ION GHEŢIE --♦- BIRUITORII * (ft/uexo- INTERNAŢIONAL BUCUREŞTI — CHIŞINĂU Colecţie iniţiată şi coordonată de Anatol Vidraşcu şi Dan Vidraşcu Concepţia grafică a colecţiei şi coperta: Vladimir Zmeev REFERINŢE ISTORICO-LITERARE: Aurel Sasu, Marian Papahagi, Liviu Grăsoiu, Ioana Bot, Călin Teutişan, Mircea Zaciu, Laurenţlu Ulici, Mircea Moga, Claudiu Constantinescu, Olimpia Berea Editura „Litera Internaţional" O. P. 33; C.P. 63, sector 1, Bucureşti, România tel./fax (01) 3303502; e-mail: info@litera.ro Grupul Editorial „Litera" str. B. P. Hasdeu, mun. Chişinău, MD-2005, Republica Moldova tel./fax +(3732) 29 29 32, 29 41 10, fax 29 40 61; e-mail: litera@litera-publishing.com Difuzare: S.C. David D.V.Comprod SRL O. P. 33; C. P. 63, sector 1, Bucureşti, România tel./fax +(01) 3206009 Librăria „Scripta" str. Ştefan cel Mare 83, mun. Chişinău, MD-2012, Republica Moldova, tel./fax: +(3732) 210821 Prezenta ediţie a apărut în anul 2002 în versiune tipărită şi electronică la Editura „Litera Internaţional" şi Grupul Editorial „Litera". Toate drepturile rezervate. Editori: Anatol şi Dan Vidraşcu Redactor: Tudor Palladi Tehnoredactare: Victor Gorbatovschi Tiparul executat la Combinatul Poligrafic din Chişinău Comanda nr. 21301 CZU 821.135.1 G 46 Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Gheţie, Ion Biruitorii: proză / Ion Gheţie; col. iniţ. şi coord. Anatol şi Dan Vidraşcu; conc. gr. col. şi coperta Vladimir Zmeev; - B., Litera Int., Ch., Litera, 2002 (Combinatul Poligr.). - Vol. I. - 528 [p]. - (Bibi. şcolarului, serie nouă, nr. 277) ISBN 973-8358-87-6 - ISBN 9975-74-471-0 821.135.1 ISBN 973-8358-87-6 ISBN 9975-74-471-0 © LITERA INTERNAŢIONAL, 2002 © LITERA, 2002 TABEL CRONOLOGIC 1930 Se naşte în 21 noiembrie la Şimleul Silvaniei, Ion, primul din cei patru copii ai lui Victor Gheţie, doctor în drept şi director de bancă, şi ai Elenei (născută Hulea). 1937 începe clasele primare în oraşul natal. 1940 Este expulzat împreună cu familia în urma cedării Transilvaniei de nord, după Tratatul de la Viena, stabilindu-se la Arad, unde îşi încheie studiile elementare în 1941. 1941 Intră în clasa întâi a liceului „Moise Nicoară“ din Arad, unde absolveşte clasa a patra în 1945. 1945 Familia Gheţie se reîntoarce în Şimleul Silvaniei. Ion Gheţie urmează cursurile liceului „Simion Bărnuţiu“ până în 1948. 1948 Pleacă cu întreaga familie din oraşul natal şi se stabileşte în Cluj, unde termină studiile secundare la liceul „Gheorghe Bariţiu“, în 1949. 1949 Se înscrie la Facultatea de filologie a Universităţii „Victor Babeş“ din Cluj, pe care o termină în 1953, obţinând diplomă de merit, în cursul facultăţii se remarcă prin interesul acordat studiilor de literatură modernă şi de istorie a limbii române literare, sub îndrumarea profesorilor Dumitru Popovici, Ion Breazu, Emil Petrovici şi Dimitrie Macrea. Este epoca din care datează primele scrieri în proză ale lui Ion Gheţie. 1954 După o scurtă perioadă în care caută un mijloc de subzistenţă, funcţionează vreme de şase luni ca profesor suplinitor de limba română la două şcoli elementare din Cluj. 1955 Este chemat la Bucureşti de profesorul Dimitrie Macrea şi ajunge, în urma unui concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. începând cu acest an, publică o serie de articole şi studii de lingvistică în revistele de specialitate. Concomitent scrie şi literatură (proză scurtă şi romane), pe care decide să nu le publice în anii aceia de dominaţie a proletcultismului. 1961 Se căsătoreşte cu Mirela Theodorescu, lector la Facultatea de Filologie din Bucureşti. 7 — Ion Gheţie — 1963 Devine prin concurs cercetător principal III. 1966 Apare volumul Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, cu care obţine titlul de doctor în filologie în anul următor. Tot în 1966 primeşte premiul „Timotei Cipariu“ al Academiei pentru aceeaşi lucrare. 1968 Apare Dicţionarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu, la care a colaborat şi pentru care primeşte pentru a doua oară premiul „Timotei Cipariu“ al Academiei. 1975 Pentru activitatea depusă în domeniul lingvisticii şi filologiei primeşte medalia „Meritul Ştiinţific". în acelaşi an îi apare lucrarea fundamentală Baza dialectală a românei literare. 1978 Vede lumina tiparului Istoria limbii române literare. 1983 După multe ezitări, publică prima sa lucrare literară, romanul Drumul, la editura „Cartea românească". 1986 Este anul în care îi apar două volume: romanul Pomul vieţii şi culegerea de proză scurtă Alfa şi Omega. 1990 Obţine prin concurs postul de cercetător principal I şi este numit totodată şeful sectorului de limbă literară, filologie şi poetică al Institutului de Lingvistică din Bucureşti. 1991 Este anul apariţiei romanelor S.O.S. şi Skepsis. 1992 Tipăreşte la editura „Cartea românească" romanul în două volume O lume pentru fiecare, frescă a societăţii româneşti de la sfârşitul secolului trecut. 1994 Apare Introducere în dialectologia istorică românească, prima încercare de sinteză în domeniu. 1997 Agonia este romanul unor destine omeneşti din ultimul război mondial. 1999 încotro se îndreaptă omenirea este întrebarea căreia încearcă să-i răspundă autorul în romanul cu acelaşi titlu. 2000 I se decernează medalia comemorativă „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu". 2001 în colaborare cu Al. Mareş publică volumul De când se scrie româneşte? în materie de lingvistică şi filologie, autorul a colaborat în permanenţă cu circa 200 de articole şi studii în revistele de specialitate şi a publicat în colaborare mai multe cărţi privitoare la istoria limbii şi a filologiei româneşti. în materie literară, Ion Gheţie are pregătit pentru tipar un număr de 12 romane şi aproape 400 de povestiri. PROLOG I Deşi nu le plăcea s-o mărturisească înaintea străinilor, Henţeştii din Ocna Silvaniei erau de neam ţărănesc. Când n-aveau încotro, îşi recunoşteau obârşia, adăugând îndată că nu se trag din orice fel de ţărani, ci din ţărani nemeşi. „Ce fel de oameni au fost strămoşii noştri?" îl întrebase odată Alexandru Henţia, viitorul Vicar al Sălajului, pe tatăl său, Vasile. „Ţărani", îi răspunsese acesta cu un abia ascuns regret, „dar nobili!" Şi într-adevăr, un Henţia, ţăran liber din Comitatul Crasnei, căpătase diplomă de înnobilare din partea împăratului Carol, părintele Măriei Tereza. Era prin 1730, nu mult după molima de ciumă şi după cea de pe urmă năvală a tătarilor, care răzbiseră prin Moldova, până aproape de Cluj. Trecuse o bucată bună de vreme de la căderea lui Râkoczi, dar duhul nesupunerii faţă de împărăţie se păstra viu în Ardeal. Câteva sute de unguri de prin Sătmar se răsculară şi prinseră să hărţuiască garnizoanele imperiale. De îndată ce autorităţile primiră întăriri, acei ultimi curuţi bătură în retragere spre miazăzi, în comitatele Solnocului Mijlociu şi Crasnei. Pentru a supravieţui, tratară populaţia (mai ales românească) mânu militari\ rechiziţionând vite şi grâne, iar mai târziu, când cuţitul ajunse la os, jefuind şi arzând. Exasperaţi de atâtea samavolnicii, trei ţărani din Ocna tăbărâră asupra căpeteniei acelei trupe, un oarecare Hasadâti Miklos, şi a locotenenţilor săi şi-i căsăpiră cu topoarele. Cele câteva lovituri de secure făcură mai mult decât doi ani de încăierări prin munţi şi văi: ceata se risipi peste noapte. Primăvara următoare cei trei ţărani primiră 1 1 Cu rigoare militărească. (lat.) 9 IonGheţie — pergament de nemeşie de la Carol VI, Dei gratia electus Romanorum imperator semper augustus ac Hungariae et Bohemiae rex1. Unul dintre ei era Simion Henţia sau Simion cel Bătrân, după cum avea să i se spună mai târziu în familie. Simeonus Hencze de Sosfalu, cum scria în diploma imperială, îşi duse mai departe viaţa obişnuită de ţăran cu o anumită stare. Muncea de dimineaţă până noaptea, hrănea vitele, umbla pe la iarmaroace, iar iarna îşi odihnea oasele şi numai rar de tot se ducea în ospeţii. Diploma de piele de câine o aşeză în fundul lăzii şi o păzi ca pe ochii din cap: cunoştea prea bine că în ea stă ascunsă o putere mare. Astăzi îl scutea de dajdii şi de gloabe, mâine îl putea ajuta în alt chip, cine ştie cum. Atât el, cât şi fiul său Nicula îşi rotunjiră averea şi clădiră o casă nouă de piatră, cu o curte întinsă, care răsuna seara de mugetul vitelor întoarse de la păscut. Altminteri mare deosebire nu se vădea între ei şi ceilalţi ţărani din sat, cum nu se vădea nici aiurea în Ardeal, încât ungurii aveau dreptate să numească această aşa-zisă aristocraţie românească, bocskoros nemesseg1 2. Numele de nemeş cu opinci nu i se potrivea în totul lui Nicula, care, spre treizeci de ani, a lepădat de-a pururi opincile şi a încălţat cizme cu carâmbii ţepeni şi rotunzi, ca nişte burlane. Tot el s-a apucat să-şi răsucească mustăţile după moda ungurească, cu vârfurile în sus, semeţe. Deprinderea aceasta l-a făcut să arate mai trufaş şi mai viclean. întărită de Nicula cu ziduri înalte şi poartă de piatră, casa clădită de Simion cel Bătrân începu să aducă tot mai mult cu o curie nemeşească. Oamenii se uitau la Nicula cu un anumit respect. Chiar baronul Losonczi, stăpânul Ocnei, binevoia să-i răspundă la salut şi-l oprea câteodată să-l întrebe una sau alta (mâna însă nu i-a întins-o niciodată). 1 Prin graţia lui Dumnezeu împărat ales al romanilor, întotdeauna vrednic de cinste, şi rege al Ungariei şi Boemiei. (lat.) 2 Nobilime cu opinci, (magh.) io Biruitorii — Aşa spre 1790, când se apropia de cincizeci de ani, i se năzări să-şi facă băiatul domn. Era vremea lui losif al doilea, se proclamase Norma regia, iar prin ţinuturi se deschideau şcoli după şcoli. Tot cam atunci au pornit războaiele cu francezii. Feciorul, Simion, împlinea 18 ani, îl puteau lua la oaste şi numai bunul Dumnezeu ştie dacă ar fi izbutit să-l scape de la recrutare. Ca nemeş, trebuia să răspundă şi nu oricum. Cheltuielile de înzestrare a unui lăncier sau grenadir erau mari. Unde pui că-ţi putea muri pruncul şi să ţi se stingă seminţia. într-o dimineaţă de toamnă, Nicula porunci slugii să înhame. încărcă căruţa cu tot ce era de trebuinţă la cale lungă şi dădu bice cailor. Patru zile mai târziu bătu cu Simionuţ la poarta seminarului de la Blaj. A vorbit cu directorul de studii, a plătit ce era de plată, apoi s-a suit pe capră şi a îndemnat caii. Două luni mai încolo, la prinderea postului de Crăciun, s-a trezit în dricul nopţii cu Simion, rebegit, îngălat şi flămând. Băiatul a căzut în genunchi şi s-a rugat cu lacrimi în ochi să fie iertat de învăţătură, că nu e de el. Dar Nicula n-a vrut să audă şi a pus din nou să înhame. De trei ori a fugit Simion din seminar şi de trei ori l-a dus tată-său îndărăt, după ce i-a tras de fiecare dată câte douăzeci şi cinci de toiege. Băiatul n-a avut de ales. Şi-a băgat minţile în cap şi s-a pus pe carte, căci altminteri nu era prost. Patru ani mai târziu s-a întors în Ocna teolog absolut, în căutare de soaţă şi de parohie. S-a întors la timp, deoarece peste un an şi-a pierdut părintele, mort încă tânăr, la numai cincizeci şi cinci de ani. întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să treacă dintre cei vii şi părintele Filep, parohul Ocnei. Cu o vorbă bună din partea baronului, Simion a putut să păstorească în satul lui. Viaţa acestui nou Simion, cel Tânăr, cum avea să i se spună de urmaşi, a fost lipsită de întâmplări deosebite. Se căsători cu fata unui preot înstărit din Năpradea. Banii primiţi ca zestre, ca şi cei dobândiţi mai târziu, îi folosi, cuminte, să cumpere pământ. în timpul său, moşia (aşa îşi numeau Henţeştii pământul) ajunse la o sută de iugăre cadastrale. Simion o lucra ii — Ion Gheţie — în parte cu ţăranii din Ocna. Asemenea lui Simion cel Bătrân şi lui Nicula, părintele era un om închis la fire, chiar posac. Aspru în vorbă, îşi păstra mai întotdeauna cumpătul. Se mânia rar, dar atunci era prăpăd. Pornea greu o treabă. Dacă se apuca însă de ea, nu se liniştea până nu o ducea la capăt. îi plăcea să mănânce şi să bea bine, căci avea de unde, dar rareori întrecea măsura. Slujba preoţească şi-o îndeplinea cu sfinţenie, potrivit canoanelor. Zâmbea rar, iar de râs nu râdea niciodată. Aşa erau toţi Henţeştii şi aşa aveau să rămână şi după ce îşi amestecară sângele cu oameni mai iuţi la fire şi iubitori de viaţă. Nici chipul nu li se schimbă prea mult prin înrudiri. Dacă Alexandru Henţia ar fi dat cumva ochii cu Simion cel Tânăr sau cu Nicula, strămoşii săi, s-ar fi mirat de asemănarea, nu numai lăuntrică, dintre ei. De statură mijlocie, cu trupul bine legat, care spre bătrâneţe devenea greoi, Henţeştii aveau capete mari, frunţi înalte şi netede. în spate, la ceafă, găseai la fiecare dintre ei un cioc osos, aşa-zisul pinten henţesc, după care îi puteai recunoaşte uşor. Erau bruneţi, cu părul negru, dar cu ochi albaştri. Femeile, deloc atrăgătoare, se măritau greu. Bărbaţii, nici ei frumoşi, căpătau, după treizeci de ani, o înfăţişare aparte, cu trăsături drepte, armonioase, care plăceau. îşi pierdeau cam devreme părul, dar mureau cu toţi dinţii în gură. Cam aşa avea să fie croit (însă numai pe dinafară) şi Lupu, băiatul lui Simion cel Tânăr. A fost copilul mult aşteptat, căci s-a născut după zece ani de căsnicie nerodnică, într-un moment când ai săi îşi pierduseră nădejdea într-un urmaş. Ce-i drept, înaintea lui, Simion dobândise de la nevastă-sa o fată, Ludovica, dar în ochii Henţeştilor femeile cântăreau puţin. Mare bucurie a mai fost în casa lui Simion la naşterea feciorului. Cumetria care s-a încins la botez nu voia să se mai isprăvească. Trei zile şi trei nopţi au răsunat ceterile ţiganilor, iar vinul s-a băut 12 Biruitorii — cu vadra. Alţi copii n-au avut. Neamul nu era spornic, dar tot răul spre bine: când ai un singur băiat, moşia rămâne una, nu se împarte. Fetele nu intrau la socoteală. După un obicei înţelept, zestrea li se dădea în bani. Odată măritate, nu moşteneau nimic. Când Lupu ajunse la vârsta de zece ani, tatăl său îl sui în trăsură şi-l duse la Oradea, la gimnaziul fiilor de nobili. îi bătea iute inima, căci nu ştia dacă domnii aceia îi vor primi copilul la şcoală. în cancelaria directorială, cam ruşinat de încălţările sale pline de glod, părintele Henţia întinse pergamentul vechi de o sută de ani, pe care Nicula avusese grijă să-l înregistreze la Forum nobilium, când s-a făcut conscripţia nemeşilor din imperiu. Directorul a deliberat îndelung, fiind la mijloc materie delicată: avea în faţă primul român care cerea ca fiul său să-i fie primit în gimnaziu. Până la urmă a consimţit şi l-a înştiinţat că pentru un an de studii stipendiul e de 100 de florini. Părintele a dezlegat îndată baierele pungii şi a plecat făcându-şi sfânta cruce: „De acum, numai să-i dea Dumnezeu sănătate şi minte pruncului să poată găta cu bine studiile! Amin!" în matricolele şcolare, Lupu fu înscris cu numele Wolfgangus Hencze de Sosfalu, sau, pe ungureşte, Sosfaludi Hencze Farkas. La capătul studiilor, în aceeaşi cancelarie directorială, părintele Simion a primit atestatul de maturitate a băiatului. în rubricile certificatului nu se zărea decât bonus, excellens, optimus, iar pe ungureşte ]o, jeles, kitund. „Reverendissime domn", i-a spus directorul, „trebuie să-l înscrii pe Wolfgangus la şcolile înalte. Ar fi păcat să nu-şi ducă studiile până la capăt". Simion Henţia n-a stat o clipă pe gânduri. în toamnă, Lupu era student la Academia de Drepturi din Târgu-Mureş, unde rămase trei ani. Nu i-a fost uşor părintelui să scoată atâta bănet din pungă, dar, cum obişnuia să spună, „nu-mi pasă de chelciug, numai să fie cu haznă". Când s-a întors de la Academie, puţini l-au mai cunoscut pe Lupu. Avea aere şi purtare de domn mare. 13 — Ion Gheţie — Se uita de sus la oameni, iar vorba românească îi era împestriţată cu cuvinte latineşti şi ungureşti. A fost îndată primit concepist la Zalău, pe atunci capitală a comitatului Solnocul Mijlociu. în scurtă vreme a ajuns judecător la Tabla regală şi apoi, trei ani de-a rândul, viţişpan al comitatului. O dată cu el, osul henţesc a prins să se subţieze. Lupu a rămas la oraş, ducând o viaţă înlesnită. Frecventa casina nobililor şi era primit în toate casele ungureşti. De însurat, s-a însurat însă cu o româncă, Ana Nichita, singura fată a popii din Hotoan, coborâtor şi el din nobilimea cu opinci a împăratului Carol. A fost o căsătorie în toate privirile strălucită. Ana căpătase creştere aleasă la mănăstirea călugăriţelor franciscane din Silvania, vorbea nemţeşte şi ungureşte şi cosea foarte frumoase gobeline. Prin Ana Nichita se înrudiră cu familiile Şuluţiu, Ember şi Dunca, neamuri fruntaşe din Părţile ungureşti ale Ardealului. Ce-i drept, tot prin ea, boala veche a Nichiteştilor, diabetul, se încuibă şi în sângele celor din neamul Henţia. Ana aduse lui Lupu o zestre la care acesta nu se aştepta, iar la moartea bătrânului Nichita întreaga lui avere mişcătoare şi nemişcătoare reveni fetei. Câteva alte moşteniri sporiră cu vârf şi îndesat cele dobândite. Lupu avu înţelepciunea să vândă tot şi să cumpere, cu banii câştigaţi, aproape jumătate din domeniul Losonczi, scos la mezat de nepoţii bătrânului baron. Pământul Henţeştilor, moşia, măsura acum cinci sute de iugăre cadastrale, întindere pe care n-a depăşit-o niciodată. Deşi i-a lărgit hotarele ca nici unul dintre înaintaşi, Lupu nu s-a ocupat de moşie. Nu avea pricepere la economia câmpului, iar din Zalău nici n-ar fi putut isprăvi mare lucru. De grija pământului văzu cumnatul său, soţul Ludovicăi, popa Samuil Baicu, urmaşul lui Simion Henţia la parohia Ocnei. (Simionuţ murise în 1827 în vârstă de cincizeci şi trei de ani.) în Zalău, Lupu şi-a dus mai departe viaţa uşoară şi costisitoare, potrivită unui domn cu situaţia lui, judecător la Tabla regală şi fost viţişpan. Când şi-a comandat un portret, a ţinut să se îmbrace în diszmagyar, uniforma de gală a nobilimii 14 — Biruitorii — maghiare. Ce anume urmărea prin această apropiere de unguri e greu de spus. Oricum, nu satisfacerea unor ambiţii, căci nu mişcă nimic spre a urca mai sus pe scara ierarhică judiciară sau administrativă. îi era prea îndestul ce ajunsese. Dacă nu se afla la mijloc ambiţia, atunci era negreşit făloşenia. îi plăcea societatea subţire, saloanele luminate, convorbirile alese. Când în pretoriul judecătoriei pătrundeau ţărani din satele româneşti, cu opinci, ţundre flocoase şi cuşme înalte, se strâmba şi ducea batista parfumată la nas. Şi totuşi în 1 848, când s-a proclamat unirea Ardealului cu Ungaria, spre mirarea întregului comitat, Sosfaludi Hencze Farkas şi-a dat demisia din Tablă şi s-a retras la Ocna. în anii ce au urmat, s-a ocupat mai îndeaproape de moşie şi de copiii care crescuseră. Era trecut de patruzeci şi cinci de ani şi ştia că, asemenea înaintaşilor, nu va apuca şaizeci. Se cuvenea să facă tot ce era de făcut, până se mai putea face. Lupu Henţia a avut de la soţia sa, Ana, născută Nichita, doi băieţi şi o fată. Fata a murit tânără de aprindere de plămâni şi au rămas băieţii: Gregoriu şi Vasile. Nădejdile şi le pusese în cel mare, care-i semăna la fire şi avea mintea deşteaptă. Se înşelă însă, căci Gregoriu s-a oprit după opt clase gimnaziale şi a luat slujbă la o bancă din Zalău. Ce nu-i dădu Gregoriu, căpătă de la Vasile. Acesta, care semăna mai mult cu mamă-sa, s-a înscris la Facultatea de Drept din Budapesta. După decepţia cu Gregoriu, Lupu îşi îndreptă atenţia asupra feciorului mai mic. îi trimitea cu sfinţenie banii pentru inscripţii şi examene, având grijă ca băiatului să nu-i lipsească nimic. Vasile s-a purtat cu vrednicie. Şi-a trecut la timp rigoroazele, cu aprecieri din cele mai bune. Vreme de patru ani nu cunoscu decât drumul sălilor de curs şi al bibliotecii. Cruţa fiecare creiţar şi se gândea de trei ori înainte de a-l cheltui, deşi, cu paralele căpătate de la Ocna, putea fi mai larg. Când şi când, cu banii puşi deoparte, se ducea la Teatrul Naţional. Atunci însă îşi lua loc într-o lojă de rangul întâi şi dădea bacşişuri mari plasatoarelor. în privinţa aceasta, moştenise ceva din felul de a fi al lui Lupu. 15 — Ion Gheţie — III Era în anul al patrulea şi pregătea doctoratul, când i-a venit vestea morţii tatălui său. Oricât s-a grăbit, a ajuns abia seara, după înmormântare, la praznic. Cercetând scriptele şi primind raportul vechilului Foldvâri, un ungur cinstit, dar cam delăsător, cei doi fraţi găsiră treburile moşiei cât se poate de încurcate. Nici popa Baicu, unchiul lor, nici Lupu nu aveau priceperea cerută de gospodărirea unei moşii atât de întinse. Pământul fusese când arendat, când lucrat în parte cu ţăranii. Au stat la mijloc şi câţiva ani mai slabi, cu recolte sărace. Cheltuielile la Zalău au fost mari, şcoala copiilor şi mai ales studenţia lui Vasile au înghiţit alţi bani buni. Nu trebuia uitată renovarea casei strămoşeşti din Ocna, care singură a costat 10000 de florini. Strâns cu uşa, Lupu s-a împrumutat, a iscălit cambii, pe care nu le-a putut solvi la vreme. Interesele s-au adăugat an de an, cu fiecare nouă amânare, şi au ajuns aproape cât capetele. Acum că Lupu murise, creditorii cereau, cu toţii deodată, stingerea datoriilor. Erau de plătit mai bine de 35000 de florini şi în casă nu se găsea un ban. Murind Lupu fără testament, văduva urma să capete jumătate din avere, iar cei doi copii câte un sfert. Dornic să-şi ia în primire partea, Gregoriu propuse să se vândă vreo patruzeci-cincizeci de iugăredin pământul cel mai bun, pentru a plăti datoriile. Dar Vasile nu voi să audă defel, după cum nu fu chip să te înţelegi cu el asupra împărţirii moşiei. Gregoriu îşi voia partea atunci, pe loc, fără întârziere. Avea planurile lui care nu sufereau amânare. Vasile refuză partajul până când afacerile moşiei se vor fi limpezit. Cei doi fraţi au convorbit îndelung, ridicând vocile şi sfădindu-se. Numai prezenţa mamei lor, bolnavă de diabet, a făcut să nu o rupă definitiv unul cu altul. Până în capăt, au ajuns la o învoială: Gregoriu să ia unul din trupurile moşiei, numit La Cosălău, o sută de iugăre, pământ arător de prima calitate, şi să dea o hârtie la mâna lui Vasile că a primit tot ce i se cuvenea şi nu are altă pretenţie la 16 — Biruitorii moştenire. Fratele cel mare îşi vându îndată partea. Cu banii căpătaţi, plecă la Cărei, apoi mai departe la Baia-Mare, unde se căsători, întemeind ramura băimăreană a Henţeştilor. Vasile rămase la Ocna, lângă mamă-sa. Cu răbdare şi chibzuinţă, adunând ban lângă ban, aşa cum făcuse şi la Pesta, izbuti să se salte din strâmtoare. A avut şi noroc cu câţiva ani rodnici, atât la bucate, cât şi la poame. în trei ani a stins datoriile, mai mult cu ce i-a prisosit, luptându-se cu fiecare creditor. A trebuit să vândă casa din Zalău şi un loc de grădină din Ocna, altfel nu s-a putut. Dar după trei ani de zile, Vasile avea dreptul să se socoată mulţumit. Moşia se păstrase în cea mai mare parte, banii umblau din nou în mână, în vechea casă ridicată de Simion cel Bătrân şi reînnoită de Lupu viaţa curgea ca mai înainte. Liniştit de seama averii, Vasile ar fi trebuit să se întoarcă la Pesta pentru a-şi încheia studiile. Aşa se gândea şi el şi aşa ar fi şi făcut, dacă într-o bună zi n-ar fi simţit că el şi-a plătit datoria faţă de ai săi şi faţă de sine însuşi şi că întoarcerea la Pesta ar fi fost un lucru de prisos. S-a mai întâmplat ca în vremea aceea să o cunoască la un bal pe Lucreţia Pop, cea de-a cincea fată a protopopului din Jibou. După cadril, deşi abia schimbaseră două vorbe, Vasile şi-a dat seama că s-a petrecut ceva cu el. A mai dansat cu Lucreţia în timpul balului, au vorbit pe îndelete. întors la Ocna, s-a gândit numai la ea. Nu înţelegea ce i-a putut plăcea atât de mult la fătuţa aceea de şaisprezece ani, negricioasă, cu mâinile veşnic în mişcare şi cu ochii parcă mereu speriaţi. O vedea neîncetat în toaleta vaporoasă de tul alb, cu panglici roze, rotindu-se în ritmul valsului, pe parchetul ceruit al Cercului ofiţeresc din Zalău sau privindu-l drept în ochi cu o căutătură mirată ori poate numai neîncrezătoare. După trei săptămâni Vasile a pus să înhame la trăsură. De două ori a trebuit să-i repete protopopul că Lucreţia nu e acasă, ca să înţeleagă. Era la Cluj, la un unchi. Acesta, neavând copii, o chema foarte des la el. Ar 17 — Ion Gheţie — putea spune chiar că Titu, fratele părintelui, şi Aurelia, nevastă-sa, o crescuseră pe Lucreţia. Vasile Henţia s-a înapoiat la Ocna pe gânduri. îşi spunea că el a trecut de douăzeci şi opt de ani, iar fata e încă foarte tânără. Abia o cunoaşte, cine ştie cum i-o fi felul, de ce să alerge după închipuiri? Aşa s-a mai liniştit. Dar la balul de Crăciun, la acelaşi Cerc din Zalău, s-au întâlnit din nou. A fost deajuns o privire pentru ca Vasile să înţeleagă că Lucreţia s-a gândit la el şi a aşteptat să-l revadă. A doua zi, la prânz, Vasile s-a dus la avocatul Sigmirean, unde se afla în gazdă familia protopopului. „Cu deplin respect" a cerut „spectabilului şi reverendissimului domn" mâna „stimatei şi drăgălaşei sale fiice, domnişoara Lucreţia" şi a primit-o stante pede\ fără nici o obiecţie. Aşa s-a înfiripat prima căsnicie încheiată de un Henţia din dragoste şi numai din dragoste. Cu cele cinci fete ale sale, protopopul nu a putut-o înzestra pe Lucreţia aşa cum ar fi dorit şi cum se aştepta ginerele, rămas cu picioarele pe pământ, chiar dacă creştetul îi plutea în nori. Dar Vasile a închis ochii asupra laturii prozaice a căsătoriei, după cum i-ar fi închis şi dacă fata ar fi venit la Ocna numai cu ce avea pe ea. Dacă Lucreţia n-a adus zestre prea mare, a adus în schimb un nume. Prin ea, Henţeştii s-au înrudit cu toate cele cinci ramuri ale marii familii a Popeştilor (din Deseşti, Şomcuta, Cuceu, Bucium şi Uileac), fără a mai pune la socoteală familiile Cuteanu şi Raţiu, care coborau toate din acelaşi trunchi românesc străvechi. Căsătoria lui Vasile Henţia a fost fericită şi totodată nefericită, aşa cum sunt mai toate căsătoriile şi îndeosebi cele încheiate din dragoste. Doi ani trăiţi la moşie i-au fost destui ca să priceapă că nevastă-sa nu se împacă cu felul lor de viaţă. Lucreţia citea cărţi nemţeşti, cânta la pian (îi cumpărase unul) sau se plimba în zilele frumoase prin livada din dosul casei. în restul zilelor, nu găsea nimic de făcut, rămânea întinsă pe canapea cu ochii pierduţi, ceasuri în şir. Apoi din senin 1 1 Pe loc. (lat.) 18 — Biruitorii — izbucnea în lacrimi şi plângea cu hohote până se istovea cu totul. După asemenea crize, zăcea ca nesimţitoare, abia atingând mâncărurile şi nesuferind pe nimeni în jur. Vasile crezu că un copil va împăca firea necumpănită a nevestii-sii. Copilul veni, un băiat, îi ziseră Alexandru, după tatăl Lucreţiei, dar lucrurile nu se schimbară. Bărbatul înţelese atunci că Lucreţiei îi trebuie altă viaţă, mai apropiată de cea pe care o dusese până la măritiş. Crescută mai mult la Cluj, într-o casă de oameni înstăriţi, a avut parte numai de răsfăţuri şi de petreceri: vizite, baluri, toalete, seri de teatru. Aici la Ocna nu avea nimic. Aşa se întâmplă că în iarna anului 1871, pe timpul războiului dintre nemţi şi francezi, Vasile Henţia semnă actele de cumpărare a unei case în Zalău. Făcu bine alegând Zalăul şi nu Silvania, mai apropiată de Ocna, deoarece peste cinci ani Zalăul deveni capitala noului judeţ al Sălajului, ieşit din unirea fostelor comitate ale Crasnei şi Solnocului-mijlociu. Henţeştii se mutară la oraş, unde locuiau din toamnă până în primăvară. Prin februarie, în timpul fărşangului, mergeau la Cluj, la rudele Lucreţiei, şi petreceau două săptămâni cam obositoare, dar plăcute. Curând după înapoierea la Zalău, la venirea primăverii, se mutau până în toamnă la Ocna. Ca toţi Henţeştii, Vasile iubea liniştea şi tihna şi ura larma şi mişcarea prea vie. Se urnea greu de acasă, iar în vizite stătea ca pe ace. Tot ce a făcut în anii aceia a fost din dragoste pentru Lucreţia, dar a fost, într-un fel, fără folos. Tinereţea Lucreţiei se trecu repede. Ea băgă de seamă şi se amărî. După treizeci de ani se uscă, pielea i se zbârci, ochii i se înnegurară. Deveni acră şi cicălitoare. Suferea de dureri cumplite de cap şi de un neastâmpăr continuu. Pleca din senin de acasă şi se învârtea fără rost prin oraş. Oglinda îi spunea că e bătrână, urâtă şi bolnavă. Alături de ea, Vasile ajuns la patruzeci şi cinci de ani, trăia vârsta de aur a Henţeştilor: drept la statură, fără un fir alb de păr, cu trăsăturile plăcute. O gelozie fără noimă începu s-o chinuie, o suferinţă amarnică, din care, vrând-nevrând, trebui să se împărtăşească şi bărbatul. Viaţa 19 — Ion Gheţie — deveni pentru amândoi un calvar. Zadarnic se străduiră rudele şi prietenii s-o împace. Certurile şi crizele de nervi se ţineau lanţ. Veni rândul medicilor să încerce a îndrepta ceva ce nici ei nu pricepeau prea bine. Timpul trecea, iar mintea Lucreţiei se încurca din ce în ce mai mult. Din dorinţa de a îndepărta clevetirile, Vasile nu o închise în spital. De altfel, de la o vreme încoace, era mai liniştită. Ofta prelung, umflându-şi pieptul scobit şi îşi ştergea neîncetat colţul gurii cu o batistă tivită cu negru. Muri pe neaşteptate, în vârstă de treizeci şi şase de ani, scăpându-se pe sine şi pe ai săi de o crudă suferinţă. IV încă de pe când era zdravănă la minte, Lucreţia născuse un al doilea băiat, pe loan, şi o fată, Maria, măritată la şaptesprezece ani cu preotul Mihai Sima din Mireş. Rămas văduv şi lăsând gândul să se mai însoare, Vasile trăi pentru copii, adică pentru băieţi. Ca şi tatăl său, îşi puse speranţele într-unul dintre aceştia, şi anume în cel mare, numai că el nu greşi. Ce e drept, cu loan n-a avut nici un fel de dezamăgire. Şi-a încheiat studiile şi a ajuns avocat în Zalău. Dar Alexandru i-a dat cu mult mai mult decât se aştepta. încă de timpuriu a înţeles că fiul său nu e un oarecare elev înzestrat care aduce acasă, la Crăciun, la Paşti şi la finele anului, testimonii strălucite. De aceea l-a şi trimis la Cluj, la Liceul călugărilor piarişti, cunoscut drept cel mai bun din întreg Ardealul. La şaisprezece ani, în clasa a şaptea, Alexandru vorbea curgător latineşte, spre mirarea şi bucuria profesorilor, încât l-a putut beneventa în latină pe episcopul venit în vizită la liceu. N-a fost numai elev deosebit, ci şi unul dârz. Deşi în catalog era trecut Hencze Sândor, el iscălea vizibil Alexander Henţia şi aşa s-a prezentat şi episcopului, când acesta a vrut să ştie cum îl cheamă. Grăia într-însul sângele mamei sale, sângele Popeştilor şi al Cutenilor, mari luptători pentru cauza naţională. Liceul l-a absolvit cu eminenţă pe toată linia, încât erau speranţe ca la terminarea universităţii să fie declarat doctor io — Biruitorii — sub auspiciis regis1 cea mai înaltă onoare la care putea râvni un tânăr studios. La acest gând, Vasile a simţit că în istoria neamului a sosit o clipă hotărâtoare. Dacă până atunci Henţeştii s-au străduit să-şi facă copiii domni, venise timpul ca din mijlocul lor să se ridice un om mare, un biruitor. Studenţia lui Alexandru nu s-a deosebit prea mult de a tatălui său. Aceeaşi muncă înverşunată de dimineaţa până seara, acelaşi dispreţ pentru viaţa de societate, chiar pentru acea părticică de viaţă la care avea dreptul un student în teologie. Căci Alexandru s-a înscris, în ciuda poveţelor părinteşti, la Facultatea de Teologie din Pesta. Femeile nu-l interesau, prietenii nu lega. Abia în ultimul an prinse obiceiul să se întâlnească, o dată pe lună, cu luliu Raţiu, văr de-al doilea din partea Lucreţiei, mai tânăr ca el cu doi ani, student la Drept. Vărul său îşi găsise vocaţia politică încă de pe băncile facultăţii, reuşind să transmită ceva din pasiunea sa rece şi metodică lui Alexandru, până atunci departe de asemenea preocupări. Convorbirile dintre ei deveneau tot mai vii, se contraziceau în multe. îi unea însă pe deplin credinţa nezdruncinată în viitorul neamului: „Noi, generaţia noastră, tu şi cu mine şi încă mulţi alţii, noi avem misiunea de a câştiga dreptul acestui neam la libertate şi neatârnare!" exclama luliu Raţiu cu vocea sa hotărâtă, cam tăioasă, dar totuşi plăcută la auz. Verii se despărţeau cu convingerea că ziua cea mare e mai aproape decât îşi închipuie îndeobşte oamenii. A doua zi, la deşteptare, vedeau lucrurile într-o lumină mai puţin roză. Fără a lepăda frumoasele vise, luau drumul sălilor de prelegeri şi al bibliotecilor. Alexandru făcu studii eminente, dovedind aplicaţie deosebită pentru teologia dogmatică şi pentru dreptul ecleziastic. Când profesorul Prohaska primi disertaţia inaugurală cu titlul De horis canonicis, rămase pe gânduri. Avea în faţă un manuscris de 300 de pagini, care dovedea nu numai o desăvârşită cunoaştere a materiei, ci şi un spirit critic 1 Doctor sub auspiciile regelui (lat.). 21 — Ion Gheţie — ascuţit. Părerile originale se întâlneau pe fiecare pagină şi se refereau la chestiuni importante. O concepţie personală, aproape o doctrină, unea aceste puncte răzleţe într-un sistem. Erau, fireşte, şi unele interpretări hazardate, dar când o să fim îndrăzneţi dacă nu cât suntem tineri? Cu lucrarea în mână, profesorul îşi vizită superiorii şi le aduse la cunoştinţă isprava neobişnuită a studentului sălăjean. Cu încuviinţarea lor, îl provocă la sine pe Henţia. După o introducere măgulitoare, îl vesti că, având dezlegare de la rector şi de la autorităţile ecleziastice, decanul a hotărât, la propunerea sa, să-l cheme din toamnă printre profesorii Facultăţii, şi anume ca prelector de teologie dogmatică. Totodată, arhiepiscopul de Strigoniu îi oferea din caseta sa personală mijloacele necesare pentru tipărirea disertaţiei ce făcuse atâta vâlvă. Văzându-I fără grai, Prohaska bănui ce se petrece în sufletul tânărului. Ca un prieten binevoitor ce-i era, îl sfătui să cumpănească matur înainte de a lua o hotărâre: „Gondoljrâ, fiam, nem egyszer, sem ketszer, hanem tizszer, mert az eletedrol van szo"1, îi spuse în încheiere, întinzându-i mâna. Şi Alexandru a făcut aşa cum i-a recomandat bunul său dascăl. S-a gândit o dată, de două ori, de zece ori, dar nu s-a putut decide. Negreşit, onoarea ce i se făcea era mare, în ce chip avea însă să se plătească de ea? întâi de toate părăsind pe veci Ardealul şi pe ai săi, pentru a trăi într-un oraş frumos, ce-i drept, dar care-i rămăsese după patru ani la fel de străin ca în prima clipă. Acestei îndepărtări de casă şi de sufletele apropiate i se adăuga o altă însingurare, de astădată faţă de sine însuşi: celibatul. Deşi cunoştea femeile, Alexandru Henţia nu le acorda prea mare însemnătate. Cu firea şi cu preocupările sale, ar fi trăit în mulţumire şi fără ele. De altfel, toată lumea ştie că şi călugării sunt oameni, ochii se închid când lucrurile sunt făcute cu discreţie. Dar celibatul i se părea o mutilare, pentru că reteza fără milă o creangă dintr-un copac viguros, 1 Gândeşte-te, fiule, nu o dată, nu de două ori, ci de zece ori, căci e vorba de propria ta viaţă, (magh.) 22 — Biruitorii împiedicând-o să înflorească şi să împrăştie seminţe păstrătoare de viaţă. îmbrăţişând călugăria, erai oprit parcă din creşterea firească, pedepsit să nu te împlineşti niciodată cu adevărat, asemenea celorlalţi oameni. Urmărit de gânduri din acestea, se trezi deodată obosit şi sătul, „lată, sunt doctor în teologie", îşi spuse el câteva zile după examen, „toţi mă laudă, Prohaska mă cheamă la Facultate. Ce voi face de-acum înainte? Voi scrie cărţi? Voi propune cursuri? Şi apoi? La ce bun toate acestea?" Ceremonia decernării titlului de doctor îl mai învioră, în ciuda întrebărilor şi îndoielilor care-l copleşeau. Fiind proclamat doctor sub auspiciis regis, trebui să aştepte până în vară, când suveranul, venit la Budapesta, îi înmână, în calitate de rege apostolic, în cursul unei audienţe private, diploma şi inelul cu cifra sa personală. De la Budapesta Alexandru s-a dus de-a dreptul acasă. Când a coborât din tren la Ciucea şi a tras în piept aerul proaspăt cu miros de răşină ce cobora din munţi, s-a simţit dintr-odată alt om. Nu în zadar se spune că sălăjeanul nu trăieşte în pace şi mulţumire decât acasă la el. La Ocna îl aştepta tatăl său, slăbit şi trăgându-şi piciorul după atacul de apoplexie suferit în iarnă. Cu mâinile tremurânde, desfăcu vastul pergament cu pecetea adăpostită într-o cutiuţă de lemn şi-l citi, pe sărite, cu ochii împăinjeniţi de lacrimi. La plecarea din Pesta, Alexandru era hotărât să-i împărtăşească tatălui său grijile şi îndoielile care-l munceau. Dar acum, zărindu-l fericit şi înlăcrimat, gândi că e mai bine să păstreze totul pentru sine. Ceva nelămurit, un fel de glas răsunând dinăuntrul său, îl încredinţa că, odată întors acasă, lucrurile se vor limpezi într-un anumit chip, fără ca el să trebuiască să se amestece. După două săptămâni petrecute la Ocna, plecă pe la neamuri, la Zalău, la Mireş şi la Cluj. Pretutindeni fu primit ca un învingător. Se dădură mese în onoarea lui, la care i se cerea să arate inelul primit de la împărat. Toate aceste semne de preţuire şi dragoste, zâmbetele — Ion Gheţie — şi gratulările, îi făceau bine. Felicitări primise destule şi la Pesta, dar acum ele aveau alt preţ. în fiecare seară, înainte de a sufla în lampă, îşi spunea plin de încredere: „Aici sunt acasă, printre ai mei. Toate se vor împlini de la sine, aşa cum le e dat să se împlinească". La Cluj, găsi oraşul în fierbere. în sala Redutei, pe strada Kossuth, se judeca procesul memorandiştilor. Ziarele ungureşti, pline de ştiri şi comentarii părtinitoare, aţâţau spiritele, şi aşa încinse, ale compatrioţilor. Prin vărul său mai vârstnic, Octav Pop, avocat cu relaţii, Alexandru obţinu îngăduinţa de a lua parte la dezbateri într-o după-amiază. „Să nu scapi cumva o vorbă românească la proces sau chiar pe stradă, că ăştia ar fi în stare să ne sfârtice pe amândoi", îl sfătui Octav. Vorbiră de aceea numai ungureşte atât în sală, cât şi pe drum. Printre inculpaţi se găsea şi unchiul lor luliu Cuteanu, frate bun cu bunică-sa, Cornelia, mama Lucreţiei. înapoiaţi acasă, cei doi veri stătură de vorbă până noaptea târziu despre proces, despre lupta naţională a românilor din Ardeal, care punea capăt unei lungi perioade de întrebări fără rost şi de şovăieli. „Am stat destul cu braţele încrucişate, a sosit clipa să tragem clopotul în dungă, pentru a scula naţiunea", perora Octav. „Toţi trebuie să răspundem la apel, nimeni nu are dreptul să se conducă după interese private, altminteri vom pieri. Şi tu, Alexandre, ai datorii de plătit în astă privinţă. Locul tău nu-i la Budapesta, printre unguri, ci aici, în mijlocul nostru. Trebuie să-ţi aduci şi tu partea, punându-ţi capacităţile în slujba neamului. Nu-ţi fie teamă: avem şi noi mijloace să dăm celor vrednici ce li se cuvine. Teologia dogmatică şi dreptul ecleziastic nu se propun numai la Budapesta, iar disertaţia ta poate fi tipărită şi cu bani româneşti. Şi-apoi celibatul e faptă smintită. Te pierzi ca om şi ca român. Călugărindu-te la Pesta, vei îmbrăţişa, vrând-nevrând, ritul roman. Noi suntem catolici, şi încă buni catolici, dar catolici în haină răsăriteană. Acuma, ce să-ţi mai vorbesc? Spune «da» şi lasă restul în seama mea!" 2-4 — Bimitorii — V Şi aşa s-a şi întâmplat. în toamnă Alexandru era profesor de drept canonic la Teologia din Gherla şi soţul Helenei Bodea. Peste un an, Orele canonice apăreau în tipografia Mitropoliei din Blaj. Pe Helena o cunoscuse la începutul lui iulie la Cluj, unde aceasta se oprise pentru câteva zile în drum spre moşia de la Lona. Era însoţită de tatăl ei, canonicul Bodea, prepozit capitular al episcopiei Gherlei şi Clujului, şi de fratele mai mic, Guşti. Alexandru auzise de Bodeşti, una din puţinele familii străvechi din Părţile ungureşti ale Ardealului cu care Henţeştii nu erau înrudiţi. Fire austeră, de-o rară corectitudine, sever cu cei din jur şi cu sine însuşi, canonicul se bucura de faima unui diplomat iscusit şi viclean. De douăzeci de ani avea un cuvânt greu de spus la alegerea episcopilor de Gherla. Om înstărit, îşi crescu copiii ca pe nişte fii de prinţi. Fată-sa mai mică (avea trei feciori şi două fete), Helena, număra în 1894 şaptesprezece ani. Potrivită de statură, chiar scundă, destul de împlinită, cu mersul apăsat, fără graţie, era totuşi frumoasă, un gen de frumuseţe aparte, care poate atrage privirile unora, în timp ce pe alţii îi lasă nepăsători. I se spunea, dealtfel, Szep Helen sau Grofne Helen\ porecle câştigate la institutul de fete unde-şi făcuse educaţia, ultima printr-o purtare rece şi distantă faţă de colege. Sincer vorbind, Alexandru n-o găsea frumoasă, aşa cum se înfăţişa, cu nasul cârn şi bărbia scurtă a Bodeştilor, cu vocea cam tărăgănată şi nazală, dar nici urâtă. Nu i-a fost greu să-şi dea seama că se potrivesc la fire, amândoi chibzuiţi, dispreţuind marile avânturi, dar siguri pe ei şi cunoscând un singur drum spre ţintă: cel drept. Alexandru nu s-a deprins uşor cu viaţa din micul oraş armenesc de pe Someş. Nu-i vorbă că la fel i s-ar fi întâmplat oriunde s-ar fi aşezat în afara Sălajului. Până la urmă s-a obişnuit atât de bine, încât ani de zile n-a părăsit Gherla decât silit de împrejurări. Aşa a fost în 1899, după naşterea lui Victor, 1 1 Frumoasa Helena, Contesa Helena. (magh.) 2-5 — Ion Gheţie — când i-a murit tatăl. Moşia, salvată la moartea lui Lupu, a fost tăiată în două, însă numai din punct de vedere juridic, deoarece cei doi fraţi o administrau împreună şi-i împărţeau veniturile. Cariera lui Alexandru împlini speranţele rudeniilor, dar nu şi pe ale sale. înflăcărarea tinerească şi râvna de a şti cât mai multe scăzură după ce se văzu aşezat la casa sa şi veniră copiii. Asemenea lui Vasile şi într-un chip la fel de nelămurit, simţea că a săvârşit tot ceea ce trebuia să îndeplinească. Nu-i mai puţin adevărat că, orice ar fi făcut, trebuia până la urmă să împărtăşească soarta comună a unui profesor de la un institut teologic de rangul al doilea. El însuşi era conştient de faptul că rămânerea în Ardeal a însemnat sacrificiul carierei sale. Alexandru Henţia a fost un profesor corect, meticulos şi foarte sever. Douăzeci de serii de teologi păstrau despre el această amintire. îşi preda unele cursuri în latineşte şi pretindea să i se răspundă la examene în aceeaşi limbă, de unde o toceală deznădăjduită a studenţilor din anul al treilea cărora le propunea dreptul canonic. Zece ani după mutarea la Gherla, ajunse vicar episcopesc. Din ce câştiga ca profesor şi vicar şi din veniturile moşiei, ducea o viaţă îndestulată, lipsită de orice lux. Strâns la pungă, ca cei mai mulţi Henţeşti, însemna într-un registru fiecare creiţar cheltuit şi se plângea mereu că nu-i ajung banii. De fapt, punea destui deoparte la o bancă din Budapesta, unde se găseau la adăpost şi aduceau, pe deasupra, interese. înaintând în vârstă, firea i se hotărî pentru totdeauna. Pe la patruzeci de ani era un bărbat voinic, greoi, cu o seamă de deprinderi şi preferinţe, pe care nu le-ar fi schimbat pentru nimic în lume. Mânca bine, fără lăcomie, dar temeinic. Nu înţelegea masa fără vin, mai ales la cină, însă băut sau măcar in floribus1 nu l-a văzut nimeni. Retras, tăcut, chiar ursuz, rămânea în colţul său ceasuri în şir, nescoţânjd un cuvânt. Rare şi violente izbucniri de mânie întrerupeau o ^xistenţă supărător de calmă. Neputincios să se adapteze unpr împrejurări sau oameni noi, nu ieşea din tiparele vieţii de/toate zilele şi nici 1 1 Ameţit, bine dispus, (lat.) 2.6 — Biruitorii nu lega prietenii. Politică n-a făcut deloc în anii aceia, de ochii vlădicului Vicaş, un bătrân autoritar, nu atât rău român, cum se vorbea, cât mai ales circumspect şi urând complicaţiile. Singura casă din Gherla în care putea fi întâlnit mai des era a socrului său, prepozitul capitular. Asemenea unui martor tăcut care vede tot, dar se fereşte să spună ceva, lua parte la evenimentele care hotărâră viaţa celor patru cumnaţi ai săi. Cel mai mare dintre ei, luliu, doctor în drept de la Viena, făcu o carieră strălucită în baroul clujean, înainte de a fi lovit, la numai treizeci şi patru de ani, de o boală tristă care-l scoase dintre vii cu mulţi ani înainte de moarte. O soartă asemănătoare îl aştepta şi pe cel de-al doilea cumnat, Şandru, atins de aceeaşi boală nemiloasă, dar după o viaţă trăită fără nici o noimă, într-un fel netrăită deloc. Atât el, cât şi sora mai mare a Helenei, Cornelia, erau însemnaţi din naştere de răul fără leac al unui neam care se cheltuise prea mult de-a lungul generaţiilor. Amândoi aveau mâini lungi şi picioare scurte, potrivite pentru alte trupuri, capete mari, cu fruntea boltită: făpturi şubrede, sortite să nu ajungă vreodată la o adevărată împlinire, nici înăuntru, nici în afară. La treizeci de ani, Şandru avea obrazul unui adolescent întârziat, cu pielea grasă şi furunculoasă, o privire rece în care nu citeai nimic şi palmele veşnic transpirate. Cornelia mărturisea, dimpotrivă, o bătrâneţe timpurie. Faţa pătrată, gălbejită, de-o urâţenie uimitoare, era plină de zbârcituri, de negi, precum şi de pete cafenii, din acelea ce apar pe pielea oamenilor în vârstă. Amândoi slabi la minte, deşi nu tocmai nătângi, trăiau retraşi în câte o odaie a casei părinteşti, într-o inactivitate totală, şi se arătau rar. Dacă Alexandru i-ar fi întâlnit mai devreme pe aceşti doi Bodeşti, s-ar mai fi gândit înainte de a cere mâna Helenei. Dar Helena era însoţită de Guşti, mezinul, un adolescent simpatic, plin de ifose, care-l anunţa încă de pe atunci pe bărbatul plin de farmec, de o rară distincţie, de mai târziu. Odată intrată în casă, Helena încercă în tot chipul să schimbe felul obişnuit de viaţă al Henţeştilor, introducând 2-7 — Ion Gheţie — obiceiuri noi şi mai ales o stăruitoare gijă pentru formă. Invita la ea, în fiecare joi, o societate de doamne, insista să facă vizite, cerea să se vorbească în unele împrejurări nemţeşte sau ungureşte. Alexandru o lăsa în pace, înţelegând că trebuia să mulţumească spiritul de autoritate şi de iniţiativă al unei tinere căsătorite. Copiii, veniţi unul după altul, la câte doi ani, îndreptară gândurile şi preocupările Helenei în altă direcţie. Din fumurile tinerei femei nu rămase aproape nimic. Deveni în scurtă vreme o mamă devotată, care trăia numai pentru copii. îi înconjura de toată îngrijirea, temându-i dincolo de necesar, dar fără a-i răsfăţa. Avea idei sănătoase în materie de educaţie, puţin cam rigide, la care n-ar fi renunţat în ruptul capului. Nu se îndoia că e cel mai potrivit mod de a creşte copiii, la fel cum credea, cât se poate de sincer, că absolut toate principiile şi convingerile sale sunt fără pereche în lume. De aici o încăpăţânare de neînfrânt de a le apăra chiar atunci când se vedea contrazisă de fapte. împreună cu Helena, Alexandru avu patru copii, mai mult decât orice alt Henţia, de la Simion cel Bătrân încoace. Vicarul episcopesc nu se îndoia că spornicia aceea neaşteptată vine de la Bodeşti, altminterea ar fi cercetat ceafa copiilor, pentru a se convinge dacă pintenul e acolo. Cunoscând oboseala familiei Bodea, se temu la naşterea fiecărui copil. Dar sângele Henţesc precumpăni, iar noii născuţi se arătară sănătoşi la minte şi la trup. Aşa cum se întâmpla în familia lor, cel mai mare se dovedi şi cel mai înzestrat. îl chema Vasile, după bunicul său, dar acasă i se spunea, ungureşte, Laţi, după o modă care se răspândise în ultimul timp printre români. Avea mintea ascuţită ca briciul, un spirit de observaţie rar întâlnit şi mai ales o memorie neobişnuită. în clasele gimnaziale se juca cu materiile, fără a depune nici un efort. Din păcate, poate din pricină că şcoala nu-l ocupa îndeajuns, dar desigur şi ca urmare a naturii sale, era neastâmpărat, voluntar şi manifesta o independenţă de spirit neliniştitoare. Mai ales purtările sale lăsau de dorit. Generos, deschis la fire şi sociabil (cum erau Henţeştii), deveni idolul unui grup de colegi, cu care făcu tot 28 — Biruitorii — felul de isprăvi, unele de pomină. înştiinţat de profesori, tatăl se posomorî: „Ce se va alege de copilul ăsta?" Pe neaşteptate, în clasa a şasea, băiatul se potoli. Alexandru răsuflă uşurat. Ultimele două clase de liceu, Laţi le făcu la Cluj. Locuia la unchiu-său Guşti, care preluase biroul avocaţial al lui luliu, după retragerea acestuia, iar cursurile le urma la Liceul piarist, acelaşi unde studiase tatăl său. Când a intrat în holul impunător al liceului, ochii lui Laţi au căzut asupra tablei de onoare, pe care se găsea săpat numele tatălui său. „Vezi ce faci", i-a spus Alexandru , „să nu mă dai de ruşine". „Fii fără grijă, tatică", răspunse băiatul, „n-am să te dau". Şi nu l-a dat. Al doilea copil a fost o fată, Mărioara, nici mai urâtă, nici mai frumoasă decât femeile din neamul Henţeştilor, dar la fel de mândră şi de nepăsătoare ca acelea. La paisprezece ani, au trimis-o la Viena, la institutul de fete „Sainte-Chrétienne" al călugăriţelor ursuline. Băieţii ce-i urmară, Victor şi Sever, erau încă nevârstnici, aşa că Alexandru se ferea să rostească o judecată răspicată despre ei. Sever, cel mic, preferatul Helenei, era ager la minte, cu aplicare pentru matematică şi desen, foarte sensibil şi nervos, predispus mereu la îmbolnăviri, din pricina organismului plăpând. Celălalt, Victor, avea un fel de a fi aparte, greu de pătruns. învăţa bine, dar fără să se distingă. Nu se interesa de nimic în mod deosebit, în schimb îi plăcea să se retragă în sine, ca unul care ştie că alt lucru mai bun un om cuminte nu are de făcut. Unele reacţii ale sale, cu totul surprinzătoare, dovedeau că nu stă acolo degeaba, ci cugetă ce şi cum ar fi mai bine să săvârşească. VI VI Anul 1912 aduse schimbări hotărâtoare în viaţa lui Alexandru Henţia şi a familiei. Muri episcopul Vicaş, iar în locul său fu ales luliu Bobb, un tânăr de treizeci şi patru de ani, inteligent, ambiţios, cu trecere la Hofburg, teolog de Roma, cu faţa în întregime rasă şi cu reverenda tăiată după moda 2-9 — Ion Gheţie — romano-catolică. Om al vremurilor noi şi bun român, era însufleţit de dorinţa de a reforma, schimbând ceea ce se învechise. Au fost destule câteva săptămâni ca să înţeleagă amândoi, vlădicul şi vicarul, că nu vor putea păstori împreună turma Domnului. Vrând-nevrând, Alexandru trebuia să se supună mai marelui. Acesta, la rândul lui, era silit să se arate reticent. Nici vorbă să-l atingă în vreun fel pe vicar: ar fi sărit, ca un om, puternicele lui neamuri. De cedat a trebuit să cedeze până la urmă cel mai mic. Alexandru ştia să taie în carne vie, chiar şi în propria sa carne. Ceru audienţă lui Bobb şi-l anunţă că renunţă la seminar şi la vicariatul episcopesc. Solicită, în schimb, vicariatul foraneu al Sălajului, cu sediul în Silvania, devenit recent vacant prin retragerea titularului, foarte bătrânul Olimpiu Filipovici. Cererea i-a fost satisfăcută pe loc şi cele două înalte feţe bisericeşti s-au despărţit în termeni buni. Era singura hotărâre înţeleaptă, iar Alexandru simţea o dorinţă neînţeleasă de a se înapoia pe meleagurile natale. Dar lunile de zbucium îi răscoliră în sânge nişte germeni dobândiţi din naştere. La scurtă vreme după mutarea la Silvania, se declară diabetul, moştenit de la bună-sa, Ana, soţia lui Lupu. în 1912, Silvania era, asemenea Gherlei, un orăşel cu vreo zece mii de suflete, aşezat pe Crasna, nu departe de locul unde, scăpat dintre dealuri, râul o ia spre câmpia ungurească, ca să se verse în Someş. Ridicat într-o vale îngustă şi vălurită, se întindea pe câţiva kilometri, de-a lungul unei străzi lungi şi cotite, aflată într-un veşnic suiş şi coborâş. înalta culme a Măgurii, parte împădurită, parte sădită cu vii, îl străjuia cu cele două vârfuri ale sale, pe care un scriitor ungur le-a asemănat cu cocoaşele unei cămile. Neputând să se extindă în lăţime din pricina dealurilor mărginaşe, casele urcaseră pe Măgură. Cele câteva străzi dispuse în caturi şi ascunse privirilor din vale alcătuiau aşa-numitul Oraş de Sus. Neîndoielnic că noua lege administrativă din 1876 frânase întrucâtva dezvoltarea vechii aşezări, pomenită încă din secolul al Xlll-lea. Se construiseră totuşi câteva edificii demne 30 — Biruitorii — de interes, printre care Primăria, Banca Statului, Liceul Minoriţilor. în parcul public din centru puteau fi văzute rămăşiţele cetăţii Bâthoreştilor, foştii stăpâni ai Silvaniei. încă de la sfârşitul veacului trecut, străzile principale fuseseră pietruite şi înzestrate cu trotuare. Curând după aceea se introdusese lumina electrică. O anumită viaţă comercială şi industrială dădea Silvaniei o înfăţişare mai vie decât ar fi îndreptăţit-o numărul locuitorilor ei. Cei mai mulţi dintre aceştia erau unguri, reformaţi şi catolici. Românii, vreo trei mii, trăiau în majoritate pe Uliţa Românească, dincolo de Crasna, şi îngroşau rândurile sărăcimii oraşului. Vreo treizeci-patruzeci de familii alcătuiau o subţire pătură intelectuală. Neobişnuit de numeroşi, evreii dădeau Silvaniei o culoare aparte. Exceptând liber-profesioniştii, îşi păstrau datinile şi portul tradiţional, adus cu un secol în urmă din Galiţia. Comerţul şi mica industrie se găseau în mâinile lor. în Silvania, Henţeştii duseră aceeaşi viaţă retrasă ca la Gherla. Din când în când mai făceau câte o vizită unor familii de intelectuali, mai mult pentru a păstra legăturile cu conaţionalii. Cu acelaşi ţel, Alexandru petrecea un ceas-două la casina românească şi consimţi să fie ales vicepreşedinte al băncii româneşti „Silvania". încă şi mai puţine relaţii aveau cu ungurii şi evreii. Cu toate că-i plăcea să vorbească ungureşte, Helena nu-i iubea pe unguri. Nu ţi-ar fi călcat într-o biserică ungurească, chiar romano-catolică, s-o fi tăiat în bucăţi. Reluară în schimb legăturile cu rudele din oraş şi din împrejurimi. Cu fratele lui Alexandru, lani, care locuia în Zalău, se vedea mai rar. Mergeau însă obişnuit în casa lui Cori Nichita, văr de-al doilea cu Alexandru, dar mai tânăr cu cinci ani. Helena îl ştia de prin 1895, când bărbatul ei o adusese în Sălaj anume să-i cunoască neamurile. Tot atunci o întâlnise pe Augusta, soţia lui Cori, fata protopopului Bărnuţ din Bocşa, de asemenea înrudită cu Henţeştii, numai că pe linie Popească. La cinsprezece-şaisprezece ani, Augusta era arătoasă şi 3i — Ion Gheţie — voinică, plesnind de sănătate, cu obrajii rumeni şi pieptul falnic. Nu mult se schimbase de atunci, căci făcea parte din soiul femeilor care se trec greu şi parcă nu îmbătrânesc niciodată. A avut norocul să-l cunoască pe Coriolan Nichita, pe atunci avocat practicant, isteţ şi cu nume bun. Prin 1908, Cori a cumpărat minele de aramă din Plopiş, aproape secate, în care ciocăneau în pagubă vreo zece băieşi. Un an mai târziu, a dat de o vână bogată de minereu, groasă de trei stânjeni, care se lăţea în coasta munţilor Rez, părând că nu se mai isprăveşte, în câţiva ani s-a îmbogăţit. Şi-a zidit în Silvania casă trainică, lângă liceu, tocmai în vecinătatea baronului Losonczi, a devenit acţionar la „Silvania" şi arendaş al băilor Zăgani, pe atunci renumite în întreg Ardealul. Helena şi Augusta legaseră bună prietenie şi erau mai tot timpul împreună. Cu familia lui Grigore Pop din Uileac se aveau de asemenea bine. Văr primar al Lucreţiei Pop şi unchi al lui Alexandru, Gergely-bâcsi, cum i se zicea, avea cea mai întinsă moşie din jurul Silvaniei. Era un om chibzuit şi harnic, dar şi un mâncău fără pereche, căruia i se dusese vestea în întreg Sălajul. Alexandru îl văzuse odată înfulecând două farfurii de supă, un pui, patru şniţele vieneze, cinci clătite, trei ciucalăi de cucuruz fiert şi o lebeniţă şi se pare că nu aceasta îi era isprava cea mai de frunte. Ce-i drept, după atâta mâncat, trecuse cu mult de o majă şi se mişca cu greutate. Toţi cei trei copii pe care-i avea de la nevastă-sa, Ştefania (Steffy-neni), o femeie blândă şi ascultătoare, erau ceea ce se cheamă păsări bune. Pe băiatul mai mare, Grigore, Henţeştii nu-l văzuseră de la mutarea lor la Silvania. „De bună seamă că putrezeşte în fundul vreunei temniţe!" le spunea Gergely-bâcsi, când venea vorba de el. Băiatul se învăţase de timpuriu să risipească banii, iar mai târziu să tragă poliţe, semnându-şi tatăl în fals. Gergely-bâcsi a plătit o dată, de două ori, de nouă ori, doar-doar i-or veni minţile la cap. Când şi-a pierdut ultima nădejde în îndreptarea păcătosului, a dat un anunţ la ziar că pe viitor el nu mai plăteşte datoriile fiului său. Nici pe fata lui Gergely-bâcsi, Carolina, văduvă de 3* — Biruitorii paie, adică divorţată, n-o prea întâlneau. Pleca mereu, ba la Cluj, ba la Oradea, unde se zice că-şi petrecea bine. Helena n-o avea la inimă nu numai din cauza purtărilor, ci şi pentru că minţea sfruntat, cu neruşinare, de îngheţau apele. Se vedeau însă destul de des cu mezinul, Gyuri, în vârstă de treizeci de ani, scund, bine hrănit, cu buzele groase, ţărăneşti, veşnic umede. într-un fel, Gyuri îi cuprindea în sine pe amândoi fraţii, atât pe Grigore, cât şi pe Carolina. De la absolvirea Facultăţii de Drept, îşi risipea viaţa fără nici un rost. De semnat poliţe fără acoperire nu semna, dar trăia pe spinarea părinţilor şi-i storcea de bani. De dimineaţa până seara îl găseai în cafenelele şi restaurantele din Silvania, la „Medve", la „Gyurko" sau la „Katra", în societăţi deloc frumoase, din care nu lipseau, se înţelege, femeile. VII Doi ani după mutarea la Silvania, în iunie 1914, Laţi îşi trecu examenul de maturitate. Alexandru călători la Cluj, pentru a se afla alături de băiat într-un moment atât de însemnat al vieţii. Potrivit tradiţiei, maturitatea tinerilor, proclamată la şcoală, trebuia întărită, într-un anumit fel, de familie. Fără examene, diplome sau titluri, ci oferind celui absolut însemnele bărbăţiei, adică o pălărie tare, un baston şi o ţigară, aprinsă, aşa cum se cuvine, într-un local public, în faţa unui pahar cu bere. îndată ce avu loc retragerea absolvenţilor, Alexandru şi Laţi intrară la restaurantul „Czell" din piaţa regelui Matei. După ce-şi gratulă feciorul pentru isprava reuşită (îşi luase maturitatea întâiul, cu eminenţă pe toată linia), vicarul îl mai ispiti o dată asupra carierei pe care şi-o alesese. „Ştii că l-am cercetat azi dimineaţă pe părintele Lengyel, directorul tău", mărturisi el. „Ţi-a lăudat peste măsură proba scripturistică la latină. Ilyen dolgozatnak meg a jeles is keves\ mi-a spus el. 1 1 La aşa o lucrare, chiar calificativul excelent e neîndestulător, (magh.) 33 — Ion Gheţie — Zice că faci rău neurmând latina la universitate". Laţi luă o ţigară de foi de pe buza scrumierei şi trase un fum numai ca să câştige timp, căci nu era fumător: „Cu voia tatii, eu rămân la ce am hotărât, adecă la medicină", răspunse el, cu ochii pişcaţi de fum. „Directorul Lengyel m-a sfătuit să urmez latina. Inima nu mă îndeamnă spre umanioare. A bolcseszeti karnem nekem va\o\ l-am înştiinţat eu. Nici iurele nu sunt de mine". Alexandru Henţia îl ascultă până la capăt. în clipa aceea, Laţi semăna izbitor cu Helena şi cu Bodeştii: fruntea înaltă, părul castaniu mătăsos, faţa rotundă cu bărbia scurtă şi ochii luminoşi din care izvora o strălucire caldă, învăluitoare. „Va fi precum doreşti", încuviinţă el. „Un singur cuvânt aş vrea să-ţi mai spun. Tu însuţi ţi-ai ales cariera, noi nu ne-am amestecat. Te aşteaptă şase ani grei, împreunaţi cu străduinţe şi jertfe din partea ta şi a noastră. Eu nu mă dau în lături de la nimic, înţelegând prin aceasta tot ceea ce e firesc şi necesar. Tu studiază diligent şi roagă-l pe Dumnezeu să te ajute. Nu uita însă că, înainte de toate, Dumnezeu te ajută însuţi prin tine. Ai drum slobod în faţa ta, drum anevoios, e drept, dar fără piedici. Nimeni nu te poate opri să ajungi la ţintă, nimeni în afara ta. Tu îţi poţi fi cel mai bun prieten ori cel mai mare duşman. Cugetă bine la vorbele mele şi aminteşte-ţi-le ori de câte ori vei voi să săvârşeşti ceva". Ieşiră amândoi în piaţa încinsă de soarele fierbinte de vară. Erau în ziua de 27 iunie 1914. Nici ei şi nici unul din trecătorii care-şi încheiau la ora aceea plimbarea de prânz nu bănuiau că a doua zi, în străfundurile imperiului, la Saraievo, un student sârb, Princip, va trage trei focuri de revolver ce le vor schimba pentru totdeauna soarta. Vestea izbucnirii războiului cu sârbii o află Alexandru în după-amiaza zilei de 28 iulie de la Cori Nichita. îndată porunci să înhame la trăsură şi într-o jumătate de ceas ajunse la Mărăcini, în faţa casei lui luliu Raţiu. De când se mutase la Silvania, îl vedea mai des pe văru-său. Deşi peste măsură de 1 1 Literele nu mă atrag, (magh.) 34 Biruitorii — ocupat cu avocatura şi cu politica, acesta tot găsea câte un prilej de a o cerceta pe mamă-sa, Clari-neni, şi a petrece câteva zile cu ea. îndată ce-l zări pe Alexandru, bănui ce s-a întâmplat. Deprins să-şi stăpânească firea, îl pofti în birou şi-l îmbie cu o ţigară. Alexandru cunoştea încăperea mobilată în stil Secession încă de pe vremea părintelui lui luliu, loan, al cărui portret atârna pe unul din pereţi. în două cuvinte îi împărtăşi vestea primită prin telegraf. Spera să fie un război de scurtă durată, care să-i cruţe de suferinţe prea mari. Văru-său îl ascultă cu figura impasibilă, pe care nu se citea un cât de mărunt semn al vreunei emoţii. „Aici te înşeli", observă el, rece, după ce vicarul isprăvi. „Va fi un război îndelungat, împreunat cu mari pierderi şi sacrificii. Toate ţările din Europa vor lua parte la el. Multe se vor schimba în lumea asta la sfârşitul lui. După alte cărţi de geografie vor învăţa copiii în viitor!" Alexandru îl asculta neîncrezător, dar apoi fu câştigat de argumentele logice ale lui Raţiu. Avea mare încredere în simţul său politic şi în puterea de a prevedea cu limpezime desfăşurarea evenimentelor. Nu degeaba ajunsese deputat în Parlamentul din Pesta şi unul dintre fruntaşii Partidului Naţional. „Dar cu noi ce se va întâmpla?" voi să ştie el. Raţiu îl fixă cu ochii lui tăioşi, albaştri-cenuşii, în care se aprinsese o luminiţă vie. „Cu noi?" repetă el gânditor, cu voce înceată, care-şi regăsi îndată tăria. „Noi vom dobândi totul sau vom fi şterşi de pe suprafaţa pământului. Pentru a învinge, va trebui să pândim clipa potrivită. Acum suntem între fălcile lupului. A ne apuca de luptă făţişă ar fi nebunie adevărată. Ne aşteaptă vremuri grele. Vom fi în pericol de moarte, copiii ne vor fi trimişi să piară în ţări străine fur unsern Kaiserund fur's Vaterland\ Cu sau fără voia noastră, le vom răbda pe toate. Dar atunci când va bate ceasul, trebuie să fim pregătiţi!" în Silvania răsunau prelung clopotele bisericilor. Vestea făcuse ocolul oraşului. La instituţiile publice fluturau steagurile. 1 Pentru împăratul nostru şi pentru patrie, (germ.) 35 — Ion Gheţie — Oameni peste oameni înţesau străzile şi sporeau întruna, de parcă zidurile caselor n-ar mai fi fost în stare să-i încapă. Când auzi de la Alexandru părerile lui Raţiu despre durata şi încrâncenarea războiului, Helena îşi făcu cruce: „Doamne Sfinte, numai de nu l-ar duce pe front pe Laţi!" Vicarul se grăbi s-o liniştească. Nu era nici o primejdie pentru băiatul lor. Doar n-o să facă împăratul miliţie cu copii de optsprezece ani! Laţi abia a fost recrutat în primăvară, iar până la înrolare mai avea doi ani. în răstimpul acesta se va sfârşi negreşit războiul, vor birui unii sau alţii şi va fi din nou pace. VIII Cu toate că viitorul nu confirmă previziunile lui Alexandru, întâiul an de studenţie al lui Laţi decurse în linişte. Cei de la Cercul teritorial din Zalău îl lăsară în pace, aşa că-şi putu vedea nestingherit de studii. Se obişnui destul de repede cu viaţa universitară, cu asprimile şi libertăţile ei. Mai greu se deprinse cu atmosfera din sala de disecţii. Cu voinţă statornică, birui greutăţile. Cursul de anatomie, această piatră de încercare a studenţilor medicinişti, îi absorbea majoritatea timpului. Celorlalte materii (fizica, chimia, biologia generală) le acorda mai puţină importanţă. Locuia într-o cameră la pensiunea Gâmentzi, unde lua şi cele trei mese. Totul (casă, masă, spălat) îl costa, lunar, 90 de coroane. Iarna mai plătea 10 coroane pentru încălzit. în fiecare zi de întâi, nesmintit, primea de la Alexandru 120 de coroane (iarna 130), cu care trebuia să se descurce. Deosebit de aceştia, mai căpăta, după nevoie, banii trebuincioşi pentru şcoală (taxă, manuale, inscripţii la examene). Tatăl său era strâns la pungă. Un filer nu-i dădea peste ceea ce i se cuvenea. în schimb, trebuia să prezinte adeverinţe şi chitanţe pentru fiecare coroană cheltuită. Cu puţinele parale rămase, se mai ducea la cinematograf sau bea o bere în localuri ieftine, frecventate de studenţi, cum erau „Kocinto" sau „Oreg Hordo". Prietenii nu legă în acel an 3<$ — Biruitorii — de studii şi nici mai târziu. Mai mult stătea de vorbă cu doi medicinişti aflaţi şi ei în pensiune la doamna Gâmentzi: colegul său de an Antalffy Pista şi Szocs Lajos din anul al ll-lea. Evenimentele din 1915 întăriră convingerea tuturor că războiul se lungeşte în loc de a se îndrepta spre capăt. Intrară în luptă, pe rând, Italia şi Bulgaria, de o parte şi de alta a baricadei. Zvonuri stăruitoare se vânturau despre o apropiată intervenţie a României. în această atmosferă se prezentă Laţi la examenele din vară. Reuşi foarte bine la toate disciplinele, îndeosebi la anatomie, unde fu clasificat primul din cei 75 de studenţi, cu menţiunea kitund. Pe data de 1 octombrie fu convocat la Cercul Teritorial din Zalău. împreună cu alţii, primi o nouă amânare de un an. Uşurat, plecă la Cluj. La pensiunea Gâmentzi, Antalffy Pista îl informă că douăzeci de studenţi din anul al lll-lea, printre ei şi Szocs Lajos, fuseseră încorporaţi. „Mai avem anul acesta", încheie el, „apoi la toamnă Dumnezeu ştie ce va fi cu noi!". Cuvintele lui Antalffy i se înfipseră în inimă ca nişte cuie. Şi le aminti în repetate rânduri, mai ales că teama i se mutase, pentru totdeauna, în suflet. îşi reluă studiul, dar parcă nu mai dovedea acelaşi spor la învăţătură. Nu avea Sitzfleisch', cum spun nemţii, să petreacă ceasuri întregi la bibliotecă sau la masa de lucru. Războiul continua. Adversarii păreau prinşi pentru veşnicie în încleştarea de moarte. Prin ianuarie, într-o seară geroasă, pe când se întorcea de la facultate, se întrebă din senin: „Oare unde voi fi la anul pe vremea asta? Aici la Cluj sau poate în Rusia ori pe frontul italian? Trăi-voi sau voi fi mort?" Deveni tot mai nervos. Se trezea în toiul nopţii sugrumat de spaime. începu să fumeze, întâi o ţigară-două, apoi, în scurtă vreme, câte zece pe zi. Banii nu-i mai ajungeau, deoarece fuma ţigări ,/Memphis", care costau o coroană pachetul. Ceru un supliment ta stipendiu, invocând nişte cheltuieli extraordinare. Alexandru 11 răspunse aspru: „Cu adevărată durere am cetit epistola ta în 1 Astâmpăr, răbdare, (germ.) 37 — Ion Gheţie — care îmi ceri alţi bani, ca şi când aş dispune de averea lui Croesus. Cată să ştii, o dată pentru totdeauna, că parale superflue şi de aruncat pe nimicuri în lumea asta grea eu nu am!". Spre vară se simţi mai liniştit: „Apoi, cum o vrea Dumnezeu!" îşi spuse el, punându-se cu hotărâre pe învăţat. Intrarea României în război stârni mari nădejdi în suflete. De teama represaliilor, fiecare îşi ascundea bucuria, cunoscând că ochii ungurilor stau îndreptaţi asupra lor. Vreo câţiva mai îndrăzneţi îşi plătiră vorbele cu ani de temniţă la Seghedin şi la Vâcz. Funcţionarii de stat de origine română trebuiră să repete jurământul de credinţă faţă de împărat. Deputaţilor din Parlamentul de la Pesta li se ceru o declaraţie de loialitate, care echivala, de fapt, cu o condamnare a acţiunii României. Unii, mai slabi, primiră, alţii însă refuzară să iscălească. Aceştia fură trimişi pe front sau căpătară arest la domiciliu. Printre cei chemaţi sub arme se numără şi luliu Raţiu. La 1 octombrie, în timp ce veştile despre înfrângerile armatei române ajungeau la Silvania, Laţi primi ordin de chemare. De ce se temea, nu scăpă: fu încorporat. Nimeni nu-i putu schimba soarta, zadarnic bătu vicarul la toate uşile şi se rugă tuturor. El însuşi nu avea prea multe nădejdi, înţelesese rostul luării la armată a lui Laţi: din cei douăzeci de medicinişti înrolaţi, zece erau români. Până la Crăciun, băiatul făcu instrucţie ca soldat de rând într-o cazarmă din Cluj. Alexandru, care-l cercetă de două ori, îl găsi slăbit şi neliniştit. Fruntea lui înaltă şi curată se acoperise de cute, iar degetele i se pătaseră de nicotină. Nu ştia nimic de soarta lor, nici măcar dacă vor rămâne la Cluj sau vor fi trimişi aiurea. în ajunul Crăciunului se treziră cu el acasă. Primise Urlaub1 până la Anul Nou. Pe data de 1 ianuarie trebuia să se întoarcă la cazarmă, de unde avea să plece la Şcoala de Cădeţi din Praga. Oricine îşi poate închipui bucuria ce a domnit în casă în timpul sărbătorilor. Dar pe măsură ce zilele se scurgeau, Laţi devenea tot mai întunecat la obraz. Deşi trenul pleca 1 Concediu, (germ.) 38 Biruitorii — devreme, Alexandru şi Helena îl însoţiră la gară. La despărţire, Helena îl sărută de nenumărate ori, reluând sfaturile pe care i le tot repeta de câteva zile: să aibă grijă de el, să se păzească. „Apoi Dumnezeu ştie ce va mai fi cu mine!" răspunse băiatul cu voce scăzută. Helena se necăji: „Doamne, Laţi dragă, ce vorbe sunt astea? N-ai teamă, ajută Dumnezeu!" Vicarul îl strânse în braţe bărbăteşte: „Fiule", îi spuse, „e lucru zadarnic să fugi din calea sorţii, dar nici să îngenunchezi înainte de a fi lovit nu e cuminte. Ţine-ţi cumpătul şi poartă-ţi de grijă!" Cei doi soţi îşi fluturară mâinile până trenul dispăru în zare. în drum spre casă se gândiră numai la băiat. Nu aveau să-l mai revadă niciodată. IX Prima scrisoare primită de la Laţi, la 10 ianuarie, frânse inima Helenei. Scrisă în seara sosirii la Praga, era mai mult un strigăt de regret şi de disperare: „Oare de ce a trebuit să cadă osânda tocmai asupra mea?" se tânguia el. „De ce mă aflu aici într-un capăt de ţară, în timp ce colegii mei îşi văd liniştiţi de învăţătură? Cu ce sunt mai vinovat decât ei? E drept, în viaţă am săvârşit destule rele, dar totdeauna m-am căit şi am căutat să mă plătesc... Până la Pesta tot cu lacrimi în ochi am stat... Doamne, ce bucurie nespusă ar fi să mă găsesc acasă printre voi! Dragii şi iubiţii mei, Tată, Mamă, Mărioară, Viţi şi Sever, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine! Nu pot scrie mai mult, deoarece şi rândurile astea tot ştergând lacrimile le scriu." Următoarele epistole îl arătară mai liniştit. Le descria traiul la Praga, amintea despre oamenii întâlniţi şi despre locurile văzute. Era încartiruit la Albrechtkaserne, la Şcoala de Cădeţi sanitari de pe lângă al 51-lea regiment chezaro-crăiesc de infanterie. Instrucţia începuse a doua zi după sosire şi avea să se încheie în iunie. Atunci se va hotărî dacă va fi repartizat la vreun spital militar sau trimis într-o Marschcompagnie pe front. Prea puţini, adăuga el îndată, au norocul să rămână în ţară. 39 — Ion Gheţie — Cei mai mulţi iau drumul frontului. într-o altă scrisoare se plângea de traiul din cazarmă şi mai ales de mâncare. Dimineaţa căpătau cafea neagră (se înţelege, erzaţ), la prânz o supă cu o bucată de carne (faimosul gulyâs cazon), iar seara mămăligă sau fasole. „Să ferească Dumnezeu pe oricine de viptul acesta", încheia el. Pe la începutul lui martie îi vesti că a fost înaintat Gefreiter' şi că peste alte două luni va ajunge Feldwebel1 2, dacă va fi bine notat de superiori. înaintea Paştelor primiră, în sfârşit, de la el o scrisoare senină. Se schimbase comandantul companiei a 11-a, din care făcea parte. în locul unui slovac ursuz şi supărăcios, venise căpitanul Chirilă, român de prin părţile Dejului. De cum i-a auzit numele, i-a spus că-l cunoaşte pe Alexandru şi l-a rugat să-i trimită cele mai respectuoase salutări. „Oare n-ar vrea tatica să-i scrie două şire? Tare bine mi-ar prinde un pic de protecţie din partea lui!" Altă ştire bună era învoirea pe care o căpătaseră de a locui şi mânca în oraş. în cazarmă aveau obligaţia de a sta numai între şapte şi cinci. Se întreba însă dacă Alexandru i-ar putea da banii necesari, ţinând seama de faptul că la Praga viaţa se scumpise nespus. Vicarul scrise căpitanului şi adăugă la cele cincizeci de coroane lunare alte o sută cincizeci pentru plata locuinţei şi a mesei. Scăpat din cazarmă, Laţi îşi schimbă dispoziţia. Epistolele îi deveniră mai chibzuite şi mai optimiste. Se gândea adeseori acasă: „Acuma când scriu, de bună seamă că Dumneavoastră şedeţi în salon. Tatica răsfoieşte gazeta, mama lucrează la millieul început înainte de Crăciun, Mărioara ceteşte vreun roman. Sever, studiază la el în chilie. Aşa socotesc că face şi Victor la Năsăud. Ce ştiţi despre el?" Teama stătea însă ascunsă în suflet, gata oricând să scoată capul. Ea răbufni pe la sfârşitul lui aprilie: „Ieri au luat dintre noi şase băieţi mai de mult înrolaţi, dar care încă nu-şi dobândiseră gradul de cadet. Azi au plecat pe front cu 1 Caporal, (germ.) 2 Plutonier, (germ.) 40 Biruitorii — Marschcompagnie (cuvântul acesta îl scria întotdeauna cu o mână tremurătoare). Se zice că pe frontul rusesc sunt multe jertfe, iar sanitarii nu dovedesc cu lucrul. Săptămâna viitoare vom şti dacă nu ne ia şi pe noi". Cerea să i se trimită o carte de rugăciuni românească şi încheia implorându-i: „Rugaţi-vă pentru mine!" După această scrisoare, urmă o pauză în corespondenţă. Cei de acasă se întrebau cu îngrijorare dacă nu cumva a păţit ceva. în sfârşit, primiră o carte poştală. Laţi era internat într-un spital militar din Praga, grav bolnav, cu temperatură de 39 de grade, suspect de tifos. Se simţea din cale-afară de rău, în câteva zile slăbise îngrozitor, încât văzându-l cu siguranţă nu l-ar fi recunoscut. Alte cărţi poştale, aproape ilizibile, îl arătau ajuns la marginea disperării. Nu era una în care să nu le ceară tuturor şi în special lui Alexandru să înalţe rugi fierbinţi sau să slujească liturghii pentru însănătoşirea lui: „Rugaţi-vă bunului Dumnezeu pentru mine. Eu sunt în mâna Lui. El singur mă poate scăpa". Sau: „Tată dragă, fă pentru mine o slujbă, tată dragă!" în loc să dea înapoi, boala progresa. Analizele de laborator confirmară tifosul. Panica îl cuprinse pe suferind: „Sunt desperat în cel mai mare grad", le scrise el, „mă cuget că aici îmi va fi mormântul. De voi muri cumva, aduceţi-mi trupul acasă, ca să se odihnească printre voi, cei ce-mi sunteţi dragi". Spre uşurarea tuturor, după două săptămâni de chinuri, starea i se îmbunătăţi. Pe 26 mai, ziua lui de naştere, se întoarse la cazarmă. Luna petrecută în spital îl opri să se prezinte la examenul de cadet. Rămase aspirant, în timp ce colegii lui dobândiră gradul. Nu-şi făcu inimă rea din această pricină, amânarea putând să se dovedească a fi în favoarea lui. încercările prin care trecuse îl duseseră la o resemnare senină: „Eu sunt detot indiferent dacă voi fi împărţit la Marschcompagnie sau nu. Mă las în mâna lui Dumnezeu. Fiat voluntas SuaP De merit să trăiesc, voi trăi, de nu, atunci întâmple-se voia Lui". 1 1 Facă-se voia Sa! (lat.) 4i — Ion Gheţie — Dorinţa de a trăi se arăta mai puternică decât gândul morţii, în orele libere se întâlnea cu cunoscuţi, stăteau de vorbă, mai beau un pahar de bere, jucau cărţi. într-una din scrisori, trimisă anume lui Alexandru, îi mărturisi că a făcut „o măgărie": „M-am pus pe jucat cărţi cu nişte ofiţeri şi cădeţi. Banii pe care îi aveam, 30 de coroane, i-am prăpădit în foarte scurtă vreme. Ispitit de partidă, am cerut de la un cadet cu împrumut 80 de coroane, pe care de asemenea le-am pierdut. Mă rog frumos a-mi ierta măgăria şi a-mi trimite 80 de coroane până la 1 iulie, căci mi-am dat cuvântul de onoare şi pot avea neplăceri". Pe Alexandru vestea risipirii banilor şi a împrumutului necugetat îl mulţumi într-un fel. Ea dovedea că Laţi şi-a venit în fire şi trăieşte din nou cu adevărat. Hotărî totuşi să fie necruţător. De trei ori îşi repetă băiatul apelul înainte ca tată-său să-i expedieze telegrafic, pe data de 30 iunie, suma cerută. Lasă-I să se sfarme un timp, că numai aşa se va învăţa minte. Mandatul poştal nu-l mai găsi pe Laţi la Praga, ci-l ajunse din urmă, şase zile mai târziu, la Baranowitsch, în Rusia. Pe ziua de 29 iunie fusese vărsat în Marschcompagnie şi trimis pe frontul răsăritean. La numai câteva ceasuri după expedierea banilor, vicarul primi o telegramă din Praga: „Morgen gehen wir schon ins Feld1. Ladislaus". Se gândi că numai din vina lui Laţi nu şi-a plătit la timp datoria Şi se amărî adânc. X în vremea aceasta, la Silvania viaţa îşi urma nesmintită cursul. Era, într-un fel, aceeaşi viaţă ca înainte şi totuşi alta. Trecuseră doi ani şi mai bine de la începerea războiului şi în oraş vânzoleala şi nesiguranţa nu-şi aflau sfârşitul. Mereu se trezeau cu alte şi alte trupe care poposeau o săptămână-două în drum spre frontul italian. Veştile rele nu conteneau: pe unul 1 1 Mâine plecăm pe front, (germ.) — Biruitorii — l-au luat la armată, altul a fost grav rănit, cutare a primit înştiinţare că băiatul i-a căzut la Caporetto sau în Galiţia. Din prăvălii lipseau tot mai des bunurile de primă necesitate. Preţurile crescuseră şi de trei ori la unele mărfuri. Erai bucuros să cheltuieşti oricât, numai să fi avut pe ce. Zahărul se dădea pe ţidulă, câte 750 de grame de persoană, dar galben, nerafinat, încât nu-l puteai folosi decât la cafea. Helena devenea din ce în ce mai îngrijorată şi se întreba unde vor ajunge. Alexandru, în schimb, privea lucrurile cu multă filosofie. Avea depuşi la „Kereskedelmi Bank" din Pesta 100000 de coroane, cu care voia s-o înzestreze pe Mărioara, când se va mărita, şi, deosebit de aceştia, alţi 80000, destui pentru a face faţă nevoilor. Strânse totuşi şi mai tare băierile pungii. Se uita acum de două ori la o coroană înainte de a o cheltui. Pe lângă Laţi, Alexandru şi Helena îşi împărţeau grijile cu ceilalţi trei copii. Mărioara se înapoiase din Austria în zilele tulburi din preajma izbucnirii războiului. Anii petrecuţi la Frohsdorf, lângă Viena, în institutul călugăriţelor franceze, o schimbaseră întrucâtva. în atmosfera austeră a pensionului (unde fetele se dezbrăcau separat şi intrau în baie cu cămaşa pe ele) devenise mai retrasă şi mai tăcută. Se întoarse însă repede la vechiul ei fel de a fi. Vorbea perfect franţuzeşte şi nemţeşte, cânta minunat la pian. Era o adevărată demoiselle accomplie1, cum spuneau maicile. Numai în privinţa dansului nu prea strălucea. în ciuda staturii zvelte, se mişca greoi, fără graţie. „Vous dansez comme une laplandaise"1 2, o repezea profesoara de dans, făcând aluzie la ţopăielile unei trupe de laponi care dăduse o reprezentaţie la pension. Chiar aşa, se ducea des la baluri şi avea destul succes. Apărură primii pretendenţi: un avocat, un teolog absolut şi un ofiţer. Ea îi respinse unul după altul. întrebaţi, părinţii încuviinţară. Era tânără, abia împlinise nouăsprezece ani. Timp avea destul, se vor mai ivi candidaţi la mâna ei. Veselă din fire, mai înviora 1 Domnişoară desăvârşită, (franc.) 2 Dansezi ca o laponă, (franc.) 43 — Ion Gheţie atmosfera din casă. Cânta la pian, îl învăţa franţuzeşte pe Sever şi citea tocmai acele cărţi care-i fuseseră interzise la Frohsdorf, adică romanele de dragoste ale lui Ohnet, Courts-Mahler şi Marlitt. Victor studia din 1913 la liceul grăniceresc din Năsăud, aşa că îl vedeau numai în vacanţe. învăţa, ca de obicei, cu sârguinţă, dar fără rezultate deosebite. La fine de an, pe testimoniul său stătea scris că a fost clasificat al cincilea sau al şaptelea din cei treizeci ori patruzeci de elevi ai clasei. Locuia în gazdă la directorul liceului, loachim Henţia, fiul lui Gregoriu, văr bun cu Alexandru. Profesor renumit prin aplicaţie şi severitate, îşi ţinea nepotul mai strâns decât ar fi fost necesar. Băiatul se găsea acum în ultima clasă liceală, iar în vară urma să-şi dea examenul de maturitate. Ca aspect fizic, nu mai semăna cu cel ce fusese până nu de mult. Crescuse, se luminase la chip, trăsăturile-i erau mai drepte. Făgăduia să ajungă un bărbat frumos. îşi cam dădea de pe acum aere şi-i plăcea să se poarte ca un om mare. Purta gulere tari, manşete de celuloid şi cravate de mătase în dungi. Din câte aflase Helena de la cunoştinţele din Năsăud, începuse deja să facă curte unor fete de vârsta lui. De unde scotea banii pentru gulere, manşete şi cravate, n-ar fi putut spune nici ea, nici Alexandru. Cunoscându-şi tatăl, băiatul nu repetă greşeala lui Laţi de a-i cere parale. îşi chivernisi la sânge puţinii bani de cheltuială, vându vechile manuale şi se angajă să mediteze la latină un elev din clasa a treia. Cei de acasă îşi cam făcură griji în privinţa lui, mai ales de când loachim, ales deputat în Parlament, lipsea mult de acasă. Dar se îngrijiră degeaba, căci Victor îşi văzu serios de treabă. în fond, rămăsese acelaşi: ascuns din fire, bănuitor şi foarte tăcut. De Paşti, Alexandru îl întrebă spre ce carieră îl îndeamnă inima să se îndrepte. După o pauză de gândire, răspunse cu jumătate de gură: „Spre iure". Bătăi de cap avură, în schimb, cu Sever, mezinul. Acesta studia la liceul minoriţilor din Silvania, cu succes deosebit. 44 — Biruitorii — Deşi român, era mereu încununat întâiul în clasă. Din păcate, crescuse cam iute şi avea sănătatea şubredă. în clasa a patra, spre sfârşitul toamnei, răci la vârful plămânului stâng. Doctorii se temură de un infiltrat tuberculos şi-l opriră să meargă la şcoală. Până la urmă scăpă teafăr, dar trebui să repete clasa. Cam tot atunci, căzu sub înrâurirea părintelui Borbely, profesorul de filosofie, un călugăr evlavios, aplecat spre misticism. în scurtă vreme, acesta îi deveni duhovnic. Ascultându-i orbeşte îndemnurile, Sever începu să ia parte zilnic la misa de dimineaţă din capela liceului şi să se împărtăşească săptămânal. Scrupulos din fire, temându-se veşnic să nu săvârşească vreun păcat sau să nu-l uite cumva la spovadă, se tortura în fiecare sâmbătă cu „Oglinda conştiinţei", pe care o citea şi o răscitea până se tulbura de-a binelea. Foarte adesea era găsit în camera lui, îngenuncheat înaintea icoanelor, cu obrazul ascuns în palme. Spre deosebire de Helena, Alexandru n-avea nimic împotrivă ca un copil al său să asculte liturghia latină sau să aibă drept confesor un călugăr romano-catolic. Indiferent de rit, erau cu toţii catolici, iar el ascultase destule mise la Teologia din Pesta.Dar nu i se părea firesc ca un băiat aflat în pragul tinereţii să se depărteze de viaţă, pradă crizelor de misticism, îl informă pe directorul Kovâri, un franciscan original, tobă de carte, mare iubitor al lui Bacchus, cu care se împrietenise. Miska-bâcsi (aşa îi spunea întreg oraşul) îi împărtăşi părerile, dar se eschivă să intervină în vreun fel, invocând unele neînţelegeri cu profesorul de filosofie. în primăvara anului 1917 se petrecu cu Sever ceva de neînţeles, de o gravitate ce nu scăpă ochilor părinteşti. De la o zi la alta, îşi pierdu pofta de mâncare, slăbi. Avea coşmaruri din care se trezea strigând, iar ochii-i erau roşii de plâns, întrebat, tăgădui că i s-ar fi întâmplat ceva. De data aceasta, directorul Kovâri îi spuse vicarului: „Trimite-I duminică să se spovedească la mine!" Cu dezlegare de la superiori şi sub garanţia celei mai adânci discreţii, Miska-bâcsi îi dezvălui 45 — Ion Gheţie — lui Alexandru taina lui Sever. Doi colegi de clasă îl duseseră într-o casă deocheată de pe Măgură şi-l încredinţaseră uneia dintre pensionare. După părerea lui, băiatul nu era vinovat. Ar fi fost totuşi bine dacă din toamnă şi-ar fi continuat studiile la alt liceu, departe de colegii netrebnici şi de influenţa părintelui Borbely. XI Cât timp Laţi se aflase la Praga, chiar în chinurile bolii, Helena îşi păstrase stăpânirea de sine. De cum citi cuvintele telegramei, teama se cuibări în suflet şi n-o mai părăsi. De dimineaţa până seara, gândul i se întorcea fără răgaz la cel expus veşnicei primejdii a morţii. Se ruga des la icoana Maicii Sfinte, cu rozarul petrecut printre degete şi-l îndemna pe Alexandru să slujească câte o liturghie lui Dumnezeu în favoarea lui Laţi. Drumul spre front al celei de a 11 -a companii a regimentului 51 de infanterie ţinu nouă zile încheiate, din care şase le făcură cu trenul, iar trei pe jos. în sfârşit, ajunseră pe linia de bătaie, în Polonia rusească, dincolo de Baranowitsch. Scrisorile pe care le primeau cei de acasă oglindeau resemnarea senină din ultimele săptămâni premergătoare plecării. Situaţia frontului în momentul sosirii lui Laţi era staţionară. Ambele armate se îngropaseră în tranşee, la trei kilometri una de alta, având în spate tunurile. Războiul se reducea la dueluri de artilerie şi la hărţuieli între patrule. Laţi se obişnui repede cu ţăcănitul mitralierelor şi cu bubuitul tunurilor. „Ruşii dau din când în când cu şrapnele", scria el, „dar nu-i primejdie, căci de îndată ce auzim bubuitura ne băgăm în tranşee, unde nu ne ajung schijele". Nu se plângea de mâncare, deşi numai bună nu putea fi, în schimb era nemulţumit de felul cum locuieşte. împreună cu doi camarazi, Cotârlă şi Avram, împărţeau un bordei subpământean sau Deckung, cum i se spunea. „în Deckung e tare puţin loc. Abia dacă încap o sobă, 4 6 — Biruitorii — un prici, o masă, un scaun şi o bancă. E mai rău ca într-o celulă de închisoare." Pe data de 30 iulie le scrise că a fost înaintat cadet, că poartă haine şi cizme ofiţereşti şi are dreptul la Deckung separat. Primise tocmai un pachet de acasă şi-i mulţumea din inimă mamei sale: „Eu, graţie Atotputernicului, sunt bine şi întreg. Rog pe Mama să nu fie neliniştită, pentru că bunul Dumnezeu mă va feri de rău". în post-scriptum cerea să i se trimită cărţi poştale, lumânări pentru bordei şi mai ales tainul lui de ţigări (care ajunsese la 200 de bucăţi pe săptămână). Pe la jumătatea lui august, Helena răsuflă uşurată: compania lui Laţi fusese trecută în rezervă pentru două săptămâni, într-un sătuc aflat la opt kilometri de front. Curios, dar în loc să se liniştească, Laţi deveni mai nervos. Se plângea că nu-i sunt de-ajuns ţigările şi ruga să i se scrie mai des. Câte patru mâini să fi avut cei din Silvania şi încă n-ar fi dovedit să-i răspundă. Erau zile când primeau şi trei cărţi poştale militare, roze-cărămizii, care se vindeau la preţul simbolic de un filer. Aceleaşi lucruri spuse cu aceleaşi cuvinte se repetau în câte două misive. Se vedea limpede că e neliniştit şi umple dosul cărţilor poştale numai ca să nu stea locului. în 4 septembrie îi anunţă că în cel mai scurt timp, poate chiar a doua zi, se vor întoarce pe poziţie. „Mă înapoiez pe câmpul de luptă fără frică, cu gândul puternic că Dumnezeu ne-a făurit tuturor soarta de care suntem vrednici". Pe margine, ca o recomandare târzie, dar stăruitoare, stătea scris: „Rugaţi-vă pentru mine!" A fost ultima ştire primită de la el. O săptămână încheiată aşteptară în zadar venirea poştaşului, care nu de mult le aducea Şi câte două-trei corespondenţe pe zi. Helena se posomorî toată: ce să însemne tăcerea aceasta după puhoiul de scrisori Şi cărţi poştale? însuşi Alexandru încruntă sprâncenele. Citise •n ziare că ruşii s-au pus în mişcare pe toată linia frontului, ca să sprijine trupele aflate într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte în sudul Moldovei. 47 — Ion Gheţie — înştiinţarea oficială despre moartea lui Laţi sosi în dimineaţa de 15 septembrie, a doua zi după praznicul Sfintei Cruci. De cum zări plicul alb-cenuşiu cu titulatura Ministerului de Război, secretarul Flonta pricepu că s-a întâmplat ceva cu băiatul mai mare al vicarului. Depuse de aceea scrisoarea pe birou şi se grăbi să iasă din încăpere. Minute în şir, Alexandru stătu ca împietrit cu adresa în mână. O cută nu i se mişca pe faţă, pleoapele îşi încetaseră bătaia. Numai pieliţa obrazului i se gălbenise ca ceara. Lăsând scrisoarea, trecu dincolo în locuinţa vicarială. Helena era în salon, cu lucrul de mână în poale. Pocnetul uşii o făcu să tresară speriată. A fost destul să-şi vadă bărbatul ca să înţeleagă ce s-a întâmplat. „Dragă Elenuţă", o vesti Alexandru, abia izbutind să se stăpânească, „află că fiul nostru Vasile a căzut în luptă!". Helena încuviinţă încetişor cu capul, apoi îşi acoperi faţa cu palmele. „Am ştiut de mult", murmură ea, „şi-am tot aşteptat înştiinţarea". O podidiră curând lacrimile: „Laţi, dragul şi scumpul meu Laţi", suspină ea, „de ce ne-ai părăsit?" Plânse domol, cu mâna la ochi, uşurându-şi sufletul. Apoi, din senin, se ridică în picioare, cu faţa înăsprită de spaimă. „Victor!" strigă ea, cu un accent deznădăjduit în voce. „Sfinte Dumnezeule! Victor!" La început, vicarul nu pricepu nimic. Trebui ca Helena să-şi reia ţipetele îngrozite ca să-şi dea seama. „Fă ce ştii", se înverşună ea, „dar pe el nu-l dau! Cu unghiile îl voi apăra! Unul a fost destul!" Oricât de mare le-a fost durerea, au suportat-o amândoi în tăcere. Alexandru se închise în sine şi se chinui în singurătate. Ca să nu-l amărască şi mai mult, Helena plângea prin unghere. Vreme de şase săptămâni, potrivit datinii, păstrară doliu adânc, nu ieşiră şi nici nu primiră vizite. Zeci şi zeci de scrisori de compătimire sosiră de pretutideni. Helena le parcurse indiferentă. Când citi cuvintele tatălui ei: „moartea lui Laţi e un semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de voi, pentru că El îi cercetează cu năcazuri numai pe cei pe care-i iubeşte", avu un zâmbet ciudat. 48 — Biruitorii — La sorocul rânduit, slujiră parastasul de patruzeci de zile pentru odihna sufletului celui răposat. O mare mulţime de localnici ţinu să fie alături de ei în împrejurarea aceea jalnică, între timp le sosi o epistolă din partea lui Silviu Cotârlă, camaradul lui Laţi. Fiul lor murise de schija unui şrapnel în ziua de 6 septembrie, la orele 10 dimineaţa, în timpul unui bombardament de artilerie. Ieşiseră din Deckung să fumeze o ţigară. Schija îi retezase gâtlejul; în numai câteva clipe îşi găsise sfârşitul. Era înmormântat în satul Karcziewa, aproape de localitatea Nowoj Swieth, unde căzuse. în scurtă vreme primiră prin grija căpitanului Nistor, preotul român al regimentului, obiectele personale ale lui Laţi, împreună cu o fotografie a mormântului. Potrivit dorinţei băiatului, Alexandru se adresă întreprinderii de pompe funebre Gâbor şi fiii din Pesta pentru a-i aduce în ţară rămăşiţele pământeşti. Primiră răspuns afirmativ, laolaltă cu un deviz în valoare de 3500 de coroane. Din păcate, operaţia se putea face numai la iarnă, întrucât autorităţile nu admiteau exhumările pe timp călduros. Curând după aceea Karcziewa căzu în mâinile ruşilor, aşa că proiectul trebui amânat pentru mai târziu. La câteva zile după aflarea veştii despre moartea lui Laţi, Alexandru îl chemă la sine pe Victor. De faţă cu Helena îl vesti că a hotărât să-l înscrie în anul întâi la Teologia din Gherla. „Când se va sfârşi războiul, vei face ce vei voi. Anii de la Teologie se socotesc ca frecvenţă universitară", încheie el. „Va fi aşa cum spune Tatica", răspunse cuminte băiatul, care pricepuse îndată gândul ascuns al părinţilor. La 1 octombrie Victor plecă la Gherla. Cu două săptămâni mai devreme îi părăsise Sever, înscris la liceul Szechenyi din Arad. Alexandru şi Helena rămaseră în Silvania numai cu Mărioara. Epilogul evenimentelor legate de moartea lui Laţi avu loc în preajma Crăciunului. Un mic pachet sosi din Budapesta pe adresa lui Alexandru. în el se găsea o cutiuţă îmbrăcată în 49 — Ion Gheţie — piele şi un brevet. Pentru vitejie şi spirit de sacrificiu, se confereapost-mortem cadetului sanitar Hencze Lâszlo medalia de argint clasa I. Alexandru privi vreme îndelungată decoraţia legată cu panglică de mătase albă. Apoi, fulgerător, scuipă apăsat pe chipul împăratului Francisc-losif şi zvârli cutia, cu medalie cu tot, în lada de lemne de lângă sobă. XII Helena îşi reveni foarte greu din durere şi nu mai fu niciodată aceeaşi ca mai înainte. O supărătoare stare de nervi o ţinea într-o veşnică încordare. Ea, care iubise atât convenirile de societate, fugea acum de ele. Nu ieşea din casă decât în caz de strictă nevoie. Vuietul şi agitaţia străzii îi dădeau o sfârşeală vecină cu leşinul. O teamă nelămurită îi măcina sufletul. De pe o zi pe alta deveni econoamă din cale-afară, chiar zgârcită. Ofta după fiecare coajă de pâine şi după fiecare zdreanţă azvârlită. Se uita strâmb la servitoare, bănuindu-le că fură. Banii mărunţi de cheltuială îi strângea ţărăneşte într-un colţ de batistă, cu noduri grozave pe care abia reuşea să le dezlege, închidea de câte zece ori dulapurile, iar cheile îi zornăiau neîncetat în buzunare. O altă schimbare, observată de Alexandru, fu noua ei purtare faţă de cele sfinte: nu-şi mai rostea rugăciunile rânduite, la biserică se ducea rar, iar de spovedit nu se spovedi nici măcar de Crăciun. Vicarul presupunea că moartea lui Laţi îi zdruncinase credinţa. Pentru el lucrurile stăteau altfel: necredinţa e o închipuire, orice om, chiar acela ce se ţine ateu, crede, în felul său, în Cel de Sus. Şi-apoi ce avea a face credinţa în Dumnezeu cu accidentele fireşti ale existenţei, cum ar fi moartea unei rude apropiate, a unui fiu? Recunoscu însă că nevastă-sa n-avea nevoie de dăscăleală şi nu cuvintele îi vor înapoia credinţa pierdută. Se mulţumi să-i arate că necrediţa e lipsită de noimă şi niciodată desăvârşită: „Noi nu ne putem despărţi de Dumnezeu, pentru că trăim în El şi 50 — Biruitorii — suntem una cu El. Gândeşte-te la vorbele mele, Elenuţă dragă!" Ea îi răspunse scurt: „Te înşeli, Alexandre, eu cred în Dumnezeu mai mult ca oricând, numai că n-am trebuinţă de el!" Deoarece vicarul o privea mirat, adăugă: „Nu vreau să mai vorbim despre acestea. Fii fără grijă, mă voi purta de aici înainte ca o soţie de cleric, cu respect pentru formele cerute. Nimeni nu va şti ce e în sufletul meu". Veştile primite de la cei doi feciori plecaţi la învăţătură grăbiră vindecarea ei lăuntrică. Victor studia din greu pentru a nu face de ruşine numele lui Alexandru tocmai la institutul unde fusese profesor. în mod neaşteptat, progresele cele mai însemnate le dovedi la limba ebraică, materie ce umplea de groază pe teologii anului întâi. Sever, la rândul lui, se purta cu vrednicie. Locuia în gazdă la Aurel, cumnatul lui lani Henţia, om serios şi cumpătat, avocat cu clientelă numeroasă. Din tonul scrisorilor se ghicea că se schimbase în bine. Le vorbea pe larg despre profesori şi colegi şi mai cu seamă despre unul dintre aceştia, Eugen Herlea. Fiind înscrişi în catalog unul după altul, nimeriră în aceeaşi bancă şi se împrieteniră. Amândoi învăţau foarte bine. Dacă Sever se distingea la ştiinţele exacte, Herlea arăta mare aplicaţie la umanioare şi îndeosebi la istorie. De Paşti, familia se reuni la Silvania. Cu încuviinţarea părinţilor, Sever îl aduse cu sine în vacanţă pe noul său prieten. Eugen Herlea era un băiat scund, frumuşel, îmbrăcat în haine mai sărăcuţe, dar foarte curate. îi trebuiră câteva zile să se obişnuiască cu Henţeştii. Niciodată până atunci nu intrase într-o casă atât de mare şi de bogată. Aici totul se făcea după anumite reguli, cu oarecare ceremonie. Se bătea la uşă înainte de a intra, copiii se ridicau în picioare în faţa părinţilor şi li se adresau la persoana a treia, ca şi cum ar fi fost vorba de cineva absent, de pildă: „ce doreşte mama?" sau „tatica serveşte mâine liturghia?" Cele două servitoare îi spuneau vicarului „Măria ta", ca la episcopi. După ce se deprinse, deveni mai vorbăreţ. Aflară de la el că e orfan de amândoi părinţii, stinşi 51 — Ion Gheţie — unul după altul la depărtare de câteva săptămâni în 1913. Tatăl său fusese preot undeva lângă Teiuş, înspre Munţii Apuseni. Tot ca preot slujise şi bunicu-său, fost în tinereţe vice-tribun al lui Avram lancu. Avea familie numeroasă: opt fraţi, cinci băieţi şi trei fete. Ultimele două, încă copile, trăiau în casele unor fraţi ai mamei lor. După zilele de răgaz şi mulţumire de Paşti, se reîntoarseră necazurile. în mai muri pe neaşteptate Cori Nichita. Ce-i drept, trecuse prin multe încercări. în toamna lui 1916 vâna de aramă de la Plopiş secase peste noapte de parcă ar fi fost vrăjită. Cori nu s-a dat bătut. A zis că vâna cea minunată numai s-a ascuns şi că o dibuieşte el. S-a apucat să spargă cu îndărătnicie stânca stearpă a muntelui. Curând n-a mai avut bani şi s-a împrumutat. Când să-i dea înapoi, n-a avut ce. A trebuit să vândă pe un preţ de nimic mina, casa din Silvania şi pământul primit ca zestre de Augusta. Le-a rămas casa din Plopiş cu treizeci de iugăre de pământ. Cori s-a supărat foarte tare şi într-o zi a căzut mort la „Alagut", în timp ce-şi bea cafeaua. Augusta s-a trezit singură-singurică, având să crească patru copii, un băiat şi trei fete. Nu mult după aceea primiră telegramă de la Gherla: se stinsese în grele suferinţe luliu, fratele mai mare al Helenei. După retragerea din avocatură, în 1910, boala de sânge progresase neîncetat. Toate încercările doctorilor, injecţiile, băile, medicamentele, se dovediră neputincioase să-i oprească înaintarea. Ultimele luni le trăi pe altă lume, aproape nebun, scoţând ţipete groaznice şi rupându-şi hainele de pe el. Pe catafalc, Helena nu-l recunoscu, într-atâta părea de schimbat. Să nu fi văzut în preajmă pe ai săi, ar fi crezut că a nimerit lângă sicriul unui străin. „încă unul", îşi zise ea, fără a-şi face cruce, „şi secerişul abia a început". Nu-şi rosti bine gândul, că se simţi străbătută de un fior. „Ce ai?" o întrebă tatăl ei, canonicul. „Nimic", răspunse ea. „M-a cam tras pe tren venind încoace". 52- — Biruitorii — XIII încă din primele luni ale anului 1918 se vădi pentru toată lumea că sfârşitul războiului se apropie cu paşi mari. Cele două tabere potrivnice îşi cheltuiau ultimele puteri în încleştarea ce ţinea de patru ani. Tot mai puţini erau aceia care credeau că monarhia va ieşi biruitoare, în ciuda faptului că pe frontul rusesc luptele încetaseră, iar în Italia trupele împăratului mai câştigau câte o bătălie fără însemnătate. Preţurile urcau nebuneşte, coroana îşi pierdea pe zi ce trece valoarea. Alexandru descoperi că din economiile depuse la „Kereskedelmi Bank", aproape două sute de mii, s-a ales praful. Sfătuit de avocatul Keller, îi retrase de la bancă. Din tot bănetul acela, care i-ar fi ajuns în 1914 pentru o moşie de o sută de iugăre, cumpără o tabacheră de aur, de un sfert de kilogram, şi treizeci de monede de douăzeci de coroane, de asemenea de aur. Decât nimic, mai bine oricât de puţin. Pe la mijlocul lui august, luliu Raţiu primi ordin de demobilizare. Primul lui drum a fost la Mărăcini, să-şi vadă mama. A doua zi după sosire, trimise după Alexandru. îl primi tot în biroul Secession din stejar afumat. Numai patru ani se scurseseră de la ultima lor întâlnire şi câte nu se petrecuseră în vieţile lor! Raţiu îi vorbi pe larg despre situaţia disperată de pe frontul italian, unde numai printr-o minune trupele austro-ungare mai rămâneau pe poziţii şi nu se împrăştiau. După eşecul ofensivei nemţeşti asupra Parisului, înţelese până şi cel mai fanatic susţinător al Puterilor Centrale că lupta e pierdută. „Şi ce crezi că va urma acum?" îl întrebă Alexandru. „Sfârşitul războiului şi desfacerea în bucăţi a imperiului", răspunse pe un ton categoric Raţiu. „A sosit ceasul nostru, Alexandre, ceasul la care visăm de pe vremea tinereţii. Până astăzi am stat în aşteptare. Acum trebuie să ne arătăm hotărâţi, altfel generaţiile viitoare nu ne vor ierta nici în mormânt. Lunile următoare sunt decisive. Să ne mişcăm grabnic, fiecare în locul unde se află. Tu, ca vicar al Sălajului, eşti în mod firesc capul naţionalităţii 53 — Ion Gheţie — române din judeţ, la legătură, chiar de mâine, cu Rednic, deputatul nostru în parlament, cu Cosma din Silvania, cu Fărcaş din Jibou, cu fratele tău lani şi cu ceilalţi fruntaşi ai partidului. Deosebit de aceştia, stai de vorbă cu cei patru protopopi şi cu preoţii din toate colţurile judeţului. Nu irosiţi nici o clipă, pregătiţi-vă ca la momentul propice să fiţi gata". Evenimentele din toamnă dovediră cu prisosinţă că Raţiu avea dreptate. Pe la începutul lui octombrie, debandada se instală în rândul trupelor din Italia. Grupuri-grupuri de soldaţi, mai ales cehi, români şi croaţi, părăseau liniile de bătaie. Curând după aceea, imperiul austro-ungar acceptă condiţiile de armistiţiu. Ungurii se proclamară independenţi, iar dualismul fu abrogat. între timp, românii ardeleni începură să se mişte, potrivit instrucţiilor stabilite la şedinţa conducerii Partidului Naţional de la Oradea. La 18 octombrie se citi în Parlamentul din Pesta declaraţia prin care se afirma dreptul la neatârnare al naţionalităţii române din Transilvania şi Ungaria. Ca şi celelalte oraşe ardeleneşti, Silvania era pradă unei agitaţii necurmate. Străzile mişunau de lume. Coloanele soldăţeşti se retrăgeau în dezordine. De teama prădăciunilor, comercianţii îşi închideau prăvăliile şi îşi puneau la adăpost marfa, aşteptând vremuri mai bune. Prizonierii italieni din lagărul de la Pericei umblau de capul lor prin oraş şi umpleau cârciumile. încăierările şi focurile de armă ajunseră ceva obişnuit. Prin împrejurimi bântuiau cete înarmate de rongyosgârda', care terorizau populaţia românească. Se pornise şi aici, ca pretutindeni, revoluţia. După ce se publică manifestul Consiliului Naţional Român, începu în întreg Sălajul constituirea consiliului judeţean şi a consiliilor comunale. Consiliul judeţean redactă o proclamaţie, semnată de Virgil Rednic şi de loan Henţia, care se răspândi până în cel mai mărunt sat sălăjean. Pe la mijlocul lui noiembrie, ungurii făcură o ultimă încercare de a-şi menţine 1 Literal: gardă zdrenţăroasă. (magh.) 54 — Biruitorii — stăpânirea în Ardeal. La tratativele de la Arad, ministrul Jâszi făgădui marea şi sarea numai să-i convingă pe fruntaşii românilor să respecte unirea cu Ungaria. Ademeniţi de propunerile aurite, unii şovăiau. Atunci ministrul ungur îi întrebă: „Ce doresc în definitiv românii?" Cuvintele răspicate rostite de Raţiu: Teljes elszakadâs]\ puseră capăt convorbirilor. Alexandru a fost unul dintre deputaţii aleşi să reprezinte Sălajul la adunarea de la Alba lulia, convocată pentru 1 decembrie, înarmaţi cu credenţionale, sălăjenii porniră din Zalău cu două zile mai devreme, în 29 noiembrie, pe o vreme rece şi ploioasă. Cu trenurile de atunci ştiai când pleci, nu şi când ajungi la destinaţie. Bine făcură, deoarece drumul ţinu douăzeci şi patru de ore încheiate. Călătoriră în vagoane neîncălzite, cu culoarele înţesate. Lumea se urcase până pe acoperişuri. De la Cluj, n-au avut nici măcar geamuri la compartimente. Noroc cu părintele Pârvu, protopopul Tăşnadului, care luase cu sine o damigeană de zece litri. Mai gustară câte un pahar de vin şi se încălziră. Trenul era plin cu soldaţi demobilizaţi, cu orăşeni speriaţi, cu ţărani. Prin staţii, puhoaie de oameni, vagoane luate cu asalt, ţipete, înjurături. în gara Teiuş se treziră cu un ofiţer însoţit de zece soldaţi, care striga în gura mare cum că toţi delegaţii români la adunarea de la Alba lulia să coboare din vagoane. Erau vreo optzeci, din Bihor, Sălaj şi Sătmar, cu toţii neliniştiţi de porunca neaşteptată. Un maior ungur, în dolman îmblănit, cu o cravaşă în mână, apăru pe peron. Muşcându-şi nervos mustaţa căruntă, tăiată scurt, îi numi trădători perfizi de patrie (aljas hazaârulok) Şi-i declară arestaţi. După un moment de uluială, lani Henţia îl simţi pe frate-său mişcându-se lângă el. Cu gesturi chibzuite, fără trufie, Alexandru se opri în faţa ofiţerului: „Domnule maior", i se adresă el cu vocea răspicată, „îmi permit să vă atrag atenţia că arestându-ne vă asumaţi o foarte mare [ăspundere. Noi călătorim cu încuviinţarea guvernului maghiar. Intr-un ceas, vestea deţinerii noastre va ajunge la Alba lulia, 1 Separare totală, (magh.) 55 — Ion Gheţie unde se află adunaţi mii de oameni, printre care destui ofiţeri şi soldaţi. Eu vă înţeleg şi vă respect decepţia, domnule maior, dar nimeni şi nimic pe lume nu poate opri acum schimbarea ce se pregăteşte. Daţi, vă rog, ordin să ne putem continua drumul!" Maiorul îl privi lung pe Alexandru, bătându-şi întruna cravaşa de palmă. „Micsoda pimaszsâgP" exclamă el şi făcu la stânga împrejur. Peste o jumătate de ceas coborau în gara din Alba lulia. XIV Zilele cât lipsi Alexandru, Helena le trăi într-o groază de nedescris. Singură, numai cu Mărioara, se simţea slabă şi neocrotită. Grijile n-o lăsau în pace o clipă. Alexandru pe drum, expus primejdiilor, Sever la Arad, Victor la Cluj, unde-şi trecea primele examene la Drept, pregătite pe subt ascuns în Seminarul din Gherla. Vestea întrunirii de la Alba lulia făcu înconjurul oraşului. Ungurii umblau mohorâţi, românii nu cutezau să-şi dea în vileag sentimentele. Când se află că adunarea a hotărât unirea Ardealului cu România, bucuria oamenilor nu cunoscu margini. Se salutau pe stradă cu vorbele „Trăiască România Mare", întocmai cum la Paşti se întâmpinau spunâdu-şi „Christos a înviat". Ba Gyuri Pop din Uileac, zănatic şi gură spartă, adăuga de fiecare dată, râzând bucuros: „... că şi frica a fost mare!" Nimeni nu bănuia că zilele de adevărată groază încă nu sosiseră. Pe la prânz, cinci tineri cu sângele fierbinte, întovărăşiţi cu câţiva prizonieri italieni, dădură jos steagul unguresc de la primărie şi-l arseră în Piaţa Sfintei Treimi. A doua zi oraşul fu ocupat de un detaşament de rongyosgârda şi ţinut sub teroare de dimineaţa până seara. Tinerii cu steagul s-au ascuns cum au ştiut, afară de unul pe care l-au prins şi l-au îhnpuşcat. Totodată gardiştii au năvălit în lagărul de la Pericei, 1 Ce obrăznicie! (magh.) 56 — Biruitorii — unde şi-au descărcat armele la întâmplare, omorând o mulţime de prizonieri. Pe alţi câţiva, întâlniţi prin oraş, i-au hăituit fără milă pe ulicioarele de pe Măgură. întreaga zi Helena rămase în salon cu Mărioara, aşteptându-se la o nenorocire. Cunoştea că ungurii sunt răzbunători şi nu iartă. De săptămâni, Rengo Ârpâd, şeful gardiştilor, se lăuda că aşteaptă numai ceasul potrivit ca să dea năvală asupra Silvaniei şi să stârpească ultima sămânţă de valah. Slujnicele, de curând tocmite, amândouă unguroaice, şuşoteau neîncetat la bucătărie şi se uitau chiorâş la ele. Aşa pe la trei se auziră bătăi puternice în poarta casei. Strigăte ameninţătoare şi pocnete de armă răsunau prin apropiere. Cu inima cât un purice, Helena privi pe fereastră. La poartă, un italian mărunt şi negricios, tuns chilug, cu capul ca o minge. Bătea din răsputeri, scăldat în sudorile morţii, cerând adăpost. A-i da drumul ar fi însemnat sinucidere curată. Servitoarele şi vecinii ar fi trădat-o şi ar fi fost vai şi amar de capul lor. Se ascunse într-un colţ, cu degetele înfundate în urechi. Chiar şi aşa auzi focul de puşcă. Când se apropie din nou de fereastră, doi gardişti cât muntele trăgeau de câte un picior trupul celui ucis cu puţin înainte. Alexandru sosi în seara zilei de 4 decembrie. De cum îl zări în pragul uşii, pricepu că s-a întâmplat ceva grav. „Dar cu tine ce-i, pentru Dumnezeu?" îl întâmpină ea. Ardea ca pojarul şi-i clănţăneau dinţii în gură de nu putea scoate o vorbă. îl culcă îndată, doftoricindu-l cum ştia mai bine, doar i-a mai scădea febra. Dar Alexandru dârdâia straşnic de sub plăpumile cu care-l învelise. Catarul spaniol îl ţinu o săptămână între viaţă şi moarte. Erau seri când temperatura îi urca peste 40 de grade. încet, se făcu bine. Convalescenţa fu lungă şi anevoioasă. în preajma Crăciunului, când se aşteptau mai puţin, urină sânge şi se plânse de dureii deasupra şalelor. „Heveny vesegyuladâs!" diagnostică doctorul Szaplonczai, adăugând îndată că inflamarea acută a rinichilor, adică nefrita, e o boală 57 — Ion Gheţie care se vindecă fără urme dacă e tratată corespunzător. Alexandru se dădu jos din pat după Anul Nou, slab ca o frunză şi parcă schimbat. Vorbea şi mai puţin, iar colţul gurii i se strâmba câteodată, ca şi când l-ar fi cuprins dezgustul. Pe la 15 ianuarie se află pozitiv că trupele româneşti au intrat în Cluj şi se îndreaptă spre Huedin şi Ciucea. Asta însemna că în două-trei zile cel mult vor sosi în Silvania. Se alcătui îndată un comitet de primire, prezidat de avocatul Tarţia, care îndeplinea, provizoriu, funcţia de primar. Un arc de triumf împodobit cu cetină de brad fu ridicat în dreptul Băncii Statului, precum şi o mică tribună pentru notabilităţi. Programul, frumos tipărit, prevedea întâmpinarea solemnă a armatei cu pâine şi sare, defilarea trupelor, Te Deum în biserica vicarială şi un prânz de binevenire oferit ofiţerilor. Trupele româneşti, aparţinând regimentului 15 infanterie din Calafat, străbătură oraşul gătit cu steaguri tricolore, în strigătele sutelor şi sutelor de români ieşiţi cu mic - cu mare să le întâmpine. Oricât ar fi dorit, Alexandru nu putu lua parte la ceremonii. Părăsi totuşi fotoliul şi urmări de la fereastră perindarea soldaţilor. Cu două luni înainte poate că ar fi plâns. Acum privea nepăsător la militarii îmbrăcaţi în uniforme străine, cu bocanci negri şi moletiere strânse pe picior, aşteptaţi de amar de ani ca nişte mântuitori, şi nu-i venea să creadă că a apucat ziua aceea. După trecerea ultimului soldat, se înapoie la loc. Cum stătea rezemat de spătarul înalt, cu mâinile lăsate pe braţele fotoliului, înţelese cauza întunecării sale de adineaori. Simţise apropiindu-se vremea când avea să-şi plătească şi el datoriile, atât pe ale sale, cât şi pe cele lăsate de alţii în seama lui. PARTEA ÎNTÂI I Cufundată în fotoliul de lângă sobă, cu şalul pe umeri, Helena urmărea încordată amestecul de voci din stradă. îşi aştepta bărbatul care se întorcea de la Bucureşti, unde luase parte la dezbaterile Senatului. Todor, vizitiul, aştepta la gară de la şapte. Acum se apropia de nouă, iar întârzierea începea s-o neliniştească. Zvonul de voci se scurse pe sub ferestrele salonului. Helena îşi reluă lucrul. Nu-i făcea cine ştie ce plăcere să croşeteze, dar îi părea bine că are ceva de treabă şi nu şade de pomană. Ca întotdeauna când voia să-şi umple cu ceva timpul, scosese din dulap marele milieu de dantelă început în timpul războiului. Degetele i se mişcau harnice, în vreme ce în coşuleţul de nuiele cu mâner de argint ghemul de aţă se depăna încetişor. Cu toate că se aflau în aprilie, focul pâlpâia în soba de teracotă albă. în aerul dezmorţit din încăpere, mirosul de lemn ars se amesteca cu aroma leşinată a cerei de lustruit podelele. Curăţenia cea mare de Paşti se încheiase în ajun. Cuprinsă de frigurile aşteptării, Helena se simţea singură şi neocrotită. Şi era într-adevăr singură. Sever, care-şi isprăvea ultima clasă liceală la Arad, sosea a doua zi, Mărioara plecase în ospeţie la Zalău, poftită de vară-sa Jenny, măritată anul trecut cu un căpitan din Regat, Lucescu. Singur Victor era acasă. Dar cu el sau fără, acelaşi lucru. Mare minune dacă ar fi schimbat zece vorbe împreună. De când îşi luase slujbă la primărie, abia-l mai vedea. Lasă-I mai bine să studieze în °daia lui, că nu peste mult îl aşteaptă o încercare grea, doctoratul. Mai rămâneau, fireşte, „cele de afară", adică slujnicele. Ele nu intrau la socoteală sau intrau tocmai pe dos. De nu-ţi erau duşmane, te puteai socoti fericit. 59 — Ion Gheţie — Orologiul din prânzitor sună ora. Helena tresări, apoi numără una după alta cele nouă bătăi. Nouă şi Alexandru încă n-a sosit! Numai să nu i se fi întâmplat ceva! îşi strânse şalul pe umeri şi oftă. Doi ani şi jumătate trecuseră de la încheierea războiului şi de-atunci numai griji şi necazuri. Nimic nu arăta că lucrurile ar fi reintrat în vechea lor matcă. Era o scumpete de nedescris, banii îşi pierdeau valoarea, trenurile umblau de capul lor. Pacea se încheiase, ce-i drept, dar zilnic citeai prin gazete despre revoluţii şi atentate. Nu aruncase oare o bombă în Senat jidovul acela blestemat, Goldstein, de omorâse doi vlădici şi un ministru? Alexandru stătea de vorbă cu bietul episcop Dimitrie Radu, când a explodat bomba. O schijă i-a sfâşiat pielea frunţii, lăsându-i un semn ca o dungă subţire, care se făcea vânăt ori de câte ori mânca prea mult sau îşi ieşea din fire. Dar acum a venit timpul ca lumea să se împace cu ea însăşi şi să-şi găsească astâmpărul. La drept vorbind, ei, Henţeştii, aveau mai mult ca oricine nevoie de linişte. Pentru a se bucura de ea, trebuiau să lucreze cu râvnă întâi de toate cu mintea, dar şi cu alte mijloace. Cea mai de frunte năzuinţă a ei era să-l scape pe Alexandru de mandatul de senator, chiar înainte de 1923, când se dizolvau Camerele. Alexandru nici nu s-ar fi ales în 1919, dacă nu se ţinea de capul său luliu Raţiu. Nimeni nu spune că senatoria are numai părţi rele. Şezi la Bucureşti în hoteluri scumpe, primeşti decoraţii, scrie despre tine în gazetă. Puţini ştiu însă cât de greu e să trăieşti luni în şir printre străini, mai ales când nu ţi se plăteşte decât jumătate din congrua vicarială şi cată să te ajungi mai mult cu diurna de senator, mare, e adevărat, dar nu fără margini. Cu privire la Alexandru, Helena nutrea planuri mari. în februarie murise canonicul Muşte de la Gherla, în vârstă de 79 de ani. De îndată ce-a aflat, i-a scris tatălui ei, întrebându-l ce sorţi de reuşită avea Alexandru să ia locul celui răposat. Perspective erau, i-a răspuns bătrânul, vlădicul Bobb părea mai bine dispus în privinţa lui Alexandru, după opt ani de 6o — Biruitorii — despărţire. Canonicia ar fi însemnat şi mutarea la Cluj, unde vechea episcopie a Gherlei urma să se instaleze în curând. Această mutare era visul secret al Helenei. Clujul era oraş mare, nu ca Silvania, cu altfel de viaţă şi alţi oameni. Victor ar fi intrat în biroul avocaţial al lui Guşti. Cine ştie dacă într-o bună zi, purtându-se cu vrednicie, n-ar fi ajuns stăpânul biroului. La rândul ei, Mărioara ar ieşi mai des în lume, ar cunoaşte tineri din familii bune, cu situaţii frumoase, şi astfel logodna ei, în destule privinţe nepotrivită, cu Vaier Nilvan s-ar desface. Numai sănătatea lui Alexandru de s-ar îndrepta. La vechiul lui diabet se adăugase, după influenza din decembrie 1918, o boală de rinichi. N-ar strica să le meargă şi lor măcar o dată bine, că ponoase au avut destule. „Numai de-am avea un strop de noroc după atâtea încercări", îşi zise ea, oftând din nou. „Dar astea sunt toate ale viitorului. Cine poate şti ce ne aduce ziua de mâine? Deocamdată să-i văd pe toţi acasă!" Ca un răspuns la frământările ei, se auzi soneria în antreu. „Doamne, doară n-o fi Alexandru?" sări ea speriată. Furată de gânduri, nu auzise trăsura. - Bine că te-a adus Dumnezeu! izbucni ea, îmbrăţişându-l cu căldură. De la şapte ceasuri te tot aştept! Tare m-am îngrijit! Nu se văzuseră din ianuarie. Cu un an în urmă, Helena îl vizitase la Bucureşti. Acum, în puterea unei ierni aprige, lungită până spre Bunavestire, i-a lipsit curajul să se arunce pe drumuri întroienite până în celălalt capăt al ţării. în timp ce se spăla în odaia de baie, Alexandru o lămuri că a plecat cu întârziere din Cluj şi apoi a mai avut de aşteptat, Dumnezeu ştie de ce, în Dej şi în Jibou. -Acum pofteşte la masă, că vei fi flămând după atâtea ceasuri de călătorie, Zise ea, de îndată ce Alexandru isprăvi spălatul. -Apoi mie nu prea mi-e foame, mărturisi el cu voce şovăitoare. Mai bucuros aş bea un ceai, că tare m-a pătruns frigul. - Nu se poate, trebuie să guşti ceva, se împotrivi Helena, urmându-l în prânzitor. Privit în lumina candelabrului de bronz 6i Ion Gheţie — roşcat cu trei braţe, bărbatul ei i se păru palid şi slăbit. Ori nu te simţeşti bine? - Ba mă simţesc, răspunse Alexandru, numai că sunt peste măsură de ostenit. Pe un colţ al mesei din prânzitor, aşternut cu o faţă albă, se găseau două pahare, tacâmuri, o carafă de vin, alta de apă şi două farfurii, dintre care una scufundoasă, pentru supă. Helena mâncase după obicei la şapte. Alexandru îşi aşezase şervetul în despicătura vestei preoţeşti şi se pregătea să mănânce, când în uşa dinspre dormitor se ivi Victor. - îmi cer iertare că vin aşa de târziu, se scuză el. Sper că tatica a călătorit bine. - Ba chiar deloc, îl vesti tatăl său cu vocea moale. Câteva clipe cei doi se priviră stăruitor în ochi. Cum se întâmpla mai întotdeauna, Victor schimbă privirea. Tatăl său îi întinse dreapta, iar băiatul îşi lipi buzele de ea, aplecându-se din mijloc. - Tu cum te mai lauzi? îl întrebă Alexandru, începând să mănânce. - Mulţumesc, bine, răspunse feciorul, cu studiatul şi cu celelalte. Ştie tatica. Se lăsă un moment de linişte. De obicei, nici tatălui, nici fiului nu le păsa de asemenea pauze, căci ştiau preţui tăcerea. De astădată se simţeau amândoi stingheriţi. -Apoi eu mă duc, grăi într-un târziu Victor. Mai am de studiat. Alexandru continuă să mănânce în tăcere, ca şi cum nici n-ar fi băgat de seamă că băiatul s-a retras. Şi totuşi plecarea lui îl contraria şi îl nemulţumea, mai ales pentru că nu-i înţelegea rostul. - Ce novitale aduci din Bucureşti? îl iscodi Helena, mai mult pentru a dezmorţi atmosfera. îmi închipui că ai o cronică de făcut! Ca de obicei, cronica lui Alexandru fu scurtă. Şedinţele Senatului erau lungi şi plictisitoare. El se duce regulat, mulţi însă nu dădeau cu zilele, afară de cazurile când disciplina de 62 — Biruitorii — partid o impunea. Vremea floricelelor retorice trecuse, acum senatorii se sfâşiau între ei şi nu o dată se împroşcau cu noroi, în rest, a primit Coroana României în grad de comandor, în februarie a fost poftit la un bal mare la Palat, la care au luat parte regele şi regina, s-a mai dus în câteva seri la Teatrul Naţional, unde a văzut-o pe Mărioara Ventura, bună actriţă, dar nu de talia Bârseascăi, admirată de ei la Burgtheater în Viena, prin 1910. - Dar voi? se interesă el, încheind darea de seamă. - Apoi, mie mi-a fost tare urât iarna asta, după ce aţi plecat tu şi cu Sever, se plânse Helena, strângând marginile şalului. A fost frig şi umezeală, iar în martie Crasna a exundat. Noroc că n-a stricat decât câteva case în jurul abatorului. Dar despre toate astea ţi-am scris. Mărioara e la Zalău, chemată de vară-sa, Jenny. Se întoarce duminică sau luni. A fost cam bolnăvicioasă la sfârşitul iernii. A tot durut-o capul şi a pătimit de aranyer1. - Dar Sever? N-am primit decât o epistolă de la el. - E bine, numai că din cale-afară ocupat cu studiatul. A scăpat fără boală iarna asta, adevărată minune. Cu şcoala merge aşa cum ne-a deprins, adică foarte bine. Alexandru clătină capul în semn de încuviinţare şi aşeză tacâmurile pe suportul de argint. - Nu bei un pahar de vin? E din cel bun al lui Kraft. Vicarul zâmbi cu îngăduinţă. Helena înţelegea greu că el e bolnav şi are o dietă de ţinut. - Ştii ce? Toarnă-mi unul. Vorba neamţului: Einmal ist keinmal1 2. Ce fac lani şi ai săi? - Ce să facă? Fiecare cu ale lui. lani sperează ca până la Rusalii să capete numire de jurisconsult al judeţului şi să se întoarne la Zalău. S-a săturat de pretură ca de mere acre! loan Henţia locuia de doi ani în Silvania, unde fusese numit prim-pretor. Nu prea-l bucurase slujba, deşi până la urmă a 1 Hemoroizi, (magh.) 2 O dată e ca şi cum n-ar fi fost niciodată, (germ.) 63 — Ion Gheţie — primit-o. în sinea lui nădăjduise să ajungă prefect în oraşul în care, cu ani în urmă, bunicul său se învrednicise a ajunge viţişpan. - Băliban a venit punctual la oficiu? Băliban, protopopul de Zalău, gira treburile vicariatului în timpul absenţelor lui Alexandru. - N-a lipsit niciodată şi a rămas câte 3-4 ceasuri. Chiar ieri a întrebat de tine. - E un om vrednic, observă Alexandru. - Vrednic, vrednic, dar tare i-ar mai plăcea să se suie în jilţul vicarial! îl descântă Helena. Nu-I mistuia pe protopopul ursuz şi pădureţ, mai ales de când lua jumătate din congrua lui Alexandru. - Lasă-I, nu-i om rău. Altcineva a întrebat de mine? Helena se gândi o clipă. - Pop Gyuri din Uileac. Avea mâna în ghips. Zice lumea că şi-a scrântit-o. - Dar ce-a păţit oare? Unde şi-a stricat braţul? Helena avu un zâmbet răutăcios. Nici Gyuri nu făcea parte dintre favoriţii ei. - Apoi de bună seamă că nu în nişte locuri de laudă! îşi dădu ea părerea. întins în patul de nuc, cu tăblii sculptate, Alexandru asculta vocea Helenei din odaia de baie. Deşi-i era soţie de douăzeci şi şapte de ani, nu se dezbrăca niciodată în faţa lui. în timp ce-şi întindea pe pielea moale, încă elastică, un strat de cremă de noapte orientală preparată de un farmacist din Kecskemet, îşi întrebă soţul dacă a trecut pe la Guşti în ziua în care se oprise la Cluj. între cumnaţi se petrecuse o răcire de când fratele ei se făcuse luntre şi punte să-l vâre pe Alexandru în Partidul Liberal. Acum Helena se străduia să-i apropie. Depărtând plapuma de mătase galbenă, observă că picioarele bărbatului ei arată întocmai ca nişte butuci. - Tu ai picioarele umflate ori mi se pare mie? se încruntă ea. - Aşa sunt întotdeauna când stau mai mult în picioare, o linişti el. Astăzi nu m-am întins deloc după-amiază. 6 4 — Biruitorii - Dar analizele ţi le-ai făcut? Ce nou arată? -Acelaşi lucru, răspunse posac Alexandru şi se întoarse pe cealaltă parte. Helena îşi tocmi scufa pe cap şi îşi căută locul în aşternut. - Alexandre, tu dormi? Din felul reţinut şi precaut cum începuse, vicarul înţelese ce anume vrea să afle. De bună seamă că întrebarea îi frigea buzele de când intrase el în casă. Alexandre, reluă ea, după ce se încredinţă că e treaz, ai trecut pe la legaţiunea poloneză? - în două rânduri, răspunse el. O dată în ianuarie, iar a doua oară lunea trecută. Ultima oară m-a primit chiar însărcinatul cu afaceri. Ne roagă să mai avem răbdare, căci totul se va rezolva favorabil. Helena suspină din adânc, mai mult ca să-şi stăpânească firea. Dar pornirea născută în pieptul ei se dovedea prea puternică pentru a fi zăgăzuită. - Când mă gândesc că putea fi şi bietul Laţi lângă noi... Lacrimile îi curmară vocea. îşi culcă tâmpla pe braţul lui Alexandru şi se lăsă în voia plânsului. - Elenuţă dragă, Elenuţă! încercă s-o ostoiască bărbatul, cuprinzându-i una din mâini într-a lui. II II în toamnă, îndată după ce s-a ştiut pozitiv că orăşelul Karcziewa a fost atribuit Poloniei, Alexandru Henţia a înaintat cerere la legaţia acestei ţări, rugând să fie înştiinţat dacă mormântul lui Laţi se mai găseşte acolo şi ce formalităţi sunt necesare pentru aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale celui dispărut. Funcţionarii legaţiei i-au întâmpinat favorabil cererea, sfătuindu-l însă să se înarmeze cu răbdare. In Polonia erau mii şi mii de morminte, cărora trebuia să li se dea de urmă. Helena şi Alexandru aşteptau şi sperau. Până atunci se mângâiau cu fotografia mormântului din Karcziewa, cu cele câteva obiecte personale rămase de la Laţi şi cu 65 — Ion Gheţie — portretul de la absolvirea liceului, atârnat în camera de domni deasupra biroului. Spre acest portret îşi îndreptă privirile Alexandru a doua zi de dimineaţa, cu puţin înainte de zece, în timp ce-şi fuma ţigara. Ca întotdeauna când întâlnea figura băiatului, se vedea cu el în cafeneaua „Belvâros", lângă paharele de bere, Era una din amintirile veşnic vii, ce păreau a se fi petrecut cu scurtă vreme în urmă. La zece fix stinse ţigara şi trecu în cancelaria vicarială. Slab şi negricios, îmbrăcat în haine ieftine de alpaca, cu guler şi manşete de celuloid, secretarul Flonta îi ieşi în cale. - Ei, cum o mai duci, domnule Flonta? se interesă amabil Alexandru, eliberându-şi degetele din strângerea de mână a funcţionarului. Ce face doamna, dar copiii? în faţa unei purtări atât de binevoitoare, neobişnuită la superiorul său, secretarul se fâstâci: - Da... foarte... şi copiii... - Dar oficiul? Mult de lucru? - Eu, prea sfinţite... începu secretarul, dar Alexandru nu-l lăsă să-şi continue vorba: - Părintele protopop a fost...? - Cu maximă punctualitate, preasfinţite. în fiecare vinere... Rămas singur, Alexandru se apucă să răsfoiască hârtiile din mapă. Erau obişnuitele adrese şi circulare ale episcopiei, dările de seamă anuale ale celor patru protopopi aflaţi sub jurisdicţia sa, câteva cereri şi întâmpinări din partea unor preoţi, o plângere iscălită de obştea sătenilor din Siciu împotriva parohului lor, veşnic recăzutul în păcat Artemiu Marcu. Băliban cercetase tot, îndreptând circularele înspre.parohii şi rezolvând cererile atunci când avea căderea s-o facă. Alexandru citi actele cu atenţie şi răbdare. Voia să isprăvească toate încă în ziua aceea, căci săptămâna următoare nu-i rămânea timp pentru ele. Un ceas mai târziu, Dezideriu Flonta intră în vârful picioarelor. 66 — Biruitorii — - S-a anunţat domnul părinte Bude şi se roagă de audienţă, vesti el supus. Bude, parohul local, venea să se intereseze de succesul demersurilor sale în chestia bisericii de pe Uliţa Românească. De mulţi ani se străduiseră locuitorii acelui cartier mărginaş să-şi aibă lăcaşul lor de închinare, ca să nu fie siliţi să bată atâta drum până la biserica vicarială. Acum că se făcuse lumea românească sperau şi ei ca vechea lor dorinţă să li se împlinească. Dar treaba nu era deloc uşoară. Locuitorii de pe Uliţă se numărau printre cei mai săraci din oraş. Umblând cu talerul din poartă în poartă, n-ai fi putut scoate de la ei mai mult de o sută de mii. Episcopia din Gherla ofta că e săracă, mitropolia din Blaj îi trimitea îndărăt la Gherla. La Ministerul Cultelor, unde Alexandru a fost în mai multe rânduri, n-a întâlnit decât nepăsare ascunsă sub vorbe pompoase. Discuţia cu Bude se lungi până după douăsprezece. O jumătate de ceas mai târziu, când închise mapa, Alexandru era mulţumit şi plin de voie bună. Timpul petrecut în cancelaria vicarială, printre scriptele ştiute şi răsştiute, prezenţa lui Flonta cu aerul lui sperios şi convorbirea cu Bude îi făcuseră bine. Degeaba, nu era locul lui la Bucureşti, în Senat şi la hotelul „Luvru", ci aici, acasă, lângă ai săi, în cancelaria prăfuită, printre mărunţişurile de tot felul ale vieţii zilnice. Temerile şi gândurile negre care-i dăduseră ocol în vremea din urmă fugiseră undeva departe. Se înapoie în odaia de domni, unde în absenţa lui se dereticase şi se aerisise. Nu apucă să se aşeze bine în fotoliu şi se auzi vocea Helenei: „Martă, iute papucii de casă la Măriasa!" Slujnica se ivi îndată, aducând papucii. îngenunche lângă fotoliu şi se apucă să dezlege şireturile. Pantofii se lăsau scoşi cu greutate, Măriasa avea picioarele umflate. Alexandru îşi păstră buna dispoziţie şi în cursul mesei. Mâncă cu poftă şi vorbi mai mult decât îi era obiceiul. La urmă, pe când împăturea şervetul, se adresă Helenei: - Mâine la prânz trebuie să-i chemăm nesmintit la masă pe Livia şi pe lani. Nu-i chip de scăpare după masa pe care au 67 — Ion Gheţie — dat-o în ianuarie, la plecarea mea. Acum are prilej Juliska să ne arate cum ştie fierbe. Se întoarse spre Victor: Vină cu mine, să-mi ţii de urât până-mi fumez sivara. Helena dădu din cap aprobator. într-adevăr erau obligaţi să-i cheme pe Livia şi pe lani. De mult dorea să-şi ia revanşa asupra cumnatei sale, care dăduse, aşa din senin, în onoarea lui Alexandru, o masă de adio, bucsuebed, cu curcan, vânat şi tortă de nuci. De atunci se simţea cam piquirt1 şi foarte dornică să se plătească de datorie, mai ales că Livia începuse să-şi cam dea aere. De când cu măritişul lui Jenny şi cu doctoratul lui Bubi nu-i mai ajungeai nici cu prăjina la nas. Cu aceste gânduri trecu în bucătărie să se sfătuiască cu Juliska asupra prânzului de a doua zi. Alexandru îşi aprinsese ţigara de foi şi trăgea cu plăcere primele fumuri. - Am primit ultima ta scrisoare, se adresă el lui Victor, care se aşezase în faţa lui pe canapea, exact dedesubtul portretului lui Lupu Henţia. Am fost prea hărţuit în răstimp ca să-ţi răspund. Dar m-am bucurat că ţi-ai încheiat cu bine examenele şi te gratulez. Absolutoriul l-ai dobândit? Fără a-i răspunde, băiatul vârî mâna în buzunarul de la piept şi-i întinse indexul cu scoarţe negre. - Te-ai purtat cu vrednicie, comentă vicarul, răsfoind carnetul. Cu teza de doctorat cum stai? - Am finit-o sâmbăta trecută. Trebuie înaintată la decanat până în 28 ale lunii curgătoare. Acum mi-o bate la maşină doamna Handlery de la primărie. Păcat numai că face cam multe greşeli. Alexandru cuprinse în aceeaşi privire pe Victor şi chipul bunicului său, Lupu. Niciodată până atunci nu băgase de seamă cât de mare era asemănarea dintre ei. - Dar bani de plătit doamnei Handlery de unde ai avut? se interesă el, cu o nepăsare căutată. 1 Atinsă, ofensată. (germJ 68 — Biruitorii — Victor tăcea, încurcat. Oare să nu-i fi spus mamă-sa că ocupase un post de funcţionar la primărie? - Aşa-i, se prefăcu că-şi aminteşte Alexandru, am aflat că ţi-ai luat slujbă de la 1 martie. Spun drept că am rămas întrucâtva mirat. Serviciu la primărie îţi trebuie ţie? - Să înţeleg că am făcut rău? îl întâmpină el mai mult din teamă decât din semeţie. . Băiatul stătea ţeapăn pe canapeaua de piele. Oricât se străduia, nu izbutea să se ţină firesc. De când se ştia, nu se simţise în apele lui în faţa lui Alexandru. - N-ai făcut, răspunse vicarul, căruia vorbele lui Victor nu-i plăcuseră. Numai că mai puteai aştepta câteva luni până ţi-ai fi mântuit cu totul studiile. Doară nu-ţi era greu să primeşti bani de la părintele tău? - Greu nu, dar a venit vremea să stau pe picioarele mele şi să-mi câştig singur pâinea, veni răspunsul tânărului. Tatica a făcut chiar destul pentru mine! Răspunsul fu atât de neaşteptat, încât Alexandru se folosi de el nu pentru a-i replica, ci pentru a muta discuţia în altă parte. - Bine, bine, dacă aşa crezi tu... Dar după ce ajungi doctor ce planuri ai? - Nu sunt încă tocmai hotărât, murmură Victor. - N-ai vrea să lucrezi în biroul unchiului tău Guşti? îl iscodi Alexandru. Socot că te-ar lua pe lângă el un an-doi până ai deprinde cumsecade procedura. Dar Victor scutură cu putere capul. - Nu-i de mine advocatura, tatică, zise el cu-un fel de resemnare. Nu sunt bun de gură şi nu-mi plac lucrurile încurcate. Şi-apoi nici unchiul Guşti nu mă prea îndrăgeşte. Şi-ar călca pe inimă primindu-mă în birou. Alexandru îşi arătă mirarea, încruntându-se. - Guşti?! Dar asta de unde o mai scoţi? Ţi-a făcut vreodată ceva? - Nimic, recunoscu Victor. Aşa am simţit eu întotdeauna. Se lăsă tăcerea, ca şi cum convorbirea ar fi ajuns într-un punct dincolo de care nu putea trece. Interpretând-o într-un 69 — Ion Gheţie — fel, Victor se ridică. Fără a şti de ce, încheierea discuţiei îi dădu lui Alexandru un simţământ de uşurare. - Mai rămâi o clipă, îl opri el. Se ridică cu greutate şi trecu la birou. Continuă cu o umbră de ironie afectuoasă. Măcar că acum câştigi bani şi trăieşti pe picioarele tale, fă-mi plăcerea să primeşti de la mine trei mii de lei ca răsplată pentru rezultatele de la studii. Uite şi cravata asta, ţi-am adus-o de la Bucureşti. Rămas singur, Alexandru nu se mai aşeză în fotoliu, ci începu să se plimbe de colo până colo. încercarea de a se apropia de băiat se irosise ca în alte dăţi. Ce-i drept, nimeni nu se pricepea să umble cu el. Era mândru şi încăpăţânat din cale-afară, chiar îngâmfat, trăsături moştenite fără îndoială de la străbunicul său Lupu. Mai era şi ascuns din fire şi dornic să le facă pe toate de capul său. Dar aşa cum ieşise, bun-rău, Victor era cel mai mare dintre băieţi şi va fi într-o zi capul familiei. Lucrul acesta, mai important decât toate, nu trebuia uitat. Ochii îi căzură asupra buletinelor de analiză de la clinicile din Bucureşti, aşezate subpresse-papier-ul de marmură fumurie. Le luă cu o mişcare precipitată şi le ascunse într-un sertar al biroului. Mulţumirea încercată cu un ceas mai devreme că s-a întors acasă şi a scăpat de lungile şedinţe de la Senat, de hotel, de oraşul zgomotos, se risipi ca fumul. în pragul camerei de domni, Helena se pregătea să anunţe că masa e servită, când Marta îi şopti ceva la ureche. Nu fu nevoie ca fata să-i spună tot, că în odaie apăru, vesel şi gătit, vărul lor Gyuri Pop din Uileac. Helena avu un gest de nemulţumire, pe care nu-l putu înfrâna din timp. „Omul ăsta nu mai are pic de ruşine!" se revoltă ea. „Nu se fac vizite la ceasurile când lumea se aşază la masă!" Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Gyuri îi sărută repede mâna şi trecu dincolo în camera de domni cu braţele larg deschise (nu mai avea mâna în ghips). 7 o — Biruitorii — - Aflat-am că te-ai întors, baciule şi vere Alexandre, magnifice şi ilustrissime domnule vicar şi senator, şi am intrat pentru un moment să întreb de sănătate! exclamă el plin de veselie. Se îmbrăţişă cordial cu Alexandru, trecu apoi la lani, sărută delicat degetele Liviei. Lui Bubi îi făcu cu ochiul, iar lui Victor îi scutură mâna. Zărindu-I pe Sever, înapoiat în ajun, se lumină şi mai tare la faţă (mezinul era favoritul lui, ca şi al tuturor). - După ce Alexandru potoli curiozitatea lui Gyuri, întrebările se întorseră asupra acestuia. Dar noul venit nu prea avea veşti despre sine şi ai săi. Când lani voi să ştie ce face părintele său, Gergely-bâcsi, Gyuri răspunse cu humor: „Mâncă!" Iar despre mamă-sa Ştefi-neni: „îi dă să mânce!" Nu fu mai harnic în vorbe nici când le explică ce caută în Silvania în ziua de Florii. Ceva neprevăzut, răspunse în doi peri, o treabă încurcată căreia i-a dat în sfârşit de capăt. De fapt, se certase de dimineaţă cu tatăl său, care strânsese băierile pungii şi nu voia să-i mai dea un ban. Mânios, sărise în trăsură, poruncind vizitiului să-l ducă la oraş. Dintr-o vorbă în alta, vizita se lungea. Helena simţi deodată privirile bărbatului ei aţintite asupra sa. Oftă resemnată: - Gyuri dragă, i se adresă cu vocea numai miere, nu vrei să prânzeşti cu noi? Firea o făcu să adauge: Doream să ne aşezăm la masă, când ai picat tu! Gyuri primi îndată. Dăduse drumul vizitiului până seara şi nu avea cu ce se întoarce în Uileac. Iar să prânzească de Florii la „Calafat" sau la „Gyurko" i se părea de neimaginat. în prânzitor, în mijlocul mesei decorate cu asparagus, fumega castronul de supă. Un timp nu se auzi decât clinchetul tacâmurilor şi al veselei (Helena scosese serviciul de argint şi paharele de cristal), precum şi sorbitul cam zgomotos al lui Gyuri. lani, care dădu cel dintâi cu lingura de fundul farfuriei, declară că „fie ce-o fi, el cere repetir chiar de la supă!" Helena îi umplu îndată farfuria. Supa de clapon cu găluşti de ficat era slăbiciunea cumnatului ei şi-i ceruse anume Juliskăi să o facă cât mai bună. 71 — Ion Gheţie — Isprăviră cu toţii supa, chiar Livia, gingaşă şi alegătoare la mâncare. Aşezând lingura pe suportul de argint, lani le mărturisi că el s-a săturat din supă şi că de-acum poate pleca acasă. Se stârni râsul, căci ştiau toţi cât îl ţinea cureaua. Curând după aceea, Marta aduse koch-u\, o budincă de parmezan, aburindă, cu coaja galbenă-aurie. Toată lumea ceru o bucată zdravănă, încât Helena se temu că nu va ajunge. Rămase însă destul, căci nimeni nu repetă, nici chiar Gyuri, mare mâncău, asemenea tatălui său, dar care nu se încurca cu făinişurile. După koch, conversaţia, până atunci răzleaţă, deveni generală. Aşa se întâmpla întotdeauna, după ce întâia foame, foamea cea mare, era potolită, iar mesenii regăseau gustul vorbelor. Cerură noutăţi din Bucureşti. Livia îşi aminti că Alexandru primise de curând „Coroana României" şi insistă atât că până la urmă trebui să le-o arate. Decoraţia şi brevetul trecură din mână în mână. lani se miră că deviza ordinului era „Prin noi înşine". Totdeauna crezuse că un motto se compune în latineşte. Năstruşnic ca de obicei, Gyuri îşi anină decoraţia de piept şi voi să ştie cum îi stă cu ea. De la decoraţie, conversaţia trecu la regele Ferdinand, care i-o înmânase lui Alexandru, şi la regină. Când i-a văzut ultima oară? Cum arată El? Dar regina? Oare e chiar atât de frumoasă pe cât se vorbeşte? Câţi ani va fi având? Livia spuse că vreo patruzeci şi cinci - patruzeci şi şase şi că e mai mult distinsă decât frumoasă. După părerea ei, semăna întrucâtva cu răposata împărăteasă Elisabeta a Austriei. - Da, poate, încuviinţă Alexandru, din cealaltă parte a mesei. Pe răposata am zărit-o în 1893 la Budapesta. Venise cu Franz-losif la deschiderea parlamentului. Parcă-i văd trecând în caleaşcă, ţepeni, solemni, cu privirile îndreptate înainte. Era foarte schimbată faţă de cum o ştiam din chipuri. Moartea lui Rudolf a scos-o din ale sale. Se zice că l-a iubit foarte mult. - Apoi multe vorbe s-au vânturat despre dragostea aceasta, observă Bubi, cu un zâmbet maliţios pe buze. 72- — Biruitorii — - Eu nu le cred! i-o tăie, fără asprime, dar hotărât, Alexandru. Erau subiecte despre care nu-i plăcea să se vorbească în prezenţa sa şi asta nu numai pentru că era faţă bisericească. Bubi pricepu că a spus ceva nelalocul lui şi ceru, din priviri, părerea tatălui său. Ochii reci, albaştri-cenuşii ai lui lani îl vestiră că e mai bine să lase lucrurile într-atât. După intervenţia lui Alexandru conversaţia lâncezi. Helena înţelese că oaspeţilor le e din nou foame. Aşa e la mesele lungi, flămânzeşti de câteva ori şi nu te saturi decât o dată, la capăt. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, Juliska o trimise pe Marta cu un platou de argint, pe care se lăfăiau trei claponi graşi, frumoşi, cu pielea rumenită. După un vechi obicei sălăjean, vinul se aducea la masă o dată cu friptura. Mai înainte de a-l gusta, din culoare, limpezime şi parfum, Gyuri şi Bubi, mari cunoscători, ştiură că vinul turnat în paharele de cristal cu picior înalt era vestitul szurkebarât1 al lui Kraft, cel mai ales soi cultivat pe Măgură. - Apoi să deie Dumnezeu noroc şi sănătate la gazde! ură ţărăneşte lani Henţia, ca fiind cel mai vârstnic dintre meseni. După cum zic ungurii: Adjon Isten hârom B-et es hârom E-t. Adică: bort, buzat, bekeseget şi eszt, erot, egeszseget!1 2 Nu fu nevoie să traducă, deoarece toţi ştiau ungureşte. Cei mai mulţi cunoşteau jocul de cuvinte. Singură Livia declară că-l aude pentru prima oară. - Mai este o literă! adăugă, clipind din ochi, Gyuri: Adjon Isten hârom F-et: friss, fiatal, feleseget!3 - Eu de asta n-am auzit! se scutură Helena, mai mult ca să-l oprească pe Gyuri să se întindă prea departe. Ştia doar că după cele trei F-uri urmau trei L-uri, pe care nu le-ar fi suferit rostite în casa ei, mai ales într-o zi ca aceea. 1 Pinot gris. (magh.) 2 Să dea Dumnezeu trei B şi trei E: bort (vin), buzat (grâu), bekeseget (împăciuire) şi eszt (minte), erot (putere), egeszseget (sănătate), (magh.) 3 Să dea Dumnezeu trei F: friss, fiatal, feleseget (o soţie tânără şi proaspătă), (magh.) 73 — Ion Gheţie — După servirea fripturii, conversaţia se răzleţi tocmai într-un moment când Helena spera că ea va deveni generală şi va zăbovi numai asupra unor subiecte plăcute. Alexandru şi lani mâncau preocupaţi. Livia îl descosea pe Sever despre fratele ei Aurel din Arad, la care băiatul stătea în gazdă. Gyuri şi Bubi, care şedeau alături, şuşoteau întruna şi râdeau înfundat, Bubi, în special, îşi încreţise fruntea şi îşi arăta dinţii rari, îngălbeniţi. Un aer de sfârşeală i se ivea pe figură ori de câte ori trăsăturile, destinse pentru o clipă, îşi căpătau îngândurarea obişnuită. Helena ar fi dat nu ştiu cât să audă ce-şi spun cei doi tovarăşi de petreceri, mai ales că rostiseră o dată numele lui Vaier Nilvan, logodnicul Mărioarei. Erau tustrei prieteni de cruce, nelipsiţi de la ospeţe, încât li se spunea în derâdere „Trei crai de la răsărit". Conversaţia se învioră după ce claponii fură mâncaţi până la ultima fărâmiţă, lani găsi că e momentul cel mai potrivit să arunce o întrebare ce-i ardea, de când venise, inima: - Dar cu mult trâmbiţata expropriere a pământului ce se aude, frate Alexandre? Faţa vicarului se umbri. Nu era în apele lui, iar subiectul, răsucit şi forfecat în fel şi chip, îl plictisea de moarte. Se strădui să răspundă cu amabilitate: - Nimic nou, statu-quo-ante], zise el, pătruns de un fior. Naturalmente se trafică tot felul de zvonuri, unul mai fantezist ca altul. - Oare ar fi cu putinţă să ne trezim săraci de azi pe mâine, cu un preţ de batjocură pe moşiile luate şi cu câteva iugăre lăsate din milă? lani nu pricepea în ruptul capului rostul acelei despuieri de bunuri. Doară nu va fi mai rău ca pe vremea ungurească? Alexandru avu un gest de lehamite. - Ei, făcu el, în silă, dar cine mai crede asemenea basme? S-a dus vremea când ţăranii şi oamenii de rea-credinţă flecăreau despre împărţirea moşiilor. Ori crezi cumva că ne 1 1 Ca şi până acum. (lat.) 74 Biruitorii — aflăm într-o ţară de haram? Legea ţine seama de interesele proprietarilor. Fiecare iugăr expropriat se plăteşte la valoarea lui reală. Şi-apoi legea o votăm noi cei adunaţi la Bucureşti din toată ţara. Cum îţi închipui că am încuviinţa un text care ne-ar lăsa pe drumuri, pe noi şi familiile noastre? lani ar fi continuat cu întrebările, dacă n-ar fi simţit privirile Liviei asupra lui. îşi luă seama şi trecu la alt subiect. Cam gras şi sângeros, se înfierbânta repede. Medicul curant din Zalău îl sfătuise să ocolească prilejurile de supărare sau mânie, mai ales în timpul mesei. Victor, care asculta convorbirile din jur fără a interveni, observă că tatăl său e palid, cu chipul răvăşit. O oboseală de moarte părea să-l fi ajuns deodată. Pe frunte, sub părul adus în faţă, cicatricea rănii de la Senat se vineţise şi palpita asemenea unei bucăţi de carne vie. Se ridică încet, rezemându-se cu ambele palme de tăblia mesei şi se îndreptă şovăitor spre camera de domni. Văzând că nu se întoarce, băiatul o luă pe urmele sale. îl găsi într-un fotoliu, cu gulerul desfăcut. Respira iute, cu oarecare efort. Paloarea se atenuase, în schimb pe frunte, deasupra încheieturii sprâncenelor, îi răsăriseră nenumărate bobiţe sticloase. - Ce s-a întâmplat? întrebă el, apropiindu-se. Tatica nu se simţeşte cumva bine? Alexandru avea ochii împăienjeniţi, cu privirile venind de la mari depărtări. - N-am nimic, tăgădui el, scurt. Am uitat să-mi iau prafurile ordonate de medic. Când uit, mă cuprinde un fel de slăbiciune, care apoi trece. - Dar acum tatica e mai bine? - Mai bine, mai bine, întări Alexandru, înviorat de schimbul de cuvinte. Se ridică şi îşi încheie gulerul. Mă duc în prânzitor. Adăugă, fără a întoarce capul: Vină şi tu! Rămas singur, Victor aruncă o privire în jur. Uşiţa din dreapta a biroului avea cheia în broască. O deschise şi trase sertarul. 75 — Ion Gheţie — Cele trei buletine de analiză, zărite în ajun, erau acolo. Sus, după numele pacientului, găsi trecut diagnosticul: diabetes melitus, nephritis chronica. Cu mişcări precipitate, temându-se să nu fie descoperit, deschise lexiconul Rêvai la articolul Vesebetegségek: A hevény vesegyuladâs megfelelô kezelésel telyesen gyôgyulhat. Az idôsült folyamok kôrjôslata rosz, bar a modern gyôgykezelés az életet jelentikenyen meg hoszabitja1. Băiatul rămase cu ochii aţintiţi asupra celor câteva pasaje care-i reţinuseră atenţia. Trosnetul unei mobile îl vesti să se grăbească. Era pe punctul de a împinge sertarul, când descoperi, pe jumătate ascuns sub nişte hârtii, un plic mare de culoare cenuşie, legat cu aţă albastră. Testamentum. Ez az utolsô rendeletem1 2, citi el pe faţa plicului. Recunoscu îndată scrisul lui Alexandru şi ştiu că are în mâini testamentul întocmit în toamna lui 191 7, după moartea lui Laţi. De ce-l scosese tocmai atunci din locul unde stătuse adăpostit? Cu trei săptămâni în urmă umblase cu mama sa în birou, după nişte acte. Atunci plicul nu se afla acolo. în prânzitor, se servise viţelul umplut cu şuncă şi ciuperci, iar vinul alb fusese schimbat cu unul roşu ca sângele, o Cadarcă de Miniş, primită de la fratele Liviei. Se discuta despre serbările încoronării, plănuite a avea loc în noua catedrală românească de la Alba lulia. Circulau zvonuri că o parte din oamenii politici ardeleni ar avea de gând să nu ia parte la ceremonie. - Numai de nu s-ar întâmpla, Doamne fereşte, vreun scandal mare detot, ca să se bucure inamicii noştri! zise Livia, cu vocea pătrunsă de seriozitatea primejdiei. Atâta fu destul ca lani, foarte pornit în ziua aceea, să-şi dea drumul. 1 Boli de rinichi. Nefrita acută se poate vindeca pe deplin. Evoluţia formelor cronice are un prognostic nefavorabil, deşi tratamentul modern prelungeşte în mod sensibil viaţa, (magh.) 2 Testament. Aceasta e ultima mea dispoziţie, (magh.) 76 Biruitorii — - Apoi aşa se va şi întâmpla! îi asigură el, cu o mişcare de întărire a mâinii. Vai de capul nostru! Nu România asta mare am visat-o noi! îi dădură mai toţi dreptate. Nimic nu s-a aşezat la locul lui, de gândeai că n-au trecut doi ani şi mai bine de la încheierea războiului. Românii ardeleni, atât de uniţi până în 1918, se împroaşcă cu noroi şi îşi scot ochii unul la altul. Iar regăţenii au năvălit ca muştele pe untul cel gras, plini de nesaţiul de a se chivernisi cu orice preţ. Zilele trecute au scris jurnalele despre doi profesori de la Universitatea din Cluj, amândoi regăţeni, care s-au pălmuit în public. Unde s-a pomenit aşa ceva în era ungurească? Şi ne mai mirăm apoi că ungurii ne privesc cu dispreţ şi nu dau un ban pe noi? în 1919, la Paris, au strigat în gura mare că valahul barbar nu va fi în stare să conducă treburile ţării şi va duce de râpă tot ce au înfăptuit ei, ungurii, într-o mie de ani de stăpânire. Iar noi parcă dinadins le facem, ca să îndreptăţim asemenea afirmaţii jignitoare. - Nu România asta Mare am visat-o noi! repetă lani Henţia, ciocnind cu degetul în masă. Ne-am grăbit s-o facem şi abia acum vedem cât e de bună! Alexandru aştepta să iasă servitoarea care adusese torta şi celelalte dulciuri. - Nu, nu asta, interveni el împăciuitor. Drept să fiu, poate că nici n-am meritat o Românie mai bună. Acum, bună-rea, pe asta o avem şi în graniţele ei trăim. De unit ne-am unit pentru totdeauna. Se adresa tuturor, deşi îl privea numai pe lani. Regăţenii sunt aşa cum sunt. Dar de la ei avem de învăţat şi lucruri bune. Sunt oameni de inimă, prietenoşi, cu altă obişnuinţă a vieţii de societate. încolo, mai mult ne asemănăm decât ne deosebim. Suntem la fel de materialişti şi unii şi alţii. Numai că lor le place să arunce cu banii pe fereastră, să splendeze ca nişte grofi, în vreme ce noi punem banii în ladă Şi trăim rău. — Ion Gheţie — „Şi mai au şi muieri faine", gândi Gyuri, care fusese după război la Bucureşti şi cugeta să mai meargă o dată, de ar fi scos de la tată-său banii de cheltuială. - Să nu uităm că şi-au dat sângele pentru a ne scăpa de robia ungurească, zise Livia, înflăcărată naţionalistă. - Apoi, au murit destui şi dintre ai noştri, am jertfit şi noi îndeajuns, îi replică morocănos lani, căruia nu-i trecuse arţagul. Uite, bietul Laţi şi alţii asemenea lui... - Ba da, interveni Alexandru, numai că regăţenii au murit ca să se facă România Mare, iar cei mai mulţi dintre ardelenii noştri, ca să nu se facă! Aflată în celălalt capăt de masă, Helena se ridică şi propuse să bea cafeiul dincolo. Cum era obiceiul, doamnele trecură în salon, iar bărbaţii în camera de domni, unde îşi aprinseră îndată ţigările. Din fotoliul în care se aşezase, lani avea în faţă vechiul ceas de bronz în formă de corabie al lui Lupu-Wolfgang. Arătătoarele spuneau zece minute după cinci. Stătuseră în prânzitor patru ore încheiate. „Ce bune sunt mesele astea lungi", îşi zise el cu mulţumire. „Dacă am fi mâncat într-un ceas tot ce ne-a pus înainte Helena, de bună seamă că ne lovea guta!" IV IV Marţi dimineaţa Helena se trezi cu mult înaintea orei obişnuite, bântuită de nelinişti. Oricât îşi spunea că n-are de ce-şi face griji, firea se arătă mai puternică decât voinţa. După moartea lui Laţi devenise nervoasă şi temătoare. O stăpânea o veşnică stare de înfrigurare, amestecată cu o aşteptare nelămurită, căreia nu-i poţi afla nici izvorul, nici tămăduirea, în clipa de faţă, nu izbutea să-şi dezlipească gândurile de la Mărioara, care trebuia să se fi întors de la Zalău de o zi-două şi nu dăduse nici un semn de viaţă. Oare nu s-a întâmplat ceva cu ea? Să fie bolnavă? 78 Biruitorii — Al doilea motiv de îngrijorare îl constituia Sever. De când se întorsese de la Arad îl vedea toată ziua posomorât, cu minţile aiurea. Răspundea în silă la întrebări sau le ocolea cu dinadinsul. Ce-i drept, aşa a fost el dintotdeauna, dar de data aceasta Helena bănuia că e altceva la mijloc. Numai să nu-i stea gândul la Mica, fata mezină a avocatului Lobonţ, mărunţică şi frumoasă, cu ochii negri, leit mamă-sa. Sever îi dăduse meditaţii la matematică verile trecute, la rugămintea părinţilor ei. Tinereţe, tinereţe, dar acum gândurile băiatului cată să stea la carte, nu la ochii negri ai fetei! Frământată de asemenea griji, se îndreptă spre bucătărie, zornăindu-şi legătura de chei. De când o tocmise pe Juliska nu se prea amesteca în treburile calinei. Noua bucătăreasă era pricepută şi harnică. Nu stătea o clipă cu mâinile în sân, cerea mereu de lucru când nu avea. E adevărat că la o asemenea destoinicie căpăta cea mai mare simbrie din oraş, aproape cât un aprod de la judecătorie. Helena o supraveghea pe ascuns, deoarece nu avea încredere în slujnice. Pe vremuri erau altfel de servitoare. De la război încoace, mai toate s-au făcut leneşe, obraznice şi hoaţe. Sluga e un duşman plătit în casa omului. Nu cumva să-i întinzi un capăt de aţă, că te strânge cu el de gât. Trecea prin anticameră, când zări prin geamul uşii silueta unui bărbat care se pregătea să sune. Spre mirarea ei, îl găsi în prag pe avocatul Keller, jurisconsultul Băncii „Sălăjana". Foarte politicos, evreul o înştiinţă că e aşteptat de Alexandru la nouă şi jumătate. încă şi mai mirată, îl pofti în salon şi trecu în camera de domni să-l anunţe pe Alexandru. Acesta se ridică îndată, dovadă că aştepta vizita avocatului. Ascultând zvonul stins de voci din odaia învecinată, Helena se simţi bântuită de presimţiri rele. De două nopţi îl visa pe italianul negricios, împuşcat în faţa casei lor în 1918. Se deştepta speriată în dormitorul năpădit de întunecime, în care răsuflarea grea a lui Alexandru părea că vine de pe altă lume. Helena se temea de neprevăzut. Era superstiţioasă tocmai 79 — Ion Gheţie — pentru că recunoştea atotputernicia destinului. Oare ce noimă să aibă vizita evreului? Să fie la mijloc oareceva încurcături băneşti, vreun împrumut mijlocit de avocat? Dar „Szilâgysâgi Bank", acum „Banca Sălăjană", avea capitalul secat de la război şi nu făcea nici un fel de tranzacţii. Mărioara pică pe la unsprezece, în timp ce vicarul îşi conducea oaspetele spre ieşire. O însoţea Vaier Nilvan, spilcuit şi surâzător, cu ochelari de aur şi cu părul îngrijit pieptănat. Mărioara îi îmbrăţişă pe toţi, dar pe nici unul cu atâta căldură ca pe Sever. - Sever, Sever dragă, i se agăţă ea de gât, ce dor mi-a fost să te văd! La Zalău foarte mult am vorbit despre tine. Bărbatul lui Jenny, Costi, tare ar voi să te cunoască. Zice că la vară să-i cercetezi negreşit! Din braţele Mărioarei, Sever trecu în ale lui Vaier, care-l sărută cu căldură pe amândoi obrajii. Degeaba, gândi Helena, altul mai priceput în a suci capul oamenilor decât Vaier nu găseşti pe lume! Uite şi cu Mărioara. A aflat când soseşte şi a dat o fugă până ta Silvania. Aici, iute un buchet de flori şi apoi la gară. Aşa se câştigă partidele, cu flori şi vorbe dulci. Iar Mărioara, gata, a uitat de toate şi nu mai poate de bucurie că scumpul ei Palukes e lângă ea! Aruncă o privire furişă spre logodnicii care sporovăiau într-un colţ. Din senin, când se aştepta mai puţin, se simţi pe deplin împăcată cu sine însăşi. „Fie ce-o fi!" gândi ea resemnată. „Bine că s-au întors cu toţii acasă. După atâta amar de vreme ne aflăm din nou împreună!" Spre seară, Helena află, în sfârşit, un ceas liber şi liniştea necesară ca să discute cu Alexandru acele probleme importante la care cugetase în seara întoarcerii acestuia de la Bucureşti. Erau tot atâtea pietre de moară care-i apăsau sufletul şi de care voia să scape negreşit. Convorbeau de vreun sfert de ceas, când răsună o bătaie în tăblia uşii şi capul lui Victor se arătă în deschidere. Se întorsese din oraş şi intrase să-i salute. 80 Biruitorii — - Nu pleca, rămâi cu noi, îl opri Alexandru. Sunt lucruri pe care e bine să le ştii şi tu. Stai jos. Helena primi cu nemulţumire intervenţia bărbatului ei, dar odată rostită, vorba lui devenea lege. Peste canonicie şi mutarea la Cluj trecuseră repede mai înainte de ivirea lui Victor. Alexandru consimţise de îndată. A doua chestiune, plecarea lui Sever la studii în străinătate mergea şi ea spre sfârşit. După Helena, trimiterea băiatului la o Politehnică din Apus era împreunată cu tot felul de greutăţi şi primejdii. Alexandru recunoştea una singură, dar covârşitoare: banii. Banii de studii (taxe, cursuri) şi banii pentru casă, vipt şi mărunţişurile de fiecare zi, într-un oraş mare în care totul se plăteşte în afară de aer. Mai era la mijloc, pe deasupra, devalorizarea crescândă a leului, care se schimba tot mai prost la bursele din Europa. Dar tot Alexandru adăugă că, în ciuda greutăţilor, Sever trebuie să înveţe în străinătate. Helena îşi aprobă soţul cu jumătate de gură, fără tragere de inimă. în sinea ei, tremura la gândul de a-l şti pe Sever singur-singurel, expus pericolelor şi ispitelor de tot felul. La numai 1 8 ani, era cam slăbuţ şi-apoi se afla la vârsta cea mai ingrată, când nu eşti stăpân pe dorinţele tale, ci, mai degrabă, stăpânit de ele şi poţi săvârşi greşeli fatale. Helena dădea drept pildă cazurile triste din familia ei, pe răposatul luliu şi pe Şandru. Nu voi, de aceea, să audă de École Centrale din Paris. Nici Politehnica din Charlottenburg nu-i surâdea. După revoluţia din 1918, în Germania situaţia se menţinea tulbure. Rămânea Viena, mai apropiată, familiară, cercetată şi după război de români. Helena pledă cu convingere în favoarea Beciului, deşi în sinea ei ştia prea bine că la Paris, la Berlin sau la Viena, Sever avea să fie tot atât de înstrăinat de ea. - Cred că mama are dreptate, zise Victor, când i se ceru părerea. Viena e mai aproape, iar noi, românii, ne deprindem mai lesne cu ea. Cât despre demoralizaţie, ea există în lumea întreagă, nu numai la Paris. - Asta aşa e, întări Alexandru. Şi-apoi e bine ca Sever să înveţe a se conduce singur. Noi l-am cam dezmierdat, ca pe 8i — Ion Gheţie — cel mai mic, şi zău dacă am făcut bine. Aşa că, Elenuţă dragă, apucă-te şi pregăteşte cuferele de drum! - Lasă că până atunci mai este, i-o tăie Helena. Vouă vi-e uşor a vorbi astfel: „Sever pleacă, pregătiţi cuferele!" Dar inima mea de mamă nu vă întrebaţi ce spune? A treia piatră de moară, ultima, era logodna Mărioarei cu Vaier Nilvan. Ultima, dar şi cea mai greu de lepădat. Pentru a te lega de logodnicul Mărioarei trebuia să te dovedeşti diplomat, apăsând unde trebuie şi netrecând peste părţile lui bune. Căci Vaier avea destule calităţi şi n-ar fi fost cuminte să-l înnegreşti cu totul. Aşa i-a sucit şi ei capul cu un an şi jumătate în urmă, când a cerut-o pe Mărioara. Văzându-I înalt ca un brad, frumuşel, distins, cu ochelari de aur, i s-a părut că altă partidă mai nimerită pentru Mărioara nici că s-ar găsi. De îndată ce-l cunoşteai, te cucerea prin politeţe şi purtare aleasă. A mâncat o dată cu el şi cu Mărioara într-un restaurant din Cluj şi s-a simţit mândră că e gardată de un asemenea bărbat. Nimic de spus în privinţa familiei, foarte bună, din părţile Dejului, cu rudenii de seamă la Târgu Mureş, la Sibiu şi chiar la Debreţin, aceştia însă pe jumătate maghiarizaţi, iscălindu-se Nyilvân. Din păcate, Vaier era la fel de preţuit în saloane şi în localurile de petrecere, unde se simţea ca la el acasă. Prieten cu toată lumea, de-o veselie molipsitoare, era în stare să electrizeze o societate întreagă prin glume, cântece şi felurite ştiduri, nu totdeauna de cinste. I se spunea Palukes1, din pricina firii blajine, şi Szurkebarât1 2, pentru priceperea în ale vinurilor. Era, pe deasupra, un cărţaş fără pereche. La douăzeci şi opt de ani nu-şi făcuse nici o situaţie. După ce a studiat doi ani la Conservatorul din Budapesta, împotriva voinţei părinţilor, a isprăvit cu chiu, cu vai Dreptul şi a primit absolutoriul. Nu era prost, ci numai comod şi delăsător. De trei ani ocupa posturi funcţionăreşti 1 Mămăligă, (germ.) 2 Pinot gris. (magh.) 82 — Biruitorii — mărunte (în prezent secretariatul primăriei din Crasna) şi nu se învrednicise să-şi ia doctoratul. Când a cerut mâna Mărioarei, Helena i-a pus în vedere că fără-titlul de doctor nunta nu se face. N-a mai adăugat că în familia lor gineri fără căpătâi n-au ce căuta, deoarece proaspătul logodnic înţelesese unde bate viitoarea lui soacră. - Apoi eu nu ştiu ce să mai spun despre Mărioara şi Vaier Nilvan, începu Helena, micşorând ochii, parcă n-ar fi văzut bine (cum obişnuia de fiecare dată când avea de împărtăşit un lucru neplăcut). Logodna asta mie nu-mi place deloc. Prea se prelungeşte din cale-afară. Nilvan ne-a făgăduit sus şi tare că el într-un an e doctor. Altul în locul lui ar fi isprăvit de mult. Uită-te, Viţi în ianuarie s-a apucat de teză, iară în aprilie a isprăvit-o. Apoi atunci ce altceva poţi spune despre el decât că nu-i arde de însurătoare? Din decembrie, de când a luat slujbă la Crasna, n-a dat pe la noi decât de trei-patru ori. în schimb a venit sutyomba1 să-şi întâlnească prietenii la „Gyurko", dar pe la noi nasul nu şi l-a băgat. Ce folos pentru Mărioara că se poartă cu ea ca şi cu o piatră scumpă şi din ţirmulică şi rozsaszinu bazsarozsâm1 2 n-o scoate! Alexandru înţelegea grija Helenei şi în oarecare măsură o împărtăşea. Răspunse totuşi în doi peri, ca să mai câştige timp: - Nu e om rău şi n-avem de ce să-i bănuim bunele intenţii. Ce-i drept, e mai petrecăreţ şi lasă-mă să te las. Asemenea scăderi se îndreaptă cu vremea. - Se îndreaptă, se îndreaptă, dar când? Căci, iată, are douăzeci şi opt de ani împliniţi. La vârsta asta se domolesc şi cei mai zănatici. Numai cei turbaţi ca Gyuri din Uileac nu-şi află împăcarea niciodată. Să nu fie şi Vaier din aluatul lui Pop Gyuri, că atunci chiar că ne putem congratula pe ce mâini ne-am dat copila! Cineva ar trebui să stea de vorbă serios, o dată pentru totdeauna, cu Nilvan: ori - ori! 1 Pe ascuns, (magh.) 2 Bujorul meu trandafiriu, (magh.) 83 — Ion Gheţie — - Lucrul ăsta numai Mărioara l-ar putea face, observă cu dreptate Alexandru. Nici tu, nici eu nu-l putem soma să ne ia fata de nevastă! - Mărioara! Helena îşi bătu palmele laolaltă. E atât de îndrăgostită, încât nu deosebeşte albul de negru şi ziua de noapte! Şi-apoi nu e vorba să-i propteşti suliţa în piept, ci numai să-i afli intenţiile. Atâta putem face şi noi pentru fata noastră, chiar dacă ar fi să ne călcăm pe mândrie. Alexandru îşi dădu seama că până la urmă trebuia să cedeze. Nu dorea s-o ştie pe Helena chinuită de unul şi acelaşi gând, atâta timp cât treburile se puteau lămuri fără multă bătaie de cap. îşi dădu consimţământul numai după ce-i ceru părerea lui Victor. - Vaier e tocmai aşa cum au spus mama şi tata, observă el. E cinstit şi o iubeşte pe Mărioara. Cred că se potrivesc în multe privinţe unul cu altul. Nici eu nu zic ca Mărioara să-l ieie fără titlu. Dar nu trebuie să uităm că are azi-mâine douăzeci şi patru de ani. încă unul-doi şi a ajuns fată bătrână. Helena îl fulgeră revoltată cu privirea. Adevărurile prea crude nu-i plăceau, mai ales când erau rostite fără cruţare. - Aşa să crezi tu! îl înfruntă ea, răsucindu-se mânioasă în fotoliu. O fată trecută de douăzeci şi cinci de ani nu se mai socoteşte bătrână. Asta a fost odată, în tinereţea mea, acum alte vremuri sunt. Lăsaţi-mă cu Mărioara la Cluj de Anul Nou până după fărşang şi-i găsesc eu atâţia pretendenţi câţi veţi pofti! Alexandru se grăbi să-i dea dreptate, deşi în sinea lui se încredea mai mult în judecata rece a lui Victor. Primi să stea de vorbă cu Vaier Nilvan după sărbători, dar numai în anumite condiţii. Ascultându-I cum le înşiră răspicat, Victor înţelese motivul pentru care tatăl său stăruise ca el să ia parte la discuţie, propunere cu totul neobişnuită ce-l umpluse de mirare. 84 — Biruitorii V După un obicei străvechi, respectat în Silvania, învierea se prăznuia dimineaţa în preajma ivirii zorilor. Primele pâlcuri de credincioşi se arătau pe uliţele adormite ale oraşului îndată după ora trei. Cete-cete, bărbaţi, femei şi copii suiau tăcuţi povârnişul străzii principale sau coborau de pe şicatoarele Măgurii, cu pasul grăbit, temându-se parcă să nu întârzie de la o întâlnire însemnată. în familia vicarului, ca şi în alte case domneşti, situate în centru, lumea se scula mai târziu, pe la trei şi jumătate. Un sfert de ceas ajungea cu prisosinţă să se spele şi să se îmbrace, iar trăsura îi ducea la biserică în câteva minute. Cunoscând punctualitatea tatălui lor, cei trei copii aşteptau gata pregătiţi în salon de la patru fără douăzeci. Alexandru se ivi curând în pragul odăii, în pardesiu, cu pălăria ecleziastică în cap şi faţa pe jumătate ascunsă în întuneric. - Mama voastră se simte cam istovită, n-a prea dormit şi nu poate veni cu noi, îi vesti el din prag. Va asculta sfânta liturghie de la ora 10. Să mergem! Copiii erau obişnuiţi cu absenţele mamei lor de la slujbe, de aceea nu ziseră nimic. Până la biserică drumul decurse în tăcere. Aerul tăios al dimineţii alungă somnul din genele tuturor. Numai Mărioara mai căsca uneori, cu un mic oftat de uşurare. Trăsura opri scurt în piaţă. întrerupt din gânduri, Alexandru privi în jur. Curtea bisericii se umpluse de credincioşi, veniţi de pe Uliţa Românească şi din celelalte margini ale oraşului. Erau mai ales oameni săraci, cu case grele, împovăraţi de necazuri, meseriaşi, slujbaşi mărunţi, plugari. îmbrăcaseră haine de sărbătoare, punând pe ei tot ce aveau mai bun. Bărbaţii, straie de-a gata din stofă ieftină, băţoasă, cizme ungureşti, cu tureatca lucioasă şi pălării de pâslă neagră. Femeile, rochii largi de stambă, sub care mai aveau una sau două fuste scrobite cu cipcă, ciorapi albi de bumbac şi năfrămi de barşon, legate sub bărbie. Aduseseră cu sine coşuri de nuiele, 85 — Ion Gheţie — învelite în ştergare curate şi pline cu tot felul de bunătăţi, în vederea binecuvântării de Paşti. încă înainte ca trăsura să fi oprit, cei adunaţi în curtea bisericii recunoscură silueta vânjoasă, cu umeri voinici, a vicarului. Laolaltă cu el se aflau cei trei copii ai lui. Cu toţii observară că măriasa, doamna vicărăşiţă, lipseşte şi se întrebară ce s-a putut întâmpla cu ea. Lumea feri din calea vicarului. Femeile murmurară câte un „lăudat să fie Isus", pe când bărbaţii îşi scoteau pălăriile. Vicarul le răspunse cu un scurt moţăit al capului. Era îngândurat şi posac, se uita la ei şi nu-i vedea. Parohul Bude îi ieşi în întâmpinare. Cunoscând punctualitatea superiorului îi pândea sosirea de pe la trei şi jumătate. Amândoi ocoliră biserica prin stânga, îndreptându-se spre sacristie. în noaptea învierii, porţile bisericii se deschideau cu o anumită ceremonie, numai după înapoierea credincioşilor din procesiune. Rând pe rând, apărură şi ceilalţi intelectuali ai oraşului: prim-pretorul Henţia, îmbrăcat într-un uberzieher1 de modă veche, îmbumbat până sub bărbie, împreună cu Livia şi cu Bubi, primarul Tarţia, un bărbat înalt, falnic, cam ţeapăn, cu nevastă-sa Carolina, măruntă şi delicată, avocatul Gurzău, noul deputat al Silvaniei, necăsătorit, deşi nu tocmai tânăr, Orghidan, directorul liceului, împreună cu frumoasa lui soţie Nelly şi cu cea mai mare dintre cele trei fete, apoi judecătorul Erdelyi, român curat, în ciuda numelui unguresc, Emilian Lobonţ, avocat şi jurisconsultul primăriei, înalt, slab, cu figură ascetică, Zaharia Mărcuş, directorul băncii „Silvania", foarte gras, cu răsuflarea scurtă şi mulţi alţii, însoţiţi de neveste şi de copiii mai răsăriţi. Nici unul din ei nu pătrunse în curtea bisericii. Se salutară ca de obicei şi schimbară cuvinte indiferente. Sculaţi în puterea nopţii, erau morocănoşi, fără chef de vorbă. Un vânt subţire se strecura din văgăunile Măgurii asupra oraşului. Câteva stele îndepărtate luceau în 1 Pardesiu, (germ.) 86 — Biruitorii — înaltul bolţii. Nori negri, prăpăstioşi se grămădeau spre răsărit, ameninţând a ploaie. La ora patru, mai cu vorba bună, mai răstindu-se, crâsnicul jula începu să dea la o parte lumea din curte. La câţiva paşi în spatele său, se ivi Todor Ghile de pe Uliţa Românească, un bătrân verde, cu mustăţile răsucite şi mersul ţanţoş, care de treizeci şi doi de ani purta crucea în noaptea învierii. îndată după el, urma vicarul în ornate împărăteşti, sub baldachinul de mătase gălbuie, cusută cu fir de aur. Patru teologi înveşmântaţi cu stihare albe ţineau stâlpii baldachinului. La oarecare depărtare de el, păşeau cei doi preoţi ai oraşului, părintele Bude şi părintele Silvăşan, de asemenea în odăjdii de sărbătoare. Scurtul cortegiu era încheiat de curatorii bisericii şi de purtătorii praporelor. Afară, în piaţă, grupul se opri, după datină, în faţa casei parohiale, aşteptând să se alcătuiască cortegiul. în rândul din frunte luară loc loan Henţia, primarul, deputatul Gurzău şi cei trei copii ai vicarului. Ceilalţi intelectuali se aşezară în urma lor, pe mai multe rânduri, într-o oarecare ordine, după poziţia şi vârsta fiecăruia. La capătul cortegiului, amestecaţi la întâmplare, se îmbulziră cei aflaţi până adineaori în curtea bisericii. Când baldachinul vicarial se puse în mişcare, cele trei clopote ale bisericii începură să bată deodată. De sus, Vasile Gomboş, clopotarul, urmărise cu atenţie formarea cortegiului şi trăsese de funii în clipa cuvenită, împreună cu ajutoarele sale. Auzind dangătul adânc al bronzurilor, cei mai mulţi ridicară capetele. Conturată pe cerul vânăt, silueta clopotniţei, alungită şi nesigură, părea că se pierde în nori. După obicei, cortegiul o luă la dreapta pe strada Şuluţiu, luminată de două becuri sărace, şi o ţinu înainte spre sediul preturii. Până acolo trecură prin faţa şcolii primare, a grădiniţei de copii şi a căminului de ucenici. Aici drumul se arcuia la stânga, mărginit de castani rămuroşi, spre strada principală. Ajunsă ,n strada Kossuth, acum Regele Carol, mulţimea, strâmtorată, se lăţi între cele două trotuare şi încetini mersul. Răsfirată 87 — Ion Gheţie — până atunci peste măsură, coloana se adună la un loc şi se scurtă. Dangătul clopotelor se desluşi mai puternic, născând răspunsuri nesfârşite din pereţii împăduriţi ai Măgurii. Din întunericul ce începuse să se risipească, răsăriră pe rând clădirile primăriei şi ale claustrului de călugăriţe. Umbre nestatornice cutreierau faţadele mohorâte, topindu-se în găurile negre ale ferestrelor. în dreptul Băncii Naţionale, cortegiul ocoli spre stânga pentru a se înapoia la biserică. Ca la un semnal, clopotele îşi opriră bătaia. Văzduhul, îngheţat şi sonor, clocoti de zvonurile fără număr ale ecourilor ce mureau în depărtare. Se desluşi, dintr-o dată, supărător de puternic, murmurul mulţimii. Numai câteva clipe, deoarece din senin zecile de convorbiri se curmară, iar cortegiul îşi văzu liniştit de drum. De sus, din clopotniţă, Gomboş şi ajutoarele sale urmăreau curgerea nesfârşită a mulţimii care se revărsa la vale de Banca Naţională. Când baldachinul ajunse din nou în dreptul bisericii, porni pentru a doua oară clopotele, mai aprig decât prima dată. Pătrunzând în strada Şuluţiu, coloana se îngustă şi se lungi din nou. Cei din urmă încercau zadarnic să ţină pasul cu cei aflaţi în frunte. Femeile călcau apăsat, strunindu-şi copiii zburdalnici, fără a pierde din ochi coşurile încărcate cu colaci, ouă roşii, prescură şi vin, încredinţate acestora. Alături de ele, bărbaţii, buimaci şi greoi, îşi frecau palmele bătătorite şi oftau. Ţinuseră cu străşnicie postul cel mare, iar acum, în dimineaţa Paştelor, pe inimile goale, le era mai greu ca oricând. Dacă coada procesiunii aducea cu un stol de pelerini pregătiţi să înfrunte o cale lungă, capul amintea mai degrabă publicul ieşit să-şi facă promenada duminicală. Bărbaţii îşi ofereau braţul drept doamnelor. Lângă acestea, fetele mai mari, în pardesie de culoare deschisă, cu pălărioare simple, fără zorzoane, păşeau repede, azvârlind priviri curioase în jur. Tinerii, răzleţiţi de familii, se ţineau într-un grup compact, în care se vorbea cam mult şi chiar se râdea. La cea din urmă rotire, procesiunea se poticni pe neaşteptate în faţa preturii, tocmai când dăduse de loc deschis. Mersul 88 — Biruitorii — deveni din ce în ce mai anevoios, rândurile se ajungeau din urmă şi se amestecau. Aflată în frunte, Mărioara Henţia întoarse capul, cum mai făcuse de câteva ori până atunci. De astă dată îşi zări logodnicul mai în spate în grupul tinerilor. Vaier se culcase foarte târziu şi abia reuşise să se trezească pe la patru. Avea şi acum aerul zăpăcit al celor sculaţi fără veste din somn. O salută cam încurcat, cu un zâmbet timid, pe care Mărioara i-l înapoie. Cortegiul se puse în sfârşit în mişcare fără ca cineva să-şi fi dat seama ce s-a întâmplat. Răzleţit de ceilalţi fraţi, Sever Henţia se trezi lângă Mica Lobonţ. Nu se văzuseră după întoarcerea lui de la studii. - Ce-i cu tine, de ce n-ai ieşit deloc? îl iscodi ea în şoaptă. Adăugă repede, observând privirea piezişă a mamei sale: Dar mâine vii la stropit, nu-i aşa? Curgerea firească a mulţimii se curmă în faţa claustrului. Rândurile înaintaşe încetiniră din nou mersul şi o ţinură tot aşa. Primarul Tarţia îşi privi ceasul. Mergeau de patruzeci de minute. Şopti ceva directorului Orghidan, care se plecă la urechea primului curator, judecătorul Erdelyi. Cuvintele sale fură auzite de părintele Silvăşan, care se mulţumi să facă semn înspre vicar. Adăpostit sub baldachinul pătrat, acesta abia înainta. Totul îl apăsa şi-l istovea: dimineaţa crudă de primăvară, mohorâtă de ultimele umbre ale nopţii, învârtirea fără sfârşit pe străzi şi chiar odăjdiile cusute cu fir de aur, care-i atârnau grele pe umeri. Părea absent la tot ce se petrecea în juru-i, la bătaia adâncă a clopotelor, la şuşotelile credincioşilor. Ai fi zis că a uitat până şi de sine şi că se mişcă împins de o putere străină care a pus stăpânire pe el. Aşa făcu mai mulţi paşi şovăitori, apoi dintr-odată se opri, ca şi cum drumul s-ar fi încheiat acolo. Oprirea fu atât de bruscă, încât preoţii trebuiră să-l ferească. Purtătorii baldachinului observară târziu că vicarul a rămas în urmă şi nu ştiau ce să facă: să stea locului ori să se întoarcă. - Prea sfinte părinte! îndrăzni parohul Bude, atingându-i uşor braţul. 89 — Ion Gheţie — Vicarul tresări. Un simţământ greu de numit se citea în ochii lui albaştri, reci, un amestec de mirare, contrarietate şi mâhnire neputincioasă. îndepărtă mâna parohului cu un gest scurt şi îşi urmă mersul obişnuit. Câteva minute mai târziu, cortegiul pătrunse în curtea bisericii. Todor Ghile se dădu la o parte cu crucea. Ieşind de sub baldachin, vicarul se apropie de uşile încuiate ale bisericii. O dată cu el se strecurară în faţă şi câţiva credincioşi şi o droaie de copii, dornici să audă de aproape cuvintele ce aveau să se rostească. Vicarul bătu de trei ori în uşa de stejar şi strigă cu voce poruncitoare: - Deschideţi porţile bisericii, ca să intre împăratul măririi! - Dar cine este împăratul măririi? se desluşi dinăuntru vocea crâsnicului Jula, asurzită de tăblia groasă a uşii. - Este stăpânul cerului şi al pământului, cel ce s-a întrupat din Maria Fecioară, a pătimit şi a înviat întru slavă veşnică! Dialogul dintre preot şi crâsnic se repetă de trei ori, după care uşile bisericii se deschiseră până la perete. Atunci vicarul, întorcându-se spre mulţime, îi împărtăşi vestea mult aşteptată: - Christos a înviat! Pe urma preoţilor, mulţimea pătrunse în naos, în timp ce, din înaltul corului, răsunau notele cântecului învierii. Liturghia începu curând, înceată şi tărăgănată, cum sunt slujbele în bisericile răsăritene. Răspunsurile corului, întoarse cu măiestrie, sporeau solemnitatea ceremoniei, care curgea liniştită şi măreaţă. De obicei, familia vicarului stătea în primul rând al stranei din stânga. De astă dată numai Victor se aşeză în banca îngustă cu pupitru înalt. Mărioara rămase lângă Vaier, iar Sever li se alătură. O jumătate lungă de ceas se scurse până veni rândul să se citească Evanghelia. Vicarul apăru în deschiderea uşii împărăteşti şi se îndreptă spre tetrapodul cu cartea sfântă. Privit de aproape, păru obosit, plictisit, de-o paloare neobişnuită. Lumina grea, ceţoasă, îmbâcsită de fumul cădelniţelor, sporea întru câtva lividitatea chipului. Pe măsură ce lectura Evangheliei înainta, vocea îi devenea aspră, hârâită şi în mod vădit 90 — Biruitorii — grăbită să încheie cât mai repede citania. O mărgea de sudoare, răsărită deasupra sprâncenei drepte, spre tâmplă, sclipea, gata să se rostogolească. Când isprăvi, Victor fu izbit de expresia împietrită a figurii, măcinată de aceeaşi istovire fără sfârşit, observată cu o săptămână în urmă, în timpul mesei din Duminica Floriilor. Slujba îşi reluă curgerea înceată, cadenţată în lungi răstimpuri solemne. Aşa trecură Heruvicul şi Crezul şi veni rândul ieşirii cu darurile. Prin uşa din stânga a altarului apărură unul după altul părintele Silvăşan, parohul Bude şi vicarul, la fel de palid şi de împietrit ca în timpul citirii Evangheliei. Cei trei preoţi începură pomenirile, amintind pe rând clerul, episcopii, pe Papa Pius al Xl-lea şi pe mai marii ţării, în frunte cu Regele Ferdinand, „cu toată curtea şi oastea lui". Vicarul se întoarse spre credincioşi, ţinând în mâini potirul de jertfă, pentru a-i binecuvânta. Judecătorul Erdelyi şi primarul Tarţia, aflaţi în faţă, îi zăriră ochii tulburi şi gura schimonosită. O luptă surdă se dădea înăuntrul lui, din care pentru o clipă omul ieşi biruitor. Cu o voce ce se stingea, dar putea fi încă înţeleasă, rosti: „Pace vouă!" Apoi căzu în faţă, într-o prosternare adâncă, ca înaintea unui stăpân nevăzut. Scăpat din mâini, potirul aurit se deşertă pe lespezile bisericii, parcă vicarul ar fi voit să împartă tuturor trupul şi sângele Celui ce se jertfise pentru oameni şi înviase în dimineaţa aceea. VI De cum auzi strigătul Juliskăi: Meltâsâgos asszonyom, milyen szerencsetlensegV, FJelena înţelese că i s-a întâmplat ceva lui Alexandru. Zărindu-I cum atârnă inert, ca o cârpă, în braţele lui Victor şi ale lui Vaier Nilvan, rămase fără grai. îşi veni în fire abia când se trezi în dreptul ei cu Dezideriu Flonta, pe care nici nu-l văzuse până atunci. Secretarul, săritor ca întotdeauna, aducea pardesiul şi pălăria lui Alexandru. 1 1 Stimată doamnă, ce nenorocire! (magh.) 9i — Ion Gheţie — - Dezbrăcaţi-I şi întindeţi-l pe pat! porunci ea celor doi tineri. Martă, iute la doctorul Szinyei! într-un minut să fii aici! Fata se întoarse curând cu sufletul la gură. Doctorul plecase din ajun la Zalău pentru două zile, lăsând vorbă ca în lipsa lui bolnavii să-l caute pe doctorul Weinberger. Dar Helena nici nu voi să audă. Weinberger! Pe lângă faptul că nu avea nume bun, fiind căsătorit a doua oară, doctorul era evreu. - Nu-mi trebuie mie jidov în casă în ziua de Paşti! declară ea categoric. Şi-o repezi pe Marta la doctorul Antalffy, fostul conşcolar al lui Laţi, stabilit de un an în Silvania. într-un sfert de ceas trăsura se înapoie aducându-l pe doctor. Scund, îndesat, musculos, cu părul zburlit şi cu cravata rău legată, Antalffy ascultă neatent cuvintele Helenei, mormăi ursuz ceva, apoi ceru să fie dus în camera lui Alexandru. Bolnavul zăcea cu ochii deschişi pe patul nedesfăcut, pământiu la faţă, cu părul muiat de sudoare. Un ghemotoc de spumă albă-cenuşie îi atârna în colţul buzelor. Câte un scurt fior îi străbătea din când în când membrele crispate, care zvâcneau într-o încercare repede curmată de a se destinde. Cineva voise să-l descheie la gât şi-i smulsese pe jumătate gulerul de celuloid, ridicându-i un colţ până aproape de ureche. O pată întunecată mânjea pieptul reverendei. Antalffy se descotorosi la iuţeală de pardesiu, azvârlindu-l pe un scaun şi îşi desfăcu trusa de piele. Mai înainte de a-şi scoate stetoscopul, se încruntă şi fornăi zgomotos din nas, parcă ar fi fost răcit. Se plecă asupra bolnavului şi se strâmbă din nou, urâţindu-şi şi mai mult trăsăturile şi aşa neplăcute la vedere. - CukorP ceru el cu vocea răstită, întors pe jumătate spre Helena. Cukor! îndată ce vârî cu sila o linguriţă de zahăr în gura vicarului, mişcările spasmodice ale corpului se potoliră. Câteva picături 1 1 Zahăr! (magh.) 92- Biruitorii — de sânge colorară pieliţa străvezie a obrazului. Cu mişcări iuţi şi îndemânatice, doctorul îi examină inima, plămânii şi abdomenul. Aruncă o privire picioarelor umflate, apoi strânse mijlocul bolnavului, apăsându-şi degetele cu putere asupra şalelor. Ca un răspuns, se auzi un geamăt scurt, urmat de o inspiraţie profundă, ce părea să nu aibă sfârşit. Doctorul se opri o clipă şi îşi trecu degetele prin părul negru, încâlcit. Intrat în cameră de câteva minute, Victor îi întinse buletinele de analiză. Antalffy dădu din cap. Scoase o fiolă din trusă şi începu să-i ferestruiască gâtlejul. După injecţie, Alexandru îşi reveni. Deschise ochii, clipi de câteva ori, apoi mişcă buzele, mormăind nişte cuvinte neînţelese. Doctorul mai rămase lângă el un sfert de ceas. Dincolo, în salon, o încunoştinţă pe Helena că bărbatul ei a avut o criză diabetică. Scularea în toiul nopţii, oboseala, apoi ajunarea timp de câteva ceasuri au făcut ca în sângele bolnavului să se afle prea puţin zahăr. Acum trebuia să-şi recâştige puterile pierdute. Prescrise o dietă severă, medicamente şi făgădui să se înapoieze spre seară. în antreu îi strecură lui Victor, pe care-l cunoştea mai de mult: - Dacă i se mai face rău, daţi-i puţin zahăr. După părerea mea, o nouă criză nu e de aşteptat. Ceea ce-mi dă de gândit sunt rinichii, care merg prost. Tatăl tău are opt grame de albumină la litrul de urină. Dar asta vom vedea în zilele următoare. Helena rămase toată dimineaţa lângă Alexandru. Acesta acceptă conştiincios ceea ce i se făcu de mâncare, iar mai târziu prafurile aduse de la farmacie. întrebă unde sunt copiii, dar nu ceru să-i vadă. în rest, răspunse întrebărilor Helenei prin monosilabe sau moţăieli ale capului. îndată ce înghiţi ultima lingură de mâncare, se lăsă pe pernele adânci şi coborî pleoapele. Aşa dormi până la prânz ori mai bine zis picoti, deoarece deschidea uneori ochii, căutând ceva prin încăpere. Helena crezu la început că se uită după ea, dar apoi băgă de seamă că privirile lui Alexandru iscodesc altceva, un lucru oarecare, aflat lângă fereastră. 93 — Ion Gheţie — Mărioara, care intră pe la unu, îşi găsi mama veghind la căpătâiul patului. - Prânziţi voi, îi răspunse Helena în şoaptă împingând-o afară, nu-mi arde acuma de mâncare. - Nimeni nu poate trăi fără să mănânce, replică fata cu bunul ei simţ obişnuit. Mama ajunează de aseară şi mai are de tras destule. De unde va lua putere, dacă nu pune nimic în gură? Helena îi dădu dreptate. în prânzitor, o aşteptau ceilalţi copii şi Vaier Nilvan. în timpul mesei, domni o atmosferă posacă. Nu prea vorbi nimeni. Singur Vaier mai încercă să dezmorţească sufletele. „Doamne", gândi Helena, ascultând ca prin vis cuvintele celorlalţi, „cât de mult am aşteptat Paştele acesta şi cu câtă neîndurare s-au potrivit lucrurile pe dos decât dorisem!" Ceasul petrecut în mijlocul copiilor îi făcu bine. Se întoarse lângă Alexandru mai alinată. Totuşi pe la patru, când o găsi pe Mărioara la oglinda din salon, îmbrăcată de a ieşi, se mânie din senin. - Dar tu ce cauţi aici? se încruntă ea. - îl aştept pe Vaier să mă ia la preumblare, declară ea pe un ton firesc. - Şi tocmai acum îţi arde de preumblare, când părintele tău e bolnav, iar afară stă să plouă? o înfruntă Helena. Ieşi fără să mai adauge o vorbă. Mărioara nu se simţea cu nimic vinovată. De ce să nu se preumble cu logodnicul ei? Doar tatăl ei nu e în primejdie de moarte! La acestea se gândi ea în timp ce-şi dezbrăca rochia de stradă. Cu felul ei nepăsător de a fi, luă un roman de Marlitt şi se apucă să citească, ronţăind câte o bomboană de mătase cu miez de nucă. Alexandru dormi un somn până la cinci. Avea fruntea îmbrobonită de sudoarea pe care Helena i-o şterse cu batista. Nu stătea prea bine, ar mai fi dorit o pernă, ca să-şi înalţe căpătâiul. După ce-şi găsi locul, întinse cele două mâini de-a lungul trupului şi îşi rătăci privirile prin încăpere, căutând din nou obiectul acela misterios, ascuns undeva în preajma ferestrei. 94 — Biruitorii — - Ce se aude? întrebă el deodată. - Sunt cei ce întreabă cum te afli, îl lămuri Helena. Şi azi dimineaţă au trecut Erdelyi, Mărcuş şi Orghidan. E Victor în anticameră care-i primeşte. Alexandru nu comentă ştirea, iar la întrebarea dacă soneria nu-l conturbă, răspunse printr-un nu apăsat. La fel răspunse un minut mai târziu, când Helena voi să ştie dacă nu ar dori să aprindă lumina. Spre a preîntâmpina alte întrebări, închise ochii, ca şi cum ar fi dorit să doarmă. O zbatere abia simţită a pleoapei arăta însă că veghează. înşelată în această privinţă, Helena trecu în salon, unde dădu peste Livia şi lani, care veniseră însoţiţi de Bubi, să-l vadă pe bolnav. - Ce face Alexandru? se interesă lani. - Nimic. Se odihneşte, răspunse Helena. Mi se pare că a adormit. La şase îl trezesc să-i dau de mâncare. - Aşa devreme? - Aşa a zis doctorul. El ştie mai bine. De altminteri, pe la şase trebuie să pice şi el. Livia şi lani spuseră că aşteaptă trezirea lui Alexandru şi vizita doctorului pentru a cunoaşte mai bine în ce stare se află. Bubi se folosi de un pretext ca să se retragă. Temător de boli şi de moarte din adolescenţă, abia consimţise să-şi întovărăşească părinţii. - Voi nu beţi un cafei negru? îi întrebă Helena, după plecarea nepotului. Eu tare aş bea, căci pic de osteneală. lani refuză, nu că n-ar pofti, dar se temea că n-o să doarmă la noapte. Livia însă primi. - Şi eu mă simţesc destul de obosită, mărturisi Livia. Şi-apoi e atâta de frig aici! Helena se simţi atinsă de observaţia cumnatei. - Să-i spun Martei să facă un pic de foc, zise ea îndată. Nu luă în seamă împotrivirea Liviei şi dădu poruncă servitoarei. Peste câteva minute un foc iute încingea plăcile albe de faianţă ale sobei. Sosi şi cafeaua aburindă, pregătită 95 — Ion Gheţie — de Juliska. Aceasta umpluse trei ceşti, spre mulţumirea lui lani, care acum regreta că adineaori refuzase. Antalffy apăru înainte de şase. Era mai îngrijit îmbrăcat, dar la fel de ursuz ca dimineaţa. - Situaţia se menţine neschimbată, declară el, zăbovind un minut în salon. După o asemenea criză e normal. Să dăm organismului o noapte de repaus, mâine vom fi în măsură să apreciem mai bine cum stau lucrurile. Seara târziu, intrând în camera lui şi a lui Sever, Victor îşi găsi fratele îngenuncheat în faţa patului, cu obrazul îngropat în palme. - Ce faci? Te rogi? întrebă el, oprindu-se în prag. - Da, mărturisi jenat Sever, care se ridicase repede în picioare. Vreau să mă spovedesc mâine dimineaţă. - Nu te-ai cuminecat înaintea Paştelor? - Ba da, se mărgini să răspundă Sever. Victor bănuia că Sever se spovedeşte din pricina bolii părintelui său. Se retrase în camera de domni, pretextând că are de lucru la teză şi că vrea să doarmă acolo. Helena îl găsi la birou cu nişte foi bătute la maşină. - Viţi, ţie ţi-a vorbit ceva Antalffy despre boala tatălui tău? - Nu, nimic, ce să-mi vorbească? Replica veni atât de prompt, încât Helena nu se îndoi că e sinceră. Ce ştie şi mama. - Bine, bine. Eu merg să mă aşez în pat. Pic de osteneală. Numai de-aş putea dormi. Culcă-te şi tu, nu mai sta, că e târziu. După plecarea mamei sale, Victor aşteptă până casa se linişti pe deplin. Deschise apoi uşiţa din dreapta biroului şi trase sertarul din mijloc, acela în care găsise cu o săptămână în urmă plicul cenuşiu cu testamentul lui Alexandru. Nu-I mai zări, în schimb degetele dibuiră spre fundul sertarului alt plic, mai lung, croit dintr-o hârtie mai fină. Testamentul meu, dr. Alexandru Henţia, vicar foraneu episcopesc în Silvania, citi el. Plicul nu era închis. Ispita fu prea mare, ca să nu scoată hârtia şi să n-o citească. Ochii-i erau împăienjeniţi, iar degetele-i tremurau. Testamentul 96 Biruitorii — fusese întocmit marţea trecută de avocatul Keller. înţelese îndată cugetul ascuns al tatălui său când hotărâse să schimbe într-un anumit chip cele statornicite cu patru ani mai devreme. Nu pricepea însă de ce a lăsat nelipit plicul. Se ştie doar că, pentru a înconjura încurcăturile, testamentele se închid şi se sigilează. Victor rămase multă vreme în cumpănă. în sfârşit, trase sertarul în care se găsea pecetea cu monogram al tatălui său şi o bucată de ceară roşie. Un miros iute, pişcăcios se răspândi în încăpere. Câţiva stropi se prelinseră pe dosul plicului, striviţi îndată de sigiliul neted de metal. Nu putu adormi vreme îndelungată. Gândul i se întorcea mereu la testamentul pe care-l pecetluise. îşi aminti de rândurile citite în lexiconul unguresc că nefrita cronică e o boală necruţătoare. N-ar fi putut spune că îşi iubea tatăl. De fapt, nu iubea pe nimeni şi nici nu ştia ce-i iubirea. Educaţia pe care o primise nu se întemeia pe iubire, ci pe alte idei călăuzitoare, cum ar fi, bunăoară, cuviinţa, munca şi mai ales simţul datoriei. Zadarnice i-au fost încercările de a se apropia de el (după cum fără rost se dovediseră străduinţele asemănătoare ale lui Alexandru). La orice cuvânt, pe buzele tatălui său apărea zâmbetul nesuferit de dispreţ şi de milă şi invariabilul: „Ei!" Cu toate că nu-l iubea, gândul că e în primejdie îl umplea de nelinişte, ca şi cum ar fi fost vorba nu de o fiinţă apropiată, ci de sine însuşi. Nu dormea de mult, când o mână nerăbdătoare îl scutură de umărul stâng. în întuneric recunoscu cu greu trăsăturile schimbate ale Helenei. - Scoală degrabă şi aleargă după Antalffy! auzi el. Tatăl tău se simţeşte foarte rău. Se trezi lângă birou, bâjbâind după haine. Tremura din adânc şi îşi strângea cu putere dinţii ca să nu clănţănească. în aerul stătut al odăii mai stăruia mirosul de ceară arsă. 97 — Ion Gheţie — VII Helena se trezi pe la şapte cu trupul îndurerat, parcă ar fi fost bătută. Nu dormise mai mult de patru ceasuri în cursul nopţii şi nici măcar în răstimpul acesta somnul nu-i fusese somn. Lângă ea, Alexandru respira liniştit. După un ceas de chinuri şi de spaimă, răul îl lăsase dintr-o dată. Curând după sosirea lui Antalffy începuse să se simtă mai bine, vărsăturile încetaseră, nu se mai zvârcolea ca un osândit de pe o parte pe alta. Pe la opt, Helena trecu în bucătărie să vadă de mâncarea lui Alexandru, lăsând-o pe Mărioara lângă bolnav. - Hogyan erzi magâta meltosâgos urV întrebă Juliska, cu o voce pe jumătate curioasă, pe jumătate compătimitoare. Helena nu era persoana care să se destăinuie unei slujnice, nici atunci când simţea nevoia să-şi împărtăşească cuiva necazurile . - Roszul!1 2 i-o trânti ea scurt, făcându-şi de lucru la ceainicul de pe plită. După programul stabilit de Antalffy, Alexandru trebuia să-şi ia prima masă la opt şi jumătate. Când intră în dormitor cu tava, Mărioara făcu un gest nelămurit spre bolnav. - Vorbeşte toată vremea, bâigui ea, şi dă mereu din mâini! Alexandru răsufla greu, parcă ar fi ridicat o lespede grea de pe piept. Pe buzele uscate, brăzdate de crăpături, se isca un murmur neîncetat. Niciodată nu auzise până atunci o asemenea revărsare neistovită de vorbe, înşirate fără răgaz una după cealaltă. - Alexandre, îl strigă ea, trezeşte-te, Alexandre! Cel strigat n-o auzi şi continuă să reverse neistovit şuvoiul de cuvinte, însoţindu-le de o gesticulaţie bizară. - Viţi, se repezi ea la uşă, vină îndată, tatălui tău îi e din nou rău! 1 Cum se simte stimatul domn? (magh.) 2 Rău! (magh.) 98 — Biruitorii — Auzind vocea mamei sale, băiatul crezu că s-a întâmplat o nenorocire. Dar bolnavul nu prezenta nici un simptom îngrijorător, în afara vorbăriei neîntrerupte şi a mişcării dezordonate a mâinilor. - Ce spune? Pricepi ceva? Victor se plecă asupra tatălui său. Prinse un cuvânt, apoi altele, dar tot ce auzea părea a fi fără cap şi coadă. - Collatio tituli seu confirmatio, desluşi el. Alte asemenea frânturi, pe jumătate inteligibile ieşiră pe gura bolnavului: proclamationem dupplex examen praecedit... generale nempe et speciale ... tonsuratus etiam huius privilegii... Multă vreme Victor nu se dumeri ce voiau să spună acele vorbe desperecheate, până să-şi dea seama că erau pasaje din cursul de drept ecleziastic pe care tatăl său îl ţinuse la Teologia din Gherla. învăţase şi el după unul din manualele ferfeniţite, trase la şapirograf, în timpul celor doi ani de studii teologice. - Şi-acum ce facem, Viţi dragă? se nelinişti Helena, văzând că delirul bolnavului nu se curmă. Antalffy a spus să-i dăm numaidecât de mâncare la ora opt şi jumătate, altminteri e în primejdie să aibă o nouă criză. Mai înainte ca băiatul să fi răspuns, o schimbare neaşteptată se petrecu în comportarea vicarului. Potopul de cuvinte latineşti secă din senin, ca şi cum ar fi tăiat cineva cu o foarfecă lunga panglică sonoră. Deschise ochii largi şi se ridică în capul oaselor, cu degetele încleştate în cuvertură. întreaga sa înfăţişare era aceea a unui om hăituit, aflat în primejdie de moarte. Se trase înapoi, strivind pernele, până umerii i se lipiră de tăblia patului. Ochii lui albaştri-cenuşii, acoperiţi de ceaţă, rătăceau prin încăpere. Helena mai întâlnise de câteva ori privirea aceea cercetătoare, îndreptată undeva în preajma ferestrei. De fiecare dată, Alexandru arăta ca unul care iscodeşte ceva nu tocmai lămurit, mai mult presimţit, despre care a aflat pe neaşteptate că îşi are locul prin apropiere. De astă dată chipul şi mai ales ochii lui trădau o groază abia stăpânită, ca în faţa unui duşman care te pândeşte necruţător dintr-un ungher, gata să se năpustească asupra ta. 99 — Ion Gheţie — - Tatică, tatică! îl chemă Victor, apucându-i braţul. La atingerea mâinii străine, bolnavul avu o mişcare convulsivă şi se trase în lături. Băiatul dădu să-l apuce din nou, dar tatăl său repetă gestul de respingere. A treia oară, zvârli mâinile în lături, măturând pe podele tava cu mâncare. Ca la un semnal, sări în picioare şi se năpusti spre fereastră. Mai mult din instinct, Victor îi ieşi în cale. - Lasă-mă, lasă-mă! vociferă vicarul, încercând să scape. Dar Victor îl ţinea strâns şi se chinuia să-l împingă în pat. Bolnavul făcu câţiva paşi de-a-ndărătelea, şovăind, apoi se azvârli din nou spre fereastră cu o pornire oarbă. O luptă disperată se încinse în mijlocul dormitorului. Alexandru era voinic, iar boala nu-i golise încă trupul de puteri. Voia să ajungă într-un anumit loc şi nimic pe lumea aceea nu avea cum să-l oprească. îşi apucă băiatul de mijloc, apoi îi încercui grumazul, încercând să-l doboare. Piept la piept, se zbăteau cu deznădejde, icneau şi gâfâiau, încleştaţi într-o încăierare pe viaţă şi pe moarte. - Doamne Dumnezeule! Victor, ce faci? Doamne Dumnezeule! se tânguia Helena, necutezând să se amestece. Lupta continuă până ce Alexandru îşi cheltui ultimele puteri. Victor îl simţi moale în braţele sale şi-l duse fără împotrivire până în pat. Pe cât de nebănuită fusese izbucnirea violentă a lui Alexandru, pe atât de înceată se dovedi întoarcerea sa la starea mai veche. Trebui să treacă o jumătate de ceas pentru ca agitaţia şi vorbele într-aiurea să înceteze. în acel moment însă, îşi recâştigă pe deplin conştiinţa. O recunoscu pe Helena şi schiţă o mişcare vagă către ea. Helena o interpretă ca pe o chemare. Veni lângă el, îi trecu palma pe fruntea jilavă, îngheţată: - Voieşti ceva? îl întrebă ea. O mare încordare cuprinse pentru câteva clipe faţa vicarului, parcă ar fi dorit să exprime ceva anume şi n-ar fi ştiut cum. Câteva suspine adânci îi tăiară glasul. - Apă! ceru el, cu vocea slabă. ioo — Biruitorii — Helena îi dădu puţină limonadă, pe care o bău încetişor, oprindu-se câteodată, spre a-şi recâştiga răsuflarea. Cu mare trudă, izbuti să înghită câteva linguri de mâncare. După aceea, ceru să i se îndrepte pernele la spate şi căzu în picoteala din care numai arareori se desprinsese în ultimele zile. Helena rămase toată dimineaţa în preajmă-i. Deşi erau cu toţii acasă, se simţea singură lângă căpătâiul lui Alexandru. De afară de pe stradă răzbeau când şi când vorbele şi râsetele tinerilor care se duceau, ca de obicei în a doua zi de Paşti, să stropească fetele. Criza din dimineaţa aceea o hotărâse definitiv în privinţa bolnavului. Aşa nu puteau merge mai departe. Alexandru era grav bolnav şi nimic nu arăta o schimbare în bine. După ea, Antalffy avea de ales: ori îşi ia răspunderea vindecării, ori se declară neputincios în a-l face bine şi-atunci trebuia mers de urgenţă la Cluj. Acum îi părea rău că-l chemase pe Antalffy. Oricât de priceput ar fi, e prea tânăr, nu are destulă praxă. Weinberger, aşa jidov şi muieratic cum era, tot ar fi fost mai bun. Antalffy sosi pe la unu. Era şi de astă dată încruntat, dar acum nu părea a fi la mijloc ursuzenia lui obişnuită. Auzind că Helena îi cere să se pronunţe deschis în privinţa bolnavului, şovăi, în timp ce pe figura-i smeadă, cu ochii negri ca tăciunele şi sprâncene stufoase, se strecură un zâmbet silit. în câteva cuvinte, declară că e pe deplin edificat în privinţa suferinţei domnului vicar. Preasfinţia sa suferă de o foarte gravă criză de uremie, la care se adaugă diabetCil şi neputinţa de a se hrăni conform prescripţiilor. Din păcate, el nu poate da un prognostic sigur în privinţa evoluţiei bolii. S-ar putea însă ca un alt medic să vadă lucrurile mai bine. Cât despre transportarea bolnavului la Cluj, el e categoric împotrivă. Cinci ceasuri pe drumuri proaste ar istovi peste măsură pacientul, ducând boala într-un punct fără întoarcere. - Oricum, eu mai trec diseară, zise el. Până atunci aveţi timp să luaţi o hotărâre. După tradiţie, în ziua a doua de Paşti erau invitaţi la masă ta tani. Helena nu consimţi să-l lase pe Alexandru cu una din IOI — Ion Gheţie — slujnice şi nici măcar cu Mărioara. Mai mult, îi ceru lui Victor să stea acasă pentru a nu fi cu totul singură în cazul că s-ar fi întâmplat ceva. Până la urmă se duseră numai Sever şi Mărioara. Helena binecuvântă momentul când hotărâse să rămână. Pe la patru, Alexandru avu o nouă criză, la început cu delir şi agitaţie, apoi zvâcni din pat şi încercă să ajungă iarăşi la fereastră. De data aceasta împotrivirea îi fu scurtă. îndată ce braţele lui Victor îl cuprinseră, se lăsă moale, ca şi cum şi-ar fi dat seama de la început că lupta e pierdută. Vestiţi de Marta, Mărioara şi Sever se înapoiară în grabă. îi însoţea Livia, gata să dea o mână de ajutor la nevoie. Un sfert de ceas mai târziu se înfiinţară lani şi Vaier Nilvan, acesta ca să-şi ia rămas bun. Pleca în seara aceea la Crasna cu o ocazie. Helena zăbovi câteva minute în salon ca să-i anunţe că bolnavului îi e mai bine, dar că deocamdată a adormit. După ce se va trezi, îi va chema să-l vadă. înapoiată în dormitor, Helena îşi luă lucrul de mână, marele milieu pentru masa din salon, fără a-l pierde din vedere pe Alexandru. Mişcând într-una croşeta, îşi simţi pleoapele îngreunate de somn. Încet-încet, gândurile începură să-i rătăcească de la una la alta. Oare i-o fi dat prin minte Mărioarei să-i îmbie pe oaspeţi cu nişte prăjituri şi cu un pahar de lichior? Cât e Livia de formalistă, să nu se ofenseze. Prea era nepăsătoare fata asta, uite şi acum când tatăl ei e bolnav, stă toată ziua cu cartea în mână şi ronţăie bomboane de mătase. De bună seamă că nu le-a dat nimic oaspeţilor şi stă tot timpul cu ochii ţintiţi la scumpul ei Vaier. îşi aminti îndată că nici nu avea cum să le dea, de vreme ce prăjiturile erau închise în bufetul din prânzitor, iar cheile le ţinea ea. Tresări speriată şi se bătu peste buzunarul din dreapta al rochiei. Un zornăit binecunoscut îi ajunse la urechi. Se desprinse din somnul ce-i da târcoale şi se ridică. Alexandru dormita, cu capul dat pe spate şi gura întredeschisă. în salon stăteau cu toţii în jurul mesei, pe aceleaşi scaune, întocmai ca în ajun. Dacă nu s-ar fi găsit printre ei Vaier Nilvan, ai fi crezut că nu s-au clintit din locurile lor de douăzeci şi patru de ore. 102 — Biruitorii — - Ce mai e? tresări Livia, când o zări. - Nimic, răspunse Helena, sătulă să repete aceleaşi vorbe. Mi s-a părut mie sau afară a început din nou să plouă? Ţârâitul soneriei vesti că îi caută cineva. Era Antalffy, care-l aducea cu sine pe doctorul Szinyei, cu pălăria lui tare şi cu trusa uriaşă cât un geamantan. Zărindu-i împreună, Helena îi aruncă lui Antalffy o privire recunoscătoare. Fără îndoială că venind încoace intrase la Szinyei şi-l informase despre starea vicarului. Ca unul ce cunoştea cazul, Antalffy se mulţumi cu o examinare sumară, după care-i făcu loc lui Szinyei. Bătrânul citi meticulos buletinele de analiză, apoi cu încetineală şi calm, cercetă bolnavul. Era un medic de modă veche, cu deprinderi însuşite în patruzeci de ani de practică, intrate de mult în sânge. Declară de la început că el e întru totul de acord atât cu diagnosticul, cât şi cu tratamentul indicat de tânărul său coleg. Din păcate se aflau în faţa unei crize grave de uremie, înrăutăţită, fără îndoială, de diabetul zaharat, ajuns într-o fază critică. El, care cunoştea de mult boala domnului vicar, mărturisea acum că se aştepta la o asemenea evoluţie, numai că nu o socotea atât de grabnică. Szinyei mai vorbi un timp, rămânând în sfera consideraţiilor generale. Helena, care-l urmărea cu greutate, îşi spunea într-una că doctorul o descânta cu vorbe goale, ferindu-se să-i mărturisească adevărul. - Avem, dar, dreptul să sperăm, domnule doctor? îl întrerupse, agăţându-se de un cuvânt al lui. - De bună seamă, stimată doamnă, murmură politicos doctorul, pe când scria o ordonanţă (erau în camera de domni). Totdeauna este loc pentru speranţă. - Pe mine să mă iertaţi, se ridică Antalffy, mă aşteaptă un bolnav şi de-acum de cazul domnului vicar se ocupă doctorul Szinyei. Se înclină foarte adânc în faţa Helenei. Mă bucur, stimată doamnă, că v-am putut fi cu ceva de folos. Ca de obicei, Victor îl însoţi până în stradă. - Pista, i se adresă el, sper că nu te simţi jignit... 103 — Ion Gheţie — - Ne legyhulye!1 îl repezi Antalffy. Szinyei e medicul vostru de casă şi era normal să preia cazul. - Pista, reluă băiatul, aş vrea să ştiu care e adevărul cu tata. - Nu e bine să cunoşti întotdeauna adevărul, mormăi doctorul. - Mie poţi să mi-l spui. Sunt pregătit. - Bine, dacă asta ţi-e dorinţa... Făcu o scurtă pauză, căutându-şi parcă cuvintele. Victor, tatăl tău e pierdut. După părerea mea, care se deosebeşte de a lui Szinyei, e o chestie de o zi-două. Dar să nu spui nimănui, nici măcar mamei tale. îi strânse cu putere umărul drept. Fii tare! Livia şi lani plecară ultimii. Era târziu, aproape opt. - Săraca de tine, o căină Livia pe Helena, luându-i o mână într-a ei şi bătând-o încetişor, tare trebuie să fii zdrobită! - Nu, nu, tăgădui aceasta. Acum mi-a trecut. îi dau de mâncare lui Alexandru şi-apoi mă culc şi eu. îi petrecu pe amândoi şi puse singură zăvorul la intrare. „Doamne", oftă ea, deschizând uşa dormitorului, „numai de n-ar începe iarăşi calvarul de azi-noapte!" VIII VIII Mulţumită lui Dumnezeu, Helena avu parte de o noapte paşnică. Deşi nu dormi mai mult de şase ceasuri, se trezi întremată, cu o moleşeală plăcută în încheieturi. Alexandru, mai vioi ca în ajun, răspunse cu bunăvoinţă la întrebările doctorului şi legă o scurtă discuţie cu el despre isprava nu ştiu cărui italian care sculptase o statuie înaltă de doisprezece metri în amintirea celor căzuţi la Isonzo şi la Piave. După plecarea lui Szinyei, Alexandru rămase treaz şi se arătă dispus să converseze, chiar dacă întrebările le punea mai mult Helena. Treptat răspunsurile-i deveniră scurte, rostite fără interes. Helena bănuia că va cădea în obişnuita somnolenţă dinaintea prânzului. Dar bărbatul ei ţinea ochii 1 Nu fi prost! (magh.) 104 — Biruitorii — larg deschişi, cu o stăruinţă care dovedea că urmăreşte ceva aflat nu în afara, ci înăuntrul lui şi văzut numai de el. O pâclă uşoară, ca o înfrigurare, îi acoperi privirile. Ceea ce urmărea cu concentrare era ceva important şi totodată lipsit de importanţă, chiar derizoriu, încât Helena crezu că zăreşte pe buzele sale un zâmbet de înţelegere şi de compătimire. - Elenuţă, şopti el deodată, fără a-şi întoarce privirile spre dânsa, tu ţi-l aminteşti pe Mendel Samu? Helena nu răspunse îndată. Numele îi suna cunoscut şi totuşi nu putea spune despre cine era vorba. - Mi-I amintesc, răspunse ea în sfârşit. E păpucarul jidov cu picior de lemn, care ne repara ghetele la Gherla. - Acela e, rosti el în şoaptă, cu o uşoară clătinare a capului. Helena se aştepta ca bărbatul ei să urmeze cele începute. Dar el îşi reluase veghea ciudată dinăuntrul său. Uitase de Mendel Samu sau pantofarul nu-l mai interesa. „Oare de ce a vrut să ştie dacă-l mai ţin minte pe jidovul acela?" se întrebă Helena nedumerită. „Nu te apuci aşa din senin să vorbeşti despre un om care a murit de douăzeci de ani. Trebuie să fie ceva la mijloc". După masa de prânz, rezemat în perne, cu mâinile întinse de-a lungul trupului şi gura întredeschisă, Alexandru dormi vreo două ore. Pe la patru, revenind din bucătărie, îl găsi năduşit, învârtindu-se silnic de pe o parte pe alta, ca şi cum nu şi-ar fi găsit locul. Răsufla greu, din adânc, cu caznă. - Alexandre, Alexandre! îl strigă ea. Scoală-te să te schimb! Eşti lac de sudoare! Bolnavul tresări, pleoapele i se bătură repezi, parcă ar fi încercat să depărteze o pânză supărătoare de pe ele. - Cum îţi este? se interesă Helena, aşezându-i palma pe frunte. Te supără ceva? - Nimic, tăgădui el, numai că văd tulbure ca printr-o sită deasă. Unde eşti? - Aici sunt! îl vesti ea şi-i luă mâna întinsă. Alexandru se ridică cu greutate în capul oaselor şi o trase spre sine. 105 — Ion Gheţie — - Elenuţă, începu el cu vocea slabă, dar limpede, vină mai aproape şi ascultă-mă cu băgare de seamă. Eu o să mor chiar azi, a venit vremea să-mi plătesc datoria cea mare. Simţind-o cum tresare, îi strânse şi mai tare mâna. Taci, nu plânge şi nu te tângui, căci nu e acum vremea de lacrimi. N-am crezut niciodată că mă voi duce atât de repede, dar nu-i nimic. Totdeauna e bine când se întâmplă ce se întâmplă. Ascultă-mă şi fă tot ce-ţi spun. Trimite-I chiar acum pe Todor cu trăsura la Mărăcini şi roagă-l pe luliu să vină îndată la mine. îndată, aşa să-i scrii. Tot Todor, în drum spre Mărăcini, să treacă pe la Bude. Să se grăbească şi el, spre a mă spovedi şi a mă provedea cu sfintele sacramente. Se opri ca să-şi câştige răsuflarea. Cele câteva fraze îl osteniseră peste măsură. Se lăsă în perne şi îşi întinse mâinile pe plapumă. Atât deocamdată. Mai încolo, vom mai vorbi. Helena se trezi în coridor, în faţa odăii celor doi băieţi, fără a-şi da seama cum a ajuns acolo. „Doamne, numai asta nu!" îşi spunea întruna. Pe Victor îl află în camera de domni, cu o ţigară aprinsă. Nu-I văzuse până atunci fumând, nici măcar nu ştia că fumează. Era atât de obişnuită să-l găsească în locul acela pe Alexandru, încât tresări. - Viţi, îl vesti ea din prag, tatăl tău moare! Băiatul zvâcni în picioare ca împins de un arc. - Ce tot vorbeşte mama? îngăimă el cu voce răguşită. Helena îl puse la curent cu cele întâmplate. Se miră singură cât e de stăpânită şi cum repetă, cu nepăsare, cuvintele lui Alexandru. - Şi eu cu ce o pot ajuta pe mama? - Porunceşte lui Todor să înhame până-i scriu două vorbe lui luliu. Şi spune-i Martei să dea o fugă până la Szinyei. Rămâi în preajma mea, nu mă lăsa, singura mea nădejde tu eşti. Se înapoie lângă bolnav, iar Victor se îndreptă spre bucătărie. Câteva minute mai târziu se desluşi soneria în anticameră. Nu era nici unul din cei chemaţi, ci Livia şi lani. io 6 — Biruitorii — O zăriseră pe Marta alergând pe stradă şi bănuiseră că se duce la doctor. - De ce l-aţi chemat pe Szinyei? îl întrebă lani pe Victor care le ieşise în întâmpinare. Iarăşi nu-i e bine lui Alexandru? Victor îi conduse în salon. Nu ştia cum anume să le împărtăşească vestea. - E pierdut! exclamă el deodată, ridicând fără rost tonul. lani se făcu alb ca varul şi îşi duse mâna la frunte, ca şi când l-ar fi apucat din senin durerea de cap. - Ce tot vorbeşti? făcu el, cu o urmă de neîncredere în glas. - Mai adineaori l-am chemat pe părintele Bude şi am trimis la Mărăcini după Raţiu. lani se lăsă încetişor în fotoliu. îi tremurau buzele, iar pieliţa feţei i se coloră dintr-o dată într-un roşu intens. - lani dragă, lani dragă, linişteşte-te! sări Livia, zărindu-l atât de schimbat. Lasă, că bunul Dumnezeu se va îndura şi... Vină-ţi în fire, doar ştii că nu e bine să te tulburi aşa... Nu se aşezară bine oaspeţii şi pică doctorul Szinyei. Rămase îndelung lângă bolnav, dar spre deosebire de vizitele precedente nu mai plecă. - Obiectiv, nu văd nici o schimbare hotărâtoare, declară el în salon, unde primi să bea o ceaşcă de cafea. Tulburările de vedere pot fi trecătoare şi la un diabetic sunt normale. Numai inima prezintă unele semne de slăbire. Eu rămân lângă el, pentru orice eventualitate. lani îl asaltă cu întrebări, urlele dificile, la care doctorul'nu putea sau nu voia să răspundă. Spre a-i cruţa pe amândoi, Livia conduse discuţia spre alte subiecte, interesându-se de nişte cunoştinţe comune din Zalău. Oricum, mult n-ar mai fi vorbit despre boala lui Alexandru, deoarece în curând fu anunţat Bude. Parohul era îmbrăcat în odăjdii şi purta în mâini potirul cu sfânta cuminecătură. Toţi se ridicară în picioare, chiar şi Szinyei care era reformat. După ieşirea parohului se lăsă o linişte adâncă. De departe răzbăteau frânturi dintr-un cântec bisericesc. 107 — Ion Gheţie — „îi face maslul", îşi zise lani şi simţi cum i se încleştează gâtlejul. luliu Raţiu sosi înainte de şase. O pereche de cai buni ca ai vicarului nu făceau mai mult de o jumătate de ceas până la Mărăcini, iar înapoi nici atât, căci coborau. Raţiu aflase de îmbolnăvirea lui Alexandru, nu credea însă că e atât de grav. Ce-i drept, de câte ori îl întâlnise în Bucureşti, ba la Senat, ba la clubul partidului, văru-său îi păruse cam tras la faţă şi sfârşit. L-a întrebat o dată ce îl supără, dar Alexandru i-a răspuns că nimic. De îndată ce auzi clopoţelul trăsurii, Victor se repezi în antreu. însuşi lani se ridică, mai înainte ca Raţiu să fi apărut. Noul venit sărută mâna Liviei şi Mărioarei, dădu mâna cu lani şi-l bătu pe umeri pe Sever. Păru bucuros să-l revadă pe Szinyei, interesându-se de soţia lui şi de cei doi copii, Rezso şi Ede, al căror nume îl ţinea minte. Se înţelege că i se adresă ungureşte, în limba aleasă pe care o deprinsese în tinereţe prin şcolile maghiare şi la universitate. Amabil şi politicos ca întotdeauna, vorbea totuşi pe un ton scăzut, potrivit împrejurărilor. Micul surâs pe care-l afişa de fiecare dată intrând într-un salon dispăruse. - Dragă Elenuţă, grăi el, sărutând-o pe amândoi obrajii, cu ce prilej ne-a fost dat să ne revedem! Şi eu care vă aşteptam săptămâna aceasta la Mărăcini! Să fie oare atâta de gravă starea iubitului nostru Alexandru? -Singur Dumnezeu ştie, răspunse Helena prudentă. Eu nu mi-am pierdut de tot speranţa. Pofteşte, Alexandru te aşteaptă. Cineva ar zice... Restul vorbelor, ca şi răspunsul lui Raţiu se pierdură în dosul uşii închise. - Milyen gyonyoruen beszeli a magyar nyelvet a kedyelmes ur!1 observă Szinyei, foarte măgulit că Raţiu se întreţinuse cu el şi-i cunoştea atât de bine familia. - Igen, igen1 2, întări mecanic lani, cu minţile aiurea. 1 Ce splendid vorbeşte ungureşte Excelenţa sa! (magh.) 2 Da, da. (magh.) 108 — Biruitorii Trecu în odaia de domni să fumeze o ţigară. Cu trabucul aprins, se plimbă prin faţa bibliotecii, examinând distrat volumele legate în pergament şi piele. într-unul din rafturi, cartea lui Alexandru, De horis canonicis. Câte aspiraţii şi speranţe se legaseră de această carte şi de cariera lui Alexandru! Şi-l aminti pe tatăl lor, Vasile, înlăcrimat, cu ochii pe diploma de doctor şi pe inelul cu cifra imperială. Dar el, care se uita la frate-său mai mare ca la un arhanghel! Ce carieră ar fi făcut, dacă primea propunerea lui Prohaszka şi rămânea la Pesta! Alexandru a hotărât însă altfel... Acum toate erau de prisos, căci anii nu curg înapoi... Oare când se va mai naşte din neamul lor unul care să-i semene la minte? Raţiu părăsi casa prin prânzitor, fără a mai da ochii cu cei adunaţi în salon. în prag se ivi însă Helena: - Vină, Viţi, se adresă ea băiatului, te cheamă părintele tău! Doreşte să fiţi singuri! Alexandru zăcea sprijinit în perne, cu pleoapele lăsate şi . capul coborât în piept. Victor îl crezu adormit şi se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se retragă. Dar tatăl său simţise că în odaie a pătruns cineva. - Tu eşti, Victor? întrebă el şovăitor. Apropie-te, ca să te pot vedea mai bine. Băiatul se opri lângă pat. Tatăl său privea tot în direcţia uşii, ca şi cum n-ar fi observat că a ajuns lângă el. Alături, pe placa de marmură vineţie a noptierei, trusa doctorului Szinyei se căsca larg deschisă. - Fiule, începu vicarul cu o voce tărăgănată, mi-a sunat ceasul, mă duc. Vrei, nu vrei, ţie-ţi rămâne în seamă de azi încolo familia. Ştiu că nu eşti pregătit pentru o astfel de probă. Pe deplin pregătit în asemenea momente nu e nimeni pe lume. Vă las într-o situaţie materială grea. Pământul nostru strămoşesc, agonisit de două sute de ani încoace, se poate spulbera oricând în vremuri ca ale noastre. M-am gândit ce e de făcut pentru a-l păstra şi am dispus după cum mi s-a părut mie mai bine. Trag nădejde că va rămâne mai departe, întreg, al nostru. Cum ştii şi 109 — Ion Gheţie — tu, banii depuşi înainte de război la „Kereskedelmi Bank" din Pesta s-au pierdut aproape toţi o dată cu devalvarea şi cu revoluţia. De atunci n-a fost chip să pun ceva deoparte, afară de câteva mii de lei pe care-i veţi afla în birou. Banii pentru mobila Mărioarei s-au plătit mai bine de jumătate la Lengyel în Târgu-Mureş, mai rămân aproape cincisprezece mii. Mai sunt datorii la Bucureşti, la hotel, la croitor, nu mari, dar sunt. Solveşte-le degrabă, ca să nu ne facem de ruşine. Se întrerupse ca să-şi câştige răsuflarea. Nu stătea bine şi se tot foia, încercând să-şi găsească un loc potrivit. - Ţi le las în grijă pe mamă-ta şi pe Mărioara, precum şi pe Sever. Să ai grijă de ei ca de tine însuţi. Mai mult decât atâta nu-ţi pot cere. Pe Sever să-l trimiţi negreşit la studii, chiar dacă ar trebui să vă tăiaţi din carne. Mărioara să nu mai aştepte, ci să-l ia pe Vaier Nilvan. E om de inimă, măcar că nu-i un lumen1 şi are defectele lui. Greutăţi vei întâmpina destule. Nu te speria, căci nu eşti singur pe lumea asta. Avem neamuri cu vază, care nu vă vor lăsa. Unchiu-tău, Guşti, mai ales, vă poate ajuta în multe cele. Un sfat binevoitor vei găsi la Keller Samu. Şi nu uita, dacă veţi avea de înfruntat valuri mai mari, du-te cu încredere la luliu şi roagă-l să-ţi întindă mâna. Atâta cât atârnă de el va face negreşit. Vedeţi-vă de viaţa voastră şi nu vă gândiţi la mine. Eu am trăit. Şi-acum du-te şi trimite-l pe Sever! Alexandru se mişcă neputincios într-o parte şi într-alta, străduindu-se să se înalţe în perne. îi întinse mâna să i-o sărute. O expresie de lehamite şi de dezgust îi strâmbă figura. Se răsuci greoi cu spatele spre uşă şi îi făcu semn să plece. Sever îl găsi în aceeaşi poziţie şi se întrebă şi el, asemenea lui Victor, dacă n-ar fi fost mai bine să iasă. - Tatică! făcu el în şoaptă, apoi reluă mai apăsat: Tatică! Nu primi nici de data aceasta răspuns. Pe negândite, îl apucă teama. Şi totuşi nu ieşi, ci se aplecă asupra patului şi 1 Tip strălucit, (lat.) no — Biruitorii — îşi chemă încă o dată părintele, atingându-i uşor braţul. Ca şi cum s-ar fi năruit, trupul lui Alexandru veni spre el şi se răstigni pe spate, cu mâinile depărtate şi ochii larg deschişi. Băiatul năvăli în salon, cu faţa răvăşită şi privirile tulburi. - Mămică, bâigui el, tatica e... tatica a... Helena voi să alerge, dar nu putu face o mişcare, parcă i-ar fi crescut rădăcini. Doctorul Szinyei îşi reveni cel dintâi. Nimeni nu-l urmă în dormitor. în odaia vecină, orologiul bătu o dată, apoi încă o dată. Când îl zări pe doctor în pragul salonului, Helena înţelese că totul s-a sfârşit. Buzele îi tremurară, albi, o vână de pe tâmplă i se bătu repede, repede. - Luaţi cheile de la dulapuri! ţipă ea disperată. închideţi tot! Nu intră şi nu iese nimeni! Toţi crezură că a înnebunit. Singur Szinyei răsuflă uşurat. Era sigur că fără izbucnirea aceea sălbatică, lipsită de noimă, şi-ar fi pierdut cu adevărat minţile. Se grăbiră s-o sprijine şi s-o îmbărbăteze. Nimeni nu o băgă în seamă pe Mărioara. Cu obrazul urâţit de plâns, ea se izbea cu fruntea de tăblia mesei. IX Murind Alexandru Henţia la o oră târzie, pregătirile de înmormântare trebuiră amânate pentru a doua zi. Oricum, nici unul din ai casei nu era în stare să facă ceva în ceasurile acelea. In dimineaţa zilei următoare, Victor îşi găsi mama la măsuţa de corespondenţă, cu o foaie de hârtie în mână. - Am făcut vestirea de moarte, îl anunţă ea, întinzându-i textul necrologului. Ceteşte-o şi vezi dacă e bine şi îndeosebi dacă n-am uitat pe cineva. Adă-ţi aminte ce supărări au fost la moartea bietului luliu, când cei de la Gherla i-au uitat pe unchiul tău lani şi pe Livia. in — Ion Gheţie — Victor aruncă o privire asupra textului. Mamă-sa vorbea liniştită, pe un ton care nu era totuşi al ei. Nici înfăţişarea nu-i era cea obişnuită, ci întru câtva mai aspră. Cearcănele adânci din jurul ochilor dovedeau că nu prea dormise. - Şi-acum să vedem în amănunt ce e de mântuit, ca nu cumva să ne scape ceva ori să se petreacă altfel decât s-ar cuveni, zise ea, după ce i se înapoie necrologul. La opt ceasuri se înfiinţează Bude, ca să primească dispoziţiile noastre. De la început căzură la înţelegere că era peste putinţă să-l îngroape pe Alexandru după datină, a treia zi, adică joi. Vor veni oaspeţi mulţi, unii din locuri îndepărtate, de la Gherla, Oradea, Cluj, poate şi de la Blaj. Orice ar face, douăzeci şi patru de ceasuri tot trebuiesc unei scrisori ca să ajungă la destinaţie. Lasă că nici nu se puteau isprăvi toate, de pe o zi pe alta. Şi-apoi înmormântarea unui vicar se face cu pompă şi petrecere de timp. Aşa îi vorbiră şi lui Bude, când veni pe la opt, însoţit de ajutorul său, părintele Silvăşan. Parohul încuviinţă hotărârea ca pe singura ce se putea lua în împrejurările date. Conveniră, de asemenea, ca Alexandru să fie expus în biserică vineri dimineaţa, urmând ca slujba de prohod să se săvârşească cu începere de la două. Bude aminti şi de masa de pomenire care se dădea, după datină, săracilor. Părintele Silvăşan luă asupră-şi osteneala de a se ocupa de ea, rămânând ca la urmă Helena să-i restituie banii cheltuiţi din casieria parohială. îndată după Bude şi Silvăşan, plecă şi Victor. Avea o mulţime de treburi de aranjat: să anunţe decesul la primărie, să comande necroloagele şi cărţile de vizită cu chenar negru, să stea de vorbă cu fraţii Mâthe despre tot ce privea înmormântarea, adică despre sicriu şi carul funerar şi, în sfârşit, să cumpere un loc cât mai bun în cimitirul cocoţat pe coasta Măgurii. Un moment se gândiră să-l ducă pe Alexandru la Ocna şi să-l coboare în cripta zidită de Lupu, unde odihneau Simion cel Tânăr; Lupu şi Vasile. Helena dorea însă să-l aibă pe cel răposat în apropiere, ca să mai poată petrece câte un ceas în preajma lui. Cu ajutorul 112 — Biruitorii — prietenului său Kretsch Sanyi, care-l însoţi peste tot, Victor isprăvi alergătura până la amiază. Furgonul mortuar al fraţilor Mâthe sosi îndată după prânz. Helena priveghe însăşi mutarea trupului în sicriu. Cu mâna ei potrivi dantelele de pe pieptul mortului şi-i netezi cu pieptenul o şuviţă de păr ce i se deranjase. Lui Victor i se părea ceva neomenesc în stăpânirea de sine şi în tăria mamei sale. De fapt, Helena era cuprinsă de o amorţeală ciudată, mai mult sufletească decât trupească, care o apăra de emoţii şi de năvala gândurilor negre. Tresărea din senin şi îşi amintea că Alexandru a murit. Se smulgea curând din valul de obidă ce sta s-o copleşească. „Nu voi plânge şi nu mă voi tângui", îşi poruncea ea. „Nimeni nu va şti ce se petrece în sufletul meu decât eu însămi!" Numai cu greu izbutiră Mărioara şi Victor s-o convingă să nu-l vegheze pe cel răposat în cursul nopţii. Erau destui ei, cei trei copii, împreună cu lani, Livia şi Bubi pentru cele opt ceasuri ale veghei. Făcu bine urmând sfatul copiilor, deoarece ziua următoare fu din cale afară de istovitoare. De pe la zece până la prânz şi apoi după-amiaza până se înseră deplin soneria nu tăcu o clipă. Marta nu se mai mişcă de la uşă, primea telegramele, florile sau ajuta celor veniţi să-şi scoată hainele. Catafalcul fusese ridicat în salon, unde era loc mai mult şi se ajungea de-a dreptul din anticameră. Vizitatorii păstrau câteva momente de reculegere în faţa sicriului acoperit de flori, cu patru mari sfeşnice de argint în colţuri. De aici treceau în camera de domni pentru a prezenta condoleanţe Helenei şi celorlalţi membri ai familiei. Helena asculta cuvintele de compătimire,-elogiile aduse celui dispărut, cu faţa tăiată în piatră şi ochiul îngheţat. Un frig de moarte îi încrâncena inima. Mulţumea cu aceleaşi formule stereotipe, întindea mâna, apoi asculta de la capăt aceleaşi cuvinte de mângâiere, rostite de alte guri. O singură dată îşi simţi ochiul umed, atunci când sosi Gergely-bâcsi de la Uileac. Deşi bolnav de inimă şi mişcându-se cu greutate, bătrânul ceru să înhame de îndată ce află de IonGheţie — moartea lui Alexandru. De când nu-l mai văzuse, Gergely-bâcsi se îngrăşase şi mai mult. La fiecare două vorbe i se curma răsuflarea. Când îşi aşeză piciorul pe scară, ca să coboare, trăsura se lăsă într-o parte, gata-gata să se răstoarne. Susţinut de Gyuri şi de Victor, urcă anevoie cele cinci trepte. în faţa catafalcului îngenunche, după datina veche şi se închină cu evlavie. - Elenuţă, Elenuţă, se tângui el bătrâneşte, sărutând-o cu faţa brăzdată de lacrimi, ne-a lăsat şi bietul Alexandru! Odihnească-se în pace cu cei drepţi! Spre seară, numărul vizitatorilor scăzu, în schimb se îndesiră telegramele. Aşa cum bănuiau, episcopul Bobb nu venea la înmormântare, delegându-l ca reprezentant al său pe bătrânul canonic Sterca, prepozitul capitular. Se anunţă, de asemenea, vicarul episcopesc al Oradiei, dr. Graţian Flondor, vechi cunoscut şi prieten al lui Alexandru, precum şi alte feţe bisericeşti, printre care cei patru protopopi ai Sălajului şi douăzeci de preoţi din împrejurimi. îşi mai vestiră sosirea prefectul judeţului, luliu Comşa, senatorul Emilian Doboş, apoi sora lui Alexandru din Mireş, cu bărbatu-său, protopopul Sima şi alte neamuri: Popeştii din Cuceu, cei din Cluj, Nichiteştii din Bocşa şi cei din Plopiş. Canonicul Bodea, suferind în ultimul timp, nu cuteză a porni la drum. Venea însă Guşti, singur, fără Livia. în dimineaţa înmormântării, Helena îl trase deoparte pe protopopul Băliban, care se tot învârtea în jurul bătrânului canonic Sterca, nemaiştiind ce să facă spre a-i intra în voie. - Părinte protopop, îl anunţă ea cu răceală, se apropie ceasul când va trebui săvârşită slujba prohodului. E tare plăcut pentru mine să ştiu că toţi protopopii şi douăzeci de preoţi au ţinut să ia parte la înmormântare. Vreau o slujbă frumoasă, potrivit rangului celui răposat, însă, atâta cât se poate, una scurtă. - Prea stimată doamnă, observă Băliban, nu e alegere, trebuie oficiată slujba arhierească, potrivit canoanelor. Se cade să facem ilustrului dispărut o îngropăciune după datină. Numai Excelenţa sa poate dispune... 114 — Biruitorii — - Lasă-I pe Excelenţa sa, îl întrerupse Helena, aruncând o privire spre canonic, ştiu eu cine dispune în asemenea ocazii! Şi încă ceva. Am înţeles că vrei să vorbeşti în biserică din partea clerului. Bine, aşa să fie. Dar nu cumva să te apuci de iertăciuni, şi de alte ţifraşaguri, cum se obişnuieşte pe la sate, că nu ştiu ce sunt în stare să fac! Cu toate acestea, slujba de înmormântare se întinse pe aproape două ceasuri. Urmară apoi vorbitorii, cinci la număr: canonicul, Emilian Doboş, în numele Senatului, avocatul Gurzău, în numele Camerei Deputaţilor şi al Partidului Naţional şi Orghidan, directorul liceului. Fiind înrudit cu defunctul, luliu Raţiu nu luă cuvântul. Biserica vicarială era înţesată, să nu ai unde arunca un ac, iar în Piaţa Sfintei Treimi mai aşteptau câteva sute de oameni, care nu încăpuseră în naos. Unul câte unul, oaspeţii plecară în seara aceea şi în dimineaţa următoare. Ultimul dintre ei, Guşti, zăbovi până a doua zi la prânz. Nu se ridicaseră de la masă, când Jakab, şoferul ungur, îl anunţă prin slujnică, că e gata de drum. Guşti dădu din cap şi îşi şterse cu şervetul de Damasc gura frumos desemnată şi mustăţile retezate scurt, după moda englezească. Ceasul de aur elveţian pe care-l scoase din buzunarul vestei arăta câteva minute după două. îi mai rămânea o jumătate de ceas, timp suficient pentru a convorbi cu soră-sa şi cu cei trei nepoţi. -Veniţi, să trecem dincolo, propuse el, la sfârşitul mesei. Nu vreau să plec înainte de a sta de vorbă cu voi şi a-mi lua astfel o grijă de pe inimă. Se aşeză într-unul din fotoliile de piele, în poziţia lui favorită, picior peste picior, cu mâinile uitate neglijent pe braţele fotoliului. Ştia să-şi aleagă la fel de bine atitudinile, ca şi costumele, nu degeaba era socotit printre cei mai prezentabili bărbaţi din Cluj. - Spune-mi, dragă Guşti, începu Helena, acum că a murit Alexandru şi totul se împarte la noi patru, oare nu e cumva primejduită moşia de la Ocna? Schimbarea de ultimă oră a testamentului nu-i ieşea din minte- După cel vechi, redactat în 1917, Ocna revenea celor 115 — Ion Gheţie — doi băieţi, cu îndatorirea de a o înzestra pe Mărioara şi a o întreţine pe ea până la capătul zilelor. - Foarte înţelept a procedat Alexandru schimbând testamentul, o lămuri Guşti. Odată împărţită la patru, moşia nu se mai pierde, deoarece fiecare din voi moşteneşte mai puţin decât suprafaţa prevăzută pentru expropriere. - Doar i-am spus mamei să nu-şi facă griji, că nu se sminteşte din moşie nici un iugăr, interveni Victor, nemulţumit că mamă-sa nu pune preţ pe vorba lui. De fapt, Helena pricepuse cum nu se poate mai bine gândul ascuns al lui Alexandru. Temătoare, ca orice femeie, dorea să aibă confirmare din partea lui Guşti, care era unul dintre cei mai buni avocaţi din Cluj şi din tot Ardealul. - Sigur, sigur, conveni Guşti, cu o privire piezişă adresată nepotului, pentru că-i tăiase vorba. Acuma însă trebuie întocmite degrabă actele succesorale, aşa încât într-o lună, cel mult, pământul să fie întabulat pe fiecare din voi, ca nu cumva să vă prindă legea exproprierii cu formele neexoperate. Lăsând deoparte moşia, ce alte păsuri aveţi, Elenuţă dragă? îşi aprinse o ţigaretă cu vârful aurit şi se sprijini de spătarul fotoliului, gata să asculte. în câteva cuvinte, Helena îl puse la curent cu situaţia lor. - Ei, nu sunt nici prea multe, nici prea grele problemele voastre, zise el, după ce Helena tăcu. Le vom rezolvi pe toate, una câte una, potrivit însemnătăţii fiecăreia. Cu pensia cuvenită de pe urma lui Alexandru nu vă faceţi griji. Chiar mâine vorbesc cu Bobb, care se află la Cluj, iar săptămâna viitoare, în drum spre Bucureşti, la redeschiderea Camerelor, mă opresc la Blaj să-l văd pe mitropolit. într-o lună-două, veţi primi banii. Trase un fum din ţigaretă şi scutură scrumul. - Nici cu tine, Sever, nu sunt prea încâlcite treburile, reluă el. Tare mă bucur că vei învăţa în străinătate şi ţi-ai ales Viena ca loc al studiilor. Technische Hochschule e o instituţie serioasă, de mare faimă în lume. Aşa am apucat-o în 1901-1902, când ii 6 — Biruitorii — am studiat la Viena şi de bună seamă că aşa e şi astăzi. Odată ajuns la Bucureşti, mă voi interesa la Ministerul Instrucţiunii Publice pentru o bursă. Nu vor fi prea mulţi bani, vreo două-trei mii de lei, dar tot mai bine decât nimic, vă mai ajutaţi şi voi în zilele astea grele. Mai târziu, în vară, voi interveni la Banca Naţională pentru un schimb favorabil al banilor cu care va pleca Sever la studii. Numai de învăţătură să-ţi vezi, că vei avea de toate! Surâse prieteneşte băiatului, la care ţinea cel mai mult dintre nepoţi. - Şi-acum despre Vaier Nilvan, continuă el după o pauză. Mărioara să-l ia, dacă îi place, dar nu oricum. Vreau să zic: nu fără diplomă de doctor. (Helena îi aruncă o privire recunoscătoare.) Dacă vrea cu adevărat să intre în familia noastră, îşi va isprăvi teza şi va da doctoratul. După aceea, vom vedea ce e de făcut cu el. Strivi capătul aurit al ţigării în scumiera de bronz şi îşi privi din nou ceasul. Jumătatea de ceas trecuse. - Tu ce ai de gând să faci? îşi aminti el de Victor, în timp ce se ridica. - Nici eu nu ştiu prea bine, murmură băiatul, surprins de întrebare. Mai întâi vreau să mă supun la examenul de doctorat. Până atunci am serviciu la... şi nu pot... Se opri, observând că unchiul său nu-l ascultă. Erau în antreu. Guşti îşi îmbrăcase pardesiul şi îşi trăgea mănuşile. -A propos, Elenuţă dragă, că am uitat să vă întreb. Momentan cu banii cum staţi? -Momentan bine, răspunse Helena. într-un sertar al biroului am găsit douăzeci de mii de lei. Guşti fu condus de întreaga familie până la maşină. Nădejdea tuturor era într-însul. îl îmbrăţişară cu căldură, apoi ■§i fluturară multă vreme mâinile în semn de adio. - Să ne întoarcem, zise Helena, după ce pierdură din vedere maşina. A plecat şi Guşti. Acum am rămas de tot singuri. ii 7 — Ion Gheţie — X Abia intrată în casă, că Helena se şi apucă să pregătească geamantanul lui Sever. Erau în sâmbăta luminată, iar băiatul trebuia să se înapoieze a doua zi la Arad pentru a reîncepe cursurile. Noroc că-i dăduse de spălat albiturile îndată după sosire. Altminteri, în zilele de spaimă ce urmaseră, nu i-ar fi stat gândul la asemenea treburi. De când învăţa în străini, Sever luase obiceiul de a-şi pregăti lecţiile în ajunul plecării, ştiind că a doua zi nu va avea vreme pentru aşa ceva. Ocupată cu împachetatul, Helena nu băgă de seamă că băiatul e cam tras la faţă şi umblă de colo până colo, neaflându-şi odihna. - Dar tu nu înveţi? îl întrebă ea. - Am învăţat, răspunse el fără chef, nu sunt niciodată prea multe lucruri de pregătit pentru întâia zi după ferii. Helena nu-i spuse nimic, deşi primea pentru întâia oară un astfel de răspuns. Bietul băiat a trecut prin încercări grele. De atâtea ori l-a găsit plângând pe ascuns în chilia lui. La cimitir, când ea şi ceilalţi copii priveau împietriţi, fără a vărsa o lacrimă, el plânsese înăbuşit, cu sughiţuri, întocmai ca un băiat nevârstnic, cu capul pe umărul Mărioarei. Seara, Sever o aţinti în câteva rânduri ca unul ce ar avea să-i spună ceva, dar nu cutează să-şi ia inima în dinţi. Atunci, dintr-o dată, parcă i-ar fi căzut un văl de pe ochi, îl zări încercănat, cu obrajii îmbujoraţi şi având o strălucire îngheţată în fundul privirilor. Se plecă peste umăr şi-i atinse fruntea cu buzele. Ardea. Altădată, Helena ar fi exclamat: Jezus-Mâria ne hagy el!] Numai asta ne lipsea acum!" Dar stăpânirea de sine nefirească din ultimele zile opri izbucnirea spaimei înainte ca ea să se nască. „Cine ştie", îşi zise ea, „se va fi răcit copilul pe vremea asta schimbătoare. Până mâne se face bine. Aşa e el, una-două îi creşte febra, dar tot atât de iute îi trece!" A doua zi, la deşteptare, Sever avea dureri de cap şi-o lâncezeală în membre. Temperatura nu era prea mare (37°6), 1 1 Isuse şi Sfântă Mărie, nu mă lăsa! (magh.) 118 — Biruitorii dar nici vorbă nu putea fi să mai călătorească la Arad. Helena îi întinse aşternut curat, doftoricindu-l cum se pricepu mai bine, cu aspirină şi ceaiuri fierbinţi. La şase ardea din nou şi-i străluceau ochii. Nu-i spuse că are 39°, ca să nu-l sperie, dar trimise după doctor. îi trebui un timp ca să se hotărască pe cine să cheme. Pe Szinyei nu-l putea suferi de când îşi arătase adevărata pricepere, dându-i speranţe până în clipa morţii bietului Alexandru. în cele din urmă îl alese pe Antalffy şi-l trimise după el pe Victor cu care era prieten. Doctorul se găsea în una din zilele lui bune. Ascultă fără interes explicaţiile lui Sever, apoi îi porunci în felul lui repezit, neţinând seama că e de faţă Helena : - Ulj a segedre es huzzd le a hâloingedetV îl suci pe faţă şi pe dos, îl pipăi, îl ciocăni, îi ascultă inima şi plămânii. La urmă, îl plesni prieteneşte pe spate şi-i spuse să se îmbrace: - N-ai nimic! O febră nervoasă! După cele întâmplate, nici nu e de mirare. Câteva zile de odihnă şi-apoi la şcoală! îi prescrise ceva pentru scăderea temperaturii şi o porţiune calmantă. Curios, dar medicul acela neglijent îmbrăcat, cu faţa smeadă ca a unui ţigan, atât de liber în vorbe şi gesturi, ştia să câştige încrederea bolnavilor şi să-i liniştească. Altfel arăta Sever după ce Antalffy îl asigurase că nu are nimic serios. După ce trecură în salon, doctorul spuse Helenei că după părerea lui febra nu va ţine mai mult de patruzeci şi opt de ore şi va scădea îndată după producerea crizei. Odată înzdrăvenit, să-l trimită la Arad. în boli ca a lui, ţinând seama şi de împrejurările care au favorizat-o, schimbarea de mediu e cel mai bun medicament. Criza anunţată de doctor se produse încă în noaptea aceea. Abia aţipise, că Helena îl descoperi pe Sever lângă patul ei. încă buimacă, nimeri cu greu butonul lămpii de căpătâi. 1 1 Şezi şi scoate-ţi cămaşa de dormit! (magh.) — Ion Gheţie — Leoarcă de sudoare, clătinându-se, băiatul o fixa cu figura schimbată de teamă. Tremura din adânc şi fărâmiţa cuvintele de nu le putea înţelege: - Mi-e fff... , mi-e fff..., mi-e... Helenei îi fu greu să priceapă dacă Sever vrea să spună că îi este frig sau frică. Crezu că a visat rău şi s-a speriat. îl luă în braţe şi tremurul corpului încetă. îşi lipi buzele de fruntea rece ca sloiul. - Linişteşte-te! îl ostoi ea, sărutându-l pe obraz. N-ai nimic. Ţi-a trecut fierbinţeala. Vină, culcă-te în pat lângă mine, să te încălzeşti! Sever se aşeză cuminte pe marginea patului, apoi se lăsă acoperit cu plapuma. Ca pe vremea copilăriei, se lipi de carnea caldă a mamei sale şi rămase nemişcat într-un fel de reculegere trupească. - Mămică, mămică, se tângui el abia desluşit, înfiorându-i pâlnia urechii, eu nu doresc să plec nicăieri! Nu-mi trebuie mie studii în străinătate, nu-s de mine nici Viena, nici Parisul! Nu pot trăi singur printre străini, departe de voi! - Bine, dragul mamei, bine, îl linişti ea. Va fi cum doreşti. Nimeni nu te sileşte să te duci împotriva voinţei tale. Lasă, că va fi bine. Numai tu să te păstrezi întreg şi sănătos! Băiatul nu răspunse în nici un fel cuvintelor Helenei. După un răstimp, aceasta îl auzi oftând din adânc. Din felul cum respira, pricepu că a adormit. Când se trezi dimineaţa, nu-l găsi alături în pat. Din ziua aceea, sănătatea i se îndreptă grabnic. Marţea după Duminica Tomii nu avu de fel temperatură. A doua zi făcu primii paşi prin casă. Era încă slăbit, iar pe buze îi înflorea din nou zâmbetul nevinovat şi bun, atât de bine cunoscut Helenei. Nu-l lăsă să umble mai mult de un sfert de ceas, de teamă să nu-l întoarcă boala. Totuşi joi băiatul se sculă de-a binelea şi se alătură celorlalţi, care nu pridideau să întocmească răspunsurile la mesajele de condoleanţe. Când Mărioara făcu numărătoarea acestora, găsi în coşul de argint, unde se ţinea corespondenţa, patruzeci şi şapte de 120 — Biruitorii — telegrame şi mai bine de o sută de scrisori sosite din toate colţurile Ardealului şi de la Bucureşti. Helena le rândui pe toate într-o casetă scumpă de palisandru, căpătată cadou de la Alexandru, când împlinise treizeci de ani. Alături de mesajele de simpatie, închise în casetă şi articolele de jurnal care vorbeau despre moartea lui Alexandru. Fuseseră tăiate din cele două gazete locale, „Foaia de Duminică" şi „Szilâgysâg", din alte jurnale şi reviste ardelene, apoi din publicaţiile bisericeşti ale Gherlei, Blajului şi Oradiei, câte apucaseră să iasă până atunci şi chiar din ziarele bucureştene. încuie caseta într-unul din rafturile biroului şi-l îndemnă pe Victor să aibă grijă de ea ca de ochii din cap. Să vadă cei viitori, nepoţii şi strănepoţii, ce fel de bărbat a fost Alexandru şi să se mândrească cu el, că nu a fost dintre aceia pe care-i întâlneşti pe toate drumurile, ci un om. în ajunul plecării la Arad, Sever se trezi din vreme şi o luă grăbit spre celălalt capăt al oraşului. De la război încoace, fostul său director şi confesor, Kovări Mihâly, căruia lumea îi spunea, familiar, Miska-bâcsi, era parohul micii biserici a fostei mănăstiri franciscane de peste drum de moara lui Weisz. Din vechea aşezare mănăstirească rămăseseră o parte a zidului de incintă, bisericuţa suită în coasta Măgurii, nişte beciuri adânci şi clădirea în care se aflaseră pe vremuri chiliile fraţilor, scriptoriul, biblioteca şi refectoriul comun. Depăşind cu mult nevoile preotului, casa ridicată în 1526, anul dezastrului de la Mohâcs, era închiriată în cea mai mare parte, pentru a spori veniturile modeste ale parohiei. Cu puţin înainte de opt, în uşa dinspre curte a clădirii apăru Kovări. Faţa lui cu trăsături drepte, solemne, ca a unui senator roman, avea în dimineaţa aceea o încruntare nemulţumită. Coborî cele cinci trepte, uitându-se ca oamenii mai în vârstă unde pune piciorul. Abia când ajunse jos, îl zări pe Sever. - Am auzit că ai fost bolnav, zise el, întinzându-i mâna. După toate cele întâmplate, nici nu e de mirare. Acum eşti pe deplin sănătos? Ei, slavă Domnului! 121 — Ion Gheţie — Rostind aceste cuvinte, preotul îl luă de braţ şi-l purtă cu sine prin grădina întinsă ce despărţea casa parohială de locuinţa din Silvania a lui luliu Raţiu. Abia în faţa bisericii, îi mărturisi Sever că ar vrea să se spovedească. - Intră înăuntru, vin şi eu îndată, îl îndemnă Kovâri. Sever îngenunche în confesionalul lipit de zidul gros al bisericii. Nu apucă să-şi rostească rugăciunea dinaintea spovedaniei, că preotul îşi făcu apariţia cu etola după gât. Cu o voce stinsă, pe care spaţiul închis o înăbuşea şi mai mult, băiatul prinse să citească păcatele înşirate pe o foaie de hârtie. Spre deosebire de alte dăţi, Kovâri nu-l întrerupse, ci-l lăsă să-şi ducă până la capăt citania monotonă. îşi drese în schimb glasul de câteva ori şi se mişcă în scaunul de spovadă, făcând să trosnească scândura uscată. - VegeztelP întrebă el, ghicind ceea ce se petrece în sufletul tânărului. Na, most mond meg mi a baj, fiam!1 2 Felul familiar în care i se adresase făcu să dispară sfiala tânărului. - Mă tem... începu el repede, dar se înfricoşă de cele ce avea să spună şi tăcu. Preotul înălţă sprâncenele, parcă ar fi fost supărat de întrerupere. - De ce te temi? făcu el, cu o urmă de nedumerire în voce. Ai vreun duşman? îţi vrea cineva răul? Sever clătină cu putere capul. Se gândi că preotul l-a înţeles greşit. Cu stânjeneală la început, apoi cu o încredere şi o hotărâre din ce în ce mai puternică îşi mărturisi rând pe rând temerile şi neliniştile. Preotul se foi din nou în scaun şi îşi suflă cu putere nasul, împături neglijent batista şi o vârî în buzunarul sutanei. - Toate acestea pot fi adevărate şi nu mă îndoiesc că sunt, zise el cu o voce înceată, încât Sever trebui să se apropie de ferestruica confesionalului ca să înţeleagă. De fapt, din câte 1 Ai isprăvit? (magh.) 2 Ei, acum spune-mi ce necaz ai, fiule! (magh.) 122 — Biruitorii — îmi dau seama, tu te temi de tine însuţi. în tine sălăşluieşte izvorul tuturor temerilor şi îndoielilor tale. Sever înălţă cu vioiciune capul, surprins de cuvintele neaşteptate ale preotului. De cealaltă parte a confesionalului, Kovâri îl fixa stăruitor în ochi. - Şi ce trebuie să fac ca să-mi găsesc liniştea? întrebă băiatul nedumerit. - împacă-te cu tine însuţi! rosti preotul cu o anumită severitate, după care tonul îi deveni prietenesc, aproape confidenţial, la-te aşa cum eşti, cu calităţile şi defectele tale, nu aşa cum ai dori să fii. Cu toţii tânjim după desăvârşire, uitând că ea se găseşte numai în bunul Dumnezeu. Ca să te poţi înţelege, trebuie să judeci viaţa nu numai cu mintea, ci şi cu inima. Sufletul ne-a fost dat pentru a simţi, dar şi pentru a cunoaşte. în privinţa asta, sufletul nu e mai prejos de minte. Tu eşti ca un om singur închis într-o cetate. Iar cetatea aceasta este făptura ta. Ieşi dintr-însa, apropie-te de cei şi de cele dimprejurul tău şi nu te vei mai teme. M-ai înţeles? Fără a aştepta răspunsul tânărului, rosti formula de dezlegare şi-l binecuvântă, făcând semnul crucii asupra lui: - Vade in pace/1 în aceeaşi seară după opt, Marta îl vesti pe Sever că e căutat de cineva „afară". Nu prea se dumeri ce voia să spună fata, care-l privea zâmbitoare. în stradă nu zări pe nimeni. Se întunecase, lămpile fuseseră aprinse. Ceva mai în jos, spre gară, desluşi o umbră lipită de ziduri. - Mica! exclamă el surprins. Tu m-ai căutat?... - Nu stau decât o clipă, îl întrerupse ea, respirând grăbit. Nu e prea frumos ce fac acum, dar... N-am... n-am avut cum să te întâlnesc... La cimitir era atâta lume... - Am fost bolnav, zise el, ca o scuză. Abia ieri am ieşit din casă. Mâine plec la Arad. - Am aflat, ştiu, şi tocmai de aceea... N-o să ne mai vedem până în vară şi cine ştie dacă... E vorba să ne mutăm la Sibiu... 1 Mergi în pace! (lat.) 12-3 — Ion Gheţie — Am vrut numai să-ţi spun că mi-a părut rău. Eu ... tu... Tu nu trebuie să te frămânţi, să plângi... Ai suferit destul şi... Se tot oprea aşteptând un cuvânt din partea lui. Dar Sever tăcea. - Eu mă duc acum, zise ea, apropiindu-se nehotărâtă. Drum bun şi... Suci capul în dreapta şi în stânga, ca să vadă dacă nu vine cineva şi-l sărută repede pe obraz. Scrie-mi neapărat din Arad. Auzi? Să nu cumva să uiţi! Mama îmi dă voie să corespondez cu băieţii! Sever clătină capul în semn de consimţire. Pe obraz, în colţul gurii, simţea încă buzele fragede şi calde ale celei ce se îndepărta în pas grăbit spre colţul străzii. XI Văzându-I pe Sever deplin sănătos, Helena scăpă de-o povară, dar îşi puse alta la loc, căci de-acum înainte avea să se gândească neîncetat la copilul aflat în străini. Curând însă, cu voie şi mai ales fără voie, viaţa reintră în vechea matcă. Fiecare din cei ai casei avea ceva de făcut şi nu putea rămâne cu cugetul ţintuit în unul şi acelaşi loc. Victor se ducea zilnic la primărie. Mărioara le avea pe ale ei şi îşi mai ajuta mama, când era nevoie. Helena îşi petrecea ziua veghind asupra „celor de afară", cu grija cheilor şi cu mărunţişurile ce nu lipsesc niciodată dintr-o gospodărie. Pomenea rar numele lui Alexandru, deşi îl avea mereu în minte. Fotografia comandată lui Papp îndată după înmormântare fusese agăţată pe perete lângă cele ale lui Vasile şi Lupu. Helena nu putea trece prin camera de domni fără să i se năzară că bărbatul ei şade la birou sau într-unul dintre fotolii, cu sivara între degete. Mirosul ei ager mai prindea o undă vagă de tutun în încăperea unde de zile lungi nu se mai fumase. Alteori i se părea că Alexandru a plecat la Bucureşti la dezbaterile Senatului şi la vară se va întoarce acasă. Chipul celui dispărut îl urmărea şi pe Victor, care se scutura de fiecare dată de 124 — Biruitorii — imaginea răsărită în minte. Şi-l amintea mereu cu gura strâmbată de dezgust, răsucindu-se cu spatele spre el. Helena se găsea într-una din zile în camera de domni, când observă că mânerul uşii dinspre oficiul vicarial se învârte încetişor. I se năluci o secundă că e bărbatu-său care se învârte în casă după o dimineaţă petrecută în cancelarie (erau întâmplător ceasurile amiezii). în clipa următoare descoperi în deschiderea uşii figura ponosită, cu bărbuţa rară, a lui Băliban. Protopopul se scuză de câteva ori de deranjul pe care-l pricinuia intrând astfel în casă, dar în faţă, unde a sunat în două rânduri, nu a venit nimeni să-i deschidă. Helena îşi dădu cu presupusul că Băliban a fost numit vicar şi se făcu roşie la faţă. Dar adresa vlădicului Bobb se mulţumea să-l întărească pe protopop în funcţia de substitut, în aşteptarea numirii titularului. - Tare m-aş ruga, dacă se poate, de-o cheie de la oficiu. Secretarul are una, da-i trebuieşte. De-acuma voi veni mai des, ori de câte ori voi izbuti să scap de treburile protopopiatului. Tare nu mi-ar plăcea să vă conturb! Helena încuviinţă cu o înclinare a capului şi îi dădu cheia de pe birou. - Şi m-aş mai ruga, prea stimată doamnă, de nu e cu supărare, să mă aştepte trăsura la gară când vin. La anii mei, nu pun prea mare credinţă în picioare. Vizita protopopului o nelinişti şi-i deschise ochii. Oarbă şi necugetată a fost până atunci de şi-a închipuit că lucrurile se mai puteau aşeza în vechiul lor făgaş! Cum să se aşeze, când Alexandru îi părăsise pentru vecie? Zilele următoare îşi mai veni în fire, dar grijile n-o părăsiră de tot. Judecata rece îi spunea că atunci, în camera de domni, după plecarea lui Băliban, a avut pe deplin dreptate. Cheltuielile din ultima vreme au fost mari, iar bani noi n-au mai intrat în casă. Formalităţile legate de succesiune erau în curs de aranjare. Notarul Mercaş i-a vorbit de o lună-două, bine-ar fi fost şi aşa, numai să nu se lungească peste măsură şi să se trezească într-o bună zi săraci I25 — Ion Gheţie — lipiţi, cu puţinul pe care se va milostivi stăpânirea să-l lase. Mai era apoi casa. Oricine va fi numit vicar, Băliban sau altul, se va muta la vicărăşie. Vrând-nevrând, vor pleca în altă parte. Desigur, grabă mare nu va fi, căci nu-i poate scoate nimeni din casă peste noapte, dar de mutat vor trebui să se mute. lată numai câteva lucruri de făcut, şi nu toate, căci dacă ar sta să şi le amintească pe fiecare în parte şi-ar pierde minţile. Şi cine să le săvârşească pe toate acestea? Ea e o biată femeie nepricepută şi slabă, pe care o bate vântul mai rău ca pe o trestie de baltă. Victor e ocupat cu slujba şi cu pregătirea examenului de doctorat. Stă ziua întreagă încruntat şi abia scoţi de la el o vorbă. Mărioara e dusă cu gândul la Vaier, care de la înmormântare n-a mai dat semne de viaţă. Cine ştie în ce crâşme din Crasna sau din Zalău va fi petrecând! De multele frământări, e foarte nervoasă, nu mai iese din casă, zice că o supără lumea de pe stradă. Helena ar fi dorit să mai schimbe o vorbă cu un suflet de om, să capete un sfat din partea cuiva. Sub pretextul doliului, nimeni nu le venea în casă, iar de ieşit se temea şi ea, întocmai ca Mărioara. Henţeştii cei mici, lani şi Livia, nu intrau în socoteală. De altfel se arătau rar. lani primise, în sfârşit, numirea de jurisconsult al judeţului şi acum împachetau de zor. Şi totuşi le călcă cineva pragul în cea de-a treia săptămână după moartea lui Alexandru: părintele Silvăşan, foarte stingherit şi atent la fiece vorbă pe care o rostea. Cu multe ocolişuri şi cu o jenă crescândă, clericul mărturisi scopul acelei vizite neaşteptate. Mai înainte de a-l rosti pe deplin, Helenei îi trecu fulgerător prin minte masa de pomenire dată săracilor la parohie. - Acuma mă iartă şi Dumneata, părinte, că am uitat cu atâtea necazuri pe cap, se dezvinovăţi Helena. - Ba eu îmi cer iertare, onorată doamnă, că v-am incomodat, se grăbi să intervină Silvăşan. Nu mi-aş fi luat o asemenea îndrăzneală, dacă... 126 — Biruitorii — Helena îi întrerupse explicaţiile şi justificările: - Şi care mi-e datoria faţă de Sfinţia ta? Părintele scoase o hârtiuţă din buzunarul reverendei şi aruncă o privire repede asupra ei. - Prea stimată doamnă, ar fi ca la o mie cinci sute de lei. Mai precis (consultă din nou hârtiuţă): una mie patru sute optzeci şi patru de lei. Auzind suma, Helena văzu negru înaintea ochilor. Nu-I iubea şi nici nu avea încredere în preotul mic şi îndesat, politicos până la slugărnicie, care veşnic îşi ferea ochii, ca unul ce are ceva de ascuns. Fiu de crâşmar din Bobota, era aprig la câştig şi zgârcit ca pielea uscată de opincă. Se spunea că-şi dă banii jidovilor ca să-i înmulţească şi face tot felul de învârteli necurate. A avut chiar un proces cu un ţăran din Vârşolţ, pe care-l trăsese pe sfoară în nu ştiu ce vânzare de vite. - Menyi jutott a zsebedbe, tolvaj?1 gândi ea pe ungureşte, parcă ar fi vrut să nu fie înţeleasă. Apoi banii o să-i capeţi, părinte, şi chiar acum, urmă ea cu voce tare, sfredelindu-l cu privirea, numai atâta să ştii că masa pe care am dat-o aici la vicărăşie nu m-a costat atâta! Preotul se roşi tot şi începu să se justifice, cu hârtiile în mână. Era cu totul nevinovat şi pe nedrept bănuit. Chemase, e drept, cam multă lume, să fi fost vreo cincizeci de inşi, dar îşi închipuise că familia vicarului doreşte o masă de pomenire pe măsura rangului celui răposat şi nu se uită la o mie-două de lei. -Acum lasă ţidulele, îl respinse Helena. Ţine banii, numără-i şi umblă cu Dumnezeu! Stăpânită de enervare, Helena îşi aminti târziu că a uitat deschis dulapul din dormitor. Acolo îşi păstra banii într-o cutie de metal smălţuit dosită după nişte albituri. Trecu în odaia vecină, neliniştită la gândul că între timp au putut da peste ea slujnicele. Pe fundul cutiei, Helena nu descoperi decât câteva hârtii mototolite de o sută. O sudoare rece îi îngheţă rădăcina 1 Câţi au intrat în buzunarul tău, hoţule? (magh.) 12-7 — Ion Gheţie — firelor de păr. Oare ce s-a întâmplat? A fost prădată? Răsturnă cutia pe pat şi numără banii până la ultimul leu. Erau, cu totul şase sute şaisprezece. Cu condeiul în mână, se apucă să-şi scormonească mintea şi să treacă pe hârtie toate spezele făcute de la moartea lui Alexandru încoace. Nici nu-i veni să creadă când citi în josul lungii adunări suma de 1 7698 de lei. Adăugând săracii lui Silvăşan, făcea peste tot 19000. Lipseau vreo două sute, dar mărunţişul nu intra la socoteală. Victor îşi găsi mama în faţa dulapului deschis, cu bărbia cuprinsă în palmă. Când auzi de mulţimea banilor irosiţi în numai trei săptămâni, Victor se strâmbă de necaz. - Cum de s-au petrecut aşa de mulţi bani? Ceva din tonul vocii lui nu plăcu Helenei. Alminteri întrebarea era firească, doar şi-o pusese singură. - Cum să se petreacă?! se semeţi ea. Aşa cum se petrec banii! Au nu cumva crezi că i-am scuturat pe fereastră sau i-am cheltuit pentru mine? Uite socoteala, aici stă scris şi cel din urmă creiţar pe care l-am dat! Frumoase gânduri îţi mai faci despre mamă-ta! - De ce vorbeşte aşa mama? protestă Victor. Doar ştie foarte bine că eu niciodată nu m-am... - Ba nu, dragul mamei, ba nu! Spune ce ai de spus, nu te sfii, că urechile-mi sunt încă bune. Vorbeşte, vorbeşte! Se domoliră curând amândoi. Nu era acum vreme de gâlceavă, ci de faptă. Victor se întrebă dacă în cotloanele biroului de stejar nu se găseşte vreun ban pus de o parte de tatăl său sau ceva scule de preţ. Aşa cum au nimerit peste cei douăzeci de mii, ar putea descoperi şi alţii. Ajutat de Helena, răscoliră cele opt sertare încăpătoare, doldora de hârtii şi obiecte. Nu ieşi la iveală nimic, nici măcar un bănuţ găurit, în schimb dădură peste o groază de lucruri neştiute sau uitate: o decoraţie austriacă ruginită, căpătată probabil de Lupu-Wolfgang în timpul viţişpăniei sale, nişte ochelari cu ramă de aur, zece acţii la „Szilâgysâgi Bank, R.T.", un roman franţuzesc tradus în nemţeşte cu o floare presată veştejită între file, 128 — Biruitorii — precum şi vestita diplomă de înnobilare de la împăratul Carol al Vl-lea. Lui Victor îi veni să râdă. Nemeşi-nemeşi, dar fără o leţcaie în pungă! în noaptea aceea, Helena nu puse geană pe geană. Socoti şi răssocoti, în minte şi pe degete, făcu şi desfăcu planuri şi tot nu ajunse la capăt. Mai aveau de plătit ratele la mobila Mărioarei, cele patru vărsăminte de câte o mie de lei pentru mormântul lui Alexandru, la care aveau să se adauge în curând taxele de întabulare a moşiei şi onorariul notarului public, banii pentru aducerea în ţară a bietului Laţi. La aceste cheltuieli, se alăturau, mai arzătoare încă, cele legate de ţinerea casei, care urcau regulat la peste o mie lunar. Unde pui slujnicele, doar şi ele trebuiau plătite, şi încă degrabă, peste câteva zile, la întâi. Iar ea avea în pungă şase sute de lei mari şi laţi. Pe salariul lui Victor nu se putea bizui, deoarece băiatul trebuia să ţină banii pentru începutul lui iunie, când îşi susţinea doctoratul la Cluj. Ce-i drept, Helena avea pitulate într-un loc tainic din scrin zece monede de aur de câte douăzeci de coroane, dinaintea războiului. De banii aceştia nu voia să ştie nici ea însăşi, rostul lor fiind de a-i folosi în cazuri de viaţă şi de moarte. Se dădu jos din pat la şase dimineaţa cu ochii arşi de nesomn. Vedea tulbure şi-o încerca frigul ca pe orice om care s-a frământat fără odihnă o noapte întreagă. Porunci Juliskăi o cafea neagră foarte tare, ca s-o ţină în picioare până la prânz. O bău cu încetul, înghiţitură cu înghiţitură. Se gândi mai întâi să vorbească cu Victor, dar apoi îşi zise că singură a hotărât şi tot singură trebuie să înfăptuiască cele hotărâte. îndată ce băiatul plecă la birou, trecu la măsuţa de corespondenţă şi scrise două scrisori. Una era adresată lui Guşti. Prea mândră ca să ceară ceva, chiar şi propriului său frate, se mărgini să se plângă de greutăţi, lipsuri şi de nesfârşitele cheltuieli, dar mai ales de faptul că încă n-a primit pensia şi n-are idee dacă măcar s-a aranjat ceva în privinţa aceasta. Atât i se păru de-ajuns. Guşti nu e prost, va I29 — Ion Gheţie înţelege. Cu arendaşul Lakatos fu mult mai explicită. Arenda se plătea, după obicei, toamna la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, când se adunau ultimele bucate de pe câmp. Cu destulă luare-aminte, dar şi cu oarecare insistenţă, îl rugă pe Lakatos să achite cât mai grabnic o parte a arenzii, rămânând ca de la anul plata să se facă ca şi până atunci, într-un singur câştiu, la 1 noiembrie. Până să-i sară în ajutor Guşti şi Lakatos, nu putea rămâne cu braţele încrucişate. Vându cinci monede de aur cu două mii de lei şi-o concedie pe Juliska. De ţinut două servitoare era peste puterile ei. Va găti ea, ajutată şi de Mărioara, şi iată că trei sute de lei i-au rămas în buzunar. De cealaltă slujnică nu se puteau lipsi. Doar nu era să se ducă ea sau Mărioara cu coşarca la piaţă! Neavând încotro, se vor mulţumi cu mese mai sărace şi vor mânca seara aceea ce s-a pregătit pentru prânz, că ea nu poate găti de două ori pe zi. Cea care avu de suferit mai mult de pe urma economiilor Helenei fu Marta, servitoarea. Helena îi înjumătăţi porţiile şi-i număra fiecare îmbucătură. Victor găsea că mamă-sa nu face bine. Un slujitor trebuie hrănit şi îmbrăcat cum se cuvine, dacă vrei să lucreze ca lumea. Umflă-i pântecul, îmbracă-l, iar apoi pune-l să muncească pentru ultima piţulă cheltuită cu el. - Lasă, îi răspunse Helena, nu mă învăţa tu pe mine! Ştiu eu ce se cuvine la un maţ de slugă! Şi ca să-i dovedească că fata e îndestulată cu ce capătă, o întrebă de faţă cu băiatul: - Martă, hărănitu-te-ai? - Apăi, hărănit... răspunse în silă, cu glasul ei tărăgănat, slujnica. în prima sâmbătă după întâi mai, pe la zece, poştaşul aduse o scrisoare. Helena crezu că au răspuns Guşti sau arendaşul. Văzând scrisul străin şi ştampila poştei din Bucureşti, se posomorî. Deschise scrisoarea cu încetineală, întrebându-se ce ascunde într-însa. Numai de n-ar fi nişte treburi compromi- 130 Biruitorii — ţătoare. Tot omul are tainele sale, care se dau în vileag după moarte. Dar plicul nu conţinea decât o adresă, foarte politicoasă, din partea hotelului „Luvru" însoţită de o factură. Datorau o mie două sute de lei, costul camerei ocupate de Alexandru pe luna martie. -Apoi să nu-ţi pierzi minţile? izbucni Helena. Bani, bani, bani şi iarăşi bani! Oare nu se va sfârşi niciodată? încă sub impresia veştii, fu anunţată de Marta că au venit săracii. Dădu din cap că a înţeles şi descuie dulapul din dormitor. De pe fundul casetei metalice luă toţi banii mărunţi ce se găseau acolo. Erau o sută de lei, destul ca fiecare cerşetor să-şi capete tainul obişnuit. Pe când îi număra a doua oară, se trezi murmurând: „O sută de lei! Tocmai atât ar costa o pereche de ghete noi! în loc de a mă încălţa, eu dau banii unor sărăntoci! Dar mie, văduvă cu trei copii, cine-mi dă? Aşa-i că nimeni? Nici măcar neamurile apropiate!" Se minună cât de proastă a fost de n-a priceput până atunci ceva atât de simplu. O strigă pe Marta: - Zi-le să plece, că nu le dau nimic! N-am bani de aruncat pe fereastră! - Eu le-am spus să se ducă, dar nu mişcă nici unul. Zic că poftesc să vorbească cu Măriasa. - Şi cine sună ca un smintit? - E Pintea Gavrilă, ciungul. M-a suduit şi m-a făcut troacă de porci. Zice că-i minţesc şi le fur banii. Helena, până atunci stăpânită, îşi ieşi din fire. - Ce-i cu voi aici? îi înfruntă ea pe cei zece cerşetori aflaţi pe scări. Nu v-a spus fata să plecaţi? Afară cu voi! Nesimţiţilor! Să lipsiţi din ochii mei! Afară! îşi aminti de credinţa că în persoana cerşetorilor însuşi Dumnezeu îţi cercetează locuinţa. „Cu atât mai mult!" gândi ea. „De azi înainte nici unul nu-mi va călca pragul casei!". — Ion Gheţie — XII Deşi oarecum aşteptată, numirea protopopului Băliban ca vicar al Sălajului surprinse destulă lume. Printre cei luaţi pe nepregătite se număra şi Helena, care scrisese tatălui său, canonicul, să se facă luntre şi punte numai să nu se suie făţarnicul şi necioplitul acela în jilţul vicarial. îndată ce-i veni înştiinţarea, noul vicar ceru să fie primit de Helena. Mai înainte ca Băliban să deschidă gura, aceasta pricepu totul. Fostul protopop purta o reverendă nouă-nouţă, cu mâneci largi, arhiereşti, comandată din timp, dar îmbrăcată atunci pentru întâia oară. Un brâu vânăt, gros de o palmă, îi încingea mijlocul subţiratic. Foarfecele rânduiseră barba şi mustăţile veşnic burzuluite. Numai pălăria largă cât roata carului, ca a preoţilor de la ţară, nu o lepădase reverendissimul şi o ţinea strânsă la piept ca pe o pavăză. -Acuma pricepeţi şi Dumneavoastră, stimată doamnă, că, în situaţia dată, cată să-mi iau negreşit rezidenţa în Silvania, şi aceasta cât mai curând cu putinţă, ca nu cumva treburile vicariatului să sufere, zise el, spre sfârşit. Natural, eu nu vă... O săptămână-două pot să aştept şi eu... Dar vă rog să aveţi înţelegere şi pentru mine... Helena împărtăşi noutatea copiilor, cu un aer încruntat şi jignit. - A ajuns Băliban vicar în locul părintelui tău, îl vesti ea pe Victor. Abia s-a văzut cu brâu vânăt şi, gata, vrea să ne scoată din casă! Apoi la frumos vicar s-a gândit Gherla, n-am ce zice! Spre mirarea ei, Victor nu păru impresionat. încercă să-i explice mamei sale că e firesc să se întâmple aşa, dar degeaba, căci ea o ţinea una. Numai cu greu consimţi ca băiatul să se uite după o casă liberă în care să se mute. Chiar a doua zi, Victor se adresă lui Brull Aladâr, un evreu vorbăreţ şi simpatic, care se ocupa, pe lângă altele, de vânzări-cumpărări şi făcea pe samsarul de locuinţe. însoţit de acesta, vizită, împreună cu mamă-sa, cele patru-cinci case care i se părură mai de Doamne-ajută. Peste tot, Helena strâmbă din nas. Odată ajunsă 131 Biruitorii — fi acasă, se trânti în fotoliu şi declară răspicat că în asemenea coteţe ea nu se mută, mai bine se duce la Gherla. La vicariat, aveau şase camere, una şi una. Cum o să încapă mobilierul din şase camere în numai trei? „Ba în patru", obiectă Victor, căci casa de lângă banca „Silvania", în care locuise până în iarnă avocatul Gurzău, avea trei odăi mari, încăpătoare, şi un Wohnzimmer\ -"Apoi Wohnzimmerul acela îl poţi lăsa deoparte, deoarece e de toată groaza", i-o întoarse Helena, „lung şi strâmt, ca un vagon, primeşte o parte din lumină din plafon, de zici că eşti la fotograf. Ce poate fi acolo iarna, cu toată soba de teracotă, să te ferească Dumnezeu!" - De ce nu înţelege mama că trebuie să ne mutăm? îi reproşă Victor, pierzându-şi răbdarea. Mâine-poimâine ne trezim din nou cu Băliban. - Doar nu cumva îţi închipui că o să arunce pe drumuri o văduvă cu trei orfani? se îndărătnici ea. îndrăgise expresia cu văduva şi orfanii şi o folosea ori de câte ori se ivea prilejul. Să mai aştepte şi el, că de-acum tot vicar va fi până la moarte! Deoarece Victor insistă, sprijinit şi de Mărioara, Helena închise discuţia, cu o voce jignită: - Parcă n-ar fi destule câte pătimesc, trebuie să-mi capăt porţia şi de la copiii mei. N-a închis ochii fiertat părintele vostru, că aţi şi început să nu mă respectaţi! Bine-ai mai ajuns, Helenă! Astăzi strigă copiii la tine, mâine vor ridica mâna asupra ta şi te vor azvârli în uliţă! Cu aceste cuvinte trecu în salon, ca să-i salute pe lani şi pe Livia, veniţi în vizită de rămas bun. Ştia prea bine că Victor nu va cuteza să facă nimic fără îngăduinţa ei. De ce se încleşta cu atâta îndârjire de o cauză pierdută, n-ar fi putut spune nimeni, nici măcar ea însăşi. în ascunzişul sufletului, mai spera într-o minune. Din multele scânduri înşelătoare ce se scurgeau pe lângă ea, cea de care-şi lega nădejdile era scrisoarea lui Guşti. Credea într-un chip nelămurit, că, odată sosită, toate se vor limpezi, chiar şi problema locuinţei lor. 1 1 Cameră de zi. (germ.) 133 — Ion Gheţie — Dar scrisoarea nu mai sosea, iar Băliban arunca de fiecare dată priviri posomorâte spre ferestrele casei vicariale. Aşa, pe la Sfinţii Constantin şi Elena, se înfăţişă cu barba zbârlită de indignare. - Apoi nu aşa ne-a fost înţelegerea, stimată doamnă, începu el, fără nici o introducere. Am socotit că vorbesc cu oameni de înţeles, dar văd că m-am înşelat. Dumneavoastră staţi fără drept la vicărăşie, vă folosiţi de trăsură, ba şi de secretarul Flonta, iară pe mine mă lăsaţi să umblu cu trenul de trei ori pe săptămână. Poate aşteptaţi cumva să iau cu chirie o casă până veţi binevoi a vă muta? Mie nu-mi dă mâna, sunt om sărac, afară de congruă şi de eclejie n-am nimic. Acum eu ce să fac? Doar nu doriţi să mă plâng Preasfinţiei sale părintelui episcop? Victor care era de faţă, se făcu alb ca varul. Instinctiv voi să ia partea mamei sale, dar îşi dădu seama că n-are ce-i spune lui Băliban, şi încă şi mai puţin ce să-i reproşeze. în faţa ameninţării vicarului, Helena trebui să cedeze. Aleseră până la urmă casa de lângă „Silvania", proprietatea băncii. Nu era rea deloc, cu tot Wohnzimmerul ei. Prin Briill găsiră o magazie potrivită, la tipografia lui Heimlich, unde să aşeze mobila ce nu încăpea în noua locuinţă. Dis-de-dimineaţă, să fi fost şase, se înfiinţară oamenii pentru a începe mutarea. Tot prin Briill, care se dovedi foarte serviabil, angajase două ştrafuri încăpătoare. Erau speranţe ca până la prânz să fie dincolo cu tot calabalâcul. Ştrafurile şi oamenii costau şase sute de lei. Cu cei patru sute cuveniţi lui Briill pentru osteneală făceau o mie. Helena mai vându trei monede de aur ca să scoată banii. Pentru prima oară, suma nu i se păru prea mare. De când cu încurcăturile băneşti, se aştepta mereu să i se ceară mai mult. îndată ce încărcarea mobilelor începu, cei ai casei se împărţiră în trei. împreună cu Mărioara, Helena se duse la „Silvania" să primească mobilele. Marta însoţea fiecare transport, cu porunca de a fi cu ochii în patru ca nu cumva să se piardă ceva. Victor rămase în casa vicarială, pentru a-i i34 — Biruitorii — supraveghea pe cei ce încărcau. îndatoritor ca întotdeauna, Dezideriu Flonta îi ţinea tovărăşie. Se făcu amiază. în stradă, oamenii suiau în căruţe ultimele buclucuri. Venise rândul vechiturilor şi mărunţişurilor de tot felul de care mamă-sa nu voia să se despartă. De după colţul casei vecine, îşi făcu apariţia Băliban. Zărindu-I, Flonta dispăru discret. De obicei, vicarul intra pe scara laterală direct în birou. De* astă dată urcă treptele din faţă. Se simţea dator să-i spună două vorbe tânărului Henţia. Ultima oară mersese cam prea departe. Nu era bine să se pună în poară cu neamurile canonicului Bodea şi ale lui luliu Raţiu. - Eu regret sincer cele petrecute între noi, zise el în încheiere. N-am dorit niciodată să mă aflu în asemenea situaţie. Dar om sunt şi eu şi poate am greşit. Se aştepta ca tânărul să îndruge măcar câteva cuvinte formale din care să rezulte că-l înţelege şi socoate afacerea închisă. - Apoi, domnule Băliban, de mâine dimineaţă puteţi lua în primire casa vicarială! Acel „domnule Băliban", ca şi tonul cu care fusese rostit îl izbiră pe cleric mai rău ca o pereche de palme. Mormăi ceva în barbă şi dispăru pe uşa oficiului vicarial. Deşi ar fi trebuit să-l uşureze, înfruntarea cu Băliban îl înnegură, ca şi cum el şi nu vicarul s-ar fi retras cu coada între picioare. Nu-i vorbă, dreptatea era de partea vicarului, dar jignirea tot jignire se cheamă. „Niciodată, cât voi trăi, nu mi se va mai întâmpla una ca asta!" îşi făgădui el, în timp ce închidea cu cheia uşa casei ce fusese a lor timp de opt ani. Curând după-amiază începură să despacheteze şi o ţinură una până spre seară. Treaba era anevoioasă şi avea să le ia cu siguranţă câteva zile. La şapte, cele trei femei conteniră, frânte de oboseală. Atunci băgară de seamă că nu au lumină electrică. După mutarea lui Gurzău, curentul electric fusese oprit şi pentru a-l deschide trebuia anunţată uzina şi plătiţi nişte bani. Era prea 135 Ion Gheţie — târziu să meargă la birourile lui Weiss. Noroc că găsiră câteva lumânări, altfel şi-ar fi vârât degetele în ochi. Cinară ce se nimeri, puţin faşirt rece, câteva ouă şi nişte puspdkkenyer1. în Wohnzimmer era o răcoare uscată. Helena se gândi din nou la ce va fi acolo în toiul iernii. în timpul mesei, vorbiră puţin. Singură Mărioara încerca să mai spună ceva. Victor mânca preocupat, cu cotul stâng pe masă. Helena mesteca îndelung şi înghiţea cu noduri. Lovit de lumina şovăitoare a feştilei, obrazul ei încremenit părea al unei femei viclene, îmbătrânite înainte de vreme. Nu reuşi să adoarmă până după miezul nopţii. Abia într-un târziu o cuprinse o amorţeală ciudată, care-i îngăduia să cugete la una şi la alta, fără a fi pe deplin trează. Din senin îi răsări înaintea ochilor Alexandru, rostindu-şi întrebarea fără noimă despre pantofarul evreu Mendel. Gândul o duse apoi spre frate-său, luliu. îi vedea aievea trăsăturile răvăşite, ce nu mai erau ale lui, şi disperarea mută oglindită în ochii lui albaştri, frumoşi. Ce mândreţe de bărbat a fost şi cum s-a dus în numai câţiva ani! Amintirile care nu-şi găseau odihna scoaseră din adâncuri chipul lui Laţi. Aceiaşi ochi albaştri, înceţoşaţi de o spaimă neputincioasă de copil neajutorat. „Mămică", auzi ea, „am primit chemare, acum ne ia pe toţi la Kadetenschule1 2". Şi iată-l pentru şase luni în Boemia la şcoala militară. Acolo e ferit, acolo nu i se poate întâmpla nimic... Şase luni sunt şase luni, trec iute ca un vis. A primit o scrisoare: „Azi am sosit pe front, rugaţi-vă pentru sufletul meu!" Ea i-a răspuns: „Doamne, Laţi, ce-i cu tine? Nu-ţi fie teamă! Va ajuta Dumnezeu şi ne vom vedea iarăşi cu bine. Tu numai te roagă cu sârg şi aibi mare încredere în El!" Apoi... Helena se smulse din starea aceea, nici somn, nici veghe şi privi în jur. în lumina furişată din stradă, casa o întâmpina neprimitoare, străină. Nici un sunet nu tulbura liniştea dimprejur, nici măcar propriul ei răsuflet. Undeva în străfundul inimii se 1 O prăjitură (literal: pâinea episcopului), (magh.) 2 Şcoala de cădeţi, (germ.) 136 — Biruitorii — zbătea un sâmbure de teamă îngheţată. Cum i s-au dus tustrei, ei care până deunăzi se aflau lângă ea şi erau una cu ea. „Doamne", gemu obidită, „de ce iei înapoi tot ce dai şi încă cu dobândă de lacrimi şi de suferinţă?" Şi Helena, care îndurase cu bărbăţie încercările de până atunci, izbucni într-un plâns cu sughiţuri. XIII Obişnuinţa Helenei cu noua locuinţă se făcu încet, cu greutate, deşi nu se petrecură nici un fel de schimbări în viaţa lor de toate zilele. Nu se scurseseră încă cele şase săptămâni de doliu sever, aşa că ieşeau numai în caz de nevoie şi nu primeau vizite. Sosiră, între timp, veşti de la Guşti şi de la arendaşul Lakatos, numai că ele nu erau deloc bune. Scrisoarea lui Guşti se întindea, de la un cap la altul, pe două pagini mari şi late. într-un stil foarte concis, cum avea obiceiul, îi înştiinţa că a vorbit la episcopia de la Gherla şi la mitropolie şi a înaintat hârtiile cerute. Ceva o să dureze până vor primi cei dintâi bani, căci formele se întocmesc la Blaj, apoi se trimit spre avizare la Gherla şi se întorc din nou la Blaj pentru a căpăta rezoluţia definitivă. Celelalte probleme, bursa lui Sever, schimbarea banilor pentru străinătate, doctoratul lui Nilvan, mai puteau aştepta. în cea mai mare parte a scrisorii, Guşti se plângea cât de greu îi este să ţină două case, una la Cluj şi alta la Bucureşti, unde locuia din toamnă până în vară, pentru a fi prezent la şedinţele Camerei. Trebuia să fie când într-un loc, când într-altuI, ba uneori chiar în amândouă. „Asta se cheamă în latineşte ubiquitas", adăuga el cu humor, „şi încă nu i-a succes nimănui în lumea asta!" De aceea, la toamnă avea de gând să lichideze biroul avocaţial din Cluj, mai bine zis să-l mute la Bucureşti. „Grăbiţi-vă cu formele succesorale şi cu întabularea pământului!" încheia el, fără a sufla o vorbă despre bani. Helena zvârli înciudată scrisoarea într-un sertar. 