biblioteca şcolarului ION GHEŢIE -♦- BIRUITORII ❖ * fty ueAa- INTERNAŢIONAL BUCUREŞTI — CHIŞINAU Editura „Litera Internaţional" O. P. 33; C.P. 63, sector 1, Bucureşti, România tel./fax (01) 3303502; e-mail: info@litera.ro Grupul Editorial „Litera" str. B. P. Hasdeu, mun. Chişinău, MD-2005, Republica Moldova tel./fax +(3732) 29 29 32, 29 41 10, fax 29 40 61; e-mail: litera@litera-publishing.com Difuzare: S.C. David D.V.Comprod SRL O. P. 33; C. P. 63, sector 1, Bucureşti, România tel./fax +(01) 3206009 Librăria „Scripta" str. Ştefan cel Mare 83, mun. Chişinău, MD-2012, Republica Moldova, tel./fax: +(3732) 210821 Prezenta ediţie a apărut în anul 2002 în versiune tipărită şi electronică la Editura „Litera Internaţional" şi Grupul Editorial „Litera". Toate drepturile rezervate. Editori: Anatol şi Dan Vidraşcu Redactor: Tudor Palladi Tehnoredactare: Victor Corbatovschi Tiparul executat la Combinatul Poligrafic din Chişinău Comanda nr. 21302 CZU 821.135.1 G 46 Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Gheţie,-lon Biruitorii: proză / Ion Gheţie; col. iniţ. şi coord. Anatol şi Dan Vidraşcu; conc. gr. col. şi coperta Vladimir Zmeev; - B., Litera Int., Ch., Litera, 2002 (Combinatul Poligr.). - Vol. II. - 480 [p]. - (Bibi. şcolarului, serie nouă, nr. 278) ISBN 973-8358-88-4 - ISBN 9975-74-472-9 821.135.1 ISBN 973-8358-88-4 ISBN 9975-74-472-9 © LITERA INTERNAŢIONAL, 2002 © LITERA, 2002 PARTEA A CINCEA I Aşteptarea înfrigurată a înapoierii lui Sever, începută din ziua când primiseră telegrama cu rezultatul examenului, apoi emoţiile din ziua sosirii se răsfrânseră asupra Helenei tocmai atunci când se aştepta mai puţin. De şase ani pândise clipa aceea, când, în sfârşit, avea să răsufle şi ea uşurată, bucurându-se de prezenţa celui mult dorit. în loc de aceasta, se posomorî din senin de îndată ce ajunseră acasă. O lâncezeală ciudată, amestecată cu un fel de regret, o cuprinse în timpul cinei, şi fără nici o pricină îi veni să plângă. Se stăpâni mai înainte ca copiii să fi băgat de seamă, dar rămase pradă acelei stări greu de numit întreaga seară. Singură în pat, încercă să explice nemulţumirea rece şi decepţia stăruitoare care înlocuiseră bucuria încercată pe peronul gării şi apoi pe drum. Era ca şi cum cineva i-ar fi şoptit, în culmea celei mai depline fericiri, că se amăgeşte degeaba şi că din toate nădejdile legate de întoarcerea lui Sever nu se va alege nimic. Şi într-adevăr, cum observă îndată, peste nici două luni, băiatul va pleca la armată pentru un an, care va fi la fel de lung ca şi ceilalţi, iar apoi în cine ştie ce colţ al ţării, pentru totdeauna. De altminteri, gândi ea, întâmplarea din după-amiaza aceea nu era decât o verigă din şirul multelor încercări şi gânduri tulburi din ultima vreme. De prin aprilie, când împlinise cincizeci de ani, parcă nu mai era ea însăşi. întotdeauna se temuse pe ascuns de vârsta aceasta, adevărat prag spre bătrâneţe al femeilor. Cu bărbaţii stau altfel lucrurile. Ei mai au zece ani buni, iar la cincizeci sunt în floarea vârstei. Privind în urmă, îşi dădu seama că bătrâneţea îşi trimisese mai demult 5 — Ion Gheţie — semnele, iar de acum înainte avea să-i trimită altele şi altele noi. Nu le zărise până atunci sau le trecuse cu vederea, deoarece, avea ochii aţintiţi asupra altora şi întâi de toate asupra copiilor, uitându-se pe sine. Ca trezită dintr-un vis, observă acum, la cincizeci de ani, că părul i s-a împuţinat şi i-a încărunţit. Şi doar nu de ieri-de azi, ci de pe la patruzeci de ani a început să observe că în dinţii pieptenului rămân tot mai multe fire de păr şi că printre ele sunt unele albe. „Voi mi le-aţi scos!" obişnuia să le spună copiilor în clipele de obidă. Erau simple vorbe, căci adevărata pricină se găsea ascunsă undeva în adâncul ei. în preajma zilei de naştere, privindu-se în oglindă, ca în oricare altă dimineaţă, se descoperi căruntă de-a binelea şi se mâhni. Cam tot de pe la patruzeci de ani o supărau dinţii. în fiecare an îşi plomba câte unul sau îşi scotea o măsea. Tot mai des se ducea cu trăsura lui Ignaţ dincolo de Crasna, la cabinetul doctorului Bergl. Cobora cu băgare de seamă şi cu silă de pe treapta trăsurii pe trotuarul împânzit cu scuipături însângerate. O jumătate de ceas mai târziu părăsea sala de aşteptare cu un simţământ de uşurare şi mulţumire, uitând că mai devreme sau mai târziu avea să se întoarcă în aceleaşi locuri. Iar vizitele deveneau din ce în ce mai dese şi durau tot mai mult. Doctorul încerca să repare stricăciunile dinţilor, făcea lucrări complicate sau se chinuia să păstreze vreo măsea stingheră. „încă un an-doi şi vei rămâne cu gingiile pustii", îşi zicea ea, ocolind oglinzile. „Să te văd atunci, Helenă, cum vei clămpăni din proteză ca berzele!" Mai avea şi alte necazuri, bunăoară varicele, care o supărau la mers mai ales iarna sau un reumatism, de pe urma căruia rămânea cu umărul ţeapăn. Nervii îi dădeau cele mai mari griji. Bine nu-i mersese niciodată cu ei de la moartea lui Laţi încoace. Băile cu acid carbonic şi medicamentele nu-i ajutau la nimic. Ieşea rar şi nu se ducea decât în locuri cunoscute. Ca şi înainte, nu suporta forfota şi vuietul oraşului. O cuprindea o nelinişte surdă decum îi apărea primul om în cale, iar fruntea 6 — Biruitorii — i se acoperea cu broboane reci. Devenise mai temătoare ca oricând. Deşi amândouă servitoarele erau femei de încredere, care nu s-ar fi atins de un capăt de aţă, încuia de zor dulapurile şi îşi zornăia mănunchiul de chei în buzunare. Soneria poştaşului îi pricinuia mari emoţii. „Doamne sfinte, să ştii că i s-a întâmplat ceva lui Sever!" tresărea ea, cu inima bătându-i nebuneşte, să-i spargă pieptul. Citind pe la începutul lui mai despre o catastrofă feroviară întâmplată în Austria, se gândi cu groază la întoarcerea băiatului de la Viena, încredinţată că numai printr-o minune va ajunge teafăr acasă. Ani de-a rândul se luptase cu insomniile, petrecând destule nopţi albe. Acum o prinsese teama de a adormi, curioasă, dar explicabilă, căci se lega de gândul morţii. Iar aceasta îi da tot mai des târcoale. Ce alta e somnul decât o moarte cu durată mărginită străbătută de imagini părelnice? Ele amintesc de existenţa unei alte lumi, numai în parte asemănătoare cu cea adevărată, o lume a întâmplărilor nefireşti şi a spaimei. Ne culcăm liniştiţi şi cine ştie unde ne vom trezi sau de ne vom mai trezi vreodată. Femeie raţională, Helena ştia prea bine că stările ei proaste şi ideile bizare se datorau vârstei, că într-o bună zi vor dispărea şi că abia atunci va avea a se necăji cu adevărat, căci va fi bătrână. Avusese mai demult o vorbă preferată: „Până la douăzeci de ani omul se bucură din nimic, de la douăzeci la cincizeci că e sănătos, iar de la cincizeci în sus că trăieşte". Cuvinte înţelepte pe care acum refuza să le primească, pentru că îndemnau la resemnare. Iar ea nu era femeia care să se dea bătută cu una, cu două. Cu toate acestea nu putea porunci gândurilor negre să nu se înfiripe. Printr-o asociaţie neaşteptată de idei, îşi aminti de biata doamnă Kolbâzi, soţia primarului din Gherla. Aceasta murise subit prin 1902 în vârstă de cincizeci de ani. Peste un timp, umblându-se la mormânt, i se găsise scheletul răsucit în sicriu, cu o bucată de stofă între degete. Nu fusese moartă de-a binelea când o îngropaseră. Se trezise singură în întunericul 7 — Ion Gheţie — de smoală al mormântului, din care încercase cu disperare, dar degeaba, să scape. - Să ştiţi, Viţi şi Sever, li se adresă ea într-o zi, că de va fi să mor să-mi tăiaţi vinele de la încheietura mâinilor, ca nu cumva să păţesc şi eu ca doamna Kolbâzi. Auzind-o că vorbeşte de moarte şi de teama de a nu fi îngropată de vie, Victor se nelinişti: - Dar ce are mama? Nu cumva e bolnavă? Să-l chemăm pe Antalffy. - Nu ştiu, zău, ce-i cu mine, mărturisi ea, dar parcă m-am săturat de toate. - De ce nu se duce mama undeva să mai schimbe aerul? interveni Sever. Bunăoară la Gherla. Helena şovăi. S-ar fi dus şi parcă totuşi nu s-ar fi dus. - Şi voi ce-o să faceţi? Cine se va îngriji de voi? - Ne vom descurca într-un fel şi încă bine, o asigură Victor. Eu stau mai toată ziua la bancă. Sever pleacă peste o săptămână în ospeţie la Zalău, la Mireş şi la Cluj. Nu se va întoarce decât la finele lui august. Rugată şi de Sever, Helena consimţi. îşi amână însă călătoria până în preajma plecării acestuia şi-i legă de suflet ca de la Cluj să se repeadă, măcar pentru o zi, la Gherla. Helena nu mai fusese acasă de la moartea mamei sale. în trei ani printre ai săi se petrecuseră destule schimbări. Dintre toţi, tatăl ei părea a fi rămas cel mai aproape de cum îl ştia, cu bărbuţa albă, îngrijit tunsă, şi cu mersul mărunt, harnic, al omului căruia nu-i prieşte odihna. Nu se plângea de nimic, vorbea la fel de răspicat şi de aspru. în iarnă suferise o operaţie la prostată în clinica din Cluj. într-o lună se refăcuse, iar acum, la cei şaptezeci şi şase de ani privea viitorul, cum îi plăcea să spună, „fără frică şi fără speranţă, afară de speranţa nesfârşită în îndurarea lui Dumnezeu". Cornelica, deşi mai tânără ca ea, i se păru îmbătrânită şi greoaie. Mâncarea îmbelşugată şi viaţa petrecută între pereţii casei ar fi sfârşit prin a o face diformă. Nu se întâmplă aşa din 8 — Biruitorii — pricina nervozităţii, care o chinuia şi pe ea, ca şi pe sora ei mai vârstnică. Dacă Helena îşi cheltuia tensiunea lăuntrică într-o nelinişte mocnită, Cornelia se agita neîncetat de dimineaţa până seara. Se ataşase într-un mod copilăresc şi înduioşător de bietul Şandru, simţitor scăzut atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual, căruia-i devenise o adevărată mamă. Printr-o târzie criză de maternitate, îl îngrijea cu un devotament exagerat ce mergea până la a-i curăţa camera, a-i primeni aşternutul şi rufăria şi chiar a-l spăla. îndeletnicirile de servitoare şi infirmieră o sileau să alerge de zeci de ori de la parter la etaj şi înapoi, îndeplinind toate dorinţele bolnavului şi născocind altele, numai pentru a nu sta locului şi a-şi cheltui energia. Spre sfârşitul celor două săptămâni petrecute la tatăl ei, Helena se întâlni cu Guşti. Avusese nişte treburi la Cluj şi se folosise de prilej ca să se repeadă pentru două zile la ai săi. Venea rar la Gherla şi nu zăbovea decât strictul necesar. Ceea ce vedea de fiecare dată îl deprima cu atât mai mult cu cât nu putea face nimic pentru a îndrepta situaţia. Ca mai toţi oamenii de echilibru şi calm poruncit, îşi datora seninătatea unei fugi permanente de evenimentele ce i-ar fi putut tulbura liniştea sufletească. Helena observă că încă-i mai purta supărare lui Victor, pentru că nu-şi ţinuse promisiunea de a se înscrie la liberali (cu prilejul numirii lui ca prefect nu-i adresase nici un cuvânt de gratulare). Cu totul altfel se purta cu Sever, sosit tocmai atunci la Gherla. Dintotdeauna, acesta-i fusese nepotul preferat. Se întreţinu cu el vreme îndelungată despre studiile la Viena şi despre planurile de viitor. Văzând-o cam îngrijorată pe Helena că băiatul trebuia să-şi facă armata tocmai la Târgovişte, în celălalt cap de ţară, se oferi singur să intervină la Ministerul de Război pentru a-l muta undeva mai aproape, de pildă la Alba-lulia, unde-şi avea garnizoana un regiment de geniu. îndată ce va scăpa de armată, adăugă el, Sever să vină la Bucureşti, iar el va avea grijă de cariera lui ca de a propriului său copil. 9 — Ion Gheţie — II După ce se întoarse la Silvania, grijile o împresurară pe Helena, luându-i răgazul de a se ocupa de propriile necazuri. Trebui mai întâi să-l pregătească de drum pe Sever, care în dimineaţa de 31 august plecă la regimentul din Alba lulia. Nu apucă să răsufle că se ivi boala Mărioarei, mai degrabă ghicită decât mărturisită, căci fata se încăpăţâna să susţină că n-are nimic. Mai mult decât toţi o neliniştea Victor. De când fusese respins de Eva Csâky (sau de mama acesteia, ceea ce era acelaşi lucru) nu-şi mai găsea vechiul loc în viaţă. Se însoţise cu Kretsch Sanyi, cu Romi Meteş şi cu văru-său lonaş Sima, tustrei mari petrecăreţi şi aproape în fiecare seară se înapoia târziu de la „Gyurko" sau de la „Katra". E drept că Victor nu prea bea, dar prin localuri şi îndeosebi la „Katra" mişunau femeile, iar primejdiile pândeau la tot pasul. Mai ales că din primăvară o lăsase pe Catiţa Martin şi nimeni nu ştia să-şi fi găsit o altă ibovnică. Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost destule, la 1 septembrie îi părăsi Vironica, slujnica. îşi găsise un văduvoi bogat din Vârşolţ, adevărată pomană pentru o fată care a trecut de douăzeci şi cinci de ani şi nimeni nu şi-a aruncat ochii asupra ei. Helena înţelegea prea bine că Vironica nu putea da cu piciorul unui astfel de noroc, totuşi o boscorodi în sinea ei că tocmai atunci şi-a găsit să-şi ia lumea în cap şi s-o lase. Vrând-nevrând, trebuia să-i găsească o înlocuitoare şi nu pe oricine, ci o fată harnică şi de ispravă. Lucru greu, deoarece astăzi nu mai erau servitoarele de pe vremuri. Acelea da, slujnice. Se mulţumeau cu mai nimic şi munceau până cădeau jos. Cele de acum aveau pretenţii mari, îţi cereau patru-cinci sute de lei pe lună, în schimb îţi fuşereau treaba, erau obraznice şi te furau pe faţă. Ce-i drept, Vironica se arătase vrednică în cei şapte ani cât îi slujise, cinstită şi la locul ei. Păcat numai că un pic cam lasă-mă să te las şi pe deasupra mâncăcioasă de n-avea pereche. io — Biruitorii — Din fericire, în Silvania se găsea un telal de slujnici, căruia i te puteai adresa în caz de nevoie, mai ales când te trezeai peste noapte că ai rămas fără ajutor în casă. Telalul era misitul Brull, evreu descurcăreţ, care se pricepea să scoată un ban din orice. De altfel pe firma spânzurată deasupra birourilor lui sta scris în româneşte şi ungureşte: Vânzări-cumpărări, intermedieri, comision şi oficiu de plasare. Aşa-numitul oficiu de plasare consta într-o odăiţă strâmtă şi întunecoasă, veşnic nemăturată şi împăienjenită prin colţuri, mobilată mai mult decât sumar cu câteva bănci joase, ca acelea ce se văd prin popicării. Pe ele şedeau de dimineaţa până la prânz, la vedere şi învoială, un număr mai mic sau mai mare de fete tinere, din satele învecinate, de pe Uliţa Românească sau de pe hudiţele întortocheate ale Măgurii. Pe lângă cei interesaţi să angajeze o servitoare se mai rătăceau pe acolo unii domni neînsuraţi de-o anumită vârstă. Sub pretextul că vor să-l salute pe Brull sau să-l întrebe cine ştie ce, îşi vârau ochii şi în oficiul de plasare. Dacă ar fi zărit ceva interesant, Brull le-ar fi servit cu dragă inimă drept mijlocitor. Cu maximă discreţie însă, şi numai la libera învoială a părţilor. Ca oricărui evreu paşnic, nu-i trebuiau încurcături şi scandaluri. Se spunea, de altfel, că tot el îi procură pensionare lui Tompa Manyi, patroana casei publice de pe strada Păsărilor. Avea legături pretutindeni, la Satu Mare, Oradea, Cluj şi trecea drept foarte iscusit în asemenea afaceri. La curent cu reputaţia lui Brull, Helena se duse însoţită de Juliska. Oficiul de plasare era adăpostit în casa Sfaturilor negustoreşti, peste drum de tipografia lui Heimlich. Fiind luni dimineaţa, în odaia slujnicelor aşteptau numai trei fete. Una din ele, unguroaică de pe Măgură, avea sprâncenele smulse şi purta ciorapi de mătase, ceea ce nu prevestea nimic bun. Alta, mărunţică, cu coada împletită în conci, era slăbuţă, cu căutătura speriată. „Asta după un spălat mare, îmi zace trei zile încheiate", gândi Helena, cântărind-o cu privirea. De sfrijite din acestea era bine să te fereşti, că una-două se apucă să tuşească. Ele ca ele, dar, ferească Dumnezeu, te molipsesc ii — Ion Gheţie — şi pe tine. A treia, înaltă, zdravănă, plesnea de sănătate şi o avea alături şi pe mama sa. O chema Reghina şi era din Siciu, sat bogat, cunoscut prin vrednicia locuitorilor. De la prima ochire se vedea că era fată de oameni. îmbrăcată curat, fără zorzoane, afară de nişte mărgele mărunte de sticlă albastră de trei ori răsucite în jurul gâtului. Ai ei aveau ceva stare şi numai pentru că-i murise tatăl în vară, lovit de trăsnet, se hotărâse mamă-sa s-o bage slujnică la oraş. împrejurarea aceasta o făcu să crească în ochii Helenei, care o cercetă totuşi cu de-amănuntul. îi pipăi braţele, ca să vadă dacă are carnea tare, zăbovi asupra dinţilor, albi şi sănătoşi, fără o lipsă, apoi o puse să se descheie la piept, ca să se încredinţeze dacă e curată şi nu are cumva oarece zgaibe. De cum auzi cine e Helena, mama Reghinei se smeri şi dădu să-i sărute dreapta. - Lasă, făcu aceasta, trăgându-şi mâna. O iau de probă, să văd ce-i poate pielea. Să vii peste două săptămâni. Atunci ţi-oi spune dacă o ţin şi-om vorbi şi despre partea simbriei. Ajunsă acasă, o puse pe Juliska s-o îmbăieze, prilej de a-i cerceta cu grijă hainele şi buclucurile, de teama să nu fi adus cu sine păduchi ori stelniţe. Până la prânz îi dădu să facă una şi alta, mai mult mărunţişuri, ca nu cumva s-o sperie, şi se purtă frumos cu ea. Avea felul ei de a trata cu servitoarele, fără familiarităţi, dar nici prea de sus. Aşa bunăoară, le vorbea în graiul lor, cu cuvinte ţărăneşti, pe care ea nu le rostea de obicei. Le-o tăia însă de scurt oricâte ori îşi luau nasul la purtare. Atât cât îţi puteai da seama din prima zi, Reghina se dovedea ascultătoare şi deprinsă cu munca. Nici proastă sau lăsătoare nu se arăta a fi. Nu se putu totuşi împiedica la proba talerului plin. O ştia de la fiertată mamă-sa, care şi ea o învăţase de la cei bătrâni. Rămăsese vorba că servitoarea care mănâncă încet şi stă proptită în cot, pică de leneşă şi e bine să-i dai drumul cât poţi mai repede. La prânz, Helena umplu cu vârf farfuria Reghinei. - Mâncă, dragă, mâncă, o îndemnă ea, că-i fi plecat din Siciu de cu noapte şi de atunci vei fi tot ajunând! 12 — Biruitorii Fata trecu bine examenul. Moartă de foame, îşi isprăvi atât de iute tainul, încât nu-i rămase vreme să se rezeme în cot. „Apoi nici chiar aşa, draga mea", îşi zise Helena cu ochii pe ea. „Săracă voi ajunge de vei îndesa zilnic atâta în rânză!" Liniştită de partea slujnicei, Helena se îmbrăcă şi pe la cinci trimise după Ignaţ. Un sfert de ceas mai târziu suna la locuinţa Mărioarei. Nu avu noroc s-o găsească: ieşise în oraş împreună cu Vaier. - De mult au plecat? o întrebă ea pe servitoare. - Să fie un ceas şi mai bine, răspunse aceasta. - Au spus cumva unde se duc? - De spus n-au spus, dar am înţeles că merg la doctor. „De spus n-au spus", o îngână Helena în gând, „dar de tras cu urechea văd că ştii trage!" Continuă cu voce tare, în timp ce-i întindea umbrela: - Rămân să-i aştept. Tu du-te şi spune-i lui Ignaţ să fie înapoi peste un ceas. Se aşeză pe canapeaua din Wohnzimmer şi aruncă o privire în jur, încercând parcă să ghicească din înfăţişarea încăperii ce anume motiv o împinsese pe fiică-sa să meargă la doctor. Mirosise ea ceva, nasul n-o înşelase nici de astă dată. Iar faptul că Mărioara se dusese împreună cu Vaier îi sporea curiozitatea şi neliniştea. îşi aminti că în ajunul plecării lui Sever, la masa de adio, fata abia se atinsese de mâncări, ea care de obicei se ospăta din belşug şi chiar cu lăcomie. Vechea dispepsie din anii premergători măritişului îi trecu prin minte. Numai de n-ar fi făcut vreun ulcer, că atunci se va chinui până la sfârşitul zilelor. Afară numai dacă nu e cumva la mijloc cu totul altceva... Se scurse o jumătate de ceas. Orologiul de pe perete (vechiul lor pendul din salon) bătu de şase ori. Helena îşi privi ceasornicul de aur ce-i spânzura pe piept, prins într-un lănţişor. Atâta era, şase, iar Mărioara nici gând să se întoarcă. Din odaia vecină se auzi vocea servitoarei îngânând un cântec ţărănesc. -Tu, Amalie! o strigă ea. Deoarece nu primi răspuns, bătu de două ori din palme: Amalie! 13 — Ion Gheţie — Capul fetei se ivi în deschiderea uşii: - M-a strigat Măriasa? - Vezi bine că te-am strigat, îi făcu semn să intre, numai tu n-ai urechi, căci umbli cu minţile aiurea. Ce e cu doamna? Ce o doare? Cumva stomacul? - Ba tocmai, încuviinţă Amalia, şi nu de ieri-de alaltăieri, ci de o săptămână şi mai bine. - O fi mâncat ceva greu şi s-o fi ciumurluit, îşi dădu părerea Helena, mai mult ca să-i dezlege limba. - Apoi, ştiu şi eu? Că şi ieri şi azi a vărsat de dimineaţă şi s-a chinuit de ziceai că-şi dă sufletul. Tare milă mi-a fost de ea, că şi eu... - Bine, bine, puse punct conversaţiei Helena. Du-te dincolo şi îţi vezi de treabă. Curând după aceea sosiră Mărioara cu Vaier. încă de la uşă, dând cu ochii de ei, Helena ştiu că s-a întâmplat un lucru deosebit. Amândoi aveau ceva străin pe feţe, ca oamenii care abia s-au trezit dintr-o surpriză şi încă nu-şi dau seama dacă trebuie să se bucure sau să se întristeze. Şi totuşi, ajungea s-o priveşti mai de aproape ca să-ţi dai seama că Mărioara e stăpânită de o bucurie pe care abia reuşeşte s-o ascundă. La rândul lui, Vaier părea altfel ca de obicei, mai solemn şi mai preocupat. Parcă şi mai atent, ajută Mărioarei să-şi dea jos pardesiul, apoi ţinându-i afectuos braţul o conduse în Wohnzimmer şi-o aşeză într-unul dintre fotolii. De îndată ce ginere-său părăsi odaia, Helena se adresă Mărioarei cu o undă de reproş, lesne de ghicit: - Aud că nu te simţeşti prea bine şi ai fost la doctor. Doar nu vei fi având ceva grav? Mărioara nu răspunse, mulţumindu-se să nege cu o mişcare a capului. -Apoi atunci care-i necazul? se nedumeri ea. Te pomeneşti că ai rămas însărcinată! Ea confirmă cu faţa luminată de un zâmbet fericit. Helena însă nu părea să-i împărtăşească bucuria. - Antalffy e detot sigur? Nu se înşeală cumva? 14 Biruitorii — - M-a cercetat cu luare-aminte. Zice că nu e loc de îndoială. Helena îşi examină cu un fel de admiraţie fata care la treizeci şi doi de ani mai avea curajul să încerce norocul, după ce în două rânduri îşi pierduse copiii înainte de a-i naşte. - Eşti hotărâtă să laşi copilul? făcu ea, cu o voce în care se citea dezaprobarea. Gânditu-te-ai că nu-ţi vei putea duce nici această sarcină la capăt? întrebarea brutală prin sinceritatea ei o îndârji şi mai mult pe Mărioara. Helena ştia prea bine că n-are nici o putere asupra ei. Doar era stăpână pe viaţa sa şi pe a copilului. Unele lucruri trebuiau însă rostite, chiar dacă fără nici un folos. - Ba o voi duce, replică ea, cu ochii scânteietori, care răsfrângeau o lumină stranie asupra întregii ei figuri, o voi duce, chiar de va trebui să sufăr chinurile lui Christos! E copilul meu şi e datoria mea să-l aduc pe lume, oriunde s-ar întâmpla. Mă voi duce la Cluj, la profesorul Păcurariu. Dacă va fi nevoie, voi rămâne în clinică până când îmi va sosi ceasul, dar copilul acesta tot se va naşte! Helena fu foarte impresionată de voinţa nestrămutată a Mărioarei, încât îşi spuse că de astă dată nu se poate să nu-i succeadă. în drum spre casă, aflată departe de fiică-sa, deveni mai sceptică. „Aşa ar fi", îşi zise ea, „dacă dorinţele ni s-ar împlini întotdeauna. Numai că, din păcate, singură voinţa noastră nu ajunge. Mai trebuie să vrea şi altcineva". Helena ajunse acasă la lăsarea serii. în faţa uşii de la intrare ridică braţul să sune. Până la urmă se răzgândi şi scoase cheia din poşetă. în antreu, zăbovi în faţa oglinzii, până îşi scoase, unul câte unul, acele de la pălărie. în jurul ei, tăcerea o împresura, deplină. Numai dinspre bucătărie răzbăteau câteodată glasurile „celor de afară". Victor nu era acasă, cine Ştie când avea să se întoarcă. Voia să se îndrepte spre salon, 15 — Ion Gheţie — când un trosnet al podelei sau al unei mobile răsună alături, în salon, însoţit îndată de un altul. îşi opri pe loc răsuflarea, ascultând încordată: nu încăpea îndoială, cineva se mişca de colo până colo prin încăperea vecină. Apoi din senin zgomotele încetară. Numai de n-ar fi lăsat Juliska sau Reghina ferestrele deschise, să fi intrat cineva în casă. Cu respiraţia tăiată, păşind hoţeşte în vârful picioarelor, se apropie de uşă. Deşi se temea de toate primejdiile din lume, nu era fricoasă de felul ei. Cu o mişcare bruscă, înhăţă clanţa şi împinse canatul până la perete. în lumina împuţinată din salon, îi trebui un timp până să observe silueta ghemuită pe canapea şi să recunoască într-însa pe Victor. Simţind că nu e singur în încăpere, acesta se întoarse cu iuţeală. Mai înainte de a face o mişcare şi a se ascunde, Helena observă că-şi ridicase pantalonul până la genunchi şi îşi examina cu aer preocupat pulpa piciorului. încă neştiind ce să creadă, răsuci maşinal comutatorul. în strălucirea crudă a becului electric, piciorul băiatului apăru spuzit cu o mulţime de bubuliţe mărunte, roşii ca focul. - Dar asta ce mai e? bâigui ea îngheţată şi îşi lipi consternată palmele de obraji. De când le ai? - De alaltăieri mi-au ieşit, mărturisi Victor fără să se emoţioneze. Am tot crezut că-mi vor trece. - Doamne sfinte, numai asta ne mai lipsea! exclamă Helena, îmbolnăvită de gândul că se întâmplase ceva ireparabil. Ce nenorocire! Victor o privi chiorâş în timp ce-şi acoperea piciorul. - Ce vrea să zică mama? mormăi el. Ce fel de nenorocire? Helena îşi luă seama şi bătu în retragere. - Nimic, nimic, făcu ea repede. Numai că nu trebuie să te laşi aşa. încă mâine să te arăţi lui Antalffy ca să-ţi spună ce ai. Abia atunci vei şti ce-i de făcut. Oricâtă indiferenţă ar fi afişat, Victor intrase şi el la griji. De aceea, a doua zi la cinci se înfăţişă la doctor. Antalffy îşi avea cabinetul tot pe strada Martirilor, în coasta Măgurii, nu 16 — Biruitorii — departe de biserica reformată. Deşi între timp devenise cel mai căutat medic din oraş şi împrejurimi, nu-şi schimbase cu nimic felul de viaţă, trăind la fel de modest şi retras. Dădea consultaţii gratuite celor săraci sau le cerea onorarii simbolice. Era, de altminteri, singurul medic care nu pregeta să se ducă în toiul nopţii în orice ungher al Silvaniei ar fi fost chemat. Dezinteresul acesta îi aduse faima, Dumnezeu ştie cât de întemeiată, că ar fi fost socialist. în mod neîndoielnic nu adunase nici pe departe bănetul pe care oricare coleg al său l-ar fi strâns de la o clientelă atât de numeroasă. în dreptul ultimei case dinaintea bisericii reformate, Victor traversă strada şi intră într-o curte îngustă, străjuită de o portiţă de fier. Cine l-ar fi zărit călcând cu pas hotărât de-a lungul zidului de cărămidă n-ar fi bănuit că o idee stăruitoare îl munceşte fără încetare. O scurtă scară cu patru trepte de ciment se deschidea în peretele îmbrăcat în veşmântul veşted-arămiu al iederii. Abia îşi aşezase piciorul pe cea dintâi treaptă, când auzi uşa deschizându-se şi în faţa sa apăru Weiss, proprietarul uzinei electrice şi al morii. Cu toate că se văzuseră cu o lună în urmă, arăta încă şi mai rău decât la ultima lor întâlnire: buhăit, cu faţa pământie, stropită cu pete galbene-cafenii, făcea tot mai mult impresia unui om care şi-a cheltuit energia vitală şi trăieşte mai mult dintr-o voinţă îndărătnică de a supravieţui. Se salutară cu deferenţă, fără a schiţa vreo mişcare de a se opri. Ultima lor discuţie, foarte urbană, fusese cât se poate de deschisă şi, de aceea, destul de tăioasă. Victor sui treptele cu acelaşi mers sigur, aruncând o privire spre plăcuţa de alamă fixată în zid, cu numele doctorului şi orele de consultaţie: 9-12 şi 3-5, Alesese anume ora aceea pentru a-l găsi singur pe Antalffy şi a nu trebui să aştepte. Pătrunse într-o încăpere dreptunghiulară, cam întunecoasă, mobilată sumar în stilul sălilor de aşteptare ale cabinetelor medicale din oraşele mici: o canapea învelită cu muşama, o duzină de scaune împrăştiate la întâmplare, o măsuţă rotundă, i7 — Ion Gheţie — purtând pe ea reviste ilustrate româneşti şi ungureşti. Perdeluţe de muselină albă, pătate de rugină, îmbrăcau ferestrele, pe podele se întindea o bucată de linoleum, destul de uzată. Trei gravuri spânzurau pe pereţi. Trosnetele adânci ale vechii duşumele îi anunţară intrarea în sala de aşteptare. Câţiva paşi sprinteni răspunseră dincolo, în cabinet, şi silueta doctorului se ivi în cadrul uşii. Antalffy se schimbase destul de puţin în anii din urmă, deşi trecuse hotarul celor treizeci de ani. Se mai împlinise la trup şi devenise parcă şi mai urât. Figura asimetrică, smeadă, cu ochii negri ca tăciunele şi sprâncenele stufoase exprima acelaşi amestec de hotărâre brutală şi de inteligenţă tenace. De statură mijlocie, părea scund pentru că era îndesat şi musculos, cu umerii puternici ai omului deprins cu munca fizică şi nicidecum cu cea intelectuală. Rămăsese la fel de neglijent ca înainte. Părul încâlcit în care pieptenele pătrundea cu greutate, pantalonii necălcaţi, pantofii acoperiţi de un strat subţire de praf nu făceau decât să sporească această impresie. Singur halatul alb, îmbrăcat de-a dreptul peste cămaşa descheiată te îndemna să bănuieşti în el un doctor. - Dar cu tine ce-i? îşi întâmpină el vizitatorul cu mâna întinsă. Nu cumva eşti bolnav? Judecând după înfăţişare, nu s-ar zice. Ştii ce spuneau dascălii noştri la facultate? Morbus in vultu1. Sau poate te-a trimis înălţimea sa (aşa îi spunea Helenei) să te interesezi de situaţia surorii tale? Fără a-i lăsa mâna, îl conduse în cabinet. Aici îi dădu în sfârşit drumul, după ce-l pofti să ia loc. - Mai îngăduie-mi numai câteva minute, se scuză el cu un gest spre microscopul de pe birou. Tocmai mă apucasem să cercetez nişte lamele. Şi stai jos undeva, nu aştepta să te rog a doua oară. Victor se obişnuise cu felul cam repezit al lui Antalffy, ca să dea importanţă acelei invitaţii rostite pe un ton poruncitor. Boala se citeşte pe figură, (lat.) — Biruitorii — Se aşeză pe un scaun în faţa biroului şi-l urmări cum lucrează. Doctorul nu-şi isprăvi prea iute treaba. învârtea cu îndemânare butoanele, schimba lamelele, oprindu-se câteodată pentru a nota câte ceva pe o foaie de hârtie. - la spune-mi ce vânt te aduce pe la mine? îl abordă, după ce însemnă ultimele date. Ai mai avut probleme cu ficatul? Când auzi ce-l supără, îl puse să-şi ridice pantalonul, încovoiat puţin din spate se aplecă asupra pulpei acoperite de mărunte pustule dure, de culoare sângerie. Le examină cu ochiul liber, apoi cu lupa, le pipăi, apăsă ţesutul înconjurător, interesându-se dacă îl doare. în sfârşit, îi făcu semn să-şi acopere piciorul şi se îndreptă spre ligheanul din colţ. - Ei, ce am? întrebă Victor cu vocea numai pe jumătate sigură, interpretând într-un anumit fel graba medicului de a-şi spăla mâinile. - Tu ce crezi? ripostă Antalffy cu spatele spre el. Pot jura că te-ai gândit la o infecţie cu morbus gallicus1, nu-i aşa? Baiaderele lui Katra ne mai rezervă uneori şi astfel de surprize. Se întoarse spre el, ştergându-şi cu nădejde mâinile mari, păroase. - Fii liniştit, reveni el, cu ochii negri, strălucind de o prietenească maliţie, n-ai decât o erupţie nervoasă. Vom vedea zilele următoare dacă nu e cumva zona Zoster. Personal, nu cred. Ai trecut cumva printr-o perioadă de agitaţie, de neplăceri, necazuri? Victor negă hotărât. Trecuseră patru luni de la despărţirea de Eva, ca să mai facă legătura între suferinţa lui şi cele întâmplate atunci. Antalffy, care aşezase la loc prosopul, rămase în mijlocul camerei ca unul care nu ştie ce să facă. - la întinde-te puţin aici, făcu el, arătând canapeaua îngustă de piele de lângă perete. îl puse să se desfacă la pantaloni, apoi se apucă să-i palpeze energic abdomenul. Doare? Doare? repeta el mereu. Aici? Aici? Bine, poţi să te ridici, am terminat. 1 Boala franceză, sifilis, (lat.) 19 — Ion Gheţie — Trecu la birou şi completă o reţetă cu scrisul său dezordonat, care le scotea fire albe celor doi farmacişti din oraş. - înghite prafurile astea şi aplică alifia pe picior, îi recomandă el. în câteva zile erupţia trebuie să dispară. Dacă totuşi persistă, treci pe la mine. Consultaţia propriu-zisă se terminase. Stăteau acum faţă în faţă la biroul încărcat de cărţi şi hârtii ca doi prieteni dispuşi să mai sporovăiască un sfert de oră. Discutară despre una, despre alta, amintind şi despre sarcina Mărioarei, apoi Antalffy se interesă de Sever. Victor primise tocmai o scrisoare nu prea roză de la el: făceau instrucţie la sânge, nu prea dormeau nopţile, veşnic împovăraţi de corvezi, mâncarea era proastă. - Asta e armata, n-ai ce să-i faci! observă Antalffy. în curând o să se obişnuiască. Noi doi am avut noroc cu carul scăpând de cazarmă. înainte de a pleca, Victor reveni la boala lui. - Spune-mi, Pista, erupţia asta nervoasă e cumva primejdioasă? Doctorul schiţă un gest, care părea să spună: „da şi nu prea". - în sine nu, preciză el. O simplă boală de piele care ţine cam o săptămână, apoi dispare. E însă ca un semnal de alarmă, de care e bine să ţii seamă. Poate fi ceva accidental, dar tot atât de bine simptomul unei epuizări a sistemului nervos. De aceea ţi-am şi recomandat prafurile. Ele singure nu fac mare lucru, dacă tu însuţi nu înţelegi să-ţi schimbi modul de viaţă. Să te agiţi mai puţin, să te odihneşti mai mult, să duci o viaţă mai ordonată. După părerea mea, n-ar strica să te însori. Victor primi cuvintele doctorului cu o ridicare impacientă a umerilor. - Bănuiesc că sfatul acesta ţi-a fost sugerat de mama, bombăni el. Aş fi în stare să jur că azi dimineaţă a trecut pe la tine. Antalffy râse din toată inima, dezvelindu-şi dinţii albi, puternici. Victor ghicise întocmai. înălţimea sa îl onorase cu o vizită înainte de prânz. - Să zicem că aşa ar fi, recunoscu el cu jumătate de convingere. Dar lucrurile nu se schimbă cu nimic. Ascultă-mă, 20 — Biruitorii — Victor, eu vă cunosc bine pe fiecare, pe tine, pe mama şi pe fraţii tăi, nu degeaba sunt medicul vostru de casă. Munceşti peste măsură de mult, suferi de un surmenaj permanent, pe care deocamdată tinereţea îl ascunde şi-l suportă. Cât timp însă? Trebuie să-ţi mărturisesc că, în ciuda aparenţelor, nu ai un organism foarte rezistent. Vezica ta biliară a cedat, ea cedează întotdeauna repede. Cauza tot nervoasă e, agravată, fireşte, de orele neregulate la care te hrăneşti. Adineaori te-am cercetat cu atenţie. Nu sunt sigur dacă nu ai cumva pietre la ficat. Deocamdată ele nu te supără prea tare. Mâine însă te-ai putea trezi pe masa de operaţie. Şi încă ceva. Faci parte dintr-o familie veche, cu o ereditate încărcată în ambele ramuri. Nu intru în amănunte, le ştii prea bine, înţelegi ce vreau să spun. Nici un bărbat din familia Henţia nu a trecut de şaizeci de ani. Ar însemna că tu ai ajuns la jumătatea vieţii sau undeva pe aproape. însoară-te, prin urmare, dacă vrei să mă asculţi, şi, în momentul când te vei hotărî, ai grijă să-ţi alegi soţia dintr-o familie robustă, sănătoasă, fără trecut. Ca să-ţi dau curaj şi să nu par făţarnic, te anunţ că în curând mă însor şi eu. - Cu Izi? se interesă Victor, care-şi aminti că-l văzuse de câteva ori în societatea surorii lui Balta Zoltân, secretarul primăriei. - Cu ea, recunoscu Antalffy şi cât mai curând cu putinţă. Am cumpărat o casă aproape de liceu, a lui Golglantz, o ştii. E încăpătoare cu cinci camere largi şi înalte, voi avea loc să-mi instalez şi cabinetul. Işi conduse oaspetele până în stradă. Mai înainte de a se despărţi, Victor îl întrebă din senin: - E adevărat că Weiss ar avea ciroză? - S-ar putea, admise doctorul. Analizele nu îngăduie deocamdată un diagnostic precis. Oricum, ficatul lui nu face două parale. Dar de ce întrebi? -Aşa, făcu el evaziv, l-am întâlnit în timp ce urcam la tine. Ultimele cuvinte fură rostite de circumstanţă, ca o explicaţie, de fapt pentru a-şi ascunde gândul ce-i trecuse în 21 — IonGheţie — clipa aceea prin minte. îşi luă rămas bun de la medic şi se îndreptă, parcă fără ţintă, spre biserica reformată. în faţa ei, încetini mersul şi se apropie de parapetul de piatră. Dedesubtul lui, spre stânga, în Oraşul de Jos, se vedea răsărind dintre zecile de clădiri mărunte, cu acoperişuri roşii de ţiglă, cupola semeaţă de oţel şi tablă a casei lui Weiss şi linia zveltă a turnului de cărămidă, săgetând văzduhul. IV O lună încheiată, până la depunerea jurământului militar, Sever rămase consemnat la regiment. Puţinele prilejuri de a părăsi incinta cazărmii fură deplasările pe care le făceau de două ori pe săptămână la câmpul de instrucţie de pe platoul Romanilor, dincolo de cea de a treia poartă a cetăţii. Deşi urma cursurile unei şcoli divizionare, având gradul de elev, ducea în acel început de viaţă ostăşească traiul unor soldaţi de rând: instrucţie la cataramă, şase ore pe zi, dormitoare comune cu câte treizeci de paturi, mâncare de la cazan, la care se adăugau serviciile obişnuite şi corvezile. Veşnic hărţuit, alergând de colo până colo, în urechi cu comenzile răsunătoare ale plutonierilor şi sergenţilor, Sever se deprinse foarte greu cu regimul cazon. Delicat şi puţin rezistent la eforturile fizice, executa mecanic comenzile şi ordinele primite, care i se păreau absurde, cu simţământul apăsător că tot ce i se întâmpla de când îmbrăcase haina militară era imaginar ţinând de o altă ordine a realităţii. Singura persoană pe care o văzu în timpul acesta fu Eugen Herlea. Mai mult ca să-şi încerce norocul, căci nu ştia nimic despre el, îi scrise pe adresa unchiului său, părintele Buteanu din Dărăbanţi. Câteva zile mai târziu, Genu se înfiinţă la poarta cazărmii, zâmbitor şi bine dispus ca întotdeauna. După ce-l lăsă să-şi verse focul, înfăţişându-i chinurile pe care era obligat să le îndure, îl informă că izbutise să pună mâna pe un post de profesor suplinitor la liceul „Mihai Viteazul" din localitate. îşi 22 — Biruitorii — luase o cameră în oraş, dar timpul liber şi-l petrecea mai mult pe la unchiul său Franţisc, unde-l găsiseră rândurile lui Sever. La el avea de gând să-l ducă în prima zi când va primi permisie, pentru a vedea lume şi a mai uita de mizeriile serviciului militar. Aşa cum îi era obiceiul, se ţinu de cuvânt. în ultima sâmbătă a lunii septembrie, auzind că era căutat la poartă, Sever se gândi îndată la Herlea. într-adevăr, acesta îl aştepta în faţa cazărmii, tolănit pe pernele unei trăsuri lăcuite, trasă de o pereche de cai frumoşi, vineţi-rotaţi, care băteau nerăbdători pavajul şi îşi scuturau coamele împletite. - Haide urcă-te! îl invită Genu, mutându-se în stânga. Uite, îţi cedez locul de onoare. Mergem la Dărăbanţi, unchiul Franţisc ne aşteaptă. Mi-a dat cea mai bună trăsură şi cei mai frumoşi cai, anume ca să te duc mai repede. Dă-i drumul, llie! Vizitiul, un ţăran mustăcios, bălan, cu înfăţişare energică, scoase printre buzele ţuguiate un abia auzit ţâţâit, destul ca trăsura să se pună în mişcare. Coborâră în oraş, apoi o luară pe lângă Tribunal înspre piaţă. Trăsura luneca cu repeziciune pe pietrele străzii, purtată pe sus de cei doi armăsari puternici, musculoşi, parcă ar fi fost o coajă de nucă. Pe unde treceau, oamenii întorceau capul după ei. -Toată Alba lulia cunoaşte caii unchiului Franţisc, îl lămuri Genu, cu o mlădiere de mândrie în voce. l-a cumpărat anul trecut cu cincizeci de mii, tocmai la târgul din Lugoj. Sunt de rasă lipiţeană, având şi ceva sânge arab, buni de tras şi iuţi la picior. Mai dă-le nişte bice, llie! Zburară ca vântul pe lângă clădirea Băncii Naţionale şi pe lângă sinagogă, îndreptându-se spre capătul de către Teiuş al oraşului. în dreapta şi în stânga zidurile dispăreau unul după altul, trase în urmă de o mână nevăzută. în câteva minute lăsară în urmă ultimele case şi se avântară pe şoseaua care alerga dreaptă spre orizont. O întinsă câmpie se desfăşura de-o parte şi de cealaltă a drumului, mărginită spre dreapta de sălciile din preajma albiei Mureşului, iar în stânga, în depărtare, de siluetele colţuroase, bizar fierăstruite ale Munţilor Apuseni. 23 — Ion Gheţie — Brumele acelei toamne timpurii păliseră ierburile câmpiei şi împuţinaseră frunzişul bălţat al pomilor de pe drum. La ora aceea a după-amiezii, soarele, coborât spre orizont, mai umplea cu lumină cerul albastru, fără pată. Aerul dulce-călduţ se strecura pe lângă el ca o adiere plăcută. Herlea vorbea neîntrerupt, ca un ghid conştiincios, dând lămuriri asupra a tot ce întâlneau în cale, abatorul, o cruce de piatră răsărită în stânga, turnul de cărămidă roşie al fabricii de ţigle din Suntimbru. Cu o largă rotire spre stânga, trăsura părăsi şoseaua şi se înfundă într-un drum prăfuit de ţară, străjuit de două rânduri de plopi tineri, cu frunze galbene tremurătoare. Primele case îşi arătară în curând feţele văruite în alb sau albastru, cu porţile zdravene, bine încheiate, şi gardurile de scânduri. Undeva în depărtare turla de tinichea a bisericii strălucea intermitent, izbită de razele piezişe ale soarelui. Gândind că se îndreaptă spre casa parohială, situată undeva în preajma bisericii, Sever nici nu băgă de seamă cum trăsura îşi domoleşte mersul şi opreşte în dreptul unei case cu acoperiş de tablă, zugrăvită într-un alb stins aproape de cenuşiu, deosebită prin cele şase ferestre înalte de construcţiile obişnuite de la ţară. Un grilaj de fier, cu o portiţă, o separa în dreapta de o clădire greoaie cu un etaj, având pe toată suprafaţa faţadei numai câteva ferestruici cât pumnul, adâncite în peretele gros, prevăzute cu gratii ruginite. - Haide, coboară, am ajuns! îl vesti Genu, sărind de pe scara trăsurii. Ilie, spune-i domnului părinte că am sosit! Pătrunseră, pe urmele vizitiului, într-o curticică cu câteva straturi de flori şi un dud uriaş în mijloc. Nu fu nevoie ca Ilie să-l anunţe pe părintele Franţisc de sosirea celor doi tineri, deoarece acesta apăru în foişorul ce mărginea casa înspre curte şi le ieşi în cale cu braţele întinse. Din descrierile lui Genu, Sever îşi făurise o cu totul altă imagine despre el, înrâurit, poate, şi de impresia pe care i-o lăsaseră atâţia preoţi de la ţară. La cei patruzeci şi cinci de ani, de curând împliniţi, Francisc Buteanu era unul dintre acei oameni care-şi arată cu 2-4 — Biruitorii — prisosinţă vârsta, dar răspândesc totuşi un aer de voioşie şi de vigoare tinerească. Mai scund de statură, ca şi nepotul său, cu trupul voinic, cam greoi, dar nu gras, avea o figură rotundă, plină, ochi mărunţi, uşor încreţiţi spre tâmple, albaştri-verzui, fruntea înaltă, încadrată de o cunună de păr aspru, cărunt, la fel ca mustaţa scurtă şi smocul de păr ce-i atârna dedesubtul buzei. Un zâmbet vesel, ce pornea mai mult din ochii strălucitori decât de pe buzele groase, îi lumina obrazul cărnos, rumen, de om deprins cu traiul bun. în ciuda vârstei şi a greutăţii, se mişca sprinten, zvârlind puţin picioarele scurte, vânjoase. Era îmbrăcat cu îngrijire într-un surtuc negru, cu pulpanele mai lungi, un fel de redingotă, sub care se zărea obişnuita vestă preoţească, încheiată cu nasturi mărunţi de reverendă până sub gulerul rotund de celuloid, de o albeaţă fără cusur. - Bine aţi venit! Bine aţi venit! îi întâmpină el. De un sfert de ceas mă tot plimb de colo până colo aşteptând să sosiţi. Mă chiar întrebam dacă mişelul de Mie nu s-a rătăcit în drum spre Bălgrad în vreo crâşmă... Vizitiul, aflat la câţiva paşi, îşi dezveli dinţii rari, îngălbeniţi de tutun, într-un zâmbet de om care se ştie deasupra tuturor bănuielilor. - Mă bucur din suflet că te cunosc, iubite domnule Henţia şi că am plăcerea să te primesc în modesta mea casă! îşi salută părintele musafirul, plecându-se puţin în semn de respect asupra mâinii întinse a acestuia. De ani de zile Genu îmi vorbeşte de Dumneata şi-ţi dai seama cât de mult doream să te văd cum arăţi. Am avut onoarea să-ţi cunosc părintele, regretatul de noi toţi vicar al Silvaniei, în 1918, la adunarea din cetate de la Alba lulia, când ne-am numărat amândoi printre delegaţi. Sever murmură câteva cuvinte de circumstanţă, intimidat de deferenţa neobişnuită ce i-o arăta acel bărbat mult mai în vârstă decât el. îl stingherea puţin şi uniforma militară, cu care nu se deprinsese nici măcar între zidurile cazărmii, darămite în afara lor. 2-5 — Ion Gheţie — - la nu-l mai domni atâta, unchiule, interveni Genu, luând braţul prietenului său (observase stânjeneala acestuia şi se străduia s-o risipească). Spune-i pe nume, cum îmi spui şi mie, că nu se supără el, dimpotrivă... Doi câini de vânătoare, un prepelicar şi un setter, năvăliră dinspre fundul curţii şi-i înconjurară sărind şi hămăind, gata-gata să-i răstoarne. Aerul de jovialitate şi de mulţumire se şterse din senin de pe trăsăturile părintelui Franţisc. - Toadere, Dumitre, unde sunteţi, mânca-v-ar luparea! îşi muştrului el slugile, care se iviră pe urmele câinilor. De câte ori să vă spun că atunci când aştept oaspeţi câinii trebuie legaţi? Hai, Greta, Trie, marş! Vreţi să păţesc ca acu-s trei ani, când Greta a sărit asupra vlădicului şi i-a pus labele în piept? Dar supărarea îi trecu îndată şi obrazul i se lumină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. - Poftiţi, poftiţi! îi invită el cu mâna întinsă spre foişorul împodobit cu trofee vânătoreşti. O să staţi în odaia de oaspeţi, e mai izolată şi ferită de zgomot. îi conduse într-o cameră pătrată, cam întunecoasă, cu mobilă greoaie şi trainică. O oglindă cu ramă de stejar afumat se pleca deasupra spălătorului cu placă de marmură, pe care se aflau un lighean şi o cană de porţelan, acoperită cu un şervet brodat. Un miros de aer închis, ca în odăile cu mobilă veche, unde se aeriseşte rar de groaza muştelor, se strecură în nările lui Sever. - Dar mătuşa Măriţi unde e, ce face? se interesă Genu, care, simţindu-se ca acasă, îşi dăduse jos vestonul. - Mătuşă-ta nu se simte prea bine, răspunse unchiul său, cu o scurtă încruntare a sprâncenelor. O cam doare capul şi s-a întins să se odihnească. Ei, acum spălaţi-vă şi scuturaţi-vă, căci pe drum veţi fi înghiţit destul praf. îşi scoase ceasul de aur, cu lanţ dublu, de la vestă. Cina e peste un ceas, la şapte, ca de obicei. Până atunci mai plimbă-l pe domnul Henţia şi arată-i casa şi cele din jur. Eu merg să-mi întâmpin oaspeţii. Parcă am auzit roţile unei trăsuri. 26 — Biruitorii — într-adevăr cei doi tineri zăriră în cealaltă parte a curţii o trăsură străină, vopsită în galben, cu un singur cal. O luaseră de-a lungul foişorului, pe lângă ghivecele cu salvie şi muşcată aşezate între stâlpii de piatră. La capătul galeriei, pe treptele tocite ale pivniţei, o fată de douăzeci-douăzeci şi doi de ani urca păşind cu grijă, în braţe cu o oală mare, albastră. - Uite-o şi pe iubita mea soră! exclamă Genu, oprindu-se în capul scărilor. O mai cunoşti? S-a schimbat mult în aceşti patru ani! - Vai de mine şi de mine! exclamă tânăra, care rămase ţintuită locului pe una din trepte. Cum m-aţi găsit! Lenica era îmbrăcată într-o haină de casă veche din stambă înflorată, iar în picioare purta nişte papuci de catifea albastră, cu ciucuri albi. în părul strâns în grabă într-o pieptănătură fără pretenţii, i se încurcaseră câteva pânze de păianjen luate de pe tavanul beciului. Voi instinctiv să se aranjeze, dar oala grea de tuci o împiedica să facă vreo mişcare. Se scuză îndată, mai mult pentru Sever, că, ocupată cu treburile casei, n-a prins de veste de sosirea lor şi uite cum le-a ieşit în cale! - Acum pe mine vă rog să mă scuzaţi, zise ea, dar mă aşteaptă la bucătărie. Se întoarse zâmbind spre Sever: îmi pare bine că ne-am revăzut. O să vorbim mai târziu. Dispăru în grabă, nu atâta pentru a ajunge la timp în bucătărie, cât pentru a nu rămâne în ţinuta aceea neglijentă în faţa tânărului pe care abia îl cunoştea. - Cât de mult s-a schimbat! observă Sever, cu ochii după ea. Era să n-o recunosc. Trebuie să aibă vreo douăzeci şi unu - douăzeci şi doi de ani... - Douăzeci şi trei, preciză Genu. E cu trei ani mai tânără ca mine. S-a făcut frumuşică, nu-i aşa? Păcat că nu prea are timp să-şi vadă de ale ei... Toată casa îi stă pe umeri. Mătuşa Măriţi, de când şi-a pierdut auzul, a căzut într-un fel de melancolie, cu zile bune şi zile rele, ca toţi bolnavii de nervi. Nu e uşor să te înţelegi cu ea. Străbătură curtea întinsă, cutreierată de zeci de păsări, găini, raţe, curci, pe lângă pătulele înalte, pline cu ştiuleţi de 27 — Ion Gheţie — cucuruz şi intrară în grajdul cu tavan scund. în lumina împuţinată, pătrunsă prin cele două ferestre înguste, mai mult ghiciră siluetele celor patru cai, care sforăiau împrăştiind firele de fân în fundul ieslei. Mai încolo, o pereche de boi şi două vaci de lapte, întinşi pe podeaua groasă de lemn, rumegau nepăsători. Un miros aspru-înţepător, de fân încins şi de bălegar, spânzura în aer, ca o boare caldă. Sever crezuse că vizita s-a sfârşit, dar Genu îl scoase pe o uşiţă în dosul grajdului, unde se trezi într-o nouă curte, la fel de întinsă ca acea pe care o părăsiseră. Stoguri uriaşe de paie ticluite cu pricepere se înşirau în mijlocul ei. Pe laturi, prin şoproane, o maşină de treierat, alta de semănat, câteva pluguri şi alte unelte, toate în bună stare şi orânduială. Abia aici începea grădina, plantată cu pruni şi peri, al cărei capăt se pierdea prin rămurişul pomilor. - Da, întări Genu, pe când se înapoiau, unchiul Franţisc are o avere frumoasă. Aproape o sută de iugăre de pământ de cea mai bună calitate, o tablă întreagă, dincolo de Ampoi, în hotarele Miceştilor. Nu mai vorbesc de cele douăzeci de iugăre ale eclejiei şi nici de cele patru iugăre de vie, care dau un vin cum numai la Şard şi la Cricău se mai găseşte. Ce bani ar putea scoate din pământul acesta, dacă i-ar sta în minte să se îmbogăţească! Dar totul i se scurge printre degete şi până la urmă nu-i rămâne nimic. în douăzeci de ani de când stăpâneşte moşia n-a agonisit nimic, în afara casei pe care o cumpărat-o la Alba lulia. Ba au fost ani când a fost nevoit să se împrumute de la bănci. Via dă peste opt sute de ferii de vin şi totuşi se întâmplă uneori să nu-i ajungă. Pe ce se duc atâţia bani? Ştiu şi eu? N-am ţinut o socoteală şi nici unchiul cred că n-ar fi în stare să-ţi spună. Lăsând la o parte câte o cheltuială nesăbuită cum a fost cumpărarea celor doi armăsari la un preţ cu care putea lua cinci, totul se duce pe casă. Cum ţi-am spus la Viena, la Dărăbanţi, din prima până în ultima zi a anului, e un singur şi nesfârşit ospăţ. Toată lumea din oraş şi din împrejurimi se perindă pe aici. Oricând ai nimeri, găseşti un tacâm la masă. 28 — Biruitorii — Să nu crezi cumva că unchiul mănâncă şi bea cine ştie cât... Plăcerea lui cea mare, adevărata plăcere, sunt prietenii... Cu ei e în stare să rămână în jurul mesei povestind despre una şi alta de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. încolo îşi vede cu stricteţe de îndatoririle preoţeşti şi îşi lucrează cu pricepere pământul. Dar nu sunt eu cel chemat să-l judece! Viaţa poate fi trăită în nenumărate feluri. Nici eu nu sunt, poate, cu totul altfel zidit, nu-i aşa? Când ajunseră din nou în curtea din faţă, lângă trăsura galbenă cu un cal se înşirau alte trei. în casă se aprinseră lumânările. Un zvon de voci bărbăteşti, de râsete şi de îndemnuri gălăgioase răzbăteau prin uşa întredeschisă a salonului. - Vino, să intrăm şi noi, îl îndemnă Genu. V Sever se trezi pe la opt, buimac, cu o senzaţie de greutate şi de oboseală cuibărită în oase. îl încerca o durere surdă de cap, ochii îl usturau, iar în măruntaie îi stăruia un gol nesfârşit amestecat cu o uşoară greaţă. Ca prin vis îşi aminti că în ajun stătuse la masă până la miezul nopţii, că băuse prea mult. Unele din întâmplările serii i se luminară în minte, altele rămâneau ascunse în ceaţă. Numai de n-ar fi spus sau n-ar fi făcut ceva nelalocul lui în faţa atâtor oameni străini. Din felul cum începuseră, nu se putea bănui că spiritele se vor încinge într-atât. în salon şi apoi în prânzitor se vorbise mai mult despre apropiata adunare populară convocată de luliu Raţiu la Alba lulia, de la care aşteptau cu toţii venirea la putere a partidului naţional. Ai fi putut crede că te afli la o întrunire politică, nu la o cină între prieteni. E drept că erau toţi naţionalişti înflăcăraţi, în frunte cu lancu Pop, preşedintele organizaţiei judeţene şi unul din oamenii de încredere ai lui Raţiu. Pe nesimţite, discuţia lunecă asupra altor subiecte. Slujnicele aduceau noi şi noi feluri de mâncare, căni cu vin făceau tot — Ion Gheţie — mai des înconjurul mesei. Sever se simţea bine, descătuşat, uitase de armată şi de toate relele din lume. în jurul lui se spuneau glume, se ţineau toasturi. Părintele Franţisc îi pusese să povestească, pe el şi pe Genu, întâmplarea cu profesorul von Toldy. Se emoţionară până la unul, felicitându-i pe cei doi eroi. Virtus romana rediviva!1. La propunerea nu ştiu cui, mesenii se angajară solemn să-l trimită pe Genu în toamna următoare la Viena, pe spesele lor, ca să-şi ia doctoratul şi să-l înveţe minte pe ungurul înfumurat. Se produse un entuziasm general, Sever fu îmbrăţişat de vecini, bău cu ei per tu. Cineva din celălat capăt al mesei, pe care nu-l vedea, declară foarte războinic că va trebui să intrăm încă o dată în Budapesta şi să agăţăm opinca valahă în vârful monumentului milenar pentru ca ungurii să se înveţe minte. Apoi totul i se învălmăşi în cap, în jurul lui răsunau râsete şi clinchet de pahare. îşi spunea mereu că a băut prea mult şi trebuie să se oprească. Un vecin îi şopti la ureche nişte cuvinte de neînţeles, care însă i-o amintiră tulburător de viu pe Mica Lobonţ în seara petrecerii de la hotelul „Regent", când fusese pentru prima oară a lui. Din fericire se făcu 12, iar părintele Buteanu îşi acoperi paharul cu palma, declarând că e silit de canoane să servească liturghia pe inima goală şi că, spre marele său regret, nu le mai putea ţine tovărăşie. Urmă un huruit prelung de scaune date la o parte, exclamaţii de rămas bun, pocnete de bici. Nu-şi mai aducea aminte cum a ajuns cu Genu în camera de oaspeţi. Se răsuci cu greutate spre stânga. Locul de lângă el era gol. Se aşeză cam ameţit pe dunga patului, cu capul în mâini, încercând să-şi limpezească gândurile. Acolo îl găsi câteva minute mai târziu Genu, care se înapoiase să vadă dacă nu s-a trezit. - Haide, sus! îl îndemnă el cu voioşie, dând draperiile la o parte. Ai dormit destul, e trecut de opt! Dar ce-i cu tine, nu te simţi cumva bine? - Nu sunt în apele mele, răspunse mohorât Sever de pe marginea patului. Mă cam doare capul şi nici cu stomacul nu stau prea bine. 1 Virtutea romană a reînviat! (lat.) 30 — Biruitorii — Genu râse cu înţelegere. Trecuse şi el prin asemenea încercări şi nu numai o singură dată. - Nu-i nimic, îl asigură el, aşa e a doua zi dimineaţă după o petrecere. Eşti mahmur, cum spun regăţenii. Vinurile unchiului Franţisc sunt tari şi înşelătoare. Ai tot bea din ele până simţi că mai mult nu se poate. Vino să te speli! îi turnă el însuşi din cana acoperită cu şerveţelul brodat. Apa rece îl mai învioră. La sfatul lui Genu, se frecă bine cu prosopul pe piept şi pe braţe, ca să-şi pună sângele în mişcare. Senzaţia de sfârşeală şi durerea de cap se mai domoliră. Numai golul din stomac continua să-l sfredelească fără încetare. Fu condus într-o cameră de dimensiuni mai mici, cu masa aşternută pentru micul dejun, înconjurată de jilţuri şi canapele îmbrăcate în catifea verde, puţin cam uzate. Perdele albe de pânză topită, cu dantele şi ajururi, acopereau unica fereastră. O lampă de porţelan, de o formă puţin obişnuită, întruchipând o corabie, spânzura deasupra mesei, ţinută în echilibru de nişte contragreutăţi, montate pe un scripete, asemenea celor de la vechile pendule. Din dosul uneia dintre uşi se auzeau nişte voci femeieşti şi pocnetul mărunt al unor paşi care alergau de colo până colo. - Lenică! strigă Genu. Ne dai ceva de mâncare lui Sever şi mie? Suntem amândoi morţi de foame! Lenica apăru îndată cu o mare tavă de metal smălţuit, încărcată cu de toate. Era de astă dată îngrijit îmbrăcată, într-o bluză de mătase albă şi o fustă de stofă cafenie, cu părul pieptănat în două mari plete ce-i atârnau deasupra umerilor. Işi dăduse cu ruj pe buze, iar în picioare încălţase pantofi negri, cu toc înalt. - Bună dimineaţa! îi salută ea cu un zâmbet adresat amândurora. Vă tot aştept cu masa întinsă de la opt. Cum aţi dormit? La vederea mâncării, Sever fu răscolit de vechea greaţă. Luă o felie de pâine din coşul de nuiele, întinse un strat din untul de bivoliţă, dar se opri înainte de a fi muşcat din ea. Nu se simţea în stare să pună nimic în gură în dimineaţa aceea. 3i — Ion Gheţie — - Sever nu prea e în boii lui, a cam băut aseară, zâmbi Genu, observându-l că s-a făcut palid la faţă. Hai, soră dragă, să ne facem milă de el şi să-l vindecăm! Ai toată încrederea în ea, e pricepută, a mai vindecat pe mulţi de când e în casa unchiului Franţisc! Fata băgase şi ea în seamă posomoreala întipărită pe chipul musafirului. Reveni din camera alăturată cu o sticlă în care, după spusele ei, se găsea vinars de trevere. De voie, de nevoie bolnavul trebui să dea duşcă păhărelul umplut ochi. Băutura foarte tare, arzătoare, îl scormoni până în fundul măruntaielor. O clipă crezu că i se va curma răsuflarea. Ca prin minune, când se socotea pierdut, se simţi dintr-odată uşurat, cu golul din stomac schimbat într-o senzaţie mistuitoare de foame. - Trebuie să mănânci acum de toate dacă vrei să te faci bine, îl sfătui foarte serioasă fata. Uite, ai aici caş, Kaiserfleisch, ouă. După ce te saturi, îţi dau o cană mare cu lapte. Apă să nu bei deloc, oricât ţi-ar fi de sete. Sever se apucă să îmbuce, întâi şovăitor, apoi cu o poftă din ce în ce mai mare. - Ei, vezi că n-ai murit şi te-a vindecat Lenica? îl tachină Genu, făcându-i cu ochiul. La prânz vei putea bea tot atâtea pahare ca aseară, fără a mai păţi nimic, îţi garantez eu. Se întrerupse din mâncare ca s-o întrebe pe Lenica, care se înapoia din bucătărie. - Dar unchiul unde e? - Apoi unchiul a plecat de mult la biserică, îi răspunse fata. Ştii doar că duminică slujeşte utrenia la opt şi apoi spovedeşte. Genu clătină capul în semn că-şi aminteşte de îndatoririle unchiului său: - Aţi hotărât ceva cu mutarea la Alba lulia? Pe când o faceţi? - Ştiu şi eu? făcu Lenica, ocupată să strângă masa. Dacă ar fi după mine, am pleca în săptămâna ce vine, la 1 octombrie. Dar unchiul vrea să rămână până la storsul strugurilor şi cu siguranţă aşa va fi. — Biruitorii — - Nici nu mă mir, replică Genu, care-şi cam lua sora peste picior. începe sezonul de toamnă cu sindrofii, baluri şi reprezentaţii teatrale, de la care domnişoara nu are voie să lipsească, dacă vrea să se mărite! Buba Roşea abia aşteaptă să vă întâlniţi. Oare mă iubeşte şi acum ca pe vremuri? Fata roşi şi-i aruncă fratelui ei o privire de reproş, care-l făcu să tacă. -Vorbele astea, Genule, puteai să nu le mai spui, îi reproşă ea supărată. Mă faci să-mi pară rău că odată ţi-am arătat prea multă încredere. Sfârşi de strâns masa şi dispăru pe uşa dinspre bucătărie. - Tare-i aprigă sora asta a mea, deşi nu pare! comentă Genu după ieşirea fetei. Nu e din acelea ce se lasă bătută cu una cu două. Dar, lasă, îmi voi lua eu revanşa! îi explică lui Sever că de câţiva ani, pentru a-i da prilejul să mai iasă în lume, unchiu-său Franţisc se muta în fiecare toamnă în oraş, unde rămânea până spre primăvară după prinderea postului mare. - Dar, â propos de fete, îşi aminti el. Ai vreo veste de la Edith? - Nici una, răspunse el evaziv, l-am scris abia zilele trecute. Cuprins de nevoia de a se destăinui, îi mărturisi că a ezitat vreme îndelungată înainte de a-i scrie. Departe de ea, îşi dăduse seama mai bine cât de puţine şanse aveau de a se mai vedea. Ar fi trebuit să se întâmple o minune ca dorinţa lor de a se întâlni să se îndeplinească. Corespondenţa ar fi prelungit fără rost nişte speranţe deşarte. - Aşa e, încuviinţă Genu, dar mai ştii? Asemenea minuni se mai petrec uneori şi astăzi. Lenica se înapoie peste un sfert de ceas. îmbrăcase o jachetă scurtă din acelaşi material cu fusta, iar în cap îşi pusese o pălărie verde, cu boruri înguste. în dreapta înmănuşată ţinea ° carte de dimensiuni mici, legată în negru. - Voi ce faceţi? se interesă ea, trăgându-şi mănuşile. Nu vă duceţi la biserică? Au tras clopotele a doua oară. ~ Eu o să merg mai încolo, pe la sfintele sfinţilor, glumi Cenu. Ştii doar că nu mă usuc de dorul cădelniţii şi al 33 — Ion Gheţie pricesnelor. în schimb ţi-l dau pe Sever. Gardată de un aşa falnic viitor ofiţer, eşti în deplină siguranţă. Mai mult mă tem pentru el, nu-i va fi uşor lângă o fată care a sucit capetele atâtor băieţi, ba a trimis la plimbare şi un logodnic! Urmăriţi de privirile lui Genu, ieşiră pe portiţa de fier în stradă şi o luară spre podul de peste Ampoi. De o parte şi de alta a drumului, casele îi întâmpinau cufundate în liniştea dimineţii de duminică. Toată lumea plecase din vreme la biserică. Doar ici-colo, în spatele gardurilor înalte, cu culmi de şindrilă, se auzea câte o uşă trântită sau un crâmpei depărtat de vorbă, dovadă că satul nu fusese în întregime părăsit. - Ar fi putut şi Genu să vină măcar acum odată cu noi, observă Sever, pe când treceau prin faţa postului de jandarmi. - Sigur că ar fi putut, întări fata cu o voce înăbuşită ce trăda o frământare lăuntrică. Numai că lui îi place să facă altfel decât ceilalţi, ca să arate, vezi - Doamne, că nu e orişicine. Mă întreb uneori dacă necredinţa lui nu se află mai mult în vorbe decât în convingere. E oare cu putinţă ca un băiat înzestrat cu atâtea calităţi ca el să trăiască fără credinţă? - Sunt destui oameni şi tocmai dintre cei mai inteligenţi care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu sau o tăgăduiesc de-a binelea. - Asta aşa e, recunoscu Lenica, dar eu altceva am voit să spun. Şovăi o clipă neştiind dacă va izbuti să se facă înţeleasă explicând un lucru atât de simplu şi totuşi atât de greu de exprimat. Renunţă până la urmă, nu înainte de a-l întreba dacă el e credincios. întrebarea îl găsi nepregătit pe Sever. Voi să răspundă, dar îşi dădu seama cât de nepotrivită ar fi o discuţie despre un asemenea subiect în cele câteva minute pe care le mai aveau până la biserică. - Da, cred, zise el, mai mult ca să n-o supere. în viaţă trebuie să crezi în ceva mai presus de tine. Fără credinţă viaţa nu are nici un sens. O femeie măruntă, legată la cap cu o năframă neagră, având pe umeri o broboadă de aceeaşi culoare trecu pe lângă 34 — Biruitorii — ei murmurând un abia desluşit „lăudat să fie Isus" Fata răspunse cu „în veci amin!" şi-i explică lui Sever că în Dărăbanţi şi în satele din jur aşa se salută oamenii când se întâlnesc. Sever cunoştea formula, care reproducea vechiul „laudetur" al romano-catolicilor, dar numai ca adresare a credincioşilor către parohul lor. Nu avură timp a vorbi despre aceasta, deoarece, ocolind spre dreapta se treziră deodată în faţa bisericii satului, albă, cu ferestre ţuguiate şi turn pătrat. Clopotele se porniseră pentru a treia oară, vestind începerea slujbei. Ca şi cum s-ar fi înţeles, grăbiră amândoi paşii, împinşi de dorinţa nelămurită de a nu ajunge prea târziu înăuntru. Prin poarta de fier a împrejmuirii pătrunseră în curtea bisericii. Scurta alee, mărginită de câţiva tei rămuroşi, era măturată cu grijă. Printre trunchiurile copacilor se zăreau, nu departe de zidurile clădirii, câteva cruci de piatră, roase de vreme, care străjuiau mormintele unor foşti preoţi ai bisericii. Pe uşa înaltă de stejar răzbeau înăbuşite frânturi de cântec bisericesc. In naos stăruia o căldură lâncedă, încropită şi un miros vag de feştilă arsă. Câteva capete se întoarseră la intrarea lor. Lenica se închină şi, strecurându-i o privire, merse să se aşeze într-o bancă din faţă a rândului rezervat femeilor. Sever rămase în picioare în spatele ultimei bănci din dreapta. Un bărbat înalt, cu mustăţi, se ridică îndată şi-l îmbie să se aşeze. El însă rămase în locul său, chiar după ce invitaţia îi fu repetată cu insistenţă. Nu mai intrase de mult într-o biserică, iar slujbă românească nu-şi amintea să fi ascultat dinaintea plecării la Viena. Se simţi de aceea oarecum stingherit, mai ales că bănuia curiozitatea celor din jur de a afla cine e tânărul îmbrăcat milităreşte, care o însoţise pe nepoata preotului. în acelaşi hmp era stăpânit de uşoara tulburare a celui ce a lipsit de undeva vreme îndelungată, şi descoperă din nou chipuri şi obiceiuri familiare. 35 — Ion Gheţie — Se oficia prima parte a liturghiei, proscomidia, iar preotul se afla în altar, în odăjdii galbene, cusute cu fir de aur, şi citea din cartea aflată în stânga sa cu mâinile ridicate. Glasul său sosea din depărtare, scăzut parcă de peretele înalt, cu nenumărate icoane, al catapetesmei. Răspunsurile dascălului, un bărbat voinic, cu părul cărunt, îmbrăcat orăşeneşte, aşezat în strana din dreapta, păreau că reiau cuvintele împuţinate ale preotului şi le întăresc, pentru a le face înţelese de către poporeni. Se sfârşi proscomidia şi părintele Buteanu se arătă în uşa împărătească a altarului, cu cădelniţa în mână. Toată biserica ca un singur om se ridică în picioare. „Cădire aducemu-ţi, Hristoase, Doamne, Domnul nostru" rosti clericul cu voce plină, împrăştiind cu mişcări egale valuri vinete-alburii de tămâie. „Domnului să ne rugăm", răspunse din strană dascălul. Părintele se înapoie în altar, iar credincioşii se aşezară. Din locul lui, Sever îşi plimbă ochii asupra şirurilor de bărbaţi şi de femei care ascultau în tăcere, cu o anumită reculegere, antifoanele cântate într-o limbă pe care o pricepeau, deşi nu-i pătrundeau înţelesul mai adânc, căci nu era a lor, ci a bunicilor şi a străbunicilor lor. Se primeniseră şi îşi îmbrăcaseră hainele de sărbătoare. Bărbaţii, raşi proaspăt, cu părul pieptănat, purtau cămăşi curate, cu guler îngust şi nasturi albaştri de sidef, brăcinare late, bătute cu ţinte, şi cioareci de pănură gălbuie, flocoasă. Unii dintre ei, îndemnaţi de dimineaţa rece de toamnă, îşi luaseră sumane. De cealaltă parte, femeile aveau capetele acoperite cu năfrămi înflorite de catifea, iar pe umeri broboade cu ciucuri lungi, înfoiaţi. Singure fetele stăteau în capul gol, arătându-şi cozile şi conciurile, cu pieptene galbene de os înfipte în ele. Cu mâinile împreunate pe pupitrul băncii, ascultau atente cuvintele din altar sau se rugau, şopocăind din buze. Bărbaţii, cu trupurile ostenite de truda unei săptămâni, îşi ţineau mâinile bătătorite pe genunchi şi parcă somnolau, clipind câteodată din ochii pe jumătate închişi. 36 — Biruitorii — Părintele Francisc se arătă din nou în faţa uşii împărăteşti ca să citească Evanghelia. Credincioşii îngenuncheară. Un răpăit surd de scândură izbită străbătu biserica de la un cap la altul. Undeva în înaltul naosului, câteva raze de soare pătrunse pe ferestre răscoleau fumegarea vineţie a fumului de tămâie ce atârna ca un cearşaf gros deasupra capetelor. -Să ascultăm cuvintele sfintei Evanghelii de la Luca, pace tuturor, glăsui părintele Francisc, învârtind o filă a cărţii deschisă pe tetrapod. - Şi spiritului tău, aliluia, răspunse dascălul. - Odată, fiind Isus într-un loc şi rugându-se, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui i-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi loan pe ucenicii lui..." Discuţia cu Lenica în drum spre biserică, prezenţa sa după atâta vreme la liturghie, cuvintele Evangheliei citite de preot, îi readuseră în minte, nespus de viu, disputele înverşunate cu sine însuşi în legătură cu problemele credinţei, întinse din toamnă până târziu în primăvară: lectura cărţii lui Renan, zecile de întrebări rostite în căutarea unor răspunsuri mântuitoare, încăpăţânarea de a le urmări în tratate aride de filosofie şi, în sfârşit, revelaţia din biserica din Franzenstrasse, când preotul bătrân şi înfrigurat, citise, parcă anume pentru el, parabola talanţilor. Se liniştise atunci, ieşind din biserică, convins că a descoperit adevărul pentru tot restul zilelor, încălzit de această credinţă, care era de fapt mai mult o speranţă nelămurită, îşi părăsise lunga însingurare şi se amestecase cu oamenii, pe lângă care trecuse până de curând temător. îşi trăise din ziua aceea mai intens viaţa, se bucurase din adânc şi se întristase la fel, dar trăise oare şi mai bine? Abia aici, în biserica aceasta de ţară, având amestecaţi ,rnprejur oameni senini în credinţa lor simplă, îşi dăduse seama că, în ascunzişul sufletului, aşteptase în toţi aceşti ani o nouă revelaţie care să-l împace cu cel ce fusese odată, înapoindu-i credinţa pierdută. 37 — Ion Gheţie VI Din ziua vizitei la Antalffy, nu trecu un prilej ca Helena să nu-i vorbească sau măcar să-i amintească lui Victor, într-un fel sau în altul, de însurătoare. Ştia ea prea bine cum să-l ia, cu tact şi cruţare, ca nu cumva să-l întărâte şi să dea greş acolo unde voia să izbândească. Se înţelege că aduse vorba, de câte ori crezu că e bine, de cazurile triste din familia lor, despre luliu şi despre bietul Şandru, care, iată, a ajuns neom şi trăieşte pe altă lume. Aminti apoi că tinereţea nu e veşnică, ci trecătoare, asemenea unei păreri, iar bătrâneţele se apropie cu paşi de lup, ca să te înhaţe când te aştepţi mai puţin. Vine vremea când un bărbat trebuie să se aşeze la casa lui. Burlăcia nu e viaţă adevărată, oricât de comodă şi de tihnită ar fi. Nu degeaba spune lumea că un holtei trăieşte ca un domn şi moare ca un câine. Victor o lăsa să vorbească, prefăcându-se că nu înţelege încotro se îndreaptă aluziile, deşi la ultimele ei cuvinte tare îi mai venise să replice că şi despre bărbaţii însuraţi se spune că trăiesc ca nişte câini, numai moartea fiindu-le ca a domnilor. Se mulţumi s-o asculte în tăcere, deşi în sinea lui era pe jumătate convins. Mai mult decât predicile Helenei, discuţia cu Antalffy îl pusese pe gânduri. De altfel, după despărţirea de Eva, viaţa de unul singur i se înfăţişa, pe zi ce trece, tot mai searbădă, lipsită de haz. Avusese destul din toate, venise vremea să isprăvească. Nopţile pierdute în vară mai mult îl întăriseră în această convingere decât îl depărtaseră. Cu toate că reluase legătura cu Catiţa Martin, care-i aşteptase cu sufletul pe buze întoarcerea, era tot mai înclinat să-i dea dreptate mamei sale şi să se declare învins. Aşa s-ar fi şi întâmplat, şi încă destul de curând, dacă n-ar fi intervenit, în mod cu totul neaşteptat, moartea lui Şandru. Citind telegrama, Helenei nu-i veni să-şi creadă ochilor. E drept, Şandru era mai mult o umbră, dar nimic nu îngăduia să se bănuiască o asemenea stingere grabnică. în vară, cu prilejul 38 — Biruitorii vizitei la Gherla, Helena fusese surprinsă de marea lui slăbiciune. Arăta atât de pierit, încât în primele momente se întrebase cum de e în stare să se ţină pe picioare. Pielea, lucioasă ca oglinda, i se uscase pe mâini şi pe umerii obrajilor, degetele i se lungiseră, osoase şi străvezii. Albise cu desăvârşire la nici patruzeci şi patru de ani şi îşi ţinea gura veşnic căscată într-o expresie de uimire tâmpă. Nu-I mai interesa nimic, părăsise de mult copierea, cu litere de o şchioapă, a poeziilor lui Goga. De la moartea mamei sale nu mai cobora nici măcar la parter. Mânca însă cu poftă, hrănit de Cornelica şi îşi făcea de lucru cu tot felul de fleacuri, ca de pildă încheierea şi deschiderea la nesfârşita hainei şi a pantalonilor sau azvârlirea cu cocoloaşe de hârtie în vaza goală din mijlocul mesei. în zilele frumoase ieşea, sprijinit în baston, în balconul din dosul casei. Ceasuri în şir se pierdea în contemplarea absentă a pomilor şi a florilor din grădină. Sfârâitul aripilor unei păsări sau apariţia unui fluture îl smulgeau din apatie. Brusc înviorat, scotea scurte sunete guturale şi se sălta din fotoliul de răchită, cu mâna întinsă, parcă ar fi vrut să prindă zburătoarele ce-i treceau pe dinainte. Aşa se scurgeau săptămâni în şir. Apoi, deodată, arăta semnele unei mari agitaţii. Vorbea incoerent despre plecare, scotea de sub pat un geamantan prăpădit de carton şi-l burduşea cu obiecte de îmbrăcăminte luate la întâmplare. Cu pardesiul pus şi cu pălăria în cap, făcea nenumărate drumuri până la geamul dinspre stradă. „Vine, vine!" îl auzea murmurând Cornelica, singura care reuşea să priceapă crâmpeie din bâiguiala sa. Aştepta desigur pe cineva care întârzia să sosească. Pe cine anume, fu peste putinţă să se afle. Starea de tulburare dura două-trei zile, timp în care erau cu ochii pe el, ca nu cumva să o ia razna. Apoi uita de plecare, Cornelica desfăcea geamantanul, iar el revenea la comportarea obişnuită. Helena plecă îndată la Gherla cu trenul împreună cu Victor, li însoţiră în ultima clipă Mărioara şi Vaier. Degeaba o sfătui Pe fiică-sa să rămână, ca să nu se expună în poziţia sa emoţiilor 39 — Ion Gheţie — de neocolit într-o împrejurare ca aceea. Mărioara ţinu morţiş să ia parte la înmormântare, arătând că de la Gherla are de gând să se abată la Cluj, pentru a-l consulta pe profesorul Păcurariu. Foarte grijuliu, de când cu sarcina, Vaier nu voi s-o lase singură cu nici un preţ. - Ce-a fost, cum s-a întâmplat? fură primele cuvinte ale Helenei când se trezi în faţa tatălui său. Când a murit? Canonicul părea mai afectat de nenorocire decât voia să se vadă. Era tras la faţă, cu pungi sub ochi, iar nodul gâtului, proeminent, i se ridica mereu sub gulerul prea larg de celuloid. - Ieri dimineaţă, zise el, desprinzându-se din braţele fiicei sale. Aceasta crezu că va primi răspuns şi la cea dintâi întrebare, dar tatăl ei se mulţumi să adauge: Aşa a fost voia Domnului! înconjurată de copii, Helena stătu vreme îndelungată în faţa catafalcului ridicat în holul de la parter. Auzea în spatele ei suspinele Mărioarei, impresionabilă ca de obicei, şi hohotele gâtuite ale Cornelichii, care nu-şi găsea liniştea. O undă de înduioşare o învălui zărind figura trasă, albă - pământie, a lui Şandru şi cele două mâini, nefiresc de lungi, împreunate pe piept. Ochii care cuprindeau în ei chipul celui pierdut rămaseră însă uscaţi, fără o lacrimă. Judecând cu mintea limpede, era mai bine că Şandru se dusese, căci de mult nu mai era om. Plecând, se scăpase de povara propriei fiinţe şi-i mântuise şi pe ceilalţi de o greutate tot mai anevoie de purtat. Cu aceste gânduri, voi să se retragă, când prin dantela giulgiului i se păru că observă ceva neobişnuit în felul cum fusese pieptănat mortul deasupra urechii stângi. Se plecă cu grijă, stânjenită de jerbele de flori, şi descoperi cu spaimă o rană întinsă, pe care se mai zăreau urme de sânge închegat. - Dar ce s-a întâmplat de s-a lovit aşa de rău? întrebă ea în şoaptă, întorcându-se spre Cornelica. Aceasta bâigui câteva vorbe confuze despre o căzătură şi se grăbi să dispară din încăpere. Trebui să se adreseze tatălui ei ca să afle împrejurările exacte ale morţii lui Şandru. Nu 40 — Biruitorii — fusese la mijloc boala lui veche, cum crezuse şi era de aşteptat, ci un sfârşit năprasnic. în ajun, cum vremea se anunţa frumoasă, Şandru ceruse Cornelichii, cu bolborositul lui greu inteligibil, să fie scos pe balcon. Aceasta îi îndeplinise dorinţa, apoi coborâse jos, unde o aştepta croitoreasa, angajată ca în fiecare toamnă să repare rufăria. Un ceas mai târziu, când reveni în camera lui Şandru, găsi balconul pustiu. O spaimă de moarte o cuprinse la gândul că frate-său, gata îmbrăcat, părăsise casa, chemat de necunoscutul a cărui venire o pândea de atâta vreme. împreună cu bătrânul Bodea şi cu vechea lor servitoare ieşiră în stradă şi întrebară trecătorii şi vecinii. Nimeni nu-l văzuse plecând. înapoiaţi în casă, răscoliră fiecare ungher din pivniţă până în pod. Abia la urmă ieşiră în balconul unde-l lăsase Cornelica. De acolo, de sus, îl zăriră întins pe spate, cu braţele în cruce, într-un lac de sânge, printre straturile de flori ale grădinii. Atingând pământul, capul i se izbise de una din cărămizile smălţuite ce înconjurau răzoarele de flori. - Doamne sfinte, murmură îngheţată Helena, te pomeneşti că s-a sinucis! - Să nu cumva să-ţi iasă din gură asemenea vorbă necugetată! o mustră cu asprime canonicul, făcându-se roşu la faţă. în familia noastră nimeni nu şi-a ridicat zilele. Bietul luliu s-a chinuit ca Christos pe cruce, dar nici măcar o dată n-a deschis gura să murmure. Atâta mai lipseşte să întărim zvonul acesta care a şi început să umble prin oraş. Vrei oare ca fratele tău să fie coborât în groapă fără binecuvântarea bisericii? A căzut din balcon şi a murit, asta e tot ce ştim, înţelesu-m-ai? Se îmbună curând în faţa expresiei ofensate a Helenei. Adevărul e, explică el, cu o voce potolită, că nimeni nu putea Şti ce s-a întâmplat. Cornelica povestea că în ultimele zile Şandru se pleca adeseori peste pervazul balconului, zicând că vrea să culeagă florile de la picioarele sale, ca şi cum s-ar fi aflat jos în grădină şi nu sus, la etaj. Se va fi întins prea mult Ş> va fi căzut. Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, Şandru avea lintea rătăcită şi nu putea fi făcut răspunzător de faptele sale. 4i Ion Gheţie — Fură întrerupţi de sosirea lui Guşti şi a Liviei, care de astă dată catadicsise să-şi întovărăşească bărbatul. Spre mirarea Helenei, fratele ei primi vestea despre împrejurările morţii lui Şandru cât se poate de calm, ca şi cum ar fi fost vorba de ceva firesc sau previzibil. Acum că se adunaseră cu toţii, hotărâră să facă cât mai puţină vâlvă în jurul evenimentului. Trimiseră ferpare numai rudelor apropiate şi prietenilor intimi. Nici unul nu socoti că ar fi fost necesar un anunţ în ziare sau orice altă formă de publicitate. Zvonurile iscate de moartea violentă şi neaşteptată a unui membru al celei mai de frunte familii din oraş aduse, cu toate acestea, destulă lume în vizite de condoleanţe şi apoi la înmormântare. Pentru a-şi cruţa tatăl, Guşti împreună cu Livia primiră după-amiaza întreagă şi a doua zi dimineaţa zecile de persoane venite să se reculeagă în faţa catafalcului şi să rostească cuvinte de compasiune. Helena luă asupră-şi treburile casei, ştiind prea bine câte sunt de făcut în asemenea ocazii. Cornelica nu era bună de nimic, rătăcea buimacă de colo până colo, Mărioara trebuia cruţată, iar Livia, cumnată-sa, se ţinea prea mare doamnă ca să pună mâna pe ceva în caz de nevoie. La cererea expresă a familiei, slujba înmormântării fu sobră şi scurtă. Nu se rostiră cuvântări. Atât acasă cât şi la cimitir, îşi păstrară cu toţii firea. Singură Cornelica se apucă să bocească, întocmai ca o ţărancă, atunci când sicriul fu coborât în groapă. Helena, aflată lângă ea, o îndemnă cu cotul să înceteze. -Tu nu l-ai iubit niciodată pe bietul Şandru, ci l-ai dispreţuit! îi reproşă Cornelica în timp ce se înapoiau acasă. - Nu eşti tu cea chemată să mă judeci, i-o întoarse ea, rece. Nimeni nu are de unde şti ce se petrece în sufletul altuia. Masa de pomenire decurse în tăcere. Nu invitaseră pe nimeni din afara casei. în sufrageria încălzită de primul foc din toamna aceea, nu se auzea decât sunetul porţelanurilor şi al cristalelor atinse de grelele tacâmuri de argint. După datină murmurară cu toţii un „Dumnezeu să-l ierte!", când ridicară primul pahar de vin. 4* — Biruitorii - Atotputernicul s-a îndurat de el, chemându-l la sine, zise canonicul, muindu-şi buzele în pahar, l-a scurtat chinurile, care cine ştie cât s-ar mai fi lungit şi i-a dat sufletului zbuciumat pacea de care avea atâta nevoie. Pe Helena frazele acelea banale, rostite pe o voce tărăgănată, ca un discurs funebru, o deşteptară parcă dintr-un vis. - Aşa am gândit şi eu privindu-l cum zace în sicriu, mărturisi ea, stăpânită de dorinţa apăsătoare de a-şi deschide sufletul în faţa tuturor. Mi-am zis că de mult nu era om decât cu numele şi-a fost bine pentru el şi pentru noi toţi că ne-a părăsit. Dar m-am întrebat apoi dacă e drept să-ţi isprăveşti zilele la patruzeci şi patru de ani, când alţii sunt plini de putere şi se bucură de viaţă ca de singurul bun de preţ ce le-a fost dăruit. E adevărat că şi-a făcut rău cu mâna lui, dar mai mult fără a-şi da seama. De felul cum a ieşit alcătuit el nu are nici o vină. Nici el şi nici aceia care l-au adus pe lume. Pe cine să tragem la răspundere că a sfârşit aşa cum a sfârşit, după o viaţă pe care nici măcar nu a trăit-o? Cuvintele ei, rostite rece şi solemn, cu o anumită semeţie, fură primite cu rezervă. Nici unul din cei prezenţi nu le pricepu înţelesul mai adânc. - Sunt zadarnice asemenea întrebări, pentru că nu au răspunsuri, observă tatăl ei, care începuse să bănuiască sensul acelei ultime întrebări. Totul vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El. Căile Lui sunt nepătrunse, nu nouă ne e dat să le desluşim. Doar nu cumva ţi se va fi clintit credinţa? - Nu, nu mi s-a clintit, răspunse Helena şi toată fiinţa ei se cutremură de o convingere nestrămutată. Este Dumnezeu, ştiu prea bine, deoarece mi-a arătat el însuşi că este, sângerându-mi inima. Mi-a luat copilul, un frate, bărbatul, mama, iar acum, iată, îmi ia alt frate, pe cel mai nevinovat dintre toţi, ca şi cum celelalte jertfe n-ar fi fost de-ajuns. La toate strigătele mele de îndurare mi-a răspuns în acelaşi fel: „Plăteşte! Plăteşte!" Şi am Plătit cu vârf şi îndesat. Dar de ce anume şi cu ce rost? 43 — Ion Gheţie VII A doua zi după înmormântarea lui Şandru, Helena şi copiii plecară la Cluj. Ocolul (căci ar fi ajuns mai iute acasă prin Dej) îl făcură anume ca Mărioara să-l poată consulta pe profesorul Păcurariu, al cărui aviz Antalffy îl socotea indispensabil. Deşi călătorea fără plăcere, Helena consimţi îndată să amâne întoarcerea la Silvania. Pentru că tot aveau să zăbovească un timp la Cluj, propuse ea, ce-ar fi ca Victor să se repeadă până la Alba lulia ca să-l caute pe Sever? Cât s-ar fi bucurat bietul băiat să-şi vadă fratele! Victor primi îndată, fără a bănui că nu de florile mărului Helena primise s-o însoţească pe Mărioara la Cluj, iar acum îl îndepărta de lângă ea pentru o zi încheiată. De altminteri, băiatul avea motivele lui să zăbovească un timp la Cluj. Ca de obicei, Victor trase la „New York", de astă dată împreună cu Mărioara şi cu Vaier. Helena, care nu suferea hotelurile, găzdui la Aurora Pop, vechea ei prietenă. încă în dimineaţa sosirii, Victor îl căută pe Manciulea la banca „Albina". Amabil şi prompt, directorul îl primi îndată, scuzându-se totuşi că-l făcuse să aştepte câteva minute. Mai cărunt de cum îl ştiuse, Manciulea arbora ca de obicei o expresie neutră, impasibilă. Auzind că Sever a studiat la Viena cu Eugen Herlea, exclamă în felul său stăpânit şi inexpresiv: - Fireşte că-l cunosc! Şi nu numai pe el, ci întreaga familie. Ba chiar suntem înrudiţi şi încă destul de aproape. Mama şi cu Franţisc Buteanu sunt veri buni, aşa că Genu şi cu mine suntem veri de-al doilea. în primăvară am trecut pe la Dărăbanţi. Nu găseşti o casă la fel de primitoare în tot Ardealul! Se interesă apoi de motivul imediat al vizitei lui Victor. Acesta îi arătă pe scurt că ar fi vrut să ştie în ce măsură putea obţine un credit mai mare de la „Albina" (nu preciză suma), nu pentru bancă (apăsă asupra acestor cuvinte, apoi se explică, ca şi când s-ar fi temut că nu e înţeles), ci pentru sine. - Cam câţi bani ţi-ar trebui? se interesă Manciulea, care primise cererea cu obişnuita lui nepăsare. 44 — Biruitorii — - Mulţi, răspunse vag Victor. Dacă s-ar putea şi vreo trei-patru milioane. Nici la auzul acestei sume directorul nu-şi modifică expresia. - E vorba de cumpărarea unei întreprinderi industriale, se simţi dator să precizeze Victor. Răspunsul nu-l mulţumi pe Manciulea. - Nu poţi fi mai limpede? - Ba da, dar n-ar ajuta la nimic, pentru că eu însumi nu sunt sută la sută convins să fac pasul acesta. Mai înainte de a lua o hotărâre, trebuie să ştiu pe ce sprijin pot conta şi din partea cui. în orice caz, întreprinderea însăşi, dacă aş cumpăra-o, ar constitui cea mai serioasă garanţie. Valoarea ei atinge, dacă nu chiar depăşeşte, 15000000 de lei. Discuţia rămase într-atât. Manciulea promise că va mai reflecta şi se va consulta cu alţii, aşa încât în două-trei săptămâni să-i poată da un răspuns. Răspunsul directorului era dilatoriu, dar nici Victor nu se aşteptase la altceva, cunoscând prea bine omul, circumspect şi prudent la culme. Nici el nu făcuse altceva decât să prospecteze posibilităţile de credit. Dacă nu s-ar fi înţeles cu „Albina", s-ar fi adresat băncii „Ardeleana", unde era director Ember, rudă îndepărtată de-a lor. De altfel, nu era exclus să aibă nevoie de ajutorul ambelor bănci, căci suma de care avea lipsă era foarte mare. După-amiază trecu pe la Octav Pop să-şi vestească mama că pleacă a doua zi de dimineaţă la Sever şi se înapoiază pe la cinci. Dar Helena ieşise împreună cu Aurora, fără să lase vorbă unde se duce şi când se înapoiază. Pe când revenea la hotel, pe Strada Regina Maria, despicând valurile lărmuitoare ale mulţimii ieşite la plimbare pe Corso, îşi aminti că trecuse ,n primăvară pe aceleaşi locuri, stăpânit de gândul, aflat undeva între bucurie şi teamă, că ar putea-o întâlni în orice clipă pe Eva Csâky. Acum înainta aproape nepăsător, cu mintea pnnsă în alte preocupări, convins că niciodată cărările lor nu se vor reîntâlni, nici măcar întâmplător. Aşa îşi închipuise şi 45 — Ion Gheţie atunci şi iată, fuseseră destui câţiva paşi pentru a se afla unul în faţa celuilalt. Sub impresia celor întâmplate în după-amiaza rece, răscolită de vânt, din primăvară, i se păru o clipă că despărţirea lor e iluzorie şi că ar fi fost de-ajuns să se zărească ca totul între ei să devină limpede şi pentru totdeauna hotărât. „Ce-a fost a fost", îşi zise el, simţind cum ceva definitiv, ireparabil s-a petrecut între ei. „Nimeni pe lumea asta nu mai poate întoarce lucrurile acolo unde au fost odată". Sosi la Alba lulia a doua zi după zece. Deşi ştia, întrebă la ghişeu dacă trenul de înapoiere e la unu şi jumătate. O trăsură cu un cal, veche, cu coşul jupuit, îl duse în Cetate. Se înnorase, iar palele de vânt răsuceau picături răzleţe de ploaie. La cazarmă, ofiţerul de serviciu îl informă că elevii şcolii divizionare sunt în sala de cursuri şi nu pot fi chemaţi înainte de unsprezece. Fu poftit să aştepte într-o sală lipită de corpul de gardă, scundă, întunecoasă, mobilată sumar cu bănci, scaune şi o masă mare. într-un colţ câteva paltoane atârnau într-un cuier metalic. Pe bănci, trei persoane, între care un ţăran în vârstă, cu faţa brăzdată de zbârcituri, exprimând un amestec de sfială şi îngrijorare. în aer spânzura un miros încropit de sobă te tuci, încinsă peste măsură cu lemne verzi şi cărbune. Victor îşi descheie pardesiul, dar nu se aşeză. Se apucă să străbată încăperea podită cu scânduri vechi, uscate, care trosneau. De la o vreme, sătul de perindarea neîntreruptă, se opri la geamul dinspre curtea cazărmii. De aici observă el grupul de tineri îmbrăcaţi în uniforme militare, printre care distinse silueta subţiratică a fratelui său, Sever. Se îmbrăţişară puţin stingheriţi de gestul acela intim, mai ales că-l făceau în faţa unor străini. Victor îşi găsi fratele mai slăbit, cu faţa colţuroasă, arsă de soare. Un aer hotărât, bărbătesc, pe care nu i-l văzuse până atunci, se degaja din trăsăturile şi mişcările sale. Haina militară din postav aspru, mirosind a nou, îl maturiza în mod vădit. Se aşezară la masă, unul în faţa celuilalt, pe câte o bancă. Prin deschiderea pardesiului, Sever observă îndată panglica 4 6 — Biruitorii — de doliu de la vestonul fratelui său. Acesta îl puse la curent cu cele întâmplate, trecând peste amănuntele care l-ar fi putut impresiona. Mai repede decât se aştepta, Sever trecu la alt subiect. Ascultă la fel de calm relatarea evenimentului petrecut în viaţa Mărioarei, mulţumindu-se să adauge că speră ca de astă dată lucrurile să iasă în toate privinţele bine. Arăta ca un om prea copleşit de propriile probleme, ca să se poată ocupa şi de grijile altora. - Dar tu cum te lauzi? îl întrebă Victor. Tot atât de greu te împaci cu serviciul? Sever evită să dea un răspuns precis. Se mărgini să declare că a început să se acomodeze cu viaţa de la regiment, dar că i-ar trebui zece ani şi încă nici atunci n-ar reuşi să se obişnuiască pe deplin cu disciplina cazonă. Ceea ce nu putea suferi era ideea de supunere oarbă, necondiţionată, dusă dincolo de orice limită, care face din tine un individ fără voinţă, o păpuşă mecanică, aflată la cheremul unui semidoct, numai pentru că acesta poartă o tresă pe umăr. Şi-i relată câteva din abuzurile şi samavolniciile sergentului comandant de grupă. - De ce nu-l reclamaţi? Sever surâse cu amărăciune şi schiţă un gest de lehamite. - Se vede că n-ai făcut armata! Poţi să te plângi şi colonelului, că până la urmă tot pe mâna sergentului ajungi! - Mâncarea cum e? Nici în privinţa aceasta Sever nu era pe deplin mulţumit. In primele săptămâni li s-a dat mâncare de la cazanul trupei. După depunerea jurământului militar li s-a mai îmbunătăţit situaţia. Aveau voie să ia masa, contra cost, la popota ofiţerească. Aici, se înţelege, lucrurile stăteau altfel. Din păcate, bucătarul, regăţean, îi răsfăţa prea adesea cu iahnii, stufaturi şi ostropeluri, cu care ei, elevii, în majoritate ardeleni, nu se împăcau. Tot de la jurământ, se mai învârteau de câte o Permisie la sfârşit de săptămână şi apucau să iasă în oraş, printre oameni, ca să nu se sălbăticească detot. Aminti cu plăcere vizita făcută la Dărăbanţi, unde fusese primit ca acasă. 47 — Ion Gheţie — - Pachetul trimis sâmbăta trecută de mama l-ai primit? - L-am primit şi-i mulţumesc din suflet. Cu prea mult nu m-am ales din el, căci aici în cazarmă e obiceiul că pachetele se împart. Nu e rău aşa, deoarece mai în fiecare zi primim câte o prăjitură sau altă mâncare uscată. - Dar cu sănătatea cum o duci? Răspunsul se citea pe înfăţişarea lui Sever. - Mulţumesc lui Dumnezeu, bine. Am fost cam răcit pe la sfârşitul lui septembrie, dar mi-a trecut iute. Pe aici nici nu ai timpul să fii bolnav. Boala e un lux de care nu prea avem parte. O lungă tăcere urmă acestor cuvinte. Stăteau faţă în faţă şi se priveau lung. Lângă ei, bătrânul cu obrazul brăzdat de creţuri îşi examina feciorul sau nepotul, care înghiţea lacom cu noduri, merindele întinse pe masă, pe un ştergar curat. - Ce-ai păţit la mână? întrebă Victor, mai mult ca să spună ceva, observând că Sever are un deget înfăşat. - Nimic, explică Sever. M-am zgâriat puţin cu baioneta. Victor voi să adauge: „ai mai multă grijă pe viitor, când umbli cu armele", dar îşi dădu seama că ar fi fost de prisos. De altfel, isprăviseră ce aveau de discutat. Nici unul dintre ei nu era vorbăreţ din fire, iar ceea ce era important fusese spus. Şi-apoi trecuse de amiază şi se temea să nu piardă trenul. Bine făcuse grăbind despărţirea, deoarece aşteptă o jumătate de ceas până prinse o trăsură. Ajunse în gară în momentul când personalul de Cluj trăgea la peron. Se grăbi să urce în vagonul de clasa întâi, deşi ştia că în staţiile mari trenurile staţionează uneori şi câte un sfert de oră. Găsi fără greutate un loc şi coborî portiera, pentru a mai împrospăta aerul închis din compartiment. Afară, ploaia stătuse, iar prin spărturile norilor se ivea când şi când un soare rece, strălucitor, îi părea acum rău că se grăbise, ar fi avut timp să cumpere un ziar sau o revistă, ca să umple cu ceva cele trei ceasuri care-l aşteptau până la Cluj. Era prea târziu ca să coboare, trenul putea pleca în orice clipă. în gară, lumea alerga încoace şi încolo, se chema, râdea. Impiegatul de mişcare apăru în uşa 48 — Biruitorii — biroului şi se îndreptă agale spre locomotivă. Victor voi să coboare portiera când se auzi strigat. Pe peron în faţa lui, un bărbat tânăr îi făcea semne prieteneşti cu mâna. Numai cu greutate îl recunoscu pe Eugen Herlea. Trecuseră şapte ani, se văzuseră ultima oară, la Arad, cu prilejul retragerii absolvenţilor. Gesticulând în acelaşi timp, căci vocea i se pierdea în vuietul gării, Herlea îl întrebă dacă fusese la Sever. îi răspunse mut, mişcând din cap. Abia atunci băgă de seamă că Genu e însoţit de trei domnişoare, două din ele foarte tinere, de vreo optsprezece ani, a treia, asupra căreia privirile îi zăboviră mai mult, ceva mai vârstnică, dar fără a depăşi douăzeci şi doi - douăzeci şi trei de ani. Era îmbrăcată într-un demimantou verde-cafeniu, cu guler de vulpe. Toca de culoarea drojdiei devin, îi ascundea jumătate din frunte şi urechile, lăsând libere câteva şuviţe de păr castaniu. Ochii căprui, acoperiţi parcă de un văl de ceaţă, priveau undeva în direcţia lui, fără ca totuşi să-l vadă. în colţul buzelor, uşor fardate, mijea un surâs aparte, totodată timid şi îndrăzneţ, care i se păru cunoscut, întâlnit odată, nici el n-ar fi putut spune când şi la cine. - Surorile mele Turica şi Lenica şi vară-mea bună, Zina, făcu Herlea prezentările. Victor le salută printr-o înclinare a capului. - Mă bucur foarte mult, murmură el, convins că n-a fost auzit. în clipa aceea răsună, strident, şuierul locomotivei şi trenul se puse în mişcare. Un val de aburi se risipi deasupra lumii adunate pe peron. Când îşi limpezi privirile, Herlea şi cele trei tinere rămăseseră în urmă. Genu îşi flutura mâna iar fetele 'Şi spuneau ceva râzând. Aşezat pe bancheta îmbrăcată în pluş roşu a compartimentului, Victor se gândea la întâlnirea neaşteptată din gară. Reţinuse cele trei nume rostite de Genu, dar nu ştia care din ele era al fetei cu demimantou şi tocă roşie-vineţie. îşi aminti apoi că Sever îi vorbise despre una din surorile lui Herlea, cunoscută ta Viena în urmă cu câţiva ani. Dacă ea era, atunci o chema Lenica. Faptul că-i ghicise numele îi dădu un sentiment de 49 — Ion Gheţie — satisfacţie inexplicabilă. încercă să şi-o amintească, dar trăsăturile abia întrevăzute se destrămau mereu. Rămânea numai zâmbetul acela abia înflorit, rostind parcă o bucurie a întregului suflet, bucurie ascunsă cu grijă, pentru a nu fi mărturisită decât unui singur om din lumea aceasta. VIII Deşi recomandaţi de profesorul Hălmăgeanu, Mărioara şi Vaier nu fură primiţi de Păcurariu decât a doua zi la trei. Această amânare mai puţin aşteptată le mări amândurora nerăbdarea şi emoţia, şi aşa greu de suportat. Ştiau prea bine că de hotărârea profesorului depinde în întregime încercarea pe care o făceau. Un singur cuvânt din partea lui şi din planurile şi speranţele lor avea să se aleagă praful. Se treziră cu noaptea în cap, ca şi când ar fi fost aşteptaţi la cea dintâi oră a dimineţii. La prânz, Vaier abia se atinse de mâncare. Calmă şi înceată de felul ei, Mărioara se găti îndelung ca pentru o vizită simandicoasă. Luă un taior de stofă neagră, pantofi de lac şi îşi puse o pălărie înaltă, cu pană. Plecară de la hotel la două, deşi profesorul îşi avea cabinetul în apropiere de strada Zola, lângă Poştă. Din ajun, vremea devenise schimbătoare şi rece. învolburări bruşte de vânt ridicau în slăvi frunzele veştede şi hârtiile de pe trotuare. Ploaia ameninţa să se dezlănţuie în fiecare clipă. Pentru că se adresa pentru prima oară unui profesor universitar, Mărioara îşi făcuse o anumită idee despre felul cum trebuie să arate cabinetul de consultaţii al acestuia. Casa veche, cu zugrăveala decolorată şi pe alocuri plesnită, făcu, de la început, o impresie neplăcută asupra ei. Pentru a ajunge la cabinet, urcară o scară întunecoasă, neprimitoare. Pe treptele de piatră, paşii sunau sec ca într-o încăpere pustie. în sala de aşteptare nu se făcuse focul, deşi afară era frig şi căzuseră primele brume. Pe fotoliile acoperite cu huse aspre, de rips, aşteptau trei persoane. Un murmur nesigur de voci răzbătea din dosul uşii capitonate a cabinetului de consultaţii. 50 — Biruitorii — Se aşezară în două colţuri, faţă în faţă, pe nişte scaune libere. Din când în când, se examinau scurt, cu precauţie, asemenea unor persoane care se silesc să ascundă lumii că sunt împreună. Timpul se scurgea cu încetineală. La trei fix, asistenta profesorului, o femeie tânără, în halat alb, cu părul oxigenat, apăru în prag şi o invită pe Mărioara să intre. Vaier rămase singur în sala de aşteptare. Dincolo, în dosul uşii capitonate, murmurul devenise ceva mai stins ca la pacientele anterioare, lăsând loc unor lungi pauze supărătoare. Un sfert de ceas mai târziu, uşa se deschise şi asistenta îl pofti în cabinet. Cu geanta aşezată pe genunchi, Mărioara şedea într-un fotoliu cu braţe nichelate din dreptul biroului. Pe cristalul acestuia, recunoscu buletinele de analiză aduse de la Silvania. Profesorul era un bărbat mai degrabă scund, între două vârste, cu faţa prelungă, austeră şi bărbia voluntară. - Domnule Nilvan, se adresă el lui Vaier, după ce-i făcu semn să ia loc (şi din acel moment nu vorbi decât cu el, de parcă Mărioara nici n-ar fi fost de faţă), am examinat-o cu cea mai mare atenţie pe soţia Dumneavoastră şi sunt în măsură să vă prezint o primă opinie asupra cazului ei. In pofida aparenţei reci, chiar ursuze, avea o voce caldă, plăcută, afabilă şi maniere de o curtenie înnăscută (nici unuia dintre ei nu le-a venit să creadă când, în aceeaşi seară, Hălmăgeanu îi informă că Păcurariu e băiat de ţărani din Maramureş). în câteva cuvinte, confirmă sarcina şi stadiul în care se afla. Mărioara era gravidă în luna a treia, fătul dezvoltat corespunzător şi plasat corect. Redusă la atât, evoluţia sarcinii se anunţa, fără îndoială, favorabilă. Din păcate, uterul 8ravidei avea o conformaţie şi o poziţie aparte, ceea ce explică avorturile care, în mod semnificativ, avuseseră loc înaintea ^nii a cincea. Desigur, intenţia de a păstra noul copil era lăudabilă. Se punea însă întrebarea dacă o asemenea hotărâre avea şanse de reuşită. Un nou avort se putea solda cu urmări incalculabile. 51 — Ion Gheţie Observă expresia solemnă, contrariată pe figurile celor doi soţi şi îşi deschise trăsăturile feţei în surâsul silit şi oarecum artificial al celor neobişnuiţi să zâmbească. - Speranţele nu sunt însă pierdute şi ele depind într-o oarecare măsură şi de soţia Dumneavoastră, reluă el, cu mâinile mari, osoase, aşezate pe masă. Eu nu pot recomanda ducerea la capăt a sarcinii înainte de a mă fi edificat pe deplin asupra cazului. La mijloc ar putea fi, cum se mai întâmplă, deşi eu mă îndoiesc, o incompatibilitate de ordin biologic între Dumneavoastră doi. Graţie unei metode recente, practicată în clinica noastră, suntem în măsură să stabilim acest lucru. O internare de o săptămână-zece zile este, prin urmare, absolut necesară. Abia după aceea vom şti cu suficientă siguranţă dacă viitorul poate fi privit cu încredere. Isprăvise ce avea de spus şi îşi retrase mâinile de pe birou cu o mişcare atât de iute, încât ai fi crezut că regretă faptul de a le fi lăsat expuse minute în şir privirilor celorlalţi. Figura îşi redobândise mai de mult vechea înfăţişare posacă, inamicală. - Credeţi prin urmare, domnule profesor, că ar fi indicat să încerc? Profesorul se întoarse pe jumătate spre Mărioara. îşi adusese, în sfârşit, aminte de prezenţa ei în cabinet. - Totdeauna merită să încercăm, stimată doamnă, confirmă el ridicându-se, cu condiţia să existe o şansă cât de mică. Cu toate că profesorul evitase să se pronunţe în mod categoric, se înapoiară la hotel hotărâţi să meargă înainte. Mai ales ultimele cuvinte ale lui Păcurariu le strecuraseră în suflete o plăpândă, dar plină de promisiuni, speranţă. La „New York", în hol, dădură peste Victor, atunci întors de la Alba lulia. Se informară reciproc despre cele două vizite. Abia la urmă, Mărioara îşi aminti că în ajun Helena o rugase să-i transmită ca îndată după înapoiere să treacă pe la ea. - Voi nu veniţi? se interesă Victor. - Vom trece, dar mai înspre seară. La şase ne aşteaptă Hălmăgeanu să-l informăm ce am făcut. 52 — Biruitorii — La Octav Pop fu întâmpinat de mătuşă-sa Aurora, mărunţică, durdulie, alintată, cu nelipsitele brăţări zornăindu-i pe braţe. Numai zâmbete, îl anunţă că aveau o vizită şi-l pofti în salon. Aici, în compania Helenei, le găsi pe Virginia Ember, soţia directorului de la „Ardeleana", împreună cu unica ei fiică, Nora. Victor le cunoscuse pe amândouă pe vremea studiilor universitare, când le întâlnise nu o dată în casa unchiului său Octav. Deşi trecuseră destui ani de atunci, doamna Ember nu se schimbase deloc sau, dacă totuşi se schimbase întru câtva, era destul de pricepută ca să ascundă urmele scurgerii timpului. Ca şi Augusta Nichita, făcea parte din rândul femeilor fără vârstă, care cu un pic de efort reuşesc să pară mai tinere decât sunt în realitate. Cu silueta suplă, gesturile vioaie şi tenul bine îngrijit, Virginia Ember nu arăta nici pe departe cei patruzeci şi doi de ani împliniţi de curând. Dacă s-ar fi îmbrăcat mai puţin tinereşte şi ar fi făcut economie de fard, iar părul nu i-ar fi fost de un negru prea strălucitor ca să pară natural, aparenţele ar fi avantajat-o într-o şi mai mare măsură. Brunetă ca şi mama sa, cu ochi negri - adânci şi faţa de-o mare fineţe şi puritate, Nora era în schimb de nerecunoscut. Abia ieşită din adolescenţă, dar deja femeie în toată puterea cuvântului, respira, întreagă, numai tinereţe şi prospeţime. Se făcuse foarte frumoasă, ceea ce Victor, având în minte imaginea fetiţei de unsprezece-doisprezece ani, cu rochiţe scurte şi funde în păr, se grăbi să i-o mărturisească. Nora se îmbujoră îndată Şi ridică spre el ochii ei întunecaţi, îndrăzneţi şi stăruitori. - Uite, de asta îmi plac mie tinerii din ziua de astăzi! exclamă, în culmea încântării, Aurora. Când au ceva pe suflet, nu se codesc s-o şi spună. Şi foarte bine fac. Eu am aşteptat săptămâni în şir până să-şi ia Octav inima în dinţi şi să-mi facă un compliment. Şi, vă rog să mă credeţi, nu eram urâtă deloc pe vremea aceea! - Frumoasă eşti şi acum, mătuşă Aurora, interveni Victor §1 dacă n-aş fi întâlnit-o pe Nora, cu Dumneata mi-aş fi început faudele! 53 — Ion Gheţie Aurora îşi bătu palmele încântată şi-l făcu un linguşitor şi jumătate, ameninţându-l cu degetul. - Lasă, că eu n-am fost nimic pe lângă mama ta, recunoscu ea, modestă. Nu degeaba îi spuneam noi, celelalte fete din institut: Szep Helena1! Helena urmări mirată şi bucuroasă schimbul de cuvinte. De mult nu-şi văzuse băiatul atât de expansiv şi curtenitor, încât îi venea să creadă că are alături un alt om. Victor însuşi nu-şi dădea prea bine seama ce e cu el. Vorbi vreme îndelungată cu Nora, amintindu-şi diferite întâmplări legate de perioada când se cunoscuseră. Volubilă şi deschisă din fire, ea îi mărturisi că pe vremea aceea îi plăcuse de el, aşa ca unei fetiţe căreia nu i se tăiaseră încă codiţele şi pentru care a iubi înseamnă a te plimba prin parcuri ţinându-te de mână. în timp ce vorbea, nu-l părăsea o clipă din ochi. Aşa cum remarcă îndată Victor, avea uneori o fixitate neplăcută a privirii, un fel de căutătură prelungă în gol, întocmai ca mamă-sa, ceea ce te făcea să crezi fie că a descoperit ceva nepotrivit la tine, fie că nu-ţi urmăreşte cuvintele. Altminteri, tot ce spunea cu voce limpede, armonioasă era plăcut şi interesant. Victor află de la ea că urma cursurile conservatorului de muzică, în clasele de perfecţionare. Studia pianul cu Ana Voileanu şi lua lecţii de canto cu Lya Pop şi cu Traian Vulpescu. Virginia Ember, care le urmărea cu o ureche conversaţia se grăbi să întărească, asigurându-l pe Victor că Nora avea o voce superbă de soprană şi că ar fi aşteptat-o cu siguranţă o carieră strălucită pe scena operei, dacă condiţia ei n-ar fi oprit-o să urce pe scenă. îndată după ora şase, doamna Ember şi Nora se ridicară. Aveau bilete la teatru şi trebuiau să treacă pe acasă ca să se îmbrace. - Dacă n-ai fi fost în doliu, zise Virginia, pe când îşi luau rămas bun, te-am fi luat cu noi. Avem o lojă întreagă, iar Ember (aşa-i spunea întotdeauna bărbatului ei) e prea ocupat cu treburile, ca să ne gardeze. 1 Frumoasa Elena, (magh.) 54 — Biruitorii — Oricum, continuă ea, va trebui negreşit să le facă o vizită cu ocazia proximei veniri la Cluj. Nora întări, cu un zâmbet fermecător, că şi ea îl aşteaptă cu multă plăcere şi îşi uită câteva clipe degetele lungi, delicate în mâna lui puternică, fierbinte. Abia în momentul acela observă Victor strălucirea bucuroasă din ochii Helenei şi ai Aurorei şi înţelese că întâlnirea din după-amiaza aceea nu fusese câtuşi de puţin întâmplătoare. Cele trei femei, dinainte înţelese, îi aduseră acolo pe el şi pe Nora anume ca să se vadă şi să reînnoiască mai vechea lor cunoştinţă. Nu-I deranja atât faptul în sine (căci întâlnirile aranjate de felul acela erau obişnuite), cât împrejurarea că lui nu i se spusese nimic şi mai ales că nu ghicise de la început înscenarea. Cu siguranţă că în ajun, când o căutase, mama sa era împreună cu Aurora la familia Ember. Iar apoi seara, când totul fusese pus la cale, o rugase pe Mărioara să-l trimită numaidecât la ea. Altădată, Helena nu s-ar fi dus în ruptul capului într-o vizită la numai câteva zile după moartea unei rude apropiate. Doliul ca doliul, dar însurătoarea lui trecea înainte de toate. Deşi bănuia că mamei sale îi arde buza să-l descoasă în legătură cu fata, se retrase îndată, pretextând o întâlnire. Mai târziu, la hotel, nemulţumirea îl părăsi. La urma urmei, lăsând deoparte fata (care oricum era frumoasă şi plăcută), nu avea nimic de pierdut de pe urma reluării legăturilor cu Embereştii, mai ales că nu peste mult timp s-ar fi putut să aibă nevoie de banii băncii „Ardeleana". Helena aşteptă degeaba a doua zi în tren ca băiatul să aducă vorba despre vizita din ajun. Victor stătea tăcut în faţa eL cu ochii pierduţi în ziarul de care cu dinadinsul nu voi să se despartă. Fu obligată, de aceea, să spargă ea gheaţa. O luă, ca de obicei, de departe şi-i trebui un timp ca să ajungă la ţintă, mai ales că Victor n-o ajuta deloc. ~ Dar de Nora ce zici? puse ea, în fine, punctul pe /. Nu-i a§a că e frumoasă? - De frumoasă e frumoasă, răspunse el fără chef, şi i-am şi spus-o. Nu-mi place însă cum se uită. 55 — Ion Gheţie — - Apoi asta o are de la mamă-sa, îl lămuri Helena. Şi tatăl Virginiei, bătrânul Goldiş, fiertat, se uita aşa, ba încă şi mai grozav. Eu chiar mă feream să rămân între patru ochi cu el. Când ai un părinte aşa de bogat ca Ember, asemenea amănunte se iartă. E un cusur de frumuseţe, szepseg hiba! Până la Silvania mai încercă să readucă în discuţie subiectul dar fără succes. Victor era cu gândurile la bancă, de unde lipsea de aproape o săptămână şi unde îl aştepta o înfruntare de mai multe ori amânată cu Keller. IX La bancă, Victor continua să urmărească cu perseverenţă cele două ţeluri cu care plecase la drum: să facă din „Sălăjana" o instituţie puternică, cea dintâi din judeţ, cu sucursale în toate reşedinţele de plasă, şi să-şi întărească propria poziţie în cadrul băncii. Fuzionarea cu „Silvania", hotărâtă, după lungi pertractări, la finele lui mai, îi oferi prilejul de a-şi realiza, în parte, amândouă intenţiile. în discuţiile cu conducerea „SiIvaniei" greutatea căzu aproape întreagă pe umerii lui. Keller se pronunţase împotriva fuzionării, pe motiv că în momentul acela esenţialul era ca banca să se consolideze, nu să se extindă. „Festina lente"1, îl sfătuise el pe Victor, recomandând răbdarea în locul grabei. De altfel, de un timp bătrânul părea să acorde mai puţină atenţie treburilor băncii. Ai fi zis că interesul său rămăsese intact numai până afacerea fusese pusă pe roate. Acum că treburile mergeau mulţumitor, rolul lui încetase sau, în orice caz, se redusese simţitor. Rezerva în care intrase se datora poate şi faptului că se considera jignit de când cu îndepărtarea lui din postul de consilier juridic. Cert e că dădea rar pe la bancă şi îşi consacra cea mai mare parte a timpului repetiţiilor orchestrei pe care o înfiinţase cu sora Cosima, noua directoare 1 Grăbeşte-te încet, (lat) 56 — Biruitorii — a conservatorului de pe lângă claustrul de călugăriţe, o bavareză autoritară şi energică. Evreul şi călugăriţa se înţelegeau de minune, repetiţiile se ţineau cu punctualitate, iar concertul inaugural fusese fixat pentru jumătatea lui noiembrie. Keller călătorea des la Cluj pentru a procura partituri sau vreun instrument special, căci luase asupra sa partea financiară a întreprinderii. Se vorbea, e drept, că la Cluj făcea vizite discrete unei balerine de la Operă. Prezenţa în câteva rânduri a unui automobil cu număr de Cluj în faţa casei sale de la poalele Măgurii părea să confirme acest zvon. Circumspect de felul lui, când trebuia să-şi facă o anumită părere despre cineva, Victor se întreba adeseori dacă nu cumva bătrânul se ţine anume deoparte şi-l supraveghează pentru a-şi da seama cum se descurcă de unul singur. Oricare ar fi fost realitatea, adevărul e că Victor nu-l avu alături în timpul tratativelor cu „Silvania". Aparent, în acte, contopirea celor două bănci figura sub termenul de fuziune, în realitate, „Sălăjana" înghiţise „Silvania" pe nemestecate, aşa cum se exprimase judecătorul Erdelyi, membru în consiliul de administraţie al celei din urmă bănci şi cum era, de fapt, opinia generală. Şi deoarece Victor impusese condiţiile de fuzionare şi veghease asupra aplicării lor, desfiinţarea acelei vechi case de credit româneşti, dirijată odinioară de Partenie Cosma şi de loan Raţiu, avându-l ca vice-preşedinte pe însuşi Alexandru Henţia, fu pusă în seama lui. Faţă de conducerea „Silvaniei" se arătase intransigent şi necruţător, respingând una după alta propunerile avansate. Zaharia Mărcuş, directorul băncii, ar fi dorit o fuzionare pe picior de egalitate, cu acelaşi număr de membri în consiliul de administraţie şi chiar cu doi directori, înzestraţi cu aproximativ aceleaşi puteri. Tot el propusese ca pe firma noii bănci să figureze denumirea, mai românească, de „Silvania", şi nu aceea de „Sălăjana", ce le amintea tuturor vechea „Szilâgysâgi Bank" ungurească. Nimic din toate acestea, replicase Victor. Fuziunea, aşa cum se efectua, era în primul rând în avantajul „Silvaniei", pe care 57 — Ion Gheţie — altminteri o aştepta depunerea bilanţului şi lichidarea definitivă. Cât despre titulatură, nu încăpea discuţie: banca rezultată din fuziune se va numi „Sălăjana". în realitate, „SiIvaniei" i se rezervase tot o lichidare, e adevărat, una onorabilă, ascunsă sub termenul de fuziune. Impunându-şi condiţiile, Victor avu în vedere cam aceleaşi mijloace ca la reorganizarea băncii „Sălăjana": vinderea întregii averi mobile şi imobile, inclusiv a sediului, şi o emisiune de 2000 de acţiuni a 1000 de lei, din care o parte (destul de mică) avea să revină foştilor acţionari ai „Silvaniei". în noul consiliu de administraţie, care acum număra optsprezece membri, rezervase opt locuri acestora, iar Mărcuş devenea al doilea director, alături de Keller. Toate operaţiile, aprobate de conducerile celor două bănci, trebuiau să se încheie la sfârşitul anului, astfel încât din 1929 noua bancă să-şi poată începe activitatea. Una din condiţiile prealabile fixate de Victor fusese lichidarea de către „Silvania", în cel mult trei luni de zile, a tuturor creanţelor existente în portofoliu. Printre hârtiile de credit se găsea şi poliţa de un milion semnată de avocatul Tarţia în 1924 şi amânată de atunci în trei rânduri, cu procente mai mult decât moderate. Mărcuş fu cel dintâi care interveni în favoarea datornicului, propunând o nouă şi ultimă prelungire de un an. Aşa cum îi explică el lui Victor, avocatul trecea printr-o perioadă grea. Ieşiseră naţional-ţărăniştii, sprijiniţi de averescani şi de partidul maghiar, aşa că acum în fruntea oraşului se găsea doctorul Gurzău, fostul deputat, avându-l ca secretar pe Balta Zoltan. Părăsind după zece ani primăria, Tarţia îşi redeschisese biroul avocaţial. Dar anii de întrerupere îşi spuneau cuvântul: vechii clienţi se împrăştiaseră în cele patru vânturi şi nu era uşor să-i aduni la un loc. împovărat de obligaţii şi de datorii, avea nevoie de un răgaz să se refacă şi să plătească. Dar Victor rămase neînduplecat la toate intervenţiile, inclusiv ale Helenei, rugată la rândul ei de Emili-neni, soacra fostului primar. Nici întrevederea pe care, 58 Biruitorii — călcându-şi pe mândrie, i-o ceru Tarţia nu-l mută din ale lui. Foarte corect, dar hotărât, îl înştiinţă pe bărbatul îmbătrânit şi jenat din faţa lui că el nu face excepţie cu nimeni. Ameninţat cu executarea silită, avocatul îşi vându casa şi ultimele iugăre de pământ şi se retrase sărăcit lângă fiică-sa la Oradea. Nici cu baronul Losonczy nu se arătă mai îndurător. Praful se alesese din planurile acestuia de a pune în funcţiune fabrica de cherestea de la Ocna. în septembrie, cu o lună înainte de expirarea termenului, se informă despre posibilităţile de a primi o amânare. Situaţia era delicată, mai ales că intransigenţa i-ar fi fost socotită un răspuns la refuzul de a i se acorda mâna Evei, şi, în orice caz, un gest lipsit de eleganţă. A-l cruţa pe baron, după ce-l executase nemilos pe Tarţia, ar fi stârnit ecouri nefavorabile în rândul românilor, şi aşa iritaţi de felul cum fusese lichidată „Silvania". Un moment se gândi să treacă afacerea în seama lui Keller, dându-i mână liberă în rezolvarea ei. Ar fi însemnat însă o dovadă de slăbiciune. în cele din urmă descoperi o soluţie, numai aparent de compromis, într-o inscripţie ipotecară asupra moşiei lui Kraft, garantul împrumutului, cu obligaţia de a achita într-un an o jumătate de milion, cu dobânzile aferente. Victor se văzu cu Keller în ziua următoare înapoierii la Silvania. Tras într-o parte şi într-alta de funcţionari, ca întotdeauna când lipsea mai mult, nu avu răgazul de a discuta cu el. Credea că totul va rămâne pentru a doua zi, când capul cărunt cu fruntea încreţită a avocatului se strecură prin deschiderea uşii. Voia să ştie dacă n-ar fi fost dispus să-i facă o vizită în după-amiaza aceea. Dacă tot aveau de discutat afaceri, cel puţin să vorbească în tihnă. Pe la şase, Victor sună la uşa casei cu ziduri albe şi storuri verzi de sub Măgură. Ca şi în urmă cu doi ani, când îl vizitase întâia oară, îi deschise însuşi avocatul. La fel ca atunci, ploua în puhoaie, iar în birou domnea o căldură lâncedă, uscată. Cu 0 privire circulară, oaspetele încercă să descopere vreun semn al trecerii pe acolo a misterioasei dansatoare de la Cluj, pentru 59 — Ion Gheţie — care bătrânul făcuse, zice-se, o târzie şi mistuitoare pasiune. Dar nu în camera de lucru erau de căutat asemenea mărturii tăcute, dacă existau aievea, ci în alte părţi ale casei. Deoarece ştia că tânărul său tovarăş de afaceri nu obişnuieşte să bea, Keller porunci ceaiuri fierbinţi şi prăjiturele uscate. în curând, aburul parfumat al ceaiului de Ceylon umplu nările lui Victor. Era un soi deosebit pe care gazda îl primea de la un negustor de la Budapesta. - Ei, ce facem cu Weiss? îl abordă el în fine, după ce discutaseră până atunci chestiuni indiferente. în scurtă vreme, împrumutul lui ajunge la scadenţă. Victor nu răspunse imediat, ocupat să soarbă ultimele picături din băutura aromată servită în ceşti de porţelan vechi. - Ştiu şi eu, Samu-bâcsi? răspunse el în doi peri. Poliţa expiră la 31 octombrie. El ce zice? Era vorba, când am plecat, să vă vedeţi. Keller încuviinţă cu o mişcare a capului. Stătuseră de vorbă în două rânduri. Weiss se găsea într-o situaţie dificilă, dar nu fără ieşire. Pentru moment era confruntat cu o criză acută de numerar. Toţi banii lichizi ce-i intrau în casă erau înghiţiţi de plata motoarelor, a căror montare începuse în vară. - Şi cât mai are de dat nemţilor? Avocatul aproximă, mişcându-şi palma într-o parte şi în alta. - în jur de un milion, un milion şi jumătate. Odată achitată această sumă, întreprinderea ar merge în câştig curat, iar datoria s-ar amortiza treptat. Victor se aşteptase la aceste relatări, tot astfel cum bănuia şi ceea ce avea să urmeze. Puse totuşi întrebarea al cărei răspuns îl ştia dinainte: - în definitiv , ce doreşte el? Abordarea se dovedi prea directă pentru ca Keller să nu-şi ia un răgaz de gândire. îşi încreţi fruntea şi se strâmbă, în timp ce degetele-i albe, subţiri luau o prăjitură din farfurie. - Hm, făcu el, alegând până la urmă răspunsul fără ocolişuri. O amânare de un an şi, dacă se poate, un nou împrumut. 60 — Biruitorii — - Şi tu ce părere ai, Samu-băcsi? - Mi-e greu să mă pronunţ, zise prevăzător bătrânul. Nu fac un secret din prietenia veche ce mă leagă de Weiss. Ne cunoaştem de treizeci de ani. Dar, nu-i aşa, sentimentele nu au ce căuta în afaceri. Privită în perspectivă, investiţia mi se pare rentabilă. Şanse de a ne fi restituită datoria într-un viitor nu prea depărtat există. Oricum, moara şi uzina se garantează singure. Chiar cu vechea instalaţie, uzina face cinci milioane, iar moara cel puţin tot atât. Acum Weiss e strâns cu uşa: dacă nu trimite banii în Germania, instalarea motoarelor se sistează şi, în plus, are de plătit daune-interese. Mâine, după ce va scăpa de datorii, lucrurile vor sta desigur altfel. Se înţelege, acestea sunt simple speculaţii. E foarte posibil ca Weiss să nu se descurce şi să depună, mai devreme sau mai târziu, bilanţul, lăsând în urmă o situaţie încurcată. Tu ce crezi că trebuie să facem? Spre deosebire de avocat, Victor avea răspunsul dinainte pregătit. - Păi, ştiu şi eu, am putea să-l păsuim cu şase luni, adică până la sfârşitul lui aprilie. Cât priveşte noul împrumut, avem la dispoziţie milionul lui Tarţia. Ce-ar fi să i-l dăm cu o dobândă rezonabilă, de pildă 10%, de asemenea pe şase luni? Keller îşi ridică privirile pe deasupra ochelarilor. O mirare neascunsă se citea în ele. Fusese convins că Victor se va opune atât amânării, cât şi noului împrumut, cu argumente greu de combătut. Să nu fi fost la curent cu situaţia reală a întreprinderilor lui Weiss? -Ce te determină să procedezi aşa? îl iscodi el. în principiu, nu dai bani cuiva care nu şi-a plătit datoriile vechi. De ce l-ai trata pe Weiss altfel decât pe Tarţia şi pe baronul Losonczy? - Situaţia e în mare parte diferită, observă Victor. Tarţia şi baronul sunt nişte particulari ca atâţia alţii. Uzina şi moara sunt întreprinderi de utilitate publică, iar investiţiile lui Weiss au o deplină justificare economică. Cu noile motoare Diesel, lumina electrică va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere ale oraşului, pentru că va fi mai ieftină şi mai bună. 61 Ion Gheţie — într-un an-doi, se va trece la electrificarea comunelor din jur şi mai ales a Şărmăşagului, cu minele lui de cărbune. Lasă că şi randamentul morii va fi altul. Keller îşi aprinse unul din trabucele Corona şi suflă fumul albăstriu spre tavan. - Ai dreptate, încuviinţă el, Silvania are nevoie de Weiss... - N-aş zice tocmai aşa, interveni Victor. Nu de Weiss are nevoie oraşul, ci de moară şi de uzină. - Şi nu e acelaşi lucru? - Fireşte că nu, sună răspunsul fără echivoc. întreprinderile rămân, proprietarii se schimbă. Ascultă-mă, Samu-bâcsi, reluă el, cu altă voce devenită deodată amabilă, conciliantă, sunt la curent cu afacerile lui Weiss şi cu greutăţile prin care trece. Afară de milionul luat de la noi, mai datorează patru milioane „Băncii de Credit Român", băncii „Ardeleana" şi altor instituţii. Nu toţi banii aceştia au fost folosiţi pentru cumpărarea motoarelor. Mai bine de două milioane s-au risipit în vânt cu cheltuielile nebuneşti ale doamnei Weiss şi ale băiatului sau au mers să acopere deficitele cronice ale întreprinderii. Bănuiesc că toate acestea îţi sunt bine cunoscute. - în parte, da, admise Keller. - Şi mai e ceva, adăugă Victor. Weiss e serios bolnav. Doctorii ezită să se pronunţe, dar există temeri că ar avea ciroză. Ciroză uscată, fără hidropizie, care e mai gravă, deoarece te poate doborî de pe o zi pe alta. După cum vezi, o întreprindere bolnavă, condusă de un om bolnav. Aceasta e, în linii mari, situaţia. Se examinară în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să-şi descopere unul altuia cele mai ascunse gânduri. - Şi totuşi îl amâni şi-i mai dai pe deasupra un alt milion, reluă avocatul. De ce? - Pentru că sunt optimist, răspunse cu un surâs Victor. Weiss ar putea da faliment, după cum foarte bine s-ar putea salva. Eu zic că se va salva. Şi-apoi, aşa cum spuneai, Samu-bâcsi, noi suntem perfect acoperiţi. Averea lui Weiss face cel puţin 62 — Biruitorii — zece milioane, din care ne vom recupera fiecare bănuţ. Şi un ultim argument. Dacă nu-i dăm banii, Weiss se va adresa aiurea şi poate îi va obţine. De ce să nu facem noi afacerea, ci alţii? Aşa că, dacă eşti de acord, să-l păsuim şase luni şi să-i oferim celălat milion, desigur dacă îi trebuieşte. Keller primi propunerea lui Victor, pe care tot nu putea s-o înţeleagă. Aşa se sfârşi o discuţie care dură o oră încheiată, deşi se putea isprăvi în câteva minute. X Scrisoarea Aurorei pică la două săptămâni după întoarcerea de la Cluj. Deşi ştia prea bine că asemenea lucruri nu se fac cât ai bate din palme, Helena pândea de câteva zile sosirea ei. Mai înainte de a o deschide, o învârti pe faţă şi pe dos, parcă ar fi căutat un anumit semn care să-i trădeze conţinutul. Cu fiecare rând citit, obrazul mohorât şi neîncrezător i se lumină într-un zâmbet de satisfacţie deplină. încheie lectura cu un oftat de uşurare. Săritoare şi drăguţă, ca de obicei, Aurora stătuse de vorbă cu Virginia Ember despre o posibilă căsătorie a Norei cu Victor. Virginia răspunsese îndată afirmativ, dar numai sub rezerva consultării lui Ember. După discuţia cu acesta, o informase că în principiu sunt de acord cu căsătoria, întrebată cu discreţie, fata îşi dăduse la rândul ei consimţământul, mărturisind că-l plăcuse pe Victor din prima clipă şi că un bărbat ca el îşi dorise întotdeauna. Cât priveşte înzestrarea Norei, Ember i-ar fi dat o vilă frumoasă în Cluj, cu parfer şi etaj, pe strada Andrei Mureşanu şi două milioane de lei înscrişi pe numele ei. Atât părinţii cât şi fata aveau o singură condiţie. Până la căsătorie, Victor să-şi lichideze afacerile la Silvania Şi să se mute la Cluj, unde viitorul lui socru îi rezerva un post de conducere la banca „Ardeleana". Helena nu avu prilejul să stea de vorbă cu Victor decât seara. Aşa cum îşi dădu în curând seama, nu-şi alesese prea bine momentul. Victor îşi făcea bagajele (pleca a doua zi la Cluj) şi 63 — Ion Gheţie — ca întotdeauna în ajunul unei călătorii avea ceva Reisefieber1. Luă scrisoarea pe care mamă-sa i-o întinsese cu un zâmbet plin de înţelesuri şi o parcurse cu un aer indiferent. La urmă, o cută de nemulţumire i se săpă între sprâncene. Ideea ca în schimbul Norei să se desfacă de tot ce agonisise în atâţia ani de muncă înverşunată i se păru inadmisibilă. - Dar ce, Ember îşi închipuie că-mi face un aşa mare hatâr dându-mi fata, încât să-mi poruncească unde să locuiesc? izbucni el, cu o mânie prost stăpânită. Nu cumva vrea să-mi schimb şi numele? Helena rămase mirată de ieşirea fiului său. Nu înţelegea ce-ar fi pierdut mutându-se la Cluj, unde i se rezerva o situaţie strălucită. Doar „Ardeleana" era cea mai mare bancă din Transilvania după „Albina" şi avea sucursale peste tot, până şi la Bucureşti. - De ce vorbeşti aşa? îl mustră ea. Nimeni nu ţi-a cerut una ca asta. Oricât vei căuta, altă partidă mai bună nu vei găsi. Aşa o zestre puţini părinţi sunt în stare să o deie unei fete. -Am destui bani, iar de zestre nu-mi pasă, mormăi Victor, pe când închidea geamantanul. Dacă-mi vine bine, iau o fată săracă, numai cu cămaşa pe ea. - Destui ai, conveni Helena, dar două milioane pe deasupra tot nu ţi-ar strica. Unde pui că fata e frumoasă şi de neam bun. - Mie nu-mi place, minţi Victor. Cât despre neam, a uitat oare mama că ne înrudim cu Embereştii? Helena avu un gest de plictiseală. Oare ce urmărea băiatul cu împotrivirea aceea prelungită? Căci tot nu-i venea a crede că ar fi în stare să dea cu piciorul unui asemenea noroc. - Apoi aşa înrudire au toţi oamenii de la Adam şi de la Eva! observă ea cu umor. Tatăl străbunului tău Lupu, Simion cel Tânăr, a ţinut în căsătorie o vară primară a străbunului lui Ember. Unei astfel de rudenii nici măcar popii cu socotelile lor încurcate nu-i pot hotărî spiţa! 