu numai aicea, ci pretutindeni ; oameni aveau, pentru că, fiind împărăţia întinsă, veneau din toate părţile la Roma, pămîntul Italiei era roditor, şi apoi romanii aveau obicei,, ca şi turcii, să ia de-a-zecea din oamenii tineri, pe care-i făceau ostaşi, iar după ieşirea din armată ca veterani, colonişti (3313 — 3717). Pînă la descălecatul al doilea, ţările acestea s-au numit Dacia, Moldova şi Ţara Românească; Dacia inferior, iar Ardealul şi părţile învecinate: Dacia superior (3816— 392). Românii se trag dar din coloniştii aduşi de Traian, nu din tîlharii romani, trimişi în ajutorul craiului Laslău contra tătarilor, cum spune Istratie Logofătul — care după afirmarea unor boieri şi îndeosebi a lui Neculai Buhuş logofătul ar fi născocitorul dintîi al basmului — şi după el Simion Dascălul şi Misail Călugărul (3n_13, 513_20, 3718_25). De unde au luat ei acest basm, cînd scrieri vechi despre începutul românilor nu se află, nici în ţară, nici ia. streini ? (52l — 610). Cum să fi fost în temniţe sute de mii de oameni ? Şi tîl-hăriţe tot atîtea ? între Traian care a adus pe romani aicea, şi Laslău, căruia, spun ei că i s-ar fi trimis tîlharii în ajutor, sunt 800 de ani ! (386_15). Că românii se trag din coloniştii romani aduşi de Traian, sunt martori toţi istoricii: Dion, Eutropiu, Bonfini, Carion, Cavaţie, Enea Silvio, Cromer,. Piasecki, Guagnini şi mai ales Toppeltin din Mediaş (317—- 334). Numele de români, pe care-1 au, stă ca un temeiu nezguduit al originei lor romane. Cm toate că streinii, ştiind de unde se trag, le-au zis vlahi, de la vloh care însemnează italian, ei au păstrat însă totdeauna numele cel vechi de roman, din care cu vremea s-a făcut român (391_g o dovadă a originei lor (4910 — 5116). 4722 — 499). Şi portul încă este 257 Mai tîrziu ţările s-au pustiit, moldovenii retrăgîndu-se în Maramureş, iar muntenii pe Olt; de acolo si s-au reîntors cu al doilea descălecat (4722 — i%)r ■; :: : ' 1 Acestea sunt ideile lui Miron Costin despre originea românilor. în afară de ele, cartea De neamul moldovenilor mai cuprinde şi o sumă de lămuriri lăturalnice despre situaţia, hotarele şi locuitorii Italiei, de unde sunt veniţi românii, despre împărăţia romană, care i-a descălecat, şi despre Dacia, unde au fost strămutaţi. Faţă de cunoştinţele actuale lămuririle acestea, elementare, insuficiente şi în parte greşite, micşorează valoarea scrierii. Pentru aceia însă cărora erau adresate, ele alcătuiau o povestire cu totul nouă, interesantă şi aşa de strîns legată de chestiunea pe care autorul încerca să o limpezească, :încît îi formau un cadru indispensabil. VI IZVOARELE Pentru a putea urmări obîrşia acestor idei şi a ne da seama de originalitatea scrierii lui Miron Costin, să vedem care sunt izvoarele pe cari le citează şi în ce măsură le-a utilizat. Dintre cronicele moldoveneşti se citează letopiseţul vornicului Ureche, amplificat de Simion Dascălul şi Misail Călugărul. Scriitorii streini pomeniţi sunt următorii: Dibn, Eutropiu, Ovidiu, Quintus Curtius, Enea Silvio, Bonfini, Zamoyski, Canon, Cavaţie, Cromer, Guagnini, Piasecki, Toppeltin din Mediaş şi Istoria de patru monarhii, al cărei autor nu se arată. Sunt apoi unele scrieri menţionate în mod vag, fără indicarea titlului ori autorului : istoriile Râmului, istoriile cele vechi, istoriile latineşti, Istoriile lumii sau simplu numai istorii. Pe lingă aceste scrieri, cronicarul foloseşte şi informaţiuni culese de la diferite persoane. Să urmărim acum împrumuturile făcute din fiecare din aceste izvoare. a) SCRIITORI MOLDOVENI. Miron Cosţin spune că în Moldova nu exista pînă atunci alt cronicar în afară de Ureche vornicul „numai lui de această ţară i-a fost milă să nu rămîe întru întunericul neştiinţei", şi că el începuse istoria Moldovei de la descălecatul al doilea de Dragoş Vodă, „ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fost destul a scrie de mai scurte veacuri". La letopiseţul lui Ureche făcuse adăosături Simion Dascălul, pe cari şi le însuşise apoi şi Misail Călugărul. Aceştia nu erau însă istorici, ci băsnuitori şi ponegri-tori, deoarece spuneau că Moldovenii se trag din tîlharii trimişi de împăratul Romei în ajutor craiului Laslău împotriva tătarilor. Mai mulţi boieri, şi mai ales fostul logofăt mare Neculâi Buhuş, îi afirmaseră că scornitorul dinţii al acestei ocări ar fi fost Istratie Logofătul, al cărui letopiseţ Miron Costin însă nu-1 văzuse, şi că de la Istratie o reprodusese apoi Simion Dascălul, iar de la acesta Misail Călugărul (53_20). Dacă însă Miron Costin cunoştea letopiseţul lui Ureche în forma lui originală, ori laolaltă cu adăosăturile interpolatorilor, dacă apoi aceste adăosături se reduceau doar la legenda despre originea moldovenilor, ori mai erau şi altele, şi dacă Misail se mărginise numai să reproduc^ cele seri 258 de Simion Dascălul sau mai «se şi adaose proprii, sunt chestiuni cari ms reies destul de lămurit din spusele sale. Letopiseţul lui Ureche na s-a păstrat. Manuscriptele, cîte cunoaştem pînă acum, ni-au transmis un letopiseţ, care începe, ce-i drept, cu o predoslovie a lui Ureche, dar cuprinde numeroase părţi, între cari şi tradiţia despre originea tilhărească a moldovenilor, scrise de Simion Dascălul. Avem dovezi că cel puţin încă de pe la 1670, deci înainte de Miron Costin să fi scris vreuna, din lucrările sale, letopiseţul acesta, cu adaosurile lui Simion Dascălul, circula, în Moldova supt numele lui Ureche. în acel an Constantin Cantacuzino din Ţara Românească afla la comisul loan Racoviţă „om de cinste şi de socotinţă" un asemenea letopiseţ, pe care i-1 arătau ca „letopiseţulmoldovenesc", adică, cronica ţării, spunîndu-i-se că e scris de Ureche vornicul45. Aceeaşi părere o împărtăşea şi Miron Costin. Greşeala pe care o săvirseşte* afirmînd că Ureche ar fi folosit pe lingă Bielski şi pe Marcin Paszkowski (65_6)„ unele împrumuturi făcute în Cronica şi Poema polonă tocmai din părţile scrise de Simion Dascălul, pe cari le arată însă ca luate din Ureche46, precum şi-schimbarea mai tîrziu a părerii sale în privinţa acestuia, pe care nu-i mai consideră nici singurul, nici cel mai vechi, nici cel mai însemnat cronicar moi” dovean47, dovedesc cu prisosinţă că pe timpul cînd a scris De neamul moldovenilor împărtăşea şi el credinţa acelora dintre contimporanii săi, cari vedeam în letopiseţul amplificat de Simion Dascălul opera vornicului Ureche. Faptul, apoi că Miron Costin ignora pasajul de la domnia lui Despot, în care Simion Dascălul arată lămurit că el este cel care foloseşte pe Paszkowski, pe care Ureche nu-1 cunoscuse, probează că el îi atribuia numai adaosul despre originea., moldovenilor din tîlhării romani, fără să ştie că ar fi mai făcut şi altele. Mai greu de precizat este raportul dintre Simion Dascălul şi Misail Călugărul. îşi însuşise acesta numai adăosăturile înaintaşului său, făcînd o simplă copie a letopiseţului lui, ori mai adăogase şi el unele proprii ? Ipoteza din, urmă mi se pare mai probabilă. Este drept că nici un alt scriitor şi nici manuscriptele nu ne arată pe Misail Călugărul nici ca cronicar, nici ca interpolat or,, nici ca copist. Dar cum în unele copii ale letopiseţului lui Simion Dascălul găsim în adevăr cîteva interpolări anonime foarte vechi, contimporane în orice caz cu Miron Costin^ admitem, pe temeiul arătării acestuia, că ele se datoresc lui Misail Călugărul48. Acum cînd ştim ce înţelegea Miron Costin prin letopiseţul lui Ureche' şi „adăosăturile" lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, să cercetăm cum îi foloseşte, şi daca din citatele pe care le face rezultă ori nu interpretarea pe care am dat-o mai sus. Letopiseţul lui Ureche este citat de două ori: 1) „Ureche vornicul scrie că 45 de ani la domniile cele dintîi nici o scrisoare nu se află de lucrurile lor ce s-ar fi lucrat, şi nici streinii n-au ştiut nimica de dînşii pînă la Alexandru Vodă cel Mare şi Bun; de aci au început istoricii leşeşti a scrie, mai ales Bielski şi Marţih Paşcovski, pre cari i-au urmat răposatul Ureche vornicul" (52l—66)*. 2) Alunecase şi el în greşeala lui Enea Silvio, că românii ar fi fost numiţi vlahi după Flaccus (716 — 82, 1719_22). 45 Istoria românilor, în Operele lui Constantin Cantacuzino, publicate de N. lorga,,. p. 129 - 130. 46 C. Giurescu, Noi ccntribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, p. 43 — 51. 47 Vezi mai departe p. 265 şi urm. 48 C. Giurescu, Noi ..contribuţiuni . . p. 33 — 43. *. 259 Citatul din Ureche despre lipsa scrierilor asupra celor dinţii domni îl regăsim întocmai în letopiseţul lui Simioii Dascălul (52l — 625). Dar Miron Costin comite o îndoită greşală cînd afirmă că Ureche ar fi folosit de la Alexandru cel Bun înainte pe Paszkowski. Acesta a fost cunoscut şi utilizat numai de Simion Dascălul, care-1 citează pentru întîia oară tocmai la domnia lui Despot, pe care o povestea altfel decît Bielski, folosit de Ureche (626_41). Asemenea confuzii şi greşeli în folosirea izvoarelor le întîlnim adeseori la Miron Costin. Neexactă este şi afirmarea că Ureche ar fi adoptat şi el părerea că vlah vine de la Flaccus. La mijloc este desigur o neînţelegere, determinată de redac-ţiunea greoaie şi cam confuză a pasajului respectiv din letopiseţul lui Simion Dascălul, unde se spune doar că numele de Vlahia nu se poate aplica Moldovei ci Ţării Româneşti (812_17). Dintre „adăosăturile" lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul, Miron Costin citează numai tradiţia despre originea tîlhăreasca a moldovenilor, al cărei prim născocitor auzise că ar fi fost Istratie Logofătul. în realitate nici acesta, nici Misail Călugărul n-au vreun amestec în această tradiţie. Ea se găseşte întreagă, chiar în forma în care a fost de atîtea ori combătută, în letopiseţul lui Simion Dascălul. După ce o povesteşte, acesta adaogă următoarea lămurire, care nu lasă cea mai mică îndoială în privinţa paternităţii ei: „Ce această poveste a lui Laslău, craiu, ce spune că au gonit pre aceşti tătari, nu o au scos Ureche vornicul din letopiseţul cel (latinesc), ci eu Simion dascălul o am izvodit din letopiseţul cel unguresc, care poveste o am socotit, pre semne ce arată, că poate fi adevărată"49. Nu avem nici un cuvînt să contestăm această mărturisire; povestea cu tîlharii romani a fost tradusă din ungureşte şi intercalată în letopiseţul moldovenesc de Simion Dascălul. Istratie Logofătul nu poate fi născocitorul ei, afară numai dacă nu s-ar gîndi cineva să-i atribuie lui acel letopiseţ unguresc din care fusese tradusă, sau, în cazul cînd şi acesta ar fi fost o simplă traducere, originalul, român ori slavon, tradus în ungureşte. Ipoteza este însă de prisos. Buhuş şi ceilalţi informatori ai lui Miron Costin, deşi porneau de la un fapt adevărat — folosirea lui Istratie Logofătul de către Simion Dascălul — săvîrşeau însă o confuzie, pe care vom lămuri-o mai departe. învinuirea adusă lui Misail Călugărul este numai de a fi reprodus, de altfel ca atîţia alţii, odată cu letopiseţul lui Simion Dascălul şi tradiţia despre originea moldovenilor. b) SCRIITORII STREINI. Cea mai mare parte dintre scriitorii streini pe care-i citează, Miron Costin nu-i cunoaşte direct. în afară de cronicarii poloni (3112 — 321) şi de Bonfini, despre care singur mărturiseşte că-1 cunoştea numai din auzite (429_10), pe toţi ceilalţi: Dion (2718_35), Eutropiu (3126_35), Ovidiu (163l_40), Quintus Cartius, Enea Silvio (727_41, 1613_40), Zamoyski (817_43), Carion (1731 — 1838) şi Cava ţie (1535_40), îi cunoaşte şî-i foloseşte numai din citatele lui Toppeltin. Din scrierile lor (ale lui vZamoyski şi Cavaţie nici nu erau tipărite), Miron Costin citează exact aceleaşi pasaje, pe cari le citase şi Toppeltin. S-ar părea la prima vedere că cel puţin pe Dion şi Eutropiu, pe care-i prezintă ca izvoarele principale pentru cucerirea Daciei şi originea românilor, 49 Letopiseţul ţării Moldovei de Simion Dascălul (ed. Giurescu), p. 11 . 260 trebuie să-i fi utilizat direct. Dar punerea lor pe acelaşi plan, cînd Dion povesteşte cucerirea Daciei în 10 capitole, în vreme ce Eutropiu o aminteşte de abia în trei rîndurb, precum şi arătarea greşită a operii fiecăruia, ca şi cum Dion ar fi scris numai Viaţa lui Traiăn, iar Eutropiu pe aceea a lui Adrian*, învederează folosirea lor din Toppeltin. De altfel la Miron Costin nu regăsim nimic din bogata povestire a istoricului grec. El nu cunoaşte cele două războaie ale lui Ţraian, pe cari le confundă într-unul singur (278— 3024), nici descrierea acelei mari minuni a veacurilor, cum o numeşte, care a fost podul de peste Dunăre (2912_18) nici locul morţii împăratului, pe care-1 pune în Egipt (4022_23). Numărul de 600 000 de soldaţi cu cari a pornit Traian, singurul fapt precis arătat ca fiind luat din aceşti scriitori (279_12, 3910_12, 4220—438), nu se găseşte la nici unul din ei. Explicarea acestei confuzii, fiindcă la mijloc este desigur o confuzie, o aflăm în Cronica polonă, unde în sprijinul aceleiaşi cifre citează, alături de mărturia lui Dion, şi Istoriile greceşti despre cele patru monarhii. 50 Din aceste Istorii, necunoscute pînă acum, în cari de bună seamă Dion era citat, ia el numărul oştirei lui Traian, precum şi celelalte fapte ale sale, ca expediţia prin sudul Rusiei, străbaterea Asiei pînă la China şi moartea lui în Egipt (399_43, 4013_23). Dintre cronicarii poloni sunt pomeniţi Cromer, Piasecki şi GuagninL Ei nu sunt, însă, citaţi pentru fapte anumite, ci arătaţi numai în mod general ca martori pentru originea romană a românilor (3112— 324). Piasecki nu vorbeşte despre originea moldovenilor decît indirect, spunînd că limba lor, coruptă din limba latină, este în legătură cu trimiterea exilaţilor romani în aceste locuri (3221_27). în Cromer şi Guagnini regăsim, ce-i drept, una din ideile principale ale lui Miron Costin, originea românilor din Italia, susţinută prin argumentul că străinii le dau acelaşi nume ca şi italienilor (3141 — 3339). Ideea aceasta se află, însă, şi la Toppeltin (p. 71), aşa că nu putem preciza dacă avem a face cu un împrumut special datorit cronicarilor poloni. Scrierea din care îşi ia Miron Costin o mare parte din ideile pe cari le susţine şi aproape întreg materialul istoric pe care le sprijină, este Originea et occasus Transsylvanorum a lui Laurenţiu Toppeltin din Mediaş, apărută la Lyon în 1667. Toppeltin expune pe larg şi foarte documentat originea românilor, combătînd diferitele păreri emise mai înainte asupra lor. El arată că: românii, al căror nume înseninează romani, sunt urmaşii coloniştilor şi ai oştenilor aşezaţi de Traian în Dacia după cucerirea acestei provincii. Originea lor este din Italiamulte popoare îi numesc cu acelaşi nume ca si pe italieni. Limba lor, coruptă din cea latină, este mai aproape de aceasta, chiar şi decît a italienilor. Portul lor aminteşte îmbrăcămintea strămoşilor lor. El combate apoi părerea lui Enea Sylvio, care, întemeiat pe versurile lui Ovidiu, susţinuse că numele de vlah vine de la Flaccus, precum şi pe aceea. a lui Zamoyski, că românii nu sînt urmaşii coloniştilor romani din Dacia, ci. ai dacilor, cari, în cei aproape 200 dc ani de stăpînire romană, îşi însuşiseră limba stăpînitorilor51. Toate aceste idei, sprijinite pe autoritatea aceloraşi scriitori, le regăsim la Miron Costin; ele formează cum am văzut, însuşi fondul scrierii sale. * . 50 I. Bogdan, Cronice inedite, p. 180. si Toppeltin, p. 47-55, 71-75, 110-111. Celelalte scrieri, citate supt denumirea generală de istorii/ istoriile RâmuL Iui, istoriile vechi, ori istoriile vechi latineşti, nu le cunoaştem. Mărturia lor se invocă, însă, întotdeauna pentru fapte din domeniul istoriei universale: Istoriile împart lumea în 4 părţi (3921); o seamă din ele numesc pe nemţi: Tevtones (472); istoriile Râmului spun că locuitorii Italiei erau odată neîn-frînţi la războaie (1315), că humele lui Fliah era Fulvius Flaccus, consul (1717_18) iar al lui Traian: Ulpius Traianus (43n_l2), şi că în nici una nu se arată să se fi zis italienilor vlahi după Flaccus (18l2); în toate istoriile cele vechi latineşti numele Italiei este vechi de la Ital craiul (1325_26), ele numesc Şiretul: Halut (3915), pe nemţi: alamani (46s) şi ne spun cum era încălţămintea ostaşilor romani (518_10). Scrierile acestea, dintre cari cele mai multe priveau istoria romană, eram desigur, cărţile curente ale timpului de istorie şi geografie. Unele vor fi fost chiar manualele de şcoală ale cronicarului. Din ele şi-a cules el toate celelalte lămuriri despre situaţia, hotarele şi locuitorii Italiei (11 — 148), despre împărăţia romană, începuturile, istoria şi întinderea ei (1819—2419), despre Dacia şi locuitorii ei (2420 — 2615) despre armată, felul ei de luptă şi coloniile romane (287 — 29g, 33ls — 3717), despre părţile lumii (392l — 4012) şi numele popoarelor (462—4717), pentru cari nu citează nici un izvor. Privită în raport cu izvoarele pe baza cărora a fost alcătuită, cartea De meamul moldovenilor nu ne apare ca o lucrare originală. Nici ideea fundamentală a descendenţii romane, cu întregul aparat istoric pe care se sprijină, nici lămuririle istorice şi geografice, în cadrul cărora e prezentată, nu erau noi. Din acest punct de vedere, deşi aprecierea eră aspră Kogălniceanu putea totuşi spune în prima ediţie a Letopiseţelor că „în această bucată Miron este mai mult decît slab în privirea cunoştinţelor clasice" (voi. I, p. XVI). VII DATA SCRIERII Cartea De neamul moldovenilor este un fragment fără nici o legătură cu Letopiseţul de la Aron Vodă înainte. Amîndouă aceste scrieri sunt crîmpeie mumai din acel letopiseţ întreg anunţat în 1675, pe care cronicarul n-a apucat să-l aducă la îndeplinire. Ea n-a fost scrisă nici ca să servească de „începătură" letopiseţului atribuit lui Ureche vornicul, deoarece n-ajunge pînă la descălecatul lui Dragoş, cu care se începea acela. Se vede de altfel clar că este o lucrare neisprăvită. într-un loc cronicarul trimite pe cititor la „capul care se va scrie de graiul acestor ţări", în care va afla „că şi limba este dovadă că în graiul nostru pînă astăzi sunt cuvintele unele latineşti iar altele italieneşti" (15^0_23). Acel capitol n-a fost însă scris, cum n-a fost scrisă nici partea ■din urmă "a capitolului al cincilea „de legea creştinească de unde au luat" (442_3). Dacă la constatarea pe care am făcut-o mai sus că scrierea De meamul moldovenilor a fost alcătuită aproape numai pe baza cărţii lui Toppeltin, şi că în afară de cronicarii poloni, autorul ei nu cunoaşte pe nici unul din scriitorii pe cari se sprijină sau ale căror păreri le combate, mai adăogăm 'acum şi faptul că este un simplu fragment izolat, rămas neterminat, conclu- Sfo2 ziunea la care ajungem cu necesitate este că e a trebuie s ă f i e chiar „î n c e pătur a" u r z i t ă î na in t e d e 1675, p o m e n i t ă d e-M ir o n Cos t i ni n pred os Iov i a letopiseţului său. ; împotriva acestei concluziuni sunt însă două obiecţiuni foarte serioasei 1) în manuscriptele cari au la sfîrşitul predosloviei numele cronicarului, se află şi titulatura „carele am fost legofăt mare în Moldova" (920). Mirom Gostki ocupă dregătoria de mare logofăt timp de aproape opt ani (1675—83) supt Antonie Ruset şi Duca în a treia domnie, cu o mică întrerupere de cîteva. luni la sfîrşitul anului 1678 şi începutul lui 167 952. Ar urma deci să admitem că el a scris De neamul moldovenilorsau în timpul acelei întreruperi, sau după domnia a treia a lui Duca, adică de la 1684 înainte. 2) Arătînd că totdeauna a avut dragoste pentru istorie, Miron Costin spune că a păstrat-o „iată şi pînă la această vîrstă" iar în unele manuscripte se mai adaogă încă „acum şi slăbită" (71_4). Cuvintele din urmă mai ales ar fi o dovadă destul de puternică, că cronicarul le scria pe cînd se afla în stare de slăbiciune, deci la ,o vîrstă destul de înaintată, ceea ce ne-ar duce cam tot către sfîrşitul vieţii sale. Dacă pasajele pe cari se întemeiază aceste două obiecţiuni ar fi autentice, ar trebui să admitem că Miron Costin a scris De neamul moldovenilor către sfîrşitul vieţii sale. Ignorarea izvoarelor principale ar vădi cultura sa istorică restrînsă iar întreruperea lucrării mai înainte de a fi terminată s-ar putea explica prin moartea năpraznică a autorului în 1691. Avem însă convingerea, că pasajele respective nu sunt autentice. Iscălitură şi dregătoria lui Miron Costin se află numai în două din manuscriptele scrise în Ţ a r a R o m â n e ase ă, anume în mss 353 şi 580; în toate celelalte lipsesc. Observăm apoi că cuvintele: în Moldova după arătarea dregă-toriei, sunt un adaos cu toiul neobişnuit îh titulatura boierilor moldoveni, Dacă ele provin în adevăr de la Miron Costin, nu le-am putea, cred, explica decît presupunînd că cronicarul nu se află în Moldova cînd a scris De neamul' moldovenilor. Dacă.hu sunt ale lui, ci un adaos posterior, încă trebuie să admitem!-că n-au fost scrise în Moldova, sau cel puţin nu de un moldovean. De nea-mul moldovenilor a fost insăscris în Moldova, aceasta este sigur. Autorul vorbeşte pretutindeni ae Moldova ca locul unde se afla în momentul cîndî scria (^g, 84, 254 10;, 2723, 3721), „aicea (84, 312_3, 384, 43i4)' ori „aicea la noi" (414>19, 4919_2o)- Toate celelalte ţări sunt raportate la ea. Faţă de Maramureş, moldovenii sunt locuitorii „ceşti dincoace"; rnun-tetiii faţă de moldoveni, „cei diiicolea" (6n_14, 3813_14); Italia se află „de aicea de la noi" drept spre apus (1110); ea se mărgineşte „dincoace, despre noi" cu Marea Adriatică (lli5„18/ 123). Supt pană lui Miron Costin, moldovean care scria în Moldova, cuvintele „carele arii fost logofăt mare în Moldova" nu au nici un rost şi nu-şi găsesc nici o explicare. Unul din copiştii lui Nicolae Mavrocordat arăta în fruntea letopiseţului lui Nicolae Costin, pe care îl copia în 1713, că este scris de Miron Costin care „au fost logofăt măre în Moldova'V Ignoranţa de care dă dovadă, atribuind lui Miron. letopiseţul fiului său Nicolae, mort abia cu cîteva luni mai înainte, ca şi precizarea neobişnuită „logofăt mare în Moldova", identică cu aceea de la sfîrşitul predosloviei, sunt un indiciu că avem a face cu unul din prote- 52 Bănuiesc că fusese scos din logofeţie la sfîrşitul domniei lui Antonie Ruset. Ultima oară. îl întîlnim ca mare logofăt la 6 martie 1678 (V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, 1, p, 708). Faptul că pîrăşte pe domn ar fi un indiciu că nu mai eră în favoare (Letopiseţe2, II, 16, 212). La începutul domniei lui Duca, din noiemvrie 1678. pînă prin martie 1679, era însă numai fost logofăt. (La 21 fevruarie 1679, V. A. Ureche, I, p. 128.) La 2 aprilie era mare ^gofăt (ibid. I, p. 130). 263 jaţii iui Nicolae Mavrocordat, venit în ţară odată cu patronul său. Cele două titulaturi; aflate amîndouâ în aceleaşi manuscripte, au, cred, aceeaşi origine. Trebuie apoi să mai luăm în considerare şi faptul că manuscriptele, în cari se află predoslovia cu iscălitura, cuprind şi alte lucrări mărunte ale cronicarului şi încă o predoslovie, toate neiscălite. Pentru aceste motive credem că numele şi titlul cronicarului de la sfîrşitul predosloviei din manuscriptele 353 şi 580 nu provin de la Miron Costin, ci sunt un adaos posterior, datorit, probabil, aceluiaşi copist care-i atribuise în 1713 şi letopiseţul fiului său. Aceeaşi îndoială o avem şi asupra celuilalt pasaj din predoslovie, privitor la vîrsta cronicarului. Cuvintele „acum şi slăbită' se află numai într-una din cele două grupe de manuscripte cari ne-au transmis cartea De neamul moldovenilor, anume în manuscriptele 353, 580, 2 175 şi 401, şi încă nu în toate la fel. în 353 este „acum şi slăbită", în 2715 „acum şi slăvită", în 580 „acum şi slăvit" (cuvîntul din urmă putind fi citit: slăvit şi slăvită, Kreţulescu, proprietarul manuscriptului, l-a corectat în slăbită), iar în 401 „am şi slăbit". Numai pe baza tradiţiunei din manuscripte nu putem hotărî dacă în prototipul manuscriptelor din această grupă (x3) a fost acum şi slăbită, acum şi slăvită, ori: acum şi slăvit. Toate trele lecturile sunt posibile, care este însă cea autentică, e greu de hotărît. Dacă în prototip se afla prima formă, atunci cuvintele acestea se referă în adevăr la vîrsta cronicarului şi ele au fost scrise sau de el însuşi, sau de un copist pe timpul cînd el încă trăia. Dar tot cu atîta temei se poate admite că în prototip figura una din celelalte două. Nici una din acestea nu se mai referă însă la vîrsta cronicarului, ci ori la înalta situaţie socială şi politică pe care o avea în viaţă, ori la faima sa de cel mai însemnat istoric moldovean, de care se bucura după moarte. Şi într-um caz şi în altul, ele sunt interpolări datorite copiştilor predosloviei. Singura formă deci care ar dovedi că cronicarul avea o vîrstă înaintată în momentul cînd scria cartea De neamul moldovenilor, ar fi aceea din ms. 353. Pentru aceasta ar trebui, însă, mai întîi probat: 1) că ea este forma autentică din prototipul mss. LGIB (x3); că în acel prototip ea nu se datoreşte unei interpolări, ci este reprodusă din prototipul comun al celor două grupe (x1), în care caz rămîne să se explice suprimarea ei din grupa As&N. Dar chiar dacă am presupune ca stabilită existenţa acestei forme în prototipul comun (x1), încă ne-ar lipsi dovada definitivă a autenticităţii, din momentul ce ştim că acel prototip nu e originalul lui Miron Costin, ci o copie defectuoasă a lui. Dacă ne gîndim acum că cronicarul pare să se fi bucurat în cei din urmă ani ai vieţii sale de o sănătate destul de bună, dovadă slujba plină de răspundere a stărostiei de Focşani, ce i s-a încredinţat, şi energia desfăşurată acolo în urmărirea tîlharilor, şi că el este omorît la o vîrstă nu prea înaintată, cînd n-avea încă 59 de ani, mărturisirea slăbiciunei cronicarului ne apare nepotrivită cu cele ce se ştiu pînă acum despre viaţa lui. Ceea ce aparţine în mod sigur lui Miron Costin este numai afirmarea că a rămas un iubitor de istorii „şi pînă la această vîrstă". Cred că în aceste cuvinte nu trebuie să se vadă mărturisirea unei etăţi în adevăr înaintate; cronicarul vroia să arate numai că în momentul cînd se apucase să scrie, avînd peste 40 de ani, trecuse de mult de vîrsta iubitoare de povestiri istorice a adolescenţei şi primei tinereţi. Autenticitatea celor două pasaje prin cari s-ar stabili că Miron Costin a scris cartea De neamul moldovenilor la o vîrstă înaintată, după ce fusese mare logofăt, şi într-un timp cînd sănătatea îi era şubredă, deci către sfîrşitul bieţii sale, este aşadar îndoielnică; prin aceasta, ele îşi pierd însă întreaga lor putere doveditoare. în faţa lor avem, pe de o părte, mărtuiia clară, auten- 264 tică, a cronicarului că scrisese începătura letopiseţului său de la romani înainte de 1675, iar pe de alta constatarea sigură că scrierea De neamul Moldovenilor este numai „cartea dintîi" a unui letopiseţ abia început, un fragment neisprăvit, scris într-o vreme cînd autorul nu cunoştea încă nici unul din principalii scriitori a căror mărturie o invocă. Identificarea ei cu „începătura" ele care vorbeşte în predoslovia letopiseţului se impune ca o încheiere necesară. MIRON COSTIN DESPRE URECHE ŞI ISTRATIE LOGOFÂTUL. Un fapt dintre cele mai cu greutate vine să confirme această încheiere. între părerea pe care Miron Costin o are despre cronicarii moldoveni de mai înainte în cartea De neamul moldovenilor, şi aceea pe care o exprimă în 1685 în Poema polonă., există o foarte mare deosebire. Am văzut că pe vremea cînd scria Dt neamul moldovenilor, el cunoştea numai pe Ureche, singurul căruia îi fusese milă să nu rămîie trecutul uitat, şi pe autorii amplificărilor cu povestea tîlha-rilor romani, Simion Dascălul — despre care unii boieri şi mai ales Neculai Buhuş îi spuseseră că s-ar fi luat după Istratie Logofătul, adevăratul scornitor al povestei,— şi Misail Călugărul, partizanul lui Simion. în 1685 cunoştinţele cronicarului sunt altele. De astă dată el ştia că prin mînăstiri se aflau vieţile .şi analele domnilor, şi că existau doi istorici moldoveni: cel mai bun Istratie, logofăt al treilea, şi cel după dînsul Ureche, mare vornic de ţara de jos53. Deosebirea aceasta a relevat-o mai întîi St. Orăşanu pentru a conchide că: a) Poema polonă şi cartea De neamul moldovenilor nu au putut fi scrise In acelaşi timp; b) Poema polonă, în care opinia cronicarului despre Istratie logofătul era întemeiată pe zvonuri vagi, a trebuit să precedeze cartea De neamul moldovenilor în care afirmaţiuni mai precise îl fac să retragă lui Istratie logofătul stima ce-i acordase; c) Miron Costin nu putuse primi aceste indicaţiuni ale boierilor şi ale Juî Buhuş decît după întoarcerea sa în Moldova pe timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685-1691), cînd trebuie aşezată scrierea cărţii De neamul moldovenilor54. Cele două concluziuni din urmă sunt arbitrare. Nu numai că afirmarea cronicarului despre Istratie Logofătul nu este mai puţin precisă în Poema polonă, dar lucrul stă tocmai dimpotrivă, deoarece în cartea De neamul moldovenilor declară singur că ceea ce spune, destul de vag, despre el, este părerea altora. Pentru ca să admitem apoi că Miron Costin nu putuse fi informat de Buhuş asupra lui Istratie Logofătul decît după întoarcerea sa în Moldova, ar fi trebuit să se arate că pe acest boier Miron Costin nu-1 putuse cunoaşte «decît după 1685. Adevărul este însă cu totul altfel. Cariera lui Neculai Buhuş, un contimporan mai în vîrstă al lui Miron Costin, nu-i foarte bine cunoscută55. în 1655 era logofăt al treilea56; 1657 53 V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II p. 79, 81. 54 St. Orăsanu, Cronicarii moldoveni din sec. al XVII-ha (recenzie), în Conv. Lit., An XXXIII {1899) p. 851 - 852. 55 Asupra lui vezi V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, 1, p. 422, şi N. Iorga, Ist. lit, rom. în secolul 18, II, p. 592, n. 1. 06 La 30 mai (V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin I, p. 422) ultima oara la 6 aprilie 1657 (Ac. Rom. doc. 82 - 17). clucer57, în 1660—63 medelnicer58, în 1663—64 stolnic59, iar după moartea^ lui Racoviţă Cehan, întîmplată la 15 dechemvrie 166460, îi urmează, poate chiar înainte de sfîrşitul lunei, ca mare logofăt61. în această dregătorie rămîne apoi fără întrerupere pînă la moartea sa întîmplată pe le începutul lui martie 166762. Timp de 7 ani, de la 1661 — 67, Miron Costin fusese coleg în divan cur Buhuş; pîrcălab de Hotin şi apoi comis supt Istratie Dabija (1661-65), paharnic în scurta,domnie a lui Gheorghe Duca> iar deda mai 1666> odată cu venirea la tron a lui Iliaş Alexandru, mare vornic al ţării de jos. Informaţia pe care i-o comunicase Buhuş în privinţa lui Istratie Logofătul, trebuie prin urmare să fi fost anterioară lui martie 1667, Aşa stînd lucrul, este deci evident că atunci cînd Miron Gostin afirma în Poema polonă că Istratie Logofătul este un cronicar mai vechi şi mai însemnat decît Ureche, el cunoştea încă de mult părerea lui Buhuş, aşa că invocarea mărturiei acestuia, ca să-şi motiveze schimbarea părerii exprimate în 1685, mar avea nici un sens. Mărturia lui Buhuş departe, aşadar, de a proba: că Miron Costin ar fi scris cartea De neamul moldovenilor după întoarcerea sa din Polonia (1686 - 91), dovedeşte tocmai dimpotrivă că a trebuit să o scrie cu mult tnai înainte, şi anume nu prea tîrziu după moartea lui Buhuş în 1667. Se vede, însă, că chiar de la început Miron Costin primise cu oarecare rezervă cele ce i se spuseseră despre Istratie Logofătul. Mărturisirea pe care o face ca el nu-i cunoştea letopiseţul, precum şi grija cu care ţine ca să arate anume pe acel mai cu autoritate dintre informatorii săi, pare că spre a-i lăsa lui răspunderea, vădesc această rezervă. Ea a fost de altfel deplin îndreptăţită''. Ori că i-a cunoscut mai tîrziu letopiseţul, ori că primise alte infor-maţiuni mai convingătoare, în 1685 el nu mai vedea în Istratie Logofătul pe scornitorul basmului răspîndit de Simion Dascălul şi Misail Călugărul, ci un istoric de valoare, mai vechi şi mai însemnat decît yornicul Ureche. 57 La 17 noiemvrie (V. A. Ureche, I, 422), ultima dată la 20 an gust 1858 (Ac. Rom. 81—73). La 29 dechemvrie 7167 era fost clucer (Ac. Rom., 80— 156). 58 La 2 şi 5 fevruarie 1660 (Ac. Rom. 44—51, 81 —75); ultima oară la 28 ianuarie 1663 (Ac. Rom. 120 — 45). E curios caîntr-un document din 20 aprilie 1660, publicat de G: Ghibănescu în Sureteşi izvoade, IV, p. 301, e pîrcălab de Neamţ, deşi în celelalte documente, înainte şi după această dată, este medelnicer; cred ca este o greşeală, de copie, ; , , 59 La 12 mai 1660 (Ac. Rom., 72—64)ultima d.ară . la 17 dechemvrie; 16oiî//1/3 (Ac,. Rom., 72 — 67). Documentul din 5 august 7171 publicat de Ghibănescu, Surde,, IV, 141, in care Buhuş e medelnicer, are data, anul ori luna, greşită. Divanul din acest document este identic cu divanul de la 15 dechemvrie 7171/1662 (Ac.: Rom,, —78), Bănuiesc,că luna e greşită; în loc de august, trebuie să fie una din lunile septembrie —dechemvrie. Greşită este şi data de 7172 fevruarie 1 a documentului publicat tot de; Ghibănescu în Surele, IV, 21, în care Buhuş e numit logofăt. Documentul trebuie să fie din anii următori. 60 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, 1908, II, p. 207 — 9. 61 La 17 dechemvrie era încă stolnic (Ac. Rom. 72 — 67). Documentul din 12 dechemvrie 7173 în care figurează ca logofăt (N. Iorga, Studii şi doc,. XI, p. 53) este din 1665, scriitorul actului socotind aci începutul anului la 1 ianuarie. Documentul din 10 martie 1663, citat de Ureche (Miron Costin, I, p. 422), în care Buhuş ar figura calcgofat este greşit, decarece, el nu putea ocupa această înaltă dregătorie între aceea de medelnicer, pe care o avusese mai înainte, şi aceea de stolnic pe care o are în urmă. Ca mare logofăt figurează el întîi în documentele de la 12 şi 15 ianuarie 1665 (G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 27, 30). , 62 Cele din urmă documente în care figurează ca mare logofăt sunt din 5 şi 2 1 ianuarie (Uricarul, VIII, p.13; Ac. Rom. 82 — 20) şi 10 fevruarie 1667 (Ghibănescu, Surete, IV, 50). L-am întîlnit într-un document şi la 24 fevruarie, dar însemnarea mi s-a rătăcit. I a 14 martie lege. făt e Solomon Bărlădeanul (N. Iorga, Studii şi doc, VII, p. 317), iar la 21 aprilie se vorbeşte de Aniţa jupîneasa răposatului Buhuş ce-au fost logofăt rmare (Iorga, Studii: şr dcc., VI, p. 85 —6; ef. şi documentele de la Ac. Rom. p* 81 — 82 şi 81 — 4). 266 Mai înainte de a cerceta care dintre cele două păreri, atît de deosebite, era mai aproape de adevăr, să ne oprim puţin asupra unei alte chestiuni. Părerile lui Miron Costin,din cartea De neamul moldovenilor se deosibesc de cele exprimate în Poema polonă nu numai în privinţa lui Istratie Logofătul. Pe cînd în cea dinţii el nu cunoştea alt cronicar moldovean în afară de Ureche, în 1685 ştia că prin mînăstiri existau anale de ale domnilor. Deosebirea aceasta constituie încă o dovadă despre prioritatea alcătuirei cărţii De neamul moldovenilor, căci nu este de crezut ca, după ce el aflase, să fie direct, fie măcar din auzite, despre existenţa analelor din mînăstiri, să se ii mai reîntors în urmă la credinţa greşita pe care o avusese prin 1670 — 75, că Ureche era singurul cronicar moldovean. Asupra acestui punct, cel puţin, părerile cronicarului înfăţişează o evoluţie firească: de la cunoaşterea parţială, la o cunoaştere mai deplină a chestiunii. Credem că aceeaşi evoluţie a avut loc şi în ce priveşte părerile sale despre Ureche şi Istratie Logofătul. Am văzut că Miron Costin, ca şi mulţi dintre contimporanii săi, de altfel, considera letopiseţul lui Simion Dascălul ca opera lui Ureche. Simion ar fi introdus numai în scrierea lui Ureche tradiţia despre originea moldovenilor, pe care, după spusa unora, o luase de la Istratie Logofătul. Credinţa aceasta era greşită. Astăzi se ştie că nici unui dintre contimporanii lui Miron Costin, şi cu atît mai puţin vreunul dintre urmaşii săi, n-a cunoscut letopiseţul lui Ureche în forma lui originală, ci numai laolaltă cu interpolările lui Simion Dascălul. Se mai ştie apoi că interpolările acestuia sunt foarte numeroase, foarte importante, şi atît de bine închegate în întreaga povestire, incit deosebirea lor, pe lingă că este imposibilă, dar ar constitui şi o adevărată mutilare a cronicei. Simion Dascălul a făcut aceste adaose seivindu-se de o cronică ungurească (din care ia cunoscuta tradiţie despre originea moldovenilor), de traducerea în limba polonă a scrierii lui Guagnini, traducere făcută în 1611 de Paszkowski, folosită numai pentru întîmplările de la Despot pînă la Ioan Vodă cel Cumplit, şi mai ales de un letopiseţ moldovenesc, c a r e cuprin d ea istoria Moldovei pînă la V a s i 1 e L u p u, ş i care este izvorul lui- de căp e-tenie. Imputarea cea mai de seamă pe care i-o face el lui Ureche, este tocmai de a nu-1 fi cunoscut şi de a se fi folosit mai mult de izvoarele streine. El accentuează necontenit importanţa acestui letopiseţ moldovenesc, care, deşi mai pe scurt, cuprindea totuşi fapte ce nu se găseau în alte izvoare. Cu ajutorul lui completează Simion Dascălul lacunele din letopiseţul latinesc, pe care îl tradusese Ureche, lacune cari erau destul de numeroase, deoarece ii citează nu mai puţin de 26 de ori! - autorul acestui letopiseţ moldovenesc, Simion Dascălul nu-1 numeşte. Am văzut că informaţia pe care Buhuş şi alţi boieri i-o dăduse lui Miron Costin, câ tradiţia despre originea tîlhărească a moldovenilor ar fi fost reprodusă de Simion Dascălul de la Istratie Logofătul, era falsă. Simion spune categoric câ el singur şi nu altul a tradus-o din letopiseţul unguresc. Un fond de adevăr putem vedea în această informaţie numai presupunînd că Istratie Logofătul, unul din cei mai de seamă cărturari de pe vremea lui Vasile Lupu, este autorul acestui letopiseţ moldovenesc, necunoscut de Ureche, pe care îl foloseşte Simion Dascălul, şi de unde îşi ia ei cea mai mare parte din adao-sele pe cari le face. în această ipoteză se explică uşor cum s-a putut naşte şi răspîndi credinţa câ Istratie Logofătul este nascocitorul tradiţiei despre originea moldovenilor. Nimic mai natural în adevăr decît ca toţi aceia, care credeau că Simion Dascălul nu mai scrisese altceva în afară de acea tradiţie, aflînd din auzite că el urmase pe Istratie Logofătul, şă-1 considere pe acesta ca scornitorul ei63,, Cu ajutorul acestei ipoteze ne putem explica şi schimbarea părerilor lui Miron Costin cu privire la Istratie Logofătul şi Ureche Vornicul. La început împărtăşise şi el eroarea multora dintre contimporanii săi, că Ureche era singurul cronicar moldovean şi că Istratie Logofătul născocise tradiţia despre originea moldovenilor. Această părere o găsim exprimată în primele sale lucrări, în Cronica polonă şi în predoslovia Letopiseţului de la Aron Vodă,„ Informîndu-se mai de-aproape, află el mai ţîrziu despre existenţa analelor din mînăstiri şi se convinge că Istratie nu è scornitorul legendei, ci autorul letopiseţului folosit de Simion Dascălul, letopiseţ ce mergea pînă la Vasile Lupu şi cuprindea o mulţime de fapte pe cari, după spusa compilatorului,, nu le cunoscuse Ureche. Afirmînd în 1685 că prin mînăstiri existau anale, şi că Istratie Logofătul scrisese mai înainte decît Ureche şi că era un istoric mai însemnat decît el, Miron Costin nu mai reproducea informaţii necontrolate ci exprima, cred, convingeri proprii, întemeiate pe o mai de aproape cunoaştere a chestiunei. în cartea De neamul moldovenilor el are asupra lui Ureche aceeaşi părere pe care o exprimase în Cronica polonă, care e una din primele sale lucrări, şi în prefaţa letopiseţului, scrisă în 1675, anume că e singurul cronicar moldovean, iar despre Istratie Logofătul, în afară de ceea ce-i spusese Buhuş încă înainte de 1667, că el este scornitorul fabulei răspîhdite de Simion Dascălul, nu ştia altceva. Modificarea acestei păreri în Poema polonă însemnează fără îndoială o evoluţie determinată de o mai temeinică informaţiune. Vechile anale slavone de prin mînăstiri, descoperitè în anii din urmă, concordanţa în fond a celor două ştiri, în aparenţă deosebite, asupra lui Istratie Logofătul, precum şi analiza letopiseţului lui Simion Dascălul, pe care Miron Costin împreună cu unii dintre contimporanii săi îl consideraseră la început ca opera lui Ureche, toate contribuie să ne dovedească că părerile sale din Poema polonă sunt rezultatul unei orientări mai precise asupra istoriografiei moldoveneşti vechi, şi că ele corespund adevărului. Cartea De neamul moldovenilor, cu vechile păreri greşite asupra lui Ureche şi Istratie Logofătul, n-a putut fi scrisă în urma Poemei polone. Fol aparţine epocei cînd cronicarul scrisese Cronica polonă şi Letopiseţul, adică epocei de la 1670 75. Reîntoar- cerea după 1685 la credinţele greşite, pe cari le avusese la începutul activităţii sale istorice, este inadmisibilă. Evoluţia părerilor lui Miron Costin îri privinţa lui Ureche şi a lui Istratie Logofătul dovedeşte prin urmare şi eacă scrierea De neamul moldovenilor face parte dintre primele lui lucrări. Avem astfel încă o probă despre identitatea ei cu începătura letopiseţului urzită înainte de 1675. Alcătuirea cărţii De neamul moldovenilor trebuie, pusă, cred, prin anii 1673—74. Ca terminus post quem .ne serveşte compunerea versificată de la sfîrşitul Psaltirei în versuri a lui Dosoftei, tipărită în 1673. în acele versuri, Miron Costin socotea şi pe Flaccus, alături de Traian, ca începător al poporului român: - Neamul ţării Moldovii de unde dărază din ţara Italiei tot omul să crează. Fliah întăi, apoi Traian, au adus precice pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice 64. 63 Asupra acestor chestiuni vezi lucrarea mea: Noi contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, 1908. 64 Ediţia I. Bianu, p. 515. 268 \ \ In cartea De neamul moldovenilor, Miron Costin revine asupra acestei păreri, susţinînd, după cum am văzut, că Flaccus n-are nici un amestec la descălecatul ţărilor acestora cu romani (184_15). Ea a fost deci scrisă în urma compunerii. Cînd şi supt ce influenţă s-a operat această schimbare nu putem preciza. în orice caz însă înainte de 1675, cînd ştim pozitiv că Miron Costin revenise asupra lui Flaccus: în stihurile despre descălecatul ţării Moldovei, pe cari le pune în fruntea letopiseţului de la Aron Vodă, el arată că Traian este cel dintîi descălecător al moldovenilor 65. Dacă versurile de la sfîrşitul Psaltirei lui Dosoftei ar fi fost scrise chiar în anul tipărirei ei, atunci schimbarea părerii cronicarului în privinţa lui Flaccus s-ar fi produs între anii 1673—75. Nu avem, însă, nici un motiv ca să admitem că acele versuri au fost scrise în 1673. Ştim că Psaltirea era gata încă din 1671, cînd Gheorghe Duca voia să o tipărească la Lemberg66. Mai ştim apoi că Miron Costin este cel dintîi care stabileşte regule de versificare, lăsînd să se înţeleagă că pînă la el nimeni nu făcuse încă versuri în Moldova 67. Compunerea ar putea fi deci din 1671, cînd Psaltirea era gata de tipar, ori, poate, şi mai dinainte. Schimbarea părerii pe care o avusese la început despre Flaccus s-ar fi putut prin urmare produce şi înainte de 1673. Dacă avem însă în vedere mărturisirea sa, că îşi întrerupsese lucrarea din cauza cumplitelor ■vremi, ceea ce se potriveşte cu evenimentele din anii 1673—74, credem că nu greşim aşezînd în acest timp redactarea cărţii De neamul moldovenilor. VIII EDIŢIUNILE ANTERIOARE Cartea De neamuUmoldovenilor a mai fost editată de două ori pînă acum, întîia oară de M. Kogălniceanu în voi. I al Letopiseţelor, apărut în 1852 şi retipărit în 1872 supt titlul de: Cartea pentru descălecatul dintîi a ţării Moldovei şi neamul moldovenesc, şi a doua oară de V. A. Ureche, cu acelaşi titlu, în ediţia Operelor complete ale lui Miron Costin, scoasă în 1886. 1. EDIŢIA KOGĂLNICEANU. Kogălniceanu nu arată de cari anume manuscripte s-a servit pentru ediţia sa, mărginindu-se numai să înşire unul după altul manuscriptele utilizate pentru toate cronicele din volumul I al Letopiseţelor. Aceste manuscripte sunt în număr de 10, dintre cari 3 speciale, folosite numai pentru cronicele din acel volum, iar 7 pe cari le întrebuinţase şi pentru alte cronice, şi anume 4 pentru Neculce, unul pentru Amiras şi două pentru Enache Kogălniceanu. Cele trei manuscripte speciale sunt, după ordinea in care le-a descris, manuscriptele aflate astăzi la Academia Română supt no. 103, 174 şi 115. Dintre manuscriptele pe care le întrebuinţase la cronica lui Neculce, cunoaştem pînă acum numai pe cele descrise supt no. I şi II, cari sunt la Academia Română supt no. 253 şi 53. Celelalte două, descrise supt no. III şi IV, fiind însă copii de pe manuscriptul lui Neculce, păstrat în 65 Letopiseţe2, I, p. 247. 66 N. lorga, Istoria literaturii religioase a românilor pînă la 1688, în Studii şi documente, VII, p. xxcv. 67 V. A. Ureche, Operele lui Miron Costin, II, p. 499. 269 ; original; necunoaşterea lor nu poate influenţa concluziunile noastre. Manuscriptul întrebuinţat pentru cronica lui Amiras, descris supt no. II, este manuscriptul 238 de la Academia Română. în sfîrşit, dintre cele două manuscripte folosite pentru cronica lui Enache Kogălniceanu, cunoaştem numai pe cel descris supt no. II, astăzi manuscriptul no. 8 din Biblioteca centrală de ia Iaşi. Cel necunoscut, menţionat la no. III, cuprindea însă „aceeaşi colecţie de cronice" ca şi precedentul. ""”5intre aceste manuscripte numai patru a.u şi cartea De neamul moldovenilor, şi anume manuscriptele Neculce, cari cuprind, cum am văzut, redac-ţiunea interpolată; pe acestea deci le-a folosit Kogălniceanu pentru alcătuirea ediţiei sale. Dacă comparăm textul tipărit de el cu cele două manuscripte pe cari le cunoaştem, no. 253 şi 53, constatăm că a reprodus pe cel din urmă, iar nu originalul lui Neculce. Sunt însă şi cîteva mici deosebiri despre cari nu ştim dacă sunt modificări ale editorului sau variante luate din cele două manuscripte necunoscute. De altfel acum cînd cunoaştem puţina valoare pe care o au manuscriptele Neculce pentru restabilirea textului lui Miron Costin, şi cînd avem chiar prototipul lor în manuscriptul de la Petersburg, inşirarea deosebirilor pe cari le prezintă textul lui Kogălniceanu faţă de manuscriptele de cari el s-a folosit ar fi inutilă. Două dintre ele merită însă ca să fie semnalate * 1) Găsind în manuscripte, în capitolul al V-lea, că inscripţia din timpul lui Traian aflată la Galaţi fusese adusă în Iaşi „la dcmnia lui Constantin Duca voevod" (1693—1695, 1700—1704), cînd Mircn Costin nu mai trăia, Kogălniceanu a suprimat pur si simplu cuvîntul Constantin, lăsînd să se înţeleagă că fusese adusă în una din cele trei demnii ale lui Gheorghe Duca (1666 — 1683) 68. 2) Cu toate că în manuscriptele Neculce lipseşte, după cum am văzut, urarea către cititor de la sfîrşitul predosloviei, urmată de numele şi titlul cronicarului (918_20)> iar pasajele în cari autorul vorbea despre sine, sau se referea la lucruri văzute de el, fuseseră modificate, fiind puse la persoana a 3-a (v. mai sus p. 12—15), la Kogălniceanu ele se află în forma originală,, Dacă s-ar mai putea admite ca el să fi restituit pasajele relative la autor, fără ajutorul vreunui manuscript care să fi cuprins redacţiunea originală, este însă absolut exclus ca să fi putut întregi şi sfîrşitul predosloviei fără să aibă cunoştinţă de unul din cele două manuscripte, no. 353 şi 580, singurele în cari acel sfîrşit se află. Este sigur prin urmare că el a mai folosit încă un manuscript despre care nu vorbeşte. Acel manuscript trebuie să-l fi avut de la Băi-cescu. în Cuvîntul preliminar despre izvoarele istoriei Românilor, apărut în 1845 în fruntea Magazinului Istoric, acesta spunea într-o notiţă că de la Miron Costin au rămas şi nişte compuneri poetice, anume o poemă intitulată Viaţa lumei, precedată de un scurt tractat de versificaţie românească, şi o epigramă către mitropolitul Dositei 69 70. El cunoştea deci unul din cele 4 manuscripte^ probabil no. 353, în care cartea De neamul moldovenilor se află laolaltă cu lucrările poetice ale lui Miron Costin. Kogălniceanu, care în biografia cronicarului reproduce şi notiţa lui Bălcescu 7°, a avut desigur cunoştinţă de acest manuscript, după care a completat sfîrşitul predosloviei şi a restabilit pasajele în cari era vorba de autor. Neexplicabil este că nu-1 pomeneşte nicăieri, deşi îl utilizase, cu toate că înşiră alte manuscripte de cari nu se folosise, 68 Vezi mai departe p. 4524 cf. Letopiseţe2, I, p. 24, r. 24. 69 Magazinul Istoric, I, p. 6 n. 70 Letopiseţe1, I, p. XVI. 270 2. EDIŢIA V. A. URECHE. Ureche a căutat să facă o ediţie critică. El a întrebuinţat următoarele 11 manuscripte: Codex A Tocilescu astăzi ms. 2 715 de la Academia Română. Codex AA Yăcăresceanu astăzi ms. 353 de la Academia Română. Codex F » 254 (?) „ )) Codex FF )t „ 252 „ „ » „ Codex L )y „ 123 „ „ >> „ Codex DD n „ 53 „ „ „ Codex C „ 115 „ „ Codex E „ 238 „ „ }> Codex N 240 „ „ - Ms. î 1 Iaşi Codex Ţicău în posesiunea profesorului Climescu. Clasificarea acestor manuscripte a făcut-o în mod cu totul arbitrar; o critică a ei ar fi de prisos, editorul neavînd cea mai mică idee de normele de cari trebuie să se conducă cineva în stabilirea filiaţiunei manuscriptelor. Este destul să spunem că manuscriptele 115, 238 şi 240 nici nu cuprind cartea De neamul moldovenilor, iar manuscriptele 53, 252, 254 şi Ţicău sunt copii după letopiseţul lui Neculce, aşa că variantele cuprinse în ele n-au nici o valoare pentru stabilirea textului cărţii De neamul moldovenilor. V. A. Ureche avea două manuscripte bune, no. 353 şi 2 715, pe cari le-a şi luat ca bază, „în combinare". Dar în loc să reproducă pur şi simplu textul bun din aceste manuscripte, dîndu-ne o ediţie utilizabilă, el îl completează cu variante scoase din celelalte şi uneori chiar din ediţia Kogălniceanu. De la acesta ia d. ex. titlul scrierii, pe care îl adoptă „neaflînd nimică contrar în redacţiunea lui la modul de a scrie a lui Costin", deşi recunoaşte că nu există in nici un manuscript (I, 373 n.), precum şi interpolarea despre mergerea cronicarului în solie la Sobieski prin Maramureş (I, 40315_16), pe care Kogălniceanu o modificase^ punind-o la persoana întîia (Letopiseţe 2, I). Capitolul al V-lea îl reproduce după manuscriptul 240, o copie prescurtată a letopiseţului lui Nicolae Costin, în care credea că „avem cu bună seamă textul adevărat al lui Miron Costin", respingînd textul corespunzător al lui Kogălniceanu pe motiv că cuprinde o lucrare „care este de sigur a lui N. Costin" (I, 408, n. 1). Despre partea din urmă a capitolului al Vl-lea nici nu mai spune după ce manuscripte a reprodus-o (I, 41514—4189); capitolul al VH-lea îl dă după manuscriptele 254, 252, 53, 123 şi Ţicău, cu foarte puţine variante. Făcută în asemenea condiţiuni, ediţia lui V. A. Ureche este mai prejos de orice critică. Singura ei parte folositoare a fost identificarea unora din citatele cronicarului 71. 71 în ceea ca priveşte partea metodici a ediţiei, vezi observaţiile foarte judicioase ale iui D. Russo, Critica textelor şi tehnica edUiior, p. 77 şi n. 2 si p. 87 n. 271 PRESCURTĂRI A = Ms. de la Petersburg B = Ms. 401 G = Ms. 580 I = Ms. 2 715 L = Ms. 353 N == Ms. 253 a = Ms. sbN s = Mss. 104, 2 305, 2 942, 731, 3 067. . b = Mss. 123, 232, 503, 2 575. ad. = adaogă om. = omite, omit ms., mss. = manuscript, manuscripte. p.r. = pagina, rîndul. < > închide cuvintele din text, cari nu se găsesc în manuscripte. [ ] închide cuvintele din text considerate ca interpolări. ] Arată că ceea ce precede trebuie înlocuit prin ceea ce urmează. < Trimiterile de tipul lî6_9, 1816_18, 1325— 148 etc. (vezi unele note de subsol sau, în text, cap. II etc. de mai sus), se referă toate la cuprinsul scrierii De neamul moldovenilor... ediţia C. Giurescu, 1914. Am lăsat trimiterile ca atare (nota D.C.G.)). LETOPISEŢUL » ŢĂRII MOLDOVEI de la Istratie Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir 1661—1705 PREFAŢĂ Letopiseţul de faţă este inedit. Cu toate că manuscriptele în cari s-a transmis se află în Biblioteca Academiei Române şi erau cunoscute demult, valoarea lui ca izvor istoric independent a trecut neobservată. Din cauza asemănării cu Cronica racoviţeană, atribuită lui Nicolae Muşte, şi cu cronica lui Neculce, a fost considerat pînă acum ca o compilaţiune după acestea, pe cînd în realitate le servise drept izvor. Cu noul letopiseţ istoriografia moldovenească se îmbogăţeşte cu o lucrare originală, care este în acelaşi timp şi o preţioasă contribuţie pentru limpezirea unora din controversele la cari au dat naştere studiile asupra cronicelor moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. El a fost reprodus aproape în întregime în Cronica racoviţeană, ale cărei elemente constitutive ni se lămuresc, şi a format izvorul de căpetenie pe care l-a urmat Neculce pentru începutul cronicei sale. Origina celor mai multe dintre ştirile istorice din prima parte a acestor importante izvoare ni-i acum cunoscută. în ce priveşte normele de cari m-am călăuzit pentru editarea lui, cîteva lămuriri sunt necesare. Letopiseţul ne interesează ca izvor istoric şi ca operă literară. Valoarea lui filologică, şi din cauza epocei tîrzii căreia aparţine, şi din cauza transmiterii lui în copii cu mult posterioare, este minimă. Ea nici nu m-a preocupat, scopul meu fiind să dau o ediţie istorică, nu filologică. N-am căutat deci nici să reconstitui, prin comparaţie cu alte texte contimporane particularităţile caracteristice ale limbii din timpul cînd scrie autorul anonim, nici să redau cu minuţiozitate pe acelea ale scriitorilor de mai tîrziu ai manuscriptelor, cari ni-au păstrat textul. Am respectat pretutindeni cuvîntul pe care l-am găsit în manuscripte, dar am sacrificat fără ezitare particularităţile dialectale şi ortografice ale diferiţilor copişti, ale-gînd totdeauna forma care se apropia mai mult de cea literară actuală. Cine vrea să cunoască formele dialectale moldoveneşti de la 1700, cari de altfel nu se deosebesc aproape deloc de cele de acum, trebuie să se adreseze nu la texte anonime, păstrate în copii tîrzii, oricît de temeinică ar fi reconstituirea lor, ci la nenumăratele acte şi scrieri contimporane, despre cari se ştie precis cînd, unde şi de către cine au fost scrise. Cît priveşte reproducerea exactă, imposibilă în limitele alfabetului latin, a acelor nesfîrşite variaţiuni ortografice din scrierea chirilică, care îngreuiază transcrierea latină, uneori chiar pînă la alterarea limbii, cred că trebuie suprimată din textele istorice cari nu-s mai vechi ca secolul al XVIII-lea, precum şi din acelea cari, deşi mai vechi, sunt păstrate numai în copii din această epocă. Prin înlăturarea atîtor inutilităţi ortografice şi a arhaismului artificial pe cari ele îl produc, interesul istoric pentru textul devenit ligibil sporeşte, fără nici o pierdere pentru filologie. C. GIURESCtT 1913 septemvrie. 275 INTRODUCERE I CONTINUATORII LETOPISEŢULUI LUI MIRON COSTIN Cele dintîi cronice moldoveneşti în româneşte, scrise în prima jumătate a veacului al XVII-lea, s-au pierdut. Astfel Letopiseţul moldovenesc folosit de Grigore Ureche, care cuprindea istoria Moldovei de la descălecat pînă la domnia lui Petru Şchiopul, acela urmat de Simion Dascălul, care mergea pînă la Vasile Lupul, identic după noi cu Letopiseţul lui Istratie Logofătul, şi chiar răspînditul şi des citatul letopiseţ al lui Grigore Ureche, ni-s cunoscute astăzi numai după menţiunea şi extrasele păstrate în compilaţia lui Simion Dascălul, care este cea mai veche cronică moldovenească ajunsă pînă la noi (c. 1650—1660). Compilaţia, cu mult mai dezvoltată, în alcătuirea căreia ele au intrat, a fost de la apariţia ei preferată de cititori. Pentru acest motiv ea singură fiind copiată şi răspîndită, celelalte au devenit cu timpul din ce în ce mai rare, pînă cînd au dispărut cu totul. Miron Costin, care aparţinea gene-raţiunei imediat următoare aceleia a lui Ureche, contimporan cu fiii şi rudele lui, nu-i cunoştea cronica! Pierderea acestor letopiseţe este, după toate probabilităţile, definitivă. Speranţa descoperirei de acum înainte a vreunuia din ele în manuscriptele încă necunoscute aflătoare în ţară, trebuie, cred, părăsită. Acelaşi fenomen al dispariţiei unor scrieri istorice mai mici, înlocuite prin altele mai întinse, în cari ele fuseseră încorporate, îl înfîlnim în Moldova încă în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Operele pierdute sunt de astă dată o serie de cronice mai mărunte, cari continuau Letopiseţul lui Miron Costin. Acest Letopiseţ, scris în 1675, pe cînd cronicarul era vornic de ţara de jos şi pus în circulaţie ca operă deosebită, iar nu, cum se crede de obicei, într-un corp cu Cronica atribuită lui Grigore Ureche, pe care o continua, s-a răspîndit de la început în numeroase copii h Data celei mai vechi cunoscute, 1677, a 1 1 Titlul Letopiseţului, cu indicaţia exactă a datei cînd a fost scris şi a dregătoriei pe care o avea atunci cronicarul, s-a păstrat în ms. no. 36 din Biblioteca Academiei Române, şi are cuprinderea următoare: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, vornicul de ţara de gios, scos de Miron Costin, vornicul de ţara de gios, în ordş în Iaşi, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea Mîntuitorului lumii lui Iisus HHstos 1675, mesiţa floc albj dni. Manuscriptul a aparţinut mai înainte Muzeului de antichităţi şi a fost descris întîia oară de V. A. Ureche în ediţia Operelor lui Miron Costin, voi. I, p. 36, care l-a numit Codex a Rafailean. Ureche a citit însă greşit anii: 7181 şi 1673 în loc de 7183 şi 1675. Greşită e şi atribuirea manuscriptului lui Rafail logofătul care a făcut numai o simplă însemnare. Cf. Catalogul manuscriptelor româneşti de la Academia Română, de I. Bianu, I, 98- Pentru punerea în circulaţie a Letopiseţului independent de cronica pe care o continua, vezi lucrarea mea: Noi contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene (Bucureşti'1909), p. 45 —6 .(Ediţia V. A. Urechia menţionată în prezenta notă are titlul: Miron Costin, Opere complete după manuscripte şi note, cu o recenzinne a tuturor codicelor cunoscute pînă astăzi, bibliografia Im - Miron Costin, un glosariu lucrat de Dl. Şaineanu, portrete, facsimile diverse, de V. A. Ure-chiă. Tipărită sub auspiciile Academiei Române, tom I —II, Bucureşti, 1886— 1888, XIII -f-$00p. + 1 f.pl şi XV -f 656 + 12 f. pl.>. 276 fost chiar considerată de editorii de pînă acum ai Letopiseţului, ca însăşi data alcătuirei 2, ceea ce a dat naştere, prin nepotrivirea dregătoriei de mare vornic arătată în titlu cu aceea de logofăt pe care cronica'rul o ocupa în realitate în acel an, la numeroase discuţiuni. Printre autorii acestor copii, boieri din dregătoriile mărunte, de obicei diaci şi uri cari, s-au găsit unii cari au însemnat întîmplările contimporane şi dincolo de anul 1661, unde se oprea povestirea lui Miron Costin. S-au alcătuit astfel mai multe letopiseţe, cari începeau cu domnia lui Istratie Dabija şi mergeau pînă către sfîrşitul sec. al XVII-lea sau începutul celui următor. Deci, toată distanţa care desparte pe Miron Costin, personalitatea culturală cea mai de seamă a timpului şi unul dintre boierii cei mai influenţi şi bogaţi, de micii săi continuatori, se reflectează întreagă şi în operile lor. Nici o asemănare aproape între cronica bogată, care expune faptele pe larg şi caută necontenit să adîncească legăturile dintre ele, a celui dintîi, şi naraţiunea sumară, mărginită adesea numai la înregistrarea schimbărilor de domni şi a cîtorva evenimente mai însemnate, a celorlalţi. Aceste scurte letopiseţe, pe cari contimporanii le designau obişnuit supt numele de izvoade, au fost utilizate şi reproduse în parte în cele 4 mari cronice scrise în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cari în partea lor mai veche, privitoare îndeosebi la evenimentele petrecute supt Istratie Dabija şi urmaşii săi pînă la domnia întîia a lui Mihai Racoviţă (1661—1704), sunt, cum vom vedea, simple reproduceri sau compilaţiuni după ele: 1) Autorul Cronicei atribuită lui Nicolae Costin (1661—1709), care scrie în 1712, spune că şi-a scos povestirea « din izvodul lui Vasilie Damian ce-au fost treti logofăt şi de pre izvodul lui Tudosie Dubău logofătul şi altora»3, în decursul cronicei el mai citează încă un izvcd, pe care, printr-o confuzie pe care am lămurit-o aiurea 4, îl atribuie lui Miron logofătul5. 2) Un izvcd deosebit de acestea a fost întrebuinţat în Cronica racovi-ţeană atribuită lui Nicolae Muşte 6. Cu toate că utilizarea izvcdului nu este arătată nicăieri, existenţa lui se vădeşte însă din analiza cronicei, care ni se înfăţişează ca fiind alcătuită din îmbinarea a două părţi distincte, una de la Istratie Dabija pînă la domnia întîia a lui Mihai Racoviţă (1661—1705), 2 Kogălniceaiiu, Letopiseţe, I, p. 243; V. A.Ureche, Miron Costin, Opere ccmplete, I, p. 429. Anul 7185 figura în copia pe care a reprodus-o pe la 1725 — 35 Gligoraş sin Vasilie Popa uri-carul (în mss.'no. 115 şi 354 de la Acad. Rom. Cf. şi copiile lor: mss. ho. 338 şi 240), de unul din manuscriptele căruia s-a servit Kogălniceanu pentru ediţia sa. (No. 115) Existenţa anului 7185 în acea copie se explică astfel: copistul, scriind ,în acel an, a înlocuit anul 7183 care se afla în manuscriptul de care se servea, prin anul 7185 în care scria. Exact la fel procedează Axintie Uri carul, autorul manuscriptului 2601 de la Academia Română: Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche, vornicul de ţara de gios, scos de Miron Costin, vornicul de ţara de gios, în oraş în Iaşi, în anul de la zidirea lumei 7218, iară de la naşterea Mîntuitcriului lumii lui Iisus Hristos 1710, mesiţa iulie 6 dni. 3 Titlul pus de Kogălniceanu în fruntea cronicei (Letopiseţe 2 II, 1) a fost modificat de el. Titlul exact din manuscriptul după care a publicat-o, azi ms. no. 9 al Bibliotecei centrale din Iaşi, l-a reprodus.