137 — Ion Gheţie — - Nu mai ştiu, zău, ce să mai cred! se plânse ea Mărioarei. Guşti îşi închipuie că noi trăim cu aer şi cu rouă dimineţii, ca păsările cerului! Scrisoarea lui Lakatos era mai lungă. Foarte supus şi înţelegător, ungurul se declara gata să plătească o parte din arendă, pentru a da o mână de ajutor Helenei în greutăţile cu care se lupta. Nu-i era prea uşor să găsească banii necesari, dar el nutrea speranţa să rezolve totul într-un timp cât mai scurt. „Speranţe, speranţe!" se mohorî Helena. „Sunt bune şi speranţele, numai că nu poţi face rântaşul cu ele!" La scurtă vreme după aceea căpătară înştiinţare de la notarul public Mercaş precum că s-a rezolvat cauza succesorală şi cele patru trupuri de moşie, măsurând fiecare câte nouăzeci şi şapte de iugăre cadastrale au fost întabulate pe numele moştenitorilor. Era prima veste bună de la moartea lui Alexandru. „Bună şi nu prea", comentă Helena, după ce află că, în întreg, cheltuielile legate de succesiune urcă la zece mii de lei. Banii trebuiau găsiţi degrabă, căci nu se cădea să-i laşi să aştepte nici pe notar, nici pe inginerul hotarnic. Firesc ar fi fost să-i ceară lui Guşti, canonicului Bodea sau lui lani, ca rudelor celor mai apropiate. Nevoind Helena să se milogească nici măcar la aceştia, Victor propuse un împrumut la o bancă. - Nici să aud de aşa ceva! protestă mamă-sa. Băncile ne-au mâncat starea! Se gândea la cele 180000 de coroane pierdute în 1918, când cu devalorizarea banilor şi cu bancruta lui „Kereskedelmi Bank" din Pesta. - Atunci să ne împrumutăm de la vreun evreu, sugeră Victor. Sunt destui cei ce dau bani cu camătă. - Nu-mi trebuie mie bani jidoveşti! - Ce să facem dacă banii stau în buzunarele lor? observă băiatul. La sfatul lui Kretsch, se adresă avocatului Keller. - Despre câţi bani e vorba? întrebă acesta, încreţindu-şi fruntea. 138 — Biruitorii — Aflând suma, strânse buzele într-o scurtă grimasă din care nu pricepeai dacă i se pare mare sau dimpotrivă. - Şi la ce anume v-aţi gândit în situaţia dată? - Ştiu şi eu? făcu Victor, nesigur. Poate la un împrumut la bancă... Bunăoară la Banca „Sălăjana"... sau la un particular... - Da, fireşte, încuviinţă Keller cu o nouă grimasă. Numai că, iubite domnule coleg... Se apucă să-i prezinte, rece şi metodic, situaţia băncii. De la război încoace, „Sălăjana" era, ca să spunem aşa, pe linie moartă. Strâns legată de „Kereskedelmi Bank" din Budapesta, a împărtăşit soarta acesteia. E adevărat că banca budapestană nu a dat, propriu-zis, faliment în 1918, dar nici nu şi-a revenit. Vegetează şi trăieşte din speranţe. La fel face şi „Sălăjana", care n-a mai plătit dividende din 191 7. Din cei nouăsprezece angajaţi pe care-i avea la centrala din Silvania, s-a ajuns astăzi la cinci, iar filiala din Tăşnad, la unul singur. Fiind bancă cu capital unguresc, încearcă în zadar să obţină credite de la stat. Bucureştiul nu vrea sau nu are să dea, Budapesta nu poate. De altfel, şi celelalte două bănci din oraş au activitatea ca şi paralizată, chiar „Silvania" românească. O redresare ar fi de aşteptat în viitor, când anume, asta n-o ştie nimeni. Nici creditorii privaţi nu sunt o soluţie. Există, e drept, o duzină de evrei care dau bani cu camătă, aşa Steiner, aşa Berg, aşa Frankovits. în criza actuală a creditului, percep însă dobânzi mari, 1 5, 20, chiar 25%. Keller rămase pe gânduri, cu mâna la bărbie. Deodată, ca şi când ar fi găsit pe neaşteptate ceea ce căuta de mult, se însenină şi îşi încreţi fruntea. (Victor observă că face aşa ori de câte ori se pregăteşte să pună o întrebare.) - Ştii ce? De ce să te adresezi altora, ca să te jupoaie? Mai bine îţi împrumut eu banii cu o dobândă simbolică de 3%, asta mai mult ca să nu spun că nu m-am ales cu nimic din afacere! Când auzi de împrumut, Helena se făcu neagră de supărare. - Ba eu zic să fim bucuroşi că am aflat pe cineva să ne ajute, replică băiatul. Şi-apoi poliţa am semnat-o eu şi tot eu voi solvi-o, când va ajunge la scadenţă! i39 IonGheţie — După cele şase săptămâni de doliu adânc, cunoscuţii începură să le vină în casă. Vreme de două săptămâni vizitele de simpatie se ţinură lanţ. Toţi îl aminteau cu vorbe frumoase pe Alexandru şi-l încondeiau pe noul vicar, care nu-şi făcuse încă vizitele de rigoare, iar la biserică se purta întocmai ca un popă de la ţară. Parcă ar fi venit la poruncă, veştile bune picară una după alta. La Arad, Sever le scrise că e deplin sănătos şi foarte aplicat în pregătirea examenului de bacalaureat. îi mai informa că e irevocabil hotărât să asculte de dorinţa tatălui său, rostită pe patul de moarte, şi să studieze în străinătate. Nu trecu decât o zi după epistola lui Sever şi primiră, în sfârşit, înştiinţarea mult aşteptată de la legaţia pioneză. Mormântul bietului Laţi se găsea nevătămat în cimitirul eroilor din Karcziewa şi se bucura de bună îngrijire din partea autorităţilor locale. Cu lacrimi în ochi, Helena citi de atâtea ori adresa oficială încât ajunse s-o ştie pe din afară. Dar cea mai bună veste le-o aduse Victor pe la începutul lui iunie, întorcându-se de la Cluj cu diploma de doctor în ştiinţele de stat şi cu o sută de cărţi de vizită din bristol gălbui pe care stătea tipărit cu frumoase litere mari: DR. VICTOR HENŢIA. Cum se întâmplă de obicei, după una caldă pică alta rece. De la Kretsch Sanyi, client obişnuit al localurilor de petrecere, Victor află că Vaier Nilvan e în Silvania de două zile şi o ţine într-un chiolhan. Pe Mărioara purtările logodnicului ei o amărau, dar nu ar fi arătat ce e în sufletul ei pentru nimic în lume. Era însă foarte nervoasă şi ronţăia neîncetat bomboane de mătase. Helena mai auzise cu câtăva vreme în urmă că Nilvan a fost de Rusalii la Zalău, unde a dansat o noapte întreagă cu fata mijlocie a doctorului Lupu. Nu i-a spus nimic Mărioarei, ca să n-o întristeze şi mai mult. De astă dată îi împărtăşi noutatea, neuitând să adauge şi cele auzite despre balul de la Zalău. Mărioara izbucni în plâns şi îşi ascunse capul în mâini. - Mă omor! strigă ea printre suspine şi fugi în dormitor. 140 — Biruitorii Helena încercă s-o consoleze, spunându-i că alţi zece ca Nilvan îşi va găsi, numai să vrea. Dar fata scutură încăpăţânată capul şi declară că ea ori îl ia pe Vaier, ori nu se mai mărită în veci, nici măcar cu un prinţ. Victor care asistase la discuţie nu scoase un cuvânt. Ieşind să se plimbe, dădu peste Vaier în dreptul cofetăriei lui Ranga. - Am auzit că eşti de două zile în oraş şi pe la noi n-ai binevoit a te arăta, îl opri el, încruntat. -Aseară am sosit! replică iute Vaier. Numai aseară! - De ce minţi? se răsti Victor. Alaltăieri seara ai băut cu Kretsch Sanyi la „Gyurko". Vaier zâmbi încurcat. Trebuia să bănuiască că Kretsch îi va vorbi lui Victor, doar erau prieteni buni. - Ascultă-mă, continuă Victor, apucându-i reverul cu mâna dreaptă. Aşa nu pot merge lucrurile mai departe. Cugetă-te bine şi răspunde-ţi singur. Noi te aşteptăm după-masă la şase. Dacă nu vii înseamnă că logodna voastră e ruptă şi-ţi vei recăpăta inelul. Să ne vedem cu bine! în aceeaşi zi pe la şase, Vaier Nilvan se prezentă în casa de la Banca „Silvania". Ras proaspăt, avea faţa luminată de vechiul său zâmbet blajin. Când intră cu buchetul de bujori în Wohnzimmer, mai credea că totul va decurge ca în alte asemenea prilejuri. Abia după ce zări figura împietrită a Mărioarei, pricepu că nu va izbândi ca în alte dăţi sau nu va izbândi deloc. Avea pregătit un mic discurs de împăcare, cu fraze iscusit răsucite. între el şi logodnica lui nu mai aveau ce căuta vorbele. Cu ochii coborâţi în podele, Mărioara se lupta cu plânsul. Se stăpâni cu greu, dar se stăpâni. Vaier se apropie de ea, se lăsă în genunchi şi-i luă mâna. - lartă-mă, Ţirmulică dragă, se rugă el, cu un accent de regret şi de căinţă, sărutându-i degetele, iartă-mă! Când intră Helena în camera de zi, logodnicii se ţineau îmbrăţişaţi, ca doi porumbei. Pentru prima oară nu-i părea rău că tinerii s-au împăcat. Pricepuse, în sfârşit, că dincolo de dorinţele ei, Mărioara trebuia să-l ia pe Vaier Nilvan, pentru că aşa, şi nu altfel, îi era ursita. — Ion Gheţie — După cină, Vaier îşi mărturisi voinţa nestrămutată de a-şi da în toamnă doctoratul, aşa încât nunta să se facă până la prinderea postului de Crăciun. Ca niciodată, vorbi cu deplină convingere şi îşi dădu cuvântul de onoare. „Parola de onoare ca parola de onoare" îşi zise Helena, „dar mai cuminte ar fi dacă ar pune Guşti o vorbă la preşedintele comisiei, ca să-i mai netezească drumul!" XIV Când se aşteptau mai puţin, pică arendaşul Lakatos de la Ocna. - Isten hozta, Lakatos urV izbucni Helena. Ha tudnâ hogy vârtam!1 2 îl conduse în camera de domni, căci pricepuse prea bine că arendaşul n-a venit cu mâna goală. Aflând că-i aduce jumătatea arenzii, adică douăzeci de mii, Helena se lumină. Nici în cele mai îndrăzneţe visuri nu se gândea la atât. Nu mai ştia ce să facă spre a-şi arăta recunoştinţa. îl trată pe arendaş cu cafea şi-l îmbie cu una din sivarele de lux rămase de pe urma lui Alexandru. Mirosul de tutun izbi nările lui Victor de cum deschise uşa camerei de domni. Mamă-sa sta la birou şi număra nişte bani. - A venit Lakatos şi-a adus o parte din arendă, îl vesti ea. Victor se uita la degetele mamei sale care numărau harnice hârtiile de o sută. - A adus mulţi? Helena nu conteni numărătoarea, ci numai dădu din cap. Era a treia oară că număra banii. - Mulţi! confirmă ea, după ce isprăvi. încuie grămada de bancnote în birou, apoi făcu semn băiatului să ia loc într-un fotoliu. Ea se aşeză în celălalt. - Dragă Viţi, începu ea, acum umblă din nou banii în casă şi nu mai suntem cei din urmă de pe pământ. Vremea vorbelor 1 Dumnezeu te-a adus, domnule Lakatos! (magh.) 2 Dacă ai şti cât te-am aşteptat! (magh.) 142 — Biruitorii — a trecut şi a venit vremea faptelor. Avem o mie de lucruri de împlinit: plata pietrarului Vâsârhelyi, datoriile fiertatului tău tată de la Bucureşti, mobila Mărioarei, banii luaţi cu uzură de la Keller. Şi cu ele nu am ajuns încă la capăt, căci mai rămân destule altele: pensia mea, bursa lui Sever, schimbarea banilor, mormântul bietului tău frate Laţi. O parte din ele cugetam să le îndeplinim noi, cei de aici, rămânând celelalte în seama altora. Dar văd că aceştia au surzit la rugăminţile noastre. Guşti zice să aşteptăm liniştiţi că vreme e destulă, lată că am trecut de 10 iunie, azi-mâine se închid şcolile şi Sever trebuie pregătit de drum. Bursă - nu, bani străini - nu. De pensia mea nici nu vorbesc. Ei, dacă nu vreau alţii, vom merge la Bucureşti şi le vom isprăvi noi. - Care noi? făcu Victor, încercat de o presimţire. - Tu! rosti răspicat Helena, ca o poruncă. Tu te vei duce şi le vei aranja pe toate! Victor se împotrivi din răsputeri. De ce să se ducă la Bucureşti? Cheltuiesc bani şi nici nu ajută la ceva. Treburile tot unchiu-său Guşti le va rezolva. Şi-apoi îi e greu să lipsească o săptămână de la primărie. Tarţia s-a schimbat de la moartea tatălui său. Ultima oară, când i-a cerut cele trei zile ca să-şi susţină doctoratul, a strâmbat din nas. Helena reteză scurt obiecţiile tânărului, - Nu vreau să aud o vorbă! se ridică ea. Cum am zis, aşa rămâne. Te duci la Bucureşti şi stai pe capul lui Guşti până le duce pe toate la capăt. El nu-i om rău şi îndeplineşte ce promite, numai că trebuie să te ţii de el. Azi îi scriu o scrisoare, apoi împachetăm, iar joi porneşti la drum. Vorba moşu-tău, Vasile: „Apoi alta nu-i de zis, numai hainele de strâns!" Trenul pleca la zece seara, iar trăsura lui Ignaţ fusese poruncită la nouă. Cu toate acestea încă de la opt Helena şi Victor aşteptau înfriguraţi şi tresăreau la fiece zgomot al străzii. De trei zile băiatul tot spera că, dintr-un motiv sau altul, călătoria la Bucureşti va cădea baltă. Ca şi altor tineri puţin umblaţi prin lume, îi era teamă de capitală. în sinea lui şi-o i43 — Ion Gheţie — închipuia ca pe un Babilon, cu case având cinci şi chiar şase etaje, cu oameni stăpâniţi de un veşnic neastâmpăr, care vorbeau mai mult franţuzeşte, iar româneşte atât de iute, încât nici dracul nu putea să-i înţeleagă. Ce-i drept, şi Helena îşi avea partea în neliniştea lui, deoarece amintea întruna de călătoria la Bucureşti şi în asemenea fel, de parcă s-ar fi dus la celălalt capăt al pământului. Victor o asculta tulburat şi lupta din răsputeri să se stăpânească. Văzând că mamă-sa îndeasă la mâncare în geamantan, se necăji: - De ce-mi pune mama atâta mâncare, ca la un ţăran care pleacă la armată? Doar mă duc la unchiul Guşti, nu rămân de capul meu în Bucureşti! Helena se apără, arătându-i că Bucureştiul e departe, dincolo de munţi, iar trenurile umblă prost şi întârzie cu ceasurile. Chiar să meargă bine, tot are de trepădat o noapte şi-o zi pe drum. Alte discuţii şi mai îndârjite se născură atunci când veni vorba despre banii pe care avea să-i ia Victor la Bucureşti. Helena credea că şapte mii de lei ajung, în timp ce băiatul stărui să plece măcar cu cinsprezece. - Eu cu buzunarul gol la Bucureşti nu mă duc! declară el categoric, cu vocea mai degrabă speriată decât hotărâtă. Până la urmă se împăcară asupra a douăsprezece mii. Aşa cum făcuse şi cu Laţi în 1914, ca măsură de prevedere, Helena cusu buzunarul dinăuntru al vestonului, unde-şi ţinea Victor banii. - Să griji de fiecare creiţar, că sunt puţinii bani ai unei văduve cu trei copii orfani, îl dăscăli ea, în timp ce-i cosea buzunarul. Şi vezi cu cine te însoţeşti în Bucureşti, că prilejuri de a face rele sunt destule. - Cu cine vrea mama să mă însoţesc, se nemulţumi Victor, că eu în afara unchiului Guşti nu cunosc pe nimeni acolo. Helena se întrebă dacă băiatul chiar n-a înţeles sau numai face pe prostul. - Oricine îşi poate găsi soţi răi, numai să vrea. E şi Pop Gyuri din Uileac la Bucureşti, a plecat săptămâna trecută. 144 — Biruitorii — - Crede mama că Bucureştiul e un orăşel ca Silvania, unde oamenii se ciocnesc piept în piept de cum pun piciorul în stradă? făcu el cu dispreţ. Până la sosirea trăsurii, Helena mai luă o dată de la capăt pomelnicul poveţelor şi-l rosti netulburată până Victor sări în picioare: - Dacă mai spune mama un singur cuvânt, nu mă mai duc la Bucureşti! - Jezus-Mâria! se alarmă Helena. Ce fel de vorbe sunt astea? Nu te simţeşti cumva bine? Din fericire tocmai atunci pică Ignaţ. Victor urmări palid urcarea geamantanului. Mamă-sa îi făcu semnul crucii pe frunte şi-l îmbrăţişă ca pe vremuri, când pleca la Năsăud, repetând întruna să aibă grijă de el, să se grijească. - Vezi ce faci, reluă ea, după ce Victor se sui în trăsură, că tu eşti sprijinul şi nădejdea... - Mână! strigă Victor la capătul răbdării. Birjarul ţâţâi din vârful buzelor. Cei doi cai se azvârliră furioşi înspre gară, de parcă ar fi vrut să desfacă trăsura în bucăţi. De îndată ce se urniră din loc, Victor se simţi stăpân pe sine, cu sufletul eliberat din păienjenişul emoţiei. Primul său gest fu de a rupe cusătura buzunarului şi de a scoate o mie de lei, ca să-i aibă la îndemână. Călătoria decurse fără peripeţii. La Cluj avu norocul să găsească un compartiment ca şi gol, numai cu doi călători: un domn mai în vârstă, bine îmbrăcat, cu faţa roşie şi cu mustăţile răsucite după moda dinainte de război şi o domnişoară cam saşie, care răsfoia o revistă ilustrată. Nu se aşezase bine că domnul îl întrebă până unde călătoreşte, adăugând că el vine de la Oradea şi se dă jos la Braşov. Era foarte bine informat, ştia de toate. Aflase chiar că în tren călătorea ministrul de externe al Cehoslovaciei, până la Bucureşti, unde se întâlnea cu Take lonescu în problema Micii Antante. După Predeal, persoanele din compartiment ieşiră pe culoar ca să admire panorama Bucegilor. Victor rămase ţintuit locului. 14 5 — Ion Gheţie — „Nu-i nimic", îşi zise el, „ o să văd munţii la întoarcere. Nu se mută ei până atunci". De fapt, începea să lupte cu emoţia. îşi dădu seama de acest lucru, după ce ieşi şi el pe culoar şi descoperi în depărtare siluetele ciudate, scheletice ale sondelor. Trebuiau să se găsească pe la Câmpina, în curând vor ajunge la Ploieşti, iar de aici până la Bucureşti nu e decât un ceas. într-adevăr, nu peste mult se arătară suburbiile sordide şi dărăpănate ale Capitalei. De cum puse piciorul pe peron, îl învălui o căldură lâncedă, toropitoare. Puhoiul de oameni, strigătele de întâmpinare, râsetele îl făcură să-şi piardă firea. Simţea abia acum oboseala călătoriei, capul îi vuia, iar ochii-i alergau în căutarea a ceva ce însuşi nu ar fi putut spune. Mulţimea îl ducea într-o direcţie necunoscută, fruntea îi şiroia de transpiraţie, geamantanul atârna ca plumbul. Dus de şuvoi, se izbi de un sergent mustăcios, cu baston de cauciuc, care-l îmbrânci: - La dreapta! Nu e voie! Circulaţi! Circulaţi! îşi aminti ca prin vis de ministrul de externe cehoslovac. La scara unui vagon se înghesuiau mai mulţi domni în jachetă, cu ţilindre. Doi dintre ei zâmbeau şi îşi strângeau cordial mâinile. Din senin îi trecu prin minte că e în Bucureşti şi că unchiu-său nu-l aşteaptă. în Piaţa Gării de Nord îl căută din nou, dar zadarnic. Ori că nu reuşiseră să se vadă în forfota gării, ori că unchiu-său nu primise scrisoarea Helenei, destul că nu era chip să dea de el. Din fericire, găsi o trăsură. într-o jumătate de ceas ajunse în Strada Plantelor. în faţa casei cu numărul 22, aşteptau două automobile. Unul, cu număr de Cluj, era al lui Guşti. Ca uşurat de povară, sui cele cinci trepte de la intrare. îşi potrivi ţinuta, aşteptă puţin să se liniştească, apoi întinse degetul spre butonul soneriei. Nu apucă să apese, deoarece uşa se deschise şi doi domni mai în vârstă, cu ţigări de foi în gură, se arătară în prag. îndată după ei apăru un al treilea, elegant, impunător, în care Victor îl recunoscu pe unchiul său. Fuma şi el şi îşi potrivea 146 — Biruitorii — preocupat nodul cravatei. Fie din această pricină, fie pentru că se grăbea să-i prindă pe ceilalţi doi, nu-l observă decât târziu pe nepotul său. - Dar tu ce cauţi aici?! exclamă el în culmea mirării. Victor abia nimeri cuvintele. - Unchiule... eu... am... Nu v-a scris mama că...? - Am trimis ieri dimineaţă o telegramă să nu vii, cum de n-aţi primit-o?! exclamă indispus Guşti. Se întoarse spre cei doi domni, care-l aşteptau: Mă scuzaţi un moment. Nepotul meu. Crezând că e prezentat, Victor făcu un pas înainte şi voi să întindă mâna. Se retrase confuz când văzu că nici unul din cei doi nu schiţează o mişcare. - Am scris mamei tale luna trecută să aştepte liniştită, că rezolv eu totul la timpul potrivit. De ce n-are răbdare? Şi de ce te-a trimis pe tine, la ce foloseşti tu aici? Se răsuci din nou spre cei doi bărbaţi: Numai un minut, domnilor, vă găsesc la maşină. Domnii înclinară capetele spre Victor, dar acesta, jignit de felul cum fusese tratat adineaori, nu răspunse salutului. - la geamantanul, porunci Guşti nervos, văzând că musafirii nu pot coborî din pricina valizei lăsate în drum. Ştii cine e domnul cu monoclu pe care n-ai binevoit să-l saluţi? continuă el când fură singuri. Filitti, subsecretar de stat la lucrările publice. Mai lasă mândria, că nu eşti fecior de grof şi nici nu ţi s-au rupt buzunarele de prea mulţi bani! Se învârti o dată prin încăpere, fumând gânditor, cu o mână în şold. - Ai picat cum nu se poate mai prost! zise el. Mâine plec pe câteva zile din Bucureşti. Ce pot face? Mătuşă-ta şi Miţi sunt de ieri la Cluj. Acum stai aici şi mă aşteaptă. Mă întorc curând şi vom vorbi. După plecarea lui Guşti, Victor se lăsă într-un fotoliu, încă nu pe deplin revenit la sine. într-un fel era bucuros că a ajuns la Bucureşti şi a dat de unchiu-său. Chipul în care fusese primit de acesta nu-i ieşea din minte. Oare ce are el de l-a întâmpinat cu atâta răceală? Ce-i drept, s-a purtat şi el prosteşte. A vrut să i47 — Ion Gheţie — întindă mâna ministrului, ceea ce nu se cuvenea, şi nu i-a răspuns la salut, dintr-o îngâmfare copilărească. Trecu un ceas, apoi încă unul, iar unchiul său nu se arăta. Chinuit de foame şi ostenit, Victor începu să-şi piardă răbdarea. Voi să ceară ceva de mâncare slujnicei, dar se răzgândi, ca să nu-l supere cumva pe Guşti că nu l-a aşteptat. Unchiu-său sosi tocmai atunci şi porunci să se servească cina. în timpul mesei, Victor povesti din fir în păr cele petrecute la Silvania în ultimele două luni. - Dacă aşa au stat lucrurile, de ce nu mi-a scris mamă-ta lămurit ca să-i pot trimite banii necesari? întrebă el cu o nuanţă de dojană în voce, dar simţindu-se şi el întrucâtva vinovat. Turnă vin în pahare şi-l duse pe al său la buze. - Acuma să vedem ce-i mai cuminte de făcut, zise el. Eu plec mâine dimineaţă la Florica. Sunt poftit de Brătianu şi nu pot refuza. De la Piteşti mă reped pentru o zi-două la Sibiu, unde am un proces. Azi suntem într-o vineri, miercuri sau cel mai târziu joi mă înapoiez. Tu aşteaptă-mi întoarcerea. Numai bine în timpul acesta vei cunoaşte Bucureştiul. Te poţi duce, de asemenea, la hotel şi la croitor să plăteşti datoriile. După ce voi reveni le rezolv eu într-o zi-două pe celelalte, ca să te poţi înapoia la Helena cu veşti bune. XV De îndată ce se trezi, Victor se îmbrăcă în grabă şi părăsi casa. De la servitoarea lui Guşti (o ardeleancă din Hăşdate), află cum anume să ajungă la universitate. Descurcându-se destul de uşor, plăti hotelul şi hainele comandate de Alexandru şi se interesă la o întreprindere de pompe funebre despre aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale fratelui său. Patronul, un bărbat tânăr, foarte energic, îl informă că trebuie întocmit un deviz şi îl rugă să revină după răspuns peste două zile. Liniştit din partea aceasta, Victor îşi folosi timpul rămas până la întoarcerea lui Guşti ca să viziteze oraşul. Din teamă 148 — Biruitorii — că s-ar putea rătăci, se mărgini la început să se învârtă prin centru, în perimetrul mărginit de Calea Victoriei, Strada Verde, Bulevardul Colţei şi cheiul Dâmboviţei. Numai întâmplător se aventură mai departe. Se perindă astfel prin faţa unor ministere, a Palatului Poştelor, a Casei de economii, a Palatului Regal şi a Ateneului, sui Dealul Mitropoliei, unde rămase cam decepţionat atât de faţada Parlamentului, cât şi de proporţiile modeste ale bisericii mitropolitane. Altă impresie îi lăsă marea sală a Teatrului Naţional, cu cele trei rânduri de loji şi candelabrul care trebuie să fi măsurat mai bine de doi metri. Nu se alese cu mare lucru din piesa ce se reprezenta, o comedioară franţuzească fără haz, în schimb îşi desfătă ochii cu lumea elegantă din loji şi din staluri şi mai ales cu femeile, mai toate oacheşe şi frumuşele, îmbrăcate în toalete scumpe şi sclipind de bijuterii. Lumea aceasta o reîntâlni, la anumite ore, pe Calea Victoriei, între Palat şi Capşa, în trăsuri sau automobile sau pe terasele cofetăriilor şi ale cafenelelor de lux. în restul zilei, inima zgomotoasă a oraşului aparţinea altora. Dimineaţa, după ce armata funcţionarilor şi a vânzătorilor din prăvălii dispărea în instituţii şi magazine, străzile centrale se umpleau de strigătele vânzătorilor ambulanţi, olteni cu cobiliţe, bragagii, iaurgii, vânzători de peşte, rahat, alune americane, halviţă, telali de haine vechi, florărese. Scoteau cu toţii nişte strigăte guturale pe care Victor nu le înţelegea, un fel de mugete surde, intonate după o anumită melodie, alta de la un negustor la altul. Se deprinse destul de repede cu străzile Bucureştiului, pestriţe şi murdare, şi mai greu cu locuitorii, foarte deosebiţi de ardeleni. Niciodată până atunci nu întâlnise oameni deschişi la fire, prietenoşi şi săritori ca bucureştenii. Ajungea să întrebi ceva pe un trecător, că te şi trezeai împresurat de alţi trei-patru, gata să-ţi dea toate lămuririle cerute, ba şi unele de care nu aveai nevoie. Până se deprinse cu ea, lipsa de etichetă i se păru supărătoare. Nu-şi amintea să i se fi spus Dumneavoastră, ci numai Dumneata şi chiar tu. La fel se purtau 149 — Ion Gheţie — bucureştenii şi între ei. Discutau fără a se cunoaşte în magazine, pe stradă, în tramvaie. Şi ce nu-şi spuneau unii altora, lucruri care nu se împărtăşesc nici unui prieten apropiat. Intimităţile de orice fel trebuie păstrate cu grijă între zidurile odăilor, ferite de urechi străine, nu strigate în gura mare. Ştia de acasă că regăţenii sunt uşuratici şi neparolişti, dar acum se încredinţă singur de acest lucru. Şi totuşi, ceva îl atrăgea în oraşul acela zgomotos şi obositor, ce anume n-ar fi putut spune. Ceea ce-i plăcu de la început fu vorba românească ce răsuna pretutindeni pe unde-l purtau paşii. O mare bucurie îl cuprinse atunci când făcu pentru prima oară această constatare, deşi pe el nu-l supăra deloc când auzea acasă vorbindu-se ungureşte. în două zile văzu tot ce merita să fie văzut în centru. Obişnuit de acum cu oraşul, cu hărmălaia şi agitaţia lui, avu curajul să urce într-un tramvai. Băgă de seamă, îndată ce lăsă în urmă zona centrală, că Bucureştiul nu e un Babilon înfricoşător, ci, până la un punct, un oraş de provincie, cu contraste săritoare în ochi. Pe măsură ce te apropiai de periferie, se schimba într-un sat uriaş, crescut la întâmplare. Stăpânit de o sete nedomolită de a cunoaşte, ajunse până la Abator, în Vatra Luminoasă şi în Dămăroaia. Peste tot străzi strâmte, mărginite de case prăpădite, cu acoperişuri de hârtie gudronată sau chiar de şindrilă, cum în Silvania numai pe Uliţa Românească şi pe Drumul Nuşfalăului întâlneai. Câteva prăvălii şi cârciumi se adăposteau în clădiri la fel de dărăpănate. Nici bisericile nu arătau mai bine. în sute de sate ardeleneşti ai fi aflat lăcaşuri mai trainice decât acele construcţii modeste, spoite în alb, cu turle de tinichea. înapoiat în inima oraşului, Victor îşi continuă plimbările cu aceeaşi neistovită dorinţă de a vedea totul. Pe străzi ferite, la Şosea sau în Cotroceni, departe de claxoanele maşinilor şi de huruitul tramvaielor, descoperi case frumoase, cu parter sau cu un etaj, având faţade împodobite cu decoraţii de ipsos, scări de piatră şi marchize de sticlă colorată. Clădirile păreau 150 — Biruitorii — nelocuite, ferestrele înalte, cu logii şi balconaşe, aveau draperiile trase. Nici un zgomot nu răzbătea în stradă, decât cel mult clipocitul vreunei fântâni arteziene. Grija cu care erau măturate aleile, ca şi înfăţişarea straturilor de flori din faţa caselor arătau că înăuntru locuiesc oameni. Şi într-adevăr, la anumite ore, trăgeau la peroanele largi automobile de lux sau echipaje lăcuite. Pe scări coborau domni bine îmbrăcaţi şi doamne în toalete elegante. După înapoierea unchiului său, vizită împreună cu acesta o persoană care locuia pe Şoseaua Kiselef. Pe dinăuntru clădirea, altfel frumoasă, arăta ca un palat din poveşti, cu trepte de marmură albă, uşi acoperite cu oglinzi de cristal, tapete de marochin, candelabre cu ţurţuri ce-ţi luau ochii, tavane din lemn pictat. într-una din acele zile de căutare înfrigurată, nimeri în faţa unei florării de lux de lângă Universitate. Nici el n-ar fi putut spune ce l-a făcut să pătrundă în magazin. O doamnă tânără de cel mult treizeci de ani, alegea dintr-o vază nişte flori ciudate, cu petale roşii, cărnoase, parcă de ceară, iar vânzătoarea se grăbea să alcătuiască buchetul. Un domn mai în vârstă privea indiferent scena. Când auzi cât are de plătit, lui Victor nu-i veni să-şi creadă ochilor. „O mie cinci sute de lei pentru o duzină de flori!" îşi zise el, uluit, ieşind în stradă. „Ce de bănet, pentru a satisface capriciul unei femei! Bată-le Dumnezeu să le bată de flori, cum le-o fi spunând! Oare ce fac oamenii aceştia de reuşesc să adune atâta amar de bani?" Luă în şir florăriile, parfumeriile, giuvaergeriile, citi listele afişate în vitrinele marilor restaurante. Peste tot lume, cerere neistovită, în ciuda preţurilor ce i se păreau exagerate. Nu-I mai interesau acum cei ce risipeau banii, ci aceia în mâinile cărora încăpeau. Cât de mult să-l fi costat un fir de floare pe proprietarul magazinului de la Universitate? se întrebă el în seara aceleiaşi zile, neputând să adoarmă. Nu floarea roşie, exotică, ci o garoafă obişnuită care se vinde cu 10-15 lei firul. Nimic sau aproape nimic. Fireşte, nu e vorba de o grădiniţă — Ion Gheţie — pe care o ai şi o stropeşti tu însuţi, după ce te întorci de la slujbă. Trebuiesc sere, grădinari, seminţe ori bulbi, îngrăşăminte, mai ştiu eu ce. Şi aşa, să stea un om la o sută de flori şi tot n-ar costa un fir de garoafă mai mult de trei-patru lei. Şi nu numai florile, dar totul se schimbă în bani. Nu este lucruşor cât de mărunt care să nu aibă o valoare, să nu poată fi vândut; ceea ce la noi se aruncă, aici aduce câştig bun. Ce, Doamne iartă-mă, avea vinul acrişor băut în ajun la un restaurant de pe bulevard, ca să coste cincizeci de lei? Dacă ar bea regăţenii din vinul lui Kraft, care costă cincisprezece lei, un singur pahar, ar da cu căciulile de pământ. Dar merele lonathane, dar piersicile cât pumnul din livezile lui Schill ori prunele bistriţe din care se fierbe pălinca din Mărăcini, cea mai bună din tot Ardealul! Câţi bani nu s-ar putea aduna, dacă s-ar aduce încoace şi s-ar vinde! Fiori îi trecură din creştet până în tălpi. O luă din nou pe străzile Bucureştiului. Ascunsă până atunci, o lume necunoscută ieşi la lumină. O activitate fără odihnă pulsa în măruntaiele oraşului. Ai fi zis că vechiul Bucureşti se străduieşte să scoată din adâncurile lui, cu chin şi strigăte, o altă capitală, nouă şi atrăgătoare. Era încă o mişcare nesigură, împrăştiată, ce putea trece neobservată de unii. în locuri virane, în parcelări, se turnau fundaţii pentru case, copaci bătrâni cădeau sub securi, se deschideau străzi noi, magherniţe coşcovite se prăbuşeau sub loviturile târnăcoapelor. Ici-colo răsăreau prăvălii şi contoare comerciale, fremătând de zvonul muncii fără răgaz. Undeva spre Chitila, într-o larmă de nedescris, zeci de lucrători ridicau zidurile unei fabrici. în fiecare dimineaţă, Victor cumpăra „Universul" şi-l parcurgea de la un cap la altul. Pe primele pagini se lăfăiau ştirile politice de ultimă oră, interviurile, crimele senzaţionale, în corpul ziarului, prizărite în josul vreunei rubrici, apăreau scurte informaţii despre constituirea unor noi societăţi: Metrex, Dacia, Agrexport, Danubiu, Unirea, Oituz. Asemenea denumiri se întâlneau pe firmele ce acopereau pereţii caselor. Cu un 151 — Biruitorii — sentiment nou, pătrunse în cartierul bancar, delimitat de Calea Victoriei, străzile Doamnei, Lipscani şi Smârdan. Examină pe rând construcţiile masive, din zid sau piatră, cu ferestrele apărate de drugi artistic lucraţi. Pe Strada Doamnei, peste drum de palatul Nifon, se termina noul edificiu al băncii „Creditul român". Falnică, dominatoare, banca părea aşezată în locul acela pentru totdeauna. Anul fondării, înscris în fier pe grilajul ferestrelor, era el singur o garanţie: 1848. Nu se sfii să pătrundă înăuntru. La intrare, un portar galonat, cu alură de general, îl salută respectuos. Se trezi într-un hol imens, vrednic de un palat, cu contoare elegante şi zeci de oglinzi. în minutele cât rămase acolo înregistră mişcarea neobosită a banilor, ţăcănitul maşinilor de scris şi de calculat şi mai ales atmosfera de muncă serioasă şi încordată. în stradă fu târât de mulţimea tălăzuitoare până în faţa unei clădiri din piatră cenuşie, cu faţada înaltă, mărginită de coloane şi împodobită pe fronton cu două zeităţi despuiate şi cu un orologiu. Valuri de oameni se revărsau spre uşa imensă de fier, cu amândouă aripile date deoparte. Mai înainte de a citi cuvintele săpate în piatră dedesubtul orologiului, îşi dădu seama că a ajuns la Bursă. Numai cu greutate izbuti să-şi facă drum până la intrare. Un portar i se puse de-a curmezişul: - E trei, s-a închis Bursa, domnule! îl înştiinţă el, politicos, dar categoric. Victor se îndepărtă cu părere de rău, făgăduindu-şi să revină a doua zi. „Aici e inima ţării!" îşi spuse el cu un fel de bucurie, în drum spre casă. „De aici pornesc drumurile nevăzute spre prăvăliile comercianţilor, spre uzinele de la marginea oraşelor, spre cartierele în care trăieşte lumea bună. Aici totul respiră muncă, strădanie, nelinişte, tot ce se face aici e datorat ostenelilor minţii şi braţelor". Acolo era şi locul lui, printre acei oameni care îşi cheltuiau puterile ca să realizeze ceva folositor pentru ei şi pentru alţii. Cei din neamul lor, Henţeştii, Bodeştii, Popenii, crescuseră în 153 — Ion Gheţie — dispreţul oricăror activităţi ce nu se desfăşurau în birouri sau cancelarii. De aceea, şi-au făcut copiii domni, adică avocaţi, funcţionari ai statului, profesori ori preoţi şi s-au ferit de cei ce-şi agoniseau pâinea zilnic în negoţuri sau în industrie. Mamă-sa îl privea de sus până şi pe farmacistul Szaplonczai, măcar că avea diplomă universitară, tocmai fiindcă vedea în el un prăvăliaş, care-ţi vinde de la tejghea aspirină sau sare amară. „Spiţeria nu-i domnie!" era una din vorbele ei favorite. Nici el, ca să fie drept, nu şi-ar pune bucuros numele pe firma unui magazin de pielărie sau de coloniale. Dar parcă numai deschizând prăvălie puteai face bani? Se găseau doar atâtea alte mijloace. Bani să fie, că apoi lumea tace mâlc. Nici ruda lor, Cori Nichita, soţul Augustei, n-a fost privit cu ochi buni când s-a apucat de exploatarea minei de aramă din Plopiş. Asta-i treaba lui, să ajungă băieş? Mai târziu, după ce s-a îmbogăţit, nu mai ştiau cum să-l ia în braţe şi să-i intre în voie. Bani, bani şi iarăşi bani. Banii sunt totul, cu ei se porneşte orice lucru şi cu ei se desface. Fără bani stai la marginea drumului şi te uiţi cum ţi-o iau alţii înainte. Dar de unde să-i scoţi, măcar pe cei dintâi, când n-ai nimic, iar greutăţile sunt înalte ca munţii? XVI A doua zi, în faţa Bursei îl întâmpină o agitaţie încă şi mai mare decât în ajun. Zeci de oameni gălăgioşi intrau şi ieşeau pe marea uşă cu canaturile date la o parte. Străzile Doamnei şi Chica care se întâlneau în dreptul Bursei erau blocate de grupuri nestatornice, în continuă alcătuire şi destrămare. Pătrunzând în clădire, Victor crezu că a trecut porţile iadului, în marea sală de tranzacţii de la parter strigătele se urmau la intervale atât de mici, încât nu desluşeai decât un singur răcnet enorm. O bară metalică încercuia o incintă centrală unde se înşirau mai multe boxe cu birouri. în jurul ei se îmbulzeau oamenii, făcând gesturi extravagante şi zbierând în gura mare ceva ce nici ei singuri nu auzeau. i54 — Biruitorii — Victor căută să se ţină cât mai departe de hora sălbatică care se încingea cu fiecare clipă. Pe peretele din faţa intrării sta atârnată o mare tablă neagră, pe care se afişau titlurile negociate, împreună cu valorile corespunzătoare. Din timp în timp, un funcţionar cocoşat şi pipernicit, adevărat gnom, suia pe o scăriţă metalică şi modifica cifrele. Fiecărei urcări a scribului îi urma o mişcare a mulţimii înghesuite la picioarele sale. Victor înţelese repede mecanismul cererii şi ofertei şi observă că în dimineaţa aceea cursul acţiunilor oscila în limite strânse. Pe la zece, se hotărî să plece. înşelat de câţiva bărbaţi care părăseau sala, o luă pe un coridor lung şi prost luminat, în curând îşi dădu seama că, în loc să iasă, se înfundă înăuntrul clădirii. Făcu de aceea cale întoarsă, călăuzit de rumoarea surdă ce răzbătea din sala de tranzacţii. Cum înainta grăbit, desluşi, în apropiere, un murmur de voci. Ascunşi de draperia unei ferestre, doi bărbaţi discutau pe un ton scăzut. Cu paşii înăbuşiţi de covor, Victor se opri lângă zidul ce făcea în punctul acesta, o curbură. Cei doi convorbeau mai departe, fără a observa că sunt auziţi. La rândul lui, Victor nu ştia ce să facă: să rămână pe loc, devenind martorul unei conversaţii ce nu-l privea, sau să-şi urmeze drumul, semnalându-şi astfel prezenţa. - Manevrează încă un ceas, auzi el, până ajunge la 1100. Mai jos nu trebuie să cobori, devine suspect. Achiziţionează apoi tot ce se poate achiziţiona. Dar ai grijă, numai zece-cincisprezece acţiuni deodată şi nu de unul singur. Celălalt, întors cu spatele, avea îndoieli: - E sigur, nu riscăm nimic? - Fii pe pace, nu există absolut nici un risc, îl asigură cel dintâi, un ins înalt, blond, a cărui figură nu se zărea tocmai bine. Turlele de la sondele patru, şase şi nouă se cutremură, gata să se desfacă în bucăţi. Nu te mai poţi apropia de ele fără batistă udă pe faţă, din pricina gazelor. Arătându-i în permanenţă spatele, cei doi se depărtară, cu Victor pe urmele lor. Foarte mirat de convorbirea la care 155 — Ion Gheţie — asistase, tânărul îşi dădu seama că a prins firele unei combinaţii de bursă. în sala centrală, examină tabla neagră. Cotele rămăseseră aceleaşi. N-avea habar despre ce acţiuni era vorba. Din senin îşi aminti o frântură de conversaţie şi căută acţiunile cu valori în jur de 1200 de lei. Erau două: Riparia, cu 1310, şi Teleajenul, cu 1260. Marele ceas spânzurat deasupra incintei arăta zece şi douăzeci de minute. Gnomul opera la alte titluri. Peste o jumătate de ceas însă şterse cifrele din dreptul Ripariei: 1300. Lângă el, cineva oferea zece acţiuni Riparia. Pe la 11, Teleajenul coborî şi el la 1200. La prânz, omuleţul schimbă deodată cotele la cele două titluri. Riparia avea acum 1340, iar Teleajenul 1150. Capul lui Victor începu să vuiască, genunchii îi tremurau, îşi spunea mereu: „Teleajenul, afluent al Prahovei, regiune petroliferă, fără batistă udă nu te poţi apropia de sonde". îşi croi drum până la bară, încă neştiind prea bine ce are de făcut. Dar odată ajuns în faţa agentului de bursă, se apucă să zbiere ca un apucat: - Teleajenul! Zece acţiuni! Teleajenul! împături cele zece hârtii dreptunghiulare şi le vârî cu grijă în buzunar. - Ei, dar ce caută tânărul domn Henţia la bursă? auzi el o voce cunoscută, după ce ieşi în stradă. Nu cumva face trafic de efecte? în faţa lui se afla avocatul Keller, cu mâna întinsă, zâmbindu-i cu simpatie. Avea figura destinsă, cu riduri adânci şi schimbătoare, care dădeau fizionomiei sale o mobilitate neobişnuită. îl fixa curios, cu un aer de şiretenie binevoitoare. - Nu domnule doctor, tăgădui tânărul, am intrat din curiozitate. Dar Dumneavoastră, cu ce ocazie la Bucureşti? Keller îi explică pe scurt că venise în Capitală cu treburile băncii „Sălăjana", în speranţa că va găsi o sursă de credit, pentru a pune instituţia pe picioare. Din felul cum vorbea, nu se înţelegea tocmai bine dacă a avut sau nu succes în misiunea sa. La rândul lui, Victor îi arătă rosturile călătoriei la Bucureşti. 156 Biruitorii — Avocatul îl luă prieteneşte de braţ. Ajunseseră în faţa palatului Şuţu, peste drum de spitalul Colţea. - Şi Dumneata ce ai de gând să faci, acum că ţi-ai dat doctoratul? se interesă el. Cu siguranţă, nu vei rămâne prea mult la primărie. Alte speranţe şi alte perspective ai Dumneata. Ce zice domnul doctor Bodea, unchiul Dumitale? Un stagiu în biroul avocaţial din Cluj? Sau poate un post în magistratură? Victor ezită să răspundă, părându-i-se că deosebeşte în vocea avocatului un dram de ironie la adresa protecţiei lui Guşti. Dar Keller îl privea cu seriozitate, sincer interesat de cuvintele lui. - Nu, nu, negă el, repede. Nici advocatura, nici judecătoria nu sunt de mine. N-am nici o chemare pentru aceste profesiuni. Altceva aş dori să fac eu. Keller îşi încreţi fruntea. Sprâncenele stufoase căpătară o formă arcuită. - Ce anume? Politică? - Nu politică, replică tânărul. Altceva. Cuvântul îi stătea pe limbă şi nu cuteza să-l rostească. în cele din urmă se hotărî: - Aş vrea să intru în afaceri. Odată pronunţat, cuvântul i se păru vulgar, compromiţător. Dar era prea târziu ca să mai poată îndrepta ceva. Keller, care-şi aprindea o ţigară de foi, pufăi neîncrezător. - Afaceri? mormăi el, suflând în chibrit. Şi pentru afaceri crezi că ai înzestrare? Privirile avocatului coborâseră şi erau aţintite asupra vestonului lui Victor. Ieşite din buzunar preţ de o palmă, se zăreau cupoanele celor zece acţiuni cumpărate la Bursă. Tânărul le înfundă înciudat înăuntru şi trase deasupra clapa buzunarului. în noaptea aceea, Victor abia închise ochii, chinuit de unul şi acelaşi gând, care-l împiedica să doarmă. Oare cum de a putut părădui banii încredinţaţi de mamă-sa pe nişte acţiuni a căror valoare nici măcar n-o cunoaşte? După ce zile în şir a fugit de ispite şi a cruţat fiecare gologan, iată că într-un minut 157 — Ion Gheţie — a risipit atât cât n-ar fi fost în stare să cheltuiască într-o lună de zile. Oricât îşi spunea că banii nu sunt detot pierduţi, că a doua zi n-are decât să vândă acţiunile cu o uşoară pierdere, nu-şi găsi liniştea decât în zori. Se trezi speriat şi zvâcni în picioare, îngrozit că la ora aceea e încă în pat. îl aştepta o telegramă de la unchiul său, care-l vestea din Sibiu că soseşte în seara aceea. La prima tutungerie din cale cumpără un jurnal. îl răsfoi în fugă cu ochii după ştirea aşteptată. O descoperi în ultima pagină, culeasă cu caractere groase: „Erupţie la sondele de la Doiceşti. Declaraţiile domnului director general Al. Papazoglu". Minute în şir oscilă izbit de valurile mulţimii până reuşi să pătrundă în sala de tranzacţii a Bursei. Când se trezi lângă tabla neagră, cifrele scrise cu cretă îi jucară în faţa ochilor. Teleajenul era cotat cu 1700 de lei. în timpul ceasului ce urmă, asistă la o goană furioasă a cifrelor. Acţiunile Teleajenului urcau vertiginos: 1900, 2100, 2300, 2400. Gnomul rămăsese blocat în vârful scării. Un funcţionar congestionat îi urla noile poziţii direct de la ghişeul central. Cu degetele crispate pe cele zece acţiuni, Victor contempla palid spectacolul. îşi poruncea neîncetat calm, răbdare, stăpânire de sine. Când pe tablă apăru cifra de 2500 nu mai putu suporta. Vânzând atunci, câştiga 15000 lei. - Nu acum, îl opri, răsărit ca din pământ, Keller. Victor abia îl recunoscu. Nu înţelegea ce vrea de la el şi de ce-i face semn să-l urmeze. în ungherul retras unde se adăpostiră, îşi veni încet în fire. - N-ai gândit rău când te-ai hotărât să vinzi, opină avocatul. Coarda nu trebuie întinsă niciodată prea tare, căci poate plesni. Dar asta în zilele obişnuite. Astăzi bursa are friguri, se agită furioasă, asemenea unui nebun. Cu nebunii te porţi altfel decât cu oamenii normali. Ştii Witz-uV cu doctorul pe care nebunii voiau să-l azvârle pe fereastră? 1 1 Anecdotă, banc. (germ.) 158 Biruitorii — - Domnule doctor, ţipă Victor, întrerupându-l la mijlocul anecdotei, a ajuns la 3000 şi cursul e staţionar. O să coboare, pierdem! - Răbdare, răbdare! îi porunci netulburat Keller. De ce te grăbeşti? Ştii de ce au ajuns acţiunile la plafon? Cererea e uriaşă, iar oferta minimă, poate chiar nulă. Acţiunile au fost strânse într-o singură mână care va începe să vândă la momentul potrivit. Peste un ceas, peste două, poate mâine. Deocamdată cumpărătorii s-au oprit, se reculeg. Mai aşteaptă puţin să vedem dacă nu cumva cursul urcă. Bun. Acum dă-mi două acţiuni şi nu slăbi din ochi tabla de afişaj. în ciuda calmului pe care-l afişa, vocea avocatului tremura uşor, iar pomeţii obrajilor se colorară în roz. - Ei, ai văzut? triumfă el, după ce reveni. Am dat drumul la două acţiuni şi cursul a şi urcat la 3200. Alţii ne vor urma exemplul. Victor se uită la avocat ca la un scamator. La 4000, acesta mai vându două acţiuni şi aşteptă înscrierea cursului la 5000, când le desfăcu pe celelalte. O luară pe Calea Victoriei, înţesată de lume la ora aceea. Până la „Capşa" nici unul nu scoase o vorbă. Victor avea buzunarele burduşite de bani şi le pipăia întruna ca să se convingă că mai sunt acolo. Tot ce i se întâmplase dimineaţa aceea îi dansa ireal în minte, parcă ar fi visat. - Ai văzut ce bani frumoşi ai câştigat? începu, în sfârşit, avocatul. Trebuie să fie peste treizeci de mii, câştig curat. N-am mai jucat la bursă de douăzeci de ani, ultima oară în 20 ianuarie 1902, la Budapesta. Dar asta e o poveste veche. Arăta pe deplin mulţumit, cu privirile înceţoşate, rătăcind fără ţintă, ca atunci când asculta un concert. - Sunt treizeci şi trei de mii, confirmă Victor, şi dacă i-am câştigat, asta o datorez mai ales Dumneavoastră. - Nu cumva îmi propui un comision? râse avocatul binevoitor. Să ştii că nu primesc! Te-aş întreba însă, domnule coleg, ce întrebuinţare vrei să dai acestor bani? 159 — Ion Gheţie — - întâi de toate să vă înapoiez cei zece mii de lei pe care mi i-aţi împrumutat. Apoi ... - Să-mi înapoiezi banii?! Keller îl privi mirat, parcă ar fi spus o enormitate. Dar scadenţa poliţei e la 31 decembrie! Până atunci sunt mai bine de şase luni! Câte nu se pot întâmpla în răstimpul acesta! Uite, de exemplu poţi investi paralele într-o afacere şi poţi obţine un profit frumos. Ascultă-mă bine: datoriile nu se plătesc decât în ultima zi. Qui habet tempus, habet vitamV Observând contrarietatea zugrăvită pe faţa tânărului, se grăbi să adauge cu un zâmbet: - Dacă tot vrei să te scapi de o parte din banii câştigaţi, cum rămân decis să nu iau comision, primesc să mă pofteşti la masă. Ştiu un local unde se mănâncă foarte bine. îl duse la restaurantul „Enescu" într-un cabinet particular. Keller, gastronom rafinat, comandă numai bucate alese: morun la grătar, Chateaubriand, iar ca desert clătite flambate cu parfait de ciocolată. Victor căscă ochii mari, mărturisind la sfârşit că în viaţa lui nu mâncase ceva mai bun. Oberchelnerul aduse nota de plată pe o tavă de argint. Prânzul îl costa aproape opt sute de lei. Altădată suma l-ar fi speriat. Acum plăti fără să clipească şi dădu asemenea bacşişuri, încât chelnerii îi însoţiră cu spinările gârbovite până în stradă. Se despărţiră în faţa hotelului „Stănescu", unde trăsese Keller. - Te las, îi strânse acesta mâna. Diseară cântă la Ateneu Paderewski şi vreau să mă odihnesc puţin. Ca să fiu sincer, am venit la Bucureşti mai mult pentru concert. L-am auzit pe Paderewski înainte de război şi sunt curios ce progrese a făcut de când a fost prim-ministru. Vocea îi devenise din nou zeflemitoare, iar ochii cenuşii îi scânteiau. Ei, la revedere! Dacă rămâi la hotărârea de a intra în afaceri, caută-mă după ce te întorci la Silvania. Ţi-aş putea da o mână de ajutor. 1 1 Cine are timp, are parte de viaţă, (lat.) 160 — Biruitorii — XVII Augustin Bodea sosi la ora anunţată în telegramă. Foarte mulţumit de primirea ce-i fusese rezervată de Brătianu, ca şi de câştigarea procesului, se arătă prietenos faţă de nepotu-său. îl luă cu sine la club, în unele case, la restaurante. Ţinu neapărat ca Victor să-l însoţească în drumurile pe care le făcu pentru a obţine bursa lui Sever şi un schimb favorabil al banilor. - Mergem la minister! îl vesti el a doua zi după înapoiere, după ce se instalară pe canapeaua din spatele automobilului. în Strada Spiru Haret, portarul se aplecă până la pământ, când auzi că sunt aşteptaţi de ministru. Cabinetul acestuia era la etaj, la capătul culoarului principal. De îndată ce Guşti îşi rosti numele, secretara îi pofti înăuntru. Ministrul, un bărbat potrivit de statură, fin, cu barbă, le ieşi în cale. Din cuvintele ce se schimbară, Victor înţelese că unchiu-său îl cunoştea personal. - Ei, despre ce anume e vorba, iubite domnule Bodea? întrebă curtenitor ministrul, după ce-şi aşeză oaspeţii şi împinse spre ei cutia cu ţigări. Rogu-te, împrospătează-mi memoria... - O bursă de studii în străinătate, îi aminti Guşti. O bursă pentru... - A, da, o bursă! Ministrul se bătu cu palma peste frunte. Fireşte, doar mi-ai vorbit despre ea la club ... O bursă pentru ... la să vedem ... O bursă ...? Viena? Aşa e? Ei, vezi că mi-am adus aminte! Apăsă energic butonul soneriei de birou. Cheamă-i pe Mandrea, ceru el secretarei. Să aducă dosarul cu bursele pentru străinătate. Funcţionarul sosi îndată. - Ce burse avem pentru Viena şi ce specialităţi? îl întrebă ministrul. - Nu sunt, răspunse cam încurcat funcţionarul. Dacă Excelenţa Voastră îşi aduce aminte... - Desigur, desigur, îl întrerupse ministrul, vădit indispus. Ge plictiseală! se întoarse el spre cei doi vizitatori. Din ordin 161 — Ion Ghefie — superior s-au suspendat pentru anul ce vine bursele universitare pentru Viena şi Berlin. Au fost nişte manifestaţii antiromâneşti prin facultăţi, aţi citit şi Dumneavoastră prin ziare... Şi-apoi, nu-i aşa, de ce să ne trimitem tineretul în ţări foste inamice? Dar ce plictiseală, ce plictiseală! Ministrul părea foarte afectat că nu le poate fi de folos. Se lumină însă îndată la faţă. Ce doreşte să urmeze nepotul Dumitale? Mecanica? Păi, de ce nu-l trimiteţi atunci la Paris? Ecole Centrale e cea mai bună şcoală politehnică din Europa după cea din Charlotenburg. Burse pentru Paris avem, slavă Domnului, destule şi încă bunicele: douăzeci-douăzeci şi cinci de mii pe an! Mai mult de formă, Guşti îl consultă pe Victor. - Ce-ar fi să se ducă Sever la Paris? Odată plecat, tot dus e, oriunde s-ar afla. E vremea să ne mai schimbăm obiceiurile. Destul ne-am uitat spre Viena, Pesta şi Berlin. Şi-apoi, douăzeci şi cinci de mii nu sunt de lepădat. Fără a aştepta răspunsul băiatului, îl anunţă pe ministru: Să fie, dar, Parisul. - Foarte bine! aprobă, uşurat, acesta. Domnule Mandrea, se atribuie domnului Sever Henţia, absolvent etc., o bursă la Politehnica din Paris. Uite, ai aici cererea cu toate datele necesare şi cu aprobarea mea. De la ce dată sunt curgătoare bursele? De la 1 octombrie? Foarte bine! După ce funcţionarul se retrase, se ridicară şi ei. Ministrul îi însoţi până la uşă. - Ei, v-am satisfăcut, v-am satisfăcut? se interesă el, jovial, strângându-le mâinile. în maşină, Guşti dădu şoferului adresa Băncii Naţionale. - Cam mărginit ministrul, dar altfel plin de bunăvoinţă! comentă el, după ce maşina plecă. La bancă fură primiţi îndată de directorul tranzacţiilor financiare cu străinătatea. Guşti îi fusese recomandat de o persoană sus-pusă. Instalat degajat în fotoliul de lângă birou, parcă ar fi fost la el acasă, expuse în câteva cuvinte scopul vizitei sale. - A, dar e foarte simplu! exclamă directorul cu amabilitate (se temuse de cine ştie ce operaţie dificilă de transferare a 162 — Biruitorii — unor fonduri). Se face pe loc, la paritatea 1/6. Nu e un chilipir, ce e drept, dar, din păcate, la ora actuală nu putem oferi mai mult. După cum ştiţi, cursul oficial al francului francez e de 9 lei. E vorba de o sumă mai mare? - Nu, o mizerie: cinci mii de lei. Directorul completă un ordin de plată şi-i rugă să se prezinte cu el la casiera centrală. Nu era nevoie să stea la ghişeu, să intre în birou şi să spună că sunt trimişi de dânsul. Când ieşiră în Strada Lipscani, ceasul de pe faţada băncii arăta unsprezece şi jumătate. într-un ceas, treburile fuseseră aranjate. - Cu pensia mamei tale, nu vă faceţi griji, îl asigură Guşti în drum spre casă. Cât despre Nilvan, repet ce am mai spus: să scrie teza şi apoi vom mai vedea. Alte lucruri, pe cât ştiu, nu sunt de rezolvat. Tu ai plătit hotelul şi croitorul, nu-i aşa? Victor voi să-i înmâneze cei cinci mii de lei pe care-i dăduse la bancă, dar unchiu-său îi depărtă mâna: - Banii ăştia sunt cadoul meu pentru bacalaureatul lui Sever! Pe Victor îl bucură generozitatea lui Guşti, mai ales că în felul acesta cruţau o mulţime de bani. Nu putu totuşi să nu cugete că lui, unchiul său nu-i dăduse nimic, deşi de curând îşi luase doctoratul. Dintre toţi fraţii, Guşti ţinea cel mai mult la Sever, iar pe el dădea puţine parale. Mamă-sa îi scrisese pe larg, rugându-l să facă ceva şi în interesul său, că doar nu va rămâne funcţionar la primărie toată viaţa, lată însă că unchiul său nu sufla o vorbă, ca şi cum ar fi uitat sau n-ar fi putut isprăvi nimic, el care avea uşă deschisă la miniştri. în realitate, Augustin Bodea aştepta, cu dreptate, un cuvânt din partea lui. E foarte adevărat, pe de altă parte, că Victor nu-i era simpatic. îl socotea mediocru, îngâmfat şi de-o încăpăţânare prostească. Nu ştia apoi să se poarte. Dacă şi-a dat doctoratul, s-ar fi cuvenit să pună mâna pe condei şi să-l vestească, că doar îi era unchi bun, frate cu mamă-sa. în ce-l priveşte i-ar fi oferit cu dragă inimă un post în cancelaria lui avocaţială sau i-ar fi găsit altul, mai bun, îndeosebi dacă ar fi — Ion Gheţie^ — intrat în partidul liberal. Neizbutind cu părintele, Guşti s-ar fi mulţumit până la urmă şi cu fiul. Hotărî cu toate acestea să-i dea o şansă nepotului îndărătnic, în mod deliberat, luând-o mai de departe, aduse vorba despre politica pe care ardelenii aveau datoria s-o facă, acum că Transilvania, Banatul şi părţile ungureşti s-au alipit României, în noua ţară, vechile idealuri de autonomie naţională nu-şi mai aveau rostul. Acum eram stăpâni pe ţara noastră. Locul ardelenilor conştienţi era în marile partide din Regat, acelea care au luptat pentru dezrobirea românilor şi-au realizat-o de fado1. Ar fi o nebunie dacă fiecare ţinut revenit la Patria-mumă şi-ar păstra partidele locale. S-ar putea ajunge astfel la dezbinare, nu la unitate. Astăzi porţile caselor şi ale inimilor fraţilor din Regat sunt larg deschise. Mâine va fi poate altfel. A avut dreptate Goga să spună că ardelenii care azi refuză să intre pe scara de onoare, mâine vor intra pe scara de serviciu şi se vor trezi într-un anumit loc, wo der Kaiser geht zu Fuss1 2. - Dar la toate acestea te vei fi gândit şi tu, încheie el. Acum că ai isprăvit studiile, va trebui să alegi într-un fel sau altul. Căci astăzi fără politică nu se prea urzesc carierele! Victor ascultase pe ghimpi lunga disertaţie a unchiului său. Din ajun se anunţase în vizită la luliu Raţiu care-l aştepta la unsprezece. N-ar fi vrut, ferească Dumnezeu, să întârzie. - Apoi pe mine nu mă interesează politica, mărturisi el, deschis, făcându-se că nu pricepe încotro bat vorbele lui Guşti. Nu am înzestrare pentru aşa ceva. Alţii să-şi sfarme capul cu politica, nu eu. După asemenea cuvinte, se înţelege că discuţia dintre nepot şi unchi se curmă grabnic. Lui Victor îi rămase destul timp ca, înainte de a merge la Raţiu, să treacă pe la întreprinderea de pompe funebre. Aici află că devizul întocmit cu multă minuţiozitate urca la aproape treizeci de mii de lei. 1 în fapt. (lat) 2 Unde (şi) împăratul se duce pe jos. (germ.) 164 — Biruitorii luliu Raţiu locuia în epoca aceea pe Strada Visarion, în preajma Pieţii Romane, într-o casă încăpătoare şi confortabilă. Vreo şase-şapte persoane aşteptau în anticameră. De cum ieşi cel aflat în audienţă, secretarul particular al lui Raţiu îl introduse în cabinetul de lucru. luliu Raţiu şedea la birou, încruntat, cu privirea obosită, aşa cum arăta în zilele de audienţă. De îndată ce-l zări, se schimbă la faţă şi-l întâmpină cordial cu micul lui zâmbet cuceritor în colţul buzelor. - Să mă ierţi, dragule, că te-am făcut să aştepţi şi mai ales că nu-ţi pot sta la dispoziţie decât puţină vreme, se scuză el, luându-l de braţ. Ai văzut câţi aşteaptă afară. îl aşeză pe o canapea de piele şi luă loc în stânga sa. Spune-mi, mai întâi, ce să-ţi dau? O ţigaretă, un şvarţ cu dulceaţă, după moda regăţenească, sau nu obişnuieşti înainte de masă asemenea lucruri? Drept să fiu, nici eu. Şi acum, ia să auzim ce mai e pe la voi? Ce fac Elenuţa, Mărioara, Sever? Victor era hotărât să nu spună nimic despre cele întâmplate de la moartea tatălui său, mai ales că necazurile trecuseră, îmbiat de vocea şi de purtarea prietenească a lui Raţiu, se trezi povestind totul, mai pe larg decât o făcuse în faţa lui Guşti. Raţiu care dădea semne de nerăbdare, nu-l lăsă să-şi încheie pomelnicul. - Bine, Victor, dar dacă aţi avut de înfruntat atâtea valuri, de ce nu mi-aţi scris? - Nu e uşor să te rogi de nimeni şi să-i ceri ajutor cuiva, mărturisi tânărul. -Asta aşa e, recunoscu Raţiu, nici mie nu-mi place. Mândria e bună, numai să ştii cui s-o arăţi. înţelegi-mă? Fii mândru cu străinii, dar nu cu aceia care sunt de un neam cu tine. Cerându-mi mie e ca şi cum ţi-ai cere ţie însuţi. Şi-apoi cum să afle cineva ce te doare, dacă nu te plângi? Victor se mişcă stânjenit pe canapea, socotind că l-a jignit Pe Raţiu prin vorbele sale necugetate. Nu-i înţelept să-ţi — Ion Gheţie — fi deschizi inima, tăcerea e de o mie de ori mai bună. Raţiu pricepu ce se petrece în sufletul tânărului. îndulci tonul, dar cu atâta naturaleţe, încât nimănui nu i-ar fi dat prin cap că o face în adins. - Destul cu morala, îl bătu prieteneşte pe umăr, socoteşte tot ce ţi-am spus ca o dorinţă a mea de a nu mă uita pe viitor. Şi ce-aţi rezolvat până acum? Aşa... Bine aţi făcut că v-aţi adresat lui Guşti pentru bursă şi pentru bani. Cu pensia vă pot ajuta eu, doar ştii că am fost advocatul Mitropoliei din Blaj? Chiar astăzi îi scriu lui Izidor Marcu, şeful cancelariei metropolitane, iar el în douăzeci şi patru de ceasuri va exopera plata pensiei. înţelept aţi hotărât să-i cereţi lui Nilvan să-şi ia doctoratul încă din toamnă. în august, vorbesc cu frate-meu, Publiu, care, cum ştii, e profesor de drept civil la Cluj. De îndată ce are gata teza, Nilvan să se ducă la el. Nu vă faceţi grijă nici cu pensia, nici cu doctoratul. Eu făgăduiesc rar şi uit greu. Părea să fi încheiat ce avea de spus. Victor voi să se ridice în picioare, dar Raţiu îl opri. - Până acum mi-ai vorbit despre toţi, numai despre tine, nu. Am aflat că ţi-ai luat doctoratul şi bănuiesc că ţi-ai făcut nişte planuri de viitor. Nu ţi-a propus Guşti să intri în biroul lui? - Apoi unchiul Guşti nu mă prea are la inimă, se destăinui el, încurajat de vorbele lui Raţiu. Şi nici advocatura nu-i de mine. Eu mai mult tac decât vorbesc. - Dar prim-pretor în Silvania nu ai vrea să fii? îl întrebă Raţiu, privindu-l cu simpatie (neîndoielnic, băiatul îi plăcea). Victor rămase buimac. Oare a auzit bine? Nu-şi bate joc preşedintele de el? - Eu, prim... bâigui el. Bănui că s-a înroşit la faţă. De fapt se făcuse palid. - Zilele trecute m-a căutat Ollănescu, secretarul general de la Interne, ca să mă întrebe dacă n-am vreo preferinţă pentru postul de prim-pretor în Silvania. E un gest de curtenie faţă de mine, pe care l-au mai avut în 1919, când a fost numit unchiu-tău lani. l-am spus că am pe cineva, dar mai întâi trebuie să stau de vorbă cu el. lată că am vorbit. Ce spui? 166 — Biruitorii — - Ştiu şi eu? şovăi Victor, care încă nu se dezmeticise. E un post de răspundere, eu nu am nici un fel de experienţă... Nu mă simt în... Am să... Raţiu primi codelile tânărului cu o mirare bine jucată. Nimeni nu se pricepea mai bine ca el să convingă pe cineva că trebuia să procedeze aşa şi nu altfel. - Şi de ce nu? Eşti tânăr, capabil, energic. Doctoratul ţi l-ai luat cu laude. De oameni ca tine e nevoie astăzi, mai ales în Sălajul nostru, unde viaţa curge neschimbată de o sută de ani încoace. îmi spui că nu ai experienţă? Dar avut-a cineva vreodată la începutul carierei? Câte nu ştii, vei învăţa de acum înainte. într-un an le vei avea pe toate în degetul mic. Ei, consimţi? Deoarece Victor tăcea, se plecă spre el, aşezându-şi mâna mică, feminină, cu unghiile îngrijit tăiate, pe genunchiul băiatului. - Ascultă-mă, dragă Victor. Dincolo de aceste argumente, este unul în faţa căruia trebuie să te pleci. Familia voastră, mamă-ta, Mărioara, Sever, are nevoie de un sprijin în viaţă. Acel sprijin tu eşti. Pentru a-i ajuta cu adevărat, îţi trebuie o situaţie. Eu nu pot admite ca soţia şi copiii bietului Alexandru să trăiască în lipsuri. Postul de prim-pretor se plăteşte astăzi cu vreo şapte-opt mii de lei. Cu banii aceştia, adăugaţi pensiei şi arenzii moşiei, puteţi trăi liniştiţi. Nu respingeţi mâna de ajutor pe care v-o întind din toată inima. Victor primise în sinea lui înainte ca Raţiu să-şi fi încheiat vorba. - Mă bucur, zise acesta, auzindu-l că acceptă. Socoteşte-te ca şi numit. Pentru că am putea avea un cât de mic Pech1 (eu Pech-ul nu-l trec cu vederea niciodată) nu spune deocamdată nimănui, în afara mamei tale. într-o săptămână vei căpăta numirea, fie o scrisoare a mea cu alte propuneri. Cu mâna petrecută după braţul lui Victor se îndreptă spre uşă, oprindu-se câteodată, parcă i-ar fi părut rău că se desparte de el. Ghinion, neşansă, (germ.) — Ion Gheţie * - Transmite complimente Elenuţei şi spune-i că ori de câte ori are nevoie de ceva să mi se adreseze fără jenă. Nu-I nesocotiţi nici pe Guşti, mai ales tu, care ai putea fi sprijinit de el în carieră. în cel mult un an, liberalii vin la putere şi vor rămâne vreme mai îndelungată. Abia după aceea va suna ceasul nostru. Mulţi sunt nerăbdători astăzi, prea puţini ştiu să aştepte. Mie mi-a plăcut totdeauna să aştept. Nu oricum, ci cu folos. XIII Trenul de Arad pleca din Gara de Nord la şase şi sosea la destinaţie peste douăsprezece ceasuri. O bună parte a nopţii, Victor şi-o petrecu ghemuit într-un colţ al compartimentului, cugetând la una sau la alta. Propunerea lui Raţiu de-al numi prim-pretor nu-i da pace. Chiar dacă până la urmă ar fi avut Pech şi numirea nu s-ar fi făcut, tot trebuia să recunoască deschis că Raţiu şi-a ţinut făgăduiala de a veghea asupra lor. Ceva îi spunea că în scurtă vreme va fi prim-pretor în Silvania. întorsătura aceea neaşteptată a sorţii îi cam încurca planurile pe care începuse să le croiască. Pentru moment, nu trebuia în nici un caz să dea cu piciorul în pretură. Erau la mijloc şi cei şapte mii de lei lunari cu care ieşeau deasupra nevoilor. Şi-apoi nimeni nu spunea să devină funcţionar de carieră. Vor fi destui câţiva ani până se va ivi prilejul să pornească pe drumul dorit. Mai era apoi onoarea de a fi ajuns prim-pretor la nici douăzeci şi doi de ani, când alţii, bunăoară unchiu-său lani, au dobândit pretura la cincizeci şi au fost bucuroşi să o primească. îşi închipui surprinderea mamei sale la aflarea noutăţilor. Ce ochi va face apoi primarul Tarţia, când din superior se va trezi subalternul lui. Se mai gândi în noaptea aceea şi la paralele câştigate la Bursă. Banii trebuiau înmulţiţi, nu lăsaţi să mucezească în fundul unui sertar. Ce putea face cu ele? Multe. De pildă, să cumpere ceva sau să-i depună la bancă. Oare ce-ar câştiga de pe urma lor? Interesele sunt de 5% sau chiar 6%. Asta ar 168 — Biruitorii — face 1500-2000 de lei pe an. Dacă ar încredinţa banii lui Keller să-i plaseze într-o afacere rentabilă? într-un an-doi, îi putea îndoi, chiar întrei. Pe când îşi bătea astfel capul, îi trecu prin minte că el croieşte planuri care de care mai frumoase, în timp ce bietul Laţi îşi doarme somnul de veci în ţară străină, lată, are cei treizeci de mii necesari aducerii în ţară a osemintelor celui dispărut. Cheltuindu-i în acest scop, s-ar împlini o veche dorinţă a familiei şi el însuşi s-ar simţi mai liniştit. E drept, el l-a iubit pe Laţi mai mult decât pe ceilalţi fraţi şi-i păstra o amintire neştearsă. Dar banii aceia el i-a câştigat, în joc e viaţa şi viitorul lui. Al lui şi nu numai al lui. Căci dacă banii i-a agonisit el, apoi ceea ce va dobândi cu ei nu va fi doar al lui, ci al tuturor. Cuvintele acestea le rosti cu atâta convingere, încât ajunse să creadă el însuşi în sinceritatea lor. în scurtă vreme, adormi. Când se deşteptă, se lumina de ziuă. Scăpat din strâmtoarea munţilor, trenul se năpustea vijelios prin larga luncă a Mureşului. Victor coborî portiera. Aerul proaspăt al dimineţii umplu compartimentul. în depărtări se înşirau pâlcuri întinse de sălcii, însemnând albia râului. Stâlpii de telegraf zburau în urmă, izbiţi de o palmă nevăzută. Undeva în capul trenului, răsuna şuierul locomotivei, asemenea unei chemări tainice venite din altă lume. La Arad, luă un fiacru. Sever locuia pe Strada Dragalina, lângă băile Simay, la doi paşi de liceu. - Te-am aşteptat aseară, îi explică frate-său, după ce se îmbrăţişară. Credeam că ţi-ai schimbat planurile şi nu mai vii. Era foarte grăbit să ajungă la şcoală, aşa că se despărţiră luând înţelegerea să se întâlnească la liceu. Apa rece îl ajută pe Victor să se scuture de oboseala călătoriei. Mai zăbovi un ceas în societatea gazdelor, apoi ieşi în oraş. Voia să cumpere un baston şi o pălărie tare, dar şovăia, neştiind dacă la Arad se urmează aceleaşi obiceiuri la retragerea absolvenţilor ca în părţile lor. Până la urmă cumpără şi nu se căi, deoarece la liceu întâlni câţiva domni cu pălării şi bastoane. Portarul, un ins gras, cu 169 — Ion Gheţie — faţa congestionată, îl pofti să urce la etaj. în cinci minute adăugă el, va trage „clopotul cel lung". Victor sui scările de piatră cenuşie, cu balustrade lucioase de marmură. în holul vast, cu ferestre largi şi grilaje de fier forjat, domnea o linişte deplină. Numai în faţa muzeului de ştiinţe naturale un grup de părinţi, îmbrăcaţi în haine negre, convorbeau cu voce scăzută. Către locul acela se îndreptă Victor, cam stingherit de faptul că nu-i cunoştea pe nici unul din acei bărbaţi mult mai în vârstă ca el. îşi aduse aminte de ziua când terminase liceul în vara lui 191 7. Nimeni dintre ai săi nu-l însoţise în acei primi paşi făcuţi, dincolo de poarta liceului, în viaţă. Era război, grijile umpleau sufletele tuturor, până şi pe ale lor, proaspeţii absolvenţi, care simţeau cum se apropie primejdia cea mare. încorporarea se făcea la optsprezece ani, universităţile erau goale. Mai vântura aceste gânduri, când clopotul de la poartă începu să sune prelung. Uşile claselor se deschiseră îndată şi sute de elevi se îndreptară spre holul de la etaj. Lungile coridoare, văruite într-un alb strălucitor, răsunau de larma vocilor tinere, de râsete, de chemări. Cu toţii căutau un loc cât mai bun în dosul grilajelor, pentru a vedea şi a auzi totul. Curând vasta incintă se umplu, de nu mai aveai unde să arunci un ac. Clopotul continua să-şi reverse chemarea nesfârşită, tânguitoare, prin culoarele deşarte. O aşteptare înfrigurată stăpânea mulţimea şcolarilor. Un murmur discret, asemenea zumzetului unui roi de albine, plutea ca un abur nevăzut sub tavanul înalt al clădirii. După ce clopotul îşi curmă lunga bătaie, se aşternu liniştea. Undeva departe, în fundul unui coridor, nişte voci tinere, viguroase, intonară o melodie cunoscută. Cântecul crescu, apropiindu-se mereu, până se revărsă biruitor în incinta înţesată, înşiraţi câte patru-cinci, cu braţele încărcate de crengi verzi şi de flori, se iviră absolvenţii. Continuând să cânte, coborâră treptele şi se opriră în dreptul platformei de la jumătatea scării. Când corul celor şaptezeci de tineri începu cea de-a treia strofă şi intonă versul Vivat Academia, în capul scărilor 170 — Biruitorii — dimpotrivă se arătară profesorii în frunte cu directorul. Asemenea absolvenţilor, coborâră şi ei treptele de marmură şi se opriră în faţa platformei centrale. Directorul, un bărbat de statură mijlocie, sever, cu ochelari şi părul castaniu-roşcat, aruncă o privire spre galerie. Murmurul de voci încetă îndată, parcă l-ai fi tăiat cu cuţitul. Directorul mai aşteptă un răstimp, spre a se convinge că tăcerea va dura, apoi schiţă câţiva paşi spre şeful de promoţie, care se îndrepta spre el. Cei doi se opriră unul în faţa celuilalt şi, după tradiţie, se salutară. Tot după tradiţie, şeful de promoţie începu cuvântarea de despărţire. Din locul unde se afla, Victor nu zărea decât chipul directorului. îşi suci gâtul să vadă cine e elevul care vorbeşte. Mai înainte de a-l vedea, îi auzi glasul. Fiori de bucurie şi de mândrie îl străbătură, recunoscând vocea lui Sever. Nu reţinu mai nimic din discursul lui. I se păru că distinge la un moment dat câteva vorbe latineşti: non scholae, sed vitae discimus1. Nici din răspunsul directorului nu se alese cu mare lucru, numai cu câteva frânturi de frază, cum ar fi „drumul vieţii", „jertfă şi abnegaţie", „activă şi veşnic trează conştiinţă românească". Răsunară aplauze însufleţite, în timp ce directorul şi şeful de promoţie se îmbrăţişară ceremonios în semn de adio. După aceea, fiecare dintre ei se întoarse în mijlocul celor pe care-i părăsise. Absolvenţii reluară Gaudeamus şi se îndreptară spre ieşire, urmaţi de ceilalţi elevi. Profesorii se înapoiară în cancelarie. Victor îl regăsi pe Sever în stradă, în tovărăşia lui Eugen Herlea. Erau amândoi prea emoţionaţi ca să spună mare lucru. Limbile li se dezlegară în faţa halbelor de bere la cafeneaua „Corso", unde Victor îi invită pe amândoi. Localul era plin ochi, încât numai cu noroc aflară o masă liberă spre fundul sălii. Sever începu cel dintâi. Ceru noutăţi despre cei de acasă. Mama sa, atât de punctuală cu corespondenţa, nu i-a mai scris 1 Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă, (lat.) 171 Ion Gheţie — de două săptămâni. Victor îi vorbi despre greutăţile prin care trecuseră după plecarea lui. Sever asculta atent povestirea fratelui său, mai sorbind din halbă (ţigara de foi o stinsese îndată). Se bucură aflând că până la urmă totul s-a rezolvat cu bine şi mai ales că nunta Mărioarei a fost fixată pentru toamna aceea. La rândul lui, Victor îl puse la curent cu cele ce isprăvise la Bucureşti. în duda promisiunii făcute lui Raţiu, vorbi despre apropiata lui numire ca prim-pretor, pe care o dădu drept sigură. Figura cam trasă, cu cearcăne, a lui Sever se lumină la auzul acelei veşti. întinse mâna peste masă şi strânse braţul lui Victor. - Asta e cea mai bună ştire pe care mi-ai adus-o, mai bună chiar decât primirea bursei şi a francilor, se bucură el. N-ai grijă, te vei descurca tu mai bine ca alţii! - Dar tu cum te mai afli? se interesă Victor. Parcă ai mai slăbit. N-ai fost cumva bolnav? Ţi-au succes examenele? - Mi-au succes, răspunse Sever. Berea băută i se cam urcase la cap şi se temea ca nu cumva să se vadă. Greul de acum începe. Am avut mult de studiat, mai cu seamă la matematică. Preşedintele comisiei de bacalaureat e profesor la Univesitatea din Cluj. Să nu-i spui mamei că am slăbit. Şi-ar face griji, ştii doar cum e ea. Şi aşa mi-e milă când mă gândesc cât se va zbuciuma după ce voi pleca în străinătate. - Eşti pe deplin hotărât să urmezi Politehnica la Paris? - Fireşte, răspunse el fără ezitare. Doar v-am scris acum o lună cum stau lucrurile. Viena sau Parisul, tot una. Şi-apoi Parisul e cel mai frumos oraş din lume. în câteva luni voi vorbi franţuzeşte fără greşeală. E drept că după moartea tatei, şi chiar înainte, am şovăit. Mă speriau anii petrecuţi departe de casă, printre străini, în singurătate. Mă întrebam dacă sunt în stare să izbândesc. Dar acum sunt pe deplin hotărât. Ştiu că voi avea de luptat cu multe greutăţi. Nu mă tem de ele, ba chiar le doresc. Sunt convins că le voi dovedi pe toate. - Te-am întrebat, deoarece vreau să te încredinţez că la Paris vei avea tot ce-ţi va fi de trebuinţă, încât tu să nu ai altă 172- — Biruitorii — grijă decât să studiezi diligent, pregătindu-te pentru cariera pe care ţi-ai ales-o. Eu mi-am luat această îndatorinţă faţă de tata şi mă voi ţine cu sfinţenie de ea. La urmă, din politeţe, Victor îl întrebă pe Herlea ce intenţii de viitor are. - Eu mă însciu la Litere, răspunse tânărul, scuturând scrumul ţigării. Doresc să urmez istoria. Am de ales între Bucureşti şi Cluj. Parcă mă trage inima spre Bucureşti, unde sunt profesori mai buni, cu toate că nici cei de la Cluj nu-s de lepădat. Aş studia şi eu bucuros în străinătate, dar mi-ar trebui o bursă şi ceva gologani de cheltuială. - Cine ştie, poate vă veţi întâlni într-o zi cu Sever la Paris, îşi dădu părerea Victor, deşi nu prea credea într-o asemenea eventualitate. în piaţa gării din Silvania îl aştepta trăsura lui Ignaţ. Birjarul se bucură zărindu-l şi nu ştiu cum să-i ia mai iute geamantanul din mână. Până acasă, în trapul domol al cailor, îi povesti pe larg despre ruperea de nori de săptămâna trecută, când se porniseră şuvoaiele de pe Măgură, de era să înece oraşul într-un arviz. Helena îi pândea sosirea în Wohnzimmer, cu millieu-ul în poală şi cu urechea ciulită. Victor telegrafiase numai ziua, nu şi ceasul sosirii şi de dimineaţă trăia într-o stare de veşnică alarmă. Când îl zări încruntat, cu osteneala drumului înscrisă pe obraz, se temu că băiatul îi aducea cine ştie ce veşti proaste. Dar în timp ce se spăla, Victor o anunţă falnic: - Am aranjat totul! Helena ieşi val-vârtej şi-o fugări pe biata Marta de-i scoase sufletul. Când Victor intră în camera de zi, mâncarea fumega pe masă. Pe îndelete, istorisi Helenei şi surorii sale cele petrecute la Bucureşti, mai sărind unele episoade şi înflorindu-le pe altele. Auzind de plecarea lui Sever la Paris, Helena înghiţi în sec. Când află de numirea lui Victor ca prim-pretor, supărarea îi trecu pe dată. i73 — Ion Gheţie — - Totdeauna am spus că luliu e un bărbat întreg şi vorba lui e vorbă. Tot aşa Guşti, care trebuie numai împins din spate şi îndată le isprăveşte pe toate. Degeaba, sângele apă nu se face. Nu suntem singuri în lumea asta. Păcat numai că aducerea lui Laţi se amână pe cine ştie când. - Să nu se îngrijească mama, că într-un an-doi îl vom aduce noi, o asigură Victor. Nu voi cunoaşte odihnă, până nu-l voi şti acasă. A doua zi, îl căută pe Keller şi-i încredinţă cei treizeci de mii, cu rugămintea de a-i plasa cum va socoti el mai bine. PARTEA A DOUA I Trei ani trecuseră de la moartea lui Alexandru, aducând destule schimbări în viaţa familiei Henţia, dar lăsând neatinse atâtea lucruri. într-o duminică de la sfârşitul lui martie 1924, Helena se trezi cu noaptea în cap, bântuită de griji. Aşa se întâmpla ori de câte ori avea de isprăvit o treabă ce nu-i da linişte. Se răsuci spre stânga, gemu şi aprinse un chibrit. Alături, pe noptieră, ceasornicul arăta şase fără un sfert. Ce-i drept, cu griji sau fără, tot n-ar fi dormit mai mult de şase. De la o vreme, starea de nervi îi scurta veşnic orele de somn. Nu o dată, la culcare, rămânea să vegheze pe întuneric ceasuri întregi, doar-doar i s-o lipi somnul de gene. Zadarnice erau doctoriile, zadarnice băile cu apă călduţă şi acid carbonic, prescrise de medic. Somnul o ocolea. Aşa şi acum. Adormise după douăsprezece şi se trezise în lumina sură a dimineţii de martie. Şi doar nu avea cine ştie ce lucru de mântuit. în ajun o cercetase Binder Pali, băiatul fostului notar public, care studia filosofia la Viena. Cu mulţumire i-ar fi dus un pachet lui Sever, dacă Helena i l-ar fi trimis până a doua zi la prânz. Se întorcea la studii după o săptămână petrecută acasă cu prilejul Paştelui catolic. Helena trecu în vârful picioarelor prin Wohnzimmer-ul rece, ca nu cumva să-l trezească pe Victor, care se culcase târziu, în bucătărie, Vironica, slujnica, nu se deşteptase încă. „Dormi, dormi", gândi Helena cu ciudă, uitând că e duminică, „că nu dormi pe banii tăi! Poate să ardă casa şi tu-ţi vezi înainte de somnul cel dulce!". Se plecă peste patul de fier şi scutură umărul fetei. Aceasta ridică un cap ciufulit, cu obrazul strâmb şi cu ochii cârpiţi de somn. 175 — Ion Gheţie — - Scoală, Vironică, că-i trecut de şase! o îndemnă ea. Strânge patul şi aţâţă focul, că avem destule de făcut în dimineaţa asta! Şi lărmuieşte mai puţin, că domnul nu s-a sculat încă! într-o jumătate de ceas totul fu pus pe roate. Focul ardea în sobă, masa era aşternută în camera de zi, iar slujnica se apucase de frământat aluatul pentru prăjitură, privegheată îndeaproape de ochiul neadormit al Helenei. De şase luni de când studia politehnica la Viena, Sever nu-i părăsea gândurile. Ce-i drept, fusese întotdeauna copilul ei preferat, poate unde era mai slab şi mai neapărat decât ceilalţi şi avea pururea nevoie de ocrotire. Iar mamele, lucru ştiut, îşi iubesc mezinii cu toată dragostea ce le-a rămas şi pe care o dăruiesc cuiva pentru ultima oară. Nu-i mai puţin adevărat că niciodată, şi mai cu seamă în ultima vreme, nu-l răsfăţase pe Sever norocul. Cu doi ani în urmă, în preajma plecării la Paris, căzuse la pat, din senin, pradă unei febre mistuitoare. După câteva zile se mai îndreptase, dar temperatura urca în fiecare seară dincolo de 37°. Gândul că s-a îmbolnăvit de piept nu-i dădu linişte. Chemară toţi doctorii din oraş, dar fără folos. Antalffy îi sfătui să ducă bolnavul la clinica din Cluj. Se temea de o boală a sângelui, nu atâta primejdioasă, cât lungă şi istovitoare. în clinică, Sever rămase mai bine de două săptămâni. De la început, doctorii se gândiră la un infiltrat tuberculos. Cercetaţi cu aparatul Roentgen, plămânii se arătau sănătoşi. Până la urmă îl chemară la consult pe profesorul Hălmăgeanu, care le era rudă prin alianţă (ţinea în căsătorie o vară de-a protopopului Sima din Mireş). Acesta îl supuse pe Sever unui scurt examen. Scund, îndesat, cu faţa lătăreaţă şi un zâmbet şiret în colţul buzelor, Hălmăgeanu îl pipăi şi îl ciocăni în fugă, ca şi cum abia ar fi aşteptat să scape de o corvoadă. Confirmă diagnosticul lui Antalffy şi le spuse că Sever a suferit într-adevăr de o boală a sângelui, numită mononucleoză. E o boală mai rară, durează două-trei 176 — Biruitorii — săptămâni, apoi trece de la sine, urmată de o convalescenţă lungă. Liniştită, Helena îl aduse acasă. Se simţea mai bine, febra dispăruse încă din spital. Era însă atât de slăbit şi lipsit de puteri, încât abia se ţinea pe picioare. Nu se înzdrăveni de-a binelea decât spre sfârşitul anului. Se înţelege că plecarea la Paris a trebuit să fie amânată. Noroc cu Guşti care, încă şi mai influent de când liberalii ajunseseră la putere, obţinuse o nouă bursă pentru anul şcolar următor. Sever părăsi Silvania la începutul lui septembrie 1924, gâtuit de emoţie, parcă ar fi fost să nu se mai întoarcă în veci. Odată sosit la Paris, începu şirul decepţiilor şi al încercărilor. Din capul locului, află că examenul de admitere la Şcoala Centrală se dăduse în mai şi iunie. îi rămânea să-şi încerce norocul la École des Ponts et des Chaussées. Aici nu se studia mecanica, pe care ar fi dorit s-o urmeze. Ministrul României la Paris, Crăiniceanu, căruia îi fusese recomandat, îl consolă arătându-i că la Politehnica din Paris nu se intră fără un an preparator. Când citi programa analitică a concursului de admitere, se sperie. Erau înscrise materii din care nu avea nici măcar cunoştinţe elementare, căci nu se predaseră nici în şcolile ungureşti. O clipă crezu că deşartă-i va fi orice încercare, chiar dacă ar urma un an cursurile pregătitoare. Mai bine să se ducă în altă parte, la Praga sau la Viena. După o lungă chibzuire, se îmbărbătă singur şi hotărî să rămână. Se înscrisese la şcoala particulară Duvignan de Launeau, unde predau profesori din cei mai buni. Pe deasupra, frecventa unele cursuri ca elev extraordinar la liceul Louis le Grand. De două ori pe săptămână lua ore de franceză, ca să-şi sporească cunoştinţele. Dumnezeu ştie când avea timp să mănânce, se întreba Helena, când află care e programul zilnic al băiatului. Se scula la şapte dimineaţa, ca să apuce prima oră de curs la opt şi jumătate. La şcoală, prelegerile sfârşeau la patru. De ajuns acasă nu ajungea înainte de cinci. îndată se aşeza la masa de lucru, unde rămânea până la opt, când întrerupea studiul pentru o jumătate de oră ca să cineze. De obicei, miezul 177 — Ion Gheţie — nopţii îl găsea lucrând, încât a doua zi abia reuşea să se trezească. Numai duminica se odihnea şi atunci făcea plimbări lungi, ca să mai ia aer şi să cunoască oraşul. în mai multe rânduri, mamă-sa îi scrise sfătuindu-l să se zdrobească mai puţin, că el e slăbuţ, delicat, de-abia sculat după o boală lungă. „Dragă mamă", îi răspundea el, „mulţumesc din suflet pentru bunele îndemnuri. Drumul pe care mi l-am ales e lung şi greu şi cere din partea oricui sforţări mari, uneori supraomeneşti. Să ştie însă mama că numai muncind din răsputeri pot intra la Ecole Centrale. Un minut mai puţin de mă sârguiesc, din toată truda mea nu se va alege nimica". Locui la început într-un mic hotel de pe rue Victor Cousin, apoi se mută în altul mai apropiat de şcoală, pe rue La Grange Batelière. Mânca cum dădea Dumnezeu, prin localuri ieftine, unde îşi strica adeseori stomacul. Curând îşi dădu seama că în felul acesta n-avea s-o scoată la capăt cu banii şi nici sănătos nu va fi. în decembrie se mută în pensionul catolic Union des jeunes gens chrétiens1. Aici avea o odăiţă curată şi lua masa de trei ori pe zi, totul numai pentru 400 de franci lunar. E adevărat că, mutându-se la pension, se îndepărtase de şcoală şi trebuia să cheltuiască cu drumul. Una peste alta, câştigul rămânea de partea lui. Dintre colegii de la Duvignan de Launeau singurul de care se legă fu un gascon, Levizac. Fiu de notar, tocmai din Pau, acesta vedea, ca şi Sever, pentru prima oară Parisul. în timpul plimbărilor duminicale, intrând la Notre-Dame, la Sacré Coeur, la Madeleine, ajunseră să discute despre religie şi credinţă. Fără sfială, Levizac se declară sceptic, mărturisind că se îndoieşte de adevărurile bisericii. După el, credinţa era une sorte de traite signée en blanc1 2, iar religia un bâtimentgissant pas sur le fondement, mais sur le toit3. Poate unde nu stăpânea desăvârşit limba franceză, Sever nu prea ştiu ce să răspundă 1 Uniunea tinerilor creştini, (franc.) 2 Un fel de poliţă semnată în alb. (franc.) 3 O clădire aşezată nu pe temelie, ci pe acoperiş, (franc.) 178 — Biruitorii — la asemenea observaţii. A doua zi, Levizac îi înmână o cărticică din colecţia Nelson, îndemnându-l s-o citească. Era Viaţa lui Isus de Renan într-o ediţie populară. Acasă, înainte de a începe lectura, o deschise întâmplător la ultimele pagini, acolo unde se spunea că Christos a fost un om cu greşelile şi pasiunile oricărui muritor. îndepărtă pe loc volumul, ca pe un lucru necurat, şi-l înapoie necitit colegului său. O dată cu venirea primăverii, se simţi dintr-o dată obosit. Dureri de stomac îl încercau dimineţile la sculare. Se arătă unui medic, dr. Jean Alissandre. Acesta opină că necazurile cu stomacul erau de natură nervoasă şi că la mijloc ar fi fost un surmenaj: avea tensiunea arterială crescută şi reflexul genunchiului aproape mort. îi prescrise nişte medicamente scumpe şi-l concedie după ce-i ceru o sută de franci. Speriat de sumă, temându-se ca nu cumva cei de acasă să-l bănuiască că pradă banii, ceru medicului un certificat cum că a fost examinat şi a plătit atâţia franci, ceea ce acesta îi dădu fără mare plăcere. Tot din primăvară începu să se plângă că nu-i sosesc banii regulat şi că nu i se răspunde cu promptitudine la scrisori. Examenele băteau la uşă, iar el se simţea nepregătit. „Poate voi cădea bolnav de-a binelea sau voi înnebuni de atâta nesiguranţă şi lipsă de sprijin moral", le scrise el. Până la urmă îşi luă seama şi se scuză: „Să-mi daţi iertare că vă sâcâi neîncetat cu necazurile mele şi mai ales cu treburile băneşti. Grija de ziua ce va veni mă scoate din fire, mai ales când mă gândesc că sunt singur şi nu e nimeni lângă mine să mă ajute". Citind rândurile băiatului, Helena îşi aminti scrisorile deznădăjduite ale lui Laţi din Praga. Numai de nu s-ar îmbolnăvi ca şi acela de vreo boală grea, să ajungă la spital. Mai puţin o neliniştiră temerile lui Sever în privinţa examenului. „Lasă", îşi zise ea, „aşa se plânge el întotdeauna, dar până la urmă va lua examenul de intrare cu eminenţă!" i79 — Ion Gheţie — Se apucă totuşi să-i scrie mai des, iar lui Victor îi legă de suflet să trimită cu cea mai mare punctualitate banii la Paris, pentru ca băiatul să aibă linişte. La începutul lui aprilie sosi vestea că s-a fixat data concursului pentru 18 mai (probele scrise) şi pentru 8 iunie (examenul verbal). De fapt, atât scrisul, cât şi oralul aveau să ţină câteva zile. La concurs se cereau mai multe materii, iar numărul candidaţilor trecea de o mie. Numai examenul scripturistic consta din probe de algebră, mecanică, chimie, dessin d'architecture et de machines, împreună cu o epură şi cu o disertaţie asupra unor chestiuni industriale şi economice. Pentru a fi admis la examenul oral trebuia să întruneşti 800 de puncte. Succesul final nu-ţi era asigurat dacă nu dobândeai 1 500. Sfârşitul scrisorii i-l aminti Helenei din nou pe Laţi: „Vă rog să daţi o slujbă pentru mine în 18 mai, dimineaţa la 9". Aşteptată cu nerăbdare, următoarea scrisoare sosi în primele zile ale lui iunie. Deschizând-o cu inima cât un purice, Helena răsuflă uşurată. Sever se număra printre cei 700 de candidaţi reuşiţi. Orbită de bucurie, nu observă că băiatul obţinuse doar 832 de puncte. Altă perioadă de nelinişte începu a doua zi după primirea scrisorii. De astă dată avea să fie mai lungă, deoarece rezultatele finale se anunţau la 1 iulie. Helena pândi cu înfrigurare sosirea poştaşului. Nici ea n-ar fi putut spune de ce, dar de fiecare dată când factorul o anunţa că n-are nimic, răsufla uşurată. Trecu 3 iulie, trecu 5, trecu 7, fără nici o veste. Acum Helena abia aştepta scrisoarea, orice veste, bună-rea, ar fi adus. Epistola pică într-o vineri, în 10 iulie: Sever căzuse la examen. îi lipsiseră 25 de puncte până la cele 1500 cerute de regulament. „Joi am primit ştirea, care mi-a frânt inima", scria el. „Au trecut de atunci trei zile şi trei nopţi de disperare. De nenumărate ori am luat condeiul să vă scriu şi de tot atâtea ori l-am aruncat neputincios. Cum să vă vestesc că truda mea fără preget şi jertfa voastră au fost zadarnice? Ce veţi spune oare despre mine acum că am risipit atâţia bani, strânşi cu 180 — Biruitorii — sudoarea frunţii şi încredinţaţi mie ca să-i înmulţesc, izbândind în cariera aleasă? Ce vor gândi rudele şi cunoscuţii când vor afla această nereuşită? Mă tot întreb unde voi merge de aici, ce voi face acum că sunt refuzat şi nu pot afla răspuns." Deşi scria negru pe alb, Helenei nu-i veni să-şi creadă ochilor. Insuccesul lui Sever, în care îşi puseseră cu toţii speranţele, o întrista şi o umilea. O zi întreagă nu fu chip să stea de vorbă cineva cu ea. Abia seara izbuti Victor s-o scoată din înnegurare. - Acum n-are rost să ne mai tânguim, zise el bărbăteşte, cu toate că era la rândul lui decepţionat. Trebuie să vedem ce e de făcut şi să hotărâm. Asta aşteaptă de la noi Sever. Ca trezită din vis, Helena încuviinţă. Se sfătuiră până târziu şi ajunseră la înţelegere. A doua zi, amândoi trimiseră câte o scrisoare lui Sever, străduindu-se, cât se pricepură, să-l îmbuneze. Sever se înapoie la Silvania spre sfârşitul lunii. Era slab şi tras la faţă ca o umbră. Sub ocrotirea Helenei, se înzdrăveni repede. Toamna era student la Technische Hochschule din Viena. Nu bătuse încă de opt şi cele două prăjituri, un puspdkkenyer şi un cozonac cu nucă, erau gata, cu coaja rumenă şi strălucitoare. Helena adulmecă mirosul îmbietor care umplea bucătăria. - Du prăjiturile în cămară, să se răcească, o dăscăli pe slujnică. Eu îi scriu domnişorului la Viena. Tu taie puiul cel mare cu pene pestriţe, opăreşte-l şi curăţă-l de pene. Măruntaiele, gâtul şi labele le pui la fiert, cu morcovi, leuştean şi fe/er. De ce rămâne nu te atingi, ci-l aşezi într-un laboş acoperit şi-l duci de asemenea în cămară. După aceea, vină să-ţi dau pachetul. De la Bindereşti, te du la biserică. Dar după „să luăm aminte, sfintele sfinţilor" să te întorci negreşit acasă. Nu cumva să întârzii după douăsprezece, că ai de pus puiul la cuptor şi de aşternut masa, înţelesu-m-ai? 181 Ion Gheţie — Helena o examină îndelung ca să-şi dea seama dacă a priceput, apoi trecu în Wohnzimmer. „Dar ştiu că s-a culcat târziu!" îşi zise ea, neauzind nici o mişcare în camera lui Victor. „Numai de şi-ar fi petrecut cu prietenii la „Calafat" şi nu în altă parte!" ("Calafat" era noul nume al cafenelei din faţa „Băncii de credit şi economii", unde se aflase până la război casina ungurească). Se aşeză la secreterul din odaia ei şi scoase dintr-un sertar o hârtie de corespondenţă, albăstruie, cu marginile dinţate. „Bietul copil!" oftă ea, cu gândul înapoiat la Sever, în timp ce aşternea primele cuvinte, „multe i-a fost dat să îndure şi cine ştie dacă şirul încercărilor s-a sfârşit!" Helena scria uşor şi cu plăcere. Se întâmpla să-i trimită lui Sever şi patru-cinci epistole pe lună, fără a aştepta cu tot dinadinsul un răspuns. într-o jumătate de ceas umpluse trei pagini cu slovele ei prelungi, uşor aplecate. îşi aminti că în ultima scrisoare Sever ceruse noutăţi din Silvania. „Apoi, ce să-ţi scriu, dragul mamei?" continuă ea, trecând pe pagina următoare. „Silvania e tot cum o ştii. Multe novitale nu am a-ţi aduce la cunoştinţă. Bene Gitta, fata fostului consilier, a fidanţat cu Schill, economul. Toată lumea zice că smintit e tatăl care dă o asemenea fată frumoasă şi bine crescută după feciorul unui dogar, chiar dacă e plin de bani. Primarul Tarţia a făcut mare banchet de ziua lui, cu douăzeci de tacâmuri. Ne-a poftit şi pe noi, îţi dai seama că numai de formă, căci oricum nu neam fi dus. Victor, care nu se prea are bine cu el, s-a scuzat în scris. S-a băut şampanie, valâdi francia pezsgd7. De când a trecut la liberali, Tărţeştilor le merge mai bine ca unor regi şi tot pe noi ne invidiază şi ne duşmănesc. Pe bătrânul Golglantz Feri l-a lovit guta mai zilele trecute, în 20 de nu mă smintesc, şi într-un ceas a fost mort. Băiatul lui Hodoş, care studiază la Torino silvicultura, s-a căsătorit cu o italiancă săracă, mai în vârstă ca el. Frumoasă răsplată pentru bieţii părinţi, după atâţia ani de trudă şi sacrificii! Vezi, dragă Sever, cum îţi 1 1 Şampanie franţuzească veritabilă, (magh.) 182 Biruitorii — alegi societăţile (înţeleg, femei). Nu uita cazurile triste din familia noastră. Poartă-te aşa încât să nu faci bucurie inamicilor noştri, care sunt destui şi numai atât aşteaptă să calce unul din voi strâmb". îi mai rămăsese un spaţiu alb în josul paginii. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lăsat nefolosit. „Nu ştiu cum ţi-am scris, că tare a trebuit să mă grăbesc, îmi iartă greşelile, dar tu ştii că eu şcoală românească n-am făcut. Victor mă tot corijează, nu-i place cum vorbesc. El se năzuieşte a vorbi întocmai ca regăţenii". Lipise scrisoarea şi scria tocmai pe plic „Tânărului de mare speranţă Sever Henţia, student în Mechanică, prin bunăvoinţă", când auzi dincolo în odaia de zi pasul bine cunoscut al lui Victor. - Aşteaptă numai o clipă, Viţi dragă, că acum vin şi eu! îi strigă ea. îl găsi la masă în haina de casă. Se grăbi să-i aducă ea însăşi cafeaua din bucătărie, având grijă ca laptele să nu aibă pieliţe, pe care Victor nu le suferea. - Dacă ştiam când te scoli, îţi făceam pâine prăjită, observă ea, după ce se aşeză alături de el. Dar m-am temut că se va usca şi nu-ţi va fi pe plac. întinse către el coşul cu cornuri şi farfurioara cu unt de bivoliţă. Se folosi de prilej ca să adulmece aerul din preajma lui, încercând să prindă vreo undă de parfum. „Nu s-a dus la Aniko", îşi zise ea cu mulţumire, simţind mirosul obişnuit al băiatului. „Tot la «Calafat» a fost cu prietenii!" - V-aţi petrecut bine aseară? se interesă ea. Tare târziu te-ai întors! Cât să fi fost ceasul? - Vreo două, răspunse Victor, lăsând prima întrebare fără răspuns. Continuă să mănânce în linişte. Nu se auzea decât trosnetul mărunt al cornului cu unt, din care Victor muşca cu poftă. Spre sfârşitul mesei se simţi obligat să spună şi el o vorbă. - A făcut mama prăjiturile pentru Sever? - Sunt gata de la opt. Tocmai am terminat scrisoarea. Nu vrei să adaugi câteva şire? — Ion Gheţie — Victor rămăsese cu aceeaşi silă pentru corespondenţă ca în anii liceului. - îi voi scrie zilele viitoare, se feri el, înghiţind ultimele picături de cafea din ceaşcă. Helena ştia că ar fi fost luptă pierdută să-l convingă. Schimbă, de aceea, vorba, dar fără a o duce prea departe. - Banii lui Sever pe aprilie i-ai trimis? se interesă ea, în timp ce aduna fărâmele de pâine de pe faţa de masă. -Trimis, trimis, mormăi Victor cu o voce posacă şi se ridică. Pe douăzeci şi cinci, ca în fiecare lună. Prin AUgemeine Boden Credit Anstalt. O jumătate de ceas mai târziu reapăru în Wohnzimmer, în costumul cafeniu de fresco, făcut vara trecută la Cluj. îi stătea bine în el, drept că era croit fără cusur, în aşa fel încât îi mai împlinea trupul subţiratic, cam deşirat. „Dacă ar mânca un pic mai mult şi s-ar îngrăşa măcar cu două kilograme, ar fi un bărbat la fel de frumos ca Guşti", gândi mamă-sa, privindu-l cu drag. îl urmări în antreu, în timp ce-şi peria pălăria. - Vezi, îmbracă Oberzieher-ul1, că încă e frig, mai ales dimineaţa, îl sfătui ea. Ca şi când ar fi pus întrebarea într-o doară, adăugă: Pe la cât să te aştept cu masa? - De ce întreabă mama? se întoarse el din prag. Pe la unu, unu şi jumătate, ca de obicei. După plecarea băiatului şi a slujnicei, Helena se înapoie în camera de zi şi luă de pe un raft cartea pe care o citea. Era unul din romanele Mărioarei, lăsat acasă împreună cu multe alte lucruri atunci când se mutaseră cu doi ani în urmă la Ocna. în cele trei odăi din vechea casă strămoşească a Henţeştilor nu încăpuse decât o parte din mobila ei. Un timp, se strădui să-şi ţină mintea trează la cele din carte, dar apoi renunţă. întoarcerea târzie a lui Victor şi plecarea de adineaori răscoliseră într-însa un gând vechi, care de la o vreme nu-i da pace. Puţine vorbe rele ar fi putut rosti Helena împotriva lui Victor, îşi vedea conştiincios de serviciu la pretură, aducea destui 1 Pardesiul, (germ.) 184 Biruitorii — bani acasă, unde totul mergea ca pe roate. Din leafa lui, care urcase la zece mii de lei, trimitea lunar câte trei mii la Viena, iar pe ea o oprea să cheltuiască din pensie oricât de puţin pentru ţinerea casei, par mulţumire deplină nu are omul niciodată. Iar Helenei, cu firea ei, nu-i fu greu să găsească o pricină de griji. Cum se întâmplă tinerilor de vârsta lui, Victor mai avea câte o drăguţă, aleasă, potrivit obiceiului, din rândul fetelor sărace de pe Uliţa Românească. Helena înţelegea că un bărbat de douăzeci şi patru de ani mai trebuie să cerceteze femeile, ca nu cumva dorul lor să-l apuce mai târziu, după însurătoare. într-un fel, îi părea bine că-şi alesese o fată din sărăcime şi nu o slujnică sau vreo cântăreaţă din localurile de lângă gară. Cu mintea la nenorocirile din familie, se temea de o catastrofă, mai ales că Victor se împrietenise cu Cigan, şeful poliţiei, cu Molnâr Joska şi cu Kretsch Sanyi, vestiţi în oraş prin purtările lor deloc frumoase. Ce-i drept, nici cu fetele de pe Uliţa Românească nu puteai fi de tot sigur. De aceea, prin iscoade numai de ea ştiute, afla cine erau fetele, ce fel de părinţi aveau, de ce faimă se bucurau în oraş. îşi amintea de păţania lui Gyuri Pop din Uileac, care, mai înainte de război, o lăsase grea pe Anuţa Ciordaş, copila unui curelar de dincolo de Crasna. Nu scăpase de gura părinţilor fetei decât după ce Gergely-bâcsi îi făcuse o casă şi-i găsise un bărbat s-o ia de nevastă. De astădată însă, nu era vorba de o sărăntoacă de pe Uliţa Românească, ci de Bodor Aniko, fata fostului judecător din Silvania. Prin 1905-1906, înainte de întoarcerea Henţeştilor în Sălaj, Bodor Endre, bărbat respectat şi cu o comportare exemplară, căzuse din senin în patima beţiei (se pare că din pricina nevestei) şi fusese transferat disciplinar la Sighetul-Marmaţiei. Acolo se stinsese în preajma izbucnirii războiului. După câţiva ani petrecuţi în Maramureş, văduva judecătorului se înapoiase în Silvania, unde moştenise o casă. O aducea cu sine pe fiică-sa, un copil pe vremea când plecaseră la Sighet, acum o foarte frumoasă tânără de douăzeci şi patru de ani. 185 — Ion Gheţie — Helena o văzuse o dată pe stradă şi se lămurise cât îi plăteşte pielea. Nu prea înaltă, brunetă, cu ochii negri şi şolduri prelungi, legănătoare, era unguroaica focoasă, făcută anume ca să tulbure minţile bărbaţilor. Nu era unul pe stradă care să n-o privească pe furiş sau chiar să întoarcă după ea capul. Vai de bărbatul care ar fi luat-o, că de dimineaţa până seara ar fi trebuit s-o păzească. Atâta însă nu era de-ajuns. Aniko revenise în Silvania, urmată de o reputaţie din cele mai urâte. Toţi povesteau despre aventurile ei cu nişte ofiţeri unguri în 1918, pe când avea numai şaptesprezece ani. Şi tocmai de o asemenea femeie deocheată se legase Victor. Dansa cu ea la baluri, o ducea la teatru şi la cinema şi îşi petrecea serile în casa Bodoroaiei, măcar de două-trei ori pe săptămână. Atât fata, cât şi mama nu ştiau ce să mai facă ca să-l ademenească la ele. Ba încă Bodoroaia (şi ea o poamă bună) se lăuda tuturor că între fiica ei şi prim-pretorul Henţia era la mijloc ceva foarte serios. Lumea îl blama pe Victor şi încerca să-i deschidă ochii. El nu asculta pe nimeni, ba chiar se sfădise cu Kretsch Sanyi, prietenul său cel mai bun, care îl sfătuise s-o rupă cu fata. Acasă, băiatul nu sufla o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Helena tremura ca frunza la gândul că într-o bună zi i-o va aduce pe Aniko în casă. Frumoasă noră, ce să mai vorbim! Şi unguroaică şi cu faimă proastă! Unde pui că în afara casei nu avea nimic. Prevăzătoare, începu să se plângă cu jumătate de voce lui Victor, ba că îşi pierde vremea cu tot felul de nimicuri, ba că întârzie prea mult nopţile şi o trezeşte din somn. - De-i aşa, îmi voi lua cameră în oraş, îi răspunse el, pricepând aluziile, iar mama va dormi liniştită. - Ba una ca asta să nu faci că atunci îmi pierd minţile de-a binelea! se sperie ea. Aşa cum avea obiceiul, Victor o anunţă abia în timpul prânzului că a doua zi pleacă în inspecţie prin plasă. 186 — Biruitorii - Unde mergi? se interesă ea. - La Acâş, la Zăgani şi la Porţi, o vesti el. - Apoi atunci joi la prânz eşti înapoi, zise Helena, căreia tare nu-i plăcea că Victor o lăsa singură acasă. - Ba numai vineri, căci o să trec şi pe la Plopiş. Am ceva de vorbit cu mătuşa Augusta. Mult ar fi dorit să ştie Helena ce treabă are feciorul ei cu Augusta Nichita. Degeaba, căci Victor nu suflă un cuvânt. - Viţi dragă, i se adresă ea, dacă tot te duci în inspecţie, repede-te pe o zi la Ocna şi vezi ce mai e pe acolo. Tare nu mi-a plăcut ultima scrisoare a Mărioarei. - Bine, bine, încuviinţă tânărul cu gândul aiurea. După-masă, Helena îi pregăti geamantanul de drum. Mai făcuse treaba aceea de atâtea ori că ştia pe dinafară ce anume lucruri să-i pună în valiza de piele cafenie. De când cu noua lege administrativă, Victor avea datoria să cerceteze de două ori pe an fiecare din cele douăzeci şi trei de comune ale plasei. Câte o zi să fi rămas numai într-una, şi din primăvară până în toamnă era mai mult pe drumuri. Distanţele nu erau mari, dar nici uşor de străbătut. Pretura nu avea automobil, ci numai o trăsură cu doi cai. Drumurile, de ţară, neîngrijite, pline de gropi. Vara te îneca colbul, primăvara şi toamna te înghiţeau glodurile. Nu rareori îl apuca noaptea prin locuri singuratice, primejdioase. Nu călătorea niciodată fără să ia revolverul cu sine. Pe la şase, băiatul apăru în camera de zi. Schimbase costumul şi cravata şi îşi pusese o batistă albă, curată, în buzunarul de la piept. Părea altul cu trăsăturile scăpate din posomoreala obişnuită. - Vezi, nu sta mult, că mâine trebuie să pleci devreme, îi strecură Helena înainte de a încuia uşa de la antreu. „Se duce la dezmăţata aceea", gândi ea amărâtă. „Dar lasă că voi şti eu să-i întorc paşii de la ea!" Ion Gheţie — III Victor îşi isprăvi cu bine treburile în Acâş, Porţi şi Zăgani. Joi, spre orele prânzului, trăsura galbenă, cu arcuri zdravene, trasă de doi cai murgi, odihniţi şi tineri, trase în faţa casei Augustei Nichita din Plopiş. Auzind huruitul de roţi, mătuşa sa îi ieşi în întâmpinare. Primise cu o săptămână în urmă o scrisoare, iar în ajun notarul o vestise că Victor e în Zăgani şi că va trece a doua zi să o vadă. Mai înainte ca mătuşa şi nepotul să se fi îmbrăţişat, o fată tânără, de vreo optsprezece ani, înaltă, zveltă, cu ochii veseli, strălucitori, ţâşni pe uşă şi se aruncă de gâtul lui Victor. - Viţi dragă, Viţi dragă! exclamă ea, sărutându-l. Ce bine-mi pare că ai venit! De azi dimineaţă stau la fereastră şi-ţi pândesc sosirea. Era Tensi, fata mai mare a Augustei, singura care se găsea la Plopiş cu mamă-sa. Celelalte două, Tina şi Rori, urmau liceul la Oradea. Băiatul, Virgil, era student la Cluj. în sfârşit, Victor scăpă din îmbrăţişarea năvalnică a fetei şi ajunse la Augusta. Dintre toate mătuşile, de ea se simţea mai apropiat, poate şi pentru că semănau, într-o oarecare măsură, unul cu altul. îi plăcea dârzenia ce i se citea pe faţă, încăpăţânarea cu care se ţinea de o treabă odată începută. Chibzuită şi şireată, se pricepea să ascundă ceea ce trebuia să ştie numai ea. Nici cu fierul roşu n-ai fi aflat ce gânduri are, atunci când socotea că e mai bine să tacă. Numai cu asemenea însuşiri izbutise, după moartea lui Cori, să se plătească de datorii şi pe deasupra să scoată bani buni din acele biete treizeci de iugăre, încât să-şi poată creşte copiii, ba încă să-i şi prisosească. Augusta îl sărută apăsat pe amândoi obrajii. Avea şi ea slăbiciune pentru Victor, pe care, asemenea acestuia, o ţinea ascunsă. - Bine ai venit! îl întâmpină ea. Tocmai mă întrebam ce e cu tine de nu mai ajungi. Mă temeam ca nu cumva să te 188 — Biruitorii — apuce ploaia. Toadere, ajută cocişul să dezhame şi băgaţi caii în grajd. Şi tu, Catiţă, ia cufărul domnului şi du-l în casă. Hai, să intrăm! se întoarse ea spre Victor. Prânzul e gata. Până arunc un ochi la bucătărie, tu şi Tensi mai convorbiţi în salon. Vezi că ţi se va plânge de mine şi mă va învinui în fel şi chip. Un cuvânt să nu crezi din ce îţi va spune! Din toate cele patru încăperi ale casei, singur salonul se păstrase ca pe vremea lui Cori. Pătrunzând într-însul, Victor avu şi de astă dată impresia că se află nu la Plopiş, ci în vechea casă a Nichiteştilor din Silvania. Parcă nimic nu se mişcase din locul cunoscut: nici măsuţa rotundă cu fotolii scunde şi canapeaua cu braţe arcuite, nici oglinda de cristal şi tablourile de pe pereţi, nici comoda sculptată, purtând ceasul de bronz cu cifre romane. - Vai, Viţi, începu Tensi, de îndată ce uşa se închise în urma Augustei, închipuie-ţi că mama vrea să mă mărite! Şi cu cine crezi? Tocmai cu Tăvi Precup, avocatul din Huedin, trebuie să-l ştii! Apoi, spune şi tu, unul ca el îmi trebuie mie: bătrân (a împlinit treizeci şi şapte de ani!), urât, cu capul pleşuv ca dosul palmei şi, pe deasupra, cu un neg mare, roşu, pe nas! l-am spus mamei că eu cu Tăvi nu mă mărit, să ştiu că mă arunc înaintea trenului. Dar ea, nu şi nu, că-l vei lua, că-i om de treabă, cu stare, că te va iubi ca pe ochii din cap şi câte altele. Cu ochii înlăcrimaţi, Tensi continuă să se tânguie în speranţa că îl va îndupleca pe Victor să pună o vorbă pe lângă mamă-sa, doar o va face să-şi schimbe gândurile. Victor, care ţinea la copiii Augustei, nu s-ar fi dat în lături dacă n-ar fi ştiut că mătuşă-sa, odată ce şi-a pus ceva în cap, greu poate fi înduplecată să-şi schimbe planurile. îl scăpă din încurcătură Augusta, care se ivi în pragul salonului. - Viţi dragă, pofteşte la masă. Am şi uitat să te întreb. Ţie îţi place carnea de raţă? Prânzul fu scurt şi tăcut. Aşteptată de dimineaţă, ploaia se pornise vijelioasă, spălând geamurile şi lărmuind pe tabla acoperişului. — Ion Gheţie — în timp ce mâncau, Victor o privi în câteva rânduri pe mătuşă-sa, care stătea în faţă. Era tot voinică şi grasă, cu obrajii rumeni şi fără nici un fir de păr alb în cap. Avea patruzeci şi cinci de ani, numai doi mai puţini decât Helena, dar nu i-ai fi dat nici patruzeci, în timp ce mamă-sa, scundă, greoaie, căruntă, îşi arăta din plin vârsta. Şi doar trecuse şi Augusta prin destule greutăţi şi necazuri. Simţindu-se privită, Augusta îl ţinti cu ochii ei căprui, cercetători. - Ei, tânguitu-s-a îndestul vară-ta cât aţi stat în salon? i se adresă ea, aducând vorba, cu un anumit scop, despre măritişul lui Tensi. Spusu-ţi-a că vreau s-o mărit cu un vâjdorog urât ca dracul şi fără un pic de păr în cap? Cine ar auzi-o ar zice de bună seamă că-s o ciumă, care alta nu voiesc decât răul fetei mele. Asemenea lui Tensi, şi Augusta încerca să-l atragă pe Victor de partea ei. Dar tânărul se mulţumi să spună că nu-l cunoaşte personal pe Precup, despre care a aflat numai că e un avocat priceput, cu clientelă numeroasă. - Umblă vorba că şi tu ai avea gânduri de însurătoare şi încă cu fata lui Bodor Endre, zise Augusta, căreia nu-i plăcuse răspunsul lui Victor. Acesta se schimbă îndată la faţă. - Apoi asta numai de la mama ai aflat-o, mătuşă, făcu el cu jumătate de voce. - Umblă vorba, reluă Augusta, ferindu-se de amănunte. Ori n-o fi adevărat? Din felul cum rostise întrebarea, se vedea că e roasă de curiozitate. Dar şi nepotul se pricepea să răspundă în doi peri: - Nu se însoară astăzi nimeni la vârsta mea, mătuşă. Mai am timp destul, răspunse el, aşezând cuţitul şi furculiţa în farfurie. După-masă, Augusta şi Victor reveniră în salon să-şi bea cafeaua. Mătuşă-sa nu putea trăi fără două-trei ceşti de cafea pe zi, din care una dis-de-dimineaţă, pe inima goală. Din comoda sculptată, scoase o sticlă de lichior şi două păhărele. 190 Biruitorii — - Bea, dragul mătuşii, îl îndemnă ea, că e Cointreau din cel bun dinaintea războiului. Tare-i plăcea bietului Cori să mai soarbă dintr-însul la o ceaşcă de cafei bun! „Ba şi Dumitale îţi place la fel de mult, mătuşă Augustă", gândi Victor, pe când turna în pahare. Deşi se retrăsese în salon anume ca să stea de vorbă cu Victor despre o treabă pe care o ştiau foarte bine amândoi, Augusta sporovăia despre vrute şi nevrute, încălzită şi de păhărelul de lichior. Victor cunoştea obiceiul mătuşii sale de a bate câmpii în asemenea împrejurări, aşteptându-l pe celălalt să deschidă discuţia. - Mătuşă Augustă, începu el nehotărât, mi-ai primit epistola? Ţi-am trimis-o săptămâna trecută. Ce zici? - Apoi, ce să zic? repetă ea, netezindu-şi faldurile rochiei de catifea, croită în timpul războiului. Băile din Zăgani nu sunt ale noastre, ci ale comunei. Fiertatul Cori le-a luat în arendă prin 1910 şi nu singur, ci împreună cu Bochiş, directorul poştei din Crasna. Victor ştia totul despre băile din Zăgani. - Cunosc, mătuşă, întări el, am vorbit ieri cu Maier, notarul din Zăgani. Băile au fost arendate pe 15 ani, iar Bochiş a murit anul trecut. Deoarece contractul n-a fost denunţat de nici una din părţi, înseamnă că în clipa de faţă dumneata eşti, de drept, singura arendaşă a băilor. Comuna n-ar avea nimic împotrivă dacă le-ai deschide din nou încă din vara aceasta. Augusta nu păru prea mirată de cuvintele lui Victor, dar se feri să intre-n miezul problemei. - Ai trecut pe la băi, ca să vezi cum arată? se interesă ea. Eu n-am fost la Zăgani de la moartea lui Cori. - Cum să arate? se încruntă Victor. Poţi şti că nu bine, după ce au stat închise şapte ani şi nimeni nu le-a purtat de grijă. Casa de oaspeţi e cu acoperişul spart şi fără ferestre. Bazinul de scaldă e plin de gunoaie, cabinele au uşile smulse. La pavilionul de băi calde sunt cele mai mari pagube. Fiecare ţăran a luat ce-a vrut. De parc şi de promenadă nu mai vorbesc. Chioşcul pentru muzică arată întocmai ca un coteţ de porci. — Ion Gheţie — Augusta întinse mâna după sticlă şi îşi mai turnă un păhărel. Victor aşeză palma peste al său, semn că nu mai doreşte. - Şi cam la cât se pot ridica reparaţiile? întrebă ea fără prea mult interes. - Ştiu eu?! Victor se scărpină în cap. Arhitectul Solymossi, pe care l-am luat cu mine, mi-a vorbit de o sută - o sută cincizeci de mii. Augusta sorbi gânditoare din păhărel. îşi împreună mâinile mari, grele în poale şi ridică ochii spre Victor. - Mulţi, făcu ea, şi eu bani nu prea am. Tare mai sunt săracă! Victor o privi neîncrezător. Lui îi înşiră mătuşă-sa braşoave că n-are parale? Dar cele două sute de măji de grâu pe care le dă tabla de pământ din hotarul Plopişului, dar piersicile şi merele din livadă, mari cât pumnul, vândute la Oradea şi la Cluj, dar iugărele de vie de lângă llişua, de unde scoate un vagon de vin cu care se îmbată ţăranii din trei sate? Mătuşa sa înţelese că Victor n-o crede şi începu să se justifice, mai lăsând din ale ei. - Şi chiar de-aş avea, pot oare să-i arunc pe fereastră? Azi-mâine va trebui s-o înzestrez pe Tensi, că n-o s-o dau goală-goluţă, numai cu cămaşa de pe ea. Iar banii nu i-am furat, ci i-am câştigat cu greu, numai bunul Dumnezeu care le vede pe toate ştie cât m-am zdrobit pentru fiecare fi Ier în parte. Şi începu să se plângă, întocmai ca o ţărancă, care-şi strigă în gura mare păsurile. Câte n-a făcut de şapte ani încoace, ca să scape de datorii şi să salveze bunul nume al familiei, iar apoi să agonisească cele trebuincioase traiului! A trebuit să vândă atâtea lucruri scumpe, să se tocmească ovreieşte, să uite că e femeie şi are mândrie. Şi-acum, cât e ziua de lungă, o clipă nu stă cu mâinile în sân. Aleargă şi asudă mai rău ca un bărbat, căci e totodată ispravnic, negustor, slugă, ba uneori şi cociş, că s-a învăţat să mâne singură caii. De casă şi de copii tot ea cată să vadă, căci e mamă, iar mamele nu au două mâini, ci douăzeci şi două. De-ar întâlni-o Victor când se întoarce 192 — Biruitorii — de la câmp sau de la strânsul poamelor, arsă de soare, muncită, murdară, n-ar recunoaşte-o. Sau ducând în căruţă sacii de grâu spre moara din Ip, unde se face o făină de zici că a ieşit din valţurile morii sistematice a lui Weiss din Silvania. Se mai tângui o vreme, ca nu cumva să nu fie crezută. Se opri din senin în mijlocul unei fraze: - Dar oare s-ar plăti să băgăm bani în băi? se interesă ea. Ar ieşi oarece câştig? - De bună seamă că ar ieşi, o încredinţă Victor. Doar înainte de război, prin 1912-1913, băile aduceau şaptezeci-optzeci de mii de coroane venit curat, aşa-i mătuşă? Augusta se miră cum de le ştie nepotul ei pe toate. Tăgădui totuşi cu o mişcare înceată a capului. - Apoi chiar atâta, nu, zise ea moale. - Cincizeci de mii să fi fost şi încă era destul. în banii de astăzi, asta face şapte-opt sute de mii. Atâta nu vor aduce băile în primul an. Trei sute tot ne vor intra în taşcă, destui ca să ne scoatem cheltuielile şi să ne şi rămână ceva. Iar de la anul lucrăm în câştig curat. - Vezi că mai e de plătit şi arenda, observă Augusta. - Dacă facem reparaţiile, comuna ne scuteşte doi ani de-a rândul de orice taxă. Acest ultim argument înfrânse neîncrederea Augustei. Primi să intre în tovărăşie, dar numai cu cincizeci de mii, părţile de câştig rămânând egale. Oricât se strădui, Victor nu izbuti să-i mute hotărârea. O parte de dreptate avea şi ea, căci dreptul de concesionare era pe numele ei. Victor nici nu dorea să apară în vreun fel de acte, nu că n-ar fi avut dreptul ca prim-pretor, dar omul cuminte nu dă apă la moară răuvoitorilor. Că până la urmă se va afla, asta n-are însemnătate. Vorbească cine-o vrea până-i va osteni limba în gură. Verba volant1. Hotărâră ca a doua zi, de se va îndrepta vremea, Augusta să meargă la Zăgani, pentru a reînnoi contractul de arendare. 1 Cuvintele zboară, (lat.) 193 — Ion Gheţie — Până într-o săptămână, cel mult două, Victor va face rost de bani şi va porni lucrările. Dacă voiau să le meargă bine, de la 1 iunie băile trebuiau deschise. De unde până atunci şovăise şi se tocmise, acum Augusta era cea care îl zorea. IV Pornită îndată după-amiază, ploaia măruntă, ca de toamnă, ţinu întreagă noaptea. în primele ceasuri ale dimineţii, cerul se înfăţişa negru-plumburiu, cu grămezi uriaşe de nori încremenite pe boltă, în ciuda vântului tăios, care sufla dinspre răsărit. Ca să scape neudat, Victor porni la drum îndată după şapte, petrecut de privirile Augustei şi ale lui Tensi. De altfel, până la Ocna avea de străbătut destulă cale. Pe drumul vălurit, când urcuş, când coborâş, îngreuiat de ploaie şi presărat de băltoace, nu prea erau sorţi să ajungă înainte de unsprezece. Sub coşul ridicat al trăsurii, în spenţerul încheiat până sub bărbie şi cu picioarele înfăşurate într-o pătură groasă, Victor urmărea indiferent peisajul ce se scurgea necontenit de-o parte şi de alta a drumului. Nu se auzea decât rostogolirea nesfârşită a roţilor şi şuierul aspru, răsunător al vântului. Pe capră, Mie, vizitiul, mai îndemna caii, sătui de atâta alergătură şi scuipa apăsat în lături. Pe măsură ce se apropiau de Ocna, gândurile i se întorceau tot mai des la Mărioara. Soră-sa se măritase cu Vaier Nilvan în toamna lui 1921, cu puţin înainte de prinderea postului de Crăciun. Veşnicul doctorand se ţinuse de cuvânt. Mai punând şi alţii umărul, dobândise titlul pe data de 1 noiembrie. Nunta o făcuse acasă, într-un cerc intim, numai rude apropiate, căci erau în anul de doliu după Alexandru. Amintindu-şi de cuvintele Helenei, Victor se întreba ce se va fi petrecut cu ei, pentru ca Mărioara să le adreseze, aşa din senin, chemarea în ajutor. De bună seamă, ceva legat de bani şi de rămânerea în Ocna, unde se aflau de un an, deoarece, altfel, căsnicia lor mergea destul de bine. Ce-i drept, Vaier nu-şi schimbase prea 194 — Biruitorii — mult firea şi obiceiurile şi mai zăbovea seara la casină. înţelegătoare, Mărioara închidea ochii la micile întârzieri. Iar el se pricepea ca nimeni altul s-o îmbuneze cu câte un „Ţirmulică dragă" sau aducându-i de la Zalău flori sau bomboane ori de câte ori avea proces la tribunalul judeţean, în vară, trecuseră amândoi printr-o grea încercare. Mărioara rămăsese însărcinată. Niciodată n-o văzuse atât de bucuroasă ca atunci când îi vestise că aşteaptă un copil. Parcă ar fi fost vorba de o minune, de care ea nu s-ar fi crezut în stare. Sarcina o dusese bine până în luna a cincea. Pe la sfârşitul lui iunie, fu apucată de dureri cumplite, cu pierdere de sânge, de crezură că se va duce. Doctorul din Ocna lipsea. Telefonară de îndată la Spitalul din Silvania după ambulanţă. Până să sosească maşina veche, pe drumurile rele de ţară, nenorocirea se petrecuse. Mărioara lepădă copilul, iar doctorul trebui să lupte din greu ca s-o ţină măcar pe ea în viaţă. întâmplarea schimbase ceva în căsnicia lor şi în felul de a se purta al unuia faţă de celălalt. După Tureni, vremea se schimbă. Norii se risipiră, iar soarele se arătă tot mai des în înaltul cerului. Ploaia din ajun ocolise împrejurimile Ocnei. Drumul era uscat şi prăfos. în timp ce opriră lângă o fântână, ca să odihnească şi să adape caii, Mie coborî coşul trăsurii. - Apoi, pe ziua de azi ne-a iertat Dumnezeu de ploaie, zise el, adunând pătura ce acoperise genunchii lui Victor. De-amu, într-o oară am şi ajuns la Ocna. într-adevăr, nu peste mult se zări în depărtare, subţiratică şi înaltă, turla vechii biserici de lemn în care slujise, cu o sută de ani în urmă, Simion cel Tânăr. De atunci Ocna ajunsese un târguşor cu vreo patru-cinci mii de suflete, cu câteva case mai arătoase în preajma primăriei şi a bisericii celei noi, din piatră, ridicată pe la 1880. Fiind curat românească, fu aleasă reşedinţă de plasă în 1921, când cu noua împărţire administrativă. Căpătase cu această ocazie două clădiri noi, pretura şi judecătoria, singurele cu etaj pe lângă sediul casei i95 — Ion Gheţie — de economii „Unirea". Cea mai mare parte a locuitorilor o alcătuiau ţăranii care-şi lucrau pământul sau luau în parte câte un petic de ogor de pe cele două moşii ale Henţeştilor şi de pe moşia baronului Losonczy. Intelectualii erau puţini: preotul, notarul, medicul, farmacistul, judecătorul de pace, cei doi avocaţi, directorul băncii „Unirea". Trăsura opri în faţa vechii case a Henţeştilor, încă falnică, cu ziduri groase, proaspăt văruite, şi cu ferestre înguste, ca ale unei cetăţi. Ca şi cum ar fi fost vestită şi l-ar fi aşteptat ascunsă după poarta înaltă de stejar, Mărioara apăru îndată în prag, cu faţa luminată de un zâmbet. Abia acum, după câteva luni de despărţire, băgă de seamă Victor cât se schimbase soră-sa în ultima vreme. începuse să se îngraşe, mişcările i se îngreunaseră, iar faţa, niciodată frumoasă, cu bărbia repezită înainte, devenise aspră, neprietenoasă. Condus de ea, urcă scările spre cele trei camere pe care Lakatos, înţelegător şi serviabil ca întotdeauna, le cedase tinerei perechi, când se aşezase în Ocna. - Cum mai merg treburile pe la voi? o întrebă de-a dreptul Victor, după ce se aşezară. Vaier nu-i acasă? - E la judecătorie, are proces, explică ea. L-a luat advocat Dionisie Andreicuţ, popa din Hereclean, care se judecă cu frate-său pentru pădurea din Lunca. Trei înfăţişări au avut până acum şi abia astăzi de se va lua o hotărâre. - Dar voi? reveni Victor, care băgase de seamă că soră-sa caută să scape de întrebare. - Apoi nu bine deloc, mărturisi ea fără plăcere, l-am scris mamei acu-s două săptămâni, dar una-i să spui în scrisori şi alta cu viu grai. Ar fi destule de pomenit şi zău dacă ştiu cu ce sa încep. Mai bine să lăsăm pe după-amiază, când vom avea mai mult timp de vorbit. Trecu la Nichiteşti, întrebă de Augusta (pe care n-o prea iubea) şi se miră că vrea să-şi dea copila după un bărbat de două ori mai în vârstă ca ea. -Acum să mă ierţi, Viţi dragă, dar trebuie să merg la culină să văd în privinţa prânzului. Noi mâncăm pe la unu, uneori şi 196 Biruitorii — mai târziu, când se întoarce Vaier de la judecătorie. Tu până atunci uită-te prin revistele astea sau du-te să mai schimbi o vorbă cu Lakatos. Vezi, poate-l îndupleci să ne dea o parte cât de mică din arendă până în Paşti, că tare rău stăm cu banii. Eu l-am tot bătut la cap pe Vaier să-i ceară. El promite întruna, numai de cuvânt se ţine mai rar. Victor rămase de vorbă cu arendaşul până la unu. Refuză rachiul de cireşe şi ţigările cu care-l îmbie acesta. Nu-i plăcea să fumeze, iar până la prânz nu se atingea de băutură. Pomeni de una şi de alta, numai de plata anticipată a unei părţi din arendă, nu. Lasă-i să se descurce cu ce au. Altfel vor trece dintr-un împrumut într-altul şi va fi vai de capul lor. Vaier pică curând după unu. După căldura cu care îşi îmbrăţişă cumnatul, dar mai ales după mirosul de vin pe care-l împrăştie în jurul lui, se vedea că nu venise de-a dreptul acasă de la judecătorie. Cam încurcat, căci observase privirea lui Victor, mărturisi că a câştigat procesul şi că n-a fost chip să refuze invitaţia popii din Hereclean de a cinsti un pahar. -Trimite slujnica la Lakatos să-ţi dea doi litri din vinul lui cel bun, îl auzi Victor un minut mai târziu, din cealaltă odaie, adresându-se în şoaptă Mărioarei. - Ba eu n-am obraz să-i mai cer după ce nu i-am plătit cei zece pe care ţi i-a dat până acum, răspunse Mărioara. Ne vom mulţumi cu ce avem. Vaier se întoarse încruntat în sufragerie şi aşa rămase în timpul mesei, ceea ce numai rar de tot i se întâmpla. Neştiind că fusese auzit, se scuză faţă de Victor în privinţa calităţii vinului. După discuţia dintre ei, veche de doi ani, prinsese o anumită teamă de cumnatul său, măcar că acesta era mai tânăr cu şapte ani. Sărind de la un subiect la altul, ajunseră cu vorba la vărul lor, Bubi, care se abătuse pe la Ocna cu vreo săptămână în urmă, în trecere spre Criştelec. Ţăranii de acolo, de curând împroprietăriţi, făcuseră plângere la prefectură de felul cum se împărţise pământul şi ameninţau cu procesul. Bubi era în i97 Ion Gheţie — comisia de aplicare a reformei agrare şi avea în seamă plasele Silvania, Crasna şi Ocna. - N-a stat decât o jumătate de ceas, zise Mărioara. Era cu automobilul cumpărat în toamnă. Avea mare grabă să ajungă la Criştelec să-i împace pe ţărani, ca nu cumva să se trezească cu un proces. Lumea zicea că ar fi primit o jumătate de milion de la groful Szentirmay, căruia i-a lăsat mai bine de două sute cincizeci de iugăre şi nici nu s-a atins de pădure. De-ar fi cum zice lumea, apoi ştiu că i-a succes lui Bubi şi s-a umplut de bani. Victor profită de prilej ca să i se adreseze lui Vaier. - Dar ţie cum îţi merge biroul advocaţial? Deşi băuse câteva pahare, Vaier tot înnegurat era. întrebarea îl posomorî şi mai mult. - Rău, răspunse în silă. Dacă e vorba de mers, apoi atunci mai mult stă decât umblă. Şi, har Domnului, mă zdrobesc destul. - Dar ce, nu sunt procese la judecătorie? se miră Victor. - Ba procese ar fi, numai că Bota le ia mai pe toate. E drept că e localnic şi are praxă mai multă decât mine, dar nici nu mă poate suferi. Tuturor le spune că sunt bun numai să pierd procesele. Aşa că mă aleg mai mult cu cauzele în care pledez exoffo1, iar tu ştii cât de bine plăteşte statul pe advocaţi în asemenea pricini. Noroc cu arenda moşiei că altfel, zău, nu ştiu ce ne-am face. După prânz, Vaier se retrase în dormitor să-şi facă ceasul de siestă. Mărioara, care dormea şi ea după-amiezile, rămase de astă dată cu Victor. Deşi cuvintele lui Vaier o scuteau de introducere, începu de departe, cu codeli şi mărturisiri întrerupte la jumătate. Că trăiesc izolaţi în Ocna ca într-un pustiu, că nici măcar o casă nu au ca să primească cum se cuvine cele trei-patru familii de care s-ar putea apropia. în zadar a ajuns reşedinţă de plasă, că Ocna tot sat a rămas, fără drum pietruit, fără trotuare, încât toamna nu îţi poţi pune piciorul în stradă de câtă tină se adună. Nici pe Vaier nu-l 1 Din oficiu, (lat.) 198 — Biruitorii — vedea prea des în ultimul timp. Dimineţile le petrecea la birou sau la judecătorie, iar serile la casină. Noroc că ei i-a plăcut întotdeauna să citească, iar din octombrie Sever a abonat-o la „Alte und neue Welt", care-i soseşte regulat, că altfel ar muri de urât. Nu voia să-l învinuiască pe Vaier. Bietul de el se străduieşte cât poate ca să câştige un ban. Cu avocatul Bota prieteşugul s-a stricat însă numai din vina lui. îi intrase în cap să se aleagă primar în Ocna şi se apucase să le spună tuturor, uitând că şi Bota umblă după primărie. Vorbind pe dreptate, avocatura nu era de Vaier. Prea bun de gură n-a fost el niciodată şi nici să facă din negru alb nu s-a priceput; mai toţi pricinaşii sunt ţărani, iar pe ţărani trebuie să ştii cum să-i iei. Până la judecată îţi făgăduiesc marea şi sarea, iar după sentinţă (mai ales dacă nu le e favorabilă) nu vor să ştie de nimic. Nu avocat trebuia să se fi făcut el, ei notar public sau judecător. - Acuma cu notariatele e greu, că sunt puţine, iar în oraşele mici doi notari nu încap laolaltă, zise ea. Dar un scaun de judecător poate că mai lesne s-ar găsi. Uite, acu-i o lună, a murit Brie, judecătorul din Crasna, iar locul i-a rămas liber. Oare n-am putea face ceva ca Vaier să capete numire de judecător şi să scăpăm de Ocna? - Nu-i treabă uşoară, o informă deschis fratele ei. Numirile de judecători se fac o dată la câţiva ani, când au loc mişcările în justiţie. Iar locurile vacante se umplu repede. N-a murit bine Brie şi a fost numit, interimar, Coste, băiatul protopopului din Jibou. - Dar dacă ai vorbi cu Guşti sau cu careva din Cuteni sau Popeşti, bunăoară cu Octav sau cu Pompei ori şi mai bine cu Raţiu, crezi că nu s-ar putea face? - Eu de vorbit aş putea vorbi cu oricare dintre ei, numai că trebuie să mai aşteptaţi un an, poate doi. Mai uşor i-ar fi unchiului Guşti, însă el nu se află tocmai bine cu Brătianu, de când acesta l-a dezamăgit în speranţe. Cum zic, eu voi vorbi, şi mă voi zbate pentru voi, dragă Mărioară. Numai îngăduie-mi 199 — Ion Gheţie — să te întreb: crezi că se va schimba ceva în bine, dacă Vaier va fi numit judecător, iar voi veţi pleca din Ocna? - Negreşit, oriunde ne-am duce, fie şi în celălalt capăt al ţării, întări ea cu convingere. Ca pe Dumnezeu te rog, Viţi dragă, fă tot ce poţi şi ne scapă din văgăuna asta! După ce Mărioara se retrase în dormitor, Victor îşi îmbrăcă spenţerul şi ieşi în stradă. Nu dormea niciodată după prânz şi simţea nevoia să se dezmorţească. Se gândi la început să se abată pe la cimitirul din capătul satului, unde se odihneau în cripta familiei Simion cel Tânăr, Lupu şi Vasile. Trecând prin faţa curiei baronului Losonczy, îşi schimbă hotărârea şi ieşi în câmpia largă. în dreptul roţii cu găleţi din grădina lui Lazăr Buldur, o apucă la stânga pe drumul bătut de care. Deşi erau numai patru ceasuri, soarele se lăsase binişor către asfinţit. Aerul înşelător de primăvară nedesfăcută, când călduţ, când subţire, îl îndemnă să grăbească pasul. în dreapta, îndepărtându-se mereu, ghemotoace de sălcii însemnau cursul şerpuitor al Ocniţei. în stânga se întindea partea de moşie a unchiului său lani. Din cele peste trei sute de iugăre, câte măsurase înainte de război, rămăsese cu vreo două sute. O sută se împărţise ţăranilor, în loturi de patru - cinci iugăre, alese din cele aflate mai aproape de drum. Plimbate deasupra ogoarelor, privirile descopereau muşuroaiele de hotar, care despărţeau fâşiile egale, înşirate una după alta. O căruţă venind dinspre pământuri apăru după o cotitură a drumului. Doi bărbaţi cu sumanele pe umeri şedeau pe scândura din faţă. Deşi nu-l ştiau pe domnul tânăr, îmbrăcat în spenţer cenuşiu, amândoi îşi scoaseră pălăriile, după obiceiul ţărănesc de a saluta orice orăşean ieşit în cale. Victor se mulţumi să scuture capul şi trecu mai departe. Nu cunoştea deloc ţăranii: avusese întotdeauna faţă de ei un sentiment de dispreţ amestecat cu teamă. Vântul, până atunci domol, se înteţi, împingându-l parcă din spate. Nici el nu-şi dădu seama când a ajuns lângă stejarul 200 — Biruitorii — bătrân şi scorburos de unde începea moşia lor. Se opri o clipă sub ramurile pustii şi încâlcite, apoi se apropie cu paşi şovăitori de marginea ogorului. Mirosul aspru, crud al pământului, răscolit de pluguri îi umplu nările. înaintea sa, cât vedea cu ochii, se întindeau cele patru trupuri îngemănate ale pământului lor strămoşesc. Mulţumită prevederii tatălui său, rămăsese în întregime al lor. Nici măcar o brazdă nu se smintise de la loc. în lumina împuţinată a înserării timpurii de primăvară, Victor îşi plimbă ochii deasupra întinderii fără hotar. La început nu deosebi decât miile de grunji negri, colţuroşi, care acopereau câmpia uşor povârnită, asemenea unor fărâmituri de cărbune cernute printr-o sită uriaşă. îi trebui un timp ca să deosebească, tăiate în pământul gras, brazdele adânci alergând într-o curgere nesfârşită spre orizont. Un abur subţire, străveziu, ieşit parcă din trupul unui animal istovit de muncă, plutea deasupra ţarinii pustii. Ai fi zis că ai înaintea ochilor spinarea puternică, străbătută de creţuri prelungi, a unui bivol uriaş, întins la odihnă, după o muncă istovitoare. „Cât pământ, Doamne!" oftă el, tulburat de vedenia înşelătoare. Amarnică trudă ca să-l munceşti şi cât de greu îşi mai plăteşte dobânda! Se dezmetici ca dintr-o lungă visare şi făcu calea întoarsă, spre sat, la fel de grăbit cum venise. Vântul bătea acum din faţă cu îndărătnicie, parcă ar fi voit să-l oprească. Revederea pământului reînviase în el vechile gânduri care-l frământau de la moartea tatălui său. După noile învoieli, moşia le aducea o sută de mii de lei pe an. Dacă ar fi vândut cele patru sute de iugăre numai cu douăzeci de mii iugărul, ar fi căpătat pe ele opt milioane. Iar acestea, folosite cu pricepere, ar fi adus an de an nu o sută de mii, ci de trei-patru ori mai mult. Odată îi împărtăşise planurile mamei sale, dar aceasta nici nu voise să-l asculte până la capăt. „Aşa va fi cum spui tu", i-o tăiase ea, „numai că banii se duc, iar moşia rămâne!" 