1 Febră de călătorie, (germ.) 6 4 — Biruitorii — -Mult-puţin, tot avem amândoi câte ceva din acelaşi sânge. A uitat mama de cazurile triste din familia noastră? întocmai ca noi, Embereştii sunt terhelt csalâd1. Antalffy mi-a legat de suflet să iau o fată dintr-o familie nouă, cu sângele proaspăt. - Atunci de ce nu-ţi iei una de pe Uliţa Românească? îl apostrofă batjocoritoare Helena. Aceea ştiu că va avea sângele proaspăt şi nici un grof printre neamuri! Până la urmă discuţia se sfârşi fără vreo hotărâre. Helena îl sfătui să se mai cugete şi, în orice caz, să le facă Embereştilor o vizită de politeţe, ca să nu creadă cumva că nici prin minte nu-i trece să se însoare. Victor nu promise nimic. Adăugă că e hotărât să se căsătorească până în vară, ba şi mai repede, dar cu cine vrea el. în noaptea aceea, Helena se gândi multă vreme la Victor. Numai să nu fie vorbe deşarte făgăduielile de însurătoare. în sinea ei, numai în el stătea speranţa de a dobândi urmaşi. Mărioara îşi dovedise neputinţa de a naşte copii. Acum era internată în clinica de la Cluj, pe o lun'ă, poate chiar pe două, pentru a fi sub supravegherea directă a profesorului Păcurariu, până va trece de perioada primejdioasă. Chiar dacă ar fi adus pe lume un copil, el n-ar fi fost Henţesc. Sever nu ducea viaţa unui om tânăr, ceea ce era bine, dar şi rău, căci, ţinându-se departe de femei, cine ştie de se va căsători vreodată. Dacă şi Victor ar fi rămas holtei, atunci chiar că li s-ar fi stins neamul de pe faţa pământului, loachim, vărul lui Alexandru, singurul bărbat din cealaltă ramură henţească, curgând din Gregoriu, fratele lui Vasile, murise îndată'după război, iar de pe urma lui rămăseseră numai fete. Cele patru ceasuri pe care le petrecu în maşină în drum spre Cluj, Victor nu se gândi, la rândul lui, decât la însurătoare. Discuţia cu mamă-sa îl întărise şi mai mult în convingerea de a nu mai amâna un lucru oricum inevitabil. Cu toată căutătura e* ciudată, Nora îi plăcea, cu tinereţea şi prospeţimea ei 1 Familie cu ereditate încărcată, (magh.) 65 — Ion Gheţie — neprefăcută şi cu felul deschis de a se purta. Fireşte, nici zestrea nu era de dispreţuit, deşi, cu banii lui, Ember i-ar fi putut da şi mai mult. Condiţia, sunând ca o poruncă, de a pleca din Silvania îl izbise pentru că în primăvară Eva îi ceruse acelaşi sacrificiu. Nici prin minte nu-i trecea să părăsească oraşul şi să renunţe la tot ce înfiripase până atunci şi avea să adauge de acum înainte, nu numai pentru Nora, dar pentru nimic în lumea aceasta. Cine va voi să-i fie soţie va trebui să vină în Silvania, să împartă cu el necazurile şi bucuriile. Dar cine va fi femeia aceea? Din senin îi răsări în faţa ochilor chipul şters al fetei în demimantou cu blană şi tocă roşie-vişinie, zărit câteva clipe în gara din Alba lulia, cu zâmbetul acela tăinuit care i se părea cunoscut de foarte multă vreme. Nu era pentru prima oară că şi-o amintea de la întoarcerea acasă. „De ce nu m-aş însura şi eu?" îi trecu prin minte şi, în chip ciudat, ideea nu i se păru nici nepotrivită, nici cu neputinţă de înfăptuit. Când Victor părăsi hotelul, un vânzător de ziare anunţa în gura mare demisia guvernului şi chemarea la preşedinţia consiliului de miniştri a lui luliu Raţiu. Cumpără îndată şi îşi aruncă privirile pe ştirea culeasă cu litere mari pe prima pagină, în momentul următor, parcă ar fi fost avertizat de cineva, ridică ochii şi o zări la douăzeci de paşi înaintea sa pe Eva Csâky. Nu era singură, ci însoţită de un bărbat înalt, cu umeri puternici, de treizeci şi cinci - patruzeci de ani, tipul sportsmanului din lumea bună ungurească, jucător de tenis sau golf. Tresări violent şi primul gest fu de a trece în grabă în cealaltă parte a străzii. Se stăpâni cu greu de teama ridicolului în care ar fi căzut dacă i-ar fi fost observată manevra. între timp, perechea continua să se apropie. Bărbatul îi ţinea braţul în dreptul cotului şi-i spunea ceva cu un zâmbet ce i se părea indiscret şi semnificativ. Ea privea undeva pe sus, în direcţia lui, cu un aer distrat, neatentă, în aparenţă, la vorbele ce i se spuneau. Trecură amândoi pe lângă el. Eva nu-l băgase în seamă sau poate se făcuse că nu-l vede. 66 — Biruitorii — întâlnirea neaşteptată, dar mai ales intenţia de o clipă de a dispărea din calea ei îl umplu de mânie împotriva lui însuşi. Oare cât se va mai gândi la ea? Cele întâmplate în primăvară şi lunile de zbucium ce au urmat n-au fost de-ajuns? Drumurile lor s-au despărţit pentru totdeauna şi nici o putere de pe lumea aceasta nu le va mai alătura vreodată. Chiar dacă ea s-ar întoarce şi l-ar ruga să uite jignirea şi tot nu i-ar mai trebui. Orice se uită în viaţă, în afară de palme. Ele nu pot fi şterse niciodată. încă sub impresia şocului produs de revederea Evei, intră în biroul lui Manciulea. Directorul era pe plecate. îi strânse totuşi mâna cu căldură, scuzându-se că nu poate sta mai mult cu el. Nişte treburi personale îl chemau în după-amiaza aceea la Alba lulia. Cât priveşte cele discutate la ultima lor întrevedere, era dispus în principiu să-i acorde un împrumut de două-trei milioane, se înţelege după ce vor fi stat de vorbă pe îndelete. - Dar fireşte că primesc şi încă cu multă plăcere! exclamă el încântat, când auzi că Victor i-ar face o vizită Lenichii Herlea, dacă ar voi să-l introducă. Uite, chiar acum îi telegrafiez unchiului Franţisc şi-i anunţ sosirea. Dacă plecăm cu maşina ta, în două ceasuri suntem acolo. Evident, o simplă vizită, fără nici un fel de obligaţii. Cine ştie, s-ar putea să-ţi placă. Acum nu că-mi e rudă, dar o soţie mai bună ca ea nu vei găsi în tot Ardealul. O cunosc de când e mică şi mă pun chezaş pentru ea. Telegrama lui Manciulea ajunse la Alba lulia pe la trei după-amiaza. Cu ea în mână, părintele Buteanu îşi căută soţia. O găsi în camera ei, apatică şi îngândurată, privind pe geam mişcarea străzii (de când se îmbolnăvise şi nu mai avea somn, dormeau în odăi separate). Aflând despre ce e vorba, îi spuse că nu se simte prea bine şi nu poate lua parte la primirea oaspeţilor. Ca unul ce se aştepta la un asemenea răspuns, Părintele trimise după Lenica. Dar fata se spăla pe cap în bucătărie şi avea să mai întârzie. Dornic să-i împărtăşească 67 — Ion Gheţie noutatea, se duse la ea. O găsi plecată deasupra ligheanului, cu părul plin de clăbuc şi umerii acoperiţi de un prosop. Era aproape gata cu spălatul şi voia să se usuce la gura cuptorului de la sobă. Pe la patru o aştepta pe Wilma, coafeza, iar la cinci voia să se ducă la Buba Roşea. Prietena ei dădea un jour, se înţelege cu dans, la care invitase o mulţime de lume. Printre musafiri se număra şi avocatul Berciu, un tânăr frumuşel şi elegant, care o invitase de câteva ori la ultimul bal şi repetase stăruitor că vrea s-o mai întâlnească. De cum auzi cuvintele unchiului ei, pricepu că jourul Bubei s-a dus pe apa sâmbetei. „Naiba să-l ia de pretendent şi pe cine l-a mai adus aici!" îşi zise înciudată, gândindu-se ce bine îşi vor petrece ceilalţi, în vreme ce ea se va plictisi de moarte. „Numai de ar pleca mai iute!" Mai păstra în fundul sufletului speranţa că, cine ştie, va ajunge şi ea, măcar pentru o jumătate de oră înainte de a se sparge sindrofia. Se mai domoli, aflând că e vorba de fratele mai mare al lui Sever Henţia, despre care acesta îi povestise câte unele cu prilejul vizitei din septembrie. Curios, dar întâlnirea din gară îi ieşise cu totul din minte. Vreme de două ore nu stătu locului. îşi uscă părul, se coafă, mulţumită cel puţin că oaspeţii, picaţi ca din cer, o vor găsi aranjată, apoi se ocupă de unele şi de altele, pentru ca la cinci, când era anunţată vizita, totul să fie cum trebuie. îi mai rămase timp să dea o fugă până la Buba, care locuia în vecini, şi s-o anunţe că nu poate veni. - Barem de s-ar alege ceva şi ţi-ar cere până la urmă mâna! îi ură Buba, fire practică, cu picioarele pe pământ, conducând-o până la poartă. Claxonul maşinii o surprinse în salon, unde intrase ca să vadă dacă nu cumva lipseşte ceva. Pe loc, inima începu să-i bată cu putere, iar oglinda din perete îi arătă că e schimbată la faţă. Părintele Buteanu ieşi în persoană în calea oaspeţilor. Cu felul său de a fi cald şi prietenos, îl făcu pe Victor, foarte 68 — Biruitorii — rezervat când intra într-o casă străină, să se simtă în largul lui. îi conduse în salon, unde era cald şi bine. în aerul încropit din încăpere, nările tânărului deosebiră o undă discretă de parfum, care trăda trecerea recentă pe acolo a unei femei. îşi dădu seama că nu se înşelase câteva minute mai târziu, când Lenica intră în salon, iar el se aplecă asupra mâinii întinse ca s-o sărute. - îmi pare bine că am prilejul să vă reînnoiesc cunoştinţa, murmură el cu oarecare reţinere, ca întotdeauna când era silit să rostească fraze convenţionale. Cred că vă amintiţi că ne-am mai văzut o dată? - Mă tem că vă înşelaţi, răspunse la fel de stingherită Lenica. Mă confundaţi poate cu altcineva... - Nu, nu, reluă el hotărât, neputând să creadă că ea n-a reţinut ceva ce lui i se întipărise adânc în memorie. Sunt vreo trei săptămâni, în gară.... Era şi Genu de faţă... - A, da, acum îmi aduc aminte! exclamă ea mirată că a uitat tocmai întâmplarea aceea. Cum să nu... Eram cu Turica şi cu Zina. L-am petrecut pe Timi, fratele Zinei, care se întorcea la şcoală, la Blaj. Discuţia se înfiripă repede în legătură cu noutăţile politice ale zilei. Vestea venirii la putere a partidului naţional era în gura tuturor. Fără a-şi ascunde bucuria, părintele Buteanu era încurcat. în octombrie, când cu adunarea de la Alba lulia, se văzuse cu luliu Raţiu. Bucuros că-l reîntâlneşte, preşedintele îl anunţase că are de gând să-l înscrie pe lista candidaţilor pentru Senat. Părintele se număra printre acei puţini care în 1912 nu cruţase nici bani, nici osteneală ca să-l aleagă pe Raţiu deputat în Parlamentul de la Pesta. Iar Raţiu nu-şi uita niciodată susţinătorii credincioşi. Vorbind deschis, părintele n-ar fi dorit să se aleagă, din aceleaşi motive pentru care Şovăise şi Alexandru Henţia în 1919. Ce să caute el la Bucureşti 0 jumătate de an, dormind prin hoteluri şi mâncând prin restaurante, departe de ai săi şi de prieteni? Pe el măririle nu-l 'nteresează, dacă ar fi îmboldit de cine ştie ce ambiţii ar fi 69 — Ion Gheţie — ajuns până acum măcar protopop în Bălgrad. Şi-apoi n-avea pentru senatorie nici chemare şi nici pricepere. Unde pui cele două-trei săptămâni de propagandă electorală tocmai acum la începutul iernii... - Apoi, unchiule Franţisc, asta e o veste extraordinară! îl întrerupse cu înflăcărare Manciulea. Dacă a spus Raţiu, te poţi socoti de pe acum ales, căci ceea ce zice el e sfânt, iar la alegeri vom ieşi negreşit cu mare majoritate! Ca mai toţi ardelenii, era şi el naţionalist convins. Victor nu-l ştiuse până atunci, pentru că nu amesteca niciodată afacerile cu politica. Faţă de felul reţinut şi flegmatic de la bancă, arăta ca un alt om: vesel, comunicativ, gata în orice clipă să strecoare o vorbă cu miez sau o glumă. Aşa şi acum, nu conteni să laude spiritul de prevedere şi răbdarea de care dăduse dovadă Raţiu, aşteptând atâţia ani momentul propice. Cât despre propunerea făcută unchiului său de a fi ales senator, o considera o onoare pentru întreaga familie. - Să nu care cumva să nu primeşti, unchiule ! E mai mult decât o răsplată care ţi se dă, e o datorie! Toţi oamenii de bună credinţă trebuie să-şi dea concursul. A venit momentul să se facă rânduială în Ţara Românească! Conversaţia se mută la alte subiecte, dar se întoarse de fiecare dată de unde pornise. Ocupată să supravegheze serviciul, Lenica ieşi de câteva ori. De fiecare dată când reveni în salon, aruncă o privire furişă spre Victor. Era un bărbat plăcut la înfăţişare, cu figura inteligentă şi ochii albaştri-cenuşii, frumoşi, deşi reci. în cele două ore cât ţinu vizita, vorbi puţin, mulţumindu-se să adauge câte un cuvânt, întotdeauna cu socoteală. Abia se atinse de prăjiturile făcute de mâna ei, refuză cafeaua, iar din faimosul Rulender al unchiului Franţisc nu gustă decât un deget. Nu se uită deloc la ea, de parcă ar fi uitat motivul pentru care venise. O singură dată, spre sfârşit, o examină fugar. Era cea din gară şi parcă nu era. Altceva decât înfăţişarea ei exterioară, ceva mult mai adânc, rămăsese însă neschimbat, şi atâta îl mulţumea. 70 — Biruitorii — „E ea", îşi zise el, ca şi când ar fi aşteptat acea târzie încredinţare, „cu ea mă voi însura!" La plecare îi sărută din nou mâna şi-i mărturisi că reîntâlnirea i-a făcut multă plăcere şi că ar reveni bucuros, dacă i s-ar îngădui. -Oricând, cu toată dragostea, se grăbi să-l asigure părintele Buteanu, strângându-i mâna cu căldură. - Fireşte, vă rog să mai poftiţi! întări cu jumătate de voce Lenica, simţind asupră-i ochii unchiului ei. Pişcat de frigul de afară, părintele îşi freca mâinile încântat. Tânărul făcuse asupra lui cea mai bună impresie: serios, liniştit, stăpân pe sine. Iar faptul că-şi ceruse voie să revină dovedea că e însufleţit de intenţii serioase. întorşi în salon, observară că oaspetele lăsase pe masă pentru servitoare, cum se obişnuia, o hârtie de cinci sute de lei. - Unde pui că are şi o situaţie materială frumoasă, observă părintele, impresionat de largheţea tânărului, ceea ce în zilele noastre grele nu e de dispreţuit! - „Prea serios", îşi zise Lenica, după culcare, reamintindu-şi cuvintele unchiului ei, „toată seara n-a scos un cuvânt, iar pe mine abia m-a băgat în seamă". Revăzu hârtia de cinci sute lăsată pe masă. „Trebuie să fie un înfumurat şi jumătate!". Până adormi, târziu, nu-şi mută gândul de la vizita din după-amiaza aceea. Ceaiul Bubei şi avocatul Berciu rămăseseră undeva departe. XI Zilele petrecute la Dărăbanţi şi revederea lui Victor, aşa fugară şi tăcută cum fusese, avură darul de a-l scoate pe Sever din dispoziţia sa obişnuită. Speranţa că, oricât de târziu, ziua definitivei sale eliberări din locul unde sta închis se apropie, i se încuibări, statornică, în inimă. De altminteri, aşa cum îi mărturisise fratelui său, începuse să se deprindă treptat cu viaţa aspră, plină de privaţiuni din cazarmă. Gândul că va ieşi pentru câteva ceasuri în oraş, că îl va revedea pe Genu sau va primi 71 — Ion Gheţie — o scrisoare de acasă îl ajuta să treacă prin zilele cenuşii şi monotone ale fiecărei săptămâni. în chip neaşteptat, vizita la Dărăbanţi îl înseninase, dar îl şi însingurase în acelaşi timp. Ceasul petrecut în biserică îi readusese ceva din zbuciumul trăit cu trei ani înainte. Nu mai era vorba să reia dezbaterile chinuitoare cu sine însuşi despre problemele credinţei şi ale rostului vieţii, îi lipseau timpul şi puterea pentru aşa ceva. A întoarce încă o dată pe dos vechile întrebări ar fi fost, oricum, un lucru de prisos. Se trezise însă cu un regret pătrunzător după ceea ce pierduse, îndepărtându-se de credinţă, şi, totodată, cu nădejdea, firavă şi şovăitoare, că într-o bună zi va putea s-o recâştige. De câte ori îşi amintea feţele ostenite şi solemne ale ţăranilor de la biserică, cufundaţi în aceeaşi neclintită şi supusă evlavie ca şirurile nesfârşite ale înaintaşilor lor, îşi spunea că, existent sau nu, Dumnezeu se dovedea necesar în istoria omenirii. Milioanele şi milioanele de fiinţe care se prosternau de zeci de secole în faţa altarelor alcătuiau cea mai vie dovadă. Omul avea nevoie de o fiinţă supremă căreia să i se dea fără condiţii pentru ca viaţa să i se pară suportabilă. Voltaire avea dreptate când spunea că, dacă n-ar exista, Dumnezeu ar trebui inventat. în privinţa aceasta, materialiştii n-au oferit niciodată o soluţie mai bună. A afirma că materia e fără început şi fără sfârşit înseamnă a-i conferi, de fapt, atributele divinităţii, ceea ce era metafizică pură, dogmă laică. în privinţa aceasta, el nimerise în poziţia cea mai puţin apărată. De o mie de ori mai fericiţi erau cei ce credeau necondiţionat în Dumnezeu sau cei ce susţineau răspicat că nu există. El se aşezase undeva la mijloc. Cuvintele lui Miska-bâcsi rostite în confesionalul bisericii din Silvania îi răsunau în urechi: „între da şi nu se află infernul". Strâns din nou în cleştele îndoielii, se întreba dacă dincolo de adevărul descoperit în biserica din Franzenstrasse, când preotul bătrân citise parcă anume pentru el parabola talanţilor, nu se găseşte un pisc măreţ, inaccesibil, pe care zadarnic încerca să-l cucerească. 72- — Biruitorii — Aceasta era starea sa de spirit, când într-o după-amiază de la începutul lui noiembrie fu anunţat că are vorbitor. Se duse cam nedumerit, întrebându-se cine putea fi. Victor îl vizitase de curând, cu Genu se întâlnise la ultima permisie în oraş. La poartă nu zări pe nimeni. Ofiţerul de serviciu confirmă că e căutat şi făcu un gest spre o bancă pe jumătate ascunsă de trunchiul noduros al unui castan. O tânără femeie cu părul blond, întoarsă cu spatele, stătea acolo, picior peste picior, cu mâinile vârâte în buzunarele pardesiului. O recunoscu abia când se ridică, avertizată de vocile din apropiere. - Edith! exclamă el, neputându-şi crede ochilor. Tu, aici? Ea confirmă cu o mişcare nehotărâtă a capului. Un zâmbet şters i se strecură pe buzele subţiri, care tremurau uşor. Era la fel de emoţionată ca Sever, deşi încerca să se stăpânească. Se opriră unul în faţa celuilalt, stânjeniţi, parcă n-ar fi ştiut prea bine ce să facă. într-un târziu, Sever îi luă una din mâini şi o duse la buze. - Eu sunt! confirmă ea, regăsindu-şi graiul. De ce te miri atât? - Credeam... Aşteptam... murmură el confuz. Nu mi-ai primit scrisoarea? - Fireşte că am primit-o! confirmă ea. Dar în locul unui răspuns am preferat să vin în persoană. N-am făcut bine? îi mărturisi că a fost la Cernăuţi să vadă moşia de la Dâmşeşti. Când să plece de acolo, şi-a spus: de ce nu s-ar întoarce prin Bucureşti şi Budapesta? Ar ocoli ceva, dar ar avea prilejul de a cunoaşte România şi s-ar opri pentru câteva ceasuri la Alba lulia să vadă pe cineva. - Ai venit singură? - Da, singură. Ce ţi se pare atât de ciudat? Să ştii că m-am descurcat mai bine decât mă aşteptam cu româneasca mea în cele trei zile cât am rămas la Bucureşti. Am sosit pe la prânz. Stau la hotelul „Europa". Se aşezară pe bancă, unul lângă altul, având între ei geanta de piele lăcuită pe care ea o lăsase acolo când se ridicase să-i iasă în cale. 73 — Ion Gheţie — - Dar tu cum o mai duci? îl întrebă ea, cuprinzându-l într-o privire. Ai slăbit, pari obosit, schimbat. S-ar putea ca la mijloc să fie uniforma militară. Nu prea vă răsfaţă la cazarmă, din câte îmi dau seama... - Acum m-am mai obişnuit, zise el. Numai cu lipsa de libertate nu mă împac. Aici totul se face la comandă: te trezeşti la comandă, te speli la comandă, mănânci la comandă. Nu mai vorbesc de instrucţie... Abia aici mi-am dat seama cât de fericit am fost înainte, când eram singurul meu stăpân. Să faci ce te taie capul, să te plimbi, să te culci, să citeşti după cum ai chef. Toate astea mi se par acum de neînchipuit! Ea râse uşor, găsind ceva deopotrivă comic şi înduioşător în lamentările lui. - Bietul Henţia Sever, îl căină ea, înveselită. Cu o mişcare firească îşi aşeză mâna peste a lui. Henţia Sever soldat! - Da, ai dreptate să-ţi râzi de mine, recunoscu el. Sunt cam ridicol cu tânguielile mele. Dar spune-mi dacă nu e absurd să stăm aici la poarta cazărmii, pe o bancă, în loc să cutreierăm oraşul în lung şi-n lat, după voia inimii, bucurându-ne că suntem din nou împreună. întâmplarea făcu ca tocmai în momentul acela să se ivească căpitanul Mărdărescu, comandantul şcolii, un regăţean exigent şi sever, dar altminteri om de treabă. Cu o îndrăzneală de care nu s-ar fi crezut capabil, Sever se apropie de el şi-i ceru o învoire de câteva ore, explicându-i stingherit că i-a venit logodnica în vizită tocmai de la Viena. Abia când sfârşi, îşi dădu seama de cutezanţa cererii sale şi de puţinii sorţi pe care-i avea de a fi ascultat. Dar căpitanul îşi destinse trăsăturile într-un surâs simpatic, atoateînţelegător. - Ce vorbeşti, domnule? făcu el, ridicându-şi sprâncenele stufoase. Tocmai de la Viena? Vocea îi exprima tot atâta mirare câtă admiraţie. Eşti cineva! Te felicit! Unde e frumoasa domnişoară? Zări silueta subţire, delicată a femeii de pe bancă şi o salută galant cu mâna la chipiu. Fireşte că poţi lipsi. Vino să-ţi fac bilet de voie. 74 — Biruitorii — La corpul de gardă, în timp ce completa biletul, se întoarse spre el şi-i făcu cu ochiul. - Ce-ar fi să trec ca oră a întoarcerii 6 dimineaţa? Cine ştie de când n-ai văzut-o, veţi voi desigur să staţi mai mult împreună. Da? în fine, faci cum crezi. Pentru orice eventualitate, eu am pus ora 6. Mult succes şi sărutări de mâini domnişoarei! Sever se întoarse radios la Edith, cu biletul de voie în mână. Vreme de două ceasuri se vânturară de colo până colo prin cetate. Vizitară mai întâi biserica catolică, unde tocmai se slujea o misă citită. Zăboviră în faţa mormintelor de la intrare, tăiate din calcar gălbui, mâncat de vreme. Sever îi explică cine fusese loan Corvinul, din ce neam se trăgea, ce fapte de vitejie săvârşise. Se opriră apoi în dreptul casinei ofiţereşti, în sala căreia se proclamase Unirea din 1918, înainte de a intra în noua catedrală a încoronării, unde se păstrau cele două tronuri, al regelui Ferdinand şi al reginei Maria, lucrate din lemn scump cu spătare înalte şi cu perne din catifea vişinie, având ciucuri auriţi. între timp se informară, pe sărite, despre cele întâmplate de când nu se văzuseră. Ea rămăsese în Viena. Aloys îşi petrecuse o parte a concediului la băile din Ems, unde cunoscuse o tânără de numai douăzeci de ani, foarte frumoasă, fiica unui industriaş bogat din Linz, Irene Stolz. Rezultatul: coup de foudre1 şi, pe cât se pare, o căsătorie într-un viitor apropiat. în tot timpul plimbării prin cetate fură stăpâniţi amândoi de un sentiment nemărginit de libertate, ca şi cum le-ar fi fost dat să se împărtăşească din bucuria de a fi împreună, nu câteva ceasuri, ci viaţa întreagă. Sever mai ales se întrecea în a-i înşira vrute şi nevrute şi de-a o purta peste tot, chiar şi în locurile mai puţin interesante. Nici acum nu-i venea să creadă că în loc să stea închis în sala de studiu de la cazarmă, se plimbă cu Edith Şi-i simte mâna mică, uşoară, încolăcindu-i braţul. 1 îndrăgostire subită, (franc.) 75 — Ion Gheţie — Abia când trecură pe sub poarta a doua a cetăţii băgară de seamă că a început să se întunece şi că în unele case s-au aprins luminile. Sever propuse să-l caute pe Genu, care locuia undeva în apropiere. Ea primi fără cine ştie ce plăcere, cu un „da" abia auzit, cuprinzând în sine un reproş sau poate numai regretul că-şi irosesc vremea cu lucruri indiferente. Herlea nu era acasă, plecase curând după-amiază şi nu lăsase vorbă când se întoarce. Se îndreptară spre centru, preocupaţi amândoi de ceea ce aveau să facă în ceasurile ce le mai rămâneau. Pe trotuare lumea îşi încheia plimbarea în seara răcoroasă de noiembrie. în dreptul hotelului „Europa", Edith îi arătă o cameră la etaj, adăugând că acolo stă ea. Intrară prin câteva magazine, mai mult ca să-şi folosească într-un fel timpul. Ea profită de ocazie ca să cumpere câteva nimicuri pentru prietenele de la Viena. - Mai avem un ceas, zise ea, dând cu ochii de turnul bisericii româneşti (Sever îi spusese că e învoit pentru patru ore). Ştii că mi s-a făcut foame? Haide să intrăm într-o cofetărie! Ne mai încălzim puţin şi stăm de vorbă. La ora aceea, cofetăria Mittelmayer era plină de lume. Un zumzet intermitent, când puternic, când şters, plutea în sala dreptunghiulară, cu mobilă veche şi pereţii acoperiţi de oglinzi. Găsiră o masă liberă în colţ, lângă fereastră. O fată în uniformă albastră, cu şorţuleţ alb, le luă comanda. în fund, la capătul tejghelei, aşezată pe un scaun înalt, patroana, o săsoaică voinică, cu înfăţişare severă, îşi plimba necontenit privirile prin local, pentru a se convinge dacă serviciul se desfăşoară cum trebuie. Aşa cum se temură amândoi, odată aflaţi unul în faţa celuilalt în colţul retras al cofetăriei, nu mai găsiră să-şi spună nimic. Mâncau amândoi preocupaţi, despicând felii subţiri din prăjiturile cu glazură de ciocolată şi cremă de alune. Sever nu-şi dezlipea privirile de pe marmura albă cu vine cenuşii a mesei. Când şi-i ridică, o zări pe Edith zâmbind abia desluşit, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva ce nu ştia dacă e bine sau nu să fie spus. 76 — Biruitorii — - Când pleci? o întrebă el. - încă nu ştiu sigur, răspunse ea. Am un tren peste două ore, un accelerat, dar mie nu-mi place să călătoresc noaptea şi nici nu ştiu dacă voi găsi bilete la vagonul de dormit. S-ar putea să rămân până mâine dimineaţă. Aş ajunge spre seară la Budapesta, aş înnopta acolo, iar a doua zi mi-aş continua drumul până la Viena. Cuvintele ei îi amintiră că în curând trebuiau să se despartă, după cele câteva ceasuri când făcuseră orice în afară de a fi încercat să se apropie unul de altul. Regretul după timpul pierdut se topi în dorinţa de a o ţine lângă el, cu orice preţ, cât mai mult, dacă se putea pentru totdeauna. - Ce-i cu tine? se interesă ea, cu o scuturare a pletelor. Ai o figură de-a dreptul dezamăgită. - Nimic, zise el, mă gândeam numai... Cu aceeaşi mişcare, executată parcă la comanda cuiva, îşi cuprinseră mâinile şi le strânseră cu putere. O dorinţă mistuitoare îi cuprinse pe amândoi într-o învăluire fierbinte, primejdioasă. Oare cum să-i spună, abia acum, că e liber până a doua zi dimineaţă, că ar putea rămâne împreună, folosind fiecare oră şi fiecare minut, pentru a fi în sfârşit, după atâta vreme şi atâtea ezitări, unul al altuia? Abia în clipele acelea de dureroasă nehotărâre îşi dădu seama cât de mult o iubeşte. Toate formulele de a-i împărtăşi un lucru atât de simplu şi totuşi atât de greu de exprimat i se păreau deplasate, absurde. Poate mai bine ar fi fost să i se mărturisească direct, în câteva cuvinte pornite din inimă, de pildă: „Edith, draga mea, te iubesc mai presus de orice în lumea aceasta, te doresc, vreau să fii a mea, să fiu al tău, vino! îl trezi din starea aceea de nelămurită pierdere, vocea chelneriţei, care-i întreba dacă doresc ceva. îşi retraseră deodată mâinile, intimidaţi, exact ca în urmă cu patru ani la cofetăria „Klepper" de pe Opernring. - Mergem, nu-i aşa? îl întrebă ea. S-a făcut târziu. 77 — Ion Gheţie — Afară găsiră trotuarele ude. Ploaia se tânguia prelung în streşinile caselor. La câţiva paşi, o birjă aştepta cu coşul ridicat. Se îndreptară spre ea. Era liberă. - Te însoţesc până la cazarmă, şopti ea, strângându-se lângă el pe pernele trăsurii. Voi avea destul timp după aceea să fiu singură. Se cuprinseră în braţe îndată ce-şi simţiră corpurile alături. Se sărutau cu deznădejde, stăpâniţi de o dorinţă neîmplinită, pe obraz, pe ochi, pe buze. O sete dureroasă, aflată mai presus de ei înşişi, îi silea să se cheltuiască într-o înlănţuire mereu reluată, care nu avea capăt. Abia respirau, minţile li se rătăceau ameţite, gata să se istovească. Totul dispăruse pentru ei, în afara propriei lor pasiuni: oamenii de pe stradă, bătaia ritmică a copitelor, darabana nesfârşită a ploii pe pielea întinsă a coşului... Târziu, spre dimineaţă, înainte de a se despărţi, în camera rece a hotelului, el o întrebă dacă va mai veni să-l vadă. - Voi mai veni, dacă tu o doreşti, răspunse ea pe întuneric. - Ca să rămâi cu mine pentru totdeauna? Ea îi căută mâna şi i-o apăsă pe sânul stâng, deasupra inimii. - Dacă nu mă înşel, asta e o cerere în căsătorie, Henţia Sever, şopti ea. El ghici lacrimile în vocea mică, şovăitoare, care încerca să capete, glumind, o ultimă încuviinţare. - Mai mult decât atât, răspunse el, răscolindu-i părul cu buzele-i fierbinţi: o declaraţie de iubire veşnică. XII După ce-l lăsă în pace câteva zile şi nu ştiu ce să-i mai facă pentru a-i intra în voie, Helena găsi că a sosit momentul să-i reamintească lui Victor de însurătoare. Ştia prea bine că niciodată nu eşti destul de prevăzătoare cu un holtei, când e vorba să-l căpătuieşti. Dacă-I baţi prea mult la cap, îl apucă lehamitea şi dă bir cu fugiţii. Dacă slăbeşti chingile dincolo de cât trebuie, iarăşi l-ai pierdut, pentru că el numai atât aşteaptă ca să uite de făgăduieli şi să-şi vadă mai departe de 78 — Biruitorii — viaţa slobodă de burlac. Helena continua să spere că Victor se va răzgândi şi va lua-o pe fata lui Ember. Nici prin minte nu-i trecea că în timpul acesta băiatul învârtise în fel şi chip lucrurile şi în cele din urmă se hotărâse, însă nu aşa cum dorea ea, ci după cum îl tăiase capul. Ca toţi Henţeştii, Victor avea idei foarte prozaice în materie de căsătorie. Nu te însori pentru că iubeşti pe cineva, ci pentru a întemeia o familie, un cămin. Iar un cămin nu înseamnă o femeie, oricât de iubită, ci o soţie şi, mai ales, copii. Căsătoria era una, dragostea alta. Fireşte, nimeni nu te împiedică să-ţi iubeşti nevasta, mai ales dacă e frumoasă. Dar căsătoriile trainice nu sunt cele clădite pe dragoste nebunească. Toate iubirile se risipesc în vânt mai repede sau mai târziu. Ceea ce rămâne e potrivirea dintre firi şi caractere, calităţile şi defectele comune. Şi în privinţa aceasta timpul e atoatefăcător, ajutându-i pe soţi să se apropie unul de altul şi să se îngăduie reciproc. în cazul lui, trebuia să-şi găsească o fată potrivită ca vârstă, adică având cinci-şase ani mai puţin ca el, dintr-o familie bună, dar care nu-şi cheltuise vlaga, şi destul de plăcută la înfăţişare ca să poată să-l atragă trupeşte. La potrivirea lăuntrică se gândea în mai mică măsură, ca şi la felul cum avea să fie înzestrată viitoarea lui soţie. Altădată poate că ar fi cântărit mai îndelung până a ajunge la o încheiere. După ce amânase atâta vreme, o adevărată furie de a se însura puse stăpânire pe el. Iar dacă tot se oprise asupra unei persoane, cel puţin să grăbească lucrurile şi să se vadă aşezat cât mai curând la casa sa. De aceea, când mamă-sa îi spuse că, dacă nu-i place Nora, alte zece ca ea îi va găsi, numai să dorească, el îi răspunse fără şovăire: - Să nu se ostenească mama, că mi-am aflat-o singur. Helena clipi din ochi, surprinsă. Nu-şi cunoştea îndeajuns fiul dacă-şi închipuise că va face altfel decât după capul lui. - Oare pot şti şi eu cine este? se interesă ea, ofensată. - E Lenica, sora lui Genu Herlea, prietenul lui Sever, veni Şi de astă dată, neîntârziat, răspunsul. 79 — Ion Gheţie — Victor se aştepta la o neînduplecată dezaprobare sau cel puţin la un potop de întrebări asupra celei pe care şi-o alesese de soţie. în loc de aceasta Helena îl fixă lung cu o căutătură mai mult neîncrezătoare decât mirată. Nu înţelegea ce amestec are Genu în însurătoarea băiatului, mai ales că până atunci nu-i pomenise niciodată numele şi nici nu amintise în vreun fel de o soră a lui. Era firesc, de aceea, ca în primul minut să creadă că Victor i-a rostit numele mai mult ca un subterfugiu pentru a o convinge să înceteze cu insistenţele de a o lua pe Nora Ember. Trebui ca el să-i vorbească pe larg despre întâlnirea din gară şi revederea recentă a Lenichii şi mai ales despre intenţia de a-i scrie părintelui Buteanu, unchiul şi tutorele fetei, ca să priceapă că la mijloc nu sunt vorbe goale. Nu-i luă totuşi în serios mărturisirile, zicându-şi că legătura era abia la început şi planurile puteau foarte bine să nu se înfăptuiască niciodată. Cum avea să-şi dea seama curând, se înşelase şi de această dată asupra băiatului. Scrisoarea lui Victor sosi la Alba lulia într-o vineri. Părintele Buteanu o citi abia duminică, după ce se înapoie din satele unde fusese plecat în propagandă electorală. - E de la Victor Henţia, îi spuse el Lenichii, care era de faţă. îmi scrie că are cele mai serioase intenţii în legătură cu tine şi ar dori să ne viziteze. Cugetă-te bine înainte de a-mi da un răspuns. Eu, cum ştii, după logodna ta cu Mârza, am hotărât să nu mă amestec. E mai potrivit ca voi tinerii să vă orânduiţi singuri soarta. - Nu cumva îmi cere mâna? se nedumeri Lenica, speriată, nepricepând exact cuvintele unchiului ei. - De cerut nu ţi-o cere, o lămuri părintele, doar abia v-aţi cunoscut, dar scrie în aşa fel, încât se vede că nu va întârzia prea mult să ţi-o ceară. Oricum ar fi, tu trebuie să fii hotărâtă asupra pasului pe care-l ai de făcut. Dacă ar fi după mine, n-aş şovăi o clipă. Deşi-i declarase solemn că nu vrea s-o influenţeze, părintele Buteanu se apucă să-l laude pe Victor, de parcă l-ar fi cunoscut 80 — Biruitorii — de când lumea şi ar fi fost cel mai potrivit bărbat pentru ea. Tânăr, cu o situaţie materială mai mult decât mulţumitoare, director de bancă şi fost prefect la nici treizeci de ani, având deschis înainte-i un viitor strălucit. Unde pui că se trăgea dintr-o familie de tot bună, înrudită cu Raţiu, cu Popeştii şi cu Cutenii. Dacă ar fi să-i numească vreun cusur, nu găsea altul decât puţina preţuire pe care o dădea vinului. Dar în tot răul e un bine. în ciuda tonului glumeţ cu care se încheiase convorbirea, Lenica pricepu că situaţia e cât se poate de serioasă. Totul i se părea curios, neobişnuit: cu câteva zile în urmă nici nu-l văzuse, iar acum iată-l scriindu-i unchiului ei. Nu închise ochii până noaptea târziu. Făgăduise că a doua zi va da un răspuns. Cu toate că Victor nici măcar nu-i ceruse mâna, era convinsă că de cuvântul ce-l va rosti atârnă întregul ei viitor. De va zice nu, viaţa-i rămâne pe mai departe neschimbată. De va încuviinţa, totul avea să se întoarcă pe dos într-un vârtej ameţitor. Vrând-nevrând, va pune o cruce mare pe trecut, ca să pribegească printre oameni necunoscuţi, dintre care cel dintâi avea să-i fie viitorul soţ. De măritat, s-ar fi măritat, ca orice fată de vârsta ei. Orfană de copilă, cu nostalgia căminului părintesc de la Galda, visa de mult la o casă în care să fie singură stăpână. Unchiul Franţisc o crescuse de la zece ani. Ar fi săvârşit păcat de moarte spunând că n-a ţinut-o de atunci încoace ca pe propriul copil şi nu i-a dat tot ce i-a lipsit, ba chiar mai mult. Era cumsecade, plin de înţelegere, o iubea din suflet şi-i voia binele. Vânătoarea, politica, oaspeţii care-i umpleau veşnic casa îi luau prea mult timp, ca să-i rămână îndeajuns şi pentru ea. Vedea apoi căsătoria cu ochii unui om în vârstă, care uitase că a fost odată şi el tânăr. Aşa, de pildă, înainte cu un an stăruise mai mult decât ar fi trebuit ca să-l ia de bărbat pe avocatul Mârza, unul din obişnuiţii casei, un bărbat de treizeci Şi opt de ani, vesel, politicos şi bine situat. Până la urmă, îşi călcase pe inimă şi primise, numai şi numai ca să nu-şi supere unchiul, căci ei nu-i plăcea deloc. Au fost destule trei luni de Si — Ion Gheţie — logodnă, ca să-şi dea seama toţi trei, Mârza, unchiu-său şi ea, că ar fi săvârşit o mare greşeală împingând lucrurile mai departe. Cu mătuşă-sa Măriţi se înţelegea din ce în ce mai rău, de când surzise şi se îmbolnăvise de nervi. Ciudăţeniile şi toanele ei o duceau uneori la deznădejde. Se gândi apoi la tânărul Henţia, chipeş, atrăgător, chiar frumos, dar distant şi tăcut, la familia lui veche de sute de ani, cu ifose şi pretenţii. De ce să se ducă atât de departe pentru a-şi întemeia un cămin? Aici era înconjurată numai de rude şi prieteni. Acolo nu va avea pe nimeni, va fi singură-singurică. Dar cel puţin va afla fericirea după care ea, asemenea tuturor, aleargă? Se linişti abia spre dimineaţă, spunându-şi că Henţia nu cerea decât încuviinţarea de a o vizita. în astfel de împrejurări, se cuvine să-ţi declari intenţiile, ca să nu se creadă cumva că eşti un neserios, un vântură-ţară. Nu era singurul care se rostise în termeni similari. în cursul anilor au mai fost şi alţii şi s-au dus. „Doar nu-mi va cere mâna chiar sâmbătă", îşi zise ea, între somn şi trezie. „Abia ne-am văzut. Până la nuntă, de va fi vreodată, câte nu se pot întâmpla?" Nici ea, nici părintele Buteanu nu bănuiau ce întorsătură avea să ia întreaga poveste, pentru că nu-l cunoşteau deloc pe Victor şi nu ştiau de ce e în stare, odată ce şi-a pus ceva în cap. Degeaba îl sfătui Manciulea să lase totul pentru proxima vizită sau cel puţin pentru a doua zi, Victor nici nu voi să audă. Acum ori peste două săptămâni, acelaşi lucru, doar se hotărâse odată. Ca şi rândul trecut, sosiră cu automobilul pe la cinci. Spre deosebire de Manciulea, mai vesel ca oricând, Victor apăru cu o expresie ursuză, posacă, de om care a trecut de curând sau are să treacă în scurtă vreme printr-o situaţie neplăcută. Rămase nepăsător la întâmpinarea mai mult decât cordială a părintelui Buteanu, ca şi cum nici nu şi-ar fi dat seama că e obiectul unei atât de călduroase primiri. De fapt, era stăpânit de trac şi decis să isprăvească cât mai curând totul. Abia rostiseră primele cuvinte, că-i şi ceru gazdei favoarea unei convorbiri particulare. Cam nedumerit, căci nu se aştepta 82 — Biruitorii — la o atât de precipitată desfăşurare a evenimentelor, părintele Buteanu îl conduse în încăperea alăturată, lăsându-l pe Manciulea cu nevastă-sa, Măriţi. Cam repezit, cu aceeaşi înfăţişare încruntată, Victor îi declară părintelui că s-a ataşat de la început de nepoata lui şi ar fi fericit dacă i s-ar acorda mâna. Obrajii părintelui Buteanu se îmbujorară. încă sub efectul surprizei şi al emoţiei (căci nici prin minte nu-i trecuse că tânărul avea s-o ceară pe Lenica încă în după-amiaza aceea), răspunse că se simte onorat de cerere şi că, în ce-l priveşte, nu are de ridicat nici o obiecţie. Rămâneau să afle părerea fetei, căreia el i-a acordat deplină libertate de a alege. Victor se mulţumi să dea din cap, ca unul pentru care această chestiune nu avea cine ştie ce însemnătate. După cum se obişnuia, părintele Buteanu aduse el vorba despre zestre, pentru a-l cruţa pe pretendent să abordeze o chestiune delicată. Victor trecu repede peste subiect, declarând că pentru el problemele materiale sunt lipsite de importanţă şi va accepta orice zestre i se va oferi. Indiferenţa aceasta, o idee căutată, îl ambiţionă pe părintele Buteanu. Se arătă de aceea mai larg decât îşi propusese să fie la început: pământul de la Dărăbanţi, după moartea lui şi a soţiei sale, casa din Alba lulia, plus un milion bani gheaţă. Adăugă îndată că trusoul §i mobilierul nici nu le trece la socoteală, fiind de la sine înţelese. Părintele Buteanu ştia prea bine că unui Henţia mai puţin nu-i putea da, chiar dacă acesta i-ar fi declarat că o ia pe Lenica numai cu ce are pe ea. La rândul lui, Victor trebui să recunoască că fata fusese înzestrată deasupra aşteptărilor. Poate nu chiar ca Nora Ember, dar nici prea departe de ea. Uşuraţi amândoi că au sărit peste un hop, se înapoiară în salon. Aici se adunase obişnuita societate de prieteni care numai rar lipsea din casa părintelui Buteanu. Printre oaspeţi se număra şi Sever, adus anume de Genu, ca să-şi întâlnească fratele. Prezenţa unei duzini de persoane indispuse pe Victor. Sperase s-o găsească singură pe Lenica şi să-i turuie declaraţia, 83 — Ion Gheţie — scăpând de ultima dintre griji. Sărută de aceea distrat mâna fetei şi-i aruncă o privire nesigură, parcă supărată. Ea bănui că s-a întâmplat ceva neplăcut şi se întrebă ce. O jumătate de ceas se scurse în rumoarea conversaţiilor. Victor nu-şi găsea locul pe scaun. Părintele înţelese ce se petrece în sufletul său. într-un mod pe care Victor nu avea să-l priceapă niciodată, oaspeţii aflară curând ce se punea la cale. Sub felurite pretexte şi fără pretexte, zâmbind semnificativ, trecură pe rând în prânzitor. Pe când ultimii dintre ei se retrăgeau, părintele îi şopti Lenichii: - Vezi că noi ieşim, iar tânărul îţi va cere mâna. Lenica îşi simţi mâinile şi buzele reci ca gheaţa. „Vai de mine şi de mine!" gândi ea, simţind că se pierde. „Dar eu nici nu am hotărât ce să-i spun!" Victor îşi pregătise un mic discurs, cu unele înflorituri, dar acum nu reuşea să îndruge decât frânturi banale şi ridicole. El care ura vorbele mari şi, de fapt, orice vorbe, spunea întruna: „marea fericire de a vă fi cunoscut", „asemenea momente de răscruce ale vieţii" şi se simţea foarte stingherit. - Aş fi cel mai fericit om din lume dacă mi-aţi face onoarea să-mi acordaţi mâna! rosti el pe neaşteptate, plictisit să rătăcească pe căi ocolite. „Asta trebuia s-o spun de la început", îşi zise el, nemulţumit că s-a învârtit atâta timp în jurul subiectului, înainte de a-l fi atacat făţiş. - Dar abia ne cunoaştem, domnule Henţia, murmură Lenica, contrariată de bruscheţea declaraţiei. E a treia oară că ne vedem. - Vom avea prilejul să ne cunoaştem mai bine după aceea, răspunse el. Avem întreaga viaţă în faţă. De altfel, până la cununie ne vom mai vedea. - Nu ne grăbim totuşi? continuă să se apere ea cu o îndârjire pe care nu şi-o explica. Nu ştim nimic unul despre celălalt, nu ne cunoaştem gusturile, preferinţele...S-ar putea să ne înşelăm...Se gândi o clipă, apoi adăugă: Sunt sigură că nici n-aţi aflat că am mai fost logodită... Mărturisirea nu avu efectul scontat. 84 — Biruitorii — - Şi eu am fost ca şi logodit, mărturisi el. Dar toate acestea aparţin trecutului. Vom începe împreună o viaţă nouă. Cu fiecare obiecţie a Lenichii, Victor se întunecă tot mai mult. întâi crezuse că sunt obişnuitele codeli formale, de rigoare în asemenea ocazii. Dar apoi se întrebă dacă nu cumva fata nu vrea să se mărite şi încearcă să evite un refuz categoric. Nu-i venea să creadă că totul fusese zadarnic şi că va trebui să o ia din nou în căutarea unei soţii. - Atunci îmi faceţi onoarea? reveni el, într-o ultimă încercare, de parcă până atunci n-ar fi auzit din partea ei decât cuvinte de încurajare. Primiţi să-mi fiţi soţie? Lenica nu răspunse pe dată. Dincolo, în prânzitor, răsunau şoapte şi forfotă de paşi. „Degeaba", îşi zise ea, „nu voi scăpa de el niciodată. Şi-a pus în cap să mă ia cu orice preţ". Gândul acesta îi înfrânse ultima împotrivire. - Primesc, murmură ea, răsuflând uşurată. Ca prin minune, exact în clipa aceea, uşa dinspre prânzitor se deschise şi se zări masa frumos aşternută, tacâmurile şi paharele strălucitoare. Cu faţa numai zâmbet şi cu braţele larg deschise, părintele Buteanu se apropie de ei şi-i sărută. Apoi veniră să-i sărute Măriţi, Sever, Genu, Manciulea şi ceilalţi oaspeţi. După aceea toţi cei prezenţi se îmbrăţişară şi se felicitară între ei. Singurii care nu se sărutară în seara aceea fură Victor şi Lenica. XIII Vestea că Victor a hotărât s-o ia de nevastă pe sora lui Eugen Herlea fu atât de neaşteptată, încât Helena nu se dezmetici de-a binelea decât după ce băiatul se întoarse de la Alba lulia cu verigheta pe deget. Deşi nu se dădu în vileag, în sinea ei fierbea de nemulţumire. Nu-i putea ieşi din minte uşurinţa cu care Victor dăduse cu piciorul în partida, de-o sută de ori mai bună, cu fata lui Ember. Mă rog, să zicem că n-a vrut s-o ia în ruptul capului, n-a vrut şi pace: loc de mai bine 85 — Ion Gheţie — e oricând. Dar asupra cui şi-a oprit până la urmă ochii? Asupra fetei unui popă de la ţară, orfană de amândoi părinţii! îi cunoştea ea prea bine pe aceşti preoţi de la sate, adevăraţi ţărani în reverendă, domni numai cu numele, hirotonisiţi pentru eclejie, congruă şi celelalte nu puţine avantaje materiale. Cât despre copiii orfani, din partea lor te puteai aştepta la orice. Chiar dacă erau crescuţi în casa unor rude, nu se deosebeau prea mult de cei strânşi de pe drumuri şi adăpostiţi în aşezăminte orfanale: neobrăzaţi, invidioşi, nărăviţi, gata să săvârşească cele mai mari răutăţi din lume. Una peste alta, grozavă căsătorie! Dar încă nu era totul pierdut. De cum îl văzu pe Victor, se apucă să-l descoase cu răbdare în legătură cu logodnica şi cu neamurile ei, cu toate că ştia destul de la Sever, care nu o dată îi vorbise despre Genu şi despre Herleşti. Oare cum arăta Lenica: înaltă-scundă, blondă-brunetă, trupeşă-firavă şi ce naturel avea: aprigă-supusă, semeaţă ori modestă? Cum Victor nu fu în stare (sau nu voi) să-i îndeplinească curiozitatea, îi ceru o fotografie. Rămase vreme îndelungată cu privirile aţintite pe portretul-carte poştală, în culoare sepia, cercetând cu atenţie fiecare amănunt. „Urâtă nu e", gândi ea, „dar chipul trage puţin la cântar. Mâine va fi bătrână. Numai firea şi caracterul rămân". - Alta, s-o văd întreagă nu ai? ceru ea, abţinându-se de la orice comentariu. Trebui să se mulţumească cu una din fotografiile de la logodnă. Viitoarea sa noră părea voinică, sănătoasă, cu pieptul nu prea mare, dar plin, cu şoldurile potrivit de largi şi picioarele frumos desenate, subţiri la glezne şi rotunde la pulpe. „E bine zidită", aprecie ea. „Vor avea copii mulţi şi-i va naşte uşor". Nici de astă dată nu spuse nimic. Dori însă să ştie dacă fata nu suferă cumva de vreo boală sau nu are vreun defect cât de mic. Când te uiţi în fotografie, e dreaptă ca bradul, iar când dai cu ochii de ea te trezeşti că e gâbă ori îşi trage un picior. Nimic din toate acestea. Atunci poate că alţii din familie ascund vreun cusur. De ce i-au murit părinţii atât de tineri, la 86 — Biruitorii — nici cincizeci de ani? Oare nu cumva vor fi fost bolnavi de piept? Cam plictisit de năvala întrebărilor, Victor o linişti arătându-i că amândoi muriseră de tifos, când cu epidemia din vara lui 1914. Helena nu-şi deşertase însă sacul cu întrebări. Mai rămăsese una, deloc măruntă, dimpotrivă. - Dar din partea materială cum v-aţi înţeles? îl iscodi ea. Auzind de zestre, se mai înduplecă. Iar când Victor îi spuse că unchiul fetei, Franţisc Buteanu, candida la un loc în Senat pe listele lui Raţiu şi că mai mult ca sigur va fi ales, puse capăt interogatoriului. Deşi nu se arăta, unele regrete încerca şi Victor. Parcă trezit dintr-un vis, îşi dădu seama abia acum de ceea ce i se întâmplase în ultima vreme. Insistenţele Helenei de a se însura, întâlnirea din gară, hotărârea încăpăţânată de a se căsători cât mai repede, cu orice preţ, vizitele la Alba lulia, logodna i se păreau acum trăite de altcineva sau poate de el, dar într-o altă existenţă. Uneori îşi spunea că lucrurile se puteau aranja şi altfel. Dar cum? De iubit, nu iubea pe nimeni, după Eva nu-l interesa în mod deosebit nici o femeie. Ştia că încă o lungă perioadă de timp nu se va apropia statornic de nimeni. Cu cine atunci să se fi însurat? Mamă-sa îl încredinţase că nu una, ci zece fete i-ar fi găsit. Dar vechiul obicei al peţitului, întâlnirile aranjate, târguielile prealabile în privinţa zestrei îl dezgustau. Numai gândul de a lua parte la o altă întrevedere de felul celei ce avusese loc la mătuşă-sa Aurora îl făcu să se simtă plictisit. Negreşit, Nora Ember îi plăcuse, în ciuda căutăturii supărătoare. Szepseg hiba, cusur de frumuseţe, cum se exprimase mama sa. Ar fi luat-o fără a sta pe gânduri, mai ales că milioanele lui Ember i-ar fi prins bine. Nu înţelegea însă să lase de izbelişte tot ce făurise în acei ani la Silvania şi nici să renunţe la planurile de viitor, în schimbul unei funcţii subalterne, fie ea strălucită, la banca viitorului socru. Mai era apoi la mijloc şi înrudirea dintre ei, peste care îi venea greu să treacă, oricât de depărtată ar fi fost. 87 — Ion Gheţie — Simţindu-I că pe undeva regretă pasul, Helena începu să vorbească, de departe, că o logodnă, chiar binecuvântată de preot, nu e de fapt decât un prilej ca doi tineri să se cunoască mai bine în vederea unei eventuale căsătorii. Dacă tinerii se înţelegeau - bine, dacă nu se înţelegeau - iarăşi bine: logodna se desface, nu o dată cu folos, căci foştii logodnici nimeresc apoi partide strălucite şi parteneri mai pe măsură. Pe vremea ei, logodnele se încheiau repede şi tot aşa se şi desfăceau. în orice caz, logodnele prea scurte nu erau bune: te trezeai însurat fără măcar să ştii pe cine ai luat de nevastă sau de bărbat. Victor o lăsă să vorbească, deşi în sinea lui rămăsese hotărât s-o ia pe Lenica Herlea. „Ea va fi soţia mea!" îşi repeta el, ori de câte ori se gândea la ea. Ca să se lepede de îndoielile ce-i curmau liniştea, împinse lucrurile într-un punct din care i-ar fi fost foarte greu să mai dea înapoi. Deoarece numele nunilor nu fuseseră stabilite, se adresă lui Raţiu cu ocazia venirii acestuia la Silvania. Mai nepotrivit moment de a-l ruga să-l cunune nu putea găsi decât atunci, în plină campanie electorală, când unchiului său numai de nunta lui nu-i ardea. Puteai apoi să-i ceri unui prim-ministru, ocupat până peste cap cu şedinţe, primiri, audienţe, să lase treburile ţării şi să alerge la Alba lulia, ca să-şi cunune un nepot? Victor îşi dădea seama în ce situaţie se află şi se aştepta să fie refuzat politicos. Spre plăcuta lui surprindere, Raţiu îi întâmpină cu bunăvoinţă rugămintea, mai ales când află că se însoară cu nepoata vechiului şi credinciosului său partizan politic. Bine proceda căsătorindu-se, îl încredinţă el, acesta e rostul nostru al tuturor. El a amânat mereu, acaparat de politică, până a fost prea târziu. - Se înţelege că primesc şi încă cu multă plăcere, încheie el. Nu e nici un deranj, doar Alba lulia nu-i la celălalt capăt al pământului. Numai o nună trebuie să-mi găseşti. Auzind numele Sabinei, soţia lui Manciulea, rostit mai mult la întâmplare, se declară îndată de acord şi ceru doar să fie anunţat cu o lună înainte de nuntă. 88 — Biruitorii — Când îşi spunea că poate s-a grăbit, hotărându-se să se căsătorească, Victor nici nu bănuia că la Alba lulia Lenica gândeşte la fel. Logodna oficială se ţinuse a doua zi, duminică, într-un cerc intim, ca urmare a doliului în care se găseau Henţeştii. Protopopul Urzică, prieten apropiat al părintelui Buteanu, le schimbase inelele şi-i binecuvântase. De cum simţi pe deget atingerea rece a metalului, îşi dădu seama că i s-a hotărât soarta şi că n-are să scoată inelul din deget toată viaţa. „M-am logodit şi pace!" îşi spuse ea, bucuroasă că se află în mijlocul atenţiei generale. „Acum degeaba sunt toate îndoielile şi întrebările!" Victor plecă a doua zi dis-de-dimineaţă, aşa că-şi luară rămas bun de cu seară. Câteva ceasuri mai târziu, o maşină îl duse pe părintele Buteanu spre Vinţ şi Sebeş, unde avea întruniri electorale. Câteva zile rămase singură cu mătuşă-sa Măriţi. Pe tăcuta infirmă logodna nepoatei o scosese din apatia obişnuită. O dimineaţă întreagă o descusu cu vocea ei puternică, răsunătoare, clătinând din cap sau scoţând scurte exclamaţii de satisfacţie. Apoi se domoli şi ea, iar viaţa de zi cu zi le cuprinse pe amândouă în înlănţuirea atâtor îndeletniciri mărunte, liniştitoare. Trebui, fireşte, să-i facă o relatare din fir în păr Bubei Roşea, dornică să afle cele mai neînsemnate amănunte, de parcă necunoscându-le n-ar mai fi avut parte de linişte întreaga viaţă. Spre deosebire de alte dăţi, treburile gospodăriei n-o ocupau îndeajuns. îi rămânea din belşug timp să se gândească la toate şi mai ales la logodnă. „Oare am făcut bine?" se întreba ea, fără a putea da un răspuns care s-o mulţumească. Voi să se adreseze lui Genu, ca unuia mai apropiat de vârsta ei şi în măsură s-o înţeleagă. Mai înainte de a-şi deschide gura, îşi dădu seama că ea singură era obligată să răspundă şi că părerea altuia, oricine ar fi fost, n-avea nici un preţ. Că se grăbise, nu încăpea îndoială. Putea foarte bine să ceară un răgaz de o săptămână - două, deşi numai Dumnezeu Ştia dacă o amânare ar fi servit la ceva. Acum nu-i mai rămânea decât să se consoleze cu gândul că a fi logodită nu înseamnă 89 — Ion Gheţie — că ai şi îmbrăcat haina albă de mireasă. Atâtea logodne s-au rupt din mai nimic: o vorbă răstită, o neatenţie sau o ceartă iscată din te miri ce. Aşa se întâmplase mai anul trecut cu ea şi cu Mârza. La drept vorbind, nici logodna aceasta nu părea a fi altfel decât cealaltă. Atâta doar că Victor era tânăr, prezentabil, atrăgător; i-ar fi chiar plăcut, dacă ceva greu de ghicit n-ar fi îndepărtat-o de el. îşi amintea cu dezgust de sărutările pe care fostul ei logodnic reuşea să i le smulgă. Victor abia îşi lipise buzele de obrajii ei la despărţire. Poate că n-o plăcea deloc sau era rece din fire ca sloiul de gheaţă. Fără să vrea, se întorcea de fiecare dată la aceeaşi întrebare: „oare de ce m-o fi ales tocmai pe mine?" Cu cât se frământa mai mult, cu atât i se săpa mai trainică în suflet convingerea că logodna nu se va desface şi în cele din urmă tot a lui va fi. Nunta se va face, pentru că trebuia să se facă cu orice preţ, în ciuda oricărei împotriviri din partea ei sau a altora. Soarta îi fusese pecetluită în ziua aceea schimbătoare de octombrie, când consimţise să-l însoţească pe Genu la gară şi întâmplarea făcuse ca fratele său să-l descopere la geamul unui compartiment pe Victor. Totul se hotărâse atunci, pentru totdeauna, iar încercările de a se aşeza de-a curmezişul erau copilăreşti, lipsite de sorţi de izbândă. Şi-apoi, cum să rupi logodna, fără a te face de râs, cu cineva pe care nici măcar nu-l vezi? Şi totuşi se văzură de două ori până la Anul Nou: o dată pe la sfârşitul lui noiembrie, a doua oară în preajma Crăciunului. Prima oară Victor sosi anunţat şi rămase de azi pe mâine. Venise de fapt ca să le împărtăşească vestea cea mare că Raţiu primise să-i cunune şi că Sabina Manciulea consimţise la rândul ei. Victor îi aduse tot felul de cadouri (cutii de ciocolată, parfumuri franţuzeşti), precum şi o scrisoare din partea Helenei. Tot el pomeni de data nunţii, stăruind ca ea să se facă cât mai devreme, înainte de postul Paştelui. Părintele Buteanu, uşor stingherit, mărturisi că îi trebuie un oarecare timp ca să se pregătească, mai ales dacă va fi silit să meargă 90 Biruitorii — la Bucureşti la şedinţele Senatului. Mai era apoi problema mobilierului, comandat la fabrica Rethi din Arad, trei camere, un dormitor foarte frumos din lemn de trandafir, un prânzitor baroc cu un mare bufet sculptat şi un salon, care vor fi gata abia la începutul lui februarie. Dar Victor găsi răspuns la toate, repetând că el nu doreşte în nici un chip să se tărăgăneze lucrurile până după Paşti, când va fi foarte ocupat. Pentru moment nu aveau nevoie de mobilă, întrucât casa lui din Silvania e încăpătoare şi dotată cu tot ce trebuie. Abia prin aprilie sau mai ar putea să se mute într-o locuinţă mai mare şi atunci vor folosi şi noul mobilier. Amândoi, atât părintele Buteanu, cât şi Victor, voiră să ştie care-i e părerea. Ea se încurcă, spuse că-i e totuna, pentru a adăuga apoi că ar dori totuşi să nu se grăbească din cale-afară. în cele din urmă, amânară hotărârea pentru revelion, pe care Victor promise să-l facă la Alba lulia. Se despărţiră seara, deoarece Victor pleca în zori. De data aceasta el o sărută fugar, parcă din nebăgare de seamă, pe gură. înainte de a se culca, Lenica îşi aminti de scrisoarea viitoarei sale soacre. Erau câteva rânduri amabile, mai mult formale, în care Helena îşi exprima bucuria că Victor avusese norocul de a nimeri o fată cu atâtea calităţi ca ea şi îşi mărturisea speranţa de a o cunoaşte într-un viitor cât mai apropiat. Lenichii, epistola i se păru ceremonioasă şi destul de reţinută. Pe loc îşi spuse că poate mamei lui Victor nu-i convenea partida pe care fiul ei intenţiona să o facă. Cu poziţia lui, ar fi avut desigur dreptul să aspire la mai mult. „Cine ştie dacă nu s-ar fi cuvenit să-i scriu eu mai întâi şi acum se simte jignită", gândi ea, necăjită. „Totdeauna mi-am dat în petic cu blestematele astea de forme!" Primul cuvânt a doua zi fu să-l întrebe pe unchiu-său dacă nu cumva greşise. Părintele Buteanu o asigură că nu, deoarece pregătindu-se să intre într-o familie era datoria acelora să-i ureze bun venit şi-apoi ea se logodise, nu Helena, prin urmare ei trebuiau să i se adreseze felicitări. Acum însă avea obligaţia 9i — Ion Gheţie — de a-i răspunde, mai pe larg şi cât de frumos, ca şi când nici n-ar fi observat tonul rezervat al scrisorii primite. Trecură alegerile, părintele Buteanu, unul din cei trei senatori de Alba, plecă la Bucureşti. Avea să lipsească puţin: deschise în 12 decembrie, Camerele intrau în scurtă vreme după aceea în vacanţă, cu prilejul sărbătorilor. Cu câteva zile înaintea Crăciunului, Victor pică pe neaşteptate la Alba lulia. Nici el n-ar fi putut spune ce l-a mânat într-acolo. Călătorise la Cluj cu afacerile băncii. în dimineaţa aceleiaşi zile îi spusese şoferului că se întorc la Silvania. Apoi, pe la douăsprezece, pe negândite, îi poruncise s-o ia spre Alba lulia. La trei, automobilul claxona înaintea casei părintelui Buteanu. Rămase dezamăgit când află că domnul părinte e la Bucureşti, doamna doarme, iar domnişoara a ieşit îndată după masă şi n-a spus unde merge şi nici când se întoarce. Şovăi înainte de a primi să intre în salon, la insistenţele servitoarei, care-l asigura că Lenica nu va întârzia mult şi va fi supărată auzind că n-a aşteptat-o. Rămase o jumătate de ceas, cu paltonul pe el. Salonul era neîncălzit, iar soba se încingea greu. Avea minutele numărate. Noaptea se lăsa repede în decembrie, iar el trebuia să ajungă încă în seara aceea în Silvania. Când pendula de pe perete bătu jumătatea de ceas, se ridică. Un sentiment de decepţie, de aşteptare înşelată îl stăpânea. Pe când cobora scările, îşi spuse că de fapt tot drumul acela îl făcuse numai pentru a o vedea câteva minute. Voia să urce în maşină, când o mână străină îi atinse uşor braţul. Era Lenica, într-un palton cu guler de blană, cu o căciuliţă de asemenea îmblănită şi cu un manşon în mâna stângă. Pe faţa ei uimirea se amesteca cu o umbră de nelinişte. - Când ai venit? se interesă ea. S-a întâmplat ceva? El o asigură că nimic. A avut treabă la Cluj şi s-a gândit să se repeadă pentru un ceas în speranţa c-o va întâlni. - Vai de mine! exclamă ea, cu o neascunsă părere de rău. De ce nu m-ai vestit, ca să fi rămas acasă? Văzându-I că rămâne cu mâna pe portieră, reluă: Doar nu vrei să pleci chiar acum? Haide, mai rămâi, măcar un sfert de ceas! 92- — Biruitorii — Victor se înapoie în salon mai mult ca să-i înapoieze personal cadoul lăsat pe masă împreună cu două rânduri. Erau pentru prima oară numai ei doi din seara când îi ceruse mâna. Schimbară câteva cuvinte, el îşi reînnoi intenţia de a o vizita din nou de revelion. Lenica se gândi o clipă să-l roage să-şi amâne plecarea până a doua zi, dar se temu că va fi refuzată. Şi totuşi el ar fi primit orice altă propunere din partea ei, căci sentimentul de dorinţă neîmplinită îi stăruia în suflet şi numai ea era în stare să i-l risipească. Lenica însă tăcu, iar el se ridică de plecare. în antreu îi cuprinse umerii, apoi, într-o pornire nestăvilită, o sărută cu patimă, strivindu-i buzele, înainte de a ieşi în goană afară. Ea rămase pironită locului, cu degetele uitate pe buzele care o dureau. într-un târziu îşi spuse că ar fi trebuit să-l conducă până la maşină. Trecu în salon, în speranţa că-l va mai zări pe fereastră, dar maşina tocmai dispărea după colţul străzii. XIV Sever părăsi hotelul în dimineaţa ceţoasă de noiembrie. Din stradă îşi ridică privirile spre singura fereastră luminată de la etaj, unde veghea parcă o umbră nesigură. Era încă devreme, abia trecut de cinci. Cu ochii nedormiţi, pişcaţi de aerul rece al toamnei târzii, se îndreptă fără grabă spre cetate, potrivindu-şi astfel paşii, încât să ajungă la cazarmă înainte de şase. Deşi abia dormise peste noapte, se simţea odihnit, cu inima uşoară, gata să înfrunte ziua ce se pregătea să apară. După chinuitoarea dilemă trăită în ajun, era acum convins că făcuse bine şi că numai legându-se pe deplin, trupeşte şi sufleteşte, de Edith îşi asigurase dreptul la o fericire pe care nu avea s-o găsească decât alături de ea. Totul se desfăşurase prea repede, ca să nu rămână totuşi cu un sentiment de confuzie, vecin cu îndoiala. Şi-ar fi deschis sufletul în faţa cuiva, dacă un asemenea lucru ar fi fost cu putinţă. Aşa, singura confirmare trebuia să vină din partea ei. 93 — Ion Gheţie — Scrisoarea de la Edith sosi mai repede decât se aştepta. Era veselă şi optimistă. Călătorise bine, pe o vreme frumoasă, şi ajunsese la Viena a doua zi spre seară. îi găsise cam îngrijoraţi pe cei din Siebensterngasse, deoarece n-aveau habar de escapada ei şi se întrebau de ce întârzie atât de mult în Bucovina. Se înţelege că, până la urmă, a fost nevoită să se destăinuie. Le-a vorbit despre zilele petrecute la Bucureşti şi câte ceva (cuvintele erau subliniate în scrisoare) despre vizita pe care i-o făcuse la Alba lulia. După iscusite ocoluri, menite să le aţâţe curiozitatea le mărturisise, aşa într-o doară, că ei doi au hotărât să se căsătorească. A fost o adevărată lovitură de teatru. Nici tante Hermine, nici Aloys n-au vrut să creadă. Dar apoi s-au bucurat amândoi din suflet. Mătuşă-sa regreta numai că până la căsătorie mai avea să treacă atâta vreme, ca şi Aloys, de altfel, care ar fi dorit să-şi celebreze nunţile împreună (căsătoria sa cu Irene Stolz era fixată pentru sfârşitul lui ianuarie). Singură ea nu regreta nimic (alt cuvânt subliniat), ci se bucura de pe acum că în curând, poate îndată după nunta lui Aloys, îşi va face din nou geamantanul şi se va duce să-l vadă. Până atunci se gândea neîncetat la ceasurile atât de scurte şi de frumoase petrecute împreună şi era fericită că e a lui. Cuvintele clare şi sincere ale lui Edith îi amintiră că, la rândul lui, avea datoria de a vorbi celor de acasă despre hotărârea lor comună de a-şi uni vieţile. Vechile temeri legate de felul în care mamă-sa ar fi putut să primească vestea însurătorii cu o femeie mai vârstnică decât el şi care mai fusese măritată îl făcură să nu scrie nimic, ci să amâne totul până la cea mai apropiată vizită la Silvania. Cine ştie, poate se va număra printre fericiţii care vor primi permisie cu prilejul Crăciunului. Până atunci rămase nevoia de a se destăinui cuiva. O mare pudoare îl împiedică să se deschidă lui Genu. îl ştia foarte discret, dar îşi spunea că nu are dreptul de a mărturisi cuiva un secret ce nu era numai al lui. Aduse însă vorba de Edith în faţa Lenichii. După logodnă, trecuse de câteva ori pe la casa 94 — Biruitorii — primitoare a părintelui Buteanu. Lenica îl primea ca pe unul de-al familiei, fără nici o ceremonie, ceea ce-l făcea să se simtă în largul lui. Deşi se feri să-i pună întrebări, ca să nu fie socotită indiscretă, află o sumedenie de lucruri despre cei de la Silvania şi în special despre Victor. Sever era foarte ataşat de fratele lui, căruia îi păstra recunoştinţă pentru tot ce făcuse pentru el în anii de studenţie. Din câte spunea, lui Victor i se datora faptul că după moartea tatălui lor familia îşi păstrase locul în lume şi chiar şi-l întărise, fiind acum mai puternică decât oricând. Sentimentele frăţeşti nu-l împiedicau să-i vadă defectele, aproape la fel de mari ca însuşirile şi la fel de stăruitoare. Dar cine s-a născut perfect pe pământ şi care sunt cusururile care nu pot fi îndreptate sau chiar lepădate cu timpul? Vorbindu-i despre viaţa pe care el şi Genu o duseseră la Viena, trebuia să amintească şi despre Edith von Dymsza. îi mărturisi că e foarte ataşat de ea şi voi să afle dacă ar face bine luând ca soţie o străină, mai în vârstă cu un an decât el şi văduva unui ofiţer căzut în război. Lenica întârzie răspunsul, nu pentru că n-ar fi ştiut ce să-i spună, ci numai pentru că mai înainte trebuia să-i pună ea însăşi o întrebare delicată. - O iubeşti cu-adevărat, din tot sufletul? se încumetă ea în cele din urmă. Şi deoarece el declară cu convingere că e legat pentru totdeauna de Edith, ea urmă: - Atunci n-ai de ce să şovăi, alege-o de soţie şi dăruieşte-i afecţiunea pe care o merită. împrejurarea că e mai în vârstă ca tine şi că a mai fost măritată e lipsită de însemnătate. E drept că numai dragostea nu face viaţa fericită. Dar fără ea, căsnicia devine o simplă tocmeală sau chiar un târg. Sever crezu că Lenica face aluzie la apropiata ei căsătorie. - Să nu-ţi faci griji în legătură cu Victor, o asigură el. E o fire mai închisă, nu e uşor să te apropii de el. Are inimă bună, dar nu ştie să arate ce ascunde într-însul. Va trebui cineva să dărâme zidul de care e înconjurat şi să ajungă cu răbdare la el. Mare fu bucuria lui Sever aflând în dimineaţa zilei de 23 decembrie că i s-a acordat o permisie de zece zile. Nici unul 95 — Ion Gheţie — din cei învoiţi nu ştia cum îşi face geamantanul şi se ferchezuieşte pentru a ieşi cum se cuvine în lume. O veselie fără frâu, un sentiment de libertate nemărginită îi stăpâneau, de parcă li s-ar fi dat drumul pentru totdeauna din cazarmă. Sever se dezmetici abia în tren, cu gândul că în graba plecării a uitat să-i înştiinţeze pe cei de acasă că soseşte. „Nu-i nimic", îşi spuse mulţumit, „cu atât le va fi bucuria mai mare". îşi petrecu timpul la fereastra compartimentului cu ochii pierduţi pe întinderile vălurite ale Câmpiei Ardealului, acum pustii şi acoperite de mantia albă a zăpezii. încă tot nu se deprinsese cu ideea că e singur stăpân pe acele zece zile, că ele îi aparţin în întregime şi le poate folosi după bunul său plac. în gara Cluj se auzi strigat. Era Felician Vaida, fostul lui coleg de la „România Jună", cu care nu se văzuse de un an şi mai bine. în vuietul şi forfota necurmată a gării se informară despre cele întâmplate de la despărţire. Vaida făcuse şi el armata tocmai la Călăraşi, pe malul Dunării, iar din toamnă era profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu" din Cluj. Nu se însurase şi nici nu-l bătea gândul să se căpătuiască, în schimb rămăsese acelaşi adept înflăcărat al socialismului ca la Viena. - Să mă cauţi negreşit de vei veni la Cluj! îi strigă de pe peron lui Sever, fluturându-şi mâna, în timp ce trenul se îndepărta. Ajunse la Silvania târziu după 11. Avu noroc cu Ignaţ, care aştepta la ora aceea un problematic muşteriu. Acasă dormeau cu toţii. Când îl zări, Helenei i se păru că visează. La vorbele lui că a uitat să-i înştiinţeze şi că n-a avut răgaz să le cumpere nimic: - Lasă, Sever dragă, că mai frumos cadou decât să vii acasă nici că-mi puteai face! îl încredinţă ea, privindu-l cum mănâncă. Chiar astăzi ţi-a venit un plic de la Viena şi-mi chiar spuneam ce mare păcat e că nu-l poţi primi chiar tu. Scrisoarea era din partea profesorului Bernecker. De data aceasta fu rândul lui Sever să spună că a primit cel mai frumos cadou de Crăciun. Profesorul îi scria că i-a revăzut peste vară proiectul de diplomă şi a găsit nişte soluţii practice, care 9 6 — Biruitorii — permiteau punerea lui neîntârziată în aplicare. De aceea îi propunea să publice lucrarea, sub numele amândurora, într-o revistă de specialitate şi să obţină un brevet de invenţie. Vestea născu o însufleţire extraordinară în fiecare din cei prezenţi. Rămaseră până noaptea târziu, minunaţi de norocul lui Sever, răsucind în fel şi chip propunerile profesorului. A doua zi, fiind ajunul Crăciunului, casa fu întoarsă pe dos cu pregătirile pentru praznic. Sever ieşi la plimbare şi se întoarse cu mantaua albă de ninsoarea ce se cernea necontenit din înaltul cerului. Spre seară vânzoleala se mai potoli. Victor găsi un moment să-i vorbească în prezenţa Helenei. în camera de domni ardea un foc viu, de curând aţâţat şi mirosea a brad. Cei doi fraţi stăteau faţă în faţă în cele două mari fotolii de piele, iar mama lor între ei pe canapea. Cu vocea lui obişnuită, Victor îşi înştiinţă fratele că în cursul anilor pusese la păstrare partea lui din arenda moşiei. Acum că Lakatos plătise câştiul de la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, suma totală, sporită prin dobânzi, se ridica la aproape două sute de mii. Deoarece Sever îşi încheiase studiile, socotea de datoria lui ca, odată cu darea de seamă, să-i pună la dispoziţie întregul capital, pentru a dispune de el după voie. - Dar, Victor dragă, interveni nedumerit Sever, eu am înţeles întotdeauna că aceşti bani mi-au fost trimişi la Viena pentru studii... - Nici măcar un leu, îl asigură frate-său, tot ce-ai primit timp de şase ani a fost de la mine. l-am promis tatei că voi avea grijă de soarta ta şi aşa am înţeles să mă ţin de făgăduială. Nu fu chip să-l convingă pe Victor să primească banii, care-i reveneau de drept, căci cheltuielile legate de studii depăşeau larg sfertul de milion. Când mamă-sa îl întrebă ce are de gând cu banii, găsi că a sosit clipa potrivită pentru a-şi deschide inima. - Pe moment îi las în seama lui Victor, zise el. Mai târziu, după ce voi isprăvi armata, mi-ar putea folosi. A sosit ceasul să-mi fac un rost şi să-mi clădesc o viaţă nouă... Şi le mărturisi foarte firesc că la Viena a cunoscut-o pe Edith von Dymsza, de care s-a ataşat statornic şi e hotărât să-şi lege soarta pentru totdeauna de a ei. 97 — Ion Gheţie — - Apoi o veste mai bună ca aceasta nici că puteai să-mi dai! exclamă, cu ochii în lacrimi, Helena, îmbăţişându-l. Multe are de îndurat o mamă, dar iată că nici bucuriile n-o ocolesc! Nici vorbă de împotrivire, dimpotrivă, alianţa cu Edith i se părea de-a dreptul strălucită, răscumpărând ceva din decepţia pricinuită de logodna lui Victor. Dymszeştii erau una din cele mai bogate şi renumite familii româneşti din Viena (Helena îi considera români curaţi, în ciuda căsătoriilor, convinsă că sângele se moşteneşte pe linie bărbătească). Unul din ei fusese general, altul diplomat la Roma sau la Petersburg. Nici o pagubă că-l întrecea la vârstă pe Sever: băiatul avusese şi va avea întotdeauna nevoie de cineva care să-l ocrotească. Cât priveşte văduvia, biata de ea merită să fie nu condamnată, ci compătimită pentru lovitura pe care o primise. Ceru o fotografie a viitoarei sale nurori şi nu conteni cu laudele, deşi Edith era scundă, subţirică, cu şoldurile înguste şi pe deasupra blondă (Helena nu suferea blondele). Până la cină nu vorbi decât despre ea. Deşi copiii crescuseră de mult mari, Helena păstrase obiceiul de a face pom de Crăciun şi de a-i aduna pe toţi în jurul ei. Pe la şapte apăru Mărioara, înapoiată de câteva zile de la Cluj. Trecuse cu bine peste sorocul celor cinci luni şi radia de mulţumire că, în sfârşit, va dobândi copilul mult aşteptat. Lângă ea, Vaier n-o slăbea din ochi, gata oricând să sară pentru a-i împlini dorinţele. De multă vreme nu se simţise Helena aşa de fericită ca în seara aceea, cu copiii împrejurul ei. Şi era cu atât mai fericită cu cât ştia că asemenea clipe sunt scurte şi se duc pentru a nu se mai întoarce. Rămase totuşi în aceeaşi stare şi în zilele următoare până la plecarea lui Sever. îşi bătea capul ce mâncăruri să-i mai pregătească, iar dimineaţa umbla în vârful picioarelor, ca nu cumva să-i scurteze odihna. Crezuse că băiatul se va întrista, ca pe vremuri Laţi, văzând că permisia i se apropie de sfârşit. Dar Sever îi mărturisi că într-un fel doreşte să se întoarcă la cazarmă, pentru a isprăvi mai repede şi a ajunge, în fine, liber. 98 — Biruitorii — Se mohorî însă ea. în ajunul Anului Nou, Victor plecă la Alba lulia cu maşina. Nu îşi îmbie fratele să-l însoţească, pentru a nu-şi părăsi chiar cu o zi mai devreme mama. De Revelion, rămaseră numai ei doi. Pe când lumina se stinse la miezul nopţii, Helena se trezi bântuită din nou de vechile nelinişti. Răgazul, scurt, dăruit de soartă, se încheiase. „Dumnezeu ştie ce ne va mai aduce şi anul acesta!" îşi zise, muindu-şi buzele în cupa de şampanie. Deşi abia înghiţise o picătură, răceala băuturii o pătrunse până în adâncul pieptului. A doua zi la prânz îl însoţi la gară. Pe când Sever urca în tren, îşi aminti de o altă zi de 1 ianuarie, mai veche cu doisprezece ani, când ea şi Alexandru îl conduseseră pe Laţi, îmbrăcat milităreşte, care se înapoia din permisie. Atunci îl văzuseră pentru ultima oară. Şi cum stătea pe peron, cu privirile îndreptate spre fereastra unde apăruse capul băiatului, o năpădi gândul că, asemenea fratelui său, şi Sever pleacă pe acelaşi drum fără întoarcere, pentru totdeauna. îi trebuiră minute lungi ca să se liniştească. în drum spre casă, în trăsura lui Ignaţ, îi văzu mereu înaintea ochilor chipul serios, delicat, cu ochii arzători, în care tremura o luminiţă speriată, implorând parcă ajutor. XV Cu prilejul Revelionului fură puse la cale ultimele amănunte legate de nuntă. Pentru ca pregătirile să se desfăşoare •n tihnă astfel ca totul să iasă cât mai bine, fixară ceremonia pentru a doua duminică a lunii februarie. De comun acord, hotărâră ca petrecerea să se desfăşoare într-un cadru mai restrâns, invitând numai rudele şi prietenii apropiaţi. Şi aşa trebuiau să cheme vreo sută de persoane. Lenica avea şapte fraţi şi vreo douăzeci de veri. Mai erau neamurile lui Victor, mulţi-puţini câţi aveau să vină. Numărul domnişoarelor şi al cavalerilor de onoare fu hotărât la trei. Lenica le aduse pe soră-sa Turica, pe Buba Roşea şi pe Zina Pop, vara ei bună. 99 — Ion Gheţie Victor se gândi la Sever, la Genu şi la văru-său lonaş Sima din Silvania, dar pentru moment nu spuse nimic. La fiecare din aceste probleme, părintele Buteanu voi să cunoască părerea lui Victor, gata oricând să şi-o schimbe pe a lui, dacă viitorul soţ al Lenichii ar fi dorit altfel. Dar logodnicul încuviinţă totul cu aerul de plictiseală al cuiva pe care nu-l interesează asemenea nimicuri. Şi faţă de Lenica se purta rece şi absent. Sărutul pătimaş din antreu părea a fi fost pentru totdeauna uitat. O singură oară interveni în discuţie şi anume când veni vorba de călătoria de nuntă. Cu aer destul de încurcat se scuză arătând că, din pricina multelor sale ocupaţii, călătoria va fi mai scurtă decât el însuşi ar fi dorit-o. Câte trei-patru zile la Arad şi la Oradea, urmând ca de aici să se îndrepte spre Silvania. După plecarea lui Victor şi înapoierea părintelui Buteanu la Bucureşti, în loc de a se linişti, casa se umplu de forfotă şi zvon. Deşi mătuşă-sa, reînviată, o opri să se mai amestece în treburile gospodăriei, luând asupra ei totul, Lenica nu stătea locului de dimineaţa până seara. O cusătoreasă, instalată într-o odăiţă de lângă bucătărie, ţăcănea neîntrerupt la maşină. Oricât, de bogat ar fi un trusou, tot mai rămâne de adăugat câte ceva. Cum spunea mătuşă-sa Măriţi, când te măriţi atât de sus nu poţi duce orice fel de ştafirung cu tine. Rochia de nuntă trebuia, ia rândul ei, comandată din vreme, ştiut fiind că viitoarele mirese sunt pretenţioase şi e nevoie uneori de zece probe şi ajustări pentru ca lucrul să iasă fără cusur. Pe lângă ea, părintele Buteanu o puse să-şi comande câteva toalete noi, ca, odată ajunsă în casa bărbatului ei să aibă tot ce-i trebuie spre a arăta ca o adevărată doamnă. Nu era apoi zi lăsată de Dumnezeu ca să nu le vină cineva în casă. Se înţelege că cele trei paranimfe, cum le spunea mătuşa Măriţi domnişoarelor de onoare, nu puteau să lipsească. Tustrele îşi vârau capul măcar pentru un minut să ştiricească câte ceva sau să-i vorbească Lenichii despre rochiile pe care le aveau şi ele în lucru. Cu toate o răsfăţau, nu ştiau ce să mai facă pentru a-i fi pe plac, învăluind-o în priviri admirative şi curioase. ioo — Biruitorii — - Tu să nu te temi, o încurajau ele, deoarece ne vom afla şi noi în preajma ta. Nu vei fi singură. Şi-o îndemnau să lase focului grijile şi să mănânce, ca nu cumva slăbind să se trezească în ajun de nuntă că-i e prea largă rochia de mireasă. Sâmbetele şi duminicile era rândul lui Sever s-o viziteze. Abia seara, când îşi aşeza tâmpla pe pernă, avea răgazul să se gândească la noua viaţă în care avea să păşească curând. în mod ciudat, se simţea atrasă de ea şi totuşi n-o dorea. „Mai e încă o lună şi mai bine", îşi spunea ea cu un fel de mulţumire, deşi în sinea ei îşi dădea seama că, odată ce au început să se depene, zilele vor fugi tot mai iute, una câte una. Exact cu o lună înaintea nunţii veniră de la tipografie ferparele. Citind numele mătuşii Măriţi, al unchiului Franţisc şi al viitoarei sale soacre, apoi cu litere mai mari numele lor de botez, Elena şi Victor, înţelese că din momentul acela nimeni şi nimic de pe lumea asta nu putea schimba ceea ce singură soarta poruncise. „Apoi va fi cum va fi", îşi zise ea şi pe loc se simţi îmbărbătată. „Cine ştie, poate voi fi fericită. Numai de s-ar face cât mai repede!" Parcă ar fi ascultat-o, zilele începură să alerge nebuneşte. Curând după 1 februarie se întoarse de la Senat părintele IButeanu, ca să supravegheze în persoană ultimele pregătiri, între timp scrisorile soseau una după alta, unele confirmând participarea, altele cu scuze şi explicaţii. Din cele peste o sută de persoane invitate vreo optzeci răspunseră afirmativ. Chiar să fi golit întreaga casă şi nu aveai unde să aşezi la masă atâta omenire. De aceea, părintele închirie sala Principală a restaurantului „Dacia". O dimineaţă întreagă şi-o petrecu în conciliabule cu Iclozan, patronul localului, ca până ta urmă să se hotărască asupra unui menu cu douăsprezece feluri de mâncare, unele neobişnuite, cu denumiri franţuzeşti. Printre ele fazan, icre negre, peşte de Dunăre. Pentru ca totul să iasă desăvârşit puseră la cale să-l aducă pe Schani, bucătarul IOI — Ion Gheţie — de la „Romischer Kaizer" din Sibiu, renumit în tot Ardealul, iar peştele şi şampania fură comandate de la Bucureşti. - Nu-mi pasă de cheltuială, spunea bucuros părintele Buteanu, că numai o dată îmi mărit fata! Vineri seara sosi Victor, înfrigurat, dar parcă mai însufleţit şi mai vesel ca de obicei. Călătorise cu trenul, deoarece ninsorile căzute în ultimele zile făceau nesigură folosirea automobilului. Era însoţit numai de Vaier şi de lonaş Sima. Spre părerea de rău a tuturor şi mai ales a părintelui Buteanu, Helena nu venise. Şovăise până în ultima clipă. S-ar fi dus şi nu s-ar fi dus. O cam speriase schimbarea vremii, zăpada căzută din belşug şi gerul care o urmase. Se gândea şi la Mărioara, aflată acum într-a şaptea lună. Cineva trebuia să-i ţină tovărăşie. încă în seara aceea Victor înmână Lenichii cadourile de nuntă: un inel cu briliant, împresurat cu rubine ca de nişte ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamant şi un colan de platină cu cruciuliţă de aur. Căscară cu toţii ochii mari, neobişnuiţi cu asemenea dărnicie. Deosebit de cadourile sale, Victor îi înmână din partea Helenei o brăţară din aur vechi, împodobită cu smaralde, scoasă din caseta ei de bijuterii. Ziua următoare fu agitată de la primele ceasuri. începură să sosească invitaţii din provincie, cu darurile de nuntă, care, după cuviinţă, trebuiau desfăcute şi admirate, înainte de a fi aşezate pe masa mare din prânzitor, unde se înfiripă curând o adevărată expoziţie. Rând pe rând, Victor îi cunoscu pe ceilalţi fraţi ai Lenichii, viitori cumnaţi: pe Aurel, pe Emil, pe Ovidiu şi pe mezinul Enea, precum şi pe sora ei mai vârstnică, Li via, şi pe bărbatul acesteia, Niculiţă, protopopul Aiudului. în acel du-te-vino necurmat, ceremonia civilă de la primărie trecu ca şi neobservată. Sever fu martorul Lenichii, iar Manciulea, al lui Victor. Totul ţinu un sfert de ceas, după care se servi o cupă de şampanie cu pişcoturi şi bomboane de ciocolată. Seara, Victor îi invită pe Sever, pe Genu şi pe lonaş Sima, la cheful de lăsare a burlăciei. 102 — Biruitorii — - Numai să nu uitaţi ca mâine la unu să fiţi prezenţi la biserică! le strigă părintele Buteanu la plecare. S-ar fi însoţit bucuros şi el cu tinerii, ca şi Vaier, de altfel, dacă tradiţia n-ar fi cerut ca la un asemenea chef să ia parte numai holteii. în dimineaţa nunţii în casa părintelui Buteanu domni o învălmăşeală de nedescris. Cele trei slujnice, aduse anume de la Dărăbanţi, alergau de colo până colo, mânate de vocea straşnică a preotesei. Din cinci în cinci minute răsuna soneria în antreu. Se aduceau ba telegrame, ba coşuri de flori, ba cadouri. Ultimii invitaţi îşi făcură apariţia cu braţele încărcate. Fiecare dintre ei dorea cu orice preţ s-o vadă pe mireasă fie şi pentru un minut şi s-o îmbrăţişeze. Cele trei paranimfe se înfiinţaseră încă de la 9 ca să-i ajute Lenichii să-şi îmbrace rochia şi s-o pregătească de nuntă. Ele însele îşi îmbrăcaseră toaletele de curând cusute şi umblau cu băgare de seamă ca nu cumva, Doamne fereşte, să le şifoneze sau să le păteze. Noroc cu Sabina Manciulea, sosită de dimineaţă, o femeie energică şi inimoasă, cu ochelari, care opri vizitatorii să mai intre în camera miresei, ca să n-o obosească din cale-afară. - Lasă, nu-ţi face griji, o încurajă ea pe Lenica de câte ori se ivea în crăpătura uşii, totul merge cum trebuie. Va fi bine, vei vedea, ascultă-mă pe mine că ştiu multe. Şi pune-ţi un strop de roşu pe obraji, că eşti cam palidă! în timpul acesta, Victor aştepta la gară, împreună cu părintele Buteanu, sosirea lui Raţiu. îl încerca o durere stăruitoare de cap, deşi în ajun abia dacă băuse două pahare de vin. Dormise în schimb iepureşte, trezindu-se de nenumărate ori, ca înaintea unei călătorii importante, când te temi că ai putea să pierzi trenul. Chiar şi acum pe peronul gării îi venea mereu să se mişte în dreapta şi-n stânga, abia auzind cuvintele pe care i le spunea însoţitorul său. Preşedintele coborî din vagon, cu faţa odihnită, luminată de un zâmbet prietenos care i se răspândi pe trăsăturile sobre, fine, din clipa când dădu cu ochii de cei veniţi să-l primească. 103 Ion Gheţie — Cu toate că era vorba de o vizită cu caracter particular, pe peron se aflau prefectul, primarul şi comandantul garnizoanei, generalul Popp. - Ei, eroule, i se adresă Raţiu lui Victor, luându-l familiar de braţ, închis-ai măcar un ochi astă noapte? Victor îşi lăsă unchiul la hotel, apoi îl duse acasă pe părintele Buteanu, împreună cu cadoul de nuntă al nunului, un serviciu de argintărie pentru douăsprezece persoane. El nu intră ca să nu calce datina care spunea că în ziua nunţii mirele nu are voie să-şi vadă mireasa decât la biserică. Ceremonia urma să aibă loc îndată după săvârşirea liturghiei mari. Lenica, palidă de emoţie, dar stăpânindu-se, aştepta în salon împreună cu Sabina şi cu cele trei fete de la douăsprezece şi jumătate. Una din slujnice fusese trimisă în colţul străzii să-i anunţe când vor trece trăsurile mirelui spre biserică. Se făcu unu fără un sfert, unu fără zece... -Tulai, Doamne, se năpusti servitoarea speriată, de parcă s-ar fi petrecut o nenorocire, ia amu au trecut cu trei cociil Cinci trăsuri stăteau înşirate în faţa casei. De un ceas începuse să ningă. Vreo douăzeci-treizeci de curioşi căscau gurile. Până la biserică făcură câteva minute. Trebuiră să-şi croiască drum prin mulţimea care umplea strada, stăpânită cu greutate de sergenţii trimişi anume de şeful poliţiei. în poarta bisericii fură întâmpinaţi de Victor şi de luliu Raţiu, îmbrăcaţi în frac, amândoi impunători şi gravi. Naosul era plin de nu puteai arunca un ac. Vestea că părintele Buteanu îşi mărită nepoata, iar nunul e însuşi primul ministru adusese la biserică sute de oameni. Se puteau socoti fericiţi aceia ce izbutiseră să-şi găsească un loc. Peste tot, cravate albe, jobene, blănuri, pietre scânteietoare. Toate notabilităţile oraşului, prefectul, primarul, generalul Popp, cei doi colonei, ţinuseră să ia parte. „Aşa o nuntă strălucitoare n-a văzut Alba lulia de la război încoace!" îşi spuse fericit părintele Buteanu, căutând cu mulţumire împrejur. 104 Biruitorii — Cei doi miri păşiră în faţa altarului, Victor în dreapta, Lenica în stânga sa, încadraţi de nuni, cu lumânările aprinse. Deasupra lor ardeau toate cele douăzeci şi patru de becuri ale marelui candelabru de bronz. Slujba cununiei fu oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu llariu Domide, vicarul mitropolitan din Blaj. Răspunsurile le dădu corul bărbătesc al societăţii muzicale „Armonia". Ceremonia decurse domol, cu solemnitate, potrivit canoanelor. Când vicarul se pregăti să rostească cuvintele prin care îi declara soţ şi soţie, la bine şi la rău, până la sfârşitul zilelor, în naos se lăsă o tăcere adâncă. Se auzi sfârâitul lumânărilor ce ardeau clătinându-şi sâmburii de lumină şi respiraţia grea a unuia dintre preoţi, un bătrân roşu la faţă şi corpolent. Undeva în fundul bisericii, cineva plângea încet, cuviincios. „Doamne, ai milă de sufletul meu!" gândi Lenica, cu fruntea împodobită de cunună, străbătută de un fior prelung. Restul slujbei trecu ca un vis. Mirii se treziră abia când părintele Buteanu se apropie de ei: - Haide, veniţi! îi îndemnă el. S-a isprăvit! Lumea vrea să vă felicite! De la biserică, Lenica se înapoie acasă împreună cu Victor, ca să se schimbe. Nici unul nu pricepea pe deplin ceea ce se petrecuse cu ei. Când intrară în sala restaurantului, împodobită sărbătoreşte şi luminată feeric, muzica intonă marşul nupţial din Lohengrin, iar invitaţii, aşezaţi la cele trei nesfârşite mese, se ridicară în picioare, luliu Raţiu şi Sabina Manciulea îi conduseră în capul mesei din mijloc. Dopurile sticlelor de şampanie pocniră. Armata de chelneri umplu paharele tuturor. Raţiu rosti un prim toast, vesel şi simţit, apoi, pe măsură ce tăvile pline aduceau noi şi noi bunătăţi, alţi oratori luară cuvântul. Pe la patru, mirii se ridicară. Acceleratul de Arad urma să-i ducă peste o jumătate de ceas în călătoria de nuntă. îşi luară rămas bun, cam în fugă, de la toată lumea. Pretutindeni zâmbete, sărutări, urări de fericire. 105 — Ion Gheţie — La gară îi însoţiră numai părintele Buteanu şi soţia sa, Măriţi. Sosiră exact în clipa când trenul apăru în zare. - Drum bun şi să ne scrieţi de îndată ce sosiţi! le strigă părintele, după ce se arătară la fereastra compartimentului. O să vă ducem dorul! Vocea îi fu acoperită de vuietul gării şi de gâfâitul sacadat al locomotivei. Amândoi zâmbiră, în semn că au înţeles, deşi nici unul nu desluşise lămurit cuvintele. Cu un şuier ascuţit, trenul se urni din loc. Tinerii căsătoriţi îşi fluturară mâinile până peronul se pierdu în depărtare. Apoi Victor ridică portiera şi rămaseră singuri, numai ei doi, în compartimentul gol. XVI Impresia de singurătate şi părăsire, care îi cuprinsese în clipa plecării trenului, îi părăsi repede. Aşezaţi faţă în faţă la fereastra compartimentului, se apucară să vorbească amândoi, bucuroşi că au găsit, în sfârşit, cui să-şi împărtăşească gândurile. Un sentiment de adâncă uşurare îi stăpânea, ca şi cum ar fi scăpat deodată de aceeaşi povară nesuferită. Afară, întinderile troienite dispăreau în goana nebună a trenului şi, odată cu ele, stâlpii de telegraf, copacii împodobiţi cu chiciură, casele mărunte strivite de largi căciuli albe, legate de bolta cerească prin funii subţiri de fum. Fulgi răzleţi, mereu alţii şi parcă totuşi aceiaşi, dansau dezordonat la fereastră, înălţându-se, coborând. Vorbiră, se înţelege, despre nuntă, despre cadourile primite, care urmau să-i ajungă din urmă la Silvania, despre toastul lui Raţiu şi despre o mulţime de alte amănunte, uitate pentru moment, dar care acum le reveneau în amintire, mai vii şi mai frumoase. Pe la llia li se făcu foame. Izbucniră amândoi în râs, când îşi mărturisiră că se ridicaseră cam flămânzi de la masa îmbelşugată dată în onoarea lor. „Doamne", îşi zise Lenica, cu sufletul încălzit de bucurie, „şi când te gândeşti ce idei negre îmi umblau prin cap la biserică!" io 6 — Biruitorii — Ceasurile trecură pe nesimţite. Nici unuia nu-i veni să creadă când conductorul îi anunţă că urmează Aradul. Coborâră pe peronul înţesat de lume, însoţiţi de hamalul care luase cele două geamantane. înaintau cu greu, croindu-şi drum printre călătorii care se grăbeau încolo şi încoace. Victor se uita în toate părţile cu o expresie preocupată. - Cauţi pe cineva? îl întrebă ea, ţinându-i braţul, ca să nu se piardă de el. Nu apucă să-i răspundă, deoarece un domn de vreo patruzeci de ani, cu faţa prelungă şi buze subţiri, în blană, le ieşi în cale, cu pălăria în mână. Era Aladar Fried, unul din patronii firmei „Fraţii Fried" cu care Victor întreţinea de multă vreme relaţii de afaceri. - Omagiile mele, doamnă, şi sincere felicitări! o salută foarte respectuos pe Lenica, înmânându-i un buchet de garoafe roşii. Sluga Dumneavoastră prea supusă, domnule doctor! Lenica fu impresionată de manierele alese ale evreului, foarte atent şi prevenitor. Pe când îi conducea spre ieşire, se scuză de nenumărate ori că nu i-a putut primi la scara vagonului, dar, din păcate până a răzbit prin mulţimea adunată pe peron... Venise în întâmpinarea lor cu maşina proprie, un Buick nou-nouţ, care strălucea ca o bijuterie. Cu ea îi conduse la hotelul „Crucea Albă", unde aveau să locuiască. Şi la Arad zăpada acoperea străzile, dar mai puţină decât pe drum. Se întunecase de-a binelea, reclamele luminoase, roşii, albe, albastre clipeau pe zidurile caselor. Când coborâră la hotel, o boare călduţă, de primăvară, le scăldă feţele, venită de undeva dinspre Mureş. Se despărţiră de amabilul lor însoţitor în holul hotelului. Victor îl invită să ia masa cu ei, dar Fried refuză politicos, declarând că în seara aceea oricine ar fi fost de prisos, l-ar fi făcut însă plăcere dacă a doua zi la prânz ar fi acceptat să ia masa cu el. Abia după ce deschiseră uşa cu numărul 15 de la etajul întâi, observară că Fried le rezervase cel mai luxos apartament 107 — Ion Gheţie din hotel, destinat anume perechilor aflate în voiaj de nuntă. Era alcătuit dintr-un salonaş tapisat în albastru şi dintr-o cameră de dormit, cu pat dublu, acoperit cu o cuvertură de mătase şi având deasupra un scurt baldachin din catifea vişinie. Nu lipsea nici camera de baie, îmbrăcată în faianţă, cu cada, strălucind de curăţenie, pe jumătate îngropată în podea. Se schimbară repede şi coborâră la restaurant. Spre plăcuta lor surpriză, Fried le rezervase o masă. încă de la uşă fură luaţi în primire de oberul stilat, cu mănuşi albe, şi daţi în grija unui chelner care nu avea, pe cât se pare, altă treabă decât să se ocupe de ei. în zumzetul discret al conversaţiilor, îşi recăpătară buna dispoziţie din tren. Mâncărurile erau gustoase, serviciul fără cusur. Ajungea să-ţi mişti capul sau să-ţi roteşti privirea, şi chelnerul răsărea lângă tine să-ţi umple paharul sau să-ţi schimbe farfuria. Spre sfârşit, Victor comandă şampanie. Lenica îşi aprinse o ţigară. - Tu fumezi? o întrebă el, mirat. - Nu prea mult. Cinci-şase ţigări pe zi. N-ai ştiut? Doar am mai fumat în faţa ta. Nu-ţi plac cumva femeile care fumează? - Nu, nu, se grăbi el să nege şi din tonul vocii se vedea că e sincer. Credeam că fumezi aşa, în joacă. Ea se lăsă pe spătarul scaunului. Atmosfera plăcută din restaurant, şampania dulceagă, înşelătoare, o făceau să se simtă bine. Orchestra reîncepuse să cânte. Emoţiile acelei zile neobişnuite rămăseseră în urmă, pe jumătate uitate. Ea însăşi se găsea undeva departe, legănată de suspinul languros al viorilor. Tresări, când Victor îi spuse că e târziu şi ar trebui să plece. - Numai un minut, îl rugă ea, să-mi termin ţigara. Cuvintele lui sfâşiaseră farmecul din jur, readucând-o brutal în prezent. Stinse ţigara, deşi o fumase numai până la jumătate. Ce rost avea să amâne, ceea ce nu putea şi nici nu trebuia amânat? Oberul înmănuşat sosi cu nota de plată. Victor strecură o privire distrată asupra socotelii şi aruncă o hârtie pe tavă. însoţiţi de omul în frac, care-şi frângea spinarea în nesfârşite cuvinte de mulţumire, se îndreptară spre ieşire printre mesele care începuseră să se golească. 108 — Biruitorii — Alungată pentru un ceas, oboseala i se lăsă deodată în mâini şi în picioare. Deşi nu băuse decât o cupă de şampanie, avea mintea împăinjenită, iar urechile îi vuiau prelung, parcă ar fi ţinut în dreptul lor o scoică uriaşă. Nu simţea nici teamă, nici emoţie, ci numai o greu de ascuns descumpănire. - Ce faci? Nu intri? Se găseau în salon, în faţa uşii dormitorului, care se căsca largă asupra întunericului dinăuntru. Nepăsarea de până atunci se risipi într-o clipă, inima începu să-i bată cu putere. O mână străină îi apucase braţul mai jos de subsuoară şi-o împingea încet, dar stăruitor dincolo de pragul odăii de nuntă. Nu reuşi să adoarmă vreme îndelungată. în cameră domnea o căldură lâncedă, înăbuşitoare. Ecoul stins al unei muzici depărtate răzbătea câteodată până la ea. Prin despicătura draperiilor îşi înşira literele albastre firma luminoasă a restaurantului „Palace", aflată peste drum în clădirea teatrului. Huruitul unei trăsuri întârziate răsună pe sub ferestre. Apoi toate zgomotele se stinseră, iar în dormitor se înstăpâni liniştea. Nu se auzea nimic afară de respiraţia regulată a bărbatului care dormea alături de ea, atât de aproape, încât l-ar fi putut atinge. Totul se petrecuse altfel decât îşi închipuise vreodată, o simplă schilodire trupească, crudă şi dureroasă. Nimic nu se schimbase de pe urma ei. Era aceeaşi ca mai înainte, când intrase în dormitor însoţită de cel ce-i devenise bărbat, numai mintea i se limpezise, iar sentimentul de dezamăgire devenise un stăruitor dezgust. „Niciodată nu voi fi a lui pe de-a-ntregul şi nici el nu va fi al meu" îşi zise ea, ferindu-şi ochii de clipirea firmei luminoase care începea s-o supere. Altfel s-ar fi petrecut totul, dacă s-ar fi iubit cu adevărat sau ar fi fost măcar ea îndrăgostită. Un regret nelămurit o încercă la gândul că în timpul celor trei luni cât durase logodna nici unul din ei nu s-a străduit să se apropie de celălalt. Aşa, în ciuda menajamentelor şi a cuvintelor lui afectuoase (ori tocmai de aceea) trăise o scenă absurdă şi ridicolă, de care ar fi râs poate, de nu s-ar fi simţit atât de umilită şi de abătută. 109 — Ion Gheţie — Pendula din salon bătu de două. în sala împodobită sărbătoreşte a restaurantului „Dacia", nuntaşii poate îşi mai petreceau şi dansau... încet, somnul o învinse, învălmăşind gândurile şi amintirile. Ca prin vis auzi deasupra capului nişte pârâituri mărunte, urmate de nişte bufnituri înăbuşite care veneau de undeva din adânc. „Trebuie să fie zăpada care se topeşte şi cade de pe streaşină", îşi zise ea, adormind. Se trezi târziu cu senzaţia că nu s-a odihnit îndeajuns. în cameră era lumină deplină. Se dezmetici îndată, recunoscând patul cu baldachin, masa de toaletă, draperiile de la ferestre. Locul de lângă ea era gol. Se ridică într-un cot. Dădu de Victor care apăruse în uşa salonului atras de mişcările ei. - Ai dormit bine? Cum te simţi? o întâmpină, aşezându-se pe marginea patului, cu o expresie îngrijorată. O sărută stângaci pe obraz, parcă şi-ar fi amintit abia atunci că-i e dator cu acel mărunt gest de tandreţe. Nu ştiam ce să fac. Am comandat cafeaua pentru ora nouă şi mi-era teamă ca nu cumva să te trezesc. - E aşa de târziu? se miră ea. Adăugă ca o explicaţie: aseară am adormit greu. Tare a mai fost cald în odaie. Voi să se dea jos din pat, îşi luă seama şi-l rugă să-i aducă rochia de casă. El era gata, ras proaspăt şi răspândea în jur un miros plăcut de cremă şi de colonie bărbătească. în timp ce ea zăbovea în baie, o informă că s-a deşteptat pe la şapte, că a coborât la frizerie, a cumpărat ziare. Afară vremea s-a muiat de-a binelea, iar trotuarele s-au acoperit de băltoace. Abia după ce ieşi din baie, Lenica observă cele trei superbe fire de liliac alb puse într-o vază de cristal pe măsuţa din salon. - Văd că ţi-a rămas timp să-mi aduci şi flori! exclamă ea, apropiindu-şi obrazul de florile proaspete, parfumate. Doamne, cât de frumoase sunt! Dar nu trebuia, zău, să le cumperi, cine ştie cât vor fi costat! Fură întrerupţi de chelnerul care aducea micul dejun. Măsuţa joasă, pe rotile, era încărcată cu tot felul de bunătăţi: cafea neagră, lapte, unt, ouă cu şuncă, Ementhal, cozonac. no — Biruitorii — - Nu ştiam ce obişnuieşti să iei dimineaţa şi m-am gândit că e mai bine să comand de toate. - Vai, dar cine va fi în stare să mănânce atât! se tângui ea cu o nuanţă comică în voce. Patru ar trebui să fim ca să dovedim totul! - Vom mânca atunci cât patru! răspunse vesel Victor. Iar ce va rămâne va duce chelnerul înapoi. Mâncară într-adevăr cu poftă din toate, chiar Victor care de obicei se mulţumea dimineaţa cu o ceaşcă de cafea şi cu o felie de pâine cu unt. Vorbiră tot timpul, ba de una, ba de alta, evitând amândoi cu grijă acelaşi subiect. „Poate l-am judecat în pripă", îşi zise Lenica, reamintindu-şi figura lui îngrijorată când o întrebase cum se simte, apoi gestul delicat de a-i aduce frumuseţea aceea de liliac. „Cine ştie, aşa se vor fi petrecut lucrurile şi cu alţii!" La sfârşitul mesei, după ce chelnerul strânse farfuriile, Victor i se adresă cam stânjenit: - Te-ai supăra rău detot, dacă aş lipsi un ceas-două? M-a rugat Fried să trec pe la el, ca să stăm de vorbă despre nişte afaceri... N-am putut să-l refuz... Dar dacă nu vrei, îi dau un telefon şi amânăm pe după-masă... - Nu, nu, se împotrivi ea. Du-te... Dacă tot trebuie să-l vezi, cel puţin să isprăveşti mai repede. - Bine, încuviinţă el, vădit uşurat. La unu fix ne întâlnim jos în hol, ca să mergem la masă. Tu până atunci ocupă-te cu ceva. Uite, ţi-am adus nişte reviste ilustrate... Plecarea neaşteptată a bărbatului ei o lăsă puţin decepţionată. O părăsea a doua zi după nuntă pentru o întâlnire de afaceri, care mai putea aştepta. în sinea ei nu era sigură că propunerea de a se vedea pornise de la Fried. Nu-I auzise în ajun vorbind despre o întâlnire, dimpotrivă le spusese la despărţire că-i invită pentru ziua următoare la prânz. Dar poate că Victor îi telefonase de dimineaţă. îşi petrecu timpul aranjându-şi hainele în dulap şi răsfoind revistele. Uşoara deziluzie încercată în dimineaţa aceea n-o deranja prea mult, dovadă că în adâncul sufletului continua să spere. iii — Ion Gheţie — Zilele petrecute la Arad şi la Oradea se scurseră una după alta ca o părere. Se asemănau prea puţin între ele, ca să nască monotonie sau plictiseală. Mâncau în cele mai alese restaurante, schimbându-le mereu, cutreierau magazinele, într-o seară văzură o piesă de teatru, într-alta intrară într-un bar de noapte. Victor cheltui nebuneşte, fără a se uita la bani. Ajungea să-i placă ceva, o pălărie, o geantă, o bijuterie, ca să-şi vâre mâna în buzunar şi să le cumpere pe loc. La protestele şi sfielile ei, răspundea râzând că are bani destui şi că se găsesc doar în călătorie de nuntă. în cea de a opta zi, se treziră cu Mărton, şoferul, sosit cu automobilul să-i ia. Era o amiază caldă de primăvară timpurie, cu un soare vesel şi luminos, care începuse să urce spre înaltul bolţii. Porniră din Oradea pe la două, ca să ajungă la Silvania înainte de a se lăsa întunericul. De o parte şi de alta a drumului, de sub zăpada împuţinată, ieşeau la lumină petice de pământ cafeniu-roşcat, acoperite ici-colo cu smocuri de iarbă pălită. Satele se perindau unul după altul, având în capete câte o răstignire, cu lemnul mâncat de ploi şi tabla ruginită. Casele scunde, zugrăvite în albastru, cu pridvoare înguste, priveau posace prin ochii mărunţi ai ferestrelor. De la Ciucea o luară spre stânga, căţărându-se pe serpentinele Meseşului. Cu fiecare răsucire a drumului, apărea în stânga fundul neted al unei văi, în care strălucea ca o panglică argintie apa Crasnei, izbită de razele piezişe ale soarelui. Curând începură să coboare. Tăbliţele indicatoare din capul satelor purtau nume ciudate, ca şi când ar fi pătruns într-o ţară necunoscută: Cizer, Vârşolţ, Pericei... Un deal înalt cu două culmi rotunde se ivi în zare. Printre copacii despuiaţi se zăreau, nesigure, siluetele unor case. Mai spre stânga cerul se înroşise tot de purpura înserării. -Am ajuns, zise Victor, făcând un gest spre dreapta maşinii-în cinci minute suntem acasă. Lenica se plecă şi privi afară. La oarecare distanţă de şosea, dincolo de albia Crasnei, apăruseră nişte clădiri masive, dominate de un turn înalt de cărămidă roşie. 112 — Biruitorii — - Ce e acolo? întrebă ea. - E moara şi uzina electrică a lui Weiss, o lămuri el. Voi să adauge: „în curând vor fi ale mele", dar se opri speriat în faţa acelui gând pe care până atunci nu-l rostise răspicat nici înaintea lui însuşi. Maşina trecu duduind peste un scurt pod de fier, apoi ocoli spre dreapta. Opri pe neaşteptate în dreptul unei clădiri cu parter, nu mai mare decât casa din Dărăbanţi, dar mai înaltă, cu ferestre largi, împodobite cu frontoane triunghiulare şi despărţite prin coloane de zid. O lumină se aprinse la una din ele. Urmaţi de şoferul încărcat de cufere, intrară în antreul larg, împărţit în două prin trei trepte de piatră. Nu apucară să le urce, că pe uşa din fund îşi făcu apariţia o femeie scundă, împlinită la trup, cu o faţă cândva frumoasă, acum asprită şi brăzdată de ani şi cu doi ochi mijiţi şi albaştri-cenuşii, cercetători. Ţinea în mână un taler de argint, cu pâine şi sare. Lenica înţelese că se găseşte în faţa soacrei sale. - Bine aţi venit în casa voastră! le ură cu obrazul numai zâmbet Helena, uitând pentru o clipă că fusese totdeauna împotriva acelei căsătorii. PARTEA A ŞASEA încă din ziua sosirii, zărind din depărtare casele risipite sub culmile înalte ale Măgurii şi, mai târziu, în timp ce străbăteau străzile acoperite de umbrele înserării, Lenica avu senzaţia liniştitoare că nu se află în loc străin, ci revine într-un oraş cunoscut cândva şi apoi uitat, de care şi-ar fi adus dintr-o dată aminte. Impresia de familiar se confirmă a doua zi (era o duminică), când se duse, împreună cu soacră-sa şi cu Victor să asculte slujba la biserica vicarială. Deoarece vremea primăvăratică se prelungea, luară trăsura lui Ignaţ. Până la biserică ţinură aceeaşi stradă lungă, pietruită, mărginită, de o parte şi de alta, de case frumoase, trainice, zugrăvite în culori şterse, odihnitoare. Drumul şerpuia domol în ocoluri neprevăzute, urca şi cobora, dezvăluind în fiecare minut noi şi noi chipuri ale oraşului. Lăsară în urmă liceul, cu bustul lui Bărnuţiu, de curând inaugurat, sinagoga, străbătură o piaţă, apoi alta, pentru a se trezi în faţă cu biserica romano-catolică, veche de patru secole, suită pe o înălţime, de unde domina cu semeţie clădirile aflate la picioarele ei. Foarte atentă, Helena îi arătă pe rând Casa Breslelor, Şcoala Normală de Fete, Claustrul călugăriţelor franciscane, Primăria, Banca Naţională. Strada era plină de mulţimea ieşită la biserică sau la plimbarea duminicală. De o parte şi de alta, pe cele două trotuare, pălăriile se ridicau la trecerea trăsurii. Deşi vorbea tot timpul, explicându-i una sau alta, Helena nu scăpa din ochi lumea şi scutura mereu capul în scurte salutări mute. Victor în schimb privea absent spectacolul străzii, moţăind din când în când sau ducând mâna la pălărie. N-ar fi putut spune de ce, dar Silvania i se înfăţişa întocmai cum şi-o închipuise şi chiar dorise să fie. Celelalte prilejuri — Biruitorii — când ieşi o apropiară şi mai mult de oraşul unde avea să-şi ducă de-acum încolo existenţa. Erau, desigur, şi lucruri care o contrariau. Aşa, de pildă, fu surprinsă auzind atâta vorbă ungurească pe străzi. Nu-i vorbă, unguri se găseau şi la Alba lulia, dar acolo numărul românilor era covârşitor. Aici în Silvania, cum o informă Helena, mai bine de jumătate din populaţie o alcătuiau ungurii, răspândiţi pretutindeni, în centru şi în Oraşul de sus. Deşi se mai înmulţiseră după război, românii nu treceau de trei mii de suflete şi continuau să locuiască mai ales dincolo de Crasna, pe Uliţa Românească. Foarte mulţi i se părură a fi evreii. Dacă coborai mai la vale de uzina electrică, întâlneai tot mai des la uşi semnul lui Moise. Prăvăliile purtau pe firmă nume evreieşti. Vineri seara în zeci de ferestre se aprindeau lumânările, anunţând şabăsul. înfăşuraţi în largi caftane negre, având în cap iarmurci cu boruri largi, îmblănite, locuitorii acelei părţi din oraş se îndreptau spre sinagogă sau spre casa de rugăciuni, sporovăind în limba lor aspră, răstită. Prin ceea ce aveau nou în ele, toate acestea o apropiară mai degrabă de oraş decât o îndepărtară. Mai greu se obişnui cu casa în care intrase şi cu Henţeştii. Asemenea lui Genu, când venise la Silvania în 1918, se simţi izolată şi străină în locuinţa aceea mobilată greoi şi pretenţios. în ea totul se făcea după anumite reguli, cu oarecare ceremonie. Se bătea la uşă înainte de a pătrunde într-o încăpere. Victor se ridica în picioare în faţa mamei sale, iar la prânz şi seara o conducea în prânzitor Şi-i ţinea scaunul până se aşeza. în timpul meselor, nici unul dintre ei nu mişca un deget. Helena apăsa pe butonul soneriei Şi se mulţumea să dirijeze servitoarele din priviri. Cu totul neobişnuit i se păru felul în care Victor se adresa mamei sale, ta persoana a treia, ca şi când ar fi fost vorba de cineva absent. Aşa, de exemplu, spunea „ce doreşte mama?" sau „mama se duce mâine la doctorul Bergl?" Reghina, slujnica, n-o scotea din „Măria ta", iar Juliska, bucătăreasa, o ţinea într-un veşnic //meltosâgos assonyom". — Ion Gheţie — Dintre noile sale rude, Lenica se apropie cel mai uşor de Mărioara. Deoarece nu mai ieşea din casă, sora lui Victor îi pofti la masă în duminica următoare sosirii lor din călătoria de nuntă. Cu felul ei deschis şi prietenos de a fi, o câştigă din prima clipă pe noua ei cumnată. Sărutând-o pe amândoi obrajii, îi mărturisi că e foarte bucuroasă că o cunoaşte şi o rugă să o socotească întocmai ca pe o soră. La fel de călduros o întâmpină Vaier, care i se păru încă şi mai simpatic decât la Alba lulia. Greoaie, cu obrazul congestionat şi trupul deformat de sarcină, Mărioara se mişca totuşi cu vioiciune şi nu pierdea un prilej ca să o facă să se simtă bine în casa ei. Se interesa mereu dacă îi place cutare sau cutare mâncare şi-i zâmbea de fiecare dată când îi întâlnea privirea. La urmă, o rugă de mai multe ori să treacă pe la ea oricând i-ar face plăcere. în starea ei, nu prea poate face altceva decât să citească şi tare-i mai e urât câteodată singură în toată casa. Mult mai înceată şi niciodată întreagă fu apropierea de Helena. Aşa cum i se înfăţişa la început, soacră-sa i se păru mai în vârstă decât în realitate (i-ar fi dat şaizeci de ani) şi plină de ciudăţenii. La prima din aceste impresii, care apoi se atenuă, contribuiră părul cărunt, mersul greoi şi veşmintele cernite, pe care mărturisi că nu le-a dezbrăcat de la moartea bărbatului ei. „La noi în familie, moartea îşi are cea de-a doua casă" adăugase ea, recapitulând pe scurt decesele ce se succedaseră neîntrerupt de câţiva ani încoace. „Norocul meu că am destule haine negre şi batiste de doliu". Deşi sănătoasă în aparenţă şi ocupată toată ziua cu ceva, Helena rămânea zăvorâtă în casă cu săptămânile, ca o călugăriţă. Nu se ducea nicăieri şi nici nu primea vizite, de când Emili-neni părăsise Silvania împreună cu ginere-său, avocatul Tarţia. Dacă ar fi fost cald, ar mai fi mers din când în când la Mărioara. Veşnic temătoare de boli, prefera să nu scoată nasul în frigul de afară. Se mulţumea să cutreiere de dimineaţa până seara, cu rost sau fără rost, cele cinci încăperi ale casei sau să citească romane nemţeşti sau ungureşti- ii 6 — Biruitorii — Explicaţia că nu suferă să vadă lume multă pe străzi o lăsa nedumerită pe Lenica, mai ales că soacră-sa nu-i oferi alte amănunte asupra necazurilor ei. Oricum, i se păru curios că nu iese măcar o dată pe săptămână, duminica, la slujbă, când avea doar la dispoziţie maşina lui Victor sau trăsura lui Ignaţ. Curând observă că nici măcar nu se roagă, iar în odaie la ea nu are icoane pe pereţi. Mai târziu află de la Victor că la moartea lui Laţi suferise un şoc, care o îndepărtase de credinţă. Aceeaşi purtare curioasă la o fată de canonic şi la văduva unui vicar român era obiceiul de a amesteca în conversaţie cuvinte ungureşti sau de a vorbi ungureşte, nu cu Juliska, de pildă, ceea ce ar fi fost firesc, ci cu Victor şi Mărioara. Ei însă, din motive de neînţeles, i se adresa numai româneşte. Purtarea soacrei sale îi dădea de gândit şi în alte privinţe. Oricât se străduia să-i intre în voie, avea impresia că niciodată nu o mulţumeşte pe deplin. Privirile ei furişate printre ochii mijiţi o cântăreau neîncetat şi o făceau să se întrebe dacă nu a spus sau nu a săvârşit ceva nelalocul lui. Pe de altă parte, ca şi cum ar fi vrut s-o dezmintă, avea întotdeauna buzele unse cu miere, îi surâdea afectuos şi-i spunea numai „draga mea" sau „Elenuţă dragă!" (evita, de obicei, numele de Lenica, pesemne că nu-i plăcea). în realitate, Helena o studia cu băgare de seamă, pentru a o cunoaşte aşa cum era, ca una care ştia prea bine că nu o dată aparenţele sunt înşelătoare. Multe lucruri îi plăcură la noră-sa, dar se feri să i le împărtăşească. Era harnică, isteaţă, ordonată, respectuoasă, fără ifose şi nazuri. Nu-i trebui mult Ca să vadă că avusese parte de o creştere îngrijită, nu ca alte fete de-ale preoţilor de la ţară. Faptul i se păru firesc după ce află că îşi făcuse educaţia în claustrul călugăriţelor de la Alba *ulia. Acolo învăţase să vorbească ungureşte şi nemţeşte, să brodeze şi să coasă gobelinuri şi mai ales să se poarte ca o îată din lumea bună. Numai instrucţia muzicală îi lipsea, depuse pianul la călugăriţe, dar, după război, în internatul ,Ceului „Regina Maria" din Cluj, nu continuase lecţiile şi uitase Ion Gheţie — aproape totul. Dar calităţile acestea însemnau prea puţin în ochii Helenei pe lângă sănătatea şi vigoarea trupului tânăr, atrăgător la vedere, chiar frumos. Era bine croită după gustul ei, cu umeri rotunzi, pieptul împlinit, mijlocul mlădios, continuat cu şolduri largi şi coapse puternice. Avea tot ce trebuia pentru a plăcea bărbatului şi a-i aduce pe lume copii zdraveni, sănătoşi. Căci în ochii ei rostul de frunte şi de fapt singurul rost pentru care fusese adusă la Silvania era acela de a dărui neamului lor, ameninţat cu stingerea, urmaşii de care avea atâta nevoie. Altele îi plăcură mai puţin sau nu-i plăcură deloc, dar le ţinu şi pe ele pentru sine. Asemenea atâtor fete de vârsta ei, zăpăcite de nebunia de după război, Lenica era modernă, adică purta rochii scurte, care abia-i acopereau genunchii, cămăşi de mătase cu ajururi şi dantelă şi ciorapi fumurii cu dungă, parcă anume făcuţi ca să atragă privirile bărbaţilor. Pe lângă acestea, se parfuma, îşi dădea cu roşu pe buze şi îşi lăcuia unghiile. Prin sertarele mesei de toaletă, ochiul iscoditor al Helenei descoperi diverse cosmeticale, rujuri de buze şi un flacon de Eau de Cologne russe de la Molnâr & Moser din Budapesta şi altul, nemţesc, cu Kolnisch Wasser no. 4711. O viaţă întreagă Helena îşi croise lenjeria din batist fin, fără zorzoane şi farafastâcuri, iar pentru îngrijirea tenului folosise numai faimoasa cremă orientală cu aromă de migdale a farmacistului din Kecskemet şi, slavă Domnului, n-avea de ce să se plângă. După părerea ei, de la război încoace femeile îşi ieşiseră din minţi şi se gândeau numai la dragoste. în privinţa aceasta ar fi avut atâtea de spus, încât nici în cinci zile n-ar fi isprăvit. Cuminţită de experienţă, prefera să tacă, convinsă că nu ea va schimba lumea. Aşa şi acum, când cea judecată era însăşi noră-sa, îşi văzu de treabă, ba mai mult, atât cât îi permitea firea, se strădui să se arate largă şi înţelegătoare. Lăuda aşadar cu moderaţie rochiile Lenichii, croite cu gust, în ciuda scurtimii, şi chiar apa de colonie rusească, deşi o găsea leşinată şi înecăcioasă. Până şi peste obiceiul ei de a fuma 118 — Biruitorii — trecu destul de uşor. „Nu-i nimic", îi spuse ea, zâmbindu-i cu îngăduinţă, „sunt obişnuită. Şi fiertatul bărbatu-meu fuma şi încă ţigări de pielei" Amintirea, cu sau fără voie, a ţigărilor de foi fumate de Alexandru o avertiză pe Lenica că numai călcându-şi pe inimă tolera soacră-sa să i se fumeze în casă. Evită de aceea să aprindă ţigara în prezenţa ei şi observă că Helena a rămas sensibilă la gest. Toate aceste manevre diplomatice ale Helenei aveau drept scop s-o apropie pe tânăra femeie, înlesnindu-i s-o cunoască mai bine. Efectele nu fură însă cele scontate. Deoarece îşi poruncise să fie precaută şi rezervată, Lenica le pătrunse repede înţelesul mai adânc şi, în loc să se deschidă, se zidi mai mult în sine. „Nu e una din acelea ce se dau cu una cu două", îşi zise Helena, înciudată. „Voi avea de furcă cu ea! Este şi va rămâne faţă de mine o străină". Cuvântul îi plăcu atât de mult, încât de atunci încolo îl folosea adesea când se gândea la noră-sa. Se feri însă să-l rostească vreodată. Purtarea Helenei faţă de tânăra pereche fusese ticluită pe îndelete, în ceasuri lungi de chibzuială, după ce însurătoarea lui Victor ajunsese sigură. în chip ciudat, nu se gândea numai la noră-sa, ci şi la Victor, ca şi cum căsătorindu-se ar fi devenit o altă fiinţă decât înainte. Nimic nu rămăsese trecut cu vederea, de la tava de argint cu pâine şi sare până la cele câteva cuvinte de întâmpinare, care subliniau anume că tinerii intraseră nu oriunde, ci în propria lor casă. De la această formulă porni unicul discurs pe care îl rosti în aceeaşi seară spre sfârşitul mesei. - Dragii mei copii, li se adresă ea numai zâmbete, dar Păstrându-şi o anumită solemnitate a atitudinii, aşa cum v-am spus la sosire, aici e casa voastră, iar voi singurii stăpâni. Eu nu sunt decât un oaspete, care astăzi e aici, iar mâine poate să nu mai fie. Tocmai de aceea faceţi de fiecare dată aşa cum Ion Gheţie — credeţi mai bine, fără a-mi cere părerea. Eu mă voi feri să vă dau sfaturi, afară dacă nu mi le veţi cere şi chiar atunci mă voi gândi de două ori înainte de a scoate o vorbă. Dorinţa mea cea mai fierbinte e să vă fiu de ajutor, acum că aţi început o viaţă nouă, însă numai dacă aceasta e şi voinţa voastră. Se opri exact în locul hotărât dinainte şi-i privi pe rând, aşteptând un cuvânt din partea lor. Deoarece amândoi tăceau, o tăcere ce nu spunea nici da, nici ba, continuă cu o altă voce, mai rece şi stăpânită. - De altminteri, nu voi rămâne decât până în vară, când vreau să mă retrag la Gherla, unde e mare nevoie de mine. Aşa e mai bine. Odată cu căsătoria lui Viţi, rolul meu de mamă s-a încheiat. Tinerii cu tinerii, bătrânii cu bătrânii! De astă dată efectul cuvintelor fu altul, după cum observă ea înainte ca Victor şi Lenica să deschidă gura. Amândoi se grăbiră s-o asigure că aceasta era şi casa ei, în care ar fi putut rămâne oricât i-ar fi dorit inima. - Bine, atunci să rămân, dacă aşa vreţi voi, consimţi ea, după ce socoti că a fost îndestul rugată. Din partea mea voi face totul ca treburile să meargă cât mai bine. Nu că mă laud, dar cu mine se poate înţelege oricine, afară de cel ce nu doreşte să se înţeleagă. Aşa cum v-am spus, vă voi stingheri cât mai puţin, nu mă veţi simţi în casă. De nu voi reuşi, să-mi spuneţi şi voi pleca. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. Ei, şi acum turnaţi-mi o picătură de vin şi mai povestiţi-mi şi mie ce-aţi făcut în călătoria voastră de nuntă! Helena se ţinu de cuvânt. Cu toate că nu-i venea tocmai uşor, se amestecă cât mai puţin în viaţa tinerilor, nu fu simţită, după cum singură făgăduise. Pentru aceasta, îşi părăsi cât mai rar chilia. Ori de câte ori întâlnea pe unul din ei prin casă, trecea grăbită şi nu zăbovea decât atunci când i se adresa cuvântul. Dacă avea vreo treabă în odaia unde se găseau ei, ciocănea la uşă şi întreba cu voce smerită, înainte de a-şi arunca privirile înăuntru: „e voie?" sau „nu vă conturb?" Cu deosebire când Viţi şi Lenica nu se înţelegeau asupra unui 120 Biruitorii — lucru, se ferea ca de moarte să intervină. Dacă nu avea încotro, păstra cea mai strictă imparţialitate. Mai mult, din exces de zel, pentru a nu da Lenichii impresia că-şi favorizează băiatul, se declara de partea ei, chiar şi în situaţiile în care nu prea avea dreptate. încredinţată că noră-sa e o fiinţă mai dificilă, dar nebănuind că ea îi pătrunsese gândurile, îşi îndulci şi mai mult felul de a se purta. Pentru nimic în lume nu i-ar fi făcut observaţie şi nici nu i-ar fi dat un sfat necerut. Se mărginea să spună cu băgare de seamă, gata în orice clipă să dea înapoi: „noi obişnuim aşa" sau „la noi se face aşa". Numai dacă Lenica o ruga anume, primea să-şi spună părerea, dar şi atunci cu tot soiul de reticenţe şi având grijă să încheie întotdeauna printr-un: „dar tu fă cum crezi că e mai bine." Până la urmă trebuiră să se apropie una de alta, fie şi numai pentru că rămâneau singure în cea mai mare parte a zilei. După valul de căldură de la mijlocul lui februarie, se întoarse pe neaşteptate iarna. Ninse o zi şi o noapte, apoi se lăsă gerul. Neguri dese urcau din albia Crasnei şi se căţărau până sus pe culmile Măgurii. O săptămână încheiată Lenica nu putu ieşi din casă. în lipsa plimbărilor în oraş şi a vizitelor la Mărioara, nu avea ce face. Obişnuită să robotească ziua întreagă, simţea nevoia să umple cu ceva ceasurile nesfârşite cât Victor lipsea de acasă. îşi găsi de lucru la bucătărie. Observă curând că Juliska se uită curios la ea, ori de câte ori se arată. Nedumerită, se adresă Helenei. -Aşa e ea, îi răspunse soacră-sa, Juliska nu suferă pe nimeni în bucătărie. Nici mie nu-mi dă voie să-i calc pragul. Acolo ea stăpâneşte, nu noi. Zice că de aceea e plătită ca să fiarbă §■ zău dacă nu are dreptate. Altădată se apucă să ţeasă nişte ciorapi rupţi de-ai lui Victor. Helena o lăsă să dreagă trei perechi, ca pe urmă să-i atragă atenţia: -Tare frumosştopoleşti, draga mea. Numai că Victor nu ţi-ar Purta ciorapi cârpiţi să-l tai cu cuţitul! 