în descrierea manuscriptului făcută în ediţia 1 & Letopiseţelor,TI, p. 465. Asupra acestei cronice vezi lucrarea mea: Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, în Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XXX, p. 273 şi urm. 4 în studiul: Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron logofătul şi Vasilie Demian, ce apare în Buletinul Comisiunei Istorice a României, I. 5 Kogălniceanu, Let., II, p. 10. 6 Amintesc şi aci că dintre cele 2 redacţiuni deosebite ale cronicei, una cuprinsă în manuscriptul scris de Nicolae Muşte, publicat de Kogălniceanu (Let,, III) şi alta în manuscriptul, lacunar la sfîrşit, avut de Bălcescu şi publicat în Magazinul Istoric, III, cea autentică, la. care mă refer în cele următoare este cea din urmă (v. mai departe p. 33—44). 277 cealaltă de la Antioh Cantemir pîna la sfîrşit (1705—1729). O însemnată deosebire privitoare la dezvoltarea care se dă întîmplărilor externe 7 şi la valoarea moralizatoare a istoriei 8, unele repetiţii 9 şi mai cu seamă revenirea în partea din urmă cu alte amănunte şi într-o altă lumină asupra unor fapte povestite deja mai înainte 10 stabilesc în mod neîndoielnic că cele două părţi ale cronicei sînt în realitate două scrieri deosebite. în prima parte avem fără îndoială unul din acele izvoade care continuă Letopiseţul lui Miron Costim deosebit însă de cele întrebuinţate în Cronica atribuită lui Nicolae Costin, cu care nu are nici o asemănare. 3) în Cronica lui Amiras .constatăm de asemenea existenţa a două părţi deosebite. Cea dintîi, care se sfîrşeşte cu domnia a doua a lui Constantin Duca (1661—1704), cuprinde o povestire originală scrisă de un contimporan cu evenimentele din urmă, care culege informaţiuni asupra revoltei Hânceş-tilor de la slujitorii ce luaseră parte la potolirea ei 11 , şi reproduce din auzite spusa oamenilor de pe timpul cînd Duca îşi făcea curţi în Ucraina, că domnul avea de gînd să lase Moldova şi să se aşeze acolo 12 . Cronicarul ne dă asupra unor evenimente, cum e răscoala lui Hâncul medelnicerul şi Durac săr-darul, cea mai exactă şi mai dezvoltată expunere 13 , iar la domnia a treia a Ducăi, şi îndeosebi pentru întîmplările de la Domneşti cînd cu prinderea domnului, amănunte pe care nu le aflăm aiurea 14 . Următorul fapt învederează şi mai bine deosebirea dintre partea aceasta şi cea următoare scrisă de Amiras.. La începutul cronicei, la domnia lui Istratie Dabija, se aminteşte numai că şi Grigore Vodă Ghica din Ţara Românească fusese cu domnul Moldovei în expediţiile de la Uivar şi Leva, fără a se da nici un detaliu: „Iară pentru ale lui Grigorie Vodă lăsăm să scrie muntenii" 15 . Ceva mai departe, la domnia lui Petriceicu, se arată pe scurt rolul aceluiaşi domn în expediţia din 1673 16. Amiras povesteşte cu toate acestea la începutul domniei lui Grigore Ghica foarte pe larg, reproducîndu-le din Istoriile domnilor Ţării Româneşti, toate întîmplările din domniile muntene ale tatălui său 17 , pe care autorul primei părţi sau le lăsase pe seama muntenilor, sau le arătase pe scurt. Constatăm deci că şi în Cronica lui Amiras a fost reprodus la început unul din acele izvoade, deosebit însă de cele precedente. 4) Şi Neculce mărturiseşte că a folosit asemenea izvoade pentru începutul cronicei sale: „Iară de la Dabija Vodă înainte, îndemnatu-m-am şi eu Ion Neculce, biv vel vornic de ţara de sus, a scriere întru pomenirea domnilor, însă pînă la Duca Vodă cel Bat rin l-am scris de oe nişte izvoade ce am 7 De la 1705 înainte se dă o mai mare dezvoltare evenimentelor externe. Mag. ist.» III, p. 79, 83-87, 90-93, 335, 354-355, 367; Kogălniceanu, Let., III, p.67, 70. 8 în partea a dona se întîlnesc foarte des maxime si reflexiuni morale. Mag. Ist., III, 80, 85, 86-87, 88, 333-334, 356, 363, 364-365, 371. , 9 Zidirea mînăstiriiMera (Mag. Ist., III, p. 8 Îşi Kog., Let., III, p. 65) sau fuga lui lor- dache Ruset din Iaşi cu ajutorul lui Ilie Cantacuzino, cînd a luat Constantin Duca a doua oară domnia (Mag. Ist., III, p. 69 şi 82—83). 10 Durata domniei lui Brîncoveanu (Mag. Ist. III, p. 58 şi 357 —358, 363), foametea care a urmat după domnia lui Petriceicu (Mag. Ist., III, p. 50 şi Kog., Let., III, p. 63), asediul Vienei [Mag. Ist., III, p.41—42 şi 83 — 84) şi pacea de la Carloviţ (Mag. Ist., III, p. 67 si 84). 11 Kog., Let., III, p. 102. 12 Ibid., p. 106. 13 Ibid., p. 101-102. 14 Kog. Let., III, p 106-108. 15 Ibid., p. 99. ie jbidmt p. 103. 17 Ibid., p. 145- 155. 278 aflat la unii şi la alţii şi din auzitele celor bătrîni boieri, iară de la Duca Vodă cel Bătrîn înainte. .. nici de pre un izvod a nimărui" 18 19 . Cu toate că cronicarul nu precizează care erau acele izvoade, este însă sigur că unul din ele trebuia să fi fost acelaşi pe care îl folosise şi autorul Cronicei racoviţene, ceea ce ar explica partea comună a amândurora, şi că celelalte se deosebeau de cele întrebuinţate de compilatorul din 1712 şi de Amiras, deoarece între cronicele lor, în partea pînă la Duca, nu există nici o asemănare. Ajungem astfel să stabilim, cu ajutorul celor 4 cronice din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, existenţa a cel puţin şase letopiseţe sau izvoade, care cuprindeau istoria Moldovei de la Istratie Dabija înainte. Cu ele s-a repetat, însă, c^ea ce se petrecuse cu o jumătate de veac mai înainte cu letopiseţele româneşti anterioare lui Simion Dascălul. Pe măsură ce cronicele,, în alcătuirea cărora fuseseră încorporate, au devenit mai răspîndite, scurta lor povestire a fost tot mai puţin preţuită. Nemaifiind copiate, ele au ajuns din ce în ce mai rare, dispărând de la o vreme cu totul. Se cunoştea pînă acum unul singur dintre ele, cel mai neînsemnat din toate, Izvodul marelui logofăt Tudosie Dubău, care cuprinde o scurtă povestire a istoriei Moldovei de la. Dabija pînă la moartea lui Constantin Cantemir, scrisă in 1694 de un anonim din îndemnul acestui boier 10. Celelalte s-au pierdut, ori, puţin răspîn-dite, n-âu ieşit încă la iveală. Dăm acum la lumină încă unul, poate cel mai important5 dintre ele, acela care a servit drept izvor de căpetenie Cronicei racoviţene şi lui Neculce. în manuscriptele în care s-a păstrat, aflătoare toate în Biblioteca Academiei Române 20 , el se prezintă în continuare la un corp de cronice care cuprind întreaga istorie a Moldovei. Din cauza asemănării pe care o are cu partea corespunzătoare a celor două cronice, în care a fost utilizat, s-a considerat pînă acum, în lipsa unei cercetări mai amănunţite, -ca un rezumat al acestora. Prin cunoaşterea lui facem un însemnat pas înainte în descurcarea istoriografiei moldoveneşti, atît de încîlcite, de la începutul secolului al XVIII(Tea). II LETOPISEŢUL NU-I O LUCRARE UNITARA Noul izvod cuprinde istoria Moldovei de la Istratie Dabija pînă la mazilirea lui Mihai Racoviţă şi numirea în a doua domnie a lui Antioh Cantemir. Povestirea este inegală. Partea din urmă, privitoare la domnia lui Mihai Racoviţă, se deosebeşte de expunerea de mai înainte şi ca dezvoltare şi ca ton. Domniile anterioare sînt înfăţişate, în general, în mod obiectiv, fără o preferinţă vădită pentru un domn sau altul. Cronicarul pare un simplu spectator, care nu ia parte activă la evenimente; atitudinea lui faţă de demni 18 Kog., Let., II, p. 177 <(Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi o Samă de cnvintef ediţia Iorgu Iordan, ed. a 2-a, Bucureşti, 1959, p. 4; se va cita în continuare ed. Iordan). 19 A fost publicat de N. Iorga în Studii şi documente, III, 12 — 20, care îl atribuia însă lui Vasilie Damiăn. în urma lucrării mele : Contribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, d-sa a revenit asupra acestei păreri (Neamul Românesc, an. III, no. 7 din 16 ianuarie 1908). ao No. 23* 232, 503, 2575. 270 este oarecum indiferentă. în povestirea lui, care se mărgineşte la faptele mai însemnate, nu întîlnim nici laude fără măsură, nici critice vehemente,, Cu domnia lui Mihai Racoviţă caracterul cronicei se schimbă. Scurta domnie de un an şi trei luni a acestui domn, căreia în Cronica, mult mai dezvoltată, atribuită lui Nicolae Costin i se consacră mai puţin ca o jumătate de pagină 21 , iar Amiras de-abia o menţionează 22, este povestită foarte amănunţit şi cu un viu sentiment de admiraţiune. Pentru a pune mai bine în lumină bunătatea noiei cîrmuiri, cronicarul revine asupra domniei lui Constantin Duca» pe care o arată asupritoare. Din plină de oameni cum era la începutul domniei, ţara rămîne pînă la al treilea an pustie de nevoi şi asupreli; boierii, care n-au nici o credinţă la domn, pribegesc în toate părţile, cei mai de frunte în Ţara Românească la Brîncoveanul, prin stăruinţa căruia Duca e mazilit. Cînd află de aceasta, ţara se strînge la Curte strigînd şi gîlcevînd, şi numai printr-un vicleşug poate domnul să părăsească în linişte capitala. Boierii, curtenii şi ţară multă pornesc împreună cu pribegii din Ţara Românească după mazîl/să se plîngă Porţii. La Adrianopol, ieşindu-le răspuns să-şi aleagă domn dintre dînşii pre cine ar vrea ei, „...au sfătuit cu toţii şi au ales domn pre Mihai Racoviţă spătarul, cu voia tuturor, fiind boier mare de ţară şi dintre toţi mai ales de bun, de blînd, de înţelept, de milostiv, nerăpitor, ne-mîndru şi cu dreptate.. . Nu vrea Mihai Racoviţă spătarul nici într-un chip să primească domnia, ce tare se apăra şi se lepăda, socotind că mai bine şi mai cu odihnă este să-şi ţie moşiile sale, satele şi altă avere cu îndestulare ce avea, ca un boier de ţară, decît domnia ce este pururea cu grijă. Dar unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta sfatul, că luîndu-1 toată boierimea, l-au dus la divanul vizirului pre obiceiu, şi cu toţii au strigat: Acesta ne tre-buieşte domn". Noul domn îşi arătă de la început firea lui cea blîndă. Ştirea numirei produce tuturor mare bucurie; pribegii, de pe unde erau, s-au întors fără grijă. Cînd soseşte în Iaşi, ţara întreagă îi iese înainte. Cîrmuirea lui este ideală: „Pre carele au socotit din boieri au ales şi pre obiceiu i-au boierit, dar şi care n-au încăput la boierii pre toţi îi avea la cinste, şi toţi avea trecere şi voie veghiată, şi nime din boieri nu era în prepusuri sau în vro grijă, ci era pace şi linişte între toţi, cum se zice era o turmă şi un păstor.. Şi domnea ţara cu cumpăt bun, şi la judeţ drept; nimănui nu era uşa poprită, ce fieştecine nu numai din boieri, ci şi prostime, ce treabă sau ce nevoie ar fi avut, pre lesne intra de-şi isprăvia trebile lor. Şi nu numai boierilor, ci tuturor le zicea pre nume, şi la judeţul al fieştecăruia a-1 cerca foarte deamărun-tul şi pre încet, cu îngăduială, de-şi putea plînge săracii jalbele lor. Tuturor era cu faţă veselă". Se înşiră apoi toate binefacerile domnului: repararea bisericii curţii domneşti, dărîmarea vistieriei cu turnul ei, care servea drept clopotniţă, şi cu beciul de dedesupt, în care se închideau tîlharii, zidirea bisericii de la vamă. Doamna Aniţa se întrece cu soţul ei în lucruri bune: repară biserica mitropoliei vechi, o acoperă, îi face catapeteazma şi tot ce-i trebuie» şi închide circiuma care se afla în pivniţa de supt biserică 23. Este evident că cel care povesteşte aşa de amănunţit şi cu atîta căldură, şi admiraţie scurta domnie a lui Mihai Racoviţă, dacă nu-i un cronicar ofi- 21 Kog. Let., II, p. 51. 22 Kog. Let., III, 115. 23 V. mai departe p. 98 — 99. (Trimiterile de acest feî, ca şi acelea de la nota 24 saii din paginile următoare — 5813_i6. 672i — 68l8, 692s — 7015, 7222 — 731X etc., se referă la textul letopiseţului publicat în continuare de Cpnstantin Giurescu în 1913, şi fac trimitere atît la pagină, cit şi la textul cronicei, care în ediţia critică din 1913, a fost numărat pe fiecare pagină (1 — 40). Cuprinsul letopiseţului nu se tipăreşte în volumul de faţă, nota D.C.G.). 280 cial, este în tot cazul unul dintre protejaţii domnului; dintre aceia asupra cărora se revărsa cu îmbelşugare dărnicia patronului. Partea din urmă a letopiseţului ni se înfăţişează deci ca Izvodul primei domnii a lui Mihai Raco-viţa. Ea a fost scrisă înainte de anul 1712, cînd constatăm că cronica a fost interpolată 24 . Descrierea aşa de amănunţită a acestei scurte domnii, fără nici un fel de aluzie la domnia a doua care avea să urmeze în curînd, ar fi un indiciu că cronicarul scrie înainte de revenirea lui Mihai Racoviţă în scaun a doua oară, în 1707. Să examinăm acum şi partea întîia a cronicei, care se termină cu mazilirea lui Constantin Duca. Pentru domnii din această epocă cronicarul nu arată, cum am amintit, nici o preferinţă. Faptele lor sînt povestite cu măsură şi obiectivitate, fără lungimi disproporţionate. Cronicarul nu are nici persecuţii de răzbunat, nici binefăcători de lăudat. Simpatia lui se îndreaptă către unul din boierii timpului, a cărui activitate o urmăreşte mai de aproape şi cu admiraţie. Acesta este hatmanul Alexandru Buhuş. Întîia oară se vorbeşte de el în domnia a doua a lui Duca. Fiind sărdar, domnul îl trimite Împreună cu tătarii, care-i veniseră într-ajutor, împotriva Hânceş-tilor răsculaţi, pe cari-i bate la Epureni (5813_16). Dumitraşcu Cantacuzino îl însărcinează, împreună cu Caplan paşa şi cu Turcii, să scoată slujitorii nemţi din cetăţile de supt munte. El merge întîi împotriva celor din Neamţ, cari, lipsiţi de proviziuni, părăsesc cetatea îndreptîndu-se spre Suceava, ca să se impreune cu cei de acolo. Buhuş îi urmăreşte şi — atacă la Podi-şoare, aproape de Suceava. Oastea polonă este ruptă în două; unii rămîn pe cîmpul de luptă, alţii, fiind prinşi, sînt trimişi domnului. în timpul luptei, hatmanul trece printr-o mare primejdie:«pierindu-i calul, cade într-un răzor, unde era să pice în mîinile vrăjmaşului, dacă nu se apuca de coada calului unui căpitan anume Decusară. După ce a luat şi Suceava, pe care a asediat-o timp de doi ani, este primit la reîntoarcere de Dumitraşcu Cantacuzino cu mare cinste: „Intrînd în Iaşi i-au făcut alaiu cu toţi slujitorii domnilor şi ţării, si era în mare cinste la domni", (6721—68lg). Supt Antonie Ruset el este pus hatman în locul lui Gavriliţă din ordinul lui Halii paşa, care-1, cunoştea de cînd îi apărase vitejeşte zahereaua pe care o ducea la Cameniţa.' Întrebînd, în timpul expediţiei Cehrinului din 1676, pe domn de el, şi spunîndu-i că-i bolnav şi n-a putut veni la oaste, a făcut pe Antonie Ruset să-l aducă tocmai acolo, poruncindu-i să-l puie hatman şi să nu afle că-1 mai schimbă. Mergînd spre Cehrin, Buhuş loveşte o ceată de cazaci, care ţineau drumul turcilor la nişte stînci de piatră, îi prinde pe toţi şi-i duce plocon paşii „pentru care au şi mai dobîndit cinste şi nume bun la paşa" '(6928— 7015). în domnia a treia a lui Duca, el descoperă domnului complotul urzit împotrivă-i de Gheuca vistierul, Bogdan jitnicerul şi Lupul sulgerul. Un căpitan Decusară, acelaşi probabil, care îl scăpase la Podişoare, comunicîndu-i cuprinsul cărţii pe care boierii complotişti o scriseseră Lăpuşnenilor şi Orheie-nilor, hatmanul înştiinţează pe domn (7222—73n). împreună cu Miron Costin şi Constantin Ciobanul postelnicul, Buhuş sfătuieşte pe Duca, la reîntoarcerea din expediţia Vienei, să nu se ducă în Ţara Românească, cum îl îndemnau unii, ci să treacă în Moldova (765_7). Ajungînd la Domneşti, Duca îl trimite împotriva lui Hăbăşescu şi a adună-turei ce se strînsese să meargă la Bugeac, pe care îi bate la Movileni şi-i risipeşte (761T_21). Cînd podghiazul înconjură curtea din Domneşti, Buhuş, care era Ibid., p. 8337—8426_3o. 281 la o gazdă mai departe, auzind gîlceavă, vine cu Dedixil sărdarul şi cîţiva lipcani> dar neputînd răzbi, se retrage şi trimite la doamna la Focşani să facă oaste acolo şi să i-o trimită, ca să bată pe Ieşi. în loc să strige slujitori în leafă, vine ginerele Ducăi cu seimenii şi slugile boiereşti, ce erau cu doamna, la Şoldeşti unde era hatmanul. Pornind cu toţii de acolo spre Domneşti n-au atacat podghiazul noaptea, aşteptînd să se facă ziuă, să vază cîţi poloni sint, şi de vor fi ei prea puţini, să mai strîngă oaste. Vicleşugul hatmanului, care trimite pe sărdarul cu cîţiva oameni, că doar se vor slobozi leşii asupra lui, şi atunci să-i atace, neizbutind, el se retrage aşteptînd să-i mai vie ajutor, cu speranţa că seimenii din curte vor mai rezista. Dar abia pleacă şi seimenii deschid poarta, dînd astfel pe domn în mîinile polonilor (7627—797). Povestirea prinderii lui Duca la Domneşti, care constituie partea cea mai amănunţită şi mai precisă a cronicei, fiind în acelaşi timp cea mai completă descriere a acestor întîmplări, ne lasă impresia unei calde şi dibace pledoarii pentru a; degaja răspunderea hatmanului. în toată această povestire el ocupă primul rol. Dacă sforţările lui care a făcut tot ce omeneşte era eu putinţă ca să scape pe domn, nu izbutesc, vina e a altora, a doamnei care n-a pus să strige în leafă slujitori la Focşani, a. ginerelui domnului, care şi cu poţinii ce venise „vrea hi stătut în laturi şi lîngă dînsul vrea rămîne cei ce venise hatmanului în ajutor V a seimenilor şi a lui Dediul bulucbaşa, care au deschis poarta „nici de o nevoe, nici de o strînsdare, numai de vicleni". După risipa de la Domneşti, BuhtiŞ pribegeşte în Ţara Românească. Chemat de Dumitraşcu să-l boierească, el refuză, fiind bolnav şi oprindu-1 şi Şerban Vodă, Cu îndemnul â,ce£ttiia, el vine lă Focşani unde dă de ştire lui Găvriliţă vornicul şi altora, că Dumitraşcu a scos ferman să taie boieriu sfătuindu-i să pribegească în Ţara Românească (SO^e). Incontestabil că cel care a scris această parte a cronicei este un admirator al lui Buhuş. Admiraţia se vede nu numai din povestirea faptelor lui, dar şi din felul cum se vorbeşte în cronică despre ceilalţi hatmani. Buhuş nu este numai un viteaz şi iscusit militar, ci cel mai bun hatman moldovean din acea epocă, cu care nici unul din cei ce au Ocupat această dregătorie în timpul lui şi după el nu se puteau compara. Pe fostul hatman al lui Petriceicu, Hă bă-şescu, şi adunătura ce era cu el, aşa i-a bătut la Movileni „cît nu s-a ales nimică de dînşii" (7617_21). Antonie Ruset îl pune din ordinul paşei, înlocui liti Găvriliţă, ca mai vrednic (6928t-7015). Zosin Başotă e pus hatman de Dumitraşcu numai pentru că nu vbise Buhuş şă vină, dar lui „nici în gînd nu i-âii fost" (805_7). Povestirea Intîlriirei' hatmanului Velicico cu podghiazul polon, este plină de humbr: „Şi eşiiid Velicico hatmanul cu oaste înaintea lor semeţ şi fără cumpăt, ca cum vrea lua pre toţi de grumazi, dacă s-au tîmpinat, îrm dată dete dos a fugi şi ceia a-i goni, pînă în Iaşi, toţi luîndu-i de grumazi; iar hatmanul Velicico s-au oprit în mmăstirea Cetăţuia, că-acolo era Cantetnir Vodă; Iară podghiazul, de nu nici vrea veni în Iaşi, le-au căutat a veni gonind Ţe Velicico hatmanul" (8226_32). Şi xu toate acestea urmaşul său în hăt-mănie, Bogdan, ginerele lui Cantemir, era şi mai slab, fiind batocotrit de Velicico la toate mesele domneşti (8519_2l). Din cauza atenţiunei deosebite pe care cronicarul o acordă lui Buhuş, a simpatiei cu care povesteşte faptele lui şi a laudelor ce-i aduce, am fi incnr naţi să considerăm această parte a Letopiseţului ca un izvod al său. Pentru a putea însă stabili dacă izvodul a fost scris din îndemnul şi supt controlul lui, dacă autorul a văzut el însuşi aceste isprăvi şi a cunoscut de aproape pe cel ce le-a ^ăvîrşit, sau le înseamnă numai din auzite, aşa cum circulau prin- ire aceia de la care îşi culege informaţiunile, o verificare a lor prin cele ce ştim din izvoarele contimporane despre activitatea acestui boier, este necesară.. • ni BIOGRAFIA HATMANULUI ALEXANDRU BUHUS > Alexandru, sau cum i se mai zicea, Sandu Buhuş, era fiul lui Dumitraşcu Buhuş, vistier supt Vasile Lupu, şi soţul dinţii al viitoarei doamne a lui Istratie Dabija25. Se pare însă că Dafina-Ecaterina nu avusese cu Buhuş decîf pe Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca, aşa că ceilalţi copii ai vistierului erau dintr-o altă căsătorie 26. Prima menţiune despre Alexandru o aflăm intr-un act din 1656, în care se aminteşte o cumpărătoare făcută împreună cu fratele său Nicolae Buhuş, logofăt al treilea. Era pe atunci spătar, desigur al doilea sau al treilea 27. A luat în căsătorie pe Alexandra, unica fată a lui Nicolae Ureche spătarul 28 , fratele cronicarului Grigore, şi al Saftei, fiica unui Neagoe 29. Căsătoria trebuie să se fi făcut prin anii 1660—1664 30. Pe lingă averea rămasă de la părinţii săi31, Alexandra moşteneşte şi averea verilor săi, copiii cronicarului Grigore Ureche, morţi mai toţi fără moştenitori32. La începutul carierii sale, Sandu Buhuş răzbate destul de greu. Pînă către sfîrşitul domniei lui Alexandru Iliaş (1668), n-a mai ocupat nici o dregătorie. După menţiunea din 1656, îl întîlnim tocmai în 1665, cînd era tot „fost spătar" 33. Curioasă 25 Mort în 1647. Inscripţia funerară publicată de episcopul Melchisedec în: Notiţe istorice si arheologice adunate de^e la 48 mînăstiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, p. 129. 26 Asupra acestei chestiuni voi reveni într-o notiţă despre doamna Dafina-Ecaterina. Aci amintesc numai următoarele fapte: 1) E o mare disproporţie de vîrstă între Dafina şi pretinşii ei fii; 2) Ca moştenitoare a Dafinei se prezintă numai Anastasia, nu şi Buhuşeştii. îndrep-tez cu acest prilej eroarea, întemeiată pe o confuzie, că Dafina era fata lui Mihai Furtună comisul (Docan: Frate, în Arhiva de la Iaşi, IX, 423), deoarece ea era din familia Jora, sora lui Gavril Jora (Acad. Rom. doc. 133— 11). Fata lui Furtună comisul era soţia lui Nicolae Buhuş logofătul (C- Giurescu, Tratatul lui Constantin Cant emir cu Austriacii, extras din Convorbiri Literare, anul XLIV (1910, p. 7 n. 3). 27 Printr-un act din 15 fevruarie 1656, Nicolae Buhuş, logofăt al treilea, face schimb cu I-ordache Cantacuzino vistierul şi fiul său Toderaşcu postelnicul, dîndu-i partea lui din satul Resteul, pe care îl cumpărase împreună cu fratele său Alexandru spătarul, pentru un alt sat. Acad- Rom. doc. 68— 139. 28 Acad. Rom. doc. 125—127; 47 — 204; N. lorga, Studii şi documente,'Sil, p. 77;V. A. Ureche: Miron Costin, II,p. 522 etc. 29 N. Iorga, Studii şi documente, V. p. 402. m La 8 august Safta, văduva lui Nicolae Ureche, cu fiica ei Alexandra vînd partea lor din Toporâuţi călugărilor de la Barnovschi (N. Iorga, St. şi doc. V. 402). La 25 iulie 1665 Alexandru Buhuş era însurat (Acad. Rom. doc. 125— 128). 31 Acad. Rom. doc. 125— 128; 130— 190; 125— 127. 32 Doc. din 8 sept. 1675 (Acad. Rom. 47 — 204) şi din 19 iunie 1679 (Ibid., 47— 187) şî V. A. Ureche '.Schiţe din ist .Ut .rom., 191. Dintre urmaşii lui Grigore Ureche rămăsese numai o fată, Samina, „fiindu-ne nepoată, spune Buhuş şi Alexandra, după Ureche vornicul", măritată cu Vasile Gheuca (V. A. Ureche: Miron Costin. I, 700) Rudenia jupînesii lui Gheuca cu doamna Anastasia a lui Duca, „vară primară", de care vorbeşte Neculce, (Kog., Let., II, 215), nu mi-o pot explica. 33 Doc din 25 iulie 1665, la Acad. Rom., 125— 128. 283 îndeosebi ne apare îndepărtarea viitorului hatman de la dregătorii în domnia lui Istratie Dabija, soţul văduvei tatălui său34, cînd fratele său mai mare,» Nicolae, ajungea în mai puţin de trei ani din medelnicer mare logofăt, precum şi în scurta domnie a cumnatului său Gheorghe Duca 35. Tocmai către sfîr-şitul domniei lui Iliaş Alexandru, prin lunile mai—iunie 1668, Buhuş este numit vel pitar36 , dregătorie pe care n-a păstrat-o decît cele cîteva luni cît a mai ţinut domnia acestuia 37. Cu revenirea pe tron a lui Duca, el rămîne iarăşi fără nici o slujbă 38. Dar după cîtva timp atitudinea domnului faţă de cumnatul său, ale cărui însuşiri începe a le preţui, se schimbă. La începutul anului 1671 Buhuş era sărdar 39, iar cîteva luni mai tîrziu i se încredinţează hătmănia. Izvodul nostru afirmă că Buhuş era încă sărdar, cînd, după alungarea domnului, a fost trimis cu tătarii împotriva Hânceştilor, şi că i-ar fi bătut la Epureni40. Celelalte cronice moldoveneşti nu cunosc această luptă. Cronica atribuită lui Nicolae Costin o pune la Chişinău 41 , iar Amiraş „la Paşcani pe valea Ichiului, două ceasuri de la Chişinău mai sus" 42. Nici una nu aminteşte despre rolul lui Buhuş în această împrejurare. Un izvor foarte important pentru evenimentele moldoveneşti din această epocă Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu, atribuite lui Constantin Căpitanul, ne prezintă faptul cu totul altfel: Buhuş era hatman atunci, şi el a fost trimis împotriva Hânceştilor, nu cu tătarii şi după alungarea domnului, ci mai înainte şi cu oaste de ţară, „de s-au bătut cu dînşii, dar nimic n-aii isprăvit, ci i-au căutat Ducăi Vodă să lasă ţara şi s-au dus la turci peste Dunăre" 43. Care dintre aceste două versiuni este cea adevărată, nu putem hotărî. în Izvod constatăm însă o greşală: ăn momentul răscoalei Hânceştilor, întîmplată, după toate probabilităţile, la sfîrşitul lui noiembrie 1671 44, Buhuş nu era sărdar, ci hatman45. In acest punct adevărul fiind de partea Istoriilor, suntem înclinaţi să credem că versiunea acestora este cea adevărată. : . : • Cu deschiderea luptelor turco-polone din 1672 se iveşte în Moldova un puternic curent creştin. Petriceicu, urmaşul lui Duca, abia urcat pe tron, intră în legături cu polonii 46 . Buhuş nu era dintre partizanii noiei îndrumări. Nu numai în această împrejurare, dar în toată activitatea lui el s-a 34 Doc.; de la Acad- Rom. 125- 128; 47-200 şi 130-190. 35 Doc.‘din 4 aprilie 1666 la Acad. Rom. 125—127. ; 36 Pomenit înt îi intr-un act din iunie (Iorga,St. 0 doc. V, 40). La 1 mai pitar era îonaşco (Acad. Rom. doc. 44— 140). Numirea s-a făcut prin urmare în acest interval. 27 Vezi documentele din 26 august (V. A. Ureche Miron Costin, I, p. 106), 30 sept. (lorga; St, şi doc. V, 89) şi 12 oct. (Iorga, St. si doc. VI, p. 88). ' ' 38 Doc. din 5 iunie 1669 în'Iorga, St. şi dot. 'XI, 77, unde „Alexandru Buhuş biv vel spătar" este evident o lectură greşită în loc de biv vel pitar. V"ezi şi doc. din 14 august 1669 în V. A. Ureche: Miron Costin, II, p.522. 39 Doc. din 8 ianuarie (V. A. Ureche: Miron Costin, I, 125) si 10 martie (Acad. Rom. 137-93). 40 V. mai departe p. 5835„16 (vezi nota 23 D.C.G.). 41 Kog., Let., II, p. 7. 42 Ibid., III, 102. Neculce {Let., II, p. 198) şi Cronica racoviţeană atribuită lui Muşte (Let., III, 7) reproduc faptul din Izvodul nostru. 43 Ediţia Iorga, p. Î67. 44 Cronica atribuita lui Nicolae Costin pune răscoala la 29 noiemvrie 7181 (Kog.,/-«C, II, 7). Anul, cel puţin, este greşit, deoarece în noiemvrie 1672 Duca nu mai era domn. Neculce o pune în 7180 „în al treilea an a Ducăi" (Let., II, 197), ceea ce ar corespunde lui noiemvrie 1671. 45 îl întîlnim întiasi dată în această dregătorie la 20 noiemvrie 1671 (Iorga, St. si doc.» VI, p. 88). 46 Iorga, St. şi doc., IX, p. 149-151. 284 arătat adversar al pătrunderii armatelor creştine în Moldova, fiind totdeauna de partea domnilor care au urmărit păstrarea bunelor raporturi cu Poarta., în intervalul de la 1672—1684, podghiazurile polone n-au avut printre boierii moldoveni un duşman mai hotărît ca el. Conduita aceasta a lui, la care se mai adăoga şi înrudirea cu fostul domn, ne explică înlocuirea lui în hătmănie supt Petriceicu prin Gligorie Hăbăşescu47. în campania din 1763, n-a făcut parte din oastea lui Petriceicu, aşteptînd, împreună cu alţi boieri din ţara de jos, pe la moşiile lor, în preajma oştilor turceşti, sfîr-şitul lucrului. Trădarea lui Petriceicu la Hotin punea pe boierii din jurul lui, care nu voiau să apuce drumul pribegiei, într-o grea situaţie. Exemplul lui Grigore Ghica, care se dusese la turci, era pentru ei un îndemn să urmeze aceeaşi cale. Supt pretext că trebuie să-şi ascunză familiile dinaintea tătarilor, ei cer voie domnului să meargă pe la casele lor. Faţă de refuzul lui Petriceicu, şi după răspunsul hotărît al lui Miron Costin „ori să fie voia mării tale, ori să nu fie, nu ne vom lăsa casele să le iee tătarii", boierii îl părăsesc cu toţii. Ei scriu apoi prin Gheorghiţă Mitre cărţi „la boierii cei de ţara de jos, la Gavriliţă şi la Buhuş şi la alţii, precum ei şi cu toată oastea s-au despărţit de Petriceicu Vodă şi vin în jos la dînşii, ca să facă ştire vizirului, să poftească domn dintre dînşii, să-şi pue pre cine vor socoti". Trimisul găseşte pe boieri adunaţi la Galaţi împrejurul noului domn Dumitraseu Cantacu-zino 48. Buhuş primeşte iarăşi hătmănia, în locul lui Hăbăşescu care însoţise pe Petriceicu. Abia sosit în Iaşi, Dumitraşcu află că Petriceicu vine cu polonii asupră-i. Părăsind capitala, în care nu stătuse nici două săptămîni, spre a se duce în tabăra turcească de la Ţuţora, el lasă în Iaşi „de strajă cu puţini slujitori pre Buhuş hatmanul şi pe Contăş slugerul, cari au aşteptat pînă au sosit străjile lui Petriceicu Vodă printre vii şi atunci au purces din Iaşi. Care, după ce l-au văzut pre Buhuş, straja lui Petriceicu Vodă l-au gonit, şi văzînd că-1 vor ajunge, avînd cuhnii după Socola, îndată şi-au luat caii şi au lăsat cuhnii ce au avut, şi văzînd şi leşii că nu-1 vor mai ajunge, s-au întors în Iaşi" 49. De la Ţuţora, Dumitraşcu s-a dus la Isaccea. I se trimite în ajutor un paşă cu oaste turcească şi tătarii din Crimeia, cu care se împreună la Codrul Chigheciului, înaintîrid pînă la Huşi. Aci se aleg 20.000 de tătari cu cai mai buni şi cu sultanul Hagi Gherei, care împreună cu hatmanul Buhuş şi alţi boieri să meargă înaintea lui Petriceicu şi a leşilor. Ciocnirea se produce la Gura Bohotinului. Peste noapte însă polonii se retrag, după ce aprinseseră focuri multe spre a înşela pe tătari. Buhuş şi Cantemir sărdarul, trimişi să ia limbă, se întorc aducînd ştirea despre plecarea polonilor, pe care apoi i-au urmărit pînă au trecut de Iaşi 50. Intervenţia făcută de Dumitraşcu pe lîngă regele polon prin mijlocirea lui Miron Costin, ca polonii să evacueze cetăţile pe cari le ocupaseră în Moldova, neizbutind51, Buhuş este trimis să-i alunge. Am văzut cum povesteşte Izvodul această expediţie. Cronica atribuită lui Nicolae Costin ne-o prezintă într-o altă lumină şi cu mai multă precizie. Nu se vorbeşte nimic despre Caplan paşa şi turci, nici despre pericolul prin care trecuse hatmanul. 47 Doc. din 20 iunie 1673 în Iorga, St. şi doc., VII, p. 367. 48 Neculce, Let., II, p.205 Ibid., 12—92; 34-20; 35-198. 80 Iorga, St. si doc., XVI, p. 409. Pentru partea ei de moştenire v. Acad. Rom. doc. 48 — 47. 81 Neculce. Let., p. 332; Acad. Rom. doc. 153—58; 15—75; 46— 186; 78—73. 82 Mai tîrziu stolnic. Acad. Rom. doc. 55—61; 56— i 11; 56—92. 83 „Dară şi boierii cei ce l-au pîrît încă nimica nu s-au mai ales de casele lor. La Alexandru Buhuş hatmanul nimica nu i s-au ales de casa lui si de feciorii lui, cum se vede si pi al. astăzi" (Kog!, Let., II, p. 213). 288 o cronica care nu-i aparţine. Presupunerea din urmă ni se pare cea întemeiată.-■ Letopiseţul este format din două izvoade deosebite, a căror îmbinare nu este firească. în cel dintîi, domnia lui Constantin Duca se termină cu mazilirea, lui după stăruinţa socrului său Brîncoveanu (9515_21). Domnia lui Miliar Racoviţă începe cu toate acestea din nou cu expunerea celor întîmplate supt Duca. Se repetă astfel că obţinuse tronul cu banii domnului muntenesc, că. asuprea boierii cu împrumut ele, iar ţara cu orînduieli şi angării neobişnuite şi că boierii pribegesc (9 523 — 964). Se spun însă şi unele lucruri nouă: de nevoi şi asuprele ţara s-a pustiit pînă la.al treilea an; boierii n-aveau credinţă la domn, din care cauză stăpînirea lui căzu cu urît; unii au pribegit în ţara. ungurească; între pribegi erau şi boieri de frunte şi mai de jos (965_13). Brîncoveanu este prezentat în partea din urmă altfel ca mai înainte. Nu mai e duşmanul moldovenilor, pricinuitorul de căpetenie al stricării ţării lor, ci un domn foarte bogat, în ţara căruia e belşug mare, şi care are pace bună cu Mihai Vodă, trimiţîndu-şi pururea soli unul altuia. Se povesteşte din nou, pe scurt, ducerea lui la Adrianopol, dar motivul, este acum altul, decît cel arătat mai înainte. Chemarea lui se datoreşte umbletelor lui Duca, care sfătuieşte pe vizir la aceasta socotind că domnul Ţării Româneşti ori se va teme şi nu va merge, fugind aiurea, ori, dacă se va duce, n-o să se mai întoarcă. Stăruinţa lui Brîncoveanu pentru mazîlirea fostului său ginere apare, în urma acestei purtări, ca o îndreptăţită răzbunare. Repeţirile şi deosebirile acestea dovedesc că domnia lui Mihai Racoviţă este povestită de altcineva decît cel care scrisese partea de mai înainte. Letopiseţul se compune deci din două Izvoade datorite la cronicari deosebiţi. Despre autorul celui din urmă nu putem spune nimic. Izvodul lui este prea puţin întins şi prea oficios, pentru ca să putem întrezări în el cît de puţin persoana cronicarului, desigur unul dintre boierii lui Mihai Racoviţă. EL trebuie să fi scris înainte de 1711— [2, cînd cronica a fost interpolată (8337— — 8426_3o); se pare chiar, după felul cum înfăţişează această primă domnie a patronului său, că înainte de revenirea lui în scaun a doua cară, în 1707, Din analiza primului Izvod se desprind unele încheieri destul de interesante cu privire la autorul lui. Observăm mai întîi că, la evenimentele pe cari le povesteşte, nu-1 preocupă atîta laturea politică. Boierii apar în povestirea lui pe al doilea plan: certurile, pîrele şi intrigele lor arareori numai le înseninează. Ceea ce cunoaşte cronicarul mai de aproape, ceea ce pune în deosebită lumină şi povesteşte mai cu interes sunt faptele militare, cari la unele domnii, ca a lui Dabija, Duca şi Petriceicu, formează întreg fondul povestire!. Unele din aceste fapte, precum e venirea sultanului în Iaşi pe timpul lui Duca (5926— — 608), cucerirea Cameniţei (6 122 — 624), lupta de la Hotin (6328— 64j6), jaful tătarilor în Moldova (673_20), expediţia lui Buhuş contra cetăţilor (6721— 68i4) şi cu deosebire venirea polonilor cu Petriceicu şi prinderea lui Duca (76—79) sunt povestite cu o preciziune care denotă nu numai pe un contimporan, dar pentru unele cel puţin, pe un martor ocular. Pînă la domnia a treia a lui Duca cronologia este vagă 84. în general,, cronicarul precizează evenimentele sau raportîndu-le unele la altele 85, sau 84 Sunt numai 4 date: urcarea pe tron a lui Iliaş (5712), a lui Petriceicu (62i2), a lui Dumitraşcu (665) şi anul cînd a fost ciuma (6819). 85 Pe vremea cînd avea turcul oştire cu Neamţul (543). La anul după această oştire (54Ll)), în al treilea an al domniei lui Duca s-au ridicat orheienii şi lapuşnenii (58x). Minunea lăcrămăm icoanei se întîmplă în anul cind turcii fac război polonilor (5916). în acelaşi an a fost bielşug (6024). în al doilea an al domniei lui Antonie Ruset îi vine poruncă să meargă la Celiriir (6923). La anul după aceia merge iar (7016). Duca se duce laŢarigrad în al doilea an al dom-uiei sale (726). Mai înainte tăiase trei boieri (7222). 289 3a anotimpuri 86, posturi 87 şi sărbători 88. Cea mai mare precizie cronologică se observă la domnia a treia a Ducăi. Aci ni se arată data numirei (7116) şi ziuă intrărei în Iaşi (71ie), anul şi ziua pornirei în expediţiunea Vienei (7322_24), 'durata asediului ’(7421), intrarea lui Petriceicu în Iaşi (7615_16), ziua sosirei lui Duca în Domneşti şi a prinderii lui (774, 7814). De la Duca înainte deşi se ‘dau de obicei anii diferiţilor domni, nu mai întîlnim, însă, aceeaşi precizie cronologică. Pe temeiul acestor constatări, credem că autorul Izvodului a trebuit să ocupe vreo slujbă în legătură cu hătmănia şi că a cunoscut de aproape pe Buhuş, supt care va fi servit în domnia a treia a Ducăi. Activitatea anterioară a hatmanului (1671— 1678) o cunoaşte, însă, numai din auzite, ceea ce ne-ar explica greşelile pe cari le-am constatat. Cronicarul era boier. Cînd însemnează că Cantemir era din oameni proşti, lasă să se înţeleagă că el făcea parte dintr-o altă pătură socială. Nu este, însă, dintre boierii mari, dintre acei cari, stînd în primele rînduri, se împărtăşesc în mod larg de binefacerile patronului şi sunt urmăriţi de urgia protivnicului. Pasiune în expunerea sa nu găsim. Critice întîlnim rar. Mai toate domniile sunt arătate într-o lumină simpatică. Domnii sunt, în general, buni, şi cînd nu sunt, vina e a sfetnicilor, printre cari critică îndeosebi pe Cupăreşti, izvodi-tori obişnuiţi ai orînduielilor scoase pe ţară (583, 8512). Nu umblă amestecînd domnii/Obiceiul cel vechiu al boierilor, cari nu se mai satură de schimbările dese ale domnilor, el îl dezaprobă (609_n), ca şi pribegirile, cari tot de risipa şi paguba ţării sunt (9335—94!). E un dreptcredincios care îşi manifestă evlavia criticînd pe cei ce calcă posturile (693_8), după cari datează, cum am văzut, evenimentele, care notează cu grijă lucrurile dumnezeieşti făcute de domni (5610, 5725, 6916_22) şi crede în nepovestita minune a lăcrămării icoanei Maicii Domnului în mănăstirea de ■lîngă Hotin (5916_21). V CRONICA RACOVIŢEANĂ Cel dintîi cronicar care a folosit Letopiseţul ca izvor de căpetenie pentru epoca respectivă, este autorul Cronicei racoviţene, atribuite lui Nicolae Muşte. Cum cronica aceasta este una din cele mai puţin cunoscute, cîteva lămuriri asupra ei sunt indispensabile pentru înţelegerea studiului nostru. Kogăl-niceanu o considera în 1845, cînd pentru prima dată a publicat cîteva fragmente din ea, ca opera lui Nicolae Muşte 89. Tipărind-o apoi în întregime în anul următor, în voi. III al Letopiseţelor, el nu-1 mai consideră pe Muşte, ' care copiase manuscriptul de care s-a folosit pentru editarea ei, drept autor, ei i-o atribuie numai provizoriu „pînă la descoperirea adevăratului autor" 90. 86 P. 5820, 25 > ^14. 16 6^27 6710. 87 P. 6215, 6527, 7615. 88 P. 5421 ^Pentru toate trimiterile de la notele 84—88, vezi nota 23, D.C.G.^ 89 Chronique de Nicolas Muşte, ancien clerc de Divan, 1662— 1729, în scrierea: Fragments itirês des chroniques moldaves et valaques pour servir à Vhistoire de Pierre-le-Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, Démètre Cantemir et Constantin Brancovan, par le Major M. Kogalnicean, Seconde partie, Iassi, 1845, p. 9 — 51. 90 Letopiseţe h III, p. 329. 290 Schimbarea se datora, probabil, cunoştinţei pe care o avusese în răstimpul dintre cele două publicaţii despre un alt manuscript al cronicei, aflat în posesiunea lui N. Bălcescu, care l-a şi publicat în acelaşi an (1846), în voi. III al Magazinului Istoric. Bălcescu spunea că manuscriptul său este original şi. că cuprinde în două locuri „subscris supt note" numele cronicarului, „dară atît de încurcat, încît nu e cu putinţă de a-1 descifra" 91. Astăzi ambele manuscripte, şi al lui Muşte, publicat de Kogălniceanu, şi al lui Bălcescu, tipărit, în Magazin, sunt necunoscute, iar vreun altul nou nu s-a mai aflat piuă acum. Cele două ediţiuni înlocuiesc astfel manuscriptele după cari au fost făcute,. Dar între aceste ediţiuni există deosebiri fundamentale: a) Una este de întindere. Pe cînd în ediţia Kogălniceanu cronica merge pînă în domnia lui Grigore Ghica (1729), în ediţiunea din Magazin ea se termină la începutul domniei a treia a lui Mihai Racoviţă (1717) cu închiderea unor boieri învinuiţi de înţelegere cu catanele 92. „Aci se sfîrşesc, spune editorul, foile manuscriptului nostru celui original, cu toate că istoria urmează mai departe, precum se poate înţelege prea lesne din însuşi cursul stilului" 93. Deşi nu e destul de clar, dacă aci se termina manuscriptul sau dacă îi lipseau foile de la sfîrşit, din analiza cronicei se constată, însă, în adevăr că partea de la 1717—1729 din manuscriptul Muşte nu este un adaos posterior, ci o parte integrantă a povestirei, aşa că lipsa ei din manuscriptul Bălcescu:. constituie o lacună. b) A doua deosebire priveşte cuprinsul unei întinse părţi a cronicei. De la domnia a treia a lui Gheorghe Duca. pînă la începutul domniei întîia a lui Mihai Racoviţă (1678—1704), povestirea este în cele două ediţiuni diferită 94 95„. Avem pentru acest timp nu două redacţiuni ale aceleiaşi cronice, ci două cronice deosebite. Care dintre ele este cea autentică şi care cea străină de redacţiunea primitivă, originală, a cronicei, se poate constata cu uşurinţă. Pe cînd versiunea din manuscriptul Bălcescu este scrisă în acelaşi spirit cu povestirea care precede şi urmează, de care se leagă în chip natural, versiunea Muşte este într-o contrazicere hotărîtă cu restul cronicei. Despre Duca se spune că „intîiaş dată s-au arătat către toţi cu blîndeţe şi cu milă, ca să uite răutăţile ce făcuse în domnia a doua, iară firea cea dinţii, care avusese, n-au schimbat-o, nici au ascuns-o cu vrun meşteşug sau socoteală,, ce fără de zăbavă au început a face iarăş ca şi în zilele lui trecute, adecă a îngreuna: tara cu nesăturarea ce avea şi a asupri pre boieri' 95. Dar în cele două domnii anterioare Duca e arătat dimpotrivă ca un domn bun 96. Trimiterea se referă negreşit la o altă povestire. 91 Mag. Ist., III, 3 n. 93 Mag. Ist., III, 371; Let., II, 60 r. 2. 93 Ibid., 371. 94 Mag. Ist., III, 37-74 r. 23; Kog. Let. III, 1929-3013. 95 Kog., Let., III, 19. {Citatul este din Letopiseţul Ţerei Moldovei de la domnie a lui I strat % Dabijav-v. pînă la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă v.v. atribuit îi lui Nicolai Muşte, dieacu stare de divanu (1662—1729)“; titlul acesta este dat de Mihail Kogălniceanu, care a editat; Cronicele României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. A doua ediţiunc', Bucureşti, 1874. Aceeetşi trimitere şi la notele 97, 98, 99, 100, 101.}. 96 în domnia întîia „tuturor era bun şi fără prepusuri, fiind şi el domn din boierii de ţara. cît nime nici o strîmbâtate n-au avut de dînsul <((Let. III, p. 5). In domnia a doua e iarăşi înfăţişat într-o culoare simpatică. Boierii îl pîrăsc nu fiindcă domnul ar fi asupritor, dar fiindcă aşa sunt ţările birnice de-a pururea învrăjbitoare (Let. III, p. 8). Turcii sunt nerecunoscători cînd răsplătesc „pre cela ce au purtat grijă viind împărăţia să nu-i afle vină nici de una şi au dăruit multe daruri scumpe, în loc de cinste şi milă" cu mazilia şi punerea în fiare. Cronicarul regretă această mazilie, care a fost apoi izvor de nenorociri pentru ţară. „Iară să fie lăsat pre-Duca Vodă să domnească nici unele de acele nu s-ar fi făcut asupra aceştii ţări, că era domni aşezat şi întemeiat şi harnic de domnie pre acele vremi" (Let., III. p. 9). 291 r Aceeaşi deosebire în aprecierea lui Dumitraşcu Cantacuzino care în domnia a doua „nimică n-au schimbat firea sa, şi iarăş lăcomie şi apucături, şi făcea strîmbătăţi, cum şi în domnia întîi făcuse" 97. Nimic din toate acestea lâ domnia întîia. Se arată, ce-i drept, acolo, că domnul a scos hîrtii pe feţele oamenilor, „care angărie pînă atuncea n-au mai fost în ţară", dar cronicarul scuză măsura fiind ţara amestecată, oamenii strămutaţi de la locurile lor după iernatul tătarilor98. Nici o vorbă despre lăcomie, apucături şi strîmbătăţi: în partea cronicei de la Mihai Racoviţă înainte, Brtncoveanu este arătat ea un mare duşman al Moldovei, prin desele schimbări de domni pe cari le 1 provoca. „De unde multă nevoie şi greutate a avut ţara Moldovei de Brînco- i veanul... şi niciodată ţara noastră nu avea odihnă de răul lui" 99. Aceeaşi | purtare a domnului muntenesc, numit acum Bâsârăb Vodă, care pune la cale j pribegirea boierilor şi schimbă pe domni, nu provoacă, în versiunea Muşte, I nici o dezaprobare din partea cronicarului 100. I Exemplele aduse dovedesc în mod luminos că această versiune este un I fragment dintr-o cronică străină, introdus aici în locul părţii autentice păstrată în manuscriptul Bălcescu. •j Cronica din care a fost reprodus acest fragment o cunoaştem: este Cronica | lui Alexandru Amiras. O ediţiune utilizabilă a lui Amiras ne lipseşte. Aceea dată de Kogălniceanu este cu totul insuficientă. în asemenea condiţiuni, j concluziile scoase din comparaţia între fragmentul cronicei din manuscriptul I Muşte şi între Amiras din ediţia Kogălniceanu sunt, fireşte, provizorii. în I afară de mici şi neînsemnate schimbări de redacţie, textul este aproape identic. | Muşte se deosebeşte de Amiras doar prin suprimarea cit or va scurte pasagii 101, schimbarea unei date 102 şi coruperea a două nume proprii l03. în orice caz deosebirile acestea sunt cu mult mai puţin numeroase şi mai neînsemnate decît ' acelea cari există între textul lui Amiras tipărit de Kogălniceanu şi acela 97 Kog., Let., III, p. 23. 98 Ibid., III, p. 14. 98 Kog., Let., III, p. 37, cf. 39, 40, 45-46, 53-56. 100 Ibid., III, p. 25, 26, 28-29. 101 Aceste pasagii sunt următoarele: 1) ,,Şi cei ce era înlăuntru nu cutezau să deşchiză temîndu-se să nu intre cazacii înlăuntru” (Let., III, 107 r. 34—35 cf. Muşte, Let. III, 22; 2) „la Pufeşti” (III, 10787 cf. Muşte, III, 22): 3) „unde se păştea ca la 80 (recte: 70) de cai aproape de Bahlui” (III, 3 cf. Muşte, III, 25); 4) „Daltaban pasa, carele pe urmă au căzut vizir (III, U08 cf. Muşte III, 25); 5) „la Mira” (III, 11017 cf. Muşte III, 252s); 6) „şi ales şezînd odată la masă” (III, 11020 cf. Muşte III, 25); 7) „şi pe neguţitorii turci ce era la“ (III 11113 cf. Muşte III, 26); 8) „ocărîndu-i şi zicînd că sînt văcari Sparţii” (vecie: văcari epaşi III, 11132 cf. Muşte III, 26); 9) „şi împreună cu domnul mergea" (III, ll2n cf. Muşte III, 27); 10) „oameni, zaphanea" (recte: gebhanea; III, 11218_19 cf. Muşte III, 27); 11) „fiul Iul Silim Gherei han” (III, H231_32cf. Muşte III, 27); 12) „şi cu Bujorenii rudele lor . . . şi Anto-hie Jora hatmanul” (III, 11310_11 cf. Muşte III, 28); 13) „la Focşani” (III, 11327 cf. Muşte *111,28); 14) „vel logofăt şi pe Mitrea” (III, 11330_31 cf. Muşte III, 28); 15) „şi Râmi vizirul şi au omorît şi pre muftiul ... şi pe Ahmet paşa vizir" (III. 11438_40 cf. Muşte III, 29). {Cronica lui Amiras a fost publicată sub titlul: Cronica anonimă a Ţerei Moldove care se începe de la domniea lui Istrati Dabija v.v. si se sjîvşeşte cu domniea lui Grigorie Ghica Vodă celu betrînu f 1661 — 1733J. Tradusă în greceşte prin poronca domnului Grigorie Ghioa v.v. ăe biv-vel slujerul Alecsandru Amiras. în Iaşi la anul 1729 Fevruarie. Titlul este aşa pus în Cronicele României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. A doua ediţiunec(, de Mihail Kogălniceanu, tomul III, Bucureşti, 1874, (n. D.C.S.)). 102 Data suirei pe tron a lui Constantin Cantemir 7192 (Let., III, 243) în loc de 7195, cum e în Amiras (Let., III, 1093). 103 Iamandi vornicul (Let., III, 2414) în loc de Ramandi (La Kogălniceanu greşit: Ramă--dan vornicul, III, 10813); Şiret (Let., III, 2416) în loc de Sărata (Let., III, I08l8)- 292 păstrat în cel mai bun şi mai vechi dintre manuscriptele de care el s-a fcljsii pentru această ediţiune 104. Versiunea Muşte este prin urmare un fragment din Cronica lui Amiras,. într-o redacţiune inferioară aceleia din manuscriptele cunoscute lui Kogălniceanu, pe care copistul, Muşte ori altul după care el scria, l-a introdus în manuscriptul lui, fie că partea corespunzătoare din izvodul pe care îl copia, nu-i convenea, pentru motive de care nu ne putem da seama 105, şi a înlocuit-o, ori că ea lipsea printr-un defect al manuscriptului, ceea ce ni se pare mai probabil 106. Versiunea din ms. Bălcescu, reprodusă şi de Kogălniceanu ca „variantă la cronica atribuită lui Nicolae Muşte" 107, ceea ce a contribuit să mărească confuziunea cu privire la această cronică, reprezintă în realitate textul cel autentic. c) A treia deosebire o formează o interpolare mai lungă şi cinci note marginale cari se află în ms. Bălcescu, lipsind din Muşte. Interpolarea, relativă la bătrîneţe şi respectul care i se cuvine, este alcătuită după diferiţi scriitori şi adaosă la sfîrşitul primei domnii a lui Dumitraşcu Cantacuzino 10 8. Notele marginale cuprind două citate din Sfîntul Augustin 109, unul din Plutarh no, o cugetare asupra celor ce strică obiceiurile, care pare a fi tot un citat, dar fără arătarea izvorului ln, şi o ştire istorică 112. Deosebirile dintre cele două ediţiuni dovedesc că nici unul din manuscriptele după cari au fost făcute nu cuprindea originalul cronicei, şi că amîn-două erau copii defectuoase. Partea cronicei de la 1678—1704 s-a păstrat numai în manuscriptul Bălcescu, cea de la 1717—1729 numai în Muşte. în cele două copii, comună este doar povestirea de la 1661—1678 şi de la 1704—1717. Comparînd textul comun din aceste copii, constatăm în fiecare interpolări, omisiuni, greşeli şi prelucrări stilistice, mai numeroase în Muşte, mai puţine în manuscriptul . 1 , 104 Ms. român no. 238 de la Acad. Rom. Compară s. ex. paginile 102—105, 119, 136, 137, 140, 142, 143, 155, 157, 159, 166, 173 din Kogălniceanu [Let., III) cu textul corespunzător din manuscript. 105 Dar cari se mai întîmpină şi aiurea. Vezi N. Iorga, Ist. Ut. rcm. î, p. 221 n. 5 ş| C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicelor muntene (1906), p. 116. 106 Păreri deosebite de cele arătate mai sus asupra raportului dintre cele două pretinse variante au exprimat I. G. Sbiera şi N. Iorga. Sbiera admite identitatea lor, presupunînd,. însă, că fragmentul de la 1678— 1703 circula ca o cronică desclinitâ, care a fost copiată şi de Muşte şi de Amiras (Mişcări culturale şi literare la Românii din stingă Dunării în răstimpul de la 1504—1714 (Cernăuţi, 1897) p. 180— 181, 183). Dar circulaţia unui asemenea fragment ca cronică izolată- e imposibil de admis. Pe de altă parte, acest fragment formează un' tot cu partea anterioară (1661— 1678) din Amiras, de care, în lipsa celui mai mic indiciu, nu se poate despărţi şi atribui la doi autori deosebiţi. Iorga crede că Amiras a reprodus pe Muşte la care a mai adăogat unele lămuriri (Ist. Ut. rom., I, p. 476). Am văzut însă că pretinsele adaose sunt simple deosebiri obicinuite dela copie la copie, iar greşelile pe cari le găsim în Muşte, nu şi în Amiras, dovedesc tocmai un raport contrariu: Muşte reproduce pe Amiras. ™ Let., III, p. 75-95. I08 Mag. Ist., III, p. 27-31. P* Ibid., p. 31, 33. 110 Ibid., p. 33. 111 Ibid» p. 89. n2 r7Hd., p 293 Bălcescu llS. Copia cronicei din acest manuscript fiind deci superioară copie* lui Muşte/ ediţiunea din Magazinul Istoric trebuie preferată aceleia a Iu* JKogălniceanu, care va servi numai pentru controlul şi emendarea părţii ^comune, şi pentru întregirea cronicei cu povestirea de la 1717—1729. Partea cronicei pînă la încetarea războiului dintre nemţi şi turci (1718) a fost scrisă puţin timp după aceea, cam prin anii 1719—1720 114. De aci 113 I. în Muşte: 1) Interpolări: - „Zic că au poroncit împăratul să-i aducă ’pre Dabija vornicul să-l vază în ce chip este, şi l-au adus de l-au văzut şi apoi l-au făcut domn" (Let. III, 314__16 cf. Mag. Ist., III, 47); „Mîntuitorul lumei Hristos vrînd :să se ducă din lumea aceasta, n-au zis răsboiu las voă, ci au zis: pace las voă, pacea mea dau voă. De unde se vede că creştinului adevărat mai mult este a păzi pacea, care au lă-sat-o Hristos, decît a rădica răsboiu pentru răscumpărarea strîmbătătilor ce ar avea" (Let. III, 5933_37 cf. Mag. Ist. III, 37114). 2) Omisiuni: a) De titluri: „De venirea lui sultan Mehmet la Cameniţă" (Mag. Ist., III, 12 cf. Let. III, 737); „Râsboiul Moscalilor cu turcii la Stănileşti pre Prut" (Mag. Ist., III, 346 cf. Let., III, 4729); „Cum au hălăduit ţara într-aceste răscoale den robie" (Mag. Ist., III, 348 cf. Let., III, 4823); „Cînd au închis pre Lupul vornicul la Varna" (Mag. Ist., III, 352, cf. Let. III, 5015); „Aici am scris pentru mazilia lui Constantin Vodă domnul muntenesc (Mag. Ist., III, 357 cf. Let., III, 537); „Pentru catane ce au venit asupra lui Mihai Vodă" (Mag. Ist., III, 368 cf. Let., III, 58s). b) De cuvinte sau pasaje: „şi multă pradă au făcut în Saxonia" (Mag. Ist., III, 792(ţ »cf. Let., III, 3238); „s-au pornit după ostile Moscalului" (Mag. Ist., III, 915 cf. Let., III, 3 820); „atuncea după ce au luat pre acei svezi" (Mag. Ist., III, 9392 cf. Let., III, 3931) „cu mazilie» {Mag. Ist., III, 947 cf. Let., III, 3943);„de Greci- (Mag. Ist., III, 33226 cf. Let., III, 417); „să aşeze paşă" (Mag. Ist., III, 3557 cf. Let., III, 5l38); „cela ce era în cinste şi în boerie ia dînsul» (Mag. Ist., III, 36 33_4 cf. Let., III, 5530). 3) Greşeli: „poarta curţii în Bucureşti" (Let. III, 513) în loc de: „poarta curţii domneşti" (Mag. Ist-, III, 794); „Lesiiîncepînd înainte” (Let., III, ll4)în loc de: „Lesiiîncet păşind înainte" (Mag. Ist., III, 1825); „7214" (Let., III, 3227) în loc de: „7213" (Mag. Ist., III, 793); „căutîndu-1 de o primejdie" (Let., III, 3480) în loc de: „mîntuindu-1 de o primejdie" (Mag. : Ist., III, 837); „n-au mai putut turcii, ce îndată au fugit" (Let., III, 356) în loc de: „n-au mai stătut turcii, ce îndată au fugit- (Mag. Ist., III, 84s); „căzînd la Nipru să treacă" (Let. III, 3917) în loc de: „năzuind la Nipru să treacă" (Mag. Ist., III, 93t); „trei ani şi jumătate", (Let. III, 40u) în loc de: „doi ani şi jumătate" (Mag. Ist., III, 9424). 4) Ca exemplu de prelucrări stilistice cităm domnia întîia a lui Mihai Raco-viţă (Let., III, 3013-2224 cf. Mag. Ist., III. 7423 - 78). II. în ms. Bălcescu: 1) Interpolări vezi mai sus p. 40. 2) Omisiuni: a) de cuvinte şi pasaje: „Sîmbătă" (Mag. Ist., III, 34629 cf. Let., III, 4741); „şi Ion Neculce hatman" (Mag. Ist., III, 35132 cf. Let., III, 50^; „Unde domnii închid uşile supuşilor săi, acolo şi supuşii închid inimile domnilor săi" (Mag. Ist., III, 3541S ■cf. Let., III, 5 ll8_19); „lovindu-1dintr-o puşcă" (Mag. Ist., III, 35712 cf. Let., III, 5242); „dacă au venit cu a treia domnie aice" (Mag. Ist., III, 35910 cf. Let., III, 5 339); „precum am înţăles dintr-alţii" (Mag. Ist., III, 36732 cf. Let., III, 587_8). b) Uneori se lasă locul alb pentru anume cifre şi date. Mag. Ist., III, 122l, 137, 1420, 8530, 33632, 36312; cf. Let., III, 739, 87} 34, 3544, 43s (unde e completată), 5538. Lacunele acestea nu sunt proprii copiei din ms. Bălcescu, ci originalului după care fusese făcută, deoarece ele se află şi în Muşte, fără a se fi lăsat loc ~alb (ceea ce s-ar putea, însă, datori şi lui Kogălniceanu). 3) Greşeli sunt puţine şi mai toate au înfăţişarea unor modificări moderne, scăpări de condei sau greşeli de tipar: „Polcăi" (Mag. Ist., III, 1710) în loc de: „Polonii" (Let. III, 1012); „Sinăuskie" (Mag. Ist., III, 2123) în loc de: „Sinavskie" (Let., III 1224); „năz", ■.(Mag. Ist., III, 3410) în loc de: „cneaz- (Let., III, 189); „viaţa" (Mag. Ist., III, 8016) în loc de: „voinţa" (Let., III, 33fi); „îmbunătăţirile- (Mag. Ist., III, 8016) în loc de: „îmbunăturile" (Let., III, 3323); „halicesc" (Mag. Ist., III, 3353 în loc de: „Haliţki" (Let., III, 42l2); „Bozaol (Mag. Ist., III, 35l2) în loc de: „Bozagiul" (Let., III, 4940); „Mazut" (Mag. Ist., III, 35213) în loc de: „Maxut" (Let., III, 502O); „ateiu- (Mag. Ist., III, 368l8) în loc de: „Sibiu" (Let., III, 58») • 114 Iată două dovezi: 1) Vorbindu-se de pacea de la Carloviţ, se spune că „au rămas Ia nemţi ţara ungurească cu totul, fără numai Temişvarul şi Beligradul era cu turcii, carele in anii de acmu şi acelea le-au luat nemţii de la Turc, cu multă vărsare de sînge, precum ■se va scrie la rîndul său" (Mag. Ist., III,p. 84). 2) Ridicarea unor boieri împotriva lui Mihai Racoviţă şi aducerea catanelor în Moldova e arătată ca un fapt petrecut de curînd: „Ridicatu-s-au şi acmu asupra lui Mihai Vodă" (Let., III, p. 63). 294 înainte, autorul a continuat-o, începînd din 1723, contimporaniceşte, paralel cu producerea evenimentelor 115. Autorul, unul din boierii lui Mihai Racoviţă, a cărui domnie o povesteşte pînă către sfîrşit cu simpatie şi amănunţit, şi probabil, un prieten al Costă-cheştilor 116, ne este necunoscut. Pînă la descoperirea lui, păstrăm deocamdată, ca cel mai potrivit, titlul de Cronica racoviţeană, pe care i 1-a dat Sbiera. Numele lui Nicolae Muşte, scriitorul celei mai defectuoase dintre cele două-copii cunoscute ale cronicei, trebuie în orice caz înlăturat. VI LETOPISEŢUL FAŢĂ DE CRONICA RACOVIŢEANĂ ŞI DE NECULCE Lămuririle de mai sus, oricît de lungi, erau necesare pentru a înţelege raportul dintre Cronica racoviţeană şi Letopiseţul nostru. Autorul acestei cronice a cunoscut şi folosit Letopiseţul, reproducîndu-1 aproape în întregime. A introdus, însă, şi numeroase modificări, care au pe alocuri caracterul unei adevărate prelucrări: I. Modificările sînt uneori numai de redacţie, aceleaşi idei fiind exprimate în altă formă (5614_16 ,cf. Mag. Ist., III, 8; 589_12 cf. III, 10; 5917_21 cf. III, 14; 63j5-i7 cf. III, 17; 6323-24 cf. III, 18; 6928—703 cf. III, 35; cf. III, 49—59). Alteori, se interverteşte ordinea în care sunt înşirate anumite fapte: trecerea Dunării de către Dabija (545_6) e pusă în expediţia de la Leva (Mag. Ist., III, 3); minunea cu lăcrămarea icoanei (5916_2i) e povestită după expediţia turcească (III, 14); ducerea lui Duca la Constantinopol (615-7) dupăi reflexiile asupra relelor pe cari le-a adus ţării domnia lui Petriceicu (III, 15); cuvintele cu cari vizirul se adresează lui Grigore Ghica cerîndu-i sfatul (636_13) sunt puse ca răspuns la părerea exprimată de domn (III, 18); hîrtiiie introduse de Dumitraşcu Cantacuzino (69^) înaintea ciumei (III, 26); înlocuirea hatmanului Gavril Costache prin Buhuş (6928— 7015) după a doua expediţie a Cehrinului (III, 35); complotul contra lui Duca (7222— 73n) înainte de ducerea domnului la Constantinopol (III, 37—39); venirea lui Petriceicu în Moldova (75!--8) după disputa lui Şerban cu Duca pentru plocon (III, 42—43); numele boierilor care sfătuiau pe Duca să treacă în Ţara Românească (7534 — 762 nu sunt arătate cînd dau sfatul, ci cînd se povesteşte fuga lor (III, 45); răspunsul doamnei lui Duca la cererea lui Buhuş ca să strîngăslujitori (7729—787) după mergerea hatmanului la Domneşti (III, 49); întoarcerea lui Sobieskr 115 Partea cronicei scrisă prin 1719—20 se opreşte brusc cu alungarea catanelor, iară a se aminti măcar sfîrşitul războiului şi luarea de către nemţi a Temişvarului (de Belgrad se aminteşte: Let., III, p. 57), despre care cronicarul anunţase că va scrie (LetIII, p. 67). Se trece apoi fără nici o tranziţie la cele întîmplate în al şaptelea an al domniei lui Mihai Raco-viţă, povestindu-se de aci înainte pe rînd cele întîmplate în fiecare an. Aşa se şi explică schimbarea tonului faţă de Racoviţă, care de la 1723 înainte începe a fi criticat {Lei., III, p. 69—72), cu toate că pînă atunci cronicarul îl lăudase necontenit. 