201 — Ion Gheţie — V La Viena, Sever locuia în Weiden, pe Mayerhoffgasse, în apropiere de Theresianum. O străduţă liniştită, podită cu piatră de granit, cu case modeste, având parter sau un singur etaj. Singura clădire mai arătoasă, cu şase ferestre mai înalte şi un balcon mărginit de coloane, era cea de la numărul 26, în care stătea el. Aparţinea consilierului Leopold Sykora, un bătrânel cumsecade, lipsit de ifose, chel, cu mustăţi uriaşe, ca ale regelui Umberto al Italiei. Dintr-o avere cândva întinsă rămăsese numai cu casa şi cu o foarte modestă rentă viageră. Silit de scumpetea în veşnică creştere şi de inflaţia căreia nimeni nu izbutea să-i pună frâu, închiriase, după război, trei din camerele aflate în aripa dinspre grădină unor studenţi de condiţie mai bună şi cu dare de mână. Odaia ocupată de Sever era destul de strâmtă, dar curată şi luminoasă. întreg mobilierul ei se compunea dintr-un pat metalic, cu drugi de alamă şi tăblii emailate, un dulap, o masă cu patru scaune şi un spălător. Nişte perdele de dantelă cafenie atârnau la geamuri, iar pe jos stătea întins un covor de lână, cam deşirat şi cu ciucurii tociţi. Singurul tablou de pe pereţi, o gravură reprezentând Glorietta, avea sticla crăpată într-un colţ. Chiria cerută de consilier, patru sute de mii de coroane lunar, îl speriase la început. Se împăcase până la urmă cu preţul în care se cuprindea luminatul electric, încălzirea şi Fruhstuck-uV, adică o ceaşcă de cafea şi două cornuri cu unt. îl întărise în hotărâre şi împrejurarea că Mayerhoffgasse se afla la o distanţă de douăzeci de minute de Politehnică. înştiinţarea că i-a sosit un pachet şi o scrisoare de acasă i-o aduse Trudi, slujnica consilierului, o dată cu micul dejun. Era o cartolină poştală pe care Binder i-o trimisese în ajun. De cum dădu cu ochii de numele expeditorului, ghici despre ce e vorba. - Stai, Trudi, se adresă el vesel fetei, care se îndrepta spre uşă, uite ceva pentru tine! 1 1 Micul dejun, (germ.) 202 — Biruitorii — îi întinse o hârtie de cinci sute, cum obişnuia de fiecare dată când îi aducea vreo scrisoare. Lăsând neatinsă mâncarea de pe tavă, parcurse nerăbdător cuprinsul mesajului. în câteva cuvinte Pali îl vestea că a sosit marţi seara de la Silvania şi i-a adus un pachet şi o scrisoare. îl aştepta acasă la el, în Kaunitzstrasse, între cinci şi şase. Sorbind pe gânduri cafeaua cu lapte, Sever se întrebă dacă va fi în stare să ajungă la fostul său coleg de liceu în după-amiaza aceea. Avea repetitoriu la institut de la trei şi jumătate, iar la şapte şedinţa săptămânală la societatea „Contardo Ferini". îşi adună însemnările risipite pe masă şi le vârî în servietă, în dimineaţa aceea nu avea cursuri, nici lucrări de laborator, îşi propusese să citească la bibliotecă un capitol din tratatul de fizică al profesorului Wessig. Pe coridorul în care se deschideau cele trei camere studenţeşti dădu de unul dintre vecini, justus Badura. Deşi locuiau în aceeaşi casă, nu aveau nici o relaţie unul cu celălalt. Badura nu-l prea băga în seamă, iar Sever era prea reţinut şi timid, ca să caute tovărăşia cuiva. Nici relaţiile cu al doilea student, Seidel, un medicinist din anul al treilea, nu stăteau altfel. Merseră împreună, mai schimbând câte o vorbă, până la capătul străzii. Acolo Badura se opri să-şi cumpere ţigări, iar Sever o luă la dreapta, pe Wiednerhauptstrasse, spre instifut. Deşi făcea zilnic drumul acela, strada, oamenii, casele i se păreau străine, văzute pentru întâia oară. Aşa se îmtâmplase şi la Arad în 191 7, apoi, cu un an în urmă, în Franţa. Şi totuşi la Paris, după două - trei luni, se deprinsese cu viaţa marelui oraş, cu zgomotul şi cu agitaţia de pe bulevarde şi se apropiase de unii colegi de la şcoala Duvignan de Launeau. Aici însă îi era mai greu, deşi colegii se purtau la fel de prietenos cu el, ca şi cei de la Paris. De altfel, la Viena toată lumea era amabilă şi binevoitoare, de o politeţe care o lăsa în urmă pe cea a parizienilor, încât îşi spunea că dacă a rămas singuratic ca un cuc, vina e numai a lui. în cei cincisprezece ani de când mergea la şcoală nu avusese decât un singur prieten adevărat, 203 — Ion Gheţie — pe Eugen Herlea. Acesta se afla însă departe, la Cluj, şi de luni de zile nu mai ştia nimic despre el. în Viena studiau vreo două sute de români, majoritatea ardeleni şi bucovineni, care se întâlneau la anumite cafenele şi la societatea „România Jună". Se dusese şi el o dată la societate, îndemnat de văru-său Leon, băiatul lui Octav Pop de la Cluj, care-şi pregătea doctoratul în ştiinţe. După război, „România Jună" se mutase în fostul palat imperial Hofburg. Străbătuseră atâtea coridoare întortocheate şi urcaseră atâtea scări, încât fără ajutorul vărului său n-ar fi izbutit să ajungă la ţintă. în odăiţa întunecoasă întâlni o duzină de studenţi care convorbeau gălăgios, fumau cu nemiluita sau răsfoiau ziarele şi revistele româneşti răspândite pe cele câteva mese. Praful şi delăsarea domneau în fiecare ungher al încăperii. Lampa avea abajurul spart. Pe pereţi, portretele lui Eminescu şi Vlahuţă, pătate de muşte. Vreme de un ceas, în fumul vânăt de ţigară, se vorbi necontenit despre almanahul semicentenarului, care îşi amâna apariţia de la un an la altul din lipsă de fonduri şi colaborări din Ţară. N-a mai venit, aşa cum nici vărului său nu i-a făcut de atunci decât o singură vizită. Picat pe neaşteptate, îl găsise într-o ţinută neglijentă, în tovărăşia unei domnişoare oacheşe, fardate, pe care Leon i-o recomandase, râzând cu subînţeles, drept logodnica lui din seara aceea. înaintând în vuietul bulevardului străbătut de tramvaie, trăsuri şi automobile, ajunse în dreptul vechii biserici dedicate sfântului Francisc de Sales. Trecând prin faţa ei, se descoperi ca de obicei. Aici venea duminicile să asculte misa de la ora 10. Revederea bisericuţei îi aminti de conferinţa de la „Contardo Ferini" şi de gândurile ce-l căutau în ultima vreme, câteodată chiar şi în ceasul cât asculta slujba. Sosise la Viena obosit şi descurajat de eşecul suferit la Ecole centrale. Reuşita la Technische Hochschule nu ştersese aproape nimic din amărăciunea adusă cu sine. Dezamăgirea fusese prea puternică ca să nu lase urme adânci. Mai avea de străbătut săptămâni şi luni până să iasă la liman, devenind din nou el însuşi, cel dinainte. în zadar îşi spunea că nemulţumirea sa nu 204 — Biruitorii — are temei, că, iată, e student la una din cele mai renumite universităţi tehnice din Europa, cu viitorul deschis în faţă, fiind totodată lipsit de grijile materiale ale altor colegi. O nevoie arzătoare de a se sprijini pe ceva, de a avea o călăuză sigură în zilele cenuşii, lipsite de bucurie, pe care le trăia, puse stăpânire pe el. Se îndreptă, ca întotdeauna, spre religie. Din păcate, ea nu-i oferi ceea ce căuta. Adevărurile în care crezuse dintotdeauna îi apăreau acum însoţite de semne de întrebare. Cuvintele lui Levizac că religia e o clădire aşezată nu pe temelii, ci pe acoperiş, iar credinţa o poliţă semnată în alb îi reveneau adesea în minte. Mai stăruitoare decât acestea îi răsunau cele câteva fraze citite din cartea lui Renan: Jésus n'a pas été impécable; il a vaincu les mêmes passions que nous combattons; aucun Satan ne l'a tenté, si ce n'est celui que chacun porte en nous..."1 Dorinţa de a citi Viaţa lui /sus, cu toate primejdiile ce le putea naşte o asemenea lectură, îl încerca adesea. Se împotrivea de fiecare dată ispitei, temându-se de o nenorocire cu urmări greu de prevăzut. Simţea undeva în adâncul cugetului că credinţa e un edificiu măreţ şi veşnic, atâta vreme cât îl păstrezi neatins în suflet. Ajunge să mişti din loc unul din stâlpii ei de susţinere sau chiar o singură piatră aflată la temelie, pentru ca întreaga zidire să se năruiască pentru totdeauna. De aceea lupta fără răgaz împotriva îndoielilor. De fapt, nu era vorba atât de îndoieli, cât de îndemnul de a se apropia de adevărurile propovăduite de biserică şi a le cerceta cu alţi ochi decât cu cei ai credinţei necondiţionate. Rămase în biblioteca institutului până la unu. Cufundarea în lectură timp de câteva ceasuri, îl rupea de gândurile şi de preocupările obişnuite. De fiecare dată când părăsea sala bibliotecii se simţea mai liniştit şi mai sigur. Masa de prânz o lua la doi paşi de institut, într-o pensiune de pe Karlsgasse, ţinută 1 1 Isus nu a fost fără greşeli; el a biruit aceleaşi pasiuni cu care luptăm; nici un diavol nu l-a ispitit, în afara celui pe care fiecare din noi îl poartă în sine. (franc.) 205 — Ion Gheţie — de o unguroaică din Pecs, Sâri-neni. Faţă de alte pensiuni pe la care trecuse, aici primea în schimbul a două mii de coroane o mâncare curată şi hrănitoare. în sufrageria lungă, aducând cu refectoriul unei mănăstiri se aflau la ora aceea cincisprezece-douăzeci de persoane, tineri de ambele sexe. Majoritatea o formau studenţii de la Politehnică şi funcţionarii de la instituţiile din împrejurimi. Luau masa la Sâri-neni şi câteva studente de la Conservator, cele mai multe emancipate, cu purtări libere. Sever îşi căuta un loc cât mai izolat şi îşi vedea de mâncare, ocolind societatea şi discuţiile gălăgioase, cu râsete vulgare şi glume cu două înţelesuri. De la întâmplarea nenorocită din 1917, care hotărâse plecarea lui la Arad, rămăsese cu o reţinere aproape bolnăvicioasă faţă de femei. Le ocolea cât putea, aşa cum fugea de reuniunile cu muzică şi dans,/our-uri sau baluri, unde ar fi putut da peste ele. în realitate, nu pe toate femeile le ocolea. De Mica Lobonţ, de pildă, se simţise atras din prima clipă. îşi amintea de lecţiile lor de matematică din vara anului 1918, de uşurinţa cu care se apropiaseră unul de altul, mai ales datorită firii ei deschise, fără ascunzişuri. în drum spre casă, se gândi la Mica. N-o mai văzuse de doi ani, din seara când îşi luaseră rămas bun în faţa casei vicariale din Silvania. Ea îi ceruse să-i scrie, iar el făgăduise, fără a se ţine de cuvânt. încercase în mai multe rânduri, dar degeaba. Nu nimerea tonul potrivit, cuvintele nu se legau între ele. Tot ce-i ieşea din condei i se părea lipsit de noimă şi de îndemânare, copilăros şi prostesc în acelaşi timp. în iulie, după bacalaureat, n-a mai găsit-o în Silvania. Se mutase împreună cu părinţii la Sibiu. Abia atunci şi-a dat seama câtă nevoie avea de ea. l-a scris îndată o scrisoare lungă, la care n-a primit răspuns. Aceeaşi soartă au avut-o şi cele două ilustrate trimise de la Paris. Abia mai târziu a aflat că Mica se certase cu părinţii, care nu încuviinţau hotărârea ei de a urma belle-artele, şi că studia pictura la Cluj, ajutată de o mătuşă mai înţelegătoare. Repetitoriul la fizică ţinu până după cinci, aşa că trebui să ia un fiacru pentru a ajunge la timp în Kaunitzstrasse. Şi aşa, cu trăsura, bătu la uşa lui Binder abia la şase fără câteva minute. 20 6 — Biruitorii — - Ce bine-mi pare că ai venit îl întâmpină acesta pe ungureşte, întinzându-i mâna. Tocmai mă pregăteam să ies şi mă gândeam să las pachetul şi scrisoarea doamnei Baumgartner, proprietăreasa mea. Deschise uşa dulapului, se plecă şi scoase la lumină pachetul învelit în foaie albă, având strecurată sub sfori scrisoarea Helenei. Sever recunoscu pe plic literele prelungi, ordonate ale mamei sale şi se lumină la faţă, de parcă ar fi zărit-o alături de el. - Uite pachetul şi scrisoarea. Le-am primit duminică la prânz. Sper că totul a ajuns în bună stare. Să mă ierţi că te primesc aşa, dar sunt aşteptat undeva de nişte prieteni. Se înapoie la oglindă şi continuă să-şi lege cravata, al cărui nod nu-l prea nimerea. - Ce mai e pe la Silvania, ce fac ai mei? se interesă Sever, de pe scaunul ce-i fusese oferit, l-ai văzut? - Numai pe stimata ta mamă, răspunse Pali, sâmbătă la prânz, cu o zi înaintea plecării. Pe fratele tău nu l-am văzut. Nu era acasă, iar eu n-am prea ieşit în oraş. Doamna Henţia mi s-a părut sănătoasă, numai puţin cam îngrijorată în privinţa ta. -Aşa e ea întotdeauna, mereu cu gândul la mine, murmură Sever, înduioşat. îşi face griji chiar atunci când n-are de ce. Binder Pali îşi legase cravata şi îşi îmbrăcase vestonul. -Ciudat! zise el, luându-şi pardesiul din cuier. Suntem de şase luni la Viena şi ne vedem pentru întâia oară. Şi doar am fost conşcolari trei ani în Silvania! Ştii ce? Hai cu mine! Mă întâlnesc cu doi băieţi într-o cârciumă din Margareten. Unul din ei e Fodor Zoii, băiatul doctorului din Nuşfalău, trebuie să-l ştii. Adăugă zâmbind prieteneşte, ca unul care-i cunoştea năravurile: Fii liniştit, nu vine nici o fată! Sever roşi uşor, deşi ştia că vorbele lui Pali fuseseră rostite fără răutate. - Regret, dar nu pot merge, se scuză el. Sunt aşteptat şi eu undeva. Poate altădată. 207 — Ion Gheţie — VI Societatea Contardo Feririi îşi avea sediul în anii aceia în Piaristenstrasse, într-o clădire cu faţadă severă, aparţinând Arhiepiscopiei romano-catolice a Vienei. O emblemă ovală, în formă de scut, aflată deasupra intrării, purta înscrisă pe circumferinţa ei titulatura: Confoederatio internationalis studiosorum catholicorum „Contardo Ferini". Vienna. Centrul scutului metalic era ocupat de o cruce arhiepiscopală şi de anul fundării instituţiei: 1898. Sever se înscrisese în societate la scurtă vreme după stabilirea sa la Viena, în urma recomandării părintelui Bourgeaud, secretarul Uniunii tinerilor creştini de la Paris. Ca şi aceasta, confederaţia vieneză întreţinea un cămin pentru studenţii străini, situat la etajul clădirii. Parterul era ocupat de birouri şi de o mare sală de reuniuni, în care puteau încăpea până la trei sute de persoane. Aici aveau loc săptămânal conferinţe pe teme din cele mai diverse, unele lipsite de legătură directă cu doctrina şi morala creştină. Printre invitaţi figurau profesori de literatură, filosofie, istoria artelor. Cel puţin o dată pe trimestru se organizau reuniuni muzicale, la care se produceau artişti cunoscuţi. Conducerea dorea să-i intereseze şi să-i atragă pe tineri şi îşi dădea seama că nu prin expuneri pedante, rostite ca de pe amvon, îşi va atinge scopurile. De aceea, deschisese în ultimul an la sediul ei o bibliotecă şi chiar un fumoar, prevăzut cu două mese de biliard, rezervate, bineînţeles, numai membrilor societăţii, al căror număr urcase în ultimul timp la cinci sute. Pentru seara aceea era anunţată conferinţa părintelui dr. Pyttka, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Graz. Faima conferenţiarului şi însemnătatea temei (Raţionalismul modern şi religia) atrăseseră destulă lume. Sever sosi cu întârziere tocmai în momentul când secretarul, reverendul Kisch, care conducea şedinţele, dădea cuvântul doctorului Pyttka. Stingherit de privirile aţintite asupra sa, se strecură în 20 8 — Biruitorii — ultimul rând al sălii. Nimeri alături de tânărul înalt, cu figura serioasă şi inteligentă, îmbrăcat îngrijit, pe care-l zărise în vremea din urmă la şedinţele societăţii. Doctorul Pyttka, un bărbat în floarea vârstei, cu părul castaniu, presărat de timpuriu cu fire albe, îşi începu conferinţa cu un citat din lucrarea Les origines du christianisme a lui Renan. Fără a-l comenta în amănunt, folosindu-se de el mai mult ca pretext pentru a intra în miezul subiectului, începu să-şi dezvolte ideile călăuzitoare ale expunerii. Punctul său de vedere, pe care Sever îl înţelese îndată şi-l aprobă, consta în convingerea că încercările raţiunii umane de a ajunge la ceea ce Hegel numea adevărul absolut erau inutile. Oamenii au în mod fatal o inteligenţă limitată şi, oricât s-ar strădui, nu vor răzbate dincolo de fenomenul lui Kant. Adevărul obţinut la capătul unor secole de eforturi va fi întotdeauna relativ, va fi un adevăr uman (conferenţiarul accentuă asupra acestui cuvânt). Există indiscutabil margini ce nu vor fi depăşite, şi aceasta pentru că în încercările de a deduce adevărul, mintea omenească nu are la dispoziţie acel minimum necesar de două elemente din compararea cărora ar putea reconstitui prototipul. Se înşeală filosofii când socotesc că o asemenea condiţie este împlinită, întrucât există, distincte, un subiect şi un obiect. în realitate, dualitatea e aparentă. Filosofii idealişti includ obiectul în subiect, iar materialiştii reduc subiectul la o expresie a obiectului. Doctorul Pyttka trecea drept un savant în materie şi avea reputaţia unui iscusit vorbitor. De astădată însă, nu izbutea să prindă şi să păstreze treaz interesul auditorului. Evitând să se refere neîncetat, ca atâţia alţii, la Biblie, ca la un argument fără replică, se străduia să reprezinte bancruta neoraţionalismului prin înseşi erorile sale şi opiniile divergente ale susţinătorilor lui. De aici mulţimea citatelor din operele unor autori necunoscuţi celor mai mulţi, sau folosirea unor termeni abstracţi, a căror înţelegere presupunea o prealabilă iniţiere în filosofie. El însuşi îşi da seama că nu stăpâneşte sala. Un 209 — Ion Gheţie — murmur se ridica uneori din rândul asistenţei, potolit tot mai greu de sprâncenele adunate ale secretarului. Unul dintre puţinii care ascultau cu luare-aminte cuvintele vorbitorului era tânărul blond de lângă Sever. Aşezat picior peste picior, într-o poziţie comodă, dar nu neglijentă, lua note într-un carnet legat în piele, folosindu-se de un creionaş-rezervor de argint. Conferinţa se încheie după un ceas, iar secretarul anunţă o pauză de zece minute înainte de reluarea şedinţei (la Contardo Feririi conferinţele erau întotdeauna urmate de dezbateri). Sever, obosit şi abia aşteptând să deschidă scrisoarea primită de acasă, se hotărî să plece. în faţa intrării dădu peste tânărul care stătuse lângă el. Ţinea o ţigară în gură şi se căuta de zor prin buzunare. - Nu se întâmplă cumva să aveţi un chibrit? se adresă el lui Sever, scoţându-şi politicos pălăria. Sever nu fuma, dar avea asupra lui întotdeauna o cutie de chibrituri. - Vă pot oferi şi Dumneavoastră o ţigară? reveni necunoscutul, înapoindu-i chibriturile. Eu fumez „Memphis". Dădu din cap când auzi că interlocutorul lui nu fumează. Adăugă, mai mult din politeţe: - V-am văzut de câteva ori la şedinţele societăţii. Faceţi parte dintre membri ei? - Da, din toamnă, răspunse Sever. Dumneavoastră nu? Tânărul tăgădui, în timp ce-şi încheia pardesiul: - Nu, nu, sunt un simplu oaspete, zise el. Audiez uneori câte o prelegere. Totul părea a fi spus, iar Sever se gândea cum anume să se despartă de interlocutorul său. Ca mai tânăr, aşteptă politicos un cuvânt din partea lui. - Mergeţi cumva spre Opernring? îl întrebă în chip neaşteptat necunoscutul. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, am putea face o parte din drum împreună. O plimbare ar fi binevenită, după conferinţa din seara aceasta, nu-i aşa? Dar mai înainte, permiteţi-mi să mă recomand: sunt Aloys Dimscha. 210 — Biruitorii — Scoase portofelul din buzunarul de la piept al vestonului: Poftim cartea mea de vizită! Cam stingherit că poartă în mână un pachet, Sever îi întinse una din cărţile de vizită tipărite la Paris: - Adresa mea e, bineînţeles, alta, se simţi el dator să adauge. - Sever Henţia? citi tânărul numele aflat pe peticul de carton. Român? - Da, încuviinţă Sever cu oarecare mirare. Din Transilvania. îşi continuară drumul pe lângă gardul metalic, cu drugi în formă de lance, care străjuia intrarea în Volksgarten. în mod firesc, discutară despre conferinţa doctorului Pyttka. Cu tonul unei scuze, căci se socotea oarecum gazdă, Sever mărturisi că, după el, expunerea fusese destul de plictisitoare. însoţitorul lui nu-i împărtăşea părerea. - Plictisitoare, nu, observă el, numai un pic greoaie şi nu totdeauna argumentată. A fost mai degrabă un curs universitar, decât o prelegere populară. Preciză îndată că studiază filosofia şi că în momentul de faţă îşi pregăteşte doctoratul cu profesorul Dolmatsch. Se interesă, la rândul lui, ce facultate urmează Sever. Arătă destul de surprins aflând că e înscris la Politehnică. Când ajunseră în Opernring, se apropia de nouă, iar circulaţia se mai domolise. Seara de primăvară timpurie era friguroasă. O ceaţă uşoară învăluia lumina felinarelor. Dimscha făcu semn unei trăsuri goale care venea dinspre Mariahilf. - Veniţi cumva şi săptămâna viitoare la societate? îl întrebă Sever, după ce-şi luară rămas bun. - Nu ştiu, s-ar putea, răspunse acesta evaziv, din trăsură. Până joia viitoare, Sever se gândi în mai multe rânduri la noua sa cunoştinţă. îi fusese simpatic din prima clipă, în ciuda manierelor sale cam studiate şi reci. Pe cartea de vizită numele îi era precedat de un von, pe care, în momentul prezentării îl lăsase deoparte, şi ortografiat mai neobişnuit: Aloys von Dymsza. Locuia în Neubau, pe Siebensterngasse. îl reîntâlni peste două săptămâni la o conferinţă despre SchiIIer a unui scriitor catolic renumit prin studiile sale asupra 211 — Ion Gheţie — epocii Sturm und Drang. După ce parcurseră din nou drumul spre Opernring, hotărâră să se vadă a doua zi după-masă. Foarte punctuali amândoi, sosiră la locul întâlnirii cu cinci minute mai devreme. La fel de politicos, dar mai puţin rezervat, Dymsza îl pofti la cafeneaua „Corso" de lângă Biserica Scoţiană. Sever, puţin obişnuit cu localurile vieneze, se simţi îndată în largul său în sala sobră, îmbrăcată în lambriuri de stejar, cu gravuri pe pereţi. La mesele de marmură sau în compartimentele laterale, consumatorii îşi beau în tihnă cafelele sau păhărelele de porto, cufundaţi în lectura ziarelor. Se găseau în locul păstrat întocmai ca înainte de război, inclusiv ziarele „Fliegende Blăter", „Simplizissimus", „Gartenlaube", „Uber Land und Meer", toate la fel de vechi, dacă nu chiar mai vechi decât cafeneaua. Câteva întâlniri ajunseră celor doi tineri rezervaţi şi distanţi să se apropie. Sever îi vorbi lui Dymsza despre sine şi ai săi. La rândul său află o seamă de amănunte asupra acestuia. Avea douăzeci şi patru de ani, era vienez din naştere şi dorea ca după doctorat şi habilitare să obţină o docenţă liberă la Universitate. Părinţii îi muriseră de câţiva ani: tatăl, fulgerat de o apoplexie la începutul războiului, mama, secerată de influenza din toamna lui 1918. Locuia, împreună cu o soră mai mică şi cu o mătuşă, în casa familială de pe Siebensterngasse. Odată cu statornicirea timpului frumos, făcură câteva plimbări împreună. Odată, în timp ce străbăteau aleile parcului orăşenesc din apropierea gării, Dymsza îi destăinui subiectul tezei de doctorat: Filosof ia religiei şi religia filosof iei. Titlul îl puse pe gânduri pe Sever care ceru amănunte. Acestea se dovediră neîndestulătoare, aşa că proxima dată când intrară la cafeneaua „Corso" îşi întrebă noul prieten: - Dumneata eşti necredincios, Aloys? în acest sens interpretase el ideile lui Dymsza. Dar Dymsza tăgădui înainte ca Sever să fi mărturisit motivele ce-l duceau la o asemenea încheiere. - Dimpotrivă, sunt credincios, numai că nu mă aşez întotdeauna pe poziţiile religiei, declară el. în teza mea, orice 212 — Biruitorii — religie, inclusiv cea creştină, sunt privite, ca la Schopenhauer, drept un sistem metafizic, fireşte incomplet şi nesistematic, dar elaborat şi nu revelat. Religia nu e pentru mine un mesaj din partea lui Dumnezeu către oameni, ci ca o încercare a oamenilor de a-l descoperi pe Dumnezeu. Aici mă deosebesc eu de concepţia doctorului Pyttka. Cât priveşte existenţa lui Dumnezeu, posibilă în principiu, ea este după părerea mea una necesară, de îndată ce încerci să explici lumea servindu-te de singură raţiunea omenească. Cunoşti, nu-i aşa, fraza lui Voltaire, care nu este un simplu spirit, cum îşi închipuie unii: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat". Cam asta şi încerc să dovedesc în lucrare. Ceea ce nu e chiar atât de greu, dacă porneşti de la cele mai potrivite premise. Mai anevoios este să-l imaginezi pe Dumnezeu, adică să treci dincolo de o simplă convenţie sau, altfel spus, de o abstracţie. Dar de ce te interesezi de toate acestea? Mai codindu-se, Sever îi mărturisi gândurile care-l frământau în privinţa unor chestiuni legate de religie şi de credinţă. Dymsza îl lăsă să vorbească, fără a interveni, deşi îi ghicise de la primele cuvinte îndoielile. - Spune-mi, Sever, i se adresă el, aprinzând o nouă ţigară, Dumneata crezi din capul locului, instinctiv, în Dumnezeu? Nu mă refer acum la adevăruri revelate, dogme şi aşa mai departe. înţelegi ce vreau să spun? - Da, răspunse el o singură dată la amândouă întrebările. Voi să adauge: „vreau să cred", dar se mulţumi să repete afirmaţia: Da, cred. - Atunci, mulţumeşte-te cu Dumnezeul pe care-l porţi în suflet şi nu încerca să-ţi creezi altul cu ajutorul minţii. Dumnezeul filosofilor e rece şi inaccesibil inimii. El nu-ţi poate fi de nici un folos în viaţă. S-ar putea foarte bine să nu-l găseşti şi să-l pierzi pe cel pe care-l ai acum. Atunci vei ajunge neîndoielnic la ateism sau la scepticism. Ateismul, în măsura în care e o realitate şi nu o joacă de cuvinte, mai merge. Dar scepticismul, aşa cum ne-a învăţat doctorul Pyttka, e cea mai nenorocită stare în care poate ajunge un om. 2-13 — Ion Gheţie Dymsza rosti ultimele cuvinte uşor ironic, încât Sever nu ştiu cu câtă seriozitate priveşte cuvintele conferenţiarului de la Contardo Feririi. Ironia se adresa însă doctorului Pyttka personal şi nu ideilor propovăduite de el. La despărţire, îl anunţă pe Sever că va lipsi un timp din Viena. - Plec în Bucovina, la Czernowitz pentru o săptămână, poate mai mult. Ce ciudat! Cu şase ani în urmă mi-aş fi luat un bilet la casa gării şi aş fi urcat în expresul de Lemberg. Acum îmi trebuie un paşaport în regulă şi trei vize de tranzit, în afara celei româneşti! Nu e uimitor? VII Aflând că Dymsza călătoreşte în Bucovina, Sever fu cuprins de o bănuială mai veche. Consilierul Sykora, care cunoştea din auzite familia Dymsza, nu-i putu da prea multe amănunte, îi puse însă în braţe un volum de format mijlociu, foarte gros, cu asigurarea că va găsi tot ce doreşte. Era un dicţionar biografic, tipărit în 1896, în care erau cuprinse cele mai de frunte familii austriece, un fel de Almanah Gotha al lumii bune din Imperiu. Numele de Dymsza figura în capul a trei articole, consacrate pe rând lui Gregor, Leopold şi Nikolaus von Dymsza. Aşa cum presupusese Sever, familia noului său prieten se trăgea din Bucovina şi anume din satul Dâmşeşti din apropierea Cernăuţiului, fiind la origine curat românească, întâiul pomenit în ascendenţa lui Gregor, Theodorus, (1758-1818), fusese judecător la Forum Nobilium din Lemberg prin anii 1 790-1800. Gregor (1780-1853) se mutase în epoca războaielor napoleoniene la Viena, unde funcţionase ca interpret şi apoi ca funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Străine. Fiul lui Gregor (creat cavaler în 1821), Nikolaus (1816-1885) îi urmase tatălui său în birourile din BalIplatz şi ajunsese ministru plenipotenţiar la Belgrad şi Atena. Căsătorit cu Irma von Dorff, dobândise prin aceasta o avere considerabilă. Dintre cei trei copii ai săi, unul ajunse general (Leopold), altul abatele unei 214 — Biruitorii — mănăstiri în Styria (Franz), iar al treilea consilier în Ministerul Justiţiei. Acesta, pe nume Richard-August, născut în 1867, putea fi tatăl lui Alois. Judecând după numele de botez şi după căsătoriile încheiate, familia începuse să se desnaţionalizeze încă din prima jumătate a secolului trecut. Dymsza se întoarse vesel şi mulţumit din călătorie în primele zile ale lui mai. Se întâlniră, după obicei, la cafeneaua „Corso". Acum află Sever că prietenul său fusese plecat să vadă de interesele moşiei Dâmşeşti, ce-i aparţinea lui şi surorii sale, Edith. Vechiul administrator, un ucrainean pe nume Robczuk murise şi trebuia să se îngrijească de găsirea altuia. - Şi Cernăuţiul? se interesă Sever. îmi închipui că ai mai fost în Bucovina. L-ai găsit schimbat? - Da, am mai fost cu tata prin 1912, mărturisi Aloys. Nu s-a schimbat, dacă înţelegi prin asta că toate clădirile mai mari se găsesc în locurile lor: Palatul Guvernatorului, Mitropolia Ortodoxă, Universitatea. Războiul l-a atins în mică măsură. Ruşii l-au jefuit fără milă în 1914, apoi din nou în 1916, când l-au ocupat a doua oară, dar casele nu le-au putut lua cu ei. Deosebirea stă, ca să zic aşa, în decor. Firmele la prăvălii sunt româneşti, numele străzilor, la fel, în oraş se aude mai puţină vorbă nemţească. Evreii sunt însă la fel de numeroşi ca odinioară. îi zâmbi din nou şi voi să-l întrebe ce-a mai făcut în absenţa sa. Sever însă i-o luă înainte cu întrebarea care-i ardea de mult buzele: - Spune-mi, Aloys, dumneata te simţi român? Pentru prima oară în seara aceea, faţa lui Aloys deveni serioasă. - O, nu, făcu el cu hotărâre. Eu sunt austriac. Dar familia mea e de origine românească. Ceva în cuvintele lui nu fu pe placul lui Sever. Poate tonul cam iritat al vocii, poate insistenţa cu care ţinuse să sublinieze că e austriac. - Dacă familia Dumitale a fost cândva românească, înseamnă că şi Dumneata ai aceeaşi origine, observă el. ii 5 — Ion Gheţie — Figura lui Aloys îşi recăpătă înfăţişarea jovială de totdeauna, îşi aprinse o ţigară şi trase cu nesaţ un fum înainte de a răspunde. -Asta e sută la sută exact, declară el, lăsându-se pe spătarul scaunului. De altfel, te rog să mă crezi că n-am fost niciodată atât de nătâng ca să-mi reneg originea, după cum nu m-am ruşinat nici de faptul că astăzi suntem austrieci. Pe mine mă poţi compara cu o tânără de bună condiţie, care a făcut o partidă excelentă. E mândră de familia în care a intrat, căci n-a făcut o mezalianţă, dar nici de fostul ei cuib nu se sfieşte să vorbească. Dar ce ţi-a venit să-mi pui tocmai astăzi o asemenea întrebare? Sincer să fiu, am crezut că ştii mai demult. - Am presupus, dar n-am fost sigur. M-a cam deranjat felul în care îţi scrii numele. - Asta se trage de la un străbunic al meu, care a trăit ani de zile la Lemberg, îl lămuri Aloys. Şi-a scris numele cu ortografie poloneză şi aşa a rămas. Mai demult, când familia mea nu părăsise Bucovina, se chema Dâmşescul. Rosti numele românesc cât se poate de corect, fără urmă de accent străin. Sever îşi aminti cum pronunţase numele său în seara când se cunoscuseră la Contardo Feririi şi cum îl întrebase îndată dacă nu e cumva român. - Dumneata vorbeşti româneşte, nu-i aşa, Aloys? îl întrebă el după un moment de ezitare. Nu era sigur dacă e bine să continue discuţia sau ar fi fost mai înţelept să o lase baltă. - Desigur, zise Dymsza, firesc. Sau, mai bine zis, vorbeam. Nu-mi dau seama cât am uitat în ultima vreme. în familia noastră tradiţia românească a fost puternică. Ea a început să se piardă numai după ce bunicul meu, Nikolaus, s-a căsătorit cu o austriacă. Cei de până atunci ţinuseră morţiş să nu-şi amestece sângele. Au luat în căsătorie numai românce, oricât de buni supuşi austrieci erau şi cât de sus ajunseseră. Tata vorbea româneşte, dar nu folosea limba decât cu mine şi cu soră-mea, Edith. Pe noi a ţinut cu tot dinadinsul să ne înveţe româneşte, încă de mici copii. Nu pentru că ar fi considerat-o ca pe a doua limbă maternă, el era austriac din creştet până în tălpi, ci pentru 216 — Biruitorii că socotea că e bine să cunoşti cât mai multe limbi. Sper că nu te-am jignit, ca român, cu cuvintele acestea. Sever clătină capul a tăgadă. Ideea că Aloys, deşi de vechi neam românesc, nu simte româneşte îl mira şi în acelaşi timp îl întrista. - Ţi-aş mai pune o întrebare, dacă nu mi-ar fi teamă că o să te supăr şi că răspunsul Dumitale o să mă supere pe mine. Aloys respinse o asemenea eventualitate. De ce să se supere? Dimpotrivă, tăcând, ar putea stârni neîncrederea unuia faţă de celălalt. - Bine, consimţi Sever, nu fără greutate. Spune-mi, Aloys, pentru Dumneata a fost o nenorocire că Imperiul s-a fărâmiţat după război şi că Bucovina a ajuns românească? La plecare te plângeai că trebuie să călătoreşti cu paşaport. Dymsza rămase cu ochii aţintiţi asupra ceştii de cafea. Voi să mai aprindă o ţigară, dar renunţă; fumase prea mult în ziua aceea. - Sincer să fiu, dispariţia Imperiului nu m-a lăsat rece. Poate chiar mai mult, am resimţit-o ca pe o pierdere. De pe o zi pe alta, lumea mi s-a părut schimbată. Nici noi nu eram aceiaşi. Dinastia alungată, Viena plină de refugiaţi, Hofburgul dat cu chirie. E explicabil, nu-i aşa? Cât priveşte problema românească, ce-aş putea să spun? Fiind austriac, nu am avut niciodată sentimente dacoromâneşti. Dar reunirea românilor într-o singură ţară este oarecum normală. De fapt nu-mi pare atâta rău că Bucovina e astăzi românească, cât mă deranjează împrejurarea că moşia noastră din Dâmşeşti a fost expropriată şi că din 700 de hectare, am rămas numai cu 100 şi cu un petic de pădure. Noroc că averea noastră din Austria a rămas neatinsă. îşi dădu seama că atmosfera dintre ei nu mai e la fel ca la începutul discuţiei. Se întoarse spre chelner şi-i ceru două păhărele de Kummel. - Haide, să bem servus, propuse el. Destul ne-am tratat oficial timp de o lună şi mai bine. Şi să vorbim de azi înainte Şi româneşte. 2-17 — Ion Gheţie — în ciuda aparenţelor, Sever se temu ca nu cumva prietenia dintre ei să se destrame tocmai atunci când devenise mai trainică. Se înşela. La proxima lor întâlnire, Aloys îl invită la el în Siebensterngasse. Ajunseră în faţa unei case mai mult trainică decât frumoasă, vopsită într-un galben spălăcit, cu parter şi etaj. Cei doi fraţi ocupau numai etajul, de altminteri foarte încăpător, al clădirii. După moartea părinţilor, casa devenise prea mare numai pentru ei şi pentru mătuşa lor, mai ales că aceasta se împărţea între propia ei locuinţă din Albertplatz şi cea a nepoţilor. Parterul îl închiriaseră unor cunoscuţi, nu pentru a realiza un câştig, ci pentru a avea în vecinătate nişte persoane de încredere. Călăuzit de Aloys, Sever pătrunse într-un vestibul arcuit, tapisat într-o stofă cafenie deschisă cu dungi roze, iar de aici într-un hol cu patru uşi. întreg apartamentul avea şase încăperi, în afara sălilor de trecere şi a dependinţelor. - Va trebui să facem o vizită mătuşii mele, zise Aloys, cu un gest spre una din uşi. Nu stăm decât atât cât să-i spunem bună ziua. în salonul încărcat cu o mie de obiecte de preţ risipite pe măsuţe, gheridoane şi comode, o doamnă mai în vârstă, dar încă nu bătrână, citea o carte într-un fotoliu cu spătar înalt. După ce nepotul ei încheie prezentarea, aruncă o scurtă privire din ochii ei albaştri, obosiţi, musafirului rămas cu un pas în urmă. Era slabă, uscată şi rece, la fel ca mâna subţire, cu vine proeminente pe care o întinse spre a-i fi sărutată. - Ach, sol făcu ea cu o undă de interes, auzind numele rostit de nepotul său. Fură singurele cuvinte rostite în minutul cât cei doi tineri se aflară în preajmă-i. - Nu te sinchisi, îl încurajă Aloys după ce ieşiră, aşa se poartă cu toate noile sale cunoştiinţe. Şi-apoi, după-amiezile, are uneori nişte migrene teribile. E mai originală de felul ei, cum sunt de obicei fetele bătrâne. Vei vedea mai târziu că nu e atât de ceremonioasă. Fumează (de obicei din ţigările mele), 218 — Biruitorii — joacă poker cu nişte prietene şi foloseşte un vocabular mai puţin elegant când i se întâmplă să piardă. Intrară în biroul lui Aloys, cu mobilier din nuc sculptat. Arăta încă şi mai sever decât camera lor de domni din casa vicarială, cu care se asemăna în unele privinţe. Canapeaua şi fotoliile erau tot din piele, biblioteca avea vitrine de cristal. Portretele lipseau de pe pereţi, fiind înlocuite cu peisaje. Bustul de bronz al unui bărbat necunoscut străjuia de pe un piedestal înalt încăperea vastă şi cam întunecoasă. Aloys sună şi ceru o sticlă de porto. Deşi băutura era aceeaşi ca la „Corso", nici unul din ei nu se simţea în largul lui. Conversaţia lâncezea, întreţinută mai ales de gazdă. O uşă aflată în spatele lui Sever se deschise pe neaşteptate şi o tânără apăru în prag. - Oh, Aloys! exclamă ea, oprindu-se dintr-o dată locului, lartă-mă, nu ştiam că eşti cu cineva... Voiam numai să... Dar nu-i nimic, putem lăsa pe mâine, nu e ceva important. Voi să iasă, după ce răspunse cu o mică înclinare a capului la salutul ce-i fusese adresat de tânărul înalt, slab, cu ochi negri-arzători, care se ridicase în picioare la intrarea ei. - Nu te speria, o reţinu râzând Aloys, nu muşcă! E numai prietenul meu Henţia de care ţi-am mai vorbit. - Ei, dacă tot am intrat, să rămân, consimţi ea, regăsindu-şi felul obişnuit de a fi. Sper să nu vă stingheresc prea tare. De altfel, nu stau decât un minut. Dumneata eşti aşadar faimosul domn Henţia! Să ştii că de o lună fratele meu te pomeneşte neîncetat! De cum o văzu, Sever ştiu că o are în faţă pe Edith, sora lui Dymsza. Cu toate că acesta îi vorbise adesea despre ea, nu-şi închipuise niciodată că e atât de tânără şi de plăcută la înfăţişare. Numai faptul că era îmbrăcată într-o rochie de seară, din mătase albastră şi îşi pieptănase părul înalt te făcea să nu-i dai optsprezece-douăzeci de ani. Avea în ea ceva de copil neîmplinit, care a îmbrăcat în joacă lucrurile mamei, ca să facă pe omul mare. Măruntă de stat, dar înălţată de pantofii 219 — Ion Gheţie — cu tocuri, era delicată şi subţire, cu corpul pierdut în rochia tăiată mai larg în dreptul şoldurilor, după moda zilei. Nu se fardase deloc. Numai o umbră de pudră se ghicea pe pieliţa deschisă a obrazului, presărată cu câteva pistrui. Blondă-cânepie, cu fruntea înaltă şi ochii mari, albaştri, inexpresivi, avea totuşi un farmec aparte, care-o făcea plăcută şi apropiată din prima clipă. Sever îi sărută mâna delicată, uşoară şi rosti abia auzit Henţia Sever. Se simţea prost în faţa acelei domnişoare elegante, aşa, în hainele de purtare, nu prea bine călcate, şi cu pantofii prăfuiţi. - Dar staţi jos, staţi jos, de ce aţi rămas în picioare? li se adresă ea. Uite, mă aşez şi eu ca să vă fac curaj. Venisem numai să întreb dacă... în ciuda siguranţei de sine şi a uşurinţei cu care vorbea, avea şi ea ceva neobişnuit în felul de a se purta. - Mă pregăteam să ies, reluă ea, pe tonul unei explicaţii. Sunt aşteptată la Minna, se întoarse ea spre Sever. Să-ţi spună Aloys. Nu e Minna von Barnhelm, ci o prietenă de-a mea. Minna dă o dată pe lună nişte aşa-zise serate, la care ţine cu tot dinadinsul să mă duc. Nu ştiu cum se întâmplă că de fiecare dată ne plictisim în lege, iar petrecerea se sparge după un ceas-două. Băgă de seamă că prietenul lui Aloys şade tăcut pe scaun şi priveşte stingherit covorul. - Am o idee! reluă ea, veselă. Ce-ar fi să veniţi amândoi cu mine? Vă asigur că veţi fi primiţi cu braţele deschise. La seratele Minnei e întotdeauna criză de dansatori. - Pe mine să nu contezi, draga mea! îi reteză avântul fratele ei. Poate că vrea Henţia să se ducă... Sever nu ştia cum să scape. Nici prin minte nu-i trecea s-o însoţească pe tânăra aceea abia cunoscută, aşa cum era îmbrăcat, într-o casă străină. - O, minţi el, încurcat, cu multă plăcere, dar sunt aşteptat undeva în seara aceasta. Şi-apoi nici nu prea cunosc dansurile la modă acum... 220 Biruitorii — - Cu dansurile n-ar fi nici o problemă, îl asigură ea, nimic nu se învaţă mai uşor decât un shimmy, dar dacă spui că eşti ocupat... Trecu la alt subiect, lăsând să se înţeleagă că invitaţia o făcuse mai mult ca să se afle în treabă. Se sculă îndată, plângându-se că e în întârziere. - Ai intimidat-o pe soră-mea! îl anunţă încântat Aloys, după ce rămaseră singuri. Nu zâmbi neîncrezător. S-a comportat aşa cum n-am văzut-o de pe vremurile când era la pension. De obicei e reţinută, chiar faţă de mine, şi foarte puţin vorbăreaţă. Tot ce a făcut a fost numai ca să-şi ascundă încurcătura. Uite, o dovadă: a uitat să spună ce voia de la mine! VIII Una dintre persoanele prin care Helena afla ce se întâmplă prin oraş era Emilia Roşea, Emili-neni, soacra avocatului Tarţia. Scundă, bondoacă, cu faţa bucălată şi ochi iscoditori, cutreiera străzile de dimineaţa până seara, pradă unui veşnic neastâmpăr. Rămânea scurtă vreme într-un loc, o jumătate de ceas, uneori nici atât. în timp ce înghiţea o cafea, sau un ceai, îşi deşerta în pripă sacul cu noutăţi, apoi îşi vedea neîntârziat de drum. Se întâmpla ca într-o zi să facă şi câte opt-zece vizite dintr-un capăt în celălalt al oraşului. în ajunul întoarcerii lui Victor de la Ocna, Helena se trezi cu ea pe la unsprezece. Au fost destule două cuvinte ca să-şi dea seama că, de data aceasta, Emili-neni n-a venit numai ca să-şi vândă braşoavele. Luând-o de departe, cu îndemânare, bătrâna îi mărturisi, destul de învăluit, că Aurorei, fata mai mare a lui Tarţia, îi căzuse cu tronc Victor. Dansase cu el de câteva ori la bal, apoi îl întâlnise în societate şi tare-l mai plăcuse, aşa serios şi distins cum era. Acum, de bună seamă, una e să-ţi placă cineva şi alta a te duce mai departe. Ea s-a cugetat la cuvintele Aurorei şi iar s-a cugetat. După părerea ei, tinerii s-ar fi potrivit unul cu altul şi ca vârstă, şi ca poziţie. La o încuscrire între familiile lor, de-ar fi să fie, ea una piedică nu vedea. 221 — Ion Gheţie — -Apoi Victor nu e de însurat, răspunse Helena cu jumătate de gură. încă nici douăzeci şi patru de ani n-a împlinit şi mai are până îşi va face o situaţie pe măsura speranţelor noastre. Unde pui că în seama lui se află şi creşterea lui Sever. Dar Emili-neni găsi răspuns la toate. Adăugă, mai servindu-se cu un pusser//,1 că nici Tarţia n-ar da-o pe Aurora goală de tot, că o va înzestra cum se cuvine. Nu de mult, parcă prin ianuarie, l-a auzit spunând că a ei va fi casa de sub Măgură şi un milion, bani bătuţi, pe lângă mobilă şi ştafirung. Unde pui că, de s-ar face căsătoria, tot oraşul ar fi în mâinile lui Tarţia şi ale lui Victor. Helenei nu-i plăcea Aurora. Ce-i drept, era frumoasă şi bine închipuită trupeşte şi avusese parte de creştere aleasă. Dar prea se ţinea cu nasul pe sus, parcă ar fi fost fată de grof şi se fandosea, vopsindu-şi buzele şi purtând rochii scurte. Una peste alta, n-ar fi fost o partidă rea pentru Victor. S-ar fi împăcat astfel şi băiatul cu Tarţia, cu care nu se avea bine deloc. Pe oamenii de felul lui era periculos să-i ai drept duşmani. - Dar Tarţia ştie de toate acestea? întrebă ea grijulie. - Ştie cât ştie, dar mai mult nu ştie, răspunse în doi peri Emili-neni . Am eu aşa o bănuială că nu s-ar opune. îşi termină prăjitura şi se pregăti de plecare. - Acum voi faceţi cum socotiţi mai bine, Helenă, zise ea, nemulţumită că n-a primit un răspuns pe loc. Poate i-o fi plăcând lui Viţi de altele. Vorbeşte lumea că în ultimul timp tare umblă pe la fata lui Bodor. Ba încă Bodoroaia s-ar fi lăudat că în curând Aniko va fidanţa cu Victor. - Nu te uita nici tu la câte spune lumea, o dezmântă Helena, aprinzându-se deodată. Băiatul meu fată de ungur nu va lua în veci de veci. Cât ţine de cealaltă vorbă, trebuie să-l întreb pe Viţi. Până se va alege într-un fel, să rămână între noi. Eu de-a curmezişul nu mă voi pune, dacă tinerii vor dori să se ia. După plecarea lui Emili-neni, Helena rămase pe gânduri. Nu căsătoria lui Victor cu fata lui Tarţia o frământa, ci bănuiala 1 Bezea, (magh.) Biruitorii — că băiatul se va fi hotărât pe ascuns să se însoare cu Aniko. Şi chiar de nu o va fi cerut în toată forma, trebuie să-i fi scăpat măcar o vorbă. Altminteri, de unde ar fi luat Bodoroaia cutezanţa de a se lăuda că tinerii vor schimba în curând inelele. Victor se înapoie din inspecţie vineri la ceasurile prânzului, în timp ce mâncau, o puse la curent pe mamă-sa despre situaţia de la Ocna (convorbirea cu Augusta o trecu sub tăcere). Spre mirarea sa, Helena îl ascultă numai cu o ureche, fără a interveni decât o dată sau de două ori. Pricina purtării ei i se lămuri abia spre sfârşitul mesei, când mamă-sa aduse vorba despre vizita lui Emili-neni şi de fata lui Tarţia. - Nu-mi arde mie de însurătoare, i-o reteză Victor, plictisit. Şi chiar de-aş dori să-mi iau nevastă, nu pe Aurora o voi alege, poate fi mama sigură! Altădată Helena ar fi încuviinţat hotărârea băiatului, mai ales că nici ea nu-l dorea însurat aşa devreme. Dar acum, ascunzându-se cu iscusinţă, se întrecu în a susţine încuscrirea cu Tărţeştii. Ştiind cât ţine Victor la bani, adăugă că Tarţia va da fetei un milion, plus celelalte. Din tonul cu care vorbea şi se străduia să-l înduplece, Victor pricepu că mamă-sa una vorbeşte şi alta are în cap. - Ba nu va da nici o sută de mii, o contrazise el, căci n-are de unde. De când a ajuns primar, biroul avocaţial nu-i aduce mai nimic. Moşia de la Vârşolţ e sub ipotecă la „Silvania". Care bancă ar fi nebună să-i împrumute atâtea parale? Helena se prefăcu că nu pricepe şi îşi urmă jocul. - Tarţia ăsta are mare putere, face ce vrea în oraş. Nu-i bine să-l ai împotriva ta. - Ba n-are putere, i-o întoarse Victor. Puternic e astăzi numai cel ce are bani. După-amiază, pe la şase, când se pregăti de plecare, Victor îşi găsi mama în camera de zi, cu lucrul de mână în poale. - Unde te duci? întrebă ea într-o doară, fără a ridica ochii, atentă la mişcarea neobosită a celor două andrele. Ai vreo convenire? — Ion Gheţie — - Nu am, răspunse scurt Victor. - Te întorci târziu? - Nu ştiu. Să nu mă aştepte mama cu cina. Helena zărise cu coada ochiului că băiatul purta un rând de haine din cele bune şi că-şi schimbase cămaşa. Ştia prea bine încotro îl vor duce paşii în seara aceea, doar n-o văzuse pe Aniko de duminică şi nu mai putea de dorul ei. Totuşi, îşi continuă nestingherită tricotatul. Victor nu veni la masă. Helena cină singură, faţă în faţă cu farfuria şi cu tacâmurile neatinse ale băiatului. Se culcă devreme, deşi ştia prea bine că nu va dormi. Trei ore la rând numără cu răbdare sferturile pe care le suna orologiul în Wohnzimmer. în răstimpuri, stătea cu urechea aţintită la zgomotele străzii. După zece, freamătul oraşului se stinse treptat. Din vreme în vreme, la intervale mari, ecoul câte unui pas întârziat ajungea la ea. De fiecare dată, se sălta uşor în aşternut şi îşi oprea răsuflarea. Cunoştea bine mersul lui Victor, când mai încet, când mai iute, dar întotdeauna apăsat, scoţând un anumit sunet din pietrele drumului. Numai din felul de a călca şi îşi dădea seama dacă băiatul e vesel sau îngândurat, dacă treburile i-au mers bine sau, dimpotrivă, n-a avut succes. în seara aceea, Victor întârzia. Abia după miezul nopţii, când ultimul zvon al oraşului murise, îi desluşi pasul, coborând dinspre poştă. Nu s-ar fi putut spune că fiul său e în apele lui în seara aceea. Călca repede, îndesat, ca unul care abia aşteaptă să se vadă acasă. Un minut mai târziu, auzi cheia în broască. „Oare ce s-o fi întâmplat între ei?" se întrebă curioasă şi totodată înciudată că nu ştie nimic. - Tare mult ai zăbovit aseară, dragul mamei, începu ea mieroasă a doua zi dimineaţa, după ce Victor se aşeză la masă. Numai ceasul din Wohnzimmer mi-a ţinut de urât până după douăsprezece. Aştepta un cuvânt din partea lui, dar băiatul îşi desfăcu şervetul şi începu să-şi ungă cu unt o felie de pâine. 224 — Biruitorii — - Oare ai fost pe undeva după ce ai plecat de la fata lui Bodor de ai sosit atât de târziu? se interesă ea pe acelaşi ton, sorbind din cafeaua neagră pe care o bea întotdeauna când nu dormea îndeajuns peste noapte. - N-am fost, răspunse Victor fără chef. Simţea că mama sa caută cu lumânarea o explicaţie şi făcea tot ce putea ca să o ocolească. - Apoi rău destul că ai rămas atât, continuă ea. Nu se stă la o fată cinstită până la miezul nopţii. Dacă tu nu te-ai gândit la faima ei, trebuia să ştie ea ce se cuvine. Nu mai vorbesc de mamă-sa. Aşa-i poartă de grijă fetei? Deoarece Victor tăcea chitic, ca surd la cuvintele ei, îl fulgeră cu o întrebare care cerea numaidecât răspuns. - Oare mă înşel eu, iară tu ai fost în altă parte? - Ba la ea am fost, mormăi îmbufnat Victor. Doară mama le ştie pe toate. Replica băiatului, dar mai ales pica ascunsă cu care fusese rostită nu plăcură Helenei. - Le ştiu, dragul mamei, le ştiu, că acesta e rostul mamelor, să veghem paşii copiilor noştri şi să le deschidem ochii, când ei nu văd ceea ce e limpede ca lumina zilei pentru o lume întreagă. De astă dată Victor se hotărî s-o înfrunte. Ascunzişurile şi prefăcătoriile nu mai aveau rost. - Ce are mama cu Aniko? se sumeţi el. Că de când am cunoscut-o nu-i zi lăsată de Dumnezeu să n-o judece, măcar în gând, dacă nu şi pe faţă. Până şi mătuşii Augusta a trebuit să i se plângă. - Apoi eu n-am nimic cu ea, răspunse calmă Helena şi nici nu voi avea atâta timp cât îşi vede de ale ei. Dar Bodoroaia a umplut târgul că tu-i vei lua fata şi încă în vara aceasta veţi fidanţa. Mie vorbe din astea nu-mi place să aud nici în glumă. Victor încruntă sprânceana şi înghiţi cu noduri bucătura din gură. - De ce pleacă mama urechea la toate clevetirile? făcu el moale. Nu i-am spus chiar ieri că nu-mi umblă mintea la însurătoare? — Ion Gheţie - La însurătoare cu Aurora Tarţia, care e fată de treabă, cu faimă bună, nu, dar cu Bodor Aniko, de isprăvile căreia răsună oraşul, până sus pe Măgură, da. Şi câte nu se mai spun pe seama ei! Cuvintele din urmă îl stârniră pe Victor. Se roşi tot, de parcă i-ar fi tras cineva două palme. - Oare pe seama mea nu se spun destule? Numai Tarţia, cu care vrea mama să se încuscrească, în câte noroaie nu m-a scăldat! Ba că nu-mi văd de slujbă, ba că primesc bani de la notari şi câte altele. Unul Dumnezeu mi-e martor că nu-i nimic adevărat. Eu numai o vorbă îi spun mamei şi o rog să nu uite. Sunt om în toată firea şi îmi port singur de grijă. Ba mai port şi grija altora. Când va fi să mă însor, cu cine va fi să fie, chiar şi cu Bodor Aniko, tot singur voi hotărî cum e mai bine să fac! - Aşa zic şi eu, dragul meu, îi răspunse îndârjită Helena. Că doar eşti om pe picioarele tale şi porţi de grijă şi altora. Fă dară cum te taie capul. Numai că am şi eu a-ţi spune o vorbă, pe care, de asemenea, te rog s-o ţii minte. Tu te vei însura cu cine vei vrea, dar cât trăiesc eu pe fata lui Bodor în faţa altarului nu o vei duce decât călcând peste trupul meu! Aşa să ştii! Deşi tremurau amândoi de enervare, se stăpâniră cât putură şi se despărţiră ca în oricare dimineaţă. O clipă, Helena simţi că o vor răzbi lacrimile. „Rabdă, Helenă, şi taci!" îşi porunci ea, reîntorcându-se în casă. Reluă lucrul de mână părăsit în ajun. Mişcarea neîntreruptă a andrelelor, număratul rândurilor o linişteau. în scurtă vreme, îşi redobândi judecata limpede. îi păru bine că până la urmă îşi uşurase inima, chiar dacă, în schimb, trebuise să înghită destule. Pricepuse însă ceea ce bănuia de mult, şi anume că Victor îşi pierduse de tot capul. A i te împotrivi acum ar fi fost prostie curată, mai rău l-ar fi întărâtat. Dar nici cu braţele încrucişate nu putea sta. Dimpotrivă, din zori şi până în noapte trebuie să facă şi să dreagă ce-o fi şi ce s-o putea pentru a-i desface pe Victor şi pe Aniko unul de altul. Se înţelege că nu pe faţă, ci pe ascuns. Ce putere are însă ea singură, aşa zidită în casă cum trăieşte? 22 6 — Biruitorii — Nu-i trebui cine ştie cât ca să descopere ce are de făcut. Aruncă pe o foaie de hârtie câteva cuvinte şi o strigă pe Vironica. - Acuma în minuta asta laşi totul şi te duci la ziarul unguresc „Szilâgysâg", în curte la tipografia lui Lâzâr, şi-i dai scrisoarea asta domnului Kretsch. Ai înţeles? Kretsch Sanyi era cel mai bun prieten al lui Victor şi tocmai de aceea nu-i plăcea Helenei. Chefliu, uşuratic, ajunsese la douăzeci şi patru de ani, fără a-şi fi făcut o situaţie. Dumnezeu ştie din ce trăia, căci din jurnalistica la „Szilâgysâg" de bună seama că mulţi bani nu scotea. în schimb, îl întâlneai zilnic prin toate cafenelele şi restaurantele din oraş. Pe deasupra, mai era şi evreu şi încă băiatul unui comerciant sărac de pe Uliţa Jidovească. Dar omul se însoţeşte cu dracul, ca să ajungă pe celălalt mal. Kretsch Sanyi se prezentă foarte prompt la apelul Helenei. - Isten hozta, kedves Sanyi, ha tudnâ hogy vârtamV îi ieşi ea în întâmpinare. Atât cât îi îngăduia firea, se întrecu să-l primească cât mai bine pe tânărul smead, cu faţa ciupită de vărsat şi buzele subţiri, parcă strânse într-un zâmbet batjocoritor. Porunci Vironichii să fiarbă o cafea şi-l îmbie cu o ţigaretă din cutia de argint căptuşită pe dinăuntru cu lemn scump de acaju. Până la sfârşit, din kedves Sanyi şi draga Sanyi nu-l scoase. De cum se aşezară la masă începu să se plângă de Victor şi de ceasul rău ce-l făcuse să se lase amăgit de glasul acelei sirene. Evită să pomenească măcar o singură dată numele lui Aniko, dar avu grijă s-o scalde în toate apele. - Nu ştiu, zău, ce-o să se întâmple cu el, îşi încheie ea tânguirea. Tare mă tem că va plăti viaţa întreagă un minut de nebunie. De aceea te-am chemat, dragă Sanyi. Eşti cel mai apropiat prieten al lui şi-i doreşti, ca şi mine, numai binele. Vreau să mă sfătuiesc cu Dumneata, doar vom găsi un mijloc de a-l scăpa de primejdie. Helena spera să afle de la ziarist tot ce nu ştia. Dar acesta îi declară că de când se certaseră din pricina lui Aniko, Victor Bine ai venit, dragă Sanyi, abia aşteptam să te văd! (magh.) — Ion Gheţie — nu-l mai ţinea la curent cu planurile sale. După părerea lui, pericolul unei căsătorii nu era iminent. Dar de la o femeie şireată şi cu experienţă ca Aniko te puteai aştepta la orice. După ce îşi petrecuse timpul (Sanyi tuşi cu înţeles), trecând de la un bărbat la altul, acum joacă rolul copilei nevinovate, în speranţa că Victor scos din minţi de atâta aşteptare o va lua de nevastă. Aşa puţine câte erau, veştile o mai îmbărbătară pe Helena. - Spune-mi, Sanyi dragă, îl descusu ea, pe un ton confidenţial, plecând ochii, oare între ei să nu se fi petrecut lucruri mai...intime? Sanyi tăgădui cu convingere. Repetă că tactica lui Aniko consta tocmai în a-l lăsa pe Victor să se apropie din ce în ce mai mult de ea şi a da înapoi în momentele hotărâtoare. Spre deosebire de Helena, Kretsch vorbea pe şleau şi îşi strâmba obrazul într-un zâmbet semnificativ. „Doamne, ce proastă mai e!" se minună în sinea ei Helena, „zău dacă ştie cum trebuie prinşi bărbaţii în laţ!" - Ce ne facem acum, Sanyi dragă? îl întrebă ea cu voce tare. Ca şi Helena, ziaristul socotea că nu ar fi fost înţelept să lucreze făţiş. A venit primăvara, Victor va fi mai tot timpul plecat, o va vedea rar pe Aniko. Ochii care nu se văd se uită, mai ales dacă dau şi alţii o mână de ajutor. - Cel mai potrivit mijloc ar fi ca Victor să nimerească, ca din întâmplare, peste o altă femeie la fel de atrăgătoare ca Aniko, dar mai înţelegătoare şi neinteresată să se mărite. Sper că mult stimata doamnă a înţeles exact ce am vrut să spun. Helena încuviinţă în tăcere. Nu prea era de laudă ce vorbeau şi plănuiau, dar de ce nu e în stare o mamă ca să-şi salveze copilul primejduit? - Atunci pot să mă bizui pe dumneata, dragă Sanyi? îl întrebă ea la despărţire. - Tessek csak râmbizni, nagysâgos aszonyV o asigură Kretsch, sărutându-i mâna. Trebuie însă să avem răbdare. Totul se va face la momentul potrivit. Vă garantez. 1 1 Bizuiţi-vă pe mine, stimată doamnă! (magh.) 118 — Biruitorii — IX Telegrama pică miercuri, a patra zi de Paşti, pe la şase seara. Helena îşi simţi sufletul străbătut de un fior de gheaţă. Mama sa era bolnavă, iar medicii o socoteau în mare pericol, îndată gândul o duse la tragedia petrecută în urmă cu trei ani. Pentru o clipă simţi bătaia de aripi a îngerului morţii. „Ne cercetează iarăşi" se cutremură ea, cuprinsă de spaimă, parcă s-ar fi gândit la o fiinţă adevărată, aflată deasupra capului ei. Porunci îndată slujnicii să aducă un cufăr şi fără a zăbovi se pregăti de drum. Cu toate că nu era prea bătrână (împlinise în iarna aceea şaizeci şi opt de ani) mamă-sa scăzuse mult în ultima vreme. Slăbise piele şi os, se plângea mereu că o doare ceva şi abia se atingea de mâncare. „Vai şi iar vai, dragă Elenuţă, apoi eu am trecut dealul şi-acum o iau pe cealaltă parte la vale!" îi spusese ea, mai în glumă, vara trecută, când o vizitase la Gherla. în noiembrie, după sărbătoarea Intrării în Biserică, se trezise de azi pe mâine cu o aprindere la amândoi plămânii din care se trăsese cu greutate. Toată iarna a bolit mocnit, răcind la cel mai neînsemnat curent. Şi iată că acum o întorsese boala de plămâni, încă mai aprigă, iar doctorii ridicau neputincioşi din umeri. Când se întoarse Victor din oraş, Helena îşi orânduia lucrurile în cufăr. Fără a sta pe gânduri, se oferi s-o însoţească la Gherla. După discuţia aprinsă de la începutul lunii, se căia de vorbele spuse atunci mamei sale şi se străduia în tot chipul să-i fie pe plac. Plecară din Silvania cu noaptea în cap pe o vreme ploioasă, iar pe la unsprezece sosiră la Gherla. Pe drum, apoi pe străzile nnicului oraş armenesc de pe Someş, scăldat de soarele strălucitor de aprilie, Helena se frământă neîncetat, întrebându-se ce avea să găsească acasă. Pe dinaintea ochilor minţii îi fluturau neîncetat veşmintele de doliu pe care le va zări la poarta casei. De cum făcură colţul străzii, inima începu să-i bată cu putere. Dar vechea casă ridicată de tatăl canonicului 229 — Ion Gheţie — exact în anul revoluţiei de la 1848 îi întâmpină cu înfăţişarea ştiută, puţin ursuză, a clădirilor vechi: trainică, nepăsătoare la scurgerea timpului, cu faţada galbenă-cărămizie spălată de nenumăratele ploi. Boriska, slujnica bătrână, rămasă la ei de pe vremea copilăriei Helenei, se zăpăci, îndrugând vorbe neînţelese, când româneşte, când ungureşte. „Oare să se fi petrecut de curând în ceasurile dimineţii?" se întrebă Helena, păzindu-se să rostească cuvântul temut. Noroc cu tatăl ei, care le ieşi în cale de îndată ce le auzi vocile. Purta obişnuita haină clericală neagră cu vesta încheiată până sub bărbie şi cu gulerul rotund de celuloid împrejurul grumazului. Arăta neschimbat, doar ceva mai tras la faţă, cu ochii nedormiţi şi barba nepieptănată. - Slavă Domnului! îi întâmpină el, îmbrăţişându-i la rând, după ce amândoi îi sărutară dreapta împodobită cu inelul papal. Aseară târziu s-a produs criza, dar până atunci tare ne-am temut. îndată i-a scăzut febra şi şi-a venit în fire. De atunci a dormit întruna, liniştită, până acum un ceas. Haideţi la ea, se va bucura că vă vede. în camera de dormit a părinţilor Helenei, storurile erau coborâte pe jumătate la amândouă ferestrele, pentru a nu obosi ochii bolnavei cu lumina vie a dimineţii de primăvară. Un aer învechit, înecăcios, de odaie în care zace un om aflat în suferinţă îi izbi din prag pe noii veniţi. Nările Helenei desluşiră în mirosul toropitor aceeaşi undă răscolitoare, amară, ca în dormitorul lor de la Silvania în zilele când îl vegheau pe Alexandru. Suzana Bodea nu fusese niciodată o femeie voinică, dar în ultimele luni se topise într-atâta, încât Helena abia-i ghici trupul plăpând sub plapuma de mătase. Până şi capul acoperit cu o bonetă dantelată părea al unui copil, aşa de mult se micşorase. Numai şuviţele de păr cărunt ce ieşeau de sub scufă şi zbârciturile feţei arătau că în pat zace o femeie în vârstă. Era palidă-cenuşie, cu obrajii supţi şi pleoapele coborâte, fără un semn de viaţă în ele, asemenea unui mort. Abia când ajunse 230 — Biruitorii lângă ea, Helena desluşi respiraţia subţire, şovăitoare, care ridica abia simţit cearşaful plapumei. - Elenuţă, tu eşti? întrebă bolnava, păstrând pleoapele coborâte. Pe dibuite îi căută mâna şi o cuprinse într-a sa. - Eu, mamă, răspunse ea. Se aplecă asupra ei şi-i atinse cu buzele pielea uscată a obrazului. Cum se simţeşte mama? Bătrâna deschise ochii cu încetineală şi se strădui să zâmbească. - Apoi cum să mă simţesc? oftă ea. la, ca o frunză pe apă. Drept să-ţi spun, n-am crezut că scap. Şi zău dacă mi-ar fi părut rău că mă duc. - De ce vorbeşte mama aşa? o certă ea cu blândeţe. Acum totul a trecut. S-a îndura Dumnezeu şi s-a face iarăşi sănătoasă. Bătrâna se mulţumi să dea din cap, cu un aer de neîncredere. Un mic zâmbet i se strecură pe buze. Arăta asemenea cuiva care a descoperit un anumit lucru tainic, de mare preţ, dar nu vrea sau nu poate să-l împărtăşească cuiva. „Ştie că nu mai are mult de trăit şi însănătoşirea de acum e numai o oprire înainte de a o lua pe drumul cel lung şi fără întoarcere", se înfioră Helena. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, bolnava o privi lung în lumina ochilor. Oftă din nou, de astă dată din baierele inimii şi coborî pleoapele. - Apoi cum va fi voia Domnului, murmură ea resemnată. Noi ne aflăm în mâna Lui, iar El face cu noi ce socoate că e mai bine. Ne cheamă în faţa scaunului de judecată sau ne îngăduie să mai zăbovim pe pământ. Ultimele cuvinte le rosti în şoaptă, abia mişcând buzele, ca un om ostenit, gata să adoarmă. Afară, canonicul le povesti în amănunt prin câte trecuseră. Cu o zi în urmă când le telegrafiase, credeau că o vor pierde, altfel nu i-ar fi pus pe drumuri. Doctorul Berde le spusese răspicat că el nu garantează nimic. Au ţinut consult toţi cei patru medici din Gherla, dar degeaba. După-amiază l-a adus Cuşti de la Cluj pe profesorul Hălmăgeanu. Acesta i-a mai 2.31 — Ion Gheţie — îmbărbătat, spunându-le că dacă criza nu întârzie mai mult de douăsprezece ore, bolnava e salvată. Şi aşa s-a şi întâmplat. S-a îndurat bunul Dumnezeu şi a scăpat din primejdie. încă înainte ca Vasile Bodea să isprăvească ce avea de spus, în uşa salonului îşi făcu apariţia Cornelica. Cu faţa teşită, lătăreaţă, acoperită de cute timpurii, arăta încă şi mai urâtă ca în tinereţe. Helena voi să o îmbrăţişeze, dar ea se trase la o parte. Se sălbăticise treptat o dată cu înaintarea în vârstă, ocolea oamenii, în afara celor din casă. Dacă o oprea cineva pe stradă, se trăgea pas cu pas dinaintea lui până simţea în spate peretele vreunei case. Atunci se proptea cu putere în el, de parcă ar fi voit să-l mute din loc. - Dar Şandru ce face? se interesă Helena, mirată că nu-l vede. - E sus în chilia lui, o lămuri Cornelica. Tocmai prânzeşte. Nu vrei să mergem la el? - Doar nu s-a făcut cumva amiaza? îşi scoase canonicul ceasul din buzunarul vestei. Ba încă a şi trecut cu zece minute şi masa nici măcar nu a fost întinsă. De când s-a îmbolnăvit săraca mamă-ta, totul s-a întors pe dos în casă. Până vorbesc eu cu Boriska, voi suiţi să-l vedeţi pe Şandru. Oare cine i-o fi dus de mâncare? - Eu, răspunse cu ţâfnă Cornelica, supărată din senin. Dacă n-am grijă de el, apoi moare de foame. De la zece tot cere de mâncare. Pe Şandru îl găsiră în camera lui de la etaj. Stătea la o măsuţă lângă fereastră, cu un şervet în jurul gâtului şi mânca o supă strecurată de cartofi în care terciuise dumicaturi mari de pâine. Ducea cu greutate câte o lingură în gură, mestecând apoi îndelung bucăţile de pâine muiată. Când îi zări în prag, se sperie, încât fu cât pe ce să se înece. - E-elenuţă! Vi-victor! bâlbâi el, ridicat în picioare. Bine aţi venit... Şi Şandru se schimbase în rău de azi-vară încoace. El nu slăbise, ca mamă-sa, însă arăta sfrijit, la capătul puterilor. Pielea galbenă, nesănătoasă, ciuruită de urmele coşurilor din tinereţe, 2-32- — Biruitorii — se întinsese pe ţeastă, de credeai că e gata-gata să plesnească. Vorbea îngăimat, împiedicându-se tot la a doua vorbă. Mergea cu paşi largi, zvârliţi înainte, aşezând întâi călcâiul şi apoi laba piciorului. Ochii secaţi de lacrimi, uscaţi, aveau pupilele neobişnuit de largi, pline de o adâncă nedumerire. în afara bâlbâitului, căpătase obiceiul să se scarpine în cap, deasupra urechii drepte. Trebui ca Helena să-l îndemne de câteva ori ca să se aşeze şi să-şi reia mâncarea. De cum puse mâna pe lingură, uită cu desăvârşire de persoanele prezente. Se întrerupse din mestecat o singură dată ca să întrebe dacă afară e frumos. - De ce nu-l scoateţi la preumblare? o întrebă în şoaptă Helena pe Cornelica. - Apoi crezi că vrea? Ca de Dumnezeu m-am rugat de el azi dimineaţă să iasă măcar în jurul casei, dar zadarnic. Acum află Helena că din toamnă, de când cu boala mamei lor, Şandru era stăpânit de teama de a nu face şi el aprindere de plămâni. Poruncea focuri mari în soba de teracotă, chiar după ce vremea se mai încălzise. Arsese peste iarnă cel puţin şapte metri de lemne. Nu se spăla cu zilele şi nici nu îngăduia să i se deschidă fereastra. Numai în ajun, aflând că va veni profesorul Hălmăgeanu, consimţise cu mare greutate să se cureţe şi să primenească aerul din încăpere. în timp ce mânca, Şandru îi urmări cu privirile înceţoşate, fără a se amesteca în vorbă. După ce termină, se mai învioră. - Ce mai faceţi, Helenă dragă şi tu, Viţi? li se adresă el. Cum vă aflaţi? - Bine, bine, răspunse în fugă Helena. Dar tu? - Apoi eu nu tocmai bine, se plânse el. Nu-i zi să nu mă doară ceva: ba capul, ba stomacul, ba ochii. Uite, acum abia vă văd. - Să nu mai scrii atât! îl sfădi Cornelica. Ai uitat ce-a spus doctorul? - Ce scrie? se interesă curios Victor. în ochii stinşi ai lui Şandru se aprinse pentru prima dată o sclipire de interes. Luă mâna nepotului şi-l trase după sine. 233 — Ion Gheţie — întinsă pe birou, o coală subţire de carton alb era străbătută de la un cap la altul de rânduri drepte, umplute de litere cât şchioapa. Un volum de versuri de Octavian Goga se găsea alături, cu un semn de carte spre capăt. - Dar asta ce mai e? voi să ştie Helena, care-i urmase pe cei doi bărbaţi. - Şandru scrie poezii de Goga, îi lămuri Cornelica. De dimineaţa până seara scrie întruna. - Aşa e! întări cu o mândrie nătângă copistul. Mai am câteva şi sunt gata. Până acum am umplut zece coli. Jos, tatăl lor dădea ordine servitoarei. Cu tot zorul, masa nu era încă gata. în timpul prânzului, vorbiră de una şi de alta. Mai spre sfârşit veni vorba şi de Şandru. Helena mărturisi că-l găsise tare schimbat şi nu în bine. - La o boală ca a lui nici nu se poate altfel, făcu aspru canonicul, mângâindu-şi barba albă ca zăpada care i se răsfira pe piept. El şi-a făcut-o cu mâna lui, el trage acum ponoasele. Dar doctorii m-au încredinţat că un motiv de îngrijorare imediată nu este. însuşi Hălmăgeanu care l-a văzut e de aceeaşi părere. Altceva nu putem face decât să aşteptăm şi să nu sperăm nimic. Helena îşi privi cu atenţie tatăl. La cei şaptezeci şi patru de ani era verde şi plin de viaţă. Se pensionase de trei ani, primind cu acel prilej titlul de prelat papal. Făcea parte din oamenii care veşnic au ceva de isprăvit şi nu-şi găsesc niciodată odihna. Auzindu-I cu câtă stăpânire de sine şi chiar cu răceală vorbeşte despre soarta lui Şandru, după ce-şi pierduse nu de mult un alt copil, atins de aceeaşi boală necruţătoare, nu-şi putu înfrâna un sentiment de admiraţie pentru bătrânul acela scund şi vânjos, mai puternic decât suferinţele şi decât moartea. „Va trece de optzeci de ani şi poate ne va duce pe unii din noi la groapă", se trezi spunându-şi, cu ochii la tatăl său, iar gândul acesta, în mod ciudat, în loc să o supere, o mulţumi şi o îmbărbătă. 2-34 — Biruitorii — X îndată după prânz, Victor plecă la Cluj, unde avea de rezolvat nişte treburi. Helena rămase la Gherla, ca să vadă de ale casei, până mamă-sa se va mai înzdrăveni. Citise în privirile tatălui său rugămintea de a-i da o mână de ajutor în împrejurările prin care treceau. De când căzuse la înţelegere cu Augusta în privinţa deschiderii băilor de la Zăgani, Victor se frământase necontenit, căutând un mijloc de a face rost de cele o sută de mii. Nu-i vorbă, banii îi avea, ba încă şi mai mulţi, numai că în momentul acela nu se putea atinge de ei. La cei treizeci de mii câştigaţi în urmă cu doi ani la bursa din Bucureşti se adăugaseră între timp alţii. Din leafa de prim-pretor, sporită cu diurnele deselor inspecţii, punea deoparte lunar două-trei mii. Partea sa din arenda Ocnei se păstra neatinsă, ca şi a lui Sever pe care o administra tot el. Helena murmurase la început, dar se ferise să-i vorbească răspicat. Nici n-ar fi prea avut ce spune. Partea lui Sever era de douăzeci şi cincii de mii, iar Victor trimitea la Viena cel puţin treizeci de mii pe an. Oricum, el avea răspunsul pregătit: Sever are tot ce-i trebuieşte ca să-şi urmeze studiile, iar atunci când le va fi încheiat îi vor pica cum nu se poate mai bine cele cinci rate anuale, strânse laolaltă şi înmulţite printr-o folosire chibzuită. încredinţaţi lui Keller, banii îşi îndoiseră valoarea. Helena ar fi rămas fără îndoială mirată, dacă ar fi aflat că fiul ei cel mai mare are puşi deoparte un sfert de milion de lei. Din păcate, fiind plasaţi într-o afacere pe termen mai lung, nu se putea atinge de bani până la sârşitul anului. Chiar dacă i-ar fi stat în putinţă şi tot nu i-ar fi cerut lui Keller suta de mii. Hotărâse să nu umble la bani până nu vor fi sporit încă de patru ori, ajungând la un milion. Cuvintele avocatului: „greu e până agoniseşti primul milion, următoarele vin de la sine" îi sunau veşnic î,i urechi. La Cluj, Victor trase ca de obicei la hotelul „New York" din Piaţa Unirii. Jânos, portarul ungur, îl cunoştea şi-i dădu o 235 lonGheţie — cameră bună la etajul întâi. în timp ce iscălea în registrul de oaspeţi, descoperi ceva mai sus iscălitura lui Bubi Henţia. - Vărul meu e aici, Jânos? se interesă el, întorcându-se spre portarul scund şi îndesat cu mustăţi groase. - Da, domnule doctor, confirmă acesta. A sosit înainte de prânz, dar acum nu e în hotel. Prezenţa lui Bubi la Cluj nu-l surprinse prea tare. Lumea vorbea că e încurcat cu nevasta profesorului Henegariu şi că vine ori de câte ori poate s-o vadă, cu ştirea şi încuviinţarea bărbatului. Cât era adevărat din toate acestea n-ar fi putut spune, dar nici nu s-ar fi mirat aflând că lucrurile stăteau întocmai aşa. După ce-şi lăsă geamantanul în cameră, Victor se duse la unchiu-său Guşti. Acesta locuia acum în fostul palat Teleky, o clădire impunătoare, în stil Renaissance, îmbrăcată în cărămidă aparentă, verde-cenuşie, lângă podul de peste Someş. O cumpărase de curând şi se instalase într-unul din apartamentele somptuoase de la etajul întâi. Contrar intenţiilor mai vechi, Guşti nu se mutase la Bucureşti. Fără îndoială că-i venea greu să renunţe la biroul avocaţial, care-i aducea venituri însemnate. S-ar fi hotărât totuşi să se despartă de avocatură, dacă ambiţiile i-ar fi fost împlinite în iarna trecută, când liberalii veniseră la putere. El sperase, dacă nu un portofoliu ministerial, cel puţin un subsecretariat de stat. Ceea ce primise nu putea nicidecum să-l satisfacă. Atins în orgoliul său, refuzase funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Conturi şi se închisese într-o rezervă jignită ce ameninţa să se transforme oricând în opoziţie făţişă. Unchiul şi mătuşă-sa erau plecaţi într-o vizită mai lungă, îl informă vară-sa, Miţi, în cele câteva minute cât rămase cu ea. N-o mai văzuse de doi ani şi se minuna în sine ce fată frumoasă s-a făcut la cei cincisprezece ani câţi avea. învăţa la Institutul „Notre Dame de Sion" din Bucureşti şi venea acasă numai în vacanţe. De la Guşti se duse la celălalt unchi din Cluj, Octav Pop, prietenul din tinereţe al lui Alexandru. Nici aici nu nimeri 236 — Biruitorii — tocmai bine. Se făcuse şase, oră la care Octav ieşea să-şi întâlnească prietenii la cafeneaua „Corvin". Politicos şi binevoitor, îşi instală nepotul într-un fotoliu şi-l întrebă despre sine şi ai săi. Clătină din cap, sincer impresionat aflând de boala Suzanei Bodea şi de pericolul prin care trecuse. Se apropia de şaizeci de ani, suferea de diabet, boala familiei, şi se gândea cu tot mai multă nelinişte la viitor. - Cu dragă inimă, răspunse el, când auzi rugămintea lui Victor. îi scriu chiar acum două şire lui Manciulea, al doilea director de la „Albina". E un băiat tânăr, foarte capabil şi muncitor. El duce de fapt banca în spinare. La treizeci de ani îl aşteaptă o carieră strălucită. Te vei convinge singur ce fel de om este. Să treci negreşit pe la mine, ca să-mi spui ce-ai aranjat. Octav Pop făcea parte din consiliul de administraţie al „Albinei". Mare lucru nu avea de făcut în această calitate, în schimb primea bani frumoşi. Victor se despărţi de unchiul său în faţa cafenelei, după ce refuză invitaţia acestuia de a-l însoţi. Ştia că a fost poftit numai de formă şi-apoi se simţea destul de obosit. Nu dormise mai mult de cinci ore în noaptea precedentă şi tot atâtea le petrecuse în tren de la Silvania până la Gherla. Se întoarse de aceea la hotel, mulţumit şi nu prea. în sinea lui, sperase ca Octav să-i împrumute el însuşi banii sau cel puţin să-şi ofere girul. A doua zi pe la nouă, scuturat de oboseală, cu mintea limpezită de ceaiul tare băut la cafeneaua hotelului, urcă scările băncii „Albina". Directorul Manciulea îl primi îndată. Mai degrabă scund, cu mustaţa bălană şi părul bine netezit într-o parte, avea ochi ageri şi mişcări vioaie. Plin de amabilitate, ieşi în întâmpinarea lui Victor, îl ajută să se descotorosească de pardesiu şi-l pofti să ia loc pe o canapea aflată în faţa biroului. Citi scrisoarea cu atenţie, o vârî la loc în plic şi-l întrebă de câţi bani are nevoie. Nu comentă suma, dar voi să ştie de ce avea nevoie de ea. întrebarea putea fi socotită nepotrivită, dacă n-ar fi fost rostită pe un ton cât se poate de politicos. 2-37 — Ion Gheţie — - A, băile Zăgani! făcu el. Le cunosc, chiar foarte bine. Am fost o dată înainte de război. îmi amintesc că abia am găsit o cameră. Pe atunci se ducea multă lume la băi. După ce-i puse şi alte întrebări, Manciulea declară că el e de acord să-l împrumute şi crede că nici directorul general nu va avea ceva împotrivă. - E nevoie cumva de instituirea unei ipoteci pe partea mea de moşie? se interesă Victor. - Nu, nu, îl linişti Manciulea. Pentru o sută de mii ajunge un gir sigur. Victor se gândise la o asemenea eventualitate şi avea în vedere pe cei doi unchi ai săi. Mai înainte de a fi rostit numele vreunuia, se trezi întrebând: - Pe vărul meu Henţia din Zalău îl cunoaşteţi? Girul lui ar ajunge? Figura serioasă a directorului se lumină de un zâmbet larg. - Ajunge cu prisosinţă. Cine nu-l cunoaşte pe Bubi Henţia? Se despărţi de Manciulea, promiţând să revină cât mai curând cu semnătura lui Bubi. Se înapoie la hotel, de astă dată pe deplin mulţumit. Căpătase banii, cu o dobândă moderată de 8%. Pe deasupra, scăpase de obligaţia neplăcută de a se ruga de unul din unchii săi sau poate de amândoi. Cu Bubi altfel va sta de vorbă. La „New York" portarul îl anunţă că Bubi încă nu coborâse. Victor îşi scoase ceasul. Trecuse de zece. Urcă la etaj şi bătu la uşa camerei cu numărul 112. Deoarece nimeni nu răspunse, repetă bătaia. Se auziră paşi, o tuse, apoi un obiect aflat în dreptul uşii fu dat la o parte. în sfârşit, cheia scrâşni de două ori în broască. - Intră, intră, îi făcu semn Bubi, apărut în prag. Deşi era zi plină, înăuntru ardea lampa de căpătâi de pe noptieră. O măsuţă din lemn de stejar, acoperită cu marmură, stătuse până de curând în dreptul uşii. Victor bănui că văru-său avusese din nou una din spaimele sale nocturne, visându-l pe ofiţerul italian pe care-l omorâse la Isonzo în 1918. 238 — Biruitorii — Stinse lampa electrică şi depărtă draperiile care acopereau pe jumătate fereastra. - Cât să fie ceasul? auzi el vocea lui Bubi. Văru-său şedea pe dunga patului, cu capul în palme. Cămaşa de noapte, scurtă, îi dezvelea picioarele subţiri şi păroase. Nu arăta deloc bine, cu ochii tulburi, căzuţi în orbite, şi faţa albă-cenuşie, pe care un muşchi aflat în preajma tâmplei se zbătea întruna. - Unsprezece, răspunse Victor. Regret că te-am trezit din somn, dar îmi ziceam că la ora asta te vei fi deşteptat. - Nu-i nimic, îngăimă Bubi, înghiţind un nod, cu o strâmbătură dezgustată. Tot trebuia să mă scol. Nu ştiu ce-i cu mine, că foarte rău mă simţesc. Mă doare capul şi am o sfârşeală în stomac. M-am culcat târziu de tot. Căscă din adâncul pieptului, scoţând la iveală dinţii lungi îngălbeniţi de tutun. Am fost la „Czell" cu Lengyel, Henegariu şi alţii. - Şi aţi ajuns la Paris? se interesă zâmbind Victor . Era o veche dorinţă a lui Bubi de a călători într-o bună zi la Paris. De fiecare dată când întrecea măsura la un chef, se apuca să cânte din Boema: „Privesc cu jale cum fumegă Parisul din coşurile sale" şi se jura că a doua zi se urcă în tren şi până la Paris nu se opreşte. - Nu chiar, dar aproape, răspunse el. Se ridică cu greutate, căscând din nou. în faţa oglinzii zăbovi îndelung. Se examină cu atenţie, dintr-o alta, apoi îşi trecu degetele prin părul unsuros, rărit pe frunte. - Arăt tare rău? întrebă el, îngrijorat. Victor, care-l ştia fricos şi ipohondru, se grăbi să-l asigure că arată normal, numai puţin obosit. Mai liniştit, Bubi începu să se îmbrace. întru târziu îşi aminti să se intereseze ce caută la Cluj. De cum auzi ce se întâmplase la Gherla, se posomorî din nou. - Săraca Zsuzsi-neni, o căină el, sincer. Tuturor ne vine rândul. Şi încă ea a ajuns la aproape şaptezeci de ani şi mai poate trăi câţiva. Noi însă nu vom apuca nici şaizeci. Jos la cafenea, îl găsiră pe Henegariu, care aştepta ca Bubi să coboare. Victor îl cunoştea destul de bine. Sălăjean din 2-39 — Ion Gheţie preajma Crasnei, se întorcea destul de des acasă. înalt şi voinic ca un brad, avea umeri puternici şi pieptul scos în afară, ca al unui atlet. Chipul lătăreţ, cu fruntea îngustă şi ochii neliniştiţi arătau mai degrabă viclenie decât inteligenţă. - Nu mi-e bine deloc, se plânse Bubi, aşezându-se istovit pe scaun. Nu pot pune nimic în gură. Dar Henegariu se pricepea de minune să vindece boala prietenului său. Comandă pe rând coniac, hamm-and-eggs1 şi la urmă bere, „ca să-l spele". Bubi îşi reveni curând din mahmureală. Se rezemase de spătarul scaunului şi râdea la Witz1 2-ur\\e lui Henegariu. Victor pricepu că a venit momentul să-i vorbească de bani. - Bineînţeles, răspunse văru-său mai înainte ca el să fi terminat. Ai cambia la tine? Dă-o-ncoace s-o semnez! în timp ce-o iscălea, Victor ţinu să-l asigure că va plăti la termen şi nu-i va face încurcături. - Lasă, lasă, îl întrerupse Bubi. N-am eu grija ta! O femeie tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, frumuşică şi atrăgătoare, îmbrăcată într-un taior verde, cu pălărioară roşie, se apropie de masa lor. Făcând semn celorlalţi să n-o trădeze, acoperi ochii lui Bubi cu palmele. - Ghici cine e? întrebă ea, alintându-se. Bubi sări în picioare şi-i sărută amândouă mâinile. - Frumos vă şade! îl dojeni ea, râzând. Aţi băut toată noaptea, iar acum vă dregeţi! Aruncă o privire asupra lui Victor, mutând-o cu o ridicare a sprâncenelor asupra lui Bubi. - O, iartă-mă, Limpi dragă, se scuză acesta. Dă-mi voie să ţi-l prezint pe văru-meu Victor Henţia! Olimpia Henegariu întinse o mână mică, catifelată. Mirosul de piele tânără şi de apă de Colonia pătrunse în nările lui Victor, asemenea aburului unei băuturi îmbătătoare. 1 Şuncă cu ouă. (engl.) 2 Glumă, banc. (germ.) 240 — Biruitorii — - Ei, dar mie nu-mi daţi nimic? gânguri ea, luând loc lângă Bubi. Mor de sete! Curând după aceea, Victor se scuză. Era aşteptat la bancă şi nu voia să întârzie. -Aşa devreme? se miră neîncrezătoare doamna Henegariu. Nu cumva fugi de mine? XI Ca în aproape toate casele bune din Viena, muzica era cultivată cu pasiune în Siebensterngasse. Ar fi fost greu să faci o vizită în familia Dymsza, spre prânz şi după-amiază şi să nu fii întâmpinat de la intrare de sunetele pianului Bosendorfer din salon. Edith învăţase de mică copilă să cânte la pian, iar la pension luase lecţii de harpă. Hermine von Dymsza era, la rândul ei, o foarte bună pianistă. însuşi Aloys cunoştea vioara şi numai obligaţiile din ultimul timp îl împiedicau să exerseze atât cât ar fi dorit. Anunţându-I pe Sever că e poftit dumninica viitoare la masă, tânărul doctorand ţinu să-l avertizeze, mai în glumă, mai în serios. - Mătuşa mea e în stare să vorbească ore întregi despre muzică. Ţi-o spun de acum, ca să nu fii mirat din cale-afară. Dacă nu-ţi vine prea greu, la urmă, după ce trecem în salon să ne bem cafeaua, roag-o să ne cânte ceva. E cel mai bun mijloc de a ţi-o face prietenă. Şi nu uita că preferatul ei e Mozart. Masa se desfăşură într-o atmosferă destinsă, prietenoasă. Lipsiră cu totul ceremonia şi protocolul. Gazdele se întrecură pe sine pentru a-l face pe oaspete să nu se simtă străin. Edith fu mai reţinută, dar nu inamicală, încredinţându-l pe Sever că Aloys a avut dreptate atunci când l-a asigurat la prima lui vizită că felul de a fi al surorii sale era altul. în schimb, Tante Hermine (cum o numeau tinerii) ieşi treptat din rezervă şi luă parte la conversaţia generală. 14I — Ion Gheţie — De îndată ce intrară în salon, vrând parcă să scape de o povară ce-i stătea pe inimă, Sever o rugă să le cânte ceva. Mai codindu-se, mătuşa primi în cele din urmă. Se înţelege că bucata aleasă fu din Mozart. Văzând că fraţii Dymsza aplaudă, Sever îi imită. îmbujorată, ca o fetişcană de pension, Hermine von Dymsza mai cântă ceva, cu acelaşi nedezminţit succes. După aceea, ca şi când ar fi fost înţelese, lăsă locul lui Edith, care alese o nocturnă de Chopin, interpretată cu multă căldură şi agilitate. Spre deosebire de mătuşă-sa, ea rămase la Chopin, în schimb primi să execute, împreună cu Aloys, o sonată de Schubert. Concertul improvizat ţinu aproape un ceas. Pentru Sever timpul trecu greu. Nu se dădea în vânt după muzica clasică, e drept că nici nu avusese prilejul s-o asculte. în timpul anului petrecut la Paris, abia găsise răgaz să meargă o singură dată la Operă. Henţeştii nu puneau mare preţ pe muzică şi în general pe educaţia artistică. în orice caz, n-ar fi înţeles de ce e nevoie ca un bărbat să cânte la un instrument muzical. Mamă-sa, care învăţase pianul în tinereţe, nu cânta deloc. Mărioara deschidea din când în când capacul pianului „Bluthner" din salon, mai mult din plictiseală, ca să-şi petreacă cumva timpul. Câştigată de felul de a se purta, politicos şi rezervat, al tânărului român, Hermine von Dymsza îl invită să vină la ei în orice duminică ar dori, asigurându-l că le va face o deosebită plăcere. Câteva zile mai târziu, Sever reveni în Siebensterngasse, chemat de Aloys. Camerista, tânără şi frumuşică, cu şorţ şi bonetă scrobită, îl vesti că domnul Aloys a ieşit. - Cine e, Therese? se auzi vocea lui Edith din camera alăturată. Deoarece răspunsul cameristei întârzia, apăru în prag, îmbrăcată într-o toaletă de casă vaporoasă din voal verde, fără cordon, cu mânecile largi. - A, dumneata erai? exclamă ea, fără să arate o bucurie deosebită la vederea lui. Aloys a trebuit să plece cu o treabă urgentă. A promis că se întoarce până la şase şi m-a rugat să-ţi ţin de urât până atunci. 242 — Biruitorii — Felul cum pronunţase aceste cuvinte îl făcu pe Sever să creadă că Edith e silită să îndeplinească o obligaţie neplăcută. Rămase totuşi mai bine de o oră în salon şi plecă înainte ca Aloys să se fi înapoiat. La început se simţi cam stingherit în intimitatea acelei domnişoare abia cunoscute, îmbrăcată într-o rochie străvezie, cu falduri şi cusături meşteşugite, care o făceau să semene atât de puţin cu fetiţa întâlnită în cabinetul de lucru al lui Aloys. Din fericire pentru el, găsiră curând un subiect de discuţie: Parisul. - Ai venit nu de mult din Franţa, nu-i aşa? îi veni ea în ajutor, amabilă, dar încă distantă. Vorbeşte-mi, te rog, despre Paris! Cum arată? S-a schimbat de la război încoace? Am fost o dată la Paris. Deşi eram destul de mică pe atunci, mi-am lăsat sufletul acolo. Edith fusese în capitala Franţei prin 1912, însoţită de părinţi şi de Aloys. Stătuseră trei săptămâni, timp destul ca să vadă tot ce prezenta un interes deosebit (Luvrul, turnul Eiffel, Place de la Concorde, Arcul de Triumf, Versailles) şi să păstreze amintiri din cele mai vii. De la Paris trecură la literatura franceză, la romanele lui Bourget şi la nuvelele lui Maupassant pe care Edith le prefera, aşa amare şi necruţătoare cum erau. întrebând-o unde a învăţat franţuzeşte, ea răspunse că la călugăriţele franceze de la Frohsdorf. - Şi sora mea a petrecut patru ani la institutul „Sainte Chrétienne", zise Sever. - Când? în ce an? întrebă ea, brusc interesată. Aflând că Mărioara plecase din pension în 1914, adăugă: Eu am intrat la Frohsdorf abia în toamna lui 1914, după începerea războiului, şi am rămas până în 191 7. Tot timpul conversaţiei, Edith păstra o atitudine rezervată. De aceea, Sever fu surprins s-o audă spunându-i la plecare: - Să mai vii pe la noi, chiar atunci când nu te cheamă Aloys. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. Mă bucur că fratele nneu e prieten cu Dumneata! 243 — Ion Gheţie — Se revăzură de câteva ori în săptămânile următoare. Sever îi aduse o carte de Bourget, Cruelle énigme, cumpărată la Paris, şi un roman de Gyp. Se împrieteniră repede. Fiecare dintre ei se simţea bine în societatea celuilalt şi dorea să-l reîntâlnească. Edith îl trata fără etichetă, chiar cu o nuanţă de intimitate, ca şi cum l-ar fi cunoscut de mult, dar lăsând loc întotdeauna unei abia sesizabile distanţe. Aşa, de exemplu, se deprinsese să i se adreseze cu Henţia Sever, repetând formula, cam caraghioasă, folosită de el când se prezentase. Nu-I tutuia însă niciodată, ci-i spunea Dumneata (Sie) mereu atentă să nu-i scape vreun termen de politeţe mai familiar. Reluară discuţiile despre Paris şi despre literatura franceză, apoi trecură la alte subiecte. Edith era stăpânită de dorinţa de a afla ceva nou despre el, descosându-l neobosită sau punându-l să povestească despre unele şi altele. îl întrebă astfel unde locuieşte, ce cursuri urmează la institut, cum îşi împarte timpul unei zile, dacă are prieteni etc. Şi mai mult interes arătă familiei sale. Oricâte explicaţii i-ar fi dat, ele se dovedeau neîndestulătoare. Trebui să-i vorbească despre fiecare dintre ai săi, lămurind-o, de pildă, cu cine e măritată Mărioara sau dacă Victor îi seamănă. Se înţelege că voi să vadă fotografii. Printre ele se găsea portretul tatălui său, în haine ecleziastice, executat la „Julietta" în 1920. Edith fu foarte mirată aflând că în Transilvania trăiau mai bine de un milion şi jumătate de români catolici, care păstrau ritul oriental. Nu-şi imaginase până atunci că un preot catolic, şi încă unul aparţinând înaltului cler, poate avea soţie şi copii ca oricare dintre credincioşi. De altminteri, ştia foarte puţine lucruri despre România şi, spre deosebire de Aloys, uitase în bună măsură limba română. într-un rând, discuţia ajunse la societatea „Contardo Ferrini". în mod neaşteptat, Edith ceru lui Sever şi lui Aloys (care era prezent) să fie dusă la una din şedinţele săptămânale ale societăţii. Din întâmplare nimeri la o reuniune muzicală. După salutul de introducere rostit de profesorul Schonbauer, decanul Facultăţii de Teologie, se produseră o seamă de artişti, instrumentişti 244 Biruitorii — şi cântăreţi, cu piese de Chopin, Brahms, Schumann, Liszt, Verdi, Ceaikovski şi Hugo Wolf. Atât cât se pricepea, Sever îi judecă favorabil pe protagonişti. La plecare, întrebând-o ce impresie i-a făcut serata muzicală, Edith răspunse: - Destul de bună, ţinând seama că am plătit numai cinci sute de coroane, o nimica toată. Observă îndată reacţia lui Sever şi, temându-se să nu-l fi jignit, adăugă: - Dar îmi închipui că nu pentru a-l asculta pe domnul Franz Mehr interpretând Sérénade mélancolique de Ceaikovski frecventezi Dumneata societatea aceasta preoţească. Sub impresia cuvintelor ei, Sever murmuă confuz: - Nu, desigur că nu... Continuară să înainteze unul lângă altul fără a-şi mai adresa un cuvânt. Se apropiau de casa ei. Siebensterngasse era o străduţă liniştită, cu aspect îngrijit, mărginită de mici vile. Fiecare dintre ele avea în faţă câte o grădiniţă cu flori. Seara de mai era plăcută şi caldă. De după grilajele metalice răzbătea până la ei mirosul clematitelor şi trandafirilor de curând înfloriţi. - Dumneata eşti credincios, nu-i aşa, Henţia Sever? rupse ea tăcerea. - Da, sunt, recunoscu Sever, oarecum mirat de întrebare. Dumneata nu? - Ba da, întări ea. Adică, merg în fiecare duminică la Frauenkirche cu Tante Hermine, iar seara recit Vaterunser şi Ave. Pe cât de curioasă era să cunoască în amănunte viaţa lui, pe atât se dovedea de zgârcită când îi venea rândul să vorbească despre sine însăşi. „Eu n-am avut o viaţă până acum" îi răspunse ea odată, când el îi reproşase, foarte delicat, tăcerea. Se grăbise să continue, cu un zâmbet: „Asta înseamnă că am toată viaţa înainte, nu-i aşa?" Chiar fără să-i fi împărtăşit lucruri deosebite, Sever află destule despre ea. Ducea, în general, o existenţă retrasă pentru o persoană de vârsta şi 2-45 — Ion Gheţie — condiţia ei. Stătea mult acasă: cânta la pian, citea, desena şi picta, mai ales în acuarelă. Ieşea rar, ca să-şi viziteze o prietenă, să vadă un spectacol sau să încerce o rochie (îi plăcea să se îmbrace şi dovedea mult bun gust în alegerea toaletelor). Surprins de refuzul de a i se deschide, Sever îi spuse glumind într-o zi că ascunde cu siguranţă un secret. Erau în camera ei. Plecată asupra planşei de desen, Edith termina o acuarelă înfăţişând un vas cu flori, cu câteva mere alături. - Fireşte, confirmă ea, râzând, şi încă nu unul singur, ci mai multe. - De exemplu? - De exemplu vârsta mea, răspunse ea pe acelaşi ton vesel, continuând să picteze. De ce ţi-aş mărturisi-o, când Dumneata nu-mi dai decât optsprezece ani? Vârsta lui Edith îl preocupa cu adevărat pe Sever, mai ales că nu era în stare s-o ghicească. în ziua când o cunoscuse, i se păruse într-adevăr de optsprezece ani. Câteva zile mai târziu, în rochia largă de voal, impresia fusese alta. Felul ei de a se purta, vorbele şi mişcările, când studiate, când libere de orice constrângere, îl derutau. îl trata fie ca pe un prieten de seama sa, fie ca pe un băieţandru neajutorat, în veşnică nevoie de protecţie. Nu-i veni să creadă când Edith îi mărturisi că a împlinit douăzeci şi trei de ani, fiind prin urmare mai în vârstă ca el cu un an. Un ciudat sentiment de inferioritate puse stăpânire pe el. Ideea că e despărţit de ea printr-o sumedenie de piedici şi oprelişti, încercată şi până atunci, deveni mai stăruitoare. - Ei, vezi că te-am speriat? surâse ea, cu o umbră de regret în glas. Mă vei socoti de azi înainte bătrână. Nu era mai bine să nu-ţi fi spus adevărul? Sever se grăbi să tăgăduiască cu atâta hotărâre, încât o convinse. Luând acuarela din mâinile ei, o examină îndelung, îi plăcea cum pictează şi găsea că a greşit neurmând bel le-artele. Se folosi de prilej ca să-i împărtăşească această părere. 246 — Biruitorii — - Nu, nu, îşi scutură ea capul, în nici un caz belle-artele. Ceea ce fac eu sunt simple mâzgălituri. Crede-mă, n-am nici atâtica talent la pictură. Altceva aş fi vrut eu să fac: medicina. - Şi de ce nu te-ai înscris la medicină? - O, din mai multe motive. întâi de toate părinţii mei, adică mama, n-ar fi consimţit în ruptul capului să-mi aleg o profesiune atât de nepotrivită pentru o femeie. De altfel, nu i-am spus un cuvânt. M-am mărginit să-i cer părerea lui Aloys, care m-a dezaprobat. Era apoi în anul 1918, când s-au întâmplat atâtea: a murit mama, a izbucnit revoluţia şi altele. - De ce n-ai încercat în anii următori? Nici azi nu ar fi prea târziu. - Ba da, ba da, îl contrazise ea fără pornire, e târziu, e foarte târziu. Trebuia să mă înscriu atunci sau niciodată. Aşa sunt eu, fatalistă. în viaţă, mulţumeşte-te cu ce primeşti. Iar eu cred că ni se dă întotdeauna ceea ce merităm. XII O telegramă primită de la Paris pe adresa Institutului tehnic îl scoase pe Sever pentru două zile din preocupările obişnuite. Eugen Herlea îl vestea că va sosi în gara centrală în dimineaţa următoare şi ruga să fie aşteptat. Telegrama nu dădea nici un alt amănunt. Neînţelegând ce a căutat prietenul său în Franţa, dar oricum bucuros să-l revadă chiar şi numai pentru câteva ceasuri, se sculă devreme, iar la şapte fără un sfert pândea împreună cu alţi câţiva zeci de călători sosirea expresului de Paris. Trenul intră în gară la ora anunţată. Oprite din înaintarea lor năvalnică, vagoanele lunecară lin de-a lungul peronului. O mână agitată la una din ferestre îi atrase atenţia. Era Eugen Herlea care-i surâdea vesel, continuând să-şi fluture mâna în semn de salut. Apăru printre primii în uşa vagonului, încărcat cu două geamantane. Le aşeză pe peron, apoi se întoarse spre a oferi mâna unei doamne între două vârste, corpolentă şi foarte 247 — Ion Gheţie — grijulie unde pune piciorul. După ce izbuti să o dea jos, voi să ajute o fată de optsprezece-nouăsprezece ani, şatenă, cu părul pieptănat simplu, care se ivise în capul scărilor în spatele doamnei, purtând o mică trusă de voiaj. Dar tânăra se descurcă singură, coborând sprintenă cele trei trepte. - Ei, ce v-am spus? exclamă Herlea încântat. Henţia e un băiat cu inimă de aur. Eram sigur că ne va aştepta. Uite, Sever, să te prezint mătuşii mele, Măriţi, soţia unchiului Franţisc Buteanu din Dărăbanţi. Iar Dumneaei e soră-mea, Lenica, despre care ţi-am vorbit de atâtea ori. Se întoarse spre cele două femei: El e Sever Henţia, cel mai bun prieten al meu, actualmente student la Technische Hochschule! Sever făcu un pas înainte, aşteptând să i se întindă mâna. Dar doamna corpolentă îl privea cu o expresie neobişnuită, jumătate mirată, jumătate neîncrezătoare, fără a schiţa o mişcare. Era îmbrăcată într-un pardesiu demodat, iar în cap purta o pălărie de pai cu boruri largi, împodobită cu un mănunchi de flori artificiale. Un zâmbet nehotărât îi juca pe buzele subţiri, strânse cu putere. întinse mâna cu încetineală, parcă s-ar fi sfiit, şi o trase repede, mai înainte ca Sever să i-o fi sărutat. în tot timpul cât dură prezentarea, nu scoase un singur cuvânt. - Şi-acum, dragă Sever, după ce am îndeplinit formalităţile protocolare, ne lăsăm în seama ta. Du-ne, fii bun, la un hotel undeva prin apropiere. Dar să nu fie prea scump, căci pelerinajul ne-a cam secat punga. Sever clătină din cap în chip de consimţire. Cunoştea un hotel nu prea depărtat în Maximplatz, curat şi ieftin, în care locuise un timp la venirea în Viena. Hamalul apucase cele două geamantane, când se auzi stridentă şi cam răstită vocea doamnei Buteanu: - - Lenică! Unde e taşca de călătorie? - Aici, mătuşă Măriţi, răspunse fata, arătându-i valijoara. - Bine, făcu cu aceeaşi voce ţipată mătuşa. Să nu o laşi cumva din mână, că-n ea avem banii. Şi dă-mi braţul să mă reazem, că-mi pierd capul printre atâţia oameni! 248 — Biruitorii — Se îndreptară, în sfârşit, spre ieşire, precedaţi de hamalul care se muncea din greu cu cele două mari geamantane. Până la trăsură, Herlea îl informă pe scurt că vine de la Lourdes, unde fuseseră în pelerinaj, însoţind-o pe mătuşă-sa. Aceasta surzise cu desăvârşire de la un an la altul. Pierzându-şi încrederea în medici, care o purtau cu vorba, se dusese la Lourdes în speranţa unei vindecări miraculoase. Ca să nu lase două femei singure prin Europa, le însoţise la rugămintea unchiului său, deşi era pe la sfârşitul semestrului şi-l aşteptau câteva examene grele. - Unchiul Franţisc e fratele mamei tale, preot undeva în apropiere de Alba lulia, iar Lenica e crescută în casa lui, nu-i aşa? încercă să-şi împrospăteze amintirile Sever. - întocmai. Dărăbanţiul e aşezat pe Ampoi la câţiva kilometri de oraş. Cu trăsura nu faci nici jumătate de ceas, răspunse Herlea. Nu-i nevoie să-ţi mai spun că ne-am dus zadarnic în pelerinaj. Mătuşa Măriţi e la fel de surdă ca la plecare. Ţi-ai dat seama că e ciudată, ca toţi infirmii, dar trebuie să te prefaci că nu ştii nimic. Luară micul dejun la cafeneaua hotelului. Acum află Sever că, în drum spre ţară, cei trei hotărâseră să se oprească de azi pe mâine la Viena. Ca foşti supuşi ai drăguţului de împărat (explică Herlea) nu ar fi fost împăcaţi cu gândul că au trecut prin oraş fără să-l viziteze. îndată după masă, mătuşa lui Herlea se retrase în cameră ca să se odihnească. Dornic să vadă cât mai curând Viena, Herlea propuse o scurtă plimbare înainte de prânz, bineînţeles dacă Sever n-ar fi fost cumva ocupat la institut. Lenica li se alătură îndată. Ceru însă să se înapoieze până la unu, ca nu cumva, trezindu-se, mătuşă-sa să aibă nevoie de ea. Din chipul cum vorbea şi se purta, îţi dădeai seama că are faţă de ea o anumită sfială şi chiar teamă. Sever îi purtă prin centrul Vienei, la Hofburg, la Operă, la biserica Sfântul Ştefan, la fostul muzeu al curţii, la Universitate. *n scurtă vreme se dovedi că serviciile sale de ghid erau inutile. 249 — Ion Gheţie — Eugen Herlea citise multe despre Viena şi recunoştea clădirile încă înainte ca Sever să fi deschis gura, copleşindu-i apoi cu o sumedenie de date despre fiecare loc în parte. Se ţinea tot timpul în fruntea lor, neobosit, de parcă el ar fi trebuit să-i călăuzească prin oraşul necunoscut. Spre deosebire de el, soră-sa era mult mai tăcută şi rezervată. Vorbea rar, fără a pierde însă un cuvânt din explicaţiile pe care i le dădea Sever. Nu era greu să observi că e copleşită de imaginile şi impresiile atât de vii, mereu altele şi altele, care năvăleau de pretutindeni asupra ei. Nu prea înaltă, dar nici scundă, cu faţa ovală, acoperită de o îngândurare permanentă, păstra totuşi în colţul gurii ceva ca un surâs timid, abia înflorit, de bucurie. în cele câteva prilejuri când Sever o întrebă despre ea şi ai săi răspunse că a terminat de un an liceul „Regina Maria" din Cluj, iar acum locuieşte la Dărăbanţi în casa unchiului său. Era a şaptea dintre fraţi şi a treia dintre surori. Cea mare, Livia, se măritase cu un preot în Galda de Jos, cea mică, Turica, creştea la Alba lulia la o mătuşă fără copii. Vremea era uscată şi călduroasă. Spre prânz, soarele ardea nemilos. Pe Franzen's Ring, trotuarul din dreapta, aflat în plină lumină, devenise aproape pustiu. Sever observă că Lenica e obosită şi îşi mişcă picioarele, de parcă ar fi avut plumb în ele. - N-ai vrea să ne oprim undeva pentru câteva minute? Fata oftă prelung, parcă ar fi aşteptat de mult întrebarea şi scutură capul în semn de încuviinţare. - Dacă nu mă întrebai, te rugam eu să ne aşezăm într-un loc. Sunt tare obosită de drum şi mă supără, pe deasupra, pantofii pe care i-am cumpărat la Paris. Se aşezară pe o bancă în Volksgarten, aproape de stradă. Pradă veşnicului său neastâmpăr, Eugen Herlea îi părăsi ca să privească mai de aproape edificiile impunătoare ale Arhivelor Statului şi Ministerului Afacerilor Străine, aflate peste drum. - Ei, cum îţi place Viena? o întrebă Sever, după ce rămaseră singuri. - E frumoasă şi mai prietenoasă decât Parisul, mărturisi fata, netezindu-şi părul pieptănat, cu cărare la mijloc, pe după 150 — Biruitorii — ureche. Dar e aşa de zgomotoasă! Şi auzi atâta vorbă străină în jur! N-aş putea trăi într-un loc ca acesta. Dumitale nu ţi-a fost greu să trăieşti singur în străinătate? Fără să ştie, pusese degetul pe una din rănile ascunse ale tânărului. - Ba mi-a fost foarte greu, recunoscu Sever, dar a trebuit să mă obişnuiesc. Nici astăzi nu mă simt acasă la Viena. Reluară plimbarea după-amiază, ca să viziteze Schonbrunnul. De astădată fură însoţiţi şi de doamna Buteanu. în faţa palatului, în sălile prin care trecură şi apoi prin parc, Măriţi păstră expresia neîncrezătoare, puţin dispreţuitoare de la sosire. Nu uita s-o ţină de scurt pe Lenica, cerându-i ba una, ba alta. Seara, după ce gustă din vinul ce le fu oferit, deveni vorbăreaţă. Era o persoană mai simplă, fata unui învăţător din Benic, neumblată prin şcoli mai înalte. Le istorisi pe larg cele văzute în Franţa, într-un chip plăcut şi cu mult umor. La Lourdes o impresionase grota în care se arătase Fecioara sfintei Bernadetta, cu sutele de cârji lăsate acolo de cei vindecaţi şi cu plăcuţe albe purtând săpate cu litere aurite acelaşi cuvânt: merci (doamna Buteanu pronunţa cuvântul ca şi cum l-ar fi citit româneşte). - Oriunde ţi-ai fi întors privirile, povesti ea, nu zăreai decât cârji şi merci, merci, de ajungea să ţi se urască. Nu uită sâ le vorbească nici de palatul de la Verţan, mai frumos decât Schonbrunnul, cu sala oglinzilor, unde era să cadă, într-atât de lunecoase erau lespezile, de ziceai că umbli pe gheaţă. încercarea zadarnică de a-şi recăpăta auzul n-o întristase din cale-afară. - Când am intrat în apă împreună cu atâţia bolnavi, schilozi şi ciungi, care de care mai sluţi şi plini de bube, m-a umplut scârba. Credinţa în vindecare m-a părăsit îndată. Cum era să mă tămăduiască Dumnezeu, când eu însămi mă îndoiam? Ce nu auzea cu urechile, observa cu ochii. Avea văzul foarte ager. De îndată ce deosebi pe feţele celorlalţi o umbră de plictiseală, se opri din povestit şi rămase tăcută până la urmă, cu zâmbetul neîncrezător pe buze. 2-51 — Ion Gheţie — După ce femeile se retraseră să se culce, Eugen Herlea mai ceru o sticlă. - Ei, şi acum că am rămas singuri, să vorbim de ale noastre, propuse el. Se informară unul pe altul de cele petrecute în anul de când nu mai corespondaseră. Herlea ştia de eşecul de la Paris, dar trecu peste el, puţin cam prea repede ca să nu-i deştepte lui Sever bănuiala că a făcut-o intenţionat. El termina în vara aceea anul al treilea. Mai rămânea unul şi apoi licenţa. - Şi după aceea ce ai să faci, Genule? se interesă Sever. Eugen Herlea încruntă sprâncenele şi se lăsă pe spătarul scaunului, cu degetele vârâte în răscroiala jileticii. Se schimbase destul de mult în cei trei ani de când nu se văzuseră. Avea aceleaşi trăsături regulate, chiar frumoase ale figurii, fruntea înaltă, părul căzut într-o parte, â la Ady Endre, dar în felul său de a se purta, ultimele reminiscenţe ale adolescentului de odinioară dispăruseră. Vorba-i devenise hotărâtă, gesturile căpătaseră ceva ferm, categoric. Arăta siguranţa de sine a celui ce se îndestulează cu el însuşi şi nu mai simte nevoia să se sprijine pe alţii. - După aceea? Herlea îndepărtă mâinile şi le lăsă să cadă pe masă. O catedră, fireşte, în vreun orăşel oarecare din Ardeal. Cu puţin noroc aş putea ajunge în Aiud, unde frate-meu, Ovid, e directorul liceului. - La Universitate nu-i cu putinţă să rămâi? - Greu, greu de tot, oftă Herlea. Profesorii îşi aleg asistenţii dintre cei ce se întrec în a le purta servieta. Eu una ca asta nu am făcut-o şi nu o voi face niciodată. Se întâmplă apoi că mai toţi profesorii de la facultate sunt ortodocşi înverşunaţi, care nu ne pot suferi pe noi, uniţii. Lupaş e doar popă ortodox. Mai sunt apoi Lapedatu, Meteş, Dragomir. Ce folos deci că iau nota maximă la toate examenele? Prin martie, Lapedatu m-a chemat la el şi a făcut aluzie la o numire ca asistent, dar a adăugat că mai întâi ar trebui să mă înscriu în partidul liberal. Herlea se întrerupse câteva clipe, rămânând în aceeaşi poziţie, lăsat pe spate, cu mâinile în răscroiala vestei. 2-52- — Biruitorii — - Mai am eu un gând ascuns, mărturisi în cele din urmă, dar nu ştiu ce se va alege de el. Prea mare dor să-mi încep cariera profesorală nu am şi nici catedre prea bune nu se află. M-am gândit şi m-am răzgândit dacă n-ar fi bine să-mi iau doctoratul în istorie, undeva în străinătate, la Paris sau la Viena. Aveţi aici un savant renumit, profesorul Ernst von Toldy, cam ungur de neamul lui, care a scris câteva lucrări fundamentale despre istoria Austriei în secolul al XVIII-lea. Poate l-aş convinge să mă primească doctorand. Toate acestea, adăugă el îndată, sunt pia desideria1. înainte de orice va trebui să-şi asigure mijloacele de existenţă pe doi-trei ani. O bursă, bunăoară, şi, pe deasupra, nişte gologani de la neamuri, de la unchiul său Franţisc sau de la fraţii săi mai mari ar aranja lucrurile. - Ce zici? îl iscodi el. Să vin la Viena? Am putea locui împreună. Opt-zece ceasuri pe zi cursuri, bibliotecă, în rest slobozi ca păsările cerului. Viena e frumoasă, iar vienezele mi-au plăcut din prima clipă. La despărţire, pe o voce care încerca să fie indiferentă, Sever se interesă dacă a întâlnit-o cumva la Cluj pe Mica Lobonţ. Herlea o ştia din vara lui 1918, când petrecuse două săptămâni la Silvania. - Fireşte că am întâlnit-o, declară el. De fapt, eu nu mi-o prea aminteam. M-a oprit însă pe stradă. A întrebat şi de tine. E la belle-arte, studiază pictura. Ne-am mai întâlnit de câteva ori. Locuieşte undeva pe Andrei Mureşanu, într-o casă cu chirie. Ca toate fetele de la belle-arte e cam... artistă. Dacă mă întorc la Cluj, o să-i vorbesc de întâlnirea noastră. Ţie ţi-a cam plăcut de ea pe vremuri ori mă înşel? - Nu, nu, negă încurcat Sever, eram cunoştinţe bune şi atât. Voiam numai să ştiu ce face. Se întoarse acasă cu o urmă de decepţie în suflet. Felul în care Herlea îi vorbise de Mica Lobonţ, subliniind că e „cam artistă" nu-i plăcuse deloc. 1 Dorinţe incerte, (lat.) 2-53 — Ion Gheţie — XIII Sosirea neaşteptată a lui Herlea, ca şi apropierea examenelor întrerupseră pentru un timp vizitele lui Sever în Siebensterngasse. Duminica următoare nu se duse la masă, având grijă să-i anunţe printr-o carte poştală. Se aştepta în sinea lui ca unul din cei doi fraţi, Aloys sau Edith, să dea un semn de viaţă. Dar zece zile trecură fără vreo veste de la ei. Cu câteva zile înaintea examenului de tehnologie mecanică, pe când învăţa de zor în odăiţa sa, nişte paşi răsunară în dreptul uşii, urmaţi de o bătaie atât de discretă, încât abia o auzi. Mai înainte de a-şi îmbrăca vestonul şi a striga vizitatorului necunoscut să intre, uşa se dădu la o parte şi în crăpătura ei apăru capul blond al unei fete tinere, purtând o pălărioară verde cu pană. Era Edith. - E voie? întrebă ea, cu un zâmbet, îndepărtând puţin tăblia uşii. Sever rămase stană de piatră în picioare. Prezenţa lui Edith în camera sa i se păru ireală. - Edith!...murmură el zăpăcit. Dumneata... aici? - De ce te miri? făcu ea din prag. Dacă nu vine Mahomed la munte, atunci vine muntele la Mahomed. Cunoşti doar proverbul... Dar nu mă inviţi să intru? Nu-mi oferi un scaun? Sever nu-şi revenise din zăpăceală. Eliberă un scaun de cărţi şi caiete şi-l împinse spre ea. Nu prea ştia ce să facă, iar gândul că în odaie e dezordine nu-i dădea pace. - lartă-mă că mă găseşti aşa, se scuză el, îmbrăcând vestonul. Am examen peste câteva zile şi învăţ întruna de dimineaţa până seara. De aceea nici n-am... Dar Edith nu-i asculta vorbele de dezvinovăţire. Aşezată picior peste picior, cu gentuliţa de piele cafenie pe genunchi, arunca priviri curioase prin încăpere. - Dar ştii că nici nu stai prea rău aici, zise ea în chip de concluzie. E pentru prima oară că intru într-o cameră studenţească. Din cele ce auzisem, mă aşteptam să te găsesc într-un fel de celulă de închisoare: strâmtă, întunecoasă, murdară. 254 — Biruitorii — Observă curând că Sever nu e în apele lui. Un sentiment de stânjeneală i se citea pe figură. îşi ţinea ochii plecaţi, evitând s-o privească. - De ce eşti aşa tăcut? se interesă ea cu o mirare jucată. Ţi-ai făcut cumva o părere proastă despre mine? Crezi că nu se cădea să vin singură în camera Dumitale? - Nu, nu, nici vorbă de aşa ceva, tăgădui el în grabă. Dimpotrivă, mă bucur foarte mult că te văd. Ţi-am simţit lipsa în ultimele săptămâni. Se speria el însuşi de îndrăzneala unei asemenea mărturisiri. Nici de această dată însă Edith nu părea să-i fi auzit vorbele. - De fapt sunt în trecere, explică ea. Trebuie să fiu undeva la şase. Venisem numai să te întreb dacă n-ai vrea să mergi miercuri seara la Operă. Am bilete într-o lojă. Ştiu că e greu să fii scos din bârlogul Dumitale. Se dă Aida şi o să cânte şi un compatriot al Dumitale, tenorul Grozăvescu. - M-aş duce cu multă plăcere, zise Sever, cu ezitare. Am însă vineri examen la tehnologie mecanică şi timpul mi-e măsurat. Dar, în sfârşit, poate că trei-patru ceasuri de destindere nu mi-ar strica. - Atunci primeşti, da? ceru o confirmare Edith, ridicându-se. O să vină şi Aloys. Ne vedem la Operă. Lui Sever i se păru că în modul în care accentuase cuvintele o să vină şi Aloys se ghiceşte o intenţie ascunsă. Multă vreme după plecarea ei nu putu să se apuce de lucru. în cameră stăruia o undă vagă de parfum. Voi să deschidă geamul, ca să scape de mirosul acela dulceag-amărui care-l tulbura, dar până la urmă renunţă. Un timp se gândi numai la Edith. La ideea că se aflase singur cu ea în cameră, un scurt fior îl făcu să-şi adune umerii. Se întâlni cu fraţii Dymsza în faţa Operei la ora hotărâtă. Deşi se aflau în ajunul închiderii stagiunii, un mare număr de spectatori se înghesuiau, lărmuind, în faţa celor trei mari uşi de la intrare. Din dreapta şi din stânga, se auzea acelaşi nume: Grozăvescu, Grozăvescu. Tenorul debutase la Volksoper în 2-55 Ion Gheţie — stagiunea precedentă în Paiaţe şi stârnise o senzaţie extraordinară. Singură prezenţa sa umpluse în seara aceea cele două mii de locuri ale sălii. La Paris, Sever fusese o singură dată la Operă, dar nu la Palais Garnier, ci la Opéra Comique, unde ascultase Tha/s de Massenet. Ceea ce vedea aici, la Staatsoper, întrecu toate aşteptările sale. Foyerul, scările de marmură şi sala cu patru rânduri de loji, despărţite de mici coloane şi împodobite cu ornamente de ipsos aurit, candelabrul de cristal cu zecile sale de globuri, atârnând ca un ciorchine de lumină deasupra parterului înţesat de doamne în toalete pretenţioase şi de domni în haine de seară produseră o impresie copleşitoare asupra lui. încătuşat de emoţia pe care şi-o stăpânea cu greu, stătea ţeapăn în rândul din faţă al lojii şi abia răspundea la întrebări. Senzaţia că ia parte la un eveniment solemn crescu în momentul când, după scurta introducere orchestrală, cortina se ridică. Scena înfăţişa curtea interioară a palatului regal din Memphis. Venind din fundul scenei, doi bărbaţi, marele preot şi Radames, se apropiau, îmbrăcaţi în somptuoase veşminte orientale. La început nu pricepu în ce limbă cântă tenorul. Nu era, cu siguranţă, nici nemţeşte, nici italieneşte. Când veni rândul romanţei Celeste Aida, deosebi cât se poate cuvintele de la început: „Cerească Aida, formă divină"... Un nod de emoţie îi încleştă gâtlejul. La sfârşitul ariei, în timp ce aplauzele nu conteneau, voi să ştie de ce Grozăvescu nu cântase nemţeşte, la fel ca marele preot. - Când debutează într-un rol în străinătate, cântă numai româneşte, îl lămuri Aloys. E o dorinţă a lui, care-i e totdeauna respectată. Spectacolul fu reluat cu dialogul dintre Radames şi Amneris, întrerupt curând de apariţia Aidei. Decorurile fastuoase, cu palmieri şi statui uriaşe, mişcarea în scenă a personajelor, încetinită şi solemnă, dar mai ales muzica cu totul neobişnuită îl copleşiră pe măsură ce acţiunea operei lua amploare. La Paris, ascultase nişte melodii plăcute, de mare virtuozitate, 256 — Biruitorii — care rămâneau în afara celor petrecute pe scenă, ca o simplă podoabă sonoră la o piesă de teatru oarecare. Aici însă era altfel: eroii trăiau aievea prin muzică în Egiptul de acum trei mii de ani.- Sever era convins că opera ar fi avut acelaşi efect asupra lui, dacă ar fi fost cântată fără costume şi decoruri, având drept fundal nişte simple pânze albe. Pe scenă răsuna o muzică gravă, adâncă, răscolitoare, plină de învolburări înflăcărate, dar şi de momente calme, pline de o neasemuită gingăşie. Chemărilor sălbatice de luptă ale preoţilor sau strigătelor de aprinsă patimă ale Amnerisei le urmă scena de o solemnă măreţie din templu, unde vocile în unison ale başilor şi invocaţia marei preotese veneau parcă, abia auzite, din mari depărtări. Urmări la fel de concentrat şi de absent restul spectacolului. Abia băgă de seamă că Aloys s-a retras în cel de al doilea antract, rugându-l s-o conducă pe Edith acasă. La sfârşit, cu sufletul plin de pateticul cânt de adio al celor doi îndrăgostiţi, păstră tăcerea până ajunseră în stradă. - Ei, ce-i cu dumneata? auzi el vocea lui Edith. Mi se pare mie că eşti undeva în al nouălea cer! Ceea ce n-am fost în stare noi, Tante Hermine, eu şi Aloys, împreună cu Mozart, Schubert şi Chopin, a reuşit Verdi cu Aidal - Ai ghicit, recunoscu el. Niciodată n-am trăit ceva asemănător. Parcă am fost pe altă lume. Pe Dumneata nu te-a mişcat deloc? - Fireşte că m-a mişcat, zise ea. Aida e una din operele mele favorite. Dar nu uita că eu am ascultat multe alte opere, unele la fel de frumoase. Numai la Aida am fost până acum de patru sau de cinci ori. - Cu mine s-a petrecut ceva foarte curios astă-seară, mărturisi el. Ce anume, n-aş fi în stare să-ţi spun. E şi greu să exprimi în cuvinte ce am simţit. Pot să-ţi spun numai că, dacă s-ar putea, aş reveni vreme de o săptămână la Operă, seară de seară, să ascult Aida. - Cu Grozăvescu, bineînţeles! 257 Ion Gheţie — - Desigur. Nu pentru că e român, dar mi s-a părut că are o voce cu totul deosebită. - Cea mai frumoasă voce de tenor pe care am auzit-o, întări ea cu convingere. Unde pui că am înţeles destul de bine ceea ce cânta. Asta însă mi-a îndepărtat puţin atenţia de la muzică. - Să ştii că am putea vorbi din când în când româneşte, ca să nu uiţi de tot, propuse el. Faptul acesta nu înseamnă că trebuie să devii numaidecât româncă. Vrei? Ultimul cuvânt îl rostise pe româneşte. - Vreau, răspunse ea în aceeaşi limbă, dar nu acum. Altă dată. Treceau prin Opernring, îndreptându-se spre Mariahilfstrasse. Deşi se apropia de unsprezece şi jumătate, marele bulevard era încă străbătut de lumea care ieşea de la teatre şi cinematografe. - Nu e încă prea târziu, iar mie muzica mi-a stârnit foamea, făcu ea în glumă, luându-i braţul. Cofetăriile sunt deschise până la douăsprezece. La Klepper se serveşte şi pe terasă. Numi oferi o prăjitură? Sever se crispă de îndată ce-i simţi degetele atingându-i braţul. însăşi figura i se aspri, căpătând o expresie posacă. Ea observă îndată reacţia lui şi îşi retrase, cu un gest scurt, mâna. La Klepper, pe terasă, erau ocupate numai câteva mese. O fată în uniformă verde, cu şorţ alb tivit cu dantelă, îi întrebă ce doresc. Când se înapoie cu cele două Indianere şi cu paharele de apă, îi găsi în aceeaşi poziţie unul faţă de celălalt, fără a-şi fi spus un cuvânt. - Spune-mi, Henţia Sever, îl întrebă ea, de îndată ce rămaseră singuri, eşti întotdeauna aşa de rezervat cu femeile? Deşi oarecum aşteptată, întrebarea îl surprinse prin felul în care fusese formulată. - Eu... eu..., se fâstâci el, simţind că a roşit, eu sunt o fire mai retrasă şi mai dificilă. Nu trebuie să te superi pe mine... - De ce să mă supăr? Doar n-ai făcut nimic. El dădu din cap, ca şi cum ar fi răspuns afirmativ nu la întrebarea ei, ci la o altă întrebare pe care o gândise, poate, însă n-o rostise. 258 — Biruitorii — - Ştii, continuă el, lăsând prăjitura neatinsă, eu mă apropii foarte greu de oameni. Nu numai de oameni, ci şi de locuri, de obiceiuri, de orice e necunoscut, nou. Aşa am fost întotdeauna. Sunt temător, nu am încredere în nimeni. înainte de toate nu am încredere în mine. Nu mă înţeleg pe deplin şi mă suport greu. Ca să fiu sincer cu Dumneata, nu prea cunosc femeile şi de aceea nici nu ştiu să mă port cu ele. Sunt stângaci, greoi, chiar nepoliticos. Şi-apoi... - Şi-apoi, ce? îl încurajă Edith, care-l asculta cu atenţie. Cum el nu răspundea, continuă: Ce sunt femeile pentru Dumneata? - Mi-e greu să-ţi răspund, zise el. Zări prăjitura neatinsă în farfurie şi se apucă s-o mănânce. Vezi, eu de copil mi-am făcut o idee extraordinară despre femei, începând cu fetiţele cu care mă jucam. Pentru mine femeile sunt nişte fiinţe aparte, aproape nepământene, croite după alt tipar decât noi, bărbaţii. Un fel de îngeri, dacă mă pot exprima astfel: frumoase, curate, nobile, dezinteresate, calde... Nimic în lumea aceasta nu e atât de desăvârşit ca o femeie. întotdeauna mi-a fost teamă să mă apropii de ele, să le ating, ca nu cumva să observ că sunt altfel decât mi le-am imaginat eu. Isprăvi prăjitura şi îşi ridică privirile din farfurie. Toate acestea ţi se par puţin ridicole, nu-i aşa? Edith îşi lăsase prăjitura neterminată şi-l privea cu ochi strălucitori, veseli şi stingheriţi în acelaşi timp. - Nu, deloc, răspunse ea simplu, cu altă voce decât cea obişnuită. Dimpotrivă. Ai fost sincer, iar sinceritatea nu e niciodată ridicolă. Eşti aşa cum am bănuit şi (adăugă ea, după o scurtă pauză) aşa cum am dorit să fii. Rămâi aşa, nu încerca să te schimbi. Condu-te după cum singur socoteşti că e mai bine. Nu te lua după alţii. Cu încetineală, temându-se parcă să nu comită un gest ireparabil, îi acoperi mâna cu palma ei fierbinte. - Aş vrea să fim prieteni, Henţia Sever, îi şopti ea. Prieteni buni, sinceri, adevăraţi. Vrei şi tu? îi spunea pentru prima oară „tu". El îşi retrase mâna dintr-a eb dar numai ca să i-o cuprindă în palmele sale. 259 — Ion Gheţie — - Vreau, Edith, răspunse el. Sunt convins că nu ne vom înşela unul în celălalt. Fata în verde puse capăt discuţiei. Observă mâinile împreunate de pe faţa de masă şi zâmbi cu simpatie. - Trebuie să vă cer banii, zise ea cu părere de rău. S-a făcut douăsprezece şi închidem. Se despărţiră în faţa casei ei. Era încă destul de cald în ciuda orei înaintate. Dinspre Dunăre, o pală de vânt răcoros aducea cu sine un miros vag de apă şi floare de tei. O trăsură nevăzută huruia pe caldarâm, dincolo de capătul străzii. - Acum du-te acasă, iar mâine apucă-te de învăţat, îi spuse ea, scoţând cheia din poşetă. După ce termini, treci pe la noi, să ne spui ce-ai făcut. Bine? îi întinse mâna şi dispăru în grabă în dosul porţii. XIV Cu suta de mii luată împrumut de la „Albina", Victor se înapoie la Silvania. Mai înainte de a se apuca de treabă, îi făcu o vizită lui Keller în biroul lui avocaţial din clădirea Băncii „Sălăjana". Nu-i spusese nimic despre planurile sale privitoare la băile din Zăgani şi se cam temea de reacţia bătrânului (aşa îl socotea el, deşi avocatul abia împlinise cincizeci şi şase de ani). Keller înălţă sprâncenele aflând de intenţiile lui Victor, dar apoi le coborî în vechiul lor loc şi zâmbi în chip de încuviinţare. Ideea nu era rea, comentă el, păcat numai că s-a trezit cam târziu. Băile din Zăgani avuseseră destulă faimă înainte de război şi aduseseră bani frumoşi lui Cori Nichita şi lui llie Bochiş, ultimii lor concesionari. - îţi mai aminteşti, prin 1911-1912, de „Minunea din Zăgani"? îl întrebă Keller. Au scris până şi ziarele din Pesta, ba au publicat şi fotografii. Sârkâny Lajos, fost funcţionar la pretura din Crasna, om încă tânăr, de vreo treizeci de ani, adus la Zăgani cu căruciorul, s-a ridicat după trei zile de băi fierbinţi la cadă şi s-a apucat să umble fără a avea nevoie nici 260 — Biruitorii — măcar de baston. De doi ani zăcea înţepenit şi îşi luase adio de la gândul că îşi va mai folosi vreodată picioarele. Ghinionul lui, dacă se poate spune aşa, deoarece în 1914 l-au trecut prin comisia medicală şi l-au trimis pe front, unde, din câte mi-aduc aminte, a murit. Reveni la băi. Lucrările trebuiau urgentate, dacă voia ca totul să fie gata la începutul lui iunie. Pentru aceasta, să încredinţeze reparaţiile unei antreprize din Oradea sau din Cluj. Meseriaşii din Silvania, oricât ar fi de pricepuţi, n-au decât două mâini, o calfă şi un ucenic-doi. Chiar să muncească ziua şi noaptea şi tot n-ar termina. Pe când cu antrepriza faci contract legalizat la notar, cu termene fixe. Să nu uite apoi reclama. De zece ani lumea a uitat drumul băilor, e nevoie să i se reamintească. Reclame de tot felul, cu litere cât mai mari şi cu texte cât mai trăsnite. Bunăoară: „De ce să vă duceţi la Lourdes? Până la Zăgani nu vă trebuie paşaport şi nici franci francezi". Cu cât o reclamă e mai stupidă, cu atâta atrage mai mulţi amatori. Şi nu numai în cele două gazete săptămânale din Silvania, ci şi aiurea, în tot judeţul şi chiar dincolo de hotarele lui. Să nu se uite la cele câteva mii pe care le va cheltui cu reclama, nu va fi o investiţie zadarnică. Deoarece tot avea să afle într-o zi şi încă destul de curând, Victor o puse la curent pe Helena cu împrumutul de la „Albina" şi cu afacerea în care o avea copărtaşă pe mătuşă-sa Augusta. - Te bagi în afaceri, dar pe bietul Laţi nici astăzi nu l-ai adus acasă, îi reproşă ea, supărată că a urzit totul fără ştirea ei. Acuma dacă ai făcut-o, ai făcut-o, treaba ta, eu nu mă amestec. Dar mai bine să-ţi legi o piatră de moară de gât şi să te azvârli în iaz decât să te îndatorezi la bănci. Cine ne-a mâncat nouă banii dacă nu băncile? Când auzi numele Augustei se făcu foc şi pară. - Dacă e vorba să-i ia cuiva minţile, Dumnezeu i le ia de tot! îşi bătu ea palmele înciudată. Nu e destul că şi-a pierdut toată starea, mai vrea acum să părăduiască şi puţinul care i-a rămas! 261 — Ion Gheţie — în realitate era furioasă că Augusta l-a ales tocmai pe Victor ca asociat şi mai cu seamă că nu i-a spus un cuvânt. „Ei lasă, că asta nu ţi-o iert ţie, Augustă!" îşi zise ea, neînduplecată. „Mai vorbim noi!" Nici prin minte nu i-ar fi trecut că ideea deschiderii băilor se înfiripase în mintea lui Victor şi că fiul ei fusese cel ce-o înduplecase pe Augusta să intre în tovărăşie. Victor o lăsă să-şi verse necazul şi îşi văzu de ale sale. Având recomandarea lui Keller, luă legătura cu antrepriza de construcţii a fraţilor Forgâcs din. Oradea. Oricât s-a tocmit, n-a reuşit să coboare preţul sub o sută de mii nici măcar cu un leu. în schimb au încheiat un contract potrivit căruia firma se angaja să isprăvească reparaţiile cel mai târziu în 4 iunie. Victor mai adăugă o clauză care prevedea că, în caz de nerespectare a termenului, cei doi Forgâcs vor avea de plătit 1%, adică o mie de lei pentru fiecare zi de întârziere. Lucrările la Zăgani începură în ziua de 18 aprilie. Forgâcs-mezinul, care le conducea, aduse din Oradea doisprezece meşteri şi mai angajă, dintre localnici, încă atâţia salahori. Din zori şi până seara băile răsunau de bubuitul ciocanelor, de geamătul fierăstraielor, de fâşâitul mistriilor care netezeau tencuiala zvârlită pe ziduri. Zgomotele şi strigătele nu conteneau decât un ceas, la amiază, când lucrătorii îşi înghiţeau grăbiţi prânzul. Apoi vânzoleala se relua până la coborârea întunericului. O dată pe săptămână, fie Victor, fie Augusta se repezeau la Zăgani ca să supravegheze înaintarea lucrărilor. O făceau mai mult de formă, deoarece ştiau prea bine că Forgâcs, strâns în chingi de prevederile contractului, nu va trece nici măcar cu o zi peste data fixată. Pe la 15 mai începură să apară anunţurile în ziare. Victor îi dăduse mână liberă lui Kretsch Sanyi, punându-i la dispoziţie cinci mii de lei, nu tocmai cu consimţământul Augustei, care zicea că sunt bani prădaţi. Reclamele erau ingenioase, chiar năstruşnice. Sanyi găsi că ideea lui Keller cu Lourdes-ul era bună. Schimbă totuşi pe Lourdes cu Kissingen, motivând că trebuia menajat simţământul religios al catolicilor. Anunţul 262 — Biruitorii — suna acum astfel: „De ce să vă duceţi la Kissingen? Până la Zăgani nu aveţi nevoie nici de paşaport, nici de valută!" în alte ziare, Kretsch publică avizul profesorului de balneologie de la Facultatea de Medicină din Cluj, Titus Moraru, potrivit căruia, apele de la Zăgani aveau aceleaşi proprietăţi curative ca izvoarele de la Felix şi Herculane. Tipări de asemenea câteva sute de foi volante care fură împărţite pe străzile Silvaniei şi ale Zalăului. Dar bomba ziaristului fu interviul luat lui Sârkâny Lajos, cel cu „Minunea din Zăgani". Acesta nu numai că nu murise, cum ştia Keller, dar şe întorsese teafăr de pe front. Trei ani, petrecuţi în Rusia, dormind în mocirla tranşeelor şi sub tăişul de gheaţă al crivăţului, fără a simţi măcar un junghi în genunchii cândva înţepeniţi. Exact în 4 iunie reparaţiile fură terminate, conform contractului. Victor îşi petrecu ziua controlând totul dea-n firu-n păr, doar-doar va găsi ceva de reproşat. Băile străluceau de curăţenie, aleile măturate, pretutindeni mirosea a vopsea şi a lemnărie proaspătă. Victor fu însoţit de Braun Aladâr, un evreu întreprinzător din Silvania, recomandat de Keller. îl numise administratorul băilor, fără remuneraţie lunară, ci cu un procent din încasări. Iarăşi Augusta se plânse că-i dau prea mult jidovului (15%), dar Victor ştia că un slujbaş cu atât te fură mai puţin cu cât îl plăteşti mai bine. Deschiderea sezonului de băi se făcu în 7 iunie, de Rusaliile româneşti. Victor tocmise un autobuz pe durata sezonului, care aştepta la gară sosirea celor patru trenuri zilnice. Vizitatorii începură să sosească încă de sâmbătă seara, iar duminica la zece, după trenul de Oradea, erau atât de mulţi, încât nu mai aveai unde să arunci un ac. Venise toată lumea bună din Silvania şi din Crasna şi destui alţii din Marghita, Zalău şi Huedin. Fusese chemat anume la inaugurare prefectul judeţului, dr. Emil Şuluţiu. Nu lipsea, se înţelege, Sârkâny Lajos, invitat pe spesele direcţiei. Ceremonia începu printr-o sfeştanie, slujită cu fast de trei preoţi. După aceea, primarul din Zăgani rosti câteva cuvinte 263 — Ion Gheţie — de circumstanţă (scrise de Victor şi învăţate pe de rost) şi-l pofti pe prefect să taie panglica inaugurală. Emil Şuluţiu înaintă foarte grav, luă foarfecele de pe perniţa ţinută de o fată în costum naţional şi tăie panglica tricoloră. Asistenţa izbucni în aplauze, în timp ce fanfara regimentului din Zalău, adusă anume pentru festivitate, atacă un marş săltăreţ. Cu acestea, ceremoniile luară sfârşit şi fiecare îşi văzu de ale sale. Din fericire, vremea era superbă, cu soare strălucitor. Două zile forfota nu încetă decât noaptea târziu, ca să reînceapă o dată cu răsăritul soarelui. Marţi dimineaţă însă, băile se goliră ca prin farmec. Rămaseră ocupate numai două odăi din casa de oaspeţi, în restaurant dacă intrară cu toţii zece-douăzeci de muşterii, iar Nâdor Zsiga, casierul, nu vându decât cinci bilete pentru băi la cadă. Lucrurile nu se schimbară prea mult în zilele următoare, mai ales că începu să plouă. Autobuzul se întorcea gol de la gară, medicul băilor stătea de pomană toată ziua. Dar apoi vremea se îndreptă, veniră căldurile şi unul câte unul vizitatorii îşi arătară chipurile. Jumătate din odăile casei de oaspeţi se ocupară, iar seara restaurantul era plin ochi. Sâmbătă şi duminică nu găseai locuri nici la casă, nici la restaurant. Victor urmărea cu atenţie mişcarea vizitatorilor la băi. în fiecare sâmbătă după-amiază era la Zăgani. Seara târziu primea de la Braun socotelile săptămânii ce se încheiase. Nu erau prea bune, cu toate că încasările creşteau. Numai trei mii în prima săptămână, cinci în a doua, paisprezece în a treia. La începutul lui iulie, când cei doi asociaţi se întrebau dacă n-au greşit cumva vârând bani într-o afacere nesigură, încasările suiră deodată la douăzeci şi cinci de mii. Nu era puţin, dar nici prea mult; dacă te gândeai că aveau destule cheltuieli şi încă nu acoperiseră banii investiţi. Cu socotelile lui Braun în mână, Victor trecea a doua zi pe la mătuşă-sa Augusta. Aceasta îl primea cu obrazul întunecat, ca una care-şi pierduse nădejdea de a mai pune mâna pe cei cincizeci de mii băgaţi în afacere. Nu-i spunea însă nici un 264 — Biruitorii — cuvânt nepotului, ci se mulţumea să murmure după fiecare dare de seamă: „da-da, bine-bine". Tot un „bine-bine" îi dărui şi după ce Victor o înştiinţă, după 1 5 iulie, că s-a umplut casa de oaspeţi, iar banii intraţi în ultima săptămână treceau de patruzeci de mii. De fapt, Augusta îşi avea grijile ei, legate de casă şi de moşie. Grâul dădea în pârg şi trebuiau tocmiţi oamenii pentru secerat. O aştepta apoi îmblătitul, vânzarea bucatelor, măcinatul grâului pentru casă şi atâtea altele. Pe deasupra, avea bătăi de cap cu Tensi, care nu voia în ruptul capului să audă de măritişul cu Tăvi Precup. încurajată de cele două surori mai mici, Tina şi Rori, întoarse de la Oradea, i se împotrivea făţiş şi se purta atât de rece cu bietul pretendent, încât Augusta se temea că într-o bună zi avocatului o să i se urască de atâtea nazuri şi n-o să le mai calce pragul. Noroc cu băiatul, Virgil, serios şi liniştit, care îşi mai domolea surorile, înţelegând greutăţile cât malul, cărora avea să facă faţă mama lor. Augustei nu-i era teamă că îşi scăpase fetele din frâu. Aştepta numai să vină toamna şi să se mai uşureze de atâtea poveri câte avea de dus, ca să le pună, odată, piciorul în prag. Fiind toată ziua pe drumuri, ba în inspecţii prin plasă, ba la Zăgani şi Plopiş, cu băile, Victor rămânea puţin pe acasă. Helena nu-l vedea uneori câte o săptămână. Nu-i părea rău, căci îşi spunea că, o dată cu ea, nici Bodor Aniko nu-l vede. Şi, într-adevăr, Victor abia găsea un ceas ca s-o viziteze şi atunci cu gândurile aiurea. Ea se plângea că o neglijează şi-l ameninţa, mai în glumă, mai în serios, că-l părăseşte. Pe Victor, scenele îl plictiseau: el aleargă ca un nebun ca să câştige un ban, iar ea îl răsplăteşte cu reproşuri de infidelitate şi cu altfel de prostii. Totuşi simţindu-se oarecum vinovat, se străduia mereu s-o împace. îi umplea casa cu flori şi o copleşea cu cadouri. în timpul acesta, lumea continua să dea năvală la Zăgani. Deoarece casa de oaspeţi se dovedi neîncăpătoare, oaspeţii închiriau camere la intelectualii din comună, ba chiar şi la ţăranii înstăriţi, cu locuinţe mai acătării. Nici restaurantul nu 265 — Ion Gheţie — făcea faţă cererii. Noroc cu Braun, care avu ideea de a amenaja în apropiere o grădină de vară cu treizeci de mese. Angajară de unde putură un nou bucătar şi cinci chelneri. La prânz şi seara cântau două orchestre, una în sală, cealaltă pe terasă. Amândouă, cele mai bune din Silvania: a lui Fâtyol-bătrânul şi a lui Vak Lajcsi. Sâmbăta şi duminica era omor. Cele mai grozave chefuri din judeţ se trăgeau aici. Restaurantul nu-şi închidea uşile de sâmbătă seara până luni dimineaţa, când personalul abia se mai ţinea pe picioare. La sfârşitul lui iulie, încasările săptămânale depăşiră cincizeci de mii şi încă mai creşteau. De Sfânta Mărie, Victor sosi la Plopiş cu faţa luminată. - Cât? îl întrebă scurt Augusta, cu ochii pe hârtia scoasă din buzunar. - Şaizeci şi nouă de mii, îi răspunse Victor, întinzându-i socotelile, pe care Augusta le citi cu mare atenţie. Şi mai este ceva, mătuşă. Cei o sută şi cincizeci de mii sunt pe deplin acoperiţi. Uite, aici e partea Dumitale. De aici încolo mergem în câştig curat până în septembrie, când vom închide băile. Augusta cântări mulţumită teancul de hârtii de câte cinci sute pe care-l ţinea în mână. Pe obrazul ei rotund, cu pieliţa rumenă se citea totuşi o umbră de bănuială. - Banii ce ne vor intra de azi înainte îi vom împărţi pe din două, după cum ne-am înţeles, aşa-i? întrebă ea, ca să primească o întărire din partea lui Victor. Nu încheiaseră contract între ei, din motivele cunoscute. Bănuitoare, Augusta nu se încredea în nimeni pe lumea asta, nici măcar în nepotu-său. - Pe din două, mătuşă, o linişti Victor, după ce-i vom plăti lui Braun ce i se cuvine. - De bună seamă, de bună seamă, confirmă ea, măcar că, dragul mătuşii, prea mult i-ai făgăduit. De când nu-i mai bătea capul cu banii cheltuiţi pe anunţuri şi pe reclame, se folosea de fiece prilej ca să-i amintească că fusese din cale-afară de larg cu administratorul. 