121 — Ion Gheţie — Deoarece Lenica i se plânse că nu e deprinsă să stea cu mâinile încrucişate şi că tare ar face ceva dacă ar şti ce, îi răspunse cu o mirare prefăcută: - Dar cine zice că stai cu mâinile încrucişate? Sunt destule lucruri de făcut: să citeşti, să-ţi scrii corespondenţa, să dai porunci servitoarelor, să te apuci de un gobelin sau să faci conversaţie cu mine, dacă îţi face plăcere. La îndemnul soacrei sale, Lenica începu un mic gobelin, înfăţişând o căsuţă aşezată pe malul unui pârâu înspumegat de munte. Nu mai lucrase de mult, iar acum redescoperi plăcerea de a purta acul prin pânza rară, schimbând mereu firul în căutarea celei mai potrivite nuanţe. Helena scoase din fundul scrinului marele milieu de dantelă început în timpul războiului, pe care îl părăsise până atunci în câteva rânduri şi-l reluase de tot atâtea ori. - Adevărul e că nu mai am răbdare să învârt în neştire acul, îi mărturisi ea Lenichii. Pe vremuri croşetatul mă liniştea. Cu ochii la dantelă, îmi lăsam gândurile să rătăcească aiurea. Acum, după un ceas, mă apucă un fel de neastâmpăr, parcă nu mi-aş afla locul, şi pierd numărătoarea ochiurilor. Dar într-o zi tot îi voi da de capăt. Poate chiar în primăvara asta. Ceea ce nu-i spuse Lenichii fu că luând lucrul în mână îşi amintea că-l începuse în timpul permisiei lui Laţi din decembrie 1916 şi se amăra de fiecare dată până în fundul inimii. Rămânând ceasuri întregi una în faţa celeilalte la măsuţa din salon, conversaţia trebuia, vrând-nevrând, să se înfiripe. Vorbind ba de una, da de alta, Helena cârmi cu dibăcie pentru a ajunge, pe nesimţite, la subiectele dorite. Stăruia asupra lor numai atât cât socotea că e necesar, ca să nu stârnească bănuiala că ar urmări cu dinadinsul să capete anumite răspunsuri. Se îndepărta fără părere de rău de ele, deoarece ştia că mai devreme sau mai târziu va reveni şi îşi va astâmpăra curiozitatea. O ajută în privinţa aceasta Lenica însăşi, căreia îi plăcea să povestească mai ales atunci când descoperea la 122 — Biruitorii convorbitori un interes deosebit pentru întâmplări sau persoane cunoscute. Aşa se face că Helena află în scurtă vreme ceea ce dorea, fără ca noră-sa să ghicească motivul pentru care ţinea să ştie atâtea lucruri despre familia ei. O puse astfel să-i vorbească despre părinţi, de care îşi amintea destul de bine, căci era trecută de zece ani când îi pierduse. Mama ei, Maria, o fiinţă firavă şi blajină, născuse zece copii, din care trăiau opt, cinci băieţi şi trei fete. Numai Dumnezeu ştie cum îi crescuse în mijlocul lipsurilor şi greutăţilor de tot felul, muncind fără răgaz de dimineaţa până seara. Trebuia să socotească orice îmbucătură şi să numere de două ori fiecare ban înainte de a-l cheltui, deoarece în afara veniturilor parohiei nu aveau nimic. Tatăl ei, Aurel, un munte de om, spătos şi voinic, de-ţi era drag să-l priveşti, murise la câteva săptămâni după ea, mai mult de inimă rea decât de boală. Helena o căină din tot sufletul, căci numai doi părinţi avem şi odată plecaţi nu-i mai putem aduce înapoi. Avu însă grijă ca printre cuvintele de compătimire, să se informeze din ce pricină muriseră, pentru a se încredinţa încă o dată şi cu mai mult temei că în oasele Herleştilor nu se ascunde vreo boală grozavă din acelea ce se moştenesc de la o generaţie la alta. „De sărăcie mai scapă omul", îşi zicea ea, „dar de sângele dobândit de la părinţi niciodată". Una e să mori de tifos şi alta dacă te ia tuberculoza sau boala franţuzească. Opt copii sănătoşi, care, iată, au ajuns oameni mari şi o duc bine, sunt o dovadă că neamul e viguros şi rodnic. Niciodată nu ştii însă îndeajuns despre cineva, oricând poţi descoperi alte şi alte lucruri până atunci necunoscute. Numai ochi şi urechi, cu milieul uitat în poale, ascultă pomelnicul celor şapte fraţi, al căror nume nici măcar nu-l reţinu, deoarece puţin îi păsa cum îi cheamă. Doi dintre ei erau notari în sate din Alba, unul director de liceu la Aiud, altul inginer la Turda (pe Genu îl ştia bine). Sora mai mare, Livia, se măritase cu un preot, încă de pe vremea când le mai trăiau părinţii. Toţi cei căsătoriţi aveau copii, vreo treisprezece, I23 — Ion Gheţie — luaţi unul peste altul, iar numărul lor mai putea creşte, căci erau încă oameni tineri, netrecuţi de patruzeci de ani. Descusându-şi nora, Helena ţinu să vorbească la rândul ei despre Henţeşti şi Bodeşti, întâi ca să nu-şi trădeze gândul ascuns ce o împinsese să o sucească atât pe noră-sa, apoi ca să priceapă şi ea mai bine în ce fel de familie a intrat. O luă, de aceea, de departe, tocmai de la Simion cel Bătrân şi de la diploma de nemeşie (despre care mai credea că se găseşte într-un sertar al biroului), pentru a ajunge la Alexandru şi la lani. Pomeni şi despre înrudirile lor cu familiile Pop, Cuteanu şi Raţiu, dar cu măsură, ca să nu creadă cumva că vrea să se grozăvească cu ele. Nu se putu însă împiedica să-şi laude copiii, pe bietul Laţi, pe Sever şi pe Victor, croiţi tustrei din aluatul celor sortiţi să izbândească în viaţă. Lenica se miră că soacră-sa nu a pomenit-o pe Mărioara. „Apoi Mărioara şi-a zăvorât singură uşile, luându-l pe Nilvan împotriva sfatului nostru", răspunse Helena. „Altă soartă merita ea. Dar viitorul unei femei e acela al bărbatului care o ia. Fiecare culege ce a semănat!" Dându-şi seama că s-a deschis prea mult fără a fi primit în schimb ceva pe măsură, se întrecu în a o lăuda pe Mărioara, care-şi făcuse educaţia tocmai la călugăriţele franceze de la Frohsdorf, vorbea perfect nemţeşte şi franţuzeşte şi cânta la pian ca o adevărată artistă. Lăsă însă sub tăcere cazurile triste din familie, pe Lucreţia Henţia, care-şi pierduse minţile şi murise înainte ca ea s-o fi cunoscut, şi pe cei doi fraţi ai ei. (Nu-I uită însă, se înţelege, pe Guşti.) Se mărgini să-i mărturisească în treacăt că Henţeştii sunt cam nespornici şi că viitorul neamului atârnă mai ales de ei doi, de ea şi de Victor. - Abia după ce ajungi în pragul bătrâneţelor ca mine, încheie ea, cu înţelepciune, îţi dai seama că singurul şi adevăratul rost al vieţii sunt copiii. Ei rămân după noi, celelalte se duc! Ca să ajungă la această declaraţie, rostită fără ocolişuri, trebuia ca legăturile dintre soacră şi noră să fi devenit mai sincere, dacă nu de-a dreptul prieteneşti. Helena reuşise sau 124 — Biruitorii — credea că reuşise să o câştige pe Lenica. îi spunea acum din ce în ce mai des pe nume, uitând de Elenuţa şi i se adresa uneori ungureşte, cum obişnuia numai cu copiii ei. Se întâmplă chiar o dată, când băură împreună o turcească, în singurătatea salonului, să o îndemne clipind veselă din ochi: - Hai, aprinde o ţigaretă! Ştiu că pentru fumători cafeiul negru nu are preţ dacă nu e însoţit de o ţigară bună! Relaţiile dintre cele două femei ar fi continuat să se apropie, dacă o întâmplare aparent măruntă n-ar fi aruncat asupra lor o umbră. în ultima seară din februarie, Victor înmână ca de obicei mamei sale banii pentru cheltuielile casei pe luna următoare. - Nu mie să mi-i dai de acum înainte, zise ea îndepărtându-i uşurel mâna, ci Lenichii! Fără a cântări mai atent cuvintele Helenei, Victor întinse banii soţiei sale, care-i luă. în aceeaşi seară, după cină, se înfăţişă Juliska pentru a lua poruncă despre mâncărurile ce trebuiau gătite a doua zi. -în zadar vii la mine, răspunse Helena bucătăresei, că nu eu sunt stăpâna casei. Vorbeşte cu doamna. Lenica nu înţelese nici de astă dată că Helena aşteaptă ca ea să-i lase pe mai departe în seamă grija casei. Pricepu abia peste câteva zile, când soacră-sa o întrebă pe un ton ce nu mai îngăduia nici o îndoială: - Oare tu i-ai spus lui Juliska să facă pentru astăzi szekelygulyâs7? Mie-mi place, dar pe Victor l-a oprit doctorul să mănânce varză acră şi, la drept vorbind, nici nu se omoară după ea. De atunci Lenica ceru în fiecare seară avizul Helenei, ba mai mult se interesă dacă-i place cutare fel şi n-ar dori poate altceva. - Nimic, nimic, replica invariabil soacră-sa, la vârsta mea te mulţumeşti cu orice. Şi-i adresa străinei un surâs îngheţat. 1 1 Gulaş secuiesc, (magh.) 12-5 — Ion Gheţie — III Tot atât de încet şi de anevoios se înfiripară relaţiile dintre Lenica şi Victor. Spre deosebire de cele mai multe căsnicii, primele săptămâni de viaţă comună nu duseră la o apropiere între soţi, ci mai degrabă la o îndepărtare. Vechea vorbă adresată cândva de bătrâni tinerilor: „voi numai luaţi-vă, că dragostea nu va întârzia să vină" nu se adeverea în cazul lor. Cu siguranţă că prima noapte, care fu pentru amândoi o decepţie, contribui la această situaţie. Intimitatea dintre două persoane alese la întâmplare să împartă patul conjugal, nu ar fi sfârşit altfel. De fapt înstrăinarea lor sufletească explica totul. în aparenţă, Victor se purta cu aceeaşi amabilitate şi atenţie stăruitoare ca în timpul călătoriei de nuntă. Dincolo de cuvinte şi gesturi, Lenica întâlnea în ochii lui vechea reţinere şi neîncredere, uşor dispreţuitoare, pe care le citise în clipa când îl întâlnise în salonul casei din Alba lulia. Oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să descopere ce se ascunde, de la un moment la altul, în spatele acelor scurte priviri ce păreau să spună unul şi acelaşi lucru. Stăpânită de o sfială ce ameninţa să se transforme în teamă, deveni mai reticentă şi mai sălbatică decât îi era firea şi decât ar fi dorit să fie. Se smulgea din braţele lui dacă se auzea un pas în camera vecină, iar seara stingea lumina înainte de a se dezbrăca. Victor urmărea asemenea manifestări cu un amestec de nedumerire şi îngăduinţă. Fire în fond timidă, se apropia şi el cu greutate de necunoscuţi. Acolo unde aşteptase o încurajare, se lovea acum de o încăpăţânată rezervă. Ţinut la distanţă, arătă la rândul său o şi mai accentuată reţinere. încercând să-şi ascundă cu grijă sentimentele, înţelegea că au pornit amândoi pe o cale greşită şi că obstacolele ce-i separă nu se vor îndepărta de la sine. Greşea însă atunci când îşi închipuia că se va topi gheaţa grăbind apropierea fizică între ei, în loc de a întări legătura sufletească. 126 — Biruitorii — „Nu-I voi iubi niciodată cu adevărat pentru că nu vrea să fie iubit, iar eu nu sunt în stare să-l iubesc", îşi spuse Lenica într-o noapte, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui. Avea dreptate şi totuşi nu avea. La mijloc nu era atât lipsa de dragoste, care într-o zi poate s-ar fi născut, cât neîncrederea reciprocă şi împotrivirea fiecăruia de a ceda. Erau ca doi oameni zăvorâţi în lumea lor, incapabili să se despartă de ei înşişi, pentru a-şi dărui unul altuia sufletele şi trupurile. Nu încape îndoială că o discuţie deschisă ar fi îndepărtat multe, chiar dacă nu în mod decisiv şi pentru totdeauna. Ea ar fi avut darul de a-i ajuta să scape de reticenţele şi falsele idei, până la un punct normale, ce-i stăpâneau. Ca un făcut, ori de câte ori unul din ei se apropia mai mult sau mai puţin conştient de o explicaţie necesară, celălalt muta discuţia pe alt teren, din prudenţă sau numai din comoditate. Intervenea de fiecare dată un legitim sentiment al pudorii, dar şi teama de a se descoperi în faţa unui necunoscut. Poate că încetul cu încetul, traiul de toate zilele, cu cortegiul de obişnuinţe şi deprinderi, ar fi netezit asperităţile dintre ei. Pentru aceasta ar fi trebuit să rămână mai mult împreună. Dimineaţa, Lenica abia îl vedea. Victor înghiţea repede ceaşca de cafea şi cornul cu unt, cu urechea ciulită la zgomotele străzii. De îndată ce auzea primul sunet al claxonului, o săruta distrat pe obraz şi părăsea casa. La prânz întârzia de obicei, fără a da vreo explicaţie. De câte ori îl întrebase, primise răspunsul invariabil: „Am avut de lucru". Masa se desfăşura în linişte, vorbeau mai mult ea şi soacră-sa. Victor le asculta în tăcere, intervenind prin monosilabe. Era cu minţile aiurea, încă nu pe de-a-ntregul desprins din gândurile stăruitoare de până atunci. De fapt, nu le părăsea pe deplin niciodată. Se întâmpla să rămână preocupat întreaga după-amiază. Era lângă ea şi totuşi departe. Lenica încercă zadarnic să-i e*plice îngândurarea. Nu bănuia pe atunci că bărbatul ei face Parte din tagma acelor oameni, fericiţi şi nefericiţi în acelaşi t'nnp, pentru care a trăi e totuna cu a te chinui singur în tăcere. 12.7 — Ion Gheţie — Crezu că are poate neplăceri la bancă. La întrebările ei ocolite, Victor dădu răspunsuri vagi. Nu înţelegea ce interes puteau prezenta afacerile sale pentru o femeie, chiar dacă aceasta îi era soţie. Se mulţumi de aceea să-i vorbească în general despre operaţiile bancare şi nu intră în nici un fel de detalii privitoare la activitatea pe care o desfăşura. într-una din nopţi, Lenica se trezi cu senzaţia că s-a întâmplat ceva în jurul ei. Ascultă câteva secunde prin întuneric, apoi aprinse lampa de căpătâi. în stânga ei, locul lui Victor era gol. Pe noptieră ceasul arăta ora unu. Un foşnet prelung de hârtie şifonată răzbătu din camera de domni, îmbrăcă rochia de casă şi trecu dincolo. Numai în pijama, cu paltonul pe umeri, Victor stătea la birou şi răsfoia filele unui dosar. Lângă el, pe postavul verde al biroului, o coală acoperită de sus până jos cu cifre. Pe buza scrumierei de bronz, o ţigară îşi lungea firul albăstriu de fum până în tavan. - Ce faci aici? întrebă ea, intrigată. Nu-I văzuse niciodată fumând până atunci. E unu. El se ridică repede, ca şi cum ar fi fost surprins asupra unei ocupaţii neîngăduite. închise dosarul şi strivi capătul de ţigară în scrumieră. - Sunt cam nervos şi nu pot dormi, îi mărturisi el. Mi-am aruncat ochii peste un dosar. - Ai cumva neplăceri la bancă? reveni ea la vechea idee. - Nu, ce-ţi trece prin cap? făcu el cu un zâmbet silit. Hai să ne culcăm. Aici e frig, iar mâine dimineaţă plec devreme la Zalău. Descoperi foaia de hârtie cu cifre de pe birou. O rupse în bucăţele mărunte, ca pentru a şterge orice urmă a ceea ce făcuse în noaptea aceea. Scena îi reveni în minte a doua zi, când intră în camera de domni să ia o carte. Bărbatul îi plecase pe la şapte. Era pentru prima oară că rămânea singură de când se căsătorise. Se simţea într-un fel aparte, uşurată şi stingherită în acelaşi timp. îi trebui un timp până să găsească o carte pe gustul ei în rafturile 128 — Biruitorii bibliotecii. Se hotărî în cele din urmă asupra unui roman de Selma Lagerlof în traducere ungurească. Pe când îl răsfoia, o scrisoare căzu dintre foi. O ridică în grabă, surprinsă de ivirea ei neaşteptată. Era scrisă pe hârtie de lux, groasă, de-un albastru fumuriu, cu marginile zimţate. Purta data de 3 mai 1928 şi semnătura Eva. începea cu Kedves Papocskâm, ugy ahogy lâtod, nagyon kessdn vâlaszolok a levelednek..1 Oare cui îi fusese trimisă şi ce căuta în romanul suedez? Formula de adresare o încurca: de ce Kedves papocskâm ? Numai întru târziu îşi aminti că bărbatul ei a învăţat doi ani la Teologia din Gherla. Cu o umbră de îndoială, ezită să citească scrisoarea sau s-o înmâneze lui Victor cu câteva cuvinte vesele de reproş. Până la urmă o aşeză la loc şi luă altă carte. Pe când o citea, se trezi în mai multe rânduri cu gândul la scrisoarea descoperită. Oare cine să fie acea Eva care-i scria lui Victor pe un ton obişnuit numai între persoane apropiate? La Arad, într-o seară, bărbatul ei îi mărturisise că, asemenea altor tineri, a avut şi el câteva legături lipsite de importanţă, asigurând-o că ele aparţin de multă vreme trecutului. Să fie Eva una dintre femeile acelea? Ceva îi spunea că nu. Mai degrabă era fata cu care fusese ca şi logodit şi despre care se ferise până atunci să-i vorbească. Niciodată nu-i trecuse prin cap că era vorba de o unguroaică. Eva şi mai cum? Câţi ani are, cum arată? Oare Victor o mai iubeşte? Existenţa unei alte femei în viaţa lui ar fi explicat multe. Constatarea, deşi nu depăşea stadiul unei simple bănuieli, o tulbură.* „Nu cumva sunt geloasă?" se întrebă ea, vag nemulţumită. îşi văzu de citit şi acţiunea romanului îi absorbi atenţia. Ar fi uitat poate întâmplarea, dacă soacră-sa n-ar fi adus vorba tocmai în ziua aceea despre Eva Csâky. Cu instinctul ei sigur, care numai rareori o înşela, Helena sirnţise că nu totul merge ca pe roate în noul menaj. Tinerii căsătoriţi stau mai mult împreună, se caută, se doresc. Bucuroşi 1 1 Dragă preoţelule, după cum vezi îţi răspund foarte târziu la scrisoare, (magh.) 129 — Ion Gheţie — că se pot iubi pe faţă, fără oprelişti, uită că nu sunt singuri pe lumea asta, mai dai peste ei dezmierdându-se. Uite, bunăoară, Vaier n-o scotea pe Mărioara din „ţirmulică" şi rozsaszinu bazsarozsâm şi o săruta de dimineaţa până seara. Nici între ea şi Alexandru nu se petrecuseră lucrurile cu mult altfel, măcar că ei erau mai reţinuţi din fire. Fireşte, peste un an-doi îndrăgostiţii se mulcomesc şi intră în rând cu ceilalţi oameni. Dar la început, în primele luni, astâmpărul şi răceala dădeau de gândit. - Voi v-aţi certat cumva, de nu vorbiţi împreună? începu ea într-o dimineaţă, după ce în timpul cafelei cu lapte cei doi soţi abia scăpaseră câteva cuvinte. Lenica tăgădui. Nu s-au certat, numai că Victor a fost şi mai tăcut ca de obicei. - Totdeauna a fost aşa, întări, înţelegătoare, Helena. A trebuit să-i tragi cu cleştele vorba din gură. Henţeştii sunt tăcuţi de felul lor, nici bietul Alexandru nu s-a deosebit în privinţa aceasta, iar pe Victor nu-l întrece nimeni. în cei opt ani de când stau cu el, mai mult am tăcut decât am vorbit. Odată pornită discuţia, Helena nu se putea opri din drum. îşi luă inima în dinţi şi puse întrebarea pregătită de mult: - Spune-mi, Lenică dragă, voi vă înţelegeţi unul cu altul? Oricine şi-ar fi dat seama de rostul mai ascuns al întrebării, mai ales că Helena o însoţise de o tuse şi o clipire a ochilor semnificative. Lenica răspunse în generalităţi. Văzând că nu scoate de la ea ceva, oricât de puţin, Helena se dădu bătută. Noră-sa nu pricepea încotro bat vorbele ei sau se prefăcea că nu le pricepe. - Vezi că bărbaţii se gândesc mai mult la ei decât la noi, femeile, o dăscăli, luând-o de departe. De aceea e uneori ca şi cum n-ar fi fost, mai ales la început Noi însă cată să ne purtăm ca şi când nu am fi băgat de seamă. Bărbaţii sunt mândri şi tare le mai face plăcere să treacă drept luceferi, chiar atunci când nu sunt. Cu cât te arăţi mai mulţumită de ei şi mai supusă, cu atât îi câştigi mai repede de partea ta. 130 — Biruitorii — Lenica o privi lung, fără a trăda prin ceva că a înţeles. - Dar asta e soarta noastră, a femeilor, o bătu afectuos pe mână Helena. Lasă, va veni şi dragostea într-o zi. Victor e asemenea cerii de pecetluit scrisorile, se topeşte greu. O singură dată i s-au aprins călcâiele din prima clipă, acum doi ani, când a cunoscut-o pe Eva Csâky, fata generalului... Observând că Lenica se schimbă la faţă, se grăbi s-o liniştească: Nu-ţi face griji, a fost ca un vânt de nebunie, s-a stârnit din senin şi tot atât de iute s-a stins. Victor a uitat-o. Şi chiar dacă n-o fi uitat-o, el într-un loc de unde a plecat nu se întoarce niciodată. Deşi Lenica nu i-o ceruse, îi făcu o cronică a idilei dintre Victor şi Eva, trecând în grabă asupra motivelor despărţirii. - Bine că s-a întâmplat aşa, încheie ea. Nu de o fată ca Eva Csâky avea lipsă Victor. Dreaptă să fiu, tare nu mi-ar fi plăcut să am noră unguroaică în casă, fie ea fată de general şi nepoată de baron! Curând după 1 martie, Helena le atrase atenţia tinerilor că a sosit momentul să înceapă vizitele de curtoazie. Vizitele, îi explică ea Lenichii, se făceau la o lună după căsătorie, socotindu-se că până atunci tinerii căsătoriţi trebuiau lăsaţi să-şi vadă de dragostea lor şi de nimic altceva. - Eu zic să nu tărăgănaţi, îi sfătui ea, măcar că afară numai vreme de ieşit nu este (ploua cu spicuiri de zăpadă şi bătea un vânt îngheţat). De mers în vizite trebuie să vă duceţi, ori vă place, ori nu. Cu cât le începeţi mai devreme, cu atât scăpaţi mai repede de ele. Mai întâi hotărâră unde să se ducă şi unde nu. Helena, care luă parte la discuţii, îşi spuse verde părerea. Nu aveau ce căuta, bunăoară, la Nistor, un simplu profesor de muzică, având Pe deasupra şi darul beţiei, chiar dacă i-a fost coleg lui Victor. Nici la Schill, moşierul. Bogat, bogat, dar nu domn. Nevastă-sa, Gitta, da, se trăgea dintr-o familie bună detot, numai că, luându-l Pe Schill, a cam ieşit din rândurile lumii. De câteva ori se 'mpotrivi Victor, fără explicaţii sau justificări, ci printr-un simplu "eu acolo nu mă duc". — Ion Gheţie — - Dar la aceştia ce să căutaţi? îşi strâmbă nasul Helena când fu pomenit numele lui Fried. - Nu-I pot ocoli din pricina fraţilor săi de la Arad, motivă Victor. Mai ales astăzi. Acest „mai ales astăzi" o convinse pe Helena. - Bine, consimţi ea, dar nu rămâneţi decât un sfert de ceas. Lenica ar fi vrut să ştie de ce nu era convenabil să-l viziteze pe Fried, un bărbat la fel de manierat şi de plăcut ca şi fratele său de la Arad, dar Helena trecu peste întrebarea ei, ca şi când n-ar fi auzit-o. Cu excepţia bogatului comerciant evreu, Helena îi vorbi pe larg despre toţi cei în a căror casă aveau să se ducă. Se folosi de prilej, ca să-i dea câteva sfaturi practice. - Vezi că doamna Erdelyi nu aude de-o ureche. De nu te vei aşeza în dreapta ei, s-o laşi să vorbească în voie şi să dai din cap. în nici un caz să nu ridici vocea, că nu e surdă toacă şi e foarte supărăcioasă. La avocatul Bârcă nu se fumează, căci el are astm şi dintr-o ţigară poate muri. Doamna Boroş te va îmbia de zece ori să iei din prăjitura ei cu mere şi din non-plus-ultra. Tu nu lua decât o bucată, căci nu sunt bune şi te va durea stomacul. Şi fii cu băgare de seamă oriunde vei merge. Sunt oameni curioşi din fire şi vor sta necontenit cu ochii asupra ta. Nu cumva să-ţi dai în petic! După asemenea avertismente, nu e de mirare că Lenica aşteptă vizitele cu o anumită nelinişte. Supravegheată de Helena, îşi alegea rochiile, pantofii, pieptănătura. N-ar fi dorit pentru nimic în lume ca Victor să se simtă prost din cauza ei. Destul de repede observă şi la bărbatul ei o oarecare stinghereală. întâi crezu că îşi face şi el griji în legătură cu ea. Dar Victor îi mărturisi că i-a fost întotdeauna silă să umble prin case străine, mai ales în vizite protocolare şi că de fiecare dată întâmpină aceeaşi neplăcere ca prima oară. Mărturisirea lui o mai uşură, ştiindu-şi povara împărţită pe din două. De pe la jumătatea lui martie, timp de două săptămâni, nu fu după-amiază lăsată de Dumnezeu, afară de sâmbete ş* 132- — Biruitorii — duminici, să nu se ducă în câte trei-patru locuri. începură, cum se cuvenea, cu noul vicar, Cupcea (Băliban murise în toamnă de inimă). Apoi, pe rând, după o ordine riguros respectată, se perindară la primarul Gurzău, la Orghidan, directorul liceului, la Erdelyi, la Ninulescu, directorul Băncii Naţionale, la notarul public Mercaş şi la alţii. Dintre unguri se duseră numai la avocatul Radnai, fostul primar al Silvaniei, la doctorul Antalffy şi la Balta Zoltân, secretarul primăriei. Pentru că fusese bun prieten cu Alexandru Henţia, intrară şi la Miska-bâcsi, în plebania situată peste drum de uzina electrică. Casa lui Kraft, amintită de Helena, fu una din cele în care Victor refuză cu încăpăţânare să păşească. îl vizitară, se înţelege pe bătrânul Keller şi, după o ezitare, pe Weiss, proprietarul morii şi al uzinei. La Fried rămaseră, aşa cum fusese hotărât, numai câteva minute. Peste tot fură primiţi cu amabilitate de nişte oameni care cunoşteau la perfecţie eticheta şi nu ieşeau niciodată din ea. Oricât de curioşi ar fi fost s-o cunoască pe femeia pentru care Victor dăduse cu piciorul unei partide strălucite şi unei cariere nu mai puţin promiţătoare nu lăsară să se vadă acest lucru. Lenica se obişnui repede să se afle în centrul atenţiei şi nu o dată regreta că nu rămân mai mult într-un loc. Dar potrivit uzanţei vizitele trebuiau să dureze numai o jumătate de ceas. La plecare, doamnele îi comunicau, invariabil, zilele de primire şi o rugau să revină, iar domnii îi însoţeau până la maşină, unde îşi luau rămas bun cu gesturi ceremonioase. Singurele persoane cu care rămaseră mai mult fură doctorul Antalffy şi avocatul Keller, desigur pentru că la ei se dădu mai puţină lrnportanţă formelor. Din cuvinte şi gesturi, Lenica băgă de seamă pretutindeni că bărbatul ei nu are prieteni, fiind mai uiult temut decât iubit. îşi împărtăşi părerea Helenei, care se uiulţumi să observe: - Aşa e lumea de când e lume. Cu cât îţi merge mai bine, cu atât te invidiază şi te urăsc oamenii. Ce-i drept că nici Viţi nu mişcă un deget ca să şi-i mai apropie. Eu i-am tot repetat ani de-a rândul că nu poţi trăi numai cu tine însuţi, ai nevoie i33 IonGheţie — şi de ceilalţi oameni, dar zadarnic. încearcă să-l mai scoţi din bârlog, poate ţie îţi va succede. în sfârşit, se înapoiară din ultima vizită. Victor era vesel că a lepădat crucea, Lenica mai puţin. Ştia că se întoarce la singurătatea de acasă şi că vizitele îi vor lipsi. Până atunci însă trebuiau să-i cheme într-o seară la cină pe cei ce le deschiseseră uşile caselor. Acesta era obiceiul, o asigură Helena şi zău dacă era rău. în loc de a primi zeci de oaspeţi şi a te canoni de tot atâtea ori, scapi o dată de toată bătaia e cap. în ce-i priveşte aveau obligaţia să dea două mese. Cu toată bunăvoinţa, strâmtorându-se, nu putea găzdui deodată treizeci şi două de persoane în prânzitor. Avură destul de furcă până să potrivească lista invitaţilor. Pentru a evita orice comentarii, amestecară la un loc pe români, unguri şi evrei şi întocmiră de fiecare dată acelaşi meniu. - Nu uita că îndată după tortă şi dulciuri să dai semnalul de ridicare şi să treci cu doamnele în salon, îşi muştrului Helena nora. Iar la urmă anunţă-le ziua ta fixă. Te-aş sfătui să alegi joia. Aceea a fost şi ziua mea înainte de a muri bietul Alexandru. E între două zile de post şi spre sfârşitul săptămânii. Nu te supăra că te cicălesc atâta, dar pe la noi oamenii sunt foarte formalişti şi printre ei îţi vei duce viaţa de acum înainte! IV IV Vizita lui Edith avu o înrâurire binefăcătoare asupra vieţii pe care o ducea Sever la cazarmă. Aşa cum avea să înţeleagă mai târziu, ea grăbise lungul şi anevoiosul proces de limpezire şi împăcare cu sine însuşi, început în primăvară după despărţirea de Mica Lobonţ şi continuat apoi cu vizita sa la Dărăbanţi. De la o zi la alta, văzu lucrurile într-o lumină nouă. Până şi serviciul militar i se păru suportabil, ba chiar necesar, cu servituţile, dar şi cu părţile lui bune, o şcoală a bărbăţiei şi a curajului, prin care trebuie să treci dacă vrei să devii bărbat adevărat. Dificila acomodare cu viaţa cazonă, firească pentru i34 — Biruitorii — oricine, se întemeia, în capul lui, pe vechea deprindere, adânc înrădăcinată, de a nu accepta schimbările, socotind că o anumită realitate e eternă, dată pentru totdeauna. Acest refuz instinctiv de a privi viaţa în faţă, cu hotărâre, cu bărbăţie, pornea din teama de a se despărţi de propria persoană, aşa cum îl avertizase odată Miska-bâcsi în timpul unei spovedanii. Preotul, deprins să scruteze în sufletele oamenilor, văzuse atunci ceva ce el nu avea să priceapă decât după ani lungi de căutări zadarnice. Totul se dovedea a fi un egoism ascuns cu grijă în cel mai tainic ungher al fiinţei, ca un mijloc suprem de apărare. Căci era vorba de o luptă a lui cu tot ce se afla împrejur, cu lumea întreagă, luptă aprigă, neiertătoare. A nu voi să te potriveşti oamenilor şi împrejurărilor, altele şi altele, niciodată asemănătoare de la o clipă la alta, însemna, de fapt, a nu consimţi să cedezi nimic din ce e al tău, pentru a-l da celorlaţi. Desigur, totul nu se reducea la atât. Mai rămâneau vechile întrebări şi îndoieli, reînviate în biserica din Dărăbanţi. Fără a-l preocupa insistent ca la Viena, rămâneau undeva prin preajmă, la suprafaţa conştientului, gata să iasă oricând la lumină. Ele îl cercetau în momentele când viaţa între zidurile cazărmii devenea apăsătoare (şi prin astfel de perioade treceau cu toţii) sau noaptea când nu reuşea să adoarmă. Deşi nu le simţea ca pe o povară, păstra credinţa că într-o bună zi va scăpa de ele. Avea convingerea că păşeşte spre sfârşitul unei îndelungate crize, care trebuia lăsată să se încheie de la sine, mai devreme sau mai târziu, după cum va fi necesar. Această abandonare deliberată în voia sorţii îl liniştea. Când tu însuţi nu-ţi aparţii în întregime, un strop de fatalism nu e niciodată de prisos. în timpul acesta, Edith se afla permanent în gândurile şi proiectele sale. Legăturile lor se strânseseră în ciuda sutelor de kilometri ce-i despărţeau. îşi scriau des, dincolo de orice obligaţie, din nevoia curentă de a sta de vorbă şi de a se apropia unul de altul. Edith mai ales se ostenea să-i trimită noi şi noi scrisori, unele de câteva rânduri, aruncate pe hârtie în 135 — Ion Gheţie — cele mai neaşteptate împrejurări, altele întinse pe pagini întregi, înţelegând că Sever se simte însingurat între zidurile cazărmii, se folosea de orice prilej pentru a-i aminti de ea şi de dragostea lor. Se întâmpla uneori ca Sever să primească chiar câte două sau trei scrisori pe săptămână. Evenimentul ajunse curând proverbial, încât sergentul de zi, care distribuia corespondenţa, striga încă înainte de a zări mărcile străine de pe plic: „Henţia, Viena". Sever vâra epistolele în buzunar, aşteptând cu sufletul la gură momentul când va fi singur. Le citea de la un cap la altul, de câteva ori, până le ştia pe din afară. Edith învăţase arta corespondenţei la institutul călugăriţelor franceze din Frohsdorf. Avea o mare uşurinţă de a ataca orice subiect şi a se învârti apoi în jurul lui atâta cât socotea că e necesar. Stilul i se schimba de la o frază la alta, era când familiar, liber de orice constrângere, când preţios, pe alocuri afectat. Acum se mira neîncrezătoare de cutare lucru, acum îşi încheia cuvintele cu semne de întrebare, cărora le dădea tot ea răspunsuri. Sever înţelese curând rostul potopului de scrisori şi-i rămase cu atât mai recunoscător. în câteva rânduri, Edith aduse vorba despre hotărârea luată în toamnă de a se întâlni. Deşi abia aştepta s-o revadă, Sever se feri să insiste. Nu era prea mult să-i ceară unei femei singure să parcurgă drumul de la Viena la Alba lulia într-un compartiment de cale ferată, trecând peste două graniţe, de-a lungul câmpiilor acoperite de zăpadă numai pentru o întrevedere de câteva ceasuri îngăduită de o permisie niciodată sigură? în aceşti termeni îi scrise atunci când ea îi făcu cunoscută intenţia de a-l vizita în februarie. Ea îi răspunse, prefăcându-se supărată, că drumul la Alba lulia o priveşte întâi de toate pe ea, care nu se sperie prea uşor nici de graniţe şi nici de zăpadă. Dacă ar fi fost după inima ei, ar fi venit mai repede. Au încurcat-o însă pregătirile de nuntă ale lui Aloys. După căsătoria fratelui ei, nimeni nu o va putea împiedica să facă precum o taie capul, nici chiar o anumită persoană căreia nu-i era, se vede, atât de dor de ea cum îi plăcea să se laude... Se împăcară până la urmă, fixând revederea pentru începutul lui martie. 136 — Biruitorii — Telegrama ei anunţând sosirea pentru sâmbătă, 10 martie, pică într-o joi. Cu inima cât un purice, Sever aşteptă să se anunţe permisiile pentru sfârşitul de săptămână. Cu toate că rămăsese anume în cazarmă în ultimele duminici, nu putea fi sigur de nimic. Din fericire numele lui apăru pe lista celor învoiţi pentru 24 de ore, de sâmbătă până duminică seara. în noaptea de vineri spre sâmbătă vremea se schimbă pe neaşteptate. La deşteptare, găsi acoperişurile şi străzile albe de zăpadă şi ningea întruna. Nu-şi făcu nici un fel de probleme până nu auzi un camarad citind „Universul" că un val de ninsori s-a abătut asupra Ungariei, troienind drumurile şi căile ferate. Plecată vineri la prânz din Viena, Edith trebuia să sosească cu expresul de sâmbătă după-amiază. Cu o umbră de îngrijorare, sosi la gară pe la cinci şi jumătate. Ninsoarea încetase de la prânz. Pe străzi şi pe trotuare zăpada se topea. Un vânt tăios zgâlţâia crengile despuiate ale pomilor. De la casierul gării, un bătrânel cu fruntea pleşuvă şi mustăţile pleoştite, află că expresul are o întârziere de cinci ceasuri. - Oare n-ar putea scoate ceva din întârziere? se informă el grijuliu. Funcţionarul clătină de câteva ori din cap, parcă spre a-i risipi orice îndoială. - Numai de n-ar adăuga altele la cele cinci ceasuri de întârziere, comentă el sceptic. De azi noapte când a nins, circulaţia e perturbată şi pe liniile noastre. Se înapoie în oraş cu o birjă. Prevăzător, trecu pe la cele două hoteluri pentru a reţine o cameră. Dar atât „Europa", cât şi „Dacia" erau pline. Intră într-un restaurant, ca să aştepte la căldură trecerea timpului. Cu gândul la Edith, abia se atinse de mâncare. Dacă stătea înzăpezită undeva în pusta ungurească, într-o viforniţă oarbă, în mijlocul nămeţilor de zăpadă, în timp ce el şade în restaurantul plin de lume, numărând minutele ce mai rămâneau până la o întâlnire ce nu va avea loc poate niciodată? Chelnerul se apropie, întrebându-l ce mai doreşte. Sever plăti. Terminase masa şi nu avea răbdare să mai stea locului. i3 7 — Ion Gheţie — Regretă îndată ce se văzu afară. Ningea din nou. Roiuri de fulgi se învârtejeau în lumina felinarelor, răscoliţi de vântul ce se înteţise. Rebegit de frig, se abătu pe la Genu. Era abia nouă, mai erau două ore până la sosirea trenului. Avu noroc să-l găsească cu o carte la gura sobei. Văzându-I îngrijorat şi temându-se că n-o să se descurce singur, Genu îi propuse să-l însoţească la gară. Ieşiră îndată după zece. în jurul Tribunalului străzile erau pustii. Se uitară degeaba după o trăsură sau după un taxi. Goniţi de vremea câinească, birjarii şi şoferii se retrăseseră mai devreme. Strânşi în mantale, cu capetele coborâte în piept, o luară pe jos până la gară. Ajunseră, cu greu, pe la unsprezece. Casierul, pe jumătate adormit, îi anunţă că expresul şi-a mărit întârzierea la zece ore. - Tu întoarce-te acasă, îl sfătui Sever pe Genu. Eu rămân să aştept trenul. - Să ne convingem întâi dacă ai unde să aştepţi, observă acesta, şi-apoi vom vedea ce e de făcut. Ieşiră pe peron. în lumina nesigură a becurilor, gara părea îngropată în zăpadă. Nicăieri ţipenie de om. Vântul aprig zgâlţâia coşuleţele de flori suspendate între stâlpi, plimba covoare de zăpadă de-a lungul clădirii. Undeva în dreapta lor răsuna sacadat aburul unei locomotive. Sala de aşteptare pentru clasa întâi şi a doua era închisă. La clasa a treia, vreo şapte-opt ţărani, întinşi pe bănci, în ţundre şi opinci, făceau atmosfera irespirabilă. în biroul de mişcare, dădură peste un impiegat tânăr, dezgheţat, originar din Dărăbanţi, care-l cunoştea pe Genu. Foarte serviabil, îi informă că expresul a părăsit Aradul pe la unsprezece, dar că în actualele condiţii e greu de crezut că va ajunge la Alba lulia înainte de cinci. Până atunci le oferea cu dragă inimă o canapea în biroul învecinat. Pe o asemenea vreme, n-ar fi fost înţelept să se înapoieze în oraş şi să revină apoi, peste alte două-trei ceasuri, la gară. Oricât stărui, lui Sever îi fu peste putinţă să-l convingă pe Genu să se întoarcă acasă. Nu-I putea lăsa singur în toiul nopţii 138 — Biruitorii — şi apoi unde avea s-o ducă dimineaţa pe Edith dacă nu la el? După camere la hotele nu aveau ce umbla, iar localurile deschideau abia pe la opt-nouă. Deşi nu era soluţia cea mai convenabilă, îndeosebi din punctul de vedere al lui Edith, Sever trebui s-o primească, deoarece era singura raţională. în sfârşit pe la cinci trenul opri în gară. La o fereastră a vagonului de dormit apăru capul lui Edith. De pe peron, lui Sever i se păru palidă, speriată. Nu era decât îngheţată, cum avea să-şi dea seama luând-o în braţe. Rostind cu greutate cuvintele, le mărturisi că după Budapesta instalaţia de încălzire a vagonului s-a defectat şi a călătorit timp de şaisprezece ore în frig. Urcară repede într-o trăsură şi o luară spre oraş. Pe drum, Sever îi explică cele întâmplate şi motivul pentru care erau nevoiţi să primească ospitalitatea lui Genu. Ea încuviinţă prin câteva mişcări ale capului. S-ar fi dus oriunde, numai să fie la adăpost, între patru pereţi. De cum ajunseră la destinaţie, Genu făcu un foc straşnic în soba care mai păstra ceva din căldura din ajun şi puse de-un ceai pe o lămpiţă cu petrol. Încet-încet, Edith îşi veni în fire. Cu o pătură pe umeri, în picioare cu nişte ciorapi călduroşi de lână ai lui Genu, începu să le istorisească peripeţiile călătoriei. Din când în când, privea în jurul ei cu o expresie mirată, de parcă n-ar fi ştiut unde se află. Ceaiul fierbinte dezlegă limbile tuturor. Luând aventura de partea ei bună, se amuzară, râseră. în timp ce Edith vorbea, Genu nu se putu împiedica să n-o admire pe femeia aceea subţirică, firavă, cu membrele delicate şi obrazul unei păpuşi, care se încumeta să ia în piept toate greutăţile din lume pentru câteva ceasuri petrecute lângă bărbatul iubit. „Oare oi avea şi eu parte vreodată de o dragoste atât de mare?" se întrebă el. Afară începu să se lumineze de ziuă. încă nesigur de ceea ce gândea Edith, Sever propuse să încerce la un hotel. - Iertaţi-mă dacă sunt indiscret şi mă amestec în treburile voastre, interveni Genu, dar cred că aţi face mai bine rămânând la mine. Aici cel puţin e cald şi puteţi sta de vorbă în tihnă. N-o să vă deranjeze nimeni. i39 — Ion Gheţie — - Ştiu şi eu... murmură încurcat Sever, întrebându-se dacă nu cumva Edith se va simţi ofensată de o asemenea propunere şi-l va bănui că i-a vorbit lui Genu de legătura lor. Dar Edith primi invitaţia ca pe ceva cât se poate de firesc. - Rămânem, hotărî ea fără ezitare, n-avem unde merge la ora asta. Adăugă, întorcându-se spre Genu, pentru a nu lăsa loc nici unui echivoc: Dar tu ce te vei face în timpul acesta? - Nu vă îngrijoraţi în privinţa mea, îi linişti acesta, dezvelindu-şi dinţii albi, frumoşi, într-un zâmbet cu subînţelesuri. Voi dibui eu în Alba lulia un pat în care să-mi odihnesc oasele! Revenind în cameră, după ce-l conduse pe Genu, Sever o găsi pe Edith lipită de faianţa fierbinte a sobei. Trebui să se apropie de ea ca să observe că tremură din tot corpul. - Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine... bâigui ea, zgâlţâită de lungi frisoane. Când ai deschis uşa, m-a pătruns un fior până în adâncul sufletului. - Numai să nu te fi îmbolnăvit cumva, se alarmă Sever. Ar trebui să chemăm un doctor... - N-am nimic, tăgădui ea, continuând să tremure. M-a pătruns frigul pe drum, trebuie să mă vâr în pat. O să-mi treacă îndată... Sever desfăcu aşternutul, în timp ce Edith începu să se dezbrace. Frigurile o zgâlţâiau cu atâta putere, încât nu izbutea să-şi descheie bluza. - Doamne, cum dârdâi! constată ea cu un fel de mirare înveselită. Auzi cum îmi clănţănesc dinţii în gură, e de-a dreptul caraghios! Nu nimeresc nasturii bluzei. Nu vrei să mi-i deschei tu? Zgribulită de frig, cu umerii strânşi, ca un copil neajutorat se lăsa dezbrăcată cu docilitate, fără a rosti un cuvânt. Sever îi scoase bluza, fusta, ciorapii, îi întinse cămaşa de noapte şi o acoperi până sub bărbie cu plapuma călduroasă îmbrăcată în galben. Aruncă în sobă ultimele lemne din ladă, apoi scotoci prin dulap până dădu de o pătură groasă de lână, pe care o întinse 140 — Biruitorii — deasupra plapumei. De sub cele două învelitori lui Edith nu i se zărea decât vârful nasului şi ochii mici, albaştri, luminaţi parcă de o strălucire vicleană, ademenitoare. - Cum îţi mai este? se interesă el, plecându-se să-i tocmească pătura la spate. - Mult mai bine, răspunse ea şi într-adevăr vocea îşi recăpătase timbrul obişnuit. Mi-a trecut aproape detot. Haide, vino să mă încălzeşti şi tu. E loc pentru amândoi. Dar mai întâi, stinge lumina... Aşa... Ah, Doamne, ce cald poţi fi! Aţipiră unul în braţele altuia. Când Sever deschise ochii, în odaie era lumină plină. Alături pe noptieră, deşteptătorul îşi amesteca bătăile într-o măcinare monotonă, adormitoare. Edith era trează şi-i urmărea mişcările. Voi să o întrebe dacă-i e bine, dar ea se lipi de el şi-i închise gura cu o sărutare care părea să nu se mai sfârşească. Apoi adormiră iar, ca să se deştepte încă o dată... Biruiţi de oboseală se cufundară într-un somn adânc. O bătaie energică în geam îi smulse din îmbrăţişare. De afară din stradă recunoscură vocea lui Genu. în cameră se prefira o lumină spălăcită, de înserare. Se îmbrăcară în pripă, abia nimerind hainele, încercară să dea o brumă de orânduială patului. - Dar ştiu că aţi dormit odată! exclamă Genu, dând cu ochii de ei. A trebuit să bat de trei ori ca să mă auziţi. Ştiţi că e şase? Aţi uitat de cazarmă, de hotel! Ce vă pasă, a voastră e lumea! Uite, am adus aici de-ale gurii, pâine, brânză, prăjituri, de bună seamă că sunteţi lihniţi de foame. Venind încoace, am oprit o cameră la hotelul „Dacia". Mâncaţi liniştiţi, că peste o jumătate de ceas soseşte o trăsură să vă ducă. Birja sosi punctuală la şase. Edith se simţea bine, râdea tot timpul, faţa îşi recăpătase culoarea obişnuită. - Mulţumesc din suflet, Genule, pentru tot ce ai făcut, spuse ea la despărţire, sărutându-l pe amândoi obrajii. N-aş vrea să rămâi cu o impresie proastă despre mine. Sunt numai o femeie care după zece ani s-a hotărât, în sfârşit, să trăiască. Urcară amândoi la hotel. Era târziu, se apropia de şapte, Sever trebuia să se înapoieze la cazarmă. Se despărţiră cu — Ion Gheţie — greu, amânând mereu să rostească cuvintele de rămas bun. Printre sărutări, Sever îi repeta întruna să aibă grijă de ea şi să-i telegrafieze îndată după sosire. - Doamne, ce păcat că întâlnirea noastră a fost atât de scurtă! - Să nu spui asta, îl dojeni ea. A fost întocmai aşa cum trebuia să fie şi cum mi-am dorit-o. îşi lipi obrazul de al lui şi-i şopti la ureche. Păcat e numai că am dormit prea mult! Se dădu la o parte şi-i cuprinse capul în palme: Henţia Sever, vreau să-ţi spun ceva. Tu capeţi o permisie de o săptămână la Paşti? Cum el răspunse afirmativ, ea continuă: Dă-mi mie zilele acelea! Deoarece el nu înţelegea, se explică: în loc să te duci acasă, vom face sărbătorile împreună, aici, în altă parte, oriunde. înţelegi? Numai noi doi, fără un suflet străin, o săptămână încheiată, şapte zile, ziua şi noaptea împreună! îţi poţi închipui o fericire mai mare? Eu nu! Va fi ca o săptămână de miere. Vrei, dragostea mea? îmi promiţi? V V Spre sfârşitul lui martie, sarcina Mărioarei ajunse la termen. Dacă socotelile erau corecte şi nu se înşela, trebuia să nască cel mai târziu la 1 aprilie. O dată cu apropierea evenimentului, aşteptat cu teamă şi speranţă, se înstăpâni în casă o atmosferă de pândă înfrigurată, de pe urma căreia se resimţi mai ales viitoarea mamă. De pe o zi pe alta, deveni irascibilă şi nerăbdătoare. Observându-i felul de a se purta, îţi venea să crezi că, după ce s-a chinuit ca o mucenică timp de nouă luni, i-a pierit dintr-odată curajul de a înfrunta încercările ultimelor zile. Cu această impresie rămase Lenica, care o vizită într-o dimineaţă. De când n-o mai văzuse, se schimbase nu numai fizic, ci şi ca dispoziţie generală. Se rotunjise şi mai mult, respira cu greutate şi gemea la orice mişcare, un geamăt gâtuit de om ajuns la capătul răbdării. Era de-ajuns să se aplece după un lucru căzut pe jos ca să gâfâie şi să se roşească ca 142 — Biruitorii — racul, de parcă ar fi avut fierbinţeală. Tot timpul cât stătu cu ea i se plânse ba de una, ba de alta. Nu mai dormea nopţile decât în capul oaselor, sprijinită în perne, copilul o apăsa ca un bolovan de-i seca inima, picioarele şi mijlocul o dureau neîncetat, de dimineaţa până seara. Când încerca s-o încurajeze, îi răspunse cu un gest de lehamite: - Mă întreb de multe ori dacă s-a plătit să mă canonesc atât! închise ochii şi se uşură într-un oftat adânc. Numai de s-ar sfârşi totul cu bine! La plecare, trebui să fie ajutată ca să se ridice din fotoliu. Ţinu cu orice preţ să-şi însoţească cumnata până la uşă. - Mai treci pe la mine, Lenică dragă, nu mă uita! o rugă ea, lipindu-şi obrajii graşi, calzi, de ai ei. Acum că ai scăpat de pacostea vizitelor, ai mai mult timp. Câteodată mi-e atât de greu şi mă simt părăsită de toată lumea. Era în vocea ei un accent de implorare şi amărăciune care o convinse să revină a doua zi după-amiază. Victor avea nişte afaceri la bancă şi-i promise că după ce le va isprăvi va trece s-o ia acasă. - Vai ce bine-mi pare că ai venit! o întâmpină Mărioara în pragul camerei de zi. Se ridicase auzind soneria şi-i ieşise în întâmpinare. Tocmai a plecat Vaier şi eram singură cuc. O trase spre sine şi-i atinse faţa cu buzele uscate. Tare eşti drăguţă şi bună cu mine, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! Deşi venirea Lenichii o bucura sincer, arăta indispusă, cu trăsăturile contractate, ca şi cum ceva n-ar fi fost în regulă. După cum se grăbi să-i explice, nu prea era în apele ei în ziua aceea. Nu închisese ochii peste noapte, iar la prânz mâncase nu ştiu ce, iar acum avea arsuri. Pe deasupra, se certase cu Vaier, care ieşise pentru un ceas, în ciuda rugăminţilor ei de a rămâne. -Tocmai voiam să iau nişte bicarbonat, când ai picat, zise ea, ridicându-se. Lasă, mă duc eu, medicamentele sunt într-un loc greu de găsit. O să-ţi aduc şi un doboş, l-am făcut azi dimineaţă, să-mi spui dacă îţi place. Trecu în odaia vecină, închizând uşa. Se scurseră câteva minute. Abia după ce întârzierea se prelungi peste măsură, i43 — Ion Gheţie — Lenica se gândi că poate i s-a întâmplat ceva. Cu grijă, neştiind încă dacă face bine sau nu, crăpă uşa odăii vecine. Cu figura crispată şi cu palmele aşezate pe pântece, Mărioara stătea încremenită într-o atitudine de concentrare nefirească, parcă ar fi aşteptat să i se întâmple o nenorocire. Ochii li se întâlniră fără ca vreuna din ele să rostească o vorbă. Scena aceea mută s-ar fi prelungit, dacă, brusc, Mărioara nu s-ar fi îndreptat din şale cu un scurt ţipăt: - Doamne, gemu ea şi Lenica îi auzi dinţii clănţănind în gură. Mi se pare că au început durerile... Şi Vaier care a plecat tocmai acum de acasă... - Lasă, nu fi speriată, o linişti Lenica, înţelegând abia acum ce spaime groaznice avusese cumnată-sa în timpul sarcinii. Se aşeză lângă ea pe canapea şi-i cuprinse umerii. Nu eşti singură, sunt şi eu aici. Cine ştie, e poate numai o durere trecătoare, cum sunt atâtea altele. Dar Mărioara clătină din cap, strângându-se în sine ca să împiedice tremurul întregului trup. Simţise prea bine că-i venise ceasul să nască. Şi într-adevăr contracţiile se reluară în scurtă vreme, mai dureroase ca înainte. Sprijinind-o cât se pricepu mai bine, Lenica o duse cu chiu, cu vai, în dormitor. Cumnată-sa abia îşi ţâra picioarele din care i se scursese ultimul strop de vlagă. Când ajunse, era la capătul puterilor. Niciodată nu-şi închipuise Lenica că o femeie poate atârna atât de greu. Mărioara se lăsă sfârşită pe pat. Un nou junghi îi răscoli măruntaiele, făcând-o să se strângă de durere. - Trebuie să te dezbraci, o povăţui cumnată-sa. Fără haine te vei simţi mai bine. în minutul de odihnă Mărioara îşi mai revenise. Obrazul i se destinse, iar privirile, până atunci rătăcite, se limpeziră. - Mai târziu, rosti ea cu voce slabă, dar fără a mai tremura. Acum trimite pe Amalia după Antalffy şi după moaşă. Să se ducă şi să se întoarcă fără zăbavă. Doamne, numai de nu s-ar fi dus pe undeva în vecini, să nu putem da de ea. Slujnica era în bucătărie. De îndată ce auzi ce s-a întâmplat, sări ca arsă să-şi încalţe cizmele şi se năpusti pe 144 — Biruitorii — uşă afară. Lenica reveni în dormitor. Mărioara zăcea în aceeaşi poziţie de abandonare, cu ochii ridicaţi în tavan şi mâinile împreunate pe pântece, ca pentru a-l apăra. - Amalia a plecat în clipa asta, o vesti ea. Să n-ai grijă, va alerga cât o vor ţine picioarele. E fată inimoasă, ataşată de tine. într-o jumătate de ceas, Antalffy va fi aici. Acum dă-mi voie să te dezbrac, pentru ca atunci când va veni să te găsească în pat. Deşi Mărioara se strădui din răsputeri s-o ajute, dezbrăcatul păru că nu se mai termină. Cu opintiri grozave, întorcând-o de pe o parte pe alta sau sprijinind-o, izbuti să-i scoată hainele şi să-i pună o cămaşă de noapte curată. - Doamne, cât de bună eşti tu cu mine! exclamă Mărioara, apucându-i strâns mâna. Ce m-aş fi făcut fără ajutorul tău! Acum că isprăviseră dezbrăcatul, nu le rămânea decât să aştepte. Durerile până atunci răzleţe, se îndesiră. Mărioara se încleşta cu amândouă mâinile de drugii de aramă ai patului şi se întindea din răsputeri, scoţând ţipete sfâşietoare. Obrazul îi devenea negru-purpuriu, vinele gâtului i se umflau ca nişte lipitori vinete, răsuflarea i se îngroşa într-un gâfâit sacadat. După fiecare spasm, cădea sleită în aşternut, scăldată în sudori, cu respiraţia întretăiată. O linişte adâncă se lăsa în încăpere, întreruptă doar de mişcările Lenichii care-i schimba batistele umede de pe frunte. Apoi, după alte zece minute, muncile se reluau, mai aprige, mai nemiloase. - Doamne, se tângui Mărioara într-un moment de acalmie, de ce nu vine nimeni să vadă de mine, unde e Antalffy, ce face Amalia, pe unde umblă? Ochii i se aţinteau deznădăjduiţi asupra uşii. Apoi degetele mâinii drepte se chirciră ca nişte gheare, încleştând cearşaful. Vai! Iar începe! Ajută-mă să mă apuc de drugi! Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă de mine, Doamne Dumnezeule! Pe lamentările ei răsună soneria de la intrare. Lenica se 8răbi să deschidă. Era doctorul Antalffy, cu trusa în mână. Salută printr-o mişcare nesigură a capului. Nu părea deloc surprins că o găseşte acolo. i45 — Ion Gheţie — - Ce s-a întâmplat? întrebă el, în timp ce-şi scotea pardesiul. Servitoarea mi-a spus că Mărioara se simte rău. în timp ce-i asculta relatarea, doctorul rămase gânditor, cu figura uşor contractată, de parcă l-ar fi sâcâit ceva. Ochii lui negri, adânci, o fixau cu o insistenţă neplăcută. înainte ca ea să fi terminat, trecu dincolo în camera de zi, iar de aici prin culoarul întunecos în dormitor. Lenica îl urmă câţiva paşi, dar apoi, temându-se că l-ar fi stânjenit, se hotărî să aştepte în Wohnzimmer. Doctorul reveni în camera de zi cu o expresie de nemulţumire, accentuată de grimasa ce-i strâmba buzele groase. Era numai în cămaşă, cu mânecile suflecate mai sus de coate. - S-a întors servitoarea? i se adresă, dând ochii cu ea. Aş avea nevoie de apă caldă şi de prosoape curate. - O să le aduc eu, se oferi Lenica. E ceva grav? Antalffy ridică din umeri cu aerul plictisit al omului sătul să tot audă întrebări fără rost. în loc de a-i răspunde, se interesă la ce oră au început durerile şi cât de dese au fost de atunci. La cuvintele Lenichii, se încruntă şi îşi consultă ceasul de buzunar. Voi să spună ceva, dar un ţipăt al Mărioarei îl trimise înapoi în dormitor. După o pauză de numai cinci minute, muncile reîncepură. Lenica pierdu destul timp până să aprindă focul şi să aşeze pe plită câteva oale cu apă. înăbuşite de paşi, strigătele Mărioarei se urmau tot mai dese, unite parcă într-un prelung tânguit dureros. „Doamne", îşi zise Lenica, tulburată, „numai de nu i s-ar întâmpla ceva!" Bănuia din întrebările medicului că muncile porniseră prea aprige şi prea grăbite faţă de felul cum ar fi trebuit să se petreacă în mod normal. Sosirea Amaliei o mai scoase din gânduri. Cu sufletul la gură, fata o anunţă că moaşa, Szabo Belâne, care locuia tocmai în celălat capăt al oraşului, dincolo de uzina electrică, fusese chemată de dimineaţa la o naştere pe una din ulicioarele de pe Măgură. Că a urcat până acolo într-o goană şi o vestise pe moaşă, care i-a făgăduit că în cel mult un ceas va fi la ei. 146 — Biruitorii — Amalia mai povestea, când Lenica observă că în dormitor strigătele, până atunci neîntrerupte, s-au curmat, parcă retezate cu cuţitul. O lăsă pe Amalia să supravegheze oalele, iar ea se înapoie în camera de zi să vadă de prosoape. Ciuli în zadar urechile să prindă vreun zvon dinspre dormitor. „De ce nu se mai vaită?" se întrebă ea neliniştită. Se strecură cu băgare de seamă pe culoar. Nu fu nevoie să meargă mai departe, deoarece prin uşa dată la perete a dormitorului văzu totul. Aşezat pe dunga patului, într-o poziţie incomodă, doctorul ridicase cămaşa Mărioarei. Deşi o ajutase să se dezbrace, Lenica se sperie abia acum zărind pântecele enorm, asemănător unui burduf umflat până dincolo de marginile fireşti şi ameninţând în orice clipă să crape. Sigure şi dibace, mâinile mari, păroase ale lui Antalffy se plimbau pe rotunjimea albă-lăptoasă, presărată cu vinişoare sparte, ca pe o căpăţână cheală, pipăind şi apăsând necruţătoare. Examenul păru să nu-l fi mulţumit, deoarece luă stetoscopul de pe noptieră şi începu să-l mute dintr-un loc în altul, cu o expresie de aşteptare concentrată. îşi coborî capul în piept şi rămase aşa timp de câteva minute, ca şi cum ar fi reflectat adânc asupra unei hotărâri greu de luat. Apoi, deodată, cu un gest brusc, contrastând vizibil cu atitudinea de până atunci, cuprinse în braţe trupul Mărioarei şi îşi lipi urechea de pântecele ei. Lenica nu pricepu rostul acelei încleştări violente, aproape disperate, decât după ce zări expresia încordată de pe figura doctorului, care încerca să dezmintă prin propriul său auz ceea ce aparatul îi spunea cu prea mare claritate. Se desprinse în fine cu un oftat şi acoperi pântecele Mărioarei. Fără să-şi dea seama, Lenica înaintase până în pragul dormitorului. Antalffy observă că nu e singur în încăpere. De îndată ce-şi încrucişă privirile cu ale ei, chipul îşi recăpătă aerul posac, neprietenos de mai înainte. Se ridică şi luându-i braţul o duse până în camera de zi. -Copilul a murit! o anunţă el cu brutalitate, aşezându-se pe un scaun. De-acum trebuie intervenit urgent ca să salvăm viaţa i47 Ion Gheţie — mamei. Cu toate că a avut contracţii frecvente, dilataţia e insuficientă. Pe deasupra durerile au încetat, dovadă că expulzarea fătului nu se face de la sine. Aş putea cere ambulanţa ca s-o duc la spital, pentru a-i face o cezariană. Ar mai trece două ceasuri până atunci şi răstimpul ăsta ar putea fi fatal. Aşa că voi încerca să extrag singur fătul din uter. Pentru asta îmi trebuie un ajutor. Te simţi în stare să mi-l dai? Nu ţi-e teamă? Ea primi îndată ca pe ceva de la sine înţeles, deşi o invadase un val de căldură şi urechile îi vuiau. Cu răbdare, repetând uneori cuvintele, doctorul îi explică ce aveau de făcut şi în ce consta rolul ei. Nici nu-şi aminti exact când a început să alerge prin casă, mânată de ordinele scurte, răstite ale lui Antalffy. Aduse apa caldă, prosoape, o tăviţă lungă, în care acesta aprinse spirt şi aşeză un instrument nichelat, de forma unui cleşte. Trecură apoi la baie şi îşi spălară pe rând mâinile, turnându-şi unul altuia apă din cana de porţelan. Abia după ce reveniseră în dormitor şi descoperi forcepsul în tăviţa luminată de flăcări albăstrii, îşi dădu seama cu adevărat ce e pe cale de a săvârşi. Era însă prea târziu să mai dea înapoi şi, chiar dacă ar fi putut, n-ar fi consimţit să renunţe. Oricum, cu voia sau fără voia ei, trebuia să meargă până la capăt. Pentru început, doctorul îi spuse să rămână la căpătâiul Mărioarei şi să-i schimbe compresele. El dezveli din nou pântecele devenit între timp mai ascuţit, aproape ţuguiat, ca o pară. Ridicat în picioare, cu palmele desfăcute, în mişcări lungi, încete, se apucă să frământe metodic, de sus în jos, circumferinţa abdomenului. Mărioara care până atunci gemuse încetişor, izbucni în ţipete piţigăiate, reluate după fiecare manevră a mâinilor necruţătoare. Fruntea şi obrajii i se acopereau instantaneu cu broboane sticloase, neînchipuit de mari, ca nişte lacrimi, încât Lenica abia prididea să i le şteargă. Când acea groaznică frământare a cărnurilor şi a măruntaielor luă sfârşit, bulbucătura pântecului se teşise şi atârna jos înspre coapse. 148 — Biruitorii — - Ţine-o bine de umeri şi n-o lăsa să se zbată! îi ordonă Antalffy, care în după-amiaza aceea părea să nu cunoască oboseala. Şi aprinde lumina că nu se mai vede ca lumea! Apucă strâns coapsele grase ale Mărioarei şi le îndepărtă cu atâta violenţă de parcă ar fi vrut s-o despice în două. Apoi braţul său drept pătrunse până la cot înăuntrul pântecului, zăbovind prelung într-o căutare înverşunată. Din când în când se întrerupea, cerându-i câte ceva. Ea se supunea palidă şi hotărâtă. De la o vreme simţi că nu mai suportă spectacolul şi privi într-o parte. Când vocea doctorului o sili să revină, observă la picioarele patului un boţ de carne sângerie, înfăşurată într-un prosop. Un văl des i se lăsă pe ochi, urechile i se înfundară. Un ţiuit prelung, fără sfârşit, îi sfredeli ţeasta. Starea aceea de pierdere ţinu un timp pe care nu-l putu aprecia nici atunci, nici mai târziu. Câteva secunde, un minut, poate mai mult. Când se dezmetici, recunoscu în faţa sa figura crispată a lui Antalffy. Un miros greţos, dulceag-leşietic, îi umplu nările. Albă ca varul, cu gura larg deschisă, Mărioara părea moartă, între coapsele ei răsfirate grotesc o băltoacă de sânge gros, negru se lăţea necontenit, absorbită de pânzele patului. - Ţine-ţi firea! auzi ea şi îşi dădu seama că între timp doctorul s-a aşezat la masă şi scrie o ordonanţă. Trimite imediat servitoarea la farmacie. La întoarcere să intre la restaurantul „Both" şi să aducă toată gheaţa pe care o au acolo. Să ia trăsura mea, aşteaptă afară. Şi te poftesc să nu leşini, deoarece mai am nevoie de dumneata! Cu ordonanţa în mână, Lenica intră în camera de zi. Parcă trecuse un an de când nu mai fusese acolo. Câţiva paşi grăbiţi răsunară în antreu. Era moaşa care, în sfârşit, sosise. încă înainte de a isprăvi ce avea de spus, Amalia îi smulse reţeta şi se repezi val-vârtej pe scări. Rămasă singură, se lăsă în fotoliu. Capul i se limpezise, în schimb picioarele o dureau ca după o goană lungă. Cu ochii închişi, se întreba mereu dacă n-a uitat cumva să-i spună Amaliei ca la înapoiere să ia gheaţă de la restaurant. 149 Ion Gheţie — Soneria scurtă, stridentă, o făcu să zvâcnească în picioare. Era Victor. Uitase cu totul de înţelegerea ca el s-o ia acasă. - Dar cu tine ce s-a întâmplat? o întrebă el, de cum dădu ochii cu ea. Ea îl privi lung, apoi deodată îl cuprinse cu braţele după gât şi îşi ascunse faţa la pieptul lui. - O, Victor, suspină ea, uşurată, ce bine că ai venit! Mărioara a născut un copil mort, iar acum e între viaţă şi moarte! Victor insistă ca ea să plece numaidecât acasă cu maşina. Nu era locul unei femei acolo. Va sta el până se va şti ceva sigur în legătură cu Mărioara. Dar Lenica ţinu morţiş să rămână şi nu fu chip să-i schimbe hotărârea. Aşteptarea se prelungi. Trecuse un ceas şi în dormitor forfota şi schimbul de cuvinte repezite continua. între timp sosi Vaier, care, ca un făcut, întârziase în ziua aceea dincolo de opt. încă din stradă, văzând trăsura doctorului şi automobilul lui Victor înţelese că s-a întâmplat ceva. Când află că Mărioara a născut un prunc mort şi a avut o hemoragie puternică, se prăbuşi într-un fotoliu, cu faţa în mâini. „De ce...? de ce...?" bâiguia el, plimbându-şi privirile rătăcite asupra celorlalţi. Lenica crezu că se întreabă de ce a trebuit să cadă o atât de groaznică năpastă tocmai asupra lui. De fapt, în zăpăceala ce-l cuprinsese, voia să ştie de ce n-a fost anunţat, pentru a fi alături de Mărioara. Dar toată lumea uitase de el în după-amiaza aceea. Pe la nouă apăru doctorul Antalffy. Era cenuşiu la faţă, cu umerii căzuţi şi mâinile lăsate să spânzure de-a lungul corpului. Pe cămaşa albă, deschisă la gât, ca şi pe mâini se zăreau pete de sânge. Nici unul dintre cei aflaţi în camera de zi nu se îndoi că le va anunţa vestea temută. - Am oprit hemoragia, zise el, cu o voce răguşită, nesigură, dar primejdia încă nu a trecut. Abia peste douăzeci şi patru de ore vom şti sigur dacă e salvată. Eu mă duc să fac două vizite şi mă întorc. Până atunci rămâne moaşa. Dacă vrei, i se adresă lui Vaier, poţi intra pentru două minute s-o vezi. Dar, te rog, fără scene şi emoţii! 150 — Biruitorii — Acasă, Helena îi aştepta îngrijorată. Era sigură că întârzierea lor era legată într-un fel sau altul de sarcina Mărioarei. „Neam bicisnic, fără vlagă, neputincios să se sporească!" îşi zise ea, cu o pornire de ură şi de dispreţ împotriva întregii lor familii şi a ei înseşi. Se feri însă ca de moarte să rostească măcar un cuvânt în faţa Lenichii. - Totul se plăteşte pe lumea asta! exclamă ea, sentenţioasă. Ce-aţi fi vrut să iasă dintr-un tată beţiv şi muieratic? Mi-a nenorocit copila! VI Deşi se ştia că treburile uzinei şi morii nu merg strălucit de mai multă vreme, nimeni nu credea că întreprinderea lui Weiss se găseşte atât de aproape de faliment. Instalarea şi punerea în funcţie a noilor motoare aduse din Germania îşi avură rolul în curmarea zvonurilor. Nimeni nu face investiţii de milioane, atunci când a ajuns în pragul falimentului. Evident, pentru a le cumpăra, evreul trebuise să se împrumute, dar, după opinia generală, veniturile morii şi ale uzinei îngăduiau o stingere înceată şi sigură a creditelor. Puţină lume cunoştea faptul că în ultimii ani bilanţurile întreprinderii se încheiau cu deficite din ce în ce mai mari. Fondată în 1899, Uzina electrică orăşenească şi Moara Elisabeta îşi datorau prosperitatea din primii ani priceperii şi energiei cu care mama actualului proprietar ţinuse în mâini cârma afacerilor. Când ea a murit, în 191 7, fiul ei, Mârton, ajuns în fruntea întreprinderii, se simţi depăşit de greutăţile şi obligaţiile noii răspunderi. Adevărul e că până atunci se interesase prea puţin de uzină şi de moară, ţinut la distanţă de mamă-sa, care, cu firea ei autoritară, refractară la sugestiile altora, îi încredinţase mai mult funcţii subalterne. Politică lipsită de înţelepciune, deoarece la patruzeci şi cinci de ani, când deveni proprietar, Mârton se pricepea mai mult să risipească decât să agonisească banii. Se recăsătorise de curând cu Etelka Schmidt, văduva sărăcită — Ion Gheţie — a unui fost consilier privat, o femeie frumoasă, inteligentă, mult mai tânără ca el, obişnuită să cheltuiască fără să se întrebe de unde vin banii pe care-i aruncă pe fereastră. Băiatul din prima căsătorie, Bandi, tipul veşnicului student, îşi pierdea vremea prin cafenelele din Cluj, pe socoteala părintelui său. Convins în sinea lui că, odată pornite, lucrurile merg de la sine, Weiss încredinţase conducerea întreprinderii inginerului Surânyi, directorul tehnic. Priceput în meserie, dar nu şi în afaceri, acesta îl sfătui să încerce a învinge dificultăţile modernizând pe rând uzina şi moara. Oricât de raţională şi de promiţătoare ar fi fost în perspectivă, operaţia nu era indicată într-un moment când moara funcţiona sporadic, iar uzina abia îşi acoperea propria regie. Weiss presimţea mai demult că se îndreaptă spre un dezastru. Ca aţâţi oameni bine intenţionaţi, dar slabi, îşi închipuia că se salvează amânând termenul fatal spre o scadenţă nesigură şi, prin aceasta, liniştitoare. Aşa se explicau împrumuturile, şase la număr, contractate în anii de după război, care serviseră la acoperirea deficitelor şi la plata dobânzilor mai vechilor datorii, mereu amânate. Şubrezirea treptată a sănătăţii mersese paralel cu înrăutăţirea situaţiei materiale. La fel cum schimba remediile şi localităţile balneare, în speranţa unei însănătoşiri iluzorii, tot astfel îşi greva întreprinderea cu noi ipoteci, înşelat de strălucirea aurului primit împrumut. în toamnă, când poliţa de la banca „Sălăjana" ajunsese la termen, se crezuse pierdut. îl ştia pe Victor intratabil, adversar al tergiversărilor şi al compromisurilor. A fost destul să schimbe o privire cu el în pragul cabinetului de consultaţii al doctorului Antalffy, ca să-şi citească soarta în ochii reci, necruţători ai acestuia. însuşi Keller nu i-a dat prea multe speranţe, deşi i-a promis prieteneşte sprijinul. Nici în cele mai optimiste visuri nu se aşteptase să capete o nouă amânare şi, pe deasupra, un nou milion. Puţin îi păsa în momentul acela dacă milioanele trebuiau înapoiate peste şase luni. Conta numai pe faptul că putea plăti banii datoraţi 152- — Biruitorii — societăţii din Frankfurth şi că maşinile vor fi instalate până în primăvară şi-l vor scoate la liman. în realitate, noul milion grăbi şi mai mult sfârşitul, făcându-l inevitabil. într-adevăr, cu ceea ce-i prisosi după ce trimise banii nemţilor, achită procentele împrumutului de un milion contractat la „Takareki Bank" din Oradea şi primi o altă (a patra) amânare de şase luni. Ea îi dădea, ce-i drept, un răgaz, dar făcea, printr-o nefericită coincidenţă, ca toate cele şase împrumuturi să devină scadente între 1 mai şi 1 iulie. Ele (împrumuturile) totalizau peste şase milioane de lei. Numai o minune îl putea salva, iar el credea din naivitate şi disperare, în această minune. Instalarea motoarelor se termină la sfârşitul lui februarie. Deşi amândouă erau încă în probe, Weiss ţinu să le inaugureze public în ziua de 1 martie. Invită în acest scop notabilităţile oraşului, în frunte cu primarul, şi rosti câteva cuvinte de circumstanţă înainte de a apăsa, cu o emoţie observată de toţi, maneta ce punea în funcţiune dinamul principal. După ceremonie, oaspeţii fură invitaţi în birouri, unde se servi un ales bufet rece şi şampanie. Printre ei se număra şi Victor, poftit nu numai din deferenţă, ci şi pentru a i se ghici, dintr-un gest sau o vorbă, intenţiile. Spre satisfacţia lui Weiss, creditorul se arătă foarte sensibil la atitudinea curtenitoare cu care fu întâmpinat. Ca pentru a-i confirma speranţele, care se aprindeau din nimic, Victor reveni pe la el, împreună cu soţia, într-o vizită de curtoazie, aşteptată cu nelinişte, ca un eveniment semnificativ şi, într-un anumit sens, hotărâtor. La plecarea perechii, în mod cu totul nejustificat, Weiss era ca şi asigurat în privinţa celor două împrumuturi de la „Sălăjana". Trebui să vină ziua de 15 martie ca să priceapă exact în ce situaţie fără ieşire se află. Era în birou şi discuta neatent nu ştiu ce problemă tehnică cu inginerul Surânyi. Dormise prost, îl supăra ficatul şi abia aştepta să se scape de vizitator. Un murmur stăruitor, din ce în ce mai puternic, răzbătea din celelalte birouri. Bănuia că sunt muncitorii, adunaţi ca de obicei la casierie pentru a-şi lua chenzina. De la o vreme rumoarea i53 — Ion Gheţie — începu să-l enerveze. Nu pricepea de ce o operaţie simplă ca plata salariilor durează atât. Sună după lllyes, casierul. - Ce se întâmplă? îl întâmpină mohorât pe funcţionarul mai în vârstă, cu mustaţă căruntă şi mânecuţe negre. De ce nu plătiţi oamenii? încurcat lllyes îi mărturisi că nu au în casă decât vreo treizeci de mii de lei. E adevărat că trebuiau să primească din partea minelor de cărbuni din Surduc un cec de o sută de mii pentru făina livrată în februarie. Dintr-un motiv necunoscut, banii nu sosiseră, deşi el îi aşteptase până în ultima clipă. - Ce porunciţi să facem? se interesă respectuos funcţionarul. Să-i amânăm cu o zi? Pe mâine vom primi negreşit banii. Weiss rămase pe gânduri. A nu plăti oamenilor ar fi echivalat cu o declaraţie de faliment. Ce garanţie mai prezintă o întreprindere care nu are nici măcar o sută de mii, ca să-şi plătească salariaţii? Aruncă în grabă câteva cuvinte pe o foaie de hârtie şi o trimise lui Keller. Era convins că nici de astădată avocatul nu-l va lăsa. Dar avea oare asupra lui şaptezeci de mii? O jumătate de ceas, poate cea mai grea din câte trăise până atunci, se scurse cu încetineală. Weiss îl concediase pe Surânyi şi aştepta, cu faţa trasă, toropit de nesomn şi suferinţă, întoarcerea curierului. La ora două, când funcţionarii se pregăteau de plecare, acesta sosi, în sfârşit: aducea banii. Urcă greoi la etaj. Scăpase încă o dată, dar acum evenimentul nu-i producea nici o uşurare. E adevărat, plătise, iar banii de la Surduc sosiră a doua zi. Dar peste două săptămâni, salariaţii se vor aduna din nou la casierie şi vor aştepta să fie plătiţi. Să zicem că-i va plăti. Dar după aceea? în aprilie trebuia să achite peste şase sute de mii antreprizei din Oradea care montase motoarele. Se va tocmi cu ei, îi va ruga, până la urmă poate îi va convinge să-i acorde o amânare. La ce-i va folosi însă acest răgaz, de vreme ce între 1 mai şi 1 iulie cele şase poliţe, grele cât şase bolovani, vor ajunge la scadenţă şi-l vor trage, toate deodată, la fund? îşi puse la curent soţia fără a-i ascunde nimic. După un moment de perplexitate, căci nu-şi imaginase niciodată că i54 — Biruitorii — stau atât de rău, doamna Weiss îl conjură să nu depună armele şi să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să se salavze. Evreul îşi dădea seama că încearcă imposibilul, dar se simţea obligat faţă de familie şi mai ales faţă de soţia sa. De el îi păsa din ce în ce mai puţin. Bolnav, pământiu la faţă, scuturat de friguri, se sui eroic în automobil şi timp de o săptămână alergă la Oradea, la Arad, la Cluj şi la Bucureşti. Se simţea atât de slăbit, încât adeseori se întreba de unde ia puterea de a continua goana aceea inutilă şi disperată. Străduinţele sale se încheiară aşa cum se aştepta, ba chiar mai rău. în locul unor răspunsuri în doi peri, în fond negative, somaţii categorice şi chiar ameninţări. Hotărât să-şi ducă osânda până la capăt, bătu şi la uşile rudelor şi ale prietenilor. Ar fi primit cu recunoştinţă chiar sume derizorii, câteva mii de lei, nu dintr-o vană amăgire, ci numai pentru a nu se întoarce acasă, la ai săi, cu mâinile goale. în afara unor cuvinte de compasiune şi de solidaritate, nu obţinu nimic. Reveni la Silvania la capătul puterilor, dar stăpânit de un sentiment de imensă uşurare. Zărindu-i expresia feţei, doamna Weiss crezu că a găsit scândura salvatoare. Dar el clătină din cap şi-i răspunse flegmatic, cu indiferenţa omului care a trecut dincolo de temeri şi speranţe. - Nimic, şi am epuizat toate posibilităţile. Nimeni nu vrea să-mi dea un gologan. Fii gata pentru ce e mai rău. Şi-acum, te rog, spune fetei să-mi aştearnă patul şi trimite după Antalffy. Nu mă simt deloc bine. O noapte de somn reparator îl repuse miraculos pe picioare, în ciuda îndemnurilor soţiei sale de a se menaja, coborî la birou şi îşi petrecu dimineaţa lucrând ca în orice altă zi. După o cercetare minuţioasă a intrărilor şi ieşirilor, ajunse la concluzia că-i rămân destui bani ca să-şi plătească salariaţii până la sfârşitul lui aprilie. Constatarea îl mulţumi pe deplin, pentru că îl punea la adăpost de alte scene similare celei din 15 martie. îi mai rămânea de făcut un singur lucru: să înştiinţeze ultimul datornic, banca „Sălăjana", despre i55 — Ion Gheţie — insolvabilitatea întreprinderii. Se gândi să i se adreseze în acest scop lui Keller, faţă de care s-ar fi simţit mai puţin stingherit. Până la urmă se răzgândi. Evitarea lui Victor l-ar fi putut indispune împotriva sa. în definitiv, unul sau altul, acelaşi lucru. Victor sosi punctual la întâlnire. Secretara, Jancso Mariska, fosta funcţionară de la pretură, îl introdusese îndată. Amabil ca întotdeauna, Weiss îl pofti să ia loc într-un fotoliu, îl îmbie cu ţigări şi cafea, deşi ştia dinainte care va fi răspunsul vizitatorului. Contrar obiceiului, sări peste introducere şi trecu direct la afaceri. Victor bănuia că evreul, încolţit de creditori, încearcă să obţină o prelungire a poliţelor şi pregătise un refuz politicos, dar ferm. Weiss însă îl linişti de la început, declarându-i că un răgaz nu i-ar fi folosit la nimic. De ani de zile încercase să supravieţuiască, prin noi împrumuturi şi apoi prin noi amânări, în speranţa că timpul va rezolva totul. Dar timpul poate să-ţi fie, în egală măsură, aliat sau duşman. - Vedeţi deci, domnule doctor, încheie el scurta expunere, că în situaţia dată, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi depun bilanţul. Am socotit că e corect să vă pun la curent din timp, pentru a lua măsurile de rigoare. Sper că atât Dumneavoastră, cât şi ceilalţi creditori veţi aprecia că falimentul s-a datorat împrejurărilor potrivnice şi, poate, nepriceperii mele în conducerea afacerilor, pe care sunt gata s-o recunosc, şi nu relei voinţe sau unei intenţii frauduloase. Ultimele cuvinte ale vorbitorului fură urmate de o lungă tăcere. Victor îl ascultase cu un sentiment de admiraţie pe bărbatul acela bine intenţionat, dar incapabil, uzat de boală şi aproape bătrân, care găsea puterea de a-şi mărturisi cu seninătate eşecul şi de a întâmpina cu aceeaşi nepăsare, fie şi aparentă, ruina. De aceea în tot ce urmă fu stăpânit de un vag sentiment de compasiune, ca şi când ar fi întins o mână de ajutor şi nu ar fi dat brânci unui om aflat pe marginea prăpastiei. - Sunteţi convins că depunerea bilanţului e singura soluţie? îl întrebă el, rupând tăcerea. Weiss ridică nedumerit din umeri. 156 — Biruitorii — - Ce altceva aş avea de făcut? - Să vindeţi! urmă categoric răspunsul lui Victor. Pentru că Weiss continuă să-l privească întrebător, adăugă: să vindeţi, înainte de a fi vândut. - Să vând?! Aş vinde şi astăzi, declară Weiss cu francheţe, care tot nu bănuia unde vrea să ajungă Victor. Dar cine ar fi dispus să cumpere o întreprindere grevată de datorii şi de ipoteci, care a devenit o povară pentru ea însăşi? O luminiţă de înţelegere i se aprinse în priviri. Dumneavoastră? Victor îşi lăsă palmele pe braţele fotoliului şi se înălţă uşor. - Da, eu, recunoscu el, şi propria voce îi sună înăbuşită, străină. Dacă ne vom înţelege asupra condiţiilor. - Şi ce aţi fi dispus să-mi oferiţi pentru uzină şi pentru moară, domnule doctor? se interesă Weiss. îmi închipui că v-aţi făcut o idee asupra valorii întreprinderii mele. în vocea evreului, mai mult.decât în expresia feţei, stăruia o umbră de neîncredere, care nu plăcu lui Victor. - Ştiu şi eu? făcu el ca să câştige timp. Era convins că de felul cum va aborda chestiunea depinde eşecul sau succesul încercării sale. Iniţial se gândise la douăsprezece milioane, în speranţa, destul de vagă că oferta îi va fi primită după unele tocmeli. Acum îşi schimbă brusc hotărârea. Ştiu şi eu? Să zicem zece milioane de lei. Observă decepţia oglindită pe figura interlocutorului şi îşi dădu seama că a procedat bine. - Zece milioane?! Weiss îşi împleti degetele mâinilor şi se lăsă pe spătarul scaunului. Bine, dar întreprinderea valorează de două ori pe atât! La ultima expertiză cerută de „Banca de Credit" din Budapesta, valoarea morii, a uzinei şi a celorlalte clădiri anexe (locuinţe, magazii, depozite) a fost estimată la cincisprezece milioane. De atunci au fost instalate noile motoare, care singure fac trei milioane. Dacă ţinem seama şi de faptul... -Asta aşa e, domnule Weiss, îl întrerupse Victor, aprecierile sunt corecte. Din păcate, eu nu dispun de cincisprezece milioane şi cu atât mai puţin optsprezece, pentru a formula o 157 — Ion Gheţie ofertă pe măsura aşteptărilor Dumneavoastră. Problema preţului propus de mine mai trebuie examinată şi dintr-un alt punct de vedere. Până acum am vorbit despre valoarea strict materială a întreprinderii Dumneavoastră. Un aşezământ industrial are însă şi o valoare morală. Cât socotiţi că preţuieşte în această privinţă, cât preţuieşte, zic, o întreprindere care şi-a adus proprietarul în pragul falimentului, în ciuda eforturilor supraomeneşti ale acestuia de a o menţine pe linia de plutire? Pentru că eu, vă rog să mă credeţi, sunt convins nu numai de buna credinţă, ci şi de competenţa Dumneavoastră în afaceri. Când îţi iei o prăvălie, nu cumperi numai clădirea, tejgheaua şi marfa, ci şi vadul negoţului respectiv. în sfârşit, eu v-am supus o simplă propunere, poate nu foarte avantajoasă, dar cât se poate de serioasă. Ea v-ar permite să vă plătiţi datoriile şi să vă retrageţi cu un câştig curat de câteva milioane. Nu mai vorbesc de faptul că aţi fi cruţat de formalităţile atât de neplăcute cum sunt depunerea bilanţului şi lichidarea întreprinderii, care cine ştie cum se va solda. Weiss rămase în aceeaşi atitudine reflexivă, cu degetele împletite pe piept şi privirea pierdută prin încăpere. Victor îi aştepta răspunsul fără nici o emoţie. Abia acum, când îşi rostise, în sfârşit, gândurile ascunse, îşi dădea seama în ce tranzacţie complicată şi plină de riscuri e pe cale să se angajeze. O grămadă de bani, zece milioane ori poate mai mult, pe care deocamdată nu-i are, investiţi într-o întreprindere falimentară, lipsită de viitor, era o nebunie. De aceea, un refuz din partea lui Weiss nu l-ar fi supărat deloc, mai mult, l-ar fi scăpat de o povară, abia atunci simţită. Deşi îndelung meditat, răspunsul lui Weiss fu dilatoriu, dictat de o precauţie firească. - Domnule doctor, am reţinut oferta Dumneavoastră binevoitoare, împreună cu consideraţiile de care aţi ţinut să o însoţiţi. Vă daţi seama, nu-i aşa, că într-o chestiune atât de importantă nu vă pot răspunde pe loc. Trebuie să-mi consult familia, soţia şi băiatul, înainte de a lua o hotărâre. în câteva 158 — Biruitorii — zile, sper să am un răspuns precis. Până atunci cred că ar fi mai bine dacă am păstra o tăcere deplină asupra celor discutate acum. Ar fi mai ales în interesul meu, dar şi în al Dumneavoastră. Se despărţiră după câteva fraze convenţionale. Victor părăsi biroul cu un abia ascuns sentiment de decepţie. Ar fi preferat un răspuns categoric: da sau ba. Deocamdată, nu el, ci Weiss ţinea în mâini rezolvarea problemei. Deocamdată, deoarece timpul lucra în favoarea sa şi nu a celuilalt. VII Era un vechi obicei în familia Henţia, ca, la scurtă vreme după căsătorie, bărbatul să-şi ducă nevasta în ospeţie pe la casele neamurilor mai apropiate, adică, cu cuvântul folosit în aceste împrejurări, să o arate. Tradiţia urca până la Simion cel Tânăr, primul dintre Henţeşti care-şi luase soţia din afara Ocnei. Rând pe rând, Lupu, Vasile şi Alexandru se supuseră ei. înrudirile, numeroase, făcură ca, odată cu trecerea timpului, călătoriile să se lungească tot mai mult. în epocile de tihnă din tinereţea lui Vasile şi a lui Alexandru vizitarea neamurilor ajunse să ţină câte o lună încheiată. De aceea, răstimpului petrecut la rude i se spunea (şi nu fără dreptate) a doua călătorie de nuntă sau a doua lună de miere. Helena cunoscuse şi ea această a doua călătorie în vara anului 1895, când Alexandru o adusese anume în Sălaj, ca să cunoască moşia de la Ocna şi rudele răspândite prin împrejurimi. Rămase cu toate acestea mirată auzind că Victor are de gând să plece pe la neamuri în săptămâna următoare. Deşi venise aprilie şi Paştele băteau la uşă, încă tot nu se împrimăvărase de-a binelea. Zilele erau reci, umede, cu cerul acoperit, de-ţi venea să crezi în orice clipă că se înserează. Nu era acum vreme de luat lumea în cap, chiar dacă aveai maşină. Se mai strică maşinile şi rămâi pe drumuri, Doamne fereşte, te îmbolnăveşti. Mai bine să lase la vară, când va fi cald şi frumos, iar oamenii mai doritori de ospeţie decât acum, când au început i59 — Ion Gheţie — să deretice şi să se pregătească de Sărbători. Degeaba asemenea sfaturi, deoarece Victor o ţinea una că acum are timp liber şi poate lipsi de la bancă. Ce va fi la vară nimeni nu are de unde şti. Fu susţinut de Lenica, de obicei rezervată, când Victor şi Helena nu se înţelegeau asupra unei probleme. „Te-ai săturat de mine şi abia aştepţi să-ţi iei zborul!" gândi Helena, ascultându-i cuvintele. Până la urmă se învoiră să se ducă numai în câteva locuri, lăsând pentru la vară restul vizitelor. Helena credea că şi-a impus, măcar în parte, punctul de vedere. Nu bănuia că Victor se sinchiseşte prea puţin de tradiţie şi doar se foloseşte de ea pentru a-şi aranja unele interese care nu sufereau amânare. Prima rudenie trecută pe listă fu Augusta Nichita. Helena stărui în chip deosebit să treacă pe la vară-sa. Locuia aproape, nici treizeci de kilometri, şi-apoi ar fi fost un bun prilej de a mai strânge relaţiile dintre familii, care se cam răciseră de când cu arendarea băilor din Zăgani. Victor primi îndată, mai ales că avea o vorbă cu mătuşă-sa tocmai în privinţa Zăganilor. Plecară dimineaţa la opt. Parcă anume pentru a-i da dreptate Helenei, vremea era închisă şi rece. Pâcle străvezii se ridicau din albia Crasnei. De la Nuşfalău negurile se împrăştiară, dar cerul rămase posac, învălmăşit de nori. Pomii îşi desfăceau crengile pustii, lucioase, acoperite de picături strălucitoare, ca nişte lacrimi. Mugurii, umflaţi, încercau zadarnic să se desfacă. Numai sălciile, cu hăţişul lor de joarde încovoiate, se acoperiseră de o verdeaţă stinsă. La început tăcură amândoi, ocupaţi să privească peisajul ce se desfăşura de o parte şi de alta a şoselei. Apoi limbile li se dezlegară. în două ceasuri vorbiră cât acasă în două săptămâni. Victor îşi aminti de lungile inspecţii de pe vremea când era prim-pretor şi străbătea în trăsură, din primăvară până în toamnă, drumurile desfundate de ploi sau îngropate în praf ale plasei. Deşi trecuseră abia trei-patru ani de atunci, toate acestea i se păreau depărtate, lipsite de vreo legătură cu prezentul. 160 Biruitorii — La Plopiş fură întâmpinaţi în poarta casei de Augusta. Victor nu-şi mai văzuse mătuşa de la înmormântarea lui Gergely-bâcsi. Nu se schimbase deloc, decât că se mai îngrăşase şi faţa-i devenise mai rotundă. La o femeie de statura ei, falnică ca un brad, amănuntul acesta abia dacă se băga în seamă. Privind-o, n-ai fi zis că se află în pragul celor cincizeci de ani, de care părea să nu-i pese. Helena avea dreptate să spună că bătrâneţea fuge de ea, ca dracul de tămâie. în felul ei, deschis şi prietenos, îi primi cu braţele întinse. - Bine ai venit în casa noastră, se adresă ea Lenichii, strângând-o cu putere la pieptul voinic şi sărutând-o răsunător pe amândoi obrajii. După cum vezi, nu-i un palat, dar în ea, aşa cum e, te primesc cu toată dragostea. Deoarece Lenica arăta cam zăpăcită de întâmpinarea zgomotoasă, o linişti, cuprinzând-o de mijloc: - Să nu-ţi fie teamă de mine. Sunt cam repezită de felul meu, dar nu mănânc oameni. Nu-s chiar atât de rea cum m-o fi încondeiat nepotu-meu, cu care am eu o socoteală mai veche! îl ameninţă cu degetul pe Victor, dar îi făcu totodată cu ochiul, semn că tot ce a fost între ei s-a uitat. Ca toţi oamenii energici, nestăpâniţi la fire, se aprindea repede şi tot atât de repede îi trecea. îi pofti în salon, după ce repetă Lenichii să se simtă ca acasă. Nu fu nevoie de o asemenea recomandare. în locuinţa bătrânească, cu odăi încăpătoare şi mobilă veche, aceasta regăsise ceva din atmosfera familiară, fără pretenţii, din casa unchiului ei de la Dărăbanţi. îndată ce se aşezară, apăru Rori, mezina, care până atunci se tot dichisise în faţa oglinzii, împlinise de curând douăzeci şi unu de ani şi se făcuse şi mai frumuşică decât o ştia Victor de la balul la care le însoţise pe fetele Augustei. De mirare că nu se măritase până atunci, cu atâtea calităţi, mai ales că nici mamă-sa n-ar fi dat-o cu desăvârşire goală. - Apoi ce vină am eu dacă Dumneaei e năzuroasă şi trânteşte uşa în nas la toţi candidaţii? zise Augusta, când 161 — Ion Gheţie — ajunseră la subiectul acesta. Se vede că-l aşteaptă pe Făt-Frumos din poveşti, călare pe calul cel alb! Tot alegând, să nu rămâi cumva cu buzele umflate! în sinea ei, nu se îngrijea de viitorul fetei. Tânără şi frumoasă cum era, îşi va câştiga până la urmă bărbatul potrivit. La drept vorbind, amânarea îi convenea. Voia să mai strângă cheag, ca s-o înzestreze cum se cuvine, dacă se poate chiar mai bine decât pe surorile ei vârstnice. Nu-i vorbă că nici pe acelea nu le-a măritat oricum. Profesorului Mătieş care o luase pe Tina în vară, îi numărase în palmă o sută de mii şi-i scrisese în carte jumătate din pământul de la Plopiş, se înţelege pe lângă mobilă şi ştafirung. - Nu le-am dat după feciori de prinţ, încheie ea, dar au tot ce le trebuie la casele lor şi sunt mulţumite. Până şi îndărătnica de Tensi, care nu voia să-l ia nici moartă pe Tăvi Precup, ba că-i urât, ba că-i bătrân, ba că nu ştiu ce, acuma numai nu-mi sărută mâna că am dat-o după el. Au o casă frumoasă, cum nu e alta în Huedin, şi nu ştiu ce să facă cu banii. Păcat numai că nu le-a dat Dumnezeu copii. Ei, dar încă nu e târziu, mai pot avea. Căci casa fără copii nu-i casă. Ştii cum se spune: „ai copii, ai gânduri mii, dar cine nu-i are de dorul lor moare". îşi dădu seama că, după nenorocirea întâmplată Mărioarei, nu e potrivit să insiste asupra subiectului. Trecu de aceea foarte firesc la băiatul ei, Virgil, care-şi făcuse practica în biroul cumnatului său la Huedin, dar acum umbla să-şi deschidă un cabinet la Marghita, care a ajuns un adevărat oraş şi are mare nevoie de avocaţi buni. Toate acestea le spuse în salon şi apoi în prânzitor, unde trecură să ia masa. Era dintre persoanele care, odată ce-şi dau drumul la vorbă, numai cu greu pot fi oprite. Aşa se caracteriză singură, cerându-şi scuze că le-a împuiat capul cu verzi şi uscate. După-masă, Rori o pofti pe Lenica în odaia ei. Ca una care-l plăcuse cândva pe Victor, nu ştia ce să mai facă pentru a-i intra în voie. îi puse întrebări peste întrebări şi nu se sătură 162 — Biruitorii — ascultând-o ce-i spune. La rândul ei, îi mărturisi că are destui pretendenţi, dar că s-a îndrăgostit de curând de medicul din Bocşa, Liviu Chicoş. Doctorul o iubea nebuneşte şi era hotărât să-i ceară mâna. Poate o va face de Paşti, când va veni în vizită, aşa că până în vară, dacă va vrea Dumnezeu (şi mamă-sa, se grăbi să adauge), va fi la casa ei. Deocamdată se străduia s-o câştige de partea ei pe Augusta, care nu-l prea simpatiza pe alesul ei, pe motiv că e băiat de oameni modeşti (tatăl lui Liviu era grefier la Crasna). în timpul acesta, Augusta şi Victor îşi beau cafelele în salon, împreună cu câte un păhărel din faimosul Cointreau, cumpărat de bietul Cori înaintea războiului. - Mătuşă Augustă, i se adresă Victor cu oarecare prudenţă, fiind la mijloc o chestiune delicată, Dumneata ai mai dori să iei în arendă băile de la Zăgani? Contractul meu expiră la 1 aprilie, dar, ca în fiecare an, trebuie reînnoit. Augusta îl privi bănuitoare, neînţelegând exact încotro bate cu vorba. - De ce întrebi? făcu ea, curioasă. Ai vrea să mă iei tovarăşă la băi? - Ba ţi le-aş lăsa numai Dumitale, ca să nu mai fii supărată pe mine, zise Victor. Eu aş rămâne numai cu numele. Dacă bagi acuma o sută de mii în afacere, la toamnă scoţi trei sute şi-o înzestrezi pe Rori. Mie nu-mi dai un gologan. - Dar tu ce faci cu banii? îl iscodi ea, încă şovăitoare. - Am eu socotelile mele, îi răspunse el în doi peri. Ei, ce zici? Cădem la înţelegere? Victor şi Lenica plecară din Plopiş a doua zi dimineaţa, încă şi mai afectuoasă ca la sosire, Augusta se învoi greu să le dea drumul. De-ar fi fost după ea, i-ar fi ţinut o săptămână încheiată. Până la Zalău îi însoţi acelaşi cer plumburiu, prin care soarele încerca în zadar să răzbească. în câteva rânduri stropi răzleţi străluciră pe parbrizul maşinii. — Ion Gheţie - Ce-ai vorbit ieri după-amiază cu mătuşa Augusta de arăta atât de mulţumită? se interesă Lenica, după ce lăsară în urmă Plopişul. Voiam să te întreb aseară, dar mi-a ieşit din minte. - l-am dat înapoi ceva ce i-am luat odată, răspunse el evaziv. Pentru că ea rămase nedumerită, adăugă: Am vorbit despre zestrea lui Rori. - Ştiai că vară-ta a fost un pic îndrăgostită de tine? Mi-a vorbit de un bal la care aţi dansat de nu ştiu câte ori. - îmi amintesc, răspunse el, cu un scurt zâmbet, parcă dispreţuitor. Cred că ţineam şi eu puţin la ea, aşa cum îţi poate plăcea o fetiţă de cincisprezece-şaisprezece ani, aflată la primul ei bal. - Nu era primul, preciză ea, ci al doilea. La Zalău ezitară între a trage la hotel sau a opri la vechea casă cumpărată de Vasile Henţia în 1871. Victor ştia că Henţeştii mici stăteau împreună cu fata lor, Jeny, cu ginerele şi cu cei doi copii ai acestora şi n-ar fi voit să-i deranjeze. Pe de altă parte, erau foarte formalişti, chiar tipicari, gata să se ofenseze din orice. - Poftiţi, poftiţi! le ieşi în cale Livia, care le pândea de dimineaţă sosirea. Nu e nici un fel de deranj, dimpotrivă, ne face mare plăcere. De nu trăgeaţi la noi, ne supăram rău de tot. Mă mir că v-a şi trecut prin minte una ca asta. Şi-apoi suntem singuri în toată casa ca doi cuci. Le explică îndată că ginerele lor, căpitanul Lucescu, a fost înaintat maior de la 1 martie şi mutat cu garnizoana tocmai la Chişinău. Cum se întâmplă la militari, în două săptămâni au împachetat tot şi au luat drumul Basarabiei. Chiar ieri au primit de la ei o scrisoare lungă în care-i vesteau cum s-au instalat. - Unchiul a ieşit în oraş? se interesă Victor, nevăzându-l pe lani. - E în camera de domni, scrie. Pesemne n-a auzit soneria. Mă duc să-l anunţ că aţi sosit. După congestia de acum doi ani, lani Henţia părăsise contenciosul prefecturii, pensionându-se medical. Ca să-şi 164 — Biruitorii — umple cu ceva dimineţile, ocupate cândva cu slujba, se apucase să-şi redacteze memoriile, intitulate, modest, Amintiri din viaţa mea. După cum spunea, nu le scria pentru a fi publicate, ci numai ca să lase urmaşilor o mărturie despre lumea prin care a trecut şi despre luptele purtate de generaţia sa. lani Henţia apăru în pragul salonului cu braţele deschise. Se restabilise aproape complet după boală. Arăta din nou ca înainte, voinic, sănătos, cu pântecele proeminent, tăiat în două de lanţul dublu al ceasornicului, şi cu obrajii rumeni. Numai expresia de energie nedomolită sugerată de ochii tăioşi şi de maxilarele puternice se mai atenuase. îşi trăgea abia vizibil piciorul stâng, iar buzele i se mişcau uneori în gol înainte de a începe să vorbească. Aşa făcu şi acum, adresându-le cuvintele de binevenire, de fapt simple exclamaţii: - Dragilor şi scumpilor! Bine-mi pare că vă văd! Aţi venit, cum se spune, în arătare! Mă bucur, mă bucur! Era vizibil emoţionat şi în ochi îi strălucea o lacrimă. Se interesă de când se găseau pe drum, cum călătoriseră, apoi ţinu să-şi exprime în mai multe rânduri regretul că în iarnă n-a putu lua parte la nunta lor. - Cu sufletul am fost acolo, lângă voi, îi asigură el, împingându-i binişor spre prânzitorul unde masa îi aştepta întinsă. După cum îi era obiceiul, Livia se întrecuse pe sine şi le pregătise un adevărat ospăţ. El îi aminti lui Victor prânzul de adio, acel faimos bucsuebed, oferit de mătuşă-sa în ianuarie 1921, în onoarea lui Alexandru, care se întorcea la Bucureşti, la dezbaterile Senatului. Se serviră nu mai puţin de şapte feluri de mâncare. Masa, împodobită cu asparagus, fusese aşternută cu cuvertură de damasc, cu pahare de cristal şi cu tacâmuri grele de argint din serviciul ce se scotea numai în ocazii deosebite. în timpul mesei domni o atmosferă destinsă, veselă, întreţinută în mod neaşteptat de lani. Din tăcut cum era, asemenea tuturor Henţeştilor, devenise comunicativ şi sociabil, poate şi sub influenţa vinului generos din care-şi turna din — Ion Gheţie — belşug. Ca pe vremuri, mâncă şi bău bine, cerând uneori să i se mai dea. Liviei, care-i arunca priviri îngrijorate, îi răspunse împăciuitor: - Ei, lasă şi tu, că nu se face gaură în cer dacă mă îndestulez şi eu o dată, că destul postesc în fiecare zi. Fii fără teamă, nu voi păţi nimic. M-a cercetat el, Arhanghelul, acuma-s doi ani, dar nici eu nu m-am dat bătut. Eu voi fi întâiul, din neamul nostru care va bate şaizeci de ani. Vă poftesc de pe acum să veniţi în februarie viitor, când îi voi împlini! Profită de prilej ca să le ţină un scurt toast, foarte reuşit, în care aminti, într-un limbaj înflorit, de modă veche, despre familie, fericire şi copii. încheie, arătând că a sosit momentul ca ei, bătrânii, care şi-au avut epoca de glorie, să se dea deoparte şi să le facă loc lor, biruitorii de mâine. Ciocniră cupele de vin şi vorbiră mai departe despre tineret, adică despre ei, despre Sever, despre Mărioara şi mai ales despre Bubi, care se întorsese din străinătate şi îşi deschisese birou avocaţial în Cluj. Se ridicară de la masă, gata-gata să plesnească de atâta mâncare. Ştiind că lani are obiceiul să-şi facă siesta după-amiază, Victor propuse Lenichii să-i arate oraşul. în antreu, Livia, care păstrase o cută de îngrijorare pe frunte în timpul prânzului, li se plânse: - Nu ştiu, zău, ce să mă fac cu unchiul vostru, că nu vrea deloc să mă asculte. Doctorul l-a sfătuit să mănânce puţin, numai lucruri uşoare şi să nu se atingă de băutură. Nu zic, o dată n-ar fi nimic. Dar el mai în fiecare zi îmi iese din vorbă. O viaţă întreagă a făcut ce-a vrut. VIII VIII A doua zi spre amiază sosiră la Cluj. Deoarece aveau de gând să rămână trei-patru zile şi nu voiau să stea pe capul nimănui atâta vreme, nu traseră nici la Manciulea, nici la Octav Pop, ci la hotel. La „New York" toată lumea îi aştepta 166 — Biruitorii — ca pe nişte oaspeţi de seamă, de la Zsiga, Lohndienerul, până la directorul, Hollender, care ţinu să le prezinte în persoană omagiile. Hotelul era la fel de confortabil şi de elegant ca şi „Crucea Albă", unde îşi petrecuseră cele dintâi zile ale călătoriei de nuntă. Şi aici li se rezervase un apartament cochet, cu mobilier alb având incrustaţii de aur, compus dintr-un salonaş şi o cameră de dormit, cu un larg balcon, situat la colţul clădirii, având vedere asupra Pieţii Unirii şi a Catedralei romano-catolice. Despachetară în grabă, se schimbară şi ieşiră. Afară îi întâmpină un soare orbitor suit în înaltul bolţii senine. O lume zgomotoasă, veselă, umplea trotuarele. Printre şirurile nesfârşite de trecători, mulţi studenţi cu insigne, şepci roşii sau halate albe aruncate neglijent pe umeri. Claxoane scurte, nervoase sfâşiau când şi când acea neistovită pânză sonoră. O luaseră de-a curmezişul pieţei spre Catedrală. Lenica, care nu mai fusese la Cluj de la terminarea liceului, privea mereu în dreapta şi în stânga, parcă n-ar mai fi cunoscut oraşul. Se simţea uşoară şi împăcată în bătaia razelor de soare şi în adierea vântului moale de primăvară. Clopotele catedralei se porniră în clipa aceea, umplând văzduhul cu sunetul adânc răsunător al bronzurilor. în jurul statuii regelui Matei îngălbeniseră primele tufe de forsiţia. Un stol de porumbei se înălţă lângă ei în plesnet de aripi. Intrară la Manciulea, care locuia în apropiere, pe strada Mareşal Foch, să anunţe că vor veni în vizită după-amiază. Dar Sabina stărui să rămână la masă şi nu fu chip să refuze. Marius, care sosi curând de la bancă, i se asocie, cu ameninţări de supărare eternă. Rămaseră până la cinci, numai bine ca să se ducă la Octav Pop şi la Aurora. Victor credea că, după cele întâmplate, mătuşă-sa îi va rezerva o primire mai rece, cu atât mai mult cu cât, sub un pretext oarecare, nu venise la nuntă. Dar Aurora, femeie înţeleaptă, îi întâmpină cu toată dragostea. Ce vină avea el, Victor, şi mai ales nevastă-sa dacă urzelile ei şi ale Helenei căzuseră baltă? Dacă nu s-a făcut, nu s-a făcut şi pace! Doar nu 167 — Ion Gheţie — era să-i ceară mâna Norei Ember, de vreme ce nu-i era dragă! Banii sunt buni, dar singuri ei nu aduc fericirea în casă. De aceea o îmbrăţişă cu căldură pe noua nepoată, care-i plăcu de la început. Luând-o de umeri, o întoarse spre lumină, cu obrazul numai zâmbete. - la să vedem cum arăţi! exclamă ea, păstrându-i mâna într-a ei. îmi placi! Ai o privire dreaptă şi bună! Şi nu eşti urâtă deloc! A ştiut Victor pe cine alege. Ei, de-acum numai noroc să vă dea Dumnezeu! Să vă iubiţi şi să vă îngăduiţi unul pe altul. Asta e vorba pe care o spun tuturor celor dragi când îşi unesc vieţile. într-o căsătorie e nevoie de multă dragoste, dar şi de multă răbdare. Dar astea le veţi afla singuri, ce vă mai bat capul cu ele... Octav Pop se ivi şi el în uşa salonului. Măcinat din tinereţe de diabet, slăbise şi îmbătrânise înainte de vreme. Acum, la şaizeci de ani, arăta ca un moşneag, vânăt-cenuşiu la faţă, cu pungi sub ochi şi un mic tremur al capului, pe care încerca zadarnic să-l stăpânească. Nu rămaseră mult, deoarece gazdele aveau vizite. Aici, ca şi în alte case din Cluj, se vorbea despre evenimentul zilei: spectacolul de la Operă cu Traviata, în care cânta Anna Rozsa, de curând înapoiată din Italia, unde se produsese cu mare succes la Scala. - N-ai vrea să mergi mâine seară la Operă? o întrebă Victor pe când intrau în hotel. - Numai să găsim bilete, răspunse Lenica. Mătuşa ta spune că s-au vândut de mult. Ziua următoare abia avură răgazul să răsufle. Dimineaţa, trecură pe la biroul avocaţial al lui Bubi, situat într-o casă veche, cu tencuiala căzută, pe strada Avram lancu, lângă cimitir. Sunară de câteva ori, dar nu veni nimeni să le deschidă. Pesemne Bubi avea vreun proces la judecătorie sau la tribunal. La Octav Pop, prânzul se servea după moda dinainte de război, la douăsprezece. Abia avură timpul să cumpere nişte flori. Când urcau scările casei din Piaţa Mihai Viteazul (fostă 168 Biruitorii — Szechenyi), clopotele bisericilor trăgeau de amiază. începută devreme, masa luă sfârşit pe la trei. Octav nu se simţea tocmai bine, aşa că Aurora propuse să le dea biletele pentru reprezentaţia cu Traviata. Primiră amândoi cu mulţumiri. Dimineaţa la teatru căutaseră zadarnic un bilet. Cum opera începea la opt, le rămâneau câteva ore libere. Hotărâră să-l viziteze din nou pe Bubi, de astă dată acasă. Pentru orice eventualitate, Victor luase de la Henţeştii-mici ambele adrese. Văru-său era în ţară din toamnă. De la Paris, se oprise la Cluj, însoţit, bineînţeles, de Henegăreşti. La Silvania venise numai pentru douăzeci şi patru de ore, ca să-şi ia bruma de lucruri lăsată la plecarea în străinătate. Tot felul de zvonuri circulau pe seama lui. Se spunea că-şi mâncase ultimul ban la Paris şi că revenise cu trenul, întrucât automobilul îl vânduse pentru plata datoriilor. Lui Victor îi venea greu să creadă că într-un an cineva poate toca, chiar la Paris, câteva milioane de lei, ba să-şi vândă şi maşina pe deasupra. în sinea lui, spera ca Bubi să-l împrumute cu ceva bani, oricât de puţini, pentru a încropi suma necesară cumpărării uzinei şi a morii lui Weiss. Locuinţa lui Bubi era tot pe strada Avram lancu, nu departe de birou, într-o casă cu etaj, la fel de ponosită. O fată în casă, pistruiată, cu părul lăţos şi şorţul murdar, le deschise şi le arătă cu mâna o uşă care răspundea în holul întunecos. Abia acum află Victor că văru-său n-are o locuinţă separată, ci stă într-o cameră cu chirie. La ciocănitul discret răsunară arcurile unei canapele şi un lipăit de papuci. Obrazul boţit de somn al lui Bubi apăru în deschiderea uşii. La vederea femeii necunoscute, pe care Victor o prezentă drept soţia sa, se zăpăci de-a binelea. Făcu feţe-feţe, mormăind câteva cuvinte de scuză, dar întârziind să le dea drumul înăuntru. îşi luă seama târziu şi-i pofti cu un gest vag însoţit de o ridicare a umerilor. în camera strâmtă, mobilată sumar, fără perdele, cu un bec pătat de muşte deasupra mesei, domnea o dezordine cumplită. Haine, farfurii murdare, cărţi, sticle goale, pantofi, cutii de 169 — Ion Gheţie — bomboane zăceau împrăştiate la întâmplare pe scaune, pe podea, pe masă. Patul, neprimenit, era întors pe dos, cu cearşaful atârnând pe podea. Zoaie vinete-cenuşii umpleau ligheanul de tablă de pe spălător. Un irigator pe jumătate învelit într-o cârpă îşi desfăşura furtunul roşu pe o ladă acoperită cu o scoarţă zdrenţuită. Un aer lânced, închis, de odaie neaerisită, te izbea de la intrare. Scuzându-se mereu, Bubi eliberă două scaune pe care îi invită să se aşeze. Descoperise irigatorul pe ladă şi nu ştia ce să facă pentru a îndepărta privirile musafirilor de acolo. Se plânse că e bolnav de influenza, că n-a ieşit din casă de o săptămână şi că femeia care-i făcea curat în casă l-a lăsat. Şi într-adevăr nu arăta bine deloc în pijamaua şifonată, peste care îmbrăcase la iuţeală un halat albastru decolorat, cu reverul plin de pete. Era parcă şi mai chel şi mai gălbejit decât cu un an în urmă, cu obrazul scobit, presărat de ţepii bărbii rare, nerasă de câteva zile. Un dinte căzut în faţă îl făcea să sâsâie uşor. Cu vocea aceasta schimbată, tuşind uneori, continuă să se vaiete că de când s-a întors în ţară a pătimit întruna, ba de una, ba de alta şi că nici biroul avocaţial nu-i prea merge. Tot timpul îi vorbi lui Victor, fără a arunca măcar o privire Lenichii, probabil din jenă sau din timiditate. - Oare cu ce-aş putea să vă îmbiu? îşi aminti el într-un târziu de îndatoririle de gazdă. Aveam pe undeva o sticlă de vin şi nişte biscuiţi... Dar Victor refuză, ridicându-se de plecare. Intraseră numai să-l vadă, la şase erau aşteptaţi undeva. De fapt, regreta că venise şi că, pe deasupra, îşi pierduse vremea de pomană. O singură aruncătură de ochi îi fusese de-ajuns ca să se lămurească pe deplin că din epoca de glorie văru-său rămăsese numai cu cărţile de vizită din bristol purtând coroana de conte a familiei Beothy. „lată unul din biruitorii zilelor noastre!" îşi zise el, pe când coborau scările, amintindu-şi cuvintele unchiului său. Ca s-o scutească pe Lenica de o altă scenă penibilă, se duse singur la Gyuri Pop, mai mult pentru a pipăi terenul. Nu 170 Biruitorii — era de altfel sigur că-l va găsi acasă. Unchiu-său îşi petrecea timpul mai mult la Bucureşti. După împărţirea averii părinteşti, se mutase împreună cu mamă-sa la Cluj. Odată cu el venise şi Zizi Gelep, baiadera de la Katra. Se îndrăgostise nebuneşte de ea, iar femeia, expertă, ştiu ce să facă pentru a-i înteţi pasiunea. Spre scandalul general, fără nici o ruşine, îşi instalase amanta sub acelaşi acoperiş cu Steffy-neni. Din fericire, soarta fu milostivă cu biata bătrână. O moarte uşoară o scăpă de povara unei vieţi care nu mai avea nici un rost. Rămas singur, Gyuri vându o parte din moşie, iar banii dobândiţi îi risipi la Cluj şi la Bucureşti în petreceri ajunse de pomină. Se vorbea despre un chiolhan monstru la Băneasa, când un local întreg băuse pe socoteala lui, iar el revenise în oraş în fruntea a doisprezece lăutari beţi, care cântau fără întrerupere marşul lui Radetzki şi cântece fără perdea. Altădată, tot la Bucureşti, tocmise orchestra lui Grigoraş Dinicu să-i cânte un ceas la telefon lui Zizi, rămasă la Cluj. Unchiu-său se lumină la faţă de îndată ce-l văzu. Auzind că a venit cu nevasta în arătare, îi pofti să mănânce în seara aceea cu el la „Bagoly", cel mai luxos restaurant din oraş. Cât despre bani, îi mărturisi pe şleau că a ajuns la fundul sacului. Nu de mult îi scrisese administratorului din Uileac să mai vândă zece iugăre din moşie, ca să poată face faţă cheltuielilor. - De ce nu vinzi şi tu măcar o parte din pământul de la Ocna? îl întrebă el. Numai partea ta urcă la o sută de iugăre. Oricând poţi căpăta pe ei două-trei milioane de lei. Problema bănească reveni a doua zi, când avu o lungă convorbire cu Manciulea la sediul băncii. Spre deosebire de discuţiile anterioare, de data aceasta Victor îl puse la curent în amănunţime cu proiectele sale. E adevărat că n-a ajuns încă la o înţelegere cu Weiss, preciză el, dar, după părerea lui, afacerea era ca şi încheiată. Evreul trebuia să aleagă între a vinde şi a salva ceva sau a da un faliment dezonorant. Manciulea îl lăsă să vorbească, neintervenind după obiceiul său decât cu un „da" sau „înţeleg". Apoi se lansă într-o lungă 171 — Ion Gheţie — disertaţie despre conjunctura economică a momentului şi despre avalanşa de credite acordate, cu sau fără justificare, în ultimii ani, pe piaţa financiară românească. - E ceva ce nu pot înţelege, observă el senin, netezindu-şi părul pieptănat cu îngrijire. Dacă priveşti lucrurile la suprafaţă, totul pare să meargă de minune. Se fac investiţii, se construiesc fabrici, afacerile prospiţiază. Pe mine, drept să-ţi spun, prosperitatea acesta mă pune pe gânduri, mi se pare artificială. Cunosc averi uriaşe, dar fictive, întemeiate pe credite nerambursate. Ele există mai mult pe hârtie, fiind garantate de bănci, care la rândul lor sunt garantate de alte societăţi de credit şi aşa mai departe. E ca un castel de cărţi: destul să scoţi una singură, ca să se prăbuşească întreaga construcţie. Pentru că Victor îl asculta contrariat, nepricepând unde vrea să ajungă, se grăbi să-l liniştească: - Dar toate astea sunt simple consideraţii academice. Ca director de bancă le ştii desigur la fel de bine. Ce-am spus în toamnă rămâne bun spus. Când vei cădea la învoială cu Weiss, dă-mi un telefon şi în cel mai scurt timp vei avea cele trei milioane. Termenul e, deocamdată, un an. Dacă nimic extraordinar nu intervine, vom consimţi la o prelungire. E nevoie însă de o inscripţie ipotecară, nu pe întreprinderea care e grevată de prea multe datorii, ci pe un alt bun imobiliar, bunăoară pe pământul vostru de la Ocna. Dacă-mi îngădui, ţi-aş da un sfat. Nu-i plăti lui Weiss toată suma în bani gheaţă. Preiai în schimb datoriile. Aceeaşi bancă care e gata să protesteze evreului poliţele, ar putea să le prelungească, ştiind că se află în mâinile tale. Câştigi în felul acesta timp, iar timpul e bani. în ultima zi, Victor şi Lenica repetară vizitele la Octav Pop şi la Manciulea ca să-şi ia rămas bun. Amândoi părăseau Clujul cu un sentiment de mulţumire şi de regret. Timpul petrecut în călătorie îi apropiase. Pretutindeni, la hotel, pe stradă, în casele rudelor, la Operă, la restaurante, prin magazine, fuseseră împreună. într-un chip nelămurit se simţeau 172. — Biruitorii — amândoi gata să ia totul de la capăt, deşi îşi dădea prea bine seama ce trebuiau să facă în viitor pentru a spori ceea ce câştigaseră în acele zile. Treceau prin faţa Primăriei, în drum spre hotel, când Victor îşi ridică pălăria ca să salute pe cineva. întorcând capul, Lenica zări chipul unei femei tinere. - Pe cine ai salutat? se interesă ea. Deoarece nu primi răspuns, continuă: A fost cumva Eva Csâky? Era pentru prima oară că pronunţa acest nume în faţa lui. - De unde ştii de Eva Csâky? întrebă el cu voce schimbată. - Nu de la tine, zâmbi ea, strângându-i uşor braţul, de nu cumva e fata cu care urma să te logodeşti şi de care mi-ai amintit o dată. Ce ţi se pare atât de curios că am întrebat de ea? O femeie trebuie să ştie cât mai multe despre marea dragoste a bărbatului ei! - N-a fost marea mea dragoste, negă el cu o înverşunare neaşteptată. Şi te-aş ruga foarte mult să nu mai aduci vorba niciodată despre ea. IX IX Se înapoiară la Silvania în duminica Floriilor pe o vreme caldă şi însorită. Pe străzi, oamenii ieşiţi de la slujbă purtau în mâini smicele de răchită şi crenguţe cu mâţişoare. De cum ajunseră acasă, Victor se interesă dacă îl căutase cineva în absenţă. Spera ca mamă-sa să pomenească de Weiss. Dar Helena, care n-avea idee de planurile băiatului, îl informă că nimeni n-a întrebat de el, în afară de Keller. Acesta trecuse într-o zi prin faţa casei şi o găsise la fereastră. Victor nu ştia cum să interpreteze tăcerea lui Weiss. Trecuseră zece zile de la convorbirea lor, şi nu primise nici un semn de viaţă. Era, desigur, exclus ca un om cu scaun la cap să prefere falimentul şi dezonoarea unui angajament oricât de puţin favorabil. Dar poate că lui Weiss i se făcuseră oferte mai avantajoase, pe care el se grăbise să le accepte, cu atât mai mult cu cât nu-şi i73 — Ion Gheţie — asumase nici o obligaţie precisă. Eventualitatea, oricât de puţin probabilă, nu trebuia exclusă. Continuă să aştepte un cuvânt din partea lui şi în zilele următoare, stăpânit de sentimente contradictorii. Erau momente când regreta că nu rostise o cifră mai mare, bunăoară douăsprezece milioane, chiar dacă mai târziu, ar fi scăzut un milion-două. Alteori îşi spunea, dimpotrivă, că întreaga afacere era împreunată cu prea multe şi prea mari riscuri, pentru a merita să fie dusă la capăt. Şi-i veneau în minte cuvintele lui Manciulea despre conjunctura economică şi despre averile fictive care nu se reazemă pe nimic. între timp intrară în săptămâna patimilor şi pregătirile de Paşti începură. Ca una care nu cunoştea obiceiurile casei, Lenica lăsă totul în seama Helenei. Aceasta, şi pentru a lua ochii nurorii, dar şi pentru că îi poftise în amândouă zilele pe Mărioara şi pe Vaier, porunci Juliskăi trei cozonaci, cinci feluri de prăjituri, două torte şi patru feluri de lichioruri. Alese cu mâna ei mielul, având grijă să fie potrivit de gras, şi puse să se înroşească o sută de ouă. în seara de vineri, după prohod, pregătirile erau încheiate. Mai rămânea ca a doua zi să pună la fiert şunca într-o uriaşă oală de lut, cu piper şi foi de dafin, ca să fie numai bună de mâncat a doua zi. Vrând-nevrând, Victor trebui să o însoţească pe Lenica la înviere. Nu mai fusese de pe vremea prim-pretoratului, când avea obligaţia de a lua parte la ceremonie. înconjurară biserica, în bătaia clopotelor, şi luară paştile din mâna vicarului. Lenica, care se spovedise în ajun, se împărtăşi împreună cu sutele de credincioşi. Acasă îi aştepta Helena cu cozonac, ouă roşii şi şuncă, dar şi cu vestea, aflată de nu ştiu unde, că Raţiu ar fi sosit în ajun să-şi petreacă sărbătorile la Mărăcini, împreună cu familia. Mamă-sa, Clari-neni, se îmbolnăvise în primăvara aceea cu toane şi zăcea de trei săptămâni într-o stare socotită de doctorul Antalffy drept îngrijorătoare. Victor repezi încă în dimineaţa aceea şoferul la Mărăcini cu o scrisoare în care se interesa i74 — Biruitorii — dacă o vizită a lor ar fi agreată şi când anume. Mârton se întoarse curând cu invitaţia de a lua masa la Mărăcini în cea de-a treia zi de Paşti. Deşi invitaţia nu conţinea nici un nume, adresându-se prin urmare întregii familii, Helena se eschivă pe motiv că familia erau ei doi, iar ea n-ar fi avut ce căuta decât dacă Raţiu ar fi pomenit în mod expres numele ei. Victor, care era de altă părere, nu insistă, deoarece ştia că ar fi fost degeaba. Pregăti totuşi scuza (în caz că i-ar fi fost cerută o explicaţie) că mamă-sa nu se simte prea bine. Raţiu îi primi cu amabilitatea obişnuită. Sărută curtenitor mâna Lenichii, apoi o sărută pe amândoi obrajii, declarând că are de două ori acest drept, întâi ca unchi, iar apoi ca naş. Pe Victor îl îmbrăţişă şi îşi lipi pentru o clipă obrazul de al lui. - îmi pare bine că v-aţi adus aminte de mine, le spuse el, conducându-i în casă. Acum, când sute de mii de oameni îmi declară dragoste nestrămutată, atenţia celor apropiaţi mi-a devenit cu atât mai preţioasă. Pe vremuri, Alexandru şi Helena veneau în fiecare an de Paşti să mă vadă. Acum e rândul vostru, al tinerilor. Era mai vorbăreţ şi mai vesel decât în iarnă, încât Lenichii i se păru un alt om. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când se întorcea acasă, uita pentru câteva zile grijile şi hărţuielile care-i furau liniştea. De astă dată avea un motiv în plus să fie într-o dispoziţie bună. Venind la Mărăcini, îl adusese cu sine pe profesorul Hălmăgeanu din Cluj. Acesta o cercetă în amănunţime pe Clâri-neni şi o găsi în afara oricărui pericol. Recomandă numai multă atenţie şi prudenţă, pacienta fiind în vârstă înaintată (împlinise optzeci şi doi de ani) şi slăbită după îndelungata bolire. în salon, îi aştepta sora gazdei, Livia, o femeie cândva frumoasă, îmbrăcată în negru, cu ochii albaştri-cenuşii ai fratelui ei şi bărbia voluntară a familiei. Părul cărunt se ascundea sub o basma de voal fin, de asemenea negru, legată în faţă. O cruciuliţă de aur atârnată de gât era singura ei podoabă. Un 175 — Ion Gheţie aer de resemnare şi nostalgie dădea chipului ei o caldă suavitate. în ciuda înfăţişării şi a felului de a fi, blând şi îngăduitor, nu se măritase niciodată. Trăia cu desăvârşire retrasă, ocupată cu religia şi cu operele de binefacere. De la cincizeci de ani intrase în rândul surorilor laice din ordinul călugăriţelor franciscane. înainte de a se aşeza la masă, trecură pentru un minut s-o salute pe Clari-neni. Palidă, cu părul alb ca neaua, cufundată în perna dantelată, le întinse o mână uscată, subţire, cu vinele străvezii, zâmbindu-le cu bunătate. Lui Victor, Clari-neni i-o amintea pe bunică-sa, Suzana, aflată pe patul de suferinţă de la Gherla. Amândouă păreau pe deplin împăcate cu ideea morţii, pe care, dacă n-o doreau, o aşteptau cu linişte şi speranţă. După prânz, Livia o pofti pe Lenica în salon să mai schimbe o vorbă. Raţiu şi Victor trecură în birou, unde li se servi cafeaua. Tânărul intra pentru prima oară în încăperea mobilată sobru în stil Secession, unde tatăl său şi Raţiu stătuseră de vorbă în ziua izbucnirii războiului şi, apoi, după patru ani, în preajma încheierii lui. - Ei, îl întrebă vesel unchiul său, cu ce impresii te înfăţişezi după primele luni de căsnicie? Nu-i aşa că ai trăit o experienţă cu totul nouă? - Şi da, şi nu, răspunse evaziv Victor. De fapt, experienţa abia începe şi din câte îmi dau seama o să dureze toată viaţa. - Ai dreptate! râse Raţiu din inimă. Nu uita însă ce a spus un filosof că experienţa o dobândeşti în întregime abia atunci când nu mai ai ce face cu ea! în aceeaşi stare de spirit degajată, îi mărturisi că a dorit întotdeauna să-şi întemeieze un cămin şi să aibă doi-trei copii, împrejurările i-au fost însă mereu potrivnice. Odată a cunoscut o tânără de bună condiţie, distinsă, inteligentă, al cărei nume ar prefera să nu-l pronunţe, deoarece desigur Victor o cunoaşte prea bine. între ei a fost o dragoste scurtă şi frumoasă. Bineînţeles, a întrebat-o dacă ar vrea să-i fie soţie. A considerat de datoria lui să adauge îndată că, având în vedere profesiunea 176 — Biruitorii — şi activitatea politică, va lipsi vreme îndelungată de acasă. „Şi eu ce voi face în timpul acesta?" l-a întrebat ea. Aceste cuvinte l-au hotărât să dea înapoi. La început a acuzat-o de uşurătate, „lată una care nu se gândeşte decât la sine şi la distracţiile sale!" şi-a spus el. „Pentru o fiinţă ca ea, viaţa e numai răsfăţ şi desfătare". - Apoi însă mi-am dat seama că soţia unui om politic e o martiră. Bărbatul ei e al altora şi numai în mică măsură îi aparţine. Aveam eu dreptul să-i cer una ca asta? Puteam să dispun de soarta şi de fericirea unei femei, născută pentru a se bucura de viaţă? Am răspuns negativ. Aşa s-a încheiat povestea. Ea s-a măritat, a avut copii, poate că a fost fericită, eu am rămas holtei, agglegeny, cum bine spun ungurii, şi sigur n-am cunoscut fericirea. Se ridică ca să închidă fereastra. După ziua deosebit de călduroasă, se pornise un vânt subţire, care făcea să freamăte crengile încărcate de flori ale piersicului din dreptul ferestrei. Soarele lumina şi se stingea, străbătând pânza subţire a norilor. Raţiu răcea uşor şi era foarte atent la schimbările vremii. Victor profită de întrerupere ca să-i împărtăşească intenţia de a cumpăra moara şi uzina lui Weiss şi ca să-i ceară părerea. - Aspectul financiar al afacerii îmi scapă, zise Raţiu, aşezându-se mai bine în scaun (era acelaşi fotoliu tapisat în piele, cu braţe sculptate, în care şezuse cu prilejul vizitelor lui Alexandru). în privinţa aceasta, tu eşti cel mai în măsură să avizezi. Vorba e dacă te simţi sau nu în stare să duci la capăt ce ţi-ai propus. Manciulea are dreptate să vorbească de conjunctura financiară a momentului. Dar împrejurările nu ne sunt niciodată sută la sută favorabile. Un risc există întotdeauna. îţi asumi acest risc sau nu ţi-l asumi, iată întrebarea. Crezi că mie mi-a convenit să iau puterea în actuala situaţie de destrămare politică şi de nesiguranţă economică, care în mod sigur se va agrava în lunile următoare? Dar trebuia să o iau acum şi am luat-o. N-am avut de ales, înţelegi-mă? Iar dacă într-o bună zi va trebui să mă angajez pe un drum 177 — Ion Gheţie — încă şi mai nesigur şi primejdios şi voi socoti că e de datoria mea să mă angajez, atunci voi merge înainte fără şovăire, chiar dacă ar fi să plătesc cu viaţa. Vezi, Victor, reluă el, pe alt ton, după o scurtă pauză, eu cred în soartă. Nu în Fatum, ca cei vechi, ci în soarta fiecăruia dintre noi. Toţi avem un destin, căruia nu ne putem sustrage. Există însă două destine: destinul oamenilor curajoşi şi destinul celor bicisnici. îl bătu prieteneşte pe genunchi, cu un gest familiar şi se plecă spre el. - Hotărârea trebuie s-o iei singur, dragule, aşa cum vei socoti că e mai bine. Eu ţi-aş da un singur sfat. Nu vinde moşia, chiar dacă banii căpătaţi pe ea i-ai folosi cu mai multă dobândă. E la mijloc o legătură sufletească. Ea m-a oprit întotdeauna să mă desfac de peticul acesta de pământ, deşi cu mare câştig nu mă aleg de pe urma lui. Dar mai e ceva. Vânzând pământul, vei rămâne complet descoperit. Nu poţi şti ce-ţi hotărăşte viitorul. Trebuie să ai întotdeauna o rezervă pentru zilele negre. Nu uita asta! Plecară curând după aceea. Vântul sufla în rafale, cerul se acoperise de nori. Până la Silvania se porni ploaia. Pe drum, Lenica se strânse în pardesiu. în casa veche, cu ziduri groase, o pătrunsese frigul. A doua zi dimineaţă se trezi indispusă, cu o durere stăruitoare de cap şi cu o tuse seacă pornind din partea de sus a pieptului. Se îmbrăcă totuşi şi îşi bău cafeaua cu Helena (Victor plecase dis-de-dimineaţă la bancă). Se simţea moale, lâncedă, fără chef. Mai mult cu sila, Helena îi puse termometrul. Avea numai 37°2, dar o străbăteau fiorii. - Asta de la vizita de ieri ţi se trage, observă ea. Salonul lui Clari-neni are ferestrele spre miazănoapte şi e friguros ca un beci, mă mir că n-au făcut foc. Eu de câte ori mă duceam la Mărăcini, chiar şi în dricul verii, mă îmbrăcam gros. O culcă în pat, îi dădu ceai fierbinte şi aspirină. Bine făcu, deoarece în curând o apucară frigurile. Helena mai adăugă o pătură groasă şi porunci să se aţâţe focul în sobă. 178 — Biruitorii — La prânz, când sosi Victor, bolnava ardea toată. De îndată ce o zări în pat, cu ochii sticlind de febră, se schimbă la faţă. O întrebă ce o doare, îi potrivi plapuma la spate şi ceru termometrul. - De ce n-a trimis mama după Antalffy? o mustră el, supărat. Are 38°4. După ce mâncă în grabă, reveni în dormitor şi rămase cu ea până la cinci, când sosi doctorul. Acesta nu păru impresionat de pomelnicul de simptome pe care Victor se grăbi să i le prezinte. - Ei, ce faci, rămâi sau ai curajul să-ţi laşi soţia singură cu mine? se adresă el, cu o strâmbătură a feţei care voia să fie un zâmbet. Era epoca în care doamnele erau consultate în prezenţa soţilor şi nu-şi scoteau cămăşile de pe ele. Mai înainte de a primi răspuns, doctorul se aşeză pe marginea patului lângă Lenica şi-i puse termometrul. în minutele ce urmară, îi întrebă despre călătoria la neamuri, se interesă pe unde fuseseră. Evocă Clujul, anii de studenţie, pensiunea Gâmentzi, pomeni şi de Laţi. îţi venea să crezi că a uitat motivul pentru care îl chemaseră. - 38°5, citi el pe scara gradată a termometrului. Ei, haide să vedem ce ai. Deoarece ea rămânea nemişcată, dădu la o parte plapuma. Ai face mai bine să-ţi scoţi cămaşa, ca să pot auzi cumsecade plămânii. De mine n-ai de ce să te jenezi. Noi, medicii, n-avem sex şi-apoi am văzut atâtea, încât nu mai suntem curioşi. Ea se supuse docilă, ca şi cum ar fi îndeplinit un lucru obişnuit. Desfăcu cele două băiere de la gât, apoi ridică poala cămăşii jilave peste cap. După ceasurile petrecute cu Antalffy lângă trupul sfâşiat de chinuri al Mărioarei, nu simţea nici o jenă faţă de el. O stingherea însă vădit prezenţa lui Victor. Mâinile reci ale medicului o înfiorară. îi apucase umerii cu putere, întorcându-i spatele spre el. - Respiră adânc! auzi ea. încă o dată! Aşa. Opreşte respiraţia! Bine. Acum respiră din nou! i79 — Ion Gheţie — La câţiva paşi de ei, Victor nu-şi dezlipea privirile de pe trupul despuiat al Lenichii. Trăia de două luni cu ea şi acum o vedea pentru prima oară goală. Aşa se explică de ce imaginea nudităţii ei îl surprinse şi-l tulbură. Nu bănuise până atunci că are un trup atât de armonios împlinit şi de atrăgător: umeri înguşti, şi rotunzi, sânii cărnoşi, arcuiţi, cu sfârcurile roze, feciorelnice, pântecele uşor curbat, însemnat între coapse de claia bogată de păr castaniu, mijlocul deodată curmat deasupra şoldurilor calde, atâtea frumuseţi pe care singure degetele oarbe nu i le puteau dezvălui în adevărata lor lumină. - Poţi să te îmbraci, se dezmetici el, auzind vocea lui Antalffy. Lenica reveni în poziţia normală. Ochii lui Victor o fixau stăruitori. în adâncul lor pâlpâia un licăr aspru, străin, pe care nu-l văzuse până atunci. Voi instinctiv să-şi acopere sânii cu palmele, îşi luă seama şi trecu peste cap cămaşa care se zvântase. - Ai răcit zdravăn, o anunţă doctorul, punând la loc stetoscopul şi termometrul. Altminteri n-ai nimic. Plămânii sunt sănătoşi. Tuşea e de la trahee. Ţi-am prescris şi un sirop pentru tuse. Şi nu mai faceţi aşa călduri grozave în odaie. Douăzeci de grade în aprilie sunt prea destule. îşi închise trusa şi trecu alături, urmat de Victor. - Norocosule, i se adresă, înghiontindu-l prieteneşte, ai o nevastă minunată pe care n-o meriţi! Victor crezu că Antalffy face aluzie la darurile trupeşti ale Lenichii şi se posomorî. Dar doctorul, fără a nega o asemenea eventualitate, îi povesti pe larg cât de curajos se purtase la naşterea Mărioarei şi ce ajutor nepreţuit îi dăduse. Victor îşi petrecu seara la căpătâiul bolnavei. Se interesa mereu cum îi mai e, dacă are nevoie de ceva. în timp ce vorbea, o revedea goală şi îşi spunea, gâtuit de dorinţă, că trupul acela tânăr, sănătos, făcut pentru dragoste, poate deveni oricând al lui. La culcare, după ce stinseră lumina, Lenica îi simţi degetele atingându-i obrazul. - Ce e? tresări ea, nepricepând rostul acelui gest. - Nimic, răspunse el înăbuşit. Voiam să văd dacă mai ai febră. 