116 Vezi s. ex. unde se vorbeşte de Lupul Costache vornicul {Mag. Ist., III, p. 348 — 3531 şi de fiul său Constantin Costache spătarul (Let., III, p. 68)* 295 de la Pagul (833_8) e povestită imediat după ce se arată intrarea sa în Moldova (III, 54); fuga lui Bogdan hatmanul şi Iordache vistierul la Neamţ la vestea numirei lui Constantin Duca (882-5), la sfîrşitul domniei lui Cantemir (III, 62); birul scos de aceiaşi ^O-^) la începutul domniei lui Antioh (III, 65); numele pribegilor cari stăruiesc la Brîncoveanu pentru Duca (9112_14) sunt arătate eu prilejul pribegiei (III, 65); însurătoarea lui Dimitrie Cantemir (9026-32) după trimiterea ştafetei din tabăra turcească de la Temişvar (III, 66—67), Raţiunea celor mai multe din aceste intervertiri n-o vedem. Prin unele dintre ele se pare, însă, că cronicarul a urmărit o mai strînsă legătură între faptele povestite. II. De multe ori compilatorul înlocuieşte unele cuvinte, date şi nume prin altele. Astfel în loc de: potronici (5522) spre iaz (589) un domn leşesc %(6421) in primăvară (6710) -oameni dovletii (6724) 10 iulie (7421) jupînesele (765) despre grădină (8022) în al treilea an (893) Ştefan Cerchezul comis (9314) sucman (9321) pune: costande (Mag. Ist. III, 6) în gios (III, 10). un rotmistru cu cărţi (III, 24) în postu mare (III, 23) oameni de ţară (III, 24) 5 iunie (III, 42) casele (III, 45) despre grajdurile curţii domneşti (III, 53) în al patrulea an (III, 63) alt boier bătrîn (III, 69) cojoc (III, 69). „ De cîteva ori schimbă înţelesul unor fraze, prezentînd faptul istoric supt un alt aspect. Citatul biblic de la domnia lui Dumitraşcu Cantacuzino (698_u) e înlocuit prin altul (Mag. Ist. III, 26). Motivul pentru care fiul lui Rama-danovski cerea să fie dus la Cehrin, nu este dacă-1 va şti tată-său „el va închina cetatea" (7021_22) ci că: „poate să-l răscumpere" (III, 34). în Letopiseţ se înţelege că acel care aşezase slujitori în Hotin şi Peririta este Antonie Ruset (7126-28), pe cînd compilatorul spune că e Duca (III, 37). Căpitanul Decusară denunţă complotul contra lui Duca nu din propriul lui îndemn şi fără ştirea nimărui (7230— 73s), ci cu ştirea celorlalţi (III, 38). Dimitrie Cantemir nu trimite din tabăra turcească un om al său la Iaşi (913-3), ci vine însuşi (III, 66). Modificările acestea sunt prea puţine şi nu destul de însemnate, pentru ea să admitem că ele s-ar datora vreunui alt izvor, pe care să-l mai fi avut In vedere cronicarul. Mai probabil mi se pare că ele sunt rezultatul obişnuitei libertăţi de care unii copişti sau scriitori, printre cari şi compilatorul, uzau iaţă de textul pe care îl reproduceau. III. Modificarea cea mai însemnată, pe care a suferit-o Letopiseţul în Cronica racoviţeană, consistă în numeroase suprimări. Notez aci pe cele mai importante, căci ele constituie, în acelaşi timp, şi contribuţia istorică nouă a Letopiseţului. La domnia a doua a lui Duca: împoporarea Moldovei şi bunăstarea locuitorilor (5726—58!), dregătoria lui Hâncul (585), prinderea şi omo-TÎrea Grecilor de către lăpuşneni şi orheieni (58n_12), tunurile turcilor în expediţia Cameniţei (5922_23), durata popasului de la Ţuţora (59-:), obiceiul deselor 296 schimbări de domni (60lo_n), neintărirea Cameniţei (6112_16), numele regelui polon şi al hatmanului (6116_17), bucuria turcilor pentru cucerirea cetăţii (6l27_3o)> aşezarea locuitorilor afară lingă cetate (6131—62-A La Petriceicu: teama domnului că ăşezînd turcii paşă în Hotin, el nu mai are ce domni în Moldova (6228_29), viclenirea polonilor de către Grigore Ghica (6417_18) şi explicaţiile lui faţă de trimisul polon (6417_18,23-24) > aPr°barea purtării domnului (faţă) de vizir (658_9), numărul oastei hatmanului Siniavski (6520), atacul tătarilor asupra polonilor şi timpul întoarcerii acestora (6526_27). La Dumi-traşcu Cantacuzino: origina domnului (663), văduvia lui şi relaţiunile cu fata Rachieriţii (6828_29). La Antonie Ruset: astuparea burlanelor pe cari se aducea apa la biserica Sfîntului Nicolae (6921), îmbătarea cazacilor (7023_24). La domnia a treia a lui Duca: ziua intrării domnului în Iaşi (7119), întrebarea pusă Lupului sulgerul cu a cui învăţătură a făcut cartea (736_7), asuprirea ţării de către Duca, vrăjmăşia lui asupra boierilor, persecuţiile şi pribegirea lor (7312_21,24_31), numele comisului Catargiul şi originea lui Tănase şetrarul (7525_26), înţelegerea boierilor cari au trecut în Ţara Românească cu caimacamii (7533_34), numele de familie al postelnicului Constantin Ciobanul (766), jăfuirea satelor tătăreşti din Bugeac de cazaci şi moldoveni (76u_14), timpul venirei lui Petriceicu de la Suceava la Iaşi (76l5_16), învingerea lui Hăbăşescu la Movileni (7617_21), ziua în care cădea ajunul Crăciunului (774), aprecierea asupra atitudinei lui Ştefan Vodă, ginerele Ducăi, la Domneşti (784_7), precizarea locului unde s-a oprit Buhuş, cînd a venit din Zăbrăuţi la Domneşti (788_9), numele bulucbaşei care a deschis poarta podghiazului (793), reflexia despre pedeapsa Ducăi pentru lăcomia lui (798_9), scăparea cazacilor şi moldovenilor după înfrîngerea lor de tătari (7910_12), primirea de către regele polon a preţului de răscumpărare a lui Duca fără a-1 libera (7921_23). în domnia a doua a lui Dumitraşcu Cantacuzino: durata foametei şi amănuntul că se mînca om pe om (7927_29), existenţa tîlharilor la drumul Cameniţii (806_7), numele seraschieruluide la Obluciţa (8018).La ConstantinCantemir: dregătoriile de clucer şi capuchehaie ale acestuia (Sl4), boierirea fiilor lui Gavriliţă (8îg), întoarcerea lui Miron, boierirea fiilor, stărostia Putnei şi proiectul încuscrirei cu domnul (818_12), influenţa lui Bogdan hatmanul (8123), sfatul dat de boieri lui Cantemir să se îăchine polonilor şi refuzul domnului (8134— 825 ), pălăn-eile din Rîşca (8320), solia lui Gavril Costache la munteni (8421_22), trimiterea saragelelor de către Şerban Vodă să prinză pe jupîneasa lui Iordache Ruset (8 425 — 854), dregătoria lui Antiohie Jora (8524), liberarea pe chezăşie a pîrîşilor lui Cantemir şi certarea fiilor lui Gavril Costache (862_7), întreg capitolul despre ridicarea lui Dimitrie Cantemir la domnie (8628—-87u). La Constantin Duca: ducerea lui Dimitrie la Constantinopol, ieşirea feciorilor de boieri înaintea lui Duca şi boierirea lor (8723— 884) opreala jupîneselor lui Bogdan hatmanul şi Iordache vistierul (884_5), blestemul rămas asupra Ducăi pentru văcărit (8826_27), solii şi veseliile la nunta domnului (8830—894), mazilia lui Duca pentru omorîrea Turcului (89n-12), îngrădirea tîrgului şi amănuntele expediţiei lui Antiohie hatmanul în contra tîrgului Neamţului şi mînăstirea Agapia (8913_26), transportarea lui Turculeţ în Galata (8929). La Antioh Cantemir: solia lui Bogdan hatmanul la munteni (90l5_l6), ignorarea de către pribegi a înţelegerii, căsătoria lui Antioh şi numele trimisului la Braşov (9019_28), înţelegerea dintre Brîncoveanu şi pribegi pentru mazilirea lui Antiohie (917_17), amănuntele păcii de la Carloviţ (9122—925), deşertarea :Cameniţii (929_13), influenţa lui Bogdan hatmanul şi Iordache vistierul supt Antiohie (9214_15), stăruinţele lui Brîncoveanu la Poartă pentru mazilirea domnului (9217_22), 297 sprijinirea pribegilor (933— 9521), răscoala ţării contra lui Duca din îndemnul lui lordache Ruset (97n_12). Cele mai puţine suprimări s-au făcut la domniile lui Dabija, Alexandru. Iliaş, Dumitrascu Cantacuzino (I), Antonie Ruset şi Mihai Racoviţă; cele mai numeroase şi importante de la domnia lui Constantin Cantemir înainte,. Prin omisiunile din domnia a treia a lui Duca pare să se fi urmărit înlăturarea părţilor răuvoitoare pentru acest domn (7312_21,24_31798-9). LETOPISEŢUL FAŢĂ DE CRONICA LUI NECULCE. Neculce spune, după cum am văzut, că de la Istratie Dabija, înainte, pînă la Duca Vodă cel bătrîn a scris de pe nişte izvoade aflate pe la unii şi alţii şi din cele auzite de la boierii bătrîni, dar de la Duca înainte nici de pre un izvod a nimărui 117 . Comparînd cronica lui cu Letopiseţul nostru, constatăm că nu numai că acesta este unul dintre izvoadele folosite, dar că i-a servit chiar ca izvor principal, pe care l-a luat ca bază a povestirii sale. Toată partea de la început a Letopiseţului pînă la domnia a treia a lui Gheorghe Duca inclusiv a reprodus-o în întregime. Deosebiri sunt puţine şi neînsemnate: se suprimă la domnia a, doua a lui Duca pasajul privitor la nerecunoştinţa turcilor faţă de serviciile domnului şi relele venite asupra ţării din mazilia lui (617_12cf. Let. II, 199 ); la Dumitrascu Cantacuzino ştirea că mînca carne în post si citatul biblic (693 _12cf. II, 209); la domnia a treia a Ducăi, neînţelegerea iscată între domni pentru ploconul vizirului (759_18), motivul pentru care Şerban Cantacuzino pîrăşte pe Duca la vizirul (7520_21) şi, dintre boierii cari părăsesc pe domn spre a trece în Ţara Românească, numele căpitanului Mitrea (762). Modifică apoi, de nu vor fi cumva deosebiri de copie, numele satului Dărăbani, unde se făcuse podul peste Nistru (6028) în Varnoviţa (II, 199) şi arată că ciuma din timpul lui Dumitrascu, pe care o povesteşte după introducerea hîrtiilor, a ţinut nu pînă la octomvrie (6820), ci pînă la ianuarie (II, 209). împrumuturile nu se opresc, însă, la domnia a treia a lui Duca, ci merg şi mai departe. E drept că de aci înainte ştirile din Letopiseţ, pe cari le regăsim la Neculce, sunt în altă formă şi ordine, de multe ori mai pe larg şi amestecate la tot pasul cu fapte noi. Găsim cu toate acestea şi reproduceri textuale mai lungi, cum sunt s.ex. începutul domniei lui Constantin Cantemir (8029— 816 cf. II, 230) sau chemarea lui Brîncoveanu la Adrianopol (943~9521 cf. II 275-6). Să vedem acum raportul în care se găsesc în Cronica lui Neculce ştirile împrumutate din Letopiseţ, faţă de ştirile pe cari cronicarul le are din alte surse. Dintre acestea un mare număr au caracterul faptelor transmise prin tradiţie. Astfel ospătarea săracilor pe cari Dabija îi vedea dvorind prin o-grada, divanurile dese, dintre cari cele de îndeseară nu cădeau toate prea de laudă, vinul mai dulce băut din oală roşie, introducerea pogonăritului (Let. II, 192), împrejurările în cari Iliaş dobîndeşte tronul, bacşişurile mari %pe cari le da, sărăcia lui după mazilie, de se îndatora la boierinaşi pentru cheltuiala drumului (II, 196—7),strigarea hogei în clopotniţă la Sf. Nicolae (II, 199), mîntuirea lui Duca de la moarte prin darul unei blăni de vulpe (II, 199) şi convorbirea lui Miron Costin cu vizirul (II, 200—201) sunt fără îndoială ştiri culese din auzitele celor bătrîni boieri, nu reproduse din vreunul din celelalte izvoade de cari s-a servit. O întreagă serie de fapte, privitoare în deseori la activitatea Cantacuzi-nilor din Moldova şi Ţara Românească, ca intervenţia lor pentru numirea lui Dabija (II, 192), cuscria lui Iordache cu Dabijoae (II, 192— 3),patriotis- 117 V. mai sus p. 10- 1. 298 mul lui lordache (II, 193), plîngerea stolnicului la Viena contra lui Grigore Ghica (II, 194), alegerea lui Drăghici ca domn (II, 194) , persecuţia Canta-cuzinilor din Ţara Românească (II, 195), intervenirea lui Toma vornicul în favoarea Ducăi (II, 195), pîra lui Grigore Ghica la Constantinopol de către Cantacuzini (II, 204—5) şi mazilirea lui Duca din Ţara Românească (II, 211-13) le cunoştea cronicarul din tradiţiunile propriei sale familii, înrudite de aproape cu Cantacuzinii. Ce mai rămîne, şi rămîne puţin, urmează a fi considerate ca împrumuturi din celelalte izvoade, cari, judecate după aceste împrumuturi, trebuie să fi fost mai puţin întinse şi mai puţin importante decît Letopiseţul nostru. VII MANUSCRIPTELE. FILIAŢIA LOR. ARHETIPUL MANUSCRIPTELE. Letopiseţul s-a păstrat în 4 manuscripte, aflătoare toate în Biblioteca Academiei Române supt no. 123, 232, 503 si 2575. I) M S . 123 este in-folio, cu paginaţia în două serii: 1 — 23 + 1 — 192. A fost scris în anii 1805— 1806 parte deVasile Pogor şi parte de M i -r o n . Cel dintîi se iscăleşte în trei locuri. în titlu: Litopisiţulţărilor Moldova i tara munteniască de cînd s-au discălecat. 1805 iunie 20. Scris-o-am eu iubi-loriul de ostinele Vasile. Apoi la f0 23v: Sfîrşit ... aldescălecăturii vechi şi în-..cepului acei noâ, la anul 1805, afgust întiiu, de Vasilie Pogor, şi a treia oară •la f 0 159v: Pînâ aice s-au aflat Letopiseţul scris de Miron logofătul. S crisu-s-au de- mine nevrednicul în Huşi la Sfînta Episcopie a Rusului în let de la anul mântuirii 1806, morţii 16. Vasile Pogor pisar. Cel de al doilea, Miron, iscăleşte şi el în trei locuri. La f° 50: Miron, fără nici o altă lămurire, apoi la f°129 cu litere germane: Schreiben Ich M <Ţ> r 1806 Apriel 75ten, şi la f0 192, la urmă: Scrisu-s-au această carte ce se numeşte Letopiseţul Moldavii de mine mult păcătosul şi nevrednicul, în zilile pre înălţatului şi luminatului domn, măria sa Alexandru Costandin Mor uz voevod. Şi s-au scris în Sfînta Episcopie Huşii la anul 1806. Miron. Pogor şi Miron şi-au făcut copia după o alta din 1781 (x3) de unde ei au reprodus desigur la f°75v şi 100v acest an, care n-are absolut nici un rost acolo. Manuscriptul cuprinde următoarele scrieri: 1) Cartea pentru descălecatul dintîi a ţării Moldovei şi neamului moldovenesc, de Miron Costin (f 0 1 — 23); 2) Letopiseţul lui Nicolae Costin într-o redacţiune prescurtată, considerată pînă acum ca Cronica lui Grigore Ureche, din care mai lipseşte începutul şi sfîrşitul (f° 1 — 75v) 3) Letopiseţul lui Miron Costin (f° 75v — 159v) 4) Letopiseţul de la Istratie Vodă Dabija pină la domnia a doua a lui Antioh Vodă Cantemir (f° 159v—192). Povestirea este împărţită în capitole şi paragrafe. Manuscriptul a fost descris de V.A. Ureche în: Miron Costin, Opere complete, I, 41 — 2, care l-a numit Codex FF, şi de I. Bianu în Catalogul manuscriptelor româneşti I, 281. în aparat este arătat prin P. II. M s. 232 este in-folio; paginaţia, tot în două serii, n5 -f 1 — 166, este greşită: foaia 26 este sărită, foaia 83 e de două ori. Macuscriptul este lacunar; lipsesc foile 1—8, 19 şi 25, din prima paginaţie; din ea de a doua: 299 1, 12—15, 61, 66, 72, 106, 152 şi de la 167 înainte pînă la sfîrşit. A. fost scris de un necunoscut în 1780, după cum se vede din următoarea însemnare a scriitorului făcută la f°16v; 1780, dechemvrie 15 zile am scris aicea. Foile 54—60 sunt scrise de altă mînă, contemporană sau aproape, iar foaia 141 a fost scrisă mai tîrziu şi intercalată în locul uneia care lipseşte. Manuscriptul cuprinde: 1) Cartea pentru descălecatul dintîi a ţării Moldovei şi neamului moldovenesc, de Miron Costin (f °9—24); 2) Letopiseţul lui Nicolae Costin în aceeaşi redacţiune ca şi în ms. 123 (f °2—71); 3) Letopiseţul lui Miron Costin (f°73—160) şi 4) Letopiseţul de la Istratie Vodă Dabija pînă la domnia a doua a lui Antioh Cantemir, din care lipseşte sfîrşitul (f °161—166v, v. mai departe p. 7 934_35). Povestirea este împărţită în capitole şi paragrafe. Copistul ms. 503 (no. următor) a cunoscut acest manuscript, deoarece în locul unuia din titluri, lămas alb (Cap. 38), el a scris titlul omis. Manuscriptul a fost descris de V.A. Ureche în Operile lui Miron Costin (I, 3), care l-a denumit Codex A, şi de I. Bianu în Catalogul manuscriptelor româneşti, I, 47L în aparat este arătat prin A. III. M s . 503 este in-folio; are 140 foi. A fost scris în 1797 de D um i -tru Cântăreţu Bucur eşteanu, precum se vede din două însemnări, una la f°20: Am început a scrie cînd era cursul anilor 1797, ianuarie 7, Dumitm Cântăreţ Bucureştean, cealaltă la sfîrşit: Al tuturor mic şi plecat9 Dumitru Cântăreţ Bucur eştean, 1797. Cuprinde aceleaşi scrieri ca şi manuscriptele precedente: 1) Cartea pentru descălecatul dintîi, de Miron Costin (f 0 1 — 20); 2) Letopiseţul lui Nicolae Costin în aceeaşi redacţiune (f°20v—67); 3) Letopiseţul lui Miron Costin (f °67— 119); 4) Letopiseţul de la Istratie Vodă Dabija înainte (f °119 — 140). Naraţiunea e împărţită în capitole şi paragrafe. A fost descris în Catalogul manuscripAelor româneşti de I. Bianu şi R. Caracas, II, 248. în aparat este arătat prin D. IV. M s . 2575 in-folio de 335 pagini. A fost scris în 1834 de un copist, al cărui nume, aflat într-o notiţă de la sfîrşitul manuscriptului (scris de mine. .. 1834, fevruarie 24), este indescifrabil. Este o copie după ms. 503, sau după unul identic, deoarece regăsim în el toate particularităţile acestuia. Din această cauză variantele, pe cari le cuprinde, n-au fost luate în considerare în aparatul critic. FILIAŢIA MANUSCRIPTELOR. Tcate aceste manuscripte provin dintr-un altul pierdut, scris în 1732 (x2), după cum rezultă din următoarea interpolare, care se află în toate, intercalată în Cartea pentru descălecatul dintîi, a lui Miron Costin, după istoricii înşiraţi la sfîrşitul Predosloviei (Let. I, 7): „Cinstite şi iubite cetitorule. întru acest letopiseţ, carele îl am de pe letopiseţul răposatului Nicolae Constantin biv vel logofăt, citind şi pre acela şi pre acesta, în multe locuri vei afla voroava şi însemnările într-alt chip, mai ales la numărul anilor. Îritîi îa acela la predoslovie scrie că marele Moisi au scris letopiseţul lumii cel de la zidire [lumii] după 2400 ani, iar eu am aflat că după 4024 de ani s-au scris acel letopiseţ adecă Cartea facerii, de care însuş dragostea ta puind ostineli vei afla adevărul. Socoteşte dar iubitoriule că acestuia îi umblă văleatul 72 40 de la zidirea 1 u m i i , i a r de la întruparea Domnului nostru Ii sus Hristos 1 7 3 2 a u p u r c e s, şi de la Moisi pînă la Hristos au fost 1485. Socotind cei 7240 ani, 1485 de la Moisi pînă la Hristos, şi de la Hristos 1732 pînă. într-acest am d e acum. iată dar că rămîn de la zidirea lumii pînă la Moisi 4024 de ani. Aşijderea şi intr-alte locuri multe alunecături vei afla, carele nu s-or potrivit cu acesta"118 . Dar la rîndul ei, copia din 1732 era făcută după o alta (x1), scrisă în domnia a treia a lui Mihai Racoviţă (1716—1726), cum dovedesc două interpolări, comune iarăşi tuturor manuscriptelor: 1) După ce copiază pasajul privitor la zidirea bisericii din Badeuţi de către Ştefan cel Mare, în urma victoriei de la Rîmnic, copistul adaogă: „care biserică din Badeuţi de multe răscoale au stătut pustie mai bine de 40 de ani, precum se văd şi altele multe şi astăzi pustii, şi sosind şi la râsipă pre une locuri; pre care văzîndu-o sfinţia sa chir Calistru, episcopul Rădăuţilor, că desăvîrşit s-a răsipi, o au dres şi o au acoperit desăvîrşit, precum se vede de faţă, cu toată cheltuiala sa, la domnia lui Mihai Racoviţă Vodă, în anii dela Adam 7228, mai 25"119 . 2) La zidirea bisericii din Bălineşti de logofătul Tăutul, acelaşi copist adaogă: „Acea biserică, din multe răscoale ce s-au tîmplat acestui pămînt pentru păcatele noastre, au fost sosit de a se şi răsipi re, şi văzîndu-o acel mai sus pomenit chir Calistru, episcopul Rădăuţilor, fiind îndemnat dintru puterea sfîntului duh, împreună cu dumnealui Dimitrie Macri biv vel ban, sta-rostile de Cernăuţi, socotind că este de obştie, fiind acei bani dăruiţi de sultan Murat Tăutului logofăt, care bani a fost a ţării noastre, precum s-au zis mai sus, n-au lăsat-o la răsipă, ci de a sa bună voe au acoperit-o şi o au tocmit-o cu toată cheltuiala sa, la domnia lui Mihai Racoviţă Vodă, în anii dela Adam 7229, meu 12, care vrînd, iubite cititoriule, să adevereşti, cearcă, că viderea arată adevărul" 120. în această formă, interpolările ar putea să fie tot aşa de bine şi opera copistului din 1732, aşa. că n-am fi constrînşi să admitem că această copie din 1732 ar fi la rîndul ei scoasă după o alta din timpul lui Mihai Racoviţă. Dar in copia din 1732, din care derivă manuscriptele noastre, cele două interpolări, reproduse mai sus, au suferit în partea lor finală o modificare. în alte două familii de manuscripte, reprezentate prin rnss. din biblioteca Academiei Române no. 2305 şi 253, cari pornesc din aceeaşi copie făcută în domnia a treia a lui Mihap Racoviţă (x2), sfîrşitul celor două interpolări are următoarea redacţiune: în ceg dinţii: „cu toată cheltuiala preaosfiniiei sale, în zilele prealuminatului domn loan Mihai Racoviţă voevod, în anul de la Adam 7228 rnaiu 25" 121 ; in cea de a doua: „o au tocmit-o în zilele prealuminatului nostru domn loan Mihai Racoviţă voevod, la anii dela Adam 7229 maiu 12" 122. Adaosele acestea s-au făcut deci pe vremea cind Calistru era episcop de Rădăuţi 123 , după 12 maiu 1721 şi înainte de mazilia lui Mihai Racoviţă în octomvrie 1726. Putem merge cu precizarea şi mai departe: Dimitrie Macri a fost staroste de Cernăuţi numai pînă la 10 mai 1725 cînd e înlocuit cu Dumitraşco căpitanul 124 . Timpul cînd copia a fost făcută se restrînge, aşadar, de la mai 1721 pînă la mai 1725. llb După ms. 123. Pasajul a fost publicat şi de N. lorga în St. şi Doc. III, 34. în ms. 503 sunt unele greşeli şi deosebiri^ (vezi Catalogul manuscriptelor româneşti de I. Bianu şi R. Caracas, II, 249, unde e reprodus). în ms. 232 interpolarea lipseşte, ms. fiind lacunar laînceput. 119 Ms. 232 f°28; Ms. 123 f°2S v; Ms. 503 f°4Q. 120 Ms. 232 f°35v ; Ms. 503 f°45; Ms. 123 f°37. Publicat şi de lorga în St. şi doc-, III, 36, după. ms. no. 53 de la Academia Română, în care la interpolarea primitivă, losiv Luca, scriitorul manuscriptului, mai adaogă încă una. 121 Ms. 2305 f° 103; Ms. 253 f°72. 122 Ms. 2305 f° 118; Ms. 253 f°70. 123 Demisionat în mai 1728. Vezi D. Dan, Cronica episcopiei de Rădăuţi, p. 104—5. Ui Ordinul de înlocuire, unul din rarisimele documente de acest fel, în Biblioteca Acad. Rom., 89-8. 301 Am văzut că Letopiseţul se prezintă caVcontinuare a unui corp alcătuit din 3 cronice deosebite, dintre cari cea mai recentă este Letopiseţul lui Nicolae Costin. Se ştie că opera aceasta, rămasă neisprăvită, n-a fost pusă în circulaţie decît după moartea autorului ei, întîmplată în septemvrie Î712, cînd s-a copiat din ordinul lui Nicolae Mavrocordat 125. Alcătuirea corpului de cronice din manuscriptele noastre s-a putut deci face numai după această dată. O interpolare în textul Letopiseţului ne ajută şi de astă dată să stabilim aproape cu certitudine cînd s-a făcut. în pasajul unde se spune că Şerban Ca'ntacuzino abia aştepta sosirea regelui polon, ca să se ridice şi el împotriva turcilor,* şi că mai mult cu îndemnarea lui venise craiul în două rînduri prin Moldova, de au stricat şi au călcat ţara cu oşti, se adaogă: „cum şi a emu pentru venirea moscalilor, iară muntenii i-au adus prin ţara noastră cu oşti"'126. Cuvintele acestea se referă în mod evident la venirea muscalilor in Moldova în 1711, şi au fost scrise nu mult după aceea. Se ştie, însă, că după moartea lui Nicolae Costin, scrierile sale au fost copiate din ordinul lui Nicolae Mavrocordat. Cu acel prilej s-a făcut, credem, şi acea redacţiune prescurtată a Letopiseţului, şi tot atunci, desigur, s-a alcătuit şi corpul de cronice în care s-a păstrat Letopiseţul nostru. Interpolarea, reprodusă mai sus, despre venirea muscalilor, care trebuie să se fi făcut imediat după aceea, nu lasă în această privinţă nici o îndoială. Cu modul acesta ajungem să stabilim că copia din timpul domniei a treia a lui Mihai Racoviţă (x2) reproduce şi ea o alta făcută din 1712 (x1). Filiaţia manuscriptelor poate fi deci reprezentată prin următoarea stemă: Originalul Letopiseţului..... x. i :--------------X1 ; l t---------X2 Arhetipul........i ! 13 I I B N A P D Ms. 2305 Ms! 2575 Arhetipul. Privind această stemă observăm că, pînă să ajungă la noi, textul original al Letopiseţului a trecut printr-un şir de mai multe copii, şi că arhetipul, la care ne duc manuscriptele cunoscute, este copia din 1732, pe care o despart de textul original cel puţin încă alte două copii intermediare. Arhetipul ne înfăţişează Letopiseţul într-o redacţiune defectuoasă. Textul este plin de corupţiuni: a) Întîlnim nume proprii greşit copiate: Ton Beligrad, Soboţskie, Curniskîi in loc de Stol-Beligrad (7417), Sobeţkie (6117, 6221, 7422), Cuniţkie (754). b) Unele cuvinte au fost înlocuite, din cauza asemănării de formă, prin altele cu înţeles deosebit, ceea ce a dat naştere la nonsensuri: Leva (5412) prin: 1703- 1705 .. . . 1712 1721-1725 .... 1732 .... 1781 125 Cronica lui Axintie Uricariul în Kogălniceanu, Let., II, p. 172, Cf. C. Giurescu, Con-iribuţiuni la studiul cronicelor moldovene, p. 11—44. {Cronica lui Axinte Uricarul are titlul: A doua domnie a lui Neculai Alecsandru Mavrocordat v.v. în Moldova de Acsinti Uricarul (1711 —1716), în Cronicele României seu Letopiseţele Moldaviei si Valahiei. A doua editiune, de Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1872, p. 119-173. (n. D.C.G.)). 126 V. mai departe p. 8 337 — 8426_30. (Textul cronicei nu se publică în ediţia de faţă, D.C.G. >■ 302 Litva; stînci (597) prin: stîlpi; în ţară (6819) prin: în Ţarigrad; munte (75?) prin: munteni; pre ţară (9330) prin: prin ţări; ura zavistia (9613) prin: ura zavistiei; desfătat (5931)prin: desfăcut; ce (1015)prin: ei; pîrîndu-1 (1025) prin: părăsin-du-1. c) S-au sărit apoi cuvinte şi chiar pasaje întregi: odată o prepoziţie (5529), altă dată un verb (7416), de două ori cîte un pasaj prin sărirea rîndurilor {67^-683,30_36; 7020-2i)- d) Textul prezintă şi unele interpolări: într-una din ele se aminteşte venirea deacmu a muscalilor în Moldova, după îndemnul muntenilor (8 337-8426_30). Ea se datoreşte, cum am arătat, unui copist care scria curînd după 1711. în alte două, interpolatorul se referă la luarea Hotinului de către turci (5935_37), care se întîmplă în domnia a doua a lui Nicolae Mavrocordat, şi la pedeapsa dumnezeească căzută asupra domnilor Ţării Româneşti, pentru schimbările de domni pe care le provocaseră în Moldova (8431„38). Acestea au fost adaosemai tîrziu, după omorîrea lui Brîncoveanu (1714) şi a lui Ştefan Cantacuzino (1716), probabil de autorul copiei făcute în domnia lui Mihai Racoviţă. Interpolările acestea fiind evidente, le-am scos din text, trecîndu-le în aparat. Sunt, însă, şi altele mai puţin sigure: explicaţiunea dată pentru hătmănia Ucrainei „că-i ca şi o domnie" (72u), arătarea anului 7199, cînd fug în Ţara Românească cei trei boieri aduşi după moartea lui Constantin înaintea fiului său Dimitrie, (87ii) justificarea lui Cantemir că, dacă nu miluise pe feciorii de boieri era din vina lor, că-1 ocăra şi nu vrea să-i slujească ca unui domn (8729_30), ori ştirea că pe timpul domniei lui Mihai Racoviţă era mitropolit Misail (9910_12). Consideraţiuni deduse din raportul lor faţă de context, m-au determinat să le socotesc ca interpolări. Deosebirea lor fiind chestiune de interpretare, le-am lăsat în text, indicîndu-le prin semnul atetezei [ ] îndreptarea greşelilor, completarea lacunelor şi despărţirea interpolărilor, le-am făcut servindu-mă de Cronica racoviţeană şi de Cronica lui Neculce în cari Letopiseţul a fost folosit intr-o redacţiune anterioară şi deosebită de aceea din 1732. VIII TEXTUL. TRANSCRIEREA. APARATUL. Textul nu reproduce un anume manuscript, luat ca bază, la care să fi fost raportate celelalte, ci partea comună a tuturor, aşa cum reiese din cola-ţiunea lor. El înfăţişează deci arhetipul manuscriptelor, care este, după cum am văzut, o copie din 1732, din care, însă, s-au eliminat interpolările şi s-au completat lacunele. Nereprezentînd un anume manuscript, n-a fost redat cu ortografia şi particularităţile nici unuia din ele. Cel mai vechi, ms. 232 (1780), este lacunar şi lacuna cuprinde aproape jumătatea Letopiseţului. Al doilea ca vechime, ms. 503 (1797), ne dă Letopiseţul într-o redacţiune muntenească. Ar fi rămas doar cel mai nou, ms. 123 (1805). La această consideraţie trebuie adăogată o alta. Fiecare copist are un anumit mod de a scrie în legătură cu priceperea şi cultura lui. Forme ca: prkcint, vor abfcgi, să hfefii, întrecarbi, zt^cu, mfcabfejdt, nimi 303 etc., pe cari le întîlnim în ms. 232, sau ca: pe cini, vor alegi,fpri poronca, să niargă, pripus, nedejdi, Dunere etc. din ms. 123, n-au în ele nimic caracteristic şi general, nici pentru epoca de cînd datează manuscriptele, nici pentru aceea cînd s-a alcătuit Letopiseţul. Tot atît de puţin îndreptăţită ar fi fost şi restituirea formelor obişnuite la scriitorii de la începutul sec. XVIII, prin comparaţia cu textele contimporane. O asemenea restituire mi s-a părut arbitrară şi inutilă. Arbitrară întrucît atari forme, în lipsa unei tradiţii literare bine statornicite, variază nu numai de la un scriitor la altul, dar chiar şi în aceeaşi operă, fie ea a unuia din scriitorii cei mai buni.; întrucît această restituire, oricît de izbutită, n-are altă valoare ştiinţifică, decît aceea a unui simplu exerciţiu filologic. Am urmat atunci singura cale care-mi rămînea: dintre formele date de manuscripte am ales pe acelea cari se apropie mai mult de cele admise în limba literară de acum. Cîteva exemple vor învedera această procedare. Pe baza formelor din manuscripte: S-a admis în text să nrkargă A să m'fcrgă D.. .. să margă P vor altgi A vor alegi D ... vor alege P toţi boarii A toţi boieri D ... toţi boerii P ntdtjde A nădejde D .... nedejde P viziriul A vizirul D ........ veziriul P caribk î^stL A care este D .. . cari ryste P Grigorii Vod^ A Grigorie Vodă D Grigorii Vodă P stiiA A sti^\ D ştie P Ca variantă s-a dat în aparat numai forma c a r e faţă de forma admisă carele. Cînd, prin excepţie, am admis în text vreo formă deosebită de cele date de manuscripte, ca s. ex. podghiaz, în loc de: poghiaz DP, popiiaz A (7033); moschicesc, în loc de: muschicesc (7129); ziuă, în loc de: zio D, ziă P(823f>); abia, în loc de: abt D, abe P (8429); dator, în loc de: datori (8836_37); boer, în loc de: boeri (9034) etc., formele din manuscripte au fost arătate în aparat. .. să meargă , vor alege . toţi boerii nădejde . .. vizirul carele este Grigorie Vodă ......ştia 304 Aparatul cuprinde variantele, adică deosebirile pe cari le prezintă manuscriptele faţă de textul admis. Aceste variante, între cari nu se cuprind cele relative la ortografia sau forma cuvîntului, ca s. ex. pe, pri, în loc de: pre; samă, în loc de: seamă; agiutori, agiutoriu, în loc de: ajutor etc., au fost reproduse aşa curn se găsesc în manuscripte. Literile chirilice polifone au fost redate prin literile latine cari le corespund în pronunţia actuală a cuvîntului. Acolo unde o asemenea interpretare nu era cu putinţă, ori nu era sigură,am transcris pe L şir prin â şi ă, sau am reprodus litera chirilică (6032, 6334, 6931, 7235, 7932, 8439, 8536, 8734, 8 833). Literile aruncate în manuscripte deasupra rîndului susceptibile de o îndoită lectură, fără să rezulte din context care este cea adevărată, au fost reproduse tot astfel şi în aparat s. ex.pa? (6235), martur (6532) cari se pot citi: paşi sau paşă, martur sau marturi etc. Ordinea cuvintelor, cari se repetă în text în acelaşi rînd, a fost arătată în aparat prin exponenţi. PRESCURTĂRI A = Ms. no. 232 D = Ms. no. 503 P = Ms. no. 123 B — Cronica racoviţeană N = Cronica lui Neculce ad. = adaogă om. = omite, omit ms.: mss. = manuscript, manuscripte < > închide cuvintele din text, cari nu se găsesc în manuscripte. [ ] închide cuvintele din text considerate ca interpolări. ] Arată că ceea ce precede trebuie înlocuit prin ceea ce urmează. VECHIMEA RUMÂNIEI în ŢARA ROMÂNEASCĂ şi legătura lui MIHAI VITEAZUL r Se admite astăzi ca un fapt istoric pe deplin stabilit că Mihai Viteazul a introdus în Ţara Românească iobăgia sau cum i se zicea acirumânia/ ori cel puţin că el i-a dat consfinţirea oficială printr-un aşezămînt formal. Cel dintîi istoric care a interpretat în acest sens legătura lui Mihai V o d ă, de care pomenesc unele documente din secolul al XVII-lea, a fost N. Bălcescu. în studiul său Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele române în deosebite timpuri, publicat în 1846, el afirmă că „Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui printr-un aşezămînt al său, că fiecare ţăran pe a cui moşie se va afla atunci, acolo să rămîie rumân veşnic. Acest act barbar — adaogă Bălcescu — făcut de un prinţ care a lucrat atît pentru libertate, anevoie s-ar putea pricepe de n-am şti că aristocraţia, puternică atunci, a trebuit să-l silească la aceasta"x. Bălcescu îşi întemeia această afirmare pe un document din 1613, publicat de el tot atunci, (1846), în care se vorbea în adevăr despre un aşezămînt al lui Mihai Viteazul cu privire la rumâni. în puterea acelui aşezămînt,Radu Mihnea întăreşte la 24 aprilie 1613 fraţilor Pârvu şi Radu, postelnicii din Slăviteşti, stăpînirea a doi rumâni din Băbeni, pentru cari se judecaseră cu Ghinea diaconul, ginereleTui Cârstian de la Ohaba. Rumânii fuseseră ai lui Cârstian, de la care fugiseră în zilele lui Mihnea Turcitul (1577-91); după ce au stat cit va timp fugari, ei s-au dus de s-au închinat rumâni subt Alexandru Vodă (1592-1593) fraţilor Slăviteşti, cari de atunci îi stăpîniseră cu pace. De la aceştia ii revendica acum Ghinea diaconul, ginerele lui Cârstian, fostul lor stăpîn. „Iar domnia mea — spune Radu Mihnea în motivarea hotărîrii sale — am căutat şi am adeverit foarte bine cu toţi cinstiţii dregătorii domnii mele, cum că aceşti rumâni mai sus zişi, i-au fost apucat aşezămîntul lui Mihail Vodă la aceşti boieri mai sus zişi. Deci Mihail Voevod, domnia sa aşa au fost făcut aşezămînt atunci, cum care unde va fi acela să fie rumân veşnic unde se va afla. Apoi domnia mea am căutat şi am judecat cu toţi cinstiţii dregători, şi n-am vrut domnia mea a strica aşezămîntul lui Mihail Voevod, ci am dat domnia mea să fie rumânii aceşti mai sus zişi rumâni,|precum au fost şi de atunci pînă acum". Ceea ce a determinat pe Bălcescu ca să atribuie lui Mihai Viteazul introducerea rumâniei a fost pasajul în care se spune că Mihai a făcut aşezămînt „cum care pe unde va fi, acela să fie rumân veşnic unde se va afla". Considerat izolat pasajul acesta îndreptăţeşte în adevăr o asemenea concluziune. Dispo- 1 Magazinul istoric, II, p. 237. 2 Magazinul istoric, II, p. 277—79. 309 ziţiunea lui Mihai ca fiecare să fie rumân veşnic unde se va afla, n-ar putea avea alt înţeles decît că ţăranul, liber pînă atunci, a fost încătuşat pe moşia pe care. trăia. Dacă privim însă această dispoziţiune nu izolat, ci în legătură cu cazul special la care se aplică, observăm că încătuşarea nu se referă la oameni liberi, ci la nişte foşti rumâni. Fondul procesului dezbătut în 1613 îl formează întrebarea dacă proprietarul unor români cari fugiseră de la el în domnia lui Mihnea Vodă, îşi mai păstrează încă dreptul de stăpînire asupra lor, sau îl pierde în folosul aceluia la carii fugarii se închinaseră sub Alexandru Vodă şi care îi stăpînea de’ 20 de ani ? La această întrebare Radu Mihnea răspunde că rumânii aparţin celui din urmă, pentru că la el îi apucase aşezămîntul lui Mihai. Aşezămîntul nu introducea prin urmare rumânia. Cei doi ţărani din Băbeni erau rumâni încă din timpul lui Mihnea Turcitul; acesta este un fapt pe deplin dovedit, pe care nici ei, nici Slăviteştii nu-1 tăgăduiesc. De altfel, dacă n-ar fi fost rumâni, fuga lor, cînd nimeni nu-i putea împiedica să plece, ar rămîne inexplicabilă. Pentru ca apoi Ghinea diaconul să-i poată revendica după aproape 30 de ani, trebuia ca pe vremea lui Mihnea, cînd ei fugiseră, rumânia să fi existat în mod legal, şi nu ca o stare introdusă prin abuz de către boieri. Dreptul lui Cârstian de la Ohaba asupra rumânilor săi n-a putut fi stins nici prin închinarea lor către Slăviteşti, nici prin cei 20 de ani de stăpînire neîntreruptă a acestora ; fără de aşezămîntul lui Mihai, Ghinea diaconul i-ar fi luat şi i-ar fi dus îndărăt la Băbeni. Condiţia socială a celor doi n-a fost prin urmare modificată de aşezămînt: fuseseră rumâni mai înainte şi continuă a fi tot astfel şi după el. Actul pe care se întemeia Bălcescu ca să afirme că Mihai Viteazul a introdus rumânia nu numai că nu sprijină afirmarea lui, dar constituie, dimpotrivă, o indiscutabilă dovadă despre existenţa ei anterioară. Ceea ce reiese sigur din acest document cu privire la aşezămîntul lui Mihai este doar faptul că rumânul fugit înainte de aşezămînt, numai aparţinea fostului său stăpîn, ci proprietarului moşiei unde-1 apucase decretarea lui. Era, cu alte cuvinte, o consfinţire a stării de fapt, în contra celei de drept. Cu toată grava eroare săvîrşită de Bălcescu, părerea lui s-a răspîndit fără să provoace nici o obiecţie. Admiţînd-o, istoricii s-au ferit totuşi ca să stăruie asupră-i. Aşteptau izvoare noi, din care să rezulte mai multă lumină. S-a sperat un moment că asemenea izvoare au fost, ori erau pe cale de a fi găsite. Propunînd Academiei să-i tipărească o colecţie a sa de documente interne, V. A. Urechia declara în şedinţa Secţiunii istorice de la 1 aprilie 1886, că printre ele se aflau unele „în care se face vorbire despre instituirea sau aşezarea servitutii în Muntenia de pe timpul lui Mihai Viteazul, cunoscută sub numirea de legătura lui Mihai Vodă". Cu prilejul discuţiunii ivite în jurul acestei propuneri, Bariţ afirma că dăduse de urmele ei în cronicele ungureşti, iar Papadopol-Calimah presupunea că hrisovul lui Mihai s-ar fi păstrînd în Odessa la Societatea istorică şi arheologică, ceea ce făcea pe episcopul Mel-cîiisedek să se ofere a merge acolo să cerceteze3. Din nenorocire nici una din aceste făgăduieli şi presupuneri nu s-au îndeplinit. Printre extrasele de documente cetite de V. A. Urechia în şedinţele următoare a Secţiunii istorice, spre a dovedi valoarea colecţiunii sale, nu se află nici unul relativ la legătura lui Mihai4, iar despre menţiunea din cronicele ungureşti ori existenţa documentului la Odessa şi călătoria lui Melchisedek, după cît ştiu, n-a mai fost vorba. De atunci s-au mai publicat cîteva documente, mai ales în anii din 3 Analele Academiei Române, Seria 2, tom. VIII, p. 179— 180. 4 Ibidem, VIII, p. 181. 310 urmă, în care legătura lui Mihai este amintită. Ele n-au contribuit, însă, la progresul chestiunii, întrucît cel mai explicit, din cîte se cunosc pînă acum, este tot cel publicat de Bălcescu. Astăzi legătura lui Mihai este privită de istorici în două feluri. Unii văd în ea, ca şi Bălcescu, decretarea pentru întîia oară a serbiei în Ţara Românească5. Alţii o consideră numai ca o consfinţire a ei printr-un aşezămînt formal, fiind introdusă în mod abuziv încă mai înainte6. în cele următoare voi încerca să lămuresc această chestiune. Pentru aceasta este, însă, necesar să stabilim mai întîi cînd şi cum apare r u m â n i a pentru prima oară în Ţara Românească. 5 Al. P a p a d o„,p pl-Calimah, Dezrobirea ţăranilor în Moldova, în Convorbiri literare, XXI (1887), p. 6; Radu Rosetti, Pâmînt ul, sătenii şi stâpînii în Moldova, 1907, p. 32, 37, 257; N. I o r g a , Geschichte des rumânischen Volkes, 1905II, p. 88;Acelaşi, Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, în Studii şi documente, XVIII, 1908, p. 29—30; Acelaşi, Scrisori de boieri, 1912, p. V.N. Iorga explică introducerea rumâniei de către Mihai ca o urmare a tractatului încheiat cu Sigismund Bâthory la 20 mai 1595. Prin analogie cu Ardealul şi după cererea lui Bâthory s-ar fi introdus în acest tractat clauza că „colonii şi iobagii cari ar fugi pe ascuns de pe moşiile şi de subt stăpînirea proprietarilor lor pe moşii străine, să fie înapoiaţi. (Coloni et Iobagiones, qui ex bonis et iuribus eorundem possessionariis in bona aliena clam se contulerint, ilico restituantur". Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, III, 1, p. 475; cf. şi p. 479, unde e clauza din tractatul lui Răzvan.) Dar dispoziţiunea aceasta fusese introdusă de boieri pentru asigurarea lor că starea de lucruri de mai înainte va dăinui şi sub noul regim, cum sunt şi altele în acest tractat (Vezi şi Neamul Românesc de marţi 9 dechemvrie 1919). 6 B. P. H asdeu, Cuvente den bătrîni, 1878, I, p. 105; Al. Philippide, încercări asupra stării sociale a poporului român în trecut, apărută în 1881, ed. a 2-a din 1896, p. 64; A. D. X e n o p o 1 , Istoria Românilor, III, 418-9, 571-2; Acelaşi, Domnia lui Cuza Vodă, p. 416-7; Gr. Tocilescu, Istoria Românilor, 1899, p. 217, 505; I. B o g d a n , Patru documente de la Mihai Viteazul, în Prinos lui D.A. Sturdza, p. 153. {I.C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele române pînă la 1864, Bucureşti, f.a., p. 177, crede că legătura lui Mihai a fost şi o şerbire a cultivatorilor liberi aşa cum admitea N. Bălcescu; cf. acelaşi, Despre „legătura“ lui Mihai Viteazul în Revista Istorică Română, II (1932), p. 221—231. Dar existenţa unei categorii de cultivatori liberi înainte de Mihai Viteazul rămîne să fie dovedită de aci înainte. Documentele care s-au adus pînă acum nu sunt concludente. Vezi şi acelaşi, Oameni dependenţi şi cultivatori liberi în Principatele române în sec. XV-XVII, în Mem. Seri. Ist Acad. Rom., t. XII, p. 371 sq.> 311 rr I VECHIMEA RUMÂNIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ Pînă la Bălcescu nimeni n-a atribuit lui Mihai Viteazul introducerea rumâniei. In secolul al XVII-lea cînd legătura lui a fost de atîta ori invocată, rutnânia era considerată ca o stare apucată din cea mai adîncă vechime; legătura lui Mihai nici nu o crease, nici nu o consfinţise; ea atinsese doar situaţia unei anume categorii de rumâni, fără ca asupra masei celei mari a lor să fi avut cea mai mică influenţă. Proprietarii afirmau că îşi stăpînea rumânii din moşi-strămoşi. „însumi domnia mea ştiu — spune Matei Basarab într-un act din 5 iunie 1633 despre nişte rumâni din Văleni, cari veniseră cu pîră la divan împotriva proprietarilor lor ca să scape de rumânie — căaufost rumâni din Văleni încă de mai-nainte vreme de la moşi-strămoşi, pentru că a fost satul Vălenii aproape lingă satul% Brîncovenii"7. Sub numele de stăpînire din moşi - strămoşi se înţelegea acel fel de stăpînire ale cărei începuturi datau din cea mai adîncă vechime8. Credinţa obştească în secolul al XVII-lea era că proprietarii îşi stăpîneau rumânii de la întemeierea satelor ori din descălecarea ţării. Aceasta însemna că începuturile stăpînirii lor cădeau dincolo de hotarul tradiţiei istorice, pierzîndu-se în întunerecul celor mai îndepărtate timpuri. într-un document din 9 mai 1654, prii* care Constantin Şerban întăreştemînăstirii Glavacioc stăpînirea asupra unor rumâni din Cernăteşti, cari veniseră cu pîra la divan zicînd cum că n-au fost rumâni ai mînăstirii şi n-are treabă cu dînşii, se spune că Dumitraşco stolnicul Filipescul, care fusese între boierii ce aleseseră moşia mînăstirii subt Matei Basarab, a mărturisit înaintea domnului şi a divanului „cu bătrîneţele sale şi cu sufletul său" că la hotărnicie îi aflase „rumâni acolo în sat de moştenire de la strămoşi, de cînd cu aşezarea satului9 *". Cu ocazia unui proces identic al mînăstirii Viforita cu rumânii din Vărăşti şi Gurguiaţii de la Baltă, de pe Mostişte, tot Constantin Şerban arată, în actul de întărire pe care îl dă mînăstirii la 20 iunie 1654, că „am adeverit domnia mea cumcăsîni rumâni ai sfintei mînăstiri Viforîta de baştină de la strămoşi, de la întemeierea satului Vărăştii şi Gurguiaţii ao. într-un hrisov dat de Grigore Chica la 12 fevruarie 1664 lui Pană căpitanul de Pardeşti pentru nişte rumâni din Stîlp- 7 Vezi la urma doc. nr. 19. 8 Alexandru Iliaş întărind la 3 şi 13 ianuarie 1629 mînăstirei Codmeana stăpînirea- asupra unor rumâni din Purcăreni, Argeş, spune că „aceşti mai sus numiţi oameni, aceştia au fost toţi rumâni sf. m-ri Codmenii din sat de la Purcăreni daţi şi miluiţi de bătrînul răposatul Mircea Vod. la Sf. mînastire Codmeana cînd au fost cursul anilor 6896 (Arhiv. Stat., Condica M-rei Codmeana, nr. 25, fo. 19—21). 9 Arhivele Statului, Glavacioc, pach. 17, d. 7; original slav cu trad. din 1843. 19 Vezi la urma doc. nr. 57. 313 ni ţa (Mehedinţi), care voiau să scape de rumânie, se arată că Pană scosese la divan cărţi domneşti bătrîne „sciind cum au fost rumâni din descălecătoarea ţării"11. Radu Leon afirmă în actul de întărire pe care-1 dă la 7 fevruarie 1668 postelnicesei Elena şi fiilor ei pentru satele, rumânii şi ţiganii lor, că le avea u „de moşie, de strămoşie, cîştigate de la bătrînii moşii lor încă din descălicata ţării"12, şi tot aşa spune şi Serba n Cantacuzino despre rumânii din Băileştî (Dolj) ai lui Brîncoveanu în hrisovul pe care i-1 dă la 17 iunie 167913. Ca întemeietor al ţării se considera în secolul al XVII-lea Radu Negru, numit uneori şi Negru Vodă, iar cel mai vechi domn cunoscut era Nicolae Alexandru, cel îngropat în biserica din Cîmpulung, unde i se vedea mormîn-tul. Din această cauză mînăstirile şi bisericile cele vechi urcă începuturile stă-pînirii lor asupra unora dintre satele şi rumânii pentru cari nu aveau acte, pînă la aceşti domni. Gavril Moghilă, întărind la 13 noiemvrie 1618 bisericii din Cîmpulung satul Bădeştii cu rumânii, spune că îi fusese dăruit de Nicolae Alexandru Voievod, de la care preoţii îi prezentaseră o carte, fără îndoială falşă, din anul 1352 14. Peste aproape 20 de ani, Matei Basarab afirma că întemeietorul acelei biserici „întâiul domn al aceştii ţări Radu Negru Vodă, căruia îi zic şi descălecătorul ţării" îi dăruise satele „Bădeştii toţi cu toţi rumânii şi Groşanii toţi cu toţi rumânii şi jumătate din Bogăteşti cu rumânii"15. Tot Matei Basarab, împuternicind printr-o carte din 11 mai 1644 mănăstirea. Topolniţa ca să-şi stăpînească opt rumâni, cari erau dorobanţi laTîmnaîn Mehedinţi, spune despre ei că „sînt de moşie ai sfinţii mînăstiri, daţi de Radu Vodă Negru“ 16. Din aceste documente reiese că în secolul al XVII-lea era o convingere generală că rumânii existau din epoca cea mai îndepărtată de la care se păstrase vreo amintire istorică. Despre originea lor nimeni nu-şi putea da seama, dar pentru toată lumea ea se confunda cu începutul satelor şi al statului» Constatarea acestei credinţe la urmaşii cei mai apropiaţi ai lui Mihai Viteazul, dintre cari unii îi fuseseră contemporani, ar fi ea singură de ajuns ca să înlăture definitiv părerea că rumânia ar fi fost introdusă de abia în domnia lui. Dar în procesele pe cari proprietarii le au cu rumânii lor, cari căutau să scape de rumânie, ei îşi dovedesc drepturile asupra acestora nu numai cu tradiţia unei străvechi moşteniri, dar şi cu actele de stăpînire de prin secolele XV şi XVI. Astfel fraţii Chesar şi Stanciul din Iaroslăveşti arată o carte de la Vlad Dracul din 1437 17; Constantin Şerban confirmă mănăstirii Cot-meana stăpînirea satelor şi rumânilor săi pe baza a două hrisoave de la Vlad Dracul, din 1440 şi 1442, şi unul de la Basarab Mlad 18; Antonie Vodă spune că rumânii mănăstirii Snagovul din satul Piscul Snagovului fuseseră prin alte 11 Ibidem, nr. 75. 12 N. Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, 1902, p. 73. 13 N. Iorga, Studii şi documente, V (1903), p. 304 — 5: „Pentru că acest sat. . . fost-au de moşie al Danciului vornicul Brîncoveanu despre strămoşii lui Craioveşti; care a fost a răposatului Matei Voevod, moşul Predei vornecul Brîncoveanu încă mai denainte vreme den descălecata ţării, de l-au ţinut şi l-au stăpînit tot cu bună pace den domn în domn pînă în zilele lui Ştefan Voevod". 14 Hrisovul a fost publicat de Stoica Nicolaescu în articolul: Radu Negru Vodă şi urmaşii săi, în revista România nouă, anul I (1908), nr. 11— 12, p. 460—^463. 15 Hrisovul dat mînăstirii din Cîmpulung la 10 aprilie 1647 în Condica mînâstirii aflată la Acad. Rom., Ms. 1448, p. 212 — 223. 16 Doc. 96 din pach. 130 Ia Acad. Rom. 17 Doc. din 1642 la Arhiv. Stat., în Condica Brîncoveneascâ, I, 276° —7. 18 Doc. din 15 decembrie 1655 la Arhiv. Stat. Cotmeana, pach. 2, d.2. 314 sate ale mănăstirii, „cum scriu cărţile lui Vlad Voevod de la 7000 (1492) şi .a lui Băsărab Voevod şi a lui Mircea Voevod" 19. Sunt cazuri cînd rumânii singuri afirmă că sunt rumâni din vechime. Cei din satul Iaşii mărturisesc, într-o declaraţie pe care o dau la 28 ianuarie 1643 egumenului de la Argeş cu privire la nişte fugari, că ei fuseseră dăruiţi mînăstirii de Neagoe Basarab: „ne-au dat rumâni cinstit şi răposat Băsărab Vodă la sfânta mînăstire, rumâni de pomana'20. Cînd boierii din secolul al XVII-lea dau rămaşi pe baza hrisoavelor vechi, pe cari le produceau proprietarii, pe rumânii băştinaşi din satele arătate inele, ei admiteau ca un lucru înţeles de la sine, că denumirea de sat (ceao) din acele hrisoave însemna şi în secolul al XV-lea, ca şi mai tîrziu, moşie cu rumâni. întrebaţi de Duca Vodă în 1676 în procesul lui Constantin Brîncoveanu eu rumânii săi din Islaz, cari susţineau că nu-i sunt rumâni pentru că nu erau trecuţi în cărţi, boierii răspund „cum că în zilele altor domni bătrîni nu s-au fost scriind rumânii pre nume în cărţi, iar tot i-au fost ţinut boierii rumâni, măcar căci nu s-au fost scriind pre nume în cărţi" 21. Părerea boierilor din secolul al XVII-lea că rumânii existau din cea mai adîncă vechime şi că ei se subînţeleg totdeauna în actele în cari e vorba de sate boiereşti şi mînăstireşti nu era o părere de circumstanţă, determinată de interese de clasă; ea se sprijinea pe o necurmată tradiţiune. Boierii nu făceau decît să repete ceea ce auziseră de la înaintaşii lor. Numeroase documente ne arată că şi în secolul al XVI-lea proprietarii afirmau că rumânii le aparţineau din moşi-strămoşi. Mihnea Vodă spune că satul Măneştii, pe care î3 dăruieşte la 14 mai 1580 mînăstirii Sfînta Troiţa „cu tot hotarul şi cu toţi rumânii şi cu morile", îi era „de baştină al domniei mele de la moşul domniei mele Mihnea Vodă" cel care domneşte în 1508—IO22. întărind la 30 iulie 1558 lui Stănciuc postelnicul a treia parte din Drăgoeşti şi cu 6 rumâni, arătaţi pe nume, pe cari şi-i alesese de către fraţii lui, Mircea Ciobanul spune că „sunt ale lor drepte şi bătrîne moşii de moştenire de la strămoşi, agonisite de mai înainte vreme în zilele altor domni bătrîni" 23. Cu rumânii moşteniţi de Stănciuc postelnicul şi fraţii lui de la strămoşi ne urcăm în secolul al XV-[lea]. O mărturie foarte precisă şi de cea mai mare greutate ii adevereşte încă de pe timpul lui Mircea cel Mare. La 12 ianuarie 1525 mitropolitul Luca împreună cu episcopii şi egumenii dau o carte mînăstirii Cozia, prin care-i închină ca metoh mînăstirea Cotmeana, punînd-o sub ascultarea şi supunerea ei „cu toate satele şi rumânii şi moşiile şi ţiganii, şi cu morile şi eu viile şi cu toate veniturile", pe care i le dăruise Mircea Vodă Bă-trinul 24. Tradiţia că rumânii existau în epoca întemeierii celor dintîimînăs-tîri, care după credinţa de mai tîrziu, coincidea cu aceea a întemeierii statului şi că ei formau populaţia satelor boiereşti şi mînăstireşti, se constată 19 Doc. din 24 mai 1669 la Arhiv. Stat., Snagov, pach. 38, d.l. 20 Arhiv. Stat., Episcopia Argeş, pach. 2, d. 22. 21 N. larga, Studii şi documente, V, 445 — 7. Originalul la Acad. Rom. pach. 134, doc. 82. 22 Arhiv. Stat., Radu Vodă, pach. 48, d. 3; orig.. slav cu trad. veche (DIR, XVI, B, IV, p. 473). 23 A. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, 1908, p. 137 — 9. La 22 mai 1523, Vîadislav w. dă o carte de scutire mînăstirii Bistriţa pentru satele ei ca să fie slobode de toate dările şi ca nimeni să nu le bîntuiască", ci numai călugării de la sf. mănăstire să fie volnici a oblădui satele şi rumânii (^d c8t KOANH WKAdAdTH CEAdJf CH H KCMHn). Drept aceea voi rumânii toţi să ascultaţi de egumenul şi de posluşnicii Sf. M-ri, iar cine nu va asculta dintre voi, apoi părintele egumen să fie volnic a-1 judeca şi pedepsi după fapta lui şi să-l aducă legat îâ Domnia mea" (Arh. Stat. Secţ. Ist. Orig. slav cu traducere de St. Nicolaescu). 24 AvZ- Stat., Cotmeana, pach. 1, d. 1; orig. slav cu două traduceri. 315 aşadar încă de la începutul secolului al XVI-lea. Aci nu mai e vorba de o mărturie interesată care ar putea fi bănuită. Cînd mitropolitul, episcopii şi egumenii, cari nu erau numai oamenii cei mai bătrîni, a căror viaţă aparţinea în cea mai mare parte a ei secolului al XV-lea, dar cărturarii timpului şi păstorii cei mai autorizaţi ai tradiţiei, cînd ei spun în 1525 că rumânii pe care îi avea atunci mînăstirea Cotmeana îi fuseseră dăruiţi de Mircea cel Mare, afirmarea lor nu poate fi pusă la îndoială. Ea constituie, pe lingă un argument decisiv despre vechimea rumânilor, şi o preţioasă lămurire asupra înţelesului cuvîntului sat (ceao) în primele noastre documente. Satele cu cari Mircea înzestrează mînăstirile sale sunt ca şi cele de mai tîrziu. Interpretarea pe care boierii o dădeau în secolul al XVII-lea cuvîntului sat din document vechi era prin urmare întemeiată: sat însemna sat cu rumâni; stăpînirea satului implica pe aceea a rumânilor. Scutirile şi diferitele privilegii acordate prin hrisoavele vechi satelor boiereşti şi mînăstireşti priveau pe rumânii din ele.Domnii renunţă în favoarea proprietarilor la dijmele şi dările cari li se cuvin de la rumânii din satele lor. Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi ţăranii cari trăiau pe moşiile boierilor şi mînăstirilor, alcătuind satele lor, erau oameni liberi 25. Libertatea ţăranilor este o iluziune; ea s-a putut susţinea numai prin ignorarea organizării de odinioară. Pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea nu se află în Ţara Românească decît trei categorii de locuitori: orăşeni, proprietari şi rumâni. O populaţie rurală de oameni liberi neproprietari nu există în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiţionată de stăpînirea pămîntului: se dobîndeşte şi se pierde împreună cu ea. Orice proprietar care îşi înstrăinează moşia cade în rîndul rumânilor. Vînzarea moşiei atrage după sine închinarea fostului proprietar ca rumân al cumpărătorului. Uneori închinarea aceasta este arătată în actul de vînzare. în domnia lui Alexandru Vodă, tatăl lui Mihnea Turcitul, şase mici proprietari din Bălăci, neavînd cu ce să-şi plătească nişte biruri cu cari rămăseseră datori vistieriei, îşi vînd părţile lor de moşie lui Dragomir logofătul. „Şi s-au închinai ei singuri de a lor hună voie ca să fie rumâni lui Dragomir logofătul", spune domnul în actul de întărire pe care îl dă acestuia în octomvriel569 26 . Ştefan Surdul confirmă la 21 ianuarie 1592 lui Aranita logofăt al doilea şi fratelui său Mihul mai multe cumpărături în Blagodeşti; între ele se află partea lui Drăguşin toată şi cu 3 rumâni, „şi s-au închinai Drăguşin ca să-i fie rumân în sat preste acea ocină pus (y precum, şi* partea lui Ser ban toată, oaie de asemenea se închinase să fie rumân 27„ Pe baza acestor exemple ar putea fi cineva aplecat să creadă că închinarea persoanei constituia un element deosebit şi independent de vînzarea moşiei. în realitate ele sînt inseparabile, constituind unul şi acelaşi act: vînzarea moşiei implică şi închinarea ca rumân a vînzătorului, fie că această închinare este arătată sau nu; ea se cuprinde în însuşi faptul vînzării. în această privinţă voi cita un caz absolut caracteristic din a doua jumătate a 25 R. Rosetti, Pâmîntul..., p. 27, 28, 32,37-8,79, 233,241, 257. 26 St. D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, I, p. 99— ICO. 27 Arhiv. Stat.,Sf. Ioan, pach. 20, d. 9; orig. slav cu traducere veche . 8? Ibidem, K E f!piKAe MOIU npEA FCEOiViJi TE(JB CH nOIC/lOrlH CEOH ABTvCd, a WN CE WCTdEH EE4KN ECT 3d CEOH A^EpOECălo) de şi-a dat-o jupînului Calotă vornicul. Drept aceea şi domnia mea i-am dat să-i fie moşie ohabnica lui şi fiilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor lui în veci. Şi între dînşii î m p a r ţ a n i a să nu fie (h Eli HHjf n,JTh AddHh'Kd a A h1sct) ci să le fie celor rămaşi" (Arhiv. Stat., Mitropolia, pach. 18, d. 1; orig. slav cu traducere din 16 sept. 1853 de Gheorghian Peşacov) (DRH, B, IL p. 2983 320 cîte sate are sfînta mînăstire în judeţul Ilfov, iar ea să aibă a-şi lua birul de la birarii cari vor fi pentru rumânii mînăstirii (kehkhejc mon4cthp8) şi să se ducă în sfînta mînăstire, pînă ce va sta sfînta mînăstire ca săj fie pentru lucrul viilor mănăstireşti"43. Vlad Călugărul, urmaşul lui Basarab, dăruind ia 16 iunie 1493 mînăstirii Glavaciocul jumătate din satul Izvorani, partea lui Deatco paharnicul şi Radu paharnicul, spune că-1 luase de la aceştia dîndu-îe în schimb } toată bolta şi vinăriciul domnesc, însă numai de la rumânii lor să iea, iar în cel din ţară să nu se amestece1, şi 2 sălaşe de ţigani44 45. La 20 fevruarie 1512, Neagce Basarab întăreşte mînăstirii Cutlumuz de la Sf. Munte stăpînirea peste mai multe sate ale sale, clîndu-i „spre ajutorare şi găleata şi zeciuiala de la albine şi gloaba şi vinăriciul domnesc şi boieresc şi per per ii şi orice vie a fi a rumânilor mînăstireşti sau de la ţară sau din oraş pe hotarul sfintei mînăstiri, apoi ei să plătească vinăriciul şi domnesc şi boieresc sfintei mînăstiri, aşijderea şi per per ii şi veri pe unde este hotarul şi ocina mînăstirii de la Cutlumuz nimeni să nu cuteze a lua nici vinărici, nici găleată domnească, nici boierească, nici dijma“¥o. 2) Alteori se vorbeşte despre rumâni atunci cînd proprietatea satului era controversată sau cînd satul trecuse subt alt stăpîn. în asemenea cazurr domnul le recomandă prin chiar cartea de întărire dată părţii cîştigătoare ca să asculte de noul lor stăpîn, ori porunceşte celui ce pierduse să nu se atingă de ei. Moise Vodă, confirmînd la 12 mai 1529 mînăstirii Bistriţa stăpînirea asupra satelor sale, adaogă: „Drept aceasta şi rumânii toţi să asculte pre părintele igumenul şi pre posluşnicii sfintei mînăstiri, iar cine nu va asculta din rumâni, să fie volnic părintele igumenul să-l năcăjească şi să-l pedepsească după faptele lui, şi să-l aducă legat la domnia mea"46. Tot Moise Vodă, împuternicind mînăstirea Glavaciocul să stăpînească partea, din Călineşti pusă zălog mînăstirii de Radu al lui Văsiiu, care avea însă proces pentru ea cu Bolşin, îl opreşte pe acesta de a se atinge de rumâni pînă la. judecarea pricinei: „Iar tu Bolşine să te fereşti de acei rumâni, partea jupîn Radului, nimica să nu superi pe sfînta mînăstire, pînă cînd vei sta de faţă cu; jupîn Radul înaintea domniei mele"47, într-o carte de întărire, pe care Radu Paisie o dă aceleiaşi mînăstiri pentru satul Cernăteştii, schimbat mai înainte cu Cârstian vornicul pentru satul Călineşti, care nu-i fusese stătător, şi reluat acum îndărăt, domnul face rumânilor, trecuţi de la un stăpîn la altul, următoarea recomandare: „Şi voi rumânilor (H kh kemhnh) orice va fi de trebuinţă sfintei mînăstiri să ascultaţi"48. Este probabil că asemenea recomandări se făceau totdeauna de chiar stăpînii rumânilor, atunci cînd ei îi dăruiam sau îi vindeau de bunăvoie. Barbul postelnicul, feciorul Stanciului Bengăi, 43 Arhiv. Stat., Secţia istorică: orig. slav cu traducere din 1847. O traducere cu greşeli a acestui document aflată la Academia Română (pach. 20, d. 284) a fost publicată de d~l. N. Iorga în Studii si doc., XVIII, p. 71 . 61 A. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, 1908, p. 137 — 9. 42 Arhiv. Stat. Secţia istorică; originale slave cu traduceri. . 43 Ibidem, . 44 Iată celp întîlnite de mine: 1529, mai 12. Moise Vodă mînăstirii Bistriţa (Arhiv. Stat., Secţia istorică; orig. slav cu traducere de Dionisie Eclesiarhul . 1540, septemvrie 1, Radu Paisie călugăriţei Anghelina (Acad. Rom. Ms. 2921, f° 5 - 6). 1541, iunie 1. Acelaşi către aceeaşi (Ibid., f° 3°-4) . 1541, aprilie 27. Acelaşi către Bîrseanul vornicul (Arhiv. Stat., Snagov. pach. 10, d. 4; orig. slav cu traducere din 1843) . 1547. Mircea Vodă lui Bărcă pitarul şi jupînesei lui Erinii (Arhiv. Stat., Radu Vodă, pach. 42, d. 1; traducere veche < 18 mai, idem, p. 353 —354>. 1553, mai 27. Pătraşcu Vodă mitropolitului Anania (Arhiv. Stat, Mitropolie, pach. 173, d l; orig. slav cu traducere din 1860). (1554 — 57), octomvrie 23. Acelaşi mînăstirii Snagovul (Arhiv. Stat,. Snagov, pach. 10, d- 11; orig. slav cu trad. din 1843) . 1558, aprilie 8. Petru Vodă mînăstirii lui Ghiorma postelnicul (St. D. Grecianu, Genealogiile, I, p. 9-10). 322 Prin cele expuse pînă aci am dovedit că rumânii existau în Ţara Românească din cele mai vechi timpuri. Părerea că ei n-ar fi decît foşti proprietari care-şi pierduseră moşia, şi cari apoi ar fi fost lipsiţi de libertatea lor, fie treptat prin abuz, ori dintr-odată printr-o măsură administrativă, trebuie înlăturată. Iobăgia se constată în Ţara Românească încă din secolul XIV. Negreşit, numărul românilor a fost considerabil sporit prin scoborîrea în rîndul lor a unui foarte mare număr de proprietari. Birurile mari aduc sărăcirea celor cari nu ocupă slujbe domneşti şi ca o urmare a ei pierderea moşiei şi rumânirea. Fenomenul acesta s-a petrecut pe o scară foarte întinsă mai cu seamă în secolul XVI ceea ce a îndreptăţit credinţa curentă despre originea rumânilor din micii proprietari şi introducerea recentă a rumâniei în domnia lui Mihai Viteazul ori puţin mai înainte. Dar alături de rumânirea proprietarilor, există şi un proces contrariu, care n-a fost încă observat, pînă acum, de emancipare a rumânilor. Emanciparea, sau cum i se zicea odinioară judecirea ori megieşirea, se făcea prin împroprietărire. Dobîndirea libertăţii singure n-ar fi însemnat nimic; cel liberat recădea în stare de rumânie, ori unde s-ar fi aşezat aiurea. Din această cauză liberarea de rumânie se face numai prin cumpărarea de la proprietarul său a moşiei pe care rumânul se hrăneşte. Cel mai vechi caz cunoscut de emancipare a rumânilor datează din prima jumătate a secolului al XV (-lea) şi este amintit cu prilejul unui proces dezbătut în 1604. Nişte megiaşi, adică proprietari în devălmăşie din Văleni, care se vînduseră rumâni lui Pârvul logofătul, sunt revendicaţi de la acesta de către Opriş din Cîrstăneşti subt cuvînt că s-au vîndut fără ştirea lui, şi că el era mai volnic să-i cumpere fiind sloboziţi de strămoşii lui. „Intru aceia domnia mea — spune Radu Şerban în actul de întărire pe care-1 dă la 20 iunie 1604 lui Pârvu logofătul — am căutat şi am judecat pe dreptate şi după legea lui Dumnezeu dinpreună cu toţi cinstiţii boierii domniei mele, şi am văzut şi am procitit domnia mea şi cartea lui Dan Vodă cel de demult, şi am adevărat domnia mea cum că s-au răscumpărat acei mai sus numiţi oameni de atunci, dintr-acele zile de demult“55. Cel din urmă domn cu numele de Dan este succesorul lui Vlad Dracul, şi domnia lui se mîn-tuie în 1448; răscumpărarea rumânilor din Văleni este aşadar anterioară acestei date. *; în secolul al XVI-lea eliberarea rumânilor prin cumpărarea moşiei se petrece pe o scară destul de întinsă. a) Uneori domnii acordă rumânilor domneşti răscumpărarea. Rumânii din satul Orlea cumpără de la Mircea Ciobanul moşia domnească pe care trăiau şi se fac megiaşi. Subt Pătraşcu cel Bun, călugării de la Cozia ridică, însă, pîră împotriva lor, arătînd că satul nu fusese domnesc, ci era al mînăs-tirii, fiindu-i dăruit de Mircea cel Bătrîn, şi cîştigă. Megiaşii de o clipă redevin iarăşi rumâni56. Tot Mircea Ciobanul întăreşte la 21 iunie 1559 satului Rado-vanul compus din 38 de oameni moşia Radovanului pe care domnul le-o vînduse mai înainte drept 217 vaci, pe lîngă care mai dau acum 8 500 aspri „ca să le fie lor moştenire de la domnia mea"57. Sub fiul lui Mircea, sub Petru Voievod, oamenii din Radovan trebuie să se răscumpere însă, cu 10.000 de aspri şi de la Mircea postelnicul, căruia satul îi fusese de moştenire58. 65 Arhiv. Stat., Mitropolia, pach. 100 netrebnice, d. 2; original slav cn traducere din 1745 de Lupu dascălul. 56 Vezi doc. din 12 aprilie 1569 (Arhiv. Stat, Condica Coziei, no. 18, f° 106) şi doc. din 20 aprilie 1571 (Ibidem, Secţia istorică: orig. slav. cu traducere din 1844). 