2 66 Biruitorii — XV îndată ce termină examenul de tehnologie mecanică, Sever se grăbi să meargă la Edith. O întâlni pe scări, îmbrăcată de stradă, într-un fa/7/eurde sharttung, alb-gălbui, cu pantofi fără tocuri şi cu o pălărie largă, cu borurile lăsate. - Doamne, ce uitucă sunt! exclamă ea de îndată ce se trezi în faţa lui. Mi-a ieşit cu totul din minte că vii astăzi pe la noi. Şi trebuie neapărat să ies! Dar ştii ce? Vino cu mine, dacă n-ai nimic împotrivă. Nu te duc departe. îi explică îndată că se ducea în Albertplatz la locuinţa mătuşii sale. Tante Hermine plecase pentru două săptămâni la Innsbruck, invitată de o prietenă, ca să scape de căldurile ce năpădiseră pe neaşteptate Viena. Foarte temătoare de felul ei (îi umbla mereu gândul la hoţi, inundaţii şi incendii), o legase cu jurământ să-i viziteze tot a doua zi apartamentul, pentru a se convinge că nu s-a întâmplat nimic. - Tante Hermine nu mi-ar ierta niciodată să ştie că mi-am călcat măcar o dată promisiunea, se crezu ea datoare să se explice. Unde pui că trebuie să dau grăunţe şi apă canarului, să ud florile, să verific robinetele şi alte asemenea mărunţişuri care mătuşii i se par de cea mai mare însemnătate. Până în Albertplatz discutară mai mult despre examenul lui Sever. Vorbăreaţă de obicei, Edith tăcea, mulţumindu-se să asculte. El observă curând schimbarea, mai ales că avea în minte felul ei de a se purta din seara spectacolului cu Aida. Astăzi arăta altfel, poate numai din cauza pălăriei largi cu boruri moi şi a pantofilor din piele albă, care o făceau să pară mult mai scundă decât era în realitate. După-amiaza de iunie era foarte călduroasă. Ca şi ceilalţi trecători, se strecurau pe lângă zidurile caselor, căutând un strop de umbră. în ciuda pălăriei şi a costumului uşor, Edith suferea din pricina zăpuşelii. Obrajii i se roşiseră, iar genele clipeau rar, dându-i o expresie adormită. - Nu vrei să luăm căte o îngheţată? îi propuse el, în timp ce treceau prin faţa unei cofetării, cu mesele scoase pe trotuar. 267 — Ion Gheţie — - Nu, nu, refuză ea cu o nepotrivită bruscheţe, ca şi când - i s-ar fi făcut o invitaţie deplasată. îşi corectă îndată tonul: Suntem aproape de Albertplatz, sus la Tante Hermine e răcoare. în dreptul casei, Sever propuse s-o aştepte până îşi isprăveşte inspecţia. Dar ea îl invită să urce, motivând că vizita ar putea să dureze. De îndată ce intrară în vestibul, se auzi prin uşile deschise ciripitul canarului. - A simţit că a intrat cineva, explică Edith, conducându-l în salon. Rămâi aici până îmi termin treburile. Uite, ai acolo nişte reviste. Dacă vrei să citeşti, ridică storurile. Nu se vede prea bine în încăpere. Sever aruncă o privire împrejur. Din câte îşi dădu seama în semiîntunericul din încăpere, salonul era mobilat în stil rococo cu mobilă albă, încrustată cu aur. O oglindă veneţiană spânzura pe un perete, deasupra unei măsuţe cu tăblia de marmură roşcată. Fotoliile erau ascunse în huse de pânză albă. Aerul stătut, nemişcat, îmbâcsit de praf se simţea aproape material, atârnând greoi, printre obiecte. Singurul semn de viaţă în spaţiul acela încremenit îl dădea o muscă captivă între cele două cercevele ale ferestrei. Bâzâia întruna şi se izbea de sticla geamului. O uşă se deschise undeva în apartament, se desluşi ciripitul păsării şi şipotitul apei ce se revărsa din robinete. Edith se întoarse, cu respiraţia scurtă şi cu obrazul strălucind de transpiraţie. - Uf! făcu ea, lăsându-se să cadă pe un scaun. Credeam că voi găsi răcoare. Am deschis câteva robinete, am udat zece ghivece de flori şi, uite, sunt leoarcă! Luă una din revistele de pe masă şi îşi făcu vânt, răscolind firele blonde de păr de pe frunte. - Ar trebui să deschidem o fereastră, să vină puţin aer de afară, propuse Sever. Edith nu răspunse. Mişca fără încetare revista, cu o grabă nervoasă şi îşi umezea uneori buzele uscate. Obrajii, înfierbântaţi la sosire, erau acum palizi, contractaţi. 268 — Biruitorii - Nu te simţi cumva bine? o întrebă el. - Nu, nu, tăgădui ea, încercând să surâdă. Doamne, ce prostii spui! N-am nimic. Mi-e cald şi atât. Totdeauna am suportat greu căldura. O lungă tăcere urmă ultimelor ei cuvinte. Aşa, din senin, Sever îşi dădu seama că se găseşte singur cu ea într-un salon pustiu. Nimeni nu ştia că sunt acolo, ar fi putut rămâne netulburaţi ore în şir. Ceva suav, ceva dureros îi încercui inima într-o scurtă strângere pătrunzătoare. Şi din nou îl năpădi sentimentul de părăsire, de singurătate, încercat înainte de înapoierea ei în salon. între timp liniştea crescuse, devenise mai adâncă, supărătoare. Musca îşi încetase bâzâitul între ferestre. Zgomotele străzii, asurzite, se stingeau, murind, cu fiecare clipă. Ridică privirile spre ea. îşi făcea vânt mai departe cu evantaiul improvizat, în aceeaşi stare de confuzie şi de nesiguranţă ca adineaori. Părea stingherită, jenată, dar în acelaşi timp stăpânită de o emoţie vecină cu bucuria, căreia abia i se putea împotrivi. Simţi târziu ochii lui aţintiţi asupră-i. - De ce te uiţi aşa la mine? Sever aproape tresări auzind-o. - Nu, eu..., murmură el intimidat. Eu... Dar ea nu-l lăsă să-şi încheie vorbele. Aruncă revista pe masă şi coborî storurile. în cameră se făcu întuneric. Abia se vedea în lumina nesigură ce se strecura din încăperea vecină. - Vino, să mergem, zise Edith. Mi-a trecut. Se îndreptară dibuind spre vestibul. în prag se întâlniră şi instinctiv îşi cuprinseră mâinile. Fără să-şi dea seama cum, se treziră unul în braţele celuilalt. Sever simţi sângele răscolindu-i-se în vine. Lipită de el, Edith tremura ca o trestie scuturată de vânt. Se plecă asupra ei, ea se înălţă în vârful picioarelor. Buzele, uscate şi reci, li se uniră într-un sărut lung şi stângaci. Işi reveniră amândoi în stradă, deşteptaţi de lumina crudă §i mistuitoare a soarelui. El îşi strângea buzele, parcă i-ar fi 269 — Ion Gheţie — fost străine, ea îşi tocmea neîncetat părul la tâmple. Se opriră în staţia omnibusului din Albertplatz. - Mă întorc acasă, zise ea, întinzându-i mâna, nu sunt tocmai în apele mele în după-amiaza aceasta. Tu, Henţia Sever, întoarce-te la cărţile tale . Ne revedem după examenul de fizică. în cursul săptămânii următoare se văzură rar, ca de obicei după examenele lui Sever. Sub motiv că nu vrea să-l deranjeze de la studiu, Edith refuză propunerile lui de a se întâlni. Manifesta, de altfel, aceeaşi rezervă ca în după-âmiaza când fuseseră în Albertplatz, ceea ce îl făcu şi pe Sever să fie mai reţinut. Scurta intimitate dintre ei părea să-i fi îndepărtat în loc să-i apropie. Ultimul examen avu loc în ziua de 15 iulie. Cu sentimentul libertăţii recucerite, ţinând în mână indexul pe care nota şi semnătura profesorului de matematică nu se zvântaseră bine, Sever părăsi clădirea institutului. Trebuia să se întâlnească cu Edith pe terasa unei cofetării din împrejurimi pentru a sărbători împreună încheierea cu succes a sesiunii de examene. Era obosit, se culcase târziu, după miezul nopţii, iar examenul, început dimineaţa cu proba scrisă, continuase până la lăsarea serii. îşi stăpânea însă cu greu bucuria că a trecut peste acea primă încercare a carierei sale studenţeşti şi că, la câţiva paşi, la masa unei cofetării, Edith îl aşteaptă. Scăpat de grija examenelor, voia să stea de vorbă serios cu ea, pentru a-şi explica într-un fel rezervele reciproce ce apăruseră între ei fără nici o justificare. O zări de departe, sub una dintre umbrelele de pe terasă, îmbrăcată în haina de shantung şi cu pălăria cu borurile căzute din ziua vizitei în Albertplatz. Amintindu-şi cele întâmplate în salonul întunecos, cu mobilier rococo, unde totul se vedea ca prin ceaţă, îşi simţi inima bătându-i cu putere. Ajuns la marginea terasei, voi să-i adreseze un gest de salut. Abia atunci observă că Edith nu e singură. Un domn mai în vârstă, cărunt, cu mustaţa retezată scurt, îmbrăcat în haine albe de drill şi purtând o pălărie de panama, stătea vis-à-vis de ea şi-i spunea 270 — Biruitorii — ceva cu bustul plecat asupra mesei. Sever rămase locului, bănuind că era vorba de o întâlnire întâmplătoare şi aşteptând ca străinul să se retragă. întrucât conversaţia continua, se apropie de masă. Oarecum stânjenită că a fost găsită în societatea acelui domn necunoscut, Edith făcu prezentările. Adăugă, după ce pronunţă numele lui Sever, că era un bun prieten al lui Aloys. Bărbatul cărunt îşi scoase pălăria şi-i strânse energic mâna, aruncându-i totodată o repede privire scrutătoare, îl chema Wilhelm Kaspar. Conversaţia dintre Edith şi domnul Kaspar continuă încă două minute, pe tonul familiar a două persoane apropiate. Domnul Kaspar îi spunea lui Edith JeX.\\o"(Mădchen) iar aceasta i se adresa, curios, cu „papa" (Vati). - Ei, eu plec acum fetiţo, zise domnul, ridicându-se. Mi-a făcut plăcere că te-am întâlnit. Transmite complimente mătuşii tale şi lui Aloys. Ai grijă de tine. Şi mai scrie-ne un cuvânt, ca să ştim ce faci. O sărută pe amândoi obrajii şi strânse din nou cu putere mâna lui Sever, scoţându-şi pălăria. Sever rămase ca picat din lună. La rândul ei, Edith învârtea încurcată paharul de limonadă pe care-l comandase. - Vino, să mergem, propuse ea într-un târziu. Cum ţi-a reuşit examenul? Sever nu-i răspunse la întrebare. Examenul nu-l interesa deloc, rămăsese undeva departe. Simţea că a surprins întâmplător o conversaţie care nu trebuia nicidecum să ajungă la urechile sale. Teama unei descoperiri neaşteptate, înspăimântătoare îi încleştă dintr-o dată sufletul. Era atât de tulburat, încât încerca degeaba să găsească un cuvânt cu care să i se adreseze. - Domnul cu care am discutat adineaori e Wilhelm Kaspar din Graz, zise ea, ghicindu-i gândurile. Ne-am întâlnit din întâmplare. Vine din când în când la Viena şi de obicei mă caută. E fostul meu socru. Deşi prevedea că i se va spune ceva ieşit din marginile bănuielilor sale, cuvintele îi îngheţară inima. — Ion Gheţie — - Cum...? murmură el, cu o urmă de neîncredere în voce. Tu eşti... ai fost măritată? Ea oftă, scuturându-şi capul în semn de încuviinţare. Pieliţa albă, presărată cu pistrui răzleţe, se înroşi treptat. Numai buzele îi rămăseseră decolorate, cenuşii-vinete şi parcă mai subţiri. -Am fost, recunoscu ea. în 1918, timp de câteva luni. El... soţul meu, Willy (îl chema tot Wilhelm, ca pe tatăl său), a murit pe frontul italian în august. Sever luă cunoştinţă de cuvintele ei, mai mult la suprafaţă, căci înţelesul lor adânc îi scăpa. îşi spunea numai că Edith a fost măritată cu câţiva ani în urmă, iar lui nu i-a spus nimic şi poate nici nu i-ar fi spus vreodată, dacă, din întâmplare, domnul Kaspar, fostul ei socru, n-ar fi întâlnit-o pe terasa unei cofetării. Ea se crezu datoare să-i împărtăşească împrejurările în care se măritase. - A fost o nebunie, frumoasă şi absurdă, cum sunt isprăvile noastre la o anumită vârstă. Aveam şaptesprezece ani. L-am cunoscut pe Willy în decembrie în casa unor prieteni, fusese trimis în misiune la Viena de pe frontul italian. Am stat de vorbă toată seara. Era un băiat simpatic, frumos, cam încrezut, dar bun la suflet şi destul de naiv. împlinise de curând douăzeci şi doi de ani. Făcuse studii de drept, înainte de a fi încorporat. Avea gradul de locotenent în rezervă. Mi-a scris de pe front, i-am răspuns. în februarie s-a înapoiat în permisie. Ne-am văzut de trei sau de patru ori, apoi ne-am căsătorit. Aproape că nu ne cunoşteam, nu ştiu nici măcar dacă l-am iubit... Adică l-am iubit, desigur, aşa cum se iubeşte la şaptesprezece ani. Am trăit cu el exact o săptămână. A fost săptămâna noastră de miere. Apoi s-a înapoiat pe front, iar în august am primit înştiinţarea că a murit. Asta a fost totul. La ce te gândeşti? La faptul că am fost măritată? Sever îşi revenise din surpriză. Acum îşi dădea seama de cele întâmplate lui Edith, dar şi de situaţia în care se găseau în momentul acela amândoi. Cuvintele ei calme şi sincere îl descătuşaseră din starea de nelinişte şi surpriză, dându-i un sentiment de neaşteptată siguranţă de sine. 2-72- — Biruitorii — - Te înşeli, îi răspunse el pe un ton mai rece decât ar fi voit, nu la căsătoria ta mă gândeam, ci la faptul că ai ascuns-o faţă de mine şi cine ştie dacă mi-ai fi vorbit vreodată despre ea. - Am vrut să-ţi spun mai demult. Chiar în seara când am fost la Operă eram pregătită să-ţi mărturisesc totul. Au intervenit însă cuvintele tale despre felul cum priveşti femeile şi despre ce aştepţi de la ele. Am înţeles atunci că nu te vei apropia niciodată de mine, dacă vei şti că mi-au căzut aripile şi nu mai sunt îngerul pe care ţi-l închipuiseşi. - Dar atunci ce rost au avut declaraţiile despre încredere, sinceritate şi prietenie adevărată? De ce te-ai simţit obligată să le rosteşti? - N-a fost vorba de nici o obligaţie, am simţit pur şi simplu nevoia să le spun. Crezi că s-ar fi schimbat ceva dacă îţi mărturiseam totul atunci? Sever nu ştia nici el ce să răspundă. - Nu-mi dau seama, zise el, poate că da. Dar ea tăgădui cu hotărâre. - Mă îndoiesc, sinceritatea mea n-ar fi avut altă urmare decât că ar fi grăbit lucrurile. Nu, nu, eu am prevăzut totul. De aceea, la Klepper, când ţi-am propus să fim prieteni, mă gândeam la o prietenie adevărată şi nu la dragoste. Să ştii Sever, că în seara aceea eu am renunţat la tine, tocmai pentru că eram convinsă că în curând va veni rândul tău să renunţi. Mă simt vinovată faţă de amândoi. Am greşit luându-te cu mine la Tante Hermine. Când ne-am întâlnit pe scări, eu plecam anume ca să nu ne vedem. Am fost slabă, nu m-am stăpânit îndeajuns. Mai târziu am încercat zadarnic să dreg ceea ce stricasem. Auzind-o cum vorbeşte, Sever înţelese purtarea ei din ultima vreme. - Din câte îmi dau seama, ai hotărât să te desparţi de mine, zise el cu amărăciune. Fă aşa cum crezi că e mai bine. Eu nu mă simt vinovat în nici o privinţă. 2-73 — Ion Gheţie — - Şi nici nu eşti, confirmă ea. Mie îmi reproşez totul, iar ţie nimic. Dar despărţirea noastră nu eu am hotărât-o, ci o hotărăşti tu acum. Ai putea oare să uiţi totul şi să fii cu adevărat, nu numai în cuvinte, cel ce erai cu un ceas în urmă? Aşteptă multă vreme un răspuns care nu mai venea. - Ce-aş putea spune? făcu el cu un oftat. Sunt lucruri care se uită greu. în orice caz, trebuie un timp până îţi ies din minte şi îţi dau pace. Eu... eu am avut faţă de tine mai mult decât nişte sentimente de prietenie... Am avut... Dar acum, acum... Ea pricepu exact cuvintele lui. Ştia în clipa aceea ceva ce nici nu bănuia poate şi anume că iubirea lor se sfârşise şi nu pentru un timp oarecare, câteva săptămâni, câteva luni, ci pentru totdeauna. Nu-i spuse totuşi nimic, lăsându-l să ghicească singur adevărul şi să se deprindă treptat cu el. - Acum... acum trebuie să ne despărţim, reluă ea cu un zâmbet. N-are nici un rost să continuăm discuţia. Ea nu poate duce la nici un rezultat. Vom mai vorbi, cine ştie, cu alt prilej. îi întinse prietenoasă mâna şi-l privi lung în adâncul ochilor. - La revedere, Henţia Sever, îi zise ea simplu. Nu mă mai conduce. Suntem aproape de casă şi încă e lumină. Şi înainte de a te întoarce în România, treci pe la noi să-ţi iei rămas bun. în. seara aceea Sever adormi după miezul nopţii. Oricâte argumente raţionale aduse, gândul că Edith fusese măritată şi timp de o săptămână aparţinuse altui bărbat nu-i dădea pace. Nu era vorba atât de „aripile" căzute, cum se exprimase ea, ci de certitudinea că din ziua aceea între ei nu puteau exista decât un anumit gen de relaţii, relaţiile trupeşti dintre un bărbat şi o femeie. îşi aminti ceasul petrecut într-o seară umedă de primăvară în casa de desfrâu de pe Măgură şi întreaga fiinţă i se încrâncenă de dezgust. „Doamne", se întristă el, încercând să alunge amintirile chinuitoare, „de ce trebuie să ne cufundăm în mocirla patimilor, atunci când sufletul ne este înălţat de cele mai curate sentimente?" 2-74 — Biruitorii — XVI Pe la începutul lui septembrie drumurile lui Victor prin plasă se răriră. îi mai rămâneau câteva inspecţii pe care le lăsă pentru lunile următoare. La Zăgani, sezonul se apropia de sfârşit. Apărură primele semne ale toamnei. După căldurile mari din preajma Sfintei Mării, vremea se răcise treptat. Câteva ploi mărunte şi repezi le amintiră tuturor că septembrie bate la uşă. în verdele fără sfârşit al Măgurii se arătau ici şi colo, pete galbene-ruginii. Zilele părură deodată scurte, amurgurile umede şi repezi. Observând toate aceste schimbări, Helena fu cuprinsă de nelinişte. Toamna era aici, vara ca şi dusă. Vechile griji îi reînviară în suflet. încă o lună şi se va apuca iarăşi să pregătească bagajele lui Sever. Alt an de gânduri, de întrebări fără sfârşit, de aşteptare nerăbdătoare a scrisorilor. Iar Victor, scăpat de inspecţii şi de vizitele la Zăgani, are să-şi reia vizitele în Strada Parcului la Bodor Aniko. îşi împărtăşi temerile lui Sever, rugându-l să stea de vorbă cu Victor, doar va izbuti să-i schimbe intenţiile. Dar Sever refuză, în felul lui delicat, ca nu cumva s-o supere, încercând s-o convingă că nu era cazul să se amestece. - Victor ştie mai bine ce trebuie să facă. Dacă a spus o dată că nu-i arde de însurătoare şi a refuzat-o pe fata lui Tarţia, care e o partidă de zece ori mai bună decât Aniko, apoi atunci de bună seamă că nu o va lua pe fata lui Bodor. Nu vede mama că la altele îi stau acum gândurile? - Lasă, lasă, ce ştii tu? cedă ea cu un oftat adânc. Femei ca ea nu au alt gând decât să pună gheara pe un băiat de ispravă, cum e Victor, şi nici nu-şi află odihna până nu-l duc înaintea altarului! Pe ascuns îl chemă la ea pe Kretsch Sanyi ca să-i reamintească promisiunea făcută în primăvară. - Tessek csak nyugodtan lenni, nagysâgos asszony o asigură e^- Egy Par het mulva minden meg lesz intezveV 1 1 Fiţi liniştită, stimată doamnă, într-o săptămână-două totul se va aranja! (magh.) *75 Ion Gheţie — Ca în fiecare an, o trupă ungurească de operetă din Cluj poposi pentru o săptămână în Silvania în primele zile ale lui septembrie. Lipite din timp pe zidurile şi gardurile oraşului, afişele, cu fotografii şi titluri cu litere de-o şchioapă, anunţau datele celor trei reprezentaţii cu operetele Prinţesa circului, Silvia şi Văduva veselă. De obicei, trupa se compunea din interpreţi de mâna a doua şi a treia, adunaţi la nimereală din rândul cântăreţilor de orfeum7 şi al artiştilor fără angajamente. Anul acela punctul de atracţie al spectacolelor îl constituia apariţia, în reprezentaţie extraordinară, a lui Ciffra Juci, solistă la Teatrul Maghiar din Cluj, unde făcuse furori în O noapte la Veneţia şi în Văduva veselă. Toate ziarele ungureşti îi consacraseră cronici entuziaste, arătând că de la Perenyi Magda şi de la Wiener Sarolta scena lirică maghiară din Cluj nu mai cunoscuse o asemenea voce. în lipsa unei agenţii artistice, turneul fu organizat de ziarul „Szilagysâg", fără nici un scop material, ci numai ca să învioreze viaţa culturală ungurească a oraşului. în primăvară se produsese Teatrul Naţional din Cluj cu Scrisoarea pierdută şi Constructorul Solness, iar redactorul-şef al ziarului, dr. Kincses Aladâr, ţinuse să dea astfel o replică discretă iniţiativelor româneşti. Nimeni în redacţia ziarului nu se pricepea mai bine la organizarea unui turneu ca Kretsch Sanyi, de aceea totul fu lăsat în seama lui. în ziua sosirii artiştilor, întregul comitet de redacţie, în frunte cu Kincses, se găsea pe peronul gării. Un numeros public ţinuse să ia parte la primire. După cuvintele de bun venit şi strângerile de mână de rigoare, trupa urcă în cele şapte trăsuri care aşteptau în faţa staţiei. Pe drum ferestrele se umplură de curioşii care voiau să-i vadă cu un minut mai devreme pe artişti şi mai ales pe faimoasa Ciffra Juci. Trăsurile îi transportară la hotelul „Calafat", unde toate cele douăsprezece odăi fuseseră reţinute. 1 1 Music-hall. (magh.) tj6 — Biruitorii — Din acest moment, trupa rămase în grija lui Sanyi. Acesta se învârtea de dimineaţa până seara prin hotel şi prin teatru, era prieten la cataramă cu directorul trupei, Hollossy Bela, un fost june-prim, băţos şi elegant, dar şubrezit de vârstă şi băutură, şi se tutuia cu artistele, inclusiv cu Ciffra Juci. Toată lumea bună şi mai puţin bună, mai ales unguri, dar şi români, umplu sala teatrului în seara primei reprezentaţii (cu Silvia). Victor, care primise o invitaţie de onoare, stătea în primul rând, împreună cu Sever. Spectacolul avu un succes nemaipomenit. Toate numerele le fură aplaudate, iar de trei ori strigătele dezlănţuite de hogy volt, hogy volt1 îi obligară pe cântăreţi să repete ariile. - Cine e blonda aceea înaltă, cu ochi albaştri, care joacă rolul Silviei? îl întrebă Victor pe Sanyi în prima pauză. Are un corp superb! Ca toţi Henţeştii nu era sensibil la muzică. Altminteri ar fi observat vocea puţin obişnuită de soprană lirică a cântăreţei. - Cum, n-o ştii? se minună Kretsch. Nu i-ai văzut mutra pe toate gardurile oraşului? E Ciffra Juci, primadona trupei. Vino cu mine să-ţi fac cunoştinţă. Ieşiră în curtea teatrului şi intrară prin dos în culise. Pe scenă era o agitaţie extraordinară. Se schimbau decorurile, maşiniştii înălţau panourile, aduceau mobilele, se îmbrânceau, vociferau. Sanyi îşi făcu loc cu îndemânare până la cabina actriţelor. - Szabad, Jucika?1 2 întrebă el, intrând fără a mai aştepta răspunsul. în hărmălaia din culise ar fi fost greu ca persoanele dinăuntru să audă ceva. în cabină se găseau trei femei, pe jumătate dezbrăcate, care continuară să-şi schimbe costumele fără a se sinchisi de cei doi bărbaţi care intraseră. Juci şedea în faţa unei oglinzi şi •Şi pieptăna părul, ajutată de cabinieră. îi primi foarte prietenoasă şi deloc protocolară. Pe Kretsch nu-l scoase din 1 Bis, bis. (magh.) 2 Putem intra, Juţika? (magh.) 277 — Ion Gheţie — Sanyikâm şi lelkem1, iar pe Victor îl tutui curând după ce află de la Kretsch că a rămas încântat de vocea şi de jocul ei. Mai mult de formă, îi rugă să-şi întoarcă ochii în altă parte în timp ce îmbrăca o toaletă complicată pe care avea să o poarte în actul al doilea. Victor tăcu tot timpul cât se află lângă ea, dar n-o scăpă din ochi. Privită de aproape, Juci era şi mai frumoasă şi mai ispititoare decât pe scenă. Avea pulpe prelungi cu glezne subţiri, iar sub decolteul, o idee cam larg, se întrezăreau sânii rotunzi şi albi.. La plecare, întinzându-le mâna, Juci îl întrebă pe Victor: -Vii după spectacol, nu-i aşa? - Da, desigur, murmură acesta, neînţelegând exact unde anume trebuie să se ducă. v îl lămuri Sanyi, pe când se înapoiau în sală. După reprezentaţie, avea loc la restaurantul „Calafat" un supeu rece, cu şampanie, oferit de admiratorii lui Juci. Se lăsă convins să se ducă şi el, dar îl luă cu sine, fără să ştie exact de ce, şi pe Sever. în localul plin, Ciffra Juci era anturată de toată lumea. Fiecare voia să schimbe un cuvânt, să ciocnească un pahar sau să fie răsplătit cu un zâmbet. Victor se retrase pe la miezul nopţii, cu un fel de regret, după ce încercase degeaba să se afle singur cu ea măcar cinci minute. - Te mai văd? îl iscodi cântăreaţa la despărţire, lăsându-şi mâna în palma lui fierbinte. Până acasă Victor se gândi numai la ea, abia răspunzând la întrebările lui Sever. Juci îi plăcuse din prima clipă, iar acum îi părea rău că părăsise petrecerea şi nu se mai afla lângă ea. A doua zi la prânz, Sanyi îl vizită la pretură, ca să-l informeze, cu un zâmbet semnificativ, că Ciffra Juci îl chemase la hotel anume ca să-i vorbească despre el. Dacă era să dea crezare cuvintelor ziaristului, primadona se îndrăgostise fulgerător şi ţinea cu orice preţ să-l întâlnească. 1 Suflete, (magh.) 278 — Biruitorii — - închipuieşte-ţi, detalie Sanyi, că m-a primit în pat, pe jumătate dezvelită. Purta o cămaşă de noapte de mătase verde, cu volănaşe şi dantele, străvezie ca o lentilă de ochelari şi îşi scotea întruna piciorul stâng de sub plapumă şi îl vâra la loc. - Şi ce crezi că ar trebui să fac? îl întrebă, neîncrezător, Victor. Să-i scriu o scrisoare? - Nici vorbă! Trimite-i un buchet de flori, cu un bilet în care-i declari cât de fericit ai fi dacă ţi-ar îngădui să-i faci o vizită. Dă-mi două sute de lei şi mă ocup eu de treaba asta. Nu pleca după-amiază de acasă, s-ar putea să primeşti răspuns. Răspunsul, verbal, i-l aduse însuşi Sanyi. Juci îl aştepta în camera ei de la hotel la opt seara. Ca să nu bată la ochi, intrară pe la şapte în cafeneaua hotelului. Aici nimeriră peste o societate de cunoscuţi care dădeau peste cap pahare de bere „Ursus" şi comentau spectacolul şi supeul din ajun. - Nu bere, îl sfătui Sanyi pe Victor. E primejdioasă. Moleşeşte. Victor se uită urât la el. Nu-i plăcea să fie dăscălit, iar Sanyi părea că vorbeşte în zeflemea. La opt şi câteva minute se strecură pe uşa care ducea la toaletă. De aici, printr-o altă uşă, ajunse la scara de serviciu a hotelului. Sanyi îl aşteptă până aproape de douăsprezece, bând pahar după pahar din berea blondă de Cluj. Nu avea nici o treabă în seara aceea. După unsprezece, localul începu să se golească. Era o luni, zi fără muşterii. Ar fi plecat şi el, dar prea îl îmboldea curiozitatea să afle ce s-a întâmplat. - Na, Viei, beverted a nagy rablotV îl întâmpină rânjind, de cum apăru în local. Vorbea în gura mare, fără teama că ar fi fost auzit. Cafeneaua era pustie. Chelnerii ridicau feţele de masă. -Meny a franeba!1 2 îl repezi Victor încruntat, îndreptându-se spre ieşire. în realitate, era uluit de repeziciunea cu care îi cedase cântăreaţa şi mai ales de orele pasionate petrecute în patul 1 Ei, Viţi, i-ai vârât-o? (magh.) 2 Du-te dracului! (magh.) 2-79 — Ion Gheţie — ei. Se aşteptase la o conversaţie de salon, presărată cu cuvinte echivoce, cu unele nazuri din partea ei şi abia la urmă, eventual, cu o cedare cucerită cu greutate, centimetru cu centimetru. Când colo, totul se desfăşurase cât ai bate din palme. Abia le rămăsese timp să golească un pahar din sticla de şampanie, adusă de un chelner, şi să stingă în grabă luminile. Din seara*aceea se întorsese zilnic la hotel, zăbovind din ce în ce mai mult în camera lui Juci. Zvonul se răspândi în oraş ca fulgerul. Ajunse în aceeaşi zi la urechile lui Aniko, care nu voi să creadă, şi al Helenei, care se bucură. Asculta mulţumită sunetul paşilor lui Victor, cu ochii la arătătoarele ceasului de pe noptieră. Succesul nescontat al spectacolelor îl determină pe Holossy Bela, directorul trupei, să reia încă o dată cele trei operete. Turneul se prelungi astfel cu o săptămână. „Toate bune şi frumoase", îşi spuse Helena spre sfârşitul intervalului, „numai că Ciffra Juci va pleca peste două zile, în timp ce fata Bodoroaiei va rămâne pe loc". Sosi şi ziua reprezentaţiei de adio. încă din ajun, Sanyi îl luă deoparte pe Victor. - Juci pleacă poimâine. De văzut vă veţi mai vedea voi, căci Clujul nu e la celălalt capăt al lumii. Oricum, s-ar zice că vă despărţiţi. Ar trebui să-i faci un cadou mai acătării, ştiu eu, un inel de aur sau o brăţară. Te va costa câteva mii, dar nu poţi spune că n-ai primit destul în schimb. Ziaristul râdea cu gura până la urechi, arătându-şi dinţii albi, sănătoşi. - l-am dat chiar mai mult decât spui tu, îl asigură Victor, cu vocea repezită. Ştiu eu ce se cuvine să fac în asemenea împrejurări. - Bine, bine, de ce te superi? replică împăciuitor Sanyi. Dar un buchet de flori mâine seara la Văduva veselă tot ai putea să-i trimiţi. Sunt convins că le aşteaptă. - Asta da, încuviinţă Victor. Comandă tu un coş cu flori. Vezi să-i fie înmânat cu discreţie în cabină. - N-ai nici o grijă, aranjez eu, îl asigură Sanyi. îi voi trimite cele mai frumoase flori pe care le are Szigeti. 280 — Biruitorii — Cu o mie de lei comandă un coş uriaş cu cincizeci de garoafe roşii ca focul, supraveghind el însuşi ca florile alese să fie una şi una. Mai dădu ordin lui Szigeti ca ucenicul să-l aştepte cu coşul în faţa intrării din dos a teatrului la opt fix. Insistă în chip deosebit ca florile să fie aduse la ora stabilită şi să nu fie înmânate nimănui în afara lui. Reprezentaţia de adio umplu sala până la refuz. Zeci de persoane stăteau în picioare pe culoarele de lângă pereţi. Ca să dezmintă zvonurile ce circulau pe seama lui Victor şi a cântăreţei, Aniko veni cu mama sa şi-i ceru tânărului să le însoţească. Când cortina se lăsă după primul act, aplauzele furtunoase chemară la rampă pe interpreţi şi în primul rând pe Ciffra Juci. în rochia de seară decoltată, cu umerii goi, cu mănuşile albe lungi până la coate şi cu coafura montantă în care strălucea o agrafă de aur stropită cu briliante (cadoul lui Victor), primadona era într-adevăr răpitoare. în mijlocul aplauzelor şi al reverenţelor, se ivi deodată ucenicul lui Szigeti, depunând la picioarele cântăreţei un splendid coş cu garoafe roşii. în momentul de linişte ce urmă apariţiei neaşteptate, ucenicul, un băieţandru voinic, fiul lui Karsai, tinichigiul, strigă cu o voce de stentor, încât fu auzit până în ultimul rând de la balcon. - Incomparabilei primadone Ciffra Juci din partea doctorului Victor Henţia! După anunţul răspicat, care fu auzit pretutindeni în sala cu cinci sute de locuri, urmă o tăcere de catedrală. Toate privirile se îndreptară spre Victor şi spre cele două femei. Aflat în centrul atenţiei întregii săli, tânărul simţi că se cufundă în pământ. Albe ca peretele, Aniko şi mama sa se ridicară deodată şi părăsiră teatrul. După ce-şi reveni din uluială, Victor se repezi în Strada Parcului, dar acolo nu-i deschise nimeni. Până după miezul nopţii cutreieră localurile în căutarea lui Kretsch, al cărui rol în întreaga afacere îl ghicise. Dar ziaristul, bănuind consecinţele, se refugiase acasă la părinţii săi, conjurându-i să nu spună nimănui că e acolo. A doua zi, Victor văzu lucrurile în altă lumină. Nu mai repetă vizita la Aniko, deoarece îşi dăduse seama că ar fi fost 281 — Ion Gheţie — de prisos. împreună cu mulţi alţii o conduse pe Ciffra Juci şi pe colegii ei la gară. Aici îl întâlni pe Kretsch. Acesta-i adresă un zâmbet încurcat care-l dezarmă. Despărţirea de Aniko fu mai puţin grea decât îşi închipuise. Contribui la aceasta şi faptul că, după scena de la teatru, mama şi fata plecară din Silvania la nişte rude pentru o lună de zile. Spre sfârşitul lui septembrie, Victor făcu ultimul drum la Zăgani şi la Plopiş. Sezonul de băi se încheiase. în casă la Augusta domnea un du-te vino neobişnuit. Peste câteva zile avea loc logodna lui Tensi cu avocatul Octavian Precup. Scăpată de grija moşiei şi a băilor, Augusta pusese, în sfârşit, piciorul în prag, iar fata consimţise fără a zice o vorbă legănată. Ştia că nu e de jucat cu mamă-sa. Se resemnase repede, iar acum nu vorbea decât despreştafirung şi despre rochia de mireasă. Nunta era fixată pentru prima sâmbătă din noiembrie. Cum făceau de obicei, Augusta şi Victor se retraseră după-amiază în salon ca să-şi bea cafeaua. în câteva cuvinte, băiatul înfăţişă mătuşii sale bilanţul celor patru luni de exploatare a băilor. După plata angajaţilor (inclusiv a lui Braun), le rămânea câştig curat 201.562 de lei. Fiecare se alegea cu câte o sută de mii. Augusta controlă cu băgare de seamă socotelile şi numără, scuipându-şi în degete, cele două sute de hârtii de câte cinci sute. - La anul, când nu vor fi atâtea cheltuieli, vom agonisi de două ori pe atât, o asigură Victor. Iar dacă treburile vor merge din bine în mai bine, cum sper, cată să mărim casa de oaspeţi sau să construim una nouă. Augusta se ridică şi aduse din prânzitor sticla de Cointreau la care umbla numai cu rare prilejuri. -Apoi, să fie într-un ceas bun! meni ea, ciocnind păhărelul. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne-au succes treburile din plin. Vom vedea în toamna viitoare ce va fi de făcut cu casa de oaspeţi. Aruncă o privire spre cele două hârtii de cinci sute şi spre mărunţişul ce stăteau, neîmpărţite, la mijlocul mesei. Dar cu mia asta de lei ce facem? Nu mi-o laşi mie? - A Dumitale să fie, mătuşă Augustă, consimţi Victor, împingând banii spre ea. PARTEA A TREIA I Un an mai târziu, într-o după-amiază ploioasă de septembrie, Augusta şi Victor se găseau la aceeaşi masă în salonul casei din Plopiş, unul în faţa celuilalt, aplecaţi asupra scriptelor prezentate de administratorul Braun. Sezonul de băi începuse devreme, de la 1 mai, şi se întinsese până la jumătatea lui septembrie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vara fusese lungă şi frumoasă. Atraşi de reclame, dar şi de renumele câştigat de băi în sezonul precedent, vizitatorii se prezentaseră fără încetare, patru luni şi mai bine, schimbându-se unii pe alţii, bucuroşi să capete o cameră pentru două-trei săptămâni. Atât mătuşa, cât şi nepotul bănuiau că vor câştiga bani frumoşi. Nici unuia dintre ei nu-i veni să-şi creadă ochilor, când zăriră scris negru pe alb că băile aduseseră în vara aceea, câştig curat, după scăderea tuturor cheltuielilor, peste o jumătate de milion. - Ei, ai văzut, mătuşă, că am avut dreptate? Zăganii sunt o baie de aur, zise, abia încăpându-şi în piele, Victor. îi întrerupse slujnica, Catiţa, care aducea cafeaua. Augusta apucă repede teancul de hârtii de o mie şi-l ascunse în sertarul mesei. - Apoi la asta, dragul mătuşii, se cade negreşit să ciocnim un păhărel, zise ea, scoţând din bufet sticla de Cointreau, la care nu umblase de un an de zile. - Acum trebuie să înnoieşti contractul cu primăria din Zăgani, mătuşă Augusta, o sfătui Victor. El expiră la sfârşitul anului. Chiar de mâine să te duci la Zăgani, să mişti ce trebuie mişcat, ca nu cumva vreun amator, atras de gustul mierii, să ne-o ia înainte. După cât de bine ne-a mers, nu m-aş mira să-şi vâre careva coada. 283 — Ion Gheţie — - Fii fără grijă că isprăvesc eu cu toate cele necesare, îl asigură Augusta. Nebună aş fi dacă nu m-aş îngriji de arendarea băilor. N-ar strica să-i pui şi tu o vorbă notarului Maier, că el face şi le desface pe toate. Primarul îl ascultă ca pruncul pe părintele său. Catiţa se întoarse să ia ceşti le de cafea. - Spune-i şoferului că într-un sfert de ceas plecăm, o anunţă Victor. Să fie gata. De două zile gira, cu delegaţie, afacerile judeţului Sălaj. Fostul prefect, Emil Şuluţiu, îşi înaintase demisia pe motiv de boală, iar numirea noului titular întârzia. Cu câteva ore în urmă, fiind la Zalău, primise telefon să se prezinte a doua zi dimineaţa la Ministerul de Interne din Bucureşti. Abia avusese răgazul să se repeadă cu maşina prefecturii, până la Silvania, iar în drum spre Ciucea să se oprească la Augusta. Trenul sosi cu câteva minute întârziere. „Nu-i nimic", îşi zise Victor urcând, „până la Bucureşti are tot timpul să le scoată". Era un accelerat care sosea în Gara de Nord la şase şi jumătate dimineaţa. îi rămânea atâta timp cât să tragă la un hotel, să îmbuce ceva şi, la ceasurile nouă, să se înfiinţeze la minister. Ca mai toate trenurile de noapte, acceleratul nu ducea prea mulţi călători. în vagonul de clasa I găsi un compartiment cu un singur pasager, care moţăia într-un colţ, învelit în pardesiu. Era pentru prima dată că mergea la Bucureşti după voiajul din 1921. într-un chip nelămurit, dar deasupra oricărei îndoieli, simţea că acest nou drum va fi la fel de hotărâtor pentru soarta sa ca acela făcut înainte cu patru ani. Până să adoarmă, se tot gândi la câştigul nesperat adus în vara aceea de băile din Zăgani. Cu cei două sute cincizeci de mii dobândiţi acum, atinsese milionul mult aşteptat, ba chiar îl depăşise. Lor li se adăugau cele patru sute de mii, câştigate în primăvară prin licitarea norocoasă a moşiei franciscanilor din Pericei şi revinderea celor şaptezeci şi cinci de iugăre statului, care avea intenţia să construiască nişte cazărmi la marginea oraşului. Mai erau apoi banii încredinţaţi spre fructificare lui Keller. Ajunseseră la trei 284 Biruitorii — sute cincizeci de mii şi se găseau investiţi într-o afacere foarte promiţătoare, cu scadenţă apropiată, pusă pe picioare de fraţii Fried, angrosişti de cereale din Arad. Un glas lăuntric îi spunea că a venit în sfârşit vremea să renunţe la pretură şi să se avânte în afaceri. în ce formă anume, nu ştia nici el. Pe de altă parte, ar mai fi zăbovit un timp în administraţie, în speranţa că-şi va putea încheia cariera de funcţionar public cu titlul de prefect. Era o treabă anevoioasă, dar nu cu neputinţă de realizat, fireşte nu pe loc, ci într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Trenul sosi în Gara de Nord la ora reglementară. De câţiva ani, totul reintrase în matca firească: treburile publice, circulaţia trenurilor, viaţa de fiecare zi. Puţini călători părăsiră, somnoroşi şi grăbiţi, peroanele încă pustii. în faţa gării, un şir de trăsuri şi de taxiuri îşi aşteptau muşteriii. Victor luă o maşină de piaţă şi dădu adresa hotelului „Union". Era în vecinătatea ministerului, iar în caz că n-ar fi aflat cameră, avea alături hotelul „Stănescu". Aşa cum bănuise, fusese chemat în vederea alegerilor din primăvara următoare. Cei patru ani de guvernare liberală se apropiau de sfârşit. Noua constituţie trecuse cu bine prin cele două Camere în 1923, reforma agrară se îndeplinea pretutindeni, leul era din nou cotat la bursele din străinătate. în ciuda acestor succese, cu care sperau să-i câştige pe alegători, liberalii nu pierdeau din vedere uzura morală firească oricărui partid instalat de atâţia ani la putere. Pentru a se pune la adăpost de surprize, Brătianu procedase, la începutul lui iunie, la o remaniere guvernamentală, demiţându-i pe cei ce trebuiau schimbaţi şi aducându-i în loc pe cei ţinuţi în rezervă. O uşoară preocupare domnea în cercurile oficiale, deşi nimeni nu se gândea în mod serios că regele nu-l va încredinţa tot pe Brătianu cu organizarea noilor alegeri. Toate acestea Victor le ştia prea bine şi le mai auzi o dată la şedinţa convocată de noul ministru. Le notă totuşi cu grijă pentru a le transmite viitorului prefect, a cărui numire era iminentă. Din fericire, consfătuirea se încheie în aceeaşi zi — Ion Gheţie pe la ora două, aşa că îi rămaseră libere după-amiaza şi dimineaţa următoare, ca să se ocupe cu treburile lui. Prima vizită, încă în seara aceea, o făcu în Strada Plantelor, la unchiul său Guşti. Cunoscând drumul şi distanţele, o luă pe jos. De cum puse piciorul pe trotuar, fu întâmpinat de larma asurzitoare a oraşului, de şuvoiul fără sfârşit al sutelor de trecători, de acel du-te-vino al maşinilor şi trăsurilor. Se deprinse repede şi Bucureştiul îi deveni familiar, de parcă l-ar fi părăsit în ajun, nu cu patru ani în urmă. în iunie, cu prilejul remanierii ministeriale, Augustin Bodea primise, ca recompensă a fidelităţii şi răbdării sale, portofoliul Justiţiei. Cu prilejul acesta, îşi lichidase biroul avocaţial din Cluj şi se mutase definitiv la Bucureşti. Victor nu-l văzuse dinaintea evenimentului, de aceea se grăbi să-i reitereze felicitările pe care, la îndemnul Helenei, i le trimisese în scris. Guşti le primi cu un surâs de bunăvoinţă şi-l reţinu la cină. De la o vreme încoace se purta mai amabil cu el. Victor bănuia că numirea sa ca prefect ad-interim lui i se datora. Altfel, ministeriatul nu schimbase nimic din felul lui de a fi. Ca toţi oamenii superiori conştienţi de valoarea lor, se socotea mai presus de onorurile şi recompensele cu care îl gratifica viaţa, chiar dacă, în realitate, le dorea. Era, de aceea, la fel de mândru şi de plin de sine însuşi ca înainte, fără a fi adăugat, dar şi fără a fi pierdut ceva din morga obişnuită. După-masă, se retraseră amândoi în camera de domni. Aici, între două înghiţituri de cafea, Augustin Bodea îşi vesti nepotul că a semnat cu mâna lui numirea lui Vaier Nilvan la Judecătoria din Silvania în locul rămas vacant prin pensionarea lui Erdelyi. Victor se bucură nu atât pentru Vaier, cât pentru mamă-sa, care de un an încheiat se zbătea neobosită ca să reunească împrejurul ei întreaga familie. - L-am numit judecător, deşi în privinţa lui, ca om, am destule dubii, numai să nu zică mamă-ta despre mine că honores mutant mores\ observă Guşti, aprinzându-şi ţigara la flacăra unei 1 1 Onorurile schimbă felul de a fi al oamenilor, (lat.) 2 86 — Biruitorii — frumoase brichete de aur cu monogramă. Sper că nu voi avea a mă căi. Ei, dar tu, cum te-ai descurcat cu conducerea judeţului? Vorbesc la trecut, deoarece numirea lui Iulian Comşa e gata şi va fi semnată mâine dimineaţă de rege. Victor îl puse la curent cu tot ce făcuse în cele trei săptămâni ale interimatului. încurajat de bunăvoinţa unchiului său, îi mărturisi intenţia de a-şi încheia cariera administrativă cu titlul de prefect. - Tot vechea voastră ambiţie a Henţeştilor de a-l lăsa în urmă pe Lupu şi de a ajunge fişpanl zise îngăduitor Bodea, într-un fel ce nu plăcu tânărului. E o ambiţie frumoasă, ce-i drept, dar nu tocmai uşor realizabilă. Prefectura e şi o funcţie politică, nu numai una strict administrativă, ca aceea de prim-pretor. Va trebui, volens-nolens\ să te înscrii într-un partid. Dacă mă ascultai în 1921, la moartea lui Alexandru, poate că azi aşteptarea ţi-ar fi fost mai scurtă! Victor nu şovăi să-i dea răspunsul pe care unchiul său îl aştepta de patru ani. - Cum ţi-am mai spus, unchiule, pe mine politica nu mă interesează. De înscris însă m-aş înscrie şi mâine, numai să ştiu că e cu folos. - Bine, bine, îl bătu Guşti pe umăr. Tu înscrie-te şi-apoi vom mai sta de vorbă. A doua zi norocul nu-i mai surâse, e adevărat că la mijloc nu era un interes al său. Keller îl rugase să ceară o audienţă la Banca Naţională, pentru a afla cum s-a soluţionat noua cerere a băncii „Sălăjana" de a primi un împrumut pe termen lung şi cu dobândă scăzută. Pe strada Lipscani fu destul să declare că e prefectul Sălajului, ca să fie primit îndată de unul dintre directori. Din păcate (îl informă, foarte amabil, acesta), guvernatorul nu aprobase cererea. La plecare, trecu prin faţa Bursei, unde domnea aceeaşi îmbulzeală şi hărmălaie ca totdeauna. Acolo câştigase, sfătuit de Keller, cei treizeci de mii care, iată, deveniseră astăzi un milion. 1 Vrând-nevrând. (lat.) — Ion Gheţie — Cum făcuse şi la precedenta vizită, îşi încheie şederea în Bucureşti la luliu Raţiu. Preşedintele se mutase între timp din strada Visarion pe Polonă, nu departe de Grădina Icoanei. Locuia într-o casă boierească, pe jumătate drapată în iederă, mai arătoasă, dar nu mult mai mare decât cea dinainte. Se vede că în dimineaţa aceea călcase cu stângul, deoarece feciorul care veni să-i deschidă îl anunţă că Raţiu e bolnav şi nu primeşte. Apărut la timp, secretarul tânăr cu mustăcioară îl salvă din nou. Câteva minute mai târziu, fu poftit în biroul preşedintelui. Victor se aştepta să-l găsească în pat sau măcar culcat. Dar Raţiu şedea liniştit într-un fotoliu. în faţa sa, pe măsuţă, se zărea o carte legată în albastru şi o pereche de ochelari simpli cu ramă metalică. Biroul îşi păstrase neschimbat mobilierul, ca şi aşezarea diverselor piese, încât tânărul crezu o clipă că a nimerit tot în vechea odaie din Strada Visarion. Contribui la această impresie şi înfăţişarea lui Raţiu, rămas acelaşi şi acum când păşea peste pragul celor cincizeci de ani: faţa calmă, bine rasă, mustaţa tăiată cu îngrijire, privirea rece, neîncrezătoare, şi totuşi invitându-te să te apropii, dar mai ales aerul de echilibru, de măsură şi de stăpânire de sine ce i se citea de obicei pe trăsături. Purta tot haine strâmte, cu gulere înalte şi manşete de celuloid, deşi moda lor trecuse de la război încoace. - Am fost cam răcit, îl întâmpină el, ridicându-se din fotoliu, ceva tuse şi un pic de Kehlkopfkatarh7. Cred că a fost o formă mai uşoară de influenza, care bântuie pe aici în toamna asta schimbătoare. Nu-ţi dau mâna ca să nu te molipsesc cumva. Din acelaşi motiv, îl aşeză nu alături de sine pe canapeaua de piele, cum făcuse data trecută, ci în fotoliul din faţa lui. încolo primirea fu aceeaşi, inclusiv întrebările despre cafea şi dulceaţă. Nefiind lume în sala de primire, convorbirea se prelungi aproape un ceas. De data aceasta, Victor se arătă mai puţin reţinut şi-i vorbi pe larg despre planurile sale de 1 1 Guturai, (germ.) 288 — Biruitorii — viitor. La urmă, deoarece preşedintele ceru noutăţi din Silvania, aminti de cererea Băncii „Sălăjana". - Ştiu, confirmă Raţiu, cu o mişcare scurtă a capului. Mi-a scris Keller. Am pus şi eu o întrebare la Banca Naţională şi tocmai voiam să-i răspund. De la război încoace, preşedintele se alesese cu regularitate în circumscripţia Silvaniei şi era foarte atent cu doleanţele alegătorilor. - Eu cred că au respins cererea anume pentru că e vorba de o bancă ungurească, zise Victor. Asta mi s-a părut mie că se ascunde sub vorbele directorului. Dar Raţiu îl dezminţi cu hotărâre. - Să nu crezi una ca asta, dragule. E drept că îndată după 1918 cam aşa au stat lucrurile. De atunci însă destule s-au schimbat. Directorul Bobulescu, cu care am vorbit, mi-a declarat că ar fi dispus să împrumute chiar cinci milioane, cu rescont de numai 2%, dacă banca ar prezenta destule garanţii că va întrebuinţa în modul cel mai judicios fondurile şi le va restitui la termenele stabilite. Dar ce garanţii oferă o instituţie care lâncezeşte inactivă de şapte ani? Au şi cei de la bancă experienţa lor. Acum trei ani m-a rugat Mărcuş, directorul „Silvaniei", să intervin la „Albina" pentru un împrumut de două milioane. L-am ascultat şi pentru că tata a fost prin 1890 jurisconsultul băncii. După cum ştii, în loc să prospereze, „Silvania" mai mult s-a înglodat în datorii. Nu mai spun că a intrat cu totul sub influenţa lui Tarţia şi a liberalilor. Preşedintele nu uitase dezertarea din partid a primarului în anul ce precedase venirea la putere a partidului liberal. Observând expresia neîncrezătoare de pe faţa tânărului, îşi corectă tonul prea categoric. - Ce-i drept, ai şi tu dreptate în felul tău, recunoscu el cu un zâmbet. Poate că altfel s-ar fi purtat cei de la bancă, dacă //Sălăjana" ar fi fost măcar în parte românească, iar interesele ei ar fi fost susţinute de un român. Dar aceasta e o chestiune secundară. Pe vremuri, „Szilâgysâgi Bank" a fost cea dintâi 289 Ion Gheţie — instituţie de credit din judeţ. Ar fi păcat să dispară, iar Sălajul să rămână la cheremul băncilor din Oradea, Cluj sau Satu Mare. Astăzi oamenii aleargă după credite ba în dreapta, ba în stânga şi nu e bine. în Sălajul nostru sunt multe de făcut, judeţul nu e sărac, rămâne ca o persoană capabilă, cineva potrivit pentru o asemenea treabă, să-şi suflece mânecile şi să pună banca pe picioare, fără să aştepte ajutor din afară. înţelegi-mă? Banca va trebui să devină românească, dar nu prin izgonirea ungurilor din ea. Ar fi o mare prostie dacă nu ne-am strădui să-i câştigăm de partea noastră. Să nu cumva să-ţi închipui, dragule, că sunt un naiv sau că nu-i mai cunosc pe unguri. îndată după război au strigat în gura mare: Nem, nem, soha1 şi Mindent visza1 2. Nimeni nu voia să înveţe româneşte, funcţionarii refuzau să depună jurământul de fidelitate faţă de statul român. Un singur ungur nu ţi-ar fi venit la Bucureşti să-l fi tăiat, în afara slujnicelor din Secuime, a femeilor de moravuri uşoare şi a deputaţilor partidului maghiar. Toţi se ţineau în rezervă, aşteptând o minune. Cum ştii, minunea nu s-a petrecut, iar ei au început să privească realitatea în faţă. Ce se ascunde în sufletul lor ştiu prea bine. Acolo nu putem umbla, în rest vor trebui să se dea pe brazdă. Încet-încet, vor învăţa româneşte şi vor lua parte la viaţa publică, care va fi una singură, românească. Acum se pregătesc să facă primul pas către noi, iar datoria noastră este să nu-i împiedicăm să se apropie. Vorbi încă multă vreme despre necesitatea creării unei mari bănci sălăjene, ridicată fără capital liberal. Se întrerupea din când în când ca să-i arunce câte o privire pătrunzătoare, însoţită de un „înţelegi-mă?" - Cât despre retragerea ta de la pretură, îi spuse el în încheiere, nu te grăbi, sau, dacă poţi, grăbeşte-te încet. Festina lente, cum ne învaţă latinii. Ori sunt eu un prost cap politic, ori liberalii nu vor mai fi la putere la anul pe vremea asta. 290 1 Nu, nu, niciodată, (magh.) 2 Totul înapoi, (magh.) Biruitorii — Nici noi nu vom fi, e adevărat. Vor veni averescanii, deoarece generalului i-a rămas un strop de popularitate, iar regele îi va da ocazia să şi-l cheltuiască. înscrie-te, dar, la averescani. Cum nu prea mai au clientelă politică, te vor primi cu braţele deschise. Şi poate că într-o zi vei fi prefect. Victor nu întârzie la Zalău decât atât ca să predea prefectura lui Iulian Comşa şi să-l viziteze pe avocatul Miron, preşedintele comitetului judeţean al partidului averescan. Sosi în Silvania îndată după opt, cu maşina prefecturii. De îndată ce-l zări în prag, Helena se şi repezi asupra lui, bucuroasă că-l revede. Sever plecase de două zile la Viena să-şi pregătească examenele din toamnă, iar ea se simţea stingheră în casa devenită pustie. - Ţi-au succes treburile, ai mântuit totul cu bine? îl întrebă ea printre sărutări. - Mi-au succes, răspunse Victor, încercând să se desprindă din braţele mamei sale. Nici unul, nici altul nu-şi dădură seama că schimbă aceleaşi cuvinte ca în seara de iunie când Victor se întorsese din prima sa călătorie la Bucureşti. în odaia de baie, Helena, cu prosopul în mână, îşi urmări băiatul spălându-se. - Ţi-a spus Guşti pozitiv că a semnat hârtia? îl întrerupse ea, dornică să se încredinţeze încă o dată. - A semnat-o mânu propria\ să fie mama fără grijă, o linişti el. Numirea curge de la 1 noiembrie. Numai de s-ar dovedi folositoare şi n-am avea a ne căi. Helena nu dădu importanţă acelor ultime cuvinte, pe care Victor le repeta, de fapt, după unchiul său. îi întinse cămaşa curată, cu gulerul scrobit, şi cravata de mătase cu dungi. Pentru nimic în lume n-ar fi suferit Victor să poarte două zile la rând aceeaşi cămaşă sau să nu-şi schimbe zilnic cravata. 1 1 Cu propria mână. (lat.) 291 — Ion Gheţie — Degeaba încercă Helena să-şi aşeze fiul la masă. Victor mâncă în pripă un corn şi îşi sorbi cafeaua în picioare. Am primit ieri o scrisoare de la Moşucu (aşa-i spuneau copiii canonicului Bodea), îl informă ea în timp ce mânca. Mama nu e deloc bine. S-a răcit din nou, nici eu nu ştiu cum, că doară îşi poartă destul de grijă. Tare mă tem să nu facă iarăşi aprindere de plămâni. - Şi Raţiu era răcit, îşi aminti Victor. Zicea că pe la Bucureşti bântuie influenza. La pretură aflaseră toţi de întoarcerea sa. Unul din funcţionari zărise Buick-ul prefecturii îndreptându-se spre poştă şi îşi vestise colegii. Portarul Vâsârhelyi, scund, gras, cu mustăţi băţoase, moştenit de la vechea pretură ungurească, împreună cu alţi doi slujbaşi, se grăbi să-i deschidă uşa de la intrare. - Alazatos szolgaja, doktorurP îl întâmpină el, cu chipiul scos. Ştia prea bine că prim-pretorul nu suferă să i te adresezi cu un alt termen decât cel de doctor. Se uita pieziş dacă-i spuneai „domnule prim-pretor" sau, Doamne fereşte, „domnule Henţia". Cu toate acestea, Victor abia moţăi din cap şi-i adresă o privire strâmbă ca în zilele când nu era în apele sale. în cursul celor trei săptămâni de absenţă, se adunaseră destule hârtii pe biroul său: corespondenţă oficială, petiţii, adrese care aşteptau să fie văzute şi semnate. Vâsârhelyi avea dreptate când îşi spuse că prim-pretorul e într-o dispoziţie proastă. Vreme de o jumătate de ceas soneria ţârâi fără încetare în biroul secretarei. Jancso Mariska, o femeie tânără, capabilă, nu ştia unde-i mai stă capul. Rând pe rând, Victor convocă înaintea lui pe toţi funcţionarii: ceru explicaţii, înapoie hârtii pentru a fi refăcute, adresă observaţii. Aşa i se întâmpla de obicei când era preocupat de o anumită idee care nu-i da pace. Vânzoleala din birouri se apropia de sfârşit. în deschiderea uşii dinspre secretariat se ivi capul lui Keller, cu sprâncenele stufoase şi fruntea brăzdată de cute. 1 1 Prea supusă slugă, domnule doctor! (magh.) 292 — Biruitorii — - Am auzit că te-ai înapoiat, i se adresă el din prag. Nu vreau să te deranjez, văd că eşti ocupat. Ce-ai zice să ne întâlnim după-masă la cinci la „Alagut"? îţi convine? Victor scrise în colţul hârtiei pe care o avea în faţă ad acta, o închise în mapă, apoi se îndreptă spre avocat cu mâna întinsă. - Da, desigur, Samu-bâcsi, zise el. Nu vrei să intri? - Nu, nu. Să rămână pentru după-amiază, avem destule de discutat. Atunci, la cinci, bine? Voi fi punctual. De îndată ce avocatul se retrase, Victor se simţi scăpat din starea de constrângere nervoasă care-l încercase din momentul când ajunsese în Silvania. Ai fi zis că aşteptase anume acea vizită, şi într-un fel aşa şi era, deşi nu bănuise măcar că Keller avea să-l caute în dimineaţa aceea. După plecarea avocatului, Victor se înapoie gânditor la masa de lucru. Auzind soneria, Mariska se arătă în prag. - Mai e cineva care vrea să vorbească cu mine? - Ar mai fi, răspunse secretara în doi peri. Şi, cum privirile lui Victor se fixară asupra ei, întrebătoare: E notarul din Giurtelec, Paşca, care se roagă să-l primiţi în audienţă. Pe faţa tânărului trecu o umbră de nemulţumire, iar trăsăturile i se înăspriră. - Să aştepte! porunci el cu voce răstită. Rămas singur, scoase din mapă un memoriu voluminos şi se apucă să-l citească fără nici o plăcere. Acest Paşca era oaia neagră a plasei. Beţiv, neglijent, lipsit de caracter, ajunsese în scurtă vreme de nesuportat pentru locuitorii celor trei comune în care se perindase. Erau destule câteva luni pentru ca reclamaţiile să curgă la pretură. Semănau atât de mult între ele, încât îţi venea să crezi că petiţionarii s-au înţeles înainte să le trimită. Ce nu se spunea în ele? Că merge zilnic cu trăsura în Silvania, unde se înfundă în cârciumi şi locuri deocheate, neglijându-şi îndatoririle slujbei, că ia mită şi plocoane pentru a face cutăruia sau cutăruia hatâruri, că-i bate pe ţărani mai rău ca la jandarmerie. Victor îl mutase dintr-un loc în altul. Dar în primăvară, sosit inopinat în 2-93 — Ion Gheţie — Giurtelec, în urma unui denunţ, găsi o lipsă de douăzeci de mii în casa de bani a comunei. Fără măcar a-i asculta disculpările, îl suspendase pe termen de şase luni din funcţia de notar. Deţinea acest drept, cu condiţia ca hotărârea să-i fie întărită de prefectură. Şi Zalăul confirmase pedeapsa. Partea neplăcută a afacerii era că neisprăvitul avea nevastă şi trei copii mici, care sufereau fără vină de pe urma unui soţ şi tată nevrednic. Biata doamnă Paşca îi căzuse în două rânduri în genunchi Helenei, rugând-o să pună o vorbă bună pe lângă fiul ei. Pe deasupra, notarul se înrudea de departe cu Tarţia, care şi el intervenise în favoarea lui. Oricât de nesuferit îi ajunsese fostul superior, Victor nu voia să-şi strice şi mai mult relaţiile cu el. Apăsă butonul soneriei şi-i spuse Mariskăi să-l introducă pe solicitant. Un bărbat înalt, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu trupul osos şi pielea obrazului pământie, intră cu paşi repezi în birou. Privea ţintă înainte şi îşi împreunase mâinile în faţă, parcă s-ar fi aflat în biserică. Spre deosebire de ţinuta obişnuită, lăsând întotdeauna de dorit, purta de data aceasta un costum bine călcat, cămaşă curată şi cravată. Ştia şi el, asemenea tuturor, că prim-pretorul nu suferă neglijenţa şi delăsarea, oricum s-ar fi manifestat ele. în afara veşmintelor, nimic nu-i fu pe plac lui Victor în înfăţişarea notarului suspendat: ochii negri, arzători, în fundul cărora licărea o flacără neplăcută, căutătura furişă, încercând veşnic să o ocolească pe a sa, atitudinea cam teatrală, cu mâinile încrucişate în faţă. Trebui să-i audă primele cuvinte pentru a-şi da seama că omul a intrat la el neliniştit şi nu reuşeşte să se stăpânească. - Ţi-am citit memoriul, zise prim-pretorul, lăsându-l în picioare. Slabe argumente de apărare, mai mult scuze şi justificări. Iar singure făgăduielile de îndreptare nu ajung. Ce ai de adăugat? - Eu... onorate domnule doctor... începu învinuitul, eu... cu adâncă supunere... vă... vă rog a-mi... 294 — Biruitorii — Se întrerupse gâtuit de emoţie. Nu izbutea în nici un chip să ducă mai departe şirul vorbelor. Uscate de febra aşteptării, buzele i se mişcau mute, fără sunet. „N-a pus în gură o picătură de băutură în dimineaţa asta, de aceea e atât de prăpădit acum", gândi, fără să se impresioneze, Victor. Aşteptă un minut ca notarul să-şi vină în fire şi să spună ceva. Dar Paşca privea rătăcit podelele încăperii şi încerca zadarnic să-şi oprească tremurul nervos al buzelor. Nu făcea bine, căci tăcerea sa putea să-l întărâte pe prim-pretor. Totuşi, acesta nu părea pornit când începu să vorbească, iar vocea îi rămase în continuare calmă şi egală. -Aşa stau lucrurile prin urmare, domnule Paşca, rosti el în încheiere, ridicându-se în picioare. Ţi-ai neglijat nu numai îndatoririle de funcţionar al statului, ci şi pe acelea de om. Purtarea dumitale nu o pot îndeajuns veşteji, ea dă prilej de scandal în rândul populaţiei şi surpă prestigiul autorităţii de stat. Ar fi trebuit nu să te suspend, ci să cer prefectului să te elibereze din funcţie. Să nu crezi cumva că-mi mai pun nădejdi în Dumneata. Dar mă gândesc la muceniţa care a avut nenorocirea să-ţi fie soţie şi la cei trei copii nevinovaţi. De ei mi se face milă, pe ei îi plâng. - Stimate domnule doctor... bâigui cel mustrat... eu... am umplut îndată lipsa din casă... Aşa cum v-am mai spus, am luat banii pentru... - Să taci din gură cât timp vorbesc eu! îl repezi Victor, cu un gest de mânie. Adineaori, când te-am întrebat, n-ai scos un cuvânt. Acum e rândul meu. Ţi-am ridicat suspendarea. Dar bagă bine de seamă! A doua oară voi fi necruţător! Poţi pleca! Făcu o mişcare de concediere cu mâna dreaptă, pe care notarul, speriat şi buimac, neştiind pe ce lume se află, o înţelese altfel. Se repezi asupra mâinii întinse şi voi să o sărute. Dar Victor o retrase cu scârbă şi o ascunse la spate. - Ieşi afară! tună vocea lui aspră, hârâită. Să nu te văd în ochi! 2-95 — Ion Gheţie Strigătul se auzi până în birourile învecinate. Funcţionarii încetară discuţiile şi îşi plecară capetele asupra registrelor. Mânia (îndreptată întâi de toate împotriva sa, deoarece se arătase mai slab decât ar fi dorit) dură puţină vreme. Peste un ceas, când se ridică de plecare, era din nou cel dinainte. Rezolvase toate treburile preturii, iar gândurile i se puteau întoarce din nou la discuţia din după-amiaza aceea cu Keller. îşi reaminti expresia de spaimă înscrisă în ochii lui Paşca, ca şi gestul ridicol de a-i apuca mâna să i-o sărute. „lată unul care nu va înălţa capul niciodată împotriva mea", îşi zise el cu mulţumire, în timp ce trecea pe lângă Vâsârhelyi. Cafeneaua „Alagut" era situată la parterul unei case cu etaj, pe o străduţă ferită, nu departe de podul peste Crasna. I se spunea aşa, deoarece ocupa o lungă sală, îngustă şi boltită, cu pereţii înveliţi în cărămidă, asemănătoare unui tunel. Mai era cunoscută şi sub numele de Cafeneaua Jidovească, pentru că îşi recruta clientela mai ales dintre comercianţi, mici fabricanţi şi oameni de afaceri, în majoritate evrei. Pe aceştia îi întâlni Victor cu câteva minute înainte de cinci, când pătrunse în local. Nu prea cunoştea cafeneaua, dacă fusese o dată sau de două ori, şi se simţea oarecum stingherit. Din fericire, patronul, Sajovits, un sârb maghiarizat din părţile Cenadului, pripăşit în Silvania în 1918, stătea de veghe. Mic de stat, cocoşat, cu ochii neastâmpăraţi, supraveghea neîncetat mişcarea din cafenea şi mai ales intrarea clienţilor. De cum îl zări pe Victor, îi ieşi în cale. Auzind că are întâlnire cu Keller, îl conduse în aripa dreaptă a localului, unde se găsea mai puţină lume. -Aici e masa domnului avocat, îl pofti el. Luaţi loc. Domnul Keller e întotdeauna punctual. O să vină îndată. După albeaţa feţei de masă, calitatea veselei şi a tacâmurilor, Victor înţelese că se află în colţul aristocratic al 296 — Biruitorii — cafenelei, unde clientela obişnuită nu avea acces. Impresia aceasta i se confirmă mai târziu, când descoperi la mesele alăturate pe avocatul Szekely şi pe Weiss, proprietarul morii şi a uzinei electrice, care făceau parte din cea mai aleasă societate evreiască a oraşului. Până să vină Keller, aruncă o privire prin local. Deşi era încă devreme, cafeneaua începuse să se umple de lume. îi cunoscu mai încolo, spre mijlocul sălii, pe Brull, pe Klein, procuristul Băncii „Săiăjana", pe Nussbaum, proprietarul fabricii de săpun, pe Goldberger, proprietarul marelui magazin de fierărie din centru. Se beau cafele, se fuma, se citeau ziarele, prinse în suporturi de trestie, dar mai ales se discuta aprig, pătimaş, cu lăcomie. Erau comentate ultimele tranzacţii încheiate în oraş, cursul acţiunilor la bursele din Bucureşti şi din Budapesta, ştirile sosite prin corespondenţi din Oradea şi din Cluj. Afaceri noi se puneau pe roate, cu îndemânare şi prudenţă, se rosteau nume de firme sau de persoane. Pe sub fumul ţigărilor şi trabucelor, se auzeau neîncetat, în jargon sau ungureşte, cuvintele Kundschaft\ befektetes1 2, ceg3, Geschăft4. Toţi vorbeau despre câştiguri, despre procente şi despre bani. Victor îi privea fascinat, cu un fel de invidie, gândindu-se la sumele mari ce se traficau în lumea aceea pestriţă, dar atât de vie, din cafenea. Şi lui îi plăceau banii mai mult ca orice pe lume, numai că avusese parte de atât de puţini până nu de mult. Keller sosi curând după cinci. Dormise ceasul şi jumătate pe care şi-l acorda în fiecare după-amiază, era proaspăt şi bine dispus. Strânse mâna lui Victor cu câteva cuvinte de scuză pentru neînsemnata întârziere. în cursul ultimilor ani, relaţiile dintre ei deveniseră foarte apropiate. Cu toată diferenţa de 1 Client, (germ.) 2 Investiţie, (magh.) 3 Firmă, (magh.) 4 Afacere, (germ.) 2-97 — Ion Gheţie — vârstă, se tutuiau. După obiceiul unguresc, Keller i se adresa cu Viktor, iar acesta cu Samu-bâcsi. însuşi Sajovits veni să le ia comanda. Avocatul ceru un capuţin şi cornuri cu unt şi-l sfătui pe Victor să ia acelaşi lucru. Amabil şi curtenitor, se simţi obligat să se intereseze dacă a călătorit bine, ce noutăţi politice aducea de la Bucureşti, cum se mai simte Helena etc. Sosirea chelnerului puse capăt acelei introduceri protocolare. - Ei, zise avocatul, adăugând laptele fierbinte peste cafeaua din ceaşcă, înainte de a-mi încredinţa veştile de la Banca Naţională, dă-mi voie să te pun la curent cu mersul afacerilor noastre. Ieri am primit o scrisoare de la fraţii Fried din Arad. Deşi socotelile definitive se vor încheia abia la 1 octombrie, pot să-ţi comunic de pe acum că tranzacţia a reuşit conform aşteptărilor, ba chiar deasupra acestora. Aşa cum ne-am înţeles, am plasat în afacere toţi banii aflaţi la mine, adică (Keller scoase un mic carnet şi-l consultă) 350000 de lei. Ei bine, după estimările preliminare, ai acum în jur de 450000. Victor se înroşi uşor. Câştigul realizat depăşea cele mai optimiste speranţe ale sale. - Ai socotit şi comisionul tău, nu-i aşa, Samu-băcsi? - Nu-ţi face griji în privinţa mea, îl linişti bătrânul, despicând un corn rumenit şi aşezând cu cuţitul un strat subţire de unt. Mi-am luat tot ce mi se cuvine. - Oricum, eu îţi rămân profund îndatorat. Keller schiţă un gest plictisit şi îşi încreţi totodată fruntea. întreaga atitudine, dar mai ales figura sa mobilă, expresivă, arătau, într-un mod aparte, că vorbele lui Victor îl stingheresc înainte de toate pentru că sunt inutile. - Nu-mi datorezi nimic, zise el. Eu mi-am încasat cu regularitate partea. Ai ţinut socoteală câţi bani am luat de la tine, în formă de comision, în aceşti patru ani? Victor ştia exact suma, dar clătină din cap. - Patruzeci şi cinci de mii şi două-trei sute, anunţă el, cu un zâmbet de satisfacţie. Dacă îţi chiverniseai singur banii, ai fi 298 — Biruitorii — avut acum o jumătate de milion! îmi închipui însă că nu sunt singurii bani pe care-i ai şi că ai depăşit de mult această sumă. Pentru nimic în lume n-ar fi spus Victor cuiva cât a agonisit până atunci. De data aceasta însă trebuia să mărturisească şi ultimul ban din buzunar. - De mult şi cu mult, declară el, roşindu-se din nou. Cu ceea ce se află acum la Fried, am întrecut milionul. Keller fluieră uşor. Suma îl surprinsese chiar pe el. Scoase o ţigară de foi, o trecu în dreptul nărilor, ca să-i încerce aroma, apoi îi reteză vârful cu un cuţitaş nichelat. - Dacă aş fi indiscret, şi sunt, te-aş întreba ce ai de gând să faci cu atâta bănet? - Iar eu ţi-aş spune, Samu-bâcsi, deşi sunt discret, replică Victor, aplecat uşor deasupra mesei, ca să se afle mai aproape de el: Vreau să fac alt milion. Nu mi-ai spus cândva că, odată strâns primul milion, celelalte vin de la sine? Fură întrerupţi de Weiss, care luă loc pentru câteva minute la masa lor. Din câte îşi dădu seama Victor, cei doi evrei discutau despre obţinerea unor credite de către proprietarul uzinei electrice şi al morii. Gras, buhăit, cu pieile căzute, acesta avea ochii stinşi cu faţa pământie a bolnavilor de ficat. N-ai fi crezut, văzându-l, că are numai cincizeci şi patru de ani. Oricine i-ar fi dat zece ani în plus. După plecarea lui Weiss, Keller păru să fi uitat subiectul în jurul căruia se învârtise până atunci discuţia. -Vrea două milioane ca să schimbe instalaţiile uzinei, explică el, cu ochii după conaţionalul său care se îndepărta. Ar fi o investiţie nu numai folositoare, ci şi necesară, mai ales acum că motorina nu mai trebuie importată şi e ieftină. întrebarea e: de unde ia banii? Ei, dar ia spune-mi, dacă tot am ajuns aici: ai fost pe la Banca Naţională? Ce răspuns ai primit? Victor îi înfăţişă în amănunt tot ce discutase cu directorul băncii. Keller asculta calm, cu o expresie gravă, expunerea 299 — Ion Gheţie — tânărului. La urmă, avu o strâmbătură dezgustată a buzelor, de parcă ar fi înghiţit o doctorie amară. La mişcarea aproape neîntreruptă a sprâncenelor şi la veşnica încreţire a frunţii se adăugase şi acest tic. - Mă aşteptam la un asemenea rezultat, comentă el, stăpânit, dar evident marcat de cele aflate. De fapt, asta a fost politica guvernului român din 1918 încoace: îngheţarea creditelor pentru băncile ungureşti cu unicul scop de a le lichida prin „înfometare". Este expresia ministrului de finanţe din guvernul Averescu. A spus-o într-un cerc intim, însă destul de tare ca să fie auzită de cei interesaţi. Politica guvernului liberal s-a schimbat numai în aparenţă. Din cele peste două sute de bănci şi instituţii de credit ungureşti din Ardeal, au dispărut în anii aceştia mai bine de jumătate. Victor se grăbi să-l contrazică cu argumentele lui Raţiu. - Aici te înşeli, Samu-bâcsi. E drept că destule bănci au trebuit să-şi depună bilanţul, iar altele se chinuiesc să supravieţuiască. Printre ele se află nu o dată şi instituţii româneşti. Adevărul e că prea s-au înmulţit casele de credit, ca ciupercile, înainte de război. Era greu să găseşti o comună mai răsărită fără o aşa-zisă bancă, dacă nu chiar fără două. A venit acum vremea ca din douăzeci de bănci sălăjene, ungureşti sau româneşti, să se aleagă două sau trei, solide, puternice, capabile să vină în întâmpinarea nevoilor întregului judeţ. Bobulescu i-a spus lui Raţiu că ar acorda bucuros un împrumut de cinci milioane cu rescont de 2%, dar numai unei bănci sigure, active. Ce garanţii oferă însă „Sălăjana", care lâncezeşte de şapte ani, fără a efectua vreo operaţiune bancară? - Asta aşa este, conveni avocatul, numai că la mijloc e un cerc vicios: banca stă inactivă din lipsă de capital, iar capitalul i se refuză pe motiv că nu este activă. Rezultatul? Până la sfârşitul anului, „Sălăjana" va dispărea prin inaniţie. - După părerea mea, care e şi a lui Raţiu, banca trebuie să supravieţuiască, deoarece e necesară nu numai oraşului, ci şi judeţului. Dar nu aşteptând ca alţii să-i întindă o mână de 300 Biruitorii — ajutor, ci ridicându-se singură în picioare. Abia după aceea va fi sosit momentul să se caute împrumuturi aiurea. E nevoie apoi ca banca să-şi schimbe în oarecare măsură înfăţişarea... Victor şovăi o clipă, căutând expresia cea mai potrivită. N-o găsi. De aceea, adăugă pe şleau, în felul lui cam brutal: Trebuie să deveniţi, vrând-nevrând, o instituţie românească. - Cum asta? se interesă sceptic Keller. Luând acţiunile din mâna ungurilor şi dându-le plocon românilor? - Nu, în nici un caz. Ci prin întemeierea unei bănci noi, care să rupă definitiv relaţiile cu „Kereskedelmi Bank" din Budapesta şi să coopteze în consiliul de administraţie un număr de români, cu autoritate şi răspundere. Simplul fapt că pe firma băncii stă scris astăzi „Banca Sălăjana S.A." şi nu „Szilâgysăgi Bank R.T.", nu e de-ajuns. Avocatul oftă prelung şi îşi vârî degetele în buzunarele jileticii. Pe fruntea sa înaltă, cutele apărură şi dispărură pe rând. - Şi cum s-ar realiza toate acestea şi mai ales cine le-ar realiza? întrebă el. - Cum e încă o problemă de discutat, aprecie Victor. Cine anume mi se pare mai simplu. - Ei bine, cine? Deoarece răspunsul nu venea, Keller repetă întrebarea. în primul moment, Victor fusese gata să spună, hotărât: eu. Dar apoi îşi dădu seama că e pe punctul de a-şi trăda gândurile cele mai ascunse. - Noi doi, Samu-bâcsi, zise el. Tu şi cu mine. Keller se încruntă, ca şi când ar fi auzit o veste proastă şi scoase pentru a doua oară în după-amiaza aceea un scurt fluierat. Nu comentă totuşi în nici un fel propunerea tânărului său prieten. - Sa trecem la cealaltă întrebare, propuse el: cum? Timp de un sfert de ceas Victor îi împărtăşi ideile pe care le învârtise fără odihnă, pe faţă şi pe dos, în cursul drumului de la Bucureşti la Silvania. 301 — Ion Gheţie — Keller trăgea ultimele fumuri din lungul trabuc aprins în urmă cu o jumătate de oră. - Ştii că s-ar putea face ceva în sensul acesta? observă el, cu o nuanţă de mirare în voce. Pune totul pe hârtie, în amănunţime, şi apoi vino la mine să stăm de vorbă. Nu te grăbi, cumpăneşte fiecare cuvânt cu grijă. Timp avem destul. IV La Viena, Sever ducea mai departe aceeaşi viaţă singuratică şi studioasă ca în primul an de facultate. Locuia tot pe Mayerhofstrasse, în casa consilierului Sykora, împreună cu cei doi studenţi austrieci, cu care continua să nu aibă nici un fel de relaţii. Dimineţile le petrecea la institut, după-amiezile, când nu avea cursuri, acasă sau la bibliotecă. Cu fiecare an, facultatea devenea mai grea: cursuri, lucrări practice, repetitorii şi mai ales proiecte, complicate şi migăloase, ce-i luau destul timp. Oricât de numeroase şi de dificile ar fi fost, materiile nu-i puneau probleme deosebite. îşi trecea întotdeauna examenele şi colocviile cu note din cele mai mari, iar profesorii îl cunoşteau şi-l stimau. Timp liber nu prea avea, în afara duminicilor, când mai ieşea să se plimbe. O dată la câteva săptămâni, se ducea la Operă, cu bilete mai ieftine, la balcon, ca să-l asculte pe Grozăvescu, care fusese angajat definitiv la Staatsoper. Cu cei din familia Dymsza nu se vedea deloc. Aloys îşi trecuse doctoratul cu un an în urmă. La agapa oferită cu acel prilej, îl poftise şi pe el. Acum era la Leipzig, unde îşi pregătea teza de habilitare împreună cu profesorul Thiess. Pe Edith o întâlnise la doctoratul fratelui său. Atunci ea îi întinse o mână prietenească, întrebându-l ce mai face, cu aerul cu care te adresezi unei cunoştinţe bune după o despărţire mai lungă. Acasă la Silvania avusese răgazul să se gândească la ea şi la ceea ce se petrecuse cu ei. Departe de Edith şi de Viena, totul părea altfel, o înflăcărare vie, dar trecătoare, a unei sensibilităţi 302 — Biruitorii — ieşite din matca ei firească. Revelaţia din seara ultimului examen îi mutase ceva în suflet. Şi-apoi, ce viitor ar fi avut dragostea lor? El mai avea trei ani de studii şi încă unul de armată înainte de a ajunge cu adevărat liber. Liber era un fel de a vorbi, deoarece abia atunci aveau să înceapă luptele adevărate, cele pentru aflarea unui mijloc de câştigare a existenţei. Chiar dacă s-ar fi încumetat să înfrunte nenumăratele obstacole ridicate în cale, ce-ar fi zis ai săi şi îndeosebi mamă-sa când ar fi apărut în Silvania cu o străină mai în vârstă decât el şi care mai fusese măritată o dată? Pe la începutul lui octombrie, când se aştepta mai puţin, se trezi cu Eugen Herlea. Stătea în faţa uşii sale, îmbrăcat într-un pardesiu de gabardină, nou-nouţ, cu un geamantan voluminos la picioare şi cu vechiul său zâmbet pe buze. Sever era pe punctul de a ieşi ca să se ducă la institut. Se îmbrăţişară călduros, bucuroşi că se revăd după mai bine de un an. Sever îl pofti înăuntru, uitând cu totul de cursul de tehnologie de la ora unsprezece. - Vin de-a dreptul de la gară, explică Herlea, dezbrăcându-se. Mă gândeam la început să las bagajul la magazie şi numai apoi să mă încumet încoace. Dar mi-am spus: „Poate am noroc şi-l găsesc acasă. Dacă nu, văd eu ce fac." Sever primise în vară o scrisoare de la prietenul său în care se găseau nişte aluzii la o posibilă venire la Viena. Dar de atunci nu mai ştia nimic despre el. - De ce nu mi-ai telegrafiat? Te aşteptam la gară! - Ce să te pun pe drumuri? Rândul trecut a fost altceva: eram cu mătuşa şi cu soru-mea şi nu cunoşteam Viena. Acum, orice s-ar zice, tot mă descurc puţin. în câteva cuvinte îl puse la curent cu cele ce i se întâmplase din vară. îşi luase licenţa în Litere magna cum laude. Aşa cum se aştepta de altfel, nu fusese oprit de Lapedatu la catedra de istorie modernă. Posturi de profesor erau puţine şi depărtate: la Năsăud, la Oraviţa, prin Regat. Din fericire, reuşise să capete o bursă de trei ani pentru a-şi trece doctoratul în străinătate. 303 — Ion Gheţie — Se înţelege că s-a gândit din primul moment la Viena. Au urmat apoi pelerinajul pe la neamuri, deoarece din cele două mii de lei ale bursei nu o putea scoate la capăt. Până la urmă se asigurase de altă mie de lei, dată lunar de unchiul său Franţisc din Dărăbanţi, precum şi de nişte subsidii ocazionale din partea unor fraţi şi iată-l în expresul de Viena, cu bani puţini, dar cu multe, multe speranţe. - Spune-mi, Sever, îl întrebă el, după ce sfârşi darea de seamă, m-ai putea cumva găzdui o săptămână - două până-mi găsesc pe undeva o odaie corespunzătoare pungii? Că la hotel nu-mi dă mâna să stau. - Ba şi mai mult, Genule, numai să te mulţumeşti cu o canapea strâmtă, căci cu altceva mai bun nu am să te îmbiu, se învoi Sever din toată inima. Nici nu-ţi dai seama cât mă bucur că ai venit şi că suntem din nou împreună. într-adevăr, se luminase la faţă şi nu ştia ce să mai facă spre a-i fi pe plac. La prânz, propuse să mănânce la pensiunea de lângă institut, la Sâri-neni. Dar Genu adusese cu sine tot felul de bunătăţi, printre altele şi o sticlă de vin. - E cel mai bun riesling din via unchiului Franţisc, zise el, turnând în pahare. Am mai avut două sticle, dar, de la Bălgrad până la Beci, drumul e lung. Pentru că veni vorba, Sever se interesă de rudele lui din Dărăbanţi. Unchiul Franţisc era sănătos şi înfloritor, plecat mereu la vânătoare sau adunând în jurul său, în salonul casei, seară de seară, alţi şi alţi oaspeţi. Soţia sa, Măriţi, îşi pierduse orice nădejde de a-şi redobândi auzul. Ziua întreagă stătea încruntată, îi ploua şi îi ningea, iar cei din casă trebuiau să-i suporte mohoreala şi ţâfna. Dintre ei, soră-sa, Lenica, suferea mai mult, în capul ei se spărgeau toate. - în familia noastră femeile au ajuns călugăriţe sau martire, comentă îngândurat. Se vede că aşa le-a fost scris. Reveni curând la starea de spirit obişnuită. La firea lui deschisă şi lipsită de complicaţii, întunecările erau rare şi treceau repede, mai ales că el însuşi îşi poruncea să le alunge. 304 — Biruitorii — Ieşiră îndată după-masă. Genu ardea de nerăbdare să revadă oraşul. Aşa cum îi mărturisi în timpul plimbării, în Viena se simţise din prima clipă ca într-un loc cunoscut şi familiar, în care parcă ar mai fi trăit într-o perioadă necunoscută a existenţei sale. Se învârtiră pe lungile bulevarde din centru, apoi trecură podul Maria-Theresa şi rătăciră până aproape de Angarten. Erau amândoi osteniţi după emoţiile revederii şi lunga plimbare pe străzi. Intrară, de aceea, îndemnaţi de acelaşi gând, într-o berărie de pe Bergstrasse. Localul, plin ca un stup, vuia de rumoarea conversaţiilor. Se strigau comenzi şi se auzeau, ca un ecou, răspunsurile chelnerilor: Komme schon! Sogleich/?. Numai cu greutate descoperiră o masă liberă. Căzură ca nişte buşteni pe scaunele grele de stejar, cu spătare înalte şi cerură bere. La câţiva paşi de ei, în dreptul intrării, se opriseră două fete tinere, îmbrăcate mai modest, dar cu gust. Aveau părul tuns à la garçonne şi rochii scurte care abia le acopereau genunchii. Din felul cum îşi roteau ochii prin berărie, era greu să-ţi dai seama dacă sunt în căutarea cuiva sau vânează nişte locuri libere la o masă. De îndată ce-şi încrucişară privirile cu ale lor, Genu le zâmbi foarte amical, ca şi cum ar fi descoperit în ele nişte vechi cunoştinţe, şi le pofti să ia loc la masa lor. Spre marea surpriză a lui Sever, fetele primiră cu un zâmbet de mulţumire. Lângă spumoasele ulcioare de bere aduse de chelner, cunoştinţa se legă repede. Fetele erau vesele şi prietenoase. îi tutuiră de la început şi cerură să le spună pe nume. Pe una o chema Klara pe cealaltă Grete, amândouă vânzătoare într-un mare magazin de pe Karthner Ring şi dornice să petreacă în societatea unor studenţi simpatici, cu câţiva hei Ieri în buzunar. Herlea, care vorbea mult mai bine nemţeşte decât îşi închipuia Sever, sporovăi neîntrerupt, despre câte în lună şi în stele, spunându-le între altele anecdote nu tocmai nevinovate. Fetelor 1 1 Vin acum! îndată! (germ.) 30 5 — Ion Gheţie — le mărturisi că e suedez din Haparanda, fiu de pastor, şi urmează medicina în anul al şaselea. Bun prilej pentru a le declara că le stă la dispoziţie, ca viitor doctor, în orice necazuri ar avea, inclusiv micile neplăceri ce intervin din când în când în viaţa unor fete frumoase. La ultimele cuvinte clipi semnificativ din ochi. în loc să se supere, Klara şi Grete izbucniră în hohote de râs. Tot timpul cât rămaseră în berărie, Sever abia scoase un cuvânt, stăpânit de o ciudată şi crescândă decepţie. Se despărţiră la staţia tramvaiului pe Mariahilfstrasse. Amândouă fetele primiră să se întâlnească a doua zi seara la şapte în colţ la Hofgarten. - Ah, ce zi plăcută! exclamă Genu, oftând din adânc, după ce stinseră luminile şi se strecurară în aşternuturi. Am călcat cu dreptul în Viena! Numai de-ar ţine! Mâine dimineaţă trecem la problemele serioase: trebuie să mă anunţ la poliţie, să-mi fac inscripţiile la Universitate şi să dau, de se va putea, de profesorul Toldy. Nu cred să ne vedem până seara la şapte, când avem întâlnire cu fetele la Hofgarten. - Eu nu mă duc, se auzi pe întuneric vocea lui Sever. - Eşti ocupat la facultate? Trebuia să fi spus, amânam pe altădată. - Nu am nici o treabă la facultate, dar nu vreau să mă întâlnesc cu ele. - Dar ce ţi-a căşunat, omule? în glasul lui Herlea se ghicea o neascunsă mirare. Sunt simpatice, nu fac nazuri, le-am mirosit eu. Chiar mâine seară le aducem acasă. - Nu, nu, se încăpăţână Sever. Nu mă duc la întâlnire şi te rog să nu le aduci aici. Herlea nu stărui în a-l convinge. Din tăcerea pe care o păstră o bucată de vreme, se putea însă bănui că atitudinea lui Sever îl contrariază. - Nu te supăra că te întreb ... reluă el şovăitor, nedorind să-l jignească. Am vorbit despre o groază de lucruri, afară de unul singur, cel mai de seamă. E de neiertat din parte-ne că l-am ocolit. Ai cumva o Dulcinee, căreia i-ai jurat fidelitate eternă? 306 — Biruitorii — - Nu, n-am pe nimeni. Adăugă, pentru a risipi orice neînţelegere: absolut pe nimeni. - Doar n-o să-mi spui că trăieşti singur cuc, fără un suflet de femeie? - Ba întocmai cum spui, sună răspunsul sec al lui Sever. Un arc al canapelei trozni. Sever bănui că prietenul său s-a ridicat în capul oaselor. Ca spre a-i confirma impresia, vocea lui sună oarecum schimbată, cu o vibraţie puternică, parcă ar fi venit dintr-un loc apropiat. - Cum se poate una ca asta? Nu mi-ai povestit tu odată la Arad că ai cunoscut femeile? Ce s-a întâmplat cu tine de atunci? Fu rândul lui Sever să întârzie răspunsul. Discuţia pe care o aşteptase şi chiar o dorise de atâta timp, i se părea acum stânjenitoare şi mai ales inutilă. - Nimic, murmură el în silă. Aşa am fost eu întotdeauna. Chiar dacă într-un moment de prostie şi de teamă mi-am terfelit sufletul şi trupul. - O, zise Herlea, reluându-şi vechea poziţie în pat, dacă ăsta e punctul tău de vedere... Şi totuşi, crezi că e bine să procedezi aşa? Ascultă-mă pe mine, n-o spun ca să te contrazic cu tot dinadinsul, dar există în viaţă o seamă de lucruri, în afara ta şi mai presus de tine, pe care zadarnic te prefaci că nu le vezi ... Mai devreme sau mai târziu eşti nevoit să le înfrunţi. Aşa e firesc să se întâmple şi tot ce e firesc trebuie îndeplinit. Naturalia non suntturpia7. Uite, bunăoară, femeile. Suntem sau nu suntem împărţiţi în două sexe? E natural ca între bărbaţi şi femei să existe relaţii trupeşti? Atunci de ce n-ai mai cunoscut nici o femeie din clasa a şaptea de liceu? Doar era firesc. Te-a oprit teama de a păcătui? Un scurt fior străbătu trupul lui Sever, care instinctiv îşi acoperi pântecele cu mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se apere. - Poate că a fost şi asta, zise el moale, fără convingere, dar nu numai atât. N-am mai avut dorinţă să le cunosc. 1 1 Lucrurile fireşti nu sunt ruşinoase, (lat.) 307 — Ion Gheţie — - Ai avut remuşcări? - Am avut, recunoscu Sever. înainte de toate mi-a fost silă şi ruşine de mine. M-am simţit mânjit şi scăzut în propriii mei ochi. Ce-am văzut în ziua aceea m-a lecuit de a mai pune piciorul în astfel de locuri. Tu nu poţi pricepe ce e în sufletul meu, pentru că n-ai trăit ceva asemănător. Şi chiar dacă ai fi trăit, nu ne-ar ajunge noaptea întreagă să învârtim lucrurile pe faţă şi pe dos. Hai mai bine să dormim. Noapte bună! Sever veghe multă vreme cu ochii deschişi în întunericul din încăpere. Unul câte unul, cuvintele lui Herlea îi reînviau în auz. Ce uşor i-ar fi putut răspunde cu argumente de nezdruncinat! „Iubirea, adică unirea deplină între bărbat şi femeie, e ceva natural. Dar spune-mi, te rog, ce e natural în ceea ce făceam noi, ducându-ne în case de desfrâu? Iubirea fizică e curată numai atunci când e clădită pe cealaltă iubire, cea sufletească. Numai atunci te înalţi cu adevărat în iubire şi nu cobori în mocirlă. Ce simţăminte aveam noi liceenii, faţă de fiinţele acelea ticăloase şi depravate, care îşi pângăreau trupurile pentru câţiva gologani? Nici unul, decât cel mult o dorinţă animalică sau o curiozitate bolnăvicioasă. La fel se întinează oricine iubeşte fără dragoste, indiferent de vârstă." Revăzu fără voia lui, cu o resemnare dureroasă, întâmplările acelei seri ploioase din martie 191 7. Strada rău pietruită ce se căţăra pe Măgură, casa retrasă de la drum cu ferestrele oblonite, odaia scundă mirosind a igrasie şi a pânză de păianjen, cu nişte rufe întinse pe o sfoară, ţiganca sulemenită şi ordinară, cu sânii mari, alungiţi, legănători. De cum intrase în odaie, ea se dezbrăcase de capotul murdar şi-l trăsese asupra ei pe canapeaua cârpită, acoperită cu pete suspecte. Simţea şi acum în dreptul urechii stângi gura ei umedă, duhnind a tutun şi alcool, care-i şoptea scârnăvii şi îndemnuri necuviincioase. Se smulse din amintiri şi clipi iute din ochi, parcă s-ar fi trezit dintr-un vis urât. îşi împreună mâinile pe piept şi şopti încet, atât de încet, încât nu distingea nici el vorbele: 308 — Biruitorii — „Doamne Dumnezeule, judecă-mă după mare mila ta şi nu după mulţimea greşelilor mele. îndeamnă-mă la fapte bune şi dă-mi putere să le pot îndeplini. Ajută-mă să-mi îndrept deprinderile rele, curăţă-mă de boli, de suferinţe şi de necazuri. Fă să trăiesc şi să mor în credinţă şi în nădejde, iubindu-i pe alţii şi fiind iubit de ei. Luminează-mă să săvârşesc binele şi să înconjur răul, dă-mi mângâierea credinţei tale. Doamne, fie-ţi milă de mine, Doamne, fie-ţi milă de mine! V Eugen Herlea se apucă serios de treabă încă din dimineaţa următoare. Refuzând ajutorul lui Sever, care se oferise să-l însoţească, se anunţă la poliţie şi se înscrise ca student extraordinar la cursurile profesorilor Bahner, Dietrich şi von Toldy. Ultimul preda de douăzeci de ani lecţii de istorie modernă a Imperiului austriac şi a lumii germane, în care se dovedise unul din cei mai zeloşi propagatori ai pangermanismului. După câteva încercări neizbutite, Herlea fu primit în audienţă. Aflând că ar dori să-şi treacă doctoratul cu el, profesorul tuşi şi se retrase în adâncul scaunului îmbrăcat în piele. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani cu fruntea înaltă, obrajii prelungi, adânc scobiţi şi nişte ochi albaştri-spălăciţi, deformaţi de lentilele groase ale ochelarilor. Părul castaniu-roşcat acoperea în câteva şuviţe rare ţeasta pleşuvă. Avea obiceiul să-şi examineze unghiile îngrijit tăiate şi să-şi dreagă vocea, pregătindu-se parcă mereu să înceapă a vorbi. încet, metodic, fără grabă, cântărind cu băgare de seamă fiecare cuvânt, ca în lucrările care-l făcuseră celebru, îl chestionă de unde e, cu cine a studiat, ce cursuri a frecventat, care i-a fost teza de licenţă şi, în sfârşit, ce subiect ar dori să trateze în disertaţia inaugurală. Titlul (Curuţişi lobonţi în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea) păru să-l intereseze. Pe nesimţite, întrebările de circumstanţă se transformară într-un adevărat 309 Ion Gheţie — examen. După trei ceasuri încheiate, dregându-şi mereu vocea, îl informă că e dispus să-l accepte drept doctorand. Genu reveni acasă în al nouălea cer. Toată seara nu vorbi decât despre colocviul avut cu Toldy. Chiar de a doua zi se închise în Biblioteca de Stat şi în Arhivele Ministerului de Război, de unde nu ieşea decât pentru a audia cursurile şi a prânzi. Un program asemănător cu al lui Sever, dar numai până la şase seara, când părăsea biblioteca sau arhivele. Din acel moment şi până în zorii zilei următoare, când se scula, ducea o cu totul altă viaţă sau, după spusele sale, învia din morţi şi începea cu adevărat să trăiască. într-o săptămână bătu în lung şi-n lat Viena, cunoscu o mulţime de studenţi români, pe care-i întâlnea la cafeneaua „Kloos" şi luă parte la o şedinţă a societăţii „România Jună". Se înţelege că, în rândul studenţilor, se includeau şi cele câteva fete înscrise la belle-arte sau la conservator. De altfel, numărul cunoştinţelor sale feminine creştea în fiecare zi. Printre ele se număra şi Grete, asupra căreia se fixase, după refuzul lui Sever de a-l însoţi la întâlnire. Aşa cum prevăzuse, fata nu făcu mofturi. Câteva zile după ce o cunoscu în berăria de pe Bergstrasse, Herlea îşi vesti prietenul că ar avea nevoie de cameră pentru vreo două ore. - Dar te rog frumos să nu o bagi cumva în patul meu! îi atrase atenţia Sever, pe un ton mai categoric decât ar fi trebuit. - Fii fără grijă, e loc destul pe canapea! îl asigură Genu, căruia nu-i scăpase reacţia celuilalt. Tocmai de aceea, renunţă s-o mai aducă pe Grete şi-l înştiinţă pe Sever că s-a descurcat altfel. Nu fu singurul prilej de neînţelegere între ei. Deşi nu se vedeau decât serile, le ajunseră două săptămâni ca să-şi dea seama de schimbările profunde suferite de amândoi în cei patru ani ce se scurseseră de la absolvirea liceului. Erau la mijloc şi firile lor diferite, dar mai ales ideile opuse, într-o problemă sau alta, ale fiecăruia dintre ei. Se contraziceau de obicei pe teme mărunte, fără a ajunge însă la adevărate dispute, căci amândoi se străduiau să păstreze cordialitatea relaţiilor. 310 Biruitorii — Eugen Herlea observă cel dintâi că nu e destul loc pentru amândoi în cameră, că în scurtă vreme vor ajunge să se stânjenească unul pe altul. îl anunţă de aceea pe Sever că dă anunţ în „Wiener Anzeiger" şi în câteva zile se mută. Abia acum realiză Sever că, odată plecat, Genu îi va lipsi, iar el se va întoarce la singurătatea şi pustiul fiecărei zile. Insistă de aceea să rămână, dar prietenul său rămase neclintit în hotărârea luată. Primi cinci sau şase oferte de camere mobilate, pe care le vizită în aceeaşi zi. Nu prea erau de soi, pe lângă faptul că proprietarii cereau chirii destul de ridicate. în cele din urmă se înţelese să locuiască împreună cu un student român în Chimie, Vaida, al cărui tovarăş de cameră se mută de la 1 noiembrie. Odaia, nu prea spaţioasă, închiriată de un funcţionar mărunt de la poştă, se afla însă pe Fuchshalergasse, nu departe de Universitate. în ziua de 31 octombrie, după-amiază, întorcându-se acasă, Sever îl găsi pe Herlea în toiul pregătirilor de plecare. Marele geamantan zăcea deschis pe canapeaua de la picioarele patului, iar alături, pe masă şi pe scaune, se înşirau haine, rufe, cărţi. - A adus-o servitoarea pe la prânz, făcu Herlea cu un gest spre scrisoarea rezemată de consola sobei de teracotă. Era un plic cu antetul societăţii „Contardo Ferini", anunţând data şedinţei obişnuite din luna noiembrie. -Ce e cu societatea asta având nume italienesc? se interesă el. Eşti cumva înscris în ea? Se oprise din trebăluit şi îşi aprinse o ţigară. Sever îl informă în câteva cuvinte despre programul societăţii şi felul cum ajunsese să facă parte din ea. - Ascultă, Sever, îl întrerupse Genu, aşezându-se pe canapea, tu eşti credincios? Deoarece nu primi îndată răspuns, reluă cu o altă întrebare: - Crezi? - Da, cred, răspunse repede şi cu o anumită pornire Sever, pe care întrebările îl găsiseră nepregătit. Modul în care — Ion Gheţie — replicase, năvalnic şi aproape răstit, îi displăcu lui însuşi. Era pentru prima oară că abordau subiectul acela, ocolit până atunci. Tu... nu crezi? - Nu, replică firesc celălat, cu ochii după o scrumieră. O găsi printre lucrurile de pe masă şi scutură ţigara în ea. în ce aş crede? Ceea ce învăţăm noi acasă, la şcoală sau la biserică, sunt o grămadă de legende şi întâmplări miraculoase, bune pentru minţile copiilor sub cincisprezece ani. Dacă ai trecut pragul adolescenţei şi ai judecata întreagă, e peste putinţă să mai crezi în ele. în rest, ce să-ţi spun? Misterul originii lumii e prea adânc pentru a încerca să-l dezleg. De aceea, nu-mi bat degeaba capul cu el. Cât despre viaţa de apoi şi nemurirea sufletului, n-am nici un pic de îndoială. Cu moartea noastră, totul se curmă. Dincolo de moarte nu e nimic. Sever, care stătuse până atunci în picioare, cu spatele lipit de faianţa caldă a sobei, se aşeză pe canapea de cealaltă parte a geamantanului. - Dar Isus Christos? întrebă el, cu o voce nesigură, ostenită. Tăgăduieşti faptele sale? Te îndoieşti de existenţa lui? Se aştepta la un răspuns afirmativ, întemeiat pe deducţii logice şi dovezi istorice. Dar Genu negă cu o convingere neaşteptată. - Nici vorbă! Strauss şi cei ce l-au urmat au sărit peste cal. Christos a trăit aievea, numai că nu a fost Dumnezeu, ci om. A avut calităţi şi defecte, dorinţe şi nevoi, ca oricare muritor. A înfăptuit o mulţime de fapte vrednice de laudă, iar pe altele ce i se pun în seamă, nu, pentru că, pur şi simplu, nu erau realizabile. A fost poate cel mai deplin, cel mai desăvârşit om din câţi s-au născut şi se vor naşte în lumea aceasta. - Asta e părerea lui Renan, de nu mă înşel, observă Sever. - Da, a lui, recunoscu Genu. L-am citit târziu, în anul întâi de facultate, dar de atunci nu m-am despărţit de cartea lui. Am adus-o cu mine şi aici la Viena. Tu ai citit-o? Sever clătină din cap. Explică cu aceeaşi voce stinsă, înjumătăţită. 312. — Biruitorii — - Nu. Am avut-o în mână, dar nu m-am atins de ea. - De ce? - N-am nevoie de interpretările altora, când pot singur să aflu şi să înţeleg. Răspunsul nu-l mulţumi pe Herlea, deoarece îl bănuia numai pe jumătate sincer. Hotărî totuşi să lase discuţia în punctul acela, pentru a nu tulbura ultimele ceasuri pe care le aveau de petrecut împreună. Se ridică de pe canapea şi reluă împachetatul. Dar peste o clipă se întoarse spre Sever: - Nu cumva ţi-e teamă? îi fu destulă o aruncătură de ochi ca să-şi dea seama că nimerise punctul sensibil. Totuşi Sever nu se lăsă descoperit, îşi coborî bărbia în piept, într-o mişcare de împotrivire. - Nu, zise el hotărât, de ce mi-ar fi teamă? - Păi, ca să nu-ţi pierzi credinţa şi o dată cu ea şi liniştea. Teamă de a nu te dezbina de cei din jurul tău şi mai ales de tine însuţi. Ascultă-mă, Sever, în spatele încăpăţânării tale tot teama se ascunde. -Ţi-am spus doar că nu, reluă celălalt cu oarecare asprime. Cred şi voi crede. Şi cred nu quia absurdum\ ca sfântul Augustin, ci tocmai pentru că e logic şi necesar. Genu nu păru descumpănit de replica prietenului său. Simţea totuşi că, intrat în acel făgaş, îi va fi greu să-l biruiască. Nu merse de aceea mai departe, ci se întoarse la observaţiile incomode de mai înainte. - Foarte bine, înţeleg modul în care pui problema. Crede, de vreme ce credinţa ta e logică şi necesară. Dar de ce să nu gândeşti? De ce să nu te foloseşti de mintea cu care ai fost înzestrat ca să descoperi lucruri noi sau cel puţin să cunoşti ce au descoperit alţii? De ce să nu-l citeşti pe Renan? Se încălzise împotriva obiceiului şi vorbea pătimaş, croind gesturi largi cu nnâna stângă. Ştii ce a spus Kant (şi doar el n-a fost materialist, slavă Domnului), ci a încercat să dovedească existenţa lui 1 1 Fiindcă e absurd, (lat.) 313 — Ion Gheţie — Dumnezeu? Sapere aude!1 Habe Mut dich deines eigenes Verstanden zu bedienen!1 2. Spera pesemne să-l invite pe Sever la discuţie, dar acesta continua să se ţină deoparte, zidit în tăcere. Tot aşezându-şi lucrurile în geamantan, îşi continua şirul argumentelor. - Bine, făcu el, ca şi cum ar fi reflectat la o observaţie care, în realitate, nu fusese rostită, să zicem că libera cugetare e o cale primejdioasă care duce la rătăcire. Să stârpim, deci, necredinţa în orice forme s-ar manifesta ea. Să alcătuim un index librorum prohibitorum3 şi să ardem cărţile socotite primejdioase, inclusiv Viaţa lui Isus a lui Renan. Oare în felul acesta ne vom mântui de întrebări şi îndoieli? Să nu-ţi închipui una ca asta! Omul va iscodi şi se va întreba atâta timp cât lumea se va înălţa în faţa lui, plină de taine şi de ispite. Aşa te va ispiti şi pe tine, deoarece există şi nu stă în puterea ta şi a nimănui să o facă să dispară. Văzându-I pe Sever abătut, cu o neascunsă dezamăgire înscrisă pe figură, înţelese că a mers prea departe. - Haide, să le lăsăm pe toate acestea, propuse el, cuprinzându-i cu un gest spontan umerii. Ne-am ciorovăit destul. Dar noi rămânem aceiaşi buni prieteni, oricare ar fi convingerile noastre. Şi-apoi, despre ce să vorbim? Ştii ce a spus un mare istoric francez în memoriile sale, amintindu-şi anii tinereţii? „Ori de unde ar fi pornit, convorbirile noastre însufleţite ajungeau întotdeauna la două subiecte: existenţa lui Dumnezeu şi femeile." Sever zâmbi şters, numai în parte scos din îngândurarea de până atunci. O întrebare îi sta pe buze, o întrebare pe care-o ştia de prisos, întrucât nu vedea ce răspuns i s-ar fi putut da. - E mai uşor să dărâmi un palat decât să clădeşti o colibă, zise el, cu un scurt oftat, care-i scăpă fără voia lui. Dacă renunţi la Dumnezeu, pe cine pui în locul lui? 1 îndrăzneşte să ştii! (lat) 2 Ai curajul să te serveşti de propria ta putere de înţelegere! (germ.) 3 Catalog al cărţilor interzise, (lat) 3i4 — Biruitorii — - Pe cine pui? Pe tine însuţi! zise Genu, cu siguranţa celui ce-i împărtăşeşte un adevăr de multă vreme descoperit. încuie geamantanul şi îşi luă mantaua din cui. - Ei, să ne despărţim, zise el. E un fel de a vorbi, căci voi mai trece pe la tine şi sper că nici tu nu mă vei ocoli. Uite, îţi las cartea lui Renan. Citeşte-o dacă vrei, nu vei avea nimic de pierdut, iar de nu vei voi, nu o citi. Poţi s-o ascunzi în fundul unui sertar, ca nici măcar să nu dai ochii cu ea! VI Pe la mijlocul lui octombrie, Helena primi o epistolă având pe plic o scrisoare necunoscută. De cum citi primele rânduri, se posomorî, apoi se făcu neagră de supărare. Augusta Nichita o vestea că a fost poftită la nunta Aureliei, fata mijlocie a primarului Tarţia, şi se roagă frumos de găzduire, împreună cu fetele, de vineri până duminică. „Apoi, Doamne iartă-mă, şi Augusta asta gros obraz mai are! Alt moment nu şi-a găsit să ne calce pragul? Şi încă cu două fete pe cap! Oare a uitat că suntem în doliu?" Helena era îmbrăcată în negru, iar batista al cărui capăt ieşea din mâneca rochiei avea marginile tivite cu negru. Câteva zile după întoarcerea lui Victor de la Bucureşti se prăpădise mamă-sa, Suzana, de aprindere de plămâni. Avusese parte de o moarte uşoară. După un acces prelungit de tuse, pe când se lăsa istovită în perne, inima încetase să-i bată. Cei ai casei, ca şi rudele apropiate primiră moartea cu resemnare. De un an, de când se îmbolnăvise pentru prima oară, Suzana Bodea mai mult bolise, ofilindu-se încet în adâncul unui fotoliu, care parcă-i înghiţise treptat trupul plăpând, mistuit de suferinţă. De aceea, înmormântarea fu sobră, fără multe lacrimi sau răsunătoare scene de jale. Până şi Şandru, foarte impresionabil de la o vreme, îşi păstră firea. Numai în momentul când trupul răposatei fu coborât în mormânt, se apropie de groapă şi începu să rostogolească cu nădejde bulgării de pământ, care bubuiau sinistru pe capacul sicriului. 3i5 — Ion Gheţie — Pe măsură ce se apropia de capătul scrisorii, Helena înţelegea că, de voie, de nevoie, va trebui să-şi adăpostească rudele. îi scrise Augustei câteva rânduri, reci şi protocolare, anunţând-o că o aşteaptă. Atât. Nici cu plăcere, nici cu nerăbdare, ci numai că o aşteaptă. Va înţelege ea şi poate se va răzgândi. Helena nu ştersese de pe răboj vechile socoteli pe care le avea cu vară-sa. Vineri de dimineaţă se sculă ameţită, încercată de o durere surdă şi stăruitoare a capului, încât la început crezu că s-a îmbolnăvit. Nu-şi venise la ale ei nici la prânz, când îi sosiră oaspeţii. Le deschise chiar ea şi le fixă lung, neîncrezătoare, ca şi cum nu le-ar fi recunoscut. Augusta şi fetele rămaseră ţintuite locului, necutezând să intre. - Voi eraţi? făcu Helena cu ochii mijiţi ai celui ce nu vede bine. Vă aşteptam abia la unu. Acum, dac-aţi venit, poftiţi în casă şi scoateţi-vă hainele. îşi lipi obrazul de-al Augustei şi întinse mâna fetelor să i-o sărute. Numai târziu observă că Augusta are un cufăr greu în mână. Strigă pe Vironica şi-i porunci să ducă bagajele în dormitor. - Apoi să ne iertaţi, dar aici în casa asta nouă e mare strâmtoare. Nu e ca dincolo la vicărăşie. Vă veţi mulţumi cu dormitorul meu. Odaie de oaspeţi nu avem. Augusta pricepu fără greutate aluzia. - Vai, dragă Elenuţă, protestă ea, ce fel de cuvinte sunt astea? Ştii doară că nu trăim în puf şi nu ne tragem din neam de regi. Numai de tine ne pare rău, că ţi-am întors casa pe dos. Augusta era plămădită din acelaşi aluat ca Helena. Nu înghiţea orice vorbă şi nici nu-i plăcea să rămână datoare cuiva. Helena pricepu că a întins prea mult coarda. - Vă las să vă despachetaţi, zise ea cu o voce mai blândă. Prânzul e peste o jumătate de ceas. Oricât îşi porunci să fie mai prietenoasă, abia scoase un cuvânt în timpul mesei. Nu era dintre acelea ce se pot schimba 316 — Biruitorii — de la un minut la altul. Prânzul fu sărăcăcios. Helena pregătise anume supă cu laşte, carne fiartă cu cartofi şi sos de mărar şi aranyga\uska \ o prăjitură simplă şi ieftină. Lasă să vadă Augusta că nu-i dă belşugul afară din casă. Şi conversaţia ar fi fost la fel de săracă, precum bucatele, dacă n-ar fi încercat s-o mai învie Mărioara, sosită în ajun la Silvania ca să caute o casă. Victor tăcu la rândul său. Nu se dezmetici decât atunci când află de la mătuşă-sa că notarul Maier din Zăgani se îndupleca tare greu să reînnoiască arenda băilor. îndată după masă, Augusta găsi un prilej să-şi deschidă sufletul înaintea Helenei. - Să nu crezi că n-am obraz, Helenă, şi sunt nesimţita nesimţitelor, mărturisi ea, cu o urmă de obidă în glas. N-am uitat ce se cuvine şi ce nu. Nici n-aş fi venit în ospeţie, de nu erau aceste două fete. Au crescut şi trebuie să le scot în lume pentru a le mărita. Nu poţi şti de unde le va sări norocul, iar eu cată să alerg după fiecare iepure. Fără noroc, slabă nădejde, doar îţi dai seama ce zestre le pot da din cele treizeci de iugăre ale mele. - Ei, lasă acum şi tu, nu le mai coase şi descoase pe toate, o îmbărbătă Helena, potolită de-a binelea (îi trecuse durerea de cap). Eşti vrednică şi vei ieşi la liman, măritându-le şi încă bine, cum ţi-a succes şi cu Tensi. Multul-puţinul ce-l am e şi al tău. Oare ce-ai zice de un cafei negru, amar, cu o singură bucată de zahăr? Ştia că vară-sa nu poate dacă nu bea o ceaşcă de cafea după prânz. Augusta se simţi măgulită, că, după atâţia ani, Helena nu i-a uitat tabieturile. în timp ce-şi beau cafeaua numai ele două în Wohnzimmer, îi mărturisi că a venit la Silvania nu numai pentru viitorul fetelor, ci şi pentru cariera lui Virgil, student în anul al treilea la Cluj. într-un an-doi, băiatul îşi isprăveşte studiile. îşi punea speranţe în Tarţia, să-l primească în biroul său avocaţial ori să-i găsească o slujbă la primărie sau la prefectură, dacă va ajunge în fruntea judeţului, precum 1 Găluşte de aur. (literal; magh.) 317 — Ion Gheţie — sperează. lată de ce n-a putut refuza invitaţia la nunta Aureliei. Tarţia e supărăcios din fire, încât, dacă l-ai jignit o dată, el râde înainte, dar într-o zi ţi-o plăteşte. A fost prieten cu săracul Cori, ba i-a botezat şi un copil, pe Rori, dar zău dacă ştie cum să se poarte cu el! Cât nu s-a gândit şi acum ce cadou să aducă la nuntă! Că Tărţeştii, el mai ales, se uită de aproape la tot ce capătă şi una-două te trezeşti că te-au făcut şmuţigă, când tu, săraca, ai adus tot ce ai avut mai bun. Sorbi ultimele picături de cafea din ceaşcă. - Nici acum nu-mi vine să cred că vouă nici măcar o invitaţie pro forma nu v-au trimis! se scandaliză ea, foarte sinceră. O să le spun, fii fără grijă! - Ba să nu spui nimic, o opri Helena, aşezându-i binişor degetele pe braţ, numai să bagi seamă în ce ape se scaldă. îţi spun drept, mă cam tem. De când Viţi n-a voit să-i ia fata mai mare, nu-l poate suferi. Bine ai zis că e un om foarte periculos! - De partea asta să n-ai nici o grijă, o asigură Augusta, voi fi numai ochi şi urechi. Vocile vesele ale fetelor care se treziseră din somnul de după-masă puseră capăt conversaţiei. Se făcuse cinci. Augusta plecă la Tărţeşti cu cadoul de nuntă, un serviciu de ceai foarte frumos de argint. Fetele cerură fier de călcat şi se apucară să-şi potrivească toaletele de nuntă, cam boţite în geamantan. Din odaia vecină, Helena le auzea şoptind şi chicotind întruna. Când se ivi în uşa camerei de culcare, amândouă amuţiră. - Hai, îmbrăcaţi-vă, le îndemnă ea, să văd cum arătaţi! Se schimbară în dormitor şi apărură în camera de zi, potrivind câte o cută sau un fald, care nu voiau să stea ca lumea. Arătau bine şi nici rochiile nu erau urâte, păcat numai că prea scurte, nici până la jumătatea pulpelor, cum cerea moda mai nouă, de după război. Cu coada ochiului, ca să nu-şi închipuie cumva că le dă importanţă, Helena îşi examină în fugă nepoatele. Nu le mai văzuse de câţiva ani, de când nu ieşiseră pe de-a-ntregul din copilărie. Amândouă 318 — Biruitorii — erau înăltuţe şi nu tocmai urâte: ochi albaştri deschişi ca cicoarea, frunţi boltite, cam goale (n-ar fi stricat să se pieptene altfel) şi distanţa dintre nas şi gură prea mare, ca la toţi Nichiteştii. Cea mai mică, Rori, de numai şaisprezece ani, avea şolduri înguste şi un zâmbet sfios, care părea fals (mai târziu observă că surâde numai pe jumătate, ca să nu-şi dezvelească o ştirbitură a dinţilor). Cealaltă, Tina, era mult mai dezgheţată şi veselă. Râdea din orice, încât mamă-sa trebuia s-o înghiontească mereu ca să se stăpânească. Se uita în ochii oamenilor cu o înfruntare obraznică, care nu-i şedea deloc rău. - Şi acum să văd cum ştiţi a juca, zise Helena, aşezându-se într-un fotoliu. Dar nu tango, shimmy sau alte născociri din astea moderne. Mărioară, stai la pian şi cântă un Walzer. Tu, Rori, eşti demoazela, iar tu, Tina, cavalerul. Cele două surori dansau destul de bine valsul. Numai Rori sălta câteodată şi se cam lăsa pe călcâie. Era înaintea primului său bal şi nu ştia, săraca, pe ce lume se află. Soră-sa, umblată la cinci baluri, se mişca uşor şi firesc, deşi era pe rol de bărbat. Când se înapoie Augusta din oraş, îşi găsi fetele împrejurul Helenei, care le dăscălea foarte serioasă: - Mâine seară la masă băgaţi bine de seamă ce faceţi. Nu vă îmbuibaţi cu mâncăruri, dar nici nu răbdaţi de foame, că pe urmă vă chiorăie maţele şi-i urât. De băut să beţi puţin, ca să nu vă perindaţi mereu ştiţi voi unde şi să atrageţi privirile tinerilor. Şi ţineţi minte că Tărţeştilor tare le mai place să ia ochii oamenilor. De veţi vedea pe masă în dreptul vostru un pocal cu apă roză, să nu cumva să beţi, că e pus acolo numai să vă clătiţi degetele. Augusta cu fetele fură plecate aproape toată ziua următoare. Dimineaţa la primărie, la cununia civilă, iar spre seară la biserică, iar de acolo la ospăţ. Se înapoiară duminică dimineaţa la cinci. Helena le auzi păşind în vârful picioarelor prin camera de zi şi apoi pe culoarul dinspre dormitor. 3i9 — Ion Gheţie — Deşi se culcaseră atât de târziu, pe la unsprezece se treziră toate, întâi Augusta, apoi fetele. Curioasă din fire, Helena voi să ştie cum şi-au petrecut. Nu fu nevoie să le roage de două ori, căci Tina şi Rori îşi dădură drumul, bucuroase că pot să povestească. Aşa află Helena ce toaletă purtase mireasa, câţi ani avea mirele (treizeci), câte torte au fost aduse la masă (zece), de câte ori au fost poftite la dans fiecare (de nouăsprezece ori Tina şi de douăzeci şi două de ori Rori). Se pare că Rori repurtase cel mai triumfal succes, în ciuda dintelui lipsă şi a faptului că dansa pentru prima oară în public. Toţi tinerii s-au îmbulzit să-i ceară dansurile, ba nici cei mai vârstnici n-au uitat-o. Şi ea, care se temuse că nimeni n-o va pofti şi va vinde pătrunjel într-un colţ. Prostuţa! (Augusta îi dădu o mică palmă pe obrazul bucălat). De la nuntă, conversaţia alunecă firesc la petreceri şi baluri. - Vai ce frumos bal va fi deseară! suspină într-un fel comic şi totodată nostalgic Tina. Mamă-sa, care se afla de cealaltă parte a mesei, o fulgeră cu o privire. Dar era prea târziu. - Ce bal? se interesă cu aerul ei bănuitor Helena. Era vorba de balul „Societăţii Doamnelor Române", deschis numai lumii bune, care se dădea anul acela pe la jumătatea lui octombrie. Faima balului se dusese până departe. Venea la el lume din Crasna şi Zalău, ba şi de la Jibou şi Tăşnad. - Şi de ce nu rămâneţi, dacă tot sunteţi aici? se miră Helena. Ori nu aveţi cu cine vă duce? La vorbele Helenei, care erau o invitaţie de a-şi amâna plecarea, fetele bătură în palme. De fapt veniseră la Silvania cu speranţa secretă că nu vor scăpa balul. Cât despre gardare, Victor se oferi să le însoţească, spre bucuria mai ales a lui Rori. Ori de câte ori credea că nu e văzută, arunca priviri furişe spre văru-său, iar acum nu-şi încăpea în piele că peste câteva ceasuri va dansa cu el. Augusta şi fetele plecară abia marţi după-masă. Helena care se obişnuise cu ele stărui să mai rămână. 320 — Biruitorii — - Omul vine, dar se mai şi duce! îi răspunse Augusta, sărutând-o pe amândoi obrajii. Ştii vorba ungurească: Akârmilyen kedves vendeg hârom napig dunsztig elegV „Apoi tu, draga mea, ai stat cinci" i-o întoarse în gând Helena, în timp ce-i înapoia, una câte una, sărutările. VII Vreme de patru ani, Mărioara aşteptase cu sufletul la gură întoarcerea la Silvania. După vizita lui Victor la Ocna fusese vorba în câteva rânduri să se mute, dar numirea lui Vaier ca judecător se tărăgănase din diferite motive. La marea mişcare a magistraturii din toamna anului 1924 n-au existat vacanţe decât la judecătoriile din Crasna şi Jibou. Ce-i drept, Crasna şi Jiboul erau altceva decât Ocna, aduceau fie şi de departe cu nişte târguri, dar tot la ţară se zicea că rămân. A dat însă Dumnezeu ca judecătorul Erdelyi din Silvania să se pensioneze, creându-se astfel vacanţa mult dorită. De îndată ce află de la mamă-sa că Guşti a semnat numirea, Mărioara se repezi la Silvania, spre a căuta o locuinţă. Helenei, care n-o văzuse din primăvară, fata i se păru grozav de schimbată. Parcă nu ea, ci o femeie străină coborî din trăsura lui Gomboş, venind de la gară. în prima clipă, arătă ca şi cum ar fi îmbătrânit deodată cu zece ani. Se îngrăşase încă şi mai mult. Rotunjindu-se, dădea impresia că e mai scundă. Mânca mult şi cu lăcomie, fără a-şi mai bate capul dacă îşi păstrează sau nu silueta. Se mişca încet, cu paşi mărunţi, şi privea mereu în jos, ca şi cum s-ar fi temut să nu calce greşit sau să se împiedice de ceva. Pe figura ovală, cu maxilarul puternic, împins înainte, apăruse o expresie de posomoreală şi de asprime, aerul pe care-l luau de obicei Henţeştii, după ce treceau de treizeci de ani. Câteva fire albe vrâstau părul negru 1 1 Oricât de plăcut ar fi musafirul, e prea destul dacă rămâne trei zile! (magh.) 32-1 Ion Gheţie — ca pana corbului. Dar nicăieri nu se zăreau mai bine semnele acelei schimbări decât în ochii altădată luminaţi de o licărire neastâmpărată, acum stinşi şi nepăsători. Unde era fata veselă, plină de viaţă, gata oricând să descreţească frunţile printr-o vorbă glumeaţă? E adevărat că anii de surghiun la Ocna o roseseră încet, dar fără cruţare. Devenise sucită, nărăvaşă, se mânia din orice. Lua doctorii după doctorii, care nu foloseau la nimic. Desigur că nici viaţa alături de Vaier nu era uşoară. Privită pe din afară, căsnicia lor părea bine alcătuită şi trainică. Se purtau frumos unul cu altul şi îşi adresau vechile cuvinte de dezmierdare din vremea logodnei. Câteodată, citind ceea ce se lăsa cu greutate ghicit, Helenei îi venea să creadă că între ei se petrecuse ceva foarte ascuns, care le modificase existenţele. Ce anume, nu-şi dădea seama. Altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi avut un copil. După patru ani, o căsnicie lipsită de copii se răceşte şi îşi pierde noima. Nu te poţi iubi întruna o viaţă întreagă. Din nenorocire, Mărioara pierduse o nouă sarcină în primăvară, şi de astădată la cinci luni. Copiii aceia veniţi pe lume morţi înaintea sorocului o puneau pe gânduri pe veşnic îngrijata Helena, cu atât mai mult cu cât la mijloc nu fuseseră accidentele, eforturile sau spaimele obişnuite în asemenea împrejurări. Cu inima strânsă de teamă, se întreba dacă vinovată nu era cumva osteneala neamului lor, al Henţeştilor şi mai ales al Bodeştilor. Mărioara irosi o săptămână umblând de colo până colo, dar nu găsi ceva potrivit. După câte spunea Brull, misitul de case, locuinţe bune nu aveau să se ivească înainte de venirea primăverii. De când e lumea, oamenii se mutau ori în capul toamnei, ori prin martie-aprilie, după ce se mai încălzea vremea. Alergăturile Mărioarei răscoliră drojdii uitate în sufletul Helenei. îşi aminti deodată zilele nu prea depărtate în care trebuiseră să părăsească în grabă casa vicarială şi să se pripăşească strâmtoraţi în casa Băncii „Silvania". - Oare unde vor sta Mărioara şi Vaier, căci tare e greu de găsit o casă? se adresă ea într-o seară lui Victor. 32-2. — Biruitorii — -Aici! veni răspunsul surprinzător al băiatului. Săptămâna ce vine semnez actele de cumpărare a casei lui Somogyi de pe Strada Eminescu, sub Măgură. O ştie mama. E lipită de casa lui Simay şi învecinată, de cealaltă parte, cu casa lui Boroş. Pusese ochii de mai multă vreme pe ea, iar mutarea surorii sale la Silvania îl hotărâse definitiv. Helena cunoştea casa lui Somogyi, trainică, arătoasă, clădită cu câţiva ani înaintea războiului. Numai bună pentru un om singuratic, căruia îi place să trăiască în lărgime sau pentru o familie fără copii. Avea trei camere mari, luminoase, iar în spate o verandă veşnic însorită, cu ferestrele deschise spre o grădiniţă cu flori şi pomi umbroşi. - Şi cu cât îţi vinde ungurul casa? voi să ştie ea, curioasă. - Apoi, el ar fi vrut două sute de mii. Până la urmă ne-am învoit cu o sută şaizeci şi cinci, căzând spezele de înscriere a actelor în seama amândurora. Helena îşi strânse buzele cu putere, aşa cum făcea ori de câte ori era mulţumită, dar nu voia să scoată la iveală un surâs. O clipă mai târziu, expresia îi deveni cea obişnuită. - Şi de unde ai luat atâta bănet? se interesă ea, cu o mirare bine jucată. O sută şaizeci de mii sunt bani, nu glumă. - Să nu se teamă mama, că nu-s de furat, replică Victor înţepat, căci simţise în vocea Helenei o umbră de îngrijorare. Nu suferea ca Helena să-şi vâre nasul în treburile lui şi găsea întotdeauna câte o vorbă cu care s-o îndepărteze de subiect. - Apoi ăsta nu-i un răspuns! observă ea, îmbufnată. Şi de mine ce se va alege? Având fiecare dintre voi casa lui, să nu rămân cumva pe drumuri! - Ba nicidecum, replică Victor în sensul aşteptat de Helena. Mama va şedea la mine ori la Mărioara, după cum îi va fi placul. Helena hotărî să se împartă între cei doi copii. Pentru început va rămâne la Mărioara, ca să-i mai dea o mână de ajutor, până-şi va pune casa pe roate. Aşa, spre primăvară, se va muta la Victor, ca să se bucure de aerul curat de sub Măgură. Grădina din dos avea un mic chioşc, o filegorie, acoperită cu 323 — Ion Gheţie — volbură şi rochia rândunelii, unde-şi va petrece zilele calde de vară. De fapt, pe lângă aer şi filegorie, Helena voia să-l ţină mai îndeaproape pe Victor, ca nu cumva, rămas cu desăvârşire singur, să-şi folosească greşit libertatea. Cazurile nenorocite din familia ei n-o lăsau să doarmă liniştită. într-o zi, mobila din camerele de la „Silvania" fu mutată în strada Eminescu. Mărioarei, în schimb, îi trebui o săptămână ca să-şi aranjeze cât de cât locuinţa. Măcar că avea odăi mai multe şi mai spaţioase ca la Ocna, abia reuşi să-şi aşeze întregul mobilier. Una din încăperi primi într-însa dormitorul, din alta făcură prânzitor, iar a treia deveni cameră de domni, servind totodată drept odaie de găzduit oaspeţii. Aici dormea Helena pe o canapea largă, cu spătar capitonat şi ladă de rufe la căpătâi, un recamier, cum i se spunea de la război încoace. Marele hol cu plafon de sticlă îşi păstră vechea întrebuinţare de cameră de zi şi de salon. Dintre toţi ai casei, singura cu adevărat mulţumită fu Mărioara. Se vedea, în sfârşit, aşezată undeva, bine-rău, dar în chip statornic. Vaier nu era prea bucuros că are să locuiască cu soacră-sa. Până în ultimul moment, sperase că Helena se va răzgândi şi-l va însoţi pe Victor. Acomodant de felul lui, încercă să se împace cu soarta. Cu excepţia acestui amănunt, nu regreta deloc mutarea la Silvania. Aşa cum băgară de seamă în curând atât Mărioara, cât şi Helena, arăta ca un om renăscut la o nouă viaţă. Ajunse o săptămână ca să se arate încântat de judecătorie. - Asta e de mine, nu advocatura, declară el, revenind de la noul oficiu. Aici nu încape codeală sau tocmeală, că e albă ori e neagră. Stai cu legea în mână şi o asculţi orbeşte, fără a te îndepărta cu un deget de ea. Ai rostit sentinţa, după o deliberare matură, vii acasă şi te culci liniştit. Deşi nu avea şedinţe decât de două ori pe săptămână şi-i rămâneau patru zile pentru studierea dosarelor şi redactarea sentinţelor, îşi aducea de lucru şi acasă. Nu o dată rămânea până târziu cu ochii vârâţi în vreun dosar. De altfel, se arătă 324 — Biruitorii — destul de casnic în acele prime zile petrecute în Silvania şi foarte atent şi politicos mai ales faţă de Helena. Politeţea lui ajunsese de multă vreme proverbială. Foştii lui tovarăşi de petreceri obişnuiau să spună că Vaier nu numai îl scrie, ci şi îl rosteşte pe Dumneavoastră cu literă mare. Se înţelege că era peste putinţă să nu-i reîntâlnească, măcar întâmplător, pe aceşti vechi prieteni din tinereţe. Mai mult din curiozitate intră într-o după-amiază la cafeneaua „Calafat". Era aproape de şase, oră la care sala cea mare începea să se umple. Obişnuiţii localului îşi făcuseră siesta, iar acum soseau unul câte unul să-şi ia în primire locurile înaintea paharelor de bere sau a ceştilor de cafea. De îndată ce-l zăriră pe Vaier, se ridicară ca un singur om şi veniră să-l întâmpine. Partidele de cărţi se întrerupseră, până şi chelnerii încurcară comenzile. Cu feţele luminate de un zâmbet larg sau râzând de-a binelea, se întrecură care de care să-i strângă mâna şi să-l poftească la mesele lor. întoarcerea lui Palukes făcu repede ocolul oraşului. Pretutindeni unde se duse, la „Gyurko", la „Katra", la „Both", la „Alagut" fu primit cu braţele deschise. Când sosea acasă, nările în permanentă veghe ale Helenei prindeau tot mai des adieri de bere sau de vin. A fost destul ca Deheleanu, directorul accizelor orăşeneşti, să arunce o vorbă la cafenea, pentru ca un grup de prieteni să propună organizarea unui banchet prin subscripţie cu prilejul întoarcerii lui Vaier. Ideea avu un succes neobişnuit. Mai bine de treizeci de persoane îşi plătiră tacâmul, români, unguri, evrei, căci sărbătoritul avea prieteni printre toţi. Se înscrise până şi Miska-bâcsi, în ciuda reverendei şi a posibilelor observaţii pe care i le-ar fi putut adresa superiorii bisericeşti. Grija organizării banchetului fu trecută în seama lui Kretsch, fără pereche în asemenea împrejurări. Ziaristul avu oarecare ezitări până să se fixeze asupra unui local. La „Calafat" era prea la vedere, la „Katra" se produceau cântăreţe şi se vânturau femei nu tocmai ireproşabile: cum să duci nişte bărbaţi respectabili, printre care o faţă bisericească? Până la urmă fu 32-5 — Ion Gheţie — preferat „Gyurko", un restaurant destul de select, situat dincolo de Crasna, pe o stradă ferită, unde se făceau cele mai straşnice chefuri în tot oraşul. în seara banchetului, Vaier fu întâmpinat la uşă de însuşi patronul, Gyurko, un colos de doi metri, care-şi pusese cu acest prilej fracul. Ca la un semnal, cei treizeci şi şase de comeseni se ridicară în picioare şi strigară într-un singur glas: Vivat Palukes! Masa decurse într-o însufleţire crescândă. Până minţile rămaseră limpezi, adică un ceas-două, se discută civilizat. O oarecare ordine mai domnea pe la zece, când fură rostite toasturile. Potrivit unei înţelegeri prealabile, fiecare orator îşi încheia alocuţiunea prin Vivat Palukes! cuvinte reluate de participanţi pe melodia Mulţi ani trăiască: Vivat Palukes! Crescat Palukes! Flo-re-at! îndată după toasturi, Miska-bâcsi, simţind cum bate pulsul reuniunii, se retrase. Afară îl aştepta trăsura lui Malajos, tocmită pentru toată noaptea, anume ca să transporte acasă „morţii", în scurtă vreme, totul se dădu peste cap: se bău ex după ex, gulerele se descheiară, apoi se scoaseră surtucele. începură să se debiteze anecdote fără perdea cu Tassilo şi Aristid sau cu faimoşii doctori Segg din Pecs şi Schlitz din Breslau. Vaier deveni protagonistul nr. 1 al serii. Fu rugat să cânte aria ducelui din Rigoletto, ceea ce făcu cu un succes extraordinar. Sala se umplu de strigăte: bis! hogy volt! hogy volt! bis! Mai interpretă o arie, apoi încă una, însoţită de acompaniamentul nu tocmai armonios al participanţilor. După momentul muzical, urmă o reprezentaţie de actorie. Molnăr Dezso, unul din stâlpii cafenelelor din Silvania, îşi aduse aminte de imitaţiile antologice ale sărbătoritului. în aplauzele asistenţei, Vaier imită, cu un talent ieşit din comun, pe domnul cu ticuri nervoase care-şi citeşte ziarul, apoi pe bolnavul de Hexenschuss1, iar la urmă felul caraghios în care-şi azvârlea picioarele răposatul conte Telegdi. Spre miezul nopţii, 1 Lombosciatică. (magh.) 326 — Biruitorii — banchetul degeneră într-un chef monstru. Suit pe masă, Vaier cântă, la cererea generală, Că i-s ţâţele ca mărul şi, ca o replică ungurească, Ad ide a didit, a didit ad ide1. Petrecerea se sparse pe la două. Vaier se întoarse acasă numai pe jumătate beat, stăpân încă, atât cât îi stătea cu putinţă, pe vorbele şi gesturile sale. îşi amintea, când şi când, câte un amănunt nostim de la banchet şi izbucnea într-un râs cu hohote. în camera de culcare, Mărioara adormise cu lumina aprinsă. Jos, pe covor, zăcea romanul citit în seara aceea. Cu pardesiul pe el şi cu pălăria în cap, Vaier se apropie în vârful picioarelor şi se aşeză încetişor pe marginea patului. în ciuda orei înaintate, o căldură lâncedă stăruia în încăpere. în somn, Mărioara îndepărtase plapuma, dezvelindu-se până mai jos de brâu. Lumina lămpii de căpătâi cădea asupra pieptului ei alb. Sub pânza fină a cămăşii de batist, se ghiceau contururile celor doi sâni mari, puternici de femeie tânără. - Ce-i cu tine, te-ai întors? bâigui ea, adormită, fără a deschide ochii. Cât e ceasul? - Cât ...cât ...e ...? îngăimă Vaier, cu ochii aţintiţi asupra celor două mamele. E...e...Făcu un gest de a scoate ceasul de buzunar, dar renunţă . Am ... am ...Dar a fost aşa ... aşa de ... Intrigată de bâiguiala aceea fără cap şi coadă, Mărioara deschise în sfârşit ochii. Aplecat asupra ei, Vaier se încurca în vorbe, repetând mereu: Ţirmulică, feher hovirâgom1 2, iubirea mea. Apoi deodată într-un elan furios, o cuprinse în braţe şi începu să o sărute nebuneşte pe piept şi pe gât. Ea încercă să se împotrivească, îşi eliberă una din mâini şi apucă sfeşnicul de alamă de pe noptieră. Dar Vaier, întărâtat de rezistenţa ei, îşi înmulţi mângâierile şi sărutările. Avea faţa congestionată, ochelarii strâmbaţi pe nas, iar colţurile gurii i se întinseseră într-o grimasă chinuită de om aflat în suferinţă. Un miros de băutură veche, trezită, acru şi greţos, o izbi pe femeia îmbrăţişată. 1 Dă-mi încoace ţâţişoara, ţâţişoara dă-mi-o încoace, (magh.) 2 Ghiocelul meu alb. (magh.) 3*7 — Ion Gheţie Când se aştepta mai puţin, găsi puterea de a-l respinge de pe ea. Gestul fu atât de violent, încât Vaier era gata-gata să cadă. Pălăria i se rostogoli pe covor, lângă cartea deschisă. - Lasă-mă în pace! se răsti Mărioara , cu o voce mai coborâtă, pentru a nu fi auzită de Helena. E târziu! Culcă-te şi dormi! Se ridicase în capul oaselor, lipită de tăblia patului. Tremura de enervare, parcă ar fi fost cuprinsă de friguri. Ţinea în faţă, ca pe o pavăză, plapuma de mătase verde, lucioasă, acoperindu-şi corpul pe jumătate dezgolit. -Ţirmulică ... te rog ...reveni cel respins. Numai acum ... o singură dată ... - Niciodată! i-o întoarse ea cu vocea aspră în care hârâia o neascunsă mânie. Ştii doar că nu se poate ... Cum de nu înţelegi? Vrei să mă omori? Vorba i se curmă din senin, faţa i se urâţi într-o scurtă schimonositură. Nu puteai şti dacă va izbucni în lacrimi sau va zvârli sfeşnicul de alamă în capul bărbatului. - Culcă-te îndată şi dă-mi pace! repetă ea cu glasul încă ferm, deşi lacrimile începuseră să-i curgă de-a lungul obrajilor. VIII VIII Avocatul Keller locuia într-o casă spaţioasă, cu ziduri albe şi storuri verzi, situată pe Strada Gheorghe Pop de Băseşti, în coasta Măgurii. Fiind burlac şi lipsit de rudenii apropiate, trăia singur în cele cinci camere ale locuinţei sale, lăsată în grija menajerei Rozsi şi a unui om de încredere, Benedek, în acelaşi timp vechil, grădinar şi paznic. întreaga viaţă avocatul se ferise ca de moarte de două primejdii: lipsa de confort şi frigul. îi plăcea să trăiască larg, fără grija mărunţişurilor plicticoase ale existenţei, într-o îndestulare sobră. Era asemenea unui înţelept care ştie că nu-şi va lua averea pe lumea cealaltă, dar doreşte să nu-i lipsească nimic din ceea ce-i trebuieşte, chiar dacă i-ar fi fost hărăzit să 328 — Biruitorii — trăiască o sută de ani. Se îmbrăca îngrijit, în haine largi, încăpătoare, muncea cu măsură, însă cu aplicaţie, cinci-şase ore pe zi şi avea, ca orice om trecut de jumătatea vieţii o seamă de deprinderi respectate cu sfinţenie. în general, nu-şi refuza nimic: capuţinerele de la „Alagut", ţigările de foi de cea mai bună calitate, plăci de gramofon cu arii de operă şi piese simfonice sau de cameră. Avea cu sutele într-o încăpere anume amenajată, catalogate şi păstrate cu grijă. Nu exista pentru el o plăcere mai mare decât aceea de a asculta o sonată de Beethoven în cea mai strictă intimitate, cu storurile coborâte, în semi-întuneric. Trântit într-un fotoliu adânc, pufăind o ţigară de foi „Corona", cu miros de smochine, rămânea minute în şir cu ochii pierduţi şi respiraţia încetinită, ca într-o reverie. Ori de câte ori treburile îi îngăduiau, se repezea pentru o zi-două la Cluj, ca să asculte un concert simfonic sau să asiste la premiera vreunei opere. O altă pasiune a sa erau florile. Ajutat de Benedek, cultiva cu mâna lui în grădina din faţă superbe lalele olandeze şi cei mai frumoşi trandafiri din oraş. Stagiunile muzicale se ţineau din toamnă până în primăvară, aşadar în sezonul rece, iar el, ca şi alţi evrei, se ferea de frig, de parcă ar fi venit atunci din clima blândă a Palestinei şi n-ar fi avut înaintea lui atâtea generaţii pribegite spre miazănoapte. Avea o colecţie întreagă de demiuri, paltoane şi blănuri şi abia aştepta, în zilele geroase de iarnă, să ajungă acasă, unde temperatura din camere nu cobora sub 24 de grade. Fără a fi mizantrop, nu avea prieteni în adevăratul înţeles al cuvântului nici măcar printre evrei. Nu era de altfel habotnic. La sinagogă mergea rar, la Pesach şi la Hanuka. îi plăcea să spună despre sine că e un israelit denaturat. A doua zi după cheful de la „Gyurko", Victor îl vizită pe avocat acasă. Locuiau aproape unul de altul, aşa că în câteva minute se afla în faţa clădirii cu ziduri albe, intrată uşor în coasta Măgurii. îi deschise însuşi Keller, îmbrăcat într-o haină de casă de catifea verde cu revere de mătase neagră. 32.9 — Ion Gheţie — - Haide, intră repede! îl zori el, cu ochii spre ploaia de afară, înfiorându-se uşor. Ce vreme mizerabilă! Norocul meu că m-am înapoiat acasă mai înainte de a se porni potopul! îl pofti în biroul său, unde domnea o căldură uscată, moleşitoare. în ciuda acestui fapt, se refugie într-un fotoliu tras lângă sobă şi-i făcu semn să ia loc pe oricare din scaunele aflate nu departe de el în jurul mesei dreptunghiulare. - Ei, s-a chefuit straşnic aseară la banchetul dat în onoarea lui Nilvan! începu el, frecându-şi mâinile. Se colportează tot felul de istorii extraordinare! Deşi invitat de Kretsch, Victor nu luase parte la petrecere. - Nu ştiu, răspunse el, n-am fost de faţă. Ar trebui să-i ceri informaţii cumnatului meu! - Păcat! oftă Keller, căruia îi plăceau cancanurile. Ai pierdut o ocazie unică de a te amuza! La un moment dat mă bătea gândul să mă înscriu şi eu. Ei, mi-ai adus? Victor îi întinse nişte hârtii bătute la maşină. După o lună de migălire, Keller se aştepta ca tânărul Henţia să-i prezinte o lungă expunere compusă metodic, cu o introducere, propuneri ample motivate printr-o serie de argumente şi negreşit cu câteva concluzii. Când colo, avea în mâini cinci file mari şi late, bătute pe o singură faţă, cu spaţii largi între rânduri. întinse mâna orbeşte spre unul din rafturile bibliotecii de stejar şi luă o ţigară. O aprinse cu tot ceremonialul de rigoare înainte de a se scufunda în lectura documentului. După ce termină de citit, rămase pe gânduri, cu ţigara uitată între degete. Proiectul tânărului era simplu şi uşor de îndeplinit. Atât de simplu şi lesne realizabil, încât se mira că unele din prevederile sale nu-i trecuseră prin minte lui însuşi. Desigur, textul, prea concis, ridica o serie de întrebări, care trebuiau limpezite, erau apoi unele sugestii de amănunt greu de transpus în practică. în ansamblu, propunerile ofereau indiscutabil o soluţie de a scoate banca din inactivitate şi de a o repune pe linia de plutire. Victor pornea de la ideea de a face din „Sălăjana" o instituţie solidă, cu o sferă largă de preocupări, deosebită în această 330 — Biruitorii — privinţă de vechea bancă dinaintea războiului. Evident, ea nu avea să renunţe la operaţiile curente practicate de celelalte instituţii de credit din judeţ. Deosebit de ele, banca trebuia să devină un organism de finanţare a iniţiativelor particulare din domeniile comerţului şi industriei. Din acest motiv, titulatura cea mai potrivită a instituţiei era nu, simplu, „Banca Sălăjana", ci „Banca industrială şi comercială Sălăjana". Pentru a transpune în viaţă un asemenea proiect era absolut necesar ca „Sălăjana" să dispună, de la început, de un capital activ de minimum cinci milioane de lei. Două căi le stăteau în faţă pentru constituirea acestui fond. întâi de toate, lichidarea averii funciare şi imobiliare a băncii sau cel puţin a unei părţi din ea. în momentul acela, „Sălăjana" poseda, în afara sediilor din Silvania şi Tăşnad, care nu intrau în discuţie, următoarele bunuri: 1) două imobile în Tăşnad şi Careii Mari; 2) un corp de clădiri cu prăvălii în Crasna; 3) o sută zece iugăre cadastrale de pământ arabil şi pădure în mai multe sate din împrejurimile Silvaniei; 4) mina de aramă din Plopiş, fostă a lui Coriolan Nichita. Cu excepţia acesteia din urmă, al cărei preţ era greu de estimat, restul averii se ridica la o valoare de cel puţin patru milioane de lei. Vânzarea ei urma să se facă până la concurenţa acestei sume, plus cinci sute de mii. Al doilea mijloc de adunare a capitalului consta într-o nouă emisiune de acţiuni, menite să le înlocuiască pe cele vechi, în trecut, „Szilâgysăgi Bank" pusese în vânzare două serii de acţiuni. Două mii (a cinci sute de coroane bucata) în 1894, cu prilejul înfiinţării, când capitalul fusese fixat la un milion, şi trei mii, având aceeaşi valoare nominală, zece ani mai târziu, când capitalul băncii urcase la două milioane cinci sute de mii de coroane. Toate aceste acţiuni, aflate în sute de mâini şi în bună parte pierdute din evidenţă, aveau în prezent o valoare mai mult simbolică. Noua emisiune trebuia să fie de două mii cinci sute de acţiuni a o mie de lei fiecare, ceea ce însemna un total de două milioane cinci sute de mii de lei. Preţul relativ ridicat al 33i — Ion Gheţie acţiunilor era fixat anume spre a descuraja pe micii cumpărători şi a împiedica astfel înmulţirea excesivă a acţionarilor. Cât priveşte vechile acţiuni, ele puteau să se răscumpere la paritatea zece acţiuni vechi pentru o acţiune nouă. Preţul lor se fixa deci la o sută de lei bucata. în plus, deţinătorii căpătau dreptul de întâietate la achiziţionarea noilor acţiuni. Keller scutură scrumul adunat într-un cilindru argintiu la capătul trabucului. - Mai înainte de a intra în discuţia problemei, începu el cu 0 grimasă, am să-ţi pun o întrebare. Cine a bătut la maşină aceste pagini? -Jancso Mariska, secretara de la pretură, răspunse Victor. Scrisoarea mea e greu de înţeles. Keller dădu aprobator din cap. - Ştiu. Această Jancso Mariska e o persoană de încredere? Nu trăncăneşte? - E cea mai discretă femeie din lume. Şi-apoi aceste pagini 1 le-am plătit cu o mie de lei. - Bine, oftă Keller, pe deplin liniştit. Văd că ai procedat cu toată prudenţa. E bine ca, deocamdată, să nu ne trădăm intenţiile. Acum desigur vrei să-mi cunoşti părerea asupra propunerilor tale. Ei bine, ele mă interesează în cel mai înalt grad şi asta pentru că au o mare calitate: sunt realiste. Nu-ţi ascund că pe marginea lor se pot face observaţii şi formula întrebări. N-am de gând să le înşir pe toate. îmi trebuie un răgaz mai îndelungat de reflecţie. Acum ţi-aş pune numai două întrebări. Eşti pregătit să răspunzi la ele? - O să încerc, zise Victor, lăsându-se pe spătarul scaunului tapisat în catifea albastră-fumurie. întorsese toate chestiunile pe faţă şi pe dos până în cele mai mici amănunte. Cu Keller nu puteai fi însă niciodată sigur dacă nu ţi-a scăpat ceva. - Ai vorbit de despăgubirea vechilor acţionari. E o măsură rezonabilă şi înţeleaptă, chiar dacă în momentul acesta valoarea acţiunilor e egală cu zero. Presupunând că toate cele 33* — Biruitorii — cinci mii de acţiuni emise în 1894 şi 1904 vor fi prezentate spre lichidare la casieria băncii, cu ce bani vei plăti? - Cu jumătatea de milion ce va prisosi din vânzarea bunurilor băncii, răspunse liniştit Victor. Mi s-a părut că lucrul acesta rezultă destul de clar din expunere. Keller suflă fumul ţigării în sus şi rămase un timp cu ochii aţintiţi în tavan. - Bine, aprobă el, cu un alt moţăit al capului. Acum, a doua întrebare. Vei obţine din vânzări suma de două milioane şi jumătate netto, după despăgubirea acţionarilor. Sub ce formă vor figura ei în gestiunea băncii? - Sunt mai multe soluţii, din care numai două merită să fie luate în consideraţie. Banii s-ar putea constitui într-un fond special, aflat la dispoziţia direcţiei, rămânând ca beneficiile să se adauge capitalului sau să fie distribuite , după anumite criterii, acţionarilor. - Cum anume? - Să se emită până la concurenţa întregii sume alte două mii cinci sute de acţiuni cu valoarea nominală de o mie de lei. Ele se vor distribui noilor acţionari, în mod proporţional, contra unei sume reprezentând 10% din valoarea fiecărei acţiuni. Bunăoară, o persoană care subscrie o sută de mii de lei, în schimbul a o sută de acţiuni, va primi încă o sută, plătind de astă dată numai zece mii. Realizăm în felul acesta un fond de un sfert de milion, pe care l-am folosi pentru a face faţă cheltuielilor din primele trei-patru luni de activitate. - Extraordinar! exclamă Keller, pocnind din degete. întreruperea nu fu pe placul lui Victor. - Ce e, Samu-băcsi? Am spus ceva nelalocul lui? - Nu, nici vorbă, îl asigură avocatul. Ceea ce ai spus e cât se poate de potrivit. Dacă ar fi după tine, pentru care din cele două soluţii ai opta? - Categoric pentru a doua, preciză Victor. Vrei să-ţi expun motivele? 