180 — Biruitorii — X în sfârşit, a doua zi după vizita la Mărăcini, Victor fu chemat de Weiss. Sfătuit cum nu se poate mai prost de nevastă şi băiat, acesta amânase discuţia cu bună ştiinţă, convins că e cea mai bună tactică pentru a-şi vinde averea cât mai avantajos cu putinţă. Procedând astfel, dovedea că nu-şi cunoaşte deloc interlocutorul. împinse dincolo de necesar, tergiversările se întoarseră împotriva lui, deoarece Victor deveni, mai mult din instinct decât din calcul, încă şi mai intransigent decât înainte. Discuţiile avură loc de astădată în trei, Weiss fiind secondat de Bandi, fiul său, sosit special de la Cluj pentru a lua parte la tratative. De fapt, vorbi mai mult el, deoarece Weiss, după o scurtă remisiune, se simţea din nou rău. Se făcuse încă şi mai pământiu la faţă, pieile obrazului atârnau ca nişte falduri mişcătoare. Avea momente de scădere a atenţiei, când ochii i se împăienjeneau, iar pleoapele erau gata să se închidă. Arăta ca o persoană străină care ascultă de la mare distanţă o convorbire indiferentă. Bineînţeles că se opriră din nou, cu o înverşunare sporită asupra preţului de vânzare. Bandi repetă argumentele tatălui său, aduse altele noi, invocă considerente de ordin juridic. Degeaba, deoarece Victor nu acceptă să adauge nici o para la cele zece milioane, ba le declară pe faţă că oferta e, chiar aşa, generoasă. Ştia prea bine că aflaţi cu două săptămâni înainte de a li se protesta în lanţ poliţele, cei doi Weiss vor ceda. Simplul fapt că-l chemaseră dovedea că nu aveau un alt aranjament şi se găseau legaţi de mâini şi de picioare la cheremul lui. Modalitatea plătirii banilor fu un alt subiect disputat. Weiss ar fi preferat zece milioane în mână, rămânând să se descurce el cu creditorii, care, în faţa banilor, s-ar mai fi muiat (ipoteza, nerealistă, aparţinea lui Bandi) Victor, în schimb, se obligă să preia el toate datoriile întreprinderii şi să-i achite diferenţa până la zece milioane. îi convinse până la urmă că e soluţia 181 — Ion Gheţie — cea mai avantajoasă, întrucât îl scăpa de orice bătaie de cap şi-i punea la dispoziţie o sumă apreciabilă. Ca o concesie (pentru că trebuia să cedeze şi el ceva), luă asupra-i plata instalării motoarelor şi dobânzile împrumuturilor aflate în pragul scadenţei, ceea ce însemna aproape un milion. în fine, după două dimineţi de pertractări obositoare, căzură la învoială. Weiss ar fi vrut să semneze îndată contractul de vânzare-cumpărare. Dar Victor, ajuns acum în situaţia de a dicta, ceru o păsuire pentru a sonda intenţiile băncilor creditoare (minus, se înţelege, „Sălăjana"). Aceasta însemna, de fapt, amânarea cu o săptămână, a unui răspuns definitiv. Venise rândul lui Weiss să aştepte, cu sufletul la gură, hotărârea lui Victor. în zilele următoare, Victor refăcu itinerariul lui Weiss din luna trecută. începutul îl făcu cu stângul. La „Takareki Bank" din Oradea întâmpină o atitudine politicoasă, dar fermă. Fără îndoială, banca avea dreptate. După şase ani (era cel mai vechi împrumut) se săturaseră să tot amâne şi voiau să intre în posesia banilor. Mai trebuia să plătească cinci sute de mii, plus şaizeci de mii procente. Şi la Arad îl aşteptau discuţii anevoioase la banca „Vulturul", unde Weiss datora un milion. Până la urmă directorul, Roxin, cedă. Poliţa fu renegociată, pe termen de şase luni, cu o dobândă exorbitantă de 14% (la împrumuturile pe termen scurt procentele erau întotdeauna mai ridicate, dar la „Sălăjana" Victor nu-şi amintea să fi perceput vreodată mai mult de 12%). încercă o oarecare emoţie când se trezi în holul Băncii de Credit Român din Bucureşti, în care pătrunsese pentru prima oară în vara anului 1921. Dar directorul general, Dabija, un moldovean subţire şi inteligent, se arătă înţelegător. E drept că poliţa nu avea decât o amânare şi la cifra de afaceri a băncii milionul împrumutat lui Weiss conta prea puţin. Dobândi destul de uşor o nouă prelungire pe un an cu procentul de 8%. încă şi mai neliniştit intră în a patra zi a călătoriei sale în birourile băncii „Ardeleana" din Cluj. Se temea că directorul îi va respinge cererea de amânare, ca răspuns al refuzului lui 182 — Biruitorii de a-i lua fata. Dar Ember nu amesteca sentimentele cu afacerile. Considera, de altfel, că la mijloc fusese doar o simplă vorbă, un proiect de o zi, ca atâtea altele, ţesut de fantezia unor femei. Nu dădu importanţă incidentului, cu atât mai mult cu cât Nora se logodise de curând cu doctorul Sâncrăian, un tânăr de mare viitor, asistentul lui Hălmăgean, socotit de pe acum mâna lui dreaptă. îl ascultă, de aceea, cu bunăvoinţă pe Victor şi acceptă, fără tocmeli, transferul creditului pe un an, cu menţinerea ipotecii şi a procentului. Pentru ca ziua să se încheie la fel de bine după cum începuse, seara, la cină, Manciulea îi aduse gata încheiate formele de împrumut pentru cele trei milioane. Nu trebuia decât să semneze şi să-şi încaseze banii. Noaptea aceea Victor nu închise ochii. în patul prea larg de la hotel (luase, ca de obicei, o cameră de două persoane), se învârti de pe o parte pe alta, încercând să aţipească. La miezul nopţii, se ridică din pat şi trecu la masă. Rând pe rând umplu cu cifre trei foi de hârtie ministerială. Adună, scăzu, înmulţi, însumă totaluri. Imagină variante peste variante, ca să le dărâme una după alta. Ingenioase la început, se dovedeau curând nepractice. în linii mari, situaţia se prezenta astfel. Datoriile lui Weiss la bănci urcau la şase milioane. La ele se adăugau şase sute de mii pentru instalarea motoarelor şi trei sute de mii dobânzi, aşadar încă un milion. Din aceştia trebuia să plătească trei milioane la semnarea contractului de vânzare-cumpărare şi un milion şi jumătate, fără câteva zeci de mii, până la 1 mai. De unde atâţia bani? în momentul acela averea lui se cifra la vreo trei milioane de lei, fără a trece la socoteală pământul de la Ocna, de care hotărâse, deocamdată, să nu se atingă. Un milion şi jumătate reprezentau acţiunile de la „Sălăjana", o jumătate de milion zestrea Lenichii, primită în mână de la părintele Buteanu în ajunul cununiei (la care urma să adauge, în curs de doi ani, încă un milion). Altă jumătate de milion o avea investită în diferite afaceri, dintre care cea mai 183 — Ion Gheţie — importantă era agenţia de import-export a fraţilor Fried. Mai poseda un fond lichid de trei sute de mii. în fine, putea conta pe alte trei sute de mii, valoarea casei din Silvania, pe care, în mod curios, fu cât pe ce s-o uite din socoteli. Pământul din Ocna l-ar fi vândut cu inima uşoară, dacă prudenţa nu l-ar fi sfătuit altfel. în schimb, acţiunile de la bancă, dobândite din sudoarea frunţii, nu le-ar fi înstrăinat pentru nimic în lume. Rămânea prin urmare partea din zestre primită la cununie, plus banii lichizi, adică opt sute de mii. Retrăgându-şi ceilalţi bani investiţi, mai dobândea o jumătate de milion. Una peste alta dădeau un milion şi patru sute de mii, adică atât cât îi trebuia pentru plăţile urgente ("Takareki Bank", dobânzile şi instalarea motoarelor). Banii de la „Albina" s-ar fi dus direct în buzunarul lui Weiss. lată, deci, că pentru moment putea face faţă situaţiei. îşi începea însă noua carieră de proprietar fără un franc în pungă. Se ridică de la masă şi se apucă să cutreiere încăperea, înţepenise stând la masă şi-l umpluse frigul. Ce să facă? Să lase totul baltă, acum că ajunsese la un pas de ţintă sau să meargă până la capăt? Cuminte ar fi fost să se oprească. Până în prezent nu se angajase în nici un fel. Purtase discuţii, e drept, dar nu semnase nimic. Aducea cu el un vraf de hârtii, pe care urma să le iscălească la încheierea contractului cu Weiss. Era deci liber de orice obligaţie. Şi totuşi, când se va mai întâlni cu o astfel de ocazie? O întreprindere de douăzeci de milioane cumpărată la jumătate de preţ! Exploatată cum se cuvine, moara şi uzina ar fi adus cel puţin un milion, câştig curat, pe an. Trecuse de patru şi el continua să se plimbe de colo până colo prin cameră, încruntat, cu maxilarele strânse şi cu o expresie de suferinţă înscrisă pe figură. Pe sub ferestrele hotelului, prin piaţa până atunci pustie, răsunau paşii primilor trecători. Stinse lumina şi se culcă. Ce nu săvârşi o noapte de zbucium aduse un ceas furat somnului spre dimineaţă. Se înapoie la Silvania nedormit, dar 184 — Biruitorii — împăcat cu sine. încă în ziua aceea îl anunţă pe Weiss că e gata să semneze contractul în termenii conveniţi la ultima întâlnire. Se încredinţase definitiv, în ciuda tuturor argumentelor raţionale, că nu putea proceda altfel. Vestea se răspândi ca fulgerul în oraş acum că nici una din părţi nu voia să păstreze tăcerea în jurul afacerii. Avocatul Keller o află la „Alagut" încă în seara când notarul public Mercaş fu însărcinat cu întocmirea contractului. Era prea târziu ca să-l întrebe pe Weiss. De altfel, prefera să i se adreseze direct lui Victor. Bănuia că la mijloc e un simplu zvon lipsit de acoperire. De aceea, a doua zi la bancă începu pe tonul cu care relatezi un fapt divers, aflat dincolo de marginea verosimilului: - Am auzit la „Alagut" că ai avea de gând să cumperi întreprinderea lui Weiss. Bănuiesc că e o vorbă goală... - Nu tocmai, răspunse Victor, cu nasul în hârtii, încercând să evite discuţia în jurul subiectului. Presimţea (nici el n-ar fi putut spune de ce) că ea s-ar fi încheiat în mod neplăcut pentru amândoi. - Va să zică cumperi?! Uimirea din glasul avocatului era deplină. - Da, Samu-băcsi, răspunse Victor, suspendând pentru un moment răsfoitul hârtiilor, cumpăr. în două-trei zile sper să semnez contractul. în birou se lăsă o linişte adâncă. Avocatul rămase ţintuit în locul unde îl găsiseră ultimele cuvinte ale lui Victor. Acesta îşi reluase frunzăritul hârtiilor din dosar, mai mult ca să umple cu ceva momentele acelea de tăcere stingherită. - îmi închipui că hotărârea aceasta ai luat-o încă din toamnă, când am prelungit poliţa lui Weiss şi i-am dat împrumut un milion, reluă el pe un ton iritat. Acum că ştia totul, hotărârea lui Victor de a cumpăra uzina şi moara i se părea un afront personal. Se simţea ofensat nu numai pentru că asociatul său nu-l ţinuse la curent cu intenţiile sale, ci mai ales pentru că se servise de el în realizarea unor proiecte îndreptate, de fapt, împotriva unui prieten apropiat. — Ion Gheţie - Se poate, conveni Victor, rece. Nu văd ce au a face prelungirea şi împrumutul cu tranzacţia pe care am de gând s-o închei. îţi reamintesc că atât prelungirea, cât şi împrumutul le-am hotărât împreună, de comun acord, fără ca vreunul din noi să fi ridicat cea mai neînsemnată obiecţie. Keller era un om care-şi păstra luciditatea chiar atunci când un impuls de moment îl făcea să-şi piardă stăpânirea de sine. îşi dădu seama îndată de nefirescul situaţiei şi de partea ce-i revenea în producerea ei. - Ai dreptate, conveni el, revenit la atitudinea liberă, degajată de la început. Fă-mă totuşi să înţeleg, ca pe un prieten, de ce cumperi uzina şi moara? Şi mai ales cu ce? Spre deosebire de Keller, Victor se desprindea mai greu dintr-o anumită stare de spirit. Ultimele cuvinte ale bătrânului, în loc de a-l potoli, turnară gaz pe foc în măsura în care sugerau că se angajase în mod imprudent într-o întreprindere ce-i depăşea puterile. - Astea sunt chestiuni care mă privesc numai pe mine, Samu-bâcsi, replică el tăios şi îşi vârî pentru ultima oară ochii în dosar. Nu-i ridică decât după ce auzi pocnetul uşii închise. în drum spre casă regretă sincer ciocnirea cu Keller, mai ales că fusese complet gratuită. Dar tensiunea adunată de săptămâni începea să-şi spună cuvântul. Se cam săturase, apoi, de dăscăleala bătrânului, chiar dacă era întotdeauna prietenească şi binevoitoare. îl sâcâiau mai ales aluziile la înţelegerile din toamnă cu Weiss. Păreau să insinueze că le aprobase cu scopul expres de a-l îngloda şi mai tare în datorii, pentru ca apoi, la momentul oportun, să-i pună mâna în gât. De fapt, procedase din instinct, conducându-se înainte de toate după interesele băncii. A fost o hotărâre spontană, dar în momentul când se aşezase la masă cu Keller el habar nu avea de noua cerere de împrumut a lui Weiss. Dacă e să se îndatoreze, gândise atunci, mai bine să ia de la el decât de la alţii. Ce-i drept, fiecare leu împrumutat îl ducea cu un pas mai aproape de faliment. Abia spre sfârşitul discuţiei, când 186 — Biruitorii — hotărârea era luată, a înţeles că e mai bine pentru el personal ca în pasivul întreprinderii să figureze două milioane luate de la „Sălăjana" decât unul. Toate aceste explicaţii şi justificări nu alungară vagul sentiment de vinovăţie ce i se strecurase în suflet. Acasă îl aştepta o altă discuţie, poate mai grea, cu Helena. împrumutul de la „Albina" trebuia garantat cu o inscripţie ipotecară asupra pământului de la Ocna. Or, el dorea să-şi păstreze partea de o sută de iugăre liberă de sarcini, pentru a putea dispune de ea în caz de nevoie. Ipoteca urma să fie înscrisă pe unul din celelalte trei trupuri ale moşiei. Ca să ajungă aici, era obligat ca în prealabil să vorbească despre cumpărarea uzinei şi a morii. Nu-şi făcu nici o iluzie în legătură cu atitudinea mamei sale. Mai mult ca sigur, avea să se împotrivească cu înverşunare, ca de fiecare dată când se angaja într-o nouă afacere. Din fericire, scăpă de introducere. Gata informată, Helena îl întâmpină de îndată ce trecu de pragul casei: -Zice lumea că ai cumpăra uzina şi moara lui Weiss, îl iscodi ea, cu acelaşi aer de neîncredere ca şi Keller. Drept să fie? - Aşa mă gândesc, răspunse el mohorât, deşi se bucura că mamă-sa deschisese vorba. - Apoi chiar vrei să te faci morar, dragul mamei?! - Nu mă fac morar, replică şi mai întunecat Victor, ci cumpăr o moară. Ce e rău în asta? Se înţelege că Helena voi să cunoască preţul târgului şi mai ales cu ce bani îi va plăti lui Weiss. De cum auzi de bănci şi de împrumuturi, începu obişnuitele lamentări şi aluzii la ruina lui Cori Nichita şi la banii pierduţi de Alexandru la „Kereskedelmi Bank" din Budapesta. - Totul se plăteşte pe lumea asta, încheie ea necăjită, mai ales cutezanţa oarbă. Mai binele e duşmanul binelui. Ţi-o spun eu, dacă n-ai ştiut până acum. - Ba de cutezat trebuie să cutezi, observă Victor, amărât că mama sa nu-i înţelege zbaterile şi năzuinţele. De ce să rămânem numai noi pe loc şi atâţia alţii să ne-o ia înainte? 187 — Ion Gheţie — Când aduse vorba de moşia de la Ocna, Helena se sperie de-a binelea. O lăsă să vorbească, ştiind că astfel se mai răcoreşte, înainte de a-i explica cu răbdare că nu are de gând să vândă nici un stânjen de pământ, ci numai să pună ca zălog o sută de iugăre pentru a dobândi împrumutul de trei milioane de la „Albina". - Fă ce vrei! Părăduieşte ce-au adunat moşii tăi de la Simion Bătrânul încoace! se declară învinsă Helena. Numai de partea fraţilor tăi să nu te atingi! la suta mea de iugăre şi fă ce vrei cu ea! Dar să ştii că de azi înainte numai într-un tremur o voi duce! După masă, Helena o puse la curent pe Lenica, care nu fusese prezentă la discuţie. Faptul că nici ei Victor nu-i suflase o iotă o mai îmblânzi. O sfătui să-şi încerce şi ea norocul, doar îl va schimba pe băiat în hotărârea luată. Victor o ascultă cu mirarea că abordează un asemenea subiect, decât cu nemulţumire. Bănuia că mamă-sa o împinsese să-i vorbească. După ce o puse la curent cu ce avea de gând să întreprindă, încheie pe un ton calm, dar categoric: - Aş vrea să fim înţeleşi de azi înainte într-o privinţă. Câştigul banilor în casa asta e treaba mea şi o fac aşa cum socotesc eu că e mai bine. Tu să nu-ţi baţi capul cu asemenea lucruri. E destul să ştii că-i câştig cinstit, cu sudoarea frunţii! XI Semnarea contractului de vânzare-cumpărare avu loc în ziua de 28 aprilie, într-o vineri. Om pedant şi meticulos, atent la litera textului, notarul public Mercaş tărăgăna de obicei încheierea actelor mai importante, pe care le citea de câteva ori înainte de a le socoti definitive. Zorit de ambele părţi, redactă cât putu mai repede contractul, ale cărui prevederi nu erau de altminteri prea complicate. Avea el însuşi interesul de a grăbi perfectarea afacerii, una din cele mai importante din câte îi trecuseră prin mână, întrucât onorariul său se fixa în funcţie de cifra tranzacţiei. 188 — Biruitorii — Aşa se face că în seara de 25 aprilie, ambele părţi primiră câte un exemplar dactilografiat al contractului, pentru a-l studia pe îndelete. Potrivit termenilor înţelegerii, dr. Victor Henţia, în calitate de cumpărător prelua întreg pasivul Uzinei electrice orăşeneşti şi morii „Elisabeta" din Silvania, cifrat la suma de 6.845.000 lei şi se obliga să plătească lui Martin Weiss, în calitate de vânzător, suma de 3.000.000 de lei, în numerar. Cheltuielile pentru formalităţile de vânzare-cumpărare cădeau, de asemenea, în sarcina sa. Intrarea în posesiune a noului proprietar devenea efectivă la data semnării contractului, moment din care administrarea bunurilor dobândite trecea exclusiv în sarcina sa. O clauză restrictivă preciza că fostul proprietar va continua să beneficieze de câştigurile întreprinderii înstrăinate până la 1 iulie 1929. Tot până la acea dată, el urma să deţină în folosinţă, fără a fi obligat să plătească vreo chirie, apartamentul situat la etajul sediului întreprinderii. Restul prevederilor, cu caracter tehnic, sau procedural, erau lipsite de importanţă. Semnarea fu fixată pentru ora zece. Victor sosi punctual, însoţit de vărul său, lonaş Sima, ales ca martor. în mod normal s-ar fi adresat în acest scop lui Keller, aşa cum făcuse până atunci în situaţii asemănătoare. După discuţia din zilele precedente, nu mai putea fi vorba de aşa ceva. Avu totuşi surpriza de a-l întâlni pe avocat în biroul lui Mercaş, cu zâmbetul binevoitor de totdeauna. îi întinse mâna ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi-i explică, firesc, că a fost rugat de Weiss să-i servească drept martor. Trecu un sfert de ceas şi Weiss nu apărea. Impacientat, Victor se ridică şi făcu drumul până la fereastră şi înapoi. - Stai jos, îl sfătui prieteneşte Keller. Nu fi nerăbdător. îţi garantez eu că vine. Weiss intră pe cuvintele lui, împreună cu fiul său, Bandi. Se scuză că nu s-a simţit tocmai bine în dimineaţa aceea şi se lăsă greoi într-un fotoliu. Bandi rămase în picioare în spatele său. Ar fi trebuit să treacă la semnarea celor patru exemplare oficiale ale contractului. Dar Mercaş hotărâse să însoţească 189 — Ion Gheţie formele de oarecare ceremonie. Ridicându-se cu solemnitate, luă de pe birou actul şi-l citi paragraf de paragraf, subliniind unele părţi prin câte o privire semnificativă aruncată auditoriului. Dincolo de litera protocolară, lectura constituia un bun prilej de a efectua un ultim control asupra textului. - Acestea sunt prevederile contractului redactat de mine la cererea Dumneavoastră, încheie el, scoţându-şi ochelarii. Dacă termenii vă convin, vă invit să-l semnaţi. Deşi vi se va părea superfluu, ţin să vă atrag atenţia că el devine valabil abia după înregistrarea la Tribunalul comercial din Zalău. Weiss iscăli cel dintâi, cu o singură trăsătură a condeiului, repetată apoi pe celelalte exemplare. Lui Victor îi tremura uşor mâna. Un strop de cerneală căzu din peniţă pe cristalul biroului. Era obiceiul ca în asemenea ocazii să se bea o sticlă de şampanie, reminiscenţă a aldămaşului tradiţional. Victor comandase la restaurantul Both două sticle şi un platou de pişcoturi. Dar Weiss se retrase îndată împreună cu fiul său, urmat apoi de Keller. Atitudinea lor voia parcă să spună că, în împrejurările date, a ciocni, fie şi simbolic, paharele ar fi fost un gest deplasat. Şampania rămase nebăută. A doua zi dimineaţa Victor opri maşina în faţa uzinei. De data aceasta, Weiss fu punctual. Ca şi în ajun, îl însoţea Bandi, a cărui veşnică prezenţă începuse să-l sâcâie. Ai fi zis că ţine să fie de faţă pretutindeni de teamă ca nu cumva, slab şi influenţabil, tatăl său să nu fie tras pe sfoară. Victor se purtă totuşi prevenitor atât cu el, cât şi cu Weiss. Le cedă locurile din spate, iar el trecu în faţă lângă Mârton. Pe drum până la Zalău încercă în câteva rânduri să lege conversaţie cu cei doi evrei, dar eforturile i se dovediră zadarnice. După două-trei răspunsuri monosilabice, amândoi recădeau în tăcere. îi purtau pesemne pică, dacă nu cumva îl detestau de-a dreptul şi mărgineau contactele la strictul necesar. Vechiul sentiment de vinovăţie născut după cearta cu Keller îi reînvie în suflet, în mod obscur, îşi dădea seama că, în raport cu el, omul din spate deţine o situaţie morală superioară. 190 — Biruitorii — Alungă repede asemenea gânduri, acuzându-se de slăbiciune. „De ce să fie mai presus de mine un om care şi-a risipit din nepricepere şi uşurinţă averea agonisită de părinţi?" îşi zise el nemulţumit. „în timp ce el arunca banii pe fereastră, eu munceam din greu să-mi fac o stare. Oare i-am băgat mâna în buzunar? L-am furat? Vezi bine că nu. Am stat de vorbă, ne-am înţeles din preţ şi am făcut târgul. Asta e tot. Restul sunt prostii". Mulţumită avocatului Comşa, fostul prefect, formalităţile de înregistrare a contractului la Tribunalul comercial fură îndeplinite în cel mai scurt timp. La unsprezece erau gata. Dimineaţa, Victor se gândise să-i invite pe cei doi Weiss la masă, convins că treburile îi vor ţine la Zalău până la prânz. Se înţelege că, odată înregistrat contractul, nu mai aveau de ce să amâne întoarcerea. Curând după unu, maşina opri din nou în faţa uzinei. - V-aş ruga să mă însoţiţi un minut până în birou, i se adresă Weiss după ce coborâră. Pătrunseră numai ei doi în biroul spaţios în care Victor intrase cu o lună în urmă ca să-i propună cumpărarea întreprinderii. La un gest al tatălui său, Bandi îi lăsase singuri. - îmi închipui că între noi totul e limpede din acest moment şi nu avem ce ne mai spune, zise Weiss după ce se aşezară. Fireşte, eu vă stau la dispoziţie în orice problemă în care aş putea să vă fiu de vreun folos. Mai rămâne o singură chestiune, de altminteri foarte simplă. Am aici în birou unele obiecte personale pe care, cu permisiunea Dumneavoastră, le-aş lua cu mine. - Desigur, oricând doriţi, încuviinţă Victor. Vă rog, de altfel, să dispuneţi de biroul acesta, ca şi de tot ce se găseşte în clădire şi v-ar putea fi de folos, ca şi până acum. Weiss clătină capul în semn că apreciază atitudinea lui curtenitoare. - Vă mulţumesc, dar nu mă voi servi de amabila Dumneavoastră îngăduinţă, declară el. Locul meu nu mai e — Ion Gheţie — aici. E vorba de nişte lucruri mărunte, unele de valoare pur simbolică, afectivă, care-mi aparţin cu titlu personal. Le voi lua chiar acum. Se ridică şi se îndreptă spre birou. în mijlocul încăperii încetini paşii, parcă n-ar fi ştiut cu ce să înceapă. îşi continuă totuşi drumul, scoţând din buzunar o legătură de chei. Deschise pe rând sertarele pline de hârtii de tot felul. Părea să caute ceva ce nu reuşea să găsească. în realitate, prelungea inconştient acel ultim contact cu locuri şi obiecte pe care nu avea să le mai vadă niciodată. Aplecat asupra sertarelor trase, cu ceafa înroşită de efort, respira scurt, aspru şi îşi tocmea ochelarii pe nas. Lunga inspecţie se soldă cu scoaterea la lumină a câtorva hârtii cu margini îngălbenite, a unui album legat în piele şi a două broşuri cu coperta galbenă. De la birou trecu la casa de bani din colţul încăperii. Era un seif Wertheim, înalt, cu o singură uşă, vopsit în gri-verzui, cu două mânere nichelate, strălucitoare. Din ungherele adânci ale lăcaşului de oţel scoase două mape, o placă de marmură cu un relief în bronz şi o casetă din lemn, cu capacul incrustat. - Sunt bijuterii vechi de familie, explică el şi ridică cu o mişcare înceată capacul. O piatră scumpă licări în scurtul interval cât cutia rămase deschisă. N-au făcut niciodată parte din patrimoniul întreprinderii. Victor nu comentă acele cuvinte dictate de un scrupul excesiv. Se mulţumi să schiţeze un gest vag, care voia să spună că e firesc să ia cu sine nişte obiecte ce-i aparţineau. Spera că odată cu închiderea casei de bani totul să se fi sfârşit. Dar Weiss nu isprăvise. Cu mişcări calculate, uitându-se unde calcă, se sui pe un scaun şi desprinse de pe perete portretele tatălui şi mamei sale. Abia după ce duse la capăt şi această ultimă operaţie, apăsă pe butonul soneriei. - Să ducă cineva lucrurile acestea până sus la mine, porunci el secretarei, arătând obiectele strânse pe birou. Şi roagă-l pe domnul director Surânyi să poftească până aici. Surânyi sosi îndată. Era un ins slab, înalt, de vreo treizeci şi cinci de ani, cu mişcări încete, leneşe şi un prematur aer de 192 — Biruitorii — plictiseală, ce putea fi citit şi ca o expresie de ascunsă superioritate. Victor îl cunoştea vag de la bancă, unde discutaseră cu doi ani în urmă, împreună cu Weiss şi Keller, condiţiile primului împrumut acordat întreprinderii. Surânyi se aşeză într-un fotoliu, fără a fi poftit, cu aerul familiar al omului aflat la el acasă. - Domnule inginer, începu Weiss, te-am chemat ca să-ţi aduc la cunoştinţă că începând de azi moara şi uzina aparţin domnului dr. Henţia. Pentru orice problemă, te rog să te adresezi Domniei sale. Ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai aduce la cunoştinţa personalului acest lucru. Inginerul era la curent cu vânzarea întreprinderii, ca şi cu tratativele ce o precedaseră, deşi nu luase parte la ele. Se gândi că ar trebui să rostească două-trei cuvinte cu acest prilej. I se păru totuşi că n-ar fi diplomatic să-şi exprime faţă de Victor regretul că se desparte de vechiul lui patron. Avea de altfel pregătită o soluţie de a ieşi din încurcătură. - Voi face precum porunciţi, zise el respectuos. Trebuie să vă aduc la cunoştinţă că salariaţii întreprinderii ar dori să-şi ia rămas bun de la Dumneavoastră şi să vă asigure, încă o dată, că tot ceea ce... - Spune-le că le mulţumesc, îl întrerupse Weiss, cu o anumită nerăbdare şi că le apreciez sentimentele. Prefer însă ca plecarea mea să nu fie însoţită de nici o ceremnonie. înmână cheile lui Victor şi-i strânse mâna: - Vă doresc mult noroc! murmură el, cu o scurtă mişcare a capului, apoi părăsi repede încăperea. Atât Victor, cât şi inginerul rămaseră în picioare după ieşirea lui Weiss. Inginerul s-ar fi aşezat, dacă o privire a noului său patron nu l-ar fi deconsiliat. - Domnule doctor, i se adresă el, cu o siguranţă de sine, ce nu plăcu lui Victor, deşi se asocia cu o perfectă politeţe, din acest moment mă declar la dispoziţia Dumneavoastră cu întreaga competenţă şi autoritate de care dispun. Aş vrea totuşi să fiu franc şi să vă mărturisesc că priceperea mea se rezumă i93 IonGheţie — la partea pur tehnică a întreprinderii. Aspectul comercial al afacerilor îmi scapă în bună măsură, iar răspunderea mea în această privinţă a fost întotdeauna foarte limitată. Dacă-mi permiteţi să vă pun la curent, domnul Weiss... Voia să sugereze în câteva cuvinte, fără a pune punctele pe /, că nu are nici un amestec sau are cel mult unul cu totul neînsemnat în proasta administrare a intereselor instituţiei. Se vede însă că în ziua aceea nu-i era dat să-şi ducă vorbele la capăt. - Ca să fiu sincer, competenţa mea e încă şi mai limitată ca a Dumneavoastră, îl întrerupse Victor. N-am lucrat până astăzi în domeniul morăritului şi nici în domeniul producerii de energie electrică. Cât despre competenţa mea tehnică, ea e nulă. Sper totuşi să mă pun la curent destul de repede cu problemele întreprinderii. Astăzi însă e prea târziu să încep. Cu voia Dumneavoastră, vom relua discuţia mâine dimineaţă. Pentru moment aş dori să-mi spuneţi numai care sunt orele de serviciu ale funcţionarilor şi ale celorlalţi salariaţi. Bine, vă mulţumesc. în drum spre casă, Victor se gândi necontenit la scenele al cărui martor fusese în ziua aceea. Stăpânirea de sine, demnitatea, chiar eleganţa cu care se retrăsese Weiss îl umpleau de admiraţie, mai ales că bănuia cât de scump plătise calmul desăvârşit mergând până la indiferenţă pe care-l afişase. „Oare ce voi face eu dacă într-o bună zi ar fi să pierd tot ce am dobândit astăzi?" se întrebă el. „Aş fi în stare să dovedesc aceeaşi putere de a mă birui ca omul acesta aflat în pragul bătrâneţii şi al sărăciei?" Acasă, Helena îl întâmpină cu braţele deschise. Oricâtă teamă îi strecurase în suflet cumpărarea uzinei şi morii, era mândră că băiatul ei a ajuns, la nici treizeci de ani, cu singură mintea şi destoinicia sa, cel mai bogat om din oraş, dacă nu cumva din întregul judeţ. - Ei, s-a isprăvit totul cu bine? îl îmbrăţişă ea. Să fie într-un ceas bun! 194 — Biruitorii — Lenica observă îngândurarea lui Victor. în timpul mesei mai că nu scoase nici un cuvânt. - Ce e cu tine? îl întrebă ea după ce se ridicară. S-a întâmplat ceva? - Nimic, sunt obosit, răspunse el, desfăcându-şi cravata şi adăugând surprinzătoarele cuvinte: Mă simt de parcă aş fi vândut în pierdere uzina şi moara şi nu le-aş fi cumpărat. XII A doua zi dimineaţa, Victor sosi la uzină câteva minute după opt. Cufundat în gânduri, observă târziu grupul celor câţiva oameni adunaţi în faţa intrării, care discutau cu aprindere. Printre ei îl recunoscu pe Denes, un tânăr de douăzeci şi opt-treizeci de ani, înalt, cu privire de miop, îmbrăcat cu eleganţă ieftină, pe care-l văzuse în ajun în biroul contabilităţii. - Ce s-a întâmplat, domnule Denes? îl întrebă el, când ajunse în dreptul lor. Mai înainte de a primi răspunsul, băgă de seamă că firma de tablă emailată din stânga porţii de la intrare nu e la locul ei. Pe zidul spălat de ploi rămăsese un spaţiu dreptunghiular de culoare galbenă-cafenie, contrastând cu actuala zugrăveală a clădirii. - Din câte îmi spune portarul, răspunse Denes cu un gest spre una din persoanele aflate în preajmă, domnul Weiss a dat dispoziţie ca tăbliţa cu numele întreprinderii să fie scoasă. Deşi era dreptul fostului proprietar să retragă firma odată ce vânduse întreprinderea, faptul în sine îl indispunea. Nu comentă totuşi ştirea nici mai târziu, cu ceilalţi funcţionari. - Foarte bine, se mulţumi să adauge cu o voce indiferentă, pătrunzând în clădire. La secretariat se găsea numai Mariska. Celălat birou era pustiu, la fel măsuţa dactilografei. Din încăperea învecinată răzbăteau prin uşa deschisă rumoare de voci şi râsete. în frântura de secundă cât privi dincolo, Victor zări figura unui funcţionar i95 — Ion Gheţie — mai în vârstă, cu părul alb-murdar şi ochelari pe nas, care-şi citea tacticos ziarul. - Cheamă-I, te rog, pe domnul director Surânyi, spuse el secretarei care intrase la apelul soneriei. - Domnul director n-a venit încă, îl anunţă aceasta. Să trimit după dânsul? Surânyi locuia într-una din clădirile aflate în incinta întreprinderii. - Nu e nevoie, o opri Victor cu o privire posacă, pe care secretara i-o cunoştea foarte bine. Voi sta de vorbă cu el mai târziu. Pentru moment, dă-mi statul de funcţiuni şi foaia de bilanţ pe 1928. Vreme de o jumătate de ceas, Victor rămase cufundat în lectura celor două acte. Numărul total al salariaţilor moşteniţi de la Weiss se ridica la 23. Din aceştia, nouă lucrau nemijlocit în uzină şi moară: doi mecanici, un ajutor mecanic, un monteur, patru morari (unul din ei fiind şef-morar) şi un încărcător. Lor li se adăugau câţiva ucenici, care nu luau leafă. Cei zece funcţionari erau repartizaţi în trei birouri: secretariat (Mariska, o dactilografă şi un curier), contabilitate (un contabil-şef, Recsi, un ajutor contabil, Denes şi un casier) şi expediţie-depozit (doi furnizori-expeditori, doi magazioneri şi un încasator). Ceilalţi trei salariaţi (portarul, paznicul de noapte, servitoarea) alcătuiau personalul de serviciu. Al douăzeci şi treilea, de fapt primul în ordine ierarhică, Surânyi, ocupa postul de director tehnic (directorul propriu-zis fiind Weiss). Cu excepţia încasatorului (Tătaru), a paznicului de noapte (Spancioc) şi a ajutorului de mecanic (Ţigle), tustrei români, angajaţii erau unguri sau evrei (ceea ce nu constitui o surpriză pentru Victor, atâta timp cât în propria sa bancă situaţia se înfăţişa aproximativ la fel). Salariile, nu prea mari, totalizau mai bine de un milion pe an. Adunate cu celelalte cheltuieli (combustibil, materiale, transport) făceau ca pasivul întreprinderii să se cifreze la aproape un milion şi jumătate. în ceea ce priveşte veniturile, ele 196 — Biruitorii — depăşiseră cu puţin milionul, de unde deficitul de patru sute patruzeci şi patru mii cu care se soldase bilanţul anului încheiat. Cifra i se înfipse în minte, cu neclintita ei simetrie, parcă anume adusă din condei, pentru a nu fi uitată prea lesne. Şi dintr-o dată îşi spuse, cuprins de o presimţire rea, că partida în care se angajase era de la bun început pierdută. Nu cu un deficit, ci un profit de patru sute patruzeci şi patru de mii să se încheie anul în curs şi încă n-ar fi în stare să plătească nici măcar datoria de la „Vulturul", scadentă la 1 noiembrie. Totul se prezenta atât de evident, de matematic evident, încât nu merita să-ţi pierzi vremea încercând să descoperi nişte mijloace de salvare inexistente. îşi porunci calm şi-l chemă pe contabilul-şef, Recsi, un bărbat trecut de cincizeci de ani, îmbrăcat în negru, cu înfăţişare austeră, tipul funcţionarului de modă veche, conştiincios şi corect. De la primele schimburi de cuvinte îşi dădu seama că are înaintea lui o persoană care cunoaşte perfect afacerile întreprinderii şi a cărui bunăcredinţă nu poate fi pusă la îndoială. Altă jumătate de ceas o petrecu în tovărăşia contabilului, supunându-l unui adevărat interogatoriu. Se interesă de toate, de la probleme de primă importanţă până la amănunte aparent inutile, solicită date şi cifre, unele vechi de câţiva ani, atinse probleme ciudate, cum ar fi întrebuinţarea dată reziduurilor rezultate din arderea motorinei, ceru explicaţii în legătură cu disproporţia existentă între personalul ocupat în producţie şi funcţionărimea din birouri. Când termină discuţia, vedea la fel de confuz ca înainte, dar cel puţin cunoştea mai bine situaţia în care se află. Inginerul Surânyi sosi la birou pe la nouă. Era ora obişnuită la care îşi începea activitatea, neavând, ca director tehnic, obligaţia de a fi prezent la serviciu la prima oră. în dimineaţa aceea prelungi mai mult ca de obicei micul dejun, tocmai pentru că în ajun Victor se interesase, cu o intenţie uşor de sesizat, despre orele de serviciu ale personalului. Era bine ca noul patron să ştie că el nu e un funcţionar oarecare şi are multe drepturi i97 — Ion Gheţie — câştigate, de care trebuie să se ţină seama. Scobi de aceea tacticos cel de-al doilea ou moale şi ronţăi cu plăcere ultimele firimituri din pâinea frumos rumenită, înainte de a se ridica, cu un oftat de satisfacţie, de la masă. Mariska îl anunţă că Victor întrebase de el cu un ceas în urmă. Clătină îngăduitor din cap şi cu mersul lui leneş voi să intre în biroul directorului. Secretara, care nu-l prea înghiţea pe inginer, ştia că lui Victor nu-i place să fie întrerupt când stă de vorbă cu cineva. - Să văd dacă poate să vă primească, îl opri ea cu o privire semnificativă. Lucrează cu şeful contabil. Ca una care bănuia răspunsul, lăsă intenţionat întredeschisă uşa în timp ce-l anunţa. - Să aştepte! se auzi vocea lui Victor, care continuă discuţia întreruptă cu Recsi. Inginerul ridică nepăsător din umeri. - Sunt la mine în birou, dacă mă cheamă, o vesti el pe secretară, cu un surâs maliţios pe buze, care voia să spună că a ştiut dinainte ce primire îi era rezervată, dar că se sinchiseşte prea puţin. Se înşela totuşi. Zece minute mai târziu, Victor îl întâmpină cu mâna întinsă. - V-am căutat, se explică el, în chip de scuză, deoarece aş dori să fac împreună cu Dumneavoastră o vizită prin birouri şi prin întreprindere. - La dispoziţia Dumneavoastră, domnule doctor, murmură, surprins, Surânyi. Dacă mi-aţi fi spus... Ştiţi, eu, ca director-tehnic, nu am obligaţia de a veni la birou la cea dintâi oră. - Ştiu, răspunse Victor. Nici eu nu am această obligaţie... Lăsă suspendată acea propoziţie echivocă şi se ridică. Dacă sunteţi de acord, să începem. Luară rând pe rând cele trei birouri. Inginerul prezenta funcţionarii, care se ridicau invariabil în picioare, şi adăuga câteva cuvinte despre atribuţiile fiecăruia. Se aşteptau cu toţii ca noul proprietar să le întindă mâna şi să le adreseze câteva cuvinte convenţionale. Dar Victor nu schiţă nici un gest şi nici 198 — Biruitorii — nu deschise gura, afişând o indiferenţă greu de explicat. Numai la expediţie, zărind o masă liberă, se interesă într-o doară: - Lipseşte cineva dintre Dumneavoastră...? - Tătaru, încasatorul, explică inginerul, e plecat de dimineaţă pe teren. Coborâră pe scara secundară în vasta curte a întreprinderii. Drept în faţă se ridica silueta greoaie, încheiată în bârne şi scânduri, a instalaţiei de răcire a apei. Lângă ea, spre fundul incintei, săgeta spre cer coşul de cărămidă, înalt de treizeci de metri, cu paratrăsnet în vârf, rămas fără întrebuinţare după instalarea noilor motoare. Lipite una de alta, moara, atelierele şi uzina ocupau pe o distanţă de şaptezeci-optzeci de metri, în această ordine, latura dreaptă a curţii. De partea cealaltă a întinsului patrulater se găseau, despărţite de mici spaţii, patru clădiri mărunte, câteva dintre ele având aspectul unor case de locuit. - Stă cineva în ele? se interesă Victor, în timp ce străbătea curtea. - Da, domnul Weiss le-a pus la dispoziţia unor funcţionari, răspunse inginerul. întinse mâna spre una din construcţii, singura cu etaj, oarecum izolată de celelalte, fiind plasată în continuarea birourilor. Acolo locuiesc eu. Două camere, o bucătărie şi o odăiţă de baie. Exact ce-i trebuieşte unui celibatar convins ca mine. Rostise ultima observaţie pe un ton glumeţ, ca între bărbaţi. Dar Victor nu părea să-i fi auzit cuvintele. - întreprinderea percepe vreo chirie pentru aceste locuinţe? - Nu, răspunse şovăitor inginerul. Ne bucurăm de gratuitate. Victor nu zise nimic, dar încruntă sprâncenele. - Să mergem în uzină, dacă nu aveţi nimic împotrivă, propuse el, mărind pasul. La ora aceea (trecuse cu puţin de zece), uzina nu funcţiona. Aşa cum îi explică Surânyi şi cum ştia şi singur, uzina furniza lumină electrică pentru oraş numai dimineaţa între cinci şi opt şi seara între şase şi douăsprezece. Din pricina consumului redus, livrarea curentului electric în cursul zilei nu era rentabilă. 199 — Ion Gheţie Cele câteva întreprinderi industriale (fabrica de cărămidă, fabrica de săpun), spitalul şi cazarma aveau mici generatoare de electricitate, de care se serveau în caz de nevoie. în uzină se găseau la ora aceea mecanicul-şef, Molnâr, un bărbat înalt, slab, cu o expresie deschisă de om inteligent, Ţigle, mecanicul ajutor, şi un ucenic. îşi scoaseră cu toţii şepcile slinoase şi-l primiră cu o curiozitate respectuoasă. Victor ar fi vrut să le pună câteva întrebări, dar inginerul, aflat în domeniul lui, nu-i lăsă răgazul. Ca să-şi dovedească competenţa şi utilitatea, îi ţinu o adevărată disertaţie tehnică asupra noilor motoare Diesel, insistând asupra fiecărei piese a maşinilor şi asupra fiecărei manete de pe tabloul de comandă. Prezenta cifre, exprimate în amperi, waţi sau volţi, revenea asupra unor detalii, insuficient adâncite, pentru a-şi presăra expunerea cu nenumăraţi termeni de specialitate, completamente necunoscuţi lui Victor. Acesta îl urma în tăcere, asculta cu un interes superficial explicaţiile şi arunca priviri cercetătoare spre maşinile în dreptul cărora se opreau. Flecăreala savantă a lui Surânyi nu-l indispunea atât de mult cât convingerea, întărită cu fiecare minut ce trecea, că a pătruns într-o lume necunoscută, străină, care nu avea să-i devină niciodată familiară. Nu-i plăcuseră din copilărie maşinile, şuruburile, mecanismele complicate. Fizica se numărase în liceu printre materiile odioase. învăţase, mai mult din snobism, să conducă automobilul, dar nu avusese curiozitatea de a ridica capota şi a cunoaşte alcătuirea şi funcţionarea motorului. Examină, cu o neplăcere curând schimbată în silă, trunchiul colosal al celor două motoare, cu gâturile scurte, încălecate de creştetele turtite de fontă, tuburile de conducere şerpuitoare. Zeci de supape şi pistoane, odihnindu-se parcă după istovita zbatere din cursul nopţii şi al dimineţii. Pretutindeni, pe jos, pe ziduri, pe hainele oamenilor, pete de ulei, de funingine, iar peste tot, plutind ca o miazmă otrăvită, un miros înecăcios, mineral. - Nu înţeleg, întrerupse el poliloghia enervantă a inginerului, aţi spus, pare-mi-se, că în prezent nu contaţi decât pe motorul 200 — Biruitorii cel mic. Din câte ştiam, ambele motoare au fost date în folosinţă la începutul lui martie. Inginerul îşi destinse trăsăturile într-un zâmbet plin de subînţelesuri. - Aşa e, confirmă el, decât numai că atunci a avut loc inaugurarea oficială, cu discursuri şi şampanie. Motorul mic, instalat în ianuarie, funcţionează normal. Celălalt se află încă în probe. Ştiţi, e o regulă în inginerie ca o instalaţie să nu se dea de la început în exploatare la capacitatea maximă. E primejdios, se pot produce accidente. Motorul principal care va da lumină oraşului, va putea fi folosit din plin la sfârşitul lui iunie. Până atunci merge sporadic, câteva ceasuri pe săptămână. Motorul mic, destinat în principiu funcţionării morii, asigură în prezent electricitate atât oraşului, cât şi morii. Fireşte, alternativ. - Dar vechea instalaţie pe bază de cărbune? îl întrebă el. Ce s-a ales de ea? - A, e alături, în vechiul corp de clădire, lângă Crasna. E în stare de funcţionare, dar e uzată moral. Are aproape treizeci de ani. O grămadă de fier vechi. Doriţi s-o vedeţi? - Nu, nu, refuză Victor. Să trecem la moară. Ieşit din semiobscuritatea sălii de maşini, fu orbit de soarele viu, înălţat spre miazăzi. O durere bruscă de cap îl cuprinse, sfredelindu-i tâmplele. Mirosul greoi, înecăcios de motorină şi ulei îi stăruia în nări. Nici moara nu mergea la ora aceea. Cei patru morari, cu hainele albite de pospai, umblau de colo până colo, mai mult ca să se afle în treabă. Numai încărcătorul mânuia cu nădejde un ciocan, izbind în osia unui cărucior de transportat sacii. Victor scurtă cât putu vizita. Trecură prin faţa cilindrilor şi valţurilor, urcară la etaj pe scările înguste de lemn. îi însoţi peste tot cadenţa egală a ciocanului, răsunând prelung ca într-o casă pustie. - De ce nu lucrează moara la ora aceasta? se interesă Victor după ce reveniră la parter. 201 — Ion Gheţie — Surânyi se scărpină în cap cu un aer jenat. - Ştiţi, începu el precaut ca nu cumva să-şi jignească interlocutorul, moara funcţionează la întreaga capacitate din august până la sfârşitul anului. E sezonul de măciniş. Primăvara se cam pierde vremea peste tot. Este epoca în care se fac operaţiile de întreţinere în vederea noului sezon. Acum, dacă e să vorbesc pe şleau, trebuie să vă spun că întreaga instalaţie ar avea nevoie de o revizie generală şi de reparaţii temeinice. Ultima revizie a avut loc înainte de război. Randamentul morii a scăzut sensibil în ultimii ani. Eu i-am vorbit domnului Weiss despre subiectul acesta, şi nu o dată, dar am fost mereu amânat. Dacă consideraţi necesar, aş putea să vă prezint un raport amănunţit, împreună cu un deviz rezonabil. „Bani, bani, numai bani!" gândi Victor pe când străbăteau curtea în drum spre birouri. „Am băgat şi aşa destui într-o întreprindere de haram. Nu mai dau un singur leu". Intră încruntat, cu o expresie de plictiseală şi dezgust, sub care se ascundea o enervare mocnită. Durerea de cap i se înteţise, însoţită de o uşoară greaţă. La expediţie toate mesele erau goale cu excepţia uneia la care se instalase un ins bondoc, roşu la faţă, cu doi ochi mărunţi, şireţi, ascunşi în fundul orbitelor. Avea pe masă un maldăr de chitanţe, pe care le înregistra conştiincios într-un borderou. Omuleţul zvâcni în picioare speriat, cu un „să trăiţi" răsunător de îndată ce-l zări pe Victor. Era Tătaru, încasatorul, înapoiat din rondul de dimineaţă. - Ce-i cu hârtiile astea? Ce faci aici? îl interpelă Victor răstit, aproape cu duşmănie. - Păi... chitanţele, bâigui aiurit slujbaşul, mutând de colo până colo peticele de hârtie. Le trec în borderoul de încasări... - Borderoul de încasări? se miră Victor, ca şi când atunci ar fi auzit pentru întâia oară de aşa ceva. Şi câţi bani ai încasat astăzi? Aruncă borderoul pe masă, înainte de a-l fi parcurs în întregime. Trecu grăbit prin celelalte încăperi şi intră în biroul său, înainte ca secretara să-l fi putut informa că are o vizită. 202 — Biruitorii — Era Keller, care aştepta răbdător, într-un fotoliu, cu ţigara aprinsă. Nu-I întâlnise de la semnarea contractului de vânzare-cumpărare. - lartă-mă că te-am făcut să aştepţi, Samu-bâcsi, îl întâmpină el, simţindu-se dintr-odată liniştit, în vechea dispoziţie regăsită. Am dat o raită prin uzină şi prin moară, ca să-mi fac o idee despre bunurile în care mi-am investit banii. - îmi închipui că nu te-ai înapoiat cu impresii extraordinare, anticipă cu un zâmbet avocatul. Cel puţin aşa citesc pe faţa ta. Discutară câteva minute despre uzină şi despre moară ca doi prieteni care-şi împărtăşesc unul altuia părerile pentru a găsi împreună cea mai potrivită soluţie. Apoi din senin bătrânul îl informă că şi-a cumpărat o casă la Cluj, pe strada Băii, într-un cartier de vile, lângă promenadă şi că în scurtă vreme va părăsi Silvania. - Mai trebuie să pertractez vânzarea casei de aici şi sunt liber să mă instalez în noua reşedinţă, declară el. Se înţelege că în această situaţie nu voi mai putea ocupa locul de la bancă. Am crezut că e bine să te pun la curent de acum, deşi plecarea mea se va mai tărăgăna o lună-două. Cuvintele lui Keller îl făceau să creadă că neînţelegerile dintre ei ar fi contribuit într-o măsură oarecare la luarea acelei hotărâri neaşteptate. Dar avocatul negă formal o asemenea eventualitate. Nici vorbă de aşa ceva. Nu strică câteva cuvinte aruncate la enervare o prietenie atât de strânsă ca a lor. Adevărul e că se simte îmbătrânind, adică de fapt, a îmbătrânit de-a binelea, doar a împlinit în iarnă şaizeci de ani. A obosit, afacerile uzează grozav, iată sunt patruzeci de ani de când se ocupă de ele. De un an-doi, totul îl trage spre odihnă. Are ceva bani puşi deoparte, care i-ar permite să ducă o existenţă onorabilă încă vreo zece ani. Mai mulţi nici nu i-ar trebui. S-a gândit la Cluj, deoarece pe lângă comodităţile oferite de un oraş mare, e încă destul de liniştit. Are apoi teatru, operă, orchestră simfonică, visurile lui de totdeauna. - Vom mai vorbi, de altfel, zise el, stingându-şi ţigara. Până la 1 iunie nu cred să mă mut. 203 — Ion Gheţie — Dintre toate decepţiile încercate în dimineaţa aceea, despărţirea de Keller i se părea cea mai dureroasă. Se obişnuise cu el, cu prezenţa lui în acţiunile pe care le săvârşea. Chiar dacă în ultimul timp hotărâse mai mult de unul singur, îi simţise întotdeauna lipsa. La unu fix, părăsi biroul. Dincolo, la secretariat, scutură din cap la salutul funcţionarilor. îmbrăcat într-o uniformă cenuşie, cu chipiu, portarul Deme se grăbi să-i deschidă. Afară, ochi-i căzură pe locul gol, galben-cărămiziu, de pe zidul clădirii, unde stătuse ţintuită firma întreprinderii. „Casă fără stăpân!" îşi zise el, cu o inexplicabilă lehamite, îndepărtându-se în grabă. XIII De la şapte, Helena priveghea singură în prânzitor masa întinsă pentru micul dejun. Se foia în scaun, cerceta dacă laptele nu s-a răcit în ibric şi arunca din când în când priviri nemulţumite spre uşă. în sfârşit, aproape de opt, îşi făcu apariţia Lenica, în Schlafrock1, spălată, pieptănată, dar cu ochii încă mijiţi de somn. - Dar ştiu că aţi tras la aghioase! o întâmpină Helena, prefăcându-se veselă (îi era foame şi nu-şi putea explica întârzierea aceea neobişnuită). Victor nu vine? - Nu ştiu, sună răspunsul tinerei femei. L-am lăsat dormind. - Dormind la ora asta? se nedumeri Helena. El care se scoală cu noaptea în cap? Numai să nu se fi îmbolnăvit cumva. - Nu cred, aprecie Lenica, mai puţin îngrijorată de acea deşteptare târzie. Aseară la culcare, nu avea nimic. Va fi adormit mai greu, cum i se întâmplă în vremea din urmă, şi mai zăboveşte şi el un ceas-două în pat. După cât a alergat săptămânile din urmă, n-ar fi de mirare să fi obosit. Helena clătină înţelegătoare din cap. Aşa e, lasă-l să mai doarmă, dacă e ostenit, că munceşte destul. 1 Rochie de casă. (germ.) 204 — Biruitorii — îşi băură cafeaua singure şi se lungiră la vorbă, doar-doar s-o ivi şi Victor. Se făcu opt şi jumătate, apoi nouă şi dinspre dormitor nu răzbea nici un zvon. - Asta nu e a bună, observă îngrijorată Helena, când orologiul din salon bătu de zece. Du-te şi vezi ce e! - Dar dacă doarme? obiectă Lenica. Să nu-l trezesc! - Bine, dacă nu vrei, mă duc eu! zise hotărâtă Helena. I s-a întâmplat ceva, o fi bolnav. De când îl ştiu n-a rămas în pat până la zece. Bătu încetişor în uşă, temându-se că totuşi doarme, şi îşi vârî capul cu băgare de seamă prin deschizătură. în dormitor stăruia o căldură lâncedă, stătută, ca în camerele bolnavilor. Puţina lumină strecurată printre storuri cădea asupra peretelui din faţă, lăsând patul în întuneric. - Cine e? Vocea răstită morocănoasă a lui Victor sună ciudat în odaia tăcută. Băiatul se ridicase în capul oaselor şi îşi clipea ochii nedeprinşi cu semiîntunericul din jur. - Am venit să văd ce e cu tine, dragul mamei, îl abordă prudentă Helena. Ştii că a bătut de zece? Hai, scoală-te şi-ţi bea cafeiul. îţi fac unul nou, căci cel vechi trebuie să fi prins pieliţă de când te aşteaptă. - Nu-mi trebuie de mâncare! răspunse arţăgos Victor. N-am închis ochii toată noaptea. De ce nu mă lasă mama să dorm? Rămas singur, se înveli cu plapuma până peste cap şi se strădui să adoarmă. Până la ziuă se învârtise exasperat de pe o parte pe alta, în căutarea somnului, în vreme ce alături Lenica dormea liniştită, respirând adânc, cu o regularitate enervantă. Se luminase de mult când, învins de zbuciumul nopţii, îşi găsise pentru câteva ceasuri odihna. Trebui să treacă un timp ca să înţeleagă că se căzneşte degeaba. O stare de toropeală adâncă, de istovire fizică îl stăpânea, ca şi cum s-ar fi sculat după o boală grea şi îndelungată. Avea gura coclită şi-l săgeta în partea dreaptă a stomacului, în vechiul loc, sub coaste. Dar răul ciudat de care 205 — Ion Gheţie — suferea era unul sufletesc. O senzaţie neîncercată până atunci de plictiseală, de lehamite, de inerţie dureroasă îl oprea să înfiripe cel mai mărunt gând sau să schiţeze vreo mişcare, de parcă l-ar fi pândit cine ştie ce primejdie. Prin faţa ochilor minţii i se perindau întruna, chinuitoare, întâmplările zilei precedente. Revedea motoarele şi instalaţiile în detalii neaşteptat de precise, rotorul dinamului, manetele de pe tabloul de comandă, valţurile şi sitele albe de făină. Un gust amar de metal coclit îi umplea gura. Alteori auzea cuvintele inginerului Surânyi explicându-i cu o ironie abia ascunsă că sezonul de măciniş începe în august şi se încheie în primăvară sau desluşea loviturile ritmice ale ciocanului vuindu-i prelung în urechi. De cele mai multe ori i se înfăţişa, aievea, dreptunghiul de zid galben-cafeniu rămas gol după înlăturarea vechii firme a întreprinderii. La unu, cele două femei îşi reluară locurile la masa aşternută de prânz. Nici una nu ştia ce să facă: să se apuce de mâncare sau să-l mai aştepte. Dezlegarea dilemei o aduse însuşi Victor, care apăru în uşa dinspre dormitor. Era numai în pijama şi halat, neras, cu părul vâlvoi, sculat atunci din pat. Tras la faţă, încruntat, îşi plimba de colo până colo privirile rătăcite. Fără a le adresa un cuvânt se aşeză la locul lui şi desfăcu şervetul. Lenica aflată vis-à-vis, observă că degetele îi tremurau. - Ce faceţi voi aici? răsună întrebarea sa neaşteptată. Nici Lenica, nici Helena nu ştiură ce să răspundă. Ca să nu stea locului în liniştea ce se înstăpânise, Lenica apăsă butonul soneriei ce spânzura deasupra mesei, vestind-o pe Juliska că prânzul poate fi servit. Un minut mai târziu, Reghina intră sprintenă aducând castronul. Cu mişcări îndemânatice aşeză tava în mijlocul mesei şi turnă în farfuria fiecăruia câte o lingură din supa fierbinte. Cu o expresie de concentrare nefirească, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit cine ştie ce operaţie complicată, Victor apucă lingura şi o vârî în supă. Dar mâna îi tremura atât de tare, 206 — Biruitorii — încât lingura fu izbită de câteva ori de fundul farfuriei, împrăştiind stropii graşi pe faţa albă de damasc. încă înainte de a fi dusă la gură, conţinutul ei se vărsa pe pieptul halatului. - Nu... nu pot mânca, bâigui el cu o voce gâtuită în care fremăta o spaimă intensă. Mi-e... mi-e rău... - Pentru Dumnezeu, ce-i cu tine, Viţi dragă, ce te doare? izbucni alarmată Helena. Dintr-o deprindere rămasă de pe vremea când era copil, voi să-i aşeze palma pe frunte, pentru a se convinge dacă n-are temperatură. Dar Victor îi respinse mâna, se ridică precipitat şi părăsi încăperea. Alb la faţă, se înapoie în dormitorul cufundat în semiîntuneric şi se ghemui în capul patului, rezemat de tăblie, cu plapuma trasă până sub bărbie. O criză de ipohondrie îl golea de ultimele puteri, făcându-l să se simtă la un pas de ceva greu de numit, gata oricând să-l strivească, poate de moarte. Era, de fapt, un atac de spaimă iraţională, o dezlănţuire oarbă a nervilor scăpaţi din frâne, ca atunci, pe stradă, după suspendarea din funcţia de pretor. Boala de nervi care-i dădea de mai multă vreme târcoale, îi înfipsese acum ghearele nemiloase în suflet şi-i istovea rezistenţa împuţinată. în camera vecină se auzi întâi confuz, apoi desluşit vocea mamei sale, care o striga pe Reghina: -Laşi imediat totul, te încalţi şi fugi la domnul doctor Antalffy. îi spui să vină într-o clipă, căci domnului îi e foarte rău! Fata aruncă şorţul şi îşi căuta pantofii, când se trezi cu Victor: - Descalţă-te imediat! îi porunci el, cuprins de o furie neagră. Nu te duci nicăieri! N-am trebuinţă de doctor, nu mă doare nimic! Priceput-ai? Ultimele cuvinte erau adresate de fapt, împreună cu o căutătură piezişă, Helenei, care apăruse pe urmele lui. - Da, domnule... murmură uluită fata. Dacă aşa ziceţi... Eu... doamna mi-a spus... Helena se temu ca justificările Reghinei să nu-l întărâte mai rău pe Victor. 207 — Ion Gheţie — - Descalţă-te! îi porunci ea. N-ai auzit ce-a spus domnul ori eşti surdă!? întors în dormitor, Victor se simţi dintr-o dată descătuşat din îmbrăţişarea sugrumătoare a spaimei. Izbucnirea de mânie îi zgâlţâise nervii, făcându-i bine. O sudoare rece îl muia din cap până în picioare. Ridică storurile cu câteva smucituri energice. Lumina plină a amiezii de primăvară năvăli în încăpere. Cuprins de o oboseală sănătoasă, ca aceea pe care o câştigi după o zi de muncă, se lăsă cu un oftat în aşternutul mototolit. în timpul acesta, Helena se tânguia Lenichii, în faţa mâncărurilor neatinse. - Zău dacă ştiu ce e cu Victor. Niciodată nu l-am văzut aşa. L-o fi răzbit oboseala. De ani de zile numai de asta mă tem. Din fier să fie durat şi omul tot ajunge la capătul puterilor. Ca de Dumnezeu m-am rugat de el să se cruţe, să dea focului truda fără preget, să mai răsufle un pic. Uite-I acum pierit, fără vlagă, de ţi-e şi milă să-l priveşti. Şi nu vrea doctor. Dar nici noi nu putem sta cu braţele încrucişate, trebuie să facem ceva! Nu fu nevoie, deoarece pe la cinci se treziră cu doctorul. Asemeni altor medici de casă, Antalffy obişnuia să-şi viziteze pacienţii, chiar dacă nu era chemat pentru o boală anume. O dată pe săptămână apărea pentru cinci minute, se informa despre starea tuturor, mai schimba câteva cuvinte, apoi pleca. Aşa şi în după-amiaza aceea, având un bolnav în apropiere, îşi vârâse nasul pentru obişnuita vizită săptămânală. - Isten hozta, kedves Pista!1 îl întâmpină Helena ca pe un mântuitor. Chiar dacă aş fi trimis după Dumneata şi nu te-ai fi nimerit mai bine. Şi-l puse la curent în câteva cuvinte cu starea lui Victor şi cu curioasele sale manifestări. - Ei, ce-i cu tine? îl întâmpină el pe bolnav în felul său obişnuit. Stimata ta mamă mă informează că i-ai oferit un spectacol vrednic de nervii unei primadone fluierate la „Scala"! 1 Dumnezeu te-a adus, dragă Pista! (magh.) 208 — Biruitorii Victor încercă să zâmbească. Altă dată pălăvrăgeala Helenei l-ar fi indispus ca o indiscreţie supărătoare. Acum o primi ca pe o dovadă de solidaritate şi de interes. îi veni greu să răspundă exact la întrebările doctorului, într-atât suferinţele sale se arătau ascunse şi nesigure, când era vorba să le spună pe nume. Dar doctorul pricepu repede ce anume avea. Diagnosticul său se potrivi în totul cu aprecierile Helenei. - E o cădere nervoasă, firească până la un punct, dar agravată la o persoană având alcătuirea lăuntrică a voastră, a Henţeştilor. Ai tras greu la jug, săptămâni şi luni. Acum, când ai lepădat povara, te simţi fără întrebuinţare, iar nervii au luat-o razna. Şi fratele-tău, Laţi, avea asemenea manifestări, e drept mai discrete, când dădea vreun examen greu. îmi amintesc că după Anatomie, unde ne-a tăiat pe toţi, ne-am dus la „Kocinto" să bem o bere. Aşa din senin s-a îngălbenit şi a ieşit repede afară. Noi credeam că i-a venit rău după berea băută. Acasă la pensiune mi-a mărturisit că l-a enervat toată seara rumoarea din local şi că pe neaşteptate l-a cuprins o teamă straşnică, absolut nemotivată. Trecu la masă să scrie o ordonanţă. -Ţi-am prescris nişte calmante şi un somnifer pentru cazul că insomniile s-ar repeta, zise el. De fapt, de altceva ai avea tu nevoie. Când ţi-ai luat ultima oară concediu? Nu ţi-ai luat niciodată? Bravo! Dă-mi voie să-ţi spun prieteneşte că eşti nebun! Dacă nu te-aş cunoaşte, ţi-aş recomanda să-ţi iei nevasta şi să vă duceţi pe două săptămâni undeva la munte, bunăoară la Stâna de Vale sau la Tuşnad. Dar pentru că te cunosc prea bine, nu-mi pierd vremea de pomană, ci mă mărginesc să-ţi dau un sfat. la-o mai încet. Festina lente. Nu văd de ce te-ai grăbi. Până la urmă tot la cimitir ajungem cu toţii. După-amiaza trecu în linişte. Victor mâncă ceva după plecarea medicului. Seara nu se arătă la cină, declarând că nu-i e foame. La culcare ceru să i se aştearnă în camera de domni, unde, motivă el, avea mai multă linişte. Calmat de valeriană şi de bromura de potasiu, adormi repede. Se trezi pe la două, după patru ore de somn profund, 209 — Ion Gheţie — într-o stare de nelinişte grozavă. Imaginile dezlânate din cursul dimineţii îl asaltară din nou, într-o vălmăşeală fără noimă. Deşi înghiţi una din pastilele prescrise de Antalffy nu reuşi să închidă un ochi până dimineaţa. Peste zi rămase în camera de domni. Lenichii îi spuse că e istovit şi are nevoie de odihnă. Luă totuşi parte la cele trei mese, în pijama, halat şi papuci şi mâncă normal, fără prea mare poftă, dar nici în silă. Lui Antalffy, venit să-l vadă, i se plânse că n-a putut dormi. - Nu-i nimic, îl linişti doctorul. Dacă n-ai dormit azi, vei dormi mâine. Când vei fi destul de ostenit, vei dormi ca un prunc. Nimeni n-a murit din insomnie. - Dar şi-au pierdut destui minţile, observă Victor. - Asta e adevărat, admise calm Antalffy, dar nu e cazul tău. Vrei să te faci bine? Nu mai sta închis în casă ca huhurezii! Destul că trăieşti zidit în tine însuţi ca într-o puşcărie. Afară e cald, ca într-o zi de vară. Dă drumul la ferestre, să intre aer curat. Reia-ţi activităţile obişnuite, vrei, nu vrei! Şi rade-te, nimic nu ridică moralul ca un bărbierit straşnic! Asta e tot ce am avut să-ţi spun. Să ştii că de mâine nu mai trec pe la tine! Am terminat! Helena, care ciulise urechea din cealaltă încăpere, rămase pe gânduri. Pe ea vorbele lui Antalffy că nu mai trece pe la ei, ca şi cum Victor ar fi fost sănătos, n-o înşelau. Afirmaţia că insomniile repetate pot duce la nebunie o îmbolnăvise de-a binelea. în aceeaşi seară, înainte de a se aşeza la masă, o luă deoparte pe noră-sa. - Victor are nervii slabi ai familiei, îi mărturisi ea, trebuie ajutat să-şi revină. Doctorul are dreptate. Nu trebuie să mai stea încuiat în casă, încearcă să-l hotărăşti să iasă măcar în grădină. Acum e frumos, căldură, i-ar face bine. Rămâi mai mult lângă el, chiar dacă ar fi să tacă două ceasuri încheiate. Când e singur, îi vin tot felul de idei. Şi nu-l mai lăsa să se culce în camera de domni. Nu e bine, înţelegi ce vreau să spun? Bărbatul şi femeia trebuie să doarmă sub aceeaşi 210 — Biruitorii — plapumă. De la odăile separate până la despărţire nu e decât un pas. Trebuie să facem ceva pentru el şi tu poţi mai mult decât mine. Altfel, înnebuneşte. Ca s-o convingă, îi vorbi despre boala de nervi a Lucreţiei, mama lui Alexandru, care o dusese la pierderea minţilor şi la o moarte timpurie. Spre deosebire de soacră-sa, Lenica credea că în momentele prin care trecea era mai bine ca lui Victor să-i dea pace şi până la un punct avea dreptate. Cunoştea prea bine, de la mătuşă-sa Măriţi, ce erau bolile de nervi şi cum trebuia să te porţi cu cei ce sufereau de ele. Ascultă totuşi de sfatul Helenei şi-i propuse lui Victor să doarmă împreună. Dar el refuză, pretextând că insomniile lui ar putea s-o împiedice să se odihnească. în seara aceea, Lenica citi până târziu, spre douăsprezece. Cu mintea pierdută în lectură se întrebă de câteva ori dacă Victor va fi reuşit să adoarmă. în sfârşit, închise cartea şi apăsă pe butonul lămpii de noapte. încă nu aţipise, când uşa se dădu la perete. Era Victor. - Nu pot dormi! i se plânse el cu o voce aspră, aproape răstită, ca şi când ea ar fi fost vinovată că îl ocoleşte somnul. E trecut de douăsprezece şi n-am închis un ochi, degeaba am luat luminai. - Eşti prea ostenit după două nopţi nedormite, îl linişti ea. Oboseala alungă întotdeauna somnul. Şi eşti din cale afară preocupat că nu vei dormi. Când te va lăsa gândul acesta, vei dormi ca înainte. Nu vrei să te culci aici? Poate aşa va fi mai bine. Cu un gest firesc îndepărtă plapuma, ca pentru a-i face loc alături. Sub albul cearşafului se desluşi pentru o clipă piciorul dezvelit până deasupra genunchiului. Victor se aşeză pe marginea patului încă nehotărât ce să facă. îşi îndreptă privirile asupra soţiei sale. Strălucirea lămpii de căpătâi cădea pieziş ItJminându-i obrazul drept şi pielea mătăsoasă a gâtului. Cu o mişcare înceată îşi strecură degetele sub răscroiala cămăşii 211 — Ion Gheţie — de noapte şi-i cuprinse umărul rotund, fierbinte. Gestul neprevăzut o surprinse pe Lenica, care schiţă o mişcare de retragere. - Te temi? o întrebă cu o mirare în care se citea o abia ascunsă mâhnire. De ce te fereşti de mine? îşi trase mâna şi fără a aştepta să i se răspundă părăsi încăperea. XIV Reîntors în camera de domni, Victor adormi îndată, învins de oboseala adunată în nopţile dinainte şi de efectul somniferului. Lenica, în schimb, rămase să vegheze vreme îndelungată. Scena de adineaori nu-i ieşea din minte. Ar fi uitat-o, poate, dacă cele câteva cuvinte şi gesturi n-ar fi fost semnificative pentru situaţia în care se găsea ea şi Victor, ca soţ şi soţie. Zilele petrecute în aşa-numita a doua lună de miere îi apropiaseră oarecum, dându-le amândurora convingerea că totul putea fi luat de la capăt. Pentru aceasta ar fi fost necesar să facă deodată acelaşi pas unul spre altul. După consultaţia medicală, urmărit de imaginea trupului ei gol, Victor o căuta cu o ardoare îndoită, care o surprinse şi o dezorientă. Ceea ce câştigaseră în intimitate în cursul călătoriei fu pierdut într-o noapte. Victor înţelese greşeala sa, când îşi dădu seama că ţine în braţe un corp neînsufleţit, abandonat cu indiferenţă îmbrăţişărilor sale. O lăsă în pace un timp, pentru ca apoi, aţâţat de rezistenţa ei ascunsă, să o caute cu o pornire pătimaşă, desigur deplasată. în intimitatea patului conjugal, Lenica abia răspundea sărutărilor şi îmbrăţişărilor. Se întreba nu o dată dacă nu se petrece cu ea ceva nefiresc, imputabil unui temperament mai rece. Poate însă că aşteptase prea mult de la noua viaţă şi totul se reducea la o simplă obligaţie, mai puţin dezagreabilă ca la început, căreia trebuia să i se supună ca atâtea alte femei. 212 — Biruitorii — De la asemenea gânduri se întoarse la boala lui Victor. Aşa cum spunea doctorul, era o cădere nervoasă, survenită după lungi săptămâni de încordare nefirească, tocmai atunci când un alt om s-ar fi liniştit şi s-ar fi bucurat de ceea ce făcuse. Dar bărbatul ei era alcătuit din altă plămadă decât majoritatea oamenilor. Avea nevoie de agitaţie, de clocot, de tumult, aşa cum altora le trebuia tihna şi trândăvia. Multă vreme îl socotise însetat după o înavuţire grabnică, asemenea atâtor alţi bărbaţi care, de la război încoace, îşi cheltuiau viaţa, zilele şi nopţile, pentru a strânge cât mai mulţi bani, într-o goană amarnică, lipsită de un sens mai înalt. Victor nu făcea parte dintre aceştia. Fireşte, îi plăceau şi lui banii, cum îi plăcea şi puterea pe care i-o dădeau. Dar în zbaterile lui nu agonisirea de averi conta înainte de toate, ci dorinţa arzătoare de a realiza ceva, de a învinge, de a se depăşi, prin propria muncă şi numai prin ea. Un asemenea om era condamnat să fie un singuratic şi un nefericit şi nimeni pe lume nu-l putea schimba, nici ea, nici altcineva. Aceasta era viaţa lui, numai aceasta şi dacă voia să-i devină cu adevărat soţie, atunci trebuia să facă totul pentru a fi primită în această viaţă, despre care nu ştia aproape nimic. Până atunci se mărginise să-i pună câteva întrebări în legătură cu banca sau cu uzina şi primise răspunsuri evazive sau generalităţi. Nu cuvintele aveau însă să o apropie de partea ascunsă şi foarte intimă a fiinţei bărbatului ei. Ce anume, n-ar fi putut spune. Oricum, era sigură că încercările ei de a-l câştiga eşuaseră pentru că îşi propuneau ţinte false. La fel se înşelase el, căutându-i trupul, în loc de a-i dobândi mai întâi sufletul. Trebuia o nesfârşită răbdare şi mai ales hotărârea de a-l lua aşa cum îşi dăduse seama că este abia în noaptea aceea. Zilele următoare nu aduseră prilejul unei apropieri. Victor rămase în casă, deşi starea i se îmbunătăţi vizibil. Dormea acum normal, câte şase-şapte ceasuri pe noapte (dar tot în camera de domni) şi mânca împreună cu cele două femei. Părăsi patul, se rădea zilnic şi se îmbrăca îngrijit, ca de obicei, Ion Gheţie — dar nu ieşea. Anunţase la bancă şi la uzină că e bolnav. îri tot acest timp, refuză să primească pe cineva. Făcu excepţie numai cu Braun, contabilul-şef de la bancă şi cu Mariska, care-i aduseră acte la semnat. Lungile ceasuri ale zilei le petrecea în camera de domni sau în grădina din spatele casei, pe o bancă, preocupat în aparenţă de gânduri neînsemnate. Helenei care-l întrebă ce face, îi răspunse că se odihneşte. De fapt, recapitula, perfect calm şi împăcat cu sine, evenimentele ultimelor luni, adică căsătoria şi cumpărarea întreprinderii lui Weiss. Cu cât le examina mai atent, cu atât le găsea mai greu o explicaţie satisfăcătoare. Până în toamnă nici prin minte nu-i trecuse să se însoare sau să ajungă proprietarul uzinei şi al morii. între cele două acţiuni exista o legătură obscură de a cărei natură nu-şi dădea seama, fără ca prin aceasta ea să devină mai puţin sigură şi reală. Un fel de furie smintită îi întunecase câteva luni minţile, când pe un drum, când pe celălalt, spre nişte ţinte învăluite în străluciri amăgitoare. Nu-şi aflase liniştea până nu se văzuse bărbatul unei femei şi stăpânul unei întreprinderi deopotrivă necunoscute. Dăduse greş şi într-o privinţă şi în cealaltă. Dacă nu avea să se producă cumva o minune, îl aştepta eşecul la capătul fiecăruia dintre drumuri, în dispoziţia de spirit din acele zile, faptul acesta îl lăsa rece. Nu reuşea încă să priceapă de ce a trebuit să se frământe fără răgaz luni şi luni de zile şi, îndeobşte, pe un plan general, ce sens are să te zdrobeşti şi să te chinuieşti pentru a obţine, cu orice preţ ceva. „Ce rost au toate acestea?" se întreba el mereu. „La ce bun? Poate, dacă aş avea un copil... Dar aşa?..." Helena îi urmărea cu îngrijorare acea continuă retragere în singurătate, pentru că bănuia ce gânduri îi cutreieră mintea. Ca pe toţi Henţeştii, îl cuprinsese şi pe el lehamitea. La fel i se întâmplase lui Lupu, după ce ajunsese viţişpan, apoi lui Vasile, când cu .moartea tatălui său, şi, mai curând, lui Alexandru, care-i povestise în amănunt despre dezgustul încercat odată cu încheierea disertaţiei inaugurale. „Aşa sunt zidiţi", îşi spuse ea. „Vor totul, apoi deodată se scârbesc şi nu le mai trebuie nimic". 214 — Biruitorii — Trecu o săptămână şi nici gând ca Victor să-şi reia activitatea. Mai mult, renunţase chiar la plimbările prin grădină şi rămânea închis în camera de domni. Ce-i drept, după 1 mai se lăsase o căldură toropitoare, cum nu cunoscuse Silvania de mult. Soarele ardea de la primele ore ale dimineţii, iar la prânz nu mai puteai umbla pe stradă. Termometrul de la farmacia Kiss arăta 30° la umbră, cum numai vara în anii foarte călduroşi se întâmpla. Multă lume vorbea despre o secetă pustiitoare care avea să bântuie anul acela, secetă asemănătoare celei din 1907, când se aprinseseră pădurile de brad numai de la văpaia razelor. Din ziua a treia a Paştilor nu mai căzuse un strop de ploaie, tocmai când grâul şi cucuruzul aveau atâta nevoie de apă. Praful gros stârnit de trăsuri şi automobile stăruia ca o pâclă vânătă în văzduhul încins de arşiţă. Abia desfăcute din muguri, frunzele copacilor atârnau pleoştite pe ramuri. Cei câţiva norişori apăruţi deasupra Măgurii se topeau repede în seninul încremenit al bolţii. Se împlineau zece zile de când Victor nu mai ieşise, când se treziră într-o zi cu Kretsch. Ziaristul ciupise zece mii de lei de la Radnai şi plecase la Bucureşti îndată după Paşti, ca trimis special al ziarului „Szilâgysâg" la dezbaterile parlamentului consacrate problemei optanţilor unguri. Publicase vreo două corespondenţe şi ar mai fi trimis şi altele, dacă nu i s-ar fi terminat banii. Abia întors, auzise de boala lui Victor şi, fireşte, se înfiinţase la el. De la Sanyi află Victor că în oraş boala îi era interpretată în fel şi chip, că, lăsate de izbelişte, treburile uzinei se încurcau tot mai rău. - Bine, îi răspunse Victor, după ce-i ascultă relatarea, voi vedea ce e de făcut. Cât priveşte palavrele de cafenea, lasă-le să umble nestingherite până îşi vor pierde preţul. îndată după cină, Victor se retrase în camera de domni. Fusese o zi grozav de fierbinte. Spre seară, cerul se acoperise treptat cu nori negri de ploaie. Veneau dinspre Măgură, ca mai totdeauna când se vestea furtună. O zăpuşeală grea coborî deasupra oraşului, făcând aerul irespirabil. în camera de domni — Ion Gheţie — obiectele se topeau în lumina ceţoasă, neagră-cenuşie a serii. Victor aprinse lampa de birou şi deschise o fereastră. Cu coatele rezemate pe pervaz, se lăsa învăluit de adierea slabă ce cobora coastele Măgurii, împrospătând aerul. O detunătură răsunătoare, pornită parcă din măruntaiele pământului, cutremură geamurile. Vântul se înteţi deodată, zgâlţâind cercevelele. Un fâşâit prelung străbătea văzduhul. Nu începuse încă ploaia; erau numai frunzele salcâmului de peste drum, înfiorate de suflarea răcoroasă. în curând primele picături, uriaşe, plesniră pe asfaltul trotuarului. Ca întotdeauna când vremuia, Helena poruncise Reghinei să închidă geamurile şi se retrăsese în chilia ei. Ca aţâţi oameni nervoşi, se temea de vuietul furtunii şi mai ales de plesnetul tunetelor. Auzind că Victor şade la fereastra deschisă, îşi vârî capul în camera de domni. - Nu sta aşa, închide fereastra, îl sfătui ea, neliniştită, să nu se întâmple, Doamne fereşte, ceva! Dar Victor rămase mai departe în cadrul ferestrei, ca şi când n-ar fi auzit-o. Din secundă în secundă, faţa i se lumina de fulgerele ce alergau despletite pe boltă. Se gândi să-şi repete povaţa, socotind că poate băiatul n-a auzit-o, dar renunţă. Acum tunetele se surpau unul după altul, tot mai apropiate, mai ameninţătoare. La fiecare scăpărare, becurile de pe stradă filau o secundă şi parcă nu-şi regăseau niciodată strălucirea dinainte. Ultimii trecători se scurgeau grăbiţi pe sub ferestre. Undeva deasupra sa, într-un loc necunoscut, Măgura vuia adânc din miile ei de copaci seculari. Vreo zece minute, Victor urmări concurenţa tunetelor şi pâlpâitul fulgerelor răzleţe. Apoi se lăsă dintr-o dată liniştea şi nu se auzi decât ploaia răpăind duşmănoasă pe acoperişul de tinichea. De departe, ca o ameninţare surdă, se desluşeau torentele vijelioase care se prăbuşeau pe pripoarele iuţi ale Măgurii. Ca de obicei, la ruperile de nori, măturau totul în cale, cărau bolovani, lemne, pietriş, mâl, luau gardurile şi înfundau străzile. 216 — Biruitorii — Când se aştepta mai puţin, o explozie de lumină orbitoare zvârli zidurile din faţă la o distanţă neverosimilă. Un bici de foc cu zeci de şfichiuri sfârtică bolta, care păru să se desfacă pe întreaga ei suprafaţă în nesfârşite crăpături de aur. Detunătura care urmă fu atât de puternică, încât crezu că se va prăbuşi acoperişul asupra lui. „A trăsnit în apropiere", îşi zise el cu ochii spre casa lui Lenke Pista, aflată în josul străzii, pe a cărei culme plutea un abur luminos. „Poate s-a aprins ceva". Doi bărbaţi urcau în fugă trotuarul povârnit. - A trăsnit undeva lângă uzină, zise unul în timp ce treceau în dreptul lui. - Ba a trăsnit chiar în uzină, îşi dădu părerea celălalt. Nu vezi că s-au stins becurile? Abia atunci observă Victor că becurile de pe stradă nu ard. în cameră domnea un întuneric de smoală. Ciocnindu-se de mobile, ajunse în salon, unde Lenica aprinsese o lumânare. - Uzina! exclamă el cu o voce pe care nu şi-o recunoscu. A trăsnit în uzină! Stătea descumpănit în faţa ei, cu o expresie de nehotărâre, ca unul care nu ştie ce să facă. Dar totul nu dură decât o secundă. - Reghină! porunci el. Pardesiul şi pălăria! Atrasă de strigăte, se ivi Helena. Când auzi că Victor vrea să iasă pe vijelia aceea se luă de cap. - Nu ieşi, i se aşeză ea în faţă, afară e prăpăd! Vrei să te trăsnească? Pe sub ferestre bubuiau primii bolovani rostogoliţi de pe Măgură de puhoaiele dezlănţuite. - Opreşte-I, nu-l lăsa să plece! se întoarse ea spre Lenica, văzând că băiatul n-o ascultă. - Du-te imediat! ţipă Lenica, albă la faţă, după Victor care se năpustise în potopul de afară. Vezi ce s-a întâmplat! -Ai înnebunit? se cruci Helena, când rămaseră singure. îl trimiţi la moarte sigură! 2-17 — Ion Gheţie — - E bărbatul meu şi ştiu eu mai bine ce am de făcut! i-o tăie Lenica. Reghină, caută un ploier! Victor coborî strada alergând ca beat de pe un trotuar pe altul. Şuvoaiele murdare, galbene-cenuşii inundaseră totul şi pătrundeau în pivniţele mai joase. Plescăia neputincios în puhoiul umflat, gata în fiecare clipă să cadă. Lângă casa baronului Losonczy, unde apele o luau pe hudiţa anume tăiată ca să le conducă cât mai repede la Crasna, înaintarea deveni mai uşoară. Când dădu cu ochii de el, Spancioc, paznicul de noapte, căscă ochii mari. Tremura din toate încheieturile ca apucat de friguri şi gâfâia. - Ce e? Ce s-a întâmplat? se înecă el. A trăsnit în uzină? Deoarece paznicul îl privea prostit, o luă lipăind prin băltoace spre uzină. Ploaia se domolise. Era atât de tulburat, încât nu observă că luminile ardeau peste tot. înăuntru îl întâmpină Kun, al doilea mecanic, împreună cu un ucenic. în seara aceea mergea motorul cel mare. întreaga incintă vuia şi trepida, în pocnetul zecilor de pistoane şi în plesnetele lungii curele de transmisie. în clocotul nedomolit al uzinei, abia înţelese cuvintele mecanicului, care-l asigura că nu se întâmplase nimic grav. Trăsnise, într-adevăr, dar pagubele erau mici: o siguranţă arsă la dinamul principal. O schimbase îndată, aşa că într-un sfert de ceas uzina îşi reluase activitatea. - Am avut noroc cu paratrăsnetul, explică el şi un zâmbet de uşurare i se răspândi pe faţa lătăreaţă presărată de ţepii bărbii. Dacă nu era el, nu ştiu ce ne-am fi făcut. „E un meseriaş priceput, dacă a reuşit să repare totul în câteva minute", gândi Victor, învârtindu-se prin uzină. Afară, măsură cu o privire silueta subţire a turnului, care se pierdea în aburii nopţii umede. Un fior, de frig sau poate de satisfacţie, îi străbătu trupul. Sus la locuinţa lui Weiss, luminile erau stinse. Fostul proprietar dormea liniştit. „La ce ar fi coborât?" se întrebă el. „Doar uzina nu-i a lui, ci a mea!" 218 — Biruitorii — Se pornise din nou ploaia. îşi ridică gulerul pardesiului muiat. în stradă, o mogâldeaţă, cu o umbrelă deschisă, îi ieşi în cale. Era Lenica. - Dar cu tine ce e? se minună el. Ce cauţi aici? - Ţi-am ieşit în cale, îi răspunse ea, simplu. Se adăpostiră amândoi sub umbrela încăpătoare. Ea îi luă braţul şi se lipi de el. La fiecare pas, trupurile îngemănate li se atingeau. Deasupra lor, pe mătasea întinsă, răsuna stăruitoare darabana picăturilor de ploaie. Un miros de ars ca atunci când verşi apă peste un fier încins plutea deasupra oraşului pârjolit de fulgere. - S-a întâmplat ceva la uzină? îl întrebă ea, pe când urcau strada Eminescu. - Nu are nimic, e neatinsă, îi răspunse el, strângându-i uşor mâna ce-i încercuia braţul. Găsiră casa cufundată în beznă. Jignită de schimbul de cuvinte, Helena se culcase, fără să le mai aştepte înapoierea, îşi dezbrăcară pardesiele pe întuneric şi trecură în salon. Lenica aştepta să aprindă lumina şi se întreba de ce întârzie atât, când se trezi în braţele lui. Niciodată până atunci nu-l simţise căutând-o cu atâta ardoare şi totuşi cu atâta delicateţe. Era aceeaşi îmbrăţişare ca în iarnă, în antreul casei din Alba lulia, lipsită însă de orice violenţă, asemenea unei nesfârşite învăluiri mângâietoare. Uită de toate, că soacră-sa nu doarme, că poate fi auzită. Nimic din ceea ce se afla dincolo de ei doi şi de dorinţa ce le încurca mângâierile, făcându-le neîndemânatice nu exista în clipa aceea. „Trebuie să-i dau tot ce am, să fiu a lui cu sufletul şi cu trupul, cât timp va avea nevoie de mine", gândi ea înainte de a se pierde. „Să ne iubim viaţa întreagă, până la moarte". Un fior necunoscut, cotropitor, de bucurie şi eliberare, urcat din adâncul măruntaielor, îi năpădi fiinţa, ca un şuvoi orb, luându-i sufletul şi viaţa. „Sunt a lui, a lui!" se umili ea, învinsă, încleştându-i cu deznădejde trupul cald şi tânăr. 219 — Ion Gheţie — XV Intrând în birouri, inginerul Surânyi găsi funcţionarii la locurile lor. De când întreprinderea trecuse în alte mâini, soseau cu punctualitate la slujbă, avertizaţi de reputaţia de severitate a noului proprietar şi de impresia pe care o lăsase la prima vizită. Era vorba mai mult de o prezenţă fizică, deoarece îşi pierdeau timpul cu citirea ziarelor sau în comentarii nesfârşite asupra evenimentelor la ordinea zilei. Aşa făceau şi în dimineaţa aceea, când discuţiile se purtau cu precădere asupra furtunii din ajun. - Lucraţi, lucraţi! se mărgini să-i îndemne inginerul, pe un ton moale, străbătând cele trei birouri. în realitate, nu se grăbea să curme dezordinea, pentru ca mai târziu, când se va apela la el, să apară ca un salvator. îndată ce dispăru în biroul său spiritul de disciplină slăbi şi mai mult. Singurii care-şi văzură de treabă fură Recsi, secretara şi casierul, lllyes. Acesta din urmă era ocupat cu un consumator, venit să reclame suma prea mare pe care o avea de plătit pentru curentul electric. Ceilalţi se adunară la expediţie, într-un loc mai ferit, unde Simon Rozsi, dactilografa, oferea colegilor o mică agapă cu prilejul zilei ei de naştere (împlinea douăzeci şi doi de ani). Mare gospodină, adusese tot ce trebuia, adică o faţă de masă curată, farfurioare, pahare, tacâmuri şi, bineînţeles, mâncare din belşug: brânză cu ceapă verde, ouă umplute, cârnaţi uscaţi, muşchi de porc tăiat felioare şi o frumuseţe de kurtdskalâcs, dat cu miere şi presărat cu nucă pisată. Adăugase, se înţelege, şi trei sticle de Riesling din via părinţilor ei de pe Măgură. Dornic să tranşeze odată disputa cu reclamantul, lllyes trecu dincolo la expediţie, unde se păstrau duplicatele facturilor în nişte dosare aşezate deasupra unui dulap. - Mai târziu, draga mea, mai târziu, răspunse el binevoitor invitaţiei sărbătoritei. Acum am treabă. Dar să nu mâncaţi totul! Urcă pe un scăunel şi luă dosarul cu coperte de carton, doldora de hârtii. Ca să nu repete gimnastica obositoare (trecuse 220 — Biruitorii — de cincizeci de ani şi era destul de rotofei) deschise dosarul acolo sus şi începu să-l răsfoiască. între timp în jurul mesei aşternute petrecerea se afla în toiul ei. Mâncarea se împuţina văzând cu ochii, iar jos, lângă scaunul lui Rozsi, se găseau două sticle goale. Era o rumoare generală, punctată de strigăte de surpriză (sărbătorita tocmai scosese la vedere dintr-o cutie căptuşită cu hârtie albă rotocoalele de kurtdskalâcs rumenite) şi de râsete. Cel mai bine dispus se dovedea a fi Denes, ajutorul de contabil, frizat şi pomădat, care se plecase la urechea lui Rozsi şi-i făcea declaraţii înflăcărate. Lângă el, Boros, magazionerul, hodorogit şi beţiv, se cherchelise şi se apucase să fredoneze un cântec de pahar. - Linişte, vă rog, domnilor, ceru Denes, ciocănind cu cuţitul în muchia paharului. Vreau să ţin un toast! Se potoliră cu toţii. Denes îşi încheie surtucul şi se ridică cu paharul în mână. în momentul de tăcere ce se înstăpâni în încăpere se auzi deodată o bubuitură formidabilă, iar podeaua se cutremură sensibil. întoarseră nedumeriţi capul şi-l zăriră pe lllyes cu ochii holbaţi, îndreptaţi spre celălalt capăt al biroului. Pe duşumea, la picioarele sale, zăcea greul dosar, în mijlocul unui morman de foi risipite. în pragul uşii dinspre contabilitate, drept ca o lumânare, stătea noul proprietar. Se roşise la faţă ca racul, părul i se zburlise în creştetul capului, iar muşchii maxilarului îi jucau fără astâmpăr. - Ce faceţi aici? zbieră Victor cu atâta putere că Rozsika îşi duse palmele la urechi. Mâncaţi, beţi? Pentru asta vă plătesc eu, ca să petreceţi şi să vă veseliţi în timpul orelor de serviciu? Din câţiva paşi ajunse în dreptul lui lllyes, care rămăsese stană pe scăunel. - Ridică imediat dosarul! - Da, domnule director, în momentul acesta! se grăbi casierul, dar scăunelul se zgâlţâia aşa de tare sub el, încât abia reuşi să coboare. — Ion Gheţie — Crezură cu toţii că s-a potolit şi că, după două-trei cuvinte de admonestare se va retrage. Dar lui Victor nu-i trecu furia. Căuta un motiv ca să-şi reverse prisosul de energie ce se adunase în el în zilele cât stătuse zăvorât în casă. îl găsi în persoana lui Denes, care rămăsese în picioare cu paharul în mână, gata parcă să-şi înceapă cuvintele de firitisire. - Ce-i aici? reluă el zbieretele cu o forţă sporită. Făgădău? De ce nu l-aţi chemat pe Vak Lajcsi cu banda lui, să vă cânte? Doar banii sunt ai mei, eu plătesc! Văzu negru înaintea ochilor şi începu să azvârle pe fereastra deschisă cârnaţi, friptură, vălătucii de kurtdskalâcs. - Toată lumea la lucru! mai răcni el, după care se înapoie la contabilitate, unde dădu peste consumatorul venit să se plângă. - Reclamaţie?! Vreţi să faceţi o reclamaţie?! se miră el cu o privire urâtă. - Da... eu... să vedeţi... se eschivă omul intimidat. - Ba da, ba da, de ce să nu faceţi, doar aveţi dreptul! Veniţi cu mine să vedem despre ce e vorba! Peste cinci minute, reclamantul ieşi cu o expresie vizibil liniştită, chiar satisfăcută, condus de Victor. Acesta aşteptă ca străinul să plece înainte de a se adresa secretarei: - Doamnă Jancso, pofteşte la mine cu toate scriptele Dumitale! în birouri nu se auzea decât scârţâitul peniţelor, de parcă ar fi amuţit cu toţii. Nici podelele nu trosneau, cu atâta fereală aşezau paşii. Numai Simon Rozsi plângea încet şi declara printre suspine că nu mai rămâne nici o singură zi în locul acesta. Sub geamuri dulăii paznicului de noapte se încăieraseră în jurul alimentelor aruncate în curte şi hămăiau scurt printre înghiţituri. O jumătate de ceas mai târziu, apăru Mariska cu registrele subsuoară. - Illyes la domnul doctor! Cu toate hârtiile! Rând pe rând, funcţionarii se perindară prin biroul directorial. Cu calmul nefiresc, consecutiv crizelor de furie, care-l făcea atât de temut, Victor se interesă de munca şi 222 — Biruitorii — atribuţiile tuturor, punând, atunci când era cazul, întrebări suplimentare. Avu grijă să noteze răspunsurile pe o foaie de hârtie. Apoi îşi aruncă privirile prin registre şi dosare. Nu-i fu greu să observe că lucrările (mai puţin ale Mariskăi şi ale lui Recsi, şeful contabil) erau foarte neglijate. în privinţa aceasta, Denes se afla în frunte. Nu lucrase, practic, nimic de la jumătatea lui aprilie. După ce cercetă pe îndelete scriptele, adresă fiecăruia un avertisment politicos, dar rece: - Lucrările dumitale sunt întârziate (sau făcute de mântuială). Eu aşa ceva nu admit. în cel mai scurt timp (înţelegeţi ce înseamnă vorba aceasta?) te rog să aduci totul în ordine. Altfel, cu regret, voi fi silit să renunţ la serviciile Dumitale. La unu fără câteva minute, apăru la secretariat, cu servieta sub braţ şi cu pălăria în cap. Surânyi îl aştepta pentru a-i solicita o scurtă întrevedere. -Mâine, domnule inginer, îl amână el. Doamnă Jancso, în cel mai scurt timp să se cerceteze reclamaţia lui Pinter. Şi, cu o scurtă mişcare a capului, în chip de salut, părăsi biroul. La prânz mâncă mult, cu poftă, şi se plânse de lipsa vinului. Helenei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Deşi ţinea încă supărarea după cele petrecute în ajun, răsuflă uşurată. Nu era Victor omul care să se dea bătut cu una cu două! Gândul acesta îi reveni la prăjitură, când fiul ei o întrebă pe Lenica la ce băi ar vrea să petreacă două-trei săptămâni la vară, prin august? Vorbiră îndelung, pomenind de Olăneşti, Tuşnad, Sângeorz, Sovata, ba chiar şi de Techirghiol. Ultimul funcţionar care sosi a doua zi dimineaţa la serviciu fu Denes. Ceasul de la contabilitate arăta douăzeci de minute după opt. Colegii lui, cu mânecuţele trase până la coate, scriau de zor. Mai înainte de a se apuca de lucru, dădu o raită prin birouri, debită ultima anecdotă citită în „Ludas Matyi" (un fel de „Fliegende Blătter" unguresc), o ciupi de obraz pe Simon Rozsi. în fine, îşi luă în primire locul şi deschise marele registru ce-i stătea în faţă. Deşi hotărâse să se pună pe treabă, era silit să mai amâne o zi-două. Se ocupa cu ţinerea contabilităţii micii fabrici de săpun a lui Nussbaum. Pentru cele câteva zile 2-^3 — Ion Gheţie — date acestei îndeletniciri primea o mie de lei pe lună. Fără a închide registrul, scoase din servietă facturile şi foile de centralizare şi se cufundă în completarea lor. Avea, de altfel, convingerea că ieşirea proprietarului fusese un simplu foc de paie, menit să-i intimideze şi că dracul nu e atât de negru pe cât se arată. Parcă pentru a-i întări presupunerile, Victor nu veni la uzină nici în ziua aceea, nici în următoarea. Vineri dimineaţa la opt fără cinci minute, lllyes intră în birou. După vechiul tipic, trase ceasul de la contabilitate, schimbă vestonul de oraş cu cel de serviciu şi îşi puse mânecuţele. Tocul, cerneala, creioanele, bine ascuţite, se găseau la locul lor. Nu-i mai rămânea decât să scoată registrul din sertar şi să se aştearnă pe lucru. Dar registrul nu era nicăieri. „Ce-am făcut cu el, unde Dumnezeu l-am putut pune?" se întrebă năucit. „Doar l-am încuiat în birou ieri la prânz cu mâna mea!" Se întoarse spre Denes, care tocmai intra: - Nu mi-ai luat cumva tu registrul de casă, Lajcsi? Denes negă categoric. Când era să umble la el, doar ieri după-amiază n-au avut birou! Un minut mai târziu, când deschise sertarul, observă şi el lipsa scriptelor. - Dar asta ce mai e? făcu el, între mirare şi indignare. Cine-i măgarul care se ţine de farse? în curând toţi funcţionarii cotrobăiau nervoşi prin mese, scoteau exclamaţii de uimire, blestemau. Numai Recsi şi Mariska şedeau liniştiţi, deoarece la biroul lor nu se umblase, în mijlocul vacarmului se auzi soneria din cabinetul directorial. Amuţiră cu toţii. Al doilea semnal spulberă orice îndoială: sosit înaintea tuturor, patronul aşteptase răbdător să se strângă întreaga funcţionărime. Mariska apăru în uşa cabinetului. Victor stătea instalat la biroul încărcat de registre şi dosare. - Cheamă, te rog, pe rând funcţionarii! îi porunci el. - lllyes la domnul director! 224 — Biruitorii — - Iar a început, Dumnezeule! oftă cel strigat, ridicându-se. Şi n-am apucat să-mi aduc lucrările la zi! De data aceasta intrările şi ieşirile se succedară la intervale scurte. Nici lllyes, nici ceilalţi nu primiră vreo muştruluială, dar li se atrase atenţia să grăbească încheierea restanţelor. Singurul care rămase mai mult la direcţie fu Denes. - Cum se poate una ca asta?! exclamă el aiurit. E... e... neîntemeiat, arbitrar... Eu, întotdeauna... întrebaţi-l pe domnul Weiss... în două zile nu se poate duce la capăt o asemenea muncă, de a cărei întârziere nu sunt singurul responsabil... Dumneavoastră nu cunoaşteţi... - Nici nu am pretenţia să faceţi nimic din ceea ce e omeneşte imposibil, replică Victor, iritat de ultimele cuvinte, lllyes, Boros, Blau şi ceilalţi nu şi-au terminat lucrările, dar cel puţin le-au început. Dumneata nici nu te-ai apucat de ele. De altfel, discutăm de pomană. Hotărârea mea e definitivă! - M-a dat afară! ţipă revoltat Denes, după ce reveni la contabilitate. Azvârlit în drum, după cinci ani de activitate, ca un netrebnic! în timpul acesta Victor discuta cu Mariska şi cu Tătaru, încasatorul. Din examinarea hârtiilor reieşi că în ultimele trei zile acesta vărsase în casă trei mii de lei. Avizele fuseseră înmânate încă de la sfârşitul lunii trecute, iar termenul de plată era de şapte zile. Până acum, deşi se apropiau de jumătatea lui mai, abia o mică parte a abonaţilor se achitase de obligaţii. - Ce pot face eu, domnule director? ridică braţele neputincios, Tătaru. Dacă nu plătesc! - Să plătească! replică dârz Victor. Pe mine mă păsuieşte „Astra Română", când îmi trimite motorina? Dacă nu intră bani în casă, de unde vreţi să primiţi salariile? Mariska interveni în felul ei cumpănit şi politicos, atrăgându-i atenţia că sunt o mulţime de oameni nevoiaşi de pe Uliţa Românească, de pe drumul Nuşfalăului ori din Oraşul de Sus, care nu pot plăti pe loc şi fuseseră păsuiţi până atunci de vechea conducere a întreprinderii. 22 5 — Ion Gheţie — Victor răsfoi chitanţele neachitate. Pe unele dintre ele citi numele lui Speter, Handlery, Băieşan, Szilăgyi, Abkorowits, Bârcă... - Ăştia sunt oameni săraci, doamnă Jancso? o interpelă el, răstit. Szilăgyi, Abkorowits, Băieşan, sunt lipiţi pământului? N-au din ce plăti? Se întoarse spre Tătaru, care stătea smirnă lângă birou, sorbindu-i fiecare cuvânt. - îl iei cu Dumneata pe Konig, instalatorul, şi-i cercetezi pe toţi întârziaţii. Dacă nu plătesc pe loc, întrerupeţi curentul electric! Până la înapoierea încasatorului, lucră cu Surănyi şi cu secretara. Desfiinţă toate gratuităţile, cu excepţia azilului de bătrâni. Dădu în schimb dispoziţii să se prelungească termenul de plată la două săptămâni, dar înăuntrul acestui răstimp să se strângă banii până la ultima para. La urmă, vorbind în numele funcţionarilor, Surănyi îl rugă să revină asupra eliberării din serviciu a lui Denes. Cam neglijent din fire, e adevărat, acesta avea o serie de calităţi şi, în plus, întreţinea o mamă bătrână şi o soră nemăritată. - Nu revin! i-o tăie categoric Victor. Situaţia familială a salariatului nu are ce căuta aici! în birouri, refuzul lui Victor produse o impresie proastă. Câţiva îl interpretară ca pe o manifestare antiungurească. - Pe mine mă dă afară, dar celuilalt n-o să-i facă nimic. Ba o să-i dea o gratificaţie, dacă se întoarce plin de bani! Nu închisese bine gura că Mariska ieşi val-vârtej din cabinetul directorial. -A cerut dosarul! anunţă ea în culmea surescitării şi reintră grăbită. Victor privea palid cele două hârtii aşezate în faţa sa. Erau două avize obişnuite de plată, purtând acelaşi număr şi aceeaşi dată, dar scrise unul cu creionul chimic, iar altul cu indigo. Afară de acest amănunt, ele se mai deosebeau în privinţa sumei trecute în colţul din dreapta-jos: pe primul figura cifra de 162,50 lei, iar pe celălat, 142,50 lei. - Ce înseamnă asta? întrebă el cu voce înceată. 22 6 — Biruitorii — - înseamnă că în momentul completării avizului, indigoul nu se afla în carnet, iar duplicatul a fost întocmit mai târziu, explică Mariska, cu o vădită satisfacţie. Suma percepută lui Pinter e reală, consumatorul s-a înşelat atunci când şi-a închipuit că i s-a încărcat socoteala. în schimb Tătaru a trecut în duplicat cu douăzeci de lei mai puţin, pe care i-a vârât în buzunar. - Bănuiesc că nu e singura potlogărie pe care a săvârşit-o. Cu siguranţă, a falsificat zeci şi sute de avize. A intrat în atribuţiile cuiva controlul activităţii lui Tătaru? - în principiu, nu. S-au contabilizat sumele încasate şi atâta tot. Cu puţin înainte de unu se înapoiară Tătaru şi instalatorul. Acesta se dusese de pomană: fără excepţie, toată lumea plătise. în trei ceasuri adunaseră mai bine de cinci mii de lei. încasatorul mai zâmbea mulţumit de ispravă, când Victor îl chemă lângă el. Pe birou îl aşteptau două avize. - Cunoşti hârtiile astea? Omul făcu feţe-feţe, îşi trecu mâna pe frunte, se bâlbâi. - Le cunoşti sau nu le cunoşti? Dincolo în birouri, domnea o linişte încordată. Trecuse de unu, dar nici unul nu-şi părăsise locul. Din cabinetul directorului nu răzbătea nici un sunet. Apoi, deodată, răsunară strigăte, înăbuşite de uşa capitonată, însoţite de o bufnitură surdă. - Să ştii că l-a luat la bătaie! murmură Blau, achizitorul, evreu fricos. în realitate, nu ajunseseră atât de departe. Cu vocea tăiată de suspine, Tătaru se zvârlise în genunchi, văicărindu-se în gura mare că are patru copii şi nu l-a furat pe el, ci pe Weiss, un jidan. Pe Victor atitudinea omului îl umplu de silă, aşa cum îl scârbise cu patru ani în urmă gestul lui Paşca de a-i săruta mâna. - Ridică-te imediat! strigă el, bătând cu piciorul în podea. Nu pe Weiss, nu pe mine, uzina ai furat-o, înţelegi, uzina! O să chem poliţia! Când ieşi, funcţionarii stăteau nemişcaţi pe locuri. - Ce căutaţi aici? îi repezi el, aruncându-le o căutătură piezişă. E jumătate la două. Serviciul se termină la unu. — Ion Gheţie — XVI într-una din după-amiezile călduroase de la începutul lui iunie, în jurul orelor cinci, Victor ajunse în faţa uzinei. Cine l-ar fi văzut cum păşeşte cu mâinile la spate, cu pălăria puţin ridicată pe frunte şi cu o expresie lipsită de preocupare înscrisă pe figură şi-ar fi zis că a ieşit să se plimbe, profitând de vremea frumoasă a zilei de vară. Se opri nedecis în dreptul porţii şi aruncă o privire distrată spre zidul clădirii, unde pata dreptunghiulară, galbenă-cărămizie, se detaşa de albul zugrăvelii recente. Ca şi când amănuntul acesta i-ar fi reamintit cine ştie ce intenţie uitată, urcă treptele şi împinse poarta înaltă, din stejar masiv, cu geamuri protejate de gratii. De fapt, plănuise de mult vizita aceea şi aşteptase cu nerăbdare apropierea după-amiezii de sâmbătă, când birourile erau goale. Muncise din greu în săptămânile din urmă, împărţindu-se între uzină şi bancă, dar dăruind celei dintâi cea mai mare parte a timpului. Părăsea întotdeauna cu regret la orele prânzului birourile ce-i deveniseră familiare. Seara, când revenea de la bancă, o apuca de fiecare dată pe strada suspendată deasupra oraşului. De acolo de sus, arunca o ultimă privire asupra clădirii cu ferestrele înalte şi cu cupola zveltă de tablă cenuşie şi asupra turnului de cărămidă roşie, proiectat cu semeţie pe cerul acoperit de umbrele înserării. Cu toate că venise cu un scop precis, trecu mai întâi pe la uzină, înainte de a urca pe la birouri. Stătu de vorbă cu Molnar, îl întrebă la ce oră intră uzina în funcţiune şi dădu aprobator din cap. îngrijit măturată, ca în fiecare sâmbătă, întinderea fără sfârşit a curţii era cu desăvârşire pustie. Numai lângă locuinţa lui Surânyi, câţiva porumbei ciuguleau harnic boabele de grâu căzute în ţărână. La apropierea lui se înălţară deodată, ca la un semnal, într-un fâlfâit muzical de aripi. Descuie uşa de la secretariat. Podelele trosniră ciudat la trecerea paşilor singuratici. Străbătu în ordine cele trei birouri, cufundate în linişte, mai mult ca să se convingă că inginerul nu se află întâmplător acolo la ora aceea neobişnuită. 228 — Biruitorii — Părea puţin tulburat, când luă loc la masa de lucru. Cu o mişcare nehotărâtă scoase dintr-un sertar câteva foi de hârtie şi înmuie tocul în călimară. Se răzgândi curând şi se apucă să răsfoiască câteva foi manuscrise aflate în mapa de piele de pe birou. Erau actul de constituire al noii întreprinderi şi statutul de funcţionare, aşternute pe hârtie, cu scrisul lui mărunt, nervos, într-una din nopţile trecute. Lectura lor nu dură mult. Ca de obicei, nimerise textul definitiv de la prima aruncătură de condei. Cele câteva îndreptări nu aveau însemnătate. Reveni la paragraful al treilea al actului de constituire, unde, după cuvintele „Titulatura şi sigiliul oficios al întreprinderii" urma un spaţiu alb. Apucă din nou tocul, dar rămase şi de astădată pe gânduri, în colţul din stânga al foilor de hârtie se găsea vechiul antet al întreprinderii: Moara „Elisabeta" şi Uzina electrică orăşenească. Proprietar Weiss Martin. Trei amănunte îl contrariau în acest text. în primul rând nu vedea rostul menţinerii, ca formă juridică, a posesiunii personale. în vârstă, de modă veche, Weiss rămăsese credincios trecutului. El însă cunoştea prea bine avantajele societăţilor anonime, ca să nu ţină cu orice preţ la afişarea propriului său nume. Nu înţelegea apoi, de ce trebuia amintit în titulatură oraşul. Doar uzina nu aparţinea şi nici nu aparţinuse vreodată primăriei, ci era proprietate particulară: fusese a familiei Weiss, de la întemeiere, iar acum trecuse în mâinile lui. Orăşenesc nu spunea decât că uzina îşi avea reşedinţa în Silvania şi-i furniza acesteia curent electric. Pentru aceasta ajungea să treacă în antet numele oraşului. Ce căuta, în sfârşit, în titulatură numele unei femei? Era adevărat că aparţinea mamei lui Weiss, femeie energică şi răzbătătoare, mulţumită căreia întreprinderea îşi cunoscuse epoca de glorie. Chiar aşa, amănuntul era unul strict intim, legat într-o măsură prea mare de viaţa familială pentru a fi făcut public prin firma unei întreprinderi. Ce-ar fi fost dacă ar fi schimbat numele de Elisabeta cu E/ena? 229 — Ion Gheţie — „Moara Elena"? se încruntă el. „Sună ridicol şi apoi ce legătură poate avea numele mamei sale sau al Lenichii cu o moară sistematică? Ultimul cuvânt i se păru neaşteptat de expresiv şi-l reţinu. Vreme de o jumătate de ceas se strădui degeaba să descopere o formulă fericită. Nici una nu-l mulţumea. îşi întrerupse activitatea şi trecu în birouri. Mesele de scris, casa de bani, dulapurile de arhivă, contoarul de la expediţie îi deveniseră atât de familiare, de parcă niciodată n-ar fi trăit în altă parte decât în mijlocul lor. „Cum s-a putut întâmpla una ca asta?" se întrebă el mirat. Deschise câteva registre, toate cu evidenţa ţinută la zi. Desigur, săptămânile de muncă fără preget îl legaseră într-un fel de o realitate care în prima zi i se păruse străină, neprietenoasă, aproape ostilă. Şi totuşi, în ciuda începutului dificil, relaţia aceea obscură dintre el şi uzină se stabilise încă de atunci, dacă nu era cumva mai veche. Altfel de ce i-ar fi reproşat lui Tătaru incorectitudinea cu cuvintele care-i răsunau şi acum în urechi: „nu pe Weiss, nu pe mine, ci uzina ai furat-o, înţelegi, uzina?" Ele spuneau de fapt că între el şi uzină s-a stabilit un raport fizic şi moral, în virtutea căruia el aparţinea uzinei în aceeaşi măsură în care ea îi aparţinea lui. Ceasul de la contabilitate bătu de şase ori. Victor îşi spuse maşinal că orologiul merge cu cinci minute înainte şi că la şase uzina va porni. Nu asistase niciodată până atunci la punerea în funcţiune a instalaţiei. Aşa cum îl informase Molnâr, în seara aceea urma să funcţioneze motorul cel mare. Se gândi să coboare, dar era prea târziu ca să mai ajungă la timp. întoarse comutatorul de la secretariat şi se postă în faţa ferestrei. Trecură câteva minute. Prin uşa întredeschisă a uzinei se zărea nemişcată, cureaua de transmisie şi o parte a roţii motorului. Un şuierat slab, ca o respiraţie plăpândă rupse tăcerea. Semnalul se repetă, la început rar, măsurat, apoi tot mai grăbit, mai năvalnic, ca răsufletul unei uriaşe fiinţe vii aflate în goană spre vârful unui munte. O drâmbă de aburi ţâşni pe gura ţevii 230 — Biruitorii — de lângă răcitor, ascunzând uzina într-o pânză albă. Când pâcla lăptoasă se risipi, se zări rostogolindu-se cu un huruit asurzitor roata motorului. Un licăr plăpând înflori înăuntrul becului, crescu instantaneu şi se fixă într-o strălucire statornică. „S-a aprins exact la şase", îşi spuse Victor cu o emoţie inexplicabilă. Dacă i-ar fi poruncit lui Molnâr să dea drumul uzinei peste o jumătate de ceas, acum biroul ar fi rămas în întuneric şi odată cu el alte sute de încăperi din oraş. „Fireşte, doar e a mea!" O ameţeală plăcută îi învălui mintea asemenea aburilor unei băuturi înşelătoare. Un fior de gheaţă suit din adâncul măruntaielor îi străbătu inima. „E a mea!" repetă el, copleşit de bucurie, parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie, „a mea!" După ce se calmă, Victor reveni în biroul lui. Tăie cu o cruce vechiul antet şi, cu o mână hotărâtă, scrise alături: „Moara sistematică şi Uzina electrică din Silvania S.A." Apoi privi neliniştit în jur, ca şi când s-ar fi temut să nu-l fi văzut cineva. N-avea de ce să-şi facă griji: totul se petrecuse înăuntrul său. Câteva zile mai târziu, se trezi cu Keller, venit să-şi ia rămas bun. Vânduse casa şi îşi expediase mobila la Cluj. Discutară îndelung despre plecare, fără a aminti despre tânăra dansatoare pentru care, după spusele unora, bătrânul ar fi hotărât să se mute. Victor îl asculta cu inima strânsă. Odată cu plecarea lui, se simţea singur şi neapărat. într-un moment de sinceritate i se destăinui fostului asociat. -Te înşeli, îi răspunse acesta. De-acum nu mai ai nevoie nici de mine, nici de altcineva. Examenul ultim l-ai dat cu uzina. Ai făcut ordine, începând exact cu ceea ce trebuia. Dar, aşa cum ştii, greul de-acum urmează. Sunt convins că te vei descurca. Oricum, eu îţi stau la dispoziţie. Adresa mea o ştii. De altfel, colaborarea noastră continuă. Am rămas acţionar al băncii şi membru în consiliul de administraţie şi voi mai veni în Silvania. — Ion Gheţie — Avocatul se ridică din fotoliu. îşi încreţise fruntea şi îşi strânsese buzele în obişnuita grimasă de dezgust, care de astă dată încerca să ascundă emoţia. - înainte de a ne despărţi, m-aş încumeta să-ţi pun o întrebare, i se adresă el. E ceva ce n-am priceput pe de-a-ntregul nici acum. Spune-mi, te rog, de ce ai ţinut cu orice preţ să cumperi uzina şi moara? - Pentru că trebuiau să fie ale mele, răspunse fără şovăială Victor. PARTEA A ŞAPTEA Hotărâtă pentru Paşti şi aşteptată de amândoi cu nerăbdare, întâlnirea dintre Edith şi Sever avu loc abia peste două luni, la începutul lui iunie. Zvonurile insistente despre înapoierea în ţară a fostului principe moştenitor siliseră autorităţile militare să suspende permisiile de sărbători. Aşa cum li se explică la cazarmă, existau speranţe să poată pleca de îndată ce situaţia va fi revenit la normal. De aceea, în scrisorile schimbate în această perioadă, ideea revederii nu fu nici o clipă abandonată. La început, Sever crezu că se vor întâlni, ca şi celelalte dăţi, la Alba lulia, deşi se întreba cum se vor descurca timp de o săptămână. Dar Edith îi atrase atenţia, mai mult în glumă, că în Alba lulia era destul de compromisă pentru a alege o altă localitate, în care avea, deocamdată, reputaţia intactă. Sever pricepu îndată dorinţa ei ca escapada, cum o numea, să se desfăşoare cât mai discret cu putinţă. îi dădu dreptate, înţelegând că ar fi o dovadă de prea mare egoism a-i cere femeii iubite să-şi sacrifice bunul ei nume. Aveau doar să se revadă în toamnă, după ce-şi va fi isprăvit serviciul militar, la Silvania sau la Viena. Edith nici nu voi să audă aşa ceva: se amână orice, dar nu săptămâna de miere. Iar săptămâna presupunea o călătorie, aşa încât, vrând-nevrând, vor trebui să voiajeze. Dar unde? Se fixară în cele din urmă asupra Braşovului. Era un oraş mare, unde le va fi mai uşor să se piardă. Genu Herlea fu cel ce-i sugeră lui Sever Braşovul, unde îşi petrecuse o vacanţă, răscolind arhivele orăşeneşti pentru teza de licenţă. Tot el le dădu o scrisoare de recomandare către fosta lui gazdă, doamna Hess, o săsoaică de treabă, care le-ar fi putut închiria una din 2-33 — Ion Gheţie — camerele locuinţei ei, situată pe strada Lungă din Oraşul Vechi. Tot mai bine într-o casă liniştită şi retrasă, decât într-un hotel, în văzul tuturor. Pentru a adormi bănuielile săsoaicei, îi prezentă ca pe o pereche de tineri căsătoriţi. în sfârşit, pică şi permisia mult aşteptată. Două telegrame stabiliră ziua şi ora întâlnirii. Expresul de Viena intră în gară spre prânz, foarte punctual, parcă ar fi vrut să-şi răscumpere lunga întârziere din martie. îmbrăcat în haine civile, avându-l alături pe Genu, Sever urmări cu sufletul la gură defilarea celor zece vagoane. De îndată ce zări la un geam obrazul surâzător al lui Edith, încadrat de buclele ei blonde, se îndreptă spre scări, cu graba, dar şi cu spaima celui ce se gândeşte că ar putea fi oprit, în ultima secundă, de o întâmplare neprevăzută. îşi veni în fire abia după ce trenul părăsise gara şi se năpustea, cutremurând şinele, prin lunca Mureşului, spre Coşlariu. Uitase până şi să iasă la fereastră pentru a-i adresa lui Herlea un semn de rămas bun. Nu-şi dădu pe deplin seama nici că o are alături pe Edith, nici încotro se îndreaptă în goana năvalnică a roţilor. Gândul că va petrece o săptămână încheiată într-un oraş necunoscut îl neliniştea în chip ciudat, dându-i un inexplicabil sentiment de înstrăinare faţă de fiinţa aflată lângă el. O privire îl încredinţă că şi sufletul ei e stăpânit de aceeaşi vagă contrarietate. Abia schimbară câteva cuvinte în compartimentul plin de lume, supraveghindu-se mereu, ca doi oameni cărora le e teamă să nu-şi trădeze un secret arzător, dacă s-ar lăsa furaţi de vorbă. Chiar aşa, cele trei ore trecură ca gândul. în vuietul gării din Braşov, simţiră amândoi că au scăpat din starea de nelămurită încordare şi sunt din nou ei înşişi. în piaţă, îi aştepta un şir de trăsuri cu coşurile ridicate. Cerul era mohorât, cu nori prăpăstioşi îngrămădiţi deasupra oraşului. începuse să plouă mărunt, ca la munte. Luară o birjă cu un cal şi dădură adresa doamnei Hess. - Asta-i în Braşovechi, lângă Poarta Vămii, le explică binevoitor vizitiul, o să avem de mers până acolo. 234 — Biruitorii — Sub coşul de piele al trăsurii, îşi amintiră drumul din toamnă spre cazarma unde nu ajunsese niciodată. Edith scoase dintr-o cutiuţă două verighete. îşi puse una, iar pe cealaltă o strecură în inelarul din stânga lui Sever. - M-am gândit că e mai bine să le avem pentru a salva aparenţele, îl lămuri ea. Doamna Hess ar putea intra la bănuieli. Deoarece el se uita intrigat la inelul de aur: Poţi să-l porţi fără grijă, nu te obligă la nimic! Edith avea dreptate. Doamna Hess era o femeie de vreo cincizeci de ani, înaltă, voinică, îmbrăcată cu oarecare pretenţii, cum se cuvenea unei văduve de Beamter1, într-o vreme când a fi funcţionar însemna ceva. De aceea, ţinea grozav de mult la respectabilitatea casei sau cel puţin la formele exterioare ale acestei respectabilităţi (căci trebuia oricum să-şi închirieze odăile, pentru a trăi fără griji). îi primi destul de rezervată, examinându-i pe deasupra ochelarilor, mai înainte de a-i pofti să ia loc. Citi scrisoarea lui Genu în tăcere, aruncă o privire întâmplătoare asupra mâinii lui Sever, care stătea mai aproape. La urmă, declară că ea ar avea o cameră liberă, şi încă una foarte frumoasă, dar că, în principiu, ea nu închiriază pe termene atât de scurte. Poate că ar fi fost mai bine să se ducă la un hotel, de pildă la „Coroana" sau la „Unio", amândouă centrale şi confortabile. Aflând că Edith e vieneză, îşi schimbă atitudinea. Fusese în tinereţile ei, prin 1903-1904, în Viena, locuise câteva luni în Josephstadt, gata-gata să se stabilească definitiv în capitală. Totul s-a dat însă peste cap, s-a măritat cu Hess, pe atunci un tânăr chipeş, având un viitor frumos. Fireşte, ce-a fost a fost, nu regretă, mai ales că a avut parte de o căsnicie fericită. Asta n-o împiedică să-şi amintească întotdeauna cu nostalgie lunile petrecute la Viena, un oraş aşa de prietenos şi de atrăgător. Şi doamna Hess nu conteni să-i întrebe despre unele şi despre altele, ca o persoană care n-a mai fost de douăzeci şi cinci de ani într-un anumit loc şi doreşte să ştie ce s-a petrecut în absenţa ei. 1 Funcţionar, (germ.) 235 — Ion Gheţie - Dar eu vă ţin de vorbă, iar Dumneavoastră sunteţi, desigur, obosiţi după drum, îşi luă ea seama într-un târziu. Poftiţi să vă arăt camera. E cea mai bună din câte am. Are ferestrele spre grădină, departe de zgomotul străzii, iar grădina e acum în iunie un adevărat rai. Tocmai au înflorit bujorii. Nu veţi regreta că aţi ales Braşovul pentru a vă petrece o parte din călătorie şi mai ales că aţi tras la mine! Doamna Hess nu exagera prea mult în aprecierile sale. Era o odaie încăpătoare, luminoasă, în care domnea cea mai desăvârşită ordine şi curăţenie. Mobilierul, demodat şi rece, se compunea dintr-un pat pentru două persoane cu tăblii sculptate, un dulap masiv prezentând aceleaşi motive lucrate în lemn, o canapeluţă stil Recamier şi o masă ovală, cu două fotolii adânci de catifea fumurie, având spătarele ocrotite de acoperitori dantelate. Perdelele albe de damasc, cu ajururi în formă de trandafiri, covorul de lână de un roşu stins şi portretul unei tinere de pe vremuri cu o pălărie florentină înveseleau aerul o idee prea sever al camerei. în sfârşit, bună-rea, era a lor. La fel de inexplicabilă ca înstrăinarea din tren, o veselie nebună îi cuprinse, de îndată ce paşii doamnei Hess se mistuiră de-a lungul coridorului, începură să râdă în hohote, să se sărute până căzură pe patul acoperit cu o cuvertură groasă de lână. - Henţia Sever, murmură Edith, printre îmbrăţişări, dacă doamna Hess ar mai fi întârziat o singură clipă, m-aş fi apucat să te sărut în faţa ei! Doamne, dacă ai şti cât te-am dorit... De câte ori n-am vrut să vin la tine... Pot jura că tante Hermine a intrat la bănuieli... Dar ce-mi pasă, ce-mi pasă! Uite, nici nu-mi vine să cred că te am alături... Nu vrei să cobori storurile? Ce reci sunt cearşafurile scrobite ale doamnei Hess! Numai de nu m-aş apuca să dârdâi din nou ca în iarnă! îţi mai aminteşti? Respiraţia ei fierbinte îi înfioră auzul: la-mă în braţe şi acoperă-mă cu trupul tău cald, dragostea mea mare! Se dezmeticiră pe de-a-ntregul abia a doua zi seara. O zi şi o noapte trăiseră ca în vis, zăvorâţi în casă, fără a şti cine 236 Biruitorii — sunt şi unde sunt, hrănindu-se cu mângâieri şi cu ceea ce mai găsiră în geamantanul lui Edith. Se dădură jos din pat la lăsarea serii, sleiţi de puteri şi flămânzi, cu minţile înceţoşate, ca după boală. Ieşiră să mănânce la un restaurant. Oraşul li se păru cu totul altul decât în ajun. Casele, luminate parcă din adâncul zidurilor, aveau faţadele tăcute, neprietenoase, de-o ciudată imaterialitate. Trecătorii, puţini la număr, păşeau ceremonioşi, solemni, discutând confidenţial, pe un ton scăzut, ca şi când şi-ar fi împărtăşit gânduri tainice (mai târziu îşi amintiră că era duminică seara). Ei înşişi, stăpâniţi de-o vagă ameţeală, călcau şovăitori, frământaţi de gânduri dezlânate, dar stăruitoare. - Suntem nişte nebuni, zise Edith, după ce-şi încheiară cina tăcută. Dacă nu ne cuminţim, într-o bună zi vom muri! Izbucni într-un râs cu atât mai neaşteptat cu cât până atunci vorbise pe un ton preocupat: Henţia Sever, aş vrea să-ţi fac o mărturisire, dar mi-e teamă că o să mă iei peste picior: sunt fericită! Zilele următoare încercară să ducă o viaţă rezonabilă. în ciuda făgăduielilor, se culcau târziu, după miezul nopţii. Dimineaţa, Edith zăbovea mai mult în pat. Sever se trezea mai devreme. Păşind în vârful picioarelor, ieşea pentru o jumătate de ceas ca să cumpere ziare, cornuri proaspete, flori. O bucurie senină îl cuprindea ieşind în aerul proaspăt al dimineţii, bucuria celui ce s-a încredinţat cu sufletul şi trupul unei fiinţe care trăia numai pentru el. De fiecare dată când făcea ochi, Edith găsea pe noptieră, la căpătâi, un alt buchet de flori. Ceasuri în şir apoi cutreierau oraşul dintr-un capăt într-altul. Depăşiră curând centrul^ ajungând până în Blumăna şi Bartolomeu, în Dupăzidurile de sus şi în cele de jos, cu pârâiaşul care curgea zglobiu pe sub vechile arcade. Vizitară tot ce merita să fie văzut: Poarta Şcheilor, Bastionul Ţesătorilor, clădirea Sfatului, Turnul Alb şi cel Negru. Intrară în Biserica Neagră, măreaţă şi austeră în goliciunea ei, în Biserica sfinţilor Petru şi Pavel, impresionantă 237 — Ion Gheţie — prin bogăţia de culori a picturilor şi vitraliilor, în biserica românească a Şcheienilor. La Braşov, înălţimile te înconjurau din toate părţile. Se suiră pe Dealul Străjii, pe Warte. într-o zi, urcară în Poiană. Nu întâlniră nici un cunoscut în timpul acelor lungi plimbări şi nici nu scriseră cuiva, cu excepţia lui Genu, căruia îi expediară o carte poştală ilustrată, iscălită „doi oameni fericiţi" Se împrieteniră însă cu doamna Hess. Zi de zi, aceasta îi chema să bea ceaiul împreună. în mod normal, i se adresa lui Edith cu „Frâu7 Henţia", iar atunci când vorbea despre ea cu Sever îi spunea „Ihre Frâu"1 2. într-o zi, acesta surprinsese o convorbire între cele două femei. Cu aerul cel mai firesc din lume, Edith o asigura pe doamna Hess că „soţul ei trebuia să sosească dintr-un moment în altul". - Dar noi suntem soţ şi soţie! replică ea foarte serioasă observaţiei lui rostite în glumă. Chiar dacă nu am trecut pe la primărie şi pe la biserică, eu sunt doamna Henţia. Sau poate vrei să spui că nu sunt? - Desigur că eşti, o încredinţă el, sărutându-i pe rând obrajii îmbujoraţi, presăraţi cu aceiaşi rari pistrui, dar înainte de a-mi fi soţie, eşti iubita mea bună şi veşnică! Niciodată nu o văzuse atât de veselă şi de bine dispusă ca în zilele acelea. Tocmai de aceea fu mirat s-o audă plângând înăbuşit, pe întuneric, în pat alături de el, în noaptea dinaintea plecării. - N-am nimic, îl linişti ea, în afară de faptul că sunt fericită. Iar atunci când ai sufletul prea plin, se întâmplă să şi plângi câteodată. îşi suflă nasul şi se lăsă la loc în aşternut. Ştii, Sever, am ajuns acolo, că nu mă recunosc. Nimic nu mă interesează afară de tine şi de dragostea noastră. Parcă nici n-am trăit înainte de a te fi cunoscut. Uneori mă întreb: „Doamne, de ce trebuie să trăim despărţiţi unul de altul? Cine ce are de câştigat din asta?" De fiecare dată îmi poruncesc răbdare. Doar 1 Doamna, (germ.) 2 Soţia dumneavoastră, (germ.) 238 Biruitorii — ne vom căsători nu peste mult, suntem tineri, avem viaţa înainte. Deocamdată nu e cu putinţă, eşti la armată. Tot eu îmi spun însă la fel de des: „Dar dacă fericirea ne e hărăzită acum, pentru scurtă vreme? Cine ştie ce va fi mâine?" Se lipi de el, îi înlănţui gâtul cu putere, în timp ce buzele fierbinţi depuneau unul după altul mărunte săruturi pe umărul lui. Lacrimile îi gâlgâiau din nou în voce. De ce să aşteptăm atât, Sever? Haide, să ne căsătorim cât mai curând, în septembrie, îndată ce termini armata... El încercă s-o domolească, îi sărută mâinile, ochii, tâmpla. Cu destulă greutate, având sentimentul că se face vinovat faţă de ea, că nu e pe de-a-ntregul cinstit, îi mărturisi că, dacă ar fi după voia lui, s-ar căsători a doua zi. E doar cea mai scumpă dorinţă din câte are. Şi totuşi, nu trebuie să se poarte cu uşurătate, deoarece la mijloc stă viaţa lor întreagă. Căsătoria nu e numai dragoste, ea implică o mare răspundere din partea amândurora. Deşi atât ea, cât şi el au o avere care le-ar permite să înfrunte primele valuri ale vieţii, nu se puteau căsători înainte ca el să fi dobândit o situaţie sigură, în stare să le garanteze o existenţă înlesnită. - îţi lipseşte puterea de a mai îndura despărţirea câteva luni? o întrebă el, ştergându-i lacrimile. Ţi-e atât de greu? - N-ai înţeles, nu e vorba de asta, îl asigură ea. Te-aş aştepta şi zece ani, de ar fi nevoie. - Atunci despre ce este vorba? - Despre nimic, puse ea capăt discuţiei. Hai să dormim! Mâine avem de împachetat, iar la unsprezece ne pleacă trenul. Se despărţiră la Alba lulia, mai iute şi mai uşor decât credeau. Sever continua să fie sâcâit de gândul că nu se purtase cu ea cum s-ar fi cuvenit. Abia la cazarmă observă că a rămas cu verigheta pe care Edith i-o strecurase în deget la Braşov şi simţi din plin povara despărţirii. Săptămâna lor de miere trecuse şi nu avea să se întoarcă niciodată. Poate de aceea plânsese ea în noaptea precedentă. Scoase inelul şi-l examină de aproape. înăuntru se găsea gravat: „Edith, 11 nov. 1928". Era ziua când fusese a lui pentru prima dată. 2-39 Ion Gheţie — Odată cu înapoierea din permisie şi cu sosirea verii, viaţa elevilor din şcoala divizionară de geniu intră într-o nouă fază. Cu fiecare zi ce-i apropia de sfârşitul milităriei, tinerii deveneau tot mai nerăbdători să se vadă scăpaţi de cazarmă şi să se reîntoarcă în mijlocul persoanelor familiare şi al ocupaţiilor obişnuite. Dovedindu-se înţelegători, superiorii se arătau mai puţin exigenţi şi mai indulgenţi cu ei. Disciplina de fier din primele luni slăbise treptat, abaterile erau privite cu îngăduinţă sau trecute cu vederea. în mod normal, teteriştii trebuiau să se elibereze cu gradul de plutonier. Cei care ar fi dorit să devină ofiţeri de rezervă, urmau să dea, la sfârşitul stagiului, un examen pentru obţinerea tresei de sublocotenent. La fel ca majoritatea colegilor, Sever hotărî să se supună la examen. Nu-I costa prea mare lucru, aducându-i în schimb o seamă de avantaje. în caz de concentrare sau război, s-ar fi bucurat de cu totul alt tratament decât acela rezervat subofiţerilor. Mai intra în socoteală (la el prea puţin, la alţii în mai mare măsură) vanitatea de a se număra în rândul corpului ofiţeresc. Se apucă, de aceea, să revadă cu atenţie lecţiile teoretice şi practice predate la cursuri şi să citească regulamentele militare, cu îndârjirea celui ce ştie că, odată cu această ultimă încercare, îşi va câştiga definitiv libertatea atât de dorită. Când nu-şi petrecea timpul la instrucţie sau în sala de studiu, ieşea în oraş. Alba lulia îi devenise familiară, de parcă ar fi trăit în ea de când lumea. învoirile se dădeau foarte uşor, în orice zi a săptămânii. De obicei trecea pe la Genu, pe care îl găsea întotdeauna acasă. Hotărâse să se prezinte la toamnă la examenul de capacitate şi învăţa de zor. în iulie avea de gând să meargă la Cluj, pentru a citi la Biblioteca Universităţii şi a lua legătura cu foştii lui profesori în vederea unei eventuale susţineri a doctoratului. Când nu se ducea la Genu, se abătea pe la părintele Buteanu, înapoiat de la şedinţele Senatului, 240 — Biruitorii unde era primit fără nici o ceremonie, ca o rudă apropiată. De la el şi de la Helena mai afla veşti despre Lenica şi Victor, căci fratele său îi scria foarte rar. Primea, în schimb, cu aceeaşi nedezminţită regularitate scrisoarea săptămânală de la Edith. Tot de la Viena îi sosi un pachet nu prea voluminos, însoţit de o scrisoare, din partea profesorului Bernecker. Fostul lui dascăl îl informa despre obţinerea brevetului de invenţie şi despre publicarea articolului lor comun în „Actele Academiei Tehnice". Pachetul conţinea douăzeci şi cinci de separata? ale studiului. Sever privi cu emoţie numele său tipărit în fruntea lucrării alături de al profesorului. Din sfială nu arătă nici unuia dintre camarazi extrasele cu coperte lucioase. Aşa cum se obişnuia, trimise câteva exemplare unor foşti profesori şi colegi de la Viena, precum şi unor biblioteci din ţară şi străinătate. Se gândi şi la cei de acasă, precum şi la neamuri, dintre care rezervă un loc aparte lui Augustin Bodea şi lui Raţiu. Nu-I uită, se înţelege, pe Genu. în acele zile de vară, când credea mai puţin, căpătă, în sfârşit, răspunsul mult aşteptat la lungile sale frământări şi nelinişti, începute la Viena, în primul an de studenţie, şi continuate apoi, într-o formă sau alta, până în prezent. A fost desigur o întâmplare că se lumină tocmai atunci şi nu cu vreun alt prilej. Dar răspunsul l-ar fi primit negreşit, mai devreme sau mai târziu, şi nu orice răspuns, ci acelaşi. La începutul lui iulie, se ţinu cea din urmă aplicaţie practică de infanterie, la vreo patruzeci de kilometri de Alba lulia, dincolo de întregalde, sub munte. Fură treziţi pe întuneric, printr-o alarmă, şi transportaţi cu două camioane încăpătoare. Locul aplicaţiei, ales anume pentru poziţia sa izolată, era o întinsă suprafaţă şeasă, străbătută de-a curmezişul de firicelul de apă al Teiuşului şi presărată ici-colo cu tufe de alun şi cu grămezi de brusturi. Cei optzeci de elevi, împărţiţi în două grupe îşi ocupară poziţiile dinainte stabilite. Unii o luară spre 1 1 Extrase, (lat.) 241 — Ion Gheţie capătul de apus al luncii, pierzându-se în curând în întunericul des şi umed. Ceilalţi, printre care şi Sever, rămaseră pe loc şi se răspândiră în tăcere în dreapta şi în stânga, cu armele în mâini, la distanţă de douăzeci-treizeci de metri unul de altul. Ei aveau să întâmpine atacul colegilor lor. Culcat în iarba înaltă, acoperită de rouă, Sever aştepta ivirea zorilor. O lumină tulbure, nelămurită se prefira pe culmile dealurilor înconjurătoare. Încet-încet, lumea acoperită de umbrele nopţii se dezvălui privirilor. Urmărind cum contururile ei cunoscute se desprind din întuneric, iar pământul se separă de cer, fără să înceteze a rămâne unit cu acesta, avu sentimentul neobişnuit că asistă la o naştere din nou a lumii. Cât vedeai cu ochii, se desfăşura întinderea netedă, uniformă, iar iarba de un verde închis, bătând spre albastru, împrejmuită de clinurile domoale ale dealurilor. Dincolo de acestea, ca din fumul unor neguri, apăreau spinările ferestruite ale şirului de munţi. Cerul nesfârşit se rotunjea deasupra luncii ca un capac de tuci. După săptămâni de căldură mocnită, vremea se răcise peste noapte, nori compacţi încremeniseră pe boltă, cenuşii, apăsători. O linişte fără capăt spânzura în văzduh. Nici o mişcare, nici un zvon, numai tăcerea imensă, sfâşietoare, ascunzând parcă o taină adâncă, de neînţeles. Cum stătea trântit în iarbă, pătruns de răcoarea dimineţii, se simţi copleşit de măreţia şi puterea uriaşă a ceea ce-l înconjura, asemenea meterezelor unei cetăţi întărite. Era aceeaşi lume nesfârşită, cunoscută dintotdeauna şi totuşi veşnic străină, care îl cuprindea în sine ca pe o parte firească şi necesară. Ca toţi ceilalţi semeni ai săi, aparţinea necondiţionat, pe de-a-ntregul, acelei lumi, în timp ce ea, lumea, nu putea fi a lui decât în parcele şi numai dacă ea însăşi ar fi consimţit să i se dea. Tocmai de aceea, străduinţa lui de a-i descoperi înţelesurile ultime fusese o luptă dinainte pierdută. Lumea e întotdeauna mai puternică decât noi, pentru că ne ţine întemniţaţi întrînsa. A nu ţine seama de acest adevăr elementar e totuna cu a suferi. Cu cât te încredinţezi mai curând de el, 242 — Biruitorii — cu atât îţi scurtezi suferinţa. Deşi îşi spusese până atunci de nenumărate ori că se mistuie zadarnic, continua să creadă că într-o bună zi va descoperi uşa secretă ce duce dincolo de aparenţe. Abia acum a priceput, în sfârşit, că din anticamera îndoielilor nu se pătrunde niciodată în sala de ceremonii. Chiar dacă a existat vreodată, strâmta uşă de trecere a fost de mult zidită sau i s-au pus lacăte grele. Gândul că e o părticică a lumii îl însenina şi speria totodată. Puternic şi totuşi slab, era bătut de toate vânturile şi clătinat asemenea unei trestii. Dincolo de înfrângeri şi biruinţi, bucurii şi necazuri, era viu, trăia. La atât se reducea adevărul, numai aparent indescifrabil, după care alergase ani de zile. între da şi nu, nu se găsea infernul, cum îl avertizase Miska-bâcsi în timpul unei spovedanii, ci viaţa. Viaţa, aşa cum e, atâta câtă e. Iar a trăi nu înseamnă doar a te apropia de lume cu simţurile şi mintea, ci a te bucura, adică a vibra din tot sufletul, consimţind, împărtăşindu-te, iubind. A te bucura că faci parte din tot ce se află în jurul tău, că te confunzi cu ceva ce nu are început şi sfârşit, că-i aparţii în întregime, fără rezerve, din însăţi voinţa ta, devine astfel cea mai înaltă formă de iubire. Cu cinci ani în urmă, în biserica din Franzenstrasse, descoperise numai o parte a adevărului. Era deasupra oricărei îndoieli că menirea de frunte a fiecărui om era de a-şi înmulţi talantul, indiferent dacă răsplata va veni să-i încunune străduinţele, aici sau într-o viaţă viitoare. Atât însă nu ajungea. Sporindu-ţi propriul talant, aveai datoria să-ţi ajuţi semenul ca să şi-l înmulţească şi pe al lui, ori de câte ori ai fi văzut că are nevoie de sprijinul tău. Mâna aceasta trebuia să i-o întinzi din toată inima, ca şi cum ar fi vorba nu de un străin, ci de tine însuţi. A iubi înseamnă nu numai să dai, ci să te dai, dăruirea fiind totodată o eliberare şi o jertfă sau mai bine zis eliberarea continuă prin jertfă. Toate aceste gânduri îi trecură prin minte ca nişte crâmpeie răzleţe, care se limpeziră şi se înmănuncheară în zilele următoare, când avu răgazul de a medita cu atenţie asupra 243 Ion Gheţie — lor. între timp se luminase de-a binelea. Pâclele vineţii se ridicaseră de pe dealuri, culmile zimţuite ale munţilor se desenau netede pe întinderea cenuşie a cerului. Un vânticel răcoros, suflând cu intermitenţe, aducea uneori zvon de vorbă şi foşnet de iarbă. De undeva din spatele lor, răsuna croncănitul răguşit al unor ciori nevăzute, însoţit de bătăi grele de aripi. Departe detot, la capătul lumii, sub imensa deschidere a bolţii, se mişcau siluetele pipernicite ale camarazilor, porniţi cu armele în mâini să asedieze o fortăreaţă închipuită. în dimineaţa ce urmă furtunii şi năvalei oarbe a puhoaielor de pe Măgură, Helena pretextă o indispoziţie şi ceru să i se servească cafeaua în cameră. Ceea ce nu aduseseră patru luni de convieţuire anevoioasă, făcură câteva replici schimbate într-un moment de enervare. Relaţiile dintre cele două femei nu întârziară să se strice, chiar dacă, deocamdată, nu duseră la o ruptură. Fiinţă conciliantă şi diplomată, care îşi ştia foarte bine interesele, Helena aşteptă un gest de împăcare din partea Lenichii. Nu avea pretenţia la scuze, cum s-ar fi cuvenit, ci la un simplu cuvânt reparator. Acesta se cădea să vină negreşit din partea nurorii-sii, doar ea o jignise, adresându-i-se pe un ton inadmisibil şi încurajându-l pe Victor să nu i se supună. Lenica observă destul de repede îmbufnarea Helenei. îşi zicea însă că în tot ce se petrecuse ea nu are nici o vină. De fapt, ce a făcut? A refuzat categoric să-i ia partea şi l-a îndemnat pe Victor să facă aşa cum credea că e mai bine. în realitate, se săturase şi ea, mai mult decât soacră-sa, de îndelungata supraveghere şi prefăcătorie din fiecare zi. Convinsă, o dată în plus, că prea şi-a răsfăţat nora şi i-a căutat în coarne, Helena hotărî să întoarcă foaia. însă în felul ei, pe tăcute, fără cuvinte şi gesturi ireparabile. N-o mai cruţă în diferite prilejuri, ascunzându-se totuşi, din prudenţă, în dosul unor atitudini echivoce. Una din manevre consta în a da înapoi 244 — Biruitorii — ori de câte ori se producea o reacţie mai dârză din partea ei. „De ce te superi, a fost doar o vorbă", spunea ea, cu un zâmbet mieros, pentru ca alteori să replice prefăcută: „Tu nu ştii de glumă, le înţelegi toate pe dos". Când nu avea încotro, nega pur şi simplu că i-ar fi făcut cutare sau cutare observaţie. „Am zis eu aşa ceva? Nu-mi amintesc!" se mira ea, cu expresia jignită a omului căruia i se aşază în cârcă învinuiri neîntemeiate. Cum nu era proastă, băgă de seamă îndată că în relaţiile dintre tinerii căsătoriţi a intervenit ceva nou. Nu că ar fi dat peste ei sărutându-se prin colţuri sau că şi-ar fi adresat cuvinte drăgăstoase în auzul lumii. îi ajungea o privire, dimineaţa, ca să ghicească fără greş că între ei s-a petrecut ceva în cursul nopţii. Iar după cearta din noaptea furtunii, aproape nu era zi lăsată de la Dumnezeu ca ea să nu tragă încheierile cuvenite. Helena primi acele mesaje secrete numai în parte cu plăcere, deşi le aştepta cam de multişor. Faptul că străina punea încet mâna pe Victor însemna totodată că puterea ei asupra băiatului era în scădere. Pe de altă parte, iubindu-se în sfârşit ca lumea, creşteau sorţii ca în scurtă vreme copilul mult dorit să-şi vestească sosirea. Aşa că Helena râdea cu un ochi, iar cu altul plângea. „Ei, draga mea, acum să te vedem de ce-ţi sunt vrednice coapsele!" îşi zicea fixându-i stăruitor pântecele care de acum ar fi putut să se rotunjească. „Că asta e menirea de frunte a femeii şi mai ales a ta!" Ce gândea spunea şi cu voce tare, numai că altfel. - Apoi, iubirea bărbaţilor e scurtă şi se trece grabnic. Un an-doi şi se satură de noi, când nu încep să le fugă ochii după altele. Cu ce rămâi sunt copiii, dacă ţi-i dă Dumnezeu (aici Helena îi arunca o privire pe deasupra ochelarilor). Ei ţin căminul şi nu-l lasă să se împrăştie. Câte căsnicii nu s-au risipit din lipsă de copii! De fapt, începea să intre, încet-încet, la idei. Acum, ce-i drept, copiii ţi-i trimite Dumnezeu, după socoteala lui, mai 2-45 — Ion Gheţie — devreme sau mai târziu. Până la un an n-ai de ce-ţi face griji. Nici ea n-a rămas însărcinată cu Laţi din noaptea nunţii, ci numai după patru luni. E nevoie de un timp ca femeia să ajungă la o potriveală cu bărbatul ce i-a fost hărăzit. Asta aşa e, decât că tare multe s-au întors cu fundul în sus de la război încoace. A auzit cu urechile ei destule perechi tinere spunând că un an-doi nici nu vor să audă de copii. Măcar atât să se bucure de viaţă, că apoi vor avea destule de tras. Dacă nu era, Doamne fereşte, stearpă, Lenica putea gândi la fel. Cu toate că murea să ştie, nu îndrăzni să-şi descoasă nora, pentru că erau amândouă en froid1, cum zic francezii. Există o margine peste care nu pot trece două femei, oricât ar fi fost de intime, darămite dacă nu sunt. Mutarea la uzină adânci şi mai mult neînţelegerile din familie. Potrivit contractului, Weiss era obligat ca până la 1 iulie să elibereze locuinţa de la etaj. Scrupulos la culme, fostul proprietar începu să împacheteze cu o lună înainte. în ziua de 17 iunie, cu două săptămâni mai devreme, înmână lui Victor cheile apartamentului şi plecă definitiv din Silvania, stabilindu-se la Satu Mare. în privinţa mutatului, părerile Helenei şi ale Lenichii se băteau în capete. Tânăra soţie ar fi dorit o locuinţă mai încăpătoare în care să-şi aranjeze în voie mobila primită ca zestre. Helena stăruia să rămână mai departe în casa de sub Măgură. Era confortabilă, liniştită, cu grădină, la numai cinci minute de uzină. Dincolo, cocoţaţi la etaj, aveau un rând de ferestre spre strada zgomotoasă, iar altul spre curtea morii, unde domnea o forfotă neistovită ce nu se alina decât la lăsarea serii. Iar atunci se porneau ca nişte balauri motoarele uzinei. Asta din partea liniştii. Cât despre aer, să nu vorbim. Un petec de verdeaţă nu zăreai pe întinderea fără sfârşit a curţii, oricât ai fi căutat. Murdărie însă câtă îţi poftea inima, lăsată de zecile de căruţe care aduceau grâul la măcinat sau cărau sacii de făină la gară. în două cuvinte, Victor tranşă 1 în relaţii proaste, (franc.) 