57 Arhiv. Stat., Condica Brîncov., nr. 4, f° 304 v. e# Ibidem. f° 305 v. 323 b) Alteori rumânii se liberează plătind gloabele sau amenzile în locul proprietarului. Unele gloabe fiind foarte mari şi proprietarii neputîndu-le plăti, domnul le cerea atunci de la rumâni făcîndu-i pe ei proprietarii moşiei. Pe teritoriul satului Vianul, luat de Mircea Ciobanul de la Velica din Şetoaia şi dăruit lui Ganea portarul, aflîndu-se un evreu ucis, domnul hotăreşte ca duşegubina de 40 000 de aspri către rudele mortului, pe care proprietarul nu o putea plăti, să o plătească satul „şi să fie judeci". La rugăciunea portarului, Mircea Ciobanul revine asupra acestei hotărîri plătind el gloaba şi dăruindu-i iarăşi satul59. Subt Petru Vodă, fiul lui Mircea Ciobanul, mînăs-tirea Bistriţa are proces cu nişte rumâni ai săi din Potel, cari susţineau că sunt proprietari acolo, fiindcă plătiseră în domnia lui Pătraşcu cel Bun trei duşegubine. Se dovedeşte, însă, că le plătiseră din vina lor, pentru că, fiind paznici la Dunăre împreună cu alţi rumâni din Potel, ca să nu lase pe fugari să iasă din ţară şi să împiedice intrarea făcătorilor de rele, ei scăpaseră trei fugari prin acel loc60. c) De cele mai multe ori rumânii sunt însă liberaţi de bunăvoie chiar de stăpînii lor aflaţi în strîmtorare. în lipsă de alţi cumpărători dintre rude şi vecini, proprietarul le vinde lor moşia, judecindu-i. Se pare că rumânii aveau chiar un drept de protimisis. La 5 iulie 1623 Radu Mihnea întăreşte lui Condi mare portar stăpînirea asupra satului Deşi din Gorj, şi cu rumânii anume, pe care îl cumpărase de la Stanciul Ciolca din Bibeşti şi de la fiii lui. „însă să se ştie că a dat Stanciul Ciolca libertate acestor rumâni din Deşi ca să se răscumpere de către dînsul şi le-a pus zi şi soroc ca să-i aducă bani la zi ca să fie cnezi mai bine de cît să-i vază altuia spre a fi rumâni. Iar apoi aceşti rumâni n-au putut să dea bani lui Stanciul ca să se răscumpere în nici un chip". Atunci el îi vinde Condii61. în domnia lui Mircea Ciobanul satulZavalul se răscumpără de la Ancuţa băneasa, moaşa lui Radu Şerban, şi de la fratele ei Mircea postelnicul62. Satul Crucea, pe care Mircea Ciobanul îi confiscase de la Buzeştii pribegi dăruindu-1 lui Nan paharnicul, este vîndut de acesta unor rumâni de acolo „Oprea cu ceata lui şi Muşat şi Daico", cari îşi făcuseră şi carte de întăritură de la Petru Vodă (1558—68)63. Doisprezece rumâni din Rotunda de la Meteleu cumpără în zilele lui Alexandru Vodă (1568—77) de la Cârstian Măndescul, proprietarul lor, 250 de stînjeni şi se fac cnezi64. în prima domnie a lui Mihnea (1577—83), rumânii din Strîmba cumpără jumătate din sat de la Barbu şi Negrea, fiii lui Ţalapie logofătul65. Tot atunci satul Cornul al lui Oprea slugerul din Sălătruc este vîndut de socrul acestuia şi de unchii lui, Văsiiu şi Badea, rumânilor66. Cumpărări de moşie de către 59 Actul de confirmare de la Pătraşcu cel Bun din 7 ianuarie 1553 în Arhivele Statului, Secţia Istorică, cu 2 traduceri. Publicat de St. D. Grecianu, Genealogiile, II, p. 285. Fără arătarea lunii fusese publicat şi de A. Odobescu în Antichităţile din judeţul Romanaţi, p. 143— 144. 60 Actul de întărire dat mînăstirii la 4 septemvrie 1560 la Arhiv. Stat, Bistriţa, pach. 14, d. 6. Vezi si doc. din 20 aprilie 1560, la Arhiv. Stat Secţia istorică . 61 Al. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gorj, Tg. Jiu 1908, p. 426. 62 Vezi documentele din 1 august 1608 şi 22 decemvrie 1651 în Ms. 2073 de la Acad. Rom., f°^70-78. 63 In Condica Căluţului, încorporată în Condica Brînccveneascâ nr. 4 de la Arhivele Statului Publicat de A. Odobescu, Antichităţile din judeţul Romanaţi, p. 144—5. 64 Doc. din 19 mai 1595 la Arhiv. Stat. Secţia istorică, orig. slav cu traducere din 176. . 65 Vezi doc. din 9 octomvrie 1583 la Arhiv. Stat., Govora, pach. 10, d 7 ; orig. slav cu traducere de Dionisie Eclesiarhul, . m Doc. din 20 ianuarie 1580 la Arhiv. Stat., Episcopia Buzău, pach. 92, d. 4; orig. slav cu traducere din 1850 . 324 rumâni mai aflăm în Cioroiul de la Neculcea din Vlădeni67 şi în Pietroşiţa de la boierii din Fiani68. d) Sunt şi cazuri cînd libertatea rumânilor este provizorie şi condiţională: proprietarul le-o acordă ca un zălog pentru o sumă de bani împrumutată, pînă cînd le va putea-o înapoia. în domnia lui Mihnea Turcitul (1577-91), Mogoş cneazul din Grădiştea de jos lasă slobozi pe doi rumâni ai săi, Toader şi Bascul, pînă ce le va plăti 1600 de aspri pe care îi împrumutase de la ei69. Procesul acesta de emancipare al rumânilor, pe care îl constatăm încă de la începutul secolului al XV-lea, constituie o nouă şi puternică dovadă despre existenţa străveche a rumâniei în Ţara Românească. Rumânia apare de la început ca o stare bine caracterizată. în raporturile rumânilor cu proprietarii nu se constată, în toată epoca pe care am studiat-o, nici o schimbare; situaţia lor este aceeaşi pe vremea lui Mihai Viteazul ca şi cu două secole mai înainte. Rumânul se afla cu toţi urmaşii lui în linie bărbătească în atîrnare perpetuă de stăpînul săm Acesta are asupra lui acelaşi drept de stăpînire ca şi asupra pământului. în actele de întărire din secolul al XVI-lea rumânii sunt înşiraţi laolaltă cu pădurea, moara şi via. Domnul confirmă proprietarului „toată partea sa, cită se va alege, din rumâni, din apă, din pădure şi din dealul cu vii"70. 67 Doc. din 18 sept. 1589 si 26 ianuarie 16H, la Arhiv. Stat., Secţia Istorică; copii româneşti din 1848 . 68 Doc. din 15 ianuai'ie 1605 la Arhiv. Stat. Cotroceni, pach. 59, d. 11; orig. slav cu traducere de St. Nicolaescu . 60 Vezi două documente din 15 ianuarie 1599 la Arhiv. Stat. Secţia istorică: orig. slave cu traduceri din 1843 . 70 1528, mai 25. Radu Vodă întăreşte mînăstirii Argeş „satul Piteşti jumătate şi din mori jumătate" (Arhiv. Stat. Secţia istorică; orig. slav cu traducere veche) .. 1540, septembrie l. Radu Vodă întăreşte Caplei, fata lui Ivaşco, nepoata călugăriţei Anghe-lina, între altele partea lui Borcea şelarul, ginerele Anghelinei, din Băneşti, „din cîmp, şi cu vii în deal şi cu rumâni" (Acad. Rum., Ms. 2921, f° 5 — 6). Actul e reconfirmat la 1 iunie 1541 (Ibidem, p. 3 — 4). 1547. Mircea Vodă corifirmă lui Bărcă pitarul şi jupînesei lui Erinii satul Brăneşti pe Neajlov „cu tot hotarul de în cîmp şi de în pădure şi de în apă, cu morile şi cu toţi rumânii şi cu tot venitul". (Archiv. Stat., Radu Vodă, pach. 42, d. 1; traducere veche) . 1553, mai 27. Patraşco Vodă întăreşte mitropolitului Anania partea din Fileni a lui Voico* vistierul toată „ori cîtă se va alege şi din cîmp şi din rumâni şi din vii" (Arhiv. Stat. Mitropolia, pach. 173, d. 1; orig. slav cu traducere). (1554 — 57), octomvrie 23. Pătraşco Vodă împuterniceşte mănăstirea Snagovul să stăpî-nească partea lui Bârsan din Băbeni, şi din Băbeni „şi din vii şi din sat şi din rumâni şi din tot" (Arhiv. Stat., Snagov, pach. 10, d. 11; orig. slav cu trad. din 1843) .. 1564, august 24. Petru Vodă confirmă lui Dragomir logofătul, „satul Vărăşti jumătate din rumâni si din mori si de pretutindeni" (Arhiv. Stat., Mitropolia, pach. 147, d. I). 1567, iunie 17. Petru Vodă întăreşte mînăstirii Tismana partea jupîniţei Rada din Izvarna „veri cîtă se va alege si din rumâni si din dealul cu vii" (A. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 160-3) . 1567, noiemvrie 20. Petru Vodă întăreşte lui Radu pitarul şi Dobruş postelnicul ocina lor din Văselaţi „din pădure şi din apă şi cu rumânii şi cu via, cît se va alege" şi ocina din Găvăneşti „cît se va alege din pădure din apă si cu rumâni", cari le erau de baştină (Arhiv. Stat., Radu Vodă, pach., 39, d, I) . 1568, ianuarie 1. Petru Vodă confirmă mînăstirii Tismana stăpînirea peste jumătate din satul Nisipul „veri cît se va alege din rumâni, din cîmp şi din pădure" (A. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 163 - 4) . 1569, septembrie 11. Alexandru Vodă întăreşte mînăstirii Glavaciocul partea lui Hamza. banul din Obislav toată „din rumâni şi din apă şi din uscat şi cîmp şi din pădure şi de pretutin- 325 Cînd rumânii nu sunt stăpîniţi de către proprietarii lor în devălmăşie, ca moşia, ci sunt împărţiţi atunci în actul de întărire se indică numărul lor7l, densa" (Arhiv. Stat., Glavacioc, pach. 9; orig. slav cu traducere din 1843) . . 1570, dechemvrie 14. Alexandru Vodă întăreşte lui Radu şi fraţilor săi Dragomir, Albul şi Nan ocini la Aninoasa „din plasa Badei din partea Oancei, din toată, jumătate, din rumâni şi din mori şi din trestie şi din cîmp şi din munţi şi din pădure şi de peste toată ocina din jos şi din sus", pe care o cumpăraseră. (Arhiv. Stat., Mitropolia, pach. 96, d. 1; orig. slav cu trad. de St. Nicolaescu). 1573, octotnvrie 23. Alexandru Vodă întăreşte lui Dragomir marele vornic 3 funii cu rumâni în Borus, peste cari fusese înfrăţit de foştii proprietari, 9 la număr, „veri cîtă se va alege din rumâni şi din cîmp şi din pădure şi din şeder e satului şi de prctutindenea". (Arhiv. Stat., Mitropolia, pach. 4, d. 2; orig. slav cu trad. din 1864) etc. etc. . Alte documente în care rumânii sunt trecuţi laolaltă cu pădurea, cîmpul, apa, viile etc.: 1560, aug. 9; 1567, iunie 17; 1567, sept. 4; 1568, ianua e 1. (Toate la Arhiv.Stat. Secţia Istorică). 71 1560, ianuarie 9. Petru Vodă întăreşte mînăstirii Bolintinul moşie în Izvorani „partea Stoii logofătul toată dupretutinden'ea şi cu trei rumâni", pe care el o dăruise mînăstirii. Arhiv. Stat., Mihai Vodă, pach. 1, d. 1; traducere de Lupu dascălul . 1572, iunie 30. Acelaşi întăreşte lui Coresi logofătul mai multe cumpărături între cari „în Vlăduleşti din partea lui Stan Sperlea un rumân . . . cumpărat cu 490 de aspri" (Şt. D. Grecianu, Genealogiile, II, p. 185). 1575, ianuarie 15. Alexandru Vodă întăreşte mînăstirii Vieroşul un vad de moară, o vie si un rumân din Goleşti, pe cari i le dăruise Sara monahia si sora ei Capiea (Acad. Rom. Ms. 2921, f° 12-13). 1575, aprilie 5. Cartea lui Mitrea vistierul şi a jupînesei lui Neaga către Episcopia Buzăului şi episcopul Atanasie dăruindu-i „ocina din Polaţi 4 rumâni, însă partea lui Ivăniş" cumpărată de la nepoţii acestuia (Arhiv. Stat. Secţia istoricăorig. slav cu traducere de St. Nicolaescu). 1575, august 1. Alexandru Vodă întăreşte lui Stoica postelnicul moşie în Maxin „din partea jupînesei Neaga jumătate şi cu 4 rumâni şi din Berindeşti iar din partea jupînesei Neagăi jumătate şi cu 1 rumân "(Arhiv. Stat., Secţia istorică). (1568 —77), ianuarie 12. Alexandru Vodă întăreşte lui Gherghina logofătul nişte vii de la Lcurdeni, pe cari le-a cumpărat de la verii săi primari, fii lui Roşea, „şi le-a dat lor 4 rumâni din Muşeteşti, 2 buni şi 2 săraci" (umpi liEMHH WT A^LUETElji K ă A&E CHpO- AldCli). (Arhiv. Stat.. Secţia istorică’, orig. slav cu traduceri de Z. Arbore şi St. Nicolaescu). 1580, septemvrie 22. Anania, fost mitropolit, dăruieşte Mitropoliei mai multe cumpărături ale sale în Sîrbi „de la Stanca, sora Margăi, un rumân din Sîrbi cu delniţile şi cu grădinile de la Petru Slcuianul moşia cu 2 rumâni cu toate delniţele şi cu grădina cu pomi . .." (Arhiv. Stat. Secţia istorică) . 1582, aprilie 10. Mihnea Vodă întăreşte lui popa Atanasie din Tîrgovişte „ca să fie lu ocină în Stoineşti 3 rumâni şi cu toate delniţele şi curaturile lor, cîte vor avea, partea lui Lăudat şi a jupînesei lui Voicăi toată, oarecît se va alege, den cîmp, den uscat şi den apă şi de peste tot hotarul", pe care o cumpărase de la Lăudat cu 3500 aspri (N. Iorga, Studii si documente, XVIII, 75). 1583, mai 23. Mihnea Vodă întăreşte lui Drăgoiu şi Petru, între altele, „moşie in Groşi. O delniţă a lui Dan Cîrlogan de la nepotu-său Galeş cu 1500 aspri. Şi iar a cumpărat Dan (fiul lui.Petru) moşie în Groşi un rumân cu delniţa lui de la Galeş cu 1500 aspri. Şi a cumpărat Păstră van (fiul.lui Petru) moşie în Stejar 2 rumâni cu delniţele lor de la Galeş cu 3000 de aspri" (A. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 233—5). 1586, septembrie 2 1. Acelaşi întăreşte mînăstirii Vieroşul nişte danii pe carii le făcuse Ivaşco vornicul: „Ci iar a cumpărat la Bratia un rumân cu delniţele lui de la Badea drept 1000 de aspri, şi iar a cumpărat la acel sat 2 rumâni de la Stoica ăl Plăti drept 2000 aspri gata; şi au închinat aceste mai sus zise moşii şi rumâni sfintei d-zeeşti mănăstiri". (Acadr Rom-Ms. 2921 f° 188°—189) . 326 iar uneori sunt arătaţi şi pe nume 72. Rumânul fiind considerat ca o parte a moşiei, el urmează întru toate soarta acesteia. Proprietarul îl vinde, îl dăruieşte ori îl dă de zestre împreună cu ea. Legătura rumânului cu pămîntul constituie un drept al lui, rezultat din folosinţa îndelungată a aceleiaşi bucăţi de pămînt. Orice îmbunătăţire făcută de el, casa pe care şi-a construit-o, via sau livedea pe cari le-a sădit, locul curăţit în pădure, sunt averea lui. Plătind proprietarului dijma legiuită, el este stăpîn deplin asupra lor, puţind chiar să le vîndă ca pe orice lucru care-i aparţine. Cînd însă rumânii n-au asemenea îmbunătăţiri cari să-i lege de pămîntul pe care se hrănesc, atunci proprietarul şi-i poate strînge după diferite moşii pe una singură, poate vinde moşia oprindu-i pe ei, sau numai pe ei păstrînd moşia. Iată un exemplu de sat format cu rumâni cumpăraţi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Radu Paisie dăruieşte boierului său Radu clucerul Golescu, cu prilejul căsătoriei lui, siliştea Bistreţul şi poiana Urîţilor, pe cari domnul le cumpărase de la Marga din Caracal. „Şi cînd a fost miluit Radu Voevod pe . . . Radu clucerul — spune Alexandru Vodă în hrisovul de întărire pe care-1 dă la 7 aprilie 1572 lui Ivaşco logofătul şi Albu clucerul, fii lui Radu — atunci nu era sat pe această ocină mai sus zisă, ci a cumpărat Radu clucerul rumâni (k&hhnh) şi a făcut satul care se numeşte UrîţiiV73 Cercetarea noastră ne-a condus la concluzia că rumânia exista în Ţara Românească din cele mai vechi timpuri. Pînă către sfîrşitul secolului al XVI-lea întreaga populaţie care trăia în satele boiereşti, călugăreşti şi domneşti era 72 1558, iulie 30. Mircea Vodă întăreşte lui Stănciuc postelnicul a treia parte din Dră-goeşti,, şi cu rumânii anume Drăgoiu şi cu fii săi, şi frate-său Muşat şi cu fii, şi Oprea Bol-borea şi cu fii săi, Stan Bumbul şi cu Bucşă şi cu frate-său şi cu fiul lui", pe cari şi-i alesese de către fraţii lui (A. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 379). 1572, iulie 13. Alexandru Vodă întăreşte lui Dragomir, Lazăr şi Ivaşco, feciorii Tătulesi din Cîmpulung, „ca să le fie lor un rumân anume Stan al lui Mogoş din Ştefăneşti de la podgorie, pentru că l-au cumpărat Dragomir şi cu fraţii lui, Lazăr şi Ivaşco de la Stanciul, feciorul Badei al Belcei din Cotesti, drept 4000 aspri gata" (N. lorga, Studii şi doc. XVIII, 74 . 1574, fevruarie 13. Alexandru Vodă confirmă lui Mogoş din Stăneşti moşia lui de acolo peste care aşezase pe fetele sale Dobra şi Sora, nemaiavlnd alţi copii. „. . . Insă fiice-sii Dobrei a dat o delniţă cu un rumân ânume Drâghiciu înainte, iar de aciia să fie Dobra şi Sora tot pe din două preste toată moşia" (Acad. Rom., ms. 1448, p. 276). 1576 iunie 18. Alexandru Vodă întăreşte lui Micu moşie in Drăghici, pe care o cumpărase de la Negrit. „Şi iar a cumpărat Micul de la Sava un rumân anume Bordea cu toate delniţele lui şi cu toate ogrăzile lui, şi din pădure şi de peste tot hotarul drept 1000 aspri" (Arhiv. Stat. Govora, pach. 20 d. 1; orig. slav cu traducere din 1848) . 1576, iulie 12. Alexandru Vodă întăreşte lui Dumitru slugerul „un rumân anume Neagoe din Ştefăneşti, pentru că l-a cumpărat de la Drăghici din Găesti" (N. Iorga, Studii si doc. VII, p. 48-9). 1576, august 31. Anca, jupîneasa Codrii logofătului, lasă mînăstirii Vieroşul, după moartea soţului său, toată averea ei, moşii şi ţigani „fără numai un rumân anume Neagoe cu delniţa lui din satul meu, din Purcăreni, pentru ca pe acela eu singură l-am lăsat să fie sfintei biserici din sat, unde îmi va zăcea trupul mieu, de îngrădire si de învălis, şi să o păzească din luminări" (Acad. Rom., Ms. 2921 f° 57). 1578, februarie 6. Mihnea Vodă întăreşte lui Negre partea tatălui său Sucală toată din Jupîneni, Coteneşti, Lucăceşti; şi din Neagomireşti „partea tatîne-său lui Sucală şi un rumân anume Vladul. . . şi iar să fie lui Negre moşie la Boteni partea tatîne-său lui Sucală şi cu 2 rumâni, anume Ivan şi Stan, şi moşia toată". Sucală avusese un frate, Părvul, care, neavînd copii, îşi lăsase partea sa jumătate nepotului său Negre, „jumătate şi cu 3 rumâni, anume Jagheu şi Văicuş, amîndoi din Lucăceşti, şi din Coteneşti Palache, iar altă jumătate de moşie să fie a Pîrvului singur" (Arhiv. Stat. Mitropolia, pach. 96, d. 4; orig. slav cu traducere de Lupu dascălul) . 73 Arhiv. Stat., Episcopia Rîmnic, pach. 17 netreb. d- 3; orig. slav cu traducere de Arbore corectată de Ilie Bărbulescu . 327 alcătuită numai din rumâni. Faptul că poporul român se înfăţişează de la început format din două pături sociale distincte: proprietari şi iobagi, cari se diferenţiaseră înainte de secolul al XlV-lea, şi că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentînd numai pe iobagi, •este de cea mai mare însemnătate. El deschide studiilor asupra istoriei noastre vechi o nouă perspectivă. Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre cari izvoarele tac, se oglindeşte în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrîuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar şi mai convingător decît orice altă mărturie istorică, atît soarta elementului roman în timpul năvălirilor barbare, cit şi modul cum s-a format prin înrîurirea năvălitorilor naţionalitatea română. Să revenim, însă, la legătura lui Mihai Viteazul. în urma celor expuse mai sus asupra rumâniei în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea, este evident că cele două interpretări cari i s-au dat pînăacum trebuiesc înlăturate. Mihai nu putea să introducă, nici să consacre oficial o stare de lucruri care exista in mod legal de veacuri. Rostul legăturii sale este cu totul altul. II LEGĂTURA LUI MIHAI VITEAZUL Pînă acum s-au publicat 18 documente în cari legătura lui Mihai este menţionată. în cercetările mele am descoperit încă 56, aşa că numărul celor cunoscute astăzi se ridică la 7474 75. Cu timpul se vor mai găsi, desigur, şi altele, dar este mai puţin probabil ca ele să cuprindă elemente deosebite de cele aflate în acestea. Cel mai vechi document care o aminteşte datează din 1613, cel din urmă din 1709. Este însă de observat că de la Radu Leon înainte legătura lui Mihai este menţionată numai în procese cari fuseseră pentru întîia oară dezbătute în domniile anterioare. Perioada aplicării ei efective se sfîr-■şeşte, aşadar, cu prima domnie a lui Grigore Ghica (1664). Măsura lui Mihai a fost numită de către urmaşii săi în două feluri: 1. Radu Mihnea îi zice în actul său slavon din 1613 takmăjenie Mihail Voevoda, ceea ce Dionisie Eclesiarhul, un bun cunoscător de slavoneşte, a tradus prin aşezămîntul lui Mihai Voievod75. în două răvaşe româneşti de la .acelaşi domn este numită însă întocmeala lui,Mihai Voievod76, care este expre-siunea românească contimporană corespunzătoare celei slavone. 2. După Radu Mihnea s-a întrebuinţat în mod consecvent o altă denumire: svezanie Mihail Voevoda în documentele slavone iar în cele româneşti: legătura lui Mihai Vodă, care este traducerea expresiunei slavone. O singură dată, şi anume într-un document al lui Gavriil Moghilă din 8 iunie 1620, se găsesc întrebuinţate amîndouă: takmejenia i svezania Mihail Voevod, adică întocmeala şi legătura lui Mihail Voievod 77. Denumirea de legătură i s-a dat avîn-du-se în vedere efectele ei. 74 <(La aceste 74 s-au mai adaos încă 6. Vezi, la urmă, doc. no. 16, 17, 25, 29, 36, 56.y 75 Vezi la urma doc. no. 1. 78 Ibidem, no. 2 şi 3. 77 Ibidem, no. 21. 328 Cu toate că numărul documentelor cari pomenesc de legătura lui Mihai «este destul de mare, ele ne dau prea puţine lămuriri asupra ei. Cea mai importantă este aceea din actul lui Radu Mihnea: Mihai aşa au fost făcut întocmeala atunci cum care pe unde va fi, acela să fie rumân în veci unde se va afla. Celelalte cuprind doar aplicări în diferite cazuri speciale ale acestei hotărîri. Toate dovedesc acelaşi lucru: cel ce trăia pe pămîntul altuia, trebuia să fie rumân al proprietarului pe moşia căruia îl apucase legătura. Măsura lui Mihai nu modifica întru nimic situaţia rumânilor cari în momentul decretării ei se aflau pe moşiile stăpînilor lor. Ei continuau a fi rumâni, ca şi mai înainte. Ea crea însă o nouă categorie de rumâni, ■cari sunt numiţi de aci înainte rumâni de legătură. în documentele următoare se face adeseori deosebire între unii şi alţii. Iată cîteva exemple: Matei Basarab, dăruind la 7 august 1636 satul domnesc Detcoii lui Oprea, marele agă, se adresează rumânilor astfel: „Drept aceia şi voi rumânilor cari vă veţi afla de moşie de Detcoi şi apucaţi de legătura (lui) Mihaiu Voevod în vreme ce veţi vedea această carte a domniei mele, iar voi să căutaţi să aveţi a asculta de boiarinul domniei mele" 78 79. Călugărul Ion Bârsescul împreună cu fiul său şi doi nepoţi vînd la 4 iunie 1645 jupînesei Ilincăi a banului Radu Buzescu satul Dobra de sus (Vîlcea) „tot satul cu tot hotarul şi cu toţi rumânii, cîţi se vor afla de moşie şi de legătura lui Mihai Voevod, şi cu tot venitul"19. La 12 iunie 1647 Matei Basarab întăreşte mînăstirii Argeşul stăpînirea asupra unui sat al ei din Ialomiţa „şi cu rumânii toţi cîţi se află de moştenire şi de legă-tura'80. Legătura lui Mihai crease, prin urmare, alături de rumânii cei de moşie sau de moştenire, adică rumânii pe cari proprietarii şi-l stăpîneau din vechime, încă o categorie: rumânii de legătură. Din numeroasele procese pe cari le au în sec. XVII rumânii cu proprietarii, se vede că erau consideraţi ca rumâni de legătură toţi oamenii pe cari măsura lui Mihai îi apucase şezători pe moşiile proprietarilor, oricare ar fi fost starea lor de mai înainte. Se naşte acum întrebarea dacă aceşti rumâni de legătură, creaţi prin actul lui Mihai Viteazul, fuseseră mai înainte oameni liberi, pe cari el îi rumâni se, ori tot rumâni, dar într-o situaţie excepţională. Am văzut că pînă spre sfîrşitul secolului al XVI-lea orice om liber, fie el un fost proprietar care îşi vînduse moşia, ori un străin venit de peste hotare, prin faptul aşezării sale pe o moşie, devenea rumân al proprietarului. Alegerea locului însemna în realitate alegerea stăpînului. Prin această închinare benevolă rumânul contracta o obligaţiune asupra căreia nu mai putea reveni. Răspunderea proprietarului pentru birul său da acestei obligaţiuni o sancţiune oficială. Stabilită pe această cale, rumânirea oamenilor liberi era considerată ca legală fără de nici o altă consacrare. De cele mai multe ori însă ţăranii cari veneau de peste hotare, ori se pretindeau ca atare, erau în realitate rumâni fugiţi de pe la stăpînii lor. Aci este nevoie de o lămurire. Rumânii se caracterizează în tot cursul istoriei noastre printr-o mare nestabilitate. Ei înfăţişează o mişcare de fluctuaţie necontenită. Dispariţia şi reînfiinţarea, adesea sub alte nume, a satelor şi sloboziilor, variabilitatea extremă a populaţiei lor de la un an la altul, oscilarea elementului românesc de o parte şi de alta a graniţelor, precum şi expansiunea în ţinuturi mai puţin populate, sunt fenomene caracteristice ale istoriei noastre determinate de această fluctuaţie. 78 Vezi la urma doc. no. 23. 79 Vezi la urma doc. no. 35; vezi şi no. 63. 80 Ibidem, no. 39; vezi şi nr. 63. 329 Uneori rumânii fugari trec în ţările vecine. Paza hotarelor, oricît de severă, nu putea împiedica emigrarea. Spre a o mai înfrîna, statul se văzuse silit să acorde rumânilor din apropierea graniţei o uşurare de bir cam de o treime faţă de birul celorlalţi rumâni din lăuntrul ţării. Curentul de emigrare era însă compensat printr-unul, tot aşa de puternic, de imigrare. De cele mai multe ori noii veniţi nu erau străini, ci fugarii de mai înainte, cari se reîntorceau sub nume de sîrbi, bulgari, moldoveni ori ungureni, spre a se aşeza în satele unde li se oferea o mai bună ocrotire. De obicei însă rumânii fugiţi rămîneau tot în ţară. Ei se ascundeau prin satele mînăstirilor ori ale boierilor puternici, unde se înfăţişau mai totdeauna ca veniţi de peste hotare. Atît proprietarul cît şi rumânii în mijlocul cărora se stabileau, aveau tot interesul ca să le tăinuiască prezenţa: proprietarul pentru lucrul şi dijmele ce lua de la ei, rumânii pentru uşurarea pe care le-o aduceau, contribuind împreună cu ei la plata birului care pînă la o nouă seamă rămînea acelaşi, oricîţi locuitori s-ar fi aflat în sat. Ceea ce provoacă de regulă fuga rumânilor sunt birurile şi năvălirile străine. îndatoririle lor către proprietari, stabilite potrivit unei străvechi datine numită legea rumânilor, sunt, cu rari excepţiuni, mai pretutindeni aceleaşi. Singure dările către vistierie variază, şi încă foarte mult, de la un sat la altui. Ele atîrnă de trecerea pe care proprietarul satului, boier ori mînăstire, o are la domnie. Dacă se bucură de favoarea domnului, el dobîndeşte scutiri pentru rumânii săi, îi ocroteşte la stabilirea birului, înscriindu-i cu nume mai puţine în catastiful vistieriei, şi abate de la ei năpăştile, adică birurile pe cari, după principiul răspunderii colective, trebuiau să le plătească adesea pentru alţii. La asemenea stăpîni se duc fugarii de se închină rumâni. Rătăcirile acestea ale rumânilor de la un stăpîn la altul erau favorizate foarte mult de nestatornicia vieţei politice de odinioară. Din cauza deselor schimbări de domni, situaţiile boierilor sunt trecătoare. Dar odinioară birurile erau atît de mari şi organizarea fiscală aşa fel alcătuită, încît boierul nu se putea menţine decît mulţumită avantagiilor puterii. De nu putea fi cu domnul, el trebuia să fie împotriva lui, luptînd pentru întronarea protectorului său. Favorit ori răzvrătit şi pribeag, iată alternativa în care această organizare punea pe boierul de odinioară. Satele împărtăşesc la rîndul lor soarta stăpînilor: populate şi îndestulate cînd ei sunt în favoare, ele sărăcesc şi se împrăştie cînd nu mai are cine să le ocrotească. Celălalt factor care provoacă fuga rumânilor sunt războaiele şi năvălirile străine. La apropierea vrăjmaşilor locuitorii fug, adăpostindu-se prin locuri ferite. Cînd primejdia a încetat, înfăţişarea ţinuturilor pe unde trecuseră năvălitorii este cu totul alta. în vechile aşezări s-au produs prefaceri adinei. Dacă proprietarii sunt alipiţi de moşia lor, rumânii, pe cari de cele mai multe ori nimic nu-i leagă de satul şi stăpînul pe care-1 părăsiseră, rareori se reîntorc la locurile lor. Cei mai mulţi se folosesc de asemenea prilejuri spre a se stabili în satele unde puteau avea o mai bună ocrotire. Dar prin închinarea sa către alt proprietar, legătura care unea pe rumânul fugar de fostul său stăpîn nu era desfiinţată. El rămînea nesupărat numai atîta vreme cît nu i se da de urmă. Oricît de tîrziu ar fi fost găsit, era adus înapoi. în Ţara Românească dreptul stăpînului asupra rumânului fugar nu era supus, ca în Moldova, prescripţiei. Am văzut că Ghinea diaconul putea să recla me după trecere de aproape 30 de ani pe cei doi rumâni din Băbeni fugiţi de la socrul său. De obicei cînd proprietarul pornea în căutarea fugarilor săi, el lua de la domnie o carte de împuternicire. Satul care s-ar fi dovedit că-i ascunde ori se împotriveşte ca stăpînul lor să şi-i ia, se pedepsea potrivit obiceiului 330 pămîntului, cu o gloabă cu 6 boi. în cartea de împuternicire se indica şi slujbaşul domnesc care să dea ajutor proprietarului în asemenea cazuri şi să execute gloaba de la cei vinovaţi81. Am stăruit asupra acestor fapte pentru că ele ne ajută ca să putem înţelege legătura lui Mihai. Mai înainte de a încerca explicarea ei, este necesar sa stabilim cînd şi în ce împrejurări a fost decretată. în această privinţă găsim o foarte preţioasă indicaţiune cu prilejul unui proces pe care Hnzea logofătul îl are în a doua domnie a lui Alexandru Iliaş cu nişte rumâni din Bălteni (Ilfov). Hrizea cumpărase mai înainte acest sat de la boierii Cojăşti; el trimisese apoi în diferite rînduri de strînsese pe rumâni de pe unde au fost risipiţi. între ei se găseau cîţiva aduşi sub Alexandru Coconul (1623— 27), pe care îi adeverise a fi fost de baştină din Bălteni şi apucaţi de legătura lui Mihai Vodă acolo. în domnia lui Alexandru Iliaş aceşti rumâni vin cu plîn-gere la divan zicînd „cum că nu au fost rumâni de baştină din Bălteni, nici nu au şezut vreodată pe moşia Băltenilor, nici s-au hrănit acolo pe acea moşie,, nici i-au apucat legătura lui Mihai Voevod în Bălteni". Domnul le dă lege 12 jură tor i cu cari ei jură şi cîştigă. Hrizea, văzînd aceasta, nu se lasă, ci ia lege peste lege 24 de jurători „să adevereze cu sufletele lor, fost-au rumâni de baştină din sat de la Bălteni, sau n-au fost, şi legătura lui Mihai Voevod unde i-au apucat, sau de la Sinan paşa încoace; şi de nu au fost, nici au şezut pe moşia Băltenilor, nici s-au fost hrănit nicidecum pe moşia Băltenilor de la Sinan paşa pînă acum, iar ei să fie nişte oameni în pace, iar de vor fi fost şezători pe moşia Băltenilor şi se vor fi hrănit de atuncea încoace, iar ei să fie rumâni". Cei 24 de boieri jurători s-au dus la Bălteni şi au văzut unde le-au fost temeliile caselor şi şederea lor „şi au adeverit foarte bine, de la plecarea lui Sinan paşa în zilele lui Mihai Voevod cum că au fost adaos satul Bălteni la mănăstirea maicăi Anghelinei monahia şi tot au şezut acolo pînă în zilele răposatului Simion Voevod" cînd rumânii s-au risipit82. Apropierea făcută aci între legătura lui Mihai şi expediţia luiSinan Paşa, luate amîndouă ca punct de plecare pentru stabilirea situaţiei rumânilor din Bălteni, este foarte importantă. Ea nu numai că precizează data reformei, dar, arătîndu-ne împrejurările în cari a fost făcută, ne pune în măsură să aflăm motivele cari au determinat-o. Expediţia lui Sinan paşa a fost, fără îndoială, una din cele mai pustiitoare din cîte au avut să sufere Ţara Românească, în cele două luni şi jumătate cit au stat ostile turceşti în ţară, din august pînă în octombrie 1595, ele au prădat şi robit totul în calea lor. Pretutindeni pe unde au trecut, .satele au rămas pustii. Locuitorii cari au fost apucaţi pe la casele lor, sau descoperiţi prin ascunzătorile unde se refugiaseră, au fost robiţi. Numai în lupta de la Dunăre, Mihai Viteazul liberează 8 000 de robi, în afară de cei omorîţi sau cari fuseseră deja trecuţi peste fluviu 83. Efectele 81 Iată cîteva cărţi domneşti pentru strîngerea rumânilor fugiţi: . 1619, mai 20. Gavriil Moghilă mînăstirii Argeşului (Arhiv. Stat., Episcopia Argeş, pach. €94, d. 10). ...v 1619. Acelaşi lui Ştefan si Radu pentru rumânii din Lăcusteni (Acad. Rom., pach. 124, <1.;. 177). 1620, mai 22. Acelaşi, mînăstirii Strîmbul pentru rumânii din Fîntînele (Condica M-rii Oai^eni, f°281; note comunicate de d-1 I. Marinescu). ' . 1628, aprilie 2. Alexandru Iliaş mănăstirii Mislea (Arhiv. Stat., Mislea; dosarul no. 9) u pîrît de faţă cu Chirca comisul, şi aşa pîrîia ei toţi, cum au fost robiţi, ca să scape de rumânie. Iar într-aceia domnia mea am căutat şi am judecat pre dirept şi pre lege, şi am adeverit domnia mea, cum mai mult de muiarea lui Mirican n-au fost roabă, şi o am ertat domnia mea de rumânie den divanul domniei mele, iar alalţi toţi n-au fost robiţi, ce i-am dat domnia mea să fie rumâni cum se-au vîndut, numai să fie în pace de rumânie care au fost rob si au scăpat, iar cine n-au fost rob, el tot să fie rumân". [Arhiv. Stat., Brîncoveni, pach. 1. d. 16.) XXII, p. 57). 11 Cartea de scutire dată de Matei Rasarab -a 13 septembrie 1644 mînăstirii Plumbuita pentru „c olibaşii cari lăcuiesc împrejur de mînâsure" (Arhiv. Stat. Plumbuita, pach. 16. d. 9). în corespondenţa relativă la moşiile pe cari Brîncoveanu şi Cantaciizinii le aveau în Ardeal întîlnim numele de i o b a g i, obagişi ubagi, dar ele se întrebuinţează numai pentru locuitorii de pe acele moşii, nu şi pentru rumânii din Ţara Românească (N. Iorga, Studii şi documente, X, 35, p. 36, 142, 167, 254). ' ' 12 Lâ 9 aprilie 1642 Matei Rasarab împuterniceşte pe Erernia Ciocîrlie din Moldova „să-şi caute şi să-şi ia ai lui rum â n i, cari au fugit din ţara Moldovei den satele lui aicea" (G. Ghibănescu, Surele si izvoad'e, III, p. 78-s-9). O împuternicire identică dă Şerbâri Cantacuziiio la 10 iunie 1679 lui Neculai Murguleţ „de să aibă a-ş strînge pre a lui oameni, cari sîht r u m â n i den Moldova ver unde i-ar afla în ţeara domnii mele" (Arhiva istorică, III, 253.). 13 Constantin Brîncoveanu acordă la 25 noiemvrie 1708 „priiâtenului doihnii mele, dumi- 342 Numele de rumâni * 14 este însă numele etnic al poporului nostru. Forma români nu este populară. Ea apare i-a>Y'drELiLV\ H CEEM CTiHA iAM H KCEM CHOOMdKOAL 27 Despre cnejii români, în Analele Acad. Rom. Mem. Secţ. Istorice, Seria 2, Tom XXVI, p. 34. Traducerea pe care o dă d-1 R. Rosetti acestui cuvînt, „români", cu lămurirea că sunt „români din treapta de jos", spre deosebire de boieri şi cneji, cari ar fi „cei din treapta de -sus sau românii privilegiaţi" (Pâmîntul, sătenii şi stâpînii în Moldova, p. 30) este greşita; boierii şi cnejii, cari erau şi ei români, nu sunt K/ldCH * cum cneaz în Ţara Românească însemnează domn, om liber, adică nesupus nimănui, KAdCH, deosebiţi de boieri şi de oamenii liberi, nu puteau fi decît cei neliberi adică rumânii. 28 Arhiv. Stat., Secţia istorică. Orig. slav. cu traducere din 1859 .Constatări istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, în Studii şi doc. XVIII, p. 31. 347 să-şi ia soţie de oriunde şi din orice pătură socială; uneori se însoară cu fată de moşnean, care-i aduce ca zestre o parte din ocina tatălui ei 44. Legătura. care apasă asupra soţului nu se întinde şi asupra femeii. Ea nu are nici un fel de îndatorire faţă de stăpînul bărbatului său. Dacă se desparte sau fuge de la el, stăpînul nu o poate urmări şi aduce îndărăt. Dacă rămîne văduvă, este liberă să se mărite din nou oriunde şi după oricine fără încuviinţarea lui. Este drept că printre documentele din secolul al XVII(-lea) privitoare la rumâni, se întîlnesc unele din cari ar reieşi că şi femeia împărtăşea condiţia, socială a bărbatului său. Gavriil Moghilă împuterniceşte la 20 mai 1619 pe egumenul de la Argeş să-şi strîngă rumânii de pe unde vor fi risipiţi, „pre toţi să-i ia cu toate bucatele lor şi cm fămeile lor să-i ducă la moşia lor unde le va fi satul" 45. La 11 decemvrie 1638, Marco armaşul din Dragodăneşti vinde lui Hrizea vornicul pe un rumân al său din Gemenele „anume Sava şi mutarea lui anume Stana şi cu feciorii ce le va da Dumnezeu şi cu delniţa"46. în asemenea cazuri, foarte rare de altfel, femeia este menţionată ca tovarăşă a soţului său, nu ca rumână. Mai des figurează femeia în zapisele celor ce se vînd rumâni, moşneni ori oameni fără moşie47 . Introducerea femeii în actele de vînzare este în legătură cu însuşirea ei de proprietară. Moşia, nu pe femeie, vrea cumpărătorul să o rumânească. Iată 44 Alexandru Vodă întăreşte la 11 ianuarie 1618 mînăstirii Argeş stăjîniica asupa românilor Tudor şi Aldea, feciorii lui Vălcan din Prăvăleni, cari erau ai mînăstirii de moşie, „iar cînd au fost în zilele lui Şărban Vodă iar Vălcan, tatul acestor rumâni. . ., el au fugit dio satul mînăstirii şi s-au dus la ocina muerii lui la Dăncşti de au şăzut pină i s-au întîmplat moarte'". (Arhiv. Stat., Condica Brînooveneascâ, 1, no. 265 p. 386.) <(D1R, XVII, B, Uf, p. 181-182.) Nişte rumâni din Prislop ai mînăstirii Codmeana fug din sat in zilele lui Milmea Vodă şi se însoară în Ciomâgeşti cu fete de moşneni. (Arhiv. Stat., Condica minâstirii Codmeana no. 25, f°24-~5; doc. din 3 mai 1628.) Cf. pentru Moldova documentul din 12 iulie 1628 la R. Rosetti, Pâmîntul, sătenii şi stâpînii în Moldova, p. 265 n. 45 Arhiv. Stat, Argeş, pach. 69 quator, d. 10. 46 Arhiva istorică, I, p. 2, 23. 47 La 12 noiembrie 1645, „noi satul Băbueştii ot sudstvo Argiş, pre nume Yitan cu făineia mea cu 1 fecior Dragomir, i Ion cu fămeia mea, i Precopie cu fămeia cu 1 fecior Stan, i Stan Brătia cu făineia, i Stoichiţă cu fămeia cu 1 fecior Stanciul, i Badea cu fâ-meia, i Sin cu fămeia cu 1 fecior Micul i Lazar cu făineia, i Micul cu fămeia cu 3 feciori: Dumitru i Albul i Oancca, i Tudosie cu fămeia, i Dragomir sin Albul cu fămeia, i Radul sin Stan cu fămeia cu l fecior Oprea, i Dragomir sini Tudosie cu fămeia, i Căzan cu fămeia. cu 2 feciori: Ion i Oprea, i Bucşă cu fămeia, i Oprea cu fămeia cu 1 fecior Oprea, i Albul cu fămeia cu 1 fecior Badea, i Stan cu fămeia, i Aliontie cu 1 frate Oprea, i Stan sin Vladul cu 1 frate Ion (şters : i Vlad diaconul cu fămeia cu 1 fecior Oancea şi înlocuit deasupra şi pe margine, se pare că mai în urmă prin :) Ghin(ea) cu fe(me)ia cu 2 feciori", se vînd rumâni lui Matei Basarab cu toată moşia lor, arătîndu-sc cîte cîţi bani a luat fiecare (Acad. Rom.,. pach. 69, d. 117)." La 24 fevruarie 1632, Barbu din Goleşti dă un zapis lui Bratosin din Prăvăleni „pentru că m-am tocmit cu el să fiu eu Barbul cu muiarea şi cu copii mei rumâni în locul lui Brătosin la sfînta mînăstire arhimandrie din Argeş. . , iar Bratosin să aibă bună pace de către sfînta mînăstire de rumânie". (Arhiv. Stat., Condica Brînccvcnească, I, no. 265, f° 386.) (DRH, I5„ XXIII, p. 517.) La 16 noiembrie 1659, Gavrilă, feciorul Oprei, „denpreună cu femeia mea Muşa, fata Anei, şi cu feciorii noştri pre nume Marin i Stoica i Stirze" dau un zapis mînăstirei Bradul şi egumenului Parthenie „cum să se ştie că în vremea foineţii, cu Gavrilă, ce mai sus scrie, şi cu femeia mea am mers de am căzut de ne-am vîndut rumâni mînăstirei cu feciori cu tot să fim rumâni în veci, pentru că n-am avut de ce ne mai prinde, că muri am, şi ne-au dat egumenul Parthenie bani gata ughi 18... Aşijdere şi eu Bărcan... denpreună cu femeia mea Neagă şi cu feciorii noştri anume Ion i Gheorghe i Stanciul, iar ne-am vîndut rumâni pre o tocmeală cu Gâvrilâ tot în vremea fomeţii derept bani ughi 18" (Arhiv. Stat., Bradul pach. 7, d. 3). 348 un document din care se vede clar aceasta. La 15 august 1614, Radu Mihnea dă o carte unei femei din Goeşti, anume Cătălină, „ca să fie în pace şi slobodă de acuma nainte de către Patru logofătul de rumânie, şi să-şi ţie a ei ocină den Goeşti", pe care Petru voia să i-o cotropească toată, deşi ea îi vînduse numai o parte 48. De la asemenea cazuri, unde, menţionarea femeii proprietare în actele de vînzare îşi avea rostul, s-a ajuns apoi la acele unde este trecută numai de formă. Un exemplu de o asemenea menţionare pur formală ni-1 oferă zapisul din 21 noiemvrie 1643 al unor moşneni din Motreni, cari, cu toate că se vînd rumâni mînăstirii din Cîmpulung împreună cu femeia lor, la plată se socotesc totuşi numai bărbaţii şi copiii 49. Fetele rumânului sunt, ca şi mama lor, de asemenea libere. Nici în timpul cît se află în casa părintească, nici după ce se mărită, nu sunt supuse la nici un fel de îndatorire 5°. Copiii lor nu pot fi traşi la rumânie de stăpînii părinţilor lor 51. 2. LEGĂTURA RUMÂNULUI CU PĂMÎNTUL. Să cercetăm acum dacă legătura aceasta perpetuă care apasă asupra rumânului însemnează o lipire a lui de pămîntul pe care trăieşte sau o atîrnare de proprietar. Pînă acuma s-a admis ca un fapt înţeles de la sine că rumânul era legat de pămînt52. Aparenţele îndreptăţesc, în adevăr, această concepţiune. Rumânul este un •colon, un muncitor agricol. Ca atare el nu poate fi închipuit independent de pămîntul pe care îl cultivă. Din această cauză rumânul şi moşia apar totdeauna într-o foarte strînsă legătură. în epoca cea mai veche rumânii sunt consideraţi ca parte alcătuitoare a moşiei. în actele de întărire din secolul XVI sunt înşiraţi laolaltă cu cîmpul, apa, pădurea, viile şi moara 53. Rumânii constituie îmbunătăţirea cea mai de seamă a unei moşii; valoarea ei atîrnă în primul rînd de numărul lor. Cînd în 1589 Mihnea Vodă cumpără de la jupîneasa Elina a lui Ivaşco vornicul Golescu şi de la fiul ei Tudo-ran slugerul satele Bora şi Untenii, pentru o datorie de 200 000 aspri pe care aceştia nu o putuseră plăti, el trimite mai întîi acolo boieri „ca să vază şi să adevereze cîţi rumâni sunt şi cîtă moşie este şi cît va fi preţul lor pe •dreptate"54. 48 G. Ghibănescu, Surete şi izvoade, VI, 188 ,fă-cmdu-şi"56 rumâni. „Siliştea pustie" este adesea vîndută ca un lucru de la care proprietarul ei nu are nici un folos 57. Rumânii urmează moşia în trecerea ei de la un stăpîn la altul. împreună cu ea ei sunt moşteniţi, daţi de zestre, vînduţi etc. înstrăinarea pămîntului atrage după sine şi pe aceea a rumânilor. Uneori ei sunt special arătaţi: cînd nu sunt, înstrăinarea lor se cuprinde în aceea a moşiei. încercările făcute de unii vînzători .sau de urmaşii lor de a revendica pe rumâni pe motivul că ei nu fuseseră înstrăinaţi, nefiind anume arătaţi în actul de vînzare al moşiei, 11-au izbutit niciodată. Subt Radul Mihnea, Mara, soţia clucerului PredaŢînţă-reanu, împreună cu fiii ei, vînd lui Răduţ, soţul jupînesei Călii, moşia lor djn Stîngacea şi din Goeşti: în domnia lui Gavriil Moghilă, vînzătorii vin cu pîră la divan zicînd „cum că n-au vîndut această . .. moşie cu rumâni, ci auvîn-dut moşia fără rumâni, ca să-şi strămute rumânii în alte moşii şi sate (ca să fie şi cu bani şi cu rumâni). într-aceasta domnia mea — spune Domnul în hrisovul de întărire din 12 septemvrie 1619 dat jupînesii Călii — am căutat şi am judecat după dreptate şi după lege cu toţi cinstiţii dregători ai domnii mele, şi am luat în băgare de seamă domnia mea cum s-ar putea a cumpăra un boier moşie fără rumâni ?“ Li se dă totuşi pîrîşilor lege 12 boieri, cu cari ei nu pot jura şi pierd 58 * *. O revendicare identică făcută în 1623 de un anume Păcală, care susţinea că un unchi al lui, numit tot Păcală, vînduse lui Dumitru vor- 55 în domnia lui Radu Paisie (1535 —45) clucerul Radu Golescu cumpără rumâni si-si face satul Urîţii (C. Giurescu, Vechimea rumâniei, în Analele Acad. Rom., Seria 2, Tom. XXXVII, p. 501.). 58 în zapisul din 13 fevruarie 1636 prin care Toader Petriceicu îşi împarte satele cu sora lui Antemia (în Moldova), se arată că s-a venit în partea acesteia „şi a treia parte de Culi-ceni, fără de vecini, că au luat vecinii în Băscăceni pentru cei de Culiceni, iar în Culiceni să aibă a-şi face vecini" (G. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, II, 1, p. 114.). Toma stolnicul făcînd la 9 fevruarie 1641 un schimb de sate cu Nastasia Eaşotă (în Moldova) îi dă între altele şi o parte din Cuciulaţi „cu doozeci de vecini, care vecini era făcuţi de dumnealui de Toma stolnicul". (Ihidem, II, 1, op. 23, 234, 237.) Vezi şi doc. din 4 fevruarie 1662 rezumat de R. Rosetti în Pănţintul, sătenii şi stă-pinii, p. 269 n. 57 1593, august 29. Stanca şi David postelnicul dau mînăsţirii Gura Motruîui satul Scăeşti în locul satului Buiceşti pe care i-1 dăduseră mai înainte, dar care „s-au pustiit şi s-au spart de n-au rămas nimeni în Buiceşti, ci a rămas siliştea pustie, de am văzut noi că n-are mînăs-tirea nici un venit dintr-acea siliste ce stă pustie" (Acad. Rom., Ms. 2070, p. 141). <(DRH, B, XI. p. 419.) 1625, noiemvrie 26. Alexandru Vodă întăreşte lui Papa vel vornic moşie în Greci, partea mînăsţirii Snagovul dăruită de vorniceasa Neaga Mitroaia. Mînăstirea fiind prădată-de bucate şi dobitoace şi robită de tătari „cînd s-au întîmplat într-o vreme de au intrat tătarii aici în ţară de au prădat şi au robit multă ţară şi multe sfinte mînăstiri", mitropolitul cu episcopii şi egumenii ap socotit să vînză mînăstirea niscai moşii şi să cumpere dobitoace. „Apoi au aflat aceste moşii pustii, fără nici un rumân, în satul Grecii a treia parte şi în satul Săcuianii a patra parte... şi cum că fiind aceste moşii pustii, fără nici un folos sfintei mînăstiri Snagovului, de plăcere au fost la tot soborul. . . ca să se vînză". Le cumpără vornicul cu 12 000 aspri cu cari s-au luat dobitoace. (Copie comunicată de d. Iuliu Tuducescu după originalul în posesiunea lui Şt. D. Grecianu.) 1644, ianuarie 14. Matei Basarab împuterniceşte mînăstirea Cozia să vînză moşia Grădiştea şi Florenii din Teleorman, „moşii fără rumâni", cari nu le erau de nici un folos, „căci că sunt departe de mînâstire şi iaste moşie fără de oameni", şi să cumpere în schimb în Frasinet, unde mai avea (Arhiv. Stat., Condica mînăsţirii Cozia, no. 18, f° 296.). 58 Acad. Rom., Ms. 2070, p. 57—59; cf. si actul de confirmare al lui Răduţ din 17 sep- temvrie 1614 (Ibidem, p. 56.) 356 Cînd însă rumânul nu are asemenea îmbunătăţiri, atunci stăpînulpoate să dispună de persoana lui deosebit de moşie 88. 1. El îşi mută rumânii dintr-un loc într-altul, sau îi strînge de pe mai multe moşii pe una singură. în domnia lui Simion Moghilă (1601 •— 2), Teo-dosie logofătul Rudeanul, cronicarul, ia pe nişte rumâni din Şoaş şi-i duce pe moşia sa Cacaleţii; peste 31 de ani, mînăstirea Bistriţa, dovedind că rumânii erau. ai ei, este împuternicită de Matei Basarab să-i ducă îndărăt în satul lor de origine 89. Mînăstirea Banului din Buzău îşi mută rumânii din Meteleu şi Albeşti pe ocina din Macsin, obţinînd apoi pentru ei de la Radu Mihnea mai multe scutiri 9°. în domnia lui Matei Basarab mînăstirea Snagovului îşi strînge rumânii de prin toate seliştele în satul Piscul Snagovului 91 92 93. 2. Cînd se fac schimburi de sate, proprietarul satului cu mai mulţi rumâni îşi reţine pe cei ce trec peste numărul celor primiţi în schimb. O asemenea condiţie se găseşte în zapisul din 13 august 1633 prin care Negoiţă postelnicul face schimb cu Vădislav din Belcini dîndu-i părţile lui din satele Fîntîna şi Salcia (Mehedinţi) cu rumânii, pentru partea lui Vădislav din Corbi (Vlaşca), tot cu rumâni. „Şi se potrivesc, spune zapisul, rumâni cu rumâni, iar la care vor fi rumâni mai mulţi să aibă a întoarce unul la altul" s2. 3. Adeseori proprietarul îşi vinde moşia şi păstrează rumânii. Am menţionat mai înainte două procese de la începutul secolului XVII provocate de nişte vînzători cari, fiindcă în actele de vînzare se vorbia numai de moşie, pretindeau că nu şi-au vîndut şi rumânii 03. Cu toate că ei sunt rămaşi, dar faptul că asemenea pretenţiuni se putuseră ridica, arată îndeajuns că vînzarea moşiei deosebit de a rumânilor era în uz. De obicei cînd se vindea numai pămîntul, oprindu-se rumânii, se arăta acest lucru în chip desluşit. Un oarecare Andrei, vînzînd în 1628 doi rumâni din Copăceni lui Vlacl vistierul, spune că moşia pe care o avusese acolo o vînduse mai înainte tot lui. „Ocini cîte am fost avut în acel sat, fost-am vîndut mai dinainte vreme tot dumnealui, iar rumânii mai sus scrişi fostu-i-am lăsat mie, iar acum ajunsu-m-a nevoia şi vîndutu-i-am dumnealui, ca să meargă la moşia lor iar la Copăceni" 94. La 16 ianuarie 1650 banul Teodosie Buzescul vinde lui Vădislav postelnicul şi Barbu paharnicul părţile lui de moşie din mai multe sate împreună cu rumânii; între ele se cuprinde „partea mea din Salcia, a patra parte, cît am ţinut 88 Asupra acestei chestiuni vezi şi R. Rosetti, Pânnntul, sătenii si stăpînii în Mcldcva, p. 277 şi n. şi A. D. Xenopol, Proprietatea mare si cea mică în trecutul Ţârilor Române, în Viaţa românească, anul VIII, 1913, p. 186— 7. 89 Porunca din 15 martie 1633, prin care Matei Basarab împuterniceşte mînăstirea Bistriţa, „să ia nişte rumâni ai sfintei mînăstiri anume Cîrstea şi cu ceilalţi rumâni tcţi din sat din Cacaleţi, să-i duca la moşia lor la Şoaş, cu tot ce vor avea pentru că aceşti rumâni ai sfintei mînăstiri fost-au înpresuraţi de Teodosie logofătul Rudeanul în zilele lui Simcon Voevcd fiind Rudenii puternici, şi i-au luat de i-au dus la Cacaleţi". Acum egumenul se pîrîse cu Staico paharnicul Rudeanul, care este rămas (Arhiv. Stat., Condica mînăstirii Bistriţa, no. 86, f° 265.) kke), poruncindu-i să meargă cu cîţiva călugări la acele sate „ca să dea găleată şi dăjdiile sfintei mînăstiri, însă pre deplin, ci cum dau şi alţi rumâni altor mînăstiri sau la alţi boieri, aşa să dea şi ei" 113. Acelaşi domn porunceşte slugilor lui Danciul armaşul din Brîncoveni ca să lase în pace satele Comoş-teni, Grîncea şi Caracal, pa cari jupîneasa Marga le dăduse mînăstirii Glava-cîoc. „Şi a luat sfînta mînăstire găleţile şi dările şi tot ce este venitul boieresc, iar cînd este acum voi aţi mers la aceste sate de aţi luat găleţile şi dările de a doua oară" 114 *. Este de observat că numai dijma rumânilor purta numele de găleată; aceea dată da oamznii liberi se numea simplu dijmă. între ele nu s-a făcut pînă acum nici o distincţiune; s-a crezut că rumânul plătea aceeaşi dijmă ca şi omul liber care cultiva părnînt străin. Ele nu sunt însă identice. Dijma ni-i foarte bine cunoscută. Ea se lua „din toată hrana", adică din toate produsele pămîntului: cereale, legume, grădini, in, cînepă şi fin. Numeroase documente din secolele XVII şi XVIII dovedesc caracterul general al dijmei 11&. 110 Ibidem, p. 28-30. 111 La 18 fevruarie 1574 Alexandru Vodă întăreşte lui Mogoş din Staneşti «moşia sa de acolo, peste care aşezase pe fetele sale Dobra şi Sora, neavînd alţi copii. „însă fiice-sii Dobrei a dat o delniţă cu un rumân anume Drăghiciu înainte". (A cai. Rom-, Ms. 1448, p. 276J Anca, jupîneasa Codrii logofătului, lasă mînăstirii Vieroşul averea ei, „fără numai u n rumân N e a g o e cu delniţa lui din satul mm din Purcireni" îi lasă bisericii din sat, unde avea să fie îngropată. (Vezi doc. din 31 august 1576 la Acai. R>m., Ms. 2021, f° 57.) 112 P. 42-43. 113 Documentul cu data 1 ianuarie, fără an, se află la Arhiv. Slat., Tismana, pach. 2 netreb. d- 13, original sla/ cu traducere de Dionisie Eclesiarhul. A fost publicat de A. Ştefulescu în Tismana, 1909, ■ p. 283. 114 Documentul din 8 ianuarie, tot fără an (A ca i. R)m., Ms. 1449, p. 295) a fost publicat Cu omisiuni de generalul P. V. Năsturel, în studiul Raia Vodă Şerb an şi Matei Basarab, in Literatură şi artă română, 1907, p. 563. 113 Iată cîteva exemple: La 5 mirtie 1531 Leon Voii împuterniceşte pe popa Gavriil de la biserica din Bucureşti a lui Ghiorma banul să spargă casele unor oameni, care se aşezaseră pe ocina de la Codeşti a bisericii „şi nemica nu vor să dea al zecelea, ce iaste venitul şi dijma de prea acea ocină: Derept aceia domnia mea am judecat şi am dat ca si fie volnic părintele. . . să-şi ia dijma de în toate al zecelea de pre ocina beserecii, ce scrie mii sus, şi den grădini şi de în pline şi den fin şi de.în toate, cum iaste obiceiul. Iar care o n nu vrea sa dea. să aibă a-i spargere casa si si-1 gonească de pre ocină sa se duci înfcr-altâ parte unde va şti". (Arhiv. Stai., Brad a, pach. 10 d- l) în actele slavone este numită: fCkKAd 3a ori K'hlhid CK cliHCuW. (N. Iorga, Studii si documente, VII, p. 156.) 118 Columna lui Traian, I, p. 40. 119 Vezi mai sus p. 42 — 44. 120 Vezi s. ex. merticul de 10 găleţi ^ECET KXK/'.E acordat la 18 octomvrie 1611 de Radu Milinea ^ mînăstirei Govora (Arhiv. StatGovora, pach. 30 netreb. d. 104; orig. slav cu traducere de-Dionisie Eclesiarhul;, sau pe cele acordate de Alexandru Iliaş la 2 fevruarie 1617 şi Gavril Moghilă la 10 septemvrie 1618 mînăstirii Rîncăciovul (Arhiv. Stat., Rîncăciov, pach. 13, d. 3 şi -4; originalele slavone fără traducere). 361 a rămas ca denumire aplicată la dijma domnească; ca măsură de capacitate se întrebuinţează numai obrocul. Erau două feluri de obroace: mari şi mici 121. Cel mare avea 44 de oca 122, iar cel mic 22 123. Pe lingă găleată rumânii mai dau stăpînilor lor dijmă din fîn şi din vin. Dijma de fîn este menţionată foarte rar. Am întîlnit-o o singură dată într-o carte domnească din 4 noiembrie 1620, prin care Radu Mihnea, împuternicind pe egumenul de la mînăstirea Sf. Ioan din Bucureşti „ca să ia vama de peşte de la rumânii mînăstirii din Vlădeni (la gura Ialomiţii) ori în ce mod va ieşi, cum au fost legea şi mai nainte vreme", li se adresează acestora astfel: „Drept aceia şi voi rumânilor în vreme ce veţi vedea cartea domnii mele, iar voi încă să căutaţi să daţi găleata şi finul şi ploconul lui Crăciun şi ce va trebui lucru la sfînta mănăstire să ascultaţi" 124. Se pare că dijma finului se cuprindea laolaltă cu aceea din „pîine" sub numele de găleată. Ceea ce mă face să bănuiesc aceasta este faptul că şi dijma domnească din fîn este numită adeseori, atît în documentele slavone, cît şi în cele româneşti, „găleata cu fîn“ 125. Dijma din vin are un nume special: vinăriciu. Spre a se deosebi de dijma către domnie, numită tot vinăriciu (vinăriciul domnesc), aceea luată de pro-prietarul pământului şe numeşte de obicei vinăriciu boieresc 126, vinăriciu rumânesc 127, vinăriciul pămîntului 128 sau otaştină 129. Vinăriciul domnesc era din 10 una, cel boieresc varia de la 1 din 10 pînă la 1 din 20 130. Dijma din fîn şi vin reprezenta un venit cu totul neînsemnat. Rumânul este în genere foarte sărac; vite are puţine, iar vie arareori. „Pîineă", adică cerealele necesare hranei, trebuia însă neapărat să o cultive fiecare. Aşa se explică că, de obicei, numai găleata este arătată în documente ca formînd venitul stăpînului din dijmele rumânilor săi. Nu am găsit nici o dovadă documentară că în afară de grîu, orz, fîn şi vin, rumânii ar fi dat dijmă şi din celelalte produse ale pămîntului, aşa cum dau în secolul al XVII-lea şi XVIII-lea oamenii liberi. Întrucît şi dijma domnească se lua tot numai din aceste produse şi avea aceleaşi denumiri, cred că numai ele erau .supuse dijmei. în sprijinul acestei presupuneri mai vine încă un fapt: de multe ori, în secolul al XVII-lea cel puţin, stăpînii nu luau de la rumânii lor nici un fel de dijmă 131. 121 Condica Vistieriei, p. 62—63. 122 I. Bianu, Episcopia Strehaiei, în Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist. Seria 2, Tom XXVI, p. 174. 123 La 8 iunie 1681 Şerban Cantacuzino înştiinţează pe ducerii de jignita că a dat mină-ştirii Deunlemn „inerţie de pîine“ din găleata judeţului Vîlcea, „grîu obroace 200 cu obrocul dă o că 22M (Arkiv. Stat., Dintrwilemn, pach. 45, d. 15^. Actul de danie, avînd data 6 no icni-vrie 1680, a fost publicat în rezumat de N. Iorga în Documentele Cant acuzini lor, p. 102. 124 Documentul acesta, extrem de interesant fiindcă este singurul cunoscut în car? se menţionează ploconul lui Crăciun s-a păstrat, din nefericire, numai în traducere, aşa că nu ştim dacă exgresiunea românească redă exact textul slavon. El se află la Acad. Rom. Ms. 2593,> 79. 125 Vezi mai sus p. 47 n. 117. 126 Arhivele Stat., Nucet, pach. 20, d. 22. 127 N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, p. 51, 59. 128 Arhiv. Stai., Nucet, pach. 17, d. 26. 129 Acad. Rom., pach. 21, d. 26. 130 Vezi documentele din 164 Îşi 1662 la A rhiv. Stal., Nucet,ps^ch. 17, d. 8 şi pach. 20, d. 22. 131 Vezi mai departe p. 69 — 74. 1 1 362 2. DATUL. Pe lingă dijma din recoltă, rumânii mai plăteau dări pentru vite şi stupi. Nici în ceea ce privea păşunatul şi albinele dreptul lor nu era mărginit. Ei puteau creşte şi trimite la păşune oriei te vite ar fi vrut. Departe de a-i împiedica, stăpînii aveau tot interesul ca rumânii lor să ţie cit mai multe. Nu numai că veniturile le creşteau în proporţie cu numărul lor, dar vitele constituiau totdeodată şi cea mai bună asigurare că birurile rumânilor, de care erau răspunzători faţă de vistierie aveau să fie plătite la vreme. Cu tot dreptul lor nelimitat la păşune, rumânii creşteau în general foarte puţine vite. Faptul acesta apare cu atît mai curios, cu cit se ştie că în timpurile mai vechi ele erau căutate şi preţuite mai mult chiar decît moşia. Explicaţia o găsim în dările cele grele pe cari rumânii trebuiau să le plătească pentru ele. Vitele lor erau supuse, ca şi recolta, la o îndoită dijmă: către domnie şi către stăpîn. Dijma către domnie se lua din stupi, porci şi oi. Cea din stupise numea obişnuit dijmărit, cea din oi gorştina (goştina) sau oieritul; dijma din porci era numită cînd dijmărit, cînd gorştină. Ele se luau fie în bani, fie în natură. Dijma luată de stăpîn ni-i foarte puţin cunoscută. Am văzut că era numită „dat" şi „daturi", dar în ce consta nu se spune nicăieri. Cuvîntul „dat" e întrebuinţat ca un termen consacrat, al cărui înţeles era prea binecunoscut, ca să mai fie nevoie de o precizare. El apare ca un termin vechi, deoarece îl întîlnim şi în documentele slavone din secolul XVI tot în forma românească. Intr-o carte pe care Burtea, marele vornic o dă (pe la 1559) mînăstirii Tismana pentru satul Grozeştii, el împuterniceşte pe egumenul Paisie ca să ia de la Nan din Şuşiţa „A4T83 h ck4ke A4>kke" (datul şi orice fel de dări), pe cari acesta le-ar fi luat din sat132. Cu prilejul unei judecăţi pe care mînăstirea Bistriţa o are sub Alexandru Vodă (1568-1577) cu un rumân al ei, anume Aldea, pentru nişte bani pe cari acesta şi-i însuşise, aflăm că banii proveneau din Wt ckhhh h wt hmea h at/kkex’ dmirdNWM", adică „datul din porci şi din stupi şi dăjdiile ţiganilor", strînse de Aldea din satele mînăstirii 133. Taxele de păşunat în genere se numeau suhaturi. între cuvintele „dat" şi „suhat", pare să fi>;existat acelaşi raport ca între găleată şi dijmă. Daturile erau, cum arată documentele citate, dijmele pe cari le luau stăpînii din vitele rumânilor lor. Că avem a face cu o denumire specială pentru rumâni se vede şi din aceea că de pe la mijlocul secolului al XVII-lea înainte termenul acesta •se întrebuinţează tot mai rar, aplicat mai ales pentru venitul din păşunat al proprietarului 134, pînă ce dispare şi el odată cu dispariţia rumâniei. Suha- 132 A. Ştefulescu, Tismana, 1909, p. 247 — 8. Vezi şi actul în doua exemplare din (1557 — 59) martie 27, la Arhivele Sfatului, Secţia Istorică. . / • 133 Vezi cartea de întărire (fără an) dată de Alexandru Vodă mînăstirii, la Arhiv.'Stat., Bistriţa, pach. 5, netrebnice, d. 456; original slav cu traducere din 1796 de Dionisie Ecleziarhul. 134 Ultima oară l-am întîlnit într-o carte din 11 august 1708 a marelui ban Constantin Ştirbei către sătenii din Izvarna, împatriva cărora i se plînsese egumenul de la Tismana că-i cotropesc muntele Tismana pe care mînăstirea îl sfcăpînise cu pace pînă de curînd. „Iar de la 3 ani încoace v-aţi sculat voi de aţi luat datul di:itr-acel munte, zicînd cum ca iaste al vostru... De care lucru iată ca vă scriem, în vreme ce veţi vedea această carte a noastră iar voi sa căutaţi cît dat aţi luat dintr-acel munte sa-i daţi tot înnapoi sfintei mănăstiri". (Arhiv. Stat., Tismana, pach. 6 netrebnice, d. 22.) Pentru existenţa acestui termen şi în Maldo/a vezi scrisoarea din 31 mai 1681 a vornicului de Câmpulung Drăguşin către birtul Bistriţei pentru nişte vite din ţinuturile ardelene, cari în 'anul trecut văraseră în Runeul Dornei fără să pliţească nimic. Acum, auzind că au venit iarăşi, a trimis vorba domnului. „Maria sa Vodă mi-au poruncit să trimeţ să le sparg sălaşurile şi să-i gonesc, sau sâ-ş dea datul pentru căci vârează pre pămîntul Moldo vei; iar de nu vrea să- dea plată, nici vor vrea să fugă, aşa îmi iaste porunca să le fac trăsuri11-(N\ Iorga, Documente romXmşti din Arhivele Bistriţei, II, p. 32.) 363 turile erau dimpotrivă o denumire generală pentru dijma şi dările luate de proprietar de la toţi cei ce-şi păşteau vitele pe moşia lui,, oricare ar fi fost condiţia lor socială135. Analogia cu găleata şi dijma merge şi mai departe: suhatul se plătea pentru orice fel de vită, pe cînd datul numai pentru stupi, oi şi rimă lori, cel puţin numai despre acestea se vorbeşte în documente, unde el poartă aceleaşi numiri ca şi dijma domnească respectivă: datul din stupi, dijmărit, cel din oi şi porci, gorştină136 *. Alături de dijmărit şi gorştină domnească există prin urmare, ca şi la vinărici, un dijmărit şi o gorştină boierească. Iată un document cînd sunt menţionate şi unele şi altele. Radu Mihnea, dăruind lui Dumitrachi Cania-cuzino satul domnesc Frăsinetul, din Ilfov, care era pustiu, ca să-şi facă slobozie, scuteşte prin hrisovul din 10 mai 1623 pe oamenii străini, cari ar veni să se aşeze acolo, de toate dările şi dijmele domneşti, hotărînd, în aceiaşi timp, ca şi proprietarul să le ia numai pe jumătate din ce luau boierii de la rumânii lor. „Şi să fie ertaţi şi în pace de către domnia mea de bir şi de găleată şi de fîn şi de bou şi de oaie seacă şi de sulgiu domnesc şi de miere şi de ceară şi de dijma stupilor şi de gorştină oilor şi a rîmătorilor. Iar din găleţile satului şi din dijma stupilor şi din gorştină oilor şi a rîmătorilor şi din tot venitul iarăşi să aibă a-şi lua jupîn Cantacuzino jumătate, să nu ia oarecum iau domnii sau boierii de la rumânii lor, (kuko B63HMaio rocnorţapn hjih 6ojifcpiî cot bchMh mx) fără numai cît să ia pe jumătate l3?. Cum luau boierii dijmăritul şi gorştină de la rumânii lor, nu putem, d eo-camdată cel puţin, preciza. Ştirile pe cari le avem-sunt prea puţine şi co n-trazicătoare ca să întemeiem pe ele o încheiere sigură. Ceea ce pare cert este că partea luată de boieri era, ca şi la vinărici, ceva mai mică decît cea domnească, variind după felul vitelor şi după localităţi, de la una din zece pină 185 1673, martie 3. Grigore Ghica împuterniceşte pe egumenul Arnotei „de să aibă a luare sohatul şi dijma de pre moşia sfintei mînăstiri de la Măceşul cel mare, de la tot omul, cine ar ţinea vită acolo, au fie turc, au grec, au sîrb, şi cine ar cosi, sau ar ara, sau ar ţinea, stupi... să aibă a-ş dare dijma după obiceiu, au fie slujitor, au ţăran birnic". (Arhiv. Stat., Arnota, pach. 1 netreb. d. 43.) 