333 — Ion Gheţie — - Nu, deoarece le cunosc sau cel puţin aşa sper. Şi acum o întrebare cu caracter particular. Ce sumă ai de gând să plasezi în afacere? - Ştiu şi eu? Victor ştia prea bine, dar se prefăcea că nu e încă fixat. Dacă vom cădea la înţelegere, vreo cinci sute de mii. Keller se aplecă în faţă, spre interlocutorul său, cu un zâmbet subţire pe buze. - Şi cu aceşti cinci sute de mii, la care se vor adăuga încă cincizeci de mii, vei obţine, de fapt, o mie din cele cinci mii de acţiuni ce se vor emite. - Oricine va subscrie o jumătate de milion va dobândi acelaşi număr de acţiuni, observă Victor. - Inclusiv eu, nu-i aşa? - Fireşte, dacă vei subscrie. Avocatul stinse cu băgare de seamă ţigara. De când hotelul „Metropol" din Budapesta arsese de la un muc de ţigară, era foarte atent cu resturile trabucelor sale. Pe furiş, cu coada ochiului, ca şi cum ar fi dorit să nu fie zărit, aruncă o scurtă privire spre Victor. - Sincer să fiu, zise el ridicându-se, în 1906 când am părăsit Budapesta, am crezut că pun punct pentru totdeauna afacerilor. M-am mulţumit cu avocatura şi cu postul de jurisconsult al băncii. Tu eşti singura persoană de ale cărei interese băneşti m-am ocupat. N-am făcut-o însă pentru câştig, ci numai din consideraţie pentru memoria tatălui tău şi dintr-o simpatie instinctivă pentru tine. De douăzeci de ani duc o existenţă comodă şi lipsită de emoţii de care sunt mândru. Se întrerupse din plimbarea prin birou şi se postă în faţa musafirului, cu mâinile înfipte în buzunare. - Mă întreb însă de ce n-aş mai încerca o dată, cu mijloace mai modeste şi fără prea mari speranţe. La urma urmei şi emoţiile fac parte din viaţa omului. Nu sunt chiar atât de bătrân, iar viaţa mi se pare uneori destul de searbădă. Ştii ce? Subscriu şi eu o jumătate de milion şi punem împreună afacerea pe roate! 334 — Biruitorii — îşi strânseră mâinile cu o anumită solemnitate. întocmai ca Augusta, avocatul pecetlui înţelegerea, ciocnind un pahar. Nu fu un Cointreau, ci un Tokay din 1909. - Ne aşteaptă pe amândoi o muncă grea, zise Keller, în timp ce umplea pentru a doua oară paharele. Dacă totul va merge cum sper, atunci până la vară „Sălăjana" îşi va relua activitatea. îţi vor rămâne şase-şapte luni să te pui la curent cu bucătăria băncii. Nu mi-e teamă, te vei deprinde repede. Ridică paharul şi examină în lumină lichidul galben-verzui, curat ca lacrima. - Vreau însă să te previn că în tot ce vei face va trebui să fii necruţător faţă de cei cu care vei veni în contact. Necruţător nu înseamnă fără scrupule, ci numai fără sensibilitate. în afaceri totul se face cu capul, sentimentele nu au ce căuta. Necruţător va trebui să fii mai ales cu tine însuţi, muncind până vei da în brânci pentru prosperitatea băncii şi, în general, pentru a câştiga cât mai mulţi bani. E singura formă în care îi e îngăduit unui om de afaceri să-şi arate sentimentele. Dacă nu te simţi în stare de aşa ceva, e mai bine să renunţi din capul locului. IX IX Potrivit statutelor băncii şi practicii uzuale, Keller şi Victor nu puteau întreprinde nimic fără aprobarea consiliului de administraţie şi a adunării generale. Era ceva cu totul firesc, fiind vorba de o acţiune aşa de importantă ca reorganizarea din temelii a băncii. - Nu trebuie să ne facem prea multe griji cu consiliul, îl asigură Keller. Sunt o duzină de persoane, în genere rezonabile, cu care putem sta de vorbă. Nu erau de fapt nici o duzină. Din cei doisprezece membri aleşi în 1915 rămăseseră numai zece. Unul îşi dăduse demisia, celălalt murise. Nimeni nu avusese grija înlocuirii lor la Şedinţele anuale de bilanţ, unde Veress, contabilul-şef, citea unul şi acelaşi raport, modificat numai în amănunte. Cercetând 335 — Ion Gheţie — lista membrilor, Victor îşi dădu seama că, în principiu, Keller are dreptate. Printre ei descoperi însă numele unui necunoscut, Sârosi Imredin Budapesta. - N-ar trebui cumva înlocuit? întrebă Victor. E cetăţean străin şi-apoi, cine ştie, ne-ar putea crea dificultăţi. - Nu, nu, în nici un caz, se opuse cu hotărâre avocatul. Sârosi e reprezentantul lui „Kereskedelmi Bank" din Budapesta, de care „Sălăjana" e încă legată. Nu ne va face nici bine, nici rău, deoarece mai mult ca sigur nu va veni. Noi o să-i trimitem o invitaţie la şedinţa consiliului. Ne vom feri însă să indicăm exact motivul pentru care ea a fost convocată. Asemenea adrese s-au trimis anual, dar niciodată Sârosi sau altcineva nu şi-a arătat nasul în Silvania. Despre „Kereskedelmi Bank" vom mai vorbi noi la momentul oportun. Victor nu comentă în nici un fel cuvintele avocatului. Hotărâse să se amestece cât mai puţin în această fază a operaţiilor. Cu rutina şi abilitatea lui, Keller era persoana cea mai potrivită pentru a urni din loc treburile băncii şi a le face să meargă. Şedinţa consiliului fu convocată pentru 18 noiembrie la orele 10. în ciuda cuvintelor sale că nu vor avea probleme, Keller luă deoparte pe fiecare membru al consiliului şi-i sondă opinia. în mod firesc, doreau cu toţii să repună în funcţie banca, fie şi numai pentru a-şi încasa din nou dividendele şi tantiemele. Căzură de acord şi asupra persoanelor care aveau să ocupe locurile vacante. Din considerente diplomatice, erau un ungur şi un român. - Bineînţeles că acesta vei fi tu, îl anunţă el pe Victor cu câteva zile înaintea şedinţei. A propos, ai cumva nişte acţiuni ale băncii? Victor îşi aminti acţiunile descoperite la moartea tatălui său într-unul din sertarele biroului. - Vreo opt sau zece, răspunse el. - îţi voi ceda eu cu titlu provizoriu atâtea cât să facă împreună o sută, zise Keller. E minimul cerut pentru a putea face parte din consiliul de administraţie. 33 6 Biruitorii — în ziua hotărâtă, în jurul orei zece, Victor aştepta în biroul lui Keller ca să fie chemat în sala de consiliu. Stăpânit de o emoţie surdă, parcurgea încă o dată notele prezentării pe care avea s-o facă în faţa membrilor consiliului. Rând pe rând, aceştia intrară în bancă. Zărindu-I pe baronul Losonczi cu umbrela deschisă, regretă că n-a avut prevederea de a şi-o lua pe a lui. Deşi se făcuse focul, în birou era frig şi umezeală. Şiroaie de ploaie brăzdau geamurile plumburii. Orologiul din perete bătea nepăsător secundele, mişcându-şi neostenit limba metalică. Tresări când Veress, contabilul, se ivi în prag şi-l vesti că e aşteptat. în sala de consiliu, preşedintele, avocatul Radnai, fostul primar al oraşului, îi salută în ungureşte pe noii aleşi cu curtoazia sa obişnuită. înalt, slab, cu o figură ascetică, nu avea poate calităţile cerute pentru a conduce şedinţele unei bănci, în schimb nu-i lipsea autoritatea şi prestigiul dobândit în cei cincisprezece ani cât se aflase în fruntea oraşului. După ce-şi încheie scurta alocuţiune, Radnai aruncă o privire spre Keller, ca şi cum i-ar fi cerut aprobarea. Acesta stătea de cealaltă parte a lungii mese de consiliu, lângă baronul Losonczi, într-o imobilitate perfectă, cu amândouă palmele aşezate pe cristalul rece. Părându-i-se că citeşte pe obrazul său un semn de încuviinţare, preşedintele tuşi scurt şi-l rugă pe Victor să prezinte în numele său şi al avocatului, unele sugestii şi propuneri în legătură cu viitoarea funcţionare a băncii. Victor se ridică cu încetineală. Niciodată nu-i plăcuse să vorbească în public. Nu se exprima uşor, iar privirile îndreptate asupra lui îl intimidau. îşi concepuse cuvântarea în româneşte, dar era evident că în faţa a zece unguri şi a unui evreu, dintre care nici unul nu înţelegea cumsecade limba, ar fi fost fără sens să se folosească de ea. De altfel, tonul îl dăduse însuşi preşedintele. Desigur că şi înainte de intrarea sa, discuţiile se purtaseră în ungureşte, ca un lucru de la sine înţeles şi că trebuiau să continue tot aşa. Vorbi de aceea în maghiară, din ce în ce mai curgător şi sigur pe sine. Observase că toţi membrii consiliului îl ascultă 337 — Ion Gheţie — cu atenţia încordată. Numai Keller făcea excepţie: îşi coborâse pleoapele şi părea că somnolează. într-o jumătate de ceas termină prezentarea proiectului de măsuri. La invitaţia lui Radnai se trecu la discuţii. Luară cuvântul pe scurt toţi membrii consiliului (mai puţin Keller), sprijinind planul de redresare a băncii. Opoziţie făcu numai Dull Odon, coproprietarul fabricii de cărămidă şi ţigle de la capătul oraşului. în tot timpul expunerii lui Victor, acoperise cu scrisul său mărunt foile ce-i stăteau în faţă. La sfârşit, declară deschis că, după părerea lui, o hotărâre de asemenea importanţă nu trebuia şi nu putea fi luată în absenţa reprezentantului lui „Kereskedelmi Bank" din Budapesta, principalul acţionar al băncii. - Banca a fost avizată în scris, conform statutelor, dar n-a găsit de cuviinţă să fie reprezentată în şedinţa de astăzi, îl informă flegmatic Keller, ridicând leneş pleoapele (fură singurele cuvinte rostite de el în cursul şedinţei). Se trecu la vot. Consiliul aprobă în principiu planul prezentat de Victor cu zece voturi favorabile, o abţinere şi unul contra şi recomandă discutarea lui în adunarea generală a acţionarilor băncii. Data convocării acesteia se fixă pentru 10 ianuarie. - Ei, greul abia acum începe, comentă Keller, după ce se retrase cu Victor în biroul lui. Membrii consiliului de administraţie sunt o duzină, iar acţionarii aproape două sute. Să pui de acord o mână de oameni nu e mare filosofie, cu două sute e altceva, o înţelegere e foarte greu de realizat. Data de 10 ianuarie, propusă de Dull, ne convine mai mult nouă decât lui, care urmăreşte doar să tergiverseze lucrurile. Noi avem în schimb timp să manevrăm cu mâinile libere. - Samu-bâcsi, se interesă Victor, care e sistemul de vot în adunarea generală? Se votează după numărul acţionarilor, adică un om - un vot, sau după numărul acţiunilor, fiecare având atâtea voturi câte acţiuni posedă? Bătrânul lăsă să-i scape un oftat de uşurare. 338 — Biruitorii — - Din fericire, după numărul acţiunilor. Altfel ar fi practic imposibil să se ia o hotărâre. în principiu, şaizeci de indivizi posedând câte o singură acţiune i-ar înfrânge în adunarea generală pe ceilalţi patruzeci, deşi aceştia ar deţine împreună o mie. Să mulţumim lui Dumnezeu că egalitatea şi democraţia n-au pătruns încă în lumea afacerilor! Intrigat de afirmaţia lui Dull că banca din Budapesta era principala acţionară a „Sălăjanei", Victor voi să ştie exact care erau raporturile dintre banca lor şi instituţia de credit din capitala Ungariei. Ei bine, explică avocatul, Dull avea şi nu avea dreptate. De fapt, „Sălăjana" nu fusese niciodată ceea ce se cheamă o sucursală a băncii budapestane şi nici măcar tutelată de ea. E adevărat că în câteva rânduri primiseră credite în condiţii avantajoase, iar relaţiile dintre cele două bănci se strânseseră cu trecerea anilor. Ultima oară în 1914, în ajunul izbucnirii războiului, „Kereskedelmi Bank" le înlesnise un credit de un milion de coroane, pentru a face faţă unor greutăţi de moment. Ca garanţie, primise în gaj două mii de acţiuni ale „Sălăjanei". împrumutul rămăsese nerestituit, dar procentele se plătiseră la termen până în 1918. Ca şi „Sălăjana", „Kereskedelmi Bank" îşi suspendase sine die activitatea, fără a fi vorba propriu-zis, într-un caz şi într-altul, de o depunere a bilanţului. De un an, banca budapestană intrase în lichidare. - Cam asta ar fi situaţia, în linii mari, conchise Keller. Sunt de acord cu tine că „Sălăjana" trebuie să rupă relaţiile cu „Kereskedelmi Bank" pentru a-şi câştiga o independenţă formală. Spun formală, deoarece o bancă mică, cum e a noastră, nu poate fi niciodată cu adevărat independentă. Dar în nnomentul de faţă, noi trebuie să ne prezentăm în faţa celor de la Bucureşti cu hainele curăţate de vechile pete, ca să pară, pe cât posibil, noi. Până una alta, între noi şi „Kereskedelmi Bank" există un contencios care trebuie lichidat. Şi primul pas e să le scriem şi să-i informăm despre cele hotărâte astăzi în consiliul de adminstraţie şi despre cele două sute de i de lei pe care ar urma să-i primească. 339 — Ion Gheţie Victor era de acord cu unele aprecieri ale lui Keller, nu şi cu altele. Se îndoia că banca din Budapesta va accepta un plan de reorganizare de pe urma căruia milionul de coroane împrumutat în 1914 să le fie redat peste zece ani în forma a două sute de mii de lei. Dar, credincios hotărârii luate de a nu se amesteca în treburi, se ţinu deoparte. Răspunsul de la Budapesta sosi în scurtă vreme şi suna în termenii prevăzuţi de Victor. Nici Keller nu se aşteptase la altceva, deoarece, citindu-l, nu-şi încreţi măcar fruntea. - Şi acum, ce ne rămâne de făcut? îl întrebă Victor. - Să pertractăm! sună lapidar răspunsul avocatului. între noi fie vorba, au dreptate. Un milion de coroane la valoarea din 1914 pentru două sute de mii de lei la paritatea actuală, e prea din cale-afară! Deocamdată însă vom păstra o tăcere desăvârşită: nici un răspuns, nici o ofertă. Să-i lăsăm câtva timp să fiarbă în propria nesiguranţă. Va fi mai uşor de discutat apoi cu ei. După părerea lui, tratativele trebuiau lăsate pentru ultimul moment, adică pentru săptămâna dinaintea adunării generale. La mijloc, opină el, e şi o chestie de psihologie. După Anul Nou, odihniţi şi ghiftuiţi, la capătul unei săptămâni de ospeţe, oamenii sunt mai bine dispuşi, mai concilianţi, înclinaţi spre compromisuri, în privinţa aceasta, experienţa nu l-a înşelat niciodată. Şi, într-adevăr, spre sfârşitul anului, avocatul îşi scoase paşaport, iar în ziua de 2 ianuarie urcă în expresul de Viena. De când cu reorganizarea băncii, devenise alt om: activ, energic, optimist, ieşit parcă pentru totdeauna din comoditatea şi nepăsarea de până atunci. Se întoarse peste trei zile, elastic şi surâzător. - Am căzut de acord, îi declară el lui Victor, în căldura înăbuşitoare a bibliotecii sale. Le dăm un milion de lei şi ne înapoiază acţiunile. Deocamdată se angajează să nu ia parte la adunarea generală. în termen de şase luni, le vom trimite banii. - De unde-i vom scoate? se arătă sceptic Victor, căruia înţelegerea nu i se părea prea avantajoasă. în locul lui Keller, 340 — Biruitorii — el n-ar fi dat mai mult de jumătate de milion şi chiar aşa s-ar fi considerat păgubit. Un milion e un milion. - Ascultă-mă, Victor, îl luă cu binişorul Keller, care-i observase reacţia, tranzacţia ne avantajează. Un milion de coroane aur fac cel puţin zece milioane de lei la valoarea lor actuală. Cât priveşte posibilităţile de plată, soluţia mi-ai sugerat-o tu: cedăm acţiunile rezultate din lichidarea averii băncii nu cu 10% din valoarea lor nominală, ci cu 20%, ceea ce înseamnă exact un milion. Ce zici? - Da, ar fi o soluţie, conveni mai îmbunat Victor. -înţelegerea aceasta e secretă. O ştim numai noi doi şi între noi doi va trebui să rămână până în momentul când cele şase milioane se vor afla în casa de bani a băncii. Vom vedea atunci în ce formă va figura în scripte ieşirea unuia dintre milioane. Şedinţa adunării generale se ţinu la data şi ora dinainte stabilite. Adresele trimise tuturor acţionarilor, chiar şi celor mărunţi, care de obicei nu erau invitaţi, ca şi anunţul publicat în ziarele din Silvania şi Zalău, aduseră în sala de şedinţe a primăriei, anume închiriată, mai bine de o sută patruzeci de persoane, posedând cu puţin peste două mii de acţiuni. Cu aceasta se îndeplinea una din prevederile statutare potrivit căreia adunarea generală se putea ţine numai cu condiţia ca în ziua desfăşurării ei cel puţin jumătate plus una din acţiunile băncii să se afle depuse la secretariatul şedinţei. Dezbaterile fură deschise de dr. Radnai, preşedintele consiliului de administraţie. Fostul primar nu apucă să rostească mai mult de zece cuvinte, că fu întrerupt de protopopul din Crasna, Vasile Brudaşcu, care ceru cu hotărâre ca dezbaterile să se desfăşoare în limba statului, româna, şi nu ungureşte. Se produse rumoare în sală. Câteva voci strigară: „Aşa e! Româneşte!" Avocatul Radnai se întoarse încurcat spre Victor, care stătea lângă el. Acesta se ridică încă neştiind prea bine cc va spune. Un moment se gândi să sprijine propunerea protopopului. Aruncă o privire spre Keller, aşezat în faţa sa, ,n primul rând de scaune. Ochii lui mărunţi erau luminaţi de 34i — Ion Gheţie — o strălucire tăioasă. „Fără sentimentalisme!" citi Victor în adâncul lor. - Reverendissime părinte, aici suntem la adunarea unei societăţi private, observă el, adresându-se protopopului, şi nu la o şedinţă oficială a unui organ de stat. Deşi vocea îi păstra vibraţiile obişnuite, în sală se făcu pe loc tăcere. Nici o lege nu stabileşte ce anume limbă urmează a fi folosită în dezbaterile societăţilor particulare. Potrivit datelor ce ne stau la dispoziţie, adunarea se compune din 128 de vorbitori ai limbii maghiare şi 14 români. Pentru buna desfăşurare a şedinţei noastre e mai potrivit, după părerea mea, să adoptăm ca limbă uzuală maghiara. Fiecare vorbitor are, fireşte, dreptul de a se folosi de limba pe care o preferă. Hotărârile adunării vor fi redactate, în orice caz, în ambele limbi. Cuvintele lui Victor avură un efect neaşteptat. Românii se liniştiră, iar ungurii şi evreii urmăriră cu interes prezentarea proiectului de măsuri. Discuţiile care urmară expunerii prezentate de Victor fură lungi şi animate. Nu mai puţin de optsprezece persoane se înscriseră la cuvânt. Vreo câţiva deplânseră acţiunea propusă de consiliul de administraţie, declarând că, de fapt, e totuna cu lichidarea băncii şi înfiinţarea alteia noi. Alţii cerură vinderea întregii averi mişcătoare şi nemişcătoare şi distribuirea sumei rezultate în mod proporţional acţionarilor, ceea ce însemna, în sensul strict al cuvântului, lichidarea băncii (era opinia celor ce nu dispuneau de suficienţi bani lichizi pentru achiziţionarea de noi acţiuni). Mai mulţi fură derutaţi de absenţa de la şedinţă a reprezentantului lui „Kereskedelmi Bank". Dull îşi repetă argumentele din şedinţa consiliului de administraţie şi se declară sceptic în privinţa unei hotărâri luate în absenţa acestuia. Timpul trecea, în sală domnea un zumzet continuu, creionul preşedintelui ciocănea din ce în ce mai des în scândura mesei. Ultimul înscris la cuvânt era Keller. Trecuse de ora două, când urcă la tribună. - Domnilor se adresă el adunării lărmuitoare, fiţi liniştiţi, nu voi împinge cuvântarea mea dincolo de capacitatea de 342- — Biruitorii — răbdare a stomacelor Dumneavoastră. Voi vorbi exact un minut, îl rog pe prietenul meu Mindszenti, care-şi priveşte mereu ceasul, să mă oprească în momentul când voi depăşi termenul promis. Domnilor, problema e simplă. Propunerile prezentate aici de domnul dr. Henţia sunt singurele în măsură să salveze banca de la pieire. Sunteţi prin urmare invitaţi să alegeţi între dispariţia băncii şi salvarea ei. Acesta şi numai acesta e rolul Dumneavoastră. Am terminat! Sub efectul concluziei trase de Keller, se trecu la vot. Cu 1456 de voturi pentru, 499 contra şi 80 de abţineri, adunarea generală aprobă propunerea consiliului de administraţie şi însărcină cu reorganizarea băncii pe doctorii Keller şi Henţia. - Mi-ai plăcut! îi strânse Keller mâna lui Victor după şedinţă. Nu m-am înşelat cu tine! - Numai datorită ţie am reuşit, Samu-bâcsi! i-o întoarse Victor. Ai fost extraordinar! - Să zicem că datorită amândurora, încheie avocatul cu un zâmbet de satisfacţie pe buzele lui subţiri. X Ocupat până peste cap cu frecventarea cursurilor de la universitate şi cu adunarea materialului pentru teza de doctorat, Eugen Herlea reveni rar în Mayerhoffgasse. Nici Sever nu căută alte prilejuri de a-l revedea. Nu-i simţea lipsa, dimpotrivă, încercă un sentiment de eliberare, revenind la vechea sa viaţă singuratică. Nu se gândi la problemele discutate cu prietenul său, la disputele avute împreună. Cartea lui Renan zăcea pe masa de lucru, printre alte volume şi hârtii, ca un obiect lipsit de preţ. Prezenţa ei nu-l neliniştea, ca în urmă cu trei ani la Paris; pur şi simplu, îi era indiferentă. Curând însă o ciudată apatie puse stăpânire pe el. începuse anul al treilea de facultate, se găsea deci la jumătatea studiilor universitare. Mai avea doi şi isprăvea. Ce va fi apoi? Bineînţeles, îşi va susţine examenul de diplomă şi va primi 343 — Ion Gheţie atestatul de inginer. Cu el în mână, se va întoarce în ţară, după cinci ani de muncă amarnică, încununată de clasificări eminente şi de aprecierile profesorilor. Mai departe? Va fi angajat la o fabrică sau la o uzină, cu un salariu mai modest în primii ani, apoi din ce în ce mai bun. O viaţă întreagă va supraveghea unul şi acelaşi proces tehnologic, va repara maşinile stricate sau le va instala pe cele noi, dacă uzina sau fabrica se va moderniza. Altceva? Se va căsători cu o femeie pe care o va iubi sau poate n-o va iubi, ci se va amăgi numai că o iubeşte. Vor avea o casă frumoasă, unul sau mai mulţi copii, o familie, nici mai fericită, nici mai nefericită decât atâtea altele, cu grijile şi bucuriile mărunte ale tuturor. Cu câţiva ani în urmă, la terminarea liceului, simţise că toată lumea e a lui, ambiţia, stârnită de succesele şcolare şi de iluziile părinţilor, îi spunea pe atunci că face parte din tagma celor aleşi. Abia acum îşi dădea seama că de fapt era unul dintre cei înzestraţi de natură cu îndestulare, dar fără dărnicie. Avea prea mult ca să înfăptuiască lucruri obişnuite, prea puţin ca să aspire la ceva mai înalt. Fără să ştie, Sever trecea prin aceeaşi criză de blazare ca tatăl său, din care nu poţi ieşi decât înfrânt sau mântuit. Simţea şi el în mod ascuns că, într-un fel, acum i se hotărăşte viaţa şi * se întreba ce anume ar trebui să facă pentru a întoarce soarta de partea sa. în timpul acesta, îşi vedea mai departe de cursuri, întocmea proiecte la planşeta instalată într-un colţ al camerei, citea pentru examene şi colocviile din iarnă. într-una din seri, căutând un caiet, descoperi pe masa ovală cu tăblie de marmură, acoperită cu alte cărţi, La Vie de Jésus de Renan. O dorinţă cu atât mai copleşitoare cu cât era inexplicabilă de a citi cărţulia cu coperte ferfeniţite puse stăpânire pe el. Pricepu, în sfârşit, că trebuia cu orice preţ s-o citească, de vreme ce o putere mai presus de el i-o scotea mereu în cale. Deschise fără teamă cartea subţire, tipărită pe hârtie ieftină, într-o ediţie de mare tiraj. De la primele pagini fu câştigat de stilul sobru şi îngrijit, ca şi de tonul măsurat al expunerii. în 344 — Biruitorii — mintea lui crezuse totdeauna că lucrarea lui Renan e o exegeză critică, un lanţ de dovezi şi de argumente, înşirate cu abilitatea polemistului, înverşunat să dărâme vechile certitudini spre a-şi convinge astfel mai uşor cititorii. Nimic din toate acestea. Viaţa lui Isus nu era nici măcar o carte de istorie, ci numai profesiunea de credinţă a unui suflet dornic să facă lămurit tuturor adevărul pe care-l descoperise. Desigur, Renan pornea de la premisa că Christos fusese om. Dar această idee nu era demonstrată, ci de la sine înţeleasă, asemenea unei constatări banale, mai presus de îndoială. Sever o acceptă ca pe ceva natural, aflat în firea lucrurilor, fără a se simţi contrariat sau jignit. Cu fiecare nouă pagină înţelegea tot mai bine întreaga şi adevărata măreţie a Nazarineanului, egal fiecăruia dintre noi şi superior tuturor, care făcuse din sacrificiul său dezinteresat propria noastră mântuire. O profundă comprehensiune şi simpatie, împreună cu o adâncă veneraţie însoţea prezentarea faptelor şi învăţăturilor lui Isus. Nici o interpretare forţată sau gratuită, nicăieri un cuvânt care să coboare sau să umbrească. Plasate în contextul lor firesc, cuvintele care-l scandalizaseră pe vremuri la Paris (Jésus n'a pas été impéccable) nu-l mai şocară deloc. Cu cât se apropia de capăt, Sever înţelegea că, de fapt, cartea era o apologie a lui Christos, cea mai înălţătoare şi mai sinceră din câte se rostiseră până atunci. Cu ochii în lacrimi, străbătut de fiori de emoţie, citi rândurile finale: Que nous réserve l'avenir? ... Nous l'ignorons. En tout cas, Jésus ne sera pas surpassé. Son culte se rajeunira sans cesse; sa légende provoquera des plus beaux yeux des larmes sans fin; ses souffrances attendriront les meilleurs coeurs; tous les siècles proclameront qu'entre les fils des hommes, il n'en est pas né de plus grand que Jésus1. 1 Ce ne rezervă viitorul? ... Nu ştim. în orice caz, Isus nu va fi depăşit. Cultul său se va reînnoi fără încetare; legenda sa va stoarce din cei mai frumoşi ochi lacrimi fără capăt; suferinţele sale vor mişca cele mai bune inimi; toate secolele vor proclama că printre fiii oamenilor nu s-a născut nimeni mai mare ca Isus. (franc.) 345 — Ion Gheţie — Când termină cartea, se apropia de două. Se simţea la capătul puterilor, stăpânit de o sfârşeală vecină cu bucuria. Abia izbuti să închidă ochii în restul nopţii. Se trezi devreme, înainte de sunetul deşteptătorului, cu o neaşteptată senzaţie de odihnă trupească şi de linişte interioară. Zile în şir trăi sub impresia lecturii lui Renan. Christosul scriitorului francez i se părea adevărat, deoarece era viu. Cel ce fusese până atunci mai mult un nume, o entitate abstractă căpătase căldura cărnii omeneşti şi, o dată cu ea, viaţa. îndoielile, alungate de atâtea ori şi revenite de fiecare dată, deveniseră certitudini, în timp ce vechile convingeri zăceau ruinate la picioarele sale. Chipul lui Christos rămânea însă încoronat de glorie, iar nimbul ce-i înconjura fruntea îşi sporea strălucirea. „Acesta este Isus al meu, stăpânul şi semenul nostru, Isus al oamenilor!" îşi spunea el, cuprins de o fericire dureroasă. Altădată, numai gândul că Mântuitorul n-a fost Dumnezeu, ci fiul unor oameni sărmani din Nazaret l-ar fi socotit o impietate. Acum înţelegea că, fără această natură umană, evangheliile ar fi fost o suită de întâmplări neverosimile atribuite unei fiinţe himerice, jumătate taumaturg, jumătate vizionar. „Oare să fie aşa într-adevăr?" se întrebă el, şovăitor. Luă o Biblie şi parcurse cele patru evanghelii cu o atenţie cu atât mai mare, cu cât cunoştea aproape pe de rost fiecare capitol şi verset. închise copertele negre ale cărţii cu sentimentul deplinei împăcări de sine. Da, Christosul lui Renan se găsea, întreg şi adevărat, în paginile evangheliilor. Minunile, atât de numeroase şi adesea lipsite de vreo semnificaţie morală, tămăduirile, izgonirea demonilor, învierea fetei lui lair sau a lui Lazăr îi apărură drept nişte adăugiri străine, care schimbau şi într-un fel sluţeau imaginea lui Christos. Altfel de lecuiri şi de reîntoarceri la viaţă săvârşise şi săvârşea El. întocmai ca un restaurator de tablouri, Renan îndepărtase mâzgălelile unor mâini pioase, dar nepricepute şi scosese la lumină figura curată a celui ce trăise în urmă cu două milenii pe malurile Iordanului. Şi totuşi, revelaţia trăită nu-l mulţumea, deoarece o simţea neîndestulătoare. Libertatea cucerită în momentul când 346 — Biruitorii — deschisese, după ani de îndoieli, paginile cărţii trebuia lărgită, împlinită, dusă la desăvârşire. Biruise, în sfârşit, vechea teamă, teama de sine însuşi şi de cele dimprejur. Venise vremea încrederii şi a cutezanţei. Se apucă să citească cu o înverşunare cum nu mai cunoscuse din epoca adolescenţei, toate cele şase volume ale lucrării lui Renan, Les origines du Christianisme. Deschise apoi tratate de istoria filosofiei, citi despre Descartes, Locke, Kant, Hegel. Gravele probleme ale existenţei îi cuprinseră treptat spiritul. Terminologia filosofică complicată şi greoaie îl deruta, mintea sa rătăcea, din ce în ce mai nesigură, printre noţiuni şi raţionamente abstracte. Argumentele aduse de Kant în favoarea existenţei lui Dumnezeu erau clădite pe nişte convingeri dinainte formate, aproape la fel de forţate şi de naive ca acelea invocate de teologi şi repetate papagaliceşte de profesorii de religie tinerilor din clasele gimnaziale superioare. Regreta că Aloys von Dimsza nu e la Viena. Cu ajutorul lui s-ar fi descurcat în hăţişul ipotezelor şi al silogismelor greoaie. Cu cât se adâncea în cărţi, cu atât se tulbura mai mult şi vedea mai puţin limpede. Rămânea totuşi cu lampa aprinsă până noaptea târziu, aşeptând seara următoare ca să reia lupta cu întrebările şi ipotezele. Cucerirea libertăţii se dovedea mai grea şi mai îndelungată decât îşi imaginase. De Crăciun plecă la Silvania. De cum puse piciorul pe peronul gării şi îl zări pe Victor, venit în întâmpinarea lui, uită toate grijile şi îndoielile. Locui acasă la acesta, dar mesele le luă la Mărioara, împărţindu-se astfel între cele două cămine. Zilele de Crăciun trecură în linişte şi veselie. Dar apoi, pe măsură ce vacanţa mergea spre sfârşit, vechile gânduri reveniră. îi trecu prin minte să-şi împărtăşească cuiva frământările, în speranţa că le va găsi leacul. Cui însă? Victor era prins până peste cap cu pretura şi banca, îl vedea numai seara şi uneori nici atunci. Mărioara, de care fusese întotdeauna ataşat, îşi avea necazurile ei cu sănătatea şi cu Vaier. 347 — Ion Gheţie Cu inima îndoită, luă drumul bisericuţei lui Miska-băcsi. Fostul său profesor îl ascultă cu atenţie în semiobscuritatea confesionalului. - Nu eşti nici primul, nici ultimul care se îndoieşte, dragă băiete, începu el familiar, fără nici o formă de dojană în glas. Omul e o făptură slabă, iar tu eşti la vârsta îndoielilor. îndoiala e sădită în unele făpturi omeneşti, încă din naştere. Pe alţii îi cercetează mai rar sau deloc. Uneori îndoiala e semn de îndrăzneală, alteori de orgoliu, niciodată de putere: cei tari nu se îndoiesc. Nu totdeauna îndoiala duce la pieire. Se întâmplă adesea ca prin ea să ne răscumpărăm păcatele. Nu ştiu care filosof englez sau francez a spus odată că îndoiala e anticamera credinţei. întrebări au fost şi vor fi întotdeauna. Vor fi şi răspunsuri. E mai uşor de o mie de ori să spui nu decât da. între da şi nu se află infernul. în ce te priveşte, ca unul care te cunosc, n-am nici o grijă: vei ieşi la liman. Mai adăugă câteva cuvinte de circumstanţă, apoi mormăi în grabă, cu o voce ce părea plictisită: - Absolvitur servus Domini ab omnibus peccatibus ... et nune, et semper... AmenV Sever părăsi biserica oarecum decepţionat. Din tot ce-i înşirase preotul nu-i rămăsese în minte decât cugetarea filosofului englez sau francez că îndoiala e anticamera credinţei. Cuvintele, adânci, păreau să ascundă în ele ceva din adevărul la care năzuia să ajungă. întrebarea era însă cum anume puteai păşi pragul anticamerei, prin uşa atât de strâmtă, înăuntru. Figura sa preocupată nu scăpă ochiului ager al FHelenei. - Dragul mamii, îi zise ea, după ce băiatul i se destăinui, nu eu sunt cea mai potrivită să-ţi dau sfaturi. Tu ştii că de câtăva vreme nu mă prea am bine cu Dumnezeu. Nu-i calc în casă duminicile şi nu-i cer nimic. El însă mă cercetează din când în când în felul lui, ca nu cumva să-l uit. Aşa cum mi se pare mie, zbuciumul tău e zadarnic, căci nu duce nicăieri. 1 1 Dezleagă-se robul lui Dumnezeu de toate păcatele... şi acum, şi întotdeauna... Amin! (lat.) 348 — Biruitorii — Credinţa o ai sau n-o ai în suflet. Dacă o ai, ea nu se pierde, ci numai se schimbă. Fără credinţă nu poţi trăi. în ce anume crezi, e mai puţin însemnat. Lasă gândurile deşarte şi vezi-ţi de învăţătură. într-o bună zi, toate se vor linişti în sufletul tău. Sever se înapoie la Viena cu certitudinea că nimeni nu-i putea înapoia credinţa, iar drumul spre altă credinţă îl află fiecare, cu caznă şi suferinţă. Părăsi chinuitoarele frământări despre existenţa lui Dumnezeu sau veşnicia sufletului, convins că sunt sterpe. O întrebare stingheră, neîndurătoare, continua să-i dea târcoale, ivindu-se în momentele cele mai neaşteptate. Fără Dumnezeu sau cu acel Dumnezeu al filosofilor care a uitat de noi după ce ne-a creat, ce rost mai avea viaţa? Cine ne va cântări faptele, cum se va hotărî graniţa dintre bine şi rău? Nu era destul să dărâmi din temelie credinţele, trebuia să aşezi ceva sau pe cineva în loc. Eugen FHerlea îi mărturisise plin de trufie că-i este îndestulător lui însuşi. Dar cine suntem noi, oamenii, ca să fim în acelaşi timp stăpâni şi servitori, judecători şi împricinaţi? De secole, raţiunea omenească construieşte explicaţii şi apoi distruge ceea ce a construit cu puţin mai devreme. Judecând lucrurile la suprafaţă s-ar părea că în felul acesta, din distrugere în distrugere, ne apropiem de ţintă. Dar ne apropiem oare? Examenele de la începutul lui februarie puseră capăt speculaţiilor printr-o încheiere provizorie de compromis. Adevărul nu poate fi atins cu ajutorul minţii noastre, dar orice om are nevoie de o justificare pentru a trăi. Nu era vorba de o soluţie definitivă şi sacrosanctă, inaccesibilă nouă, oamenilor. Chiar dacă întâmplător am da peste ea, nu ne-am mulţumi, ci am încerca să născocim alta mai bună. Aceasta e firea omenească. Era necesar însă ca fiecare dintre noi să găsească o formulă de împăcare cu sine însuşi, pentru a ne suporta, şi cu lumea din jur, pentru a nu fi strivit de ea. Iar formula aceasta trebuia să fie valabilă nu numai pentru cel ce ar fi descoperit-o, ci pentru întreaga omenire. 349 Ion Gheţie — Trecând pe Wiednerhauptstrasse spre institut, la examenul de maşini hidraulice, descoperi bisericuţa dedicată Sfântului Francisc de Sales, înconjurată de schele. Acoperişul îi fusese smuls, iar târnăcoapele şi ciocanele muşcau nemiloase din zidurile vechi, iscând nori de pulbere alburie. Seara, când se întoarse, demolarea era încheiată. Un camion încărcat cu moloz se îndepărta de-a lungul liniei tramvaiului. A doua zi, terenul fu curăţat de ultimele rămăşiţe. O echipă de muncitori pietrui în grabă cei câţiva zeci de metri pătraţi ocupaţi de biserică. Pe terenul astfel eliberat nu se construi nimic. XI Au fost destule două-trei luni ca lui Vaier Nilvan să-i meargă vestea că e un judecător plin de zel, conştiincios la culme şi mai ales incoruptibil. Nimeni şi nimic nu-i putea schimba convingerea, dacă se încredinţa odată că e cea dreaptă, încercările de a-l influenţa dădură greş. Curtenitor şi politicos, primea pe oricine. îşi lăsa interlocutorii să-şi spună păsul până la ultimul cuvânt, fără a interveni. Era însă numai ochi şi urechi, însemnând unele detalii cu scrisul întins şi citeţ, o idee cam dezlânat, caracteristic firilor comode şi delăsătoare. La urmă zâmbea invariabil, cu sau fără rost, şi îşi conducea oaspetele până la uşă, asigurându-l că va examina cazul cu toată atenţia cuvenită. Aşa şi făcea, indiferent dacă era solicitat sau nu, dar hotărârea o lua numai după capul lui, cu legea în mână. Tocmai de aceea pricinile judecate de el erau rareori atacate în apel, la tribunalul din Zalău. îi plăcea să spună despre sine că, asemenea justiţiei, judeca cu ochii legaţi: români sau unguri, ortodocşi sau catolici, bogaţi sau săraci, pentru el erau totuna. Purtându-se astfel, nemulţumi destulă lume şi îşi creă antipatii. Deoarece în activitatea publică era inatacabil, i se răscoli existenţa privată. Iar aici se găseau destule lucruri nelalocul lor şi motive de scandal. După banchetul de bunăvenire, luase obiceiul de a petrece în fiecare după-amiază 35 o — Biruitorii câte două-trei ceasuri la „Calafat" unde bea un pahar cu prietenii sau juca cărţi. înţelegătoare, Mărioara consimţi la aceste vizite zilnice. „Calafatul" era un local onorabil, central, frecventat numai de domni, care închidea la unsprezece seara. Helena, în schimb, nu vedea cu ochi buni aceste popasuri zilnice la cafenea. - înţeleg ca un bărbat să mai iasă, ca să-şi întâlnească prietenii, zise ea odată Mărioarei, pe când aşteptau împreună întoarcerea lui Vaier. Doară şi fiertatul Alexandru se ducea înainte de război la casina românească. Ajunge însă dacă mergi de două-trei ori pe săptămână. Omul mai stă şi pe acasă, nu doar în făgădău. Nu-i zi lăsată de Dumnezeu ca Vaier să nu tocească trotuarul până la cafenea. Iar luni după-masă, când la „Calafat" e închis, parcă ar sta pe o grămadă de jăratic. Mărioara, care ştia mai multe, o lăsa să vorbească. Era prea mulţumită ca Vaier să nu întârzie de la cină. Şi într-adevăr, pe la opt, Vaier apărea zâmbind în pragul casei. Săruta mâna Helenei, parcă n-ar fi văzut-o de o săptămână, apoi o îmbrăţişa pe Mărioara. Nu se întâmpla niciodată ca nările Helenei să nu reţină o adiere, oricât de discretă de vin. „Dar cafeiuri negre nu se mai beau la casină?" se întreba ea înciudată. încetul cu încetul, Vaier începu să vină tot mai târziu acasă. Se simţea prea bine în rumoarea cafenelei, înconjurat de prieteni, ca să se poată smulge uşor din mijlocul lor. Aşa, pe la şapte şi jumătate, arunca o primă privire la ceasornicul din perete. Mai avea timp. La opt fără douăzeci se încheia la veston, dar nu se ridica de pe scaun. „Mai rămân cinci minute", îşi spunea el, neîndurându-se să se urnească. „De aici până la «Silvania», dacă mă grăbesc puţin, nu-mi trebuie mai mult de un sfert de ceas". Din cinci minute se făceau zece, apoi cincisprezece. Când zărea minutarul ceasului fixat asupra lui opt, ofta uşurat. De-acum, oricât s-ar fi străduit, tot nu ajungea la timp acasă. Şi rămânea bucuros, uitând că mai devreme sau mai târziu tot avea să 351 — Ion Gheţie — plece şi să dea ochii cu Mărioara şi cu Helena. Deoarece revederile deveneau din ce în ce mai neplăcute, Vaier zăbovea tot mai mult la cafenea, adeseori până auzea strigătul oberchelnerului: „ora de închidere, domnilor!" „zârora, uraim!" Băgase de seamă că Mărioara îl aştepta în pat până la zece, când adormea, învinsă de somn. Intra tiptil, în vârful picioarelor, abia apăsând clanţele. Deschiderea uşii de la antreu dura un minut, cu atâta încetineală învârtea cheia în broască. De obicei, o găsea pe Mărioara adormită, cu lumina aprinsă şi cartea scăpată din mâini. Stingea lampa şi se strecura hoţeşte sub plapumă, cu răsuflarea tăiată, ca nu cumva s-o deştepte. - M-am întors pe la zece, îi spunea a doua zi dimineaţa, dar dormeai aşa de bine, că mi-a fost milă să te trezesc. Până la urmă, atât Mărioara, cât şi Helena s-ar fi obişnuit cu întârzierile lui Vaier. Helena care adormea greu, îl auzea trecând tiptil prin Wohnzimmer. Arunca o privire spre arătătoarele fosforescente ale Wecfcer-ului, ofta cu un fel de obidă amestecată cu mulţumire şi în scurtă vreme aţipea. Din nenorocire, spre sfârşitul anului se înapoiară la Silvania, unul după altul, parcă s-ar fi înţeles, Bubi Henţia şi Gyuri Pop, iar viaţa în locuinţa de lângă banca „Silvania" ajunse de nesuportat pentru fiecare membru al familiei. Bubi îşi isprăvise treburile ca membru şi vice-preşedinte al comisiei judeţene de aplicare a reformei agrare. Deoarece preşedintele era, de fado, prefectul, toată operaţia de expropriere şi împărţire a pământului se aflase în mâinile sale. Slujba se dovedi foarte mănoasă şi, vorba Helenei, nu era Bubi omul care să nu adune smântână strânsă la gura ulcelei cu lapte. Mai ales cu latifundiarii unguri din judeţ încheiase afaceri strălucite, fiind uitate zeci de iugăre expropriabile. Lumea vorbea de câteva milioane şi nu se înşela deloc. După ce umplu sacul cu bani, Bubi se apucă să-i cheltuiască. Dar nu cu socoteală, ci nebuneşte, ca apucat de friguri. încă din septembrie îl mutase pe Henegariu la liceul din Silvania, iar pe nevastă-sa o numise profesoară de muzică la şcoala normală 352- — Biruitorii — de fete. Acasă, lângă părinţi, nu-i venea să-i aducă, şi-apoi în Zalău nici nu era liceu românesc, ci numai un gimnaziu cu patru clase. De ce nu se dusese la Cluj, nimeni n-ar fi putut spune. Probabil că, asemenea tuturor Henţeştilor, se simţea mai în largul lui acasă, în Sălaj. De altfel, soţii Henegariu primiră oferta cu entuziasm. în Cluj bărbatul nu izbutise să afle decât un post de profesor la şcoala de ucenici, iar Olimpia căuta degeaba o catedră vacantă. Legătura dintre Bubi şi Henegăriţă devenise de notorietate publică. O ştiau toţi, de la mic la mare, o ştia şi Henegariu, care închidea ochii, jucând rolul prietenului de cruce al lui Bubi. Acesta era nedespărţit de Limpi, o copleşea cu cadouri, gata oricând să-i împlinească dorinţele. A fost destul ca ea să ofteze într-o zi că nu e în Cluj ca să vadă Ben-Hur, un film ce făcea furori, pentru ca peste câteva zile filmul să ruleze la Silvania într-o sală în care nu se găseau decât soţii Henegariu şi Bubi. Fantezia costă cincizeci de mii de lei, sumă enormă, pe care Bubi o plăti fără să crâcnească, parcă ar fi fost vorba de o cutie de bomboane sau de un pachet de ţigări. Bubi îşi luase maşină nouă, un Buick, ultimul tip, şi se îmbrăca numai în haine din stofă englezească, ca un lord. Cei ce-l cunoşteau mai de aproape spuneau că nu doarme în cămăşi de noapte ca toată lumea, ci în pijamale colorate, după moda nouă, şi poartă izmene scurte de mătase. Nu cobora din maşină de dimineaţa până seara. Kretsch Sanyi, înzestrat cu humor ca toţi evreii, spunea că Bubi se duce cu automobilul chiar acolo unde până şi împăratul merge pedestru. Cheltuielile mărunte nu le mai făcea el, ci şoferul, un oarecare Cipcigan, căruia îi înmâna în fiecare dimineaţă câteva mii de lei. Se încredea orbeşte în el, iar acesta îl fura cum putea. Alţi bani intrau în buzunarul celor doi Henegariu. Urmare a unei vorbe aruncate la beţie, profesorul plăsmui nişte documente care dovedeau că Henţeştii se trag din Henţida şi se înrudesc cu familia conţilor Beothy, originară tot din satul bihorean. Bubi, cu mintea trează, nu crezu o iotă. îşi aminti însă de diploma 353 — Ion Gheţie — de nemeşie a neamului lor pe care o văzuse odată la Victor. Atât îi fu destul ca să-şi comande cărţi de vizită, cu o coroană de conte deasupra numelui său. Se stârniră mari hohote de râs în tot judeţul. Nimeni nu râse mai bine ca Bubi însuşi. Tot spre sfârşitul anului se arătă prin Silvania Gyuri Pop. După înjumătăţirea moşiei în 1923, Gergely-bâcsi strânsese cu nădejde băierile pungii. Ostenindu-se să scoată degeaba un ban de la tatăl său, Gyuri dispăru de acasă. După un timp, se zvoni că s-a stabilit la Cluj. Spre mirarea tuturor, primi numirea de preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie. Cum se află mai pe urmă, Guşti Bodea nu fusese străin de această numire. Se înţelege, numai după ce Gyuri se declară necondiţionat liberal. Preşedinţia lui Gyuri era de fapt mai mult onorifică. După înseşi spusele lui, nu avea altceva de făcut decât să iscălească hârtiile înaintate spre semnare. Cu un salariu de cincisprezece mii, plus ce mai pica pe de lături, îşi duse mai departe viaţa fără griji de chefliu. Nu se îndatora prea tare şi nu apela niciodată la punga părintească. Gergely-băcsi se minună la auzul noutăţii, dar se şi bucură, mai ales după ce se încredinţă că nu e ceva provizoriu, de azi pe mâine. Bine măcar că unuia dintre copii i-au venit minţile la cap. De băiatul cel mare, Grigore, nu avea alte ştiri decât că stătuse doi ani la închisoare, iar acum tăia frunze la câini în Satu Mare. Prinsese obiceiul de a face anual un turneu pe la rubedenii, cărora le smulgea, cu rugăminţi şi promisiuni, câte o mie-două de lei. Fata, Carolina, o ducea într-o petrecere la Oradea, unde se ţinea, zice-se, cu un avocat pe jumătate evreu. Gyuri simţea în ce fel bate inima tatălui său şi venea des să-l vadă. La plecare, Gergely-bâcsi îi întindea câteva hârtii de o mie, pe care băiatul le refuza regulat. - La anii mei (împlinise patruzeci şi doi) ar trebui să dau, nu să primesc de la părinţi, zise el o dată, îndepărtând mâna tatălui său. Din motive necunoscute, la sfârşitul anului 1925 îşi înaintă demisia din preşedinţie şi veni să se stabilească la Silvania. 354 — Biruitorii — Circula zvonul că semnase nişte autorizaţii ilegale, ceea ce provocase un mare scandal, înăbuşit în faşă. După alţii, întoarcerea se lega de starea din ce în ce mai proastă a sănătăţii lui Gergely-bâcsi. Deşi crunt lovit de reforma agrară, bătrânului îi rămăseseră aproape două sute de iugăre de pământ, pădurea Uileacului, casa cu tot ce se cuprindea în ea, pe lângă banii gheaţă ce nu puteau să lipsească. De ochii tatălui său, Gyuri se înscrise, formal, în barou. Locuia în Silvania, dar duminicile le petrecea acasă. Accepta banii oferiţi de Gergely-bâcsi, dar numai vremelnic, adăuga el, până-i va merge mai bine cu avocatura. Auzind de întoarcerea celor doi, Helena se posomorî. „Acum că s-au întâlnit din nou cei «trei crai de la răsărit», de bună seamă că vor întoarce Silvania pe dos. Să te văd, Helenă, cum vei birui valul!" Şi, într-adevăr, tustrei, împreună cu Henegariu, Kretsch şi alţii se apucară de nişte chefuri de pomină, cărora li se duse vestea în tot Sălajul. Petrecerile începeau la „Calafat", de unde se mutau fie la „Gyurko", fie la „Katra". Aici cânta banda lui Fâtyol şi se produceau „baiaderele". Una din ele, Pentek Manyi, îi căzuse cu tronc lui Gyuri. - Ce ochi frumoşi ai, Manyika! suspinase el în prima seară, ciupind obrazul fetei care-i şedea pe genunchi. Erau numai Gyuri, Bubi, Henegariu şi Vaier, împreună cu trei fete, într-un cabinet particular de la „Katra". - Am şi alte lucruri frumoase, Gyuri-lelkem!1 se răsfăţă Manyi, cu braţul petrecut după gâtul bărbatului. - Ce păcat că acelea nu se pot vedea! repetă Gyuri oftatul. - Şi de ce nu s-ar putea? replică cântăreaţa, făcându-i cu ochiul. Depinde numai de tine! - Inima mea îţi aparţine! exclamă Gyuri, căzând în genunchi şi sărutându-i mâinile. - Mă mulţumesc cu portofelul! declară sinceră Manyi, cu mâna strecurată sub vestonul lui Gyuri. 1 Sufleţelule! (magh.) 355 — Ion Gheţie — La „Katra" ajungeau totuşi mai rar. Se opuneau atât Vaier, care ştia cât de repede aleargă zvonurile în Silvania, cât şi Bubi, temător de gelozia Olimpiei Henegariu. Localul preferat al societăţii rămase „Gyurko". Restaurantul se închidea, după program, la trei noaptea. De îndată ce trăgea ruloul de la intrare, chelnerul îl ridica la loc cu cuvintele: „Bună dimineaţa, domnilor!" Iar cheful continua până la ziuă, ba câteodată se prelungea până la prânz. Cu Gyuri şi mai ales cu Bubi nu ştiai niciodată cât avea să ţină o petrecere şi nici cum avea să se sfârşească. - Unde mergem acum? făcea Bubi, când părăsea ultimul local. - La Paris! striga Henegariu, cu vocea lui profundă de bas. Cunoştea vechea dorinţă a lui Bubi de a face într-o bună zi o călătorie la Paris. - Să mergem! întărea pe jumătate beat Bubi. La Paris! Şi cânta, după obicei, aria „Privesc cu jale cum fumegă Parisul din coşurile sale!" din opera Boema. Până la urmă nu ajungeau la Paris, ci aiurea în altă cârciumă. Tot mai des, Vaier sosea acasă spre dimineaţă. Când nu chefuia, întârzia la nesfârşite partide de cărţi, unde pierdea din ce în ce mai mulţi bani. Din antreu îşi scotea pantofii şi cu ei în mână străbătea pe furiş camera de zi. „Degeaba te descalţi, că eu tot te aud!" bombănea indignată Helena, cu ochii la Wecker-ul, care arăta trei şi jumătate sau patru. Dimineaţa la cafea, Vaier nu-şi ridica privirile din farfurie. Nu se simţea în apele lui şi se jura pe toţi sfinţii că a fost ultimul chef din viaţă. „îi e ruşine", gândea Helena, „nu şi-a pierdut de tot bunul simţ. Mai e o speranţă de îndreptare!" Se înşelau amândoi, deoarece peste câteva zile, Vaier se întorcea din nou târziu şi nu tocmai sigur pe picioarele sale. într-un rând, Helena nu mai putu răbda şi apăru numai în cămaşă de noapte în Wohnzimmer. Vaier se sperie, de parcă ar fi văzut un strigoi, mormăi ceva încurcat şi se retrase de-a-ndărătelea 356 — Biruitorii — spre dormitor. Dimineaţa, Helena se uită urât la el şi-i vorbi numai ungureşte, adresându-i-se cu maga1. Aceasta rămase limba conversaţiilor dintre soacră şi ginere în perioadele când între ei existau relaţii oficiale. Pe la începutul lui martie, într-o noapte, la trei, Helena fu trezită din somn de o bubuitură puternică venind din camera de zi. Se lămuri asupra cauzei, după ce trecu dincolo. Gheridonul de lângă sobă zăcea răsturnat pe covor, alături de cioburile vazei japoneze, făcută ţăndări. Nu departe de locul dezastrului, Vaier, pământiu la faţă, fără ochelari, se uita la ea cu un aer prostit. - Apoi la ora asta şi în asemenea stare se vine acasă? îl întâmpină mânioasă pe ungureşte. Vaier continua să se uite în direcţia ei, clipind des din ochi, ca şi cum n-ar fi văzut-o bine. Figura i se făcuse albă ca hârtia, iar buzele îi tremurau uşor. Căzu deodată într-un fotoliu cu capul în mâini. - Jaj Istenem, se tângui el pe o voce jalnică, jaj Istenem!1 2 Atrasă de zgomot, apăru Mărioara. - Vai de mine şi de mine! exclamă ea, când îşi descoperi bărbatul prăbuşit în fotoliu, l-e rău lui Vaier! - Nincs semmi ba]a, csak hoit reszeg!3 continuă în ungureşte mamă-sa, strâmbându-şi dispreţuitoare gura. Du-I în dormitor şi ajută-l să se culce. Iar mâine vreau să stăm împreună de vorbă! A doua zi dimineaţa, Helena apăru în Wohnzimmer numai după plecarea lui Vaier. îşi bău liniştită cafeaua, fără a-i adresa vreun cuvânt Mărioarei. Izbucni din senin, după ce înghiţi ultima îmbucătură. - Apoi tu nu mai ai nici un strop de mândrie? o apostrofă ea, împăturind şervetul de olandă. Rabzi orice, ca ultima dintre femei? De când s-a însoţit cu Bubi şi cu Gyuri, Vaier numai 1 Dumneata, (magh.) 2 Vai, Doamne, vai Doamne! (magh.) 3 N-are nimic, e doar mort de beat! (magh.) 357 — Ion Gheţie — într-o petrecere o ţine! Şi încă dacă ar fi numai atât! Dar câte alte vorbe n-au ajuns la urechile mele! Helena se gândea la petrecerile de la „Katra" cu Pentek Manyi şi cu celelalte soaţe ale ei. Abia aştepta să-i spună Mărioarei totul, din fir în păr, necruţând-o de nimic, doar se va învăţa odată minte. Trebuia însă ca fata s-o întrebe, ca ea să-şi dea drumul. Mărioara tăcea încruntată, cu dinţii strânşi şi privirea fixă. - Dar ţie ce-ţi pasă! constată sarcastică Helena. Ţie totuna-ţi este dacă bărbatu-tău îşi pângăreşte numele şi-l târăşte şi pe al nostru în noroi! Mărioara rămase cufundată în tăcerea ei mohorâtă, parcă nici nu i-ar fi auzit vorbele. - Apoi de la un bărbat ca el nici că te poţi aştepta la ceva mai bun, continuă mama sa, înciudată că nu e în stare să smulgă un cuvânt din gura fetei. Aşa i-a fost viaţa înainte de căsătorie, aşa i-a rămas şi după. Oarbă să fi fost şi tot trebuia să-ţi dai seama de cine-ţi legi viaţa. Oare n-ai aflat că-şi pierde banii la cărţi şi are datorii la toţi jidovii din oraş? Vrei să vă bată într-o zi mobilele cu doba? Dar tu niciodată n-ai vrut să asculţi de sfaturile altora. Astfel de bărbat ai dorit, pe măsură ai căpătat. Acum bucură-te de el şi taci ca o proastă! Dar Mărioara se apucă tocmai atunci să vorbească. Şi o făcu cu atâta vehemenţă, încât Helena încremeni, crezând că visează. - De ce se amestecă mama unde nu-i fierbe oala? ţipă ea, roşie la faţă ca focul. Astea sunt treburile mele şi ale lui Vaier şi nu privesc pe nimeni altul în afara noastră. Noi şi numai noi le vom descurca! - Bine, draga mamii, replică Helena, după ce-şi reveni din surpriză, aşa să fie, dacă zici. Proastă sunt eu că nu-mi văd de ale mele. Numai să ştii că eu alt ţircus nu rabd! Că aici e casa nebunilor, drultek hâzal Şi mâine - poimâine îmi voi pierde şi eu mintea. O dată dacă se mai întâmplă, vă las. Mă duc la Victor sau acasă la Gherla! 358 — Biruitorii — XII Pe la sfârşitul lui februarie, Justus Badura, unul din vecinii de cameră ai lui Sever, se mută aiurea. Rămas fără chiriaş, consilierul Sykora se adresă lui Sever cu întrebarea dacă nu are cumva să-i recomande vreunul. Acesta se gândi îndată la Eugen Herlea. îl auzise în mai multe rânduri plângându-se de condiţiile în care locuia în casa funcţionarului poştal. Genu se înţelese din preţ cu domnul Sykora şi se mută de la 1 martie, aducându-l cu sine şi pe colegul său de cameră, Felician Vaida. Dacă în octombrie Sever primise cu uşurare plecarea prietenului său, de astă dată se bucură sincer văzându-l că revine. După lungile şi chinuitoarele frământări din timpul iernii, singurătatea îl apăsa mai nesuferită ca oricând. Se împrieteni repede cu Vaida, fiul unui funcţionar de bancă din Sibiu, care-şi rupea de la gură ca să-i trimită banii necesari studiului. Tânărul recunoştea fără jenă sărăcia de acasă şi se străduia din răsputeri să nu înşele încrederea celor ce se sacrificau pentru el. Urma cursurile Facultăţii de Ştiinţe, secţia de Chimie, şi nu părăsea ziua întreagă amfiteatrele şi laboratoarele. Avea mâinile şi hainele pătate cu diferite substanţe, al căror miros îl însoţea de fiecare dată când revenea de la Universitate. Bun la suflet, săritor, de o francheţe nesăbuită, de care nu se dezbăra, deşi-i trăsese de câteva ori ponoasele, era gata oricând să împartă cu tine ultima bucată de pâine sau ultimul ban. Cu originea sa modestă şi cu o asemenea fire, nu e de mirare că împărtăşea ideile socialiştilor. Se contrazicea adeseori pe tema aceasta cu Herlea. Genu accepta, în principiu, doctrina socialistă şi criticile la adresa unei societăţi pe care n-o considera nici pe departe desăvârşită. Se îndoia însă asupra sorţilor de a transpune în practică ceva ce i se părea a fi mai mult un sistem social abstract. Discuţiile se desfăşurau întotdeauna pe un ton prietenesc, nici unul dintre ci nu depăşea o anumită limită când îşi susţinea convingerile. Câteodată se adresau lui Sever, cerându-i să fie arbitru. Acesta 359 — Ion Gheţie — îşi spunea părerea, ori de câte ori credea de cuviinţă să o facă cunoscută. întâmplător se nimerea să fie când de partea unuia, când de partea altuia. Din această pricină, Herlea îl numea în glumă oportunist. Luaţi de Vaida, se duseră într-o seară la conferinţa unui gazetar întors de curând dintr-o călătorie în Rusia sovietică. Reuniunea se ţinea într-o sală din Mariahilf, sub patronajul organizaţiei vieneze a partidului socialist. Când sosiră ei, sala gemea de lume, nu fu chip să găsească un loc. împreună cu mulţi alţii se mulţumiră să sprijine zidurile. Publicul, destul de pestriţ, se compunea nu numai din partizani ai vorbitorului, ci şi din persoane fără convingeri politice sau cu convingeri opuse. Aceştia din urmă, în majoritate studenţi, întrerupeau conferinţa prin strigăte de dezaprobare sau prin râsete, repede înăbuşite de ţistuituri sau de chemările la ordine ale preşedintelui. Conferenţiarul, un bărbat slab, de vreo patruzeci de ani, cu o cicatrice prelungă sub tâmpla stângă, se oprea de fiecare dată şi arunca priviri speriate asupra asistenţei. După terminarea conferinţei, se trecu la discuţii. Abia acum atmosfera din sală se încinse cu adevărat. Vreme de un ceas se desfăşură o dispută pătimaşă, acoperită de interpelări, aplauze sau huiduieli. Numai cu greu reuşi preşedintele să calmeze spiritele încinse, care ameninţau să transforme reuniunea într-o încăierare. Lui Sever îi atrase atenţia un tânăr palid, înalt, plin de coşuri, cu nodul lui Adam proeminent. Ridicat în picioare, cu mâinile încleştate de mânerul scaunului din faţă, punea întrebări după întrebări conferenţiarului. Acesta, zăpăcit de avalanşa cuvintelor ce ieşeau din gura tânărului, dădea răspunsuri evazive sau ocolea pur şi simplu problemele. - Vă rog, vă rog foarte mult! sărea în picioare studentul cu o expresie contrariată. Eu am pus o întrebare! Pretind să mi se răspundă! Pe afiş scrie explicit că vor avea loc discuţii libere. Respectaţi-vă promisiunea, domnule preşedinte! Răsunară fluierături, câteva mâini înşfăcară umerii tânărului, silindu-l să se aşeze. Dar el zvâcni din nou în picioare, cu aceeaşi energie şi nestrămutată convingere. 360 — Biruitorii — - Vă rog, vă rog foarte mult! E dreptul meu să pun întrebări! Aşa înţelegeţi Dumneavoastră libertatea expresiei? Se înapoiară acasă după nouă, înfierbântaţi şi ei de atmosfera incandescentă din sală. - Ei, îţi pare rău de vremea pierdută? îl întrebă Genu pe Sever, văzându-l cum înaintează tăcut alături de el. - Nu, dimpotrivă, tăgădui acesta, mi s-a părut ceva extraordinar. Totul a fost cât se poate de nou pentru mine. La un moment dat era gata-gata să mă înscriu şi eu la cuvânt! - Ca să susţii şi tu, asemenea prietenilor lui Vaida că avem nevoie de socialism? îl iscodi Genu, ţintind de fapt în Vaida. Replica studentului în chimie nu întârzie. Ciorovăiala ţinu până acasă. Mergeau grăbiţi unul lângă altul, cu mâinile înfipte în buzunare, în seara aceea răcoroasă de martie. Ca de obicei, Sever interveni, aducând adversarii la sentimente mai bune. -Tu eşti făcut să împăciuieşti oamenii! constată Herlea cu o anumită ciudă. De ce nu-i laşi să se sfădească? Disputa e la fel de necesară în viaţă ca aerul! O dată sau de două ori pe săptămână, Genu şi Vaida se duceau la cafeneaua „Kloos", un local lipsit de pretenţii, accesibil pungilor modeste. Situat în vecinătatea Universităţii, îşi recruta clientela obişnuită din rândul studenţilor. Aici se întâlneau de obicei studenţii români, în marea lor majoritate ardeleni şi bucovineni. în seara când Sever intră pentru prima oară la „Kloos" împreună cu Herlea şi Vaida, găsi în jurul a două mese strânse laolaltă un grup de opt-zece tineri care discutau zgomotos în jurul paharelor de bere. Căderea guvernului de la Bucureşti, anunţată în ziarele de dimineaţă stârnise o animaţie deosebită printre ei. Vestea readuse la ordinea zilei abdicarea prinţului moştenitor, petrecută în ultimele zile ale lui decembrie. Unii dintre studenţi îi scuzau atitudinea, declarând că a fost o maşinaţie a liberalilor, care, iată, îşi primiseră pedeapsa meritată. Alţii, dimpotrivă, susţineau că prinţul se purtase uşuratic, fără spirit de răspundere. Dintr-un capriciu de moment, 361 — Ion Gheţie — ţara se vedea pusă în situaţia de a avea, mai devreme sau mai târziu, un rege minor. - De vină e politicianismul steril şi stupid care le-a luat minţile oamenilor de la război încoace! exclamă cu convingere Emil Potra, un tânăr subţirel, delicat, cu nişte mustăţi o idee cam lungi, albite de spuma berii. Din nenorocire, ne-am băgat şi noi, ardelenii, în hârdăul cu lături, unde ne simţim din ce în ce mai bine. Nu va trece mult până să ajungem în privinţa aceasta una cu regăţenii! La auzul acestor cuvinte, un student aflat în capul mesei schiţă un gest plictisit cu mâna stângă. îmbrăcat îngrijit, cu guler înalt şi cravată cu picăţele, avea trăsături prelungi, puţin feminine. Sever îl ştia bine. Era medicinistul Aurel Meţianu, nepot al fostului mitropolit, socotit de mulţi drept conducătorul studenţilor români de la Viena. Conştient de acest fapt, ca şi de superioritatea sa, se amesteca rar în vorbă, dar atunci era ascultat ca un oracol. Aşa se întâmplă şi de data aceea. Fu destul să dea din mână şi să-şi ridice capul, pentru ca în jurul mesei să se lase liniştea. - Nenorocirea noastră, zise el cu o voce cam stinsă, pe care şi-o corectă vorbind răspicat, nenorocirea noastră cea mare e că unificarea statului român s-a desfăşurat de la răsărit la apus şi nu invers. Altă viaţă am fi dus acum în România Mare! Noi, ardelenii, am realizat unitatea spirituală a neamului. Unitatea politică au înfăptuit-o însă alţii. - Cu toţii am înfăptuit unirea! îl contrazise Herlea. Ştiu ce vorbesc! La 1 Decembrie 1918 am fugit din şcoală de la Arad şi m-am dus acasă la Alba lulia. Ce-am văzut atunci, nu voi uita niciodată! Aurel Meţianu primi cuvintele lui Herlea cu un surâs îngăduitor. Se cunoşteau din liceu şi nu se prea simpatizau. - Desigur, nimeni nu neagă acest fapt, zise el, accentuând aparte cuvintele. Ca întotdeauna însă unificarea e o cucerire pe care o înfăptuieşte un anumit stat. Hegemonia politică nu e vorbă deşartă. A fost cazul Sardiniei şi al Prusiei în opera de edificare a Italiei şi a Germaniei moderne. 362 — Biruitorii — - Va fi aşa cum ziceţi, le atrase atenţia cu un oftat Vincenţiu Şoneriu, un moţ din Brad, voinic cât un munte, dar toate acestea sunt vorbe. Eu una ştiu: noi ne strângem unul altuia gâtul, în vreme ce ungurii abia aşteaptă să pună mâna pe Ardeal. încă puţin şi din biruitori vom deveni învinşi. - Fii fără grijă, frate, îl bătu pe umeri Anghel Banciu, student în drept. Acum că suntem cu toţii la un loc, nu mai pun ei mâna pe Ardeal până-i lumea şi pământul! Suntem de două ori mai mulţi ca ei, câtă frunză şi iarbă, numai să încerce şi vor vedea! - Dar dacă nu vor fi singuri? întrebă din colţul lui Eugen Herlea. îl contraziseră toţi, că la o adică nici noi nu suntem singuri pe lumea asta. Avem destui prieteni. Şi discuţia trecu la Mica înţelegere, la protecţia Franţei şi la slăbiciunea Germaniei istovită de război. Ca pentru a-i dezminţi, câteva zile mai târziu apăru în „Osterreichischer Kurier" un articolaş nesemnat, în care, discutându-se ultimele evenimente politice, se făceau afirmaţii din cele mai neplăcute la adresa românilor. Erau cam aceleaşi vorbe de ocară ce fuseseră vânturate de unguri în preajnna conferinţei de pace de la Trianon: lipsă de cultură şi civilizaţie, uşurătate, imaturitate politică. Articolul stârni vâlvă la cafeneaua „Kloos". Se află curând că autorul era Oskar Deutsch, un evreu originar din Ungaria. Fără a cere părerea cuiva, Vincenţiu Şoneriu îl aşteptă la ieşirea de la redacţie şi-I bătu măr, umplându-l de sânge. Fapta fu veştejită în toate ziarele şi taxată ca o mostră a felului cum înţeleg românii să rezolve disputele de principiu. Sesizat, rectorul îl exmatriculă pe bătăuş şi anunţă autorităţile, care eliberară un mandat de arestare împotriva lui. - Noi şi numai noi suntem de vină de cele întâmplate, noi îl avem pe conştiinţă pe zănaticul ăsta de Şoneriu! exclamă a doua zi Eugen Fierlea la cafeneaua „Kloos". Nu cu bătaia se rezolvă asemenea cazuri. Dar noi am preferat să discutăm în cafenea până ne-au amorţit limbile, în loc de a lua de comun acord măsurile ce se impuneau! 363 — Ion Gheţie — Sub impresia evenimentului, erau prezenţi în local mai bine de douăzeci de studenţi români. Se îngrămădiseră în jurul a patru mese reunite, fumau cu nemiluita şi înghiţeau unul după altul paharele de bere „Pfungstătter". - Şi ce măsuri puteam lua? se arătă sceptic Anghel Banciu. - Nici una! se înverşună Herlea. Să ne lăsăm călcaţi în picioare şi împroşcaţi cu noroi, fără a scoate un cuvânt! Doar avem o experienţă seculară în această privinţă! Se iscă rumoare. Unii nu pricepură exact cuvintele lui Herlea şi protestau. Alţii, dimpotrivă, îi dădeau dreptate, cerând să se ia măsuri imediate, deşi n-aveau idee despre ce anume putea fi vorba. - Dragă Herlea, interveni Meţianu, cu amabilitatea lui căutată, haide mai bine să vorbim deschis: ce crezi că ar trebui să întreprindem în împrejurarea de faţă? - Nu e vorba numai de împrejurarea actuală, observă Herlea, devenit dintr-o dată calm, ci de situaţiile de orice fel în care ne-am putea găsi la un moment dat. Astăzi a fost scandalul cu Deutsch, mâine va fi altul. Noi, cei ce studiem aici în capitala Austriei, avem nevoie de un organ, de o asociaţie, spune-i cum îţi place, prin care să ne apărăm drepturile şi să luăm atitudine atunci când e cazul. Drepturile tuturor şi ale fiecăruia dintre noi! - Adică un fel de sindicat? îşi ridică sprâncenele Meţianu. - Sindicat, organ, asociaţie, concedă Herlea, doar ţi-am spus că poţi folosi orice cuvânt vrei! - Herlea are dreptate! interveni hotărât Vaida. Trebuie să se ştie odată pentru totdeauna că suntem cineva, că reprezentăm ceva şi nu admitem să fim trataţi oricum. De trei ani de când sunt la Viena, am auzit şi citit zeci de insulte la adresa noastră. Nici unul din cei peste o mie de români care trăiesc în capitală n-a găsit de cuviinţă să replice măcar cu un cuvânt. Părerea lui Herlea, susţinută de Vaida şi de alţii, câştigă de partea ei pe cei mai mulţi. începură să discute furtunos, fără nici o ordine, într-o rumoare crescândă. Se ridicară şi 364 — Biruitorii — câteva voci care se îndoiau de succesul întreprinderii. Tuturor controverselor le puse capăt observaţia lui Sever: - Ce rost are să ne războim dacă e bine sau nu să avem o asociaţie a noastră? Ea există de peste cincizeci de ani: e „România Jună". Rămâne numai să facem din ea ceea ce pretinde momentul de faţă: o asociaţie pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale ale studenţilor români din Viena. XIII Propunerea lui Sever fu primită cu însufleţire de toată lumea. Singur Meţianu, care era preşedintele „României June", obiectă că societatea, potrivit statutelor în vigoare, urmărea cu totul alte scopuri şi anume să cimenteze unitatea spirituală şi culturală a studenţilor veniţi la Viena din diferite provincii româneşti. - Să schimbăm atunci statutele potrivit aspiraţiilor noastre actuale! propuse Anghel Banciu, însoţit de aprobările zgomotoase ale celorlalţi. - Pentru aceasta trebuie să convocăm adunarea generală a societăţii, observă netulburat Meţianu. Numai ea are dreptul să ia o asemenea hotărâre. - De ce să tărăgănăm lucrurile? se opuse Emil Potra. Periculum in mora]! Nu e de faţă comitetul director al societăţii în frunte cu preşedintele? - Aşa e! Să nu pierdem vremea! se auzi din toate părţile. Rămânând singur împotriva tuturor, Meţianu trebui să cedeze. Discuţiile se prelungiră până după unsprezece. Fu ales un comitet de redactare a statutelor, format din şapte studenţi: patru de la Universitate (Meţianu, Vaida, Doboş, Barbul) câte unul de la Academia de muzică (Dascălu) şi Institutul tehnic (Sever), cărora li se adăugă Eugen Herlea ca reprezentant al doctoranzilor. Dintre colegii săi de comitet, 1 1 întârzierea e primejdioasă, (lat.) 365 — Ion Gheţie — Sever nu-i cunoştea deloc pe Dimitrie Barbul, pe Marţian Dascălu şi pe Laurenţiu Doboş. întâiul, bucovinean din Văscăuţi, student în drept, era înalt, spătos, cu mustaţă groasă, haiducească, care-l îmbătrânea, ca şi vocea aşezată, adormitoare. La fel de înalt, dar slab şi uscat ca o prăjină, Marţian Dascălu umbla veşnic îngândurat, cu un crâmpei de melodie pe buze (studia compoziţia). Ajungea să bea un pahar de vin ca să devină cel mai vesel tovarăş de petreceri. Doboş, în schimb, student în filosofie, vorbea puţin şi nu zâmbea niciodată. Cu obrazul fin, prelung, ras cu îngrijire, arăta întotdeauna ca scos din cutie, cu hainele călcate şi gulere de-o albeaţă imaculată. La cafenea stătea în aceeaşi poză, cam studiată, picior peste picior, cuprinzându-şi genunchii cu palmele. Mare fu surpriza lui Sever când află că Doboş nu se trage din cine ştie ce neamuri înalte, ci e băiatul unui oier bogat din Tilişca Sibiului. Pentru ca să se bucure de liniştea necesară, şedinţele comitetului nu se ţinură nici la „Kloos", nici la sediul „României June", unde era un du-te-vino permanent, ci acasă la cei şapte membri, prin rotaţie. Potrivit înţelegerii, gazda punea la dispoziţia comitetului, o dată cu odaia, o cantitate rezonabilă de băutură şi ţigări. Era de prevăzut că discuţiile aveau să fie îndelungi şi animate. Prima şedinţă se ţinu acasă la Sever. Din consideraţie faţă de amfitrion, îl aleseră în unanimitate preşedinte al comitetului, calitate pe care o păstră în continuare. încă de la început se ciocniră două tendinţe opuse una alteia. Prima, reprezentată de Meţianu, Barbul şi Doboş, milita pentru menţinerea pe mai departe a caracterului cultural al societăţii, care trebuia să fie numai în subsidiar şi în funcţie de necesităţi un organ de luptă naţională şi universitară. Cealaltă îi reunea pe Herlea, Vaida şi Dascălu şi punea pe prim plan apărarea intereselor naţionale ale studenţilor vienezi. Sever, ca preşedinte, nu-şi manifestă în mod expres convingerile. în sinea lui, înclina spre tabăra lui Herlea, fără a desconsidera însă rolul cultural al „României June". 3 66 — Biruitorii — Lucrările se desfăşurau anevoios, deşi comitetul se întrunea de două ori pe săptămână. Aproape fiecare articol stârnea controverse. O după-amiază întreagă dură gâlceava în jurul articolului 1, în care se defineau rostul şi ţelurile societăţii. Numai cu greu reuşi Sever să-i convingă pe ceilalţi şase colegi ai săi să accepte soluţia de compromis potrivit căreia „România Jună" era „o societate pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale şi culturale ale studenţilor români din Viena". Oricât se strădui Vaida, secondat de Herlea, să includă printre interese şi pe cele universitare, îi fu peste putinţă să-şi impună punctul de vedere. Se opuseră Meţianu şi Barbul, argumentând că „România Jună" nu e şi nu trebuie să devină sindicat, că ei sunt studenţi, nu salariaţi. - Mai rămâne să ne afiliem la una din cele două internaţionale, ca să fim pe deplin în spiritul unei asemenea propuneri, surâse ironic Meţianu. Aceasta se va face însă fără participarea mea! Discuţiile se lungeau şi din pricina controverselor care izbucneau din nimic, alimentate de dezbaterile în jurul statutului. într-un fel, ele erau fireşti şi inevitabile. Sub influenţa paharelor de vin sau de bere, disputele deveneau adeseori incandescente. Aşa se întâmplă, de exemplu, când Meţianu propuse, ironic, afilierea la internaţională. - După părerea ta, se adresă el lui Vaida, pe acelaşi ton zeflemitor, revoluţiile sunt necesare? Trebuie să vărsăm şi noi în România sânge omenesc, să umplem puşcăriile cu cei ce nu ne sunt pe plac? Priveşte ce fac prietenii tăi în Rusia? - Nu sunt prietenii mei, răspunse calm Vaida. Şi-apoi în Rusia e o situaţie specială. O societate nouă se naşte asemenea fiinţelor vii. Iar naşterile sunt întotdeauna dureroase. - Mă rog, dar de ce să se facă exproprieri? interveni Doboş. De ce trebuie să-şi piardă tatăl lui Meţianu fabrica de sticlă, iar tata cele două mii de oi? - Să lăsăm chestiile personale, care n-au ce căuta în discuţie, replică Vaida. Dar e drept ca unii să se îmbuibe în 367 — Ion Gheţie — belşug şi huzur, în timp ce altora le lipseşte până şi pâinea cea de toate zilele? - Şi cum rezolvi, rogu-te, problema proprietăţii? reveni Meţianu. O iei celor ce-o deţin de drept, numai pentru că Prudhomme a spus că ,,/a propriété, c'est le vol"V Eugen Herlea nu se amestecă în dispută, văzându-l pe Vaida şi aşa hărţuit. Altădată însă se ridică hotărât împotriva lui Barbul, care afirmase că neamul românesc a reuşit să-şi păstreze fiinţa naţională şi să supravieţuiască numai plecându-se neamurilor şi stăpânilor vremelnici care i-au încălecat grumazul. - Oricâte dovezi ai aduce, dragă Herlea, eu rămân la părerea mea, zise bucovineanul, ştergându-şi mustăţile stufoase. Ce s-ar fi ales de noi dacă i-am fi înfruntat făţiş şi fără răgaz pe turci sau pe ruşi? Ne-ar fi şters de pe faţa pământului! Aşa, am stat cuminţi în locul nostru şi când s-a ivit un prilej propice am ridicat şi noi capul. Asta a fost politica instinctivă a românului în toate timpurile şi ea s-a dovedit înţeleaptă. - Dar polonezii? se încăpăţână la rândul lui Herlea. Ei nu s-au lăsat călcaţi în picioare şi s-au împotrivit la trei împărăţii. S-au luptat cu arma în mână în 1 794 sub Koszciusko. Au fost înfrânţi, mulţi au trebuit să-şi părăsească patria, dar au continuat să lupte. Au mers contra ruşilor în 1812, conduşi de Poniatowski, s-au răsculat în 1830, apoi s-au răsculat din nou în 1863. De fiecare dată au fost reprimaţi în mod barbar. Au murit cu miile, împuşcaţi şi spânzuraţi. Şi uite că n-au pierit de pe suprafaţa pământului, ci au continuat să trăiască şi să lupte. Argumentul lui Herlea făcu impresie. Până şi Barbul rămase descumpănit. - Polonezii se trag din oameni liberi, nu ca noi din iobagi, murmură el mai mult ca o scuză decât ca o justificare. - E drept, admise Herlea, netulburat. Dar oamenii lui Horea tot iobagi au fost şi au pus mâna pe furci şi pe topoare. Revoluţia 1 1 Proprietatea e un furt. (franc.) 368 — Biruitorii — din '48 n-au făcut-o numai câţiva intelectuali, lancu, Bărnuţ, Buteanu, ci mii şi mii de ţărani. Asta o ştim din cărţile de istorie, iar eu din gura bunicului meu, care a fost vice-tribun al lui Buteanu. Dacă nu ne-am fi împotrivit, noi, nepoţii şi strănepoţii iobagilor ardeleni de la 1867 încoace, cu braţele şi cu mintea, câţi am mai vorbi azi româneşte şi nu am îngroşa rândurile naţiei maghiare? Cu tărăgănări şi opinteli, izbutiră să dea de cap pricinii: la începutul lui mai, noile statute erau gata. Convocară adunarea generală a societăţii pentru a lua o hotărâre înaintea începerii examenelor de vară. Odaia de la Hofburg se umplu asemenea unui stup. Peste optzeci de studenţi răspunseră la apelul preşedintelui societăţii, printre ei vreo cinci-şase fete. Cele cincizeci de scaune împrumutate din birourile învecinate se dovediră neîndestulătoare. Mulţi stăteau în picioare în fundul sălii sau pe margini. Aurel Meţianu, în calitate de preşedinte, deschise şedinţa. Aminti în câteva cuvinte rostul convocării, apoi dădu cuvântul lui Sever să citească statutele. în timpul lecturii, în sală domni linişte deplină. După ce se trecu la discuţii, spiritul de ordine slăbi. Primii vorbitori aprobară, în general statutele, propunând modificări neînsemnate. Lucrurile se schimbară de îndată ce luă cuvântul Dimitrie Barbul. Toată lumea ştia că vorbeşte în numele lui Meţianu. Ca preşedinte, acesta nu voia să-şi expună direct convingerile, rezervându-şi rolul de arbitru la încheierea dezbaterilor. Barbul începu prin a evoca tradiţia pe jumătate seculară a societăţii. Ea fusese întemeiată de Eminescu, Aurel Mureşan, Slavici, Ştefanelli, Epaminonda Bucevski şi alţii, ca să servească drept organ al unităţii culturale a românilor, fireşte ca un prim pas spre cealaltă unitate, politică, a neamului. O dată cu întregirea etnică, politica iredenţei naţionale şi politice a încetat practic, lăsând loc problemei renaşterii culturale. în această direcţie trebuiau îndreptate, înainte de toate, străduinţele membrilor societăţii. Să se continue, deci, frumosul obicei al şezătorilor literare şi artistice şi să se facă, 369 — Ion Gheţie — în marginile posibilului, o propagandă cât mai activă pentru cunoaşterea şi aprecierea spiritualităţii româneşti. Fiind stimaţi pentru ceea ce facem, vom fi trataţi în consecinţă. Acesta eră cel mai eficace mijloc de a ne apăra de atacurile răuvoitoare şi de a salvgarda interesele naţionale ale studenţilor români din Viena. Eugen Herlea pricepu îndată încotro bat cuvintele bucovineanului. Ceru, de aceea, cuvântul şi începu să combată sistematic tot ceea ce acesta afirmase. Vorbi foarte degajat, cu o mână în buzunarul vestonului, rotindu-şi neîncetat privirile prin încăpere, ca şi cum ar fi voit să se convingă că toţi îl ascultă cu atenţie. Suntem jigniţi în presă, în conferinţe publice, la cursurile universitare, observă el, iar noi ce ne propunem să facem? Şezători literare şi artistice, serate muzicale, traduceri din poeziile româneşti! Am pierdut trei ani ca să scoatem un almanah prost tipărit, pe hârtie ieftină, cu poezii şi povestioare de valoare discutabilă, cerşite de la scriitorii din România. Cui a folosit acest almanah? Mai bine îl traduceam în nemţeşte şi încercam să-l vindem aici în străinătate, tot ne-am fi ales cu ceva. Nimeni nu neagă faptul că acţiunile culturale, bine gândite, sunt necesare. Dar alte iniţiative trebuie să aibă întâietate. Iredenţa română a încetat, acum că hotarele ţării se întind de la Tisa până la Nistru. S-au născut în schimb iredenţa ungurească, cea rusească şi cea bulgărească, iar ecourile lor răsună până în ziarele din Viena. Combaterea acestor mişcări în presă, folosind tribuna liberă a ziarelor sau prin viul grai în conferinţe cu caracter politic, e cel puţin la fel de importantă ca şezătorile şi almanahurile. „România Jună" trebuia să devină, potrivit statutelor, un organ de luptă, şi nu un simplu cenaclu literar, cum ar fi dorit unii. Sever, care şedea la masa prezidiului între Meţianu şi Herlea îi simţi pe amândoi încordaţi la culme. Bănuia că la cuvânt se vor înscrie noi vorbitori, aflaţi de o parte şi de alta a baricadei. Se ridică, de aceea, şi în câteva cuvinte făcu apel la unitate. Arătă că statutele s-au elaborat anevoios, după 37 o — Biruitorii — nesfârşite dispute. Aşa cum se înfăţişau acum, erau rezultatul unui compromis între două tendinţe la fel de legitime existente în sânul societăţii. Ele ofereau un modus vivendi1, singurul cu putinţă, pentru ca societatea să funcţioneze normal, spre mulţumirea tuturor. Propuse, în consecinţă, să se încheie discuţiile de principiu, care nu-şi mai aveau rostul, şi să se treacă la votarea proiectului de statute. Cuvântarea lui Sever, scurtă şi lămurită, fu întâmpinată cu aclamaţii: -Asta ne trebuie: unire, nu zadarnice logomahii! se auzi o voce groasă din fundul sălii. Altele i se asociară: - La vot! Să trecem la vot! Se optă pentru votul deschis, prin ridicarea mâinilor. Cu mare majoritate, statutele fură adoptate de adunare. Se trecu apoi la punctul următor de pe ordinea de zi: alegerea comitetului director şi a preşedintelui (potrivit statutelor, acesta urma să fie ales de plenul adunării din rândul membrilor comitetului). Se aşteptau la mai multe propuneri şi destulă zarvă până la desemnarea celor şapte membri şi a preşedintelui. Emil Potra tăie nodul gordian, ridicându-se în picioare: - Să rămână comitetul de redijare a statutelor drept comitet director, zise el. Oricum, alţii mai buni nu vom găsi! Propunerea lui Potra întruni o nesperată unanimitate. Realitatea era că toţi se cam săturaseră de vorbe, iar şedinţa ţinea de trei ore. - Dar preşedintele? întrebă Barbul, vădit contrariat de evoluţia evenimentelor. - Şi preşedintele! răsună din nou vocea groasă din fundul sălii. Şi ca să se înlăture orice echivoc, adăugă: Preşedinte să fie Sever Henţia! Strigăte de aprobare răsunară din toate părţile. Sever se făcu palid. în stânga sa, Meţianu număra cu vocea tare mâinile ridicate: „douăzeci şi trei, douăzeci şi patru, douăzeci şi 1 Mijloc de convieţuire, (lat.) 371 — Ion Gheţie cinci"...în dreapta, cineva îi strângea cu putere braţul: „Să nu cumva să refuzi!" îi şopti Genu. „Ridică-te şi mulţumeşte adunării!" De la Hofburg, Vaida şi Sever plecară împreună. Era o seară frumoasă şi caldă, cu o adiere abia simţită a vântului. încă nerevenit la sine, după emoţiile şedinţei, Sever îşi aminti de seara când ieşise de la Operă cu Edith von Dymsza. Şi deodată, nici el nu ştia de ce, îl cuprinse regretul că n-o are lângă el în clipa aceea. - Ei, greul abia acum începe, desluşi ca prin vis vocea lui Genu care îi ajunsese din urmă. Trebuie să ne punem serios pe treabă, dacă vrem să facem ceva. XIV Vestea că banca „Sălăjana" se reorganizează, sub conducerea lui Keller şi a prim-pretorului Henţia avu un răsunet deosebit nu numai în cercul oamenilor de afaceri, ci şi în întreg oraşul. Unii nu voiră să creadă până nu citiră în ziare anunţurile despre vânzarea bunurilor băncii şi despre condiţiile de retragere a vechilor acţiuni şi de emitere a celor noi. Victor nu mai putea ieşi în oraş fără ca lumea să se întoarcă după el. Interesul acesta neobişnuit pentru persoana lui îl măgulea, dar îi dădea în acelaşi timp un sentiment ciudat de nelinişte. Zvonurile care împânziră oraşul erau contradictorii. Ungurii îl suspectau că vrea să facă din vechea „Szilăgysăgi Bank" o instituţie românească. Dimpotrivă, românii (sau cel puţin o parte a lor) afirmau sus şi tare că s-a vândut ungurilor, acceptând să conducă o bancă ce fusese şi avea să rămână ungurească. Dacă voia să-şi plaseze banii, de ce nu alesese banca „Silvania", cu capital românesc, care numărase printre vice-preşedinţi pe răposatul său tată, vicarul? Oricât de bine intenţionat ar fi fost, singur printre atâţia unguri, va sfârşi prin a urla şi el cu lupii. în dosul acestor vorbe se afla negreşit Tarţia, membru în consiliul de administraţie al „Silvaniei" şi acoliţii lui, Deleu, Pteancu şi Tegzeş. 37 2- Biruitorii — Victor primi comentariile cu nepăsare, indiferent din partea cui veneau. La cafenea, doctorul Somogyi îl întrebă, pe faţă, dacă, după părerea sa, „Sălăjana" trebuia să fie românească sau ungurească. - Nici românească, nici ungurească, răspunse el cu convingere, ci o bancă prosperă. Afacerile sunt afaceri, domnule doctor, restul sunt vise. Nu-i aşa, Samu-bâcsi? se adresă el lui Keller, care stătea alături. - Se înţelege, răspunse bătrânul, încreţindu-şi fruntea. Cine ştie dacă până la capăt nu va ajunge o bancă evreiască? Peste câteva zile, Victor convocă acasă mai mulţi fruntaşi ai românilor: Orghidan, directorul liceului, judecătorul Erdelyi, Gurzău, deputat al partidului naţional, notarul public Mercaş şi alţii (avu grijă ca printre ei să nu se găsească nici un liberal). Acestora le ţinu un cu totul alt discurs. Banca va fi românească în măsura în care majoritatea acţiunilor se vor afla în mâini româneşti şi anume, întări el, în mâini româneşti sigure (pricepură cu toţii aluzia). Să subscrie prin urmare sume cât mai mari, având convingerea că vor fi bine folosite şi vor aduce dividende frumoase. Potrivit înţelegerii, la aceeaşi oră, Keller purta discuţii cu ungurii şi evreii şi-i îndemna la rândul lui să-şi verse capitalurile la „Sălăjana". Helena fu înştiinţată, şi încă printre primii, despre cele ce urzea fiul ei, împreună cu Keller, la bancă. - Adevărat ce se vorbeşte în oraş cum că ai intrat în tovărăşie cu Keller şi vreţi să luaţi în arendă Banca „Sălăjana"? îl întrebă ea. - Cum o s-o luăm în arendă? răbufni înciudat Victor. Doar banca nu-i moşie ca s-o arendezi! Simţindu-se obligat, o puse la curent cu planurile sale. Adăugă la urmă că îndată ce „Sălăjana" îşi va relua activitatea, părăseşte pretura. Helena primi vestea fără plăcere. Băncile mai dau şi bancrută, preturile însă niciodată. Când află că Victor subscrie o jumătate de milion şi primeşte în^schimb acţiuni în valoare de un milion, bănui că la mijloc e ceva necurat. 373 Ion Gheţie — - Pentru Dumnezeu, griji ce faci! îl avertiză ea. Să nu cumva să ajungi în temniţă, ca Grigore, fratele lui Gyuri! Deoarece băiatul îi răspunse cu un surâs dispreţuitor, se folosi de prilej ca să-l dojenească: - Tu te joci cu sutele de mii şi cu milioanele, iar pe bietul Laţi nu te-ai învrednicit să-l aduci nici astăzi acasă! De câte ori vine vorba, spui că n-ai bani şi să mai aştept! De fapt, chiar ea îi amintea mai rar de cel ce-şi dormea somnul de veci în pământ străin. Morţii cu morţii, iar viii cu viii. în Polonia sau în ţară, acelaşi lucru. Cei dispăruţi, Alexandru, luliu, Laţi, mamă-sa erau înmormântaţi în sufletul ei şi-i avea veşnic aproape. Victor se înhămă la muncă a doua zi după adunarea generală. Hotărî cu Keller să-şi împartă munca pe din două: el se va ocupa de lichidarea averii băncii, iar avocatul de preluarea vechilor acţiuni şi de emiterea celor noi. Trebui să călătorească la Cărei, Tăşnad şi Crasna, să trateze cu unii şi cu alţii, să se tocmească. Pertractările se întinseră până în martie, dar se încheiară cu bine: imobilele fură vândute cu preţul de un milion şapte sute de mii. Mai multă bătaie de cap îi dădu înstrăinarea pământului. Şapte amatori se prezentară unul după altul la sediul băncii. Victor avu buna idee de a organiza licitaţie pentru fiecare proprietate în parte. în felul acesta, pământul se adjudecă cu preţul nescontat de trei milioane de lei. Fără succes rămase însă lichidarea băii de aramă de la Plopiş. Deşi se porni de la suma derizorie de trei sute de mii, nimeni nu se arătă doritor să cumpere o mină care-şi dusese proprietarul la faliment. O dată cu întoarcerea primăverii, îşi reluă inspecţiile prin plasă. Profită de ocazie ca să stea de vorbă cu Gergely-bâcsi din Uileac, cu Augusta şi cu unchiul acesteia Virgil Bărnuţ din Bocşa, îndemnându-i să subscrie cât mai mulţi bani la „Sălăjana". Ştia că nu-i va fi prea uşor, cel puţin la început, şi voia să fie înconjurat de persoane de încredere. Se duse şi la Zăgani, unde notarul Maier le făcea greutăţi. După ce-i purtase 374 — Biruitorii — cu vorba toată iarna şi tărăgănase încheierea noului contract de arendare, de data aceasta le declară pe faţă că primăria are de gând să ia asupră-şi exploatarea băilor. Orice explicaţii şi stăruinţe se dovediră fără de folos. îngândurat şi nemulţumit, se înapoie la Silvania, fără să-i treacă prin minte ce surpriză neplăcută îl aşteaptă. în dimineaţa următoare sosirii, Jancso Mariska, secretara de la pretură, îl întâmpină vădit agitată. - Un domn inspector de la Bucureşti vă caută. E aici de la opt fix. L-am poftit în biroul Dumneavoastră. Victor mai avusese destule inspecţii. De obicei, îl trimiteau pe inspectorul Pavlovici, un bărbat mai în vârstă, ardelean, politicos şi binevoitor. De astă dată găsi un altul: scund, slab, cu faţa imobilă şi ochi negri scormonitori. îl chema Anastase Donciu. Victor se scuză că l-a făcut, fără voia lui, să aştepte şi rosti câteva cuvinte de circumstanţă. Dar inspectorul îl întrerupse. Scoase din servieta plină de acte un dosar şi-l aşeză pe masă. în fraze scurte, oficiale, îi aduse la cunoştinţă că s-a depus la minister o plângere împotriva lui, cu numeroase capete de acuzare, iar el a fost trimis anume de secretarul general să ancheteze cazul. Foarte scrupulos în îndeplinirea formalităţilor, îi înmână legitimaţia de serviciu şi delegaţia prevăzută cu sigiliul şi iscăliturile de rigoare. Victor simţi că i se cufundă pământul sub picioare. Urechile îi vâjâiau, ochii i se împăienjeniră, iar în dreapta, sub coaste, îl fulgeră o scurtă junghietură. - Şi de ce anume sunt acuzat? întrebă el, cu vocea înjumătăţită, care-i suna străină. - O, mai uşor ar fi să vă spun de ce nu sunteţi acuzat, făcu inspectorul, cu un zâmbet care voia să fie vesel, dar fu neplăcut. îşi puse tacticos ochelarii, luă o hârtie şi începu să citească tărăgănat, inexpresiv, ca un grefier când dă lectură actelor aflate la dosar: neglijarea îndatoririlor de serviciu, favoritism în numirea unor persoane, pretinderea şi primirea de recompense băneşti pentru aceste manopere, destituiri şi 375 — Ion Gheţie — suspendări abuzive, concesionarea, sub presiune, a băilor de la Zăgani, proprietatea comunei, folosirea autorităţii de prim-pretor pentru cumpărarea şi vinderea, în condiţii oneroase, a pământului de la Pericei, exercitarea concomitentă a funcţiei de director al băncii „Sălăjana", fapt interzis de lege. Victor ascultă năucit capetele de acuzare. Pe măsură ce înşirarea se apropia de sfârşit, deveni mai liniştit. Nimic din ceea ce i se aducea la cunoştinţă nu putea fi folosit împotriva sa, fie pentru că erau lucruri inventate, fie pentru că acţiunile sale se petrecuseră în deplină legalitate. Meticulos şi corect, inspectorul declară că, până a începe cercetările, ar dori să-i cunoască propriul punct de vedere. Discuţia, de fapt un interogatoriu în lege, dură două ceasuri. Donciu îi nota conştiincios răspunsurile pe jumătăţi de coală, îngrijit tăiate, pe care le numerota înainte de a le aşeza una peste cealaltă. - Cu regret trebuie să vă anunţ, zise el în încheiere, că până la terminarea anchetei, potrivit legii, sunteţi suspendat din funcţie! Un val de mânie albi obrazul lui Victor. Un tremur mărunt, dar sâcâitor, îi cutreieră membrele, fălcile i se uniseră într-o încleştare dureroasă. O clipă crezu că nu va fi în stare să rostească nici un cuvânt. - Aş dori să vă spun şi eu o întrebare, zise el, ridicându-se cu greutate. E vorba de un denunţ anonim? - Desigur că nu, îl încredinţă inspectorul. Reclamaţiile anonime se duc direct în coşul de hârtii. - Pot cunoaşte numele reclamantului? - E dreptul Dumneavoastră să vă cunoaşteţi acuzatorii. Sunt trei: Artemie Pteancu din Silvania, Coloman Maier din Zăgani şi Pompei Paşca din Giurtelec. Victor nu-şi aminti mai târziu cum a ieşit din pretură. Se trezi în faţa claustrului, înaintând maşinal, cu servieta sub braţ. Deşi vestea suspendării nu avusese când să se lăţească prin oraş, i se părea că fiecare trecător îl fixează într-un fel 3/6 — Biruitorii — anume. Fără să ştie, paşii îl duseră acasă la Mărioara, în curtea „Silvaniei". - Jezus-Mâria! exclamă Helena de cum dădu ochii cu el. Dar cu tine ce s-a întâmplat? Văzându-I aşa de schimbat, se temu că a murit cineva foarte apropiat, iar Victor a venit s-o înştiinţeze. Când acesta îi spuse că a fost suspendat, îşi bătu palmele laolaltă: - E sfârşitul pământului! strigă ea disperată. Ce ne vom face acum? -Asta e mâna lui Tarţia! observă Mărioara, care asistase la convorbire. - Şi când te gândeşti că i-am ridicat cu mâna mea suspendarea ticălosului de Paşca! izbucni Victor. Uite răsplata! Pentru frumos om s-a rugat mama de mine să-l iert! într-un moment de furie, se gândise să-şi înainteze demisia, ca un gest de protest. îşi dădu seama îndată că ar fi fost o prostie: lumea ar interpreta-o ca o recunoaştere a vinovăţiei. Respinse şi sugestia Helenei de a se adresa lui Guşti. Unchiu-său nu mai era ministru şi nici nu-l vedea cu ochi buni de când se înscrisese la averescani. Luă însă legătura cu Miron, şeful averescanilor din judeţ, acum prefect, care-l sfătui să stea liniştit şi-l asigură de întregul său sprijin de ar fi fost nevoie. Aşa nedorită, suspendarea îi lăsă răgazul de a se ocupa mai îndeaproape de treburile băncii. Câteva zile după discuţia cu inspectorul nu fu deloc în apele lui. îl durea capul, trupul şi-l simţea ca bătut, nu avea somn. Junghiul acela ascuţit de sub coaste continua să-l supere. Se arătă lui Antalffy, care-i spuse că totul vine de la nervi şi de la vezica biliară şi în scurtă vreme îi va fi mai bine. Aşa se şi întâmplă. Se aruncă înverşunat în muncă, parcă pentru a uita cele întâmplate. Vinderea acţiunilor se apropia de sfârşit. Afluenţa cumpărătorilor întrecea aşteptările. Până la 20 mai, subscripţiile se ridicară la peste două milioane de lei. Keller spera ca într-o săptămână să vândă ultima din cele două mii cinci sute de acţiuni. Victor privi multă vreme foaia dreptunghiulară de hârtie verde- 377 — Ion Gheţie — cafenie, tipărită după modelul unui gravor din Oradea. Avea un chenar subţire închipuind o împletitură de frunze şi flori. în mijloc, cu litere mari, era trecută valoarea acţiunii şi numărul ei de emisie. Sus, pe un frontispiciu în forma unei panglici figura în româneşte numele instituţiei: Banca Industrială şi Comercială Sălăjana, S.A. Capetele panglicii erau susţinute de Mercur, cu sandale înaripate şi caduceul, şi de o zeitate feminină, cam dezbrăcată, al cărei nume nu-l cunoştea. Pe lângă recuperarea vechilor acţiuni şi vinderea celor noi, mai trebuiau revăzute toate hârtiile şi bilanţurile din ultimii şapte ani în vederea alcătuirii bilanţului definitiv, o muncă uriaşă pe care Victor o luă asupra sa. împins de o patimă necunoscută până atunci, sosea la bancă dimineaţa la opt, deodată cu funcţionarii, şi pleca la lăsarea serii. Nu mai avea răgaz să se întoarcă acasă la prânz şi trimitea să i se aducă mâncarea de la restaurantul lui Both de peste drum. Pleca întotdeauna cu servieta burduşită de acte, asupra cărora zăbovea aplecat până noaptea târziu. Deşi nu voia să o recunoască nici faţă de sine însuşi, rămânea închis ziua întreagă şi pentru a nu da ochi cu lumea care-l privea într-un anumit fel, de când fusese suspendat din funcţie. XV Discuţia tăioasă cu Helena (în care toată dreptatea era de partea mamei sale), o încredinţă pe Mărioara că au ajuns într-un punct dincolo de marginile căruia nu puteau trece. Neorânduiala din viaţa lor trebuia curmată din rădăcini, altfel ea ameninţa să le dezbine cu desăvârşire căsătoria, şi aşa zdruncinată. Neînţelegerile dintre soţi îşi aveau părţile lor ascunse, vechi de un an de zile, iar o soluţie nu era tocmai uşor de găsit. Oricât de convinsă ar fi fost de necesitatea unei explicaţii, Mărioara îşi dădea seama că ea va fi penibilă, deoarece nu vor putea ocoli motivul adevărat al schimbării produse în existenţa lor. De aceea, în sinea ei, ar fi amânat bucuroasă discuţia hotărâtoare cât mai mult cu putinţă. 378 Biruitorii — Cam aceeaşi era şi starea de spirit a lui Vaier. în plus, el se simţea vinovat de cele petrecute în ultimul timp. Orice scuze ar fi invocat, întrecuse măsura. Regretele sale ţinură de astădată mai mult decât ceasurile de mahmureală de a doua zi dimineaţa, începu să se întoarcă acasă la lăsarea serii, ba chiar i se întâmpla să nu iasă deloc după-amiezile. Ce-i drept, fu ajutat şi de împrejurări. Veniră sărbătorile, Floriile, săptămâna mare, apoi Paştele, care anul acela se prăznui deodată de credincioşii de ambele rituri. Oamenii luară drumul bisericilor sau rămâneau acasă, cafenelele şi restaurantele se goliră. Gyuri Pop dispăru într-o bună zi din Silvania, chemat degrabă la Uileac, unde tatăl său, Gergely-bâcsi, avusese o criză de inimă. La rândul său, Bubi se urcă în automobil, împreună cu soţii Henegariu, care aveau vacanţă, şi se duse la Cluj, iar de aici la Bucureşti. După 1 mai se înapoiară amândoi. Lui Gergely-bâcsi îi mergea mai bine, orice pericol imediat fiind îndepărtat, iar cursurile şcolilor se reluară în ziua de 3 mai. îndată după aceea, conduita lui Vaier deveni şovăitoare. Nu lipsea o zi de la cafenea şi revenea tot mai târziu acasă. Chefurile şi partidele de cărţi păreau să-i fie singura preocupare. De ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ziua onomastică a lui Henegariu, avu loc un chef monstru la „Gyurko", plătit, se înţelege, de Bubi. Vaier se înapoie pe la trei, in floribusizbindu-se de mobile şi râzând de unul singur. „E momentul să pun lucrurile la punct", îşi spuse hotărâtă Mărioara. „Mama are dreptate: ne facem de râsul lumii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Azi se mai poate îndrepta ceva, mâine va fi prea târziu". De când Vaier îşi reluase viaţa de noapte, devenise peste măsură de nervoasă şi suferea iarăşi de aranyer1 2. Se aştepta ca după masa de prânz bărbatul ei să aducă vorba de întoarcerea târzie din cursul nopţii şi să murmure 1 Cu chef, ameţit, (lat) 2 Hemoroizi, (magh.) 379 — Ion Gheţie — câteva cuvinte de scuză. Aşa s-ar fi întâmplat, dacă vinovatul n-ar fi picat de pe picioare de oboseală. De îndată ce puse capul pe pernă, începu să respire regulat şi adânc, ca oamenii ce dorm fără grijă. Biruită şi ea de oboseală, căci pândise întoarcerea lui Vaier, Mărioara adormi, la rândul ei. Nişte zgomote venind din camera de zi o treziră din somn. Gata îmbrăcat, cu pardesiul pe braţ, bărbatul ei se pregătea să părăsească pe furiş casa. - Aşază-ţi pardesiul în cui şi vină în dormitor, sună încă adormită şi neprietenoasă vocea Mărioarei. Vaier se supuse. Tot timpul cât vorbi Mărioara, stătu ca pe ace, cu privirile strecurate din când în când spre ceasornicul de pe noptieră. - Bine, Ţirmulică dragă, ai dreptate, aşa-i cum spui, recunoscu el, spăsit. Am cam întrecut măsura. De o mie de ori te rog să mă ierţi. Nu se va mai repeta, o să vezi. De mâine devin alt om. îţi dau cuvântul de onoare! O sărută afectuos pe fruntea netedă, boltită, străbătută de cute premature şi întinse mâna spre pălărie. - Nu de mâine, ci chiar de azi! îl fulgeră ea. - Dar, Ţirmulică dragă, sunt invitat de Bubi şi am promis să mă duc! protestă Vaier, retrăgându-şi mâna. Stau un ceas, unul singur, apoi mă scuz. La opt fix sunt acasă. Mărioara clătină capul neînduplecată. Deşi se stăpânea din răsputeri, îi lipsea foarte puţin să nu izbucnească. - Lasă, că se va ţine masa şi fără tine! îl asigură ea, mohorâtă. Nu se închide „Calafatul" de vei lipsi. Vin să fie, că băutori, har Domnului, se găsesc destui! Vaier se opri descumpănit. Aşeză pardesiul pe spătarul unui scaun şi, ca să câştige timp, se apucă să-şi şteargă cu batista lentilele ochelarilor. O expresie chinuită i se întipări pe figură. Părea dezgustat de toate şi mai ales de sine însuşi. Făcu câţiva paşi prin dormitor ca omul care nu-şi află locul şi nu are idee încotro s-o apuce. Apoi din senin apucă pălăria şi pardesiul şi o şterse pe uşă afară. 380 Biruitorii — - Bagă de seamă, auzi în urmă vocea clocotind de mânie a Mărioarei, de pleci astă-seară, te vei căi! Vaier intră la „Calafat" hotărât să rămână un ceas, unul singur, iar la opt să fie acasă. Din nenorocire pentru el, Bubi îi chemase la „vindecare" după cheful din ajun. în nouă cazuri din zece, „vindecarea" însemna o a doua petrecere, uneori mai straşnică decât precedenta. Aşa se întâmplă şi în seara aceea. La 11, comesenii se transportară la „Gyurko", unde rămaseră până la 4. Când ajunse acasă, Vaier era beat-criţă, cum nu mai fusese de mult, vorbea de unul singur cu voce tare şi răsturna tot ce-i ieşea în cale. Zărind-o pe Mărioara pe canapeaua din Wohnzimmer, înlemni într-o poziţie caraghioasă, cu gura căscată şi braţele căzute de-a lungul corpului. - Ce...ce faci...acolo? se bâlbâi el. Mă spionezi? - Taci din gură! îl înfruntă Mărioara. Faci atâta larmă că scoli toată casa! Vaier croi un gest larg cu mâna dreaptă, se dezechilibră, gata-gata să cadă. - Lasă s-o...s-o scol! se semeţi el, cu limba împleticită. Sunt acasă la mine! Dacă vreau, pot să şi cânt! Ridică din nou mâna, se clătină mai tare ca adineaori, încât trebui să se ţină de spătarul unui scaun. Mărioara se temu că va cădea şi îşi va sparge capul. Zărind expresia de mirare îngheţată din ochii soţiei sale, Vaier izbucni într-un râs nestăvilit. Cu o voce răsunătoare, deşi nu tocmai sigură, se apucă să cânte: - Un băiat iubea o fată, tirai-tirai, hop-hop-hop, hop-hop! Cuvintele deşucheate îi sporiră veselia. Se îneca pur şi simplu, cutremurându-se de râs. Din senin începu să sughiţă. - Isprăveşte odată! i se adresă Mărioara între poruncă şi rugăminte. Câţiva paşi răsunară pe culoarul ce ducea spre celelalte odăi şi spre dependinţe. Uite, ai trezit-o pe mama! - Nu-i nimic, observă Vaier cu humor, tot se face în curând ziuă! Dă-mi un castravete acru! Vreau un castravete acru! 381 — Ion Gheţie — Mărioara se înşelase. Nu era Helena, ci slujnica, buimăcită de somn, cu spaima în ochi. - Du-te, Vironică, şi te culcă! o linişti Mărioara, încercând să se scape de ea. - Halgass egyszerl îl apostrofă printre dinţi pe Vaier. Nem szegyeled magadat igy beszelni a cseled eldttV Intervenţia ei turnă gaz pe foc. Vaier uită pe loc de castravete şi de slujnică. - De ce vorbeşti cu mine ungureşte? se răsti el, negru de supărare. Ce, sunt ungur? Dar ce mă mir? Voi Henţeştii sunteţi toţi nişte unguriţi! Mărioarei i se tăie răsuflarea la auzul acestor cuvinte. - Cine-i ungurit între noi? întrebă ea, indignată. Nu cumva eu? De la o clipă la alta, lui Vaier îi pieri ţâfna. Obrazul încruntat i se destinse într-un surâs larg. Se rezemase de tocul uşii dinspre culoar, simţindu-se astfel mai în siguranţă. Se frângea însă mereu în două, de parcă ar fi vrut să-i facă temenele. - Nu...tu nu...chicoti el, amuzat. Tu nu eşti ungurită. Tu...eşti numai bolnavă de hemoroizi. Altcineva e ungurit. Ştii tu cinei Vrei să-ţi cânt ceva pe ungureşte? Ceva nou de tot, un cântec no-nostim, cum spun regăţenii, l-am auzit aseară! Şi cu aceeaşi voce răsunătoare, dar nesigură, începu, cu faţa numai zâmbete: - Nincsen penzem a Rozira, Elkoltottem a moziral Sau altul, dacă acesta nu-ţi place: Sâri-neni zsebkenddje, Felâlott a Sanyi-bâcsi nyakkenddjel1 2 Mărioara tremura toată de enervare şi de frig. Wohnzimmer-ul cu tavanul lui de sticlă era răcoros, iar ea aşteptase neclintită ceasuri în şir pe canapea. Vorbele de-a dreptul neruşinate ale cântecului o scoaseră din ţâţâni: 1 Taci odată!...Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa în faţa slujnicii (maghM 2 Nu am bani pentru Rozi, i-am cheltuit la cinema!...Batista lui Sari-neni, S-a ridicat cravata lui Sanyi-bâcsi! (magh.) 382 — Biruitorii — - Apoi rămâi şi cântă singur şi culcă-te unde vei şti! ţipă ea cu o vehemenţă care-l descumpăni pe Vaier, părăsind încăperea. Un minut mai târziu, Vaier bătea cu pumnii în uşa încuiată a dormitorului. - Deschide, că de nu, plec de acasă şi nu mă mai întorc! o ameninţă el. Niciodată! Auzi! Niciodată! Mai strigă de câteva ori „niciodată", apoi văzând că e degeaba, se potoli. Helena ascultase cu sufletul la gură grozavele bubuituri din uşa dormitorului. După ce conteniră, îşi spuse că, biruit de băutură, Vaier se va fi culcat pe canapeaua din Wohnzimmer. Aşa credea şi Mărioara. A doua zi dimineaţa, odaia de zi era însă goală. Nimic nu arăta că Vaier ar fi dormit acolo. Celor două femei, adevărul li se înfăţişă în toată cruzimea la prânz şi apoi seara, când Vaier nu se înapoie acasă. Mâncară numai ele două în prânzitorul care li se păru pustiu. - Numai să nu i se fi întâmplat ceva, aşa ameţit cum era! se nelinişti Mărioara, socotindu-se într-un fel vinovată de cele întâmplate. - Nu vorbi prostii! i-o reteză Helena cu asprime. Dacă era să păţească ceva, aflam de mult! De bună seamă că în minuta asta îşi udă gâtlejul în cine ştie ce loc blestemat! Acestea au fost singurele cuvinte rostite în timpul mesei de seară. înainte de a se culca, Helena desluşi în dormitor un sunet ciudat, asemenea scâncetului unui câine bătut. Cu capul cufundat în pernă, Mărioara se cutremura în hohote sfâşietoare. - M-a lăsat! se tânguia, înecată în suspine. A plecat şi nu se mai întoarce! Şi numai eu singură port vina la toate! Multă vreme Helena nu izbuti să-i smulgă un cuvânt. Ofta şi gemea, scuturând cu îndărătnicie capul. Până la urmă, cu obrazul înroşit de lacrimi, îi mărturisi printre suspine că de la pierderea ultimului copil, între ea şi Vaier nu existau nici un fel de legături trupeşti. 383 — Ion Gheţie — - Doamne sfinte! se cruci Helena, dar asta-i sminteală curată! Chiar dacă nu-ţi place, trebuie să te supui. E datoria ta de soţie. - Nu... nu de asta... de... plăcere e vorba, se destăinui mai liniştită Mărioara. Dar nu mai vreau copii! Doi mi-au fost de-ajuns. l-am dorit, i-am aşteptat, m-am chinuit să duc sarcinile la capăt şi amândoi au murit! Nu mai vreau, nu-mi mai trebuie! Adăugă, molcomită după lacrimile şi suspinele fără număr, că îl consultase pe Gologan, bătrânul mamoş al spitalului din Zalău, care-i declarase solemn: „Stimată doamnă, fiecare nou copil poate fi o nouă primejdie de moarte! De azi înainte uşa dormitorului trebuie să rămână închisă pentru soţul Dumneavoastră!" - Ce ştie Gologan! exclamă dispreţuitoare Helena. Un îngâmfat bătrân şi nătâng! Cu alţi doctori trebuia să te cauţi, şi nu la Zalău, ci la clinică, în Cluj. Şi-apoi poţi trăi foarte bine cu bărbatul şi fără a avea copii! Hai, dragă, linişteşte-te, totul va fi bine! O mângâie şi o ogoi ca pe un copil mic, apoi stinse lumina şi o lăsă să se odihnească. Mărioara adormi târziu. Ofta mereu, iar în urechi îi răsunau cuvintele lui Vaier, parcă ar fi fost rostite aievea: „Niciodată! Niciodată!" „Proastă mai e!" gândi Helena cu ciudă, dar şi cu o urmă de duioşie. „Nu degeaba a crescut la călugăriţele de la Frohsdorf, care o puneau să se scalde cu cămaşa de noapte pe ea!" îndată ce putu, se duse la Victor şi-i povesti totul din fir în păr, fără a-i ascunde nimic. - Vezi, nu întârzia, îi repetă ea la plecare. Caută-I şi vorbeşte-i. Să-l aducem acasă, până nu se lăţeşte zvonul în tot oraşul! Erau la câteva zile după suspendarea din funcţie a lui Victor. Băiatului numai de necazurile Mărioarei nu-i ardea. Totuşi a doua zi dimineaţa trecu pe la profesorul Romi Meteş, prietenul lui Vaier, la care acesta trăgea pe vremea când era burlac. Romi îi confirmă că într-adevăr Vaier e la el, dar că, pentru 384 — Biruitorii — moment, lipsea de acasă. Fusese poftit în ajun la o petrecere de Schi11, proprietarul celei mai întinse vii de pe Măgură şi a unor livezi de piersici, şi încă nu se întorsese. La restaurantul „Gyurko" oblonul era ridicat pe trei sferturi, iar uşa dată la perete. - Cheamă-I pe domnul doctor Nilvan, se adresă el unui chelner care ducea spre un cabinet separat o tavă încărcată cu cafele negre. - Domnii mi-au poruncit să nu-i deranjez în nici un fel, răspunse chelnerul, cedând numaidecât la vederea monedei de un pol. Uşa de la cabinetul privat rămase întredeschisă. Vorbe fără şir răsunară învălmăşite, apoi se curmară. O vioară dezacordată mai scârţâi câteva clipe în surdină. Se auzi o voce: „Palukes, Palukes! AufstehenV Alta îi urmă, piţigăiată: „Te caută drăguţa!" Cineva râse gros, din adâncul gâtlejului. Vaier Nilvan apăru în cadrul uşii, numai în cămaşă, cu cravata desfăcută şi gulerul răsucit într-o parte. Avea faţa trasă, de o paloare bolnăvicioasă şi aerul aiurit al celui trezit atunci din somn. - Tu eşti, Viţi? îngăimă el, hăbăuc, neputându-şi crede că îl are în faţa ochilor pe cumnatul său. - Vezi bine că eu! răspunse Victor, rece. Am venit să aflu când ai de gând să curmi scandalul şi să te întorci acasă. Vaier zâmbi încurcat. în sinea lui ar fi dorit şi el să se împace cu Mărioara. Trăsăturile răvăşite i se lungiră şi mai mult, accentuând aerul de uimire prostească care-i flutura pe buze. - Apoi... eu... fireşte... nu-i aşa, se fâstâci el, asemenea unui şcolar prins cu o poznă. O să trec negreşit încă acum dimineaţa... - Ba în starea în care eşti să nu cutezi a te înfiinţa, căci vei găsi uşa închisă, îl avertiză Victor, cu o hârâială neplăcută în glas. Vaier tresări, de parcă abia atunci ar fi băgat de seamă în ce fel e tratat. - Ce spui? se scutură el. Cu mine vorbeşti? 1 1 Scoală-te! (germ.) 385 — Ion Gheţie — - Dar cu cine altul? Că doar aici suntem numai noi doi. Se uită împrejur ca să se încredinţeze că nu-i aude nimeni. Ascultă-mă cu luare-aminte. Văd că ţi-e capul limpede şi am cu cine sta de vorbă. Nu ştiu ce gânduri ai, dar vreau să afli, o dată pentru totdeauna, că soră-mea nu-i o rapandulă cu opinci de pe Uliţa Românească, s-o laşi în toiul nopţii şi să nu te mai întorci acasă! - Cum de-ţi îngădui să vorbeşti cu mine pe tonul ăsta? izbucni Vaier, umflându-şi pieptul. Nimeni în lume n-are dreptul să se amestece în căsnicia mea! - Ba are, i-o tăie Victor cu hotărâre, dar calm. Eu am acest drept şi în zadar vei încerca să mi-l tăgăduieşti. Din toamnă de când te-ai mutat în Silvania, unde noi te-am adus, o ţii într-un chef, cu Gyuri, cu Bubi şi cu alţii. Pe ei lasă-i să petreacă, că nu sunt la casele lor. Tu însă eşti. Te compromiţi în cele mai ordinare societăţi şi ne târăşti numele în noroi. Nu te gândeşti oare ce spune lumea, auzind că judecătorul Nilvan se dă în spectacol în fiecare seară la „Calafat" sau la „Gyurko", făcând pe clovnul, ca să-i distreze pe ceilalţi? Sau că-ţi toci banii la cărţi şi ai o sută de mii datorii la zarafii de pe Uliţa Jidovească? Are şi Mărioara partea ei de vină faţă de tine, nu zic nu. Aţi trecut amândoi prin încercări grele. Orice lucru se poate îndrepta, numai să fie bunăvoinţă la mijloc. Dacă însă n-o mai iubeşti şi nu vrei să mai trăieşti cu ea, despărţiţi-vă. Neam de neamul nostru n-a făcut una ca asta, dar tot mai bine va fi aşa, decât să vă canoniţi unul pe altul viaţa întreagă. - Aici te înşeli, îl întrerupse Vaier mai îmbunat, aşa cum te înşeli şi când spui că n-aş iubi-o pe Mărioara. Sunt gata să mă întorc şi astăzi, dar în casa mea. Şi ea se va chema aşa numai atunci când în ea vom sta numai eu şi Mărioara. Victor înţelese încotro bat vorbele cumnatului său şi-i dădu dreptate. -Aşa să fie, conveni el. Trebuie să ai răbdare o săptămână-două, până pun la cale totul. O plecare a mamei acum ar da de vorbit. Tot spunea ea că la vară se mută la mine, unde e 386 — Biruitorii — aerul mai curat şi mai multă răcoare. Nu se va întoarce la voi, bizuie-te pe vorba mea. Victor nu spuse nimic Helenei despre înţelegerea cu Vaier. Spre seară, acesta reveni acasă. Nici de o parte, nici de cealaltă nu se rosti un cuvânt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mărioara şi Vaier se înţeleseră din priviri. Fiecare dintre ei îşi dădea seama că o discuţie ar fi fost în momentul acela inutilă. îndată după cină, se retraseră în camera lor. Vreme îndelungată Helena auzi murmurul stins al vocilor ce răzbeau până la ea. Apoi, deodată, se lăsă o linişte adâncă. Trecură aşa vreo cinci minute. Nemaiputându-se stăpâni, ieşi în cămaşă şi în picioarele goale în culoar. Din câţiva paşi ajunse la uşa dormitorului. Ascultă atentă câteva clipe, apoi, plină de mulţumire, se înapoie în camera ei. XVI întreagă luna mai Sever fu ocupat cu treburile „României June". Fiecare ceas liber şi-l petrecea la sediul societăţii de la Hofburg, ba uneori fura şi din timpul hărăzit studiului, rămânând să câştige ceea ce irosise în timpul nopţii. Ceilalţi membri din comitetul director îi mai dădeau câte o mână de ajutor, dar greul tot pe umerii lui cădea. Trebuiră, întâi şi întâi, să înscrie societatea la tribunal, pentru a dobândi astfel personalitate juridică. Compuseră apoi câteva articolaşe despre scopul şi formele de activitate ale „României June", accentuând asupra noii sale orientări. Prin Meţianu şi Potra, care aveau legături cu lumea presei, le strecurară în coloanele unor publicaţii mai puţin pretenţioase. De o inaugurare a activităţii propriu-zise nu putea fi vorba decât în toamnă. Până atunci trebuiau aduse în orânduială activitatea şi hârtiile societăţii. Munca aceasta, anevoioasă şi neplăcută, reveni pe de-a-ntregul lui Sever. Deşi mergeau spre sfârşitul lui mai, modesta subvenţie oferită de Ministerul Instrucţiei Publice din Bucureşti încă nu fusese primită. Abonamentele la ziarele şi revistele din ţară soseau 387 — Ion Gheţie — la întâmplare şi nimeni nu le ţinea evidenţa. Arhiva societăţii era într-o stare jalnică. încercând s-o aducă în ordine, Sever dădu peste documente de-o valoare nepreţuită, îngălbenite şi prăfuite de vreme, pe care descoperi slova şi semnăturile lui Alecsandri, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Xenopol, Slavici, Negruzzi, ba chiar şi o scrisoare din partea reginei Elisabeta. într-una din seri, întorcându-se acasă de la Hofburg, găsi strecurată sub uşă o carte de vizită de dimensiuni mai mici, pe care zări tipărit cu caractere mari: ELEONORE LOBONTZ, Munchen, Amalienstrasse 72. Pe dosul bucăţelei de carton, o mână grăbită mâzgălise cuvintele: „Sunt la hotelul «Hocker». Mâine dimineaţă plec la Budapesta. Vreau să te văd." în primul moment, vestea i se păru neverosimilă. Mica Lobonţ, pe care o ştia la Cluj, locuia la Munchen, iar acum se găsea la Viena! De la cine aflase că e aici şi, mai ales, unde locuieşte? După ce i se mai potoli emoţia, îşi privi ceasul de mână: zece şi un sfert. Prea târziu ca să-i mai facă o vizită în seara aceea. Dar a doua zi dimineaţa, câteva minute după opt, bătea la uşa camerei cu numărul 316 de la hotelul „Hocker" de pe Bellariestrasse. Prin tăblia groasă a uşii, vocea feminină care rosti un herein1 melodios îi păru necunoscută. Aşezată pe marginea patului, într-o rochie de casă neîncheiată la toţi nasturii, ce lăsa să i se vadă combinezonul scurt, cu dantele, o fată de douăzeci-douăzeci şi doi de ani îşi tăia pieliţele unghiilor date cu lac roşu ca sângele. Avea părul tăiat scurt, sprâncenele răsucite, buzele fardate şi, prin contrast, obrajii foarte albi. Deşi bine împlinită la trup, părea mai degrabă slabă, impresie întărită de picioarele subţiri, frumos desenate, ai căror genunchi îi strânsese laolaltă. întâi Sever crezu că a greşit camera şi voi să se retragă. Trebui ca tânăra să-şi înalţe spre el ochii căprui, presăraţi cu punctişoare aurii, ca s-o recunoască. 1 Intră! (germ.) 388 — Biruitorii — De cum îl zări, Mica zvâcni în picioare şi-l îmbrăţişă furtunos, sărutându-l pe amândoi obrajii. - Vai, Sever, ce bine-mi pare că ai venit! exclamă ea din toată inima. Mă temeam că n-ai trecut pe acasă şi nu mi-ai găsit biletul! Te-am aşteptat până seara târziu. Chiar adineaori îmi spuneam că o să plec fără să te fi văzut! Sporovăind fără încetare, se înapoie în cameră, convinsă că Sever o urmează. Dar acesta rămăsese lângă uşă, cu ochii aţintiţi asupra ei, prea copleşit de reîntâlnire, ca să poată face un pas. între ei doi un mare geamantan de piele, plin de haine şi pachete, îşi ridica capacul căptuşit cu mătase cafenie. - De ce stai acolo? Vino aici! îl pofti ea, însoţind invitaţia de un gest. Observă abia acum că Sever o priveşte cam jenat. Oh, iartă-mă! se scuză ea, apropiind cele două margini ale rochiei. în emoţia reîntâlnirii, mi-am pierdut capul! îl luă de mână şi-l aşeză lângă ea pe o canapeluţă de la capătul patului larg, de două persoane. - Am tren peste un ceas şi jumătate, zise ea, făcând cu capul spre geamantanul deschis. Mi-am încheiat pregătirile şi tocmai îmi pileam unghiile când... Dar nu-i nimic! Am comandat o trăsură, aşa că ne rămâne un ceas ca să stăm de vorbă. Bucuroasă ca o copilă că îl vede, îl copleşi cu întrebările. Ce-a făcut de când nu s-au văzut? E de mult la Viena? De trei ani?! Şi ea care-l credea la Paris! Numai întâmplarea a făcut să dea de el. în drum spre ţară a hotărât să se oprească, de azi pe mâine, la Viena şi apoi la Budapesta. Ieri la prânz, pe Scotten Ring, l-a întâlnit pe Aurel Meţianu, o cunoştinţă mai veche. De la el a aflat că e la Viena şi îndată a plecat în Mayerhofgasse, în speranţa că doar-doar va da de el. Ce bine-i pare că până la urmă s-au întâlnit! - Nu ne-am mai văzut de cinci ani! constată ea cu un fel de uimire amestecată cu regret. îţi mai aduci aminte? în sâmbăta de după Duminica Tomii, în faţa casei voastre! Te-ai mai gândit la mine? De ce nu mi-ai scris? Sever răspunse cam încurcat că i-a scris, dar ceva mai târziu. Ea tăgădui că ar fi primit vreo scrisoare. 389 — Ion Gheţie — - Se va fi rătăcit, zise ea. Noi ne-am mutat în iunie din Silvania. A sosit pesemne după sosirea noastră. De fapt, Sever îi scrisese abia în vară la noua ei adresă din Sibiu. Nu apucă să-i împărtăşească acest amănunt, că Mica scoase un pachet de ţigări din buzunarul rochiei şi se întoarse spre el. - Hai să fumăm o ţigară! îl îmbie ea. Altceva nu-ţi pot oferi. Cum, nu fumezi? Eu da, şi sunt o fumătoare înrăită. Uneori nu-mi ajunge un pachet pe zi. Uite, de dimineaţă de la şase, când m-am trezit, am fumat deja patru. Asta e a cincea. Am deprins toate relele din lume ! Trase câteva fumuri din ţigareta subţire, de damă, înainte de a relua vorba. - Ştii că nu te-ai schimbat deloc în anii aceştia? Dar deloc, deloc! Eşti tocmai ca la optsprezece ani, când ne-am văzut ultima oară. înalt, slab şi la fel de palid. Ce-i cu tine? înveţi mult, eşti îndrăgostit? La ultimele cuvinte, clipi într-un anumit fel din pleoape şi surâse cu subînţeles. El tăgădui. Nu e îndrăgostit de nimeni. Şcoala şi societatea „România Jună" îi iau tot timpul, de dimineaţa până seara. - Dar noaptea? îl iscodi ea. Noaptea tot la institut şi la societate ţi-o petreci? Sever răspunse printr-un zâmbet şters. Nu se simţea tocmai în largul lui acolo, în camera aceea de hotel, lângă o tânără ca şi necunoscută, liberă şi îndrăzneaţă în felul de a se purta şi a vorbi. Fata mărunţică, neastâmpărată, ca argintul viu, cu ochişori iscoditori, în veşnică mişcare, veselă şi vorbăreaţă, făcuse loc unei femei frumoase, cu o expresie matură şi gesturi sigure. Vorbea şi acum şi râdea, dar altfel, uşor afectat, cu o intonaţie cântată, iar mişcările îi erau retezate, nervoase. - Dar tu? - O, eu m-am schimbat mult, recunoscu ea, şi, după cum spune mama, nu numai în bine. Dar ce vrei, fiecare cu soarta lui! Ce fac? Sunt studentă la Academia de pictură din Munchen, 390 — Biruitorii — am o odaie pe Amalienstrasse, la etajul al cincilea, care-mi serveşte şi drept atelier. Nu e departe de Academie şi e comodă. Toată ziulica pictez. E un mod de a trăi. Nu singurul, se înţelege. Să nu-ţi închipui cumva că trăiesc ca o pustnică, cocoţată în mansarda mea. Nu, nu! Am o groază de prieteni de toate neamurile, nemţi, sârbi, cehi, polonezi, ne întâlnim, petrecem. Fireşte, când avem bani. Ei, aşa cum sunt şi trăiesc, mă suport destul de bine. Asta e esenţialul. - Ai tăi cum o duc? - Cu ai mei e o poveste întreagă, oftă ea, răsucindu-se, ca să scuture scrumul ţigării. Pulpanele rochiei alunecară, dezvelindu-i din nou genunchii mici, rotunzi. Nu m-am prea înţeles cu ei. Ar fi vrut să urmez Literele ori, şi mai bine, să mă mărit. După cum îţi aminteşti, eu mă hotărâsem încă de la Silvania să studiez Belle-artele. Aşa că ne-am certat. Eu m-am dus la Cluj, unde m-am înscris la Belle-arte, cu ajutorul unei mătuşi. în toamnă mătuşa a murit şi mi-a lăsat câteva sute de mii moştenire. împlinisem de curând douăzeci şi unu de ani. l-am luat şi nu m-am oprit până la Munchen. - Am aflat câte ceva despre tine de la Genu Herlea, mărturisi Sever. E aici la Viena din toamnă. îşi face doctoratul în Litere. - Herlea aici? se miră ea, cu oarecare contrarietate. Ţi-o fi împuiat capul cu tot felul de poveşti în legătură cu mine! Sever nu apucă să răspundă, deoarece se auzi o bătaie în uşă. Era servitorul care-i anunţă că fiacrul comandat pentru nouă aştepta în faţa hotelului. - Vai, a şi trecut ceasul! Trebuie să plec! se necăji Mica, ridicându-se. Ce păcat că n-ai venit aseară! La nouă, la zece, oricând! Am fi stat de vorbă până noaptea târziu. Te-aş fi culcat aici pe canapea şi am fi pălăvrăgit ceasuri în şir pe întuneric, aşteptând să ne biruiască somnul. Dar nu-i nimic! Ne mai rămâne o jumătate de ceas şi mai bine. Vom tot vorbi pe drum şi la gară. Şi acum, uită-te puţin pe geam până îmi pun rochia şi ciorapii, deşi sunt convinsă că ai mai văzut de-alde astea! 39i — Ion Gheţie — Trăsura îi duse într-un sfert de ceas până la Gara de Nord. Trenul, un accelerat care circula numai pe ruta Viena -Budapesta, aştepta tras pe linia a şasea. Aşezară valiza în plasa compartimentului, apoi coborâră să se mai plimbe în cele zece minute ce le rămâneau. Pe peron domnea vânzoleala obişnuită din preajma plecării trenurilor. Călătorii soseau grăbiţi, hamalii încărcaţi cu bagaje, se schimbau cuvinte între cei ieşiţi la ferestrele vagoanelor şi persoanele care-i însoţiseră. în forfota şi rumoarea gării, plimbându-se de colo până colo, abia schimbară câteva cuvinte. De altfel, şi pe drum, în trăsură, vorbiseră foarte puţin. Ai fi zis că intimitatea dintre ei, ca şi dorinţa de a-şi spune câte în lună şi în stele rămăseseră uitate în camera cu numărul 316 de la hotelul „Hocker". Mica îşi aprinsese o nouă ţigaretă şi fuma preocupată, cu capul uşor dat pe spate. Alături de ea, Sever păşea stingherit, cu mâinile împreunate la spate. Şuieratul locomotivei îi readuse la realitate. -Trebuie să urc în vagon! tresări ea, aruncând ţigara. Trenul pleacă peste un minut. Să ne luăm rămas bun! Sever luă mâna întinsă şi o duse spre buze. Era proaspătă, moale şi mirosea plăcut a apă de Colonia. Dar ea îşi smulse mâna dintr-a lui. - Haide, să ne sărutăm! exclamă ea într-o izbucnire spontană, care amintea fata de odinioară. Tot nu ne cunoaşte nimeni! îi încercui gâtul cu braţele şi se lipi strâns de el, sărutându-l apăsat de două ori pe buze. Apoi se desprinse şi sui repede treptele vagonului. - Când ne vom mai vedea? o întrebă el de jos. Ea ridică umerii în semn de ignoranţă: - Poate la toamnă, când mă întorc la Munchen... Dacă mă voi întoarce şi nu mă voi duce aiurea... Munchenul nu mai e ce a fost acum douăzeci - treizeci de ani. Mă gândesc, fireşte, la pictură. Tu scrie-mi, în orice caz... Amalienstrasse 72... Bine? Sever dădu din cap afirmativ. Voi să mai spună ceva, dar vagonul se smulse de lângă el, luând-o cu sine pe Mica, care-şi mişca surâzătoare degetele în chip de rămas bun. 39* Biruitorii — XVII Reînnodarea prieteniei cu Herlea, munca stăruitoare de a pune pe picioare noua „Românie Jună", apoi vizita Micăi Lobonţ schimbară multe în sufletul lui Sever. Se simţea acum mai în largul lui, scăpat de chinuitoarea frământare ce-i însoţise zilele de-a lungul iernii. Ar fi putut spune, că, o dată cu venirea primăverii, ieşise şi el de la întuneric la lumină. Undeva în adâncul fiinţei sale, ascunzându-se câteodată, dar căpătând alteori formă lămurită, rămăsese semnul de întrebare născut în cursul zbuciumatelor dezbateri cu sine însuşi. Pe la sfârşitul lui mai primi o lungă şi aproape disperată scrisoare de la mamă-sa. Din ea află despre neînţelegerile dintre Mărioara şi Vaier şi despre neplăcerile lui Victor de la pretură şi suspendarea lui din funcţie. Se necăji la aceste veşti cu atât mai mult cu cât altceva decât cuvinte de compasiune şi de îmbărbătare nu le putea oferi, iar acestea, oricât de sincere ar fi fost, nu ajutau nimănui cu nimic. în starea de îngrijorare în care îl lăsase scrisoarea Helenei, vechile şi istovitoarele întrebări din timpul iernii renăscură una câte una. Din fericire, începură în scurtă vreme examenele, care-l absorbiră cu totul timp de câteva săptămâni. într-o dimineaţă călduroasă de la sfârşitul lui iunie, în preajma întoarcerii în ţară, pe când trecea pe Franzensgasse, îi ajunse la ureche dangătul limpede şi armonios al unui clopot. Răsucind capul în direcţia de unde veneau sunetele prelungi, vuitoare, descoperi o biserică mică şi simplă, fără podoabe, cu o singură turlă, parcă sora geamănă a celei de pe Wiednerhauptstrasse. Nu-şi dădea seama de ce cheamă clopotul credincioşii la slujbă, într-o zi oarecare a săptămânii şi la o oră mai puţin obişnuită. Din februarie, de când se dărâmase bisericuţa dedicată sfântului Francisc de Sales nu mai călcase într-o biserică, nu atât pentru că nu ar fi simţit nevoia să se ducă, ci numai din dorinţa de a fi corect faţă de sine însuşi. Dând urmare unui îndemn nelămurit, intră în biserica în care nu păşise până atunci niciodată. în naosul îngust, fără stâlpi de 393 — Ion Gheţie — susţinere, pe băncile înnegrite şi roase de vreme se găseau o duzină de persoane, majoritatea femei. Aerul binecunoscut, cu miros de praf şi scândură veche, îi pătrunse în nări. Lumina vie a dimineţii de vară pătrundea prin ferestrele înalte, cu vitralii, umplând lăcaşul de o strălucire vie, aproape veselă. Misa începuse de curând. Parohul, un bătrân scund şi gras, cu un smoc de păr alb rătăcit pe suprafaţa pleşuvă a capului, slujea în odăjdii de mătase verde, cusute cu fir de aur. Un singur ministrant, cu stihar alb şi guler de catifea roşie, îl asista din marginea altarului. Ajunseseră la Confiteor, iar vocea preotului se pierdu treptat într-o bolboroseală neînţeleasă, îndată după aceea se întoarse spre asistenţă, pe care o binecuvântă cu gestul ritual. De sus din cor se auzi răspunsul organistului, însoţind cele câteva acorduri ale instrumentului. Din locul unde se afla, în fundul naosului, lângă vasul cu aghiazmă, Sever desluşea când şi când vocea slabă, subţiratică a preotului, intonând câte un Oremus sau un Dominus vobiscum. Bătrânul îşi freca întruna mâinile şi îşi strângea umerii, parcă ar fi fost pătruns de frig în dimineaţa aceea de vară şi ar fi vrut să se încălzească. Prima parte a slujbei se sfârşi curând. Preotul se întoarse cu faţa spre credincioşi şi se îndreptă spre portativul deschis în stânga altarului. Cu o mişcare înceată, deschise una din cărţi şi începu să citească, întâi din Vechiul Testament şi apoi din Faptele Apostolilor. Continua să-şi frece mâinile, aruncând scurte priviri înspre naos. în câteva rânduri, lui Sever i se păru că ochii întunecaţi, cu lumini stinse ai preotului îi caută înadins pe ai lui. „Oare de ce se uită mereu înspre mine?" se întrebă el, după ce se convinse că acele priviri nu erau întâmplătoare. „Ai zice că vrea să-mi atragă atenţia asupra unui anumit lucru", îşi concentră atenţia asupra versetelor din Fapte, dar ele nu-i spuneau nimic. - Să ascultăm cuvintele Sfintei Evanghelii după Matei, rosti bătrânul, deschizând foile unei noi cărţi. Se opri o clipă, ca şi cum s-ar fi îndoit dacă e potrivit să împartă celor zece- 394 — Biruitorii — doisprezece oameni risipiţi în biserică adevărurile cuprinse în carte. Cu vocea şovăitoare, începu să citească în nemţeşte textul Evangheliei. „Un om plecând departe şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea sa şi a plecat... Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a « adus alţi cinci talanţi, zicând: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iar eu alţi cinci talanţi am câştigat cu ei". Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria stăpânului tău". Apropiindu-se şi cel cui doi talanţi, a zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei". Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău". Apropiindu-se apoi cel care primise un talant, a zis: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. De aceea m-am temut şi m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ, lată, ai ce este al tău". Şi răspunzând, stăpânul i-a zis: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai de afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor". Preotul sfârşi de citit cuvintele rânduite pentru liturghia zilei, închise cartea şi se înapoie în faţa altarului. Când făcu îngenuncherea rituală, icni din adânc, bătrâneşte, asemenea unui oftat neputincios. Sever ascultase cuvintele Evangheliei cu o emoţie crescândă. Când preotul ajunse la sfârşit şi rosti formula 395 — Ion Gheţie — tradiţională: „acestea au fost cuvintele Sfintei Evanghelii după Matei", fiori de gheaţă îl străbătură din creştet până în tălpi. Cunoştea de mult parabola talanţilor, o citise şi o ascultase de atâtea ori, dar până atunci nu-i pătrunsese înţelesul ascuns. Abia acum descoperise că în cuvintele ei se găsea adevărul sau măcar o parte a adevărului după care alerga de ani de zile. „Doamne, cât de simplu e totul!" îşi spuse el cutreierat de fiori. „Acum ştiu totul, am aflat rostul zbaterii mele pe acest pământ, al zbaterii mele şi a tuturor celorlalţi oameni!" Nu avu răbdare să stea până la sfârşitul slujbei. îşi muie degetele în apa sfinţită şi se închină. Afară, îl orbi soarele viu şi cald, care răspândea lumina binefăcătoare din înălţimea bolţii. O adâncă tulburare îi stăpânea sufletul, nimic nu i se lega în minte. Privea uimit forfota omenească din jur şi nu-i pricepea rostul. Acasă nu reţinu o iotă din cărţile pe care le deschise. Ultimul examen din vara aceea, Tehnologia mecanică, îl aştepta peste două zile, dar în clipa aceea puţin îi păsa de el. La prânz o luă spre pensiune. Mai înainte de a ajunge, îşi dădu seama că nu va fi în stare să pună ceva în gură înainte de a-şi limpezi gândurile. Făcu calea întoarsă. în părculeţul din faţa Institutului Theresian descoperi o bancă mai ferită, lipită de trunchiul unui castan. Aici încercă să aşeze oarecare ordine în amestecul fierbinte de idei şi de sentimente pe care cuvintele ascultate în biserica de pe Franzensgasse îl născuse într-însul. La început descoperi numai gânduri şi imagini răzleţe, smulse din întregul unde se aflaseră înlănţuite odată. Cu cât se adânci mai mult în cugetare, cu atât înţelesurile i se luminau din nou. „De ce trăim, cu ce scop am venit în lume, spre ce ţintă ne îndreptăm?" se întrebase luni de zile, în timpul frământărilor de zi şi de noapte. „Cu un singur scop", îşi răspundea acum, „acela de a ne zbate neîncetat de la naştere până la moarte, străduindu-ne să fim mai luminaţi şi mai buni." Fiecare dintre noi a venit pe lume cu o anumită zestre, mai mare sau mai mică, niciodată matematic egală cu a altuia. Rostul nostru, al tuturor oamenilor, e acela de a înmulţi 396 Biruitorii — darul cu care am fost înzestraţi din naştere, indiferent dacă acesta e neînsemnat sau uriaş. Este zadarnică trufia de a te crede deasupra aproapelui tău numai pentru că ai fost sortit din leagăn să ajungi un bărbat strălucit (medic, om politic, profesor), în timp ce copilul venit pe lume în casa vecină nu va ajunge decât cizmar sau copist la primărie. Dacă amândoi vă veţi îndoi zestrea dobândită prin naştere, veţi fi egali unul altuia. Dacă el însă va face din talantul primit trei, în timp ce tu vei aşeza pe masă, la ceasul socotelilor, numai doi, atunci ţi-o va lua înainte. Aceasta era acea consolare unică şi universală la care se gândise în iarnă. De ce se puteau împărtăşi la fel omul talentat şi mediocrul, stăpânitorul şi supusul? Faptul că opera ta, om de geniu, va dăinui în istorie, secole de-a rândul, în timp ce numele cizmarului va fi uitat odată cu tocirea pingelelor lipite de căpută sau, în cel mai bun caz, o dată cu moartea lui nu avea însemnătate. Altminteri ar trebui să admitem că omenirea se împarte în două mari tagme: unele cuprinzând fiinţele dotate cu calităţi deosebite, extraordinare, iar aceştia sunt puţini, şi alta alcătuită din milioane şi milioane de oameni de rând, de fapt oameni mai mult cu numele, în realitate simple animale de jug, cuvântătoare. întrecerea, disputa dintre oameni, care exprimă în ultimă instanţă încăierările şi războaiele sângeroase, devenea în felul acesta lipsită de orice sens. Fiecare trebuia să se compare numai cu sine însuşi, încercând veşnic să se depăşească. Acesta se dovedea a fi, în cele din urmă, sensul vieţii, acesta şi nu altul. „Şi cine ne va da la sfârşit răsplata cuvenită?" se întrebă el, muşcat de îndoială. „Există oare un stăpân, ca în parabolă, care să ne ceară socoteală?" O clipă se întunecă. Cele două întrebări păreau să zdruncine din temelii clădirea ridicată prea uşor într-un moment de exaltare. Dar îndată îşi răspunse că asemenea întrebări treceau dincolo de marginile fireşti ale problemei ce-l preocupa. Un stăpân ar putea exista şi, o dată cu el, judecată, după cum s-ar putea foarte bine să nu existe. Aceasta va afla-o, 397 — Ion Gheţie — cine ştie, într-o zi, citind un pasaj din Biblie sau dintr-o altă carte ori ajungând singur la adevăr. Răsplata erau tocmai cei cinci talanţi cu care ne plătim dreptul de a fi existat în momentul când sosim la capătul drumului. Până îşi va lumina din nou sufletul şi mintea, avea datoria să muncească fără preget pentru a-şi înmulţi talantul. La această înavuţire un om nu ajunge niciodată rămânând ascuns în chilia sa. Teama lui de oameni era, de fapt, teamă de sine însuşi, cum îi spusese în urmă cu patru ani Miska-bâcsi între pereţii confesionalului. în loc de a ieşi cu mâna întinsă în calea celor ce-l căutaseră, el se dăduse înapoi, înfricoşat. Acum că se împăcase cu sine, trebuia să deschidă larg uşa acelei chilii, zăvorâte cu zece lacăte, să se avânte plin de încredere în viaţă. Aşa făcuseră şi făceau toţi: Genu Herlea, fratele său Victor, Mica Lobonţ. Numai el şovăise, nehotărât şi intimidat, el şi, poate, Edith von Dymsza. Nu poţi trăi fără oameni, aşa cum nu poţi trăi fără o convingere. Şi îl revăzu deodată pe tânărul înalt şi slab, cu mărul lui Adam proeminent, de la întrunirea socialistă din martie, proclamându-şi şi apărându-şi convingerile, oricare vor fi fost acelea. Să crezi în tine şi să lupţi pentru ideile tale e singura cale de a săvârşi ceva în viaţă. Sever nu vorbi nimănui despre revelaţia avută în bisericuţa din Franzensgasse, nici măcar mamei sale după ce se înapoie lâ Silvania. Aici avu bucuria de a găsi totul în ordine. Mărioara şi Vaier se împăcaseră. Locuiau acum singuri şi se înţelegeau din nou bine, chiar dacă Vaier mai întârzia uneori câte un ceas la cafenea. Helena se mutase la Victor în casa cumpărată în toamnă. Fratele sau arăta ceva mai slăbit, cu o cută de îngrijorare între sprâncene, dar mai activ ca oricând. Ancheta se încheiase cu bine, absolvindu-l de toate învinuirile aduse. Reveni cu fruntea sus la pretură, însă numai pentru câteva zile. La începutul lui iulie, avusese loc adunarea generală a acţionarilor băncii „Sălăjana". Spre mirarea tuturor, şi chiar a lui Victor, majoritatea acţiunilor se găseau în mâini româneşti. Contribuise la acest 398 — Biruitorii — rezultat şi Iul iu Raţiu. Sosit la Silvania cu prilejul alegerilor, subscrisese, pe faţă, o sută de mii la capitalul băncii. Adunarea generală aprobă planul de măsuri prezentat de Victor şi alese pe cei cincisprezece membri ai consiliului de administraţie. La propunerea lui Keller, directorul executiv al băncii fu numit Victor. Cu aceeaşi pană cu care semnă procesul-verbal al adunării generale, îşi întocmi cererea de demisie din postul de prim-pretor. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, acţiona în judecată, pentru afirmaţii calomnioase şi defăimare, pe Artemie Pteancu, Coloman Maier şi Pompei Paşca. Helena nu primi cu mare bucurie plecarea lui Victor de la pretură şi intrarea la bancă. Ştiu totuşi să se poarte aşa ca şi când schimbarea ar fi mulţumit-o. Nu se putu împiedica să nu adauge la sfârşit: - Griji ce faci, dragul mamii de azi înainte, că în mâinile tale se găsesc banii unor oameni cinstiţi, care i-au câştigat cu greu şi ţi i-au dat cu toată încrederea, ca să-i înmulţeşti spre folosul lor! PARTEA A PATRA I Deşi îşi reluase activitatea numai de şase luni, la sfârşitul anului 1926 Banca „Sălăjana" plăti acţionarilor primele dividende. Numărul depunătorilor crescu, îndeosebi după publicarea bilanţului anual. La începutul primăverii, banii încredinţaţi spre fructificare depăşeau milionul. în ciuda acestui spor, fondurile se dovediră neîndestulătoare. Situaţia era în multe privinţe neplăcută. Dacă, bunăoară, depunătorii şi-ar fi retras deodată sumele, ar fi rămas cu casa goală. Pe de altă parte, cererile de împrumut continuau să se adune pe biroul lui Victor. Multe din ele serioase, cu acoperire în bunuri imobiliare sau cu giruri sigure. Trebuia să răspundă, printre altele, minelor de cărbuni Şărmăşag, fabricii de cherestea din Huedin şi mai ales morii şi uzinei lui Weiss din Silvania, care solicitase un milion de lei. Respingând cererile, ar fi stârnit suspiciune în public. Ce bancă e aceea care refuză să-şi plaseze avantajos capitalurile? într-o asemenea situaţie, erau de găsit neapărat credite. Victor stătu de vorbă cu Manciulea, ajuns director al „Albinei" din Cluj. Amabil şi binevoitor, acesta îl sfătui să se adreseze Băncii Naţionale. în conjunctura financiară a momentului, el nu-i putea oferi mai mult de un milion. Cu avizul favorabil al sucursalei din Silvania, Victor se prezentă la centrala Băncii Naţionale. Obţinu cinci milioane cu rescont de 2%, rambursabile în trei ani. Din acestea, trei le primi pe loc. Celelalte două aveau să-i fie plătite în aprilie următor, o dată cu noul an bugetar. Intră în schimb sub tutela Băncii Naţionale. Trimestrial trebuia să prezinte dări de seamă asupra afacerilor băncii şi să primească din când în când vizita unui inspector. 400 — Biruitorii Dar situaţia avea să dureze numai trei ani şi nici atât. Prin 1930 datoria va fi stinsă, iar capitalul băncii urcat la cel puţin opt milioane. Se înţelege, dacă afacerile vor merge la fel de bine ca până atunci. Şi de ce n-ar fi mers? Ca întreg oraşul, Helena privea cu uimire şi admiraţie reuşita fiului ei. Nu putea deloc înţelege cum de s-au înşelat, ea şi Alexandru, în capacităţile lui şi n-au bănuit ce viitor strălucit îl aşteaptă. E adevărat că muncea din răsputeri ziua întreagă. Sosea primul la bancă şi o părăsea ultimul. Pe funcţionari îi plătea bine, dar scotea sufletul din ei. Devenise şi mai autoritar ca înainte. îşi ieşea din fire din nimica toată şi atunci toată banca tremura dela şeful contabil şi până la portar. Nici Keller nu se amesteca în asemenea momente, aşteptând să-i treacă mânia. Cu toate că „Sălăjana" avea în majoritate capital românesc, funcţionarii erau mai mult unguri şi evrei. Nu că Victor ar fi fugit de români. Cum îi spuse odată Helenei, lui îi trebuiau oameni capabili, ori de ce neam vor fi fost. De români proşti nu avea nevoie. Iar românii nu se înghesuiau spre carierele practice, spre industrie, comerţ şi afacerile bancare. Aici era multă muncă şi numai puţini dintre ei se numărau printre aceia care se omorau lucrând. Victor era croit tocmai dimpotrivă. Nu cunoştea odihna şi nici nu-i plăcea. Un singur ceas după masă stătea întins pe canapeaua din camera de domni, ca să citească ziarele. îndată după aceea se ridica şi începea să se învârtă prin casă ca un leu în cuşcă. La prânz, Helena îl aştepta cu masa până pe la două sau trei, având grijă ca mâncărurile să fie calde în cuptor. Prânzurile şi cinele lor erau tăcute. Dacă vorbeau, discuţia aluneca repede la afacerile băncii şi Helena nu auzea decât vorbe ca bilanţ, acţiuni, pasive, conturi şi altele. De cele mai multe ori tăceau. Ea îl privea cum mănâncă, adâncit în gânduri, cu cotul stâng rezemat pe masă, abia băgând în seamă ce bucate aduce servitoarea. Altădată i-ar fi adresat vorbe de mustrare, acum nu mai îndrăznea să-l dăscălească, ştiind că nu se va 401 — Ion Gheţie — alege decât cu o privire piezişă. Băiatul crescuse în ochii ei de când ajunsese director al băncii, iar în casă se reîntorsese bunăstarea de pe vremea lui Alexandru. Aveau acum din nou două servitoare. Juliska, bucătăreasa, se întorsese la ei. Dar banca nu era singura preocupare a lui Victor. Avea plasat mai bine de o jumătate de milion în societatea de import-export a fraţilor Fried din Arad. Acum trata cu ei direct, fără a mai recurge la Keller. Încet-încet, se sustrăgea de sub tutela acestuia şi se vâra în tot felul de afaceri pe cont propriu. Sezonul deficitar silise primăria din Zăgani să arendeze din nou băile. Victor obţinu concesia pe trei ani şi încredinţă conducerea stabilimentelor unui evreu, Stern Moricz (pe Braun, fostul lui om de încredere, îl făcuse şef-contabil la bancă). De celelalte investiţii ale băiatului, Helena nu avea habar. Vedea numai că tot ce atinge cu mâna se schimbă în aur, parcă ar fi fost fermecată. Dar mai observă că pe zi ce trece e mai nervos şi se plânge de balonări şi de vechea jenă din dreapta stomacului. Degeaba îl sfătuia să lucreze mai puţin, să se cruţe. Era şi el asemenea celorlalţi Henţeşti. Ştiau că nu mai au mult de trăit (de la Simion cel Bătrân încoace nici unul nu călcase peste pragul celor şaizeci de ani) şi totuşi se zdrobeau şi se chinuiau, fiecare în felul său, de ziceai că vor cu dinadinsul să moară tineri. Deşi se simţea mândră de copilul ei, Helena se înfricoşa de bogăţia aceea venită peste noapte şi de setea nepotolită de câştig a băiatului. Tare ar fi dorit să se oprească odată, mulţumit cu ce a agonisit, că, slavă Domnului, avea destul. Ce vine repede la fel se şi duce, mai ales în afaceri, unde ajunge un moment de Pech1 sau de neatenţie sau, şi mai rău, de uneltirile unor duşmani, ca totul să se năruie peste noapte. Iar Victor ştia să-şi facă duşmani ca nimeni altul. Nu-i vorbă că vrăjmaşii se ivesc oricum în calea unui om norocos. Victor însă parcă îi căuta cu lumânarea. Cu Tarţia rămăsese la cuţite. Primarul intervenise când cu împrocesuarea celor trei denunţători. 1 Ghinion, (germ.) 402 — Biruitorii — Zadarnic, deoarece Victor lăsase procesul să curgă şi nu se liniştise până împricinaţii nu fură condamnaţi la daune şi plata cheltuielilor de judecată. Procesul fu purtat de lonaş Sima, băiatul protopopului din Mireş, cumnatul lui Alexandru, stabilit de curând în Silvania. Mulţumit de felul cum îi apărase interesele, Victor îşi numi vărul jurisconsult la „Sălăjana" în locul lui Keller. Helena nu găsi înţeleaptă această hotărâre. - Tot spune mama că mă înconjor de unguri şi de jidovi. Acum aduc un român şi încă un neam de al nostru şi ea tot nu e mulţumită! - Dar la Keller nu te gândeşti? Victor se strâmbă de supărare, parcă i-ar fi spus o vorbă de ocară. - Să lase mama că ştiu eu cum e bine, replică el, tăios. Nu va rămâne nimeni în pagubă! Şi întradevăr, obţinu din partea consiliului de administraţie numirea lui Keller ca director, devenind el, în felul acesta, director general. Se înşela însă când credea că toată lumea e satisfăcută. Bătrânul, care primi fără obiecţii numirea ca director, rămase în sinea lui jignit. Nici cu Augusta Nichita nu se mai afla în aceleaşi relaţii bune, de când nu o mai luase copărtaşă la concesionarea Zăganilor. Ca şi în cazul lui Keller, săvârşise greşeala de a n-o înştiinţa măcar că a arendat băile. Atâtea măriri şi izbânzi sfârşesc prin a muta firea omului sau, mai bine zis, de a o scoate la lumină pe cea adevărată. Victor devenise şi mai fălos şi plin de sine ca înainte. De mult se vorbea despre el ca despre băiatul cel mai elegant din oraş. Un dulap întreg cu trei uşi era ocupat numai de garderoba sa. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani şi chipul îi căpăta înfăţişarea definitivă, semăna tot mai mult cu străbunicul său, Lupu-Wolfgang, pe care-l moştenise în atâtea privinţe. Se purta rece şi distant cu lumea, iar pe stradă întorcea capul când îl salutau oamenii mai simpli. Helena se feri să-i adreseze vreo mustrare. Se gândi însă că Alexandru, aşa doctor sub auspiciis 403 — Ion Gheţie — regis şi vicar episcopesc cum fusese, îşi ridica pălăria în faţa celui mai umil locuitor de pe Uliţa Românească. Pe cât îi sta în putinţă, Helena căuta să tăinuiască belşugul în care trăiau. Omul se fereşte de privirile străine ce se furişează în casă şi aşează perdele groase la ferestre. Toţi fac aşa. Fireşte, sunt lucruri ce nu pot fi ascunse. Dacă-ţi place să-ţi schimbi zilnic costumele, cămăşile şi cravatele, schimbă-le. Doar n-o să umbli cu un singur rând de haine până se rod la manşete şi se găuresc în coate. Dar ce nevoie era ca Victor să-şi cumpere un automobil, cu un şofer plătit cu trei mii pe lună, asta n-o mai înţelegea (Helena nu suferea maşina din cauza mirosului de benzină). Drumul până la bancă şi înapoi îl putea face foarte bine pe jos. Pentru Zalău, Cluj sau Oradea avea trenul, autobuzul sau unul din taxiurile lui Krell. De fapt, Helena se împotrivi cumpărării „Fordului" mai mult pentru că acesta striga în gura mare întregii lumi cât de bine le merge. „Numai de-ar ţine bogăţia aceasta!" îşi spuse ea, când zări pentru întâia oară maşina trasă la poartă. „Că au fost destui oameni cu averea lui Rotschild care au ajuns să cerşească cu flaşnetul pe stradă!" Cugetând astfel, Helena nici nu bănuia ce avea să se petreacă curând. La sfârşitul lui iulie se stinse la Sinaia, după o lungă suferinţă, regele Ferdinand, regretat de o ţară întreagă. Unul din ultimele acte pe care le semnă fu decretul de numire a lui Victor Henţia ca prefect al Sălajului. Vacanţa prefecturii se declarase în 15 mai prin moartea subită a avocatului Miron, bărbat în floarea vârstei şi plin de energie. Numirea succesorului se tărăgănase, căci erau destui amatori. Decretul zăcu apoi la cancelaria Palatului şi la castelul Peleş, unde regele se retrăsese ca să moară. Helena luă cunoştinţă de marea noutate abia când sosi telegrama de la Bucureşti. La început se supără, imputându-i lui Victor că ei niciodată nu i se spune nimic şi află cea din urmă ceea ce ştie tot oraşul. Se plângea mai mult de formă, deoarece în sufletul ei nu mai putea de bucurie. 404 — Biruitorii — Prefect la douăzeci şi şapte de ani, asta întrecea cele mai optimiste aşteptări ale familiei. La rândul lui, Victor făcu pe miratul, ca şi cum numirea sa ar fi căzut din cer, nesperată şi încă şi mai puţin dorită. De fapt, făcuse nenumărate intervenţii, îndată după moartea lui Miron. Le ţinuse secrete, pentru că se îndoia de izbânda lor. Dacă totul s-ar fi dat peste cap, cel puţin să nu ştie nimeni de ele. Vestea stârni senzaţie. Se îmbulziră mesajele de felicitări, telegrame şi scrisori, printre ele şi una din partea lui Raţiu. Zile în şir, la Zalău, noul prefect nu făcu altceva decât să primească în audienţă cunoscuţi şi necunoscuţi, care-şi ofereau serviciile. Se dădu chiar un banchet în onoarea lui. Se înfiinţară şi ziariştii (cu Kretsch Sanyi în rândurile lor). Făcu declaraţii, acordă interviuri. Nu se dezmetici bine din atmosfera de sărbătoare, că pică din senin vestea demiterii guvernului. în aşteptarea morţii regelui, condamnat de medici încă din iarnă, şi a constituirii unui cabinet stabil, vechii prefecţi fură lăsaţi în posturi. Victor luă parte la ceremoniile funerare de la Bucureşti şi Curtea de Argeş şi la proclamarea solemnă a lui Mihai I ca rege al României. Venirea la putere a liberalilor readuse în fruntea judeţului pe avocatul Iulian Comşa. Prefectura lui Victor durase exact două luni de zile. Se înapoie la Silvania oarecum decepţionat, simţind că pe undeva s-a făcut ridicol. Se gândea, fireşte, la declaraţiile şi interviurile din ziare, la discursul rostit cu prilejul banchetului, la proiectele şi iniţiativele îndrăzneţe făcute publice, de care se alesese praful. Dar cum să fi bănuit că zilele guvernului sunt numărate? La urma urmei, se consolă el, îşi atinsese scopul dorit: încheierea carierei administrative cu titlul de prefect. în lumea ungurească ar fi primit dreptul de a i se spune Meltosâgos Ur până la sfârşitul zilelor. Două luni sau doi ani erau acelaşi lucru. Reveni deci la bancă şi se puse pe treabă. Prefectura deveni în scurtă vreme amintire. 405 — Ion Gheţie — II Telegrama Helenei pică pe la trei după-amiază. în drum spre bancă, Victor intră la Mărioara s-o anunţe că mama lor se întoarce a doua zi de la Cluj, unde petrecuse trei săptămâni, poftită de Aurora, soţia lui Octav Pop. O găsi în Wohnzimmer, cam plictisită, răsfoind o revistă de modă de la Viena. - Nu ştiu dacă vom merge la gară, zise ea. Vaier are dezbatere la judecătorie, iar pe mine mă aşteaptă Antalffy tocmai la zece, ca să mă vadă şi să-mi facă injecţia. Dar către seară vom trece negreşit s-o vedem. Victor încuviinţă din cap. Ştia de Antalffy şi de tratamentul ordonat de el. De când se împăcase cu Vaier, soră-sa dorea iarăşi un copil şi ţinea morţiş ca de astă dată să ducă sarcina până la capăt. Antalffy cunoştea prea bine antecedentele. N-o încurajă, dar nici nu o sfătui să renunţe. îi recomandă numai să nu se grăbească. După cele două sarcini pierdute, organismul trebuia lăsat să se întremeze. Era destul de tânără la treizeci de ani, ca să mai poată aştepta un an-doi. Până atunci un tratament de întărire a organismului i se părea binevenit. - Vaier ce mai face? Nu e acasă? De la plecarea Helenei, Victor nu-şi mai văzuse cumnatul. De obicei mâncau în fiecare duminică împreună, fie la ei, fie la Mărioara. Un murmur stins de voci care răzbătea dinspre camera de domni veni să dea răspuns întrebării sale. - Stă de vorbă cu Pislea şi cu Ciontoş, îl lămuri soră-sa. De când s-au anunţat alegerile comunale din februarie, i-a intrat în cap să ajungă consilier orăşenesc şi, dacă o avea noroc, chiar primar. Victor cunoştea vechea ambiţie a lui Vaier de a se alege primar şi încercarea nereuşită de la Ocna. Deşi, în principiu, alegerile comunale nu aveau caracter politic, amestecul partidelor în campania electorală era considerabil. O întrebă, de aceea, pe Mărioara pe ce sprijin contează bărbatul ei. 406 Biruitorii — -Apoi, aici e aici, mărturisi ea, în felul ei deschis, atingând punctul sensibil, că nu are nici unul. El se gândeşte la tine şi la concursul vostru, al averescanilor. Oare l-aţi putea susţine? Din felul neglijent în care îşi rostise întrebarea, Victor înţelese că soră-sa nu e prea încântată de planurile lui Vaier. - De putut l-am putea, nu-i vorbă, răspunse el, cu aceeaşi nepăsare în voce, numai că mare lucru nu va face avându-ne lângă sine. Alta ar fi fost de rămâneam la putere, iar eu aş fi fost astăzi prefect. Să vie oricum la mine, să stăm de vorbă. Trenul de Dej intră în gară cu mare punctualitate. La una din ferestrele vagonului de clasa I, Victor zări chipul mamei sale. îi făcu semn cu mâna şi urcă, însoţit de Mârton, şoferul. O găsi pe Helena aşezată confortabil pe una din banchetele pluşate ale compartimentului vis-a-vis de o femeie tânără, chiar foarte tânără, îmbrăcată într-un costum de voiaj din stofă cafenie şi purtând pe cap o pălărioară nostimă din acelaşi material. Amândouă convorbeau liniştit şi nici nu se gândeau să se scoale, de parcă n-ar fi sosit dintr-o călătorie, ci s-ar fi pregătit să înceapă una nouă. Helena se ridică fără grabă şi-l îmbrăţişă, mai rece decât obişnuia, probabil pentru că la scenă asista o persoană străină. îndată ce se desprinse din îmbrăţişarea băiatului, îl împinse uşor spre tânăra care îşi păstrase locul şi întorsese din discreţie capul. - Uite, Victor, să te prezint domnişoarei Csâky, nepoata domnului baron Losonczy, zise ea în ungureşte pe un ton lipsit de ceremonie. Domnişoară, dânsul e fiul meu mai mare. Se răsuci spre Victor ca să-i explice: Călătorim împreună de la Cluj şi am reuşit să ne ţinem de urât una alteia. Victor o privi abia acum cu atenţie pe tovarăşa de voiaj a mamei sale. Auzise de nepoata baronului, dar până atunci n-o văzuse niciodată. Prima sa impresie fu aceea că se află în faţa celei mai frumoase femei pe care a întâlnit-o vreodată. Destul de înaltă, brunetă, cu mijlocul subţire, accentuat de cordon, stătea picior peste picior într-o poziţie neglijentă, dar 407 — Ion Gheţie — nu lipsită de eleganţă, cu umerii strânşi şi bustul întors spre cel ce-i fusese prezentat. Ridică spre el doi ochi întunecaţi, aproape negri, cu un mic zâmbet de politeţe, şi-i întinse o mână uşoară, cu degete lungi, mirosind a parfum de rezeda. Plecat să i-o sărute, Victor desluşi pe inelar strălucirea unei verighete. - Spuneţi-mi, domnule doctor, i se adresă ea cu cutezanţa persoanelor sigure pe sine, nu l-aţi zărit cumva în gară pe unchiul meu? - Nu, răspunse şovăind Victor, dar poate a stat în sala de aşteptare. Eu am picat cu un minut înaintea sosirii trenului. Eva Csâky coborî portiera compartimentului şi se plecă în afară. - Nu e aici, făcu ea, încurcată. Zău dacă ştiu ce să cred! l-am telegrafiat ieri după-amiază. Să nu fi primit telegrama? Ce neplăcut! Oare o să găsesc o trăsură? Amabilă şi plină de solicitudine, cum ştia să fie cu o anumită categorie de persoane, Helena o linişti. - Nu-ţi face griji, draga mea. O bătu uşurel pe braţul drept cu un zâmbet amabil. Fiul meu e cu maşina. Ne va duce acasă pe amândouă. Noi locuim pe strada Vesselenyi, la doi paşi de unchiul dumitale. Eva rămase nehotărâtă la fereastră, apoi se întoarse cu încetineală spre Victor, ca una care aştepta o confirmare. Surprins de privirea ei întrebătoare, tânărul se mulţumi să dea uşor din cap, într-un fel care nu era nici tăgadă, nici consimţire. între timp mamă-sa se ridicase, iar el îi ajută să-şi îmbrace pardesiul. Nu ştia nici acum dacă nepoata baronului a acceptat să meargă cu ei. - Sunteţi bun să mă ajutaţi să cobor valiza? auzi el undeva în spate. - Desigur, murmură el confuz. Vă rog să mă iertaţi... Pe peron şi apoi în piaţa gării nici urmă de baron. Chevroletul său demodat nu se zărea nicăieri. - Ciudat! făcu domnişoara Csâky contrariată, rotindu-şi ochii de jur-împrejur. Mă aşteptam să fiu primită cu flori şi 408 — Biruitorii când colo... Sper să nu vă dau prea multă bătaie de cap cu geamantanele mele şi cu mine. Aşa cum se grăbi s-o asigure Victor, în maşină aveau loc berechet. Helena şi domnişoara Csâky urcară în spate, Victor luă loc lângă şofer. Pe drum se schimbară puţine cuvinte. Singură Eva Csâky fu mai vorbăreaţă. Nu mai călcase în Silvania din 1918 şi se străduia să recunoască casele şi oamenii răsăriţi în cale. Din când în când, Helena îi dădea unele explicaţii. Altădată ar fi fost nemulţumită că Victor n-a venit la gară cu trăsura lui Ignaţ. Acum îi părea bine că o poate duce acasă pe nepoata baronului cu automobilul. Ascultându-le cum vorbesc, lui Victor i se păru că între cele două femei se stabilise o anumită familiaritate în ceasurile de călătorie. Nepoata baronului nu-i displăcuse mamei sale, de obicei atât de pretenţioasă şi de rezervată cu fetele tinere. Din întâmplare, ridicând ochii spre oglinda retrovizoare, prinse în ea chipul Evei. Un minut putu s-o examineze în voie. Apoi privirile li se întâlniră şi ea întoarse capul. Peste un timp, Victor repetă manevra. Domnişoara Csâky se uita pe geam, cu un mic zâmbet parcă dispreţuitor în colţul buzelor. Observase, probabil, că e obiectul unor ochiri indiscrete. Opriră în faţa porţii înalte de stejar cu două canate şi capete de leu cu belciuge în gură. Zgomotul motorului, apoi semnalele de claxon, scoaseră întâi la fereastră, apoi în stradă pe baronul Losonczy. Nu era îmbrăcat în hainele obişnuite de purtare (veston, scurt, cu buzunare aplicate, pantaloni de golf şi ciorapi de mătase), ci într-un costum de stofă cenuşie, la două rânduri, proaspăt călcat, care împrumuta figurii sale zâmbitoare şi joviale un aer solemn. - Sunt dezolat! se scuză el, frângându-şi într-un mod comic mâinile. Acum un sfert de ceas am primit telegrama. Nu, nu, poşta n-are nici o vină. A sosit de aseară. Roza, menajera, a uitat să mi-o dea. Asta dă casei mele un aer de neorânduială pe care nu-l merită... Se grăbi s-o ajute pe Eva să coboare, apoi, trepădând de colo până colo, asistă la coborârea bagajelor. 409 — Ion Gheţie — - Vă rămân profund îndatorat! exclamă el, strângând mâna lui Victor, care se dăduse şi el jos din maşină. Stimată doamnă, încă o dată întreaga mea recunoştinţă! Se vârâse pe jumătate în maşină, ca să sărute mâna Helenei. Poate ne veţi face plăcerea să ne vizitaţi într-una din după-amieze, reluă el, revenit lângă Victor. Soţia mea s-ar bucura foarte mult... O fixă semnificativ pe Eva, cu o clipire repetată a pleoapelor. - Fireşte, îl susţinu ea, cu un zâmbet puţin convenţional, ne-ar face mare plăcere! Helena îşi scotea acele din pălărie în camera ei, când se trezi cu Victor. - Milyen csmos, finom es elokelo fiatai leâny!1 exclamă ea în aceeaşi limbă în care vorbise neîntrerupt şase ore. Astăzi nu mai întâlneşti asemenea fete, fie ele unguroaice ori de-ale noastre, adăugă pe româneşte: li s-a stârpit sămânţa în lumea întreagă! La întrebările băiatului, îl informă, în timp ce despacheta, că a Csâkiak1 2 erau o familie detot bună, lăsând la o parte înrudirea cu baronul. Tatăl Evei, Lorânt, colonel în timpul războiului, a rămas în armata ungară, după terminarea lui, şi a ajuns în curând general. S-a stabilit la Budapesta, dar fără nevastă-sa, care a rămas în România, ca să vegheze asupra averii familiei. De fapt, trăiau de mult despărţiţi, între ei existând neînţelegeri vechi. Acum, după reforma agrară, moşia de la Huedin a ieşit cam ciuntită. Săraci însă nu s-ar putea spune că sunt. Le-au mai rămas vreo trei sute de iugăre de pământ şi de pădure, casa din Huedin, frumoasă ca un palat, şi un apartament la Cluj în casa Ortutay, lângă poştă. Victor se minună de câte ştia mamă-sa, mai ales că era sigur că nu de la Eva le aflase. - Oare sunt neamuri cu Csâky cel ce a fost ministru în guvernul Bânffy? o întrebă el. - Poţi şti că sunt! îl încredinţă mamă-sa cu convingere. Csâky, generalul, a fost văr dulce cu Geza, ministrul. La Budapesta 1 Ce elegantă, fină şi distinsă tânără! (magh.) 2 Cei din familia Csâky. (magh.) 410 — Biruitorii — a locuit în casa acestuia, până anul trecut, când a murit. Asta o ştiu chiar de la Eva. Am uitat să-ţi spun că în 1918 fata l-a urmat pe tatăl său la Pesta. Aici a umblat şase ani la Institutul Domnişoarelor Engleze, unde a primit cea mai aleasă educaţie, în primăvară s-a întors la mamă-sa. - Ce vârstă să aibă? se interesă Victor, ca într-o doară, luându-şi pălăria. - A împlinit douăzeci şi unu de ani. - E cumva fidanţată? Parcă avea o verighetă la mâna dreaptă. - Nu e verighetă, ci un inel mai larg, care se tot răsuceşte cu piatra spre palmă. Dar de ce întrebi, dragul mamii, nu cumva ţi-a căzut cu tronc nepoata baronului? - Ce tot vorbeşte mama? mormăi Victor. De dragoste îmi arde mie, când nu-mi văd capul de treburi? „Apoi de ce nu ţi-ar arde?" răspunse în sinea ei Helena, după ce rămase singură. „Doar vei împlini azi-mâine douăzeci şi opt de ani. Acum e vremea să-ţi găseşti o soaţă potrivită şi să te aşezi la casa ta. Că bani ai, har Domnului, să hrăneşti nu două, ci zece guri!" Se înţelege că nu se gândea la Eva Csâky, deşi fata, aşa cu averea înjumătăţită, tot ar fi fost o partidă frumoasă. Păcat că era unguroaică şi, pe deasupra, reformată. Dar se mai aflau destule fete pe rotocolul pământului în afara ei, românce şi de neam bun. Numai că, din păcate, băiatului nu-i umbla mintea la însurătoare. Avea acum o ibovnică, pe Catiţa (Tiţa) Martin, o fată de pe Uliţa Românească, casieriţă la magazinul de coloniale al lui Torok. Se avea bine cu ea de un an şi de atunci, cu ştirea Helenei, nu se abătuse prin alte cuiburi. Tiţa părea la locul ei, îşi cunoştea îndeajuns lungul nasului, ca să nu ridice într-o bună zi cine ştie ce pretenţii. E bine ca un bărbat tânăr să nu se perinde pe la multe femei, pentru ca, Doamne fereşte, să nu păţească ceva. Dacă rămâne prea mult legat de poalele uneia singure, se naşte însă altă primejdie, aceea ca la un moment dat să nu se mai poată despărţi şi să săvârşească o prostie încă şi mai mare. — Ion Gheţie — III A doua zi, pe la cinci după-amiază, Helena se trezi cu Losonczy. îl primi în salon, mirată oarecum de vizita baronului, care până atunci nu-i cercetase niciodată şi întrebându-se ce vânt l-a adus pe la ei. în realitate, era vorba de o simplă vizită de politeţe. Losonczy rămase exact zece minute, mulţumi încă o dată pentru amabilitatea arătată nepoatei sale şi îşi reînnoi invitaţia adresată lui Victor de a trece pe la el într-una din zile. - Ce-i cu Losonczy de se poartă aşa de frumos cu noi? îl întrebă pe Victor, după ce-i pomeni de vizita baronului. N-are cumva nişte interese la tine? - Vezi bine că le are, mormăi Victor, care nu părea a fi în apele lui în seara aceea. Vrea bani de la bancă şi, din câte am înţeles, nu puţini. L-a trimis săptămâna trecută pe Kraft să vadă dacă n-ar putea obţine un împrumut. în sinea lui, întâmplările din ziua precedentă (aducerea Evei de la gară, întâlnirea cu baronul, invitaţia adresată de acesta) îl nemulţumeau, dintr-un motiv pe care el însuşi n-ar fi fost în stare să-l numească. în special invitaţia, acum repetată, îl încurca, cu atât mai mult cu cât, în mod normal, ar fi trebuit să-î dea curs. Totul vorbea despre străduinţele lui Losonczy de a-i fi agreabil, fireşte cu scopul de a-şi netezi drumul spre banii băncii. Altădată, asemenea atenţii i-ar fi măgulit vanitatea. Doar nu oricine, ci ultimul dintre stăpânii de odinioară ai Ocnei şi ai cetăţii Bâthoreştilor din Silvania încerca să-i câştige bunăvoinţa. în copilărie, îl mai apucase pe tatăl actualului baron, Jozsef, un magnat rigid şi distant, tipul de gentry din primii ani ai noii monarhii dualiste, prieten cu Andrâssy şi cu Tisza-bătrânul. Prin 1880 vânduse primăriei cetatea pe jumătate ruinată a Bâthoreştilor, devenită apoi grădina publică a oraşului. Vărul acestuia, Geza, din aceeaşi ramură a Losonczeştilor din Ocna, urcase până la vârf scara onorurilor, ajungând ministru în 1895. Gândul că în casa baronului o va întâlni pe Eva îl făcea să nu se simtă în largul lui. Era convins că pe undeva nu se 412 — Biruitorii — comportase cum trebuie faţă de ea, atât la gară, cât şi în automobil. Meritase, fără îndoială, dispreţul pentru insistenţa cu care o privise în oglindă. întărise invitaţia unchiului ei pe un asemenea ton, încât oricine şi-ar fi dat seama că o face numai pentru a răspunde rugăminţii mute a acestuia. Nu se duse prin urmare la baron, deşi ştia că în felul acesta săvârşeşte o altă nepoliteţe. în zilele următoare o văzu de câteva ori pe Eva în oraş. O salută politicos şi i se răspunse la fel. De fiecare dată domnişoara Csâky era însoţită de cineva. Auzise şi el ca toată lumea că se înconjurase de o societate de tinere şi de tineri de cea mai bună condiţie, organiza jour-uri, călărea în lunca Crasnei, dincolo de moara lui Weiss şi juca tenis pe terenurile din parcul oraşului. Aşa cum bănuia, baronul Losonczy îl vizită la bancă. Din motive ce ieşiră la lumină în cursul discuţiei, îl luă cu el pe Kraft Joska, cu care se înrudea de departe. Victor îi primi cu o vizibilă reţinere, dar cu o perfectă curtoazie. Cu Kraft avea relaţii vechi, iar baronului îi era îndatorat pentru că îi sprijinise alegerea în consiliul de administraţie al băncii. Se înţelege că nu-i putea refuza cererea de împrumut, dar nici nu-l putea scuti de formalităţile curente, mai ales după ce află că e vorba de o jumătate de milion şi că baronul vrea să investească întreaga sumă în moşia de la Ocna. -Astăzi proprietatea funciară nu e cel mai strălucit plasament pentru capitaluri, remarcă, în trecere, Victor. Se înţelege, adăugă el îndată pentru a nu da naştere la interpretări greşite, mă gândesc la Dumneavoastră, domnule baron, nu la bancă. Puţin jignit, în ciuda precizării, Losonczy se grăbi să adauge că nici nu are în vedere un asemenea plasament. Se gândea la cele peste o sută de iugăre pe care le poseda în pădurea Ocnei, împreună cu sora sa, văduva generalului Csâky. Era o veche intenţie a lui de a construi la Ocna o fabrică de cherestea, pentru exploatarea pădurii proprii. încă înainte de război se construiseră nişte hale şi se aduseseră unele instalaţii, 4i3 — Ion Gheţie — care acum zăceau neîntrebuinţate în absenţa unui minim de capital pentru a pune pe roate întreprinderea. - Desigur, conveni Victor, înţeleg foarte bine. De altfel, observaţia mea a avut un caracter general. în principiu, pe noi nu ne interesează ce fac clienţii băncii cu banii împrumutaţi. Lucrurile nu stăteau tocmai aşa, dar fraza îi permise lui Victor să menajeze susceptibilitatea baronului şi să atingă totodată subiectul delicat al garanţiilor. - Ce v-ar fi mai convenabil, domnule baron? i se adresă el. O inscripţie ipotecară asupra Ocnei? înţelegeţi, nu-i aşa, sunt nişte forme peste care nu putem trece... Sau poate preferaţi un girant? - Girez eu întreaga sumă! se amestecă Kraft. Continuă în glumă: Sper că ofer destule garanţii! Se înţeleseră ca a doua zi baronul să înainteze cererea de împrumut. De acord în principiu, Victor trebuia să-şi dea avizul la întoarcerea lui Keller, plecat pentru o săptămână din Silvania. Banii vor fi plătiţi la începutul lui noiembrie, după ce creditul va fi aprobat de consiliul de administraţie. Dobânda, moderată, era de 10%. Discutau de un ceas, când secretara îşi vârî capul pe uşă şi o anunţă pe Eva Csâky. De cum îi auzi numele, baronul îşi consultă ceasornicul de buzunar cu un gest de consternare. Uitase că-şi dăduse întâlnire cu nepoată-sa pe terasa cofetăriei Ranga la unsprezece. - Nu-i nimic, îl linişti Eva, am bănuit eu că v-aţi întins la discuţii şi am venit să vă iau. înainte de a se despărţi, baronul îl pofti la el pentru după-amiaza zilei următoare. - E vorba de o sindrofie lipsită de orice pretenţii şi absolut familială, îl asigură el. Sărbătorim ziua de naştere a domnişoarei aici prezente, după ce atâţia ani n-am avut-o printre noi. Vor fi de faţă numai rudele şi câţiva prieteni foarte intimi. Mi-e teamă că o să mă refuzaţi şi de data aceasta... 414 — Biruitorii — - Ştiţi... eu... am avut... murmură Victor, confuz. Pretextul cu treburile de la bancă i se păru neserios şi oarecum ridicol. - N-o să veniţi nici dacă vă rog eu? interveni Eva, care asista la conversaţie. A doua zi la cinci şi jumătate, Victor se înfiinţă la locuinţa baronului. Ţinea în mâini două mari buchete de garoafe, comandate de dimineaţă la florăria Csilag. Cam tot de atunci îl stăpânea un fel de trac, de altfel explicabil. Invitaţia baronului o primise fără nici o ezitare, dar nici fără prea mare bucurie. îşi dăduse seama îndată de rostul ei. Şi încă dacă n-ar fi apărut la bancă, ca din întâmplare, Eva, exact la momentul potrivit, ca să-l hotărască. îl vedea pe Losonczy consultându-şi ceasornicul şi îşi spunea, absolut fără nici un temei, că totul a fost o înscenare (vizita Evei, invitaţia) pentru a-l câştiga de partea lor. Ajuns în faţa uşii de la intrare, desluşi în dosul ei un freamăt îndepărtat de voci. Baronul uitase să indice ora, el nu întrebase. Desigur, întârziase şi-i făcea pe ceilalţi să aştepte. Şi totuşi nu întârziase, cum îl asigură Losonczy, venit să-l întâmpine, nici nu-l aştepta cineva. Societatea, vreo paisprezece-cincisprezece persoane, se adunase la cinci şi se împărţise, de la început în trei grupuri. Baroana, doamna Kraft şi alte două doamne mai vârstnice se instalaseră în salon, bărbaţii se retrăseseră în biroul lui Losonczy, se înţelege ca să învârtă o partidă de cărţi, iar tineretul de ambele sexe, strâns în jurul Evei, luase în stăpânire întinsa şi luminoasa verandă, care servea drept seră. Victor fu plimbat peste tot şi prezentat rând pe rând doamnelor, domnilor şi tinerilor. - O, mulţumesc! exclamă Eva, destul de tare ca să fie auzită de cei din jur. Dar acesta nici nu e un buchet, ci o adevărată grădină! Tonul era echivoc, chiar dacă nu făţiş ironic. Victor se înroşi, mai ales că vreo doi râseră. Eva purta şi de această dată o altă toaletă, o rochie de fular verde, cu mâneci trei-sferturi şi guler-şal, 4i5 — Ion Gheţie — îngustă în talie şi lărgită spre poale prin trei rânduri de volane, foarte simple, mai mult sugerate, care o făcea să pară mai scundă decât era în realitate. Un şirag dublu de perle, cerceii şi inelul-verighetă erau singurele podoabe, dacă lăsai deoparte pieptenul de argint înfipt la rădăcina coafurii înalte, susţinută prin câteva agrafe. - Ei, unde vrei să poposeşti? Aici, la doamne sau la noi în birou? îl întrebă amical baronul la capătul plimbării prin odăi. Foarte bine! exclamă el, auzind că alege biroul. Să mergem acolo! - Credeam că vei prefera societatea mai veselă şi mai atrăgătoare decât a noastră! observă Kraft, clipind din ochi. Dar tu te comporţi exact pe dos decât se aşteaptă lumea. - De ce nu admiteţi că există şi tineri cărora le plac societăţile şi ocupaţiile serioase? îi luă apărarea baronul. - Şi ce poate fi mai serios decât pokerul? interveni unul din jucători. Râseră cu toţii. înainte de a se aşeza la masă, baronul îl întrebă pe Victor. - Nu vrei să joci? îţi cedez locul. Victor refuză, declarând că preferă să chibiţeze, întrucât ocupaţia aceasta nu costă bani. Stătea între baron şi Kraft şi îşi împărţea atenţia între cărţile unuia şi ale altuia. Pe ceilalţi doi jucători nu-i cunoştea. Erau nişte domni din Cluj, probabil rude ale familiei Csâky, veniţi anume pentru ziua de naştere a Evei. Cel puţin aşa presupunea el, deoarece nici măcar nu le reţinuse numele, când îi fuseseră prezentaţi. Se plictisi repede (nu juca cărţi, nu-i plăcea), în ciuda eforturilor baronului şi a celorlalţi de a înfiripa o conversaţie care să nu se învârtă în jurul partidei. Domnii străini se purtau foarte prevenitor cu el, îl întrebau de una, de alta şi i se adresau cu meltosâgos uram. Cu familiaritatea ungurilor mai vârstnici, baronul profită de umplerea paharelor, ca să-i propună să se tutuiască. Victor primi, fără ca un singur muşchi al feţei să i se clintească, şi rosti pe o voce lâncedă tradiţionalul „szervusz, Kâroly bâtyâm". Dispoziţia îi rămase aceeaşi. Ideea că totul e prefăcătorie şi că nu e tratat cu 416 — Biruitorii suficientă consideraţie îl urmărea neîncetat. îşi plimba privirile prin camera tapetată în mătase cafenie cu dungi, schimba locul în scaun sau examina portretele agăţate pe pereţi. - E Menyhârt, cel mai vechi străbun al meu căruia i s-a păstrat imaginea, îl lămuri baronul, văzând că examinează unul din tablouri. Frumos şi mândru bărbat. A avut trei neveste şi cincisprezece copii. Să nu-l invidiezi. Şi-a pierdut capul în 1563, când cu conjuraţia lui Melchior Balassa. Aşa separaţi în trei grupuri cum erau, invitaţii alcătuiau totuşi o singură societate. Uşa dintre salon şi birou, un Glasswand, rămăsese larg deschisă, ca şi cea dintre birou şi verandă. Frânturi din conversaţiile ce se purtau în celelalte camere ajungeau până la urechile lui Victor. Dintre toate vocile el o auzea numai pe a Evei, acoperită uneori de a celorlalţi, apoi răsunând din nou limpede, ispititoare. Nici unul dintre tinerii aflaţi împrejurul ei nu-i plăcea. Pe Donogân Kuci, un bărbat de vârsta lui, înalt, robust, cu alură atletică nu-l înghiţea din pricina ifoselor şi aerului încrezut. Acum stătea rezemat de tocul uşii şi-i spunea ceva Evei, nu deosebea ce anume, dar probabil ceva amuzant, deoarece fata râdea din toată inima, cu capul dat pe spate. îşi aminti din senin, ca şi cum abia atunci ar fi aflat, că Eva şi Donogân joacă tenis în parc şi fac partide de călărie la ferma lui Kraft din apropierea oraşului. Şi de ce n-ar face, doar e dreptul lor! Încet-încet, nemulţumirea mocnită i se schimbă în mânie. Ce Dumnezeu, îşi spuse el, cu urechea ciulită, alte subiecte decât dansul, tenisul şi călăria nu existau pentru adunătura aceea de fluşturatici şi de filfizoni? Şi, la urma urmei, ce caută el printre oamenii aceia, pierzându-şi fără nici un folos vremea? Se lăsă stăpânit de o furie crescândă, nejustificată şi tocmai de aceea greu de înfrânat. Aşteptă ca pe ace până se servi tortul şi şampania, apoi se retrase. Zadarnic se strădui baronul să-l reţină. - Pleci deja? se ridică de la locul ei Eva, însoţindu-l până în antreu. Păcat, aş fi vrut să vorbesc ceva cu dumneata. De ce n-ai venit dincolo la noi? 4i7 — Ion Gheţie - Domnişoară, îi răspunse Victor încruntat, dar calm, tenisul şi călăria sunt subiecte despre care nu am nici cea mai vagă idee. în viaţa mea n-am încălecat un cal. Sunt sigur că mi-aş frânge gâtul... Se opri la timp, convins că dacă ar mai fi rostit un singur cuvânt ar fi devenit nedelicat şi ridicol. - Bine, dar în verandă nu avem cai! îi replică ea în glumă, în cel mai rău caz te puneam să încaleci pe un scaun. Sunt nişte scaune obişnuite, nu zvârlu din picioare! Victor zâmbi silit, îi sărută mâna şi părăsi într-un mers ţeapăn încăperea. „Nu-s eu de voi, dar nici voi de mine!" îşi spuse pe când suia strada Eminescu în drum spre casă. Helena cunoscu de la uşă că a păţit ceva şi se feri să aducă vorba despre sindrofia din casa baronului. Victor se duse la culcare, îndată după cină, dar nu putu adormi până târziu. Ajunse însă la o hotărâre de care făgădui să se ţină neapărat. Cu oarecare efort (căci bătrânul nu-l simpatiza pe baron), îl convinse pe Keller să subscrie la împrumutul solicitat. îndată îl căută pe Kraft Joska şi-l rugă să-l anunţe pe Losonczy de cele convenite cu Keller. IV IV în toamna aceea Sever plecă la Viena mai devreme decât în alţi ani, anume ca să-şi pregătească temeinic examenul de hidraulică (Wasserkraftmachinen). Era unul din cele mai grele examene ale studenţiei, iar lui Franz Bernecker îi mersese faima de profesor foarte sever şi pretenţios. La scurtă vreme după sosire, îl întâlni pe Herlea, revenit şi el mai de timpuriu pentru ultimul său an de doctorat. Toată vara lucrase la teză, la Alba lulia şi la Cluj. Trecuse de jumătatea ei şi avea mari speranţe ca până la vară s-o poată susţine. - Trebuie negreşit să mă întorc acasă cu diploma de doctor în buzunar, îi mărturisi el. Acum ori niciodată! Unchiul Franţisc mi-ar mai da o mie-două de lei, dar la minister n-am nici o şansă să mi se prelungească bursa. Iar fără ea sunt ca frunza pe apă. 418 — Biruitorii — îi vorbi pe larg despre cei de acasă şi mai ales despre soră-sa Lenica, de care se simţea foarte legat. Spre regretul amândurora, nu mai putu locui la consilierul Sykora. Şandru îşi încheiase studiile universitare, iar camera era prea scumpă, ca s-o poată ocupa singur. Se mută, de aceea, nu prea departe, în Krongasse, într-o odaie mai mică şi mai ieftină, împreună cu un alt doctorand al profesorului von Toldy, slovacul Michalicka. Locul lui Herlea fu ocupat de Emil Meţianu, acum student în ultimul an la Medicină şi intern la Spitalul Central. De la noul său vecin de cameră află Sever că Mica Lobonţ e la Viena. întâi crezu că e vorba de o simplă vizită de câteva zile, ca aceea din vara trecută. Dar Meţianu îl asigură că fata e la Viena de la începutul lui septembrie şi vrea să se înscrie ca studentă ordinară la Academia de Belle-Arte. Prezenţa ei în oraş îl surprinse cu atât mai mult cu cât în timpul ce se scursese de la întâlnirea lor îşi scriseseră, dar ea nu pomenise nimic despre intenţia de a veni la Viena. Meţianu nu ştia unde locuieşte, ci numai că mănâncă la o pensiune de pe Hirschengasse în Mariahilf. Mergând la un noroc, o aşteptă într-o seară pe trotuarul din faţa pensiunii. După o zi întunecată, cu cerul plumburiu, o ploaie măruntă coborî deasupra oraşului. Adăpostit sub umbrelă, Sever nu pierdea din vedere uşa înaltă a imobilului cu două etaje şi cele câteva trepte ce coborau până în stradă. Un pâlc gălăgios de tineri părăsi clădirea îndată după ora şapte. Mica nu se afla printre ei. în lumina nesigură a înserării, având în faţă cortina stăruitoare a ploii, s-ar fi putut înşela. Trecu pe partea cealaltă, luându-şi locul de observaţie la câţiva paşi de intrare. Două-trei persoane coborâră grăbite, cu ochii spre scurgerea nesfârşită a ploii. Când se gândea dacă n-ar fi fost mai bine să intre, se trezi cu Mica. Cobora încet treptele, una câte una, cu un aer de nehotărâre înscris pe figură. Se vedea bine că nu se aşteptase să plouă. Se opri la câţiva paşi de el, şovăitoare, fără să-l fi zărit. 419 — Ion Gheţie — - O, Sever, tu aici? tresări ea. Ce bine-mi pare că te văd! Deşi spontană, exclamaţia avea în ea ceva convenţional, ca atunci când dai ochii cu o persoană dorită, pe care ai fi preferat totuşi s-o întâlneşti cu alt prilej. - Am aflat de venirea ta la Viena de la Meţianu şi am ţinut neapărat să te întâlnesc, mărturisi el deschis, deşi bănuia că în spatele primei ei reacţii se ascunde ceva. Sper că n-am picat într-un moment nepotrivit... Ea tăgădui, scuturând cu putere capul. - O, nici vorbă! Dimpotrivă, ai picat cât se poate de bine cu umbrela ta, ca să mă scapi de a fi murată! Tocmai mă întrebam cum o să mă descurc. îi luă uşor braţul drept, în care ţinea umbrela, şi o apucă spre capătul străzii. în ciuda cuvintelor şi a gestului familiar, în felul ei de a se purta rămăsese o reţinere ce i se transmise şi lui Sever. - După cum vezi, am părăsit Munchenul şi am ales Viena, preîntâmpină ea întrebarea lui Sever. Cu Munchenul nu m-am putut obişnui. Sper că la Viena va fi altfel. Tu ce-ai mai făcut din primăvară? Sever îi prezentă în câteva cuvinte cele întâmplate în ultima vreme. - Da, îmi amintesc, zise ea când veni vorba despre viaţa studenţilor români de la Viena. Mi-a spus şi Meţianu ce aţi făcut la „România Jună" şi că ai fost ales preşedinte. Dacă ştiam, te-aş fi felicitat. Continuară să înainteze de-a lungul străzii într-o direcţie pe care nici unul dintre ei nu părea să o cunoască. Păşeau amândoi atenţi unde pun piciorul, ocolind bălţile sau depăşindu-le. Ploaia se mai domolise. Acum răsuna de jur-împrejur, asemenea unui foşnet prelung, mătăsos. La picioarele lor pe trotuarul ud se deşirau strâmbe luminile felinarelor şi ale reclamelor luminoase. Urmând-o în tăcere, Sever se simţea cumva de prisos. „Oare ce-o fi cu ea?" se întrebă el, amintindu-şi bucuria cu care fusese întâmpinat la ultima lor întâlnire. Ceva se petrecuse între timp, 420 — Biruitorii — o schimbare, însăşi înfăţişarea ei mărturisea acest lucru. Arăta mai înaltă, nu din pricina tocurilor, ci pentru că slăbise, se trăsese, avea obrajii adânciţi şi cearcăne sub ochi. - De ce nu spui nimic? rupse ea tăcerea, simţindu-se privită. Nu eşti un preşedinte prea vesel... E adevărat că nici eu nu sunt vorbăreaţă în seara aceasta... - Am băgat de seamă şi eu, zise el. Ce ai, s-a întâmplat ceva? - Nimic, nimic, îl asigură ea, strângându-i uşor braţul. Mărunţişuri, fleacuri ale vieţii de toate zilele. El se gândi la greutăţile inerente mutării într-un oraş străin, la perioada întotdeauna dificilă de la început, prin care el însuşi trecuse. - Cum ai reuşit să te descurci la Viena? Nu ţi-a fost greu de una singură? Ea arăta ca şi cum nu i-ar fi auzit întrebarea. - Nu sunt singură, Sever, răspunse ea într-un târziu. Adăugă îndată: Şi-apoi, m-am obişnuit cu viaţa nomadă. Cluj, Munchen, Viena sunt oraşe diferite, mai mari sau mai mici, viaţa este peste tot cam aceeaşi. Sever nu prea înţelese ce vrea să spună prin cuvintele că nu e singură. Se gândi că, având o fire deschisă şi fiind sociabilă, legase de timpuriu destule prietenii printre ceilalţi studenţi de la Academie. - De ce nu m-ai anunţat că eşti la Viena? Meţianu zice că eşti aici de la începutul lunii. - Aşa e, recunoscu ea. Am vrut să trec pe la tine sau măcar să-ţi scriu câteva rânduri. Mă gândeam însă că nu te-ai înapoiat din vacanţă. Şi-apoi am avut destule pe cap: echivalarea examenelor, găsirea unei locuinţe... Camere sunt destule. Nouă... mie îmi trebuie însă una care să-mi servească şi ca atelier şi să nici nu fie în celălalt capăt al oraşului, în Hietzing sau Rudolfsfheim. - Şi unde stai acum? - La un hotel, „Regent", nu departe de aici, pe Maria Treugasse. Nu e „Erzherzog Karl" sau „Ungarische Krone" şi nici 421 — Ion Gheţie — măcar hotelul „Hechter", unde am tras anul trecut, dar se poate trăi în el, dacă n-ai pretenţii prea mari. Pe deasupra, e ieftin. Ceva mai încolo, în dreptul magazinului „Pelikan", Mica încetini pasul. Sever crezu că vrea să privească ceva în vitrinele largi, scăldate în lumina vie a zecilor de becuri. Dar ea se întoarse spre el. - Eu rămân aici, îl anunţă ea. Am întâlnire cu un prieten. - lartă-mă, n-am ştiut, se scuză el, confuz, nedându-şi seama prea bine de ce o face. Plec, nu vreau să deranjez... - Nu deranjezi deloc, îl reţinu ea pe un ton firesc. Rămâi, îşi privi ceasul brăţară. E şase şi jumătate. Andrei e punctual, într-un minut-două e aici. Pronunţă numele într-un fel aparte, îndulcindu-l pe r, care sună aproape ca un j: Andjei. - A stat ploaia, observă ea, cu ochii pe sus. Sever îşi ridică la rândul lui privirile spre vechiul felinar de tuci, în dreptul căruia dansul măruntelor picături de ploaie încetase. îşi închise umbrela. Curând apăru şi cel aşteptat. Era un tânăr de statură mijlocie, mai degrabă slab, cu ochii foarte albaştri, de vreo douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani, dar părea mai în vârstă din pricina stufoasei mustăţi bălane, lăsate să crească în neorânduială, şi a cutelor săpate adânc în frunte. Purta un pardesiu vechi de gabardină şi un fular de mătase. - Am întârziat puţin, se scuză el, cu o mişcare a braţelor, deşi m-am grăbit cât am putut. Am nimerit însă peste un babalâc pisălog, care ţinea cu orice preţ să-mi vâre pe gât o odăiţă ceva mai largă decât o celulă. Vorbea nemţeşte curgător, puţin cântat şi muind unele consoane, ceea ce îl făcu pe Sever să presupună că era ceh sau polonez. înfăţişarea, ea singură, îi trăda originea slavă. -Sever, el e Andrzej Kajetanowicz, făcu prezentările Mica. Am fost împreună la Munchen, iar acum ne-am mutat la Viena. Se întoarse spre polonez, cu o explicaţie: Iar el e Sever Henţia de care ţi-am vorbit de atâtea ori. 422 Biruitorii — Kajetanowicz scutură foarte cordial mâna lui Sever. Un zâmbet prietenos îi lumină figura. - Da, aşa e, Mica a pomenit adesea de Dumneata. Mă bucur că ne-am cunoscut. Nu v-aţi întâlnit aici, la Viena? Vezi, îmi aduc foarte bine aminte. Porniră tustrei mai departe în pas de plimbare, deşi ploaia se pornise din nou, fină şi persistentă. Mica se adăposti sub umbrelă. Andrzej păşea nepăsător, în capul gol şi cu mâinile vârâte în buzunarele pardesiului, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că a reînceput să plouă. - Ei, ai găsit ceva? i se adresă Mica de lângă Sever. Nu? Nici pe Kopernikusgasse? - Nimic, nimic, îşi clătină celălalt capul. Ar fi ceva pe Schatzgasse, dar cere prea mult. Şi-apoi e la etajul cinci, iar liftul nu funcţionează. Ajunseră curând la hotel. Sub marchiza de sticlă colorată de la intrare se scuturară de picăturile de ploaie. Polonezul îşi aprinse o ţigară subţire de foi din care pufăi cu plăcere. - Nu vrei să urci puţin până se domoleşte ploaia? se adresă el amabil lui Sever. Mi se pare că mai avem ceva votcă într-o sticlă... - Nu, nu, lasă, se împotrivi Mica. Sus e totul întors pe dos, iar Sever e aşteptat undeva. - Bine, bine, consimţi Kajetanowicz, nu e nici o supărare. Ei, eu am intrat. Voi mai aveţi probabil de vorbit. Mi-a părut foarte bine. Deşi înţelesese de mult totul, Sever o întrebă după plecarea lui Andrzej: - E coleg de-al tău de la Academie? - Nu, a terminat de mult studiile. Acum pictează. E mai în vârstă, a împlinit douăzeci şi opt de ani. E polonez, născut la Cracovia. De zece ani, de când a terminat liceul, trăieşte în străinătate. A studiat la Paris, la Roma, apoi la Munchen. Ştii, Sever, reluă ea după o scurtă pauză, între noi e o legătură mai veche. Sunt de trei ani cu el, locuim împreună. Habar n-am de ce ţi le spun pe toate astea, dar cred că e mai bine să le ştii de la mine. Noi însă rămânem prieteni, nu-i aşa? 4 2-3 — Ion Gheţie — Sever nu se dezmetici de-a binelea decât în faţa casei. îşi aminti că Herlea trebuia să treacă în seara aceea pe la el şi se întrebă dacă nu cumva, negăsindu-l, a plecat. Genu venise, într-adevăr, dar îl aştepta în camera lui Meţianu. - Ce-i cu tine? De unde vii? Ai uitat că aveam întâlnire astă seară? îl luă el la rost, după ce trecură dincolo, la Sever. Acesta făcu semn cu mâna că nu a uitat. Pe când îşi scotea pardesiul şi-l întindea pe pat să se usuce, se gândi unde anume să-i spună că a fost. Până la urmă, cedând pornirii de a se destăinui, îi povesti totul de-a fir a păr. Herlea nu arăta prea mirat de cele auzite. - Unul blond, nu prea înalt, cu mustaţă? E polonezul ei, Kajetanowicz. L-a cunoscut la Cluj, când începea anul întâi, l-a fost asistent sau aşa ceva la Institutul de Belle-Arte. Individul e talentat, dar cam trăsnit, futurist, cubist, fovist, ştiu eu? A fost un mic scandal în institut, iar toamna au plecat amândoi la Munchen. Bănuiam eu că trebuie să fie şi el la Viena, după ce am întâlnit-o pe Mica pe Opernring... - Ai întâlnit-o pe Mica? Sever îl privea nedumerit. Şi de ce nu mi-ai spus? Genu ridică din umeri. - N-am idee, răspunse el indiferent. Cred că am uitat. V V După tradiţie, la începutul lui noiembrie se ţinu într-o sală publică de pe Mariahilferstrasse balul studenţilor români din Viena. Ca întotdeauna, reuniunea fu precedată de un cuvânt de binevenire şi de un scurt program artistic, în care se produceau mai ales studenţii de la Conservator şi de la Academia de artă dramatică. Aruncându-şi privirile prin sală, în timp ce-şi rostea cuvintele introductive, Sever avu impresia că o zăreşte pe Mica Lobonţ într-unul din ultimele rânduri. Trecuseră trei săptămâni de când nu o văzuse. Prinzându-i privirile, fata îi zâmbi şi schiţă un gest vag cu mâna, pe 424 — Biruitorii — jumătate semn de recunoaştere, pe jumătate salut amical. Ca să-l încredinţeze că nu s-a înşelat, repetă zâmbetul, nu şi mişcarea leneşă a mâinii, câteva minute mai târziu, când el o căută din nou în mijlocul asistenţei ce umplea sala. îndată după terminarea programului, studenţii însărcinaţi cu ordinea, aşa-numiţii aranjori, se repeziră să degajeze sala de scaune, pentru ca dansul să poată începe cât mai curând, în vacarmul şi forfota dimprejur, reţinut când de unul, când de altul din participanţi, Sever îşi rotea zadarnic privirile în căutarea Micăi. O descoperi ceva mai târziu afară, pe culoar, lângă garderobă. - Cum de ai nimerit la noi? o întrebă el, sărutându-i mâna. Am vrut să-ţi trimit o invitaţie, dar cum nu-ţi cunoşteam adresa... - Am aflat de la o prietenă, Riţa Tomuş, care studiază la Belle-Arte. O ştii, nu-i aşa? Ea spune că te cunoaşte... - Riţa? Da, fireşte. A fost de câteva ori la societate... Rămâi la bal, nu-i aşa? -O, îmi pare rău, nu pot... Sunt invitată undeva, am promis şi sunt în întârziere. De fapt, am vrut numai să te văd. Ştiam că o să te întâlnesc aici. îşi scoase de la garderobă o umbreluţă şi-i întinse mâna în semn de rămas bun. S-ar fi despărţit probabil, dacă Eugen Herlea n-ar fi apărut în clipa aceea lângă ei. - Dar ce, plecaţi deja? se miră el. Nu dansaţi nici măcar primul vals? - O însoţesc pe Mica câţiva paşi, zise repede Sever, parcă s-ar fi temut ca ea să nu-l contrazică. într-o jumătate de ceas sunt înapoi. Vezi, în absenţa mea, dacă intervine ceva, ocupă-te tu sau Meţianu... Nu întârzii mult. în timp ce coborau unul lângă altul scările, i se adresă puţin nesigur, cu o umbră de îndoială, ca atunci când ceri cuiva o confirmare târzie. - Nu te superi dacă te conduc o bucată de drum? Mai schimbăm câteva vorbe. - Fireşte că nu, confirmă ea, dimpotrivă, m-aş fi supărat, dacă nu veneai cu mine. 42-5 — Ion Gheţie — Afară găsiră trotuarele ude. O ploaie repede, ca de primăvară, se scuturase asupra caselor şi străzilor din Mariahilf. Mica ridică ochii spre cer, nesigură dacă să-şi deschidă sau nu umbrela. Dar ploaia încetase, picături răzleţe se prelingeau din streşini sau de pe crengile copacilor mărginaşi. înşelată de vremea frumoasă de peste zi, prea caldă pentru un început de noiembrie, Mica nu-şi luase pardesiul. Era îmbrăcată într-un tailleurde stofă cenuşie, cu o pălărioară de fetru negru în cap. Pe umărul drept îi spânzura o mică geantă de forma unei tolbe vânătoreşti, atârnată de un cordon lăcuit. Ca şi la prima lor întâlnire, conversaţia se înfiripă greu. Mica păşea gânditoare, Sever o urma tăcut, încercând să ghicească încotro se îndreaptă. N-o întrebase şi nici ea nu-i spusese nimic, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că el o va însoţi până la capăt, ori încotro s-ar fi dus. - Sunt plăcute reuniunile voastre, observă ea, într-un moment când tăcerea părea să se fi înstăpânit pentru totdeauna. Iar tu ai vorbit foarte bine. - încercăm să ne descurcăm, răspunse el, stânjenit ca de obicei când cineva îi aducea o laudă. Avem unele proiecte frumoase, nu ne-ar lipsi nici banii, acum primim regulat o subvenţie de la Bucureşti. Ce ne trebuieşte nouă e un organ de presă. Avem nevoie de mai multă publicitate. Lumea nu ştie ce vrem şi ce facem noi. Decât un almanah la zece ani, mai bine o revistă, oricât de modestă şi apărând măcar o dată pe an. - Cunosc un ziarist, de la „Der Abend", Hugo Kollwitz, care v-ar putea da o mână de ajutor, zise ea. Nu e un lumen1, dar are tot felul de legături în lumea presei. El nu răspunse în nici un fel propunerii ei, nu pentru că nu l-ar fi interesat, ci numai că i se părea o prostie să risipească puţinul timp pe care îl avea de petrecut cu ea în discuţii despre ipotetica revistă a „României June". 1 Ins strălucit, (lat.) 426 — Biruitorii — - Am aşteptat o veste de la tine, reluă el, după o scurtă pauză. Mi-ai promis că o să mă anunţi îndată ce-ţi găseşti o locuinţă, lată că a trecut o lună fără nici o veste. - Aşa e, dar încă n-am găsit-o, răspunse ea. Adică am dat peste ceva convenabil zilele trecute şi s-ar putea ca în curând să mă mut. - Stai tot la hotelul... - „Regent", îi reaminti ea, şi acolo mă duc şi acum. întrebarea îi revenise prea insistent în minte în tot cursul drumului, ca să nu prindă prilejul de a rosti, în sfârşit, pe un ton numai în aparenţă indiferent. - Dar prietenul tău, domnul Kajetanowicz? Nu mi-ai spus nimic despre el. Ce mai face? Ea îşi coborî bărbia în piept şi îşi aspri trăsăturile. - Oh, Kajetanowicz e la Munchen, iar de acolo s-ar putea întoarce acasă la el, în Polonia. A plecat lunea trecută. Sever voi s-o întrebe: „dar ce s-a întâmplat între voi? v-aţi certat?", când îşi dădu seama că se amestecă într-o chestiune ce nu-l priveşte nici măcar indirect. Primi totuşi răspuns la întrebarea nerostită. - între mine şi Andrzej totul s-a terminat. A fost o poveste care a durat prea mult şi trebuia, într-o bună zi, să se încheie. Vocea îi suna seacă, inexpresivă. Nu puteai ghici ce sentimente ascund acele cuvinte. Adăugă la capătul unui oftat, ce putea fi deopotrivă de uşurare sau de regret: Acum sunt liberă. Un scurt fior îi străbătu corpul. îşi adună umerii, zgribulindu-se în jacheta tailleur-ului. - Mi-e frig, zise ea, cu un uşor tremur în voce. Mă laşi să-mi vâr mâna în buzunarul pardesiului tău? Mi-a îngheţat toată. Poţi s-o ţii şi pe a ta. E loc pentru amândouă. îşi lăsa mâna îngheţată între degetele lui, care o mângâiau delicat, ca s-o încălzească. Şi-o retrase numai după ce ajunseră în faţa hotelului. - Intră şi tu puţin, îl trase după sine. S-ar putea ca ziaristul de care am amintit, Kollwitz, să fie aici. Aţi putea discuta chiar acum despre problema ce te interesează. 427 — Ion Gheţie Se plecă spre portarul galonat de la recepţie şi-i strecură câteva cuvinte pe jumătate şoptite. Acesta îi răspunse râzând: Aber, ja, ja...1 Ea îi mulţumi printr-un zâmbet şi se întoarse spre Sever. - E aici. Haide, vino şi tu. Suntem numai câţiva prieteni care sărbătorim ziua de naştere a unei colege, Thea Pohl. Nu te formaliza, o să te simţi bine. Iar de nu, pleci când îţi place. în cabinetul particular al restaurantului se vorbea cu voce tare şi se râdea, încât Sever înţelese cu greutate cuvintele Micăi, care-l prezentă societăţii. Să tot fi fost vreo zece persoane împrejurul a două mese puse cap la cap şi acoperite cu o cuvertură comună. O tânără de douăzeci-douăzeci şi doi de ani, înaltă, slabă, într-o rochie de satin verde, cu părul galben-cânepiu, tuns à la garçonne, le ieşi în cale. - Oh, în sfârşit, ai venit! exclamă ea, sărutându-se afectuos cu Mica. - Uite, ea e Thea Pohl, sărbătorita din seara aceasta, făcu Mica. Spune-i „la mulţi ani" şi promite-i că o să-i aduci cadoul în noiembrie viitor, când va împlini douăzeci şi doi de ani! - Vai, se tângui blonda, de ce aţi venit aşa de târziu! într-un ceas căpcăunii ăştia au dat gata aproape toată mâncarea. Dar lasă că tot vă găsesc eu ceva! Se aşezară într-o parte a lungii mese improvizate, lăsând-o pe Thea să le umple farfuriile şi paharele. în faţa lor stăteau două perechi, pe cât se pare studenţi, care discutau şi râdeau aproape la fiecare cuvânt. Un bărbat gras, de vreo treizeci-treizeci şi cinci de ani, cu obrajii roşii şi părul rărit pe frunte care părea să fi băut mai mult decât toţi ceilalţi, ocupa unul din capetele mesei. în dreapta lui Sever, fuma cu ochii pierduţi prin sală o femeie încă tânără, cu sânii mari, ţuguiaţi şi dinţii ieşiţi în afară. Era îmbrăcată toată în negru, arătând a fi în doliu. Nu se aşezară bine că Mica se ridică şi trecu pe un scaun lângă bărbatul chel, cu obrajii congestionaţi. Acesta o apucă 1 Desigur, da, da... (germ.) 428 — Biruitorii — strâns de mână, trăgând-o spre el, pentru a-i spune ceva la ureche. Mica chicoti scurt şi se plecă la rândul ei pentru a-i întoarce confidenţa. După acel schimb de cuvinte strecurate în şoaptă, amândoi îşi întoarseră privirea spre Sever. - Spune-mi, îl întrebă Thea Pohl, apropiindu-şi faţa albă, acoperită de pistrui, eşti noul prieten al Micăi? Ceva din tonul în care fuseseră rostite cuvintele acelea îl contrarie pe Sever. De altfel, fata nu-i plăcea deloc, aşa înaltă, deşirată şi supărător de blondă, cum era. - Nu, răspunse el, nu sunt noul ei prieten, dar o cunosc de mult. - Aha! făcu ea, cu un fel de nedumerire. Cum de nu mi-a vorbit de Dumneata? Sever îşi întoarse privirile spre capătul mesei. Mica continua să sporovăiască cu bărbatul mai vârstnic, care îi ţinea mai departe braţul încleştat deasupra cotului. Alături, femeia cu dinţii ieşiţi în afară fuma ţigară după ţigară, fără a scoate un cuvânt. Avea un nume cehesc: Duchatschek sau Danuschek, nu reţinuse exact. Orologiul din perete arăta ora opt. Din senin se întrebă ce caută printre oamenii aceia străini, când locul lui ar fi fost la reuniunea „României june", unde poate aveau nevoie de el şi unde, de altfel, avea datoria să se întoarcă. în sfârşit, Mica se înapoie lângă el. Nu părea să dea importanţă faptului că l-a lăsat atâta vreme singur. - Vezi, el e Hugo Kollwitz, ziaristul de la „Der Abend", îi strecură ea, pe când se aşeză, l-am vorbit despre tine. Du-te să schimbi două vorbe cu el. Sever rămase zece minute pe scaunul care mai păstra căldura trupului Micăi. Ziaristul era băut binişor, se împiedica în vorbe şi repeta mereu: „nu-i aşa", „să vedem". - Se poate face ceva, îi spuse el la sfârşit. Veniţi mâine seară la redacţia ziarului, aşa pe la şapte. Vă aştept negreşit. Încet-încet, petrecerea se schimbă într-un chef în lege, ce promitea să nu se încheie prea repede. Kollwitz comandă şampanie în onoarea „celei mai sensibile şi mai blonde făpturi 429 — Ion Gheţie — de sex feminin din întreaga Vienă, al cărei majorat îl sărbătoreau atunci". Cuvintele fură însoţite de aplauze şi strigăte de „Es lebe!1". Şampania, producţie locală, deşi cu etichetă franţuzească, li se urcă cu atât mai repede la cap, cu cât nu era autentică. Sever bău pahar după pahar, se făcu per tu cu Kollwitz. Ca printr-o ceaţă din ce în ce mai deasă, auzea glumele deocheate ce se debitau împrejurul mesei, râsetele, ţipetele uneia din fetele din faţa lui care cânta aria Neddei din Paiaţe. Timpul trecea vertiginos, inexplicabil. La intervale scurte, orologiul de pe perete arăta nouă, apoi zece fără un sfert, apoi unsprezece. De partea cealaltă a mesei, Schanni şi Grete, doi dintre studenţi, se sărutau fără nici o jenă. Cealaltă fată în schimb se ridică furioasă şi declară că ea se retrage, deoarece Ferdi îi face întruna propuneri ruşinoase. La care toţi râseră, iar fata se îmbună. Rămase. în capul mesei, Kollwitz clipea obosit din pleoapele grele de băutură şi îşi plimba mâna pe sub masă pe piciorul femeii în negru. Aceasta îl lăsa să-şi facă jocul, fumându-şi mai departe nesfârşitele ţigări. El însuşi o ţinea după umeri pe Mica şi încerca disperat să-şi păstreze stăpânirea de sine. Cineva îl fixa neîntrerupt şi nu ştia cine: - Ce te uiţi aşa la Sever? în mod vag înţelese că Mica i se adresase Theei Pohl, dar poate să se fi înşelat. îţi place? Totul se sfârşi într-o hărmălaie enervantă, scaune trase la o parte, pocnet de paşi, sunetul unei viori, un amestec nearmonios, barbar, care se diminua din ce în ce. Când se eliberă din starea aceea tulbure, de pierdere, o ţinea în braţe pe Mica şi o săruta lacom pe buze, pe păr, pe obraji. Cabinetul privat se golise ca prin farmec. Kollwitz dormea cu capul pe masa plină de sticle goale şi pahare răsturnate. Numai femeia în negru cu nume cehesc, Duchatschek sau Danuschek, fuma mai departe, nepăsătoare la tot ce se petrecea în jur. - Mă mai iubeşti? auzi el în ureche vocea şoptită a Micăi. Deoarece el tăcea, ea-i înfipse dinţii mici, tăioşi în sfârcul 1 Să trăiască! (germ.) 430 — Biruitorii — urechii drepte. O durere scurtă, ascuţită îl străbătu din creştet până în tălpi. Mă vrei? - Numai pe tine te-am iubit întotdeauna, bâigui el, cu mintea deodată limpezită. Pe loc se simţi jenat, ca şi când ar fi rostit cine ştie ce cuvinte neroade. Numai pe tine... Ea îi cuprinse capul în mâini, răscolindu-i părul deasupra tâmplelor, apoi îi astupă gura într-o lungă şi răscolitoare sărutare. -Vino! O urmă, cuprins din nou de ameţeală, cu mintea confuză şi mersul rigid. Trecură printr-o lungă sală, unde răsunau voci răzleţe şi sunete de viori, străbătură un culoar nesfârşit, urcară o scară întortocheată... Tot timpul, ca un gaj al siguranţei pe care nu voia să-l piardă, strângea mâna caldă, călăuzitoare a Micăi. O uşă închisă în dosul lor, odaia cufundată în întuneric, foşnetul discret al unor mătăsuri, o voce îndemnându-l să urce în pat, apoi, după o pauză inexplicabilă, trupul său cutremurat de spasme, cu braţele încleştate în jurul unor umeri străini. Se dezmetici târziu, rechemat la realitate de o mişcare repetată venind din dreapta lui. Butonul lămpii de pe noptieră pocni sec. Clipi des din ochii ce-l usturau, orbit de trecerea bruscă la lumină. Mica întinse mâna, probabil după pachetul de ţigări, deoarece în curând desluşi mica explozie a chibritului aprins şi mirosul acru al fumului de ţigară. - Tare mă tem că te-am dezamăgit, o auzi el şi ghici după modulaţiile glasului, ca şi după locul de unde venea, că ea stă rezemată în cot, uşor aplecată asupra lui. Ţi se citeşte pe faţă. Ai aşteptat altceva de la mine, mai bine zis ai crezut că sunt altfel. Nu mi-ar fi fost greu să joc o altă piesă, pe care poate ai fi apreciat-o mai mult. Am ţinut să te aduc astă-seară aici, ca să mă cunoşti aşa cum sunt şi să nu-ţi faci nici un fel de iluzii în privinţa mea. Aştepta un cuvânt din partea lui, orice, o confirmare sau poate o dezminţire, care oricum n-ar fi fost pe de-a-dreptul sinceră şi spontană. - Spune-mi, reveni ea, am fost prima ta femeie? El clătină capul o singură dată cu o mişcare înceată. 43i — Ion Gheţie — - A mai fost una, mai demult. Continuă cu aceeaşi voce stinsă, puţin răguşită, ca să îndepărteze putinţa oricărei neînţelegeri: una singură. - Cu mine lucrurile stau altfel, mărturisi ea, de astă dată fără ostentaţie, poate chiar cu o urmă de regret. Au mai existat şi alţi bărbaţi în viaţa mea. Pe ultimul din ei l-ai cunoscut. Pe unii i-am iubit, pe alţii... Dar ce rost are să vorbim despre ei? La urma urmei, am făcut aşa cum m-a tăiat capul. Trăim o singură dată, iar viaţa nu e întotdeauna roză. Ţi le-am spus pe toate acestea, ca să ştii că eşti liber să hotărăşti: poţi pleca chiar acum sau poţi rămâne. Dacă e să ne despărţim, s-o facem cât mai repede, până nu ne legăm prea strâns unul de altul. Sever deschise în sfârşit ochii. Undeva în adâncul sufletului, mai stăruiau încă drojdiile nemulţumirii, mai mult faţă de el decât faţă de Mica. O zări, aşa cum şi-o imaginase, rezemată în cot, răsucită spre el, cu o expresie de aşteptare pe care zadarnic încerca s-o ascundă. Avea părul zburlit, o bretea a combinezonului căzută, buzele, de curând încleştate în ale lui, supte, livide, pielea gâtului înroşită de zecile de sărutări. „Doamne, Dumnezeule", se cutremură el, invadat de o bucurie sălbatică, atotstăpânitoare. „A fost a mea, a fost a mea!" întinse mâna şi-i netezi părul răscolit de pe fruntea rece. Un miros aţâţător, puternic, de trup tânăr şi fierbinte, trupul ei, îi umplu nările. - Rămân, răspunse el simplu, trăgând-o spre sine. Te-am iubit din clipa în care te-am cunoscut şi vreau să fii a mea, aşa cum eşti! VI VI într-una din zilele frumoase de toamnă de la începutul lui octombrie, trecând prin parcul oraşului, Victor se auzi strigat. Frământat de cine ştie ce gânduri, nu-şi dădu seama la început de unde vine apelul şi cine i-l adresează. Abia după ce se întoarse în direcţia strigătului o descoperi în dosul gardului înalt de sârmă ce împrejmuia terenul de tenis pe Eva Csâky. 432- — Biruitorii — Se ţinea agăţată cu amândouă mâinile de împletitura metalică şi se ridicase în vârful picioarelor, anume pentru a fi zărită mai bine. Când îşi dădu seama că a fost observată, îşi flutură degetele în semn de chemare. Victor se apropie de court-ul de tenis nu tocmai sigur că Eva voia într-adevăr să-i spună ceva. N-o mai văzuse din seara sindrofiei de la baron, mai mult pentru că aşa hotărâse atunci, într-un moment de decepţie, decât pentru că n-ar mai fi dorit s-o întâlnească. Trezindu-se faţă în faţă, de o parte şi de cealaltă a împrejmuirii de sârmă, se simţiră amândoi stânjeniţi, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama ce importanţă neobişnuită are gestul lor. Eva îşi reveni cea dintâi. îşi strecură cu greutate una din mâini printr-un ochi al gardului şi-i zâmbi prietenoasă. Avea pe ea un tricou alb de flanel, sub care se ghiceau sânii mici şi tari, şi o rochiţă scurtă, de culoare creme, abia ascunzându-i genunchii. Părul pieptănat lins, peste spate, era reţinut de o bentiţă îngustă de lână tricotată, înnodată la ceafă. Respira încă grăbit după alergarea din care abia se desprinsese, iar pe gâtul subţire o vână asemenea unui fulger albastru pulsa regulat, înfiorând pielea. - lartă-mă că te-am oprit aşa sans façon1, se scuză ea cu un nou zâmbet, dar trebuie să stau de vorbă cu Dumneata. Nu vrei să mă aştepţi un minut până mă schimb? Mergem împreună până acasă. Da? Victor acceptă fără plăcere. Deşi rugătoare, vocea Evei ascundea o poruncă şi tocmai lucrul acesta îl deranja. De altfel, ea plecase îndată, fără a-i aştepta răspunsul, sigură că el nu poate fi decât afirmativ. încruntă din sprâncene, când descoperi în bărbatul aflat lângă ea pe Donogân Kuci, cavalerul ei oficial, partenerul obişnuit de tenis şi de călărie. Dar ea îşi luă rămas bun de la el la ieşirea de pe teren şi Victor îi fu recunoscător ca pentru un gest făcut anume spre a-i fi agreabil. 1 Din senin, (franc.) 433 Ion Gheţie — - Nu m-ai aşteptat prea mult, nu-i aşa? se interesă când ajunse lângă el. Cred că ai aflat de mult ce înseamnă un minut pentru femei! Acest „pentru femei" displăcu lui Victor, mai ales deoarece prin el Eva se trecea într-o anumită categorie, alături de altele multe. Nu răspunse de aceea în nici un fel întrebării, ci se mulţumi să îndruge ceva despre toamna aceea nesperat de lungă şi de călduroasă. - Da, e făcută parcă anume ca să mă ţină cât mai mult în Silvania, încuviinţă ea. De mult n-am mai apucat una la fel de frumoasă. Conversaţia se curmă după aceste cuvinte. Victor păşea cam ţeapăn, cu servieta sub braţ, privind înainte. Ea îşi mişca într-o scurtă balansare racheta de tenis Dunlop învelită într-o husă de cauciuc. - De ce n-ai mai dat pe la noi? rupse ea tăcerea, când ajunseră în faţa farmaciei Kiss. Ai plecat atunci aşa de... - Afacerile mele cu domnul baron le rezolv de obicei la bancă, îi replică el sec, aproape nepoliticos. Ea păru sau se prefăcu că nu bagă în seamă tonul. Continuă să legene racheta înainte şi înapoi, înapoi şi înainte. - Dar cu mine nu ai relaţii de afaceri! se nedumeri ea. La mine puteai să vii! Victor nu răspunse, în schimb îşi adânci cuta de nemulţumire dintre sprâncene. Eva pricepu că nu va scoate de la el nici măcar cu cleştele vorba dorită. - Nu sunt un convorbitor prea amuzant, observă el, posac. Prefer tăcerea vorbelor de prisos. - Adică discuţiilor despre cai, sport şi baluri? Ea rosti cuvintele cu o undă abia perceptibilă, dar cu atât mai supărătoare, de ironie. Victor se aştepta să continue în aceeaşi manieră veselă-zeflemitoare, când o auzi, deodată, pe alt ton, de confidenţă puţin riscată: - îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat atunci între noi... Vinovată sunt eu şi nu doar pentru că eram gazdă. Accentuă 434 — Biruitorii — într-un mod aparte ultimele cuvinte, care căpătară astfel un înţeles nesigur, ascuns. Haide să facem pace! Vrei? - De ce? replică el, cu un sentiment de uşurare ce i se citea deopotrivă pe figură şi în glas. Doar nu s-a întâmplat nimic între noi... Pacea o fac numai duşmanii. -Chiar nu mai eşti supărat pe mine? reveni ea, neîncrezătoare. Adevărat? Atunci, ca să mi-o dovedeşti, promite-mi că o să treci într-o după-amiază pe la noi. Uite, astăzi sau mâine, dacă vrei... îmi promiţi? Să ştii că dacă nu te ţii de cuvânt mă supăr eu, şi pentru totdeauna. Orok harag!1 Ajunseră în faţa porţii de stejar a casei baronului, cu cele două inele de bronz şi capete de lei. Se despărţiră fără ca Victor să fi dat un răspuns hotărât. Până la urmă se duse, deşi îşi spunea că vizita nu are nici un rost. Eva îl primi în salon, cu un mic gobelin în poale. Purta o rochie de interior din mătase albă, cu modele japoneze (dragoni, pagode, flori de lotus), un kimono cu mânecile largi ce-i dezveleau braţele albe până aproape de cot. Părul şi-l pieptănase într-un mare coc, străpuns dintr-o parte în alta de un ac de os. Cu îmbrăcămintea aceea şi cu coafura montantă avea ceva de orientală în înfăţişare. - Nu te superi că te-am primit aşa şi nici că-mi continuu lucrul la gobelin până isprăvesc rândul? vru să ştie ea, după ce-l pofti să ia loc. Am ambiţia să-l termin chiar astăzi. Mama are obiceiul să-mi spună că, jucând mereu tenis şi călărind, îmi pierd feminitatea! Victor rămase un ceas, care trecu foarte repede. Discutară despre unele şi altele, fără nici o constrângere. Rezultă că Eva cunoaşte o sumedenie de amănunte despre el. La întrebarea de unde şi mai ales de ce a adunat acele informaţii, ea îi răspunse simplu: - Despre duşmani şi despre prieteni trebuie să ştii totul. - Dar noi nu suntem nici duşmani, nici prieteni, observă el. 1 Supărare veşnică! (magh.) 435 — Ion Gheţie — - Nu, dar am putea deveni! - Duşmani? Ea scutură capul şi-i întinse mâna mică care mirosea plăcut a parfum de rezeda. Se găseau în antreu, lângă uşă. - Nu, nu! Fireşte, prieteni! Victor se deprinse să treacă din ce în ce mai des pe la Eva. „De ce trebuie să privesc apropierea de ea drept o primejdie?" se întrebase el după prima vizită. Atâta fu deajuns ca să i se risipească îndoielile. Distanţele dispărură repede între ei, deşi amândoi aveau mici reţineri, în multe privinţe asemănătoare. Eva se purta faţă de el cu o prietenie spontană. Rămânea totuşi în atitudinea şi în cuvintele ei ceva nedus până la capăt sau neexprimat pe de-a-ntregul. Fiecărui pas făcut înspre el îi urma o scurtă retragere, mai mult instinctivă decât calculată. îi spunea Victor, dar nu-l tutuia. I se adresa în glumă cu papocska1 (aluzie la anii petrecuţi în seminar) sau, solemn, dar totuşi prietenos, cu meltosâgos uram. Evita să iasă cu el în lume, deşi o invitase de câteva ori, prefera conversaţiile calme din salon lângă nelipsitele ceşti de ceai şi prăjiturile mărunte. Povestea cu plăcere despre anii petrecuţi la institutul de călugăriţe din Budapesta şi despre o călătorie făcută prin Austria, Elveţia şi Germania. Ocolea orice discuţie despre familia ei şi mai ales despre generalul Csâky. Victor o asculta cu atenţie, îi punea întrebări sau se trezea spunând cine ştie ce lucru lipsit de importanţă pe care, la rândul ei, îl urmărea cu luare-aminte. Niciodată nu i se întâmplase până atunci să se simtă atât de liber şi descătuşat de convenţii ca în ceasurile petrecute lângă ea. Din când în când baronul îşi făcea apariţia în salon, cu obişnuitele exclamaţii şi gesturi amicale, lăsând să se înţeleagă că prezenţa lui e ceva cât se poate de firesc. Cu toate acestea, nu o dată, Victor îşi spunea că exagerează, că nu se cade să meargă atât de des într-o casă, până mai ieri, străină, oricât de bine ar fi fost primit şi că, repetând la nesfârşit vizitele, se angajează faţă de baron mai mult decât ar fi fost cazul. Helena, 1 Preoţelule. (magh.) 436 — Biruitorii la curent, ca de obicei, cu tot ce se întâmpla în oraş şi mai ales cu el, îl întrebă într-o bună zi: - Ce tot cauţi, dragul mamii, în casa baronului Losonczy? Doar nu ţi-ai luat cvartir acolo? îşi mijise ochii şi îşi încreţise pielea spre tâmple, ca atunci când spunea vorbe cu două înţelesuri. - Am treburi cu el, i-o întoarse băiatul. Doar i-am spus mamii că a cerut bani cu împrumut da la bancă. - Şi oare la bancă nu-i atâta loc încât să puteţi pertracta în voie? făcu ea pe mirata. Victor lăsă întrebarea fără răspuns, căci simţise încotro îi bat vorbele. Abia acum, auzindu-şi propriile gânduri rostite de altul, îşi dădu seama unde ajunsese. „Totul o să ţină până în ziua când cererea de împrumut va trece prin consiliul de administraţie. După aceea mă vor îndepărta ca pe un lucru fără trebuinţă", îşi zise el. Călcându-şi pe inimă, amână vizita la Eva şi convocă şedinţa consiliului pentru 19 octombrie. Cele două zile cât nu o văzu i se părură fără sfârşit. „De ce trebuie să mă chinuiesc de unul singur?" gândi el. „La ce bun să mă ţin departe de ea?" Mai şovăia în dimineaţa următoare, când secretara îi aduse un plic cu o carte de vizită. „Csâky Eva", citi el tipărit cu litere cursive pe dreptunghiul de bristol. întoarse cartea de vizită pe dos: „Ce e cu Dumneata? De două zile n-ai mai dat pe la noi. Vei lipsi şi astăzi?" Nu-i văzuse până atunci scrisul, literele mărunte, rotunde, aşternute cu o anumită neglijenţă ce părea să trădeze graba sau poate nerăbdarea celei ce le înşirase. Ridică puţin cartea de vizită şi mirosul discret, abia perceptibil, al parfumului de rezeda ajunse la nările sale. O dorinţă violentă de a duce la buze cartonaşul gălbui şi a-l acoperi de sărutări îl cuprinse deodată. Abia reuşi să-şi înfrâneze pornirea, oprit de o mare jenă, nu faţă de alţii, căci era singur în birou, ci faţă de sine însuşi. Eva îl aştepta ca de obicei pe canapeluţă cu un roman de Anatole France în mână. Cu un mic zâmbet, aşeză cartea pe măsuţă şi-i făcu loc alături. 437 Ion Gheţie — • - Ce e cu Dumneata de n-ai venit ieri şi alaltăieri? îl întrebă ea, retrăgându-şi mâna dintr-a lui. S-a întâmplat ceva? - Nimic, nimic deosebit, murmură el, stingherit. Diverse treburi, la bancă, acasă... - Mă bucur că nu s-a întâmplat nimic deosebit, reluă ea. Mă gândeam că poate a trebuit să pleci pe neaşteptate cine ştie unde sau că ţi-am dat vreun motiv să mă ocoleşti... Deoarece el negă, ea continuă pe acelaşi ton, fără a-l privi în ochi. - S-ar putea să fie cum zici, dar eu am rămas cu impresia că există ceva ce te depărtează de mine. Am făcut de mult pace, am devenit prieteni şi totuşi... Sau mă înşel? - Mi-e greu să spun, răspunse ezitând Victor, stăpânit dintr-o dată de dorinţa de a-i mărturisi totul. Ştii, Eva, Dumneata eşti prea complicată pentru mine: când veselă, când dusă pe gânduri, când prietenoasă, apropiată, când rece, distantă. îmi vine să cred că ascunzi în Dumneata mai multe fiinţe, pe care le scoţi la iveală după cum ai nevoie de ele. De ce te porţi aşa? - Ca să mă apăr, sună răspunsul neaşteptat. El nu pricepu înţelesul mai ascuns al acelei mărturisiri. - Să te aperi?! De cine? - De oameni, în general. De toţi şi de nici unul. Sau, dacă preferi, de cei ce-mi vor răul... - Eu nu-ţi vreau răul, murmură el, cu regretul de a fi fost bănuit pe nedrept. Credeam că ţi-ai dat seama de mult de lucrul acesta. Sentimentele mele... - Le cunosc, făcu ea repede, cu o pornire din care se înţelegea că nu doreşte ca el să continue. Oare Dumneata nu te aperi de mine? Uneori ne facem rău unul altuia fără s-o dorim şi chiar împotriva voinţei noastre. La plecare, îl conduse până la poartă pe aleea mărginită de trandafiri. - Să te aştept mâine sau ai de gând să lipseşti din nou? Bagă de seamă, ai început să-mi devii necesar! Păzeşte-te! 438 — Biruitorii — VII Consiliul de administraţie se întruni la 19 octombrie. Cu majoritate de voturi, creditul solicitat de baron fu aprobat pe termen de un an, cu o dobândă de 8%. Cu acelaşi prilej, trecu prin consiliu şi creditul de un milion acordat morii şi uzinei lui Weiss. Victor îl lăsă pe Keller să-i ducă vestea lui Losonczy. - Acum că totul s-a consumat, îţi pot spune deschis părerea mea: baronul nu va plăti la termen. O afirm în cunoştinţă de cauză. Nu se pricepe la afaceri şi nici nu are un sfătuitor competent. Sub vechea conducere, când făcea parte din consiliu, a mai contractat un împrumut, care a rămas, practic, neplătit. Victor citi în glasul bătrânului un abia ascuns reproş. - Şi de ce mi le spui pe toate acestea abia acum, Samu-bâcsi? i-o întoarse el, atins de observaţii. Doar ai fost de acord şi Dumneata să aprobăm împrumutul! Dar Keller nu avea de gând să-şi menajeze partenerul. Muşcă vârful unei ţigări de foi şi o aprinse tacticos. - Am fost, mărturisi el, savurând primul fum, pentru că am văzut că ţii în mod deosebit să-i dăm lui Losonczy jumătatea de milion. Voi să adauge: „deşi am convenit odată că sentimentele nu au ce căuta în afaceri", dar se răzgândi. Prinsese şi el teamă de asociatul său. Ei, bună sau rea, afacerea e încheiată, de ce ne-am mai bate capul cu ea? reveni el, conciliant. Doar avem girul lui Kraft şi el ajunge. A propos, ştii că baronul şi baroneasa ne-au poftit pentru mâine seară la cină? Bineînţeles, nu putem refuza, aşa că am primit invitaţia şi în numele tău. Era vorba de o masă intimă, după cum îi asigură baronul, la care nu luă parte, în afara lor, decât Kraft Joska. Cu toate acestea, atmosfera din timpul dineului fu mai degrabă reţinută. Evenimentul la ordinea zilei, vizita apropiată a nunţiului papal, mai dezmorţi limbile. Se întâmpla pentru prima oară ca Silvania să primească un asemenea ilustru oaspete. Victor abia avu prilejul să schimbe două cuvinte cu Eva. îndată după masă, 439 — Ion Gheţie — cele două femei se retraseră, lăsându-i pe bărbaţi să-şi bea cafelele şi să-şi fumeze ţigările în biroul gazdei. Două zile mai târziu, potrivit uzanţelor, Victor îşi făcu vizita de digestie. Fu primit de doamna Losonczy, cu care purtă timp de un sfert de oră o conversaţie de circumstanţă. Eva nu se arătă, iar baroneasa nici măcar nu-i pomeni numele, necum s-o avertizeze că tânărul e acolo. Acesta reveni două zile la rând, după-amiaza, la ora obişnuită. De fiecare dată, camerista îl anunţă că domnişoara nu e acasă. Deşi ardea de dorinţa de a şti unde e, se abţinu să pună vreo întrebare. Nu de la servitori se obţin informaţiile despre stăpâni. „Am avut dreptate", îşi zise el, văzându-se dintr-o dată de o parte şi de alta a gardului de sârmă din parc. „Ce poate exista între noi? Le-am dat banii, s-au terminat prieteniile. De-acum îşi poate relua partidele de tenis şi de călărie cu Donogân Kuci. De azi pe mâine am încetat să-i mai fiu necesar". Spre deosebire de celelalte dăţi când gândise la fel, constatarea nu-l umplu de furie, ci numai de o tristeţe calmă. Adevărul e că în fundul sufletului nu încetase să spere că totul are o explicaţie, cu atât mai simplă cu cât nu i se înfăţişează din prima clipă în faţa ochilor. Se revăzură peste câteva zile la primirea nunţiului papal. Vizita înaltului prelat stârni un interes extraordinar în întreg oraşul. După multe deliberări, se hotărâ, în sfârşit, programul recepţiei neobişnuitului oaspete. Nunţiul avea să fie întâmpinat în faţa claustrului, de primar şi de persoanele de vază ale oraşului. După o scurtă urare de binevenire a lui Tarţia, rostită în româneşte, dar cu asemenea cuvinte încât prelatul, italian de origine, să le priceapă, urmau să vorbească mai pe larg reprezentanţii celor două culte catolice din oraş. Ungurii îl desemnară pe Miska-bâcsi, care anunţă că-şi va rosti cuvântarea în latineşte. Ştirea stârni oarecare nelinişte în rândul românilor. Nici vicarul Băliban, bătrân şi slăbit, şi cu atât mai puţin părintele Silvăşan, noul paroh, nu se prea puteau lăuda cu latineasca lor. Până la urmă fu însărcinat să cuvânteze 440 Biruitorii — directorul liceului, Orghidan, profesor de latină şi desăvârşit cunoscător al acestei limbi. Monseniorul Tardelli sosi pe la zece într-o maşină de lux închisă, prevăzută cu steagul Sfântului Scaun. O mare de oameni împânzea trotuarele, de o parte şi de alta a străzii, încă de dimineaţa. Câţiva sergenţi împiedicau mulţimea să se reverse pe caldarâm. în soarele călduţ şi blând de octombrie, strada zumzăia discret asemenea unei săli de spectacol. Zeci de capete se alăturau în ferestrele clădirilor mărginaşe. Câţiva copii stăteau cocoţaţi în pomii din faţa preturii. Prăvăliile şi oficiile publice erau închise. Lipseau numai steagurile ca să te crezi într-o zi de sărbătoare naţională. în mijlocul străzii, strânse la un loc, notabilităţile oraşului pândeau apariţia convoiului de maşini. Printre ei se număra şi Victor, în calitate de fost prefect al judeţului. Ca întotdeauna când purta un veşmânt de gală (acum îmbrăcase jacheta) arăta cam ţeapăn şi plictisit. Strigăte răzleţe venind din susul străzii anunţară apropierea automobilelor. Domnii îşi încheiară sacourile şi îşi potriviră cravatele. în momentul când maşina cu steguleţul purtând cheia şi tiara apăru în faţa mulţimii, ocolind prăvăliile lui Torok şi Soos, Victor o descoperi la o fereastră a casei Schill pe Eva. Stătea rezemată de pervazul ferestrei, lângă prietena ei Nagy Berta. Prinzându-i privirea, îi adresă un surâs însoţit de o scurtă fluturare a degetelor, atât de discretă, încât o persoană străină ar fi luat-o drept un gest întâmplător. Nunţiul, un bătrânel simpatic, îmbrăcat într-o sutană de-o tăietură aparte, tivită cu roşu, purtând mănuşi albe şi o calotă vişinie în cap, se dădu jos din maşină, susţinut de secretarul său particular. Ascultă cu multă bunăvoinţă discursurile, îl întrebă, vesel, pe Tarţia dacă i-a vorbit româneşte sau italieneşte, apoi îi fură prezentaţi pe rând cei cincisprezece-douăzeci de bărbaţi în haine negre sau în reverende de sărbătoare. Cu aceasta ceremonia luă sfârşit. Oaspetele, însoţit numai de feţele bisericeşti se retrase în clădirea claustrului, 441 — Ion Gheţie — unde i se fixase reşedinţa. Publicul, care, ca întotdeauna, aştepta mai mult decât i se oferise, se împrăştie puţin decepţionat. Dar mai urmau, după-amiază, vizitele la vicariatul românesc şi la plebania romano-catolică, recepţia oferită de primar şi, seara, iluminaţia, salutarea festivă şi binecuvântarea canonică. - Mă însoţeşti până acasă în hainele acestea de ceremonie? îl întâmpină, zâmbind, Eva. Să ştii că îţi stau foarte bine. Ai fost de departe cel mai elegant domn din toată adunarea! Eva era însoţită de Nagy Berta. O luară spre piaţă, discutând una şi alta, se înţelege că despre primirea solemnă, despre măruntul şi blajinul nunţiu papal, despre discursurile rostite, în dreptul librăriei Heimlich, Berta îi lăsă. - Ce-ar fi s-o luăm pe sus, pe lângă biserica reformată? propuse ea. E prea multă lume pe străzi. Eşti de acord, meltosâgos uram ? în ciuda tonului prietenos şi glumeţ lui Victor i se păru că găseşte ceva schimbat în purtarea ei. Nu mai era Eva dinaintea dineului la baron. - A venit acum rândul meu să te întreb ce s-a întâmplat cu Dumneata, zise el, în timp ce treceau prin faţa casei doctorului Antalffy. Am fost în două rânduri pe la domnul baron şi nu te-am zărit. - Ştiu, ştiu, răspunse ea repede. Mi s-a spus. închipuie-ţi că a doua zi după dineu ne-am trezit din senin cu mama! O aşteptam abia pe la sfârşitul săptămânii. De atunci, zi de zi, a trebuit s-o însoţesc în tot felul de vizite. N-a fost nici ea în Silvania de câţiva ani buni şi are o sumedenie de cunoştinţe. Speram să nu te descurajezi atât de repede şi să revii. Te mulţumeşti cu această explicaţie? Deşi primi cuvintele Evei cu un sentiment de uşurare, Victor citi dedesubtul lor un înţeles ascuns. Se înşela sau, totuşi, în ciuda aparenţelor, se întâmplase ceva? - Mama Dumitale are ceva împotriva întâlnirilor noastre? Răspunsul Evei fu pe cât de vehement, pe atât de sincer. 442 — Biruitorii — - Vai, ce prostii spui! îl mustră ea. în primul rând nici nu ştie că ne vedem. Nu sunt fetiţa cuminte care să-şi mărturisească mamei secretele. Şi-apoi sunt convinsă că n-ar avea nimic contra vizitelor Dumitale. Uite, ca să te convingi, mâine după-amiază pofteşte la noi! înaintară în pas de plimbare de-a lungul străzii înguste, tăiate în coasta Măgurii. Ţineau trotuarul din dreapta lângă parapetul de piatră care mărginea panta abruptă, împiedicând ploile torenţiale să se reverse asupra oraşului. Lângă biserica reformată Eva schiţă un gest spre banca de piatră lipită de zidul parapetului. - Nu vrei să ne aşezăm puţin? îl întrebă ea, rărind paşii. Câteva minute până nu se ascunde în nori soarele. Poate e ultima oară că prindem în toamna aceasta o zi atât de frumoasă. Cum se dovedi îndată, aşezarea pe bancă era o simplă stratagemă. Eva mărturisi că tare ar mai fuma o ţigară, dar se teme să nu fie zărită de cineva. La familia Schill n-a îndrăznit să aprindă una de teamă să n-o indigneze pe bătrâna doamnă. Două priviri, una în susul, cealaltă în josul străzii, o asigurară că sunt singuri. - Dacă apare cineva, ţi-o trec Dumitale, îl avertiză ea. Nu ţi se pare ridicolă interdicţia ca femeile să fumeze pe stradă? Şi încă şi mai ridicolă teama de a mă compromite? Aprinse una din ţigările ei subţiri cu vârful aurit, după ce se mai convinse o dată că nu o pândeşte nici o primejdie. - N-am mai intrat de multă vreme într-o biserică, mărturisi ea, cu o privire spre clădirea albă, cu clopotniţa scundă, încununată, în locul crucii, de un buzdugan aurit. Ai mei nu sunt prea credincioşi. Te scandalizez cumva, preoţelule? - Deloc, o asigură Victor. Merg şi eu rar la biserică. Dumneata eşti catolică, nu-i aşa? - Nu, reformată, îşi scutură ea cele două bucle negre. Familia Losonczy e catolică, tata însă a fost reformat şi încă nepot de episcop. îţi dai seama că a trebuit să fiu botezată în religia lui. 443 — Ion Gheţie — Isprăvi cu bine fumatul ţigării. Un vânt răcoros coborî rostogolindu-se, cu un freamăt stins, coastele Măgurii. Eva se ridică şi zvârli restul ţigării peste parapet. - la vino puţin, îl chemă ea. Repede! Un spectacol fantastic li se înfăţişă ochilor. Izbiţi de mişcarea vie a aerului nenumăraţii pomi de pe coastă lepădau în acelaşi timp zeci şi sute de frunze îngălbenite. Luate de vântul care se învârtejise, ele pluteau deasupra caselor din Oraşul de Jos ca un uriaş stol de păsări călătoare. - Ştiai că plec marţea viitoare? îl anunţă ea, reluând plimbarea. De fapt mama a venit să mă ia. Deşi Victor o aştepta mai de mult, vestea îl tulbură adânc. Ai fi zis că în sinea lui nutrise speranţa nebună că nu va pleca niciodată. Absenţa ei îndelungată, săptămâni şi luni de zile, i se părea de neimaginat. - Ce ai de gând să faci după plecare? o întrebă el. Ea îşi trecu palma peste fruntea netedă, acoperită, ca întotdeauna cu câteva şuviţe răzleţe. - Dacă te referi la programul meu obişnuit, atunci îţi pot da un răspuns sigur. Câteva zile la Huedin, apoi de la jumătatea lui noiembrie până după carnaval, la Cluj. Paştele o să-l petrec aici sau poate la Budapesta. Altminteri, nu-mi fac nici un fel de planuri. Găsesc că e mult mai înţelept aşa. Sunt de mult convinsă că alţii hotărăsc în locul nostru, mai ales în ce ne priveşte pe noi, femeile. E mai cuminte să aşteptăm, fără a ne irosi speranţe deşarte. Se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple. Singurul lucru de care mă tem e o viaţă măruntă, meschină, lipsită de orizont. Nu cred că i-aş rezista. Victor nu-şi dădu seama atunci cum trebuiau luate cuvintele acelea. Abia mult mai târziu le pătrunse înţelesul. - Dar Dumneata? îl iscodi la rândul ei. Te-ai hotărât să rămâi pentru totdeauna în Silvania? - Unde m-aş duce? Rostul meu e aici. Ea-şi încreţi fruntea, ca şi cum ar fi auzit ceva neplăcut sau bizar. 444 — Biruitorii — - Unde?! Lumea e mare. La Cluj, la Bucureşti, la Viena, la Budapesta... Oriunde. îmi dai voie să fiu sinceră până la capăt? Locul Dumitale nu e aici, într-un orăşel pierdut din marginea Ardealului. Altele trebuie să-ţi fie ambiţiile şi speranţele... Căci Dumneata eşti unul dintre cei ce au dreptul să nutrească speranţe mari. Coborâră strada Eminescu spre locuinţa baronului. - Sâmbătă şi duminică mergem la Ocna la culesul viilor... Ţi-am trimis o invitaţie. N-ai primit-o încă? înseamnă că o să dai peste ea în cutia de scrisori. Ce să faci? Să mulţumeşti şi să te declari de acord. Refuzurile nu sunt admise! VIII Ploaia care căzu neîntrerupt două zile părea să compromită excursia la Ocna. Ca prin minune, joi după-amiază cerul se curăţi de nori şi un vânt răcoros, coborât din Măgură, uscă drumurile. Vremea se încălzi simţitor, făgăduind să rămână aşa până la sfârşitul săptămânii. încă scrutând bănuitori bolta cerului, oaspeţii baronului se adunară sâmbătă pe la patru în faţa casei acestuia. Şapte trăsuri, toate cu coşuri, pentru orice eventualitate, se dovediră suficiente pentru societatea care număra douăzeci de persoane. Numai vreo doi tineri din anturajul Evei trebuiră să ia loc pe strapontine. Porniră îndată. Până la Ocna aveau aproape optsprezece kilometri, folosind drumul scurtat ce trecea prin Cehei. Oricât de buni ar fi fost caii, tot le trebuiau două ceasuri pe şleaul desfundat de ploi, iar pe la şase se lăsa întunericul. Victor fusese plasat în trăsură între Eva şi Nagy Berta. Cortegiul de trăsuri străbătu în trap întins oraşul către gară. După ce părăsiră şoseaua pietruită, caii fură lăsaţi să meargă liber pe drumul de ţară acoperit ici-colo de bălţi şi brazde de noroi. Soarele cobora pe nesimţite spre asfinţit, rămânând mereu în faţa lor, rece şi palid, ca o ţintă spre care te îndrepţi fără a o putea atinge. Trâmbe sfâşiate de nori alburii acopereau orizontul. 445 — Ion Gheţie — Peste câmpuri stăruia o pâclă uşoară, ca o fumegare vânătă. Vântul, liniştit în oraş, se isca din senin făcând să tremure ierburile pălite şi frunzele sunătoare ale cocenilor de porumb. Eva îmbrăcase cu acest prilej haina de voiaj în carouri. Era aidoma cum o văzuse pentru prima oară în compartimentul de tren, cu pălărioara îngustă şi micii cercei cu piatră opalină. Nagy Berta, care nu mai fusese până atunci prin acele părţi, punea tot felul de întrebări despre locurile şi satele întâlnite în cale. Cu braţul drept lăsat să atârne în afară, Eva privea neîntrerupt peisajul, fără a da atenţie vorbelor ce se schimbau lângă ea. Trăsura era destul de largă pentru ca trei persoane să stea comod în spate. Preocupat să nu-şi stingherească vecina din stânga, pe care abia o cunoştea, Victor se trase instinctiv spre Eva. Umerii, mâinile, genunchii li se atingeau în hurducăturile trăsurii. Uneori, când drumul devenea mai bun, rămâneau lipiţi, minute în şir, unul de altul. Deşi îmbrăcaseră pardesiele, îşi simţeau parcă aievea căldura trupurilor. După Cehei, Berta îşi încetă întrebările. începuse de altfel să însereze. O umbră tot mai deasă asemenea unui văl nevăzut cobora încet asupra câmpiei. Soarele dispăruse pe jumătate după nu prea depărtatele dealuri ale Ocnei. Călătorii îşi zăreau tot mai şters vecinii. Cu nenumărate reţineri, temându-se să nu comită un gest riscat şi ireparabil, Victor cuprinse în palmă mâna delicată a Evei. Ea nu reacţionă în nici un fel. Privea în continuare peisajul nesigur, parcă încă nu şi-ar fi dat seama de ceea ce i se întâmplă. Rămase aşa până trăsura se opri cu un scrâşnet de frână. Victor tresări şi-i eliberă mâna. Ajunseseră în faţa conacului din Ocna. Oaspeţii se răspândiră în încăperile ce le fuseseră rezervate, apoi se reuniră în vasta sufragerie de la parter. în timpul mesei, lui Victor i se păru că descoperă în câteva rânduri privirile doamnei Csâky oprite asupra lui. „Oare să fi aflat de întâlnirile mele cu Eva?" se întrebă el. Adormi târziu, simţind că a doua zi îl aşteaptă o zi hotărâtoare, nici el n-ar fi putut spune exact în ce fel. Alături, în patul vecin, Kraft Joska dormea liniştit ca omul înţelept împăcat 446 — Biruitorii — cu lumea întreagă. Se trezi cu noaptea în cap. Cuprins de o nerăbdare, repede schimbată într-o emoţie copleşitoare, greu de explicat, aşteptă să se facă opt şi să coboare. - Matinal, matinal! îl întâmpină jovial baronul în pragul sufrageriei. Omul harnic se scoală şi duminică de dimineaţă! îşi frecă mulţumit mâinile, mutându-se de colo, până colo. O să avem o vreme minunată, cerul e limpede ca lacrima! La micul dejun, Victor nimeri departe de locul unde se aşezase Eva. „Oare nu vom rămâne singuri o singură clipă?" se înnegură el la gândul că ziua va trece şi nu va apuca să stea de vorbă cu ea. îndată după ce isprăviră masa (se făcuse între timp ora zece), oaspeţii se despărţiră. Baroneasa propuse doamnelor o plimbare prin vie pentru a culege ultimii struguri de pe araci (lăsaţi anume acolo, căci culesul se făcuse, după tradiţie, la începutul săptămânii). Curtenitori, câţiva domni, între care şi Donogăn Kuci, se oferiră să le însoţească. - Numai fiţi atenţi cât mâncaţi! le strigă Losonczy. Nu răspund de consecinţe! Cât priveşte pe domni, ei preferară standul de talere, amenajat într-un loc ferit nu departe de conac, de Kiss, administratorul moşiei. Auzind că Eva refuză să meargă în vie, Victor înţelese că ea îi oferă prilejul mult aşteptat de a fi împreună. Declină de aceea invitaţia de a trage la standul de talere: bancherii sunt oameni paşnici, care nu iubesc armele, ci numai poliţele şi inscripţiile ipotecare. Ca un făcut, tocmai atunci se apropie de el baronul, însoţit de administratorul Kiss. Dorea să-i arate puţin acareturile moşiei şi mai ales clădirile viitoarei fabrici de cherestea. Nu încăpea un refuz. Datornic corect, Losonczy ţinea cu tot dinadinsul să-şi încredinţeze creditorul că nu făcuse o investiţie zadarnică. Victor îşi îndreptă privirile spre Eva. Ea zâmbi şi schiţă un mic gest de îngăduinţă din cap. Baronul şi administratorul îl duseră destul de departe de conac. Traversară întinsa grădină din dosul casei, plantată cu nuci rămuroşi, şi apoi Ocniţa, pe o punte îngustă de lemn. 447 — Ion Gheţie — Fabrica (sau ceea ce avea să devină într-o zi fabrica) se compunea din două clădiri dreptunghiulare, cu acoperişul scund, văruite de curând, dar degajând cu toate acestea un aer de părăsire. în schimb, baronul şi Kiss se întrecură în a-i da explicaţii despre ceea ce se făcuse până atunci şi despre viitorul exploatării lemnului din pădurile Ocnei. - Sunt şi maşini? reluă distrat Victor o vorbă a baronului. - Da, bineînţeles! replică, puţin atins, acesta. Credeam că ţi-am spus încă la bancă. Dacă vrei, domnul Kiss are cheile, putem intra să le vezi. - A, nu , nu e nevoie! dădu înapoi Victor. Ştiu foarte bine că există. Am spus aşa o vorbă... începută la prânz, masa se întinse până spre trei şi ameninţa să nu se mai termine. Se servi must proaspăt şi mai ales vinurile vechi din pivniţa baronului, care ţineau piept celor ale lui Kraft, renumite în tot judeţul. Cineva propuse să rămână până a doua zi dimineaţă. în fine, se ridicară şi trecură în salon să bea cafeaua şi lichiorurile. - Nu vrei să facem câţiva paşi împrejur? îl prinse Eva în pragul salonului. După o masă atât de lungă, puţină mişcare nu ne-ar strica... O urmă fericit, cu o undă de recunoştinţă în suflet. Fără a-şi fixa o ţintă, o luară de-a lungul străzii întortocheate spre capătul Ocnei. - Dumneata eşti mi se pare localnic, începu ea pe când treceau pe lângă casele învăluite în liniştea duminicală. Cunoşti bine Ocna. - Nu sunt născut aici, răspunse Victor, ci la Gherla. Dar familia noastră se trage din Ocna. Ca să fiu sincer, nu prea cunosc comuna. Ultima oară am fost acum trei ani. Fără invitaţia unchiului dumitale, cine ştie când aş mai fi revenit. - E adevărat că un strămoş al Dumitale a cumpărat o parte din domeniul familiei noastre? - Da, un străbunic al meu, recunoscu Victor, puţin nedumerit, deoarece nu bănuia încotro bat vorbele Evei. 448 — Biruitorii Oricum, discutau subiecte străine, iar timpul pe care-l aveau de petrecut împreună se scurta cu fiecare minut. Pe vremea aceea moşia noastră era mai mare. între timp s-a micşorat, iar la moartea bunicului au împărţit-o cei doi fii ai lui. O dată cu aceste desluşiri, convorbirea se stinse. Cu siguranţă Eva nu avusese nici un plan atunci când atacase subiectul. Şi totuşi... - Ce e aici? făcu ea, arătând spre gardul de scânduri putrede, care apăru în dreapta drumului, mărginind ceva ce putea fi o grădină părăginită, dacă te luai după tufele de mălin de pe margini. - E cimitirul românesc, răspunse Victor. Cândva aici se găsea şi o biserică. Era mică, din lemn, cu turnul înalt, cum se obişnuieşte prin părţile acestea la români. Eu n-am apucat-o, tata însă da. A fost dărâmată prin 1880, când s-a ridicat biserica de zid din centrul comunei. Cimitirul a rămas pe loc. Ea încetini pasul, nedecisă sau poate mascând o hotărâre deja luată. - Ce-ar fi să intrăm un minut? propuse ea. Mai încolo se sfârşeşte satul, iar noi trebuie să ne întoarcem curând. La ora aceea cimitirul era pustiu. Deşi trecuseră ceasurile amiezii, în aerul nemişcat mai spânzura căldura zilei de toamnă târzie. O linişte nesfârşită stăpânea acea modestă grădină a morţilor. Zumzetul câte unei insecte ce supravieţuise schimbării anotimpurilor sfâşia în răstimpuri tăcerea. Un fluture întârziat le tăie calea înălţându-se şi coborând în zig-zaguri neregulate. Dincolo de gardul lateral răzbătea croncănitul grav al unei ciori. Printre crucile mărunte de lemn, înnegrite de ploi, cu nume pe jumătate şterse, nu le fu greu să zărească monumentul de piatră cenuşie acoperit de o lespede grea şi străjuit de o mare cruce din marmură neagră. - Sunt rudele Dumitale? întrebă ea, după ce citi numele înşirate pe soclul masiv al crucii. Tatăl? Bunicul? -Tata e înmormântat în Silvania. Aici sunt îngropaţi bunicul, străbunicul şi răsstrăbunicul meu, zise el, arătând pe rând 449 — Ion Gheţie — numele lui Vasile, al lui Lupu şi al lui Simion cel Tânăr. Adăugă: Străbunicul a fost judecător la Tabla regală şi viţişpan înainte de 1848. El a cumpărat o parte din domeniul Losonczy în 1 837. Regretă curând explicaţia necerută. Ce importanţă avea un judecător şi un viţişpan în ochii nepoatei baronului Losonczy? Şi-apoi era nedelicat să-i mărturisească tocmai ei de dezmembrarea domeniului familial. Ea nu păru să-i bage în seamă cuvintele, ci rămase cu ochii aţintiţi mai departe pe soclul crucii. - Şi ceilalţi? - Ceilalţi... Victor se opri stânjenit. Celorlalţi li s-au risipit mormintele, dar numele li s-a păstrat. Pe tatăl lui Simion îl chema Nicolae, iar pe tatăl acestuia de asemenea Simion. Au trăit pe vremea lui Carol al Vl-lea şi a Măriei Tereza. Noi suntem un neam vechi. Rosti cuvintele acestea cu mai multă energie decât ar fi trebuit, ca pentru a-i atrage atenţia că se înşală când îi socoteşte pe ei, pe Henţeşti, drept nişte oameni de ieri, de alaltăieri. Dar gândurile Evei rătăceau în altă parte. - Nu ţi se pare cam ciudat, zise ea într-un târziu, că ne găsim aici, la Ocna, în faţa acestui mormânt, tocmai noi doi, Dumneata şi cu mine? îţi vine să crezi că e o fatalitate! El nu-şi dădu seama ce anume ascundeau acele cuvinte. Cu vechea rană pricinuită de întrebările ei de mai înainte, crezu că face aluzie la strămoşii săi care trăiseră cândva sub stăpânirea baronilor Losonczy. - Nici Nicolae, nici Simion cel Bătrân n-au fost vreodată iobagi ai străbunilor Dumitale, ci ţărani liberi, se înăspri el cu capul în piept. - îmi răstălmăceşti cuvintele, preoţelule, îl dojeni ea, împăciuitoare. Nu asta am vrut să spun, ci cu totul altceva. Dar acum să lăsăm totul baltă. Haide, să mergem, continuă ea pe altă voce, e aproape patru, la conac trebuie să se fi scos trăsurile. Vino! 450 — Biruitorii — Propunerea Evei îl nemulţumi, dar îl uşură în acelaşi timp. Nu se fac declaraţii de dragoste pe stradă. îndată îşi spuse că Eva pleacă peste două zile şi un alt prilej de a o vedea singură nu va mai avea. Ea nu va reveni în Silvania decât la primăvară şi nici nu era vorba de ceva sigur. Pe de altă parte, gândurile i se încurcau în minte, iar replicile sale neghioabe din cimitir le făceau şi mai greu de exprimat. De îndată ce uliţa coti la dreapta, curia nemeşească a baronului le răsări în faţă. Cele şapte trăsuri aşteptau înşirate în dreptul porţii. Vreo două din persoanele ce se agitau în jur le făcură semne cu mâna. - Eva, începu el repezit, căci îşi dădu seama că iroseşte cele din urmă clipe, aş vrea să-ţi spun ceva. Ea întoarse spre el o privire care ştia totul, dar nu voia să creadă nimic. - Să nu-mi spui cumva vorbe mari, îl avertiză ea. Uneori sunt în stare să le cred... El ezită, descumpănit de tremurul vesel al glasului Evei. - Te iubesc, zise el încruntat, simţindu-se dintr-o dată străbătut de o bucurie fără margini. Reveni, neştiind dacă a spus totul. Te iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta... Odată pronunţate, cuvintele sunară searbede şi banale. Se întrebă chiar dacă i-au ieşit lui din gură. La fel ca atunci când degetele îi cuprinseseră mâna în trăsură, ea nu arătă prin nimic în ce fel i-a primit declaraţia. - Aştepţi cumva un răspuns din partea mea? îl întrebă ea, când ajunseră la câţiva paşi de trăsură. - Nici unul, negă el, speriat parcă de ceea ce ar fi putut afla. Am vrut doar ca înainte de a ne despărţi să-mi cunoşti sentimentele. Până la Silvania călătoriră în trăsuri diferite. în agitaţia şi rumoarea din faţa casei baronului se despărţiră ca toţi ceilalţi. Victor o conduse până acasă pe Nagy Berta, care locuia nu departe de ei. 45i — Ion Gheţie — - N-ai vrea să treci mâine după-amiază pe la mine? i se adresă ea cu un surâs enigmatic. Doi vecini cum suntem noi trebuie să se cunoască mai bine. Victor bănuia că invitaţia are alt scop. într-adevăr, în salonul Bertei îl aştepta Eva. Gazda le zâmbi amândurora cu o complicitate neascunsă, apoi îi lăsă. Avea de dat nişte dispoziţii cusătoresei, a cărei maşină se auzea ţăcănind în cealaltă parte a casei. - Victor, zise Eva, fără vreo introducere, de îndată ce rămaseră singuri, ieri mi-ai mărturisit că mă iubeşti. Cred în sinceritatea şi seriozitatea declaraţiei tale. Dacă nu ţi-am dat răspuns îndată n-a fost pentru că n-aş fi fost sigură de sentimentele mele, ci pentru că nu ştiam dacă trebuie să ţi le împărtăşesc. Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre fereastră. - Te iubesc şi eu, aşa cum desigur ştii, în ciuda jocului de-a v-aţi ascunselea la care ne-am supus amândoi de o lună şi mai bine. Am şovăit numai fiindcă dragostea pe care ţi-o port e prea serioasă ca să fie tratată cu uşurinţă. Glasul ei vibra de o convingere şi de o hotărâre până atunci necunoscute. Deoarece Victor voi s-o întrerupă, ea îşi întoarse spre el ochii negri, strălucitori. - Mai am două cuvinte şi termin. Eu plec mâine din Silvania. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca de Paşti să mă reîntorc. Până atunci avem să ne gândim la tot ce ne apropie şi ne desparte. Nu mă căuta, dacă vii la Cluj, şi nu-mi scrie. Corespondenţa mai mult separă decât apropie, deoarece creează despre noi o altă imagine decât cea reală. Vorbele nu fac niciodată nimic. Ceea ce ne-am spus ajunge. Şi-acum, vino aici. Vreau să ne luăm rămas bun înainte de a se întoarce Berta. Se apropiară unul de altul cu paşi rari, parcă neîncrezători. Abia în momentul când se treziră unul în braţele celuilalt şi îşi uniră buzele într-un sărut în acelaşi timp precaut şi pasionat, simţiră amândoi, pentru prima oară, cât de accesibilă şi totodată strivitoare era fericirea lor comună. Astfel începu singura dragoste din viaţa lui Victor Henţia. 452- — Biruitorii — IX Asigurându-şi concursul partidului averescan, Vaier începu să se pregătească serios pentru alegerile comunale. Deşi campania electorală se deschidea oficial abia după Anul Nou, încă din octombrie luă legătura cu diverse persoane influente, făcu vizite şi mai ales se gândi la programul cu care urma să se prezinte în faţa alegătorilor. Aşa cum singur îşi dădea seama, şanse prea mari nu avea. Atât naţionaliştii (care fuzionaseră de curând cu partidul ţărănesc), cât şi liberalii erau mai bine plasaţi. Nimănui nu-i venea să creadă că Tarţia va lăsa din mâini primăria, acum că partidul său se afla din nou la putere. Dar Vaier le ştia pe ale lui şi nu greşea mergând pe o anumită cale. în afara clientelei electorale a averescanilor, el conta pe sărăcimea de pe Uliţa Românească şi pe o parte a ungurilor, într-un oraş pe jumătate unguresc, votul acestora era foarte important. Ştiind că nu-şi vor putea alege un primar de-al lor, erau dispuşi să-l sprijine pe acela dintre candidaţii români care s-ar fi arătat mai înţelegător faţă de propriile lor revendicări, în privinţa aceasta Vaier se arătă larg, promiţând chiar că, în cazul că va fi ales, va numi un ungur în postul de secretar al primăriei şi anume pe dr. Balta Zoltân, care vorbea şi scria perfect româneşte. Cu ajutorul redactorului-şef al oficiosului averescan de la Zalău, Coste, întocmi un program electoral, foarte chibzuit, pe care-l tipări. La sfatul lui Kretsch Sanyi puse să se tipărească şi câteva sute de afişe, cu portretul său, însoţit de cuvintele: //La alegerile comunale din 20 februarie, votaţi pe dr. Vaier Nilvan". Ambele iniţiative, programul şi afişele, distribuite sau lipite pe pereţi, îndată după sărbători, stârniră vâlvă în oraş. Niciodată până atunci un candidat la primărie nu uzase de asemenea mijloace pentru câştigarea alegătorilor. în 10 ianuarie organiză o întrunire în sala cinematografului, care deveni neîncăpătoare pentru cei cinci sute de alegători dornici să ia parte la ea. Cum era de aşteptat, fu atacat de Tarţia şi de 453 — Ion Gheţie — liberali. Cu naţional-ţărăniştii, în frunte cu Orghidan, încheie o înţelegere de cruţare reciprocă şi de desistare în favoarea celui mai bine plasat în caz de balotaj. Nu trecu o săptămână după lipirea afişelor şi jumătate din ele erau sfâşiate. Pe cele rămase Vaier se trezi cu barbă şi mustăţi, plin de cicatrici urâte sau cu o bandă neagră peste ochi, ceea ce îi dădea o înfăţişare fioroasă. Alături se putea citi: Palukes, Szurkebarât sau Urmăriţi, prindeţi, arestaţi! Asupra unui astfel de afiş căzură ochii Helenei într-o zi când ieşi în oraş. Fu cuprinsă de o asemenea indignare (dar nu împotriva celor ce pociseră portretul, ci împotriva ginerelui ei), încât se duse aţă la Mărioara. - Apoi îţi place să-ţi vezi bărbatul astfel terfelit pe toate zidurile oraşului? o înfruntă ea. Du-te să-l vezi, că arată, de parcă ieri ar fi ieşit din temniţa de la Gherla! Primărie i-a trebuit? Va fi primar când voi ajunge fată mare, însă duşmănia lui Tarţia ştiu că şi-a câştigat-o! Nu m-aş mira să vă scoată din casă, că Tarţia taie şi spânzură, ca pe moşia lui, la „Silvania"! Mărioara primi destul de indiferentă reproşurile mamei sale. Aşa mergea lupta electorală acum după război, îi răspunse ea. Oamenii se atacă şi se defăimează, apoi, după alegeri, se aşază la aceeaşi masă de la casină şi îşi strâng mâinile, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul anunţa o luptă strânsă şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat până la urmă dacă pe la sfârşitul lui ianuarie Bubi Henţia nu şi-ar fi invitat câţiva prieteni la „Katra". Nimeni nu avea habar de ce anume au fost chemaţi şi nici Bubi nu le dezvălui nimic. Vaier şovăi îndelung înainte de a se duce. Din toamnă, de când hotărâse să candideze la alegeri, îşi supraveghea cu stricteţe purtarea. Dădea rar la cafenele, iar la petreceri abia se atingea de pahar. Când ochii întregului oraş stau aţintiţi asupra ta, te fereşti de orice prilej de a intra în gura lumii. Până la urmă nu putu să-l refuze pe Bubi, care stăruia întruna, şi se duse. Pe la şapte şi jumătate apărură unul câte unul în camera privată de la restaurant, Henegariu, Gyuri Pop, Kretsch Sanyi, 454 — Biruitorii — Vaier, lonaş Sima, vărul lui Victor, profesorul Meteş şi Molnăr Dezso, fost coleg al lui Bubi la liceul Wesselenyi din Zalău. Gazda îi primi cu o ceremonie neobişnuită, ceea ce întări în fiecare dintre ei bănuiala că invitaţia din seara aceea are un tâlc ascuns. Patronul în persoană veni să servească aperitivele, asistat de doi chelneri. Pe buzele lui subţiri, uşor strânse, se strecură un zâmbet de înţelegere atunci când ochii i se întâlniră cu ai lui Bubi. „Totul e pregătit", spuneau privirile lui, „se va face întocmai cum aţi poruncit". Pentru început, dispoziţia societăţii se dovedi a fi mai curând mediocră. Sorbeau distraţi din păhărelele cu rachiu de cireşe (o specialitate a casei) şi mai înghiţeau câte o felie de Ementhal sau de şuncă afumată. Dintre toţi, cel mai plouat arăta Meteş. Burlac înrăit, client asiduu al localurilor de noapte, chefuise în ajun la „Gyurko" până la ziuă şi nimerise până la urmă în alt loc decât la liceu. Comesenii aflaseră câte ceva despre isprăvile din ajun şi tare ar fi dorit să ştie mai multe, mai ales că, în mod cu totul neobişnuit, profesorul apăruse fără obişnuiţii ochelari cu ramă de aur. Dar Meteş, mahmur, tăcea chitic, negru la faţă ca fundul ceaunului, refuzând paharele. - Lăsaţi-I în pace, interveni Henegariu, că Romi nu pune azi nimic în gură. E supărat că şi-a pierdut ochelarii. Nici măcar la şcoală n-a fost în stare să ajungă. - Unde ţi-ai pierdut ochelarii, Romi? se interesă Sima, abia stăpânindu-şi râsul, căci bănuia o întâmplare nostimă. Dar Meteş continuă să stea cu capul în piept, faţa pierită şi fără grai. - Vă spun eu cum i-a pierdut, le făcu cu ochiul celorlalţi Gyuri (fusese şi el în ajun la „Gyurko"). l-au căzut în closet, când s-a aplecat să se uşureze. Izbucniră cu toţii în râs. Meteş îi privi cu ochi tulburi şi se scutură mânios. 455 — Ion Gheţie — - Minţi! rosti el în silă, apoi întinse păhărelul spre Kretsch care se afla în faţa lui: Hai, turnaţi-mi şi mie un deget de rachiu, doar îmi va fi spre ajutor. Henegariu însă se opuse, deşi tonul rugător al colegului său îi făcea milă. - Nu-i da, Sanyi, că-i vine rău! - Dacă nu-mi daţi, nu vă spun ce-am păţit cu ochelarii, îi ameninţă Meteş. Până la urmă se înduplecară. Meteş dădu duşcă unul după altul două păhărele din rachiul de cireşe. Obrajii i se mai colorară, iar ochii îşi recâştigară strălucirea. - l-am pierdut în patul lui Pinter Bozsike, se spovedi el foarte serios. S-au făcut ţăndări, iar un ciob i-a intrat lui Bozsi în fund. Un hohot uriaş de râs urmă mărturisirilor lui Meteş. Exact în momentul acela se ivi Katra împreună cu cele două ajutoare ale sale, aducând pe o mare tavă de argint cotletele de viţel, pregătite după o reţetă proprie şi renumite în întreg oraşul. Mai bine dispus ca oricând, Bubi comandă de la început şampanie franţuzească. Frapierele, pline cu zăpadă, sosiră îndată. Ştiind cu cine are a face, Katra pusese la răcit zece butelii de şampanie Mumm, pe care o vindea cu cinci sute de lei sticla. Pe la opt şi jumătate, comesenii erau destul de încinşi, încât patronul socoti că a sosit momentul să-l trimită în separeu pe vioristul Fătyol, împreună cu doi secundanţi. Ţiganul fu primit cu aclamaţii şi rugat să cânte câteva piese vestite din repertoriul său. în curând, domnii se apucară să-l acompanieze în surdină, apoi din ce în ce mai puternic. Deoarece chelnerii umpleau neîncetat paharele, se ajunse peste un ceas ca fiecare să cânte o altă melodie, româneşte, ungureşte, latineşte, într-un crescendo sălbatic, care te făcea să crezi că ai nimerit într-o casă de nebuni: A fost odată un om sărac, Un băiat şi o fetiţă, Bibit iile bibit i\\a, Nicsen olyan \ăny, mint o zsido lâny. Ba, Romi Meteş, ridicat în picioare, cu şervetul la gât, grozav de congestionat, zbiera cât îl ţineau plămânii, în italieneşte (făcuse războiul la Doberdo şi la Isonzo): Io tigiuro amorpuro... 456 Biruitorii — Cântecelor deşănţate le puse capăt apariţia baiaderelor lui Katra, în frunte cu Pentek Manyi. Erau patru cu toate, frumoase şi dezbrăcăţele, nici una mai în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, printre ele şi o româncă, Zizi Gelep, brunetă foc, cu ochii ca jăraticul, bucureşteancă din Chirigiu, nimerită Dumnezeu ştie cum în Silvania. Ca unul care ştia prea bine ce avea să urmeze, Fâtyol părăsi discret separeul împreună cu secundanţii săi. Se ceru din nou şampanie (cele zece sticle se goliseră repede), fetele se aşezară printre meseni. începură glumele deocheate, gesturile îndrăzneţe, ţipetele surprinse, hohotele de râs. O jumătate de ceas mai târziu, damele ameţite de-a binelea (căci şampania curgea gârlă), se cuibăriră în braţele vecinilor (norocoşi fură Gyuri, Sima, Henegariu şi Molnâr), în sfârşit după altă jumătate se descălţară, pentru ca domnii să-şi bea şampania, după tradiţie, din pantofi. - Dumnezeule, ce cald îmi e! oftă Pentek Manyi, făcându-şi vânt cu un evantai improvizat. Mă topesc, nu alta! - Dezbracă-te! îi sugeră Gyuri, cu o strâmbătură a buzelor sale groase. Toată lumea arde de dorinţa să-ţi admire trupul superb! Manyi abia aştepta să arboreze costumul Evei. Nu-i trebuiră decât câteva secunde ca să lepede de pe ea cele câteva hăinuţe subţirele. Ca la un semnal, celelalte fete o imitară şi se aşezară goale-goluţe la masă. Ca un amănunt picant, Zizi Gelep era rasă jos, întocmai ca tătăroaicele. Toată lumea le primi pe baiaderele dezgolite cu un entuziasm de nedescris. Singur Vaier surâdea stânjenit. îşi dădea seama că lucrurile merg prea departe şi cine ştie unde se vor opri. A se retrage atunci ar fi însemnat însă să se facă ridicol în ochii tuturor. De altfel, starea de spirit a societăţii ajunsese într-un asemenea punct, încât propunerea, cu totul ieşită din comun, a lui Kretsch ca bărbaţii să se dezbrace la rândul lor fu întâmpinată fără nici o obiecţie drept ceva cât se poate de firesc. Cu excepţia lui Bubi şi a lui Vaier, care îşi păstraseră o 457 — Ion Gheţie — parte din minţi, ceilalţi se despuiară prin colţuri şi îşi reocupară locurile lângă fete. întâmplarea făcu ca în clipa aceea să pătrundă în cabinet doamna Katra cu cafelele şi coniacurile. în faţa spectacolului uluitor, femeia, care văzuse destule în viaţa ei, scoase un ţipăt ascuţit şi scapă tava din mână. în larma de voci şi de ceşti sparte, Kretsch Sanyi, uitând în ce stare se află, crezu de datoria lui s-o liniştească pe patroana care era gata-gata să leşine. - Hăt kerem szepen, nagysâgos asszony1, se repezi gol puşcă spre ea, vă asigur că nu e cazul să vă alarmaţi... E o simplă glumă... - Nehogy nyuljon reâm, diszno1 2, îl apostrofă femeia, trezindu-se în faţa goliciunii ziaristului. A nyavalya torje ki!3 Ultimele cuvinte ale femeii, ca şi ieşirea ei grăbită din cabinet, stârniră o furtună de râsete. Mai râdeau când apăru Katra cu alte cafele şi cu scuzele de rigoare pentru ieşirea de adineaori a soţiei sale. Le primiră îndată, în special Sanyi, de fapt singurul ultragiat. Deoarece conformaţia sa anatomică aparte stârni interesul fetelor, care se prefăceau ignorante, Henegariu propuse să-l creştineze chiar atunci pe circumcis. După cum mărturisi îndată, acesta mai fusese botezat, în ocazii asemănătoare, romano-catolic şi reformat, de aceea nu avea nimic împotrivă să devină şi greco-catolic. Meteş, cândva student la teologie, făcu pe preotul, Henegariu şi Zizi Gelep, ca naşi, se lepădară de satana, iar restul societăţii dădu răspunsurile cuvenite. în loc de apă se folosi şampanie, iar noului creştin i se dădu numele de Zaharia. La urmă se sărutară cu toţii şi se bău în sănătatea pruncului. în mod excepţional, i se îngădui şi acestuia să golească un pahar, în ciuda vârstei fragede. 1 Dar vă rog frumos, stimată doamnă, (magh.) 2 Să nu pui mâna pe mine, porcule! (magh.) 3 Să te ia naiba! (magh.) 458 — Biruitorii — - Băgaţi de seamă, îi avertiză Sanyi, într-o zi o să vă botez şi eu în legea jidovească! Să ştiţi că nu vă va fi uşor, deoarece la noi popa botează cu briciul, nu cu apa! - Haide, la rabin! Să ne tăiem împrejur! Acum! strigă râzând ca un nebun Romi Meteş, beat criţă. Cheful se sparse pe la două. Bubi îi dădu lui Katra treizeci de mii, fără să se uite la nota de plată, şi fu condus de acesta până în stradă. Afară ningea liniştit, cu fulgi mari şi deşi. - Unde mergem acum? întrebă lonaş Sima, de cum puse piciorul în stradă. Aerul curat şi rece îi limpezise mintea. Nu-i ardea să se culce în noaptea aceea. La „Gyurko" trebuie să fie încă deschis. - Ne ducem la Limpi să-i dăm o serenadă! propuse Bubi. Luăm şi ţiganii cu noi! Cu maşina suntem în cinci minute la ea! Cu chiu, cu vai, încăpură cu toţii în Buickul lui Bubi. Ţiganii stăteau agăţaţi pe scările maşinii. Sub ferestrele Olimpiei, Bubi împreună cu Henegariu cântară acompaniaţi de ţigani şi de ceilalţi, Am iubit doi ochi albaştri şi Vis ferice de iubire. începută pianissimo, serenada deveni din ce în ce mai sonoră şi mai puţin armonioasă. Flacăra unui chibrit lumină unul din geamurile casei. - A primit serenada! Uite că mai aprinde unul! Limpi! Deschide fereastra! Capul surâzător al Olimpiei Henegariu apăru în crăpătura geamului. - Vino jos! îi strigă Bubi. Adă şi cuferele! - Cufere? Unde vă duceţi? Ce cufere? Nimeni nu înţelegea nimic. Se uitau aiuriţi la doamna Henegariu, cum păşeşte în haina de blană, însoţită de slujnica care purta două geamantane grele. Şoferul aşeză calabalâcul în portbagaj. - Unde vă duceţi? repetă, prostit, Meteş. La „Gyurko"? - La Paris! strigă triumfător Bubi, agitând paşapoartele în mână. Prin Budapesta şi Viena! La Paris! 459 — Ion Gheţie — Nu le veni să-şi creadă ochilor decât atunci când Bubi şi Henegăreştii începură să-şi ia rămas bun. îmbrăţişări, exclamaţii de surpriză, urări de drum bun. Kretsch Sanyi râdea să se prăpădească. Romi Meteş plângea în hohote sărutându-se cu Bubi. Pe la casele învecinate, capete curioase apăruseră la geamuri. - Lua{i-mă şi pe mine la Paris! strigă Gyuri, cuprins de o veselie subită, alergând după automobil. La Paris! La Paris! X A doua zi, Gyuri Pop se trezi pe la douăsprezece într-o cameră absolut necunoscută. Oricât se strădui să descopere unde se află, nu reuşi. Era o odăiţă strâmtă, mobilată ca vai de lume, cu perdele ieftine de percal şi cu un bec pătat de muşte deasupra unei măsuţe cu un picior, încărcată de sticle şi pahare. Pe peretele din faţă, decolorat şi pătat de igrasie, o ţigancă tânără şi arăta sânii dezgoliţi într-o cadră ieftină. încercă să mai doarmă, dar nu izbuti. îşi simţea capul ca o baniţă, gura ca fierea. O greaţă leşinătoare îi răscolea măruntaiele. Se ridică hăbăuc în capul oaselor. Spre marea lui mirare, lângă el, sub aceeaşi plapumă, dădu peste Zizi Gelep. Şi-o aminti pe loc şi o dată cu ea peripeţiile chefului din ajun. - Cum te simţi, sufleţelule? ciripi femeia, care se trezise mai demult şi îşi pilea unghiile. - Groaznic! gemu Gyuri de pe marginea patului cu capul în mâini. Ascultă, continuă el, după ce-şi mai veni în fire. Azi noapte, noi doi... tu şi cu mine... am... - Sigur, nu-ţi aduci aminte? chicoti Zizi. De două ori... Gyuri clătină din cap, în semn de îndoială. Nu mai ştia nimic de când alergase ca un bezmetic după maşina lui Bubi. - Dă-mi de băut ceva, mormăi .el, cu mintea încă buimăcită de somn. -Ce vrei? se oferi serviabilă fata. Sifon sau rachiu de cireşe? Am şi bicarbonat... 460 — Biruitorii — Auzind de bicarbonat, Gyuri se scutură, de parcă ar fi fost străbătut de un curent electric. - Rachiu! ceru el, cu mâna întinsă. Auzi gâlgâitul lichidului din sticlă, apoi dădu peste cap păhărelul umplut ochi. Strânse cu putere fălcile şi îşi lăsă capul în piept. Broboane de sudoare rece îi acoperiră fruntea. Văzându-I palid ca hârtia, Zizi crezu că i se va face rău. Dar Gyuri cunoştea reţeta, mai ceru un pahar, apoi încă unul. începu să-şi vină încet-încet în fire, pe buzele groase, răsfrânte îi miji zâmbetul prietenos. Tocmai se gândea dacă să mai bea o măsură sau să se oprească, când de afară răsună bocănit de cizme care urcau scările şi o voce groasă întrebând ceva. - Cine Dumnezeu face atâta larmă că mi se crapă capul în o mie de bucăţi? se plânse el. Spune-i să tacă din gură! Zizi îşi puse un halat şi ieşi în casa scărilor, aşa ciufulită şi boţită la faţă cum era. - E cineva jos care întreabă de tine, reveni ea. Zice că ar fi ceva urgent. Gyuri se frecă la ochi neîncrezător, când îl zări pe Todor, vizitiul de la Uileac. - Ce e, Todore? făcu el cu vocea schimbată, căci bănuia că nu de florile mărului îl caută vizitiul. -Apoi, domnişorule, începu ţăranul cu codeală, învârtind căciula în mâini, să ştii că nu-i bine... Că domnul cel mare a murit azi dimineaţă pe la nouă, iar eu te caut de două ceasuri şi nu te găsesc. Lui Gyuri îi pieri pe loc toată mahmureala. O puse pe Zizi să-i toarne o cană de apă rece pe ceafă şi coborî în grabă scările. Aşa nepăsător şi de nimic cum era, îşi iubise, în felul lui, părintele. Deşi aşteptată de multă vreme, moartea tatălui său îl surprinsese ca un trăsnet căzut din senin. De doi ani încoace, Gergely-băcsi o ducea din rău în mai rău. Se îngrăşase încă şi mai mult, cântărea acum o sută patruzeci de kilograme. Inima, înecată în grăsime, îl lăsa încetul cu încetul. Nu mai putea 461 — Ion Gheţie — merge decât ţinut de subsuori, ca pruncii ce învaţă să umble. I se surpau picioarele sub trupul mătăhălos de o majă şi jumătate, i se tăia respiraţia şi-i venea ameţeală. Doctori] clătinau din cap şi-i prescriau leacuri nefolositoare. De la o vreme, nu mai putu face nici cei câţiva paşi susţinut de servitori. Crize de sufocare îl sileau să-şi petreacă nopţile, aproape şezând, cu câte trei perne proptite sub spinare. De cum se lăsa pe spate, se înăbuşea. Pofta de mâncare îi scăzuse. El, care mâncase pe vremuri întregul meniu al restaurantului „Palace" din Oradea, abia se atingea de bucate. Dimineaţa era dus pe sus la parter de patru bărbaţi până în salon şi aşezat în balansoar. Acolo, spunea el, se simţea mai bine. Aşa rămânea toată ziua, cufundat în perne, cu un pled pe picioare şi se legăna uşor. Respiraţia, gâfâită şi întreruptă, i se auzea până în camerele învecinate. Tot aici i se aducea mâncarea, servită pe un portativ, anume construit. în balansoar fusese găsit în dimineaţa aceea, nu mult după nouă, cu capul căzut într-o parte, legănându-se abia perceptibil. Helena află vestea pe la unu. Cu două ceasuri în urmă o vizitase Emily-neni, soacra lui Tarţia, care tot mai străbătea oraşul în lung şi în lat, ducând şi aducând noutăţi. Ea îi şoptise, cu sufletul la gură, de plecarea lui Bubi la Paris cu Henegariu şi cu Henegăriţa şi de întâmplările năstruşnice din cabinetul particular de la „Katra": dezbrăcarea neruşinată a întregii societăţi, botezul lui Kretsch, serenada dată Henegăriţei şi celelalte. O gâtuia indignarea la gândul că Vaier luase parte la scandal. Pe de altă parte se bucura că ginere-său va trebui, vrând-nevrând, să-şi retragă candidatura de la primărie, fie şi pentru a nu compromite cu totul şansele, multe-puţine, ale listei averescane. Se pregătea să-i facă Mărioarei o scenă pe care să n-o uite până la moarte. „Degeaba", îşi spunea ea, aşteptând sosirea lui Victor, „din coadă de câine nu faci sită de mătase". Se înţelege că vestea morţii bietului Gergely-bâcsi, adusă de băiat, trecu escapada lui Vaier pe planul al doilea. 