246 — Biruitorii disputa, fără a da dreptate uneia sau alteia. După ce ascultă argumentele fiecăreia, le aduse la cunoştinţă că a vândut casa în care locuiau lui Lâzâr Elek, tipograful, şi că până la 1 august trebuiau să o pună la dispoziţia noului proprietar. Primise pe ea trei sute de mii, adică de două ori mai mult decât cheltuise la cumpărare. Nu putea fi vorba de alegere: banii îi erau tot atât de necesari ca lumina zilei. Helena înghiţi în sec şi se supuse cu hotărârea nestrămutată de a nu se mai amesteca în nici o formă în treburile casei, indiferent dacă i se va cere sau nu părerea. Lenica scrise părintelui Buteanu să-i trimită îndată mobilele, adăpostite provizoriu într-o magazie la Dărăbanţi. Erau trei garnituri, comandate la fabrica Reti din Târgu-Mureş: un dormitor din lemn de trandafir, un prânzitor în stil baroc din mahon sculptat şi un salon rococo, tapisat în roz. Apartamentul de la etaj avea cinci camere. Patru dintre ele, situate spre stradă, se deschideau una din alta, comunicând la extremităţi cu antreul şi cu baia. A cincea, de dimensiuni mai mici, era orientată spre curte, împreună cu dependinţele. Lenichii nu-i fu uşor să stabilească destinaţia fiecărei încăperi. Se adresă Helenei, dar se izbi de un refuz total. Până la urmă, aşeză în rândul dinspre stradă, salonul, prânzitorul, camera de domni şi dormitorul într-o ordine care i se păru firească. Era normal ca din antreu să pătrunzi în salon, iar din dormitor în odaia de baie. Prânzitorul îşi avea de asemenea locul între salon şi camera de domni. A cincea odaie urma să servească drept cameră de zi. Aici vor mânca şi îşi vor petrece după-amiezile. Ea avea avantajul că dădea în acelaşi timp în bucătărie şi în antreu. Victor aprobă planul fără nici o obiecţie. După părerea Helenei, un Wohnzimmer nu era de lipsă, de vreme ce aveau un prânzitor şi un salon: mănânci în primul şi îţi petreci vremea în cel de-al doilea. Dar Lenica vedea altfel lucrurile. Prânzitorul, salonul şi odaia de domni erau ale musafirilor. Dacă stai în ele zi de zi, de dimineaţa până seara, se hârbuiesc şi numai mândră nu poţi fi primindu-ţi oaspeţii în nişte încăperi 2-47 — Ion Gheţie — ponosite. La aceste cuvinte, Helena zâmbi subţire. Ajunge atât, ca să descoperi fata popii de ţară, care-şi mobilează casa o dată pentru toată viaţa, şi îşi teme fiecare lucruşor, de parcă nu s-ar găsi altul în lumea întreagă. Se feri ca de foc să facă vreun comentariu. Observă însă că nici unul dintre tineri nu suflă un cuvânt despre chilia ei. Doar nu voiau să o lase de izbelişte, culcând-o în camera de domni sau în faimosul Wohnzimmer, ca pe un oaspete picat pe câteva zile?! - Dar cu mine ce-aţi hotărât? întrebă ea în prezenţa amândurora, dar uitându-se numai la Victor. Băiatul simţi reproşul abia din vocea mamei sale. Se grăbi s-o asigure că n-au uitat-o deloc, dimpotrivă, şi-au bătut destul capul ca să iasă lucrurile cât mai bine. Camera de oaspeţi a uzinei, situată la parter, alături de biroul lui, nu prea servea la nimic. S-au gândit să i-o dea, tot s-a plâns că-i e greu să coboare toată ziua. Camera e mare, luminoasă, numai bună să-i adăpostească mobilele. „Mă îndepărtează de ei", gândi ea cu un dram de obidă. „Nu-i nimic, voi trăi singură ca o călugăriţă". - Foarte bine v-aţi cugetat, încuviinţă ea cu voce tare. E mai bine aşa, că pe mine tare m-au ostenit treptele, încă de pe când eram tânără. Nu m-aş mira să aflu că am ceva la inimă. La drept vorbind, era cea mai bună soluţie. Dacă ar fi cerut să fie mutată sus, nu i s-ar fi putut da decât camera dinspre curte. Iar aceasta, zgomotoasă şi vecină, pe deasupra, cu bucătăria, nu i-ar fi trebuit pentru nimic în lume. Instalarea în noua locuinţă ţinu o săptămână încheiată, după ce mai întâi curăţară, zugrăviră şi vopsiră în ulei lemnăria şi podelele. Lenica nu stătu o clipă locului, munci cot la cot cu servitoarele, de dimineaţa până seara. La culcare, cădea în aşternut prăpădită de oboseală, dar mulţumită ca niciodată. Avea în sfârşit casa ei. Ftelena găsea că rău face punându-se în rând cu slujnicele, când mai bine ar fi tocmit o femeie cu ziua. Credincioasă hotărârii luate, tăcu chitic. O singură vorbă îi scăpă în ziua când începu mutatul: 248 — Biruitorii - Vezi, scrie jos cu plumbul tot ce ai în dulapuri, să nu cumva să se prăpădească. Că în asemenea prilejuri, lucrurile se mistuie fără urmă. Un mutat e ca jumătate de incendiu! La sfatul ei (unde casa fusese locuită de evrei) chemară pe părintele Silvăşan, acum parohul Silvaniei, să facă sfeştanie. După slujbă, băură o cupă de şampanie. Cu felul său umil şi mieros, preotul încercă să fie pe placul tuturor. Helena îi răspunse cu o răceală instinctivă. După atâţia ani, mai păstra convingerea că Silvăşan o trăsese pe sfoară, când cu praznicul oferit săracilor. Ocupată cu clericul, nu observă aerul abătut al Lenichii, faţa palidă, ochii duşi în fundul capului. Abia a doua zi îşi luă seama, observând că nu se atinge de mâncare. - Dar cu tine ce e? o iscodi ea. Când află că o încearcă greţuri şi ameţeli dimineaţa pe inima goală şi apoi după masa de prânz, încruntă din sprâncene. Aşteptă să mai treacă o zi, înainte de a o aborda direct: - Oare nu cumva ai rămas însărcinată? - Nu cred, răspunse ea, nesigură. Mă gândesc să nu fie din pricina oboselii sau a căldurii care bântuie de câteva zile. Poate că am mâncat ceva ce nu mi-a priit. Helena îşi miji ochii şi îşi strânse colţurile gurii în obişnuita schimă neîncrezătoare. Căldura bântuia de o lună şi mai bine, iar de mâncat mâncaseră cu toţii din aceleaşi bucate. - Apoi, draga mea, astea tu trebuie să le ştii mai bine... Ai grijă de tine, stai întinsă, odihneşte-te. Ce-ar fi să-l chemăm pe Antalffy? Deoarece Lenica refuză să se arate medicului, iar starea nu i se îmbunătăţea, îi atrase atenţia lui Victor. Speranţa unui copil îl făcu pe acesta să trimită după doctor. Antalffy pricepu îndată care erau aşteptările familiei şi o supuse pe suferindă unui examen amănunţit. în camera de zi, Helena stătea ca pe ace, răsfoind distrată cartea din mâini. După o aşteptare ce părea că nu se mai termină, desluşi întâi vocea lui Victor, apoi pe a lui Antalffy în antreu. 249 — Ion Gheţie — - Ei, ce e? răsări ea în prag. Ce-a zis doctorul? - Un catar stomacal, răspunse Victor cu o voce oarecum dezamăgită. S-a ostenit prea mult cu mutarea şi a mâncat pe apucate. Simţi nevoia să adauge: Nu e nimic grav. l-a prescris nişte picături şi prafuri. Câteva zile de dietă şi se va îndrepta. Helena crezuse cu atâta convingere că va primi răspunsul dorit, încât nici după ce Victor repetă cele spuse nu-i veni să-şi creadă urechilor. IV După pierderea copilului, Mărioaraşi Vaier îşi reveniră foarte greu din lovitura primită. Deşi continuau să ducă aceeaşi viaţă, ştiau prea bine (şi o simţeau în orice clipă) că în existenţa lor s-a petrecut o răsturnare din temelii carei-a înstrăinat, poate pentru totdeauna, unul de altul. Timpul vindecă numai rănile lăsate să se lecuiască, nu şi pe acelea scormonite zilnic de înşişi cei suferinzi. Pentru Vaier suferinţa consta într-un obscur, dar stăruitor sentiment de vinovăţie. Se revedea mereu în seara rece de martie, când zărise în faţa casei trăsura doctorului Antalffy şi înţelesese, într-o străfulgerare, că viaţa Mărioarei e în pericol. Degeaba îşi spunea că lucrurile şi-ar fi urmat mersul lor firesc, indiferent dacă ar fi fost de faţă sau nu, că, datorită Lenichii, medicul sosise în cea mai mare grabă la căpătâiul Mărioarei şi că, chiar fără ea, servitoarea tot ar fi alergat să-l cheme. Ceea ce îl deranja şi-i amăra sufletul era împrejurarea că, în timp ce soţia sa trecea prin cele mai groaznice chinuri, la un pas de moarte, el petrecea nepăsător cu prietenii la cafenea. De fiecare dată când îşi reamintea evenimentele, chipul ei alb ca varul, cu părul despletit şi buzele muşcate până la sânge îi apărea în faţa ochilor, iar nările i se umpleau de mirosul pătrunzător al sângelui răspândit pretutindeni. Desigur, puteau să-l fi chemat din primul moment de la cafenea, doar era în drum, la o distanţă de un sfert de ceas de casă. Chiar aşa, situaţia ar fi rămas neschimbată. Simplul fapt că în zăpăceala generală uitaseră 250 — Biruitorii — de el, ca de ceva nefolositor, arăta cât se poate de limpede în ce poziţie morală îndoielnică se găsea. Ca să-şi confirme bănuielile, încercă să citească în privirile şi purtarea Mărioarei un cât de mărunt reproş. Dar ochii ei buni şi blânzi, acum îngânduraţi, nu mărturiseau nimic în afara unei nesfârşite oboseli. Slăbise mult, faţa trasă, străvezie îi dădea un aer diafan şi parcă o întinerea. Talia, până nu demult greoaie, îşi recâştigase ceva din zvelteţea de odinioară. Ea, atât de prietenoasă şi de vorbăreaţă, căuta mereu singurătatea. Era în stare să zacă ziua întreagă, uitându-se în câte un ungher al casei, cu o carte în mâini. Nu ieşea, nu primea pe nimeni. Nici măcar vizitele Lenichii nu-i mai făceau plăcere, deoarece îi deşteptau amintiri neplăcute. Vaier crezu la început că nu s-a însănătoşit de-a binelea, că-i ascunde ceva. Antalffy, care la început trecea zilnic pe la ei, încetase de mult să-i mai cerceteze. între patru ochi, în intimitatea cabinetului, îi repetă că din punct de vedere clinic totul s-a rezolvat fără a lăsa urme. Rămânea însă trauma sufletească, depresiunea nervoasă ce se instalase după naştere. Mărioara îşi pusese toate speranţele într-o maternitate târzie, pentru care luptase cu unghiile şi dinţii. Căderea psihică putea fi mai lungă sau mai scurtă, de o durată nesigură, imprevizibilă. Era de datoria lui să-l avertizeze că uneori, în asemenea cazuri, suferinţa lăuntrică nu se rezolvă pe deplin niciodată. Nici el şi nici unul dintre soţi nu numi cauza nemijlocită a deprimării, deşi o cunoşteau prea bine cu toţii: părăsirea definitivă a speranţei de a mai avea un copil. Era un sentiment mai complicat decât părea la prima impresie, deoarece, continuând să dorească copilul, Mărioara n-ar fi consimţit să mai aibă unul. Numai amintirea săptămânilor petrecute în clinica de la Cluj, urmate de lunga aşteptare şi apoi de chinurile îndurate la naştere îi încrâncenau sufletul. La cea mai neînsemnată aluzie, scăpată din nebăgare de seamă, i se umpleau ochii de lacrimi şi-i tremura buza de jos, într-o gâtuire de plâns, cu anevoie înfrânată. 2.51 Ion Gheţie — Vaier se însingură la rândul lui, dar în alt fel. Nu se mai ducea la cafenea, iar după-amiezile şi le petrecea acasă, înţelegând că Mărioara nu are nevoie de prezenţa nimănui, o lăsă în pace. Ceasuri întregi stătea încuiat în camera de domni, fumând sau privind prin ferestre mişcarea străzii. Frământat de cele mai contradictorii porniri, încerca să descopere o cale de a ieşi din impas. Convins că nu putea duce mai departe viaţa de până atunci, găsi curajul de a examina cu nepărtinire, chiar cu cruzime, adevărul. împlinise nu de mult treizeci şi cinci de ani. Depăşise aşadar jumătatea sorocului de viaţă la care, în mod obişnuit, avea dreptul să nădăjduiască. începuse să încărunţească, se îngrăşase, vinişoare roşii-vineţii îi colorau pomeţii obrajilor. Tot mai des trebuia să schimbe lentilele ochelarilor. Dormea după-mesele şi simţea veşnic o pâclă uşoară pe creier, lată, sunt doisprezece ani de când şi-a încheiat studiile universitare. Pe lângă aceştia pierduse cinci până să-şi dea, cu chiu, cu vai , doctoratul. Ce-a realizat în acest răstimp? Nimic sau aproape. Au fost ani risipiţi cu petrecerile şi desfrâul, ani în care s-a lăsat târât la voia întâmplării de şuvoiul unei vieţi lipsite de un ţel mai înalt şi, în general, de vreo noimă. E drept, n-a stat nici o clipă cu mâinile încrucişate. A fost, pe rând, secretar la primăria din Crasna, avocat la Ocna, judecător la Silvania. De fiecare dată pornea la drum plin de încredere şi de elan, ca apoi să se domolească treptat, prins în mrejele ispititoare ale unei vieţi uşuratice. La fel s-a întâmplat cu unica sa ambiţie, aceea de a se alege primar. Dar măcar de-ar fi ajuns singur în locurile unde-l rânduise soarta! Dar atât cabinetul avocaţial, cât şi judecătoria le-a dobândit din mila Bodeştilor şi a Henţeştilor. La fel titlul de doctor, pe care nu l-ar fi câştigat niciodată numai prin puterile proprii. Acesta era adevărul adevărat, de ce l-ar ascunde în faţa lui însuşi? Din punct de vedere material, după doisprezece ani de muncă, putea spune că n-a realizat nimic. Locuia într-o casă cu chirie, mobilată din zestrea nevestii-sii şi nu avea un sfanţ pus deoparte. Datorii, în schimb, destule, mai ales pentru a-şi acoperi pierderile la cărţi. 2.51 — Biruitorii — Nici măcar banii pentru îngrijirea Mărioarei cât a fost internată în clinică nu i-a scos din buzunar, ci i-a luat cu împrumut şi încă nu i-a dat înapoi. S-a însurat cu Mărioara din iubire, dar şi din calcul. Până la un punct, ar putea spune că a reuşit în căsnicie. El, da, a reuşit. Dar ea? Neglijată de la început, părăsită de dimineaţa până seara, nu o dată înşelată, ce-i drept fără dragoste, dar şi fără remuşcări, a fost oare cât de cât fericită? Asemenea celor mai multe femei, s-a resemnat treptat, renunţând la toate, pentru ca, până la urmă, să se mulţumească cu un copil, care, iată, s-a născut mort. Se cunoştea prea bine ca să spere într-o schimbare radicală. Era un om slab, nehotărât, lipsit de voinţă, gata oricând să încheie compromisuri cu conştiinţa sa. Ceva trebuia să întreprindă până nu vor trece şi cei zece-cincisprezece ani buni ce-i rămâneau şi nu se va trezi în pragul bătrâneţilor. Dar ce anume? întâmplarea făcu ca în zilele acelea să moară Negruţiu, notarul public din Jibou. Pe loc se gândi să obţină el postul devenit vacant. în multe privinţe nu câştiga nimic, ba dimpotrivă pierdea, preferând Silvaniei Jiboul, un târguşor de patru-cinci mii de suflete, fără altă faimă decât aceea de a fi cuibul familiei Wesselenyi. Dar notariatul era o mină de aur, de aceea se înghesuiau atâţia ca să-l dobândească. Notarii publici erau funcţionari de stat, depindeau de Ministerul Justiţiei şi aveau datoria de a presta jurământ înaintea autorităţilor la intrarea în funcţiune. Pe firma şi pe sigiliul lor figura stema ţării, ca la orice instituţie publică. în rest, se bucurau de un regim de liber-profesionişti, asemenea avocaţilor. Veniturile lor curgeau din trei izvoare principale: autentificarea şi legalizarea actelor de tot felul, contractele de vânzare-cumpărare şi cauzele succesorale. Ce se câştiga cu operaţiile din prima categorie era floare la ureche. Altfel stăteau lucrurile cu contractele de vânzare-cumpărare şi, mai ales, cu cauzele succesorale, unde onorariul se percepea procentual în raport cu masa succesorală. Avantajul creştea prin faptul că, potrivit legii, în fiecare reşedinţă de plasă, cu excepţia municipiilor, ^•53 — Ion Gheţie — funcţiona un singur notar public. Dacă te purtai cu destoinicie şi-ţi vedeai de interese, ajungeai să câştigi două-trei sute de mii de lei pe an, ba chiar mai mult. Invocând un pretext, se repezi pe o zi la Jibou. Plasa era bogată, cu ţărani înstăriţi, ca pretutindeni de altfel prin părţile sălăjene. Târgul avea oarecare importanţă economică, fiind nod de cale ferată şi având în apropiere minele de cărbuni din Surduc. El însuşi se trăgea din împrejurimi şi cunoştea destui localnici, care l-ar fi sprijinit la nevoie. Se înapoie la Silvania pe deplin hotărât. Mai rămânea să obţină consimţământul Mărioarei. Cu destulă fereală, căci prevedea un refuz, o puse la curent cu noile sale intenţii. Deoarece ea-l asculta cu atenţie, fără a-l întrerupe, căpătă curaj şi-i prezentă în amănunţime frământările sufleteşti care-l împinseseră la acel pas. Renunţase la toate, nu mai dorea decât înţelegere şi împăcare. - Dacă acestea le cauţi, atunci sunt de partea ta, răspunse ea la sfârşit. Ne-am zbuciumat destul amândoi, ca să avem nevoie de linişte. - Numai să ştii, dragă Mărioară, că Jiboul nu e Silvania, se simţi el dator s-o avertizeze. N-are străzi pietruite, nici trotuare. De vreo doi ani au adus lumina electrică de la Surduc, dar altminteri prea mare deosebire între Jibou şi Ocna nu este. - Nu-i nimic, ne vom obişnui cu timpul, zise ea. Eu am puţine pretenţii. în afară de linişte, nu-mi trebuieşte nimic. Dacă tu crezi că poţi să mi-o dai, atunci să plecăm chiar de mâine. în Silvania n-aş mai vrea să stau. Nu e clipă să nu mă gândesc că aici... Se întrerupse sugrumată de plâns. Ochii i se umplură de lacrimi, iar buzele prinseră să-i tremure grăbite, parcă ar fi şoptit nişte cuvinte numai de ea înţelese. - îţi făgăduiesc, Mărioară dragă, că de azi înainte voi face tot ce atârnă de mine ca să fii mulţumită! o încredinţă el, într-un elan sincer, sărutându-i mâinile. 2-54 — Biruitorii — Voise la început să-i spună că a face totul pentru fericirea ei, dar schimbase vorba simţind că între ei cuvântul fericire nu mai trebuia rostit niciodată. Vaier ar fi vrut să ducă totul la capăt de unul singur, dovedind măcar o dată că e bărbat pe picioarele lui. Din păcate, amatorii să pună mâna pe postul de notar public mişunau şi Dumnezeu ştie dacă până la urmă ar fi izbutit. Se resemnă, de aceea, să apeleze din nou la neamurile nevestii-sii. Helena nu pricepu deloc rostul acelei mutări pe nepusă masă. Nu se dă cu piciorul într-un post pentru obţinerea căruia s-au depus atâtea diligenţe. - Nebuni sunteţi mergând în pustie, când în Silvania le aveţi pe toate! îi spuse ea Mărioarei între patru ochi. Dar degeaba îmi cheltuiesc sfaturile, că de ele nu ascultă nimeni. Faceţi cum vă taie capul! Altfel îi întâmpină Victor. Dacă aşa socotesc ei că e mai bine, aşa să fie, numai să se ţină cu sârguinţă de treaba începută. După drama petrecută în primăvară, socotea că are datoria să le întindă o mână de ajutor. Nu apelă însă la Raţiu, cum credea Vaier. De când unchiul său ajunsese prim-ministru, nu-i ceruse un capăt de aţă şi nici nu avea de gând să-i ceară. De altfel, niciodată nu-l rugase ceva. Ceea ce făcuse Raţiu pentru ei pornise de la sine. Scrise însă două rânduri părintelui Buteanu, iar acesta puse o vorbă bună pe lângă prietenul său, lancu'Pop, acum ministru subsecretar la Justiţie. Mai repede decât se aşteptau, numirea lui Vaier sosi la Silvania. Ea curgea de la 1 iulie curent. îndată Vaier depuse jurământul în faţa prefectului şi se înfiinţă la Jibou pentru a-şi lua în primire biroul notarial. Mărioara avea să-l urmeze mai târziu, după ce vor fi găsit o locuinţă potrivită. Până atunci, pentru a avea mâinile libere, hotărâră să-şi lichideze datoriile care urcau la două sute de mii (la banii pierduţi de Vaier la cărţi se adăugau cheltuielile cu alegerile la primărie şi cu sarcina Mărioarei). în loc de a avea zece creditori, mai bine unul singur. De astădată, Vaier avu tăria să 255 — Ion Gheţie — nu se adreseze lui Victor şi băncii sale. împrumută un sfert de milion de la un institut de credit din Zalău, punând ca zălog partea de moşie a Mărioarei. îşi acopereau astfel şi spezele pricinuite de mutarea la Jibou şi le mai rămâneau câteva mii pentru a începe o nouă viaţă. V Pe la jumătatea lui iulie, într-o duminică, la prânz, Helena aduse vorba de plecarea la băi. în mai, când cu boala lui Victor, Antalffy îl sfătuise să facă o cură de ape şi de aer îndată ce ar fi avut un moment liber. Recent, adăugase că nici Lenichii nu i-ar fi stricat să petreacă două-trei săptămâni într-o staţiune balneară. După părerea lui, cele mai potrivite locuri ar fi fost Borsecul sau Tuşnadul. Victor primi ideea plecării cu o strâmbătură nemulţumită. Se simţea bine, nu era obosit deloc şi-apoi de ce să se trambaleze tocmai în Secuime? S-ar găsi la nevoie şi alte băi, la fel de bune, dar mai apropiate. Helena, care citea uneori în sufletul lui Victor ca într-o carte deschisă, înţelese că nu-i arde lui de cură cum nu-i e ei dorul să se facă călugăriţă. - Ba la băi să vă duceţi, îşi dădu ea părerea, dacă aşa a spus Antalffy, dar aflaţi-vă alt Kurort1 mai apropiat. Uite, bunăoară, Sovata, unde sunt ape renumite şi un aer minunat. Victor obiectă că la Sovata nu se caută bolile de stomac şi de ficat şi că, alegând-o, nu scurtează cu mult drumul. Helena o ţinu pe a ei. De fapt, propunând Sovata, se gândea, înainte de toate, la noră-sa. Câte femei pedepsite de Dumnezeu să nu aibă copii s-au dus acolo şi, până la urmă, zău dacă s-au căit. Uite, de pildă, doamna Gozariu, soţia procurorului de la Curtea de Apel din Cluj. La treizeci şi nouă de ani, deci nu prea departe de bătrâneţe, a ascultat-o pe o prietenă şi a petrecut o lună încheiată la Sovata, după ce ani de zile bătuse de-a surda 1 Staţiune balneară, (germ.) 256 — Biruitorii — la uşile doctorilor. N-ai fi crezut, dar vara viitoare a născut un băiat zdravăn şi sănătos de patru kilograme. Cam târziu, e drept, dar mai bine mai târziu decât niciodată. întrebată, Lenica declară că, în ce o priveşte, ea s-ar fi dus oriunde sau nicăieri, deoarece stomacul nu o supără deloc. Dacă ar fi fost să aleagă, ar fi preferat Geoagiul, la doi paşi de Alba lulia, unde tare s-ar fi oprit să-i revadă pe ai săi. Ultimele cuvinte ale Lenichii oferiră lui Victor soluţia pe care o căuta de câteva zile. în aceeaşi seară, după culcare, o întrebă în felul lui, direct, dacă n-ar prefera, în loc de cură, să petreacă două-trei săptămâni la Alba lulia şi la Dărăbanţi. S-ar simţi mult mai bine decât într-o staţiune necunoscută, printre străini. La înapoiere s-ar opri la Cluj, iar de aici, în drum spre casă, ar trece pe la Gherla şi pe la Mireş, ca să-şi încheie, astfel, cea de a doua călătorie de nuntă, începută în primăvară. Lenica primi îndată, înainte ca Victor să fi terminat ce avea de spus. Cu sinceritatea sa cam brutală, el adăugă că nu va putea rămâne cu ea decât trei-patru zile. Afacerile uzinei nu-i îngăduiau, din păcate, să lipsească din Silvania atât cât ar fi dorit. - Dar ce s-a întâmplat? îl întrerupse ea. Ai vreo neplăcere? - Nu, nimic, negă el cu hotărâre. Tu numai la rău te gândeşti! în realitate, intervenise ceva, dar nu neplăcut, ci tocmai dimpotrivă. Trebuia să fie liber în următoarele săptămâni, pe care, aşa cum bănuia, avea să le petreacă mai mult pe drumuri. Lenica acceptă, fără a obiecta, deşi intenţia lui mărturisită de a o lăsa singură, fie şi la Alba lulia, o contraria mai mult decât s-ar fi aşteptat. Apucase însă să spună da şi apoi avea mândria ei, nu voia să-i arate cât e de decepţionată. De o lună încoace nu era zi în care să nu se gândească la cele două săptămâni care aveau să le aparţină, în întregime, numai lor. „Nu are nevoie de mine atât cât am eu de el", îşi zise ea, după ce Victor adormi. „îi voi răspunde pe măsură. Dacă vrei să ai pace, nu da niciodată mai mult decât ţi se dă". Asemenea Lenichii, dar din alte motive, Helena dezaprobă modificarea petrecută în planurile de vacanţă ale copiilor. 2-57 — Ion Gheţie — Victor se socotea, pesemne, de fier, de vreme ce nu-şi îngăduia nici o zi de odihnă. Odată tot îl va răzbi osteneala şi atunci îi va părea rău că şi-a bătut joc de sănătate. Acum însă, de vreme ce hotărâse să nu se mai ducă la băi, Lenica era datoare să rămână lângă el. Dacă bărbatul nu poate să te însoţească, stai locului şi poartă-i de grijă, căci îi eşti soţie. - Du-te, du-te, se mulţumi ea să-i spună, voi vedea eu de rândul lui Victor. îţi va fi şi ţie dor de ai tăi, după atâta timp petrecut printre străini. Lenica înţelese aluzia, dar evită să replice, deşi îşi dădea prea bine seama că fiecare amânare va face cu atât mai grea ziua socotelilor. îi aruncă o privire rece, pe care soacră-sa i-o înapoie în tăcere. Peste două zile soseau cu maşina la Dărăbanţi, înfierbântaţi şi prăfuiţi după şapte ceasuri de călătorie. Părintele Buteanu se întorsese acasă de o lună la tovarăşii de ospeţe şi la partidele de vânătoare. încă din iarnă se înapoiase definitiv la Dărăbanţi. Casa din Alba lulia, acum a Lenichii, fusese închiriată doctorului Springer. Prevenit printr-o telegramă, le rezervă o masă împărătească. Rumen la faţă, voinic, cu un aer sănătos, dovadă că şederea de un an la Bucureşti îi priise, îi întâmpină la scara automobilului, înconjurat de alaiul servitorilor şi al câinilor de vânătoare. - Bine aţi venit, dragii şi scumpii mei! le ură el printre îmbrăţişări. Mai mare bucurie nici că puteaţi să-mi faceţi! Mie, Dumitre, unde sunteţi, mânca-v-ar luparea! Luaţi cuferele şi duceţi-le în casă. Fu foarte dezamăgit, când află că Victor nu rămâne cu Lenica. Şi chiar nu e chip să zăbovească măcar o săptămână? Arde ţara de atâta treabă? Ei, dacă nu se poate, nu se poate! Dar vara viitoare să-şi rânduiască altfel lucrurile, căci nu va scăpa la fel de uşor! Buna sa dispoziţie se comunică tuturor. Prânzul se prelungi până după şase, când primii dintre oaspeţii serii începură să se arate. Masa fu ridicată şi aşternută din nou. 258 — Biruitorii — Cele trei-patru zile făgăduite de Victor se mărginiră până la urmă la una singură. A doua zi se plimbară prin Alba lulia şi îl vizitară pe Sever. Mai trecu o noapte şi automobilul se urni din faţa porţii, ca să dispară la cotitura uliţei într-un nor de praf. Lenica se deprinse repede cu viaţa din Dărăbanţi. Acum înţelese că, de fapt, sufletul ei rămăsese aici. în această vreme, fără nici un efort, îşi regăsi locul părăsit în iarnă. Era ca şi cum ar fi plecat într-o dimineaţă în zori, iar în aceeaşi seară s-ar fi întors acasă. Lunile trăite în Silvania i se înfăţişau şterse, depărtate, ca o părere sau o amintire. Cu o plăcere redescoperită, văzu de treburile casei, luându-le asupră-şi, întocmai ca odinioară. îşi petrecea dimineaţa în gospodărie, dând porunci servitorilor, dar punând şi ea mâna, fie că era, fie că nu era nevoie. Părintele Buteanu încercă s-o mai domolească, ba chiar o opri cu străşnicie să facă treabă, doar venise să se odinească, însă degeaba. Scăpată de supravegherea tăcută a soacrei sale, ca şi de propria supraveghere, se simţea, după atâta vreme, în largul ei. în cea mai apropiată duminică, Genu veni s-o vadă, aducându-le cu sine şi pe Turica şi Zina. Cele două verişoare, bune prietene, acum adevărate domnişoare, rămăseseră la fel de vesele şi nebunatice ca înainte. Nu tăcură o clipă, ciripind fără răgaz despre una sau alta ori râzând pe înfundate. Ba la un moment dat, se apucară s-o imite pe mătuşa Măriţi, ieşită din odaie, cu atâta naturaleţe, încât gata-gata să se înece cu toţii de râs. Numai cu greu află Genu răgazul de a-i vorbi despre planurile sale de viitor şi de-a o anunţa că de luni se duce la Cluj pentru a-şi pregăti acolo examenul de capacitate. La rândul ei, făcu vizite rudelor din Alba lulia, mătuşile Aurica şi Olimpia, surorile unchiului Franţisc. Se întâlni din nou cu Turica şi cu Zina. De astă dată, nefiind Genu de faţă, chicotiră şi se fandosiră mai puţin, în schimb tăbărâră asupra ei cu nenumărate întrebări, unele indiscrete, jinduind să afle amănunte tainice, cărora le răspunse în doi peri sau cu ocolişuri. 2-59 — Ion Gheţie — Altfel hotărâse să întâmpine întrebările Bubei Roşea. în faţa ei, şi-ar fi deschis de bunăvoie sufletul, împărtăşindu-i unele din bucuriile şi amărăciunile acelor prime şase luni de căsnicie. Niciodată nu-şi ascunseseră ceva, iar prietenia lor se clădise pe o deplină sinceritate. O aştepta însă o decepţie. De cum se desprinseră una din braţele celeilalte, Buba îi fâlfâi înaintea ochilor mâna dreaptă, pe inelarul căreia strălucea o verighetă îngustă. Se logodise de două săptămâni. - Am vrut să-ţi scriu, dar cum sunt eu leneşă la corespondenţă, am tot amânat. Apoi am auzit că te-ai întors şi-am aşteptat să ne vedem, ca să-ţi fac o surpriză. - Să ştii că mi-ai făcut-o! Cine e fericitul? - Vrei să zici nefericitul! râse Buba, care nu-şi încăpea în piele de bucuroasă. Nici nu-ţi închipui! Şi, într-adevăr, cum să-şi închipuiască, când totul părea luat dintr-un basm! „Nefericitul" era o rudă îndepărtată, văr de a şaptea spiţă, însă tânăr, frumuşel şi prezentabil, dar cu un nume caraghios: Păcală. Prin 1902 sau 1903, când avea şapte-opt ani, tatăl său, originar din Sebeş, emigrase în Statele Unite. Purtat când de un val, când de altul, s-a stabilit în cele din urmă la Buffalo, lângă graniţa Canadei. Fiind om cu carte, şi-a găsit un loc în asigurări. Ce-i drept, milionar ca Rockefeller n-a ajuns, dar şi-a asigurat o stare frumoasă. Băiatul, Vasile sau Basil, cum îşi spunea acum, a studiat la colegiu (un fel de liceu mai înalt) şi la universitate. Acum la 34 de ani, ocupa un post de răspundere la o societate de transporturi, îşi avea casa lui cu tot ce-i trebuie şi vreo 30.000 de dolari la bancă, ceea ce înseamnă în bani româneşti, aproape trei milioane. Se întorsese în ţară ca să-şi revadă neamurile şi locurile unde copilărise, dar în realitate cu intenţia de a-şi căuta o soţie vrednică, româncă ortodoxă ca el, dispusă să-l însoţească în noua ei patrie. O plăcuse pe Buba din prima clipă şi, una-două, după obiceiul american, îi şi ceruse mâna. - Am primit fără şovăire, i se destăinui ea. Unii mi-au imputat că prea m-am grăbit, făgăduindu-mă unui necunoscut 260 Biruitorii — şi încă unuia din celălalt capăt al lumii. Dar spune-mi şi tu, Lenica, ce soartă m-ar fi aşteptat aici? Azi-mâine împlinesc douăzeci şi cinci de ani, iar părinţii n-au cu ce să mă înzestreze. Din câţi băieţi mi-au făcut curte, nici unul nu m-a cerut de nevastă. Pe când aşa, cine ştie, poate-mi va surâde norocul. Iar de nu mă voi înţelege cu el, este drum de întoarcere, nu numai de ducere... Dar ea avea convingerea că totul va merge bine. Ajungea să-i arunci o privire ca să-ţi dai seama că Basil e un om serios, dintr-o bucată. Acum e plecat la Sibiu şi Făgăraş, la nişte neamuri. De cum se va întoarce, o să i-l prezinte. E curioasă să ştie ce impresie îi va face, deşi e sigură că-l va plăcea şi ea, ca toată lumea. Nu osteni să-i vorbească despre el. Basil în sus, Basil în jos, îi arătă fotografiile de la logodnă şi-i citi o vedere din Sibiu, primită în dimineaţa aceea. - Când vine bărbatu-tău să te ia? o întrebă ea, în timp ce-o conducea spre ieşire. Atunci neîndoielnic că-l vei întâlni şi pe Basil... Mai treci pe la mine, să mai vorbim. Ţi-am împuiat capul cu ale mele şi nici n-am apucat să te întreb cum o mai duci. Ştii, scrisorile tale mi s-au părut cam ciudate. Nu eşti fericită? - Ba da, răspunse ea, uneori sunt. Vei vedea tu însăţi că într-o căsnicie e loc şi pentru alte lucruri pe lângă fericire. Se înapoie la Dărăbanţi cam dezamăgită. Aşteptase prea mult de la acea primă întâlnire cu Buba şi nu primise aproape nimic. Venise mânată de dorinţa de a i se mărturisi, în speranţa că multe i se vor limpezi în mintea şi în sufletul ei. lată că Buba vorbise două ceasuri încheiate numai despre ea şi speranţele sale. Şi totuşi, fără a rosti un cuvânt, îi dăduse un răspuns. Oare nu se măritase şi ea cu un bărbat necunoscut, simpatic, prezentabil, bine situat, care o ceruse de nevastă la a doua sau la a treia întâlnire? Faptul că logodnicul ei locuia în America, iar Victor în Silvania nu avea importanţă. într-un anumit sens, toate femeile din lumea asta se căsătoresc cu necunoscuţi, pe care îi descoperă pe urmă. Ceea ce se întâmplă apoi e treaba fiecăreia în parte. Ajutor nu poţi primi de la nimeni, în afară de tine însăţi. — Ion Gheţie — Trecură două săptămâni. Pe nesimţite, o apucă urâtul. Unchiul Franţisc îşi primea prietenii sau pleca la Alba lulia ca să-i întâlnească. Mai avea o lună şi nici atât şi trebuia să ia din nou toiagul pribegiei. Mătuşă-sa rămăsese la fel de ursuză şi preocupată de propria nenorocire. Bubei i se înapoiase logodnicul şi se pregătea de nuntă. După înţelegere, îl aştepta pe Victor în prima decadă a lunii august. Sosi praznicul Schimbării la faţă şi el încă nu se arătase. Primi două cărţi poştale ilustrate, care nu spuneau nimic, una din Arad, cealaltă din Bucureşti. Oare ce va fi căutat în cele două capete de ţară? E drept că nu-i plăcea să scrie, dar în aproape o lună tot i-ar fi putut trimite o scrisoare, dacă nu de altceva, măcar s-o vestească când vine s-o ia. Încet-încet, o nelinişte surdă o cuprinse, un freamăt lăuntric, deocamdată discret, ca un neastâmpăr. Când poştaşul îi înmână ilustrata din Bucureşti şi recunoscu pe dosul ei scrisul lui Victor, inima îi bătu cu putere. îi lipsea viaţa lăsată la Silvania, oraşul, casa, oamenii, îi lipsea el, aşa cum era, tăcut, posac, îngândurat, îi lipseau mai ales îmbrăţişările lui, care-i umpluseră viaţa, dându-i un înţeles nou. „Nu aici e locul meu", îşi spuse, învârtind în mâini cartea poştală, „ci acolo lângă el, împărţindu-i bucuriile şi necazurile. Numai de-ar veni odată!" Victor pică pe neaşteptate a doua zi după Schimbarea la faţă. Lenichii nu-i veni să-şi creadă ochilor când auzi bâzâitul motorului şi-l zări pe Victor coborând din maşină. Revederea fu reţinută de ambele părţi. Ea se roşi toată, el o sărută stângaci pe obraz. Părintele Buteanu întinse masă mare. Victor le spuse că vine de la Bucureşti, dar că fusese în Basarabia, la Chişinău, cu nişte treburi. Lenica se miră, căci nu-şi putea închipui ce căutase pe acolo. în timpul cinei, îşi căutară în mai multe rânduri privirea. în adâncul fiecăreia licărea, ca o flacără nestinsă, dorinţa. - Mi-a fost greu fără tine, murmură el, cuprinzând-o în braţe în patul larg, bătrânesc, din camera de oaspeţi. - Şi mie... bâigui ea, cu o fericită renunţare la sine, pierzându-se încă înainte de a i se fi dat. 262 — Biruitorii — VI Lenica avea tot dreptul să rămână mirată, auzind că bărbatu-său venea din Basarabia. însuşi Victor ar fi zâmbit neîncrezător, dacă cineva i-ar fi spus pe la începutul lui iulie că în curând va bate drumurile până în cealaltă margine de ţară. Pe atunci se străduia să aducă întreprinderea pe linia de plutire şi nu prea ştia cum. Funcţionând normal, uzina aducea un venit de o sută - o sută zece mii de lei lunar. Banii aceştia asigurau pentru moment regia întregii întreprinderi (salarii, impozite, combustibil). Ea se susţinea, deci, singură, însă nu aducea nici un leu beneficiu. Era şi aceasta ceva, nu-i vorbă, dar prea puţin. Lipsa banilor lichizi devenea tot mai stingheritoare şi putea duce într-o bună zi la situaţii penibile de felul celei întâmpinate de Weiss în joia de pomină când fusese cât pe aci să nu-şi poată plăti salariaţii. într-o asemenea împrejurare, banii nu puteau fi scoşi decât din moară. Ca întotdeauna la începutul verii, instalaţiile morii erau oprite pentru revizie. Câteva cuvinte răspicate, însoţite de o privire rece, îl convinseră pe Surânyi să facă operaţia fără a solicita fonduri. Mai mult, din dorinţa de a-şi dovedi zelul, promise să fie gata până la 1 august, dată la care începea, după tradiţie, noul sezon de măciniş. Secerişul grâului începu anul acela mai devreme ca de obicei, pe la jumătatea lui iulie. După seceta ce bântuise din aprilie, întreruptă de câteva ploi răzleţe, recolta se anunţa de pe acum slabă, nu numai în jurul Silvaniei, ci în întreg Sălajul. Nu altfel stăteau lucrurile în judeţele învecinate, după cum îl încredinţară ştirile primite din Arad, Oradea şi Satu Mare. în afară de Silvania, moara distribuia făină la Zalău, Jibou şi Crasna, precum şi în aşezările miniere de la Şărmăşag şi Surduc, în total vreo douăzeci-treizeci de vagoane. Grâul necesar măcinişului se obţinea îndeosebi din achiziţii şi numai în mică măsură din uium. Micii proprietari din jurul Silvaniei (şi numărul lor crescuse după reforma agrară) preferau să-şi ducă grâul la 263 — Ion Gheţie — morile ţărăneşti din plasă, în ciuda faptului că făina pe care o căpătau era de calitate inferioară. în genere, ţăranul care venea la moară cu câţiva saci de grâu, voia să primească făina rezultată din acel grâu, şi nu o cantitate de făină gata măcinată, chiar dacă ar fi fost albă şi curată ca neaua. Teama ancestrală de a nu fi tras pe sfoară de orăşeni se dovedea astfel mai puternică decât însăşi evidenţa. E adevărat, pe de altă parte, că şi uiumul perceput de morile sistematice era mai ridicat, un motiv în plus ca micii producători să le ocolească. încă din primele zile ale lunii iulie, cei doi achizitori, Malajos şi Blau, o luară prin judeţ, mai mult ca să pipăie terenul decât să încheie contracte ferme. Din păcate, evaluările se dovedeau a fi reale. Recolta se anunţa atât de săracă, încât în destule locuri era îndoielnic că ea va ajunge chiar pentru hrana oamenilor. Marii proprietari, furnizorii tradiţionali, se arătau circumspecţi, aşteptând ca mai întâi să se stabilească preţul pieţii, care anul acela avea să fie în mod sigur foarte ridicat (până la patruzeci-cincizeci de mii de lei vagonul). După ce primi raportul achizitorilor, Victor înţelese că trebuia să facă ceva. Datoria către banca „Vulturul" din Arad se apropia de termen. La 1 noiembrie trebuia să plătească negreşit milionul, de nu voia să-şi vadă protestată poliţa. Anevoioasele pertractări din primăvară cu directorul Roxin îl convinseseră că banca nu-i va acorda o nouă amânare. Mai avea până atunci trei luni şi zilele se scurgeau necruţătoare, una după alta. Pentru început, hotărî să oprească furnizarea curentului electric noaptea între 12 şi 4, ore în care motoarele funcţionau degeaba, întrucât consumul era neînsemnat, practic nul. Hotărî, de asemenea să ieftinească lumina electrică şi să scadă uiumul până aproape de nivelul statornicit în morile ţărăneşti. Două măsuri înţelepte, în fond, dar cu rezultate nesigure. în condiţiile în care, după introducerea curentului electric alternativ, preţurile rămăseseră neschimbate, numărul abonaţilor nu avea cum să crească. Or, în Silvania mai erau aproape o mie de 264 — Biruitorii — case fără lumină electrică. Ieftini deci curentul cu cincizeci de bani kilowatul, dar desfiinţă totodată pauşalele. De .regulă, plata forfetară a curentului păgubea pe furnizor, înlesnind fraudele care nu puteau fi, practic, controlate. Cu ani în urmă, Weiss încercase să plaseze peste tot contoare. Se izbi însă de rezistenţa îndârjită a consumatorilor şi renunţase din teama de a nu-i pierde pe toţi. Cele câteva sute de contoare zăceau şi acum sigilate într-una din magaziile uzinei. Un risc exista, indiscutabil, şi acum, dârei trebuia neapărat înfruntat. Calculul lui Victor era simplu şi de bun-simţ: cine a apucat odată să aibă lumină electrică în casă, nu se mai întoarce la lampa de petrol, pentru câţiva lei plătiţi în plus pe lună. Nu-i mai puţin adevărat că, în afaceri, bunul-simţ nu valorează, uneori, nimic. Şi în privinţa uiumului înfrunta un risc, deoarece ţăranii puteau să-l ocolească în continuare, iar marii proprietari să profite, micşorându-i veniturile. Rezultatele urmau să se vadă abia peste câteva luni, la toamnă. Până atunci, rămânea la cheremul întâmplării, fără un ban în casă, cu spectrul ameninţător al datoriilor la orizont. Din fericire, vându casa din strada Eminescu, împreună cu mobilele de prisos, la preţul nesperat de trei sute de mii. Erau singurii bani lichizi de care dispunea în momentul acela, nu prea mulţi, e drept, dar meritul lor de frunte consta în faptul că existau. De cum îi închise în casa de fier, se simţi mai liniştit şi sigur de sine. Victor nu prea credea în întâmplare, ca toţi oamenii activi şi puternici, care sunt convinşi că-şi făuresc soarta cu mâinile lor. Şi totuşi, întâmplarea singură îl scoase la liman, în persoana maiorului Lucescu, soţul lui Jenny, întors de la Chişinău la Zalău pentru câteva zile. Venind vorba despre recolta acelui an, Lucescu îl informă că, spre deosebire de restul ţării şi îndeosebi de Ardeal, Basarabia a fost cruţată de secetă. E drept că şi pe acolo nu prea plouase în aprilie şi în prima jumătate a lui mai, încât agricultorii intraseră la griji. Câteva ploi straşnice au reparat însă totul; de unde părea la un moment dat compromisă, recolta promitea a fi excepţională. — Ion Gheţie — Abia la înapoiere, pe drumul spre Silvania, Victor înţelese că ţine în mână o afacere de aur. Dacă ar aduce câteva zeci de vagoane de grâu din Basarabia, cumpărate ieftin, şi ar arunca pe piaţă cantităţi însemnate de făină la un preţ avantajos, dar nu foarte ridicat, s-ar umple de bani şi ar scădea totodată preţul grâului în Sălaj, permiţându-şi să încheie tranzacţii foarte rentabile cu producătorii. Fu destul atât ca să-şi piardă liniştea, îndată după cină, se încuie în camera de domni. Un ceas petrecut la birou cu condeiul în mână îl convinse că are dreptate. Numai pe hârtie, deoarece îi trebuiau bani, câteva milioane, iar el nu-i avea. îi aveau însă alţii, de pildă fraţii Fried din Arad. Când totul i se orândui în minte, nu pierdu o clipă. Renunţă la băi şi grăbi plecarea Lenichii, pentru a se putea mişca în voie. De la Alba lulia zbură cu automobilul la Arad. Fraţii Fried, Gâbor şi Aladâr, anunţaţi telegrafic, îl primiră cu cordialitate, dar şi cu o anumită circumspecţie. După ce Victor îşi retrăsese capitalul din afacere, relaţiile dintre ei se răciseră întrucâtva, oricât de înţelegători se arătaseră cei doi fraţi faţă de nevoia lui de a-şi recupera capitalurile. De aceea, îl ascultară amândoi în tăcere, Gâbor, vârstnicul, cu ochii coborâţi asupra mapei de piele de pe birou, Aladâr, cu coatele sprijinite pe genunchi (şedea într-un fotoliu vis-à-vis de Victor) şi un zâmbet, jumătate afabil, jumătate neîncrezător, care i se pierdea pe buzele subţiri. Sentimentul că e întâmpinat şi ascultat cu rezervă se strecură treptat în sufletul lui Victor. Când îşi termină expunerea, era aproape sigur că va primi un refuz politicos. în loc de aceasta, vârstnicul ceru secretarei să-i facă legătura cu corespondentul său din Chişinău, anunţând-o totodată că nu e la birou pentru nimeni. Până la primirea legăturii, care nu întârzie prea mult, se întreţinură asupra unor subiecte la ordinea zilei, ca şi când n-ar fi meritat să zăbovească asupra propunerii lui Victor. Convorbirea telefonică dură un sfert de ceas şi se desfăşură în jargon. Cu excepţia unor cuvinte răzleţe, Victor nu pricepu 2 66 — Biruitorii — mare lucru. Observă însă că fraţii schimbă din când în când între ei scurte priviri semnificative. - Da, zise în încheiere Gâbor, după ce scutură în mai multe rânduri capul, rămâne aşa cum am convenit. Desigur, desigur... Respectele mele! Aşeză receptorul în furcă şi se întoarse cu faţa spre Victor. - Am putea încheia în principiu afacerea pe care ne-o propuneţi, începu el, cu oarecare ezitare în voce (era mai mult o manevră diplomatică, deoarece atât el, cât şi mezinul conveniseră din priviri să accepte tranzacţia). Corespondentul nostru ne încredinţează că merită să încercăm. Fireşte, există şi riscuri, dar ele nu depăşesc o limită rezonabilă. Mai înainte de a intra în miezul problemei, am vrea să ştim, fratele meu şi cu mine, în ce formă urmează să luaţi parte la afacere, acum că nu mai sunteţi legat material de interesele casei noastre. - Din păcate, am toate fondurile blocate, aşa că nu poate fi vorba de nici un fel de participare, răspunse Victor. Afacerea va fi în întregime a Dumneavoastră. Singura favoare penare o solicit este ca măcinişul celor 80-100 de vagoane să se facă în moara mea. Lucrând zi de zi, fără pauză, aş putea fi gata în maximum trei luni de zile. Bănuiesc însă că aveţi interesul să desfaceţi făina într-un interval ceva mai larg. Oricum v-aţi hotărî, eu vă stau necondiţionat la dispoziţie. Când grâul va fi cumpărat şi va porni încoace, vom încheia un contract în regulă, cu toate precizările necesare. Evreii îşi aruncară unul altuia o ultimă privire întrebătoare. - Suntem de acord, declară vârstnicul, şi vă rugăm să consideraţi, din această clipă, înţelegerea dintre noi ca şi încheiată. Se ridică cu o anumită solemnitate şi strânse mâna lui Victor, imitat apoi de fratele său. Mai mult, pentru a păstra un secret cât mai deplin asupra intenţiilor noastre, vă propunem să vă ocupaţi personal de achiziţionarea grâului, contra unui comision de 10%. Dacă vrem ca afacerea să reuşească, trebuie ca în cel mult două săptămâni primele zece-cincisprezece vagoane să se găsească în magaziile morii Dumneavoastră. 267 — Ion Gheţie — încă în seara aceea, târziu, după zece, Victor se înapoie la Silvania. Dormi buştean, iar în zori se îndreptă val-vârtej spre Chişinău, prin Bucureşti, luând cu sine cei 300 000 din casa de bani. Gonind cât ţinea maşina, după o duzină de pane de motor şi de cauciuc, ajunse a doua zi spre seară, la capătul puterilor. Ştia prea bine că fiecare ceas e preţios şi nu voia să piardă, din vina lui, nici unul. Pe cât de grăbit era el, pe atât de flegmatic şi de nepăsător se arătă a fi domnul Chirii Borisov, corespondentul fraţilor Fried, proprietarul, din tată în fiu, al unei foarte prospere agenţii de comerţ cu cereale. înalt, blond, de-o corpolenţă puţin obişnuită, amintindu-l pe Gergely-bâcsi, purta haine largi, şifonate, de dril alb şi-şi tampona întruna fruntea transpirată. Putea să aibă vreo cincizeci-şaizeci de ani, se mişca anevoie, iar figura rotundă, cu pungi vinete sub ochi şi obrajii înecaţi în grăsime se acoperise de petele cenuşii ale celor ce suferă de inimă. Nici vorbă să fie evreu, cum crezuse Victor, deşi vorbea la perfecţie idiş. Rus după tată, moldovean după mamă, mai avea în vine şi sânge belgian, polonez şi chiar tătăresc, aşa cum mărturisi de la primele cuvinte. Arborând jovialitatea naturală a oamenilor graşi, se tutui repede cu Victor, care trebui să i se adreseze cu Chirii Ivanovici, ba îl şi sărută, după obiceiul rusesc. Timp de trei zile, abia discutară despre afacerea proiectată. Petrecură în schimb ceasuri lungi în nesfârşite ospeţe, cu meniuri complicate şi indigeste, care începeau întotdeauna cu vodcă şi zacuscă şi se isprăveau cu blinele şi tort de castane. - Lasă, iubitule, îl liniştea Chirii Ivanovici, ori de câte ori încerca să aducă vorba despre cumpărarea grâului, nu-ţi face griji. De contract se ocupă funcţionarii mei. De ce-i plătesc? Mai bine gustă din crapul ăsta cu stafide şi îngăduie să-ţi mai torn un păhărel. De regulă, la sfârşitul meselor rusul era beat. în asemenea ocazii, devenea când rătăcit-sentimental, când de o luciditate surprinzătoare. 268 — Biruitorii - Ştii de ce mănânc şi beau, prietene? îl întreba el, invariabil. De teamă şi ca să înşel timpul. Pentru că mâine, vecinii noştri de dincolo (şi schiţa un gest spre răsărit) vor păşi peste Nistru şi atunci va fi gata cu noi. Cu mine, cu tine, cu toţi! Avea convingerea nestrămutată că în cel mult douăzeci de ani ruşii vor ocupa România, iar în ţară se va instaura bolşevismul. - Din fericire, adăuga el, doctorii mă asigură că inima mea nu va rezista atât. E şi asta o mângâiere, şi nu mică! Numai de-ar întârzia douăzeci de ani! în sfârşit, semnară contractul în condiţii care mulţumeau ambele părţi. în afară de cele o sută de vagoane, Victor mai cumpără douăzeci, pe socoteala lui, plătind două treimi din sumă şi semnând o poliţă pentru rest. Era din nou fără o leţcaie în buzunar şi, în plus, cu o datorie de două sute de mii, dar se simţea mulţumit, cum de mult nu fusese. VII VII Logodna dintre Edith şi Sever fu celebrată la Silvania pe la jumătatea lui septembrie. Alois von Dymsza ţinu să ia parte la ceremonie atât ca frate al logodnicei, cât, mai ales, ca vechi şi credincios prieten al lui Sever. Se înţelege că în călătoria lor în România cei doi fraţi fură însoţiţi de Irene, soţia lui Aloys. Sosirea vienezilor întoarse pe dos existenţa Henţeştilor. Toată lumea, mai puţin Victor, care le avea pe ale lui, luă parte la discuţii, dându-şi părerea cum să-i primească pe oaspeţi, unde să-i găzduiască, la cine să-i ducă, într-un cuvânt ce să facă pentru ca viitoarele lor rude să se simtă ca acasă. Principala întrebare era unde să-i culce. De hotel nu putea fi vorba. Din motive uşor de ghicit, nu ar fi fost convenabil ca logodnica să locuiască sub acelaşi acoperiş cu viitorul ei soţ. Nici separarea lui Edith de ceilalţi doi n-ar fi constituit o soluţie. Până la urmă, căzură de acord să-i găzduiască pe toţi la Mărioara, care avea destul loc în casa ei. 269 — Ion Gheţie — Oaspeţii sosiră în ajunul zilei hotărâte pentru logodnă. Sever îi aşteptă la Ciucea cu automobilul lui Victor. Primele contacte fură destul de protocolare, cum nici nu se putea altfel. Apoi spiritele se dezmorţiră, mulţumită în special lui Aloys şi Mărioarei. Singură Edith se arătă mai reţinută printre atâţia oameni străini, dar încet-încet reveni şi ea la dispoziţia obişnuită. Purtarea amabilă şi atentă a tuturor faţă de ea sfârşi prin a o câştiga. Helena, îndeosebi, nu pierdu un prilej pentru a o face să se simtă cât mai bine, printr-un cuvânt spus la momentul potrivit sau printr-un gest prevenitor. O mângâia pe obraji, îi lua mâna într-a ei şi-i spunea invariabil, cu un zâmbet afectuos: Edith, mein Kind M în realitate, mărunţică şi ştearsă, fără personalitate, ca majoritatea blondelor, Edith nu-i împlinea aşteptările. Cu figura presărată de pistrui şi luminată de ochii albaştri spălăciţi, părea o adevărată adolescentă abia săltată din copilărie şi nu o femeie de aproape treizeci de ani, care mai fusese măritată o dată. Mai mult îi plăcu soţia lui Aloys, o roşcovană trupeşă, bine înfiptă pe picioare, cu pieptul falnic şi braţele albe, cărnoase, veselă şi plină de viaţă. Helenei îi ajunse o privire ca să înţeleagă că între viitorii soţi era mai mult decât o dragoste nevinovată. Impresia i se transformă în certitudine, când află că Edith îl vizitase pe Sever la Alba lulia. Era grăitor apoi faptul că, în timpul şederii Dymszeştilor la Silvania, în loc să se bucure că sunt împreună, Edith şi Sever arătau mai degrabă nemulţumiţi, ca şi cum o întâmplare neprevăzută i-ar fi contrariat în chip vădit. Acum, la drept vorbind, ar fi fost şi greu ca lucrurile să se fi petrecut altfel, doar Edith era văduvă, tânără şi avea, desigur, concepţiile de viaţă ale generaţiei de după război. Toate acestea le păstră însă cu stricteţe pentru sine. Edith era logodnica lui Sever, născută dintr-o foarte aleasă familie vieneză şi atât. Nu-şi modifică atitudinea faţă de ea, iar în absenţă o lăudă ori de câte ori se ivi prilejul. 1 1 Edith, copila mea! (germ.) 270 — Biruitorii — Logodna avu loc într-o duminică după-amiază în cadru strict familial. Celor ce se găsiseră adunaţi în salon cu o seară înainte, li se adăugară numai Vaier, înapoiat de la Jibou anume pentru a lua parte la ceremonie, şi lonaş Sima, care, ca văr primar al lui Sever, nu se putea să nu fie invitat. însuşi noul vicar Elie Cupcea, schimbă inelele tinerilor şi le dădu binecuvântarea. Spre deosebire de predecesorul său, era un adevărat domn, fiu de judecător şi înrudit, prin mamă, cu familia fostului mitropolit de la Blaj. Avea maniere alese şi vorbea curgător nemţeşte. Helena îi fu, de aceea, recunoscătoare, gândindu-se ce impresie ar fi făcut asupra oaspeţilor pădureţul vicar Băliban, cu barba sa încâlcită şi cu cizmele veşnic noroioase, chiar în toiul verii. în timpul slujbei, Helena se simţi fericită şi împăcată, cum de mult nu fusese. Când vicarul vârî inelul cu numele lui Edith în degetul lui Sever, i se umeziră ochii. Parcă nu-i venea a crede că femeia aceea gingaşă şi graţioasă, cu un zâmbet sfios strecurat pe buze, e logodnica lui Sever şi că în curând acest ultim copil al ei îşi va întemeia, la rândul său, un cămin. „Doamne, dă-le norocul pe care-l merită amândoi", se trezi ea murmurând în sine. Era prima rugăciune pe care o adresa lui Dumnezeu de la moartea lui Laţi. Dymszeştii rămaseră la Silvania până la sfârşitul săptămânii următoare. încă din seara logodnei hotărâră de comun acord ca nunta să se ţină îndată ce Sever îşi va fi găsit un post potrivit, ceea ce nu putea întârzia prea mult. Până atunci, logodnicii aveau să se revadă la Viena. Pe peronul gării Ciucea, despărţirea dintre Edith şi Sever fu mai grea ca oricând. - Nu fi trist, Henţia Sever, îi şopti ea, printre sărutări. în curând vom fi împreună pentru totdeauna. Abia atunci vom începe să trăim cu adevărat. Trebuie să sperăm şi să credem! Câteva zile mai târziu, plecă şi Sever la Bucureşti. Unchiul său Guşti îi făgăduise la Gherla că se va ocupa de viitorul său ca de al propriului copil şi de atunci îşi reînnoise promisiunea. Nu strica totuşi să-l cerceteze personal, pentru a-i ţine trează — Ion Gheţie — aducerea aminte. După cum spunea Helena, Guşti îşi respecta cuvântul, dar mai trebuia tras din când în când de mânecă. în capitală trase la hotelul „Union", unde Victor era cunoscut. După ce se odihni o noapte, scuturându-se de oboseala drumului, îi făcu o vizită lui Augustin Bodea în noua locuinţă din bulevardul Dacia. Multe schimbări se petrecuseră în ultimii ani în viaţa unchiului său şi toate fericite. Se obişnuise, de altfel, ca soarta să-l răsfeţe, presărându-i existenţa numai cu bucurii şi succese. în floarea vârstei, se afla la apogeul unei cariere de care puţini avuseseră parte. Biroul avocaţial îi aducea mai departe venituri rotunde, deşi se interesa mai puţin de el, lăsându-l în seama unor secretari destoinici. Cei mai mulţi ardeleni stabiliţi la Bucureşti, indiferent de culoarea politică, apelau la serviciile sale. Nici cu politica nu-şi bătea prea mult capul, după ce-şi văzuse împlinit visul de a fi fost ministru. Făcea numai atât cât trebuia ca să se menţină în primul plan al actualităţii. „Nu vreau să fiu uitat de duşmani şi mai ales de prieteni", obişnuia să spună ori de câte ori venea vorba de activitatea lui politică. în sciziunea care se declară în sânul partidului liberal după moartea lui Ionel Brătianu, luă din instinct partea „tinerilor". Mersul evenimentelor avea să-i arate, nu peste mult, că s-a orientat bine. La alegerile din decembrie se numărase printre puţinii deputaţi liberali aleşi, încă o dovadă că greutatea sa politică era reală, deasupra conjuncturilor de moment. Bine sfătuit, dar având el însuşi un dezvoltat spirit practic, îşi lichidă averea din Ardeal, mai puţin moşia din Lona, rămasă de pe urma Suzanei Bodea, pe care o poseda în indiviziune cu tatăl şi cu fraţii săi. Banii rezultaţi din vânzare îi investi în acţiuni ale societăţii siderurgice „Reşiţa - Cugir - Bocşa". Devenit aproape concomitent preşedinte al consiliului de administraţie, încasa anual, din dividende şi tantieme, peste două milioane de lei. Părăsi cam în acelaşi timp casa, acum prea modestă, din strada Plantelor şi îşi cumpără o vilă somptuoasă pe bulevardul Dacia. Aici primea cea mai aîeasă societate a Bucureştiului şi dădea recepţii 272 Biruitorii — strălucite. La una din ele, în primăvară, o cunoscuse Christofor Metaxa, marele industriaş, unul din cei mai bogaţi oameni din România, pe Miţi Bodea, acum în vârstă de douăzeci şi unu de ani, de o frumuseţe răpitoare, şi o ceruse a doua zi de soţie, în ciuda marii diferenţe de vârstă (grecul se apropia de cincizeci). Nunta se celebră cu un fast princiar îndată după Paşti. Rubricile mondene ale jurnalelor mai publicau şi acum câte un ecou întârziat al acelui eveniment extraordinar. Guşti îşi primi nepotul cu braţele deschise. Auzind că a tras la hotel, îl dojeni şi îl sili să-i promită că încă de a doua zi se va muta la el. După cină, în biroul unde se retraseră ca să-şi bea cafeaua şi să fumeze, îl informă despre ceea ce a întreprins în interesul lui. Deşi în împrejurările actuale posturile de inginer nu se întâlneau pe toate drumurile, el dibuise câteva, din păcate de mâna a doua, pe la făbricuţe din provincie sau la exploatări miniere, cu munci de rutină, fără perspective, şi destul de prost plătite. Un asemenea post i-ar putea pune la dispoziţie oricând, de pildă la minele statului de la Vârlez, lângă Cluj. Dar la alt debut în carieră se gândise el pentru nepotul său preferat. Ca să nu se căciulească în dreapta şi-n stânga, s-a adresat lui Metaxa, care s-a arătat încântat să-l aibă pe Sever la uzinele din Bucureşti. Se găsea şi un post de inginer bine retribuit, pe care i l-ar încredinţa cu dragă inimă, mai ales că Sever avea recomandări atât de bune de la Viena. Postul în cauză se elibera însă abia în iunie, odată cu ieşirea la pensie a actualului titular. - Eu zic să primeşti fără şovăială, îl sfătui unchiu-său. O slujbă în Bucureşti, plătită cu optsprezece mii de lei pe lună, şi asta numai pentru început, nu vei întâlni uşor. E adevărat că mai ai de aşteptat vreo şapte-opt luni, dar ele vor trece mai repede decât îţi închipui. Până atunci, plimbă-te, călătoreşte, odihneşte-te, meriţi din plin o clipă de răgaz după şase ani de muncă! Sever primi îndată cu o recunoştinţă pe care o exprimă în câteva cuvinte simţite. Guşti, căruia îi plăcea să asculte asemenea fraze, îl bătu prieteneşte pe umăr: — Ion Gheţie — - Lasă, lasă, ce-am făcut e floare la ureche! Mai bine vorbeşte-mi de logodnica ta şi de planurile voastre de viitor. Scutură energic capul aflând că a hotărât să se căsătorească numai după ce va avea o situaţie corespunzătoare. - Bine te-ai gândit, aprobă el cu convingere. Căsătoria e un lucru serios. Nu-ţi întemeiezi o familie până nu ai o poziţie solidă în societate. îţi spun că de la tine nici nu m-am aşteptat la altceva. Dacă nu ai în vedere naşi mai de soi, să ştii că te vom cununa eu şi cu mătuşă-ta Livia, iar nunta o vom sărbători aici în casa asta, cu toată fala cuvenită! Augustin Bodea considera ca o ofensă personală preferinţa arătată de Victor lui Raţiu şi căuta să-şi ia în felul acesta revanşa. Sever se înapoie la hotel cu mintea ameţită nu de vinul băut, ci de veştile primite. Singurul lucru cu care nu se împăca era ideea de a sta cu braţele încrucişate timp de atâtea luni. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi apucat de muncă de a doua zi, fără a alege prea mult, numai să nu-şi piardă vremea de pomană. Ce-ar fi fost să accepte, fie şi provizoriu, postul de inginer la minele din Vârlez? Spre sfârşitul zilelor petrecute în Bucureşti se revăzu cu Genu Herlea. Venise să-şi susţină examenul de capacitate şi locuia la hotelul „Pallas", pe strada Brezoianu. Când pătrunse în holul plin de lume, prietenul său tocmai cobora scările. îşi încheiase examenele şi acum se ducea la universitate să afle rezultatele. Se reîntâlniră în aceeaşi seară. Genu era radios, deşi potrivit felului său de a fi căuta să-şi ascundă bucuria. Reuşise primul la istorie din două sute unsprezece candidaţi şi al cincilea la geografie, materia secundară. însuşi preşedintele comisiei, Octav Talaz, profesor de istoria artei la Universitatea din laşi, îl felicitase, oferindu-i un post de asistent la catedra sa. Evenimentul se cuvenea a fi sărbătorit. Intrară în Cişmigiul învecinat, la „Monte Carlo" şi luară loc la una din mesele de pe malul lacului. *7 4 Biruitorii — Aici, după câteva pahare de bere, Genu îi mărturisi că nu are de gând să dea curs invitaţiei de a deveni asistentul profesorului moldovean. Ce să caute la laşi, printre străini, şi apoi ce are el a face cu istoria artelor? Lasă că asistenţia, aşa cum se practică la noi, e mai mult o ocupaţie ancilară. Aşa că a ales catedra de istorie de la liceul „Mihai Viteazul" din Alba lulia, unde era acasă. - Dar cu doctoratul ce intenţii ai? îl iscodi Sever. Doar n-ai de gând să laşi totul baltă? Genu umplu paharele cu berea spumoasă. - Eu n-aş lăsa, dar tare mă tem că nu e nimic de făcut, zise el, cu o undă de amărăciune în voce. Cu von Toldy n-are rost să mai sper nimic. Sub un pretext sau altul, îmi va refuza întotdeauna teza. Din consideraţie pentru el, colegii lui de la Viena nu m-ar accepta ca doctorand. Asta fireşte dacă aş dispune de fondurile necesare ca să mai petrec un an în străinătate, ceea ce e foarte problematic. Am încercat la Cluj, unde situaţia nu s-a schimbat de trei ani încoace. Lapedatu e prea liberal, Meteş şi Lupaş prea ortodocşi... Singur Silviu Dragomir mi-a dat unele speranţe. Şi-apoi trebuie să-i înţelegi şi pe ei. Cine ar primi să patroneze un doctorat, a cărui teză a fost pregătită sub conducerea altcuiva? La urma urmei, esenţialul e că am terminat lucrarea. într-o bună zi, o voi publica. Deocamdată vreau să trăiesc o bucată de vreme fără gânduri. Să trăiesc pur şi simplu, ca orice alt om, să mă bucur de viaţă. Dar destul despre mine. Tu ce-ai isprăvit? Sever îi relată din fir în păr convorbirea cu Augustin Bodea. - Unchiul tău are dreptate, îşi dădu Genu părerea. Te-ai canonit destul şase ani de zile, ai dreptul la câteva luni de tihnă şi libertate. Doar nu eşti povară pentru nimeni. De altminteri, fă cum te taie capul. Intrând în viaţă, e mai bine să ne hotărâm singuri soarta. Albă sau neagră, va fi cea pe care ne-am ales-o. Hai să mai bem un pahar! Cine ştie când ne vom mai vedea? Prositl — Ion Gheţie — VIII Lenica se înapoie la Silvania plină de încredere şi speranţă, hotărâtă să ia totul de la capăt şi să-şi orânduiască viaţa aşa cum o dorea. Luna petrecută la Dărăbanţi şi apoi revederea lui Victor o ajutaseră să înţeleagă mai bine ce are de făcut. Era acum convinsă că bărbatul ei o iubeşte, că i-a devenit necesară. Vechile şi înşelătoarele vise de fericire, depănate de-a lungul anilor, reînviară în suflet. Depindea de ea şi numai de ea, de răbdarea, îngăduinţa şi puterea ei de sacrificiu pentru a izbuti. Şi, în privinţa aceasta, nu avea de gând să dea înapoi de la nimic, plătind oricât de scump dreptul ei de a fi iubită. Legănată de astfel de iluzii, nu-şi dădea seama că de fapt hotărârea de a accepta orice însemna întâiul pas spre resemnare, care, treptat, prin mărunte şi aparent derizorii concesii, risca să devină tot mai adâncă. De-a lungul drumului spre Silvania, o stăpâni nerăbdarea de a se vedea cât mai repede acasă. „Acolo e locul meu, lângă el, împărtăşindu-i bucuriile şi necazurile", îşi repetă cuvintele rostite în zilele când pândise întoarcerea lui Victor. „Numai acolo voi fi fericită". în timp ce coborau serpentinele Meseşului, îşi aminti seara umedă şi caldă de februarie, când trecuse pentru prima oară prin satele sărăcăcioase de munte, răspândite de o parte şi de cealaltă a şoselei, speranţele şi temerile ce-i stăpâneau sufletul. Parcă trecuseră ani de atunci, alungând departe în trecut nişte întâmplări din viaţa unei fiinţe străine. Se strânse mai aproape de Victor. Acesta-i zâmbi vag, arătându-i oraşul ale cărui clădiri, străjuite de coama împădurită a Măgurii, începuseră să se desluşească la orizont. Inima îi bătu cu putere când zări turnul uzinei profilat pe cerul limpede de vară. Sus, la locuinţa lor, sub acoperişul înalt, încoronat la una din margini de cupola zveltă, din metal şi sticlă, lumina ardea, galbenă-odihnitoare, în bucătărie şi în camera de zi. 276 — Biruitorii — întocmai ca în februarie, îi întâmpină în capul scărilor Helena, atrasă de zgomotul maşinii. îmbrăcase ca şi atunci una din hainele bune, o rochie de catifea de modă veche, cu poalele bătându-i glezna şi cu un mic guler de dantelă scumpă. - Vină să te sărut, frumoasă fugară! o primi ea, numai zâmbete, strângând-o cu căldură în braţe. Bine că te-ai hotărât să te întorci acasă! După atâta vreme am început să-ţi duc dorul! Lenica se lăsă înşelată de săruturile şi tonul mieros al cuvintelor de bună venire. Mai târziu, în dormitor, înainte de a o cuprinde somnul, revăzu ochii mijiţi şi cuta săpată între sprâncenele Helenei, vechea ei mască suspicioasă şi neîncrezătoare. în ciuda declaraţiilor de dragoste şi a zâmbetelor dulci, pentru ea rămânea tot fugara care-şi părăsise bărbatul într-un moment când s-ar fi cuvenit să se afle lângă el. Se făcu că nu observă asemenea manifestări şi se purtă mai amabilă ca oricând. Nu i-ar fi fost greu să-i explice adevăratele motive ale plecării ei şi ale rămânerii la Dărăbanţi, pe care, de altfel, era sigură că le ştie prea bine. Se ferea însă cu tot dinadinsul să strice, prin cel mai mărunt gest sau cuvânt, relaţiile dintre ele. Se înapoiase la Silvania cu voinţa fermă de a-i lua pe Victor şi pe Helena aşa cum erau, cu defectele şi cu ciudăţeniile lor, şi nu aşa cum ar fi dorit să fie. Una din greşelile ei din iarnă a constat în faptul că intrase în familia Henţeştilor cu idei preconcepute atât asupra uneia, cât şi asupra celuilalt. întoarcerea lui Sever din armată şi apoi sosirea Dymszeştilor le dădu destule bătăi de cap ambelor femei, ca să nu le apropie, măcar pe timpul acelor zile. E drept că Helena nu osteni să laude alegerea făcută de Sever în persoana unei persoane dintr-o familie atât de ilustră (olyan elokeld uri csalâd, întări ea pe ungureşte) ca a Dymszeştilor, care dăduse imperiului generali, ambasadori şi prelaţi. Pentru ca, după plecarea oaspeţilor, să exclame în mai multe rânduri despre viitoarea ei noră: „ce fină, ce distinsă, ce politicoasă tânără!" S-ar fi putut ca observaţiile Helenei să nu conţină nimic aluziv în ele. Fiind rostite în prezenţa Lenichii, aceasta se simţi atinsă, fie şi indirect, în 2-77 — Ion Gheţie — măsura în care voiau să sugereze ce căsătorie strălucită era pe cale să încheie Sever, spre deosebire de fratele său mai mare. Deoarece bănuia că soacră-sa aştepta să o contrazică, o lăudă la rândul ei pe Edith şi o făcu din toată inima, fiindcă logodnica lui Sever îi fusese simpatică de când o văzuse. După plecarea vienezilor şi a lui Sever, viaţa reintră în făgaşul normal. Lenica luă în mână treburile casei, îşi deschise salonul, reluă relaţiile cu cunoscuţii, se duse la Societatea Doamnelor Române. Din păcate, Victor era mai mult pe drumuri. Trebuia să plece ba la Arad, ba la Cluj, în legătură cu treburile băncii sau măcinişul celor o sută.de vagoane. Lenica mai mult ghicea motivele acelor călătorii, deoarece Victor se mulţumea s-o anunţe că pleacă în cutare loc şi revine la o anumită dată. Adeseori se întâmpla să întârzie o zi-două sau chiar mai multe. îl aştepta seară de seară în fereastra camerei de zi. De aici se zărea drumul spre Ciucea, pe unde se întorcea de obicei. Până se întuneca detot, pândea siluetele rarelor maşini care intrau în oraş, încercând să recunoască forma familiară a automobilului lor. Un sentiment de aşteptare nerăsplătită, de dezamăgire o însoţea când se culca în patul aşternut pentru două persoane. îşi şoptea distrată rugăciunile, în licărul tremurat al candelei, cu urechea aţintită spre zgomotele străzii, mai sperând într-o minune. Dacă sosea, în sfârşit, după ceasurile de chinuitoare aşteptare, pica nu peste mult un telefon sau o telegramă, ca să i-l smulgă din braţe şi să-l trimită cine ştie unde. Când avea răgazul să se gândească şi la altceva decât la treburile uzinei şi ale băncii, Victor încerca un sentiment de regret că tocmai în epoca aceea a căsătoriei lor nu putea petrece vreme mai îndelungată cu Lenica. în timpul călătoriilor îi lipsea din ce în ce mai mult, deşi n-ar fi putut spune că e îndrăgostit de ea. Se consola cu gândul că nu are de ales. Viitorul lor, al amândurora, se găsea în joc, atârnând de reuşita afacerii cu grâul adus din Basarabia. Aruncate pe piaţă pe la mijlocul lui septembrie, primele vagoane de făină, vândute la 278 — Biruitorii — un preţ rezonabil, stârniră nedumerire. în curând, zvonul abia întreţinut că e vorba nu de o cantitate oarecare, ci de o sută de vagoane îşi făcu efectul, iar pe piaţa cerealelor se produse o agitaţie surdă. Convinşi de reuşită, fraţii Fried mai achiziţionară o sută de vagoane pe care le măcinară la morile Kolb din Arad şi Dancea din Salonta. Dacă ar fi avut o capacitate de măciniş de trei ori mai mare, Victor ar fi luat asupra lui şi cea de a doua sută de vagoane. Aşa trebuia să depună mari eforturi pentru a livra cantităţile de făină la termenele stabilite. Moara mergea ziua întreagă, vuind şi zgâlţâindu-şi valţurile, gata-gata să se desfacă în bucăţi. Măcinând ca de obicei opt ore pe zi, n-ar fi reuşit niciodată să se achite până la 25 octombrie de obligaţiile contractate. Cele opt ore ajunseră repede zece, apoi paisprezece. Morarii abia pridideau să-şi isprăvească treaba. Soseau cu noaptea în cap şi plecau odată cu lăsarea serii, frânţi de oboseală, abia ţinându-se pe picioare. Ar fi muncit şi mai mult, căci orele suplimentare le erau plătite cu un spor de 50%, dar se simţeau istoviţi, iar inginerul Surânyi se împotrivea solicitării excesive a instalaţiilor. La rândul ei, uzina funcţiona fără întrerupere, când cu un motor când cu celălalt, optsprezece din douăzeci şi patru de ore. Preţul grâului dădu semne de scădere de îndată ce proporţiile afacerii montate de fraţii Fried ieşiră la lumină. Ochii tuturor stăteau fixaţi asupra celor doi evrei şi asupra lui Victor, al cărui rol în tranzacţie deveni curând cunoscut. La începutul lui octombrie, după o treptată şi constantă scădere, vagonul de grâu se vindea în Sălaj cu 29000, în loc de 40000, preţul în vigoare la începutul sezonului. Din toate părţile judeţului, marii proprietari de pământ îşi ofereau marfa morilor din Cărei, Silvania şi Valea lui Mihai, dându-şi prea bine seama că fiecare zi de amânare curge în paguba lor. Mai mult de nevoie decât din calcul, Victor întârzie încheierea contractelor după care alergase degeaba cu câteva luni în urmă. Până avu în magazie cele douăzeci de vagoane nu-i dădu mâna să 2-79 — Ion Gheţie — cumpere altele noi. îi lipseau banii lichizi, sumele plătite cu punctualitate de fraţii Fried le încuia în casa de bani a întreprinderii, pentru ca la 1 noiembrie să stingă datoria de un milion la banca „Vulturul". Şi totuşi, trebuia să cumpere măcar zece vagoane, deoarece în mod sigur, odată cu apropierea iernii, preţul grâului avea să crească din nou. Lăsată atâta vreme singură, era firesc ca Lenica să-şi umple cu ceva timpul. După o jumătate de an petrecută în Silvania, începuse să lege unele prietenii. Fire deschisă şi înţelegătoare, atrăgea lumea în jurul ei şi nu închidea nimănui uşa. Cele trei prietene pe care şi le făcu erau în multe privinţe atât de diferite între ele, încât reuniunea lor în jurul Lenichii surprinse pe mulţi. Ea însăşi îşi dădu seama mult mai târziu de ceea ce aveau în comun şi grăbise apropierea lor. Cel mai mult se miră Helena, care ar fi avut de ridicat obiecţii împotriva fiecăreia, dar care, potrivit noii sale politici, se abţinu de la orice comentariu. Observaţia că „prietenii nu ţi-i faci, ci ţi-i alegi" fu rostită ca o sentinţă generală, într-un moment când conversaţia se oprise asupra unor persoane străine. Victor care nu se amesteca în relaţiile de societate ale Lenichii, ar fi aprobat orice alegere. O singură dată, când o găsi la doctorul Antalffy lângă Berta Nagy, îi atrase atenţia pe un ton nemulţumit: „Mi-ar face plăcere dacă n-ai întreţine legături cu această domnişoară şi nu i-ai călca în casă". întâi, Lenica îşi închipui că între Berta şi Victor ar fi fost ceva pe vremuri, deşi numele nu-i figura în pomelnicul întocmit de Helena. Mai târziu află că Berta e cea mai bună prietenă a Evei Csăky, marea dragoste a bărbatului ei şi că ea înlesnise întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiţi. Interdicţia lui Victor putea fi interpretată fie ca o dovadă că o mai iubea pe Eva, fie, dimpotrivă, drept semn că-i devenise nesuferită, făcându-l să evite pe oricine i-ar fi adus aminte de ea. Dintre toate prietenele, se ataşă mai mult de Izi Antalffy. Afectuoasă, comunicativă, veselă, fără nazuri, urând formalismele, soţia doctorului o rugă de la prima întâlnire s-o 280 — Biruitorii — tutuiască şi să-i spună Izi. Ea i se adresa, ca şi bărbatul ei, Lenuka, maghiarizându-i uşor numele. Se apropia de treizeci de ani, dar înaltă, zveltă, uscăţivă, cu părul tăiat scurt şi tenul închis al armenilor, părea mult mai tânără. Mai în glumă, mai în serios, recunoştea că e plină de vicii: fuma cu nemiluita, bea câte patru cafele negre pe zi şi nu se dădea în lături nici de la un păhărel de Zwack Unicum. Era fata unui avocat din Zalău, Balta, un om de treabă, jovial, iubit de toată lumea, cu o casă grea, cinci fete şi un singur băiat. La acesta, stabilit după război în Silvania şi ajuns secretar al primăriei, venea uneori şi îşi petrecea vacanţele. Cu prilejul unei asemenea vizite, îl cunoscuse pe Antalffy, care, spre mirarea întregului oraş, o ceru de nevastă de la a treia întâlnire. Aşa cum îi mărturisi pe faţă Lenichii, între ea şi bărbatul ei nu a fost niciodată o adevărată dragoste, deşi ţineau unul la altul mai mult decât erau dispuşi s-o recunoască. Se tratau unul pe altul cu o ironie afectuoasă . în societate, el o lua adesea peste picior, iar ea îi spunea Csunya1. „Ce vrei să fac?" se deschise ea o dată Lenichii. „Csunya îşi petrece dimineaţa în cabinet, după-amiază e plecat în vizite, iar seara stă cu nasul vârât în cărţile şi revistele pe care şi le comandă la Budapesta şi Viena. Când suntem împreună, tăcem. E mult mai puţin vorbăreţ decât îl crede lumea. Una peste alta, asta e viaţa lui. Eu mă mulţumesc să-i stau în preajmă şi să-l stingheresc cât mai puţin". Şi, într-adevăr, când se nimerea în salonul soţiei sale, doctorul era neaşteptat de tăcut, mulţumindu-se să urmărească cu o ureche distrată conversaţia. Rozsi Fried era un model aproape desăvârşit de frumuseţe semitică, o Sulamită modernă, cu părul negru şi tenul deschis, de-o albeaţă uşor umbrită în jurul ochilor mari, întunecaţi, cu gene curbate. Corpul nu-i rămânea mai prejos: talie mlădioasă, umeri drepţi şi înguşti, picioare lungi, cu glezne subţiri şi-un bust de adolescentă. Se spunea despre ea că e cea mai elegantă 1 Urâtule. (magh.) 281 — Ion Gheţie — femeie din oraş. O întâlneai mereu cu toalete noi, pe care le cosea la Cluj sau la Oradea, unde era adesea plecată. în iarnă, Helena consimţise foarte greu s-o treacă pe lista vizitelor. „Apoi destule se mai vorbesc despre ea!" îşi explică cu aproximaţie şovăirile. De vorbit, se vorbeau destule, dar de ştiut se ştiau mult mai puţine. în urmă cu doi ani, fusese văzută o dată sau de două ori la căderea serii în vecinătatea locuinţei unui anumit ofiţer tânăr. Acesta plecase la scurtă vreme după aceea din Silvania, dar zvonul rămase, iar lumea bună, inclusiv evreii, refuza de atunci s-o primească. - De ce nu mai treci pe la mine? o opri Lenica, curând după întoarcerea de la Dărăbanţi. - Mă inviţi chiar după cele ce-ai auzit că se povestesc despre mine? îşi scutură ea capul, cu un surâs de neîncredere pe buze. Bine, o să vin! Rămase mai bine de un ceas, dar o cuceri din primele minute prin marea ei sinceritate. - Trebuie să-ţi mărturisesc că tot ce se spune despre mine e adevărat, declară ea pe un ton decis, de îndată ce luă loc pe scaun. Am fost într-adevăr îndrăgostită de ofiţerul acela. Mai mult: i-am aparţinut. Puţin a lipsit ca să nu comit cea mai mare prostie sau cel mai mare act de înţelepciune din viaţă, şi să plec cu el. Totul a atârnat de un fir de aţă. Mi-a lipsit însă curajul. Nici azi nu ştiu dacă am făcut bine sau nu. Nimeni n-a fost vinovat de ceea ce s-a întâmplat: nici eu, nici el, nici soţul meu. Ei, acum ştii totul. Să rămân sau să plec? Cu Aurora Mercaş legătura era mai veche. Din martie se întâlniseră de mai multe ori, în casa uneia sau a celeilalte. Se împrieteniseră numai după ce Lenica prinse să frecventeze Societatea Doamnelor Române. Nimerise tocmai la o şedinţă de bilanţ, la care preşedinta, doamna Szabo, directoarea Şcolii Normale, citise o plicticoasă şi lungă dare de seamă. Văzând-o că nu-şi găseşte locul, Aurora o bătuse prieteneşte pe braţ, asigurând-o în şoaptă că în curând va termina. Şi într-adevăr, 282 — Biruitorii — după câteva schimburi de cuvinte, şedinţa, ce se ţinea acasă la Aurora, se schimbă într-o plăcută reuniune, cu ceai şi prăjiturele uscate. Dintre toate patru, Aurora (Rori) era cea mai în vârstă. împlinise treizeci şi trei de ani şi vorbea despre tinereţe ca despre ceva trecut pentru totdeauna. Avea doi băieţi mărişori cu care se mândrea. „Ei sunt tot ce am!" îi mărturisi Lenichii, prezentându-i, cu o strălucire fericită în ochi. Măritată la şaisprezece ani cu un bărbat mai în vârstă, sobru, corect, bisericos, se plictisea lângă el fără a se plânge. Cânta minunat la pian şi cultiva flori, în grădină şi în seră, pentru singura ei bucurie, trimiţând din când în când buchete cunoscuţilor. Spre sfârşitul lui septembrie, Lenica hotărî să-şi invite prietenele la o sindrofie. Se pregăti din timp, făcându-şi o sumedenie de griji. Dădu un ceai după obiceiul englezesc, adică cu sandviciuri, fursecuri, tort şi o sticlă de Malaga. O îmbrăcă pe Piroska, noua servitoare, într-o uniformă de satin negru, cu şorţ şi bonetă scrobită. Mâncărurile şi băuturile fură aduse pe o măsuţă rulantă, lăcuită într-o culoare acaju, cumpărată în vară la Cluj. Scoase cu acest prilej serviciul de porţelan japonez şi împodobi masa cu tufănele ruginii. Ceaiul reuşi deasupra aşteptărilor. Trecând peste etichetă, invitatele zăboviră până la şapte şi mâncară, vorba lui Izi, tot ce se găsea pe masă. Lenica fu foarte mulţumită, mai ales că Aurora şi Izi o primiră pe Rozsi Fried ca pe o prietenă veche. Dar ceaiul îşi avu şi urmările sale mai puţin plăcute. într-adevăr, Helena care asistase la pregătiri, aşteptă să fie şi ea poftită. îmbrăcată în rochia de zile mari, îşi tot vârî nasul la bucătărie, lăudând sandviciurile, adulmecând mireasma ceaiului, doar-doar o va face să înţeleagă pe noră-sa că mai e şi ea pe lume. Aşteptă însă degeaba. Jignită, coborî în chilia ei: „Apoi asta chiar nu ştie ce se cuvine!" izbucni ea cu voce tare, de îndată ce se trezi singură. Se plânse în aceeaşi seară lui Victor: - Nevastă-ta a avut după-amiază jour de doamne. Au fost Antalffy Izi, Fried Rozsi şi Aurora Mercaş. Nu crezi că s-ar fi 283 — Ion Gheţie — cuvenit să mă cheme şi pe mine? Aş fi rămas cinci minute, de formă, apoi le-aş fi lăsat de capul lor. Dar tu taci, nu-i spune nimic. Niciodată nu mi-a plăcut să mă bag cu sila pe gâtul cuiva. îşi înştiinţase feciorul, nu pentru a-i cunoaşte părerea, ci anume ca Lenica să afle prin el că nu se purtase cum trebuie. Victor luă însă cuvintele ei ad litteram şi nu suflă un cuvânt Lenichii, mai ales că nu dorea să învenineze nişte relaţii şi aşa destul de încordate. După părerea lui, Lenica nu avea obligaţia strictă de a-şi invita soacra la o reuniune intimă. Peste două săptămâni, sindrofia se repetă. Convinsă că Victor şi-a făcut datoria, Helena îşi îmbrăcă din nou rochia scumpă şi se puse să aştepte. Dar fu uitată din nou. Vânătă de mânie, se dezbrăcă, bufnind şi trântind uşa dulapului. La cină, fu rece ca gheaţa, nu scoase o vorbă şi abia se atinse de mâncăruri. Ori de câte ori o îmbia cu ceva sau îi întindea vreo farfurie, Lenica se trezea cu câte un: „n-am nevoie, mulţumesc", tăios ca un cuţit. - Dar ce-a fost cu mama astă-seară? îl întrebă ea pe Victor, după ce se retraseră în camera lor. Parcă nu suferea să mă vadă în ochi. Ce i-am mai făcut? El îi explică pe scurt supărarea Helenei. Obrazul Lenichii se acoperi de mirare, iar ochii i se umplură de lacrimi. Această nouă aluzie la lipsa ei de maniere îi mâhnea sufletul. - N-am ştiut... murmură ea... n-am crezut că trebuie... crede-mă, n-am vrut s-o jignesc. - Tu n-ai nici o vină, o îmbună el, mângâindu-i obrajii, n-aveai obligaţia s-o inviţi. Fireşte, dacă o pofteai, era mai bine. Trebuie să-i trecem cu vederea unele curiozităţi. E în vârstă şi a trecut prin multe. Deoarece ea tăcea, iar o lacrimă stingheră i se rostogolea de-a lungul obrazului, o ostoi ca pe un copil: - Nu mai plânge! Las-o să spună ce vrea! Tu să te uiţi în ochii mei şi să nu-ţi pese de nimic! 284 — Biruitorii — IX După Vironica, veni rândul Reghinei să-i părăsească. Le abzise pe data de 1 septembrie, rămânând în serviciu încă două săptămâni, pentru ca Lenica să-i poată găsi o înlocuitoare. Se mărita şi ea cu un băiat de ispravă din Siciu, fecior de oameni înstăriţi, cu care era în vorbă de pe vremea când îi trăia tatăl. Cuviincioasă şi simţită, îşi ceru în mai multe rânduri iertare că-i lasă oarecum pe neaşteptate. Voiau însă să facă nunta până la Sfinţii Arhangheli şi în vremea rămasă abia de puteau mântui sumedenia de treburi ce sunt de îndeplinit cu asemenea prilejuri. Văzând-o pe Lenica foarte încurcată, Helena o linişti: - Nu-ţi face griji. Du-te la Brull, telalul de slujnici şi el îndată îţi va afla una. Lenica îl vizită pe Brull, neînsoţită, deşi soacră-sa o avertizase despre reputaţia evreului. Acesta îi ieşi în cale, frângându-şi mâinile, cu o mie de temenele, aşa cum se cuvine înaintea celui mai de seamă locuitor al oraşului. Da, avea câteva fete în sala de aşteptare, pe care le putea vedea, dacă şi-ar fi luat osteneala să meargă până acolo. Din păcate, nici una din cele cinci-şase servitoare nu-i fu pe plac. Nu le pipăi muşchii, cum îi recomandase Helena, nici nu le cercetă de râie, dar se lămuri repede că nu de unele ca acelea avea nevoie. Foarte serviabil, Brull, care o conduse până în stradă, se angajă să-i trimită acasă câteva persoane de încredere, în totul corespunzătoare, de îndată ce se vor ivi. Trecu o săptămână fără vreo veste din partea misitului. într-o după-amiază, fiind la Izi, se plânse de situaţia în care-i lăsa Reghina, tocmai atunci în preajma logodnei lui Sever, când aveau atâtea de isprăvit în casă. Soţia lui Antalffy o angajase în vară pe Râcz Bozsi, fata unui pantofar sărac de pe Măgură, destoinică, curată şi cinstită. Nu s-ar fi atins de un capăt de aţă s-o fi picat cu ceară, puteai fără grijă să-i dai în mână casa întreagă. Auzind că e în căutare de slujnică, Izi i-o — Ion Gheţie — recomandă pe sora lui Bozsi, Piroska, mai tânără decât aceasta, de numai şaptesprezece ani, dar voinică şi bună la muncă. S-ar fi angajat cu siguranţă, ca să-şi uşureze părintele de hrana unei guri şi ca să mai aducă un ban în casă. Ea o chemase de câteva ori la curăţenia mare şi rămăsese foarte mulţumită de ea. Pe când vorbeau, îşi făcu apariţia doctorul. Era cu pardesiul pe braţ, semn că se pregătea să iasă în oraş pentru vizitele de după amiază. Zăbovi totuşi câteva minute cu ele, aşa cum obişnuia ori de câte ori le venea Lenica în casă. - Ei, despre ce discutaţi cu atâta aprindere? se interesă el, luând o prăjitură de-a dreptul de pe tavă. O pălărie nouă? 0 rochie? Aprobă şi el propunerea lui Izi. Răcz era un om de treabă, muncitor, care, în ciuda sărăciei, îşi crescuse fetele cum se cuvine. - Unde pui că le-ar cădea bine cele câteva sute de lei pe care le-ar aduce Piroska în casă. După boala din vară, Răcz nu s-a înzdrăvenit nici azi. Zace în pat şi îşi ţine prăvălia închisă. Va trebui să trec într-una din zilele acestea să-l văd. - Dar ce-a avut? - O operaţie complicată şi costisitoare la rinichi. Au trebuit să vândă tot ce aveau mai de doamne-ajută ca să plătească. S-ar face mai repede bine, dacă s-ar hrăni ca lumea. După ce doctorul se retrase, Izi, care nu-l pierduse din ochi, îi spuse aşa din senin Lenichii: - Ştii că Pista s-a cam îndrăgostit de tine? Lenica înălţă cu vioiciune capul. Se înroşise puţin şi-n priviri 1 se citea o uimire sinceră. Niciodată până atunci nu se gândise la o asemenea eventualitate. - Cred că glumeşti... - Nu, sunt cât se poate de serioasă. E destul să-l observi cum se uită la tine. Nu mai vorbesc de cuvintele pe care le are la adresa ta. S-a întâmplat vreodată să vii la mine, iar el să nu-şi vâre nasul în salon măcar pentru câteva clipe? Dacă te-ar interesa şi alţi bărbaţi în afara lui Victor, ţi-ai fi dat seama de mult. l-am spus: „Csunya", tu o iubeşti pe Lenuka". S-a mărginit să râdă în felul lui, dar puţin cam fals. 2 86 — Biruitorii — - Ar fi mai bine în cazul acesta să nu mai vin pe la voi... Izi îi cuprinse umerii şi o trase spre ea. - Nici prin minte să nu-ţi treacă aşa ceva. Dimpotrivă, vino cât mai des. Şi să ştii că dacă s-ar îndrăgosti într-adevăr de tine, zău că nu mi-ar părea rău. Tu eşti una din rarele fiinţe care merită să fie iubită de toată lumea. Piroska îşi începu serviciul încă înainte de sosirea vienezilor. Deşi nu slujise până atunci în nici o casă, se arătă îndemânatică şi prindea repede ceea ce i se spunea. înaltă, frumuşică, cu părul castaniu lăsat pe umeri, era iute ca spirtul şi nu ostenea să alerge de colo până colo, de dimineaţa până seara. Veselă şi zglobie, nu-i tăcea gura o clipă. în sinea ei, Helena aprobă alegerea Lenichii. Ce-i drept, unguroaicele sunt mai bune slujnice decât ale noastre. Curate, isteţe şi harnice, nu trebuie să le împingi din spate cu strămurarea. Numai că o singură unguroaică în casă era prea destulă, ca să-ţi aduci încă una pe deasupra. Şi-apoi fetele din oraş îşi luau repede aere de doamne, de nu le ajungeai cu prăjina la nas. „Cât i-ai dat pe lună?" o întrebă pe noră-sa. Când auzi că patru sute, fluieră a mirare: „Numai de ar plăti atâţia bani!" Potrivit înţelegerii cu Lenica, Piroska renunţase la jumătatea de zi liberă de joi, în schimb se ducea la ai săi de sâmbătă după-amiază până a doua zi seara. Ţinea să dea o mână de ajutor mamei sale, care se descurca tot mai greu cu un bărbat bolnav şi cu doi copii mici în cârcă. în cea de a doua duminică, se înapoie acasă trasă la faţă şi cu ochii plânşi, întrebată de Lenica, mărturisi că tatăl său se simte din nou rău, încât îi era teamă că n-o să se însănătoşească niciodată. Apoi şi mamă-sa, cu atâtea pe cap, a ajuns la capătul puterilor. Numai de n-ar cădea şi ea într-o bună zi de atâta trudă. Lenica o îmbărbătă, sfătuind-o să nu se lase copleşită de supărare. Nu ne părăseşte Dumnezeu cât timp ne încredinţăm ocrotirii Lui! în cursul săptămânii îşi aminti de necazul fetei, deşi aceasta îşi recăpătase voioşia şi sporovăia într-una după cum îi era obiceiul. Cuvintele lui Antalffy, că pantofarul s-ar pune mai 287 — Ion Gheţie — iute pe picioare dacă s-ar nutri mai bine, îi rămăseseră în minte. Sâmbăta următoare pregăti un coş cu de-ale gurii, având grijă să nu lipsească mâncărurile hrănitoare. Voia să-l trimită prin Piroska părinţilor ei. în ultimul moment se răzgândi şi hotărî să-l ducă chiar ea. Fata primi propunerea stăpânei de a o însoţi cu o abia ascunsă rezervă. Mândră de felul ei, ca mai toate unguroaicele, se jena s-o ducă în sărăcia de acasă. Se supuse totuşi şi o călăuzi prin întortocheatele ulicioare ale Măgurii. Lenica pătrundea pentru prima oară în Oraşul de Sus. Crezuse întotdeauna că acel cartier despre care se vorbea cu un neînţeles dispreţ, se mărgineşte la şirul de case frumoase, cu acoperişuri de ţiglă şi ziduri albe situate în preajma spitalului şi a bisericii reformate. Suind, împreună cu Piroska, hudiţele strâmte, nepietruite, tăiate în coasta dealului, avu impresia că a nimerit într-o altă lume, nici măcar bănuită de jos, din vale. Te-ai fi crezut undeva în pustietatea pădurii, dacă din când în când n-ar fi răsărit, în dreapta şi în stânga, câte o căsuţă de chirpici, strâmbă şi încovoiată, cu acoperiş de stuf sau de draniţă, mărginită de un gard prăbuşit de spini. Urcând anevoie, pe pietrele ce lunecau la fiecare pas, se întrebă cum dovedeau să răzbească oamenii în locurile acelea sălbatice în toamnele ploioase şi mai ales iarna. Ajunseră, în sfârşit, pe un fel de platou, unde uliţa se lărgea, scăpând din strânsoarea pădurii. Vreo şapte-opt case se ţineau, parcă spre a se apăra împotriva vânturilor şi a puhoaielor duşmane. în faţa uneia dintre ele, mai răsărită, zugrăvită în albastru, vechea culoare a caselor iobăgeşti, şi împrejmuită cu un gard de scânduri, se jucau doi copii de zece-doisprezece ani. Din felul cum o priviră pe Piroska, Lenica înţelese că sunt fraţii ei. încetară amândoi zbenguiala, iar unul, cel mai mare, o zbughi spre casă, desigur pentru a-şi anunţa părinţii despre vizita aceea neaşteptată. Mişcarea de afară fu simţită înăuntru. La una din cele două ferestruici, se ivi obrazul speriat al unei femei. Un minut mai târziu, ea apăru în uşă, cu o expresie de 288 — Biruitorii — zăpăceală zugrăvită pe figură, ştergându-şi mâinile ude de şorţul peticit. Era la fel de înaltă şi bine zidită ca fiică-sa, dar mai ciolănoasă şi cu umerii căzuţi. Purta o rochie de barchet, albastră, cu dunguliţe albe, încă în stare bună, o idee cam strâmtă şi scurtă în poale, cum sunt lucrurile de căpătat. De sub năframa legată în spate ieşeau câteva şuviţe blonde-cenuşii, pe care femeia, sfârşind de şters mâinile, încerca acum să le potrivească. Ghicise cine e doamna care o însoţea pe Piroska şi nu-şi dădea seama ce caută şi nici cum trebuie să se poarte cu ea. Rămase în prag, neclintită, parcă i-arfi interzis trecerea, murmurând într-una, cu voce răguşită, puţin caraghioasă: „nagysâgos asszony..., nagysâgos asszonyom..."1 Se dădu la o parte şi-i făcu loc în casă. în unica odaie, destul de încăpătoare, dar scundă, cu tavanul de scânduri şi cu pământ pe jos, se prefira o lumină nesigură, de înserare timpurie. Un abur umed de zoaie şi de rufă opărită umplea aerul cu un miros aspru, apăsător. Lenica distinse cu greutate o masă joasă cu câteva scaune, un dulap vopsit în galben, cu două sertare în partea inferioară, o sobă de bucătărie şi nişte paturi, asemănătoare priciurilor, dispuse de-a lungul pereţilor. De pe unul din acestea, se ridică un bărbat mai în vârstă cu faţa boţită şi ochii buimăciţi de somn. întocmai ca femeia, nu ştia nici el ce să facă. Până la urmă rămase locului, în picioare, într-o nefirească poziţie de drepţi. Abia când Piroska aşeză coşul plin pe masă, mamă-sa pricepu, în sfârşit, rostul acelei vizite neobişnuite. Bâigui câteva vorbe de mulţumire şi dădu să-i sărute mâna Lenichii. Aceasta se trase cu o mişcare precipitată, ca din calea unei atingeri necurate, deşi femeia nu-i inspira câtuşi de puţin dezgust, ci numai milă. înşiră pe masă tot ceea ce adusese, cuprinsă de o grabă nefirească ce-i reteza gesturile. Parcă temându-se de o primejdie, scotoci prin geantă după nişte bani, puse în mâna femeii o hârtie de o sută şi părăsi casa, urmată până în stradă Stimată doamnă, stimata mea doamnă, (magh.) — Ion Gheţie — de întreaga familie. Nu-şi aminti mai târziu cum de a reuşit să se descurce prin străzile întortocheate ale Oraşului de Sus şi a nimerit în apropierea spitalului. Regăsi cu un sentiment de uşurare siluetele binecunoscute ale clădirilor din preajma uzinei şi apoi zidurile albe-cenuşii, decorate cu cărămidă aparentă ale casei lor. înfăţişarea şi dispoziţia îi erau suficient de schimbate, pentru ca Helena să nu le observe şi să nu-i ceară explicaţii. Când auzi unde a fost, făcu ochii mari. Săraci a avut şi ea, şi nu unul, ci zece, dar veneau ei în fiecare sâmbătă să-şi ia tainul. Atâta puteau face şi ei, că doar primeau, nu dădeau. Ce rost avea să te caţeri pe crestele Măgurii, să intri în case murdare, nesănătoase, cuibul atâtor boli? Lenica se găsea încă sub impresia celor văzute şi mai ales a inexplicabilei ei comportări din casa pantofarului. Nu regreta câtuşi de puţin că se aventurase pe Măgură în mijlocul sărăcimii, deşi în sinea ei se simţea stăpânită de o nemulţumire ascunsă, pe care nu reuşea să şi-o lămurească. Seara, mai mult ca să-şi explice sieşi cauza acelui sentiment contradictoriu, povesti lui Victor cele întâmplate. Dar bărbatul ei nu înţelese ce anume urmărea relatându-i în amănunţime vizita. După părerea sa, care de astădată coincidea cu al Helenei, vizita la familia Râcz, oricât de lăudabilă ar fi fost în intenţie, rămânea lipsită de sens, atâta timp cât coşul de mâncare şi banii puteau fi duşi foarte bine de servitoare. Sâmbăta următoare, Lenica luă din nou drumul Măgurii, nici ea n-ar fi putut spune de ce, mai ales că Helena şi Victor aveau în felul lor dreptate să considere drumurile ei drept inutile. Ceva o îndemna să urce din nou strâmtele ulicioare, ceva nelămurit şi cu atât mai supărător, poate bănuiala, călăuzită de o speranţă vagă, că de data aceasta va descoperi un lucru important, care la ultima vizită trecuse neobservat. Ducea acum cu sine, în afara coşului cu alimente, câteva haine vechi de-ale ei şi de-ale lui Victor şi se îngriji să aibă mai mulţi bani asupra ei. 290 — Biruitorii — De cum puse piciorul în Oraşul de Sus, se simţi mai în largul ei, recunoscu locurile, se descurcă pe uliţele prăpăstioase, presărate cu pietre cărate de puhoaiele ce coborau pantele iuţi ale dealului. Vizita ei se prelungi aproape un ceas. Vorbi pe larg atât cu Râcz, cât şi cu nevastă-sa, interesându-se de una şi de alta. Pantofarului îi mergea mai bine, se ridicase din pat şi începuse să robotească prin casă. După ce se va fi înzdrăvenit pe deplin, avea de gând să reia lucrul în atelier. La plecare, în faţa casei, dădu peste un grup de opt-zece femei care şuşoteau între ele. De îndată ce o zăriră, îşi întrerupseră sporovăială şi se traseră la dreapta şi la stânga ca pentru a-i face loc. Lenica nu pricepea ce caută acolo şi mai ales de ce o întâmpină cu priviri furişe, în care pâlpâiau lumini neliniştite. Nu bănuia că vestea venirii ei se răspândise cu iuţeala fulgerului. înţelegea că femeile acelea nu s-au adunat acolo de florile mărului, că o aşteaptă pe ea, cu un scop bine hotărât pe care în clipa aceea nu era în stare să-l ghicească. O lăsară să treacă printre ele, murmurând supus, asemenea unui cor, kezit csokolom1 prelung. Sperau desigur că se va opri, ca să le întrebe ce doresc. Deoarece îşi continuă drumul şi o luă în josul străzii, se repeziră după ea şi o înconjurară ca un zid. Se iscă o hărmălaie de nedescris, vorbeau toate deodată, spunând ceva de neînţeles, o apucau de mâneca pardesiului, o trăgeau. Lenica încercă să scape de încercuirea aceea vie, dar în locul fiecărui trup dat la o parte se ivea altul. O femeie grasă, cu pântecele proeminent, o apucase de un braţ şi încerca să o împingă spre marginea drumului. Avea o faţă lătăreaţă, presărată cu negi şi mâinile roşii, roase de leşie. - Poftim, intraţi la mine, stimată doamnă! gâfâi ea, continuând s-o împingă. Să vedeţi cum stau! Am o casă de copii şi n-am ce să le dau de mâncare! - Şi la mine! răsunară alte voci. Fie-vă milă! Şi la mine! 1 Sărut mâna. (magh.) 291 — Ion Gheţie — - Să nu vă duceţi, doamnă! îi şopti Piroska, răsărită ca prin minune lângă ea. Veniţi înapoi în casă până se potolesc femeile astea nebune! Lenica mai încercă o dată să se smulgă din încleştarea nenumăratelor braţe, dar ghemul acela de trupuri învălmăşite o ţâra cu sine. încetul cu încetul, spaima puse stăpânire pe ea. Se uita rătăcită împrejur, aşteptând să-i vină de undeva un ajutor. - Dar ce e cu dumneata? auzi ea o voce cunoscută. Eşti pe cale de a face o procesiune împreună cu femeile astea de treabă? Era doctorul Antalffy, cu capul gol şi pardesiul descheiat; legănând într-o mână trusa profesională, o examina cu un zâmbet amuzat. La vederea medicului, femeile se îndepărtară una câte una. - Am făcut o vizită unui bolnav care şade în apropiere, zise Antalffy, arătând printr-un gest o casă singuratică, situată la oarecare distanţă. Am fost curios să aflu ce e cu zarva de voci ce se auzea până înăuntru. Nu-mi închipuiam că o să dau tocmai peste Dumneata şi că o să am prilejul să te salvez din mijlocul acestor femei-furii. Ce-ai căutat pe aici? Ea îi explică motivul vizitei şi-i relată despre năvala inexplicabilă a femeilor asupra sa. - Nu pricep nici acum ce voiau de la mine, încheie ea. Mă pofteau să intru în casele lor, străduindu-se să mă smulgă una alteia. Le trebuiau bani? - într-un fel, da, răspunse doctorul, dar într-un înţeles mai larg. Nu se gândeau neapărat la banii din poşeta dumitale, cu toate că i-ar fi primit, dacă i-ai fi dat. De fapt, urmăreau mai mult: să devină săracele Dumitale. - Nu înţeleg. Săracele mele? - Da, ale Dumitale. Cum, nu ştii? Eşti de atâta vreme în oraş şi încă n-ai aflat că la noi fiecare familie, cât de cât înstărită, care se respectă, are, printre alte bunuri deţinute cu titlu de proprietate, şi un număr mai mare sau mai mic de săraci? Nu e vorba de cerşetorii pe care-i miluieşti la un colţ 292 — Biruitorii — de stradă sau duminica la uşa bisericii, ci de oameni nevoiaşi de pe Uliţa Românească, de pe Măgură, de pe drumul Nuşfalăului, încă destul de mândri ca să nu întindă mâna, dar destul de flămânzi ca să primească pomeni şi ajutoare. în Silvania sâmbăta e ziua săracilor. De dimineaţa până la prânz zeci şi chiar sute de bărbaţi şi femei colindă oraşul dintr-un capăt în celălalt, bătând la uşile caselor. Nu la toate, căci asta ar însemna că cerşesc, ci numai la unele, unde sunt aşteptaţi şi capătă câţiva lei sau o bucată de pâine. Soacra Dumitale îşi avea mai demult săracii ei. Ei, acum imaginează-ţi ce chilipir pentru femeile de adineaori dacă ar fi fost primite în rândul săracilor Dumitale! Te-au simţit bună la inimă şi au dat năvală ca muştele la miere! Lenica simţi vibrând o abia ascunsă ironie în vocea medicului. - Crezi că e rău să întinzi o mână de ajutor unui om nevoiaş? - Nu, nu e rău, răspunse el, numai că filantropia nu schimbă nimic. Omul se satură astă-seară, iar mâine dimineaţă se scoală flămând. - Dacă fiecare ar da ceva, mult-puţin, din ceea ce are, poate că altfel ar sta lucrurile. Doctorul rămase pe gânduri. - Poate, admise el, dar numai dacă ar vinde tot ce au şi ar împărţi averea săracilor. Aşa a spus Christos, dar, din câte ştiu, până astăzi nimeni nu i-a urmat învăţăturile. Antalffy îşi descreţi fruntea într-un zâmbet prietenos. Haide, să coborâm în oraş. S-a făcut cinci. Nu peste mult se întunecă. O luară la vale pe clinul prăpăstios al uliţii. Doctorul păşea în stânga ei, rămânând uneori în urmă, pentru a-i lăsa loc liber, ori de câte ori drumul se îngusta. - Spune-mi, Pista, e adevărat că nu iei bani de la săracii pe care-i consulţi? - E adevărat, răspunse el pricepând aluzia, numai că eu îmi fac datoria de medic. De altfel, consultaţiile mele gratuite au aceeaşi valoare ca şi filantropia Dumitale. Ca să mă folosesc 2-93 — Ion Gheţie de o expresie a noastră, a medicilor: uşurează, dar nu vindecă. Pentru a scăpa lumea de sărăcie, trebuie mai întâi să-i stârpeşti rădăcinile. Auzind ultimele cuvinte, Lenica îşi aminti despre zvonurile care circulau prin oraş în legătură cu convingerile politice ale doctorului. - Dumneata eşti socialist, Pista? Din scurta mişcare cu care Antalffy îşi înălţă fruntea, Lenica simţi că a atins un subiect neplăcut. Dar doctorul îi răspunse cu o însufleţire ce dovedea contrariul. - Da, într-un fel, sunt. Nu în sens politic, deoarece nu m-am înscris în nici un fel de partid şi nici nu iau parte la acţiunile organizate. Cred însă că lumea în care trăim ar trebui schimbată şi aşezată pe temelii mai drepte. Sunt prea puţini cei ce se bucură cu adevărat de viaţă şi prea mulţi cei cărora le lipseşte strictul necesar. - Crezi că socialismul va face să dispară sărăcia de pe suprafaţa pământului? - Sărăcia poate că nu, dar mizeria cu siguranţă, rosti cu convingere Antalffy. Vezi, sărăcia e de mai multe feluri. Există o sărăcie decentă, suportabilă. Dar mizeria, cu cortegiul de boli, promiscuitate şi înjosire omenească e mai mult decât o plagă, e un scandal, de care fiecăruia dintre noi ar trebui să-i crape obrazul de ruşine. Pentru că tot am ajuns aici, vino să-ţi arăt ceva ce cu siguranţă n-ai văzut până acum. N-avem mult de mers, în câteva minute suntem înapoi. Se abătură pe o cărare lăturalnică care părea să ocolească povârnişul dealului într-un urcuş abia simţit. De astă dată, Antalffy o luase înainte, călcând grăbit, ca şi cum ar fi vrut să-i dovedească că locul unde o duce e aproape. Şi, într-adevăr, după câteva sute de paşi, ajunseră la marginea unei râpe adânci, ale cărei pante repezi, acoperite cu tufe şi arbuşti, se lăsau perpendicular în vale. Ceva mai încolo, deasupra prăpastiei, coasta împădurită a Măgurii se dezvelise într-un prelung perete pietros, galben-arămiu. în miezul stratului de 294 — Biruitorii calcar se găseau săpate ici-colo, văgăuni, pe cât se pare locuite. Uşi grosolane astupau intrările, alături de ele se săpau ferestruici cât pumnul, acoperite de geamuri. Burlane de tinichea ruginită, abia răsărite din piatra dealului, închipuiau coşurile unor sobe aflate înăuntru. Pe gura unuia se prelingea un firicel străveziu de fum. Sosirea lor fusese pesemne simţită, deoarece o uşă se dădu la o parte şi un bărbat numai în cămaşă, neras, cu părul încurcat pe fruntea îngustă apăru în prag, aruncându-le o privire bănuitoare. - Uite de ce sunt socialist! exclamă cu un fel de ciudă doctorul , regretând parcă sinceritatea cu care se deschisese în faţa unei femei. Oamenii aceştia trăiesc în vizuini, ca animalele. Nu sunt prea mulţi, e adevărat, dar există. Ai auzit de troglodiţi, de populaţia cavernelor de acum patru-cinci mii de ani? Aceştia sunt troglodiţii secolului al XX-lea, semenii şi fraţii noştri! X Pe data de 1 octombrie, Sever se prezentă la mina de cărbuni din Vârlez, ca să-şi ia în primire postul. Zadarnic se străduiră Helena şi Victor să-i schimbe intenţiile, grămădind argumente peste argumente. Ce să caute la o mină ca şi părăsită, unde nu avea nimic de făcut şi de învăţat în meserie, când la începutul verii, peste numai câteva luni, îl aşteptau la Bucureşti perspective strălucite şi o situaţie din cele mai frumoase? Bani avea, har Domnului, destui, să trăiască din ei nu opt-nouă luni, ci doi ani încheiaţi. Nu ar fi fost mai bine să se odinească un timp, după atâta zbucium şi trudă şi să-şi înceapă serviciul cu puteri proaspete? Deşi în sinea lui Sever le da dreptate (cum îi dăduse şi lui Genu, care-l sfătuise la fel), rămase totuşi neclintit în hotărârea luată. Nu numai că nu era ostenit, le explică el, dar se simţea plin de energie, dornic să se avânte cât mai curând în viaţă. Să stea atâtea luni cu braţele încrucişate, pierzând degeaba timpul, i se părea 295 — Ion Gheţie — de nesuferit. Dincolo de asemenea justificări, un sentiment mai presus de voinţa lui, ceva ca un îndemn sau ca o chemare, îl silea să nu amâne cu nici o singură zi plecarea la Vârlez. în gara mărunţică, ceva mai răsărită decât o haltă, pierdută într-un desiş de sălcii, îl aştepta trăsura minei. Telegrafiase în ajun, anunţându-şi sosirea, iar directorul se îngrijise să fie primit cât mai bine. De cum dădu cu ochii de el, vizitiul, un bărbat tânăr, îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, cu laibăr îmblănit şi nădragi de pănură strânşi în jurul gleznelor, dar purtând cămaşă cadrilată şi-o şapcă cu cozorocul lăsat pe frunte, se repezi să-i ia geamantanul, de parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna şi ar fi fost sigur că pe el îl aşteaptă. O luară pe un drum prăfuit de care, de-a lungul unor porumbişti pustii. O adiere slabă făcea să foşnească frunzele uscate ale strujenilor. Soarele, ridicat binişor deasupra orizontului, începea să dezmorţească aerul răcoros al dimineţii de toamnă. în dreapta, spre lunca Someşului, se răzleţeau casele satului, despărţite de grădini şi de pâlcuri de pomi. în capătul dinspre apus, înşirate una lângă alta, la distanţe egal măsurate, se zăreau zece-douăsprezece clădiri cu etaj, întru totul asemănătoare, cu ferestre pătrate vopsite în verde. Zidurile albe, recent zugrăvite, ca şi acoperişurile înalte, din tinichea roşie, pe care mai scânteia bruma căzută peste noapte, înveseleau monotonia acelor construcţii uniforme. Clădirea birourilor le ieşi în cale la capătul şirului de plopi ce străjuiau scurta alee, pavată cu piatră de râu. înaltă, solidă, urâtă, părea mai degrabă o magazie, cu geamurile murdare şi zidurile cenuşii, pătate, ici-colo, de mucegai. Directorul îl primi îndată. Se numea Olimpiu Taloş şi era el însuşi inginer. Amabil şi vorbăreţ, îl ajută să-şi dezbrace pardesiul, interesându-se dacă a călătorit bine şi dacă trenul n-a avut întârziere. îl instală într-un fotoliu uzat, cu arcurile sărite, singurul din încăpere şi-l întrebă dacă n-ar dori un ceai sau o cafea. Scund, bine făcut, mai mult cărnos decât gras, cu faţa rumenă, zâmbitoare, făcea parte din rândul oamenilor 296 — Biruitorii — serviabili şi complezenţi, care-şi câştigă uşor prietenia celorlalţi. Mai mult de formă, îi puse câteva întrebări privitoare la studii şi la pregătirea de specialitate. De fapt, ştia totul despre noul venit, căci luase informaţii de la Cluj încă din ziua când primise ordinul de numire. La curent cu relaţiile de familie ale lui Sever, îndulci treptat vocea în timpul conversaţiei, trecând de la „domnule inginer" la „stimate domnule inginer" şi apoi la „iubite domnule coleg". Vorbi pe îndelete despre uzină, se plânse că lucrează cu vechile instalaţii dinaintea războiului, că nu au decât o sută-o sută treizeci de salariaţi, dintre care vreo şaptezeci în mină şi numai şaizeci în abataje. Toate acestea pentru a explica de ce randamentul exploatării se situa la un nivel scăzut şi de ce întreprinderea abia îşi scotea cheltuielile. în vremea ungurească, mina fusese proprietate privată, trecută în 1918 în stăpânirea Statului ca bun părăsit. - Aşa se întâmplă ori de câte ori interesul privat lipseşte, observă el sentenţios. Eu am atras în repetate rânduri atenţia forurilor în drept de la Bucureşti şi de la Cluj asupra situaţiei existente, sunt cu conştiinţa împăcată. După părerea mea, ar fi mai potrivit ca întreprinderea să fie arendată sau vândută. Un particular întreprinzător, dispunând de un anumit capital, ar scoate într-un an lucrurile din impas şi ar ajunge chiar să câştige bani frumoşi, deoarece lignitul e de bună calitate. Din păcate, demersurile mele au rămas fără rezultat. în asemenea condiţii, fac şi eu ce pot, dar înţelegeţi, nu-i aşa, iubite domnule coleg, că puterile mele sunt limitate. De altfel, vă veţi convinge singur cu ochii cum merg treburile în mină. între două vorbe, se interesă cât are de gând să rămână printre ei. Destul de jenat, căci se temea că îi încurcă, Server îi mărturisi că nu ştie foarte precis, dar că e posibil ca până la vară să plece la Bucureşti. Directorul primi răspunsul cu o vădită uşurare, în absenţa inginerului, se ocupa el de întreţinerea utilajelor şi încasa, potrivit legii, o jumătate de salariu. 297 — Ion Gheţie — - Aşa, făcu el, înţeleg. Doar n-o să vă înmormântaţi viaţa la Vârlez! Alte aspiraţii are cineva la vârsta şi cu studiile Dumneavoastră. Cândva, în tinereţe, am avut şi eu ambiţii, nu foarte mari, dar oricum, ambiţii. Viaţa e mai puternică decât noi şi ne cuminţeşte repede! Aflase ceea ce îl interesa şi nu avea nici un motiv să prelungească discuţia protocolară. - Ei, şi acum, dacă nu aveţi nimic împotrivă, să vă prezint funcţionarilor şi apoi să dăm o raită prin mină. S-a făcut zece. La ora asta, cobor zilnic în abataje ca să controlez eu însumi cum se desfăşoară lucrările. Am numai doi supraveghetori, dintre care unul cu probleme tehnice, iar minerii cam profită de pe urma acestei situaţii. Cu ocazia aceasta, vă voi explica în ce constau atribuţiile Dumneavoastră. Străbătură mai mult de formă birourile şi coborâră în curte. Ieşind pe poartă, Sever reîntâlni drumul pe care venise. Casele cu un etaj, cu ferestrele verzi şi acoperişurile de tinichea roşie apărură, ceva mai depărtate, în dreapta. - E colonia minieră, îi explică Taloş. Douăsprezece case cu douăzeci şi opt de apartamente cu două şi trei camere, locuite mai ales de funcţionari şi de personalul tehnic. Sunt şi câteva familii de mineri. Grosul lor continuă să stea în sat, deşi în colonie chiriile sunt mici şi au tot felul de înlesniri, lumină electrică, apă curentă. Am şi uitat să vă întreb: aveţi de gând să locuiţi aici sau la Cluj? Predecesorul Dumneavoastră avea o garsonieră în oraş, venea dimineaţa cu trenul de şapte şi pleca după-masă la două. Douăzeci de kilometri încolo şi douăzeci încoace nu e mare lucru. Ce-i drept, nu-şi prea făcea el toate orele, dar mai închidem şi noi ochii, că oameni suntem. - Nu, nu, eu rămân aici, replică Sever. Ar însemna să mă scol prea devreme... Şi-apoi, dacă lucrez la Vârlez e firesc să stau aici... - Cum doriţi, ridică din umeri directorul. Se înţelege că interesul întreprinderii e să vă aibă cât mai aproape. O dată pe săptămână sunteţi de serviciu şi trebuie să rămâneţi până 298 — Biruitorii — seara. Un apartament de două camere vă stă la dispoziţie în colonie. Mobilierul nu e prea grozav, dar vom vedea ce se poate face... Intrarea în mină era la câteva sute de paşi de birouri. Sever zări de departe o construcţie metalică înaltă de vreo douăzeci de metri, asemănătoare unei sonde. O roată în partea superioară se învârtea domol, scârţâind prelung. Trebuia să fie casa troliului de la ascensorul puţului principal. - Secţia de concasare şi brichetare, îşi întoarse degetul directorul spre o clădire dreptunghiulară, având aspectul unui hangar, cu ferestre înalte, împărţite în nenumărate ochiuri, din dosul cărora răzbătea un vuiet neîntrerupt. Vom trece pe acolo la urmă. Un câine flocos, cu blana albă şi pete cafenii le ieşi hămăind în cale. îi ocoli de câteva ori, parcă ar fi încercat să le ghicească intenţiile, apoi îi urmă cu botul plecat în pământ. Lătratul câinelui aduse în uşa cabinei un bărbat negricios, cu mustaţă, nebărbierit, care, văzându-i, îşi scoase şapca slinoasă. - Aici e puţul principal sau schaftul, cum îi zic minerii, îl informă Taloş, fără a răspunde salutului care-i fusese adresat, îi spunem principal, deşi e singurul. Celelalte nu sunt puţuri propriu-zise, ci hornuri de aerisire. Mina nu e prea mare. Are orizontul de bază la patru sute de metri, iar galeria de lucru la trei sute şapte zeci. Ar mai fi una la patru sute cincizeci, deschisă înainte de război. A fost părăsită din cauza greutăţilor de exploatare. Poftiţi, să intrăm! Avem noroc, colivia e aici, putem coborî îndată. O să vă rog să luaţi o cască de protecţie. N-ar strica să încălţaţi şi nişte cizme de cauciuc. Nimeni nu are voie să coboare în mină fără cască, nici măcar eu. Hai, llie, dă-i drumul! Colivia, o cutie pătrată, având laturile de patru metri, cu pereţii din scânduri grosolane, legate cu chingi metalice, începu să coboare cu încetineală de-a lungul suporţilor de oţel ai puţului. O lampă atârnată în tavan dădea o lumină constantă, dar slabă. Un miros aspru, pătrunzător de cărbune şi ulei înţepa 299 — Ion Gheţie — nările. Ca în mai toate minele mici, ascensorul servea deopotrivă pentru transportul oamenilor şi al minereului. Colivia îşi urma coborârea lentă, parcă fără sfârşit, însoţită de scârţâitul, depărtat şi tânguitor, al cablului. Un obscur sentiment de nelinişte, vecin cu teama, care-i cuprindea întotdeauna pe cei ce coboară pentru prima oară în mină, se furişa în sufletul lui Sever. Podeaua oscila în scurte balansuri laterale, care se transmiteau muşchilor şi oaselor. Din când în când, la intervale egale, coborârea contenea, iar colivia rămânea suspendată deasupra golului, gata-gata să se prăbuşească. Pauza aceea inexplicabilă dura câteva secunde. Un pocnet sec, ca o detunătură asurzită de puşcă, răsuna undeva în afară. în loc să cadă, cabina se urnea din loc şi totul se relua de la capăt: lunecarea nesigură, trepidaţiile, scrâşnetul cablului. Atinseră, în sfârşit, orizontul principal. Un bărbat înalt şi slab, cu faţa încruntată, le deschise uşa. Era maistrul Traian Ardelean, unul dintre supraveghetori. Dădu din cap când auzi cine e însoţitorul directorului, fără a băga de seamă sau făcându-se că nu observă mâna întinsă de acesta. Galeria se deschidea în măruntaiele pământului, asemănătoare unei guri de tunel. Şi, ca acesta, era luminată din loc în loc de becuri electrice montate pe peretele din dreapta. Nu lipseau nici şinele, înguste, ruginite, înşurubate pe traverse de lemn, pe care circulau vagoneţii. Un aer închis, greu, ca într-o încăpere neaerisită, stăruia sub bolta scundă a galeriei. Vocile aveau o rezonanţă aparte, ca un ecou prelung. O luară înainte, călăuziţi de maistru, care păşea repede, cu pasul hotărât al celor ce cunosc bine locurile pe unde umblă. Nedeprins cu drumul, Sever călca şovăitor, cu ochii în pământ, dar ridicându-i câteodată ca să se convingă că nu s-a răzleţit de tovarăşii săi. Aveau de mers vreo trei sute de metri până la cel mai aproape rostogol, îl înştiinţă directorul, rărind anume paşii pentru a fi ajuns din urmă. Cu un zâmbet binevoitor, îi explică îndată că rostogolul e o deschizătură care leagă 300 Biruitorii — orizontul de lucru cu galeria principală şi pe unde se coboară cărbunele extras. - Cine transportă vagoneţii? se interesă Sever, mai mult ca să întrebe ceva. - Pe vremuri, transportul se făcea cu cai, răspunse directorul. Ţinuţi tot timpul în întuneric, caii mor repede sau îşi pierd vederea. De aceea, acum folosim oamenii. - Lucrează cumva şi femei în mină? - O, nu, e o muncă prea grea pentru puterile lor, oricât de zdravene ar fi. Avem câteva muncitoare la secţia de brichetare. în dreptul rostogolului, doi mineri încărcau nişte vagoneţi cu lopeţile. Se opriră din lucru şi cu aceeaşi mişcare îşi şterseră frunţile cu mâneca hainelor. - Cam puţin pe ziua de azi, aprecie directorul. Asta e tot ce v-au trimis cei de sus? Pe nişte scări şubrede, prevăzute cu balustrade, ajunseră printr-o suitoare la orizontul de lucru. Galeria încă şi mai scundă şi mai îngustă, avea tavanul sprijinit cu grinzi de lemn. Lumina electrică lipsea, aerul, îmbibat cu umezeală, era irespirabil. Pereţii laterali şiroiau de apă, pe vatra galeriei se formaseră din loc în loc băltoace, prin care cizmele de cauciuc treceau plescăind. Sever înainta cu greu la strălucirea gălbuie a lămpii Saraut purtată de maistru. Sentimentul de securitate pe care i-l dăduse în orizontul inferior lumina becurilor electrice dispăruse. Nu avea destul aer, picioarele îi atârnau grele, neputincioase să-l ducă mai departe. Din când în când, stâlpii de susţinere pârâiau scurt, un praf fin, abia perceptibil se scutura din tavan. Cu un gest reflex, îşi trecea batista peste fruntea transpirată, care se brobonea îndată. - O să vă obişnuiţi repede, îl asigură directorul în timpul unei opriri. Nu-i aşa, Ardelean? se întoarse el spre supraveghetorul, care riu răspunse. Nici mie nu mi-a fost uşor la început. Nu daţi importanţă pârâiturilor şi ţărânei care cade din tavan. Straturile de pământ se aşază într-una. Dacă ai sta anume şi ai asculta, ai auzi tot timpul câte ceva, ba stâlpii, ba ţărâna, ba picăturile de apă. Aşa e într-o mină. 301 — Ion Gheţie — Sever îşi opri în ultima clipă gestul de a-şi şterge fruntea. Atât asigurările repetate ale directorului, cât şi tăcerea lui Ardelean îl făceau să se simtă prost. Trebuia să-şi ascundă cu orice preţ starea de încordare şi nelinişte care-l stăpânea. - Când au fost schimbaţi ultima oară stâlpii de armare a galeriei? întrebă el. - Ştiu şi eu? întrebarea îl găsise nepregătit pe Taloş. Mă tem că n-au fost schimbaţi de mult. După regulament, armătura ar trebui înlocuită o dată la zece-cincisprezece ani. Eu pe ăştia i-am apucat acum cinci ani, când am venit la Vârlez. Mi se pare că sunt dinaintea războiului. Ce zici, frate? Că lucrezi în mină de când eşti copil. - Apoi stâlpii de aici au fost ridicaţi în 1907-1908, răspunse în sfârşit maistrul. A fost atunci o surpare la galeria principală şi Koszegi, proprietarul, a dat ordin să se înlocuiască toţi stâlpii. -Ce spuneam eu? reveni directorul. Ce-i drept, stâlpii sunt din stejar de cea mai bună calitate, foarte rezistenţi, încât pericolul unor prăbuşiri e ca şi inexistent. Spre sfârşitul galeriei se desluşi un zgomot surd de izbituri ritmice venind de undeva din adâncul peretelui stâncos. De aici încolo, drumul continua cu o ramificare spre stânga, într-o nouă galerie, atât de joasă, încât erai nevoit să pleci capul spre a înainta. Un bărbat mijlociu de statură, zdravăn, cu grumaz de taur îi aştepta în locul acela. Sever înţelese îndată că e Brie, cel de al doilea supraveghetor. Un schimb de cuvinte avu loc între el şi director. - Cum mai e stratul de cărbune? - Bun, se lăţeşte. - De ce s-a scos atât de puţin cărbune până acum? Aţi avut necazuri? - Ca de obicei. A trebuit să-i pun pe oamenii lui Lengyel să îndesească stâlpii. Au mârâit ei, dar până la urmă s-au supus. Directorul aprobă cu o mişcare a capului. - Ai făcut bine. Ce l-o fi apucat pe Lengyel ăsta? îl ştiam om cu scaun la cap. Dacă se repetă, arde-le o amendă s-o 302 — Biruitorii — simtă. Să ne întoarcem, se adresă el lui Sever. Veţi intra în abataj cu alt prilej. Sever crezu că directorul a scurtat programul anume pentru a-l cruţa. Aşa cum avea să constate mai târziu, Olimpiu Taloş nu depăşea niciodată în cursul inspecţiilor sale punctul acela. - Pentru că aţi adus vorba de stâlpii galeriilor, vreau să vă atrag luarea-aminte asupra armărilor din abataje, zise Taloş, după ce reveniră în orizontul principal. E mizeria cea mare în mina noastră. Vedeţi Dumneavoastră, pe lângă salariul de bază, minerii mai capătă un procent în funcţie de cantitatea extrasă. Asta... explică graba de a scoate cât mai mult cărbune, dar şi superficialitatea cu care se face armarea abatajelor. Dacă regulamentul spune că trebuie aşezaţi zece stâlpi, ei pun numai cinci, cel mult şapte, de parcă n-ar fi vorba de propriile lor vieţi. Colivia îi aştepta cu uşa deschisă. Dornic de a se vedea cât mai curând sus, Sever nu mai dădu atenţie oscilaţiilor cabinei şi nici opririlor din dreptul diferitelor nivele. Un sentiment de uşurare, vecin cu bucuria, puse stăpânire pe el de îndată ce zări lumina zilei şi îşi umplu plămânii cu aerul proaspăt de afară. Avea impresia că a ieşit din întunecimea unui mormânt. XI Deşi ştia că nu şi-a ales momentul cel mai potrivit, Lenica povesti soacrei sale şi lui Victor peripeţiile ultimei vizite pe Măgură. Mâncau tustrei în camera de zi, iar până atunci se discutaseră lucruri fără importanţă, alese anume ca să nu tulbure tihna mesei de seară. -în viaţa mea n-am văzut atâta mizerie! exclamă ea. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu l-aş fi crezut. Sunt oameni care trăiesc în vizuini ca animalele! Nu vă puteţi închipui! Pentru că ceilalţi doi îşi vedeau mai departe de mâncare, adăugă: 303 — Ion Gheţie — - Mi-a fost ruşine că am tot ce-mi trebuie şi chiar mai mult, iar alţii mor de foame. M-am simţit umilită şi înjosită, de parcă eu însămi aş fi trăit în vizuinile Măgurii. De astădată, Helena ridică capul din farfurie. O uşoară roşeaţă îi îmbujora obrajii rotunzi. - Şi ce vină ai tu că unii mor de foame? se miră ea, cu o voce stăpânită. Doar nu ţi-au fost daţi în seamă toţi săracii de pe pământ! Sărăcie a fost de când lumea şi va mai fi, nimeni nu i-a aflat până astăzi leacul. Şi-apoi de ce ne-ar fi ruşine că avem de toate? Doar nu le-am furat, ci le-am agonisit prin muncă cinstită! Lenica rămase fără grai în faţa cuvintelor Helenei. Aruncă spre Victor o privire care-i cerea sprijin. Dar acesta continua să mănânce liniştit, ca şi cum n-ar fi auzit nimic din ceea ce se vorbise. Nu dezarmă totuşi şi mai târziu, după ce Helena se retrase, redeschise discuţia. - Victor, eu aş vrea să vin în ajutorul nenorociţilor de pe Măgură. Bărbatul ei îşi întrerupse lectura ziarului. - în ce fel? - Nu ştiu nici eu cum ar fi mai bine... Ai avea ceva împotrivă dacă le-aş da nişte bani? - Câţi? întrebarea sună la fel de seacă ca precedenta. - O mie de lei pe lună ţi se pare mult? Abia după ce o auzi rostită, îşi dădu seama cât de mare e suma la care se gândise. - Nu, de vreme ce ţii cu tot dinadinsul să-i dai. Am însă o condiţie. începând de azi pui capăt vizitelor în Oraşul de Sus. Soţia mea nu are ce căuta pe ulicioarele Măgurii, oricare ar fi sentimentele ce o mână într-acolo. Ea tăcu descumpănită. Interdicţia, urmând îndată încuviinţării de a cheltui mia de lei, o deruta. - Bine, dacă aşa crezi tu... Dar cum să fac pentru a împărţi banii? - Dă-i lui Miska-bâcsi, o sfătui el. Săracii de pe Măgură sunt în cea mai mare parte enoriaşii lui. El ştie mai bine care 304 — Biruitorii — dintre ei are nevoie mai mare de un ajutor şi care merită într-adevăr să-l primească. în cea mai apropiată duminică, Lenica se duse la bisericuţa părintelui Kovâri. îl cunoscuse în martie, cu prilejul vizitelor de prezentare, când Victor insistase în mod deosebit să treacă pe la fostul prieten al tatălui său. De atunci nu mai avusese ocazia să stea de vorbă cu el. Aflase în schimb toate zvonurile care circulau pe seama preotului. Chiar acum, la şaptezeci de ani, reputaţia de originalitate continua să-l însoţească pe călugărul franciscan, iar el se străduia parcă înadins să o sporească. Vârsta îl îndepărtase de la destule ispite, dar nu de la toate. îşi vedea mai departe de via de pe Măgură, iar prietenii îi apreciau ca şi pe vremuri societatea la un pahar de vin. Era foarte liber în relaţiile cu oamenii şi chiar în îndeplinirea îndatoririlor ecleziastice, de unde şi conflictele cu superiorii. Majoritatea enoriaşilor săi o alcătuiau oamenii simpli de pe Măgură sau din capătul dinspre Mărăcini al Silvaniei. I se spunea de aceea popa săracilor, poreclă ce nu-l deranja deloc. Desigur că familiaritatea purtărilor sale se explica, măcar în parte, prin condiţia credincioşilor înaintea cărora îşi slujea liturghiile. Lumea se obişnuise să-l audă suflându-şi zgomotos nasul de la începutul până la sfârşitul serviciilor sau dăscălindu-şi printre dinţi ministranţii. îndemnurile de a se mişca mai repede erau însoţite uneori de lovituri discrete de picior, ascuns cu dibăcie sub lungile veşminte preoţeşti. Ba o dată i-a tras o palmă, în văzul lumii, băiatului lui Sândor, pentru că îi vărsase pe odăjdii apa cu care trebuia să se spele pe mâini în evocarea simbolică a lepădării lui Pilat din Pont. „Doamnă Rubicsko", se adresase altă dată unei femei mai în vârstă, aşezată în primul rând, „împrumută-mi, rogu-te, ochelarii. Pe ai mei i-am uitat acasă şi nu pot citi cum se cuvine Evanghelia". Predicile îi ajunseră proverbiale, încât veneau uneori oameni din cealaltă margine de oraş ca să le asculte. Comentariul Evangheliei duminicale era adesea întrerupt prin tot felul de consideraţii străine de subiect. Se interesa, bunăoară, de 305 Ion Gheţie — sănătatea unei credincioase zărite în naos, după o lungă boală, sau se plângea de pagubele aduse viei sale de grindina căzută în ajun. Alteori uita în faţa cui se află şi vorbea cu toată seriozitatea despre imperativul categoric al lui Kant sau despre concepţia lui Spinoza asupra liberului arbitru. Veştejea pe faţă fără cruţare purtările unor credincioşi, pomenindu-le numele, chiar dacă erau prezenţi. „Faceţi copii", îşi îndemnase odată credincioşii, vorbind despre sterilitatea căsniciilor moderne, „e cel mai frumos prinos pe care-l puteţi aduce lui Dumnezeu. Dar mai întâi nu uitaţi să treceţi pe la biserică!" Lenica plecă de acasă îndată după nouă pentru a-l prinde pe preot înainte de începerea slujbei. La presbiteriu, menajera o informă că părintele Kovâri e la biserică. Cam nehotărâtă, deoarece nu ştia dacă mai are rost să-l caute, străbătu întinsa curte a casei parohiale, pe sub castanii bătrâni, care-şi legănau ultimele frunze mâncate de rugina toamnei. în dreapta sa, despărţind curtea de stradă, se ridica vechiul zid de incintă al abaţiei îmblănit de muşchi galben-cafeniu. Pe peretele clădirii din faţă spânzurau zdrenţe arămii de volbură. Era casa din Silvania a lui luliu Raţiu, nelocuită în cea mai mare parte a anului. La o oarecare depărtare, pe o proeminenţă, se zărea vechiul lăcaş mănăstiresc, cu zidurile albe şi clopotniţa zveltă, înconjurată de un tufăriş des în care predominau alunul şi bozul. Pe dinăuntru, bisericuţa părea încă şi mai mică decât atunci când o priveai de afară. Altarul principal, plasat în absidă, era acoperit de dantele de-o albeaţă imaculată. Şase lumânări de ceară, în sfeşnice grele de bronz, îşi mişcau simetric flăcările de o parte şi de alta a tabernacolului, unde se păstrau hostiile sfinţite. Lângă ele, alături de alte obiecte de cult, un mic portativ, cu o carte groasă şi o perniţă de mătase verde. în dreapta, jilţul episcopal, de catifea roşie, sub un baldachin de mătase cărămizie, cusută cu aur. Celelalte două altare, mai mici, încadrau absida, fiind consacrate Imaculatei concepţii a Sfintei Fecioare, reprezentată printr-o copie a tabloului lui Murillo, şi sfântului Anton de Padua, patronul bisericii. Toate 306 — Biruitorii — trei degajau o impresie de austeritate şi de venerabilă modestie, care se regăsea şi în restul bisericii. Ferestrele simple, fără vitralii, lăsau să pătrundă întreaga lumină în naos, lipsindu-l de întunecimea din alte biserici catolice. Zidurile albe, curate, proaspăt vopsite, pe care atârnau tablourile cu cele paisprezece staţiuni ale drumului pe Golgota, sporeau prin goliciunea lor aerul de intimitate şi de tihnă lumească a lăcaşului. Nici o plăcuţă votivă sau imaginea vreunui sfânt. Cele şaisprezece bănci, dispuse pe două rânduri, puteau adăposti cel mult o sută de persoane. în afara marilor sărbători, biserica nu se umplea niciodată. Credincioşii preferau să frecventeze marea biserică din centru. Lenica îşi muie degetele în aghiazmatar şi îşi făcu cruce după ritul romano-catolic, obicei deprins în claustrul din Alba lulia, unde, împreună cu celelalte eleve, lua parte zilnic la mesă. Câţiva paşi puternici răsunară pe podeaua corului. Un minut mai târziu, răsună sunetul cristalin al micului clopot, chemând, pentru prima oară, credincioşii la slujbă. Cu excepţia a trei-patru femei aşezate ici-colo în bănci, biserica era cu desăvârşire goală. Oprită lângă intrare, se întreba dacă preotul nu e cumva în sacristie şi dacă n-ar fi mai bine să-l caute acolo. Un zvon de voci şoptite răsună undeva în vecinătate. Se întoarse spre dreapta şi descoperi un vechi confesional, lucrat din lemn afumat de stejar, dar având prevăzute uşi după obiceiul mai nou. Un bărbat şi o fată tânără de vreo optsprezece ani, în veşminte de doliu aşteptau să le vină rândul. După câteva clipe de linişte, dialogul tainic dinăuntrul scaunului de spovadă se reluă. Vorbea mai ales preotul, pe o voce joasă, dogită, răstită uneori. Femeia articula la intervale regulate câte un /gen, /gen7, cu o grabă care dovedea o supunere totală la observaţiile duhovnicului. Un nou interval de tăcere întrerupse desfăşurarea acelei spovedanii ciudate. Când se aştepta mai 1 1 Da, da. (magh.) 307 — Ion Gheţie — puţin, se auzi un hohot de plâns, repede înăbuşit, dar reluat apoi într-un prelung tânguit, întrerupt de suspine. O femeie de vreo cincizeci de ani, cândva frumoasă, cu obrazul pudrat şi buzele fardate, ieşi repede din confesional. Se uită rătăcită în jur, parcă n-ar fi ştiut ce caută acolo, apoi se lăsă cu capul în mâini pe scândura unui scaun de rugăciune. Era bine îmbrăcată, într-un taior negru cu guler de blană, o pălărioară cu boruri îi acoperea părul îngrijit pieptănat, prea negru ca să fie natural la o persoană de vârsta ei. Pantofii din picioare erau de cea mai bună calitate, recent cumpăraţi, ca şi ciorapii de mătase fumurie. O doamnă, ai fi spus, dacă figura cam vulgară şi o anumită grijă excesivă pentru aspectul exterior nu i-ar fi trădat originea modestă. Celelalte spovedanii ţinură mai puţin. Când clopotul sună pentru a doua oară, Miska-bâcsi se ivi în uşa confesionalului. Părea plictisit, cu o umbră de nemulţumire pe figură. Până şi mişcarea cam repezită cu care îşi sufla nasul dovedea că nu e în apele lui. O observă târziu pe Lenica şi se opri lângă ea întrebând-o fără nici o introducere ce doreşte. - Din păcate am numai câteva minute până la începerea slujbei, se scuză el cu o voce mai amabilă. N-aţi vrea să rămâneţi până la sfârşit, ca să putem sta de vorbă în linişte? Lenica se aşeză la marginea ultimei bănci din stânga. Treptat, lumea începu să sosească. în spatele ei, uşa se deschidea şi se închidea în fiecare clipă. Totuşi, naosul nu se umplu decât pe jumătate, în bănci rămâneau destule locuri libere. Noii veniţi îşi muiau degetele în aghiazmatar, apoi se îndreptau spre băncile unde erau obişnuiţi să şadă. Cele câteva familii mai bune din Oraşul de Sus luară loc în faţă, după o datină pe care credincioşii coborâţi de pe Măgură o respectau, aşezându-se în ultimele bănci. Cu toţii aruncau o privire femeii cu taior îmblănit pe lângă care treceau. Aceasta îşi încheiase rugăciunile şi stătea cu ochii în pământ, în dreapta uşii, înspre confesional. Lacrimile vărsate în timpul spovedaniei îi săpaseră dâre şerpuitoare în pudra aşternută pe obraz. 308 — Biruitorii Un sunet prelung de orgă anunţă începerea slujbei. Miska-bâcsi apăru cu potirul în mână, precedat de ministranţi, doi băieţandri de zece-unsprezece ani, cu părul blond, îmbrăcaţi în stihare albe, cu gulere roşii. Purta odăjdii de mătase verde, brodate cu fir de argint, având pe spate cele două litere greceşti ale cifrei lui Christos. Din felul cum îşi strângea buzele şi din fixitatea privirii, se vedea că posomoreala nu-l părăsise. Slujba se desfăşură după tipic, fără nici una din abaterile pentru care preotului i se dusese vestea. Miska-bâcsi sfinţi apa, apoi străbătu biserica, stropind credincioşii cu aspersorul. Cu vocea lui adâncă, răsunătoare, înălţa sub scundele bolţi ale bisericii câte un Oremus1 sau Peromnia saecula saeculorum1 2, însoţit din cor de organist, maestrul Tihanyi, un profesor de muzică pensionar, cu glasul subţire ca un fir de aţă. Se trecu la citirile din cărţile sfinte, Vechiul Testament, Epistolele Apostolilor şi Evanghelia (pentru duminica aceea era ordonat fragmentul din Matei, cu spălarea mâinilor). După ce traduse ultimele cuvinte ale textului latin, Miska-băcsi anunţă calendarul săptămânii şi programul zilnic al slujbelor şi rugăciunilor, de altminteri bine ştiut de toţi. Isprăvi, în sfârşit, şi voi să-şi înceapă predica, când ochii îi căzură asupra femeii de lângă uşă. - De ce stai acolo în picioare, doamnă Tompa? i se adresă el din amvon, cu o nuanţă dojenitoare în voce. Binevoieşte şi te aşează, doar sunt destule locuri libere. Femeia înălţă speriată ochii pe care şi-i ţinea fixaţi în pământ. Deşi nu era un suflet în biserică care să nu ştie că e acolo, toate capetele se întoarseră spre ea. Lenica îşi aminti că auzise vorbindu-se acasă la Izi despre o oarecare Tompa Manyi, fostă patroană a casei de întâlnire de pe strada Păsărilor. în ciuda invitaţiei, femeia rămase nemişcată, intimidată de zecile de priviri care n-o slăbeau deloc. 1 Să ne rugăm, (lat.) 2 în vecii vecilor, (lat.) 309 — Ion Gheţie - Haide, doamnă Tompa, nu te sfii, o îndemnă preotul. Biserica e locuinţa noastră a tuturor, prin urmare şi a Dumitale. Mai mult fără voia ei, femeia înaintă cu încetineală printre rândurile de bănci, căutând un loc liber. Toate erau înăuntrul băncilor şi nici o persoană aflată la margine nu schiţă un gest pentru a o lăsa să treacă. - Doamnă Kispeter, interveni preotul nerăbdător, fii bună şi îngăduie doamnei Tompa să se aşeze lângă Dumneata. Slavă Domnului, loc este destul, banca e goală. Privirile credincioşilor se aţintiră acum asupra doamnei Kispeter, o bătrânică scundă şi slabă, cu obrazul zbârcit ca o pungă şi ochi bănuitori. înghiţi în sec, cu o privire jignită, apoi se trase ostentativ până la celălalt capăt al băncii. Tompa Manyi se lăsă şovăitoare pe locul părăsit de bătrână. Se roşise toată şi clipea des din pleoape. Rămase aşa câteva secunde, într-o stare de perplexitate, apoi se ridică precipitat şi se năpusti pe uşă afară. O tăcere de mormânt coborî asupra naosului. Câţiva continuau să stea cu capetele răsucite, ca şi când femeia s-ar mai fi aflat în bancă. Părintele Kovâri îşi scoase batista din mâneca sutanei şi îşi suflă nasul cu putere. împături apoi batista cu grijă şi o vârî încetişor la loc. - Trebuia să vă vorbesc în această duminică despre cinstirea lui Dumnezeu şi despre chipurile în care se poate face această cinstire, începu el. M-am pregătit anume pentru predica de astăzi, dar totuşi n-o voi rosti. în schimb voi vorbi despre trufie şi înfumurare. Prilejul de a ţine o astfel de predică mi l-aţi dat voi înşivă prin purtarea de adineaori. Un semen al vostru a intrat în casa Domnului, iar voi l-aţi izgonit fără milă. De ce? Singurul îndreptăţit să închidă uşile bisericii în faţa cuiva este Stăpânul ei. El însă le deschide larg pentru toţi şi le spune: „Veniţi la mine cei flămânzi şi goi, iar eu vă voi sătura şi vă voi îmbrăca!" Dumnezeu, în nemărginita sa bunătate, a iertat oaia rătăcită prin dezlegarea mea, a duhovnicului, şi se 310 — Biruitorii — pregătea să pătrundă în sufletul şi în trupul ei prin propriul său trup şi suflet. Voi însă, cu o cruzime de nedescris, aţi împiedicat-o să se apropie de Domnul. Cine sunteţi voi cei ce cutezaţi să vă judecaţi nu semenii, ci pe însuşi Dumnezeu? Preotul se opri ca să-şi câştige răsuflarea. Se mohorâse la faţă, iar nasul îi devenise şi mai roşu ca de obicei. Maestrul Tihanyi, care privea din înaltul corului, nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată atât de pornit. - Pe doamna Tompa, reluă Miska-bâcsi, după o scurtă pauză, o ştim cu toţii. E o mare păcătoasă, pe a cărei conştiinţă apasă pierderea a zeci de suflete. Şi-a pângărit viaţa şi a pângărit şi viaţa semenelor ei. Dar care dintre noi e fără prihană? Aduceţi-vă aminte ce le-a spus Mântuitorul fariseilor care i-au adus o femeie adulteră, osândită să fie ucisă cu pietre: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce întâiul piatra asupra ei!". Nici măcar unul n-a îndrăznit să o lovească. Atunci Isus a întrebat-o pe femeia păcătoasă: „Care dintre pârâţii tăi te-a osândit, femeie?" Ea a răspuns: „Nici unul, Doamne!" Iar Christos i-a spus: „Nu te osândesc nici eu. Mergi! De-acum înainte să nu mai păcătuieşti!" N-aţi cunoscut întâmplarea povestită de evanghelistul loan? Ba aţi cunoscut-o prea bine, dar nici unul dintre voi n-aţi urmat învăţătura ei, deşi vă spuneţi creştini. Ce fel de creştini?! în Evanghelia de astăzi se găsesc nişte cuvinte pline de tâlc: „Poporul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de mine". Slabi şi păcătoşi suntem cu toţii. Eu, părintele vostru sufletesc, nu mă ruşinez să-mi mărturisesc greşelile şi să mă umilesc spunându-vă că nu eu m-am lăsat de păcate, ci păcatele s-au lăsat de mine. Şi dumneata eşti păcătoasă, doamnă Kispeter, şi dumneata, doamnă Orbân şi dumneata domnule Pâsztor! Oare de ce credeţi că a venit doamna Tompa la biserică? Ca să păcătuiască? Nu, ci ca să se pocăiască de păcatele săvârşite. De douăzeci de ani calcă pentru prima oară pragul bisericii. De-ar da Dumnezeu să nu fie şi pentru ultima oară, pentru că atunci asupra voastră va cădea osânda şi-o veţi purta pe capetele şi pe grumajii voştri până în vecii vecilor! — Ion Gheţie — Miska-bâcsi ajunsese la apogeul mâniei. Fulgere îi ţâşneau din ochi, sprâncenele i se zburliseră, iar buzele se mişcau în gol, parcă ar fi încercat să reţină cuvintele pe care avea să le rostească. - Astăzi nu voi împărtăşi pe nimeni cu sfintele sacramente! anunţă el autoritar. Nu meritaţi să primiţi trupul şi sângele Domnului! Coborî bubuind scările amvonului şi încă înainte de a se fi găsit în faţa altarului, intonă cu vocea răsunătoare: „Să ne mărturisim credinţa!" O jumătate de ceas mai târziu, când părăsi biserica, se liniştise pe de-a-ntregul. Numai larga pălărie ecleziastică, cu calota scundă, îi stătea strâmb în creştetul capului. - Trebuie să vă cer iertare, îi spuse Lenichii, de cum dădu ochii de ea. Cuvintele predicii s-au adresat credincioşilor mei, şi nu Dumneavoastră. în cancelaria parohială îi ascultă cu atenţie rugămintea. - Hotărârea Dumneavoastră e mai mult decât lăudabilă, zise el. Vă mulţumesc în numele săracilor din parohie. Fiţi încredinţată că banii vor fi în întregime folosiţi în scopurile pe care le-aţi indicat. De altminteri, o să vă eliberez o chitanţă. - Dar nu e nevoie... protestă Lenica. - Vă rog, vă rog... Şi se apucă să acopere o bucată de hârtie cu scrisul său mărunt, caligrafic. XII După jignirile suferite din partea Lenichii, Helena hotărî să iasă din rezerva impusă în primăvară. De vreme ce tăcerea nu ajută la nimic, mai bine să spună lucrurilor pe nume, ca nu cumva mai târziu să-i pară rău că şi-a ţinut gura închisă. Din păcate (şi ea singură regreta uneori), odată pornită, nimic nu fu în stare s-o domolească. Mărioara, venită în vizită de rămas bun (pleca, în sfârşit, la Jibou) îşi dădu îndată seama că relaţiile 311 Biruitorii — dintre soacră şi noră s-au schimbat şi că mamă-sa face totul ca să întreţină zâzania. Cele mai mici incidente, unele lipsite de orice importanţă, o asmuţeau împotriva Lenichii. La rândul ei, aceasta se stăpânea cu greutate şi câteodată îi replica. Lunga abţinere reciprocă, intrată acum în a opta lună, devenise amândurora insuportabilă. Helena ajunse în curând acolo, încât orice făcea noră-sa i se părea prost făcut şi-i călca pe nervi. în asemenea împrejurări nu-şi alegea cuvintele, de care uneori îi părea rău, fără ca acest lucru s-o împiedice ca a doua zi s-o ia de la capăt. Odată, Lenica aşeză într-o vază un mănunchi de frunze ruginite de arţar, care făceau cel mai frumos afect în salonul tapisat într-o nuanţă de cafeniu deschis. „Cine a mai văzut frunze într-un salon?" se cruci Helena. „Tu le-ai pus?" Ea confirmă, adăugând: „La Dărăbanţi, aşa obişnuiam toamna". „Se poate", replică Helena, „dar aici nu eşti la Dărăbanţi!". Victor care asista la schimbul de cuvinte, găsi că aveau amândouă dreptate. Era neobişnuit să-ţi împodobeşti casa cu crengi de arţar, dar frunzele roşii-arămii de pe măsuţa din mijlocul salonului umpleau încăperea cu o lumină vie, odihnitoare. Lenica scoase frunzele şi le înlocui cu cinci fire de crizanteme invoalte, ca nişte bulgări de zăpadă. „Crizanteme?" strâmbă nasul Helena. „Nu ştiu cum o fi prin părţile voastre, dar la noi se aduc la morţi!". De data aceasta Lenica nu se atinse de flori, care împodobiră salonul timp de o săptămână. Trăind sub veşnica ameninţare a îmbolnăvirilor, Helena stătea din toamnă până în primăvară cu geamurile închise, într-o dimineaţă, intrând în camera de zi, găsi fereastra larg deschisă. Se zgribuli toată, cuprinzându-şi umerii: „închide fereastra", se răsti ea, „că nu m-am născut cu blană!". Lenica nu dădu înapoi: „Să treacă mama dincolo în salon până se aeriseşte. Ferestrele mai stau şi deschise!". Relaţiile Lenichii cu servitoarele constituiau un alt prilej de discuţii. „Ce tot şuşoteşti acolo cu Piroska?" o înfruntă ea. „O doamnă dă porunci slujnicelor, nu stă cu ele la sfat". - 3i3 — Ion Gheţie „Sunt şi slugile oameni", replică foarte calmă nora. „Nu zic nu", admise Helena, „numai că locul lor e la culină, nu în braţele noastre". După Piroska, urmă Juliska, bucătăreasa. „De ce-i spui Juliska-neni?" se nedumeri ea, prefăcută. „E trecută de cincizeci de ani", răspunse Lenica. „Şi ce? Unei slujnici îi spui pe nume, chiar dacă are o sută de ani. Mătuşilor tale tot neni o să le spui?". După vizita cu săracii, Lenica începu să frecventeze bisericuţa lui Miska-bâcsi. Era foarte apropiată, de partea cealaltă a străzii, în timp ce biserica vicarială se găsea tocmai în partea opusă a oraşului. Slujba, oricât ar fi lungit-o predicile preotului, dura un ceas, nu două ca liturghia răsăriteană. Helena îi atrase atenţia (şi aici avea dreptate) că românii nu vor privi cu ochi buni hotărârea ei de a se duce la o biserică ungurească. „Nu acelaşi Dumnezeu locuieşte în biserica de peste drum?" o întrebă Lenica. „Ba da", răspunse Helena, „dar vezi că în afara lui Dumnezeu mai sunt acolo şi unguri!". Marele năduf al Helenei rămânea mult aşteptatul copil, care întârzia să-şi vestească sosirea. Ajungând să cunoască din vară calendarul intim al nurorii sale, aştepta cu inima strânsă data de 8 octombrie. îşi dădea singură seama că e ceva nefiresc şi exagerat în aşteptarea aceea înfrigurată şi că ar fi fost prematur să tragă concluzii definitive. O irita însă liniştea şi aparenta nepăsare a Lenichii, neştiind că pândeşte şi ea cu aceeaşi febrilitate un anumit eveniment. între timp, Mărioara plecă pe la începutul lui octombrie, iar zilele prinseseră să se scurgă chinuitoare: 6, 7, 8, 9, 10... Cu ochiul ei neadormit, căruia nimic nu-i scăpa, Helena ştiu că termenul a trecut fără a aduce bucuria dorită. O imensă decepţie, însoţită de o curioasă ciudă, o cuprinseră. Vagă la început, fără obiect, nemulţumirea îşi află repede ţinta în persoana Lenichii. Ceva nu mergea cum trebuie în căsnicia lui Victor, îşi zise ea într-una din nopţile ei ocolite de somn. Sănătoşi şi tineri amândoi, întreţineau relaţiile obişnuite între soţ şi soţie, iar 3i4 — Biruitorii — acestea erau strânse, cum se întâmplă în primele luni de căsnicie. De ce nu făceau atunci copii? Se putea ca vinovatul să nu fie Lenica, ci Victor. Henţeştii nu erau spornici de felul lor. Dacă li se năşteau un copil-doi şi aceştia cu mare caznă. Aşa li se întâmplase tuturor, de la Simion cel Bătrân până la Alexandru. Victor a avut atâtea drăguţe şi nici una dintre ele n-a rămas grea, cel puţin nu cu ştirea ei, iar ea le ştia pe toate. Ani de zile a tremurat la gândul că într-o bună zi se va trezi cu vreuna din fetele de pe Uliţa Românească că-i aşază în braţe un bitang. Acum, aproape regreta că nenorocirea nu s-a produs pentru a fi liniştită măcar din partea aceasta. Până la urmă se îmbărbătă spunându-şi că, mai puţin spornici, Henţeştii nu erau detot sterpi, dovadă că familia nu se stinsese. în ce-i priveşte pe Herleşti, n-avea grijă, căci se prăseau pe deasupra măsurii. De ce nu se arăta atunci copilul? Dacă, asemenea atâtor femei tinere, Lenica nu voia să aibă copii şi-i împiedica să se zămislească? Doar se găseau destule mijloace de a nu-i face. încă pe vremea ei se foloseau femeile de unele dintre ele, iar de atunci câte altele nu se vor fi născocit! Destule blestemate nu se dădeau în lături nici de la avort. Bănuiala o fulgeră cu atâta violenţă, încât simţi că i se despică ţeasta. Doamne sfinte, mai ştii, poate a avut şi ea un copil şi s-a descotorosit de el. Astăzi treburi necurate de soiul acesta se fac cât ai bate din palme. Indispoziţia Lenichii de la începutul lui iulie îi răsări în minte: greţurile, scurtele ameţeli, oboseala. Noră-sa se împotrivise îndemnurilor ei de a căuta un doctor. într-una din zilele acelea (îşi amintea bine detot, de parcă s-ar fi întâmplat ieri), ieşise în oraş îndată după prânz. N-a luat maşina, zicând că vrea să se plimbe în aerul curat şi că se întoarce spre seară. Dar dacă l-a vizitat pe doctorul Schneiderîn cabinetul său deocheat din preajma gării? Destule vorbe se spuneau despre acesta, între altele că face avorturi. Gândul o lăsă fără grai. Junghiul din ţeastă se repetă, transformându-se repede într-o durere de cap sâcâitoare. încercă să spulbere singură bănuiala. Antalffy, în care avea deplină 3i 5 — Ion Gheţie — încredere, a cercetat-o cu atenţie, diagnosticând un catar stomacal. Da, dar el a văzut-o mai târziu, cine ştie dacă aşa-zisa plimbare nu se petrecuse deja. A doua zi, o întrebă pe Lenica: -Tu-I cunoşti pe doctorul Schneider? - Nu, răspunse ea. De ce întreabă mama? - Aşa, fără o pricină oarecare. Vorbeam mai ieri despre el cu doamna Boroş cea bătrână. Tare urâte zvonuri mai umblă în legătură cu el. - Am auzit şi eu, răspunse Lenica. Câte nu se pun în seama oamenilor? Cine ştie care o fi adevărul? „Uite că-i mai ia şi apărarea!" se revoltă Helena, gata să izbucnească. „De ce, dacă n-a fost la el? Doar tot oraşul ştie despre el că e un nemernic fără pereche!" La rândul ei, Lenica fu cât pe ce să i-o întoarcă: „îşi închipuie mama că am fost pacienta doctorului Schneider, de-mi aminteşte despre el?" Lăsară amândouă lucrurile într-atât, pentru a evita o ceartă. Dar înfruntarea dintre ele nu putea fi decât amânată pentru scurtă vreme. Cum se întâmplă de obicei cauza imediată a scandalului fu un fapt fără însemnătate, şi anume o scrisoare a lui Edith. Helena i-o citi Lenichii, însoţind-o de obişnuitele elogii la adresa logodnicii lui Sever. Dacă Lenica s-ar fi amestecat în vorbă, poate că discuţia ar fi luat o altă întorsătură şi conflictul ar fi fost evitat. Sătulă de a auzi acelaşi pomelnic de laude, tânăra femeie tăcea. - Numai de s-ar face cât mai repede căsătoria asta, oftă Helena, luând cartea pe care o citea. Edith are dreptate în felul ei s-o grăbească. Logodnele lungi au fost bune pe vremuri, nu azi, când tinerii găsesc o mie de prilejuri de a se cunoaşte mai bine. Erau în ajun de 14 octombrie, ziua de naştere a lui Victor. Helena şedea în fotoliul ei de pluş, cu unul din romanele ei favorite. Lenica descojea nişte alune pentru tortul pe care voia să-l pregătească în vederea aniversării (Victor împlinea treizeci de ani). 316 — Biruitorii — Observaţia Helenei rămase şi de astă dată fără replică. Aşa cum era formulată, suna mai mult ca o constatare care nu pretindea numaidecât un răspuns. - Drept să-ţi spun, continuă ea, iritată de tăcerile Lenichii şi de pocnetele alunelor crăpate, tare mari nădejdi îmi pun în căsătoria aceasta. Poate vom avea astfel şi noi copilul mult dorit. Lenica îşi văzu mai departe de alune, mânuind cleştele de argint cu desene în filigran: - S-ar putea ca până atunci să ne aducă alţii bucuria asta, observă ea în trecere, cu vocea egală, indiferentă, ca şi cum ar fi fost vorba de o discuţie cu caracter general. - Să dea Dumnezeu, întări Helena la fel de impersonală, cu ochii în carte. Căci rostul nostru al femeilor este de-a aduce pe lume copii. Adăugă într-o doară: Dacă suntem vrednice să-i naştem. Aluzia era evidentă. Lenica lăsă cleştele din mână. Oricât îşi spunea că ar fi fost mai bine să tacă sau să răspundă ca şi până atunci în generalităţi, nu reuşea să se stăpânească. - După părerea mamei, eu n-aş fi vrednică? - N-am spus asta, dădu înapoi Helena, fără a-şi întrerupe lectura. Numai că singură vrednicia nu ajunge. Pentru a avea copii, trebuie să-i şi doreşti. - Şi de unde ştie mama că eu nu i-aş dori? interveni Lenica, tot mai puţin sigură pe sine. Venise rândul ei să fie exasperată de nepăsarea cu care soacră-sa îşi vedea de citit. - Eu nu ştiu nimic, se eschivă din nou Helena. Ca să fiu sinceră, nici nu cred. Să ferească Dumnezeu ca lucrurile să stea aşa. Doar Victor te-a adus la Silvania ca să-i naşti copii sănătoşi şi voinici. Ridică în sfârşit ochii din carte şi-i aruncă o scurtă privire grăitoare. Lenichii îi năvăli sângele în obraz. - Oare numai pentru asta m-a adus? - Dar pentru ce oare? exclamă cu nevinovăţie Helena. - Am crezut întotdeauna că Victor şi cu mine ne-am unit vieţile pentru a întemeia o familie şi a ne fi alături la bine şi 3i7 — Ion Gheţie — la rău, răspunse, tremurând de enervare Lenica. Din vorbele mamei înţeleg acum că am fost adusă la Silvania ca o vită de prăsilă pe care o cauţi prin târguri din celălalt capăt de ţară, pentru ca să-ţi facă cât mai mulţi pui! - îţi dai seama ce spui şi pe ce ton vorbeşti cu mine? o săgetă Helena, albă ca varul la faţă. - Da, îmi dau seama cât se poate de bine, replică arţăgoasă Lenica. Poate nu e tonul cel mai potrivit, dar sunt lucruri pe care trebuie să le spui într-o bună zi. Şi ziua aceea a sosit, începând de azi nu mai rabd nimic. M-am săturat până peste cap de prefăcătorii. De când am pus piciorul în casa asta, n-a fost zi să nu fiu umilită, întocmai ca o servitoare. De opt luni stă mama cu ochii pe mine şi-mi înseamnă pe răboj fiecare mişcare şi-mi cântăreşte cel mai mic cuvânt. Oare îşi închipuie mama că n-am priceput îndeajuns că sunt născută în casa unui preot de la sate şi am intrat într-un cuib de nemeşi cu diplomă de la împăratul, ca să trebuiască să mi-o amintească prin tot felul de aluzii? Eu nu vreau un copil? Nu-I doresc oare? E o minciună sfruntată. Dacă nu-l avem încă, nu înseamnă că nu va veni odată. Şi chiar dacă ar fi să nu vină, vina va fi a noastră, a amândurora, nu numai a mea! Se opri tremurând de încordare şi mânie. Fără să ştie, se ridicaseră amândouă în picioare, iar acum stăteau una în faţa alteia la câţiva paşi, cu ochi scânteietori, convinse că sunt pe cale să comită un gest ireparabil, care le va înstrăina pentru întreaga viaţă. Helena se adună cea dintâi. Vedea însă tulbure, iar tâmplele îi zvâcneau dureros. - Draga mea, spuse ea cu o voce stinsă, dar sigură, discuţia dintre noi s-a sfârşit. Certuri cu mine nu vei avea, chiar de-ar fi să le cauţi cu lumânarea. Trebuie să ştii că asemenea cuvinte eu nu rabd de la nimeni! Mi se pare că am stat prea mult una cu alta. A venit vremea să ne despărţim! Rămasă singură, Lenica reluă curăţatul alunelor, cu un nod de lacrimi în gât. Faptul că în sfârşit lepădase o parte din 318 — Biruitorii — povara ce-i apăsa inima nu-i adusese uşurarea aşteptată. Pe măsură ce-şi veni în fire, fu copleşită de o tot mai vie părere de rău. Era mai bine să fi tăcut, ca şi până atunci. Cel ce se lasă covârşit de mânie dovedeşte că e slab. Ruptura dintre ea şi soacră-sa avea să se răsfrângă cu siguranţă şi asupra relaţiilor dintre ei doi. Şi totul s-a nimerit acum în ajunul zilei de naştere a lui Victor, aşteptată cu nerăbdare de atâta vreme! De cum o zări, Victor înţelese că s-a petrecut ceva în casă. - Ce e cu tine? - Nimic, tăgădui ea, gâtuită de plâns, plecând ochii. - Dar mama unde e? - A trimis vorbă că nu prânzeşte cu noi. Piroska i-a dus mâncarea în camera ei. Nu trebui ca Victor să insiste, pentru a-i povesti totul în cele mai mici detalii, cu vocea curmată de icnirile plânsului. - îmi pare rău... repeta ea întruna. Nu am dorit niciodată să ajungem aici, crede-mă... - Şi totuşi am ajuns, constată el încruntat, dar fără asprime. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. O lăsă să se liniştească cu totul. Nu suferise niciodată lacrimile femeilor. îl făceau să se simtă prost, dându-i o curioasă senzaţie de vinovăţie. - Haide, şterge-ţi ochii, o îndemnă el. Să ne aşezăm la masă. După-amiază o să stăm de vorbă cu mama. Aşa cum o ştiu eu, va fi foarte greu să-i schimbăm hotărârea. Pe la patru, Victor coborî la Helena. Lenica crezu că va reveni ca să-i comunice ce a discutat. O jumătate de ceas mai târziu, îl zări urcându-se în automobilul care-l ducea la bancă. Ploua mărunt, o ploaie putredă de toamnă, ce făcea să ţârâie intermitent streşinile caselor. Rămase în dosul perdelelor, urmărind maşina care se îndepărta. Aici o găsi peste câteva minute Piroska. - Doamna a poruncit să-i dau jos cufărul mare din pod, o înştiinţă ea. - Ţi-a spus cumva unde pleacă? 3i9 — Ion Gheţie încă înainte de a-i fi răspuns, Lenica înţelese că a întrebat degeaba. Nu era Helena persoana care să se destăinuie slujnicelor. Pe la şase, Piroska se înfiinţă din nou. - Doamna mi-a spus să mă duc la Ignaţ. Vrea ca mâine la nouă s-o aştepte cu trăsura la scară. Ce să fac? - Fă aşa cum ţi-a poruncit! îi răspunse ea. Victor sosi pe la şapte. Nu păru mirat de hotărârile Helenei. - Ştiu, mi-a spus. Pleacă mâine la Jibou. - N-aş fi vrut niciodată... începu ea, dar el o întrerupse îndată: - Lasă, e mai bine aşa. La cină se treziră cu Helena. Se comportă ca în orice altă ocazie, fără a lăsa să se observe că atitudinea ei o costă destule eforturi. Mâncă mai puţin ca de obicei şi vorbi încă şi mai puţin. La urmă, îi rugă să mai rămână un minut. - Aş vrea să vă spun ceva, începu ea. Eu mâine dimineaţă plec. Orice discuţie asupra hotărârii mele e de prisos. între noi nu s-a întâmplat nimic. Aţi înţeles? în iarnă v-am spus că voi rămâne în casa voastră atâta timp cât veţi avea nevoie de mine. Am încercat, după puteri, să vă fiu de ajutor. Poate că n-am reuşit întotdeauna, deşi m-am străduit. Acum că v-aţi înfiripat căminul şi l-aţi aşezat pe temelii trainice, rostul meu printre voi a încetat. Mă duc la Mărioara pentru o săptămână-două să văd cum s-a instalat, iar de la Jibou, la Gherla. Vă voi scrie şi dintr-un loc şi din altul. De nu vă e prea greu, scrieţi-mi şi voi câteva şire, ca să ştiu ce faceţi. Şi încă o dată, ca nu cumva să uitaţi: între noi nu s-a întâmplat nimic. XIII Aşa cum îl încredinţase directorul, Sever se deprinse destul de repede cu viaţa din mină. în câteva zile, îi deveniră familiare locurile şi oamenii. Noutatea peisajului scurtă acomodarea, în loc s-o lungească. Nu mai băga de seamă oscilaţiile coliviei, ecoul adânc al vocilor, umezeala din galerii, pârâitul aproape neîntrerupt al stâlpilor de susţinere. 32° — Biruitorii — Transpira mult mai puţin, urca cu uşurinţă scările suitorilor. Călăuzit de Ardelean, pătrunse în abataje, unde cunoscu nemijlocit lumea minerilor care desprindeau cu ciocane şi târnăcoape blocurile de cărbune. Problemele curente ale minei nu reclamau o competenţă deosebită. Mecanicul de întreţinere le-ar fi rezolvat de cele mai multe ori fără prea mare bătaie de cap. Ele nu-i luau nici măcar trei din cele şapte ceasuri pe care le avea de petrecut în întreprindere. De aici sentimentul stăruitor că nu face nimic şi ia banii de pomană. Ca să nu stea locului, dispuse verificarea generală a utilajelor şi instalaţiilor, de la uzina electrică şi staţia de concasare până la armăturile din fundul abatajelor. Cobora de două ori în mină, dimineaţa şi la prânz. Stătea de vorbă cu minerii, se interesa de viaţa şi de condiţiile lor de muncă. Oamenii nu se prea lăsau descusuţi, îl priveau cu neîncredere, probabil pentru că atenţia ce li se arăta părea inexplicabilă şi oarecum suspectă. Observă şi el că în abataje armarea se face în grabă, de mântuială. întrebat, Ardelean dădu acelaşi răspuns ca directorul: oamenii sunt plătiţi după cantitatea extrasă şi se omoară să scoată cât mai mult cărbune. Adăugă îndată că, dacă li s-ar plăti o sumă oricât de mică pentru fiecare stâlp ridicat, ar face lucrul cu multă grijă. Cu proxima ocazie, Sever vorbi directorului despre cointeresarea minerilor la armarea galeriilor şi abatajelor. -Ştiu, ştiu, îl asigură acesta. De altfel, am atras atenţia forurilor competente în repetate rânduri. Din păcate, nu sunt fonduri. La ora trei se închideau birourile şi începea plictiseala. Directorul avusese şi de această dată dreptate. O viaţă de societate nu exista în Vârlez şi ar fi fost foarte greu să se înfiripe. Funcţionarii din colonie îşi făceau veacul în cârciuma din sat, unde li se rezerva o încăpere specială, numită casină. Şi Olimpiu Taloş putea fi întâlnit aici, la o partidă de cărţi. în primele zile, Sever se simţise obligat să facă vizite de politeţe preotului şi învăţătorului. Parohul, cândva student al lui Alexandru la Teologia din Gherla, îl primi foarte bine. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cam surd, cu bărbuţa zbârlită 3 21 — Ion Gheţie — şi mâini mari, osoase, de om deprins cu munca fizică. De când îşi pierduse consoarta, răpită de o pneumonie la nici patruzeci de ani, devenise ursuz şi mizantrop. învăţătorul, în schimb, vorbea prea mult, amestecând cuvinte regăţeneşti: belea, catadicsi, angarale. îşi spunea institutor şi avea pretenţii de eleganţă ieftină. Sever nu se dădu bătut şi îşi căută alte ocupaţii. Citea mult, până seara târziu, profitând de faptul că în colonie avea lumină electrică. De la librăria „Lepage" din Cluj îşi procură o sumedenie de cărţi, româneşti, nemţeşti, franţuzeşti. îşi cumpără un aparat de radio cu căşti, la care asculta mai ales posturi străine, deoarece al nostru, de curând înfiinţat, nu avea programe interesante. Mai mult ca să nu facă opinie separată decât ca să se amuze, mai trecea din când în când pe la aşa-numita casină. Sâmbetele şi duminicile le petrecea la Cluj. Aici avea destule neamuri, pe Octav Pop, pe Hălmăgeanu, pe Manciulea, în casele cărora era întotdeauna bine văzut. Se ducea la teatru şi mai ales la operă, unde cântau cu mare succes Aca de Barbu, Lya Pop, Ana Rozsa şi un tinerel de mare viitor, Dinu Bădescu. într-o sâmbătă se întâlni în faţa hotelului „New York" cu Aurel Meţianu. Uitând de rivalităţile lor de la „România Jună", acesta îl întâmpină foarte călduros, fireşte în stilul său afectat şi protocolar. Fără a-i lăsa timp să refuze, îl invită să ia masa cu el şi-l împinse binişor pe uşa restaurantului. în timp ce mâncau, îl informă că a obţinut un post bine plătit la sanatoriul Cosmuţa de pe strada Gojdu şi-l bătea gândul să-şi deschidă un cabinet particular. Marea lui ambiţie era de a ajunge la clinica lui Hălmăgeanu, asistent al acestuia. - Mi-ai putea da o mână de ajutor, îi spuse el lui Sever, jumătate în glumă, jumătate în serios, doar sunteţi înrudiţi cu Hălmăgenii şi întreţineţi relaţii cu ei. Spre sfârşitul mesei veni vorba despre Felician Vaida. Era tot la Cluj, profesor la liceul „Gheorghe Bariţiu". - Pariez că e tot socialist ca la Viena, observă zâmbind Sever. L-am întâlnit în gară anul trecut în preajma Crăciunului. 3^ — Biruitorii — - Sincer să fiu, nu ştiu, răspunse Meţianu, cu ochii după chelner, pentru a-i cere socoteala. Ne vedem întâmplător, eu sunt foarte ocupat, bănuiesc că şi el. Dar nu m-aş mira să fie. Ştii, socialismul e acum la modă în Franţa, în Germania, în Anglia, unde se găsesc până şi lorzi înscrişi în partidul laburist. La noi însă, fa ne sent pas bien1. Oamenii te privesc curios, poate fără dreptate, dintr-o simplă prejudecată, iar mie, drept să-ţi spun, nu mi-ar face plăcere să fiu arătat cu degetul. Săptămâna următoare îl căută pe Vaida la liceu. Inimos şi simpatic, cum îl ştia, acesta îl luă în braţe şi-l sărută de faţă cu ceilalţi colegi din cancelaria profesorală. - Eu nu te pot invita la New York, ca Meţianu, zise el după ce ieşiră. Dar aici, la doi paşi, e restaurantul Darvas, unde se poate mânca un rostelyos pe cinste şi unde se găseşte un vin straşnic de Aiud. Limbile se dezlegară repede. După prima sticlă de vin, urmă a doua, comandată de Sever. Se informară reciproc despre evenimentele ultimului an. Vaida îi ceru amănunte despre Edith, admiră fotografiile de logodnă şi aprobă fără rezerve hotărârea de a se duce la Vârlez. Nu poţi trăi nici măcar o zi cu braţele încrucişate, munca stăruitoare şi pasionată, munca utilă societăţii e mai mult decât o datorie, e însăşi justificarea existenţei noastre. Nedeprinşi cu vinul, deveniră amândoi veseli şi vorbăreţi. Vaida se destinse cel dintâi. Se înţelege că rămăsese socialist. Era înscris în partid, lua parte la şedinţe, scria articole în „Lumina", oficiosul social-democrat. - Puţin îmi pasă dacă sunt arătat cu degetul! declară el, aflând de cuvintele lui Meţianu. Mi-e destul să mă ştiu cu conştiinţa împăcată. De vreme ce cuget într-un anumit chip, la fel trebuie să-mi fie şi faptele! Continuară discuţia acasă la Vaida, unde ajunseră la lăsarea întunericului. Locuia nu departe de gară, pe o stradă cu numele pitoresc de Aventuroasa. Ţinea o cameră cu chirie la văduva 1 Nu miroase bine. (franc.) 323 — Ion Gheţie — unui funcţionar de la căile ferate, recomandată de un coleg de la liceu. - Ei, aici stau eu! zise Vaida, cu un gest, după ce se aprinse lumina. Nu e un palat, în schimb e o casă liniştită şi curată, unde mă simt bine. încăperea mobilată bătrâneşte, cu un pat dublu, dulapuri masive şi un scrin din lemn de cireş, îi aminti lui Sever odaia doamnei Hess în care petrecuse cu Edith săptămâna de miere. Nu lipsea nici fotoliul de catifea, ros la cusături, cu garnitură de dantelă pe spătarul înalt. O căldură plăcută te îndemna la odihnă şi la taifas. - Văd că gazda are grijă de tine, zise Sever în glumă. N-o fi tânără? - Nu tocmai, răspunse Vaida în doi peri. Dar haide, ia loc unde preferi, la masă sau în fotoliu. Venise rândul lui Sever să-şi mărturisească gândurile cele mai ascunse şi frământările. într-un elan de sinceritate, îi împărtăşi lui Vaida concluziile cu care se încheiase lunga şi dureroasa lui criză sufletească. Pe lângă jena firească de a se destăinui chiar şi unui prieten, se temea că nu va fi înţeles cum trebuie. Dar Vaida pricepuse foarte bine totul. - Ce să-ţi spun? făcu el, scărpinându-se încurcat în cap. Drumul parcurs de tine e de fapt al întregii noastre generaţii. Nu mă gândesc atât la pierderea credinţei, cât la aflarea alteia noi. La mine a fost mult mai simplu. Cu sensibilitatea şi scrupulele tale e firesc să fi ieşit la lumină după o lungă rătăcire. Cât priveşte filosofia ta de viaţă, dacă-i pot spune astfel, să nu te superi, dar am unele rezerve. Cuvintele tale că trebuie să întinzi mâna aproapelui, că a iubi înseamnă nu numai a da, ci şi a te da, sună foarte frumos. Singurul lor cusur e că sunt vagi şi foarte generale. Să te dai, să te jertfeşti, spui tu. Foarte bine. întrebarea e cui anume să te dai, cui anume să te jertfeşti? Important e să-ţi închini viaţa unui ideal real, nu unuia născocit. Desigur, idealul cere luptă şi jertfă. Dar nu un sacrificiu abstract, ci unul concret, îndreptat spre o anumită categorie de oameni, bine definită. 3*4 — Biruitorii - Şi cine ar putea fi aceştia? întrebă puţin dezamăgit Sever. - Asta rămâne s-o afli singur, replică apăsat Vaida. în ce mă priveşte, alegerea a fost făcută. Eu ştiu pentru ce lupt şi mă jertfesc. Pentru dreptate sau mai exact pentru dreptate socială. Nu e admisibil ca unii să aibă totul, iar alţii nimic. La asta se reduce socialismul. Ideea e însă mai veche. A afirmat-o şi Jean-Jacques Rousseau. Abia când bunurile materiale vor fi ale tuturor şi, înaintea oricui, ale celor ce le făuresc, va fi pe pământ o adevărată libertate şi egalitate. Vorbise cu patimă şi cu hotărâre care parcă nu îngăduia replică. Sever îşi aminti că aceleaşi cuvinte le auzise, în formulări foarte puţin diferite, cu trei ani în urmă, când asistase cu Vaida şi Herlea în Mariahilf, la conferinţa gazetarului înapoiat din Rusia. - Dar Rusia sovietică? întrebă el, dornic să-şi limpezească o veche nedumerire. Ce zici de cele ce se petrec acolo? E posibil socialismul fără libertate? Cu arestări şi deportări? Vaida nu păru stingherit de întrebare. O auzise formulată de prea multe ori, pentru a nu avea la îndemână un răspuns. - în Rusia e o situaţie excepţională, explică el, încruntând sprâncenele. Ruşii sunt pe cale de a face o experienţă unică în istoria omenirii, din care vom trage învăţăminte pentru o mie de ani. Trebuie să-ţi mărturisesc deschis că nu sunt comunist. Nu prea cred în revoluţie sau, mai bine zis, n-o consider absolut inevitabilă, obligatorie. Singura revoluţie în care cred fără rezerve e evoluţia. Pe de altă parte însă, trebuie să admit că în Rusia era necesară o schimbare violentă a temeliilor societăţii. Revoluţii pure, ideale, albe nu există şi nici nu vor exista. Nici cea franceză n-a fost altfel. E oarecum firesc ca la început libertatea să fie mai mult sau mai puţin îngrădită. De aceea, nu mă grăbesc să-i condamn pe ruşi. Au trecut zece ani. Eu le mai dau douăzeci, adică răstimpul unei generaţii. Dacă prin 1950 vor restabili libertatea în toate drepturile ei, atunci s-a isprăvit, sunt al lor cu trup şi suflet! Discuţia continuă până târziu. Se făcuse zece şi nu terminaseră. Vaida insistă ca Sever să rămână peste noapte la 325 — Ion Gheţie el. De ce să se ducă pe ploaie la hotel? Loc avea berechet, nu pentru două, ci pentru trei persoane. Şi-apoi, vor mai sta de vorbă pe întuneric, că doar aveau să-şi spună destule. Sever se lăsă convins. Conversaţia nu dură prea mult, deoarece Vaida adormi repede. Nedeprins cu patul străin, Sever petrecu treaz mai bine de-un ceas. îşi aminti rând pe rând problemele discutate, argumentele contradictorii. Cuvintele lui Vaida mai mult îi încurcaseră ideile în loc să i le limpezească. Aşa i se întâmpla întotdeauna. încetul cu încetul, din amestecul deocamdată confuz de păreri, se va desprinde, părticică de părticică, un nou adevăr. Trebuia, şi de această dată, să aibă răbdare, să aştepte. Somnul îl biruia, imagini încâlcite îi treceau înaintea ochilor. Se văzu dintr-odată în sala de conferinţe din Mariahilf. La masa acoperită cu postav roşu, conferenţiarul, un bărbat înalt, slab, cu o cicatrice prelungă sub tâmplă, vorbea întruna, debitând un torent de cuvinte neinteligibile. Un tânăr palid, cu nodul lui Adam ieşit în evidenţă şi părul crescut în neorânduială, se ridică deodată ameninţător, cu vocea subţiată de iritare. „Vă rog, vă rog", strigă el, zgâlţâind spătarul scaunului din faţă, „pretind să mi se răspundă! Pe afiş stă scris că vor avea loc discuţii libere. Unde e mult lăudata Dumneavoastră libertate, domnule preşedinte?". XIV Plecarea Helenei lăsă în viaţa celor doi soţi un gol pe care nici unul din ei nu-l prevăzuse. Senzaţia de uşurare, încercată mai ales de Lenica, dispăru repede. Fără să-şi dea seama, resimţeau amândoi lipsa celei plecate, a cărei prezenţă printre ei se dovedea astfel necesară. O plictiseală curioasă îi cuprinse, un fel de neputinţă de a-şi folosi timpul împreună. După-amiezile când Victor rămânea acasă se scurgeau chinuitor de încet, înecate într-o monotonie pustiitoare. Se mutau dintr-un loc în altul, începeau conversaţii pe care le întrerupeau 326 — Biruitorii — deranjaţi după primele cuvinte. Erau încredinţaţi amândoi că ar trebui să facă ceva şi nu ştiau ce, iar faptul acesta, sporea nemulţumirea şi sentimentul de vinovăţie al fiecăruia în parte. Adevărul e că nu-şi mai erau îndestulători unul altuia şi aşteptau un lucru nelămurit pe care nu şi-l puteau oferi, întrucât nu-l aveau sau cel puţin credeau că nu-l au. Ceea ce nu le reuşea niciodată era să stea singuri în casă. Aşa, fără nici un program, să stea împreună în salon sau în camera de zi, nefăcând nimic. Adică el să-şi citească ziarul, ea să croşeteze. Să-şi spună banalităţi, indiferenţi de felul cum trece timpul, sau, pur şi simplu, să tacă. Se regăseau seara în pat cuprinşi de o dorinţă arzătoare, născută din senin, de parcă ar fi voit să-şi răzbune lungile ceasuri de înstrăinare. A doua zi, totul se relua de la capăt. Ai fi zis că dincolo de legătura trupească, de obişnuinţă, nimic nu există între ei. Chiar această atracţie fizică începea să dea semne de slăbire, în special la el. Deprins cu femei pricepute în dragoste, care-l formaseră într-un anumit fel, ar fi dorit-o mai întreprinzătoare şi îndrăzneaţă, păşind în calea dorinţelor lui sau stârnindu-le. La rândul ei, Lenica atinsese una din limitele peste care nici un soţ nu poate trece singur. Stăpânită de o veşnică nemulţumire, mai mult de ea însăşi decât de bărbatul ei, ar fi dat mai mult şi nu ştia cum. O întâmplare neprevăzută îi ajută să iasă din impas. într-una din ultimele zile ale lui octombrie, în timp ce trecea prin faţa cofetăriei Ranga, se auzi strigată. întorcându-se, i se păru că visează. înaintea ei, cu pălăria scoasă, părul strălucind de pomadă şi dinţii albi dezveliţi într-un zâmbet simpatic, se găsea Romi Lupulescu, Romi veşnicul student, curtezanul tuturor fetelor şi femeilor frumoase din Alba lulia şi jur, cuceritorul irezistibil. îndrăgostit cu vreo doi ani în urmă de Buba Roşea, încercase, cu firea lui uşuratică, să-i facă şi ei un strop de curte. Era o comoară de băiat, vesel, galant şi vorbăreţ, gata oricând să-ţi plaseze ultima anecdotă, de care râdea cel dintâi, adăugând câte un invariabil „nu-i aşa, nu-i aşa?". Şi, 327 — Ion Gheţie — pe deasupra frumuşel, o frumuseţe aparte, asemănătoare cu acea a actorilor din filme. Romi îi sărută curtenitor mâna, ţinând-o o idee cam mult la buze şi făcându-i un mic semn din ochi. Lenica îi cunoştea prea bine obiceiurile, doar nu degeaba dansase cu el la nenumărate baluri. Aşa era el şi nimeni nu se supăra din atâta lucru. - Am auzit că te-ai măritat pe undeva prin părţile astea, exclamă el, numai zâmbete, dar zău dacă mi-a trecut măcar prin minte că te voi întâlni tocmai aici! Trebuie să recunoşti că e o coincidenţă extraordinară, nu-i aşa? Se oferi s-o însoţească până acasă. Pe drum, Lenica îi vorbi despre căsătoria ei, despre Victor, despre viaţa pe care o ducea în Silvania. - Dar tu? - Eu? Romi zâmbi din nou. M-am pus în sfârşit pe învăţat, mi-am luat licenţa şi iată-mă judecător în Silvania. E cam departe de casă, dar încet-încet o să mă trag mai aproape de Alba lulia. Va să zică el era noul judecător numit în locul lui Vaier! De unde să ştie că acel necunoscut Lupulescu e tocmai Romi, vechiul ei prieten din Alba lulia, despre care se vorbea atât? La despărţire îl pofti s-o viziteze într-o marţi, când avea ziua de primire. Până atunci mai erau cinci zile, dar Romi nu se sinchisea prea mult de etichetă. Se înfiinţă chiar a doua zi pe la şase, cu braţele pline de flori. Vorbiră o oră încheiată despre multe şi mărunte, dar mai ales despre nunta Bubei, ţinută la începutul lui septembrie, la care Romi luase, bineînţeles, parte. Deşi se găsea în Silvania abia de două săptămâni, cunoscuse jumătate din oraş, era la curent cu evenimentele mondene. O întrebă, de aceea, dacă va fi de faţă la petrecerea de culesul viilor pe care o dădea ca în fiecare an în ultima duminică din octombrie, familia Schill. - Nu cred, răspunse ea. Nu prea suntem în relaţii cu ei, iar bărbatul meu e adeseori plecat. în ultimul timp, ducem o viaţă retrasă. Dar, mai ştii, poate ne vom duce. 328 — Biruitorii — Pe scări, judecătorul se întâlni cu Victor, care se întorcea de la bancă. îşi scoase cu un gest larg pălăria, primind în schimb o clătinare rece a capului. - Cine-a fost adineaori la tine? o întrebă Victor posomorât pe Lenica. Dădu cu ochii de florile din glastră şi se încruntă şi mai tare. - Lupulescu, noul judecător. - Şi n-a aflat care e ziua ta de primire? - E un vechi prieten de la Alba lulia, îi explică ea. îl cunosc de câţiva ani. A fost curtezanul Bubei. Nu puteam să nu-l primesc. Te-ai supărat cumva? Invitaţia din partea lui Schill sosi a doua zi dimineaţa. Era întocmită în termeni foarte politicoşi, aleşi anume ca să nu i se poată răspunde printr-un refuz. Situaţia era destul de delicată. Schill se număra printre cei mai bogaţi oameni din oraş. Avea o vie întinsă pe Măgură, care dădea un vin la fel de bun ca acela al lui Kraft. După război, cumpărase o parte din moşia contelui Teleki din vecinătatea oraşului, aproape o sută de iugăre de cea mai bună calitate. Piersicile şi perele pergamute culese din livezile sale se vindeau la Cluj, la Oradea şi la Arad. De origine modestă, fiul unui dogar slovac din Huţa, dar inteligent şi întreprinzător, luase de soţie pe Gitta, fata fostului consilier privat Bene, posesor cândva al unei averi frumoase, risipită între timp în vâltoarea războiului. Căsătoria a fost socotită de toţi drept o mezalianţă. Destule case şi-au închis uşile în faţa tinerei perechi, care încercase zadarnic să pătrundă înăuntrul lor. în primăvară, când cu vizitele de curtoazie, Helena ştersese cu hotărâre numele lui Schill de pe lista întocmită de Victor: „Doar nu vă veţi duce în casa unui economi" Economi erau în limbajul ei ţăranii şi, într-un înţeles mai larg, cei ce-şi agoniseau existenţa din lucrarea câmpului. Fireşte, proprietarii funciari aparţinând lumii bune nu intrau în această categorie. Dacă Schill s-ar fi mărginit să supravegheze mersul lucrărilor agricole, cum făceau Kraft, Donogăn, Szilâgyi şi alţi moşieri, Helena ar fi închis un ochi, dacă nu pe amândoi. 329 — Ion Gheţie Dar el îşi petrecea ziua întreagă pe câmp sau în vie şi nu pregeta să pună mâna pe sapă sau pe foarfece, deşi avea o droaie de servitori. Iubitor de petreceri şi slobod la gură, te trezeai că dă drumul câte unui cuvânt, de-ţi crăpau obrajii de ruşine. Altminteri, era un om prietenos, afabil, renumit prin ospitalitate. Petrecerilor lui li se dusese vestea în tot judeţul. Dacă Helena ar fi fost acasă, Lenica ar fi lăsat invitaţia fără răspuns. Aşa, i-o arătă lui Victor, mai mult de formă, deoarece nu-l prea vedea ducându-se la o petrecere în afara oraşului. Dar bărbatul ei se înapoie de la birou vesel, bine dispus, cu obrazul luminat de mulţumire. în dimineaţa aceea primise un cec din partea fraţilor Fried. La începutul săptămânii, ultimul vagon de făină luase drumul gării. Avea acum în casa de bani milionul datorat băncii „Vulturul" din Arad. Primul şi poate cel mai greu obstacol ce-i stătea în cale fusese depăşit. în această stare de spirit primi invitaţia lui Schill fără obiecţie. El nu avea, în această privinţă, prejudecăţile Helenei. Cine posedă o avere de peste trei milioane e domn. Banii sunt totul în zilele noastre, restul e fum. Iar legătura cu bogatul proprietar de pământ se putea dovedi, într-o bună zi, folositoare. în Silvania ploile începeau după 1 octombrie şi ţineau, mai înteţindu-se, mai molcomindu-se, până spre iarnă. Printr-un capriciu al vremii, ultimele zile ale lui octombrie erau aproape întotdeauna cruţate de ploi. Cerul se limpezea de nori, un vânt călduţ usca drumurile desfundate. Scăpat de pâclele dimineţii, soarele aurea cerul străveziu de toamnă. O trăsură lăcuită trasă de doi cai vineţi cu coame bogate aştepta în dimineaţa zilei de duminică în faţa uzinei. Victor recunoscu echipajul lui Schill. Era un gest de aleasă curtenie pe care moşierul nu-l arătase nimănui până atunci. Pe drum, pierzându-şi ochii pe ogoarele pustii, Victor îşi aminti de excursia făcută împreună cu Eva la Ocna. Simţea şi acum, ca o pecete caldă, atingerea trupului ei mlădios care se lipise de al lui şi strângerea mâinii delicate. N-o mai văzuse de un an. Ea n-a mai venit în Silvania, el n-a întâlnit-o în timpul şederilor 330 — Biruitorii la Cluj. Ultima oară când o zărise, se plimba în societatea unui bărbat chipeş, cu trăsături energice de sportsman, căruia îi ţinea braţul. Atunci şi-a spus că poate s-a logodit şi se va mărita curând. A aflat mai târziu de la Kretsch că Eva e liberă. Proiectul căsătoriei, căci existase unul, căzuse. Locuia acum singură la Cluj. Baroneasa murise în iarnă. Se mai gândea câteodată la ea, aşa cum îţi aminteşti o persoană plecată în altă ţară, pe care nu ţi-e dat s-o mai întâlneşti vreodată. Doamna şi domnul Schill le ieşiră în întâmpinare în capul scărilor. Lenichii perechea îi fu simpatică din prima clipă: ea scundă, subţirică, fină, cu ochii mari de păpuşă, el înalt, voinic, blond, cu obrajii îmbujoraţi şi vocea răsunătoare, asemănător în atâtea privinţe tovarăşilor de petrecere ai unchiului ei Franţisc. Amândoi se întrecură pentru a-i face să se simtă cât mai bine de la început. - Ce zi frumoasă, nu-i aşa? li se adresă moşierul, ajutând Lenichii să coboare din trăsură. E cald ca vara. Am avut noroc şi anul acesta, tradiţia nu se dezminte. De cules e întotdeauna vreme frumoasă. Poftiţi, vă rog, să intrăm în casă... Poftiţi... Casa, clădită în stilul conacelor nemeşeşti de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, era o construcţie trainică, fără cine ştie ce rafinamente arhitecturale. Scările de piatră duceau la o întinsă terasă, situată deasupra beciurilor. Judecată după dimensiuni şi după numărul ferestrelor, trebuia să aibă cel puţin opt odăi. Pe terasă se adunaseră de pe acum zece-douăsprezece persoane, mai ales tineri, printre care Victor îi recunoscu pe lonaş Sima, pe Kretsch şi pe judecătorul Lupulescu. Se afla acolo şi Gyuri, mai gras şi mai înfloritor ca oricând. Venise la Silvania să mai vândă o bucată de moşie şi nu scăpase prilejul de a lua parte la petrecere. Victor rămase cu bărbaţii, iar Lenica intră în casă, condusă de doamna Schill, ca să se pudreze şi să-şi aranjeze ţinuta. - De când voiam să te cunosc! îi mărturisi gazda, de îndată ce rămaseră singure. Tot oraşul vorbeşte de Dumneata. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc că ai venit! Sper să ne cunoaştem mai bine şi poate că într-o bună zi vom deveni prietene! 33i Ion Gheţie — Dimineaţa trecu repede. Alţi şi alţi invitaţi soseau cu trăsurile. La douăsprezece se aşezară la masa întinsă în sufragerie pentru treizeci şi două de persoane. în timpul prânzului, care se prelungi până la cinci, domni o neîntreruptă zarvă şi voie bună. Trei fete abia pridideau să aducă mâncărurile şi băuturile. Din locul ei, Lenica arunca din când în când o privire lui Victor aflat de cealaltă parte a mesei. Nu-I văzuse niciodată într-o dispoziţie atât de bună. Mânca de toate, nu refuza paharele de vin, se lăsa purtat de veselia generală. în marile hohote de râs dezlănţuite fără răgaz îi recunoştea adeseori glasul. După lunile de constrângere nervoasă şi necurmate frământări se simţea pentru o oră liber şi împăcat cu soarta. în sfârşit se aduseră cafelele şi lichiorurile. Cineva dintre cei tineri propuse să danseze. O parte din invitaţi trecu în camera vecină, mobilată ca salon. Fu adus un patefon, se ridicară covoarele. Primele perechi se avântară pe podelele ceruite. Lenica dansă cu Victor, apoi cu lonaş Sima, apoi din nou cu Victor. La următorul dans, un english vals, fu invitată de judecătorul Lupulescu. Romi era in floribus1, ca toată lumea, o idee chiar mai muK decât alţii. Râdea întruna, clipea din ochi şi i se pleca mereu la ureche ca să-i şoptească ceva. Starea lui euforică explică de ce o mai pofti de două ori la rând, ceea ce nu se cuvenea, mai ales că nu mai ceru permisiunea lui Victor. Kretsch îşi văzu prietenul schimbat la faţă şi se grăbi să-i ceară Lenichii următorul dans pentru a ocoli un conflict. Dar Lupulescu reveni, incorigibil, pentru a patra oară. încurcată, Lenica nu ştia ce să facă: să-l refuze sau nu. O salvă Victor, care-l fulgeră pe neobositul dansator cu o privire de gheaţă: - Soţia mea nu mai dansează cu Dumneata, domnule! - De ce, de ce? se fâstâci Romi, cu un surâs aiurit în colţul buzelor. - Pentru că ai întrecut orice limită a bunei cuviinţe şi eu nu tolerez asemenea purtări, sună, la fel de sec, răspunsul lui Victor. 1 Ameţit, (lat.) 33* — Biruitorii — Lupulescu se făcu roşu ca racul şi replică prin câteva cuvinte răstite pe care Lenica nu le înţelese. îl văzu numai pe Victor în picioare, drept ca o lumânare, încheindu-se la veston. Odată cu el, se ridicară ca la un semn, lonaş Sima şi Kretsch. Scandalul părea iminent. Din fericire, doamna Schill cu o prezenţă de spirit neobişnuită, înlănţui braţul lui Lupulescu: - Vai, domnule judecător, de când te caut! exclamă ea, cu o bucurie perfect jucată. E cineva dincolo, care vrea neapărat să stea de vorbă cu Dumneata. Vino! Incidentul trecu ca şi neobservat. în veselia generală, uitară de el până şi protagoniştii. Lenica dansa aproape neîntrerupt, invitată de toată lumea. Singur Victor se ţinu deoparte. Stătea într-un fotoliu gânditor, urmărind-o cum dansează. De fiecare dată când revenea lângă el, descoperea în adâncul ochilor albaştri-cenuşii flacăra aspră, mistuitoare, pe care o zărise la Dărăbanţi în ziua întoarcerii lui. Părăsiră petrecerea printre primii, după opt, dornici de a se regăsi cât mai curând singuri. Plecară la timp, deoarece la scurtă vreme după aceea, Schill încuie uşile şi îşi sili invitaţii, cu puşca în mână, să rămână până a doua zi dimineaţă. Nu fu nevoie, de altfel, de arme şi ameninţări, deoarece oaspeţii se supuseră de bună voie, s-ar putea spune chiar cu plăcere. Pe drum, pe pernele trăsurii deschise, în noaptea rece de toamnă, Lenica se zgribuli înfrigurată în pardesiu. Simţind-o cum tremură, el îi încercui cu un gest protector umerii, atrăgând-o spre sine. Ea se lipi strâns, cuprinzându-i cu putere braţul, într-o crispare chinuită, parcă s-ar fi temut să nu fie smulsă de lângă el. în întunericul de păcură, îşi căutară neîndemânatici buzele şi le striviră într-un lung sărut dureros, care părea că nu se va sfârşi niciodată. Lumina de pe scări şi din casă îi aduse la realitate. Se simţeau stingheri şi înstrăinaţi. Lenica trecu în odaia de baie. în timp ce se dezbrăca cu mişcări încete îşi aminti, pe rând, întâmplările acelei seri neobişnuite: refuzul lui Victor de a o mai lăsa să danseze cu judecătorul, stăruinţa tăcută cu care o 333 — Ion Gheţie — urmărise în timpul dansului, sărutările nebune din trăsură. în toate acestea se citea un semn nou, un semn al dragostei lui ascunse, care răzbise, după atâta timp, la lumină. Goală, cu cămaşa sa de noapte în mâini, se privi distrată în oglindă. Se găsi schimbată, cu buzele vinete, obrajii supţi şi privirile somnoroase, rătăcite. Tresări descoperind în luciul oglinzii un chip străin. Se întoarse cu un mic ţipăt de surpriză spre Victor, care stătea pironit în pragul uşii dinspre dormitor. Instinctiv, ridicase cămaşa, acoperindu-şi sânii şi pântecele împlinit într-un gest de apărare. în clipa aceea, ca într-o revelaţie, înţelese care era ultimul obstacol aşezat în calea apropierii lor depline. Cu un zâmbet încrezător, lăsă cămaşa să-i alunece din mâini şi păşi spre el, goală, oferindu-şi nu numai trupul, ci şi sufletul. „Mă iubeşte, mă iubeşte", gândi ea, cuibărindu-se fericită în braţele care o purtau dincolo de prag. XV Liniştea câştigată după plata datoriei către „Vulturul" din Arad nu dură multă vreme. A doua zi după petrecerea de la moşia lui Schill, coborând la birouri, Victor se trezi împresurat de grijile de care scăpase pentru câteva ceasuri. Achitase poliţa împreună cu procentele, se scăpase şi de datoria către negustorul de cereale din Chişinău, dar se vedea din nou cu buzunarele goale. Rămâneau pe mai departe, ameninţătoare, împrumuturile la „Ardeleana", „Banca de Credit Român" şi „Albina", cu termene ce expirau spre sfârşitul primăverii. Până atunci avea răgaz de câteva luni, numai în aparenţă liniştitor. De plătit nu le putea plăti pe toate, aşa încât singura speranţă era o amânare măcar a unora dintre ele. Chiar aşa, trebuiau plătite procentele, care se ridicau la câteva mii de lei lunar. Datoria către „Sălăjana" o lăsa întotdeauna la urmă, ca pe una mai puţin presantă. Rămase pe numele lui Weiss, dar contrasemnate de el, poliţele căpătaseră o primă amânare de 334 — Biruitorii — şase luni. Peste puţine zile, pe la mijlocul lui noiembrie, o altă prelungire a creanţei avea să fie discutată în consiliul de administraţie al băncii. Aflat într-o nouă componenţă după fuzionarea cu „Silvania", Victor se bizuia mai puţin pe el. Fireşte, spera că totul se va aranja potrivit dorinţelor sale, dar în adâncul sufletului îi răsărea uneori o sămânţă de nelinişte. Necazuri avea şi la uzină. Noile motoare rezistaseră cu bine solicitărilor extraordinare din ultimele luni, nu însă şi instalaţiile morii. Numai printr-o întâmplare norocoasă, reuşise să macine cele o sută de vagoane fără nici o defecţiune mai mare. Ultimele zile fuseseră de-a dreptul eroice, morarii şi ucenicii având de făcut faţă din ceas în ceas unor situaţii neprevăzute. O revizie sistematică a morii devenise absolut necesară. Nu mai putea fi vorba acum de cârpeli de circumstanţă, ci de reparaţii temeinice şi chiar de înlocuirea unor piese şi mecanisme uzate. După devizul întocmit de Surânyi, operaţia avea să coste peste o sută de mii, prelungindu-se până la sfârşitul lui noiembrie. Trebuiau apoi achiziţionate urgent cel puţin zece vagoane de grâu până preţul se menţinea la nivel favorabil, adică la treizeci de mii vagonul, pentru a livra făina beneficiarilor cu care avea contract. Ieftinirea curentului electric şi scăderea uiumului dăduseră, deocamdată, rezultatele scontate. Ce-i drept, a dobândit vreo patruzeci-cincizeci de abonaţi noi, iar câţiva ţărani înstăriţi din satele învecinate şi-au adus grâul la moară. Cu aceasta însă balanţa de venituri şi cheltuieli a întreprinderii nu s-a înclinat prea mult de partea veniturilor. în linii mari, situaţia din vară se menţinea. în condiţiile unei exploatări normale, întreprinderea se întreţinea singură, dar nu aducea sau aducea prea puţine câştiguri. De unde să ia banii pentru toate acestea? în casă nu avea mai mult de două sute de mii. De curând primise cincizeci de mii, partea sa din arenda Ocnei. Salariul de la bancă se ducea în mare parte pentru întreţinerea casei şi a maşinii. Dividendele pe anul în curs nu se plăteau decât în martie, după aprobarea 335 — Ion Gheţie — bilanţului de către adunarea generală. Oricât îşi bătu capul, nu găsi altă soluţie de a face rost de bani în afara împrumuturilor. Ştiind prea bine că degeaba s-ar adresa băncilor, sondă prin Kretsch disponibilitatea cămătarilor locali. Amatori erau destui, îl informă acesta, de pildă Nussbaum, Izsâk, Frankovits sau Lederer. Afacerea cu grâul din Basarabia îi crescuse creditul în rândul micilor oameni de afaceri din Silvania. în condiţiile tot mai aspre ale crizei, nimeni nu voia să rişte mai mult de cincizeci de mii, contra unor interese ridicate de 15 sau 20% şi numai pe termene scurte. Victor nu avu încotro, iscăli opt poliţe în valoare totală de trei sute de mii. A doua cale de a obţine bani consta în reducerea cheltuielilor de regie. Neputând fi vorba de o diminuare a consumului de materii prime (în speţă a motorinei şi a uleiurilor), era silit să se gândească la concedierea unor salariaţi. Măsura se dovedea cu atât mai necesară cu cât un chilipir de talia grâului din Basarabia nu se va ivi cu una-cu două. întreprinderea trebuia să devină rentabilă cu orice preţ, ori să se năruie peste câteva luni, îngropându-l şi pe el sub dărâmături. într-o chestiune de viaţă şi de moarte, nu-ţi alegi mijloacele de scăpare. Important e să te salvezi, oricum, în orice condiţii. Operaţia se anunţa foarte delicată, la mijloc fiind existenţa a opt-zece salariaţi sau chiar a mai mulţi. Pentru a proceda cât mai obiectiv, îl puse la curent pe Surânyi, cu rugămintea de a reflecta matur asupra celor mai potrivite măsuri de luat. în aceste împrejurări avu loc şedinţa consiliului de administraţie al „Sălăjanei". Ca membru al consiliului, Keller ţinu să ia şi el parte. Era pentru întâia oară că revenea la Silvania după mutarea la Cluj. Apăru cu două zile mai devreme pentru a avea răgazul de a se pune la curent cu problemele înscrise pe ordinea de zi şi a-şi revedea cunoscuţii. Victor îl invită să locuiască la el. Bătrânul refuză politicos, preferând hotelul. Primise mai multe invitaţii, motivă el, şi nu voia să supere pe nimeni. Deşi explicaţia era plauzibilă, lui Victor i 336 Biruitorii — se păru că simte o anumită răceală în comportarea fostului său asociat. Ca pentru a-i infirma bănuielile, acesta se grăbi să-i accepte invitaţia la prânz în ajunul şedinţei. La cafea, pe care o băură numai ei doi în camera de domni, discutară afaceri. Keller aflase câte ceva despre tranzacţia cu grâul din Basarabia, care făcuse vâlvă în Ardeal. Victor îi prezentă, la cerere, o cronică amănunţită a evenimentelor, misiune de care se achită cu conştiinciozitate. Relată totul din fir în păr, cu excepţia achiziţionării celor douăzeci de vagoane pe cont propriu. - Da, te-ai descurcat bine, chiar foarte bine, aprecie avocatul, cu o undă de satisfacţie în voce. Ai avut fler şi ai acţionat prompt. Dacă aveai cinci-şase milioane lichizi şi făceai singur afacerea, astăzi erai scăpat de griji. Muşcându-şi ţigara de foi, îi vorbi pe larg despre marele crah de la bursa din New York la sfârşitul lui octombrie, despre cascada falimentelor ce s-au succedat într-un ritm nebunesc timp de douăzeci şi patru de ore, despre sinuciderea a nenumărate persoane ajunse în câteva ceasuri de la belşug la sărăcie lucie. - Vin vremuri grele, proroci el, încruntat. De câţiva ani ne tot jucăm cu cuvântul criză, fără a şti exact ce înseamnă. Criza, adevărata criză, abia acum începe. Deocamdată, bursele europene au reacţionat cu destulă moderaţie, dar mâine va fi altfel. Efectele întârziate sunt întotdeauna mai periculoase, deoarece sunt imprevizibile şi pot avea o desfăşurare derutantă. Bunăstarea de după război a fost iluzorie, artificială. Creditul a fost folosit dincolo de limitele tolerabile. Acum va urma trezirea la realitate. îţi dau un sfat prietenesc. Fă tot ce poţi şi lichidează-ţi creanţele înainte ca criza din sistemul bancar să se resimtă şi la noi. Keller avea, în general, dreptate. Echilibrul câştigat atât de greu după război fusese precar, bunăstarea relativă. Manciulea îi vorbise odată despre averile uriaşe, dar fictive, clădite pe credite, iar cuvintele lui îi rămăseseră săpate adânc în memorie. Găsea totuşi prea sumbru tonul bătrânului. Mai 337 — Ion Gheţie — păstra şi acum vie amintirea prăbuşirii bursei de la Budapesta, când îşi pierduse întreaga avere. încercă să abată discuţia asupra şedinţei de a doua zi a consiliului de administraţie, pentru a-i cunoaşte părerea, dar Keller se menţinu într-o rezervă diplomatică. Luă parte la şedinţă cu oarecare îngrijorare, aşteptându-se la unele obiecţii, dacă nu chiar la o opoziţie făţişă faţă de cererea de prelungire a poliţelor Weiss. Şedinţa avu însă o desfăşurare calmă. La propunerea lui Mărcuş, al doilea director, poliţele primiră o nesperată prelungire de un an. Numai întâmplarea făcu ca într-una din după-amiezile ploioase de pe la mijlocul lui noiembrie să-şi arunce privirile pe fereastra camerei de zi. Ploua mărunt, ţârâit, curtea morii, pustie la ora aceea, se acoperise de băltoace. Dincolo de Crasna, lunca întinsă, netedă ca palma, cu iarba pălită, se pierdea într-o perdea subţire de ceaţă. Un grup de muncitori, printre care îi recunoscu pe Molnăr, pe llok şi pe Ţigle, se îndrepta, ocolind ochiurile de apă, spre clădirea atelierelor. Era abia patru, prea devreme pentru a porni motoarele de la Uzină. Oricum, prezenţa printre ei a morarului llok n-avea nici o justificare. Ca să pună capac la toate, fix la patru, îşi făcu apariţia Blau de la achiziţii. Veneau, aşadar, şi funcţionarii. Şi cine ştie câţi alţi nu intraseră în ateliere înainte ca el să fi pătruns în camera de zi. Trimise servitoarea după Mariska Jancso, care locuia întruna din clădirile aflate în incinta întreprinderii. - Ce caută salariaţii în ateliere la ora aceasta, doamnă Jancso? o întrebă el. Funcţionara şovăia, încă nehotărâtă ce să spună. - Au şedinţă, răspunse ea în cele din urmă. - Şedinţă? Ce fel de şedinţă? Nu-mi aduc aminte să fi convocat vreuna. - E... e altfel de şedinţă, mărturisi îngăimat funcţionara. Vor să discute problema concedierilor şi să se constituie într-un sindicat. 338 — Biruitorii — Mariska se roşise la faţă şi articula cuvintele cu o vizibilă jenă, ca şi cum ar fi săvârşit o necuviinţă. -Aha! făcu Victor, în sfârşit edificat. Bine, doamnă Jancso, asta e totul, poţi pleca. Femeia salută şi se retrase. Un moment, reveni el, întorcând-o de la uşă. Dumneata nu ai fost invitată? - Ba da, domnule doctor, răspunse ea, de astă dată sigură pe sine. Am fost, la fel ca toţi funcţionarii. Nu am crezut însă că e cazul să iau parte. Victor înţelese îndată că Surânyi vorbise. Probabil o indiscreţie, devenită curând publică. Nimănui în afara lui nu-i împărtăşise intenţia de a proceda la concedieri. O mânie surdă îl cuprinse după plecarea funcţionarei, o stare de iritare care-l stăpâni toată seara. Dimineaţa, când îl chemă pe Surânyi, era perfect calm. Fără a pomeni de indiscreţia comisă, îl informă că a aflat câte ceva despre unele şedinţe pe care salariaţii le-ar ţine după-amiezile în sala atelierelor. - N-am nimic împotriva unor asemenea întruniri, declară el, cu condiţia ca ele să aibă loc cu ştiinţa mea şi fără participarea unor persoane din afară. Comunică, te rog, salariaţilor hotărârea pe care am luat-o. La prânz, cu puţin înainte de închidere, Molnâr, mecanicul principal şi Radi, morarul-şef, cerură să-i vorbească. Victor îi primi îndată, convins că au venit să-l pună la curent cu cele discutate în ajun. Aşezaţi pe marginea fotoliilor de piele pe care fuseseră invitaţi să ia loc, se plânseră amândoi de condiţiile grele de trai ale muncitorilor şi, mai ales, de teama unor concedieri, acum că situaţia generală devine pe zi ce trece mai nesigură. Salariile sunt mici, iar viaţa se scumpeşte întruna. Vorbi mai mult Molnâr, un bărbat tânăr, înalt, adus din spate, cu o expresie inteligentă şi nimic din aerul de forţă şi duritate al celorlalţi muncitori. Morarul-şef Râdi, un om blajin, mai în vârstă, cu mişcări greoaie şi voce tărăgănată, se mulţumea să-i întărească spusele. 339 — Ion Gheţie — Victor îi lăsă să vorbească în voie, deşi Molnăr revenea nu o dată, repetând câte o idee asupra căreia i se părea că nu a insistat îndeajuns. La sfârşit, îi întrebă dacă vorbesc în numele lor sau al salariaţilor. Scutură din cap auzind că au mandat din partea muncitorilor şi a unora dintre funcţionari. Recunoscu, de la început, că situaţia nu e roză, nu numai la ei, ci şi în multe alte fabrici şi întreprinderi. Sunt o serie de revendicări pe care le înţelege, dar, din păcate, în momentul de faţă e cu mâinile legate, nu poate face nimic. După cum prea bine ştiu, el e moştenitorul unei situaţii dificile, pe care încearcă s-o dreagă. Lucrurile nu se pot îndrepta de azi pe mâine, e nevoie de răbdare, mai ales că nici conjunctura nu e favorabilă. Timp de două luni şi mai bine, cât a mers moara din plin, au câştigat cu toţii bine. Acum, evident, nu mai poate plăti suplimente şi gratificaţii. Dar soarta lor şi a sa sunt legate una de alta, fie că vor, fie că nu. De îndată ce se va ivi posibilitatea, va face tot ce depinde de el pentru a le veni în ajutor. Muncitorii înţeleseră că a isprăvit şi se ridicară în picioare, cu şepcile în mâini. Vorbiseră în generalităţi şi primiseră un răspuns pe măsură. După plecarea lor, Victor rămase un timp pe gânduri. Discuţia fusese mult mai paşnică decât îşi închipuise, mai mult o luare de contact, de o parte şi de alta. Nu se pomenise o vorbă despre sindicat, probabil pentru că nu se luase nici o hotărâre în această privinţă. Ar fi trebuit să se declare mulţumit, dacă nu l-ar fi sâcâit gândul că prea s-a deschis în faţa muncitorilor şi nu o dată s-a justificat sau s-a disculpat. Lenica îi remarcă indispoziţia. Spre deosebire de alte dăţi, el îi relată discuţia cu Molnăr şi cu Radi. - De ce nu încerci să faci ceva pentru ei, oricât de puţin? Nu spui chiar tu că salariatul trebuie plătit omeneşte înainte de a-l pune să lucreze pentru fiecare ban căpătat? Victor o ascultă în tăcere, fără a-i răspunde. în sinea lui îi da dreptate, dar ca întotdeauna nu voia să recunoască pe faţă că a greşit. 340 — Biruitorii — Problema concedierii unor salariaţi îl preocupă întreaga lună noiembrie. Definitiv lămurit în privinţa lui Surănyi, căuta singur cea mai potrivită soluţie. O descoperi greu, după multe încercări, întrucât era foarte spinoasă. Problema putea fi examinată din mai multe puncte de vedere: capacitatea şi destoinicia angajaţilor, vechimea lor în muncă, situaţia familială. Dacă ar fi ţinut seamă de fiecare din aceste criterii, n-ar fi ajuns la nici un rezultat. Cutare se dovedea a fi un bun meseriaş, dar era angajat de curând şi, pe deasupra, necăsătorit. Dimpotrivă, altul avea o familie grea şi muncea la moară dinaintea războiului, fără a fi însă mare lucru de capul lui. Şi aşa mai departe. Hotărî, de aceea, să aibă în vedere un singur argument: necesitatea postului în raport cu interesele întreprinderii. Amândoi magazionerii erau oameni de treabă, cu vechime, neveste şi copii. Dar doi magazioneri nu aveau ce căuta în momentul acela la întreprindere. Unul singur ajungea. în opt ore putea foarte bine să se ocupe de ambele magazii, a uzinei şi a morii. Aşa cum observase încă din primăvară, numărul persoanelor din birouri depăşea numărul muncitorilor implicaţi în producţie, ceea ce constituia o anomalie. Licenţierile urmau să se facă, în mod firesc, din rândul celor dintâi. Desfiinţă postul de ajutor-contabil, rămas vacant după plecarea lui Denes. Menţinu apoi pe statele de plată numai câte un singur post de achizitor şi de magazioner. Nu avea nevoie de dactilografă şi de curier. Secretara, Jancso, va bate la maşină adresele, iar femeia de serviciu, care lucra efectiv numai câte două ceasuri înainte şi după orele de birou se va ocupa în restul timpului cu ducerea corespondenţei la poştă sau la adresele din oraş. Portarul în uniformă nu făcea nimic altceva în cursul unei zile decât să ţină clanţa uşii de la intrare şi să ducă mâna la chipiu. La toţi aceştia adăugă mecanicul-ajutor de la uzină şi încărcătorul de la moară. Cele opt posturi desfiinţate reduceau cheltuielile de regie ale întreprinderii cu 35000 de lei lunar, adică cu aproape 34i — Ion Gheţie — 400000 într-un an. Scoase din această sumă 85000 pe care-i folosi spre a mări salariile personalului rămas în funcţie în medie cu 500 de lei lunar. După ce se fixă definitiv asupra persoanelor concediate, îl chemă pe Surânyi şi-i aduse la cunoştinţă cele hotărâte, pentru a le comunica, la rândul lui, salariaţilor. Concedierile curgeau de la 1 ianuarie, cu un preaviz de o lună. La urmă, pe tonul unei relatări indiferente, îl informă pe inginer că, întrucât contractul său, încheiat pe cinci ani, expiră la sfârşitul anului, se vede nevoit, cu regret, să pună capăt colaborării dintre ei. Salariul lui Surânyi se ridica la 12000 de lei pe lună. împreună cu el, economia realizată prin concedieri se apropia de o jumătate de milion. începea să respire. XVI Convinsă că depinde numai de ea ca să-şi păstreze bărbatul pentru totdeauna, Lenica se schimbă de la o zi la alta. Cu o ştiinţă posedată de toate femeile, dar pe care multe nu se pricepeau să o folosească, deveni cochetă, alintată, linguşitoare. îşi supraveghea cu atenţie atitudinile şi cuvintele, jucând uneorf teatru, din instinct, dar şi din dorinţa de a plăcea, înţelesese, în sfârşit, că în dragoste nu au ce căuta reticenţele şi jumătăţile de măsură. Abandonă, de aceea, falsele pudori şi îndrăzni mai mult decât ar fi crezut vreodată că e în stare. Fire simplă, deschisă, s-ar fi trădat, poate, dacă dragostea n-ar fi ajutat-o să se ascundă. Dorinţa de a-i aparţine o făcea să caute toate prilejurile, chiar pe cele mai puţin favorabile, fericită că Victor răspunde chemărilor ei. Dacă şi-ar fi cunoscut bine bărbatul, s-ar fi arătat cu siguranţă mai precaută şi mai puţin insistentă. Surprins la început de schimbarea ei, Victor răspunse cu aceeaşi monedă. Dar această potrivire deplină nu dură mult. Fireşti la femeile cunoscute până atunci, anumite gesturi i se păreau deplasate şi chiar impudice când veneau din partea soţiei sale. Dacă în 34z — Biruitorii primele săptămâni de căsnicie îl îndepărtau de ea reţinerea şi timiditatea exagerate, acum se simţea descurajat de pasiunea şi de abandonul ei total. începu să se poarte pe zi ce trece mai reticent, respingând pasiv apropierile dintre ei sau evitându-le. Ea observă reacţia lui şi se amărî: „Oare ce mai aşteaptă de la mine?" se întrebă cuprinsă de o nedumerire dureroasă. „Doar i-am dat tot ce-am avut şi din toată inima!" îşi punea pentru a nu ştiu câta oară această întrebare zadarnică, când îşi răspunse singură: „Dar copilul i l-am dat?" O spaimă rece o cuprinse la gândul că nedându-i copilul mult aşteptat, nu-i dăruise nimic. Un junghi de foc îi cutreieră măruntaiele, sfârşind undeva în adâncul pântecului într-o strângere prelungă, răscolitoare, vecină cu plăcerea. Doamne sfinte, cum de nu şi-a dat seama că numai copilul l-ar lega pentru totdeauna de ea! îşi reînnoi cu o neistovită stăruinţă încercările de a-l câştiga. Aproape că-i cerşea îmbrăţişările, înmulţindu-le şi înteţindu-le numai pentru a-şi atinge scopul. Asemenea Helenei, aştepta cu inima strânsă sorocul de la începutul lunii decembrie. Sub impresia decepţiei, înţelese că la mijloc e o înşelare de sine, o amăgire. Devenise de fapt roaba dorinţei, care o chinuia nemiloasă de dimineaţa până seara. între ei nu exista decât o legătură trupească, sortită să se istovească mai devreme sau mai târziu. Se silea uneori să se smulgă acelei patimi nimicitoare, dar nu izbutea, ci se înfunda şi mai adânc înăuntrul ei, cu sentimentul că se umileşte zadarnic, înjosindu-şi nu numai trupul, ci şi sufletul. Dacă Victor se îndepărtă în acele zile de Lenica, de vină fu şi Eva Csâky. După un an şi mai bine de absenţă, se înapoiase în Silvania. Victor află îndată şi de atunci trăi cu obsesia întâlnirii inevitabile. Chiar dacă nu şi-ar fi vorbit, trebuia să dea ochii cu ea într-o bună zi pe stradă. Eventualitatea i se păru într-atât neverosimilă, încât se întrebă cu stupoare ce va 343 — Ion Gheţie — face când îi va răsări din senin, cu părul lucios şi ochii negri, adânci, în faţă. Fu destulă această întrebare, ca să priceapă că imaginea Evei i se întipărise mult mai statornic în suflet decât era dispus să recunoască. într-una din zilele mohorâte şi reci de la începutul lui decembrie, în timp ce se întorcea pe jos de la bancă, desluşi în spatele său un huruit de roţi şi cadenţa încetinită a unor copite. Cineva îl strigă. Era Eva Csăky, aşezată pe pernele din spate ale trăsurii, cu mâna lăsată să spânzure neglijent de-a lungul corpului şi cu degetele celeilalte strânse pe mânerul unei mici umbrele de mătase argintie. Purta un palton de stofă cadrilată, cu nasturi mari de os şi guler de vulpe albastră. Sub turbanul înalt, înfăşurat cu meşteşug, se zăreau ca un chenar negru şuviţele negre ale părului. O vedea pentru prima oară în echipamentul acela, strânsă în paltonul cu falduri bogate şi cu bărbia ascunsă în blana mătăsoasă a gulerului. I se păru, de aceea, oarecum schimbată, străină. Numai ochii negri-adânci, cu ape înşelătoare, se păstraseră aceiaşi. îndrăzneţi şi iscoditori, îl învăluiau într-o privire veselă, prietenească, dăruită numai vechilor cunoştinţe sau persoanelor a căror revedere îţi face plăcere. Porunci vizitiului să oprească şi se întoarse spre el, cu un zâmbet cuceritor. - Te-am zărit încruntat şi am fost curioasă să ştiu la ce te gândeşti atât de absorbit, îl abordă ea, întinzându-i mâna. Se poate spune sau e ceva secret? „La tine!" îi veni să răspundă. îşi lipi buzele de pielea albă, delicată a mâinii, mirosind discret a parfum de rezeda. - O, la nimic interesant, decât la nişte prozaice tranzacţii bancare, continuă el cu voce tare, folosindu-se de prima replică ce-i trecu prin minte. - Şi de ce nu laşi la bancă asemenea gânduri prozaice? îşi ridică ea sprâncenele mirată. - Eu le-aş lăsa, dar ce să fac dacă nu vor ele să mă părăsească? Ea râse, răsturnându-şi capul pe spate. Abia acum remarcă Victor în urechile ei mici şi fine, cu lobul îngust, cerceii de aur cu piatră albastră-cenuşie de lapis-lazuli sau opal. 344 — Biruitorii — Schimbul spontan de cuvinte avu darul să desfiinţeze în câteva clipe distanţele care-i separau. - încotro te duceai? Spre casă? Ce-ar fi să urci lângă mine şi să mergem împreună? Şi, pentru că el şovăia, surprins de propunere, ridică vârful umbrelei spre cer: Uite, s-a înnorat, s-ar putea să plouă. Cu mine nu rişti nimic. Am coş la trăsură. Unde pui că mă plătesc de datoria pe care o am faţă de tine. Ai uitat că acum doi ani m-ai adus cu maşina de la gară? Nu se aşeză bine lângă ea şi întreg farmecul acelei întâlniri neaşteptate se risipi pe dată. Ideea de a se plimba cu Eva în văzul întregului oraş i se păru copilărească şi mai ales inutilă. Renăscute, după minutul de surpriză al revederii, vechile amărăciuni şi ranchiune îi năpădiră sufletul. Ea bănui ce se petrece cu el, deoarece părăsi tonul uşor. Acum află Victor că fusese multă vreme plecată. După moartea baroanei, întâmplată în toamna trecută, petrecuse un an la Budapesta, la rudele tatălui ei. - M-am gândit la un moment dat să nu mă mai întorc, mărturisi ea. Rezultatul? lată-mă! Mai mult din politeţe, Victor o întrebă cât are de gând să rămână în Silvania. - Nu ştiu exact, dar în nici un caz prea mult. Cu siguranţă până după Anul Nou. Mă ştii, nu-i aşa, că sunt cam fatalistă şi superstiţioasă. înainte de a veni încoace, am fost la o ghicitoare în cafea, Csendes Gizi, celebră în tot Clujul. închipuie-ţi că a trebuit să-mi reţin oră ca la cosmetică, atâta lume o asaltează de dimineaţa până seara. Nici nu-ţi dai seama ce mi-a prevestit! Că voi face în curând o călătorie într-un loc unde n-am mai fost de mult, ceea ce e adevărat, şi că voi rămâne pentru totdeauna acolo, deoarece mă voi mărita, ceea ce urmează să se adeverească sau să se dezmintă de acum înainte. Nu-i aşa că e extraordinar? îşi luară rămas bun în faţa casei baronului. - Oare ne vom mai vedea? îl întrebă ea, cu mâna pe clanţa porţii înalte cu capete sculptate de lei. 345 — Ion Gheţie — Victor voi să-i răspundă cu „nu ştiu, nu cred", când îi întâlni ochii mari scăldaţi într-o umbră de tristeţe. - S-ar putea, răspunse el, lumea e mai mică decât credem. Nici nu-şi dădu seama când ajunse acasă. Un nesfârşit sentiment de uşurare îl cuprinse. Doamne sfinte, cât de simplu era totul! Anul de despărţire nu luase nimic din dragostea lor, dimpotrivă, o sporise. Minutele petrecute în trăsură îl încredinţaseră că şi ea îl iubeşte cu aceeaşi nedomolită pasiune. Dacă ar fi după ei, ar putea lua totul de la capăt încă de mâine. Chipul Lenichii îi răsări în minte. O ciudă aprigă împotriva lui însuşi îl cuprinse. Şase luni dacă ar mai fi aşteptat, astăzi Eva ar fi fost a lui. Odată moartă baroneasa, nimeni nu s-ar fi opus căsătoriei. - Ce-i cu tine? îl întrebă Lenica, zărindu-i expresia crispată. Ai ceva? - N-am nimic, replică duşmănos, ferindu-se din calea îmbrăţişării ei. îl înecă deodată mânia. Ţipă din senin: De ce trebuie să am ceva? Cine spune că am ceva? Prânzul se desfăşură într-o atmosferă de gheaţă. Nici unul dintre soţi nu scoase un cuvânt. Victor mânca în silă, cu cotul pe masă. Lenica înghiţea cu noduri, luptând împotriva plânsului. Era pentru prima oară că bărbatul ei o trata astfel. îl ştiuse până atunci rece, distant, posac, uneori chiar acru, dar nu grosolan, încă o dată se dovedea că nu-i cunoştea adevărata fire. După-masă, Victor se retrase în camera de domni şi după obicei, se apucă să citească ziarele. Din mijlocul paginilor mirosind a cerneală tipografică, îi răsărea necontenit figura Evei. „Oare ne vom mai revedea?" îi auzea vocea stinsă, care aproape îl ruga să consimtă. Şi de ce nu s-ar întâlni? Dacă nu acasă la baron, atunci în altă parte, poate la Berta. întrebarea suna ca o invitaţie. Ideea îl câştigă ca un lucru firesc, căruia trebuie să i te supui. Dar apoi dădu înapoi, copleşit de reticenţe. La ce bun? Fiecare din ei şi-a ales drumul vieţii. El s-a însurat, ca mâine se va mărita şi ea. 346 — Biruitorii — „Totul s-a sfârşit!" îşi zise el, cu o strângere neputincioasă de inimă. „Acum e prea târziu". Repetă, parcă spre a se convinge că aleargă după o ţintă iluzorie: „Prea târziu, prea târziu". Pe la cinci, Lenica îl găsi la birou în lumina tulbure a amurgului timpuriu de iarnă. - Nu te îmbraci? îl întrebă ea mirată. Ai uitat că azi mergem în vizită la familia Orghidan? - Nu mă duc nicăieri, răspunse tăios Victor. Mă doare capul. Sărbătorile băteau la uşă. Lenica se pregăti de praznic fără nici o tragere de inimă. Cu câteva zile înaintea Crăciunului, iarna, întârziată anul acela, îşi făcu apariţia. Un vânt năvalnic dinspre miazănoapte uscă brazdele de noroi. în Ajun, când ninsoarea încetă, un strat de zăpadă gros de două palme acoperea pământul. Pe străzi răsunau clopoţeii săniilor. După datină, petrecură seara de ajun şi ziua întâi de Crăciun acasă. Se plictisiră amândoi, negăsindu-şi rostul în camerele pustii. Ca să-şi mai umple timpul, Lenica se apucă să răspundă la sumedenia de felicitări sosite. Printre ele, câteva rânduri, numărate cu scumpătate şi cântărite cu grijă, din partea Helenei. Era la Jibou, chemată de Mărioara şi de Vaier ca să-şi petreacă sărbătorile împreună. A doua zi, casa se umplu de lumea venită în vizite de felicitări, în timpul mesei de prânz, ascultară cele două orchestre de lăutari, a lui Fâtyol şi a lui Vak Lajcsi, aflate în turneu pe la notabilităţile oraşului. După-amiaza, răspunseră vizitelor. Revelionul hotărâră să-l petreacă la balul Primăriei. Era o reuniune selectă la care avea acces numai floarea intelectualităţii. Invitaţii, artistic tipărite pe carton de lux, în număr de două sute, se trimiteau de organizatori pe la jumătatea lui decembrie, cu obişnuitul RSVP la sfârşit. Victor şi Lenica intrară în sala de bal, împodobită feeric, cu lampioane, ghirlande multicolore şi cununi de brad, după ce primul dans începuse. Din celălalt capăt al sălii, le făcu semn Kretsch Sanyi, care reţinuse o masă. îşi croiră drum cu greutate printre şirurile de dansatori. Peste tot, bărbaţi în haine negre, câţiva în smoking, şi doamne în toalete vaporoase. 347 — Ion Gheţie — Sanyi le ieşi în cale şi îi instală la masă. O pereche tânără trecu pe lângă ei, purtată de vârtejul valsului. Victor recunoscu în trăsăturile abia întrevăzute chipul Evei Csâky. - Ai aflat noutatea? îi şopti Kretsch cu un zâmbet care i se păru aluziv. Aseară a fost anunţată logodna dintre Eva şi Donogân Kuci. A fost o bombă care m-a lăsat cu gura căscată până şi pe mine care am pretenţia că ştiu totul. Ai văzut adineaori fericita pereche învârtindu-se prin sală?,Ce le pasă, a lor e lumea! - Şi de ce mi le spui mie pe toate acestea? i-o tăie scurt Victor. Ce-mi pasă mie de logodna Evei Csâky? Doar nu vei fi vrând să le prezint felicitări ? Odată trecut şocul, rămase tăcut toată noaptea. Lenica care auzise schimbul de cuvinte, începu să ghicească motivul înnegurării sale. Mai târziu, îl surprinse în câteva rânduri aruncând priviri spre una din mesele învecinate. - Cine e femeia aceea tânără, frumoasă, cu păr negru, în toaletă verde? îl întrebă pe Kretsch, într-un moment când rămaseră singuri. Dansează cu un bărbat de vreo treizeci de ani, în smoking, care zâmbeşte mereu. - O, e Eva Csâky, nepoata baronului, răspunse grăbit Sanyi, jucând indiferenţa. Lenica îşi simţi tâmplele svâcnind, palmele i se jilăviră. „Ea e prin urmare Eva Csâky", îşi zise ea, cuprinsă de o ciudată bucurie că, în sfârşit, a cunoscut-o. „După ea se uita Victor". în timpul serii, o examină pe ascuns în momente când ştia că nu poate fi observată. Era frumoasă, mândră, rafinată, tipul femeii sigure de sine, care obţine întotdeauna ceea ce şi-a pus în minte. Oare îl iubea încă pe Victor? Iar el păstra în suflet ceva din vechea dragoste? Pe când îşi punea asemenea întrebări, simţi aţintită asupra ei o privire străină. Era Eva Csâky, care o examina cu interes, având întipărit în colţul buzelor un mic zâmbet amical. Câteva zile după Anul Nou, într-o dimineaţă jilavă şi vântoasă, ieşiră împreună. El avea treabă la bancă, ea era 348 — Biruitorii — aşteptată de Izi. Fiind cu maşina, Victor promise s-o ia la întoarcere. Vremea se muiase, zăpada se topea, acoperind trotuarele cu o mâzgă murdară, alunecoasă. Lenica îşi găsi prietena foarte încurcată, în haine de oraş. - Să mă ierţi, se scuză ea, deşi sunt de neiertat. Au trecut pe aici Eva Csâky şi prietena ei, Berta. M-au invitat pentru ora şase la baron, unde se ţine o sindrofie, bănuiesc că în legătură cu logodna Evei. Le-am spus că te aştept, dar n-a fost chip să scap de insistenţe. Eva zicea să te iau cu mine. Ce părere ai? - Nici vorbă nu poate fi, refuză Lenica, hotărâtă, dar politicoasă. Ce să caut într-o casă străină? O să te însoţesc până la baron, iar de acolo mă duc acasă. Abia s-a înserat, e încă destulă lumină pe străzi. Ne vom vedea altădată. Hai, ia-ţi paltonul, să nu întârzii! în faţa casei baronului, în timp ce-şi luau rămas bun, apăru Eva. Le auzise vocile şi se grăbise să le iasă în întâmpinare. Se purtă foarte amabil cu Lenica, îi strânse cu căldură mâna, apoi, într-un elan ce părea sincer, lăsând la o parte orice etichetă, o sărută pe amândoi obrajii. - Nu se poate, trebuie să intri, stărui ea. Un minut, unul singur... Nu ştii ce plăcere îmi face să te cunosc. Doar ştii că între mine şi Victor a fost cândva o nevinovată istorioară de dragoste! E firească de aceea dorinţa de a-i cunoaşte soţia. Sunt sigură că Dumneata care eşti atât de inteligentă, nu vei înţelege greşit cuvintele mele. Nu întru totul convinsă că procedează bine, Lenica primi. După felul în care fusese formulată invitaţia, nu putea răspunde printr-un refuz. Era la mijloc, desigur, şi purtarea deschisă, spontană a Evei, precum şi o anumită curiozitate de a o cunoaşte pe femeia care, departe de a apărea ca o rivală, încerca să-i câştige prietenia. Acel unic minut se schimbă treptat într-un ceas. Cu cât se scurgea timpul, îşi spunea că a greşit acceptând invitaţia şi că ar trebui să plece cât mai curând. Pe la şapte, Victor se va întoarce de la bancă şi nu o va găsi nici la Izi, nici acasă. Era 349 — Ion Gheţie — sigură că, dacă va afla, va dezaproba vizita în casa baronului. Căută un pretext pentru a se retrage, dar de fiecare dată intervenea ceva şi-o silea să renunţe. Gazdele, şi în special Eva, se purtau foarte atent cu ea, de parcă reuniunea aceea selectă ar fi fost organizată în cinstea ei. Pendula din hol bătu de şapte ori. Lenica tresări, gata să se ridice. Tocmai atunci uşa se dădu la o parte şi, precedat de servitoare, Victor se ivi în prag, cu paltonul pe el şi maxilarele contractate. Apariţia lui suspendă pe loc conversaţiile din salon. - Mă scuzaţi că vă deranjez, zise el articulând cu greutate cuvintele, dar am înţeles că soţia mea se află aici. Am venit s-o iau acasă. Nu-i aruncă nici o privire Lenichii, ca şi cum n-ar fi zărit-o. Stătea ca o stană de piatră în pragul salonului, aşteptând-o să se ridice de pe scaun. Baronul îşi reveni cel dintâi din surpriză. Se îndreptă spre noul venit cu amândouă mâinile întinse. - N-ai vrea, dragă prietene, să zăboveşti câteva clipe printre noi? Ar fi o îndoită plăcere, după cinstea pe care ne-a făcut-o soţia ta de a petrece un ceas în mijlocul nostru. Era pentru prima oară când îşi vorbeau după ruptura cu Eva. Ipoteca instituită asupra moşiei lui Kraft tăiase orice punţi de legătură între ei. - Mulţumesc, răspunse sec Victor, nu pot rămâne. Salută rece societatea şi se retrase tot atât de brusc precum sosise. în maşină lângă Victor, Lenica se trezi ca dintr-un vis. Acceptase să intre în casa baronului, ultimul loc din lume unde ar fi avut ce căuta. înţelegea bine acum într-un mod confuz, că zâmbetele, declaraţiile de prietenie, invitaţia de a intra, făceau parte dintr-un plan urzit anume de Eva pentru a o îndepărta de Victor. - Era vorba să te găsesc la Izi, i se adresă el, stăpânindu-se cu greutate, după ce rămaseră singuri. Cum se face că te-ai dus la baron? Ea îi explică în ce împrejurări se produsese invitaţia Evei şi cât de greu ar fi fost să nu-i dea urmare. 350 — Biruitorii — - Trebuia să fi refuzat! i-o tăie el cu hotărâre. îţi dai seama în ce situaţie m-ai pus intrând într-o casă în care am jurat să nu mai calc niciodată? - De ce-ai mai venit şi tu la baron? îl întrerupse ea. Ne-ai fi scutit pe toţi şi mai ales pe tîne de o scenă neplăcută. Intervenţia turnă gaz pe foc. Victor se făcu roşu de mânie. - Am intrat ca să repar prostia făcută de tine şi să le arăt celor de acolo că între mine şi ei nu există nici un fel de relaţie, o apostrofă el, răstit. Ţi-aş rămâne îndatorat dacă pe viitor m-ai scuti de asemenea momente penibile. Nu uita că eşti o doamnă şi ai datoria să-ţi cântăreşti cu grijă purtările! Ea se schimbă la faţă auzind ultimele cuvine. Păreau rostite de gura Helenei, nu de bărbatul ei. - E adevărat că am greşit acceptând invitaţia domnişoarei Csâky, recunoscu ea cu vocea uşor tremurândă. Nu ştiam care sunt relaţiile tale cu ea şi cu baronul Losonczy, pentru că nu mi-ai vorbit niciodată despre ele. Am fost atât de naivă încât să-mi închipui că gestul ei e dezinteresat şi Sincer. Abia acum am înţeles că te iubeşte şi că, la rândul tău, ţii la ea. - Cine ţi-a vârât în cap asemenea nerozii? sări el, cu o pornire disproporţionată, prin care încerca să-şi ascundă tulburarea. - Nimeni, răspunse ea, redevenită calmă, doar nu mă crezi în stare să vorbesc cu cineva despre iubirile bărbatului meu? Ce nevoie aş fi avut de mărturisirile altcuiva? îţi închipui că n-am observat cât de mult te-ai schimbat de la întoarcerea ei? Ai iubit-o şi-o mai iubeşti şi acum pe femeia aceasta! - Nu-i spune, te rog, femeie. N-ai nici un drept s-o dispreţuieşti şi nici s-o jigneşti. Nu-ţi dau voie! Ai înţeles? - Foarte bine, nu-i spun femeie, dacă aşa vrei tu, dar de iubit tot o iubeşti. Replicile se încrucişau din ce în ce mai tăioase, mai necugetate, deşi îşi dădeau amândoi seama că se angajează pe un drum fără întoarcere. - N-o iubesc! reveni încăpăţânat Victor, încercând de fapt să se convingă pe sine însuşi. 351 — Ion Gheţie - Ba o iubeşti! Totul te trădează: privirile, vorbele, gesturile. La bal, când ai aflat că s-a logodit te-ai schimbat la faţă. Crezi că n-am observat? Mă crezi proastă sau oarbă? Victor se scutură cu violenţă, de parcă ar fi voit să lepede o povară nesuferită. - Bine, dacă aşa vrei tu, atunci o iubesc! exclamă el la capătul răbdării. Am iubit-o şi o iubesc ca pe ochii din cap, iar pentru tine n-am simţit niciodată nimic! înţelegi! Nimic, nimic! Şi deoarece pe Lenica o podidiră lacrimile, ridică braţele la cer şi ieşi călcând apăsat din încăpere. - Pentru Dumnezeu, lacrimi, asta-mi mai lipsea! Nu mai suport! Zguduită de suspine, Lenica crezu că s-a îmbrăcat şi a ieşit. Peste câteva minute reveni cu paltonul pe el şi se trânti într-un fotoliu, alb la faţă, cu buzele strânse. Simţea pe undeva că a mers prea departe. Un singur cuvânt de împăcare sau de regret ar fi putut repara măcar o parte din ceea ce se stricase. Dar el tăcea cu încăpăţânare, ascultându-i cu o iritare crescândă gemetele şi icnirile deznădăjduite. Deoarece ea schiţă un gest în direcţia lui, el crezu că vrea să-l îmbrăţişeze în încercarea de a-l îmbuna (de fapt, Lenica voise să-şi ia batista din poşeta aflată pe masă). - Lasă-mă în pace! răbufni el, zvâcnind în picioare, ca împins de un resort. Mi-a fost destul! Ieşi trântind uşa cu putere. Pocnetele celorlalte uşi răspunseră din ce în ce mai depărtate, încheindu-se cu bubuitul adânc al porţii de la stradă. Lenica rămase multă vreme prăbuşită în fotoliu, cu pieptul umflat de suspine. în urechi auzea repetându-se la nesfârşit: „nimic, nimic". Încet-încet, zbuciumul i se molcomi. Doar buzele subţiri, înălbite, mai murmurau, tremurând de durere: „Nu mă iubeşte... Tot nu mă iubeşte... O, Doamne, Doamne!... PARTEA A OPTA I Cuibărită în fotoliul înalt de lângă soba care începuse să se răcească, Lenica număra distrată ochiurile lucrului de mână, aruncând uneori o privire spre fereastra năpădită de întuneric. Victor era plecat de trei zile la Oradea cu treburile băncii. La întoarcere, în dimineaţa acelei zile, se abătuse pe la Zalău, pentru a lua parte la sărbătorirea unchiului său, lani, care împlinea şaizeci de ani. După socotelile ei, cel mai târziu la opt trebuia să fi fost acasă. Era o zi umedă de la mijlocul lui februarie. Pe la prânz, începuse să plouă, mărunt şi stăruitor, ca în toiul toamnei. Pe înserat, se stârnise un vânt aprig, tăios, care acum şuiera în voia lui de-a lungul îngustei terase dinspre curte. Undeva în spatele ei, se desluşea ca un clocot asurzit vuietul depărtat al Măgurei răscolite de furtună. Treptat, picăturile de ploaie se schimbară într-o măzăriche fină. Răbufnirile mânioase ale vântului o zvârleau în răstimpuri în geamuri, asemenea unui pumn de alice. Măruntele pârâituri ale ferestrei se suprapuneau peste zgomotele stinse ce răzbeau de la bucătărie. Se apropia de nouă şi Piroska îşi încheia lucrul pe ziua aceea. Cealaltă servitoare, Juliska, avea mama bolnavă şi fusese învoită să-şi petreacă noaptea lângă ea. Deşi aşteptată, bătaia în uşă o făcu să tresară. -Am isprăvit treaba, doamnă, o anunţă fata, legănându-şi uşor şoldurile voinice. Oare se mai întoarce domnul în seara asta? Dacă s-ar fi aflat în locul ei, Helena i-ar fi retezat-o scurt: - Se întoarce, nu se întoarce, nu-i treaba ta! Lenica se mulţumi să-i răspundă: 353 — Ion Gheţie — - Nu ştiu, cred că da. Oricum, tu du-te şi te culcă. De va veni, îi voi da eu de mâncare. Dar mai înainte de a pleca, adu câteva lemne şi pune-le pe foc. S-a răcit în odaie. După plecarea fetei, îşi reluă lucrul şi numărătoarea tăcută a ochilor. în soba înaltă de faianţă cafenie, flăcările se învălmăşeau duduind năprasnic. Aruncă o nouă privire spre cadrul mohorât al ferestrei. Din locul acela al camerei de zi se zăreau în depărtare farurile automobilelor pe şoseaua ce venea dinspre Zalău. Dar nimic nu se desluşea dincolo de pâlcul de sălcii pitice care însemnau albia Crasnei. Va mai aştepta un ceas, apoi va merge să se culce. Cine ştie, se va fi prelungit masa, împiedicându-l să plece. Sărbătoreau doar un eveniment deosebit în analele familiei. De la Simion Bătrânul încoace, lani Henţia era primul bărbat care atingea pragul celor şaizeci de ani. îşi ţinuse promisiunea făcută în primăvară, de a trage pe sfoară moartea, iar acum îşi poftise neamurile la ospăţ. La început, a primit să se ducă şi ea, dar apoi s-a răzgândit. Victor a încercat până în ultima clipă să-i schimbe hotărârea. La s-a ţinut tare, mai ales după ce a ghicit motivele ascunse ale stăruinţelor sale. E răcită, s-a explicat, şi nu vrea să plece la drum pe vreme de iarnă. Cauza reală a refuzului, pe care o ştiau amândoi, era cu totul alta. Trecuse o lună de la cearta violentă din seara vizitei la baron. Ceea ce părea o dezlănţuire de moment a nervilor, cu consecinţe neplăcute, dar reparabile într-o zi-două, se dovedi a fi începutul unei rupturi adânci şi, poate, definitive. De atunci, duceau existenţa a doi oaspeţi adăpostiţi în casă străină, într-o rezervă pe jumătate instinctivă, pe jumătate poruncită. Simţeau prea bine că se îndepărtează pentru totdeauna unul de altul, dar nu schiţau nici măcar un gest de apropiere. Un gol fizic se născu între ei, un gol copleşitor, care trebuia umplut cu un anumit lucru necunoscut amândurora. Cu fiecare zi, cuvântul de împăcare, firesc la început, devenea tot mai greu de rostit. Nu era la mijloc o simplă ambiţie, hrănită de orgoliul unor suflete tari şi dusă dincolo de o margine raţională, ci de 354 — Biruitorii — convingerea reciprocă că între ei nu mai există şi nici nu putea să mai existe ceva. Odată înstăpânită această credinţă şi curmată legătura trupească, se treziră înstrăinaţi. Un vag sentiment de teamă, de care nu era scutit nici unul, îi îndemna să nu adâncească în vreun fel neînţelegerile dintre ei. Obligaţi să trăiască împreună, încercau să se stingherească cât mai puţin. Niciodată nu domniseră în casă relaţii mai politicoase şi mai calme. în realitate, ocoleau o nouă ciocnire nu din dorinţa de a nu ajunge la o ruptură definitivă, pe care fără ştirea lor o doreau, ci pentru că se temeau ca nu cumva ea să-i ducă în mod imprevizibil, cum se întâmplă uneori, la împăcare. îşi dădeau seama amândoi că o reluare a vieţii lor comune din punctul unde se aflase până nu demult era cu neputinţă. Se întâlneau peste zi la cele trei mese şi apoi în dormitor, unde fiecare se strecura în aşternutul lui, cu o anumită jenă, vecină cu vinovăţia. De dimineaţa până seara, Victor stătea zăvorât în birourile băncii şi ale uzinei, mulţumit în sinea lui că-şi poate consacra timpul în întregime afacerilor, ca înainte de căsătorie. Dimpotrivă, Lenica profita de orice prilej pentru a ieşi, vizitându-şi prietenele şi mai ales pe Izi. Fugea cu bună ştiinţă nu numai de el, ci şi de casa ale cărei ziduri nu puteau s-o mai încapă. De la soţia doctorului află că Eva Csâky a plecat din Silvania la sfârşitul lui ianuarie şi că nunta ei cu Donogân Kuci se va ţine în mai. Informaţia, care altădată ar fi încălzit-o, o lăsă indiferentă. Acum îi părea bine că a acceptat invitaţia Evei şi a intrat la baron, întrucât a grăbit în felul acesta criza necesară. Schimburile violente de cuvinte, jignirile, uşile trântite nu aveau importanţă. Ce nu-i iese omului din gură într-un moment de furie? La drept vorbind, avea şi ea o parte de vină. S-ar fi împăcat îndată, călcându-şi în picioare mândria, îndurând orice, vorbe grele, ocări, numai să fi ştiut că ţine la ea. Dincolo de cuvintele care prea adesea înşală şi mint, a înţeles, cu o dureroasă certitudine, că el nu o iubeşte şi nici nu a iubit-o vreodată şi că toată lupta deznădăjduită de a-l câştiga a fost zadarnică. în 355 — Ion Gheţie — lacrimile şi regretele înăbuşite, ca şi în neînduplecarea ce a urmat, se răsfrângea amărăciunea neputincioasă a celei ce s-a dăruit din tot sufletul şi a fost refuzată. Bubuitul porţii de la stradă, însoţit de zvonul unei voci, o smulse din gânduri. Se înapoiase Victor. Involuntar, scoase un mic oftat de uşurare. Nu se ridică însă din fotoliu decât după ce auzi soneria. Cu o mişcare neglijentă (de fapt, numai reţinută) Victor îşi lipi obrazul de al ei, într-un abia simţit sărut. Scuturându-şi blana de fulgii topiţi de zăpadă, îi explică, nemulţumit, că au avut pană înainte de Vârşolţ, care i-a întârziat mai bine de o oră. - Eşti flămând? îl întrebă ea după ce intrară. Eu am cinat mai devreme. în camera de zi, masa aştepta aşternută cu un singur tacâm. - Drept să fiu, aş gusta ceva, răspunse el, încruntându-se la cuvintele ei. Ne-am ridicat de la masă pe la cinci, iar de la şapte sunt tot pe drum. Lenica aduse pe rând mâncărurile păstrate calde în cuptorul maşinii de gătit. Victor înghiţea cu poftă şi îşi turna câte un pahar de vin. - Cum a fost? se simţi ea datoare să întrebe. Se aşezase în dreapta lui cu mâinile strânse la piept şi-l urmărea cum mănâncă. - Un ospăţ cum numai mătuşa Livia e în stare să dea, relată el. Cred că au fost vreo zece feluri, cu prăjituri cu tot. Numai lucruri complicate şi grele, din care eu mai mult am ciugulit. Unchiul lani nu-şi găsea locul de bucuros: „Ei, ai văzut", m-a întâmpinat el, „nu ţi-am spus că apuc sorocul?" Când a răspuns la toasturi, s-a emoţionat în aşa hal, de am crezut că i se face rău. - A fost multă lume? - Numai rudele apropiate şi câţiva prieteni vechi, vreo douăzeci de persoane. Jenny cu bărbatul, Bubi, Simeştii, fratele Liviei, Aurel, cu nevasta, Mărioara, Vaier... Se lăsă un moment de tăcere. Lenica împinse spre Victor platoul cu prăjituri. Ştia că Helena e de la Crăciun la Jibou. 356 — Biruitorii — - Mama n-a venit cu Mărioara şi Vaier? -închipuie-ţi că s-a încumetat să se urnească din casă. De mult n-am văzut-o aşa de bine dispusă. Parcă a întinerit. Se codi multă vreme înainte de a întreba fără să o privească: - Ai avea ceva împotrivă ca mama să vină un timp la noi? Apăsă intenţionat asupra cuvintelor un timp pentru a-i obţine mai uşor consimţământul. Plecarea ei zorită a cam născut vorbe. Din câte mi-am dat seama, ar primi cu dragă inimă. Ea scutură aprobator capul. - Ştii foarte bine că eu n-am dorit niciodată să plece. -Atunci primeşti? reluă el neîncrezător, parcă ar fi aşteptat o confirmare. - Fireşte, întări ea, poate veni oricând doreşte. Vrei să-i scriu? - Nu, nu, cred că ţi-ar veni greu după cele întâmplate. O să-i scriu eu. De altfel, nu-i nici o grabă. Nu porneşte ea la drum până în martie, când se încălzeşte vremea. Se simţiră amândoi mai în largul lor, ca şi când ar fi scăpat de o apăsătoare, până atunci neobservată, povară. - Pe aici, toate bune? se interesă el. A întrebat cineva de mine? -A fost Braun. Voia să ştie când te întorci. A zis că mâine dimineaţă să treci negreşit pe la bancă. Un nor de îngrijorare trecu pentru o clipă deasupra frunţii înalte a lui Victor. - Altcineva? - A trecut ieri pe la mine Rori Nichita cu vestea mare că se mărită cu doctorul ei. Nu-şi mai încape în piele de fericită. Se înţelege că ne-a poftit încă de acum la nuntă. Victor nu era niciodată bucuros de petreceri, se posomora cu câteva zile mai devreme şi nu-şi intra în boii lui decât după ce se isprăvea corvoada. Dar la nunta lui Rori trebuia să ia parte, tot aşa cum nu putuse lipsi de la sărbătorirea unchiului său. - Pe când au fixat nunta? - După Paşti, că de acum,mâine-poimâine, intrăm în postul mare. Dar ea a ţinut să ne împărtăşească vestea din prima clipă. 357 — Ion Gheţie — - Atunci ai timp să-ţi coşi o rochie nouă... - Timp ar fi, dar n-are rost, replică ea. Doar am destule. Intrară în dormitor să se culce. Cina se prelungise un ceas. Acum se apropia de unsprezece. Scurta intimitate ce se statornicise în cursul mesei se spulberă îndată ce se treziră în faţa paturilor aşternute. - Ţi-am adus ceva de la Oradea, zise el, fără a observa că ea apucase mânerul rotund al uşii ce dădea spre odaia de baie. - Nu trebuia, făcu ea repede, strecurându-se dincolo. Câteva minute mai târziu, Victor o găsi în cămaşă de noapte, pieptănându-se la oglindă. Ea îl zări în spatele ei, în pijama, cu 0 cutiuţă în mână. Cu o mişcare stângace, îi strecură după gât un lănţişor de aur cu un medalion lucrat în filigran. -Ai uitat că ieri s-a împlinit un an de la căsătoria noastră? îi aminti el, nimerind cu greu încuietoarea lanţului. Se plecă asupra ei, îndepărtând cu băgare de seamă şuviţele de păr, şi-o sărută apăsat pe ceafă şi apoi pe umărul dezgolit. Ca şi cum nu l-ar fi simţit, ea continuă să se pieptene. Când buzele lui fierbinţi stârniră să-i cutreiere pielea dezvelită fu cuprinsă de un brusc fior. - Ce e? se întrerupse el, descumpănit. - Nimic, m-a pătruns frigul aşteptându-te în camera de zi. „Doamne", îşi zise ea speriată, „numai de nu..." Nu-şi duse gândul până la capăt; un fior, prelung, o cutremură din creştet până în tălpi. De îndată ce stinse lumina, Victor se strecură în aşternutul ei. Ea se trase în lături cu o mişcare instinctivă, încercând să scape îmbrăţişărilor. - Ce-i cu tine? şopti el, cu vocea sugrumată de dorinţă. Doar nu o să păstrăm supărare veşnică? O lună a fost de-ajuns! Rostită cu un ceas în urmă, pe când stăteau de vorbă în jurul mesei, formula aceasta de împăcare, aşa târzie şi sumară, 1 s-ar fi părut firească, deşi nu cea mai potrivită. Acum însă, ea era un simplu paravan pentru a-şi satisface o nevoie trupească, pe care săptămânile de separare şi cele câteva pahare de vin o făcuseră cu neputinţă de stăpânit. 358 — Biruitorii — - Te rog... sunt obosită... nu acum... te rog, stărui ea cu un accent de disperare neputincioasă. Dar el n-o mai asculta. Mirosul regăsit al corpului ei îl ameţea, luându-i răsuflarea. Mâinile i se strecurară nerăbdătoare pe sub poalele cămăşii şi-i mângâiau pătimaş pântecul fierbinte, în timp ce buzele frământau lacome pielea adâncă a gâtului. Ea îşi ferea înnebunită gura, cu icniri repetate, parcă s-ar fi înăbuşit. Spunea întruna „te rog, te rog", cu o voce abia articulată, pe care nu şi-o recunoştea. Cu o îndârjire mereu înnoită, el revenea asupra ei, supunând-o treptat, măcinându-i rezistenţa, devenită de mult inutilă. Şi totuşi ea se mai împotrivea. Un spasm dureros, vecin cu plăcerea, îi străbătu măruntaiele, schimbat fulgerător într-o crispare chinuită a întregului trup. Căzu inertă într-o părăsire indiferentă şi suportă în tăcere totul. Helena sosi la Silvania în primele zile ale lui martie. Vremea se încălzise simţitor, ultimele petice de zăpadă se topeau prin viroagele Măgurii. Putea deci călători fără teamă că se va troieni sau va face, Doamne fereşte, vreo răceală prin vagoanele neîncălzite ale trenurilor (rămăsese din vremea războiului cu ideea că iarna circulaţia pe căile ferate se desfăşoară anapoda, iar vagoanele nu sunt încălzite ca lumea). Pe de altă parte, se cam săturase de Jibou, unde nu cunoştea pe nimeni şi nu-şi făcuse relaţii. De altminteri, lunile petrecute la Gherla şi la Jibou o încredinţaseră că la Silvania se simte mai bine ca oriunde. Din spirit de prevedere, consimţi totuşi să vină cu maşina. Mârton fu trimis la Jibou cu noaptea în cap, pentru ca până la prânz să se poată întoarce. De cum auziră claxonul, Lenica şi Victor se grăbiră să-i iasă în întâmpinare. încotoşmănată în paltonul îmblănit, de care nu se despărţea decât la sfârşitul lui martie, Helena tocmai cobora din maşină, ajutată de şofer. 