1702, septemvrie 8. Călăraşii de la Orleni, fiind apucaţi de egumenul de la Coz ia „ca să dăm suhat pentru vaci, pentru oi, pentru stupi, pentru rîmători şi pentru altele ce se hrănesc pe moşia sfintei mînăstiri, precum iaste obiceiul sfintei rami-Tiri", fiind săra ci, se învoiesc ca să dea pentru suhat „un car de peşte, crap, somn, lin, ştiuci, plătică, să încă rc&tn un car sărat, cînd vor mina carul sfintei mînăstiri să avem a umbla şi a prinde, să încă reărn carul, să avem a da taleri 20" (Arhiv. Stai., Condica Coziei, no. 18, f } 108) . Vezi documentul din 30 octomvrie 1703 rezumat la p. 45 nota 115 precum şi cele de la. nota următoare. 136 Dijma din peşte încă se numeşte „dat", cum se vede din cartea pe care Matei Basarab o scrie la 4 iunie 1643 rumânilor din Vârâşti ai mănăstirii Viforîta, spunîndu-le că i s-a jăbiit stariţa şi călugăriţele „cum ce iaste datul sfintei mînăstiri voi nu daţi, nici ascultaţi de maicele ce iaste treaba mînăstirii. Dară în ce chip faceţi într-acesta potrivă ? în ceas ce veţi vedea această carte a domnii mele, iar voi să căutaţi să daţi datul mînăstirii din baltă, din zece peşti 1 peşte, şi suhaturil-e încă să fie pre seama mînăstirii". (Arhiv. Stat., Vtfo-rîta, pach. 1, d. 25.) Aceeaşi deosebire de nuanţă între dat şi su haturi se vede şi în alte doc im cnfce *• ca s. ex. în cartea prin care, Matei Basarab împuterniceşte mănăstirea Clocoeio/ul „de să-ş ia datul şi suhaturile de pre moşia mînăstirii de la Giurgiova şi de la Corn anca, şi Uda, de la tot omul cine se va hrăni pe aceste moşii" (Arhiv. Stai., Clocociov, pach. 11, d. $)• 187 Originalul la Arhivele Statului, Peceti; traducere din 1853 a tui Ghîorghian P eşacoyv tot la Arhive, Mitropolia, pach. 32, d. 2 h koa4ckn sau legea rumânească. Aceasta reiese în chip luminos din două documente, cunoscute şi mai înainte, dar cărora li s-a dat pînă acum o interpretare care mi se pare greşită. Unul este din 30 septemvrie 1445. Ştefan Vodă dăruieşte episcopului de Roman, Calist, pe un tătar domnesc anume Paşcu cu familia şi averea lui, cu volnicie ca la moartea sa să-l poată lăsa episcopiei, să-l dăruiască cui va voi, ori să-l libereze, fără nici un amestec din partea domniei. „Dacă-1 va ierta el — tătarul — unde va vieţui în pămîntul nostru, acolo să vieţuiască slobod pre legea valahă (raAVH a<* îkhkettv ckokoaho na roaockom 3dK0NTv), iar despre robie nimenea să nu cuteze a-i pomeni si să nu poată a-1 duce" 187 . Celălalt document priveşte tot pe un tătar iertat de robie. La 8 fevruarie 1470, Ştefan cel Mare dă o carte „tătarului şi robului nostru, care a fugit de la noi şi din ţara noastră la ţara leşească, anume tătarului Oană şi copiilor lui, spre aceea ca să se întoarcă îndărăt împreună cu copiii lui la noi şi la ţara noastră, iar pentru robie să fie pentru vecii vecilor iertat, el şi copiii lui; şi să nu-1 aducem din nou în robie nici pe el nici pe copiii lui, ci să şează în ţara noastră el şi cu copiii lui slobod şi în bună voie şi fără nici o siluire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi vlahii după legea lor vlahă (K4KAvE CHAiîTK H >KHK8t 8 NdUlEH 3EMAH83H KOAOX'OKE CKOHM KOAOCKhJM BdKOH'k) tot aşa să fie şi el şi copiii lui, şi să trăiască după acea lege şi după acel obi-ceiu în ţara domniei mele, şi să nu dea şi şă nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al tătarilor (h njokkj ne A^dRH h ne ha4Thah j^OAoncK mm h TdTdpcK hj/v\ npasoiw nhkoah m.MEro) nici coloade sau dajdie să nu plătească boierului său (ckoem8 n4n8) la care aj trăi. Iar dacă cineva s-ar jelui împotriva lor, pentru orice lucru, fie pentru vreun lucru mare, fie măcar pentru vreunul mic, ei să nu plătească cu nici o ajutorinţă mai mult,, ci să plătească după legea vlahă, cum e legea vlahă (ahlij ljjoka nAdTHAM- roaock'kim 187 Melchisedec, Cronica Romanului si episcopiei de Roman: 1874, p. 112—— 113 <(DRH„ A, I, p. 367). 376 34K0N0M KdK ect koaoskfw BdKONk) iar mai mult decît atît nimic nimănui să nu dea şi să plătească, ci să trăiască în tara noastră după legea vlahă (^ae ijios'Ki kw ah 8 HdiiiEM bea/vah KOdocK kim BdKoiiow). Iar cine va voi să-l tragă din nou în robie, pe el sau pe copiii lui împotriva acestei cărţi a noastre, acela va simţi asupra sa marea pedeapsă şi urgie a domniei mele 18S. Din aceste documente rezultă că legea vlahă constituia dreptul pe temeiul căruia trăiau în Moldova în secolul al XV(-lea) vlahii. Se pune întrebarea dacă sub acest nume se înţelegeau toţi locuitorii ţării sau numai o parte din ei. în primul caz ar fi vorba de un drept general moldovenesc, în cel de al doilea de dreptul unei singure categorii sociale, cum era acela al robilor şi tătarilor pomenit în aceleaşi documente. înainte de a răspunde la această întrebare e necesar să reamintim că alcătuirea socială în Moldova era aceeaşi ca şi în Ţara Românească. Cu excepţia orăşenilor, locuitorii se împârţeau şi aici în două categorii a) proprietarii de sate şi moşii (boierii, răzăşii), şi b) ţăranii fără pămînt cari trăiau pe aceste moşii. Aceste două pături sociale cu situaţii absolut deosebite nu puteau, evident, să trăiască pe temeiul aceluiaşi drept. i 'na trebuia să fie legea proprietarului, care avea numai anume îndatoriri faţă de domnie, şi alta a ţăranului tara moşie, care pe lingă acestea, pentru el mai mult şi mai grele, trebuia încă să suporte şi pe acelea faţă de stăpinul pământului, dijma şi claca. Constatarea aceasta ar fi ea singură de ajuns ca să ne arate ce fel de lege trebuie să fi fost acea lege vlahă după care urmau să trăiască tătarii liberaţi de robie. Prin iertare, tătarul scăpa de robie, dar nu devenea proprietar. Oriunde s-ar fi stabilit, el se găsea în situaţia ţăranilor de pe moşiile călugăreşti şi domneşti. Legea acestora avea să fie pe viitor şi legea lui. Ca sub numele de vlahi se înţelegeau ţăranii de pe moşiile boiereşti, se vede de altfel destul de lămurit din documentul lui Ştefan cel Mare, în care se spune că tătarul, care după liberare urma să trăiască cum trăiau vlahii din Moldova, după legea lor vlahă, nu trebuia să plătească „boierului său la care ar trăi1 nimic după legea robilor şi a tătarilor, ci după legea vlahă. Pentru a ne fixa definitiv asupra caracterului acestui 3dKon koaockh pe baza căruia trăiau vlahii pe moşiile boiereşti, ne rămîne să cercetăm dacă aceşti ţărani erau liberi ori nu. S-a susţinut că ei erau liberi şi ca dovadă a fost adus chiar documentul din 1445. Deoarece se spune în el că tătarul iertat ortant a fost descoperit în arhiva miniştirii Putna de I. Bogdan, care l-a publicat în D jcumentcle lui Ştefan cel Mare, 1913, I, 140 — 3. I. Bogdan traduce pe KOAOCKKl BdKOHiv cu dreptul moldovenesc, legea moldo veneasca" (DRH, A, II, p. 239-241). 189 J.L. Pic. Die rumâni schen Gesetze tind ihv Nexus mit dem byzantischen uni slavi schen Recht (Aus den Sitzungsberichten der k. bobii. Gesellschafţ dor Whsensehadten), Prag. 1837, p. 13; R. Rosetti, Pâmîntul, sătenii şi stă pinii, p. 27 — 8. 377 Cu acest nume îi întîlnim pentru întîia oară într-un act din 4 aprilie 1545„ prin care Petru Rareş confirmă surorilor Mărica şi Mărina, strănepoatele lui Cbstel şi Jurj Stravici (contimporan cu Alexandru cel Bun) împărţirea între ele a satelor lor de moştenire. „Şi s-a căzut în partea Maricăi jumătate? din satul Criveşti, şi satul Găurenii care este o selişte şi jumătate din Răvăcani, aşijderea selişte, iar în partea surorei ei Mărinei i s-a căzut... jumătate din Criveşti şi satul Hodceşti, care este cu vecini“ (h ceao pa^ijjh ht* ect rk c$chah) 19 °. Dintre cele patru proprietăţi împărţite două sunt arătate ca sate, iar două selişti. Surorile dau pe din două, numai satul Criveşti, luînd fiecare jumătate. Pe celelalte şi le împart astfel: una ia seliştele Găurenii şi Răvăcanii, iar cealaltă satul Hodceştii „care este cu vecini“. Cuvintele acestea, introduse în actul de confirmare spre a justifica de ce Mărina luase numai Hodceştii, arată clar că deosebirea dintre un sat şi o selişte o constituiau vecinii. A fi proprietar de sat, însemna a avea pe moşie vecini) cînd aceştia se împrăştie, satul rămîne selişte. Situaţia se prezintă aşadar şi în Moldova ca în Ţara Românească: toţi ţăranii de pe moşiile boiereşti, mînăstireşti şi domneşti erau vecini ai proprietarilor. Că şi aici numai proprietarul putea trăi ca om liber şi că omul fără moşie se considera, din momentul stabilirii lui într-un sat, ca vecin al proprietarului, o dovedeşte în mod absolut convingător următorul document. La 3 septemvrie 1585, Petru Şchiopul acordă lui Bucioc, pîrcălabul de Hotin, care voia să şi facă sat la Lunca mare, scutire de dări pe cinci ani, pentru oricare locuitor din alte ţări, ungur, muntean, (tShtKvh), sîrb sau grec, care? va veni într-acel loc, „ca să-i fie vecin (cScna) credinciosului boierului nostru190 191. Faptul că ţăranii veniţi de bună voie de peste hotare nu se puteau aşeza într-o slobozie decît ca vecini, dovedeşte că nici o altă condiţie socială nu era posibilă pentru ei. Ca şi în Ţara Românească, populaţia rurală din Moldova se alcătui? din două elemente: vecini şi proprietari. Nimic nu ne îndreptăţeşte a crede că situaţia ţăranilor de pe moşiile boiereşti ar fi fost în secolul XV deosebită de aceea pe care o au în secolul următor. Nici o schimbare în alcătuirea socială nu se constată în acest interval. Starea ţăranilor este aceeaşi sub Ştefan cel Mare ca şi sub Petru Rareş. Vecinătatea apare în Moldova ca o instituţie tot aşa de veche ca şi rumânia. în Ţara Românească. Dar dacă pe moşiile boiereşti nu puteau fi în secolul al XV(-lea) altfel de locuitori decît vecinii, atunci fără îndoială că ei sunt acei valahi de care se vorbeşte în documentul din 1470. SdKON koaockh era legea care stabilea îndatoririle vecinilor faţă de proprietari. De altfel nimic mai firesc decît ca tătarii liberaţi de robie să trăiască apoi în condiţia şi după legea vecinilor. Interpretarea celor două documente în legătură cu alcătuirea socială contimporană ne conduce astfel la încheierea că 3dK0H ko^ockh din Moldova şi 3 E/VdllJKH (Arkiv. Stat\> Valea pach. 17, foşti dregători S-ar putea bănui că boierii aceştia erau foşti dregători. Menţionarea lor ca martori în hrisoavele domneşti s-ar explica astfel prin situaţia pe care o avuseseră mai înainte. O asemenea presupunere trebuie însă înlăturată {pentru marea majoritate a acestor dregători). Următoarele fapte o dovedesc: în documentele vechi, în cele din prima jumătate a secolului XV mai cu seamă, vedem figurînd între martori cîte doi boieri cu aceeaşi dregătorie: Şerban vistier namestnic (adică locţiitor) şi Manciul vistier, într-un hrisov din 11 mai 1409 59 ; Radu ban şi Aga ban, la 28 martie 1415 60 , 10 iunie aceaşi an 61 şi 22 iunie 14 1 8 62 ; Mihail logofăt şi Cazan logofăt, la 28 martie 14511 63; Dumitru şi Stoian spătari, la 15 aprilie 1456 64 k<*, hotar) însemnează vecin de hotar sau de moşie, adică rozoraş 76, şi este o denumire care se aplică deopotrivă tuturor proprietarilor, fie ei mari ori mici. Megiaşul este proprietarul considerat în raporturile lui cu ceilalţi proprietari din acelaşi sat sau din sate învecinate. Acolo unde pămîntul se stăpîneşte individual, raporturile acestea sînt puţine şi mărginite la un număr restrîns de indivizi. în starea de devălmăşie ele sînt însă multiple şi privesc pe toţi proprietarii dintr-un hotar şi din hotarele vecine. Devălmăşia impune megiaşilor anume obligaţiuni. Orice acţiune a unuia, în calitate de proprietar, interesează pe toţi copărtaşii săi. Megiaşii apar astfel mai în toate actele cari privesc proprietatea. Cum partea cea mai însemnată a documentelor noastre interne o formează tocmai asemenea acte, materialul privitor la ei este foarte bogat. Graţie lui putem urmări relaţiunile create de stăpînirea în comun pînă în cele mai mici amănunte. Mă mărginesc, deocamdată, să relevez aci împrejurările mai importante în cari proprietarii sunt menţionaţi în documente ca megiaşi, anume la ieşirea din devălmăşie, la înstrăinarea ocinei, la luarea de jurători şi ca martori în diferite pricini. Menţinerea lor în aceste ocaziuni ne va servi la dezlegarea problemei de care ne ocupăm. b) Megiaşii hotărnici Ieşirea unuia din megiaşi din devălmăşie se făcea de către megiaşii din hotarele şi satele învecinate. Ea era privită ca un act de ordine publică. Megiaşul care voia să-şi hotărnicească ocina trebuia să obţină mai întîi o poruncă domnească în acest sens. în răvaşul care i se da de domn se arătau megiaşii, de obicei 12, în cazuri de revizuiri şi contestaţii 24 ori mai mulţi, cari aveau să ia parte la hotărnicie, se hotăra timpul cînd trebuiau să se întrunească şi se numea funcţionarul domnesc, de cele mai multe ori un portar, care să supravegheze lucrarea, iar uneori şi un om mai priceput, ca hotarme. Reproduc în întregime un asemenea răvaş, care este unul dintre cele mai vechi cunoscute: „Aci megieşii (sa* MErîEuim) IuŢDan şi Maniul din Turceni: De la Şuşiţa: Giurge şi Veju şi Bogdan şi Frăţilă şi iar Frăţilă; şi din Şuşiţa de sus: Standul şi Stoian şi Coica şi Ilie; şi din Plopşor: Oprea şi Tortaba şi Stan; şi din Ciaplea : Stanciul şi Dragomir ; şi din Murceşti : Arca şi Barbul ; şi ,din 76 Asupra înţelesului şi etimologiei cuvîntului, vezi B. P. Hasdeu, Cuvinte din bâtrîni, I,p. 61; I. Bogdan, Despre cnejii români,în Anal. Acad. Rom., Mem. Secţ. Ist. Seria 2, tom. XXVI, p. 38 ; Acelaşi, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, p. 607; H. Tiktin, Dicţionar român-german. 398 Năsip; Stoica; şi din Sărdăneşti; Stoica şi Patru; şi din Plopşor; Dan; şi ■din'Calopăru; Pătru şi Radu; şi din Trestioara; Stan şi Popisul. Ispravnic, Vlad portarul. Şi sorocul la Sfintui Petru. Şi hotarnic le este Necula Postelnicul. Am scris eu Drăghici, luna iunie, 18 zile, la anul 7079 <1571). Io Alexandru Voevod (I. p.), din mila lui Dumnezeu domn" 77 . Megiaşii hotărnici se întîlneau împreună cu ispravnicul domnesc la ziua hotărîtă. Ei cercetau actele şi drepturile celui ce ceruse hotărnicia, luau parte la măsurătoare, stabileau semnele despărţitoare şi dădeau cartea de hotărnicie, în care se arăta procedura urmată şi se descria amănunţit noul hotar. Pe baza cărţii lor şi a mărturiei portarului că lucrurile se petrecuseră în regulă, se dădea apoi hrisovul domnesc de întărire. c) Dreptul de protimisis. (Precăderea megiaşilor la cumpărarea moşiei) Megiaşul nu-şi putea înstrăina ocina decît îndeplinind faţă de ceilalţi megiaşi anumite formalităţi. Ele sînt o urmare a stării de devălmăşie. Dreptul fiecăruia de a se folosi de pădurea, izlazul şi apa comunei nu avea nici o îngrădire legală. Oricare dintre megiaşi putea deci să taie cită pădure ar fi vrut, să ţie vite cît de multe, ori să-şi facă singur moară cînd apa trecea pe partea lui cultivabilă, fără ca ceilalţi să-l poată constrînge a se mărgini la o folosinţă proporţională cu drepturile sale. Mărginirea şi-o impunea de la sine fiecare şi ea rezulta din conştiinţa pe care o avea despre drepturile sale în raport cu drepturile obştei. Nu cunosc pînă acum nici un caz cînd între megiaşii băştinaşi dintr-un sat să se fi produs neînţelegeri din această cauză. Faptul nu trebuie, de altfel, să ne surprindă. Megiaşii dintr-un hotar aparţin mai totdeauna aceluiaşi neam sau unor neamuri înrudite. Armonia dintre ei are la bază sentimentul comunităţii de sînge. Introducerea unui străin într-o societate alcătuită astfel poate tulbura buna înţelegere. Conştiinţa dreptului său în raport cu al obştei nu este şi la acesta tot aşa de clară ca la băştinaş şi apoi pe el nu-1 leagă sufleteşte nimic de devălmăşii în mijlocul cărora intră. în asemenea condiţiuni, folosinţa în comun poate da naştere orieînd la conflicte. Iată de ce dreptul megiaşului de a dispune cum vrea de ocina sa era supus la rest ficţiuni. El nu şi-o putea înstrăina decît cu învoirea celorlalţi megiaşi. Aceştia aveau preferinţă la cumpărătoare. Vînzătorul trebuia să-i întrebe, şi numai dacă nici unul dintre ei nu vroia să cumpere, putea să cumpere un străin. Călcarea ori nesocotirea acestui drept al megiaşilor atrăgea după sine nulitatea vînzării. Prin refuzul lor de a cumpăra, megiaşii îşi dau încuviinţarea la înstrăinare. Aceasta însemna că acceptau pe cumpărătorul străin ca membru al obştei. Lămuririle acestea erau necesare spre a înţelege rostul menţionării megiaşilor la toate vînzările. în actele relative la asemenea vînzări, se prevede întotdeauna că vînzarea se făcuse „dinaintea tuturor megiaşilor", „cu 77 Arkiv. Stat, Secţ.Jst. Original slavon cu traducere de St. Nicolaescu K*KCEM MEPHI3LU0M H MOljJ’fcHOM = cu voia tuturor megiaşilor şi a moşnenilor . 1628, iunie 23, „Zde meghiaşii (3flE MEFÎBIIIIdl) ai Borcei, feciorul lui Vlădan şi a lui Zărnă de Sibiceu, poim: ot Mlăjet, Oprea Gădiuţă i ot Sibiceu Stanciul Borcei, să caute şi sâ adevereze, fost-au cumpărat Vlădan, tatăl Borcei, partea Iui Stan, tatăl lui Zărnă, de ocină den< Sibiceu toată în zilele lui Mihail-Voevod, au cumpărat-au jumătate. însă cum vor afla cu sufletele* lor. Şi zioa la Sti Ilie proroc. I ispravnic Dumitru portar. Pis. Lepădat. Iunie 25, Yăleat 71 36. Io Alexandru Yoevod (1. p.) milostiio bojiio gospodar". (Arh, Stat., Episcopia Buzău, p. 14, d 7' şi 8; în două exemplare) . 1659, Zapis de împăcare între rumânii din Baia cari se judeciseră şi nepoţii lui Cazan pentru moşie „Cînd ne-am tocmit, fostu-ne-au la tocmeală mulţi megiiasi dinprejurul locului..." (Ibid., VI," p. 79). 1676, aprilie 18. Cumpărătură de livezi în Aniniş. „Şi cînd am vîndut aceste livezi fost-au mulţii megiaşi mărturie, anume..." (Ibid., VI, p. 116). 84 1567, martie 10- Petru-Vodă întăreşte lui Bîra Stanciul şi Ivan moşie în Brătuia, pentru care se judecaseră cu Bucşă din Petreşti şi Gîlda din Comăneşti, dar ei „au mărturisit înaintea domniei mele cu (mărturii) şi mulţi megiaşi huni dinprejurul locului că este al lor acest loc de moştenire''. (A. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 158-60.) 1569, ianuarie 9. Alexandru-Vodă confirmă lui Vlaicu- ducem şi surorei lui Chera satul Ţigăneştii, bătrînă şi dreaptă ocină şi moşie a lor, pentru care se judecaseră la divan cu Milea, Finta şi Cîrstian, cari susţineau că au şi ei parte acolo. „ într-aceasta domnia mea am căutat şi am judecat după dreptate şi după lege cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele, şi aintri-mis pe sluga domniei mele Dragomir postelnicul din Făureşti de a adunat huni oameni hătrîni şi din sus, şi din jos, 150 megiaşi şi 12 popi (aOKPH AIOAHE II CTdPH H WT TOP H WT pH MErUMJi ta gîlKMlii), de le-au căutat rînduiala lor după dreptate şi după lege şi au jurat Dragomir postelnicul, pe mai sus zişii oameni şi popi la cea de acum biserica lui şi încă şilaSfîntul Tetravanghel şi aşa au jurat, cum că nu are Milea şi Finta şi Cîrstian şi ceata lor nici un amestec/'. Cei rămaşi vin din.nou la domn, care le dă lege 12 boieri să jure, dar nu pot şi pierd (Arhiv. Stat. Secţ. Ist. Orig. slav, cu trad. din 1851 de G. Peşacov) . 1628, octomvric 23. Alexandru-Vodă întăreşte Muşei din Şchei ocina ei de moştenire. în .zilele lui Alexandru Coconul ea a mers la domn în divan „depreunâ cu toţi megiaşii de pre prejur şi carii ţin ocină la Dumbravă. . . de au mărturisit ei toţi cu sufletele lor în divan, cum nici au vîndut Muşa ocina ei, nici au cumpărat nimenilea de la dînsa<{. (I. Bianu, Documente româneşti, ■ p. 152) . 402 ridica dreptul de precădere la cumpărătoare şi că oricare putea fi luat ca ho-tarnic, jurător şi martor. Faptul acesta este de cea mai mare însemnătate. El ne permite să stabilim cu preciziune cui se dădea odinioară titlul de boieri. Din actele privitoare la hotărnicii, vînzări, jurători şi martori rezultă că denumirea de megiaş era identică cu aceea de boier. între ele nu se face nici o deosebire, întrebuinţîndu-se, indiferent, cînd una, cînd cealaltă. I. Astfel megiaşii luaţi ca. hotărnici sînt arătaţi, de obicei, ca boieri, în locul formulei din răvaşele domneşti pentru luarea lor: „Aci megiaşii A cutăruia, întîînim de cele mai multe ori formula: „Aci boierii hotărnici" ai cutăruia 85 . în cărţile de hotărnicie pe care le dau, ei se intitulează mai totdeauna boieri 86 şi tot astfel sunt numiţi şi în hrisoavele de întărire, cînd se-face menţiunea despre ei 87 . S5 1644, ianuarie 12, „Zde boierii hotărnici" ai... (Arh. Stat. Mitropolia, p. 15, d. 3). 16. . . „Zde boieri hotărnici1'. . . (Ibiâ., Episc. Buzău, p. 75, d. 8); 1703, fevruarie 10- „Sâ sâ ştie, boiarii adeveritorii şi hotărnicii ai Braţului"... (Arh. Stat.. Episc. Buzău, p. 16, d. 39; cf. şi d. 28); 1704, aprilie 30- „Sâ să ştie boiarii adevărători şi hotărnici ai..." (Ibid., Episcop. Buzău,. p. 93 nr. 66, d. 1); 1706, octomvrie’ 28. „Sâ ştie boiarii alegătorii şi hotărnicii" (Ibid., Valea, p. 3, d. 23, 24: 86 1608, aprilie 15. „Noi 6 boiari cari am fost hotărnici şi tocmelnici sfintei mănăstiri de lat Cozia" (13. P. Hasdeu. Cuvente den bâtrini, I, 160-1) . 1609, mai 28. „Scris-am noi 12 boiari cari am fost luaţi de Badea postelnicul ot Greci această carte, ca sâ se ştie cum (am ales) ocina şi rumâni de la sat de la Moşani şi de laLisenişi dela Miri-Ieşti". (Arh. Stat. Secţia istorica) . 1569, septemvrie 9. Alexandru-Vodă confirmă mai multora moşie în Turceni. „Şi au hotărnicit această moşie cu 12 boieri, şi hotarnic le-a fost Tatomir postelnicul" (A. Ştefulescu, Documente slavo-r amâne, p. 175 — 6); 1590, aprilie 25. Mihnea-Vodă întăreşte lui Miroslav, fost vistier mare şi lui Filip armaş mare Poiana Filipeştiior cu viile pentru care se judecaseră cu moşul lor Vintilă şi alţii sub Radu-Voda, fiul lui \ Iad-Vodă, care „le-a dat domnia lui 20 de boieri bâtrîni şi buni ca să le caute rînâul şi vechile hotare“ (Arhiv. Stat. Depunerea Niţă I. Piloiu din Boişoara); 1650, ianuarie 12. Matei —Voievod întăreşte MînăstireiTismana Groşanii, Ploştina Dră-goeştilor şi Racoţi, „însă toate moşiile hotărnicite şi alese şi împietrite cu 12 boieri hotărnici şi cu. sluga domniei mele Gheorghe al doilea portar, hotarnic". (A. Ştefulescu, Documente slavo-româna p. 544 — 51) etc,. etc. 403 2. Formula că vînzarea s-a făcut „cu ştirea tuturor megiaşilor" este înlocuită în unele documente prin formula „cu ştirea tuturor boierilor", boier avind în asemenea cazuri înţelesul de megiaş S8. 3. Ca şi hotărnicii, megiaşii, jurători, tocmelnici, adeveritori şi judecători sînt numiţi de cele mai multe ori boieri, atît în răvaşele domneşti 89, cit şi în cărţile de judecată 90 şi hrisoavele de întărire91. Cel nemulţumit 8S 1585 septemvrie 9. Mihnea-Vodă întăreşte lui Vişu logofătul stăpînirea asupra părţii din satul Bistriţa, pe care o cumpărase de la Badea şi Radu din Roşia, „tară ei şi-au vîndut Visului logofătul satul Bistriţa jumătate, partea lor toată veri cită se va alege depretutindenea, -de a lor bună voie, şi cu ştirea tuturor boierilor (h c’KC HHâHiB K'WCfoW POnTkp^â\) şi dinaintea cinstitului dregător al domniei mele jupan Mitrea, marele-vornic, şi dinaintea multor boieri: din Şeliştoarea Dragomir şi din Fărcaş Pîrvul, din Radomireşti Cîrstea, din Nucet Vlădislav fiul lui Luca, din Arceşti Ion, din Tomeni Drăghici, din Oreoviţă Puiul, din Oreşti Furduiu, din Tutăneşti Leaotă logofătul, din Slăvileşti Standul, din Vlădila Vlăsan logofătul, şi din Cîineni Şerban logofătul, de la Ocna-mare Dimir, şi de la Rîînnic Gonţea. (Arh. Stat., Secţ. Ist. Original slav cu traducere din 1846 de Gh. Peşacov. Zapisul de viii zare la p. 39, n. 1) (DIR, XVII, B, Y, p. 203-204). 1615, fe/ruarie 15. Radu Mihnea confirmă lui Tatul postelnicul din Lazul partea din ■Cuicenia jupînesii Stancăi şi a lui Berivoe logofătul, pentru care se judecaseră cu nepoata acestora, Negoslava din Tăbără.şti, care, cîştigînd, i-o vînduse apoi lui „de a ei însăşi bunâ-voie şi cu ştirea tuturor boierilor'1 (34 llMCORd r\OKpO KQA'fc H CrkC $3HdNIE K’hC EM KOA’kfHVM) cu 6000 de •aspri gata. (Original slav în Arhiva familiei G. Gr. Cantacuzino.) 1676, mai 3. Preda clucerul Cepleanul vinde lui Giurcă căpitanul satul său Ogrumii din Gorj, „de a mea bună-voie, fără de nici o silă şi cu ştirea tuturor rudeniilor mele şi a boi arii or de prin prejurul' satului' (G. Ghibănescu, Surele1 şi izvoade, VI, p. 114—115). 89 1636, august 2. „Zde boierii ai lui Dragomir postelnicul ot Fărcăşeşti şi ai fiiastru-sâu Radul... să caute şi să adevereze cu ale lor suflete de moşii şi de haine şi de dobitoc şi de toate bucatele ce i se vine Radului fiiastrul lui Dragomir" (G. Ghibănescu, Surete şi izvoade, p. VI, 2 1); 1649, aprilie 1. Zde boierii juvâtori ai Vlaadul Sfitac ot Călugăreni, anume Vintilă vătaf i Antonie vătaf i Crăciun Ciocănescu i Van ot tam i Stanciul Arsul i Stan ot Boşarii, Vladul Tatuii i Barbul portar ot Zedrueşti i Văsii Săbolescul i Dobre ot Boşari i Oprea al lui David i.-Sirbu Pestre ot Boşari, să jure aceşti 12 megiaşi pre Vladul Sfitac şi pe ficiorii lui cum n-au iost rumâni vornicesii Mitroe, nici vistiiresii lui Vasilie vistier, nici i-au apucat legătura lui Mi hai-Vodă în sat în Lungi, nici pre ocina Lungilor" (G. Giurescu, Vechimea rumâniei în Ţar a Românească şi legătura lui Mihai Viteazul, în Anal. Acad. Rom• Mem. Secţ. Ist. Seria 2, Tom. XXXVII, p. 530; cb şi răvaşul din 11 iulie 1661, la p. 540); . . 1667, mai 23. „Zde boiarii judecătorii şi adevârâtcrii ai lui Pătru logofăt şi fraţii lui ot Pâlcoiu şi ai lui Neagoe paharnicul" şi alţii (N. lorga, Studii şi documente, V, p. 186) etc. 90 1643, mai 8. „Noi 6 boieri adeveritori şi judecători ai mînăstirii Vărbilii şi ai satului Pîrscovului" dau cartea de judecată (Arh. Stat., Episcopia Buzău, p.48, d. 23); 1688, august 19. „Adecă noi aceşti 6 boiari, anume ot Vălari Văsii, ot Grivi Cîrstea, ot Dobriţă Lupul iu Băniia, ot Runcu Radul pîrcălabul, uncheşul Drăghici ot tam, ot Arcani Lă-pă-dat, carii am fost luaţi pre răvaşăîe Mării Sale domnu nostru Radu Leon-Vodă de părintele igumenul ot sfînta mînăstire ot Tismana şi de Dumitru i Lăpădat şi alţi megiaşi ot Gor-Fră-teşti, ca să căutăm şi să adevărăm pentru ocina din Frăţeştii de sus, avut-au ocină in Frăţeşti mînâstirea Tismana au n-au avut", dau cartea de judecată (A. Ştefulescu, Tismana, 1909-, -p: 350- 1); etc. 91 1490, ianuarie 7. Vlad-Voievod întăreşte mînăstirii Tismana satul Ceaurii, care-i era Kitrină şi dreaptă moşie. „Aşa s'au sculat Petru de a jurat cu 12 boieri şi le-au luat hotarul de jos. După aceea iarăşi s-a sculat stareţul Matei, de a jurat cu 24 de boieri şi aşa le-au dat hotarul de jos: de unde ese Rugina din Pologa, pînă cînd dă în Jiu" (Arh. Stat., Secţ. Ist. Orig. slav cu traducere de G. Peşacov din 1846) (DRH, 13. I, p. 356 — 357). 1504, iunie 15. Radu-Vodă întăreşte mai multor moşneni stăpînirea asupra plaiului Vai-deei, care îe era bătrînă şi dreaptă ocina şi moşie. „Iar după aceea s-au pîrît înaintea domniei mele Vaideeii cu Măldăreştii şi cu Cîndenii, şi aşa au scos Vaideeii 24 de boieri de au jurat şi au mărturisit înaintea domniei mele cum că este a Vaideeilor ocină moştenească; Şi după aceea iar au mărturisit cu 50 de boieri; aţi venit şi dinaintea domniei mele, apoi dom- 404 cii judecata făcută după legea ţării de 12 megiaşi, ia lege peste lege „24 de boieri" jurători 92. ........ ; 4. în sfîrşit, martorii încă şînt adesea numiţi boieri în loc de megiaşi întrebuinţarea denumirii de boier acolo unde ar fi trebuit să figureze aceea de megiaş ne dovedeşte că aceste două cuvinte exprimau noţiuni identice. Megiaş era tot una cu boier. Cine avea calitatea dinţii, trebuia neapărat să o aibă şi pe cealaltă. Aceasta se vede tot atît de limpede şi din documentele, destul de numeroase, unde cele două denumiri se întrebuinţează alternativ, aplicîndu-se aceloraşi persoane. * 3 nia mea v-am dat 48 de boieri iar voi mi aţi putut să-i aduceţi ia soroc, ci aţi rămas de~ lege. Aşa să vă feriţi de dînşii şi de moşia lor, să nu mai vină a doua oară înaintea, domniei mele ca să se jeluiaşcă de voi, căci nu vă veţi îngriji de ocină, ci de capete" (Arh. Stat., Sect-1st. Grig, slav cu traducere de St. Nicolaescu) (DRH, B. II, p. 59—60). 1602, iunie 25. Simion Moghilă către Vodă logofătul şi Sidor, bani de Craiova, cu pri~. vire la nişte săteni din Săîcuţa cari se plînseseră domnului că se vînduseră rumâni lui Calotă banul cu sila şi fără voia lor. „Deci domnia lor le-am fost dat lege acelor rumâni 12 boieri să jure, cum i-au cumpărat Calotă ban fără voia lor" dar nu i-au putut aduce şi au pierdut (B. P. Hasdeu, Cuvinte din bătrîni, î, 123) etc. (DIR, XVII, B. I. p. 53 — 54.) 82 C. Giurescu, Vechimea rumâni ei în Ţara Românească şi legătura lui Mi hai Viteazul în Anal. Acad. Rom. Mem. Sect. 1st. Seria 2, tomul XXXVII, p. 536—37, doc. din 17 fevrua-rie 1655 şi 30 iulie 1656. &3 1493, aprilie 10. Vlad-Voievod întăreşte mînăstirei Tismana stăpînirea asupra silişte! Bahna, pe care a găsit-o în cărţile moşului său Mircea-Yoievod şi a tatălui său, că a fost a. mînăstirei dreaptă şi moştenească. „După aceea au venit 4 boieri, ce sînt mai bătrîni din Mehedinţi, de au mărturisit şi ei cum că este moşia a sfintei mînăstiri şi egumenul din Coşu-şte şi alţi 12 boieri mărturisiră cum că este moşie a sfintei mînăstir (Arhiv. Stat, Sect- 1st. Orig. slav cu traducere din 1845 de G. Peşaeov) (DRH, B, 1, p. 381—382). Vezi şi cartea., de întărire din 1493, iunie 3, în care se spune că egumenul adusese înaintea domnului 24 de-boieri „şi au fost hotarnic Radul Brănescul" (Arh. Stat, Sect. 1st. Orig. slav cu trad, de Dionisie Eclesiarhul): [1510—11] Vlad-Vodă scrie lui Stanciul şi luban cu tovarăşii lor ca sa lase-în pace ocina feciorilor Dumitresei, aşa cum judecase fratele său Radu-Vcdă. „Aşijderea martori, cari au mărturisit că e moşie dreaptă a mînăstirii (Ibidem) (DRH, B, II, p. 169— 170.) [1583] iunie 22, Badea şi Radu din Roşia dau zapis lui Yişu logofătul că i-au vîndut partea, lor de moşie din satul Bistriţa cu 6 500 .aspri, cu cari s-au plătit de o datorie. „Şi am luat aceşti 6 500 aspri din âiîna Visului logofătul la Ocna-Mare dinaintea Ini jupan Mitrea, fost mare-vornic, şi dinaintea multor boieri: din Seliştoară Dragomir, din Fărcaş Pîrvu, din Rado-mireşti Cîrstea, din Nucet Vlădislav fiul lui Im ca, din Arceşti Ion, din Tonieni Drăghici, din Oreoviţa Puiul, din Oreşti Furduiu, din Tutăncşti Leaotă logofătul, din Sîăvileşti Stanciul, din Vlădila Vlăsan logofătul, şi din Cîineni Şerban logofătul, de la Ocna-Mare Diniir, şi de la Rîmnic Gonţea", (Arh. Stat., Secţ. 1st. Orig. slav cn traducere din 1846 de G. Peşaeov: Actnl domnesc de întărire la p. 37, n. 1). 1613, ianuarie 8. Radu Mihnea confirmă lui Vlăduţ Bibescu stăpînirea asupra unor părţi de moşie şi rumâni, cumpăraţi de Ia Radu al Paştii şi fraţii Iui. „însă au vîndut ei partea, lor din sat de bună-voie lor şi cu ştirea tuturor fraţilor şi cu a megiaşilor, şi încă au fost la aşezămîntul lor mulţi boiari mărturii, anume: Androne şi lane ot Albeni, şi Vlad ot Cio-cadea, şi Radu şi Stanciu ot Cărpeniş, şi Drăghici fecioru lui Pătru din Farcăseşti, şi Dinul şi Zaharia din Rogojina, şi Voicul din Săcel, şi Danciul şi Hamza din Gilortu şi mulţi ce nu înt scrişi aicia" (A. Ştefulescu, Documente slavo-române relative la Gcrj, p. 328). 1625, iunie 13. Alexandru-Voievod întăreşte lui Stoican din Cîrlomăneşti stăpînirea asupra unei vii din Dealul Săsenilor (Buzău) pentru care avusese judecată cu popa Radu, împă-cîndu-se în cele din urmă. „Şi încă au fost şi mărturie mulţi boiari den fire jurul lor“ : Radul postelnicul ot Potoceni, i Panait ot Băeşti, i Neagul logofătul ot Măgura, i Radul Ţachia ot Zoreşti, i Radomir de acolea" (I. Bianu, Documente româneşti, p. 105) (DIR, XVII, B, IV* p. 522-523). 1650, martie 9. Preda din Baie vinde lui Filip moşia sa din Ciuperceni. „Şi cînd am vîndut fost-au mulţi boiari mărturie cari se vor iscăli mai jos . .. Eu Drăgan mărturie. Eu Irimia martor, Eu Ilie martor, Eu Pătru mărturie ot Coişor. Eu Mihalcea ot Copăceni mărturie. Eu Zaharia sin Barbă mărturie. Şi am dat aldămaş vedre 2" (G. Chibănescu, Surde şi izvoade, VX„ 57; alte exemple la p. 67, 92, 94, 95, 102). 405 Aşa hotărnicii şi jurătorii sînt numiţi în aceleaşi documente cînd megiaşi, cînd boieri 94. Megiaşii luaţi ca jurători, tocmelnici, adeveritori şi judecători se intitulează, de regulă, în cărţile pe care le dau, boieri 95. Tot aşa şi megiaşii 94 1570, ianuarie 3. Alexandru-Voievod întăreşte M-rei Tismana stăpînirea asupra moşiei din Cîrbeşti pentru care se judecase cu satul Tîlveştii. „Şi am dat domnia mea Tîlveştilor Uge 12 boieri, ca să jure că au avut şi ei moşie în acele mai sus zise hotare din Cîrbeşti, iar ei In nici un chip n-au putut să jure aşa, ci au rămas Tîlveştii de lege dinaintea domniei mele si dinaintea tuturor megiasilor dimprejurul lor" {A. Şteful-escu, Documente slavo-romane relative JaGorj, p. 176— 179) k hcurkpckS) 108 * 110 111. Acest venit boieresc se compunea din găleţi sau dijmă de grîne, vină-ricin, dări de vite (daturi) şi clacă l0®. Găleata şi vinăriciul luate de proprietar se mai numeau şi găleata şi vinăriciul boieresc, spre deosebire de cele luate de domn cari erau domneşti 11 °. în Moldova, pînă în timpul din urmă, claca era numită boieresc(( m. Toate aceste fapte ne duc spre una şi aceeaşi încheiere. Pînă în secolul al XVII(-lea) toţi proprietarii de pămînt se intitulau boieri. Clasa boierească cuprindea, aşadar, nu numai pe dregători, pe marii proprietari şi pe urmaşii 104 Arh. Stat., Sect. Ist. Copie făcută în 1807 de Dionisie Eclesiarh.nl de pe o alta cu greşeli < DIR, XVI, B. V, p. 88-89). 105 Arh. Stat., Mitropolia, pach. 108 netreb-, d. 7. Orig. slavon cu trad. din 1782 de Constantin dascălul. Vezi încă ,,boierii din Copăcel", într’nn document din 1593 (Arhiv. Stai_ Episcopia Rîmnic pach. 59, d. 10); „boierii din satul Fiani", într'un altul, din 1605, ianuarie. 15. (Ibid. Cotroceni, pach. 58); „boiarii ot Cîrstieneşti", intr-un altul din 10 mai 1654 (îbid. Episc. Rîmnic, pach. 59, d. 10) „boiarii den Fălcoi" (N. Iorga, Studii şi doc-., V, p. 186, 1X7, 190); „boiarii den Lereşti", „boiarii din Băneşti". (Ibidem, VII, p. 32, 33) etc. 106 Arhiv. Stat., Sect. Ist. Traducere veche ’{DIR, XVI, B. III, p. 233-35). 107 Arhiv. Stat., Sect. Ist. Orig. slavon cu traducere de Hie Bărbulescu {DIR, XVI, B, III, p. 253-254). 108 Ibidem, Govora, pach. 13, d. 1. Orig. slavon cu traducere din 1792 de Dionisie Ecle-siarhul {DIR, XVI, B. IV, p. 42 — 43). Aceeaşi formulă în documentele din 9 ianuarie 1572. (Arh. Stat., Govora, pach. 13, d. 2; Mînăstirei Govora pentru satul Medvejdea „şi cu rumânii şi cu tot venitul care este boieresc") {DIR, XVI, B, IV, p. 54 — 55 din 22 aprilie 1575). (Arh- Stat., Sec-ţ. Ist.: lui Stoica postelnicul pentru Bucov „cu tot venitul boieresc") etc. {Idem, p. 174— 175). l0* Vezi porunca lui Mihnea din 8 ianuarie, fără an, în studiul meu, Despre rumâni în Anal., Acad. Rom-, Mem-^Secţ. Ist. Seria 2, tom. XXXVIII, p. 217 şi n. 6 {DIR, XVI, B, V, p. 344, datat (1588)). într-o carte de stapînire pe care Mihăi Viteazul o dă fraţilor Buzeşti pentru satul Pleniţa (la 14 februarie, fără an) se spune: „Drept aceea şi voi oamenilor de la Pleniţa din sat, de vreme ce veţi vedea această carte a domniei mele, iar voi să aveţi a vă da găleata şi daturile şi tot venitul boieresc. Şi să fie volnice slugile cinstiţilor dregătorilor domniei mele ... ca să ia tot venitul boieresc de la rumânii de la Pleniţa". (Arhiv. Stat.,Condica brîncovencascâ, no. 268 (IV), fo. 364 v.) {I)RH, B, XI, p. 145- 146, datat (1595)). 110 Vezi studiul meu Despre rumâni, Anal. Acad. Rom. Mera. Sect. Ist. Seria, II, t. XXXVIII, p. 217-220. 111 Vezi doc. din 25 ianuarie 1730 la Acad. Rom. pach. 22, d. 42 si Uricarul, X, p. 179, 184, 189. II, 217; IV, 14. 410 lor cei mai apropiaţi, ci şi pe moşneni. Unitatea acestei clase se dovedeşte, de altfel, nu numai prin titlul comun al elementelor ce o compun, ci şi prin originea lor. IV MOŞNENII Faptul că şi micii proprietari se intitulau boieri, şi că erau numiţi astfel şi în actele oficiale stă în deplină concordanţă cu rezultatele dobîndite din studierea originii lor. Este adevărat că titlul de boieri nu se dă micilor proprietari întotdeauna. El apare, după cum am văzut, mai ales în formulele cu caracter tradiţional ca acele din actele relative la hotărnicii, înstrăinări de ocine, jurători şi martori. în celelalte împrejurări ei sînt numiţi de obicei: megiuşi, cnezi sau judeci şi moşneni. Să examinăm acum ce însemna fiecare din aceste denumiri şi în ce raport stau ele cu aceea de boieri. MEGIAŞII Am văzut că denumirea de megiaş era o denumire generală care se dădea oricărui proprietar. Cu începere, însă, de prin a doua jumătate a secolului al XVI(-lea), ea se aplică îndeosebi micilor proprietari devălmaşi. Expliea-ţiunea acestei evoluţiuni este următoarea: în starea de devălmăşie, deosebirea între proprietarii mari şi cei mici era cum am arătat, foarte greu de făcut. Lucrul se schimbă, însă, îndată ce unii din ei încep să-şi hotărnicească părţile. Ieşirea din devălmăşie era favorizată de împrejurările interne provocate de întemeierea statului, cari au avut asupra situaţiei megiaşilor o influenţă hotărîtoare. In vreme ce aceia dintre ei care ocupă slujbe se îmbogăţesc cu repeziciune, graţie numeroaselor scutiri si foloase pe care le aveau, ceilalţi, striviţi sub greutatea birurilor mereu crescînde, sărăcesc şi se îndatorează, fiind siliţi în cele din urmă să-şi vîndă ocinile. în comunitatea megiaşilor se produce astfel o mare schimbare. Diferenţierea, înceată pînă atunci, întrudi era provocată doar de inegala împărţire a moştenirii între urmaşi, după numărul lor, devine bruscă. Megiaşul îmbogăţit prin slujbe şi favoruri cumpără drepturile copărtaşilor săi sărăciţi. Cind partea lui în hotarul comun ajunge destul de mare, el caută apoi să şi-o aleagă. Odată moşia hotărnicită, el încetează de a se mai numi megiaş, şi cu drept cuvînt. Devălmaşul, neavîndu-şi ocina determinată, este faţă de copărtaşii săi megiaş pentru toată întinderea ei. Ocina lui se megieşte în fiecare moleculă a ei, dacă ne putem exprima astfel, cu părţile tuturor celorlalţi devălmaşi ai săi. Megiaşul care şi-a ales moşia se găseşte într~o situaţie cu totul diferită. Moşia lui se megieşte cu a vecinilor 411 numai la marginile ei, şi acolo în chip determinat, cu anume persoane, pe: anume întinderi. E o megieşire de o altă natură decît a devălmaşilor, şi cu mult mai redusă ca a lor. El încetează deci de a mai fi megiaş în înţelesul' pe care cuvîntul acesta îl avea pentru cei ce se găseau în devălmăşie, De altfel el se deosebeşte şi prin situaţia lui personală de ceilalţi megiaşi. Cel ce-şi hotărniceşte moşia este întotdeauna un dregător, un fost dregător sau un urmaş de ai lor, un boier deci, căci acesta este, cum am văzut, titlul care se dă slujbaşilor în vorbirea obişnuită. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, el nu se mai numeşte megiaş, titlul de boier avînd precădere asupra acestuia. Hotărnicia însemnează despărţirea de megieşi, ieşirea din riadul lor 112. Denumirea de megiaşi, aplicată de aci înainte numai celor rămaşi în devălmăşie, ajunge, cu timpul, să exprime îndeosebi acest fel de stăpîaire a pămîntului. Megiaşul este proprietarul devălmaş, spre deosebire de bmer, care-şi are moşia hotărnicită. In legătură cu această evoluţie, înţelesul cu-vîntului megiaş a mai dobîndit încă o nuanţă: cei rămaşi în devălmăşie slut; în genere, cei cu drepturi mai puţine. Din această cauză megiaşii nu sînt numai proprietari devălmaşi, dar în acelaşi timp şi mici proprietari. Denumirile de boieri şi megiaşi — aplicate proprietarilor —- ajung astfel să se diferenţieze, caracterizînd elemente deosebite 113: boierii sunt proprietarii mari, megiaşii cei mici 114. La rîndul ei, proprietatea e numită şi ea după numele stăpînilor. Cea mică, nehotărnicită şi stăpînită în comun, se numeşte megieşească; cea mare aleasă şi stăpînită individual, se numeşte 112 1576, ianuarie 9. Alexandru-Yoievod Mînăstirii Glavaciocul pentru moşia Neagra, îi dă 12 boieri ca să o aleagă „de către toţi megiaşii cîţi sînt împrejur". (Acad. JRcm., Ms.» 1449, p. 23-3) KdHHAO})), cu Stan vel spătar, şi aşa pîra satul Hălmăjanii si cneazul lor (m khcb \m) Stan vel spătar, cum că au ocina pînă în apa Hăm-răziei, şi că n-a fost hotărnicită niciodată". Domnul dă Mileştilor 12 boieri şi pe Vlaicu vel armaş ca hotarnic, cari dovedesc că acele ocini le aparţin lor l35. Mihai Viteazul confirmă la 15 ianuarie 1599 jupîniţei Maria şi copiilor ei Voicu şi Neaga stăpînirea asupra părţii de moşie din Grădiştea de jos a lui Mogoş, pe care o cumpăraseră de la un nepot al acestuia, „însă şi cu 2 rumâni, anume Toader şi Bascul, pentru că aceşti rumâni mai sus zişi ei au fost de moştenire ai lui Mogoş, ci au fost zălogiţi de Mogoş cnezul lor (uîî$ ter 3T.uo>Kna ivr /uoroîikS kîjeb ea\) pentru 1600 de aspri, ca să fie ei slobozi pînă cînd le va plăti asprii Mogoş, cneazul lor, apoi iar să fie rumâni". Jupîniţa Maria şi copiii ei, cumpărînd moşia lui Mogoş, cu rumâni cu tot, au înapoiat cei 1600 de aspri lui Toader şi Bascul, cari au rămas iarăşi rumâni, precum fuseseră şi mai înainte 136. La 29 octomvrie 1615, Radu Mihnea dă o carte lui Stan, feciorul popeî Bunilă din Tîmbureşti prin care îi întăreşte stăpînirea asupra a 7 stînjeni de moşie şi cu selişte de casă în sat. El fusese rumân de moştenire al lui Vin-tilă, feciorul lui Calotă din Boziani şi se învoise cu cnezul său Vintilâ, de se răscumpărase de rumân ie împreună cu acea ocină i37. în unele documente cneaz este întrebuinţat în amîndouă înţelesurile, şi în acela de stăpîn al rumânului şi în acela de om liber: La 15 ianuarie 1599, Mihai Viteazul întăreşte jupîniţei Maria şi ginerelui ei Voico logofătul moşie în Grădiştea de jos, partea unor nepoţi de frate ai lui Lăudat. „Iar după aceea, cînd a fost în zilele lui Mihnea Voevcd, iar nişte rumâni din sat, anume Toader şi Başco, ei s-au zălogit de către cneazul lor Lăudat (wv \vk kmeb ou vhîLvn'OK) mai sus zisul, pentru 1400 de aspri. Apoi aceşti rumâni ei n-au stătut a fi cnezi, ci au vrut să se vînză în altă parte la alţi boieri". Demnul a judecat însă că este mai volnică jupîniţa Maria şi ginerele ei să cumpere această moşie a nepoţilor lui Lăudat, decît alţii din altă seminţie 138. Alexandru Iliaş întăreşte la 2 mai lui Buiac şi fiilor săi moşie în Săcuieni, 14 locuri în cîmpul de sus şi de jos, din partea lui Buiac, „pentru că a fost Buiac de mai înainte vreme rumân lui Buiac, care a fost cnezul satului (>:oTopn ut khp3 ceaok). Apoi cînd a fost in zilele lui Ştefan vodă, iar Buiac, rumânul lui Buiac, el a dat jupîniţei Muşii, muma lui Buiac, 3 boi şi 400 de aspri de argint, iar Buiac rumânul el a dat lui Buiac cneazul (wn ut 185 Acad. Rom., pach. 74, doc. 182. O copie slavonă cu traducere de St. Nicolaescu, la Arhivele Sfatului între copiile prezentate pentru legalizare (DIR, XVI, B, III, p. 218 — 219). 136 Arhiv. Stat., Sect. Ist. Orig. slavon, cu traducere din 1843 de G. Pcşacov (DRH, B, XI, p. 437-438). 137 Acad. Rom., pach. 11, d. 3. ko$aemea\ h ck£i\\ cThH/\Jd ori: i într-un zapis românesc de vînzare făcut în Pietroşiţa (Dîmboviţa) la | 6 august 1592, în domnia lui Ştefan Surdu figurează printre martori şi „oi j Ţaţa, Nan judele"151. ; La 6 aprilie 1605, Radu Şerban dă o carte slavonă de întărire lui popa ; Radu din Săteni, pentru nişte moşie şi vinărici de acolo, pe care le cumpărase „de la Stan judele (w r na a cran >k8a^e), drept 2300 aspri ... Şi cînd au cumpărat popa Radu aceste mai sus zise moşii şi livezi şi vii şi silişte şi vinărici de la Stan judele (wt uâ& cran îkSa^e) şi de la Anca, sora lui Iacoj, iar el au întrebat pe toţi fraţii şi rudeniile lor şi pre toţie megiaşii"162. : "163. 154 Ibidem, p. 286. 155 A. Ştefulescu, Crasna, 1910, p. 73 — 75. 156 Ediţia Creţii, p. 159. 157 Vezi numeroasele traduceri de acte mînăstireşti la Arhivele Statului. 158 Cele mai multe din traducerile actelor mînăstirilor din Oltenia sînt făcute de el. 159 S. ex. Sofronie arhimandritul, autorul Condicei Mînâstirei Codmenii, no. 25 de la Arhivele Statului, sau traducătorul actului slavon din 7128, dechemvrie 5, la Arhiv. Stat. sau la Acad. Rom., Ms. 2593, fo. 45 etc. X6° Traducerea acesta este cea obişnuită între 1840 — 62 la traducătorul Comisiunei docu-mentale. 161 Arhiv. Stat., Sect. Ist. . 162 Ibidem k$aeu, wt nhuikos^hi) pe care ei o cumpăraseră mai înainte vreme, în zilele bătrînului Radu Voevod „de la judele din Nişcovent' (wt im koiko wt hîlukokehi)164. Ce erau Nan din Ţaţa, Stan din Săteni, Patru şi Voico din Nişcoveni, arătaţi fiecare ca jude, nu reiese din aceste documente. Etimologia cuvîn-tului ne face să ne gîndim numaidecît la judecător. Am fi astfel înclinaţi a crede că ei erau slujbaşii însărcinaţi cu împărţirea justiţiei în satele sau ocoalele respective. Dar această interpretare nu concordă cu ceea ce ştim despre organizarea noastră judiciară de odinioară. Asemenea judecători săteşti nu ştim să fi existat. Cel puţin nici unul din izvoarele cunoscute nu-i menţionează. La sate jurisdicţia era exercitată nu de judecători speciali, ci de diferiţi slujbaşi cari, după împrejurări, îndeplineau şi rolul de judecători. Acei dintre ei cari aveau îndeosebi atribuţii judecătoreşti, fără însă ca să fi purtat vreodată titlul de judecători, erau banii de judeţe şi vornicii. Gloabele sau amenzile plătite de cei vinovaţi constituiau unul din veniturile slujbei lor. In afaceri civile, împricinaţii îşi puteau lua ca judecători pe cine voiau, chiar şi dintre particulari. Funcţionari speciali cu atribuţii exclusiv judecătoreşti existau numai în oraşe. Aceştia se numeau în adevăr judecători1**. De altfel, în documentele româneşti din secolul al NVII-lea cel ce judecă, fie el dregător sau simplu particular, este numit întotdeauna judecător1*61, niciodată, după cît ştiu jude. Faţă de organizarea judecătorească de altă dată juzii pomeniţi în documentele de mai sus par să fi fost altceva decît judecători. Ce anume, ne arată un foarte important document din timpul lui Matei Basarab. Mînăstirea Plumbuita fiind în neînţelegere cu Radu, marele comis, pentru stăpînirea a doi rumâni din Tîmbureşti, recurge la jurători. în cartea de judecată pe care aceştia o dau la 21 mai 1642, ei spun următoa- 184 184 Arhiv. stat., Episcopia Buzău, pach. 77, d. 1. Rosetti admite că terminii. aceştia erau sinonimi, fiindcă a judeci este traducerea lui RHESCTORdrt (Pâmîntul, p. 190 n)_ Am văzut însă că KME3 avea 2 înţelesuri, ceea ce R. Rosetti ignora, şi acum e vorba tocmai de a stabili, căruia dintre ele îi corespunde judec. 428 Ei accentua însuşirea care deosebea pe omul liber de rumân 175 . De aceea îl şi întîlnim de obicei în documentele privitoare la vînzări şi liberări de rumâni. Cei ce se vînd rumâni specifică adesea în zapisul de vînzare că sînt judeci176. în această împrejurare, titlul de judec înseamnă că vînzătorul avea capacitatea să se vîndă, fiind om liber. Era o asigurare pentru cumpărător că nu a cumpărat şerbul altuia. Cel ce s-a vîndut rumân încetează de a mai fi judec; odaia cu libertatea el îşi pierde şi titlul 177 . Dacă se emancipa, şi-l recapătă. 175 în 1615 nişte rumâni din Mînăileşti, foşti proprietari, cari în domnia lui Mihai Viteazul se vinduseră rumâni logofătului Preda din Bîrseşti, vin cu pîră la Radu Mihnea, spunînd „cum că nu auluoat bani de la Preda logofătul ce sînt judeci*. (Arhiv. Stat,, Bistriţa, pach. 34, d. 4 (DIR, XVII, B, II, p. 377 — 378, datat 31 martie 1615). Despre un locuitor din Colibaşi, judeţul Gorj, anume Mihail care pe timpul lui Matei Basarab se vinde rumân lui Dumitraşco paharnicul, mărturiseşte satul Negoeştii „cum iaste Mihail judecu, nu e rumân nimenuileau. (Doc. din 2 august 1643, publicat în rezumat de N. Iorga, în Studii şi documente, VI, 473 şi în întregime de G. Ghibănescu). 176 1629, iulie 25. Manole cu fiul său Iordan, din Scărişoara, se vinde rumân lui Necuîa vistierul. „Pentru că eu Manole fost-am tot judec cu feciorii miei şi cu toată partea mea de ocină" (N. Iorga, Studii şi documente, V, 440) K cin r\K»Ae c$T A’^AIN^ (pentru că aceşti oameni sînt.moşneni) (Arhiv. Stat. Episc.-Buzău,! pach. 93, d. 2) ■ 449 să trimită despre dînşii în tot timpul informaţiuni exacte, pentru procurarea cărora avea să se îngrijească „din toate puterile şi prin orice mijloace"55. Ca să poată răspunde acestei însărcinări, domnul organizează un serviciu de informaţiuni foarte complicat. Pentru relaţiunile cu creştinii, cari îi sunt îngăduite de Poartă tocmai în scopul acesta56, el are 4 pînă la 5 secretari străini57, pentru limbile latină, italiană, germană, polonă, ungurească, greacă etc. Întîlnim printre aceşti secretari oameni de toate naţionalităţile şi din toate locurile: Andrei Wolf58, Del Chiaro59, Nicolae de Porta60, Dindar, Griennor etc. Pe de altă parte, în diferite slujbe ale Curţii, începînd de la bucătar61 şi pînă la doctori62 şi dascălii beizadelelor63, oamenii de cari se încunjură sunt iarăşi în mare parte străini. Aceştia nu îndeplinesc însă numai însărcinarea specială, pe care o au la Curte. Prin legăturile pe cari în mod firesc au trebuit să le păstreze cu conaţionalii lor, prin acelea pe cari şi le creează şi le cultivă în urmă, ei îndeplinesc şi funcţiunea de informatori, în afară de aceştia Brîncovcanu are şi agenţi în străinătate, pe Dindar pe lingă generalul din Sibiu64, pe Busy la Viena65, pe Caragiani la Veneţia şi cîtva timp pe David Corbea la Moscova66. Cum însă veştile cari se puteau avea pe calea aceasta a corespondenţei domnului, miniştrilor, secretarilor şi agenţilor săi din străinătate, între ei şi cu persoane străine erau oarecum numai cele oficiale, supuse la graniţă controlului şi la nevoie, cînd ar fi conţinut dezvăliri primejdioase, confiscate, ele sunt completate prin informaţiile culese de la negustori67, cărora ori li se dă anume această însărcinare, ori sînt descusuţi asupra celor ce văzuseră de vameşii şi dregătorii de la margine68, prin misiunile clericilor catolici şi prin iscoade trimise în toate părţile, sub diferite pretexte, dintre cari cel mai obişnuit era tot al negustoriei, „ca să afle veşti de lucruri adevărate şi temeinice"69. Graţie acestor măsuri Brîncoveanu este sigur şi repede informat despre tot ceea ce se petrece în Europa. De altfel el avea în această privinţă o deosebită pricepere. în 1691, Marsigli rămîne surprins de dibăcia cu care interceptase scrisori de ale lui Tokoly, ardelenilor şi francezilor70. Ştirea despre încheierea păcii de la Ryswyk (1697), era cunoscută de capichehaiaua domnului de la Constantinopol cu mult înaintea ambasadorului francez71. 55 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Academiei, p. 60; cf. textul latin p. 60. 56 Del Chiaro, p. 198. 57 Ibid., 28-29, 164. 58 Const. Giurescu, Contribuiiuni la studiul Cronicilor mmitene, p. 48 sin. 1. Pentru urmaşii săi N. Iorga, Studii şi documente, I — II, la indice. 59 Secretar pentru limbile latină şi italiană. Revista p. istorie, arheologie şi filologie, II, p. 151-153. 60 Inedit. 61 Condica Vistieriei, p. 715. 62 Iacob Pilarino, Bartolomeu Ferrati, Lantier etc. (Del Chiaro, p. 1, 5, 37 — 38,104 ; Grecianu 121, 152; Harm., V, 2, 298; Supl., I, 1, p. 354 etc.). 63 Del Chiaro, p. 44 —5. 84 No. 357. 65 Hurm., IX, p. 1, 512. îl aflu întîiaşi dată în 1698. La 30 aprilie, Camera aulică intervine pe lingă Camera ungară să i se restituie negustorului Busy cei 10 000 fl. pe cari-i dedese împrumut (Viena, Reichs-Finanz-Archiv, Ged. Bûcher, Hungarn 1697, f° 221). 68 D. Cantemir, Evenimentele Cant acuz inii or şi Br-încovenilor, p. 10. 67 Istoria Ţării Româneşti de la 1688 încoace, în Mag. 1st. V, p. 164. 68 N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 222. 69 N. Iorga, Documente privitoare la Constantin Brîncoveanu, p. 10, 15; Radu Popescu, Mag. 1st. IV, p. 163. 70 Hurm., V, 1, p. 388, 392. 71 Hurm., Supl. I, 1, p. 343. 450 Funcţionarea acestui complicat serviciu de informaţiuni, prin care Brîncoveanu răspunde uneia din cele mai însemnate îndatoriri impuse de turci, are însă neapărată nevoie de îngăduirea vecinului de la nord. Fără această îngăduire scrisorile pot fi confiscate, agenţii săi expulzaţi, iar oamenii bănuiţi a fi în legătură cu el supravegheaţi. La rîndul lui domnul este prin urmare nevoit a întreţine bune relaţiuni cu imperialii; informîndu-i despre cele ce se petrec la turci, el este bucuros că i se lasă posibilitatea de a cunoaşte cele întîmplate la creştini. Asa vedem că în 1698 el se oferea că comunice lui August II săptămînal ştiri despre turci, tătari şi Cameniţa numai să i se îngăduie schimbarea scrisorilor la Neamţ, care era ocupat de poloni72. II Una din trăsăturile speciale ale caracterului lui Brîncoveanu este fără îndoială religiozitatea. Alături de Neagoie şi Matei Basarab în Ţara Românească, Ştefan cel Mare şi Barnovski în Moldova el este încă unul din marii constructori, reparatori şi înzestratori de biserici şi mînăstiri. Din boierie zidise biserici în satele sale Mogoşoaia73 şi Potlogi74, iar ca domn înalţă mănăstirile Hurezi75, Brîncoveni76, Mamul77, Sf. Gheorghe78, Sf. Ioan79, Sf. Sava80, aceste 3 în Bucureşti şi Rîmnicul (împreună cu Mihai Cantacuzino Spătarul)81. Repară apoi şi face însemnate adaosuri la mînăstirea De un lemn, Argeşul82 83, Bistriţa88 89, Dealu84, la Mitropolia din Tîrgovişt *e85 şi la bisericile Domnească88 şi Sf. Dumitru tot de acolo87, afară de bisericile construite peste hotare la Făgăraş, Ismail şi Galata88 şi de cele zidite de Doamna. Pentru Brîncoveanu ridicarea şi înzestrarea acestor numeroase lăcaşuri dumnezeieşti, nu era atît un semn de putere şi strălucire, spre cinstea şi amintirea numelui, ca la cei mai mulţi dintre domnii români, cît mai ales manifestarea concretă a unui adine sentiment religios, care răsare de altfel din toate faptele sale. Fireşte''că în acest sentiment, domnul „creştin şi pravoslavnic, cu dragoste şi cu rîvnă creştinească şi fierbinte" cum îl arată Cronica oficială 8®, trebuia să găsească un imbold pentru o apropiere şi conlucrare cu creş- 72 N. Iorga, Documente privitoare la Constantin Vodă Bvhicovtanti, p. 29. 78 în 1688. Grecianu, p. 10, n. 1. 74 In 1684. N, Iorga, Un palat a lui Brîncoveanu (publicat în revista Floarea Darurilor„ an. I, no. 1, 48). 75 Grecianu, p. 27, 57; N. Iorga, Inscripţii, p. 184 — 5. 76 Ibid., p. 92-93. 77 Ibid., p. 77; N. Iorga, Inscripţii p. 172. 78 Ibid., p. 87, 143, 172. 79 Ibid., p. 117. 80 N. Iorga, Cronicele munlcne, în An. Ac. Rom. XXI, p. 404. 81 Grecianu 76 — 7. 82 Ibid., p. 6,5. 83 Ibid., p. 57; N. Iorga, Inscripţii, p. 194. 84 Ibid., p. 245. 85 N. Iorga, Inscripţii, p. 116. 8G Ibid., p. 102 şi urm. 87 Grecianu, p. 88. 88 Ibid., p, 86, 87. 89 Grecianu., p. 198. 451 linii. Cînd în aprilie 1692 spune lui Quarient că şi el urmăreşte „binele creştinătăţii" cuvintele acestea exprimau desigur şi o convingere, iar nu numai un compliment faţă de un om al împăratului90. Către creştini el era atras şi de un alt sentiment: crescut în tradiţiile de îndoită mărire ale Basarabilor şi Cantacuzinilor, din cari se scobora prin amîndoi părinţii, stăpînind una din cele mai vechi averi, din cîte se văzuse iri ţară şi înconjurat de o numeroasă familie, semn de binecuvîntare dumnezeiască, Brîncoveanu era foarte mîndru. Agentul suedez Hylteen, care l-a cunoscut în 1713, spune că era „orgolios din fire"91, iar Cantemir vorbeşte despre nemărginita sa mândrie92. Această mîndrie răsare de altfel din toată activitatea sa: din fastul cu care se înconjoară, dinscumpetea giuvaerurilor, scuielorşi veşmintelor sale — numai diamantul de la surguciu costa 35 — 40000 taleri93, din titlurile străine, cum era acela de Principe al Imperiului, cu care se mîndreşte94, din frumuseţea palatelor cu cari îşi înzestrează satele. Cit de mult îi satisfăcea sentimentul acesta corespondenţa cu Curţile de la Viena şi Petersburg şi distincţiunile care i se acordaseră, se poate vedea din indignarea pe cari i-o provoacă faptul că regele Suediei nu voise să-i scrie în tot timpul şederii sale la Varniţa95 96.Pe ntru ca Antioh Cantemir să nu fie primit în înţelegerea proiectată în 1698 cu August II, Brîncoveanu invoca în afară de devotamentul către turci şi „condiţia şi origina" sa, cari-1 făceau nedemn de o asemenea alianţă86. între alte rele stăpînirca turcească are însă şi pe acela de a fi foarte umilitoare pentru demnitatea demnului. Manifestarea înjositoare a respectului, pe care ori eticheta i-1 impunea faţă de demnitarii, cari ocupau o dre-gătorie considerată mai înaltă decît a sa, oii teama faţă de cei influenţi, trebuia însă să rănească adine această mîndrie. „Cînd intra împăratul în corturi—la trecerca-i prin ţară in 1695-r-domnul descăleca şi îngenunchia şi cînd trecea împăratul se pleca cu capul la pămînt"97. înaintea oricărui slujbaş turcesc de oarecare însemnătate el trebuia să-i iasă în cale cu alai la marginea oraşului „deasupra viilor" 98 şi uneori cînd turcul pregetă vine chiar anume de Ia Tîrgovişte99. Hanului tătarilor ca şi oricărui pase cu trei tuiuri, trebuie la întîînire să îe sărute piciorul 100 şi se consideră ca o cinste deosebită, care trebuia înregistrată în Cronica oficială, primirea unui dar de la vizirul, ori aşezarea domnului între aga al ienicerilor şi defterdarul, în sfatul ţinut la Giurgiu în 1694101. Pentru cine trăise la Constantinopol din tainul împărătesc umilinţele acestea n-aveau nimic neobişnuit,dar pe mîndrul boier de ţară, de neam mare şi bogat peste măsură, ele trebuiau să-l jignească cu atît mai adine, cu cit atingerea mai deasă cu lumea creştină şi consideraţia care i sc arăta la Viena 90 Hurm.j V, 1, p, 412. 91 Hiiryn., TX. l,p,519. 92 D. Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor si Brînccvcnilnr, 19. 93 Del Chiaro, p. 102, Ca şi al lui Radu Leon. Mag. Ist. IV, 369. 84 I-Iurm., IX, l,p.519. 95 Ibid. 96 N. lorga, Documente priviţi are la Constantin Vodă Brîncoveanu, 23. Stolnicul Constantin Cantacuzino numea pe Constantin Cantemir ta tal Iui Autioch, „barbarul". N. lorga, Operile lui Constantin Cantacuzino, p, 59. 97 Mag. Ist., V, 143. 98 Grecianu, 90, p. 119, 141. 99 Ibid., p. 116. 100 Cronica lui Gheorgaki, Letop. III, p. 329. 101 Grecianu, p. 54. 452 şi Petersburg, contribuiau să-i dea o altă idee şi despre persoanele cărora eî „judecător şi stăpînitor" unei ţări 102 103 s-ar fi cuvenit să le arate respect şi despre felul cum acest respect trebuia manifestat. Dar nu numai prin consideraţiuni de sentiment era atras Brîncoveanu către creştini. Sub stăpînirea turcească situaţia sa ca domn este nesigură,, iar averea şi chiar viaţa lui primejduite în tot momentul. încă din a doua jumătate a secolului XVI, şi anume în domnia lui Mih-nea II Turcitul (1577—1583; 1585—1591), Poarta introdusese obiceiul numi-rei domnilor pentru un timp determinat, care era de 3 ani l0s. După acest termin era nevoie de o nouă confirmare, mucarerul cel mare, care se obţinea numai plătind aceleaşi sume de bani ca şi la primirea domniei104. Dacă domnul plăteşte haraciul la vreme, dacă nu se ridică nimeni cu pîrî împotrivă-i, ori le poate prin bani înlătura, dacă îndestulează lăcomia dregătorilor turci şi n-are compeţitori, cari să dea mai mult, sau cind există la Poartă temerea că s-ar împotrivi fermanului el poate dobîndi această confirmare şi mai departe, după cum neîndeplinirea aceloraşi condiţiuni atrage după sine şi o mazilire mai timpurie. Prin marile resurse, pe cari i le punea la îndemînâ o administraţie înţeleaptă şi o avere personală aproape fabuloasă, Brîncoveanu nu numai că obţinea regulat întărirea trienală, dar capătă chiar în 1698, ca altă dată Ieremia Moghilă, domnia pe viaţă105, pe care i-o confirmă apoi după 1703, şi sultanul Ahmed l06. Cu toate acestea situaţia lui rămîne tot nesigură, căci Turcul „cu vremea dă, cu vremea ia, precum este vremea aşa lasă. . . Creştinului niciodată cuvîntul nu ţine, nici a-1 amăgire îi este ruşine"107. Menţinut numai pentru că mijloacele şi dărnicia lui, cu cari nu se putea măsura nici un compeţitor, potoleau orice lăcomie, el nu se impune, ca Matei Basarab, şi prin temerea pe care o inspiră o armată numeroasă şi bine organizată, de care s-ar fi izbit fermanul de mazilie. Cu toată confirmarea pe viaţă temelia puterii sale este tot şubredă. Cu dregătorii turci cari se schimbau foarte des şi a căror lăcomie era fără saţiu, mazilia putea veni dintr-un moment intr-altul şi pregătirile de fugă în Ardeal arată îndestul de lămurit cit temei punea el pe hatişerifurile, aşa de costisitoare, cari i se dăduseră. Dar pentru domnii din această vreme, cînd—cum spune Neculcea—boierii „mai de cinste şi mai de neam" nu voiau să primească domnia108, mazilia înseamnă surprinderea şi ducerea silită la Constantinopol, unde îl aşteaptă pe marii închisoarea, tortura, confiscarea averei şi sărăcia. în adevăr în a doua jumătate a secolului al XVII(-lea) se petrece în Principate, cu privire la scoaterea din Scaun şi soarta mazîlului, o schimbare interesantă. Mazilia se face acum în cea mai mare taină, pentru ca nici unul din capi-chehaialele sau prietenii domnului să nu afle şi să-l înştiinţeze109. Spre 102 N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 258. 