462 — Biruitorii — - Apoi, de şase ani încoace n-a fost unul fără vreo jertfă, observă ea întunecată la faţă. Noroc de mine că am veşnic gata hainele cernite, batistele şi cărţile de vizită cu dungă neagră. încă în după-amiaza aceea se duseră amândoi la Uileac. Cu automobilul lui Victor ajunseră într-o jumătate de oră. în clădirea trainică, cu nenumărate odăi şi lucruri de preţ, domnea o forfotă neîntreruptă. Oamenii casei şi alţii străini intrau şi ieşeau, perindându-se fără încetare. Şteffy-neni îi întâmpină slabă şi pierită ca o umbră. Spre deosebire de bărbatul ei, nu fusese niciodată prea zdravănă, dar acum parcă scăzuse la jumătate. Se îmbrăţişă cu Helena şi plânse îndelung pe umărul ei. Gyuri, în haine negre, era singur. Ceilalţi doi fraţi, înştiinţaţi telegrafic, încă nu sosiseră. - Dragă Şteffy şi dragă Gyuri, le zise Helena, după ce se reculeseră în faţa rămăşiţelor pământeşti ale lui Gergely-bâcsi, rău faceţi lăsând casa nepăzită, numai pe mâna slugilor. într-o ocazie tristă ca aceasta se vântură zeci de oameni, chemaţi şi nechemaţi, şi pradă ca în pădure. în afara dormitoarelor, închideţi cu cheia celelalte odăi şi, pe deasupra, puneţi peceţi la uşi. Că broaştele se descuie, dar peceţile nu se pot înlătura fără a se cunoaşte. Testamentul l-aţi găsit? Ţineţi-I bine, sub cheie. Nu cumva să umblaţi la el. Chemaţi pe notarul public Mercaş din Silvania să-l deschidă şi să-l citească el însuşi după înmormântare. în maşină, la întoarcere, Helena, care tăcuse până atunci, se adresă lui Victor cu voce joasă, ca să nu fie auzită de şofer. - Aici trebuie să veghem cu amândoi ochii, dragul mamei! Că ăştia (adică Gyuri, Grigore şi Carolina) sunt în stare să-şi lase mama pe drumuri, muritoare de foame, înhăţând ei totul. Să vezi ce ţigănie va urma! Toate averile pământului le-aş da numai să fiu şi eu de faţă! A doua zi sosiră unul după altul Grigore şi Carolina, cele două oi negre ale familiei. Pe cel dintâi Helena nu-l văzuse dinaintea războiului. Mult nu se schimbase de atunci, ba, într-un 463 — Ion Gheţie fel, arăta chiar mai bine, de parcă n-ar fi dus o viaţă dezmăţată şi n-ar fi înfundat temniţele. Ea însă părea bine trecută de cei treizeci şi opt de ani, cu toate că se sulemenea şi umbla săltat ca o femeie tânără. Gergely cel mic călătorise cu trenul, era îmbrăcat sărăcuţ şi îşi ducea singur geamantanul jerpelit, în care pusese câteva rufe. Carolina, în schimb, apăruse într-o maşină de lux, însoţită de un domn între două vârste, foarte prezentabil, care se recomandă drept avocatul Beuran. Femeie deşteaptă, Carolina ştia că ce-o aşteaptă şi îşi luase cu sine nu numai un om de legi, ci şi patru cufere încăpătoare. Ai fi zis că a venit hotărâtă să rămână pentru totdeauna la Uileac, dacă, odată descărcate, geamantanele nu s-ar fi dovedit goale. „Asta vrea să ducă toată casa cu sine la Oradea!" gândi, încreţindu-şi pielea în coada ochilor, Helena. Venise din nou la Uileac, de astă dată împreună cu Mărioara, pentru a-i fi spre ajutor bietei Şteffy. Primi cu răceală cele două odrasle rătăcite, în special pe Carolina. Nu putea suferi femeile divorţate, mai ales pe acelea care, despărţite, fac pe văduvele vesele. în ziua înmormântării, se întâlniră la Uileac cu o sumedenie de rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, Popeşti, Simeşti, Henţeşti, Nichiteşti. Unii nu se văzuseră de ani de zile. Din păcate, cum observară cu toţii, numai în asemenea momente triste mai dădeau faţă unii cu alţii. Ţinură să fie prezenţi şi Livia cu lani Henţia, deşi el avusese în vară un uşor atac, vindecat din fericire fără urme. Aşa cum băgă în curând de seamă Helena, ceva urme tot rămăseseră. Când vorbea, întindea unele cuvinte, tăindu-le în două. Se înduioşa apoi repede din orice nimic şi îndată i se lăsa pe ochi o pânză subţire de lacrimi. Prohodul se săvârşi în biserica satului, al cărui prim-curator fusese răposatul. Sluji un sobor de zece preoţi, în frunte cu vicarul Băliban, venit la înmormântare în ciuda iernii grele şi a bătrâneţelor. Furată de cântecul tărăgănat al clericilor, în 464 — Biruitorii — fumul vânăt - apăsător de tămâie, Helena şi-i aminti pe toţi cei dispăruţi în anii din urmă. „Doamne", se trezi ea gândind, „oare când se va sfârşi secerişul?" O clipă, cu sufletul absent de la cele prezente, fu cuprinsă de o nemaiştiută uimire. „Vezi bine că niciodată!" îşi răspunse sieşi cu o anumită ciudă. „Vom pieri cu toţii, întâi noi, apoi copiii noştri, apoi copiii copiilor noştri... Nimeni nu va fi cruţat!" De la cimitir se înapoiară acasă la praznic. Fiind aproape, merseră pe jos, pe drumul îngheţat, printre copacii acoperiţi de promoroacă. f - Ce frumoasă înmormântare a avut bietul Gergely-bâcsi! zise Augusta Nichita, care se nimeri lângă vară-sa. De mult n-am mai ascultat aşa slujbă de prohod. - Frumoasă, da, admise Helena cu jumătate de gură, însă nemulţumită de gândurile prosteşti ce-i trecuseră prin minte în biserică. Păcat numai de popa din Camăr, care a zbierat ca un măgar! înainte de a se aşeza la masă, trecură în salon, ca să asiste la deschiderea testamentului. Dispoziţiile de dincolo de moarte ale lui Gergely-bâcsi surprinseră pe toţi şi în primul rând pe Gyuri. Tatăl său îl numea legatar universal, subliniind că prin purtarea şi faptele lor, ajunse de tristă faimă, ca şi prin totalul dezinteres arătat părinţilor, ceilalţi doi copii, Grigore şi Carolina, îşi pierduseră dreptul moral de a-l moşteni. O încredinţă pe Şteffy-neni grijii lui Gyuri şi-i stabilea totodată o rentă viageră de cincizeci de mii de lei anual. într-un alineat final, muncit pesemne de un scrupul, lăsa la latitudinea legatarului să-şi despăgubească fraţii, de va găsi de cuviinţă, într-un fel pe care singur îl va hotărî. - E o pungăşie! declară răspicat Grigore, după ce Mercaş termină de citit actul. Astea numai tu le-ai uneltit, ca să ne laşi săraci! Deoarece Gyuri şedea liniştit pe scaun, încă nerevenit din surpriză, se plecă spre el: Cu tine vorbesc, Caiafă! 465 — Ion Gheţie — - Doar nu vei fi sperat să-ţi lase un ban, după ce l-ai scuturat de zeci şi zeci de mii de coroane şi i-ai făcut numele de ocară? i-o întoarse senin Gyuri. Oklevel hamisito!1 Cearta s-ar fi aprins încă atunci, dacă Helena aflată în apropiere n-ar fi intervenit. - Apoi asemenea vorbe nu se spun într-o ocazie ca aceea de faţă! le şuieră ea printre dinţi. Nu s-a aşezat bine ţărâna pe sicriul bietului vostru părinte şi voi aţi şi început să vă mânjiţi cu noroi. Aşteptaţi măcar până veţi rămâne singuri. Se domoliră îndată, simţind amândoi că au întrecut măsura. Şteffy-neni şi Gyuri semnară că acceptă dispoziţiile testamentare. După o scurtă şuşoteală cu avocatul, Carolina declară că ea atacă testamentul. Gergely cel mic se pronunţă în aceiaşi termeni. în aceste împrejurări, masa de praznic fu scurtă şi rece. La opt nu se mai găsea picior de oaspete în Uileac. Ca printr-o înţelegere tacită, fraţii rămaseră liniştiţi în seara aceea, amânând deocamdată, răfuiala. Abia se sculase a doua zi, că Gyuri fu atras de un zgomot suspect de văsărie ciocnită care răzbătea din prânzitor. Ghemuită în faţa marelui bufet cu vitrină, soră-sa aşeza într-unul din geamantane serviciul de masă Rosenthal pentru douăzeci şi patru de persoane. - Dar ce, tună el, văzând negru înaintea ochilor, mă furi ziua-n amiaza mare în propria mea casă? - Nu e numai casa ta, i-o întoarse Carolina, fără să se lase intimidată, şi-apoi la câteva vase voi fi având şi eu dreptul, după ce am fost despuiată de celelalte! - Ba, fără voia mea n-ai dreptul să iei nici un fir de aţă! i-o reteză scurt Gyuri. Fă bine şi pune vasele la loc! Deoarece Carolina nu consimţi, i le smulse cu sila din mâini. Se încăierară pe fiecare castron şi farfurie. Furios că 1 Falsificator de documente! (magh.) 4 66 — Biruitorii — nu-i vine de hac, Gyuri le luă câte cinci, câte şase, cum erau clădite, şi le trânti de podea, făcându-le ţăndări. înfruntarea cu Grigore fu încă şi mai crâncenă. închişi în camera de domni, îşi aruncară cele mai ordinare epitete. Puţin lipsi să nu se ia la bătaie. - Tălharule! strigă cu pumnii ridicaţi Grigore. Mi-ai furat partea de moşie, ca s-o prăpădeşti cu curvele de la „Katra"! - Ba tu singur ţi-ai furat-o! zbieră la rândul lui Gyuri, roşu la faţă ca racul. Tâlharul tu eşti, că nu degeaba ai stat doi ani în temniţă la Sighet! ^ în vremea aceasta, mama lor tremura.în camera vecină, mai mult moartă decât vie. De două ori i se făcu rău, de trebui slujnica să-i dea sărurile şi s-o frece cu oţet la tâmple. Până la urmă, cu chiu, cu vai, ajunseră la o înţelegere. Carolina primi casa din Uileac, cu o parte din ce se afla în ea, plus un loc de grădină în capul satului. Lui Grigore îi reveniră banii lichizi, aflaţi în mână sau la bănci, aproape jumătate de milion şi cele patru sute de acţiuni de la „Sălăjana" (pe care le vându îndată, la valoarea nominală, lui Victor). Gyuri încercă să-şi convingă sora ca, în schimbul întregii grădini, să o ia cu sine pe Şteffy-neni, cu promisiunea că-i va trimite cu sfinţenie renta ei anuală. Dar Carolina ştia că, odată mutată mama lor la ea, Gyuri nu-i va plăti un ban. Se mai hărţuiră un timp asupra grădinii. Plictisit, Gyuri cedă. Grigore şi Carolina semnară un act în faţa notarului public că au primit tot ce li se cuvenea şi nu au alte pretenţii şi dispărură în grabă, aşa cum veniseră. Potrivit înţelegerii, Gyuri şi Şteffy-neni aveau să rămână în casa din Uileac până la sfânta Maria-mare, prin urmare încă şase luni, timp în care moştenitorul spera să vândă o parte din cele două sute de iugăre de pământ arător şi treizeci de pădure şi să se mute în casa lor de la Cluj împreună cu mama sa. 4 67 — Ion Gheţie — XI în drum spre Paris, Bubi se opri o săptămână la Viena. Nu mai văzuse oraşul din 1918, când se înapoiase de pe frontul italian. între două petreceri (căci la acestea se reduse în cele din urmă şederea la Viena) găsi răgaz să se repeadă într-o după-amiază până în Mayerhofgasse, să-l vadă pe Sever. Nu rămase decât cinci minute, atât cât să-l întrebe de sănătate şi să-l poftească pentru seara următoare la masă. Prea grăbit, nu băgă de seamă încurcătura zugrăvită pe faţa vărului său şi nici aerul de uşurare cu care-l conduse la ieşire. Plecând de la institut în societatea Micăi, se oprise la vechea lui locuinţă, ca să-şi ia într-un mic geamantan câteva cărţi de care avea neapărată nevoie. în timp ce el căuta şi îngrămădea cărţile, Mica trecuse în camera învecinată a lui Emil Meţianu, să schimbe câteva cuvinte cu acesta. Din fericire, Bubi plecă la timp, înainte ca ea să se fi înapoiat. Ar fi fost destul s-o găsească la el ca să înţeleagă totul şi să se întrebe, cu întârziere, de ce camera e neîncălzită la sfârşitul lui ianuarie şi ce căuta geamantanul plin de cărţi pe pat. De fapt, avusese de două ori noroc. întâi că văru-său plecase până a nu fi dat ochii cu Mica, în al doilea rând că se nimerise întâmplător acasă tocmai cu prilejul vizitei sale. Altfel Bubi ar fi întrebat de el şi ar fi aflat cu siguranţă că din noiembrie nu mai locuia, în realitate, la consilierul Sykora, ci la Mica Lobonţ. Atâta ar fi fost de ajuns ca legătura lor să ajungă cunoscută în Silvania. La o asemenea eventualitate se gândise şi atunci când Mica îi propusese să se mute la ea. Pentru că părea nehotărât şi dădea răspunsuri evazive, ea pusese punctul pe /: - De ce nu am sta împreună? E mai comod pentru amândoi. Are vreun rost să alergăm de la unul la altul în două capete ale oraşului? Unde pui că economisim şi bani. - Camera mea e plătită pe tot semestrul, observă Sever, încă şovăitor. Dar ce are a face! se lumină el dintr-o dată. Voi avea două reşedinţe. O locuinţă şi o cameră de studiu. Cine mai e ca mine în toată Viena? 468 — Biruitorii — Se bucura atât de mult de această perspectivă, încât Mica îl lăsă să creadă în posibilitatea realizării ei şi nu spuse nimic atunci când aduse cu sine în Albertgasse numai câteva lucruri absolut necesare. De atunci revenise în mai multe rânduri, luând ba una, ba alta, iar acum, la sfârşitul lui ianuarie, îşi transporta ultimele cărţi. Vechea lui cameră studenţească rămase practic, nelocuită. Atelierul închiriat de Mica se găsea în Josephstadt, în apropiere de Institutul cartografic al armatei. Scundă, cu tavanul uşor povârnit ca al oricărei încăperi de mansardă, şi de aceea călduroasă, în ciuda celor trei ferestre dând spre miazăzi, odaia era destul de vastă ca să adăpostească nu două, ci şase persoane. Cel puţin, aşa o prezentase doamna Steigler, proprietăreasa, care ţinuse să adauge că servise drept adăpost unei familii scăpătate, dar de bună condiţie, alcătuită din tată, mamă şi trei copii. întregul ei mobilier era format dintr-un mare divan, cu arcuri ieşite, o măsuţă, două scaune tapiţate, o canapeluţă cu spătar şi un dulap. Sub aparenţa unei prietenii uşor câştigate, Mica reuşi să mai smulgă de la vorbăreaţa proprietăreasă, prin zâmbete şi cuvinte mieroase, un covor nu prea uzat, o oglindă şi o lungă draperie de catifea vişinie. Cu ajutorul acesteia, atârnată cu inele de o sârmă întinsă de-a curmezişul, împărţi camera în două. - Aici, îi explică ea lui Sever, arătându-i partea dinspre intrare, va fi salonul şi atelierul meu. Dincolo de perdea, instalăm dormitorul. Divanul trebuie reparat neapărat, are surpături, ne va rupe şalele, altfel e destul de bun. Ce zici, vom încăpea amândoi pe el? Cuprinsă de o pornire ce nu părea să ajungă vreodată la capăt, se dădu peste cap timp de o săptămână, ca să aranjeze noua lor locuinţă. Dintr-un material ieftin, dar frumuşel, o cretonă verde cu desene geometrice albe, croi nişte draperii care, agăţate de ferestre, dădură îndată camerei un aer de căldură şi veselie. Pe un gheridon, cumpărat de la un negustor de lucruri vechi, aşeză un acvariu cu peştişori exotici, roşii-aurii, 469 — Ion Gheţie — cu înotători şi cozi învoalte. în altă parte, de-a lungul peretelui, pe o poliţă, instală câteva ghivece cu flori: fuxii, violete de Parma, ciclame. Cu mâna ei, acoperi abajurul lămpii din tavan, în formă de clopot, cu desene decorative, meandre şi semicercuri, pe care doamna Steigler nu ostenea să le admire, în fine, în faţa marelui cămin din cărămidă roşie desfăcu cele patru panouri ale unui paravan japonez, cu gheişe şi samurai. - Pentru modele, ca să se dezbrace, îi explică ea, zărindu-l nedumerit. Atelierul avea ca anexă o cămăruţă de câţiva metri pătraţi pe care locatarii mai vechi o folosiseră ca bucătărie, dovadă un reşou cu gaz aflat pe o măsuţă. Mica nu se rostise în privinţa ei, dar probabil că avea de gând să-i dea aceeaşi întrebuinţare. Revenind de la cursuri într-o seară la câteva zile după mutare, Sever găsi în odăiţa complet schimbată: o masă, două scaune şi un stelaj cu mai multe rafturi, pe care se găseau cărţile aduse din Mayerhofgasse şi câteva romane ale Micăi. Draperii din acelaşi material ca în atelier aduceau cu ele atmosfera de intimitate şi voioşie de dincolo. - Uite, aici vei lucra tu, îi explică ea. Când vrei, închizi uşa şi ai uitat de mine şi de toată lumea! Ei, îţi place? - Ar fi trebuit să bem ceva, ca să sărbătorim evenimentul! exclamă Sever, după ce-şi reveni din uluială. O sticlă de şampanie! - Lasă că am avut eu grijă! îl linişti ea. Stă de două ceasuri afară, pe pervazul ferestrei, să se răcească. De a doua zi fiecare dintre ei reveni la ocupaţiile obişnuite. Se vedeau rar peste zi, numai serile erau în întregime ale lor. Sever pleca dis-de-dimineaţă, deoarece până la Technicum făcea aproape un ceas şi schimba două tramvaie şi un omnibus. Când revenea, de obicei, după-masă, nu o găsea pe Mica acasă. Cum era obiceiul la Academia de arte frumoase, orele de curs se ţineau mai ales în a doua parte a zilei. Dimineţile, studenţii le petreceau mai mult prin ateliere. De altfel, Mica dădea destul de puţină atenţie 470 — Biruitorii — disciplinei universitare. Se ducea la institut după cum i se năzărea, în schimb lucra cu înverşunare acasă, de cum se lumina deplin şi până la prânz, uneori chiar mai târziu. Picta mai ales peisaje, naturi moarte şi nuduri, corpuri de femei planturoase, cu carnea bogată, încă tinere, uneori foarte tinere, după expresia feţei şi frăgezimea pielii, dar dovedind 0 deplină maturitate a formelor. A fost destul să dea cu ochii de câteva din tablourile ei, ca să înţeleagă câtă dreptate avusese Edith von Dymsza numindu-şi propriile picturi nişte mâzgăleli. Pânzele Micăi erau încheiate de un penel sigur, cu tuşă viguroasă, care urmărea mai mult efectul de ansamblu decât amănuntele. Culoarea, bogată şi strălucitoare, prezenta contraste violente, în primul moment, supărătoare, artificiale. Muncea cu furie, de îndată ce se apuca de un tablou, fuma cu nemiluita, într-un halat ponosit, cândva albastru, acum decolorat şi mâzgălit cu toate culorile. Când sfârşea o şedinţă de câteva ore era stoarsă de puteri, cu faţa trasă şi privirile tulburi. Aşa o găsea uneori Sever, întinsă pe divan, istovită, cu o ţigară în mână şi ochii pierduţi în tavan. Se uita la el rătăcită, parcă speriată, ca şi cum nu l-ar fi recunoscut, apoi 1 se azvârlea în braţe şi începea să-l sărute în neştire, trăgându-l pe divan alături de ea. Aproape întotdeauna se dovedea că nu mâncase nimic din ajun. Ea răspundea dojenilor lui în glumă că-şi păzeşte silueta şi că nimic nu e mai plăcut decât să faci dragoste pe inima goală. Trebuia să insiste el ca să-şi pregătească ceva sau să coboare până la restaurantul de peste drum, să ia o masă ce nu era nici prânz, nici cină. Felul acesta boem de a-şi trăi existenţa îl molipsi şi pe el. Sărea uneori peste prânzul pe care-l lua tot la pensiunea lui Sâri-neni, în speranţa că o va găsi în felul acesta acasă. De fapt, dorinţa de a o avea, devenită tot mai mistuitoare cu fiecare ceas al zilei, îl trimitea la ea îndată după încheierea ultimei ore de curs, uneori chiar înainte. Bucuria de a o găsi doborâtă de oboseală pe divanul din salon, aşteptându-l, şi decepţia de a constata că lipseşte se împleteau de la o zi la alta. Din 47i Ion Gheţie — odăiţa lui, cu uşa lăsată întredeschisă, aplecat peste cărţi şi caiete urmărea cu o emoţie gâtuită fiecare pas ce urca spre etajul lor şi se mistuia apoi în lungul coridor al mansardei, până când, în sfârşit, căpăta certitudinea bucuroasă că e ea. Tot ce urma apoi devenea fără importanţă până în momentul când se trezea pe întuneric în braţe cu trupul ei fierbinte. Mica ştia să devină de fiecare dată alta, copilăroasă şi matură, sfiindu-se uneori, iar altădată îndrăznind totul. Fără ca el s-o simtă, se arăta îngăduitoare cu nepriceperea lui, ghicită din prima clipă, şi se ferea să-i risipească idealul de puritate pe care cu siguranţă continua să-l păstreze în suflet, nu numai în privinţa ei, ci şi a oricărei femei din lume. De aceea, dădea impresia că păstrează undeva o reţinere a pudorii, iar reticenţa aceasta închipuită nu făcea decât să stârnească şi mai mult iubirea pătimaşă pe care el i-o dăruia cu toată fiinţa. După terminarea unui tablou, Mica se trezea ca dintr-un vis, indispusă, plictisită. Abia atunci observa dezordinea din atelier, unde toate zăceau la voia întâmplării. Se apuca, pe loc, cu un elan regăsit, să aducă încăperea la chipul de odinioară, apoi cutreiera zile în şir negustorii de tablouri, amatorii de pictură şi cafenelele în căutarea unui cumpărător. Pe la mijlocul lui decembrie, veni vorba pentru prima oară despre ce aveau să facă în vacanţa apropiată. Mica hotărâse să rămână la Viena. Sever făgăduise celor de acasă să petreacă sărbătorile cu ei. Ar fi născocit poate un pretext să nu se ducă, dacă nu s-ar fi temut ca absenţa lui să n-o întărească în bănuieli pe mama sa, în cazul că urechile ei agere vor fi prins ceva despre viaţa pe care o ducea la Viena. Tocmai pentru a împiedica răspândirea zvonurilor, trecea des în Mayerhofgasse, ca să ridice corespondenţa şi să fie văzut de ceilalţi locatari, în afara lui Herlea şi a lui Meţianu, nu suflase nimănui nici o vorbă despre legătura cu Mica. De îndată ce află despre Mica, Genu îi spuse în felul lui deschis: - Nu te felicit pentru alegere, mai ales dacă eşti atât de îndrăgostit pe cât zici. 4 72- — Biruitorii — - Dar ce ai împotrivă? se miră Sever. - Ce am? mârâi acesta, privindu-l pieziş. Vrei să-ţi înşir toate motivele? Bine, atunci ascute-ţi auzul. Te avertizez că e o listă întreagă. înainte de toate... Se întrerupse brusc, cu o mişcare violentă a mâinilor. Dar ce-mi pasă mie de Mica Lobonţ, de ce mă amestec unde nu-mi fierbe oala? Bagă însă de seamă să nu-ţi pierzi cumva examenul de diplomă din cauza ei! Cu două zile înainte de plecarea la Silvania, Sever se înapoie din oraş înfrigurat, cu picioarele îngheţate. Vremea, până atunci blândă, se schimbase peste noapte. O ninsoare umedă se lăsă asupra Vienei. Străzile se acoperiră de o zăpadă moale şi apătoasă. De cum se vârî sub plapumă, începu să tremure din toate încheieturile. Mica îi făcu un ceai şi-i dădu o aspirină. Pentru că dârdâia mai departe, se strecură sub plapumă şi-l cuprinse în braţe. încetul cu încetul se linişti. A doua zi, se trezi toropit, cu ochii duşi în fundul capului şi zguduit de o tuse sâcâitoare. Temperatura trecu de 38°. Văzându-I cam speriat de ideea unei pneumonii, Mica îi aduse un doctor. Acesta îi asigură că bolnavul nu are decât o influenza şi că în câteva zile va fi zdravăn ca mai înainte. Sever rămase în pat până în ajunul Crăciunului, mulţumit că a ieşit din boală, dar mai ales că a rămas alături de Mica. Ea nu se clinti de lângă el, îl îngriji zi şi noapte, primenindu-i aşternutul şi cămăşile transpirate. în sinea ei, înţelesese cât de neapărat era şi câtă nevoie avea de ajutorul unei persoane apropiate. în după-amiaza de Ajun, în timp ce Sever, ridicat din pat, privea de pe divan ninsoarea de afară, Mica apăru cu un brăduleţ de câteva şchioape şi cu o cutie în care se aflau globuri, beteală şi lumânărele. - Haide, să facem pomul de Crăciun! îî chemă ea. Diseară aprindem lumânările şi colindăm! Scutură de pe gulerul îmblănit al paltonului câţiva fulgi stingheri. Dacă ai şti ce frumos ninge! Abia acum îşi dădu seama Sever că nu i-a luat nimic de sărbători. Coborî de aceea pe furiş, sub pretextul că vrea să se 473 lonGheţie — uite în cutia de scrisori, şi-i cumpără o eşarfă de mătase şi un parfum franţuzesc Guerlain, slăbiciunea ei. Seara aprinseră lumânările, colindară, apoi desfăcură pachetele de daruri de sub pom. Amândoi scoaseră exclamaţii de surpriză, râseră, se sărutară. îi întrerupse o rumoare de voci pe scări şi câteva bătăi energice în uşă. Erau Thea Pohl cu un grup de prieteni, parte cunoscuţi din seara petrecerii de la „Regent", parte după aceea, cărora li se năzărise să facă Crăciunul cu ei. îi poftiră să ia loc, băură, cântară Stille Nacht şi O, du frohliche, după ce aprinseră din nou lumânările şi artificiile. Musafirii plecară abia după unsprezece. Din momentul când îi zărise în pragul casei şi până dispărură gălăgioşi pe scara în formă de spirală, Sever păstră o expresie mohorâtă şi abia se amestecă în vorbă. Nu avea nimic împotriva prietenilor ei, regreta numai intimitatea pe neaşteptate pierdută. - Să ştii că şi mie mi-a părut rău! încercă să-l consoleze Mica, după plecarea musafirilor. Aş fi dorit ca astă-seară să fim numai noi doi, împreună. Dar acum s-au dus, suntem singuri, singuri de tot. Haide, fii vesel ca înainte! Te rog! Din păcate trebuiră să întoarcă vizita Theei a doua zi de Crăciun, iar revelionul îl făcură în aceeaşi societate la hotelul „Regent". Sever nu se simţi în apele lui nici la Thea Pohl, nici la restaurant. Avea sentimentul că părăsind cuibul de la mansardă, pierde de fiecare dată câte ceva din dragostea lor, care se risipeşte încetul cu încetul. Contribui la această impresie şi aerul de bună dispoziţie al Micăi, pasiunea cu care dansa, râdea şi golea paharele cu oricine, cuprinsă de o frenezie fără sfârşit. El se retrăgea în câte un ungher, de unde îl scotea întotdeauna Thea cu o chemare sau cu o invitaţie la dans. Insistenţele fetei îl plictiseau, mai ales de când observase că-i face ochi dulci, în ciuda prieteniei ei cu Mica. Aşa, din senin, în timp ce urmărea cum dansează, îşi zise că nu era nimic rău în faptul că Mica iubeşte dansul, petrecerile, viaţa de lume. Aşa era ea, doar îl prevenise în prima lor noapte şi trebuia s-o accepte întocmai. Se strădui de aceea să arate cât 474 — Biruitorii — mai vesel, invită la dans toate fetele, luă parte la convorbiri neroade, ba, în cele din urmă, se tutui şi se sărută cu Thea şi cu celelalte fete. Se înapoie acasă în dimineaţa de 1 ianuarie aproape mulţumit. Nu regretă totuşi că după revelion petrecerile se curmară şi viaţa lor obişnuită îşi reluă cursul. Pe la mijlocul lui ianuarie, o găsi pe Mica făcându-şi valiza. - O să lipsesc vreo patru zile, îl anunţă ea. Mă duc la Munchen. Deoarece el se întunecă la faţă, îl dojeni: „Nu fi copil! Kajetanowicz nu mai e acolo, a plecat la Cracovia. Mai am de adus nişte lucruri, haine, pânze, pe care le-am lăsat la o colegă. Fii liniştit, când n-am să te mai iubesc, o să ţi-o spun singură, pe faţă. Tu vezi ce faci în absenţa mea, ai grijă de tine! Zilele ce urmară trecură chinuitor de încet. La început nu realiză pe de-a-ntregul că a plecat. Dar apoi se simţi despuiat de ceva ce se confunda cu însăşi fiinţa sa şi lovit adânc în partea cea mai puţin ocrotită a inimii. Citi de câte două-trei ori prelegerile la cursul de maşini termice şi nu pricepu o boabă. Totul în jur o evoca pe cea plecată şi-i umplea sufletul de lacrimi: şevaletul, halatul multicolor spânzurat într-un cui, cămaşa de noapte răsărită dintre hainele de pat, o batistă mânjită cu fard... îşi spunea mereu: „Ieri sau alaltăieri era aici lângă mine, se mişca prin cameră, amesteca culorile pe paletă, picta." Din senin îşi aminti cuvintele ei că Andrzej a plecat din Munchen la Cracovia. Asta însemna că după despărţire îşi scriseseră. Şi dacă orice legătură nu fusese ruptă între ei, de unde ştia el că Mica nu-l părăsise pentru totdeauna? Bănuiala îi scurtă orele de somn. Şi totuşi ea se întoarse exact în ziua promisă. Sever o găsi acasă când reveni seara de la institut. încă de jos din stradă zări geamurile luminate şi inima începu să-i bată nebuneşte, în noaptea aceea, pe când se aflau unul în braţele celuilalt, osteniţi de dragoste, dar încă dorind-o, Sever îi mărturisi că în iulie, după diplomă, doreşte să se înapoieze în ţară şi să se căsătorească. Mica îl ascultă în linişte, apoi, după o lungă 475 — Ion Gheţie — pauză, îi răspunse cu o voce înceată, dar sigură. De ce să se gândească de acum la ce va fi peste şase luni? Nu erau ei fericiţi aici şi acum? Şi-apoi, a cântărit el bine ce vor spune ai săi aflând că are de gând să ia o fată cu trecutul ei, plecată de acasă fără voia părinţilor? Ei se iubeau, e adevărat, dar nimeni nu poate şti cât va dura dragostea lor. Aveau firi atât de diferite! Lui i-ar fi trebuit o altfel de fată, una exact pe dos decât ea. Deoarece îi simţi contrarietatea, îl îmbună, în glumă, acoperindu-i obrazul cu nenumărate sărutări mărunte: - în orice caz, să ştii că mă simt onorată de propunerea ta şi o să reflectez serios asupra ei! îţi promit! XII Curând după vizita lui Bubi, Sever încheie semestrul de iarnă. De acum şi până în iunie nu avea altă grijă decât să-şi pregătească examenul de diplomă. La sugestia profesorului Bernecker, îşi luă ca subiect proiectul unei turbine de tip Francis. Imaginase un sistem oarecum diferit de tipul clasic, propunând câteva modificări menite să crească în mod simţitor randamentul maşinii. Bernecker se simţi foarte interesat din primul moment şi-l încurajă să continue. Dar până a termina, avea de străbătut o cale lungă. Intuiţiile trebuiau confirmate mai întâi prin calcule, iar rezultatele trecute apoi pe optsprezece planşe cu secţiunile şi piesele componente al turbinei. Lor aveau să li se adauge, la urmă, vreo optzeci de pagini cuprinzând expunerea teoretică, concepţia constructivă şi justificarea avantajelor rezultate din soluţia aleasă. Pentru a fi susţinut în iunie, se cerea ca proiectul să fie depus la decanatul facultăţii de mecanică până în 15 mai. în timpul sesiunii de examene din iarnă, Sever se putu pregăti în linişte. După petrecerile şi sindrofiile de sărbători, când nu pusese mâna pe penel, Mica se apucase cu înverşunare de lucru. Primise o comandă din partea unui negustor de tablouri din Felderstrasse, care desfăcea marfa pentru căminele 476 — Biruitorii — burgheze mijlocii. I se cereau peisaje şi mai ales naturi moarte, iar ea le executa fără nici o tragere de inimă, dar cu o furie eroică, în lipsa căreia, spunea ea, n-ar fi fost niciodată în stare să ducă la capăt o muncă de porunceală, făcută pentru bani şi numai pentru bani. Bineînţeles, în tot acest timp, fuma, bea, ca să-şi învingă sila şi totuşi se poticnea din când în când, gata să renunţe la o salahorie nici măcar bine plătită. în sfârşit, isprăvi ultimul tablou, o natură moartă cu sfeşnic şi portocale. Primind cea din urmă rămăşiţă a banilor, zvârli paleta cât colo, sătulă pentru totdeauna de pictură. Sever, care-şi instalase planşeta în atelier, pentru a avea mai multă lumină, fu martorul tăcut al acelor săptămâni de muncă chinuitoare. Ca unul care începuse s-o cunoască, ştiu că pentru a-şi răzbuna ceasurile de întemniţare forţată, Mica avea să deschidă uşile atelierului societăţii de prieteni, vremelnic părăsită, cu atât mai mult cu cât carnavalul se apropia cu paşi repezi şi o dată cu el nesfârşitul şirag al balurilor şi petrecerilor. Nu se înşela. Pe nepusă masă, dimineaţa, după-amiaza, seara, se trezeau cu „banda", cum o numea Mica. Se bea, se fuma şi mai ales se pălăvrăgea ore în şir, despre cele mai diverse subiecte, debitându-se anecdote, unele de-a dreptul stupide, dar primite întotdeauna cu mari hohote de râs. Nici unul dintre ei (mai puţin Thea Pohl, care-l înconjura pe mai departe cu atenţiile ei stingheritoare) nu-i da importanţă lui Sever, aflat în faţa planşetei. îşi spuneau pesemne că nişte linii drepte sau curbe se pot trage pe foaia milimetrică, chiar atunci când în jurul tău domneşte oarecare animaţie. Sever încerca să-şi vadă de treabă în speranţa că Mica se va apuca de lucru şi oaspeţii nepoftiţi le vor părăsi casa într-o bună zi, aşa cum veniseră. Dar ziua aceea întârzia să sosească. Exasperat, i se plânse Micăi: - Ce vrei să fac? îi replică ea, vădit stânjenită. Să-i poftesc afară? Totuşi, data următoare când vacarmul deveni asurzitor, interveni mai degrabă plictisită decât înţelegătoare: - Haideţi să mergem în altă parte, inginerul meu are de lucrat! 477 — Ion Gheţie — Din acel moment, Sever avu într-adevăr linişte în atelier. La început se bucură, căci nu cunoştea preţul cu care avea s-o plătească. Luată de „bandă" sau ducându-se singură ca s-o întâlnească, Mica începu să lipsească tot mai mult de acasă. Din ambiţie, Sever refuza s-o însoţească, pe motiv că nu-şi vede capul de treabă. Ea se întorcea târziu, istovită sau, dimpotrivă, veselă, într-o bună dispoziţie a cărei explicaţie se ghicea uşor. Invariabil, în starea aceea, îi mărturisea că i-a fost dor de el şi-l săruta cu pasiune. îmbrăţişările ce urmau aveau în ele ceva mecanic şi vulgar, ca tot ce e pornit dintr-o nevoie oarbă, indiferentă cu cine se satisface. în asemenea momente, alese cum nu se poate mai prost, găsea el prilejul să-i reproşeze absenţele sau întârzierile. Ea răspundea, nerăbdătoare, că pleacă pentru a-l lăsa să lucreze şi că n-are nimic împotrivă ca el s-o însoţească oriunde şi oricând. Cuvintele ei l-ar fi mulţumit, poate, dacă tonul cu care erau rostite n-ar fi arătat că sunt de circumstanţă. Până la urmă se lăsa pradă mângâierilor ei fierbinţi, uita totul, dar numai până a doua zi, când deschidea ochii şi o descoperea alături, aceeaşi ca în seara precedentă, atât de diferită de vechea fiinţă ce i se întipărise în suflet. într-una din după-amieze, o bătaie discretă în uşă îl ridică de la planşetă. Credea că e unul din prietenii Micăi, deşi aceştia nu prea obişnuiau să bată. Blestemând în gând că nu e lăsat în pace, merse să deschidă. Care nu-i fu mirarea trezindu-se în faţa lui Aloys von Dymsza, amabil şi surâzător, ca întotdeauna. Aloys îl îmbrăţişă călduros, fără a observa aerul mai degrabă stânjenit decât surprins al gazdei. - în sfârşit, am dat de tine, rara avis1! exclamă el intrând, îţi mărturisesc că nu mi-a fost uşor. De trei ori am trecut pe la tine, în Mayerhoffstrasse, ţi-am lăsat bilete. Abia ultima oară, alaltăieri, l-am întâlnit pe colegul tău, Meţianu, care mi-a data adresa aceasta. 1 Pasăre rară. (lat.) 478 — Biruitorii — Aruncă o privire în jur, mai mult reflexă decât iscoditoare, trecând peste dezordinea din încăpere şi patul nefăcut ce se zărea prin deschiderea draperiilor şi oprindu-se asupra şevaletului pe care se găsea o pânză începută de Mica mai demult şi lăsată neterminată. - El pictează sau ea pictează? se interesă el cu un surâs fin, care-i destinse trăsăturile plăcute ale figurii. Dădu cu ochii peste halatul multicolor al Micăi, azvârlit pe un scaun, lângă o bluză mototolită şi un ciorap de mătase cu ochiurile sărite. Ah, am înţeles, se lumină el, repetând zâmbetul: Ea pictează! Aceste câteva cuvinte avură darul de a alunga orice reţinere dintre ei, acum că prezenţa lui Sever în atelierul din Josephstadt fusese explicată. Aşezat pe un scaun, într-o poziţie comodă, cu ţigara aprinsă, Aloys îl puse la curent cu cele ce i se întâmplaseră în ultima vreme. Terminase stagiul de habilitare la Universitatea din Leipzig, iar în decembrie îşi susţinuse disertaţia cu destul succes. O avea de altfel gata tipărită şi-i adusese lui Sever un exemplar cu dedicaţie. Lucrarea, voluminoasă, ca toate tezele nemţeşti de filosofie, se intitula Prolegomena la empirismul european din secolul al XVIII-lea. Cei trei ani zburaseră ca gândul, fusese absorbit cu redactarea disertaţiei, dar nu neglijase nici preocupările mai plăcute ale existenţei (aici Aloys clipi cu subânţeles din ochi.) Acum avea de gând să solicite o docenţă liberă la Leipzig, dacă nu cumva va reuşi să ocupe un loc de profesor la Universitatea din Viena. - Din câte sunt informat, postul ar urma să fie scos la concurs încă din primăvara aceasta, încheie el, stingând cu grijă ţigara în scrumieră. întrebarea e cât de strânsă va fi concurenţa şi dacă, în împrejurările date, voi fi eu preferatul... Dar destul despre mine, e rândul tău să-mi spui ce ai mai făcut. Sever fu şi mai scurt în darea sa de seamă. Nu-i plăcea să vorbească despre sine şi era încă sub efectul surprizei de a-l fi descoperit pe Aloys în uşa atelierului. De altfel, prea multe nici nu avea ce să-i spună. Şi-a trecut cu bine examenele, iar acum îşi pregăteşte proiectul de diplomă. în vară se întoarce definitiv în ţară, unde-l aşteaptă un an de cazarmă, apoi... 479 — Ion Gheţie — - Ai tăi ce fac? schimbă el vorba. Tante Hermine? Dar Edith? S-a... - Nu, nu s-a măritat, dacă asta ai vrut să mă întrebi, îi veni în ajutor Aloys, pe un ton cât se poate de firesc. Cu viaţa pe care o duce ar fi fost şi foarte greu s-o facă. E încă şi mai retrasă ca înainte. Abia dacă iese din casă. Ca să se mărite, ar fi trebuit înainte de toate să-şi dorească un bărbat. A propos de Edith, mi-a legat de suflet să-ţi spun că vrea neapărat să te vadă. Ce-ar fi să treci pe la noi într-o duminică, ca pe vremuri? Bunăoară, poimâine, dacă n-ai altceva de făcut. Ei, ce zici? Eşti de acord? La plecare, Sever îşi conduse oaspetele până jos. Pe scări, se încrucişară cu Mica, care-i aruncă o privire nedumerită. Fu foarte contrariată aflând de Aloys şi de Edith von Dymsza şi de invitaţia primită. Până atunci Sever nu-i pomenise niciodată despre ei. - l-ai făcut curte? se interesă ea, în timp ce-şi îmbrăca rochia de casă. Nu e acea unică predecesoare a mea de care mi-ai vorbit odată? - Nu, nu, ce-ţi trece prin minte? Sunt nişte prieteni buni la care ţin în chip deosebit. Ai ceva împotrivă să-i văd? - Nimic, ce să am? ridică ea din umeri. O să profit de ocazie ca să-i chem la mine pe băieţi şi pe fete. Sper că de astă dată n-ai nimic împotrivă. Niciodată nu crezuse Sever că va simţi o asemenea emoţie pătrunzând după aproape patru ani pe Siebensterngasse. în ciuda decorului schimbat, de iarnă întârziată, cu resturi de zăpadă murdară adunată la marginea trotuarului şi cu braţele despuiate ale teilor înălţate spre cer, strada îngustă cu casele cufundate în calmul după-amiezii îşi păstrase înfăţişarea de odinioară. Pe când urca scările la etaj, avu sentimentul acut că mai fusese nu de mult pe acolo, ca şi cum anii aflaţi la mijloc s-ar fi mistuit prin miracol, făcându-l aproape contemporan cu nişte întâmplări consumate odinioară. în această stare de spirit ajunse în faţa apartamentului de la etaj. 480 Biruitorii — La ţârâitul depărtat al soneriei, câţiva paşi uşori răsunară în dosul uşii cu ochiuri de sticlă colorată, protejate de gratii. în locul cameristei aşteptate, apăru Edith cu un pieptene în mână, într-o rochie uşoară de mătase verde, cu talia joasă şi cu două pliseuri adânci în faţă, care îi venea foarte bine. — Oh, Henţia Sever! exclamă ea de îndată ce-l zări. Eşti punctual ca întotdeauna! Numai eu nu am reuşit să-mi termin coafura. Haide, intră! Sever rămase în cadrul uşii, cu un zâmbet şters în colţul gurii. Sărută mâna ce i se întindea, încurcat de buchetul de violete cu care nu ştia ce să facă. - Haide, intră! repetă ea apelul. De ce ai rămas aşa? îl conduse până în salon, unde apăru curând Tante Hermine, urmată de Aloys. Aşezat în fotoliul dinspre sobă, unde obişnuia să se instaleze, avu răgazul să-i examineze pe toţi. Singură mătuşa se schimbase într-o oarecare măsură. Era încă şi mai slabă, ochii sclipeau stins, ascunşi parcă după un văl care le răpea strălucirea, cutele de pe obraji se adânciseră. Asupra lui Edith anii trecuseră fără a lăsa urme vizibile. Era tot atât de scundă, firavă şi subţire, cu părul blond deschis şi pielea obrazului pătată de câţiva pistrui, ca la adolescente, cu gesturi când egale, măsurate, ascunzând porniri înfrânate, când vii, lipsite de orice constrângere. Se amesteca des în conversaţie, volubilă, chiar expansivă, deşi în tot ce făcea se ghicea o comportare poruncită, impusă ei înseşi. Ochii care-i întâlniră pe ai lui Sever îi părură acestuia depărtaţi şi inexpresivi. Atmosfera destinsă care domni de la primele schimburi de cuvinte se păstră şi în timpul mesei şi apoi în ceasul petrecut în salon. Una din obişnuitele migrene de după-masă o trimise pe Tante Hermine în camera ei. Sever voi să se retragă la rândul lui. Edith şi mai ales Aloys se împotriviră: de ce se formalizează, între ei n-au ce căuta gesturile protocolare, după ce nu se văzuseră atâta vreme, mai putea întârzia un ceas. De altfel, trebuia să bea o cafea pregătită de Aloys, după o 481 — Ion Gheţie — reţetă învăţată la Leipzig. Şi, fireşte, un păhărel de Curapao sau de Altvater, pour la bonne bouche1. Rămaşi singuri, Edith şi Sever se încăpăţânară să discute minute în şir despre tot felul de lucruri indiferente, deşi amândoi ştiau foarte bine că până la urmă vor ajunge la subiectele pe care în zadar încercau să le ocolească. Dar ei vorbeau înainte vrute şi nevrute, iar în timpul rămas până la înapoierea lui Aloys se împuţina. - De ce n-ai trecut pe la noi, Henţia Sever? i se adresă ea deodată, cu o sinceritate care o surprinse întâi de toate pe ea. Măcar aşa, la câteva luni, ca să întrebi de Aloys, care s-a interesat mereu de tine? Ţi-a fost atât de greu? întrebările riscante, chiar imprudente, dovedeau tocmai prin aceasta o deplină încredere în el sau poate numai indiferenţa faţă de nişte lucruri de mult consumate. - Ştiu şi eu? făcu el încurcat, deşi fusese sigur că vor ajunge în punctul acela. Ar fi trebuit neapărat să trec şi desigur sunt vinovat... Dar de fiecare dată m-am întrebat: oare are vreun sens? - înţeleg, scutură ea capul cu seriozitate. M-am gândit şi eu, o dată sau de două ori să-ţi scriu. Mi-am spus însă ca şi tine, poate cu dreptate, poate nu: ce rost are? Acum e prea târziu să ne mai punem asemenea întrebări. Nu crezi însă că a fost din partea amândurora o mică mare prostie (eine kleine grosse Dumheit)? Dar să lăsăm asta, zise ea, înainte ca el să fi răspuns, spune-mi mai bine ce faci acum? Te-ai schimbat mult! - Da, într-un fel m-am schimbat, recunoscu el. Tu care mă cunoşti destul de bine, ştii că nu puteam rămâne aşa ca atunci. Cu sau fără voie am fost scos din bârlogul meu singuratic, cum îl numeai, şi a trebuit să înfrunt viaţa. N-a fost uşor, uneori a fost chiar foarte greu şi nici nu ştiu dacă totul s-a terminat. S-au petrecut destule evenimente, unele de-a dreptul neaşteptate. Poate că aşa trebuia să mi se întâmple... 1 Pentru a încheia totul plăcut, (franc.) 482 — Biruitorii — - Şi eşti mai fericit acum decât pe vremea când frecventai societatea „Contardo Ferini"? - N-am idee, mărturisi el. într-un fel ar trebui să fiu, şi chiar sunt. Numai că eu... Se opri fulgerat de gândul că Edith face poate aluzie la legătura lui cu Mica, despre care va fi aflat cu siguranţă de la fratele său. Voi să continue, dar în clipa aceea apăru Aloys cu cafelele, iar conversaţia se opri în punctul acela. Până acasă, imaginea lui Edith nu-l părăsi. Era foarte mulţumit că o întâlnise. în cele câteva ceasuri petrecute în societatea ei, îşi dăduse seama cât de mult i-a lipsit în aceşti patru ani. îşi aminti de povestea lor timidă şi stângace, care i se părea acum neverosimilă, copilăroasă. Cu siguranţă că atunci a iubit-o. Edith avea dreptate: a fost o mică mare prostie din partea amândurora. Acum însă, era prea târziu. Era al altei femei, atât de deosebită în toate privinţele de ea, iar acestei femei i se dăduse în întregime, necondiţionat, cu sufletul şi trupul. Urcând scările casei, auzi de departe zvonul unei muzici săltăreţe de gramofon şi al unor voci gălăgioase. îşi aminti că Mica îşi poftise prietenii pentru după-amiaza aceea şi se posomorî pe dată. XIII v în zilele ce urmară plecării Evei, Victor încercă zadarnic să-şi găsească locul. Fu îngândurat, nervos, într-o dispoziţie schimbătoare, de care nu reuşea să scape tocmai pentru că ştia prea bine ce anume o pricinuieşte. La bancă repezea din nimica toată funcţionarii, înapoia lucrările pentru a fi refăcute, acasă mânca preocupat, ferecat într-o tăcere ostilă, din care mamă-sa nu cuteza să-l scoată. Încet-încet, reveni în apele sale. Treburile băncii îl copleşiră. După îndelungi discuţii cu Keller, de acord în principiu, dar încercând să ghicească obstacolele ce li s-ar fi putut ivi în cale, hotărâră să redeschidă filiala de la Tăşnad şi să facă primii paşi în vederea fuzionării 483 — Ion Gheţie — cu banca „Silvania", aflată într-o situaţie financiară din ce în ce mai precară. Hărţuit de treburile de fiecare zi, tras în dreapta şi în stânga, nu mai avu răgazul de a sta cu gândul aţintit în acelaşi punct. Şi totuşi imaginea Evei îi apărea adeseori în minte, dimineţile când trecea prin faţa casei baronului, la prânz când străbătea grădina publică, iar câteodată pe neaşteptate, printr-un joc al memoriei, fără ca vreun obiect sau vreun eveniment s-o fi evocat. în asemenea momente, îl cuprindea o dorinţă oarbă de a o revedea şi numai împotrivindu-se din răsputeri reuşea să nu sară în maşină şi să se repeadă la Cluj. Curios, ceea ce îl oprea în cele din urmă nu era promisiunea făcută Evei sau teama de a se face ridicol în faţa altora şi a lui însuşi, ci un fel de convingere tainică, numai pe jumătate rostită, că ar face un lucru inutil. Vechile întrebări din toamnă îi răsunară din nou în minte. îşi spunea la capătul unor istovitoare dezbateri cu sine însuşi că totul e zadarnic, că aparţin la două lumi diferite între care nu putea fi întinsă o punte de legătură, că a nutri speranţe în cazul lor e totuna cu a clădi castele de nisip, care nu sunt sortite să dureze. Stăpânit de asemenea gânduri, ca de o presimţire, refuză să plece la Cluj în cele două ocazii ce se iviră, preferând să-l trimită în loc pe Keller. Pe baron, singura persoană în stare să-i dea veşti despre Eva, îl ocolea, iar cu prilejul vizitei de Anul Nou rămase exact zece minute, cât cerea eticheta, mulţumit că numele ei nu fusese pomenit. Aşa trecu iarna şi intrară în primăvară, o primăvară sucită, cu îngheţuri şi vânturi năprasnice năpustite din înaltul Măgurii asupra oraşului. La bancă, Victor şi Keller întorceau neliniştiţi filele calendarului. Trecuse de 1 aprilie, trecuseră şi Paştele ungureşti, timpurii ca întotdeauna, şi cele două milioane promise de Banca Naţională nu mai soseau. Ninulescu, directorul sucursalei, ridica din umeri şi îndemna la răbdare, adică tocmai la ceea ce Victor nu avusese niciodată, iar acum avea mai puţină ca oricând. în ciuda sfaturilor lui Keller, mai filosof, cunoscând încetineala cu care se fac operaţiile 484 — Biruitorii — financiare la instituţiile statului, hotărî să plece la Bucureşti, în drum spre Capitală, se opri de la prânz până a doua zi dimineaţa la Cluj. Aveau nişte tranzacţii comune cu banca „Albina" şi Victor prefera să le rezolve direct cu Manciulea decât printr-o corespondenţă care se putea întotdeauna prelungi dincolo de marginile fireşti. Până aproape de Cluj fură însoţiţi de o ploaie măruntă, stăruitoare, ca de toamnă. De îndată ce maşina opri în faţa hotelului „New York" se simţi cuprins de o nelinişte ciudată. Ideea că se află în acelaşi oraş cu Eva, poate la o distanţă nebănuit de mică, cine ştie, la câţiva paşi, i se păru chinuitoare, insuportabilă. în drum spre bancă, apoi la înapoiere pe străzile înţesate de lume scrută feţele trecătorilor, cu sentimentul copleşitor că ea se ascunde în mulţime şi i se poate arăta în orice clipă. Se mai linişti abia când servitorul îi aduse biletele cumpărate la biroul de voiaj. Peticele de carton albe-verzui îi dădură dintr-o dată certitudinea salvatoare că a doua zi va părăsi Clujul, lăsând în urmă năluca care-l însoţise în cursul drumurilor prin oraş. îndată după aceea, părăsi hotelul, înaintând aparent calm printre şirurile de trecători deveniţi acum indiferenţi, o luă spre Operă. N-ar fi putut spune nici el de ce se îndreaptă într-acolo şi nu spre locuinţa unchiului său Octav Pop, la care avusese de gând să se ducă. Era o seară rece, cu cerul acoperit de nori plumburii, prăpăstioşi. Ai fi zis că va ploua curând, dacă un vânt subţire, înşelător, n-ar fi cutreierat străzile, zgâlţâind ramurile subţiri, cu mugurii abia deschişi ai copacilor. Deşi orologiul de la Primărie arăta abia şase fără un sfert, lumina era nesigură, sură, prevestind o înserare timpurie. Aproape de biserica greco-catolică, îşi aminti că Eva locuieşte în casa Ortutay, situată peste drum, pe una din scurtele străzi ce legau bulevardul de Calea Mareşal Foch. încă înainte de a şti exact ce are de gând să facă, trecu pe partea cealaltă şi ocoli colţul străzii pe sub o placă de bronz care amintea că acolo trăise în anii 1836-1851 generalul 485 — Ion Gheţie — Szilăgyi Zsolt. Recunoscu îndată casa, deşi o ştia numai din relatările Evei, cu cele trei etaje, străjuite de ferestre înalte şi balconaşe rotunde de fier forjat, cu acoperişul drept de tinichea cenuşie, împărţit în sute de solzi romboidali şi poarta impunătoare cu pereţii laterali îmbrăcaţi în marmură fumurie. Ajunsese în dreptul intrării, când o zări pe Eva de cealaltă parte a străzii, într-un pardesiu larg, fără talie, înaintând grăbită în vântul potrivnic, cu capul uşor plecat şi cu mâna ridicată la pălărioara rotundă, ca un coif, ce-i acoperea părul răscolit. Primul său gând fu să iuţească paşii, pentru a evita sau cel puţin pentru a nu fi surprins exact în faţa casei ei. Rămase totuşi locului, într-o ciudată nemişcare, privind-o neputincios cum traversează strada, cu mâna ridicată în continuare la pălărie, şi se apropie despicând anevoie şuvoiul neîntrerupt al vântului. îl zări abia când ajunse la un pas de el. - Dumneata la Cluj? exclamă ea, cu o voce reţinută, din care lipsea surpriza, ca şi când s-ar fi aşteptat să-l găsească acolo în faţa casei ei. Când ai venit? în vântul care se înteţise, furându-le vorbele, îi împărtăşi în câteva cuvinte motivul venirii la Cluj. Ţinu să repete, ca un fel de justificare, că de fapt e o simplă întrerupere a unei călătorii ce avea să fie continuată a doua zi. Ea îl ascultă fără prea multă atenţie, preocupată de un anumit gând sau numai încurcată de prezenţa lui în locul acela. - Nu vrei să urci puţin? îl întrebă ea, pe tonul unei invitaţii de politeţe. Eu am bilete diseară la teatru. Până atunci ne rămâne destul timp ca să mai stăm de vorbă. Victor acceptă fără tragere de inimă, cu convingerea că săvârşeşte ceva inutil. Era sigur că întâlnirea aceea întâmplătoare, petrecută împotriva propriei sale voinţe, stricase totul, aruncându-l la o distanţă mai mare decât cele şase luni de despărţire. Pe scări şi apoi în holul vast unde-l pofti să ia loc, Eva îl informă că mamă-sa a trebuit să plece în dimineaţa aceleiaşi zile la Huedin şi a luat-o cu sine şi pe vechea lor femeie în casă, aşa că acum e cu desăvârşire singură. 486 — Biruitorii — - lartă-mă că te părăsesc, se scuză ea după un sfert de ceas de discuţii banale. La mine îmbrăcarea durează o oră întreagă şi uite că s-a făcut şase şi jumătate. Ca să nu te plictiseşti, o să las uşa întredeschisă spre camera mea, ca să mai schimbăm un cuvânt. Nu te superi, da? Toaleta Evei dură vreme îndelungată. Nemişcat în fotoliu, Victor îşi plimbă ochii prin încăpere şi mai strecura câte o vorbă. Gândul că ea se mişcă pe jumătate goală în odaia vecină, despărţiţi de o uşă crăpată îl lăsa indiferent. Nu-şi putea ierta că acceptase invitaţia de a urca. Ar fi fost de o mie de ori mai bine dacă ar fi născocit un pretext şi s-ar fi retras. Pe nesimţite căzu într-un fel de apatie ciudată, pe care ambianţa străină o amplifica: asculta absent vocea Evei, scârţâitul uşii de la dulap, clămpănitul unor papuci cu tocul înalt, pocnetul unei copci. - Dar ce e cu tine? auzi el undeva în spatele său. Eva apăruse în cadrul uşii, gata îmbrăcată, într-o rochie de seară din moar, cu o adâncă răscroială în faţă, un decolteu care ar fi părut îndrăzneţ, dacă suprafaţa dezvelită a pieptului n-ar fi fost acoperită de un triplu şirag de perle. Credeam că ai adormit sau ai plecat. Spune-mi, ţi-ar face plăcere să mă însoţeşti la teatru? Am rămas cu biletul mamei. Se dă Liliomfi. Ţi-aş fi propus de la început, dar m-am gândit că, trebuind să pleci dis-de-dimineaţă, nu-ţi arde să-ţi pierzi timpul la teatru. Victor primi înainte de a-şi da seama că nu e îmbrăcat de seară şi că mergând cu ea prelungeşte cu câteva ceasuri un deznodământ ce nu putea fi ocolit. Deşi cunoştea piesa şk urmări cu atenţie tot ce spuneau actorii, nu reuşea să priceapă nimic din ceea ce se petrecea pe scenă. Se întorcea uneori şi, în semiobscuritatea lojii, arunca o privire spre femeia de lângă el. Părea calmă, destinsă, cu mâinile lăsate să se odihnească pe braţele lăcuite ale fotoliului, cucerită de încrucişarea replicilor şi vioiciunea gesturilor celor de pe scenă. Şi-o aminti şezând lângă el în trăsura care-i ducea la Ocna. Gestul de atunci când îi păstrase mâna într-a lui, i se părea acum ireal, hazardat, o enormitate. 487 — Ion Gheţie Rumoarea din hol îl readuse la realitate. Coborâseră pentru ca Eva să fumeze o ţigară. - Ei, cum ţi-a plăcut? se interesă ea, scuturând scrumul ţigării. Piesa e încă bună, la atâţia ani de la premieră. Ai mai văzut-o, nu? Păcat că actorii, cu excepţia lui Timar Rozsi, nu sunt tocmai la înălţime. Soneria anunţă începerea actului al doilea. Eva stinse ţigara din care abia trăsese câteva fumuri şi-i luă braţul. - Ştii ce? făcu ea pe neaşteptate. Hai să plecăm! Sunt cam obosită şi m-a pătruns frigul. Am umblat toată după-amiaza pe vânt, iar rochia de pe mine a fost cam subţire. Afară, el se uită după un taxi sau o trăsură, dar ea refuză, declarând că până acasă nu aveau decât câţiva paşi. în timp ce străbăteau Piaţa Unirii, el simţi mâna ei, care-i apăsa braţul, tremurând uşor. - Nu vrei să intrăm pentru o clipă? o întrebă el, pe când se apropiau de hotelul „New York". Tremuri, ţi-e frig, câteva picături de coniac ţi-ar face bine. Intrară la bar, o încăpere scundă, cu lumina voalată, unde muzica răsuna în surdină, parcă ar fi venit de la mari depărtări. Un aer de lux discret domnea în localul cu numai o duzină de mese, destinat lumii bune. Pe mesele de-o albeaţă imaculată, cu pahare de cristal şi tacâmuri de argint, clipeau lumânări roşii, verzi, albastre în sfeşnice de porţelan, uşoare şi fragile ca nişte bibelouri. Oberul îi conduse la o masă aproape de locul, acum pustiu, unde se dansa. Eva refuză să mănânce, mulţumindu-se să-şi înmoaie buzele în băutura galben-ruginie, ca arama topită, ce le fusese adusă în pahare adânci. Se dezmorţi repede, aprinse o ţigară, deveni volubilă, râse. Curând becurile fură stinse, sala rămase luminată numai de plafoniera aflată deasupra orchestrei, care răspândea o strălucire albăstrie. Apăru o cântăreaţă cunoscută de la Bucureşti, în rochie lungă, albă, despicată într-o parte, anume ca să-i dezvelească linia prelungă a piciorului acoperit de ciorapi negri în ochi de plasă. Urmară 488 — Biruitorii — un ghitarist în costum spaniol, o pereche de dansatori excentrici, un prestidigitator... Timpul se scurgea pe nesimţite. Chelnerul le aduse alte pahare de coniac, icre negre, şampanie. Luminile se aprinseră pentru câteva minute, apoi se stinseră din nou. Suspinele patetice, sfâşietoare ale celor trei viori acordate la unison, anunţară întâile măsuri ale unui tango argentinian. Lumea umplu ringul de dans. Instinctiv, ca şi cum ar fi fost înţeleşi, se ridicară amândoi. în lumina înşelătoare, printre atâtea perechi necunoscute, apropiaţi unul de altul de melodia tărăgănată, languroasă a acelui dans lent, se bănuiau mai mult decât se vedeau. - De ce n-ai venit la Silvania? o întrebă el spre sfârşitul dansului. Mi-ai promis, te-am aşteptat... - Nu s-a putut, răspunse ea, au intervenit nişte evenimente care... Mă voi duce la sfârşitul lunii viitoare... - De ce nu m-ai anunţat? Un cuvânt, două rânduri... - Aşa ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost la mijloc... Se întrerupse, nesigură dacă e bine să dezvăluie motivul tăcerii sale. Mi s-a părut că... Dansul luă sfârşit în clipa aceea, iar fraza rămase neîncheiată. Victor spera să reia convorbirea, dar ea îl rugă să plătească. Se făcuse târziu, aproape douăsprezece, ea era^ obosită, iar el trebuia să se scoale devreme. Şi, pentru că el ezita, îşi împreună palmele în chip de rugăciune: Te rog! Afară fură întâmpinaţi de rafalele vântului care se înteţise, înaintau strânşi laolaltă, cu capetele plecate, într-o încercare deznădăjduită de a rezista puterii nevăzute care se opintea din răsputeri să-i oprească sau măcar să-i întârzie din drum. Jur-împrejurul lor, în fierberea necontenită a văzduhului, ţiuituri prelungi, fâlfâiri ciudate de aripi, plesnete răsunătoare. Picături învârtejite de ploaie le biciuiau obrajii. Ajunseră în sfârşit în faţa casei. Respirau amândoi grăbit, iar ochii le străluceau ca după o goană pentru evitarea unei primejdii. O clipă se priviră rătăciţi, întrebându-se ce caută 489 — Ion Gheţie — acolo la ora aceea târzie de noapte. O învolburare bruscă a vântului îi făcu să se apropie unul de altul. Ea inspiră adânc, oprindu-şi răsuflarea, asemenea celor ce se cufundă în undele adânci ale unei ape. Deschise poarta şi se strecură în vestibulul slab luminat. îi încleştase strâns mâna şi-l trăgea după ea. Pe când urcau scările, o zări lângă el palidă, contractată, cu pasul şovăitor, ca o fiinţă aflată la capătul puterilor. în căldura dinăuntru, departe de vuietul furtunii, Victor îşi dădu seama că băuse cam mult. Urechile îi vuiau cu un zumzet îndepărtat, o pâclă fină i se aşezase pe creier. Ce avea Eva, se întrebă el, se simţea cumva rău sau poate era numai... Nu apucă să-şi ducă gândurile până la capăt, deoarece în spatele lui uşa apartamentului căzu greu în broască. Se aflau într-o încăpere întunecată, poate în holul în care vorbiseră cu câteva ore în urmă. Vântul scutura cu gemete prelungi jaluzelele, prin care se strecurau câteva raze firave de lumină. Un foşnet răsună în apropiere. îşi spuse că e Eva care încearcă să găsească comutatorul. O cuprinse în braţe înainte ca ea să fi aprins. Tremura toată, vibrând în adâncul fiinţei, încleştată într-o încordare dureroasă. Dinţii îi clănţăneau mărunt, atingându-se, separându-se, ca nişte pietricele ce se ciocnesc mereu în rostogolirea lor neîncetată. îşi lipise obrazul de al lui, respiraţia grăbită îi înfiora urechea asemenea unei zgârieturi uşoare. - Felek, felek1 2, şopti ea, pe tonul unei rugăminţi, dar atât de încet, încât Victor se întrebă dacă nu cumva i s-a părut. O strânse cu putere în braţe şi-i căută buzele. Chinul acelui corp ce nu se mai putea stăpâni îl neliniştea, ca şi cum el însuşi ar fi fost zgâlţâit de freamătul acela dureros. Ea se împotrivi la început, surprinsă de violenţa gestului, apoi i se lăsă în voie cu un suspin adânc de eliberare. - Szeretlek, szeretlek!2 bâigui ea înfricoşată şi totuşi fericită că a biruit îndoielile şi de acum înainte nu îşi mai aparţine. 1 Mi-e teamă, mi-e teamă, (magh.) 2 Te iubesc, te iubesc! (magh.) 490 — Biruitorii — îi încercui gâtul cu amândouă braţele şi gemând uşor, nici ea n-ar fi putu spune de ce, de durere sau de bucurie, începu să-l sărute repede, nerăbdătoare, pe faţă, pe buze, pe tâmple. Potrivindu-şi paşii după ai celuilalt, parcă s-ar fi legănat în ritmul nesfârşit al unui dans lent, lunecară pe covorul adânc, ce le înghiţea paşii. Ea îl ţinea strâns după gât, iar el îi purta trupul pe jumătate inert undeva spre o ţintă lor înşişi necunoscută. XIV Victor ajunse la Bucureşti după-amiază pe la cinci. Vremea era urâtă şi în Capitală ca în toată ţara. Nu bătea vântul, dar o ploaie măruntă, stăruitoare cădea neîntrerupt din cerul cenuşiu, spălăcit, ca leşia. Străzile erau pline de umbrele, birjele circulau cu coşurile ridicate. Zgribulit în pardesiul subţire, prea devreme îmbrăcat, se duse îndată după sosire în Strada Plantelor, la unchiul său Guşti. Era convins că fără un sprijin serios din partea cuiva cu influenţă la Banca Naţională nu va obţine cele două milioane. Intervenise cu siguranţă ceva, împiedicându-i pe cei de la bancă să-şi onoreze promisiunea. Prea multe speranţe nu-şi punea el în unchiul său după cele întâmplate, dar nici nu bănuia că va fi primit atât de rece. Poate că altfel s-ar fi purtat Guşti, dacă Victor n-ar fi obţinut în vară prefectura, nu numai fără sprijinul său, ci, într-un fel, ^ chiar împotriva lui. Nici măcar nu-şi îmbrăţişă nepotul, mulţumindu-se să-i întindă o mână moale, indiferentă. După zece minute de conversaţie chinuită, se retrase, sub motivul că are de lucru la un proces şi-l lăsă cu mătuşă-sa Livia şi cu vară-sa Miţi. Nu avu noroc nici cu luliu Raţiu. Preşedintele plecase în ajun într-un turneu de vizite la organizaţiile de partid din Ardeal şi urma să se înapoieze peste o săptămână. După cum îi mărturisi secretarul, acelaşi tânăr simpatic şi serviabil, cu care se întreţinu mai îndelung, noul partid naţional-ţărănesc 491 — Ion Gheţie — începuse în primăvara aceea o campanie minuţios pregătită de răsturnare a guvernului, sortită să-l aducă la putere încă înainte de sfârşitul anului. Victor înţelese că lunga rezervă în care se ţinuse de bunăvoie Raţiu ajunsese la sfârşit. în sinea lui, nu se îndoia o clipă că aşa şi nu altfel aveau să se încheie lucrurile. Vestea îl bucura, deşi deocamdată rămânea fără nici un sprijin şi trebuia să se zbată de unul singur pentru obţinerea banilor. Ceva îi spunea că această a treia vizită la Bucureşti se va încheia altfel decât celelalte, cu un eşec. Se înşela însă, deoarece la mijloc nu era decât o întârziere a ordonanţării creditului. Cum se mai întâmplă, hârtiile se rătăciseră undeva într-un sertar, l-o spuse însuşi unul din directori, care îl primi foarte amabil, ceru dosarul afacerii, îl răsfoi, apoi semnă dispoziţia de virament. Abia în trenul care-l ducea înapoi la Cluj, Victor avu răgazul să se gândească în voie la Eva şi la noua întorsătură pe care o luase legătura între ei. La Bucureşti, alergând în dreapta şi în stânga, în puţinele momente libere, întâmplările îi apăruseră surprinzătoare, nefireşti, ireale. Totul se consumase prea repede pentru a lăsa în urmă amintiri limpezi, durabile. în compartimentul vagonului de clasa I, prea obosit ca să poată dormi, putu întoarce lucrurile pe faţă şi pe dos. De când Eva îi aparţinuse, vieţile lor intraseră pe o cale nouă, fără putinţă de întoarcere. Ce aveau de făcut de acum înainte? De o relaţie secretă, ascunsă de ochii lumii, consumată în camere de hotel, cu ocazia vizitelor lui la Cluj, nu putea fi vorba. Eva n-ar fi acceptat cu siguranţă, el însuşi nu dorea un asemenea viitor dragostei lor, care însemna pentru el totul. Rămânea căsătoria. Deşi îi trecuseră destule femei prin mâini, nu-i umblase niciodată mintea la însurătoare. Nici pe Bodor Aniko nu avusese de gând s-o conducă în faţa altarului, în ciuda faptului că ţinuse la ea şi-i făcuse destule jurăminte. Cu Eva nu se putea purta în acelaşi fel. Nu numai că avea datoria morală să-i ceară mâna, dar, şi asta o ştia prea bine, căsătoria era singura lui şansă de a o păstra. 49 2 — Biruitorii — Trenul sosi la Cluj târziu, după unsprezece. O duzină de persoane aşteptau pe peron. Răsunară strigăte de recunoaştere, râsete. în câteva minute, incinta se goli. Victor făcu câţiva paşi să se dezmorţească. Avea peste un ceas un personal în direcţia Dej şi Jibou, care se forma la Cluj. Se îndreptă spre restaurant, în speranţa că va mai găsi ceva de mâncare. Vremea era închisă. Sus, pe bolta acoperită, se zăreau, ici-colo, stele palide. Un vânticel iscat în răstimpuri, aducea o adiere călduţă de pământ ud şi de verdeaţă trezită. Lângă restaurant, o femeie tânără, îmbrăcată într-un taior negru de tweed, cu o pălărie largă ce-i acoperea figura, îi atinse uşor braţul. - Eva, tu aici?! exclamă el neîncrezător. Nu-şi putea explica prezenţa ei în gară la ora aceea. în cele câteva minute dinaintea plecării lui grăbite, conveniseră să-şi scrie, iar apoi să se întâlnească la sfârşitul lunii mai. Ea îşi legănă uşor capul, cu un mic zâmbet, care spunea că, da, ea era, acolo, lângă uşa restaurantului gării, şi nu altă persoană. - Te-am aşteptat, zise ea firesc. Nu mi-ai spus că treci prin Cluj în noaptea asta? Ai fost punctual ca întotdeauna. - S-a întâmplat ceva? Continua s-o privească mirat, chiar acum când îi ascultase explicaţia, bănuind că unele evenimente petrecute după plecarea sa o hotărâseră să vină singură în toiul nopţii la gară. - Nimic. Ce să se întâmple? Voiam să te văd şi să stăm puţin de vorbă. Victor făcu un gest spre restaurant. ^ - Nu, refuză ea, mai bine să ne plimbăm. Nu e prea frig, vremea s-a încălzit după plecarea ta. Azi a apărut în câteva rânduri soarele. Făcură câţiva paşi pe peronul pustiu. Undeva pe o linie secundară o locomotivă de manevră gâfâia chinuit, împrăştiind rotocoale albe-lăptoase de aburi. Nu departe de ea, pe altă linie, o garnitură de şapte-opt vagoane, cu luminile stinse şi uşile închise părea părăsită în întunericul nopţii. / 493 — Ion Gheţie — - Sunt vagoanele de Dej, zise Eva, când ajunseră în dreptul lor. Peste jumătate de ceas o să le tragă pe linia întâi. Ştii ce? Hai să urcăm într-un compartiment. Acolo putem sta de vorbă nestingheriţi de nimeni. Pe culoarul vagonului era frig, geamurile aburite. Luminile de pe peron se răsfrângeau nesigure înăuntru. Luară loc pe întuneric, de o parte şi de alta a ferestrei, faţă în faţă, ca să se aibă tot timpul înaintea ochilor. Eva îşi scoase pachetul de ţigări din mica geantă lăcuită ce-i atârna pe braţ. Explozia chibritului, neaşteptat de vie, îi scoase din întuneric, aruncându-i parcă şi mai departe unul de altul. - Victor, începu ea fără nici o introducere, vreau să-ţi vorbesc. De la plecarea ta şi până acum nu m-am gândit decât la noi doi, la mine şi la tine. Am avut timp destul să privesc lucrurile cu luciditate şi apoi să le reiau cu răbdare, o dată, de două ori, de câte ori mi s-a părut necesar. N-a fost uşor deloc, m-am chinuit, dar cel puţin m-am limpezit de-a binelea. En szenvedelyesen szerelmes vagyok benned, Viktor1. O mărturisesc pe faţă, fără să-mi pese ce gândeşti auzindu-mă că mă exprim astfel. Sunt convinsă că nu voi mai întâlni vreodată un altul ca tine şi nu-mi pot imagina existenţa mea de aici înainte despărţită de a ta. Am bănuit totul încă din toamnă şi am ştiut că orice voi face nu voi scăpa de ceea ce îmi este scris. Faptul că am fost a ta are pentru mine mai puţină importanţă decât îţi închipuieşti. Am făcut totul pe deplin conştientă, ştiind prea bine că nu am de ales. Vreau să spun că sunt singură răspunzătoare de gestul meu. Deşi ai fost primul meu bărbat, nu trebuie să te consideri legat de mine prin vreo obligaţie. Eşti la fel de liber să procedezi după bunul tău plac ca mai înainte. Aş dori numai să ştii că mi-am pus toată viaţa în dragostea aceasta şi că-mi este peste putinţă să dau înapoi. Dacă ar fi după mine (ea accentuă aceste cuvinte), aş rămâne din momentul acesta lângă tine şi nu te-aş părăsi niciodată. 1 Te iubesc cu patimă, Victor, (magh.) 494 — Biruitorii — Se întrerupse brusc şi stinse ţigara în scrumiera de bronz de lângă portieră. Din uşorul tremur al vocii, Victor înţelese că debitase frazele acelea într-o stare de extremă încordare. Se plecă spre ea şi-i cuprinse una din mâini, cea neînmănuşată, cu care fumase. Răceala ei de gheaţă îl săgetă în creieri ca o arsură. - Dacă aceasta e dorinţa ta, aşa va fi, zise el cu oarecare solemnitate, care nu era decât stinghereala unui om neobişnuit cu vorbele mari. Sentimentele mele le cunoşti prea bine, la Ocna ţi-am mărturisit totul. Nimic nu mă obligă faţă de tine decât dragostea mea. Suntem şi vom rămâne şi pe mai departe împreună, atâta timp cât vom avea nevoie unul de altul. - Cum însă? îl întrerupse ea. în ce fel? întâlnindu-ne din când în când, la Cluj sau la Silvania, departe de ochii lumii? Mi-ar fi peste putinţă. Nu vreau să ne ascundem de nimeni. Orice duplicitate îmi repugnă. N-aş accepta niciodată să tăinuim dragostea noastră. Dimpotrivă, aş dori s-o putem striga în gura mare. N-ai idee ce greu mi-a fost să mă furişez astă-seară pe străzi neumblate şi să mă ţin ascunsă în umbra peronului, tresărind în fiecare clipă la gândul că aş putea fi recunoscută. Cum aş putea să mă port faţă de tine în lume ca o străină, când am fost şi sunt a ta, cu trupul şi sufletul? Se lăsă un moment de tăcere. O locomotivă şuieră departe. Niciodată nu-şi închipuise până atunci Victor cât de greu pot fi rostite unele cuvinte pe care doreşti din toată inima să le spui. - De ce să ne ascundem? făcu el cu o voce înceată, dar hotărâtă. Şi deoarece ea tăcea: Eva, vrei să fii soţia mea? Ea se ghemui şi mai adânc în colţul ei, strânsă în sine, cu mâinile vârâte în buzunarele pardesiului. - Taci, se răsti ea aproape cu duşmănie. De ce-ai vorbit? Sunt exact cuvintele pe care mă temeam să le aud din gura ta. - Nu înţeleg, murmură Victor, surprins de reacţia ei. Parcă spuneai... Ea oftă din adâncul pieptului, scoase o qpuă ţigară şi o aprinse. - O căsătorie între noi e cel mai simplu, dar şi cel mai greu lucru cu putinţă în lumea asta, zise ea. Totul e împotriva noastră şi ar fi o adevărată minune dacă am reuşi. 4 95 — Ion Gheţie — - Crezi că familia ta s-ar opune? - Dacă s-ar opune! Mama, în special, şi rudele mele de la Budapesta nu vor voi nici măcar să mă asculte. - De ce? Pentru că sunt român? - Şi pentru aceasta, recunoscu ea. Nu ţi se pare că acest singur motiv ar fi deajuns? Sinceră să fiu, niciodată înainte de a te cunoaşte n-aş fi primit să fiu soţia unui român. Ştiu, e o prostie, ce importanţă are un asemenea amănunt, dacă doi oameni se iubesc? Şi totuşi... Crezi că doamna Henţia va fi bucuroasă să afle că te însori cu o unguroaică? Victor revăzu foarte vie figura mamei sale, cu ochii mijiţi, iscoditori şi întrebându-l cu subînţeles dacă n-a luat cvartir în casa baronului Losonczy. - Nu va fi, recunoscu el, dar până la urmă va consimţi, dacă aşa voi voi eu. - Se poate, admise ea, tu eşti bărbat. Nouă, femeilor, alţii ne hotărăsc soarta. Mai e apoi... Un pocnet ritmic răsună afară nu departe de ei. Era mecanicul de revizie, care ciocănea conştiincios roţile fiecărui vagon. - Ce mai e? reluă Victor, după ce omul se îndepărtă. Eva înţelese din tonul vocii sale că vorbeşte în silă. Căută de aceea să imprime discuţiei o turnură degajată, luându-şi în derâdere propriile cuvinte. - Uiţi, preoţelule (papocska), că sunt nepoată de baron şi fac parte dintr-o familie veche de şapte sute de ani, care a dat trei episcopi, un guvernator al Transilvaniei şi, nu de mult, un ministru? Manevra ei nu avu efectul dorit. Dimpotrivă, Victor se crispă şi mai tare. - Nici eu nu mă trag dintr-o familie de rând, observă el rece, stăpânindu-se cu greutate. Henţeştii au fost înnobilaţi acum două sute de ani de împăratul Carol. Dacă doreşti, îţi pot arăta pergamentul. Era pentru prima dată că amintea cuiva de nemeşia lor. în sinea lui nu dădea mare preţ pe ea, socotind diploma mai mult ca pe o relicvă, ca, de exemplu, o sabie purtată în 1848 496 — Biruitorii — (cum avea fratele Liviei, mătuşa sa) sau o decoraţie primită la Sadova sau la Solferino. - N-am ştiut, zise ea repede, apoi ca să-l îmbuneze: Nu fi supărat pe mine, toate astea mă interesează prea puţin, dar pentru alţii ele pot avea mare importanţă. - Nimic nu are importanţă în afară de voinţa noastră, răspunse el, articulând cu băgare de seamă fiecare cuvânt, ca pentru a nu fi înţeles cumva greşit. Obstacole sunt, dar ele pot fi răsturnate. Şi nu de alţii, ci numai de noi doi. De aceea, te întreb încă o dată dacă vrei să-mi fii soţie. Nu-mi răspunde decât în cazul că eşti sigură pe tine şi hotărâtă să lupţi pentru fericirea noastră. O zguduitură scurtă făcu să scârţâie osiile vagonului. Victor coborî geamul şi privi afară. Un miros acru-usturător de zgură şi ulei pătrunse în compartiment. în faţă, locomotiva fusese ataşată la garnitură. Se auzi bolborositul aburului care trecea prin ţevăria vagoanelor. Luminile de pe culoar şi din compartiment se aprinseră deodată. - Primesc, zise ea iute, parcă ar fi aşteptat anume semnul acela. Eram hotărâtă de mult, dar am vrut să ştii şi tu ce se petrece în sufletul meu. Voi sta de vorbă cu mama, cu unchiul, de îndată ce se va ivi momentul potrivit, voi scrie rudelor de la Pesta. Când voi veni la Silvania, se va aranja totul. îţi cer un singur lucru. După ce ne căsătorim, laşi Silvania şi vii la Cluj. Promiţi? Trenul se urni din loc cu o nouă zgâlţâitură şi o luă încet spre linia întâi. - Eu o să plec acum, zise ea, ridicându-se. în curând vor urca călătorii. Tu rămâi, nu mă însoţi. E mai bine să nu fim văzuţi împreună. Nu-ţi face griji în privinţa mea, găsesc eu o trăsură de noapte sau o maşină ca să mă duc acasă. Se separară cu greu din îmbrăţişarea parcă fără sfârşit. Nişte paşi grăbiţi răsunau în celălalt capăt al culoarului. - Să nu-mi ceri niciodată mai mult decât pot să-ţi dau, şopti ea sărutându-l încă o dată, dar ceea ce am îţi dăruiesc din inimă, fără şovăire. 497 — Ion Gheţie XV Pe la mijlocul lui aprilie, relaţiile dintre Mica şi Sever ajunseră într-un moment de răscruce pe care acesta n-ar fi putut nici măcar să-l bănuiască cu o lună-două în urmă. Trecuse carnavalul, trecuseră şi Paştele. Mica se înapoiase la şevalet, numai schimbarea aşteptată de atâta vreme nu se mai producea. Şi totuşi viaţa de toate zilele părea să se desfăşoare din nou în vechile făgaşe. Dimineţile lucrau amândoi, după-amiaza ea se ducea la institut, iar serile le petreceau împreună, în oraş sau acasă. Sindrofiile şi vizitele bandei se răriseră. O nemulţumire surdă pusese stăpânire pe el, nemulţumire în care se ascundea dezamăgirea ce însoţeşte întotdeauna speranţele neîmplinite. Totul îl irita la ea: neglijenţa atitudinii în societate, cuvintele îndrăzneţe, zâmbetele cu două înţelesuri. în gesturi sau vorbe, citea întotdeauna o anumită indiferenţă faţă de el. Dintr-o gelozie pe care el însuşi o găsea josnică, deoarece nu avea nici un temei, îi adresa întrebări dezagreabile. Calmă la început, Mica se monta la rândul ei, dar, mai înţeleaptă, ceda întotdeauna cea dintâi. Recapitulând la rece asemenea mărunte ciocniri, Sever îşi recunoştea de cele mai multe ori vina. Nici el n-ar fi putut spune de ce se agaţă de toate nimicurile, mai mult, de ce le căuta cu tot dinadinsul. Uitase pornirea generoasă din noaptea Anului Nou, când înţelesese că pentru a fi a lui, Mica trebuia luată aşa cum era, cu calităţi şi defecte. Ori în ce alt fel s-ar fi purtat, ar fi dat cu piciorul în fericire, lăsând-o să i se strecoare printre degete. Pentru că în ciuda decepţiilor şi contrarietăţilor, o iubea la fel de fierbinte ca în prima clipă, iar nemulţumirea izvora de fapt din teama de a nu o pierde. în mod paradoxal, Sever simţea că răceala dintre ei îşi avea izvorul în mărturisirea pe care i-o făcuse în noaptea întoarcerii de la Munchen că i-a devenit de neînlocuit şi că ar dori ca în vară să se căsătorească. Cele câteva cuvinte puseseră capăt unei epoci de fericire, lăsând o întrebare nerostită în sufletul fiecăruia. îşi spunea adeseori că, ocolind subiectul sau 498 — Biruitorii — amânându-l pentru o altă dată, relaţiile dintre ei ar fi fost astăzi aceleaşi ca mai înainte. Se certau acum zilnic, din orice, se împăcau cu o uşurinţă ce promitea lungi perioade de pace, pentru ca apoi, de la o clipă la alta, să se strice din nou. Era firesc, de aceea, ca evenimentele să se precipite şi să ducă la criză. Motivul fu, întâmplător, un party pe care Mica îl organiză în atelier, se înţelege, cu participarea bandei. în mod firesc, Sever nu ar fi trebuit să se plângă. De mai bine de o lună prietenii Micăi îi lăsau în pace, iar el îşi terminase cele optsprezece planşe şi putea, la rigoare, să se încuie în odăiţa lui. îl supăra împrejurarea că ea îl pusese în faţa faptului împlinit, fără a-şi lua osteneala să-i ceară părerea. Revenise din oraş pe la cinci, cu o sacoşă plină de ale gurii şi de băutură şi-l anunţase că peste un ceas Thea Pohl şi ceilalţi se vor înfăţişa ca să sărbătorească nu ştiu ce eveniment. - Şi eu ce fac? se plânse el, stăpânindu-se să nu izbucnească. Am de lucrat la teză. Iar o să faceţi o hărmălaie de o să răsune casa. - N-am idee, răspunse ea întrebării, ocupată să golească sacoşa. Rămâi în camera ta. - Dar înţelege, pentru numele lui Dumnezeu, că în tărăboiul pe care obişnuiţi să-l faceţi nu pot scrie un cuvânt! - Du-te la cinematograf sau plimbă-te pe Opernring, propuse ea pe un ton rece, inamical, în care se ghicea aceeaşi încercare de a se stăpâni. E o vreme minunată, să te tot plimbi. - N-am timp de plimbări! Doar ştii că-mi sunt zilele numărate! Peste trei săptămâni trebuie să predau lucrarea pentru avizul preliminar. - Ştiu prea bine, replică ea, aranjând farfurioarele pe faţa de masă, căci mi-ai spus-o de atâtea ori. De ce nu te duci acasă la tine în Mayerhoffstrasse? Acolo ai avea toată liniştea pe care o cauţi degeaba la mine (cu intenţie sau fără, ea apăsase aceste ultime cuvinte). Era o propunere înţeleaptă, mai bună nu se putea face, dar el o respinse de la început, cum ar fi procedat cu oricare alta. 499 — Ion Gheţie — - Să-mi iau însemnările, cărţile, tot calabalâcul, ca să mă înapoiez cu el peste câteva ceasuri! Ea ridică umerii agasată. - De ce să-l mai aduci? Rămâi acolo, până termini proiectul. E mai comod pentru amândoi. N-o să te deranjez nici eu pe tine, nici tu pe mine. Bineînţeles, dacă vrei, treci din când în când pe aici. Sever rămase fără replică, clipind des din ochi, parcă ar fi încercat să-şi limpezească privirea. I se părea că visează. Acel dacă vrei îl lovise în adâncul sufletului. - Asta e o invitaţie să plec? întrebă el palid, cu vocea tremurândă. - Hai, n-o lua nici tu aşa! replică ea, întinzând o mână de împăcare. Mă gândesc înainte de toate la tine... Sever îşi revenise din surpriză: - Vrei să spui la tine, replică el tăios. - Şi la mine, admise ea. De fapt, la amândoi. Ar fi mai bine să nu ne vedem un timp. Aşa nu mai putem continua. - Fie cum vrei! o anunţă ţâfnos, întorcându-i spatele. Plec chiar acum! Trecu dincolo, în odăiţă, îşi strânse cărţile, hârtiile, ustensilele de desen. Le azvârli claie peste grămadă în geamantan, apoi se apucă să îndese la întâmplare cămăşi, cravate, pantofi. Furia i se mai potolise prin însăşi acea activitate febrilă. Simţea că e pe punctul de a săvârşi un gest ireparabil. în loc de a se opri, se grăbea să ajungă cât mai repede la deznodământ. Pentru nimic în lume n-ar fi rostit un cuvânt de împăcare. Se trezise în el firea mândră şi aprigă a Henţeştilor. Era gata şi căuta un cuvânt de despărţire. Deoarece nu-l găsea, înşfăcă geamantanul şi trecu cu paşi mari prin faţa ei, murmurând un abia desluşit „adio". în drum spre casă, îşi jură să nu se mai întoarcă niciodată în atelier. Fusese tratat ca un personaj inoportun, de care nu ştii cum anume să scapi. Invitaţia de a se duce să lucreze în 500 — Biruitorii -— Mayerhoffstrasse era, de fapt, o formulă de concediere. Acasă, deschise larg ferestrele, ca să împrospăteze aerul şi se apucă îndată de lucru. îi trecu prin minte că la ora aceea Mica petrece cu banda întorcând atelierul cu susul în jos. „N-are decât!" îşi spuse posomorât şi continuă să scrie cu o încăpăţânare eroică. Atâta neînduplecare îi făcu lui însuşi bine. Se culcă la unsprezece flămând, dar mulţumit ca niciodată. Starea aceea cam exaltată, de satisfacţie şi de uşurare, dură câteva zile. Aproape fără voie, reveni asupra discuţiei care adusese cu sine despărţirea. Trebui să recunoască şi de această dată că vina era mai mult de partea lui. Ai fi zis că umblase după ceartă cu lumânarea. Gândul că între ei se produsese o ruptură definitivă i se păru de neconceput. încercă să se convingă singur că la mijloc e o izbucnire a nervilor şi că, la rândul ei, Mica regretă cele întâmplate. îi simţea acum lipsa ca pe o retezare dureroasă a propriului suflet, din care o parte îi fusese smulsă cu cruzime. Se împotrivea din ce în ce mai slab şi totuşi amâna vizita de împăcare, deşi ştia prea bine că nu o va putea duce multă vreme aşa. îl împiedicau să se înapoieze la atelier un rest de mândrie rănită şi teama ca nu cumva gestul său reparator să fie respins. Soluţia veni, în cele din urmă, din partea ei. într-una din seri, târziu, întorcându-se acasă, fu informat de Meţianu că Mica trecuse pe la ei în după-amiaza aceea şi-l ruga să o caute cât mai curând, dacă se putea chiar în seara aceea. Numai cu greu reuşi să-şi ascundă bucuria nebună în faţa lui Meţianu. Era prea târziu să mai meargă la ea în seara aceea, se apropia de douăsprezece, tramvaiele nu mai circulau. Cuprins de o stare de surescitare explicabilă prin lunga tortură interioară, nu reuşi să adoarmă decât spre dimineaţă. Cu toate acestea, la şapte era treaz şi se răsucea în aşternut pradă unei emoţii mistuitoare. Dintr-o ultimă tresărire de orgoliu, nu plecă imediat de acasă, ci zăbovi până la zece, convins că e aşteptat şi o va găsi acasă. Casa din Josephstadt, cu cele cinci etaje ale sale îl primi scăldată în soarele vesel 501 — Ion Gheţie — de aprilie, scânteind din geamurile deschise. Sever aruncă o privire asupra mansardei şi la gândul că ea se află în dosul celor două mari ferestre, cu draperiile de cretonă verde, atât de familiare, grăbi pasul. Pe scară, proprietăreasa strigă ceva după el. Nu auzi ce anume, dar dădu din cap că a înţeles. Trebui să bată în uşă, iar apoi să sune de câteva ori, ca să-şi dea seama că Mica nu e acasă. O amară şi stăruitoare decepţie îl cuprinse. îşi spuse însă îndată că desigur a ieşit undeva după cumpărături şi o să revină curând. Probabil asta îi strigase Frâu Winkler, proprietăreasa. Zece minute se scurseră cu greu. Sever nu ştia ce să facă. Era pe punctul de a pleca, când îi trecu prin minte că el are cheia camerei. Poate Mica i-a lăsat un bilet înăuntru, anunţându-l unde s-a dus şi când se întoarce. învârti cheia cu încetineală ca în broasca unei locuinţe străine, în care pătrunzi pentru prima oară. în lumina tulbure strecurată prin draperii, căută nerăbdător biletul. Nu era pe masă, în atelier, nici în cămăruţa sa de lucru. îndepărtă draperiile de la fereastră şi privi împrejur. Faţă de obişnuita dezordine boemă, în atelier domnea cea mai desăvârşită orânduială. Cu întârziere descoperi pricina sentimentului de neobişnuit, de schimbat, care-l întâmpinase de cum pusese piciorul înăuntru: în colţul de la geam şevaletul lipsea. Contrariat, dădu la o parte lunga perdea de catifea vişinie care masca patul. Un geamantan strâns în chingi, burduşit, de parcă s-ar fi grămădit în el întreaga casă, zăcea pe covorul deşirat, alături de altul, de asemenea pregătit de drum, dar cu capacul dat la o parte. Cu o mişcare reflexă, deschise dulapul, cu desăvârşire gol. Un umeraş fragil pentru rochii de damă, uitat pe bara transversală, se clătină uşor, izbit de mişcarea aerului. Reveni în atelier cu sufletul bântuit de o presimţire şi se aşeză pe un scaun mai mult pentru a câştiga timp. Scrumiera de bronz, mânjită de scrum, exala un miros acru, înecăcios de ţigări de foi. Dintr-o dată şi-l aminti pe Andrzej Kajetanowicz în holul hotelului „Regent", cu ţigara subţire, verde-cafenie între dinţii albi, puternici. Soi — Biruitorii — Paşi repezi răsunară pe scări, apoi în faţa uşii. Era Mica, în toaleta de voiaj, din stofă écossaise, cu ochii strălucitori şi cu răsuflarea grăbită. Zărind-o, Sever se ridică automat în picioare, ca un intrus descoperit într-un loc interzis. - Sever, tu eşti? exclamă ea, parcă neîncrezătoare, cu un accent de uşurare, chiar de mulţumire. Vai, cât mă bucur... Vin de la tine, ţi-am lăsat un bilet... Nu ţi-a spus nimic Meţianu? Te-am căutat ieri pe la patru, pe la cinci, în sfârşit... Voiam negreşit să te întâlnesc şi nu mai ştiam, zău, ce să fac... Vorbea fără pauze, repezit, cu respiraţia gâtuită, parcă ar fi voit cu tot dinadinsul să-l împiedice să spună sau să întrebe ceva. Sânii mari, plini, strânşi în jacheta costumului, se ridicau întruna, cu o mişcare ritmică, neliniştită. - Pleci undeva? făcu el, buimac, cu ochii spre cele două valize. - Da, acum, peste un ceas, răspunse ea, cu o privire spre micul ceas-brăţară. Plec la... Vezi, aş fi vrut să stăm de vorbă mai pe îndelete, aseară, dar aşa a fost să fie. Eu... - Ce e, ce s-a întâmplat? reveni el, încă incredul, uitând cu totul de bănuiala ce i se furişase în suflet cu câteva clipe mai înainte de sosirea Micăi. Ea îl luă de mână şi îl aşeză alături pe canapeluţa din atelier. Se liniştise, acum părea că nu mai doreşte altceva decât să-şi descarce sufletul, să mărturisească totul. - Sever, uite, să vorbim ca doi buni prieteni, vrei? Da, s-a întâmplat într-adevăr ceva. Alaltăieri s-a întors Andrzej. îţi jur că nu am fost în legătură cu el şi nu am ştiut nimic de venirea lui.-S-a stabilit la Katowice, profesor la Institutul de Belle-Arte. Ţine... vrea să merg şi eu acolo. ^ - Să studiezi? întrebă el, încăpăţânându-se instinctiv să nu priceapă. - Nu, să merg cu el, reluă ea, mirată că el nu înţelege. Vrea... vrea să ne căsătorim... Să nu fii supărat pe mine... Crede-mă că e mai bine aşa... Am ţinut la tine într-un fel nou cum nu mi s-a mai întâmplat şi mai ţin şi acum. Dar n-ai fi fost 503 — Ion Gheţie — fericit cu mine... Nu e vorba de certurile noastre neroade, ci de altceva mai adânc. Nici eu n-aş fi fost fericită. Dar fii fără grijă, dacă asta te consolează cumva, nici lângă Andrzej nu voi cunoaşte fericirea. în trei ani ne-am despărţit de tot atâtea ori, cu jigniri, vorbe grele şi jurăminte de a nu reveni niciodată. Tot ce poate fi urât şi umilitor s-a petrecut între noi. Ne-am rănit, ne-am înşelat, ne-am făcut viaţa infern. Nici de data asta nu mă aştept la altceva, nu cred în minuni. între noi e mai mult decât dragoste, e o nevoie pătimaşă de a fi împreună şi de a ne chinui unul pe altul... Aşteptă degeaba un cuvânt din partea lui. Sever stătea plecat în faţă, cu coatele rezemate pe genunchi, privind podeaua cafenie, cu vopseaua plesnită. Un nod amar, dureros i se aşezase în gât, împiedicându-l să vorbească. - încearcă să mă înţelegi, dacă poţi, reveni ea, dezarmată înaintea tăcerii lui. Tot ce s-a petrecut între noi a fost frumos, am fost a ta cu sufletul şi cu trupul atâta timp cât a atârnat de mine... Dar acum... îi salvă din situaţia aceea ce părea că nu se va sfârşi niciodată Andrzej Kajetanowicz. - O, Henţia! exclamă el cordial, cu mâna întinsă. îmi pare bine că ne revedem... Se întoarse spre Mica: Grăbeşte-te, ne aşteaptă birja, mai avem o jumătate de oră. Pe când ea dispărea după perdea ca să închidă geamantanul, i se adresă lui Sever: Ai aflat de la Mica? Sper că nu-mi porţi pică... Grea osândă dragostea asta, frăţioare, dar te poţi împotrivi? Ei, suntem gata? Sever nu comentă în nici un fel cuvintele polonezului. Apucă unul din geamantane şi coborî împreună cu ei în stradă. Despărţirea fu scurtă. Kajetanowicz îi scutură bărbăteşte mâna. Mica îi încercui gâtul şi-l sărută delicat pe buze. Un miros discret de pudră şi de apă de colonie „Guerlain" îi învălui nările. - La revedere ! îi şopti ea. O să-ţi dau veşti despre mine! El se mulţumi să dea din cap, fără a spune ceva. Era sigur că, dacă ar fi deschis gura, îl va îneca plânsul. 504 — Biruitorii — XVI Din motive pe care Victor nu avea să le cunoască niciodată, vizita Evei la Silvania întârzie până în iunie. Prima scrisoare din partea ei sosi la câteva zile după întoarcerea lui acasă. Era scurtă şi optimistă. îl anunţă că doamna Csâky s-a înapoiat de la moşie, iar ea şi-a început activitatea diplomatică, deocamdată doar prin aluzii, pregătind terenul pentru o discuţie pe faţă, şi, dacă va fi cazul, fără menajamente (aceste cuvinte erau subliniate energic). „Vom vedea dacă va trebui să folosesc şi artileria sau vor fi de-ajuns armele uşoare. Eu vreau, sper ca totul să decurgă normal". încheia: „lubeşte-mă şi gândeşte-te la Eva, care a fost şi rămâne a ta". Urma un post-scriptum, adăugat mai târziu, cu altă cerneală: „Nu-mi scrie deocamdată. E mai bine aşa". Se scurse o lungă perioadă fără ştiri din partea ei. în fiecare zi când revenea de la bancă, Victor căuta nerăbdător în cutia de scrisori. în fine, primi un mesaj de câteva rânduri. Era mai greu decât îşi închipuise, mamă-sa nu se lăsa convinsă uşor. „Dar nici eu nu mă dau bătută. Prin 25 mai vom merge amândouă la Silvania. E ziua de naştere a unchiului meu. l-am scris lui Kraft Joska şi l-am rugat să vorbească cu unchiul. E singura persoană care l-ar putea convinge să treacă de partea noastră, iar el e, de asemenea, singur în stare s-o înduplece pe mama. După cum vezi, dublu trafic de influenţă. Voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să izbândesc. Te iubesc, trebuie! Ştiu că suntem făcuţi unul pentru altul şi că a doua oară nu voi întâlni un bărbat ca tine. Să avem răbdare şi să credem. Mă mai iubeşti? Eu sunt toată ziua cu gândul la tine. îţi sărut fruntea plină de gânduri". Scrisoarea Evei avu darul de a-l scoate din labirintul aparent fără ieşire al îndoielilor. Un minut, totul i se păru limpede şi simplu. Eva va veni de ziua baronului, Kraft şi acesta vor înfrânge ultimele rezistenţe ale doamnei Csâky, iar el îi va cere mâna, care-i va fi acordată. Deşi nu i se spusese, îl căută 505 — Ion Gheţie — pe Kraft. Moşierul îl primi în biroul său mobilat sobru, cu trei mari fotolii de piele, dispuse în jurul unei măsuţe joase, cu o scrumieră de marmură verzuie. Kraft aprinse o ţigară de foi înainte de a-i răspunde. S-ar fi zis că are unele ezitări şi încearcă să-şi aleagă linia de conduită. Când deschise în fine gura, cuvintele îi sunară sigure, categorice. - Da, am primit scrisoarea, confirmă el. Alaltăieri mi-a fost înmânată. Eva mă roagă să-l conving pe baron să sprijine hotărârea voastră de a vă căsători. Vrei să cunoşti părerea mea? Ei bine, cred că aţi înnebunit amândoi. Sincer să fiu, am bănuit o idilă, dar niciodată nu m-am gândit că veţi ajunge aici. De ea nu mă mir, dar cum ţi-ai pierdut tu capul? V-aţi gândit bine înainte de a face pasul acesta? Aparţineţi la două lumi diferite, între voi se cască o prăpastie. Căsătorindu-vă, vă veţi exclude atât din societatea ungurească, cât şi din cea românească. Dar copiii? Ce vor fi copiii voştri? Deoarece Victor tăcea, mărginindu-se să-l privească inexpresiv, dădu neputincios din mâini. - Bine, cum vreţi. De hatârul amândurora mă voi duce la baron. Să sperăm că veţi reuşi şi nu veţi regreta niciodată. Ei, eşti satisfăcut, mai doreşti ceva de la mine? Cu toate că răspunse afirmativ, Victor părăsi casa lui Kraft pe gânduri. Aprecierile sincere, deşi crude, ale acestuia nu-i dădeau pace. Un greu ascuns sentiment de umilinţă, cu atât mai supărător cu cât nu voia să şi-l mărturisească, puse stăpânire pe el. Atâtea intervenţii şi manevre diplomatice, minciuni şi prefăcătorii pentru a obţine mâna Evei! Desigur, era nepoată de baron, fiică de general, dintr-o familie străveche, dar nici ei nu se numărau printre cei de pe urmă oameni. Dacă n-ar fi iubit-o nebuneşte, de mult şi-ar fi luat pălăria şi ar fi plecat. Kraft apăru într-o seară, cu figura bine rasă, calmă şi mustaţa blondă-castanie, tăiată cu îngrijire. - Ei bine, cred că l-am convins, îl vesti el, cu o voce mai degrabă indiferentă, ca atunci când comunici ceva lipsit de 506 — Biruitorii — importanţă. M-a ajutat şi Nagy Berta. Dar n-a fost uşor. Acum să vedem ce greutate va avea cuvântul lui, căci la urma urmei nu cu fată-sa vrei să te însori. Şi încă ceva: astăzi, în timp ce eram la baron, a sosit o scrisoare de la Etelka (doamna Csâky) în care-şi amână venirea la Silvania pentru începutul lui. iunie. Mai erau două săptămâni până atunci. Ştirea îl umplu de un sentiment de uşurare, repede curmat, deoarece îşi dădu seama că momentul hotărâtor, acum sau peste două săptămâni, tot trebuie să aibă loc. De-acum înainte, cuvintele şi visele nu mai aveau nici un preţ, trebuia, cu sau fără voia sa, să privească realitatea în faţă. Aşteptă zadarnic un rând din partea Evei, care să-i confirme sosirea. Numai întâmplarea făcu ca sâmbătă după-amiază să se afle pe strada principală în timp ce Chevroletul baronului se îndrepta spre casă, venind de la gară. Atent la manevra volanului, baronul nu-l zări, deşi îşi ridicase pălăria. în spate, ascunzându-se parcă de privirile trecătorilor, întrezări, pentru o clipă, figura Evei. Din acel moment intră într-o stare de preocupare şi de nervozitate, din care nu ieşi timp de două zile. Duminica trecu chinuitor de încet. în alte împrejurări, s-ar fi anunţat în vizită la baron. Acum însă i se păru că ar fi fost un pas greşit, care ar fi bruscat oarecum desfăşurarea normală a evenimentelor. O secundă, se gândi să se ducă la bancă, unde avea destule de rezolvat. Avu cuminţenia să renunţe: în starea de încordare ce-l stăpânea, n-ar fi izbutit să facă nimic. Rămase toată ziua în casă, deşi zidurile nu-l încăpeau, mai mult din teama de a nu fi fost de găsit, dacă s-ar fi trimis după el. Din motive de neexplicat, îşi închipuise întotdeauna că doanyia Csâky sau baronul îl vor invita să se prezinte la ei, pentru ca înaintea familiei reunite să ceară mâna Evei. Tresări de nenumărate ori auzind poarta de la stradă. Nici un mesager nu-şi făcu apariţia. Se culcă devreme, cu gândul că discuţia a fost amânată pentru a doua zi, când urma negreşit să aibă loc. Nu izbuti să adoarmă decât târziu, după unu. îşi spunea mereu că lucrurile se tărăgănează numai pentru că doamna Csâky nu este şi nu 507 — Ion Gheţie — va fi de acord ca Eva să se mărite cu el. în sinea lui nici baronul nu era, desigur, foarte convins. Consimţise, din calcule foarte precise, toamna trecută, ca nepoată-sa să accepte curtea destul de insistentă a admiratorului ei. Nici prin gând nu-i trecuse că va ieşi altceva decât un flirt de vacanţă. Nici ei nu-şi imaginaseră, de altfel, unde vor ajunge, lată însă că o pasiune oarbă i-a azvârlit pe unul în braţele celuilalt, aproape fără voia lor, asemenea vântului năvalnic, care-i târâse cu o furie necruţătoare spre casa ei în noaptea când îi aparţinuse. Acum se trezeau ca dintr-un vis, ca să-şi dea seama cât de departe ajunseseră şi cât de imposibilă era o împăcare a tuturor. Cum o să-şi dea fata aristocratica doamnă Csâky, născută baroană Losonczy, soţia unui general maghiar, şi el nemeş de atâtea generaţii, unui simplu doctor în drept de o nobleţe îndoielnică şi român pe deasupra. Printr-una din acele bruşte retrăiri, pricinuite de o aducere aminte neaşteptată, se revăzu în parcul oraşului, lângă terenurile de tenis, faţă în faţă cu Eva, având între ei gardul înalt de sârmă, cu ochiuri atât de mărunte, încât mâna ei mică şi delicată abia reuşise să se strecoare printre ele pentru a-l atinge. Speriat de ceea ce părea mai mult decât un simbol, o viziune, se ridică speriat din aşternut şi făcu lumină. în secundele cât bâjbâi pe întuneric în căutarea comutatorului, îl fulgeră gândul pe care altădată l-ar fi considerat ridicol, că poate mama Evei ezită pentru că are îndoieli asupra nemeşugului Henţeştilor. Tremurând de nerăbdare şi de frig (vremea era răcoroasă în începutul acela de vară) răscoli hârtiile din birou, până dădu de diploma galbenă-cafenie cu dungi albe şi pecete de ceară înnegrită, atârnată de două sfori răsucite, una neagră, cealaltă galbenă, culorile Casei de Austria. O despături şi citi pe sărite cuvintele ce păreau a nu avea nici o legătură între ele: Carolus, Dei gratia... imperator semper augustus... spectabili domino Simeonus Hencze de Soosfalu... eo et succesoribus suis... 508 — Biruitorii — Era atât de absorbit în acea lectură fără noimă, încât zărind-o pe Helena în pragul camerei de domni tresări violent şi ascunse maşinal pergamentul. - Dar tu ce cauţi aici la miezul nopţii ca un strigoi? îl întrebă ea cu o căutătură îngrijorată. în picioarele goale şi cămaşă de noapte, Victor tremura încă şi se străduia degeaba să scoată o vorbă. - M-am... m-am... nu pot dormi... izbuti în sfârşit să articuleze. Apoi, după un efort, făcu mărturisirea neaşteptată: Mamă, eu m-am hotărât s-o cer de nevastă pe Eva Csâky, nepoata baronului. Deoarece bănuia cum stăteau lucrurile, Helena primi vestea cu destul sânge rece. Nu se bucura că Victor vrea să-şi ia o unguroaică, dar Eva nu era oricine, cu o asemenea soţie n-ai de ce să te ruşinezi. - Apoi, dragul mamei, răspunse ea tărăgănat, faci cum vrei. Tu te însori, nu eu voi trăi cu ea. înţeleg că fata consimte. Dar ei te vor? -Trebuie să mă vrea, rosti apăsat Victor, să ştiu că va trebui să răstorn lumea. A doua zi la prânz, pe când trecu prin faţa cofetăriei Ranga, Victor se trezi alături cu Eva. Stătuse probabil pe străduţa ce ducea spre intrarea din dos a claustrului şi-i pândise sosirea. Tresări violent la fel ca în cursul nopţii, când dăduse cu ochii peste mamă-sa. - Am venit anume ca să te întâlnesc, i se adresă de-a dreptul, trebuie neapărat să stăm de vorbă înainte de a ... Vino, s-o luăm pe aici, e mai puţină lume. Până la Nagy Berta ne rămâne destul timp ca să ne înţelegem în privinţa a ceea ce e de făcut. O luară pe strada uşor povârnită, suspendată deasupra t oraşului pe care se plimbaseră în toamna trecută în dimineaţa primirii nunţiului papal. - Nu fi supărat pe mine că nu ţi-am dat nici un semn de viaţă, continuă ea mai încolo. Zilele din urmă n-am avut nici o clipă de linişte. Şi la Cluj, şi aici, în Silvania, a fost o 509 — Ion Gheţie zăpăceală nemaipomenită. îţi spun de la început că lucrurile nu stau grozav. Cu mama nu se poate discuta. De dimineaţa până seara acelaşi refren: „Eu nu sunt de acord, dar tu faci cum vrei, doar eşti majoră!" Pur şi simplu îmi pierd minţile, nu mai ştiu ce să fac! - Şi unchiul tău? - A încercat s-o convingă, cu jumătate voce, dar fără rezultat. Totuşi azi dimineaţă mi s-a părut mai liniştită, dispusă să-i asculte şi pe ceilalţi. Mi-a spus că ar dori să-ţi vorbească. Te roagă să treci după-amiază pe la noi. Oare să se fi răzgândit? Ajunseră în dreptul bisericii reformate. Din stânga ei, Victor o examină în fugă. Arăta slăbită, cu faţa trasă şi cearcăne la ochi. - Mama ta ştie exact care sunt relaţiile dintre noi? întrebă el, în timp ce coborau spre locuinţa Bertei. Ea scutură din cap speriată. - Nu, cum îţi închipui că i-am vorbit de aşa ceva?! Te rog stăruitor să nu scapi cumva un cuvânt. M-ai înjosi şi ai înjosi-o şi pe ea. Faptul că am fost a ta ne priveşte numai pe noi doi. Dezvăluindu-i adevărul, ar însemna că vrei să-i smulgi consimţământul cu sila. Asemenea lucruri se pot petrece oriunde, dar nu în casa noastră. - Mă judeci greşit, nici prin minte nu mi-a trecut să-i vorbesc despre legătura noastră, replică atins Victor. - Ştiu, ştiu, recunoscu ea, luându-i braţul, cu gestul unei reparaţii, lartă-mă, n-am vrut să te jignesc, dar, crede-mă, sunt aşa de... M-ai iertat, nu-i aşa? La ora şase punct, Victor sună la locuinţa baronului, îmbrăcase, nici el n-ar fi putut spune de ce, hainele negre şi pantofii de lac. Pe întreaga sa figură plutea de altfel un aer neobişnuit, ceremonios şi grav. Se înşelase închipuindu-şi că va fi primit de întreaga familie. Fata din casă îl introduse în salon, unde rămase singur câteva minute. Doamna Csâky apăru curând, amabilă şi rezervată în acelaşi timp, ca întotdeauna. Nimic din felul cum se îmbrăcase nu arăta că atribuie o importanţă aparte întrevederii din după-amiaza aceea. 510 — Biruitorii — - Domnule doctor, i se adresă ea direct, indicându-i fotoliul din faţă, cred că ar fi mai bine dacă am sări peste o introducere nefolositoare. Fiică-mea mi-a făcut cunoscută intenţia Dumneavoastră de a-i cere mâna. Cunosc sentimentele ei şi n-am nici un motiv să pun la îndoială seriozitatea intenţiilor Dumneavoastră. Se întrerupse pentru câteva clipe, ca să-şi recâştige calmul, în ciuda stăpânirii de sine, începuse prea precipitat pentru a nu-şi trăda preocuparea înaintea interlocutorului. - Trebuie să ştiţi, domnule doctor, reluă ea, că vă respect sentimentele şi păstrez o înaltă stimă atât persoanei, cât şi familiei Dumneavoastră. Consider că, din acest punct de vedere, nici un obstacol serios nu stă în calea proiectelor pe care le-aţi făurit. Cred, de asemenea, că aţi putea fi fericiţi împreună, ca bărbat şi femeie, atât cât ne este îngăduit nouă, oamenilor, să fim fericiţi pe acest pământ. Sunteţi o persoană prea inteligentă ca să nu pricepeţi exact motivul pentru care eu nu pot încuviinţa această căsătorie şi să doriţi a intra în amănunte. E la mijloc, poate, o simplă prejudecată, sunt de acord. Dar această prejudecată există şi noi trebuie să ţinem seama de ea. Dacă eu nu vă dau consimţământul, nu înseamnă că această căsătorie nu se poate face. Ţine de voinţa Dumneavoastră să procedaţi într-un fel sau într-altul. Fiică-mea, altădată atât de ascultătoare, a devenit mândră şi voluntară, de când vă cunoaşte. Totul depinde, prin urmare, de Dumneavoastră, domnule doctor, şi nu de persoana mea. Victor ascultă lunga declaraţie a doamnei Csâky cu sufletul stăpânit de o uimire cu atât mai inexplicabilă cu cât prevăzuse de nenumărate ori un astfel de deznodământ. Cu o îndărătnicie şi o orbire care nu se lăsau înfrânte, aştepta mereu ca femeia neîndurătoare din faţa lui să schimbe şirul vorbelor şi să se recunoască învinsă. - Doamnă, rosti el cam nesigur, cu gura uscată de emoţie, într-o asemenea situaţie hotărârea nu aparţine nici unuia dintre noi: nici Dumneavoastră, nici mie. Eva singură trebuie să 5ii — Ion Gheţie — decidă. Vă promit că, din acest moment, nu o voi influenţa în nici un fel în alegerea ei. îşi închipuise la început că are de spus o mulţime de lucruri, explicaţii, justificări, argumente, totul având unicul ţel de a o îndupleca. De îndată ce pronunţă ultimele cuvinte, îşi dădu seama că a spus totul. Orice adaus ar fi fost de prisos. Se ridică din fotoliu şi cu o scurtă înclinare a capului trecu în antreu. Tremura de enervare şi abia reuşi să-şi tragă mănuşile. Pe scări fu ajuns din urmă de Eva. în tot timpul discuţiei se ţinuse într-o cameră învecinată, aşteptându-l să iasă. - Ce-a spus? întrebă ea cu o voce abia desluşită, în care temerea se amesteca cu o abia pâlpâindă speranţă. - Nimic, nu consimte, deşi îşi dă seama că am putea face după capul nostru. - Şi tu ce-ai spus? - Că nu te voi influenţa în nici un chip, ci te voi lăsa să hotărăşti singură. Ce altceva i-aş fi putut spune? Străbăteau grădiniţa în drum spre ieşire. Pe aleea străjuită de araci albi încununaţi cu globuri multicolore domnea un miros suav de trandafiri de curând desfăcuţi. - Victor, eu... nu pot, zise ea cu ceva atât de sfâşietor în voce, încât Victor simţi el însuşi durerea, ca şi cum ar fi fost a lui. Am dorit... am vrut... De o lună nu trăiesc, ci mă lupt cu mine, cu ai mei. Nu pot trece peste consimţământul lor. Ar fi... ar fi ca o căsătorie clandestină, oficiată pe ascuns, departe de ochii lumii. Nu, nu pot... Ştiu, sunt slabă, dar asta sunt eu. Ţi-am spus doar să nu-mi ceri mai mult decât sunt în stare să dau. Se opriră în dosul porţii înalte, de stejar, crăpată de vreme. Faţă în faţă, se priveau ca doi străini, ca doi oameni care se văd atunci pentru întâia oară. - Foarte bine, rosti el cu o voce pe care nu şi-o recunoscu. Dacă asta e hotărârea ta... întinse o mână nesigură înspre ea. Să ne spunem atunci adio... 512. — Biruitorii — Ea izbucni deodată în lacrimi şi se ascunse la pieptul lui, moale, rătăcită, cutremurată de suspine. Buzele uscate de febra îndelungii aşteptări murmurau întruna: „crede-mă, sunt atât de nenorocită, crede-mă", în timp ce braţul drept îi încercuia strâns gâtul. Victor simţea că se pierde. Se smulse cu bruscheţe din îmbrăţişarea ei şi, apăsând clanţa, ieşi repede în stradă. Când îl zări alb ca varul, Helena se sperie, dar nu cuteză să scoată o vorbă. Toată seara îl auzi învârtindu-se în camera de domni, unde se încuiase. Mai târziu desluşi foşnet de hârtii şi huruitul unui scaun dat la o parte. îşi aminti că Victor îşi păstrează revolverul într-un sertar al biroului. „Doamne, numai de n-ar face vreo prostie! Atâţia tineri şi-au nenorocit vieţile din pricina unei femei!" Şi dintr-o dată se simţi cuprinsă de o ură de moarte împotriva Evei şi mai ales împotriva ei înseşi, care i-o adusese în cale în ziua întoarcerii de la Cluj. Dar Victor nu frământa nici un gând funest. Stătea întins pe canapea cu picioarele îndurerate de atâta umblet. Avea capul greu şi-l încerca din nou junghiul sfredelitor de sub coaste. Rămase aşa un timp nelămurit, cu privirile pierdute prin încăpere. Se vedea mereu în haine negre şi pantofi de lac în salonul baronului, sperând nebuneşte un cuvânt de consimţire azvârlit din milă, ca o pomană. Apoi deodată zvâcni în picioare. Trebuia să facă neapărat ceva pentru a scăpa din starea aceea. Din întâmplare, ochii îi căzură asupra pergamentului de nemeşie uitat pe birou în noaptea precedentă. Se năpusti într-acolo orbit de mânie. Cu o pornire furioasă, înhăţă diploma şi trase cu atâta putere de ea, încât sfâşie în două membrana subţiată de vreme, cu litere şterse, pe spatele căreia se mai zărea autentificarea dată în 1792 de Forum nobilium. Făcu la fel cu cele două jumătăţi, care se despicară cu un sunet aspru, grav, mototoli peticele rezultate şi le az\ârli pe gura sobei. 5i3 Ion Gheţie — XVII După despărţirea de Mica, Sever intră într-o fază de apatie şi de însingurare. Unica persoană cu care se văzu mai des fu Eugen Herlea. Acesta nimerise la el în după-amiaza plecării Micăi şi-l găsise trântit în pat, cu o expresie rătăcită, pe care ochii scânteind de o febră lăuntrică o scoteau şi mai mult în relief. Avea vocea voalată-nesigură a cuiva care e răcit sau a plâns nu cu multă vreme în urmă. Interogat cu discreţie, mărturisi totul, cu lux de amănunte, fără a se cruţa, dintr-o pornire instinctivă de a scăpa astfel de o parte a grelei poveri. Genu se pricepu cum să-l ia. Bănuind ce ascundea sufletul prietenului său, avu prevederea de a o cruţa pe Mica, care în definitiv nu făcuse altceva decât să grăbească un deznodământ oricum scadent prin înapoierea lui în ţară (Sever nu-i mărturisise despre intenţia de a se căsători). Ştia de altfel foarte bine că în asemenea împrejurări vorbele nu au nici un rost, că ele strică în loc să repare. Se mulţumi de aceea să-l lase cât mai puţin timp singur şi să-l ocupe, pe cât posibil, cu ceva. Din păcate, era foarte prins cu teza de doctorat. O terminase, în sfârşit, iar acum ceasuri în şir recitea corectând cele peste trei sute de pagini bătute la maşină. Sever se trezea adeseori fără întrebuinţare, la discreţia amintirilor şi întrebărilor chinuitoare. O carte poştală sosită din Katowice, afectuoasă şi veselă, spori pentru câteva zile dezorientarea şi zadarnicele regrete ce-l stăpâneau. Se mai linişti numai după ce-şi spuse că suferinţele erau inevitabile şi într-un fel necesare. Numai după ce le va fi îndurat până la capăt, se putea socoti scăpat de ele. O întâmplare neaşteptată îl scoase din dispoziţia obişnuită, schimbându-i pentru un timp preocupările. într-una din după-amiezile răcoroase de la începutul lui mai, intrând la „România Jună", găsi un grup de zece-doisprezece studenţi absorbiţi într-o discuţie înflăcărată. Câţiva se ridicaseră în picioare, gesticulând pătimaş, alţii se plimbau de colo până colo, pradă agitaţiei. Un cearşaf vânăt de fum spânzura deasupra capetelor. 5i4 — Biruitorii — - Bine că ai venit, frate Henţia! îl întâmpină Anghel Banciu, cu braţele ridicate, ca pe un mântuitor. în tine ne e toată nădejdea. Tocmai l-am trimis pe Mangiuca să te aducă. îl înconjurară din toate părţile, vorbind deodată. Numai cu greu pricepu Sever ce se întâmplase. Pe cât se părea, în dimineaţa aceleiaşi zile, la cursul de istorie modernă a Austriei, profesorul Ernst von Toldy afirmase că românii sunt nişte hoţi sau că hoţia e un atribut naţional al românilor (nimeni nu putu relata exact cuvintele rostite). - De necrezut! exclamă Cornel Potra în culmea indignării. Auzi? Să ne facă hoţi în faţa unui amfiteatru plin! Degeaba şi-a pus un von înaintea numelui şi se ţine austriac, sângele unguresc tot fierbe în vinele lui. - Cine a fost de faţă la cursul lui Toldy? întrebă Sever, care se temea să nu fie vorba de o versiune denaturată prin exagerare. Voi de unde aţi aflat? - De la Remus llieş, îl informă careva. A fost aici până acum un sfert de ceas. Zicea că se întoarce. Ştafetele benevole răscoliră cu o iuţeală uimitoare întreagă Viena. Din fundul pământului, care de acasă, care din sala de curs, care de la cafenea, membrii comitetului director, Dascălu, Barbul, Meţianu, îşi făcură unul după altul apariţia. O dată cu ei se înapoie şi Remus llieş, mândru şi ţanţoş, ca unul care se ştia eroul zilei. Genu Herlea sosi ultimul. De cum auzi relatarea lui llieş, se făcu roşu la faţă, ca şi când ar fi suferit o jignire personală. - Cum au sunat exact cuvintele lui Toldy? întrebă el, fixându-l cu o căutătură piezişă pe llieş. - „Domnilor, e un loc comun printre popoarele Europei centrale că românii sunt lipsiţi de simţul proprietăţii aproapelui", cită acesta. - Chiar aşa?! - „Loc comun" sau „opinie curentă", nu mai ţin minte exact, adăugă el. Era pe jumătate întors cu spatele şi n-am auzit tocmai bine. 515 Ion Gheţie — - Totuna e, oricum se va fi exprimat, conchise Marţian Dascălu. Dar ceva argumente în sprijinul afirmaţiilor sale adus-a oare? - A pomenit despre nişte hoţii săvârşite de soldaţii năsăudeni pe la 1790 şi despre o sentinţă judecătorească, dar n-a dat prea multe amănunte. Comitetul voi să se retragă în camera de şedinţă pentru a delibera. Cei aproape treizeci de studenţi care se adunaseră între timp cerură ca dezbaterile să se desfăşoare în prezenţa lor. Pentru că toată lumea cunoştea istoria, Sever o rezumă în câteva cuvinte, apăsând asupra răspunderii ce revenea comitetului şi societăţii a căror datorie era să adopte o linie de conduită clară şi eficace. - într-un cuvânt, încheie el, toţi trebuie să ne mişcăm ca unul singur, după ce vom fi chibzuit matur asupra celor ce avem de făcut. Din toate colţurile sălii răsunară strigăte: „să-i cerem socoteală!", „să-l chemăm la ordine!" Încet-încet câştigă teren opinia ca a doua zi, la prima oră, o delegaţie să se prezinte la profesorul Toldy, în numele societăţii şi al tuturor studenţilor xomâni din Viena, şi să-i ceară explicaţii asupra afirmaţiilor făcute în dimineaţa aceea. Când veni rândul să hotărască cine va merge, se treziră dezbinaţi. Unii cereau să fie reprezentaţi de întregul comitet, alţii credeau că trei persoane ajung. Până la urmă se impuse ultima părere. în mod firesc, în fruntea delegaţiei trebuia să se găsească Sever, în calitate de preşedinte. Al doilea propus fu Dimitrie Barbul. îndată cineva propuse numele lui Herlea. - Herlea e doctorandul lui Toldy, observă cu dreptate Laurenţiu Mogoş. De-I vom include în delegaţie, aproape sigur că nu-şi va susţine teza. Mai mulţi, printre care şi Sever, se grăbiră să aprobe. Dar Herlea nici nu voi să audă. - Ba mă voi duce, replică el tăios celor ce încercau să-i schimbe gândul. Chiar de-aş lipsi, Toldy tot îmi va cere părerea, 516 — Biruitorii iar eu nu-l voi cruţa, fiţi fără grijă. Nu uitaţi apoi că discuţia se va purta pe tărâm istoric şi e absolut necesar să fie de faţă şi cineva capabil să-i dea replica, de va fi cazul. Cei trei aleşi rămaseră la sediu şi după ce restul studenţilor se împrăştie. Hotărâră să se prezinte acasă la Toldy a doua zi la zece, în haine închise, cu pălărie şi mănuşi. Ca preşedinte, Sever îi va explica profesorului motivul vizitei şi-i va cere satisfacţie pe cel mai deferent ton cu putinţă. Era nevoie de mult tact şi de moderaţie, dacă doreau ca profesorul să accepte o discuţie cu ei. La cea mai mică violenţă de limbaj riscau să fie concediaţi şi totul să cadă baltă. Cu câteva minute înaintea orei stabilite, se întâlniră tustrei în faţa locuinţei profesorului Toldy, pe Felderstrasse, nu departe de Universitate. Le deschise menajera, o femeie în vârstă, cu şorţ alb, scrobit, lung până la poalele rochiei, care-i informă că stăpânul ei a fost chemat în dimineaţa aceea la Facultate şi erau puţine şanse să revină până la prânz. Se duseră la Universitate, mai mult ca să verifice dacă menajera spusese adevărul. într-adevăr, în biroul decanului avea loc la ora aceea o şedinţă a consiliului profesoral al Facultăţii. - N-are nici un rost să-l aşteptăm, opină Herlea. Şedinţa s-ar putea prelungi până târziu. Oricum, nu pe culoarele Facultăţii sau pe stradă vom sta noi de vorbă cu el. Ceilalţi doi îi dădură dreptate. înainte de a se despărţi, Herlea le spuse că Michalicka, colegul său de cameră, prezent la lecţia lui Toldy, confirmase întru totul afirmaţiile lui llieş. - De altminteri nu cred ca profesorul să tăgăduiască, observă el. Nu e omul care să fugă de răspundere. Mă întreb numai cum îşi va justifica afirmaţiile. După-amiază la cinci sunară din nou la uşa apartamentului din Felderstrasse. Le deschise tot menajera care îi vesti că profesorul e acasă şi-i întrebă pe cine trebuie să anunţe. - O delegaţie a societăţii „România Jună", zise Sever şi-i întinse cartea de vizită pe care adăugase de mână, îndată sub 5i7 — Ion Gheţie — nume: „Preşedintele societăţii «România Jună» a studenţilor români din Viena". Femeia îi lăsă în antreu şi dispăru pe uşă. Trecură câteva minute lungi. Fiecare din cei rămaşi îi aştepta cu nelinişte întoarcerea. în sfârşit, menajera îi introduse în cabinetul de lucru al profesorului. Ernst von Toldy îi aştepta în picioare în faţa biroului. înalt, slab, cu obrajii căzuţi, străbătuţi de două lungi cute verticale, îi cuprinse pe tustrei într-o singură privire pătrunzătoare. Nimic nu trăda în fizionomia mobilă şi în răceala ochilor tăioşi, măriţi de lentilele ochelarilor, că vizita aceea inopinată ar fi produs vreo impresie asupra lui. - A, şi dumneata, domnule Herlea? fură singurele cuvinte cu care îşi însoţi scurta înclinare a capului. îi pofti să ia loc în fotolii şi pe canapea, arătându-şi oarecum intenţia de a se aşeza şi el. Deoarece ei refuzară, preferând să stea în picioare, ridică din umeri, mai mult nedumerit decât agasat, şi se instală la birou. - Ei bine, ce doriţi de la mine, domnilor reprezentanţi ai societăţii (ridică uşor cartea de vizită ce-i fusese adusă)... „România Jună"? li se adresă, după o scurtă pauză. Cărei împrejurări datoresc vizita Dumneavoastră? O oarecare plictiseală, născută din dorinţa de a încheia cât mai repede discuţia şi a se întoarce la ocupaţiile sale făcură ca vocea să-i sune metalică, inamicală. Sever făcu un mic pas înainte şi începu să vorbească. îşi pregătise încă din ajun cele câteva fraze pe care avea să le rostească, iar acum se străduia să le repete întocmai, fără a omite sau a adăuga ceva. După ce termină, în camera vastă, înconjurată de dulapuri înalte ticsite de cărţi, se lăsă tăcerea. Profesorul făcu o mişcare involuntară, iar fotoliul cu spătar înalt trosni sec. - Domnilor, începu el, împreunându-şi degetele celor două mâini, am înţeles cât se poate de bine demersul Dumneavoastră, deşi mărturisesc sincer că nu-i ghicesc, deocamdată, scopul. 518 — Biruitorii — M-aţi întrebat dacă la cursul meu de ieri am făcut anumite consideraţii privitoare la unele trăsături morale ale poporului român. Nu voi nega, fireşte, deoarece la mijloc nu sunt nişte vorbe scăpate în focul improvizaţiei, ci afirmaţii asupra cărora am avut prilejul să reflectez în prealabil. Mai înainte de a intra în amănunte, vreau să precizez că observaţiile mele au fost făcute în cadrul unor lecţii despre istoria Austriei în secolul al XVIIl-lea şi ele pornesc la realităţile acelei epoci. în al doilea rând, domnilor, cuvintele mele se deosebesc oarecum de versiunea prezentată aici de Dumneavoastră. Deşi nu vă pot prezenta un text scris, căci obişnuiesc a ţine expuneri libere, sunt sigur că am spus: „e o convingere curentă printre popoarele Europei centrale că românii sunt, îndeobşte (Toldy apăsă asupra acestui cuvânt) lipsiţi de respectul proprietăţii private a celorlalţi cetăţeni". Am făcut această apreciere în cadrul unor consideraţii asupra efectelor imediate produse în Austria de dezlănţuirea Revoluţiei franceze. - Şi totuşi afirmaţiile Dumneavoastră au un caracter general care depăşeşte împrejurarea în care le-aţi formulat, observă Dimitrie Barbul. Nu v-aţi gândit că aţi putea jigni sentimentele naţionale ale unei părţi din auditoriul Dumneavoastră? Intervenţia, nu tocmai potrivită, a studentului bucovinean (Herlea, care stătea lângă el, îl trase uşor de surtuc), indispuse pe profesor. - La cursurile mele, domnilor, rosti el sentenţios, nu mă preocup de sentimentele auditoriului, ci de respectarea adevărului istoric. Am sau nu am dreptate, domnule Herlea? Pentru că Genu nu răspundea, luă tăcerea drept aprobare. Se ridică tacticos şi scoase dintr-un raft un tom gros, legat în piele, o culegere de documente de la finele secolului al XVIII-lea. - Daţi-mi voie să vă prezint temeiul documentar al afirmaţiilor mele, continuă el, revenind la birou. Domnul Herlea care mă cunoaşte doar bine, ar fi trebuit să vă avertizeze ţ că nu obişnuiesc să formulez opinii lipsite de o perfectă acoperire documnetară. 5i9 — Ion Gheţie — Nu se mai aşeză, ci le citi din picioare o ordonanţă judecătorească din 1 793, emisă într-o localitate din Steyr, unde fusese cantonată o unitate de infanterie având în rândurile ei mai ales soldaţi români. Curând după încartiruirea trupelor, în diverse părţi ale oraşului, dar mai ales în preajma cazărmilor, se semnalară hoţii mărunte, mai ales găinării. La cercetări se dovedi că făptaşii erau soldaţi din regimentul sosit din Ardeal. Cu toţii primiră zile de arest sever. în loc să se curme, furtişagurile se repetară după un timp, vinovaţi fiind din nou soldaţii români. Exasperat (căci nu putea ţine la arest un număr atât de mare de soldaţi), colonelul-magistrat, Heinrich Dorner, dispuse ca abaterile de acest gen să fie tratate cu oarecare indulgenţă, atâta timp cât prejudiciile nu vor fi fost prea mari, întrucât era cunoscut faptul că valahii nu sunt deprinşi să respecte dreptul de proprietate al altora. Profesorul von Toldy citi curgător edictul judecătoresc, cu o voce inexpresivă, întreruptă din când în când, în locurile mai importante, pentru a le arunca câte o privire pe deasupra ochelarilor. -Vedeţi, deci, domnilor, încheie el, că afirmaţiile mele n-au făcut decât să reia, cu maximum de fidelitate, cuvintele judecătorului din 1793. în consecinţă... -Mă iertaţi, domnule profesor, interveni hotărât Herlea, dar punctul Dumneavoastră de vedere ar fi valabil numai dacă s-ar restrânge la un anumit moment istoric şi s-ar referi la persoanele implicate în împrejurarea dată. Dar Dumneavoastră aţi făcut o afirmaţie generală privitoare la naţiunea română sau la cea mai mare parte a sa şi această aserţiune trebuie întemeiată pe alte argumente. Hotărârea judecătorească nu e suficientă. Profesorul avu un gest de impacienţă. - Mă rog, şi ce doriţi Dumneavoastră de la mine? - Două lucruri, răspunse Sever cu vocea lui aşezată şi calmă. Să prezentaţi la proxima Dumneavoastră prelegere argumentele suplimentare de care a amintit colegul meu Herlea sau, dacă nu, să faceţi o rectificare publică. 52° — Biruitorii - Prin urmare, scuze, făcu Toldy cu o grimasă. Şi dacă nu accept? - în cazul acesta, cu părere de rău, societatea noastră, care are personalitate juridică, se va vedea nevoită să ia măsurile de rigoare. - Adică? -întâi, vom aduce faptul la cunoştinţa legaţiei noastre pentru a adresa un protest oficial la Ballplatz. în al doilea rând, vom informa opinia publică prin intermediul ziarelor, ca să se aprecieze dacă cursul Dumneavoastră urmăreşte stabilirea adevărului sau calomnierea unei naţiuni. în sfârşit, vă vom intenta proces de defăimare la una din secţiile Tribunalului Vienei. Ernst von Toldy rămase pe gânduri. Mai păstra în mână masivul compendiu de documente, ca pe un argument suprem la care nu voia să renunţe. - Acesta e ultimul Dumneavoastră cuvânt? - Ultimul. Profesorul se îndreptă spre dulapul de cărţi, aşeză volumul la loc, apoi apăsă butonul soneriei. - Bine, domnilor, zise el, cu aceeaşi morgă impasibilă, mâine voi face precizarea cerută, în termeni, sper, convenabili. Procedând altfel, ar însemna să acordăm o prea mare însemnătate unei chestiuni, în definitiv, mărunte. Şi-acum că am lămurit totul, vă spun bună ziua. Se întoarse spre menajera care apăruse în cadrul uşii: Berta, condu, te rog, pe domnii! XVIII Vara sosi neanunţată la Viena spre sfârşitul lui mai, cu călduri lâncede şi furtuni violente. Ea îl găsi pe Sever mai liniştit, chiar dacă nu pe de-a-ntregul împăcat cu sine însuşi. Predase proiectul de diplomă, iar acum aştepta, împreună cu ceilalţi candidaţi, ziua de 16 iunie, când aveau să fie afişate numele fericiţilor admişi la susţinere. Afacerea cu profesorul von Toldy îl scosese definitiv din starea de apatie ce-l cuprinsese după plecarea Micăi. Se văzu des în acest răstimp cu Genu, care, 52-1 — Ion Gheţie — după propriile cuvinte, tăia iarbă la câini în Viena. Aşa cum era de aşteptat, von Toldy nu uită că făcuse parte din delegaţia studenţească. Nu refuză totuşi să-i accepte lucrarea, ci se mulţumi să i-o înapoieze plină de observaţii, cu recomandarea de a mai reflecta asupra subiectului. Aşa cum se prezenta în acel moment, disertaţia nu putea fi susţinută ca teză de doctorat în sesiunea de vară. Herlea recunoştea justeţea unora dintre obiecţii. Ele puteau fi îndreptate în câteva zile şi nu atingeau nicidecum fondul expunerii. Dar profesorul ştia prea bine că bursa doctorandului încetează în toamnă şi că, în lipsa mijloacelor materiale, acesta nu va putea reveni la Viena în noul an universitar. Prin rezoluţia sa diplomatică îşi atingea scopul, fără a putea fi acuzat de parţialitate. Herlea se consolă mai repede decât era de aşteptat sau cel puţin nu lăsă să i se citească în suflet. Va vedea el la toamnă ce e de făcut. Poate va face rost de ceva bani, iar de nu, îşi va susţine teza la Universitatea din Cluj, cu careva din foştii lui profesori. Deoarece bursa curgea până la 1 august, hotărî să rămână la Viena. Ziua întreagă şi-o petrecea la „România Jună", la cafeneaua „Kloos" sau la vreuna din misterioasele sale relaţii feminine. într-o duminică, Sever îl luă cu sine la familia Dymsza. îi vorbise mai demult de amândoi fraţii şi voia să-i cunoască. Genu rămase încântat de ambianţa deschisă şi primitoare din casa de pe Siebensterngasse şi mai ales de Edith. - lată femeia de care ai avea tu nevoie, îi declară el spontan după ce coborâră în stradă (era la curent cu vechea lor idilă). Dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş pune întrebări de prisos şi aş cere-o de nevastă. Ai avea într-însa o soţie înţelegătoare şi credincioasă, pe care n-ar trebui să o păzeşti cu revolverul! în ziua examenului, Sever sosi la institut cu puţin înainte de unsprezece, cu gândul că a ajuns prea devreme. Era al treilea pe listă, iar susţinerea fiecărui proiect dura cel puţin un ceas. Pe culoar, în faţa aulei, domnea agitaţia caracteristică din zilele examenelor de diplomă. Candidaţilor aferaţi, îmbrăcaţi în negru, arborând zâmbete de circumstanţă, li se alăturau persoane mai vârstnice sau mai tinere, bărbaţi şi femei, 52-2- — Biruitorii — venite din afară, căci susţinerea proiectelor era publică. în lumea aceea zgomotoasă şi amestecată dădu cu ochii de Eugen Herlea. îl căuta din ochi, deoarece zărindu-l, se lumină la faţă şi veni să-i strângă mâna. Spre mirarea sa, împreună cu el se aflau Edith şi Aloys von Dymsza. -Sursum corda!1 îl îmbărbătă Genu, observându-i neliniştea. Capul sus şi pieptul înainte! Le vei arăta tu acestor austrieci de ce eşti în stare! Abia avură timp să schimbe câteva cuvinte că se treziră cu Hochgeschurtz, bedelul-şef al Facultăţii, care în asemenea ocazii juca rolul unui maestru de ceremonii. îşi îmbrăcase uniforma de gală, cu nasturi strălucitori de alamă, şi se răsese cu grijă. - Domnule inginer, i se adresă el protector cu mâna la chipiu, onorata comisie vă aşteaptă. îl conduse ţinându-l de braţ până la uşă. Aici, în timp ce deschidea, îi şopti pe un ton părintesc şi totuşi respectuos, netezindu-i haina la spate: Vă rog să fiţi absolut liniştit. Totul va merge ca pe roate. Sunteţi al treilea pe ziua de azi, trei e un număr norocos. Abia când păşi în aulă îşi dădu seama unde se află şi ce anume îl aşteaptă. Drept înaintea lui descoperi cele cinci ferestre înalte, străjuite de draperii de catifea cafenie, care dădeau spre Technikerstrasse, iar în stânga băncile, dispuse în amfiteatru, de unde zeci de ochi stăteau aţintiţi asupra lui. Gâtuit de emoţie, se opri în faţa catedrei suite pe un podiu înalt. Se plecă adânc, fără măcar a observa cui anume a adresat salutul. O voce profundă de bas, venită din dreapta, îi pronunţă numele, însoţindu-l de o serie de date şi formule protocolare, apoi tăcu. Candidatul rămase nemişcat, parcă n-ar fi ştiut ce anume are de făcut. Se îndreptă în cele din urmă spre masa secretarului, bărbatul cu voce tunătoare de adineaori, şi luă sulul lung de carton pe care acesta i-l întinse. Urcă pe podiu şi fixă cu pioneze cele şapte planşe principale pe panourile aflate acolo. Colţul uneia dintre planşe se răsucea mereu: încercă de câteva ori să-l prindă, fără succes, apoi uită cu desăvârşire 1 Sus inimile! (lat.) 523 — Ion Gheţie — de el. Apucă bagheta indicatoare şi se întoarse cu o mişcare înceată spre masa comisiei. - Proiect de turbină hidraulică de tip Francis! anunţă el cu o voce limpede, răspicată. Descoperi abia acum pe cei trei profesori, îmbrăcaţi în largile togi academice, cu feţele răsucite spre el, aşteptând să-şi înceapă expunerea. în stânga, micul profesor Busch, cu faţa strâmbă, caraghioasă şi cu buze subţiri, livide, pe care le frământa neîncetat, parcă ar fi mestecat ceva. De cealaltă parte, Schlundt, profesorul de rezistenţa materialelor, spaima Facultăţii, îşi mişca neîncetat sprâncenele stufoase şi bătea cu creionul în postavul verde al mesei. Numai profesorul Bernecker, preşedintele comisiei, cu favoriţii lui rari, â la Franz-Joseph, părea calm şi-l fixa cu bunăvoinţă, aşteptând răbdător să înceapă. Trecură aşa câteva secunde, care lui Sever i se părură fără de sfârşit. Cineva tuşi în sală, apoi răsună scârţâitul ascuţit, aproape muzical, al unui scaun. O scurtă rumoare străbătu rândurile asistenţei. Sever ajunse din nou cu privirea asupra ferestrelor dinspre Technikerstrasse. Era de neînţeles ce anume îl făcea să revină în momentele acelea atât de importante asupra peisajului citadin ce se desluşea printre draperiile prăfuite de pluş: acoperişurile inegale ale clădirilor de pe Opernring, cu lucarne, cupole sau odăi mansardate, deasupra cărora se întindea cerul senin de vară, imens şi adânc. Nu părăsi din ochi decorul acela familiar şi totuşi depărtat, încât nu-şi dădu seama când a început să vorbească, din ce în ce mai curgător şi mai sigur pe sine. Ridica bagheta spre un detaliu aflat pe hârtia de calc, zărea, pentru o secundă, figurile atente ale profesorilor, apoi era furat din nou de imaginea oraşului şi mai ales de întinderea nesfârşită a cerului senin. în sfârşit, coborî de pe podiu şi se opri în faţa catedrei. Cu gesturi încetinite, ceremonioase, profesorii se ridicară în picioare, invitând şi asistenţa să facă la fel. Profesorul Bernecker începu să vorbească. 52-4 — Biruitorii — - Anunţăm doctorii tuturor facultăţilor, precum şi pe toţi cei aflaţi în legătură cu ei că domnul Sever Henţia, student ordinar al Institutului tehnic din Viena, a fost declarat de noi astăzi, 1 7 iunie 1928, inginer în ştiinţe mecanice, urmând a fi recunoscut ca atare nu numai în cuprinsul Republicii Federale a Austriei, ci şi în orice altă parte. Bernecker tăcu şi cei prezenţi crezură că a terminat. Aceasta era formula consacrată ce se rostea la fiecare promoţie de ingineri. Dar profesorul nu încheiase ce avea de spus. - Am plăcerea să salut în persoana domnului Henţia pe unul din cei mai distinşi studenţi ai acestui institut şi, în ce mă priveşte, pe cel mai valoros discipol al meu. Facultatea se onorează numărându-l în rândul absolvenţilor ei. Mâna Dumneavoastră, domnule inginer! Aplaudaţi, doamnelor şi domnilor! Afară, în faţa aulei, Sever fu asaltat de colegi şi de prieteni. Cu toţii îl copleşiră de felicitări, îi strânseră mâna, îl îmbrăţişară. Edith, fâstâcită, îl sărută pe amândoi obrajii. Apoi comentară pe larg felul cum se desfăşurase susţinerea proiectului. Vreo câţiva observară ezitarea lui de a începe, dar adăugară că, departe de a fi dăunat expunerii, îi dăduse un aer aparte. în aceeaşi seară se întâlniră pentru a sărbători evenimentul Edith, Aloys, Genu, iar dintre cei de la „România Jună" Potra, Barbul şi Meţianu. La propunerea lui Barbul, aleseră un local din Prater. Rămaseră împreună până târziu. După emoţiile zilei, Sever fu tăcut întreaga seară. în schimb ceilalţi, în frunte cu Aloys şi cu Genu nu-şi găseau locul, glumeau, râdeau, de parcă ei ar fi trecut examenul şi ar fi primit felicitările comisiei. Ultimul, îndeosebi, se întrecu pe sine. Se tutui cu Aloys, făcu curte lui Edith, o invită la dans, imitat apoi de ceilalţi. „Oare o mai iubesc?" se întrebă Sever, privind-o cum dansează cu Potra. în momentul acela, prezenţa ei alături de alt bărbat, chiar de unul abia cunoscut şi cu siguranţă indiferent, îl deranja. îşi aminti că nu dansaseră niciodată împreună. Voi s-o invite, dar orchestra tăcu tocmai atunci. 525 — Ion Gheţie — La plecare, Edith se strecură lângă el. Rămaseră în urma celor cinci băieţi, care discutau şi râdeau zgomotos. - La ce te gândeai adineaori, când ai zâmbit? îl întrebă ea. Nu cumva ţi-a venit în minte figura profesorului Busch? - Nu, tăgădui el, cu un nou zâmbet, mă gândeam că sunt de cinci ani la Viena şi e pentru prima oară că vin în Prater. Am pe undeva sentimentul că mi-am pierdut timpul degeaba în anii aceştia. - Sentimentul acesta îl avem cu toţii, oricum ne-am fi folosit timpul, observă ea. Ne rămâne întotdeauna consolarea că vom face, poate, odată, ceea ce nu am reuşit astăzi. - Da, confirmă el, nu trebuie să ne pierdem speranţa. întâmplător mâinile li se întâlniră. Cu aceeaşi mişcare şi le cuprinseră una în cealaltă. Aşa rămaseră până la ieşirea din parc. - Când pleci? se interesă ea la despărţire. - în două-trei zile. Mai am de lichidat nişte treburi, acasă şi la Facultate. - Sper că vei veni să mă vezi înainte de plecare? îl iscodi ea. Sau ai de gând să dispari din nou fără urme? Sever ajunse acasă aproape de miezul nopţii. Sub tăblia uşii fusese strecurată o telegramă. Era răspunsul celor de la Silvania la depeşa expediată îndată după examen: „Mândri de tine, te îmbrăţişăm şi te felicităm. Victor îţi trimite mâine douăzeci de mii de lei pentru un voiaj în Italia. Te aşteptăm cu nerăbdare. Mama". în seara dinaintea plecării, cu biletul de Veneţia în buzunar, Sever se duse în Siebensterngasse pentru a-şi lua rămas bun. O găsi pe Edith singură. Tante Hermine se mutase acasă la ea în Albertplatz. Aloys, numit de curând profesor, avea ceva treburi la Universitate. Vizita fu scurtă, aveau amândoi să-şi spună o sumedenie de lucruri şi nu ştiau dacă e prea târziu sau prea devreme să le rostească. Vorbiră despre călătoria lui în Italia, despre Veneţia, Milano, Florenţa, unde Edith fusese cu câţiva ani în urmă. -Şi-aşa, Henţia Sever, ne despărţim, zise ea pe când îl conducea spre ieşire. Ştii, atunci seara la Prater, am vrut să te rog să-ţi mai amâni plecarea. Dar până la urmă mi-am dat seama că ar fi acelaşi 526 Biruitorii — lucru. Oricum, tot trebuie să ne despărţim. Tu te întorci în România, eu rămân la Viena. Oare o să ne mai vedem vreodată? Deşi rostită pe un ton indiferent, ca o arhibanală formulă de despărţire, întrebarea ascundea în sine un alt înţeles decât cel obişnuit. Părea ca o uşă întredeschisă, pentru câteva clipe, spre viitor. - Asta depinde numai de noi, Edith, răspunse el serios, sărutându-i mâna. Ea dădu uşor din cap, ca şi cum ar fi aşteptat din partea lui tocmai cuvintele acelea. - Atunci ne vom revedea negreşit, adăugă ea cu o voce în care vibra o bucurie neascunsă. Trenul de Oradea sosea pe la cinci după-amiază. Ca de obicei, Helena îl chemase pe Ignaţ cu un ceas mai devreme. - Apoi a venit vremea să-l aducem acasă pe domnişor, comentă satisfăcut birjarul, pe când Helena şi Victor urcau în trăsură. îşi mai aduce aminte Măriasa că amu-s şase ani tot eu l-am dus pe domnişorul Sever la gară? - Bine, bine, i-o tăie Victor, căruia nu-i plăceau familiarităţile cu birjarii. Mână! Pe peronul plin de lume, Helena se ţinu tare. Nu în faţa oraşului întreg trebuie să arăţi că ai o inimă slabă de mamă. - Ei, Sever dragă, ai venit, în sfârşit, acasă, îl îmbrăţişă ea. S-au isprăvit anii de pribegie! Dar după ce trecură de Poştă şi-o apucară în jos spre Primărie nu se putu stăpâni. - Opreşte! îi porunci ea lui Ignaţ. Mergem câţiva paşi pe jos. Victor nu înţelese rostul acelei coborâri decât după ce zări chipul mamei sale. Rezemată de braţul lui Sever, despica şirul trecătorilor ieşiţi să-şi facă plimbarea de seară, având întipărită pe figură o fericire ce o lumina şi o încălzea în acelaşi timp. în clipa aceea, el, Victor, ca şi tot restul lumii încetaseră să existe pentru ea. îl avea alături pe Sever, pe el, biruitorul, marea mândrie şi speranţă a familiei, întors de la Vi£fîa cu titlul de inginer în ştiinţe mecanice, şi primea cu ochii înceţoşaţi de emoţie salutările ce-i erau adresate la fiecare pas. CUPRINS Tabel cronologic ................................................7 Prolog ..........................................................9 Partea întâi ................................................... 58 Partea a doua.................................................. 175 Partea a treia..................................................283 Partea a patra .................................................400 în atenţia librarilor şi vânzătorilor cu amănuntul: Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. 2511.1-171.1/ROL, deschis la B.C.R, Filiala sector 1, Bucureşti