359 — Ion Gheţie — Cu o mişcare firească, ca şi cum între ele ar fi domnit cea mai deplină armonie, o îmbrăţişă călduros pe Lenica, sărutând-o apăsat pe amândoi obrajii. Victor avusese dreptate. Avea un aer schimbat, parcă ar fi întinerit. Până şi mişcările, încete, cumpănite, păreau mai vii. - Vină să te sărut şi pe tine, i se adresă ea băiatului, deşi ştiu că nu-ţi plac asemenea scene în văzul lumii. însoţiţi de şoferul care purta geamantanele, intrară în marele vestibul pătrat de la parter. Helena se opri o clipă, ca să îmbrăţişeze cu privirea vasta încăpere pardosită cu plăci fumurii şi roşietice şi să-i aspire mirosul familiar. - Ei, v-a fost dor de mine? îi întrebă, diplomată, îndreptându-se spre chilia ei. Măcar aşa, puţin detot, cât negru sub unghie? Apucă strâns mâna Lenichii şi o întoarse spre lumină (intraseră între timp în cameră), la să văd cum arăţi, frumoaso! Ai mai slăbit un pic, te-ai mai subţiat, dar îţi stă mai bine aşa! Aceste fraze, dar mai ales tonul cu care fuseseră rostite, avură darul să rupă de la început gheaţa dintre soacră şi noră. Lenica se aştepta la o purtare reţinută, eventual la o explicaţie, îşi pregătise chiar câteva cuvinte de scuze pentru cazul că ele s-ar fi dovedit a fi necesare. Nimic din toate acestea, înţelesese abia acum sensul exact al cuvintelor Helenei adresate lui Victor şi ei în momentul plecării: între noi nu s-a întâmplat nimic, aţi înţeles? Ea revenise apoi, repetându-le, ca pentru a se încredinţa că nu vor fi uitate. Prin ele, trecuse încă de pe atunci cu buretele uitării peste cele întâmplate. Era, desigur, la mijloc şi grija ca înfruntarea dintre ele să nu treacă dincolo de zidurile casei, devenind publică. înainte de toate însă voia să-şi asigure o punte de legătură cu cei rămaşi în Silvania, pentru ca într-o bună zi, când apele se vor fi liniştit, să se poată întoarce. Fiinţă raţională, orbită uneori de sentimente, dar păstrându-şi totuşi judecata dreaptă, pricepuse că a greşit îndată ce-i trecuse mânia. Nu poţi rupe cu o femeie care e soţia băiatului tău, fără primejdia de a-l pierde şi pe acesta. Prea mândră ca să-şi recunoască greşeala, Helena lăsă 360 — Biruitorii — rezolvarea conflictului în seama timpului. Plecând din Silvania, ţinea să netezească calea viitoarei împăcări. Nu s-a întâmplat nimic, prin urmare toate rămân cum au fost, inclusiv locul ei în casa pe care o părăsea. Odaia Helenei, dereticată în ajun, mirosea discret a ceară parfumată de podele. Drugii de alamă ai patului metalic cu tăblii pictate, frecate cu nădejde de mâinile vânjoase ale slujnicei, îţi luau ochii, reflectând în nenumărate feţe obiectele din jur. Totul strălucea de curăţenie. Pe cana de porţelan din mijlocul lavaboului, sta ţeapăn un şervet scrobit. Soba de teracotă verde, având plăcile împodobite cu coşuri de trandafiri, răspândea o căldură plăcută. în faţa oglinzii, Helena îşi scoase pe rând acele de păr. Pe când le aşeza pe marmura mesei de toaletă, simţi îndreptate asupră-i privirile Lenichii. îi zâmbi prietenos, dezvelindu-şi dantura albă, cu dinţii aşezaţi fără cusur unul lângă altul. - Ce vreţi, trebuia să o fac şi pe asta odată! recunoscu ea, trădând de bună voie, secretul înfăţişării sale schimbate. M-am săturat să tot bat cabinetele dentiştilor. Acum măcar am scăpat de griji! Lăsă nedesfăcute încăpătoarele cufere. - Voi despacheta după-amiază, zise ea. Să mergem sus, căci mi s-a făcut foame. După cum ştiţi, eu la drum nu gust şi nu beau nimic. Socot că v-aţi îngrijit de-o îmbucătură şi pentru cei veniţi de departe! Masa îi aştepta întinsă în prânzitor. Lenica scosese din bufet serviciul de porţelan japonez şi paharele de cristal. Helenei îi sclipiră ochii de mulţumire, observând cum e primită. în timpul prânzului, vorbi mai mult ea. Avea destule să le povestească despre cei în mijlocul cărora petrecuse patru luni şi mai bine. Tatăl ei, canonicul, îmbătrânise mult în ultima vreme. Mai avea un an până la optzeci, pe care, cu mila Celui de Sus, spera să-i împlinească. Se cocârjase, auzea rău, dar se încleşta cu aceeaşi încăpăţânare de viaţă. După moartea lui Şandru, Cornelica se sălbăticise detot. Stătea închisă în odaia de la 361 — Ion Gheţie — etaj şi nu voia să vadă pe nimeni. Pe ea a ţinut-o o jumătate de ceas la uşă, până s-a îndurat să-i dea drumul. Mult mai bune erau veştile pe care le aducea de la Jibou. Lui Vaier, biroul notarial îi mergea nesperat de bine. Erau zile când câştiga două-trei mii de lei. De-o va duce tot aşa, într-un an se vor plăti de datorii. E adevărat că şi Vaier se ţinea serios de treabă. Ce-i drept, se mai ducea la casină să-şi întâlnească prietenii, pe care, cu firea lui, foarte iute şi-i făcuse. Se întorcea însă de fiecare dată la opt fix, încât puteai să-ţi potriveşti ceasul după el. - Dar la voi ce mai veste-poveste? se interesă ea, la urmă, când ajunse la fundul sacului. - Nimic, toate bune, răspunse Victor într-un fel care nu scăpase ochiului ascuns al Helenei. De a doua zi, viaţa intră treptat în făgaşul ei obişnuit. Helena îşi petrecea dimineţile şi după-amiezile în camera de zi, unde îşi luă în stăpânire fotoliul înalt de lângă sobă. Relaţiile cu Lenica, neschimbate în fond, erau mai deschise, lipsite de veşnica şi obositoarea încordare din toamnă. La Gherla şi la Jibou avusese răgazul să gândească îndelung asupra neînţelegerilor dintre ele. Abia acum realiza pe deplin că, bună-rea, Lenica era pentru totdeauna soţia lui Victor şi ca atare trebuia s-o accepte aşa cum e. Regretul că băiatul n-a făcut căsătoria la care-l îndreptăţeau înrudirile şi rangul în societate se dovedea, astfel, zadarnic. Oricât ai ţine să se îndeplinească mai devreme un lucru jinduit, dacă nu se poate, nu se poate şi pace. Aşteaptă, că n-au intrat zilele în sac. Dornică să ajungă la înţelegere, Lenica răspunse spontan noii atitudini a soacrei sale. De fapt, se bucura că venise, fie şi numai pentru ca Victor şi ea să nu se mai găsească singuri în casă, iar traiul zilnic devenea prin aceasta mai uşor suportabil. Nu uita, apoi, că relaţiile lor începuseră să se strice îndată după plecarea Helenei. De aici, ideea obscură, oarecum superstiţioasă că, odată întoarsă soacră-sa, situaţia ar putea ieşi, într-un mod desluşit, din impas. Pornind de la răspunsul în doi peri al lui Victor, Helenei nu-i trebui mult ca să priceapă că între tinerii căsătoriţi nu domneşte 361 — Biruitorii — buna înţelegere de mai înainte. îşi vorbeau puţin, parcă în silă, şi, în loc să-şi caute societatea, fugeau unul de altul. Câteva schimburi repezi de cuvinte, gata să se transforme în ceartă, fură curmate în ultima clipă, datorită apariţiei ei. La început, puse totul pe seama proastei dispoziţii a lui Victor. Lipsea ziua întreagă, iar acasă stătea veşnic încruntat. începuse să bea în fiecare zi câte un pahar-două de vin şi-l găsea tot mai des cu ţigara în gură. Ajunseră până la urechile ei zvonurile tot mai insistente că are neplăceri la bancă, unde treburile nu mai mergeau la fel de bine ca pe vremuri. Vechile temeri, de când cu pierderea banilor depuşi la „Kereskedelmi Bank" din Budapesta îi reînviară în suflet, mai ales că nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu citească în gazete despre bancruta vreunei bănci din ţară sau din străinătate. Curând, îşi dădu seama că neînţelegerile dintre soţi izvorăsc din însăşi viaţa pe care o duceau împreună. Ca mamă, ar fi putut să-i întrebe pe faţă ce se întâmplă cu ei. Aşa ar fi făcut negreşit, dacă n-ar fi fost convinsă că e un lucru nefolositor. Nici unul nu i-ar fi spus nimic, Victor fiindcă aşa îi era firea, Lenica, deoarece nu avea încredere în ea. Cu mii de precauţii, îşi abordă într-o zi nora: - Ce e cu voi? Parcă nu v-aţi mai înţelege la fel de bine ca altădată. S-a întâmplat ceva? - Nimic, nimic, o asigură nora. Oamenii se mai şi sfădesc ca apoi să se împace. Nu ştie mama vorba: „După ceartă-mpăcăciune, jarul se face cărbune"! Asta aşa era, ce-i drept, decât că ea vedea numai certuri şi nu împăcăciuni. Şi ce-i mai rău, situaţia se înrăutăţea sub ochii ei. Cum aveau amândoi firi aprige, care nu se încovoiau cu una, cu două, vor ajunge în scurtă vreme să se urască. Ceva trebuia să se fi petrecut în existenţa lor în ultima vreme, nu-şi devin oamenii duşmani de florile cucului. în octombrie i-a lăsat în bună înţelegere, iar acum îi află învrăjbiţi, ca nişte străini, mai rău ca în primele săptămâni de căsnicie. Numai de n-ar fi vreo femeie la mijloc. Prin limbile ei nevăzute află de venirea la Silvania a Evei Csâky şi se lumină îndată. Dar 363 — Ion Gheţie — informaţiile, câte putu strânge, erau încurcate. Mai întâi Victor a fost văzut în trăsură cu Eva. Bine. Apoi, Lenica s-a dus în vizită la baron, poftită de Eva, iar Victor s-a mâniat. Iarăşi bine. lată însă că nepoata baronului se logodeşte cu un vechi curtezan şi se înapoiază la Cluj. Ce poţi crede din toate acestea? Nimic, sau aproape. Dar Helena nu era femeia care să se resemneze uşor. Aduse vorba despre Eva odată când fu pomenit în treacăt numele baronului. Victor se uită aşa de urât la ea, încât îi pieri pofta să mai continue. Hotărî însă să stea cu ochii deschişi, veghind necurmat ca nu cumva să se trezească într-o zi că lucrurile au ajuns într-un punct de unde nu mai există întoarcere. Gândind astfel, nu ştia cât de apropiat e momentul acela şi că precipitarea evenimentelor nu depinde de ea şi, într-o oarecare măsură, nici de mâna celor doi soţi. După logodna Evei şi plecarea ei la Cluj, Victor se dezmetici ca dintr-un vis absurd. Tot ce trăise de o lună încoace i se înfăţişă ca o rătăcire prostească, inadmisibilă. De câte ori trebuia să-şi repete că între ei nu mai putea fi nimic, acum că ea se logodise şi în scurtă vreme va deveni soţia altuia? Zarurile au fost aruncate o dată, drum înapoi nu există. Fiecare are viaţa pe care şi-a ales-o. încercă să se apropie de Lenica, dar se izbi de o rezistenţă tăcută. în felul lui ciudat de a judeca lucrurile, recunoştea că a jignit-o crud şi nemeritat. Credea totuşi neabătut că vinovăţia e de partea ei, deoarece l-a pus într-o situaţie penibilă, obligându-l să calce în casă baronului. Era de altfel convins că rezerva prelungită a soţiei sale e mai mult formală, o ambiţie născută din rămăşiţele unei mândrii ofensate. Las-o să se încăpăţâneze, că într-o bună zi îi va trece de la sine. Dar supărarea risca să se prelungească. Dacă n-o iubea cu adevărat, continua s-o dorească cu o patimă care creştea în fiecare zi. O apropiere se arătă dificilă atâta timp cât între ei stăruia răceala. Se folosi de aniversarea căsătoriei ca să încerce o conciliere, pe care îşi închipuia că o va dobândi printr-un lanţ de aur şi câteva cuvinte de circumstanţă. împotrivirii ei 364 — Biruitorii — disperate, nu-i dădu importanţă, de vreme ce, până la urmă, îi cedase. Ştia prea bine că femeile complică situaţiile cele mai simple. Drama consumată în sufletul Lenichii îi rămase complet necunoscută. Reveni de aceea, firesc, a doua zi şi în serile următoare. Orice rezistenţă încetase, ea i se dădea necondiţionat, cu indiferenţă, fără a schiţa vreo împotrivire, dar şi fără a lua parte. El observă curând, dar perseveră, convins pe mai departe că la mijloc e o manevră diplomatică, o încercare naivă de a-şi creşte preţul în ochii lui. Ea suporta totul, absentă, pasivă, paralizată de aceeaşi crispare lăuntrică. Dar trupul se arăta a fi mai slab decât voinţa. Plăcerea sugrumătoare se înălţa, atotstăpânitoare, din mijlocul repulsiei. înfrânându-şi spasmele într-o încordare dureroasă, îşi muşca buzele până la sânge ca să nu se trădeze. Rămânea apoi răstignită sub plapuma jilavă, minute în şir, cu un nod de plâns în gât, strângând între degete pânza cearşafului. într-o noapte, inevitabilul se produse. înapoiat în aşternutul său, Victor desluşi de cealaltă parte a patului un geamăt adânc, îngroşat, fărâmiţat repede în scurte icniri sugrumate de om care-şi dă sufletul. Aprinse îndată lampa de căpătâi. Ridicată în capul oaselor, cu spatele lipit de tăblia patului şi faţa urâţită de spaimă, Lenica hohotea pierdută, cu braţele întinse, implorând îndurare, nu de la el, ci de la o persoană necunoscută care se afla şi totuşi nu se afla în încăpere. A doua zi după înapoierea de la Zalău, Victor găsi pe biroul de la bancă, într-o primă formă, provizorie, bilanţul pe anul de curând încheiat. Era un document voluminos, de câteva zeci de pagini, plin de cifre, cuprinzând numeroase anexe, a cărui lectură îi luă câteva ceasuri. Din ce în ce mai intrigat, pe măsură ce se apropia de sfârşit, zăbovi mai îndelung asupra concluziilor finale, înainte de a-l chema pe Braun, contabi Iu l-şef. 365 — Ion Gheţie — Prins cu treburile uzinei, neglijase în ultima vreme afacerile băncii. După trei ani de continuă dezvoltare, acestea începuseră să dea semne de stagnare. Ele se dovedeau a fi mult mai alarmante, acum că avea o idee asupra bilanţului, încă din primăvară s-a putut observa o uşoară, dar constantă, diminuare a operaţiunilor bancare. Creditele solicitate erau în scădere, depunerile neînsemnate, o parte considerabilă a capitalului activ zăcea imobilizată în împrumuturi nerambursate. Toate aceste simptome se agravară spre sfârşitul anului. întreaga lună ianuarie şi o parte din februarie, funcţionarii băncii lucraseră pe brânci la întocmirea bilanţului pe 1929. Iar acesta spunea, negru pe alb, că, pentru prima oară de la reluarea activităţii, în 1926, pasivul întrecea simţitor activul, încât nici nu se punea problema de a plăti dividende acţionarilor. Mai crezând că pe undeva trebuie să se fi strecurat o greşeală, luă dosarul acasă şi-l supuse unei cercetări amănunţite cu lupa. Miezul nopţii îl găsi în biroul din camera de domni, frânt de oboseală, dar pe deplin edificat. Gânditor, îşi aprinse o ţigară şi se apucă să cutreiere încăperea. Descoperise, e adevărat, unele inexactităţi, dar foarte mărunte, încât situaţia rămânea practic neschimbată. înapoie bilanţul lui Braun şi-i ceru să reia operaţia de la capăt, aplicând unele artificii de calcul şi de repartizare a fondurilor, pe a căror eficacitate nu punea el însuşi prea mare temei. Pe când funcţionarii se înhămau din nou la chinuitoarea lor trudă (li se fixase termenul nemilos de o săptămână), Victor întorcea lucrurile pe faţă şi pe dos, în căutarea unei soluţii de salvare. După un an şi mai bine, îşi dădea în fine seama că fuzionarea cu „Silvania" nu reuşise la nivelul speranţelor. Averea băncii, scoasă la vânzare, n-a adus mai mult de un milion, când el contase pe îndoitul sumei. O parte din noile acţiuni, în număr de două mii, îşi aşteptau şi azi cumpărătorii. Vreo trei sute împovărau pasivele noii bănci. în plus, în consiliul de administraţie avea opt membri, proveniţi din conducerea 366 — Biruitorii — „Silvaniei" pe care nu se putea bizui, aşa cum nu era sigur nici pe Zaharia Mărcuş, cel de al doilea director. Acesta continua să i se împotrivească, pe faţă sau pe ascuns, vânturând pe mai departe vechea deviză a românizării depline a băncii, într-un cuvânt, ceea ce izbutise, şi încă strălucit, cu patru ani înainte, se soldase de data aceasta cu rezultate mediocre, ca să nu le spună de-a dreptul nesatisfăcătoare. Era evident că trebuia să reducă cu orice preţ deficitul şi să obţină o balanţă echilibrată. Printr-un noroc nesperat, reuşi să se scape de cele trei sute de acţiuni şi încă la valoarea lor nominală. Cumpărătorul, un avocat din Satu Mare, se dovedi a fi un interpus al băncii „Victoria", care, în împrejurările tulburi ale momentului, căuta să-şi lărgească sfera de influenţă. Victor descoperi abia mai târziu manevra din nişte aluzii ale directorului Mărcuş. De vândut, chiar dacă ar fi ştiut, tot ar fi fost nevoit să vândă, regretele erau zadarnice. Câştiga trei sute de mii, dar se trezea legat, fie şi superficial, de o altă instituţie de credit. Keller avusese dreptate: o bancă mică, precum a lor, nu putea fi niciodată pe deplin independentă. Trecu apoi la lichidarea tuturor poliţelor mărunte, al căror termen expirase la sfârşitul anului. Erau câteva zeci de asemenea cambii, în valoare de zece până la cincizeci de mii, aparţinând unor mici negustori, meseriaşi sau proprietari de pământ. De o lună şi mai bine, aceştia îl asaltau cu cereri de amânare, la care până atunci dăduse răspunsuri în doi peri. De astă dată rosti un nu răspicat şi-l îndemnă pe lonaş Sima, jurisconsultul băncii, să instituie sechestru asupra garanţiilor, iar, în caz de neplată, să treacă la execuţie silită. Strânşi cu uşa, cei mai mulţi plătiră. Vreo zece din ei, declaraţi insolvabili, îşi văzură scoase bunurile la licitaţie. în câteva situaţii, se ajunse până la vânzarea mobilelor din casă şi a hainelor. Hotărârea băncii fu foarte prost primită în oraş. Fireşte, ca de obicei, plăteau săracii. Auzind vestea, Helena se nelinişti. „De ce-ai pus să se vândă cu toba catrafusele lui Keresztes şi ale lui Uifălean? Vai de capul lor, sunt săraci şi 367 — Ion Gheţie — mai au şi câte o casă de copii!" - „Ca să plătească!" veni răspunsul laconic al lui Victor. Totuşi, ca să mai scurteze vorbele, execută şi poliţa baronului Losonczi, a cărei prelungire se tot negocia din toamnă. Nu se ajunse la instituirea sechestrului, deoarece datornicul se dădu peste cap şi plăti. Vreme de o lună Victor trăi în nesiguranţă. Din prudenţă, amână şedinţa consiliului de administraţie pentru aprilie, deşi, potrivit uzanţei, acesta trebuia să avizeze bilanţul înaintea începerii noului exerciţiu financiar. Cu chiu, cu vai, după ce operaţiile mai sus amintite fură duse la capăt, balanţa se echilibră, în mod oarecum artificial, prin trecerea sumelor realizate în contul anului precedent. De dividende nici nu putea fi vorba, în ciuda faptului că Victor se strădui din răsputeri să obţină cel puţin un beneficiu simbolic. în această ambianţă de calm relativ, se răspândi din senin zvonul că banca e confruntată cu dificultăţi uriaşe, aflându-se practic în pragul falimentului. în primul moment, se crezu că la mijloc e maşinaţia unor persoane interesate să compromită prestigiul instituţiei şi, mai ales, al conducerii. Aceasta fu părerea lui Victor, care se gândi îndată la Mărcuş, bănuială evident falsă, deoarece o prăbuşire a băncii l-ar fi compromis, măcar în parte, şi pe el. în realitate, zvonul se născu, cum se spune, din nimic, adică din cauze mărunte, cărora, în condiţii normale, nimeni nu le-ar fi dat importanţă. Din capul locului transpirase ceva din concluziile provizorii ale bilanţului, evident nefavorabile. Execuţiile silite şi în deosebi urgentarea lor sporiseră suspiciunile. Dacă te apuci să vinzi la licitaţie ţoalele unor nenorociţi de pe Uliţa Românească sau din drumul Nuşfalăului, ca să obţii câteva amărâte de mii, înseamnă că stai rău. O întâmplare nenorocoasă duse tensiunea, deocamdată latentă, într-un punct critic. într-o după-amiază de la sfârşitul lui martie, cu câteva minute înainte de închidere, Doczi Tivadar, proprietarul magazinului de pielărie de lângă clădirea Sfaturilor meşteşugăreşti, se prezentă la ghişeul băncii şi ceru restituirea sumei de cincizeci de mii. Din comoditate, pentru 368 — Biruitorii — că se făcuse deja 3, iar el îşi întocmise foaia de casă pe ziua aceea, Gellinek, casierul, îl rugă să treacă a doua zi, deoarece, pe moment, nu are atâţia bani lichizi (afirmaţie inexactă, ce avea să-l coste slujba). Clientul plecă nemulţumit, declarând că se va adresa direcţiei. Până atunci povesti întâmplarea cu lux de amănunte la casina ungurească, iar apoi la „Alagut". Cine a mai auzit ca o bancă serioasă să nu aibă în casă cincizeci de mii? se plânse el. Şi-apoi, la urma urmei, au - n-au, să plătească! Iar dacă nu sunt în stare, să-şi depună bilanţul! în câteva ceasuri, vestea făcu ocolul oraşului. A doua zi dimineaţa la 8, Victor, care coborâse în birou, se trezi cu telefonul lui Braun. Vreo şapte-opt depunători se prezentaseră la casierie, încă înainte de deschidere, şi cereau restituirea integrală a sumelor încredinţate băncii. Neliniştit şi derutat, contabilul-şef nu ştia ce să facă. „S-a sfârşit!" îşi zise Victor, gâtuit de o pornire de panică. Se stăpâni îndată şi reluă convorbirea întreruptă: La cât se ridică depunerile? - N-aş putea spune exact. Vreo două sute de mii, poate nici atât, aproximă funcţionarul. - De ce lichidităţi dispunem? - Ceva peste o jumătate de milion. - Bine, răsuflă uşurat Victor. Plătiţi imediat până la ultimul ban. - Şi dacă vin şi alţii? - Plătiţi înainte. La nevoie, vă trimit bani de la uzină. Ţine-mă la curent telefonic din jumătate în jumătate de oră. Contabilul mai avea o umbră de nesiguranţă în voce. - N-ar fi bine să veniţi şi Dumneavoastră încoace? - Pentru nimic în lume! S-ar crea panică. Să arătăm că nu dăm importanţă unor simple retrageri de fonduri. Păstraţi-vă calmul! Nu aşeză bine receptorul în furcă, că se trezi cu Izsâk Mendel, unul din evreii la care se împrumutase în toamnă. Intrase, se explică el, numai că a avut drum pe acolo şi a ţinut să-l salute. Şi, într-adevăr, se retrase îndată, cu acelaşi surâs supus, schiţând mai multe reverenţe respectuoase. în acelaşi 369 — IonGheţie — fel îşi justifică apariţia, câteva minute mai târziu, bătrânul Nussbaum, proprietarul fabricii de săpun, care deţinea şi el o poliţă a lui Victor în valoare de cincizeci de mii. Spre deosebire de Izsâk, acceptă invitaţia de a lua loc şi îşi aprinse un trabuc. Rămase exact până sună.telefonul lui Braun. Deşi Victor răspunse în monosilabe, anume pentru a nu fi înţeles, evreul se edifică repede, urmărindu-i jocul fizionomiei. Stinse trabucul, scutură cordial mâna gazdei şi se retrase pe deplin satisfăcut de ce aflase. într-adevăr, raportul lui Braun era încurajator. Primii doi solicitanţi (între care Doczi) îşi lichidaseră conturile. Văzând că banca plăteşte peşin, următorii ezitară. Dacă la mijloc e o falsă alarmă? Se mulţumiră, de aceea, să efectueze nişte retrageri formale. Ultimii făcură calea întoarsă, retrăgându-se diplomatic. - Prea bine, îi spuse Victor lui Braun. Părerea mea e că s-a terminat. Verifică istoria cu Doczi. Dacă e adevărată, anunţă-l pe Gellinek că renunţăm la serviciile lui de la 1 aprilie. După încheierea convorbirii, deschise larg geamurile, să iasă mirosul de tutun. Până la urmă totul s-a încheiat cu bine. A trăit o jumătate de ceas dificilă şi a înghiţit fumul acru-înecăcios al trabucului lui Nussbaum. „S-a sfârşit!" Exclamaţia spontană îi răsuna şi acum în minte, repetându-se, din ce mai ştearsă, ca un ecou. Oare se aflau atât de aproape de dezastru? Nu putea crede, dar ştia, în schimb, că şirul încercărilor abia a început. Nu se înşela. Răgazul dobândit fu de scurtă durată. îi puse capăt, numai aparent paradoxal, moartea lui Weiss. Fostul proprietar al morii şi al uzinei se stinsese în clinică la Cluj, în urma unei hemoragii interne cauzată de ciroză. Vestea îl afectă în mod deosebit, parcă i-ar fi murit o rudă apropiată. Expedie o telegramă de condoleanţe văduvei şi rosti câteva cuvinte de omagiu în faţa salariaţilor întreprinderii. Ambele gesturi, neobişnuite la un om rece şi calculat, îl mirară întâi de toate pe el. Sentimentul încercat în primăvară că, odată cumpărată 370 — Biruitorii — uzina şi moara, el s-a integrat în rândul celor ce l-au precedat, ca un veritabil succesor, explica, probabil, acele manifestări, poate exagerate, dar sincere. încă sub impresia evenimentului, fu abordat de Mărcuş. Directorul era însoţit de doi dintre membrii consiliului de administraţie, Băieşan şi Hodoş, amândoi veniţi împreună cu el, de la „Silvania". Făcându-se că ar fi aflat abia atunci vestea, îl întrebă dacă e la curent cu moartea lui Weiss. Victor răspunse afirmativ. începuse să ghicească încotro bat vorbele subalternului său. - Poliţele Weiss sunt în garanţia Dumneavoastră, domnule doctor, observă Mărcuş. Ce se va întâmpla de acum înainte cu ele? Eu... - Ce să se întâmple? îl întrerupse Victor, asprind tonul. I se părea că Mărcuş îi cere socoteală, iar faptul acesta îl irita, cu atât mai mult cu cât discuţia avea loc în prezenţa unor martori. Poliţele au fost prelungite până la 1 noiembrie, iar procentele se plătesc regulat. Voi să adauge: „Doar Dumneata însuţi ai propus noul termen!" Nu fu nevoie, deoarece Mărcuş dădu numaidecât înapoi. Fire ascunsă şi complicată, ca mai toţi oamenii lipsiţi de îndrăzneală, fugea de confruntările deschise. De altminteri, provocase schimbul de cuvinte din alte motive. Cu o săptămână înaintea şedinţei consiliului de administraţie, se anunţă un inspector al Băncii Naţionale. Era o vizită cu atât mai neobişnuită, cu cât în ultimii ani, banca se mulţumise cu un control mai mult simbolic, efectuat de Ninulescu, directorul sucursalei locale, un bărbat afabil şi manierat, cu care Victor se afla în cele mai bune raporturi. E adevărat că împrumutul de cinci milioane, acordat în 1926, cu rescont de 2%, expira la 1 mai. Până atunci plătiseră mai bine de trei milioane şi sperau într-o amânare pentru a-şi putea amortiza integral datoria. în general, banca se arătase înţelegătoare, păsuindu-i sau acceptând ceea ce i se oferea, din dorinţa de a sprijini o instituţie românească. De astă dată, 371 — Ion Gheţie — situaţia se dovedea cu totul alta. Inspectorul, Păsculescu, un individ deşirat, acru, cu faţa prematur veştejită, îi puse în vedere că, în condiţiile paralizării aproape totale a creditului, va trebui să plătească întreaga sumă restantă în termenul stabilit. Aruncându-şi ochii mai mult de formă asupra bilanţului, se mărgini să-i atragă atenţia asupra uşurinţei cu care se prelungise o creanţă de două milioane (era vorba de poliţele Weiss), care, încasată, ar fi fost suficientă pentru stingerea obligaţiilor faţă de bancă. După aceste cuvinte, îşi luă pălăria, refuză invitaţia la masă a lui Victor şi plecă grăbit la gară. Victor rămase singur în birou, bântuit de presimţiri negre. Banii luaţi de la Banca Naţională trebuiau rambursaţi într-o lună. Era convins, după vizita inspectorului, că ar pierde timpul de pomană cerşind amânare. Nu numai că n-ar obţine-o, dar s-ar izbi de o rezistenţă fermă chiar în cadrul consiliului de administraţie al propriei sale bănci. Acum era sigur că inspecţia se explica printr-o maşinaţie de culise, a cărei răspundere revenea lui Mărcuş şi acoliţilor săi. Se lămurea, astfel, largheţea excesivă a directorului, când propusese o prelungire de un an a poliţelor Weiss. Nu ca să-l salveze pe el se ridicase în şedinţa din noiembrie a consiliului, ci ca să-l înfunde mai tare, punându-l într-o situaţie imposibilă în raport cu banca. Din punct de vedere strict formal, poziţia sa era inatacabilă, nimeni nu-l putea sili să plătească înainte de termen. Moralmente vorbind, avea datoria să o facă, dacă nu voia să împingă banca la ruină cu înseşi mâinile lui. De unde să scoată însă, într-o lună, cele două milioane? Zilele rămase până la şedinţă se scurseră într-o tensiune crescândă. Prin Kretsch Sanyi, care le ştia pe toate, află că în rândul membrilor consiliului, atmosfera îi era nefavorabilă. Mărcuş declara tuturor, fără a se feri, că directorul general nu mai poate asigura, din punct de vedere moral, bunul mers al afacerilor băncii şi că, dacă nu-şi va înainta singur demisia, îl va sili el să se retragă. în ajunul şedinţei, îl căută acasă Keller. Potrivit obiceiului, bătrânul sosise din timp ca să examineze în tihnă documentele 372 — Biruitorii — ce urmau a fi supuse dezbaterii. După câteva fraze de circumstanţă în legătură cu bilanţul pe 1929, i se adresă în felul lui deschis, fără a-şi alege cuvintele: - Mai e ceva, Victor, în afara bilanţului. Nu ştiu dacă eşti informat că în sânul consiliului există un curent de opinie împotriva ta. N-are nici o importanţă cine l-a provocat şi nici în ce măsură e justificat, destul că există. Dacă bilanţul va primi aviz favorabil, ceea ce mi se pare posibil, vor fi aduse în discuţie problema împrumutului la Banca Naţională şi, în subsidiar, problema poliţelor Weiss. Te asigur că de data aceasta se va discuta pe faţă şi fără menajamente. Sincer să fiu, nu m-aş mira dacă s-ar propune un vot de blam. Şi tare mă tem că destui vor vota împotriva ta. - Destui nu înseamnă mare lucru. întrebarea e câţi şi cine? Tu, Samu-bâcsi, de partea cui vei fi? Bătrânul îşi încreţi fruntea şi se răsturnă pe spătarul fotoliului cu un oftat adânc. - Dragă Victor, ştii foarte bine că am fost întotdeauna alături de tine, la bine şi la rău. Dar trebuie să înţelegi că de data aceasta e o chestiune de viaţă şi de moarte. Banca se salvează sau dispare. între tine şi bancă, eu merg cu banca. Victor nu se aştepta la alt răspuns. Doar Kellerîl avertizase odată că în afaceri sentimentele nu au ce căuta. -înţeleg foarte bine, răspunse el. Din păcate, am mâinile legate. Aş vinde chiar acum acţiunile mele şi m-aş retrage de la bancă, dacă acesta va fi cuvântul majorităţii. Mă tem însă că o asemenea măsură ar stârni panică în rândul depunătorilor şi în douăzeci şi patru de ore am fi nevoiţi să suspendăm plăţile. - Ai dreptate, a vinde în conjunctura actuală ar însemna un dezastru pentru bancă. Va trebui să scoţi banii de aiurea, să obţii un împrumut. Eu te-aş putea ajuta, dar am fondurile blocate într-o afacere până la sfârşitul anului. Ca să fiu sincer cu tine până la capăt, chiar dacă aş avea banii în buzunar, aş ezita să ţi-i dau. Aş risca să-i pierd şi nici nu cred că ţi-ar fi realmente de folos. Te-ai afunda mai adânc, în loc să te salţi din greutăţi. 373 — Ion Gheţie — Keller îi aşeză pe braţ mâna prelungă, cu degetele osoase. - Victor, ascultă-mi sfatul dezinteresat. Trebuie să alegi între bancă şi uzină. Renunţând la una, ai o şansă să te salvezi. Dacă te vei crampona de amândouă, te vei duce la fund, fie cu una, fie cu cealaltă. Reflectează matur şi hotărăşte-te. Ai o noapte la dispoziţie. Ştii, francezii au o vorbă: nuit porte conseil1. Victor se decise înainte de venirea nopţii. Keller avea, desigur, dreptate, dar numai vorbind din afară. Cu riscul de a se duce la fund, el nu putea renunţa nici la bancă, nici la uzină, pentru că în amândouă investise o parte din fiinţa lui şi renunţând ar fi însemnat să reteze ceva din sine însuşi. Cu orice preţ, va rămâne la „Sălăjana". Dar după ce apele se vor linişti şi îşi va întări situaţia în cadrul băncii, va trebui să se descotorosească de Mărcuş şi de clica lui, pentru a-şi putea vedea netulburat de treabă. A doua zi, după ce bilanţul primi aprobarea consiliului, se ridică declarând că are de făcut o comunicare importantă. Majoritatea membrilor (printre ei şi Keller) crezură că îşi va prezenta demisia. în loc de aceasta, spre surprinderea generală, le aduse la cunoştinţă că a luat legătura cu succesorii lui Weiss, care s-au declarat de acord să-şi achite obligaţiile către bancă în termen de o lună. IV între timp relaţiile dintre Lenica şi Victor continuară să se strice de la o zi la alta. După criza de lacrimi din toiul nopţii, Victor se convinse definitiv că în comportarea ei nu se ascundea nici o anumită mândrie jignită, nici un calcul diplomatic. Lenica nu avea nevoie de el, nu-l voia pur şi simplu şi nu ştia ce să facă pentru a-l ţine la distanţă. Indiferenţa pe care i-o arăta, departe de a fi jucată, era clădită pe dispreţ şi chiar pe ură. împins de un sentiment de revanşă, îşi îndoi insistenţele, 1 Noaptea e un sfetnic bun. (franc.) 374 Biruitorii — în loc de a le pune capăt. Se strecura seară de seară în aşternutul ei, posedând-o cu o duşmănie neputincioasă, care dădea un preţ nou intimităţii dintre ei. N-o dorise cu atâta patimă nici în primăvară, după înfiriparea cu adevărat a vieţii lor comune, nici în toamnă, după înapoierea din Dărăbanţi. Trebuia să-i înfrângă împotrivirea îndârjită şi nu găsea altă cale decât umilind-o. Încet-încet, rezistenţa sufletească a Lenichii se frânse. Se trezea în fiecare dimineaţă cu mintea ceţoasă, bântuită de amintirile de coşmar ale nopţii. Zăbovea până târziu în aşternut, pretextând oboseala, dar, de fapt, pentru a nu da ochii cu el. Dimineaţa trecea mai uşor în societatea Helenei. Dar înapoierea de la birou a lui Victor o anunţa că nu mai e atât de mult până la lăsarea serii. Iar seara însemna dormitorul, patul comun şi chinul cu cruzime repetat, al trupului şi al sufletului. La fel ca în primele săptămâni de căsnicie încerca să scape prin tot felul de stratageme posesiunii înjositoare. întârzia minute lungi în baie, se declara indispusă sau se prefăcea că a adormit. Erau, în fond, tot atâtea rugăminţi de a o cruţa, rugăminţi mute, pe care el le înţelegea prea bine, dar refuza să le asculte. Iar ea i se dădea încă o dată şi încă o dată, cu o disperare din ce în ce mai rău stăpânită. Umilită, dispreţuită, cu trupul pângărit, neputincioasă să se salveze, ajunsese o zdreanţă în proprii ochi. Niciodată nu simţise mai mult ca acum nevoia unui sfat. Dar cui să i-l ceară? Rudele ei erau depărtate, de soacră-sa se înstrăinase. într-un moment de însingurare se spovedi lui Miska-băcsi, care-i devenise duhovnic. Deşi se exprimă mai mult în generalităţi, bătrânul pricepu despre ce e vorba. Din păcate, înţelegerea vechiului celibatar era limitată. O sfătui să aibă răbdare şi să se încreadă în mila lui Dumnezeu: „Lasă-te în seama Lui şi îndură totul cu resemnare", îi spuse în încheiere. „El ştie mai bine decât noi ce trebuie să facem. Nici o suferinţă nu e zadarnică. Ea ne răscumpără şi ne înalţă". Cuvintele de consolare ale preotului, prea abstracte, ca să le poată raporta cazului ei particular, nu-i spuseră nimic. Nu 375 lonGheţie — se îndoia de bunătatea nesfârşită a lui Dumnezeu în ale cărui mâini se găsea împreună cu ceilalţi oameni. Cu fiecare zi zidurile se strângeau împrejurul ei, încercuind-o. Timpul trecea fără ca la orizont să se întrevadă o zare de lumină. O portiţă de scăpare exista undeva, ea trebuia descoperită cât mai repede cu putinţă, până nu va fi prea târziu şi nu se va trezi întemniţată, ca într-o celulă, pe tot restul vieţii. Dar unde se ascundea portiţa de salvare şi cine o va conduce la ea? Cu mai puţine rezerve, dar fără a dezvălui amănuntele, se destăinui lui Izi. Asemenea preotului, înţelese şi ea ceva şi răspunse în consecinţă. „Poate că ar fi bine să nu vă vedeţi un timp. Două săptămâni, o lună. Chiar oamenii care se iubesc trebuie să se mai separe câteodată. După o despărţire, traiul în comun capătă o altă noimă. Inventează un motiv şi du-te la Alba lulia. Uite, Paştelearfi un pretext cât se poate de nimerit". îi scrise unchiului Franţisc, cu aceleaşi reticenţe, cerându-i îngăduinţa de a-şi petrece Sărbătorile la Dărăbanţi. îi vorbi de viaţa fără sens pe care o duce la Silvania, de speranţele spulberate, de decepţii şi umilinţe. Părintele Buteanu îi răspunse că o primeşte cu dragă inimă oricâtă vreme ar dori să petreacă în casa lui. Pe de altă parte, o sfătui să nu se lase descurajată de greutăţi, că aşa e la început, neînţelegerile sunt fireşti, vor trece... „Doamne", gândi Lenica închizând scrisoarea în sertarul mesei de corespondenţă, „sunt de prisos pe lumea asta, nimeni nu are nevoie de mine". Singura care-i stătu aproape în săptămânile acelea, fu Helena. Cu moartea în suflet vedea cum căsnicia lui Victor se duce de râpă. Certurile se curmaseră din senin, lăsând în loc o tăcere prevestitoare de furtună. în casă se statornici de la o zi la alta neorânduiala, de parcă ar fi murit stăpâna. Haine, pieptene, foarfece zăceau uitate peste tot, treburile se amânau de la o zi la alta. Ea nu se amesteca deloc, ca să nu învenineze atmosfera. Răsfăţată de noră-sa, Piroska îşi cam lua nasul la purtare. Una-două, pleca acasă şi răspundea răstit la întrebări, încât Lenica însăşi fu nevoită s-o mustre, ameninţând-o cu concedierea. 376 — Biruitorii - Ascultă, draga mea, o luă Helena deoparte, hotărâtă, în sfârşit, să pună degetul pe rană, vreau să vorbim pe faţă, suflet la suflet. Ce-a fost până de curând între noi s-a sfârşit. M-am schimbat, sunt alta; în lumea întreagă de vei căuta, o prietenă credincioasă ca mine nu vei găsi. Ceea ce duceţi voi doi, tu şi Victor, nu e viaţă, ci caznă. De o lună de când m-am înapoiat n-am linişte din pricina voastră. Lui Victor îi plouă şi-i ninge de când se scoală până se culcă, tu te amărăşti şi te topeşti văzând cu ochii. Vă sunt amândurora mamă, înaintea mea vă puteţi deschide sufletele. Ce e cu Victor? S-a îndepărtat trupeşte de tine? - Nu, răspunse ea cu o neaşteptată sinceritate, eu sunt cea care s-a îndepărtat, iar el nu vrea să înţeleagă. - Dar ce ţi-a făcut? se încruntă Helena, străduindu-se să pătrundă miezul ascuns al acelor cuvinte. - Nu mă iubeşte, declară ea, simplu, nu-i trebuiesc altfel decât trupeşte. Viaţa mea a devenit o osândă, l-am dat totul şi n-am primit nimic. Vocea i se curmă dintr-o dată, parcă ar fi fost pe punctul de a izbucni în lacrimi. - Nu-i nevoie să spui nimic, dacă nu vrei, interveni cu blândeţe Helena, strângându-i cu putere mâna. începuse să se dumirească, deşi mai păstra unele îndoieli. Asta e soarta noastră a femeilor, oftă ea, avem îndatoriri cărora trebuie să le răspundem, fie că ne place, fie că nu. - Care îndatoriri? i-o întoarse ea, obidită. îndatorirea de a te lăsa călcată în picioare, umilită, tratată ca ultima dintre femei? - Cât de bine te înţeleg! exclamă Helena, cu o intonaţie care Lenichii i se părea teatrală, deşi se explica prin neobişnuinţa de a purta o discuţie atât de delicată. Sunt lucruri pe care fiecare femeie le cunoaşte din propria experienţă. Aşa sunt bărbaţii, nu le pasă decât de ei. Dar te-ai gândit unde veţi ajunge? Doar n-o să vă despărţiţi! Fiind catolici, nu vă veţi putea recăsători niciodată. Sunt în joc vieţile voastre, ale amândurora. Oare poţi sta cu braţele încrucişate, când e în joc propria ta existenţă? 377 — Ion Gheţie — O fixă consternată, cu o convingere mută, zugrăvită pe trăsături, mirată că nu pricepe ceva atât de simplu. - Am făcut tot ce-a atârnat de mine, răspunse Lenica cu o tristeţe rece în glas, am mers chiar dincolo de ceea ce mă credeam în stare. Mai mult decât atât nu pot! Intrarea servitoarei puse capăt discuţiei. Helena spera s-o continue cu un prilej apropiat. Din răsputeri, cu ghearele şi cu dinţii, se va opune dezbinării din familie. De va fi nevoie va sta de vorbă şi cu Victor. „întâi veţi trece peste trupul meu şi numai apoi vă veţi despărţi!" făgădui ea solemn, adâncindu-se în pernele fotoliului. La scurt timp după aceea avu loc nunta lui Rori Nichita. Se mărita, în sfârşit, cu doctorul Chicoş, numit de curând medic al căilor ferate în Silvania, în ciuda unei opoziţii mai mult formale din partea Augustei. De fapt era mulţumită de ginere, băiat harnic, aşezat, cu un viitor frumos, chiar dacă deocamdată nu-l dădeau banii afară din casă. Dar medicina e meserie de aur, priceput să fii şi strângător, că în câţiva ani ai făcut avere. Augusta le dădu ultimele iugăre din pământul de la Plopiş şi o sută de mii, bani peşin, întocmai ca celorlalte două fete. Avu grijă să-şi păstreze casa şi iugărele de vie, ca să nu fie nevoită la bătrâneţe să trăiască pe spinarea copiilor. De altfel o bătea gândul să se mute la Silvania, pentru a mai răsufla un strop, acum că îşi căpătuise ultimul copil (băiatul, Virgil, era de câţiva ani avocat cu clientelă la Marghita). Dacă ar fi fost după ei, nici Victor, nici Lenica nu s-ar fi dus la nuntă. A doua zi după şedinţa consiliului de administraţie şi în ajunul plecării la Oradea, Arad şi Cluj, lui Victor numai de petrecere nu-i ardea. La rândul ei, Lenica nu se simţea de câtva timp bine. Necazurile din ultimele luni îi redeschiseseră vechiul catar stomacal. Dar de dus trebuiau să se ducă, n-aveau încotro, o dată ce promiseseră. Nici apele Dunării nu i-ar fi spălat de muştruluiala Augustei, dacă s-ar fi scuzat în vreun fel, cu sau fără temei. Cununia se ţinu în biserica vicarială, iar petrecerea la restaurantul „Calafat", împodobit sărbătoreşte, mai frumos ca 378 — Biruitorii — la Anul Nou. Atmosfera fu veselă şi însufleţită, întreţinută de numeroasele toasturi şi de acordurile muzicii lui Fătyol. Victor, posac, fără chef ca întotdeauna când ieşea în lume, se deschise îndată ce bău câteva pahare. După furtunile de la bancă, simţea nevoia să se destindă. Dansă, bău şampanie, rosti un toast. Lenica nu era în apele sale, avea o greutate la stomac şi o durea capul. Abia se atinse de mâncărurile care soseau într-una şi îşi muie buzele în pahare. îşi reaminti de nunta ei. Trecuse un an de atunci. Ca nişte ilustraţii dintr-un vechi album de poze, îi treceau prin faţa ochilor biserica plină de lume, cortegiul de trăsuri înşirat pe o sută de metri, sala hotelului „Dacia". Auzea parcă aievea pocnetele dopurilor de şampanie şi vocile celor ce se întreceau în a le ura fericire veşnică. Cât de depărtate erau acum toate şi cât de lipsite de sens! Până şi bucuria zugrăvită pe obrazul lui Rori, aflată în al nouălea cer, i se părea inconştientă şi deplasată. De ce să râzi, când bucuria îţi va fi atât de scurtă, iar mâine va veni rândul lacrimilor? îndată ce mirii se retraseră, plecară şi ei. Era abia zece, iar petrecerea avea să ţină negreşit până în zori. Dar Victor călătorea a doua zi la Oradea şi se scula devreme. Pe drum, în maşină, Victor vorbi tot timpul, stârnit de paharele de şampanie. Avea un zâmbet fix, nefiresc, pe buze şi izbucnea uneori în hohote de râs stridente. Coborând din maşină, îi înlănţui strâns braţul, ca şi când ar fi voit s-o susţină, şi o conduse spre scări. - Ce e cu tine? o întrebă el, după ce intrară, amintindu-şi parcă de comportarea ei aparte. N-ai scos un cuvânt toată seara. - Nu mă simt bine, răspunse ea. Mă supără stomacul. El nu comentă explicaţia, ci se mulţumi să râdă scurt, într-un fel care Lenichii i se păru sarcastic. Se vedea limpede că nu crede în vorbele ei. „Doamne Dumnezeule", gândi înfricoşată „va începe din nou, nici de astă dată nu voi fi cruţată!" încercă să câştige timp, în speranţa că, tărăgănând lucrurile, va reuşi să scape. - Să-ţi fac geamantanul? se oferi ea, cu o promptitudine bătătoare la ochi. într-o jumătate de ceas am isprăvit totul. 379 — Ion Gheţie — - Nu-i nici o grabă, o asigură el. Avem vreme destulă mâine dimineaţă. Doar nu plec la oră fixă cu trenul! Trecu în baie, unde rămase minute lungi, prelungind fiecare detaliu al toaletei de noapte. Avea ca o piatră în stomac şi o încerca o uşoară greaţă. Când reveni în dormitor, Victor era întins în pat cu pleoapele coborâte. Amăgindu-se că a adormit, se vârî iute sub plapumă şi stinse lampa de căpătâi. Nu apucă să-şi potolească bătăile inimii, că-şi simţi mijlocul încercuit de braţul lui puternic care o trăgea spre sine. Rămase încremenită, cu răsuflarea curmată, incapabilă să schiţeze o mişcare. încurajat de ceea ce socotea a fi o consimţire tăcută, Victor îndepărtă plapuma de pe ea şi-i ridică poalele cămăşii. Depunând adânci peceţi fierbinţi, buzele îi străbătură pântecele plin într-o căutare pătimaşă, răscolitoare. Voi s-o cuprindă întreagă în braţe, când trupul ei se cutremură într-un spasm violent, iar palmele proptite cu îndârjire în crucea pieptului îl respinseră, împiedicându-l să se apropie. - Lasă-mă! se împotrivi ea cu vocea sugrumată de efort. Mi-e rău! Ţi-am spus doar că sunt bolnavă! Era însă prea târziu ca să-i înfrâneze pornirea dezlănţuită. - Pe cine crezi că prosteşti cu asemenea cuvinte? gâfâi el, frământându-i, în mici muşcături, carnea fragedă, elastică a sânului. La ce bun circul acesta? Doar ştiu prea bine că-ţi face plăcere... îţi închipui că n-am observat? Se plecă şi mai adânc asupra ei, căutându-i buzele. Ea se feri cu îndărătnicie. O boare de vin şi de sudoare bărbătească, îi pătrunse în nări. O clipă crezu că i se va face rău. Cu aceeaşi mişcare bruscă, aprigă, născută deopotrivă din disperare şi din dezgust, îl îmbrânci într-o parte şi se zvârli ca o nebună în afara patului, gata-gata să cadă pe podele. îşi recâştigă cu greutate echilibrul. O sfârşeală dureroasă, vecină cu leşinul, îi muia membrele. Abia avu timp să nimerească în baie, unde începu să verse în icniri prelungi, suite din măruntaie, ca un om care-şi dă duhul. 380 — Biruitorii — Reveni în dormitor albă ca hârtia, stoarsă de puteri, cu trăsăturile urâţite, ştergându-şi buzele învineţite. Deoarece el întinse mâna s-o sprijine, îl plesni cu palma pe amândoi obrajii. - Pleacă de aici! izbucni cu o înverşunare de care nu se crezuse până atunci în stare. Să nu cutezi să te atingi de mine! Mi-e destul până peste cap! Femeie de stradă să fi fost şi aş fi meritat să te porţi mai bine! De azi înainte nu voi mai împărţi cu tine acelaşi pat! la-ţi aşternutul şi treci în camera de domni sau în salon! Deoarece el o privea aiurit, cu o mână uitată pe obrazul pălmuit, reluă ţipetele: Nu pricepi? Mi-e silă de tine, te urăsc din adâncul sufletului! Nu vreau să te mai văd! Pleacă odată că, de nu, plec eu! Se reîntâlniră dimineaţa la cafeaua cu lapte. Lenica era trasă la faţă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor. Nici Victor nu arăta mai bine. Cât timp fu Helena de faţă, nu scoaseră un cuvânt, mulţumindu-se să mănânce în tăcere. Simţind că e de prisos şi că e mai bine să-i lase singuri, Helena ieşi să pregătească geamantanul. - îmi pare rău de cele întâmplate azi noapte, murmură Victor cu o voce înceată în care se citea regretul. N-am ştiut că eşti bolnavă. - N-are de ce să-ţi pară rău, răspunse ea, luând şervetul de pe genunchi şi împăturindu-l cu grijă. Ce-a fost a trecut. S-a adăugat însă la altele multe, care atârnă prea greu ca să nu rămână. Deoarece el tăcea neînţelegând exact ce vrea să spună, continuă liniştită. - Nu e momentul să începem acum o discuţie pe care trebuia s-o avem de mult, dar de care ne-am ferit amândoi din teamă sau din comoditate. înainte de a pleca, aş vrea să ştii ce e în sufletul meu. Căsătoria noastră, încheiată în pripă şi nedorită, de fapt, de nici unul dintre noi, a fost o greşeală. Când m-ai cerut de nevastă, ai spus că vom avea timp să ne cunoaştem mai bine. Un an a trecut de atunci, destul ca să ne dăm seama amândoi că nu ne potrivim decât cel mult trupeşte. Atât însă nu e de-ajuns, cum singur ţi-ai dat seama. Lipsită de 381 — Ion Gheţie dragostea adevărată, legătura trupească devine repede o nevoie de rând şi un chin. Nu vreau să rostesc vorbe mari, dar aşa nu putem merge mai departe. Tu pleci. Vom fi câteva.zile singuri. Să încercăm să ne limpezim gândurile şi să luăm o hotărâre definitivă. în ce mă priveşte, aşa voi face, iar la înapoiere îţi voi spune la ce încheiere am ajuns. Helena isprăvise pregătirea geamantanului. îl încuie şi-l încătărămă, apoi îl încredinţă slujnicii să-l ducă jos la maşină. - Vezi, Viţi, dragă, îi reaminti ea, revenind în camera de zi, dacă ajungi la Cluj, fă-ţi vreme şi te du la Vârlez să-l vezi pe Sever şi să-mi spui ce face. Că şi el, de câtăva vreme, tare s-a mai făcut leneş la scris! Deşi terminase de mâncat, Lenica rămase la masă şi după plecarea lui Victor. Cuprinsă de o ciudată amorţeală, auzi venind ca de pe altă lume bâzâitul maşinii ce se depărta. O revăzu, un sfert de ceas mai târziu, pe şosea, dincolo de albia Crasnei, micşorându-se mereu şi arătându-i parcă drumul pe care ea însăşi avea să-l aleagă. V V Chiar dacă nu i-ar fi cerut-o Helena, Victor tot ar fi trecut pe la Vârlez să-l vadă pe Sever. Scopul călătoriei sale la Oradea, Arad şi Cluj era de a obţine, dacă nu toţi, măcar o parte din banii pe care se obligase să-i restituie băncii. Lor le-ar fi adăugat la nevoie, cele câteva sute de mii câştigate din toamnă încoace la uzină. Se gândea, fireşte, la un împrumut, garantat cu acţiunile de la bancă sau cu partea lui Sever din moşia de la Ocna (de partea lui nu voia să se atingă, păstrând-o liberă de sarcini, pentru orice eventualitate). Nu se îndoia că fratele său ar fi consimţit să-i devină garant, ba chiar ar fi primit să solicite împrumutul pe numele lui. înţelese în scurtă vreme că merge pe o cale greşită, în care, de altfel, nu prea credea nici el. Pretutindeni fu întâmpinat cu acelaşi refren :"nu sunt bani", „criza creditului", „dificultăţile 382 — Biruitorii — conjuncturii". Le ştia prea bine, deoarece le repetase, la rândul lui, altora, deşi nu se putea împiedica să-şi spună că refuzul e determinat probabil de zvonurile ce se colportau în legătură cu dificultăţile lui financiare. De ce ar fi dat împrumut milioane unui om ciuruit de datorii? Până şi fraţii Fried rostiră un „nu" politicos, minuţios motivat, după ce, în prealabil, schimbară între ei o privire semnificativă. Trei zile mai târziu era la Cluj. Trecu pe la „Albina" şi pe la „Ardeleana", mai mult ca să-i salute pe cei doi directori şi să se informeze despre perspectivele unei amânări a împrumuturilor ce expirau în primăvara aceea. Ember îl primi politicos, dar reţinut, dându-i un răspuns evaziv. Manciulea, cu care se întreţinu mai îndelung, îl sfătui să nu contracteze un nou împrumut. Acum nu e vorba să te menţii, ci să pierzi cât mai puţin. Asemenea lui Keller, considera că trebuie să aleagă între uzină şi bancă: ori, ori. în ciuda evidenţei, nu dezarmă. Cu recomandarea lui Keller, care se arătă foarte serviabil, se adresă „Băncii de Economii şi Consignaţii", una dintre cele mai prospere instituţii de credit cu capital unguresc din Ardeal. Directorul, Samoskozi, îl ascultă cu atenţie, învârtind între degete cartea de vizită a lui Keller. Declară că e perfect edificat şi-i ceru să completeze o cerere cu datele necesare. El va cerceta cu luare-aminte şi va aviza. Nu mai repede însă de începutul lui iunie, când consiliul de administraţie se întrunea în obişnuita şedinţă trimestrială. Chiar dacă în iunie ar fi primit aviz favorabil, ceea ce era îndoielnic, ar fi fost prea târziu. îi mai rămânea pământul de la Ocna. După ce ani de zile îl socotise o povară de care s-ar fi descotorosit bucuros, acum îi venea greu să-l înstrăineze. Era, de fapt, ultima lui pavăză şi resursă. Mâine, când nevoia îl va strânge din nou în chingi, încotro se va îndrepta după ajutor? Mai mult ca să sondeze terenul, se adresă unor misiţi de terenuri agricole. Toţi se declarară de acord să se ocupe de afacerea lui, declarând că amatori s-ar găsi, dar că operaţia e 383 Ion Gheţie — anevoioasă şi că va dura un timp oarecare. Victor aprobă mecanic. în sinea lui, îşi spunea că nu va vinde pământul şi va fi silit să renunţe la acţiuni şi, odată cu ele, la bancă. Şi încă dacă părăsind banca ar salva uzina! Cine-i garantează însă că, până la capăt, nu le va pierde pe amândouă? Vânturând asemenea gânduri, străbătu Piaţa Unirii. Era o splendidă dimineaţă, caldă şi luminoasă de aprilie. în dosul statuii lui Matei Corvinul se scuturau de ultimele flori galbene tufele de forsiţia. Porumbeii ciuguleau harnici seminţele presărate de-a lungul aleilor. Sus, pe Cetăţuia năpădită de verdeaţă, înspre Hoia, pomii îşi desfăceau coroanele albe şi roze. Un vânt abia simţit stârnea un freamăt stins în frunzele salcâmilor de la marginea trotuarelor. Cu un an în urmă, într-o duminică la fel de caldă şi de frumoasă, străbătuse piaţa împreună cu Lenica. îşi amintea şi acum zilele petrecute la Cluj, pe stradă, în vizite, la operă, şi sentimentul de eliberare şi de regăsire pe care îl încercaseră amândoi la sfârşitul acelei a doua călătorii de nuntă. Ce se va alege de ei? în fiecare seară, după ce rămânea singur, gândurile i se întorceau la Silvania, la întâmplările ultimei nopţi, la cuvintele schimbate dimineaţa. Lenica avea dreptate. Aşa nu puteau merge mai departe. Pe de altă parte, o despărţire n-ar fi rezolvat nimic. Neputându-se recăsători, vieţile le-ar fi rămas pentru totdeauna zdrobite. Atunci? în colţul străzii mareşal Foch, îi veni în minte că unchiul său, Gyuri, locuieşte la doi paşi, lângă biserica unitariană. De câţiva ani îşi părăduia, iugăr de iugăr, moşia. Cine ştie, poate l-ar putea ajuta, recomandându-i vreun om de încredere care să urgenteze vânzarea moşiei. Dar Gyuri nu era acasă. Slujnica, o unguroaică dezgheţată, îl informă că la prânz unchiu-său avea întâlnire la cafenea cu „doamna" (adică cu Zizi Gelep). Un ceas mai târziu intră la „Belvâros", unde Gyuri avea obiceiul să-şi facă veacul. La ceasurile amiezii, localul vuia ca un stup în preajma roitului. Oameni de afaceri, avocaţi 384 — Biruitorii — între două procese, profesori ieşiţi de la cursuri, rentieri, studenţi cu subvenţia recent primită de acasă se abăteau pentru un minut, ca să înfulece o zonă sau să bea o halbă şi rămâneau adesea până după-amiază târziu. Pe Gyuri îl găsi la o măsuţă din colţ. Comandase virşli cu bere şi urmărea cu un ochi interesat partida de biliard ce se desfăşura alături. Buhăit, cu fălcile tremurând de grăsime la cea mai mică mişcare, îşi clătină bărbia dublă retezată de dunga tăioasă a gulerului scrobit, în semn de bună venire. încă înainte de a i se adresa, făcu semn chelnerului să mai aducă o bere. - De când eşti la Cluj? se interesă el amabil. Ce face Helen-neni? Dar Lenica? Sorbind din paharul de bere, Victor îi mărturisi scopul vizitei la Cluj. Aminti şi de intenţia de a-l vizita pe Sever la Vârlez. - L-am văzut de câteva ori, zise Gyuri, ştergându-şi buzele groase, albite de spuma berii. E mereu cu Vaida, profesorul de la Bariţ, fostul lui coleg de la Viena, mare socialist. Din câte am auzit, şi Sever s-ar fi înscris la socialişti. Aşa mi-a spus Henegariu, care e coleg cu Vaida. A fost văzut pe la întruniri. De toate am avut în familie, chiar şi escroci, pe frate-meu, numai un socialist ne mai lipsea! Auzind de intenţia lui Victor de a-şi vinde pământul, Gyuri ţinu să-l avertizeze, în timp ce îşi aşeza furculiţa în farfurie: - Să ştii că nu-ţi va fi uşor. Anul trecut în primăvară, când te-am sfătuit să vinzi, altfel stăteau lucrurile. De atunci multe s-au schimbat. în toamnă, abia am reuşit să vând zece prăpădite de iugăre pe mai nimic. Se tot vorbeşte de la o vreme că guvernul va veni cu o lege a conversiunii datoriilor agricole şi lumea aşteaptă să vadă ce se va întâmpla. îi dădu totuşi adresa unor misiţi din Zalău şi Cărei. - Cu ei te vei ajuta mai degrabă decât cu jidovii de aici din Cluj. Nimeni nu-şi cumpără moşii aflate la o sută de kilometri depărtare, în locuri necunoscute. Zizi Gelep îşi făcu apariţia la unu, mai frumoasă şi mai ispititoare ca oricând. Nici nu se putea altfel, explică ea, de 385 Ion Gheţie — vreme ce abia ieşise din mâinile doamnei Harnik, cea mai renumită cosmeticiană din oraş. Ceasurile petrecute la coafor, la manichiuristă şi la institutul de frumuseţe îi stârniseră o foame de lup. Gyuri insistă ca Victor să rămână cu ei. Dacă nu i-a fost de folos, măcar să nu plece flămând de la masa lui. în curând nimeriră ca din întâmplare diverşi prieteni pe care Gyuri îi reţinu de asemenea. în scurtă vreme, prânzul se însufleţi. Un chef în lege promitea să se încingă. Victor se retrase la timp şi se înapoie la hotel. Era hotărât să plece a doua zi. Călătoria se soldase cu un eşec total. în drum spre Silvania, se va opri la Vârlez şi apoi la Zalău ca să stea de vorbă cu misitul lui Gyuri. Nu-şi făcea însă nici o iluzie. Oricât de descurcăreţ ar fi fost, tot nu i-ar fi găsit un cumpărător de azi pe mâine. Vrând-nevrând, îşi va vinde acţiunile şi va părăsi banca. Vorbele lui Keller îi reveniră în minte: Qui habet tempus, babei vitam. Dacă ar fi avut nu una, ci două luni la dispoziţie! Pe la şapte ieşi în oraş. Simţea nevoia să respire aer curat şi să se mişte. La restaurantul „Czell", unde intră să cineze, găsi toate cele patru saloane pline. O persoană de la o masă mai retrasă se ridică în picioare şi-l salută. Era Lakatos, arendaşul Ocnei. îmbătrânise în ultimii ani, părul îi albise, două cute adânci i se săpau în obraji, ori de câte ori zâmbea. Altfel, se ţinea bine la cei aproape şaizeci de ani, drept ca bradul şi cu o expresie de energie nedomolită în priviri. Foarte îndatoritor, îl rugă să ia loc la masa lui. El tocmai a terminat şi avea de gând să cheme ţalul. Venise la Cluj să-şi vadă băiatul mai mic, student la agronomie. A profitat de ocazie şi a dat o fugă până la Turda, unde locuia una din fete, măritată cu un procurist de la fabrica de sticlă. Deoarece Victor se adâncise în lectura listei de bucate, îi recomandă să ia rostbrat a la Eszterhâzy, specialitatea casei. în timp ce Victor făcu comanda îl întrebă, politicos, ce treburi îl aduceau la Cluj. Contrar obiceiului său de a nu se deschide înaintea nimănui şi cu atât mai puţin înaintea unui 3 86 — Biruitorii — străin, îi împărtăşi intenţia de a-şi vinde partea de moşie. De îndată ce-l auzi, arendaşul se schimbă la faţă. Grijuliu, cu tot felul de menajamente, se interesă dacă a primit până atunci vreo ofertă serioasă. - Ştiţi, mărturisi el în cele din urmă, uşor încurcat, aş fi şi eu amator. Sper că nu găsiţi deplasată pretenţia mea. După ce am muncit treizeci de ani pe moşiile altora, trudind din greu, aş dori să am şi eu un colţişor de pământ. - De ce nu? răspunse Victor. E o dorinţă legitimă. - Aşa-mi spun şi eu, răsuflă uşurat Lakatos. Şi-apoi, cum să vă spun ca să nu mă înţelegeţi greşit? într-un fel, Ocna îmi aparţine şi mie. Acolo mi-am cheltuit cei mai buni ani, într-însa mi-am investit nu numai banii şi munca, ci însăşi viaţa mea. Trecu îndată la considerente de ordin economic, fără să-şi dea seama că încearcă să înduplece un om gata convins. O sută de iugăre ar fi exact cât i-ar trebui. S-ar ocupa de cultivarea lor încă vreo zece ani, de va fi în putere, apoi le va lăsa în seama băiatului, care până atunci va deveni un agronom priceput. -Viitorul e al proprietăţii mijlocii, domnule doctor, îşi dădu el părerea. O nouă reformă agrară, chiar dacă ar avea loc cândva, nu se va atinge de moşiile mai mici de 50-60 de hectare. E cu neputinţă să faci o agricultură sistematică şi rentabilă cu un milion de petice de patru-cinci iugăre. Ţăranii înşişi au început să-şi vândă unul altuia pământurile. Cei mai destoinici au ajuns să stăpânească şi câte douăzeci-treizeci de iugăre. Victor îl lăsă să vorbească în voie. De cumpărat era limpede că voia să cumpere. Cu ce avea însă să plătească? - Chestiunea e că mie-mi trebuiesc banii gheaţă în cel mult două săptămâni, observă el, sceptic. - Am înţeles foarte bine, domule doctor, se grăbi să-l liniştească arendaşul. Eu am puşi de o parţe în jur de un milion. Nevastă-mea a moştenit de curând o casă în Baia Mare, cu o grădină întinsă. Două-trei sute de mii capăt oricând pe ea. Restul banilor i-aş lua cu împrumut. Directorul băncii 387 — Ion Gheţie „Economul" din Cehul Silvaniei mi-e prieten bun. La nevoie, m-ar ajuta neamurile. Frate-meu, Frigyes, e om cu dare de mână, care de mult îşi doreşte o moşioară. Poate s-ar întovărăşi cu mine. Fireşte, mai întâi va trebui să ne înţelegem din preţ. Căzură repede de acord. Vor porni discuţia de la două milioane, pe care Victor spera să-i urce cât mai mult, iar arendaşul să-i coboare. Până atunci, Lakatos cerea un răgaz de trei zile. în răstimpul acesta s-ar repezi la Cehul Silvaniei şi la Jibou, la fratele său. S-ar întâlni apoi la Ocna ca să stabilească la faţa locului condiţiile definitive ale afacerii. VI Victor părăsi restaurantul pe la nouă. Lakatos îl însoţi până la hotel, din curtoazie, dar şi pentru a mai obţine o confirmare a vânzării moşiei, care, acum că ieşiseră în stradă, i se părea la fel de neverosimilă ca în prima clipă. Dar Victor mergea cu mâinile la spate, adâncit în gânduri. în loc să se bucure că a găsit un mijloc de salvare, se simţea năpădit de o tot mai persistentă indispoziţie. După căldura de peste zi, se răcorise simţitor. în piaţă mişcarea începea să se domolească. în colţul străzii Universităţii, firma luminoasă de neon albastru a hotelului „New York" se stingea şi se aprindea ritmic. -A întrebat de Dumneavoastră o doamnă, îl informă portarul, întinzându-i cheia. E în salonaşul de alături. Vă aşteaptă. Aşezată într-un fotoliu, o femeie tânără, îmbrăcată într-un taior argintiu, cu o pălărioară fără boruri, în formă de cască, frunzărea, picior peste picior, o revistă. Auzind paşi, lăsă revista şi îşi ridică ochii asupra lui. Era Eva Csâky. - Te miră că mă întâlneşti aici, nu-i aşa? îl întâmpină ea, întinzându-i mâna. Victor o privea uimit şi bucuros, parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor că o vede. - Dacă mă mir? făcu el, sărutându-i vârful degetelor. Fireşte că mă mir! Cine ţi-a spus că sunt în Cluj? 388 — Biruitorii - Prea vrei să afli multe! zâmbi ea, clătinându-şi capul. Nu ţi-am mărturisit odată că ştiu totul despre tine? Se ridică din fotoliu, luând geanta de pe măsuţă, cu gestul cuiva care se pregăteşte să se retragă. Am şi eu iscoadele mele! El rămase cu privirile fixate asupra poşetei, spunându-şi că în curând va pleca şi întrebându-se ce anume ar putea face ca s-o oprească. - îţi pare rău că am venit? Nu? Sigur? Atunci, invită-mă la bar! După cum vezi, mă poftesc singură! Acum nu mai sunt înfrigurată ca atunci, dar un pahar de vermut cu o felie de lămâie tot aş bea. Cred că mi se cuvine după un ceas de aşteptare! Localul se păstrase neschimbat în cei doi ani care trecuseră din seara rece de martie când se adăpostiseră acolo. Aceeaşi atmosferă intimă, de un lux sobru, cu chelneri stilaţi. în sală nu erau ocupate decât trei-patru mese. Programul avea să înceapă abia pe la 10, când lumea ieşea de la spectacole şi îşi încheia seara în localurile de noapte. O orchestră, adăpostită într-o nişă în formă de scoică, cânta un shimmy. O singură pereche coborâse în ringul de dans, o fată slabă, înaltă, cu ochelari, tipul funcţionarei particulare, împreună cu un bărbat de patruzeci-cincizeci de ani, scurt, îndesat, cu părul tuns perie, care se înălţa mereu pe vârfuri pentru a nu părea mai scund decât partenera. Chelnerul, în frac, le aduse paharele cu băutură pe o tavă de argint. - Ce faci în Cluj? îl întrebă ea, muindu-şi buzele în pahar. -Alerg după nişte bani pe care nu-i găsesc, mărturisi el, evaziv. - S-au ascuns banii în pământ? - Aşa s-ar părea. Cel puţin pentru mine. îi relată în câteva cuvinte despre vizita făcută în ajun lui Szamoskdzi, directorul „Băncii de credit şi consignaţii". - Vezi, dacă nu mi te-ai adresat mie? comentă ea între serios şi glumă. Szamoskozi e un vechi prieten al familiei noastre, a copilărit cu tata. Poate că pe mine nu m-ar fi refuzat. Ei, ce zici, să încerc eu? 389 — Ion Gheţie — Victor nu răspunse. O bănuială nesigură puse stăpânire pe el. Ca şi când ar fi uitat cu desăvârşire tot ce se întâmplase până atunci, se trezi dintr-odată alături de ea în localul pe trei-sferturi gol într-o nesperată intimitate. De ce l-a căutat la hotel? Şi de ce l-a adus aici, unde totul, zidurile, mesele, muzica, lumina, evoca dragostea lor pătimaşă şi zadarnică? Numai ca să-i propună concursul la obţinerea unor bani? - E frumos din partea ta, zise el în cele din urmă, dar nu pot primi. Ea îşi alese o ţigară din mica tabacheră de aur şi suflă fumul spre tavan. - Eram sigură că mă vei refuza încă înainte de a-ţi fi făcut propunerea. Scutură scrumul ţigării cu o mişcare nervoasă. Deşi mă întreb de ce n-ai apela într-o asemenea împrejurare la ajutorul meu. Spune-mi, Victor, nu crezi că între noi ar putea exista relaţii normale (accentuă cuvântul), ca între doi buni cunoscuţi, care se stimează şi îşi păstrează sentimente prieteneşti? Oricum ni s-a hotărât sau ni se va hotărî soarta, între noi doi a rămas ceva neschimbat. Cel puţin aşa cred eu. Nu văd de ce ne-am ocoli şi ne-am teme unul de altul. - Eu nu mă tem de tine, Eva, murmură înăbuşit Victor. Şi-mi amintesc că odată m-ai asigurat că nu te temi nici tu. - Atunci îmi porţi pică pentru cele întâmplate în iarnă la Silvania? E oare condamnabil că am dorit să-ţi cunosc soţia şi am invitat-o la mine? - Nu ştiu, se eschivă el. Subiectul îl indispunea, Lenica nu avea ce căuta în discuţia lor. Poate că ai dreptate... Mie mi s-a părut ceva inutil şi penibil. Ceru din priviri să li se aducă alte două pahare. Oberul, un bărbat înalt, spătos, cu părul negru strălucitor, înclină capul în semn că a înţeles şi transmise comanda chelnerului. Trecură la alt subiect. Eva îi vorbi despre anul petrecut la Budapesta. Le era sortit însă să se înapoieze în locul de unde, cu voia sau fără voia lor, plecaseră. - Eşti fericit, Victor? 390 — Biruitorii întrebarea, neanunţată, îl surprinse mai puţin decât se aştepta. Dacă n-o poate evita, cel puţin să tranşeze problema o dată pentru totdeauna. - De ce întrebi? replică el cu o anumită asprime în voce. Doar ştii foarte bine că nu. Cum aş putea fi fericit după ce... Nu-şi încheie fraza, care rămase suspendată asemenea unei declaraţii înfrânate în ultima clipă. Căsnicia şi fericirea sunt două lucruri deosebite, care numai rareori se confundă. (Logodna ei recentă cu Donogân îi veni în minte). Nu eşti şi tu de aceeaşi părere? - Se poate, admise ea, clătinând uşor lichidul roşu-sângeriu din pahar. îmi place vermutul. Ce e? Cinzano, Martini? Duse paharul la buze şi-l goli cu încetineală în mici înghiţituri abia perceptibile. Mai pot primi unul? Chelnerul care le urmărea fiecare mişcare dispăru cu comanda. - Se poate, reluă ea, dar eu m-am gândit numai la fericire, care e una singură, indiferent dacă are loc în cadrul căsniciei sau în afara ei. - Toate acestea sunt lipsite de importanţă, replică el, cu o voce domoală, umbrită de un anumit regret. în orice caz, nu ne privesc pe noi. Sorţile noastre au fost pecetluite pentru totdeauna. - Nu mi-au plăcut niciodată vorbele mari, răspunse ea cu o neaşteptată însufleţire. Cuvinte ca totdeauna sau niciodată sunt cel puţin imprudente, atâta timp cât în viaţă totul e provizoriu. îşi aşeză palma fierbinte pe mâna lui, într-un elan de sinceritate. Victor, să recunoaştem cinstit că am greşit amândoi acum doi ani. Eu am capitulat prea repede, tu n-ai avut răbdare să aştepţi. Dacă rezistam încă şase luni...îţi dai seama? Şase luni! - Da, aşa m-am gândit şi eu, recunoscu el. Dar totul s-a întâmplat pe dos. Tu n-ai avut tăria de a te împotrivi mamei tale, iar eu am încercat să te uit cât mai repede. Viaţa ne-a copleşit pe amândoi, iar lucrurile au intrat într-un făgaş din care nimeni nu le mai poate scoate. 39i — Ion Gheţie — Tăcură amândoi, ca şi când ar fi înţeles că dincolo de acest adevăr nu se mai poate ajunge. De la bar, un bărbat chel, cu un nas semitic, îmbrăcat în smoking, îi examina stăruitor. Să fie cineva din Silvânia? Ei şi? N-au decât să umple oraşul că a fost văzut în bar. Căsătoria sa e oricum sfârşită. Lângă el, Eva îşi făcea buzele într-o oglinjoară, pregătindu-se de plecare. Şi din nou îl invadă regretul că în curând se vor despărţi şi că e pentru ultima oară când sunt împreună. îl scoase din impas orchestra care începu să cânte un tango argentinian. - Nu dansezi? îndrăzni el, anticipând refuzul. - Fie, conveni ea, ridicându-se, dar numai dansul acesta. Sunt obosită şi e destul de târziu. în timpul dansului, luminile din plafon se stingeau, iar sala rămânea cufundată într-o semiobscuritate care îmbia partenerii să se apropie. Victor îi încercui mijlocul mlădios, iar ea se făcu una cu el, lipindu-şi obrazul de al lui. Sânii mici, pietroşi îi răneau pieptul, răsuflarea fierbinte îi ardea pielea obrazului. Abia se mişcau înlănţuiţi în mijlocul ringului, printre celelalte perechi, cuprinşi de o bucurie fără margini, al cărei preţ îl descopereau abia atunci. - Victor, şopti ea, abia inteligibil, oricare ar fi sentimentele tale, eu te iubesc la fel ca înainte. în viaţa mea nu e loc pentru altcineva. Am fost şi am rămas a ta. La plată, căutându-şi banii, Victor dădu peste cheia camerei de la hotel. Uitase cu totul că i-o dăduse portarul înainte de a-l avertiza că e aşteptat. „Dacă i-aş propune să urce la mine în cameră?" se întrebă el. „Oare m-ar refuza?" Nu puse întrebarea, care risca să strice totul. Un sentiment de aşteptare neîmplinită, vecin cu decepţia, îl stăpâni în timp ce o conducea acasă. „E aici lângă mine, aş putea oricând s-o ating", îşi spunea întruna. „Doi ani am trăit despărţiţi ca doi străini. Un sfert de ceas şi nici atât şi ne vom separa pentru totdeauna." 39* — Biruitorii — Treceau în pas grăbit pe strada Regina Maria. O pâclă subţire, ca o pânză de păianjen, spânzura în jurul felinarelor. Se apropia de unsprezece. Grupuri zgomotoase venind dinspre teatru se scurgeau pe lângă ei. Erau spectatorii care rămăseseră în sală până la ultimele rechemări ale interpreţilor. La teatru se stingeau luminile. în seara aceea avusese loc o reprezentaţie de operă. Un afiş la intrare: Lucrezia Borgia. Lângă Camera de Comerţ le ieşi în cale un grup de petrecăreţi. Cu un gest spontan ea îi încercui braţul cu ambele mâini şi îşi lipi obrazul de umărul lui. înaintau în acelaşi pas, egal măsurat, în pocnetul ritmic al pantofilor. Trupurile, contopite, îşi comunicau cele mai discrete mişcări şi impulsuri. „Oare ce vrea de la mine?" se întreba el nedumerit. O infinitate de fulgere mărunte îi străbătea trupul din creştet până în tălpi, în clipa aceea, o dorea mai mult ca orice, ar fi fost în stare să-i dea în schimb totul, chiar propria viaţă. O cuprinse în braţe îndată ce uşa vestibulului se trânti în spatele lor şi începu s-o sărute în neştire, ca unul ieşit din minţi. Ea se lăsă sărutată şi mângâiată, apoi se desprinse cu delicateţe din îmbrăţişarea lui năvalnică şi, luându-i mâna, îl trase înăuntru. Victor se dezmetici în patul larg cu o senzaţie de nemulţumire şi de jenă. îl durea capul ca întotdeauna când bea mai mult. îi era prea cald, deşi lepădase aproape totul de pe el. Alături, spre perete, cu o mână uitată pe pieptul lui dezgolit, Eva nu scotea un cuvânt. Nu-i auzea respiraţia, încât, dacă nu i-ar fi simţit mâna, ar fi crezut că s-a dat jos din pat şi a ieşit. Se mişcă, în sfârşit, ridicându-se în capul oaselor până simţi în spate tăblia patului. - Ei, ai înviat? îi desluşi el vocea limpede, uşor ironică şi dintr-odată o simţi întreagă alături de el. Ce e cu tine? Ai cumva remuşcări? Regreţi? Stai, nu-mi răspunde, să aprind întâi lumina. Pe întuneric vorbele mint. El tăgădui cu o mişcare repetată a capului. Deşi nu-i auzi glasul, ea ştiu că e sincer. Şi într-adevăr Victor nu regretatele 393 — Ion Gheţie — întâmplate, deşi îşi dădea seama că a fost ceva inutil, nici măcar un sfârşit şi cu atât mai puţin un început. Dăruindu-i-se, ea atenuase cel mult sentimentul de umilinţă încercat în urmă cu doi ani şi-i oferise un fel de revanşă târzie. - Ce se va alege de noi acum? întrebă ea, înşelată de răspunsul lui mut. Suntem împreună, vieţile ni s-au întâlnit din nou. - Nimic, sună răspunsul lui sec. Şi ca să risipească orice îndoială, repetă: nimic. Totul rămâne neschimbat, aşa cum a fost înainte. - Vrei să spui că mâine dimineaţă ne vom spune „adio" şi ne vom despărţi ca doi străini, care nu au nimic comun unul cu altul? Nu-i venea să creadă, îşi spunea că la mijloc sunt scrupule, reticenţe sau prejudecăţi, ce pot fi spulberate. Şi dragostea noastră? - Ce are a face aici dragostea? replică el, neînţelegând cum de nu realizează ceva atât de simplu. Nu înţelegi că vieţile noastre sunt hotărâte pentru totdeauna şi că singură dragostea nu le poate schimba cursul? Cu atât mai mult cu cât ultimele evenimente au adâncit o ruptură şi aşa ireparabilă? La început Eva nu pricepu aluzia. îşi spunea numai că a greşit, încercând să-l recucerească. Dându-i-se din nou, îi stârnise orgoliul şi ieşise micşorată în ochii lui. -Te gândeşti la Donogân Kuci? izbucni ea, brusc înveselită. Dacă ai şti ce personaj important a devenit! E un dansator excelent, călăreşte minunat şi trage ca nimeni altul cu puşca, are toate calităţile pe care tu nu le ai, dar nu e soţul de care am nevoie. M-am logodit ca să scap de gura unchiului şi, sinceră să fiu, ca să-ţi fac puţin în ciudă. Un singur cuvânt din partea ta şi am stricat logodna, fără nici o explicaţie. Kuci ştie prea bine că nu-l iubesc şi că viitorul nostru stă agăţat de un singur fir de păr. Pentru Dumnezeu, Victor, haide să nu punem orgoliul înaintea fericirii! Pe Victor prea insistentele referiri la fericire şi la o anumită mândrie rănită îl indispuneau. Nu-i plăcea nici uşurătatea cu 394 — Biruitorii — care Eva era dispusă să-şi concedieze logodnicul. Nu cu mult altfel i se.întâmplase şi lui. - Da, cred că nu ţi-ar fi deloc greu să desfaci logodna, admise el. Eu însă sunt căsătorit şi rămân căsătorit, indiferent dacă îmi place sau nu. Nu pot divorţa. N-am prejudecăţi, nu sunt habotnic, dar trăiesc într-o anumită lume, mărginită şi prăfuită, dacă vrei, dar nu mai puţin vie, şi trebuie să mă comport aşa cum mi-o pretinde ea. Locul meu e la Silvania, lângă soţia mea pe care nu o iubesc şi care nu mă iubeşte, şi nu în altă parte. O senzaţie de uşurare îl cuprinse rostind aceste cuvinte, ca şi când ar fi descoperit un adevăr nespus de simplu ce se ascunsese de el până atunci. - Doamne sfinte, izbucni ea, cu lacrimi în ochi, ce importanţă au toate acestea? Am greşit o dată amândoi, de ce să repetăm greşeala? Oare nu e deajuns că ne iubim şi că vieţile noastre atârnă de iubirea aceasta? Totul e să ne iubim şi să rămânem împreună. La Silvania, la Cluj, la Bucureşti, oriunde, căsătoriţi sau nu. Sunt gata să sacrific orice, situaţia, mândria, familia... Preoţelule, pentru tine are atât de puţin preţ dragostea noastră? El îi prezentă aceleaşi argumente reci, raţionale. Ea se îndârji. Nu, nu era nimic pierdut, totul poate fi luat de la capăt. Cu cât se înverşuna, cu atât îşi găsea mai greu replicile, iar soluţiile i se păreau ei însăşi irealizabile. La urmă, izbucni în hohote nestăpânite de plâns. - Rămâi, nu pleca, îl imploră ea, cu glasul întretăiat de suspine, culcându-şi capul pe pieptul lui. îmi trebuieşti, nu pot trăi fără tine! - Haide potoleşte-te! o îmbună el, biruit de rugăminţi şi de lacrimi. E târziu, s-a făcut unu, încearcă să dormi. Şi nu mai plânge, te face urâtă! Mâine dimineaţă vom mai vorbi. Bine? Adormi neconsolată în braţele lui, printre suspine, convinsă că l-a recâştigat pentru o singură noapte. Când se trezi în zori, buimăcită, şi privi în jur, găsi locul de lângă ea pustiu. 395 — Ion Gheţie — VII Având un răgaz de trei zile până la întâlnirea cu Lakatos, Victor ar fi trebuit să se întoarcă la Silvania şi să plece de acolo la Ocna. Rămase totuşi la Cluj din motive pe care nu şi le explica nici el în chip limpede. De fapt, se temea să dea ochi cu Lenica şi amâna instinctiv momentul revederii. Din vorbele ei înţelesese că e sătulă de viaţa pe care o ducea alături de el şi e hotărâtă să se despartă. Uneori îşi spunea că a şi plecat şi că, revenind acasă, va găsi în locul ei o scrisoare de adio. îşi folosi ziua făcând vizite (lui Octav Pop şi lui Manciulea) sau vânturându-se fără rost prin oraş, în speranţa că va descoperi vreun mijloc de a-şi omorî timpul. Din ce în ce mai plictisit, se hotărî brusc a doua zi la prânz şi-i porunci lui Mârton să fie gata de plecare. Avea de gând să se oprească la Vârlez ca să-l vadă pe Sever şi să-şi continue apoi călătoria până la Zalău, unde să înnopteze. în felul acesta va sosi la Ocna în ziua convenită. Ajunse la Vârlez curând după două. îl găsi pe Sever acasă, în apartamentul modest pe care-l ocupa în colonie, într-una din casele rezervate funcţionarilor. Fratele său tocmai lua masa. Plăcut surprins de vizita neaşteptată, îl invită să împartă prânzul cu el. Dar Victor mâncase ceva în pripă la Cluj. Se mulţumi să asiste la masa lui Sever, care se încheie repede. Nu-I văzuse din toamnă, iar de atunci veştile primite de la el fuseseră destul de rare. Ca să nu se prezinte în faţa Helenei cu tolba goală, îl întrebă ce-a mai făcut în ultimul timp. Ca tuturor Henţeştilor, lui Sever nu-i plăcea să vorbească despre sine însuşi. Prea multe lucruri noi n-au intervenit în existenţa lui, care se desfăşura în tipare fixe, dinainte croite. De Crăciun a fost la Viena, unde a rămas până după Anul Nou. Cu prilejul acesta a pus la punct cu Edith ultimele amănunte legate de apropiata lor căsătorie. L-a căutat şi pe profesorul Bernecker, cu care a convorbit aproape două ceasuri. Fostul său dascăl i-a arătat 396 Biruitorii — dările de seamă elogioase despre lucrarea lor comună, apărute în revistele de specialitate. Primise şi o scrisoare din partea unui cunoscut industriaş german, care se arăta interesat să realizeze proiectul. Mai mult cu sila, îi mărturisi că Bernecker i-a propus să-şi dea doctoratul în ştiinţele tehnice în vederea unei posibile numiri la Politehnica din Viena. - Ei, dar astea privesc viitorul mai îndepărtat, observă el, punând punct confidenţelor. Deocamdată îmi văd de munca la mină şi încerc să-mi orânduiesc cât mai folositor timpul liber. Nu e grozav de interesantă viaţa pe care o duc aici la Vârlez. Noroc cu sâmbetele şi duminicile, când mă duc la Cluj. - Mi-a spus Gyuri că te-a întâlnit de câteva ori. Zice că te-ai fi înscris la socialişti. Sever ezită înainte de a răspunde. Bănuia că nici mama sa şi nici Victor nu ar fi încântaţi aflând de noile sale relaţii. Adevărul e că din toamnă Vaida îi împrumutase mai multe cărţi şi broşuri şi-l dusese pe la diverse întruniri, unde se întâlnise, între alţii, cu Ardelean, supraveghetorul de la mina din Vârlez. - Nu chiar, răspunse el, privindu-l cu seriozitate, dar într-o zi s-ar putea să mă înscriu. O hotărâre ca aceasta nu se ia cu uşurinţă, pentru că, într-un fel, te angajezi pe toată viaţa. Deoarece Victor se abţinu de la orice comentarii, dar păstra pe figură o expresie bănuitoare, se simţi dator să se explice. Foarte pe scurt îl puse la curent cu schimbările petrecute în ultimii ani, cu nevoia de a descoperi un ideal care să le înlocuiască pe cele vechi, perimate. Vorbi despre unele principii călăuzitoare ale socialismului şi de datoria de a face ceva, oricât de puţin, pentru muncitorii a căror existenţă mizeră o cunoscuse abia acum, lucrând alături de ei în mină. - Sper că noile tale convingeri nu te vor îndemna să rămâi pentru totdeauna la Vârlez în mijlocul minerilor, comentă cu o ironie amicală Victor. Bănuiesc că lui Edith nu i-ar surâde perspectiva de a schimba Viena cu Vârlezul şi casa din capitala Austriei cu o locuinţă din colonia minei de cărbuni. 397 — Ion Gheţie — Sever izbucni în râs din toată inima. Prinsese exact tonul şi intenţia cuvintelor fratelui său. - Să n-ai nici o teamă, îl asigură el, dacă i-aş cere-o, sunt sigur că m-ar însoţi oriunde, chiar aici, la Vârlez. Dar munca la mină nu-mi oferă nici o perspectivă reală de a-mi adânci cunoştinţele profesionale. în câţiva ani m-aş descalifica. Directorul e un incapabil, care se ascunde după regulamente şi referate. încercările mele de a introduce unele îmbunătăţiri au fost zadarnice. Şi-apoi, socialismul poate fi practicat, şi încă mult mai bine, şi la Bucureşti, unde sper să mă găsesc pe data de 1 iunie. La rândul lui, ceru noutăţi lui Victor. Acesta pomeni pe scurt despre dificultăţile lui de la bancă, dar nu suflă un cuvânt despre neînţelegerile cu Lenica şi despre intenţia de a-şi vinde partea de moşie. - Era normal ca pe lângă atâtea succese să întâmpini şi unele greutăţi, mai ales că nici conjunctura economică nu e favorabilă, zise Sever. Dar nu-ţi face griji. Tu eşti din tagma celor sortiţi să reuşească. Orice s-ar întâmpla, să ştii că poţi conta pe mine. Tot ce am îţi stă la dispoziţie. N-am uitat, fii sigur, că-ţi datoresc cariera. De ce nu te-ai adresat unchiului Guşti? El ţi-ar putea fi de mare ajutor. - Apoi, unchiului Guşti nu-i sunt prea aproape de suflet. Toată dragostea lui spre tine merge. - Cred că te înşeli, dragă Viţi, când socoteşti că unchiul ar avea ceva cu tine. îşi are şi el ciudăţeniile, ca toţi oamenii. Dacă ştii să treci peste ele, descoperi o inimă de aur. Şi-i povesti că Guşti îi punea la dispoziţie de la 1 iunie casa de pe Plantelor, ca să fie instalat decent, de la început, împreună cu Edith, şi-i confirmase dorinţa de a-i fi naş la cununia fixată pentru a doua jumătate a lunii. Victor plecă pe la patru. Pe drumul nepietruit, cu hârtoape, avu noroc să scape fără vreo pană, aşa că la şapte era la Zalău. Deoarece nu câştiga şi nici nu pierdea nimic rămânând peste noapte în oraş, continuă drumul. Sosi la Ocna pe la opt, 398 — Biruitorii după lăsarea întunericului. Fu întâmpinat de hămăitul câinilor, curmat de o voce răstită, care le poruncea să tacă. Un servitor cu felinarul în mână se ivi în pragul porţii. îndată după el, apăru şi Lakatos. Scuzându-se că-l aştepta abia a doua zi şi nu prea e pregătit să-l primească cum se cuvine, îl conduse în sufragerie, în vreme ce sluga îi transporta bagajul în camera de oaspeţi. Cina fu scurtă şi tăcută. Lakatos îmbucase ceva mai devreme, după obiceiul de la ţară, aşa că-i ţinu tovărăşie numai la pahar, îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic şi îndemnându-l să mai guste din vinul adus la masă dintr-un butoi la care se umbla numai la zile mari. Când isprăviră, era prea târziu ca să mai stea de vorbă. Victor voi să ştie dacă a făcut rost de bani. - Da, am aranjat câte ceva, răspunse în doi peri arendaşul. Aşa-zisa cameră de oaspeţi era o odaie încăpătoare, cu ferestrele spre uliţă, care, potrivit contractului de arendare, stătea exclusiv la dispoziţia proprietarilor, când veneau la moşie. De altfel, întreg mobilierul datând din vremea lui Vasile Henţia, era al lor. Un pat larg de două persoane, cu o canapeluţă la picioare, o masă cu patru scaune, un vast dulap Biedermayer cu trei uşi şi cu decoraţii în lemn, o comodă. La ferestre atârnau draperii groase de chilim, iar deasupra mesei, o frumoasă lampă de porţelan cu contragreutăţi. Pereţii erau goi, cu excepţia unuia singur, pe care atârnau portretele lui Lupu şi Vasile Henţia. în fotografia executată pe la 1860, Lupu nu mai era bărbatul impunător, cu mustăţile răsucite, îmbrăcat în diszmagyar1, din tabloul de la Silvania ci un ins mai degrabă îmbătrânit decât bătrân, cu expresia ursuză şi resemnată a Henţeştilor din ultimii ani de viaţă. Dimpotrivă, Vasile, al cărui portret data din aceeaşi epocă, era surprins în floarea tinereţii, în timpul studiilor de la Budapesta, cu ochii strălucind de vigoare şi încredere în viitor. în odaia dereticată în pripă, mirosea vag a ars. Deoarece seara de aprilie era umedă şi rece, se făcuse focul în soba 1 Uniformă de gală (a nobilimii maghiare). 399 — Ion Gheţie — nefolosită de luni de zile, iar aceasta scosese fum. Se aerisise apoi, dar nu îndeajuns ca să alunge cu totul mirosul. Victor se învârti multă vreme în aşternut până să adoarmă. Răsărite unul câte unul din unghere ascunse ale minţii, gândurile îl împresurară din toate părţile. Abia aici la Ocna îşi dădea pe deplin seama ce era pe cale de a duce la capăt. Faptul că nu suflase o vorbă nimănui, nici Helenei, nici Lenichii, nici lui Sever, îi dădea sentimentul că înstrăinează hoţeşte un pământ care, în realitate, nu-i aparţinea, ci numai îi fusese încredinţat în folosinţă vremelnică. Ştia de pe acum care va fi reacţia Helenei, mai ales după ce va afla că prin vânzare îşi acoperă datoriile la „Sălăjana". încă o bancă, după cea budapestană, care le mânca starea! „Uşor te-ai mai despărţit de moşia agonisită cu sudoarea frunţii de străbunii tăi!" îl va mustea ea. Şi îi va aduce aminte din nou: „Banii se duc, dar pământul rămâne!" La drept vorbind (şi cu aceasta îşi scuza, în fond, acţiunile), tocmai uşor nu i-a venit să vândă, deşi nici din cale-afară greu. Vasile şi Lupu, ale căror chipuri îl străjuiau pe întuneric, au fost ultimii care au trăit la Ocna, fiindu-i adevăraţi stăpâni. Lupu a sporit moşia ca nimeni altul, iar Vasile s-a împotrivit din răsputeri ca ea să nu se risipească. La moartea lui, pământul a fost tăiat în două, apoi a continuat să se fărâmiţeze. Toate se duc, până şi pământul. Trebuia să vină şi ziua când părţile se vor desprinde din trupul comun. Era în firea lucrurilor, iar el voia să se salveze cu orice preţ şi să-şi păstreze banca, care era a lui şi numai a lui: o ridicase cu propriile braţe şi nu o primise de la nimeni. A doua zi dimineaţa, mai codindu-se, Lakatos îl anunţă cu un aer jenat că încercările de a face rost de bani nu s-au soldat cu rezultatele sperate. Casa din Baia Mare se vinde greu, creditul e mort, toată lumea o ţine într-una că nu sunt bani. Aşa că, din păcate, el nu putea oferi pe cele nouăzeci şi şase de iugăre ale lui Victor decât un milion şi jumătate de lei. Victor se întunecă la faţă. Se aşteptase, e drept, la tocmeală şi la pertractări îndelungate. Când vinzi în grabă, nu poţi 400 — Biruitorii — nădăjdui la un preţ prea bun. Lakatosvafi aflat de încurcăturile lui de la bancă, iar acum caută să-l strângă cu uşa. - Cum îţi închipui Dumneata, domnule Lakatos, că voi vinde o sută de iugăre de pământ arător de bună calitate la jumătate din preţul său real? izbucni el. Dacă acesta e ultimul Dumitale cuvânt, atunci am făcut degeaba drumul până la Ocna! Şi cu o mişcare bruscă voi să se ridice. Lakatos interveni împăciuitor. Cunoştea reputaţia de om aprig a lui Victor. în loc de moşie se putea trezi cu contractul de arendare reziliat. - Domnule doctor, îl reţinu el, apucându-l strâns de braţ, vă rog să nu credeţi că vreau să profit de împrejurarea că Dumneavoastră aveţi nevoie urgentă de bani ("Ba tocmai asta eşti pe cale să faci!" gândi Victor). Mă cunoaşteţi de mult, încă de pe vremea când trăia regretatul Dumneavoastră părinte, lată douăzeci de ani de când vă ţin moşia în arendă. Spuneţi-mi, vă rog, dacă în răstimpul acesta v-am dat măcar o singură dată prilej de nemulţumire. Am consimţit să sporesc arenda care în ultimii zece ani a crescut de trei ori. Câştiurile le-am plătit în termen, ba uneori când aţi avut nevoie, chiar cu anticipaţie. M-am îngrijit de moşie, ca şi când ar fi fost a mea... Sunt om cinstit, domnule doctor, şi m-ar bate Dumnezeu dacă în actualele împrejurări v-aş pune mâna în gât numai ca să-mi fac interesele! - Nu de cinstea dumitale e vorba, domnule Lakatos, îl întrerupse mai îmbunat Victor, ci de o înţelegere a noastră luată marţi la Cluj că vom porni la târguială de la două milioane de lei. - Asta aşa e, confirmă arendaşul. Decât că... Vedeţi Dumneavoastră, domnule doctor, în ultimul an preţul pământului a scăzut simţitOF. Dacă vrei să vinzi un iugăr, vei putea căpăta pe el douăzeci şi cinci, poate treizeci de mii. Când sunt la mijloc o sută de iugăre, nimeni nu-ţi va oferi mai mult de două milioane pe ele. Şi asta ca o sumă maximă, pe care puţini au plătit-o. Sunt vremuri grele, se vorbeşte tot mai mult despre conversiunea datoriilor agricole, după care, fireşte, preţul pământului se va modifica. Nu trebuie să uitaţi, apoi, 401 — Ion Gheţie — că am adus o serie de îmbunătăţiri casei şi moşiei, am investit capital, de care e normal să se ţină seama. De altfel, când am vorbit de un milion şi jumătate, am înţeles suma ca pe o bază de pornire şi nu ca pe o cifră definitivă. Ultimele cuvinte îl înmuiară pe Victor. Legat de mâini şi de picioare, era oricum obligat să ia în considerare propunerea. Discuţia se prelungi până la amiază. Lakatos urcă pe rând la 1.600.000 şi la 1.700.000, unde însă se opri şi nu voi să se mai urnească. Argumente şi contraargumente nu folosiră la nimic. Tocmeala părea să se fi împotmolit definitiv. îi scoase din impas doamna Lakatos, care-i pofti la masă (soţia arendaşului era o excelentă gospodină). Prânzul pregătit cu mare artă le schimbă amândurora dispoziţia, mai ales că fu stropit din belşug cu vin. Sătui, deveniră îngăduitori. De vreme ce afacerea trebuia oricum încheiată s-o sfârşească cât mai repede. în cele din urmă, arendaşul oferi două milioane, cu condiţia ca în preţ să fie cuprinsă şi vechea casă a Henţeştilor. Când cu împărţirea moşiei, în 1899, la moartea lui Vasile, ea trecuse în proprietatea lui Alexandru, lani căpătând drept compensaţie zece iugăre de pădure. întrucât clădirea (împreună cu acareturile) aparţinea în întregime erezilor lui Alexandru, ea avea să formeze obiectul unui contract aparte. Victor se însărcina să obţină consimţământul mamei şi al fraţilor săi. Lakatos îi înmâna pe loc un milion şi jumătate şi în maximum zece zile alte cinci sute de mii, contra unei simple chitanţe. Actele de vânzare-cumpărare urmau a fi întocmite şi semnate la Zalău şi înregistrate la judecătoria din Ocna. - Mai e o clauză care ţin neapărat să fie trecută în contract, interveni Victor. - Despre ce e vorba? întrebă Lakatos, încruntându-se. - Camera de oaspeţi rămâne în folosinţa noastră perpetuă, atâta timp cât un membru al familiei va deţine o parcelă oricât de mică în Ocna, preciză Victor, căruia îi răsăriseră deodată în minte portretele lui Lupu şi Vasile de pe peretele odăii. - Desigur, asta e de la sine înţeles, se grăbi să întărească arendaşul, care se temuse de cine ştie ce condiţie exorbitantă. 402 — Biruitorii — VIII Fără să vrea, Helena fusese martorul neştiut al discuţiei furtunoase dintre Victor şi Lenica. Neizbutind să adoarmă, voi să citească, doar îi va veni astfel somnul. Dar cartea o uitase sus, în camera de domni. De aici urmări violentul schimb de cuvinte dintre cei doi soţi, îndepărtându-se abia în momentul când apariţia lui Victor, izgonit de Lenica, devenise iminentă. Nu se miră, de aceea, a doua zi dimineaţa, de atmosfera glacială din timpul dejunului şi nici de faptul că Victor se culcase în camera de domni. Pentru prima oară de la căsătoria tinerilor, Helena era, fără nici o rezervă, de partea nurorii sale. Femeia are, nu-i vorbă, îndatoririle ei de soţie, pe care se cade să le îndeplinească, chiar fără plăcere, dar nu era o roabă, supusă în orice clipă poftelor bărbatului. Fiinţă plăpândă, delicată, simţitoare, ea trebuie menajată, cruţată. Are şi ea zile bune sau rele, dorinţa de a face sau nu un anumit lucru, pe care un soţ atent le ghiceşte şi le înţelege, fără nevoia de a i se spune pe faţă. Deoarece nu ştia ce vorbiseră în dimineaţa plecării, se gândi să o întrebe pe Lenica. Nu din curiozitate, ci numai din îngrijorarea de a vedea căsnicia destrămându-se sub ochii ei, neputincioasă de a mişca măcar un deget. îi venea greu să-i mărturisească Lenichii că asistase la cearta lor. Fără a da în vileag acest amănunt, o discuţie între ele nu avea cum să se înfiripe. Aşteptă o ocazie prielnică de a intra în vorbă, cu o nerăbdare cu atât mai mare cu cât îşi dădea seama că neînţelegerile dintre soţi au ajuns până în pragul rupturii. Avea dreptate. Ultima ciocnire cu Victor o hotărâse definitiv pe Lenica. între ei doi nu mai era nimic de la o vreme încoace, dacă fusese totuşi vreodată ceva. De ce s-ar chinui mai departe unul pe altul? E adevărat că o căsnicie trebuie apărată de primejdiile dinăuntru şi din afară, că nimic nu se câştigă fără suferinţă şi jertfă. Dar e nevoie oare să-şi distrugă vieţile numai pentru a prelungi o legătură, devenită pentru amândoi o robie? 403 — Ion Gheţie — Dacă se gândea mai bine, alt deznodământ nici nu ar fi fost cu putinţă. îl întrevăzuse în prima lor noapte, când veghease singură în camera de hotel, ascultând trosnetele zăpezii ce se topea pe acoperişuri. Cum era să reuşească căsătoria dintre doi necunoscuţi conduşi din întâmplare înaintea altarului, între care nu exista o brumă de afecţiune? Un an de zile a încercat totul. Au existat momente când a crezut că a izbutit şi că, dându-i-se fără rezerve, cu trupul şi sufletul, va fi al ei, aşa cum şi ea devenise a lui. Poate s-a străduit şi el. Niciodată însă eforturile lor de a se apropia nu s-au produs deodată, în lupta de a se câştiga unul pe altul n-au fost împreună. Şi s-a întâmplat aşa, pentru că nu putea fi altfel. Dincolo de dragostea fizică, nimic nu l-a legat pe Victor de ea. N-o iubea, deoarece aparţinea altei femei sau, pur şi simplu, nu era în stare să iubească. Ultimele săptămâni au fost un calvar, pe care nu avea nici un sens să-l continue. Miska-băcsi o sfătuise să îndure totul cu resemnare şi să creadă în mila lui Dumnezeu. Nu se îndoia de cuvintele duhovnicului, dar îşi spunea că, într-o chestiune atât de însemnată cum e propria noastră existenţă, fiecare e dator să facă el însuşi tot ce e în stare pentru a se salva. Hotărârea de a se despărţi pentru totdeauna era prea serioasă pentru a o lua fără o reflecţie prealabilă, adâncă şi lucidă, de care în momentul acela nu se simţea capabilă. Nu dorea în nici un caz să se pripească, forţând lucrurile dincolo de o anumită limită. O despărţire pronunţată de biserică e definitivă, o sentinţă pentru veşnicie. Deocamdată voia să plece cu orice preţ din Silvania. Totul îi devenise nesuferit: locurile, oamenii, până şi casa în care locuia, casa ei, de care se simţise nu demult atât de mândră. Să se ducă la Dărăbanţi şi să rămână singură vreme mai îndelungată, rupându-se din atmosfera de aici. Abia atunci va putea hotărî definitiv ce are de făcut. Cu inima uşurată îi scrise unchiului ei o scurtă scrisoare, curând după plecarea lui Victor. îl anunţa că se întoarce pentru un timp la Dărăbanţi. Nu preciză intervalul pe care avea de gând să-l petreacă în casa lui şi nici nu dădu explicaţii, 404 — Biruitorii — mărginindu-se să arate că are nevoie de linişte şi de reculegere. După scrisoarea precedentă, unchiul ei va pricepe despre ce e vorba. îndată după aceea, îşi revăzu garderoba şi lenjeria, perie, scutură, călcă, pregătindu-se de drum. Helena înţelese totul, auzind că-i cere Piroşkăi să-i aducă geamantanele şi că se apucă apoi să împacheteze. - Dar ce, o întrebă ea cu jumătate de gură, ai de gând să pleci undeva? - La Dărăbanţi, răspunse ea. Mâine sau poimâine, după ce se întoarce Victor. N-ar fi plecat pentru nimic în lume înainte de înapoierea lui, deoarece ea nu fugea pe ascuns, ci pleca pe faţă, aşa cum singură stabilise şi numai după ce-i va fi adus la cunoştinţă ceea ce a hotărât. Odată începute pregătirile, crezu că se va simţi mai bine, catarul ei stomacal datorându-se cu siguranţă oboselii nervoase. Dar starea-i rămase neschimbată. O durea pe mai departe capul, avea scurte ameţeli şi o încerca un gol sfâşietor în măruntaie înainte de mese şi mai ales dimineaţa la trezire, într-un rând, vărsă. Se întrebă o clipă dacă nu e cumva însărcinată, dar în calendarul ei intim nu intervenise nici o modificare. O nouă vărsătură, prelungită, istovitoare, o decise să se adreseze lui Antalffy. De obicei îl chema pe doctor acasă. Din motive pe care nu şi le putea explica, îl vizită de astă dată la cabinet. Afară era cald, un soare viu strălucea deasupra oraşului, în ciuda orei târzii. Descoperind-o în sala de aşteptare, Antalffy veni îndată la ea. - Dar ce e cu Dumneata aici? Nu cumva eşti bolnavă? adăugă în timp ce o conducea la cabinet. De ce nu m-ai anunţat, veneam să te văd acasă! O pofti să ia loc şi să-i spună ce o supără. Dădu de câteva ori din cap, îndemnând-o să urmeze, apoi îi ceru să se întindă pe canapeluţa îngustă din spatele paravanului. Cu mişcările lui smucite, nervoase, o cercetă cu atenţie, punându-i unele întrebări. 405 — Ion Gheţie — - Mă tem că va trebui să te dezbraci şi să treci dincolo, zise el cu o voce răguşită, într-un moment când ea credea că totul s-a terminat. Se supuse destul de mirată, neînţelegând de ce i se cere un anumit lucru. îşi spuse că e o cercetare de rutină, mai ales că examenul fu scurt. - Poţi să te îmbraci, zise doctorul dispărând după paravan, unde se găsea robinetul cu apă. Când reapăru, ştergându-se pe mâini cu prosopul, ea îşi pusese fusta şi îşi încheia nasturii de la bluză. - Ei, ce e, Pista? îl întrebă ea, cu o vagă teamă în voce, simţind ceva străin în felul lui de a se purta. Tot catarul meu stomacal? El nu răspunse îndată, ocupat să-şi şteargă cu atenţie fiecare deget în parte. Ridică, în fine, ochii asupra ei, cu un zâmbet ciudat răspândit pe trăsăturile colţuroase ale figurii. - Nu, nu, negă el, decis. E altceva. Nu ştiu în ce măsură o să-ţi produc o bucurie, dar trebuie să ştii că eşti însărcinată în luna a doua sau a treia. Şi pentru că ea îl fixa aiurită, cu o expresie de neîncredere, ca şi cum i s-ar fi comunicat ceva neverosimil, aflat în afara puterii ei de a pricepe, reveni: Aştepţi un copil! - Bine, dar... bâigui ea, venindu-şi treptat în fire, ţi-am spus doar că... -Se mai întâmplă, o informă el înţelegător. Examenul clinic e singurul important, deşi în faza aceasta, o eroare e oricând posibilă. Profesorul meu de obstetrică ne repeta mereu nişte cuvinte, pe care le ştie, de fapt, orice moaşă cu experienţă: „concepţia e absolut sigură abia în momentul când fătul a mişcat". De atunci lucrurile s-au mai schimbat puţin. Există o probă de laborator, de curând experimentată, care ne poate da certitudinea. Pentru liniştea noastră a amândurora, te sfătuiesc s-o faci. Durează vreo trei zile. Până atunci, totul rămâne între noi. Afară o întâmpină lumina supărătoare a soarelui. „Doamne, ce cald e!" îşi zise ea, simţindu-şi obrajii înfierbântaţi, deşi 406 — Biruitorii — între timp se răcorise, iar primele umbre ale asfinţitului coborau în văgăunile adânci ale Măgurii. Până acasă nu reuşi să închege un gând. Crâmpeie din conversaţia purtată în cabinet îi răsunau în urechi. Helena observă îndată înfăţişarea ei schimbată. - Ce e cu tine? o iscodi ea. Nu ţi-e bine? - Nu, nu... nimic, răspunse ea evaziv, căutând să dispară cât mai degrabă din faţa soacrei sale. Am fost pe la Izi. - A telegrafiat Victor din Cluj că mai întârzie două-trei zile, îşi aminti Helena pe când se depărta. Deşi Lenica-i auzi cuvintele, trecu peste ele, ca şi când n-ar fi privit-o. „Se va fi întâlnit cu Eva şi îşi petrece cu ea", îşi zise ea, dar şi gândul acesta o părăsi îndată. în dormitor dădu peste cele două geamantane, pe jumătate umplute cu lenjerie. „Va trebui să amân împachetarea rochiilor până se întoarce Victor", continuă ea şirul constatărilor răzleţe, care nu voiau cu nici un preţ să se închege într-o cugetare deplină. îşi mai reveni după cină, în dormitorul răcoros. întinsă în aşternut cu mâinile sub căpătâi, încercă să cântărească tot ceea ce vestea aflată de la Antalffy adusese cu sine. Dar nici acum nu-şi putea duce gândurile la capăt. îşi spunea mereu: „Aştept un copil, voi fi mamă" şi nu-i venea să creadă. Copilul ei! După lunile de aşteptare dezamăgită, după reproşurile făţişe ale Helenei şi privirile îndoite ale lui Victor, aproape nu mai credea că e în stare să aducă pe lume un copil. Chiar acum totul i se părea ireal, născocit, parcă i s-ar fi întâmplat alteia, nu ei înseşi. Încet-încet, se linişti. De vreme ce nu e încă absolut sigur, mai bine să aştepte câteva zile fără a se frământa degeaba. Cine ştie, poate că nu e nimic. Dar ceva nelămurit, ca o tainică încredinţare lăuntrică, îi spunea că Antalffy nu s-a înşelat. Dimineaţa se trezi odihnită şi vioaie, după ce dormi neîntoarsă opt ceasuri. Răul matinal o ocoli, mâncă din toate cu poftă. Se simţea stăpână pe sine, mai puţin singură, mai ocrotită. Helena îşi dădu seama că se petrece ceva cu ea, dar se mărgini s-o urmărească în tăcere. 407 — Ion Gheţie — Vedea acum mai clar, deşi îi venea greu să admită că poartă în pântece o fiinţă omenească zămislită din trupul şi sângele ei, care aştepta numai împlinirea sorocului pentru a intra în viaţă. Copilul ei, dar şi al lui, copilul atât de dorit şi născut totuşi împotriva voinţei amândurora, nu din dragoste, ci din silă şi ură. Ce va face acum? Hotărârea de a pleca la Dărăbanţi atârna în gol, reţinută de un fir subţire de aţă. Copilul schimbase totul. înainte de a se gândi la ei, trebuiau să ţină seama de soarta lui, care depindea în egală măsură de amândoi. Nici unul din ei, şi mai cu seamă ea, nu aveau dreptul să-şi pună existenţele, cu întreg cortegiul de decepţii, jigniri, orgolii rănite, înaintea fiinţei necunoscute pe care o purta într-însa. Acesta era destinul lor, al fiecăruia, acceptat liber în momentul căsătoriei, căruia trebuiau să se supună. Dar viaţa proprie, a ei şi numai a ei, fericirea?! Aşteptă cu emoţie scurgerea celor trei zile. Sfâşiată de îndoieli, ar fi dorit şi n-ar fi dorit să se confirme. Dar răspunsul doctorului spulberă orice îndoială: aştepta un copil, va fi mamă. De cum află, o bucurie nebună puse stăpânire pe ea. Urcă val-vârtej scările şi cu respiraţia întretăiată se apucă să desfacă geamantanele. Tot ce se întâmplase până atunci îşi pierdea însemnătatea. Va fi mamă, o nouă viaţă începea pentru ea. Helena o găsi mutând rufăria în scrin. Unul din geamantane se golise. - Dar ce e, nu mai pleci? se interesă ea, intrigată. Ea clătină capul cu hotărâre, continuând să aşeze hainele la loc. - Nu. Am fost la Antalffy. Aştept un copil. Sunt însărcinată în luna a treia. Helena o privi năucă şi parcă neîncrezătoare, mijindu-şi ochii. Când pricepu, în sfârşit, despre ce e vorba, întreaga figură i se lumină, ca şi când ar fi ieşit deodată din umbră. Voi să surâdă, dar în locul zâmbetului, un tremur îi străbătu buzele şi bărbia. O luă în braţe şi, lipindu-şi faţa de a ei, începu să plângă cu suspine întretăiate, ca un copil. 408 — Biruitorii Victor reveni în Silvania în aceeaşi seară, pe la 6. Sună la intrarea de la etaj, dar degeaba. Mirat de tăcerea inexplicabilă, observă că uşa era crăpată. în antreu şi în camera de zi -nimeni. Voi să treacă în bucătărie, când se trezi cu Helena. - Bine că te-a adus Dumnezeu! îl primi ea cu un neascuns sentiment de mulţumire. Lui Victor exclamaţia mamei sale i se păru că ascunde ceva neplăcut, poate o nenorocire. - Unde e Lenica? întrebă speriat. Ce e cu ea? A... Voi să spună „a plecat", dar se opri, incapabil să rostească cuvântul. - Nu se simţeşte prea bine, răspunse Helena, care în emoţia revederii nici nu-şi îmbrăţişase băiatul. S-a întins puţin pe canapea în dormitor. Să nu-ţi faci griji. Nu e bolnavă. E... Se întrerupse, îl apucă strâns de mâini şi-l sili să ia loc lângă ea pe divanul cu perne de satin, cum faci cu un copil, când vrei să-i împărtăşeşti ceva de seamă. - Lenica aşteaptă un copil! îi comunică ea de-a dreptul, cu un zâmbet triumfător pe buze, care o întinerea şi o înfrumuseţa. A văzut-o Antalffy. E sigur! Victor rămase ca trăsnit. Se uită buimăcit la mamă-sa, care continuă să zâmbească bucuroasă. Ai fi zis că o vede atunci pentru prima oară în viaţă. - Hai, du-te la ea! A auzit automobilul şi m-a trimis să văd dacă nu eşti tu. Lenica era întinsă pe canapeaua de la picioarele patului. Era puţin trasă la faţă, cu pieptănătura răscolită. îi fusese de curând rău. - De ce stai aşa? îl întâmpină ea, zărindu-l înţepenit în cadrul uşii, cu pardesiul pe el şi cu trusa de voiaj în mână. Lasă valiza pe un scaun şi şezi lângă mine. Ţi-a spus mama? Oftă din adânc. îmi pare bine, mi-ar fi venit greu, deşi ar fi fost firesc s-o afli din gura mea. Victor se aşeză lângă ea, pe marginea canapelei, străduindu-se din răsputeri să n-o atingă. 409 — Ion Gheţie — - Trebuie să stăm de vorbă chiar acum, discuţia dintre noi nu suferă amânare, cu cât va avea loc mai devreme, cu atât va fi mai bine, continuă ea, preocupată. Să ştii, Victor, că după plecarea ta m-am gândit să te părăsesc, l-am scris unchiului Franţisc, mi-am pregătit geamantanele, aşteptam numai să te întorci. între timp, a venit copilul. El a schimbat unele lucruri, pe altele le-a lăsat aşa cum au fost. Vreau să ştii că menţin tot ce ţi-am spus în dimineaţa plecării. Căsătoria noastră s-a făcut fără noi şi împotriva noastră. Nici unul nu l-a dorit cu adevărat pe celălalt. Ceea ce am voit amândoi a fost un cămin. Pe acesta îl avem. Bun, rău, în el ne putem trăi zilele de-acum înainte. Copilul pe care îl voi naşte şi care e al nostru, al amândurora, are nevoie de fiecare dintre noi. Dar nu cu orice preţ. Ce a fost între noi nu mai poate fi luat de la capăt. Trebuie să facem în aşa fel, încât viaţa noastră să devină suportabilă. Vom vedea mai târziu cum se va reclădi căsnicia, de-i este dat să se reclădească. Spune-mi, prin urmare, dacă vrei să rămân sau să plec pentru totdeauna. El nu-i răspunse îndată. O privea cum vorbeşte, palidă, dar hotărâtă, despre viaţa lor spulberată şi despre necunoscutul care răsărise parcă anume ca s-o închege la loc din sfărâmături. - Rămâi, murmură el, cu vocea sugrumată, încercuindu-i mijlocul şi aşezându-şi capul pe pieptul ei, rămâi. Am nevoie de tine. IX IX După întoarcerea lui Victor la Silvania, urmă o perioadă de reacomodare în viaţa de toate zilele a celor doi soţi. Distanţa născută între ei în ultimele luni, fizică şi, mai ales, sufletească, nu putea fi desfiinţată decât cu încetul, prin străduinţe reciproce. Pentru început, copilul care-şi vestise venirea pe lume produse o asemenea răsturnare în felul lor de a gândi şi a simţi, încât mai mult îi înstrăină decât să îi apropie unul de altul. Nu mai erau singuri, între ei apăruse o fiinţă 410 — Biruitorii — necunoscută, care-i stingherea prin faptul că era a lor şi totuşi nu era. Dar apoi, obstacolele căzură unul câte unul. După cum socotea Helena, nu fără mulţumire, relaţiile lor deveniră normale, măcar în anumite privinţe, dacă nu în toate. în realitate, apropierea fizică dintre ei nu se produsese, dar nu neapărat din pricină că n-ar fi dorit-o. Sub impresia iminentei lor despărţiri, anulată în ultima clipă de intervenţia unui eveniment independent de ei, Victor se silea din răsputeri ca nu cumva, printr-un gest necugetat, să împingă lucrurile într-un punct fără întoarcere. înţelesese prea bine din cuvintele Lenichii că e nevoie de un interval mai lung de timp, pentru a face posibilă convieţuirea dintre ei, fireşte dacă un asemenea lucru s-ar fi dovedit cu putinţă. O trata, de aceea, cu foarte mari precauţii, într-un fel stângaci şi temător, abia atingând-o, de parcă ar fi fost pândit în orice moment de o primejdie iminentă. încolo, nu ştia ce să-i facă din dorinţa de a-i fi de folos. Dezarmat în faţa suferinţelor, ca mai toţi Henţeştii, cobora repede la birou, pentru a nu asista la chinuitoarele vărsături matinale. O lăsa în loc pe Helena, care, cu răbdare şi pricepere, îşi ajuta nora până se liniştea. Din ceas în ceas urca să vadă cum îi e şi trimitea fără rost după Antalffy, alarmându-se la cea mai măruntă indispoziţie. Doctorul venea şi singur de două-trei ori pe săptămână ca să-şi viziteze pacienta. După părerea lui, totul era în ordine, neplăcerile fireşti, inevitabile, aveau să dispară în scurtă vreme. Pentru că îi recomandase Lenichii cât mai multă mişcare în aer liber, Victor o scotea în fiecare după-amiază la plimbare pe străzile dimprejur. Se apropia vara, iar aerul se încălzise simţitor. într-o lună-două, aşa, prin iunie, sarcina va deveni vizibilă, iar plimbările prin oraş interzise, căci convenienţele opreau o doamnă să se arate în public într-o asemenea stare. De aceea, Victor dădu dispoziţiile cuvenite şi în câteva săptămâni amenajă într-un ungher al curţii, aproape de casă, o grădiniţă cu straturi de flori, tufe de liliac şi de buxus şi o alee circulară, despărţită de restul incintei printr-un gard, care o interzicea privirilor străine. O filegorie, protejată — Ion Gheţie de iederă şi rochiţa rândunicii, cu o masă şi fotolii de răchită, constituia un refugiu plăcut în zilele călduroase de vară. Lenica fu mişcată de atenţiile cu care Victor o copleşea. Poate s-a înşelat şi, în felul său, o iubeşte. Dar în curând îşi spuse că toate acestea sunt făcute nu pentru ea, ci pentru copilul pe care-l purta în pântece. Curios, constatarea nu o deranja atât cât se aştepta, simţind cumva că ea şi copilul sunt una şi grija arătată acestuia se răsfrânge şi asupra ei. în noile împrejurări, preocupată de dimineaţa până seara de soarta mamei şi a copilului, Helena primi cu destul calm vestea vânzării moşiei. După săptămânile de zbucium, convingerea că hărţuielile de la bancă au luat sfârşit îi dădu un sentiment de uşurare. Nu dramatiză evenimentul, dar nici nu trecu peste el fără comentarii. După nelipsitele consideraţii generale, conchise înţeleaptă: „Acum, dacă ai vândut pământul, e bun vândut. Bine ar fi fost să-l fi păstrat, dar, din câte zici, n-a fost cu putinţă să te descurci altfel. Numai să fi scăpat de toate necazurile!" în sinea ei, păstra credinţa, pe care nu voi să i-o împărtăşească, că şirul încercărilor nu s-a sfârşit şi, ca mai în toate presimţirile ei, avea dreptate. Lichidând poliţele Weiss, Victor îşi îndreptă atenţia din nou asupra uzinei şi a morii. Erau la sfârşitul lui aprilie şi la 1 iunie ajungeau la scadenţă împrumuturile de la băncile din Cluj. O lună mai târziu, urma sorocul datoriei la „Banca de Credit Român" din Bucureşti. Trei pietre de moară, legate de gât. Fiecare în parte şi toate împreună îl puteau duce la fund. Datora, în total, cinci milioane şi jumătate, iar el avea în casă ceva mai puţin de şase sute de mii, bani pe care îi adunase din toamnă încoace. Cu ei abia putea achita procentele, în cazul unor amânări, precum şi poliţele la cămătarii evrei, care, toate, ajungeau la termen până la toamnă. Evident, şanse de prelungire a creanţelor existau, fără a avea însă certitudine. Sfertul de oră petrecut în biroul lui Ember cu prilejul ultimei călătorii la Cluj ar fi trebuit să-l îndemne mai degrabă la circumspecţie. Directorul „Ardelenei" îi va examina situaţia 412 — Biruitorii — cu bunăvoinţă, era convins, dar relaţiile lor erau una, iar interesele băncii, alta. Mai multă încredere avea în Manciulea, care-i va prelungi poliţele măcar cu un an. Nici el nu era însă Dumnezeu şi, strâns cu uşa, ar fi dat, la rândul lui, înapoi. Cea mai sigură i se părea, sub acest aspect, amânarea datoriei către „Banca de Credit Român". Directorul general, Ernest Dabija, întâlnit în toamnă, îl asigurase că-i va acorda la momentul oportun o nouă păsuire de un an. Ce-i drept, nici nu-i venea greu să fie larg, când cifra de afaceri a băncii, una din cele mai mari din ţară, urca la câteva sute de milioane. Promisiunea data însă din septembrie, când fusese pentru ultima oară la Bucureşti, şi ar fi trebuit reînnoită. Dincolo de asemenea avertismente, ceva îi spunea să stea liniştit, deoarece lucrurile se vor aranja în cele din urmă în modul cel mai favorabil cu putinţă. Plecă încrezător la Cluj, pe la jumătatea lui mai. La „Ardeleana" îl găsi pe Ember într-o şedinţă a consiliului de administraţie. Amabilă, secretara îl anunţă totuşi. Ember se ivi în deschiderea uşii, cu ochelarii pe nas şi sprâncenele adunate, cu aerul nemulţumit al omului care a fost deranjat dintr-o ocupaţie importantă. De fapt, nu înţelesese exact din vocea şoptită a secretarei cine anume îl caută. Dând cu ochii de Victor, îşi modifică fizionomia. - Tu erai? făcu el, strângându-i mâna. Ai nimerit cum nu se poate mai bine. Tocmai discutam problema creditelor. Vei veni şi tu la rând. Nu vrei să aştepţi? Nu durează mult, un ceas, un ceas şi jumătate. Sau, mai bine, revino pe la unu. Până atunci terminăm. Victor plecă aproape vesel. Atitudinea lui Ember era mai mult decât încurajatoare. Nu se putea altfel, sângele apă nu se face. Oricât de depărtate rudenii ar fi fost, o amânare cât de mică, măcar o jumătate de an, tot îi va acorda. Ca să-şi folosească timpul rămas liber, trecu pe la „Albina". Manciulea bănuia scopul vizitei, de aceea intră de-a dreptul în miezul chestiunii. în felul lui deschis şi tipicar, îi relată, cu o sumedenie 4i3 — Ion Gheţie — de exemple, că are un portofoliu plin cu creanţe neonorate, că nu e zi să nu i se solicite amânări. De regulă, refuză sau dă răspunsuri dilatorii, pândind un cât de mărunt semn care ar arăta în ce direcţie evoluează situaţia generală. Criza, care a mers progresând din octombrie trecut, pare a cunoaşte un moment de stagnare. Va dura sau e o simplă impresie? După părerea sa, nu trebuiau să se aştepte la nimic bun, cel puţin un an - un an şi jumătate. însuşi statul are în vedere economii drastice, reduceri peste reduceri la toate capitolele bugetului. Politica de urmat în asemenea împrejurări e clară: diminuarea cât mai energică a cheltuielilor, îngheţarea creditelor şi sporirea, pe cât posibil, a izvoarelor de venituri. într-un cuvânt: scoate cât mai puţini franci din buzunar şi vâră cât mai mulţi în loc. Fireşte, în privinţa lui Victor, lucrurile stau altfel: pe el nici nu-l refuză, nici nu-l ameţeşte cu vorbe goale în care nu crede nimeni. Dintre toate poliţele, să fie sigur, ale lui vor fi aşezate la fundul teancului ca să le vină rândul cât mai târziu. Asta, mai mult ca o figură de stil. în fapt, va avea loc un consiliu de administraţie la sfârşitul lui mai sau la începutul lui iunie, când se va lua o hotărâre. Va fi de faţă şi Ghilezan, directorul centralei de la Sibiu. A propos, Ghilezan e vechi prieten cu părintele Francisc, o vorbă bună din partea acestuia n-ar strica deloc. Există mai multe posibilităţi: o amânare a întregii datorii, cu sporirea, moderată (se grăbi să adauge) a dobânzii, eşalonarea împrumutului în trei rate, cu plata imediată a primei tranşe şi altele. N-ar fi corect şi franc, continuă el, dacă nu l-ar avertiza că, în condiţiile date, nu e exclus ca, în proxima şedinţă, consiliul să pretindă plata integrală a celor trei milioane. - Ţi le-am spus pe toate acestea, ca să nu fii luat prin surprindere, încheie el, amabil. Contează în continuare pe mine. Am un cuvânt de spus în conducerea băncii, şi nu unul oarecare. întârziase cam mult de vorbă cu Manciulea. La „Ardeleana" unde sosi după unu, şedinţa se încheiase. Ember îşi închidea servieta, cu pălăria în cap, gata de plecare. 414 — Biruitorii -— - Bine că ai venit, îl întâmpină el, nu atât de bucuros pe cât îl arătau cuvintele. Mă întrebam ce e cu tine şi nu ştiam dacă să te aştept sau nu. Stai jos... sau ştii ce? Hai să ieşim, vom sta de vorbă pe drum. Am o întâlnire la unu şi jumătate la cafeneaua „Corvin" şi nu vreau să întârzii. Coborâră treptele într-o tăcere care lui Victor i se păru de rău augur. Ember călca preocupat, privind în jos, cu o grijă exagerată pentru locul unde îşi aşază piciorul. - îmi pare rău că nu-ţi pot da veşti bune, rupse el brusc tăcerea, când ajunseră în stradă. Oricât m-am zbătut, n-am reuşit să smulg consiliului amânarea sperată de tine. Suntem şi noi strânşi cu uşa şi destul de încurcaţi. în împrejurări critice ca acelea prin care trecem, fiecare îşi apără întâi propria lui piele. Iartă-mi sinceritatea, dar faţă de tine nu vreau să apelez la subterfugii. în ciuda acestui fapt, aş fi izbutit, poate, să obţin o amânare, dacă consiliul n-ar fi fost informat (nu de mine, îţi dai seama), despre celelalte datorii ale tale la „Albina" şi la „Banca de Credit Român". Fireşte, toate acestea eu le ştiam prea bine, dar, în cele din urmă aş fi tăcut. Crede-mă, îmi pare foarte rău! Acum, fă tot ce poţi şi plăteşte la termen. Văzându-I schimbat la faţă, îi cuprinse prieteneşte braţul: - Nu-ţi pierde cumpătul. Suma nu e prea mare, vei găsi tu o soluţie, n-am grijă. Evident, câteva zile, o săptămână, chiar două te vom păsui cu dragă inimă. Nu mai mult însă... Deoarece Victor rămânea mai departe fără grai, continuă cu vioiciunea celui ce a descoperit din senin o soluţie, până atunci neîntrevăzută: - Tu ai o sută de iugăre care fac două-trei milioane. De ce nu le vinzi? - Nu le mai am, răspunse Victor, deşteptându-se dintr-o lungă absenţă. Le-am vândut luna trecută. Ajunseră în faţa cafenelei „Corvin" din Piaţa Unirii. - Spune sărutări de mâini Helenei din partea mea, îşi luă rămas bun Ember, după ce-şi consultă ceasul. A, am uitat să-ţi spun... A fost pe la mine săptămâna trecută Sever. Mi-a vorbit 4i5 Ion Gheţie — de apropiata lui căsătorie şi de mutarea la Bucureşti. Mă bucur din suflet pentru el, e un băiat eminent, porţile viitorului îi stau larg deschise... Victor reveni la hotel frânt de oboseală, parcă ar fi umblat fără încetare ceasuri întregi. Se făcuse două. îşi aminti că n-a pus nimic în gură de dimineaţă. în pragul restaurantului, renunţă să intre. îl durea din nou ficatul şi-i era greaţă. Sus, în cameră, se dezbrăcă şi se întinse pe canapea. Odihna îi făcu bine, într-un ceas îşi reveni pe deplin. Cu un ochi lucid, examină situaţia creată în urma refuzului băncii „Ardeleana" de a-i amâna rambursarea datoriei. Optimismul instinctiv manifestat după vinderea pământului (explicabil în felul lui) se dovedise nejustificat. Numai o minune l-ar fi putut salva, or minuni nu se mai produc decât la Lourdes sau la Lisieux, pentru cine crede. De un an de zile, încerca să găsească un echilibru, balansându-se disperat pe buza prăpastiei. S-a plătit cu chiu, cu vai de datoriile la „Vulturul" şi „Sălăjana". Dar celelalte pietre legate de gât s-au dovedit prea grele pentru puterile lui. Una din ele trebuia să-l tragă la fund. A fost cea dintâi. într-un fel, era mai bine, măcar nu-şi va mai clădi iluzii despre o problematică scăpare din cleştele creditorilor. Cu neputinţă să facă rost de un milion şi jumătate în două săptămâni şi nici măcar în patru. Iar să colinde cu mâna întinsă pe la casele neamurilor şi cunoscuţilor într-o încercare de ultimă oră de a se salva, nici nu-i trecea prin gând. Era prea mândru pentru a apela la o asemenea soluţie, în a cărei eficacitate, de altfel, nu credea. în acel neaşteptat moment de luciditate, din păcate tardiv, înţelese că, preluând uzina şi moara, împreună cu un pasiv de şapte-opt milioane, îşi iscălise singur sentinţa de condamnare. A fost un act nebunesc, o utopie, pe care orice minte limpede ar fi dezaprobat-o. Aşa i-au întâmpinat proiectele Keller şi chiar Manciulea, deşi până la urmă acesta i-a acordat împrumutul. Şi iată-l proprietarul unei întreprinderi numai teoretic a lui, dar aparţinând în realitate băncilor creditoare. 416 — Biruitorii O proprietate iluzorie, ca acele averi uriaşe, dar fictive, întemeiate pe credite nerambursate, despre care i-a vorbit odată acelaşi Manciulea, mai mult ca să-l avertizeze decât ca să înşire nişte exemple în argumentare. E adevărat că tentaţia de a cumpăra moara şi uzina la jumătate de preţ a fost mare şi că, în urmă cu un an, nimeni nu putea prevedea răsturnarea din temelii a vieţii economice, hărţuită de criză şi şomaj. Dar, chiar în împrejurări normale, nu i-ar fi fost uşor şi e greu de presupus că băncile ar fi acceptat să întindă plata datoriilor pe cei cinci-şase ani necesari strângerii a şapte-opt milioane. Oricum, astăzi era prea târziu să repare ceea ce singur săvârşise într-un act de eroism şi de nesăbuinţă. Bătrânul Keller avusese încă o dată dreptate: trebuia să aleagă între bancă şi uzină. Nu l-a ascultat, crezând orbeşte în steaua sa, iar acum au ales în locul lui alţii. Pe la şapte se linişti detot. înţepenise pe canapeaua îngustă şi-i era foame. Coborî la restaurant. Deoarece vremea era plăcută, se servea şi afară pe terasă. Chelnerul îi aduse friptura de viţel comandată. Mâncă cu poftă, urmărind cu un ochi distrat mişcarea clocotitoare a străzii, rumoarea conversaţiilor, ţipătul scurt al claxoanelor, pocnetul ritmic al copitelor ciocănind caldarâmul. Se simţea liniştit şi împăcat cu sine, cum nu fusese de mult. Nu auzi decât târziu şi cu o ureche distrată vocea vânzătorului de ziare, un băieţaş desculţ, cu cămaşa ruptă, care striga din răsputeri pe ungureşte, gata-gata să-şi spargă pieptul: „Elenzek!" Szenzâcios hirekkel az „Elenzek!"1... Catastrofa minieră de la Vârlez... Prăbuşirea unei galerii... Victime omeneşti... Vârlez! Cuvântul i se înfipse în auz, săgetându-l până în adâncul creierilor. Se ridică în picioare ca împins de un resort şi-i făcu semn vânzătorului să se apropie. Ochii speriaţi îi căzură asupra titlului de pe prima pagină, cules cu litere mari. încercă să citească, dar cuvintele şi rândurile se învălmăşeau, 1 „Opoziţia" Ştiri senzaţionale în „Opoziţia", (magh.) 417 — Ion Gheţie ca şi când cerneala cu care erau tipărite s-ar fi apucat dintr-o dată să curgă. Căută cu exasperare ceva ce însuşi n-ar fi putut rosti cu chip limpede. Din senin, descoperi la mijlocul scurtei note ceea ce căutase până atunci inconştient, cules cu litere groase, numele Sever Henţia. X Lui Victor ceasul care se scurse până la Vârlez i se păru interminabil. De zeci de ori, cu o insistenţă dureroasă, asemenea unui refren obsesiv, se întreba dacă Sever mai trăieşte sau a pierit împreună cu ceilalţi, îngropat în mormanele de stânci şi de ţărână. Reciti încă o dată informaţiile din ziar. Ele erau puţine şi se menţineau în generalităţi. De fapt, redacţia retipărise ediţia de dimineaţa, al cărei zaţ se păstra 24 de ore, înlocuind numai spaţiul rezervat articolului de fond. în puţinul timp avut la dispoziţie, nici nu era posibil să se facă mai mult. Din corespondenţa telefonată de la faţa locului reieşea că în jurul orei 14 în galeria principală a minei se surpase tavanul, surprinzând sub dărâmături mai multe persoane, printre care inginerul Sever Henţia. Trei echipe de mineri, îndrumate de directorul Olimpiu Taloş, sosit îndată la locul dezastrului, lucrau cu schimbul, depunând eforturi disperate pentru a degaja eventualii supravieţuitori. Şansele de salvare, aşa reduse cum erau, depindeau de iuţeala cu care se va îndepărta enorma cantitate de rocă şi de pământ rezultată în urma prăbuşirii tavanului. Literele articolului abia se zăreau în lumina şovăielnică a înserării. Cuprins de nerăbdare, Victor îşi examina întruna ceasul-brăţară, cu priviri îngrijorate, ca şi când ar fi fost aşteptat într-un anumit loc la oră fixă. La intrarea în Vârlez, se întunecase de-a binelea. Mârton aprinse farurile maşinii. Nori negri, prăpăstioşi, ameninţând cu ploaia, acopereau bolta cerului . Numai la apus, o geană firavă de lumină se topea de la o clipă la alta, tivind cu o dungă alburie coama prelungă a dealurilor. 