103 Cantemir spune că obiceiul confirmării la 3 ani s-a introdus după moartea lui loan Vodă cel Cumplit. (Descrierea Moldovei, 52), ceea ce concordă cu arătarea lui N. Costin care îl pune sub Mihnea. (Letopiseţe, II, p. 16). 104 D. Cantemir, Descrierea Modovei,p. 121. 105 Grecianu, p. 90; Foletu novei în Revista Română I, 670; Cronica lui Radu Popes cu în. Const. Giurescu, Contribuţii la studiul Cronicelor muntene p. 91 — 2; Condica Visteriei, p. 468 ; Hurm. Supl. I, 1, p. 448. Pentru Ieremia Moghilă v. Miron Costin, Letop., I, p. 261. 106 Cronica lui Radu Popescu, în Mag. 1st. IV, p. 22. 107 Miron Costin, Letop., II, p. 261. 108 Letop.t II, p. 226. 109 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 57. 453 a ajunge mai repede, capigiul care duce fermanul călătoreşte cu poşta n<), pe drum ascunde cu grije scopul călătoriei sale, pretextînd altă însărcinare, numai ca să înşele supravegherea spionilor — de obicei hangii — cari erau plătiţi de domni să afle şi să le comunice poruncile pe cari le duceau cu ei trimişii turceşti110 111. Pentru a înlătura orice indiscreţie, Poarta împinge uneori prevederea aşa de departe încît nici chiar purtătorul fermanului nu-i cunoştea cuprinsul, cum se întîmplă la mazilirea lui Constantin Duca în 1703112. Rostul acestor măsuri este uşor de înţeles: mazilia trebuia să surprindă pe domn, care era astfel împiedicat de a fugi în ţările creştine. îndatorirea pentru mazîl de a se duce la Constantinopol existase întotdeauna, fiind cuprinsă, sub formă de invitare, chiar în fermanul de mazilie, şi din momentul ce domnul nu mai putea găsi la creştinii de peste hotare ajutor pentru redobîndirea tronului, ceea ce se întîmplă în a doua jumătate a secolului al XVI(-lea)113, el ascultă mai totdeauna. Afară de unele excepţii, cînd asupra domnului apasă o vină de o deosebită gravitate şi o temere că va fugi, înlocuirea nu se face însă fără de veste, aşa că mazîlul poate, cum s-a şi întîmplat de multe ori, să treacă nesupărat la creştini. Numai în urma celor petrecute în 1658 cu Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan, cari provoacă după mazilie serioase turburări în Principate 114, Poarta se hotăreşte să fie cu băgare de seamă la scosul domnilor. Răscoala lui Mihnea (1658—9), fuga lui Grigorie Ghica (1660—64) şi trădarea lui Ştefan Petriceicu (1672—3), întîmplate curînd după aceea, arătau lămurit că credinţa domnilor devenea tot mai şovăitoare şi că măsuri de siguranţă trebuiau luate cît mai neîntîrziat. Pentru a preîntîmpina aceste acte de trădare, Poarta recurge la mai multe măsuri: a) Pune din nou în vigoare vechiul mijloc al ostaticilor, uneori feciori de boieri şi mai obişnuit membrii din familia domnului, cari rămîneau sau erau chemaţi la Constantinopol115. b) Cheamă la al treilea an, cu prilejul mucarerului, pe domni să sărute poala sultanului116. c) La mazilie introduce, cum am văzut, sistemul apucărei fără de veste, al surprinderei şi ducerei silite la Constantinopol, sistem pe care de Ia prinderea lui Gheorghe Ghica în 1660, de către paşa din Silistra, îl găsim tot 110 Ibid,, p. 59. 111 P. Răşcanu, Lefiie şi veniturile boierilor Moldovei în 1776, p. LII. 112 Hurm., IX, 1, p. 401. 113 N. lorga, Geschichte des rumânischen Volkesim Rahmen seiner Staatsbiidungen, II, p. 30 şi urm. 114 Cronica Cantacuzinească, numită a lui Stoica Ludescu, Mag. Ist, IV, p. 345 şi urm ; Istoriile Domnilor Ţării Româneşti, scrise de Radu Popescu, dar atribuite pînă acum lui Constantin Căpitanul Filipescu, ed. lorga, p. 138 şi urin.; Miron Costin, Letop , I, p. 356 şi urm. 115 Ca la Grigore Ghica în 1673, (Istoriile, ed. îorga, p. 177, 180; Neculcea, Letop., II, p. 203.) DumitraşcoCantacuzino (Neculce, II, p. 209,225) sau ConstantinCantemir (X. Costin, Letop. I, p. 35; Neculcea II, p. 230 etc.) 116 Dimitrie Cantemir spune că acest obicei se introdusese în timpul lui Barnovschi (Descrierea Moldovei, p. 52). Cronicarul face însă o confuzie, deoarece atunci domnii, cari fuseseră aleşi în ţară, sunt chemaţi la începutul domniei (Miron Costin, Letop., I, p. 295, pentru Barnovschi, iar pentru Matei Basarab, Mag. Ist., IV, p, 318 şi Istoriile ed. lorga, p. 117), ceea ce existaşi mai înainte. După cît ştiu domnii sunt chemaţi la al treilea an în 1.657, cînd erau bănuiţi de înţelegere cu Râkoczy (M. Costin, I, p. 356), iar cea dintîi aplicare se face în 1667 cu Radu Leon, cînd Radu Popescu pune şi introducerea obiceiului (ed. lorga p. 159, cf. 168, 192). în 1681 Duca se duce pentru ultima oară, după care obiceiul cade în desuetudine, avînd numai o excepţionala aplicare în 1703 cu Brîncoveanu. 454 mai des întrebuinţat, pînă cînd ajunge obicei117. Prin fenomenul de mazilie Poarta recomanda caimacamilor să predea pe mazîl în mîinile lui capigi başi. Acesta trebuia, după expresia cronicelor, „să-l ia şi să-l ducă", ori „să-l ridice"118, împreună cu familia, slugile şi cu toată averea lui119, de care nu numai că era oprit oricui să se atingă, dar cînd se bănuia că domnul a ascuns ceva, se făceau cercetări amănunţite spre a se afla şi lua totul. Grija pe care o are Poarta pentru ca domnul mazîl să fie dus împreună cu averea lui îşi are explicaţia în obiceiul pîrei, care se introduce tocmai în această vreme. Pîra la Poartă, ca mijloc de răsturnare, a fost întrebuinţată întotdeauna, dar pîra pentru nedreptate şi jaf, îndreptată regulat împotriva oricărui domn mazîl,. se introduce abia către sfîrşitul sec. XVII, şi anume de către Duca în a treia domnie (1678—83)12°. Acesta fusese mazilit în 1672 din cauza plîngerii pe care o ridicase împotrivă-i unii boieri şi cu deosebire bogatul Ursaki121; atunci el este bătut şi nevoit să cheltuiască mulţi bani, scoţîndu-şi capul numai mulţumită unei prea frumoase piei de vulpe neagră, dăruită sultanului122 123. Cele suferite de el însuşi îi slujesc de învăţătură: cînd în 1673 obţine tronul Munteniei, după sfatul său pîrăsc Cantacuzinii pe Grigorie Ghicam şi tot el apoi, cînd e mutat în Moldova, trimite boierii, în frunte cu hatmanul Buhuş şi logofătul Miron Costin, să pîrască pe Antonie Ruset124. De aci înainte, pentru toată epoca lui Brîncoveanu, pîra mazilului de către urmaşul său devine obicei, de la care întîlnim numai o singură abatere (în 1710)125. Cu sistemul nostru de impunere şi percepere a birurilor, cu felul cum se făcea plata haraciului cu numeroasele şi însemnatele bacşişuri cari se dau, după împrejurări, tuturor slujbaşilor turci, motive de pîra se puteau găsi întotdeauna. Plîngerile pentru neplata haraciului sau plocoanelor sunt, fireşte, mai rare:' ele erau mai uşor de controlat şi grija domnului pentru exacta lor îndeplinire' mai mare. Se întîlnesc totuşi 2 cazuri: în 1705 Mihai Racoviţă este pîrît „pentru două biruri şi pentru două bairamlîcuri, că le-au luat din ţară. . . şi la Vistieria împărătească nu le-au dat"126 şi tot pentru plocoanele bairamului este pîrît şi Nicolae Mavrocordat în 17 IO127. Pîrîle cele mai obişnuite erau însă pentru jafuri şi asupriri. Dumitraşco Cantacuzino „pentru jacurile ce au jăcuit fără de ispravă din ţară luînd pînea şi bucatele oamenilor şi dobitoacele toate"128; Duca „că au stricat ţara şi s-au jecuit cu feluri de obicee"129, iar Nicolae Mavrocordat că „au făcut 117 Duca în 1666 (Letop. II. p. 6, 196) şi în 1672 (Letop. lip. 8) ; Radu Leonîn 1669 (Istoriile ed. Iorga, p. 162). Antonie Ruset şi Duca în 1678 (Letop., II, p. 16, 216).Dumitraşco Cantacuzino în 1685 (Letop., II, p. 13,227-8) etc. 118 N. Costin, Letop., II, p.40; Neculcea, II, p. 227. lltt D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 58. 120 N. Costin, Letop., II, p. 16. 121 Neculcea, Letop., II, p, 199. Pentru satele lui Ursaki v. R. Rosetti, Părnîntul, sătenii si stăpînii în Moldova, p. 248. Pentru răzbunarea lui Duca, Nvadcea, II, p, 222 iar procesul iui în Hnrm., Sup.,11, p, 3,209 — 229. 122 Neculcea, Letop., II, p. 199- 123 Ibid.,p. 204. 124 N.Costin, Letop., II, p. 16 ; Neculcea, II, p.216. 125 Constantin Cantemir pîrăşte pe Dumitraşcu Cantacuzino (Letop., II, p. 34, 229); Duca pe feciorii lui Cantemir (II, p. 246); unii boieri pe Duca (II, p. 254); Duca a Il-a oară pe Antioh II, 269); Mihai Racoviţă pe Duca (II, p. 279); Antioh pe Racoviţă (II, p. 283, 286); Racoviţă pe (Antioh (II, p. 287) Dimitrie Cantemir pe Nicolae Mavrocordat (II, p. 92, 122, 302, 303.) Numai Nic_ Mavrocordat în prima domnie nu pîrăşte pe Mihai Racoviţă (II, p. 80). 126Neculcea, Letop., II, p. 283. 121 Letop., II, p. 122. 128 Ibid., 11, p. 34. 129Ibid., II, p. 27 J. 455 multe nedreptăţi în ţară şi au luat averea -boierilor'”130. într-o anumita măsură plîngerile acestea puteau fi întemeiate; atunci cînd se impune nu averea văzută, ei puterea de contribuim a cuiva, cum era la noi cu birul, nedreptatea stă în firea sistemului, şi ea se putea petrece chiar sub cele mai bune administraţii. în epoca însă care ne interesează nu nedreptatea în sine, care existase întotdeauna, determină pîra, ci altceva. Administraţia domnului putea fi ideală, socotelile cheltuielilor făcute, date pînă la centimă, cum face Nicolae Mavrocordat, pîra se produce totuşi, căci e pornită din alte motive decît răzbunarea nedreptăţei suferite. Antonie Ruset, care domnise cu blîndeţe şi nu scosese nici un obicei nou, este totuşi pîrît, ca şi Antioh Cantemir „cu multe năpăşti şi pricini fără de cale"131. Uneori o simplă partidă de vînă-toare, peste cele obişnuite, constituia un motiv de plîngere132. Boierul sau breslaşul pîrăşte fiindcă aşa cere interesul domnului şi o face ori „îndesindu-se.. cinste să dobîndească”133, ori de frică fiindcă aşa li se porunceşte134, şi în acest caz .se aleg întotdeauna cei mai buni de gură. Antioh trimite în 1705 să pîrască pe Mihai Race viţă „Vaslueni tot de cei buni de gură şi de pîrît” cari „în gura mare strigau: Vîndutu-ne-ai! vîn-dutu-ne-ai la kokii vechi135 ciocoilor, ca pre mascuri şi ca pre oi. Care numai ce huia divanul împărătesc şi se mirau toţi Paşii şi Agalarii de pîra ce-i dau acei breslaşi lui Mihai Vodă”136. Se creează astfel o categorie de boieri, cari îşi fac un merit că „ştiu bine pîrîre” şi „se laudă că — din această cauză— se tem domnii de dînşii”137. Cei cari nu pîrăsc ajung cu timpul adevărate excepţii138. Prin trimiterea boierilor cu plîngeri împotriva predecesorului său, domnul serveşte şi interesele turceşti şi propria lui cauză. Stricînd reputaţia mazîlului şi ruinîndu-1, el scăpa de un concurent, oferind în acelaşi timp turcilor prilejul de a pune mina pe averea lui139. în adevăr pîra pornită din ţară formează pretextul, de care se folosesc întotdeauna demnitarii turci, pentru a confisca averea mazîlului, a-1 închide şi a-1 tortura ca să mărturisească ceea ce ar fi mai avut ascuns, spre a se putea întoarce jafurile şi plăti rămăşiţele, cari, se înţelege de la sine, intrau în punga lor şi nu a păgubaşilor. Pentru atingera acestui scop mijlocul de constrîngere cel mai întrebuinţat era închisoarea140, iar cînd se bănuia că domnul mai are încă avere ascunsă se recurgea la tortură. Pe Antonie Ruset „l-au muncit cu multe feluri de munci: trestii pre sub unghii i-au bătut; datu-i-au nemeteţ uns şi trăgîndu-I afară i-au scos maţele la gură şi alte munci ca să dea bani. . . şi după ce l-an muncit i-au luat tot”141. Cînd mazîlul era lăsat slobod, ceea ce se întîmpk 13° Ibid., II, p. 122. 131 Letop., p. 213, 269. 132 D. Cantemir, Dese. Moldp. 104. 133 Ibid., p. 213. Ibid., p. 269. 135 La licitaţie. 126 Letop., II, p. 286. W Ibid., II, p. 372. lî8 Genealogia, p. 372. 139 Acsinti Uricarul, Letop. II, p. 122; „Una,i se va strica numele cel bun ce avea şi cu greu i se va mai scoate domnia, eară cu cealaltă socotiau eă-i vor face mare pagubă şi sărăcie, ca şi ce are si dea tot, şi la mare datorie să încapă, cît să nu mai poată lua niciodată domnia". uo Letop., IT, p. 34, 229, 269, 283, 286. m iud., II, p. 16. 456' foarte rar, judecăţile cu pîraşii pe la divanuri îl ruinau142, căci la turei nu cîştigă decît „dacă ştie să probeze cu mîinile pline dreptatea părţei sale”143. Oricari ar fi mijloacele întrebuinţate: judecata, închisoarea ori tortura rezultatul era întotdeauna acelaşi: sărăcirea mazîlului. „După cum este obiceiul domnilor celor mazili —spune cronicarul — de rămîn săraci, după ce se mazilesc”144. Faptul acesta este atît de adevărat şi turcii erau aşa de siguri de desfăşurarea obişnuită a lucrurilor, încît uneori se pregătea închisoarea pentru mazîl înainte de a fi sosit el sau pîraşii la Constantinopol145 *, şi cînd aceştia nu veneau, însuşi vizirul trimitea să-i cheme148. Am stăruit cu deosebire asupra acestui fapt istoric căci de la cunoaşterea lui depinde în primul rînd înţelegerea politicei creştine a lui Brîncoveanu. Soarta contimporanilor săi din Moldova îi arăta, fără putinţă de îndoială, la ee trebuia să se aştepte el însuşi: scoaterea din scaun pe neaşteptate, ridicarea şi ducerea silită la Constantinopol, unde trebuia să sufere tortura şi închisoarea, din care n-avea să scape decît ca să-şi tîrască între străini o viaţa de lipsuri şi ruşine. Pentru domnul Munteniei perspectiva aceasta era încă şi mai întunecată prin primejdia pe care, în asemenea împrejurări, o făcea să atîrne deasupra capului său lăcomia turcească, provocată de faima unei fabuloase averi. Brîncoveanu trecea în adevăr în ochii contimporanilor drept cel mai avut dintre domnii cari se perindaseră pe tronul Ţării Româneşti147. Acumularea unei asemenea avuţii se părea chiar cu neputinţă prin mijloacele obişnuite şi de aceea se şi născuse legenda că, în parte cel puţin, ea se datora şi comorilor lui Matei Basarab, a căror amintire se păstrase în ţară148, pe cari 'Brîncoveanu-le-ar'fi găsit cu prilejul restaurării Curţii domneşti din Tîrgovişte.149 Temeiul oricărei averi a fost la români întotdeauna pămîntul, moşia, pe care Cantemir o arată, cu dreptate „ca principalul şi aproape unicul semn de boierie”150. Din testamentul pe care Brîncoveanu îşi împarte î i 1708 averea între copii se poate cunoaşte numele şi provenienţa, cumpărătoare ori moştenire, a tuturor moşiilor sale151. 55 de sate întregi, dintre cari unele înzestrate cu curţi de piatră, vii şi mori, 57 de moşii ori părţi de sate, numeroase vii situate în 10 dealuri* 5 rînduri de case în Bucureşti şi unele la Tîrgovişte, alcătuiesc, în afară de ceea ce stăpînea în Ardeal şi de daniile foarte numeroase, de obicei cumpărători, făcute mănăstirilor, averea imobilă a lui. Oricît de numeroase erau aceste sate şi moşii oricît de mare întinderea lor totuşi nu pe ele se întemeia faima de bogăţie a lui Brîncoveanu. Răspîndite pe tot cuprinsul ţării ele nu puteau impresiona prea mult, ceea ce explică şi faptul că unii boieri, cari posedau averi şi mai mari, nu au avut totuşi această reputaţie. Constantin Şerban confirmă în 1656 Elenii Băneasa Buzeasca şi fiului ei Mateiaş Postelnicul stăpînirea peste 96 sate întregi şi 30 de moşii şi părţi de sate, în afară de danii, aproape toate moştenire de la Radu Clucerul Buzescu152, 142 Ibid., II, p. 279. 143 D. Cantemir, Dese. Mold., p. 39. 144 Letop., II, p. 196, cf. 213, 279. 145 N. lorga, Acte şi fragmente, II, p. 311. 140 Letop., II, p. 370. 147 Radu Popescu, Mag. Ist. IV, p. 21. 148 Del Chiaro, p. 119. 149 Ibid., p. 121. ia® D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, II, p. 624, n. 34. 151 în parte publ. de N. Iorga, Doc. pviv. la Constantin Vodă Brîncoveanu, p. 153 şi urm. y iar întreg în Grecianu, op. cit., p. 271 şi urm. 158 Tinerimea Română, I, p. 110—127. iar în Moldova Iordache Ruset are nu mai puţin de 80 de sate şi 84 moşii,. silişti şi părţi de sate150. Faima bogăţiei lui Brîncoveanu era determinată 4e banii săi, despre care se ştia în mod vag că sunt depuşi la multe bănci din străinătate, şi cu deosebire de mulţimea şi scumpetea sculelor. Odoarele sau sculele, nume sub care se înţeleg de obicei orice fel de lucruri de preţ; giuvaeruri, argintării, veşminte etc.,au avut la români o deosebită însemnă» ţaţe. „Ele nu sunt numai frumuseţea de căpetenie din casa fiecăruia, pînă la cel mai mic boierinaş şi pînă la cel mai sărac negustor, ci încă ceva. Mijloacele de astăzi pentru a se păstra şi asigura banul nu erau pe atuncia. Banii înşişi erau de tot rari şi în loc să alerge prin toate părţile ca astăzi ei se cufundau repede după ivirea lor în pungile, în lăzile, tainiţile şi gropile vreunui mare bogătaş, sau vreunui mare puternic al lumii. Semnul bogăţiei era deci altul pe atunci: juvaerul care avea o răspîndire şi o căutare, pe care n-o putem nici bănui astăzi"153 154. Dacă pentru oricine sculele constituiau o economie tot aşa de mult ca şi o podoabă, înţelegem de ce bogatul şi mîndrul domn al Munteniei îşi datora lor în cea mai mare parte renumele averei sale. în adevăr giuvaerurile pe cari le dă de zestre copiilor155 şi lucrurile trimise spre siguranţă în Ardeal156, alături de ecoul ajuns pînă la noi al uimirei pe care o provoacă în 1714 valoarea unora din sculele confiscate, ne pot da o idee de bogăţia pe care el o grămădise sub această formă. La începutul lui iulie 1714, s-a aflat la doamna într-o casetă, giuvaeruri în valoare de o jumătate milion de taleri şi un inel cum nu se mai văzuse altul la Poartă157. Aşa de mare era numărul hainelor şi lucrurilor de preţ confiscate la mazilire, că se umpluse Constantinopolul de ele şi ajunseseră pînă şi prin Moldova şă le vîndă turcii158. Faima averii lui Brîncoveanu răzbătuse şi dincolo de graniţele ţării. în Moldova, peste care domniseră totuşi principi avuţi ca Petru Rareş şi Vasile Lupu159, el trecea drept „vestit de bogat" care „prin puterea banilor săi isprăvea ce-i era voia de la Poarta turcească"160 şi aceeaşi reputaţie o avea şi în Ardeal. Braşovul, nemeşii unguri pribegi şi în două rînduri chiar generalii împăratului se împrumutaseră de la el cu sume însemnate161. Acolo însă unde această faimă trebuia să fie mai răspîndită, era desigur la Constantinopol. Averea lui se evalua de turci la 10 000 000 de taleri162, iară bogatul Cara Mehmed Aga, înştiinţat numai cu 3 zile înainte, îi putea da împrumut 500 pînă la 1000 de pungi163. Făcîndu-şi din îndestularea lăcomiei turceşti pe care n-o mai înfrîna acum prestigiul puterei, care cuteza la nevoi a se şi împotrivi, temeiul stăpînirei sale, Brîncoveanu dăduse turcilor, în sfertul de veac pe care îl umple domnia lui, sume enorme. O administrare pricepută, care mai micşorase nedreptatea de mai înainte a repartizării dări- 153 Radu Rosetti, op. cit. p. 240 — 251, unde se dau şi alte exemple de marile averi ale boierilor moldoveni- 154 N. Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, p. 8 — 9. 155 Grecianu, p. 271 şi urm. 158 Hurm., VI, p, 135- 139. 157 N. Iorga, Doc. priv. la Constantin Brîncoveanu, p. 72, 76. 158 Cronica lui Muşte, LetopIII, p, 55. 159 Despre care se credea că are o avere de 10 000 000. N. Iorga, Mărunţişuri istorice culese în Ungaria, 24, n. 2. 180 Letop., III, p, 31, 37, 45. 181 N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 255 şi 262, şi documentele de faţă. 162 N. Iorga, Doc. priv. la Constant in-Vodă Brîncoveanu, p. 131, 135, 145; Id., Stud. si doc. IX, p, 107; Hurm., IX, 1, p. 537. 163 D. Cantemir, Ist. Imp. Otoman, II, p. 747, n. 50. 458 lor, prin desfiinţarea birurilor lunare, cari apăsau numai pe cei săraci şi înfiinţarea sferturilor şi a văcăritului, plătite de toţi164, ceea ce are drept'urmare o creştere simţitoare a populaţiunei, îi punea la îndemînă, alături de marea sa avere, resurse pe cari nu le avusese nici unul dintre predecesorii săi. Pîrît la Poartă în tot cursul lungei sale domnii ca hain şi jefuitor de ţară, el îşi înlătură duşmanii şi împrăştie bănuielile numai prin dărnicia sa; dăduse şi de la tară, dar mai ales dăduse din veniturile domniei şi din averea-i proprie ca niciunul dintre predecesori, şi cum nimeni dintre urmaşi nu va mai da. Mulţimea banilor vărsaţi la Constantinopol crease în juru-i legende şi în imaginaţiunea aprinsă a Musulmanului, uimit de această nemaipomenită dărnicie, domnul Munteniei devenise personificarea bogăţiei însăşi, Altin Bey, adică Principele Aurului, cum era îndeobşte numit. O însărcinare în Ţara Românească era pentru slujbaşii turci una din cele mai rentabile afaceri, pentru obţinerea căreia îşi puneau în joc tot felul de stăruinţe165. Cînd se cunoştea care era soarta care aştepta pe mazîl la Constantinopol fireşte că faima de care se bucura Brîncoveanu constituia pentru el o primejdie mai mult. Domnul ştia mai dinainte că odată scos din domnie şi dus la Constantinopol nu numai că pierderea averii sale era sigură, dar pentru a pune mina pe ceea ce s-ar fi bănuit că ascunde încă, chinuri ca ale lui Antonie Ruset poate că n-aveau să fie de ajuns; viaţa chiar îi era ameninţată. Cît de mult îşi dădea seamă Brîncoveanu de acest lucru se vede din spusele sale, după reîntoarcerea de la Adrianopol, în 1703, că mai degrabă „preferă să moară sau să cerşătorească pînă prin ţările creştinilor, decît să treacă încă o dată Dunărea şi să meargă la Constantinopol"166. Pentru a nu fi silit la aceasta el caută să ia măsuri ca mazilia să nu-1 surprindă, pregătindu-şi din vreme mijloacele de fugă în Ardeal. O primă măsură este schimbarea reşedinţei. în vara celui de al patrulea an de domnie (1692), începe restaurarea Curţii domneşti de la Tîrgovişte, dărîmată din ordinul Porţii, după hainia lui Mihnea, de către Grigorie Ghica. După mai multe interveniri şi stăruinţe la Constantinopol el căpătase această învoire167 cu toate Renunţările lui Tokrây168. La 15 august 1694 restaurarea corpului principal era terminată169. în Tîrgovişte, înconjurat de o populaţie mai puţin numeroasă decît a Bucureştilor, din mijlocul căreia fuga era deci mai lesnicioasă, şi apărat de cazacii lui iar nu de seimenii plătiţi de sultan170, domnul era mai la adăpostul unei surprinderi171. Cu toată nemulţumirea boierilor, nevoiţi să urmeze Curtea, a negustorilor bucureşteni, ale căror afaceri sufereau, a turcilor chiar, cari îşi dau seama că de acolo munţii sînt mult mai aproape decît Dunărea, Brîn-, coveanu locuieşte la Tîrgovişte 6 — 7 luni pe an. Către sfîrşitul primăverii, 164 Reforma aceasta s-a făcut în primăvara anului 1701: Grecianu, p. 105—6; cf. Condica Vistieriei, p. 612, de unde se vede că cel din urmă bir lunar s-a scos în martie. Sferturile erau: vel seamă, seama a doua, seama a treia şi haraciul. Văcăritul care fusese scos întîi în 1689, a doua oară în 1704, şi apoi regulat în fiecare an, nu era o dijmă, ci unul din sferturi seama a doua — scoasă proporţional cu numărul vitelor, prin urmare cea mai dreaptă dintre toate dările. V. şi mai departe. 135 Del Chiaro, p. 171. m D- Cantemir, Evenim. Cant acu 2 inii or si Brîncovenilor, p. 10. 167 Grecianu, p. 47, 59—60. 138 Rurtn., Supl. I, î, p. 229. 199 Grecianup. 59—60. 170 Del Chiavo, p. 68, 76, 108; Letop. I, p. 286. 171 N. lorga, Doc* priv. la Constantin-Vodă Brîncoveanu, p. VII. 459 cînd se apropie căldurile, el părăseşte de obicei Bucureştii pentru a nu şe mai întoarce decît după Sf. Dumitru şi uneori chiar prin februarie ori martie. Dacă izbutea să nu fie prins şi ar fi putut să fugă, locul de refugiu era, fireşte Ardealul. Asigurarea acestui adăpost formează una din preocupările de căpetenie în relaţiunile sale cu împăratul, încă din 1679 dobîndise, ca rudă a Cantacuzinilor, cetăţenie transilvană172. La 19 mai 1688 obţinuse, în aceeaşi calitate, titlul de conte173, iar la 30 ianuarie 1695, ca răsplată a serviciilor aduse pînă atunci, este ridicat la demnitatea de Principe al Imperiului174. In căutarea şi obţinerea acestui titlu domnul nu era atît determinat de motive de vanitate. în prima linie pe baza lui cerea el mai tîrziu îngădui-, rea de a se refugia în Ardeal la caz de nevoie175. De altfel pentru a-şi asigura acest refugiu, Brîncoveanu luase din vreme întinse măsuri. încă de la începutul lui iunie 1695 el se adresează generalului Veterani176, şi după moartea acestuia urmaşului său prinţul Vaudemoat177, ca să intervină pe lingă împărat să-i acorde permisiunea de a se refugia la nevoie în provinciile imperiale, cerere pe care o reînnoieşte apoi în 1698 prin. secretarul său Dindar şi misionarul catolic Elias Matejanic. Cum însă cererea, aceasta era făcută în acelaşi timp şi în legătură cu alta, care reclama o chibzuială mai mare, fiind vorba de un ordin ce trebuia trimis generalilor imperiali ca să-l ajute cu trupe puternice în caz de primejdie, nu i se dă un răspuns hotărît178. Numai după încheierea păcii de la Carloviţ şi în urma unei noi intervenţiuni, Brîncoveanu obţine în sfîrşit, în 1701, autorizaţia imperială, sub forma unui ordin adresat generalului comandant din Ardeal, prin care i se îngăduia ca, atunci cînd din cauza barbariei păgînilor ar fi fost nevoit să-şi părăsească Scaunul, să fie primit în această provincie împreună cu toţi ai săi şi tratat după cuviinţă179. După moartea lui Leopold, privilegiul este reînnoit apoi în 1706 şi de către fiul şi urmaşul său Iosif I180. La începutul anului 1711, în preajma războiului ruso-turc, domnul stăruie pentru o nouă reconfirmare. Decretul imperial din 1706, adresat generalului de atunci din Ardeal, îl socotea neîndestulător; acum era un alt comandant, care în lipsa unui ordin către el personal, i-ar fi putut face greutăţi, cerînd lămuriri de la Viena, şi ceea ce îl interesa pe Brîncoveanu în primul rînd era ca la graniţă să nu întîmpine nici un obstacol. .Situaţia sa la Constantinopol era atunci mai şubredă ca oricînd şi dacă turcii nu-1 maziliseră încă, cauza era numai că nu aveau siguranţa că-1 vor putea prinde; acum cînd ostile turceşti trebuiau să se afle în vecinătate, ocaziunea se putea prezenta foarte uşor, oricare ar fi fost sfîrşitul războiului. Pentru ca fuga sa izbutească, trebuia ca la graniţă să nu întîrzie: altfel risca să cadă în mîinilb acelora cari, fără îndoială, n-ar fi lipsit să-l urmărească. 172 No. 369; cf. N. Iorga, Doc. Cantacuzinilor, 276. La p. 261 este trecut din greşeală 1670, în loc de 1679. 173 No. 452 şi Genealogia. 174 No. 452. 175 No. 317, 343. 176 No. 125, 126. 177 No. 135- 137. 178 Monumenta spectantia kistoriam Slavorum Meridionalium, XVIII, 321, şi no. 126* 136. 179 No. 452; cf. 317. 180 No. 452. 460 De aceea el cere printr-unul din secretarii săi, care se află la Viena în februarie 1711, să i se acorde de astă dată 2 protecţionale, cu acelaşi cuprind unul adresat generalului comandant din Ardeal, iar celălalt generalului de la Braşov, ale căror nume însă, din cauza schimbărilor cari se puteau întîmpla trebuiau lăsate în alb181. Aceste ordine i se şi dau — la 12 martie—182 şi probabil că numai pentru înlăturarea unor eventuale încurcături cu Poarta, data lor este pusă cu un an mai înainte183. Moartea împăratului losif şi urcarea pe tron a fratelui său Carol VI, determină pe Brîncoveanu să ceară prin secretarul Grienner o a treia reconfirmare, care i se şi acordă la 27 martie 1712184. Trebuie să amintim că preocuparea aceasta a căutării unui refugiu se vădeşte şi în relaţiunile sale — nu tocmai binecunoscute — cu Ţarul, de la care capătă privilegiul de a se putea stabili în Moscova cu titlul de Principe,cînd împrejurările l-ar sili ca să trăiască acolo185. Alături de măsurile luate cu atîta grije pentru ca în caz de mazilie să nu fie surprins de turci şi să poată trece la creştini, Brîncoveanu caută să-şi puie în siguranţă peste graniţă şi o parte din avere, deoarece tot ceea ce s-ar fi aflat în ţară, fie că ar fi fost dus la Poartă ori ar fi izbutit să fugă, avea să fie confiscat186. încă de la moşul său Preda Brîncoveanu moştenise satul Sîmbăta de sus, în ţinutul Făgăraşului, pus zălog în 1653 pentru 1800 de galbeni187. Pe aceeaşi cale a amanetării sau a cumpărării condiţionale cu dreptul de a i se înapoia banii dobîndeşte şi Brîncoveanu mai multe sate şi moşii în Ardeal. De la guvernatorul Gheorghe Banffy cumpără satul Sîmbăta de jos cu 1000 de galbeni188 şi ia zălog Tamaş Pataca pentru 1000 de taleri. Doi nobili unguri îi vînd Poiana Mărului, iar sătenii din Cincul mic şi Şomărtin îi amanetează mai multe locuri189. Cînd voieşte însă să facă o cumpărătură mai însemnată, el întîmpină împotrivire din partea autorităţilor imperiale. Aşa în 1708, cumpărînd de la un oarecare Giulay 4 sate, pe cari secretarul său Dindar le şi luşse în stăpînire, vînzarea este anulată de generalul Kriech-ba'um, sub motiv că satele erau fiscale, fiind confiscate, şi apoi cumpără* toarea se făcuse fără ca nici generalul, nici guvernatorul transilvan să fi 181 No. 317, 320, 321, 322. 182 Ele s-au dat desigur în aceeaşi zi cu acela al Stolnicului Constantin Cantacuzino, cerut tot atunci, dar care nu este antedatat. (N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, 264). • \ 183 No. 322. 184 No. 343-347. 185 No. 452. 136 Aceasta este cauza pentru care domnii îşi ascund încă din domnie banii şi sculele, ■dîhdu-Ie în păstrare pe la Clerici, mînastirii, prieteni şi oameni de încredere. ConstantinCantemir dă patriarhului din Ierusalim 50 pungi să le ascundă (Letop., II, p. 245), Şerban dăduse 2 sipete cu lucruri lui loan Cariofil (N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, p. 96 —7) şi tot de teama confiscării ţinuse Fostelniceasa, mama lui, să i dea sate şi moşii aparte, ceea ce aduce apoi dezbinarea între fraţi (N. Iorga, op. cit., p. 126—7, 134, Î38). Şi Brîncoveanu dăduse bănişi scule patriarhului din Alexandria, iar într-o mînăstire din Adrianopole ascunsese 30 000 galbeni ţN. Iorga, Documente priv. la Constantin Brîncoveanu, p. 77, 137). 187 N. Iorga, Sate si preoţi din Ardeal, 153. 188 Banii fuseseră daţi în împrejurările următoare: Banffy trimisese „pecora et pecudes sues, per homines suos in dictam Valachiam Transalpinam, conservationis et refugii causa . . • pro quorum intertentione .. . [Domnul dăduse] certam pecuniae et naturalium summam, in toto 2 500 Taleros Leoninos, facientem" pentru cari îi constituie zălog Sîmbăta. (R.F.A. Siehenbiirgen, 1721, dec.) 189 N. Iorga, Doc. priv. la Constantin Brîncoveanu, p. 165. Asupra acestor cumpărături v. şi N. Iorga, Braşovul şi rumânii, p. 234 — 6, unde se accentuează şi nevoia din care ele porneau^ 461 fost înştiinţaţi190. în 1712, principele Mihail Apafi, pentru ca să-şi poată plăti datoriile făcute în timpul răscoalei ungureşti, cere de la Brîncoveanu un împrumut de 50 000 fl. pe timp de doi ani şi cu dobîndă de 6%, punîndu-i zălog Castelul Ebesfalva (Ibaşfalău) împreună cu mai multe sate atîrnătoare de el, care în caz cînd banii n-ar fi fost înapoiaţi la vreme, trebuia să rămînă domnului. Cu toate că generalul Stainville, în urma intervenţiunii lui Brîncoveanu, recomandă consiliului de război aprobarea împrumutului, ară tind că Ebesfalva e în mijlocul ţării, neîntărit şi fără o deosebită importanţă, aşa că intrarea lui în stăpînirea domnului Munteniei, care căuta acolo numai o asigurare pentru familia sa, n-ar fi fost deloc periculoasă, totuşi din faptul că împrumutul nu s-a realizat iar contractul, a cărui copie se şi înaintase la Viena, a rămas un simplu proiect, se vede că aprobarea cerută nu s-a. încuviinţat191. Neizbînda aceasta repetată determină pe Brîncoveanu ca înainte de a mai încerca o nouă cumpărătură în Ardeal să caute a obţine îngăduire de la Viena. Dindar trimis în acest scop dobîndeşte în două audienţe pe cari le are la împăratul Carol VI, această învoire despre care este încunoştinţat printr-un decret dat la 23 mai 1713. Se impun totuşi domnului două restrîc-ţiuni: să nu poată cumpăra decît numai moşii aparţinînd Fiscului, şi că ceară mai întîi aprobarea guvernului transilvan, ţinut la rîndul său să n-o acorde fără prealabila încuviinţare a împăratului192. în urma acestei hotărîri, Brîncoveanu numaidecît intră în negocieri cu Stainville, ca să cumpere pentru suma de 100 000 fl. mai multe sate din Făgăraş, care aparţinuseră lui Apafi. Vînzarea asupra căreia se şi stabilise înţelegerea pînă în martie 1714, este însă zădărnicită prin mazilirea domnului, spre via părere de rău a consiliului de război, care se vedea lipsit de această sumă, destinată fortificării Bălgradului (Alba Iulia)193. Pe lîngă cumpărarea de moşii, Brîncoveanu grămădeşte o mulţime de scule şi lucruri de preţ în casele pe care le construieşte în Sîmbăta de sus1®4 şi în cele cumpărate la Braşov195 şi depune sume însemnate de bani în străinătate. Cu prilejul mazîlirei din 1714, vistierul Şerban Bujoreanu fiind în-drebat de imbrohor, unde se aflau banii domnului, răspunde că erau depuşi la Braşov, în Veneţia, în Olanda şi în Anglia196. Aceeaşi credinţă cu adaosul că se aflau depozite şi la Viena, o găsim înregistrată de Cantemir197 şi Del Chiaro198. Este sigur însă că Brîncoveanu n-a avut bani în Olanda şi în Anglia, în demersurile făcute de doamna Marica, după întoarcerea din exil, pentru a reintra în stăpînirea averii împrăştiate, nu se află nici o urmă despre aceasta. Desigur că numai legăturile lui cu ambasadorii acestor ţări la Poartă, Colyer şi Paget, au dat naştere acestui zvon, mai ales că după mazilie s-a aflat că o sumă oarecare de bani fusese dată în păstrare de unul din Capichehaiele sale, unui dragoman englez din Constantinopol199. Nici la Viena nu se ade~ 190 No. 275. 279. 1,1 N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, 277 şi 274 (în rezumat). Actele respective î» Viena, K.A., 1712, Expedit., Iuly, 364; v. si N. Iorga, Braşovul şi românii, 235. 192 No. 262, 366-71. 183 No. 290, 392, 394, 400, 401, 409. 184 D. Cantemir, Even. Cantcauzinilor şi Brîncovenilcr, 10. 195 No. 452 şi n. 1. Pentru tot ceea ce priveşte aceste case v. N. Iorga, Braşovul şi românii , a indice. 1 198 Ferrati c. Tige: Hurm., IX, p. 1, 535, cf. 533. 197 Even. Cantacuzinior şi Brîncovenilor, p.10. 198 P. 167; v. si no. 442, 446, 450. 199 Hurm., IX', 1, p. 536. 462 vereşte să fi avut ceva. Cercetările pe cari le face în 1715, Consiliul de război200 nu dau nici un rezultat şi în socotelile de mai tîrziu de asemenea nu întîlnim nici o menţiune. La Braşov s-a găsit în adevăr suma de 53 893 de galbeni201 la Mânu Apostolu, omul său de încredere, pentru care stăruise în 1713 ca să i se acorde diploma de nobil ardelean202 care-i da dreptul ca să se poată adăposti acolo în siguranţă cu banii şi sculele date lui în păstrare. Banii aceştia nu fuseseră însă puşi în păstrare acolo mai dinainte, ci sunt aduşi de Mânu, odată cu fuga lui din Bucureşti, la 24 martie203, ceea ce explică şi intervenţia făcută de Ştefan Cantacuzino pe lingă Stainville, pentru extrădarea lui, sub cuvînt că banii cu cari fugise erau ai vistieriei şi nu ai fostului domn204. Numai în Veneţia şi anume la Banca publică de acolo avea Brîncoveanu, cum avusese altădată şi Radu Mihnea205 şi mai în urmă Şerban Cantacuzino206, bani depuşi. între 1698 şi 1702 el depusese prin mijlocirea lui Nicolae Caragiani 180 000 de galbeni cu dobîndă de 4 1j2 şi 3 3/4%, care se reduce mai tîrziu la 3%207. Cu toate că în 1707 închinase venitul a 30 000 de galbeni mînăstirei Sf. Gheorghe, suma depusă a fost totuşi sporită în urmă, aşa că la mazilirea sa avea la Veneţia 210 000 de galbeni, sau peste o jumătate milion de taleri. în chinurile la cari a fost supus la Constantinopol, Brîncoveanu a mărturisit aceşti bani pentru restituirea cărora Poarta intervine în zadar pe lingă Republică. Din cele arătate pînă acum rezultă că preocuparea de a-şi căuta un refugiu şi a-şi pune în siguranţă o parte din avere — preocupare determinată de schimbările cari se petrec în a doua jumătate a secolului XVII, cu privire la împrejurările în cari se face mazilia şi la soarta mazîlului — constituieşte factorul cel mai important în relaţiunile lui Brîncoveanu cu lumea creştină. Pentru a-şi scăpa capul şi asigura bătrîneţelor şi familiei sale aceeaşi îmbelşugate bogată, în care trăise, el era constrîns să urmărească o politică de înţelegere şi îndatoriri cu creştinii şi în special cu împăratul. III Dacă însă stăpînirea turcească jigneşte credinţa domnului, îi umileşte mîndria şi îi primejduieşte viaţa şi averea, pentru ţară ea este din cale afară de jefuitoare. „Ne-au încărcat cu dările, scrie Brîncoveanu în 1705 braşovenilor, cît iaste peste putinţă săracilor şi nu mai contenesc cu cerutul"*08. Pîîngerea aceasta era adevărată209. Condica de venituri şi „cheltuieli a Vistieriei, care cuprinde o perioadă de 10 ani din domnia lui (1694—1703), ne permite să ne dăm seama în mod amănunţit de sumele enorme, pe cari lăcomia 200 No. 442, 446, 450. 201 No. 424 si Hurm., IV, p. 135. 202 No. 372. ’ 203 No. 267 n. 2. 204 Inedit. 205 Hurm., VIII, p. 417-37. 208 N. Iorga, Socotelile Sibiului în An. Ac. Rom. XXI, p. 297. 207 Revista p. istorie, arheologie si filologie, II, p. 156—161. 208 Ibid., p. 145 şi urm. şi Hurm., VIII. 209 N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 32. 463 fj ; turcească le stoarce în diferite chipuri de Ia ţară. Venitul Vistieriei se alcă- | tuieşte din mai multe feluri de dăjdii, cari poartă în general denumirea de biruri, şi constituiesc darea directă şi personală a fiecăruia. Obişnuit ele se plătesc în bani şi foarte rar în natură, iar numele special prin care sunt designate este determinat de întrebuinţarea care li se dă. Din punctul de vedere al felului cum îşi plătesc birul, locuitorii ţării se împart în 2 mari categorii: una formată din privilegiaţi, constituiţi în bresle sau comunităţi fiscale, I în care intră boierii, preoţii, militarii sau slujitorii, negustorii şi orăşenii, j şi a doua din ţărani. înlăuntrul fiecăreia din aceste 2 categorii există o mul- j ţime de deosebiri; în special pentru ţărani ele sunt foarte numeroase: aşa j d. ex. într-un fel sunt impuse satele de clăcaşi numiţi şi birnici, în altul cele [ de moşneni sau megieşi, ori cele cu ruptoare210; locuitorii de de-a lungul t drumurilor, cei însărcinaţi cu paza graniţei la munţi — plăieşii, — cu muncile trebuitoare ocnelor — măglaşii — ca şi cei ce locuiesc pe margini — mărginaşii—, I plătesc mai puţin, ori din cauza însărcinării speciale pe care o au ori pentru | uşurinţa cu care puteau trece în ţara vecină. 1 Deosebirea dintre cele două mari categorii de contribuabili consistă în aceea că nu toţi suportau deopotrivă greutatea birurilor. Birurile cari serveau la cheltuielile interioare ale ţării, cum erau cele privitoare la întreţinerea Curţii, armatei şi slujbaşilor, ca şi acelea prin care se îndeplineau unele cereri mai mici ale turcilor, nu erau plătite de bresle. Astfel birurile lunare, numite şi bir mărunt de ţară, cari se scoteau în fiecare lună o dată sau de mai multe ori şi serveau la acoperirea cheltuielilor obişnuite ale Vistieriei, la cari se mai adăcgau, cînd nu se ajungeau, altele pentru lefi sau cheltuiala Vistieriei, birurile pentru cheltuielile Slugeriei şi jicniţei, împreună cu rînduielile finului şi găleţii, şi birul pentru lucrul viilor domneşti, sînt plătite întotdeauna numai de ţărani. Tot numai asupra lor apasă şi unele dări pentru turci: birul mierei şi cerei împărăteşti, rîndu-iala untului împărătesc, birul pentru ploconul cel obişnuit al hanului, vacile şi oile pentru conacele lui, etc., etc. Breslele nu contribuiesc decît la cele trei biruri principale—haraciul, vel seama şi seama II—, la cari se mai adăoga uneori şi seama III, precum şi la dările scoase pentru a se îndeplini unele cereri mai însemnate ale turcilor. în 1701, Brîncoveanu săvîrşeşte o mare reformă, desfiinţînd toate birurile plătite numai de ţărani şi păstrînd numai pe cele 4 la cari contribuiau cu toţii, haraciul şi cele 3 semi, iar pentru ca să mai micşoreze şi nedreptatea neproporţionalităţii, începînd cu anul 1704r seama II este scoasă pe vite, -— cunoscutul văcărit — aşa de urît şi atît de atacat de boieri tocmai pentru că era singura dare proporţională. în cei 10 ani, de cari se ocupă Condica amintită, produsul anual al birurilor este următorul: 1694 ............... 516 000 taleri211 1695 ............... 518 000 taleri212 1696 ............... 516 000 taleri213 1697 ............... 495 000 taleri214 1698 ............... 497 000 taleri215 210 Ruptoarea era o sumă liotărîtă care avea să fie răspunsă la anumite termine. 211 Condica Vistieriei, p. 7 — 87. 2»2 Ibid., p. 88-178. 218 Ibid., p. 179-272. 214 Ibid., p. 273-366. 2“ Ibid., p. 367 — 454. 464 4 1699 ............... 409 000 taleri216 1700 ................ 452 000 taleri217 1701 .............. 553000 taleri218 1702 ................ 440 000 taleri219 1703 ............... 536 000 taleri225 Din acest tablou se vede că venitul anual al Vistieriei este în mijlocie cam de o jumătate milion de taleri. Scăderile din anii 1699— 1700 se explică prin iertarea haraciului în acei ani, iar creşterii din anul 1701 îi corespunde o scădere echivalentă în anul următor. Din aceşti bani însă abia un sfert se întrebuinţează pentru nevoile ţării, pe cînd celelalte 3 se dau sub diferite forme turcilor. în adevăr toate cheltuielile interioare ale ţării variază obişnuit între 120 — 140 000 ti. anual; cea mai principală este întreţinerea armatei (60 — 70 000 tl), după care vine cheltuiala Vistieriei (cam 25 000 tl.) şi întreţinerea Curţii (30 000 tl.). Pentru toate celelalte trebuinţe, ca daruri la nunţile boierilor, pentru soli etc., sînt de ajuns cîteva mii de taleri. Celelalte 3 pătrimi din veniturile ţării sunt înghiţite, sub diferite forme, de turci, şi de la 1700 înainte nici nu se mai ajung. în acest an domnul vine în ajutorul Vistieriei cu produsul unui oierit (57 700 tl.)221, pe lingă care mai adaogă în anul următor şi dijmăritul şi o sumă din venitul Ocnelor (în total 82 787 tl.)222. în 1702 contribuie iarăşi cu 79 375 tl. — oieritul şi dijmăritul— 223 iar în 1703 cu alţi 80 325 tl.224. Faţă de 135 000 tl cheltuiri în 1701 pentru tară, se dau turcilor 514 000; în 1702, 430 000 faţă da 117 000, iarîn 1703, 481 000 faţă de 123 000223. Şi să se noteze că aceste sume se dau atunci cînd haraciul nu era clecit de 140 000 tl., adică înainte de sporirea lui după călătoria lui Brîncoveanu la Adrianopol în 1703. , 216 Ibid., p. 455-527. 217 Ibid., p. 528-596. 218 Ibid., p. 597-653. 210 Ibid., p. 654-697. 220 Ibid., p. 698—745. Sumele sunt aproximative; .în marginile unei toleranţe de 5% cred însă că ele sunt riguros exacte. în calcularea lor s-au socotit şi dările în natură, după preţul lor mijlociu. Preţul unei oi era de un taler (Condica Vistieriei, 135, 241, 325 etc.) al unei vaci de 5—6 taleri (135, 241, 325, 414, 498 etc.) iar al unui bou de 7[427], 9 (60, 209), şi mai obişnuit de 10 taleri (209, 399). Calul costa de la 55—70 tl. (99, 394, 489); un car cu boi (preţul muncii) 60 — 70 tl (291, 376). în sfîrşit un cîntar (44 oca) de unt era preţuit la 10— 10 tl şi 1/2 (428, .627). în calculele de mai sus s-a socotit oaia 1 tl. vaca 5, boul 10, calul 60, carul 65 şi cîntarul 10. Pentru anii 1695 şi 1703 calculele au fost făcute şi de dl. Xenopol, care a găsit pentru cel dinţii 488 000 tal. iar pentru cel din urmă 630 000. Adaosul îl explică d-sa prin sporirea haraciului (Istoria românilor. IV, p. 428). Deosebirea poate proveni din faptul că d-sa a socotit, probabil, amil 4e la septembrie 1694 — sept. 1695, pe cînd eu l-am calculat de Ia ianuarie; s-ar putea iarăşi ca d-sa să nu fi socotit şi birurile în natură, în vaîcare totală, după preţurile de mai sus, de 59190 tl. Nici suma birurilor scoase în 1703 nu poate fi exactă. Dt osebirea înt ie suma aflată de d-sa şi aceea arătată mai sus cred că se explică prin aceea că d-sa a calculat între biruri şi oieritul în valoare de 80325 tal., cu care contribuie demnul la cheltuieli (Condica Vistieriei, 740). El era însă unul din veniturile domniei, care nu trebuie amestecat între biruri, căci atunci ar treimi pus şi dijmăritul şi produsul vămilor, ocnelor etc. Şi apoi pentru comparaţie trebuia sa se ţine seamă că în 1695 Brîncoveanu nu dăduse această dajdie Vistieriei. Cum 'se vede din tablcul de mai sus, creşterea e cu mult mai mică decît cea constatată de dl. Xenopol, şi nu este nicidecum în legătură cu sporul haraciului, care nu figurează încă între birurile anului 1703. în tabloul de mai sus s-a lăsat afară în calcularea birurilor, sumele cu cari contribuie demnul. 221 Condica Vistieriei, p. 589. 222 Ibid., p. 636, 647. ** Ibid., p. 684, 694. 224 Ibid., p. 740. 225 Sumele sunt iarăşi aproximative, o calculare exactă fiind aproape cu neputinţă. 465 în condica Vistieriei nu sînt însă trecuţi decît banii pe cari ţara îi dă turcilor; alături de aceştia trebuiesc însă socotite şi sumele pe cari le plăteşte domnul, ori din veniturile Cămarei, ori din averea-i proprie. Astfel mucarerurile priveau Cămara şi nu Vistieria; cel mic, care se obţinea anual, costa 25 000 tl. iar pentru cel mare, sau trienal, se plăteau aceleaşi daruri ca şi la punerea în domnie (54 000 tl.) 226. Cu mult mai însemnate sunt însă cheltuielile făcute de domn în unele împrejurări grele, spre a scăpa dintr-un impas, a-şi cîştiga un sprijin, ori a doborî un duşman. Din Cronica lui Grecianu aflăm că complotul din 1700 al lui Dumitraşco Corbeanul a costat pe ţară şi pe domn 300 de pungi227. în Condica Vistieriei nu sînt însă trecuţi ca cheltuiţi în această împrejurare decît 67500 tl.228 de unde urmează că restul de 82500 tl. fusese dat de Brîncoveanu. Din cei 150 de mii tl. cheltuiţi în 1695 cu prilejul trecerii prin ţară a sultanului 229 numai 25262 tl. sunt daţi de Vistierie 23°, iar ceilalţi — adică tocmai valoarea he-raciului de atunci pe un an fără plocoane—îi plăteşte domnul. înt r-un raport veneţian, în general exact informat, se înregistrează zvonul, considerat ca întemeiat, că Brîncoveanu ar fi oferit în 1703, 800 000 de taleri numai să nu se ducă la Adrianopol şi ambasadorul Lorenzo Soranzo observă cu drept cuvînt că desigur nu plătise mai puţin ducîndu-se231. în afară de darul de 200 pungi făcut Sultanului şi 50 Validelii232 se spunea că numai pentru dregătorii turci se cheltuiseră 600 000 fl233. Dacă ne gîndim pe.de o parte la primejdia prin care trecuse domnul, şi care se vede din spaima avută înainte de plecare, din slujbele religioase şi bucuria arătată după reîntoarcere234, iar pe de alta la favoarea pe care i-o arată turcii pînă într-atît încît să-i ofere şi domnia Moldovei235, sumele de mai sus nu par exagerate. Cea mai mare parte însă din aceşti bani sunt daţi de Brîncoveanu din averea şi veniturile lui236, şi acelaşi lucru se întîmplă fără îndoială şi cu cele 1000 de pungi, date în 1692, pentru a obţine de la Poartă pe Staico Paharnicu şi tovarăşii săi237, pentru cari nu avem putinţa controlului. Jaful şi stoarcerea continuă la cari sunt expuse Principatele din cauza lăcomiei turcilor, făceau stăpînirea lor odioasă. Cronicile sînt pline de jăluiri şi blesteme împotriva jugului tirănesc şi barbariei acestor „vampiri nesăţioşi" cum îi numeşte Cantemir238. Nicăieri însă înfierarea lor nu se face cu mai multă hotărîre şi cu accente pornite mai din inimă, ca în Cronica oficială a lui Brîncoveanu. Nici într-un alt letopiseţ nu găsim condamnări mai dese şi mai categorice ale răului guvern turcesc. Se vorbeşte continuu de „multul păs al ţării", de „poruncile grele", de demnitarii sultanului, cari sunt: unii „oameni foarte răi şi lacomi şi varvari" altul „om rău şi vrăjmaş creştinilor, trufaş, blestemat, 226 D. Cantemir, Dese. Moîd., p. 120—1. Sumele acestea sînt pentru Moldova, dar ele erau aceleaşi şi pentru Ţara Românească, cf. Genealogia, 502. 227 Grecianu, 99. 228 Condica Vistieriei, p. 569 şi 578. 229 Neculcea, Letop., II, p, 250. 230 Cond. Vistieriei, 164. 231 Hurm., IX, p. 1, 401. 232 Ibid., Supt. I, p. 1, 357. 232 Ibid., IX, p, 1, 401. 234 Grecianu, p. 123, 129. 235 Neculcea, Letop., II. p. 275 —6; Hurm. IX, p. 1, 401. 238 în Condică nu sunt trecuţi decît cam 170 000 tl. (p. 714—720). 237 Neculcea, Letop., II, p. 243. 238 D. Cantemir, Ist. Imp. Ot., p. 275, n. 40. 466 i proci". Intr-un loc, sultanul însuşi e arătat în culori nu tocmai favorabile, Întîlnim curent fraze ca acestea: „Lăcomia cea păgînească la rugăminteie domnilor şi ale supuşilor nu s-au uitat, ce mai mult încă iuţindu-se. . „Dar asupra tiraniei şi lăcomiei păgînească cine poate zice cuvînt?" „Lăcomia păgînească mod şi saţiu n-are, nici uitîndu-se vreodată la neputinţa ticăloşilor supuşilor". „O neam varvar, nemilostivă şi spurcată lege şi lăcomie păgînească !" Cînd pomeneşte deşertarea Cameniţei de turci, Grecianu califică lucrul de „niciodată auzit, nici gîndit"; cînd pomeneşte înfrîngerea cea mare de la Zenta, „Seantea" el declară că printr-însa turcii şi-au luat plata de la Dumnezeu: „Iată a lui Dumnezeu pîata aeve". Iar, cît despre simţemintele domnului: la vestea luptei, iată ce cetim: „Deci Domnul, fiind la Ţînţăreni, precum s-a zis mai sus, la septemvrie 8 zile, în ziua Naşterii Născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioarei Măriei, cînd eşia de utrenie, dimineaţa, au venit această veste de izbînda creştinilor, cu Stoian vătaful de călăraşi, carele se întîmplase la Belgrad şi, înţelegînd de această veste veselitoare de izbînda creştinilor şi de stingerea păgînilor au dat slavă lui Dumnezeu şi Maicei Sfinţiei Sale"23 9. împlinind cererile provocate de lăcomia turcilor, Brîncoveanu şi boierimea „n-au avut ce mai zice fără a se ruga lui Dumnezeu să stingă pe aceşti stingători de ţări şi lacomi pagini"239 240. Jafurile şi tirania turcească contribuiau, prin urmare, să facă ca stă-pînirea creştinilor să apară ca o izbăvire. în 1711 „oamenii începuseră a se sămeţi că-i va mîntui Dumnezeu de mînia vrăjmaşului legii creştineşti turcul"241. Mîntuirea putea să vină — după cum spune în 1698 Stolnicul Constantin Cantacuzino trimişilor lui August II, numai din 3 părţi: de la ţarul, de la regele polon, şi de la împăratul. Cel dintîi era prea departe şi arătase faţă de supuşii săi prea multă asprime. Polonii încă nu erau destul de aproape şi apoi cu „Republica" legăturile şi prietenia nu însemnau nimic242. Rămînea împăratul. E drept că nici stăpînirea acestuia nu se prezentase la început mai ademenitor decît cea turcească. Ţara suferise de la catanele lui Heissler ca şi de la tătari, iar cererile ducelui de Baden covîrşeau aproape pe cele turceşti. Cu toate acestea împăratul era cel mai puternic şi, ceea ce era şi mai important, cel rrtăi apropiat. Afirmarea Stolnicului către solii poloni, că, în urma celor petrecute, nu mai au încredere în el, ori a domnului, că n-ar voi să mai aibă a face cu stăpîni de aceia, cari „tot cer fără să dea nimic în schimb"243, nu era pornită atît din convingere, cît mai ales impusă de împrejm rările în cari se rostea. Oricît de mare fusese nemulţumirea provocată de ocupaţia din Î689, şi oricît de durabilă amintirea ei, stăpînirea împăratului era fără îndoială de preferat: pentru domn ea însemna stabilitatea domniei şi siguranţa averei şi persoanei sale, iar pentru ţară încetarea jafului sub care era strivită de păgînul lacom. Şi cu toate acestea Brîncoveanu rămîne credincios turcilor. Atitudinea aceasta, contrară sentimentelor şi interesului ca om şi domnitor, era determinată de două împrejurări. a) Ţara Românească, situată între turci, tătari şi germani era deschisă şi fără apărare din toate părţile, neavînd alt adăpost decît munţii şi pădurile. Cadrul vechii organizări militare se păstrase în adevăr, dar din ostaşii de altădată, împovăraţi şi împuţinaţi de greutatea birurilor, se recrutau acum. 239 N. Iorga, Cronicele muntenc, în An. Ac. Rom. XXI, p. 335 — 6. 240 Grecianu, p. Î06. 241 N. Muşte, LetopIII, p. 43 cf. 44. 242 N. Iorga, Doc. priv. la Constantin Brîncoveanu, p. 5 — 6. 243 Ibid., p. 22. 467 doar salahori, iar oastea permanentă era redusă Ia cîteva steaguri de seimeni si cazaci. In asemenea condiţiuni, domnul îşi da seama că declararea sa pentru creştini n-avea să aducă nici o schimbare în mersul războiului. „Noi am spus că arme n-avem a sta împotriva turcilor" spunea Radu Popescu, din partea sa, Iui Heissler în anul 1689244. Dacă însă trecerea sa de partea creştinilor nu putea să aibă o influenţă mai simţitoare asupra războiului, pentru locuitori ar fi fost o nenorocire, deoarece fiind ajutat de armata creştină, urmarea era că ţara devenea teatrul războiului,iar fără acest ajutor era dată pradă tătarilor. în amîndouă cazurile răul era acelaşi, căci chiar de ar fi biruit creştinii, cu „peirea patriei şi a norodului ce era în pămîntul acesta, nici o laudă, nici o cinste n-ar fi fost; că cel ce se gîndeşte să-şi răscumpere pa tria lui din robia tirănească întîi trebuie să caute folosul cel de obşte"245. Această preocupare de cruţare a ţării determină şi politica urmărită de Brîncoveanu, pe care o arată clar Cronica oficială. „în tot chipul Domnul muncea şi se nevoia, ca şi pe nemţi fără primejdie din Ţară să-i scoată şi pre turci şi pre tătari să-i oprească să nu intre în ţară, ca să nu calce şi ei, şi doară să o şi prade şi să robească aicea în ticălosul pămînt"246. b) Pe lingă lipsa de apărare a ţării şi greutăţile izvorîte din situaţia ei geografică, atitudinea lui Brîncoveanu mai era determinată şi de o altă consideraţiune: cu toate înfrîngerile, pe cari le suferiseră turcii, după asediul Vienei, credinţa în atotputernicia lor era încă neclătită în Principate, la sfîrşitul secolului al XVII-lea „Turcii — scrie un cronicar moldovean — atîta s-au lăţit şi s-au înmulţit că 2 părţi de pămînt cuprind, adică Asia şi Africa" apucînd „o parte mare şi din a treia, din Europa"247 248. Ei pot — spune un altul — „cu un cuvînt să ridice (nemincinos) 100 000 sau 200 000 de oameni"243, şi cine arii crezut, ca Petriceicu, că dintr-o învingere piere împărăţia turcului, era un „prost de minte"249. Cind Mihnea II propune boierilor să taie pe turci, aceştia răspund arătînd neputinţa ţării şi primejdia la care se expuneau, căci „turcii sunt puternici, mari şi biruesc toată lumea, de la răsărit pînă la apus". A te pune cu ei era o nebunie căci „sabia împăratului este lungă şi tătarii încă sosesc"250. încrederea aceasta nu se slăbise încă pînă pe vremea lui Brîncoveanu, care o împărtăşea pe deplin. în primăvara anului 1689, ehemînd pe Bălăceanu să vie în ţară, el îi scria „că încă nu este vremea aceia ce gîndeşte că turcul şi tătarul sînt în puterea lor"251 şi acelaşi lucru îl susţine înaintea lui Heissler şi Radu Popescu, solul domnului252. Cu o astfel de credinţă, izbînda creştinilor nu mai apărea, fireşte, sigură şi în asemenea împrejurări a nu păzi „slujba dreaptă către împărăţie" era o nechibzuinţă, primejdioasă şi pentru ţară şi pentru cel ce o săvîrşea. Trecutul dovedea de altfel limpede aceasta: domnii cari se ridicaseră mai înainte împotriva Porţii, cum ■au fost Constantin Şerban, Gheorghe Ştefan, Mihnea şi Petriceicu trebuiseră să-şi părăsească ţara, pe care n-au mai revăzut-o, sfîrşindu-şi zilele în pribegie* 244 Mag. Ist., V, p. 109. 245 Mag. Ist., V, p. 105. 24s Greci ana, p. 24, cf. 198. 247 Simeon Dascălul, Lctop., I, p. 408. 248 Istoria Ţării Tomâneşti de la 1688 încoace, Mag. Ist. V, p. 104. 249 Istoriile domnilor Ţârii Româneşti de Radu Popescu, atribuite Căpitanului, ed. Lorga. 250 Mag. Ist., IV, p. 347 şi. urm. 251 Ibid., V, p. 106. 252 Ibid., V, p. 108. 463 iar bieţii locuitori ispăşiseră în pradă şi robie nechibzuiţi ţa lor. Toţi cronicarii' condamnă o asemenea politică. îndrumarea pe care ei o recomandă este alta, „De lăudat este — spune Miron Costin — fiecare domn să fie spre partea creştinească . . . însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temeiu, ca în loc de folos ţării, să aducă pieire"253. în ce consta acest temeiu şi înţelepciune Cronicarpl o spune aiurea cînd laudă purtarea lui Radu Mihnea, care făcînd unele îndatoriri creştinilor, rămăsese totuşi credincios Porţii254 255, sau aprobînd fără rezervă sfatul dat de vornicul Petriceicu lui Va sile Lupu, cînd acesta era să se răscoale împotriva turcilor: „Eu aş zice să nu oprim noi birul, pînâ. nu vom vedea că trec leşii Dunărea" 265. Să treacă prin urmare mai întîi creştinii Dunărea şi să bată pe turci şi apoi să se vorbească de scuturarea jugului: pînă atunci „datoria creştinească" să şi-o îndeplinească domnul — cînd poate — numai prin mici servicii şi îndato--riri făcute pe ascuns, ca nu cumva să primejduiască ţara. „La turci credinţă şi la creştini laudă" iată în ce constă — după Miron Costin, cea mai înţeleaptă conducere256. Politica aceasta de credinţă către turci, atîta vreme cît creştinii nu-i vor fi zdrobit la sudul Dunării şi nu vor fi supus pe tătari, este politica timpului. Ea este recomandată de cronicari şi boieri şi urmată mai de toţi domnii cari au intrat în această vreme în relaţiuni mai strînse cu creştinii. Nimeni însă n-a., aplicat-o cu mai multă statornicie şi îndemînare ca Brincoveanu. Cu însuşirile sale deosebite el izbuteşte să se strecoare prin cele mai grele împrejurări, satisfăcînd interesele creştine şi în special pe cele austriace, îndeplinind cere--rile Porţii şi asigurînd locuitorilor cea mai blinda, cea mai liniştită şi cu deosebire cea mai dreaptă cîrmuire din cîte cunoscuse ţara pînă atunci. 258 Letop., I, p. 268. 254 Ibid,., I, p. 287. 255 Ibid., I, p. 312. 258 Letop., I, D. 287, CAPITULAŢIILE MOLDOVEI cu POARTA OTOMANĂ I Tractaturile vechi ce au avui Moldova cu Poarta Otomanicească este titlul unei scrieri, publicată de Mihail Kogălniceanu, în Arhiva Românească, care cuprinde o scurtă expunere a legăturilor Moldovei cu turcii, pînă la numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat (1709), scriere, pe care el o aflase la sfîrşitul unei copii a letopiseţului lui Neculcea, cu indicaţia: „Din izvoadile răposatului Nicolai Costin, care au fost vel logofăt"1. într-o altă formă, păstrată intr-o condică a lui C. Negruţi, povestirea îmbrăţişa şi epoca fanarioţilor, ceea ce a silit pe editor ca partea din urmă, privitoare la sec. XVIII, publicată tot atunci ca continuare la cea dinţii, să o atribuie unui autor mai nou3. Teodor Codrescu, tipărind-o din nou peste cîţiva ani în Uricariul, a intitulat-o Autonomia Moldovei, după un scriitor pămîntean din al 18-lea veac3, fără să amintească nimic despre autor, deşi cunoştea ediţiunea anterioară. în Letopiseţe (ed. a 2-a), Kogălniceanu o publică apoi încă o dată după manuscriptul original al vornicului Alecu Beldiman, care prezintă, faţă de textul din Arhiva Românească, unele deosebiri de formă4. însemnătatea acestei scrieri constă în aceea ca este singura care ne-a păstrat în întregime cuprinsul hatişerifului dat de sultan lui Bogdan III, cu prilejul închinării la turci, prin care se regulau raporturile ţării cu puterea suzerană şi i se garantau anumite privilegii. Cu toată importanţa şi din acest punct de vedere, scrierea aceasta atribuită lui Nicolae Costin n-a fost încă supusă unei cercetări mai atente şi mai amănunţite. Condiţiunile in cari ni s-a transmis, raportul ei cu celelalte scrieri istorice ale presupusului autor, sursele din cari au fost culese informaţiunile pe cari se întemeiază şi împrejurările în cari a fost alcătuită, sunt chestiuni de limpezirea cărora atîmă neapărat şi valoarea care trebuie să i se atribuie ca izvor istoric. I) Dintre cele 3 manuscripte întrebuinţate de Kogălniceanu, se cunosc pînă acum două şi anume acela al lui Beldiman şi Condica lui Negruţi, aflate 1 Arhiva Românească (1845), voi. II, p. 347 — 64. Ediţia a 2-a din 1862, II, p. 263 şi urm, 2 Ibid., ed. 2, 273, n. 3 Voi. IV apărut în 1857, p. 225, şi separat în broşura.: Autonomia Moldovei fi actele de cesiunea Bucovinei cu demarcaţiunea ei, Iaşi, 1856. 4 Voi. III, 450 şi urm. De astă data avea următorul titlu: Tractaturile prin cati s-au închinat ţara de către Bogdan vv. domn al Moldaviei, împârăţină Sultan Baiazet II, . . 