418 — Biruitorii — La direcţie domnea pustiul. Paznicul care se ivi după o lungă aşteptare îl informă că toată lumea e la mină. Foarte îndatoritor, după ce află că străinul e fratele inginerului Henţia, îi indică, cu lux de amănunte, pe unde s-o ia ca să ajungă în locul dorit. O sumedenie de persoane, mineri, ţărani, copii, aşteptau de câteva ceasuri ştiri de ultimă oră, îngrămădiţi în preajma intrării în mină. Vreo patru-cinci jandarmi, cu puştile la umăr, patrulau în faţa mulţimii, pentru a preîntâmpina dezordinea. Vocile lor aspre, răstite, răsunau câteodată, sfâşiind vuietul monoton al sutelor de conversaţii. Mai spre dreapta, într-un loc ferit, staţiona o ambulanţă a salvării, cu luminile stinse. Un plutonier de jandarmi îi ieşi în cale cu mâna la cozoroc. - Domnul procuror Dejeu? i se adresă, respectuos, oprindu-se în dreptul lui. - Sunt doctorul Henţia, răspunse el cu bruscheţe, parcă deranjat de faptul că a fost confundat. Voi să continue: „fratele inginerului Henţia", dar adausul i se păru de prisos. Aş vrea să stau de vorbă cu directorul. Plutonierul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa cu aceeaşi promptitudine serviabilă ca portarul. - Domnule director! strigă el spre un grup de bărbaţi, care vorbeau însufleţit mai încolo. Sunteţi căutat! Olimpiu Taloş îi ieşi numaidecât în cale. Tras la faţă, cu ochii speriaţi, îşi freca mâinile într-o mişcare reflexă, afişând un aer de neputinţă şi de vinovăţie. - Sunt dezolat, realmente dezolat, murmură el, strângând mâna care-i fusese întinsă. O nenorocire neaşteptată, absolut neaşteptată şi, aş putea spune, inexplicabilă. Prăbuşirea s-a produs la capătul galeriei principale, la o adâncime de trei sute de metri, lângă suitoarea dinspre abataj. O porţiune perfect armată, cu pereţii căptuşiţi, fără infiltraţii de apă. în privinţa aceasta sunt cu conştiinţa perfect împăcată, eu şi ceilalţi colegi ai mei din conducerea minei. Sus, la orizontul superior, în abataje, o surpare nu ar fi fost deloc surprinzătoare. Se 419 Ion Gheţie — corectă îndată, precaut: Vreau să spun că ar fi avut un grad mai ridicat de probabilitate. îşi dădu seama în curând că mai mult se disculpă şi că noul venit aşteaptă de la el amănunte despre catastrofă, precum şi ultimele ştiri despre mersul lucrărilor de salvare. îl informă de aceea pe larg, bucuros că nu e tras la socoteală şi nu i se cer justificări. După-amiază, pe la două şi jumătate (directorul spunea ardeleneşte: „pe la jumătate la trei"), nu mult după ieşirea din şut, paznicului din subteran i-au atras atenţia nişte zgomote suspecte venind din adâncul galeriei principale. Acum, e de ştiut că într-o mină se aud în permanenţă o mulţime de zgomote de tot felul: aşezarea firească a straturilor scoarţei, adică tasarea, cum i se spune, pârâitul stâlpilor de susţinere, freamătul stins al apelor freatice, ba chiar şi mişcarea aerului din galerii spre gurile de aerisire şi spre puţul coliviei, aşa-zisul vânt de mină. Paznicul, om mai în vârstă, fost miner, îşi dădu seama că nu e vorba de zgomotele obişnuite. Cum a declarat mai târziu, parcă ar fi alergat deasupra capului o ceată de cai întărâtaţi. Fireşte, a dat de veste sus. Persoana de serviciu la birouri lipsea pentru moment. întâmplător a nimerit peste Sever, care, conştiincios cum era, zăbovise, se vede, cu nişte treburi la mină. Cu toate că nu avea datoria să o facă, a coborât îndată în mină, împreună cu Aştilean, un tânăr de la secţia de concasare şi brichetare. Tustrei, Sever, Aştilean şi paznicul au început să înainteze cu prudenţă de-a lungul galeriei principale. Se desluşeau, ca şi mai devreme, bubuituri înfundate în înaltul tavanului, din care se cernea, ici-colo, o pânză de pulbere fină. Apoi, din senin, a răsunat undeva în străfundul minei o detunătură puternică, prelungită în nenumărate ecouri. Paznicul s-a speriat: „Să rămânem pe loc, domnule inginer", i s-a adresat lui Sever, „e mai cuminte să aşteptăm până se linişteşte pământul". Dar Sever, însoţit de Aştilean, şi-a continuat drumul. Bănuia că undeva s-a produs o surpare şi voia să-i stabilească cu exactitate locul. După aceea, s-ar fi 420 — Biruitorii — înapoiat la colivie şi ar fi urcat. Paznicul, căruia povestea începea să nu-i miroase bine, a rămas în urmă până ce distanţa faţă de înaintaşi a crescut la douăzeci-treizeci de metri. Au mers răzleţiţi până aproape de capătul galeriei, însoţiţi de pocnete şi zguduituri discrete, când, deodată, tavanul s-a năruit, iar cei doi au dispărut sub ochii îngroziţi ai paznicului în mormanul de sfărâmături şi de ţărână. - Restul nu mai are importanţă, încheie directorul, ştergându-şi afectat fruntea. Paznicul a dat imediat alarma, iar noi am făcut tot ceea ce omeneşte era posibil pentru degajarea celor prinşi sub dărâmături. Binecuvânta şi acum inspiraţia de a nu fi plecat la Cluj în după-amiaza aceea, cum îi umblase prin minte, fiind prezent din primul moment la organizarea şi supravegherea echipelor de salvare. - Prăbuşirea a avut loc pe o întindere de cincizeci de metri, explică el, cu vechiul ton de justificare. De fapt, cum am observat îndată, au fost cel puţin trei surpături mai mici, care s-au produs concomitent sau la distanţe neînsemnate una de alta. Faptul uşurează într-un fel munca echipelor, deşi întreaga operaţie va fi anevoioasă şi îndelungată. Vă repet, catastrofa rămâne pentru mine o surpriză. Nu pot înţelege, mă depăşeşte pur şi simplu. Victor voi să-l întrebe dacă există şanse de a-i găsi în viaţă pe accidentaţi, dar îşi dădu seama că ar fi fost degeaba. Ce-i putea spune bărbatul acela derutat, strivit de răspunderea ce-i apăsa umerii, ca de altfel orice altă persoană din lume? - în ziar scrie că ar fi fost îngropate şapte persoane, observă el. - Gazetarul e un dobitoc! răbufni Taloş, bucuros că poate să se descarce asupra cuiva. Nici măcar nu s-a ostenit până aici, ci s-a mulţumit să mă cheme la telefon, l-am spus lămurit că e vorba de două persoane. Dar pesemne că l-a confundat pe ket cu het. Mai discutau, când apăru trăsura minei, o droşcă încăpătoare, cu doi cai, care-l aducea pe procuror, venit de la 421 — Ion Gheţie — Cluj cu trenul. în timp ce acesta cobora, picături răzleţe plescăiră pe suprafaţa cimentată din faţa casei troliului. Procurorul, un bărbat încă tânăr, de vreo treizeci şi cinci -patruzeci de ani, cu trăsături energice, ascultă cu un ochi încruntat relatările directorului, care se încurca şi se repeta umezindu-şi buzele uscate. Nu-i plăcea omul şi era nemulţumit că trebuise să călătorească cu trenul (automobilul procuraturii era în reparaţie). Când auzi cine e Victor, îi strânse călduros mâna, însoţind gestul de câteva cuvinte simţite de compasiune. -Vă asigur, stimate domn, se grăbi el să adauge, că, îndată ce va fi posibil, vom întreprinde investigaţii minuţioase. Vom aduce experţi. Iar dacă accidentul se datorează neglijenţei sau lipsei de prevedere, nu vom şovăi să luăm cele mai drastice măsuri. îşi aţinti din nou privirea severă asupra directorului, care făcea feţe-feţe. Roata troliului care se învârtea de câteva minute se opri brusc, cu o scurtă trepidaţie, ce se comunică întregii construcţii. Un bărbat înalt, spătos, cu cămaşa descheiată la piept îl strigă din uşă pe director. - Trebuie să vă părăsesc, domnilor, se scuză acesta, sunt chemat jos. S-au ivit probabil unele probleme neprevăzute. - Cobor şi eu cu dumneata, interveni procurorul. Vreau să-mi formez o idee la faţa locului. - Desigur, cum doriţi, aprobă fâstâcit directorul. Va trebui să vă puneţi o cască de protecţie. Voi să plece, când îşi aminti de Victor. Domnule doctor, poftiţi alături în biroul secţiei de concasare. A început să plouă. De îndată ce aflu ceva, vă anunţ. Şi nu vă pierdeţi speranţa, au mai fost cazuri de salvare miraculoase. Ploaia, măruntă şi stăruitoare, ca de toamnă, ţinu mai bine de un ceas. Victor refuză invitaţia directorului de a intra în birou şi se adăposti în maşină. Coborî pe jumătate geamul din dreapta pentru a primeni aerul. în ciuda şiroaielor ce nu conteneau, oamenii rămaseră pe loc, aşteptând răbdători ştiri — Biruitorii de la cei dedesubt. Murmurul surd al mulţimii ajungea prin pânzele verticale de ploaie până la urechile lui Victor. O dată sau de două ori i se păru că desluşeşte un plâns înăbuşit: „Trebuie să fie neamurile celuilalt, al minerului de la secţia de concasare", îşi zise el. Se gândi la Sever şi i se strânse inima. O presimţire apăsătoare îi spunea că orice speranţă e zadarnică şi că echipele de salvare vor scoate de sub dărâmături un trup mutilat din care viaţa s-a îndepărtat pentru totdeauna. Băgă de seamă târziu că ploaia a încetat să tamburineze pe acoperişul automobilului. Vântul care se înteţise curăţă bolta de nori. O lună palidă, mare cât roata carului, se ivi în crucea cerului, aruncând o lumină lividă asupra împrejurimilor. Victor desluşi figurile celor ce aşteptau în primele rânduri, jandarmii, ambulanţa, cu şoferul la volan. Se uită la ceas: unsprezece. Când trecuse vremea? De când directorul şi procurorul coborâseră în mină nu aveau nici o ştire. Roata troliului zăcea nemişcată, strălucind şters sub învelişul picăturilor de ploaie. Se dădu jos din maşină şi făcu câţiva paşi ca să se dezmorţească. îl pătrunsese frigul. Mai bine accepta invitaţia directorului şi intra în birou, unde era desigur mai cald. îl smulse din gânduri scârţâitul strident al cablului. Murmurul sutelor de voci crescu. „L-au găsit pe Aştilean!" se auzi o voce groasă. Cei mai apropiaţi se îmbulziră spre uşa cabinei. „Loc, loc, la o parte, oameni buni!" strigă cineva. Doi jandarmi cu armele în mâini se străduiau din răsputeri să ţină în frâu mulţimea. Bărbatul înalt, voinic, cu cămaşa deschisă la piept se ivi în fruntea celor reveniţi la suprafaţă, umplând pentru o clipă cu trupul său masiv cadrul uşii. Era Brie, unul din supraveghetori, cu obrazul negru de pământ şi de praf, de nu-l puteai cunoaşte. Doi brancardieri îl urmau ducând pe targă o masă informă, acoperită cu o pătură uzată. - Ce e? A murit? întrebă şoferul ambulanţei, care-şi părăsise adăpostul. 423 Ion Gheţie — Deşi se afla în apropiere, Victor nu auzi răspunsul. O femeie mărunţică, legată cu o năframă tărcată, foarte tânără, aproape un copil, se aruncă cu un scurt ţipăt, asupra brancardei, gata-gata s-o răstoarne. - La o parte! răcni speriat şoferul, apucând-o de mijloc şi trăgând-o spre el. - Lasă-mă, lasă-mă! se zbătu furioasă femeia. îi scăpă din mână şi se năpusti ca nebună pe urmele infirmierilor, strigând disperată: „lonuţ, lonuţ, lonuţul meu!" Câţiva se luară după ea. Alţii, din spate, se frământau nedumeriţi, întrebând întruna: „Ce e, ce e, ce e?" Ai fi zis că sunt dezamăgiţi că au stat atâta vreme în ploaie şi nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat. Spiritele se liniştiră cu greu. Trupul neînsufleţit al minerului fu transportat la ambulanţă, pentru a fi dus la Cluj în vederea autopsiei. Rudelor, care-l reclamau, ca să se îngrijească de înmormântare, plutonierul le declara invariabil: - Vorbiţi cu domnul procuror! Să dea dumnealui ordin! Mai trecu un ceas nesfârşit, chinuitor. Victor nu înţelegea de ce se tărăgănează atâta lucrurile. Dacă l-au găsit pe Aştilean, cum de n-au dat încă de Sever? Potrivit relatărilor paznicului, erau unul lângă altul în clipa catastrofei. în sfârşit, roata troliului se puse în mişcare, iar casa şubredă, cu acoperiş de tinichea, începu să trepideze. în uşa îngustă apăru directorul. Se uită rătăcit în jur, apoi, zărindu-l, veni drept spre el. Victor simţi cum nişte gheare reci i se înfig în gâtlej. - L-am scos de sub dărâmături, îl informă el grăbit, cu răsuflarea scurtă, parcă ar fi urcat pe jos din adâncuri. Trăieşte! Vreo cinci-şase stâlpi s-au încrucişat deasupra, împiedicând să fie strivit. Are o lovitură la cap. încolo e teafăr. Brancarda îl urmă îndată. Victor se plecă asupra ei. Rănitul stătea întins pe spate, uşor răsucit spre stânga, acoperit până deasupra pieptului cu o pătură. Din cauza întunericului şi a bandajului pătat cu sânge nu-l recunoscu, încât o clipă se întrebă dacă e într-adevăr Sever. Medicul îl puse la curent, în 424 — Biruitorii — timp ce se îndreptau spre ambulanţă. Sever suferise o fractură gravă a craniului, însoţită, după toate probabilităţile, de o hemoragie cerebrală. Trebuia transportat urgent la clinica chirurgicală, unde se vor lua toate măsurile necesare, după ce se va stabili cu precizie natura şi gravitatea plăgii. Ambulanţa porni îndată. Victor rămase în drum, cu ochii pe ea până o pierdu din vedere. începuse din nou să plouă. Se uită după Mărton, care nu se zărea nicăieri. Lângă el îl descoperi pe procuror. - Mai rămâneţi? i se adresă el. Dacă doriţi, vă iau cu automobilul la Cluj. - N-aş vrea să vă murdăresc maşina, replică cu jumătate de voce procurorul, bucuros totuşi că într-un ceas va fi acasă. M-am umplut de praf până în albul ochilor! Urcă în cele din urmă lângă Victor. Automobilul porni, hurducându-se pe drumul desfundat. Ploua cu găleata, şiroaie nesfârşite spălau geamul parbrizului. -Ce vreme infectă! constată procurorul, ştergându-şi obrajii umezi. Când isprăvi, îşi privi batista. Era neagră. XI Victor aştepta de o jumătate de ceas pe banca îngustă, cu mânere metalice, vopsită într-un alb stins, când uşa salonului se deschise şi în cadrul ei apăru medicul de gardă, un asistent tânăr, nu de mult ieşit pe porţile facultăţii, cu trăsături fine, plăcute, care inspirau încredere. îl întâmpină cu aceeaşi solicitudine amabilă ca toţi cei cu care avusese a face în seara aceea, începând cu portarul de la mină şi terminând cu procurorul. - Din păcate nu vă pot spune lucruri încurajatoare, domnule Henţia, începu el, cu o voce reţinută, potrivită împrejurărilor. La examenul amănunţit al plăgii, am constatat o fractură amplă a osului parietal stâng, cu producerea concomitentă a mai multor hematoame întinse în zonele învecinate. Din 42.5 — Ion Gheţie — păcate, fragmente de os au produs leziuni în masa cerebrală, mai exact în lobul stâng, urmate de manifestări hemiplegice superficiale, dar persistente. - înţeleg, murmură Victor. Şi în prezent cum îi e? - Nu şi-a revenit, acuză starea de şoc, dar nu prezintă deocamdată fenomene comatoase. Unele tulburări respiratorii persistă, ceea ce e normal după lunga perioadă petrecută sub dărâmături. Inima, uşor bradicardică, bate normal, tensiunea, o idee crescută, 15,5/10, se menţine constantă. Deocamdată i-am schimbat pansamentul, dezinfectând plaga, şi i-am administrat întăritoare ale inimii şi ale sistemului nervos. Bineînţeles, am procedat îndată la administrarea unei perfuzii. Asta, fireşte, pentru moment. Mâine (se corectă, cu o privire spre ceas), vreau să spun în dimineaţa aceasta, peste câteva ore, îl va vedea domnul profesor Pop. - La ce oră vine profesorul? - A, e foarte matinal. Uneori când sosim la raportul de gardă, e de mult aici. El e singurul în măsură să decidă dacă, în circumstanţele date, o intervenţie chirurgicală pe craniu e indicată. Dumneavoastră mergeţi şi odihniţi-vă, avem noi grijă de tot. Aici nu ne puteţi fi de ajutor. Victor coborî pe gânduri nenumăratele trepte care legau clădirea clinicii de stradă. Cu mişcări maşinale scoase o ţigară şi o aprinse. Abia după ce trase câteva fumuri se întrebă de unde o are. îşi aminti că pe drum procurorul îi oferise una, iar el o acceptase, vârând-o, distrat, în buzunarul de la piept. Jos, în stradă, Mărton dormea cu capul căzut în piept. Ceasul de bord, luminat, arăta ora trei şi jumătate. - Mărton, îi spuse el, după ce opriră la hotel, înainte de a te culca, treci pe la poştă. Telegraful e deschis toată noaptea. Dă telegrama asta. Urgentă. Trebuie să ajungă înainte de opt. Aşa cum prevăzuse Victor, telegrama fu înmânată pe la şapte şi jumătate. O primi Lenica, aflată întâmplător în antreu. îşi băuse cafeaua şi ieşise să caute ceva în garderobă. în timp ce semna în condica poştaşului, observă că aceasta o priveşte îndelung. 426 — Biruitorii — „Oare de ce se uită aşa la mine?" îşi zise ea, înapoindu-i creionul. „Doamne sfinte, numai să nu i se fi întâmplat ceva lui Victor!" îi tremurau mâinile în timp ce deschidea nerăbdătoare telegrama. Factorul, care de obicei îşi aştepta bacşişul de doi-trei lei, coborî iute scările. - Ce e? Cine a sunat? se auzi vocea Helenei din camera de zi. Deoarece nu primi răspuns, trecu dincolo cu pasul mărunt, măsurat. Surprinsă cu telegrama în mână, Lenica se răsuci brusc, ascunzând-o cu un gest reflex la spate. - Nimic, nimic... bâigui ea, înecându-se. A... a fost poştaşul... Helena o fixă neîncrezătoare, neînţelegând rostul acelei întoarceri grăbite. în oglinda de pe peretele din faţă zări foaia de hârtie din mâinile duse la spate. Vechea ei groază de telegrame, născută la moartea lui Laţi, o cuprinse fulgerător. Se petrecuse ceva grav, iar Lenica îi ascundea ceva. - Ce i s-a întâmplat lui Sever? întrebă ea, cu o intuiţie pe care nu şi-o putu explica niciodată. Să nu mă minţi! Vreau să cunosc adevărul! Cu o mişcare neputincioasă, Lenica îi întinse telegrama. Fără să vrea, o pregătise să primească necruţătoarea veste. „Sever grav accident de mină, internat clinica chirurgicală. Sunt lângă el. Vă aştept. Victor", citi Helena şi îşi duse mâna la gură, ca pentru a opri un strigăt care însă nu porni. - Nu se poate, nu se poate, murmură ea, cu aceeaşi expresie neîncrezătoare întipărită pe figură. Rămase aşa o bucată de vreme, gânditoare, apoi îşi coborî mâna de la gură şi o şterse de pânza rochiei de casă, parcă ar fi vrut să îndepărteze de pe ea o necurăţenie. Gestul, reflex, lipsit de orice semnificaţie, o scoase din starea de toropeală. - Plec chiar acum la Cluj! izbucni ea, cu o energie neaşteptată. Să-mi aducă Piroska cufărul cel mic şi să-l cheme pe Ignaţ. Trebuie să apuc treni;l de zece! Nici nu-şi dădu seama când s-a îmbrăcat. Se trezi în odaia ei, adunându-şi în grabă cele câteva lucruri trebuincioase pentru 427 — Ion Gheţie — drum. Nu le găsea, se încurca, deschidea uşi şi sertare, uitând uneori ce anume caută. „De ce, de ce?" îi răsuna întruna în minte. „De ce?" întrebarea se repetă la nesfârşit, fără ca ea să încerce măcar a-i da un răspuns. Nici nu avea vreme de aşa ceva. Alerga de colo până colo, deschizând uşi şi trăgând sertare. Trebuia să fie gata la timp, Ignaţ putea sosi din clipă în clipă, trenul de Cluj pleca la zece. Abia la urmă, când fu gata, exasperată de veşnica repetare a acelei întrebări, răspunse în silă, aproape cu duşmănie: „Pentru că aşa a trebuit să fie!" Sus, în dormitor, o găsi pe Lenica îmbrăcată, pieptănându-se de zor. - Plec şi eu cu mama! o anunţă ea. într-un minut sunt gata! - Nici prin minte să nu-ţi treacă aşa ceva! o repezi cu asprime Helena. în starea în care eşti, numai de emoţii şi de alergături nu ai nevoie. îşi înmuie dintr-o dată tonul, care deveni cald, afectuos: Gândeşte-te la copil! Şi ai grijă de tine! Dacă te vei simţi cumva rău, trimite după Antalffy. De cum aflu ceva, îţi trimit veşti. în tren se linişti de-a binelea. întrebarea sâcâitoare o lăsase în pace. Vreme de şase ceasuri, nu se clinti din colţul ei de la fereastră, urmărind cu un ochi indiferent peisajul. Cunoştea prea bine drumul. De-atâtea ori îl bătuse, chemată de evenimente triste! Rând pe rând, a alergat la înmormântarea lui luliu, apoi la patul de suferinţă şi la catafalcul mamei sale, iar de curând, nu erau nici doi ani de atunci, ca să-l petreacă la groapă pe bietul Şandru. La Dej, urcă o pereche de unguri între două vârste. Bărbatul, un individ corpolent, cu mustăţi încărunţite şi cu un lanţ la cheotoarea reverului (îşi purta, după moda veche, ceasornicul în buzunarul de la piept), scoase ziarul „Elenzek" şi începu să-l citească. Târziu detot observă Helena că parcurge articolul de pe pagina întâi despre catastrofa de la Vârlez. - Istenem, miljen borzasztâ szerencseltenseg!1 exclamă el, aşezând ziarul pe banchetă. 1 Dumnezeule, ce groaznică nenorocire! (magh.) 428 — Biruitorii — „Să ştii că a murit Sever!" îi fulgeră Helenei prin minte, auzind cuvintele de compasiune ale bărbatului. împotriva obiceiului ei de a lega conversaţii cu necunoscuţii, ceru îngăduinţa de a citi ziarul. Dar articolul nu făcea decât să repete informaţiile din ajun, rectificând ştirea privitoare la numărul persoanelor surprinse de prăbuşirea minei. Adăuga că una din victime încetase din viaţă, cealaltă, inginerul Sever Henţia, aflându-se în stare critică în clinicile din Cluj, unde se depun eforturi supraomeneşti pentru salvarea lui. Cele câteva cuvinte sporiră pentru o clipă sâmburele de speranţă ce-i licărea în suflet. „Dar dacă între timp a murit?" se întrebă ea, amintindu-şi că ziarul a apărut dimineaţa şi că de atunci au trecut ceasuri lungi şi, poate, hotărâtoare. Pe peronul gării din Cluj o aştepta Victor, însoţit de văru-său Bubi. - Ce e? Trăieşte? Ce spun doctorii? se interesă ea de îndată ce dădu cu ochii de el. - Are o fractură gravă la cap şi o hemoragie cerebrală, răspunse Victor, după o scurtă ezitare. L-a văzut azi dimineaţă profesorul Pop. Voi să adauge: „Situaţia e disperată", dar se reţinu. Unchiul Octav şi cu mine am cerut un consult cu Hălmăgeanu şi cu Stupariu, profesorul de neurologie, el însuşi chirurg. Cred că la ora aceasta s-au întrunit la clinică şi-l examinează pe Sever. Ezitarea de adineaori a băiatului nu-i scăpă Helenei. - Ce zice Pop? reveni ea. E vreo nădejde? - Nu ştiu, replică Victor, încruntat. Să vedem ce vor spune şi ceilalţi doi. întrebarea e dacă o intervenţie chirurgicală se poate face. Singură o operaţie l-ar salva. Străbătură holul gării în drum spre maşină. După ceasurile de nemişcare, Helena înţepenise şi păşea anevoie, lăsându-se pe braţul lui Victor. - E conştiu? 429 — Ion Gheţie — - Nu şi-a revenit nici o clipă, îşi scutură el capul. A stat îngropat sub pământ nouă ceasuri. Numai cu mare greutate au răzbit până la el. E o minune că mai trăieşte. Răspunsurile calculate, parcă dinainte hotărâte, ale lui Victor o umplură de o bănuială subită. - Nu cumva a murit?! încremeni ea, cu mâna pe portiera maşinii. - Nu, nu, se grăbi s-o asigure Victor, secondat de Bubi. Dacă se întâmpla ceva, i-aş fi spus mamei de la început. Urcară tustrei în maşină. Bubi în faţă, ei doi în spate. Mârton răsuci cheia de contact şi porni. - Spune-mi cum s-a întâmplat în amănunt, ceru ea cu o linişte nefirească. Vreau să ştiu totul. Sosiră la clinică. Pe o scară lungă, cu treptele tocite, urcară la etaj. Sus, Helena se opri câteva clipe, ca să-şi potolească bătăile inimii. Un lung culoar luminat din dreapta se deschidea în faţă. La ora aceea, era pustiu. Numai în dreptul unei uşi, două persoane şedeau pe o bancă. Erau Octav Pop şi Gyuri, care ţinuseră ca în momentele acelea grele să fie alături de familie. - Trebuie să termine în curând, îi informă Octav, ieşindu-le în cale. Au intrat de o jumătate de ceas. Stai jos, dragă Helenă, odihneşte-te, cine ştie, ar putea să mai dureze. Cată să fii zdrobită după atâta drum. Se simţi dator să precizeze: Cu cât întârzie mai mult, cu atât cresc speranţele. Dacă n-ar fi fost nimic de făcut, isprăveau repede. Nu credea nici el pe de-a-ntregul în cele spuse, dar simţea nevoia să o încurajeze. Parcă anume ca să-l contrazică, apărură unul după altul cei trei profesori, în frunte cu Hălmăgeanu, urmat de dr. Trifu, medicul de salon. Cu ochii săi vii, iscoditori, Hălmăgeanu o descoperi îndată pe Helena printre cei patru bărbaţi. - în ce împrejurări triste ne e dat să ne vedem, Helen-neni! o întâmpină el, sărutându-i mâna şi păstrând-o într-a lui. Ce nenorocire! N-ai fost cruţată de nimic... - E vreo speranţă, luliu? îl întrerupse ea, căreia nu-i sunase bine introducerea profesorului. 430 Biruitorii — Hălmăgeanu scutură neputincios capul. - Nici una, răspunse el, fără a-i lăsa mâna, ştiind prea bine că Helena face parte dintre femeile cărora le poţi spune şi chiar trebuie să le spui adevărul fără menajamente. Operându-I, l-am chinui zadarnic, fără a-l ajuta. Ridică umerii şi-i lăsă să cadă la loc, cu o încetineală care lipsea gestul de orice nuanţă melodramatică. Aici se opreşte ştiinţa noastră, mai mult nu putem face! Helena îi primi cuvintele fără să clipească. - Aş putea să-l văd? se adresă ea profesorului Pop, care se apropiase la rându-i. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş dori să rămân lângă el până în ultima clipă. - Dar se înţelege, se grăbi s-o asigure profesorul. Dumneavoastră sau oricare membru al familiei. Doctore, anunţ-o dumneata pe sora Brigitte. Profesorii se retraseră, urmaţi îndată de Octav, Bubi şi Gyuri. împreună cu Victor, Helena intră în salonul înalt şi strâmt, o rezervă cu două paturi, de formă dreptunghiulară. Avea o singură fereastră orientată spre curtea interioară a clinicii. în afara paturilor şi a noptierelor, o masă cu două scaune şi un dulăpior metalic, cu rafturi de sticlă, acoperite de borcane şi cutii, alcătuiau întregul mobilier al încăperii. Pardoseaua era acoperită în întregime cu un covor uzat de linoleum. Deasupra mesei, pe peretele alb-cenuşiu, cu o discretă crăpătură verticală, spânzura un mare crucifix de lemn negru, cu trupul lui Christ tăiat dintr-o materie gălbuie, lucioasă. O călugăriţă îmbrăcată în rasa ursulinelor, încă tânără, uscăţivă, cu trăsături aspre, lipsite de graţie, le ieşi în cale. Era sora Brigitte, franţuzoaică din Alsacia, care vorbea la perfecţie nemţeşte. Helena se opri lângă pat şi cu acelaşi gest involuntar ca dimineaţa, îşi duse mâna la gură. Victor rămase mai în urmă. Sub bandajele albe ce-i înconjurau capul, Helenei îi fu greu să-şi recunoască copilul. Cu pleoapele coborâte, obrajii supţi şi buzele ţuguiate, părea că se află într-o stare ciudată de veghe, atent la ceea ce se petrecea în jur, dar 43i — Ion Gheţie — prevăzător totodată să nu se trădeze. Sub pătura trasă până la subsuori, trupul lung şi deşirat abia i se cunoştea. Figura galbenă-fildeşie, cu pete cenuşii, căpătase o nuanţă vânătă la rădăcina nasului, sub tâmple şi împrejurul ochilor. Buzele i se cojiseră, acoperite de un fel de spuzeală. Stăteau de câteva minute în dreptul patului, când, deodată, Helena îi făcu semn lui Victor să se apropie. - Ţie nu ţi se pare că Sever nu respiră? Rostise întrebarea pe un ton nehotărât care cerea tăgăduire. Victor se plecă asupra patului, cu urechea apropiată de buzele rănitului. Secunde lungi nu desluşi nici cel mai mic susur. Pe nesimţite, respiraţia se reluă, la început slabă şi superficială, apoi din ce în ce mai adâncă, pentru ca, după câteva inspiraţii gâfâite, să se stingă treptat, redevenind imperceptibilă. Helena aruncă o privire după soră, dar aceasta ieşise, discretă, ca să-i lase singuri cu bolnavul. - Victor, du-te pe loc şi cheamă doctorul! Peste un minut băiatul se întoarse împreună cu doctorul şi cu sora. Medicul, care-şi încheiase contravizita şi se pregătea de plecare, îl examină pe Sever cu atenţie şi mai ales cu un calm care se transmise şi celorlalţi. - E respiraţia Cheyne-Stokes, explică el, trăgând în seringă conţinutul unei fiole aduse de soră. Apare uneori în asemenea situaţii. Prognoza era gravă, dar după părerea lui sfârşitul avea să mai întârzie. Se plecă spre călugăriţă şi-i transmise câteva indicaţii cu vocea scăzută. Respiraţia aceea bizară, cu lungi pauze şi cu revenirea progresivă a suflului, se menţinu şi după plecarea medicului. Contrar prevederilor sale, în loc de a intra în normal, bolnavul deveni agitat. îşi clătina capul în dreapta şi în stânga, cu o regularitate maşinală, în timp ce degetele mâinii drepte se desfăceau şi se închideau, ca şi când ar fi vrut să apuce ceva. 43 2 — Biruitorii — - Doamnă, se apropie călugăriţa, care rămăsese cu ei, deşi în momentul de faţă o primejdie iminentă e exclusă, starea scumpului Dumneavoastră bolnav rămâne critică (călugăriţa spusese l'état de votre cher malade, amestecând involuntar cuvintele franţuzeşti în conversaţia purtată în germană). Ar trebui poate să aducem un preot pentru a-i... Se opri încurcată, îi venea greu să-i spună pe faţă acelei femei atât de greu încercate că minutele vieţii fiului ei sunt numărate. Părintele Lipcsey, capelanul de la catedrala Sf. Mihail, se află întâmplător într-unul din saloanele vecine la căpătâiul unui bolnav. N-aţi dori să-l chemăm pentru a-i administra fiului Dumneavoastră sfintele sacramente? Helena o privi rece, cu un fel de uimire, parcă nu i-ar fi înţeles pe de-a-ntregul întrebarea. - Noi suntem greco-catolici, soră, răspunse ea înţepată. - Mais, Madame, il s'agit du salut de son âme!171 reveni călugăriţa, neînţelegându-i rezerva. Helena ceru din ochi părerea lui Victor, dar acesta se feri să i-o dea. Mamă-sa era singura îndreptăţită să ia o hotărâre într-un moment ca acela. - Bine, soră, consimţi ea, de astă dată fără nici o reţinere. Rugaţi-I pe preot să vină aici. XII După ce slujba maslului luă sfârşit şi preotul părăsi salonul, bolnavul cunoscu o liniştire sensibilă. Mişcările convulsive ale corpului şi ale mâinii drepte dispărură treptat, respiraţia reveni la normal. Numai buzele-i rămaseră cojite de febră, iar pe frunte-i apărură câteva broboane sticloase de sudoare. în salonul cuprins treptat de umbrele înserării, se găseau lângă Sever numai Helena şi Victor. -Tu du-te la hotel, Victor, şi te odihneşte, îl îndemnă Helena, văzându-l tras la faţă de osteneală. E destul că n-ai dormit 1 1 Dar, doamnă, e vorba de mântuirea sufletului său! (franc.) 433 — Ion Gheţie — noaptea trecută. Lasă, îl voi veghea singură pe fratele tău. Mâine de dimineaţă, când te vei scula, să vii încoace. Victor nu se încumetă să plece. Liniştea nefirească a mamei sale îl punea pe gânduri. Se temea de o izbucnire nervoasă, asemenea celei de la moartea lui Alexandru, şi îşi spunea că ar fi fost mai bine să fie şi el de faţă. - Hai, du-te, insistă ea, bănuind ce se petrece în sufletul lui. Nu-ţi face griji pentru mine. Am trecut prin destule, îmi cunosc puterea de a suferi. încă nu am ajuns la capăt. Cu vorbe asemănătoare, refuză asistenţa călugăriţei, care o înştiinţă că profesorul îi recomandase să rămână alături de ea în cursul nopţii. - Cum vreţi, doamnă, cedă aceasta în cele din urmă împotrivirii Helenei. N-aţi dori totuşi să mâncaţi ceva sau, poate, să beţi un ceai? V-ar face bine. Noaptea e lungă, iar Dumneavoastră trebuie să vă păstraţi puterile. Eu, oricum, vă aduc un ceai şi câteva felii de pâine prăjită. Se întoarse în curând. Aşeză pe masă tăvile nichelate, acoperite cu un şervet curat, pe care se găseau ceaşca aburindă şi bucăţile de pâine. - Dacă ar interveni ceva, orice, nu ezitaţi să mă chemaţi. Soneria de lângă pat răspunde în camera noastră, voi veni îndată. De altfel, voi trece mai încolo să văd ce face bolnavul. Dacă-mi îngăduiţi un sfat, mâncaţi o felie de pâine prăjită şi sorbiţi câteva picături de ceai. E pregătit cu mai mult zahăr, anume ca să vă întărească. Şi nu vă pierdeţi speranţa, bunătatea lui Dumnezeu e fără margini! Pe la nouă, ultimele zgomote din clădire se stinseră. în spitale, bolnavii se culcă şi se trezesc devreme. O uşă se bătu undeva spre capătul coridorului, apoi se lăsă o tăcere adâncă. „Speranţă, speranţă", îşi zise Helena, amintindu-şi cuvintele călugăriţei. Poate că niciodată n-a rostit şi n-a auzit rostindu-se de atâtea ori ca în ziua aceea singurul cuvânt de prisos, care n-avea ce căuta în gura oamenilor. Helena rămase vreme îndelungată pe scaunul tras lângă căpătâiul lui Sever. Bolnavul zăcea liniştit, cu faţa imobilă, 434 — Biruitorii — vânătă-cenuşie ca o mască, cu mâinile lungi, osoase, întinse de-a lungul corpului. Un abia desluşit suflu de viaţă făcea să i se ridice imperceptibil pătura de pe piept. Din când în când, îşi mişca buzele uscate, care reveneau apoi în poziţia dinainte, ţuguiate, parcă pregătite să scoată un fluierat. Helena îi ştergea broboanele stinghere de sudoare de pe frunte şi-i umezea buzele cu o bucată curată de tifon muiată în apă. De cealaltă parte a patului răsunau ritmic, într-o cadenţă liniştitoare, picăturile aparatului de perfuzie. Pe la douăsprezece se simţi înţepenită şi se ridică. în ciuda nopţii calde de mai, o pătrunsese frigul. Ca să se dezmorţească, se îndreptă spre fereastră. Un bec puternic, protejat de o pălărie metalică, lumina un colţ al curţii interioare. Un spaţiu cenuşiu se zărea între ziduri, cu o panglică de ciment pe margini, asemenea unui trotuar şi având în mijloc un salcâm tânăr, înflorit, cu frunzele nemişcate. Două bănci grosolane, vopsite în verde, străjuiau, de o parte şi de alta, uşa de intrare în clinică. Un pas uşor, abia simţit, se desluşi de-a lungul coridorului. Se pierdu curând, apoi răsună deodată în dreptul uşii. Era sora Brigitte. îşi îmbrăcase rasa, dar pe cap, în locul largului tulpan scrobit, îşi legase o simplă năframă neagră. Avea ochii mijiţi, semn că furase un ceas-două de somn. Cu mişcări îndemânatice, scoase acul din vena bolnavului, tamponă locul înţepat şi opri instalaţia de perfuzie. Zări ceaiul şi pâinea neatinse pe tavă, dar se feri să facă vreo observaţie. - Totul e în ordine, doamnă? se mulţumi să întrebe înainte de a se retrage. Voi mai reveni. Helena îşi reluă locul de veghe de lângă pat. Cele câteva cuvinte rostite de călugăriţă o mai învioraseră. Dar apoi tăcerea o împresură din toate părţile, copleşitoare. De nicăieri, nici cel mai neînsemnat sunet, în afara bătăilor inimii care-i răsunau înfundate în urechi. Aşa, din senin, îşi dădu seama că se găseşte singură, într-o cameră de spital, alături de copilul ei care murea. Se plecă asupra patului şi şterse fruntea lui Sever. Transpirase mai abundent, iar respiraţia i se accelerase. O agitaţie subită 435 — Ion Gheţie — îl cuprinse. îşi suci iarăşi capul în dreapta şi în stânga, iar trupul i se încordă din răsputeri într-o încercare disperată de a se ridica. Se istovi însă înainte de a fi dus efortul la capăt. Pleoapele i se bătură de câteva ori, iar buzele i se schimonosiră, lăsând să se audă un bolborosit surd. Se linişti dintr-odată în momentul când Helena era pe punctul de a apăsa pe butonul soneriei. Respiraţia i se domoli, trăsăturile i se destinseră, o mare senzaţie de uşurare se citea pe ele, parcă bolnavul ar fi scăpat dintr-o constrângere insuportabilă. O milă fără margini pentru suferinţele acelui trup istovit ca şi pentru chinurile sufletului îi umplu Helenei ochii de lacrimi. Tocmai el, cel mai bun, cel mai firav, cel mai neocrotit dintre toţi copiii! Un regret nebunesc că l-a lăsat să plece de lângă ea, din braţele ei ocrotitoare de mamă, pradă primejdiilor, îi înlănţui inima. „Doamne, Sever dragă", se tângui ea fără cuvinte, „de ce a trebuit să te duci la Vârlez, când puteai rămâne câteva luni acasă lângă noi, după atâţia ani de pribegie şi de trudă? Şi, dacă tot te-ai dus, de ce ai intrat ieri după amiază în mină? Doar nu era datoria ta s-o faci, ci a altora. Şi de ce nu te-ai întors din drum atunci când s-a auzit prima surpare? Un pas, unul singur să fi dat înapoi şi poate scăpai! Uite, paznicul, care a rămas în urmă, e teafăr. Numai tu ai mers orbeşte înainte în calea morţii! De ce tu, tocmai tu?" Tot căinându-l, se mai linişti. îşi simţea pleoapele grele, gata să se închidă. O muscă rătăcită după perdeaua de la fereastră umplea salonul cu bâzâitul ei egal, adormitor. Trebui să lupte pentru a nu se lăsa biruită de somn. Bâiguiala lui Sever îi aminti de agonia lui Alexandru, de lungile tirade latineşti debitate într-un şuvoi neistovit, de lupta deznădăjduită cu Victor în încercarea de câteva ori repetată de a ajunge la fereastră, unde ai fi zis că-l aşteaptă cineva. Spre deosebire de el, Sever murea în tăcere, discret, fără să se împotrivească, primind supus osânda ce-i era hărăzită, aşa cum, de altfel, 436 Biruitorii — trăise. Şi de ce s-ar fi zbătut? Doar soarta o avea scrisă din naştere. Soarta lui şi a lor, a celorlalţi, a tuturora, iar soarta aceasta se chema moarte. îşi mută din nou gândurile la Alexandru. Şi dintr-odată îi răsunară în urechi, limpezi, cuvintele lui ciudate în legătură cu Mendel Samu, pantofarul evreu din Gherla. Şi revăzu aievea zâmbetul de satisfacţie care-i luminase trăsăturile auzind că ea îl mai ţine minte. De zece ani se străduia zadarnic să descopere rostul acelei întrebări neobişnuite şi al ecoului pe care răspunsul ei îl stârnise în sufletul lui Alexandru. Cu aceeaşi limpezime neobişnuită îi apăru înaintea ochilor omuleţul pirpiriu, cu bărbuţă rară şi ochelarii de sârmă încovrigaţi pe după urechi, în cămaşă şi vestă, plecat asupra calapodului, lovind îndesat cu ciocanul. Apoi, din senin, încăperea se umplu de vocea lui piţigăiată, gâtuită de groază. Alerga de colo până colo, prin faţa atelierului, lovindu-se cu pumnii în cap: „Nuhăm, Nuhăm", se văicărea el, cu lacrimile şiroindu-i pe obraz, „ ce ai făcut, Nuhăm?" O uşă se trânti cu zgomot, în zăngănit de geamuri, retezând un ţipăt prelung, isteric de femeie care şi-a pierdut firea... Tresări din adânc şi se îndreptă din şale. Aţipise. Cu mintea înceţoşată, îşi aminti, ca şi când ar fi visat, că băiatul pantofarului, Nuhăm, se înecase în Someş la vârsta de optsprezece ani. La această moarte năprasnică şi pretimpurie se gândise de bună seamă Alexandru atunci când o întrebase dacă mai ştie cine e Mendel Samu. O legătură tainică, necuprinsă cu mintea se ţesea în închipuirea ei între moartea, de mult petrecută, a tânărului evreu şi agonia lui Sever, legătură întărită de zâmbetul enigmatic al lui Alexandru. Privi dezorientată în jur, căutând ceva de care să se agaţe. Era totuşi într-o stare de calm nefiresc, stăpânită de sentimentul că asistă din afara propriului corp şi suflet la tot ce se petrece în jurul său şi, înainte de orice, la propria sa viaţă. Tot ce vedea cu ochii era nemişcat, încremenit, mort. Nu se auzea nici măcar bâzâitul muştei captive. în aerul subţiat din 437 — Ion Gheţie — încăpere, suspenda o tăcere nesfârşită. De la un moment la altul, ea se transformă într-un ţiuit prelung, sfredelitor, ce-i umplea auzul. „îmi pierd minţile!" îşi zise ea, pe punctul de a ceda panicii. Se smulse de pe scaun şi deschise larg cele două canaturi ale ferestrei. O adiere proaspătă, răcoroasă veni asupră-i însoţită de freamătul mărunt al frunzelor de salcâm. Undeva, de la mari depărtări, răsună, asurzit, claxonul unei maşini. Jos, în mijlocul curţii, un bărbat înalt, în uniformă, cu faţa lovită de razele becului, probabil paznicul, stătea cu mâinile la spate şi se uita atent la ea. închise fereastra şi se apropie de pat. Sever zăcea nemişcat, cu gura întredeschisă. Pe obrazul drept, dedesubtul tâmplei, o muscă mare, grasă, cu dosul negru, străbătut de reflexe verzui, îşi freca labele dinainte. O alungă cu o mişcare bruscă a mâinii, apoi se apucă să potrivească pătura care se deranjase. Când isprăvi, observă că Sever îşi ţine ochii larg deschişi privind fix spre peretele din faţă. „Doamne", se înspăimântă ea, „oare nu cumva...?" îşi flutură degetele înaintea ochilor îngheţaţi în căutătura fără ţintă. Sever clipi de câteva ori, apoi coborî pleoapele. Aşteptă aşa un timp, după care se ridică din nou, rămânând în aceeaşi atentă, inexpresivă supraveghere. - Sever, Sever! îl strigă ea. Mă auzi? O bolboroseală de neînţeles se stârni printre buzele îndepărtate, urmate de un lung, sfâşietor oftat, care îi umflă pieptul. închise ochii goi, sticloşi şi îşi plecă uşor capul într-o parte. Deasupra lui, pătura se înălţa şi cobora într-o mişcare abia vizibilă. „Zadarnic, zadarnic!" îşi zise ea, dezamăgită că s-a agăţat de o aşa plăpândă speranţă. Speranţă, speranţă...Poate că niciodată n-a rostit şi nu a auzit rostindu-se de atâtea ori ca în ultimele ceasuri acel cuvânt de prisos, singurul care nu avea ce căuta în gura oamenilor. Speranţă în ce? în zilele ce se duc fără întoarcere, 438 Biruitorii — aducând cu ele boli, suferinţe şi lacrimi? Era zadarnică orice speranţă, după cum zadarnică era şi teama, de vreme ce toate se petreceau aşa cum trebuie şi cum a hotărât Altcineva. Iar hotărârile lui sunt întotdeauna cele mai bune, deoarece sunt singurele şi sunt de neclintit. Se întoarse spre peretele către care îşi aţintise Sever privirile de pe acum moarte, fără a desluşi ceva. Sus, cu mult deasupra mesei, zări crucifixul din lemn negru. Din locul unde se afla, deosebea în amănunte trupul despuiat al răstignitului, palmele şi picioarele fixate în cuie, pieptul străpuns de lance, cununa de spini, expresia de deznădăjduită resemnare de pe figură. „Doamne Dumnezeule", i se adresă Helena în şoaptă ca unei fiinţe vii, „am crezut că îţi voi ţine piept, închipuindu-mi că se poate trăi în afară de tine. în nebunia mea, am vrut să te înving. M-am făcut de piatră, asemenea ţie, şi mi-am secat izvorul lacrimilor. Te-am învinuit de cruzime, ţi-am pus în seamă moartea celor ce mi-au fost luaţi unul după altul, fără răgaz. Am uitat în marea mea orbire că moartea se află în noi, iar în tine sălăşluieşte viaţa. M-ai biruit şi pe mine, aşa cum ne biruieşti pe fiecare, de la începutul lumii, şi mi-ai arătat menirea: aceea de a fi groparul tuturor celor ce mi-au fost dragi. îi voi petrece pe rând, tineri sau bătrâni, aşteptându-mi cu răbdare sorocul. Mă dau ţie cu sufletul şi cu trupul, fă cu mine ce voieşti!" îşi reluă veghea. Micul ceasornic agăţat pe lănţişorul de pe piept arăta ora patru. Sora Brigitte uitase să mai vină. A adormit, desigur, răzbită de osteneală sau poate a intrat totuşi pentru un moment. Zărind-o aţipită, a închis binişor uşa. Oricum, nici ea, nici nimeni altcineva nu-i putea fi de folos. Peste un ceas, în lumina tulbure a zorilor, o schimbare se citi pe trăsăturile sculptate de suferinţă ale bolnavului. Faţa-i deveni albă-cenuşie, lucitoare, parcă pielea i s-ar fi întins şi i s-ar fi lustruit dintr-o dată. Nasul i se ascuţi, globii ochilor căzură în orbite. Trupul însuşi se cufundă în cearşafuri, căutându-şi un loc de odihnă statornică. O răceală de gheaţă 439 — Ion Gheţie — îi cuprindea treptat mâinile, străvezii, osoase, cu unghiile vinete. Răsuflarea îi scăzu, pauze din ce în ce mai lungi separau două inspiraţii, a căror reluare devenea îndoielnică. Plecată asupra patului, Helena urmărea ultimele semne de viaţă ale muribundului, atentă să nu piardă nimic din ce se petrecea acolo, în salonul acela de spital, sub ochii ei. Un mic oftat de uşurare, de mult aşteptat, umflă pieptul celui ce se stingea, apoi totul se linişti. Helena mai aşteptă câteva clipe, apoi aşeză o mică oglinjoară, luată din poşetă, la nările lui Sever. Nu fu nevoie de mărturia ei, deoarece două şiroaie de sânge negru, vâscos, rău mirositor se revărsară din nări, năclăind gura şi bărbia mortului. XIII Aşezate una în faţa celeilalte la masa din camera de zi, cu un teanc de scrisori şi telegrame între ele, Helena şi Lenica acopereau cu scrisul lor îngrijit dosul cărţilor de vizită cu aceleaşi formule stereotipe de mulţumiri. După ce le lăsau să se zvânte, introduceau peticele de carton în plicuri şi scriau adresele, luate dintr-un vechi catastif al Helenei, ţinut cu grijă la zi. Ca şi la moartea lui Laţi şi Alexandru, primiseră zeci şi zeci de mesaje de condoleanţe şi de simpatie, scrisori şi telegrame, din toate părţile Ardealului şi de la Viena. Tuturor trebuiau să le răspundă cel puţin printr-o carte de vizită, iar unor persoane mai simandicoase prin scurte scrisori, care căzură în sarcina Helenei, pricepută ca nimeni altcineva în asemenea răspunsuri protocolare. Printre ei se numărau luliu Raţiu, profesorul Bernecker, Marinescu, ministrul domeniului public, de care depindea mina statului de la Vârlez. Ca şi la moartea lui Laţi, tatăl Helenei, canonicul, le aminti, într-o lungă scrisoare, că „moartea iubitului Sever e un semn al iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, pentru că ei îi cercetează cu suferinţe numai pe cei pe care îi iubeşte". Spre deosebire de întâiul prilej, Helena nu mai zâmbi citind rândurile tatălui său. 440 — Biruitorii — Când isprăviră cu răspunsurile, Helena legă cu grijă toate mesajele şi le încuie într-un sertar ferit al marelui birou de stejar, lângă cele primite la moartea lui Laţi şi Alexandru. în acelaşi pachet aşeză articolele apărute în ziare. întreaga presă vorbise de catastrofa de la Vârlez, amintind destinul tragic al tânărului inginer Sever Henţia, eminent absolvent al Politehnicii vieneze, fost preşedinte al societăţii „România Jună", căzut eroic la datorie. Ziarul „Unirea" din Blaj publicase in extenso1 discursul funebru rostit la înmormântare de Elie Cupcea, vicarul Sălajului. De la Vârlez, Victor aduse cu maşina lucrurile lui Sever. Pe lângă îmbrăcăminte şi diverse obiecte de uz personal, se găsiră o mulţime de cărţi, româneşti şi străine, diferite acte şi scrisori. Toate acestea trebuiau triate cu atenţie pentru a şti ce întrebuinţare să i se dea. Ocupându-se de ele, Helena îşi mai uită gândurile şi îşi câştiga măcar pentru un ceas liniştea. în mod ciudat, revederea unor obiecte ce aparţinuseră lui Sever n-o amăra prin rememorări tulburătoare, ci o împăca, într-un, fel cu fiinţa celui depărtat, dându-i sentimentul unei continuităţi de dincolo de moarte. Printre numeroasele scrisori primite de fiul ei la Paris, Viena, Alba lulia şi Vârlez, descoperi întreaga corespondenţă a lui Edith. Curiozitatea o făcu să deschidă o scrisoare. După primele rânduri, o lăsă deoparte. Ea, şi, desigur, şi celelalte, conţineau detalii prea intime ale unei iubiri pătimaşe, dar frumoase, pentru a cădea, fie şi întâmplător, sub ochiul unui străin. Rostul lor era să se întoarcă la cea care le scrisese. Le adresă de aceea şi le expedie, împreună cu o lungă scrisoare la Viena. Ei, care ticluia cu atâta uşurinţă epistolele, îi sângeră inima la fiecare cuvânt aşternut pe hârtie. Biata Edith! Ori de câte ori îi venea în minte, se gândea cu groază la ceea ce se va fi petrecut în sufletul ei, când primise în dimineaţa morţii lui Sever laconica telegramă, silită să exprime groaznicul adevăr 1 Pe larg. (lat.) 441 — Ion Gheţie — în toată goliciunea sa: Sever ist heute infolge Grubenunglucks gestorben. Beerdigung Donnerstag in Silvania. Lass dich nicht unterkriegen. Helene.] Nici prin minte nu-i trecuse că ea va găsi timpul şi energia să ia parte la înmormântare. Şi totuşi, fără măcar a-i fi anunţat, pentru a nu le crea o problemă în plus, sosi în Silvania în dimineaţa înmormântării, singură, aşa cum venise de fiecare dată să se întâlnească cu Sever de-a lungul unui an întreg. Pierdută, străvezie, zăvorâtă în durerea ei mută, asistase ca în vis la ceremonie. De mai multe ori, Helena, care stătea lângă ea, crezuse că-şi va pierde cunoştinţa. Dar ea rezistase până la capăt cu un eroism pe jumătate inconştient, pe jumătate datorat educaţiei primite, care punea stăpânirea de sine mai presus de alte calităţi. Se temea şi acum pentru sănătatea celei ce ar fi trebuit să-i fie noră, dar se încredea totodată în curajul şi în capacitatea ei de a supravieţui. Era tânără, dârză şi, în ciuda aparentei fragilităţi, rezistentă; cu timpul rănile i se vor lecui. Edith, cel puţin mai avea pentru restul vieţii un sâmbure de speranţă, care altora, ei, de pildă, le lipsea. Dar, cu sau fără acea licărire înşelătoare, din care oamenii îşi trag dorinţa şi puterea de a trăi, era hotărâtă să-şi ducă răbdătoare crucea până în ultima zi, aşa cum promisese în noaptea morţii lui Sever. în timpul acesta, în casă domnea înţelegerea deplină ce însoţeşte de obicei marile dezastre şi nenorociri, când fiecare membru al familiei capătă convingerea că singura şansă de a depăşi momentele critice e de a fi uniţi. Se menajau unul pe altul şi, în măsura posibilului, evitau ocaziile care ar fi tulburat liniştea şi armonia aşa de greu câştigate. Se duceau zilnic la mormântul lui Sever, iar fotografia lui, mărită şi încadrată într-o ramă ovală de ghips aurit, fu aşezată în camera de domni, lângă a lui Laţi, faţă în faţă cu portretele lui Lupu, Vasile şi Alexandru. 1 1 Sever a murit astăzi ca urmare a unei catastrofe miniere, înmormântarea joi la Silvania. Nu te lăsa copleşită. Helena. (germ.) 442 Biruitorii Tragedia trăită de toţi îi apropie şi mai mult pe cei doi soţi, îndepărtând ultimele obstacole ce le mai stăteau în cale. Pe tăcute, fără cuvinte mari sau promisiuni, vechile relaţii se reluară între ei. Lenica trecuse prin prea multe şi amare încercări pentru a mai crede în minuni. Dar pentru a-şi reîntemeia căminul în jurul copilului aşteptat, trebuiau să fie, din nou, soţ şi soţie. După cele nu demult întâmplate, se mulţumea deocamdată cu faptul că în viaţa lor de fiecare zi domnea înţelegerea. Ce va fi mâine nu ştia sau nu voia să ştie. Mai mult ca sigur, vor urma epoci mai puţin fericite, când se va zbuciuma şi se va amărî din nou. La intervale nesigure, se vor dezbina şi se vor împăca, rând pe rând. Se potriveau şi nu se potriveau unul cu altul, sentimentele şi dorinţele lor se manifestau aproape întotdeauna în contratimp. Dar, în tot răul stă ascuns binele; poate că tocmai aceste neîmpliniri de moment garantează trăinicia unei căsnicii, împiedicând ca totul să se consume prea repede. Pretenţiile de a-l avea numai pentru ea le părăsise demult, pentru că se dovedeau a fi zadarnice. Henţeştii erau sortiţi din naştere să-şi aparţină numai lor înşişi, nedând nimic din ce aveau altora. Adevăratele sentimente ale lui Victor îi rămâneau şi acum necunoscute. Mai mult ca sigur n-o iubea, în schimb ţinea, într-un fel aparte, la ea, ceea ce nu era puţin. Iar dacă totuşi o iubea, atunci o făcea asemenea oamenilor care nu ştiu să iubească, adică chinuind-o. Nopţile de coşmar din februarie şi martie fuseseră, în acest caz, nişte crude şi neobişnuite dovezi de iubire. O astfel de presupunere, oricât de absurdă părea la prima vedere, nu era cu desăvârşire exclusă. O dată ce-i trecu răul fizic din primele trei luni de sarcină şi îşi recâştigă echilibrul lăuntric, Lenica putu să gândească cu calm şi luciditate la evenimentele din ultima vreme. în dureroasa dilemă înaintea căreia zăbovise zile în şir, tot Miska-bâcsi avusese dreptate, îndemnând-o să aştepte cu răbdare şi încredere viitorul ce-i fusese rânduit. Ceea ce trebuia să se întâmple se va întâmpla, cu sau fără voia ei. Ea se împotrivise 443 — Ion Gheţie — acestor sfaturi, care dincolo de faptul că ieşeau din gura unui slujitor al bisericii, erau, întâi de toate, manifestarea unei vechi înţelepciuni. Din disperare, dar şi din orgoliu, se împotrivise nu atât cuvintelor duhovnicului, simple formule consacrate, de nenumărate ori auzite până atunci, cât hotărârilor sorţii, opunându-le propria sa voinţă. Dar aceasta s-a împrăştiat ca fumul în clipa când a aflat că o fiinţă nouă sălăşluieşte într-însa. Abia atunci a priceput că totul s-a săvârşit cu o anumită chibzuinţă din partea Cuiva, că nu s-a măritat degeaba şi că ceea ce s-a petrecut după venirea la Silvania, speranţele spulberate, lacrimile, necazurile, s-au făcut cu un singur scop, acela de a aduce pe lume copilul zămislit într-o noapte de deznădejde şi, după el, poate şi alţii. Aceasta era soarta ce-i fusese hărăzită din naştere, ei şi altor milioane de femei, soarta de a fi mama copiilor pe care-i va avea de la bărbat, închinându-le de acum înainte, cu dragoste şi dăruire, întreaga viaţă. De la moartea lui Sever, o schimbare se petrecuse cu Helena, observată curând de toţi ai casei. Extraordinara resemnare cu care întâmpinase tragicul eveniment îl impresionase pe Victor, cu atât mai mult cu cât îşi amintea izbucnirea ei violentă din momentul morţii lui Alexandru. Când revenise la clinică, dimineaţa pe la şase, Helena făcea toaleta mortului, ajutată de o infirmieră, cu un sânge rece aproape nefiresc. Moale şi dezarticulat, cu cărnurile topite, legat peste fălci şi cu două ghemotoace de vată în nări, Sever părea o păpuşă de câlţi, uzată de prea multă întrebuinţare, în mâinile celor două femei. „Dragă Viţi", i se adresase mamă-sa, dând cu ochii de el, „fratele tău a murit acum un sfert de ceas. Tu te du îndată la o întreprindere de pompe funebre şi înţelege-te cu ei în privinţa transportării lui Sever în Silvania. Dar mai înainte, treci pe la poştă şi anunţ-o pe Edith la Viena". Şi cu mână sigură aruncase pe un colţ de hârtie dintr-o singură trăsătură de condei textul telegramei. La câteva zile după înapoierea la Silvania, intrând în chilia Helenei, Lenica o găsi cu rozarul între degete, rugându-se. 444 Biruitorii — Nimic din înfăţişarea ei nu arăta că s-ar fi simţit prost, surprinsă în postura aceea, pe care, se vede, nu ţinea s-o păstreze secretă. Duminica următoare, Ignaţ fu comandat pentru ora nouă şi jumătate. în plesnetul răsunător al biciului, mânuit cu măiestrie de birjar, trăsura o depuse în faţa bisericii vicariate, unde, cu câteva foarte rare ocazii, nu mai fusese văzută de la moartea lui Alexandru. Apariţia ei în naosul înţesat de lume, cu un minut înaintea începerii slujbei, stârni o vâlvă generală. Dreaptă şi stăpână pe sine, fără să-i pese de sutele de priviri aţintite asupră-i, se îndreptă spre strana din stânga altarului, unde obişnuia să şadă pe vremea când era vicărăşiţă. Aici ascultă cu luare-aminte întreaga liturghie, plecând cu câteva clipe înainte de sfârşit, pentru a evita îmbulzeala de la ieşire. Cam tot de atunci se iviră în casa de la uzină săracii. Din cei doisprezece oameni nevoiaşi aflaţi pe vremuri în grija ei, mai trăiau şapte. Luând informaţii de la părintele Man, al doilea preot al Silvaniei, le mai adăugă trei, recrutaţi din rândurile sărăcimii de pe Uliţa Românească. în fiecare sâmbătă la zece, Helena se aşeza la masa din camera de zi, în faţa unor fişicuri de bani. Până la douăsprezece se perindau cei zece săraci ai ei. Intrau unul câte unul şi se opreau lângă uşă, în picioare. Helena se întreţinea cu ei despre lipsurile şi necazurile de care aveau parte, aceleaşi de la o vizită la alta. Le dădea sfaturi, îi compătimea, se interesa dacă nu au cumva vreo nevoie arzătoare. Dar, deşi întreaga lor viaţă le era alcătuită tocmai din asemenea nevoi, cu rare excepţii, nici unul nu le mărturisea. Se mulţumeau cu cei cincisprezece-douăzeci de lei sau cu vreo haină veche, din care se găseau întotdeauna destule în casă. După ce plecau, Helena poruncea să se aerisească în camera de zi şi se spăla pe mâini cu lisoform. Moartea năpraznică a lui Sever aduse o rezolvare de moment încurcăturilor băneşti ale lui Victor. Deoarece se prăpădise fără testament, averea rămasă în urma sa, pământul de la Ocna şi banii depuşi la bancă urmau să se împartă în cote egale între mamă şi fraţi. Ca să-l scape pe Victor de 44 5 — Ion Gheţie — ameninţarea de a fi declarat insolvabil de banca „Ardeleană", Helena şi Mărioara consimţiră să vândă cele o sută de iugăre ale lui Sever, renunţând la partea lor din câştig. Victor primi sacrificiul celor două femei, dar numai cu condiţia de a da fiecăreia un înscris în regulă, autentificat la notar, că le va restitui banii avansaţi cu titlu de împrumut. Gestul le impresionă atât pe Helena, cât, mai ales, pe Mărioara, care la început se cam codise, motivând că banii i-ar prinde bine pentru a stinge propriile datorii. Cumpărătorul fu repede găsit în persoana lui Lakatos Frigyes, bucuros să aibă peticul de moşie lângă pământul fratelui său, care s-ar fi ocupat şi de administrarea lui. De oferit nu oferi decât un milion şi jumătate de lei, dar Victor fu nevoit să primească, după ce se război o zi încheiată. E adevărat că preţul pământului scădea de la o zi la alta. Formalităţile se prelungiră până la jumătatea lui iulie, dar Ember, sigur că-şi va încasa banii, îl păsui cu dragă inimă. Plata datoriei se făcu tocmai în ziua când lui Victor îi sosea din partea „Albinei" înştiinţarea că poliţa de trei milioane a primit o amânare de un an. Procentele rămâneau aceleaşi, în schimb, se pretindea o inscripţie ipotecară asupra uzinei, în împrejurările în care pământul Helenei nu mai putea garanta, el singur, întreaga sumă împrumutată. XIV în această atmosferă de calm şi reculegere a întregii familii, căzu ca un trăsnet vestea falimentului „Băncii de Credit Român" din Bucureşti. Victor o află de la Braun, care, la rândul lui, o deţinea dintr-o sursă demnă de încredere. Lui Victor nu-i veni să creadă nici a doua zi, când citi ştirea, negru pe alb în „Universul" , ziar serios, în coloanele căruia nu se publicau informaţii neverificate. Cu o lună în urmă vorbise telefonic cu directorul general, Ernest Dabija, şi primise asigurarea că i se va acorda o nouă amânare de şase luni sau chiar de un an. Nimic din cuvintele sau tonul interlocutorului nu lăsa să se 446 — Biruitorii — bănuiască că banca, una din cele mai mari şi mai sigure din ţară, ar fi fost confruntată cu dificultăţi financiare, mai mult, că s-ar fi aflat în pragul falimentului. E drept că, în cifra de afaceri de sute de milioane a unei instituţii de proporţiile băncii bucureştene, suma datorată de el nu avea nici o importanţă în deciderea bilanţului. Plimbându-se neliniştit prin birou, Victor îşi aminti noul edificiu al băncii de pe Strada Doamnei, un adevărat palat, proiectat de un celebru arhitect român, cu faţada severă din piatră de talie gălbuie şi soclul placat cu marmură neagră, părând a fi fost înălţat acolo pentru eternitate. însuşi anul fondării 1848, înscris cu arabescuri de fier forjat pe ferestrele zăbrelite ale parterului, constituia o chezăşie în acest sens. lată însă că instituţia aceea fără de moarte se năruise ca un castel de cărţi, antrenată în dezastru de prăbuşirea altor case de credit, mai mari sau mai mici, din ţară şi străinătate, şi ducând cu sine în prăpastie alte zeci de instituţii şi întreprinderi, între care moara şi uzina sa. Cine şi-ar fi putut imagina o asemenea catastrofă în 1921, când intrase pentru prima oară în holul somptuos de la parter, salutat de portarul galonat, şi chiar în toamna trecută cu prilejul ultimei discuţii purtate cu directorul general. Era limpede că de astă dată nu mai putea fi vorba de amânare. Banca îşi va recupera creditele cu orice preţ, tăind în carne vie, pentru a diminua masa falimentului. în momente ca acelea, nu exista milă şi îndurare. în iarnă, nu procedase la fel cu datornicii „Sălăjanei"? Rămânea totuşi un amănunt nu întru totul lămurit. Din ştirile publicate în ziare rezulta că banca îşi suspendase plăţile sine die1, ceea ce însemna, e drept, un faliment, dar numai unul virtual. Orice bancă îşi poate închide ghişeele pe un termen nedefinit, pentru ca apoi să le redeschidă. Pentru ca falimentul să devină efectiv, trebuia ca direcţia băncii să depună bilanţul la Tribunalul comercial 1 Fără termen precis, (lat.) 447 — Ion Gheţie — al Capitalei, formalitate ce echivala de facto1 cu declararea falimentului. Din punctul de vedere al debitorilor, deci şi al lui, un faliment formal ar fi fost preferabil, întrucât le punea la dispoziţie un interval de timp mai larg, pentru a face rost de bani. în asemenea situaţii, tribunalul numea o comisie de cenzori. Aceasta examina bilanţul băncii falite, de regulă prin intermediul unor experţi contabili, şi hotăra înainte de toate dacă falimentul a fost sau nu fraudulos. Abia după aceea se trecea la stabilirea şi recuperarea activului, în speţă a averii mobile şi imobile, precum şi a împrumuturilor nerambursate, urmând ca din masa falimentului să fie despăgubiţi creditorii, potrivit concordatului încheiat între aceştia şi banca aflată în insolvabilitate. Operaţii delicate şi anevoioase, care se puteau prelungi două-trei luni, ba chiar mai mult. Dimpotrivă, dacă totul se reducea la o suspendare a plăţilor, considerată ca o măsură de austeritate financiară, atunci executarea debitorilor nu avea să întârzie nici douăzeci şi patru de ore după expirarea termenelor convenite. Speranţa de care se agăţa Victor se dovedi fragilă. A doua zi, un comunicat oficial al băncii anunţa o simplă suspendare temporară a plăţilor din necesitatea de a echilibra în cel mai scurt timp posibil balanţa financiară a instituţiei. Un faliment moral şi, în parte, material, aşadar, însă nu unul juridic. Cu disperarea celui ce aşteaptă, împotriva tuturor speranţelor, o minune, Victor încercă să se salveze tratând cu banca creditoare. Nu concepea să se scufunde tocmai atunci, când ajunsese atât de aproape de mal. Era absurd ca pentru un milion să piardă totul. Informată, Lenica îl îndemnă să persevereze. Nu ştia despre ce e vorba, dar în momente de cumpănă cel mai rău lucru e să stai cu braţele încrucişate. Helena îşi plesni, teatral, palmele şi ridică ochii la ceruri. „Toate nesăbuinţele se plătesc îri cele din urmă până la ultimul bănuţ de aramă, ba uneori cu dobândă", îşi zise ea. Nu-i adresă 1 în realitate, (lat.) 448 — Biruitorii — nici un cuvânt de reproş. Dimpotrivă, trimise lui Guşti o scrisoare expresă, în care-l ruga în genunchi să facă orice, numai să salveze familia din ceea ce ea numea sărăcie şi dezonoare. Sosit seara târziu în Bucureşti, Victor găsi lumea în fierbere. Pretutindeni, pe străzi, în holul hotelului, se comenta cu pasiune recenta înapoiere în ţară a fostului principe moştenitor şi proclamarea lui de către camerele reunite drept rege al României. Erau destui cei ce se arătau sceptici, invocând caracterul şi felul lui uşuratic de a fi, cei mai mulţi însă îşi exprimau satisfacţia că în fruntea ţării se află un bărbat în toată firea, capabil să-şi asume răspunderea în caz de nevoie, şi nu un copil nevârstnic, tutelat de un consiliu de regenţă lipsit de autoritate. Falimentul nedeclarat al „Băncii de Credit Român", care încinsese spiritele cu o săptămână în urmă, trecuse, de la o zi la alta, pe planul secund al interesului public. Un cunoscut întâlnit întâmplător în restaurantul hotelului îl informă că în dimineaţa aceleiaşi zile luliu Raţiu prezentase noului suveran demisia cabinetului. Preşedintele agrease şi încurajase întoarcerea în ţară a suveranului, care era, până la un punct, opera lui. Fire prudentă, nevoind să se angajeze cu trup şi suflet, socoti înţelept să renunţe pentru moment la putere, sugerând alcătuirea unui minister de tranziţie. Mai târziu, peste câteva luni, după ce apele se vor fi liniştit, ar fi revenit, eventual, la cârma guvernului. Până atunci, era preferabil să se ţină la distanţă. Pentru a da o mai mare greutate hotărârii, plecase în străinătate îndată după prezentarea demisiei. Victor se perpeli până în zori în aerul fierbinte al nopţii de vară. Plecarea lui Raţiu îi apărea ca un semn de rău augur. Fără aripa protectoare a unchiului său, se simţea descoperit şi ameninţat. La nouă, cu ochii roşii de nesomn, se prezentă la „Banca de Credit Român". Poarta principală de pe Strada Doamnei era încuiată. Trebui să sune şi să poarte discuţii cu portarul pentru a fi admis înăuntru. Marele hol de marmură de la parter era pustiu, ghişeele închise. Secretara, o blondă 449 — Ion Gheţie — frumuşică şi amabilă, îl informă că directorul general a fost chemat la Banca Naţională şi nu va reveni înainte de ora unsprezece. Vreo cinci-şase persoane, instalate în fotolii, îi aşteptau înapoierea. - Poate reuşiţi să vă rezolvaţi afacerea cu domnul director Christescu, sugeră secretara. E liber, vă primeşte îndată. Christescu, un bărbat atletic, greoi, cu creştetul încununat de o coamă stufoasă, îi făcu semn să ia loc. Era prins într-o convorbire telefonică care-l agasa vizibil. Spunea „da, da, da", pe un ton plictisit, pentru ca în secunda următoare să se aprindă brusc: „în nici un caz, e o chestiune decisă, nu merită să ne pierdem vremea... Da, acesta e ultimul nostru cuvânt!" Trânti receptorul în furcă şi oftă cu năduf. - Spuneţi, vă rog, ce vă aduce la mine, domnule... Henţia, i se adresă el cu acelaşi aer de lehamite, aruncând o privire pe cartea de vizită de pe birou. Nu apucă Victor să înşire zece fraze, că telefonul zbârnâi din nou. Alte explicaţii, răspunsuri în doi peri, formule ultimative. în fine, putu să continue. Nu pentru multă vreme, deoarece directorul îl întrerupse răstit: - Dar, pentru Dumnezeu, ce vă trece prin minte? Am suspendat plăţile, suntem, cum s-ar spune în pragul falimentului, iar Dumneavoastră propuneţi o renegociere a termenului poliţei! Vă daţi seama ce îmi cereţi? E nemaipomenit! Apăsă butonul soneriei: Domnişoară, a venit Sachelarie? Fii bună şi introdu-l! Victor înţelese că a fost concediat. Un val de mânie îi întunecă mintea. îşi spunea că a fost tratat într-un mod inadmisibil şi totuşi nu scotea un cuvânt. Se trezi în biroul secretarei cu trei uşi în faţă, neştiind pe care să iasă. Şase perechi de ochi stăteau fixaţi asupra lui. Urechile începură să-i vuiască, tâmplele îi zvâcneau. Totul i se păru dintr-odată străin, ciudat, încăperea, secretara, solicitatorii, totul şi mai ales prezenţa lui acolo. Un junghi scurt îi sfredeli abdomenul în partea dreaptă, iar pe ochi i se lăsă un văl negru. - Nu vă simţiţi bine, domnule? 450 — Biruitorii — Vocea caldă, plăcut timbrată a secretarei îl aduse la realitate, smulgându-l din starea aceea de pierdere primejdioasă. - N-am nimic, negă el, stăpân pe sine. Voi reveni pe la unsprezece, ca să stau de vorbă cu domnul Dabija. în hol, se zări într-o oglindă. Era alb ca varul, iar buzele îi tremurau. Aerul de afară îi făcu bine. O răcoare plăcută suspenda în văzduh, orele fierbinţi ale amiezii erau încă departe. Rumoarea mulţimii îl dezmetici de-a binelea. Se învârti vreme de un ceas pe străzile din perimetrul Lipscanilor. Trecu şi pe lângă Bursă. Dacă ar investi suma de bani în nişte acţiuni, ca în urmă cu nouă ani? Gândul îl făcu să surâdă. Intră totuşi înăuntru. Nimic, sau aproape nimic din tumultul de pe vremuri. Numărul celor ce se mişcau încoace şi încolo se rărise. Pe tabla neagră, cotele erau staţionare sau în scădere, cererea neînsemnată. La bancă, Ernest Dabija îl primi cu amabilitatea-i obişnuită. - îmi pare foarte rău, domnule Henţia, oftă el, îndepărtând mâinile a neputinţă. V-aş fi acordat cu dragă inimă o amânare, aşa cum convenisem. în împrejurările actuale, însă... înţelegeţi şi Dumneavoastră... E ultima noastră şansă. Figura sa fină, o idee palidă, rasă cu îngrijire, exprima un regret sincer. încercaţi să plătiţi în termen, mai aveţi la dispoziţie aproape trei săptămâni. Ieşi. Acelaşi refuz, îmbrăcat în alte haine. De fapt, nici el nu se aşteptase la altceva. Dar încercase, agăţându-se cu încăpăţânare de o şansă inexistentă, cu riscul dinainte consimţit de a înfrunta cuvinte de compasiune sau atitudini jignitoare. Cu inima îndoită, o luă spre bulevardul Dacia la unchiul său Guşti. în absenţa lui Raţiu, ultima sa speranţă atârna de el. Un presentiment nelămurit îl avertiza să nu se aştepte la cine ştie ce. Relaţiile dintre ei, niciodată bune, se răciseră cu totul după ce-şi călcase promisiunea de a se înscrie în partidul liberal. De atunci încoace, avusese în mai multe rânduri prilejul de a se convinge de acest adevăr. Desigur, mai conta şi cuvântul 45i — Ion Gheţie — Helenei, de care fratele ei ţinea, de obicei, seama. Oricum, Guşti primise scrisoarea, care-l scutea de rugăminţi penibile. Abia în Piaţa Romană îi trecu prin minte că la ora aceea unchiul său trebuia să se afle la Cameră, la Tribunal sau la sediul societăţii „Reşiţa-Cugir-Bocşa". Avu norocul să-l găsească acasă, în birou, studiind dosarul unui proces. Augustin Bodea îl primi mai bine decât crezuse, aproape cordial, ca pe un oaspete dorit. Se interesă de cei de acasă, nu-i uită nici pe Mărioara şi pe Vaier, îl felicită pentru moştenitorul mult aşteptat. Încet-încet, într-un mod cât se poate de firesc, discuţia alunecă spre dificultăţile fireşti ale lui Victor. - Ştiu, am primit aseară epistola Elenuţii, zise el cu o voce devenită dintr-odată rece şi măsurată. Ai nevoie de un milion de lei şi ai dori să ţi-i împrumut eu. Acum ce să-ţi spun? Mamă-ta are în felul ei dreptate, sunt ruda voastră cea mai apropiată şi am datoria să vă întind, în marginile posibilităţilor, o mână de ajutor. Deşi vremurile sunt grele, un milion de lei tot aş mai avea. Aşa m-am gândit şi eu aseară şi, neştiind că vei veni la Bucureşti, am completat un cec pe care voiam să ţi-l trimit. Uite-I, ca să te încredinţezi că nu spun vorbe goale. Rupse prima filă din carnetul de cecuri şi i-o întinse. Era o dispoziţie de plată în favoarea lui în valoare de un milion, adresată „Băncii Româneşti". Pe foaia lucioasă de hârtie figurau numele, suma şi data de 12 iunie. Lipsea numai propria semnătură. O scurtă pauză urmă cuvintelor rostite de Augustin Bodea. Cu mişcări încete, prelungite dincolo de necesar, fostul ministru îşi alese o ţigaretă din tabachera de argint cu monogramă şi o aprinse la flacăra brichetei. - între timp m-am gândit mai bine, continuă el, şi am ajuns la altă încheiere, mai puţin favorabilă ţie, dar mai înţeleaptă. Ascultă-mă, rogu-te, cu băgare de seamă, deoarece n-aş vrea să-mi înţelegi greşit intenţiile şi să le răstălmăceşti. Şi Augustin Bodea îşi expuse, în felul lui metodic, opinia, explicându-se pe larg. Cu un an în urmă, când a cumpărat întreprinderea lui Weiss, Victor nu i-a cerut părerea. Mă rog, 452- — Biruitorii fiecare persoană majoră are dreptul de a hotărâ, singură, pentru sine. Dacă ar fi fost consultat, i-ar fi răspuns categoric: „nu, nu cumpăra şi, mai ales, nu cumpăra fără bani, cu poliţe pe termen scurt, care trebuie rambursate de azi pe mâine". Motivele unei asemenea atitudini sunt uşor de ghicit şi prezentul nu face decât să le confirme. - Dându-ţi acum milionul, observă el, nu te-aş salva, cum îţi închipui, ci ţi-aş crea numai o iluzie, irealizabilă ca toate iluziile. Se opri din nou, aparent ca să-şi scuture ţigara în scrumiera de cristal, în realitate aşteptând un cuvânt din partea nepotului. Dar acesta tăcea. - în afara milionului de la „Banca de credit", mai datorezi „Albinei" trei milioane, iar uzurarilor evrei din Silvania patru sute de mii, toate rambursabile în câteva luni - un an. Nu mai vorbesc de procente. Te-ai gândit matur, cu spirit de răspundere (Augustin Bodea apăsă intenţionat asupra ultimelor cuvinte) dacă şi în ce fel te vei putea plăti de aceste obligaţii? - Datoria de la „Albina" are o amânare de un an, cu evreii din Silvania mă înţeleg eu, mă vor păsui, numai să le majorez interesele. Milionul de la „Banca de credit" e singurul care mă arde la degete. Am de acum vreo două sute de mii, sezonul de măciniş începe la 1 august, uzina aduce profituri stabile şi sigure. în câteva luni, unchiule, cel mai târziu până la sfârşitul anului, fac milionul şi îţi aduc banii până la ultimul gologan. Promit solemn. Unchiul său îşi stinse ţigara, clătinând neîncrezător capul. - Dă-mi voie să mă îndoiesc, răspunse el, sceptic. Anul trecut ai avut un noroc nemaipomenit cu grâul din Basarabia, dar, vorba latinilor, non bis in idem1. De altminteri, dacă-mi îngădui să fiu sincer, după cele petrecute între noi acum patru ani, eu mare preţ pe promisiunile tale solemne nu pun! Deosebit de aceasta, urmă el, rămâneau celelalte împrumuturi. în împrejurări normale, da, poate că ar fi acceptat punctul lui de vedere. Dar astăzi trăiau nişte vremuri 1 Nu se întâmplă a doua oară acelaşi lucru, (lat.) 453 — Ion Gheţie — excepţionale. Criza economică va mai dura trei sau chiar patru ani, acum era doar începutul. Evreii nu vor putea fi duşi cu zăhărelul la nesfârşit. Cât priveşte datoria de la „Albina", să fie sigur că nu va fi păsuit la 1 iunie viitor nici măcar o zi. Aşa i-a declarat Ghilezan, directorul centralei din Sibiu, cu care a vorbit la telefon în dimineaţa aceea şi care i-a mărturisit că nu i-ar fi acordat nici această ultimă păsuire, dacă n-ar fi stăruit bunul său prieten, părintele Buteanu, senatorul. Admiţând că i-ar înapoia milionul până la sfârşitul anului, cum pretinde, de unde va scoate în următoarele luni celelalte trei milioane? Augustin Bodea argumenta rece, metodic, fără pornire, încercând să-şi convingă nepotul de justeţea poziţiei sale. Se întrerupea din când în când, la sfârşitul unei fraze, pentru a-i arunca scurte priviri care cereau parcă răspuns. - Aşa că, încheie el, renunţă la o luptă inutilă, sortită să se încheie cu o înfrângere inevitabilă. Cu cât vei accepta mai repede realitatea, cu atât va fi mai bine pentru tine şi pentru voi toţi. - Dar ruşinea? răbufni Victor înăbuşit. Dezonoarea de a depune bilanţul? - Care ruşine? Ce dezonoare? se miră Guşti, mângâindu-şi cu un gest reflex mustaţa bine potrivită din foarfece. Mamă-ta şi cu tine dramatizaţi situaţia! Doar nu-i vorba de un faliment fraudulos! întreprinderea va fi pusă în vânzare de creditori, iar la lichidare îţi vor rămâne şi ţie nişte bani, pe care sper ca de astă dată să-i foloseşti mai cu folos. în sfârşit, tu faci cum crezi, eu m-am mărginit să-ţi dau doar câteva sfaturi. - Le cunoşteam mai demult, replică Victor cu ostilitate, abia stăpânindu-se, mi le-au dat şi alţii. Nu de ele aveam nevoie, ci de bani. E pentru prima oară că m-am adresat Dumitale, unchiule, pentru a-ţi cere ceva pentru mine. Te asigur că a fost şi pentru ultima oară. Se trezi în stradă mergând cu paşi hotărâţi spre Piaţa Romană. Tâmplele îi zvâcneau din nou, iar gura i se uscase ca iasca. în piaţă, lângă statuia lui Lascăr Catargi, descoperi că ţine ceva între degete. Era cecul pe trei sferturi completat de Guşti. Cu o mişcare distrată îl vârî în buzunarul vestonului. 454 — Biruitorii — XV Victor plecă îndată la Cluj. A doua zi dimineaţa, nu zăbovi decât un ceas ca să-l caute pe Manciulea şi să-l informeze despre rezultatul demersurilor la Bucureşti. Socotea că e de datoria lui să pună la curent asupra situaţiei nou create şi celelalte bănci creditoare. Manciulea fu rezervat, rezumându-se să declare că vor examina cu toată atenţia problema şi-l vor aviza. Sosi la Silvania în primele ceasuri ale după-amiezii, istovit şi flămând. Când îl zări în antreu mohorât, cu umerii căzuţi şi ochii sticlindu-i în fundul capului, ca şi când ar fi avut febră, Lenica ştiu că s-a întâmplat ceva grav. - Ce e cu tine? îl întrebă ea, observând că nu scoate o vorbă. Nu te simţi bine? El tăgădui mut, continuând s-o privească fix, în timp ce-şi scotea pardesiul. - Am pierdut moara şi uzina! declară el cu o voce surdă, tărăgănată. - Jezus-Mâria ne hagy el! exclamă din uşa camerei de zi Helena, atrasă de schimbul de cuvinte. Dar Guşti? - Să nu-i mai aud pomenit numele în casa mea! se răsti el cu o căutătură urâtă adresată mamei sale. De mă voi prăbuşi, numai el mă va avea pe conştiinţă! Helena înţelese că Guşti a refuzat să-i întină o mână de ajutor, dar găsea totuşi acuzaţia exagerată. - Cum vorbeşti aşa? îl dojeni ea fără convingere. E fratele meu şi unchiul tău bun! - Nu este unchi cel ce, lepădându-se de mine, mi-a făcut cel mai mare rău din viaţă! i-o tăie Victor, trecând încruntat pe lângă ea, de parcă ar fi fost unica vinovată de cele întâmplate. - Victor, interveni Lenica, schimbă-te şi vino să stai la masă. Vom vorbi pe urmă. Helena şi Lenica mâncaseră mai devreme. Amărâtă de insuccesul lui Victor, dar şi rănită de cuvintele lui tăioase, 455 — Ion Gheţie — Helena se retrase la ea. Lenica rămase să-i ţină societate bărbatului ei în timpul mesei. înghiţind preocupat felurile de mâncare pe care le aducea Piroska, Victor îi vorbi despre discuţiile purtate la Bucureşti şi despre situaţia fără ieşire în care se afla. Era pentru prima oară că se deschidea înaintea ei, mai mult din dorinţa de a se destăinui cuiva, decât din speranţa că sfaturile pe care le-ar fi primit i-ar fi fost de un oarecare folos. - Câţi bani ai în momentul de faţă? îl întrebă ea la urmă. - Vreo două-trei sute de mii. Au fost mai mulţi, dar am plătit procentele la „Albina" şi la „Ardeleana" şi am cheltuit o sută şi mai bine de mii cu reparaţiile la moară. - Şi datoriile? Victor îşi încreţi fruntea. I se părea că nevastă-sa îl descoase cu un anumit scop. -Multe, răspunse el în silă. Un milion la banca din Bucureşti, trei la „Albina" şi vreo patru sute de mii la jidovii din oraş. Ea rămase pe gânduri, mutând într-o parte şi-n alta firimiturile pe faţa de masă. - Şi de alţi bani n-ai putea face rost? Victor zâmbi cu îngăduinţă. De acţiunile de la „Sălăjana" nu era posibil să se atingă din motivele cunoscute. Pământul Helenei şi al Mărioarei de la Ocna era ipotecat. Altceva nu avea. Toate acestea i le explică răbdător, anume ca să-i risipească iluziile. - Dar maşina? Te poţi lipsi de ea la nevoie. - Asta aşa e, conveni el, cu o nuanţă de amărăciune în voce. Cu ce câştig însă? Nouă, m-a costat o sută de mii. După trei ani, oricât de bună ar fi, mai mult de şaptezeci-optzeci de mii nu voi scoate pe ea. - Sunt buni şi banii aceştia, îl asigură ea. Mai e apoi şi averea mea. El o examină lung, fără să o înţeleagă. - De pământurile înscrise pe numele meu nu mă pot atinge, se explică ea, căci unchiul Franţisc şi mătuşica Măriţi au drept 456 — Biruitorii — de uzufruct până la moarte, l-aş cere unchiului nişte bani, dar ştiu că nu are. La cununia mea s-a împrumutat de un milion, pe care încă nu l-a plătit. Rămâne însă casa de la Alba lulia. Doctorul Springer, care s-a mutat în ea, mi-a spus în vară că ar cumpăra-o oricând. Vreo două-trei sute de mii tot am căpăta în schimbul ei. - Ai vrea tu s-o vinzi? - De ce nu? mărturisi ea deschis. Ce e al meu e şi al tău. Gândeşte-te apoi la copil. Atâta cât ne stă în puteri, trebuie să-l ferim de lipsuri şi nevoi. Victor îi luă mâna şi cu un gest spontan i-o duse la buze. Ea se simţi cuprinsă de emoţie. Nu se aştepta la un asemenea gest din partea lui. - Mă tem că ar fi un sacrificiu nefolositor, zise el. Cu banii luaţi pe casă, cu tot, şi n-am trece de cinci-şase sute de mii. - în tot oraşul n-ai găsi pe cineva să te împrumute? Victor deveni dintr-o dată rigid, lovit parcă de întrebarea ei nevinovată. - Oamenii n-au bani şi chiar de ar avea nu-i încredinţează unuia împovărat de datorii. Şi-apoi, nu sunt eu unul care să umble cu talgerul pe la uşile altora, cerând pomană! Ea înţelese că nu trebuie să insiste pe calea aceea. Ca orice Henţia, Victor ar fi murit mai bine decât să se milogească unor străini. - Şi altceva din care să faci bani n-ai nimic, nimic? continuă ea, cu o insistenţă încăpăţânată. Victor privea prin geam spre turnul înalt de cărămidă din fundul curţii. Ea crezu că n-a auzit-o. - Ar mai fi vechea instalaţie a uzinei, zise el, mirat că până atunci nu s-a gândit la ea, cea cu care s-a produs curent până în primăvara trecută. Aş putea-o vinde, căci nu e grevată de ipotecile „Băncii de Credit Român" şi ale „Albinei". îşi înăbuşi singur plăpânda speranţă răsărită în suflet. Dar cine se interesează azi de o uzină electrică folosind cărbune? Iar ca fier vechi nu aş primi nici o sută de mii pe ea. 457 Ion Gheţie — Hotărâră totuşi să dea un anunţ la ziarele sălăjene şi la cele din Huedin, Satu Mare şi Cluj. Lenica scrise doctorului Springer, iar Victor se interesă de un cumpărător pentru maşină. Şi mai hotărâră să ascundă cu cea mai mare grijă situaţia în care îi adusese falimentul nedeclarat al băncii din Bucureşti. Secretul nu dură mai mult de patru zile. Două incidente îl făcură public. Primul fu vizita inopinată a lui Manciulea. Directorul „Albinei" ţinuse să vină personal la Silvania, pentru a-l anunţa, foarte jenat, pe Victor că, în urma deciziei consiliului de administraţie, instituţia sa se va asocia „Băncii de Credit Român", în cazul că aceasta va cere instituirea titlului executoriu asupra ipotecii ce greva moara şi uzina. Aşa cum trebui să admită şi Victor, era un pas firesc şi necesar. De vreme ce întreprinderea tot va fi scoasă la vânzare, să-şi recupereze şi ei, cu un ceas mai devreme, milioanele împrumutate. Vizita directorului „Albinei" dădu naştere la tot felul de comentarii, dintre care unele, mai bine informate, agitau ideea dezastrului provocat de falimentul băncii bucureştene. Cei mai mulţi se arătau însă sceptici, susţinând că era neverosimil ca un om cu averea lui Victor să se prăbuşească din pricina unui milion. O împrejurare atât de puţin importantă ca vinderea maşinii răsturnă dintr-odată în chip radical convingerea majorităţii. Desigur, oricine îşi poate vinde maşina mai veche ca să-şi cumpere una nouă. Dacă o vinzi însă în mare grabă, sub preţul real, iar alta nu apare în locul ei la poarta uzinei, faptul poate deveni un indiciu preţios. Rumoarea publică îi aduse la Victor pe creditorii locali, care se înfiinţară unul după altul, la scurte intervale, ca şi cum ar fi fost înţeleşi (şi, într-adevăr, erau). Nu mai fu vorba ca în primăvară de schimbul unor formule politicoase sau de fumarea trabucurilor, ci de întrebări făţişe şi chiar de somaţii. Trei din poliţe expirau la 1 iulie, iar două la 1 octombrie, dar toţi evreii se arătau în egală măsură îngrijoraţi de soarta banilor. Victor încercă să-i calmeze în termeni care nu convinseră pe 458 — Biruitorii — nimeni, mai ales că nu voi să recunoască dificultăţile cărora trebuia să le facă faţă. Situaţia deveni şi mai neplăcută peste câteva zile, când unul dintre creditori, Izsâk Mendel, îşi scontă poliţa în valoare de optzeci de mii cu numai 75% din valoare, ceea ce dovedea cât de puţin temei punea pe solvabilitatea creditorului. La început, Victor se temu că, odată răspândit în oraş, zvonul va aduce prejudicii băncii, determinând o retragere masivă a depunerilor. Nu se întâmplă aşa. Bilanţul băncii, publicat în ziare cu puţin timp în urmă, constituia o garanţie a bunului mers al afacerilor. La uzină, în schimb, vorbele răspândite în şoaptă instalară de la o zi la alta în birouri şi în ateliere dezordinea şi incuria. întocmai ca în zilele ce precedaseră plecarea lui Weiss, funcţionarii flecăreau tot timpul (mai ales despre apropiatul faliment al întreprinderii) şi îşi neglijau lucrările. Sfidând dispoziţiile direcţiei, muncitorii şi o parte din funcţionari se întruneau aproape zilnic la uzină şi discutau ceasuri întregi. Prin Mariska, Victor fu informat despre starea de spirit a salariaţilor, pe care ar fi putut s-o aprecieze şi singur. Pe la începutul lui iunie, Molnâr reuşise să constituie sindicatul, ajutat de un incident petrecut cu puţin timp în urmă. Societatea Femeilor Române îşi organizase anul acela tradiţionalul bal la sfârşitul lui mai şi plătise la casieria uzinei suma cuvenită pentru prelungirea cu patru ore a furnizării curentului electric, oprit de obicei la miezul nopţii. Hârtia fusese trimisă la uzină şi totuşi pe la douăsprezece şi jumătate Victor se pomeni cu avocatul Szabo, soţul Victoriei Szabo, preşedinta societăţii. Indignat, acesta îl anunţă că lumina a fost stinsă la douăsprezece şi că sute de persoane stau pe întuneric în sala de bal. Din fericire, unul dintre mecanici, Kun, locuia peste drum de uzină, aşa că motoarele porniră în scurt timp. A doua zi de dimineaţă, după o cercetare sumară, Victor dădu preaviz de două săptămâni lui Pop, mecanicul de serviciu din seara precedentă. Hotărâre pripită, asupra căreia nu voi să revină, deşi i se atrase atenţia că hârtia se rătăcise prin ateliere, iar mecanicul nu avusese cunoştinţă de ea. 459 — Ion Gheţie — Victor nu se sinchisi prea tare de agitaţia ce domnea în rândul salariaţilor. „Lasă-i să-şi cheltuiască energia în întruniri şi discursuri", îşi zise el. „E mai bine să le dau pace. A-i aduce la ordine înseamnă să-i întărât şi mai mult". Observase dezordinea din birouri şi din ateliere, dar se făcu că n-o vede. De la înapoierea la Silvania, căzuse într-o stare de lâncezeală şi de plictiseală. Se simţea prost, îl durea capul, iar privirile i se înceţoşau. Jena din dreapta abdomenului devenise permanentă. îşi spunea mereu că trebuie să-l cheme pe Antalffy, dar amâna de fiecare dată. îl scoase pentru scurt timp din dispoziţia aceea şovăitoare, discuţia tăioasă care se încheie cu concedierea lui Molnâr. într-un moment când îşi închipuia că salariaţii se mai liniştiseră ca urmare a atitudinii sale tolerante, mecanicul-şef ceru să-i vorbească. - Tot ca reprezentat al muncitorilor, domnule Molnâr? îl întâmpină el, cu o aluzie la ultima lor convorbire, poftindu-l să ia loc. - Şi da, şi nu, răspunse echivoc Molnâr. Ca reprezentant al sindicatului salariaţilor din întreprinderea Dumneavoastră. - După câte văd, v-aţi creat un instrument de luptă împotriva mea, observă Victor pe un ton vesel, care sună cam fals. - Nu, nu, îl asigură celălalt, râzând la rândul lui, dar cu mai multă naturaleţe. Nu împotriva Dumneavoastră, ci în favoarea propriilor noastre interese. - Şi nu crezi că interesele muncitorilor şi ale mele coincid? Molnâr îşi frecă bărbia , ca unul care nu se aştepta la o asemenea întrebare. Dar răspunsul veni îndată, dovadă că era pregătit de mult. - Da, în unele privinţe, admise el, cu un fel de concesie. Vedeţi Dumneavoastră, domnule Henţia, într-un anumit sens uzina şi moara ne aparţin şi nouă, muncitorilor, deoarece ele trăiesc, adică funcţionează şi produc, datorită muncii noastre. De aceea, proprietatea întreprinderii ne interesează şi pe noi, ca şi pe Dumneavoastră. în alte privinţe însă... 460 — Biruitorii — Lui Victor cuvintele mecanicului, şi mai ales acel „domnule Henţia" (scăpat din întâmplare) îi sunară ca o provocare. - Dar ce, eu nu muncesc? bufni el, încruntându-se. Nu stau în birou de dimineaţa până seara? Nu alerg pe drumuri cu treburile uzinei? După Dumneata, a munci înseamnă numai a da cu ciocanul? Molnâr se foi în fotoliu, stingherit. - Nu, fireşte, n-am vrut să spun asta, se apără el, frecându-şi mâinile mari, osoase, ţinute pe genunchi, dar greul muncii tot noi îl ducem... Victor se gândi la zbuciumul şi truda sa neomenească pentru a ridica şi a menţine pe picioare întreprinderea, dar se feri să facă vreun comentariu. - Dumneata eşti socialist, domule Molnâr? De astă dată, mecanicul fu realmente surprins. îşi înălţă iute capul, iar mişcarea mâinilor încetă. - Convingerile mele politice n-au ce căuta în discuţia noastră, replică el cu oarecare întârziere. Pentru a discuta alte probleme am fost trimis aici. Deşi vorbise aşezat, fără a ridica tonul, atitudinea i se păru lui Victor sfidătoare şi impertinentă. O iritare surdă îl cuprinse cu fiecare nouă replică schimbată. -Ai dreptate, conveni el, stăpânindu-se, am întrebat numai pentru că limbajul Dumitale mi-a sunat cam ciudat. Altminteri, pe mine mă interesează cum muncesc oamenii, nu ceea ce gândesc. Mă rog, ca să revenim la subiect, ce doreşti de la mine, în calitate de reprezentant al sindicatului? - întâi de toate, începu Molnâr, am vrea să ştim cât temei se poate pune pe zvonurile care circulă în ultima vreme. E adevărat că uzina şi moara vor deveni proprietatea unor bănci din Cluj şi din Bucureşti? - Problema aceasta mă priveşte exclusiv pe mine, replică scurt Victor. Dar Molnâr nu-i împărtăşi părerea. 461 — Ion Gheţie — - Nu vă supăraţi, domnule director, însă problema ne priveşte şi pe noi. E vorba de pâinea şi de viitorul nostru şi al familiilor noastre. - Deocamdată, întreprinderea e a mea, replică ferm Victor. Dacă mâine va trece în alte mâini, soarta Dumneavoastră, a salariaţilor, nu va avea cu nimic de suferit. Atât uzina, cât şi moara vor funcţiona în continuare. Asta e tot. Altceva? Luat repede, Molnâr îşi pierdea uneori capul. Dar de data aceasta se ţinu bine. - Ar mai fi concedierea lui Pop, zise el liniştit. Omul zice că e nevinovat şi eu îl cred. La mijloc a fost o încurcătură. De trei ani, de când lucrează la noi, a dat întotdeauna dovadă de conştiinciozitate şi pricepere. N-a întârziat nici măcar cinci minute de la serviciu. V-am ruga, de aceea, să reveniţi asupra hotărârii de a-l concedia. O amendă de câteva sute de lei sau reţinerea salariului pe o săptămână ar fi de-ajuns pentru o astfel de abatere, chiar dacă ar fi reală. Asta e părerea tuturor membrilor sindicatului. - Nu şi a mea, îl întrerupse cu asprime Victor. Neglijenţa care a avut loc, a adus prejudicii materiale şi morale întreprinderii. Hârtia a plecat de la birouri. Dacă Pop e nevinovat, atunci vinovatul e altul. Dar ancheta n-a dus la nici un rezultat. Cineva trebuie să plătească. Iar sancţiunile le stabilesc eu, nu altcineva. Cu o nesfârşită încetineală, parcă şi-ar fi măsurat fiecare mişcare în parte, Molnâr se ridică în picioare. - îmi pare rău că trebuie să vă spun, zise el, devenit dintr-o dată solemn, că în acest caz noi ne considerăm îndreptăţiţi să luăm măsurile cele mai potrivite ce se impun. - Aveţi dreptul să procedaţi cum credeţi de cuviinţă, i-o întoarse cu vocea îngroşată de mânie Victor, ridicându-se la rândul lui. Eu nu admit ameninţări sau somaţii din partea nimănui! Faceţi grevă, organizaţi demonstraţii, vă priveşte. Dar până atunci Dumneata treci chiar acum la casierie şi cere-ţi banii pentru luna aceasta. Eşti concediat! 462 — Biruitorii — Se linişti cu greu. îşi spunea că a greşit, că s-a lăsat târât de furie, dându-l afară pe Molnâr. Dar apoi văzu lucrurile altfel. Deocamdată el e stăpânul şi lumea nu trebuie să uite lucrul acesta. Dezordinea şi delăsarea nu aveau ce căuta în întreprindere nici măcar acum în ajunul prăbuşirii. XVI Zilele treceau una după alta, apropiindu-i încetul cu încetul de termenul care le stătea, necruţător, în faţă. Nici un eveniment imprevizibil nu se produse în acest răstimp, lucru firesc, atâta timp cât seria mijloacelor salvatoare fusese epuizată. Casa de la Alba lulia şi automobilul, vândute în grabă şi, cum se întâmplă în asemenea ocazii, în pierdere, nu aduseră împreună decât un sfert de milion. Nici un răspuns la anunţul răspândit prin ziare. Victor văzuse bine: cine se mai interesează în 1930 de o uzină electrică care funcţionează pe bază de cărbune? Avea acum cinci sute de mii, adică banii necesari achitării celor cinci poliţe aflate în mâini evreieşti, rămânându-i câteva zeci de mii pentru a face faţă cheltuielilor curente. Şi totuşi, în ciuda evidenţei, se crampona nebuneşte de ceva atât de fragil şi de nesigur, încât nu i se putea spune nici măcar speranţă. De la întoarcerea la Silvania era permanent chinuit de insomnii. Ca să o cruţe pe Lenica de alte griji, nu-i pomeni nimic despre ele şi nici nu apelă la doctorul Antalffy. Ore în şir rămânea cu ochii pierduţi prin întuneric, cercetat de aceleaşi gânduri şi imagini stăruitoare. Biruit de oboseală, aţipea câteodată pentru un minut sau nici atât, ca să se trezească curând printr-o tresărire speriată a întregii fiinţe, când, într-un moment de luciditate, întrezărea, în toată goliciunea ei, situaţia fără ieşire în care se găsea. în secunda următoare însă, mintea, scăpată din frânele raţiunii, se apuca să iscodească până la epuizare portiţa tainică de salvare, care trebuia negreşit să se găsească undeva într-un loc ascuns, neştiut de nimeni. Alteori, 463 — Ion Gheţie — revenit la realitate, îşi poruncea să ia lucrurile aşa cum sunt. Un faliment nu însemna sfârşitul lumii. Şi Keller îşi pierduse averea la prăbuşirea bursei din Budapesta şi păşise cu fruntea sus printre oameni. Aşa cum îi spusese Guşti, din vânzarea uzinei şi a morii avea să se aleagă şi el cu ceva parale. Cu ele va pune pe roate o nouă afacere, de îndată ce se va putea. Spre dimineaţă adormea superficial pentru un ceas-două. Visa mult în imagini disparate. Se vedea, de pildă, suind treptele tocite spre cabinetul doctorului Antalffy şi întâlnindu-l pe Weiss, pentru ca apoi să se trezească în camera rece a hotelului din Cluj, preocupat să dezlege o dilemă al cărei răspuns îl avea de mult, întrucât fusese predestinat printr-un blestem să devină proprietarul uzinei şi al morii. Pentru un timp se îndepărta de ideea obsesivă a cumpărării întreprinderii. Atunci îi apărea înaintea ochilor, indolent, zâmbitor, înecat în propria sa grăsime, parcă ar fi trăit aievea, Chirii Borisov, angrosistul de cereale, cu paharul în mână: „Să bem până nu vor veni peste noi cei de dincolo... Atunci va fi gata cu noi, cu mine, cu tine, cu toţi!" Tabloul se schimbă însă repede şi-l revedea pe Weiss urcând pe scaun, ca să desprindă de pe perete portretele părinţilor săi. Un an a trecut de atunci, un an de alergătură şi de zbucium şi cu ce s-a ales? A pierdut tot ce avea, în afara acţiunilor de la bancă: casa de pe strada Eminescu, pământul de la Ocna, zestrea Lenichii. Şi încă atâta nu era de-ajuns. Greul abia de acum începea: protestarea poliţelor, somaţiile de plată, instituirea titlului executoriu, adică a sechestrului, vânzarea la licitaţie, totul în faţa oraşului şi a lumii întregi. într-o noapte, Lenica îl găsi treaz, cu mâinile împreunate sub căpătâi, privind într-un punct nelămurit din încăpere. Se crăpa de ziuă. Fără să vrea, dar cu un sentiment de uşurare, Victor îi mărturisi că nu doarme de o săptămână şi-i împărtăşi grijile care-i furau odihna. - Ce se va alege de noi? întrebă el, în încheiere, cu un accent de disperare în voce. 464 — Biruitorii - Nimic, îi răspunse ea simplu, ne vom duce viaţa dinaintea cumpărării uzinei. Vom căuta o locuinţă potrivită şi ne vom muta în ea. Tu-ţi vei vedea de treburile de la bancă. încetul cu încetul ne vom obişnui cu noua viaţă. Trebuie să trecem cu bine peste greutăţi, oricât ar fi ele de mari. Nu uita de copil, care peste câteva luni va veni pe lume. - Tocmai la el mă gândesc, replică el înăbuşit. Ce va zice aflând că are un tată falit? - Nu va zice nimic, îl linişti ea. Te va iubi şi te va stima pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai înfăptuit, nu pentru un minut de nenoroc peste care nu ai putut trece. Descărcându-şi sufletul, Victor se linişti şi dormi până târziu, la nouă. Se trezi moale, obosit, cu ceva febră şi dureri la ficat. Albul ochilor căpătase o vagă nuanţă gălbuie. în felul său brutal, Antalffy îi azvârli adevărul în faţă: - Ai dobândit ceea ce ai căutat cu lumânarea. Ce ai? Nişte pietre la ficat. De aici durerile, ameţelile şi celelalte, iar acum o uşoară formă de icter. Nu mai vorbesc de surmenaj. Deocamdată să stai câteva zile la pat. Apoi, după ce-ţi vei reveni, o lună la băi, undeva în ţară sau, dacă ai bani, la Karlsbad. S-ar putea ca pietrele, care nu mi se par prea mari, să se elimine, dar tot atât de bine s-ar putea să fie nevoie de cuţit. Ai grijă ce faci! Cu ficatul nu se glumeşte! Vestea bolii fu primită cu suspiciuni în oraş. Cineva lansă zvonul că e vorba de o boală diplomatică şi că Victor a plecat într-un loc necunoscut, pentru a scăpa de creditori. Prompţi ca de fiecare dată, evreii se instalară în anticamera de la etaj şi cerură să-şi vadă neîntârziat datornicul. Degeaba le explică servitoarea că domnul e bolnav în pat şi nu poate primi pe nimeni. Plecară numai după ce-l văzură sosind pe Antalffy, iar Lenica îi anunţă că soţul ei îi va primi de îndată ce se va da jos din pat. Trei zile mai târziu, în ziua de 25, împotriva sfaturilor medicului, Victor coborî la birou. Se simţea mai bine. Dormise câteva ceasuri în fiecare noapte, iar ochii i se curăţaseră de 465 — Ion Gheţie — gălbenare. Se întâlni cu creditorii, care deveniseră agresivi, cerând garanţii sigure. Foarte calm, Victor îi convocă pe data de 1 iulie, când le va plăti sumele cuvenite, indiferent de termene. Adevărul e că se împăcase cu soarta. Voia să isprăvească cât mai repede totul. Anul acela ziua de 30 a lunii iunie cădea într-o duminică. Vineri spre sâmbătă noaptea, pe la două, Victor se trezi pradă unei agitaţii extraordinare. Teama că e ultima zi când mai putea face ceva şi că peste câteva ore va pierde totul îi încleşta nemilos fiinţa. Un timp, stăpânit de panică, nu fu capabil să închege cel mai mărunt gând, încât crezu că-şi va pierde minţile. Tremura tot, iar fruntea i se acoperise de broboane reci de sudoare. Trecu în camera de domni, unde stăruia o căldură lâncedă, înăbuşitoare. La capătul puterilor, se apucă să măsoare încăperea dintr-un perete în altul. Era de fapt o învârtire în gol a minţii, care încerca să se agaţe de ceva, de orice, pentru a-şi reîncepe zadarnicele şi chinuitoarele dezbateri interioare. Un milion, un singur milion! Atât şi ar fi fost salvat! O mie de oameni i l-ar fi putut da, numai să fi vrut. Iar dintre aceştia, cel dintâi era unchiul său, Cuşti. Doar completase cecul, hotărât să-i împrumute banii. O idee îi despică fulgerător creierii. Instantaneu, un val de căldură îl muie din creştet până în tălpi. Apoi îi fu frig şi se apucă să tremure. Se temu o clipă că l-a întors boala. Cu mişcări febrile, răsfoi hârtiile din mapa de piele de pe birou şi din sertare. Când pierduse orice speranţă, îşi aduse deodată aminte. Păşind în vârful picioarelor, ca un hoţ, trecu în camera de zi, unde se găsea şifonierul alb, cu trei uşi, în care ţinea hainele. Printre cele cincisprezece costume ce atârnau pe umeraşe, descoperi repede vestonul de shantung albastru pe care-l purtase la Bucureşti. Oftă uşurat. Hârtia era acolo. Cu aceleaşi mişcări precaute, se înapoie în camera de domni. Se aşeză la birou şi citi textul tipărit, completat de mână. „Se va plăti la ordinul domnului Victor Henţia suma de 1.000.000 (un milion) de lei..." Era un 466 — Biruitorii — cec în regulă, lipsea numai semnătura. Se ghemui tremurând în pijamaua subţire. Nişte gheare ascuţite, reci, îi strângeau inima. Trebuie, trebuie! Cu orice preţ, trebuie să se salveze, indiferent cum şi cu ce preţ, numai să se salveze! Nu pentru a evita ruşinea falimentului, nici pentru viitorul copilului, ci numai pentru că uzina şi moara îi aparţineau lui, erau trup din trupul său şi sânge din sângele său şi nu putea concepe să se despartă de ele. Unchiul său va păstra tăcerea, pentru a nu compromite bunul nume al familiei, iar el îi va restitui suma până la sfârşitul anului. Luă tocul rezervor şi dintr-o singură trăsătură de condei aşternu în josul cecului semnătura lui Augustin Bodea. Cu o ciudată satisfacţie, constată că imitaţia îi reuşise la perfecţie. Ascunse cecul într-unul din volumele lexiconului Revay din bibliotecă şi trecu dincolo să se culce. Djmineaţa se scurse chinuitor de încet pentru toţi ai casei. Lenica se învârti de colo până colo, încercând să-şi ocupe cu ceva timpul. Helena, care mai credea într-o salvare miraculoasă, îşi şopti conştiincioasă rugăciunile. Jos, la uzină, într-o stare de surescitare extremă, Victor se strădui zadarnic să lucreze. Chemă fără rost funcţionarii şi mută hârtiile dintr-un dosar în altul. Cel mai neînsemnat zvon de voci sau pocnetul unei uşi trântite îl făceau să tresară. Neostenită, mintea i se întorcea întruna la cecul ascuns între scoarţele enciclopediei ungureşti. Ar fi trebuit să plece încă în dimineaţa aceea la Zalău, pentru a încasa milionul la sucursala judeţeană a „Băncii Româneşti" sau cel puţin să-l anunţe pe Dabija că are banii şi să convină asupra datei expedierii lor. De nenumărate ori întinse mâna spre soneria telefonului, dar tot de atâtea ori şi-o retrase. „Mai târziu", îşi spunea de fiecare dată, „mai e timp". Pe la prânz, biroul vecin se umplu de rumoarea muncitorilor şi a funcţionarilor veniţi să-şi ridice salariul. Un sentiment de mulţumire îl cuprinse auzindu-le vocile. îşi făcuse datoria până la capăt. După îndepărtarea lui Molnâr, în întreprindere domnea din nou ordinea, iar acum le plătea tuturor salariul cuvenit în ziua şi la ora stabilită. 467 Ion Gheţie — Rămase până la unu şi jumătate, după plecarea ultimului funcţionar, şi închise birourile cu mâna lui. Sus, în camera de zi, Lenica şi Helena îl aşteptau cu masa întinsă. Când apăru în cadrul uşii, amândouă femeile îi aruncară o privire aparte. Prânzul, tăcut, părea că nu se mai sfârşeşte. Victor se ridică îndată după desert şi trecu, ca de obicei, în camera de domni, ca să-şi citească ziarele. La rândul ei, Helena coborî să se odihnească. în timpul mesei îşi urmărise băiatul cum mânca distrat, cu cotul stâng rezemat de masă, având întipărit pe figură un aer de zăpăceală şi de nehotărâre. I se frângea inima că nu ştie ce să facă pentru a-i veni în ajutor. Lenica se întinse pe canapeaua din camera de zi. Antalffy îi recomandase o oră-două de repaus în fiecare după-amiază. Pe la patru trecu la fereastra dinspre curte. După căldura din ceasurile amiezii, vremea dădea semne de schimbare. Cerul, până atunci senin, se peticise de nori. Un vânt iscat din lunca Crasnei făcea să freamăte frunzişul liliecilor din grădină. Pe drumul Periceiului se ridicau, ici-colo, trâmbe de praf. în înaltul Măgurei răsunară bubuituri răzleţe. Rezemată cu coatele pe pervazul ferestrei, Lenica examina siluetele familiare ale clădirilor, grădiniţa cu filegoria năpădită de verdeaţă, turnul de cărămidă roşie ce săgeta spre cer. Nu-i venea să creadă că în curând va trebui să plece de acolo, din casa ei, în care se mutase parcă pentru totdeauna. în curând, se trezi cu Helena. Ostenind să lustruiască boabele mătăniilor, venise să-i ţină tovărăşie. Deoarece ştia că nu va fi în stare să stea degeaba, adusese cu sine marele millieu de dantelă, aflat acum la cele din urmă ochiuri. Dinspre camera de domni nu răzbătea nici un zgomot. Oare ce făcea Victor? Poate a dat Dumnezeu şi a izbutit să închidă ochii. După atâta zbucium şi trudă, un ceas de somn e ca şi cum ar dormi o noapte întreagă. Zbârnâitul soneriei le făcu pe amândouă să tresară. Piroska deschise uşa dinspre antreu cu o carte de vizită pe tăviţa de argint. - Cineva doreşte să stea de vorbă cu domnul doctor, zise ea, mirată că nu-l vede pe Victor. 468 — Biruitorii — Câteva minute mai târziu, din încăperea învecinată răzbi zvonul unei conversaţii. Discuţia se desfăşură pe un ton scăzut timp de un sfert de ceas. Intrigată de vizita neaşteptată, Helena îşi ascuţi degeaba auzul. Un scurt interval de linişte se succedă, urmat de pocnetul uşii de la intrare. „A plecat", îşi zise ea, aşteptând întoarcerea băiatului. Dar Victor nu apăru. îl zăriră amândouă de la fereastră, străbătând curtea în drum spre uzină. -Oare cine să fie şi ce caută la uzină? întrebă Helena intrigată. - Numai de n-ar fi cineva din partea băncii de la Bucureşti, îşi dădu părerea Lenica. - Doamne feri şi apără! îşi făcu cruce Helena. Trecu îndată în camera de domni. Cartea de vizită era pe masă. „Szekeres Elemer. Elesd" , citi ea pe cartonul tipărit cu caractere cursive. Răsuflă uşurată. Nu trimite „Banca de Credit Român" pe un ungur din Aleşd ca să-i rezolve treburile. îşi reluă totuşi locul la fereastră, lângă Lenica. O jumătate de ceas mai târziu, cei doi bărbaţi traversară din nou curtea, venind dinspre uzină. Străinul nu mai urcă la etaj, dar nici nu plecă, deoarece nu auziră căzând în broască marea poartă de stejar de la intrare. „Au intrat în birourile uzinei", îşi ziseră amândouă în acelaşi timp, dar neîmpărtăşindu-şi una alteia gândul. Altă jumătate de ceas se scurse până bubuitul adânc al porţii ajunse la ele. Nişte paşi rari, osteniţi, suiau scările. Helena îi cunoştea prea bine din nopţile lungi, când veghea întoarcerea lui Victor de la Bodor Aniko. Când apăru în faţa lor, Lenica şi Helena fură gata să nu-l recunoască, alb la faţă ca foaia de hârtie, cu obrajii, căzuţi şi o clipire nervoasă a pleoapelor. - Ce s-a întâmplat? izbucni Helena, ţintuită de emoţie pe scaun. Victor înghiţi în sec o dată, apoi încă o dată, cu caznă, înainte de a răspunde. 469 — Ion Gheţie — - Am scăpat! anunţă el, cu o voce şovăitoare, mai degrabă mohorâtă, dar care îşi găsi îndată timbrul obişnuit. Am vândut vechea instalaţie a uzinei cu un milion şi două sute de mii! Nici Helenei, nici Lenichii nu le veni să-şi creadă urechilor decât după ce Victor le povesti în amănunt. Vizitatorul, Szekeres Elemer, era un om înstărit din Aleşd, coproprietar al minelor de cărbuni din Voievozi. Un vechi plan al lui avea în vedere electrificarea comunei. într-o aşezare de numai patru-cinci mii de locuitori, era costisitoare şi nerentabilă cumpărarea unor motoare Diesel. O instalaţie pe bază de cărbune, procurată la un preţ rezonabil, ar fi fost cu atât mai convenabilă, cu cât materia primă, cărbunele, o avea, cum s-ar spune, gata, la Voievozi, la câţiva kilometri. Curios era faptul că nu citise anunţul în ziare, ci aflase de el în dimineaţa aceea, cu prilejul unei vizite întâmplătoare la Silvania. - Dumnezeu i-a călăuzit paşii la noi, am ştiut eu că nu ne va lăsa! strigă Helena, îmbrăţişându-şi cu lacrimi în ochi copilul. Aşezat la biroul de stejar lăcuit din camera de domni, Victor încercă să recapituleze întâmplările ultimelor luni. Fuma o ţigară, aşteptând să fie chemat la cină. Din iarnă se aflase de mai multe ori pe marginea prăpastiei şi tot de atâtea ori scăpase ca prin minune. A crezut în steaua lui şi până în ultima clipă s-a agăţat cu încăpăţânare de cel mai mărunt firicel de speranţă, ca de o scândură de salvare. E drept că a avut şi norocul de partea lui. Dar norocul ţine întotdeauna cu cei cutezători, cu cei care nu se dau bătuţi. Până la urmă, a ieşit biruitor din vâltoare. Greutăţi mai avea destule, dar cu răbdare şi perseverenţă va păşi peste ele. Va trece şi criza, vor veni vremuri mai bune. Muncind din răsputeri, se va strădui să întărească şi să sporească ceea ce a ridicat până atunci cu atâtea eforturi, pentru el, pentru ai lui şi, mai ales, pentru copilul care în scurtă vreme va veni să li se adauge. Şi totuşi, oricâte izbânzi îi rezerva viitorul, el nu va fi acelaşi ca până atunci. Niciodată de acum înainte nu va avea îndrăzneala de a se avânta orbeşte în calea destinului, sigur de sine, încrezător în propriile puteri, nepăsător 470 — Biruitorii — la primejdii şi riscuri. Va mai încerca multe şi nu o dată va reuşi, dar va şti întotdeauna că orice lucru început de un om are un capăt şi că, într-o zi, când te aştepţi mai puţin, sabia necruţătoare a neprevăzutului, aflată veşnic deasupra capului, îţi poate reteza cele mai aurite proiecte. îşi aminti de poliţa semnată în cursul nopţii. O mai citi o dată şi se miră din nou cât de asemănătoare e iscălitura cu cea a unchiului său. O mototoli în palmă, apoi îi dădu foc, lăsând-o să se consume în scrumiera din bronz de pe birou, asemenea unei fiinţe chircite de durere, până se schimbă într-o grămăjoară de cenuşă palpitândă. 1983-1986 -FINE- REFERINŢE ISTORICO-LITERARE O poveste din război, de fapt - şi asta o particularizează în contextul mai larg al literaturii marţiale - despre viaţa celor prinşi între două fronturi în timpul războiului ultim este Drumul de Ion Gheţie. Autorul, filolog cu remarcabilă activitate ştiinţifică, a scris acest micro-roman în 1958 şi nu cunosc motivul pentru care şi-a amânat debutul atâta vreme şi nici dacă, în interval, a mai scris şi altceva (de beletristică e vorba). Aşadar, o mică odisee a supravieţuirii între două bombardamente pe „drumul" mereu ocolitor al refugiului, obligând personajele la mişcări browniene, ca de vietate într-o cuşcă transparentă, cu rătăciri şi spaime, cu viaţă, cu dragoste şi moarte, cu toate simţurile încordate la maximum de teamă, cu frisoane de luciditate momente de renunţare obosită, altfel zis, o aventură în situaţii-limită, dar o aventură ai cărei eroi sunt prea în miezul ei pentru a avea răgazul problematizării. Drumul celor trei personaje ce se găsesc şi se grupează întâmplător în vacarmul şi agitaţia unui oraş ce se depopulează prin fugă în faţa atacurilor aeriene e în egală măsură un drum al disperării şi un drum al speranţei, mai drept spus un drum al speranţei în disperare. Cristea, adolescentul Mircea, şi naratorul parcurg un traseu întortocheat şi nesigur, văd, aud şi trăiesc ei înşişi în tensiunea celor văzute şi auzite; totodată, întâmplările spaimei sunt şi prilejurile unor dezvăluiri de temperament, caracter şi mentalitate, având deopotrivă o funcţiune formativă pentru adolescent şi una de revizuire bilanţieră pentru cei doi maturi. Fiecare în parte şi toţi trei la un loc sunt simultan observatorii (martorii) alienării ce cuprinde de-a valma pe toţi cei aflaţi în refugiu şi subiecţii acestei alienări. Remarcabile sunt, în privinţa descrierii stării alienante, paginile numeroase despre viaţa unui grup mare de refugiaţi (bărbaţi, femei, copii) în încăperile unei primării dintr-un sat aflat între 4 72- — Biruitorii — liniile frontului; autorul urmăreşte au ralenti mişcările celor ce încearcă să supravieţuiască, descrie amănunţit decorul mizer, reacţiile comporta-mentale şi preocupările celor dinăuntru, realizând o imagine impre-sionantă a unei umanităţi înspăimântate, dar nu mai puţin vitaliste... Laurenţiu ULICI. Prima verba. 4 // România literară. - 1983. -Nr. 40.-6 oct. ...O calitate importantă a prozelor lui Ion Gheţie stă în mobilitatea mijloacelor de expresie. Scriitorul recurge cu egală dezinvoltură la procedeele naraţiunii propriu-zise, prezentând faptele şi personajele în acţiune (Pomul vieţii), cât şi la cele elaborate liric sau alegoric (Alfa şi Omega). Imagistica de sorginte livrescă (vezi, de pildă, titlurile: Amorul unor marmore, Noul Hamlet etc. ), cultivarea unor motive simbolice (dublul în povestirea Alfa şi Omega), tipologia personajelor, rezolvarea unor psihologii ori situaţii, iată câteva elemente care asigură textelor un echilibru subtil între convenţia literară (conştient acceptată) şi autenticitatea (spontaneitatea) impulsului creator. Olimpia BERCA. Epic şi alegoric // Orizont. - XXXIX. - 1988. - Nr. 5 (1092). - 5 febr. - R 5. Cu câtva timp în urmă (îmi) puneam, în spaţiul acestei cronici, câteva întrebări legate de destinul literaturii de sertar, din anii dictaturii comuniste. Romanul lui Ion Gheţie, S.O.S., vine să îmi contrazică îndoielile exprimate atunci - iată de ce cronica de azi începe cu mărturisirea unei duble bucurii: nu numai pentru că asemenea răspuns există, ci şi pentru felul cum există. „Literatură de sertar“, S.O.S. e şi o subtilă parabolă despre soluţia de libertate pe care această literatură o reprezintă. Subtilă, în primul rând, fiindcă, în loc să valideze soluţia propusă (adică, refugiul în scriitură), romanul o lasă, până la sfârşit, sub semnul incertitudinii: personajele descoperă limita dincolo de care orice libertate devine prizonierat. Coperta a patra conţine o cheie de lectură a textului -fantasticul ... Ioana BOT. O soluţie imperfectă // Tribuna. Serie nouă. - 1992. - Nr. 23 (2032). - 11-17 iun. - R 4. 473 Ion Gheţie — După debutul relativ târziu din urmă cu câţiva ani, debut ce impunea brusc un prozator excelent, apariţia de curând a romanului cu un titlu oarecum ciudat, Skepsis, confirmă în Ion Gheţie pe unul din cei mai interesanţi naratori de azi. Scris în 1978-1979, romanul de acum îşi plasează acţiunea în perioada interbelică, într-un mediu de intelectuali traversat de evenimente, mai mici sau mai mari, de ordin moral, sentimental şi social, autorul izbutind să reconstituie expresiv atmosfera, caracterele şi comportamentele lumii pe care o investighează. Ce se reţine, dincolo de trama epică propriu-zisă, e parfumul scriiturii, al frazei narative ce îmbină seducător firescul oralităţii de tip jurnalier cu stilizarea rafinată a construcţiilor descrip-tive. Ion Gheţie e, fără îndoială, un stilist remarcabil, un degustător de arome lexicale, foarte atent la nuanţe, dar şi un „ficţionar“ a cărui imaginaţie funcţionează prodigios în prelungirea memoriei afective în „magazia“ căreia scormoneşte cu voluptate de arheolog. Mircea MOGA. Ion Gheţie - Skepsis // Luceafărul. - 1992. - Nr. 8 (103). - 9 mart. - R 8. Noul roman al lui Ion Gheţie este cel mai vechi. Scris în 1962-1969, O lume pentru fiecare scoate la lumină cel mai vechi roman al său de sertar, dezvoltând un spaţiu de asemenea al vechimii, cel al Bucureştiului din sfârşitul de secol XIX. De altfel, preferinţa pentru explorarea unui astfel de teren era cunoscută de anul trecut, când volumele S.O.S. şi Skepsis plonjau amândouă în aceeaşi zonă cu aer inconfundabil de “belle époque44. Cărţile anunţau răspicat o obsesie evazionistă, iar stabilirea nostalgică în refugiul de undeva din jurul lui 1890 oferea narcoticul spiritului ce nu avea cum să se acomodeze cu realităţile anilor de comunism. Spre deosebire de S.O.S., în O lume pentru fiecare evaziunea este totală. Nu mai rămâne nimic care să ne aducă aminte de timpul real al existenţei autorului, ci totul se petrece într-un secol XIX cu personaje şi decoruri de secol XIX, în tonurile unei voci auctoriale omnisciente, aşa cum îi stă bine unui realist de secol XIX. Claudiu CONSTANTINESCU. Fascinaţia eleganţei // România literară. - 1992. - Nr. 38. - R 9. 474 — Biruitorii — ...Deşi descrie un univers cazon, populat de indivizi de condiţie joasă sau mijlocie, limbajul romanului lui I. Gheţie eludează trivialul (deşi se plasează uneori, prin forţa lucrurilor, la limita acestuia), miza vehicolului discursiv în Agonia fiind în primul rând aceea a interi-orizării „epurate“, controlate (uneori până la incolor), în urma căreia textul lasă impresia unui balet epic menit a nu leza ochiul lectorial. Câteva clişee de limbaj popular contribuie la aspectul de „stilizare", uşor artizanală, a cărţii. Lumea agonică din roman se susţine, însă, prin tragismul propriei căderi, prin semnalmentele omniprezente ale cangrenei ce stă la baza destinelor individuale ale protagoniştilor, precum şi prin conştiinţa difuză a iminenţei dezagregării unei lumi conflagrate, aflată în fundamentală dezordine. Călin TEUTIŞAN. Feţele discursului // Apostrof. - 1998. - Nr. 5 (96). - P. 7. ...literatura nu a fost pentru domnul Ion Gheţie un capriciu, ci o meserie practicată paralel cu aceea de lingvist. De altfel, subiectele, construcţia, stilul cărţilor sale denotă un artist disciplinat, capabil să supună fantezia rigorilor prozei moderne. Paginile sunt dense, exprimarea limpede, concisă, acţiunea nu trenează. Inventivitatea autorului nu este ostentativă, totul se înscrie în limitele firescului şi plauzibilului, iar ieşirile din planul realităţii imediate, strict materiale, spre a ajunge în tărâmurile visului sau ale fantasticului de sorginte livrescă, au un remarcabil efect emoţional, în memoria cititorilor fixându-se asemenea secvenţe pregnante. Şi îi mai reuşeşte domnului Ion Gheţie ,joaca" nevinovată cu vieţile şi destinele multor personaje, aduse şi scoase din scenă cu intuiţie şi meşteşug. Se regăsesc, toate acestea, în romanul scris în anii 1988-1989 intitulat încotro? şi tipărit, iată, după zece ani de când a fost redactat. Liviu GRĂSOIU. O biografie // Luceafărul - 2000. 19 ian. - P 4. ...Evocarea caldă a Bucureştilor de altădată şi, în acelaşi timp, elementul fantastic, dozat cu atenţie, tema „dublului" deţin ponderea în povestirile din Alfa şi Omega, cel mai reuşit volum de proză al lui Ion Gheţie. Rescrierea parabolei despre Doamna cu coasa (Vizi-tă în fapt de seară), moartea instantanee a unui întreg oraş (A doua 475 — Ion Gheţie — zi după moarte), falsul cutremur finalizat într-un act justiţiar ce frizează absurdul (Şase bobârnace) sau întâlnirea cu sine însuşi în urma unei călătorii iniţiatice, probabil după modelul eliadesc (Alfa şi Omega) conturează lumea ca „un lanţ de întâmplări stranii44. Intruziunea neobişnuitului terifiază cu atât mai mult, cu cât explicaţia, demersul logic sunt, de la început, interzise. Tipologiile, mai mult schiţate după modelul realismului, tensiunile caracterologice proiectate pe un fundal sumbru, aproape kafkian, şi prezenţa elementului fantastic particularizează epica lui Ion Gheţie. Mircea ZACIU, Marian PAPAHAGI, Aurel SASU. Dicţionarul scriitorilor români D-L. - Bucureşti: - Editura Funda-ţiei Culturale Române, 1998. - P 385. CUPRINS Partea a cincea.................................................... 5 Partea a şasea..................................................... 114 Partea a şaptea.................................................... 233 Partea a opta...................................................... 353 Referinţe istorico-literare..................................... 472 în atenţia librarilor şi vânzătorilor cu amănuntul: Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România nr. 2511.1-171.1/ROL, deschis la B.C.K, Filiala sector ly Bucureşti în colecţia bibi ioteca şcolarului au apărut: Dicţionare, enciclopedii: Florea Vasile, Szâkely Gheorghe Dicţionar de artă universală Druţă Gheorghe Dicţionar de antonime *** Dicţionar de ghicitori. Cinel-cinel *** Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti *** Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti *w* Dicţionar explicativ gimnazial *** Dicţionarul limbii române pentru elevi *** Dicţionar ortografic pentru elevi Petre Dan Mică enciclopedie de cultură şi civilizaţie românească Literatura română: *** Balade populare româneşti *** Basme populare româneşti *** Cărţi populare *** Cântece istorice *** Drag îmi e să fac armata *** Legende populare româneşti *** Păcală şi Tândală *** Poveşti populare româneşti Agârbiceanu Ion Arhanghelii Agârbiceanu Ion Faraonii Agârbiceanu Ion Fefeleaga Alecsandri Vasile Chiriţaîn laşi sau două fete şi-o neneacă Alecsandri Vasile Despot-Vodă. Sânziana şi Pepelea Alecsandri Vasile Dridri Alecsandri Vasile înşiră-te, mărgărite Alecsandri Vasile Poezii populare ale românilor Alecsandri Vasile Muntele de foc Alexandrescu Grigore Poezii şi proză Anghel Paul Teatru Anghel Paul Eseuri Arghezi Tudor Cuvinte potrivite Asachi Gheorghe Cântecul cignului Avram Mioara Ortografie pentru toţi Baconsky A.E. Biserica neagră Baconsky A.E. Fluxul memoriei Bacovia George Plumb Barbu Ion Joc secund Bart Jean Europolis Bart Jean Jurnal de bord Bălcescu Nicolae Românii sub Mihai-Voievod Viteazul Beşleagă Vladimir Zbor frânt. Ignat şi Ana Blaga Lucian în marea trecere Blandiana Ana Geniul de a fi (eseuri) Blandiana Ana La cules îngeri Bolintineanu Dimitrie Legende istorice Brâtescu-Voineşti LAI. întuneric şi lumină Budai-Deleanu Ion Ţiganiada Busuioc Aureliu Unchiul din Paris. Singurîn faţa dragostei Buzura Augustin Feţele tăcerii Buzura Augustin Vocile nopţii (2 voi.) Cantacuzino Constantin Istoria Ţării Româneşti Cantemir Dimitrie Descrierea Moldovei Cantemir Dimitrie Istoria ieroglifică (2 voi.) Caragiale Ion Luca Istoria se repetă Caragiale Ion Luca O făclie de Paşti Caragiale Ion Luca Teatru Caragiale Mateiu Ion Craii de Curtea-Veche Caraion Ion Dragostea e pseudonimul morţii Călinescu George Istoria literaturii române (compendiu) Călinescu George Viaţa lui Mihai Eminescu Călinescu George Opera lui Mihai Eminescu (2 voi.) Călinescu George Viaţa şi opera lui Ion Creangă Călinescu George Bietul loanide (2 voi.) Călinescu George Enigma Otiliei (2 voi.) Cărare Petru Punctul de reper Ciocanu Ion Istoria literaturii române contemporane din Republica Moldova Cioculescu Şerban Varietăţi critice Codru Anatol Piatra de citire Costenco Nicolai Elegii păgâne Costin Miron Viaţa lumii Coşbuc George Cântece de vitejie Coşbuc George Fire de tort Creangă Ion Amintiri din copilărie Dabija Nicolae Cerul lăuntric Dabija Nicolae în căutarea identităţii Delavrancea Barbu Apus de soare Delavrancea Barbu între vis şi viaţă Dimov Leonid Carte de vise Dobrogeanu-Gherea Constantin Studii critice Doinaş Ştefan Augustin Voluptatea limitelor Conici Alecu Fabule Dosoftei Psaltirea în versuri Dulfu Petre Isprăvile lui Păcală Eftimiu Victor Cocoşul negru Eminescu Mihai între Scylla şi Charybda (operă politică) Eminescu Mihai Geniu pustiu (proză) Eminescu Mihai Luceafărul (antume) Eminescu Mihai Memento mori (postume) Filimon Nicolae Ciocoii vechi şi noi Filip Iulian Căutarea păstorului Gane Nicolae Stejarul din Borzeşti Gârleanu Emil Din lumea celor care nu cuvântă Gheţie Ion Biruitorii (2 voi.) Ghica Ion Scrisori către V. Alecsandri Goga Octavian Ne cheamă pământul Hasdeu B.P. Muntele şi valea Hogaş Calistrat Pe drumuri de munte Holban Anton O moarte care nu dovedeşte nimic Ibrăileanu Garabet Spiritul critic în cultura românească Ibrăileanu Garabet Scriitori români Ibrăileanu Garabet Adela lorga Nicolae Istoria literaturii româneşti losif Ştefan Octavian Cântec sfânt Ispirescu Petre Legende sau basmele românilor Ispirescu Petre Snoave sau poveşti populare Istrati Panait Ciulinii Bărăganului Ivireanu Antim Didahii învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie Jebeleanu Eugen Hanibal Kogălniceanu Mihail Scrieri literare, sociale şi istorice Labiş Nicolae Moartea căprioarei Lovinescu Eugen Istoria literaturii române contemporane Lovinescu Horia Moartea unui artist Maiorescu Titu Critice Macedonski Alexandru Excelsior Matcovschi Dumitru Vad Mateevici Alexei în zarea anilor Meniuc George Interior cosmic Mihăescu Gib Donna Alba (2 voi.) Mihăescu Gib Rusoaica Mihăescu Gib Troiţa Minulescu Ion Corigent la limba română Minulescu Ion Nu sunt ce par a fi Neagu Fănuş Zeul ploii Neculce Ion Letopiseţul Ţării Moldovei Negruzzi Constantin Negru pe alb Odobescu Nicolae Doamna Chiajna Pann Anton Povestea vorbii Pavelescu Cincinat Pescuitorii de perle Perpessicius Menţiuni critice Pillat Ion Limpezimi Poeţii Văcăreşti Poezii Rădulescu Ion Heliade Fata lui Chiriac Rebreanu Liviu Adam şi Eva Rebreanu Liviu Ciuleandra. Catastrofa şi alte nuvele Rebreanu Liviu Ion (2 voi.) Rebreanu Liviu Pădurea spânzuraţilor Rebreanu Liviu Răscoala (2 voi.) Rotaru Ion Comentarii şi analize literare Russo Alecu Cântarea României Sadoveanu Mihail Baltagul Sadoveanu Mihail Ţara de dincolo de negură Săram Dinu Nişte ţărani Simion Eugen Scriitori români de azi (4 voi.) Slavici loan Mara Slavici loan Moara cu noroc Spătaru Milescu Nicolae Descrierea Chinei Spătaru Milescu Nicolae Jurnal de călătorie în China Stamati-Ciurea C. Răsunete din Basarabia Stamati Constantin Imnul lăutei româneşti Tomozei Gheorghe Miradoniz. Alta ir Topârceanu George Balade vesele şi triste Topârceanu George Minunile sfântului Sisoe ţoiu Constantin Galeria cu viţă sălbatică Ureche Grigore Letopiseţul Ţării Moldovei Vatamanu Ion Nimic nu-i zero Vianu Tgdor Arta prozatorilor români Vieru Grigore Acum şi în veac Vlahuţă Alexandru Din trecutul nostru Vlahuţă Alexandru Iubire Zamfirescu Dan Cultura română - sinteză europeană Zamfirescu Duiliu Viaţa la ţară Zarifopol Paul Pentru arta literară Literatura universală: *** Cartea celor o mie şi una de nopţi *** Cântecul Nibelungilor *** Grădina fermecată (din poveştile lumii) *** Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea *** Tragicii greci Balzac Honore de Eugenie Grandet Balzac Honore de Pielea de şagri Balzac Honore de Taica Goriot Beecher-Stowe Hariette Coliba unchiului Tom (2 voi.) Beleaev Aleksandr Capul profesorului Dowell Carroll Lewis Alisa în ţara minunilor Cehov Anton Un roman cu contrabas Cooper J. F. Călăuza (2 voi.) Cooper J. F. Preria (2 voi.) Cooper J. F. Ultimul mohican (2 voi.) Cooper J. F. Vânătorul de cerbi (2 voi.) Defoe Daniel Robinson Crusoe Dostoievski Fiodor Fraţii Karamazov Dumas Alexandre Laleaua neagră Dumas Alexandre Regina Margot (2 voi.) Dumas-Fiul Alexandre Dama cu camelii Esenin Serghei Şi frumoasă tot sună o stea Gautier Théophile Căpitanul Fraccasse (2 voi.) Giovagnoli Raffaello Spartacus (2 voi.) Goethe J.W. Faust Gogol N. V. Suflete moarte Gogol N. V. Povestiri din Petersburg. Taras Bulba Jerom K. Jerom întâmplările unui pierde-vară Jerom K. Jerom Trei într-o barcă Kipling Rudiard Cartea junglei Kipling Rudiard A doua carte a junglei La Fontaine Fabule Lermontov Mihail Un erou al vremii noastre London Jack Martin Eden Malot Hector Singur pe lume (2 voi.) May Karl Winnetou (5 voi.) Melville Herman Moby Dick Puşkin Aleksandr Poezii Puşkin Aleksandr Proză Reid Mayne Călăreţul fără cap (2 voi.) Rustaveli Şota Voinicul în piele de tigru Saint-Exupery Antoine Pământ al oamenilor Scott Walter Ivanhoe Stevenson Robert Louis Insula comorilor Turgheniev Ivan Părinţi şi copii Twain Mark Aventurile lui Huckleberry Finn Twain Mark Aventurile lui Tom Sawyer Twain Mark Prinţ şi cerşetor Verne Jules Căpitan la cincisprezece ani Verne Jules Copiii căpitanului Grant (2 vol.) Verne Jules Insula misterioasă (2 vol.) Voinich Ettele Lillian Tăunul Wells Herbert Maşina timpului. Războiul lumilor Wells Herbert Omul invizibil Wilde Oscar Portretul lui Dorian Gray Zola Emile Nana