473 astăzi în posesiunea Academiei Române. în cel dinţii5 „Tractaturile" sunt intercalate între mai multe scrieri din anii 1821— 1824, în ordinea următoare: î) Tragodia, 2) Tălmăcirea caimelii lui Vogoride, 3) Jurnalul mergerei Boarilor deputaţi la Ţarigrad, 4) Tractaturile, şi 5) Stihurile făcute în Tazlău. . . în 1824, aprilie 20. Condica lui Negruţi6, scrisă cam pe la 1830, cuprinde la început „Tractaturile" după care urmează apoi diferite copii de acte din anii 1802—1803, 1821-22, şi 1827 -28. în nici unul din aceste manuscripte—după cum se vede destul de tîmi— nu există însă vreo însemnare în privinţa autorului. Pe de altă parte, în amîndouă povestirea este dusă pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. în prima sa ediţiune Kogălniceanu spunea că partea pe care el o atribuie lui Nicolaie Costin o aflase la sfîrşitul unei copii a letopiseţului lui Neculcea, unde purta titlu Din izvoadele răposatului Nicolai Costin ce au fost vel logofăt7. Manuscriptul acesta, aflat pe atunci în posesiunea profesorului I. Albtneţ, fusese scris în 1804: „Acest letopiseţ a ţărăi Moldovei, carele se începe de la domnia lui Dabija Vvodă şi merge pînă la domnia a 2-a lui Constantin Vvod. Mavrocordat l-am făcut cu toată cheltuiala eu Iordachi Sion biv poroşnic hătm. în zilele prea luminatului şi înălţatului Domn Constantin Alexandru Muruz Vvoda, în al doilea an a înălţatei sale domnii, întru a doa domnie a Mării Sale în Moldova. în. anii de la zidirea lumii 7313, iară de la mîntuirea, lumii 1804, în luna lui sept. 30"8. Editorul scapă, însă, din vedere să observe, dacă şi „Tractaturile", cari urmau după Neculcea, erau scrise de aceeaşi mină şi în acelaşi timp cînd se copiase letopiseţul, sau dacă nu cumva fuseseră transcrise acolo mai tîrziu pe filele de la sfîrşit rămase încă albe, ceea ce se întîmplă de multe ori. Pentru a stabili vechimea acestei copii — astăzi necunoscută — lămurirea ar fi fost preţioasă. Cunoaştem în schimb un alt manuscript, graţie căruia lacuna aceasta poate fi într-o oarecare măsură împlinită: este manuscriptul lui Antohte Sion, fiul lui îordache, început la 6 februarie 1804 şi terminat la 14 septemvrie acelaşi an, care cuprinde, ca şi acela al tatălui său, pe Neculcea, urmat la sfîrşit de scrierea care ne interesează, avînd în loc de titlu aceeaşi indicaţie: „Din izvoadele răposatului Nicolai Costin"9. Pe vremea cînd îşi scria manuscriptul, Antohie se găsea încă în casa părintească, fiind în vîrstă abia de 16 ani10. în asemenea împrejurări, trebuie să admitem că manuscriptul necunoscut al lui îordache Sion, început la 30 septemvrie 1804, a fost transcris sau după acela al fiului său, isprăvit cu cîteva zile mai înainte (14 septemvrie), sau după manuscriptul cel vechi, de care acesta se folosise, ţn amîndouă reproduse independent după acelaşi original, identitatea lor este 5 Ms. 336. (Titlurile din ms. 336 sînt următoarele: < Tragodia sau, mai bine .a zice, jalnica Moldovii întîmplari după răzvrătirea grecilor 1821», autograf al lui Alexandru Beldimari. «Tălmăcire caimelii lui Vogoridi, ce scrie la Silistra * «Tractaturile prin care s-au închinat ţara de cătră Bogdan voevod, domn al Moldavii, împărăţiind Baiazit al doile » « Stihurile făcute în Tazlău în vreme închiderii mele acolo, 1824, april 20 *“ : loan Bianu, R. Caracas, Catalogul manuscriptelor româneşti, II, Bucureşti, 1913, p. 36.)* 6 Ms. 333. 7 Arh. Rom., II, p. 273 n. 8 Letopiseţe, ed. I, lista manuscriptelor de la sfîrşit. 9 I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, no. 114. 10 G. Ghihănescu, O vizită la Brăteşti şi familia Sioneştilor, publ. în ziarul Românul; v. no. din 4 iunie 1887. 474 cred, aproape sigură. Concluziunile la cari vom ajunge examinînd manuscriptul lui Antohie, se pot prin urmare aplica, cu toată probabilitatea, şi manuscriptului, astăzi necunoscut, al tatălui său. Dar la Antohie Sion scrierea aceasta are o formă cu totul deosebită de aceea din ediţiunile de pînă acum, din care cauză o reproduc aci în întregime: Din izvoadile răpousatului Nicolai Cosiin c-au fost vel Logofăt. Moldovenii dintru-nceput au fost un norod slobod şi nesupus, stăpînit numai de domnii săi cei însuşi stăpînitori, pe cari îi alegea norodul întocmai după pravilele şi obicaiurile săli. Aceşti domni cea mai mare datorie cunoştea a păzi pravelile cele temeinici a pămîntului. La acasta mărturisesc inchierile şi legăturile de păci ce au făcut cu leşii şi cu alţi stăpîniri vecini, războaile celi vestite şi sângeraţi ce au avut uniori cu leşii, alteori cu ungurii şi cu turcii însuş, precum cronicarii de prin pregiur şi leatopiseţul Moldovii adeveresc. (Cromer, Istvanfie şi Stricofschi, Cronicari leşăşti.) Şi măcar că Moldova adeasiori era călcată de megieşii săi, dar nu s-au lăsat de a nu să apăra cu ostile săli, pînă la anul 1412, precum scrie leatopiseţul Moldovii. Iar atuncea slăbind de războite celi deasi cu cari megieşii să silia să o supui au hotărât să-şi caute un apărător iu puternic, cari să o apire de vrăjmaşi împreguraşi. Şi fiindcă întru acea vremi turcii prin izbînzile ce făcea în toate părţile şi lă(r)girea biruinţălor să arăta cei mai puternici şi îngrozisă pe toţi megieşăi, făcîndu-să şi cu Moldova vecini, Bogdan Vvodă (precum scrie leatopiseţul Moldovii), pre învăţătura tătăni-său lui Ştefan Vvod, cu sfatul şi primirea a tot neamul, au trimis sol la Sultan Baiazit, împăratul turcesc, câţiva boiari cu Tăutul vel logofăt, ca să închine ţara la turci, arătînd şi tocmelile cu cari norodul vria să supue supt apărarea sa. Solii au fost primiţi cu toată cinstea ce li să cădia, şi au primit toate legăturile fără cea mai mică împotrivire, întărind şi cu un hatişărif dat Tăutului logofăt. Legăturile celi primite şi întărite de împăratul sini [sic] acestea: 1. Poarta cunoaşte pe Moldova de pămînt slobod şi nesupus. 2. Legea creştinească cari să ţine în Moldova să nu fie niciodată călcată sau stricată şi să aibă slobodi besăricile ca şi mai înainte. 3. Poarta să îndatoreaşti să apire pe Moldova de toţi cei ce ar putea să o calci şi să o păzească în starea cari au fost mai înainte şi să nu laşi ca să i să facă niciodată cea mai mică despărţire, sau călcări (leatopiseţul Moldovii). 4. Moldova să s[ă] stăpăniască după pravelile săli, fără să să amestice Poarta cît de puţin. 5. Domnii să să aliagă de norod şi să să întăriască de la Poartă, ca să stăpîniască în cît vor trăi şi să vor purta cu căzuta supunire. 6. Domnii Moldovii să fie slobozi a ţinia oaste cu cheltuiala lor, pămîn-teni sau străini, păn la 20 000, precum le va plăcia. 7. Moldovenii să poată cumpăra o casă la Ţarigrad, şi să o aibă pentru şăderea capichehăilor, la cari să poată faci şi bisarică. 8. Turcii să nu poată cumpăra pămînturi în Moldova, nici să s[ă] aşăzi, nici să facă giamii, nici într-un chip. 475 9, Pentru senini de supunire, Moldova să trimiată pe tot anul la Ţarigrad cu doi boeri patru mii galbeni turceşti, patru zaci şoimi, şi patru zaci epi fătătoari, cu numi de peşcheş, adică dar. . • 10. La vremi de război domnul Moldo vii, după porunca ce va lua de la Poartă, să fie agiutor cu ostile Moldovii în slujba Împărătească. Aceste sînt legăturile cu care strămoşii noştri s-au închinat la Poartă. Aceste ponturi cu hatişăriful au fost foarte păzite păn[ă] în vremea craiului leşăsc Ion Sobeţchi, carile la anul 1686, întorcînd u-să de la o bătăi ce avusă cu tătarăi şi trecînd prin Eşi, au cerut să-l vazi şi aprins fiind de ură mari ce avi a asupra Turcilor, l-au ars în mijlocul târgului, zicînd că Moldova nu ari mai mult trebuinţă de acel hatişărif nebun de nemic, şi că leşii vor fi ajuns să o apire de turci (Acest hatişărif de ar fi cu putinţă Moldovii a cerceta condicile Porţii turceşti l-ar găsi neapărat). Legăturile cuprinşi în hătişăriful de mai sus arătat au fost foarte pâzibe de către Poartă pănlaanul 1530(după cum scrie letopiseţul), iar atuncca Sultan Suleiman, ce era împărat simeţ şi biruitor, nebăgînd samă de legăturile hati-şărîfuiui au hotărît să facă pe Moldova birnică şi in loc de patru mii galbeni, cari plătea ţara pe an la visteriia împărătească, cu numi de peşchiş, după legăturile întărite de la Poartă, au cerut 10 000 galbeni, cu numi de ha racii şi încă mai mult au vrut să îndatoriască pe domnii Moldovii ca la fiişte cari trei ani să margă singuri la Ţarigrad ca să arăte a lor supunire. Aceasta atîta de mult au turburat pe Petru Vvod Rariş de n-au putut să suferi mai mult şi ca să nu să pricinuiască vre-o ticăloşie pământului, au fugit în Ţara Unguriască şi n-au primit să fie birnic. Acasta au dat pricină împăratului turcesc de au intrat cu oşti în Moldova cu mari vrăjmăşie. Toată ţara s-au spăimîntat de acasta primejdie şi s-aubejănit prin locuri pustii şi prin munţi, undi socotind că nu vor putea să scapi au hotărât să facă păci. Şi aşa cu toţii au trimis soli la Sultan Suleiman, carili ajunsăsi în Sucavă, ce să-l aducă la milostivire. Nici n-au gândit solii milostivirea cu cari au fost primiţi de Sultanul, că îndată au trimis straşnice poronci către Paşii săi, cari prada’ţara cu nemilostivire. Ce încă printr-un nou hătişărif au întărit toate legăturile acelui de mai înainte hatişărif a lui Sultan Baiazit. După legăturile de mai înainte, moldovenii au fost slobozi a-ş aleagi domnu lor. Deci cu prii-mirea şi cu sfat unit a tuturor de opşte au ales pe Alexandru Vvod Domn şi l-au pus în scaon, cari s-au întărit îndată şi de Sultanul. După acasta moldovenii n-au fost mai mult supăraţi de la Poartă, păn[ă] în vremea lui Petru Vvd. Şchiopul la anul 1584 în zilele lui Sultan Murat al treile. Iar atuncea Poarta călcînd piste aşăzămănturi au adaos şasă mii galbeni pe lingă peşcheş, numindu-1 harac (precum scrie leatopisăţul). Pentru Vvod, neputînd primi să să facă începător călcării legăturilor, n-au primit, ce au fugit în Ţara Ncmţască, ca să scape de urgia turcilor. După fuga acestui domn, Poarta călcând aşăzămănturile, au făcut .Dormi pe un Aron, cari fiind străin şi cu totul dat spre împlinirea interesurilor Porţii, fără a băga-n seamă pe norod au iscălit la toate legăturile cu cari turcii au vrut să însărcinează pe norod şi pe ţară. Pre largu arată letopisăţul ţării tiră-niia şi nelegiuirea acestuia. în vremea acestuia la anul 1590 au luat turcii în stăpînirea lor cetate[a] Tighinea, ce era a Moldovii, cu ţinutu de prinpregiur, călcând aşăzămănturile. După domni ia acestui domn, norodul s-au cufundat în ticăloşie şi din cumplirile acestui tiran n-au putut să-şi vie în fire în vremea a 14 domni, unii aleşi de norod şi alţii trimişi de Poartă şi nu s-au răsuflat pan la anul 1643 476 în vremea lui Vasili Vvod, cari fiind cu o minte mari şi rară, macar că era de Ia Poartă făcut, din anul cel dintâi a domniei săli au uşurat norodul au mântuit pre toţi de opşte şi au socotit să isprăvească ca să.aibă norodu iarăş obiceiurile aceii vechi’ şi să-şi afli dreptăţile şi pravciile săli, cari din pricina răutăţii unora din domni şi din nesălinţa altora eră să s[ă] stingă în veci. vŞi au trimis ca să jăluiască împăratului pentru strămbătăţile c-au tras norodul Împotriva aşăzămînturilor legate. Sultan Mehmet ce era atuncea împărat au ascultat cu milostivire jalobiîe lor: au hotărît a nu schimba nemic din legăturile întărite de acei mai înainte de dansul împăraţi, întărind şi el însuşi cu un hatişărif numai la pont al noulea au schimbat, adică peşcheşul l-au numit bir, adăogănd suma de zăci mii gal-beani pe an, rădicînd şoimii şi epile ce cuprindea în celelalte doâ hatişărifuri. Toate aceste şi ’alţi bunătăţi c-au făcut acest domnu au înbielşugat ţara şi o au împlut de oameni şi s-au numit domnia sa fericită, domnind cu păci J 5 ani pan s-au pornit vrajbă între tătarăi din Bugiag, precum pre largul scrie leatopisăţui, din cari s-au făcut pradă şi robie ţării, făcînd îndestulă râsîpă ţărăi. Toate celi hotărâte prin hătişărif s-au păzit neclintit în vremea a cinci domni moldoveni c-au domnit unul după altu păn la domniia Ducăi Vvod. Iar acest domn întămplăndu-s[ă] să nu fie plăcut împăratului l-au scos din domnie şi au rânduit în loc pe un Ilie, om slab şi cu totul dat spre interes. în vremea acestuia, la anul 1688, împotriva hatişărifului au deosăbit turcii de Moldova târgul Reanii cu tot locul den pregiur, unde au făcut şi o giamie. Dintr-acastă vremi rălile urmări s-au înmulţit şi Poarta ne mai adu-căndu-şi aminte de legăturile hatişărifurilor au început vederat a călca legăturile. Ţara de ce mergea mai mult au început a fi asuprită şi călcată supt fel de fel de pricini, fără să mai fie socotită. Birul a fost atît de adăogit, beilicurile atît de înmulţite şi nevoile atît de mari, în cit că lăcuitorii nemaiputînd ca să sufere s-au împrăştiat şi s-au aşezat în Ţara Leşască şi în Ţara Unguriască. Şi acasta iaste pricina cea adevărată de cari s-au pustiit acest pămînt. Poarta n-au lăsat altă măngăeri norodului decît aleagire domnilor. Mărfuri. Duca Vvod, Petricaico, Antonie Ros[e]t, Constantin Cantemir şi Mihai Râcoviţă, cari s-aiî ales de norod. Şi apoi supărîndu-să Poarta pe Mihai Vvod l-an mazilit şi au rânduit domn pe Nicolae Mavrocordat, grec. (Acad. Rom. Ms. 114.) Copia „Tractaturilor" din manuscriptul lui Antohie Sion fiind diferită de aceea din manuscriptul tatălui său, publicată în Arhiva Românească, ar urma că cele 2 manuscripte, presupuse ca identice, să fie în realitate deosebite. Această aparentă contrazicere cred, însă, că s-ar putea explica astfel. Textul publicat de Kogălniceanu nu este, cum spune el, cel din manuscriptul lui Iordache Sion, din care a luat numai ştirile — folosite în note — despre autor şi întinderea povestirii atribuite lui, ci acela mai dezvoltat din Condica lui Negruţi 11 . Reproducând, însă, varianta cea mai completă, editorul nu numai că n-a arătat şi deosebirile dintre ele, dar prin lămurirea că n-a luat din Condica lui Negruţi decît continuarea de la 1709 înainte, a lăsat chiar să se înţeleagă că, în partea anterioară, ele ar fi fost identice. Comparînd textul din ms. Sion cu cele două publicate de Kogălniceanu, se constată uşor că cel dinţii reprezintă forma cea mai veche a acestei scrieri, modernizată şi amplificată în celelalte. Cuvintele mai arhaice au fost înlocuite pe alocuri cu neologisme: domn cu principe; pămînt, ţară cu principat: 11 în aeeasti con li su i':, irul, şi unele notiţ-3 marginale cari lipsesc la Kogălniceanu, ceea ce ne face să presupunem că Negruţi nu i-a dat chiar condica lui, ci pe aceea de care seserviseel. 477 încheiere,, .pont, legătură, aşăzămînt şi hatişărif cu tractat; soli, solie cu deputaţi, deputăţie; pont cu cap; Ţara Ungurească cu Transilvania. Amplificările, foarte numeroase, au forma unei adevărate prelucrări; în general ele sunt, însă, mai mult de cuvinte decît de idei. Un exemplu va arăta deosebirile: Ms. Sion Condica lui 3.3 e 1 d i m a n Şi fiindcă întru acea vremi turcii prin izbîndile ce făcea în toate părţile şi lărgirea biruinţelor se arăta cei mai puternici şi îngrozise pe toţi megieşăi, fă-cîndu-se şi cu Moldova vecini, Bogdan Vodă, (precum scrie leatopisăţul Mol-dovii) pre învăţătura tă-tâni-său lui Ştefan Vvod... au trimis sol la Sultan Baiazit. N e g r u ţ i (ed. din Arh. Rom). Ştiut c de toţi cei ce au cea mai mică ştiinţă a istoriei că întru acele vremi, Turcii prin izbîndirile cele minunate, cari făcuse în toate părţile şi prin biruinţele cele răsunătoare, cari necontenit cîştigau asupra vecinilor lor, se arătau cel inai puternic norod, care făcea să nască în inimile tuturor groaza armelor sale. Deci. făcîndu-să şi cu noi vecini, prin locurile ce luase cu armele sale, moldovenii trebuiau negreşit să caute ca să cîştige apărare şi acoperămînt lor şi aşa Bogdan-Vodă, care domnea atunci, cu cea de obşte primire a tot neamul, au trimis la Sultan Baiazit al doilea, împăratul turcesc, cîţiva boeri a pământului. (ed. din Letopiseţe, III; 451)’ Ştiut este de toţi cei ce-au cea mai mică ştiinţă a istoriei că întru acea vreme izbînzele cele minunate, cari făcuse în toate părţile si prin biruinţele cele răsunătoare, cari necontenit câştigau asupra vecinilor lor, se arătau cel mai puternic norod, care făcea să nască în inimile tuturor groaza armielor sale. Deci făc'tn-du-să şi cu Moldova vecină,. prin locurile ce luase cu puterea armelor, nioldovt nii trebuiau neapărat să caute ca să cîştige ocrotire şi apărare lor. Aşadar prin-cipul Bogdan, care domnea atuncea cu cea de obşte primire a tot neamul; au trimis o deputăţie la Sultan Baiazet al doilea împăratul turcesc, din boierii pământului. Există totuşi şi o dezvoltare mai însemnată şi anume prada ţării de către tătari în timpul lui Vasile Lupu, amintită numai în copia Sion prin cuvintele: „S-au pornit vrajbă între tătarâi din Bugiag, precum pre largul scrie leatopisăţul, din cari s-au făcut pradă şi robie ţării, făcînd îndestulă răsipă ţării" şi povestită pe larg după Miron Costin 12 în copia Beldiman (cea din condica lui Negruţi fiind numai o reproducere a aceştia şi nu o variantă). Scrierea atribuită lui Nicolae Costin s-a păstrat deci în 2 variante: tina mai veche transmisă de manuscriptele Sioneştilor şi o prelucrare mai nouă, modernizată, amplificată şi întregită şi cu evenimente din sec. XVIII, cuprinsă în manuscriptul lui Âlecu Beldiman, de pe la 1824—25 şi copiile sale. Examinînd, însă, cu atenţiune manuscriptul lui Antohie Sion, se observă cu uşurinţă că scrierea de la urmă n-a fost copiată tot în 1804, cel puţin în acelaşi timp cu letopiseţul lui Neculcea, ci mai tîrziu. Caracterul de lucrare terminată pe care îl are manuscriptul, odată cu sfîrşitul cronicei lui Neculcea, după cum rezultă din însemnările şi versurile autorului 13 , precum şi deosebirea de scriere, constituiesc în această privinţă argumente decisive. 12 Letop., I, p, 318-20. 13 „Fevr. 6 am început a scrie, Săptv. 14 am sfîrşit acest leatopisăţ de scris. A. ST Şi mai cu seamă versurile de la urmă: Eu pre cit scris l-am găsit atîta l-am şi izvodit. Ms. 114. cf. Catalogul, p. 263. 478 Din aceste observaţiuni se desprind următoarele concluziuni: „Tractaturile" atribuite lui Nicolae Costin nu s-au conservat în nici unul din manuscriptele cari cuprind lucrări de-ale acestuia; 2. Cea mai veche copie cari ni le-a transmis este posterioară anului 1804. 3. Ea n-a fost reprodusă din originalul după care Sioneştii şi-au copiat manuscriptele, ci a fost luată de aiurea. II Să examinăm acum această scriere în comparaţie cu lucrările istorice cunoscute ale lui Nicolae Costin, şi în special cu letopiseţul său, care începe de Ia facerea 1 urnei şi merge pînă la 1601. Fondul „Tractaturilor" îl formează cuprinsul hatişerifului dat de Baiazet, logofătului Tăutul, cînd s-a făcut supunerea pe timpul lui Bogdan III, şi apoi reînnoirea lui de către Soliman, după alungarea lui Rareş, şi de către Mahomet IV, la începutul domniei lui Vasile Lupu. Despre un asemenea hatişerif Nicolae Costin n-are nici o cunoştinţă; toată partea privitoare la împrejurările şi condiţiunile în cari s-a făcut închinarea el o reproduce textual din cronica lui Ureche, cu excepţia a 2 mici şi neînsemnate modificări despre cari va fi vorba mai departe. După sfatul pe care Ştefan cel Mare îl dăduse pe patul de moarte fiului său, ca să închine ţara turcilor, acesta trimite pe logofătul Tăutul ca să îndeplinească actul de supunere şi să ducă birul, în valoare de 10 pungi. De bucurie Sultanul a dăruit acei bani solului, cu cari el a zidit apoi o biserică în satul Bălileştii14. în această tradîţiune nu se vorbeşte — după cum vedem — nimic despre hatişeriful dat lui Tăutul, care formează tocmai partea esenţială a „Tractaturilor". Cu atît mai puţin putea vorbi Nicolae Costin de o reconfirmare a lui în 1530. Presupunerea că cronicarul ar fi putut dobîndi aceste informaţiuni mai tîrziu, după ce-şi redactase letopiseţul, ceea ce l-ar fi şi determinat să alcătuiască o scriere deosebită, trebuie înlăturată pentru următoarele motive: a) Nicolae Costin şi-a scris cronica tocmai către sfîrşitul vieţei (ca vel logofăt între 1710—1712), după ce-şi adunase întreg materialul 15 . * b) Dacă după moartea lui, „Tractaturile" s-ar fi găsit între hîrtiile sale, copiate toate din ordinul lui Nicolae Mavrocordat, este foarte probabil că şi ele ar fi fost reproduse, sau cel puţin menţionate în vreunul din numeroasele manuscripte făcute atunci. ' Comparînd acum între ele ştirile comune din letopiseţul lui N. Costin şi scrierea care i se atribuie, constatăm o mare deosebire. Cauzele expediţiunei Sultanului Soliman contra lui Râbeş, ca şi întreaga desfăşurare a războiului, urcarea tributului mai întîi în 1541 şi apoi în domnia lui Petru Şchiopul, sunt povestite cu totul diferit în cele 2 scrieri 16 . ...In sfîrşit, împotriva paternităţii lui N. Costin, trebuie adus şi faptul că scrierea aceasta, de la început pînă la sfîrşit, este plină de erori grosolane pe cari învăţatul cronicar nu le-ar fi putut săvîrşi. Aşa s. ex. expediţia lui Soli- - 14 Letop., I, p. 179. 15 Vezi, Corist. Giurescu, Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, în Analele Academiei Române, ser. 2, v. XXX, 283 —4. 16 Letop., I, 194, nr. 3, 197, n. 1, 472. 479 man s-a făcut în 1530 ; în locul lui Rareş este numit Alexandru; Petru Şchiopii a părăsit ţara în 1584; Aron domnea în 1590, cînd s-a luat Benderul 17 ; Vasile Lupu se urcă pe tron în 1643 şi a domnit 15 ani; în timpul lui, tributul a fost de 10 000 de galbeni; Tîrgul Renii s-a luat de turci în 1688; Duca, Petriceicu, Ruset au fost domni aleşi de ţară etc. Este sigur că asemenea lucruri n-au putut fi scrise de Nicolae Costin; a stărui mai mult asupra acestui punct, însemnează a demonstra evidenţa. III) Dacă nu putem constata nici cea mai mică asemănare între letopiseţul lui Nicolae Costin şi „Tractaturile'' cari i se atribuie, găsim, în schimb, o deplină concordanţă între acestea şi scrierile lui Dimitrie Cantemir. Numeroase ştiri sunt cu siguranţă împrumutate din Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei. Astfel, cererea de sporire a peşcheşului şi transformarea Iui în haraciu, făcută sub Rareş, obligaţiunea impusă tot atunci domnului de a se duce la fiecare trei ani la Constantinopol şi refuzul său de a se supune, fugind în Ardeal, luarea Benderului de turci sub Petru Aron şi arderea de către Sobieski la Iaşi în 1686 a hatişerifului dat lui Tăutul, sunt în mod neîndoielnic luate din aceste scrieri, deoarece nu se află nicăieri aiurea 18 . Chiar alcătuirea pretinsului hatişerif de la 1512, în punctele lui principale cel puţin, se întemeiază iarăşi aproape numai pe informaţiunile împrumutate din aceleaşi surse. Tradiţiunea despre existenţa unui hatişerif dat cu prilejul închinării, reconfirmat în urmă şi păstrat în arhivele Moldovei pînă pe timpul iui Sobieski, precum şi ştirea că tributul a avut la început caracterul unui peşcheş sau dar, şi că era de 4 000 de galbeni, 40 de iepe fătătoare şi 40 de şoimi, le întîlnim pentru prima oară la Cantemir şi numai la el 19 . 17 Toate aceste date sunt arătate exact la X- Costin. Lctcp. I, 194 şi n. 3, 197 şi urm. 472, 473. 18 Istoria Imperiului Otoman, trad, de I. Hodoş, ed. Acad. Rom. I, 273 n. 37; Descrierea Moldovei, 10, 14, 15, 47. Pentru a învedera şi mai bine împrumutul, reproduc aci pasagiu! în care e vorba de sporirea peschieşului sub Rareş: Ist. îmi). Ot. p. 275, ii. 40 „Turcii s-au şi ţinut de aceste con-diţiuni cu toată punctualitatea pînă pe timpul lui Petru Rareş. Sub domnia acestuia au început a cere un haragiu, adecă o sumă mai mare sub titlu de tribut şi pre-tinseră încă de la principe, ca cel puţin o dată în trei ani să meargă a-şi face închinăciunile sale la pragul sublimei Porţi. Petru refuză cu indignare aceste inovaţiuni umilitoare, şi pentru ca să nu figureze sub numele său calamităţile ce poate ar urma de aci pentru ţară, el a abdicat îa tron şi s-a retras la Ciceu, un oraş în Transilvania". Tractaturile „Legăturile cuprinşi în hatişărifrd de mai sus arătat au fost foarte păzite de către Poartă păn la anul 1530 (după cum scrie leatopiseţul) iar atuncea Sultan Sulcihian ce era înpărat simeţ şi biruitor, nebăgind samă de legăturile hatişărifului au hotărât să facă pe Moldova birnică şi în loc de patru mii galbeni, cari plăteâ ţara pe ari la visteriia înpărătiască, cu numi de peş-chiş, după legăturile întărite de la Poartă, au cerut 10.000 galbeni, cu numi de harafru şi încă mai mult au vrut să îndatoriască pe Domnii Moldovii ca la fi iste cari trei ani să margă singuri la Ţarigrad ca să arate a lor suplinire. A6asta a tita de ir.idt r-u imI met pe Petru Vvod Rariş, de n-au putut să suferi mai mult şi ca să nu să pricinuiască ; vreo ticăloşie pămîntuîui au fugit în ţara ungurească şi n-au prii mit să fie birnic. A casta au dat princină înpăratului turcesc de au intrat cu oşti în Moldova cu mari vrăjmăşie0. 10 Ist. In;p. Ot., I, 98 n. 10 cf. 27 1 n. 35, 273 n. 37, 274. Deosebirea este numai că numărul şoimilor o dată este arătat ca fiind 20 (1, 93 n. 10), iar alteori 24 (271 n. 35, 273 n. 37). 480 De asemenea punctele privitoare la recunoaşterea Moldovei de pămînt slobod şi nesupus la libertatea religioasă şi libera cîimuire internă după vecinie pravile, făiă nici un amestec din partea Portei20, la îngăduirea acordată de a cumpăra sau construi casă la Ţarigrad şi a ridica acolo o biserică21, la obligaţiunea domnilor de a asista pe Sultan, cu aimată 22 sau la interdic-ţiunea turcilor ca să cumpere pămînturi, să se stabilească ori să ridice geamii în Moldova 23 sunt luate tot din Cantemir. Dofnnia pe viaţă şi libera alegere de către popor a domnilor, împreuna cu dreptul acestora de a ţine o armată de 20.000 ostaşi, sînt dispoziţiuni întemeiate pe amintirea stării Ade lucruri de altădată, A, în sfîrşit, pînă şi data închinării şi hatişerifului este luată din Cantemir. După copia Sioneştilor, supunerea s-a făcut în anul 1412. în amîndouă edi-ţiunile lui Kogălniceanu figurează, însă, anul 1512. Originalul lui Beldiman Ms. 336/ are, ce-i drept, aceeaşi dată, dar ţifra 5, care arată sutele, e o corectură grosolană, făcută de o altă mînă — mai în urmă— şi cu cerneală diferită, în locul celei primitive, care deşi nu se mai poate recunoaşte, a fost însă, fără nici o îndoială 4, după cum dovedesc toate copiile manuscriptului lui Beldiman, cari au în adevăr anul 1412 24. Corectura se datoreşte desigur cuiva care, ştiind că Bogdan domneşte cu< un secol mai tîrziu, a considerat anul 1412 ca o scăpare din vedere, rectificîndu-1 25. Autorul acestei îndreptări ar putea fi Negruţi, singurul dintre copiştii lui Beldiman care trece în manuscriptul său 1512, sau poate chiar Kogălniceanu. în orice caz, faptul că şi manuscriptul lui Beldiman şi copiile sale, au aceeaşi dată, dovedeşte limpede că nu este o greşeală. Anul 1412 a fost, însă, izvodit, tot în temeiul Istoriei Imperiului Otoman. Pi intr-o inexplicabilă confrzie, Cantemir face într-un loc pe Ştefan cel Mare contimporan cu Baiazet I (1389—1402), aşa că supunerea Moldovei către turci, pe care o aminteşte cu aceeaşi ocaziune 26, a trebuit să se întîmple la începutul secolului al XV-lea. Cum tot el pune, în altă parte, trimiterea lui Tăutul la Sultanul în al şaptelea an al domniei lui Bogdari27 28, rezultă astfel că făptuirea supunerii a avut loc cam pe la 1411—1412. împrumuturile acestea din Cantemir sunt, de altfel, aşa de izbitoare şi atît de uşor de recunoscut, încît în unele copii ale lui Beldiman, se şi indică 20 „Chiar nici Turcii înşişi nu , cutează a nega că Moldova li s-a supus numai ca tributară... Intre nenumărate Jalte privilegiuri ce se acordau moldovenilor... acesta a fost cel »mai însemnat... că Moldova de bună voie şi neconstrînsă de nimeni a oferit supunerea sa, imperiului Oteman şi chiar pentru aceea voinţa; Sultanului,este ca toate bisericele lor, riturile religioase şi legile ţării neatinse să îr£mînă“' (Ist.Jn.fi Ot., I, 273 în. 40). 21 Tăutul („a'edificat'în Constantincpcl un palat care pănă în ziua de astăzi sejnumşşte Eogdan-Serai adecă palatul Moldovei, în cere este şi o biserică dedicată sfîntului vNicolaeM. (Ist. Iwp.Ct., I, ,271 n.,36). 22 Descrierea Moldovei, 118. 23 Ibid., 130- 1. 24 Academia Rcmână, Ms. 23, )55, )110, j566 şi 2695. 25 jMai ales că anul *1312 fera îadmis ,în unele :scrieri/ca! data tractatului lui Bogdan. 26 I, 62, în. 27 Ibid., 273 n. 37. 28 iCondica lui\Negruţi.iAcad.]&om., Ms. 333:iCantemir, [Istoria Othom.,\carte 3-le Suleiman. 481 în note marginale Istoria Imperiului OtdmaricA izvorul din care sunt reproduse ştirile privitoare la libertatea religioasa 28>? la cîmiuirea ţârei după pravilele sale 29 30 31, la suma peşcheşului3°, arderea, hatişerifului3 şi luarea Benderelui subAron32. 1 \ Dar în afară de împrumuturi, Tractaturile cuprind şi o parte originală, alcătuită, însă, în întregime din confuziuni şi invenţiuni. Cele dinţii sunt rezultatul încercării pe care o face autorul de a stabili cronologia ştirilor fără dată împrumutate din Cantemir, iar celelalte au fost plăsmuite pentru nevoia de a dbvedi o anumită teză. Fixarea expediţiunei lui Soliman în 1530, alegerea lui Alexandru în locul lui Rareş, părăsirea scaunului de către Petru Şchiopul în 1584, luarea Tighinei de turci în 1590 şi a Renilor în 1687, sau urcarea pe tron al lui Vasile Lupu în 1643 şi durata de 15 ani a domniei lui, sînt confuziuni cronologice, întemeiate pe nesigure şi necontrolate amintiri din cronice, pe cari alcătuitorul nu le avea desigur la îndemniă, în momentul cînd scria. Ştirile intenţionat plăsmuite tind să dovedească pe de o parte că îndatoririle Moldovei către Pbartă, hotărîte prin hatişeriful' dat la închinare la un peşcheş a 4000 de galbeni, 40 de iepe şi 40 de şoimi, au fost reconfirmate fără nici un adaos de Sultanul Soliman, cu prilejul expediţiunii împotriva lui Rareş, rămînînd apoi neschimbate pînă foarte tîrziu, pe vremea lui Vasile Lupu, cînd darul a fost transformat în har adu şi urcai la 10.000 galbeni, iar pe de alta că privilegiul cel mai însemnat al ţărei, libera alegere a domnilor de către pă-'rhînteni, a fost respectat de Poartă pînă la începutul domniei fanarioţilor (1709). Cu privire la originea informaţiunilor de cari s-a servit alcătuitorul Tractaturilor, constatăm deci că singurul izvor istoric pe care s-a întemeiat a fost Cantemir, ale cărui ştiri a căutat să le precizeze prin amintiri nesigure rămase din lectura cronicelor, la care a mai adăogat şi unele fapte pe de-a-ntregul născocite, cu scopul de a dovedi o anumită teză. III împrumuturile din Cantemir dovedesc că Tractaturile au fost scrise după ce se publicase Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei. Cea dintâi a fost tipărită pentru prima oară la 1734 în englezeşte, a doa oară la 1743, în franţuzeşte şi a treia oară în nemţeşte. la 174533, iar Descrierea Moldovei a apărut întâia dată între anii 1769—71 în două ediţiuni germane 34. Timpul compunerii se restrînge astfel între 1771, cînd s-a publicat Descrierea Moldovei şi 1823, data manuscriptului lui Beldiman. Tendinţa politică a scrierii învederează, pe de altă parte, că ea a trebuit să fie alcătuită intr-o epocă de redeşteptare a conştiinţei naţionale, cînd se , agita chestiunea sarcinilor prea mari impuse de Poartă ţării şi cu deosebire alegerea domnilor de către pămînteni. Pe temeiul privilegiilor cuprinse în vechile hatişerifuri, autorul caută să dovedească ilegalitatea spoiirei nemăsu- 29 Cantemir, Carte 3-le Suleiman* 30 Cantemir,, Carte 3-le. ' : ‘ 31 Cantemir, Istov. Othom., Carte 3-le. 32 Cantemir, Carte 3; cf. mss. 5 şi 7, v. şi copia publicată de T. Codrescu în Uvicar, IV, p. 225 şi urm. 33 V. prefaţa, la ediţiunea Academiei Române, p. 35 — 38. 34 Ibidem, p. X. 482 fate/ a haraciului şi edorlalte dări, precum şi numirea domnilor'de-a dreptul de către Boaită. r Dacă în perioada de la 1771—1823 vom izbuti a determina momentul cînd în Moldova se manifestă asemenea năzuinţe, vom dobîndi în acelaşi timp o serioasă indicaţiune pentru aflarea datei cînd Tractaturile au fost redactate. în decursul războiului terminat prin pacea de la Kuciuc Kainargi, se hotărîse prin mijlocirea Austriei şi Prusiei, întrunirea unui congres lîngă Foc şani, în vara anului 1772. Reprezentanţii puterilor mijlocitoare, Thugut şi Zegelin sosesc la Locul destinat congresului satul Goleştii de jos în judeţu Rîmnicui, la o oră depărtare de Focşani35 36, la 18/29 iulie, urmaţi a doua zi de împuternicitul turc Osman Efendi. Delegatul rus, contele Grigore Orlov venise cu cîteva zile mai înainte şi în aşteptarea celorlalţi îşi petrecea timpul la vînătoare şi în plimbăriS6. îndată după sosirea-i, el primeşte din partea unei deputaţiuni a clerului şi boierilor din Ţara Românească, formată din mitropolitul Grigorie, episcopul Buzăului Cozma, arhimandritul Chesarie, viitor episcop al Râmnicului şi boierii Nicolae Dudescu, Mihai Cantacuzino, Pană Filipcscu, Pantazi Câmpineanu, Grigorie Băleanu, Dumitrachc logofătul, Ştefan Topliceanu şi loniţă Bălă-ceanu, o scrisoare de felicitare, prin care i se atrăgea totdeodată atenţia asupra primejdiilor la cari ar fi expuşi, dacă ţara ar rămîne şi mai departe în stăpînirea turcilor37. După îndemnul lui Orlov ei adresează asemenea scrisori şi lui Thugut şi Zegelin 38 39. „Noi suntem însărcinaţi, Excelenţă, spuneau în cea adresată lui Thugut, din partea ţării întregi, de a vă heretisi pentru fericita sosire şi a vă ruga să întrebuinţaţi toată puterea voastră, spre a ne păstra vechile noastre drepturi împotriva încălcării vrăjmaşilor credinţa. Prin-ţipatele moldo-române au stătut totdeauna slobode supt domnii lor pămînteni, uniţi cu Ungaria şi cu Transilvania, de unde au primit totdeauna ajutoare spre a se lupta împotriva deselor opintiri ce făceau turcii pentru a-i supune, în cele de pe urmă, nevoia a silit pe părinţii noştri a se preda supt mari con-dÂţii, folositoare şi însemnate, pe cari însă tiranii întâi au început a le restrînge, stricînd cu tot chipuV oştirea ţării şi prin impunerea unei nenumărate mulţimi de dări nouă<( 39. într-o a doua scrisoare către Thugut îşi exprimau convingerea că împrejurările de atunci erau foarte favorabile „pentru a cere din nou vechile noastre drepturi şi a ne pune într-o stare de neatîrnare, către care tind toţi aceia ce au apucat a-i gusta odată dulceaţa" 40. 35 Istoria evenimentelor din Orient, din anii 1769—1774 de biv vel stolnic Dumitrache, publ.de V. A. Ureche în An. Acad. Rom., seria 2, vol. X, 408; Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie publiés par M. de B[auer], tipărite la sfîrşitul cărţii lui Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, ed. 2 Neuchâtel, 1781, p. 356; Istoria Ţârei Româneşti de fraţii Tanusli, trad. Sion, p. 168; Sulzer, Geschichte des tranşaipinischen Daciens, Zweiter oder historischer Theil, în manuscript la Acad. Rom. V, p. 612. 36 Stolnicul Dumitrache, p. 408. 37 Genealogia Cantacuzinilor de Banul Mihai Cantacuzino, publicată şi adnotată de N. Iorga, (Bucureşti, 1902) p. 485—87. 38 Stolnicul Dumitrache, p. 408; Genealogia, p. 485. 39 Genealogia, p. 487 — 88. Scrisoarea trebuie să aibă aceeaşi dată ca şi aceea adresată lui Zegelin (24 iulie 1772) care cuprinde numai cîteva complimente generale (Ibid., p. 490 — 1). 40 Genealogia, p. 488 —90. In raportul de la 16 aug. Thugut spune că deputăţia boierilor „von seite des ganzen Landes um die Stipulirung seiner Freyheit und Unabhăngigkeit, von dem Pforte bey dem gegenwârtigen Congres anzulialten beordert văre". Eudo^iu de Hurmu-zaki, Documente privitoare la istoria românilor, VII, p. 93. 483 La 6 august 1772 deputaţii adresează lui Orlov o nouă scrisoare, in care, după ce amintesc că învoielile cu cari strămoşii lor s-au închinat odinioară Porţei au fost nesocotite treptat, şi ţara gemînd nu cuteză nici să crâcnească spre a-şi cere vechile sale drepturi, adaogă că au primit cu bucurie făgăduiala împărătesei de a scutura jugul care-i apasă, şi s-au purtat către duşmani, ca unii cari aveau să trăiască supt nemijlocita stăpînire a împărăţiei Ruseşti. „Iar dacă vreo pricină necunoscută nouă ne opreşte a gusta fericirea acestei dorite şi nemijlocite supuneri la preaputernica împărăţie a Roşiei, şi dacă mai este iertat apăsătorilor noştri de mai-nainte a ridica glasul pentru a mai cere ceva de la noi, atunci noi, ca dintr-un singur glas al tuturor, vă arătăm desnă-dejdea de a mai trăi în patria noastră, numai gîndindu-ne la tirăneasca lor stăpînire. La aceasta dar cerem hotărîrea înaltei dumitale înţelepciuni de a economisi adecă acele cîte ne privesc, spre a r amin ea slobozi, să ni să dea milostivirea şi privileghiul de a dobîndi de la înalta dreptate a împărăţiei Ruseşti, Domn de aceeaşi credinţă cu noi, şi să fim asiguraţi supt ocrotirea celor mari trei autocraţii al Rusiei, al Austriei şi al Prusiei, mulţumindu-ne a da ceea ce se va găsi cu dreptate, ca un semn al recunoştinţei noastre. Şi, pentru ca să ramină Poarta Otomanicească fără nici un cuvînt, neavînd a mai găsi cuvînt că i se face hotărîtă pagubă, noi primim a-i da suma din vechime. Asemenea şi pentru ca să nu mai crează că mai are nici cea mai mică umbră de putere în ţară şi pentru ca să i se ridice orice cuvînt de a mai scrie ţării, sau măcar de a mai călca turc pe pămînt românesc, să aibă să primească aceşti bani de la solii ocrotitorilor noştri la Constantinopole" 41. Pentru a arăta mai amănunţit drepturile lor şi capitulaţiunile pe cari ele se întemeiau, deputaţii redactează atunci şi prezintă lui Orlov la 30 august 42 1772, probabil în urma cererei lui, ruinătoarele acte: 1. Supunerea Ţării Româneşti la Turc (sub Mircea). 2. A doua supunere sau închinare (sub Laiot). 3. Firmanele cari întăresc privileghiurile Ţăiii. 4. Stricăciunea privileghiurilor şi ruinarea Ţării Româneşti. 5. Despre zahereaua de toamnă şi de primăvară 43. în aceste acte se află pentru prima oară expuse condiţiunile cu cari se făcuseră cele 2 închinări din timpul lui Mircea şi Laiot, a căror amintire fusese conservată de tradiţie 44. Plăzmuirea lor este acum pe deplin dovedită 45. împuternicitul rus n-a făcut, însă, uz de ele, deoarece peste cîteva zile [5 sept. st.n.] congresul s-a 41 Genealogia, p. 492 — 95. 42 Stil nou, deoarece Orlov părăseşte congresul la 24 aug. st. v. (Stolnicul Dumitrache, p. 409). 43 Genealogia, p. 495 —508. 44 Tradiţia închinării sub Mircea e mai nouă şi o aflăm întîia dată în Istoriile domnilor Ţării Româneşti, scrise de Radu Popescu şi atribuite lui Constantin Căpitanul Filipescu, ed. Iorga, p. 13. „Deci, după ce au făcut Mircea Vodă aceste izbînde, văzînd obrăznicia turcilor, s-au împăcat cu ei şi le-au fost dînd plocon, pentru ca să se odihnească ţara cu pace". Tradiţia cea mai veche era că ţara fusese închinată sub Laiot. Istoria Ţării Româneşti (Cronica cantacuzinească, atribuită Ludescului) ed. Ioanid p.4; Istoriile, p. 25—Cf. Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu Vornicu, ediţia critică de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 14 — se vii cita în continuare Istoriile... ed. Grecescu; Istoria Ţârii Româneşti 1290— 1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică de C. Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960, p.4; se va cita în continuare Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. Grecescu-Simonescu). 45 N. Iorga, Genealogia Cantacuzinilor, p: 68 n. 3, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. Iorga, p. 25, n. 1; Acelaşi: Geschichte des rumănischen Volkes, im Rahmen seiner Staatsbil-dungen, II, p. 76 — 77. 484 împrăştiat 46. Neputîndu-se ajunge la o înţelegere asupra punctului privitor la libertatea tătarilor, chestiunea Principatelor nici nu fusese adusă în discuţie. Pe cit de bine cunoscute sunt demersurile deputaţiunii din Ţara Romă. nească pe lingă delegaţii congresului pentru a obţine autonomia, domnul pa mîntean şi micşorarea haraciului, pe atît de nelămurită este acţiunea boieri-# lor şi clerului din Moldova. Că şi din partea lor s-au făcut intervenţiuni în acelaşi sens, este, prin însăşi firea lucrurilor, în afară de orice îndoială. Pînă la cunoaşterea rapoartelor delegaţilor ruşi — izvorul de căpetenie care va lămuri definitiv chestiunea — trebuie să ne mulţumim deocamdată cu următoarele ştiri care confirmă în mod netăgăduit această participare. în scrisoarea muntenilor către Thugut, amintită mai sus, se vorbeşte despre drepturile amîndurora ţărilor: Principatele moldo-române au stătut totdeauna slobode supt domnia lor pămînteană. Dintr-un raport adresat de Zegelin la 13 august lui Frederic II, aflăm că pe lîn,gă deputăţia munteană i se prezentase şi una moldoveană spre a-1 ruga să stăruie la încheierea păcii, pentru îmbunătăţirea soartei lor 47. Această mărturie despre acţiunea moldovenilor, alături de munteni, pe lîngă delegaţii congresului de la Focşani, este, pentru chestiunea noastră, de mare importanţă. Ce poate fi în adevăr mai natural, decît să admitem că atunci cînd boierii munteni plăzmuiau vechile lor capitulaţiuni cu Poarta, moldovenii, cari lucrau alături de ei, prin aceleaşi mijloace şi pentru atingerea aceluiaşi scap, să fi făcut, în ceea ce-i priveşte, acelaşi lucru? Ceea ce unii căutau să dovedească prin „învoiala" lui Mircea şi „tractatele" lui Laiot . Basarab, ceilalţi susţineau prin hatişerifurile date lui Bogdan şi Vasile Lupu. Presupunerea că „Tractaturile" au fost alcătuite cu această ocaziune ne apare astfel foarte îndreptăţită. Există, însă, o dovadă decisivă că ele au fost scrise înainte de 1774, ceea ce dă acestei ipoteze valoarea unui adevăr istoric. Tractatul de la Kuciuc Kainargi, încheiat la 21/10 iulie 1774, conţine în articolul XVI, privitor la Principate, o dispoziţiune rămasă pînă acum neînţeleasă. Prin alineatul 8 al acestui articol se prevede că după trecerea termenului de scutire, plata haraciului se va'face la fiecare 2 ani, prin deputaţi trimişi la Constantinopol şi că orice alte dări, impuse de demnitarii turci peste haraci, se vor suprima. Principatele avînd a se bucura în viitor de aceleaşi privilegiuri „de cari s-au bucurat în timpul domniei Sultanului de fericită amintire Mahowet IV, prea iubitul tată al Maiestăţii sale Sultanului" 48. 46 Stolnicul Dumitrache, p. 409. 47 „fjbrigens haben sicii auch die Landstănde der Moldau und Walachei... bey mir a(i essiret und um Eurer Kôniglichen Majestât Vorwort bey dem Friedenschluss gehethen, darmit ihr Schicksall bey solcher Gelegenheit ertrâglich werden môge“ N. Iorga, Acte şi fragmente, II, 68. Dacă o asemenea intervenţie nu s-a făcut şi pe lîngă Thugut, care în rapoartele sale asupra congresului vorbeşte numai de munteni, lucrul este explicabil; nişte îndelungate certe de graniţă, cari duraseră tot secolul al XVIII-lca, fiind curmate odată cu izbucnirea războiului printr-o ocupaţie brutală îndreptăţeau boierimea moldoveană să vadă în austriaci pe duşmanii lor. 48 „Ma concedere, che godano queglistessi vantaggi, dc’quali hanno goduto nel tempo del Regno del degno di memoria Sultano Mehmet IV, ramatissimo Genitore di Sua Sultanea MaestâT Tractatul a fost redactat în limbile italiană, rusească şi turcească. O copie a textului italian s-a tipărit într-o scriere contimporană, neaccesibilă la noi, Storia delV Anno 1772, de unde a fost apoi reprodusă, împreună cu o traducere franceză, autorizată de ruşi, în vol. II al răspîn-ditei colecţiuni a lui G. Fred de Martens: Recueil de Traités, p. 286 —320 (ed. II din 1817). Traducerea franceză a fost publicată şi de d. D. A. Sturza şi C. Colescu-Vartic în Acte şi documente relative la istoria renaşterei României, I, p. 133. La Martens s-au strecurat 2 erori: cifra 2 s-a înlocuit cu 5 (ogni 5 anni în loc de ogni 2 anni) şi s-a lăsat pe din afară numele Sultanului Mehmet, Cf. Raicevich, Osservazioni storiche naturali e politicile intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788, p. 267. In trad. germană la Sulzer op. cit. V, p. 681 — 72, iar în franţuzeşte, din englezeşte, la Wilkinson. Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie et de La Valachie, 1821, p. 200. 485 în redacţiunea acestui alineat s-a strecurat o evidentă eroare: tatăl Sultanului Abdulhamid I, care domnea în momentul cînd se încheie pacea, n-a fost Mahomed IV (1649—1689), care-i era moş, ci Ahmed III (1703—1730) 49. Pentru a se înlătura această confuziune, în traducerea franceză, autorizată de ruşi, s-a lăsat la o parte numele Sultanului, spunîndu-se numai că Princi-"patele urmau să se bucure de aceleaşi^ avantagii, pe cari le avuseseră „în timpul domniei defunctului Sultan"50. înţelesul acesta nu se poate admite; interpretarea pe lingă că este arbitrară e şi neverosimilă, deoarece e neîndoielnic că, ceea ce se urmărise prin introducerea acestei clauze, era tocmai o uşurare a sarcinilor şi o îmbunătăţire a situaţiei, pe care Principatele o avuseseră sub Mustafa III (1757—1773), fratele şi predecesorul lui Abdulhamid. în tractat se vorbeşte de privilegiile din timpul lui Mahomet IV, tatăl Sultanului domnitor. Se înţelege că dacă fusese vorba de tatăl lui Abdulhamid, atunci în loc de Ahmed III s-a trecut din greşeală Mahomet IV. Dacă, însă, dimpotrivă intenţiunea celor ce negociaseră tractatul era ca Principatele să revină în adevăr la situaţiunea pe care o avuseseră în timpul lui Mahomet IV atunci cuvintele „ramatissimo genitore", cari arată filiaţiunea, sunt o scăpare de condei în loc de „ramatissimo avo". Unde este greşeala, de altfel explicabilă prin repeziciunea extraordinară cu care s-a negociat şi redactat tractatul51, se poate stabili cu uşurinţă. Feldmareşalul Rumianţov, după ale cărui instrucţiuni se condusese negociatorul rus, prinţul Repnin, anunţînd mitropolitului, la 28 iulie, încheierea păcii şi dispoziţiunile privitoare la Principate, îi scrie că s-a hotărît ca ţara „să aibă voie să se folosească cu toate acele odihne cu cari s-au folosit în vre-mile împăratului Sultan Mehmet" 52. Boierii, atît cei din Ţara Românească, cît şi cei din Moldova, referindu-se, în petiţiunile ulterioare, la această dispo-ziţiune a tractatului, vorbesc întotdeauna de privilegiile din timpul lui Maho-met IV53. Tot astfel se înţelegea lucrul şi la Constantinopol. în hatişeriful de la 4 noiembrie 1774, prin care se confirmă moldovenilor, îndată după numirea lui Grigore Ghica, privilegiile de mai înainte. Sultanul spune că „după cum în vremea împărăţiei celui ce lăcueşte în rai, prea slăvit strămoşu meu Sultanul Mehmet han (asupra căruia să fie vărsate repejunele ertării) aşa şi acum se va pune căutare şi silinţă de-a pururea la pronomiile şi odihna voastră din partea împărăţiei mele şi de către marii mei viziri, cum şi de către înţelepţii mei epitropi" 54. Este prin urmare bine stabilit că prin tractatul de la Kuciuc Kainargi s-a hotărît şi, cu toată greşeala strecurată în redacţiune, tot astfel s-a şi înţeles în urmă, ca în privinţa Principatelor, să se revie la privilegiile pe cari ele le avuseseră pe vremea Sultanului Mahomed IV (1649—1687). Dar pentru ca ruşii să stăruie a se prevedea în tractat clauza aceasta în favoarea ţărilor române, a trebuit, fireşte, să fi fost solicitaţi, dîndu-li-se în acelaşi timp şi unele informaţiuni asupra stării de lucruri de atunci. De cine? în actele prezentate de munteni la Congresul din Focşani nu se face nicăieri menţiune . f6 Hamrner, Geschichte des osmanischen Reiches, ed. 2, 1836, IV, p. 650 şi Geschlechtstafeln und Folgen von Herrschern und Grossbeamten, de la finele volumului, p. 689 — 90. 50 Martens II, p. 304; D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, I, p. 132. Interpretarea aceasta a fost admisă şi de d. A. D. Xenopol, Istoria Românilor, V, p. 193 — 4. 51 Hamrner, p. IV, 657 —59. 52 V. A. Ureche, Documente dintre 1769 — 1800, în An. Ac. Rom. ser. 2, Voi. X, p. 273 — 5. Scrisoarea mai fusese publicată o dată, cu unele greşeli, şi în Arhiva Românească, I, p. 239. 53 Uricariul, VI, p. 420, 422, 453 — 55; Genealogia, p. 537. H Uricariul, VI, p. 445. 486 despre Mahomet IV, sau cel puţin despre relaţiunile ţârii cu Poarta pe timpul. Iui. Ceva mai mult. Numai dupâ încheierea păcii, şi în urma înştiinţâiii verbale a lui Rumianţov despre inserarea acestei clauze, mitropolitul şi boierii îi comunică cari fuseseră pe acea vreme situaţiunea şi privilegiile Ţării Româneşti 55. Aşa stînd lucrul, nu e deloc probabil ca o asemenea cerere să fi pornit de la ei, căci altfel n-ar fi lipsit să o arate atunci cînd prezintaseră privilegiile lor, şi nu era nevoie să o repete după încheierea păcii, şi încă în mod vădit ca o informaţie comunicată pentru prima oară. Rămîn deci moldovenii şi bănuiala se transformă în convingere dacă reamintim că „Tractaturile" sînt singura scriere în toată literatura noastră istorică, în care e vorba de un hatişerif dat de Mahomed IV, prin care s-ar fi reconfirmat privilegiile acordate . la închinare cu excepţia peşcheşului transformat în har adu şi urcat la 10.000 de galbeni. Enigmatica dispoziţiune din tractatul de la Kuciuc Kainargi se explică: ea fusese stipulată în urma intervenţiei moldovenilor şi „Tractaturile n-au servit de justificare. Scrierea aceasta a trebuit prin urmare să fie alcătuită înainte de 1774. Pe temeiul celor arătate mai sus cred că pot afirma cu toată siguranţa că în timpul Congresului de la Focşani, cînd contele Orlov, în vederea propunerii pe care avea s-o facă cu privire la independenţa Principatelor, a cerut celor două deputaţiuni să-i arate cari erau vechile lor privilegii, muntenii au redactat actele, cari cuprindeau condiţiunile, reconstituite atunci pentru întîiaşi dată, ale celor 2 închinări, din timpul lui Mircea şi Laiot, iar moldovenii au alcătuit, pe temeiul lui Cant emir şi în vederea năzuinţelor lor, scrierea, atribuită la început pentru mai multă temeinicie lui Nicolae Costin, ..iar mai tîrziu intitulată Tractaturile vechi ale Moldovei cu Poarta Otomani-ceaşcă. Următorul fapt vine să întărească şi mai mult adevărul acestei con-cluziuni: comparînd ideile din Tractaturi cu cele exprimate de moldoveni după încheierea păcii, găsim între ele o deplină consonanţă. în arzul de la 30 august 1774, trimis Porţii prin spătarul Ioan Cuza şi postelnicul Ienachi Chirica 56, ei se roagă ca „arătînd către dînşii prea înalta împărăţie nemărginita ei milă cu îndestulare, să le dea desăvîrşit înalta ascultare la plecatele noastre cereri, cari au să le arate pyin osăbită plecată Carte cu peceţile tuturor întărită, în care să cuprind cele vechi ale noastre pronomii. Şi de vreme ce stîngirea memleche-tului nostru şi neorînduiala la fieştecare trebi, curge ca din cea dintîi şi aleasă pricină, pentru că intră la domnia pământului acestuia stiăinii şi neispitiţi la chiverniseala acelor pămînteşti a noastre trebi şi pricini, încă şi cele aduse azluri (schimbări a domnilor) şi cele unile peste altele adesă mucareruri ale domnilor noştri. Iar cel mai ales temei a aşezării cei vechi a noastre autonomii fiind ca domnii noştri să se aleagă păn la sfîrşitul vieţii de la pămînteni şi să nu si schimbe adesea, nici într-altfel să se supere şi acest fel de rugăciuni ale noastre totdeauna cu nemărginită blîndeţe să asculta, acum cu cucernicie ne rugăm, ca cel mai dinainte domn al nostru Imirlet Zadea, Grigorie Alexandru Ghica să se orînduiască domn la domnia pământului nostru" 57. între „pronomiile cele vechi" de care se face menţiune, trimise „prin osăbită carte cu peceţile tuturor întărite", figurau în primul rînd dreptul ţării de a-şi alege domn, care să rămîie în scaun pînă la sfîrşitul vieţii sale şi stabilirea hameiului, ca în vremea lui Mahomet IV, adică tocmai acele privilegii pentru a căror îndreptăţire şi documentare fuseseră scrise „Tractaturile"58. 55 Genealogia, p. 537. 56 U vicar iul, VI, p. 427, 429. Stolnicul Dumitrache, p. 460. >r>7 Ibid., VI, p. 419-422, 58 Uricariul, VI, p. 422. 487 Ghica a fost în adevăr numit, se înţelege că nu pe baza „pronomiilor", ci numai prin stăruinţa ruşilor. Punctul privitor la micşorarea hameiului, deşi prevăzut în tractatul de pace, n-a fost, însă, adus la îndeplinire. Cînd Poarta a cerut boierilor să-i dovedească la ce sumă se urcau dările lor pe timpul lui Mahomcd IV, ei n-au putut s-o facă. Hatişeriful nu se păstrase, fiind, după Cantemir, ars de Sobieski în 1686. în Condicele de cheltuieli nu se găsea nimic, deoarece agenţii de la Constantinopol înaintau socotelile de bani daţi turcilor, domnilor şi nu vistieriei, iar cu schimbarea prea deasă a acestora ele se pierduseră. Pentru Ţara Românească cele mai vechi socoteli erau de abia din anii 1766—67 59. în sfîrşit nici în istoriile turceşti, nici în cele creştine nu se făcea vreo menţiune. în astfel de împrejurări singura speranţă a boierilor, exprimată şi de autorul „Tractaturilor", era că hatişerifurile cu vechile lor privilegii trebuiau să se fi păstrat în arhivele Porţei60. Rezultatul acesta constituie o nouă confirmare a concluziunilor la cari am ajuns cu privire la ştirile pe baza cărora fusese alcătuită scrierea atribuită lui Nicolae Costin. IV în „prelucrarea" din manuscriptul vornicului Alecu Beldiman textul primitiv al „Tractaturilor" a fost modernizat, amplificat şi întregit. Autorul prelucrării a înlocuit, după cum am văzut, unele cuvinte vechi prin altele mai noi şi a refăcut povestirea, dîndu-i o formă mai dezvoltată. întregirea, care cuprinde greşeli tot aşa de mari ca şi acelea de care este plină întreaga scriere, priveşte încălcările, în număr de trei, pe cari le-a suferit „tractatul" lui Bogdan, în cursul secolului al XVIII-lea: 1. Sub Mihai Racoviţă, tătarii din Bugeac, cari erau strîmtoraţi în ocurile lor, au cerut de la domn în 1716, o bucată de pămînt, de 32 ceasuri ungul şi 2 latul, pe care el ştiind că şi fără voia sa, tot vor lua-o, le-a acordat-o. Poarta nu numai că nu s-a împotrivit la această cerere, ba a găsit-o chiar îndreptăţită, spre marea pagubă a Principatului61. 59 Bauer, p. 340, cf. 255. 60 Engel, Geschichte der Moldau und Walachei II, p. 39, după memoriul primit, von einen sachkundigen Manne, der kein walachischer Eingebohrner ist“: „Le maggiori speranze de buoni Valachi e Moldavi tutti si appoggiavano sopra l’articolo, dove la Porta si obliga di far loro godere i vantaggi e privilegi, che avevano sotto il regno di Sultan Mahomet IV, ma il bello e che nulla avevano da produrre ne dai loro registri, ne da storie Turche o Christiane, e pre-tendevano, che i Turchi li rivangassero ne loro archivi”. 61 în realitate faptul s-a petrecut cu totul altfel: Pe timpul războiului dintre ruşi şi turci (1711), locuitorii moldoveni din vecinătatea Bugeagului fugiseră. Două neamuri tătăreşti din apropiere, neavînd pămînt îndeajuns, intervin pe lîngă Hanul Devlet Gherei, ca să stăruie la Poartă să li se dea lor locul rămas pustiu, sub cuvînt că ar fi împărătesc. în acelaşi timp vornicul Lupu Costachi, care era închis la Varna, împreună cu Antohie Jora hatmanul şi Macsut postelnicul din porunca vizirului, făgăduieşte hanului mai multe sate pe Prut, dintre cari unele streine, dacă va mijloci să i se dea drumul. Astfel au pus tătarii stăpînire pe acea întindere de loc, lungă de 32 de ceasuri şi lată de două, pe care apoi Poarta le-a confirmat-o cu condiţie să-i plătească zeciuială. Mihai Racoviţă a intervenit la Constantinopol (1719) ca să-i scoaţă de acolo şi să se restabilească vechiul hotar al lui Elalil paşa. Cercetarea care ş~a orîn-duit a dovedit că pămîntul acela aparţinea în adevăr Moldovei, dar după rugăciunea tătarilor li s-a lăsat şi mai departe să-l stăpînească, plătind domnului „zeciuială din roada pămîn- 488 2. A doua încălcare, săvîrşîtă la 1725, în domnia lui Nicolae Mavnu cordat, a fost transformarea cetăţii Hotinului cu ţinutul său în raia, prin care s-a dat ţârei cea mai vătămătoare lovitură, clerul şi boierii fiind lipsiţi de moşiile lor din acea parte, norodul călcat prin necontenita trecere a oştilor şi prin jafurile garnizoanei, iar cheltuielile peste măsură sporite. 3. La aceste răutăţi şi asupreli s-au mai adăogat apoi şi „schimbările cele adesea şi fără de vreme a domnilor, una din pricinile cele mai mari, care aducea ţara în ticăloşie''62. în manuscriptul lui Beldiman această prelucrare s-a păstrat, după cum am văzut, laolaltă cu mai multe scrieri privitoare la evenimentele din anii 1821—22. Apropierea nu este întîmplătoare. Răscoala grecească şi cu deosebire sprijinirea ei pe faţă de către Mihai Şuţu, a fost pentru boierimea moldo-veană un prilej favorabil pentru a cere Porţii înlăturarea grecilor şi domnia pămînteană. Chestiunea tractatelor de odinioară şi privilegiile, pe cari ele le consfinţeau, apare cu această ocazie din nou la lumină. Dinţie multele arzmagzaruri adresate Porţii după fuga lui Mihai Şuţu (29 martie 1821) şi pînă la numirea lui Ioniţă Sturza (29 iunie 1822), se cunosc până acum numai două, şi în fiecare cererile exprimate se întemeiază pe vechile privilegii ale ţării. în arzul trimis la 28 sept. prin vornicul Teodor Balş, boierii refugiaţi la Cernăuţi, după ce arată nedreptăţile pe cari le-a suferit ţara de la fana- rioţi, se roagă a fi scăpaţi de stăpînirea lor, cerînd „să se milostivească către noi prea puternica noastră împărăţie, prin aşczămîntul sfîntului său înfrumuseţat Hatişerif, după cel dintîi sfînt aşezămînt, ca să aibă ţara oblăduirea întru sineşi prin pămînteni, păzind numirea domnii şi cele dintru începui privilegiuri cari s-au revărsat ţării pînă acum" 63. După sosirea lui Balş la Iaşi, boierii rămaşi în ţară, aparţinînd în majoritate stărei a doua, aflînd despre arzul refugiaţilor, fac şi ei unul, arzul ciocoilor, cum îl numeau cei dintîi, în care se vorbeşte despre privilegiile ţării şi călcarea lor de către domnii fanarioţi, intr-un chip care reaminteşte adaosul din prelucrare: „Milostiveşte-te prea puternicule împărate, ascultă glasurile nevinovatului norod şi hărăzeşte nouă prin înalt vrednic de închinăciuni alt Hatişerif pronomiile obiceiurilor ce din vechi au avut norodul Mol- tului şi cîte vin ort şi de pe alte bucate alăm". în anii următori, tătarii s-au întins însă şi mai departe, din care cauză Grigore Ghica (pe la 1729) se plînge din nou Porţii, izbutind a obţine un hatişerif prin care se reda tării pămîntul uzurpat în urmă (Letop. II, p. 136, 344, 359; III, p. 138^9, 166). 62 Letop., III. 63 Publicat pentru prima oară în Foaia pentru inimă, minte şi literatură, din 1840, no. 41, de unde a fost apoi reprodus în Uricar VI, p. 123 şi fără partea de la început în Letopiseţe, III, p. 465 — 67. Un alt arzmagzar fusese făcut în iulie (Scrisoarea lui Bucşănescu către mitropolitul Veniamin Costache, în Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi Sucevei, p. 163). Acela despre cari vorbesc boerii într-o scrisoare din februarie 1822 către consulul rusesc, a fost, probabil, trimis prin noiemvrie —decemvrie 1821, după ce refugiaţii au văzut că cel expediat prin Balş n-a ajuns la Poartă. După rezumatul pe care-1 dau, pare să fi fost foarte interesant: „ci mai ales în Magzarul am spus expres epocile tratatelor faţă cu Protectoarea prin patru Hatişerife edate, mulţumindu-ne cu acele prerogative. Numai o singură cerire am adăogit adică eliberarea noastră de jugul fanariot şi să ni .se dea guvernarea ţărei, ca din vechime, aducînd exemplu epoca supunerii ţârii la anul 1529, a capitulaţiunei, ca domnitorii să fie moldoveni, aducînd exemple şi tratatul de la Kaenargi la ca'pitul 16 şi 8 a acelui cap, în care expres Protectoarea Roşie o au dispus ca să fie domnitor din pămînteni, după cum pe timpul lui Mohamed IV, să fie şi dragomanii din pămînteni" (Erbiceanu, p. 203). 489 davieiy care din vreme în vreme- s-au-pierdut mai de tot fiinţa'lor din întrebuinţările cele rele a domnilor greci, ce au fost orî-n-duiţi ohlâduilori pămîntuhiiC 64; Pentru ca boierii să fi putut vorbi Forţei în 1821 în mod aşa de lămurit de „hatişeriful dintîi" de „privilegiurile dintru început" ori de „pronomiile obiceiurilor ce din vechi au avut norodul Moldovei" au trebuit, desigur, să le fi cunoscut şi singura scriere în care se aflau era „Tractaturile", a căror prefacere şi întregire îşi găseşte, ca şi conservarea lor la un loc cu alte sciieri privitoare la întîmplările din anii 1821—22, îndreptăţirea. Cu cîţiva ani mai înainte ca scrierea pe care am analizat-o să fi fost dată la lumină, un publicist francez, Félix Colson, care era în stiînse legături cu Câmpineanu 65 şi tinerii români de la Paris 66, din îndemnul cărora publicase în cursul anilor 1838—1839 mai multe scrieri asupra Principatelor, a tipărit în jurnalul Le National (noiembrie 1839) un tractat, necunoscut pînă atunci, al lui Bogdan cu turcii. Din Le National a fost apoi reprodus de Courrier français în numărul de la 22 noiembrie 1839 şi de aci de Gazeta de Transilvania 67. Cuprinsul acestui tractat, deosebit de acela din scrierea alcătuită în 1772 este următorul: „Tractat încheiat între Soliman, împăratul otomanilor şi între Bogdan Prinţul domnitor al Moldovei, la anul 1513. I. împăratul cunoaşte că Moldova s-a înfăţoşat cu a sa bună primire şi fără vreo împotrivire prin făgăduinţa supunerii către Imperiul Otoman. II. Naţia moldoveană se va bucura ca şi din vechime de ale ei slobozenii fără vreo supărare şi făiă să poată Poarta Otomană să-i aducă vreo piedică; pravilele, obiceiurile, drepturile şi prerogativele acestui pămînt vor fi pentru totdeauna nevătămate. III. Domnitorii slobod vor întrebuinţa stăpînirca lor în acest pămînt ca şi mai înainte, fără ca Poarta Otomană să se poată amesteca cu vreun chip, de-a dreptul sau lăturalnic. IV. Poarta Otomană asemenea nu se va amesteca nici la un fel de pricină sau gîlceavă particulară, ci Domnitorul cu senatul său vor lua parte la asemenea, fără ca înalta Poartă să poată, lăturalnic sau de-a dreptul, la orice prilej a face vreo oprire. V. Moldova va păzi hotarele sale neatinse şi întru toată nestrămutarea4 lor. VI. Religia otomană este oprită în toată Moldova. VII. Nici un mahometan nu va ţinea în Moldova, ca proprietar, nici pămînt, nici casă, nici dugheană, nici nu va lăcui în ţară supt cuvînt de comerţ decît pe o vreme prescrisă de Domnitor. VIII. Comerţul Moldaviei va fi slobod pentru toate naţiile neguţătoare, însă turcii vor avea protimisire mai mult decît oricare naţie pentru a cumpăra producte din ţară, pe cari le vor negoţia cu bună tocmeală la Galaţi, Ismail şi Chilia, fără să poată a să înainta mai departe înlăuntrul ţării, fără înadins voia Domnitorului. 04 Publicat întii dc Erbiceanu, op. cit., p. 215 şi mai în urmă de V. A. Ureche, în Documente relative la anii 1800—1831, in An. Ac. Rom., s. 2, vol. X, p. 306. 65 V. articolul lui St. Perieţeanu-Buzău, publicat în ziarul Traian, 1869, p. 151—152, asupra căruia mi-a atras atenţia prietenul meu G. Bogdan-Duică. GG Félix Colson, Coup d’oeil rapide sur Vétat des populations chrétiennes de la Turquie d'Eu rope, Paris, 1839. „Plusieurs chrétiens tributaires de la Turquie d’Europe-, qui se trouvent à Paris.. . mont engagé à jeter un coup d'oeil rapide sur leur position", p. 3. 67 No. 5 din 28 ianuarie 1840. ■ 490 IX. Titlul de neatîrnată se va păzi cătră Moldova, carele i să va însemna şi în toate scrisorile ce Poarta otomană ar trimite Domnitorului. X. Turcii, pe cari îi va trimite, Poarta cu scrisori către Domnitorul nu vor trece Dunărea, ei vor sta de cealaltă parte a rîului şi vor da depeşele lor la pîrcălabul de Galaţi, pentru ca el să le trimită la curierii trimişi de către Poarta Otomană. XI. Domnitorii naţiei moldovene se vor alege de către staturile ţări1 şi se vor cunoaşte de către Poartă, fără să poată ea a se amesteca la alegere* sau să povăţuiască; sau să aducă cea mai mică greutate ori împotrivire. XII. Ţara va fi apărată de către,Turcia în toate întîmplările, cînd naţia moldoveană îi va cere sprijinire şi apărare. XIII. Pentru, ,toate aceste folosuri nu va da ţara Porţii Otomane alta decît un prezent de 4 000 galbeni anual"68. Astfel provenienţei acestui tractat, apărut într-o vreme cînd românit protestau pe baza vechilor capitulaţi!, cari le garantau autonomia împotriva aplicării în Principate a convenţiilor comerciale încheiate de Poartă cu celelalte puteri 69, Colson nu da nici o lămurire, afirmînd numai că el nu era cunoscut decît cabinetelor de la Petersburg şi Constantinopol70. El însuşi mi-1 aflase decît în ultimul moment, deoarece pe timpul cînd scria cele 2 lucrări asupra Principatelor apărute la Paris în cursul aceluiaşi an71, nu avea asupra închinării Moldovei, pe care o pune în 1513 72, alte ştiri decît acelea din Gantemir, de unde reproduce şi explicaţia pierderii tractatului. „Les originaux des traités moldaves avec la Turquie ont été brûlés. Le pays n'en a plus; on pourrait en trouver les textes dans les archives de la sublime Porte" 73. Sursa de unde luase Colson tractatul lui Bogdan o arată, cîţiva ani mai tîrziu (1845), Kogălniceanu într-o notiţă: „Tractatul încheiat la 1512 între Poarta Otomană şi Moldova, care în anii trecuţi s-au publicat în Courrier français şi în alte jurnaluri străine precum şi în Gazeta de Transilvania s-au scos din nişte fragmente istorice... scrise de către Şambelanul Balş, ce zice că au luat copia acestui tractat din Archivele Varşaviei în vremea cînd se afla pe lingă Sţanislav Poniatowski, cel de pe urmă rigă al Poloniei" 74. Scrierea lui Balş avea următorul titlu: Fragments de l’état de la Moldavie depuis qu’elle a été demembrêe de l’empire romain, jusque et compris la régné de Stephan dernier prince independent de Moldavie" 75. Ea n-a fost tipărită 68 Reprodus din Gazeta de Transilvania, cele 2 ziare franceze, Le National şi Courrier français, neaflindu-se în bibliotecile noastre. 69 Félix Colson, Précis des droits des Moldaves et des Vàlaques, fondésur le droit et sur les Traités, Paris, 1839, p. 5—6. Tradusă şi în româneşte de d-1 D. A. Sturdza, sub titlul: Scurtă descriere a drepturilor moldovenilor si a muntenilor fundate pe dreptul gintelor şi pe trataturi. Iaşi, 1856. Fermanul prin care se comunică lui Mihai Sturza tractatul comercial cu Franţa, în Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Supl. I, vol. VI, publicate de D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, p. 626 —8. 70 In realitate actul nu era cunoscut, cel puţin ca un document autentic. Cercetările făcute spre a-i da de urmă în arhivele turceşti, de agenţii Principatelor la Poartă, din ordinul consilierului de stat rus Mayros, fost inspector general al carantinelor în Principate, n-au dat nici un rezultat. Vezi articolul reprodus din Ost-Deutsche Post, de I. F. Neigebauer, în cartea sa: Die staatlichen Verhâltnisse der Moldau und Walache in geschichtlicher Zusammenstellung der ouf das ôffentliche Recht bezüglichen Ver trage. Breslau, 1856, p. 24. 71 Précis etc. si De l’état présent et de Vavenir des principautés de Moldavie et de Valachie Paris, 1839. 72 Précis, p. 12. 78 De l’état présent etc. p. 328. 74 Arhiva Românească,, ed. 2, II, p. 266. 75 Arhiva Românească, ed. 2, I, p. 78. 491 niciodată, şi pînă acum, dacă se mai păstrează, manuscrisul n-a ieşit îrcă la lumină. Nu cunoaştem prin urmare nici timpul cînd a fost alcătuită, nici izvoarele pe care se întemeia, nici tendinţa urmărită. Tot aşa de puţin lămuriţi suntem şi asupra autorului: împrejurările în cari ajunsese şambelanul regelui Poniatovski, dacă faptul este adevărat, ca şi întreaga lui viaţă, ne sunt cu totul necunoscute 76. Transmis în asemenea condiţiuni, tractatul publicat de Colson nu poate să inspire o prea mare încredere în autenticitatea lui. Pe de altă parte şi-povestea aflării în.Arhivele din Varşovia se prezintă tot aşa de suspectă. Arhivele acestea fuseseră cercetate mai înainte şi au fost şi de atunci încoace de o sumă de scriitori şi în diferite rînduri, fără ca să se fi aflat vreodată cea mai mică urmă de existenţa iui. Costache Negri, care avusese un rol însemnat în evenimentele de pe la 1840—48, mărturisea într-o scrisoare adresată unui bucovinean la 15 februarie 1872, că izvorul de unde Colson luase acest tratat, nu era „binedovedit" 77. Făcînd, însă, abstracţie de împrejurările în cari s-a aflat şi de felul cuni s-a transmis, cuprinsul însuşi al tractatului ne oferă dovada luminoasă a ne-autenticităţii sale, deoarece se spune că a fost încheiat între Soliman şi Bogdan, în anul 1513, cînd este ştiut că Soliman ajunge sultan (sept. 1520) peste trei ani şi jumătate de la moartea lui Bogdan (18 aprilie 1517) şi cu 7 ani mai tîrziu decît pretinsa dată a încheierii tractatului. Greşeala aceasta se dato-reşte lui Cantemir 78, după spusele căruia se şi pusese mai înainte închinarea către turci pe vremea lui Raieş, şi ea dovedeşte că tractatul lui Colson este în realitate tot aşa de puţin autentic ca şi cela făurit în 1772 79. ; 76 Se pare că-1 chema F(ilip). Vezi Steaua Dunării din 9 februarie 1856. 77 Gazeta Bucovinei, no. 101 din 23 decemvrie 1883 (semnalat de Duică). 78 Istoria Imperiului Otoman, I, p. 272 — 76. 79 Pretinsa lui aflare In arhivele din Varşovia a fost, desigur, inspirată de notiţa cu care Dionisie Fotino însoţise tractatele Ţării Româneşti: „Cuprinderea acestor documente am găsit-o într-o cărticică ce mi-a dat-o fericitul întru memorie Alexandru Văcărescu, carele O' poseda de la tatăl său Banu Enache Văcărescu, carele şi acesta le-au căpătat cu mare cheltuialll de bani după condicele împărăteşti, pre cînd se afla la Constantinopole" (Istoria generală a Daciei, trad. Sion, III, 218 n.). D-l lorga a arătat că Ienăchiţă nu avea cunoştinţă de ele Genealogia 68, n. 31). Notiţa o pusese Fotino numai ca să le dea mai multă aparenţă de autenticitate. în Genealogia Cantacuzinilor, care le-a păstrat în forma lor primitivă, aşa cum fuseseră alcătuite şi prezentate ruşilor, nu numai că nu se spune nimic despre aflarea lor la Constantinopol, dar boierii nici nu le-au prezintat măcar ca copii după acte originale. „Toate acestea se pot vedea chiar şi în firmanele ce se făceau şi pînă în cei de pe urmă ani" (Genea-log. 499). Nici în 1806, cînd fraţii Tanusli publică cronica lui Mihai Cantacuzino, nu se ştia nimic asupra originei lor (Istoria Ţârii Româneşti de fraţii Tunusli, 66 —70), născocită abia in 1818 de Fotino. Următoarele cuvinte ale lui Kogălniceanu, dintr-un articol publicat în Steaua Dunării din februarie 1856, pot servi de indicaţiune, pentru a înţelege cum s-a născut apoi — prin imitaţie — povestea că tractatul lui Bogdan s-a aflat în Arhivele din Varşovia. „Dacă Principatele au dorit de a fi reprezentate la conferinţe am trebuit să alergăm la izvoare mai sigure, spre a găsi textul cel adevărat al tractatului. Şi care izvoare au putut fi mai sigure după arhiva Turciei, decît arhivele Poloniei, ţara cea mai interesată atunce de a cunoaşte legăturile Moldaviei încheiate cu înalta Poartă?“ Pentru a caracteriza atmosfera timpului în care a ieşit la lumină tractatul publicat de Colson, reproduc aci următorul pasagiu dintr-o scrisoare pe care Antohi Sion o adresează, Ja 26 iulie 1840, lui Mihail Kogălniceanu, cu privire la un manuscript în care. se află Necrologul lui Ştefan cel Mare: „Odată cu săvîrşirea însărcinării pusă mie (de a copia în 1806 acel ms.) am prescris şi pentru mine o copie de pe acel manuscript, pe care l-am avut pînă la 1831, cînd după cunoscutele de atunci împrejurări, rădicîndu-se toate hîrtiile din casa mea, între care era şi acesta, s-au perdut împreună cu alte interesante documenturi vechi şi noui, între cari am avut şi copia 492 : Cînd şi acesta â fost apoi cunoscut, din scrierea publicată, de Kogălni-ceanu (1845), părerile asupra lo¥ s-au împărţit. Nicolae Isţrati 80 81, Neigebauer şi ceea ce este foarte curios însuşi Kogălniceanu 82 au considerat ca textul cel mai autentic al capitulaţiei lui Bogdan pe cel publicat de Colson 83. Alţii au admis, dimpotrivă, pe acela din „Tractaturi"' fără să conteste autenticitatea celuilalt, care s-ar fi încheiat numai mai tîrziu. Astfel Istrati, revenind în o scriere apărută în 1856, asupra primei sale păreri, consideră acest tractat ca fiind încheiat în 1529, între Petru Rareş şi Soliman 84. Părerea aceasta împărtăşită de cea mai mare parte dintre oamenii politici din acea vreme, ca fraţii Ioan şi Dumitru Brătianu 85, Vasiie Boerescu 86 etc., a fost combătută cu energie de Constantin Hurmuzachi. Pornind de la faptul că în acest tractat nu se vorbea nimic de şoimi şi cai şi întemeindu-se pe aserţiunea din „Tractaturi" că hatişeriful lui Bogdan fusese reconfirmat fără nici o schimbare pe vremea lui Rareş şi că tocmai sub Mahomed IV la 1643 s-a renunţat la şoimi şi cai, ridicîndu-se peşcheşul •— tranşformat atunci în haraci — de la 4 000 la 10 000 galbeni. Hurmuzachi l-a atribuit lui Vasiie Lupu. Prin cîteva modificări se înlăturau unele greutăţi. Aşa, cifra de 4 000 de galbeni, considerată ca o „licenţă"' a celor ce publicaseră actul, a fost schimbată în 10 000, „greşala tipografică" care dăduse în lucrarea atribuită lui N. Costin 1643, îndreptată în 1634, şi pentru ca să existe oarecari asemănare şi cu tractatul lui Bogdan, fixat tot atunci la 1511, a cărui reconfirmare se pretindea că este, articolul 1 a fost lăsat la o parte, înlocuindu-1 pur şi simplu cu articolul 1 din acesta. Cu asemenea îndreptări şi schimbări, pentru a căror potrivire Hurmuzachi avusese, cum spune singur, tălmăcirii hatişerifului dat ţării prin Tăutul Logofătul, scris chiar de Miron Logofătul şi iscăli' de dînsul. Pre care după toată stăruinţa ce am întrebuinţat nu le-am putut afla, râmlind cu neştearsă măhniciune pentru pierderea lor. Acum după ivirea Arhivei Româneşti, nădăjduiesc că vor reînvia asemenea documente". Arh. Rom., I, p. 101—103. Deşi Kogălniceanu n-a dat nici o importanţă acestei însemnări, d-1 Sbiera, în nişte note comunicate lui V. A. Ureche şi publicate ca Addenda la sfîrşitul vol. I al Operelor lui Miron Costin, i-a atribuit traducerea hatişerifului dat lui Tăutul (p. 769). (Miron Costin, Opere complete, după manuscripte şi note, cu o recensiune a tuturor codicelor cunoscute pînă astăzi, bibliografia lui îvliron Costin, un glosariu lucrat de D. L. Şăineanu, portrete, facsimile diverse, de V. A. Ure-chia. Tipărită sub auspiciile Academiei Române, tom. I —II, Bucureşti, 1886—1888, XIII -f-800 p., + 1, f. pl.; XV + 656 + 12 f. pl.). Tot asa d-1 Gâdei în Cronicarii moldoveni din sec. XVII, p.Jt78. 80 în articolul „Trăsuri din istoria Moldaviei sau testamentul prinţului Miron 1“, publicat în Foaia pentru minte, inimă şi literatură, no. 49 din 8 dec. 1847 (Nota de la p. 396). 81 Die staatlichen Verhăltnisse etc. p. 22 —23. Anul 1513 e păstrat înlocuindu-se numai numele sultanului Soliman cu Selim. 82 Steaua Dunării, 1856, p. 54. Se pare, de altfel, că Kogălniceanu avea serioase îndoieli asupra autenticităţii amînduror convenţiilor. Răspunzînd unei învinuiri pe care i-o adusese Teodor Codrescu (Ziarul Zimbrul de la 11 februarie 1856) că de ce n-a preferat convenţia din „Tractaturi" ca cea mai favorabilă Moldovei, el spune următoarele: Ne pare rău, foarte rău (şi fiecare cititor va înţelege pentru ce) că Zimbrul ne sileşte, mai ales acum, să intrăm în discuţie cu el despre mai multă sau mai puţină autenticitate a textului tractatului, încheiat de către Moldova cu înalta Poartă. Numai dar fără de voia noastră sîntem siliţi a-i răspunde... Sfârşind o repetăm încă o dată ne pare rău că Zimbrul au rădicat o asemenea chestie, cu totul făr de timp". 83 Admis şi în scrierea Conferinţele din Paris, Tractatul de pace împreună cu Protocoalele Precum şi Tractatele încheiate de România şi Moldova cu înalta Poartă. Bucureşti, 1856. 84 Despre puterea legislativă şi privilegiile Principatelor Moldo-Române, Iaşi, 1856, p. 17 şi urm. 85 Cel dintîi în Mémoire sur le situation de la Moldo-Valachie depuis le traité de Paris (Paris, 1857) p. 61 —66 şi urm. Dumitru Brătianu în Lettres sur le circulaire de la Porte du 31 Juillet 1856, relative à la réorganisation des Principauté, Berlin, 1857, p. 12. 86 România după tractatul de la Paris din 30 martie 1856, Paris, 1857, p. 22. 493 „multă bătaie de cap", tractatul din 1513, încheiat între Bogdan şi .Soliman „după copia făcută de şambelanul Balş în arhivele Varşoviei", se transforma în tractatul din 1634 al lui Vasile Lupu cu Mahomed IV, care, însă, n-a ajuns sultan decît în 1648, fireşte, după aceeaşi copie 87. în această formă> cefe 2 acte au fost apoi publicate în ho. 1 din Buletinul şedinţelor Adunărei ad-hoc. a Moldovei (Iaşi, 1 octomvrie 1857) al cărui redactor era Hurmuzaki 88. v Am stabilit în ce împrejurări şi pe temeiul cărui izvor s-au produs tractatele Moldovei cu Poarta. Ne rămîne să examinăm dacă cuprinsul actelor făurite în 1772 şi 1839 corespunde, şi în ce măsură, adevărului istoric, aşa cum se desprinde din izvoarele cunoscute pînă acum. Chestiunea se reduce, în realitate, la a cerceta valoarea arătărilor lui Dimitrie Cantemir, sursa de căpetenie, şi am putea spune chiar singura sursă, pe care ele se întemeiază. Pentru aceasta este, însă, necesar să vedem mai întîi care era tradiţiunea istorică internă, anterioară lui Cantemir, asupra primelor legături cu turcii. Două dintre vechile cronice slavoneşti din Moldova, Cronica moldo-polonă [1359—1566] şi cionica anonimă [1359—1504] conţin ştirea că hameiul s-a început a se plăti turcilor în domnia lui Petru Aron (1455—57): „în anul 6962 (7= 1454) s-au făcut domn Bogdan Voevod, fiul lui Alexandru Voevod. Domnit-au 2 ani şi l-au tăiat Petru Voevod cel poreclit Aron, la Răuşeni. Acesta au domnit apoi 2 ani. în zilele acestui Voevod începură moldovenii a plăti bir turcilor ‘ 89 90. Şi în cea de a doua: „Iar Petru Voevod au domnit 2 ani. Sub el au început a se da bir Turcilor( 90. Constatăm deci că în cele dintîi însemnări istorice, contimporane sau aproape contimporane cu faptele povestite, închinarea către turci, caracterizată prin plata birului, este pusă pe timpul lui Petru Aron. Ureche repro-ducînd în cronica sa, scrisă cu aproape 2 veacuri în urmă (1646—47), cuprin- 87 Pentru toate aceste lucruri v. „însemnările" trimise de Hurmuzaki lui Ioan Maiorescu, în corespondenţa dintre ei, publicată în Convorbiri Literare, an. XLI, no. din august —decemvrie. Rezumatul cercetărilor sale îl expune Hurmuzaki în nota cu care însoţeşte tractatul lui Vasile Lupu în Buletin: „Unii au atribuit acest tratat lui Petru Rareş, însă fără cuvînt: 1) pentru că după încredinţarea ce aflăm în istoricii indigeni (Ureche, Cantemir, Neculai Costin), Petru Rareş au preferat a părăsi tronul decît să primească prefacerile tratatului lui Bogdan, cerute de sultanul Soliman; 2) pentru că sultanul Soliman, după venirea sa în Moldova, au întărit fără vreo prefacere tratatul lui Bogdan din 1511 (vezi mai sus citata scriere a log. Neculai Costin); 3) pentru că mai jos citatele cuvinte din monografia lui Neculai Costin despre tratatele Moldovei cu Poarta Otomană, nu lasă nici o îndoială, cum că prefacerea art. 9 al capitu-laţiei lui Bogdan, precum se vede în tratatul de faţă, adică sporirea sumei de 4.000 galb. la 10.000 galb. şi desfiinţarea dărei de şoimi şi de epe, au urmat tocmai în epoha lui Vasile Lupul, şi anume în anul întîi al domniei lui" (1634). . 88 Reproduse apoi în Colecţiunea de acte şi documente relative la istoria renascerei României, de D. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, voi. I, p. 4. 89 I. Bogdan Vechile cronice moldoveneşti pînă la Ureche (Bucureşti, 1891), p. 224. 90 Ibid.f p. 238 — 39. Cronica şi analele putnene şi Letopiseţul de la Bistriţa. (I. Bogdan, Cronice inedite atingâtoare de istoria romanilor, Bucureşti, 1895, nu cuprind această ştire) (Cf. Cronicele slavo-române din sec. XV — XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959; pentru Cronica moldo-polonă, p. 178; pentru Cronica moldo-rusă, la p. 161; pentru Letopiseţul de la Putna II, la p. 61 şi p. 70). 494 stil vechilor anale, transcrie, făiă nici un adaos nou, şi ştirea despre închinarea ţârei sub Afon 91. Dar în cronica lui mai este vorba şi de altă inchi-nare, săvîrşită după îndemnul lui Ştefan cel Mare, de către fiul său Bogdan, prin mijlocirea logofătului Tăutul 92. „Iar cînd au fost (Ştefan Vodă) aproape de săvîrşenia sa, chemat-au vlădicii şi pre sfetnicii săi, boiarii cei mari şi alţi toţi cîţi s-au prilegif,; ară-tîndu-le cum că nu vor putea ţinea ţara, cum o au ţinut el, ci socotind diii toţi mai puternic pre turc şi mai înţelept au dat învăţătură să se închine turcilor... Bogdan Vodă dacă stătu la domnie gîndi să-şi întărească lucrurile mtu cu vecinii şi să-şi arate hume bun. După învăţătura tătîne-su, a lui Ştefan Vodă, trimis-au la împărăţia Turcilor pre Tăutul logofătul cel mare, cu slujitori, pedestrime, dărăbani de au dus birul 10 povăii 93 de bani şi s-aii închinat cu toată ţara la Sultan Suleiman 94, împăiatul turcilor. Iar împăiăţia de bucurie mare cu dragoste i-au primit şi au dăruit toţi banii Tăutului logofătului celui mare şi i-aupdus în ţară şi au zidit pre acei bani o sfîntă biserică în sat în Bălileşti 95 96, ce iaste la ţinutul Sucevei şi trăieşte pînă astăzi". . Mai înainte de a arăta care poate fi originea acestei ştiri nouă asupra închinării, trebuie să amintesc că cronica lui Ureche nu ni s-a transmis informa ei primitivă, ci numai în 2 redacţiuni interpolate, una mai veche a lui Simion Dascălul (circa 1650—1670) si o alta mai nouă, pornind, însă, tot de la aceasta, a lui Nicolae Costin (1710-—1712) rr>. Siguranţa cu care. Kogal-niccanu a restabilit textul primitiv şi căreia se dat or este în parte ca pînă astăzi n-avem încă o ediţie critică a lui Ureche, s-a dovedit în urma observa-ţmnilor rezultate din cunoaşterea unui număr mai mare de manuscripte, că n-a fost îndreptăţită. Ediţia sa cuprinde unele lucruri caii în mod vădit aparţin adnotatorilor. Printre acestea d. Iorga înclină a vedea şi pasagiu! despre închinarea la turci pe cari îl atiibuie cu dreptate lui Simion Dascălul97.. 91 „Acest Petru Vodă Aron au început şi au izvodit a da bir Turcilor" Letop. I. 15 U Kogălniceami a atribuit lui Eustratie Logofătul, următoarele cuvinte, cu cari se termină îi): unul din manuscripte domnia lui Bogdan: „Scrie la un letopiseţ vechiu sîrbcsc de Azarie- călugărul izvodit, precum în zilele acestui Bogdan Vodă s-au început a da dajdie furcilor, şi pentru aceia ne-am numit Bogdani pînă astăzi. Acest Bogdan Vodă este tatăl lui Ştefan Vodă cel bun" (Letop. I, 149, n. 2) Ms. acesta, astăzi no. 174 de la Academia Româna, cuprinde insă, cronica lui Simion Dascălul. Adaosele scoase din letop(iseţul) lui Azarie se datoresc unuia din, copişti deoarece nu se află în niciunul din celelalte mss. ale lui Simion Dascălul. Mss. 169, 2506. Confuzia lui Azarie este de altfel, uşor de explicat (Vezi Letopiseţul Ţării Moldovei pînă la Aron Vodă 1359 — 1595... ediţia critică de Const. Giurescu. Bucureşti, 1916, p. 42 — se va cita în continuare Ureche, ed. Giurescu; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 82; se va cita, în continuare, Ureche, ed. Panaitescu). 92 Reproduc pasagiul după unul din ms. lui Simion Dascălul (Ms. 174 de la Acad. Rom.)- 93 La Kogălniccanu (Letop., I, p. 179) pungi. 94 (Vezi Ureche, ediţia Giurescu, p. 91 şi 114— 115; Ureche, ediţia Panaitescu, p. 112 şi 126). Pe margine notiţa: „Poate să o fi închinat la Sultan Eaiazit că el (a) fost pe acea vreme împărat" pe care Kogălniccanu o atribuie lui Simion Dascălul (Letop., I, 179, «. 3). In realitate ea nu poate fi a acestuia deoarece nu se află şi în celelalte manuscripte (no. 169, 2506 etc.), ci aparţine sau lui Constantin Vladulcvici, care a transcris cronica în 1726, sau copiei făcută în 1712, de care el se servise (I. Bianu, Catalogul manuscriselor, la, no. 174). 95 Recte: Bălineşti. 96 St. Orăşanu, Cronicarii moldoveni din sec. al XVII. Recenzie publ. în Convorbiri Literare, 1899, p. 729 — 730 şi N. Iorga, Ist. Ut. rom II, p. 548 şi urm. .... 07 N. Iorgao.c., II, p. 567. Argumentele sînt următoarele 2: 1) nu e arătată provenienţa ştirilor, cum face Ureche, 2) pasagiul nu se află într-o versiune neinterpolată a lui Ureche. Manuscriptul la care se referă d. Iorga e no. 59; sfatul dat de Ştefan se află totuşi, dar nu la locul lui şi cu aparenţa unei interpolări (f. 181), ceea ce se dovedeşte de altfel prin mss. 1445* 2601 şi 3039, unde lipseşte cu totul. 495 Oricine l-ar £i scris, însă, Ureche sau Simion Dascălul, şi întrucît distanţa de timp care-i separă nu e prea mare, lucru e pentru chestiunea noastră de mică însemnătate, sigur e că ştirea închinării sub Bogdan,; prin solia lui Ţăutul, care nu se afla nici în letopiseţele slavone anterioare, nici în cronicarii străini, a fost luată din tradiţie, unde ea se conservase, cum a observat d. Iorga 9S, în legăturii cu zidirea bisericii din Bălineşti de Tăutul tot aşa cum s-ai* conservat, atîtea alte tradiţiuni, asupra întemeierii unora dintre cele mai însemnate, lăcaşuri bisericeşti. De Ia legenda banilor cu cari a fost construită biserica; au pornit apoi anecdotele relative la audienţa Tăutului la vizirul, cînd trăgînduri ciubotele a rămas numai în ciorapi, neavînd „mestii la nădragi" 9<9, sau cerînd să-i aducă cişmele în sala de audienţe 98 99 100 şi închinînd la cafea, pe care a sorbit-o dintr-o dată, pentru împăratul şi vizirul101. între cele 2 ştiri asupra închinării din redacţiunea lui Simion Dascălul, cea veche istorica şi cea nouă tradiţională, exista însă, dacă nu o contrazicere, cel puţin p nepotrivire. închinarea din urmă nefiind arătată ca o reînnoire sau întărire a aceleia din timpul lui Petru Aron, urma că ţara se supusese în 2 rînduri. Fără să caute a înlătura această lipsă de concordanţă, Nicolae Costin adaogă un element nou la cele ce se aflau în cronica pe care o apmli-fică, şi introduce unele modificări. Astfel el înlocuieşte ştirea laconică a vechilor anale despre începutul hameiului sub Aron, cu o alta mai dezvoltată şi mai precisă, deşi identică în fond, pe care o află în cronicarul polon Ciornei. „Şi zice [Crpmer]: şi acest Petru Vodă din sfatul boerilor săi la Sultan Mehmst, împăratul turcesc, de au legat bir, pre anu 2 000 galbeni, lăspunzînd leşii că nu pot da ajutor domnilor din Moldova, fiind învăluiţi cu osii asupia Pruşilor" 102. Introduce apoi în pasagiul privitor la cealaltă închinare 2 modificări, înlocuind numele Sultanului Soliman cu Arnurat, ceea ce însemna înlocuirea greşi. -lei celei vechi prin alta nouă, şi schimbind suma birului din 10 poveri de bani, care nu mai avea înţeles pe la sfirşitul secolului XVII, în 10 pungi de bani 103. Acestea sînt ştirile cari se puteau culege din cronicele moldoveneşti la începutul secolului al XVII(-lea), asupra supunerii Moldovei către Turci. Pornind de la ele, Cantemir caută să precizeze tradiţiunea închinării sub Bogdan, singura pe care o cunoaşte, arătînd în mod amănunţit împrejurările in cari a avut loc şi condiţiunile cu cari s-a încheiat. închinarea s-a făcut după sfatul lui Ştefan cel Mare, care văzînd progresele turcilor sub Soliman Magnificul, o recomandă fiului său şi boerilor într-o lungă cuvîntare retorică. Pe cînd Sultanul se afla în Ungaria, Bogdan trimite înaintea lui, in al 7-lea an de domnie (1511) pe logofătul Tăutul (mort în 1511) 104, ca să-i 98 Geschichte des rumânischen Volkes, I, p. 366, n. I. 99 Letop., II, p. 182. 100 D. Cantemir, 1st. Imp. Ot., I, p. 271, n. 36. 101 Letop., II, p. 182. 102 Letqp.,1, p. 150, n. 2. Pasagiul din Cromer este următorul: „Indidem (în arhiva regală din Cracovia, unde aflase jurămîntul din 6963, al lui Petru Aron către regele polon) autem comperimus, hoc anno hune ipsum palatinum una cum consiliariis suis misisse oratorem ad principem Turcarum Mahometem, ut pacem ab eo duum millium aureorum tributo redimeret. Nam is post subactum Constantinopolitanum imperium vehementer vexabat Valachiam et distinebantur, tune Poloni bello Prussico, ne sociis et clientibus opem ferre possent." Martini Cronteri V ar mien si s Episcopi, Polonia sive de origine et rebus gestis Polonorum, libri XXX. Colo-niae Agripinae, 1589, c. XXIII, p. 557. w Letop., I, p. 179 n. 3 ^Vezi Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînâ la 1601, ediţia loan St. Petre, Bucureşti, 1942, p. 239 şi 326). 104 Letop., I, p. 184. Piatra funerară publicată de Melchisedec, după desemnurile picto* rului Bucevski, în Notiţe istorice şi arheologice, p. 293,are anul 7009. D-l loan Bogdan a binevoit să-mi comunice părerea d-sale, că trebuie să fie o greşeală de lectură în loc de 701î9. 496 ofere supunerea. Solul moldovenesceste primit în cetatea Budafpe. care turcii tocmai o cuceriseră (9—14 sept. 1529) 105. Condiţiile pe cari le propune ca ţara să plătească un peşcheş sau dar anual de 4 000 de galbeni, 40 eâi şi 24 şoimi, păstrîndti-şi neatinse, „bisericile, riturile religioase şi legile Sale" ău fost primite cu bucurie de Sultan şi întărite printr-un hatişerif care s-a trimis Domnului. La reîntoarcerea lui Soliman din Ungaria (pe la sfîrşituLîdi^oetoni-vrie, 1529, pleacă din Buda) 106, Bogdan (mort în 1517) 107 108 îi ieseJnaiiite la Sofia, aducîndu-i peşcheşul. Sultanul îl primeşte cu cinste, dăruiridu-i un caftan-şi o cucă împodobită cu pietre scumpe şi întărind prinir-un noii hati-şeiif legătura încheiată la Buda. După Bogdan s-a şi numit Moldova de ' către turci Bogdania. Hatişerifurile s-au păstrat în arhivele ţării pînă în anul 1686, cînd din ordinul regelui polon Sobieski au fost arse în public în Iaşi. Condi-ţiuniîe stabilite la început au fost respectate pînă pe timpul lui Petru Rareş. Turcii cerînd atunci urcarea peşcheşului şi transformarea lui în haraciu şi impunînd domnului îndatorirea ca la fiecare trei ani să meargă la Constanti-nopol, ca să se închine Sultanului, el refuză şi se retrage în A rdeal, la Ciceti. Cu toate acestea Ştefan cel tînăr, care a fost ales în locul său, a consimţit să ridice tributul la 12 000 galbeni i0S. Pentru a ne face o idee deplină de valoarea afirmărilor lui Cant emir, trebuie să mai amintesc că pe Ştefan cel Mare îl arată o dată ca contimporan cu Baiazet I (1389—1402), care face împotrivă-i expediţiunea terminată prin lupta de la Războieni 109, iar altă dată; că. trăind pe vremea lui Soliman Magnificul [1520—1566] 110 111, şi că, deşi închinarea s-a făcut sub Bogdan, începutul plăţii haraciului îl pune totuşi, întj-alt loc, sub Petru Rareş m, despre care nu ştie de altfel nici cînd a .domnit,..şi nici măcar că expediţia lui Soliman din 1538 fusese îndreptată împotriva lui 112. In această confuziune haotică, care dovedeşte că atunci cînd scria Istoria Imperiului Otoman, Cantanir nu avea la îndemână nici o cronică-moldovenească 113, şi nu poseda despre trecutul ţării, peste care domnise, decit cunoştinţe absolut vagi, orice încercare de a da o interpretare afirmărilor sale şi a căuta în ele un înţeles istoric, este zadarnică. Voind să precizeze tradi-ţiunea orală, înregistrată în cronice abia în a doua jumătate a sec. XVII |-lea)^ despre închinarea la turci prin mijlocirea lui Tăutui, el inventează 'cu o lipsă de scrupule uimitoare o serie de evenimente şi împrejurări, fără nicbb legătură cu realitatea istorică. De altfel tradiţiunea însăşi pe care se mteineiase nu pornea de la un fapt real. Construirea bisericii din Balineşti/ eu banii primului haraciu trimis de Bogdan, pe cari Sultanul i-ar fi dăruit lui Tăutui, este o legendă. Această biserică este şi astăzi în fiinţă. Ajungînd cu timpul’în ruină, ea a fost reînnoită în anul 1721 de către Calist, episcopul Rădăuţului şi Dimi- 103 Hammer, o.c. II, p. 67 — 8. 100 Ibid., p. 75-6. . ■ 107 Letop., I, p. 186. 108 1st. Imp. Ot., I, p. 271-76, n. 36, 37, 40, ci. 62, n. 1 şi 98, n. 10, 158, n. 5,9. 109 Ibid., p. 61-63. 110 Ibid., p. 272, n. 37. 111 Ibid., p. 98-99, n. 10. v 112 Ibid., p. 295—97. 113 Analele Moldaviei, la care se referă uneori (1st. Imp. Ot., I, p. 272, ii. 37; 295, n. S31 te. } o citează totdeauna din memorie. r trie Macri, staroste de Cernăuţi lu. Pizania cea veche a întemeietorului se află încă în zidul din afară, dar după o mărturie, pe care nu ştiu ce temei se poate pune, din ea nu s-ar mai putea descifra, decît doar anul şi luna: 6 decern. 7007 114 115. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea inscripţia era însă în bună stare. Un bun cunoscător de slavoneşte şi zelos copiator de letopiseţe, preotul losiv Luca, călugărit mai tîrziu sub numele de Ioasaf Ieromonahul, a citit-o pe atunci în întregime. Copiind apoi pe la 1760 un letopiseţ, el a adăogat la sfîrşitul pasagiului, unde se vorbea de repararea bisericii, următoarele cuvinte: „Iar pre zidul bisericii iaste scris, cum că acea sfîntă biserică •din Bălineşti iaste zidită de Ion Tăutul, marelii logofăt în zilele lui Ioan Ştefan Voevodani, în anii de la facerea lumii 7007, care vrînd să adevereşti, f iubite cetitorule, să citeşti că viderea arată adevărul" 116. I Cunoscînd data sigură a întemeierii bisericii, preotul losiv Luca, într-un \ adaos pe care îl face în altă copie, se îndoia, şi din punctul de vedere de la care pleca cu drept cuvînt, că ea ar fi fost zidită cu banii haraciului, aduşi î de Tăutul din partea lui Bogdan. „Şi întorcîndu-se [Tăutul] dăruit din Ţari- grad .aşa scrie letopiseţul, cum cu acei bani să fi zidit biserica în sat la Bălineşti.., . Dar în zidul bisericii scriia cum că în anul 7007 au zidit biserica în zilele lui Ştefan Vodă şi după aceea încă au mai domnit Ştefan Vodă cel bun l cinci ani, pînă la anul 7012. Ce cu ce bani au zidit, Dumnezeu să-l odihnească | la împărăţia cea cerească, că bună biserică au făcut de i-au rămas întru veci- f nică. pomenire" 117. j ■ Consider înd ca adevărată tradiţiunea despre închinarea ţării la turci î sub Bogdan, Luca era nevoit să pună la îndoială pe cea privitoare la originea ; banilor. Şi tocmai aceasta era, cred, cea mai importantă. în adevăr, tradi- ! ţ iun ea se compune din 2 elemente, dezvoltate succesiv: unul primitiv care este, incontestabil, cel principal, că Tăutul îşi zidise biserica cu banii dăruiţi | de Sultan, şi un altul format în urmă pentru a servi de explicarea acestuia, ! că dania se făcuse cu prilejul închinării către turci, săvîrşită în domnia lui Bogdan. Probabil că această explicare nici nu e de origine populară. Dar din momentul ce faptul material de la care a pornit întreaga tradiţie, construirea bisericii de Tăutul, este anterior domniei lui Bogdan, partea mai nouă a acestei trâdiţiuni nu mai poate fi considerată ca avînd un substrat istoric ; real, în înţelesul unei închinări a ţării sub Bogdan, chiar dacă n-ar trebui j interpretată decît ca o reînnoire a unei legături mai vechi. Spre a putea deo- j sebi acest substrat istoric,, dacă în adevăr există, de cel legendar a cărui for- ! mare vom încerca apoi s-o explicăm, o scurtă expunere a împrejurărilor în j cari s-a făcut închinarea Moldovei către turci şi a relaţiunilor următoare pînă în domnia lui Bogdan este necesară. 114 în nis. 253 (Acad. Rom.) după pasagiul referitor la construirea bisericei, se află următorul adaos: „Acea biserică din multe răscoale ce s-au intimplat acestui pămint pentru a noastre cumplite păcate, au fost sosit pînă a să risipire şi văzindu-o acel de mai sus pomenit chir Calis-tru, episcopul Rădăuţului, fiind îndemnat dintru a sfinfului Duh putere, împreună cu dumnealui Dimitrie Macrii biv vel ban, starosti ot Cernăuţi, socotind că este de obşte a ţării, precum s-au zis mai sus, că sînt dăruiţi banii di Soltan Murat Tăutului logofătului, cari bani au fost a ţară-i noastre, n-au lăsat-o la răsipă, ci de a sa bună voie, împreună cu toată cheltuiala au acoperit-o, şi pe unde au fost şi răsipită o au tocmit-o, în zilele prea luminatului nostru Domn Io Mihai Recoviţă Vodă, vleto de la Adam 7229, msţa mai 12, cari avind să adevireşti, iubite cititorule, cearcă că viderea arată adevărul". Cf. şi ms. 503. 115 ■Marele dicţionar geografic al Româyiiei, la cuvîntul: Bălineşti. ;Acad. Rom., Ms. 252. 117 ibid., ’254, f° ', 67. 498 VI Cea dintîi atingere cunoscuta dintre moldoveni şi turci se întîmplă pe timpul lui Alexandru cel Bun. După ce turcii ajuta în 1420 pe Dan II să ocupe tronul Ţării Româneşti, atacă apoi Moldova, asediind Cetatea-Albă. La repetatele cereri de ajutor, pe cari Alexandru le adresează regelui polon, acesta pregăteşte o expediţie, pe care s-o conducă fratele său Vitold, marele ■duce al Litvaniei. El însuşi se hotărîse să aştepte în părţile sudice ale regatului, pentru ca în caz de primejdie să meargă în persoană în ajutorul voievodului. Asemenea pregătiri făcea şi împăratul Sigismund 118. Expediţia însă nu s-a făcut pentru că turcii au părăsit asediul. Dacă fuseseră respinşi, ori se retrăseseră în urma unei înţelegeri, nu ştim; împrejurările de mai tîrziu vorbesc pentru presupunerea din urmă. De acum înainte turcii nu numai că nu reînnoiesc atacul din 1420, ceea ce s-ar fi întîmplat, probabil, în cazul unei neizbînde, dar dimpotrivă apar în bune relaţiuni cu domnul Moldovei. Cînd Dan II, care trecuse de partea ungurilor, este alungat în 1426 de Radu Praz-* naglava, ajutat de turci, el denunţă împăratului Sigismund alianţa care ar exista între aceştia şi Alexandru cel Bun. împăratul comunicînd la rîndu-i ştirea regelui polon şi marelui duce al Litvaniei, acesta îşi exprimă părerea că domnul Moldovei ar trebui înlăturat 119. Trei ani mai tîrziu, Alexandru declara că nu poate ajuta pe Sigismund contra turcilor iar acesta îl acuza faţă de Vitold că a făcut alianţă cu ei şi cu Hanul 12°. în 1430—32 pe timpul legăturilor cu Vitold şi Svidrigaillo şi răscoalei contra Poloniei, Ale-. xandru este iarăşi arătat că s-ar fi închinat turcilor.121* Situaţiunea rămîne neschimbată şi sub urmaşii săi. Pentru a putea răsturna pe fratele său Ilie, Ştefan, care se refugiase în Ţara Românească, se adresează în 1433 sultanului de Ia care obţine ajutor 122. în toată domnia lui (1433—1447), ca şi în timpul luptelor următoare pentru tron, turcii nu manifestă nici un fel de duşmănie contra Moldovei. Dar singurul mijloc prin care un stat vecin mai mic putea atunci să-şi asigure liniştea din partea turcilor, era să recunoască puterea Padişahului, plătindu-i tribut orf trimiţîndu-i daruri. Prietenia sau alianţa cu turcii nu poate avea, cînd e vorba de vecini mai slabi, altă însemnare. Tributul începînd a se plăti numai din 1456, trebuie să admitem că pînă atunci domnii Moldovei dobîndiseră prietenia turcilor prin daruri. Cînd ni se spune că Alexandru cel Bun a făcut pace sau şi-a închinat ţara sultanului şi că fiul său Ştefan obţine tronul cu ajutor turcesc, şi cînd apoi în toată perioada de la 1420—-56 nu întîlnim acte de duşmănie din partea turcilor, singura explicare posibilă este aceasta. De altfel e şi natural ca atunci cînd lumea creştină răsuna de Biruinţele turcilor, domnii Moldovei să fi căutat o apropiere, trimiţînd darur- 118 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţei-Albe, p. 80 — 81. 119 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţei-Albe, p. 84 —5. 120 Ibid., p. 88-90. 121 Ib., p. 90; I. Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonica, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare, p. 48 — 49. 122 Ib., p. 92; cf. Dlugosz, Historia Polonia, Lipsiae, 1712, c. XI, p. 640: „Stephanus airfcem fraterno conspectu fugiens ad montanosque perveniens, sibiillos in brevi [erat enim inge-tiium ad omnia prorqptus] conciliavit, sed a Turcorum Caesare, petito et obtento in gentibus subsidio, in Valachiam rediit". 499 sultanului. Cu aparenţa de supunere pe care ele o îndreptăţeau, înţelegem şi învinuirile aduse lui Alexandru cel Bun şi atitudinea turcilor, cari, deşi aveau Ţara Românească birnică, nu încearcă totuşi de la început să aducă şi principatul vecin, întru toate asemănător, în aceeaşi situaţie. Două mărturii documentare vin să confirme această părere; în cuvîntai ea pe care solul regelui Cazimir o ţine în 1454 înaintea împăratului şi a dietei din Ratisbona, el arată şi Moldova, alături de Ţara Românească, ca tributară turcilor lâ3, iar doi ani mai tîrziu cînd domnul împreună cu mitiopolitul şi boierii se hotărăsc a le plăti tribut, ei mărturisesc că li se dăduseră bani şi mai înainte 124. Tradiţiunea că moldovenii plătiseră turcilor de la început peşcheş şi nu tribut sau haraciu păstrase deci amintirea unui fapt istoiic. După căderea Constantinopolului, Mahomed II trimite soli „pretutindeni în Marea Neagră" ca să ceară tribut. în anul următor, o flotă turcească trecînd pe la Cetatea-Albă, care era pregătită, atacă Sevastopolul şi Caffa. în martie 1455, cetatea genoveză încheie pace plătind un tribut de 3000 de galbeni 125. Ameninţările turcilor aveau să aibă peste puţin timp şi în Moldova acelaşi rezultat. în primăvara anului 1456 se ştia în Ungaria că Sultanul face mari pregătiri pentru asediul Belgradului. La 13 iunie, 150.000 de soldaţi începeau atacul, în vreme ce flota de pe Dunăre trebuia să împiedice ajutoarele cari ar fi venit din Ungaria126. Plecînd împotriva Belgradului, Mahomed II cere lui Petru Aron un tribut de 2000 de galbeni, ameninţîndu-1 că va ataca Moldova. Un refuz, acum cînd Sultanul se apropia de Dunăre, pul ea să abată asupra ţării o mare primejdie. Pentru a o înlătura, domnul împreună cu'mitropolitul Teoctist şi 57 de boieri, întruniţi la Vaslui, hotărăsc la 15 iunie 1456* să trimită înainte-i pe logofătul Mihail, ca să-i ofere tributul cerut. Faptul îl cunoaştem dintr-un document foarte curios; este un act solemn, întărit cu peceţile tuturor, prin care adunarea de la Vaslui asigură pe sol înainte de plecare, că hotărîrea aceasta importantă s-a luat cu sfatul şi chibzuiala tuturor pînă la unul şi că nimănui şi niciodată nu-1 va învinovăţi pe el pentru aceasta. l2? Amănuntele soliei nu le cunoaştem. S-a păstrat însă graţie aceloraşi măsuri de precauţie, cari făcuseră pe Mihail să ceară actul de la 15 iunie, traducerea slavonă, a hatişerifului pe care Mahomed II îl trimite ca răspuns Domnului, la 5 octomvrie. Spre a se vedea cît de mult diferă de acela care, după Can-temir, ar fi fost dat lui Bogdan, îl reproduc în întregime: „Tugra. Binevoitoare salutare din partea marelui Domn şi marelui Emir, Sultanul Mahomed, către nobilul şi înţeleptul şi vrednicul de toată cinstea şi lauda Ioan Petru, Voievodul şi Domnul Maurovlachiei. Ai trimis ca sol pe nobilul Mihail logofătul împreună cu înştiinţaiea din caie aflu că vei plăti Domniei mele un tribut anual de 2.000 ducaţi de aur. Să fie deci pace legată între noi şi timpul în care tributul va trebui plătit se hotărcşte la 3 luni. După trecerea acestora dacă îl voi primi, voi ţinea pacea, dacă însă 183 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II, 2, p. 51 — 52. Ibid., II, 2, p. 670. 885 N. Iorga, o.c., p. 112-115. 886 Hatnmer, 1, p. 441. Hurm., II, 2. p. 670— 1. 500 nu-l.voi primi, ştiţi ce vă aşteaptă. Şi Dumnezeu să te rnîngîie, Luna octom-r vrie în 5, „in sarchan beglie" (?) 12Ş. Cum vedem, în afară de tributul de 2.000 de galbeni, hatişeriful nu impune nici o îndatorire şi nu acordă nici un privilegiu. E o simplă înştiinţare că va fi pace, cită vreme se vor trimite banii. Dar tocmai aceasta o urmărise şi domnul şi boierii: hotărîndu-se a plăti tributul cerut, ei sperau să aibă pace cu Turcii, scăpînd ţara de atacurile şi prădăciunile lor. Acesta era scopul misiunii lui Mihail, accentuat nu mai puţin de 4 ori în documentul amintit. Nu era cîtuşi de puţin vorba de o încorporare a tării în imperiul turcesc, pentru a fi nevoie de anumite acte de siguranţă, tractate sau hatişerifuri, cari să-i fixeze îndatoririle şi să-i garanteze drepturile. încorporarea s-a făcut în urmă pe nesimţite prin asimilare cu situaţia Ţării Româneşti, contribuind la aceasta luptele pentru tron, decăderea organizaţiei militare şi progresele turcilor la nordul Dunărei. La început autonomia era deplină. Ca şi atunci cînd se cerea ungurilor şi polonilor, tributul, aşa cum s-a stabilit în 1456, echivala cu un tractat de pace. O „închinare" a ţărei n-a fost. Felul cum vechile cronice ne-au transmis legătuia lui Petru Aron: „în zilele acestuia, moldovenii au început a plăti dajde turcilor" exprimă adevărul căci, repet, plata tributului nu însemna alipirea ţării la imperiul turcesc, ci era o simplă dajdie pe care o plătea turcilor un vecin mai slab pentru menţinerea păcii. Acesta este caracterul pe care l-a avut haraciul şi astfel trebuie, cred, înţeleasă pretinsa închinare a Moldovei. Intre hotărîrea adunării de la Vaslui şi răspunsul Sultanului, există în această privinţă o deplină concordanţă. Cîteva luni mai tîrziu, în aprilie 1457, Petru Aron era bătut şi fugărit. Pentru norocul Moldovei şi al românilor, biruitorul era de astă dată cea mai de seamă personalitate, pe care a produs-o neamul românesc, acela căruia urmaşii i-au decernat întreitul titlu de mare, bun şi sfînt. Să vedem ce a devenit sub Ştefan cel Mare legătura încheiată cu turcii în 1456? în această privinţă, părerile au fost şi sunt încă împărţite. Vechile cronice afirmând că haraciul începuse a fi plătit din domnia lui Petru Aron, fără să mai amintească apoi o reînnoire a lui, arătau în mod indirect că Ştefan fusese birnic turcilor. în letopiseţul de la Bistriţa aflăm chiar o indicaţie mai lămurită: la începutul expediţiunii lui Ioan Albert, adueîndu-i-se lui Ştefan, care se retrăsese la Roman (27 august 1497), 6 prizonieri Ieşi, pe trei a poruncit să-i spînzure, iar pe ceilalţi, îi trimise împăratului turcesc" 128 129. Cronicarii din secolul al XVII(-lea) deşi reproduc cu toţii ştirile despre începutul hara-ciului sub Aron şi trimiterea celor 3 prizonieri la Sultanul, au considerat totuşi pe Ştefan cel Mare ca independent faţă de turci. închinarea ţării s-â făcut numai după moartea lui, sub Bogdan, în domnia căruia a şi început a se plăti haraciul. Cel care a încercat să stabilească un acord între ştirile cele vechi şi tradiţiunea introdusă de Simion Dascălul, a fost Dimitrie Cantemir. în Descrierea Moldovei el admite că şi înainte de Bogdan s-au putut da uneori bani turcilor, în momente de strâmtoare, cînd domnii erau mai bucuroşi să-si golească punga, decît să primejduiască pe locuitori, „dar tribut, care să fie perpetuu şi constant, nimeni n-a putut impune moldovenilor pînă după timpul lui Ştefan cel Mare". 130 Fiecare dintre aceste păreri şi-a găsit apoi 128 Hurm., II, 2, p. 671. {Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României,. voi. I, 1455— 1774, Bucureşti, 1976, p. 1 — 2, cu datarea (1455) octombrie 5). 129 I. Bogdan. Cronice inedite, p. 59. 180 P. 117. traducere de Gh. Guţu, ed. de Maria Holban; N. Stoi-cescu, Vintilă Mihăilescu, Ioana Constantinescu, D. M. Pippidi, Bucureşti, 1973;, p. 271.) 501 susţinători printre istoricii moderni. Adevărul este, însă, şi de astă dată tot de partea vechilor însemnări slavone. Cu excepţia perioadei de la 1473—1488, cînd se află în război cu turcii, Ştefan cel Mare a plătit tribut sultanului131. In adevăr, pînă la înlocuirea lui Radu cel Frumos cu Laiot (1473), reia-ţiunile sale cu turcii sunt paşnice. Pe timpul expediţiunii lui Mahomed II contra lui Ţepeş în 1462, există chiar o înţelegere între ei, căci deşi domnul Moldovei începuse războiul ceva mai înainte, legătura dintre cele două atacuri nu se poate contesta 132. Dar pacea cu turcii presupune numaidecît îndeplinirea îndatoririlor pe care ea se întemeia. Fără a se fi plătit dajdia legată de Petru Aron, asemenea relaţiuni nu erau cu putinţă. Că Ştefan a plătit de la început tributul este de altfel un fapt confirmat mai de toate izvoarele contimporane. Cronicarii poloni, Dlugosz 133, Naker 134 şi Miehowski 135 şi indirect chiar bizantinul Chalcocondylas 136 arată pe Ştefan cel Mare tributar turcilor în prima parte a domniei sale. Sultanul Baiazet în scrisoarea adresată ragusanilor, după cucerirea Chiliei, afirmă că domnul Moldovei „a fost pînă mai deunăzi sluga credincioasă a răposatului meu tată şi a bunului meu, şi că niciodată nu le-a călcat poruncile" 137 138. Lăsînd la o parte exagerarea orientală a expresiunilor, afirmarea era în fond adevărată. Lucrul acesta îl recunoaşte şi regele polon Cazimir. în instrucţiunile pe care le dă solului său Nicolae Firlej, trimis la Poartă (1489) ca să stăruie a se restitui Moldovei Chilia şi Cetatea-Albă şi să încheie un tractat de pace, se prevedea şi obiec-ţiunea pe care Sultanul ar fi putut-o face, că domnul Moldovei fusese „supusul şi tributarul tatălui său" 13S. Vedem apoi că între cauzele cari au provocat expediţia condusă de Sulei-man Paşa, este şi refuzul lui Ştefan de a plăti haraciul. După ce Laiot sc supusese, Mahomed II era hotărît să renunţe la expediţia proiectată încă din ianuarie 1474 139 140, cînd la Constantinopol ajunsese numai vestea înlocuirii lui Radu cel Frumos, fără să se ştie care va fi atitudinea succesorului său, dacă Ştefan ar fi consimţit să plătească haraciul datorit şi să-i predea Chilia 14°. Şi mai în urmă, cu prilejul expediţiei de răzbunare condusă de sultanul însuşi, era vorba de haraciul refuzat. La 22 mai 1476, Mahomed II, care se afla la 131 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, p. 79, 2 13. 132 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei, p. 121—128. 133 „Vastationem terrae Valachiae Stephanus Palatinus Valachiae, ex tam propinqua vicinitate (după supunerea Ţării Româneşti sub Radu cel Frumos) per Turcum fiendam, veritu-s, in tributum Turci et ipse, quamvis Regis et Regni Poloniae vasallus et feudalis, Casimiro Rege nequicquam per literas et Nuncios prohibente, concesserat, et tributum quotannis Turco redde-bat (după cucerirea Chiliei, Sultanul înfuriat la început împotriva lui Ştefan) qui nunquam fidus fuisset Caesari, et sub praetextu tributi. Polonorum serviebat Regi (se linişteşte pe urmă, după ce primeşte pe solul domnului) cum tributo et muneribus ad se missumi", XIII, p. 344; cf. XIII, p. 458. 134 Liborius Naker s Tagebuch uber den Kriegszug des Hochmeisters Johann von Tiefen-gegsn die Tiirken, im Jahre 1497, in Scriptores rerum Prussicarum, V, 306: „Ko. Ma. hat dise unczsllige folk nicht alleyne widder den Turken (in 1497) sunder den Walachischen woien woi-wodenzeu vertreiben; wiewol der ist des Koniges geholdigter, ydoch umbe vorsewlikeit wiilen des alden (defuncţi regis, Poloniae) is her vor dreyszig jahren den Thurken cziszhsftig worden“. 135 în Arhiva Istorică, I, 2, 41. 136 Laonici Chalcocondylae Atheniensis historiavum libri decern. Bonnae, 1843, p. 506 — 7 şi 514 (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, traducere de Vasile Grecu, Bucureşti, 1958, p. 286). 137 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei, p. 157. 138 Hurmuzaki, II, 2. „Si diceret (Baiazed) quod pater meus fuit in terra ista, et propter rebellionem istius hominis, dum sibi omagium et daciam solvere nolebat, corripuit pro libito suo. Dicat nuntius etc. (p. 307). 139 N. Iorga, o.c., 138. 140 Dlugosz, XIII, 526 —27* 502 Varna, în drum spre Moldova, răspunde solului polon Marciszek Wrocimowski, trimis de Cazimir spre a mijloci o împăcare, că s-ar opri de la război, dacă Ştefan i-ar da tributul neplătit, ar renunţa la Chilia şi ar elibera pe prizonieri 141. Aceleaşi condiţiuni le pusese sultanul domnului încă mai înainte de a întreprinde campania. Aceasta o ştim dintr-o scrisoare veneţiană, tri-measă din Pera la 23 mai 1476, care mai cuprinde şi lămurirea că tributul •se cerea pe trei ani trecuţi 142, Ştefan îl refuzase prin urmare începînd cu anul 1473. După cronicarul turc Neşri s-ar fi pretins atunci domnului să-l aducă în persoană la Constantinopol, ceea ce el nu voise 143. Duşmănia lui Ştefan cu turcii ţine, cu unde întreruperi pînă în 1489 144. După campania lui Mahomed II, năvălirea lui Alibeg şi Skanderberg, împreună cu Ţepeluş în 1481 145, cuprinderea Chiliei şi Cetăţei-Albe în 1485 146, năvălirile lui Aii Hadâmbul în septemvrie 1485, a lui Iskender-Beg şi Balibeg-Malcoci-Oglu în noiemvrie acelaşi an şi a lui Hronot în primăvara anului următor 147, sunt evenimentele cele mai însemnate ale acestei duşmănii. Cînd însă Ungurii şi polonii încheie pace cu turcii, cei dinţii în 1483 148, reîn-noind-o apoi în 1485 149, ceilalţi în 1489 150; Ştefan neputînd duce singur mai departe o luptă, zadarnică şi primejdioasă şi pierzînd pentru totdeauna speranţa de a mai redobîndi cetăţile, cari formau altădată zidul de apărare al ţârii, iar acum deveniseră cuiburile de unde porneau expediţiile de jaf şi pustiire, se împacă la rîndu-i şi el cu paginii, plătindu-le tributul151. Condiţiile păcii încheiată în 1489, cînd şi începe duşmănia cu polonii, de la cari voieşte prin pradă să-şi scoaţă tributul, sunt de astă dată mai grele : se impune domnului îndatorirea ca să-şi trimită pe unul din fii ostatic la Constantinopol 152 şi i se urcă tributul. Laurentius Miedzielski, oratorul regelui polon Sigismund pe lingă papa Leon X, spunea într-o descriere a Imperiului Otoman, pe care i-o prezintă acestuia în 1514> că Ştefan plătise un tribut de 8 000 de galbeni 153. Suma aceasta reprezintă, probabil, haraciul Moldovei din acel timp, iar nu pe cel plătit de Ştefan. O urcare de la 2 000 de galbeni cum fusese pînă în 1472, la 8 000, ar fi prea bruscă. într-o relaţiune veneţiană din Constantinopol, de la 30 septembrie 1503, se spune că Ştefan plătea Sultanului 4 000 de galbeni, ceea ce e mai de crezut 154. Cum o sporire a haraciului 141 Ibid., XIII, p. 544 — 45 şi Dr. Iacob Caro, Geschicht» Polens, V, I, 446, cf. 339 şi n. 3, 342 N. Iojga, Acte şi f ragmente, III, p. 56. 143 Apiid Hammer' I, p. 522-3. 144 Se pare că la începutul domniei lui Baiazet Ştefan se împăcase cu turcii, cel puţin Cazimir, în instrucţiunile lui Firlej, prevede şi răspunsul sultanului că Ştefan ar fi fost supusul său: „Item si arceret, quod ego non recepi aTiquid domino Regi, sed corripui subditum meum pro exce-ssu suo a quo mihi commune omagium solvebatur: Item dicat nuntius etc. Hurm., II, 2, 306. 145 N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 196 — 7. 146 Ibid., p. 203. 147 Ibid., p. 211 —212; Studii istorice asupra Chiliei, p. 168— 169. 148 Ibid., Studii asupra Chiliei, p. 154; V. Pârvan, Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria, p. 97. 149 Ibid., Ştefan cel Mare, p. 208. 150 Caro, o.c., V, 2, p. 592. 151 N. Iorga, o.c., p. 177, 179; n. 1; Ştefan cel Mare, v-213, 219-247şiI.Ursu, o.c.,p. 132,n.2. 152 D-l Iorga crede că a fost trimis Alexandru care a şi murit acolo, răminînd în loc fiul său Ştefan [Ştefan cel Mare, p. 213, 219]. Dar in 1504 ostaticul e arătat ca fiu al domnului şi nu nepot {Hurm., VIII, p. 40 — 41]. Pe de altă parte însuşi Lăcusta în crisoavele sale se numeşte fiul lui Ştefan [Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, p. 236 — 37]. Un raport din 1538, care îl arată ca fiul lui Ştefan, spune lămurit că fusese trimis de tatăl său la Constantinopol [Hurm. II, 1, p. 200]. 153 Hurm., II, 3, p. 171. „De quibus vojevodam illum magnanimum olim Stephanum.., fecit tributarium, nam octo milia ducatorum in auro quotannis Turce pendere solet“, 154 I Diarii di Marino Sanuto, V, 464 [Sultanul primeşte] „Da Stefano Voyvoda de Mol-davia ducati 4 milia", cf. N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 250. 503 în intervalul de la H89—1503 nu pare probabilă, suma aceasta a fost desigur stabilită chiar de la început. Pacea pe care a făcut-o Ştefan cu turcii este cunoscută şi tradiţiunii populare, care a pus-o în legătură cu aşezarea tătarilor în Bugeac. „Şi în cîteva rînduri s-au bătut Ştefan Vodă cu turcii; iar cînd s-au bătut la Războieni aluneca s-au aşezat turcii cu Ştefan Vodă, şi le-au dat hotar şi olat Bugeacul şi-au făcut pace; şi turcii apoi au adus tătarii din Crîm şi i-au aşezat în Bugeac, carii stau şi pînă astăzi" 165. Cu excepţia unor incidente fără însemnătate * 156, relaţiunile lui Ştefan cu turcii rămîn bune pînă la moartea sa. în M97 el cere şi obţine ajutor împotriva polonilor 157. Cronicarul turc Saad-ed-din spune că, după victorie, Ştefan trimiţînd sultanului o parte din pradă şi piizonieri, a primit în schimb bogate daruri 158. După alte izvoare turceşti, d'Ghsson afirmă că Baiazet IÏ, ca distincţiune pentru bravura pe care Domnul Moldovei o arătase în lupta cu polonii, l-a onorat atunci cu 2 tuiuri şi cucă făcîndu-i egal cu paşii şi aga al Ienicerilor 159 160 *. Se înţelege că în astfel de împrejurări rccomandaţia pe care Ştefan ar fi făcut-o pe patul de moarte, fiului său Bogdan şi boierilor, ca să închine ţara turcilor nu are, ca şi întreaga închinare, nici un fundament istoric. La începutul domniei lui Bogdan situaţia Moldovei faţă de turci era bine definită. Tributul care se plătise neîntrerupt de la 1489, se continuă şi mai departe. Se pare numai, că la începutul noiei domnii, el a fost urcat, împotriva stipu-laţiunilor tratatului turco-unguresc din 1503 16°, de la 4000 la 8000 de galbeni 181 rămînînd apoi astfel pînă la începutul domniei lui Rares 162. închinarea Moldovei la turci sub Bogdan, de care vorbeşte tradiţiunea, nu se adevereşte deci prin documente şi ea trebuie definitiv înlăturată dintre faptele istorice. Formarea acestei tradiţiuni este dealtfel explicabilă. Cărturarii din secolul al XVIi(-lea) nu puteau admite că Ştefan cel Mare, care învinsese pe turci în atîtea rînduri, le-ar fi plătit tribut. Supunerea ţării a trebuit să se facă numai după moartea lui şi ei au pus-o apoi în legătură cu tradiţiunea populară despre zidirea bisericii din Bălineşti cu banii pe cari sultanul îi dăruise Tăutului. Astfel s-a format povestea închinăiii la turci sub Bogdan, introdusă în Cronica lui Ureche de Simion Dascălul. Cantemir i-a adăugat în urmă unele elemente noi, plăzmuind, pentru motive cari nu se pot încă lămuri, dar cari par a fi mai mult de natură politică dec.ît ştiinţifică, condiţiunile închinării consfinţite, printr-un hatişerif al sultanului. Pe temeiul spuselor lui, şi tot pentru motive politice, s-a reconstituit apoi în 1772 cuprinsul acestui hatişerif, iar în 1839 „tractatul" dintre Bogdan şi Soliman Magnificul. Izvorîte din preocupările politice ale epocei în care s-au produs, ele au fost aime puternice în lupta patriotică pentru emancipare. Şi dacă s-a crezut atîta vreme şi cu atîta convingere în autenticitatea lor, este pentru că autonomia pe care voiau s-o dovedească, şi a cărei amintire se păstrase fără întrerupere, existase în adevăr. 165 O seama de cuvinte de Neculcea, Letop., II, p. 179. 156 Hurm. VIII, p. 28; Sanuto, Diarii, 1626 — 8, cf. Iorga, Ştefan ccl Mare, p.249; Wapowski, In Script, rerum Polonic, II, p. 36. 157 Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum, libri XVIII, Francfurt, 1591, col. 636 şi urm. Tubero, o.c., p. 128— 130. 168 Apud Caro, o.c. V, p. 2, 739. 169 M. d'Ohsson, Tableau général de VEmpire Othoman, VII, 445, cf. Hammer, o.c. I, p. 646. 160 Hurm., II, p. 1, 20-21. V. mai sus, p. 65'nota-153'şi 154. m Hurm., Sup., II, p. 1, 18, cf. 20, 31. 504 CUPRINS INTRODUCERE 5 TABEL CRONOLOGIC .............................................................. 77 BIBLIOGRAFIA lucrărilor lui CONSTANTIN GIURESCU .............................. 80 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ........................................................... 83 CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL CRONICELOR MUNTENE ................................... 85 Constantin Căpitanul Filipescu ........................................... 87 Radu Popescu ............................................................ 105 Cronica lui Radu Popescu ................................................ 126 Istoria Ţarii Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un Anonim. 131 NOI CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL CRONICII,OR MOLDOVENE............................ 171 Cronica lui Simion Dascălul ............................................. 173 Cronica lui Misail Călugărul ............................................ 194 Cronicarii următori faţă de cronica lui Ureche........................... 20 1 Izvoarele lui Simion Dascălul .......................................... 210 Cronica lui Ureche ...................................................... 229 MIRON COSTIN - DE NEAMUL MOLDOVENILOR DIN CE ŢARĂ AU IEŞIT STRĂMOŞII LOR __________:. ..................................................... 'Prefaţă ................................................................. Introducere .............................................................. Manuscriptele ............................................................ Clasificarea manuscriptelor .............................................. Redacţiunea interpolată .................................................. Arhetipul ................................................................ Cuprinsul scrierii ....................................................... Izvoarele ................................................................ Data scrierii ............................................................ Ediţiunile anterioare .................................................... Prescurtări .............................................................. LETOPISEŢUL TĂRII MOLDOVEI DE LA ISTRATIE DABIJA PlNĂ LA DOMNIA A DOUA A LUI ÂNTIOH CANTEMIR 1661- ............................................. Prefaţă ........................................... lyitroducere ...................................... Continuatorii Letopiseţului lui Miron Costin....... Letopiseţul nu-i o lucrare unitară................. Biografia hatmanului Alexandru Buhuş .............. Doua izvoade şi doi autori......................... Cronica racoviţeană ............................... Letdpiseţul faţă de Cronica racoviţeană şi de Neculce 237 239 241 243 247 250 255 256 258 262 269 272 2/3 “275 276 276 279 283 288 29 0 29 3 505 Manuscriptele. Filiaţia lor. Arhetipul ................................. 299* Textul. Transcrierea. Aparatul ............................................ 303 Prescurtări .............................................................. 306 VECHIMEA RE MÂNIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI LEGĂTURA LE I MIHAI VITEAZUL ................................................................ 307 Vechimea rumâniei în Ţara Românească . .................................. 313 Legătura lui Mihai Viteazul................................................ 328 DESPRE RUMÂNI ................................................................. 337 Numele ţăranilor neliberi ................................................. 341 Rumânia .................................................................. 346 îndatoririle rumânilor .................................................... 339 Legea rumânilor .....7................................................... 374 DESPRE BOIERI ................................................................ 381 Despre boieri ............................................................. 383 Boierii .................................................................. 385 Boierii fără dregătorii .................................................. 392 Dovezi că toţi proprietarii erau numiţi boieri............................ 398’ Moşnenii ................................................................ 411 CcncUtziimc ............................................................... 438 DOCUMENTE ŞI REGEŞTE PRIVITOARE LA CONSTANTIN BRÎNCOVEANU_____________________ 441 Introducere ............................................................. 443 CAPITULAŢIILE MOLDOVEI CU POARTA OTOMANĂ ............................ 47 t LECTOR : VIRGIN IA CARLANOPOL TEHNOREDACTOR : VALEIUA PETROVICI APÂRUT : 1993. BUN DE TIPAR : 14.04.1993. COLI TIPAR 31,75 TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA NR. 232 LA S.C. „ROMCART ‘ S.A. ROMÂNIA